T! DOR ARGHHZI OPERB IX. Publicistică (1941 - 1947} ACADEMIA ROMÂNĂ FUNDAŢIA NAŢIONALĂ PFNTRU ŞTIINŢĂ SI ARTĂ Colccn, „OPERE FUNDAMENTALE” Coordonatorii] colecţiei: aaid. F.UCîliN SI Ml O N TUDOR ARGHEZI OPERE IX. II. U icistica (j 941-1947) Ediţie îngrijirii si noce bibliografice do MI'17AJRA ARCHEZI şi TIUIAN IWDU de EUGEN SIMION Fundaţia Naţională univers enciclopedi pentru Ştiinţă şi Artă Bucureşti, 2006 Coperta: l’ODALV Redactor: Klisabeta SIMION Tehnoredactor: Mariana îvtÎRZEA Cartea a apărut cu sprijinul S.C. l'ITROA! SiiKV'K’li S.A. Bucureşti şi al COMPANIEI NA’) ÎOXALE „LOTERIA ROMWA S.A. Cţ) Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin 1'imd.rici Naţionale pentru Suintă şi Axtă -si Editurii Univers Enciclopedic. LSUN-T3 “‘;34-‘JO-3 lumină ca să zgândărească inutil, în interior. La toate originile vieţii instinctul vulgar vrea o definiţie de orientare, mângâiere slabă, care îşi caută un aliment in analiză, după ce digestia s-a operat. E foarte explicabil: intelectul cairă. o reţaă pcnrru vanitatea lui de a se consola, în definitiv, nici in misterul misterelor nu trebuie să se afle nimic, în stare să descurajeze iconoclasmul omului fragmentar. Tehnicitatea epocii excită nădejdea. Dacă o roală se poale face cu dinţi i'1 vederea unei mişcări, toi aşa cum s-ar putea, poate, scrie o pagină sau cum se nimereşte accentul emoţiei. IV această punte a măgarilor şi-au pierdut echilibrul toţi geometrii lucrului necuprins şi mobil. M-am ocupat odinioară de o problemă mult mai mică decât nebulo/.a în care ne introducem fără aripi şi numai cu scule dc laborator. Nu căutăm bacteria esenţială, nici stabilirea unei formule leucocirare pentru stările iiigd'cşri şi germimiive ale sufletului inconşLieni, ei o definiţie mai măsurată. Agasat de certitudinile declarative ale criticii, care putea sâ deosebească numaidecât. ta de la masculin la feminin, ceea ce ar fi fost un roman de ceea ce ar li o proză care nu ar li fosr roman, jignit vreau sd spun dc incapacitatea mea personală dc a desluşi ai :irura promptă facilitate o noţiune de alta, am ţinut să verific la ce grad i'um.insTicA al încremenirii c si tuatasiupiciitaica mea particulara, tic care nu cam îndoiam, faţă dc* fnuica inteligenţă critică, la apariţia câte unui volum. Am rugat critica în scris şi tu iscălitură să mă lumineze. Meriram această lecţie de la nişte comentatori binevoitori cate fuseseră elogioşi cu acii virarea mea literară de pană atunci. Vreţi să vii spun adevărul? Ca şi cum nu s-ar 11 citit repetata somatic publică a unui scriitor nemformat, nimeni nu a răspuns din cei invitări formal să verse un conţinui de loc rezervor pe 1111 ochi de hârtie. Am tras concluziile după câteva săptămâni de aşteptare si punctul de vedere s-;i decolorat, pe măsură ce viitoarele arlicolc ele critică literară sc pierdeau în vocabulare de o laciură progresiv mai medicală. Hram într-o situaţie analogă cu a lui (uiscave le Hon care, contrariat de sutele de experienţe cu proces-verbal ale lenomcnului de levitaţie, publicase in două continente un premiu dc un milion de franci pentru fotografia care va surprinde in aer un obiect deplasat de la sine, de pe un obiect [ie altul. Sunt de atunci treizeci şi cinci de ani... Răspunsul meu ni ba dat un editor, însă un editor carc nu scrie: „Romanul, mi-a spus el, e o carte groasă, cel puţin îniT-un singur volum, pe coperta căruia tipograful pune, dedesubtul ridului, cuvântul «roman», iar autorul devine din această pricină romancier". Vâ aduceri aminte răspunsul lui Verlaine la o ancheta întreprinsă de un foarte mucalit reporter literat, lîuret. Universitatea începca să deosebească pe fondul aglomerat si obosit, de poezie calâp, o sensibilitate căreia, fireşte, i-a priit să i se lipească de vitrină: simbolismul. — Smucii un poet simbolist, nu esre nsa? l-a întrebat anchetatorul, şi poetul holba nişte ochi... — Nom de Diett, a răspuns Verlaine, je utis poet franam. „Nom dc Dicu" are un echivalent românesc... 1941 12 TI DOR ARG] i K/J UN CUVÂNT Mi sc pare cil l-am văzut pc artist numai de palm ori, dc când l-am cunoscut fără să-t fi văzut. La laşi. unde a rezidai. înainte dc a fi fost tarat de fatalităţile ncccxîire până h Bucureşti, domnul Sara scotea o revista cu totul nouă pentru România, „Caricatura”, o publicaţie dc revelaţii. E foarte regretabil că revista nu a continuat să apară şi cii nu apare şi azi, ca să afle din ţinuta şi din valoarea ei, atât cei care practică desenul imprimat cu uşurinţă, cât şi publicul, antrenai, din lipsă de altceva, la satisfacţia mijloacelor ieftine de expresie, că a tace lucrul ce se numeşte caricatură obligă la. slil şi substantr-, ca satira şi pamfletul. Domnul Sava nu exploatează clin viaţă agreabilul şi drăguţul, ca nişte modalităţi superficiale de frumos. Desenul convenţional, tare a unificat aspccn.il şi ionna, dc pilda a femeii, la chipul de păpuşă profesională, e fals, şi desinatorul cave a dat creionului un ideal de cofetărie c silit, ca o pedeapsa, să fabrice exclusiv bomboane umane şi prăjituri cu crema pe dinafară. Frumosul t relativ şi complicat, în gradul in care ia contact cu gândul şi melancolia. Din scoicile trandafirii, vândute în lota.litătile de băi, animalul a dispărut... Mortăciunile de zincografie, litografie, pictură şi sculptură, ale simplei dibăcii gra.ficc, standardizate, pervertesc frumosul adânc şi strică gustul estetic. La domnul Sava caricatura eun portret. Desenul Domniei Sale e expresia înaltă a humorului, in care ironia nu c un haz şi o glumă de zeflemea. Durerea mascată a fiinţei iese în evidenţă. Domnul Sava dă prilej tragediei să se manilesteze in desen si culoare. El nu se mulţumeşte cu platitudinea descripţiei si cu vorba «oala, obişnuită in pictură şi în literatură. Fiecarc bucată e o concentrare până la cristal si o sinteza. PUB1 ICISTIC 13 Personal, daca e voie să mărturisesc preferinţe. îmi place, ca o regăsire di ti vechile icoane româneşti, realizate mai mult eu degetul docâf cu penelul, fumul de biscrică al picturii, peste care nlmâia si smirna au pus, veac de veac, un asicrnur de zmalţ. 1940 O SCRISOARE A DOMNULUI T. ARGHF.ZI Domnule Şerban Cioeulescu, Din pricină câ nu-mi trimiţi tipărite, chiar când te angajezi hoiărâr, nici manuscrisele pe care mi le ceri la trebuinţa, ncctim pentru satisfacţiile de politetă subînţeleasă foiletoanele Domniei tale, succesiv alimentate de un simplu crâmpei de răspuns al meu In o anchetă din ,,Curentul literar1, iau cunoştinţă de temperaturile Domniei tale. la distanţa unde locuie.se, cu mari întârzieri şi mimai incidental. ’l e-as fi socotit dezlegat dc angajament numai îutr-un caz, care pare sa devie o realitate; daca numărul foiletoanelor ar începe să concureze proporţiile inaugurate acum treizeci de ani de către un ilustru predecesor al Domniei talc. I,a al douăzeci si treilea articol, el se găsea de-abia la începutul unui centimetru pătrat dc chestiune. In asemenea caz, ca să te pot urmări, m-aş mina în centru, Lingă un chioşc de ziaie. Poate că as fi avut să-ţi spui câte ceva. dacă te citeam la timp. Adevăratul Domniei rale aport de originalitate în literatură pare să he, în ultima analiză, un complex de anumite procedee dc condniră. Poate ca ii le-as li divulgat. A trebuit să mă resemnez, interesul micilor actualitaţi neputând să depăşească durata săptămânii. N-am ştiut, de pildă, că ai publicat măcar răspunsul meu la ancheta Domniei tale, TUDOR ARCHQ.Z1 decât după vreo /.CCC zile de la domnul Tudor Măinescu, colaboratorul .."domniei tale, cu prilejul unui telefon fortuit. .S-ar zice că mi ţi-a fost indiferent să te protejezi discutând cu mine, cu însăşi absenta mea din discuţii. Primesc însă azi, de la domnul Ion Ojog. prin poştă, im număr dc luna trecută din ziarual „Viaţa'*, cu un foileton mai complicat, şi sunt silit să mii opresc la el. Articolul Domniei tale con ţine un fapt pcrrecut, enunţat de Domnia ta şi convertit de Domnia ta în adevăr istoric: trec peste aprecieri, semitonuri şi gorgoane. Fiindu-mi pana încă în viaţă, tăcerea ei ar putea să însemneze o confirmare şi nu pot să confirm o ficţiune. Ai mai pipăit şi ăllă dară prinprejiii', ca la un lacăt pe înruncric. dar acum i-ai potrivit şi o cheie. E vorba de colaborarea mea, dc acum patruzeci şi cinci de ani, la ziarul „Liga ortodoxă1'. Ca să izbuteşti să mă pui în nu ştiu ce conflict abstract de fantezistă subtilitate cu mine însumi, îmi acorzi la şaisprezece ani o inteligentă avantajos precoce şi de un model de abilitate, în care mi-aş permite să le identific mai mult decât pe mine pe dumneata. Vrei să spui că eram, încă de mic, atât de pişicher in perfidia inteligenţei şi atât de lingău, încât am căutat ca să complac unui patron de părerea căruia m-am temui, să-mi asimilez poezia instrumentist;! a poetului Maceclonski, directorul ziarului, la carc am colaborat. Afla, domnule Şerban Cioeulescu, câ, la tipar, cele mai multe din bucăţile mele în versuri, de la şaisprezece ani, nu mai semănau cu manuscrisul. PocluI le transforma intr-ascuns, bizuit pe complicitatea tăcută şi dorind să facă scoală servilă si elevi. Nu m-am dovedit, bineînţeles, atât de onorat pe cât sc aştepta patronul, si am protestat, desigur, cu confuzia şi sfielile vârstei. Reperându-se amestecul care le transfigura, al tuliij condei străin în aproximativele mele debuturi, am suprimat relaţiile brusc. Macedonski a fost exagerat de elogios I’UHI JCI.STICA cu versurile unui ucenic întrucâtva înzestrat: lăsând să-i ardă in cădclniţi lin bob prea mare de tămâie, el se tămâia în reabrare pe sine. Dar sensibilitatea la autocăţuie îmbată şi azi şi alic nasuri, mai palide decât nasul lui. Aş fi preferat ta acea perspicacitate onctuoasă care-ţi măguleşte sugestiile şi carc te face apt a desluşi .,striielurile‘' secrete ale finitei, şi iţenunle si nuanţele instantaneu, ea porumbul dc ovăz. sa funcţioneze mai lin. O poezie mi sc releveazâ după iscălitură si un scriitor nu poate să fie niciodată mai mulţi şi în contrast, ca dc la negru la alb. Te rotaşă publici aceasta scrisoare în „Curentul literar", de unde a începui. / 1 (Uigitst 1941 f. ARCil LiiZl, 37. Prelungirea Mărţişor, Bucuroşii SULUL BOLSLVIC Bolşevismul, cuvânt rusesc, derivat dmtr-o idee de îrmusti-mc şi stnuiuoarc, opune ideii dc lărgime a menşevisinului un stil de socialism particular. LI nu a fost niciodată de tendinţă europenească, îngustime însemnează constrângere şi strangulare. Bolşevismul se reclama tuiu puţin ele o doctrina decât de mijloacele de parvenire la stabilirea ei silită. întrebate ec criterii le inspiră, sovietele răspund: ..Suntem comunişci'*. Ideea comunismului curată nu dateaza nici de la Lemn, nici de la Matx si cu aiât mai puţin dc la împăratul Stalin. Sfântul Vasîlie cel Mare, întemeietorul vierii de chinovie, a realizat comunismul în viata călugăreasca si prima „republica socialistă" a fost, în peninsula Chalcitlică. Muntele Atlios, unde 16 TUOORARGi 1F.ZI şi schisma românească e reprezentată prin mănăstirea Prodromul, cu o anexă Ia Bucureşti', Schitul Darvari. Manisti-riJc suin guvernare (le consistorii, pe tare numai ruşii roşii, cu alic gânduri, le-au numit soviete. In comunitatea vasiliana, întemeiată pc dragoste, milă, castitate si sărăcie de bunăvoie, fraţii (mai mult decât ,,ia.va-răşiiL‘) n-au avere proprie, avutul e colectiv, câ: şi munca. I'. principiul creştin al tuturor mănăstirilor ortodoxe şi congregaţiilor catolice, şi chiar al celor budiste, dc o modalitate simili-creştină prin anticipare. Comunismul politic e un plagiat vulgar şi materialist al comunităţii religioase, care în diverse forme are o viaţii de mai multe mii dc ani neîntrerupt şi stilul lui, categoric, rusesc, e bolşevismul. In Rusia, maniera line loc de doctrină. Bolşevismul e un temperament şi cel mai ieftin din toate temperamentele până la asasinat, cu el dimpreună; e o stare sufletească, starea dementei, exaltată de un .sentiment de justiţie fals, îndată ce un individ nu mai poate recunoaşte legitimitatea matematic succesivă a trecutului, oricum ar fi fost; nu mai poate nimic respecta din strădania seculară a omenirii şi naţiei lui, dusă răbdător şi tenace, cu jertfa de sine si cu geniu, el sc bolşevizeazâ. Alege pârtia cea mai îngustă şi cea mai scurtă, către o fericire ioarre problematică. Bolşevismul e o fază de ignoranţă grea. Când în 1907, în Teleorman mi se pare, o ceată de rilsculati a dat fot linei herghelii dc cai pur-sânge, îndurând, fără altă revoltă, chinul în carbonizare al atâtor vieri, ei ră/hunau în animale rasa si, fără a bănui ca -au comis o crimă neiertată împotriva firii si a bunătăţii, nimiceau un rez.uhatşi un hun creat o singură dată. Interpelaţi de către un învăţător: „Bine, proştilor, de ce n-ari luat fiecare un cal, .să-l duceri acasă", au răspuns: „Uite, la asta nu ne-ani gândit". .Sătenii din IQO’7 nu erau bolşevici adevăraţi, având şovăirea sentimentală: dacă s-ar fi gândit, nu dădeau grajdurilor PULiLK [STK.A foc. Adevăratul bolşevic. înainte de a pune focul, prinde calul, ii sfărâmă dinţii, îi jupoaie boiul. îi crapa ochii şi-i retează limba, lui, calului, şi stăpânului, prietenul cuiului vinovat. Consternarea că eroarea comunism a putut sal izbii rcască la un popor arat dc înapoiat in masa lui, ca ruşii, a fost în vremea ci extraordinarii. Popoarele înaintate, cu idealuri sociali.sie iii1111 mai orgamzaie decât în haosul rusesc şi cu o raişcarc socialistă impresionanta, în momentul sarcinii uşoare au dat înapoi. Ceea c:e se numeşte civili/alic şi cultură precizează o noţiune, lipsa de încredere în experienţele viitoare, lată de experienţa trăită. Y'iata omului fiind scurtă şi fiecare om simţind că are dreptul să şi-o trăiască la maximum de plenitudine tolerat dc împrejurările protivmce, unui lucru în schiţă şi proieel omul îi prclcră ce s-a păstrat. Cel purin omul neexcesiv. omul normal, omul mijlociu, grosul omenirii. Comunismul a izbutit în Rusia, exclusiv din pricina caracterului bolşevic şi a procedurii iui instantanee, de la poftă la gură. Spargi şi furi, asasinezi şi incondeiev.i şi culegi, Nici im scrupul, venit măcar de la inreligenţă si cane, dacă nu de la iubirea de oameni şi de la caritate, nu poale opri valul ele asasinat dezlănţuit. Ruşii erau cei mai indicaţi să ridice dm el acest ţalaz de moarte şi devastare. O propagandă demagogică sumară, la un colţ de stradă, a servit de propulsor. Kvenimcnte istorice au dezminţit adeseori, pân-a nu îi devenit socialismul un stat, axiomele marxiste, cate îşi trag fiinţa din materialismul istoric. O cumplită dezminţire primesc ele, în plină eră bolşevică, de la evenimentele in curs. S-a spus că mobilul tuturor luptelor de ideal din istorie trebuiesc atribuire dorinţei dc exploatare economică. Armatele aliate. îndreptate spre Moscova, au călcat fruntariile UR.S.S-ului eu un scop spiritual: stârpirea stilului bolşevic. ia l'UDOK ARGMRZI CÂNTARE BUC DVTNU Adu-ţi aminte... Basmul noi l-am trăit. L’n veac dc om a trecut şi nu am băgat dc satina. Lucrurile scad şi cresc, vremurile s-au mutai, aleargă umbra ciupii umbră şi suspinul după suspin. Noi am rămas neschimbaţi ca Dragomirna. Doar cel ce caută’napoi sc uimeşte mereu de aceeaşi mirare, că fuge iute limpid oamenilor care se iubesc. Prinşi de mâini, de-o viaţă mergem alături, şi dragostea pare la început. Cine mi-a sdiis câ omului i se urăşte-1 Am Jbsf singuratec şi nemângâiat câ nu ştiam din ce cuib să te iau. I )upă c:e tc-am aliat, :un străbătut zodiile nedespărţiţi. Din munţii răi paroam plecai aseară. Codrii veneau cu noi, ne însoreau apele culcate, ţara ta întreagă cu turmele-i de holde şi ca nişte cirezi cu ercşlctele la cer. De jnr-hnprejur, cârjile cu steaguri, cu beteală şi panglici ale pământului vostru jucau din foile lungi. Logodna s-a petrecut la scăpătat. Cânii vreau să mai văd stelele de atunci, !e găsesc păstratc-n ochii răi. Curată şi neturburală ţine logodna, neîntrerupt. Tinereţea gândului e-n toate zilele nouă, şi gingăşia - mai proaspătă, pe cât înrârziaz.ă. Zilele noasae adună duminicile din zece mii de ani încă neştirbiţi, pe cart lumea de-abia le va urai în timpul ce va să vie, şi în loara dimineaţa şi seara basmul începe iarăşi. Câteodată o lacrimă ascunsă cădea ca un mărgăritar pe împunsătura acului tău. Ştiam ce vis ie întristează. Durerea ta era din acelea cc nu por să fie vindecate cu leacuri şi descântece obişnuite. Ii trebuiau onste si săbii, ca suferinţelor din veac ale Ziditorului de altare şi hotare. înrr-o suta de ani, dm lacrimile tale ai cusut, ac lângă ac, stiharul întreg de mărgăritare, cu carc trebuia să. te înfăţişezi la judecată. I’l Kl K'.ISTICA Adu-ţi aminte a- nn poate sa fie uitat, târâi™ a Hucoviriii, din care te-am Tu rai şi le-am dus departe. Pe subi stejari .si brazi, te-am ascuns de ochiul ager al şoimilor puşi .să te pă^casca, şi ti-;im minţit cli cântece auzul, ta sa n-ajungă până la sufletul tău mugetul buciumelor, care ne da de urmă, înfricoşat că poate te-a răpit întunericul din marginile pădurii. Te-am purtat până la plute, si cu plutele devale. ('aii ne-au scos în scsul mare, pc Şiret. Şi nu nc-ani mai lenuit că ne dovcdesc ciorile .Stăpânirii şi rânduiala împăi'ărească înlrâniă. Adu-li aminte... Acolo, dedesubtul sălciei despletite şi arţarului ca un pom dc fluturi, ne-am tăcut unul altuia spovedania de odihnă, ascultând veşnicia tăcerii dintre râuri, (.aii păşteau cu căpăstrul pe coamă, lângă urechile noastre. Ne-am închipuit, în pădurile în care se strânge noaptea din lume, ale Moldovii, ea eram cei doi singuri oameni dintâi. Mai simţeam încă pipăitul de zămislire îndrăzneaţă al Celui ce ne-a tăcut îu zorii zilei, şi mă supăra plăcut, subt inimă, o coastă. Kl ne-a lăsat dc capul nostru, să ne croiul drum deosebit. Adu-ţi aminte. Pasărea care s-a coborât din creangă-n creangă, până deasupra capului nostru, era o vrabie din streasina casei tale. I i-a spus ceva şi i-ăi răspuns. Şi s-a întors acasă. Cutreierasem peste seminţii si tărâmuri, ca soarele după lună, Iară să-mi por potrivi oglindirea înflăcărată în argintia ei oglindire. Am ajuns în piscurile voastre. Luna căutată mă aştepta mtr-tm gorun. Că eram si soare si imn, si os şi văpaie, în zilele acclea, şi ca un copilandru muncit, născut din cremene şi nevinovăţie. Am poposii în Bucovina ta, între marile cucoane în odăjdii arhiereşti, ale ţinutului vostru, cucoanele spicului de grâu si ale câtjilor de păpuşoi. Auzindu-vă graiul, parca scris cu .slovă veche, l-ani ascultat, ca nişte şoapte săpate pe piatră. Netede ca luceafărul vă erau bărbăţia şi hotărârea. 20 ITT DOR ARGIJ !■:/.[ V-am văzut înnălbind inul, depanând cânepa, doborând movila finului cu furca, adiinâiidu-vâ fiirmde cu vorbe de carturari, stăpânind râurii, strănepoţi de zimbru, cu căutătura; femei întregi; tu tulpina subţire şi eu sprânceana dreaptă, fecioare tefere, mume neşovăite. Voinicii, puternici şi mari, ca lespedea crucilor înalte, munceau neîncovoiaţi, răbdând apăsarea şi jugul, care nu li s-a putut niciodată ridica până la grumaz. O suta de ani nu s-a clintit un fir de păr din locul lui, şi s-au simţit mai străini străinii, în tara înstrăinară. Sarde, bâlciurile, horele, forfota voastră albă, de straie şi bondiţe domneşti, i-au învăluit si înecat. Râvnind la fete şi soţii, ei s-au ales cu junghiu' împlântat din aruncătură, unde trebui este, şi au priceput că Bucovina e a voastră, şi câ nu vă temeţi de nici o mânie. Iar clopotele voasrre vioaie i-au făcut să nu dea biruinţele uitării. îţi aduci aminte? Mi s-a prins sufletul dc zulufii tăi, ca o ceaţă, bata cu ochii vineri, sprintenă si căprioară, cu şoldurile drepte în catrinţă si suman, cu umerii lungi în te, de flăcău fără mustaţă, cu glezna de cocor, mi-a ieşit naiiue. Ochii au inrrebat-o: „Tu eşti aceea, care mă aşteptai, făgăduită din neştiut?1' şi ocini au răspuns: „Eu suni aceea“. Mâna ta slabă, de Domnită, cu Iu rea subsuoară, nu se lăsase să fie niciodată apucată, .si ţi-ai uitat-o dusă la buzele mele. Mirosul ţi-era, ca si azi, de foi dc nuc si de livadă, si ani sriui că erai lu Uirându-.sc în mine adânc, privirea ta mi-a spus că-mi eşti logodnica pe v:.::a. şi, răspicat, şi pe moarte. Strângerea mâinii a fost un jurământ. La voi jurământul c aspru si este ţinut. Si fusul nu contenise a sc învârti. Numai'încetinise... Nu 111-ai întrebat cine sunt, nici de unde viu. Ai ştiut în datina sudorului, ccca ce au se cercetează si nu sc învaţă. O PUBLICISTICĂ 21 proorocire tti spusese că o sâ vie, odată., un călător şi d» ai sil pleci cu cl clin împărăţia blcsiemaiă. Iri ;i(liici aminte. Cum să nu-ţi aduci aminte? De vreo iruzeci dc ani vorbim, ca de o taină mare a noastră, numai dc asta, în toate rilde, intr-lin chip. Nu surâzi lu, ca atunci, şi acum, când treci de-a fu«a, prin ogradă, pe lângă mine. depânâncl, cu mâinile în coarne, tapnl de la lăstari? ’l i-adud aminte... Iiur-o păşune dc-acasă, de la tine. Din cusătura în carc înţepai cu firul de mătase ruginie, ţi s-au tuutat degetele de ia sine şi, dusă cu mituea la /.arca rostogolită pe stânci, degCLcle laic iu i-au căutat în păr, aproape adormite. Venea lără voie dezmierdarea maicii tale, cu care aţipeai. Am cunoscut atunci ca te legaseşi in mine si ri-am sărutai călcâiul din iarba. Se trezea la lumină, alături dc el, bumbul galben, în cheoroarea lui dc gulere albe. ai unei llori de muşeţel. Şi din codru, preoţii vântului citeau pentru noi molirvclc murmurate ale binecuvântării. Mi-ai povestit, îţi aduci aminte, sălbatecă, blajină şi cinstită, războiul tău cu împărăţia. Saml tău, despicat de graniţa gripţorului împărătesc, despărţea surorile, fraţii şi bunicii, unii de alţii. De la Ileana ia Dnmiiica, la gospodăria de peste drum, legea cotropitorului făcuse două ţări. Neamul ţi sc sirăduia neputincios, sugrumat pe mijloc de veriga de fier, bătură de-a dreptul pe şale şi ferecată cu lanţuri de ocară, în sreiul graniţei negre. Si chinuitul cin sar de răzeşi avea poruncă să nu se mişte, să se întoarcă sau să se întindă. Nu era voie să i se audă lanţul. Pomii răi rodeau într-alră ţară, si-n mijlocul băLăturii curmate, sta omul cu puşcă al împărăţiei, ca să-i plăteşti coşul cu prune culese dm livadă. Aveai şase ani şi erai de-o şchioapă. Treceai cântând peste pârâu, cu o ulcica de .smântână. Doi oameni au strigat să siai şi te-au pus între puşti şi te-au dus la vama. Şi era în ajunul Învierii. TUDOR AR(.tHF.Z[ Ai stat închisă până ce dreptul împăratului a fost plătii, dc o sută de ori preţui smântânii. Mnică-ta, văduvită de curând, a trcbtiir să facă repede hani, pe ce putea sa prindă. A vândut patru oi şi, fiindcă nu s-a ajuns, a vândut .si bon di ţa ra dc Paşti. Şi pe când plătea ispravnicului cu pasărea de pradă a semnului de la chipiu răscumpărarea copilei, sunau clopotele ducerii pegiidgiu a Mârm;i torului în pământ. 1 i-aduci aminte... 'I e-ai sculat din iarbă, povestind, şi cu pumnul strâns te-ai întors cărre vamă si ai jurat-o să se prăbuşească. Zimbrul vostru carc păzeşte Puma, ascuns între mănăstiri, e fugărit de căirc doi, H'CÎ împăraţi ca să-J prindă viu şi să-l înţepenească. Tu l-ai văzut. Cu coarnele lui de fier clătina graniţa pe dedesubt, să o răstoarne. Ţi-aduct aminte... Fugisem din ţinuturile lui şi înremeiam amândoi, dincoace dc mume, departe, în matca de baştină a ţării, căsnicie. Ui aduci aminte. Nerăbdător de vestea pe careţi -o aduceam din oştire, te-am strigat de afară, de subt zarzărul din fereastră: „Nevastii, vama s-a prăbuşit!" Şi-fi mai aduci aminte, după ce toate graniţele dc robie s-au prăvălit? Ne-am dus în ţara ta, cu daruri pentru surori şi nepoate, ş'i am inirarprir» miazăzi. Nu mai era vamă. Dar şi satul pierise, de sase ori secerat cu tocul şi fierul, din două părţi. Şoseaua Sucevii, arata cu plugul, sc pierduse în semănături. Primăria şi clădirile împăratului intraseră în ţărână, ca o îngrăşăminte. Intraseră în ea. ca si-i îngrase cartofii, şi împăratul, şi împărăţia, şi pajura cu două pliscuri întoarse, unul în răsărit si altul în apus. Zarea întreagă se mişcase din loc, şi încheieturile nu i se mai cunoşteau. Am umblat ca nişte fugari aiuriţi. Nu ne-a venit să ne spunem unul altuia adevărul şi ne furişam în de noi. De unde era gospodăria Burzilor si .Yfacaveilor voştri pornea, către J’L’BLIO.STICĂ pădure, un cimitir tare nu mai luscse. Arn păşit printre morminte. Am căinat pe maicii--ta Ileana, cai'e câma frumos, pcAxinia. pe Maranda. Am căutat pe 1 ecla, pe Minodora, pe Varvara. Ne gândeam fiecare, în sinea lui, să prindem şiragurile de mărgele. aduse de noi, măcar la gârul crucilor de lemn. Şi nu era nici una la crucile şterse. Ţi-aduci aminte de uncliia.şul cu piere albe? Odihnea la mărul pădureţ, în umbra carului, eu un câine. - la spune, tată, uude-i satul nostru? 1-ai întrebat. hi a făcui un semn cu mâna, careva, undeva, încorro, în lumea ceealaka. - Satul nostru nu mai este... Dar cine eşti dumneata? te-a întrebat. l-ai spus si nu ic-a mai cunoscut. Nu-şi mai aducea aminre, îţi mai aduci aminte? Ţi-aduci amin ie? Ai plâns şi rn-ai sărutat. Ku eram si satul tău, şi neamul tău, şi morţii tai... Dar salul se înfiripa din nou, inir-alLâ parte, din sămânţa satului pierit. l,a noi acasă, dincoace, acum; copiii răi, caprele, oile, vitele, câinii... Venise Bucovina pe Şiret şi l’rut, şi Mormântul din Puma, pe carc călcase ciubota împărăţiei, a sălăşluit în ţara mare. Numai câni nul vostru n-a mai venit cu ele. Am scoborât iarăşi câmpiile, posomorâţi. [Dar nu trecuse o viată de fecior şi iar a vânat Zimbrul o împărăţie şi iar au cotropit mormintele veneticii.| Luminile cerului s-au cernit cu zăbranic ele sânge. Au fugit pasările, au gemut pădurile, râurile s-au uscat. Şi iar au plâns ochii răi de acum treizeci de ani, şi acum au plâns pe umerii copiilor noştri. [Luna iulie, anul o mie nouă sute patruzeci si unu... Bucura-tc, Mărie! S-a mai prăbuşit vama inca o dară.] 1941 fUDORARGlli.ZI ÎNSEMNĂRI ruseşti Dintr-un caiet de străinăcare l.a Fribouri;, canion caiolic, republică de mănăstiri şi congregaţii, nu e picior ele rus. Terenul neprielnic e sugrumat între zidurile seculare. Se mai cunoaşte, mânjit pe piatra turnurilor dc peste porţile ceraţii, tumul de puşca al vechilor războaie. Oamenii cantonului, masivi şi acerbi, au ceafa dreaptă din tablourile lui 1 lodler, verticala din vârful capului până la sacru. Ei se adună seara, după lucru, la ,.Pisica Neagra", un mic local dosnic şi curat, cu perdele verzi. Patronul serveşte bere, e poet şi improvizează pe mandolină pentru zece, cincisprezece prieteni şi clienţi. Nti e anormal în Elveţia, să Fie chemar cu bătăi în masă chelnerul, „Mon Colonel1'. Şi-a lepădat şorţul şi tava şi domnul colonel e ofiţer adevărat pentru caz de război. Uniforma, armele şi muniţia şi le păstrează acasă în dulap, alături de tracul de serviciu. Acum, că in uniformă, convocaţi din când în când la cazarmă ca să nu uite mânuirea carabinei, mândria verificată a fiecărui helvet, gradaţii şi soldaţii improvizează pe străzile oraşelor o armată a lui Papuc, asta e altceva. Pantalonii le cam vin pe vine, mânecile şi spinarea tunicii sc umilă cocoloşite, ellivâra cu fundul boltit stă pe o ureche. De la o epocă de instrucţie la alta, personalul militar s-a îngrăşat. E cald. Gulerul uniformei descheiat până la piept permite intercalarea sugătoare a unei batiste. „Buna ziua Durând’', a strigat după ei. din uşa lâptăriei, un camarad de comerr. Detaşamentul întreg întoarce capul şi tace cu mâna: „La revedere, Eritz, pe curând'1. Ostenii şi tăra să fie aşa întrerupt] merg telelei, in rânduri strâmbe, un rând de trei, altul de sapre, în zigzag, cu dreptul sau cu stângul şi cu amândoi bocănii deodată si amestecat. Cuiva îi e sete Şi unitate;! îl aşteaptă din berărie sfl sc îmuarcă, sier^ându-si mustăţii? de spumă. -.A fost rece? întreabă ofiţerul. — foarte bună! răspunde soldatul, lăsându-si puşca jos, între picioare, ca să scoacă dintr-un buzunar, pc carc nu-l mai găseşte la locul lui în uniformă. o ţigară. — Stan puţin, zice locotenentul, cii mi dutşi cu să iau o bere. Idcea făcând u-şi drum, sc ducc toi detaşamentul. I,:i Berna, se putea citi pe biletele de închiriat odăi mobilate în (.roi limbi federale că „Nu pentru ruşi". Ruşii erau excluşi din inima furopei încă de pe la 1906 şi ceva. Sc prezintă Raskolnicov, îi plăcea odaia, da un acont si noaptea mai dormeau cu el în pat, pe scaune şi pe jos, încă douăzeci de compatrioţi cu cliică, şapcă şi barbă. Cămaşa cu guta tntr-o parte, cu nasturele subt maxilar şi ureche îi deosibeşte nunuudecâL. Dormitorul adună de-a valma letc şi băieţi. Fata hind, şi după Bakumn şi după kroporkm, un camarad, sexul e o cbesriune secundară şi sfielile delicate sunt dominate dc „idce‘‘. In Rusia europeană surit 111.1 mai puţin de trei sure şaizeci şi şase secte religioase, multe din ele învecinate cu o atitudine politică revoluţionară şi pravoslavnicii, în promiscuitate cu nihiliştii şi anarhiştii, nu sc înţeleg într-o singură privinţă, daca trebuie să fie statul cotul sau individul. Discuţiile încep, la toată ora din zi si din noapte, cu problemele pe care huropa sau le-a rezolvat cu câteva sute de ani mai nainte sau le-a lăsat să aştepte o conjuncturi nouă. Una din ele este fundamentală: clacă există sau nu Dumnezeu. Zcec argumentatori îl alarmă, zece tătţâdmndti'l, dar în fiecare rus un fel de Dumnezeu există orişicum, chiar în negaţiuue totală; râvna de închinător, absorbit într-o iluzie halucinantă. Sau se discută dacă iVIoliere e mai mate decât CJogol, o noapte întreagă. Cogol rămâne uneori mai mare, motivat că lucrătorii tipograli din Moscova 26 'tXDOR ARGHL./J râdeau în hohote când ii culegeau în manuscris zaţul ediţiei întâi. Dar anul îsi aduce aminte spre ziua, căsca nd pe parchet, pricina pentru care totuşi e mai mare Moliere şi discuţia este reluată (le-a capo. Raskolnicov arc numai două pahare pc masa lui de spălat, unul de băut si altul de dinţi. Nu face nimic! Tovarăşii sorb ceaiul la râmi din două pal tare, ca soldaţii fumul de tutun din mucul dc ţigării U’ecur din gură în gura. Scuipatul personal se pierde în colectivitate. Desigur că somnul apartamentului trebuie amânar. Din când în când ■amili.i Dand’m vine cu urechea la uşă. Soria se scuză că a închiriat mimai la unul. Solul spune că nici dormind, nici aiurând, unul nu vorbeşte ca mai mulţi. Soţia afirmă că n-a mai văzut pe nimeni intrând afara de Raskolnicov în odaie şi soţul s-a resemnat să creadă că are un chiriaş pluriventriloc. A doua 7.i pe la zece, câte unul, calc doi, ruşii, rusoaicele pleacă la Universitare. Propi'ierăreasa consicrnată l-a întrebat pe Raskolnicov: „Ai avut Iunie multă azi-noapre la dumneata?1' „Natural, a răspuns chiriaşul, am discutat lucruri importante.1' „Dar nu ne-a ti lăsat să ne odihnim1', insistă proprietărcasa. Chiriaşul răspunde uimir: „De ce n-ali venir şi dumneavoastră? Până la trei am vorbir despre Rousscau“. Rusul e sincer si proprictăreasa intimidată. Ştie atât, câ bronzul compatriotului ei stă în insulă, între lebezi şi porum-bieii de apă. O problema totuşi a intrigat-o violent: „N-am văzut venind la dumneata pe nimeni. Pe unde au intrai atâria?'' Rusul a rămas mirat de nepriceperea propricLăresei. Naiv şi LOtal ut un buldog cu nasul pe buze, s-a precipitat cu.cea mai onestă simplicitate: „Pc fereastră!... Casă nu vă deranjez". în toată Elveţia s-a adoptat la parter rcJuzul de închiriere pentru ruşi, dc la ţoale etajele din Berna. Rusul e colectiv. PUBLICISTICA Cu toată lupta şi terorismul reciproc dintre clase, între aristocratic si popore mai mult decât o afinitate. Pobiedonosţev, procuratorul Sinodului, popa Gaponc şi ţarul Niculaie, cure l-a primit ta un tîiftic, la T:\rskoie Sclo, însoţit tic cinci mii de mujici, în 1903, sunt în Fond dc acord şi acordul st lichidează saptămanal cu Siberia şi nagaica, Nimic 11 li supăra susceptibilitatea unui aristocrat rus cart (ate represiunea revoltelor populare, ta o îndoială nehotărâtă asupra legitimităţii războiului subteran dus de populaţie împotriva declaraţilor lui asupri rori. Civilizaţia sau starea de înapoiere a fietărui tinut fac din el o altă Iunie. în vasia împărăţie teritorii cât România, izolate între pustietăţi, nu au contacte cu alte regiuni. Se succed câte doi, trei împănai, fără să se afle, şi multe popoare din imperiu se cred stăpânite .şi azi de Petru sau de Iv.in, care ca locţiitori ai lui Chrisios se bucură dc privilegiul că nu au mai murit. Rusia e un tărâm al cerului, vine din ecr şi dă în cer. Nu s-ar fi putut să nu aibă alipit si un Iad particular, cu Lcmp crai uri uneori de Paraclis, pentru deportarea convoaielor dc răzvrătiţi. Infernul Siberiei are, înn-adevăr, modalităţile lui de Purgatoriu. Mai roti deportaţii, cărora nu le vine lenea îndulcirilor locale, se întorc dc unde au fost alungaţi, cu toleranţa agentului care-i cunoaşte şi în secret îi aprobă. Până la o răscoală nouă, din miile dc răzmeriţe permanente în împărăţie sau până la o indispoziţie a Procuratorului, care ştie tor şi mai închide ochi, jignit din când în când ele câte un prinţ la Cur ren din Petrograd. -Se prezintă un poliţist şi-i spune evadatului, la o ci/ăcea.vcă: „Ai sta: destul. Mai dă o raită pe Ia Irkutk si peste vreo doi am te întorci'’. Procuratorul Sinodului e un personaj cu puLcri de ţar. Conceptul tar e universal si reprodus in toate câmpurile vierii ruseşti, in roate guberniile si localităţile, tari mai mari si mai mici. Marii duci, Guvernatorii, Comandanţii de armată 2K TUDOK ARC,i 11:7,1 sluii_ lari. li loc pentru îmi dc rari, carc nu se cxclud decât dacă sc izbesc unii cit alţii violent şi atunci hotărăşte dibăcia unui cuţit ori otravr.. Un domn bălan, cu o suberbă cravată gâtuită dc un inel dc aur .subt gulerul cu lustru. Nobil polon, cl îşi iubeşte Rusia ca un descreierat. Prezintâiidu-ne pc canapeaua dc la fereastră a cafenelei, mi-a dar în palmă o mână ca o labă de lup. Mă uit la mana lui, redusă la jumătate de-a lungul indexului, rămas întreg lângă degcml mare. îmi povesteşte că fiind pe vremuri terorist, tusc.se de rrei ori în Siberia şi că refuzând să mai inrre a patra oară într-un convoi, a vrui să fugă cu calul fugărit de un cazac călare, care l-a ajuns cu plumburile din nagaikă .şi i-a sfărâmat mâna dinlr-o lovitură. Falangele i-au rămas îngropate în grumazul calului, sub coamă. Polonezul râde. Aşa e la noi, mi-a mărturisit admirativ, ca de o caracteristicii frumuseţe. Polonezele, fine libelule blonde cu ochii albaştri, ca safirul răscolii de un fum interior, vorbesc şi în intimitate numai ruse.şre Rusia le aparţine, Odraslele străinilor cuibăriţi în imperiu vin la scoală rusificaţi fanatic şi mărturisesc şi fiii helveţilor alpini oroarea de patria veche. Un patriotism teluric, fără principii şi embleme, urzeşte zeci dc neamuri străine. Zic „Rosia“. şi rinerii şi bătrânii, învechiţi în studii, sunt podidiţi dc lacrima stepei, ruşii mari, ruşii albi. circazicnii, mongolii, tătarii, calmucii şi toate mlăciiţele dintre Oceane reprezentând cu toate acestea fiecare o ficţiune dc revoluţie. Sonia, o latifundiară, călăreaţă si armată nervos în podul mănuşii de o cravaşa nedezlipită de eleganta ei, are o pasiune: sa fure obiectele din vitrina marilor colecţii europene. Face culăroni cnsusiroarc la Briri.di A'iusemn, preferând să fure de-acolo, fiind muzeul cel mai bine păzit si mai primejdios, acrasă, probabil, dc hi’rd-labour. O ceaşcă dc o minunată frumuseţe o poartă în geantă şi manşon, sorbind subţire PURI .ICI STIC :,\ 29 ilintr-insa coniacul d'Armagnac, adus tic garson intr-un pahar dc cristal. După arheologia rusoaicei, ceaşca, do (ocina unui filigean, construit din pământ ars, învelii cu smalţ negru, e milenara. Aproape dc guta groasa, pe care îşi pune hoaţa buzele claslicc. cu desenul trandafiriu dc floare dc leandru, şi dimii "-Io mârst, ceaşca e înconjurată dc peruzele incnisrarc-n lut. Dar Sonia e un androgin aspru, rece la imbolduri. Nataşa visează sa-i scoată ochii iubitului ei, care fiind rus o înţelege şi o pândeşte, cu acul din pălărie. In pălăria cu marginile mari, molcome şi legănate, arc doua ace lungi de cincizeci ele centimetri. scrăpungând odaia cu fundul, şi concilii învârlil in calota. Intr-o noapte, obsedată dc visul ei frumos, îi va scoate iubitului ochii in somn, Pară nici o îndoială. Altfel Nataşa nu poate să fio fericită. M-am ceriai cu misticii Siberiei dacă Doscoicvski s-ar li putut naste înir-ali popor decât rusesc. Hram laolaltă, dc acceaşi părere, că numai Rusia a dai uu asemenea monstruos şi genial exemplar dc cont ras lc, dat cititorii clin patrie au pus pc scriitorul lor uu monopol agresiv, incer/icând străinilor şi dreptul dea-i rosti numele, necum de a-l interpreta. Adevărul este câ între europeni şi ruşi e o diferenţă ca dc la ied la hipopotam. E o lume dc stupefacţii şi giganrisme. Dacă mintea noastră merge la dreapta, mintea rusească o ia de-a-ndaraiclc şi săgeata ei de manometru tremură şi sare peste intervale. Au alte filosofii, chiar aice maicmacici. Ruseşte, Lina cu trei face înrre şapte şi nouă şi minusul e cubat. De doua ori patru e unsprezece sau treizeci şi cinci. Conflictul de caracter ia la ruşi proporţii elefantiazis lallLastice şi se târăsc: între Aclam, Iov şi Apocalips. Capriciile rusoaicei au excra-vaganţa religioasa a unui asasinat, calm ca o binecuvântare. Neamul ăsta pe care îl cunosc în străinatatc, în exemplarele lui pnneeps, poate să fie internaţional şi nauonalisr si şovin în aedasi timp. pravoslavnic bigot si ateu, cle-a valma. La ci. 30 Tl'OOll ARtil 1l-'Z.l contradicţia se armonizează. l.ucrtirile ce sc b:u ap în cap îşi împlctesc coarnele intr-o logică înspăimântătoare. Diametralele opuse duc la unitul oblic .şi I;i sinteza neagra. Tarul te poare polii la masă cu dragoste creşriuă si respectuos dc* tângui şi dc individualitatea omului poftit. l a friptură, i se pa:e ceva şi te arunca pe fereastră. Apoi, trage fum din lulea şi cugetă. Rât Ic la snoavele unui gâdilici de Ciute. bace o metanie mare, eu închinăciunea dusă la frunte, din pământ. I a masa dc prânz a Temperărirei Crucii Albe, mâncăm ieftin cu vin şi bere fără alcool, băieţi din câteva continente. într-un colţ, intre ei, niponii sLrâmbi şi zbanghii, morfolesc pâinea şi felurile de bucate, ca gândacii negri, tăbărâţi în farfurie. Unanimitatea e rusească. Mc anunţă un inginer care srudiaTă o rachetă de ajuns 111 lună, că Tatiana l.eonriev soseşte după-prânz. Tatiana l.eonriev, fiica unui generai dc la Curte, e revoluţionară. Primea bani mulţi de acasă, pentru o viaţă (le lux, si învăţa la Şcoala de Chimie. Verbinei, răscolea cu degetele agitate un şir de mătănii de mărgăritare ce-i ocolesc graţiosul grumaz. Cu câteva zile mai nainte i se comunicase de poliţia imperială, carc .serveşte şi împărăţia şi revoluţia în părţi ejşJe, că ţarul va trece hicognito prin Bale spre Paris. Fata dete tuga la Băle, aşteptând careva trenuri. Supărată, flămândă .şi obosită a inrrar în cea mai scumpă ospătar ie din oraş. O elită cosmopolită clm marea finanţa, industrie şi intelectualitate adaugă la strălucirea localului propria ci reverberaţie. îşi face apariţia rarul, urmat ele doi lachei! Tuiana se scoală de la masă şi-l fulgeră pe ţar de la distanţă cu patru gloanţe dc revolver, in panica dc briliante şi mătăsuri a selectului public trezit la realităţi neprevăzute. Asasinam! dăduse greş. Tarul era uu mciustrias care semăna leit cu Micolac al 11-lea, un oarecare Miiller. Domnişoara a fosr arestară si condusă ele Poliţie la Geneva, locul ei de reşedinţă, ca să fie judecară. Am văzui intrarea ci în or:iş prin t.ara Cornuvin. Patru jandarmi eleganţi, cu bicorn l’l. H! k si pelerina neagră, carc ascunde carabina, o Însoţeau, ca nişte ciocli şi Harnicii, şi Tatiana cânta imnuri revoluţionare. Am pus să mi sc traducă vorbele acestor imnuri carc dezechilibrează prudenta neofiţilor si exaspera fanatismul. Nu cunosc nimic mai indiferent. Pe amândouă trotuarele străzilor străbătute pc jos, mii de ruşi cântau în corcii Tatiana. Mi-a fost cu neputinţă să rămân nesimţitor la atâta gr;iv:i şi tu mu Imoasa desfăşurare de icnipenmicm.e atăvare. Venise din uvaie părţile Elveţiei, din Franţa şi din Germania, o Rusie inireaj’ă, ca să primească pe prizoniera. Şi cântau pc trotuar şi preotul capelei ruseşti şi un general rentier ret ras ti in l’etorsbtirg şi stabilit în cartierul cel triai ales, unde-şi cumpărase o casa... Pe generai l-am recunoscui la Cate l.irique. K un portret al rarului Alexandru al Il-lca, cu favoritele despicare, albe; un bătrân voinic şi care vorbeşte franţuzeşte cu un acccnt comic original. Am inrrar în vorbă. M-a răbdat'să-l întreb de mai multe ori câreva zile: .,Domnule general, se petrece ceva în Rusia... Sunr semne ciudate şi Europa nu ştie nimic. Revoluţionarii ăştia dc la Geneva aşteaptă ceva, dar ascund ce aşteaptă*'. Scos din fire, odarâ, ele stăruinţele melc, generalul a sărit de pe scaun si s-a pus să vocifereze iu toară cafeneaua, parcă o proclamaţie din ordin î'ntpărârc.sc: - Domnule, află că Rusia e un cazan ut'ias. Allă că in cazan fierbe c... Afla că noi cu roţii, Majesraiea sa ţarul, marii duci, generalii si toată Currea srăm pe capac şi apăsam pe el, ca să nu sara. Află că dacă sare capacul, ia seama la co-ti spun, jeune fionnnc, s-a isprăvit! (.a/annl da pe din afara, lace explozie si umple Furopa roată de c... Eşti mulţumit, miere! Ai înţeles? -- Mulţumesc, domnule general, am răspuns şi cafeneaua l-a bătui din palme, atât pentru dicţiune cal si pentru imaginea Icriciiă. A plărir, a plc-car vi n-a mai dat pc la ca/e nea. l'UDOIÎ ARGHli/.l Suntem o grămadă dc muscali si nniscăloaice la masă noastră, îmre care fete cu spetele masculine .şi cu pâlpâirea ochiului neagră, din Ca ucaz. Zic masa noastră, pentru că ac găsim todeauna la ea un număr fix de scaune, un român, un german şi ruşii. Eram singurul din neamul meu in circulaţie la Geneva, interesat sa mă vâr şi să ascult. Spiriiişri. confesiuni, schisme, bi-serici, predici, vindecători miraculosi, magi. demenţi, colonii exotice şi ruşi, indieni, sunt în Flveţia cu sutele. Ruşii, mase şi majorităţi compacte, veniţi din ţoale pierdutele ţinuturi ale împărăţiei necuprinse, sunt la îndemână neîntrerupt, 'a birt, la berărie, în biblioteci, pe stradă, în grădinile publice care înconjoară lacul cu etaje de parcuri. îi găsesri la Oueliy, la Lnwanne, la Vevcy. la Aix-les-Bains. la Chillon şi pretucindcni, de-a lungul coastelor elveţiene şi franceze. 'Numai pe munţi nu se arată nici unul. Occidentul are dreptul sa fie speriat de valurile continui de năvălitori şi de limba nouă care domina graiul oraşelor prcmrindeni. Români mai suntem trei. Un sntd cuadragenar exercită o meserie necunoscută, un tânăr din Galaţi c înscris la cursurile miei şcoli de comerţ şi un chimisr. căsătorit cu o profesoară franceză, conduce laboratorul farmaciilor populare, unde medicamentele curente sunt supuse unui tarif de ieftenire. Con/unda ţi când cu bulgarii, când cu sârbii sau maghiarii, când cu ruşii înşişi, românii suferă de toate ignorantele de geografie ale bravilor moştenitori ai lui Wilhehn Teii. De la două mii dc kilometri graniţele dispar ca nişte garduri si ţările si râme în spatii învecinate se confundă. K o miopie de care suferă mai ales france'/.ii. O cultură fiind suma unghiurilor şi a laturilor adunate intr-un poligon, eare-i un cerc (închis), inclividualitatea rusă are o piiLcre de reducere la tip a tuturor raselor de care eolciic hnpiriuia. PUBI.K IS I IC A Alcxei nu c rus şi totuşi nu cunosc fus mai rus dccât părintele Alexei. I. numai născut şi crcscul în Rusia, f acin .şi clac în palinci, cl a căpătat, ca mărăcinii drumurilor, şi culoarea prafului carc lc scaldă ghimpii şi floarea săracă ieşita tic soare. Ochii lui s-au depărtat dc nas si au albastrul întrălbcnu. I-aci ieşit şi umerii zbârciţi ai obrajilor până dincolo de rasă, configurând în portretul lui un trib clin Tibet pinii şi la mustaţa, căztiLă din născare pe la colturile gurii. Parul pare indicativ în direcţia firului, ca frunzele urmi copac şi ca o iarbă. Sus, în vedica cetate, e si un chinez, negustor de mărunţişuri bizare, primite din rara lui. il găsesc uneori pc Alcxei în prăvălie, cu mâna scufundară în ovăz şi scoc/irul ia lumină cate o figurină cât uri cltibrit. E cel mai sigur ambalaj dc călătorie, clin l’ekiug încoace, al unui personaj de ceracoră clărinnr pe Ocean şi vândut în Europa cu zece centime. Ştie tot ce vrei, Alcxci, şi ştie adânc. Enciclopedia lui uriaşă merge până la amănunte, rinure la zi. Spune eu precizicine câţi locuitori are un oraş, dar .şi ce garnizoană militară arc şi ce întindere în hectare. Curiozitatea lui statistică pare suspectă. Dc altfel toate informaţiile lui răspund la întrebările: câţi, câte, dc câte ori, unde anume? Spiritul lui Alcxei nu cunoaşte pe rezumativul el ettelvm. A căpătat la o experienţă, pc carc nu ştii cum .şi-a făcut nevoia să o parcurgă şi de ce, o dibăcie de a ghici di I3V de câte ori sc repetă intr-o încăpere un motiv zugrăvit pe păreţi, câţi paşi duc dc la Plainpahis la Carouge si timpul de umblat. în raport cu deschiderea succesiva a picioarelor fiecăruia, până la Trcize Arbrcs, o măgură de o mie două sute de metri. Stic câte pagini de manuscris numără o compoziţie de Bectliovcn, dimpreună cu conţinutul muzical. Kcavând instrument, nici voce ca să ri-I cânre, Ale.xi.s fluieră fraza din pagina 72 tec a unei simfonii. Memoria lui de fenomen sc slujeşte de o voinţă cu aceleaşi fantastice dimensiuni. A învăţat limba engleză in trei luni, fă ivi pronunţie, la pcrlectiunc: scrie ranoR arc hi;/.i englezeşte curent şi pusese de gând sa devie colaboratorul. plătit cu cuvântul, al marilor periodice americane. Voinţa lui crâncenă s-a împiedecat la amănuntul de nimic, pe care inteligenţa lui dezvoltata refuză să-l accepie, la talent. Alexci e sicrp. E revoltat că nu ştie ce-i si cum se capătă talentul. Dar line mai mult a inveniiunile lui inutile. Are un aparat portativ cu care ce pot; urca pe cal fără caznă şi un sistem dc cârti de joc cu care dacă pierzi câştigi. Cu atâtea Jaruri nule, salvând aparenţele, Alexci moare de foame. E contra [arului, contra militarismului, contra proletariatului, contra revoluţiei, contra războiului... Intre arâtia Comra-Loiura. un rus găseşte loc pentru o nuanţă şi dacă nu înfiinţează o sectă sau un balet nou, face un nucleu politic în mahalaua lui. O idee nouă începe la Alcxei cu Nu, se continuii cu Dacă şi Aşadar şi concluzia ei logică e o maşină infernală. Alexci are ştiri minuţioase despre fulmicoton şi dinamită — şi rus compler are satisfacţia, când îşi poare cumpăra cornul şi tableta dc ciocolară ronţăită pe o bancă, la Kaux-Vivcs, că totul îi aparţine. Cu o candoare gravă, el îţi cere imperativ o păreche dc încălţăminte când bănuieşte că ai avea două, o cravată, un pc.ntalon, ca un drept al lui, însoţit de un comentariu bogat, argumentat cu Biblirt şi cu o teorie socială. în patru ochi cu el, iţi explică până la victorie dc ce bretelele dumitale sunt ale lui şi te face dc ruşine că ti-ai permis să ai în buzunar o sură dc franci. Dacă instinctul de conservare, pe căuti te-ai 7,bătut să afli de ce obiect te-ai fî putut lipsi mai repede în folosul lui Alexci, nu-ţi şoptea la ureche: „Nu vezi că e nebun?" ieşeai bătut şi rămâncai fără nădragi. Numai binefăcătoarea reacţie a cinstitului egoism te scapă de dialectică si de primejdie. Răspunsul trebuie dat în ruseşte: îl apuci pe Alexei de reversul gulerului de la haină, îl târăşti până la uşă şi-l dai alară cu violenţă. Ţi-ai recăpătat echilibrul. Şi-i zici: „Pasol!" El gaseste si acest răspuns normal si drcgâtidu-şi ţinură zicc: ,.Când te mai văd?" sau „Miercuri iau un ceai cu dumneata". in;Kf ici.s'i ic Studenţii sc feresc dc Alcxei, ca dc un fost asţenr .îl Oluanei, .nul.tt.i în hcncficiul unei organizaţii teroriste, chiar sau mai ales şi acei studenţi care (ac în tnod curent aceste două con tras civic ii paralel. Dar nici trădările nu sunt la intelectuali opera sensului obişnuit al actului de lăcomie. Dezinteresul, pasiunea, ura si vocaţia fac pe rus şi poliţist şi revoluţionar, rând pe rând şi coucomiiciu. îmr-o seara, pe la zece. Alexei a venit la mine cu un pachet subsuoara. „Ce ai acolo?1' l-ani întrebat. „Cămaşa dc noapte'1, mi-a răspuns. „Dumneata umbli c:u cămaşa dc noapte prin oraş? l-am Întrebat. „Am venit să mă culc la tine, frate'", mi-a răspuns ea un creştin primitiv pe un prag de izbă Alexei, care de obicei îmi zicea dumneata, Începea să-si desfacă şireturile de la ghc'te. „Poate câ ai şi ceva de mâncare." Cultura rusească e o realitate, Alexei. Am pe poliţă un obiect de nic.i un folos, t.) lele de lemn scobit, fără picioare, o siluetă rotundă, vopsită viu cu roşu mac, albastru, verde şi galben muşeţel. Culorile, de o claritate elastică, deosibese unele de altele fus La, cămaşa, mânecile şi şorţul, seminal cu (lori dc birlic de treflă. Figura, de lâptăteasă tânără, plină ele obraji, e trandafirie; un trandafiriu roz şi palid omogen, pe care tubul iiu-l dâ picturii dc-a dreptul. Toate culorile ţaţei de lemn au aceeaşi frăgezime şi lacul aşternut peste ele, ca o glazură tiu cofetărie, nu se lipeşte şi nu se ia. Lâptareasa se desparte în două ca o ţâşnită de calea, desfâCLiLă cu o învârtire contrarie. In interiorul letci deschise e o a doua leliţă, identică celei dintâi si din a doua leliţă iese a treia, diritr-a treia iese a patra şi tot aşa pâna la opt. A opta figură, cât buricul degetului, mise mai separă în doua bucăţi: e masiva. Acolo e concentrat misterul insolubil. Puse la rând şi descrescând, din mamă-n lîică mereu, femeia desfăcută în opt femeiusti aduce aminte ctitoria zugrăvită în biserici, la intrare. Domnita cu 36 TUDOR ARGUl'/.I domnişoarele şi Domnitorul cu domnişorii, ridicând un chivot, sprijinii pe palme. Silueta dc lemn, în care se ascund alic .şapte siluete, este rusească. Proporţia ansamblului c vasta, dar ficcare figură împarte cu cealaită în goluri individuale un gol generai, haosul personal, când este adunată, al figurii îmregi. Din cine stic cc rârfunuri străbătute cu troica, vine. Pe un pret derizoriu de propagandă, >e vinde în roata Europa dimpreună cu alte obiecte, mai concrete, dintr-un lemn împietrii .şi plastic, găvane, ciorbalâcuri, linguri, străchini, colorate cu brunul cărăbuşului cornut şi lărcate cu pensula de aur. La poarta legaţiei ruse din Bucureşti, de pe ('alea Victoriei, vinde ceai în pachete un muscal şiret ţi obiecte de lemn, ca şi cele din Geneva. Negustoria lui meticuloasă trage cu ochiul şi pipăie vorba ca un ban cu zimţi. La ZuricE, unde ani star patru zile, trăieşte într-o camera la un eraj înair un oarecare Ulianov. Mi ba arătat cu spaimă un rus, intr-o băcănie de cartier. ,,E cel mii ursuz şi cel mai primejdios, spune rusul. Are câţiva aderenţi şi fiecare dîn ei c un terorist de un superlativ neatins la noi. îl vezi câlu-i de gălbejit, cu pometele lui văroase. De ani dc zile siă singur cuc şi scrie zi şi noapte. Ce scrie! dracul să-l ştie, că nu publică nimic. E un maniac, din specia comunistă. Dacă s-ar întâmpla, prin imposibil, să izbutească aslia, se duce Rusia! Ce mă înfricoşează la ei e inaptitudinea lor la dragostea de oameni, pe care îi dispreţuiesc, facultatea lor rece de nimicire si devastare, uscăciunea de suflet, f.e lipseste un organ pe undeva, care defineşte omul. si această absentă a unui esenţial enigmatic lc dă o tenacitate fioroasă. Râvna iui Ulianov e sa stăpânească poate că mai puţin împărăţia decar fracţiunile celelalte revoluţionare, ca să le anihileze. Voi nu siiti ce-i comunismul ruscsc. Regimul de abuzuri de azi, de abundenţii. I’L'KI.IUSTIC dezordine şi risipii e, comparativ, blajin. Azi rusul cântă, sc imbaci, iubeşte, joaca şi face revoluţie... Apostolii ăştia, tu virtuţi scheletice dc nebuni, visează mizeria şi robia universală... Intelectualitatea lor nu reuneşte, tui amplifică: eliminează! fabricată din mediocritate şi cruzime. O Caisă intelectualitate suplineşte generoşi rateu văzului omenesc, cu ferocitatea fanatică a belferului mărginit. Azi suntem proprietatea tarului, mâine putem deveni proprietatea unor arendaşi de stat." De altiel, prezenta singuraticilor politici în oraşele Occidentului nu sunt rare. Toate cartierele au măcar amintirea marilor reformatori în aparenţă, bărbaţi politici de hotel şi care aveau să revoluţioneze ţările de pc undeva, de undo au fugit cu o valiză în mână, expulzaţi din stat în stat şi din canton în canton. Luctheni, asasinul împărătesei Austriei, eaici, într-al şaptelea etaj subteran al temnitei din oraş. Caserio, asasinul preşedintelui Carnor, a provocat conflictul încă nelichidat, dintre france/ii republicani .şi italieni. Dinamita lui Ravachol sugera ideea internaţională că anarhiştii, intelectuali si manuali, să fie strânşi într-o insulă şi lăsaţi de capul lor, să-şi construiască societatea fericită visată. „Proiectul nu mi sc pare prost“, argumentează rusul dc la Ziirich, partizan al uimi buddlii.sm unificat. „>S-au înmulţit peste măsură ideile şi oamenii se bat şi se măcelăresc dc o bucată de vreme pentru idei." Rusul studia medicina. „Accşti viermi ai tipografiei sunt recenţi în omenire şi aduc numai nefericire. Epoca dc cultură învaţă oamenii să risipească şi nu mai ştiu să păstreze.'1 La o lăptăne din Paris, văzusem intr-adevăr, şi eu, un client în papuci, care cumpăra zilnic o sticlă cu lapte si o Lurtă de unt. Clientul era un asemenea om. de idei, şi lăptareasa, frumoasă ca o ducesă îl întreba: „Cu m bien, momicurMaurmi? Quand amom-nous eufin k Hoi 'f Faut-il nteore attauhrT Clientul visa o revoluţie răsturnară. 3X TUDOR ARGHF.ZI. în visul dc o perfecţiune ideală, ruşii au dai civili/atici o formă dc fericire cu totul personala: scapeli.smul. Casă tui le mai plăcii viata şi ,vă nu aibă ce face cu t-a. suprimând în acelaşi timp şi omul «lupi'i planeta, ci se castrează şi rusoaiccle îşi stârpesc sânii pubertăţii. Ce mai poate limita o individualitate naţională care trcce peste viată şi moarte cu atâta încredinţare şi cc o poate împiedica să mâne absurdul dincolo clc orice închipuire şi să-l epuizeze? Scârbit de glorie şi belşug, contele l.eon Tolstoi a fugit intr-o seară de pe moşiile sale cu traista la spinare, pribegind desculţ. Moartea săracilor a dat peste bătrâncţele lui într-o staţie mică dc cale ferată. Nu înnebunise. Voia să moară dispreţuit. Fusese idealul lui, încă de pe când, între orgii şi ospeţe, ofiţer de Cuine temut, îşi scria, pe jumătate adormit, opera literara Pe lin părete vast al Cancelariei imperiale sc întinde harta detaliată a uriaşei Rusii. împăratul vrea să aibă evidenţa permanentă a marilor lui puteri armare, grupate pe teritorii. Bugete enorme sui)r prevăzute pentru fiece garnizoană în patte. Armatele sunt inexistente şi bugetele sunt la Paris, atârnate în perle şi briliante la braţele, la genunchii şi la gâtul Inimoaselor dansatoare. fin chef rusesc. Marele duce Yrladimir are două sute de invitaţi din nobilime la un bancher. 1 s-apus ia dispoziţie sala cea mai încăpătoare a luxosului restaurant. în mijlocul sălii masa aşteaptă încărcată. Sute de sticle, din şampaniilc cele mai scumpe, „Veuve Chquot" si ,,Moet et Cliandon" suitr aşezare pc rânduri, cupele de Baccarat sunt, şi ele, mai multe sute, porţelanul h'.rfuriilor vine de la Limoges, alternate cu vase de Sevrcs. îsi face intrarea amfitrionul cu o prăjină în mâini. Elita îl urmează emoţionată si Marele duce doboară, dărâmă, sfărâmă şi face praf cu prăjina tot, în ovaţii şi urale. PULU.1CLS MCA Păpuşa de lemn, unică şi numeroasă, rosteşte, de la marele la micul inimii, crescând şi descresc;!rid, un simbol de multiplicare prin partenogeneză şi de integrare prin înghiţire, împărăţie, ortodoxie, revoluţie, teroare, mistică bigotă, mistici arce, ies linele dimr-altele şi sc dcfincsc reciproc, ca obiectul meu inimi, de pe raftul cu cărţi. La masa rotundă, un loc e câteodată gol. „Nu ;işteptăm pe Vasilicv?" întreb politicos. O rusoaică de lângă scaunul lui, logodnica Ini Vasilicv, răspunde: „Azi n-o să vie la nuisă'!. întreb: „Prepară un examen?" Domnişoara Teci a răspunde: „A pleau lu Varşovia'1. Mă mir: „Asa brusc, fără să spuie nimic?*' Domnişoara râde: „Duce manifeste". După câteva zile domnişoara TecLi vine la masă, cernită la braţ. La Varşovia, Vasilicv a Iosc spânzurai. Asia e într-o miercuri. Vineri pleacă la Varşovia domnişoara, Pana marţi e spânzurară si ea. Masa continuă, băieţii şi feiclc se primenesc în locurile goale continuu, continuu spânzuraţi şi câteodată 11 li mai e cine .să facă prezenrârilc noiloi'-vcniţi. Cei rămaşi în viată râd, "lumesc, învaţă, până la spânzurătoare. Via uit din locul meii la accşii rus i, carc prim esc viaţa şi moarrea ca o cartă poştală şi caut să văd în ei cu ochii strânşi, ca într-o zare goală. Arde ceva şi scoate fum des. Sune în tiestare să desluşesc. Intelectualitatea acestor ferc zvelte şi băieţi ieşiţi clin papură şi pustietate te posomoră.şre. In loc dc viaţă mai multă, ei aduc în cap si în ghiozdan moarte mai multă. Geamantane cu sânge. Stai dinaintea lor ca în prăvălia chinezului din cetatea veche, prostitele un dragon de porţelan şi confundai dc un brahman de cărămidă minuscul, a zece bani bucata. Domnişoara Kuznetev s-a înrorsdm Nijni-Novgorod, de acasă, Luă de mare proprietar de câmpii. F.a nu face nici un fel de revoluţie şi studiază mecanica. De ce mecanica? e o întrebare. Dar întrebările ruseşti simt fără nici un răspuns. As vreasă-i văd ochit frumoşi depărtaţi de matematici şi mâinile 40 TUDOR ARCJHF.7.1 moi şi delicate la menghină, pilă şi ciocan. Idealul ci e mecanica. A lucrar la Politehnica (lin Ziirich şi acum face un studiu dc perfecţionare. Ne-a adus din Nijni-Novgorod, ficcâruia dc la masă, elee un cadou. Din vreo douăzeci dc clienţi ruşi au dispărut îti timpul vacanţelor ci opt. Ştie că toţi au îo.sl spânzuraţi, dar acest fapt divers nu pate că o emoţionează. Inii dă Lin ine! de argint. Mă sfiesc sâ-J iau din degetele ci ca nişte migdale. Ncpurând să-i fac un dar echivalent, mă codesc. Ea râde cu hohot: - Nu-ţi lace. domnule, o problemă d intr-un nimic. Cosii două copeici! Deschide geanta, plină cli bijuterii de argint. Are pentru loara lumea, le dă cui vrea, ca nişte sâmburi de roşcovă. Cinvaierc de două copeici. Inelul meu e neîncheiat şi spiral, sc poate lărgi şi strânge dupii deget. - E argint curat, fără o picătură de aramă, explică tehnic domnişoara. Pe creştet, inelul are o broască verde în relief, acoperită cu o pată groa-să dc zmalţ. K o frumuseţe de sălbâtecie şi broasca seamănă cu imaginea barbară a lui Dumnezeu. - E chinezesc, zice domnişoara. La Nijni-Novgorod, la largul nostru anual, suni mii de movili de asemenea argintării, aduse cu căruţa şi deşertate pe o bucată de covor aşternut pe jos. Chinezul le vinde stând pc brânci lângă ele, pe covor. Văzusem într-o librărie o carie despre târgul din Nijni-Novgorod şi am alergat să o cumpăr. Am citit în ea un basm neînchipuit. Caravane fără sfârsit străbat până la târg Ineliile si China, luni de zile, cămile, dromadcrc, animale ciudate cu mersul bivolului leneş, trag carele încărcate cir belşuguri extravagante. Unele pun doi ani dc drum, unul de dus şi altul dc întors, şi târgul ţine o lună de zile. O cifră dă o idee despre imensitatea haotică a universului asiatic strâns intr-un bâlci: simt la Nijni-Novgorod, înregistrate regulat cu PUBLICISTICA carcc galbenă, afara de aventurierele ilicite, doua sure cincizeci de mii de prostituate. CJmhUiu. Pc Bulevardul Alexandru cel Bun dau o umbrii în evantaliu nişte pomi ciudaţi. Ramificaţia lor de zeci de mei_ri în sus, fără trunchi, începe numaidecât, dc la pământ, ca la legume. -Te rog, poţi să-mi spui dumneata, pun, scoţând pălăria, unui trecător, întrebarea, ce fel de pol ni sunt aceştia? Trecătorul c un moldovean, tu graiul nespus de dulce. Stă un moment, visând în fundul continentului şi răspunde cu o linişte carc mă lace să tresar: — (ie să (ic? Plopi de Turkesran... 1941 'J'HÂTRUL, „HAYEK“ Au trccuL cincizeci de ani peste acest teatru, nemaipomenit în nici o cronică şi despre care se vorbeşte întâia oară. FJ e cu toate acestea un precursor, dacă riu îtt calitate., măcar în ce priveşte cartierul. In vecinătăţile actualului „Srudio“ al 1 eatrului Naţional, în linie dreaptă pe latura vest a Pieţei Anr/a, rrecea strada Luminii si teatrul necunoscut în istoria dramaturgiei era la o stită de paşi, pe ea. Dacă se bănuia de arunci că peste o jumătate de veac se va ridica prin apropiere lin teatru de srat, încercarea şi-ar fi câştigat o autori late. de care a fost departe să sc bucure şi domnul Hayek, instalator de băi si canalizări şi proprietarul atelierului din strada Luminii, ar fi suportai o stagiune cu bunăvoinţă. Domnul Hayek, inginer, era un personaj câr un copil de paisprezece ani, dar înzestrat cu o barbă frumoasă, jumătate albă, jumătate stacojie, ca în reclamele de vopsea, ele par instantanee. .Să fi fost ceh, polonez sau un alt neam nu-mi 'i7 TUDOR ARGlIliZl amintesc. Industria lui era însă ajutară, intr-un limp când nici un robinet nu se pricepea să deschidă apa sau mai cu scamă să o oprească şi cânţi toată lumea situata ţinea să aibă baie, cişmea şi lanţ. N-aş puica să afirm ai instalaţiile lui funcţionau mai bine decât ale concurenţei şi dacă ţevile lui nu crăpaţi in părete. Domnul Hayek avea trei fere frumoase, cu ochii negri şi umezi şi un băiar de unsprezece ani, coleg do vârsta şi dc clasă cu amorul. C) grădină înconjura casa familiei si adeseori, pc msenu, nc apuca luna laolaltă, pc o bancă de subt un pom. ,Se producea fiecare cu ce-l tăia capul să imagineze. I ft unsprezece ani începe să gângăvească, difuz şi romantic, temperamentul. Muzică nu ştia nici unul din camarazi. In coruri şi instrumente se descoperă mijlocul de apropiere mai strânsă şi de pătrundere dintre sufleie, dorit de un vag şi inexplicabil sentiment dt turburare. Pianul domnişoarelor era mut şi ariston li! familiei scârna penibil din arcuri, ca piciorul eu „maşină'' a! unuia din colegi, îmbrăcat de la boiul încălţămintei până la genunchi, înir-o proLe/.ă de nichel cu articulaţii. Recitându-ne unii altora versurile cc ne trecuseră pe la ureche, se iveau pauze lungi, în care tăcând, din lipsă naivă de subiecte, ne pomeneam uitându-ne pc întuneric unii la alţii, băieţii la fere si fetele la băieţi. Şi cate un apel repetat ne strica poezia, chemăndu-ne fa culcare cu brutali Late. A doua 7,i era şcoală şi lecţiile rămâneau neînvăţate. !•. o vârstă care Ia unii vine mai dc timpuriu decât la alţii şi-i surprinde cu ncdeshişireleri melancolii la sfertul sau la jumătatea cărţii, tocmai atunci când e mai mare trebuinţă să aduni cu economie note bune pentru cheltuielile de mai târziu. Noi risipeam o avere, înainte de-a fi fost strânsă si dam cu mâna spartă bacşişuri, farasă plănm factura. Scriitorii preocupaţi de psihologia unui tineret încă imprecis, ca puii de pisică după înţărcare, androgin la băieţi şi ginandru la fete, numesc pauza copilăriei în momentul de trecere prin nebuloza stărilor senrimentale: criză. Ea seamănă din partea naturii cu primul [>U lîl.K JS'l'lCA 4.î /.hor al vrabiei casnice, despărţită de sânul streasinei ocrotitoare: un zbor ajunge până la pomi, aii zbor e rupt în pământ. Ne-ani hotărât să facem un teatru, din alia la omega, complet, si Crupa si edificiul şi recuzita. Am filrrar în tăcere un proiect, în care se concentrase entuziasmul cuturor însufleţirilor noastre, colaborând cu materialele dos Le dc acasă: perdele, macaturi, fuste, cearceafuri, transportate pe futiş. l.'n colega venit cu frânghia de rufe a maica-sii, peiuru cortină. Nepotul linei cucoane trecute şi cochete a luat de pe masa dc toaletă toate sulimanurile înti-un ghiozdan. Aveam in distribuţie uu ţigan care trebuia spoit cu negru şi camaradul contribuind cu perioara şi cutia de făcut sprincenile ale măruşii, estetice în moda epocii cu condiţia să fie groase dc un centimetru. Rosul obrajilor se distribuia cu o labă de iepure şi pudra cu o guşă de gâscă manufacturată Ia Paris. Singurul ingredient nefolosit a fost picătura de ochi, carc da privirii o flacără cuceritoare învierşunată. Decorul, o prispă de casă de rară, a fost zugrăvit in grajd de patru pieton improvizaţi şi piesa, nescrisă, fusese înjghebată pc bancă, la lună, ţinută minte cu replicile meticulos învăţate. Scenariul lăsa dc dorit, dar fiecare scena se isprăvea cu mai mulcc sărutări de mână dare fiecărei fete de fiecare băiat. A fost, în grădină, repetiţia cea mai studiată. Copilele instabile de atunci, sunt, dacă mai trăiesc, bunicile triste sau harţăgoase de azi. Rămânea de interesat la idee numai patronul atelierului dc alămării, care, absorbii în comenzi, vedea că sc petrece o vioiciune anormală în familia şi curtea lui, dat n-avea timp să o definească. Vastul atelier trebuia convertit în sală de teatru si mai trebuia construită scena din lemnăriile inginerului. Transformaţi în comisiune, ne-um prczintat în biuroul lui. Singurul membru al trupei lără curaj fusese fiul firmei. Ascuns la usă şi nervos, ci trăgea cu urechea. Ne-a fost greu să ne lămurim, dar am simţit numaidecât că vom câştiga, din confuzia domnului I layek. L-am surprins, la intrarea noastră TUDOR ARGHF.7.1 bruscă în biurou, netezind cu buzele braţul, la încheietura moale interioară al secretarei dc biurou. Spaima că doamna Hayek ar fi putut să afle, de la bucătărie, cc sc petrece în „fabrică11, platinase figura cu barbă a biciului inginer. Sc şoptea în cartier că doamna ;ire personal icnea energică şi eă utilizează în căsnicie mai mull decât mătura, coada. Domnul Hayek a căzut imediat de acord şi căutătura lui evapora o rugăciune, pc care comisiunea a înţeles-o şi i-a respectat-o. La primii reprezintaţie am avui sală plina, dar s-a ridicat cortina, ca un zmeu sucit, cu o aripă în pardosea, până la jumătatea scenei, şi n-a mai putut să fie trasă nici înapoi. Ţiganul din piesă a Ltebuit să-şi rostească monologul, trecând pe dedc5ul.iri.tl cor linei aplecai. Purta cizmele unei ordonanţe, pc podea, târâş, ca să le păstreze aderenţa cu piciorul. La întoarcere şi salutând emoţionat de aplauze, s-a luat cortina după el, i s-au încurcai frânghiile în ciubote, actorul s-a luptat să scape. In puţine cuvinte, venind şipcilc înainte şi îndărăt şi scândurile culiselor unele după altele cu decorul, scena s-a prăbuşit peste public şi artişti. In sală aflându-se şi o notabilitate importantă, un bătrân magistrat la pensie, niadani Hayek şi alte câteva cucoane, a trebuit să-l ajute să se degajeze, leşinat, din dărâmături. Postul Preşedinte de Curte îşi pusese decoraţiile şi a primit un ghiveci cu flori în cap. Teacru) „I layek1' a durat în eternitate zece minute. Dar câte visuri şi simţăminte au stârnit aceste singure zece minute, echivalează o viaţă şi un ideal. !‘)4l DTNTR-UN FOIŞOR Mi-a trecut câteodată prin gând să-mi caut trecutul cu condeiul. l’UBl.KTSnCA 4Ş Unele lucruri mi s-a părut ca ar puica să-l ispitească prin merii ui originalităţii. IVircâ 11-ar mai fi losi într-alcă viată cunoscută dc- mine. Ivsri atras dc cate o împrejurare consumata, ca un ac purtat pe un geam dc magnetul plimbat pc dedesubt, si cine a durat o bucată de timp are tendinţa să solemnizeze mărunţişurile existenţei şt să le prefaca în evenimente. Neputând realiza nimic valabil in activitate, începe să creadă, când osteneala o temperează, câ un .simulacru dc acţiune treci ml e mai mull decât un neant. Oratorul şi omul politic îşi adună discursurile indiferente în volume, voind să-şi alifiile în prezentul absent un trecut din care au lipsit. Dar nici acciă care au izbutit odată să-şi închege, urziţi cu ambianţă unui moment, o figură, nu rezistă peste o epocă lichidata. Timpul s-a întors într-altă parte şi schiţează alic sebeme provizorii. Solicitat astfel să mă scormonesc, am analizai şi, ajutat de lene, am ajuns la încheierea că nici o amintire nu plăteşte cerneala, cheltuita pentru a i sc acordă relief. Intentia de a înjgheba ceva din prea puţin, s-a descompus. Obiecţiile nu erau lipsite de temei. Poate să intereseze faptul brut petrecut şi ridicai din mormântul lui, numai pentru motivul că ar fî existat? Ar fi putut să lin [ic şi între a fi ceva şi a nu fi nici atât, în timp dilctenţa se pierde. Am umblat o zi întreagă dincr-o vară, deasupra ruinelor unei cetăţi de piatra de acum dona mii de ani, organizată pentru o rezistenţă istorică îndelungată. M-am oprit în vasta încăpere de colonade frânte unde judeca si hotăra un Senat. Trăiseră acolo mii de voinţe şi de energii şi a pornit clin vechea cetate tumultul repetat câteva veacuri de-a rândul, al victorioaselor iniţiative. Am adunat colturi de calcar pe carc se mai puteau cunoaşte uu fragment dc inscripţie, o fărâmă dimr-un chenar decorativ. Către seară, în fulgerul de aur al soarelui din apus. am văzut însă o sopârlă \erdc întinsă pc lespedea fierbinte. Fusese cel mai Inimos lucru din cerate... Dm pragul porţii monumentale, am aruncat crâmpeiele de sculptură indârăt. Nu TUDOK ARCHFZ1 mji puneam pe ele nici un preţ, şi mi-a rămas numai amintirea bijuteriei vii de smarald. Poaic că tălmăcirea întrucâtva, culoarea capă iată din trecerea pe plan acrual a planurilor ds demnii, să tacă acccptabil un trecut. Mai este această schimbare dc perspectivă lui trecut şi o amintire, şi mărturisire;i lor în scris nu e mai degrabă un pretext dc lucrătură? Cadavrul se împrumută eu prestigii din strălucire;) ceremoniei cu care este adus de la groapă înapoi. Amintirile implică şi băLrâneţe, care-i când un termen, când t) noţiune de neadmis. I,a şaizeci dc ani şi încă unul, autorul a rămas un înccpător: dovadă! Aceleaşi imprecizii îl frământă, c:. la optsprezece ani. Se îndoieşte. Fi nu cunoaşte fericirilc certitudinii şi facilitatea dc a intra în topul de hârtie şi materiale cu entuziasmul unui căţelandru intr-o grădină de mierle. E perplex. Lasă pe mâine. Oricare ar fi însemnătatea gunoaielor măturate şi strânse într-o carie, trecutul si amintirile trebuiesc mutare din pcizajul lor in caicr. Ai o şovăire. Te codeşti: de unde şi cum să începi. Cauţi în ghemul de lână compact un căpătâi, din care să se desfacă. Dar mai mult decât un început de povestire te turbură tonul. Nu-li place nicî un fel de ton şi ţi-ar trebui de-abia o a şaptezecitne de ton aproape justă, neaflară pe diapazon. Care-i aceea, din miile de crâmpeie de tonuri? într-o viaţă, un scriitor ajunge să înveţe numai arat: nu tonul, ci condiţia ionului şi a nuanţei. Se vorbeşte de stil. Nlici asul nu ştii pe dinafară şi făra document ce s-ar putea să fie. Dar este ahces'a decât tonul, o fanlezie interioară a ionului, un zigzag, un arabesc pe linia de ton. Cu torul abstract si absurd rămâne tot punctul din carc se ridică a mia firimitură, de Lon. Punct infinit de mic, într-însul se cuprinde totul, ca într-o .sămânţă de fag: şinele de ani şi pădurea. l'.ste permis;! o digresiune. Dinrr-un semiton trăiesc literaturi întregi şi vremuri de litera tură. Nitneresre tonul un condei, şi tonul sc reproduce tip, din călimări in călimări. F.l se percepe cu instinctul: miroase a acelaşi ton pretutindeni, variat cu o degradare în care s-a strecurat un alt miros', mai slab. Când se u/e.i/.. tonul, monotonia dccadenţei însemnează o pauză. Servilismul imitaţiei sincere sau maimuţăriresc sleieştc şi el, şi sensibilii alea, redusă la onomatopeic, te Face să gândeşti expresia cu cele cinci degete pe buze, bolborosind copilăreşte cinci singure silabe. Din stânga, din dreapta, de sus, de jos, se aşteaptă tonul nou, care poăLC să întăr/.ie/.e o viată de timp. Pauză Lra*ţică de intelect: epocă de revoluţii. Nu ştii de unde se iscă şi, subit, cc-1 sugerează; o lovitură desăcure, o rugăciune, un cântec de greiere. Dar îndată ce tonul nou a (ost auzit, fauna intelectuală, în suferinţă de originalitate, se năpusteşte şi-l adopră. Se mai creează încă o glorie şi încă un servilism. Gândul amintiri lor mi-a fugit îtuodcauna cum a venit. Să trăieşti de două ori un lucru trăit o darii cu adevărat, e afară din cale de mult. Versiune;! lui nu l trezeşte în realitatea defunctă mai bun. Nici atunci când l-ai trăit n-ai ştiut că-l tril ieşti. Câtă vreme l-ai parcurs în fragmente, inreivalele dintre minuLC s-au compus cu el arbitrar, şi mai târziu reconstituirea e falsă, căci i-ni adăogat, fără să vrei, o nouă subiectivitate. Cel carc gândeşte un act al lui, petrecut cu treizeci de ani mai înainte. îi diformează cu drepr cuvânt. Kra mai exact în timpul lui decât în forma evoluată? Ambele timpuri, de realitate şi de aduce re-amin re. sunt două aspecte ale unui aer trăit incomplet si reprodus parrial. Dacă ai prins elin el o aromă, singură emoriă parfumului poate să fie adunată. Ce a rămas din amintitor Nimic. Trebuie neapărat să fie amintirea decalcul fidel al unui eveniment? O car re dc amintiri se defineşte ele rând pe criteriul istoric: însemnarea dc-a-ndaratele pe calendar a zilelor petrecute. 48 TUDOR ARGJJKZl notate, poate, şi intr-un „jumaL'. Nici jurnalul nu e real, nici cri tc ti ii 1 - şi nici însemnarea; şi cât vezi din rea li rare e inexact, realitnrea fiind mai mare decât: momentul şi, în de fi ni I i v, i n d i f e re n tă. O colecţie de fotografii pe sari re e un teanc de realităţi afirmate în tor cuprinsul tehnic al obiectivitătii şi al criteriului istoric. Nici viata unui singur element din complexul omenesc, a figurii aparent invariabilă şi fixă, nu e mai norocoasă în ceea ce priveşte amintirea şi stabilitatea. Te uiţi uneori la fotografiile tale. A trebuit să-ţi faci: civilizaţia se rabdă cu carnet de identitate. Ai vreo sută — şi nici una lut seamănă, nici cu originalul, nici cu nici una din toate celelalte. Când ne lipseşte un subiect de ilaritate ac:rsă, deschidem albumul familiei, cazierul nostru grotesc, şi pe când varietatea comică a expresiei ne excită râsul, ne întristează contradicţia fundamentală, Lşti de câteva ori ratăl, unchiul şi moşul tău -.iropriu, mai tânăr decât nepotul, şi evoci roată antropologia. Lumina ochilor vine de la altcineva, surâsul e .străin. O strâmbătură profană re înrudeşte cu cine nu vrei. In eeascl ei fotografia atesta originalul. Veridic: în secunda obiectivului deschis şi valabil o zi sau două, portretul se descompune, murind în fiecare fotografie o dată. Omni viu scapă şi actelor, ca fotografiilor lui. Cum l-ai recăpăta după zeci de ani cu condeiul? Dar care c omul viu şi adevărat? Cel silit să se trăiască, sau cel care lugc necontenit de sine în sure şi mii de fantome transparente, schimbându-şi umbra necontenit? E şi el, în carne şi oase, o ipoteză şi ipotezele se experimentează, ca si certitudinile, pe de lături Nu eşti adevărat nici când eşti adevărat. Amintirile sunr de considerar în scris: verbale, devin anecdote. Amintirile se preferă din copilărie. Maturitatea e pentru „memorii11, cu (otoliu, cu ghiozdan: evocă diplome, I'UIVUCIMIC grade, statui şi cimitire. E tirlul rezervai omului polirec. scfiilui de partid, generalului pensionar. Memoriile rectifică timpul şi evenimentele antipatice. Lungite cu o silaba, ,,memoriile'' se îndulcesc până la „memorial", cuvânt romantic şt funebru, eu tendinţe de Panteon şi Ateneu. Din huidui unei amfore goale se ridică un fum subţire violet si o bătaie de robă. După dric, păşeşte un cal singuratec în doliu de cioclu. A îmbătrânii şi calul mascat, călărit în adolescenţă. AtâL în copie căi. şi în original, nu nvam surprins, în ce mă priveşte, că in-aş fi iubit prea mult. N-aş putea spune că m-am detestat cu o formulă integrală. Sentimentul nu mi urăşte propriu-/.is şi nu pare scârbit de actele mele: el a refuzat numai să se expuie. Să te spovedeşti, cui le-ai spovedi? Cititorului? Scriitorul e propriul lui saltimbanc. Cel puţin să Iii onest, îţi zici, să nu mînţî, să nu amăgeşti, preocupai să stupefiezi. Dar poţi, cinstit, să fu cinstit? kxistă o curiozitate maladivă si degenerată fixată asupra scriitorului care s-a ridicat cu un lat de palmă peste epoca lui. La se satisface uitândii-rc pe gaura cheii. O viaţă e un trecut de scutece in linse pe o frânghie, care poare să fie ridicată mai sus ori lăsată mai jos, cu o prăjină, mai oblică sau mai verticala. Omul se povesteste pe sine fals. L sugestiv la judecătorie spectacolul constant al neputinţei împricinatului, să relateze adevărul si fapta, dacă adevărul e numai fapta constatata. însuşi bolnavul pe care-1 doare intr-lin loc precis, descrie medicului o durere de al.Iruri sau de dincolo dc sfera ei. Suni mintiri adevărate, şi ale naturii şi ale conştiinţei. k de examinat comentariul dc pe dinafară. Ei alege din ce arc, înţelesul despre ceea ce ar rămâne. Lin comentariu critic, de pildă, e un produs independent, rafinat prin peivertiri de inrelect. Arhivarul ideilor cauta avid în coşul de boarfe gogoloaiele de hârtie, le întinde, le lipeşte, le raportează unele la altele. >1) TUDOKARGHKZ1 Pc fiecare 0111 îl slujeşte un mobilier elenieiuar. care se încarcă tor. în tăraboanţa cu o singura roată piezişii a vierii. Nu te mulţumeşte să treci măcar peste mobilier. Ai vrea sâ ştii cum a lost distribuit în apartamentul scriitorului şi intni car un scatiii fără fund ori în vrei picioare a contribuit la o atitudine sau a suportat-o. Dinaintea unei Ituctificâri excepţionale a sâmburelui comun, comentatorul mirat cauta bălegarul. Opera singura nu-i e de ajuns: poare sâ para îngerească. Nefiind primiia ideea spontaneităţii, ivirea oamenilor lirră ascendenţă şi placentă vizibila strică o convenţie, contrariază un principiu. Lipsind sensul unei dimensiuni, eşti împins sâ te fii iritat după mistere cu sfoara, cu balanţa, cli decilitrul; cu o inteligentă comparativa, de raporturi. Trebuie căutat dincoace şi dincolo de lucrul realizat, jnr-îinprcjur şi dedesubt. Metoda Bcrtillon şi spiritul detectiv au intrat în literatură, miezul intrensec fiind derivar în patologie si delir. Trebuiesc petice .si zdrenţe, pilituri şi urme digitale. Tendinţa sporeşte monstruos pe măsura eu tipografia. Are măcar comentatorul meritul sâ-i iie scriitorului duhovnic? Scriitorul suspect de durată e dator sa se administreze pentru puri Laie. în aşa fel încât nimeni sâ nu poată întreprinde după moarte spionajul literar în bagaje. Din pretenţiile de a te explica în nişte amintiri se poate admite atât, că viaţa unuia cate şi-a răbdat iruemperiile neîngenuncheat în râvna de a se concretiza, poate să fie educativă pentru viaţa celor mai puţin apri să îndure, — dar şi asta c o pedagogie pentru repetenţi. Nu poate sâ zboare pasarea lără aripi, si dacă, din zbor. s-a prins în aripa ci un luceafar, întâmplarea nu se repeta de mai multe ori în spaţiul unei literaturi. Răspunderea cade în sarcina determinării, si nu a insului determinat. A orbecăi în trecutul necunoscut nu dă un rezultat despre valoare şi-i numai o iluzie de vedere SLrâmbă. Nevoia de a şti mai mult decât permite exponentul se traduce in studii, urmate de alte studii, de stive de studii, şi ri'iţi.iasTiCA nu lipseşte din dcvoiiunea celui cc sc martirizează cu ele nici sadica vigilenţii dc a diminua obiectul. Rămâne asadară loc si mociv ca scriitorul să sc îngâne şi fără plăcere. „1 o tuşi, nu! Nu voi h un auior de amintiri.‘‘ Aţa ziceam. împrejurările au făcut să cunosc mai dc aproape pc domnul Cineva, care m-a judecai clintr-nn jilţ dc piele, două ceasuri. Trebuie să încerc un caiet de aminriri, dacă bineînţeles voi pitica să le condcn.se/ numai înir-uniil singur. bspitir dc literaturii povestitoare, adeseori am refuzac-o din pricina fricii de revărsare. Pro/a c o anarhie, şi daca mi-am ales de preferinţă expresia versului, care retează aderentele, este pentru rezultate concentrate rotunde, ca picrsica şi oul. Poezia se dezinteresează de genealogii si ramificaţii, mulţumindu-se cu h'UCLul, care poartă în sine* şi vârfuri şi rădăcini. M-am aşteptat să (in. iată de inspecţiile de psihologie ale domnului ( ’incva, ceva ea o bucală de rerneotă, ca un urcior, ca o slrăciiioară, rânduire între bibelouri si xmalţuri, pe marginea bibliotecii, fără nici o răspundere a proprietarului de hârburi. Oamenii care trăiesc laolaltă, strânşi într-o epocă pe o bucată de pământ, nu sc prea deosibcsc în afinităţile dintre ei de viciile repartizate pc sute şi mii de ani, şi întâmplarea te pune cdteodiiră în situaţia descoperirii. Nu por să uit o coincidenţă fortuită, care mi-a unitar cât sunt oamenii dc străini unii de alţii şi cât sc ignoră reciproc. Am rămas, pe vremuri, o noapie intr-un cătun, înmormântat în pustietăţile de ses ale Olteniei. Silit dc neplăcerea eă-si pierduseră Căii de la căniră potcoavele în nişip, umblam după un adăpost. Călătorisem câteva ore într-o marc singu-rărate de ape ras fini re, prin prund isun nemărginire. Oprii din când In când. ca să se adape caii, ascultam imensitatea tăcerii, într-o reproducere românească a momentului paginii întâia din tiiblie-. „La începur era Cuvânruf\ Potcoavele se dezlipiseră câte una, si tovarăşii mei de drum, de la oiştea căruţei, călcau 52 TUDOR ARCHHZl păturile unu diluviu sccat, de-a curmezişul râului marc, de-a dreptul pc copite şi unghii. Teama noastră, a săteanului cu căruţa şi a călătorului. era de uscatul pietros al şoselei, pana la care Jmi aveam dc străbătut câţiva kilometri. O clopotniţă ridicandu-se din zare. ne-arn dus îmr-acolo. lira un sătuc alb, ca o cutie de jucării. Începea scara să-l cearnă c.n umbra. Am tras la popa. Preotul, un om, poate, ele vreo optzeci de ani, .sărac şi mie de stat, m-a culcat într-o camera de bârne şi lut, eu părerii plini cu cărţi, până la tavan. Am răsfoit în ele. Erau cărţi în mai multe limbi, despre un lucru care, căutat in ceruri, îl găsesc unii în matematici. Părintele învăţase limbile singur şi biruise ştiinta mistică a cilrci şi a cantităţii. A doua y.i nu mai îmi venea să plec. Problemă de contemporaneitate; cum sc întocmeşte un om, lără să prindă timpul de veste, pe o margine de hotar. Domnul Cineva mă cunoştea mai mult decât aş fi crezut. C Cartea provoacă apropieri nevăzute, pe care răspântiile şi evenimentele sunt neputincioase să le înceapă. Poţi face sindrofie cu semenii care au trăit acum câteva mii dc ani si cu cei din zilele tale, aruncaţi in cine ştie ce depărtări. Scrisul, născocit de oameni ca o zămislire din nou a lumii, arc o putere egală cu aceea exprimară în Geneză, Nu mă por mândri că scrin şi mă shesc ca dc o îndrăzneală. Cunosc în toată, tara, de zeci de ani, oameni pe cate nu i-am văzut şi nu-i voi vedea niciodată. Mi-au scris după ce m-au citit şi am rămas cu ci în ceea cc se cheamă, cu un cuvânt minor, corespondentă. Nici nu e nevoie de mai mult. Contactul cu întinderile nevăzute da impresia vârfurilor de aripi ce se aung din zboruri contrarii. Si, oamenii pierd, când se cunosc şi peste scris, dominări de fizicul brtiL. Cartea săvârşeşte o taină delicată, sr dc câre ori dai piept cu un prieten căpătat Ia citire, rămâi încurcat. (,'artea ajunge si acolo unde nu sc ridică mei nu coboară niciodată fapta politică; mai ales cartea literară, si pe cât miră l’Uil lUŞTlCĂ înălţimile arinse, pe-aiât satisfac distanţa şi profunzimea până la care pătrunde. M-au emoţiona: (oi felul de cazuri, şi n-aş putea .să deosibesc (>e cel mai caracteristic din roate. Fabula merge de Ia marele demnitar până la cizmarul dintr-o mahala, de la vânzătorul din negustoria de vopsele panii la cotiga împinsă cu braţele, a unui precupei ambulant. Am gâsiL pe ciritorni de literatură lângă sacul cu laşule şi movila de cartofi. Meseni depărtate de intelectualitatea cărturarului bănuit om de gust, simţitor de ponderi subtile, se apropie dc cartea frumoasă. Şovăind câteva luni, am izbutit odată să mă prezint guvern a torn lui unei instituţii tle finanţe, de carc aveam o veche nevoie pentru organizarea unui sistem de plăti de datorii. Cai o repulsie înnăscută, de ţăran, pentru autoritari, ca să ajung să pui piciorul pe scara mare a trebuit să lupt şi să mă biruiese. Am intrat într-un biurou vast cat o gata şi înalt câr o biserică. Călcam pe covoare profunde, ur/.ite ca din resorturi tăcute, căutând cu ochii personajul invizibil care mă primise. M-am oprit aşLcptând la uşă. Intre părerii încărcări cu tablouri, am zărit mişcându-se ceva, ca un păianjen strâns ghemotoo, în mijlocul accstei catedrale. Un domn mic, greu perceptibil, s-a desfăcut clin mijlocul depărtat al încăperii, de la o masă, şi a venit la mine cu mâinile întinse: guvernatorul, l.ti loc de „bunâ-7.iua'‘ si de „mulţumim dumitakC mi-a recitai versuri de ale vizitatorului. Era neverosimil. Şcia pe dinafară tor ce uitase autorul, prins la strâmtoare cu un titlu sau cu un vers pierdut şi neputând să dea, ca de un scriitor nccLth, nici o rcîerinră. Cizmarul s-a revelai la o păreche de căpute. Mă duceam întâia oară în camera lui, atelier, dormi Lor si bucătărie. Pe o poliţă dc calapoade erau rânduire cărţile clientului întâmplător: eram autorul lui preferat. Făcând greşeala să-i spui cum mă cheamă, ca să ştie unde să-mi trimită încălţămintea reparau, cizmarul a încercat o dezamăgire. Mă credea înalţ, subţiraiee, TUDOR AKCHF.Z1 veninos si cli barbă. M-a crezut poate şi mai inteligent. Fără sa fi bănuit, i-ani stricat o zi, aici sculat clin scaunul lui Iripeci. uns pe nadragi, cu pap, ca un dos de afiş dezlipit, el se uita la mine halucinat. F,u îi vorbeam despre picioare, şi el nu-şi muta ochii din capul meu, parcă obligat să ia masuri pentru o aureolă de box-calf In cartea căreia însemnările acestea îi vor servi, poate, de prefaţă, o să vie vorba de un mare şef de industrii. I Iranit cu cât roade Lin iepure, îmbrăcat mai ieftin decât cel din urmă lucrător al lui, întodeauna dus pe gânduri şi întristat, în adunările numeroaselor lui 'întreprinderi el participă la dezbateri distrai: cu o carte dc versuri pe genunchi... Ce fenomen le naşte şi le iace să dureze personalităţile excepţionale la toate excepţiile închipuite? ii un greş al Jante/iilor naturii, o împlinire de splendoare germinativă a vieţii? Orişicum, un lucru pare adevănu. câ realităţile româneşti, axa cum sunr, au putut ,să dea fiinţă unor oameni cu mai muit labirint decât chiar, adeseori, omenirile de întâietate convenţionala. Germenul e substanţial. - Apucă-te şi seric-ţi viaţa, mi-a spus domnul Cineva. Dumneata eşti un 0111 de constrângeri şi eliminări. Din tot cc-ai scris ai dat afară ceva, ai ascuns, ţi-ai interzis ceva şi ai reţinut puţin. Ştiu, a Iosl un sril al expresiei frânte, o discreţie voiia, o refulare violentă. Dintr-un trunchi ai construite nuia, când cu săcurea, când cu briceagul. I-ai sucit gâtul vieţii. Ai silit-o să SLea cu nasul în gaura uşii şi să bea din aerul mare de afară numai un fior. Te-ai evaporat prin disciplină şi severitate. Ti-ai prins îngerul, l-ai frânt, i-ai rupt oasele şi l-ai răstignit: el răsuflă numai prin rănile cuielor, din care se scurge un sânge viu, fierbinte si chinuit. Ai reticente. Să nu mai ai reticenţe! I )ai un ocol îndelungat, ca albina, florilor în care cauţi. Du-re de-a dreptu în polen şi tăvăleşte-te în pulberea lui. Tc aştept acolo dc mult: de ce în rar/ai? Ani cim odaLâ o mărturisire a PUUUC1STICA dumiraJe: ca n-;ii avut nici timp să scrii ce ai ii vrut. Serie o viaţă, scric-ţi amintirile şi începe cu amintirile tlin copilărie. Ai rniii mult şi divers, dar erezândude retorice, ri-ai oprii expansiunile la porunca. Din un ai rosti: o fracţie, şi pc cea mai rece. Dă-ri, domnule, drumul! Descăcu^aziS-rc! Sparjţc-ţi lampa, la explozie şi iasă incendiul sa ie ia cit el, şi să arzi de tot, pâna la stingerea focului de la sine. Prea multă piatră uearsă în cuptorul dumrtalc rămâne stei nesimţitor, şi orice piatra are într-însa miez. de vâlvacaic: sparge-o. Povesteşte ce vrei şi ce nu vrei, şi, daca nu vrei nicidecum să povesteşti ceva, parcurge diametrul sau tangenta. Oprit aşa, în mijlocul unei nelmlove, ca un hoţ care caută scăpare în refugiul Căii Lactee, am rămas întâi obscurat. Nu mă aşteptam la o execuţie auk dc lapidară, tnir-un moment când mâ interesa eu torul altceva decât literatura. Tăceam o vizitii de protocol. Ca să mâ pol gândi, m-am dus acasă, am luat uneltele de gradină, şi răscolind pământul şi tufişurile, ascultând vrăbiile din duzi, lăcusta şi piţigoiul. a trecut o zi. „Mi se pare câ e adevărat ce spune domnul Cineva, mi-am zis. M-am eliminat sucii la sută din mine, lăsând sase vadă numai părticica lui Dumnezeu. Povestirea directă mi s-a părut, ca şi acum, -vlărâ elefanţii». Dar să scrii o viaţă este o căutare, şi poate câ nu e şi o regăsire. Aş putea să mai adun de sus in jos tot cc-arn aruncat din carul meu cu boi opintiţi, atâta cale? Şi să mai fac o dată calea înapoi?" A trebuit întâi să încerc să mă familiarizez: cu kleca, să-mi fac scuza că a vorbi despre sine nu e ă impune cititorului personajul tău, nu e o grosolănie sau o acţiune trufaşă. Trufie nu avea sâ fie: Îmi lipsea dc la natură si tui m-am lăudat niciodată nici cu gândul, necum cu trâmbita, încredinţai că n-am cai ce şi mai ai seamă pornit de ta natura primitivă sa mâ subestimez. Dar dacă dc vorba e înfăţişai lucruri adevărate, nu mâ mulţumesc mei ele, nici caricatura lor. A te face singur I'UDOR AHGHI ./l subicct si a te da singur în vileag ar fi o condiţie postumă, l.a fiece deceniu mi s-a părui ca viaţa nu a fost iraită de-ajuns si că am rriiil ca întârziere. Când alţii ajungeau la linca si se odihneau de un efort sfârşit sau renunţau să mai fie, eu dc-abia ridicam traista şi mă uium, din prispă, încotro sâ apuc. Până la ircizeci de ani, nu avusesem o prea bună părere despre mine. sau mei nu-mi lăceam o părere, evaziv şi tolerant în scrutările mele secrete, .Simţeam că dacă aş încerca sâ mă analize/, temporizând mereu această operaţie serioasă, n-aş fi putui obţine o liotă prea măgulitoare, şi evitam sâ mă transpui în juxtă pe mine însumi, ca o traducere într-o limbă incomplet învăţată, cu aceea ce puteam să bănuiesc a fi textul original. Concesiile ce-mi acordam si o supraveghere prea politicoasă a faptelor mele mă cam ruşinau, dar trecându-mi-le milostiv cu vederea, mă lăsam dus de împotriviri. Meticuloasa mea trebuinţă de ordine, înnăscută, s-a mărginit la realizări dc materialitate, amânând îâră lermen conlormarea morală Ia un criteriu totuşi continuu prezent şi continuu evadat, destul de vexat de o amânare infinită. Pesemne eâ c destul să vrei hotărât un lucru chiar dezagreabil, centru ca o evoluţie să se petreacă. în voinţa să ascult, făcusem o bucată de drum, şi noul decor în care intram nu mi-a displăcut. - Ajunge sâ te gândeşti, vorbeam în patru ochi cu mine. Nu e nevoie numaidecât'sâ crezi. Dacă făceai asa mai demult, nu ţi-ar li trecut sterile atâtea lucruri pe dinainte. Ştii că de mai multe ori te-ai încăpăţânat să te mâsori şi cu lucrurile ce ri-erau urâte, şi nu >e poate spune că n-ai izbutit. - H adevărat, rmi răspundeam. - Nu ţi-a ti prea plăcut deocamdată: te-ai obişnuit. Odată, ai vrut sa citeşti o gramatică latină groasă, pc ne răsufla te, ea un roman... Şi, vai de capul tău, ai citit-o... - Intenţia era hunii. Numai punctul de vedere a îosl fals. Copenhaga niâ gândeam câ a putut să ajungă să re Iacă clin pi;i;i iom'ica ş porţelan şi email toata zoologia, redusa la o scara de giuvaictc. şi un profesor ca Madwig să nu poată cl reorganiza limba sudului roman, făcând veveriţe şi căprioare sintactice? VI-ani aşteptat la formule si reguli inedite, simeiice... O nerozie: textul trebuia muncit, ea orice coti al unei limbi pe manuscrise... Am stăruit: tot m-am ales cu ceva. cu o deeepue definitivă. — Aveai o idee fixă. Vreai sa vorbeşti laiincşte eu Jean-Picrre. curelarul din Vevev. — Orice om are o idee buna şi lixă, răspund, care arată incapacitatea lui de libertate... Acum idee fixă devine obligaţia să scrim o viaţă. Ai văzut că amintirile încep să vier La urma urmelor, sunt mai puţin responsabil pentru amintiri decât de o iniţiativă personală: am uti complice. Dacă dau greş, o să-l iau deoparte: „Ai văzut? Mai bine nil te ascultam". Şi domnul Cineva o să-mi răspundă: „Nu ai ştiut să re achiţi de darorie“. Dificulrarea e prin urmare triplă, şi trebuie înainte de toate să mulţumesc pe domnul Cineva. Dar determinarea fiind exterioară, nu-i lipseşte conştiinţei motivul de scuză, şi tor se împărtăşeşte vina eu domnul Cineva. lată de ce înjgheb prezenta prelată. E nevoie să pipăi eu vârful, mai înainte dc a pune toată ciubota pe teren. In sfârşit, constat câ s-a modificaL şi judecata: a trebuit numai o intervenţie. 1 irizia de jos s-a ridicat la o atingere eu degetul arătător: dc ce puţin lucru atârnă, ca să se schimbe, o anumită poziţie fixară dc patruzeci de ani! Omul nociv sau favorabil apare, şi totul apucă pe alături... Lucrul indiferent te captează, si ce ie-a înspăimântat începe să te bucure. Aproape să-mi vie să cred că ideea mi-a aparţinut si că domnul Cineva n-a fosLamesLecat in actul meu cănişi de pui in. Ai rrăit 1111 adevăr personal şi ţi s-a mutat constelaţia ia diaruetial opus. Mai e valabilă o convingere, dacă eşti în stare sa te converteşti atât de repede la alta? 58 TUDOR ARGf-rra Dc ce m-am tot mirai dc- transformările atribuite insuficientelor personale şi foamei dc putere, a câte unui prieten, sculai: din berăria unde ciocneam o halbă cu el şi aşezat de-a dreptul pc un fotoliu de ministru? A treia zi după jurământul tu joben, el era alt om, In tare trebuia sâ ceri audienţă. I'ostul camarad era transfigurat, în ansamblul lui, dc subalterni, de sonerii si telefoane. .S-a petrecut în el ceva, care golindu-1 dc .in a ml imit, l-a împlinit cu altul. A suportat să-i zici Dumneavoastră, Domnule Ministru şi chiar Excelentă. Şi după ce a picat (lin slujba, a rămas în el ceva câştigat, uu aer. o ilti7.it; că a fost unul elin cei puţini şi dreptul dc a uu sc întrerupe. Ritmul de colegialitate sc isprăvise. Condeiul s-a substituit însă facultăţii de a gândi, până la excludere radicală: sunt incapabil să rostesc un gând dacă nu ţin dc vârf un băţ eu cerneală. Faţă dc scriitorii care lucrează un subieci întreg întâi eu capul, şi după cc l-au isprăvit mental îl aştern pe hârtie, trebuie să fie vorba de un sector de inteligenţă mai puţin. Mi xe pare adeseori, într-adevăr, că suni cel mai tâmpit dimrc prosti. In ceasurile, zilele şi anii de imbecilitate totală socotesc, fără să mâ supăr, că loată lumea s-a înşelat, începând cu mine, care am cutezai sâ le arăt similitudinile melc dc averi. Cu o excepţie. Dacă fără voie şi fără punct dc pictare îmi vine condeiul de la si ne între degete, sirualia se inv-ersează si contrastul c izbitor. Alunei am impresia ui altcineva scrie cu mâna mea, si poale să scrie uneori chiar foarte frumos, si din această pricină nu-mi atribui nici un merit, atâta timp cât nu-l înţeleg. Acest altcineva nu mâ înşeală, am încredere sâ mă bizui pe el şi-l găsesc lângă mine numai dacă sunr ajutat de condei, ca în spiritism. E poate absurd, insă m-am obişnuit să n-am orgoliu şi tin-ini atribui darurile ce mi sc acordă. Politica mea iată de atâtea neînţelese laine e dc aşteptare. Epoci de neputinţă alternează cu epoci de belşug, seceta sc îinpărechcază cu fructificarea, câteodată PUW.ia.STIC.A yi monstruoasa. Rămâne să corectezi excesele şi să le diminuezi, îndată ce vreau intens să răstorn o idee în călimară, mi-e cu neputinţă, şi cu cât vreau mai ui re cu atât izbutesc mai slab. înainte dc această introducere am făcut exerciţii de aducere-amiiue ca sil vad, por sau nit .să scrin, din amintiri. Nu c lesne. îmi uhasem trecutul cu o uşurinţă care face parte din temperament, şi nu m-aş putea plânge dc aceasta unică facilitate a mea. Am fericita facultate că uit instantaneu: nici tiu se poate poziţie mai proastă pentru un om pregătitei] roate tacâmurile să-şi scrie amintirile. Cai condeiul, exerciţiul a fost totuşi ceva mai bun decât fără el. Spaţiul s-a populat eu spectrul luani'iioi' descompuse, şi mi-am adus aminte o sumedenie de oameni şi ele împrejurări, care muriseră pcilLru mine progresiv. E o înviere, o înviere în dezordine. Şchiopii caută cârji, nebunii minte, ciungul mădulare. Trebuie să mit prevăd şi cu un arsenal de proteze, fără să şriu dacă odată eu Iadul meu paradisiae, voi învia şi eu din cândârile mele. Nu bănuiam cât e de întins cimitirul ce zăcea în mine. Mormintele s-au deschis, ca nişte curii dc carton din pod, cu beteala si cu lumânările stinse, ale foştilor pomi dc Crăciun, şi mă uit la maimuţoii şi îngerii ce-mi trec prin mânu, cu o uimire eu atât mai vie cu cât pieriseră din perspectiva mea definitiv. Dar maune de a-i lace să joace din elastice şi arcuri, mă împiedic de mine: trebuie să scriu. Dificultatea de abia începe. O povestire carc mi-a plăcut neînchipuit dc mult c naşterea Iui listis din Fecioara uciuintitâ si Dumnezeu. In venirea miraculoasă a l'iului pe lume am găsit documentul stării civile literare. Încă nu m-am obişnuit până la vârsta mea să nu iau foarte în serios acrul banal dc „a seri''. Adeseori dau de acest verb în ziare, la cronica judiciară, la informaţiile cu aldine. Referindu-se la autoritatea lui personală, redactorul scoate în TUDOR ARGHF.Z.l relief câ ea s-a mai pronunţat asupra unei chestiuni, ce revine, 7ieând: ,.După cum am mai scris1' — şi cl „scrie" neturburat... Cuvântul n-arc în condeiul care şi-l asumă aşa, un simplu înţeles gratie, ta în scria lui activă alic verbe, puse sâ exprime acţiuni materiale: „ani dat la rindea", „am strănutat”, „ani plâns1'... li piui, dimpotrivă, de roate înţelesurile şi spaţiile evocate, are adevăr, demonstrează, clădeşte, perspectiva e strânsa în silaba lui. Dacă mă întrebi: „Ce mai Iaci?1' presupui că vrei să ştii cât sunt dc* sănâros, şi răspund: „Bine!'' -întrebarea nu mă jicneşte. Spune, fiindcă te simţi obligat să ştii că mâ îndeletnicesc cu cea mai delicata dintre absurdităţi: „Ce mai scrii?" şi m-ai mortificat. Cineva obişnuia să mâ întrebe, dacă nu-l vedeam că să-l evit: „Ce mai compui?" Două lucruri mi-mi intră în cap, „interviul", dc care mă feresc cu teroare, şi întrebarea de mai sus. Mulţi scriitori o rezolvă anticipat, cu mâna la frunte lângă pană, pe uu lond de bibliotecă. Aş prefera şa fiu întrebat cu cât sc vinde In piaţă kilogramul de ceapă. Există un gen de oameni interogativi. Am primit adeseori chestionare biografice cu numeroase puncte de întrebare. Interogativul vrea să .tf/t'şi insistă pentru derizoriul autograf. O domnişoară din învăţământ m-a întrebat odinioară ce păreri aş avea despre Custăve Haubert, cu o familiaritate faţă de un scriitor, carc exclude părerea personală, stupefianţii. Am întrebat-o ci ie este Flaubert şi, natural, ignoranţa mi-a fost plăritâ cu surâsul marelui dispreţ academic. I >ar profesoara a ţinut să-şi împârrăşcscă părerea ci, afirmând textual că autorul Dotvmwi Bovmy „scrie curăţel'1. „A seri curăţel" e o modalitate de a seri, diminutivă si acceptabilă, ca „a fi drăguţ". Sunt, intr-adevăr, scriitori drăguri, şi e un scris drăguţ. Dar a seri pur si simplu c ceva cu totul grav, pesie roate sensurile dc vocabular. A seri e a tace din nou si înrr-aldcl toi ce lusese indiscutabil făcut si bine tăcut. Am fost conştient de excepţionala întindere si adâncime implicate de acest cuvânt, încă de la sfârşitul copilăriei, când I’L'IM.K'.ISTK'.A 61 nu-mi puteam da seama ce însemnează a seri si când scriam şi cuvântam cu un avânt de cocoş analfabet. Am şi pnhlicat. Singura data, în ţoală viaţa, am trimis, la şaisprezece arii, o pocr/.ic revistei socialiste „[.urnea nouă''. l'usesem odată dus dc eolegii dc şcoală la duhul din strada EHiamnei, şi-mi plăcuse că puteam intra într-o sală cu oameni mulţi, fiiră bilet. Vorbise un domn foarte elegant, în contrast cu adunarea de gloată wlrcnţu roasă, Ceorge Diamandy, cu jobenul pe masă. l.-am cunoscuL [line, cu mult mai târziu, director- al Teatrului Naţional. Trimisesem o poezie, numai ca să concurez un coleg dc lianei, poet consacrat de unanimitatea notei trei în catalogul clasei şi care, purtând părul lung şi nasturele hainei cusur tocmai sus, la gât, îşi acomodase un cap după domnul Radu Rosetti, care şi-l confecţionase pe ,il lui după Francois Copee, un as, cum se zice a/i, al epocii literare de la Paris. Colegului meu de bancă nu i-a răspuns redacţia revistei nimic, si cl s-a consolat, afirmând că plicul cu manuscrise, pe tare avusese grija să-l ducă „personal", se rărăcise. Spusese întâi „personal”, si pe urmă i-a părut rău de acest adaos de prestigiu dezminţit. Mie mi s-a răspuns la rubrica redacţiei: „M/ii ştii de unde utre iejmrek^ Colegul met! a fos'i cu atât mai jignit cu cât eu pusesem manuscrisul, faţă dc el, în cutia poştei. Nici 11-am urmărit mai mult. El trebuia pedepsit pentru că afecta o întârziere, un amurg sufletesc şi un oftat, ncpermisc în relaţiile noastre, o autoritate carc-i venea de la repeţi rea dc mai multe ori pe rând a clasei a patra şi de câteva ori a celci de-a treia. Era timpul unui paralelism curios, într-adev.âr, copiii de şaisprezece ani fiind colegi de clasă cu oameni lăcuţi, de tare douăzeci şi cinci de ani, care se bucurau de epitetul acordat ea o distincţie de căire profesorii, oportun ncdelicati, ,.măgarii din fund1'. K adevărat ca de ton aceşti măgari din fund nu s-a ales nimic. Uliul singur a devenit din gardian director de închisoare. TUIXm.ARCHKl Mclancolic şi nesigur, răspunzând la istoric din geografic s; prefera nil caligrafia chiar gimnasticii, practicată cu asprime: de către alţi repetenti aleşi, el era admiratorul poetului cu haina încheiată la gât. Poetul era supărat numai de o jerpeli tură scroftiloasâ cu neputinţa de învelit în guler şi cravată, dedesubtul obrazului si al urechii, şi care îl silea sâ se fotografieze numai din .stânga, chinuit ca un om pus să doarmă, din pricina ficatului, numai pe partea unde bate inima. Autorul răspunsului din „Lumea nouă“ l-am descoperit’cu treizeci de a ii mai târziu, în persoana lui loan Tcodorescu, diplomat a. unei şcoli de chimie din Belgia şi ajuns directorul-general al unei mari Societăţi de Asigurare, prin gazetărie. Adticându-si aminte dc durerile încercate alături de oamenii politici ai primelor demagogii burgheze dizidente, o fărâmă socialist, o lărâmă intelectual şi o fărâmă ziarist, complcxiunea fragmentară i sc rezolvase în hibriditatea unei poziţii de ,,liberă cugetare". fosta victorie declarativă a gândirii „marerialisu:11. A cugeta şi a gândi, cugetare şi gândire, cuvime-program şi care enunţa poza comică dc a. fi savant, sunt lucruri dc gingăşie, în afinitate de sfieli şi rezerve cu actul: „a vScri". Scrisul, ai şi dragostea, e poezie. Te apropii de idee, ca dc fata leneş adormită, pc care nu vrei sâ o turburi şi care nu vrei să se deştepte şi sa-ţi fie ruşine. Intri în cuibul unei pasări ascunse. Ţi se parc câ numai prezentă implică o lipsă de hună-cuviintă. Ai toate îndoielile sfâşietoare ale când oarei. Ai umblat dup, i ea, te-ai dosit, te-ai temut si ţi-a fost frică, fireşte, şi dc ea şi de tine. Ideca ţi s-a părut de departe frumoasă, dar s-ar fi pumt să ai o dezamăgire si sâ sângeri de un contrast de mare şi complicată suferinţă. La un felinar, care-si aruncă deodata lumina pe fata întoarsă, pori sa dai subr marginea pălăriei, strâmbată cu cochetărie, de un ochi de sticlă. Nemaipuiândn-te retrage, ca să nu brutalizezi nevinovăţia, eşti PUIil.K :iM K'.A monstruos obligat sâ mergi până la capii, dacă nu dispari cm un mişel. Sensul si dragostea sunt cu consecmre, le legi faţa de sine, de răspunderi secrete care privesc de-a dreptul conştiinţa. Scrisul nu e o simpla jucărie, şi tragedia lui e cu atât mai grea, cu cât ii guşti mai mult. Nu ici hârtia şi condeiul fără şovăială, şi reperirca actului nu-ţi toceşte sensibilitatea. Scriu de patruzeci şt şapte de ani, şi nici azi nu ştiu cum se începe o pagina, tlupâ ce am scris zeci de mii. Iară sâ ştiu nici pc acelea cum le-ăm scris, si am rămas debutam in perpetuitate, iritat dc suficienţa arogatUă şi de atitudinea de omnipotenţă a majorităţii confraţilor mei. Mai mult: nu stiu cum să scriu o fraza. Si, ca dragostea, si scrisul are prostituţia lui. iVli-e. greu să mâ gândesc să scriu, şi mi-e mai uşor să scriu decât să mă decid. Am intraL în viată expresiei cu zăticnite şi cu certitudinea eă scrisul e mai mult şi altceva decât a pune condeiul pe vârf si a-l lăsa să colinde hârtia semănând-o eu muşte. Această religiozitate a sentimentului poate eă rine de o însuşire de refracţie sau ele un strabism aceea ce ar fi spiritul meu. N-aş putea sâ definesc, dar opreliştea e permanentă. Impresia eă scrii de la început pe material scump, pe aramă, şi că nu trebuie s.i l strici, dar câ Trebuie mai mult să muşti din el precis decât să-l zgârii, m-a împiediear de la înmulţite şi spumă sî nu m-a lăsat să-mi (ac o sculă ditur-o stare pc care o presupuneam de har. Dacă aş fi purul micşora însemnătatea scrisului, aş fi lost în stare sâ dovedesc fără greutate şase cărţi pe au. Pana tui se mai opreşte dacă pleacă la drum, dar nu porneşte de bunăvoie, liămâue in loc, lovită de paralizia scrupulului nevazuL, opus înfometării de spaţiu. Mă ofensează la au Lori lipsa ti mitei, uşurinţa eă-si iau activitatea de orişiunde si eă se măsoară cu orişice, sărind peste piedici fără să le doboare, parcurgând arena cu dexteritatea paiaţei si lăeând la fiecare înconjur un compliment. Ma ofensează şi volumele prea groase. TUDOR AKCHliZI Recompensa lc vine scriitorilor dc la măgulire, dc la opinia agonisita dc la. alţii, dc la mulţumirea aşteptata dc- mândrie, dc la un fel dc a Ii, egal cu o modalitate intimă a lipsei dc caractcr, Inlăuntrul lor cel adevărat, descoperit (ara voie ir calamitate, ei sc vădesc .săraci, provizorii şi caduci. îmi place gladiatorul carc nu primeşte aplauzele cu slugărnicie. Am incapacităţi agresive împotriva consolărilor artificiale. Dacâ-mi sriu lucrul ieşit clin mâinile melc prost, pentru motive cunoscute mie, nici o laudă nu mă poate împlini, după cum nici iivuria lucrului definit nu mă ştirbeşte. Reputaţia unui autor cu nume e înjghebată, în general, pe ccntimctitrul unei diferenţe confuze şi pe un compromis; din ceea ce autorul a fost inapt sâ .spuie şi din ceea ce cititorul, ignorant al operei dc inducere în eroare, sinceră .sau frauduloasă, ti acordă peste măsură. Deficitul şi golul sunt totuşi de faţă, şi germenul c sterp. Scrisul poare să fie mi lucru de superficialitate, o bagatelizare. Kti asemenea scris, fără vocaţie si turburarc, mă interesează. K vorba de inspiraţie si dc obiect împachetat. Artistul fără colaborarea inefabilului e lipsit de chin şi de îndoială. Producţia lui cinică e fundamenta! vulgata. Nu mi'.ttn explicat multă vTcme de cc-mi preferă gustul, unei icoane catolice semnată chiar dc un nume din istoria artelor, o icoană ortodoxă. Anatomia şi carnaţia romană exuberantă exprimă o beatitudine îndopată, pe când iconografia noastră exploatează exclusiv convenţia câ dobândirea cerului e o suferinţă torturată şi fără extaz. Organele neverosimile afirmă ascetismul, si contra esteticii pruderiei lucrul urâr se înfrumuseţează prin subînţeles. Zugravul şi argintarul îngrămădesc aurul pe o figură scheletică .si ursuză si dau un fisus cu viaţa exterioară oprita ia scândură şi metal. Apoi, şi alte deficienţe personale împiedică scrisul. De multe ori redactarea e relativ corectă. O împlinire pe ici, pe colo, mai târziu, dă uu rezultat relativ bun de tipar, dacă implică tiparul. De obicei, n-am scris pentru tipar, si m-am păzit dc teme date, 1’uuuci.s'nc cum c cazul cu padinile dc faţă. «Scriu în toate zilele fără această constrângere şi adun manuscrise (ară scop. Trebuinţa dc a le lăsa să zacă şi sâ sc răcească e un comandament: la citire, selecţia e făcută prin rezistenţă. Dacă rabzi o primă si o a doua lecuiri a manuscrisului tău, sforţare mai todeauna antipatica, şi claca manuscris ui nu ia direcţia coşului numaidecât, poate că ai norocul să brodeşti. Plăcerea meşteşugului ţine atât cili durează scrisul - ca visul, frumos numai în somn. Dacă tei trezeşti scrisul la lectură, îşi dai seama fără greutate, câ, luat de condei, ai dormit un vis, la lumina zilei SLupid. Am scris sumedenii dc versuri în manuscris şi am tipărit cartea mea de versuri, cea diiuâia, la patruzeci şi şapte de ani, când Crccuscrâ toate momentele de coincidenţă. înlârziascm asupra orariuiui meu cu şapte ani, gândul meu statornic fiind că scol o carie, dacă sc va putea, la patruzeci ele ani - şi o singură carte. Nu devenisem profesionist, interzicându-tni categoric să-mi fac din ce mocnea mai delicat iradiant, o meserie ■■■ şi adevărata carte a unui artist cred câ e una, cu condiţia vi fie unică... Mai târziu, a trebuit .să cedez şi sâ public mult mai mult decât voiam. N’eavând avere părintească, a trebuit să o câştig, pentru că nu mi s-a împăcat firea cu boema, cu gheara scâlcie, cu mătreaţa de pe guler, cu cămaşa murdară. Din pânză mi-am ales inul şi din ştofă mohairul. Natura mi-a dat un cceace sc cheamă standard dc viaţă ridicat, care nu putea să fie alimentat dimr-o profesie dc subaltern, şi cea dintâi avere adunaiă, la fizic şi la moral, a fost o ireductibilă independenţă. De câte ori am siniţic câ o îndatorire plătită mă face număr curent, ani părăsic-o, riscând sâ mor ele foame, însă Ioane încredinţat în secret de contrariul, cum a si fost înrodeauna. Ani lăcuţ multe meserii şi am trecut prin vâhori ca un câine care le biruie, preocupat sâ scape de înec uu .singur obiect. Obiectul câinelui meu era... condeiul. Mi l-a dus în gura ani de zile vitejesLC. TUDOR ARCHUZl Si fireşte, am rimit să întemeiez o bună-stare dinir-una din meseriile părăsite. îmi trebuia o meserie, ta sa nu ccr penei nici un trafic şi să o pot păstra curată, cum cred că a rămas. Niciodată n-am dar greş în ce am începui, si succesul că m-am lîtinL la suprafaţă purea să-mi dea autoritare comercială. Aflându-mă că scriu versuri, când voiam să fac o treaba, liLeratii cu lectură anecdotică îmi aduceau aminte, cu surâsul nerodului ironic, ile Balzac tipograf şi de Ingres violonist, cunoscând si două boabe dc franţuzeşte. Pe de altă parte, bancherii la care m-am adresat dc câteva ori, nici ci oameni de finanţe şi dobândind din concesiuni polilicc reputaţii false de bnmeurs d’affaircs, erau roşi de un demon, frecvent la oamenii mie la sută, al literaturii. Mi s-au refuzat împrumuturile din care puteam să mâ stabilesc, pe motivul suspinat cu o sinceritate trisrâ, că am „talent'1... Talentul re obliga sâ nu dispuţi cu contimporanii tăi înavuţiţi nu ştii cum, dreptul de a trăi confortabil. Pe câteva tangente încercate, trebuia să mâ elimin singur din viaţă, ca să plac mai mult. Punctul meu de vedere era să rezist cu orice preţ. Refuzam să vând pc Dumnezeu în flacoane şi aveam sentimentul ca scrisul profesional duce la o modalitate de înticâloşire. Cai atât mai puţin aş fi putut accepta soluţia uşoară, a banditismului de presă cu un condei căruia, în polemică, începuse să-i crească un colţ ascuţit. Mi-au displăcut cu deosebire soluţiile uşoare si am socotit o declasare adaosul la uşurinţă al malonestirăţii. Am lăsaL pc cei cu poftele dârze si cu vocaţii mai turburi să agonisească situaţiile, cu care n-aş fi avut ce face. 1 )ar de ir: uite ori redacta rea dintr-o dară iese proastă. La ci Lire, a doua zi, esti înspăimântat. Scos din fire şi pişcat în punctul de onoare, bagi în foc st faci a doua redactare, poale că mai bună. Se întâmplă ca tocmai a patra sâ capete faţă. Dar până atunci te laşi... Pot să scriu clin nou ceva, dar nu pot să mâ copiez. PU13LK'ksTlC o: E o mare insuficientă practică pentru un scriitor .sa nu sc copiezc: optzeci la sură din succes ţine de facultatea, catârului. Te poţi face scriitor cu un sistem dc fişe şi bileţele organizat. Cunoaştem un auror care sene o carte de literatură îtur-o lună. El n-a scris-o, a lipir-o şi a croit-o. El confecţionează. Alţii fac un volum în două luni, cu verva robinetului ele apă. A seri devine prin „muncă'' o posibilitate de a face cărţi. Oricine poate sâ le facă şi să fie scriitor. Difuziunea imprimeriei cere copie şi răspândirea ştiinrei de carte de lecuiră, servita dc editori: industrie compusă, l’e de altă parte, spiritul critic dc nuanţă profesională, furnizat de bibliotecă şi eartoteci, nici nu se împicdică de problema vocaţiei. Munca o înlocuieşte. Un merit de tăbăcar şi de firmă se substituie acelei spontaneităţi, reale sau obţinute, care dă aromă şi substanţă cuvântului cuprins de fraza. Calificative critice, nuuaie dintr-alte profesii în literatura de „crcaţic", răspund la modificarea tinereţii de zbor în îmbătrânirea substanţei. .Se citeau despre cărţi judecăţi dc această calitate: ,,bine construită". Ion Kalindcru a fost un precursor. Elogiul lui pentru sculptură era că „are relief" şi pentru o figură că „parcă vorbeşte". Sensurile lalsillcate treptat prin diformarie profesională ajung să promoveze în literatură merite pe care literatura le ignoră. In vacanţele goale dintre clase căpătasem deprinderea, pc care am păstrai-o pentru copii, sâ folosesc lunile de vara eu o treabă manuală. Un astfel de răgaz m-a găsit angajat la un pietrar industrial. Din atelierul lui an ieşit toţi îngerii şi toate alegoriile şi busturile care conrribuiesc încă şi azi la amplificarea grozăviei monumentale în cimitire şi pieţe. Lin lucru tn-a dezamăgit: execuţia unei statui, tertipurile tehnice întrebuinţate pentru scoaterea din blocul ele piatră a linei figuri. Inii închipuiam, ele hună-credinţă, că sculptorul caic cu dalta de-a dreptul în material etern. Că fiecare spărtură ruptă dc ciocan înaintea/ă până la forma dinlăuntru, scoasă la lumină TUDOR ARCil lli/.l progresiv. î. trivial! Figura, modelată în pământ. c strămurării in ipsos pe scheletul unei armături de sârme şi fier. Se obţine întâi, pentru fiece parte, tăiata (lin model ca săpunul şi uscată, cârc două tipare, reproducând în gol interior lormele masive. Negativele împreunate ca nişte coji de nucă erau unse şi împreunate. Pe o gaură sc turna ipsos lichid. Se despărţeau gnocile după închegare si apărea copia lucrului modelat. Braţele, capul, picioarele, erau turnate deosebit, şi modelul se reîntregea din lipituri între bucăţi. Procedeul, la îndemâna oricărui potcovar, mi s-a părut ruşinos, şi artistul inuril. Trecerea din ipsos în piatră era lăcută de calfe. Cai un compas încrucişat, lucrătorul însemna modelul de gips, protuberantele, excavaţiile, toate înălţimile şi adânciturile, cu puncte. Ipsosul era învăluit în sute dc constelaţii solidare, numerotate, concretizând planurile descrescânde ale unui relief. F,ra o contabilitate. După ce această migăloasă operă de cârpaci era isprăviră, lângă ipsos era uansporrari* pe vălătuci lespedea de piatră aleasă. Compasul cu patru vârfuri, ca o pirostrie mobilă, ridica punctele de ipsos şi le strămuta pe bloc, reproduse linele după altele. Dalta ciupea din bloc, nivelul ce-i trebuia şi, încet, încet, se arăta o momâie încă diformă, de dimensiunile modelului imitat. Mi-a căzut dc pe ochi o iluzie şi un farmec, frumosul meşteşug imaginat, n-avea nici un mister, nici o poezie, si orice lucru lipsit de aceste însuşiri decepţionează, pentru eăse învaţă. Tot aşa se clădeşte din materiale analoge si o carte. E o metodă, un complex de şiretlicuri. Viaţa dându-ţi totul de-a gata, aduni, acumulezi, încleicsti şi „opera" e terminată. Mai trebuie o semnătură, un ediror care o lansează si o crirică amicală, ca familia care primeşte statuia funebră şi recunoaşte asemănarea pietrei cu decedatul, după barbişon. Parcă ar avea eravara un defect, dar merge: cheoroarea de la revers e exacrâ. si ji Ierta perl cotă. Literele de aur, care vor G spălate de ploaie, PUK1 KXSTICA ale inscripţiei, sc vor împrospăta Ja o ediţie viitoare, prin suprapunerea linei (oile dc bronz, peste o urină dc lipici. Am pornit în viaţa confuză cu o certitudine totuşi încă şi astăzi intactă: literatura trebuie, întâi şi-ntâi şi până la urmă de tot, să fie animată de o viaţă îngropată în temelii, şi controlul acestui duh nu poate fi făcut pe îmbâcscală prozei lungi, decât intermitent, în paginile foarte puţine ale unei cărţi. Concluzia e simplă. Orice gen dc literatură întins c artificial şi mime principiul, carc cere întinderea în pi-ofiinzime. Domnul Cineva mi-a mai spus: - Ai trăit momente multe, ai cunoscut feluri dc oameni, ai avut o copilăt'ie. Dă şi câteva portrete. Tot cuprinsul frazei e adevărat, dar ceva de care n-aş dori să mai aud e copilăria. O au copiii mei, eu n-am avut o copilărie şi m-am răzbunat amplificând-o pe a lor. Ar [Tehui suprimat radical basmul literar al copilăriei fericitc. Nu-şi daiorcşte sieşi un interes copilăria, ci fiicultării de a minţi a celui ce şi-ar povesti-o. Scriitorul cu vocaţie trece înaintea copilăriei lui. S-a citat în convorbire uu povestitor. Acela si-a scris o copilărie şi nu a putut sâ-i dea transfigurarea pe care o capătă, de pildă, găina comună în desenul japonez. E o copilărie cu sărituri dc garduri şi, scrisă de el, nu se deosibeşte dc nici o ăltă copilărie. Un fapt trăit nu mentă sâ fie povestit fără o echivalenţă artistică peste isprăvile unni puşti. Mai dibaci să noteze după ureche decât să trauspuic lucrul viu sau să-! urzească închipuit, copilăria lui scrisă e ca orice copilărit nescrisa şi, purtată de condei, uu capătă accent. Amintirile copilăriei, prin imitaţia unei poziţii carc a consacrat fericirile vârstei, par frumoase fără să fie. Copiii trăiesc aproape la fel, suferinţele lor si cruzimile sunt aceleaşi. Este cea mai amară vârstă a vieţii. N-aş voi să mai fiu o dată copil. 1 ablourile ci cumplite, de scârbă, îmi fac odioasă copilăria. Vorbind de copilăria mea cu sinceritate, ar trebui, dacă aş mai avea concepţia de acum patruzeci de ani ca oamenii surit TI) TUDOR ARCHF.7.1 răspunzători, să osândesc şi să execut. Azi. când rni-am schimbat perspectivele, aş batjocori o ahjecţiune numai pentru necesităţi de stil, şi nu mă mai lasă inima, care împacă iotul şi iartă totul, pentru rânduielile consfinţite ale laşităţii, să urmăresc orbeşte, cum făccam în gând altădată, omenirea, val vârtej., cu granare aruncate indistinct în vălmăşagul ei. Amintirea fiind o mărturie la toate momentele vieţii, si pentru că înfăţişează pe filmul sufletesc, gratuit, lucrurile trecute, din trecutul ei sc iveşte părerea de râu, deviată în consolare, cf viaţa scade. Devreme ce am trăit o împrejurare avem satisfacţia iluzorie eă am biruit-o şi că biruim totodată si rimpul, care ne ajunge din urmă şi ne îneacă. Nclerici rea zilei de azi se mângâie cu neicricirile unui trecut ispravL. Omului ii place sâ se mintii şi să fie minţit, si când nu-l mai minte nimic şi nimeni, st dezorganizează. Portretele oamenilor pe carc i-am cunoscut ar fi înrr-aclevăr o resursă: câte un medalion, ca un mărţişor, o să se strecoare printre rânduri. Gândul domnului Cineva se ducea poate într-aliă par:e, la oamenii nmnili pe nume, precis. Nu m-aş mai încumeta sâ zgândâresc un viespar. Ori de câte ori am conturai în : recut o fizionomie anumită, la tristeţea câ i-am deteriorai ceva din echilibrul sufletesc venea să se adaoge scandalizare*, categoriei, şi în orice categorie numeri cunoscuţi, pe care nu ţii să-i mâhneşti. Scriitorul nu trebuie să aibă legături, el ar trebui sâ cunoască foarte puţină lume: n-ai cel puţin libertatea să alegi. Un portret, dacâ nu e sincer, îşi pierde autenticitatea. Injurios, incixpune; omagial, pare interesat. Nu pori insulta o canalie pentru eă stârneşti roate canaliile, şi nu poli fi elogios cu un om de ispravă pentru că ti-ar fi făcut bine - iar pe cei ce ri-au lăcut râu nu-i dezmierzi. IJn prieten din prima rinerere. fost şi şei de guvern, dispunea de o sensibilitate adecuata, rel uzând să-si ajute prietenii pentru că erau prieteni PUH1 ICLSTIC şi pentru ca îşi închipuia, pnntr-o delormare a sentimentului fricii, ca c cinstit. In schimb, îşi îndatora adversarii cu slugărnicie. Bilanţul vieţii acestui marc ncfcricit? A dezgustat, pe toata lumea şi n-a lăsat o amintire decât plăcii de piatra, pe cal'c i-a (ost numele săpat. IJn portret bun e l:i:elogii. F, curios că elogiul nici nu atrage, nici nu sc scrie lesne, decât pentru muzicanţi, pictori sau pocii, adică dinaintea unui lucru definitiv conturat. Omul social şi politic are silueta fluida, tremurătoare si dizolvat;), oglindirea lui se prezintă slută, ca intr-un geam cu luciul ponciş. FI nu ajunge, improvizat şi contradictoriu, să-si rostească o figura fără variante, şi schema lui morală, trăită diti aproximaţii, e inconsistentă. Daca te-ai apucat, tonul polemic c ccl mai convenabil, fiind ccl mni dinamic, si eşti dator să te achiţi dc ci frumos. Fără a urmări desconsiderarea publică a modelului, portretistul e inspirat ele la o problemă mai subtilă. Silindu-I să se îndoiască despre sine, scopul unui atac c satisfăcut. II ajuţi să intre în panică treptată, si dacă e rău si duşmănos, insul se lucrează singur, în tăcere, ca uu venin, care-si capătă toxicitatea întreagă în filtrări divizare si prin maceraţie lentă. Am avut cazuri caracteristice în obseivatie. Descurajare, impotenţă la lucru, demoralizare. Pc măsură ce ura sporeşte, după o vivisecţie bine operată, individul se infectează de la sine, şi plaga lui, întinsă pe toată fata necicatrizată, dezveleşte şi schclcLul. Uneori, ai operat 111 treacăt, suin impulsul secundei, şi ai şi uitat, pentru eă niciodată nu te mână răutatea, ci numai nevoia compensaţiilor şi a restabilirii, şi ani ele zile dc la data unui portret, te întâlneşti cu un om dezlânat, carc-şi datoreşte dezagregarea unui articol al rău de douăzeci ţie rânduri, li sugeraseşi câteva idei care I-au obsedat. De altfel, nici un om nu rezistă unui refec bine condus, fie cât de beat de sine si de închipuit' puternic. Acest lucru e valabil, nu numai pentru cetăţenii speriaţi care nil răspund. n TUDOR ARG) r.F.7.1 dar, lutru ciudat, îmi ales pentru scriitori şt pentru polemiştii cu profesia dc polemişti. Amitirile sunt legare şi de mulţi oameni carc au murit dar care iul intri între acei morţi pe carc îi numim „morţii noştri" ca să-i respectăm. Multe împrejurări evocate aduc din pământ leşuri tare trebuiesc, judecate. Ele au prelungiri şi afinităţi cu locurile comune actuale şi cu oamenii lor în viată. Cti atât mai mult ar trebui judecaţi, judecta adevărată suferă însă de ştirbirea prezenţelor contimporane - şi nu poţi tace judecată adevărată, pentru că nu eşti liber - libertatea morală fiind monstruos condiţionări), şi eroismul dc a te propune victimă pentru admiraţia cerească fiind un eroism nepractic şi brut. Eşti obligat faţă de morii să te porţi ca faţă de reeditările lor în viaţă. Iată de ce istoria e mincinoasa, ori de câte ori înfătişeaza situaţii şi lucruri mai noi de o sură de ani. Pentru cele mai vechi cronicarul ni. are documente trăiie, si tăcând apel ia imaginaţie şi la interpretare, adevărul adevărat se pierde în drum de două ori pe veac. Şi viaţa tăgăduieşre. Avem două opinii sau fete ale unuia şi aceluiaşi lutru: unul convenţional şi scris, şi altui gândit. Pot eu şi poate oricine sâ ia momentul trăit şi să şi-l aducă aminte cti sentinţa luir Nu se poate. Scrisul din memorie e, orisicum, falsificat, şi ipocrizia de azi porunceşte retrospectiv şi atitudinea din ziua de ieri. Tol ce putem cere unor amintiri, care în singura lor materialitate sunt fără valoare, este complicitatea condeiului şi o Liădare redusă, 1 )e altfel, nimeni nu preferă un adevăr idiot unei alterări bine intenţionate, sperând cu toate acestea, pentru onestitatea abstractă, că şi adevărul poare să figureze într-un text, ca fragmentele inactive dintr-o emulsiune. Asra a fost o prefaţă. Mai trebuiesc amintirile încercate? Am o îndoială. 1941 1942 ACASĂ LA MINISTRU Acasă la ministrul tlejiiMii.it. -Am auzii ai vrei să demisionezi, popri?... ■■■ Ai înnebunit? - Te rog, papa... La vârsta mea im mai am voie nici sâ rnirir, nici să fiu ridiculizară! - Ai uitai să mă şi săruri, Mimi'. la vino-ncoate. fetiţa tatii dulce. Ce ţi-a supărat inimoara? Nu mâ mai iubeşti? - Dragă papa, nu mai por sâ mă asemui. S-a ivit între noi, nţ putea zite, un goi. - Dacă ţi s-a golit poşeta, s-o umple papa uumaidecâL. Cat îţi trebuie? - Papa, de ce vrei să mă ofensezi! L.asă glumele... N-ai băgat de seamă tă nu mai stun eu de câtăva vreme? Nu te-ai întrebat ce mă nelinişteşte, ce mâ întristează? Nici n-ai vreme sa te gândeşti. Clubul, clubul, clubul, ziua şi noaptea, clubul şi politica... Mai dtniuli erai mai apropiat dc noi. De când a murit mama, n-ai mai vtnii niciodată acasă înainte de ziuă... - Eşti îndrăgostită? As fi bucuros... Vezi ca mâ gândeam? - Sunt martirizară, papa. - Ah! Universiiaiea v-a stricat pe roţi. Dar nu-ti lipseşte, fata mea, nimic, bsn bogată, eşti Irumoasă, ai un nume... o să-l schimbi cu altul, pc care şă ne căznim să-l alegem în raport cu al tău... TUDOR ARGI li'ZI - Hogăt.a asta iun ofileşte toate gândurile... - I-;ui7i. i-auzi! Dar iui ic mai recunosc. - Mai bine spune ca nu m-ai cunoscut niciodată, papă. Am venit să-ţi pui o singură întrebare: H adevărat câ demisionezi? Nu-ţi închipui cu câtă bucurie :un aflai... - Eşti în plină criza dc demenţă... Ba mi se parc că ai intrat în criză de impertinenţa, zise cu o ciudă exagerată ministru]. - Rşu gala să prezidezi, iartă papă cuvântul, o iulamic. Nu se poate! Te-ai obosii destul, ai câştigat milioane peste milioane. Hi bun, papă, şi dă-ţi demisia. Mu mai face pentru tine... Tatăl meu ccl bun şi drag deţine un portofoliu odios... Leapădă-1, papă... Ministrul se simte paralizând. - Cu alte cuvinte îmi faci un proces, pentru câ te-am crescut, per tru că ti-am adunat avere, pentru că te-am făcut mare şi inteligentă. Mulţumesc. Nu mâ aşteptam, - Dacă ai fi băgat de seamă, procesul durează dc mult... de la moartea mamei... de doisprezece ani trecuţi... Ai adus o guvernantă franceză, pe urmă o nemţoaică, pe urmă o englezoaică .. l.e-ai iol schimbat,.. Si ne-ai daiÎ11 grija lor... Afară dc bani, nimic nu le era bun în casa noastră... Ne priveau tic sus, din înălţimea rasei şi ne dispretuiau, tocmai pentru încrederea absolută pe care le-ai acordat-o rând pc rând... Când eram mai mici, ne-au şi băLUt... - Nu mi-aţi spus niciodată nimic! a strigat revoltat ministrul.,. De unde vreai să re luăm?... Să-ţi cerem audienta (a minister?... ,Să te căutăm la club, la partid? în ccle din urma. ne-am făcut singuri dreptate... De ce crezi câ ai plătit despăgubiri domnişoarei Clara? Pentru câ Titi i-a spart în cap, odaLă cti capul, un vas de Scvrcs... Am fost crescuţi între slugi şi ne-am ales cu inima tristă... Unde erai tu, papă, veşniciile absent?... Mama era în pământ... Ne simţeam mai bine numai iând ne duceam, pe furiş, la cimitir... Si văzând că pământul e mai bun, ne-am lipii de el... Dar era pustiu si ia moşie si kt noi în casă... Intre slugi eram străini... şi între noi si slugi 1111 ne ajuta nimeni... Tu învinovăţeşti cărţile. Eşti om politie şi PURI TC1STTCA ministru de justiţie, îţi trebuie un vinovat carc uu sc vede... Ce ne făceam noi. dacii nu emu cărţile?... lu te-ai gândit numai la banii noşui şi niciodată la sufletul nostru... Şi ne-ai adunat, slavă Domnului, şi mic şi lui Titi, o zestre impresionantă. Nu ce supăra, papă: La Finanţe, ai lucrat tariful vamal cu uşile închise şi ai mai îmbogăţit şi câţiva odioşi samsari dc presă si de afaceri. La Industrie, te-ai priceput să canalizezi admirabil comisioanele. Zestrea mea vine, cel puţin de la două ministere... M-aş lipsi bucuros... Mă incomodează. Ministrul e amerir. O lacrimă îi încălzeşte ochii, - Suni câteva lucruri, zise el mâhnit, de care copiii nu vorbesc niciodată cu părinţii lor. - Şi totuşi le-am îngânat cti mama câtva timp şi de când nu mai e mama. le vorbesc cu mine. A venit censul sâ le vorbesc cu tine. Dă-i drumul, te rog, florăresei din închisoare... - A! toi florăreasa? V'-a fascinat pe roţi... Cum se poate? - Florăreasa e unul din miile de cazuri curente. Florăreasa e un simbol. De ce o tii arestată? Este vinovată? Răspunde! Şi uită-te măcar o dată bine în ochii mei. - Nu-i vinovată, tărăgăni şi cu necaz, dar si plăcut emoţionat ministrul. - Arunci, dictează dumneata, papa, ce face uil om ele onoare?... - ■ W/i... Sunt interese importante si scabroase de partid, care trec peste un coş cu flori si peste o vânzătoare de rnarglierite, ca un vagon de marfă,,. Dar crezi tu câ ea vindea numai llori? - Nu fi canalie, dragă papa... E o fată onesta, profund onestă, pc care o cunosc. - O şi cunoşti?... Cum se poare să cunoşti tu specimene de calitatea asta? - O calitate dc prima categorie, papă. Am fosr la ea în puşcărie şi i-am lagaduil că nu te mai las sâ o condamni. I arăl meu era 1111 mare ştrengar, dar nu un asasin. - Ai fosr si la puşcărie. Dumnezeule! Şi te-a lăsat? ”6 TUDOR ARCHFZI - Fetei ministrului de justiţie nu i sc poate refuza vizitarea unei dcţinţr.e. - Cad cil din cer... Dar eşti rezonabilă, M inii? Aş prefera sâ nu te mai ocupi de asemenea lucruri şi să-ţi vezi de spori. Ia maşina şi plimbă-tc. De ce ţi-am cumpărat-o, ca să vizitezi închisorile? - Dacă mă creştea de mică mama cu racheta de tenis în mână şi cu schi urile în picioare, n-aş fi văzut, poate, nimic, aş fi intrat în viată valsând, aş Q jucat viaţa ca un cadril şi aş fi ieşit dinu-însa cu o polcâ. Dar am dispreţuit aceste îndeletniciri de mondenă şi am preferat să mă uit cum dansează celelalte fete... Atunci, mi-ai promis, demisionezi... - Dacă in-ai mişcat, să nu confundăm, nu înseninează că ţi-am promis... Demisia în plină guvernare normală? Să nu ne dispară bunul-simţ. hac parte dmtr-un partid pe care îl slujesc de douăzeci şi cinci de ani, sunt una din personalităţile lui: por să mâ despart de colegi, de şef, pentru o florăreasa? - Un brav coloncl a fileu: rot războiul, fără o singură rană. In ziua când s-a întors, i s-a prins sabia într-o şină de tramvai, s-a împiedicat şi a fost tăiat de tramvai pe bulevard. Tu n-ai să mori, dacă demisionezi... vŞi mai scapi şi tu şi te mai înfrăţeşti şi ui eu copiii răi. ..Ho cameră în care n-at mai intrat de când eram mici... Ku o deretic în roate zilele... e singura mea mângâiere... Vino cu noi sâ stăm de vorbă acolo, câtesitrei... Va fi şi al patrulea cu noi, în aer... Ministru] c zdrobit. ■■ NIu por sâ demisionez, Mimi. Mă gândesc şi-ini e imposibil... ■ Arunci dâ-i drumul Horâresei... -Nu fi mai copila decât eşti... Ascultă, Solo a subvenţionat partidul în opoziţie. Din toate afacerile pe care le face, da partidului 1111 atât la sută... îi suntem datori. H si membru al Darţidului... PUIil ICLS'l ICA — Am văzut că a votat tu Crucea... şi l-am felicitat în gând... — Eşti nedelicală. — N-ai pornit tu prigoana după contribuabilii săraci, ca sa acoperi în fond deficitele provocate dc afaccrilc lui Solo? Ai tu automate să ici măsuri împotriva unei lumi carc sc străduieşte şi a unei fio răresc inocente? Mit mi-e parcă ruşine, papa. — Mimî, mă înspăimânţi! — Prin urmare^... — Nu pot, dragă Mimî, mi sc poate... — Bine, răspunse iiica ministrului. Ai să rămâi cu Solo şi cu partidul, cum am rămas şi noi cu servitorii şi guvernanta. Eu mă duc cu florăreasa. Tu cu datoria ta, eu cu datoria mea. Domnule ministru, oi începere de azi ne eăsim în război... Nu râde, că nu glumcsc... — Ce vrei să Iaci? a întrebat ministrul, tâindu-i ieşirea, (.iată vreme îţi sunt păruite, am dreptul să te întreb. Şi cred că îţi mai sunt... — Vreau sa iau apărarea publică a florăresei. Nu sunt înscrisă în barou? — Tu, fata ministrului, şclul parchetelor: — Tocmai! suntem în conflict. Şeful parchetelor a fost rugat de liică-sa să dea drumul din puşcărie unei fete nevinovate si şeful parchetelor nu poate. — ’! e arestez! zise, şi glumind şi serios, ministrul. — Vezi, de asta mă cam îndoiesc, răspunse lata. — Dar am băgai ele seamă că toată vremea ai uitat să mă săruţi... Ce, afacerile grave por împiedica pe iVlimisă pupe pe papă?... Ea îl cuprinde cu braţele tare, pe după umeri si se lasă-n voia dragostei dc tată reţinută... — Sunt fericită, dragă papa, zise (ara sănitâncln-i ochii, obrajii şi mâinile, cum n-am mai fost de mult... Dar altă data TljnORARCHL/.l lc rog sa te r.izi... Dacă vorbeai cu (acri dumiralc dc dimineaţa, ea ri-ar fi adus briciul şi săpunul numaidecât. Ministrul simte nevoia sâ Iacă un examen al moralului domiciliar. în timpul celor: doisprezece ani de când e văduv, i-a scăpat cu desăvârşite controlul copiilor şi manechinul social se găseşte dezechilibrat în gospodăria lui. El îşi cheamă băiatul. - Unde-i Titi? - Acasă. De ce întrebi? - Am treabă cu el... Ce face acasa? - Cireş ic. Ministrul .se încruntă. - La orele astea un biliar stă cu nasul în carte .şi ml găseşte nimic mai bun de făcut... - Citeşx şi scrie: nu-1 furlnira... - S-a apucat să st xcric?... - Ai prefera, papa, sâ stea cu nasul într-un pahar de şampanie, 'a varieteu? - N-ar fi mai rău. Iaia mea... Dar nici eu nu mai ştiu cum ar fi mai bine... Ştii ceva?... Mâine plecăm câreştrei la moşie sâ o vedem pe mama... A don;: zi, gazetele ele dimineaţă anunţau cu litere mari, osreniativ, punerea în libertate a Linei florăreasa şi renunţarea la urmărire. Şi Lina, îngreţoşată dc boieri a. luat trenul şi s-a dus la fabrica de zahăr Topliccni, unde avea o prietenă la împachetatul cutiilor de carton, şi s-a angajat si ea. O ţigancă tânără despletită cu tigarea în gura, îsi oferea albăstrelele de-a lungul peronului, pe subt geamurile de la vagoane. - Dă-rni un buchct şi mie, zise l i na, înrinzându-şi braţul alb pe fereastră. - Parcă te-as cunoaşte, domnişoară, zise ţiganca, săruta-ti-as mâna. că tare eşti frumoasă... Pentru Dumnezeu, cincizeci de bani, adacse ţiganca, încercând să-si aducă aminte... K'HUaSTIC >1 — Ţine. un pol, priudc-l in palmă, zise Lina. — Să-ţi dea Dumnezeu .sniirirntc, domnişoară, ai noroc n-iţi sâ te plângi... Ţiganca Juandu-şi ghiocul în mână sc uilă iu crâpălura lui cu mirare... Eşti barosană, domnişoara, şi ai sâ ajungi barosana mare, crede ce-ţi spune Anica Tinioflci... Şt pornind trenul lin, ţiganca se mai rinea cu ghiocul după fereastra, care plecase clin loc, dându- i letci de bine. Liţut râdea de bucurie şi îsi lua rămas bun dc la ţigancă, de la gară, dc la oraşul marc şi dc la un ţrecut încheiat, făcând semne cu mâna, încinsă cu o brâtarâ de argint cu medalion. 1942 DEMETRIUS V. îmi place s.î-i scrin numele cu majusculele şi cifra imperiului, de unde numele i-a fose, într-o frumoasă 'zi de primăvară, derivat dc poetul, încă Grigore, care .scrisese Moara lui (,'alijdr. Se adunau pe atunci în casa din strada Semicercului, pardosită cu scoarţe şi umbrită de năframe mari de borangic, vreo zece băieţi. Fa credeau cu patimă în lumina unei slove noi şi cei mai mulţi au pierit. Când putinii prieteni, câţi mai rămân, încep să sc prăvnle dc muşuroaie, ai înţeles, mai bine decât din scrisorile lăsate timpului tău de timpurile trecutc, că viata c pauza morţii. Eram de fată, marţi, trei vechi camarazi: I Vmctrius, purtai în raclă pe umeri, Cala Cnlaction, în veşminte dc aur, şi un al rreilea, morr de acum trei ani, pentru opinia suverană a ştiinţei. Un Stol de corbi trecea. Confuzia profesională continuă, aşadar, în paguba vieţii, la neslârsit. Ceea ce sc cheamă la curtea de conturi neglijenta în serviciu, când un înalt funcţionar a cheltuit doisprezece lei si şaptezeci si cinci dc bani 80 'i'UDOR AKGHF.Z1 peste buget, in mediei ni constituie un stil asigurat şi moartea la netimp dezinteresează. Viaţa dc om .se evaluează la zero virgulă unu, raportat la neanl. O să meargă aşa întodeauna. Cad loviţi de laba medicală, zilnic, sute dc oameni valizi şi sure de familii rămân pe drumuri. Admirabil, onorară facultate! Trcceau peste camaraderia noastră patruzeci şi cinci dc ani; nezdruncinată, fără să o fi putut micşora ceva sau cineva sfărâma-o. Numai gorilul sadic şi lăbos, din cimitire, a fosr în stare să o răstoarne. Rafinamentul suprem al acestui dobitoc de cripte şi gropi e să sc adape cu lacrimile celor cc plâng şi să le lingă. Două femei se târau după preoţi, fiica scrii torului, scriitoare şi ea, şi marna ei, încovoiate în zăbranic. I.-am vr.znr pe Demelrius la spital, o zi dc la a doua intervenţie, cum îi zice în limbajul de samsari, chirurgicala. O soră de clinică, albastră, ochioasă şi plină de lapţi, ca o scrumbie, îi masacra vână braţului drept. Curgea mai mtilr sânge decât limonada celor şase gigantiec seringi, vârâte în bolnav. Acestuia, redus la transparenţă, h era l'rig: Ştiţi ce fel dc frig. Seringile trebuia să-l înfierbânte. Mâ uitam cum sc joacă subreta profesorului Esculap, jună şi cărnoasa, cu sângele împuţinat al unui răstignit scheletic. îi 1‘âcea o nelămurită plăcere. In ce priveşte asepsia, seringile erau scufundare cârciumărenc în două clondire, ea intr-un ciubăr cu poşircă. Fiola sterilă, în spital, e un mit. Mă mâncau palmele dc mânie. — De cc şi a doua operaţie, dragă Demetrius? i-am întrebai. Cea dintâi, întreprinsă pe dinafară, Iară examen, a fost cea mai primejdioasă. I s-au făcut întâi, între rinichi şi vezică, legături de fantezie, rusesc o chirurgie cie imaginaţie. Chirurgia uitase să cerceteze cu aparatul obligatoriu organele din profunzimea locului incriminai. Ea s-a deşteptat abia după ce dăduse greş; bolnavul suferea cu torul dc altceva decât îşi închipuise lirismul domnului Profesor, o somitate blajină. rutiucisTici NI A tloua operaţie trebuia sâ fie unica şi întâia. Bolnavul murise anticipat. Demetrius n-a fost o individualitate: dubla .sau triplă, sau un diletant in IhcraLura. Alţii capătă de la muze glorie şt de la profesii suplimentare gologani; există, cum spune vecinul meu din mahala, şi doftori care scrie poe/,ii. El a fosr un scriitor şi atât, clar definit şi precis compartimentat; cum se cuvinc: un om, o meserie. Societatea Scriitorilor Români iicputâm! să-i dea poetului Demetrius un mormânt, t-a trimis o coroană. I l-au dat, mormântul, prietenii lui. E un lapsus grav şi trebuie împlinit fără întârziere. Mai sunt scriitori în viată, slavă Domnului, destui... 1942 MORAVURI Traducerea unei cârri e prin ea însăşi dc cele mai multe ori o mishc literară. Dacă sc adaugă şi împrejurări de editura, ea poate sâ devinâ o acţiune de Hursă Neagră. Cu titlul ŢariiJftrit nume1,-a tipărit în româneşte faimoasa carte franceză f.c (irnnA Mcaulnn a lui Al 1 ai ti Fournicr, un scriitor al unui singur şi unic volum. Traducătorul inreresea/.ă puţin. Ar fi trebuit sâ intereseze traducere,i lui. Pentru transpunerile dintre limbi puterile literare ale unui cililor cu intenţii sunt insuficiente. Interesează deosebit ueperini.sa uşurinţă cu carc editorul converteşte în marfă o problemă şi eludează o cuviinţă. Editorul se cheamă Cultura Românească Şteinbcrg. Văzând că traducerile n-ău stăpân şi câ se vând bine pc vreme de război a cumpărat un exemplar, a căurar nn rraducâror ieftin si s-a mutat în opera scriitorului francez, anexată la editură, ca la domnia sa aeasa. 81 I UDOR AIU,i 1L./.1 Procedeul i-a dac întodcauna excelente rezultate la casă. l)e astă dară editorul s-a împiedicai cu nasul îmr-o sârmă glii impară. Rcinanul Le Grand Meaulr.es trebuia legal tradus de altcineva. Lditura din Paris ii acordase încă de acum doi ani roate împuternicirile dc românizare doamnei Domniţa Gherghiucscu, soţia delicatului poer Gherghiucscu Vania şi o foarte distinsă personalitate. Luat de semr, editorul a dac diu colr în colţ, afirmând ba că are o autorizaţie de la moşteni Lorii necunoscuţi ai lui Fournicr, ba că nu o are la îndemână, ba câ a pierdut cheia de !a arhiva cu documente. In cele din urmă s-a mai amplificat, declarând câ autorizaţia a căpâtar-o traducătorul, care nu .ştia nimic. Domnul Vania Gliergbinescu, care cunoaşte mai bine regulile decât un scriiloi: fără robă, fiind si magisrraL, a trecui sâ caute autori/aria la Parcbei şi Parchetul a interzis şi confiscat tracucerca frauduloasă. Ştiind că urmează tui proces cu consecinţe, editorul a propus o tranzitorie. Titulara autorizaţiei sâ primească o „despăgubire‘‘ şi să urmeze acea împăcare odioasă, care prin uitări şi treceri cu vederea reperate a dus pe scriitori la ticăloşire profesională. F.ditornl mai afirmase câ ar fi tipărit două mii exemplare. S-a găsit în comerţ exemplarul numerotat trei mii şi câteva sute. 1942 MUNCITORII CU MÂNA Se întâmplase câ stăm la Paris. Sunt de atunci vreo treizeci si cinci de ani. Se mai întâmplase câ tocmai sc tăceau două statistici cam în acelaşi timp: una în franţa si cealaltă în Germania. Francezii voiau să .ştie, socoteala raportându-se în amândouă m; im K.isnc.A tarile ];i muncitorii cn braţele, care sune sindicatele mai inrelectualizatc, iar germanii nuniarau pe cap de om. câte publicării citeşte un lucrător. Să dam răspunsul netntcsc, cel franţuzesc fiind mai lung şi trebuind rezervat Ia urmă. IJn cititor german era abonai (plătit) la şapte periodice şi coridiane; asia în aIara de lecuita de cărţi: un ziar berline/., un ziar din provincia de reşedinţa, o revista profesională, o revista de muzică, o revistă de ană plastică şi ele reproduceri in culori pentru încadrat, o revistă umoristica. Până acum. şase. Şi încă o revistă săptămânală, pe carc ani uitat-o, probabil un ,,ilustricrte'‘. La Paris, bilanţul and ie tei era aşteptat mai muli decât cu o legi lima curiozitate. Muncirorii. sorbindu-.şi absintul, se sfădeau prieteueşLe unii cu alţii, că sindicalul lor era cel mai bine rcpre/etuai. In general, lumea de pe dinafară era încredinţară că în Irutuea analogului Confederaţiei Generale a Muncii stăteau tipografii. Publicarea listei ele re/uitate, verificate riguros, a consternai. In gradaţia meritelor intelectuale, tipografii ocupau de-abia al paisprezecelea loc şi, ca nişte repecenţi favorizaţi ele un cerii ficat dovedit fals, an rămas ruşinaţi. Evitau şi cafcncaua, uncie erau primiri în spiritul analitic al bteslaşilor de alte calificări. Vecinătatea şi contactul permanent cu buchea cărţii, cu ideile, cu varieuuea lameziei, manuscrisele celor mai gustări autori, cărţile, nu fuseseră in stare să le dea lucrâiorifor tipografi aptitudini dc întâietate. Capul surprinzătoarei liste î! deţinea o clasă de lucrători neînsemnată: sindicalul pavaşi i lor! Omul aplecai in mijlocul străzii pe carc îl vedem pretutindeni în oras. cn genunchiul la pământ, înfăşurat într-un petec de sac, bărând cu chibzuială piatra dintre pietre cu ciocanul, o luase cu paisprezece lungimi înaintea camaradului de la zeţărie. Pietrarii aveau cel mai marc număr de biblioteci, de oratori, de scriitori, ele K4 l'UDOK ARGf IF/ă ziarişti, iesiii din breasla lor, călătoreau mai mult, erau înscrişi într-o proporţie mai mare la şcoala tic limbă latină a profesorului Gouin carc, cu o metodă simplificată, învăţa în trei ani pe muncitori să citească pe Tacit în origina) şi să-şi scrie unul altuia latineşte. Ar fi de-ajuns interesul anecdotic al recensământului povestit. Iii se anină şi dc un anumit înţeles. Culuira nu e nici profesională, nici urmarea sigură a unui program laborios. Ea tine de individ şi de individualitate. In cazul pietrarilor poare că intră si concursul muncii în aer liber. Lucrătorul care pardoseşte şoseaua şi bulevardul e în situaţia săteanului nostru încă nejmbncat de uzină, inteligent şi clar. Ştiinţa îndopată nu e tot ce trebuit; la ridicarea unui nivel. ()mu] fără carte e un pieton, obişnuit să facă pe jos un pas dc cincizcci de centimetri. Ca să-l facă mai lung, de şapte metri, şi mai iute, sf.-i dăm un velociped. Să-l lăsăm singur cu bicicleta lui, să încalcce singur, să cadă şi să sc scoaic singur şi .să-şi spargă şi capul. Peste câteva zile va merge dulce, cu douăzeci de kilometri pe ceas. 1942 CULTURA Rare au fost cuvintele cu o vitalitate atât dc rare la un conţinut atât de plăpând. Chiar deprinşi cum suntem cu prestigiul vorbelor ameţite. în trei singure silabe zac un miliard si purtate din gurâ-n gura si din condei în condei, se vede adus si cititorul să-l repere, ca buna dimineaţa. Gazetele au o pagina ..culturală'', de obicei cea mai puţin vioaie. Ci.licorni se păzeşte de ea. instinctiv. E vorba acolo de l'L^UUSTIC Si lucruri tare mi sunt economice, nici financiaro, nici judiciare, nici politice, militare, tehnice sau medicale... Cultura ar fi ceva carc .se leapădă do tor ce l-ar interesa pc cititor, I'. vorba dc scoală şi cititorul nu mai merge la şcoală. E vorba de credinţă şi ciriromJ ştie ca lcrcin.il aparţine bisericii. O bibliografie de riduri de cărţi se învăţase să o dea pe seama librăriei. Povestiri si versuri: asta se chema literaturii. Ce rămâne să fie cultură? .S-ar părea că este cultură amestecul cam în toate si cam din fiecare lucru câte ceva, foarte puţin, căi mai aproape de oarece. O sindrofie unde se casca şi la urmă plictisul e recuperat cti bridg. Ui iei singure categorii dc inteligente îi revine sarcina şi meritul să culturalizeze masele, categoric carc se bucură de privilegiul că 11-are o profesie definiră: culturalii. Ei sunt diligenţi de cultură, meşteşug nou, abia degajat dinrr-o crisalidă complicată şi care ia fiinţă concretă treptat, putând cu timpul să-şi dea şi directori generali. Cuhunilul e ini exponent: o cilră microscopică, încălicaia pe o cifră mai mare, şi ar putea să aducă aminte fabula lui l.a Fomaitie, DHigen(a şi Minat. Sunt oameni învăţaţi care s-au născut aşa, cu un nobil dezgust de meseriile cu implicări de talent şi personalitate, dar cu o superbă predestinare, în schimb, pentru operă dirijară. Cai mult înainte dc fericita epocă a culturalizării, ani cunoscut la ţară un băiat de sătean, care voia să îmbrăţişeze o singură profesie, să fie vizitiu la cune. Încercam sa-L înduplec să refleetc/.e că iui era o profesiune: el linca la predestinarea lui. Se numea Costică. Dacii se recunoaşte, să-mi scrie la gazetă. N-ar fi exclus să fie un cultural. Cuvântul „cultură'1', adaptat la evoluţia omului social, a fosi auzit întâia dară prin preajm;! războiului prccedenr. Se povestea că substanţa celor trei silabe determinase puternicia unui popor şi a unui stat. puternic într-adevăr. S-a cautar substanţa. S-a cerur reţeta, i-au experimentat chimicale l'UDOR AKGHF/.i rcputare. După douăzeci şi cinci clc ani, sunccm roi ăi de atunci, de la început, si mai căutăm formula. Era mai simplu sa nc vedem Eecare dc meserie şi să i.is.im „cui tura'" acolo unde s-a potrivi: cu alte întocmiri si vă/duhuri. Un cuvânc netfitil e ca un medicament, carc când omoară, când prosteşLC. Ect şi uun aş dori să .mi sczică Fiul Nenufarului Albtistra, după ce pc taică-meu l-a chemat numai Nicolac Gcorgescu. S-au păcălit si tranţuzii importând odarâ cu lamele ele ras şi cu plăcile tic gramolon, cuvântul rrisilab, i'ără să II fosr miezul cnvân tului î atr-înşii. De douăzeci şi opt de ani, de la 1914, s-au tot chinuit să dea vorbelor căpătâie o fizionomie şi n-au ajunş încă să adapre/.e substantivului cultură si adjectivului derivat măcar un plural irjvariabil. Limba românească avea cuvântul „Carie". Era aşa de râu? Nu exprimă el destul ele precis ce vrea? Nu poate să deghizeze îndeajuns o incompetenţă? Era nevoie de un cuvânt nebulos şi haotic? Până acum o sută de ani, de când citim mai bine, şi până acum douăzeci şi cinci de ani, de când cumpărăm mai mult şi citim mai puţin, graiul ne-a fost păstrat vreo două mii de ani de un popor fără carte şi fără „cultură", l‘. dcccni să ne aducem am nre. !‘J42 BIBLIOTECA MUNCITORULUI Am cunoscut odinioară un lucrător de „sudură'1, cum se cheamă lipitura fierului cu flacăra de oxigen, un mic patron al unui atelier, pierdut în mahalalele mărunte ale periferiei. Crăpase in gospodărie un cazan, cârpii de mai mul re ori de savanţii reputaţi ai meseriei si mă apropiam de iarnă cu maşina PUISUCI.STICA s~ de apă caldă hodorogiţii. In sudura e ca şi în literatura. Marii cârpaci cu firmă, dc cum Ic dai o ireali.1 pc mană o strică. Sudura cere. ca loatc meşteşugurile, manuale sau dc intelect, pe lângă o pricepere coreciă uu anume pipăit, o judecării incuiliva şi ceea ce-i călugăreşte dragostea, dragostea de lucrul mâinilor laie, starea de graţie, de hac. Un singur meşter poate sa dreagiL ca/an ui matale, m-a orienrar un vecin cazangiu: Gheorglie Tartan. O sa caut să vorbesc cu el. Duminica unnaroare s-a prezentat un domn in haine albe, cu muscata masivii, cu cravata bine ajustară, de o simplîcirate în toată ţinuta lui, căutată ai gust. Mi-a dat o strângere de mână cinstirii, de om întreg, şi m-am uitat cu plăcere în căutătura lui dreaptă, l-am arătat ce trebuia lăcui, a înţeles problema numaidecât si subt vişinii clin grădinii, deslrunziti încet, mi-a schiţat-o exact. Mânuia desenul tehnic pe secţiune, creionul şi carnetul, cu o agili tare sigură de inginer. Pentru aducerea rezervorului la viaţa nu era dc-ajuns o lipitură: trebuia o concepţie, o concepţie care lipsise încă dc când fusese construit. Convorbirea cu distinsul meşteşugar rui-a lăsat o amintire fermecată, o impresie dc minte sprintenă şi de intelectualitate solidă, iar ca/anul, ieşit din .sculele lui, s-a dovedit mai rezistent decar unul nou. Seara, când îţi trec pc dinainte, fumând o ţigară, câteva figuri, venire automat iu amintire, mâ gândeam uneori la Tăflan .si simţeam acea mulţumire de lucru definitiv, pe care o afli Iară de realizările deplin izbutite, frunza copacului, spicul de grâu, motorul in mişcare, echilibrul inteligentei... Acum câteva zile, mă găseam într-o mare librărie, obligat să înnegresc cu câte o însemnare întâia pagină curară a fiecărui exemplar vândut, dimr-o carte tipărită de curând. între sutele de cumpărători variaţi, care treceau pe dinaintea mesei, învelită cu o scoarţa şi decorară cu patru bujori scit/undaţi într-o carafă de cristal, şi-a întins exemplarul lui un personaj "L'UOR AKCHF./.l cu mâna noduroasa, şi curn aşteptam aplecat, să scria, din întrebat, fără să-mi ridic ochii ele pe condei: - Va rog, numele dumneavoastră? - Cheorehe Tăll.in... Am sărit în picioare: Eram dinaintea A-iajestiuii Salt’ Aprige: Munca. Era neuitatul sudor, care venea din mahalaua Iui depărtată, să cumpere cartea. Nn-1 mai văzusem de câţiva ■mi. De astă dară sosea de ia lucru de-a dreptul, îi) ţinură, loruşi îngrijită, de atelier. - O să vă rog, mi-a spus 1 ăflan, să-mi semnaţi şi al re don 3 volume din biblioteca mea. 1-rumos cartonate şi cu oarecare lux, le-a scos dmtr-un pachcL. Tăflan avea prin urmare o bibliotecă, o grijă de cărturar delicat pentru cariile lui, cumpăra din strădaniile lui cărţile preferate, pe tare citirorii intelectuali adeseori le caută gratuit, ca un drept al torturii că cireşe. Cartea îl ţine pc Glieorghe Titflan vioi, conştiincios, sever cil sine şi gânditor. N-ar trebui să aibă orice muncitor o bibliotecă, pentru el şi pentru familia lui? 1942 UN ARMURIER l’oatc că ain mai povestit lucrul de mai jos. dar fără legătură cu o preocupare si mimai pentru frumuseţea lui de varietate. Călătorind de la /.iiricb în jos, cu descinaţia Eribourg, capitala, dc călugări si maici, a singurului canion catolic din Federaţia elvetică, rămas cu mănăstirile, cetăţile si credinţele lui de acum şase, sap ie veacuri, intacte, am cunoscut în tren un domn c; de treizeci si cinci de ani. După degetele boante j'UM ins ne şi unghiile onorabil deformau.', cm un lucrator. îşi scose.se mânuşile si răsfoia un catalog de pictură... Mic ele stat si cu barbă, o barbă ca de o palmii, călătorul aducea cu figura cârnă a lui Socrate, cum ne-a rămas, tocirii de dicţionare. Aur intrat în vorbi. Nu prea ştiu in ce fel de limbă am vorbit. Nemţeasca lui era dialectul tărăgăuaL, anglo-idiş, al tuturor elveţienilor germani, care se feresc să-l întrebuinţeze mai ales fată de germanii din Reich, preferând să trateze afacerile comerciale în Irauruzească stricai ă. Poare că .mi vorbit cu călătorul franţuzeşte, uu ştiu... Există o limbii .suplimentari in toate limbile vorbite, cti o gramaticii de fantezie şl cu o sintaxa de moment: o limbă în care ajungi să te înţelegi cu orice soi dc european: limba cuvintelor internaţionale dc etichete, de cale ferată, de poştă, telefon şi telegraf. Amplificând graiul cu gesLul şi cu jocul figurii, pori face sute de kilometri cu un .străin şi te descurci din ce în cc mai bine. De pildă, pe două mii ele kilometri de tren şi mai cu seamă în tren de „persoane', ajungi să şi înveţi treizeci la şutii dintr-o limbii pe care nici nu o ştiai. Pasagerul era, înrr-adevăr, un lucrător. Venea din Berlin, unde sc dusese, nici mai mult nici mai puţin, .să vadă o expoziţie de pictură. Avea lângă mănăstirea Cordelierilor din Fribourg o vitrină îngustă ocupării dc o puşcă, răzimată curmeziş: era un armurier, un mic patron armurier, lai.< nici un alt kicriuor în atelierul lui, era propriul lui patron. Construia o puşcă pe săptămâna, după cum alţi mici patroni din localitate dădeau gata, în acelaşi interval de timp, o ţiterâ, o mandolină, o perucă de teatru sau claviatura unui harmonium pentru familii.,. Ca şa poată vizi La expoziţia de tablouri din Berlin, el şi-a închis atelierul pe câteva zile. şi-a luat banii de drum, şi-a sărutat nevasta si fetiţa, Lineli, si se întorcea, satisfăcut că artistul pe care îl urmărise câţiva ani cu pasiune, prin toate oraşele lâiropei Centrale, era în progres... Nu-i părea rău de 90 tudor .\rchi;./,[ francii iui de om sărat, cheltuiri, şi se înapoia la bancul şi strungul lui, unde l-am vizitiii dc multe ori mai târziu, voios, căutând să recupereze săptămâna pierdută. cu câteva orc de ;itelier suplinicruare. L-am anoscut si acasă la el, în apartamentul lui. gospodarii meticulos şi cu disciplina. Avea, pe lângă orga nelipsita din nici o casă dc muncitor elveţian, un dulap tu haine şi rufărie, un dulap tu încălţăminte, un dulap cu cărţi... I’etrcccrea lui de seară, între nevastă şi copilă, era imelecruală, citind cu voce Lare povestiri din Andersen, Gri mm. Sehna 1 agerlol, I oepler, Rousseau şi paginile mai frumoase din Bibl'w. Din când în tând, ca în dreptul tuturor ferestrelor date dc părere, sc schi ţi) un cor dc rrei voci, însoţii dc orgă, psalmul lui 1 .uther. cântece dc munte, refrenul yodl, obişnuit înAlpi, şi vestita doină a vacilor, care pentru elveţieni are un accent secret de noJtalgic a patriei, atât de puternic, întâi Bonaparte îl interzisese ostaşilor lui mercenari. Când î! rosteau în torturi, pe şopriie, soldaţii lui Napoleon dezertau cu sutele, plângând. NI ici o zi nu poate trece pentru lucrătorul elveţian fără două, rrei ore de leclură. Asta face înrr-un an o mie de ort; citite, adică patruzeci dc zile pc an. Nobila deprindere stârpeşte patimile de grea suferinţă alt muncitorimii, din carc cârtiuma si risipa salariului săptămânal nu snnr telc mai puţin dramatice pentru echilibrul familiei; cartea şi cititul ajută pe nesimţire la desluşirea din întuneric a vieţii, a fiinţei, a legăturilor reale dintre oameni şi interese. Viata, care nici nu c măcar o fericire, necum o fericire brurală. tâsiigă demnitate şi onoarct bucuria de a rrâi, atâta câtă îi este dată omului trecător şi provizoriu, devine o aproximaţie înţeleasă cu modestie, si munci torul cultivat un înţelept. 1942 l’l.'KI IO.ŞT1CA 91 SIMM ... Unul din scopurile de aparii ic ale ziarului1 ă tVtst făptura morală a muncitorului ederisu amplificai cu muncitorul in general. Muncitor e şi inginerul şt lucratorul lui. cit şi întreg personalul, de la directorul general până la ungătornl cu biuicta şi până la salahor, deopotrivă de respectabili în vasta familie a drumului de fier. Dar daca ziarul tine în evidenţă mai mult pe lucrătorul dc-a dreptul manual, este peni ni că celălalt lucrător, intelectual, c mai (■avorv/.ai. 1 .uctăiorulm dc la seule i-a lipsit, la timpul lui, stagiul studiilor publice sau personale, carc i-a permis celuilalt să capete deprinderea cititului, a retlexiunii şi a bibliotecii. HI se găseşre într-o întârziere carc trebuie recuperării, dar ncmaiavând răgazuri adevărate trebuie să si le creeze singur, ordonându-şi viaţa dc toate zilele aşa, ca să câştige timpul pierdut, prin ruperea unui fragmenr din timpul iui actual. Muncitorului nostru îi mai lipsesc si alic mijloace, ncavâiid Ja îndemână, ca inuiicitoM.il elveţian de pildă, o instituţie, la care Ministerul Culturii Naţionale ar avea dreptul, dacă nu şi sarcina, să înceapă să se gândească: un bacalaureat fără frecvenţa obligatorie şcolară. Intr-adevăr, orice adult din ţara lacurilor alpine are dreptul legal sâ dea în două sesiuni, ia Berna, o aşa-numită inauirÎLaţc federală, un examen greu, de bună seamă, dar încercat îiuodcauna cu succes de către muncitorii agricoli şi industriali. Aş putea să repet mulie dovezi, pomenite şi în alte însemnări ale subsemnatului, din trecut. Aveam, la restaurantul meu, popular, dar de o ireproşabilă curăţenie luxoasă (unde plăteam cincizeci de centime prânzul complet), uu vecin dc nursa, în vârstă de vreo patruzeci şi cinci dc ani, lucrător cu reia r. Pasionai, de şiiiiueîe în legătură i_u coaja pământului, curelarul era autorul necunoscut al unui ; „SipiimAna C.I'.R." {ti. cri). 92 'J'UDOR AKCHI-.Z1 manuscris original asupra răcirii treptate a planetei si a procesului dc iu gheţare a polilor către ecuator... Discuta ndu-şi ipotezele cu prolcsorii geologi, accşria i-au atras atemia că, pentru a-şi ptuic ideile în valoare, îmr-o materie în care diletantismul nu arc nici o trecere, trebuie sa capete neapărat autoritatea unui titlu dc specialitate universitar. Dezamăgit o clipă, cLirclar.il şi-a strâns pumnii şi s-a apucat de studii complicate. După o încordare dc mai mulţi ani în şir, zi cu zi, muncindu şi braţele şi, noaptea, mintea, a dat. un examen strălucit, la cincizeci şi ceva de ani, a făcut Universitatea, şi-a publicat concepţiile în englezeşte, şi a deveim în geologie o celebritate. Eram cu el la Serignan, în Midiul brantei. când a fost sărbătorii, la optzeci dc ani, un învăţător de rară, care, si el, crease, tară nici un ajutor şi în ignoranta universală despre existenţa lui, cu o sulă de borcane sparte şi cioburi de ghivece, o ştiinţă car totul nonă, a insectelor, Futomologin. învăţătorul nu era altul c.ecât ilustrul J. H. Ka.bre, care, înconjurat de o familie de patruzeci dc fii, fiice, nepoţi, nepoate şi strănepoţi, speriaţi de invazia omagiilor atât de întârziate, a refuzat categoric si discursurile, şi medaliile, şi recompensele, aduse în ccrcuri din partea Academiei şi a Institutului, preferând strângerile dc mână aic muncitorilor manuali şi intelectuali, sosiţi din ioa:e părţile Franţei. Ceea ce a realizat curelarul jean Pierre ar putea să ducă la capăt orice muncitor român inteligent, fără să meargă până la geologic, dacă ar avea instrumentul şcolar ce-i lipseşte. Dar muncitorul nostru poate sa se perfecţioneze şi îuu-alt fel. ciliikI în repaosnl d;n care Î11 orice caz. cheltuieşte câteva ore pc zi în dezlânate sat; reverie inconsistentă, ccl puţin un ceas. Restul vine dc la sine. Rolul publicaţiei prezente este sâ încurajeze încrederea în sine şi sperau.a de mai bine prin proprie silinţă, a muncitorului cititor, arăriindu-i. negru pe alb, ce săvârşesc alţii cu o PUBLICISTICA disciplina intelectuală bine întocmită. Nu e niciodată nimic nici prea târziu, tiici cu neputinţă. Mântuirea vine dc la minte si suflet şi tot omul carc ajunge să-şi sfapânească instinctele cu o stare .sufletească e mai fericit decât cei cc nu o arc .şi c uu biruitor. Ziarul iese numai de cinci săptămâni. Lucrăroni noştri bau citit, l-'i si-au dat scama câ s-a schimbnr ceva si câ muncitorul nu mai c singuraticul de altădată. Au prilejul să constate că fac parte diniT-o solidaritate mai marc. Le trebuia un mediu, o acţiune îndreptată către tot ce are mai frumos, mai bun şi mai trecul cu vederea fiinţa lor obosiră. I e an şi le vor avea clin ce în ce mai mult, pe măsură ce se vor limpezi problemele ce-i privesc, din care plăcerea de a citi este esenţială. De când evoluţia sentimentelor prin scris, prin lectură si cugetare a fiicut să dispară graniţa de fostă nepricepere dintre munca manuală şi intelectuală, muncitorul fără calificativ de elasificaţie e omul nou al aşteptărilor clin trecut. Avem un semn la administraţia ziarului, care-i un document demonstrativ. Din c.îrcva mii de abonamente spontane, firii obişnuitele presiuni şi ingerinţe, pe care ,.Săptămâna C.L’.R." şi Ic-a interzis radical, şaizeci la sută au venit din partea muncitorilor dtn ateliere... 1942 ŞCOALA LUI „PENTRU" Ca o cămră, când de vreo şaptezeci de ani s-a făcut asa de puţin încât seamănă nv.u mult cu aproape nimic, din când in când venea vorba despre cultivarea intelectuala a maselor... Masele sunt poporul, ţăranii şi muncitorii, opuse Ifacţiunii care se cheamă o elita. Masa e grosul, gloata, prostimea, în ktLa 1UDOR ARCHI-Zl uiLclcctitalîrăi ii; o intelectualitate carc răni,inc, nu e vorba, cu destule reminiscenţe... Iri privinţa deşteptăciunii, e bănuială ca o siausiica obiectivă nu ar defavoriza masele prea mult. Ageră şi vioaie, ţărănimea este în srare să capcic iute o maturitate. ('cea ce st1 numea pe vremuri Camera Deputaţilor şi presă culturală, se tălmăcea practic cu înfiinţarea de partide. Acum câţiva ani, n-aş putea sa spui cc şcoli superioare mai luncţionau. Preşedintele unui guvern propunea desfiinţarea şi rcduccrca ţfi a celor câre se improvizau. In schimb, aveam nu mai puţin de treizeci si două de partide... Intrase în elită nevoia de a despica iirn! în patru şi sfertul in subdiviziuni, ca o vocaţie maladiva şi cinc nu avea un grajd, cu cai de curse trebuia sâ aibă măcar un partid. „Cultivarea maselor1' darează ca o problemă acceptată cam de o viaţa de uni. Existau partide cu mari majorităţi, care nu sriau xă iscălească cercrea de înscriere în elita dc club, I ,a dezbaterea însă a problemei confruntată cu un program de acţiune, limbile s-au încurcat. Principiul dominant ales venea de la prepoziţia „pentru". Literatură pentru... cursuri pentru... I’enrru era lui subnnikiplu, permiţând iniţierea din tot la firimirâ. Cărţi pentru săteni, teatru pentru sărenî, cărri pentru muncitori, teatru pentru munckori, cărţi pentru copii, teatru pentru copii. Artă pentru... Categoriile nu puteau să se adape din paharul pliu, din pricină de indigestie; prudenţa implica să le dai sâ lingă deocamdată tava. Acelaşi „pentru", evoluat către substanţă, era si părintele unei alte întregi literaturi, cu ambiţii de perspectivă dincolo de regulile care cârmuicsc regimul gramatical. Asemenea nuanţe cereau adaprarori, o intelectuali laie specializară în a distinge si organiza, înrr-un Pentru general, despărrămmze de Pentru. Ka trebuia să ajusteze ideile, noţiunile, sriinta si toate artele pe categorii de vulg. degradând valorile, ca îr pictura vopselelor cu apă. Metoda n-a dat rezultate, afară de cascatul oftat, care se mai aude si azi, al maselor aţipite. Sătenii înţelegeau limpede orice I’1:IÎ[.ICJSTK;â idee şi 111 lu ici (orii industriali, veniri din ţărănime, de asijderi. Cei mai slabi păreau sâ fie muncitorii născuţi in mahala, acolo tipul caracteristic românesc se gâscă dezmoştenit. înecat între doua niveluri. Aceeaşi lacultate de clară înţelegere o aveau şi copiii, pe tare suntem aduşi sâ-i socotim prin superficialitatea sugestiei, ca şi pc săteni şi muncitori, mai proşti decât noi. (Juni uu sunt două matematici sau două anatomii, una pentru oamenii cultivaţi şi alea pentru ignoranţi, tot aşa nimic, nu poale să fie împutinat fără paguba, la un diminutiv derizoriu, pe temeiul greşelii de judecată, că omului cu şapcă sau cu căciulă ii trebuie inrâi un joben, ca să capete aptitudini şi să priceapă ceea ce noi prcLtndcm că am priceput. Numitul Peuut'u nil e o chestiune de formă particulară, de scil potrivit la un calibru de minte: nu e măcar o traducere. E o stârpite a calităţii. Muncitorul ar trebui pus lata-n fată cu opera toată, nu numai cu fragmentele sau cu fotografia ei „popularizară*'. In tehnicitate, problema cultivării se re/.olvă just. Lucrătorul se urcă pe locomotivă şi locomotiva pleacă, purtată tot atât de bine dc un loclnst ca şi de un inginer. Muncitorul să intcc din aLelier în bibliotecă de-a dreptul, neînsorir dc un cicerone de semicullura. F.l are nevoie numai dc niţică roalerâ, de un robinet de apă şi ele o bucată de săpun, ca să nu mânjească, fără sâ vrea, cănile cu degetele dc unsoare... 1942 SLOVA CITITĂ O publicaţie cu caracter enciclopedic si carc sa fie un îndemn neîntrerupt la slovă, e bine-venilă pentru muncitori. Aducându-li'.se periodic atuinre că întâia trebuima a omului este perfecţionarea sufletească st intelectuala, li se împrospătează Tl.'UOR ARGHFZI sentimentul unei datorii pe carc, luaţi de alic nevoi, aparent mai concrete, ci o uită. E adevărat că adeseori omul este adus să creadă, pc clc o par re că învăţătura clc carte rămâne privilegiul unei singure categorii sociale, aleasă de împrejurări si înzestrata eu haruri deosebite, iar pe de altă parte eă aşa-n urnita cultura arc într-însa ceva misterios. Nimic mai greşit şi mai fals. Oricine poate sâ ia liber loc la moştenirea ştiinţei şi înţelepciunii, agonisita cu sutele şi miile de ani, încet, încet, şi de către o majoritate de gânditori si scriitori dc origini mai mult decât modeste. Averea intelectuală este de acum, de altfel adunată, şi muncitorul o arc întreagă la îndemână, putându-sc folosi de ea ca de o avuţie personală. J:‘, destul să-şi facă obişnuinţa. Citind şi citind în fiecare zi, când a puuir ajunge să-şi închine un cea.s acestei îndeletniciri, restul vine singur. Gustul de a şti, afla si gândi nu mai poate să fie biruit de tânjire şi ciriiorul câştiga încrederea în el. Aşa e toată problema. Odinioară, am învăţat să citesc pe o săeeancă de vreo patruzeci de ani, foarte inteligentă, cum toţi românii sunt foarte inteligent], dar tot atât şi de sfioasă lată de slova tipăriră. Când o întrebam: „I ele Mărie, nu vrei să începem să citim eâre niţel?1' femeia, mamă de şase copii, îmi răspundea: „Alege-s-ar praful, înăiculiţă, asta nuc pentru noi, e pentru boieri'1, l-am răspuns: „Păi când pui dumneata, duminica, o năframă de borangic, de acasă, de la Ciuperceni, tui eşd mai cucoană dccât o boieroaică?11 Măria ducea mâna la gură, de ruşine, şi râdea in palmă ca de o glumă necuviincioasă, li făcea lauda plăcere, dar să sc îmbrace cu straiele slovelor ciocoieşti era ca si cum şi-ar fi pus fustuliţe tic baletistă. cu picioarelc până deasupra genunchilor goale. Si se temea de carte ca de o făcătură. In vreo doua săptămâni, am învăţat-o alfabetul, deocamdată literele man, ca sâ poată desluşi titlurile din ziar şi firmele prăvăliilor, de unde rârguia. In ziua când a rupt cu ajutorul slovelor câteva cuvinte dintt-un text, ea de-a drept ti! ruBi.tasricA din plumbul clc tipar, s-a oprit speriată, palidă. 1 sc pusese in gât nodul emoţiei care o îneca. Făcu.se o descoperire fenomen ala. — Asm e limba noastră, cti carc vorbim! s-a uimit olrc.inca. - Nici nu e altceva, Mărie, i-atn spus. Lasă câ făcuse o descoperire pcdagogicâ de cea mai mare însemnătate şi la carc dascălii nu se prea gândesc la începerea şcolii cil copiii nedumeriţi, dar diiltr-o dată i s-ă luniinat toi întunericul, de o scăpărare mare. Apoi, i-am dat Măriei care o carte cu litere citeţe şi, scara dupa ce-şi adormea copiii orfani, nu mai purea .să se culce fără s:î cit.ea.scii la lampă. După un ăil de zile, cine dicta cele mai inimoase scrisori, pe care le trimitea în satul neamului ei? Măria din Cinperceni. li scriam epistolele eu, dar o puneam să mi le dicteze ea, din pricina eleganţei de compoziţie şi a clarităţii. Sta 111 dreptul uşii răzimată de pervaz şi uitandu-.se ca prmtr-un abur adormitor de-a dreptul in salul ei, spune,] cuvânt cu cuvânt tot ce trebuia scris. Măria avea stil şi talent. Toate bunurile sunt supuse norocului şi întâmplării aiarâ de unul. Bunul intcicctual şi sufletesc: e al tuturora şi gara făcut pentru fiecare. O .singură osteneală cere: sâ întinzi mână să-l culegi. Pomii sunt plini şi crengile, grele de rod, se târăsc de pământ... 1942 ORA DL PRÂNZ Marginea de dincolo de Arva, care din Al pi i francezi se varsă în Ronul, molcom şi gros ca un nămol de plumb, era plantată CU grădini de zar/.avar. Părăsisem restaurantul Bucătăriilor Populare din Piainpalăis, unde un prânz întreg, <)X l'UDOR AKCHEZI cu o carafă minusculă devin suplimentară, sci*vit benevol de cucoanele dir aristocraţie, în halate albe, In mese dc murmura şi crisial, te sătura cu cincizeci şi cinci de ccntime, şi m-am abiîrut prin grădinarii, nedespărţite unele de altele şi părând o singură imensă grădină până la orizont. Ducea înlr-acolo un drum împădurit, cunoscut cu numele de l.es 1Vlelc7.es, o pârtie dc răcoare, sun ară dc un /.von de ape mici. 1 nenr meu începând la orele două după-amiază, aveam un cens plin să mă recreez cu o plimbare prin aromele şi culorile Jimcii cu legume. In ţara. asta dovlecii, Ies fwtinms, o delicatesă a fierturii, la sonpe, atingeau proporţii momi-meniale şi fiecare uriaş comestibil, cu turban în vâri', cărămiziu, semăna cu im vizir aşezat â la turca, Ja narghilea, intr-un comitet de l irei. întors cu spatele la drumul dinrre tomatele roşii, cantalupi si varză, lin muncilor în bluză albastră citea o cane între genunchi, stânci pe marginea unei tărăboanţe. Id n-a simţit, adâncit în lectură, că m-am oprit în dreptul lui. Voiam sâ ştiu cc putea să citească un grădinar în răgazul de odihnă de miazăzi. Pe lângă ceafa plecată pe carte am ajuns să descifrez în .susul paginilor, întoarse cu degetele pline de pământ: (îusiave b'}a:tbcn .şi M/ulmm Bomry... .Acest roman presupunea un gust cultivat şi un rafinament. Marele meşter de proză franceză nu e un scriitor pentru publicul numeros şi n-are măcar meritul să fie distractiv, prea puţin primit chiar (le cititorii cărturari oarecare. Ca sa te învoieşti cu felul descris al acestui arrist, ajustat, condensat şi bătut, ca oţelul fierbinte, de sute de ori în acelaşi loc, pe nicovală, trebuia să ăi o experienţă a gândului muncit indchnigir.'i, prczuiLir prismatic .şi compact. Am intrat în vorbă cu cititorul si am câştigat un ceas netnaiuităt. dc vreme ce mi-1 aduc aminte si după ce am mai trăii o viaţă de atunci încoa. III era si cultivatorul si producătorul si negustorul fructelor uimi dreptunghi de PUIÎ1.K 'IST1CA pământ de mai purin de o mie dc metri. M-a însoţit in casa lui, o confortabilă baracă demoiuabilă. Căruia şi calul care îi transportau recolta la piaţa ambulantă centrală, de două ori pe săptămâna, ocupau o încăpere dc subt acelaşi acoperiş cu dormitoare si salonul. Careva ghivece cu flori înflăcărau bordura dc iarbă n casei şi maica grădinarului cârpea la umbrela mare, carc slujea negustorilor dc Li'ufandale în plin aer, de prăvălii. Şi în poala bătrânei se zărea o carte, acoperiri de un pisoi. Grădinarul avea patru copii, gospodăreşte echipaţi, cu ciorapii scurţi iu honcanci bonţi, căputaţi în vârf cu o întărkurâ de alamă, ca zâmbetul de prorevă aurie al unui dentist, cu şorţuri proaspete, şi o nevastă trandafirie, roşcov ană, sprintenă şi frumoasă, eu cel mai mic dintre copii la sânul desfăcut. în vestibul am găsit, orânduită pc mai multe rafturi, o bibliotecă aleasă din literatura bună, povestită şi scrisă î'n versuri, Iranceză. englezească şi germană. Studii: clasele primare... Mă gândeam atunci cu necaz şi întristare la o sumedenie dc lucruri, cruciş. Era în llM)7, după răscoalele noastre ţărăneşti, care ţinuseră coloanele ziarelor locale. Mă gândeam la timpul când grădinarul de legume din tară va fi un săLean de-al nostru, la sălaşul lui confortabil, la grădina lui de o mie de metri pătraţi eu şapre belşuguri pe an, la îndestularea lui viitoare, la familia lui bine hrănită şi corect îmbrăcată. Atunci, munciiortil nostru, din ţarină şi din uzină, îmi ziceam, uitându-mă la gospodăria grădinarului elin Piairipalais, va citi în ceasul lui de repaos din stihurile lui Emmescu... Au ticcui nu mai puţin de treizeci .si cinci de am, v ârsta la tare a murir si a înviat fisus si s-au ivit Fis de sens obişnuite faţă dc radicalul pur şi tocmai foarte târziu abecedarul e corectat cu noţiunile uzuale de măcelărie, de argăsire şi ră.băcarie, carc prezintă datul animalului ca un eufemism si ca o dulce jertfa cu asasinat. Prin cxecpciii de vocabular succesive, a da însemnează a te lăsa jupuit. Copiii erau altădată nedumeriţi şi revoltaţi de lucruri mai anodine; de ce patru e mai mare ca doi şi dc cc ieri nu era mâine? Dar. în sfârşit, un şal de măLasc cusut cu fluturi si roze, îmbracă femeia frumos. Un bariş ales îi face un cap de ciocârlie. O fustă, o fotă, o ie, o bond iţă, adaogă la ticălosul ei dar de a plăcea, pe vino-ncoacc. Sumanul bucovinean, care-1 depăşeşte cu vreo mie dc ani, a rămas cel mai aristocratic raglan. Ţăranca e înrodeauna cea mai adecuat îmbrăcată dintre cucoane şi nicăieri portul v.is naţional uu jigneşte ca moda orâşcncii, gândită de poeţii mediocri ai foarfecului şi manechinului, însărcinaţi de civilizaţie să-i Iacă tovarăşei noastre de suferinţă un exterior artificial mai plăcut. Cocheţii în capot şi legară la cap în trebile căsniciei, îndată ce trebuie să fie văzută de lume multă, la teatru, la curse, pe stradă, grosolănia modei îi răpeşte delicatul lipici al simplicităţii. Pamolul nervos a devenit o copită, graţia mişcării c anulată dc rigidităţi calculate si însăsi mănuşa cu o reminiscenţă de parfum în podul palmei sărutate, cusută ca o rogojină, găseste mijlocul să dea manilor copilei o masculinitate rebarbativă. Hârâ biruinţa tinereţii asupra tuturor sforţărilor de a face din ciută şi căprioară un pahiderm, nu am mai întâlni pe aleele idilei decât similitudini de scafandru. Chica despletită cinematotţrafic si ondulată umflă grumazul fin al Giocondei până la burlan şi, din spate, opera gingaşă a hdenului se arată ca uu robot de fontă, cu robinet în coif. De unde vine această beatitudine de a îmbâcsi duioasa fragilitate elastică a formei? Parcă femeia nu se mai \ rea femeie şi se caută pe sine într-o evoluţie de bărbătoi. Nu cumva este vorba de o criză a moralului dezorientai? Dc un presentiment I UDOR.MiCHEZl indecis? Of o dorinţa dc anihilare a vieţii? De o supersensi-bilitate dc neant? Urâtul ne-a copleşit de pretutindeni cu o arhitectura, dominanta, dc cub. Mocneşte în toate accstea o tristeţe. Dacii linia de tulpina dispare în maturitatea tundra-genarâ, vârstele nu mai ştiu ce costum să-şi acorde şi adeseori sLămicsc să evoce solemnitatea funebrii a calului de dric. Costumu bărbătesc a intrat si el în faza definitiva. Esteticul pantalon cn inflexiuni pierdute până la gheată, jiletca de catifea şi aeriana pelerină au dispărut dc mult. Bărbatul se înfăţişează bloc:. Scund, el aduce aminte de Nădrăgilă şi lălâu pe Tândală, îmbrăcat Intr-un dulap, depalsar pe tocuri plate. El e eroic in îmregime geometric cu echerul şi teul ca pătratul ipotenuzei, o celebră problemă de liceu, numită la corigentă, făta irevevenră Faţă de elementele lui Eudid, ie pori! de ânes. 1942 MIX’E.NIŢA PARASCIHEVA O datină veche a poporului începe să dispară şi uneori dispăruse de tor. decolorată dc funestele intemperii ale huzurului şi lăcomiei. Epoca petrolului, a exportului bănos, a industriilor acumulate, a marilor firme şi bănci a împins val vârtej lumea într-o singură parte şi beţia câştigului mare, unică însufleţire si unică problemă a unui timp, garantat de o pace lunga şi fără primejdii, punea. stăpânire pe gânduri şi credinţe. O cerebralitate înfunv irară, strâmtă şi odioasa, falsa intelectualitate comunistă aeăogase, după războiul trecut, la scepticismul venit din destrăbălarea raportului diiurc muncă şi beneficii, influenţa iicsocotitci tăgade a misterului în carc se sini ce prezenţa celui că urat ele nădejdile nefericirii. I’l BlJCLsTlCA Desigur, progresul mijloacelor de înavuţire bec pane din liniştitul mers al fiecărui popor, eu loate ca neamurile sărace au [ost 1a suflet cele urai înavuţite. lisuş şi creştinătatea lui s-au ivii într-o tara aridă si pustie, cu câmpiile ele piatră uscată de vânturi si dezolate de o perpetuă arşiţă. Nu este o lege câ trebuie sfi-ti pieiv.i neapărat aripile carc ie ridică in avut, daca dobândeşti desfătătoarele bunuri ale materiei neguţăiorue. Piere eroismul tcalar, piere fanatismul, piere suprema plăccre a jertfei, dar un echilibru mijlociu dimie o bunăstare şi o stare sufletească nu-i cu neputinţă; protestanţii l-au reali/ai la maximum în câteva ţări. Sunt state iu care, fără ipocrizie, acţionarii miliardari ai întreprinderilor uriaşe trec din u/ină pe amvon si ţin ci predica a parabolei fiului risipitor... Adevărul este ca, pe măsură ce ne-am îmbogăţit, noi am uitat învăţăturile blajine ale religiei, începând cu asa-numita Clasă, care nici tui a mai citit, niei nu s-a mai rugnr, nici milele boierilor de odinioară nu a mai ştiut; dimpotrivă. Inţr-o sută de ani au fosr lichidate înzestrările credinţei şi ale carităţii de două. ori: o dală bunurile mănăstireşti şi a doua oară bunurile /..isc dc mână moartă, ale bolnavilor. Un buget al sc oalei, un buget al bisericii, un Tc-Dcunt din când în când şi la deschiderea Corpurilor Legiuitoare nu dovedeau chiar dragostea, nici de carie, nici de oameni, nici de Hvanghelie, simple pretexte protocolare pemm uu sentiment absent. In formele şi expresiile goale nu mai era nici o viaţă. Nu mai demult, de-abia acum patruv.eci şi doi de aţii, o datină mâna către mănăstiri la li ramuri râurile de căruţe şi oameni din câie patru, cinci judeţe dimprejur, care-si alegeau uu Ierusalim al limitului. pentru pelerinajul anual. Am fosr martorul unuia din aceste exoduri întru slava Celui de Sus, la mănăstirea Ccniica, de lan«ă Bucureşti, unde, toamna, se îmbulzeau Ilfovul. Vlasca, Ialomiţa, Dâmboviţa, Teleormanul, duse de cai subr coviltire, şiruri tara sfârşit dc omenire, ca procesiunile de furnici. Mai puţini negustorosi pe [28 IVOOK ARGIll,/! timpuri, ţăranii aduceau altarelor şi chinoviilor clc călugări şi maici ofrandele căsniciilor nevoiaşe dc pe suce de latifundii. Toate paraclisele şi bisericile mănăstirii slujeau o săptămână înrreagă penlru un popor imens dc straie albe, îngenuncheate în ogrăzile vasre ale teritoriului monastic, şi citania pomelnicelor şi sărindarelor, grămădite teancuri în arhivă, ţinea iot anul, la liturghiile, şoptite în crăpatul de ziuă, într-o firidă din pristol, unde se pregătea eucharistia. După plecarea satelor înapoi acasă, voioase, cu apa sfinţita într-o tărtăcaţă, Ia sân, cu fărâma de atras in nodul basmalei şi cu mirul prins în cosiţa ori răsucit în bete, timp de două luni se făcea de ciirre o sură de călugări cărturari inventarul darurilor căpătate. Iclisiarhia, care Ic contabiliza pe caLCgorii, devenea un bazar, şi în roâniixiire vieţuiau patru sute cincizeci de monahi, arhimandriţi, mirrofori, preoţi, protosingheli, singheli, ieromonahi, diaconi şi Irnţi dc ascultare, cu cântăreţi, canouarhi, arhondan şi paracliseri. Mierea si brânza hrăneau chinovia aproape douăsprezece luni. O movilă de bulgări de ceară slujea la lumânări. Făina cea mai albă, adusă eu traista, era folosită la frământarea prescurilor, în curatele încăperi, aşternute tu giulgii şi năframe, ale cuviosului Dosoftei, care între metanii şi tropare le tocea rumene in cuptor deosebit. Uleiul era penrru candelele de la catapeteasmă şi pentru licuricii albaştri din iarba mormintelor, păzite de flăcări delicate. Din lâna oilor se urzea şiacul castaniu şi mohairul şi se batea pâslă de scufii şi culioane a părintelui Ghdasie ca.ciula.rul. Trâmbele de pânză de ui, cânepă şi bumbac se adunau clădite pe douăzeci dc păreri înalţi, până la grinzi. Cămeşile, peşchirele, se numărau cu miile, tărcate la margini cu arniciuri roşii, galbene şi negre, migălite eu suveica si vitala. Bulile cu vin si poloboacele de ţuică erau încredinţate chclarului, un schivnic bătrân, cil barba năpârlită de o bătrâneţe ca de o suta de ani, cocoşat de veacuri, dar vioi. PUISIJCI.STIC 129 răutăcios ca babele slabe, la rumânii porţiei, tremurat, în ulcelele de lut din trapeza marc. De douăzeci si cinci clc ani uu a mai tras nici o căruţă la slânta mănăstire... Datina s-a pierdut. Dar iala cu dc ziua Sfintei Pa rase hi va, la .Mitropolia din Iaşi, la moaştele sfintei, erau, acum careva zile, [a 14 octombrie, doua sute dc mii dc săteni! hi năvăleau cu sfială clin toace Moldovele dintre SireL, Nistru şi Bug, să sc roage, după prigoana imbecilă a rugăciunii, dusă timp dc douăzcci şi ciad de ani de cătrc soviete. Oamenii şi-au adus aminte... Hirii de răscolirea războiului ci ar fi uitat de Oiunneveu. 1942 BIS IN IDEM Agrementele telefonului sunt variate. Este câteodată „domnule iţeucrar, „domnule decan", „domnule doctori'; alteori Societate de asigurări, fabrică de chibrituri sau dispensar. Săptămână trecută am primii pe negândire comanda urgentă de două sute de sifonne man“, iar intr-o duminica eram cu violenţă tras la răspundere pentru câ greşisem croiala unui mantou de damă, plătit, sc vede, Ioane sctmip, căci am fosr făcut s-peculanr. Deunăzi, am încercat la telefon şi o durere, când uu confrate de tţlorie mi-a cerul, tocmai din laşi, un medicament pentru o pisică bolnavă. Poate câ mata colegului a şi decedat; mi-ar fi durerea îndoită. In orice caz, am avut satisfacţia să fiu o dala şi veterinar. Dar telefonul comportaşi neplăceri, si neplăcerile sunt mai todeauna de natură literară, ’l e întreabă cineva subit ceva, in 130 TUnORARCaii.Zl mijlocul felului de mâncare, pentru ultimul gol al unei pagini, din care lipseşte un sfert de coloana, cu neputinţa de împlinii prin proprie inspiraţie. Cum ţi-a plăcut o carte nedtită. ce impresie ţi-a lăsat un spcctacol la care n-ai participat şan carc e deosebirea dintre poezia pură si recensământ. Tot aşa o amabilă voce, inedită pentru auzul meu şi carc a refuzat să-si dea numele pe faţă, mi-a pus încr-o scara, oprindu-mi dumicatul in gât, o întrebare de teatru. Aş fi crezut că era glasul drăgălaş al unui modest farseur cabotin, dacă după patru zile nu mi-aş fi citit răspunsul în ziarul „Vremea", fusese sc nos. Am fost adică întrebai dacă poate sâ fie adus pe scenă, hodoronc-tronc! poetul I‘anineseu. O distinsă persoană feminină din literaturii avusese intr-adevăr gingaşul capriciu sâ renunţe la alte subiecte, ca să-şi confecţioneze unul din siofa unei fantome ilustre, care prin profesie îi aparţinea. Nu-i adevărat? - întmcfuva, ca o pălărie veche dc catilca. Orisicum, este niţeluş, ca şi cum Ofelia, plictisită de monotonie, ar dori să ia un ceai de aripi de libelulă şi, în definitiv, să poarte şi pantofi dc piele de crocodil. îmbucătura fiind aproape înghiţită., răspunsul a fosr, mi se pare, că nu se cade. Dar am nai citit şi numărul următor al gazetei domnului Donescu. Câteva ocări blajine însă marţiale, erau adresate adversarilor ’deii de a fiice cal de alergare dintr-un scriitor, care, malirataL în epoca lui, e, de douăzeci de ani încoace, exploatat de lumea condeiului şi a călimării, cu toată lipsa de pudoare necesară. Mă simt prin urmare dator, ca la jocul de şah prin corespondenţă, un punct. Plagiatul e strict interzis. Transformarea poetului în orice iei de proza c mai mult decât un plagiat şi o expropiere. F. o industrializare de hingherie a ţărânii şi osemintelor lui. 1042 PUBLICISTICA LA ŞCOALA Lk-abia deschis, amil şcolar înregistrează o isprava. Un elev, reperenr înrr-a sasea clasă, a unui liceu din Bucureşti, şi-a pus de gând să-si servească .singur terţi fitauil dc promovare, furând matricula, catalogul, .stampila şi formularele. Întâi a furat cheile secretariatului, la lumina zilei, apoi, escaladând etajele noaptea, s-a introdus în cancelaria liceului pe fereastră. Dar, cotrobăind în dulapuri, a fost prins de paznicul de noapte. Declaraţia, scrisă de elev, a doua zi, la aceeaşi masă pe care încercase să o spargă, e de o luciditate inteligentă şi liniştită. Kievul, departe de a li uu cretin, e destul de conştient de situaţia lui si a Direcţiei liceului. La întrebarea: „Nu ai sriur că nenoroceşti personalul cancelariei, carc putea să fie acuzat de dispariţia interesată a documentelor?'1 elevul a răspuns emoţionat: ,,Ba da, dai' îmi trebuia neapărat certificatul1'. Consecinţele se cunosc: judecară, pedeapsă şi declasare. Oricine ar fi acest copil cu asemenea precocităţi (şi sc parc că aparţine unei familii de intelectuali) scufundarea lui e o pierdere, ce nu se recuperează prin severitatea legii şi a pedepsei. Dar să ne punem şi noi câte o întrebare: Este numai şcolarul vinovat? La şaisprezece ani, desigur, Mozart era un mare compozitor şi Pascal refăcusc Ia doisprezece, lără .să o recunoască, geometria, dar copiii de rând, deşi nu se ştie niciodată ce poate să devîe un copil de rând la tnarurirate, suferă, pe lângă lipsa de geniu, pentru care nu e şcoala în definitiv făcută, dc obscurităţile si ambiguitatea vârstei. Dacă c adevărat eă fiinţa omului se schimbă la fiece perioadă de şapte ani. la saisprezece ani criza băieţilor e în toi, aproape inurii să mai dovedim după atâtea tumulturi de rea li rări petrecute recem. Nu se putea face nimic pentru prevenirea isprăvii copilului hoţ, ori mai bine zis, s-a făcut ceva? Au fost părinţii destul de axenti eu natura, rodeau na rebarbativă şi plină de nuanţe, i vnoRARcan.zi uneori exasperante, a uimi adolescent? S-au "ânJir ci la numeroasele grave probleme, 111 aparenţă mărunte, pe care le stârneşte un om încă nclacutşi al căruia destin se determină câteodată bnsc, ciocnit de 1111 eveniment? Poale câ au fosi preocupaţi exclusiv de note si promovări: căci nefericitul mic făcător de rele a trebuit, cu preţul catastrofei, s:i caute căpătarea unui atestai tocmai în momentul când reîncepea anul lui pierdut. Dar domnii profesori cum văd ei cazul unui elev al for ameninţat de Lemniţâ, după şase ani de liceu, de matematici şi de limbă latină? Por să fie mulţumiţi? N-au nici o părere de rău şi, ferească Dumnezeu, nimic să-şi impute? Şi-au făcut profesorii absolut toate datoriile şi mai ales datoria dc ueindiferenţâ, fată de un uccnic, de un copil al lor spiritual? Au îmretinut cu el raportul de chibzuită şi ocrotitoare camaraderie, la care arc dreptul orice cirac din partea, învăţătorilor lui? Kste perfect stabilit că repetarea clasei se daroreşie numai şi mimai defectelor şcolarului şi în nici o măsură felului de a fi supravegheate şi rectificare? Supărătoare întrebări, fată nici o îndoială, dar profesorul îşi asumă o sarcină preferând advocaumi învăţământul: neutralitatea şi nepăsarea profesională n-au ce căuta în atribuţiile lui. Mai concludentă decât orice catechism de întrebări e pilda vie. Şliu şi eu un elev, care locuind la 15 km dc liceu şi trebuind să aştepte pe drum autobuze absente şi tramvaie supraîncărcare, nu 3 pul ut să ajungă la scoală într-o dimineaţă dc iarnă grea, la orele opt precise, ci la opi si un minut, şi s-a întâlnit la uşa clasei cu profesorul lui. Profesorul putea să-l dojenească părinteşte si să se informeze de la elev asupra distanţelor parcurse: e vorba de un copil scrupulos şi harnic. Profesorul l-a înfruntat. Şi i-a pus 1 (nota unu) la studiu, nici măcar la purtare... Complicaţia începe numaidecât. Ca să nu rămâie repetent, elevul care ia 11 mi la începurul anului şcolar dc la un aşa dascăl t'UKI ICIM'ICA dc istoric, prcgălh aşa sufleteşte pentru treizeci de generaţii dc copii, câte îi trec pe subr pingeaua ciubotei până La pensionare, nu mai poate s:1 ajungă s;Vşi lichideze teroarea şi să-şi puie în echilibru starea şcolară. 13a, odată cu complicaţia, începe şi reactiunea morală m copilului brutalizat şi iim'ă-n joc şi temperamentul. Placid., elevul rabdă si se deprinde să fie nedreptăţit şi chinuit. Violenr, se răz-vrăteşte. Şirei, fraudează. Era mai util sâ nu i se trezească temperamentul. K o pauză între profesor şi elev, lui interval goi, care trebuie împlinit ccl puţin cu artificii. In cazul de insuficienţă a educaţiei personale, mţiativa obligaţiilor şi ă unui control neîntrerupt e necesar să o ia şi să o menţie autoritatea şcolară. Iresponsabilitatea profesorului suveran e poale mai lunestă şi decât a medicului, consacrat infailibil, care a clar naştere ironicei consolări că bolnavul murind operaţia chirurgului a reuşit. 1942 UN PEDAGOG Dc-a lungul gardului gospodăriei lui, grămăticul sc învecineşre, prin salcâmi, cu câteva gospodării mai mici. în ceasurile dc răgaz, el (ace înconjurul grădinii cu roaba, grebla şi cazmaua, strângând cioburile si zdrenţele şi îngropând cadavrelc de animale mici, de care oamenii s-au coloro.sit zvârlindu-Ic peste curte. O şipcă smulsă, o scândură căscată pregâtau penim noapte o trecere la fructe si, câteodată, la pasările din coteţ, gâtuite pe întuneric .şi bâgatc-n sac. Grămăticul aşează găurile la loc si cârpeşte. — i )ragă vecine, ic-ani tot rugat zece ani, sa le aduni si să le dai foc sau la gunoier. Ii auzi clopotul în licee săptămână si-! laşi să plece cu cotica goală. 134 l'UDOR ARCHliZI -- Afurisiţii âia de copii!... sc dezvinovăţeşte vecinul, ca şi cam ar faci; la c.îic zece zile patru. - Şi mai da niţel cu sapa. mai pune câte un zarzavat, mai cură iii bălă tura. Ar trebui să ne miroasă mahalaua a flori şi. Doamne ianâ-mă. puie. Nu te supăra, nene Marine, dar nu ţi-e scârbă sa srai în mocirla as ca de lături cu nasul, toată viaţa? De când ie ştiu, Le amesrid eu porcul. Uite, la mine nici porcul nu suferii murdărie. „Ghiţă vino-n coa să te vadă şi vecinul ce fercheş eşii1'. Cc zici? nu vrei sa te hotărăşti? - Dacă n-am... - Cc n-ai, neică Marinică?... Iţi împrumut cu .sculele mele de săpat. Pe suie de paşi dimprejurul casei poti pune, de mai mare dragul. câteva verdeţuri, să te hrăneşti toată vara şi sâ nu mai lot scoţi din buzunar. Ştii dumneaia câte recolte îi ies unui elveţian pe un metru păirar? Şapte, nene Marine... - Bun înţeles, surâde vecinul ironic, simţiudu-se proprietarul României, daca n-au pământ... - Alunei? Vecinul oftează şi sc înţepeneşte în răspunsul „n-am". Grămăticul îi aduce o strachina de seminţe, din cele făcute de el. - l e va,ţi că n-ai. Ai acuma de roate, si scule şi sămânţă. Pune mâinile în mişcare. Dc asta ci-a dat Dumnezeu două. Vecinul se scarpină-n cap. - Dâ-1 naibi dc pământ, răspunse în sfârşii, familiar si eu pământul şi cu grămădcul. Acu era să mai zic ceva... Suni sătul de el. - Păi tor în el ai să ic duci. De ce nu esri mai blajin cu pământul, sa-l mângâi şi să-l găieşti, ca sâ te primească mai bine? Vecinul e, îndeobsce, un sătean degenerai, strămutai din opinci in boieriile din Bucureşti şi care şi-a părăsii sfoara de ogradă de acasă. Bate străzile toată ziua, cu o geantă grea dc gât, de factor postai, slugă în uniforma lă o autoritate, funcţionar, si se tunde eu chică ele domn om politie, cu creastă. ('urtea publicistică 135 unuia, carc- şi-a băgat şi servitoare, o nepoată adusă de la tară, ca să se deştepte în capitală, e ca o hazna revărsată. Ncvascâ-sa e cucoana Mirni şi poartă rocuri strâmbe l.ouis Quinze şi ciorapi „Adesgo". Are poşetă de crocodil şi botul îi e mânjit, ca un orificiu hol na v, cu slănină roşie de la parfumeric. Cc-i de făcut? vorba lui Păcală deputat. Nu e nimic de făcut. S-a întrebai mereu grămăticul descurajat, cu o tragică îngrijorare, de undi: trebuie începută împletirea. Firele sunt încâlcite toate, cu mii de căpătâie afară din ghem, şi nu stii de care să apuci întâi, ca sâ tragi de unul, fără sâ se rupă. Întrebările şi le pune, el, de cincizeci de ani, cu roate că bucuriile de trăncăneală nu mai contenesc tot de atâta timp. Proza curge, versul sună, părui sc construieşte, „permanent"', zecc teatre, sute dc ziare şi reviste, cincizeci dc cinematografe şi irei suiţii de Radio duc mai departe cultura ia periferii. Atunci, grămăticul seduce la uluca vecinului lăcătuş, căruia nu-i stă ciocanul niciodată, ca să mai capete avânt. Lucrând săptămână în atelierele unei întreprinderi de transporturi, el şi duminica şi-o sărbătoreşte pe nicovală, grăbit să se in toarcă seara mai repede în gospodăria lui, ca să mat apuce un timp de muncă, până ce nu înnoptează. -- Multe mai sunt de făcut, spune lăcătuşul, rotindu-şi ochii prinprejur şi parcă răspunzând la întrebarea grămăticului vecin. Uneori, gramaticul oboseşte în lucrul „intelecuiaT sau se simte lenevind. Ciocanul lăcătuşului ii Ltezeşie si-i e ruşine sa se ştie trândăvind, in vreme ce FI o rea mai încovoaio o bucată de fîer din bruta ei încremenire. Florea e un gospodar harnic în crâmpeiul lui de lume, nu se văietă, nu se plânge, nu i se urăşte, puţinul pe care-î câştigă îi c dc ajuns, copiii lui sunt frumos si curat îmbrăcaţi, cămaşa pe el e ca fulgul şi femeia, legata la cap cu basmaua pestriţă, e ca o portelană de Saxa, proaspătă, în patru culori. Când e mulţumii că-i iese lucrul bine, grămăticul îi aude cântecul prin salcâmii, care îngălbenesc de brumă târziu: 1 ,)6 TUDOR ARGHKZl „Fonii verili di mohor, Bati murgul din jjidor.. Dar cântecul şi ciocanul lui Horea le asculta numai grămăticul. 1942 DESPRE POLITEŢA Politeţa e îndulcirea raporturilor dintre oameni care, născuţi singurateci, ar avea tendinţa primitivă, din jungla naturii, să sc sperie unii de alţii, să se atace şt să se tâlhărească. A mai răma> oarece si până în zilele de azi din acest instinct, deşteptat în noi îndată ce luăm contact cu semenul nostru, dar diluat treptat, formele lui au rămas mai ales profesionale, înt r-un grup de indivizi de aceeaşi meserie se ivesc, cleoum s-a rostit, feroci ţările animalului cu urechile păroase - atenuate până la gradul de a sc putea servi dc pretextele moralei, ale logicei şi ale dreptului natural — modalităţi de ură împăcate cu stadiul civilizat. Intriga, insinuarea, calomnia blajină sunt instrumemele, evident, ale laşitâtii, ivau bravura loviturii pieptişe sau a muşcăturii cu foaie măselele şi cu falca, bravură primejdioasă şi pentru asaltator, dar permit convieţuirea. Apărarea împotriva fluidului de învierşunarc e dificilă în linie dreaptă şi dezgustătoare pe cale şerpuitoare: omul pândit cu creierul râu şi cu sentimentele strâmbe, nu are mijloace de contraatac şi e răzbunat numai indirect, prin sărită şi dispreţ. Scăpărarea de bici a cuvântului scris e întodeauna o consolate. Primul om politicos a iosf acela care, întâlnii pe neaşteptate, cu semenul lui, la margine de codru, a şovăit sâ-i smulgă din spinare cojocul; poate că de frică. Frica facilitează de multe ori şi astăzi politeţa şi bunele raporturi, omul PUlSnCLSTlCA 13' instinctelor fiind cutezător, chiar impertinent, insă fricos, ca. toate fiarele mari. Ca să-l îndulcească până la toleranţă, instinctul a fost combătut mii dc ani, zeci dc mii dc ani, de către profeţi şi cugetători, şi într-o încercate, mai populată, ele opera solidarităţii şi a cooperării, înlocui ndu-se instinctul sălbatic modificat, cu un instinct artificial, mai apropiat totuşi de conservarea personală în colectivitate. Ragajul civilizaţiei, ieşit din pro-paganda exemplului, a fost şi el un obstacol la recăderea în barbarie, dat fiind că acela care arc un geamantan, două părccltt de încălţăminte, papuci, un dulap, o sută de căni şi o diplomă, se simte aglomerai şi dcviaL de la instinctul pur, compl icat şi cu piedici ele transport: întoarcerea fn codru devine anevoioasă. Dar politeţa nu c absolut obligatorie pe toate dimensiunile oi. Poţi li lin om lipsit de o educaţie prin sânge şi râmna atârnat, cu o parte din tine, înapoi, în peşteri. Ţi sc cam pare uneori intr-adevăr că trăieşti în doi, unul care se rade zilnic cu săpun parfumat si unul carc mai calcă dc-a b uşi le pe frunzele scuturare, şi ai avea parcă şi un regret. Ceva din fiinţa dumirale, ca o coadă stufoasă, a rămas şi se târăşte desprinsă, într-im gol de suvenire, fără să-şi mai găsească făptura şi locul de uude a fost ruptă prin buruieni. Omul politicos cu adevăniL, iiuegral politicos, e încă destul de rar. Politeţa indică o evoluţie de multe generaţii, roase ca vinul gustos, şi-i o ia/ă de incontestabilă superioritate: cel mai concret rezultat al culturii şi însăşi cultură, acest lucru înţeles ca o acumulare dc gramatici, lexicoane si atestare. Politeţa e un rafinament: aţe elasticitate, blândeţe, conversaţie şi răbdare; este gingaşă, spirituală, îndatoritoare- —şi egală cu sine in toate împrejurările egoismului personal. Politeţa nu e supusă faptului divers si evenimentului brusc. Ori esn un om politicos ori un cimpanzeu vopsit şi instruit ia suprafaţa. Polucia e şi a intenţiei, pe lângă a raportului imediat. '] UDORARCllLZI Cea mai 'egretabila nuanţa c a poli tetei periodice. prin acces. Actul ele politeţa e de obicei însorit dc o rezervă, carc-îl corectează, jumătate dc politeţă, akernat cu grosolănia capitonată. Cu o politeţă variabilă nu se poate stabili nici comcrţul dc ovilirăţi, nccuni prietenia, l-la mai mult jigneşte decât îndatorează. Eşti sfios, 11c ho tarar si câteodată te găsesri şi o ieacă imbecil, dinaintea personajului mimetic, rare ia roitul şi culoărea si.ccesivă a momentelor ce-1 privesc numai pe el. Unei politeţi cu niveluri multiple, cu ambiguităţi şi aproximaţii, îi preien brutalitatea cinstită. 1942 CATINCA Carinca <: o femeie dc prin părţile Oltului Drâgăşani. A venit in Bucureşti astă-vară, ca să-si poară câştiga viata unui copil clin Hori dc opt ani, lăsat cu maică-sa mare lingă vatră. — Un’ ţi-i bărbatul? Arde-l-ar focul de aşa bărbat. S-a dus cit aka. Catinca t lucrat într-o fabrică de cărămidă, unde nu i s-a plătit şi a fost sâ fie bătută, de câte ori şi-a cerut: bănii. Măi erau ameninţare si alte femei neplârite. Adunfl-!e si cluceţi-vă să facă dreptate unde trebuie. O hi departe?... - NT ti-i peste pământ. Luaţi tramvaiul unu şi o corespondenţă cu şase. Cârmea se gândeşte. — Mai bine ar Iii fost să mâ ia dracul. Catinca nu srie să facă nimic, nici mămăligă. Nu ştie să măture. Rupe clanţele, cheile în broasLe. strică tot pc ce pune mâna. Dar a cerut leafă mare. - Pe ce să-ti dăm arata, femeie? puisua.s'i ic\ - Aşa sc plăteşte... 1 );~k,i vă plate. (ari nea vrea sa şi ne placă, Intr-adevăr, nu ne displace când stă într-uu coi. Dar nu c plătită penmi model dc expresie. După trei luni de ,. serv ici", a trebuit să se repeadă p.în-acasă, dc urâtul copilei. A tinut-o drumul, dus-întois, două mii de lei şi a mai cumpărat şi nişre peşte sărat, „pentru nuiniă-mea‘\ Trenul merge până la o gară, de acolo alr rreri a dus-o până Iu staţia ei, de unde, până la sat, a mai făcut o posti e şi cu piciorul, noaptea. Nu scrii întâi că vii? - N-are cine cm. Şi mai e la primărie si nepricopsitul tic vâru-meu, vedea-l-aş mort, carc a vrut să mâ ia; un ăla piperniciţii. Dc necaz, îmi hiră scrisorile şi nu-i spune bătrânii câ i-am scris. Iaca, nu-i mai scriu nici eu. Caiinca se ducea să-şi culeaga si porumbul de pe două pogoane. - Nu s-a făcut, n-as mai avea parte dc el. («itinca are două brare ca toata lumea dar mai are şi un al treilea braţ, capul. ( >>şul mare, plin, şi bolobocul cu gaz le duce în cap, peste colacul de cârpă, ca sâ nu-i roa/â basmaua. Merge cu ele de-a luga şi sparge diu câte două damigene una. Ne-am ales la domiciliu cu un Gngore.scti. - Iar ai să te împiedici şi cazi, Catinca. Mai bine dâ butoiaşul de-a dura. - Până mă-nvârtesc o dată, l-ani şi pus în cap şi am şi ajuns. E singurul mădular mai bun al Catincliii, capul, dar nu-i nevoie de el mai nnilr de dona ori pe hulă. Restul timpului sparge lucruri mai mărunte, brhirii, pahare, străchini, şi zice: Iar mai sparsci vo două. In rrei luni a dărâmai toată gospodăria. - Ui re ce e, Catineă. Dacă re duci acasă si lc mai întorci, vezi câ vine iarna. Zici ea ai la iată de toate, la-ti ciorapi dc lână lungi, ia-ti opincile, ia obiele, ia haina dc dimie şi re rog să lepe'/i pantofii asu'a îramuz.estii. să nu te mai vad călcând strâmb, ca-n picioroange. Şi fiindcă tot vorbim dc-alde astea. 140 '] UDORARCHliZ-f dâ-1 dracului si rosul .ilo. dc buze, cu tare re mânjeşti pană la nas. Câţi ani ziceai câ ai?... Catinca e foarte plictisiră. Ca la oraş. - lui zic cil să am douăzeci şi cinci sau treizeci şi cinci. Nu ţiu minte. Mai bine nti mâ năşteam, fir-ar ceasul afurisii. I )upa ce s-a întors de acasă, unde mureau copiii „dc burtă1', a venit mimaidccâr şi iarna, iar Catinca, vânată, tremura ca varga. - Ce ţi-am spus? Las, că iun bl 11 şi cu picioarele goale, să nu-mi stric pantofii. Parcă la ţară stăm tot încălţaţi. - Untlc ţi'S ţoalele cu care teJăudai, Catinca? - Păi, iul se potrivesc cu oraşul neam. Zici că ai zece oi. Ce faceţi cu lâna? ■ ■ Cc să facem? covoare. - Şi cu covoarele cc făceaţi: ■ Le păstrăm, de zestre. ■ Şi vi le mănâncă moliile. - Câ bine /ici... - Nu împleteaţi şi voi nişte mânuşi, nişte ciorapi, nişte Ha nele: - La mânuşi e greu de fătul degetul mare, la ciorapi nu iese căpnra, că trebuie scăzut, la flanel nu sc loveşte pieptul cu spinarea. - Trece viaţa, Catinca, şi nu ştii să lierbi o fasole. - Ce pot să zic? - Şi nu tc superi că nu te pricepi la nimic? nu te apucă, aşa, nişte năbădăi, ca să înveţi? Caiinca râde şi are un răspuns: - Ziceam că daeă m-oi îmoarce o să-mi măriţi leafa... I ie nu-ti vine sâ râzi şi re învăluie o negură amară. Asm era Catinca nădejdilor noastre. l‘)42 I'tlBUCISTlC 141 UN CREATOR Năravul Jc indiferentă a rămas im aer. Individualităţile ridicate dintre noi, mai sus decât permiteri ambianţă dc reciprocitate, ori sunt excluse ori ţinute deopanc. încât, năravul se amplifici, uneori, cu ura dinamică, a invidiei. Intodeauna valoarea înfricoşează ori cxcită ccrcul de specialitate: admiraua vine mai ales de dincolo (ie el, de unde, nu-i vorbă, vine şi indiferenţa, Plouă peste pictura delicata a monumentelor vechi; pietrele mormintelor domneşti ajung să fie râzători de noroi pe la uşi, inscripţiile chirilice in relief adaprându-se cu pingeaua; personalităţile crcatoarc sunt înăbuşire. Dacâ din otrava de odinioară au rămas numai propaganda şoptită şi discreditul pieziş, nu însemnea/â câ duşmănia făţarnică s-a transformat în adversitate civilizată, ci că negoţul de substanţe potrivite a fost reglementat cu penalităţi. Nfu ştiu de ce sugerează asemenea concluzii o vi/ită la Muzeul Tehnic din Parcul Carol, al domnului profesor Lconida, dar entuziasmului cu care descoperi opera de izolare a marelui inginer, îi urmează o depresiune morală. Conştiinţa c decepţionară câ organizatorul României hidraulici’ şi electrice, de mâine, .1 fost împiedicat sistematic sa lucreze in afară de zidurile oarbe ale atelierelor laboratotiului propriu. Proiectele acestui tehnician inspirai, dc concepţii vaste, al cărora ccl mai neînsemnat merit este că realizate vor da o ţară nouă. o evoluţie si o bunăstare generală imensă, an intimidat ararea foruri şi competenţe încât dcltactorii abili ai Maestrului Apelor si Electricilătii au găsit atmosfera propice sforţărilor dc a fi întârziate necontenit. Profesorul Lconida e în tehnicitate un vizionar înzestrat cu o căurăniră tare zăreşLc departe, peste timpuri. L! lucrează cu elementele, ta iiaiura. oi'gani/ândtl-le riguros si silindu-le să ia diretlia unui scop. impus matematic pentru utilitari dc TUUORARCHKl gi^anrism. £! e .si autorul acelui basm prometeic, al Bucureştilor port, legaţi cu mările şi tu Oceanul, şi de carc nu s-a ales nimic. Dintr-o singură data, dimpreună cu mijloacele de creştere infinita a puterilor economice şi industriale, deveneau enorme şi universale şi perspectivele noastre sufleteşti, confundate cu spinarea încovoiată a Planetei. Neputându-şi-le clădi în spaţiul orizonturilor deschise şi in proporţiile lor adevărate, profesorul I ,eonida şi-a construit proiectele din materialele minuscule, care servesc visurile de interior şi meditaţia poetică din chilie. Când coincidentele favorabile vor elimina pc făcătorii de neant, atunci proiectele vor fi puse pc temelii de beton si ridicate subr curcubeu. Şiiinţa şi tehnicitatea românească au pierdut până acum câţiva creato'i, depăşiţi de creaturi. însuşi compozitorul George Knexcu ar fi putut să se înstrăineze, ca sculptorul Brâne.uşi sau ca inginerul Sonicilării, dacâ o conformaţie moralii cxccp-.jon.il dc tenace şi de înţdcmtii în pământul de născare nu-l obliga să rămâie prezent în ţara lui si martor al promovărilor caricaturale. Pro fesorul l.eonida, tare a refuzat; să-şi împrumute aurul nativ altor ţari, mai generoase uneori ca patria profeţilor bagatelizaţi acasă, jiu e cu totul lipsii nici ele predecesori direcţi, pe un plan tu loate ca mai mărginit. Nu trebuie să uităm niciodată pe inginerul Davidescu, autorul unui proiect al podului de ia Cernavodă în discordantă cu veleităţile si uneltirile momentului şi care transpus în piatră şi fier ar fi constituit un fapt isioric pentru o mie de ani cel puţin, tic unitate şi rea urâţi naţionale. Davidescu a fost înlaturar sumar de către constructorul umbrei dc pod actual. Adversarul nu dispunea de măreţia în concepţii a inginerului nedreptăţit, nici de valoarea lui; în schimb, el avea la îndemână puterile, autoritatea si mijloacele cehii mai tare partid politic, ta să decepţioneze până la mizantropie talentul şi inteligenţa. PUBLICISTICA 143 (antonii ar aşrepra zadarnic din partea pro^sorului Lconida, care-i un singuratic şi un pustnic ştiinţific, inviiaiiilc publicităţii tapaj oase. Până cc conspiraţia căccrii, organizată în jurul personalirărn sale, se va sfărâma dc la sme, publicul prevenit sc va duce spotuan să ia contact cu admirabilele rezultate din Muzeul Tehnic, sâ le vadă cu ochii lui şi sâ le pipăie cu mâinile lui. Pilda proiesorului I eonida e o lecţie de geniu si dc bărbăţie, făcuta să ne orienteze încrederea într-o cinstiră si mare speranţă românească. 1.942 ARTIŞTII AMBULANT! l.a un pahar de bere, într-o cafenea, dinrr-un anumir oras, al unc.i ţări aminiue, m-a salutat un domn cu Iwbişon, îmbrăcat în catilea ca un muşchetar şi a luat la masa mea un scaun. S-a prezintat: •• Sunt doctor în medicină, dar un doctor dezgustat de mediei na. Nu-mi prea plac prolesiile oficialc... Vrei să-mi dai niţel ceasornicul chimitale, ca sâ mâ uit la el? L-am scos din jiletcă. L-a examinai, şl după o gravură pe care nu o văzusem niciodată, pe ai doilea capac:, a cunoscut câ minusculul meu ornic din copilărie era de marcă bună. - E un „Vachcron tk Consiaiuin‘\ mi-a spus. — N-am nici o idee, i-ain răspuns. II port de cârid eram mic... Mi l-a dăruiro mă ruşii, Ia opt ani. Acum am douăzeci si cinci, i-am spus, văzând câ pregătea o nouă întrebare. Doctorul 1 vii-a despuiat ceasornicul, de toate capacele, într-o secundă. A scos din buzunar o curie si, din curie, o pensulă cu vârful fin, înmuiat în dnabru. Mi-a ceriu să-mi creionez numele si prenumele pe o margine de ]Liniai. l'UDOK AROHUZ.I lVstc cinci minute. exact, mi I-a restituit, încheiat la loc cu numele proprietarului înscris microscopic pe cadrai), ca o coroană, dc o Ir uimise re caligrafică clc pergament, cu gotice roşii. - Foarte mul tu mese. Ti lipsea ceva, intr-adevăr. Dar tiu înţeleg semnul Intercalat, după numele meu dc botez... - K cifra dumitaie ezoterică, mi-a explicat doctorul Î/î Cabală, arc c. .semnificaţie sccretă. Mi-a explicat şi semnificaţia, dar mi-am permis să nu pricep nimic. Doctorii purta mactcrlan şi cilindru. Şi le-a luat din cuier, mi-a strâns mâna şi a vrut să plcce. - Ştii, ai puica să-mi dai cincizeci de centime... Dacă n-ai, nici nu c nevoie. Ţi-,i lăsat o amintire Doctorul Kmslus... Ceasornicul zace acum, dc câţiva ani, între rclicvii, după ce a stat definitiv. A bătui multă vreme în jiletca mea si lângă mima copiilor, succesiv. .Altă dară, ni i-a luat paharul gol dc pe masă nn om ciupit dc* vărsat, J-a dus la gură, a muşcat din marginea lui o bucată şi a înghiţit-o. Artistul era vestitul Mâncăror-dc'-sticlâ, despre care mai auzisem. - I s i nedclicat, i-am spus. Cine plăteşte paharul? - Asta sj-ri fie supărarea, mi-a răspuns. Tori patronii din oraş mă cunosc. De zece ani, dc când le mănânc paharele şi tacâmurile, mă ştiu şi căţeii. Si-a dat pulpana hamei în lături, ca un toreador, şi tamburinei cu pumnul în burtă, scoica din ta o Jarmă multiplicau de cioburi răsturnate cu sacul. încerca să surâdă cu buzele lui vinete, palid ca moartea, dar conştient dc o excepţiona â vocatic de cabotin. A\ca o magazie de scule în stomac si spectacolul cos La zece centime, adunate cu pălăria. Indianul eare-si străpungea obrajii în colturile gurii, srrâbar,îndi.i-şi-i prin părerii fălcilor, pe deasupra limbii, cu un r'URi.icb"! i ca ac lung dc pălărie, la modă pc vremuri, venea la toace mesele, ca să demonstreze că nu era o scamatorie şi că poate .sâ-i curgă sângele când vrea si să-l oprească instantaneu, prin încordarea lachiricâ a vomrei. Indianul se banalizase si jertfa lut mi mar interesa nici un cartier, din pricina maladivului magnetic misticism al căutăturii .şi a şarpelui, cu care se înfăţişa, spânzurai pe umeri. Ccl mai simpatic clin uni anişiii de cafcnca .şi berărie prestidigitatori, cântăreti, dansatori şi recirarori lirici pe mandolina cu panglici, era Papuşarul I lumberto. El intra cu un geamantan .şi saluta vesel cafeneaua, care-I primea cu aplau/.e, cuvenite unui mare artist. Aşeza geamantanul pe o masă, îl deschidea desfăcut în două, teatrul lui de păpuşi, Scena şi decorul ieşeau singure din perdele, păpuşarul se ascundea pitir în dosul curiei şi spectacolul începea numaidecât. Repertoriul, comic, se compunea din zece piese, născocite de artist, carc era şi ventriloc şi mai lăcea şi ca toate instrumentele de muzicii, asortate cu fiecare comedie, clopotele din Veneria, orologiul din Westminster. vioara, cimpoiul, castanietele, trombonul si roba. După fiecare piesă jucată, reapărea Păpuşarul şi tunete de entuziasm îi primeau plecăciunile, însoţite de o anecdotă vioaie. In serile de marc triumf, el oferea şi un joc suplimentar gratuit, deghizat el însuşi în păpuşă de clovn. Rigidirarea lui, atunci, de om de lemn, frânt când din genunchi, când din spinare, strâmbat, sucii, paralitic, cu zgomotul autentic al mădularelor de doage, era dc un clcct miraculos. Mă împrietenisem cu acest artist variat şi inteligent. Ultima dară, la ultimul lui spectacol clc adio, şi-a împuţinat păpuşile cu una, pe care mi-a dâniit-o, fabricată dc cl. Sc trăgea pc mână eu o mânuşă de cârpă, pân-n cot, cu doua degete laterale pentru braţe, o figură de babă rea, jucata intr-un rol de vrăjitoare. [46 TUDOR ARCHli/1 Dc treizeci si chici clc ani, aşteaptă păpuşa deasupra cărţilor melc, nici ca nu ştie cc. o familie rămasă in Italia sau un animator, mai priccput decât pisoiul carc o dă, din cânt! în când, din rafturi peste cap, cu na.vuJ iu duşumele. t‘J42 O (iRADINĂ ZOOLOGICĂ Acum vreo câţiva ani, un mare circ din străinătate, însorit de „menajerie1', s-a întâmplat să falimente/e l:t noi. Colecţia iarelor Ini, plimbate prin tor continentul, era neobişnuit tic bogată, cât si a cailor şi a personalului artistic, feminin şi masculin, recrutat clin cei mai dibaci atleţi, călăreţi şi clovni de pretutindeni. Erau reprezimatc în variatul ansamblu d:n program, chiar Indiilc, Clima .şi Siainul. Evenimentele din viaţa nomadă, târâtă din ţară. în rară, pe sute de carc cu coviltire de fier, cu camere, apartamente, grajduri şi cuşti, cu idilele, cu pasiunile, cu tragediile şi legile ei, ridicaseră din personalul angajar, prin alianţă, pc firma vastei întreprinderi de vecinică drumeţie, un român, celebru nu mai ţiu minte în ce specialităţi primejdioase, sulful prin aer, dansul pc firul dc păianjen sau jocul, în uniforma dc ceapra/e dc aur, dc-a mâţele cti leii. lutr-o periferie păci ti roasă, lumea cosmopolită si pribeagă a circului instalase un oraş pitoresc, organizat complet şi din care nu lipsea nici un conforr. Uzina circului lumina toaiâ noaptea noua pJancw do la Bănoasa si caloriien.il menţinea temperatura constantă din patrie, a ipoporamultii, scufundai' în bazinul cu apă fierbinte al monstruosului pabiderm. încasările fiind însă cu imdr mai mici decar cheltuielile, datoriile fiscale si comunale sporeau repede peste milion. PUIU.K'.ISTK'.A Dezastrul nemaipiirfind s;i fie ocol ir. direcţia firmei .şi-a oferii menajeria Municipiului Bucureşti. S-au dus tratative interminabile si amănuntele tehnice ale eompcdnţelor au zădărnicit domini primarului creator de lucruri noi, de atunci, să fie stabiliră idrîn în capitala României o grădină zoologică străluciră. Un an mai târziu, m-a izbit, înr-un sir de căruţe ţărăneşti, greu încărcate, prezenta unui cal cărămiziu bălţat, de ruarc rasă. (itliăuiac la buturugi si frumos ca o dalie, împârecheală în acelaşi budier cu o crizantemă. Săteanul, proprietarul convoiului de lemne, mi-a spus eă-1 cumpărase de la nişie oameni cti maimuţe, pe preţ de nimic, în Obor. Calul, pricepând prin sensibilităţile lui particulare, că era vorba de aristocraticile lui obârşii, si-a apropiat grumazul de umărul meu, ca o pisică, şi s-a uitar în ochii mei cai o descurajare şi speranţă de prinţesă fără voinţă proprie, decăzută, negociată în târgul de sclave. M-am smuls cu mare greutate de lângă acest l’egas, constrâns la darloagă, şi mi-a rămas, lipită dc conştiinţă, căutătura cu care m-a urmărit depărrându-mă dc- cârtiţe. Giganticii elefanţi ai careului, rinocerii, jaguarii şi unduioasele panrerc, unele negre, de caril'ca cu lustrul adânc, erau clin cele mai excepţionale exemplare, capturate vii. Toată fauna clin cărţile copiilor noştri putea să fie anexată la municipiu. Arar pcmru frumuseţe, educaţie şi docunieur.ire, câr si pentru expresia ei de metropolă, capitala noastră nu are o grădină zoologică macara sălbătâcitmilor ţarii, care totuşi, până la războiul din 1916, ii exis rar. Urşii, lupii, vulpile, vidrele, bursucii, râsli, căprioarele, şoimii si vulturii româneşti puteau să fie vi/.un în ambianta lor copiată de pe natură. Parcul Carol. singuratic azi ca un cimitir, avea o mare viarâ exuberantă si urne păsările uimitoare din exotica Deltă mămmse.iu în carne şi oase că rara nu se isprăveşte si nici nu începe în Bucureşti. Nu mai srin ce personalităţi dispărute fără urmă, ilustrau primăria din l‘)Uh care le-a exterminat făcând războiul TUDOR AROHU/.l după înţeleşii ei. cil odată cu scoaterea armelor din panoplie trebuiau s;1 pkrăşi legiuirile de continuitate eu trecutul recent. c;i nişte dovedi, de care ne-ar fi fost ruşine, de inconştienţii şi infantilism. Cu zeu? ani mai nainte, oraşul sărbătorise jubileul de domnie, dc paumeci de ani, al întemeietorului Redatului nostru, Carol întâi, cu expoziţia din Parcul de la Filaret. I )ar îmi aduc amifire altă calamiraic, pornită din nevoia dc camuflaj cu oriee preţ. Scăpând din vedere ca Dîmboviţa lucea la lună, ca un drum de argint, cu neputinţă de întunecai, până in inima Bucureştilor, organele primăriei au secat, ca sâ nu licărească noaptea, lacul Cişmigiu. Peştii se ^băteau pe n.unol ca nişte fluturi de aur, înecaţi în mocirlă. Mă uitam de subt roşcovii grădinii la miliardele de giuvaiere cu suflet in agonie. O flaşnetă cu papagal, dusă de un batrăr, pc un genunchi şchiopătat încerca să anime/e pustietatea şi ceaţa, cu o polcă, degenerată prin mecanismul interior al lemnişoarelor dogite, intr-un marş funebru burlesc. I‘Mi2 LA CURA SOBLT N'işie vremuri nu prea depărtate de noi consacraserâ instituţia ,.I.a Ciunt Sobei'", locul dc petrecere intelectuala a! generaţiilor fără tiimirari, biblioteca fiecărui cămin de iarnă. Familia, grupată dinaintea focului adevărat, pe care nn-1 dădeau cărbunii şi petrolul, ascnlia cititul din aducere-aminte ai unui povestitor, mai (dentar uneori decât scriitorii si dascălii slovei complicate de mai rârziu. Reeditata de sure de ani dinaintea fiecărei sobe, literatura orală a poveştilor prelungea zilele cu o iluzie si da un interval de jumătate vis, care trecea in larmccul visului din somn viaţa dintre opaiţ si jar şi scliiţa PUHL1C1ST1CA dc luminii a cetei de decembrie, ur/.iţâ cu ramurile negre. Copiii cave au apucat datina locului şi a basmului in dogoarea lui dc acasa au dreptul să-şi amintească dc căminul părintesc ca dc uu Paradis definitiv pierdut. Oraşul nu mai cunoaşte aceste placai, numite în derâdere patriarhale, dinaintea unui radiator de calorifer şi dedesubtul unui bec electric de o sură cincizeci dc waţi. Singură vatra mai strâuge-n sat copiii lângă maica lor. în pâlpâirea unui tăciune, dar locul poveştilor l-au luai gândurile la cei plecaţi departe, în luptă cu balaurul şi eu zmeii in came şi oase. L"n soţ, lui Irate, un părinte. Veni-vor ei de Crăciun? Veni-vor cu Vicleimul, cu Steaua? Veni-vor dc Bobotează?... F timpul cărţii şi al conferinţelor, o hibernare a oamenilor siliţi să se ascunda câteva luni de frig în apartamentele, puse unele pcsK .lirele, câie douăspre/c'CC, ca hizilc dc crescut iepurii, de beton. Acolo, când cade o furculiţa la parter sau la mezanin vibrează deodată două sute dc odăi şi lusea unui locatar sc propaga de jur-împrejur ca intr-un labirint clădii in sus. Aparatele de radio, pe unde deosebite, se concurează într-o cacofonie vastă, care goneşte de acasă pe locatarul neputincios să-şi citească atent cărţile adu muc pentru o scrutare liniştită. Claca lui nu mai e porumbul dc/gliiocat din stiuleri la şezătoarea cu snoave şi doine a unui vecin. A doua pagină a ziarelor publica lista conferinţelor şi el îşi alege sala si vorbitorul cu carc sa petreacă două ore, poare că interesante. FI a primit si o invitaţie de la „Augustineum1' unde se vorbeşte despre Suflul Spiritului sau despre Căutarea lui Dumnezeu si a purur afla câ abatele Bardl e un literat subtil şi că vorbeşte frumos, între careva sute de semeni, agitaţi clc nedumeriri asemănătoare si ascultând un conferenţiar talentat şi erudit, cărturarul se simte ca la guta sobei, învăluit intr-o vâlvătaie portocalie şi albastră de vis. F. regretabil că au dispărut asa-numitele Cercuri de Studii si Universităţi Populate, la care putea sa participe neoprit de TU DORARCHiy.i un bilcr sau tic o taxa, omul din stradă, oricine ar fi fost el. Profesori, .scriitori, pictori. ziarişti se devorau pe vremurile: nu prea depărtate, unui program dc lucru, de care se loloseau şi intelectualii, necum lucrători/ meseriaşi. Pentru cii am intrai bine în decembrie, poate că cititorii noştri din atelierele, biurourilc şi toate serviciile Icroviarc vor putea să realizeze în toată ţaţa câteva universităţi şi cercuri, cate îi vot instrui în câteva ştiinte plăcute sau cel puţin pregări pemru intet'.’xuj lecturilor personale. 1942 CRĂCIUNUL Tinereţe ,şi copilărie Nu ai putea să alegi prea mult între una .şi alta şi, dacă e vorba, le-ai preferai, in limbaj adaptat, pe amândouă... Dacă tinereţea e primăvară, ea e mai mult dragoste şi exaltate în idilă, inima s-a făcut om neliniştit, fata t: tristă şi adolescentul turburat o caută în cântec, în revede. L singură şi se simte ştirbită, inima, de o clătinare de zefir. Se zideşte cuibul nou al păreekilor de rândurtele. Începe viaţa cu salariu, car-- se cam ştie unde duce: la pensie şi către sfârşit... E timpul proiectelor utile şi necesare, ai carierelor, al trântei şi al energiei pentru căpătâiul provizoriu... Vnuauscte» tinereţii e ;jmestecară cu ectrificate. diplome si profesii, cu foi dc zestre, cu moşteniri, precupeţiţi si procese. L dulce tinereţea dar e mai dulce primăvara soarelui naiv, spoit cu alb pe case. Tinereţea neagă, atacă şi pizmuieşre: îşi face loc de bătrâneţe. De cele mai multe ori si câteodată iuiodeaima, ea tine mai pi itin decât iăgăduieste şi făgăduieşte comori: de iluzii. publicistica ]=■! In ca circula Romeo si Don Jmui, rar de tot fât-frumos si, alunei. flăcău pribeag, ca-tt Mioriţa. Copilăria, di m porii va, nu siic, mi vede, râde;, cere si sc joac.i. E singura vârstă adevărată. E însăşi floarea trandafirie; nu s-a gândit că se naşlc. nu calculează, n-arc şiretenie, lăţârnicie şi nu c servila: stadiul personalirăţii din n;uură, a şoimului şi a căprioarei credule .şi sfioase. Copilăria tiu a (acut cunoştinţă cu nici o disciplină, încă. De-abia în câţiva am.iri de ani omul, carc o pândeşte din educaţie şi pedagogie, ca sâ o facă idenricâ după chipul lui de/am,'igir. îi bate-n jurul capului cercul de fier cu diamerrul dar. Arunci copilul rămâne prada celor cincisprezece ştiinţe care devastează şi care îl deprind să suspine. Când începe să fie un tânăr aprobai, numaidecât începe să şi îmbătrânească. A irii.il? Când a trăiri1 Şi pentru că nu a trăit, vrea să trăiască, biciul, „bine". Care burghez îndestulat în cămară şi sărăcăcios in sullei: are să ne spuie că se poate? Crăciunul e o silabi.sire de copilărie, bucuria ueiniiicmoasâ. şi dreaptă, şi a tinereţii, şi a unchiasului cu articulaţiile bolnave. Nerrăindu-te niciodată. Lrâieşti o copilărie care nu a lost a ta şi care poale că nu a fost a nimânuia, niciodată, şi carc poate ca nu poate să fie în prezentul judecar. Ti-o cauţi copilăria, ciiu Ajun până la Anul Nou, în roate zilele, fragedă şi candidă. Eiccarc ar vrea sâ fie mic şi nepriceput, răzbunat de priceperi prea multe, de conipetinlc complicate, sătul de vastele aparenţe, de ranguri şi onoruri. In seara primului colind, piere şi funestul orgoliu, dispare şi semeţia puterii. O dăiâ pc an, la desfrunzirea cerului, scuturai dc petalele stelelor altoite în argint, omul strivit se prelate câ nti-1 mai doare deloc şi are prilej să se copilărească, dc ziua I’tuucului din iesle, dinrr-un staul pierdut înir-u pustietate. O stea mai mare ca toate, S Jeleşte ageră din azurul nou. hltr-adcvăr. câteva zile omul se simte mai fraged şi primenit, mai proaspăt, şi poaLe ta el e mai bun o zi. Un copil, copiii, copiii tunirora stăpânesc slârsitul anului de bătrâni: o lume. .Sc ai undit în ea, ca să nu mai fie nici ccm.ui, 1UDOR ARCHLXl nici mâhnit, nici hain. S-ar voi, daca s-ar raai plicea, fericii că ţipă Jiu trompeta de mucava, că dă cu mingea în păreri, că frage (le sfoara maimuţoiului cu două voci în gâtlej. Dacă l-ar lăsa sentimentul, mă rog, al demnităţii, care toi. nu-1 părăseşte de toc. s-ar da peste cap peste cadourile înavuţire antoiironă. fn muzică, Bcctlioven e paralel cai Doina. ’l oare problemele care frământă un timp sau pe scriitorul ce i se împrumută, ani mar periodic de simţirea Linei jumărări de veac, por fi aduse în teatru, mai adevărat decât în volum şi ziar. El poate să fie satiric, în generalităţi mai ample, strămutând viaţa societăţii şi a individului, văzută subt un uniţlii anumit si accentuat pentru sugestii şi concluzii, pc şantierul ele cercetări în local închis. Scena e un laborator de experimente şi actorul un cobai minunat, bicţiunea teatrală uu mai displace nici domnului Tamtffe. Teatrul e si o academie de civiliiâti, dc conversaţie, de bune procedee, bl învaţă eleganta, lorma, mlădierile gândirii si ale limbii. L incontestabil câ omul obişnuit cu Lcatrul are asupra semenului, împietrit în axiome, superioritatea elasticităţii, a surâsului şi a toleranţei: indiferenţii, nepăsători din orgoliu sau falsă demnitate fără de spectacol, sunt Loctuai aceia cate au mai multă trebuinţa sa dobândească din frecventare;) lui o sensibilitate si un Uun-sniif perfecţionai. 1‘J42 160 l'UDOR ARC; E lliZl CF.ORGE ENESCU Omagiul vârstei de şaizeci dc ani ar h tosl preferabil, desigur, la treizeci, când meşterul violinei, ajuns la jumătate drum şi de pe arunci ilustru, era totuşi încă discutat de adversari impertinenţi. Dar almanahul numără anii fără discreţia femeilor fardate şi se uită la timpul parcurs, cu o vocaţie determinată, drept. Vocaţia n-are d.e ascuns nimic, matură în tinerete şi tânără la maturitate. Harul serafic al muzicii e virginal şi candid la orice leat. Am scris dc multe ori în cei dm urmă treizeci de am numele lui Ceorge Enescu cu litere de tipar.si m-am obişnuit să i-l pomenesc ca pe acela al unui om de altădată neînsoţit de formula polireţei. mai ales cit jiu sunt împiedicat să-l chem cu condeiul din cânii în când la o întâlnire cu cititorul, nici de scrupulul social că l-aş cunoaşte. II şiiti şi nu-1 cunosc şi e Ioane probabil că nu voi avea prilej să-i strâng mâna făcătoare de spaţii niciodată. Nu ştiu să umblu după celebrităţi ş.i nici George Enescu, singuratic şi absent cu personajul lui din vremea lui, ci Beethoven, n-are deprinderea tactică a mosafirilot nesiguri dc constelaţia în care stau, să trimită fotografii şi scrisori celor ce se gândesc la el. Chiar ovaţiile, atât de gustoase pentru cabotini, le primeşte posomorât, ele privind mai mult pe cel ce l-a sorocit decar pe sine. Mu mă ajută priceperea să pretind a hotărî ce treaptă rine î'n paraclisul sonori tării Enescu şi clin ce loc al grădinii lui de lumină bagheta lui de aur pune stelele şi parfumele să cânte şi vuietele lumii dc acord. Dar l-am ascultat.. Si dacă mintea minte, auzul, desfăcut dc convenţii şi controversă, spune adevărat, ca Marea si Bărăganul. Cu două fire de borangic încrucişate vioara lui Cieorge Enescu m-a scos din tărâmul meu afara şi m-a Lăsai pe potecile zodiacului pribeag. Asta se petrece de puţine ori într-o viată. Vioara duce poezia la sfârşituri de I’ITUCISTICA 161 înălţime, pe care poezia verbalii. Ic atinge numai uneori, rareori şi pe furiş. O însemnare de cuviinţă pentru omul paralel cu noi şi fugar cliiure noi, cum irebuicşic, îi esLe lui inutilă, dar o mărturisire noua e o datorie. Ne satisface să o iscălim. De treizeci de ani împliniţi ne emoţionează probitatea ciudatului compozitor. Strâns eu exclusivitate în meşteşugul lui) nui/icani şi numai nm/icam, el a rămas dincolo de numeroasele oportuuităti şi dibacii ale semenilor lui. Din toate onorurile primite, din LoaLC limanurile străbătute, din bucuriilc şi noroaiele care l-au întâmpinat cu cofele pline, GeorsJe Enescu 11 li a păsirai pentru sine clccâi amărăciunea. darnic şi milostiv, prinţ cavaleresc lată dc lîecarc. El s-a ales cu întristarea şi cu vioara, căutând şi răscolind în umbră şi înţeles tu tăcerea... 1942 1943 L)l lPA MÂNCARF. De-a lungul anului lumea se plânge tăi munceşti” prăvăliaşii, funcţionarii, meşteşugarii. Câteva meserii au suprimat şi duminicile din calendarul lor: calea ferata, poşta şi toate activităţile de transport. Sărbătorita prin rotaţii, miercurea .sau joia, ziua Domnului iui odihneşte, mişcată din locul ci, şi muncitorul cunoaşte numai un repaos prin aproximaţie, căznit, neliniştit că stă când săptămână merge. E cazul color optsprezece ore urmat de o pauză egală. Crăciunul care a trecut a fost aşLcptat tiarural şi de astă dată ca un răgaz iucămator: dc sase luni, bietul om năzuia să apuce sâ se scoale si el o data boiereşte, mulţumii, eă nu o sâ mai plece de acasă cu noaptea în cap. O destindere csre necesară si, tcoretic, trei zile bine odihnite împrospătează puterile uzate, după cum două săptămâni dc vacanţă îndulcesc antagonismul trimestrial dintre profesorii surmenaţi şi şcolarii necredincioşi în program. Se presupune câ dascălul sc întoarce în clasă mai vioi şi copiii mai atcnri. La experienţă, clin prima zi dc odihnă beneficiul sărbătorilor e pierdut. Petreccrea dă naştere unui sentiment iritant. S-a mâncat prea mult, s-au povestit prea multe glume si anecdote farâ haz. Copiii, îndemnaţi de orgoliile părinteşti, au cântai atât cc fals la pian şi harpă si au recitat, cabotini, atât PUBLICISTICA IW dc multe poc/ii: („Mai spune-o. Puiule, şi pe aia ui îny.trii“'t, încât indigestia disperară, intelectuală, amplifică aplecăciunea stomacului, asaltar de .suculentele preparate in /,cce feluri. Saiiul îndopării dă pofte contradictorii şi dc conrrasr, violente. hurcbarca care vine cel mai des a doua zi (nici rablele, nici jocul dc cavii, nu mai au gust), dovedeşte urâtul greu şi copleşitoarea monotonie: acum ce mai facem? Apoi. ic strânge haina, re bare pantoful, gulerul de ceremonie jerpeleşte bărbia. Invitării şi gazda se produc în atitudini. Sugestia ca trebuie neapărat să facă impresie bună i-a muncit careva zile, proporţional cu valoarea de circulaţie a mosafîriior si în seara marelui ospăţ şi-au dat în petec, tot căinând să-l ocolească. Fiecare râvnind să-şi suipefîeze vecinii de masă, contra face rea se generalizează, adăogându-sc şi slîIliI personal fiecăruia, dc reacţiune la elogii şi vin. O mare amărăciune ti se aşterne pe conştiinţă după un chef de familie cu oameni distinşi. I'. nevoie de câteva săptămâni ca sa te purifici prin uitare fată de propria li opiliiune. Citic culege asemenea senzaţii trebuie să fie anormal si nesociabil, ar ptnca să spuie cititorul. Dacă re-ai hotărât să poLrcci, cum să iui petreci? Personajul principal cliiilr-o comcdic franceză înfăţişa un om cu parale, obsedat sa fie vesel şi să se distreze cu orice preţ, cheltuind cu dreapta şi cu stânga, plătind, la cunoscuţi şi necunoscuţi, consumării costisitoare, ca să-şi Iaca o galerie zgomotoasă de curteni şi să i se pară viaţa un vis... De fapt, individului i se ura ele moarte şi râsul lui compus aducea cu hohotul de plâns. Ceva clin acesi erou al plictiselii, deghizară de bal şi dans, se găseşte în fiecare din noi, pregătit în van să-si iasă din fire cie sărbători. In loc ele opl dimineaţa, el sare din aşternut tot la cinci, cu gândul sa-si ia hainele de lucru si sa pomcascâ la treabă. I se pare ca sună clopotul si fluieră sirena de adunare. Pentru 164 TUDOR ARC.l 1K7.I câ si-o poale fuma în tihnă, ţigara il scârbeşte. Până a patra ’/i de Crăciun, timpul pare de zece ori mai lung şi bucuria adevărată reîncepe odată cu munca, adică atunci când începi iarăşi sâ ic plângi... Cartea, cate s-a spus pe franţuzeşte, unde ca e la masculin, că-i prietenul cel mai bun, mai onest şi mai invariabil, e şi cel mai bun tovarăş de sărbători. l.eciura im-ţi lasă părerea ele rău şi golul sindrofiei de sărbători. -Siuguru/ lucru ne/ri ai recupera! ii ici odată c limpuJ. Realitatea lui concretă, mai simţită la deficit decât la folosinţă, trebuie inili/.ală si in orele cie repaos, ca să nu tămâie decepţia, care încheie de obicei zilele mari şi prieteniile ilustre. 194:} dispariţii încă o dară, şirul dc sărbători. început în Ajun, a scos clin suburbii şi margini colindătorii. Nu mai sunt coluidaşii din regiunile depărtate, ferite, câte au mai rămas, de civilizaţia capitalei. E o aproximaţie şi un surogat. Moş Ajunul, Steaua, Pluguşorul şi Vicleimul, care s-a pierdut de iot, slujesc uneori de pretext la încercarea rezistenţei broaşielor si la studiul distribuţiei interioare. Omul cu trosnetul de bici sau cu buhaiul ar puica să fie un expert şi să poarte dedesubtul straiului, interesant pentru folclor, veriga cu chei şi cleştele universal. De altfel, buhaiul, taurul sau bivolul refrenului: „Mânaţi mai, hai, hăi!“ a lipsit. Lipseşte de câţiva ani. Ducă nu-1 ascultam înregistrat pe o placă veche, la microfonul statici de radioemisiune, nu-J mai puteam auzi gemând intr-un burduf de cofă. I’UU.IUSTICĂ Progresul superficial coincide cu dispariţiile în adâncime. y\u dispărut pe încetul amănunţii!, caracteristica, din ceremonialul dc colind. A dispărui zăpada, barba albă a basmului de iarna. A dispărut naivitatea, copilăria cctcloi:, îndrumate printre nămeţi spre steaua din pustietate. A dispărut corul murmurat al vocilor, grăite în ritmul cctcniei şi rugăciunii. Au dispărut (.-răii de la Răsărit, Irodul, Moşul cu gheba, I [arapul, dispărând paralel încrederea în colindători .şi credinţa in datina degenerată... Slujbelor religioase le corespundeau, pe uliţe şi străzi, o utrenie dusă din poartă-n poartă, eu clerul ei; scripturile apocrife, odăjdiile, maiuiile, perucile, cârjile, măştile şi mitrele dc mucava: o biserică de teatru revărsară peste târguri şi cătune, dând vieţii, câteva nopţi, unanimitatea unei atmosfere. Luna lui decembrie, consacrată spectacolului biblic: şi prunciei, ptcgălea un sfârşii de au întinerit. Dat câte aşezăminte cu misiuni mai mari decât Vicleimul şi întemeiate pe veacuri n-au pierit în două generaţii şi uneori în doua orc! N-ar mai fii lichidat niciodată, dacă mai întârzia în ele o adiere de aripi. SlrâmuLmdu-se unele într-altele şi rătăcind, o vreme, fără cuiburi, înţelesurile în pribegie au deviat. Cultura indiferenţei le-a înecat. Rămâne? Clişeul comemorativ. încă acum vreo patruzeci de ani, sătenii cu liarapnicc groase îşi lăsau bon adevăraţi şi plugul adevărat în troianul din lata bătăturii şi erau primiri în casă., cinstiţi şi ospătari. Acum, vitele sunt simbolice, plugul nu se mai poartă si eolindeţlll găseşte porţile închise cu zăvoate, sLtecutate şi în virginalele tradiţii. în definitiv, colindătorii, convertiţi la realităţile materiei caută bani: de la inocenţă la ink'acţiune c dc sărit un pas, peste zid. Pitorescul covrig nu mai impresionează generaţia, care strigând pe bulevarde „Ne daţi ori nu ne daţi?1' îl reluză. Se cere monedă, monedă numărată şi verificata in palma subt nasul gazdei, ca să i se olere un supliment proporţional de urări sau un final mai adecuat. In cel mai bun caz. daca ofranda TUDOK ARCHJ-'.ZI nemulţumeşte aşteptările, omul se alege cu soneria luptă şi ciula tic scrisori cu o gâlcă. Becul electric şi preşul (ic la usâ sc fac nevăzute. Astfel, formele sc păstrează goale, pentru o iluzie, clc satisfacţii abstracte, a melancolici. Imaginile fragile ale sărbătorilor, traduse în densităţi culinare, au ram as în nevinovăţiile suave din paginile ilustrate ale ziarelor clc tiraj, în care caricatura mistic,1 în culori se întâlneşte ci, caricatura literară. Zile de artificii delicate: presa creează cititorilor fericiri, frăgezimi, candori si alte stări sufleteşti, aleerate clc mirosul de petrol ai cerreiei. Luceafărul din prima pagină aide cu gaz. împovărate cu probleme csretice, redacţiile fac apel la desinatorii de abecedare şi fiecare gazetă arc- poeţii ei de sărbători. Dar, ca o insinuare de gust şi de cuviinţă artistică, ar veni o întrebare. Vor dura in eternitate aceleaşi, fot aceleaşi improvizaţii, neîntrerupt repetate anual pe albul hirriet. la sărbătorile iernii şi ale primăverii; în evoluţia tiparului şi a corectitudinii tehnice ele se prezintă ca nişte încercări de provincie mi că, de acum cincizeci de ani, când se tipărea loru.şi mai frumos. Care marc ziar va avea eroismul să suprime şi el o tradiţie şi să renunţe de Paşti la zincul îi trict'omie vânătă si la heletrism? 1943 GRAFIT E h bine cunoscută nevoia sufletească a unora din noi dc a bate roba, pc geam, uiţându-se pe fereastră, ca o manifestare dc admiraţie, poate, pentru o perspectivă sau o privelişte. Ritmul e muzică şi poezie, şi în felul lui jocul degetelor pe o PfULlClN'] ÎCA suprafaţa lina exprimă un sentiment artistic secret. de pianist, care ele cele mai multe ori nu depăşeşte :.:/.i unui dehur, reperat ori dc cuc ori mâinile libere se găsesc în siare de inspiraţie pe o claviatură ideală. Domnul din faţa mea, din tren, mă agasează de cinci ore de când călătoresc, cu instinctul fui de nuizicanc. Pasiunea lui dovedeşte chiar mai mult decât un temperament de cxccuiam: el ar putea sâ he un set de orchestră. Mă informez discret cărei profesiuni îi aparţin falangele lui cu trei inele: un briliant, un smarald şi un safir. După chica bine îngrijită cu o buclă pe crcştctul capului lucitoare, l-aş fi luat drept un profesor de solfegiu: are si un gest tle a stăpâni compartimentul de dirijor. iVi-am înşelat. Este fără profesie. Fiind luxos, este sau proprietar sau mimai băiat bun. Alţii dalii altul st ne şi desenează pe aburul geamului din birou. 1 rebuie să fio, fu (inc, un poet sau măcar uri embrion de pictor. I nainte de a descifra o siluetă proporţionalii, figura lui curge apoasă, treptat. O mare abundentă de asemenea artişti toi trenul o da şi acum, de iarnă, şi în oraş tramvaiul; două vehicule de publicitate. Florile de gheată mai uşurează talentul înnăscut, oferind motivele de-a gara, pe conturul cărora sc exercita pipăitul interpretativ. Dar pe cei mai numeroşi debil cânţi din arlcle Inimoase îi propun gloriei efemere uneltele de scris: creionul şi locul. Ele îşi lasă creaţiile pe tor ce întâlnesc: şi, visătoare, mâna colaborează subl loate formele cu hârtia, cu conceptul, eu dosarul, cu caieiul, cu cartea de telefon şi cu masa, ca să lase o urmă mai durabilă până la spoitul viitor si cu peretele din preajma scaunului de şezut. Cele mai expresive rezultate se obţin urmând cil creionul roşu si albastru un clişeu de ziar si revistă, înviorând cu o culoare albul din intervale, adaugântl mustăţii ori un barbişon sau scoţând un ochi, orbit cu tuş, ceea ce corespunde in lucrătură cu ironia, pamfletul şi satira, li 168 TUDOR AKCUI-ZI Ioane răspândită şi individualitatea lui Narcis; pe monumentele publice se citeşte, alaiuri de opere complicate, anonime şi de seminţe lapidare, de mii de ori numele domnilor Costică, reflectat cu o nobilă conştiinţă de sine în trei silabe înflorate. Un mater ial mult. mai la îndemâna tuturor acestor creatori evoluaţi şi deveniţi cărturari este astăzi hârtia imprimata, împmmulându -se anonimului Cosei că litera dc tipar. Acolo se varsă rot locul dc publicitare, condiţionat la oamenii fără cultură timbrata de un geam, de un zid sau de un soclu dc grilaj. Spiritul de creaţie cunoaşte aceeaşi tehnică de ducere pe contur şi tic umplutură a golurilor, ca în toate celelalte manifestaţii de personalitate, în carc intervine trebuinţa de a ţe suprapune pe ceva existent, ca un derivai al putinţei de a fi prin line însuţi. Operă personală? Vezi-ţi de treabă! N-ar putea să fie în această neobişnuită activitate dc muncă intelectuala şi o nevoie mai adâncă a descurajării personale, de a pângări lucrul lacuri1 1943 UNELTE Şi MAŞINI Ar li greu de înţeles omul gol, fără casă şi iără cămaşă, de odinioară. După ce ne-am învăţat cu el elegant, important şi mândru, câreodata chiar nemuritor, imaginea originilor lui ne supără si ne scandali/.ează. l)acâ-i lipsea o inteligenţă care a depăşii natura, depăşi ndu-se şi ea, mai puţin ireziscentâ şi mai provizorie decât fluturii de noapte, liinta leii, neprevăzută cu pielea rinocerului, ar li dispărut de mult. PUBLICISTICA 169 1 ol aşa de neînţeles ar fi omul dc azi, fără scule .si maşini. Puterile lui şi mijloacele de a şi le afirma au luar proporţiile unui gigantism neînchipuit în vârstele precedente ale omenirii. Vedcii-1 cum străbate lumea: pământul, apele şi văzduhul şi auziţi-i glasul, cu timbrul lui personal, răsunând în celălalt emisfer îiur-o secundă. Daca sucombă vreodată planeta, când cimicirele vor acopcri-o din poalele munţilor până la ocean, imitând cadavrul argintiu al lunii, geniul omului fragil şi provizoriu nu va lăsa nici o ştire despre ceea cc a fost, nici o mărturie şi nici un martor ca să povestească splendorile lui glorioase, trecând subt tăcere, bineînţeles, epocile de ruşine. Realizările lui fizice şi intelectuale au transformat globul oscii, brutal şi întărâtat împotriva delicatei laive gânditoare carc-1 guvernează. Dar el însuşi, omul, a rămas inferior şi vulgar, înapoi fară de ele şi de sine şi începe de mai înainte de a pieri să le urască şi să ie incendieze. Invenţiile, descoperirile şi evoluţiile lui renegate vor arde în ziua morţii universale ca un gogoloi de bârne, risipindu-şi cenuşa anonimă pe maidanul fostelor imperii. Totuşi, cât încă este şi stăpâneşte, omul se poare lăuda într-adevăr cit ceea cc a făcut. Inca de pe când mânuia un ciomag şi un arc, el era de câteva ori mai mre şi mai lung de o dimensiune decât hotărâse narura. Astăzi, sculele şi maşinile ridică pe robul neamului de mii de ori peste destinul lui. Pribeagul, eare-şi Ferea picioarele de urzici şi gura de muşte, s-a emancipai'eroic şi a reconstruiL pământul, indiferent dacii presupunem c.i un fenomen încă neajuns până la noi, o demagnetizate, o influenţă malefică, un dezechilibru al atomului si al electronilor, iar răpi metalele şi ar mistui coerenţa secretă sulleiească a lucrurilor urzite şi organizate, reducând sculele şi maşinile în stare de gelatina. Desigur, pe. de. alră parce, dacă ne întoarcem la gospodărie, că nu loare sculele si maşinile au atins perfecţiunea celor mai TUI >OR ARX ill i'.Zl urile din clc, care repreziniă vin contingent considerabil şi iac viaţa omului incomparabil mai lesnicioasă decât în tot trecutul lui. Numai eă tot omul, care le creează şi sc foloseşte ele ele, mi le mai pricepc şi Ic preţuieşte îndeajuns. O scula sau o maşina ating pcrtcctiunea când îşi împlinesc exact şi un scop tehnic, clar şi două condiţii practice: iefiinătaic şi durară. întrebuinţarea îndelungară şi amortizarea rapidă concurează sâ elimine preţul pemru ca, de In un moment înainte, uneltele să-i rămâie posesorului gratuite, ca tingirile de aramă şi seurteica bunicii. Am în cdaie un exemplar din tirajul restrâns al voluminosului PIOALJON, tipărit la Mănăstirea Neamţului, în 1844, de doi călugări, eromonahul Teofiin si ascultătorul lui, Cleopa, cu literă, cliirilică si cu gravuri în lemn de M a carie. Nu e carte mai frumoasă în biblioteca mea, găiiră cu edilii de lux. F.a e lipârilă la un teasc, prin strivirea hârtiei între două scânduri, cu şurup şi cu manivelă: la o scula, Ia o maşina... 1943 C) MESERIE După lungă experienţă şcolară, unii cărturari cu însărcinări oficiale, de-acum vreo zece, cincisprezece ani, adoptaseră tendinţa, relativ la rezultate, unei alre cchrmcn invjJnJniâiimlui. Nu era vorba numai despre una din re lor melc, asa-zise, cu carc venea pe vremuri în portofoliu fiece ministru nou, la depunerea jurământului, în redingotă neagră sau cenuşie. Reformatorii meşterului Arvintc se mărgineau să adaoge sau sâ taie o clasă din programul de liceu, după cum aveau în ajun diplome, la şcoală, un nepot sau un adversar. Se urmărea ceva PUBLICISTICA mai temeinic, reforma chiar a spiritului si a principiilor didactice şi orientarea practică a studiilor, care sttbl toate lormelc produceau funcţionan. lira ta o velonivă a educaţiei si, pe nesimţite, a moravurilor, cate nu variaseră prea mult de la Cambiale. l'oate şcolile, de orice specia li ta lc, sfarşeau, într-adevar, în binrocraţie, un vis bolnăvicios al sumedeniilor de generaţii, sosite clin ţoale profesiile părinteşti şi din plugăria părăsită. Pe măsură cc se împuţinau rotarii, dulgherii, dogarii, lăcătuşii, ajunşi în majoritare să-şi cunoască tot mai prost meseria, ca şi profesioniştii intelectuali, sporea grosul intelectualilor, puţini, şi dintre ei, în suire să facă faţă unei ţinute şi unui rang 'încredinţai prez-umarelor capacităţi. Intelectualismul s-a umflat şi ă dac pc dinafară, ca laptele prea fieri, dând şi în foc, fără să fie o intelectualitate completă şi dc multe ori nici o jumătate de intelectualitate întreagă. Se citeşte tle o bucată de vreme surprinderea exprimată în presă, că producţiile liienire tinereşti .suni în genere dedesubtul oricărei aşteptări. Caritorul ia uneori cunoştinţă dc inicrioritări şi mai sugestive, de atitudini neaurori/.ate de nici un lucru făcui, dc opinitinile absenţei meritului dernonstrac, ale nume-roaselor minuscule nulităţi. Comperinta prin deficienţă personală lacc inrelecruali şi din feciorii pieptănaţi, servitorii se cheamă şi ci funcţionari, şcolile inferioare de agricultură au dar agronomi, grădinari si viticultori de scaun. Nici şcolilc dc menaj, înfiinţare pentru bucătărese şi fere în casă, n-au scos altceva decât dactilografe. 1 rebuia riscant a întoarcere, o întoarcere inspirară de la o mai exactă înţelegere a vierii, sau, mai bine y.is, o ptircederc înainte, prin simplificare. fostul patriarh Miron, fost si şef de guvern, ă cerut desfiinţarea numeroaselor licee, ai căror candidaţi la bacalaureat tocmai 1111 sriau cine fusese, tle pildă, nici Eminescii, ea să poala sări peste el si mai uşor când o diplomă le înlesnea un salariu 'i i;dor akc.hi'Z! dc şefi şi poate că uneori şi dc profesori. N-ar fi peste măsură dc anormal, dacă unii din ei ar fi [ost şi poeţi. Măsura patriarhului, cumpărată prin modificarea programului de învătământ, ar fi avut poate eficacitatea de a împuţina o mizeră intelectualitate, stabilită pe drumuri reclamate cu boxul, mai ales daeâ era dublară dc o alţii măsură, schiţată la ministerul respectiv dc către Nicolae Iorga. Acest profesor dc bine definire discipline ştiinţifice şi care ştia si făcuse direct destulă carte, ca să nu poată fi învinuit că ignoră primejdia ideilor ş.i a cărţii nedigerate, recomanda în primul loc, pe lângă o şcoală primară, echivalentă mai (imit dccfu până la un punct cu şcoala secundară, înmulţirea şi crearea de şcoli meşteşugăreşti. Peste drum de liceul reoretic şi de universitate, care au dar o bună pane de tineret declasat şi inapt la întrebuinţări precise, Iorga voia să deschidă o şcoală dc ateliere, utilă şi absolvenţilor ei, mu.lr mai utilă şi mai confortabilă ca sărăcia cu diplomă, şi societăţii, ca să păstrăm vocabularul. Adevărul bate şi mai depane. Un bun intelectual şi în acelaşi timp un bun meşteşugar, sau negustor, ar fi soluţia cântară pentru o viaţă de om mijlocie, de cincizeci de ani. S-ar suprima dc la sine acel contingent, numeros în simatia de azi, de oameni cu moralul, fie timid, fie impertinent, oscilant, clasificaţi pe franţuzeşte 'între rataţi. 1943 NOTF. PENTRU DISCUŢII ORCANiXATE S-a vorbit multă vreme de un antagonism mire cinematograf şi tcr.tru si de n lupră a scenei cu ecranul, ca dintre taxi si birjă. l’L'ISI ICl.S I'lCA 1"3 In piaţa Teatrului Naţional, cea mai caracteristică, pe vremuri, răspântie dc trăsuri din l'.uropa, cu o herghelie de armăsari, ueaslânipăraii în hamurile bacutc cu argint, ca nişte fiare frumoase de Apocalips, actorii «blidului din spate începeau sâ-şi plimbe dramaticele presimţiri de artişti inutili, de la un lampadar la altul, salutaţi ca o clientelă expropriată de eătre scapelii deveniţi pietoni. Civilizaţia maşinii Fi ameninţa şi pe unii şi pe alţii, ca altădată pe ţesătorii lui [acquard. Birjarii fuseseră daţi jos de pe capră. Câte una din victimele consumate recent, smerită în colţul cu afişe, stătea încă de fată, ca o mărturie că motorul nu crurâ nimic. Muscalii veneau cu tramvaiul şi cu piciorul la locul splendorilor de odinioară, ca să sc mângâie cu dulcile reminiscenţe ale epocii de aur; despânindu-se greu de un trecui strălucit si mai bănos, incomparabil, decât al actorilor, atinşi să contemple un trecut de glorie măcar, si sâ suspine şi ci după el. Utiit-şi amplificau iluziile, prezenţi în livreaua de catifea albastră în c;irc zburau din luga trăsurii. Târâte acum pe asfalt, purtătorii pulpanelor căptuşite cu mătase cpiscopală aduceau aminte albatrosul, căruia-i stă, ca şi coconi lui. aripa bine numai în azur. l'.i nu se mai puteau despiirţi nici de biciul cu nervul pierdut, ca un sceptru cu slâreul tnolâu. I.a bătrâneţe, eunucii de lux puteau să mai spere o strămurare de .situării de la hăt la volan. Câţiva din ei au învăţat să conducă o limuzină, atenţi şi ridiculi la circulaţie cu masca lor de babe dezamăgite. I )ar actorii, care fuseseră în palatul cu balcon pe terasă ele atâtea ori împăraţi şi prinţi, obişnuiţi cu aristocraţia blazonului si a coroanei, ce meserie puteau să râvnească echivalent? Acasă la ei buchetele uscate, primite în serile de triumf şi încă vibrante, ascultate cu ureche,t pusă pe ele, de aplauzele entuziasmului dc Crăciun şi Prisn, când poporul se îngrămădea la Himih’l. 7ăceau pe catafalcul amintirilor ca pe un mormânt adevărat. TUDOR ARCIl IF7.1 Teatrul fusese si |)ână atunci un interi) cu ghirlande împletite la intrare, dc trandafiri si tuberoze, dar U‘ ducea de mână Virgiliu şi mâna lui uşoară era ca un parfum. Apoi, se schimbase ceva şi actorul părea că se ridică: mai rămânea tară treaptă, poetul. Un demon de marc temperament trccusc printre actor:., cu ochii vineri şi cu sprâncenele verticale, ca Alexandru D.ivila, şi lăsase după el aerul plin de fantome albe. Nu era păcat? Mecanica mcluetabilă călca peste spectacole, scene, rechizite şi artişti, ea un tăvălug nesimţitor. Filmul dispunea d intr-o datădc mijloace uriaşe, care făceau reprezintă ţia >i matineu! derizorii, sfidând viata săracului teatru eu belşugurile enorme ale veneticului parvenit. Basmul graiului bătrânesc devenind aevea o realitate pipăită, romantisnn:! imaginaţiei trăia pentru public o epocă miraculoasă şi publicul nici nu mai voia să audă de teatru. Se putea împotrivi cineva ecranului devastator? Cine? Directorul de trupă, eu o magazie de zdrenţe, de cârpe şt peruci: Filmul a intrat la noi cu o navală necunoscută de torre extravagante, asociate la invazia unanimă fără chip de rezistentă: un tumult de imagini noi, de personalităţi în. sute si mn de exemplare variate, pe care Conservatoriile nu puteau să le producă nici pe câte una la douăzeci de ani o daţii. Actorii si actriţele cinematografului soseau din turbura rea haotică a popoarelor agitate, talente instantanee, frumuseţi înflăcărate, o erupţie de geniu şi detracate animală de care un regizor strămutat elin fizică, medicină sau chirilic în fantezie si patronar dc o bancă de miliardari. Totul era un fenomen şi o aventu.'ă în avalanşe. Cum s-ar fi putut să nu răstoarne teatrele de scândură şi hârtie, ca un uragan? Influeria filmului a fosi considerabilă si imediată. Gigantica lui opulenţă a răspuns î'11 atitudini, în mobilier. în arhitectură, adaptate unui tipic universal. Nu se poate încă Pl’Bl.JQ.STlCĂ determina exact nici punctul până la care şi moravurile au luat o formă monstruoasă, covârşire dc pildele vehicul a cc dc film. Poate ca evenimentele din ultimii treizeci de ani datore.se ceva mai mult decât un efect do coincidentă fotografici mobile. Filmul a exasperai maladiv pasiunea dc a fi cu orice preţ, chiar dacă nu c dc capul rău nimic, si voinţa dc putere mai mare decât îţi permite individualitatea. In ultimii analiza, promovarea lipsei de merii aulemic e un dezechilibru funest. Idealul tl evenise al gangsterului care doboară, ucide si iese vicro rius. Tearrul nosTru, era un copil anemic si desculţ in crivăţul iernii, întâlnit la poarca şcoalei cu băiatul “ras si îmblănit al boierului, scoborând din caretă .şi escortai de doi valeţi carc-i duceau ghiozdanul şi-i .scoicau şoşonii. Sfios, colegul .se da deoparte plângând şi lăsa să intre, mândru şi plin de sine pe concurentul impertinent. Ca în coace împrejurările, publicul era dc partea cuceri torului, primit cu nralesi daruri. I’ărea să nu mai fie nici o scăpare şi demoralizarea cernea bietele suflece ale actorilor, de cârc ue !ega o mâhnită solidaritate. Teritoriile încep să se delimiteze. S-ar li crezut că publicul, dedat cu viteza şi cu accesul, cu automobilul şi radiofonia, apucat diu ce în ce mai mult în maşinîsm, de la dactilogrnfie până la ascensor, va părăsi teatrul pe todeauna. Şovăiala se precizase si casa de bilete a spectacolelor a fost câtă va vreme deficitară. Actorii se dcprinclcau să se anine destinului muzicanţilor, excluşi de filmul sonor, posturile dc radio fiind servite cu muzică în conserve. Cu toaic că o vioară nu-i acelaşi lucru cu o forografie n cântecului ei, sonoritatea peliculei si a plăcii era un subxrin.it acceptat. Numitul bun-simi co stare dc inteligenţă, percepţtbifa, ca şi absenta lui, cu cleosibirc la publicul în masă. Publicul a reacţionai fără să bage de seamă împotriva înclinărilor lui din 1~6 TUDOR ARC.l-ll'ZI primele timpuri, dândti-şi iu schimb scama câ filmul şi teatrul nici nu se exclud dar se si completează, putând si trăiască în orice caz paralei. 1943 O PROBLEMA l’rimârif pare serios preocupată de o problemă, care dacă nu prezint;! interesul estetic al urbanismului pur şi dacă se bucură de un nume mai puţin selecţionat, priveşte în schimb populaţia dc- aproape. Problema se clica mă: cultura zarzavatului. Nu-i o cultură prea ispititoare pentru dezbateri şi controverse dar dă cel puţin două mese pe zi şi rezultate mai concrete decât cealaltă. /.ar/avai e un cuvânt care sună urât şi conţine prea multă piaţă pentru auz delicat: ne gândim la cîdtorul capricios, rebarbativ să adopte o idee fără termeni aleşi. Interesul este să fie convertită toată lumea la credinţele municipale. Nici cuvintele trufandale, morcovi, ţelinâ, cartofi nu-î dă limbajului nobleţe. Să recurgem la o limbă care face posibilă vânzarea în Bucurcşri vi a parfumelor hhricate în mahalaua dc lă Abator. Să zicem, pe franţuzeşte: primetm, comies. cfkri, jyommes dc lerre... .Aspectul problemei capătă numaidecât ţinuta si înălţime şi ia loc între vitamine. Iată-1 pe zarzavat devenind dirur-o dală şi natură moartă, ca în pictură: varza {ie eboti) si prazul {i-epoirt’tiu) pot să ajungă si nişte capodopere catalogate. Sâ vedc'ţi. Primăria oferă maidanele şi rerenurile pribege oricui pune de gând şi „are mijloace1' să le lucreze. Scop: icfremmi vierii {i.tt vie rf bon niarcbe). O buna economie comunala ar putea să meargă si mai departe dc rerenurile virane, obligând pe proprietari şi chiriaşi pi'iţi.iuvncA să-şi cultive metrii pătraţi din jurul casei. Ori ev domiciliu, afara, dc centrul aslaluu, dispune di* un minimum dc douăzeci. Tor vorbim franţuzeşte: Iu Paris, pe terasele clădirilor mari, ca Palatul Telefoanelor ele la noi. se cultivă mierea în faguri. Albinele se ciocnesc dm -/.bor de Moiierc şi de Fecioara din Orleans, trecând să se aprovizionez cu materie prima din Hale şi nimerind din greşeală şi pe la Academia lui iiichelieu. (!) iefrenire mai mare decar aceea de a cumpăra conopida cu mai puţini bani, când se găseşte in piară mai multă, se produce şi claca numărul cumpărătorilor e redus prin absenta din târg a lamiliei, îndestulată cu legumele proprii. Din punctul de vedere finanţe, costul e derizoriu, insă grădiniţa ccte osteneală. Nu prea multa osteneală, mai muli un lei de osteneală carc-i mai repede un fel de plăcere. Cazmaua trebuie totuşi împinsă în pământ cu piciorul, pământul trebuie răsturnat şi rărit, uneori îngrăsar, şi răsadele trebuiesc plantate. Câteva stropitori de apă şi puricarea brazdelor de buruieni să tot ia ţin ceas pe zi, la o întindere de o sută de metri pătraţi. Aş afirma că un singur metru pătrat de ţărână îngrijită da o recoltă considerabilă si poate că n-aş li crezut pe cuvânt: o încercare ar li mai concludentă. Rândul de cârciumăre.se, crăiţe şi iris, adaos la zarzavat, dă locului şi Irumuscţe iar clasica boltă de viră de odinioară, părăsită, dă, pe lângă umbră, şi câteva zeci de kilograme dc struguri. Odată cu bucatele, cctăreatui) îşi mai asigură şi florile din mijlocul mesei şi desertul dc la sfârşir... Mai trebuie indicată rentabilitatea morală şi educativă a grădinii gospodăriei? Cele mai multe mici proprietăţi din periferie ar avea mult de câşrigarşi în curăţenie. Insă, ca să se apuce de treabă, omul mijlociu din Bucureşti cere să fie silit. Nu cred că sentimentul lui de liberrare s-ar simţi ofensăL. Bucuresteanul e cel mai disciplinat cetăţean clin Europa: c de-ajnns să porunceşti, că mai face si de la el. Aproape şi legile ii sunr indiferente, dacă binevoiesri sa-1 guvernezi cu ordonanţe. I n orice stare de reluz s-ar afla, el e ctiminre: pricepe iute. TUDOR ARGHL-Z1 l )ar, vezi. mai trebuie ceva: să ştii sa pui, si ce zarzavat să pui. Ştiu aoristul al doilea şi conjugarea verbelor rt;wrşi (W, evident tu oarecare variante şi uu ştiu cum se cultivă ceapa. Consolcazâ-te, nici ţăranii nu prea ştiu. Prin Argeş, oamenii carc pun zarzavat par aşa de anormali, încât consătenii Ic zic „bulgari11. Obligaţia cultivării terenurilor goale a existat si anul trecut şi totuşi, ţinând, seamă .şi clc secera excepţională, s-a lucrat prea puţin. Căci mai e ceva... Crădinife de mai multe sule s;ui mii dc metri implică neapărat şi muncă străină, care a lipsit aproape radical. De înlesnirea muncii prizonierilor au beneficiat exclusiv marii proprietari de moşii, la tară, nu micii posesori de terenuri din marginile capitalei. Autorităţile care recomandă, insistent utila cultură clin Bucureşti a fiecărui nnglier, uitaseră un detaliu, să puie la îndemâna grădinilor nici, carc însumează întinderi de pământ enorme, braţele necesare. Un proprietar n-are de unde sâ ia doi, irei oameni, la o trebuinţă dc câteva zile. 1 se acordă cel mai puţin şase, cu contract pe anul întreg... Două ccncluzii: primăria sâ împartă gnu uit a foaie de instrucţii simple, întocmite de un grădinar (în nici un ca/, de un savant) şi să înfiinţeze un depou de braţe de muncă, constrânse sâ nu refuze, lucrul, după un tarif oficial, gata să se prezinte imediat la o adresă dară prin telefon. Intr-altfel, prozaicul zarzavat va rămâne şi de astă data de domeniul flosofic ai fanteziei şi ar fi preferabil ca barul imaginaţiei să fie rezervai lirenuurii. !')43 HOŢII NOŞTRI Nu intră în competinta unui simplu .scriitor cercetarea cauzelor înmulţirii peste măsură a furt urilor, de o bucată de l’UP.l iclsttca timp. Zic peste măsură pentru că admiţând hoţia ca un cc social, practica admite intr-adevăr o măsură si un exces. clacă nu si un ştiI sau chiar, mă rog. o moralitate. Sa nu furi de la aproapele iau mai sărac sau dc o dimensiune cu tine era un fel dc principiu. Un personaj, a căruia cile mare profesională mă împiedica dc la precizii, a fost prins anul ircctat ia o marc librărie de pe bulevard, cu câteva cârti subt un pardesiu care sc numeşte giubca. Detectivii] librăriei, ca sa nu-i dea nedelic.irul prilej sa sc consiliere ofensat, l-a lăsat uitai sa iasă si 1 -a intoi's în librărie condus cu deosebit respect dc subsuoară. Personajul avea în sin treizeci de mii lei. Nu era un om în prea mare mizerie, ca lui ale amator dc ediţii rare, vă/au tot într-o librărie şterpelind un exemplar de mare lux de M.icliiavcli; ăsta era şi un om dc gust. Acum câteva zile, dispărea din ochii Funcţionarului unui aşezământ cultural o carte dc literatură în servieta singurului client din biuroul de vânzare, un tânăr erudit. Aceşti iubitori dc colecţii, vocabularul arc elasticităţi, sunt mai repede bibliofili. Pentru categoria lor limbajul academic a găsit un termen compatibil cu demnitatea, cleptomania, iar evoluţia i-a stabilit dreprul la un certificat de iresponsabilitate. Mă tem că certificatul înccpe să fie necesar cam odată cu diploma şi cu acrul dc botez. Cunoşteam odată un hor ă nu-si încurce intelectul în probleme, preferă să condiţioneze talentul cu mizeria neagră. Letopiseţ» n-au fost scrişi, însă, la al optulea etaj al unui bloc şi pe colţul unei mese de bordei fără blidul dc linte. Bineînţeles că poezia, jui VasiJe Alecsaiid.ri a căpătat dc la îndestulările poetului un surâs prea des fericit si o dulceaţă idilică pmin cam iritantă. Marele nostru poet acttardisL ar fi fost dispus sâ parfumeze şi caprele, ca să obtie o aromă uniformă a naturii. Incontestabil câ viata dc proprietar cu venituri si funcţia dc ministru, cum a fost Aleesandri. sc împacă mai inrim cu mierea decât cu amărăciunea. Pentru egalitatea de temperament şi pentru o literatură tihnită, reţeta este să nu te ai bine cu problemele îndoielii, să mi rc raportezi la necunoscut, la mister, la moarte, la iu,'!;! jci.sck;â contradicţiile grave ale existentei. Avere,i fiind o ceniludinc, preferi sa adopţi certitudinea împotriva tuturor incertitudinilor, pe tare, pcmru împăcările si beatitudinea optimismului, c siriei ncccsur să le unind cir colo... La cemcudinca avuţiei daca se adaugă niscai certitudini morale, convingerile şi credinţele gata făcute, eşti un semen si un scriitor fericit... Cazul poerului Lminescu nu intram această clasificare, nici pentru om, nici pentru poet:, omul a suferit cumplit, şi poezia lui, încleştata, e a hatului frământării. Actor, st.udciu, gazeta):, în luptă cu oamenii, cu şerpii, eu muştele, cu catârii - cu viaţa; pribeag, hoinar, încolţit, flămând, când îmbrăcat, când Iviră căinase pe el şl bolnav, într-o sărăcie insuportabila azi nici unui om civilizat:, deprins cu minimum de confort, Euiinescti nu a fosr niciodată stăpân pe orele lui de lucru şi a scris pe linele apuca, de-a fuga şi pe sărite. Intre secunde şi necesităţi, el trebuia, înainte dc roate, sa dea tipograf ului articolul lui politic cotidian, plus informaţii şi (apte diverse... Se .străduia să improvizeze şi o doctrină pentru un partid care a murit fără doctrină. Istoria literară merge, în epocile dc aristocraţie, între Ovidiu, Virgiliu, Marcu Aureliu şi Platou şi, mai târziu, cam între Franţois Villon şi Volraire. Voltaire a losl un marc scriitor, dar şi ceea ce se numeşte azi un om de atacau, ccva cam ca un samsar distins şi cn multe relaţii. Jetiti-Jacqties Rousseau, prietenul lui Voltaire, făcea pe jos, ros de cusătura pantalonilor dc dimie, rori kilometrii dintre Geneva şi Fernev. Mort dc loame si de oboseală, Jean-facqucs ar fi dorit să mănânce după atâta drum, câteodată, cu lacâimil'i dc argint. O anecdotă: se povestea ele către jeaitjacquişrii bărrâni din Geneva, că mai ducându-sc o dată la Ferney si exasperat ca tiu găscsie pc castelan acasă, Rousseau ar fi scris cu tibisirul pe uşa de intrare a castelului marelui scriitor, marele leii prieten, un cuvânt, care pe (ranuiz.eşte se scrie cu litera Mc. Anecdota mai 188 runoK;\R(;iii:-zi spune că mc.i I nindu -se dupa câtva ci mp înrr-altă parte, Rou.sscau s-ar fi plâns lui Voi tai re ca-f ca.uui.se. Ştiu, ar fi răspuns Voltaire. Ţj-am găsit niunelc pe uşă... Acestea erau legaturile, mai demult, înrre scriitori şi buna societate Antipodul social din isroria literară iranc:e/,a, al unui Voitaire, al unai Sainr-Simon, Fenelon, Mirabeau, Bossuct şi alţii, e Fran^ois Villon, poetul, ea si Eminescu, al unei singure şi unice cârti de versuri; în total patruzeci si două de balade. Mizeria lui Villon era feroce si lua forme de atac, nu dc melancolie. Villon a fost de profesie scandalagiu şi... hoţ. Avrea prin urmare şi o profesie alimentară... Ştreangul i s-a legănat pc dinaintea nasului de aproape, şi dacâ n-ar li avut iui admirator, un senior, poetul nu scăpa de spân/urătoare şi Panteonul ar !> avtit azi, între marile lui personalităţi defuncte, un schelet ros de ciori, atârnar de o funie, între colonadele dc la mirare. încoace, mai spre noi, foarte aproape de noi, Artluir Rimbaud, un mare poet, care şi-a renegat poezia, a Tăcut un fel de negustorie, profesând contrabanda de arme şi muniţii în Africa de Răsărit, pe când prietenul lui, Paul Verlaine, fără cămin şi hainiana, era găzduit la un spital din Paris. Goethc, cel mai lucid gânditor din roate literaturile, Victor Hugo, Dame, n-au fost scriitori săraci. Istoria literară recentă pomeneşte şi cazul dublu, absolut unic, al contelui lolstoi. După ce şi-a scris opera ca un prinţ, pe domeniile lui de ia lasnaia Poliana, şi-a părăsit, foarte bătrân, marile lui bunuri si proprietari, cu misia-n spinare, ca să piară în sărăcie. A murit, într-o staţie mică de cale leratâ. noaptea, pe o bancă, înrre ţărani si necunoscut. In rezumat, parcă as Ii voit să spui că nu e o condiţie a talentului, ca scriitorul să lie sărac lipit, chiar dacă o aristocraţie a pierii, ca să-şi puie avariţia si avântul la un adăpost moral, şi-a făcut un Principiu artistic si o înţelepciune de direcţie din PU15I 1QM k:A sentinţa ai unui intelectual ii siu bine, bolna\. pe salteaua infirmeriei, iar sănătos, în mizerie şi slugărnicie. Eminescu n-a avut parte nici de un public cililor, nici de un stăpân inteligent, nici ele subvenţii, nici de generozităţi, afară de acelca, modeste, ale fui Maiorescu, prea puţin înstărit şi d. PocLui a robit la o masa de redacţie, alternând articolul de gazeta, plărir prost, cu poezia gratuită... De ce a fosr ales pentru paginile dc faţă un subiect Eminescu? (,a să se repete ce s-a mai spus? i'C mai poare spune ceva despre Eminescu? Clădea nu e o specialitate a autorului, şi critică i s-a făcut poetului de către tontă lumea. Să nu omir menţionarea celei mai frumoase, scrisă de domnul George Câlincscu, care a dai publicului şi o viaţă a Iui Eminescu. Să se vorbească despre Eminescu mai des şi cât mai des c o datorie. El e doar unul clin ctitori şi ziditori. De ce şă fim reticenţă? mai mare ca coti. Originea obiecrului paginilor de tară e modestă. Cercul revistei ,,Vremea‘‘ şi-a înjghebat un program de prez,întări de concepţii si de oameni, lăcute de scriitorii încă în viată. Am fost pus şi cn pe o listă de asemenea scriitori, încă în viaţă. Ncfiind nici conferenţiar, nici ideolog de profesie, m-am silit mereu să apar în public ca un actor literar. E o funcţie mult prea gingaşă să ieşi din hârtie şi din tipar şi să te arăţi: „Eu suni ăla...1' Dacă au poţi înrodeaurra să scapi, tor scapi înjghebând nişte pagini. Nu-mi aduc aminte cum alunecase vorba spre Eminescu. Adică îmi aduc aminte... Todeauna vine vorba de Eminescu. Când eram tânăr venea vorba de Dumnezeu... Am fost întrebat dacă n-ar îl bine să-mi iau subiectul Erninescu. l)e bine, sigur că era bine. Dar nu era de-ajuns. Apucând să făgăduiesc a trebuit să mă ţin dc cuvânt. Am avm motive să mă console/, de îndrăzneala mea. IV la mormântul lui Eminescu, trece, de o vreme încoace, toata gintă literari. Eminescologii au vorbit de subr teiul lui Eminescu. mult, si TUDOU ARC! ll'/.l cil eian: unii din ci s-au şi împroprietării:... Cline mi-şi ascute creionul pe piatra lui dc mormânt cu medalion? ('ine nu s-a iscălit lângă basorelief? Cel puţin douăzeci dc domni cărturari... Morţii scrvcsc de minune pc oamenii în viaţă. Oamenii in vhră n-au dc justificai prea multe merite ascunse, iar bunul neam personal poate sa fit: amestecat cu aurul străin în părţi egale. Kmjnescu este mai mnlţ prctexi decât subiect. Subiectul ar trebui tratat ca o poemă mistică, dat asemenea adevărată litanie cere o dematerializare îngerească. Imiinesci,1 a fosr făcui si erou de roman. Nu de multă vreme a circulat şi chestiunea, lansară prin presă, dacă Kminescu n-sr putea fi adus dinaintea cuştii sufleurului, într-o piesă înrreagi-!. Odată, cândva, Kminescu a fost pus să rccucze cu vocea unui actor, carc l-a prefăcut cocoşat şi milog pe scena, versurile unei autor din zilele noastre. .Kminescu i-a cam prevăzut pe lori: „Or să vie pe-a ta urmă în Convoi de-nmonnâmare Splendid ca o ironie, cu priviri nepâs'ât.oare; Iar deasupra lutmora va vorbi vr’un mititel, K'u slSvindn-te pe tine, - liistruintlu-sc pe ci Stil) a in.inielui tău umbri. hn.i toi ce ie aMeapiă'', Dacă morţii sunr exploataţi, din exces de veneraţie si dintr-un sentiment', oarecum, si de colegialitate, sa nu ne închipuim că Eminescu trăind, s-ar fi simţit mai bine. Astăzi, oricine poare tipări şi scoate în vânzare versurile lui ca operă personală, în calitate de asociat al lui Eminescu: unul dă si altul ia. Alai lipseşte să-i dispară numele de pc coperlă. înlocuit cu numele unui colaborator. Cu scriitorii în viaţă se petrece exproprierea chiar daca n-a trecut încă asa-nimiiru) domeniu public, domeniul morţii, peste ei. Domeniul public conferă comerţului dc literatură, IHTjIK'ISTK'A facultatea interesantă (ic a sc bucura dc anexarea unui scriitor la negoţ, după treizeci dc ani dc la publicarea volumelor lui, iar a sa daiovc/.c drepturi dc auror nici urmaşilor dirccLÎ, iuti autorului, rămas eventual in viaţă primr-o SLi'anie faure/ier. Deposedaţi după treizeci dc ani, scriitorii sunt colaboraţi chiar a doua zi după cc au scos o cane; cu seninătate şi fără putinţă de rcaaiuiK'. Orice personaj cuintral, care n-a fost în stare să scrie şi s;i semneze un crâmpei original, se instalează autor pe spinarea oricărui seriilor. Subt cuvânt că face culegeri de şcoală, ceea cc-i adevărat, caci îşi asigură, ca fals auior. o clientelă obligatorie şcolară, pe cas'c autorul adevărat nu o arc, el ia din cărţi roi ce-i parc bun de ncgOL şi, subt un Litiu de volum, al lui personal, iscăleşte, tipăreşte si încasează... Am cumpărat un asdel dc volum intitulat Cartea copilăriei şi semnat de un pedagog necuuosa.il. Atc patru sute de pagini din patruzeci de autori: douăzeci si şapte morii şi treisprezece în viaţa. Aceste neruşinări sc numesc antologii. Autorul nu arc dreptul sâ interne. Ll se izbeşte de un drept parazitar, care îl deposedează. Dreptul îi aparţine aceluia care practică... antologia. Prin manevre abile, în care excelează întodcauna suava nulhaLc, s-a putut strecura in legea proprietăţii literare şi artistice, un aliniar, desfiinţând legea, în momentul chiar când a lost înfiinţară, si dreprul de proprietate incelcciuală, tocmai când era consacrat, Antologistul didactic îi suge pe scriitori, şi vii si morţi, şi nu le face măcar celor vii onoarea să-i previe că-i vor .servi apetitul şi digestia. Dacă o romanţă a unui muzicant a fost cântară hur-un local de petreceri, drepml de proprietate e respectat. în muzică n-a intrai antologia, ha e re7f.rv-.iKl literaturii. Să ne închipuim că l’.niinescu ar rrâi contimporan cu noi, câ ar li internat într-un spiral, la Viena. bolnav de maladia care l-a ucis, si că ar avea trebuinţă cic puţinii bani produşi dc volumul lui de versuri, abia tipării, ea să-şi plaieasca bietul tini I'IJDOR AKGHli/.l pensiunea medicală. Banii lui s-ar afla în buzunarul unui educator, care I-a pus pc numele lui, în antologie. N-ar fi de mirare ta un asemenea, autor sa sc cheme chiar Vizanti, să fie chiar acel Vizami, cu asonanre dc Arlupelag, care pe vremuri l-a urmărit cu duşmănie şi care azi l-ar învăţa să scrie, ci, Viz.mii, româneşte neaoş., şi l-ar combate vehement, câ scrie cum ştie el, nu cum vrea Vizanti. Cât a trăit, Eminescu a fost pârât câ nu ştie sâ scrie şi câ strică limba românească a unei corcituri didactice cu numele dc Vizami. Nu importă dacă dulcele veneric primea botezul la Goriţă. sau la Bucureşti, ori dacâ naşul î-ar fi dar în scăldătoare numele dc Alcxe sau de Tiniolenn. In cele ce sunt de spus, ne conducem de cartea de versuri, Poezii, ediţia .Maiorescu, din care lipsesc prea puţine poezii definitive. Şi vom fiice abstracţie de roate adaosele tipărite, de la Maiorescu încoace, pe socoteala lui Eminescu. Ediţia Maiorescu, tipăriră, cum spune prefaţa editorului, „în lipsa poetului din tara-', a fost oarecum publicată fără învoirea lui. „El a fost todeauna prea impersonal şi prea nepăsător de soarta lucrărilor şale, măi spune Maiorescu, pentru a fi ouiur fi indnpkail să se îngrijească însuşi de o asemenea culegere, cu roată străduinţa amicilor lui literari1'. Cauza lipsei din ţară a poetului, din nefericire, se cam cunoaşte. El se depărta tot mai mult de sine, şi steaua J ui începca sâ şovăiască, să pâlpâie şi să ia drumul cometelor rătăcite. Volumul Poezii cuprinde şaizeci si una de bucăţi pe vreo rrei suie de pagini, ilusrnu cn o gravură de mărimea unui timbru poştal. Poetul se iubea atât dc puţin, încât a fugit si dc pensula portretistului şi de obiectiv. Comparară cu vanităţile de vitrina ale urmaşilor, atitudinea lui dc indiferentă s-ar cuveni sa cam jeneze... M-as gândi câ măcar într-o privinţă sâ încerc o schemă de organizare a poeziei lui, împărţită pe compartimente. Intt-o PUKUCLSTTCA prezintă re, simplificarea parc o trebuinţă de ansamblu pentru ea un cititor să sc aleagă, după o vorbărie, ccl puţin cu o noţiune, dacă sc poate, mai aproape tic adevăr. Inspiraţia lui Hmincscu c, fireşte, variată, dar casetele în cârc ar putea sa fie adunate cristalele ci iiu sc pot face nici după culoare, nici după carate, nici după transparenţă, unele intrând în mai mate celelalte. In Eminescu e dragoste, si durere dc dragoste. Decepţia conţinu;! în dragoste influenţează toată inspiraţia lui de sentiment. Poetul se regăseşte intact 'intr-alt punct dc pornire, opus, în harul sarcasmului şi al lepădării. Dragostea lui Eminescu e mai cu seama senzuala, o dragoste pribeagă, dc pasiune. Ea c momentană şi totala în momentul ei, şi se epuizează în întregime pe o singură împrejurare reluată continuu, continuu rrăir.i si continuu epuizată în întregime. Vreo şaptesprezece poezii dc dragoste sunt romanţe şi câlilccc de vioara: „1\' iuţi i plopii fără sof Adcsen .im irecul; M;'i cunoslcau vecinii Kili, l ii nu iu;n cu[i<>\cut‘\ Dragostea lui Eminescu nu e amestecară dintru început cu visul. Visul lui începe când dragostea s-a isprăvit. Dragostea poetului n-a durat niciodată, rămâne instantanee, dragoste de senzaţii iuţi. Ceea cc-i rămâne din dragostea Irccută, devine vis de-abia în singurătate, ca o mâhnire că a fost mimai senzuală; când :t trecut. Hemeia lui Eminescu nu e niciodată soţie, rămânând exclusiv amanră. Barbarul e im trecător, un calator... [O concretizare a dragostei de aventură a lăsat-o graiului viu domnitorul Cu/a îmr-uu distih din care primul zice: ,.Descâlcea", un al doilea „încalică, du-te".l h. o dragoste de pasări albe. care srrăbar eternitatea si se întâlnesc din zhor în dreptul unei srele... Căsătoria sringlicrcsre: ea nn poare să fie făcută decât cu o singură femeie. Dragostea 194 TUDOR ARC;] IF7.1 asta şi-ar pierde larmecul în formele gospodăreşti ale vieţii. Statornicia, depă carc rânjeşte totuşi, îi face poetului oroare. Femeia hiî Eminescu nu arc doua înţelesuri sau mai multe. Ea nu turbură prinir-un con plex de nuanţe; foarte depărtată si de femeia adevărata, tovarăşa bărbatului, si ele acea femeie, tot adevărată şi ea, din poezia de imperceptibile, a şcolilor literare, cât rirrp c dorkă, şi numai amărăciune după despărţire. Despărţirile poetului au fost tot atât de numeroase, probabil, car şi accesele lui de pasiune. Cu femeia, Eminescu a lost numai bărbat, bemeia, e de crezut, ar fi cerut mai îmilr de la el, im joc de drago.sfe, complicat ca o dantelă şi subtil, dacă nu cerebralitate şi abstracţii. Câteva citare la întâmplare: „Sărutări erau răspunsul 1 .i-îmrebări îndeosebi Şi de alte ecle-n lume N-avcai vreme să întrebi.'' ,1'ftuirra albă-ii parul galben Pe-al meu brac încet s-o culci, Lăsând pradă gurii mele Ale tale bny.o dulci..." ...Dc mi-i da o săraca re, Nirue-n lume u-a s-o ştie, Căci va îî -sub pălărie -Ş apoi cine treabă arc!“ „Parul rău ci .st: desprinde Si frumos ri se mai sede, Nu u ba de re-oi cuprinde — Nime-11 lume nu 11c vede.” pimuasTiCA „Si ma mir ou, cum dc vremea Sft mai treacă sc indura. Căci eu stan .şoptind tu draga iV!ân.i-u mână, ş^tirsl-n ;;urj. Nici nu sc poate drajţosLe mai directă şi mai elementară. Fiind numai bărbat si nimic rn.u mult, nici mai puţin, şi, după o vorbă latinească. trist. poetul a fost şi mc teu dezamăgit... Femeia păpuşa, lenieia. Itareni, nu mai e pe gustul epocii noastre, când ca participă şi la război, ca Ioana d'Arc. Poezia nouă, aşa-zisă, şi este. lata nici o îndoială, o poc/ic nouă, e mai imprecisă, fiind şi mat proaspătă şi mai adevăracă şi mai naivă. Poezia nouă nu începi.*, cum spun manualele, acum cincizeci dc ani. Ha începe de acum vreo două mii... Poezia a descoperit în femeie şi un ideal, religios... Din poezia de dragoste a lui l'.minescu, sc alege cocuşi o bucată cârc o depăşeşte, orientată de o sensibilitate de distanţă şi dc regret, h scurtă: Din vălurile uremii: „[Jiu valurile vremii, iubita mea. râsai Cu braţele de mannut, cu părul [ung. bălai -Şi (act străvezie ea lata illvi teri Slăbită e de timbra duioaselor dureri! C ’u zâmbetul rău dulce tu mângâi oeliii mei, Femeie între stele şi stea între Jetuei, Şi mtorcfmdu-ri lata .spre umărul tău stâng, In ochii fericirii mă uit pierdut şi plâng. Cum oare clin noianul de neguri să te rump Să re ridic la pieptu-mi, iubite inger scump, Şi lata mea in lacrimi pe lata ta .s-o plec, Cli sărutări aprinse suflarea să li-o-nce Si mâna friguroasă s-o încălzesc la sân. Aproape - mai aproape pe mimn-mi s-o nu. 1% l'UDOR AKGHr:/.! Dar va , un chip aievea nu eşti ;isl(c! dc ireci, Şi uml:-ra ra se pierde in negurile reci Dc mă găsesc iar singur tu braţele in jos )n trisla amintire a visului frumos! Zadarnic dup;i umbra ta dulce le inund: Din valurile vremii nu por sa tt: cuprind!' Decepţia ii dă lui Kminescu înălţimea care-i lipseşte din dragoste, şi lumina târzie şi dureroasă, rămasă ca o chiciură pe plopii lui, după cc dragostea sa rele c,i ]■;'] ri Corăbii negre-duce. îl vede a/j, i] vede mani Astfel dorinţa-i gara; LI iar, privind de săptămâni, îi cade dragă fata.'1 în cc mă priveşte, ca simplu cititor, am slăbiciunea să gust, pe lângă decepţia enormă a poetului, darul lui dc sarcasm şi dc invectivă, mai dur decât la toţi scriitorii din preajma epocii. F.mincscu e şi un pamfletar. Satira lui e o răzvrătire de biruinţa împotriva vierii. Până la Eminescu, scriitorii cu tendinţa să desconsidere momentul au Iosl dedesubtul nivelului cenir. Afara de Părinţii Bisericii, repenron ai învierşunărilor profeticc. Bărbăţia românească Eminescu nu o cântă cu pasivitatea elegiei. înrâln ircLi ai Baur/.ic), In Rovine, replicile Iui Mircea.: „lin îmi apăr sărăci.i si nevoile şi lu-amuT'. tumultul vijelios al luptelor de izgonire, tabloul câmpului dc bătaie, atmosfera sunt de o măreţie şi dc o putere unice în literatura noastră. jEminescu blestemă si devastează; „Cine .1 îndrăgit străinii Mânca-i-ar inima câinii' ,| După cât se poate înţelege, profesional vorbind si comparând versurile de o perfecţiune lapidară cu alte versuri, metoda de lucru şi de control a poetului, în genere cea mai sigură, era să-şi lase manuscrisele să zacă. Depărtându-sc uu timp de ele, obiectivitatea scriitorului hirâ de sine sporeşte. Elementul talent, ca să zic aşa, isi pierde impeiuoziiătile în folosul analizei impersonale. Autorul poate să-şi vadă scăderile si inegalităţile mai exact, scăderi si inegalităţi mai puţin sinuite dc cititor decât de autor. Asa se întâmplă câ autorul primeşte elogii, pentru rezuEaLelccu merite nehotărâte, pe când rezultatul mai m I [JDOR ARCI U'Zl valabil al acti citării Iui c scăpat uneori din vedere. Nu e o eroare, e o chestiune de pricepere în meserie. Eminescu nu era un improvizator, cu încredere exagerată în spontaneitatea oarbă, care-şi are contribuţia ei in izbucnirea nuci idei sau la ivirea unei imagini. Câ Eminescu lucra ea uu bijutier, dovedeşte perfecţiunea la care au a juns unele versuri, din care voi cita câteva. Pentru altele, cele mai multe, i-a lipsii răgazul. Trcbaie să jie închipuim că, nemulţumit întodcauna, şi de versurile Iui bune, ceea ce constimie o elegantă (Eminescu nu suferea de nici o formă de vamtare îi) personalitatea lui. preocupară de alic satisfacţii), poetul lucra migălos şi stăruitor, îmre timpurile lui furate dc viaţă. Eminescu e singurul poet român care a împins meticulozitatea până la întocmirea pentru uzul propriu a unui dicţionar de rime. Dar evident, lucrul la Eminescu a fost numai un adjttvant: oricine lucrează, fără să fie Eminescu. Nu-i de ajuns să lucrezi: e numai obligatoriu. Substanţa vine încărcată cu materiale inutile, de care trebuie debarasată prin rafinare: dată lipseşte altceva, rafinezi numai materiale inutile. Desigur că nn sc obţine cu materiale derizorii o poezie de calitate, si nici nu poare să fie orice fel dc poezie de una şi acceaşi calitate. Nic: nu e trebuinţă. Geniul e un accident: o Jireratura e suficient st fie onorabilă. Nimeni nu trebuie descurajai. K şi o moralitare a literaturii, vreau să zic o decentă a mărginirilor, o camaraderie, un criteriu dc suprafeţe. Orice om, care simte că i-ar plăcea să scrie, trebuie îndemnat; căci chiar mimai atât, dragostea tic a scrie este un început de talent, kmitiescu nu a scris o cane, el ă suferit-o; ruptă din el. h'ugârit ca un agneţ, de fiare, prin spini, zdrentele culese din măciuliile ghimpate au dai pumnul de mărase diamantină, strâns în cartea lui. Perfecţiunile lui limincscn vin, ca toaLâ perfecţiunea, din simplicitate. Să uu ne înşelăm: simplicitatea nu vine singură. () simplicitate veniră singură, e un defect ai scrisului literar şi IHJBLIUSTIC sc chcamii cu .ib cuv.'inr: facilitare; o bagatelizare. o rrarwptiiifrc* banala pe foi dc pergament. Meşteşugarul vede, făra greutate, cât e dc lucr.it cuvântul lui F.minesai, ca să ajungă la simplicitatea lapidara. Clei vechi, carc nu scriau la becul electric, izbutind sâ realizeze la opaiţ lucruri mai bune decât, epocile lutuitiatului cu 250 de waţi, erau în vino vaţiii ca manuscrisul Ic miroase a ulei şi seu. In căutarea simplicităţii geometrico* a expresiei, vechii conlraţi s\: străduiau prea umil subi lampa cu feştilă. Păstrând proporţiile, totuşi e preferabilă facilităţii prezenţa nluiieii, chiar chinuită. într-uu text literar. Reproducerea incoloră e o fotografie verbală, iui cobi nor cu debitul prompt: de ajuns să întorci. Un vers c.u transparenţe şi puncte opace, o frază ruptă, o frumuseţe frântă, ascund un substrat şi un pipăit.. Căinarea chiar neizbutită constituie o ţinută. Revizuirile lui Eminescu în vederea perfecţiunii formei, erau probabil amânate până la strângerea versurilor intr-un volum, nedorit de poet... Viteza vieţii, terminală, aşa de curând, e vizibila în ritm, în rimă mai ales, in cadenţa vagă a primului cuvânt ieşit înainte. .S-a vorbit şi se vorbeşte de un sul căzuL. Sc face aite unei cărţi mustrarea că e prea lucrată si s-a propus, ca un model dc urmar, idealul altui simplicităţi, simplicitatea procesului-verbal. E o preţiozitate capricioasă, dc dragul atitudinii interesante. Realitatea e că spontaneitatea dă numai schiţa operei, prima impresie, intuiţia despre un lucru care de-ăbia trebuie lucrat: Nu ne putem întinde prea mult în limitele fixate şi ale obiectului de căpetenie din comentariile de a?i, asupra unei chestiuni, carc intr-o zi sau alta. va irebui studiată deosehn. Am ales clm poeziile lui Miliai Eminescu pentru dumneavoastră. care le cunoaşteri ror arâr de bine ca si comenraronil, un şir de versuri susceptibile sa reprezinte perfecţiunea. Sa le citam cu im singur comentariu şcolăresc la început, la un singur vers. „In cuibar roiii de ape, peste care luna /ace'' 2011 niDORARUIF.Zl N-aş purei-, sâ precizez formele anterioare ale acestui stih, ieşit, cu limpezimea şi cu conturul lui, din mai uruite redactări evidente. Nimeni nu zice: cuibar dc ape. Toată lumea zice: copcă şi vârtej. Dar cuibar de ap? c şi plastic, şi pitoresc, si Inimos. Dacă în loc de cuibar de apă, care ar fi fost frumos numai întrucâtva, poetul ia pluralul şi zicc cuibar de ape, imaginea capătă şi IJ-emmul de furnicar al undelor. E locu! sâ mai bănuim că, înainte de cuibar rotit de ape, fusese cuibar rotund dc. ape; numai forma cuibarului, fără mişcare. Cuibar rotit dc ape exprimă toi ce trebuia, şi acest rezultat poetul l-a obţinut succesiv. Peste care zace luna, e o imagine dc coinpleta.rc, din cele familiare poetului, dar ea dă tabloului aşternut şi pune un punct de răcoare în mişcarea cuibului de ape. Cuibar e şi el un cuvânt căutat şi lucrai. Instinctiv, relativ la limbă, poetul trebuie sâ ti scris întâi cuib şi numai după aceea cuibar, dând versului şi ritmul. Inversiunea:peste care luna zace, cu verbul la urmă. îi dă versului o putere, absemă din amsenteţia directă. Asra s-ar putea chema stil. Stilul parc să Ge meşteşugul de a da cuvintelor duritate, relief, culoare şi însufleţire. Versul întreg pare scris pe metal gros. Are ascuţişurile şi linia scobiră, impusă de materialul în care e săpat. In cuibar rotit de ape pate care luna zace. Ca să nu cădem în pedanterie profesională, nu repetăm analiz.a. Ea foloseşte numai unui scriitor în patru ochi cu călimara lui şi care nu ţine să fie prea bine-crescut faţă de sine. Că .Eminescu lucra versurile, treculc prin mai multe redactări, se vădeşLC din cacofoniile versurilor nelucraie sau mai puţin lucrate sau scrise de-a dreptul. lată câteva versuri de o integrală perfecţiune a sonorirătii, tehnică si ele exprevic. Sunt nenumărate: Imagine de fericire: J-'.ita-i roşie ca manii, de noroc i-s ninc/i ochii," [’imi.lCI.STICA >01 Plasticitatea sărutării: „Căci pc rimei şi-ast upâ guta, când cu gura se adapă." In versul următor poetul crecazii un cuvânt compact; „Singur fuse îndrăgitul, singur ci îiidr;igitivheh(t de la loan, Molitvele şi ’in riJDORAIU.I [UZI hrcmi/t. Când s-a răsuflat dc prea multă frecventă, rămânând rezultatele câştigate s-a trccur la o alta aşteptare. Teoriile în pkmrâ, literatura şi artă dramatică n-au puiuc să dea nasLcrc nici unui talein autonom. Experienţa repetată a redus reciprocitătile naturale: artistul face, iar dascălul, riscând câte uu conienrariu Ia rubrica Observaţii'1 sau preferând să nu-,şi rişte op ini unea, trece în registru. în tnatv problemele ele orientare, cel care scmnalcay.il direcţia dc apucai din r'ăscruce şi-a făcui din încrucişările de bulevarde o profesiune, li o profesie sâ fii năzuros-, mai ales în literatura şi ura dramatică, să-ri displacă, să strâmbi clin binevoitorul nas şi sâ surâzi. în text, asemenea judecăţi, cu zbârciturâ, sunt relevate de alburile tipografice şi de puncte cu subînţeles. Se mai întâlnesc adeseori în presă păreri eliminatorii despre cum rai este ceea ce trebuia sâ fie şi cum ar fi fost ceea ce nu era. Sentinţele siau si la prezent şi la condiţional, tocmai atât dc evazive cât e nevoie ca sa nu discerni la cele trei timpuri realitatea şi diferenţa, şi terminologia lăsând loc să se întrevadă excelenta părere de sine, refuză sâ vulgarizeze o concepţie secrecâ. Profetica voce este fragmentară, nu cereţi lămuriri. Linia caracteristica trebuie ghicită, nu se lasă conrroversată. L un stil şi, dacă vrei să ştii, stilul ezoteric nu vcoboară din piscul aristocraţiei până la explicaţii. Teoriile nu lipsesc, de bună seamă, nici din teatru, care încă nu a fost cum va fi. Cum ar fi trebuit sâ fie nu-i o întrebare: problema e ermetică şi absconsa. Tot ce pot concede e sâ utilizeze termeni de preferinţă în „ism". Nu-mi place nimic, nu auzi; Teatrul si ana încep de la mine. Ce importă că nici n-atn început? Cine sunt eu? Câtă naivitate! în \ocatia de a li original, fudul si subtil, nimic nu satisface. E vorba de o formula, de o formulă inedită, obscura, imprecisă. Noi nu gândim numai eu mintea, gândim si cu speranţa. D.icâ nu înţelegem formula din inexistenta ei, atât I’UISI.IUSTIC 211 mai rău pentru noi: suntem destul dc pedepsiţi ca trăim .si murim în ignoranţă. Biblioteca duce la complexului vaporoase şi la înşelăciune. Un cugeiâror supărat dc inexistenta idealului fantomatic af cerc sâ se schimbe alfabetul cu unui de fantezie, ca sâ pară şi expresia guliei nouă, ca .iii'.. înrr-.idevăr gândirea Iui aci rol de revoluţie şi de reînceput prezuniat, O renovare adâncă prin ştiinţă, voinţă si neputinţa ar cxitţe chiar schimbarea portarului şi a numărului de telefon. Nu ăştia şuni cei aşteptau, care nu sosesc niciodată şi pleacă îmodeainia. Dumneata, actomle dragă, joacă înainte şi nu-ţi intimida talentul, dacâ-l ai. Atare de trebuinţa în toate* artele, în roate timpurile şi stadiile analizelor cărturăreşti: talent. Când ti se cere altceva, razi. 1943 A.13.C. Cred că sunt vreo patruzeci de ani, de când mi-a venit întâia oară ridioila idee sâ semnalez absenţa din librărie a unui abecedar româncsc. I’e atunci erau şi mai multe idei ridicole decât în ziua de azi, ceva mai ospitalieră sau mai dedată. Abecedarele propriu-zîs nu lipseau cu această titulatura si ce! mai bun din ele a fost probabil unul, semnat Barbu Constaiuinescu: dar toate, imitate unele după altele, se bucurau de însuşirea curentă a cărţilor de şcoală de a fi antipatice şi nîtelus cam... idioate. O carte de învătămam carc uu place numaidecât e o silnicie. La orice grad si specialitate, cartea trebuie sa aibă poezia ei, lucrurile din lumea asta fiind frumoase, asa ele Immoasc. îricâr eşti mirar de usnrînta omului si a cărturarului, mai ales, de a perpetua si înmulţi lucrul urât. 21,1 TI.'DOR ARC,! It'7.1 la noi clientela abecedarului fiind mai numeroasa ca îmr-alre locuri şi învăţământul primai' mai necesar, sc cade ca întâia carte dc ştiinţă a literei şi silabei si lie şi originală, şi amuzantă, şi iute (ic învăţat: o melodii care să nu fie o metoda', bună şi pentru copii, şi pentru adulţi, şi pentru deştepţi, şi pemru proşti. Cei din urmă trebuiesc socotiţi. întâii. Principiul republicilor de hi liman pare cel mai sănătos, hi nu admile repetentă nici corigenţii, Acolo nu i sc spune şcolarului greoi de cap, distrai sau în dezacord cu datoriile din regulament, că ar fi mai bun dc ucenic de lăcâtuserie decât de măgădău în a palra clasă de liceu, cu dispreţul academic al aristocraticilor noştri titulari de catedre: pentru două motive. Jniâi, toţi cetăţenii Federaţiei destul de bine gospodăriţi, din timpul Cezarilor pâaă azi, sunt lăcătuşi, dulgheri, croitori şj cizmari, şi, al doilea, scoală elveţiană nu urmăreşte sâ scoală eminenţe, oratori, oameni de slar pe scaun, şi genialităţi stupefiante. La patruzeci de ani, abecedarul românesc se găseşte acolo unde l-am lăsat. S-au îndesit ilustraţiile în text şi culorile, au crescut preţurile an de an şi cărţulia e tot atât de insignifiantă şi de indigestă ca în trecut. Niciodată în arâti amar de ani nu a fost timp; deşi au trecut, vasăzică, patruzeci. De mai multe altele nu a fost timp şi multele altele au rămas nefăcute. Avem şcoli înalte., sisteme filosofice, alfi filosofi sunt pe cale să se consteleze în eternitate, nu ne lipseşte nici literatura de chin(esenţe - dar nu avem Abecedar şi Carte de cetire. Când conjunctura, când momentul istoric, când cotitura, au împiedecat venirea lor pe lume şi. de fapt, mediocritatea, lipsa de inimă, de fantezie si entuziasm. Dascălul si inspectorul nu vor să fie liberi la minte, artişti şi revoluţionari. Lasă pe mâine, azi avem altceva de tăcut, azi digerăm, azi rumegăm, Li-i şi frică de tm răsărit de zare, neprevăzut de un decret. njiu,u:is'ric.A în patruzeci dc ani, s-au schimbat câteva regimuri si o sumedenie de guverne: nici umil n-a avut ump si nu a gitsÎL moment. Viata uimi star si a unui popor e inevitabil tăcură diiitr-o imensă şi consumă înlănţuire de evenimente, în răspăr. Daca aştepţi cotitura şi răspânlia favorabila, asn, diiur-o [jucară, aşezata pc Iar, nu o .sa fie niciodată timp de nimic, dominări pasiv de împrejurări, exterioare unei voinţe organizate. Momentele grele nn se deosebesc de cele mai puţin grele, într-arâr încât să nu permită continuarea tuturor activităţilor laolalta şi parale!, prccuru şi începerea altor activităţi noi, pe roată întinderea vierii. Ba s-ar purea ea ceasul rau sâ fie uneori mai propice decât cel bun, care nici el iui vine întreg bun, niciodată. Anume iniţiative uu pot să aparţic - mai eu seamă după evoluarea sentimentelor, datoriilor ■ unui editor, cum ai: fi cazul pentru un Abecedar, destinat la milioane de analfabeţi, tineri si bătrâni, ci statului competent. Iniţiativa privată e mai rapidă si neîutrenjpr activă. Eu nu aşteaptă cinci, şase viei i, să se petreacă o coincidentă. Viitorul mare industriaş, care nu creează societăţi şi firme, în vederea ('alimentelor avantajoase, dar tare vrea sâ lucreze Intr-adevăr, s-a instalat înrode.auna iekin, eu o menghină si un cuptor de topit mcLale, într-o maga/ie, iar marele grosisr de peste douăzeci dc ani de muncă neclintită a venit de pe Amaradia cu cobiliia şi două coşuri în spinare, ftrngadiru vindea petrol cu ga mira ca orice găzar. Oamenii estia, cum zic oltenii, au întodeauna timp si „mijloace". Argumentele în sensul unui abecedar bun rămân aceleaşi de acum patruzeci de ani si pe care din an în l’.isre, Ic-ain tor amintit. Poporul trebuie sâ şlie carte, neapărat, iui încape vorbă, iar mângâierea că ignoranta, confortabilă, poare să en; — Prepoziţii, conjuncţii, adverbe, morfologic. Toate problemele de carc n-ai mai auzii. Intr-adevăr, extraordianar!... Dar mi-ai scris eă era s.i avem această gramatică, dar ca n-ani avm-o... Tocmai. Suntem nişte ncnorocui... Si dc ce, mă rog- n-am avut parte dc această gramatică? biindcă amorul a refuzat sa o scrie. — Nn înţeleg... Vrea să Iaca gramatica şi refuză să o facă? — I s-a propus, ca autorului didactic celui mai apt. Ştia că o gramatică se sene numai la câte cinci suie de ani o dată... — Cum să tiu sriu?... l'.ditorul n-a insistai? — Propunerea uu i-a făcut-o un editor. I-a tăeui-o Ministerul de Domenii şi Agricultură, de acord cu cel de Comerţ... Iarăşi simt că nu prea înţelegi... Autorul era eminent si în chestiunile agricole şi comerciale, nu numai în gmiliaucă. Avea un unelti, la Brăila, cerealist şi onoratul Iui părinte îmbrăţişase din fragedă copilărie' carieta comerţului ele coloniale. - Arunci e normal... Crezusem ca o asemenea propunere trebuia să vie de la Instrucţia Publici. — Instrucţia Publică avea gramatica ei. ba mi se pare ai avea vreo cincizeci de gramatici. Dar celelalte ministere n-aveau. Nici corpul pompierilor n-are o gramatică proprie. - Fiecare cu gramatica lui... - Narural... - Ce pii.cn.l! Popor (ăra noroc! Puteam să ne deşteptăm si noi. Sâ vorbeşti două mii de ani româneşte fără gramatică... - Ce imbecilitate! - Nii-t oare ceva de făcui, domnule profesor? R'DOR A1U.1 - Nu mai e nimic dc fiicur. - Sa ne alegem ai o delegaţie. Academia, universităţile, presa, clcml, armatf, magistratura şi sa nc ducem la autor, in pmcesie, în costum nai ional şi cu steaguri şi să-l rugăm sil serie gramatica. - Dogeai >a, că refuză. - A refuzat ministerul, nu o sâ refuze ţara... - Relnză, că e capricios. ■ ■ O să-l convingem sâ prim casca. - E grec .. - A! c grec? - E grec diminutiv... ■ A! c grec diminutiv? - E grecotei... - A! e grecotei! 1943 O CARTE Citesc o carte, a cărei frumuseţe sc zăreşte de la litiu: Ocrotirea păsurilor. E prea puţin sâ spui că se citeşte ca o carte hunii. Aş prefera sâ afirm că se citeşte ca o poezie proaspăta si curata, care mai mult se simte decât se scrie. Suntem, în mijlocul unei lumi deosebire, un model de lume prezentă şi necunoscuta, a pasărilor miei, din care, la or;iş, între blocuri şi apartamente, se chinuieşte câte una într-o colivie. Cântăreţele au seminţe din belşug, ouă de furnică, beţe, cuib, z:ihăr intre zăbrele si un scrânciob mobil, ea .să se dea încoa si-neolo. tot ce n-au celelalte, l.e lipseşte numai ceva, ceva pe care celelalte îl au: libertatea, o ficţiune. l’Uil ICISTICA 219 Ce-mi c că baie din aripi Intr-un coteţ un in codrul verde, dacă are ce să mănânce şi adapost? Asta-i uxua problema şi la sticleţi, ca şi la oameni, ficţiunea. Dai din aripi, dar nu poţi să zbori. Despre om, care-i jumătate trup şi jumătate duh, se povesteşte că şi în huituri el sc sun re bine. Când zboară şi e slobodă, păsării îi trebuie de amândouă, şi adăposi si sămânţă. Natura s-a juetl în ioaic felurile cu ceea ce laboratorul numeşte materie: pe lângă coşcogea elefantul a dac drumul uuei sumedenii de vietăţi de catifea, te miri ce mărunţele. Cartea pe care o citesc c a păsărilor minunate, vrabia, scatiul, stidecele, ciocârlia, privighetoarea, până la boigros si pietruş, ceva mai puţin mici. Nu ştiu nici eu cum le cheamă pc loate peniru că se întâmplă în srunta noastră, despre păsări, acelaşi lucru ciudat ca şi cu planiclc şi insectele: n-avem numele lor, cu portret in dreptul numelui, aşe/ate în ordine informativă, cum ar fi, de pildă, despre vegetale, Flom din Franţa, Elveţia şi Belgia, cu cinci mii trei sure treizeci si opi figuri, reprezentând caracterele tuturor speciilor, de Bonmerşi I ayens, ori Nurnele, florilor, aflat prin metodă simplă, fură nici o noţiune de botanică, scrisă dc Bnniuer singur. Această ultimă carte cuprinde trei sute şaptezeci şi două de fotografii în culori si două mu şapre sute cincisprezece gravuri... Ştim păsările din arborii noşiri pe franţuzeşte nu pe latineşte şi nu le şmn pe româneşte............Yunx Iorquilkt bura la grinda Pic-cpeiche. trourneau.. Dar să ne întoarcem la canea pe care ani închis-o. Păsările mici sunt ameninţare să moară de foame şi de imeinperii, nu numai mâncate ele alte animale, cu aripi, şi ele, sau cu patru picioare, dibace în vizitarea cuiburilor cu ouă şi pui. Le trebuiesc cuiburi făcute de om şi aiţatate prin pomi. Sisccmclc sun l numeroase, ca la stupi. Se dau dimensiunile şi 220 TUDOR ARC.Hi-Zl planul, indicaţii cum vor fi aşezate, tocul corect, exaei .şi amănunţit. In Hrantac întemeiată şi o „Ligă pentru umtcctia păsurilor", de carcs-an ocupat cu roată seriozitatea savanţi de rcpiuaţi.) unui Kdmond Pctiil r. membru al In.sriturului; director al Muzeului de Istorie Naturala. Oamenii de şoinrji n-au crezut ca li se scade prcsţigitil, daci vor îngriji ca piţigoiul sa aibă unde să .stea. şi cc să ciufulească iarna... I.a noi, protecţia animalelor, luată în grijă de câteva distinse doamne, e indirect obiectul zeflemelei, care batjocoreşte, uneori şi prin scris, nula şi dragostea de ele. înfăţişarea delicatelor făpturi vioaie, al căror suflet străluceşte in nişte ochi scăpărători ca scârueia, a .surprins-o aparatul fotografic în gospodărie, acasă. Una le aduce puilor o larva de cărăbuş, dezgropată din brazdă: se ştie că acest gândac, văr-măror când începe să /.boare în stoluri, stă în pământ, până să se nască, trei ani întregi. Alia vine cu viermele omizii verzi. Pian major are pliscul încărcat de zeci de insecte. Ciociniroarea verde (Cratima piridis) .scoate viermele din trunchiul pomilor, încercând cu ciocni de-a lungul canalului sfredelit de para/ir, până ce nu se mai aude gol. In puncrul mai ciocul dă un burghiu precis şi limba, mai lungă decât ciocul, şi chioară, sc lipeşte de vierme şi-l scoate afară. Toarc păsările mici trebuiesc păstrare şi pentru estetică, dar mai ales pentru utilitate. Cine-ar li crezut, la ţară, câ si liliacul, bufniţa, cucuvaia, păsări mai mari si de noapte, ceea cc. din supcrsritie şi prostie, reprezintă pentru bunurile săteanului o avere si o economie? Îmi pari.' rău câ Inimoasa carte pe care ani cuir-o nu e scrisă în româneşte, casă o răsfoiască roii cărturarii satelor noastre. Cui ar vroi să o traducă, i-o dau cu împrumut. Dar, poate câ mai imâi dc toate, aceşti intelectuali rurali si autorităţile locale se vor Înţelege să întocmească. dtlpa o anchetă in toată tara, uşor de realizat prin prelecruri si primării, un dicţionar al I'UISI .ICISTIC tuturor păsărilor din România, în câteva limbi, Celălalt dicţionar, al plantelor, există, scris prin ostenelile personale de domnul Paut/.u. care. dată ar fi losi ajutat de srat, ar fi dai limbii româneşti un inventar botanic la îndemâna oricărui ignoram, ca Boimier cititorului francez. 1943 GRF.C, HLIiN Şl (iRFXXHTd jVI-a vizitat azi-noapte umbra fostului meu dascăl de greacă, domnul (iatei, ca să-şi mute c.ire puţin ochii îtnr-altă parte, când mâna lui trecea în rnatriculă nota definitivă, cei mai buni elevi ai lui îi irimueau din ajun câte o catul de vizită, atârnată de un kilogram bcctiniis de tutun. Inteligentul şi eruditul profesor fiind dotai cu simţul estetic, ca un anist, prefera ruturml de culoarea cosiţei florentine, atu cărămiziu, şi n-ar Fi himat cu nici un preţ calităţile noastre, evocatoare dc coceni. Acceptarea nuanţei celei mai fine de asemenea condiment al melancoliei era condiţionară neapărat şi de o curie de cărticele „lob". Elevilor recalcitranţi cu datina li se acorda o eorijeuta, pentru medi tarea chestiunii până la toamna, când bcctivismul şi „Jobtil" răspundeau in septembrie corect. Domnul Caiet vei ieri tocmai din Paradis, unde.sălăşluieşte încă demult. L-am primit, se înţelege, cu toată deferenta, rngându-l sa stea pe locul meu, pe singurul scaun din odaie, la masa de lucru. Mă gândeam cu amărăciune că nu i-aş putea oferi decât „Naţionale". — jVIuIluivicsc, nu-a răspuns, daca aş fi singur, am sra până la 7.iuă, cu plăcere... Sunt însoţii. Dar nici nu mai fumez. ) ■> ■) ARG1 !F.Z1 Venise în!T-adcvâr cu mai mult suflete după cl, care aşteprau m balcon, o delegaţie ele suflete elene. l e-am recunoscut şi am dac mâna cti fiecarc: Fraclie Duro, Giovanitlis, Timinadis, Zapa, Zorru si încă alţii câţiva. Acum, nemaifîind nevoie dc paşapoarte, sufletele manifestau o sincciirate perfectă, Bănuisem in ca de ia alfabetul alfa. vita, ghama, delta, că domnul Gatei ar fi fost poate un palicar, asemănarea Uli cu Socrace şi gluma lui elastică păreau să ateste originea mediteraneană şi vizita in capul unei deleterii peninsulare conl'ivma o îndoială. pe care tiu coleg o tranşase de acum vreo pairuzet i şi ceva de ani. In fata unei căderi sigure la um exutiH'ji, imposibil de corcciar cu ruinn .si (oiţă, i-a strigat în guta marc: ■ - Caţaoane! A urmai, atunci, în clasă, dinaintea unei co misiuni şi a publicului părintesc, o tăcere înfiorătoare. Cincizeci de elevi au intrai în pământ, dascălul a încremenit •- şi şcolarul impertinent ,1 trecut... Xenoton, Arisiofan şi’l ueiride iusescra biruiţi, de odrasla unui lăptar. Dar în el se răzbuna, şi candidatul roman, desigur un măgădau de douăzeci şi cinci de ani. Şcolarul de cinci ori repetent era bulgar. - Am diseimir ieri cu domnii de faţă, în Olimpiii necon.slin.iit, despre articolul diumiiaJe Griimâlkti, /.isc domnul Gafei. Nu ic irira aşa la mine, „Duminica'1 ne vine regular. 1-singura revista care ni sc distribuie, fiind consacrare zilei Domnului /,eus, şi tovarăşii mei au nostalgia limbii româneşti, de când au încetat oncc comerţ cu Bucureştii. Domnit! Duro avea firma „La Regina Leilor", iar domnul Zappa e vestirii] simigiu moderni.si. autor al losrelor celor mai celebre plăcmţi. A lasar cl sasezeci de milioane lei aur patriei în suferinţă, dar timpanul recunoştinţei dumisale sufletesc nu mai poate sădea uitării bâiaia în farhiric din strada Sf. Niculae Şelari si I’UHI IO.S I |(„\ apelativul diurnului care l-a iuuvutir. „Băiete, sa lle jumătate tu carne şt jumătate cu brânză!'1 - Ma rog, răspunsei. Ca sa zic aşa... bineînţeles... .să va explic... - Nu re grăbi, ai răbdare. Domnii aceştia susţin ca dumneata bagi pe toţi grecii înrr-o oală. Nu-i aşa că ^resesef l'.ra să fac un calambur,.. - Exact. - Vezi, domnule Zapunzaehis! b cum ţi-am .spus cu, zise domnul Garei. adresându-sc unuia din delegaţie, cu ochelari. Dă-mi voie să recapitulez în laţa domnilor, adaose domnul Cărei, îniorcându-se carte mine. Nu vreau să continuo să creadă că ari rămas cu vreun resentiment, in urma felului cum a-ţi h)St servit. Domnii ţijj foarte mult la cavalerismul amintirii şi n-ar voi în ruptul capului să cadă oprobiul asupra unei riohile rase, din pricină ca s-ar fi găsit, poate, din simplă eroare, îutr-o briîiizoaîcâ un gândac, cliair dacă ar fi fost... înghitir. ■ Vai, domnule profesor!... Hoincr, Praxirelos, Aristolcl, Poricle! - Tocmai! Aşa am argumentat si eu... Când scrii grec, ai ceva contra? Sunr sigur că nu. Crecul e grec. Hclias1. - Evident., domnule prolesot: Parte.nonul, liuvipide, descendenţii lor, atât de numeroşi, prietenii mei... Uite, pot să vă spun confidenţial, eâ am avui si eu tiu grec în familie. Domnul Xappa surâse strângând un ochi cure un suflet vecin. I e-am mai spus că grec mi-i totuna cu „grec diminutiv'', cum ai sens dumneata, şi cu grecotei... E ca şi cum ai fi zis fanariot; ă.sta nu e grec elen, e o lepădătură, tin corcit. N!u-i aşa? - Bineînţeles. - Să repet, zise domnul Gacei. ce le-am spus venind pc drum: grecoteiul nu e grec, e un grec de contrabandă. Iu România zbiară ca un român si cere românilor socoteală: întocmai ca în Crecii ia, unde răcneşte ca un grec. Grecoteiul 224 runoRARGi iry.i îşi asumă toate steagurile şi patriotismele si când n-are alte articole de vânzare, grecoteiul vinde şi grcci. Le-am spus câ dumneata nu ai în vedere un grec adevarat c:i o aproximaţie detestabilă. - H clar, domnule profesor, - Atunţi dişcucia inutila, ziseră intr-un grai toţi delegaţii. Ne-am înceleş... Au mmr... - Grecoteiul din observaţia dumîtale, zise domnul Gatei, îl cunosc. Nu ştiu în plăcintă domnului Zappa să fi fosr vreodată vreo gânganic, dar ăla iţi strănută Ja cafenea în calca şi te stropeşte şi pe buze. Dar tor a luaL ceva de la grecii adevăraţi: e politicos. Scoate batista şi te şterge la gură şi-ţi zice: „M-am făcut îiitr-adins“. Şi-ţi mai lasă puţin strănut pc buza şi din batista lui. 1;. adevărat:" - Koartc adevărat, domnule profesor, şi nu ştiu cum sâ mă sciiz.cz. Să nu rămână vreo îndoială în Paradis, vreun malcnrendti... într-o zi o sâ viu, poare, şi eu. Grecii an zburat pe tinde au venit, pohindu-se unul pe altul, şi m-am salutat cu ei de pc balcon. Nu mai încăpea nici o supărare. 1943 GRAVURĂ ŞI LITERATURĂ In loc ele sfeştanie, Grupul Grafic îşi deschide această a treia expoziţie cu o scurtă cuvântare. Scriitorii nu sunt la nelocu! lor într-o manifestare a gravurii. Si pana unora si dalta ccleilalte. se reduc, în faţa ochiului, la o expresie de analogii: a câmpului alb şi a oilor negre... Gravura scrie figuri, condeiul schiţează cuvinte si ]n;w.iasTK;Ă amândouă sc folosesc, împreună şi deosebir, de aceleaşi mijloace publice de rostire, tiparul. ['ana l;i iuvent i:i loiogralîci şi a discul ni de zinc, care-i plata dc gramofon a gravurii mecanice, gravura şi slova sc asociau strâns, la noi, în cărţile bisericeşti. Fiecare pagină chirilica era tr;ir;iră c;i ti stampa. Tăieturile scobite în lemn, reproduse de-a dreptul, cu clişeul original, minorele si carifelările obrimite cu acul de săpat, se păstrau pe hârtie intacte, pe când caracrcrul de operă de artă al unei literari, iu industrializarea fotografică dispare, in ultimii treizeci de ani, numărul materialelor, adaptate la stiletul gravorului, a sporir cu unul, neaşteptat: linoleul. materialul nou. venit cu o tehnică nouă. E regretabil că edirttrile mt se întorc la tradiţie, care corespunde si gustului celui mai evoluat: Expoziţia Grupului Grafic e o demonstraţie că gravura romanească poare să exprime cu o egală stăpânire a obiectului, şi emoţii, şi idei. şt privelişti şi portrete, şi să lacăditur-o carte o bijuterie. Cu toate că stagnează la zincografia in culori a calendarului popular, refuzând să apuce drumul de acum o sută de ani al şcolii de la Mănăstirea Neamţu, ilustrată de monahii Teodosie, Darnia.il şi Macaric şi de o întreagă generaţie de călugări artişti, editurile ar Lrcbui să se hotărască sâ colaboreze neîntrerupt cu meşterii gravori actuali, la îniTtimuserare,) arisrocivincă a Ltnui text. Din Grupul Grafic fac parte şapte colegi: doamna Tun ia Baillavrc şi domnii: Marcel Olinescu, Vasile Dobrian, Dimitriu-Nicotaide, Gheorghe CeglocofF, Paul Constantinescu şi Niculae .Ştefan eseu. Patru dinir-tuşii servesc integral negrul si albul, iar trei semnează şi gravuri în culori. I rebilie pomenit, nu fără tulburare, al optulea camarad, Alexandru Basavab, umil din întemeietorii timpului si cate a participat la primele doua expoziţii. Basatab s-a pierdut, încă 226 TUDOR AKGHL./.1 din primele lupte, în război. Nimeni nu poate sâ creadă ca înrre dispăruţii anonimi nu ar fi şi el în viaţă. Camarazii îl caută cu tţândul, când clipind ca o candelă, când aprins cu văpaie, ca o făclie, şi îl aşteaptă, fn expoziţia lor de azi ei îi socotesc prezent. Al nouălea venit Ia (Trupul Grafic e un discipol, cel mai tânăr şi mai înfricoşat că a fost primit dc maeştri: Mi mira Arghezi, care expune desene cu pana... Doamnelor şi domnilor, artiştii vă ies înainte cu tot cc-au avut în primăvara asta mai frumos. 1943 FLORILE S-a pomenit în numărul trecut de păsări, de păsările livezilor şi grădinilor, ale căror nume prea puţin cunoscute cărturarilor noştri nu se pot identifica în ivirea pe ramuri a uneia nemaivăzute. în privinţa plantelor, buruieni şi bălării, ignoranţa culturala a adâncă, numărul ierburilor fiind imens. Ne lipsesc din vocabular tot a rât ca cuvinte... Lipsesc in realitate mai multe, poate că neînchipuit dc mai multe, dacâ ţinem seama că aceeaşi plantă sălbatică are mai multe denumiri intr-un singur judeţ, necum în toate ţinuturile tării. Căutând odinioară să iau însemnări, care să ducă la întocmirea unui dicţionar botmiic, numai în regiunea Corbu-Stolnici din Argeş, am umplut două coli dc hârtie. O sumedenie dc nume pitoreşti ale accIoraşi buruieni m-a împiedicat sâ duc inventarul mai departe. Marerialal dacâ îl aduni din toate sarele ţării merge la nesfâr.sii. Ar trebui să colaboreze la .strângerea lui roaLe primăriile şi şcolile rurale. i'uiiuasi'KĂ t7~ Un sătean din Râmnicul .Sărat ştia pe nume fot ce vedea din pământul districtului şi începuse cu invărătorul din comuna lui o alegere de cuvinte. Au murii amândoi. Săteanul avea optzeci şi cinci de ani şi nepotul lui numai vreo şaizeci... Jmi trecuse prin mâini interesantul lor caiet, completau cu ziceri, cântece, descântece şi întrebuinţări medicale. Dintre scriitori, ccl mai documentat fusese Caton Theodorian, autor de teatru. Intr-o convorbire lungă cu el, despre iarbă, pe nesimţire citase câteva sure de vorbe frumoase, nemaiauzite, numai din Oltenia. l)e obicei, scriitorii se feresc de această vastă mitolome m lasă neurilizare mărgelele şi scânteile ei, mărginiri la florile uzuale, cunoscute de toată himea, muşcata, garoafa, trandafirul, crinul, bujorul... F. de ştiut câtă vreme se poate păstra o nomenclatură orală, nefixată de condei. Nici miile de gâze care forfotesc în câmpie n-au aflat încă toate cum le cheamă şi parcă, prin farmec, se tot înmulţesc şi cele care sar si zburdă şi cele ca o gămălie de floare în vârf. Când insecta pare un fir dc iarba, când iarba c inscctă şi uneori ai avea parcă impresia că rând pe rând seconvcrtesc buruienile în gângănii si gângăniile în buruieni. O carte pe care o răsfoiesc adeseori cu muica plăcere e un dicţionar al plantelor, scris de domnul Pantzu, singurul dicţionar în felul lui, afară dc dicţionarul de buzunar, specializat, al Plantelor medicinale, scris de domnul doctor O. Zaharia (Craiova, 11)I6), interesant şi pentru un cititor de rând. Ccl dintâi reprezintă o muncă migăloasă şi grea, dând în trei limbi repertoriul unui număr de vegetale, necesar tălmăcirii unui cuvânt, care sună in trei feluri dar care nu corespunde unei noţiuni deslusite si acelaşi cuvânt traduce uneori mai multe alte nume deosebite în limbile străine. Copin adună scoici si melci, două miracole minuscule ale plajelor şi ale buruienii - si pietricele. Cum se numesc ele, nu ştie mama si tata mai puţin, si ar trebui să afle odraslele cel puţin. însă nu au căpătat copiii deprinderea savanţilor din TiJ DOU AKGHF./.l străinătate. dc a culcge duminica ierburile înrr-o tolbă pentru ierbar, (-ând i> să o capete, ei nu vor şti ce aduna şi plină la cursul dc botanică din liceu, făcut în abstract, li se pierde curiozitatea. Şi totuşi florile sunt primul alfabei, pe cârc au şase ani timpul să-l înveţe copiii şi sâ ihi4 mai uite niciodată. ]')43 iui icopiii Crezând că eram în legaturi tic simpatie cu directorul antipatic al unei gazete democrate, unul din tinerii lui redactori insistase, acum câţiva ani, sâ intervin ca sâ i se fixeze un salariu mai puţin indecent decar primea. Patronul, un luptător pentru drepturile şi respectul persoanei umane, îi da :> mie (una mie) lei, pe lună, pentru o pagină zilnicii din gazetă, cerâmiti-i lor felii! de similitudini; literare, polemice, artistice, teatrale, reportaje; o simili-enciclopeclie, implicând priceperi studiate. l.)in când în când, îi acorda şi onoarea să semneze cu numele întreg un articol „de fond'', î'n care sâeâia sau vreo mare putere străină, chemata la rezon, sau detestabila burghezie. în ce priveşte prestigiul personal, tânărul se simţea autorizat. îşi aranjase şi un cap la trâcr. Hind fiziceşte cel mai prezentabil din rândăşia ziarului, el era însărcinat si cu misiuni discrete, în urma câtorva aluzii strategice la gazetă: alegorii de atentat la ba/amar, necesare difuziunii bunelor idei. Am servit întodeatma, indiferent de caliraic. necum de vârsta, din toata inima, pe camarazii în suferinţă, riscând să mă iau cu stăpânii lor de păr. Am rupt şi... relaţii. Inii amintesc şi scârba încercata la contactul cu cinismul înfumurat al unui aventurier, intervenind pentru mai puţin, pentru o plata .1 unui foarre talentat ga?.etar, care a si murit, tărăgănată i’um.icbTiuA şi întârziata tâicva luni. Air salariat, un poet tic o gingăşie frageda, utilizai la grâjdăria altei ga/ere, nu avea cu ce sâ-si plâreasca unica masa de prânz, pe când patronul Loii cheltuia cu dezinvoltura inconşLÎcnţei subvenţii, ofrande, abonamctttc cu dublu .sens şi .salarii, grămadă. Patronul democratic mi-a obiectat că plăteşte prea mult o mie dc Ici pe. lună, unei nuliuiii, exploatară până la Tuberculoză şi c:i teşi trei patronii, iu urma intervenţiei mele, şi-au dat redactorii afară, neplaţiţi... Ei avuseseră prilejul să se considere, vexaţi câ im ochi străin surprindea mecanismul interior al idealurilor apărate. Aceste odioase creaturi sunt îutodeaiina protejare de împrejurările care le produc şi Ic întreţin, cu neputinţă să fie pedepsi Le pc loc. Patronii mi-au explicaL că tinerii lor sunt ţinuţi „de milă'1 şi că în roare zilele; erau solicitaţi de alţi ţineri, gata sa ia, cu torul gratuit, locul celor eliminaţi. Şehil de presa nu e nevoie să fie un scriitor: scrupulul literar îl şi încurcă. Li o marc strâmtoare, când i se cere să afirme direcţia vântului, e suficient să semneze. S-au cunoscut şi cazuri de scriitori carc-şi scrin numai numele, dedesubt. A citi şi gândi un hicru citit li se pare o îndeletnicire umoristică, iar a fi bun direcLor nu însemnează să scrii, să ai credinţe, adevărate, de pildă. Cine se simte mânat de idealul apariţiei unui /iar, caută întâi un „bun" administra re r, câteva stiluri de hârtie, o tipografie pe credit si o cchipă dc ţigănuşi. Chestiunile insignifiante sunt „culturale"' şi dc ele se îngrijesc, pentru că ţigănuşii n-au vreme, „băieţii'’. Fiind graruiri, băieţii fac cc-i taie capul; sar de-a capra, scoţ limba, îşi suflă nasul în palmă şi dau cu ea de-a a/.vâtlita, prin spaţiile goale ale gazetei. E salariul penibilei lor inexistente. Până una. alta, băieţii par satisfăcuţi. Dacă, eventual, ei încep să priceapă că zbegul e inutil şi grotesc, sâ compare, sâ deducă, sâ mi mai aibă ciorapi, sâ le Itpseasca doi poli pentru mănunchiul de micsunele al iubitei, gulerul curat şi cravata proaspătă; dacâ încep .sâ observe câ-si pierd substanta, işi hulscă 230 TUDOR ARC'ÎHL-Zl degetele inurd.tre de o cerneală, care ar trebui să li se înnobileze, ori se sinucid. patronul nu e câtuşi de puţin emotionar .şi nu st socoteşte răspunzător. Alţi candidaţi la jocul de-a musca-n lampă se propun. Unu! aşteaptă pc lângă cuier, unu) la scuipătoare, coi pc scară, trei pe i:roru;ir... Bieţii copii! !(J41 GRĂDINA ŞEl-'ULUI DE GARĂ Călătorul din „Expres'1 ar vrea să citească, şi citeşte, dar mi citeşte nimic... Monotonia dc rictac a trenului, paralelă cu monotonia rândurilor de tipar, îi fură atenţia, paginile trec odată cu kilometrii şi înţelesul povestirii se dezlânează în spaţiul dintre orizonturi. Călătorul preferă să se uite pe fereastră .şi pământurile arate, satele şi pădurile se învârtesc ca nişte sfârleze, cercuri după cercuri, rotite pe câte un pivot fiecare. O clopotniţă ia în vârtej un peizaj întreg şi liora se duce mereu înainte., a conacelor, a dealurilor, a semănăturilor, apucate de o ineluctabilă pasiune dc dans. Doi brazi s-au luat la inrreccre cu locomotiva şi fug piu ia cad, împiedicaţi într-o vale sucită. Bara trecerilor la nivel e ca o corahie cu catargul culcat şi femeia cantonierului, obligată să fie prezentă, primeşte defilarea vagoanelor şi a ferestrelor, cu steagul Înfăşurat. U11 viţel si câteva oi fug, parcă de-a-ndanuele, de spaima balaurului, care nici nu ştii când a venit mâncând pământul, când a trecut pe lângă gâşte si curcani şi când a pierit. Moara fuge şi macină fum. Caprele, mai inteligente, rămase cu tâcâlie din zilele meşterului Pan, fluicTâLor pe nai, nici nu vor sâ bage de seamă: ele ştiu ca e vorba dc o caravana de coviltire, mânară de toc. PUHUCISTIC Dc sure de ori, pribeagului din trenul hoinar i s-a prins inima de câte o .salcie .vi ar fi vrui .sa stea in aa de colo, departe, cu o turlă, a unui proprietar fericit, care probabil vecie trenul şi el si ar prcl'cra sâ călătorească. Acolo anele nu oşti, e todeauna mai bine. Dar ceea cc a impresionat mai mult pe calator e gradina şefului de gară, gara şefului gospodar. L'. o gară mică, înrr-o gradină mare. 'foare aspectele si 7t;oniort-lr ei sunt interesante, bătaia mânăscircască a clopotului, care vesteşte trenul, uniforma cu şapcă roşie a hincrionanihn. drapelul agitat a joaca, semnaii/atoarele, apartamentul din etaj, al familiei şefului de gară. La o fereastră, cioi copii cu <5 pisica trimit Expresului sărutări, l.a drum, si între oameni, necum încrc copii, se urzeşte o colegialitate ca îiure fumători, care, Iară să se cunoasca, îşi aprind ţigările unii de la alţii şi se salută colegial. Călătorul ar vrea să fie şeful de gară şi să stea în grădina lui, care s-a strecurat fulgerător printre clădirile roşii, netencuite, ale staţiei, insulă verde, exuberantă, înrr-o câmpie, zăcma-n arşiţă ca un heleşteu cenuşiu. ( aim s-a chemat staţia caro-a fugit atât de iute dinaintea trenului si s-a orientat către dreapta, brusc? Câne să ştie numele unei minuscule gări, care aşteaptă sosirile, orele, zilele şi timpul?... Călătorul ar fi vrut sa afle, ca să-i trimită şefului de staţie o sen.soare de mulţumire pentru darurile de umbră si de flori cu care l-a întâmpinat. Dar bucuriile adevărate, ca şi durerile adevărate, rămân necunoscute. 19'i:> DICŢIUNEA Aparatul de radio, dincolo de muzică şi dc informaţii, e si o scoală permanentă dc limbi grăite, cu care simplicitatea l'UDOR ARC.HL./.I să 1 barica mai înainte cit1 a fi ajurată de acest admirabil mijloc enorm tic cercetare şi control, ştrân.s intr-o curie, se deprinde la toate vârstele numaidecât. A şti o limbă este a vorbi-o, dar o ştii întrucâtva şi dacâ o poţi deosebi de celelalte. Mulţumită puterilor năzdrăvane ale ciudatei unelte de transmis cuvântul pe toate curbele globului la secunda orice ascultător ştie câteva limbi, încă de la vârsta de şapte ani, ce este şi cum e o limbă pe lângă geografia, climarul şi etnografia locului si ale depărtărilor la carc-i vorbită. între numeroase alte învăţături puse la îndemâna tuturor şi asimilate iute Li microfon, singur acest rezultat e o achiziţie de cultură generală. De-abia sculat pe picioare, micul individ e un erudit. Comparate şi verificate- limbile cele mai multe urâte, greoaie, bâlbâite, peltice primesc scrâşnetul dominant al plumbului si buturugilor consunantei masive. Latinii nu pot să adune într-o silabă mai mult de trei, în cazul cel mai rău, dar şi atunci ele sunt aşa venite în graî, că fiecare consuna cerând un aparat de rostire al ci, buzele, dinţii, limba, cerul gurii, subdivizare şi aceste aparate în exprimări de nuanţe perceptibile uşor, fac posibila vorbirea. Chiar cuvântul nostru întunecat rumpt, în loc de rupt, se rosteşte cu toate valorile Iui consunanticc fără să supere timpanul. Oricât s-ar lepăda de sine şi ar alerga după origini de pitoresc barbar pentru nu ştii cc biruinţă de încâlciri, romanii sunt mai lăţirii si decât ar dori-o. Hi tuilizea/ă numai atâtea consune câte sunt necesare ca să evite hiatul continuu dintre vocale, tendinţa lor fiind ca graiurile să cânte, ca gbiersu! păsărilor şi ca vioara. Poate că fluierul ţărănesc porneşte şi din nevoia sufletească clc a face fluidă o vorbire împiedicaiă, din nevoia iniei expresii verbale mai frumoase. Limba italiană eu ncîncreruplă muzica de ecouri, şi lrancezii îndulcesc şi mai mult rostirea cu o consună vocalizată, a mătăsosului r gutural, dc flaut, jumătate consună şi jumătate vocală. (Unele limbi ruh! JCISTIC sunt atât dc urâte, încăi ascultându-lo, vine întrebarea, dacă popoarele care le vorhe.se uu reprezintă în imperioasa problemă a întocmirii vocabularului uneori aproape onomatopeic, o animalitate încă nedeidegată .sufleteşte de pachiderm şi crocodil. Nici un om nu-i mai puţin om decât nlfi.il, dar pare ui a rămas în câte unii mai multă brmă decât în ceilalţi .şi câte unii sum câteodată un neam întreg.J Aparatul de recepţie radiofonică e un excelent probat şi pentru limba care ne interesează ce! mai mult, românească. Unii conferenţiari o vorbesc cu disiiticrie şi eleganţă, căci limba ne este intr-adevăr elegantă dacă c vorbiră clar, bine silabisită şi lără intonaţiile grosolane ale tiuei periferii, care se găseşte uneori în centru mai mult decât în periferie. S-a creat în cafenele un fel de dialect al ionului şi al pronunţiei care umple cuvintele .şi frazele de consune, consunând vocalele deschise acoperite cu căciuli şi pălării. Pauzele de gândire lăsate slobode în rostirea românească normalii se succed în debit, înăbuşite de un ison al sunetelor <1 şi ri, aşezare ca nişte silabe suplimentare după consunclc finale. Sonoritatea piere intr-o atmosferă de răguşeală în spaţiul ci îngust. Cuvântul dibuie şi .se strecoară târâş. Nu înţelegi cum s-a înrădăcinat această opacitate în limbajul vorbii de către foarte mulţi actori de microfon. Un curs de dicţiune administrat l-a Conservator ar fi distribuit, in public, rafinamentul de nobleţă al rostirilor noastre. La radio, şi bărbaţii si femeile, puşi să joace în o piesă, mai ales cu tendinţa de humor, par sosiţi la spectacol pe la orele patru spre ziuă, după un banchci la zaliana. Interpreţii sc simt obligări, ca să oblic clcctc de ba/., să-şi îngroaşe vocea până în stomac şi sa apuce un ritm verbal de cârciumă, lovit cu nasul de perete. Vorbind în particular ca lumea, pe scenă ci îsi adaugă ceea ce vor crede poaie că scoate în relief talentul: o personalitate de hăis si jxizcd. K o strmbarura voită, ca TUDOR ARGHEZI grimasa facerii cu ochiul si cu măseaua, condiţie dc a sc juca ti ' 1 bine comedia. Cineva şi-ar fi pus de gând, in lipsă de altă activitate, sâ numere şi fiă latre, pentru atingerea şi mai deplină a unui ideal de ţigânire a limbii, neologismele de la tipar. Limba adevărată e limba grăită şi această limbă e vorbită prost. Ostenelile teatrului şi ale staţiilor de emisie trebuie conjugate şi animale pentru i) dicţiune latină. Nu trebuie căutat prea mult; de la zona influenţuă de rostirile oraşului în sus, adici dc acolo unde poponrî începe să f/e naţiune. vorbirea c curară, lină şi dulce. Graiurile moldovenesc şi oltenesc, dimpotrivă, nu s-au trivializat nicăieri, nici în oraşe, nici la ţară. Era mult mai simpatică si mai aproape de Tihni, chiar retorica bombastică a lui Noltara. Dicţiunea teatrală suferă şi intr-alte privinţe. Nu încape nici o supărare când t: vorba de servit limba împotriva chiar şi a suficienţei personale. Sc organiza în vederea unei şezători lirerarc cu muzică un program dc citiri şi recitări şi era trebuinţă de câţiva actori şi actriţe, eJanu! declamator neputând s.i fie cerut decar profesioniştilor de carieră. S-a făcut o listă de posibilităţi. A lost refăcută lista de câteva ori cu numele uzuale cunoscute, luând alfabetul drept şi în zigzag. Cei mai buni cititori nu erau cei mai aplaudaţi artişti. S-au găsii câte cinei, sase mai mulţi interpreţi pentru Beeţbovcn şi Crieg: după o socoteală globală se puteau găsi şi douăzeci dc fiecare, fără să se scrimenscâ pianul şi vioiina... Pentru citirea versurilor lui Eminescu nu s-a găsit nici unul... Alţii m.inâncă silabele din aristocraţie sau părându-li-se versurile şubrede le dreg, iar în dicţiunea altora versul cu prozodia stabilă o ut pe diagonala şi se preface înrr-un vers, liber să şchioapete după fantezie. Sunt corecturi de nepricepere a texLului, dar si corecturi de ameliorare, unii dintre actori PUBLICISTICA ambiţionând şi Lunii poeziei, irintri de monotonia obişnuinţei şi novatori. Sunetul / semiton nu-i exact sensibil întodeauna. iar acel / dublu, compus dintr-un sunet întreg terminal cu fracţia lui şi cate corespunde sunetului /)'wW//c;diii franţuzeşte, e adeseori scurt şi sec. Diftongul cu linioară e aproximativ: în numeroase recitări s-nu diftongai două vocale rostite separat. Încetând muzica filmului, rima fiind expropriată şi cezura muiată, dintr-o poezie nu mai rămâne nimic afara de gestul patetic al interpretului, adaptat pe o ficţiune. Ceva mai grav; accentul ideii. Ei de ajuns o pătrime de ion acolo unde nu se cuvine, ca sensul versului să pară absurd. Ar fi de dorii ca Dicţiunea să se amplifice ia Conservator până la dimensiunile unui curs de totală amploare şi miile de reţele în care se împleteşte textul unei rostiri să fie inteligent şi meticulos pipăite, (ir cu fir, până ce deprinderea urechii şi a gurii vor putea să puie in reliel si podoaba roată limba noastră, urâţilă dc vreo douăzeci de ani încoace. Sion putea scrie cu naivitate şi bună dreptate şi fără să cunoască rostirea epocii de cultură că: „Mult e dulce si fnmto;is;i, Limba ix vorliim, Alră iiui!i;i-;iriiii>iiioasa Ca ca n li găsim. “ Câl priveşte pe .scriitori, chemaţi să purifice limba cu condeiul si realizând-o plastică sâ-i dea ecouri limpezi şi muzicalitate, pe lângă o cumpănire dintre neologism şi cuvintele încctăicmic, muliv. din ele fund fosre neologisme ia timpul lor, ei au încă de lucru, orientaţi dc un simţ care se numeşte gust nesupus intruziunilor venire de la uişic amatori şi falşi grămătici necaii ficaţi de nici o realizare literară. Scriitorii irebuie sâ elimine tot mai mult nişic clemente parazitare ca /r/si îşi introduse parcă într-adins, ca să acopere 2.V> TUDOR ARC,I-IJ:7.I limba dc erupţii .şi eczeme şi să o silească sa se scaipine fie c)c în toată literatura. 1943 RĂKlAî S'ANĂTOS! Da, desigur, e cum îmi scrii dumneata, un tinerei scapct, care a făcut îmrncârva obiectul lableici precedente. kl sc complace în .situaţia de Jasilare, de-a nu însemna prin construcţie proprie nimic. E întodeaima mai lesne să re uiţi la bordeiul altuia şi sâ spui că c prost focul. Vreau să ştiu cmn va fi al dumilale, pe carc; nu l-ai început şi pe carc 11-0 .să-l mai faci niciodată, din lipsă de teren, de materiale, dc timp, şi de inspiraţie. Eşti sărac. I, nedrept sa Hi sărac, Pâra îndoială, dar sărăcia de substajiţă e o sărăcie totală şi definitivă: sărăcia cu adevărat neagră. Cum aş putea să re ajut intr-altfel? Te las în voie,să hâulesti împrejurul bordeiului meu, zgăit la pereţii lui daţi cu var. Por să-ţi afirm că sunt soliâ şi că i-am bătut cu pământ bine Irământat. Incearcâ-i cu copita, cu cornul. lntelcctnalmente. unul e proprietar si celălalt client de horei, ia mansardă, cu geamantanul toară viaţa târâş. La aceasta materie, a intelectului şi a creaţiei, cum îi zici, exproprierea e cu neputinţă, singura satisfacţie pc carc ţi-o poţi acorda este să con testezi dreptul la proprietare. Dar c o sastisfactie dc mare indigenţă, căci dacă e valabilă contestarea materială, cealaltă, e derizorie şi satisfacţia tămânc meschina. îmi vorbeşti în scrisoarea dtmritale de tinerelul carc nu întârzie sa vadă că dă greş. Mâ gândesc la el cu multă plăcere. Dezgustat c.e un plagiat de profesie, în care a chelmir orgoliu steril, el s-a apucat de un meşteşug onesr şi a dat câteodată intre mânjitorii hârtiei, scriitori. Toarcerea caietului meşterilor nu I’l.mi KXSTICA trebuie înfr-atlevâr sâ sc oprească si cine ar duce plăpândul (ir dc aur mai departe, dacii nu un tineret apr dc asceză si de jertfa de sine, capabil de eroismul unui ideal purt.it sus, ca un vâri de lance? Am k1c.i1 merită .sa şt mori în drum pentru el. Dar nu c nevoie, îţi ajunge să-l trăieşti. Nici asta nu c uşor. Niciodată, nici unul din scriitori care au sporit bibliotecile cu o carie, im şi-a pier dur vremea în .« :i.:: u: dc cârpaci. F.i nu s-au niulţnmîr să caute în ruuieguşuri şi talaj. Din deşeuri Ic dulgherului nu .se pol reconstitui grinzile si stâlpii unui pod de trecere prin întuneric si clădi bordeiul de lângă el. Numai tineretul scapet.se poate simţi realizat, înn-o luptă de-a briceagul cu copacii şi în adunarea frunzelor uscare din pădure. Să auzi ciocanele muncind în potcovarii şi sâ crezi că ai anulai o datorie, trăgându-ri plapuma peste urechi, e o mângâiere dc infirm. Citesc adeseori, ea şi în pagina dumitale, dojana tineretului afirmat împotriva tineretului sterp, un tineret preocupat sase ia la întrecere cu .săgeata, pe când camarazii [or neînzesinui aleargă după trăsuri, irirari de mişcarea pc care o latră, cu o trăsură în sus, cu altă trăsura în jos, în zigzag, pe aceeaşi stradă. Uit căieiandrti literar e fără activ. Dacă ar avea o carte scrisă de el, acest capital de autoritare i-ar da dreptul să fie şi lătrău. Nu o are. Dacă ar avea-o, lătrătura bar ruşina: a căpătai o conştiinţă. N-ar mai alia imeres a sc măsura cu fracţia .si cu crâmpeiul, hl s-ar măsura cu opera făcură, certificat şi al dreptului de judecată şi seniintă, dacă asemenea drept mai este în srare .sa amuze pe cel care-l are. Tinerelul seapet are, in schimb, darul servilismului, adeseori. El slugâresre din vocaţie necazul molcom si mediocritatea distribuitorilor de bacşiş: un plic, o bilă, o diplomă, un prânz, după categorie. Elogiul prost alternează cu injuria proastă. Anume oameni, parveniţi prin aventură la locuri nemeritare si luxos retribuire, trăiesc în iluzia ca pol diminua indirect o fatalitate si menţine un echilibru lals mj^hebar. I'UDOR AlU’Hr.71 Mulţi păreri izbutesc să stea în picioare, prin aderenţa spoielii. Nii'ti doresc durui talc aşa bordei nici, mai cu scârnă, astfel de turn. Dar proprietarii lor mi sunt nici tineri măcar, sunt numai scripeţi si scapeti bătrâni. Rămâi sănătos! 1943 GRADINA 1 )e la primăvara, din nişte însemnări făcute, acum un limp, în acelaşi loc, s-a repetat iarna dc mai înainte, de câteva ori. Mărţişorul s-a legănarea un pendul, pe sânul fetelor frumoase, între zece grade calde şi zece grade frig, gata sâ li-t îngheţe. Câteva zile, un vânt, care a fost un uragan, a uscat grăsimile lăsate pământului dc* generoasa dăruire a zăpezii ş’i acum cazmaua, împinsă cu talpa, pătrunde la răsturnarea brazdei greu. Fiecare gospodar îşi face grădină cu o brazdă, două, rrei, o întinerire a timpului, ce-1 îmbătrâneşte fără să-şi dea seama. Ora trece şi-i zgârie lin obrazul cu acul ei nevăzut; azi un semn, mâine altul. Singură oglinda şopteşte, din când în când, o dată la şase luni: ..Camarade, Îmbătrâneşti1' şi camaradul se mai îndrăgosteşte o clară, casâ fie mai tânăr. Dragostea, care nu-i fa cc sâ sufere la nici o vârstă, e a florilor gingaşe. Ele-i dau in schimb tor cc culeg petalele lor mai suav, din parinniunie şi culorile ascunse în lumină şi-n ţărână. Di/l părţile oraşului, ale crescătoriilor dc plante, funcţionarii şi muncitorii, proprietari ai unui petec de loc, vin încoa cu cârc un puiandru de pom la umăr, cu câie o rădăcină de rrandafiri, răsadurile viitoarelor grădini dc o şchioapa, (.ele opc caise ivice la vară, aurii, în peruca de frunze din faţa ferestrei, vor avea preţul bijuteriilor moştenire de la strămoşii Pl 'BJ ICIVIICA bogaţi. Străbunul împărătesc al tuturora, pământul, e înrudit cu fistecare, fiind pretutindeni de hră şi alături de neporul lui. Trăia odinioară în Bucurcşu şi i-aş dori sâ mai trăiască, şi a7.i, cine ştie cât npă cât se afirmă, ea va fi extrem de utilă în viitor, deocamdată neînţeleasă de vulgul profesoral. Intr-adevăr, neiniriarilor, adică proştilor, noua ştiintă le .sr.îrnesfe o violentă antipatie ca jc/unismul dc confesional. I’silio teluri ca procedează prin aşa-numireie feste. îi pui o întrebare unei copile, pe neaşteptate, ca şi cum i-ai arde o paimă. Dacă plânge e senzitiva, dacă sc întristează fără lacrimi e de natură melancolică, dacă-ti răspunde aruncându-ţi ghiozdanul cu cârti îir cap e un element primejdios. Notarea se comunică mai depune cti fişa. investigaţiile interogative ale acestei noi pseudoştiinţe carc deriva din instinctul poliţist, deviat de la prolcsiuitea detectivului, srmr notate în dreptul rezultatelor, pe o foaie de registru, destinată să fie un al treizecilea act al omului administrai, actul lui secret de urmărire, de-a lungul sau de-a scurtul unei existente. Aceste cercetări trebuind începute din şcoala, generaţiile de după noi vor Avat senzaria că sunt învăluite într-o reţea de spionaj m' vor aparţine sufleteşte Parchetului, dacă savanţii acestei discipline, TUDOR ARCHKZl ivitn la o răspântie de cretinism modern, vor fi lăsări să operele cn fălcile intacte. Cititorul o să aibă numaidecât o idee exactă despre ce este psiliotehnica, dacii-1 voi reproduce două întrebări puse elevelor Linei clase a treia, de către o echipă de psihotelmidcni, tăbărâţi acum câţiva ani, cu o neper misă permisie a fostei autorităţi şcolare de atunci, pe un liceu de fete: (maia întrebare: „Ţi-a venit gândul sa fugi de ae.isă?“ A doua întrebare: „Ai vrut să te sinucizi?* I)c prim;-. întrebare a satirilor din coinisiune s-ar h putut anina şi o adresă cu perdelele roşii. Nimeni nu se va îndoi de veracitatea acestei preci/.ii caud voi afirma că stupefiantele întrebări dc mai sus, dimpreună cu altele, mai anodine, dar perfect stupide, au fost puse clasei în care se găsea copila mea; ceea ce m-a hotărât, paralel cu alte moiive şi mai infame, dacâ e cu putinţă, şi acelea încă nepovestite, să-mi smulg copila din şcoală şi sâ o instruiesc la domiciliu. 'Iestele fiind, nu vă vine să crederi, -secrete, am putut căpăta şerif pregăriiă dc echipă, cn complicitatea unei profesoare care le-a furat. în obsesia de a scotoci inima tineretului cn spiraclul, s-ar putea să fie un mic7 ile ceva. Dar mânuirea acestui subtil ceva cere o inteligenta apropiată dc vocaţie, care nu vine de la o şcoală şi dc la o reorie. Câţi medici dîntr-o mic au intuiţia;;cd(ii lucru dc inspiraţie dc ordinul muzicii şi al poeziei, numit diagnostic? l otuşi profesia de aproximaţii a medicinii constituie un monopol, întărit de lipsa oficială de responsabilităţi. I o.ite celelalte meserii răspund în justiţie, afară ele a domnilor doltori. Atenţie la viraj! Se poate ca reveriile vreunui for. vreodată, cu compcrinţele distrate, să creeze pe lingă brevetul dc Jr.sculnp, de moaşe, dentist si spirer, breverul de psihotehnician, cu privilegiile de exluzivitate cuvenite unei aberaţii ştiinţifico dc ordinul ghicitului cu gâclilâri în palmă. l‘J43 PUBLICISTICA VIATĂ SAL1 SCAMĂ? Nu .slin unu s-a făcut că în relaţiile dc distanţa. de postă, dc telegraf, dc reiefon. dc calc icra Ui. iipse.se câte două cuvinte la fiecare operaţie dc trimitere şi de primire, cuvântul caic denumeşte pe cel ce trimite, şi cuvântul de simetrie. „Expeditorul" are un caracter de Urmă dc specialitate, „tn mir."! ton îl" e-o vorba fabricată, ca şi ,,oprire" la tramvai, in loc dc „siaiic'\ cuvântul exact. Cuvintele exacie.suiit.siipu.se regulii de ncsiltiicie. De oriunde, ar veni, de la liliade sau de la gramatica lui Caragialc, tonul de pedanterie e hilar şi grotesc. Aci stă toată chestiunea laimosului neologism, care nici jui c o chestiune; pe tm centimetru de sinii. La telefon n-are nume telefonic nici domnul care telefonează, nici domnul telefonai. Cel mai lericite intermd' diarul dintre amândoi, teielonisrnl, care a primit o denumire acceptată şi de sens si de sensibilitate. Un nume compus cu „ccl cc", ar )1 biblic şi inactual; tm bou înjugat ia uri automobil. ,,( ',el ce trimite'*... „cel ce primeşte''... îti vine mi ştiu cum. „Primitorul" e pasiv si nu corespunde, „destinatarul" e hidos, ca şi „dcstiiuirorul". „A telefona" e iarăşi cuvânt exact. Primul criteriu, dupaal simţului, care-i un complex (gust, ritm, au'.’, compoziţie, hi.uus, cacofonie, circumstanţă de grai şi de scris), nu poare să fie decât exactul si justul. Cuvântul propriu constituie o dificultate şi a scriitorului, amăgit în cuvintele de adiacenţii eu el şi nu intodeauna biruitor. Dar daca limba e naţională, cuvântul e individual. Nn scrie şi tui vorbeşte nana, vorbesre si scrie un individ. Au scris Ca.it tem ir şi Miron Cos tiu. au scris Eminescu si Alecsandri; Lucian Blaga scrie ca el. Vezi, mai trebuie ceva, ceva ee-i lipseşte domniei sale unui domn: stillu, la propriu si la figurat. Singuratice, cuvintele simt nişte mangal, impareclieate ian toc: sufli şi iese jar. Suflul şi scânteia!... Nu e de ajuns chibritul. TUDOR ARGHUZ-l Demagog-a sentimentelor a dus la demagogia vocabularului. Mai rămâneo demagogie /i efrccven rara, .1 punctului si virgulei. S-a exprimar şi ea. Demagog e cot insul carc nu-şi trăieşte ulcea si sentimentul, care nu-şi trăieşte tiariaşi numai le maimuţăreşte. Ţăranul duce 111 el o viaţă clc două mii de ani şi race cu pământii) lui. A trebuit să vie să-l in te 17) re teze surniciin.il, lepădatele ţăran: l-am auzit învătându-l pe .sătean si eu ni se face mămăliga bună. Am avut în familie un marc brav al războiului precedent, stau de vorbă cu ofiţeri şi soldaţi, carc şi-au lăsat câte o parte dintr-înşii în cimitire: au o sfială dc gloria lor, ca fetele mari de beteală. Demagogia maternirăţii si a cducaţiei si-au rezervat-o cucoanele sterpe. Intre râvna de a fi ce nu eşti şi prudenţa de a re păstra surogat, se itirercale.-i2ă demagogiile, care produc o sumedenie de bunuri falsificate: moşii, păduii, bălti, vii, sonde, prestigii şi titluri. Plecasem de la telefon. Toate lucrurile sunt înşirate pe o sârmă... Alo! cine-i acolo? Omul de sânge sau omul de cârpă: WJ INVIT., 1: RATE LE MEU! Cc folos că te numeşti, fratele meu, creştin? Aripile ti s-au uscat şi chircit şi ci-au ieşit, de unde ţi-au căzut, două bube. 1 e-ai împăinjenit j ui'împrejur cu o strălucire dc slavă, dar pe dinlăuntru tu te cunoşti. Ţu ştii ce goală ri-c şi cetatea. în care bajbâie, singuratec şi răzleţ, sufletul tău ostenit. Nu mai vrei vă te arunci măcar, dacâ mi mai ştii .vă zbori. "1 i se clatină turnurile, şovăie, si poarta cccării tale, îndărătul căreia stai dosii, nu s-a mai deschis in lumina florilor lui april, aprinse pe ramuri. Candelele tiptilc ale câmpiei nu ri.'iîi.ia.sncA le-ai mai văzul. Porumbieii albi nu s-an mai jucat 111 văzduhul tău şi nit ţi-au venit pe umeri. Aromele tari alo (.arinii n-au mai ajuns până la tine. Ţi-c frica să-ti dai porţile dc părete. In ţâţânile dcsclcşcaic sc Icagănă-ticna şi-ncolo inima SJavă I /wwuilui, nu, draga Lache... Merge fără aparat,,. Dar asta nu ie împiedică să-mi explici... Poate că ti-i plasez )a o altă gazeţâ, la o gazetă mare, în douăzeci de padini, şi care se vinele zece mii... - .Să reluăm rifrele, zise l.ache. Vinzi pe zi zece mii de foi şi vrei sâ se ştie, acolo unde trebuie, câ vinzi cinci suie de mii... L rolul aparatului. Particulari tarea lui adevărată este că pori tipări, chiar pe cel dintâi exemplar pus la maşină, rotaJul dc la sfârşitul înmulţit cu zece. Aparatul se poate numi iliicilul AuromaC. - Hxtraordinar, nene 1 .achc:! Dar re credc cineva? - Aparavul meu mai are un mic defect, să-ii spui drept, zise I ache. Te prosteşte când îl întrebuinţezi, si te prosteşte în asa hal, încât crezi că l-ai prostir si pe cititor. - Dar, în definitiv, tot n-am înţeles ahsolut toată utilitatea aparatului. - E dublă, zise La clic. morală si materială. Întâi, prestigiul. II recapeti si după ce l-ai uierdur, sau cel puţin îţi mchipuiesri I’UIU.IC'.ISTIC'. că l-ai recăpătat. Ţi-am semnalat defectul aparatului... Al cloilca, capeţi cltepiul la tic zece ori mai multă lume... PciUtu treaba asta mai închizi uu ochi la prestigiu... 1943 Ţ1GÂNIR 1.1TF.RAR Un destin bizar comanda raporturile dintre acei ..făuritori dc limbii" cum au fost numiţi, cam pc meştereşte, asa-mimirii pe româneşte scriitori. Daca unul clin zece are niscai talent, Se supără nouă, mai împăcaţi cu mediocri taica egalitară, dar supăraţi si unul pe altul, claca regula suptapţinetilot şi asemuirilor e sati.sh'icuni. ( ci zece se grupează tu câteva extaze, jigniţi pe celelalte grupe, din cate sc desface ivind pe rând câte unul, grupai cu alţi desfăcuţi, si zece indivizi, reformaţi conţinut], reîn tocmesc: de nenumărate ori grupele, desfăcute în sfârşii in z.ccc singurătăţi antagoniste şi continuând să sc regrupeze şi dupii aceea. Hi nu sunt eliiat scriitorii care au izliutir sâ-si fixeze numele pc- un locuitul, accşda ic;; din cursă şi circulă izolali pe câte un pogon, salurându-se prin ceara din depărtare ca nişte sentinele dc Iruinarii. Şi între ei se găseşte câte un ţigan, dat atunci e ţigan autentic şi se caracterizeaza de la mamă, tiu de la meserie. Vleseria ţigăniei vine de ia lipsa de meserie literară. Dacă la examenul dc tipograf as fi fost întrebat ce-i un scriitor cred ca inginerul si dascălul ar fi ştiut mai bine ea mine, care mi se pare că suni; nu-s prea sigur, dar par cit s-ar zice. In principiu ştiam că scriitorul e un animal care si-a pus pe o carte semnul lui, copila, cornul, măselele sau inima; trei organe admise. Mai sunt si celelalte, francezul le numeşte tripey. nu ştiu cum se cheamă pe. ţigăneşte. O carte care. a rezistat o TUDOR ARGHIi/J generaţie, în succcsiunca neîntreruptă a recrutării şi a contingentului, e un iuci'u construit; un pod: mergi pc el şi tred dinrr-un mal pc* cdălalt. I'stc! Intre ciirţ! şi între scriitori mişun;! salditii simpli şi compuşi. Ivi doresc şi fie fără sa se poara realiza, feroci în intenţii, nepu.indoşi in faptă, individualităţi de impetieări si cârpeală, ’l'oare generaţiile aglomerate de erzaţuri sc leapădă de ele progresi v: drumul biruinţei trece printre crud, de-o parte şi de alta. Unii însă din morţi nu primesc sâ moară la timp şi şdnoapâtă răniţi cu intestinele şi fierea târâş, între şanţuri şi între noii-veniţi, veniţi şi ci cu avortonii lor. Kt întârzia/ă într-o viaţii care-i refuză. Viaţa e frumoasa, dar dispreţuitoare ca orice frumuşele. Te agâţi dc ea fără să-i placi, insişti şi râde, strânsă de braţ eu unu) mai voinic. Protestezi: e ridicul. lu vrei dragoste cti de-;i ,vi)a si dacă nu izbuteşti scuipi snu, mai brav, vitriolezi. Ţiganul e şi hingher: pe vremea lui Miliai a fose şi călău. Dar i-a tremurai mâna, a îngălbenit, sptine povestea, şi i-a căzut sădirea: îşi pierduse stilul, a vrut şi n-a putut: i s-a bâlbâit personalitatea. El nu putea să taie domni, decapitase găini. Intre ţ gani, gâdele era numai haham. I’uterea multor condeie merge la articol, articolul cenuşiu, a! permanentului deziderat, repetat, (!a vcchi alpinist al marilor coaste de granit şi marmora ale continentului aş putea spune că li-i respiraţia elcfectâ. I’lecam, şi împotriva povârnişului de piatră, ca în lirerauini, o suta, şi ajungeam pe creasta sus puţini de lot: unul, doi. Cei mai nmlţi rămâneau îndărăt. Unii speriaţi de gigantismul lespezii abrupte se cuminţeau de turn puneau bocancul pe linia temeliei, alţii etau semănaţi, pe suiş. Ei nu-şi urmăreau tovarăşii cu pietre: muntele e ini propice pentru tigănie. Dacă scuipau câLC unii, nu scuipau a ocară, ci a s'iiierinra, t::î tuşeau cu sânge. In schimb, in alpinism exisei un plagiat cu echivalenta de aer imposibil în literatura: funicularul. Poţi afirma eă ai pus talpa pc Rigbi eu document: o mizeră fotografie dc amator. i’UHUci.vnc 28' Articolul, înmulţit ui .sinesi, articolul dc opinii, c ceva dar nn-i nimic: nişte pr.it pc o cat'tc: îl ştergi* pămâriifitl. Trec zece. douăzeci dc ani în aceasta zadarnică activitate. La vârsta dc patruzeci înccpc sâ mcunmveaseâ câmpia şi tu esti tot la primul râu articol, variat dc câteva suie dc ori: o peltica tic a cântecului nero.stit. Si re cu tremura panica. N-ai avut curajul .să fugi din cireonlerinţa vârtejului vrăjit: ai vrut să re răstigneşti iu ca. Ce faci atunci? Ahi cc bici arunci... Vrei să dobori pc idoli si n-ai cel pud ti o furcă. un trident: ai un bar, un moale hăt. Si ;iî .si conştiinţa câ nuiaua ti-atârnă molâie. Cuvântul ţi-e palid, ideea clorotică, fraza incoloră. Cu asemenea scule opintirea împotriva scriitorului din Piatra Craiului c deşartă. LI c si tu nu eşti. 1.943 CI.IUNTELA „Nu mă mai ţine împiedicat iu lanţ, da-mi, te rog, drumul, mă roagă Codi. Am intrat iarăşi în lume, flaşneta iriâ poartă peste tor locul şi publicul mă primeşte. Salut: in dreapta şi în stânga, ploconit din umeri şi cioc şi dau bilete peste bilete. De atâtea sâcâieli din cap ma cam doare ceala si mă doare şi piciorul de lanţ. Ja-ini-1, re rog, si pune-l in buzunar. Lasă-ină să zbor niţel ea să mă văd mai dc aproape cu prietenii mei de akăchuă, când teşeam, ca şi acum, în toate zilele pe caterincă. Nu m-au mai văzut de vreo cincisprezece ani şt li se făcuse dc mine dor. Oricâte pasări cântă pe sămânţă, au nevoie şi de un papagal. Pe alte flaşnete cârâic bubuia s.iu cioara, pasate, dc, mai obişnuită. Uite, caia lume s-a strâns! Puteam sâ deschidem în răspântie şi un teatru: tu să-nvârtesti manivela orcbc.su'ci şi cu să împânesc bilete. Nc-;U' mai trebui o 288 71 .'DOR AKGHLZI maimuţă. iVTim vorl>ii în somn cu uiMitii din insula patriei melc să vie una încoace, la noi, sa spargă alune şi nuci lângă, anin mea cn noroace şi sil dea cu cojile în cucoane. Uite, domnul acela din gloata inaşrie bine. Arc barbişon şi-mi făce semn cu umbrela: „Stai ca vin acum şi-ri aduc bilernl dumitale acol:j, nu te înghesui". Domnul ras îmi cerc un bilet de preşedinte, vecinul im vrea. una 1 de critic plastic. Uile-1 câm-i dc urât. Parcă l-ar ii făcut meşterul clin pământ şi după cc \-:i (ţiitif ni: i-ar fi pl:icu[ si i-ar fi cârpit, umed, o palma de l-a scofâlcit. «Dumilale ţi-am mai dat un bile: acum câtcva zile, nu .s-a schimbat nimic asa de iute, mai aşteaptă.» Şi numai lume distinsii, jupane, sc ţine după noi. Domnul acela, drăguţul, l-ai auzit? Oleacă fonf. Fi a iubit din atâta inimă pe scriitorii de bilete, cărturar şi cl, şi vistiernic, îrcât le-a pus un impozit de zece la sură cu adiţionale. O sâ-ţi explic ce sunt aceste admirabile adiţionale, altă dată. Ne -a invitai: da şi cl bilele, însă cu ştampilă. Mai da bilete şi guvernatorii!: îl cunoşti:' Nu mai e guvernator de vreo câţiva ani, dc când îşi vopseşte mustaţa, dar nici biletele lui cu preţul scăzut nu sunt ca ale noastre, mai bune şi decât cele de loterie. Biletele noastre, jnpâne, merg şi la teatru, la cinematograf şi la tramvai. Ai văzut: e şi im domn saşiu. Cc ciudat se uită! Un oclii îi stă la rădăcina nasului si cu celălalt caută la noi. l-or fi de sticlă. Ia dă-i aşa, c,i mâna pe dinainte: dacâ nu clipeşte, să şrii că nu şunc ochii lai. El cretl că avem de iot soiul si ac-a cerut an bilet dc vânzare ş. unul de închiriat, fiecare în câte trei limbi'1. Coco şi-a pas dc gând să-şi înmulreas'că biletele lui, de vreme ce clientela s-a înmulţit peste aşteptări. Pentru copii, el o sâ facă nişte bilete dulci, cu ciocolată (opi mii cie lei kg), are şi un depozit de zahăr ascuns (cinci sute de kg) si o să-si puie să i le vândă un nepot mic, cât o vrabie, cu penele azurii, tot lângă cl, ca maimuţa, pe caterincă. într-o curie dc chibrituri, care sc vinde goală, încap o mie de bilete, cât petala PUBLICISTICĂ >«<) dc floare de cireş. Bilete dc botez pentru clienţii rămaşi nebotezaţi, bilete de toată trebuinţa, de rccomatidatie si de înmormântare. I9ATUNCl In numărul dc Paşti, directorul unui ziar face o consta rare exacţii: au dispărut entuziasmul şi pasiunea din presă. Unul e căldicel şi cetii alţii încropită. Nu se mai aude spada izbită de .scurşi fierul sună a paie. Termometrul spart al condciului uu mai arată nici o temperatură: undc-i argi ural viu? Prin urmare, ideile mi mai au apărători, şi albul câmp de onoare al scrisului nostru e palat cu altă mânjire decar aceea dc sânge. R vorba, bineînţeles, dc atitudinea presei în faţa evenimentelor, căci, pe de a) fă pane. lipsindu-lc bărbăţia de cuget şi fricoşi in a-şi trăi părerea proprie, chibzuită Intr-ascuns, unii confraţi îngă:mea/ă idealuri derivate, cheltuindu-scîn rit/boiul de-a scuipaţii şi de-a gogoloiul de maculatură; ceea cc le păzeşte curajul şi de front. O piesă dc realni a stârnit vitejiile latente ale unui întreg contingent de bravi zăcuţi, destul de tineri şi de voinici pentru o ispravă de energie primejdioasă şi perfect sănătoşi, ccl puţin fizic, fără sâ fie indispensabili, raportaţi la geniul civil, pe care şi-l târăsc din berărie în berărie, menţinerii eroismului din zona interioară. Domnul de colea, cu umerii de bivol, ş-inghereste în redacţia din Bucureşti silueta transparenţi a poetului, întors, fării ostentaţie, de peste patru râuri, cu câteva insigne excepţionale pe tunică si una păs trată iijbi cămaşă, în pansament. Eludarea situaţiilor dificile a făcut si altădată parle din abilitările confortabile ale prudenţei de Arlechin, dar in răspântie se mai zărea guclful încrucişând sabia cu ghibelinul. [’UKIJUSI'K A Uneori. întâlnirea ura nccrutaroare şi adversarul continua sa atace smulgându-şi din pieptar săgeţile înfipte, cu carc fusese străpuns, fără să-şi imrerupa lupta. Nu se măsurau ttişcc gazetari, ci ni.src crcdinţc. Di rectorul gazetei la care mâ refer, comparând momentul dc acum cu epoca neutralităţii din 191A ! 916, afirmă ca s-au prăvălit atunci prietenii înalte şi s-au rupe legături definitive. Şi acest lucru e adevărat. Daca totuşi n-ar fi pomenit şi numele celui mai jos iscălit, ini-aş li motivar însemnările biletului dc faţă într-altl'cl. Doua epoci cu două soiuri de gazetari, odată hotărâri, pc urma şovăitori şi reticenţi; mai nnilr, deghizaţi, pentru a nu fi recunoscuţi ele vreo săgeată pribeagă şi doborâţi pc puntea improvizaţii înrre contradicţii, l’ricopsirile amăgitoare, înjghebate instantaneu şi (ară geamătul conştiinţei, în pauza diiure doua războaie, care în fond sunt unul singur şi acelaşi război, întrerupt de un armisririu si un simulacru de pace, an amorţit resorturile otărâte. elin trecut. Laurii care ne-au încununat noi i-am mâncat, tăvăliţi în untura. De la frunte la maxilare de-abia-i o disrantă pe care se poate aşterne o palmă... Dar directorul dă unei constatări exacre o cauză falsă, fcl învinovăţeşte cenzura. Daca n-ar fi fosr cenzura, pana ziaristului s-ar fi dovedii, mai adevărată. Probabil câ ar fi fost mai dezordonată. De 1 acut să ajungă gândul până la peniţa şi tipar, nu c nici în regim de cenzură cn neputinţă, şi să nu uităm că el a ezitat sii ajungă curat în vârful ei şi în libertate. F. o problemă mai degrabă dc moral deeâi dc regim, si în doisprezece ani. dc când durează cenzura, mobilitatea condeiului putea să înveţe un stil, un clasicism al expresiei, rămasă vulgară. Fără să ştie, cenzura .slujeşte si forma, mai vaporoasă, mai elastică si mai indirectă, mai artistic meşteşugită în bruLalitMrile de odinioară. 1 )ragâ directore, ce ne lipseşte acum, eaui de-arunci... Avem interese si im mai avem credinţă, începând cn dumneata, care 2% TIJDOK ARCHL.ZI in douăzeci şi cinci dc ani dc vals între penumbre ai evoluat la contrast... Atunci crai un începător sărac şi muncit dc suferinţă, azi csti proprietarul unei inexplicabile avuţii. Exista ceva mai rentabil decar aia... carc-i gratuita! 1943 CAMUl'I.AJ 1 )e când ţi-am povestit câ puii au ieşit din ouă şi au fost «lunari în căciulă, mi sc parc că sunr numai două săptămâni, ('a să se nască, le-au trebuit douăzeci şi una şi ca să devie persoane cincisprezece zile. lată-i personaje, înrr-adevăr. Distribuiri la două cloşti, una neagră şi alta albă, cârc douăzeci şi cinci, pe două teritorii, la o distanţă de zcce paşi unii dc alţii, am căutat .sâ evităm gâlceava dintre guvernante şi confu/.iile între pensionate. Ştiam că de multe ori cloştile se bat, apucate de antagonismul stupid al cocoşilor, cure îşi interzic reciproc poligamia în interiorul aceluiaşi domeniu. Chiar acum. unul alb aleargă pc cel pestriţ, surprins în idilă cu o găină consimtitoare. Pe cel mai original cocoş al ogrăzii l-am crezut până la proba contrarie, părea fără prea mulră aşteptare, găină, iără coadă bersagi icră, fără creastă şi fără profilul dc mândrie ncivoiisii al .sexului agresiv. N-are nimic din toată linia şi din pasul împiedicai, orgolios şi-i lipseşte şi prietenul, pintenul, purtat de semenii lui ai un condei adus într-o pane. Căi na vorbeşte curent două limbi oficiale după împrejurare, scăpându-le câteodată în dialect, la primejdii. Limba ouarului e poema de laudă de sine: „Am făcut ou, cine se mai simte în state să-l facă?'1 De bună seamă, nici oaia, nici calul, nici vaca, n:ci câinele care-1 păzeşte să-l fure si sâ lugâ cu el, Crivei s-a păcălii o dată, înşfăcând un ou dc ipsos spoit cu sare [’UIVUCTSIICA amara şi, nedumerit ca unele an fost cu gălbenuşul gustos, si-a pierdut judecata dinaintea coşului cu minuni rotunde, pc cârc i-l pune gospodina la indemâna. Se sperie şi urla. Delicatele sfere ovale îi (ac oroare. Starea de cloşcă c o fază de Mucinare a unei individualităţi noi, cu alte deprinderi decât ale iţâinii adolescente. A doua limbă, monosilabică, are .sumedenii de înţelesuri si dc nuanţe, cunoscută puricilor albi, cărămizii şi negricioşi, care ftigdccolo pâiiii colo, câtc pal iu, cinci, Ia rând, ai pc roLÎlc, şi se încarc din drum odată, cu aceeaşi iuţeală de bile animare. I’uii A nimeresc la cloşca 15 dar dându-şi seama că s-au înşelat; evadează brusc din penele ei şi se duc să se culce la cloşca lor, care clonc! clone! - si-i numără şi recunoaşte. Scara, toci au intrai în buna vânduiala şi ochii lor de coacăza neagră licăresc din fulgii materni. Unul e ruai cu mor, i s-a suit maică-sii în spinare şi ar vrea sâ mâie noaptea acolo, ca într-un balcon de teatru, şi sâ treacă marele spectacol al firmamentului, cu feeriile lui peste el. Numai că e cam răcoare si COC mai bine se simcc jos, lângă burră, unde pedagoga îl înveleşte cu aripa şi distribuie puii cu ciocul în docmicor. Uliul e pe-aici şi s-n lăsat mai jos. Solidaritatea se face instantaneu, cloştile s-an strâns lângă zid cu puii laolaltă. Camuflaj! ■ Gheorghe! trage-n vânc, lasă-1 sâ crăiască şi el, că e frumos!... 1943 WITACIIC Departe dc a fi o replica la un „Lache'\ diiur-un iiuinir trecut, Mirache a fost tm coleg si un camarad, uu vechi colcg, un blând camarad. A închis ochii cie câteva orc, ea sâ se TUDOR ARGHF./l couiormezc, ascultător la şoapta, care nu arc trebuinţa nici de auz, asa cum sc strecoară, regulei stupide câ trebuie sa murim mai nainte de a ne sfârşi. Pentru că nu l-am mai văzul de o marc bucată devreme, vreau să mâ mângâi de lipsa lui de-aci încolo, din climai si poate că vor mai puica să sc mângâie şi alţi prieteni ai lui cu ele, cu câteva arabescuri de condei, mâhnit că trebuicsc desinatc pe un monnâuL. blajinul Gheorgbe Mitache c nedespărţit in amintirea mea de o poveste de pei/aj, ele pe la 1 luşi, nu se pare, clc uncie se trăgea şi unde voise vreo câţiva ani să se întoarcă. Intre patru ochi, nu ştiu cum ne potriviserăm pe timpuri, dincolo de celălalt război, amândoi, cam de o vârstă, îmi plăcea să-l unnăre.se vorbitul cuminte şi molcom în gradina cafenelei „Terasa1. Cam boier, cam boem, veleităţile lui nu se îndreptau carte presă si în nici un ca/, către situaţia de reporter de autoritari. Era bogat, sc căsătorise cu o fată inimoasă. .Fuga Inimoasei femei, neaşteptată, din căsnicia lui, cred că l-a dezlânat roa.â viaţa, şi i-a rupi axul brusc. Biciul Micnchc s-a învârtii de munci ameţii ca o tupic. Un suspin şovăiaîn graiul lui liniştit, suspinul nelecnilelor păreri dc rău. Povestea lui era cu oi. Tatăl lui JVlitachc avea câieva turme prin Rilciu şi el vorbea dc mioarele, de berbecii şi de mieii lui ca părintele Ghelasie, carc se călugărise după ce i s-au înecat oile loate, moldovean si aceia. Monahul sta dupâ-amiază la limbra biscricii mănăstirii, scotea fluierul clc subt dtilamă, din carâmbul ci/mei, si jălui:), plângând cu lacrimi, oile pierdute... Şi Cbclasie fusese boş^at, îşi chema si cl berbecaitii, pe numele ştiut în roată turma, şi veneau si ei să le cânie cu trişca. Şi Ghelarie a nurii la netimp. Nu ştiu ce viscol a dat peste gospodăria Mirachilor din Falciu. că la o savarina, mi-a spus amărât într-o după-amiază, Gheorghe. la cafenea, că „s-o dus şi aiasra". N-a mai avut oi, n-a mai avut moşie cn belşug şi nu mai avea cc să care la Fălciu. i’u BucisncA 299 S-a (acur gazetar, din cc în cc mai mulr gazctaţ, din ce in ce mai trist, din cc în cc m.ii tăcut. Mitachc începuse sil tacă in tăcerea fui de a/i incă dc acum vreo cincisprezece ani şi mi sc parc că, răsturnând raporturi]<:■. el sfârşise inuiiire dc a muri... Bravule, cinsrinile camarad: un oftar pentru toată viata ui. 1943 MliDALION Am impresia, pc dinafară, că scara dc 4 măi, de la Teatrul Mic, va fi pentru scenă ceva ca un eveniment. Nu-i exagerat că la o avanpremieră sâ fie schiţat tm avunurticol si mi c jurat că dc o artistă de talent c interzis să vorbeşti penrni c:â ar fi (aia prietenului rău celui mai hun. La Teatrul Mie joacă hiena Galaction. hiena Galaction e intr-adevăr fiica scriitorului Cala Galaction, a căruia pană profană a dat limbii fie care o îngâimâm cu toţii pro/a cea mai mistic scn/.uală şi moştenirea puterii de a tnchcga, dc-a face si desface, prin descântec, e de la rară la copilă, directă. I.canţa dc acasă iese dintre culise cu simplicitate si numaidecât rolul ei, jucat nu sţiti cum, dă tonul neprevăzut şi piesa textului sc transfigurează cu toate personajele ei, ca si cum ar intra într-o horă monotonă un flaut cu şapte tevi. Publicul nu prea o cunoaşte pe hiena Galaction. Nu din pricina lui, nu din pricina ei. Loi scriitor ţinut la o parte dc conspiraţia tăcerii se afirmă orişicum si poate li verificat de citLor, dus din librărie în buzunar. Ca să ajungă până la public, unui actor îi rrebtueşre rearru m îi mai rrebuie curajul unei direcţii, independentă de influenta cârcotci din cotei. Teatrul nu-i nici al publicului, nici al artistului. De la cabinet până la cortină duce numai un coridor de o sură de paşi mărunţi, dar TUDOR A KG H 1-.ZI împiedicat de atâtea obstacole si curse, încât, uneori, o sulă dc pasi durează o viată. (2a în ccle mai multe meşteşuguri de artă, noul-venii, in tare s-a rostii vocaţia, stârneşte nccazul ticăloşiei cclor instalau, ca o ameninţare. Iu vii dansând şi râzând, plină dc voie bună, I.eanţă, şi dc har, şi iată că s-au şi posomorât câteva sfinte aicoanc. VesJlele eucoşncie, care cu gura strâmba, care cn manechinul stricat, n-an nici o chemare pentru o profesie susţinută cu fotografiile din adolescenţă, dar uu pol ierta nici tinereţea, nici noutatea ei. J a. teatru, stăpâneşte, fată, mătuşa, pe care nu o poţi răsturna cu bobârnacul, ţinută într-un simulacru de viaţă cu oxigenul puturos al presei. Uitâ-te mai bine: în dosul mai al fiecărei babe juvenile stă pitit un autor cu veleităţi ori un domnişor. 1,cântă, dumneata n-ai maimuţoi, ai numai talent. Tc-am văzut într-o seară, demult, între invitaţii unui prieten la cununia copilei lui. Intr-un salon cu doua sute dc fete şi femei Inimoase te-ai deosibit de cum ai călcat printre ele. Nu te-am cunoscut. Nu te mai văzusem de când erai mică, numai atât... Pasul ncivos, silueta ciudată, mişcarea capului, felul cum te întorceai, cum dădeai mâna, cum luai cupa de şampanie şi o duceai la gură şi cum mulţumeai, cum participai cu ochii şi cu atenţia vioaie, inteligenta, la rot ce se petrecea împrejurul matale, m-au impresionat ca o prezenţă extraordinară. Am întrebat: „Cine-i cucoana asta, care a rupt rumul adunării, că nu seamănă cu nici una?1' .,Cum? 11-0 cunoşti? tu i-a răspuns ga/da... Elena Galacticii". ,Sâ ştii, domnişoară sau cuconiţă Leanrâ, că aşa, cum mâ ve/.i şi cum r.iâ ştii, greoi, rebarbativ, bondoc şi cam necioplir, nu m-am înşelat niciodată când a fost vorba de o arătare ascunsă înrr-o făprunt muncită. Am identificat mai multe acolo, unde alţii mai pricepuţi ca mine au dai greş. Domnişoară Leaniă, vei birui. Nu c nici vina dumirale. nici vina mea. Asa ti-e scris. 1943 1'UIH K l-S ] [C:A H)1 CÂNTĂ IX)I MORŢI Pomii au început sa-si desfasoarc perdelele în jurul prcsbilcrtului familial şi peticele mozaicului Gutuiului mohorâl, aruncai cu casele cârc încotro, ca un mobilier căzut pc-o rână, din câteva sute dc care, .si nsipir pe un maidan fără drumuri si poroci, ascuns între perspective de frunză. Pământul frumos şi cerni frumos nu suferă despâreclierea dc ele, a omului nepăsător şi scârbit de munci si seninătate, care le face urâte şi le murdăreşte. Pretutindeni, unul umple intervalele cu ea ti tai şi celălalt le au reşce cu soare şi le învăluie cu prapurii de umbră. Nu se mai zăreşte din mijlocul codrului dc pomi, unde împletind ramuri pentru împrejmuirea stupăt'ici, pădurarul cade pc gânduri, nimic, alura de uu văzduh, necrezut de albastru. Câte un accent, negru pe a/ut, zboară ca o literă chirilică si încercuieşte un vultur. Un echer o străbate curmeziş, cocorii. (.) linie, o bată, tremură sus: stolul dc raţe. Cade o seceră aruncată de sus: uliul! Dur dacă nu se mai vede din arbori şi pomi marginile schitului legănat dc ramuri, se aude aerul sunând. Vântul ■aduce murmure de voci întrerupte, un cor care se pierde şi se regăseşte, şoapte înecate, ca nişte transparenţe ale aerului, (umilit de filtgrame.. Ce-i cântecul pe care.-! auzi?... Parcă-l cunoşti, eă l-ai cântat si tu... Stai puţin, să-l ascultăm, uite-1 că se întoarce... Da... l.n urme!... Cei doi poeţi care l-au însufleţit, unul eu vorbele si celălalt cu melodia, au murit amândoi, l.osif şi Castăldi, un ardelean şi un italian. Scriitorul parcă ar fî murit dc un veac... Compozitorul, parcă-i mai vad şţnmasa japoneză, strâmbân-du-se de im tic al ochiului si al gurii de-a lungul trotuarului de la Capşa. Venise din Italia, odată, de mult si i-a plăcut in Bucureşti şi a rămas până ce a murit, vorbind o limba eorciii napolitaii, dintre lupoaică şi soim. M-am mai salutai o dală cu el pe Calea Victoriei, el târând un picior, eu şovăind pe un TlJDORARGllhZI baston... Kra să plecăm amândoi din Bucutcşci. din Europa si de pc glob: a plecat numai cl... Pc celălalt, pe poetul înfricoşat de lume si candid, i-am întâlnit acum vreo cincisprezece ani la Braşov... Era numai până la piepr, şi dc bronz, într-o gradina cu copii mulţi .şi cu căluşei., losit plecase cu mult mai demult. Romantismul lui a voit sa-i sUiscască inspiratul într-un spital şi cu toţi prietenii de odinioară absenţi, străin între ai lui. li auzi cum cânta amândoi, şi a/i, în peizajul proaspăt al zântâiului de Mai, cântăreţul Josif şi cântăreţul Castakii?... Căntccul lor e azi al tuturor copiilor noştri... i'J43 SCRISOARE Ori de unde vine, lovitura trebuie primită. 1 )rept în picioare. Şi cu fruntea sus. Cele mai muhe lovituri sc strecoară pc întuneric: dacă ţinta c mai nedesluşita, in schimb chibmirea c mai rece şi, la urma urmei, vânatul c mai marc. în orice loc ar intra, glonţul şi săgeata nipt, d.ică nu dvboani. Primeşte-)? şi-n inimă: rabdă-le, nu geme... In ce te priveşte pe tine, tu eşti ochit de un adversar nu de un vânător, 'Jar tot din rafinament. Semenul tău nu te mai mănâncă decâL la figurat. Digestia lui c intelectuală. El îţi ocheşte fruntea, pe care o ţii sus. Nu ar putea să piară, oare, odată, clin rânduiala lumii, acel arşic dreptunghiular, de os, carc nu vrea să. fie niciodată aşezat ca o piesă dc domino la rând şi colt în colt? Creierul scandalizcazâ, Coco. .Secreţialui detestabila, ideea, întrerupe din învârtirea măsurată rotile mecanismului, în care ai angrenat omenirea pe dinţi pentru o funcţiune uniformă, ruKi.fCisi'iOs idcalu. Pe omul ales eu îl concep c:i un automobil si pe omul dc rând ea o bicicleta: ii porneşti, îi frânezi si-i tii cu piciorul pe loc. Mădularul cu păr mă supără. Visul meu e sa-mî defileze pesubt balcoane un popor decapitat. Călăi, faceţi-vă datoria! Scnuaţi-mi clc două palme pe aceşti imbecili. 'I oruşi, cum să-ţi aperi fruntea într-aillel, decât ridicâti-dii'fi-o si mai -sus? Adversarul tău adevărat nu e cel pe care l-ai văv.ur. 1.1 rămâne ascuns dupâ uil zâmbet, mascat ele o moliciune: catifelat, mătăsos şi elastic. Lipseşte, iieafirmai, si când ic atacă şi când vrei să răspunzi. F.l te loveşte cu mâna altuia, pentru ca pc a lui să ţi-o strângă prieteneşte. [ )ar i-o recunoşti după lovitură, ca pe a unui spărgător, Şi hoţul şi tâlharul au o personalitate şi un stil. Adversarul îţi caută mintea: rabdă! Sufletul tău trebuie să rabde. Nu te cuircnuira, îiuăreşte-tc dârz. Leacurile tale nu sunr unsoarea lunecoasă, băuturile dulci si legănarea molcomă a vioarei. '1 u eşti barbar! Lovit cu pierre, omule, te-ai întors să te uiţi cine le aruncă şi n-ai văzut pc nimeni. Vitejii s-au pirir. Incrunră-ri carnea, sâ se fad piatră, sâ frângă săgeata, să ştirbească junghiul, să -zdruncine săcurea. Rabdă! Dui cremenea ta nu mai curge sânge; ţâşneşte scânteia. Ziua judecăţii tale nu o să aştepte până în ziua judecăţii Iui Dumnezeu, făgăduită mângâierii celor ce au gemut scrâşnind în deşert. Ha e mai apropiată şi seninătatea ta va fi de faţă. Ticăloşii care tc-au lovit vor rămâne ticăloşi: vor îngenunchea la tine si vot plânge. Vaietele tiu te vor clătina însă si pocăinţa n-aresă re mişte. Ei nu tc-au lovit numai pe tine: au sugrumat si chinuit slăbiciunea si nevinovăţia, au doborât zborul sufletelor, jucâildu-sc de-a vânatul cu credinţa şi cu prea curata naivitate. Au prins porumbidul alb al speranţei, i-au scos ochii eu acul şi l-au aruncat în văzduh să se împleticească, orb în lumină. Mila şi bunătatea ra. daronră prigonirilor, iţi porunceşte sâ fii teafăr la cuger. Eşti solul lor în arme: ai sâ hi drept si neîndurător. 1943 504 lUDOUARUiF/.l 10 M AI Dc Zccc Mai au rămas în florii i numai gutuii: iată-i ca nişte [ionii di* fluturi. Florile celelalte au zburat, palide din caişi, albe clin vişini, roşii din piersici. In valuri parfumate. O mireasmă amăruie bă tea în adiere, odată eu fuga de ba! al talazclor de petale către răsărit... Nu le-am întrebat nnde.se duc. Ştiam dc la berze... Se roteaţi deasupra locului depărtat al mormintelor voinicilor noştri. l)c Zece Mai, ci trebuiau acopcriţi cu ninsoarea tănâioasă a pomilor de-acasă. Mă uitam îmr-acolo... Sc ducea şi stolul cu aripile mari într-acolo, ca nişte drapele dcsfăcute. Eivîii în g 'kiin;i, în care:ni mii rămas guiuii, trei oameni veniţi de peste ape şi morminte, vorbind între dânşii în ajunul sărbătorii, clin trei gene 'aţii, ale ultimelor războaie, întâlniri ia o ţigară. Cel mai bătrân isi aducea aminte de la Plevna: fusese soldai de sentinelă dinaintea glorioasei cocioabe de chirpici a regelui Caro], din ?oradim, şi decoraţia primită din mâna chiar a marelui Domnitor, o păstra în huztjnan o tabacheră neagră, roasă de zeci de ani de purtare. Ea mai avea pentru unchiaşul din grădină prospeţimea momentului irâit în vecinătatea urnii conducător, care a voii sâ fie între oştenii lui numai soldac. Al doilea, un inginer, luptase subr al doilea rege, Ferdinand, eu aii adversar. Decoraţiile lui: trei schije în cap, din care mai reţine două., îngropate adânc, şi care de douăzeci şi cinci dc ani se mişcă pe nesimtite între creier si craniu, identificate în drumul lor la radiografie. Crâmpeiele de obuz i-au intrat în 1917 prin gaura din frunte, deasupra sprâncenii unde i-a rămas urma de potcoavă a calului obosii, pe care călărea moartea, ca într-o gravură cinică, peste câmpul dc baLaie şi trupurile ostaşilor cazuri. fânărul venise din război de careva zile, b.l citea manuscrisul unor poeme, creionate în aşteptarea unui atac, pc brânci, în lanul de grâu. Se bătuse în zeci de unghere ale l’UKLICISTIC.'i pământului răscolit (Ic obuze, dar versurile nu pomeneau elf strădaniile şi biruinţele lui nimic, considerate ca nişte episoade ale iujci existenţe eterne mai vaste. fn ritmurile lui treceau vântul şi luna, se jucau dragostea si melancolia, foile de porumb, şi clc parcau scrise îmr-o confortabilă odaie din ti mp de pace. In schimb, avusese douăzeci şi opt ele gloanţe îngropate în came, pretutindeni, ciuruit de o mitralieră şi-i mai rămâneau şaisprezece (.lupă cc douăsprezece i-au fost scoase la spiral. Cerea mâna şi ţi-o ducea sa i Ic pipăi peste iot locul şi chiar în coasta lui 'l'oma. Kra vesel şi neliniştit. Nu-i mai plăcea pe ia noi, pe pământ, pe pământ nscz.it, în coate In o masă de lângă an liliac violei. Voia să sc întoarcă numaidecât in foc. Tăcerea grădinii îi jignea auzul şi aspectul pacific nl împrejurimii îi ofensa. Nu ne-a vorbit câtuşi de puţin dc bravurile lui, nici de marile lui decoraţii. I,e avea pe toate şi se sfia ca lc-a meritat. ,-Nu ştiu ce o sâ mă fac, se plângea tânărul meu prieten, când n-o să mai fie război. Mă tem să nu fliă imbecilizcz". De Zece Mai, prietenii de la masa rotundă, dc unde sc zărea pâlpâirea flăcărilor stagnante de laica şi snopii de irişi dcsfâcuci între spadele verzi, cu vârfurile-u sus, ale plantei, înfăţişează lupta neîntrerupta, Sculaţi-vâ, vechi si noi. roti morţii, amestecaţi cu steagurile ridicate şi cu florile clc vişin şi cireş... J‘M:3 DRAGĂ DOCTORE Tânărul scriitor nebun despre care ri-am mai vorbit deunăzi, că mi se plângea dc o fantomă de domn sau de cucoană, în legătură cu manuscrisele lui cotrobăite, începc să TUPOR Att( 11 H',7,1 sc plictisească. Fă-i tc rog un tratamcnr. Cred că din câteva inrepaturi îi trece. Toaişi nu-1 înţepa prc;i nuilr. Trebuie pilstratit în băiat oleacă de-a fi intr-o ureche, sa nu-i treacă de lot. Şi-ar pierde originalitatea .şi, în literatură, unde e debutant de curând, fără originalitate un tânăr ca el rămâne la notiţă. F râu sâ Ir cairajezi băieţii simpatici, cu toate acestea. Se Jac prea repede mari şi enormi, iti câteva zile, şi când nu-ţi poartă sâmbetele a recunoştinţa, îţi rup clanţa de la uşă. M-am pomenit cu el acasă. Tocmai mă rădeam şi a trebuit, la insistenta soneriei, sa deschid uşa încuiată, cu săpunul pe lâJci. Băiatul ăsta părea că nu ia. contact literar cu mine decât bărbicrcsc, dinainrea briciului şi a foarfecelui în acţiune, "l i-aduc aminte că l-am cunoscut la o frizerie. ■ Iar mai ai ceva dc spus? l-am întrebat. Mă pui în situaţii displăcute. Aş fi preferat să mă vezi gata ras. Numai d clime tu! meu mare prieten ministru] l.uca îşi primea camarazii pe care-i iubea, în cămaşa de noapte citind ziarul „’l atins'1 pe scaunul cu lanţ. I .ui ii era indiferent că sc alia câ şi domnii de la stăpânire au necesităţi de simpli administraţi. Tc rog sâ bagi dc seamă câ mic nu-mi e totuna să te primesc ma scai cu clăbuc ori fără. Care-i dorin-a dumuale? Spune-o până ce mâ isprăvesc. Lângă colegul meu dc literatură am lâcut toate strâmbăturile necesare, adaptate piezişelor poziţii ale lamei, balonarca obrazului, ridicarea nasului, zbârci rea bărbiei şi întinderea în .sus .1 gâtlejului, locul cel măi susceptibil de perdaf. - Bagă d.‘ scamâ, i-am spus, dacă ai de comunicat ceva prea senzaţional. Mă gâtl/l pe lângă n;is. S;i nu mi-1 retez. — Ani ui rat de emoţie, rândul trecut, să vă vorbesc despre un alt personaj, care mă persecută, ini-a răspuns tânărul literat. Sa fie un încub, un sucub, un vârcolac, un androgin, un efeb. un i>inandru, tm siiu. Tor ce renii c ca inii lasă o impresie dc verde şi dc gelatinos, de făptură scheletică străvezie, cu lormS incertă, când umană, când ovală, când rotundă, cliiăr uneori pătrată şi uneori ca uu grătar. Mi se nâzare ca o pânză de KusuuvncA, păianjen sau ca o aiirenă tic radio octoedrica, mobila, si apropiindu-sc de tninf trece pnii toate formele astea vi pun a]ic câteva din geometrie. — T'c-.im prevenit să nu m.i aduci sâ mi-1 uii. şi duttmcaui ili-ai lăsa câni Iară mei o remuşcare. (F. nebun de-a binele rni-am zis în paranteză. Aş pune rămăşag ca c intens pozitiv, ia să ascund mai repede foarfecele şi briciul.) — .Lucrul acela sau fiinţa aceea, continua poetul, vine pe la spatele meu si-mi dâ un brânci in cot. Îmi sare cocul cât coio sau îmi fuge cu o (inie strâmba după el, ca o şopârln raniţă, de-a curmezişul han ici şi-mi strica ideeu... Alta dată, mă apucă de mânecă şi mă ţine. (mi dă druinul numai în rândurile scrise cu optimism, în care afirm că viata e o fericire, câ cotul e admirabil, adorabil şi fermecător. Duhul ăsta nevăzut trebuie să aibă, nu /ic, o inima bună, trebuie să fie, cum spune mediali meu, specialist în stomac despre un alr medic, prieten cu el, un biliar de zahăr, recunosc. Dar nu înţeleg de cc mă asupreşte. (iând nu ajunge în dosul fotoliului dc la masa mea de lucru, îmi dă în vârful peniţei un bobârnac, doua, trei, patru, cinci bobâmaec, până ce înţeleg şi o apuc spre bucuriile că fac parre dinrr-o contemporaneitate impecabilă ni toate privinţele şi fericită. — Am înţeles, i-am răspuns baiariilui. I >ii-te (a mediali meu. un entuziast ăl sonetelor dumilale, şi dacă nu-i acasa, aşteaptă-l. Lil revedere peste vreo patru săptămâni... Insă bagă se scamă, sa 1111 serii cum vorbeşti. Dîi un brânci în coc... Dâ drumul... Dâ în vârful peniţei,,, l’reă mult. D/l. în aşade puţine cuvinte... I i I-am trimis eu un bilei, pe care, ca sâ nu-1 desfacă, l-am lăsat nelipit. Ai sâ vev.i câ ri-1 recomand pentru excepţionalele lui daruri literare si penrru o modalitate dc geniu cu care-i înzestrai. Altfel nu venea la dimineaţa. Fă, te rou,, cercetările chimice envenire si o injecţie cu do/a numărul şase. 1943 ’.US 1 UDORAUCHL'.Z! cosbijc In mahalaua dc lângă Cişmigiu, unde a locuit şi a închis ochii poetul, s-a slujii, deunăzi, parastasul lui. Când nu-şi mai aduc oameni de semenii lor mai mari aminte. îi pomeneşte preotul, dinaintea unui altar dimr-o hisct'icâ goală. Am stat o parte din viaţa prin preajma carnetului Sf. Constantin. Mă întâlneam adeseori la răspântiile Liceului L.iz.îr cu Coşbuc, pe care jju sm avut prilejul sâ-) cunosc într-altlel, lipsindu-mi pc lângă alte coincidenţe cu cl şi obiceiul de a importuna contimporanii cerându-le autorizaţia să inâ zgâiesc la ei admirativ. Poetul nu mai consimţea de voia lui sâ trăiască în lumea meseriei şi căuta o mângâiere la chinul că trebuia totuşi să dureze, de la bibliotecă şi dc la studiul cerniţii, deschis văzului tuturora şi neînţeles. Se ştie, probabil, de către roată lumea că Cliecirghe Coşbuc, literat, era un erudit cate ştia şi careva limhi de altădată, şi câ scormonea în matematici şi stele cu o pricepere de savant. Fusese, pe vremuri, pe la biserica tinde s-a slujit parastasul, 1111 fel de schit, o chinovie intelectuală, a câtorva învăţaţi şi scriitori ardeleni, strânşi pe acolo, ca o familie cll melancoliile puse în comun, între care Hodoşii, defuncţi ori risipiţi, şi unul din ei ton Gorun, un bărbat falnic, talentat, dimr-o spiţă de cărturari, toţi frumoşi, dc bună carte latinească, şi crescuţi înalţi, intr-adevăr ca nişte goruni. De la un timp, din Gheorghe Coşbuc rămăsese o schemă palidă şi fugară. II zăream ascuns în pălăria lui mare, rrasă pe Irunte. îşi pierduse băiatul, un llâcău. Lovitura Jaralităţii n-a cruţai nici pe tată, nici pe poet. Fără voie, târât spre sufletul lui de o turburate instinctivă, l-am salutar o dată, facându-i loc pe o margine de bulevard, şi ochii lui s-au uitai la mine speriaţi, l-as li sărutat mâinile. De atunci, de câte ori m-am încrucişat cu el, m-am descoperit cu închinăciune. Un om se ruiiuasTic ulii turn în treacăt de neîmpăcata lui sulvrintă, şi oamenii .sc răriseră din viaţa Ini dc lot. Mi-a comunicat un participant cum a fost parastas ui. Mi-e ruşine sa spui. Afara dc doamna văduvă Coşbuc, sc mai găseaţi dc l'ăţă şase persoane... Cum nu aveau să-şi dovedească fidelitatea icsuvă faţă de niscaiva aurontări, declamatorii atitudinilor şi costumării prezcnrelor înghesuite ăt( lipsit. Nimeni uu s-a simţit dator cu nici o miamă dc omenie faţă dc tovarăşa ele o viaţă a poetului, ălât de citat când c vorba de o căpătuire pe spinarea unui scriitor .si în virtutea unui simulacru de sentiment, purtat între cocarde. C loşbuc ă fost timp dc trci'/.eci ele aut codexul de buzunar ăl imuror paiaţelor politice, al Imnci-crediiite deficitare, :il demagogiilor /.înălţate dc locuri comune literare. Consolarea numai a tiparului şi a gazetarilor, singurii carc nu an nirar pe urzitorul S-ivelor de lori şi crainicul inspirat al strigătului Noi t>nnn pământ, nu era dc ajuns inimii decepţionate a tristei doamne din strana dreaptă a bisericii soaie. Oamenii n-au venit să-i arate eă dragostea si O ti recunoştinţa naţională, streine din losta viaţă a poetului, îşi amintesc măcar de larâna lui. N-a fost nici un părtaş la răscolirea ei după liturghie, nici Academia, nici Universitatea, nici o... nici uu... nimeni, uimeui. Şase oameni răzleţi, văduva si popa... Atât. Bucură-fe rară! 1943 BEL-AMI In douăzeci si cinci de ani un om poaLe sa ajungă, digerând homar, caviar şi stridii, contrariul lui absolut şi. scufundat in soluţia caustică a timpului care îl roade, sa dea o reacţie si un precipitai, ca în chimic, nebănuit. 311) ruL)ORAi«iUr/i Nu-I mai văzusem pe Bcl-Ami din războiul trecut, când oferta domni poarelor din buna societare sorul ideal, şovăitor numai asupra cuantumului din foaia de zestre. Se înfăţişa 11) general şi in detaliu lucrat ca o carte legală luxos, eu materiale scumpe, dichisită pe margini, în colţuri şi la cotor cu licăriri şi reliefuri, dar ca o carte în care nu scrie nimic, cu foile albe, ca o catagrafie. Pielea măslinie i se asorta cu o capelurâ neagră de Or de abanos şi cu o mustaţă fericir potrivită pe o guriţă carmină şi pe 1111 şir tic mărgăritare, al urnii surâs cu .seducţii. I,a roaLC condimentele* capului, gata preparat de natură, se adăoga un aristocratic monoicii adecuat. Rafinamentul suprem al jţeamulni dc snbt sprânceană, care dă figurii un reflex mobil de undă ondulată rece, consistă în purtarea lui fără plasele, de-a dreptul pe ochi, în echilibru fix, ca şi cum sticla s-ar fi născut odată cu boimil, ca un solz, sau ca lentila cu luneta. BekAnii fusese prcvăv.ui de la natură eu o facultate de a primi şi reţine suplimentul opric al distinsului profil, ca nobilii de mate rasă, care sar pe cal şi de pe cal, fără să-l piardă din obraz. L'n guler sticlos se frângea în două colţuri dedexubrul unei bărbii mate. împlinită ca o caisă, .şi peste o cravată, pusă pesemne o singură dată, atât îi era lustrul de mătase întodeauna de nou. I.a mâna frumosului sclipea luceafărul unui briliant. Personajul întreg se prezintă complex şi unitar ca o vitrină meticulos îngrijită, cu apostrof şi litera 's, pe firmă, pentru domnii eleganţi, cu câte un exemplar unic din fiecare articol: un baston, o batistă, un elegant nasture discret, o păreche de mânuşi, un flacon, o pălărie... Bel-Ami părea strâns migălos din toate obiectele unui magazin, cu preţul de-abia dezlipit, şi exala, prin boarea de parfum care-1 înfăşură înrr-o atmosferă de mirodenii de Cuba, un miros de manufactură scoasă din vamă. Petele mureau după el, până în momentul când animatorul cu zâmbet şi monoclu deschidea guriţa. Odată cu vocea si vorba, i se auzea si sunetul inteligenţei, ca un scânâit de uşă. PURUaNTlCA Bel-Ami (.'mo splendoaresi o făgăduinţă mimai atât timp căc nu spunea nimic. ■ Vai, ce prost e, mamă! se pocăia logodnica îndrăgostită, după cc plcca Bel-Ami. Dar Bel-Ami reuşit în viat:) cxacr ca în manualul care te-învaţă cum sc dobândeşte averea şi succesul, iiitându-te îmr-un fel anumit şi dominând cn nasul. In ioc să-şi piardă vremea umblând după aur, el l-a fabricai, () legătură politică i-a slujit de piatra filiasolala, si îmi-» bună dimineaţa s-a sculat din aşccrmic şi .,bărbat de stat''. Doctrina lui a fosi să facă plăcere. învAuuă, s-ar fi părut, (le la portarii de hotel si dc la baievi. Daca putea sa procure senzaţia satisfacăroare, Bel-Ami accepta otice iusârcitiarc, cu o încântată inconştienţă candidă. L-ani văzut deunăzi, după douăzeci şi cinci ele ani, lăbărţai şi moale, dându-se jos, dinaintea unui bijutier, dintr-un automobil de zece milioane, târâş, mai mult ca o traistă, jur-împrejur abdomen, decât ca lin om (ară oase. Probabil că a cutnpăr.it un marc cadou, pemru o mare plăcere, ştie el mai bine a caii. Numai „uu patrar de veac", cum s-a roşiii elocventa lui, odată, într-un „moment istoric", cum tot el I-a numit, a făcut din Bel-Ami un cadavru de copil băirân, holbat şi gras. Bel-Ami cu zgârciţii orbitei descompus, si-a pierdut monoclul. 1943 TF.r.KFONUI. Dacâ im aparat medical prins de brac indică tensiunea arteriala, telelonul, pus la ureche, o arată pe cea sufletească, lăsata mai demult in seama romanului analitic. Indiscreta maşina serveşte tot atât de mult psihologului, cât si omului de 312 TU DOR AR(.,HKZ1 afaceri. Ai mii dc pulsuri la dispoziţie, îndată cc ridici din hârcă microfonul şi deschizi canea de abonamente, la toaie literele alfabetului. bărâ pierdere dc vreme, lănî ca măcar să suni ea la uşii, că sună singur telefonul, fâră să ţi se deschidă, fără întrebări, Iară răspunsuri, fără carte de vizită, intri de-a dreptul, prin .ier, '111 apartament, neinvitat, şi de multe ori cazi chiar în patul domnului sau în baia doamnei. Mai lipseşte accesoriul un ,ii ochi cleelric adaptat. Ai zis „Alo!" cum ai fi zis în poveştile arabe „Sezame!1' şi formele, protocoalele şi neajunsurile sunt înlăturare*; două silabe; „Alo!" e parola universală. Ea însemnează. o mie şi una de lucruri: „Am venit", Ascultă'1, „Ce mai faci?'1, „Ba bine că nu", „Mă plictiseşti1', „Vrei nu vrei1... Cerc. refuză, se roagă, înjură... & înrr-o gară, unde roate interjecţiile şi comenzile sunt scrise pc albastru alb. Până la Telefon, trebuia să ceri audienţă, să scrii, să aştepţi trei luni un răspuns, să faci anticameră, să te prezinţi în redingota, să tc laşi dezbrăcat dc pardesiu si rcîmbrăcai de lui uşier, sâ dai bacşiş, să iei [răsură, să stai de vorbă cu şeful de cabinet, să-l cercetezi în ce toane se află boierul. Telefonul a stabilit o colegialitate ca furnalul: poţi chema pc cine vrei, după cum poţi opri di.n drum pc orişicine ca să-ti aprinzi ţigara de la tii>ara lui. Nici nu trebuie să ştiţi cum vă cheamă. E singurul mijloc dc a vorbi cu un rector în ciorapi si de a te adresa unui decan sau preşedinte în cămaşă de noapte. Cel ce telefonează are asupra celui chemat superioritatea, aceluia care Ia o gâlceava cârpeşte întâia palmă. Când ai zis „Alo!“, l-ai amorţit, el vine la dumneata oriunde-1 chemi şi sc ţine după dumneata ca un acuzai docil. Nu aştepta să fii telefonat, ia-o înainre. Tristeţea, descurajarea, căinţa, sunt podea perceptihilc la telefon: timpanul te serveşte precis. In timpuriii; doctorale si n real căderea guvernului apropiată, formând, cum se zicea în dialect automat, un număr do câteva cifre. Excelenta telefonară nu mai era atât de covârşită de treburi ca până-n ajun şi consimţea să prelungească şedinţa cu o spontaneitate amoroasă. Zeul sc apropia de oameni si tc poitea şi la masi. i'usua.sTic 1.5 Sc poare discerne la telefon evoluţia .sencimentului dc sine. prosperitatea camaradului, care cu câţiva ani mai devreme nu-şi putea şterge îndeajuns picioarele câ-1 înţepa preşul de la intrare în Talpa, şi acum, marc proprietar de imobile şi capitaluri, dâ orientări morale şi controlează onestitatea colectivă. La telefon, se aude si musca pc căciulă. O simţi cu urechea că .s-a îngrăşat si că-i merge admirabil. Omul nou vorbeşte în pâlnie parca s-ar traduce singur dintr-o liml.w, doua, străine, răsfoind un dicţionar, întârziind la o rosnre. Cuvântul „da" iese cântar, cu dîc7.c, cti bemol, cti bccare, dând pe biseticeste şi devenind chirilic. Omul energie se răslaţă în uncie ha/e ca un cotoşman si întinde buna, ca sâ i-o uniţi cu o mângâiere asortată. Si-a O C' schimbat şi sexul suflete.se şi începe sâ zică ,,nu'\ ca o baietisLă. Telefonul leagă pe locatarii aceleiaşi epoci unii de alţii într-o .sensibilitate carc-i face fără voie transparenţi, omul telefonic e un cobai dc cspcrictiţa şi, evoluţie ideală, un număr care începe cu trei, eu cinci, ca un număr de căruţă.. 1943 CÂI.ĂTORL'I. Omul călătoreşte şi se mură. Pribegeşte: cu traist;t-n spate sau cti boarfclc-n căruţa. 11 in când in când, târânclu-şi patul în carc s-a odihnit, scau/iul pe care sta şt masa la care îmbucă dintr-tm blid, le pune pe toate grămadă cu picioarele in sus, st sc duce cu ele. Simbolică, oglinda, lumina lui şi portretul lui, el o poarca dintr-un loc încr-akul. cu marc. băgare de seama, sâ nu i se spargă. Numai in ea i se parc ca se pasrrea/.a ceea ce fuge printr-înstil: schira stiflenihii .si licărirea. Se mută si sc asa/a Luată viaţa, căutând un lucru negasit la îndemâna lui, cumplitul, liclovul rătăcitor se frământă în TUPOR.AlUUtKZl fiecare. I: lui destin tăcut sau o uşurătate? în hoarda, în oaste si .singunucc. ;-c muta neîntrerupt, dc mii de uni. poate dc zeci dc mii de ani, dc două ori pe an si, o data, dc tot... Numai rnonitantu) îţi dă, omule, atitudinea invariabila, după care, totuşi, gândiţi, iritat dc neastâmpărul secret, a rânjit o viata. Instabilitatea lui perpetua vine de la o uosralgie nelămurită, răspunzătoare tată de părerile noastre, mâhnită de iot ee nu înţelegem: imboldurile nccontrolate, a.nxicratea spiritului, viciile mai rari ca voinţa, lipsa de caracter... Cinismul unui fost om politic, local a putut sa răspundă unei imputări, câ-şi schimbă credinţele odată cu ciorapii: „Numai proştii smu consecvenţi1'; stabilind o dogmă de consolare pentru pleava epocii lui şi drepLtiI la sofism al obrazului multiplu, care ar trebui înlâttrat din adunări cu cravaşa. Poate li ceva mai tragic ca mobilitatea, pentru omul trăit înn-o credinţa, înrr-o judecară şi înrr-un senriinenr? şi pentru un popor, târât în demagogii succesive şi dat cu capul dc toate mormintele mir Impresia dc nesiguranţă şi nehicredurca care o însoreşte sunt mai rele decât şi nedreptatea. Să ştii câ oamenii dc autoritate se mură mereu şi şovăie să stea, influenţări de un aspect, de o ipoteză, dc atâtea denunţuri anonime ale iricii de a li întregi pe o temelie. Caravane si Imite, unde vă duceri? Omului ele mijloc, care-i cel mai adevărat, îi place să ştie că semenii lui aleşi sunt nemişcaţi în cuget, neclintiţi în judecăţi, câ Ic stă casa întocleauna în acelaşi loc, câ numărul din poartă nici mi creşte, nici ttu se micşorează, ca jilţul magistraturi, lor nu fuge de colo până colo. pe rotile lunecoase, că pravila şi legea sunt la locul lor, că spada stă în acelaşi cui. că mâna dreaptă rămâne dreaptă, ca pasul merge bătut si rut dansează, trânt din solduri, ondulat şi lasciv. Am un prieten, pe care-1 cunosc de patruzeci şi cinci de ani. P.l n-a serpuit niciodată, egal si recrilin până la vârsta de optzcci, de care nu-i departe. Munceşte în via si in prisaca lui biblică, ele când s-a pomenit, mai reaforşi mai inteligent decât PUBLICISTICA .115 mulţi aici cărturari. HI ştie lucruri pc care ci nu ic ştiu, şi cl iui k' uită pentru câ mi le-a învăţat: le-a aflat dc* la tăcerea pe care o asculta. IX' câte on ma prinde panica îndoielilor şi ma Iuta vârtejul mobilităţii, dau fuga la el, la rara, si stau câteva ceasuri în chilia lui dc pustnic. I or ce spune el e cinstit, curat şi simplu, pământul, ploaia, vilele, semănăturile, strugurii, albinele şi, pe măsura cc vorbeşte şi tace, ma simt mai slobod şi mai stăpân pe mine, şi plec din murmurele lui iitvoimcir, plin de arcadele şi bolţile sufletului, in care se ceruu îngerii şi se pălmutau, tle linişti senine si de mirodenii sonore. Vezi tu, judecata uu ti-c, pcm.ru tine, niciodată de ajuns, cu toate că te în crezi îu ea, infatuat sau nerod. Ai nevoie tle o judecată streină, de. o urzeală dc in, care să tlca firului tău de boramţic, despletit şi plăpând, linie, încolăcire şi tătic. Sufletul tău e o iederă în creştere 'îngrămădită, si trebuie răsfirată. .Ai nevoie dc duliovnic. Şi nu e duhovnic. (943 O ZI DF, MAI In calendarul pe care îl urmăreşte condeiul ca sâ interpreteze zilele şi evenimentele s-nu ivit muie neaşteptatele berze şi rnndunici. I’enrni ele, indiferente la ce se petrece în patriile de jos,, nu e nici război nici pace. Pacifice în vremile de luptă dintre oameni, ele se luptă când oamenii şi-au închipuit că trăiesc în pace, cu drumurile neumblate, cu depărtările, cu uraganul, care bântuie şi câmpul de sus, dintre stele, Inrâia rândunică a săgetat cerul de arlaz adineaori, căzând în lumină ca o foarfecă deschisă. Nu o poţi vedea, după o lipsă dc aproape opi luni, (ără o tresărire. Măruntă laptură vine din basmul de peste nouă mări si noua ţări, basm dc ăsta dată TUDOR AKC.1IKZI adevărat, adns pe aripile aw '.u .u la noi. l;i. fereastra noastră, deasupra căreia se va clădi peste câicva zile un cuib rotund, modelai ea ur. sân. Ha are puteri pe care natura noua ni le-a reluzal, străbătând lumea întreagă cu o aripă cât un colţ tic scrisoare: ieri peste Meditcranâ, azi între sălciile cit: la Fila ret, în tare au inccfin să cânte mierla, pasăre şi ea si streina si românească, şi privighetoarea, ascunse până în mai intr-alte luna, dintr-alte ţări. Noaptea, o voce turburătoare, de suspin adânc, străpunge tăcerea şi o facc vasră: ar avea o sinjţurSi asemănare: şuierul fluierului de pământ, cu apă. Câr priveşte her/de. ele mi venii de cncv: 1 zile, 01 şi cocorii, Cuvâmn] mai solemn: avi sosit, li sc potriveşti? mai bine. Cocorii şi berzele nu vin, sosesc: un tren întreg, o Hotă de nave, o escadrilă, înaintând in ordine organizată. Ca coate păsările, afară dc bufnire, cucuvăi şi cuci, berzele şi coconi cunosc prietenia, sotiifariraica şi camaraderia, în staluri şi pâlcuri, înrr-o zare*, 'ară o horă dâ;») ocol. în ritmuri leneşe dc vals, unui izol de tărie albasttai. Aid numărat treizeci de berze si ele C> au trecut încoace, plutind, apropiat, la înălţimea unei turle, ea nişte şaluri desfăcute cu ciucurii negri. Ani fi dorii să se oprească si Ia noi o păreclie. să-ţii facă din beţe şi ramuri un cui!) pe casă, ca în Alsacia, unde le sunt bisericile pregătite cu o clopotniţă în vâri. l.c-nni chemat cu mâna: aripi nu înţelege mâna. Le-am strigai: aripa nu înţelege graiul de pe pământ.. Le-am fi aruncat porţia noastră dc pâine pe o zi: berzele ne dispreţuiesc şi nici rândunelelc nu sc apropie clc noi şi de grăunte. Păsărimea zburătoare e ostilă marelui vierme vertical si singura prietenă a noastră e gospodina, vrabia clin streasina casei. Ea coboară printre găini, ne sa re-n mers pe dinainte, ciripeşte din vişin şi lasă pe o pagină de cane deschisă si câce o zăloaga indelebilă. Dar hidoasa omidă cenuşie, cu păr, monstrul din care iese fluturele, cu aripi si cl! a umplut în inajul ăstui an grădina, frumoasele livezi făgăcluiroare de un rod îmbelşugat sunt puui k:ls'] ic:a năpădite dc o spurcată colhăiala. Sprintenii pomi de-acum cincisprezece zile, desfrunziţi ia uetinip din cotoarc. stau ridicări în văzduh ea nişte rârnuri bolnave... 1943 VTF.RMF.LF. Piciorul Ingres, vecin de nivel cu cei mai iluştri, se aram foarte nemulţumit dc elogii. Meşteşugul pensulei si al creionului îl împovăra. ,.S.i m.î auzi cum cânr din vioara şi pc urmii, să mii felicitezi", putea sa răspundă meşterul, jignit dc laudă dinaintea tabloului Izvorul O rendinrâ maladivă de a se micşora l1 determina pe artist să-şi dispreţuiesc.) lumii pentru o iluzie, caci arcuşul lui scârtâit zgâria urechea. „Vioara lui l.tigrcs'‘ a trecut dc la el încoace pe subr roate bărbiile prolcsioniştilor care, ui ca ti du-si personaliratea, au alergat după superlativul dc dincolo dc ei. O a doua meserie, de amator, trecută pe planul întâi, plate diletantismului mai mult ca vocaţia şi regretul curent al omului oscilator, inapt pentru ce i se pare accesibil, arc formula gata tăcută: „Mi-am greşit cariera'1. Meseria cea mai amuţiLoarc pentru tot felul dc profesionişti e mai ales literatura, neastâmpărul, chinul şi decepţia chiar a literatorilor rămaşi în stadiul nmamrixt şt care n-au avut pulinia, într-o viată amarară de aşteptări şi de tresăriri, la zgomotul unui pas amâjţitor, să realizeze nimic expresiv. Mulţi au îeşir din toate orariile şi plecările si pribegesc pc calea ferată între linii, făcând cu pumnul si scoţând limba la expresul cave trece fulgerător pe lângă kilometrul zero, unde ci sc învârtesc, ca nişte drumeţi care au pierdut ceva: timpul. De vreme ce a seri este şi o acţiune grafică şi una de creaţie, confuzia tehnica MS i U'DOR AKC.HLi/J duce la o confi.zie dc aptitudini. Multe inteligenţe profesionale sLi'ălLicite- sunt roase dc morbul călimării, cu neputinţă ele împăcat, şi muscate dc înţepătura condeiului cu otrava, strecurat in confortabila lor tihna. Nici succesul profesional, nici .n uri.!, nici rangul, nici prestigiul nu îndulcesc secreta suferinţă: răzbunare indirecţii a poetului rupt în coate, care izbuteşte să dea cu o peniţă sunete de harpă si să fixe/e uneori in zece silabe ecourile uraganului frământat între piscuri. împrejuram'! că meşteşugul penei se realiy.ează fără pregătiri de ;mbiantii, fără biurou aşternut cu cristal, fură covoare şi stat tietc, cu simplele cuvinte din guta şi o proştilor, ispiteşte ca iu: desert cu moţul clc aur. Câţi n-au închis o carte cu impresia lirică entuziaştii că ei ar fi putut s-o scrie mai bine şi n-au bâjbâit de-a surda pe caiet! Dacă si-ar fi examinat logaritmul mai precis, ci totuşi ar fi lost în stare, în limitele facilitărilor plasricc, să contribuie la literamra generală cu o literaturii profesionalii bună. Un pricii-]), profesor de Ştiinţele naturale, studia într-un acvariu din grădina lui, interesanta şi obscura viaţii a mormolocului, caractcri/aiă prin transformarea si mutarea ei succesivă, la intervale scurte, în şase făpturi deosebire. Lângă bazinul întunecat de plantele acvatice necesare, omul de ştiinţă îmi citea versuri incolore şi o proza fără relicl. L-am întrebat de cc nu sere o carte cu broaşte, mai frumoasă eterit elucubraţiile unei fantezii puhave, şi s-a .vitmu ofensat, l-am atlus aminte de Buffon, scriitorul prismatic al unui stil de otel diamantin, de învăţătorul de şcoală primară, f'abre, mLcmeierori.il literar al împărăţiei gânganiilor. Degeaba. Naturalistul era si om tic şriinr.î precar. Este adevărat că frecventa tiparului si a librăriei a realizat o medicele priceperi: un spirit intermediar, care în raporturile dc intelectualitate dintre contemporani corespunde cu manierele elegante ale politeţii: pkr, coreei si sausfii câtor. .Sc scrie acceptabil, uniform, prin reducere la neted cu lustru; [’unuusricA unghiurile tind către curb, asperităţile si nuu:liiik' spre rotimd, materialele au devenii onctuoase: parafină şi supun de lux, diversitate mijlocii.: - progres, negreşit. Dar condiţia creaţiei e cu atât mai grea cu cat treccrea larii mărginiri şi măsurii, diiUT-o figură înn-vilu. dimv-un compartiment intr-altul, din metal în imitaţia lui agreabilă, e mai lcsnicioa.sâ. l-teziscă la temperatură dulce. Rabdă la tracţiunea moderară. Rog a nu sc întoarce, l’e aci sc deschide'. Fragil. U o particularitate a epocii câ pictorii sunt scriitori .si oameni de teatru .si că. actorii .sunt şi ei scriitori: o producţie amabilii şi fură accent, dc i n d i v i d t iul i ui ic d i 1 u a râ. E-aşa tle greu de dus de-a lungul vieţii un singur meşteşug şi până la punct o singură Irazii şt până la ramă un singur tablou, încât eşti daior să re hotărniceşti secer, să-ii faci grădina pe un pătrat mic, îngrijit de o singură plenitudine, irealizabilă deplin şi aceea, şi sfios de judecata de apoi, care nu-i numai o vorbii, numai pentru răscrucea peregrinilor dintre Paradis şi Infern. 1943 GEANTA N'u slin, Coco, clacă se vede tocmai din colivia ra cât s-a intelectuali/al capitala. Suntem un oras de profesori şi profesoare. Geneva, \lontpellier sunt numai întru câiva universitate, adică înzestrare cu câte o facultate si liceu, pc când Bucureştii noştri suur în toacă întregimea lor o vasta si incomparabilii universitate. Aproape fiecare casă e o academie şi chiar fiece prăvălie o scoală de cârc ceva, organizaţii de domni rectori, asistenţi, conferenţiari si agregaţi; berăriile, restaurantele, saloanele de tlnt’llLi si ele par. TUDOR h şi la Harvard ceva în genu) nostru, insa numai o firimitură. Acolo, studenţii săraţi servesc cu şervetul si lava .sase luni colegii lor bogaţi, asigurându-şi cu un semestru dc serviciu semestrul aJ doilea de studii, pc când la noi toata lumea c roată vremea dascăl de-a dreptul, fărâ sa sc mai coboare măcar Ja situaţia de student. O să-mi obiecLc/.i, Coco, că unii nici n-au apucai să scrie si să cil cască. Ce-a re a face! parca e nevoie de asta, ca să-ţi înflorească dalia şi crizantema unei chici măreţe, splendid intelectuale, între ccle două urechi şi ceală. Toată lumea e cu ghiozdan, dragă Coco. Dai' nici nu-i mai zicem aşa, că e urât: ii zicem servietă. Auzi cc frumos sună la ureche? Parei zici: inouşer. Dacâ n-ar fi numele ăsta şi dacă n-ar fi purtat-o pe vremuri profesorii cu catedră, miniştrii cu portofoliu şi advocaţii, dc urcchc, servieta n-ar mai avea nici uu gusi şi n-ar J'i fosi adoptai;’: dc tui milion de intelectuali şi intelectuale. Au mai rămas liberi, din sculele de intelectualitate, ochelarii şi ar ti marfa destulă în Bucureşti, cu aţâţi opticieni peste tor. I-,iu încercai intelectualii ghiozdanului, şi de nas şi cu agărători, şi de apropiere şi de distanţă, E ciudat. In ioc să vezi mai bine, nu mai vc?.i deloc. Te apucă o ameţeală de la stomac, ca după prima ţigară, şi olicncşti. K regrcrabil. Ce frumos i-ăr sta o pâreche de lunete domnului doctor, care taie hatârurile la băile de abur! Papornira şi coşul au pierit pe măsura progresului cultural. Nu se mai admit dccât la popoarele rămase la coadă, ca parizienii. Doamna e croitoreasă: are servietă. Domnişoara face masaje la domiciliu: are servietă. Cuconiţa dc colo spală la domiciliu; arc servietă şi o gură roşie, ca şi cum s-ar li lins k o rană, eu sânge. Superbul tânăr trebuie să fie tenor la operă. Nu. li servitor la o redacţie si de convingeri politice semeţe: are servietă. Peste o lună va face critică literară. M-am întâlnit ieri cti un domn elegant, bine ras si srrâdsla mijloc de jaica unui rrenci palid, înfoiar. Era desigur profesor universitar: avea servietă. Dar ezitam să-i fixez catedra dc jH.’w.ja.srjc specialhaic. Parca când matematician, când jurist, când ester. după cum îşi întorcea capul frumos, mureai dc o iiuclcciualivatc scrutătoare, i,-ain va/ut oprii în loc, ridicând geanta dc curca si căutând în burduf. S-ă gândit, mi-atn zis, la o problema, şi nu vrea s-o uite. Îmi venea să-l ajut să-şi scoală caietul, în care, fără îndoială, avea să-şi narate ideea, ca «a şi-o .scrie mai comod. Domnul profesor a scos din servietă o chifre.i... Nu-mi venea să cred că un ghiozdan atât de fin putea să fie un depozit de chiftele şi că un tiomn arât de aristocratic îşi lua merindele în d şi le. mânca pe strada. Ne găseam pe bulevard! A! cum ru-ani înşelai. Domnul era tm apostol, un binefăcător. Dinaincca lui sta ciilcar tin câine, pe care voia să-l hrănească. Mi-am adus atunci aminte dc pastorii prorcsranri, care sc plimbau pe marginile cereşti ale lacului I.emau, cu miez de franzelă 111 bu/unar pentru vrăbiile din parcuri. M-am oprit şi eu, atras dc un sentiment de rccunoşrmcă şi gata sâ-i tiu iubitorului de animale un disetirs. Dar câinele care luase din mâna pi~«fesoridui cliilicaua, dând cu încredere din coadă şi cu ocliii-i de aur îli ochii lui, începu să zvâcnească, sări diit spinare o dată, se învârti si căzu cu nasul în asfalt. O picătură dc sânge i sc ivi la nări. Domnul prolesor cu servietă era un otrăvitor de câini municipal, un hingher. Ascultă, Coco! Dacă mă mai vezi vreodată că ian ghiozdanul CU mine, re rog să mă huicl ti ieşti. 1943 PĂPUŞA Graţioasa doamnă, dc unde vine nceasrâ frenetică pasiune să vă faceţi urâtă? Şi dumneavoastră, proaspătă domnişoară? TUUOR ARGHFZI Nu mi-aş pcrmile să vă. adun laolaltă cu venerabila mătuşa care. uitându-şj vârsta şi cinstiră dccenră a bătrâneţilor, dc odinioară, caută în modă şi cosmetice o tinerele de cadavru preparat pentru identificare. H dreptul ei sâ o ('ere dezgustului public şi sărăcimii triste spectacolul unui maimuţoi vopsit, îngropat deocamdată în blănuri cu spicul tealăr. înzorzonat cm cercei si râuri de mărgăritare. Milioanele ostentative, cn care paradează pe dinafară, sunt poale unica ei consolare pe dinăuntru; a sufletului, vreau să zic, neputincios sa se mângâit ele povara vieţii în milostenie si modestie. Bălana st vrea negricioasă şi castania blondă, asortând anapoda culorile naturii, care niciodată nu s-a înşelat în imbricarea perspec:ivelor, a bolţilor şi a dobitoacelor dc roată mâna, de la fluture şi floare, de la găină şi şopâriă, până la constelaţiile strămutate în fiece noapte peste apartamentul unui etaj de bloc, unde Duduia, enervată că nu t-a ieşit chica, purtată ciobăneşte, ea la ecran, platinată, dă cu calapoadele din pantofi după servitoare. Ai v;Y/.ut-o cum fuge pe trotuare, cu câllii cârlionţilor in vânt, făcând pe interesanta si pe nebuna? Uneori maicâ-sa geme încă la orele zece dimineaţa la o masă de joc, început aseară, ca să recâştige două sute de mii pierdute în ajun. Alteor:, maică-sa e spălătoreasă. Clasele s: confundă, şi mai multe fabrici de ciorapi sritioşi lucrează intens pentru acest ideal, neajuns pe calea ştiinţei şi a filosofici, realizat cu treizeci de mii dc lei părechea, la o durată de douăzeci şi patru dc ore şi la o leafă dc şase mii. Câte cedări şi neruşinări sunt prciul acestui accesoriu des reperat, devenit obiectul de căpetenie si însăşi fiinţa fizică şi morală a femeii dc circulaţie mare? Pcrso/ialitarca capului şi a silucrei s-n murat în ciorapi, şi secolul munceşte în biuromi, în uzină, în ateliere, la cratita, exclusiv pentru ciorăpărie, pentru organul esenţial, piciorul, piciorul dezvelit până sos, până sus de ror. Ah! dacă s-ar putea găsi o gimnastică - alta - şi o reţetă, pentru ca faci să fie numai labe, numai picioare şi numai ciorapi, sâ se mute IHJ151 .ICISTIC totul mai sus, ram pe la îngbititoare. în decolteu n-ar mai rămâne dc ascuns lihnit şi ar fi... // 'est-cvţvts! dclideme. mt citire. Nu-ii înţeleg, graţioasa doamna, păiaria. Cum li-ai degenerai ochiul şi gustul de olteancă înrr-atât, încâr să nu re mai cunoşti îi) oglinda şj să înniufţcşii în mii de exemplare colacul stupid şi su fer tasul întors, tu care pleci pe st radii, mândrii .si stilată, din gospodăria dumhale, unde, în halat si cu basmaua legară ţărăneşte pe Iruiue, eşti o cuconiţă iucâiuăcoarc, o femeiuşcă trează, activă şi pricepută. Ascullă-mă, te rog. Uită-te mai bine, ve7.i-te din (aţă, din spate si profil. Dobitocul duşmănos, fără imaginaţie şi talent, care a născocit pentru chipul dttmitale sprinten şi inteligent, asemenea ludos comanac, l-a făcut parcă într-adins, ca să batjocorească. slutit şi caricaturală, din ţara lui, nu şei11 de unde, pe frumoasa noastră româncă. Nu socoti că ar fi timpul să nu-ri mai aştepţi croieltle şi modelele din siriiinălaie. de unde vin mai mult lucruri proaste decât cele butic, şi să-ţi pui creionul, foarfcca şi inspiraţia dumilale, dc atâtea ori inccrcală, biruitoare şi neîntrecuta în straie, covoare, ţesături si cântece, să colaboreze la îmbrăcămintea păpuşii dumitalct 194;> T.UCRUl. DRACULUI Nu e o regulă că trebuie, să scrii în ce priveşte conţinutul într-un fel anumit, fiecare scriitor de meserie sau nu, fiecare om, scrie în felul lui, după cum vede si înţelege. Zăreşti în lume sau în capul du mitule aspectele sau gândul, după propria puituţâ. Recomandările didactice de cnmpozirie sunt numai materie de examene, de încărcat programul: profesorii cu înţelegerea bună le aruncă la coş. înlocuind principiile. «4 TUDOR AIU'.Hl-Zl trecute clin mr.nual în manual, ca oţelul din boloboc iu sticle, şi din profesor mărginit în profesor mărginit, cu lecuim. Umbletul sc învaţă sculându-ie pe uilpâ, nu aşteptând un manual care să-ţi facă (coria ridicării dc jos, potrivit cu paralizia. Profesorul inteligent procedează ca medicul inteligent, de-a dreptul pe pacient. Şi ca in medicină, unde .sunt atâtea boli câţi şi bolnavi, scrisul e deosebii pentru fiecare condei, ca tratamentul. Unul o ia dc la început, dacâ nu-i şi începutul i> vorba de obsesie şcolarii, a hui de pe la mijloc, altul de-a-ndâratele, şi rodeauna iese. Oricum s-ar suci o idee, pana jos cade în picioare şi pleacă. Desigur ca uneori se turteşte şi rămâne pe loc, dar de aşa întâmplare nu e răspunzătoare ide ea, ci scriitorul. HI poare sa fie, într-adevăr, pLu sau in sus. Scrisul lui sare. Sau -/.ace, şi toate încercările îi rămân ca baligile după cireada, late. Tc mânjeşti şi pe degete când citeşii. Alternanţele de contrast sunt numeroase şi ele ar putea sâ devie .vi obiect») didactic al unui studiu, menit să te înveţe nu ce şi cum trebuie să faci, dar de ce sâ te fereşti. Pelteaua, atât de gustară în cofetărie, în scris e odioasă; prezenta ei în literatura şi proză a lost identificata de mult de bunul-şimţ ai cititorului, care i-a dat numele vulgar meritat. Unii scriu, vreau să zic, lung si alţii scurt. Nu atârnă de subiect, dar dc autor. Unul se întinde şi altul se srrânge. Unul e sfoara şi altul nod. In general, lung e mai lesne. Şi scoicile fac mai multe bale decât mărgăritare şi todeauna scrii mai repede un cearceaf decât o batistă. Regretatul critic literar Mihail Dragomirescu a scris de vreo zect mii de oii mai tmilra Pascal si nimeni n-a iosr invidios, linul face foc, altul face fum. L'n dascăl, care ştie ce vrea, le-ar da celor cincizeci de candidaţi la bacalaureat, din seria lui, tema următoare: „Scrieţi ce-a ti văzut de-acasă până la şcoala, azi, pe o singură pagină dc caiet". Dascălul carc stie ce vrea ar fi Insa un examinator feroce: tema e prea grea pentru bacalaureat. F,1 ar putea să facă o probă mai con du den tâ; sa adune cincizeci de scriitori tic PUBLICISTICA prolcsie, cârc lipăresc şi sc scarpină cu o iscălitura marc şi cu cel mai gros corp dc literă din Tipografie, st să-i roage, după o lectură făcură în auz, să serie o singură pagină cu subiectul cirir. Unii vor acoperi pagina onorabil, concentrând ideile, vârând idee în idee, făcând cuvântul să absoarbă alte douăzeci şi prezinlând în pagină o figură deplină, din care nu se mai poate: scoate nimic, Cu firele de păr din care altul a întocmit o bidinea molâiesi flocoasă, unul alege, aruncând firele, o mie la una, o pensulă sprintenă. F.l reduce la unic. Pădurea, care-i codru numai de la distanţă, c, de aproape, o singură frunză repetata. I.n vegetal, în animal, în mineral, creaţia cunoaşte o singură expresie definitivă: sămânţa, cristalul. (-oiicurciiţn ele rând vor bălăci pe loc şi vor umplea caietul. După zece coli de hârtie vor mai cere altele. I'e nici o foaie n-au prins ideea. care fuge pc alic lot, mereu reluata şi mereu întinsa şi mereu inaccesibilă. Scriitorul a intrat într-o butie de clei şi de câte ori vrea să iasă din el alunecă înapoi. .Scriitorul a diluur un miligratn de albastru în patruzeci de hârdaie şi încă nu l-a topir. li trebuie o gârlă. ( ăi apă de gârlă nu se scrie literatură. După o vorbă, pe care o iau din gura unui coleg, incapabil să se realizeze, e „lucrul dracului1' scrisul. 1943 PKRSONAJ IM. NKŞTIU IT, M-am întâlnit cu cineva, pe care nu-1 mai văzusem de muir. Mărturisesc că uu ştiu nici cum îl cheamă, nici ce treabă face, dar îl cunosc. Nici de unde îl cunosc nu ştiu. Unii, acum vreo douăzeci de ani, parcă spuneau ca-i scriitor, un Fel de scriitor, într-o specialitate de fracţiuni. Câţiva răceau că ar h un invătar în oarece. S-ar fi zis că e ceva ca un filosof, ceva fără mutră, M(-, TUDOR AlUiUKZl (.li figură slrijită dc .salahor de poveri groase. Parcă era periat pc hainele cu genunchi, dc nişic var, de nişte ipsos, din cart avea ca o reminiscenţă calearoasa şi la colţurile gurii. Cred că erau mai repede urmele unei salivc uscate albe. pe care o -■vccrcicawi buzele rărâţoasc cu crăpături de mucava. Mâini înnodate şi o expresie cam dc flaşnetar, carc când îi câiuă dulapul de spinare, cu sonorităţi aproximative de pian, învârtit cu manivela de un tovarăş, cl bate din toba tamburinei, subt ferestre, )a unguroaice, după gologani. Ochi proşti la bieiul om, în pleoape ostenite, roşii, şi un obraz jerpelit, ca muşamaua veche, şi o voce, proastă şi ea, fără inflexiuni, ea un băţ, ca o jumătate de pat; o voce ca o bâtă, ca un bolovan într-o ladă, carc-ţi înjunghie auzul. Grai monosilabic, cu tendinţa de a Transforma toace sunetele în mă, bă, gA, dâ... ,-ăcea greu propoziţia simplă, căutând ca-n nişte cioburi un subiccr, urmai imediat, în sintaxă, nu în timp, de un predicar scormonit, şi răsiurnând o grămadă dc spărturi si o saltea aruncată, până să o reuşească. Avea înrodeamia o intenţie, pe care nu ajungea să o exprime, iii făcea impresia unui om care umblă pe doage şi cercuri si pe greble, pe care le călca din greşeală şi-l izbeau în gură. Odaia, t,>1 aşa, nevăzut de muli, mi-a spus câ o să fie trimis ministru pe undeva, nu ştiu pe unde, pe la Madrid, la Berna, h Belgrad... Vasăzică e un personaj, mă gândeam... Ale naibii personaje! cum se nasc: ele şi se fac, aşa, pe neştiute... Arunci am întrebai pe alt cunoscut, are trecuse odată pe lângă noi, cum stani la vorbă, ad'câ dc nimic, eu a.scultându-l degeaba, el încercând să formuleze oarece vag, poate ca un elogiu, fără să-l nimerească: -Ascultă, poţi să-mi spui ce-i eu băiatul ăsta?... De blege bleg, dar mi se pare că are preicnrii. I’arcă si scrie, nu stiti ce scrie, parca ar vrea sa dea si judecaţi, dar pare hotărât, ca mijloacele pe care i le văd, să îndrepte tara... Aş fi auzir Lă c filosof. De rândul trecut mi-a spus că pleacă în diplomatic, cil o misiune, nu mai ţiu minte unde. la Stockholm, la Cracovia, PUBLICISTICA şi văd ci n-a mai plecai. Ştii ce aer arc? că trăiesre cu o slujnica., la cârc doarme noaptea, când nu-1 vaci stăpânii, si că mănâncă resturile ele la masă. -Spune-mi cc-i cu el. — Are trei clase primate, [acute la o şcoală din Obor, mi-a răspuns îiitrclxuul. — Zău?.-. Auzisem câ e, domnule, doctor... Convorbitorul râse. — Ar fi putut să fie un autodidact. Nici .ista nu-i. F. un tâmpii cil fuduliile refulate. Cu această fişă, l-am întâlnit, cum zisei, după inului vreme, dăunâzi, adăpostit de ploaie iiur-un pasaj, unde m-am refugiat şi cu. Ne-am găsit fată-n tată, el cu aceeaşi piele roasă cu care-l ştiam. Numai ea ceva mai vânăt şi mai rgâir, şi mai supt, între maxilare şi nas. Evident: ,,Ce mai Iaci?" - „Mulţumesc bine. Dar damnau a?,.. Nu ce-am v.î/.urde inulC... Etc. Până-n gangul teril dc ploaie, nu ştiam că bietul om, sărac la trup şi la niinie, e rău şi veninos, mânc at de şancâr sufletesc. Doamne! ce rai sum proştii. Asa cum S'a priceput el, sărind din ,,esre“ în „pentru că", şovăind intre „ăla" şi ,,mâ-ntdegi“, a izbutit să-mi dovedească, după grele munci, (ţarcă ducând scânduri lungi in spinare, cu care nu purea sâ inrre de-a curmezişul., căr poare uri, cu caLă vocaţie şi patimă dc asasinat, pe un oui deştept, pe care mi-l murdărea. Acolo-n gang, în silabele Ini, împiedicare de o .vioară, carc-l ţinea dc minte şi de limbă, priponit ca un ţap bătrân, ca: coarnele rupte. !9-l3 CARAC1AL1SMUL Caragialismu], despre care un cnnc cineva spunea câ nu mai e acrual, gândirea caragialisia si stilul caragialisr simt în l’UDOfv AKGHHZf floare, nedespărţite dc altfel niciodată dc viaţa dc roi. Jn strategic, geografie şi tehnica militară, interpretate dc bravii noştri concetăţeni, în tramvai şi berărie, caragialismul e în plina desfăşurare şi caragiali.ştii evenimentelor sunt despre certitudinile lor indiscutabile entuziaşti. Polonezii în războiul lor, nu se precizează cu cine, dar ce importa? an ajuns la Clibraltar şi ameninţa I urci a... Vom vedea ce face Argentina.. Mi-a spus un coleg... De ia nn timp, s-a introdus în vocabular „cioara vopsită1' care indica în politică şi relaţii spirirul diplomatic cu pungăşie, două valori pentru analiza populară egale, E fostul „şitliăr-macăr'1 djntr-tm limbaj mai vechi, echilibrul pc doua Urniri sau frăţia cu dracul până la trecerea punţii, formule relevând de momentele istorice si de un optimism tradiţional. Sicilia nu e nevoie să ştii unde c situară, destul că e o tara importantă. A intra în ea echivalează cu un dtvastru, din pricina şesului ci mlăştinos... Dacă taie prin Serbia, ajunge mai repede in Franţa... fonul acestor intenţii şi sentinţa arată o documentare severă. Sâ nu intervii cu rectificări câ poate sâ iasă bătaie. Cine afirmă în autobuz nu iartă contradicţia şi profesează orgoliu! de a şri cc spune. In general, fiecare dispune de o „sursa1' serioasă şi destăinuirile sunt „confidenţiale1'. Era putină încurcătură cu capetele dc pod. Confuzia venea de acolo câ nu se putea concepe cap de pod fără pod. Dar cu timpul problema s-a limpezit. In războiul de azi capul de pod soseşte gata construit şi montat de la uzină. Armata îl aseaza dinaintea inamicului păcălit. F.l intră pe pod si cade în gol, lipsa podului Ijind mascată cu o pânză, cu un peisaj cumpărat, cum ar ii din expoziţia Salonului Oficial. Pc urmă, se trimite capul de pod într-alrâ parte - e pe rotile şi umblă pe calea ferată - şi asa mereu, până sc distruge oştirea duşmană. Odată cu capul soseşte bineînţeles şi nn râu navigabil. Chestie de camuflaj. In Franţa, şeful guvernului c mareşalul Pera-in, iar în Anglia CurchiJă... Iran, pe turceşte Irak... Avar, feminin: avarice... rum ius i ica J 29 Vorbind dc stomac, se zice pardon... Trimiterile cu verbele având sensul a introduce sc întrebuinţează fără acest corectiv ipocrit. 0 doamna bine, plângând ti-se de reglementarea circulaţiei pic con c, c revoltata că nu mai poaie să iacă un pas, că pretutindeni e sex unic... 1 a un concert, o alia distinsă doamnă, amatoare de muzicii înaltă, aşteaptă. „Acum vine Grieg'1, şopteşte cineva din lojă, răsfoind programul, pe când în aplauzele sălii au intrat doi tineri executanţi în scenă, pianistul şi violonistul. — Care-i Grieg? întreabă doamna, cel înalt sau celălalt mai scurtul? câ amândoi sunt drăguţi. Carngialisrii gravi, ai doctrinelor cugctatc profund, se mani fes tea/ii cultural, scriu, ţin conferinţe, scor cârti şi iac pane dintr-o lume care uu iese cu tramvaiul şi a(irobii7.ul şi nu participă la spcctacole şi conccrte, preocupată cu stăruinţă să fericească omenirea si să îmbogăţească noţiunile. In caragialism ci reprezintă capacitatea şi viitorul. Câteva din caragialismele recente, de ordin savant: creativitate, virtualitârile de tensiune ale situaţiei, complex dc motive, gândirism, esenţa creaţiunilor, istoricitatca... V. cu arar mai actual Caragiale, cu cât influenţa lui depăşind mahalaua, urbea, fruntariile si geografia, începe să caragializeK? planeta. Alături dc Caragiale al nostru si al satirei, acţionează un Caragiale universal. 19-13 T. C. STAN încep sâ fie morţii noştri, Coco, prea nnilii şi n-as putea să-ţi ascund, parcă ei sunt cei mai huni dintre vii. Parcă din 350 TUDOR AKHHKZ] dezgust şi nobleţe s-an învoit să plece câte unul şi să ne lase singuri în vana noastră forfo reala dc maimuţoi în viaţă. II şlii pe Stan, pe Teodor Stan, prietenul din primele zile când te-ai apucat sâ smulgi h)île cărţilor şi să le împărţi de jur-imprejur. Ciocul tău a scos din cutia flaşnetei şi biletele încondeiate de T. C. Stan, carc a murit acum trei ani, la treizeci şi doi de ani, la u jumătate de vârstă. Mi-a adus aminte dc el uu camarad al lui şi al nostru, tânăr şi el, carc setlucc să-l jelii iască laolaltă cu prietenii, la o biserică, în ziua ta dc naştere, Coco, de ziua sfinţilor Constantin şi Elena. Nu-ţi place nici tie, nu-i aşa? parastasul, ceremonia tu colivă şi veşnică pomenire, Coco, carc i se face lui Stan, 1 u i-ai citi o rugăciune, fără cântccele îngropăciunii şi fără tava cioclului din capul convoiului dc înmormântate. N-ar fi îmi sufletească, odată cu rugăciunea, liniştit silabisită, o vioara, când în stuh cântă cucul şi dincolo de sălcii mierla, pentru poetul veştejit înir-o primăvară? Ain răsfoit biletele tale vechi, Coco, în care a scris pana lui Sian, si cele două cârti ale lui, două romane. Camaradul lin l-a caracterizat: blândeţe şi omenie. F. adevărat, Coco. Dar moartea lui Stan şi viaţa si naşterea lui s-au petrecut într-un moment, lung de douăzeci de am, al conflictului dintre „generaţii", conflict real în toate generaţiile fără ghilimele orgolioase, dar ultima dată mai dramatic. într-o epocă de îmbogăţiţi şi deprimi ocupanţi indiferenţi, s-a ivit accidentul unui tineret mai cultivat, ieşit din sâracime, mult mai numeros în contrastul social decât pân-alunci si ecrându-şi dreptul la viaţă iară să şi-l cerşească. Mai nainre vreme, elita intelectului, recrutata din moştenitorii de avuţii şi situării, era o insignifiantă fracţiune, împăcată cu tihna stăpâmroare. Uşuratici si generoşi în intenţii şi cu sinceritate demagogi, domnii politicii, foştii câţiva studenţi din străinătate, cu dare de mână, an înfiinţat în tară sumedenii de licee şi universităţi, nu Iară preocuparea de a-si asigura sub.ilrerni ascultători si l'UliLICISTICA apărători ai avutului lor nediscinat. Ei au greşit socoteala. Masa noilor elite, sprintene şi cu instinctele uediloniuue, ti-a mai putut să Iic dominată dc o infimă minoritate, care-şi pierdea prin evenimente odaia cu prestigiul si sentimentul :iutoi irarii de clasă. Refuzând tocmeala, tinerii au trecut la o acţiune dc expropriere. Pentru îtuâiaşi dată conflictul generaţiilor, condus fără pricepere din toate taberele încăierare, s-a tăvălit îtl sângele, în care se mai zbat şi azi nevinovaţii din morminte. A fost numai un moment, Coco, care s-a lichidat, dar el n-a putut să treacă fără să lase urme şi grave documente şi o decepţie complicată. O generaţie s-a prea grăbit si alta a prea întârziat.. A rămas gol. Acest al doilea gol după celălalt gol, din saltul peste timp al generaţiei antecedente, sc adună cu el. Câteva generaţii vor fi poate triste si obosite... Camaradul Stan s-a născut şi a murit între goluri. la mai bine din vişini, din irisi, din lalele şi din cei dintâi trandafiri, Coco, frunzele, llorile şi mărgelele roşii de cireşi, pc care dn-i-le-n cioc şi punc-lc pe mormântul de tinereţe al prietenului rău, pierit din lumina lumii la nerimp. 1943 TARÂN In fiecare ora uu abur dc pulbere se astenie peste luciul de lac al mesei de lucru. La fiece oră îl ŞLcrg si mai nainre de-a trece primele minute, impalpabilul aşternut începe să se reîmpânzeasca, prins înrr-o pojgbie nouă, ca iarna sticla ferestrei, mereu topită si mereu îngheţată. L-am suflat în soare, si s-a răscolit în miriade de stele, ca si cum aş fi suflat peste Firmament înrr-o noapte încarcaia cu puzderii de diamant: Şi când s-a stins, s-a înrins ceara pulberei yu I UDOR ARGHKZl iarăşi. Cl* : c.'ci.i sc cerne astfel, necontenit, daca nu a timpului, neîntrerupt descompus şi nou în roata secunda, pc care o pierde din el. fără să simtă, ca un fulg de umbră? Copiii sc iscălesc în praful mai lin decâr păienjenişul, dc pe masa licăritoare, jucându-sc cu timpul şi cu ccerniiatea lui, în care pun uegcn.il şi râd ca de o glumă. Ce faceii voi, Icţii mei, e tot atât de mult şi tot atât ele puţin ca tot ce zideşte omul de mii şi mii de veacuri - cetăţi, pi raniide şi temple înmormântate pe nesimţite dedesubtul unui giulgiu de catifca cenuşie, uşoara, urzită stăm:) cu scamă si sccundă cu secundă, ca un ;tl doilea întuneric, din întunericul zilei, scăpata dincolo de soare. Miroase a praf- încre păreţii încăperii închise, din care a plecat un suflet acum un an, acum zece ani... Când a murit buchisiroru,, cărţile i-au rămas deschise, şi stau deschise şi azi la aceeaşi pagină pe care ochii lui s-au închis. Hârtiile scrise sunl risipite pe masă lui dc atunci. A rămas şi aşternutul desfăcut, ci.m a fost în ultima seară. Dar burniţa secundelor a învelit toate lucrurile din odaie. Zidurile se macină încet, lemnăria sc rărâlcază - în pulbere se întorc toare câte au ieşit din sânul e , ameţite de nostalgii secrete şi atrase dc afinităţi asemenea serei de somn. Până la bunicul Balotă, moşia Corbului a lost a Stolnicilor, care o cumpăraseră de la I lagii. Câte veacuri de om sunr mimai de atimei de când se ştie: ccl din urmă din Baloteşti a murit la şaptezeci şi cinci de ani... Opt hrisoave, linul peste alrul. Câte degere au purtat pana semnăturii de subr peccti in ţărâna în care copilul, urcat pe un scaun, în genunchi, trage cu degetul pe lustru şi face, râzând, o pisică? Duşmanul râu de moarte nici nu sc vede: eamâ-l în pulberea aşremură. E dulce şi tiptil, nu se osteneşte să te atace, eşti al lui de cum re naşti. Tc stăpâneşte fără sâ şrii. Iară sa stie. le strădui tu să-l învingi, îi opui piatra, clar piatra e cu el. 1 )c unde să-l apuci. Iară trup si înfăţişare? Ridică-ţi turle de granit şi ascunde-te: d lc gaseste şi ti le dărâmă, încet, liniştit; firmitura lui de acum l’l'lî] 1C1.V! 1CA cktina temeliile si răstoarnă monumentele lin, îneacă o mic de ani cu un potop leneş de nămol din văzduh. Ninge neantul peste munci r;i, răsturnata de un pul de păpădie, /.i si noapte, nesimţitor. Cai firul de pulbere ce lupţi, eu firul de timp, eu picătura dc nimic. Tragedia tă s-ar puica grava pe aramă cu o figură de viteaz in arme. urmărind cu sabia o scâncete neagră, nevăzută, Că un nebun în război cu o ară: ta rână. 1943 GÂNDI l)inrr-o generaţie de pui de găină alburii s-a deosebit cel mai mic, născut în aceeaşi vi cu toţi (raţii lui de zile, singurul negricios, la sfcmtl mărimii celorlalţi! A fost un pui excepţional, de trei ori mai mie îii trup ea ei şi eu capul dc câteva ori mai marc. Odiii-i luceau ca nişic ochelari şi docul, cu pliscul gtos, era galben, ca la mierle. Copiii, vă/.ăndu-l funiuriu, căpăţânos şi vioi, fugind ai t> gâng.mie de colo până colo, scărpinând ţărâna ca o găină şi ca un cocos sigur pe picioarelc lungi, l-au botezat Gândi, cu care seni iii ut la loaiă rimir.i. I.Yăgea şi el, după ploaie, râma de gumilastic după el si când ajungea cu ea în cioc până la coteţul câinelui Baciu, încă mai ieşea sfoara viermelui din pământ. Puterea cu caii: microscopicul, fenomen muncea să-şi ducă la capăt misiunea, echivala cu forţa unui om de a dezrădăcina şi .smulge cu mâinile un arţar, şi nuna, comparativ cu statura lui, eră ea un şarpe boa în luptă cu un indigen, care l-ar fi apucat de fălci si muscat de nas. li făgâduiam lui Gândi o educaţie anumită şi aşteptam sâ mai crească de câţiva centimetri, ca să-l separam de semenii lui si să-i facem din scânduri înfrumuseţare un castel pe seama lui. Ne gândeam la metoda care l-ar fi civilizat de iot şi i-ar fi dat buna-cuviinra sâ ne viziteze în apartament si în pat, 111 334 l'UDOR.ARCHUZl biblioteca şi la masă. Iară să lase pc aşternutul ei alb ceea c:e nu admilcair că. ar putea să fie .şi un derivat al lui. Ne bucuram să face/n din eJ un şefele aristocraţie a gospodăriei, un fel de vultur sau primul papagal ieşit de la cloşcă, dimr-un ou, de unde ar fi început o specie nebănuită şi o nonă lume de păsări. La pui şi la ouă socotelile ies însă pe dos, ca într-o poveste care trebuia să dea diiur-un cuibar sfărâmat în cearta dintre nevastă şi soi, o vacă si mai pe urmă o cireada. Tcri-dimineaţă. a fost găsit Ciandi mort, culcat pe o parte, subt aripa cloştii şi înrre loii fraţii lui. carc nu ştiau nimic... Superioritatea omului faţă de găină esLC, după Pascal, că e! sc şcic muritor, pe când găir a si universul nu ştie că vor muri. De cum le-am dat drumul, cloşca s-a uitat după cocoş, iar puii au năvâlhîn strachina eu mălai... Noi am star cu Gândi, fără să fi avut măcar timpul să aflăm ce fusese el, cocoş ori găină sau papagal, conjccturând asupra cauzei morţii. II strivise cloşca în somn, l’atrti oameni în toacă firea sufereau încleştaţi dc emoţia dinaintea cadavrului cât o frunză de vişin, din pătura de fân, aceeaşi emdţic de todcauna, în faţa morţilor mari, mici, semnificativi sau indiferenţi, prieteni sau adversari. L-am pus pe note literare pe prietenul nostru cât un gândac, ca să trăiască peşte zilele lui, o zi mai muit in posteritate... 1943 RÂNJ1TUT. Da, drăguţule, cu toate că mi esci prea drăguţ cu rânjetul acela al dumitale, ca o gaură într-o cârpa cu mustăţi, existenţa sau inexistenţa lucrului făcut dă sau refuză dreptul de amestec în judeciţi; e o chestie şi de eleganta, nu numai de aşa-numitul bun-simţ comun. n iHjayi k:â Dumneata îi zici operă lucrului făcut, şi rânjeşti. Si dacă n-ai rânji, cuvântul e tot umflat şi ilocror.il. dar nu cl re face sâ rânjcşii, ci realitatea de dcdesubi. I'.sii ca un băiat sărac:, ajuns pe la patruzeci de ani fără nici o agonisită, şi când re întreabă conştiinţa, căci eu nu te-am întrebar nimic, „(.ic ai făcut?", scapi de dumneata luând în batjocura agonisita celui cârc şi-a trudit-o. „Nu-mi place grădina Ini, că e prea îngrijită; nu-mi place magherniţa lui cum e aşezată.'1 Nu-ii placc? Parcă asia te doare pe dumneata, 'l e supără al Urc va: câ pc când mut ale rânjeai .şi jucai rişca pe maidan, cclălalt, cu o hitrnide înecată dar neîntreruptă, îşi îngrădea locul, săpa o temelie, ridica o bârnă si galca pe dinafară si pe dinăuntru o casii, în care le-a poftit să bei o cană cu apă sănătoasă şi în care ai rânjit. Ai rânjit la şervete, la ţoale, la icoane, ai rânjit la Morile din ogradă, ai rânjit ia caişii din cârc ai mâncat pufuri de aur aduse într-o strachină zmăltuiră. Vrei să zici că rânjetul matale te satisface? Nu, vai de matale! Rânjeşti ca să fii văv.ut disptcitiind şi ca să nu plângi când te întreabă diavolul din dumneata: „( !e-ai făcut, că ţi-ai prăpădit zilele pe care ti le-a dat Dumnezeu?11 Te-a.i întins, ai căscar, ai trândăvit, si de la un timp încoace te-ai pus să rânjeşti. „Asta tr-e meseria?" te întreabă diavolul din matale. Asra nu-i o meserie. ’ le-ai uitat în oglindă? Cârpa obrazului a început sâ ţi sc mototolească şi ţi-au căzut şi vreo doi dinţi. O sâ începi să rânjeşti cu gingiile, şi rânjetul matale prost o .să fie si hidos. Peste încă vreo câţiva ani o să te apuce şi pe matale scârba de el, si fiindcă alţii nu sunt nici înăcriţi, nici veseli ia gură ca matale, o să le fie milă dc zbuciumul cc se petrece în biata-ti flintă sufletească, atunci când singur îţi vei spune: „E prea târziu". Pân-acum ti-ai tărăgănat ceasul şi ziua, ca să ţi se facă săptămâni, si-s de-ahia douăsprezece ceasuri muncitoare pezi si cincizeci şi două de săptămâni în anul pe carc-l crâmpoţesci. Ca un lucrător leneş, ai fiigir dc scule, de ciocanul care bate TUDOR ARGHF.ZI cuiul struni li şi tc mai zdreleşte si la falange, de fierăstrăul cu tăietura exactă, şi pentru că ai luat cu braţele talajul de subl bancul de lucru al camarazilor şi l-ai dus aJ'ara din atelier, ai crezut că ăsta e un meşteşug. Camarazii nu sunt înfumuraţi şi pretenţioşi ca matale, ci ar fi mulţumiri sâ tc vadă sârguind câte puţin prin atelier, cât de câr. Măcar si ştii să faci o cutie ca lume;!- bine încheiată. Ai văzut că în croitorie unul face mâneca, altul jiletca şi altul pantalonul: nu c nevoie de mai mult, dar în bucaLa iui fiecare-i meşter. Dumneata vrei sâ ne-arâţi că tc pricepi la toate, şi fiindcă nn izbuteşti nimic, de vreme cc nu începi nimic, rânjeşti. Tc mulţumeşti cu prea puţin, drăguţule. Mi-ar plăcea să te vflei ma: năzuros, întâi faţă clc dumneata, şi nu un strâmbăciof din buze şi nas numai cu lucrul altuia. Asta-i cinstea în meşteşug, sâ tc canoneşti pc si neţi: nu te păcăli, că nu-ţi mai rămâne timp dc năzdrăvăniile închipuite. Că, vezi, îmbătrâneşu. Sâ nu ne pomenim, toc rânjind, trur-o bună zi, la rubrica gazetei, eă te-a găsit spânzurat de cuier, lângă pardesiu şi pălărie. Ba ne mai dai dc osteneală, să-ri citim o cuvântare la cimitir. Ce o să spunem noi atunci despre matale' că ai rânjit; si că de fericit ce-ai tosc ti-ai pus ştreangul de gâc? Ja seama, drăguţule. Tor timpul nu e Lrccut. La vârsta matale, cu toate că s-a domolit avan ml, mai e o treabă de făcut. Apucâ-te de ea şi ai săve/.t că. sculele luatc-n mână serios nu-ţi mai dau răgazul să rânjeşti la lucrul făcui. 1943 MLSFRIA Se pare ca înctuciscrile de rase dau progenituri carc moştenesc mai multe calităţi din două părţi decât ar dobândi puuuasne dimr-o singură parte, şi câ defectele s-ar jicnrealiza. Nu slIu de unde am aflar asemenea absurditate, dacă din cilii sau daca clin vis, clî dc uncie lucruri iei cunoştinţă dormind... Ar fi ta intovaraşirea prin căsătorie a două averi adunate, mai slabe fiecare fără acensr.l operaţie si dc câteva ori mai tari prin reunirea lor. Ar fi ceva analog cu 2 + 2 = 8. S'-ar puica ca şi la oameni, ca la celelalte animale, din doua rase puse in anumite condiţiuni sâ iasă o a treia, păstrând cc-i mai bun in ele, ridicat la cub. Poate că n-ar fi nevoie chiar de rase şi sâ fie dc ajuns numai neamuri, ca sâ producă perfecţionarea ereditară. In cc priveşte evoluţia, tu cunoşti o altă formulă de sclccţiuiic, cel puţin profesionala: meseria păstrară din tată-n fiu, pe generaţii, exceptând, bineînţeles, situaţia cazurilor, dc la sine excepţionale prin vocaţie, din care pc cel mai ilustru ni-l dă Scriptura: lisus, fiul lemnarului (osii. Semănătorul destinelor îşi aruncă săcara de aur la întâmplare şi câteodată iese mare matematician copilul unui portar. Doar porcar mi-i o profesiune, ca lemnăria, implicând materiale, dexterităţi şi ucenicie, după cum nici foarte plăcuta situaţie de mare acţionar ce este. Numai înrr-o societate, derivaţii din făgaşele ei, în dezordine, avuţia poate sâ tic ioc de meserie. Normala dez.voltare socială sc face pe. meşteşuguri, în care are loc sâ se strecoare si pomenita sâcară. „Fără meserie" e un pejor.iriv. „Fără domiciliu1', o privelişte pedepsită la Paris, ca un delict. Dacă nu-i o ruşine, lipsa dc profesie, nu încape vorbă, e o jumătate, un sfert dc ruşine. O promoţie şcolară se risipeşte după diplomă sau înainte de a fi ajuns până la ea, prin roată lumea. Au trecut zece ani. Un fost coleg, dai de el înrr-o provincie, s-a făcut profesor, magistrat sau ofiţer cam toii par amărâţi si cei mai mulţi tânjesc intre o aşteptare si alta. o gradaţie, o înaintare, o căsătorie, larii să-şi fi putut înjgheba un ideal personal, acel ideal care te ţine teafăr şi voios. De pildă, idealul dc toată viata al unui dascăl dc latina francez, e. poate, mie dar dinamic: să TUDORARCI IT7,[ dea o versiune noua a lui Horatius şi latinistul .se apuca serios dc treabă, după ieşirea la pensie. E plină branţa dc acest soi dc idealişti, îiaivi şi admirabili, care la şaptezeci dc ani par dc treizeci şi cirei. Cartea e un elixir, te păstrează june. Altădată vine de la bina, lângă tine, în tramvai, un zidar în hainele lui dc lucru. S-a cam uitai la tine, te-ai cam uitai la el. - I u eşti. Costacbc? îl întrebi. Figura lui obosită ţi-a evocat subit un copil frumos, un coleg de bancă, ujj neastâmpărat, căruia nu pi tea sit-i intre in cap noţiunea lui zero. - Tu era ionică? ţi-a răspuns zidarul Foştii camarazi s-an regăsit. Unu' medic, celălalt zidar, două meserii, două meserii deopotrivă de onorabile, dacă nu cumva cărămida e mai sigură şi pentru minte şi pentru viată ca medicina. Şi zidarul si medicul sune iti.să dezgustat! de meserie, fiindcă nici imul din ci nu şi-a dat o preocupare, fie în afară de meserie, fie la meserie, ceea ce ar fi mai adecuat. Zidarul ar vrea să-şi Iacă băiatul doftor si medicul, pe al lui, pianist, în alară de vocaţii. în acest loc, exact, sc frânge echilibrul, 1943 URCIORUL nu 1.UT Ca să înveţi, băiete, un meşteşug, trebuie să htci un gol in tine, golind torentul instinctelor, tiranic, si sâ pui în locul lor o putere organizară pe o disciplină. L ea si când ai construi un pod peste un râu care fuge, dând găuri în apă pentru stâlpi. Viaţa curge pe lângă sculele talc fixe şi trebuie să bagi de seamă să nu ţi le fure pe când visezi, furat şi tu cu gândul de la munca ta. Meseria are timpuri de chin: chinul învăţului si apoi chinul cel de toate zilele, al perfecţionării. Aci nu ştie nimeni sâ te mai i’Uii.ias i k:a 30 înveţe nimic, tu-ţi eşti dascăl si stăpân, căci te--ai făcut îndoit. Alege-ţi însă meseria ea sâ-ri placă: mântuire.) ta o nmvrtgă in meserie, mângâierea la si pâinea ia - si tinc-te strâns legat de meserie, neademenit de nimic. Mai bnnă-i o meserie săracă, potrivită pe firea ia, decât un meşteşug făcut fără poftă si care a înavuţii pc altul. Aceluia î-a plăcut. Dacă te-ai născut, cum '/.ici tu, haietv, eu uu talent, du-ie drept la el, si nu asculta sfatul care te poate abate elin matcă. Sfiitul se cere numai fi nehotărâre şi când încă n-ai văzut o arătare de-a curmezişul tău, prin undele sufletului, pe undeva. Când ţi-a ieşit umbra tle argint înainte ia-te după ea şi nu mai asculta de nimeni - şi elu-ie la ea, iucteeliuiat că iesi la luminiş. La însurătoare nu pui să-ri aleagă mireasa alţii. Unul o vede şchioapă, altul gângavă, prea inaltă s.ui prea pitică, la-ti logodnica de braţ şi du-o la rine, si odată ce ti-ai adus-o acasă, iii bărbat, apără-i inima si făptura şi astupă-ti urechile bine. 1 alemul începe eu placul - însă iui te minţi, nu-i aşa? să-ţi placă în acelaşi fel mai multe lucruri odată; cel mai plăcut e unul singur din toate: cleosibeşte şi alege. Aş seri cu pensula mare pc pairiii odăii tale o poruncă: Iubeşte-ti meseria. Dacă ţi-o iubeşti - de nu ţi-o iubeşti eşti uu nefericit şi un cotlas -dacă ţi-o iubeşti, sileşle-o să-ţi dea cât mai mult. O meserie, oricare, e fâi'a sfârşit, şi nu mai dai de fund. fine sculele curate şi rânduite, atelierul proaspăt şi, lucrând, fluieră si cântă; lucrul iubit merge ager şi voiniceşte. Mai ales, te rog sâ nu ţi sc urască, sa nu-ti atloarrna mâinile pe unelte, câ atunci e semn rău: ri-ai ales o meserie străină de tine. O! atunci, fie cât dc cumpliţii jertfa, leapiulă-te numaidecât şi, chibzuind mai bine, ia-li meseria care nu tc mai lasă, plictisit, să căşti. Ai să simţi numaidecât, văzând u-ii mâinile cum aleargă si inima cum yhoarâ. Te întreb, cum poate sa se plictisească cineva si cum rămâne timp şi de asemenea lux bosumflat? N-ai limp îndeajuns nici pentru lucrul cel mai mărunt, niciodată. 34U TUDOR ARCHliZI Meşterul dc străchini, pe care l-au apucat veacurile bătrân, învăţase de la tăvâne-su să Iacă ghivece, dar uu era mulţumit nici cum suna lutul ieşit din cuptor, nici de grăuntele lutului, nici dc culoarea lui. Şi-:i vpălar pământii) coi mai fin, până l-a făcut aluat, ha copt până ce a sunat a srielâ, şi l-a spoit a: zmalfljri, care nu s-au mai şters. Au trecut de la meşterul de-alunci vreo şase mii de ani, şi bucuriile lui au rămas vii, in simenii urciorului pe care l-am dezgropat acum şi l-am aşezat între cristale. Accluia meseria scumpă i-a fost. şi mâna lui mai trăieşte, colea, lângă mâna mea, care i-o atinge pe a llii... I9'i3 DOMNUL POLITICOS Pe aceste timpuri de încruntare şi fete acre, apariţia Domnului politicos e o plăcere, (.'and a surâs întâi, credeai că te confundă şi rc-ai uitar îndărăt dacă nu era în comunicaţie veselă cli cineva. Surf.dca la line! Pe urmă. a început să te salute. Mai târziu, a începui să te cam plictisească. Odarâ, le-ai oprir în dreptul lui si l-ai întrebat: „Mi se pare că mâ confundaţi1'. Ţi-a răspuns: „Nn vă coniund". „Atunci mă cunoaşteţi'1, l-ai întrebat si ţi-a răspuns: „Nu vă cunosc'1. NI-ai insistai. Cât nu vorbise, mai era o figură, bine sclivisiră, in costum zigzag şi încăJiar peste pantofi cu o şa dc ştofă, ca pardesiilc de căţel. Era mimai mi domn distins. Poare că fiisesc vreodată, câteva ceasuri, şi ministru, înrre douăsprezece si patru. Torusi, ăsta nu cred să fi fost, de vreme ce saluta el întâi. Un fost domn ministru aşteaptă să fie salutar, cu toate câ nu-1 mai saltm'i nimeni. Miniştrii sunr buni, ca şi pâinea, câr sunt cal/i. îndată ce le dispare fotografia gânditoare din virrim fotograful ur. de lângă „Capsa", msemnca7ă ca s-a răcit si întorci pumasTu..:.'\ .(41 capul sau ic uiţi în sus. Vitrina e revelatoare. Si tm numai a fotografului, Jar şi a librăriei, uneori. Aşa, [a o .schimbare de regim, geamul unui librar, ocupat în întregime de opera literară a unui ministru, cu lotografla mărime naturală. înconjurară de lauri şi dc opera consacrată a regimului căzut înLr-o jumătate dc ccas, a pierir cu toiul în câteva minute. Autorul voia să dea cu cartea lui o lovitura vastă şi .să iasă din actul lui strategic măcar prim-ministru: fără .să bage de seama câ dc-abia clădit monumentul din vitrina trebuia dărâmat. O sâ povestească poare, la timp, librarul apelul, o data imperativ, şi o data deznădăjduit al autorului, întâi la datorie şi apoi la milostivirea lui. Iţi saluta probabil ochelarii cu ramă groasă, aduşi dupa urechi. 1 .or Ic eşti dator şi diploma de „domnule profesor", cu cnre tc întâmpină câte un personaj: opt sulc de lei .sticldc şi trei sute cincizeci lei montura, un total mai mic decât o taxă de examen într-o clasa. Te-ai înşelat si de astă dată. Domnul cu barbişon saluta pe toată lumea şi eu pălăria .si ou surâsul, de preferinţa trecătorii cam de cincizeci de ani. Solidaritate de generaţie? Nlu ştii. De câteva ori l-ai vă/tu intrând în restaurant şi trecând pri.it câte două rânduri dc mese. In local saluta cu mâna, schiţând o jumătate dc sărutare şi zicându-ţi. probabil,. „L’a!'' La dreapta, la stânga, saluturile, surâsurile si sărutările erau distribuite fără să piardă nici o masă. Saluta chelnerii, sărută orchestra. Nu cunoştea pe nimeni, dar se bucura de optimismul că se păşeşte în bună societate şi coleg. Ai aflat de la chelner câ e proprietar agricol stabilit în Bucuţc.şri. - Todeauna râde aşa, cu gura căscaţii, rodeauna-i aşa de politicos? - Niciodată nu-i supărat si-i merge foarte bine. Nu se uiră la cinci sute de lei bacşiş. - Să nu faci vreo aluzie răutăcioasă, Nae. Lai răspuns. - Vai. domnule profesor, s-ar putea? Cu domnul ăsta provincialul e altceva. .'UDOR AlU.lll-/.] - Nu l-ai întrebai de ce-i :işa de vesel? - Ba l-.ini întrebat. Şi mi-a spus ea e fericit. - Al dracului! Vas.mcă, e şi fericit. 19'i3 FIRMA Jmi iaci.' duioasă plăcere amintirea farmacistului clin strada Coraterid, din Geneva. Poate că ţi-am povestii vreodată tradiţia laţmacisrului meu. Cărămida se repetă eu flecare casâ, dar fiecare casă e şi altceva decât cărămidă. (..luni îl cheamă pc acel domn frumos, în halat alb, cu ochelarii de aur si barbă neagra, am uitai. Nu c nimic, pilda lui ne priveşte nai mult ca un nimic, care poate sâ sune în dcmăxed de feluri. Când ne duceam către scară, sâ cumpărăm din dugheana lui, veche de câteva sute dc ani. dintr-o groapa cu treptele de piatră, păstrară frumos, pe strat la. care crescuse (ieste casă, până b jumătatea zidului cu vitrina de gratii, vârară-ncr-un chenar pătrat dc sculpturi, el ne servea c:u loată lua rea-a minte, câte ceva, dc; câteva centime. Seninătatea lui ne ungea pe inimă, ca un început de medicament, şi domnu! acela, cu figura luminoasă şi fruntea mare, albit, ne saluta gutural: Bonmir, Monsieur... Au rrvoir. Mmsienr... Qţt est-ce t/u y i voire servitei în vitrină, firma: o sculă care indica laboratorul lui Hsculap, piuliţa de aramă, cât o căldare, cu drugul pisălogului ieşir peste margine mult, ca un fâcălel. Piuliţa era de vârsta farmaciei, contimporană cu Jean Calvin, pc numele lui de familie Cauvin, fiu de elogar de pe la 1 500. Din t:\tit-n fiu. toii urmaşii farmacistului înremeietor fuseseră cliimistî, .şi fiecare din ei a condus neguţătorii de leacuri moştenită. Chimul, cunoscut de noi, era un învăţat PUlîl.lCbTICA ilustru în doua continente, autor dc studii importante si profesor la universitatea locală, după cc lucrase în laboratoriilc şi academiilc streini:. Dc fa cursuri, ci trecea eu simplic itate in spiţerie şi, la inchidcrc, trăgea oblonul. Piuliţa din vitrină mărturisea o stăruinţă dc paLru veacuri pc un punct, înrădăcinarea în meserie, perfecţionarea substanţei ereditare şi ascensiunea muncii răbdătoare la clica restrânsă, din cârc timpurile îşi aleg conducătorii. f nrreabă-l pc btânzarul nostru din piaţă, om dc multe zeci de milioane, Iacute din putini.şi pastramă. dece-1 nelinişteşte cultural viitorul fiului dumisale. cârc a început sâ-i miroasă? Ivăiatul Lui e un unim;!] voluminos, laică, bucă si bună, cap uf ca tăriacura. guşa dc '/ccc ori mai lată decât creşieiul ţuguiat şi, de mintea lui, Iccicită dc o imbecilitaic duioasă, nu se prinde nimic. II bâzâie ca pe o şuncii musca, şi râie. /.ccc profesori n-au putut să scoată din cl altceva: un zâmbet bâlos. .Ştie să mănânce. Rumegă, uncie dupi altele, artanc şi halci, şi trcce peste drum, unde bea o căldare de berc, parcă s-ar adăpa cu urină si cu spuma ci. Dacă nici n-arc o vocaţie şi nici negustoria nu-1 mai interesează, indicaţiile destinului sunt clare. Fiul e obligat sâ risipească agonisita părintelui, dintre burdnfele umflate, ciclul socoti ndu-sc închis definitiv. Pentru spetit, mi se pune nici tm fel de problemă. 1943 VOINICUL Mi-ni citit, camarade, câteva foi, pe care le-ai trimis acolo, unde conlraţii sau se strecoară printre draperii cu o .şoaptă sau urcă scările în patru picioare, sărutând covorul si pc covor călcaturile rămase pe catifeaua lui. TUDOR AR.GHF.Zl Barbariile în gol, clin cabinetul de lucni, sunr uşoare, închipui o împrejurare şi în ea plâsmuieşti nişte oameni aproximativi. Pui pc unu! sa vorbească şi pe alţii sâ asculte. Răspunderea o potriveşti cum vrei, trăgând păpuşile dc sfori, aplccate înrr-un sens. ’( rimili la lipar şi peste două luni, fotogenic şi mândru, dai autografe. Bărbăţia Cumitale e adevărată. Tc lupţi cu oameni definiri, în locuri si eu puteri definite şi uu ştii, când ai ridicai capul sus şi ai semnat o afirmare gravâ, dacă învingi sau dacâ adevărul şi bravura dumitale nu te vor păgubi. Vorba li-a fnsl atât dc grea şi de cinstiră, săpată pe arama, întâi a supărat, clar trezind şi emoţia crâncenă a cinstitului şi împietritului adevăr. ['şti sjngc.ru! om lână păLâ din rândul semenilor dumitale. •Sabia ridicară cu vârful în lumina cc-i fulgeră tăişul, e cutată şi fecioria ei cunoscuiă, într-ascuns lemntâ: de te nu eşti asaltat dc armele mc.rdare? Penrm că luciul oţelului, gravat cu o floare de crin, cu tare le inrâmpini când se rotesc şi ar vrea să se repeadă, scapără şi le ia purtătorilor văzul şi-i face să leşine. .Am s'jmrit în cuvintele pe care le-,ii scris, zvâcnind sângele neamului damirale, care tc-a ales fără sâ ştii şi sâ vrei intr-adins, s;.-i porţi dreptaiea şi onoarea, când alţii le-au dai uitării sau le-au întinat. Aceste chemări nu vin prin numire şi din porunca unei stăpâniri: le aduce pământul şi le împarte vântul, sufletul acestui pământ, răscolit în buruieni şi codri. Am auzit în cuvântul dumiiale clătina ren trecutului şi toate glasurile lui mari deşteptate, cântând pe văi. Dc când n-am mai simţit acest accent în cuvântul .scris, s-a risipii o viata. Cocorii noştri s-ati îmbolnăvit zburând pe cerul palid, vulturi îşi pierduseră penele, telegarii domneşti mergeau încetiniţi si cu capul plecat, care încotro. Când mi-ai citit paginile de ieri toii au tresărit odată, frământaţi din aripi si copite si caurâncl menirea pierdută. Eşti om ca sâ-i cânrmieşri pe coţi. Am văzut peste ce-ai scris, o predestinare. Nu te-ai temut unde se tem toţi, n-ai şovăit unde ei se împleticesc. Ai rupt i’URUUSTICA tăcerea cu hotărâre si pasul ti se nude ca vine* de departe. 11 aud şi cci ce trebuie sa asculte cum sc desface timpul, lj sâ despice tal ea de mirare în Ierusalim a omului aşteptat. i.angă dumneata eugenii se simte bine, ciungilor Ic cresc ia lot brareie pierdute .si ologii sc scoală, ca să puie tu încredere mâna pe steaguri şi arcuri. Dacă tiu biruicsc, le rămâne mulţumirea, că s-au împlinit, într-un timp de pribegie a gândului şi a credinţei risipite. A'i daţ drumul unui porumbiel pesce potopul de sânge şi el ţi s-a îiuor.s tle dincolo de el, de acolo muie începe drumul stelelor tu o stea. E luceafărul dumitale, pune-ti-l in sreag. ridicâ-ri-1 în spada. 1943 DOMN UI a: lovtnkscu Titlul liind prea lung pentru încăperea mea de hârtie, n-am putut să /,it iubite domnule 1 .ovincscu, ridicând din călimară condeiul. M-am pomenii că trebuie să -ţi zic „iubite”', fără să mit gândesc; ele te-aş lăsa să-mi reiuv.e judecau, care se interpune prea des înfre spontaneitătilc inimii şi realităţi, darea pe (aţă a unui sentiment adevărat? Am citit răspunsul Domniei tale, adresat unui cere dc intelectuali din Sibiu .si am aliat din el că-l scrii dinţr-tm sanatoriu. Cc să m.l ascund? Arn luat inlorinarii si am aliat că erai în momentul unei intervenţii chirurgicale. Inii dai voie să-ţi mărturisesc aici ca sunt emoţionat? Mult mai adânc decât ai putea să presupui din atitudinea mea rezervară fată dc atitudinea duinirale literară. Întâia mea mişcare a fost către condei: trebuie sa-i scriu numaidecât, mi-a spus inima, tare înfăţişează, in noi pe văduva .546 'UDOR.ARCIlJ'V/.l si maica plan sâ. Dar am şovăit întâi, clc teama, sâ nu licărească prin slovele inele senzaţia pc carc am avut-o şi cu acum pairu ani, când prietenii încercând să mă consolczc. încremenit în pat, povesteau la căpătâiul meu anecdote şi hazuri lăcrimând. Unul, trebuia sâ râdă in hohote la un final hilar si a plâns, ca ochii îngropaţi în batistă. Careva luni rcl uzasem să nia mai uit în oglindă şi arunci am cerut-o să mu văd. Nu m-am recunoscut si i-am spus prietenului meu: ,,Ai dreptate, mi se parc ca s-a isprăvit". îţi seric, mbLe domnule Lovinescu, şi bolnavul dc atunci în omul de astăzi. înviat •• şi-ţi scrie şi simţământul meu dc preţuire tăcută pentru o strădanie neclintită (le patruzeci de am, consacraţi celei mai subiective dintre munci. Dumneata n-ai cunoscut nici o plăcere în al ară de atelier, clin care ai făcui un salon deschis, unic, la noi, o şcoală dc eleganţă şi un cămin primitor, car; pe unii răzleţi, descurajaţi şi în conflict cu viata, i-a împiedicai în secunda gravă a dcznâdajdii şă se descumpănească. M-a impresionat răbdarea dumitale. Puteai să ied ai uitării şi să ie laşi expropriat, mai având în calmul dumitale putinţa .să te regăseşti şi să mm fii dumneata. Te-am admirat ca în zeci de ani de trecere prin atelierul dumitale a sute de miri ai unei iluzii din care inoportunii şi indiscreţii tui cred să fi avut chiar dumneata rorocui să nu-ţi dezlâneze timpul, n-ai aruncat pe nici umil pe lereast.ră. Ai ascultat mii de manuscrise citite chiar de autori: nu cunosc mai mare calamitate. Ai acceptat în casa dumitale toată huma literară, de oriunde venea, si ai domesticit-o cu o aplicaţie de îmblânzitor, fără sâ tragi un singur glonţ de revolver. Şi roţi care au trecut priu cenaclu, chemat cu numele dc „Sburâtoru]“. au rămas pc roaiă viata cu o legănare delicată în fiinţa lor secretă si cu o mireazmă, pe care 1111 au pur.it'O găsi nicăieri aiurea, cu o stare sufletească inefabilă, c.i o duhovnieie. Eu nu l-am cunoscut, Coco, pe Eugen Lovinescu acolo. Am dar întâi de numele lui la Paris, pe urmă în cărţile lui. PI )]!] ICI.sTK :,\ Întâia oara, mi st; parc ca l-am salutai uu. Nli cred ca am vorbit amândoi dc sase ori, Inşii dc vorbă n-am stat niciodată: o sfială m-a ţinut departe tle loti contimporanii mei: teama de a nu-i cunoaşte mai mult dccât trcbuicştc. Intim paralei şi murim iară să ne li întâlnit. Cunoştinţa adevărată am făcut-o la leagănele copiilor noştri, acum şaisprezece uni, între florile diu Cişmigiu ca nişte tati, nu ca niscaiva scriitori. Copiii erau mai vii şi mai omeneşti ca literatura. Mi-aduc aminte surâsul iui de atunci. .Să-l luăm din amintire, Coco, si să ne apropiem tai el de bolnav. Să-i mângâiem frunicacti lloarea lui doamnei, sâ se facă sănătos. I.ui nu-i trebuie un medic, nici uu admirator, îi trebuie un frâu.'... 1943 PE CORIDOR Se uită pe gaura cheii şi ascultă pe coridor. Unii oameni, din mişcare şi viciu, toi; cu urechea şi din ce aud, concluzii. Vorbeşti dc ciubote sau de ciuperci si, convinşi câ ai vorbit despre ei, iau atitudini. Madama de hotel uită să-ţi fiică pantofii şi burşul dc la lift pretinde că i s-a defectat ascensorul. Dacă le-ai comandat o cafea cu lapte, spiriLtil polemic îi împinge să-ţi arunce în ccaşcă un fir de pâr sau o scobitură din nas. 1 )in spurcarea ainlia ei trag satisfacţii şi admiraţia gunoierului şi a rândăşoaicei. Ha, culegând o pârcohc dc ploşniţe din mansardă, o transportă în camera pasagerului de la întâiul. Nu ştie ce-1 mănâncă şi citind seara o paginii de Monrnigne, se scarpină tocmai când lectura despre educaţia copiilor devenea mai interesantă. Domesticitatea sufleteasca e adeseori ofensată Iară moti\ evident si cum ca e mai numeroasa, nici nu re asrepri de unde-ţi iese nainte un picolosau un chelner moral formalizat. IcOOR AKGHL/l Auzind urechile frccânuu-sedc hm şi păreţi, nici nu hunu'icşii ce rang şi ce nnmar dc minte îţi urmăresc şoapta când vorbeşti, aievea sau (lin somn - şi deocamdată nti-ri explici cauza pentru carc, încrucişându-te pe scara cu un pasager mojic, acest doinii a râgâit ostentativ lângă dumneata dintr-unul din organele sale. Pc timpuri, ori de câte ori publicam câte o .scurtă pagina dc învăţăminte, mă obişnuisem să găsesc la redacţiile unde lucram, câte o replică, o scrisoare, o carte-poştală, câteodată chiar o telegrama. O persoană necunoscută mâ ocăra periodic, că fac aluzii a ea, dar ştii, mâ /acea ca pc o albie dc porci. Adeseori, generalizam, fără sâ mă gândesc la cineva şi cineva se alegea dc h şine jignit. Râia se comunici la moral, ca şi la fizic, dc la coada caprei in sus şi împrejur, prin cioban, prin câini., până la roib si pana la călăreţ'. Când tc simţi mai sigur în şa şi in biciuşca, atunci te înceapă oare t:ndc şi n-ai nici cum să te uşurezi: păduchii şi scabia nn-s de competinţă cravaşci şi nici auditorul de Ia gaura uşii. Căutăm, în schimb, să variez cât mai absurd subiectele mele, irccând dc la c ine ştie ce ptmer al circonkrinţci k diametrul opus şi câteodată anapoda, doar-doar nu voi mai găsi şi a treia zi, în curierul meu, ocara periodică a corespondentului sau corespondentei, care mă citeau cu o puncrtialirate toratâc dc tenace pe cât intelectul le era mai obtuz. De unde! Oi vorbeam de cuci, de albine:, de florile de liliac, de Dumnezeu, de Iov, de hipopotam sau de gâscă, toate cădeau exact, parca le-aş fi ochii intr-adins auzul personajului susceptibil. Trăind ele o viaţă in tovărăşia singurătăţii, stau de zeci de ani devorbf cu ea, şi ce ne-am spus unul alruia, din bucurie, din demnitate, din camaraderie, din amărăciune, a losr auzit uneori pe gaura uşii, interpretai şi atribuit. Medicul nostru ne-a descris cu d“-a măruntul fobia de personalitatea susceptibilităţilor care ne insultau, ca o boală, incurabilă de cele mai multe ori. Dragostea cu sila are corespondenţa ei de simetrie în lin fără motiv descripiibil şi sunt împreună de ordinul sticlei ca ['(Uit (USTICA .>40 vitriol, al tăierii hainelor cu lama de ras. a retezării cozilor la (clc. pc luriş, în tramvai. O clasificare pc alinitati a nevro-patiilor mocnite, făcură dc medicul nostru, cuprindea o sumedenie dc aberaţii xi perverşi rari, cu sau iără creponema palida, în marc parte datori ta precoci laţilor solitare. Sunt eden i ci iu aparenta sănătoşi. Intre viaţă .si patologic e o strânsă legătură şi balamucul are .sucursale 111 tot oraşul, apartamente somptuoase, garsoniere, mansarde, cofetării, calende şi redacţii. 1.943 ARICIUL Ne-am făcut un aricii Nu şliu de unde. pe unde şi cum a venit - ne închipuiam ca prin pământ (trebuie să căutăm în Bulion daca ariciul câlăroreşre nevăzut ea sobolul), dar ne-am pomenit cu d acum vreo pat ni ani, lactat în toiul nopţii de câinii grămădiţi pe o buruiană. Cu licuriciul lanternei de buzunar şi revolverul, pentru neprevăzut, ne-am dus uctt'-acolo. Neaşteptata bucurie că descoperi in ogradă o fiinţă nouă, care se vede numai în ilustraţii şi cârti, m-a făcut să cânt. U11 burduf ţepus împresurat dc patru boruri sta intre câinii consternaţi, hi nici din zoologie nu apucaseră să ia cunoştinţă dc existenţa unei fiipruri nsa dc ciudate şi lătratul lor afirma o ignoranţă mai mate şi decât a stăpânilor care dacă nu latră se crucesc. Am luat ariciul de pesubt burtă cu mâneca hainei şi l-am adus Î11 casă. la văzul familiei, care, de entuziasm, a strigat, ea de o boţţatie. Il vedeam noi înrâia.si dală, dar nici d nu mai văzuse elecrricirare. l.-am pus înrr-o farfurie unde l-am putut întoarce: sc lacusc de jur-miprejnr ca o minge. Ştiam de la ţărani câ la auzul unui ciocănit de fiare ariciul se .scoală si joacă: am refuzat să scormonim în inexplicabilele lui secrcie sufleteşti. I-am fi dar ce-aveam mai bun în casă. dar demnitatea Ini, l'UDOR AIU,i [F/.l integrala la toate animalele ala.ră de om, refuza şi prietenia. Ca ,sa nu poară sa şi-o micşoreze eu nici un chip, şi-a pus doară blindujid, car? împiedică să fie şi râsfă(at. L-am fotografiat şi 1-am dus la loeul lui, subsuoară. Nu l-am mai văzut. îl auzeam seara umblând prin stufisurile de mahonia, ea prin hârtie, dar nu l-am supărat, lasându-l şa domncasc'i în pace pesie împărăţia lui, fortificat în chiurasa. Ieri. pe înnoptate, l-ani căutat în zgomotul de frunze cu lumina lanternei. Nu mai era unul: erau patru! Linul mare, un măgădâu voinic', prolxibi) bărbat!.:!, unul mm mic şi doi arici cât pumnul: neamul întreg, l-.un prins umblând cum sunt, eu bot şi picioare, dar numaidecât au dispărut în ei înşişi, rotunzi ca nişte melci. Dar s-a iscat o controversă neaşteptată, d intr-o spusă a Clafirei, că aricii mănâncă puii dc găină. Atunci am avea şi un conflict în ogradă, între domestici rare şi sălbăticie. - N-an» mai auzit pân-acum! răspundem uscat şi ursuz, Clafitii. - Să-mi :;aie ochii! - Nu-i adevărat! strigă copiii care s-au făcut mari şi au citit. Calomnie. Ariciul mănâncă alte lucruri. - De alr'el, mai zicem noi, nu spune nici un autor, nici Button, nici M aga ud d’Aubusson... Tare-i antipatică si Glafîr.i asta! .. 1943 I’SAI M H neobişnuit sâ fi fost mort si sâ fi înviat. Câţi morţi înviază? Ai, după înviere, o stare morală de pribeag confuz. Cin pas îl Iaci la noi, si altul în Paradis, si drumurile ti-s crnite-n sus: Alpii din ţara ceea... l’l'lîl kă.STICA 1 Simţeai c;i experimentezi pc Lazai* si pe lisus. Ai murit două sure cincizeci ele zile si numai ca n-ai fost înmormântat, zăcui lângă groapă: puţin .să fi lost clintii, şi ie rasiurnăi. Mai lipseau careva ceasuri, si s-at li petrecut şi ultimul final, după un final pe care-l iraiseşi. I impui după înviere, măcar o zi, măcar o .săptămână, e un dar si o viaţă nouă, care trebuie sorbită încet, ca 1111 nmm tămâios. Nu re mai turbură nimic; ai trectit - şi nimic nu te mai înfricoşea/â. Ce poate fi mai greu ca moartea? Ei bine! ai şi rnuiir. O a doua moarte ar fi ca lectura încă o dată a unei cărţi citite: repetiţia bice materia aproape indiferentă. Mai interesează forma. Ce ri-este raza din fereastră, după agonie .şi vis, în jilţul din dreptul luminii albastre, pe care uu ai mai văzut-o un an! Cerul c nou peste pomi: uitaseşi o sumedenie dc transparenţe, şi lc regăseşti, parcă intr-o rară străină, întocmiră aşa ca fiece amănunt să-ţi fio uemaiştiut, într-o armonie desluşită, emoţionat ca tle o muzică până alunei depănată. De-ăbki că poţi răbda atâtea miracole şi feluri de uimiri. Fericirea fusese o vorbă caricaturală, parcă născocită de nişte naivi: a a im e adevărată şi continuă. O alta fericire o întrerupe. Plutire diafană, v.areă trece prin aripa în uns A. îţi pare rău că întâia viată era să se piardă-n desert, dacă nu mureai şi nu te întorceai într-insa. Suferinţele din trecul ţi se par minime şi groteşti. Cum re-ai piuai supăra c'ă trăiai? Uite riaţa: adoraţie, speranţă şi bucurie. ’1 răi ai într-o icoană roză, zugrăvită impalpabil pe o loaie tle ivoriu, din Sfintele Seriji'.ufi. pusă zăloagă la Facerea Lumii. Ce re-a puriit opri tle la extazul permanent de a fi? Trebuie întâi să fi murit t::i sâ-i dai seoundci vii înţeles adevărat. Nu mai înviai, nu ştiai. Trecuseşi prin speeiăcoiul delicat şi n-ai aflat nimic, ca un sac de frunze uscate, surd. N-ai umblat călare, tle frica telegarului şi a săriturii lui peste ceruri. N-ai fost în zbor, de teamă că nu te Line văzduhul. Nti te-ai ridicat cu şoimii, sfîindu-te de stele. Ti-a I'UPORAKC.HU/J fost groaza şi de mu iude care duce la luceafăr, si dc prăpastia prăvălită în adâncuri. Cc slab ai fost, cu carc credeai câ duci un înger în tine, -■ sufletul! Ară rea plăsmuiri si parfume călătoreau pi'in lume, pe care nu Ic ştiai! Când nn mai puteai să le strici nici cu judecata tăcută, au venit oameni (lin toc zodiacul, sâ vadă: ai murit cu adevărat? Voiau să te mărturisea.'ică târziu, tăgada neiiutisliijind pe nimeni. începeau să plângă şi cei ce tc-au tâlhărit. Dar după ce ai înviat, li s-a părut prea lungă durata şi ar fi voit unii sâ re omoare. l\u se mai poate, după înviere! hsti descântat. Nu sc mai prind nici glonţul, nici cuţitul, nici otrava, nici ocara de rine. Săgeţile rrec şi fug, ca printr-un nor de grindina, sfărâmate. Junghiul se mpe-n spinarea ta. Plumbul ţi se turteşte dc frunte. Ţi-a dat moartea coif, platoşă şi /.ale, si spada ţi-ai lăsat-o în mormânt, iu nu re mai aperi, nici nu araci. Spui timpului: „aşteaptă!'1 vântului: „mătură!" ploilor: „spălaţi!'1 şi fulgerelor: „ardeţi!" — şi ele te asculta. Ii)ar nici n-ai să le mai spui, căci ele devastează, iar m ai înviat crutător şi bun. împotrivicorii se târăsc, treptat, către moarte: nu-i împiedica - şi nu vor învia. 1943 AL. PHILIP PIDE Nu ştiu, Coco, de ce-mi vine numele poetului Plulippide în condei, cel puţin fără să mâ fi gândit la el, asa, de la sine si nepotrivit cu nimic. Voiam sâ (ac nişte însemnări cu de torul alta natură şi m-am pomenii scriind pe paguiâ Al. Philippidc, ca în spiritism. Mă gândesc câ fantoma lui astrală, tocmai trece pe lângă ruine. Sugestie misterioasă, venită pe nesimţire ca un bărrân neaşteptat, în ciorapi de lână. I'UBI ICXSTICA 5^.3 tic binc-venit, daci a venii, şi haide, Coco. sa desinam o pagină pentru poetul Philippidc, ce-o ieşi să ia.vi, o floare ori un arabesc. Nu înţeleg dc ce n-am creionai. însemnările astea de acum douăzeci de ani şi ce am aşreprar ta să-i scoatem aşa tic târ/iu un bilet eu ciocul rău. Pesemne că o discreţie involuntară te late să vorbeşti mai mult de lucruri decât de oameni si mai mult de anonimi decâr dc oamenii cărora primeşte condeiul să le zică pe nume. De altfel se petrece şi act absenta din corespondenţa prin scrisori: le scrii celor de care vrei să te scapi şi pe cei mai apropiaţi in vreun fel de cine îi păstrezi conservaţi în tăcere, în paraclisul din fundul casei, cu o candelă aprinsă. I"l-aduci aminte de când îl cunoaştem noi pe Philippidc? Dc pe când era soldai şi pleca din laşi tuns cazon, la piele. Pe urmă, a toi umblat câţiva ani prin Europa, cam peste tot locul, sprinten şi neastâmpărat, iure şi zvâcnind a nerăbdare ea un pui de armăsar. Prin scrisul lui se ivea câteodată un interval de vedeai până-u depărtări, ca prin despicarea unui masiv de copaci, daţi la o pane o secundă dc suliţa vântului, cărarea albastră din cer. Nu ştiu, mă trădează memoria sau csre asa. Mi se parc că poetul Philippidc, şi omul si scriitorul era pencru noi. Coco, pilda întreagă a omului dc contrast, care până la un timp e unul şi dc atunci încoace altul, in cumpănite: atâi au i-am cunoscut, Ia Irumaria lui de contact cu viaţa, trăită laolaltă. El a mers o bucată de timp mult încoa, o mare bucată de timp, şi ca un om care şi-ar H uitat inelul acasă şi din superstiţie nu se mai poale depăna lăra să şi-l simtă în detţet şi se întoarce, să şi-l caute .si să şi-l găsească, dacă nu cumva s-ar 11 pierdut, a făcui o pauza, la o răscruce de drumuri, şi a luat-o îndărăt. Lui Philippidc îi .stă deopotrivă de bine sâ călătorească şi spre vesi şi spre răsării. dar o dată mi-a părut că c in costum albastru şi apoi îmbracar mohorât. Cura lui amară si marca văpaie siatorniciui. în ochii lui duri nu le-am mai văzut de la portretul cn cravată şi liniar al lui Bnudelaire. Pe acesr poer 3>1 l'UDOR AKCH1-Z1 francez l-a trecut în româneşte cu o dibăcie de meşteşug, care indicii identitatea, izbutind sâ împlinească, suculentele şi ideile din original cu un accent In plus. Volubilitatea şi dialcctica scăpărată, a poetului nostru a făcut loc tăcerii lui dc azi, gânditoare, întreruptă dc un surâs de copil frumos. Parcă dc la o vreme, lui Philippide i-ar părea râu ca e artistul pe care-l cunoaştem şi căuta, sa se răzbune prin derogare, de ermetismul lui, cu o culantă nouă ţi cu analiza criticii, pe înţelesul cititorului mijlociu, a mijloacelor acceptate în arcană. Sfânta Sfnuclor meşteşugurilor dintre lumină şi obscuritate, dintre cantităţi şi măsuri. O tendinţă către popular şi explicit, pare să atragă excesiv intelectul ascetic al acestui schivnic de biblioteca. Nu-i păcat, dragă Coco. Philippide va fi ajuns să sc realizeze acolo unde nu sc poaLC afirma uşor un singur .scriitor în doi scriitori distincţi. 19-Î3 CAM1L PETRKSCU I După războiul precedent, pe care l-a tăcut pe froiu, ofiţer, poem! crezi;sc că-şi poate găsi un astâmpăr in învăţământ. A fosr un timp proJe.sor, mi .se pare de limba latină, la Timişoara. Acolo era în legătură cu un toarte brav bănăţean, părintele lmbroane. De câte ori da preotul prin Bucureşti, venea să mi se plângă în toate chipurile împotriva lui Camil Petrescti: că stă ascuns, câ citeşte, că meditează, că e sucit, complicat şi câ e un om imposibil, pentru că nu vroia sâ fie... „liberal11. Defunctul părinte era şehil Partidului Liberal din Banat si îşi făcuse un ideal, să-1 convertească pe tânărul dascăl latinist k binefacerile unei situării cu zgardă. Ştiindu-rnă prieten cu el, in-a rugat să intervin şi mi se parc chiar câ am intervenit: „Fâ-ic odată, dragi, liberal, casă scap şi eu de lmbroatie“. Camil Petrcscu I’UBI.K iyi K,A putea să fie ccl puţul o data ministru şi să iin-l mai găsim pc1 lângă noi, si ccl puţin vreun director: general, vreun consilier important, cochetând ca an berbant frumos irirre funcţiuni mari, subvenţii şi niţică literatură... Aşa era pe vremea dc atunci. O fărâmă de panaş, adăogi ceva distins In portretul administrativ şi didactic. Cu toaie că foarte inteligent, preotul bănăţean nu putea sâ înţeleagă un băiat, care de-abia ivit în viata organizată cu statute, nu voia să fie nimic, nici măcar deputat. El vroia .să răinâie numai Camil Pctrescu şi nimic mai mult. Dar nici mai puţin... Cc era acest Camil Pctrescu, ca să aibă dreptul să fie nâz.uros, cine putea să ştie pe vremuri, cânţi el era atât de tânăr - mai cu scamă în Banat? .Spiritul critic al omului vrea să şrie mai mult decât îi dă drumul inteligenta personală. Nici azi nu se dumiresc prea bine confraţii, cc este la urma urmei Camil l’crrcscu. Când îl cred poci, cl e romancier; când au stabilit că e romancier, cl c autor dc teatru. De-abia s-au învăţat cu el autor, câ e matematician. ( ]ând încep să se deprindă cu această lază, Camil Pctrescu se mârturisesre filosof... In toate cazurile, el refuză sâ afirme câ c scriitor şi totuşi e scriitor... Lu a.ş prefera să-l ştiu atâr; scriitor. f,ste el mai mult decât scriitor? este ci mai puţin?... Ceea cc-i sigur, este o marc individualitate. Pentru un intelectual dc rând, atâta aglomeraţie de aparenţe contrarii, ar fi uu material de sirnptome complet pentru stabilirea unui diagnostic de diletantism. Camil Pctrescu a excelat însă în toaLe capitolele spiritului enciclopedist. 1' poet, cu adevărat poet; e prozator, cu adevărat prozator. (în proză, a emis şi o teorie, că un scriitor nu trebuie să fie artist, ci grefier.) E autor de teatru adevărat. I1. şi critic incisiv. Ca matematician n-aş putea să-i măsor nici valuta aritmetică, iar ca Olosol nici arân fîlosofia îmi face o detestabilă oroare. în toate diametralele opuse, Camil Pctrescu arc talent, ceea ce m-ar înclina să cred că Se bucură de haruri excepţionale. Intr-o vreme Lan niDORARC,HliZI pasionai boxul şi mingea lovita cu bocancul; chiar şi strategia militar», dar ca o recreaţie... Autorul Mioară poate fi asemuh cu o boare (ie mireasmă, care frece prin toate apartamentele intelectului, din odaie in odaie, egal, ncmodificar si insesizabil. In schimbul de idei şi de calificative, şi în sentimente există cuvântul: neînţeles. Că miram I vrea cu orice preţ sâ înţeleagă şi iui admite locuri neînţelese decât în dauna lor, nu îmr-a lui. lnrele.su] e o strecurătoare, pe care cărturarul o pune în dreptul fluviului de creaţie. ca să .se poară bucura de imaginile care vin pc apă neturburat. /)(7, ca să zic aşa, e o neînţelegere.,. Tot ce trăieşte este neînţeles. Nu e de vină nici analistul că nu pricepe, în sensul gros a! cuvântului, nici, de pildă, opera dcarră. Aşa sunt făcute lucrurile, minţile, su/lerele: să nu se acopere unele pe altele, decât parţia . t )ameriii siint ca nişte discuri, care alunecă şi se perindă unele in dreptul altora, lăsând întodeauna o margine dezvelită. Pe marginea aceea se strecoară roare misterele, dc la om la om, dc la gând la gând, de la viaţă la viată si de la viaţa moarte... Cărturarii) .se deprinde foarregreu si foarte târziu cu siluaria că nimeni nu înţelege absolut nimic, satisfăcut cai atât, câ înţelege măcar acest ciudat si admirabilfenomen... Cărnii Peirescu e unul din... tinerii, cu care mă cunosc de treizeci şi irei de ani şi cu care n-am izbutit sâ mă cert niciodată, cu toate că ani încercat. Vream s.'îd văd cum ii stă necăjit, cât se poate supăra şi până unde. l.l aştepta serios si grav, gata de o replică abruptă ■- şi surâdea odată brusc... Surâsul lui fraged ii copilăreşte pe neaşteptate roată figura, si în ochii lui albaştri, tresare ca o mărgică un punct azuriu de inocenţă. Supărarea s-a isprăvit... Kra să ne certăm amândoi, tocmai acum. miercurea trecută, cu prilejul avanpremierei de azi. f i voia să mă aibă nas, dar fiind mândru, adică si sfios si orgolios, ma cerea indirect, prinrr-un terţ. Pe de altă parte, îmi plăcea şi mie să-i fiu naş, PUISLIUS] IC A dar nu prefăceam câ mă codesc... Nici nu vii închipuiţi cc lesne sc împaci doi cântăreţi, carc sc uită strâmb unt ti Li altul, d. - Cred că nu mai lipseşte nimic. Dar mi sc pare că foaia tot albă ţi-a rămas. Asa sc întâmplă cn foile astea de zece pe cincisprezece centimetri: rămân albe, Crezi ca le acoperi numaidecât şi când colo nu vor sâ te ajute deloc. Ingraiirudi nea hârtiei e cu arar mai mare cu cât formatul e mai mic. Ha nu vrea sâ colaboreze ea sticla de cerneală darnică ]>i;bi k:ts'['i(;a si generoasă cu coininunii ci. disiribuir pc degete până Li coate si până la nas. Asta c şi deosebirea, colega: vin ii utili/ea/a cerneala şi ceilalţi hârtia. / 943 CRUCEA LUI ŢEPKŞ E dc neînţeles nepăsarea comună pentru ceea ce ne-a lăsat în păstrare trecutul, care justifică mult mai mult dreptul la viată a timpului. decât onorează opera noastră realizările Ini - şi e şî mai greu dc înţeles indiferenţi Comisiei Monumentelor Istorice fală de sacrele tnoşLcniri. Starea în care au ajuns bijuteriile domneşti ale arhitecturii din Bucovina (ace obiectul, din când în când, al câte unui oftat. Câte un eâlăior întors dintre mănăstirile ele acolo relatează la doi, trei ani odată, revoltat, unde mai plouă într-o biserică şi câLă tencuiala zugrăvirii s-a mai prăbuşit şi, din an îti an, odoarele. străbune se strică şi mai mult. Vă amintiţi ce spunea un Iraucez, emoţionat dinaintea Dragomirnct: „Dac-am avc.i-o la noi, am conserva-o intr-un clopot dc sciclă‘‘. Adevărul c. că în franţa, si atunci când necesităţile industriale sau edilitare devastatoare cer ca un cartier sa fie dezafectat, colţul caracteristic, ungherul documentar şi ptinccul interesant sunr menţinute, veacurile răzirnându-se unele pe altele, câteodată pe o supralară de numai două sure dc metri pă traţi. In Bucureşti. 111 l’iaţa Senatului, asa-numită, şi care-i numai o piară de benzina, a rămas într-o înghesuite o minusculă biserică domnească de frumuseţea unui chivot de •altar. I iuda, sprijinită pc colonade elegante, intrate pe nesimţite în pământ, a scăpar de câteva ori de rârtlacoapele >-'2 TUDORA'RCHL.Zf primăriei. Ce mai ar reni de circulaţie automobilă s-ar construi acolo, peste biserica dărâmară! Ar fi o plăcere sa nu-i mai dai ocol în ralanti şi să o zbugheşti drept. înainte, după cc ţi-ai alimentat 1 inr uzina cu carburam. Bisericuţa sta la o răspântie dc uliti ca un mărgăritar într-o înghiţitoatc şi ar li mir dc mai multe oii inginerul urbanist sa o scuipe de acolo. Sa nădăjduim că va rămâne pc loc pentru eternii a fe. Dar, îmi serie cineva câ undeva, pc dinafară, desclcştân-dn-se o bucată dc tencuială mai nouă, trântiră prosteşte undeva peste pictura (exterioara), păretcle s-a luminat frumos cu câteva chipuri de simţi, îngropate-n var, cine ştie de când, poate că mai de curând. Personal, n-am avut vreme să mă duc să văd şi socotesc indicaţia prin corespondentă exactă. Monumentele Istorice, cărora nu lc seric nimeni şi care n-au prea stăruit să se informeze direct, n-ar avea ceva de făcut, de pildă să radă tencuiala si să dea drumul icoanelor la lumină? Ne permitem sâ ne fie ruşine si de lucrul mâinilor de altădată, când trcccm cu vederea, superbi şi neputincioşi, unele re/uitate de artă făcute In zilele noastre? •Se mai aduc Ia cunoştinţă ziarului două alte ofense. Pe şoseaua carc duce la Călăraşi, prin preajma Tânganului. la vreo cincisprezece kilometri dc capitală sc găseşte crucea de stejar, rămasă în tradiţia orală ca fiind a lui Vodă Pepeş, ceea cc-i foarte probabil dacă nu absolur sigur: ne lipseşte competinţă. E o cruce clc grosimi neobişnuite (câteva palme), carc explică rezistenţa ei de piatră. Scoborâtă adânc în câmp. crucea e acoperită mereu cu pământul aruncat de lopeti peste ea, ajuns până la încrucişarea grinzilor uriaşe, care au slujit să fie clădiră. Inscripţia acestui curios si interesant monument, care a birui: intemperiile meteorologice, c biruită de nepăsarea administrativă. In sfârşit, la Mânastirea Pasărea, o piatră de mormânt, o placă de marmoră albă, tocmai bună pentru întrebuinţarea ei actuală, slujeşte ca un grătar de tisă de curăţit noroiul de pe i’imi.iOfS'i iov tălpi. (}bieeiul pietrelor de ciuli tir mutate din lotul lor hi uşile caselor e de allfel generai .şi l-;im mai semnalat. Insct'ipţiilc iu relieful calcarului, poate că uncie preţioase, se Şterg şi dispar. 1943 DOMNII OTRĂVlTI Dată domnii poliricoşi, pi: care încercasem să-i prezint, salută pe roată lumea, domnii veninoşi sunt supăraţi pe toţi. Cc supăraţi' In fierbere şi revoltă! Sc uită strâmb, se încruntă., au delirul urii până la bâlbâite. De le trece viu ceva pe la nas, îl îmbucă. „O şi înghit!" vociferează domnul veninos - şi înghiLc musca, demonstrând spirit dc hotărâre. Domnii otrăviri au de ce să fie necăjiţi şi sa-şi verse vânata secreţie pe unde apucă, deşi veninul lor nu arde si nu băşică. Iii au naivitatea broaştei, cate sc crede că dacă re stropeşte ce-a ucis. Veninul ii imbolnăvcşlc tot pc ci, câ -şi pierd apa şi va trebui sâ-şi trateze deshidratarea. A11 dreptare domnii, liitidcă toată lumea a făcut câte ceva, afară dc ci, până la orele întârziate, I )omnii otrăviţi suni mai mulţi. Cei mai tineri poate că vor puica să mai înceapă ceva; viitorul .mai intră câtva timp în conjugarea verbului lor: a fi. Dar cei bătrâni sunt mai-mtilt-ca-pcrfcclul, dacă nu şi perfectul simplu, care echivalează eu ieşit de soare şi infinitivul nu poare să fie dat la boiangerie sau cănit. k dc altfel în firea omului posomorât sâ se supere când altul a izbutii să se Iacă ceva. N-ar trebui sâ sc supere, dar vorba ăluia: c'vslplus fort qtu: Ini. Romanul celui' doi rotari din sarul meu e cunoscut dc popă şi învăţător. I,a câştiguri egale, unul şi-ă întemeiat gospodăria, căreia celălalt i-a dar foc. Continuarea romanului a fost adaptata la subiect: arsese un TUDOR ARC H UZI coli de magazie şi rotarul şi-a facur-o la loc. Vrilcj şa mai fie spoita o dat;; cu aîb curat casa pc dinafară. (Jâieoda:â jriuJfi domni otrăviri iau mintea (nurului şi mijloacele iui, ga/.ui şi chibriturile, pc lângă zeama mucoaselor, moşteniră de iu o oanira ingrata, insei în minus in Ui de omul din sat, ca nu-i iau chii>rituriic fot şi nu li se aprinde petrolul. Conţine si ci apa chioara. Slinr şi tu această privinţa două leiun de oameni, unii care lac şs altn t«.rc vor să darânie ceea cc au găsit hieut. Şi una si ceaialiii. din ambele acţiuni sunt grele, considerare în semnificai ia lor. Dar darâmăiorul n-arc amploarea şi avântul dârâmăromliit •, a cămin zidire pc ruine e mai puternică decât celuia care edifică pe teren cumpătai: el se mulţumeşte să rada tencuiala sau nici alât; din lipsa dc propulsie şi de scule. O mânjeşte. Dacă e părere, o scrie şi o ilustrea/ă. Nu-ri sunt necunoscute. Coco, modelele albumului ambulant al artistului de pkirt /tir, realizate cu cărbunele şi libişirul. El işi repetă la nesfârşit portretul sufletesc şi locul comun al romantismului personal. In loc închis şi strâmt, prin s Laţii le de cale forară, inspiraţia îi sporeşte şi materialul tehnic utilizat devine şi el strict personal. Uneori, şi semnează. Când descifrezi pe un părete sentinţa scriitorului cu gura cititorului, ai o certitudine suplimentară câ autorul c scriitor. l‘M3 l-IERARUl. E cu nepntiruâ, Coco, să nu răspundem inteligentului muncitor, care ne-a trimis o scrisoare atât de frumoasa: „Sunt un bier fierar. Dragi îmi suni nicovala şi ciocanul, că dupi i’nm.msncA urma lor trăiesc şi încă vreo pairii fiinţe pc lângă mine. dar draga mi-a fose şi cartea literară". Daca ani cilii dc doua ori scrisoarea lui. neobişnuit de lungă şi cu o destul dc aproximativa ortografic, csic câ uc-itu interesai claritatea şi desimea ideilor ci. Tocmai cueam intr-o revista voluminoasa şi studiul unui profesor cu veieirăti de îndrumător şi poLrivindu-l cu textul fierarului, a trebuir.sâ ne dăm scama cât i-a iuat-o inaiiiica catcurci ciocanul. Umil vorbea dtn mucava şi celâlaii din viata. Câta cojite şi mătreaţâ la cci dintâi, iată dc tăia exuberantă clocotiLoarc.' bictaru.l, căruia o să-i cerem să-ti Iaca o colivie de iarna, are, Coco, văleni. Duce Iară şcbiopaiare fraza până ia capac şi suferinţa şi-o mărturiseşte bine. Nu-i ajunge sa slârseasta ct cute, două, erei, dupa ce .şi-a făcut în areiier datoria Ini. II impinge Naiba, ca şi pe noi, ca pc toţi câţi mânjim hârtia cu .semne, sâ cadă pc gânduri. Căzătorul pe gânduri obişnuit duce paharul, sticla, damigeana, la gura si alunga turburarea. Câteodată nu-i de ajuns: setea gândului o stinge numai picătura dc spitt afurisit a condeiului. Cel puţin o ameţesre, că de srin.s de tor e cu neputinţă. Cititorul nostru de la nicovala bice si el ca noi, pe un colţ de masa, manuscrise — şi nu e mulţumit. Naiba nu se lasă de om, cu una, cu doua, ca sâ nu fie omul niciodarâ liniştit, îl întreabă clacă ce a scris el e bun ori e prosr si începe altă turbura re. De unde sâ afle ci câ manuscrisul ..merge'*? Nu e nici o scoală pentru treaba asta, ne spune Lăcătuşul, şi ar trebui .sâ fie. Unii-I îndeamnă sâ scrie nainte, dar cc siguranţă poate să aibă ci câ se pricep? Oricum, îndoiala rămâne todeauna mai tare ca mângâierea, faceri o scoală pentru începători, ne sfătuieşte el, ca suntem mulţi cu acest cusur, al scrisului după lucru, nici cui Ixuiuiesti ce. mulţi. Scoateţi o revistă de sfaturi, citiţi mâzga]irurile noastre si spuncti-nc. tâcc sâ stăruim sau ba? că ne pierdem vremea 111 franiamare. Vasăzică. sa reîncepem, Coci). Sa ne holbăm în sure si mii dc manuscrise, ca pe vremuri, ca sa dam de câte o floare vie TUDOR ARCHL/I la zecc care dc paie. Iţi aduci aminte ca doi ani şi jumătate am depanat asemenea uscături şi ai, înrr-adevar, ara scos dm coccni si teancuri vreo douăsprezece fă râme. de salcie cu că re un spic în vârf de catifea. Nu ştia in sâ d acă răsplata s-a putut legăna în cumpănă cu istovitoarea oboseală. Bucuria nu uc-a lost mică. mărturisesc, dar şi decepţiile au venir la rândul lor. Cei mai buni s-au pierdut: n-am dar de numele lor nicăieri, sfioşi, desigir în lupta cu viata. Au biruit în schimb, în sectorul lor, cei mai slabi înzestraţi, aceia care mai târziu le-au drămuit chiar dascăli,or lumina zilei şi i-au împicdicat, galeşi, (ie bună seamă, politicoşi greceşte şi însufleţiri de amintiri, ea ouăle de Paşte, rămase din anii trecuţi încondeiate frumos pe dinafară. Am spart odată, din greşeală, unul. şi m-a năpădit o duhoare eă m-a leşinat. Meşteşugul ăsta e singurul, dragă Fierăriile, fără meşter şi dascăl. N-ai ce învăţa, dacă mi te pomeneşti pe neinvâţate. Bucata de cărare, pentru ieşirea din buruieni si bălărie, mai mult pe brânci, trebuie singur să ţi-o despici - şi pc urmă citeşti mai mult. scrii mai puţin şi te deprinzi să anmci, fără milă de rine. Când ai priceput ce trebuie să lepezi eşti învăţat gafa, fata să fii drept vorbind niciodată de tor. începe fiecare şi nu isprăveşte nici unui şi toară lumea o ia neîntrerupt de la început... Rabdă, rabdă şi iar rabdă. 1943 PENSULA CU FLORI O expoziţie de [lori în luna lui mai aduce naturii carc tocmai a înflorit omagiile artei. Floarea artistului vine la floarea pământului sa o sărbătorească intr-o procesiune dc icoane prin I’I BI l( 'ISTICA vastul tablou al luminii ele sus. Vreo treizeci dc pictori participă ia prinosul dc închinare şi înirc ci şi câţiva moroi, rreziţi intr-o rază de soare, şi morţi numai întru câiva. Imaginile lor rămân întodcauna vii, mai vii ca poezia carnală si scrisă, căreia îi lipseşte semnul Ir/ic de viaţă: culoarca. In nici un meşteşug artistic viata nti-i ar;ii: de trăirii ca în pictura, unele convenţiile şi artificiile mai mici laşa loc mai marc senzaţiei de existentă. Muitti vreme floarea, carc-i pruna expresie a creaţiei, inefabila şi virginală, a iost desconsiderata de artă, ca un lucru minor şi exploatată numai în grădină şi par/umeric, ca o marfă gentilă. Pictura florilor era rezervată arici de pensionai' a domnitoarelor, constransc la o educaţie dc reproduceri: romanţe şi cosniolitografii, şi siluLe cu o literatură convenţională cot atât dc veştedă ca şt muzici şi pictura pe care !c- exersau. A (ost o epocă de mai iruri te generaţii a clasicci BibliorhhfHt: rose-, care a repre/.iiuai un scarbad model dc mediocritate scrisă ai bunei-crcşLcri şi o pedagogic de guvernante. Moda era a câtorva flori, care ajunseseră la facilitare. I iliacul, de pildă, era ,,lila“ şi se putea obţine uşor pentru a figura în salonul lauiilici, prin în cruciş a rea pensulei violetului palid cu pensula violetului mai roşu. Culorile se vindeau gala făeuLC peniru scop, în tuburi, destinare si peisajului şi marinei, în care sc răscolcau ancmicc nişte miaze de perdele si zdrenţe, transportate în ulei din canea poştală pe seva Ier. Floarea mai numeroasa pe fara pământului ca omul, e infinit mai numeroasă decar roare fiinţele organizate, distribuite în lume, şi ar fi trebuit să acapareze atenţia meşterilor, preocupaţi să-şi lase urma pe unde au Lrecui dc la primele începuturi. S-ar părea că rostul planetei principal a fost s<1 dea iarbă, frunza şi ii oare. care înu-adevăr nu lasă sterp nici un interval. Floarea c pretutindeni, si în spini, în pusrierare. pe piatră. Instinctul (cmeii, mai sigur si mai delicat, a stat în todeauna în tovărăşia (lorilor, dacă anele plastice s-au dezinteresai, şi discreţia florilor, gingaşe şi provi7orii. a biruit. l'UDOK ARCllL/l h »n miozoiis sălbatic al icrbn, înlâia floare veni iii după dezvelirea câmpului dc zăpezi, când începe incoi circa verde! ui proaspat. Fioarea iui plăpânda e cea mai mărunţică di n natura şi milimetrul ei pătrar, aproape imperceptibil, maica nevăzuta, care ţese din nimic trumuseţiie ncmeriralc ale rarâiiii, a şj găsi; mijlociii sâ nuc irei culori. /Vin cules petala ei minusculă, surâzătoare deasupra ce ţârii unei civilizai.).; oisparuta, de aeum două mu de aut... Canei s-au oprit pietoni dinaintea 1 iot; lor, culese până atunci peiuiii pocalul de cnstai-, pemn: buton icră şi pentru sălii, li s-a relevai ar. necunoscut, eu care râtanca oadicşS, eu buzele rumene, era famiiiăi'izara, ca şi-1 purta eu o garoafa în par şi eu c» mărgărită la ureche. 1‘loa.rcă picturii nu e floarea singura, pe care o intercalează stilizară săteanca în covorul ei: nciiind un caligraf. artistul îşi scoate eiectele şi poezia din mămmcljuui şi snopi de flori. Tăiată, floarea şi-a lnar o individualitate nonă ,si expresia ei, apropiată de vocabularul paletei artistului, se dezvăluie acestui duhovnic ăl ei, carc eă .slia cil se va naşte, ea sâ o înţeleagă şi sâ o tălmăcească... Transpunerea buchetului pc pânză şi hârtie e poate câ cea mai dificilă. Un corp, un nud şi până la un punct şi portretul, carc-i expresia ceă mai apropiată de floare, au formă definitivă mare. Micşorate, ele rămân în fiinţa şi în semnificaţia, lor întregi. Floarea nu se poare nici micşora, nici mări: căci n-ar mai fi floare ce ar trece de sensurile ei. revărsată într-alră. formii sau silită să nu mai aibă nici una. Intr-o privinţă, floarea picturii e cea mai adevărată în raport cu modelul. Artistul -a in pensulele lui sufletul florilor si acest suflet nu-l poate prinde nici oricare artist. E numai suflet floarea, într-un trup care-i numai pretextul ca sâ o afirme. ,H mai muh parfum în floare decât e suflet în om si sufletul ei piere curând, dar se întoarce curând. Poezia reveriei, care nu-i şeiinta nici filosofic-, ar puica sâ puie ivirea florilor din pământ într-o relaţie candidă cil ce intră în toare zilele în pământ, pogorât runiJUSTicA dii) viaţa in nevi a rit şi şa dea omului mângâierea sa. suflau) llli ar puica sa ajungă o Moare ,si floarea lui în pensula unui artist, care ia elin candelele apriti.se eu câteva parale pe roar.i câmpia: scânreia, cea [ara de moarte. Am vă/ut pe Su’lari Ltichian. pe care i-am descifrat ele aproape, intrând în împărăţia florilor, după ce în<_ţerui lui a căzut din zbor slărâmal. id nu cunoscuse Hori ie până atunci: trecuse pe lâm.;ă eie. Când au începui să-i vorbea tî2 i'l.'DORARGHl-Zl \rco doua ori. îţi aduci aminte? Sc povestea ca ne-am pierdut şi graiul: eram şi compătimiţi. Absenţa noastră din viata, falsă nu ne-a .scutit de atentatele obscure si de pipairile canaliei deghizate. Numai că nu ne trecem lesne cu firea si noi sriam ceea ce alţii n-au ştiut, aşteptând ncrulburaţi de snoave. Asta nu înseamnă ea am uitat să ţinem minte câta satisfacţie a pricinuit în opinia celor ce ne jefuiau, eliminarea noastră dc bunăvoie. Pe neaşteptate, directorul prezentei gazete, a făc.ur ceea ce n-a binevoit să facă nici unul din directorii de presă, Ioane preocupaţi de nivelul strict personal de la ziarele lor. O anumită şaxilă de intelect nu permite în jurul personajului tău personalitatea şi se acomodează mimai cu subaltcrnarea, nu cumva să scapere contrastul. Pentru toate ziarele, ne zise mari, fie zise miei, noi eram din an în Paşte, buni de Paşte şi Crăciun, când toile, colorate eti un creştinism de suprafeţe, exprimat cu vopsele, devin o zi culturale şi directorii se gargari/eaza eu irei picături de literatură la hârdân. biind să mori ele boala grea, Coco, diareic şi-an umincit c-ai fost lele când ai fost şi găseau nota făţărniciei plângăreţe, în sfârşit, ne-am scăpat şi de ăsta! putea să sc întristeze confratele voluminos. După ee 1-a.m ţinut o viată întreagă în geamantan, destinul ne ajută să-i acordam ultima şi definitiva ladă bă rulă-n cuie. De astă dată suntem siguri câ nu sc mat scoală. Noi, tetusi, ue-am sculat. Coco. Am vorbit intr-un bilei mai lung, consacrat individualităţii lui excepţionale, despre directorul acestui ziar, cazul fiind şi el excepţional, raportat la alţii, fără să-l numim pe nume. Ne place in scris stilul indirect, mai artistic. penrru câ e mai impersonal. F.ra delicat sâ punem numele directorului în bilet, stând prost să ne lăudăm unii pe alţii, cum fac gazetele in douăzeci de pagini cu disec, substanţa interesând înainte de toare. l)e asră dară, să-i zicem direcrorului pe nume, Crigorc mM.IClSTIGV Malciu. Nu suntem dc vină nici noi, Coco, nici presa că acest tânăr cinstii, curai, teafăr. vifc.iv., tarii nici o inu.se.! pc căciulă si frunte, tare n-a practicai sperrul, comisionul, subvenţia si .şantajul e înzestrai cu daruri dc simt, dc văz, dc inteligentă şi talent, destinate, rine miiuc cc-ri spun, s;î ) ridice Ioane .sus. [Refuzând să-l recunoască, in slovele noastre oneştii noştri concurenţi urmăreau o dublă lovitura, şi în persoana lui cii ne-a ales. şi în persoana noastră ea am fose aleşi de el. Textul nostru s-a bucurai dc o interpretare nu mimai stupida - asta n-ar fi nimic; stupiditatea emite în chip natural stupidităţi -dar intcniioiuu criminală.] Gazetă noastra prezintă şi neajunsul că se vinele mai mult decât toate ziarele în toate clasele socialo. Ui bine, Grigorc Malciu ne-a chemat, Coco, la gazeta iui şi ne-a pus în capul mesei. Meritul îi aparţine exclusiv: .1 fost şi un curaj. Meritul nostru, mai mic, este să merităm şi curajul lui. Se pare că Malciu a răspuns în public unui deziderat moral. Contribuţia noastră. Coco, arc ceea ce se cheamă succes. i\e trebuie hârtie din ce în ce mai mulţii şi, ca să o avem, trei sferturi din activitatea ziarului se iroseşte în alergarea după „sulurile1' pc care unele gaz.ere, care nu se vând cu foaia ci cu kilogram 11J, o au asigurară. înţelegi tu, Coco, cc rost sufletesc mai poate să aibă un ziar, dc care se leapădă cititorul şi pe care-l cere negustorul? Se pcLtecc si fenomenul absurd că ziarele vândute cu ocaua dau profil mai mare decât cele vândute cu numărul. [Ai auzit şi rti tic* un ziar, care şi-a publicat procesul-verbal despre un tiraj enorm, la o sărbătoare. Era tirajul dc kilogram. A.şa că unii directori de /.iare sunt (ti realitate tlirectori peste pachete.] Succesul nostru nu co gluma şi o minciună: e covârşitor. Creste zi de zi ca abundenta apelor umflate. |Consecinţă: concurenţii doresc să ne vadă pe redactori si directori în puşcării, ca sa piară gazera - si cornii oricâte inlamii cu putinră. rijDOR.'\'R(;iiF./',i Puşcai'ia mi ne înspăimânta: de douăzeci si cinci de ani puşcăria e anexă opimunii si presei. Iar „Informaţia" nu va pieri.’] 1943 SLUGĂRNICII Ceea ce jigneşte car şi lipsa de caracicr, în relaţiile, mai cu scamă dinrre şefi şi subalterni, <- inegali rai ca personalităţii, dubla inegalitate, una dc sine si alta în raport cu. felurimea, oamenilor, după carc firea, schimbătoare sau servilă, se modifică şi se ajustează. Slugarnicul, în legăturile cu inferiorii ţi mai marii lut, leapădă sau pune masca dincoace sau dincolo de clanţa pe care apasă, în sensul mirării sau al ieşirii dintr-un biurou, prezentând la o distanţă dc un prag trecui, un portret seducător sau o figurii injurioasă, II tipul cel mai concret simţit în aglomeraţiile profesionale, îndată ce depăşeşte salariul comun dir subdiviziunile ierarhilor cu ştat. Ucenicul e cea mai mică cifră tehnică dintr-o rânduiaiă. Pc el îl ,,freacă “ în clasă, când e şcolar, profesorul. Constrânşi sâ trăiască zi de zi laolaltă cu elevii, profesorii dezgustaţi de tineretul vioi devin dictatorii intoleranţi ai unei ştiinţe, de la carc învăţăceii cci buni, cestui şi ei, învaţă decepţia la nevreme. Unii şi alţii vieţuiesc într-un antagonism nealterat de nici o influentă. Daci dascălul mai e ros îtitr-ascuirs şi de viermele unor insuccese reperate, raporturile de şcolari rare sunt sistematic agresive, dascălul mai simţindu-se şi infailibil. Uneori, se înăcreştc personalitatea, este drepr, dc un bacii, de un spiroeber, de o fază de epilepsie, sat! de nenorocul la pocher. [Ceea ce-i place lui cu deosebire, c supcrdisciplina slugărniciei, cu paraşi denunţul ei.J PUBUCb CICĂ Mai puţin brutal în procedee, dar şi m.ii primejdios, cu uşurinţă epidemie, e omul inegal prin educaţia indiferentei. E, şi cl, servil până la un punct, nedeterminaţ, [dar aparţine structurilor dc deasupra, mai sdccţionaic, regiune in care funcţia dc valet .sufletesc era dreptul la livreaua morală]. Conriin.il lui, indecis între mai multe clasificări, e aproximativ difuz în fiecare dintre ele. Nu e greu totuşi de discernat. Făgăduieşte iuie şi abundent m ini se rine niciodată de vorbă, din laşitate sinceră. Te roagă să mai vii mâine şi pe urma miercuri, joi îţi dă întâlnire riguros precisă, la douăsprezece, şi el a plecat de la zece sau .se ascunde. Acasă răspunde un sccreiar sau însăşi doamna, deghizată ia crăpătura uşii, ca şi la telefon, în fa fa din casă. Un personaj însemnat obişnuia, când nu mai putea să scape dc prietenii cei mai dragi, să dea scrisori de recomanda ţie călduroase, prevăzute cu un semn algebric pe colţ... Cei mai prirnejdioşi din roţi inegalii nu sunt cel puţin ticăloşi. Instabili şi nehotărâţi, ei isi salvează îndatoririle printr-o interpretare pervertită a sentimentului de datorie, în rodeau na absenţi şi, de la ceas la ceas variabili, niciodarâ aceeaşi si niciodată în acelaşi loc. Când generoşi, când meschini, când îndrăzneţi şi când polironi, .schiţând o zecime dc gest şi părându-lc râu câ nu realizează nici o atitudine întreagă şi nici o fracţie ele atitudine, deplin. [Atâtea volume de gol, ndaose. marelui gol, care descurajează. mai ales tineretul pe întâia treaptă a scării sociale călcate, face impresia unei sticlării eu vase variate, aşezate pe rafturi, bibelourile jos si borcanele mari deasupra, pană la tavan, succesiv, primitoare dc orice fel de conţinut. Gospodarul fără veleităţi ie găseşte bune pentru murături si magiun, copilul iritai de monotonie le-ar încerca sonoritarea si rezistenta cu praştia şi pietricica.] 1943 I UDOK ARC,I TF.Z1 FLORILE DAT .BL Poezia sc tncruci$«r«â tu pro/u ia roaie răspântiile vieţii şi nici moartea, nici gingaşul senritnem al aducerii-aminlc de molii nti sunt ferite de laba hidosului vânzalorde frumuseţi. în bătfmuă familia arc o grădinii. Cu .sapa, foarfeca, (urci şi cazmaua, pariuri! şi copiii scormonesc darnicul pământ si intre îndelclnidrilc obligatorii sc strecoară mânsţâicrea grădinarului, ::ă din rădăcini şi sămânţă poare să scoată carilelc, culori şi parfume. Nicăieri legătura mistică dinrre natură şi om nu e mai directa şi mai solidară ca la brazdă şi satisfacţia de a umbla cil misterele şi ă colabora cu ele, mi se pare că trebuie să le rafineze şi să te ridice. Dc Ziua înălţării şi a I-,roilor am trimis câtorva prieteni, care se duceau .să-şi sărule mormintele, eâlc un buchet de trandafiri, din plantele rămase în grădină, pentru jălllj"rea şi sărbătorirea pc loc a morţilor celorlalţi, morţii noştri ai tuturora. Prietenii s-au mirat cade o mare dărnicie şi n-am înţeles. înainte de a lua seama la flori ei le-an apreciat valoarea comercială. Unul mi-a spus că i-am dar un buchet de şase mii de lei, ci lălăit de patru mii. Inrâia oară ini s-a întâmplat in zeci (le ani de viaţă, că desprinzând două roze alese dintr-un arbust, vizitatoarea, căreia i le-am olerit ca să şi le culce subt bărbie, la piept, să-mi răspundă: fiic şase sute de lei... 1 rivială decadentă! inii permiteam sâ mă gândesc. Petalele şi mireasma lor au început să fie evaluate in lei. Vasăzicâ a dispărut suava sensibilitate. N-am pricepui până ce all prieten nu mi-a spus că o singură floare de trandafir s-a vândut în ziua doliului naţional cu două sun: dc lei, un bujor cu trei sute cincizeci si o tulpină de crin cu cinci clopote şapte sute cincizeci de iei, la toate florăriile din capitală. I;. scandalos. pi hi.juntk :a Poare câ î'n celelalte negustorii, cave implica sumedenii dc complicaţii, dc la producător pană la cumpărător, denunţarea spcculci c mai mult sau mai puţin justificată. La flori setea nesăţioasă de câşti^urv se cifrează cu mai multe mii la sută şi uu sc va exagera când vânzarea celui mai gratuit lucru din lume, ca lumina, va fi asvmilara cu tâlhăria. N-are de ce sa se supere sindicalul domnilor din horticulturii, care socotiţi ca nişte anişii delicaţi, sc comporta ca hoţii de buzunare, nesimţitori nici lă simbolica destăinuire a suspinului, pus ele maicile ostaşilor căzuţi, imr-o Hon re de căpătai. Ani cumpărat' pentru grădina familiei, acum zecea ni, cu douăzeci de lei rădăcina de trandafir. O îngropare tle iantă şi o dezgropare de primăvară suni singurele tmmei, gentile, pc care le reclamă planta. In rece ani, anv cules zece mii de flori din fiecare stulîş. Abundenra imensă a trandafirilor poate sa fie comparată cvi neruşinarea brutală a florarilor, nedeosebiţi întru nimic dc negustorii de carne vie pentru haremurile de odinioară / 943 POLEMICA LITERARA După treizeci de ani de bastoane încrucişate, căci au poate să fie vorba de spade si florete, polemica literară a rămas unde am găsit-o. Scriitorii cu coif au renunţat Ia polemică, arat din lipsă de adversari pe măsura, cât si din scnlimcntlil de greaţă. Adversarul, când exisiă si se propune singur peiuru o gală dc box ctl condeiul, nu pricepe siruana si nu ştie sa stea pe teren, trecând dintr-o dată de la poezia, de pildă, simbolistă la „mă-ta"‘. Dacă tc-ai hotărât totuşi, pentru experienţă, sa-1 urinezi si în teritoriul matern, nici acolo nu stă adversarul pe TUDOR ARt.il ÎF.7.1 loc .si fuge şi, încolţii, sare gardui de-a fuga. Dacâ-] sări şi lu ciupii cl, lupta ajunge o peripeţie cu alergaţi pe acoperiş. Dc obicei, refugiul ultim al adversarului e ceea ce se cheamă o privata. Câtă munca să te cureţi! Rănile lui. reduse la una, leapădă lui sânge contrafăcut. Un camarad, la telefonul dc unde încep aceste note, îşi amintea de polcmicilc dc odinioară, dc la Paris, unde regula jocului, ştiuta dc toată lumea, ca ia tenis, descalifica pe adversarul care schimb;-, terenul sau arma şi îi scotea din arenă, dacă-n ce tea lovituta piezişe. Boxul, jucat cu pumnii, interzice amestecul labelor de je-s, care ispitea pc adversarul incapabil, podidii dc sânge şi iritai; de insucces, să puie piedică şi să dea partenerul cu capul de ring. In buiduiala unanimă, contravenientul, fugărit de proiectile, sc întâmpla sâ iie bat ut şi de public. Polcmicilc nu mai au nici o urmă de nobleţă şi sunt moştenirea directă a stilului electoral. Ocările personale, explicabile până la lin punct în luptele politice, carc nu şi-au meritat calificativul, într-o vreme când 111 loc de idei, principii, programe, erau în prezenţă apelituri şi diferenţe numai între mijloacele şi rapiditâtilc de parvenire, au trecut în literatură, inspirate dc duşmăniile concurenţei. Colegul rămas 111 urmă pc hipodrom sau al cărui cal, mai moale de picioare, plictisit de cursă s-r: întors din drum cu jocheul în spinare la grajd, nechezând dc plăcerea traistei cu ovăz şi a trândăviei, se alege cu o vrăjmăşie sccrcrâ, cu atât inai greu dc consolat cu cârd are conştiinţa câ întârzierile şi pierderea potoului sc daiore.ee exclusiv deficienţelor personale. Munca unuia stăruitoare nu putea să m; o ia înainLca somnului celuilalt şi a reticenţelor, venite din hîdoiala merirului propriu, refugiat uneori înrr-a teorie abstractă, care scuză pentru sine o reală lipsă de capacitate. Câţi nu sc mângâie artificial cu concepţii forţate, socotindu-se, în disperare de cauză, posesori ai unei superiorităţi ermetice prin faptul câ pierd vremea în sufleteasca masturbare a şovăirii! i'dw.iciS'ncA în jurul lor perspectivele s-au diformat. Centrul circonlcrimei sc deplasează, raportul dintre planuri intră în dezechilibru şi lichidare. Un auror e acuzat eă izbuteşte şi succcsul, c:\ruia ii face lata cu greu, devine o condiţie de in feri ori rate. Trebuia sâ tc abţii de la victorie. pentru ca. nu a căpătat-o concurentul tău. Intr-o societate ele beţivi sobrietatea trece drept un viciu. Orizonturile variată. Situaţia îmi evocă un coleg de scoală, de trei ori repetent, care se lăuda în schimb eu o maluri taie origina];), di avea an baboii. El se fortificase înrr-un motiv puternic care-l autoriza să ironizeze şi să deteste vulgara promovare dintr-o clasă intr-alta. Mai târziu, colcgul a devenit bărbier şi de câte ori îşi rădea foşti camarazi de şcoală, magistraţi, medici, dascăli, care îl pizmuiau lără ură, că avea „salon" în Calea Victoriei, el se arăta resemnat. îşi da seama că şi-a pierdut vremea în „Crucea dc piatră'1 şi prestigiul lui suferea respectuos că în loc să srea pe fotoliu şi să lie pudrat după ras, trebuia să sc învârtească pe lângă clicnt în picioare, dar nu intra cu briciul î'11 beregata lui, ca să-şi manifesteze spiritul critic: din epoca tratamentului cu permanganat şi nu şi-a făcut din irigator o filosofic şi o şcoală de intelectualitate înaltă, care să-i dea curajul de laşitate să conteste şi, nefiind îu stare să şi-o ilustreze pc a lui. să ocăraseă. 1943 PERSPECTIVA VERTICALĂ M-am dus cu funicularul pana la al doisprezecelea etaj al unui prieten, al căruia prost-gust de forţă majoră îl obligă să locuiască într-un bloc. Cc frumoasă ar purea să fie această oroare construită, dacă arhitectul ar fi studiat mat adânc expresia faraclei, organizată pe apartamente! In Bucureşti, f l OOR ARGHF/J câteva blocu 'i, inspirate dc la echilibrul gândit al suprafeţelor întâlnite, dc la materiale, culori, scobituri şi reliefuri, izbutesc să fie, prin si remarca bine orchestram a umbrei cu lumina, adevărate opere dc arr.î, comparativ cu turnicle nio.nsrruoa.se tic cotete momimcnrale. Dc la etajul al doisprezecelea şi terasa lui, am avut nefericita curiozitate s.1 mâ uit de sus împrejur, 1'nspâimânrat. Arhitectura si urbanismul privesc lucrurile exclusiv în perspectiva orizontală, şi oraşul bine încheiat, şi călcat pc tlunga, dacâ te întâlneşti cu el pc srradâ, privit în cap e pleşuv, şi chelia-i acoperită cu o coajâ de râie şi rapân. Klegamul domnişor n-are nici pălărie nici figura, şi i-ar sta bine şi o LÎcbie, dacă refuza, ca un prostănac, să puie joben. Câtă liicloasâ deosebire înrre perspectiva verticala chiar a iinui deaj dc buruieni si a unui bloc! (.) câmpie de şandramale peticate ţine spaţiul în loc, si întinderea acoperişelor evocă maidanele şiunoăielor menajere din depărtările dc dincolo de periferii, zdrenţele, tinichelele, oasele, sticlăria murdară, vara, pansamentele, cioburile şi roate resturile peizajului de umplutură municipală, purulent, din carc nici scaietele uu creşte. Dedesubtul acestui teritoriu, ca într-o cerate subterană, camufliiLă cu lepră- cnnta.piam.il şi harpa, sc deschid saloanele placate cu marmură policromă, mobili erele de lemn de trandafir şi mahon împestriţează, cu covoarele dc Smirna apartamentele luxoase. Contrastul e grotesc in zeci de carriere. !: curios câ plafonul exterior a) oraşului nu e o problema dc estetică organizară pentru ochiul urbanistic, carc câteodată pare de sticlă. Nici un savant al ştiinţei municipiile nn s-a urcat încă până la un a! doisprezecelea etaj, sâ ia cunoştinţă de mizeria dc deasupra capitalei si sâ-si îmbogăţească repertoriul cu o problemă nouă? Ce stimă sâ mai aibă pasările cerului, cu aripile proaspete, de azur si lumină, cu fiecare fulgdesinat ca o broderie, cu penele întocmite după o regula dc acuratele meticuloas;., de capitala noastră, pe carc o vede soarele in i oilte i’UBLin.STICA zilele pe dimensiunile ei înâlrarer Daca n-ar mai fi bisericile, e de crezut că şi-ar schimba drumul şi el, si ne-ar Lisa să bâjbâim cu blocurile noastre bc/.na, ea itiste osândiri ai .strălucirii lui. 1943 POŞTA Coco a ina.-f.nil s;i primească scrisori .si bilete. Oamenii ii scriu ca unui om. dac fiind câ, în calitate de papagal, primitorul arc grai ca şi el; niţel mai giirtu-.il şi niţel mai pc nas. dar arc. Acum îi scriu şi animalele, dobitoacele, ca unuia de-al lor, socotindu-l c;i pc un deputat, .singurul gazetar cu fulgi din /oologi;i interioară, mai jos de cimpanzeu. Celelalte fiinţe din gazetărie, aparţin elitei incontestabile. Câinele Grivey i-ă scris in că din primele 7.ile ale reapariţiei acestor Bilete. Trebuie să (ie un câine de lux, ceva ea un lord al neamului canin, de vreme ce senuica/.a cu o li cert greacă pe englezeşte. F. 1111 câine instalat, cu bi ti roti si scrie cu maşina. t lire scrisoarea lui deocamdată, încr-tm limbaj de perfectă prietenie. „Mi-au căzut subt ochi biletele tale, scrie domnul Grivey. Printr-o Icricilă întâmplare, oasele, învelite de obicei in gazetele mari, mi-au losi aduse mai zilele trecute in zum! râu. Biletul nu ftisese tăiar si pus deoparte, cum face cle-attuici stăpânul, care s-a hotărât sâ te citească cu noaptea-n cap si mai mnlre zile la rând. Pomeneai de profesiuni si vocaţii. Ştii, că deşi oamenii au un suprem dispreţ penrru îndeletnicirile noastre, ale animalelor inferioare, cum spun, si de fine vorbesc prin excelentă ca de un imitator înnăscut, totuşi ei sunt cei mai incorigibili imitatori. Adică, de ee ar râde de tine. câ reproduci ocările si Cuvintele din jurul flaşnetei: bună ziua, bună seara; sau du-re la dracul 1 l.'DOR ARCHtZl ou mi stiu unde? Parca numai tu îngăimczi ceea ce nu înţelegi, cu încredere în superioritatea flaşnetarului fiu, sau parcă numai tu repeţi şi reproduci, multiplicând în mii de tiraje, tot ce-ţi intră pe o ureche şi-ţi iese pe alta? Adepţii, sau emulii, aşa-numiri în vocabularul lor savant -nn în sânge acelaşi impuls de a sc împăuna cu ideea proprietarului, de 1:» tare nu şi-an însuşit însă decar cojile verbale. Cunoşti, desigur, profesiunea mea. îmi asigură o existenţa comodă ca nici una alta. Odată cu campania locuinţelor ieftine, care, fie zis în treacăt, sunt cele mai scumpe, tni-am făcut şi eu un cotet. După toate regulile arhitecturii moderne, cochetă şi intimă, cbichineaţa mea are o intrare, sau o ieşire - nu m-am dumirit încă - pe măsura mea, prin care intru şi ies, după poftă. Meseria mea este să anunţ ori de câte ori vine un străin. Hrana mea e ciolanul: unul statornic, servit la soroc fix şi altele pe carc mi le strecoară pe subt labă vizitatorii. Ştii că-: ocupaţia cea mai plăcută şi lipsită ele riscuri. Şi o lac cu sinceritate şi din har. A mânca resturile de la masă, a locui în apartamentul din curte, ca portarii sau intendenţii, şi a linge e o meserie învăţată de 1;l noi. Noi cel puţin suntem câini, câini intregi, dulăi onorabili. Oamenii fac ca noi, care ştim ce-i şi muşcătura şi credinţa, dar idealul lor e să fie căţei. Aşa că, spiritul inventiv cu care oamenii se fălesc, c o farsă. Norocul lor c că nu avem o presă şi noi, ca să-i punem zilnic pe două coloane ca pe nişte vii plagiatori şi cu boţul pe labe". Coco primeşte o sumedenie de scrisori în gustul celei de mai sus, de la tot soiul de făpruri şi orătănii, împinse să se rostească si ele, ca pe vremea domnului Jean ele I.a Fonniine, de la cart- încoace nici n-au mai scris, nici n-au mai citit. Pc-nrunci, ele se exprimau în versuri si pc franţuzeşte. O să publicăm colaborarea lor cu plăcere. 1943 IHJlîlK.'l.STlCĂ SCI IITUL ICOANA Am suferit o mare amărăciune acum doi ani, Coco. Am avut un marc prieten, pe Ata.na.sie Popescu, stareţul unei mănăstiri blestemate, a Chighmlui, de lângă I'loieşti. Călugăr a de vă rar, aspru cu sine mai mult cu sine decât cu chinovia lui, curat ca o floare albă, inspirai ca un prooroc şi chinuit dc visul lui, c! a căutat o viaţă întreagă să dea viaţa înapoi, spre rânduielile întemeietorului căhiyanei răsărirenc. Va.stfie. Era O un adept al chemăm Im şi a datoriei de monah. Fraţii lui de mănăstire, supărau în năravuri, l-ait duşmanii. Acum doi ani arhimandritul a tosi asasinai, după. utrenie, care-i rugăciunea din timpul nopţii. O amărăciune împătrita: pentru că a murit un om întreg, pentru că a murit gâtuit într-o mănăstire, pentm că nu s-au luat toate măsurile să fie ucigaşii pedepsiţi, în sfârşii pentru că i s-a pus în spinare sfântului stareţ o învinuire şoptiră, mârşavă, ’l icăloşia nu ştie să cinstească nimic. Vezi tu, Coco, am o idee fixă şi eu, că fără mănăstire nu e biserică şi câ mănăstirea e locul unde omul se depăşeşte pe sine. I a urma urmei, asta e datoria şi frumuseţea omului, sâ se depăşească. Mănăstirea e depăşirea şi a omului în nes tare de alte depăşiri. A fi numai stomac şi mate, nu e al omului. Depăşirea sc cheamă la mâiiăSLirc mântuire. Omul dc rând capătă geniu şi nu rămâne cadavru. Refugiul meu, după amărăciunea, pe care ti-o povestesc şi care odală şi odată trebuie să-şi găsească o împlinire, e un schit. în turburate, mă mut cu mititea la el, în chiliile monahilor din Sfântul Minut adunaţi înrr-o chinovie din Bucureşti. Familia generalului Darvarv Ic-a clădit, odatâ demult, schitul ce sc vede şi azi, îngrijii între zidurile ce-l păstrează, insulă dc flori, stropite cu apă sfinţită. E linişte acolo de tablou senin si acea duhovnic ic discretă, care a pierit din cele mai multe mănăstiri ale noastre părăsire de supravegherea blajină şi de l'UDOR ARGf-fK/,1 sprijinul frăţiei de sus. Părinţii trăiesc după vecinul tipic al lepădării de sine. păstoriţi de stareţul Siniion, un vrednic urmaş al marilor păstori, mimai cinste, bunătate şi candidă smerenie îngereasca. Mă gândesc la d şi mii simt mai bine, ca după o mărturisire, şi-mi place luminişul ce-mi vine de la surâsul şi de la inima !ni când mi le închipui lângă mine. Frumosului părinte Simion Ciomaudra îi zâmbeşte lara tânără şi proaspătă de copil dintr-o barbă albă, albă ca un trandafir împresurat dc (•luturi. Vorbele lui legate în argintau lipanii chirilic a) Evangheliei de pe Sfânta Masă din al rar şi suni dulce ca o utrenie, grăită cti râvnă si toi ce spune staretul Schitului Icoana, a căruia toacă vesteşte împrejur ora vecerniei, dc dtipă-amiaza limpede, c ca o rugăciune înceată, gândită în tăcerea bisericii dintre chilii. / 943 CASA CU TRKT POPI Repertoriul flaşnetei era pe vremuri mai variat'. Ani cântar pe stradă opereta Casa eu trei fete vreo doi ani, până ce s-a dogit. Meşterul de cântece, ne mai având lemnişoarde I;l îndemână, le-a schimbat cu altele, potrivite pc alrâ operetă. Un şollic de cititor ne trimite o scrisoare despre Casa cu trei popi... (..are crezi ca ar fi casa si cine popii din ea? A noastră, cu noi... Umil ai fi părintele Galacrion, al doilea Crigore Malciu teologul şi ai treilea diacul, care iscăleşte... Om de spirit, dar şi drept-credincios. cititorul pretinde câ „asa :t vrui 1 )uini'.ezeii", că găsirea laolaltă e un semn, despre carc mai are pretenţia să ahnnecâ ar fi ,.hun“. Cititorul nostru nn face noduri la batistă, fund evlavios si supus la superstitii puiîuci.s'i k;A binefăcătoare. 1 u. Coco, ai h pe lângă noi o copie verde a Sfântului Duh, care-j un porumbicJ alb. Ştii, nici nu nri gândisem. Pesemne ui de-aia merge gazeta aşa de bine si a mers hine tle la început, când avea numai un popă. Cu rrei, cine ştie la ce tiraj mai poare să ajungă, ca sc tnmulţe.şre ga/era tic cum pui mâna pe ea. Iei o foaie şi până la uşa se face o sulă. Pesemne câ unde sunt trei popi se face loc pc neştiute pentru repetarea minunii cu pâinile si peştii şi, dacă o fi adevărat, o să se silească si alte galere să ia niscai popi. că numai o padină bisericească pe săptămână se pare câ nu e dc-ajuns ca sa sc citească gazeta. Dar popa trebuie să fie înăuntru; după câte pricep, nu pe dinafară, înăuntru, în maşinărie, în redacţie. Asta e mai greu, că dacă vine popa şi îşi bagă nasul unde nu trebuie, şi cam pesre tot la o gazetă nu trebuie să-şi bage nasul, cuie suc ce 1 se pare sau 1 se uăzare şi rămâne gazeta fiiră popii. S;i iui Ic trcacă pi'in cap. cumva, să se călugărească direcţia, redacţiile, administraţia, linotipişrii, că atunci ne-am iript, Coci). I tei popi n-ar mai putea să biruie: ar trebui să facem în srr. Academiei nr. I 7 o mănăstire. Dar si asta e greu. -Sa vezi tle ce. Ar fi nevoie, la alte ziare, dacă tălmăcim zodiile, de călugări adevăraţi, iui dc motani călugăriţi. Ca viziune picturală ar fi interesant. Călugărit Sindicatul, călugărie la serviciul Presei, însuşi Cenzorul cu metanii şi culiou. Directorii cu harbă, ca o traistă de păr. .VIă gândesc la unul, ce fată feroce ar capăta cu uitătura lui. Nu i-am ruai zice ăla! I-am zice cuviosia sa şi mâna lui ne-ar blagoslovi. S-ar simţi tot limbajul tle camaraderie. Ar dispărea din vocabular: canalia, ticălosul, şantajul şi cuvintele iiituaLe dill zoologie în realităţi ar căpăta îndulcirea si onctiiozitătile raporturilor ar da con frăţiei nişte surâsuri si uit rânjet de mai mate dragul. Nimeni n-ar mai căuta chiorâş milioane, ei mântuire. N-am mai cumpăra imobile, lernie, vile, vii si moşii: am zidi schituri si biserici si ne-am duce la bancă şi sel cu tnătăuzul tudorakghuzi si aghiasma. Lin miros de tămâie s-ar risipi clin roate chioşcurile, ca din nişte cădelniţe. Cum se schimbă o perspectiv;)', dragă Coco, numai cu o mică ipoteza. Dar, ceva rrebuie sa be adevărat cu popii, că şi ziarele care ;-:u măcar un Popescu, fără pseudonim, se bucură dc tiraj, şi cea mai blagoslovită gazetă de pe vremuri avea nu mai purin tic o jumătate duzină de Popeşti. Dc când s-au împuţinat, nu mai e acelaşi lucru. Dar popi, şi încă trei, n-a mai avuL până azi nimeni. Pravoslavnicul- care ne atrage atenţia asupra destinului nostru adevărat, să ştii că are, bătu-i-ar norocul, drepLate. Numai să nu trebuiască să facem fi câteva în morman rări, dragă Cod), că n-ai idee cc tare put unii morţi la domiciliu. Cu plccâciune şi amin. 1943 O ARTĂ POETICĂ în marea abstinenţă a scriitorilor noştri de a profesa opiniuni, prea puţini consimt, la zile mari, că dea drumul unui crâmpei de idee, extrem de avari cu silabele şi perfect conştienţi că dacă -si deschid buzele niţel asta-i egal cu tir eveniment. Până la descoperirea unor valori mai concentrate, cuvânt li 1 e aur şi gândul briliant. Opiniile de bază ale scriitorilor sunt, evident, întodcauna doua, profesia dc credinţă în substanţa, binecunoscută şi atât de sintetică încât nn mai c nevoie dc a treia: buna opinie despre sine - şi zic prea purin: opinia despre sine e excepţional de excelentă. A doua opinie priveşte pc colegi. Desigur, ea nu poate să fie decât detestabilă. Uu poet cutare, pe care nu vreau sâ-) numesc, lipseşte şi cl din presă, arârindu-se foarte rar la câte o fereastră a literaturii. i’i ’im.k :is ['k ;a dc după perdea şi printr-o crăpăm râ din ce in a1 mai sus cu un etaj. Ultima dară face semne si idei din pod .si de pe acoperiş. Am avut plăcerea să-l ani partener şi să-l văd de aproape, cum nu mi se mai întâmplase dc mult, kt un spectacol dc vorbărie şi lecturi, în beneficiul Uniunii Ziariştilor Profesionişti. După cc un director dc gazetă, llaticat dc doi stenografi şi trei fotografi, care-i prindeau gesturile sublime, izbutise înrr-o oră şi jumătate de inspiraţie oratorică să golească sala Ateneului pe trei sferturi, poetul a ştiut să înveselească auditoriul posomorât, căi mai rămăsese, cu câteva figuri agreabile dc panoramă, scuzat, sc înţelege, de public:, câ dintre numerele executare a fosr omisă, din pricină ele vârstă, pirueta echilibrului pe mâini c:u pantofi în aer. fl ştiai catalogat perfect cabotin şi nu bănuiai că ar putea să fie şi un sever îndrumător de generării. Contactul cu inrelec.rul fără figuri al poetului ne-a fost rezervat, ca să zic aşa, pentru mai târziu, şi I-am avut zilele acestea prin mijlocirea unei pagini a doua de /.iar. Deşi vorbeşte aşa de rar, Poetul gândeşte, descoperă cugciâri, le rotunjeşte şi când le emite rămâi aşa. în câteva cuvimc stă uu volum considerabil de principii literare si scapără o lume. j i-am mai spus, Coco, că geniul c interniitenr şi câ raccrisi-i o cutie cu surprize. Poetul nc-;t destăinuit că trebuie sâ rrăieşri, sâ ,,ai experienţă", ca să scrii - un mare adevăr inedit. Ai mai fl durat viu o sulă dc ani şi. nu-l descopereai. Cum nu te-ai gândit, ca sâ i-o iei înainte si sâ înceapă această dogmă esenţialii de la tine? Mi-e necaz. Ici trecu pe la nas şi puse altul mâna pe ca. Vnsn/icâ, eşti edificat exact: dacă mori nu mai trăieşti - nici mi-ri vine sâ crezi, e lapidar. înţelegi însă care-i tâlcul secret al principiului: lucrurile bune le scrii după ce ai trăit si cu cât eşti mai aproape de rermen cu atât ti-e mai bun scrisul si mai legitim. Momentul cel mai potrivit esă scrii când îci tremură v>:- H;UOR MU.I il'7! ra:în;i si limba - ba mai ales după ce-ai murit, momentul experienţei personale întrebi. Sa nu deduci cumva că c vorba sâ munceşti, sâ arunci, s-o iei din nou şi tm. aşa de y.eci de ori, până ce merge condeiul mai uşor. Nu. Trebuie sâ trăieşti, după actul de naştere, rrcizeci, patra/eci, cmci/.eci, şaizeci de ani şi numai atunci să re faci scriitor şi să fii când mi mai eşti. E, o ană poetică şi asta, pentru o tinereţe care te-ar indispune. ! 9i3 1 NSTI fl H ORIJL SCRiPC ’A Directorul lnsiiuirulni Academic ,,Başoiă‘‘ din l’omarla, domnul lor I. laica, ne aduce la cunoştinţă printr-o adresi, irimisii pri'>babil şi la ziare, isprăvile emoţionante alt profesorului Anastasie Scripcă. fost elev al cunoscutului institut, căruia ii restituie în daruri şi biblioteci învâwttira de carre de la Pomârla. Domnul Scripcă trăieşte acum la Câmpina, si pensia si-o cheltuieşte pentru înzestrarea unei şcoli care se cinsteşte eă a dat sentimentului de recunoştinţă un cărturar arăt de ales. Pc de altă parte, indiscreţiile venite de la Câmpina afirmă o acţiune şi în localitate, a institutorului Scripcă, neobişnuit de complcxS în câmpul culturii şi din partea nrur om singuratic, ajutat numai de soţia iui. Dacă punem unul în dreptul altora salariul unui institutor, trăit în simplicitaie, si donaţiile făcute, semnificativa disproporţie dintre ele c o admirabilă jerd'ire dc sine: sapre mii de volume, în majoritate e.monate, trei sute de tablouri ştiintifice si trei sute treizeci de mii dc lei, economisiri cu Uraua, pentru întreţinerea bibliotecii, dăruita arăt nevoilor actualilor deci ai Institutului, cât si trebuinţei publice dc pi nuci.s i k :A Iccuivh. La aceasta înzestrare domnul Scripcă lucrează do doisprezece ani. Sala de Iccnir.î isi are mesele. scauncle. dulapurile, cârcoteai, necesare amănuntitei .si precisei organizări a unui aşe/.ămâiu civilizat şi contomihil, roate realizate de râvna institutorului. Ceea cc caracterizează aceasta marc activitate a unui erou, e obscuri tarea în care s-a complăcui. originea creaţiilor adevărate. Dincolo dc cercul vrednicilor dascăli ai Institutului „Başoiă" nu s-a .ştiur nimic si nici asrâzi nu s-ar fi ailal ca într-un punctai rării, numir pc* hartă Pomârla, s-a săvârşit, fără îndemnul iiimântiia, fără robe, far.'t surle, minunea însufleţim. Opera institutorului Scripcă e denunţară de colegii lui mai tineri, jigniţi câ nu a fosr kiăia-n seamă. Iii cer. pentru înaintaşul lor, o recompensă, naivă, care le arata Irageda si duioasa sensibilitate: o decoraţie........Meritul Cultural'1, purtat la butonieră de mulţi. I l-am da bucuros pc al nostru, din sertar, încredinţaţi că ceea ce a făcur insrirurorul .Scripcă e infinit mai util şi mai generos ca un volum de versuri şi câteva de proză... Viaţa institutorului Scripcă seamănă îmr-o privinţă cu viata lui Halire, întemeietorul entomologiei, cunoscuLă pârii la vârsta de optzeci şi cinci de ani ai dascălului de rară de un .singur parizian, Rcmy dc Courmont, care scriinclu-şi f-iziologia dragostei, întemeiata pe cărţile uecirite ale genialului modest des co peri lor, a provocat admiraţia tardivă a oamenilor de ştiinţă si a publicului culrivar. t ,011 stern a te, guvernul, Academia. Universitatea i-au expediat învăţătorului, la Scrignan, satul catedrei lui de o viaţă, o delegaţie însoriră de o imensă procesiune, cu discursuri, decoraţii, diplome şi daruri in bani, Kibre si-a strâns vizitatorii in mijlocul unei familii cu fu, fiice, nepoţi si strănepoţi de aproape o sută de persoane şi copii. Câteva cuvinte au pus capăt lirismului oiiual. Bătrânul Faine a spus: „ l'oatc acesLca vin prea târziu. Mi-au rrebuir un laborator, instrumente si sprijin. Nu le-am avut. C.a să-mi duc cercetările la capăi m-am (olosit dc sticle sparte, de borcane 400 TUI )OR ARGHEZ.l aruncate, dc scule barbare, srudiare cu farmacistul si potcovarul clin sar. Mi-ani isprăvit şi cercetările şi viata. Vă rog, duceţi-vă. cu Dumnezeu, câ nu-mi mai trebuie nimic". Au rămas neclari: în y.iua cu pricina ce) puţin douăzeci de mari discursuri în slava unchiaşului, care a crcat, odată cu o ştiinţă nouă, cel puţin o sură dc catedre universitare... 1943 MOMENTUL LUI IOSIF Se îinpline.sc treizeci de ani de la moartea poetului Sc. O. losif, cjrc mai trăieşte în aerul războinic cu imnul Laamit. Cuvintele simt cu un ton poate mai jos ca melodia lui Castaldi, mort şi el mai de curând, dar ele au rămas în viaţă, şi pentru duioşia poetului, care a fost un ucenic involuntar al poetului V'lahută, ucenic şi el al tristeţilor post-eminescicne, rreccrea lui din zeci ele ani în alţi zeci de ani îi dă o posteritate. Nu ca sâ fie definit poetul şi scormonită ţărâna versurilor lui se fac înseninările acestea de crâmpei comemorativ. Ara cunoscut în carne şi oase pe poet, dureroasă carnc si fragile oase, şi o aducere-a.minte vie a unui moment compensează o judccată, falsă şi cându-i exactă, şl-i mai omenească si mai colegială. Pe timpurile cic acum treizeci de ani scrii corii se cunoşteau mai mult ca azi, când nu se cunosc deloc sau aşa de pucin încât calomniindu-se reciproc, ca nişte geambaşi, n-au nici o stingherire vie sfieli. Contribuia si un senrimenr Je solidaritate mai sincer care înrudea în politeţea literară pe confraţii de şcoli antagoniste, toleranţi în atitudinile extreme, unii fată de alţii, dar cred câ în mare măsură localul simpatic şi larg al cafenelei unde sc întâlneau. [TIM-IC-ISTICA Salutâmlu-sc intâi, ca o clientelă civilizata, care scoate pălăria la intrare .si cere loc la masa, schimbând primele cuvinte şi reincâlnindu-sc din ce iu ce ţinti puţin străini, scriitorii trăiau o atmosferă. I crasa n-ar li trebuii desfiinţată, ea să se ridice pe mormântul ei mau/oleul cu cripte suprapuse al marelui palat al telefoanelor. Imobilul, compus din două parcuri, unul în iată, pc Calea Victoriei, şi al doilea înapoi, între care era intercalară foarte confortabila fostă casă boiereasca a localului, la paner, cti saloane succesive, putea sâ tămâie academia zugrăvită dc Camil Ressu şi sa transmită, clin generaţie în generaţie, iniţierea la ţinuta intelectuală, dispăruta odată cti dărâmarea sălilor peste grădini. O cafenea serioasă c pentru artişti o universitate. '1 crasa, cu confortul ci, pierdut din localurile actuale., provizorii şi pripite, ca stafiile de tren si tramvai, era restaurantul, cafeneaua, cofetăria şi redacţia tuturor publicaţiilor ripărire de jur-împrejur, în centrul de presă al capitalei, într-un volum de aer exterior şi interior ele localitate ele agrement. La mesele numeroase stăteau alături, fără sâ sc incomodezc, profesori, pictori ,şî scriitori ai curentelor noi, cu camarazii lor din cclc mai vechi. Instrumentele nemaiauzite cântau laolaltă cu fluierul ciobănesc si in teritoriul Terasei vârstele învăţau să se priceapă. O singură strângere de mâna face mai mult pentru o pătrundere decât toate punctele ele vedere izolate, clocite în singurătatea agresivă a ignoranţei. în munca intelectuală trei sferturi din atitudinile de mitocănie, si tigâneală, pretinse a fi justificate dc crcdiinc. dispare la simplul raport de reciprocităţi - spre părerea tic râu. poate, a individului, pus de-a curmezişul, strâmb, dm prostie izolatîonistâ si fără altă predestinare si crezând că rozându-si unghiile si sugându-lc. a clat de gustul unic. Ijitr-o atmosferă de colegialitate cum era aceea de la Terasa Otetclisantu singularizările viciului personal erau cu nepnnma. •102 TUDOKARCillIv’.l li putem da epocii aceleia scurte numele lui Iosif, ca unui tablou, în cart cânta cu o bucurie tristă .şi cu o tristeţe naivă naiul Jui Pan, bucolic şi silvestru. 1943 S(; OI A RJ M E, DÂSCA LJ M E Sc parc că omului nu-i ajung harurile nici mari, nici minore şi câ atunci mai ales când îi lipsesc el vrea sâ sc afirme în puţina Ini semnificare animai de o eroare sau dc un adevăr de categorie. Piatra „şi păstrează caracterul .si ncciopliră, dar imitaţiile ei, de ipsos, se vor înzorzonate la mulaj, şi ape de marmoră plagiata irizează suprafeţele de .şuie. Au revenit discuţiile sterile, care permit celor neînzestraţi să trăiască. o ipoteză si să-si aroge drepturi, dând şchiopatărilor personale un atribut. Vreo cincisprezece ani criteriul a fost numai linerelca, ca o replică la criteriul, tot atât tle inconsistent, al piinilui alb ori al mustăţilor cănite., vârstele extreme fiind, ca manifestare colectivă, egale între ele: douăzeci egal cu şaizeci şi amândouă cu zero. Pusă pc mustăcioară şi barbişon, pe (.uleie şi plcşuvie, pe neted şi zbârcit, pc violenta zvâcnelii şi a încetinirii arteriale, valoarea literară şi artistică, despre care vine vorba, rămâne, si după gâlcevi rea critică, ceea cc se obişnuieşte la câini şi la pisici în epoci, şi orice vârstă e mai tânără si mai rreeulâ în acelaşi timp faţă de vârstele dimprejur. Alteori, calitatea e raportată la o filosofic, mai practică si mai imediată .sau mai spirituală şi mai dezinteresară, politicii sau religioasa, fanarică sau de cinism practic. Avem pe ziua de azi tor soiu! de învărători şi de profeţi ai unei imitaţii tic: doctrina, ea iul mai universitari si când mai agramaţi, întocmiri pe bulibâsii .şi care elimină sau îşi ătribuicsc din viata literată 1’UUl.iaS TK'.A şi numai din ca. Firele dc fier amestecate cu pilitura de aramă, nesupusă l;i (i atracţie de potcoava cil poli. lYlagnetizarea se comportă epidemic sau accidental, ca şi doctrina, prin frecarea vârfurilor unele dc altele. Deocamdată, din proorocirile cu ren re s-au realizai pentru cultura situaţii, prestigii folse, de sezon, si milioane: valorile nici n-au crescut în număr, nici nu s-au împuţinat. Darea păturile de confuzie n-au putut să determine decâl o Ircnctică întunecare .sufletească, asta e cerr si vizibil. Ici eroare, dincolo minciună şi făţărnicie, opinia în sine, mai mult în pierdere, nu a caşli;;at nimic: noi pricini de gâlceava, şi arar, si cârc tui ţigan împărat. Se. caută adevăr. acolo unde chiar dacă este, caracterul lui c secundar şi dc prisos, şi adevărul suprem trebuind nu numai emis dar şi păzii şi militai, sc lacc şcoală, cu lucru închis şcoală literară, o compartimeiuarc, bună pentru mnemotehnica pedagogici şi penrru o rablă dc maiorii dc-a-ndaratele, dar sterilă, în trufiile ei, când înecare;! să fie reţetă. Esteticul in răspăr cu tradiţionalismul prezintă două capete de ale uneia şi aceleiaşi prăjini, refuzând de dragul rigidităţii să se iucovoie şi să se atingă, si divizând aceeaşi poziţie în două. Modernism, semânâtorisnv. când îşi vor da seama teoreticii acestor două fortăreţe cu proiectilele frământate din aceeaşi mămăligă, câ e vorba înainte dc toate de limba românească, şi de onoarea meşteşugului dc a sen frumos? Itl acest caz, şi c smgimil caz tle avnr în vedere diferenţele ivite prin saiehzarea condeielor, împrejurul unui talent anumit, rin dc organ ici ta tea şi puterea individualităţii, care nu aşteaptă deciziile unui conclav de revisLă, mai mult sau mai puţin subvenţionată, tocmai pentru absenţa caracteristicii valabile, ca. să se rostească, dur care ;t fost întodeaima stingherită în bătaia razelor ei proprii, de 1111 abajur, consrriur din mucava sau rogojină. focmai înmulţirea liberă a individualităţii dă spor şi asigură literaturii frumuseţea si valoarea diversităţii, pâtldita dc îngălata monotonie. I’esrc scoli, dascăli si paracliseri singură 404 TUDOR ARC,HKZ.1 individualitatea cu nuanţarea ei indcfiniiivâ regenerează literatura şi altceva nu durează, nu rărnâne şi nu satisface. Se căznesc, desigur, din răsputeri, profesioniştii clişeului sa înlăture lucrul «ou, transpărem, neînţeles şi misterios, ca să domine corcitura lor, dar lespezile mi sunt mişcate din loc cu co.'imclt, cu măselele sau cu coada şi siorrnrea dc a le deplasa zadarnică a lost îmodcauna. Opintirile mândriei minore, mai înţepenite la vârsta recrutării şi mai molâi la pensionare, sunt numai meschine şi derizorii. 1943 HOTU 11 vezi: Vrea să vie şi s-a izbit în trandafiri. I s-a întâlnit nasul cu ghimpii şi s-a oprit. Se gândeşte pe unde si apuce ea să ajungă )a mine. A ocolit, x-a mai lovit de un picior dc scaun, a mai stat niţel si a venit. Sunt şi căruţul lui, tăiuţ dc copii, de câini, clc pisici, dc porumbici şi de vrăbii - şi trebuie să fiu rată bun pentru roţi. li place să-i pui bărbia în palma si mâna pe frunte, să-i strângi moale borul şi să-i cânţi legănau .Jloţu mamii... Honi tarii... Băiatu... Vlurnosu...1', simţicor ia vorbele scâlcitc, cate se lipesc de inima lui, ca un arcuş dc o vioară, pe o romanţă sentimentală. Cât l-ai dezmierda dc mult, Hotu vrea să-l mai dezmierzi, să-i spui tor telul de graiuri gân^ăvire si peltice, numai sâ mi rămâi? singur cu întunericul lui. prin care calcă de-abia, cu marc băgare de seamă, de când a orbit. In sufletul lui s-a petrecur catastrofa căderii din lumină în beznă, ca o scufundare. A zăcut un timp ele boală, până cc i s-au scurs luminile ochilor de tor, şi a mai zăcut un timp dc nedumerire, crezând că nu a trecut încă noaptea, că a fost noaptea cea mai lungă din viata lui. Auzea glasul câ-1 chema. î’i ’iîi.K :i,stk 4U“î ca dinrr-altă lume, dar nu înţelege! câ lumea s-a despărţit pentru cl in doua. .si câ el a rămas numai iu lumea cealaltă. carc '.Hidc şi nu răspunde. Asu-pia sa sc Iaca ziua pe lângă ei. Ar fi voii sâ se scoale. .Sc ridica din culcu.s, silindu-şi ochii orbi, ca un 0111 carc s-ar deştepta prea devreme şi iarăşi ar adormi. (.aud s-a desfăcut din somnul lui, a înreles poate ceva, cu priceperea lui de câinc mic. A început să calce, cu sfială, să nu cadă cumva îiur-un «ol. Si-a dai scama că, dedesubtul piciorului pe care şi-l duce inamic, sc împărechea pământul cu groapa, şi trăgea laba îndărăt, scoasă clin spaţiu. O ţinea suspendară si iar şi-o punea uşor sa calee. Apoi se îmorcea pe sferr, pipăind să-şi Iacă o altă porcoi, si sc lasa pe brânci. Nerăbdător şi consrcrnar, se scula dc zeci de ori de jos, ca să dibuie un drum prin întunericul lui, fără să ştie că noi îl vedem chinuit. şi iui-1 putem ajura. ,S/m(md(i-ne îti apropierea lui, ar fl dai să sc mişte şi nu cuteza. O larmă dc câinărie a rre/.ir pe Hotu vechi in I loru zh.îtlir, impetuos şi gaia de atac. ( ăi toate eă mărunt, 1 lom e luptător şi viteaz.. A sărit din lada cu paie, sigur de puterile lui, ca şi cum i se întorsese vederea, şi s-a pomenit în mijlocul grădinii, ca un prost, jur-împrejurul lui nu mai era dimie. A lătrat îu desen. Hărmălaia trecuse, şi Bursuc, care nu-i mai văzuse de patru luni de iarnă, îi mirosea borul, ca unui cunoscut pc jumărare uitat, şi-l mirosea şi i loru, fără să-l zărească. Poare că atunci Hoţu a înreles; de-aci nai mc va trebui sâ stea între ai lui pe nevăzute. In iarba de mârase, el a rămas îti picioare, împietrit ca de o revelaţie şoptită, ahsenr dintre toti prietenii lui. L-ai vă/.iivf... Ar vrea sâ vie... Mă aude, întoarce urechea ca un surd care încearcă să priceapă chiorâş. Merge de luni întregi asa, cu capul plecat, îngreuiat ca o buturugă, şi nu mai caută-n sus, cu ochii vioi de altădată în ochii mei. pe carc s-a învăţat Să nu-i măi deslusească. De luni întregi merge pe întuneric, doarme pe înruneric, străbate grădina pe întuneric, răsturnat, cu pic/oarefc-i sciirre, de un bolovan, de un muşuroi. Se uită numai în pământ. Dâ din coada lui stufoasă, TUDOK ARGH1'.ZJ bine legată de şi ni spinării şi despicată frumos, dc o car are ca tic pieptene, porniră din tea fa lconină, prin blană, până in vârf. Hoţu e lmst. S-n resemnat. 1943 ŢĂRANUL OŞTFAN Dincolo dc împrejmuirea grădinii. O armata mica, o reproducere miniaturală a marii Anume, trăieşte viaţa de câmp şi dc campanie aci. Organizaţia complexă a unei unirăţi, experimentată pc câteva pogoane de laborator. Nu-i lipseşte acestei oştir: pc* seară redusa nimic, ii urmăresc exerciţiile şi programul, de la şase dimineaţa până la înserare. E o parre a naţiei, un simbol a! naţiei întregi, un crâmpei de ţară şi de istorie: douăzeci de veacuri într-o insulă de verdeaţă. Toţi osrenii-s ţărani, iiaind nobleţea armelor cu aristocraţia pămânruli.ii şi figurile galice ale sătenilor din Argeş sunt, în majoritate, oamenii din tablourile lui Gamil Ressti, care s-a ţinut după ei cu pensula şi şevaletul mai mulţi ani de-a rândul, fixâiidu-lc înfăţişarea aspră şi gravă, caracteristica unei;! din cele mai curioase regiuni româneşti. în uniformii sau goi până la brâu si de la genunchi ia bocanci, ca nişte copii pe plajă, aceşti săteni vigtiroşi, cu patina soarelui in bronzul musculaturii se dedau la toate muncile si agrementele gini mistice, menite să împuternicească grumazul, spinarea, braţele, gambele, in mişcări împletite, la maximum, şi sd Jacâ mintea clara si conşriinta egală. Unii aruncă turta de fier ca Discobolul, alţii se adaptează capriciilor mingii sau mântiiesc lopata. Un deal e murat dintr-un loc într-alml, o groapa cu talvegul ei e construită numai cât ai întors capii! tic la minge lî clise. Dimineaţa, tabăta cântă. l'UiîlJCIS'I II A I'. o călugărit, o viată spartană, o sforţare de-a face omul mai tare, mai otelit şi mai eroic decât l-a învăţat pământul lui de acasă. Aceşti topii barbari .se pregătesc. îimc orele de program ei au cultivat câmpul şi-I fertiliy.ea'/ă ţărăneşte. Porumbul şuieră ca acasă, grâul furnicac 111 blana spicelor lui. ca o făptura ele sine stătătoare, şopteşte. Douăzcci de flăcăi smulg rapira mănunchiuri, scufundaţi in talazul galben ea pucioasa., al (lorilor pline. Alţii plivesc, alţii dau praşila a doua. Ofiţerul are rolul complex al dascălului a roate, arme, kipiâ, atac, apărare, lectura, mu/acă, agricultură, horriculturâ. Mascota răsfăţata a lagărului e un căţel care nu mai vrea să crească, un burduf iânos dc o şchioapă şi răutăcios ta o năpârcă trece din mână în mână, lătrând ascuţit. Cărei soldat, cum .sliih soldaţi şi caii, el înţelege trâmbira, comanda şi nu se mai poate despărţi dc camarazii lui... Când pleacă unitatea, pleacă şi el cu ea. O altă mascotă s-a pripăşit între osteni, o capră albă, cu ţăcălia lungă, diavol sprinten cu coamele dc piatră. S-a mai vorbit de adaptabilitatea uşoară a ţăranului .nostru la necunoscut. Armele cele mai complicate n-au pentru el nici un secret: le risipeşte oasele dc metal si le dcscticcă numaidecât. Demontarea şi montarea unei maşini eo problemă simplă, de câteva numire. Războiul a losi un examen nou al priceperii ţăranului şi al bravurii lui. 'I impui n-are nimic de regretat fată de vremilc eroismului povestit în vechile cronici, poate câ dimpotrivă. N'idodar.l rărantif n-a fost mai bun oştean, mai teafăr si mai viteaz. 1943 AŞEZĂM AN'I/UL MĂRŢIŞOR In cartierul Mărţişor, num ir aşa din bătrâni şi ase7ar pe marginea cea mai înaltă a Bucureştilor, peste drum de 40H TULX)R ARGHLZ1 închisoarea Văcăreşti, care a fost mănăstire, o fântână distribuia cu ciutura oamenilor obosiţi şi vitelor înşelare, apa ei proaspătă adâncă, li puiul celor erei olteni, adormiţi îniru Domnul, grădinari şi precupeţi din marea luncă, in tăişul ei zboară pe-o aripă uliul şi pluteşte barza, peste o împărăţie de sălcii, piure şi grădini în care cântă cucul, mierla şi, noaptea, la lună si luceafăr, balta vasta, strecurată Intre câmpiile de cimbru. Opt sure de lamilu au hăul din i/vorul oltenilor vreo cincizeci dc ani, rămas ca un mormânt cu roată, încă neasLLipat de primărie. Poate că rimpuJ, cel mai hun urbanist si care a dărâmat şi b ibilonul. o să se îmbune să-l acopere şi pe el. Cartierul Mărţişor are nevoie pentru sănătatea lui morală de o biserică şi de o grădină de copii. Câteva sute de nevârstnici, lăsaţi în voia străzii dc părinţii nevoiaşi duşi la lucru, capătă deprinderile de care mai târziu legile şi judecătorii nu vor mai fi în stare să-i de/bare. O învăţătoare în mijlocul lor j-ar deprinde sâ lucreze de-a joaca, să cănre şi să citească; adunaţi vara la umbră si iarna într-o sală caldă. Pentru cealaltă sănătate, greu încercată, profesorul Camacuzino, prin îndemnul si rugăciunea cuiva din ni a haliţi! a Mărţişor, sc hotărâse pe când era rninîsi m - câţi ani au trecut in deşert.’ - sâ înfiinţeze câteva gratuităţi; o farmacie, o mită medicală bisăptămânală, cu dentist, o infirmerie cu trei paruri, o baie cu duş si o sală de lectură si sfat... Cineva din mahala dâcea cărţile si un aparat de radio şi ar fi citit .sâmbăta un autor comentat. Alţii, dintre cărturarii fără arginti, le-arfi ţinut cuvântări şi conferinţe .simple în legai ură cu viata lor de sat în oraş. Un proiect studiat trebuia să se desfăşoare prietenestt: de-a lungul anului, fără solemnităţi si vanii oratorie, politica şi trăncăneala fiind interzise si lăsare pe seama presei lamentabil literare. Oamenii au aşteptat în gol. Cantacuzino nu a mai fost ministru, primarul Cliirnâ Vasilescu, om de multă omenie, pum icis i [Ca 409 n-a mai fost primar, moartea i-a ucis pc amândoi, si-a vârât nasul în treburile cartierului şi din toate gândurile bune ale locuitorilor fruntaşi, lunclionari la pensie, mici negustori, muncitori oneşti, s-a ales până la urina' strângerea dc la mână la mână, între locuitorii săraci, a unei sume tle hani repede cheltuita. Ln proprietar a dăruit urt teren, uu ah străin a dăruit un ciopor, oamenii şi-au clădit un şopron tu cruce si toaca de fier, vie ea o ambala a lui Duinuczeu, la orele rugăciunii de seară. Primăria le-a vândut ieftin o piatra care trebuie fasonată, un arhitect a desenat gratuit viitorul altar. Din sărăcia lor oamenii au împlinit ttuii nu zi de fantezie ironica, natura zămislea miasmele, putreziciunea, muştele, viermele, ploşniţa, ciupercile veninoase şi fierea. 1943 ARTICOLUL Un gen I terar, ai căruia meriţ îi revine in torni presei, silică să dea pe spaţiu măsurat fabula unei secunde, poezia unui crâmpei, romanul complet al unui amănunt, e articolul, aşa-zis. Articolul nu se iLScanvliiâ şi nu poare fi comparat decât cu d însuţi. Condiţia lui o cunoştea limbajul popular încă dinainte de a fi realizat: scurt şi îndesat. Un articol lung e rodeauna prea lung, chiar interesant în unele privinţe; - ghiveci (ie flori, de dimensiunile unui boloboc. Trebuie urnit ca patru oameni şi cal şi nu poate fi muiat din fereastră- n fereastra după bătaia luminii. Un curs urii despre cum trebuie.scris un articol şi-l poale întocmi cititorul, pentru ucenicia sau edificarea lui. urmărind aceeaşi iernă tratata de mai multe ziare. Nu e rar ca un ziar sâ spuie pe patru coloane ceea ce altul strânge într-o jumătate de una: la unul ideea se face conferinţă. In patru coloane condeiul izbuteşte să rămâie în afară chiar ele subiect, sau l-a diluat până ce-şi pierde substanţa. Nimic nn-i mai susceptibil dc pedanterie dezlânată ca un articol croit pe o idee informă. Ziarul întreg urmează aceiaşi tipic: scurt si îndesat, si ăsia e ziarul: o loaie. De la doua Joi în sus, trei, patru, cinci si câlcodarâ douăsprezece, ziarul încetează să fîe gazetă si tinde spre volum. Volumul cotidian e inutil, neputând să fie nici ziar, nici carre; el e de singura comperimă a librăriei. Chioşcul cere cu roiul altceva si, desigur, acest ceva implică o particularitate, IH.'H] HTSTICA pc carc nu c dc ajuns să fii membra al unei socierăti dc presă, ca sa o ai. Se întâmplă că preferinţele publicului coincid cu principiul, carc, iarăşi, nu c mimai o chcstiunc dc: aşa vreau, aşa lac. Chestiunea «tc: sa şi poi. I „a scurt şi îndesai, limbajul răspunde cu mare şi prost, săgeata şi parul, mărgăritarul şi clondirul. Articolul e sonetul pcozei, cu mai puţine reguli lixe ca sonetul, dar eu mai multe aderenţe si afinităţi la loatc gradele lui de expresie. Sc vede dar din lectura ziarelor, pline dc articole de consistenţă mijlocie, că între articol si umplutură e mai mulr decât o diferenţă si câ foaia cere aptitudini. Publicul, pe tare /.gâric-brâiiză îl socotesre neghiob, îşi dă precis scama dacă Zgârie-brânzâ c un cretin amplificat şi un imbecil sonor: iaca si el, o umpluLură. Lfmplnmra cui rivală e vomirură atât a biblioiccii, cât si a stupidităţii. Problema e mai gravă. Aci genul sc despică franc: în realitatea şi imitaţia ei: iniţiativă şi pasivitate, lu modul pasiv articolul scris ori bâjbâit se ţine după iniţiatorul activ, ca o pulbere după un cal care aleargă, (.'clc mai multe articole sunr fataie de pretextele unui articol activ şi se prezintă avortate; fracţiuni de lepădătură; şi cci mai uuilti autori de articole rămân o viaţă întreagă clienţii moşitului înainte de termen. Nici o tagmă de slugi nu-i mai proastă ca aceea a servilismului intelectual, remarcat mai ales în polemică, unde „răspunzând", cum c vorba, te faci interpretul, dc ia portar, al domnului carc sună şi comandă. Slugile acestui moment de ţaţa literar, ridicule şi grandilocvente, simt cele mai proaste de todeauna. Nu ştiu să înceapă şi se pricep de-abia să continue. Ca in roate eelca., unii se nasc stăpâni şi alţii slugoi: trecerea dintr-o categorie înrr-alta e cu neputinţa, natura pune sigilii definitive, de plumb. Poli cumpăra un pantalon cu chingă si un fund dc sticlă la ochi: slugoiul mi înşeală nici pc sluga onorabilă, autcniică, [tuşă pe scara dc intrare ca să-l dea înapoi. 11)43 422 r( llX)R AlUcIll'ZI ANTICARUL In nici una. din expoziţiile dc pictură mai recente nu s-n vii/ut luată cu pensulaşi st. ramura ta-n ramă imaginea ungherului dc st radii cu doua dulapuri de cărţi. Ochiu) pictorilor, asaltat de alârea solicitări cu mai puţin caracter, nu găseşte nici o împărechere cu ca. Librăria cotoarelor paralele ca ţevile dc orgă- si rafturile pestriţe, decorative între părerii unui apartament, îşi pierde în aer liber ceva din piioresa.il ci? Gravura şi crochiu), desrinaic aspeeidor variabile ale cotarii, se dezinteresează de ncguţaroriilc şi industriile străzii, şi nota lor de culoare nu emoţionează crcionul şi acul ele scobk în lemn al artistului grafic măcar ca un document. Din roate activităţile improvizate, prăvălia pe tărabo.-înpi ;t simpaticului anticar a scăpat de vigilenţa agentului în uniformă albastră, adversarul, şi el, al cobilirei, al flonircseior şi al coşului de papură cu portocale şi ouă. Nisre edili mai esteţi şi mai cărturari decar aceia care, ititerzidinchi-le cheiul 1 )âniboviwi, au strâns librarii ambulanţi în insula de dughene din spatele Casei de Depuneri, construită ea o parcelă de cavouri, au dat drum liber "ârrilor să circule, să sc înmulţească şi să se aşeze pretutindeni, ca înir-un oraş de şcoli si de mare mişcare intelectuală. In cele mai depărtate cartiere biblioteca anticarului pune semnul ei tle nobleţe pe un zid altădată murdărit, si nici o /i nu e mai tristă ca aceea în care, împiedicat de intemperii, dulapul stă închis cu o bară diagonală de Pier şi hibernează. Ora cea mai plăcuta a cititorului îl găsea puricând în rafturi si descoperind broşurile neştiute adeseori nici de anticar. Toţi dascălii, scriitorii si ziariştii îşi aduc aminte de câteva figuri, de acei cărturari cu librăria în spinare, care-ţi păstrau o ediţie rara, un volum vechi, pentru gusrul dumirale. l-'.i au umplut bibliotecile cu tipărituri de preţ, fără să fi reţinut atenţia si pana scriitorilor prieteni cu dânşii. Au dispărut fără sa ii se prindă i’ukj,iustk;ă chipul si meri nil dc nici o pagina din miile dc hârţoage vândute prin neostenita ior sârgumră. Decanul si «savantul anticarilor din Bucureşti a fost lin bibliofil PohI, in genul uiichiaşului Chacornac din Paris. Cunoscut ebraist în sferele teologice dc pc timpuri, omul de bibliotecă al învăţaţilor, arhiereilor şi micropoliţilor noştri, beteag cie un ochi, pipernicit, dotai cil o memorie pe care nu o putea corecta decât Nicolac lorga, el semăna cu Sfântul Petru din iconografia oru>dox:i. ]| văd punând metania, blagoslovit de mâna gingaşe a lnaltpreasfinrirnlui Josii' şi-l aud argumentând în salonul dc primire al marelui ierarh: -Am găsit pentru mata întâia ediţie a Jidovului rătăcitor... E undeva într-o casă, dar cere cam mult... O sâ mai pui o vorbă... o să vedem... Cred că o scor mai ieftin. losif Glieorghian, fosr douăzeci şi cinci dc ani stareţul capelei româneşti din Paris, era traducătorul în româneşre a scrierii lui Eugene Suc, si nu avea din ediţia Iui cu litere jumătate slavone nici un exemplar. 1943 „MÂNA DF. 11 IM." „Mâna de Oţel" era odinioară, si poare că mai c şi azi, o vopselărie. Puteai sâ cumperi roate articolele de pensulă şi bidinea, si conexe, benzină, ceară de parchete, gfaspapir si ribisir. Dar firma era inexplicabilă. De ce „Mâna de Orel“ si nu „Vopseaua"? Magazinul avea si o specialitate onctuoasă: săpnntil de rufe si dc scos pere. M-a împins curiozitatea sâ cam etimologia comercială a firmei, şi am înri'ebar, cumpărând odata clei, pe contabilul magazinului, TUDORARGHE7.1 dc unde s-a niiscuc o firmă de atâta expresie vehementă. Aş mai fi înrelcs-o la un negoţ. de topoare, ciocanc, greble, nicovăi şi lanţuri: acolo torul fiind de fier şi oţel, afară dc cozi. Pe când fierăriile nu fac nici aluzii la materialul lor temeinic, necum să-şi împrumute reclama dc la substanţe grase sau lichide, o negustorie de materiale dulci, lertilive, lua o emblema ţeapănă şi dură. Intr-adevăr, deasupra uşii se legam o mânuşă medievală, construită însă de un tinichigiu. Se vedeau şi lip.turil.c de cositor. Contabilul mi-a dezvăluit că stăpânul prăvăliei avea vreo zcce sucursa.e, toate „I a Mâna de Oţel'1, şi că era uu mare fricos, temându-se şi dc umbra lui. Adunase din uleiuri şi vopsele o mare avere şi se temea de hoţi şi asasini, bănuitor cu toii directori, funcţionarii, lucrătorii şi oamenii de serviciu, chiar cu nev ntă-sa şi cu bucătăreasa. I sc pârei că un vast complot al concurenţilor se uneltea în secret împotriva lui, era terorizat de vise, sărea noaptea din pat, trezit dc o nialie, care îl sugruma în perinele de puf. Un şoarece rece i-a trecut odată de-a lungul pijamalei, pe piele, şi a zăcut două luni de găJbinare, înconjiirându-se dc medici şi povestind câ s-a încercat un atentat la viaţa lui. Servitorii nefericitului, la valuri bună. milionar, erau în fiecare lună pârâţi la poliţie, schimbaţi unii după alţii, şi autorirârile, plictisite de neîntreruptele lui plângeri si intervenţii, îl socoteau maniac si-t aruncau rcelamaţiile la coş. „Dacă, Doamne păzeşte, i s-ar întâmpla să fie odată omorât de uu salahor neplăţii, observa contabilul, n-arc să mai creadă nimeni, şi roată lumea o să spuie că s-a înecat cu friptură." Că omul era şi tare zgârcit, rotunjind salariile în beneficiul lui, trăgând dc la fiecare slujbaş ceva, oprind pentru obiectele spâne preţul înzecit si înşelând la cântar si măsurătoare. Deviza secretă a numeroaselor lut magazine era: zece la sută economii:. — Si ştii dumneata, preciza contabilul, la nimic nu se câştigi mai mult ca la uleiuri. Pe lângă câ lc amesteci cum vrei, mai I’UIM.IUSTKĂ rămâne şi multă unsoare pc părerii litrului cu care vinzi. E destul să romi repetlc şi să nu laşi măsura să se scurgă de tot. Dac ce-l domină e groaza, spaima. — Nu mi-ai explicat nimic, i-am răspuns contabilului. - Un da. E o firmă dc autosugestie şi consolare. „Mâna de Oţel“ însemnează bărbăţie, voinţa, încredere şi dominarea, destinului. Acum, vezi şi dumneata... 1943 o piesă ni. ti;atru Inrr-un program dc icatru se cuvine im elogiu, măcar o dată pe an spectacolului, din care se inspiră toace spectacolele jucate şi toate frumuseţile fragmentare, al naturii... Recunosc, cuvântul s-a locir, dar ce sunt cuvintele comparativ cu tinereţea, proaspătă în eternitate, a miracolelor ei de toată ziua? Ieri, la intrările de serviciu ale unei săli, se încăreau pe camioane decorurile destinate să dea iluzia acesiui lucru imens, cu vorba lui din dicţionar şi din literatură, tociră. O pădure decliembrică veştedă ieşea făcută sul şi se desfăşura, atârnând pe asfalt, înainte de a li grămădită pe platforma căruţei. Ce mizerie! în careva suluri se cuprindea, zbârciră şi cocoloşită, toată această lima a Uri mai, de la ferestrele noastre, de peste grădină, transportată de hamali de la o sală de teatru la alta şt realizata cu bidineaua. Zdrenţele de pe margini aveau sa reprezinte, din panourile bătute pe şipctle şi scândurile încălecate dintre culise, Irunzcle uşoare adiate de vânr. Unele buchete de cârpă aveau să atârne până jos, peste grumazele zgâriate de un contact a tril ici al idilic. Cinci oameni aduceau de-a fuga copacii seculari pe câte 1111 umăr, aşezaţi pc o dungă de o spetează, goruni şi nuci uriaşi şi pentru fundăturile 126 iudor ar(;i ir.zi stâncoase, lespezile pleşuve, în greutate dc câte zece tone, purtate cate trei. într-o singură mâna. I oate aceste gigantistnc si orizonturi încă puseră intr-im vehicul rr.i.s dc un singur cal ros la şolduri, rddx.rr la roate rcchizitiile războiului. «Singur cl nu era de mucava şi numai rănile lui erau adevărate. Şi un miros dc clei vechi şi dc muccgai piticea de jur-împrejurul acestei naturi adaptare, cu o suvenire de iodofonn si spiralc. 'Tristeţe*;, decorului de teatru vine şi de acolo că natura e îmbibată şi ca orice imitaţie, mai izbutita sau nu - aici nu cn problemă ■ :rcce pe planul vulgarităţii. Similitudinile stilizate şi interpretările, care să prezinte cu Irancheţă artificial ca punct de plecare şi ca ideal, por să dea, cu alte elemente decât de graiului une măsuri, degenerată în pânză de sac, vopsea şi casa, impresii de adevăr mai puternic prin sinteze. Aici problema se aşază pe un punct de sprijin esenţial şi ea va fi dezlegată în viitor nu numai pentru teatru, dar pentru toate artele omului. Noi simţim cu coţii, de pe acum, şi simţim mai de mult, că toate mijloacele de reprezintare de pân-acum si în literaturi au intrar îmr-o bătrâneţe, iremediabilă pc căile clasice. De aceea şi par.’ auit de vechi tot ce se face pretins nou şi d.e-aci dezgustul pentru sensibilitatea unei elite (aţă de literatura tipicului universal. Se va putea împlini vreodată măcar visul teatrului în act liber, din care cei vechi au explodat cu atâta inteligentă dibăcie un gen tle spectacole rămas iară urmare în epocile următoare' Iară grădina adevărată, aci dinaintea condeiului care le spune, pomii adevăraţi, perdelele de frunze adevărate, culisele dintre cireşii cu r,.imurile răzvrătite şi aduse la pământ de fautezi.! zvâcnirilor interioare ale sângelui de sevă. Ciucurii albi ai salcâmilor Vn ciorchini de Hori dau piesei care se joacă treizeci de zile ale lui mai, o nobleţă de crini, ridicaţi heraldic pc bla/.oanele unui cer de zmaltun albastre. 19-13 i'URuas'no'v O CA RTF. DF. DUHOVNICII- Am citit o cane, Coco, apărută cit- aproape o lună dc 'zile şi nepomenită nicăieri, ca si cum ar fl fost publicaţii intr-un singur exemplar. Una clin calităţile ei e ci nu seamănă cu nimic scris şt tipării dc noi si că se deosibeşre de biblioLcca toată ca o majolicâ. Cele două sute dc pagini, ţinute într-un ton egal de acuarelă, foarte greu dc păstrai într-o povestire, nn povesteşte nimic si povesteşte totul, într-o atmosferă de basm şi de psalm. Ele trec pe dinaintea avidităţii de a le parcurge mai iute, ca un balet de (luturi şi păpuşi, costumate în mantii lungi de mătase moale şi coronare cu aur. Lccuira începe de fapt la citirea a doua, când în stampele delicate, ieşite una dintr-alra ca-ntr-utt album, se ivesc nuanţele mai bine şi o transparenţă continuă dc irizare cu abur. Povestirea aleciea/.ă să fie trăită în mitul real, de dincolo de Europa, în tărâmurile galbene, care au dat cunoştinţei mai mult ghicire decăt experimente, divinităţi substanţiale si o noţiune clc viaţă, confundată cu ceea cc-i mai nedesluşit în sufletul omului alb, zăpăcit, In lupia pentru avuţie, de victoria brutală şi totuşi neîntrerupt însetat de un adevăr, dc-abia tangent, întâlnit pe uu fir dc intuiţii. E basmul omului înteiepi, biruitor prin răbdare şi linişte, faţă de rot ce poare lovi simplicitatea lui eroică, dedusă din ştiinţă şi judecată şi nesimţitoare la nici un atentat - litră să fi urmărit biruinţa, nici peiuru sine nici petitm alţii, ascultător, supus, rovara.ş onest si stăpân în felul lui Chrisr: Cine vrea sa fie tuturora stăpân, să lîe rumrora slugă. (Mi-aş permite să cred, Coco, îâră sa râvnesc la exegeză, câ sensul exacr al cuvintelor „Cme vrea să fie'' este: Cine se întâmplă să fie.) Un om de rând ajunge împărat si rămâne om dc rând. E till chip de a vorbi: împăratul nu e un om de rând: el Şlic sâ cânte. să gândească, ştie toate ştiinţele, e un artist, un învăţat, un plugar; 428 J'UDORARGHKZI sc slujeşte (Ic luminile cărcurarului şi de sculcle pământului şi ale meseriilor cu aceeaşi destoinicie. stăpânită de o stare lăuntrică de smerenie ascetică. La senzaţie corespunzătoare, e vorba de acea duhovnicie, dispărută poate că pentru todeauna, dintre noi, caracteristică părinţilor călugări şi mănăstirilor. Diminuând înţelesul câtorva cuvinte şi sporindu-l pe al altora, înţelepciunea e în todeauna înţelepciune, la toate gradele şi varietăţile de înţelepciune şi comunităţile Tibetului au replica lor în chinoviile Sfântului Munte. Cartea dc care îmi place să-ţi vorbcsc, dragă Coco, e generatoare dc moral şi de tinuLâ, şi de o întreagă literatură. In ea se întâlnesc zece mii dc ani dc triumfuri si decadente, rezumaţi îmr-un om. Atât îl doare viaţa dc mult încât el nu mai e înccrcar dc suferinţă, după cc l-au apăsat prietenii, vrăjmaşii, fraţii şi părinţii. E omul de peste Bine şi Râu, realizat în carne şi oase şi rămas om totuşi deplin. Ar fi de dorit cu povestea asta să fie în toate mâinile, citită de fiecare. £ un oin dc stil, dar mai ales un model de aristocraţie ,\ insului, care trebuie să fie mai înainte de toate bun şi resemnat. Volumul e o bijuterie şi se asociază în raftul de sus cu huita ţiu Iul lisits, a monahului Tom a din Kcmpen, scrisă pe la 14-iO, acum cinci sute de ani... Intr-o prelaţii la o ediţie franceza mai recentă, scria Monseniorul Benson: „Mu tc poţi împiedica sâ vezi în această carte lipsa oricărei aluzii la evenimentele care au zdruncinat omenirea în vremea când a fosl scrisă: sc simte în ca pacea schitului şi seninătatea unui suflet, care se bucură dc toată viaţa schivniciei lui, fără sâ ia scama câtuşi de puţin la turbtirările lumii din afară'1. Cartea de care u-ain vorbii c scrisă dc un român, dragă Coco. Se cheamă S;ui sau (laica ncLurburată, mit mongol autorul ei: G. Călinescu. 1943 rum.ioiS'i'icA •129 GITANA 1 cairul in aer liber se iscă de la sine, unde te-ai aştepta mai puţin. Decor: periferia. Scena: o estrada şi trotuarul. Repertoriu: ccl mai viu, improvizarea. Pc de lături, câmpia vastă, cerul albastru şi splendorile soarelui în amurg. Undeva, departe, războiul, ’l ret martori ai lui, in publicul adunat fa spectacol: rrei invalizi în uniforma lor albastră, dc marinari, cu oirconflexul de aur între umăr şi cot. Unul stă-n baston, mâneca altuia e goală, iufirniiiatca celui dc-al treilea e şi mai ascunsă. Aplauze vocale. E duminică, si muzica harmonicilor, condusă-n tempo exact, de mâinile agile ,i două domnişoare, cheamă şi reţine câteva mahalale, pitoresc pesrrire. U un bâlci cu cafe-ctnicen, şi cl interesează şi pe picior, evident absent, şi pe muzicant, care caută, amândoi, motive şi .subiecte dincolo de sferă. Totul c naţional, locui, costumul, vinul şi covrigii uscaţi, afară de girana spaniolă, arracria fermă a publicului adunat. O perucă neagra, cu breton, ii flutură ritrnic pe umeri. Buzele roşii ca sângele şi sideful dinţilor participă la cântec si dans. Dccolccul e graţios, numai bărbia parc mai masiva ca de obicei, şi maxilarul, lipsit de ovalul ticted, e mai dur. Sprâncenele dace cu cosmetic până la tâmple, mobile şi cu arcul perfect, exprimă precis sentimentul grimasei şi contrastele dinrre atitudinile sufleteşti opuse, ea un tablou cu figuri medicale în cancelaria unui spital de boli nervoase. Masca râde si se întunecă alternativ, cu toate nuanţele dintre „tc iubesc până la moarre“ şi „m-ai înşelat"', din romanţa suspinară omeneşte de ciudatul saxofon, purtat în gură de un artist măsliniu, cu ochii de porţelan ai unei mumii. Spaniola bate tamburina cu sonerii, loviră-n pielea de robă la timp, ca sa-ntrerupă clinchetul cu o bătaie de gong. si să dea melodiei o pauză ruptă. Felul cum îi zboara panglicile plutitoare în câteva culori, aninate de clopoţei, învăluie jocul 430 TUDOR AR(if li-y.l înrr-un vârtej dc lumini de pastel. în palme, balerina iberică frământă castanietele cu măiestrie şi dâ intervalelor acel sunet lung, ic scrâşnire, asemănător cu răscolirea pietrelor pe prundişuri, care indică sensibilitatea nervoasa a pipăitului şi o şcoală Urniri a muzicii cu scoici dc lemn exotic, în sonorităţi dc silex şi meral. Acum, <;itanaîşi arată mişcarea repezită a şoldului, care-i dezveleşte genunchiul si-i conturează pulpa. Coapsa ştie leneşele inflexiuni ale haremului, şi linia ei fluidă îmbata. Pirueta t'mală, pe tiu vârf de pantof, e delicioasă. înrr-un murmur tumultuos dc fuste a izbutit cea mai îndrăciră figură. Emoţia e entuziasta. Un oltean cu cobiliţă, nu se mai poate stăpâni: - E dată-n înă-sa! strigă congestionat precupcţul, Gitana spaniolii şi-a smuls pcruca şi salută. E un gardian de la închisoare. 1943 PREŞEDINTELE Comisiunea dc bacalaureat a ferelor era prezidară de un savant contestat, om antipatic învăţământului, profesoarelor şi elevelor. Pentru evitarea oricărei confuzii, trebuie spus că examentJ st: petrece cu mai mtilri ani în urmi... Pscndosavantul căpătase o catedră Iară concursul k'gal, prin escamotarea unei situaţii şubrede şi asorta rea câtorva mărunte evenimente în beneficiul lui. Trecând vani a ştiinţifica pe la Irunraria nepăziti a tipografici, ei a devenit şi autorul unei opere de compilaţii deghizate, trccând pe numele lui câţiva cercetători streini. în ziur: examenelor, domnul preşedinte, ras, înâlbit şi cochet, s-a prezintar la şcoală ca un vizir surâzător şi urât, cu 0 familiaritate musulmană. fizicul îl deservea târsi intelectul cu o figură între lăutar şi cioclu, violeţii, buzată şi eu doi dovleci în pantaloni, unul in laţă şi altul 111 locul «pus, pe picioare scurte, de scăunel. O pală vânată, .suspecţii ochiului medical, 1 se întindea pe o jumătate clc ochi şi obraz, ca două Amci'ici. şi pipăitul puhav ii era gras. Decorul de carne neagră, cu descompuneri interioare, pe care pudra bărbieritului nu putea sâ o-nâbuse, ar li dai numai o impresie dc tristeţe şi tic compătimire, dacă accentul bcrbitiil al complexului caricatural nu-l făcea odios intre cucoane şi domnişoare. Directoarea nu a participat la spectacolul examenelor, prolcsoarele s-au inclescar intr-o încruntarc, iritantă, petilru o atmosfera de studiu si colaborare, fetele se simţeau râu, numai preşedintele se oferea masculin tuturora, cu îndulcirile’ lipicioase ale ochilor, scânteietori ca focul unei potcovarii. Silite să-i suporte autoritatea libidinoasă, candidatele şi esaminaloarclc scuipau discret in batistă, ca dinaintea unui hoit cu emanaţii râncede, pipărate. Asta a durat o .săptămânii şi a fost cel mai sinistru bacalaureat din câte trăise clasicism ui. Toară cariera lui universitară era cu dezgusi cunoscuţi dascălilor care nu confunda datoria dc director intelectual şi educativ al sltidetilelor, cu limba căscată de strechea virilă, şi la ficcarc lenial/vă de a Iorta o uşă pentru o înaintare neineritată şi lui plasament, domnul preşedinte s-a lovii cu nasul în câte uu băţ, şi din nou şi-a făcut vânr, încurajat dc anumite servicii şi neruşinări. Rămânea din el o imagine dc Don juan crăcănat si de cocoş opărit. Mi-am adus aminte de personalitatea accsuii model de dascăl şi de preşedinte uitară, acum câteva zile, când l-am Viizut într-o situaţie nouă, dinaintea unui depozit de benzină, cu mânecile suflecate, năduşit si pompând, scârbit, aer înrr-un cauciuc de automobil, vechi ca o diligentă, cu roata fleşcăită. TUnORARGHUZl Ciuiva .şoferi îşi bateau joc cit dibăciile lui mecanice, tm atât dc iscusite ca şi la cacedrâ. - Tâmpit cile! a strigat unul din ci. Eşti bătrân si prost. Nu se ţine pompa aşa... J943 ALBA Peniţa .sc-ncurcă. in ortografie si ac trebui readus penecu .susceptibilităţile ei semnul chirilic. Dacă sccie maca, ochiul citeşte a, iar circonfiexul pc cm / dă ochiului mira: ochiul obsedat dc ai ni ologii şi de litera pură nu se poate lepăda de reminisceiv.c. A latin si / latin câgâie şi sughit în circonflex. Dar, oiişicum. pisica c albă, din vârful cozii în vârful ungbiilot, albii dc jur-împrejur şi peste toc alba, ca tibişirul, Intre toate pisicile şi-n toată lumea ogradei, Alba e o personali rate. Numai porumbichil cu coada rotată, la caresc uită, ca la cin coleg, mai mult ca la ceilalţi, e alb ca 1 )ucesa. II vede că-şi ia zborul, din fereastră, şi că se întoarce după o spirală prin aer. I’oatc; că-1 admiră. Am auzit-o spuindu-i ceva, abia perceptibil. Baga de scamă: vrea să-l mănânce! Nu-i cu putinţă alb pe alb: exista o solidaritate a culorii... Kcliilibn.il acestui exemplar definitiv de mâţă. descoperit pe maidanul unde fusese aruncat într-o noapte de frig, puţin mai mare ca cin oti, tc Iasă conhiz si visător, ca o sica cu pâlpâirea misterioasă din ungherul depărtat, in care rasate pc neştiute. Un contur dc floare cu amănuntele stilizate până la (ir, ocoleşte simetriile caligrafiate. Picioarele fine sunt purcrnicc si labele de catifea viguroase. Grumazul elastic nu putea sâ fie nici mat lung, mei mai subţire, nici mai scurt, tară să strice ce\a. Spinarea ondulată si coada groasă, înrădăcinata nervos, şerpuiesc '111 mişcarea umbletului, după un ritm elegant. Nimic l’L'IÎLK.'LSI nu-i improvizat şi nedesluşit în extraordinarul animal, leneş ca noaptea, agil ca o săgeată şi zvelt. Ochii sunt de mir adevărat, îi (aţa, suavă, e limpede şi senină. Pliu! bâm-ic-ar norocul! Şi câtc detalii, migălos îmbinate pe fericitele lipare ale perfecţiunii, n-are, centimetru cu centimetru, portretul şi giuvaierul gurii, scrii cu nasul alături, c.i două litere ornate. Dcsinacă cu o linie trandafirie, sucita cu meşteşuguri de filigran, buza singura poate să preocupe idealul ele expresie al unui artist o viaţa, ca zâmbetul Giocotidei aninat a spart în fund. Se scrie enorm pentru si nu sc mai scrie drspre. Izvoarele lăbărţare dau din ele rot felul dc beteşuguri, şi zăgazele s-au pitit. Impetuozitatea cacofonici I'UULIUSl'IC.W găseşte un dirijor reticent. Unde sunt criticii, domnule: eă nu sc mai vede nici un li!. Adică se m.ii vedea umil singur, cireşi el i dispărut şi care mai ţinea eu literatura vie de un fii- de ara. E ca o plajă in septembrie, după ce au plecai doctorii şi clienţii, goala, cu localurile închise, cu scaunele gi'âmâditc-n şoproane .şi cu câţiva servitori, rămaşi să ambaleze la restaurante tacâmurile, vesela şi feţele dc masă în iăzi cu eticheta „Fragil1*. La soarele anemic, în halatele boierilor, mai stau înrinşi pe nisip oamenii de serviciu, ca să nu sespuiecă n-au lost şi ei la Marc. A mai rămas si un lotoiţraf, creator de documente. Din bărăganul hârtiei tipărite, imens, au plecai, tui şiii unde, la Academie, la minister, acasă, umil câte unul, toţi criticii literari. Intr-un colţ. undeva, cam pe la subsol, mai mişcă unul singur dintr-un condei cu pansament şi vară, ca să nu zgârie peniţa: mişcă ineei ca un crab si moale ca un batracian. .Nici nu se aude când schimbă .subiectul şl ireee de la unul la altul, l'.ra colea şi acum e cât colo, si nu s-a simţit mai mulf e.a o umbră iTce.nă de păreri, strămurarea lui dintr-un cuprins in celălall. Urilicii au epoci petivciue şi personalităţi, desigur mari însă defuncte. E mai bine, fără nici o îndoială, cu morţii decât cu cei in viaţă, dar iară că viara dă viermilor putere să iasă, şi s-au întins balele cam pesre tot. .Mâ rog, afară din biurouri nu sc mai găseşte nici o picătură de cerneală şi pentru asra? ( ,ri/,a e atât de accentuată câ regreţi şi oportuniştii... 1943 Ml HAI SI DUMITRA l,’n profesor, o profesoară. Băiat bun, bună Iară. Moldovean şi olteancă. Profesor de liceu, directoare de şcoala primară ui cantină pentru alte rrei scoli. Au amândoi studii serioase, în TU DOR ARGHl'.Zl .strcinai,iw, dar profesoara preferă catedra mică pentru copii mici. - I ,asă, Mihai, nu vreau sâ fiu dc latină. J;.u rămâi cu ăştia. - Bine, Dumitre, tu şrii mai bine. Gospodăria o ţine directoarea. Arc două gospodării, pc a şcolii şi pc a familiei, dar nu Ic amesteca in folosul casei, intr-astă privinţa, scveriiarea dirccroarci mi sc îndulceşte. Comitetul scoriei e speriat. ■ lor cu pui şi murăturile, cu mâinile melc. N-am de la şcoală un casti avere! sc sfiieste dirceroarca. - De când v-ati luai împreună, domnule Mihai? - Iacă s-au împlinir şapre ani, răspunde domnul Mihai ca surâsul Ivii blajin, jucat in ochelarii, dc urechi. Domnul Mihai e rodeai jna curat, ras proaspăt, cu legătura dc gât corect;1., călcar, ordonat, cu o viaţă croi că perfect şi încheiată la ro.i n;tsmrii. ca şi costumul lui, scos din curie. Teri, a venit xă mă viziteze de plecare, în uniformă dc locotenent. - Mai credeam sâ am răgaz o lună, ca să-mi termin doctoratul. Ani primit ordi.nul dc chemare aseară la opr, trebuia să ruă prezint de ieri-dimineafa. N-am vroit să plec fără să te-inbrălişey. - Iii mulţumesc, domnule Mihai, .şi sâ te întorci sănătos. C e mai face cucoana. Dumitra? - O sâ'ti spui o bucurie... E în parru luni. - Foarte bine. luări prea singuri numai cu pisica. Dar sâ vă îngrijiţi acum să averi cel purin doi... Unul singur îmbătrâneşte între părinţi si nu-şi trăieşte viaţa carc i sc cuvine. Doi fac o lume: necazuri, comploturi, bătaie, pupături. Cui să-i spuie, în secret, un singur copil, după dojana, că tata-i un imbecil si mama o cicâlitoarc? Suportă. înghite si nu se răcoreşte niciodată. Se învaţă trist. Libertatea presei, dragă domnule Miliăirâ! -As vrea să fie băiat!... Dar tor bine ar fi şi fată. - îmi place că vă-nicletţeţi bine... i'i.Bi in.vncA - Scăpărării amândoi ca nişte pietre şi ir1 mai ciocnim câteodată, dar se isprăveşte iute... Ne-am luat din universitate, adăugii domnul Mihai, după o pauv.it, în cave .s-a gândit ca pleacă per front... — Din dragoste, fireşte... Nu. N-am vorbit de câteva ori într-un au de cursuri. .Si a mai rrccur un an. Intr-o zi ne-am întâlnit la minister... „Ce faci, Dumitro?.,." „Ce ,%ii fac? Mi-am dat definitivatul. Dat tu?...“ „Cu ajutorul lui Dumnezeu am luat o c;K«lr;î. Credeam câ te-ai mâneai..." „Nu. Nu găsesc băiat...„Nici eu nu găs'esc fără..."' „A.va?” „Asa!" ,.l:âi ci-as spune ceva, Dumitră, dar sa nu mă iei în râs...“ ..Spune!../' „Nu ştiu cum sâ încep. Vezi tu, eu îs băiat urât şi mă cam rin deoparte...1' „Cine ci-a spus eă eşti urâr?...“ Ne-am uitai unul la altul şi am tăcut amândoi. „Vrei .să mă iei pe mine. Oumirră?../ „Vrcau“. mi-a răspuns. „Atunci, s-a făcui?..." „.S-a făcut...'” Şi ne-am luat. Multumcsc lui Dumnezeu, ducem căsnicie hună. Am ghicit o lacrima în zâmbetul profesorului Mihai, carc s-a prefăcut că şterge sridele de la ochelari... Ne-am luat rămas-bun, şi am rămas în curte, singur, uitându-mâ după automobilul cu care eeni.se. I9i3 O INSTANŢA O trauslomuu'e a moravurilor, 111 lumea de rând, s-a operat: asta e sigur. Instinctele şi violentele ei nu mai prezintă amploarea de odinioară, când şi în viaţa de toate zilele si în alegeri bâta si palmele reprezentau raporturile de convingere si de adversirarc ale semenilor noştri în materie de contnbutu directe. TI.: DOR ARC.HI;Z1 Din irecarca lor dc păreţi i judecătoriilor .şi tribunalelor şi din Irecvcntarca sculelor advocaţilor, fraţii noştri au căpătat noţiunea justiţie/i; nu a justiţiei de apărare, căi a justiţiei de atac şi asuprire. „Tc dau în judccaîă” e varianta civilizată a loroipamilui. Se aud enunţate şj conflictele superioare: „M-ai insultat'1, ,.lvlă calonmie/T, ,,Onoarea". Dacă la acest spirit juridic se adaugă scrisoarea anonimă şi denunţul de răzbunare, mi e greu de constatat strămurarea accesului din labă la minte şi instalarea Dreptului în locul forţei, cum se zice in doctrină. „Afacerile1' {L's affaires) s-au înmulţii peste măsură. Petiţiile, dosarele, instanţele subdivizare, arhivele, conten-cioasele mărturisesc un deluviu şi în ultimii douăzeci de ani s-a creat o industrie nouă. pe care nu putuse sa o provoace şcoala şi prolesoraiul, a micului geamantan de cărat hârria, ghiozdanul: pomenit în rubrica de lată şi cu prilejul unui Bilei, relativ la otrăvirea câinilor1. De piele ori de imitaţie, bolii, viţelul, crocodilul, participă la ştiinţa legilor şi la nesaţiul 'împricinaţilor, părţi adverse, părţi civile, întreţinute în activitate de către onoraţii colegi şi maeştri. Dacă toate atentatele şi murdăriile individuale fac prosperă prin transpunere* în acte şi industria timbrului şi a Laxelor, e de văzut ce câştigă acel moral şi acea cultură, care concretizează gogoriţele poetice ale progresului prin ştiinţa şi lumină... Degenerarea prin hipertrofie a sentimeiuuliii de justiţie a determina: o mâricărimc odioasă. De Ja comisarul de poli ţie până la înalta magistratură, mii de oameni. în stare de o armonizare conrinuă a extremelor excesive, pregătiţi de o muncă intelectuală acerbă, sunt siliţi să stea cu nasul vârât în excrementele sufleteşti ale fiecăruia. Am fost adeseori adu.s de documentarea profesională să măsor în câfe o sală de audienţă dezechilibrul dintre răbdarea înspăimântătoare a unei curii si bestialitatea individului judiciar. Acolo se vede laşitatea 1 Vezi articolul Ce.mm, p. 3ly. publicistica agresoare, lăcomia omului legal, botezat la fiece zi mâi si împărtăşit ccl pntiu o dată pe an, in desfăşurare monstruoasa. Ani rămas mirar că, scos din toata firea, prezidentul dc instaura si judecătorul dc Ocol n-aveau la îndemână, lângă coduri si Crucea lui Clirisr, o mitralieră. In studio, avocatul are de indurat procesivirarea domnişoarei cu ochelari, trecuta dc: vârstele căsătoriei poLoliloare şi zgândărirâ de pasiunea, ori a moştenirilor, ori a expulzării domiciliare a unui chiriaş, rebel în a se lăsa jeluit cu o scumpire de mie la sută. Doamnele, domnişoarele şi femeile sunt de obicci frământate, mai mult ca barbarii, de problemele de barou şi am văzut clienta, care plăteşte, că înţelege să dea şi directivele unui proces. Advocatului nu i-ar treimi o mitralieră, l-ar fi de ajuns o autorizaţie, semnată odată cu diploma de doctoral, să utilizeze glonrul singuratic. Observatorul Iară competinţă se întreabă dacâ o instanţă, admisă cu caracter ele conciliere în divorţuri, n-ar trebui înfiinţată, una singură, pentru toate speţele, interesate să trcacâ Ia bară; uit biurou de magistraţi, însărcinaţi s'ă elimine strechea ele dreptate a unei clientele, lăsată îu voia sinistrelor ci expansiuni, şi sâ dea răgaz judecătorilor să judece numai ceea ce trebuie judecat. Inccrcând un bilanţ, parcă epoca soluţiilor instantanee era dc prefera t, O bătaie rine, îu medie, numai două mi mi te şi ocupa doi oameni, pe când lin proces, până la sentinţă, întârzie câţiva ani şi strică vremea sutelor de lunaionati şi magistraţi. 1943 MUSCA Judecând chibzumtele din veac, vorbeam. încă o dată, cu icoana Maicii Domnului, despre muscă. ainoRARCHu/j Cc rosr ;;rc şi lighioana asm. care la 12 vino la masă, în bucătărie, de pc gunoi, şi de la balegă în bibliotecă'1 Totună-i suni şi gura .şi coada şi «linrea. si deopotrivă de inspirară cântă h câteşircle. Mâ ofensează mai ales câ zboară, .şi ea, ca poruinbiclul Sfântului Duh. Cum a distribuit aripile, arar de greşit, umil Dumnc'/.eu? i’e un petic de flegmă ca face întocmai cu acvila, regală pe o caravană dc munţi. Ce să mai vorbim dc lear şi dc meşterul Man.ole, cu care Domnul s-a purtar mai râu decar cu viermele puturos? Şi c:ue varietăţi şi la ele, Maica! V'asăzicâ, s-a ostenit Cel-de-Sus să ie împârlcască si pc ele în neamuri. Le-a dai şi lor firi, tradiţii şi limbi, ca să grăia.scă după neam. Le-a dat şi vioară. Au a estetică şi ele: dă-mi voie să scuip, fac ouă şi ele, înşirate la rând, ca nişte cuvinie: mitşiţa, Doamnă.' Ce i-a venii să strice viaţa eu ele? Nu-i ajungea scarabeul? Nu s-a mulţumit cu alte zburătoare? l-a trebuit şi zburătorul meschin? O să-ncep sâ-mi revizuiesc admiraţia si extazul, pc care ini-1 dau stelele lui; lot ci le-a făcut. Colo luceafăr şi dincoace muscă, lumină acolo şi aci jnâzgă. De ce nu-mi trimite el să mă pişte stelele şi m-a lăsat sâ mâ mănânce musca, săgetat cu bale şi mânjit cu eroica ei enfureală? De câte ori să mă spăl cu apă sfinţită, ca sâ uit că mâ pândeşte si pe gaura uşii musca, -(locoasă. vânâtâ, ofticată, cu ochii dc zer mucegăit? Nu cumva e, Maică, musca sufletul corcit cu Diavolul şi care, ca şi albina stearpă, dă din ea numai zeamă cleioasă şi trântori livizi? La jiu va ajunge niciodată !a cer, şi destinul ei se iroseşte, pentru eternitate, im re un excremcnr de ţap şi altul dc câte;!. Am strivit una, am strivit o sulă. Ai văzui ce sare din raniţa ei palidă, cenuşie, când ţâşneşte? Mi se împuţise bâta marca, ca si cum as fi scos-o din cine stic ce infamă mocirlă, în care ar fi căzut. Dc ani de zile nu mâ mai bat cu musca. O las să-şi facă la cuierul meu toaleta, sâ cocheteze pe pălărie, să se înalţe, sa plutească, sâ fie ciocârlan si înger, o las să cânte. O sută an răguşii, altele au murit de moarte aproape bunâ, care de canccr, n:v;].k:i.STic carc clc guşter. O las să puncteze hârtia cu rdea,rafia ei odioasă. Parte;i ei de diudarai ştie sa serie, i-a dai Domnul Dumnezeu şi cerneală. Ai văzur-o cum (acer Se «ţârccţvie pe vine: gândeşte. Pune ceva pe loc, se scutură de bucurie şi zboară. A făcut un punct! Şrii cum se cheamă punctul ăsta. Totuşi, ea îl rcpcla, senină şi fericiră, Ia fel. oricare ar fi musca: redactează, colaborează, traduce şi face Corecturi. Kra de Iară In Cina dc Taină, alungară ele mâna Mântuitorului din di'cpiul razei lui. Cu un singur Fost apostol s-a împăcat, cu lin renegat, cu iuda, şi s-a dus după el, sâ-i cânte-ii ştreang marşul ei funebru, bâzâit. 1943 ST II.UI, INDIRFAT Desigur că înainte de preferinţe si definirii, colegul Buffon, care a scris atât dc frumos (şi despre papagali), arc enuntiul general ccl mai just, câ „stilul e însuşi omul". Adică, scrii cum eşti. Natural ist liI Ir.incez, niţel cam solemn, niţel cam rigid, în discursul lui de academician, roseir în 1753, se gândea, definind stilul, la marea posteritate, pe care. preocupat dc admiraţie o numea, marmorean, penrru sine, cu dalta, nemurire. Se pare câ Buffon nu prea greşea în excelenta-i opinie despre opera proprie, dacă trebuie sâ ne documentăm, cu el, şi după două sute de ani. Dar sunt în discursul lui si alte afirmaţi aclevaraie, chiar mai bune ca definiţia plastică a stilului literar. Zice undeva, oarecum, câ scriitorul nu trebuie să se încreadă în prima lui pornire, principiu valabil întodcaunasi pentru fiecare. Si mai spune câ „toate frumuseţile de intelect ale srilului, toate raporturile dintre ele (dau textului original cea mai liberă TU DOR AKCHUZI tălmăcire) sunt rusa: expresii dc adevăr rorarârde nule .şi poale că mai ulile decât chiar subiectul irataC. Buffon anticipase, dezlegând-o în acelaşi cimp ce o enunţa, problema fondului şi a formei, discutata mai târziu contradictoriu dc un număr de grămătici ai fondului fără formă. „Sulul e omul'* însemnează pauperismul ideii inexpresive, care atârnă de meşter, nu de subiect. Aş vrea sa-i spui lui Coco, căruia îi place uneori să-i /.ici şi Bebe, că subiectul e dc cele mai multe ori un fapt divers, lipsit dc interes, dar care poate să fie altoit, pentru ca lucrul vulgar sâ eapeic nobleţe prin felul cum creşte de Ja altoi în sus. Intre Fapt sau om si interpretarea lor, condeiul, căutând şi satisfacţii arhitectonice, pune o distanţă şi un drum trasai cu flori. Subiectul dezgustător e inlăsurat cu draperia verbală, şi dacă durata iui nu devine egală cu nemurirea .şi cu eternitatea academică, ol poate trăi în loc de un ceas o săptămână, fie si ca un cadavru îmbălsămat. In piramide, hoiturile auguste, după o viaţii de treizeci de ani mai trăiesc şi şaizeci de vcacuri iiuactc. Srilul ii:direct începe acolo unde, refuzând ca inesteticii preciziunea materiei şi meschinăria obiectului, le ridică la nivelul liniei de plutire si le generalizează. Nici vorbă, nu poate să fie. Bebe; e mimai stil indirecr. K stilizare. Ramura bradului e stilizată dc-a. gata, căci si stilizarea e reducerea întoriocherii la geometrie. Obiectul trebuie stilizai, ca să fie cel puţin p re/în tarea lui frumoasa, lucrată ca un vitimi din petice tle cristal plumbuite. Când pute subiectul îl pulverizezi cu parfum, şi condeiul poate să dea aLât parfum, transparentă opacitătii. în chirurgie stilul indirect se cheamă anestezie. l.)arâ dintr-iuj texi vrei .să faci o ghicitoare, un joc dc socieiate, o „problemă de rezolvat": unde-i dihorul sau vânaionil? - asta le priveşte. E ca si cum tc scarpini citind o poemă. Căinarea in ixnerion.il desenului poare să fie iritantă, dacă un cititor degust cedează interesului minor de dezlegător. Eu sriu ce te supăra, ca ai ghicii exact, dar e numai o supăraţi.' 1’KHt H :!>, [ ]( 'A dc galerie. Inii place ca lc-.n supărat elegant: în realitatea secretă nu eşti ncnuiltuinir. Nu se poare spune că eleganta ta inipaca şi pe alţii, c.ire re-ar li dorii (ioros si trivial. Şi m eşii poet, Bebe. l’e războiul de covoare trebuie sâ dai figurile după fibră şi încrucişeri. J 943 DOCUMENT PENTRU UN ROMANCIER Vecinul meu e şi el grădinar, ea muie, seria acum vreo cincisprezece am lui Coco, un grădinar mai mic, carc sc vede eă ar avea şi oarecare lecuită. Îmi ţin terenul în arendă, cl afirmă că e proprietar. I;. în proces cu o gramadă de lume: şlii cum sc tărâgăncsc procesele pană la .sentinţă. Oamenii, moşneni, aveau, dc când s-au pomenit, credinţa câ pamânrul e al lor. Intr-o bună y.i, „proprietarul1' a băgat plugurile, a răsturnat hotarele dintre proprietăţi şi a căpătat o moşie pentru şine. Sa vedem ce hotărăşte judecata. Ai putea să mă întrebi, continua plugarul, cum de s-au lăsat oamenii expropriaţi cu japca. Cine .se Stic stăpân pe ogorul lui, îl apară lăra vorba. In trebile astea nu se umblă, vei zice, cu procese, cu advocaţi, cu judecători şi cu lumii. Rămâi unde eşri şi nu ic mai judecă altul: judecata e a (aptului că stai pe loc şi câ nu le climcşti. Aşa le gândeşti, dumneata, /acea grădinarul, eâ axa spune si săracul bunul-snnt. Dar, ve/a, oamenii aveau numai scule de lucru, nu si de apărare. Nu-i trecuse nimânuia prin miiue că o sâ vie cineva vreodată peste ci. Pe când celalalt, gradinarul propric-Lar, are mai niulr de celelalte. I’otre.şre numai sâ re duc i cu cazmaua şi sapa. sâ-ti lucrezi pcLecul de maidan, ca el te ia dc departe la oclu, si dacă mai Iaci un pas on doi, re TunoK akghkzi poticneşti şi-d cad uneltele (le pe umăr. Nimeni nu mai dă pe la porumbul şi miriştea lui, cie frica. Sa te pui cu el? Era să-i bage si-n puşcărie. Au încercat moşnenii să sc înţeleagă cu boierul improvizat şi s-au dus cu muierile şi cu copiii la ci, să sc dea In vorba. La urma urmelor, şi-ar fi rupt fiecare câte o fărâma de ţărâna şi i-ar fi dat-o lui, să-si întregească moşia. Că, ce şi-au zis? Mai bine să-ţi îmbunezi vrăjmaşul. 1 )ar el n-a vrut să fie la fel cu ei, voia să fie mai marc si voia şi m;:.i mulţ; sâ fie numai el, si ceilalţi sâ nu mai fie. Aşa că nici o hnpăcăciune nu s-a potrivit. N-ai sa crezi ce-a făcui. Când a văzut că porneşte satul paşnic la el, a ţipat că oamenii vin să-l jefuiască de bunurile lui şi a chemat jandarmii. Din făptui că au veuir, el a rras un drept, di de acum proprieratca e pe veci a lui, sfinţită de poliţia rurală. Vreau să spui mai ales altceva., domnule Coco, că aşa ceva nu s-a md pomenit. Vreau să-ţi aduc la cunoştinţă ci proprietarul, vecinul meu, in loc să-l înavuţească, a stricat pământul de tot si a făcut harcea-parcea grădina. Pomii s-au ofilit, fructele cad înainte de timp, viermănoase, via c stearpă. Era pe locurile astea inrindere de crini; s-au mi.stujr. Bujorii şi srânjencii nu se mai văd. în schimb livada e năpădită dc omizi, care usucă şi grădinile dimprejur. ,Să le vezi cum vin pc sus, zburând în văzduh agăţate de câre un fir de mătase şi tăbărând pană departe, prin roată lumina zilei. Ce inima bună, în ciudăţenia ei, are proprietarul, care alungă oamenii! LI îngrijeşte să nu fie supărate omizile. Nu cumva să iei un vierme de pe o frunză, că se face foc. Oamenii l-au rugat să-i lase măcar sâ ie adune şi sâ le ardă, si nu-i cercau nici o plata pentru asr.i, dar au fost puşi cu prăjinile pe iugă. Bieţii oameni sc gândeau că până la sfârşitul procesului se duc toate livezile pe copcă şi s-au silit să mai scape câte ceva de prăpăd. Dacă ar mai fi trăit Octave Mirbeau, i-am fi scris Biletul în frantuzeste, ca să-i oferim în prietenul omizilor, de care ne scrii acum cincisprezece ;uii grădinarul, un personaj negativ pe gustul 1'UliUC ESTICA 440 lui. HI mai avea unul înrr-o carte. pe domnul Mangc-I our. ca re mânca dc tun re. Prindea o pisică, o nevâstuica. îşi înfigea dinţii în ceafa ei si-i sfâşia spinarea până la coadă. în ce priveşte procesul moşnenilor cu vecinul care umbla sâ-i despoaie, nu am mai avut nici o ştire. 1943 UN TINERliT NOU .Simt cercetat la răstimpuri de către un tânăr, care mi se aseamănă cu tinerii nici de. av.i, nici de mai-nainte. De obicei, ei veneau în buzunar cu caiemi de versuri, lucru inimos dar banalizat: proprietarii cu hrisov, din literatura, nu-şi arară manuscrisele uşor şi ascund rccollele, ca sâ se mai coacă-11 magazii. Cei mai siguri de ei suni proletarii reveriei, aceia care pe teritoriul impreciziunilor n-au sădii măcar o garoafă. Aceştia nu cunosc nici un tel de sfiala: atacă direct, imperturbabili. I inerii cu care stau de vorbă, cu o plăcere gingaşă, la masa rotundă dintre vişinii bătrâni, sunt alţii. Hi suferă de ceva, ca pomii de invalidităţile viscolelor şi viforniţei, indurate pe loc cu statornicie şi strânşi pe viaţii şi pe moarte de rădăcini, ca să nu-i poată nimic descleşta de pământul din care le-a răsărit cândva frageda tulpină. Vorbesc prietenii şi se iveşte o analogie, apar afinităţile dintre gânduri şi binecuvântarea pomilor mutilaţi de intemperii, ca un sobor de arhierei cu mâinile retezate. Frunzele ascultă... Tinerii mi vor sa fie scriitori si numai atât. Condeiul va putea sluji numai de ajutor la lixarea certitudinilor mai clare, la materializare:! lor definitivă. Vorbesc de puţinii tineri cu substanţă, nesoliciraţi în primul rând de ambiţii raportate la victorii concrete şi la im parvenitism, la care dâ dreptul un 4S0 UDOR ARGHI-.ZI pergament câştigat de mantuiala. Hi se păzesc si de legăturile sociale, căurate pentru o .satisfacere mai rapidă, şi se păstrează evenimentelor sufleteşti intacti, in conflict de conştiinţa şi dc exponenţi şi oi earţea, ştiută pe degete, şi cu dascălii, a cărora suficienţa retorică slujeşte în anumite cursuri de mască unui cinism făţănlicit. Observ la tinerii mei o tendinţa categorica, sinceră, către spiritualitate. .Seiiiimcnri.il religios le stăpâneşte toară gândirea, cil o putere pe care n-am mai simţit-o eu emoţie până azi decar la papistaşi. Nu pol să uit, de pildă, călugării desculţi din biblioteca Universităţii catolice din Fribourg, matematicieni, eh linişti, fizicieni, mari învăţaţi misionari, nici pecei şase flăcăi străluciţi, doctori în medicină, consacraţi în genunchi, a doua zi după diplomă, în catedrala No ere-Dame, din Paris, si trimişi în leprozerii. I oti aceşti cenobiţi şi anahoreţi, din. care unii sc duceau la moarte sigură prin contaminare, trăiau o viata interioară necunoscută clerului nostru practic, de bănci, cooperative, deputăţii şi tarife. Diferenţa, sc poate spune, eca de la cer la pământ. Tinerii cei mai buni, din cei mai noi ai noştri, dovedesc fără ca nici un motiv să-i silească, aceeaşi râvnă setoasă. Gravitatea lor nu permite îndoiala, ironia şi ambiguitatea, atitudinea lor morală împiedică şi interzice comentariul. Stânca sc impune: stâncă. Nici un fanatism la ei şi nici spirit polemic: ei nu sune nişte răzvrătiţi ai nemerniciilor mărunte. O neclintire (Im eternitate, rece, îi caracterizează. Pe cel mai personal din ei l-am cunoscut, mai bine, de foarte curând. Inteligentă aristocratică, de-o armonie intelectuală pascal ia nă, frumos ca o fată frumoasă, mi-a adus aminte prin seninătatea lui de adormitul intru Domnul monahul Paisie, din Tebaida, un schivnic cărturar, de optzeci de ani, f.in/tr in lumina lui, ca un înger. Se schimba ceva... San-Marc din Veneţia lui Eminescu bare prelung şi sufletul nostru pare să fi trecui, de-acum, de miezul noptn. Intră la noi capacitatea de a crede şi a ri:m ici.stica 451 devoţiuneiiLului lără locmcală, în credinţa cc o ai, orice credinţă ai avea, m negativă. Procesul indiferenţei, care-i starea sufleicasca cca mai penibila peiilrii o colcctivitate, îl fac tinerii de la masa rotundă dintre vişini, cn toate piesele la dosar. Judceata Ic e cinstită si nu sc Lcme dc confruntări, mărcii iii şi concluzii. S-a schimbat negreşit ceva. Evul steril pare pc slârşiic. Tinerii noi au harul cu ei. 1943 OMUL LIBER Dc la un timp, amicul nostru Preda, care-i uu militant de berărie, s-a liniştit. De unde vocifera ca un precupet, înjurând pe toţi câţi i se părea că-i împiedică viaţa de cetăţean şi de critic social şi politic, în ultimele, două săptămâni s-a potolit. S-a prins de sănătatea lui o aureolă îngerească. Preda e un original niţel înrr-o ureche. Se crede obiectul tuturor măsurilor de ordine şi prudentă, luaic cu caractcr general, şi poate că adera la o uşoară manie a persecuţiei. Mâ sună la telefon: - Ai auzit ce s-a proiectat împotriva mea?... Nu’:... Niciodată nu tc-au interesat necazurile mele prea mult... Eşti un egoist. — Ce ţi s-a mai întâmplat, dragul meu? -Toată lumea şiic, afară de unul singur, de dumneata. Nu mai am voie sâ circul pe stânga. Ani ajuns o căruţă. N-ai nici un cuvânt de protestare? Altădată, se plângea că-i obligat să-şi camufleze geamurile, să mănânce în loc de tmdelemn ulei, să sc îmbrace în celofibră. Vrând sâ-si cumpere gbece, u-a găsii ciorapi. Se urzea un complot împotriva lui. Mi-am permis, când mi se plângea prea tare, sâ râd, lovit de o ilaritate regretabilă. TUDORARCHLZI - 1 ri virc să râzi! mă mustru colegul Preda. - Ordonanţele care tc fac să suferi atât de mult sunt pentru roţi cetăţenii, amice, i-am răspuns, dar nimeni iui pătimeşte ca tine. Fii mu, ce naiba! Pcsce doi ani, o să mergi pe stânga, o să ai maioneză, pantaloni dc sevioc, pancofi cu pingele etc. - Pardon! srimate domn, m-a luat Preda de sus si ceremonios, ca să mă jignească. Dacă n-aş fi eu, nu s-ar gândi nimeni la măsuri. Viaţa mea stinghereşte. Sunt om de convingeri libere, aş dori să mâ-nţelegi mai bine, si nu mă codesc să spui lucrurilor pc nume. Vreau libertate, şi asta nu place. Sunron) liber, sunt odios. - Dacă ar fi aşa, s-ar găsi o soluţie mai simplă. Pc.nrru unul singur, cum te pretinzi, nu e greu: Le-ar închide şi s-ar scăpa berăria de an apostol al adevărului pur. - Crezi că îndrăzneşte cineva? scrâşni din dinţi prietenul Preda. - De frica Luropei! -Nu se mai găsesc nici ştreanguri ca lumea, şopti confidenţial. Alaltăieri, am vrut să mă spânzur şi am căzut din tavan. Sfoara era de hârtie. - ! )acă nu mai trebuie la altceva, i se dau întrebuinţări mai utile, zisei. Decâi poezii, mai bine sfoară. Preda mi-a inclus Leletoiud brusc. Amicul e cam mojic, Dar îl suport. Dc ce? După două pahare, îmi rccitează ia ureche pe Aristofan în original. E magtui cum hi ude de la Bordeaux, unde clasicismul se ia la întrecere cu vinul, si Dionisos umblă călare pe o asină albă cu ochii de safir. Reîntâlnind li-1 după o absentă, înseninat, nu l-am mai recunoscut. Era o transfigurare în personali ta cea lui, ca si cum se pregătea să se înalte la cer. Descoperise ceea ce nume;, el ,, re ac L i u n ea b i n e făcâ co a re . Cc era această reacţiunc, am văzut la cl acasă. Cumpărase două lopeţi de sită şi urmărea muştele cu ele. PUBJ.IO.VJ ic.'A - II vezi? strigă prietenul Preda. Şi se năpustea cu bată-toarea-n mână, sfărâmând un muscoi. I-am achitat! Asa-mi ucid cu vrăjmaşii! Cât am siat la el, a omorât douăzeci şi două de muşte. Oricine doboară douăzeci şi două de muşte. Dar fiecare muscă de-a lui Preda purta numele caic unui mare om de ispravă, pe care, după limbajul lui, îl da gara şi-l achiia. L', o răzbunare, cu atât mai inocentă eu cât e mai inofensivă, dragă Coco şi, până una-alta, un surogat, care-i dă senzaţia câ scrie, că gândeşte şi că acţionează liber. Cc costă o muscă? E gratis. 1943 1T YR: Ml A 1 CI In curierul zilnic din geanra poştaşului se .strecoară câte o scrisoare streină. A doua zi, i-o restitui factorului, care o duce la o adresă, unde poate eă-i aşteptară de imih. Desigur câ toacă lumea lace aşa, secretul scrisorilor aparţinând exclusiv numai celor doi oameni care se slujesc de corespondenţii, expeditorul şi primitorul. Cine-si bagă nasul în scrisoarea alinia e tot atât dc ticălos cât si amorul unei scrisori anonime, sinyura bravură O a laşităţii. înrre gazete, am gâsir deunăzi o notiţă personală, manuscrisă, a unui tânăr ziarist, care obişnuieşte probabil să-si noteze impresiile pe foi ră/lete. pentru a ie aduna lu scoarţele unui caiet de memorii: n-am gasiL.ikâ explicaţie. Foaia rărâcitâ c de acum pierdută pentru ca ierul lui, dar, ca sa nu sc piardă de rot, ea poare sa he intercalată aci. Nonta e scrisă pe o hârtie cu antet, a unui mare ziar de credinţe, dc atitudine si convingeri. Se stie ce-i un mare ziar i'udor ARt ;i iu/i de ara vi eseme: are douăsprezece pagini: patru pentru credinţă, palm ptinrii atitudine şi patru pentru convingeri, între care mai intră şi calc niţică publicitate, aninală de credinţe, de atitudini şi de convingeri. Atitudinea e adeseori mai ales ..româneasca’1; se recomanda cea mai bună şampanie produsă în ţară. Preţul sticlci e de o mie de lei, şi atitudinea, vreau sâ zic publicitatea, costa, de pilda, cinci mii de lei pentru o singura dată. I.a un abonament se tace rahat. Sunt şi ziare dc atitudine în patru pagini, cu ahe tarife. în definitiv, nu-i nici o incompatibilitate: atitudinea e la inimă şi Lari fiii in mână; dualitatea necesară. suflet si trup. Numai rareori se inversează formula: se vede convingerea şi nu se vede tariful. Chestii de administraţie S’.A. Dar ce cuprinde notiţa e mai interesam. In redacţia marelui ziar ,se iniţiau la îndeletnicirile minore câţiva tineri poeţi, plătiţi pentru o proză cotidiană fără inspiraţie, lapte diverse, întâmplări vulgare, cont apelor Dunării, cc richeic trebuiesc tăiate din cartele, cantitatea de mălai pe o săptămână, distribuţia zahărului, vorba vi ne, si a uleiului, cc trebuie să gătim azi, rubrica feminină, staluri pentru gospodine, oleacă de teatru, cinematograf şi altele. Nu importă că „higiena'' e ţinură de un redactor care nu s-a spăiăt niciodată pe dinţi şi care ia o baie la doi ani: pentru asemenea lucruri trebuie conforr, apaşi săpunul sunt scumpe. Două, trei picaturi dc parfum vehement la subsuorile mai năduşite ţin loc de ahe cheltuieli, si mirosul de berbec, la doamne şi domni, e îmbătat şi amorţit cu lila. Tânărul care şi-a scris noliţia penrru posteritate, se vede câ era însărcinat cu piaţa: castraveţi, fasole, cartofi, peste, brânză si alte suculente, mai gustoase în farfurie decât în sera Uitând dc masa lui. el trebuia sâ se 'îngrijească de prânzul „iubiţilor cititori" şi „iubitelor cititoare". O pagmă întreagăe consacrată, în absentă de alte subiecte, care poate câ l-ar durea pe cititor mai mult, mărunţişurilor inutile. După scris si ['’uuuasriCA 455 manieră, tânărul pâre;! sii fie student, pe undeva, Li nişte Litere ori In rişte Drept. EI relata, pciuru amintirile lui confidenţiale, cum s-a întâlnit cu directorul marelui ziar, pe care nu-l ciinoscu.sc pâr-auinci. II auzise vociferând, răcnind şi trântind cli pumnul în ninsă, dar încă nu-1 văzuse în carne si oase şi in grăsimi. Ieşind pe un coridor, s-a lovit de el. - Ce-1 cu tine, mă? - Simt, domnule, director, redactorul de la mezeluri şi lăplărie... - Tc învârteşti?... - Nu sesizez, onorate domnule director. - C.it ciupeşti pe lună?... Ce te holbezi aşa la mine? Cât îi 1 case/, i? - Arâra cât sunt plătit... ■ Nu dai prin piaţă, să-l mai atingi pe negustor? Tânărul afirma in notiţa lui câ ar fi roşit si îngălbenit. - F.sti un tâmpit! a încheiat, întorcând spatele, domnul director, l’e vremea mea... Pe vremea lui... A (ost o vreme a lui... 19-13 Î-'OAIF, VF.RDK Dac-am mai stat cti el de vorbă despre caise, t ioco e rugat să mă ierte, cum iarsa si livezii ca i le aduce proaspete în fiecare an, - şi dacă sunt bune la gust si nu dau boala monotoniei, mingile dc carne curată por h primite si de lv.mic. Dm punct de vedere al caracterului, pomul, e drept, o ia înaintea scriitorului, caci oricând te-ai dtie'C la eh cu Lratsta sau pălăria, îl ga.se.sri neclinrir din locul lui, si el stie să facă un 4% l'UDOR ARC! 11 li7"T singur fruct, insă dus la toate perfecţiunile, pe care şi le impune ai o disciplină surâzătoare şi severă. Pocnii tace şi caise si pere şi moşmoane, unele după altele şi pc toate grămadă. Iu timp şi netimp. „As că-vară la Crăciun Mâneam pere ilintr-un prun Şl gutui dinrr-iJ.il alun.1' Caişii iui ne-au înşelat niciodată, şi în scurta lor viaţă, concentrată, de zece ani, au dar numai şi numai caise, şi nemulţumiţi să le Iacă frumoase la arătare şi cu suc, învelite fiecare în piele de catifea, ca bărbia plină, cu zbcnghitil gropiţei, a copilelor rumene şi bălane, le lace şi multe şi mari. Cracile li sc frâng de belşugul dc aur, şi coşurile, pc creşteLul femeilor care le-au cules dinlăuntrul (rundelor adânci, ca din horbotele unei cămăşi, sc întorc pline cu vâri, câte douăsprezece coşuri, câte un rând de olience cu fota întoarsă la brâu, pc subt betele iivire cu mărgele albe. O singură dată caişii n-au răspuns lă chemările soarelui portocaliu: amil trccur, - şi ei nu s-au pumt ţine dc cuvânt, din pricina alLor înrudiri, din timpurile iernii, cu ghimpele dc gheaţă şi cu gerul, care le-au strivit miezurile ca să le stârpească. Biruinţa de azi e grandioasă, la te uită: mii de pitici de-o şchioapă călăresc pc ramuri, jucându-se eu globurile purpurii, artincate-n sus şi prinse ritmic în mâini, câte trei. şi iarăşi aruncate şi prinse, încât par că mai mult plutesc si sar decât ar sia să le vie rândul... PocluI rine la cântecelc lui, le adună, le apără şi le păstrează, că sună dulce, că vin răguşite. E mândru că a strigai în pădure ca mierla sau că pe o vioară minusculă, cu o singura coarda câr firul de păienjeniş de subţire, a duir peltic ca ţânţarul. Ah, Doamne, câtă trufie pentru o fărâmă de pulbere dc zvon, la bietul om! A lucit niţel uş. Câre bijuterii, înrr-o lacrimă de iarbă, nu scapără izla/ail, şi de câte comori nu străluceşte, mereu P ULVL1CLS ] II A primeni tc în scânteiere şi culoare, si mocirla, vărsata pe câmpie ca o fiertură dc mărgări rare şi smarald! JrJe Crăiesc eternitatea într-o secundă. Nici nu trebuie mai mult, naivule, care iţi amăgeşti nerozia tu principii de durată posteritate. Ai văzut caisul, cum îsi aruncă fructele cu viermi, cele mai grave? Ai văzut cum şi le leapădă şi pc toace celelalte, câiul Zamfira uu şi-a ridicat mâna goală până la ele, sâ Ic culcagă? A! ţi-a căzut mâneca înapoi. Zamfiră, şi ţi s-a dezvelit subsuoara palidă, gătită, cu un pufdc păpădie neagră, bagă de scamă! Şi ti-au căzut şi două caise în sân: lasă-lc acolo! 1.943 DOMNUL POLEMIST Ştim, (.-oto, un domn polemist, căruia nu-i mai lihneşte nimic. După ce s-a lăcomii in toate, cu entuziasm, i-a cam ajuns entuziasmul de prisos. Abia dc-şi mai poate compune, dimineaţa, după ras, o fada feroce şi tunelul verbal, care i-au dat în Lrecin rezultate. A mai rămas un sfere de cal putere din marele lui dinamism, şi cu el trebuie să tragă, într-im ham demoralizai, un calabalâc. Trăieşte un sezon prost. Sc. sperie şi tresare. Simte strân-gândli-i-se împrejur, încet şi inevitabil, lin cerc, altădală vast, în interiorul cămin opera ca pe un domeniu personal. Pcizăjul sc meschin izează şi a început să-l refuze. Se apropie părerii dc el, ca într-o cameră di- rorrurâ, .şi-l sulocă. E lialucinar. i se bate ori ochiul drepi ori ochiul stâng carc umblă de la natură de-fl-mlararele amândoi, ii arde obrazul, are senine. Se înfurie că eroismul lui, de-arârea on încercai cu succes în afaceri, germinare pe trei slcnuri la întuneric, trebuie să cedeze superstiţiilor vulgare. 11 impresionează în drum o galeăla goală, TUDOR ARGHUZ1 un popă, cu toate că în pagina lui a doua e toarte- dreptere-dincios. Ut o bucată de vreme ori s-au înmulţit popii dc se-malneşlc la toi pasul cu ei, ori pân-iuimci nu i-avă’/ul, dus cu mintea In idealuri. Cum pune capul jos, îl cutremură un vis: detcctivi civili si în uniformă. Poliţiştii suie şi scoboară scările blocului, pe care şi l-a clădii, etajul şi şantajul, după spusa unui contimporan. F,i se opresc intre scări şi-l caută pe gaura uşii. 1 roruarul e bătut de pingeaua agenţilor cu puşcă. Două uiirr.ilieiv sunt îndreptate spre intrarea principală. A vrut să fugă; nu a putut. In lucarna podului se /.fireşte o cască. Ce vis urât! Asta se cheamă pe franţuzeşte, rostit ca la ci acasă, iun coşmar. Dacă ar fi fost mai prevăzător, îşi construia, în loc dc umflături decorative, casa eu platformă şi pregătea un avion. Crezuse înir-0 beatitudine fără sfârşii, şi acum îl turbură şi camionul, ::are trece cu un zgomot dc lanţuri şi dc ailux vânturate. Se teme dc arestări, de judecăţi şi pedepse imaginare. Cândindu-se că dacă ar jj un şoarece ar putea să se Iacă nevăzut, s-l visat şoarece, într-o noapte. Se da jos tiptil, eu băgare de seamă. Dar din crăpătura prin care în sfârşit era să scape, s-a zbârlit la el un motan, şi a fugit îndărăt. A visat şi o judecată... Pe zece scaune, judecătorii. Se pregătise să vorbească mi ceas şi jumătaLe despre lucrurile sacre, cărora s-a devotat. Dar i-au interzis şi publicul si juriul. A putut să audă cu urechile lui sentinta. Visa că e pus la zid si impust.it. Ce vis atroce! S-a tăvălit. Se îmbrăcase frumos, şi-a mânjit costunmi i’ti în ceva ca un sânge, care cursese din brava Im persoană. Demonul a râs. l.-a luat mort pe genunchi si i-a scos gloanţele, cale unul. clin cadavru, cu peniţa, „la uitaţi-vă de ce a murit, a zis dracul: de kică. Gloanţele sunt de mămăligă.11 Gând >-a deşteptat, a plâns o săptămână. I s-a părut că fusese adevărat. Lra numai o repetiţie, ca la teatru. i>ui>i ic;is riCA Ce ai, domnule polemist' ic-ai schimbat. Lsti mai puţin elocvent şi tenace, şi le-ai melancoli/ar. Ce ie apasă? Mirosi ceva? Ai si invit ceva? 19-13 COPŢI. DIN FLORI Copilul din Hori e Ion A măriei sau Tudor Paraschiva. IV biletul lui de naştere, Certul de recrutare găseşte la rubrica părinţilor numele unei femei, dar, discret cum e intodeauna cu trebile sentimentale, ofiţerul nu inrreabă mai muli. El şcic că Ion e copilul poeziei gratuite, din cântecul: „1 II sâ minieri Melcii: l.ir cu (loriccIelC Mai sunr în cazarmă şi alţi copii din (lori, cărora le mijeşte o mustaţă, împinsă la sărurare de acelaşi păcat aproape inocent. Mai toţi-s frumoşi, răsfăţaţii maidiii. Mama n-a mai uitat nici în căsătoria cinstiră cu altul, de noaptea luncii si a stufurilor de grâu. K un lucru pe care nu-i spui, dar la care te gândeşti... Moralistul condamnă arări apucăLLiri. Când o fată greşeşte în ţările de civilizaţie catolică, la rară, si simte că i sc rocunjeşte sânul, ea trebuie să fugă diu săLul unde va fi hulită. Copilul dm flori e în I-ranra rurală uu bastard si în Ardealul, mai evoluai în moravuri şi mai puritan clccai Argeşul, un „birong". Numai în România copilul din flori se întrece cu micul Cnpidon la joacă. Lumea de la periferiile oraşelor înainte, unde scade făţărnicia, pe măsura ce ce-nfunzi în lanuri şi iarbă, aparţine acestor doi copii pribegi, care irag C Mirenii Stării Civile la Iii, cu arcul si i_u prinzâtoare.i de [luturi. Copilul din Hon cal tinereţii încrezătoare şi al marilor sincerirân, de aceea ii şi stă mai frumos la rată. Nici al doilea lui laiă. care-l va adopta, nu e supărai câ-si vâră punicul 460 TL’DOTn. argh tzi Floarei degetele boamc şi nevinovate în mustăţile lui. Copilul din flori e o tradiţie şi o instituţie de haiducie: sâ nu ne parii rSu că n-a fost lepădat în trei luni, ca la oraş, Lî oraş, copilul nu mai c din flori, c din bucătărie şi din mansardă, unde a nimerit uneori şi stăpânul, ameţii dupa banchet. Copilul din flori, la oraş, e primul aci al unei tragedii care sfârşeşte uneori în temniţă sau la spinii. Mama trebuie să muncească din greu si să-l ducă ani de zile în spinare, după ce l-a purtat eâcev; luni în sân. La oraş, începe 1 )t») Juan seducătorul, bărbier, băcan sau domn mare. Fata frumoasa pe siradâ nu e iubiră, c păndifă. O iluzie exploarară la ureche, pe o bancă de grădină, în obscuritatea uimi cinematograf, la un restaurant:, se isprăveşte mai todeau na urât, când copila cedează fără căsătorii', I a oras, căsătoria ştampilează o .situaţie legală şi dragostea e o aventura. Vitriolul, revolverul au fost încheierea multor atentate ale bărbatului la onestitatea fetei credule, dar cel mai des femeii fără căpătâi, trădată de canalia masculină, a decăzut. Slavul a dezlegat în sfârşit eterna problemă u căutării paternităţii, refuzată de toate regimurile şi guvernele dc panii azi. K un imens gol împlinit. Copiii îşi vor găsi de-aci înainte pe tată] ascuns şi fugar. F o cinstire a femeii mai mult decdt cu dreptul de vot, dreptul frunţii de a se ridica sus, dreptul dreptăţii. Cine primeşte omagiile şi felicitările pentru marea operă frumoasă? .Ylâine, Ion Amariei şi Tudor Parasebiva vor căpăta numele şi reabilitarea cc li se cuvin. 1943 ACTIVITĂŢI BEI.liTRlSTTC’L Inaugurarea celor douăsprezece busturi din Grădina Cismigiu :l întrerupt numai o duminică tratamentul de care PUBl.K :i.stk :a sc bucură scriitorii în carne si oase, neîmpiedican cit: lin soclu si de un guler dc marmoră sâ respire si sâ se plimbe pe aleile dc parc. In literaturi competinţă incepe din momentul trecerii în veşnicie, la înmormântări şi la dezveliri de statui, şi scriitorul interesează când nu mai mişcă. După cc ne-am încredinţat că nu-i zvâcneşte nici o arteră, scriitorul e ai societăţii, intră în patrimoniul public şi devine eminamente Cultural. Fiind nevoie de un stagiu de noviciat post-tnortem, ca la consacrarea cuvioşilor fn Biserica Romei, terminarea fazei prin evenimentul imortalităţii tocmai coincide cu degenerarea comercială a operei, cu falimentul propnerătii literare, căderea ei în domeniul public. Memoria autorului rămâne tu laurii, desinaţi de un artist al fabricii de umbre, iar drepturile lui trec în bunurile de negustorie ale editurilor. Nivelul admiraţiei e în eternul pur: dezgusrâroarca materialitate n-are ce căuta. în Paradisul gloriei integrale. Să comparam aceste realităţi mistice cu o realitate de viaţă. U11 prieten al lui Coco a Cosi solicitai dc mai multe ori, din când în când, să colaboreze la câte o revistă scoasă de cârc o administraţie cu tendinţe, mă rog, literare. Ultima itue.rvc.tuie. s-a petrecut chiar ieri, pentru o revistă a copiilor obscuri, cu totul necunoscută. „N-am au'/.if“, s-a răspuns doamnei profesoare, rugată să faciliteze contactul. „Toiuşi, apare mereu, are mii şi inii de abonaţi plătiţi si o subvenţie."' „Puteri să-nu spuneri ce .scriitor o dirijează?" „Bucuros; nici un scriitor! (.) scoate un domn inspector, care nu scrie dar se pricepe admirabil să ia colaboratori, l'rebme sâ admiteri că o publicitare literară poate să fie condusă de orice funcţionar, afară de un scriitor. Doamna profesoară a surâs. Priceperea i se părea, intr-adevăr, problematică. Scriitorilor morţi li se cioplesc momâi de piatră sau li se toarnă fantoma în bronz. In viată, sunt înlăturaţi ca si cum nici nu s-au născut. Ei pot ccl ntuli să slujească de umplutura, la discreţia unui sef de biurou, ca în bucătăria marelui restaurant, unde sunt păstrate ia cămară 462 fUDORARGHE/l câteva feluri dc sosuri şi glazuri decorative, întrebuinţate să acopere eu o fală atrăgătoare mixturile si sofisticările inferioare. Scriitorii dau revistelor oficiale cofeturile, boabele de vişine conservate şi peticite dc poleială. Când un domn sau o domnişoara fără treabă, intr-un biurou cu covoare şi sonerii, cască de urat şi se plictisesc de o lene melancolică stipendiata, li se olcră o Direcţie, o Publicaţie şi o Redacţie completă care ştie să rcdacleze o invitaţie la un vernisaj, câteva săptămâni. E un fel dc a se afla câte un personaj în treabă, risipind un buget, din care s-ar putea cumpăra mai cu folos o sticlă cu iapre pentru copiii anemici, indiferenţi la o literatură dirijată prost. 1943 NAIVITATEA TA Nu te sui că eşti învinovăţit dc naivitate si nu te ruşina că negustorii de sentimente râd. Ei tot ce-ţi pot opune e cinismul i.uici vieţi de baz.ua. Poale fi puternic şi avut batjocoritorul tâti: nu râvni nici la puterea lui, nici la avuţia lui - una pute şi cealaltă pute. Dc ce să te descurajezi că el biruie în fiecare 7.i şi că tu în fiecare zi pierzi? Puterea ta e că ştii să te stăpâneşti si să refuzi; şi biruinţa ta: câ el primeşte orişice si că nimic nu-i repugnă, f'l c o prâvAlie, în care totul c de vânzare, o hală de vcchituri însufleţiră dc păduchi. HI vinde cc a mai fost vândut de zeci de ori, dc către alţi negustori ca el; firma se schimbă: marfa c aceeaşi. Tc-ai mira că c continuu cumpărata. Cinstit, naivitatea se lasă înşelată de vopseaua nou:i. L-ai văzut bătându-se cu pumnul în piept comediantul si scoţând pe nas panglicile alfora, spălare dc întrebuinţările puuucisnov •Ki.i precedente. El pretinde că-si iubeşte rara şi îşi publică sentimentul, să fie auzii, cu laniara. Tu re rusine/i să cc lauzi că nu li-ai luat muma la palme si că nu ţi-ai dezgropat străbunii ca să-i scuipi. E o dragoste firească. gingaşa dragoste de rară, şi facc parte elin om. le leagă dc ţărâna ci, de pântecul ei, o rădăcină vie, care-ti hrăneşte cu dâmicic fiinţa pribeagă. Cum să tc: mândreşti, să o conlîşti si sâ faci marfă din această sfânta şi neîntreruptă legătura? El o vinde îu toate zilele si uneori în câteva ediţii. I'.l sc jură că respectă trecutul, că nu şi-a scos morţii dm monmnre, să le smulgă inelele şi dinţii de ani', cu carc au fost scoborâii în pământ; se împroprietăreşte pc Lteeut şi pe iubire dc neam: şi le-a rezervat cu monopol şi suge. El are ticăloşia să-şi atribuie ceea cc-i firesc: si simplu şi nu suferă să fie ratat în piaţă şi negociat. E şi credincios. Rugăciunea si-o lace în privelişte mare, adunând lumea să-l vadă. Atât îi pasă lui dc- rară, de datină şi dc Dumnezeu câr rie de negrul de subc unghia degetului mic, cât oilor de scaictele din coadă. Intre ai lui, el râde bear şi face cu ochiul. A ci rit şi pe: iVîachiavclli, şi la tejgheaua lui de idealuri se simte, puturosul, de-o scamă cu Cezar Borgia, prinţul. Cc tară bună trebuie să fie ţara ra, dacă oricine e lâsar să o tâlcnie şi să o jignească! Acum câţiva ani, gorilul sta cn toată şatra lui înrr-o odaie, tăiată cruciş de o frânghie cu patru rufe încinse la uscat în dogoarea unei maşini de gătit, pe plita căreia se prăjea ceapa în seu: o rzinanâ mâncată in fund, o cămaşă jerpelită, doi ciorapi fără căpuce şi o batistă; ţiganul aven de dimineaţă zi de audienţă. S-a iubir ţara atât de patctic si cu atâta glas, încât s-a îmbogăţit. A devenit şi european. Asta tu nn o poţi lace, tu cel ce te plângi de nevoi, luat peste hăt, naivule. Înrre ţaţele care-şi pândesc prin colţul perdelei ridicare muşteriul, ru eşti, tinere, o fecioara. Ai auzir pe una din ele, care-şi iubise rara şaizeci de am împliniri, că rara trebuie sâ atârne neapărat de o rară Streină şi că-i c tomna stăpânul, lung I'UDOR ARCHL./.I si sJab, bondoc şi gros. şi că ca se dă celui ce plăteşte mai mult şi mai iute, - şi dacă plătesc amândoi. ambilor deodată. Tu esri naiv... Rămâi naiv şi candid: nu te înfricoşa. Păstrcază-te neatins. Când roţi cinicii şi bătrânii putrezi si-au pierdui inocenţa şi amestccâ organele cli sinuiniâmul si nu mai cred în nimic fără să spurce ceva, tu eşti fraged şi proaspăt ii nou. Asta ţi-e avuţia. Şi adevărata, biruinţa va fi a ta: ţine minte. 1943 L)F, LA ÎNCEPUT Trebuie .sâ o luăm de la început. Ti-ai pus în turle pomul pe care mi-ai făgăduit cî-l sădeşti? Mi se pare că ai uitat. Am trecut pe dinaintea casei d tale si nu I-am văzut: poate că l-ai pus într-altă parte: pod să-mi spui? Bătătura ti-e stearpă ca un nămol evaporat. Urmele paşilor prin noroiul uscat se mai cunosc şi azi pe arşiţa. Am vă/.iu o ladă spartă, din care gunoiul, hârtiile şi fulgii ies până la po.mă. Cercuri de putină, ruginite şi rupte, un ciumpei de mătură tocilă... Ce curte urâtă ai dumneata! Nici o floare nicăieri, nici un fir de iarbă. Cum vrei să-ţi placă? De bună seama, fugi de casă cât pori şi te întorci târzia de la lucru, ca să nu vezi şi ca să nu te ocărască lucrurile că nu ici seanţă de ele cu de-amănuntul. De dimineaţă fugi de-acasă pc întuneric şi lipsesti loată ziua. Înţeleg, sil - ti fie casa tristă si bătătură murdară, dacă bucuriile dumitale sunt într-alti pa tle. Mi se pare că nu scapi o zi sâ nu te duci la berărie, in loc să-ri bei paharul acasă cu nevasta şi copiii. Ţi-ai văzut nevasta si copiii. M-au întrebat: „IV cine căinaţi?'1. Am răspuns: „Acisiă tipograful, care-mi făgăduieşte în fiecare an câ pune un pom în fora cerdacului şi nu l-a mai pus?1' ( 1:1 stingherită, nevasta rn-a recunoscut: „Aci sta. l’l i Ul.K’ISTIC domnule inspector. dur nu-i acnsV‘. ,.Ce treabâ-i asta? Am închis atelierul dc la două -si acum e şase. Nu s-a mai laşa: dc băut?'- Femeia ţi-cra demoralizată, camarade, şi copiii ti se jucau în praf, cu gunoiul din lada, întins în toată curtea. l.e era ruşine, bineînţeles. Dumneata câştigi cât vrei, rărăgăneşri lucrul cât poţi, în toare zilele ni o plângere dc iacul 111 numele „colegilor", eşti de multe ori şi mojicşi nu re îngrijcsri cel purin de sălaşul dumitale. Te plângi câ nu-ti ajunge nici un fel de salariu şi eşti plutit mai bine ca un profesor, ca un magistrat şi ca uri inginer, Cc e dezordinea asta în viata dumitale, pc care o urmăresc neîntrerupt? Cai lamilia ce porţi ca un satrap şi cu programul de lucru ca un trândav... Trebuie sa o luam dc la început. Dar mi se pare câ am început-o rau, când ic-am toc îndemnat să citeşti, sa te insiniicşri, să-ţi perfecţionezi mintea în snidiu, dup.1 lucru. Unde sa citeşti dacă n-ai casă şi scaun la masă dc citit si scris? I’e dumneata nu tc interesează nici cartea şi cred câ râzi de mine ca de un nerod, de câte ori mă vezi aducând la atelier câte o scriere nouă şi recomandând-o lucrătorilor de suin autoritatea inspectoratului meu. Mi se pare că a.m fost un caraghios când m-am îngrijit dc sufletul dumitale, I rehuia să o iau dintr-altă parte, trebuia sâ văd întâi cum îri chiverniseşti gospodăria şi cum îţi respecţi soţia şi copiii, şi numai pe urmă să stăm de vorba. Am fosi şi am văzut. Trebuie sâ o luăm de la început, de la ah început... 1943 PASTEL Cum s-au întâlnit cărturarul şi omul în gradina cu basme, in fundurile gospodăriei o casa, depanată de coate florile şi de roti pomii si copacii, părea întradins împresurată cu o IVnOR ARCHb/l bătătură usc iti, fără nici tui crâmpei de iarbă, un pământ vă ros, o păturii de pral. Unda lacului tremura tocmai devale .si dorinţele poale făceau o jumătate poşta de drum şi pânii la izvoare se dogeau dc arşiţă. Către seară apa ajungea la conac fierbinre şi trebuia Kt treacă o noapte peste doage, ca sâ *r răcorească. Încolo, în jos, jucau horele, se fugăreau câinii eu copiii şi câniau, seara, ca nişte cimpoaie, armonicile din sat. O aureolă de ţărână albă, răscoliră de vântul arzător, învăluia casa cărturarului închis în ea cu cărţi multe .si caiete, de un veac. l'J aflase de viată citind, şi se Îndoia de ea. Citise că lumea e plină de Hori si nu a crezut; ciuse că e frumoasa, că prietenia leagă oamenii unii eu alţii, că Adam s-a luai din dragoste cu l£va şi că au copii sănătoşi, teferi şi deştepţi, că tovărăşia prietenilor şi a soţilor durează cât ţine şi viata, că despărţirea de dimineaţă aduce bucuria întoarcerii de la lucru, la scăpătat, că oamenii se întăresc unii prmtr-alţii, şi nimic nu a crezut. Toace le-a cilii în căni ca-ntr-o oglindă întoarsă şi le-a deprins răsturnate şi stând, cum stă litera cărţilor, îngropata In hârtie. Dar şi stâlpul, bătut în pământ cu piatră, ca să ia de kt ea putere, putrezeşte. Când .t isprăvii cărţile, cărturarul a scris şi el cărţi dumicând gândul din belşugul lor dc spice frumoase şi seci, şi l-a prins timpul, i-a îngreuiat umerii, i-a povârnit spinarea, luciul ochilor obosiri a pierit în hârtia nînră, n-au mai avtir pâinea şi a.^a din urcioare gust. In loate ale gurn, ca si în cele ale .sunetului, se frământase un aluat cu lărâie si paie. Lucrurile trăiau fără culoare si aromele se risipiseră pe nesimţite, împrumutate unele ca altele într-o tonali rate de mucegai uscat. Oamenii pe care-i cunoscuse, străbătând pustietăţile lui la întâmplare, i se părea găunoşi, stricări în miezul sufletului ca nucile, cu viermele înlăuntru. Îmbrăţişarea era inanimata şi braţele se ridicau să-l cuprindă, ţepene din încheieturi, ca la păpuşile de câlţi. Surâsul era mincinos, I'UUI ICLS'I ICA suspinul conirafaciii şi durerea imiiuui. invauua la icairu. hi ce m:u pureu să creadă? îmbătrânit fără vreme, cărturarul s-a îmbolnăvit şi era aproape de agonic. Ningui'ataica şi-a .simi.it-o de-abia atunci, între cărţile lui. ciulite până-n tavane, s-a văzut închis ca înrr-un rurn de cetalc tu trei gropi in sus, una [ieste alia, toropi dc carii rânduite pe muchiile scrise cu aur. Suferinţa lui adevărata nu luscsc scrisa in nici o cane: fiecare om suferă într-un fel al lui, de o suferinţă care n-a mai fost, după turti ficcaic arbore se desG'unv.cşie în felul lui. Ar fi strigat un nume de uni 111 Clopotniţa lui muta şi nu era tine să-l audă. O sluga veche, nemulţumiră, îl înjura din cerdac st cărturarul auzind nu mai putea sa răspundă, (temea şi geamătul lui nu era cine să-l cunoască si să i-l aline. Atunci, s-a arătat din lumea toată un om, nn om care muncea pamâutul in brazda. Auzise ca zace cărturarul, l-a spus: Jupâiie, mi-eşti drag pentru ca acum, întâia oara, ai început sa trăieşti: până acum ai citit. Sunt mâluiit ca vii atât de târziu la viaţă şi câ trebuie sa o descoperi în teasul când era sa u pierzi, îmi plânge inima dc tristetca dumitale şi vreau să înţelegi că te iubesc din dragoste fura prihana. Am şi eu curţi atasu, dur nu ain numai cărţi si nu citesc numai în ele, am şi bucurie in chiliile mele. Copiii stinr alaruri de mine, femeia îmi siu la capii ni i şi-mi cântă, am (lori, pasări şi vite si ne-am înlraţit cu votii. Venii să-ţi aduc sân;lrare: zece cuvinte şi o-mbrărişure. Dumneata nu eşti bolnav, eşti numai amărât şi nu ştu, şi stnvir în cârti ca o frunză de ierbar. N-ai avui prieienie, 11-ai avur dragosre, n-ai avut încredere si copilărie Î11 inima dumitale. Scoală-leşi vino la noi în livada, sa te primească itzii, caprele si viieii şi sa citeşti in ochii lor.-lire hrere decât cele cu cure tc-ui obişnuit şi alte Îlnaţuitin. Cărturarul s-a însănătoşit numai cn un descântec, /.ilele Im vii începeau prea rârziu. Ce-ar fi fost daca le-ar fi si iruiL? 1943 I'UDOR AlU-ii 1F7.1 t’HT.lX Nn ţi-aş puica mai Frumos aminti. Coco, dc prietenul meu, colonelul h’dix. De la moartea lui neaşteptată au Lrecut, azi, patru ani. Noi eram in agonie.fi a rnebuirjâ moară el în locul bolnavului, dc care îngrijea ca un trate, o zi descurajat şi o zi în revolta. Iţi mai aduci aminlc de pumnii lui .strânşi, ridicaţi la cer, si cic blestemele lai. Ocările colonelului vehemente puseseră medicii pc gânduri. Atent, îngăduitor şi respectuos cu uniţii, oricine ar lî fost, blajin, el uita şi de politeţa elementară, înfricoşat că prieLcnul din primii ani su descompunea snbr ochii lui. înainte de a intra dimineaţa în ras» noastră, el se oprea în dreptul ferestrei întrebător, turburat de speranţa ca noaptea, în caic loate lucrurile sc împletesc şi sc desfac, ar fi adus o liniştire în simptomele morţii. La plecare, noaptea târziu, el .se oprea iarăşi un moment la geam, cu sentimentul cS până a doua zi seva petrece inevitabilul sfarşiL. Şi a doua zi, după o .seară întârziată, n-a mai venit... Ţi-aduci aminte, Coco, devreme ce am începui să trăim din amintiri, după cc am trăit din iluzii, colonclul nu era numai un ofiţer, ca re-şi făcuse din armară ordinea de viaţă, el a fosr şi un cărturar ales, şi un artist al sensibilităţii, de tonuri stinse, un om de credinţa. Oşteanul a fost un mare brav si bravura lui a meritat panglica lui Mihai Viteazul, cu prisosinţa. Iniţiativa lui personală în război a precumpănit. Dar a refuzat să-şi publice notele de campanie şi a refuzat cu violentă să mai vorbească după ce l-a făcui, de război, ca de o calamitate a popoarelor A fost de două ori în agonic în spiial si s-a întors lângă oşrenii iui, .săteni moldoveni, încă şovăind pe picioare dar înrărâtat să-şi ducă datoria la capăt, pe linia dreaptă. De ziua .morţii lui, să ne amintim cc ne-a povestit inima lui înrr-o seară de pace... I'.ra în 1916. Trecuse graniţa la adversar şi regimentul lui înaintase luptând până departe. Imr-o singuraiare de munţi s-a ivii o gospodărie bogată, şi PUBLICISTICĂ colonelul s-a dus să cunoască |>c oamenii de-acolo, prin zăpada adânca. A bătut în usa, suila pc careva trepte, a sunat si. neiesindu-î nimeni înainte, a im rai. (.asa era descuia ui. A dar ordinul să nud urmeze nimeni şi a străbătut odăile luxoase singur, cu carabina lui. f'.ra pe la amiază si masa lungă a sufrageriei dovedea că prânzul de-abia înccpur lusese întrerupt. Furculiţele lăsate pc farfurii si felul dc mâncare neisprăvit indicau surpriza şi Iu ga dinamrea năvălitorului. Colonelul s-a simţit stingherii, li părea rău câ oamenii casei n-au avut încredere în omenia lui. [ e-'.iv fi urat din uşă poftă bună, al fi salutat si ar fi plecat, cerându-şi icriare. Poare că ar fi luat şi el ceva în gură, dacă ar fi fosr invitai: ii era foame. Masa pustie nu l-a ispitiu De jur-împrejuru! proprietarii lumea era albă ca un aşrernut de in dintre zări. Ninsese câteva zile şi acum venea tăcerea aceea dulce şi sonoră care însoreşte zăpada. (.) buturugă ardea in căminul de laianţă. Uuîâria mesei era nouă si brodată bogar, ca şi câmpiile din mumii de afară. S-a încălzit puţin la jar şi a mai intrat intr-o odaie. Era o cameră de copil, zugrăvită pe beiul părerilor cu boboci dc raţă, flori, iezi si căţei la joacă. A văzut leagănul, al unui copil de câteva luni. Se cunoştea 111 perina de puf groapa rotundă în care dormise, când a fost luat în brute dc-a fuga si, desigur, speriat. „Cum i-o fi bătut inima!“ se gândea colonelul, si a stat pc scaunul alb de lângă leagăn. Câteva jucării, aruncate pc rână, zăceau pc covoare. A luat în mână un urs şi i-a întors capul, o cămila, o păpuşă care închidea ochii. Cum a sucit-o, în tăcerea odăii păpuşa .1 suspinat. Ieşind repede din casâ, colonelul a poruncit să se cercetezc numaidecât împrejurimile si sa fie aduşi fugarii cu copilul în braţe acasă. împrejurimile erau vaste si zăpada creştea peste urme. Soldaţii n-au gasil nimic. întâia tiara îiili'-o viată aspră de militar, oţărât, i-a tremurat sufletul de o spaimă... Trisr, prietenul nostru, Cod>, a încuiat gospodăria si a lipit nn ordin scris pc usâ: ..Intrarea iruerzisâ cu pedeapsă'1. 1 ti aduci 4 /() FUDOK ARGţ I l-'./.I aminte. Avea clicile casei pe veriga din bii7.iuiar şi «.lupii douăzeci (.Ic ani dc la război. Le punea scara pe masa lui de lângă par. şi surâdea la ele, ca la pruncul din leagăn, .şi sc încrunta, gândindu-se că poale puna cu cl clicile unui mormânt. 1943 LITF.RATURA E o datorie ca mat-ar pe sările sâ înregistrezi cel puţin titlul cânilor cârc bincvoiesc să ne ajungă. Keavând nici obligaţiile criticilor «le profesie, care, ci, le-au dezertai, sau, în cel mai dulce caz trag datoria ia fit, învăţaţi de la elevii lor, ca profesori identificaţi cu plăcerile clasei în orele dificile, nu ni se poare cerc să tineri nici contabilitatea literaturii. Drept vorbind, nki inima nu ne trage să facem pe cenzorii, să calificăm şi să clasificăm: e o sarcină antipaticii şi înfumurată pentru un scriitor, cars are rolul să povestească, să cânte, sâ creeze, cum vine vorba, sau să se silească la asta, şi nu sâ bâzâie şi sii latre. Această competinră trebuie lăsată acelor similitudini din presa, care neputând nici sâ isprăvească nimic, nki să înceapă ecva, umbla, necăjite de neputinţă, împleticire între parau teze, ca în oglindă căţeii iritaţi. K înainte de loare admirabil, indiicrenr de calitatea todeauna discutabilă, câ în loc sâ caşlc gura si sâ holbeze ochii, în loc să se încurce în pasul altora sau sâ se ţie după muzica militară, ca ucctiieii dc cizmărie ai gazetăriei aproape literare, tinerii şi mai-vârsinicii fac sforţarea florilor de a da câte o petală sau câte ur snop, în luptă cu pământul şi cu întunericul lui interior. O adiere de parfum amăruie cum o ia vântul marc din firul gr.lben de sul fină, e o depăşire, şi atâra lucru se cerc şi omului, care în triviala lui făprură brută e un muşuroi cu imui icisucA două găuri, si plantei şi păsării, sa st depăşească. Restul nu arc tnsem n atare. Di 11 treisprezece cărţi primiie, opi sum dc poezie şi cinci clc proză: mai exact, cele dintâi opi, de versuri, poezia circulând prin paginile tipărite fără împiedicare ele l-ormă, cuvinte scurtate sau silabe lungite. Ecaracterisric că versurile, rczuliai al unei cazne clc concmtrare mai laborioasă, domină producţia literara. Avem pe masă Clcitar, Puduri: adormită. Pomul t'ietii, Vaint magilor, Chemarea lutului, Alb din miuzin fundul atâtor pei/.aje se aude inurinuri.il care însoţeşte toate basmele ideale, de la ale cătunului ele zăpadă până la accentele Afiaoilipsci. Poeţii isi dau floarea şi polenul de azur. 1943 FF.RDLNAND ÎNTÂIUL Regele l'crdiriand, coiiduc.lmr de oaste şi bărbat politic de o luciditate unică, aparţine istoriei, care se va caligrafia de-abia de aci naince. Inima româneasca, aceea carc înainte de a seri simte si gândeşte, nu va putea niciodaLa sa in vere să-l uite. de la nici un fel de prefaceri si evenimente. K1 a strâns cel diniâi într-o mie de ani, de aşteptare între hotare străine, pe toţi românii laolaltă, confirmând penrni fairopa întreagă TUDOK ARCHli/.I Icnonienul, ştiut pân-arunc; numai (ic citi" tu rari, fa un mister ascun.s, că Iară nici o deosebire, coţi vorbeau acelaşi grai, intact in ziua unirii, ca şi cum se născuseră iiUr-uii singur leagăn în ajun. La sute şi mii tic kilometri pc diagonala continentului central, întrerupt: de infiltrări naturale sau voite. Buni! zi u/n fose şi este Hună zw,\, jugul 'i lostşi este jug în cele di ic patru şi opt puncu cardinale, Zău era si c pretutindeni, llean/t sc cheamă Ileana pană aproape dc Alpi, Hâisşi Ceit mânau boii peste zeci şi stuc dc zări răzleţite. Cântecele, dansul, awiunui' şi melodiile erau )a fel. Aceste ljcruri puse la un loc au dovedit o putere dc rezistenţă, şi dc durară, nebiruită nici de oştiri, nici de popi, nici de cârmuiri, nici tic asupritori, şi mai mult: o vigoare de a deznaţionaliza popoarele care au apăsat pe români. Conştiinţa definitiv neelătinată a energici proprii şi a unei misiuni în lume, tle la pământ, de la cer, dc la sânge şi de lu geniu, căpătată tic fiecare român, poartă colaborarea mistică a marelui rege Ferdinand întâiul. Aş vrea sâ nu culeg umbră şi lumina lui din cărţi, căci ara trăit amestecat cu ele încă din copilărie, când băieţii cu şorţul scurt ai Şcolii primare „PetracJie Poenaru!'1, pc vremuri în strada paralelă tu Palan.il, 'înconjurau la răspântia ei cu grajdurile regale, caii călăriţi, unul tle viitorul rege, prieten bun al copiilor, si celălalt de viitoarea regină Marin; prinţesă bălană cu ochii albaştri, o divinitatea micilor camarazi din vecinătate Dc la Carmen Syiva încoace tradiţia poeziei şi a literelor Inimoase a continuat la Curtea românească neîntrerupt. Biblioteca Regelui Ferdinand, moşteniră în par re de la celălalt marc rege, Carul, întemeietorul Fundaţiei Universitare, şi sporiră considerabil, a fosr casa lui tic rugăciune si chilia lui de contemplariv. In ceasurile grele şi mari, când se cumpăneau în sufletul lui delicat două contrarii, cl se steni ia între cărţi cu rovarasa lui regina. i’uni.iasTic După cc sc vor publica numeroasele note, rimase jii manuscris, ale contemporanilor .strălucitei Domnii, regele Fereli nanei, gingaş, sentimental .si duios, şi bun, cum spune ţăranul nostru, ca o bucăţică de pâine, va rămâne in amincirea românilor si ca un suveran glorios, dar şi ca omul unei vieţi trăire în milă şi simplicitate. 1943 FRONTUL ROTATIVELOR Conlraţii sum de doua feluri şi chiar ele mai mulie. Unii pot fi primiţi cu titlul de concurenţi, Lupra cu ei se dă de la sine, atâta timp cât e Ic.ilâ. F regretabil că acest calificativ elogios nn e aplicabil în roate cazurile cunoscute. Dar lovitură pie'/.işâ o întâmpinăm, cât si pe cea dreaptă (carc nu prea riscă să vie) eu scuml. I.-am fabricai din cel mai solid metal inoxidabil: conştiinţa. De câte ori s-a strecurat mânuit cu perversitate, de preferinţă clin spate, sau cum se spune niiiităreşte: din flanc, cuţitul de bucătărie s-a rupt. Sunt luptători cu tor soiul desaile mure, iiic.ilr.iti cu ciorapi de lână, şi unul din insu'umcw.e, (ara primejdie oficiala pentru cel care-l manipulează, e şoapta la ureclie. Numai câ si şoapta se află şi procedeele ci pun pe bolnavul care le-a utili'/.ai in pericol dc moarte. Sunt, îmr-adevăr. unii viteji, terorişti ai publicului cititor, ale cărora energii combative. Iară adversar la vedere, fug de duelul cu spada clara, dc frică, şi tc „lucrează'1. Câteodată ei mai găsesc o rămăşiţa de credit falimentar. Nici asta n-o să cie mult. Alţii sunt confraţi prin extensiune sau ră.srumare. Ai fi e/.irar sâ Ie dai sarcina să-ţi măture curtea cu tânniL şi tc TUUORAKGlUv/I pomeneşti cu ci că scor ziare. O anumită libertaLc a presei Ic permite iu anumite sezoane să-ţi Fie confraţi şi trebuie s:l'i tolerezi: cutia cu macaroane face din când in când viermi. H caracteristic ca-şi iau sarcina sâ spele resentimentele altora, care-i ţin în viata, şi ca devin agresivi. Nu cu peniţa, Doamne păzeşte! Asta implica niţel alfabet. 1943 im; chiorul Cum să-i mai zicem, Coco, ca sâ nu înţeleagă nimeni' Domnul Polemisr, cum i-am mai zis, Lache, cum i-am mai zis, ori Ţiganul, cum ii zic admiratorii lui? Coga avea o poezie Lac ( 'h 'umtl. Să-i zicem o dală şi Lac Chiotul, acestui om inexistent şi pe cate l-am inventat pentru distracţia ci'.itomlui posomorât de timpuri. Lae Chiorul al poetului cânta, era lăutar. Celălalt Lae Chiorul mi cântă, conjugă numai verbul a cama pe franţuzeşte: chanter si jum chantcr - rot un fel de cântăreţ, fărâ vioara. Kl a învăţat din franţuzeşte urât, sensul balcanic al cuvântului, nici nu vrea să ştie mai mult. l.ae zice bonjnr şi mrrsi-m. La Paris, în vizitii politică, întreba „ce mai faci;“ cu cheseherifi Ti-arn mai spus câ e un european. I mpărrâşeşie şi o doctrină franţuzească: ke vukviYi Lae Ch orul a dispărut de câteva zile, îndată ce au citit proştii biletul Domnul polemist. Se odihnesţe la moşie. l)c melancolie, i s-au umflat picioarele si i-au iesir buboaie. Dc beteşuguri, el s-ar fi putut căuta şi-n Bucureşti. Ceea ce nu putea sâ ocolească era privirea prietenilor şi devoraţilor; a văzul-o. din primele ceasuri, fixau! mai insistent pc el. In biurourile negustoriei lui - ce să-ţi spui. Coco? — biletul tiu ruuuusricA a fost foarte gustar. De la pori.ir până la şefi. oamenii de încredere ai divinului rigan s-au bucurai ca tic o 1 clici rare, pe eare ci o aşteaptă de cincisprezece, douăzeci de am. Lac Chiorul t străin înrre toii ai lui, ca o buturugă. Cine răcneşte ca malacul, apucatele o streche permanentă? lache. Cine-i mâudm ca lui voievod? I.ache. .Singură căutătura au i sc împacă armonios cu iconografia .superbelor fericiri, în declin - şi-i o gravă lipsă a vierii lui. A trebuii să urască pictura şi portretul în ulei. (ic splendidă multiplicare şi-ar li acordai chipul lui în expoziţiile de pictură. Iară neînsemnatul neajuns al simetriei şovăitoare! Lache ar fi fost nu tiumai un exponent al naţionalismului absolut, dar şi o vedetă a esteticei masculine. „L-ai văzut5 âsra e ăla... Ce superb bărbat! De profil e delicios, dar din faţă îl dă gara, ma ser, şi pe William Powel. Ce ochiădă! I e lurnică din ceafă pâiia-u călcâie". K saşiu. Nenoroci rea nu e imensă pentru un cititor, dar pentru o individualitate vasLă, care implică în toata secunda nevoia bustului şi a efigiei de ă fi aplicate pe toate actele. Ca un timbru focal gomat în spate, absenţa figurii e catastrofală. Să lc prezinţi peste tot locul y.hiingliiu! Pe franţuzeşte e şi mai prost, dacă vrei să te dai pe franţuzeşte: franţuzii au doua înţelesuri pentru echivalentul loucbc, şi amândouă caracterizează personaliratea marelui Lac Chiorul. '//« iuta, Niuctd?... Ochii lui umblă descheiaţi: un nasrure-i mai sus şi-al doilea atârnă. 1943 BILKT Revistele fi-au refuzat colaborarea peiuru câ mi scrii versuri boiereşti. Poezia e boierească arunci când o îmbraci in câlţi de l'UDOR ARlil It /.] mătase, chia:' dacă avi umplut păpuşa cu rărâţe. Trebuie să te fereşti de motivul crud, care-i ccl adevărat. Dumneata, pe aceste timpuri, care au redus atât de imilt beneficiile moşierilor, ca nu mai pot vinde vagoanele pcstibl mână, ca bijuteriile de aur, fiind cam prea mari şi prezintă ud riscul să le apuce mâna între tampoane, dumneata vii cu versuri de astea şi cn poezie de asta, de parcă ti-ar fi mers la inima h'iorih; de mucigai. Intr-o bucală cânii tăierea capului unui cocos: Dc ce n-.ii preferat să cânţi pc Salotncea, mai la îndemâna intelectual ului ornai? Eşti prea dc la noi şi prea de pe stradă, Capul Sfântului loan Botezătorul a devenit o stampa de salon, care admite covoarele, pianul, tans;otil, orchiciecle şi flirtul, şi dâ şampaniei si o aromă suplimentară. „Faptul divers" pe care mi-1 trimiţi în versuri e moartea săracului acasă, dus cu dricul, probabil al primăriei, hodorogi ndu-i cadavrul 'ni cosciug. E din câtcştrei poeziile cea mai bună. Iţi airag atenţia că a patra strofă, incorro i s-a dus sufletul, ca un pisoi, realizează genul în rot cc are mai delicat: „Nll ştie nimeni încotro :! apucat, Nici popii care i-ai.i descărnai. Poate-i aici. Poale pluteşte departe, Pe corăbii de frunze moarte.'" Mi sc [xire că -ai fi preferai să zici „Pc luntri de frunze moarte". Ei bine, tinere camarad, ctirn vrei să-ri publice revistele literate asemenea desene, ieşite din convenţional? Mie. aşa cum mâ ştii şi cum mă vezi, dacă m-ai văzut vreodară, mi-a imputat o doamnă din lumea bună, foarte inteligentă, de alens.'. naştere, cititoare binevoitoare a scriselor mele, de ce utilizez imagini ce trebuiau să rămână secrete, ca toate secrcţiunilc fiziologice, de care torusi lumea bună se preocupă constant, cu medicul, cn eprtibeta, cu laboratorul, si cuvinte fără circulaţie, decât la gâlccavă cu farfuriile în cap, în familiile pu tu.io.s [ k selecte, de !;i cincisprezece milioane venit în sus. Doamnei i-ar h plăcut enorm o poemă clacă 1111 parşiv de cuvânt, băloş, nu i-ar fi stricat toaia poezia, vorba amorului ConsiiLutiei, Costica Dissescu: Tu ni di gdte la paesie... Hvi(;t sa baţi şi prea departe şi prea aproape cu ideea şl dozează cuvintele eleganr: o linguriţă de apă de Colonia cu o linguriţă dc sirop, amestecate în parii egale, lae gustul plăcui, al silabelor unse cu soluţie dulce. Şi data nu poţi, nu te nuli ţine de reviste, sttfmge-ţi manuscrisele si la timpul potrivit tipăreşte un volum. 1943 AI l, DOAMNE! Te-am ascultat un ceas. Ai isprăvit? Abia eşti la început. O să vorbeşti pârul discarâ. Ai mai vorbit si nlrâ dară, de mai multe ori, duc câteva ceasuri şi iot la început ai rămas. Eşti ca o ştofă, debitată pe fir dezlânat: firul curge fără sfârsir si nu se vede ştofa, care piere pc măsura ce depetu. Din când în când m-am uitat la ceas: nici n-ai băgat de seamă. Eşti încurcat în aia pe care o deşiri. Numai când ai venit m-ai întrebat: „Nu cumva aveai treabă?" I'e urmă n-ai mai îmrebaL nimic. Apune soarele peste noi. E adevărat că nu mă brodeşti îiiiodcaiina. Baţi la uşa mea şi mă ascund. „Iar a venit ăla“, mi se spune: ăla eşti dumneata, dniosule imbecil, „l-ai spus câ sunt acasă?" „l-am spus că să văd." „Nu ştii că pentru ăla nu sunt niciodată acasă?" Totuşi, daca mă găseşu în dreptul uşii nu mă mai pot piti. Ţi-a ni răspuns odată, din prag, că nu sunt acasă st nu m-ai crezut şi ai râs. Mi-ai spus: „Glumeşti". Nu glumeam, şi a trebuit sâ par câ glumesc. TUDORARCil IF.Xl \J-am întrebat ce să fac si cum să scap dc dumneatale. M-am gândit s;i ung poarta cu catran, casă re mânjeşti, elegani şi cochet cum c.sti. Ar fi trebuit să tf speli roi la nune şi .isa duce) convorbirea, de la pami orc la opi. Am dUuar altceva, ca la vânătoarea dt urşi: sa fee o groapa mascata cu pic, in care să ca/i, să'ii ni pi un picior, să li se .strâmbe nasul, maxilarul, să ţii miule. Ar fi trt'btiir o groapă cât un puţ, ca să nu mai dau de line, cad lor cu aş fi fost obligat să re scor, sa re ung şi să ic trag. în cele din urină m-am hotărât să te împuşc. Dar voiam să te impuse, nu pe luris, din fală - să vezi că eu re-am împuşcat si, în slarşit, sâ înţelegi. iV -am temut că nu tc nimeresc exact şi că, rănindiMe, convorbirile în loc să se isprăvească vor spori, pe parul tău di; invalid, îngrijit de nune: ca.sa, masa, ligăn, bani de buzunar... Cineva mi-a sugerai o idee: „Arde-i câteva palme1'. Palmele aslea sc ard peste figură. Am şovăit... Mi-c groaza să ma gândesc că o iară dc iui) poare .să fie pălmuită, sinsţurn lui piele neîncâltară şi goală, masca şi identitatea lui. Odată n-atn putut să nni rabd. Mi-a scăpat singură mâna clin cutia cu rutiin şi s-a îndreptar către una din fălcile tale bucălale. Te-am văzui aşa c.e suav şi de dulce şi de bălai, surâzând ca un miozotis, încât mi s--a oprir laba în aer. Şi m-nm justificat: „Aveai o muscă si a ?.burar“. Numai eu şriu ce sete mi-era sa ţi-O strivesc pe porrrel şi să mai dau o dală. /V/V NU TE SUPĂRA... IVam scris, camarade din ateliere, săptămâna trecută că scrutând rezultatele convorbirilor noastre din trecut, am ajuns la o meheitrc ruşinoasă. Pentru mine ruşinoasă, nu pentru dumneata Am greşit, îţi mărturisesc cinstii. i'um.u :is nc,\ Să-mi dai voie să inccp să lin niucl cam din topor. Uncie dam eu si unde crăpa la dumneata! lui le îmboldeam cu catren şi cititul si dumneata puneai gama în buzunar şi ie foloseai de ea cum ce pricepcai. Am întrebai acasă la dumneata ce faci tnăeai' cu gazeta, daca o citeşti între ai casei. In foile ei găseai de toate, şi pentru uu bărbat, şi pentru ueva.stâ, şi pentru copii. „Care gazetar1 mi-a răspuns soţia dumirale, carc: ieşise cu o lingura de lemn, cti coada lunga, dm bucătărie, odată cu un fum gros şi cu un miros de rămaş lipit de huidui ngâii. Aia cu capul roşu şi cu trei litere, ea la tren?”' Am răspuns.: ..Aia!" I ocmai fugea ti raţă prin curte, cu titlul îu gură luat ele subr lada spartă, de gunoi, ca si cum ar li vrut sa cunoască ea ceea ce nu-i trebuia stăpânului. 1,1 eva la cârciuma de vizavi, după spusa nevestei, şi da care uu cmv.ec (ieste cap, pe nerăsuflate. Nu ci-am spus rândul trecui. ea sa uu ti le spui odatâ pe toate, că am şi intrat îti casă. mi-cra grijă, să nu-ţi baţi nevasta când re întorci clc: „vizavi". In calicate de inspector aş lî putui să-ţi fac uu raport, dar am mai îosr si prin alre casc în ziua cu pricina, unde am văzut neorânduială, ca şi la dumneata. Pe de altă parte mai m-am şi gândit. Cui să-i raportez ca trăieşti şi-d duci casa, aşa cum ani văzut, că eşti un rău gospodar, uu sor nepăsător şi un tată căruia autoritatea ar trebui să-i ia copiii şi sâ-i crească pentru sfat. Zic pentru star pentru că-mi dai în cap eu .starul ori de cârc ori re învârteşti pe la tisa direcţiei, cu o jalbă nouă, ridică, o dară pe săptămână, .Statul care le plăteşte ea să nu fie servit. Diînmeaia te gândeşti la alt lel de stat, un srar al lenei definitive si universale, un stat al dumitale, îu care uu re-ai mai mişca de vizavi. 1 e amăgeşti, camarade. Sranil trândăviei încă n-a fost înfiinţai. Statul visat de dumneata e nn ospiciu. Statul, orice formă ar avea, e inremeiar pe strădanii si tot pe mai multă osteneală. Munceşte braţul, munceşte mintea: înmulţirea imincii înmiii teste si pâinea. Dar braţele obosite se odihnesc 480 TU DOR AIUjHLZi pe carte şi cot o muncă e si cititul, tare re scârbeşte. K'ici nu ai vrut sâ o încerci. Dumneata visezi la ziua de mâine ca să scapi dc datoria zilei de azi, dar fiecare zi de mâine se preface în azi si la dumneata ziua dc mâine începe să fie niciodată. le îndopi cu închipuiri si n-ajungi să Iaci nimic. Ţi-am vorbit de râvnă firească a omului de a .se îmbunătăţi pc sine. Cc groază tc-apucâ! Ţi-ai zis- re-am auzit: „Cc mă cot zgândăreşre şi ăsra eu condeiul:" Ai vrea, cuina rude, sâ fii întâmpinat în roură sdmbaca cu clondirul cu ţuică, înfăşurat în gazetă. Nu (e supăra... 1943 MORMINTE LI: SCRIITORILOR După statui s-ar putea vorbi şi de morminte... într-o săptămână au murirdoi scriitori, Pisaţii şi Lovinescu. Că unul a scris articole şi altul cărţi nu-i deosibeşte în categorii: amândoi au făcut onoare, cu potente variate, care nici ele rm permit separaţie şi frontieră, aceeaşi scula de lucru, condeiul. Poezia, povestire», judecam critica sau articolul de ziar aparţin unei singure vocaţii sau măcar profesiunii şi n-ai putea să juri că ziaristul mi-i uneori mai bun scriitor că... scriitorul. Mulţi aşa-zişi, probabil pentru o clasificare de suprafaţă, scriitori, au fost şi excelenţi gazetari. 1;, dc ajuns de pomenit unul; Eminescu, poet şi redactor la ,,Timpul:\ (A uu se confunda.) Din cei doi morţi ai săptămânii trecute, unul .1 fost înmormântat ca. toată lumea, la rădăcina tulpinelor, acolo unde germinează floarea dimineţii albă. Celalalt a preferai, dacă aşa i-a fost voia, să întrerupă legătura cu pământul şi să-i zboare cenusa-n vânt, peste mare. Sunt atitudini care ţin de orgoliul l’UliUCIS l'IGA 48 1 suflat ca o flăcării dc chilim. Unul sc vrea îngenuncheat în sfânta ţărână, altul speră cit pe urmele sufletului st poate duce. ca într-o aureola clc funingini, şi prah.il ce sc alege dintr-un om. Georgcs Clcmcnccau a voit să fie înmormântat în picioare, ca nn comandant, care continuă să meargă în fruntea batalioanelor si mort. S-a citit în ziare, nu fără multă ruşine, ca văduva lui Pisaţii primeşte o pensie egală cu leala servitorului de la uşă, care-i cumpăra vechiului redactor (cincizeci Je ani dc acţiune), ţigări. Asta însemnează câ decedatul a fost înmornumLai cu talerul. Ofensa atinge un punct delicat de onoare. 1 ovinescu a murit singuratic şi bietul lui cadavru, carc cred că n-a avut decât amintirea mângâierii celui mai puţin calificat din epoca lui sâ i-o aducă, îu momentul când viaţa în viraj carte infern, azvârlindu-l la o răscruce de drumuri, l-a lăsar întins pe şosea, a (ost ars pc rug. (Ştiţi, atmosfera de cabotina] a Crematoriului, placa de gramofon a lui Heethoven, preotul binecuvântând cinematografic, scripecele care scoboară trapa scenică şi racla atâtea şi atâtea lamentabile orori!) Mâ bate un gând pe care-! împărtăşesc tuturor confraţilor, dc vârsta mea, mai vârstnici sau dc vârstele mai mici, care toate, cu înccnil şi f.iră nici o excepţie, alunecă zi cu zi cărrc mormânt; şi tuturor confraţilor, indiferent de câlirnară şi pană. ziarişti, romancieri, poeţi, autori de teatru -- rururor .semenilor dintre expresie şi tipar şi carc trăiesc, intr-un fel, laolaltă... Le-aş propune să şi moară laolaltă şi sâ intre cel puţin după cc au trăit, unii fată de alţii ca nişte fiare, într-o regulă dc camaraderie. Numărul lor a crescut şi, proporţional, sc înmulteşte si nLiniarul mormintelor. Moartea nu e atât acea moarte care păşeşte în pasul greu al unui cal gravat de iJiircr, moartea din tragedia miraculoasă a existentei. Moartea e altceva; o deriziune: bilerul de înmormântare, autorizaţia, groapa, dricarul... o sumedenie dc ignobile formalităţi, promiscuităţi si... cheltuieli. I a suferinţa 'ifi2 IVDURAKCHEZl pierderii sc adaoga bucătarul cimitirului. Familiile scriitorilor si ziariştilor cârc mor, iată, unii după alţii, la scurte intervale, ar putea să fit scutite dc aceste îndatoriri şi scăpate dc multe ori şi de la nr.nă. Credeţi că ar fi anormal ca. /juriştii şi scriitorii să aibă un cimitir al lor ş un sciviciu organizat pentru antractul dc mizerii tlinire vi.-ia si îngropăciune? Societatea Scriitorilor în colaborare cu Sindicatul Presei au toaiă autoritatea în materie ca sa se folosească dc mijloacclc municipale si ca să obţie terenul necesar al unei fraternizări, în care ar putea să fie adusă şi încredinţată pământului pe todeauna şi pulberea scriitorilor din trecui. Două cimitire por sluji cn model: cel săsesc dc la Râşnov şi cel din Cobadm ăl coloniei nemţeşti. 1943 INTELECTUALUL PUR S-a ivii î i academia noastră din grădină o controversă. Bălaia poate să Jie intelectuală: Vreau să 7.ic, e cultural şi estetic puiul tle bătaie? Un poet, spre pildă, poate să-si părăsească temperamentul selenar şi să care cu bastonul tangente, paralele, unghiuri şi intersecţii, peste spinarea şi portretul unui semen anumit? Teza a fost discutată. Un intelectual e un om civilizat, s-a spus. La el instinctele se ca ti fel cază. bă poate că si dispar, până la dezarmare. Dc pildă, un adevărat intelectual primeşte cârpeala In plin public ca linişte, îsi iă pălăria de jos, o şterge cu mâneca rotund, pe direcţia fibrei, surâde şi zice: „Nu mă aşteptam11 sau: „Iţi lipseşte educaţia1’, cuvinte tari, fără îndoiala, şi decisive. - ,,Ai auzit ce i-am spus? întreabă pubi.k:lstk;A intclcciualui ales, pc prietenul care-l însoţea şi se retrăsese mai lâtiga purele. Cred că arc să reflecreze bine la lecţia ee i-am dai." La intelectual, fi/icul intră în moral şi se transformă în raţionament şi limbaj, atirâ de funcţiunile inexorabile, care nu cunosc gramatică, vocabular, ortografie si stil. Adevăratului intelectual nu-i vine să-i sfărâme dinţii adversarului de universitate, de barou si de presa cu pumnul, dac peste gură ca un bolovan, preferând să-i fie lui strepezit!, ai lui. Sentimentele, resentimentele şi argumentele lui suni reJerate critice în cuvinte, scrise ori verbale. L.a el necazul ia forma unei petiţii, a unui raport, a unui memoriu, a unei protestări. Cuvintele lui .s'tint dc altfel puternice si grele. Când zice: „Foarte bine!" sau „Vom vcdca“, sau „K trist", „R foarte regretabil11, după ce a încasai ghionti pe la bărbie, el a exprimat totul cetini, distins — cu filologie si demnitate. El nu se seoboară la nivelul celui carc l-a plesnit, un vulgar individ. Cu atât mai mult spiritul de civilizaţie trebuie să le domine, când eşti araear prin presă, calomniat prin grai, insultat în absenţă. Să nu ce apuce cumva o (mie lunestă şi nevoia de a tăbărî pe om cti cele patru organe lungi si simetrice ale anatomiei. Srăpâueştc-lc. l’ii superior adversarului rău şi disciplinează-! cu expresia, cu verbul şi cu condeiul, până ce se va socoti biruit. Atunci începe marea satisfacţie a intelectualului, când zăreşte în ochii antagonistului pocăic ivirea lacrimilor părerii de rău... Membrii academiei din grădină au recitat diu clasici, au exemplificat principiile cu texte, oratorii au fost aplaudaţi. La împărţirea gustărilor gospodăreşti, raţiunea pură a şovăit. Cinei intelectuali mânea seni câte opt porţii în loc de una, si c.îriva colegi au rămas fără icre şi plăcintă. 1943 rc'rxiKAtu.HL/.i CAMUriAJUl, Câta vreme a trebuit să treacă în aproximaţii, parafraze si jumătăţi tic sensuri, până. la găsirea unui neologism, carc să reprezinte aşa dc bine şi tic variat tot ce vrei sa spui. Iii dai scama tic-abia acum, la ferestrele căptuşite cu hânie neagră, deschise pes:c iadu! canicular şi cu lampa stinsă. A fost nevoie de două războaie şi dc o invenţie ca maşina de zburat. Ce sforţări şi cav.ne ccre câteodată aflarea cuvântului celui mai just, nc-ar plite: spline cu incontestabilă competenţă poetul 1 risran Corbicre, carc peri lai câ nu şi-a putut găsi o rimă căutată, de disperare mi se parc câ s-a sinucis. Omeneuil şi-a descoperit cuvântul integral pentru o stare morală de ir.ianţă, obscură şi confuzi, mai veche, intermediară, nici ascunsă, nici prea clară, ceva mai inult şi ceva mai puţin şi care im mai are nimic comuti cu fereastra mascaiă. Omul lăcea camuflaj, fără să ştie, la felurile paralele ale codului, combinat în proporţii empirice cu viaţa. De când camuflajul a devenit o scoală şi o filosofic el sc practică la lumina zilei şi conştient. Se disting temperamente, talente, individualităţi revelate subit, ca barul, de unde nici nu te aşteptai si dc dimensiuni monumentale. Profetul în tara lui a devenit posibil şi s-a multiplicat în serii. Pârliţii de cetăţeni, prefăcuţi deodată în depozitari de vinuri, nu mai umblă pc jos de vreo doi ani. Advocaţi, proprietari prin acces. Funcionari, patron/ de blănărie; sc preferă întreprinderile cu stocuri si depoun. O sumedenie tle profesionişti, aflaţi la o distanţă astronomică de carte si manuscris, sunt de câteva săptămâni editori dc literatură. Au şi o politică a cărţii, puncte de vedere, teorii şi, ca nişte îndrumători de ultimă oră, iscaţi prin generaţie spontanee, o situaţie fiziologică egală în afaceri cu principiul „Am un leu şi vreau sâ-1 beu, si nici ăla nu c al mcu“, acordă interviuri si fac publicul să profite de idei Iilor in mod gratuit. Vasăzică, si o intelectualitate nouă, nu numai o cunufiare: terenul e asimilai. PUBI.KJ.STICA 185 Mătăsurile, stofele, (jiiiizcmrilc, cânepa, inul, drogheria sunt în pane intelectuali za re. Dai mâna cu un distins cititor de literaturii, jumătate om politic, tărâ .sâ ştii cc cantităţi ă c.id în ascultarea unuia mai fălos ca mine, dar gol? Şi vorbele ti se încheie strâmb, câ-ci lipseşte şi acel meşteşug cu care comediantul izbuteşte s* mintă lumea, uneori un sir de a ii, şi să adune putere, slavă goală si averi osândire. Nn eşti măcar un actor, eşti un cabotin: si joci drama .si comedia I;:. lei, joci (arsa si opereta şi. când nu ai aplauze în clasic, rreci de-a dreptul la clovnul spoit pe ochi, si obţii câteva surâsuri în silă. Daca ai fi ajuns purerme, ai obliga spectatorii: cu biciul, sa bară din palme entuziaşti şi să-ti Iacă ovaţii. Mâ un la figură: si ea c goală. Natura te-a improvizarăm perice si cârpeli. Pentru ce-ai vrea să fii, trebuie cap, şi pt I’UKI.JUSTIC dedesubt şi pe dinafară, trebuie pomcl. Ai văzitL \ rcodaui călcând peste oameni si timpuri si modihcând ude pasul stăpânii hlrâ figură, simple aparate de suflat nasul, de îmbucat si de nituit? E barza târna si oloagă: e vulturul sfrijit:1 mistreţul paralitic? zimbru! spălăcit? Sună a gol în rine si de jur-îtnprejurul tău, a roabă n emisă şi .1 boloboc. ()dani, re-am apmbnr pe jumărare, cu sfială. Nu vream sa rămâi imodeattna singuratec şi răzleţ. Vorbiseşi o seară întreagă. Prin frunze mi-a venito şoaptă: „Ragă de seamă! şi măduva îi c {ţoală, cuvântul: mincinos si sterp. l)aeă-l ajuţi şi-l ridici, nu sc poate ţine pe labe. Arc şi avântul prost. Nu te încurca să-i dai te n-are si să-t împrumuţi cinstea şi inima ta. Şi răspunderea îi c goală. In /iua încercării, după ce a strâns mulţimea şi nunţile şi le-a făgăduit un mântuitor, se va strecura pe uşa din dos şi va fugi, ca să-şi scape, idealistul, pielea... goală". 1943 VISUL LUI 13AZIL Visul cititorului meu Bazai este subiectul anodin, morivul fără nici o importanţă, cauza plată, mizeria intelectuală. Ha'/.il c un jurist şi, prin vecinătatea cărţilor din bibliotecă, oleacă si literat, li o vecinătate dc confuzii variate, ca şi condeiul cu carc .semnezi, dm acccaşj călimării, cu aceeaşi cerneală, un rechizitoriu, o polua sau o poemă, şi toate acestea nu mere, uneori fără o uşoara încurcătură, judecând literatul şt cânrâml judecătorul, lira cunoscut în Bucureştii de-acum weo doua/.cci de -.un un foarte inteligent şi simpatic cavaler care avea in dulapul familiei un rând de haine preoţeşti. Te întâlneai câteodată cu cl. după miezul nopţii, pe bulevard, popa ciudat 48K TUDOU ARCri 1FZ1 cu mustăţile lung), întoarse până la urechi, şi cântând pc unul din glasuri con dace şi tropare personale şi cupletele revistelor popularizate. Idealul lui Ba/îl e subiectul fără obiect şi reducerea meşteşugului de scriitor la o imperceptibilă zvâcneală fata mişcare, ti vrea sâ scoată pana din orice actualitate şi sâ n-aibă cititorul impresia proasta că trăieşte în zilele lui proprii. In dragoste, să fie cântată Cleopatraşi necazul satiricului, de pilda, sâ izbucnească la vreo nouă sute şase înainte de era vulgară, creştină. Ictul Ui ia un aer istoric şi să nu te dumireşti prea limpede dacă trăieşti în Fcnida sau .Indochina. Adevăratul meşteşug literar, zice Jiazil, este să scrii şi să nu spui absolut nimic. Condeiele să umble, tipografiile sâ tragă, librăriile şi chioşcurile zilnic să sc umple cu hârtie tipărită, dat llind că înainte de orice principiu trebuie sâ Facem fală obligaţiilor culturale, care consistă în a repeta neîntrerupt alfabetul înainte şi d e- a- n da rarele, de la mijloc. în sus, de la mijloc în jos, de la sfert încoace şi dintr-acoace într-acolo, grupând vocalele cu toate consuncle, dublându-le şi îmreindu-le pe acestea, tipărind virgule, patenteze şi diftongi. Ceva cc-i place afară din cale lui IWil e tabla lui Pitagora, care nu prezintă nici un inconvenient şi el ar retipări în sure dc mii de exemplare, cotidian, tabloul verbelor avoir, care 'în traducere bunii înseamnă a nu avea nimic, si etre. adicâ a nu fi deloc, niciodată şi nicidecum: a fi nefiind. Adăogând mersul căilor ferare, traseul autobuzelor şi tramvaielor, cota preturilor şi tarifele, se poate face, pe lângă o literatură bună şi utilă, si o presă zilnică admirabilă. Fără îndoială, ideile Ini Ba7.il au în ele ceva, şi ar trebui experimentate. In definitiv, mutarea lucrurilor din rosturile lor îngheţate aduce o circulaţie nouă si aer. In ce mă priveşte. Coco, sunt adeseori intrigat de năravul uzanţelor si al rutinii, îndatinate într-o monotonie iritantă. N-am înţeles, de pildă, stupiditatea dogarului, care de mii de ani construieşte PUm.lClS'MCA butoaiele din doage, când ar putea să le sfredelească diuu-o bucală. Principiile domnului lî.izil sum dc mnii'.i asr.i: Si scrii făra să gândeşti si, daca sc poate, fără să scrii. J>a dai clin cap, legă [nat în două .sensuri, ca sa dovedeşti câ funcţionează şi, dacă ţi se urăşlc, să ripi dinir-o trâmbiţă de mucava, să baţi toba pe geam, sâ recilczi .şi să numeri până la o mie. 1943 TF.I. DE POVESTF, Ccl-care-vrea şi Ccl-carv-se-lasâ: — Eu vreau sâ trăiesc şi vreau să crăiesc bine. - Numai să pori. Nu-i dc ajuns .să vrei. - Trebuie să pori ■■ Vezi... împrejurările nu lin socoteală de voinţa. K chestie de noroc. — împrejurările, norocul, nimic nu poate să stea împocriva luptătorului. Voi răsturna norocul. Simt o chemare de mare învingător. Uită-le la mine, m-am cultivat. Am uu pumn dc fier, un grumaz de piatră şi locul în mine e irezistibil. Ce-am făcut altceva decât să mă orărăsc? Iau zidul in spinare şl fug cu el, dau cu buturuga, săr cu prăjina, încalec râurile si calc peste numii. Poate ceva să-mi rev.isre? - Secunda! Tc împiedici dc minutarul ceasornicului şi te prăvăleşti. — Asta e înţelepciunea voastră meschină şi teza veche a neputincioşilor. C’u mine începe o lume nouă, alte principii., alte învăLăluri. Afară cu îmelepeiumle si cu bătrânii! Asta pute a clasic si manuscris. -Au măi spusei si alţii, eu aceeaşi încredere în scrân reala lor. Moara speranţelor merge de mii de ani. TUDORAKG HF7J - Am organizat neprevăzutul, până la mine haotic şi atârnat dc ceea ce dumneata numeşti noroc. Norocul e o stupiditate. De! Am dreptul la viată şi pot să-l impun cu şpanga. călcând şi peste viată. - Un dr;pt mai mare decât micul drept al meu? - Desigur, iubitul meu imbecil, care ie resemnezi şi aştepţi. Ce aştepţi? Auie mâna pe topor! Aşa vrei să faci dumneata? ■ Dar cum crezi câ aş face intr-altfel? Voi ieşi l;i drumul mare, voi ataca trecătorii şi, când nu va mai trece nimeni pe drum, voi dărâma conacele, voi lua vitele şi merindele, şi pc cine se opune îl scurtez cu toporul. - Ăsta e jaf şi fărădelege. I: datorie şi drept. Im pot să schimb şi legile şi să refac şi dreptul. Articolul întâi: eu sunt dreptul. Articolul ai doilea: dumneata eşti robul meu. .Articolul al treilea: eu sunr totul şi dumneata nu eşti nimic. ■ Ce vrei, domnule, la urma urmei?... - Vreau să trăiesc. Pai, trăieşti. Ce se naşte, trăieşte. Nu aşj. Eu vreau sâ trăiesc şi în locul dumitalc. Şi daca nu vreau eu? - Arunci iţi poruncesc. Trebuie să vrei. câ re dobor. Primeşte mai bine dc bunăvoie. - N-ai o pâine? - Vreau două. - Ai două pâini. - îmi trebuiesc mai multe, zece. o sută, o mie de pâini, -şi prefer franzela... Îmi trebuie şi pâinea dumirale, dar şi casa, si cămaşa d.imitalc. îmi trebuie calul şi căruţa dumirale. Du ce sâ ai dumneata ceea cc-mi trebuie mie? - Mi-am făcut casa eu. din ostenelile inele. Am răbdat, am muncit, am suferit şi am agonisit. l’l1 RLlC.IS'nC 491 — Pentru mine ai făcut toate acestea. Ieşi, ie rog, din odaia carc pretinzi câ-i a dumitale. Vreau sâ mâ culc. Scoate-mi repede încălţămintea si iesi afara. Ai înţeles? — Vasăzică eşti dc meserie tâlhar. — I i-am spus că-ri sunt stăpân. L)acă-mi place, în onorez familia şi mai mult. — Lu tiu ti-atn cerut nimic. Ai venit peste nune. Sme-reşte-tc, omule, mai bine, şi fii mulţumit cum eşti. Cât crezi c-ai sâ durezi? Azi eşti. mâine nu eşti. Zece ani ai copilărit, zecc ai aruncat sâgeri cu arcul, o să mai ţii treizeci dc ani. Pe urmă începi sa mori, Ce-ai câştigat? — Eu nu mor niciodată. Trăiesc o mie de ani. Ai auzit să ieşi afară? Haide, numaidecât. (Prietenul, pân-attmei blajin şi milostiv, îi arde două palme.) — Cc-ai făcut, ncnuroeiiule? —'] i-am ars două palme. (Ii mai arde încă două.) Şi cu două fac patru, (li arde încă două.) Şi cu două fac şase. .Şi, mai am... -Nu-mi vine sâ cred... Ai înnebunit? Si iar vrei sâ ce repezi? Ajunge!... Iaca, plec... Te rog să ma ierţi... Ţi-am vrur binele şi I-ai refuzat. (Sare pc fereastră.) — Ţi-am spus: fcrcşre-te de secundă, şi tiu m-ai ascultat. 1943 RATATUL Alta data, am apărat, dragă Coco. pe rataţi. Iţi cer .scuze că n-am la îndemâna un cuvânt plugârese, în locul unuia de cărturar. Românul tui se ratează pe brazdă, nici în livadă, ruci în pădure: ratarea nu vmc de la ignoranta, din aerul mare, vmc din miasma închisă a odăii cu cărţi. Ca să iii un ratat, e nevoie 492 I l.TX )R ARGM V./.1 sâ înveţi cam şj să capeţi simţăminte de la alţii, ambiţii mai mari decât ti-c puterea şi visuri lălse pemru mijloacele talc. Un hoţ nu e un ratat. Ispitit de strălucirea, vitrinei carc-i oferă costume şi găteli pcsre mijloacele lui, hoţul sparge şi lc fura: până sâ lîe prins, el a trăit arătos. Ratatul nu poate să fure câ n-are ce: niaria la care râvneşte c imaterială, dar se bucură de o facultate analogă, în ceea ce priveşte semnul algebric, cu hoţia: murdăreşte. Locul la care n-a ajuns cu intelectul, îl ajunge cu organul. Cuvântul ratat trebuia împrumutat de la francezi, experimentai intr-o mişcare imelcctuală vastă şi reperat. Noi suntem la începutul cuvântului. Se ratau oamenii, fără sa se bage dc seamă, după cum, murind de gangrenâ, omul murea pentru că nu mai avea zile. A trebuit medicină, pentru ca el să moară de ceva. Ca să te ratezi, era nevoie de literatură. Ea dă temperatura şi morbul. K o diavol ie. între inteligente de aceeaşi zisă cultură unul a scris cu zi.su] talent şi alţii an voii sâ scrie şi ci, încredinţaţi câ merge uşor. Să fii dinn-un sat cu el, să fi păzit gâştele cu el, să fi umb at cu el încr-o şcoală, să ştii că el era Marinică-si el să scrie! să izbutească! să-şi facâ un nume! sa fie judecai bun! şi tu să nu seni ca el. şi mai bine ca el? De Ia voinţă la putinţa e drum. IJnul poare fără să vrea., acolo unde o mie vor şi nu pot. Au greşit orientarea;' Se schimbă direcţia şi iarăşi n-a mers. J. oare porţile la care bat. rămân închise. Să le sară e rot atât de greu: porţik-s înalte si pentru zbor, dar pentru şchiopăta re? Atunci se aude explozia indignării. Sedimentar în mediocritatea lui, care n-ar fi o mediocritate dacă i-ar lipsi veleitatea, ratatul zace dar zvâcneşte. A învăţat că nu se poare, dar nâ/.uinţa lui tlc-a fi nu cedează si nu s-a resemnat. Din rândul triştilor si al răsculaţilor, dezumanizaţi, ies comparşii zilelor Iară vibraţie şi lumină. I a fac figură acră în PU1! LICISTK :A foaie si îu revistă tinându-se, subalterni, ai isonul după sculele scriitorilor pc şantier, carc stăpânesc iniţiativa. O carte uu c bună, o piesă dc teatru nu c bună. fiindcă au fost scrise dc cineva. Am citit înrr-o publicaţie dc provincie o critică (mă rog!) a unei piese. Ratatul carc o semnează :i fost, pe timpuri, ceva ca un director, uu ele ziar, ele bancă. Ah, câră amărăciune minoră, tărăgănata pc cârc pagini! I'l îşi face oul încet, mult mai lung dec,îl roumd, şi-l dichiseşte câteva luni, şi-l tluce la tipar la o publicaţie îărâ colaboratori. Se ciorovâieste cu vremea, cu trecutul. Succesul spontan vrea să fi fost un elogiu silit. Ratatul nu-şi explica de ce un manuscris poaieavea succes fără aprobarea rataţilor. F.l explica şi criteriul succesului; criticii care I-au recunoscut n-au fost buni români. Trăim înrr-o Românie falsă, fârii sinecure de glorie pentru rataţi. România adevărată o deţine el, ratatul, împorriva mafiei solidare, care înlătură rataţii şi, mai mulr, nici n-a purursă observe că există. Ratatul e şi un demagog imbecil. 1943 NE1 lOl ARAR1: In cărturărie începutul e mai uşor, dacă iui penmi ucenic, ccl puţin pentru constructorul desisiemede educai io. Ca orice început profesional, el esupus regulii gradate. De pildii, casă citeşti o carte, trebuit să înveţi semnele cu care-i scrisă şi porneşti de ia allabct, ajungi la cuvânt, la cuvinte şi, clin ci ti t în citit, dezleg mai mnlre cuvinre adunare în ceea ce sc cheamă frază. Rămâne sa ie ajute râvna, plăcerea si mintea, învaiaiura nu le dâ. Sunt moşteniri venire f.irâ acre si de la sine. I c treaba 4‘M rUDOKAR(,llL./.l nstii sc deosebesc oamenii între ci, cure cori ştiu carre, dar nu o pot folosi a fel. (’ârttu âriă c numai ceva din viata. Ea poate sâ fie şi o meserie dep’itiă, ca la dascăli ori scriitori, clar dc obicei rine dc coate meseriile, liccare din ele având cărturar ia ei; mecanica, lemnăria, ţesătoria... Câteodată mcscriasnl face din meşteşugul lui o săritura si se Jacc cărturar Întreg. I’arcă ţi-am mai pomenit, camarade, cândva, de ace! eurelar elveţian, care şi-a luat bacalaureatul la vârsca de patruzeci de ani şi pe earc l-am lăsal protest']' universitar de geologie, o ştiinţă a pământului dinlăuntru, cu pietrele şi rămăşiţele fierberii şi îngheţării lui. Eu ţi-an'i vorbii de carte - îmi închipui că eşti lucrator sau funcţionar - fără sâ mă gândesc câ ea trebuie să scea înir-o casa şi să (ne citită de o familie. Fiindcă am călătorii pe vremuri şi am arm uitat de nevoile dc acasă; fiindcă ani văzut la străini că fiecare muncitor de atelier sau de biurnu avea rostul leii, bine gospodărie, în ţări mult mai sărace ca rara noasrră binecuvântau! şi la popoare mai sărace ca a] nostru, dar mai harnice (tc rog sa mă ierţi; şi dumneata eşti harnic dar fără rânduiaiă, sau mai bine zis hărnicia nu c a curuiora, ci a celor mai puţini) am scăpat din vedere o seamă de lucruri însemnate şi în programul început am greşit. Dumneata n-ai nevoie numai de carte. Ai atâtea lipsuri de dinaintea cărţii, încâr trebuie să nc gândim si la eJe, dacă na mai ales la ele. Cum să-ţi dea cartea însufleţirea, pe care n-o ai, seriozitatea in frământările vieţii, care, de! iarăşi îti cam lipseşte, şi simţul de răspundere. l.i bine, asta nu mai ştim de uncie începe, începe cam de departe de toi. .Să încep cm de la patruzeci de ani e pica târziu; de la douăzeci te-ai şi trecut; de mic. dc copil? Dar taicâ-sn, al copilului, începe între douăzeci si patruzeci... De unde să pornim ca să nu dăm iarăşi greş? - Mi se pare câ trebuie schimbată si întrebarea: nu de unde începem ci cu ce. 1943 i’l.Hl.lOS'l l( :.\ CARTEA MICĂ Nf-ai sâ tc socoti vexat sâ răsfoim nişte pagini scrise cam acum vreo sută cincizeci de ani de un oarecare marc scriiror obscur, Paul-Loui.s Couricr, podgoreau din comuna Veret7. (Indre-et-Loirc), plugar, elenist, latinist, si care a scris si foarte puţin şi foarte scuit. Când autorii ne ameninţă crescendo cu volume dc sute şi mii de pagini, căutând parcă să câştige prin suprafaţă ceea ce nu pot obţine în secţiune. pilda substanţiaruiui „viT pamfletar, cum l-a numit cu dispreţ un procuror, într-un proces dc presă, c demnă clc considerat. Pamfletar „însemnează înrodcauna un om carc spune adevărul şi e ascultat". Când domnul de Broe te-e ccle mai multe ori sau îtuodeauna, trăncăneala ta displace, dar asa cşri ru, zici: ,,1'ti spui adevărul'1. Adevărul tău c cc afli. Asa ieşim pomenii şi îţi albeşte mustaţa, credincios llerozieî tale, din tinereţe. Trezeşte-te, mă! N-ai cel puţin duh şi dar de povestitor. Spui şi râzi şi nu mai rade nimeni. N-ai obosit sa fii observator fără însărcinare, detectiv fără leala, spiritual fără lipici? NTu tc-apucă, aşa, un (el dc scârbă de sirieti: că ţi-ai pierdut viaţa in anecdote searbăde şi confidenţe proaste, pe care nimeni nu ie ascultă? „O să vă mai spin una*', zici tu, şi râzi cil hohot când nici îl-ai început. Si după ce ţi s-a isprăvit „tini", nici riu s-a băgat de seamă că ai li spus ceva şi, că s-ar li şi isprăvit. Nu te stinghereşte câ vorbeşti ca un caraghios, unul scobi ndu-se-n unghii, altul citindu-şi ziarul, ca să te descurajezi şi sâ pleci şi să scape de tine. Vorba ăluia, fi.i-i clai înainte. Oamenii te ocolesc, n-ai observat. Tot găseşti la masa din cal'enca pc unul, pe carc să-l posoniorăsti, ori îl opreşti pe stradă, îl prinzi dc nasture si-i spui o jumătate tle ceas. — Iar vine doctorul, îşi dau cu coatele, prietenii rai, care se scoală de la masa restaurantului hică de la supa si pleacă. Ne pisează dc şase ani cu ăl de-a mâncat o palmă în gara Fanciu. l'DOR ARUHFXl Doctorul, cum îi zic băieţii, pentru ca c inginer, stă uneori la mas.) gorila singur. A lugit coală lumea la ivirea ra şi îţi trebuie partener. Chemi chelnerul şi-i spui, şi-l spui... Nici chelnerii nu mai vin când baţi cu inelul in marmura mesei, iritai câşi picolii fug de line. Şi clacă nu mai vine nici unul, te duci iu beciul de faianţă şi-i spui babei cu pămătuJul, care (e ascultă cu mâtura-m mană. Şi râzi cu ca, in mijlocul unei încăperi cu zece borcane la rând şi robinete. Ai găsii o admiratoare. 1943 ELOGIUL PROSTULUI MIC A fi pro.Lt nu e aşa cie rău pe cât vrea sâ hoLărască insulta. Nimeni uu e prea prost nici prea inteligent, contrariile de cefe mai multe ori se însoresc. Esri prosi ori inteligent întodeauna, numai până la un punct, şi mulţi prosti par inteligenţi, şi poare că şi mai mulţi inteligenţi sunr nişLC proşti. Capacitatea de 3 li proşti, a unor învăţaţi, presupuşi inteligenţi, dc vreme ce au răsturnat dificultăţile unei lungi corvezi ele studii, legate de examene si doctorate, c uneori cutremurătoare, şi preferi comerţului cn ei pricrenia pisicii. Prostul adevărat seamănă cn pietrele, eu pomii şi cu pământul, are cinsrea şi naivitatea materiilor prime, mutate din linia destinului, de fabrică si maşină. E cuminte, cugeta şi mi se pripeşte, dobândind de la rânduială un echivalent eu inteligenţii. Intre proştii nevătămaţi de învăţul la carte, re suni: liniştit şi sigur, ca într-o cireada albă la păşune. Prostului eulrivat ii dispare hmnecul de care se bucură prostul pur. C e bună e strângerea mâinilor în palmele podite ale prostului pur si pâinea pe care o frământă sudoarea lui! Săracii cu duhul :iu întemeiat s-coala lui Iislis. J’lUil.lC.'JS'I K :A De câte ori nu re Investi de buturuga şi dc pâslă prostului cu carte, pc unde nici nu te-ai gândit! In solemnitatea unei frumoase situaţii, descoperi pc omul găunos ca un butete. Se umple cu apa /.acută şi storcându-1 puţin, se usucă. A băut biblioteci si cursuri de câte douăzeci şi patru de volume a cinci ocale bucata, si din prostia curată s-a putui alege o râm pire grandilocventă. Nu-l poţi lucra pc acesţ mirific imbecil cu nici o sculă, măcar ca pe galalir, măcar ca pe mucava. Strungul, pila, şmirglielul, foarfecul, cleiul, nu se prind dc lustrul lui. N-are însufleţire, n-are emoţie, uu sc clari na, nu se îndoieşte. Te întrebi: ce-arc sa Iacă Dumnezeu cu el, la ultima judecata, când se disiribuiesc rolurile de jucat în Eterni taler Ce Paradis îl aşteaptă? Cc-o să înceapă el, undeva, pe acolo, nu stil unde, primit în sânul lui Abraham ca un păduebe dc subsuoară.' La ecreuiile „Cu pace Domnului să nc rugăm", Sfinţii Părinţi care le-an scris, obişnuiţi cn slâuta prostie a candoarei, limpede ca un crin, delicată ca o columbă, parfumaţi ca rămâia şi mirul, n-au prevăzut vremurile tiparului rotativ si al opurilor masive. Intr-altfel, ei ar fi adaos cel purin la ..Tatăl nostru carele eşti în ceruri" o ultimă rugăciune: Izbăvcştc-nc, Doamne, de Prostul Perfecţionai, dc Dobitocul Solemn, de Doctorul in litere .şi lilosofieşi de Domnul Cultural’’. 1943 LITERATURA -ŞI PROSTIMEA Aflu, dragă Coci), tlintr-o notiţa de ziar, că o servitoare a lost prinsă furând din biblioteca stăpânului cărţile unor doi poeţi ca sa le citească „înrr-asciins”. I )isoretia mă opresLC sa-i numesc pe amândoi, si reţin un singur citat, pe Ion Karbu, poetul Jocului iccniid. Ceea ce a mirat, cu drept cuvânt 500 Tl.U.7OR ARGHRXI oarecum. pe autorul notiţei la care mă refer c calitatea, sau mai bine-zis categoria poeţilor preferaţi de servitoare, obişnuit;! în meseria ei cu alt soi ele poezii, dc specialitaiea revistelor cu orientări mai spre Ciştnigiu. Luată de scurt, afirma notiţa, si „întrebată ce a înţeles din această poe/.ie, a dat un răspuns uimitor, care dovedea că i-a simţit pulsul ci cel mai adânc". (Am reprodus iestul, dragă Coco.) E de presupus, date fiind preferinţele servitoarei, câ Revista Scriitoarelor nu-i lipsea stăpânului din raftul cu carii. Uimirea nu prea surprinde. Boieria intelectuală e convinsă că publicul e mai prost ca ca si ca ţăranii de pildă, obârşia servitoarei, merită numai literatură fabricară pentru ci la Bucureşti, de călre culturali, dar fata dc care norodul, poel mai vechi şi mai talentat, păstrează pretutindeni semnificative re/erve. Poţi fără greutate sâ găseşti cititori de asemenea literatură fabricată înlre aşa-mimiţii intelectuali: în lumea zisi de jos, mai puţin. Nu m-a viu felicitat şi pe mine, odată, un mare personaj pe cart: nu puteam să-l corectez fără să-l jignesc, penrru Patima rosic.x lui iVlihail Sorbul? O să-ţi amintesc o împrejurare, pe care ţi-atn mai povestit-o, petrecută în Argeş, acum vreo treizeci de ani, la un conac dc moşie, uncie se strânseseră mai mulţi proprietari şi berbanţi intelectuali din provincie, ca să petreacă. Venise vorba de te-i lipseşte ţăranului. Ce putea să-i lipsească ţăranului; Ce putea să-i lipsească dt.câ nu teatrul pentru săteni şi poezie şi proză pentru săteni, adică literatura cu pentru? Se mai citeau de către învitriitori scriitori de-alde Ion Ciocârlan, Dragoslav si alţi mici semănăiorişti, însărcinaţi de pravila lor să deştepte pe prostul de ţăran, descoperit după două mii de am de existentă. Lucrul nu părea mai puţin groresc ca sfaturile ştiinţifice date acum câţiva ani dc higienişri, la radio, despre cum trebuie făcută mămăliga, purtată căciula şi îmbrăcat cojocul. Mi-am permis să srnpefiez distinsa societare de domni ;i cucoane cu afirmarea câ ţăranului îi displace să fie dăscălit «.i PUBLICISTICĂ SOI literatura semănăroristă. Ştiam ce ştiam intr-altă privinţa, clin lungile şederi de vorbă, la ieşirea în anmrg, din dopoinită, a cucuvaia i, cu ţăranii împrejurul bisericii din EE'trşcşti. Ei dăduseră doară iiiiiire ei pe Dobi'cs'cu-Arge.ş, un eminent cărturar, î'n itari, şi poare că un om genial, dacă nu se pierdea la tietimp. Adunarea, 1111 atât pentru verificare cât pentru a tiu peste nas, a trimis trasurile după câţiva ţărani din vreo patru sate mai apropia re şi i-a adus, era duminică, din horă la conac. Sătenii au venit, niţel aleşi pentru oarecare paralelism, din eei înstăriţi, au fosr încadraţi de feciori si de domnişoare elegante, cinstiri si aşezaţi pe scaune si cam scârbiţi de dulceaţa de chitrâ. Un domn judecător a cirito nuvelă. Domnul prefect a citit cu dicţiune o povesiire, nn profesor de limba latină din l’iresri a citit câteva poezii cu foaie verde, decolorară la Bucureşti. 'Trecuseră vreo trei sferturi de ceas, si sătenii, aţipind treptat, dormeau, parcă ar fi (ost iniclcşi cu mine. Societatea începea sase supere, iritată clc insensibilitatea boilor de ţarani faţă de lucrurile care-i priveau deosebit. O cucoană a zis,./Vinii Dieuf" Proprietarul conacului cu invitaţi avea o bibliotecă aleasă şi era singurul meu partizan. 1,-am rugat să-mi dea l.cs Fieitn du Adu!.. Surpriza iată de scelerata intenţie de-a citi din Charles Baudelaire a provocat im ţipăt, care a trezit auditoriul dintr-un soinu în fotoliile elastice, delicios. - Uite, ucicâ eu o sâ va cilcse altceva! le-am spus. Am ales poemul Lti (lhc&, .să căntc o dată pc zi. şi de doamna Nastasia... Azi, trebuie să-i răspund unui cititor care m-a întrebat, nici mai mult nici mai purin, ce-1 învăţ să facă. Are un capital de o sută de mii de lei şi vrea sâ sc apuce de ceva, dc teamă să nu-l mănânce. Ani adunat consiliul de iamilie, mi-am consultat noţiunile şi autorii si am tras concluzia câ cititorul trebuie neapărat şi fără întârziere să instaleze o fabrică clc... sifoane. In scurtă vreme, sura lui ele mii sc face milion. E lubrica ideală. Vinzi metrul cub de apă, de douăzeci şi cinci lei, cu o sura douăzeci de mii (o mie dc lini a doisprezece lei litrul) distribuit în oraş cu caruţa. Desigur câ apa n-arc sâ iasă din sticlă nici pc sfert, pentru că vei avea inteligenţa să nu adaugi nimic: zero cheltuială. Ca să iasă la apăsare o treime ele sifon, te-ai ostenit să umpli apa-n sticlă cu pompa de bicicletă. Clientul îţi restituie sifonul plătit intact, lei sifonul în căruţă şi-l aduci clientului îudârăL, vănzându-i aceeaşi apă carc nu iese clin sticlă, dc mai multe ori, de zece ori. până te refuză. înU'-o funii ai încasat de zece ori mai mult decât socoteai la început: 1.200.000 (adică un milion două sute mii de lei) cumpăraţi de la cişmea cu douăzeci şi cinci de lei. Sifonul e .singura marfă privilegiată, nesupusă nici unei obligaţii, nici unui control, şi cu care pori în toată libertatea sâ re joci de-a labrici şi de-a clientela, ca un zeflemist. Când clientul tc întreabă pe dumneata, „fabricaiiC de sifoane, garantat de o autori/arie oficiala, cât o sa dureze .scamatoria, ai dreptul să te superi, să înjuri si, dacă binevoieşn, să-ţi iei clientul la palme. Aş sfătui pe oricare cititor să-şi instaleze o fabrică de sifoane, măcar pentru plăcerea artistică, interzisa în alte profesii neliterare, dea-ii tortura contimporanii. 1943 l'UDORARGHJ-;/.l CUCUVAIA Dc cc lc huleşte omul, fluture tle noapte? Pentru câ mi-l măguleşti? Pentru că nu-i cânţi în lumina zilei de aur, ca să tc asculte, sa te vadă, să tc-mpustc şi .să te mănânce? Tu nu-i mângâi nici auzul, nici stomacul. Către scară, când se stinge soarele şi încolţesc în vecia cerurilor, pc cârc se străduieşte să le priceapă, enigmaticele stele, tu le arăţi pc neaşteptate, scurtându-ţi drumul dintre două turle, cu zborul rău moale, pitit între undele de umbră — şi-l sperii. Ce păcate-i întunecă omului corşrnnra, de se teme clc tine ca dc un semn prevestitor de rele? lai te-am găsit mtodeauna în vârful crucii şi pe clopotniţele cele mai înalte. Omul 1c duşmăneşte şi pentru că nu primeşti nici o potrivire cu ci, maică sihasţră, ascunsă în zidurile vechi, prietenă eu suifia si strigoiul, şi strânsă într-o lume a ta, între bufniţe şi liliecii cu aripile de piele. El crede, omul, că-l vrăjeşti a moarte, pe când tu numai îl dispreţuieşti. In biserica uriaşă a ,Sfanţului Niculaie, din ostrovul mănăstirii, noaptea, la utrenii, tu te mutai dc pc catapeteasma pe policandru şi, în zgoniOLui dc plocare al metaniilor cu genunchii, se simţea fâlfâitul de catifea al aripilor tale mute. Călugării se adunaseră penttn moarte: în bolniţa de subt biserică erau rânduite miile dc hârci cti aceeaşi uitătură şi, totuşi, schivnicii, arhimandriţii, duhovnicii, ca şi diaconi: tineri, cu pasul de fecioară, se înfricoşau în sirăni de prezenţa intre ei a solului destinelor încheiate. Tti eşti, frumoasă cucuvaie, vestitorul acesLui sfârşit! tu, liniştită zbuiătoare din amurg şi din miez clc noapte! I u porţi o vinovăţie prostească. Poate câ de n-ai fi tu, sâ spui sorţilor că zilele lui trebuiesc isprăvite, hulitorul tău nici n-ar mai muri. Când nu te-am auzit ţipând pc creştetul sălaşului meu, uimiră si ru de furi.sarea lucrurilor unele după altele, în irizam întunecime care învăluie somnul, sunt îngrijorat. Unde-i cucuvaia care zboară împrejurul sufletului meu, de o viată, iu fiecare noapte de veghe? Ai călătorit. l’l'lîl ICINTICA Dacă te-ar fi văzut omul de aproape. cum ro-am văzut cu dc două ori, et te-ar fi iubit ca pc o floare dc dalie cenuşie, căzută veştedă din tulpină, l e-am găsit, odată, moartă pe un altar dinu-un schit al lui Vodă | epes. Adornnseşi dc curând pe lespedea uncie se săvârşeau odinioară slujbele liturghiei. Am suflat în fulgii tăi şi ţi-am trimis duh peste pleoape, dai' nu te-ai mai purut deştepta. „Sărmana cucuvaică, a murit şi ea!”’ re prohodea hevroma monahia, care m-a însorit. Altă dată, apucară de răul de sus, ai amerir in crepuscul şi, şovăind prin văzduhul de aproape, mi-ai dar un ocol aplecat şi mi-ai căzut în mâinile întinse să re aştepte. Te-am păstrat ca pe un mort al nostru, culcată pc masa vişinului prin care trccuseşi. l'u vorbiseşi, poate, că în casa ceea albă, de peste drum de alte turle, cu două sfârcuri de riglă, srau prietenii neamului rău de fluturi cu pene. Căci în toata noaptea, pc bârnele din dreptul luceafărului înflorir, gândesc maicile cu comanacul lat, la rând, şi se una in cer, şi se unit [teste pământ. 1943 VIAŢA ŞI MUNCA Parcă tineretul, dc o vreme încoace, de vreo douăzeci de ani încoace, ar li renunţat la un ideal de stăpânire, dorindu-se stăpânit si aliniat. In locul luptei duble cu epoca şi cu sineşi. cu epoca pentru a o supune individuali rării proprii si, cu sine, pentru a sc potrivi asaltul cu obiectivul, o întreaga generaţie, care cuprinde normai vârstele dc la douăzeci dc ani la patruzeci, adoptase ascultarea, o ascultare oarbă: absorbirea individului si pierderea lui într-o disciplină care fiind parţial conspirativă nu era mai puţin sever comandară. Am văzut inteligenţe caracteristice devotate benevol unor inteligenţe mai slabe, unor prav iii ad-hoe, cu 116 l'U DOR ARG1 IL'.Zl jurământ, şi n-am înţeles ce poate împinge, dacă nu oboseala clc a gândi, frica dc a judeca, ele critică şi dc iniţiativă răspunzătoare, la topirea mir-o orga ni raţie sfinţită prin consimtimânt. Să-ţi placă mai mult robia dccâl libertatea co concesie făcută lipsei de încredere în puterile ialc şi un funcţionari?™ moral dc perpetuă subalrernare. Lumea, nuli mai puţin intclecmalizară, a muncii manuale, şi-a concretizat spitirul colectiv într-un ideal mai practic, aplicai la vin ţa imediată, depăşind relativ disciplina morală cu o preocupare personală. Intelectualii doresc mimai o desfiinţare ascciică, rămânând pe drumul acestui ideal: stilul c însuşi un ideal, indiferent de un scop, care în teoria renunţării trebuie să aparţic unui şef sau unui consiliu de şefi. Muncitorul doreşte să nu mai muncească: mai mult scop decât lepădare dc sine. Cel care se înşeală mai rare e cel din urmă şi trebuie să se înşele dc vreme ce intră într-o acţiune care nu-i a lui, pentru o ţintă care-i a lui. Materialitatea n-arc nobleţă. Unul îşi dă viata pentru frumuseţea acestei dăruiri: celălalrşi-o riscă pentru ore de muncă şi salariu. Nebuni pentru Iiristos şi stilaşi ai lui Pilat, care şi-au împărţit vesmintele celui răstignit. Manualii au credinţa că au slujit o burghezie şi că nit sc slujesc pc dânşii nicidecum si făcând abstracţie că trăiesc un schimb, munca şi mijloacele de existenţă, li se pare ca trebuie să se revolte şi socotesc că într-un alt regim schimbul încetează, ei luând şi nedând nimic. E însă o deosebire dc canricarc de viaţă a manualului laţâ de intelectual: iluzia faţă de abnegare. Manualul intră în ceată crezând că poate stăpâni şi se robeşte, iar celălalt doreşte robia lisându-se înşelat de jocul din planul întâi, h o analogie cu mântuirea creştină: mireanul arc doctrina dar, până la împlinirea ei problematică, ospătează si bea, pe când călugărul îşi 'începe viata viitoare imediat. încă din viata dc-acum, Dacă-1 întrebi unde stă. el răspunde că şi-a trimis bagajele sufleteşti înainte cu propriul lui dric şi că se tine după propriile-i oseminte PUBLICISTICA prin meleagurile cclcsic. Intre douăzeci şi patruzeci de ani carul a şi inirac de mult în lâgaşcie vieţii ce va veni. Concepţia e superioara şi actul e de voinţa, nu dc trebuinţă. Delimitarea dincre manualul si incclcctnali.il de aici c convenţională si a re în vedere grosul: în realităţile trăite c un împrumut continuu între cele două clase: drumurile mari .sunt două toate. Dar nimeni nu scapă dc condiţiile legii de fier, oricare ar fl regimul visat; din ce îlt ce mai aspru: schimbul dintre muncă si paille. Reveriile cate vor să răstoarne formula mim, escrocate (le nevinovata speranţă. 1943 VISUL ZADARNIC Cine dintre oamenii care urmăresc pe lângă o viaţă de toate zilele, mai bună pentru sine, o viaţă mai dreaptă a toată lumea şi un filigran de spiritualitate în maculatura ci, nu a visat o înfrăţire egalizatoare? Cine uu a visat o lume, o altă lume? L'nii au şi elaborat-o Lelmieeşteşi au ere/au că poi să îngheţe viaţa într-o teoremă etern legală şi să imobilizeze frământarea într-un calâp. La fiecare cincizeci clc ani s-a prezentai câte lin alt model cu aere de durară. Ce poate fi mai efemer? Intr-o natură organizata în dezordine, şi conservându-se numai esenţial, cu dispreţul de individ şi tot ce încropeşte la suprafaţă pentru ascunderea potecilor inferioare, omul e vexai de neregulile ei si trăind aspectele crede câ dacâ le schimbă perspectiva corectează legea neînţeleasă. Kl vrea ordinea, pe care natura o ironizează, l'ărâ sâ polemizeze cu el. lăsândtl-1 să se descompuie, pe măsura ce s-a organizat. Căci baia de aburi, ustensilele de porţelan, apa la etaj si automobilul illl schimbă dalele vieţii, hlosofia trece pe lângă ele, stunta face TIJDOR ARCHEZ1 numără roar? şi amândouă nu por să adauge- decât alte aparenţe şi aspecte la spectacolul cotidian, parcurs între soare şi Iun;'. Omul moare în toată civilizaţia „ca un câine" după ce a patut să-şi închipuie tâ trăieşte ca un arhanghel. Natura e un matematician cu formulele intacte şi reeditarea continua a Inimoaselor tablouri, spaţiul, lumea şi omul are însemnătatea provizorie şi instantanee a cifrelor şi fracţiilor infinite, scrise cu tibişir şi şterse pe tablă, pe măsură cc au fosr schiţate. I )e aici şi împoirivirea disperării omului, care şi-a descoperit, in splendoarea vastului balamuc de aspecte, un Dumnezeu ca să-l roage să le schimbe pentru el, pentru fiecare în parte. întâia nedreptate vine de la natură, care te face netrebnic, te ptinc-n viaţă prost sau inteligent, imbecil sau genial, bolnav, slut ori sănătos. Că sc naşte un cocoşat în loc de un ilăcău vertical, naturii îi este egal. Mila e-a omului nu-i a ei. Revoltele noastre ne mângâie pe noi, nu o ating pe ea. Omul e-o scânteie care se stinge de cum s-a iscat: foc absurd al secundei. Dacă am avea un vrăjmaş, l-am înfrunta: avem un indiferent. El nu-ri face măcar onoarea sâ te batjocorească. Nici iui te zăreşte, nici n-are ochi. între aparenţe, omul îşi alege adversarii dintre oameni şi întâiul lucru ce-l supără e inegalitatea materială, Inegalitatea de valoare îl supără mai târziu, când a învăţat să o deducă: atunci o tăgăduieşte şi râde ca să nu plângă. lată o eliiă înlr-uii vârtej de vieţi mediocre. Ţi se parc că s-a lăcut singură. S-a făcut fără să ştie, prin regula naturii. Vei lupta să o dobori şi istoria notează o nouă revoluţie, însoriră de noi asasinate, de noi distrugeri de bunuri: asta seva învăţa la scoală, cu dara anului ţi a lunii, si de a.sta, copile, trebuie să dai răspuns la examen unui profesor dc aspecte, care nu ştie mai nuilt. Şi elita se întocmeşte iarăşi, nedreptatea sc continuă, inegalitatea e eternă. O altă aristocratic si atâta tot: de sânge, de parvenitism, de intelectualitate, de politică, de tarabă. Raportul dintre gloata şi elită rămâne constant. Omul trebuie PUBLICISTICA să-şi caute alt opium ca sa sc îmbete. I )eocamdata, otrăvurile cele mai dulci sunr rot cele vechi, carcca, pensula, vioara şi contemplarea vastă fără scop. 19-13 ACUL DE CRAVATA Nevoit să 1111 scrie alb pencrti că e alb, negru pentru că c negru şi violer pentru câ-î violet, condeiul scivesre de hac tocii cuierului invalid şi ziaristul sc poare socoti, între marii mutilări, un semen, carc mai trăieşte cu capul rccczac. Vlana merge şi gândul e la spital. în legislaţia chinezească nurii asasini sunt îngropaţi de vii până la piept si lăsaţi sa putrezească in picioare. Un rafinament european a fncivci.tr pedeapsa galbenului asiatic: scriirori.il e îngropat cu captl-n jos până la şolduri. C le mai lace domnul coleg? — Uice-I, dă din picioare în aer. — Nici n-aş fi bănuit că era ei. — Dacă nn t se vede (aţa, lace şi cl in groapa lui .singura figură cu putinţă. Pentru biletul de identitate colegul s-a dus la fotograi şi maestrul trepiedului, chirindu-1 cu aparatul din dreapta şi stânga, l-a întrebat: Cum doriri? in perspectivă, din profil sau rrei sferturi? — Fâ- mi-le pe câreşircle ca poace să am nevoie la serviciul an tropo metric. — Ari comis ceva? — Desigur, multe. Sunr de meserie .scniLor şi /.iarisc, calitate perpetuu osândiră. Suni răspunzător de tor ce .se l.iee rau. Ai au/ir de borfaşi, de spălători, de hon de buzunare, de tâlhari? Eli .sunr roate astea la un loc. n;uoR u<;u /. Dc cc mi v-aţi ales o meserie mai liniştiri? a întrebat pc domnul coleg fotograful. - Naiba ştie cc o să vie? Mai bine ins făceam om politic fără opinie şi şef de partid fără concordantă cu vremea. Mu scrii., nu gândeşti, trăieşti rentier surâzător si laşi să se rezolve împrejurările, nein fluenţa te de intervenţia matale. Şi du pa cc toate necazurile au trecut, ceri puterea, fiindcă ai stai cuminte, Cil steagul înfăşurat în pod, faci tărăboi, viteaz intacl, nerămt nici de o seri nritură căpătată în ascensor, şi tragi la răspundere pc roţi câţi au scăpat din pârjol. - Ani mai făcut o fotografic unei persoane, care seamănă lcir cu dumneavoastră, a observat fotograful, pe când îi comanda domnului coleg să sc uite la mâna lui cu degetele încârligate şi să surrklă. E obligatoriu să zâmbiţi, adaose fotograful. Dacă nu zâmbiţi, mi vă pol livra o fotografie care circulă. - L-ai fotografiat pe băiatul meu! Ii trebuia şi lui uu bilet de identitate. - Fireşte că-l preparaţi pentru aceeaşi carieră, spuse maestrul de clişee, măgulitor, ca si cum cariera tatălui, domnul coleg, fusese strălucită. - Să-l păzească Dumnezeu, domnule Globus! li tai degetele pc prag, cu satârul, când l-oi prinde eu ele mânjite de cerneală. Un singur idiot a fost în tot neamul meu de oameni cumsecade: clicimii dumirale. Să nu mai văd în casa ii:i\i cărţi, condeie, caiete, hârtie, că le dau foc. - Vreţi să ne lipsiţi de?... (Fotograful se pornea pe o tiradă culturală.) -Tacă-ti gura, nenorocitulc, i-a răspuns clientul. S-a prins de dumneata ceva din ce-ai citit? Ai îndrăznit cel puţin să citeşti vreodată ceva? Te fac; că citeşti şi dacă cireşii în pat motăincl, câte o pagină, nu se lipeşte de dumneata nimic, numai ocini ti se lipcsc. Clişeul colegului fiind gata, clientul s-a uitat la negativi;: dreptul luminii: l’UKUCkSTIC î21 - Nu-mi place. - Şi lotuşi e cel mai scump obiectiv din lume. răspunde fotograful jignit. - Nu-i vorba dc asta. Rade toacâ figura şi lil-tni-o numai până la cravată. K cor ce interesează, gulerul şi acul de cravata. 1943 SOBOLII PIF.TREI .Mi-adtic aminte senzaţia provocată in toată lumea la deschiderea tunelului Simplon. In Elveţia si Italia, pc măsură ce se apropiau din două sensuri opuse burghiile electrice, carc rodeau masivul Alpilor pc dedesubt, publicul se întreba dacă galeriile pomkc în acelaşi timp şi scobite cu migală ani de zile sc vor putea întâlni. Dacă pe noapte şi pe viscol căruia rătăceşte dc multe ori, învârtindu-sc în loc, ce se poale întâmpla în adâncul pământului, cu mii de metri dc vârfuri dc munţi deasupra? sc întrebau oamenii din două ţări alărurate. Bâjbâind în granit, sculele, inginerii şi lucrătorii s-ar fi putut, poate, amăgi, fără să mai iasă niciodată din giganticul labirint dc cavouri. în ziua hotărâtă drumul subteran al Italiei mai era despărţit de celălalt al Elveţiei prinrr-un părete subrire. Din ambele părţi s-a ciocănit şi s-a răspuns şi, prin gaura ultimei prăvăliri de piairă, inginerii şi-au strâns mâinile frăţeşte. Galeriile au corespuns si primele vagonetc cu materiale au trecut... dincolo. Cinematograful a pove.SLÎl după aceea dificultăţile penibile ale uriaşului curaj de explorare. Lipsa de aer, torenLclc de apă. canalizările, paralele cu tunelul pentru circulatva unuia şi derivaţia celorlalte, cazna enorm dc stăruitoare si dureroasă, J UL)OR ARCHF.X1 pumni duccrea l:i capăt a. unei întreprinderi firâ .sfârşii. Sculclc at în de ele o taină drisrasă: ri o o locul cel mai puţin cti încăperea tea mai multă. Nu-ţi vine să crezi, tată. Câte un srup e Iiol şi Lâlliar. Vezi stupii ăsna goi? Câteva muşte se mai târăsc din Ioc în loc I'UDOR AKGf IUZ! buimace, în câte uu cimitir dc mii de ale lor, moarte la fund. Cămările li'S pustine, bucatele- le-au lost luate şi grămădite în buduroiul dc colo, cel mai marc, cu norodul tel mai des si mai îndestulai. I’aca nu m-aş tenie de Domnul, i-aş da stupului aceluia loc, sâ artlii de viu în flacăra cerei topite. IV lui niei 'încă nu le-am prins cu asemenea năravuri. Tot ce mi se pare că am dovedit Ia ele e ca sc bat uneori, câte două muşuroaie, unul cu altul, dar nu penrru jaf. Naiba mai ştie de ce. Mi se paie că din mândrie: sa nu se spuic eă un muşuroi e mai puţin \iteay, ea muşuroiul de lângă el. Iată de ce Ittmicik: sum ale mele, si vreau să păşeşti cu mare băgare de seamă, ca nu cumva, 1;. scăpătat, când se aduna cu mărcile lor, se tulea pe astermuuri curate, să lipsească vreuna. Noi uu putem face nici atîiL: o lumieă. 1943 LUCRATORUL CELULA SOCI Al A Intr-o serie de articole publicare într-o revistă profesională şi care încercau să filtreze câteva idei de educaţie la mamrirare, venise vorbi ea îndemnurile lăsate toate în voia lor se dovedesc, pentru perlecţionarea omului nărăvit, de prisos si că trebuie luară roară chestiunea ridicării maselor industriale de la început. Sfaturile sc adresau lucrătorilor din ateliere si fabrici, şi tit pentru tă ei ar constitui singura categorie care ar avea nevoie de ele, cu rotul dimpotrivă; lucratorii asa-numiti, prin restrângerea sensului unui cuvânt, în care intra toată lumea activa, suni o categorie socialmente omogenă si as adăuga, în paranteză, simpatică. I’rcLcxtu îndemnurilor era un lucrător tipograf. Asistasem de curând la o controversă de raporturi A unei delegaţii de lucratori tipografi cu conducerea unui atelier, încurcaţi [’UlîIJa-NTIC.' îiuoun conflict de miintâ absurd, şi văzusem cil dc puţin pregătiţi erau în majoritatea lor deputaţii atelierului pentru priceperea (actorilor carc jucau în problemă. I*t? când unii din ci s-au prezentai ca nişie domni cu politeţe aleasă, clar văzători, instruiri şi bine îmbrăcaţi (îmi plâcca sa le vad câmaşa ca fulgul, cravata hnâ, costumul Irurnos. obrazul proaspăt ras), ceilalţi, chiar mai bine plătiri dccât camarazii lor. lisau in loaie privinţele de dorit si sc înfăţişau ca nişte salaori. Ei aveau concepţia euremă câ munca si capitalul trebuie sa fie tara excepţie antagoniste cu orice prcl si din principiu. Trecând mai târziu prin lata unui local dc petrecere cu hău ni ivi am g.isir pc oamenii cei mai puţin îngrijiţi răsturnări demonstrativ pe scaunele unei mese exageratele îmbelşugata şi m-am gândit la femeile şi copiii de acasă. Unii mâ interesasem - încasau săptămână! ici opt mii cinci sute (treizeci şi patru mu lei pe Iun â) şi lunea cereau la casă o .sură de lei asupra sâmbetei viitoare. Inlr-alte meserii cu mult mai puţin intelectuale si cerând o numea (ară aceeaşi valoare, am văzut pe un şantier lucrătorii plătiţi cti două mii cinci sute de lei pe zi, încasând sâmbăta câte cincisprezece mii lei si trecând prin fara ghiseuiui cu picioarele goale. Cum gospodăreau ei o leafa, pe carc ar dori si o ii bă mulţi ingineri şi care dispărea în treizeci şi sase de ore: Mică prohlemi. daci vrei, dar îoarte importanta problemă dc educaţie. Are dreptul un om cu greutăţi să facă abstracţie de familie, să se dezintereseze de ai lui? Răspunderea lui priveşte roaiâ colccrivirarea şi nu-i o simplă chestie particulară, ca o partidă de şah. Drept răspuns la asemenea preocupări am primit o scrisoare tic la un tipograf cititor, scrisoare inteligentă, pl.kur gândită si de uu agreabil cursiv — până la un punct: până acolo, de unde ar trebui sa pornească un început, hun pentru rori, dar fiind ca în prezenta sutelor si miilor dc începuturi necesare. gândul şi bunăvoinţa cad in descurajare. Corespondentul meu pune chestiunea exclusiv pe si.il, pe acesrstar. care în toate lonnele de pana azi, august 194'), n-a fWDOK ARC,HliZl putut sii creeze o lume cu singurele Un mijloacc. Statul dă seva. şi căldura, nu poare .să facă şi sămânţa. Punctul. dc vedere ai nedumeririlor fără teză c individul. Lui îi e lesne să-şi fie şi dascăl şi discipol, aliaţi înrr-o voinţă. Starul stăpân peste toate nu poale să fie decât rigid şi generalizator, reducând individualitatea la tip, ca nasturii şi cn lamele dc r;.s. .Mai spune scrisoarea că ne trebuie „o altă morală'1, recunoscând logic câ, şi individual şi colectiv, morala c inexistentă. Oriunde ar fi găsit acest adevăr semnatarul scrisorii, adevărul este că ne trebuie alt moral personal mai mult deeât o morală colectivă - şi asta se capătă prin strădania de a ne desluşi fiecare pe scama lui, cu ajutorul lecturii, al comparaţiei, al exemplului şi al reflexiunii. Căci problema problemelor e alra şi începutul se găseşte în ca. Numai utilizarea materialelor pe care le avem ia îndemână se poate acorda cu noi. A visa alte materiale, date de alţii sari importate, e a reedita sterilitatea nenumăratelor erori de până azi, Iară să ne pmem sţ.isi o lormulâ proprie. IZ cazul industriei sănătoase, care porneşte de la economiile proprii şi de la o magazie, primul atelier al marelui industriaş viitor. cazul arâfor savanţi si artişti, ca Bemard Paiissy, ieşiţi din muncitorime. Vezi cazul Ford, ve/.i cazul curelarului profesor de universitate, vezi cazul giiivaicrgiului romancier, Jcan Lombard, vezi cazul f’anait Isrrari, lucrător tipograf şi scriitor în două limbi ere., etc. 1943 CAR I FA DE CĂPĂTÂI Cărţile cele mai multe se trec, si cu cât sunt mai noi cil atâr îmbătrânesc inai iute. Asta c car rea pe care am iubit-o eu, odată, demult? Nu se poate! K adevărat: a mai rămas din cartea puBuasncA căutată legătura luxoasă, cu atre ai dărui i-o ca pc o tatii cu im inel. cândva, demult; tm cotor în raftul dc sus. unde sc vede mai puţin. Păcat de literele de aut săpate în paftaua de piele ca pc un mormânt! Dacii făceai nuntit cu la ia dc odinioară ai avea acasă două suieriiHe. Doamna cu baston, care nn mai surâde, e cartea fidelităţii. Iu loc dc bomboane i-ai cumpăra, medicamente si unsorile desliualc să-i dea o frăgezime veche şi o tinereţe îuspăiniâurătoare. Cine o să-ţi poată explica de ce tur tc-ai casatorii cu o logodnică inimoasă si de ce ri-a plăcut o carte stupidă? N-ai uiia-o nici pe aceea in secret si nici pe cealaltă nu o pori arunca din biblioteca: ie ţine o aderenţii şi dc lucrul pmsi. Dar tle ce nu-ri arunca în loc scrisorile din vremuri? O mie de oameni ti le-au început cti „iubite'’, şi ti sc parc, poate, ca ai nevoie pentru sinevi de documente, câ de iubir cmc re-a iubit? Trebuie să-ţi fie ruşine eă re-a pasionat o carte, carc acum îţi pare francamcnic idioată? 1 reculul c, comparativ, o epocă de ruşi11i. pentru mulre lucruri pe care le-ai îndrăgit un timp, dc pauze halucinate, dc aeie de entuziasm fără control. Trebuie sâ fii înţelept? De cc? ca sa nu-ţi para a doua zi rău? Pentru arat de puţin? Sâ ai numai rcv.crvc şi reticenţe? Vai de iniiie! Sâ uu te lasi dus de admirabila inconştienţă a. sponumcităiii? Sa trăieşti prudent, încleştat în copilăria tinereţii dc teama responsabilităţii? Dar, vezi, cartea IcrrnccăLourc ele atunci e intr-adevăr o mare nerozie. Liraî arăt de purin inteligent când îţi mijea mustaţa si eşti mult mai dcşlcpt a/a, când ti-o căneşti, ea sâ pari mai tânăr si ru? Tc-ai căznit să-ţi faci un alibi, căci, hm--adevăr e grav să-ţi fi plăcut asa dc mult odaia o cane pe care o delegi. Analizezi, confrunţi: cartea e foarte proasLâ şi n-ai nici o scuză. De-ai rrăi două sute de ani (foarte mulţumesc) ia vârsta de una sură cincizeci si sase o sâ-ri placă si ceea ce le încântă azi. inORAKCUL/l Totuşi sunt câteva cărţi tare nu te-au înşelat niciodată. Oricând !e deschizi, prospeţimea lor e notia. Mai mult, ele întineresc pe măsură tu vârsta lor, şi la fiece noua lectură sc descoperă alic înţelesuri, peste vârste, generalii şi timpuri. Prin urmare, ,vunr carii tare plac la un moment şi apoi rnor deplin. Ce au în ele mai puţin si ce au celelalte mai mult; Aceleaşi cuvinte şi la unele si la altele, aproape aceleaşi motive, aceleaşi şeiuimenie. 'olea o ha/.ă molii ie şi trezita, dincolo sculată îi: picioare, colea o dâră de râmă, dincoace o cărare dc piatră, cu acelaşi material. I)e ce o enciclică e atât de .ştearsă, o predică aiât de goală, iară de cel mai palid verset din cele două Testamente: Condeiul biblic scrie la fiece pagină pe aramă, şi alt condei seric pe cârpă. De unde vine, Doamne, deosebirea? Se parc că numai tonul profeţilor (ace valabilă liretaiura. Ai vrea să îi profer şi tu: Nu te mai munci să-l înveţi, caraghiosule. întreabă vămui, îniunericul şi tăcerea. Nici ele nu ştiu nimic. 1943 STEAUA LUNGA Mă turbură steaua care clipeşte colo, între doi cireşi, la o palmă mai ,su,s de orizonr. E lunguiaţă ca lui ochi şi bare-n safir, în smarald, în rubin, în argint. Mi-am luat privirea de la ea si am vorbit cu câinele meu, slobod către miezul nopţii, puternic în măsele şi labe, ciulit de o armonică, suspinată în depărtate. Steaua ;-a deplasat dc doua ori către dreapta, mergând irnporriv;) mişcării verticale a boltii. F ca o candelă de vapor, plutind fărLsă se înalţe. Au trecut două vieri mijlocii, de când mă rurburâ la fel, de câte ori o 7ăresc în acelaşi loc, pornind către răsări-., unde o prinde si o îneacă dimineaţa. I’UIU.IUSTICĂ Aceeaşi întrebare primitiva rămâne constant: l )c ce? Nici o lecuiri, nici o credinţă, mei o chibzuinţă u-au putui să o corecie/e şi rămâi IUrii speranţă, iţi isprăveşti zilele i:ir:i sa lămureşti nimic si «steaua continua, indiferenta, să lucească încre doi cireşi, îu fata cărora, punte ca pe aceleaşi scaunc, sc \ oj' gândi alţii ia ea mai tineri şi rot a tiu de uimiţi şi de turburaţi ea noi. Ce pret mai pot avea mrr-o noapte ca asta. in carc pori ciri astronomia la luna, toare silinţele opnie la mărunţişurile zilei: hotărâre, patima şi lupt.ir Ce sens mai au cuvintele şi dorinţa, ai vrei, ca ai. ca cşti.' I'.şn intr-adevăr? Şi ce ost i? Ştii numai -sa vrei, gaura lacoma, rătăcind casca ni, când steaua lunaa se duce îtur-acolo Un. Dacă ce-ai uirar câteva nopţi în cer, copile, nu mai eşti bun de nimic. Ori trebuie să cânţi, beat dc aromele de dincolo de loaie, şi le asculţi numai ru, ori trebuie sâ te rogi loată viaţa, şi te bate ploaia, te viscoleşte vremea si flămânzeşti cu braţele încremenite. Cuminţenia ie slatuieşte sâ amesteci pământul cu cerul .şi sâ înfulici din amândouă, să Iaci pântec, să strângi comoară din spicele dc sus şi de jos. l’ăzeşie-LC de această înţelepciune si mai bine nu-ţi urca niciodată ochii la cer, să nu te fure altă înţelepciune, cu care nu te poti face nici profesor, nici advocat, nici ierarh, căci te ia gura pe dinainte şi în loc să-ţi pledezi blidul, fiertura si dobânda, vorbeşti in dodii si gândeşti aiurea. Omul celălalt s-a uitai în cer, de pe o margine tle apă, până ce a împietrit în picioare ori s-a întins să doarmă zi şi noapte, murind înainte tle vremea lui. HI a visai o mie de ani şi rând pe rând a trecut dintr-un vis în visul nemărginit. Intru cât e mai bun omul civilizat, care gâsindu-l visând l-a străpuns cu spanga şi l-a jefuit, i-a Unu grădinile. în care începuseră stelele sâ încolţească şi l-a pus în jug, sâ-i care în magazii frumuseţile pământului leneş din rara lui cu miracole delicate? Prădătorul c învatar, s-a zis, energic, organizat, îace o baie pe zi, mănâncă TI.'DOR j'WUi'HItZI dc cinci un, expert în finanţe, negustorii şi contracte, are vapoare, fabrici şi dinamita. ‘I raieşte fl mai mu Ir? Moşteneşte ceva când a pierii? Stârnii lui pute mai ...rLimos? Sudoarea lai e, pentru că se os icneşte sâ ucidă pe visător, mai cinstita dccâr a sihastrului înlemnit pc ţărm în contemplarea stelei lungi, care clipeştc în hotarele melc intre doi cireşi, bătând în albastru şi argint? 1943 SI 1SCEPT1 BILfTÂŢILE M1IMORF. Dacă ne--am ocupat dc eternizarea primejdioasă a unul monopol de puteri şi sentimente în cincizeci de mâini cu semnul fatalităţii în palmă, uni/ s-au A-upăiar, ca şi cum i-am invita la o împărţeala. Ei s-au obişnuit cu alt fel de presă, cu accea care, servilă sau de atac chibzuit, a. urmărit, cat şi cei traşi, din când în când- la răspundere amicală, acelaşi unic scop: t.i comoara. Sunt cazuri foarte recente, în care saiuajul chisic a izbutit în plin, deşi repetat identic, prin terorizarea unui număr de stăpâni, parveniţi la timpul lor prin mijloace dc rafinament. Cine s-ar hotărî să continue ArboruJologia strict obiectiv' şi cu daLele concrete, absente din primul volum al lui Sion, ar oieri cititorilor documente şi exemplare, unice poate în istoria unei evoluţii si a presei. Alţii însă nu s-au supărat şi găsesc, introducerea la o discuţie de lămuriri, aşteptata dc o întreaga viaţă de om, justă si necesară. Însufleţirile accstora n-au cunoscut cauzele care corectează la oamenii ajunşi, posesori de averi inexplicabile, sentimentele şi noţiunile cu o cifră egala venitului net. Li înţeleg dreptatea luptei, căci reeditarea trecutului şi a echipelor care i-au tras cărţile dc joc, popii, damele, valeţii şi asii, l:i I’UHI lOSTICA maşina de marc tiraj, e cu neputintă şi năravurile măsluirii, adunare intr-o disciplina dc toleranţă mutuala, trchuic.sc neapărat spâne, ea un car tic oale. Sâ păstram imaginea: inti'-o vreme, vinul .se vindea la Bordei consumatorilor odată cu ulccaua, obligaţi să dea cu ca dc păniâiu, ca să iui servească de două ori. Jîi politica tării vor să se îmoarca noi, ta şi cum n-ar mirosi a nimic şi u-ar purta, indelebile, grăsimile şi zăbalele gurilor care le-au îmbucat, oalele şi ulcelele clin care s-au adăpat, panii la indigestie, optzeci de ani în şir, sciigoii şi strigoiaşii dc ultimă ora. După oamenii dc siai, care au fost de multe ori oameni de şezut, ‘ziua dc mâine va avea să examineze şi presa, care a suferit dc erupţiile secundare ale maladiei, adusă in scris de la marii paralitici. I ratamcntul simplei seringi şi al cataplasmei nu mai corespunde nici cu ulceraţiile uneia, nici cu focarul principal, care trebuie .sterilizat. Trebuie suprimată boala, odată cu agenţii epidemici si asra se va face neapărat şi radical. Lozinca obligatorie: nu mai minte nimeni, nu mai înşeală nimeni, nu mai escamotează nimeni. Presa populară demnă de încredere arc puteri să sc puie dc-a curmezişul şi cinstca e autorizată să întreprindă oricc epuraţie pe scară marc — precum şi curajul cinstei acesteia, la seama, domnule, dacă te priveşte principiul: lichidează cai îti mai rămâne timp. Nici o tranzacţie şi nici o amânare nu va h cu putintă: ai auzirr Nimiiuuia nu-i place, desigur, sâ-i vorbeşti pe şleau şi răspicat şi să-i spui mai ales că se elimină, dacă nu face o sforţare electivă dc ridicare din glod. Susceptibilitatea nu aparţine numai vinovaţilor din burghezia, aristocratica te miri pc ce. .si cimpanzeilor din gazetărie: ca e împănăşită deopotrivă şi de o clasă socială, de la care ziua de mâine asreaptă mult mat mulr decât.1 dar până la război, fără să ti dat colectiv aproape nimic: muncitorii din ora.se. I ara arc nevoie dc oameni si sus şi jos. Şi clacă fostele stăpâniri sc consideră anacronic divine şi încremenite într-o inlailibiiitate indiscutabila, nici S38 UDOR ARG111-./I muncitorimea nu stă moralmente mai bine. Şi ea e tor atât dc siinritOLirc la critica oncsrâ si io: atât dc indiferentă să merite speranţele lq>ate fâră făţSrnicic de ca. PĂMÂNT SAU CENUŞA? E ceva mai urat ea moartea: înmormântarea. Nu .sc cunoaşte grotesc mai hidos. Sinistra ceremonie comercializată sc repetă în otas, loată ziua. acceptam ca un supliment de scârbă, în ora tuturor durerilor .strânse înrr-o inima de om. Arderea pe rug a cadavrului Eugen Lovincscu, care nu de mull ne trimitea o scrisoare publicată, a surprins. Prietenii ar fi dorit să-l mai viziteze, într-o grădina, şi zborul cenuşii lui Îjî ede vânturi i-a întristai. Hotărâse lucid sa rupă şi ultimul sentimem care l-ar mai fi legal de amintirea contimporanilor lui. Ironic cu ai lui, pe carc nici pe ci nu parc sâ-i fi iubit afară Jiu calc, acest căruirar, artificializat de un exces dc intelectualitate, Ic-a lăsatei o pedeapsa, în loc dc un pont cu frunza dc vie, însărcinat să-l înfăţişeze întru câtva, o urnă cu o lopată de scrum intr-însă, steril. Scriitorul a murit cum trăise, străin. Poate că şi vecinătăţile silite, în promiscuitatea mormintelor, construire după un catalog artistic, unde morţii sc înghesuicsc unii îmr-alr i ca în autobuz, au contribuit să-l dezguste de o solidaritate fără condiţii, cu cadavrele dimprejur, provenite din toate profes ile si patologiile si furnizate, cioclilor, ele Morgă şi de roate cinicile şi sanatoriile, unde speranţa de ultima oră se încredinţează şi tarifului unui profesor chirurg. I e gândeşti uneori şi doresc sâ-ri vie gândul cât mai rar, ce se va putea lace cu hoitul dumitale. Pentru călugări, desfăcuţi dc orice aderenţă cu o familie dc urmaşi, soluţia c ruiu.iasTK'A simplificata: o mantie, dacă sc găseşte, ic învăluie rrupul. ignobilul coşciug fiind suprimai si U'ci cărămizi Ic feresc fruntea dc strivirea violentă a bolovanilor dc pământ si dc un zgomot dc robă hidos. Mormântul rămâne anonim, lăsar în voia buruienii. Dar dumncăiă, cârc nu sfârşeşti ca o pasare sau ca o floare si care n-ai descoperii încă un mijloc de a te volatiliza, cc alegi? groapa cli descompunere.] lentă sau locul cu misiuirea rapidă? E o problema. .„Nababul'1 o dezlegase cladindu-si intr-un cimitir o basiliai bizantină cu bibelouri dc bronz, neptirnnciu-.şi ridica o piramidă, pe care rodişi ar fi avut cti cc sâ o plătească şi mai rămânea şi pentru moştenitori, in cavouri, personajele nu mai putrezesc. îmbălsămate, şi nu riscă să-şi piardă barbcLcle în cazul dezmorm.inrarii: putrezesc, poate, numai cravata şi plastronul si mai trăieşte câte ceva. dacă mi consimţi să treci prin crematoriu, ('oştii scoate în cartier un fum cu jărâgăi de rînraş, care ofensează mirosul şi tisturi înghiţitoarea. Mai trăiesc unghiile şi mustăţile, de o nemurire academică... Uneori, groparul lui Hamler dă cu cazmaua şi scoate pe târnăcop dintr-un mormânt închiriat pe termen, ca o cameră de hotel, câte o splendidă chică bogata dc foslă femeie frumoasă provizorie, care nu apucase vârsta tincturilor vegetale şî a cosmeticului permanent. Alţii au clezlegal-o, problema, zidind în cimitire vile de agrement cu geamlâcuri vaste de cristal; moda statuilor rcprezinrâiid o caricatură de marmoră rrisrâ si a epitafeior sentimentale a trecut. I n Mangalia e un vechi cimitir musulman dc vreo cinci sure de ani, cu jglhaburi, in care sc adunau apele dc ploaie pentru vrăbii şi râ/idimele. Cel dc la Murfadnr, ca roate celelalte musulmane, se cunoaşte după un semn cinstit: o haschic dc stâncă inliptă-n mormânt. In sar, la noi, cimitirul e ror arăt de cinstii: izlazul dc cruci, rupte dc viscole şi vijelii. Ca deasupra unei civilizaţii defuncte, paşte cireada. Vil) l'UDOK ARCII1'./.! Nu mi-ai răspuns 'inşii, Coco, ce preferi, oroarea cimitirului sau spurcăciunea operetei, organizată la cupLor? 1943 O MĂIESTRI K O cane pe care ar trebui să o serie un inginer se va numi, poate iiur-o zi: I uuclurile romaneşti. Pluralul e destul clc greoi şi nici forma „ttinelcle" nu e mai ferici Lă: poare câ lui cuvârn atât tic inulrisilabic c mai bine să fie scurtat la singular. Dar şi fără titlu cartea inginerului ar fi interesantă. Din toate construcţiile cu caracter de mare durată, ale muncii grele, tunelul prezintă unui tineret, care a pomenit în poveste pc Sfarmă Piatră, cel mai bun exemplu în tenacitate: în rând cu Piramidele şi cu Labirintul. Aş avea careva d:\tc despre tunelurile româneşti din numărul trecuc al revistei. Cel mai recenr, dinrre Vlădeni şi Şercaia, e amplificarea unuia mai vechi, de opt sure (le meui alternat cu două viaducte în curbă, care din pricina chiar n curbelor si rezistenţei lor, relativ slabă, au fost sacrificate. Marele tunel tle azi străpunge ceea ce în limbaj tehnic se cheamă „o variantă'1. Revine a spune câ. în locul unei intrări şovăitoare, spargi o altă uşă într-un părete şi că pe cea dintâi o faci lereasrrâ. Linia în totalitatea ei merge de lă Făgăraş pe Valea Oltul ,li şi intră îil ţara veche pc la Turnul Rosu. Din secundară, a devenit linie principală. în stare sâ suporte cele mai grele şi mai încărcate locomotive. Şi, vasăzică, tunelul Vlădeni—Sercaia e pc de-a-mrcgul ieşit din mâini româneşti. Câteva note asupra celuilalt tunel de la ’l eliu, construit în s:ise am (1 92-1—1 930) completează pre?ema însemnare. E un tunel in linie dreapta, de aproape pairii kilometri şi jumătate (exact: 4369,50 m), a costat lin miliard si jumătate;'. Construcţia lui practica ;-i fost încredinţată cu contract unei firme de întreprinderi .străine, insă construcţia matematica a fost Lot a inginerilor noştri, 111 număr de cinci. Li au dat axa, pc care s-a clădit, c:a pe un schelet ideal. Axa, în cazul tunelului, e linia abstracta cea mai scurtă şi prin urmate perfect orizontală la holohoc, cum se numeşte nivelmetrul, dintre două puncte A şi B, dacă vreţi. Lucrătorii au fost în număr de două mii opi stuc, toţi români bănăţeni, mineri, muncind în trei schimburi de câte opt orc, lucrările neftinci niciodată întrerupte... Despre perfecţiunea calculelor inginerilor români, însărcinaţi şi cu controlul lucrărilor, poale să dea o idee, o simplă cifră. Diferenţa de îmâinire a celor două linii pornire din două ptinete opuse a fost de douăzeci si patru milimetri! nici cât grosimea unghiei degetului mijlociu. Aparatele dc perforat stanca erau acţionate cu aer comprimat. Amănunt sugestiv: tunelul se umfla adeseori peste nivelul 1 ticnit, crescând dedesubtul [iaşilor lucrătorilor. Explicaţie: prezenţa marnelor argiloase şi a gipsului in contact cu apa, izbucniră din galerii. 1943 VORBE DE PRISOS E simptomatică pripeala tinerilor scriitori, ca si cum tinereţea li s-ar teme de moarte, Desigur că găsind o limba gaia făcută, ca uu horticultor, care îşi cumpăra sculele de grădină uzinate, fără să mai trebuiască sâ le inventeze, ai o superioritate: expresia. Daca nu le aparţine şi n-a fost câştigată prin eroism, ei o folosesc. S42 l'UDOK Aiu;i ILZ-r izbutind sâ oblic o cursiviuu'c graficii uşoara. Dar unde se atinge nivelul, acolo începe şi golul. Producţia literară e mai mnlr lizibilă şi corectă decât neaşteptată si astae inferioritate. Tinerii de azi scriu mai uşor ca tinerii de acu ni treizeci dc ani, se citesc mai iute dar sunr mai puţin compacţi. Rareori versul şi proza lor pot să fie citite dc două ori, fără incoveuient. şi mi sc pa re că o condiţie a calităţii e posibilitatea lecturii repetate, cu interes etal şi uneori nou le fiece noua lectură, a scrisului literar. Cartea care nu oboseşte e carte bună: nu sunt prea nuilre definiţii. In perlei t.i obicaivitare, volumele, plachete şi broşurile pe care le primesc - şi vin multe - sunr răsfoite pe măsurii cc vin, din obicei şi cu nerăbdarea ele a găsi lucrul nou, rămas pe dinafară copertei, ca o ttgaduială de viitor, mereu amânată. iVlai ales numele cu totul necunoscute sunt căutate subr cusătură, înainte de a se împlini, noii confraţi, răspândiri unii în presa cotidiană cu 1111 aport extrem de slăbănog şi Î11 invectivă, alţii îi 1 caiete, cu titluri mai elaborate decât conţinutul, sc grăbesc afară din caic de uiuIl să epuizeze stocul insignifiant de cart dispun şi să intre înir-o fază dc autori clasaţi. Dificultăţile de-abia apar, le cer să se ia la trântă cu ele şi-i biruiesc. E o viată pc dinafară si o viaţă interioară. Satisfacţiile dc suprafaţă, false, trec repede, şi când scriitorul ramâne-n patru ochi cu sine si sc scrutează peste elogiile mărunte recoltate în prietenie, vede vid. Mici elogiul marc şt răspunzător cu o semnătură nu trebuie să turbure si sâ-1 răpească, întrebarea trebuie să-ţi fie nu de umilinţă dar clc ţinută: elogiul poate că se înşeală. Preocuparea esă-l meriţi cândva măcar pc jumătate, ci-ci întreg e mai puţin meritat decât îndoiala. Dacă nu-ti capeţi singur, din întârzierile fără termen, dintr-o activitate nc.listrata, din stâruinra continuă un fel dc conştiinţa, nu eşti un victorios, dar că re-ai luptat cu diavolul rău din răsputeri, că ai lâcut ceea cc crezi că ti-e datoria, lauda mi puiîi k :istk :a măguleşte. Mai repede vei primi-o cu îngrijorare. îudoindu-ţi hotărârea. De te iiii-ri iei tovarăş Timpul, ta să :tjiius^L la rostirea limpede a camelor taie. tare îmi plate să cred câ nu-ţi lipsesc? Ce xiinr anii şi te-i chiar o viată pierdură într-un efort? Tu ştii mai bine ca oricine că el ude/i deficienţa şi ic comraiaci. Nu-i mai cinstit să aştepţi, frâniânr;'mtlu-ti aluatul în tăcere? Inainrc de orice metodă de lucru, desigur tă ai o intuitie. I i se pare câ ai putea sa realizezi ceva. Ajunge ceva. nu-i nevoie de mai mult, tă nimeni nu-i mai mult ta ioatlc puţin. Cu această quasi-atitudine intra îu atelierul tău şi nu mai ieşi din el niciodată. Ştii ce-i atelierul; viaţa si moartea, contractul tău de oblicat, la toate clauzele severe - şi nu te mai uita la degcLe că ţi le striveşti, la ochi eă ţi -i arzi, la viaţă că rrece. Ai apucat-o pc drumul ccl drept al lepădării de sine. Căci meşteşugul acela, care îţi porunteşie să smulgi din line cuvântul care nu s-a mai spus, vine tu o bucurie dar şi tu o amarâtiune; bucuria ta tc-ai devotat şi amărăciunea tă uitiodata nu ajungi să întocmeşti exact ce-ai hotărât. Mândria că ai reali/ar din multul râu uu crâmpei derizoriu, trebuie rând pc rând eliminată, lîintlcă toi c mai bine să fii un om întreg, decât un artist neisprăvit 1943 CAPUL TĂU ADEVĂRAT De ce uu ie (ii, amice, de cuvânt? k-aşa de greu? Unul minte ca sa cvilc simpla si cinstita sinccritaLe, si allliI din neputinta de a se realiza în cea mai minoră sţamj de personalitate. (.e folos că eşti bl [le-crescut şi simpaLit si ca lud j) îndelungat ai fo.sr aproape îndatoritor, dacâ atunci când re i44 TUDOR ARCIlliZI obligi sa faci lin lucru fugi? E dc ajuns o muscă înccatâ, ca sii at unci ii găleată cu lapte. Un ceas goi dărâmă un limp. Ţi-am verificat schema in care tc cuprinzi. Întâi uiţi, pc urmă ţi-aduci aminte că ai uitaL, şi te sperii. De-aci-naiiite, îiilic panică si laşitate, nu mai găseşti nici sentimentul Imit să te mărturiseşti', am uitai. Fiindcă trebuie sâ fii şi vanitos. Frica mişelului e i: la fă 3 orgoliului ascuns. M-ai ocoli: un an, şi când ai dar din nou cu ochii ele mine, acelaşi surâs ele bunătate molâic ţi-a lăbărţat buzele galeş. Numaidecât, iarăşi ai făgăduit ceva inutil, din nevoia nevolniciei slugarnice, dornică să contracteze obligaţii, da:' neliniştită căe datoare şi neputincioasă a împlini. lată, ic număr cu gândul în exemplarele tale ca în acelaşi cotor recipisele neachitate. Eşti numeros, amice. Dan, fără si tc caut, tle ine pretutindeni. E felul rău de a fi în perpemâ activitate. Cineva tc-a scuzat în deriziune: promcttiv c’est rnble, şi de câte or minţi fltră trebuinţă, te referi mental la principiu: francezul justifică un sud-est întreg. Dacă ai li unic sau dacă ar fi numai douăzeci ca tine, tiu ,s-ar simţi şi ai li chiar interesant, ca femeia barbete. Dar ai ajuns aproape o unanimitate: tu fixezi legile onoarei, cavalerismului şi datoriei. Omul care-şi ţine cuvântul dat, e pc cale să ajungă odios: el o ţinea una, nerăsucit, şi merge ca săgeata, drept, indiferent unde ajunge. Încă clc mai demult omul de cuvânt e suspect şi clasificat rigid, inelastic si incomod. Lipsa de cuvânt e o eleganţă a mişcării în zigzag, a fugii de pe o linie pe alta, şi mersul râscăeărar o estetici Completat cu deplasarea pe stomac, el e susceptibil de artă şi. complicat cm oleacă de literatură, atinge, chiar târâş, un apogeu. Nu te poti hotărî, omule, să nu re mai dăruieşti toată 7.1 u;., că o ţigară? Nimeni nu-ţi cere nimic. Ce te tace sâ te grăbeşti să te oieri? 'Pornirea e fără-ndoialâ bună, dacă te-ai putut ţine de ea - but'.â si nu. litmă pentru rine, pentru că vrei să capeţi o satisfacţie personală, destul de inexplicabila; unor consumatori le place sâ umble toată ziua cu scobitoarea-n dinţi, i'ijji.ici.sf ii :a de la masă, unii sug dintr-o pipă goală, în coltul gurii, că nişte matelori, uilii vor să-ţi citească versuri de ale lor. Si ea e rea pentru că te toceşti, ca o monedă, frecând din valoarea ei istorică la preţul pe kilogram, şi din arta gravurii la dentist. Cei dc o iacrurâ cu tine sunt şi mai simţitori la dezordinea morală a semenului lor identic, autori ai reputaţiei tale. De ce nu poţi răspunde niciodată: nur Dc ce eşti întotdeauna da? Niţel curaj, dragă băiete, nu prea mult, c.i să nu te înfricoşezi de cl. Două litere şi-atât: o consuni - ne - şi o vocală - li - şi ai dezlegat o problemă gravă, ai devenit un om liber. Nu mai fugi, nu re mai îmord din drum, nu-ţi mai ascunzi ochii, nu te mai tragi înapoi din dreptul geamului superbei tale limuzine. Poţi ieşi pe stradă cu capul rău adevărat. 1943 FANTOMA Ţi-am spus, Coco, că cineva mâ ţinea de cot la masa de lucru şi că-mi dădea uneori în condei cti bobâmacul, un personaj fără figura, vârsră şi sex, introdus îu odaia mea prin păreţi şi printr-tm fenomen de permeabilitate şi vid. II simt că intră, după un suner ca de sugere a fiorilor din zid subt o presiune de pompă pneumatică. As fi preferat să-l aud râzând ca un farseur. E îtuil şi grav, ghmieşie dramatic, are hazul trist. De ia un timp încoace e şi pretenţios: vrea să colaboreze cu mine anonim. îmi smulge condeiul din mână, şterge şi pune un cuvânt de-al lui. Dacă ant scris.,pentru că“, el pune deasupra „căci". Mâ opresc, mâ uit în spaţiul odăii, ca in spiritism şi zic: „l.)e ce?‘‘ Condeiul se ridică din nou din călimară si răspunde: „E mai moral'1. Răspunde: „Ce are a face" si el replică: „Do, re, mi, la, sol“... 11 întreb: „Spirite, csli nebun?" si nu mai S46 TUDOR.ARGI Ui/J răspunde. Rămâne ofensat. On zboară toată bucata dc hârtie, cocoloşită u;t de la sine şi sc arunca singurii in coş. - Dacă suferi dc mâncărime licerara, zic, fâ literatură pc scama citim:’talc. Nu primesc colaboratori nevăzuţi. Uneori, persecutorul meu abstract. înlocuieşte aJr cuvânt de-al meu cu unul dc-al lui şi atunci îmi permit să-i fac invizibilului o lecţie de stil. - Dumneata, spirite, ai o capacitate intelectuală confuză, ic rog,să mi ierţi, iei un ciivănr drept altul, ca încasatorul cit la eleciriciraLc, rătăcit înrre patru Popeşti, vecini de stradă. Ţi se parc că tot unul c cel de la nr. 7, cu cel de la l), 11 şi 13, de vreme ce toti sunt abonaţi. Cum lc înşeli, dragă spirite! Unul din ei e blond cu ochii de azur, altul e oacheş, strâmb şi cârn, celălalt e beat; în sfârşii, ultimul e un bătăuş, în orice caz, fiecare Popescu consumă altă cantitate de kilowatt, (Juni poţi să-l Iaci sâ plătească pe cel care are cincisprezece în factură, deopotrivă cu omonimul lui de nouăzeci? Spiritul race, ca imbecilul cult. El nu ştie din arta poetică nimic şi se tine la magazinul de desfacere al dicţionarului, cli obiectele atârnare în rafturi la rând. Mă jigneşte că e aiăt de mărginit şi că nu înţelege că fiecare cuvânt, fiece vorbă arc cercul lui dc iradiere personal şi dedesubt o umbră. Cat eşti tu de papagal, Coco, câ le repeţi ca un idiot şi cu acelaşi ton pe toate, fie câ vin din floare, fie din zmârc, tu ai aşa, ca o intuiţie, câ vorbele ar fi cam ca nişte sfinte lucruri împresurate de câte un ninib particular, mai mare sau mai mic, croit ca sâ le intre pe cap, ori ca nişte emanării, fuioare de aer şi dc mireasmă. Spiritul sau ăla, cum îi ii ti tu, de câte ori ne supără peste măsură, n-arc nici ochi, nici nas, nici gând, ca sâ le zărească, sâ le miroasă sau sâ le pipăie, vorbele pe care le cară condeiul din întuneric în albia clc lumină a hârtiei. Trebuie ,să căutăm un descântec şi să scăpăm de această impalpabilă fantomă. 1943 J'l.HI .JCJ.NTJC VAT.RTUI, ARTIST E un om do aparente modeste dar dc realităţi ascunse considerabile: valci de încredere. Un va Ici serveşte de regulă un om: cl slujeşte clouăxcci, cincbcci, o sută, după evenimente, un clan; sc adajneaza varietăţilor dc stăpâni solidari, gelatină însufleţită, cu plastica facilă. Slujeşte şi colectiv şi pe fiecare in parte, slujindn-se şi pe sine, prin ciupirc, şi (acându-si diiur-o sută de porţii porţia lui, mai marc. Metoda dc acumulare prin fracţiuni, a slugilor irimisc-n piaţă, divide pierderile, repartizare pe mărfuri, neobservate, si dă periodic milionari. ’f e. uiţi la îmbrăcăm iu tea lui de om sărac. Hainele, icşilc dc timp, se asortează cu o fizionomie oarecare, de rând: lainic îngustă, gură strânsă, căutătură insignifiantă dar acră. Cuvintele, puţine, îi silul pe jumătate şterse, patcă scrise cu tibisir, de o cârpă uscată. Desluscşti ceva, nu ştii ce. A învăţat de la boierii lui o strângere de mână mată, pe care uu o reuşeşte: ţi-o dă şi o şi trage. II stinghereşte ceva. Ar vrea să sptiie oarece, dar văzând mai mulţi stăpâni pe zi, în treizeci de ani şi-a făcut un vocabular, diti carc nu poare sâ iasă, ca uu şchiop din piciorul lui de lemn, călcând numai bont, şi nu ştie să Le asorteze cti limbajul Te-aude că n-ai avea părerile lui despre stăpânii care-l Liiilizează şi văLaf şi agent. Ochiul lui dc găină e aprovizionat dc mult cil aspcccc, adunare înrr-o memorie srrâmbă, care le organizează. E niţel stropit de vărsat, bălan pe la bărbie, şi buzele i se cojesc de o febră a judecăţii comparative: nu-i place că nu-i venerezi coconaşii, a priceput câ nu-i admiri calitatea dc valet, tocmai când avea speranţa să re facă un valei mal mic şi un subaltern şi al Ini. Ar fi voii să le comande, şi l-ai comandai dumncaLa pc cl: desigur că, ascultând din obişnuinţă, s-a supus, si asta i-a plictisit prestigiul personal. El îşi luase sarcina discretă sâ te bage la ai lui, caci e si \alet diplomatic. Din vânzarea ta el trebuia să aibă un câsrig. S-a stricai formula, lua-o-ar dracul, chiar în momentul psihologic. S4S TUDOR AKCHKZJ Faza următoare c mai clara. A obţinut dc la stăpâni autorizaţia sâ tc „trece”. „O să-i arăt cu lui, acum, cine suni”, şi-a zis, frecându-şi deocamdată palmele sale. Dar s-a înşelat şi asupra buiici păreri cc i s-ar fi năzării câ trebuia să o -aibadcspie sine când c autorizat. „(line sunc!“ a văzut că nu e nimic. I-ar Ii trebuit, în examenul dc adversitate, imaginaţie, inteligenţă; când sa Ic activeze, i-au lipsit. Frecătura i-a ţârşit pumnul la încheieturi, ca un zid cu zgrăbunţe, Ai râs si s-a încruntat. Şi-a încercat dibăciile tiptil, pe furiş. S-a dus după sfiituri, a ccrut instrucţiuni, a insistat: tocmindu-1 peste mături şi spălătorese, stăpânii cereau dc la slugă şi abilitate politică, şi s-au mirat, când şi-au pierdut-o pe-a lor, că n-o mai găsesc nici la servitori. I'i-ai încurcat boierii, pe care nu-i măi poţi descurca, domnule Vaiet. La întorsătura delicaţii lc-ai dărâmat castelul improvizat şi şubred, de cărţi poştale cu ilustraţiile eroice de altădată. Nu era mai bine sâ rămâi valet smerit până la sfârşit, să-ţi Încasc7.i din treizeci de locuri mici dividendele, să le pui teancuri, si să continui să treci pe sala lungă, lipir de părete si confundat în culoarea lui, salutând respectuos din capul tău incolor, din umerii frânţi, din genunchii niţel încovoiaţi ;l metanie şi din tălpile târâre? Ai vrut sâ joci, şi tu, un ,,rol", odată, ca 1111 portar dc teatru, apucar la uşa unde a stat o viata, de un sent ment întârziat, de dramaturgie — şi te-ai prezultat cu nasturi şi şapcă şi cu mătura În mână. îmi pare râu. 1943 OAMENII DIN STUPINI O acn vi tare tăcută, care se potriveşte cu temperamentul filosofic ai munci iotului ci: albinâritul. Sunt vreo patruzeci dc ani, dc când poetul .Vlaetcrlinck, publicând una din cele îmi l’UiUCJ.STJC 519 frumoase cărţi .scrise dc la 1870 încoacc, Viaţa albinelor, a făcut cunoscute stupul, prisaca şi metodele lor de sr;jr disciplinat, cetăţenilor îu pantofi dc dans dc pe bulevarde. Exisla un lip internaţional nl sruparului. în Franţa, Belgia, Italia, Cermania, România, SLtipina c condusă de acelaşi gospodar monahal, ascuns în gradina lui cu tastele mici, umbrite dc arbori, şi guvernând inciiculos sute de mii şi milioane de supuşi, împărţiţi în republici si colonii, l.a mănăstire, suveranul care se plimba cu metaniile în mâinile unire la spate, prin via iui, împresurat de uleie şi budumaie, vibrăroare de uu murmur dc orgă în surdină, e un împărat călugăr cu barba până la curea. înrre Varăşli şi Moara Sărata, pe diurnul făcut cu piciorul şi cu biciclera pe la şaisprezece ani, îiur-un colţ dc pădure, dispărut de mult, se risipeau printre copaci, cuburile de zar, pier/andu-se depune, ale prisăcii unui muscal, împrejmuiţii de un zid mare de pământ şi de şanţuri adânci. Omul locuia singuratic în cetatea lui cu nomade, străbătută calare, trăind din mierea lor. Intrarea, jxrziui.de câini, era furişată înlăutimil pădurii şi ca să ajungi până la casa de bârne a patriarhului spân trebuia să te cerţi cu câinii la poarta încuiată, o jumătate de ceas. Câteva oi dc lapte şi un măgar înmulţeau pictural populaţia prisăcii. In jurul Bucureştilor şi într-un loc, la Bâneasa, în vecinătatea gării Mogoşoaia, erau stabiliţi câţiva basarabeni, prieteni de-ai lui /amfir Arbore, oleacă burghezi, oleacă revoluţionari, stupari si cârrurari, scufundaţi în pacea lină şi idilică a câte unei democraţii de albine, fiecare cu biblioteca lui si cu nuanţa politica deosebită, kropotkinisţi, baknninişti, nihilişn incapabili sa Iacă rău nici umii purice înecat în ciorapii lor de lână, groşi, tricorari cn andrelele gospodăriei. Ull rus când adopta o doctrină lace numaidecât diutr-îusa mai multe, ca ortodoxia. împărţita în trei sute sar/eci desecre. Teşind in târt; acesn bătrâni de câte o Sulă, două, trei sute de ani sau nu mai ştiu câţi, ca să cumpere o carte sau să vândă un butoi cu miere, I UOOR ARGllEZl dus cu fâtctcnul, parcau câ vin din basmele in cârc roată liunca era blajina şi sc înfrăţeau oamenii cu oamenii îngereşte. îmi vine tle mai mulţi ani o revistă dc agricultura, la care nu s-a oprii niciodată nici un ziar, a domnului ,Stamatelaclie, stareţul unei ferme mari din Dâmboviţa. Cc fel de om e acest guvernator dc albine, tare creşte cu simplicitate sumedenii dc popoare, detronează şi înscăunează regine, jugulează trântorii ca un marc şef de stai, şliu numai din scrisul lui limpede si inimos, fân? să-i lipsească din condei nici accentul polemic bun, ia Trebuinţă, şi din clişeele de câteodată ale revistei (Buletinul apicultorilor) arărându-1 între fagurii lui. Lectura foilor puţine ale revistei compensează de marfa simih-Iiterarâ a periodicelor de la chioşcuri şi-i iaşii în suflet cititorului orăşean, sulocat în birocraţie, o adiere de sănătate. Directorul revistei e ajutat la prisacâ şi la manuscris de doamna Maria Suunaielache, o gospodină harnică şi o intelectuală teafără, despre care un apicultor a făcut indiscreţia să spuic că r ,.o femeie şi jumătate'1, elogiu superlativ pentru femeia socotită în măsurătoarea comună, la un maximum de una pe două. Domnul Stamatelache arc şi alţi colaboratori, din toată ţara, învăţători, preoţi sau exxlnziv prisăcari şi as pune rămăşag că ei suni oamenii cei mai dc ispravă. Distins în tot ce scrie pentru revista este domnul N. G. Lremia, din Brăila, a căruia miere, şi în borcan şi în manuscris, aş putea să afirm că-i excelentă, pentru câ am gustar-o în ambele forme, cu roate că mult mai puţin cantitativ pe cea din linguriţă. Acest colaborator în versuri şi proză al revistei nu ti-c străin, dragă Coco. 1:1 ti-a trimis şi rie pe vremuri careva interpretări substanţiale şi de frumoasă ţinută literară, din poerii latini. Dacă ar fi vreodată de ales un Parlament serios, (.loco le-ar propune alegătorilor să-si ia deputaţii din lumea crescătorilor tle muşte... 19 B iclstica >5! VRRMURTI.F. BUNE O părere de rău de marc circulaţie repetă din gură în gură, fraza vremurilor bune. I.e mai apucăm noi vreodată? Vremurile bune nu erau ale stărilor morale, carc n-au fose niciodaiă bune, ale unei colegialităţi oneste, ale prieteniilor solidare, ale unei administraţii publice ireproşabile. ( ane Ic-a trăit nu-şi aduce aminte dc ele cu plăcere. Singură poşta a putut să lase un regret. In aceste vremuri bune, casele erau antipatice, străzile murdare si luminare cu petrol. Aspectul vierii era urat la fizic, iar la moral era eel de a/ă: m privinţa sullercsculiii ora îngheaţă la fix. In vremurile bune nu era spectacol. Cel mult la Paşti şi Crăciun, un singur teatru sta deschis două zile. O ciudată întorsătură a intelectului mijlociu cerea de Sfintele Sărbători sâ nu lipsească Hamict din afiş. Marea, reputaţie a marelui actor Manolescu, ţţreu de controlat, au iăcut-o băieţii de prăvălie, clienţii credincioşi ai celor două scurte sesiuni teatrale de peste an. Vremurile- bune nn citeau nimic. Despre existenţa Iui Eminescu s-a putut afla după ce toate vremurile bune au trecut. Cărţile româneşti sau pe româneşte erau pentru puţina editură a timpului, prilejuri de doliu, l'.clitur.i Satmica din Craiova, Şaraga din laşi, Miiller din Bucureşti; înrr-o formă sau alta au lichidat. Cel puţin cea din urmă, iniţiativa unui german care după modelul Universal-liibliochck a înfiinţat Biblioteca pentru roti, promovata de-abia târziu, în vremurile mai puţin bune, a falimeutat catastrofal. Nici când manuscrisul unui volum se plătea unui autor cinci sute dc lei. o dară pentru rode.nma. editura nu-i putea îngropa în beneficii. In vremurile bune un manuscris de volum se vindea şi pe douăzeci de lei. Ziarele nu erau citite si alară de o gazei.î populara, devenita populară prin hapuri de Catramină si cadouri mai RJDORARGHEZI scumpe ca un abonament, nu puteau să aparii altele. Cele 7,isc' oficioase erau întreţinute dc cluburile politice şi tirajele erau derizorii. () mare foaie politică sc măgulea ca trage şapte sute tic loi pe zi, din care vindea trei sute, chiar în ultimele zile ale vremurilor bune, pe la 1912. Altă gazetă, din aceleaşi zile, atinsese un tiraj mare, printr-o combinaţie genială, care consista în accea că oricine se putea abona fără să plătească, primind în schimb trei sute şaizeci şi cinci de ziare anual, plus uu ceasornic de părete într-o farfurie mare. Câştiga cineva: administratorul. Când .1 băgat de scârnă în cc sens sc învârtea mecanismul ceasornicului, proprietarul vastei întreprinderi de editură, un om care nu putea sâ bancrutez':, 1111 fel de prinţ miliardar, pierduse în valută vreo zece milioare, cum sc zice, net. tn timpurile bune era bună singură valu.a: douăzeci şi cinci Ici lira sterlină. In timpurile bune, torul era înlr-adevâr „ieftin'1. Ghetele cu elastic costau cinci lei părt-chea. Costumul cel mai fin, eti căptuşeală de mătase autentică, redingotă, era optzeci de lei pe măsură, doi lei cămaşa, douăzeci de bani ciorapii, şaptezeci şi cinci de bani părechea dc mânuşi, batistă ele olandă câţiva gologani, cu monogramă, si dacă vreai şi cu o coroană dc baron în colt. Numai că lucrurile astea toate, care se însumau înrr-un total de eleganţă dc maximum două sute dc lei, nu le putea nimeni cumpăra si roată lumea era goală pentru că-i lipsea din buzunar primul leu din rotai. 1943 S.T.B. Trebuie să relatez pentru domnul inginer Nea mm, directorul S.T.B., cazul petrecut în tramvaiul nr. 17, unui colcg PUBLICI.S'l'lCA al domniţi sale şi mi se parc că si camarad dc şcoală Politehnica, inginer cu gradul Je inspector, director al unei mari instituţii dc star şi pe carc, întrebat, pot să-l numesc. Suindu-se cu doamna X la staţia Pibescu Vodă într-un vagon dc Filaret lără taxator hx, la intrare, cu taxatorul ambulant, aflat la celălalt capăt al vagonului aglomerat de public, inginerul .vilit să rămână pe platformă şi-a pregătit taxa pentru doamnă, dimpreună cu carta domniei sale personali de vechi abonat, cum ştiţi, cu fotografic, în aşteptarea taxatorului, care se lupta înaintând cu publicul dintre cele doui platforme. La a doua staţie lin controlor ii cere inginerului biletul, pe care-! arata în acelaşi timp cu laxa din mani. Controlorul, probabil unul din cei mai puţin pregătiţi pentru slujba lui din controlorii de obicci politieoşi, e arogant, se simte în autoritate şi-i aplici inginerului o Iccrie morală, pe care un lucrător n-ar fi primit-o fără să răspundă cu admisibilele doua părechi de palme. Inginerul explică şi taxatorul îl califică borlaş. N-are nici o editare, zelul îi sporeşte declamatoriu şi. magistrat al vagonului, găseşte cu cale sâ fie impertinent si ,,aplici" o amendă de patruzeci de lei. Deşi nejustificaiâ, „amenda"' putea să treacă. Ceea ce nu poaLC trece e conduita controlorului, care, dc bine de rău, înfăţişează obrazul societăţii şi sensibilitatea la civilităţile obligatorii a directorului ei, domnului inginer Neamţ ti. Dacă un personaj ca inginerul ocărit poate sâ fie pe o placîormă de tramvai obiectul dc bătaie dc joc al unui probabil fost servitor devenit funcţionar şi distins cu titlul de comandor, e lesne de închipuit câţi bieţi oameni, în haine dc lucru şi fctnci muncitoare pot fi brutalizaţi într-o singură 7.1 de accsi animai cu şapcă si nasmri, plaţii din banii lor ca să-i terorizeze. Nu ştiu dacă pentru atât personal car guvernează pe toate liniile, Socictaica si-a asigurat la Direcţie un monitor controlor cu biciuşca pentru brutele ci, daci sunt, Ceea ce nu-mi vine să cred. mai multe. Buna-cresrerc. când nu vine de la fire si s>i TUOOH ARCHFZ) de la exemplu, e nevoie sâ fie ad tninistrală cu douăzeci şi duci la palmă sau la pantalon: o metodă mai potriviră nu există. Când i se da lacultaiea penalii sâ judeţe şi sâ amendeze, un ta n di dar la ton croi ar trebui să lic examinai din punctul dc vedere psilro-tchnic, 'întrebuinţat la Ministerul Muncii; dacă ştie sâ vadă: sâ discearnă şl sâ nu confunde, dacii uu strabism al minţii sau un spirochet netrat.it la timp de medicii Societăţii o_i lui cinzcc de ţuică nu-1 împiedică de la normala funcţionare a noţiunilor obligatorii şi dacă nu c mai apt candidatul pentru împingerea băţului de curăţat şinele sau pentru sarcina ele măturător. Toate acestea cad în competenţa civilizară şi în datoria strictă a Direcţia, tui a publicului, care plăteşte oricât i se cere, după un Larif în continuă creştere, cu condiţia să fie servii de un personal cuviincios. !■' dc* aşieptaţ ca domnul inginer Ncamţu sâ elea controlorului cu n r. 235 o pedeapsă exemplara, pe care să o comunice şi publicului interesai. 1943 O POliZlIL NOUĂ Ar trebui studiată cândva de un filolog poet psihologia numelor de munţi, excepţionale faţă de regulile, după care o inspiraţie deosebită i-a botezat, priviri în piscuri si trecători, de o frumuseţe singuratică si senină. Negoiul, Caniiinanul, Jcpii, Ceahlăul, (.ostila, Predealul, Parângul, Slaveiul, Mohorul, Cărbunele, Mândra, Cheia, Dorna. Cozla si alâtea alleic nu sunt cuvinte plute dc şes, au relief şi o sonoritate a lor. Diversitatea rătăceşte orice presimţire de etimologic, creaţii monumentale pe dc-a-ntregul, ale unei laiue/.ii verbale, puiîi k:i.stk:a incomparabil mai puternice şi mai răspicate cn rimidelc dibuiri ale literaturii scrise. Valea Btsuitci şi Bicaxul intră in această vasta nomenclatură, care raportată la muuri si la împrejmuirile lor, ape, .stânci, plante, sare şi cliiar nume de oameni, pot întocmi un vocabular nl înălţimilor, cu treierate mai purin de gramatici decât ele vulturi, de vânturi şi alpinişii... La pocv.ia Bistriţei, tehnica inginerilor, care nu se mai opresc cu braţele încrucişate dinaintea uriaşelor ichnicităţi gcologice ale nanirii, ci le biruiesc cu matematicile .şi eu crcionul, e pc calc să adaoge o poezie nouă, a turbinelor şi a dinamurilor pentru căpâtarca din căderile de torente şi cascade, a „cărbunelui alb", apele din izvoare înalte, un curent electric în stare să poarte roate trenurile cililor leratc româneşti sau o parte însemnară din ele. Munca şi priceperea vrăjitorilor noştri, veniţi din Politehnică, vor mai avea de câştigat o maro victorie, a fulgerului prometeic, asupra naturii, care surâde din stele şi Dori, la strădaniile ce desfac pumnul închis al Sfinxului, deger după deget, aşezându-le după ce le-au deschis degetele la loc. - Mai trebuia să faci pe lângă miracolele tale un tunel la Sercaia si nu l-ai făcut, o uzină electrică la Ricazşi n-ai făcut-o, vorbeşte inginerul cu glasul munţilor in vuiet. Lasă-ne câ le facem noi. Ajutâ-uc numai sâ nu se prabuseasca râpele peste noi şi să nu ne înece talazele răiiuuLeîn prăpâsriile dinlăuntru, ca pe nişte furnici. Afară de câte o iritare de amănunt, în basmul secret al întocmirilor nevăzute, ceva zmei siliţi sâ se mute intr-altă parte, niscai pitici culcaţi pe pântec si coate, jucând ţintar intr-o văgăuna si supărări ca trebuie să strice ,.moara" la ivirea în pcsrera a câte unui matematician şi geometru, care-i salută, rugându-i sa nu se „deranjeze'', maica Natură, soţia veşnic tânără a Ini Dumnezeu, zâmbeşte ca Giocondasi dâ porunci şoptite sâ n-aibă inginerii aici o împotrivire. ^ “>6 rUiX)RARGHl-ZI Atâta doar, ca alLă poezie dispare, ca în toată viaţa şi ca în roată poezia, cotropita de o poezie nouă. Vor dispărea plutele şi plutaşii din albia Bistriţei, podurile de bârne şi grinzi, minate: de luciul apelor în tremur, dc prăjinile plutaşilor, in coborârea dcvale. Dar uu a dispărut frumoasa dorinţă, împodobită cu arsuri pe doage şi pc capac, la intrarea robinetului în funcţiune?... Nn ;ui dispărut califi şi birja dinaintea motorului limuzinei? Poezia pierde ceva şi dobândeşte altceva - şi niti muncitorii fostei poezii nu pierd nimic. Ba osteneala lor mai putină câştigă cel puţin îndoit. Petrolul, intrat în economia ţării, hrăneşte sure de mii şi milioane tle oameni, altădată, fără pâine, vizitiii s-au făcut soteuri şi mccanici. Plutaşii de la liicaz se vor face electricieni. Şi pentru toată lumea va h în toate privinţele mai bine, când trenurile fâr;i fum vor străbare tara şi preţurile şi salariile vor fi mai organizate şi mai mari. 1943 DE PE NATURĂ Parcă din Loate lucrurile interesante tot omul deţine întâietatea. Pe lângă că c Irumos, că e complex, e mai cu seamă variat, cel mai variat animal din natură. Două miliarde de oameni, câ.i învârteşte pământul, au două miliarde dc expresii. P, ceva în om mai presus de anatomia figurii, ceva imprecis si straniu, dezlegat de fizionomie, acel ceva pe cate artistul il prinde cu pensula sau cu modelajul rareori si modificai de neputinţa de a-1 aşeza în copia figurii — si pe care aparatul fotografic, mai precis ca mâna meşterului picLor. nu-1 surprinde iveiodarâ. lane se piteşte în căutătura, in zâmbet, în proporţie cu echilibrul continuu dezorganizau dacă e PUlSUaM l< A îi raportat la rip? Sufletul? Arunci, numai suHerul trebuie socotir, si între suflete, clc la unul la altul şi In fiecare, .sunt deosebiri incompatibile cu o doctrină şi tu o singura lege mistica de guvernare a lumii. Întorcând î'n cartoane câteva reproduceri după maeştrii picturii, îţi aduci aminte ca frumuseţea omului, a trupului, nudul femeii culcare, bărbauil în mişcare, iasâ-n urmii coate celelalte frumuseţi. Dar locul unde frumuseţea devine caracter şi individualitate unică e chipul, care ocupă în pictură, motivat de dificultatea esenţială, spaţiul cel mai neînsemnat. Pensula fuge de portrei ca tle întuneric, răzbunată în peizaj, pâinea de toate zilele a scriitorului cu vopsele. Omul poate fi privit îu două leluri; in varietatea lui materială, .strictă, sau în raport cu o morală model, faţă tle care el îi îfHodeatina deficitar. Artistul îi ia expresia, şi se mulţumeşte cu ea, indiferent cui îi aparţine, unui scelerat sau unui ascet, arta ignorând, cât şi natura, moralitatea, nejudecând si numai reproducând, în perfectă obiectivare. Oc.liiul moralizator, juridic şi analiric. lui se poare bucura de spectacolul frumuseţii în sine, împiedicat de artificiul mintii şi dc prejudecăţile introduse de intelect în natură, prin diformatie profesională. Monahul Palnutie din Tba'is, trecând pe dinaintea oglindirilor de ceruri înstelate si pe ape, îşi trage scufia pe ochi, ca să uu mai vadă atâta frumuseţe: cl o contestă şi se leapădă de ea. Jean Calvin, autocratul religios al unui canton politic dc trei sute de mii de credincioşi, legifera lungimea cosiţelor la fere şi a panglicilor împletite în ele. şi culoarea. Niculae l.orga prim-miuistru însărcinase pe portarul Departamentului Culturii sâ examineze ciorapii de mătase ai funcţionarelor, inter/.isi, fără să fi lost în viata lui ascet, ba dimpotrivă: dilormaţia profesionala cumpănea gustul estetic iritat. Mitropolitul losif Naniescu .al Moldovei îsi făcea un merit spiritual din faptul că nu sc imbâia.se treizeci de ani. Nu voi nora în ce stare s-a găsit imediat după agonie cadavrul lui. pc care l-am vâ/.ur încă aproape cald. l'UDOR ARCiHF.7.1 Spectacolul pasionant ai vieţii sc compune din miile de figuri pc caro le întâlneşti, fără discontinuitate, pretutindeni unele intri între oameni, cu o particularitate a fiecăreia imi'-un singur exemplar. Ti-ai cheltui vremea, fară părere ck rău, schiţând pe un carnet dc buzunar caligrafia expresiilor întâlnire, c.i un ideal dc arrâ. Condeiul scriitorului c adeseori ispitii sa ţie loc de creion, şi om cn om să puie fiecare fizionomie în co nurul câtorva fraze lepădând meşteşugul odios al unei intrigi şi organizări de povestire şi roman cu conflicte. Culoarea s-ar însărcina să o aducă crochiului cuvântul ales, metafora şi comparaţia adecuata. N-ar fi bine realizat, aci, un gen de literatură vie, între poemă şi ref lirare, servilă în câteva rânduri aspre, elastice sau pulverulente pentru fiecare din sutele şi miile de modele ieşite înaintea unui condei observator? Consistenta lui parc mai compactă şi mai adevărata. în structura oricărui lucru de pe natură s-ar zice că se intercalează ceva din însăşi materialitatea originalului interpretat transformară, ceea ce se obţine cu aproximaţii indirecte, confuze şi dezlânate, în atelierul artistului cu pensula şi pana. Opera isprăvită, tablou, sau carte, pe dinafară. nu are autenticitate şi pare în toate momentele ei inactuală. 1943 MURDĂRIA OPRITĂ N-as fi dorit în biletele tale, dragă Coco, sâ figureze ta obiectiv de atac şi preocupare, acel colt de uliţa si de mocirlă, de odinioarî,. pe care comuna îl abandona, la fiece sută de pişi, nevoilor de marc urgentă ale trecătorilor. Publicitatea accsici luări de contact a cetăţeanului cu păretele nu era de altfel [’unuas'ncA specific orientală. In mijlocul miraculosului Paris, pe lângă Liivrul marilor colecţii, era o strâmtoare, acum vreo patruzeci dc aiii, pc care Pierrot era silir sâ o .sara oi sâ tiu-şi ude papucii. In interiorul capitalei noastre, ascuns de /.iduri şi faţade, locul cu pricina se pierde acum în subsoluri şi utilitatea lui nu mai e o scuză pentru o trecere cu vede tea ajungând si un pretext de estetică organizată. () săgeată a unui Cupidon administrativ şi două litere din alfabetul englezesc, care i-au fost foarte des necesare clnar regretatului Pisam, dau indicaţia ungherului căutat cu nerăbdare, niascar de obicei de aparatura aproape chirurgicală a unui depozit de benzină, dinrr-o peluză de iarbă, tunsă mărunt ca un covor. Prin urmare, edilitatea se îngrijeşte de aspecte şi de soluţiile de echilibru ale dictonului carc pretinde împăcarea utilului cu frumosul. O dovadă că principiile sunt în onoare la Municipiu, am avut-o alaltăieri, când începuse să uu se pară ca o comisie a nomenclaturii, prezidată dc Niculaic Iorgaşi apoi de domnul Tzigara Samurcas, căruia mi-am permis după unele sugestii, publicate din când în când, sâ-i arragsi personal atenţia asupra unei anomalii, ar fi fost desfuurarâ. Câţiva Tinichigii schimbau tăbliile străzilor Detaşamentului (I), redevenită Mărţişor pc toată întinderea eî, şi Spirache Oprescu. denumită a Fuiorului, de-aci înainte. (Probabil, presupuneau locuitorii din partea locului în paranteză, se va unificaşi numerotarea proprietăţilor, începând din Calea Văcăreşti.) Dar mult mai jos si mai în oraş, pe raspântia cheului cu străzile tangente la Uzinele I.emaître, era un scuar, o insulă de iarba dc câteva palme, inrercalat înrre curbele liniilor de tramvai. Peticul de grădină s-a pierdut, desfiinţat dc o ediculă, începută si rămasă de mai inulre luni, poare dc un an, neterminaLâ, roşie şi urară. ,S-ar părea că părăsirea ei ascundc justificata ezitare, dacâ n-ar fi mai nimerii să (ie dărâmării înainte de întrebuinţare, desi trebuia ca serviciul de specialitare să fie, înainre de a deveni reticent, prevăzător. l'UDOR AUCil 1LZI lată. domnule general, cil şi vastul si agreabilul pcizaj de castani din dreptul Gării Filaret e gata să fie stricat de alt asemenea edicul, /.idii chiar în mijlocul lui: se (mica hotărî tm loc dc construcţie la marginea, pieţei. Ce subaltern impermeabil la curentul clc urbaniştii, care cutreieră dc vreo douăzeci de am încoace si carată anual capitala, din ce îti cc mai degajată de vestigii, a putut să aleagă pentru o vespasiana singurul punct care nu se potriveşte cn ea? N-ar fi dispus domnul primar să facă o plimbare de inspecţie şi să verifice la faţa locului cele arăLaic aci? Cred, dragă Coco, că eele două noi edificii de cărămidă destinate să mânjească două întinderi frumoase dc răscruce, pe cel puţin cincizeci de ani viitori, vor dispărea numaidecât. 1.943 BUCOVINA LJTh'RARĂ iniţiaţii ele de vitalitate ale tineretului din Bucovina izbucnesc al'irmativ. Bucovinenii nu lin sâ vie în cafeneaua din Bucureşti, ca să înmulţească o hoemă sterilă şi rămân unde sunt, pe rădăcini. Numărul scriitorilor grupaţi într-un cerc la Cernăuţi a crescut: alâl dc mult, încâi ci îsi redactează ziarele, revistele, citrţile, fără nici o contribuţie din afarâ: ceea cc nu se petrece nici la laşi, nici la Sibiu, nici la Crai ova, cu o mişcare literară destul dc slab:;: aş zice că nici în Bucureşti. Bucovinenii îşi ajung lomşi pc toate dimensiunile intelectuale si dintr-înşii începe sâ se aleagă şi n elită, care făgăduieşte sa ia loc în primul plan al vieţii condeielor româneşti. Dc Sfânta Mărie, ei au adunat la Putna lui Ştefan, în congres, Intr-un sfat, scriitori români din toate provinciile, amestecaţi laolaltă si cu cei din Bucureşti, unde trăiesre o vedic '61 Societate a Scriitorilor, pacifică si foarte ateină, sâ mi se supere mormintele ce sc înmulţesc în incintă ci, cu vreo acţiune vioaie. Bucovinenii ;ui repetat la Puma. în anul l‘)43, într-o atmosfera nouă, suin alic auspicii şi în independenţă, o sărbătoare care stabileşte tradiţie, din 1871. Frau prezenţi la ctitoria Putnei un poet: Pânincscii şi tui prozator: Ion Slavici -şi studenţii români din Vietia. Şi istoricul A. D. Xcnopol. Referatul domnului profesor Aure! Vasiliu, citit în adunarea de acum, da daLc complete. Din relatările congresului, insolite de clişee semnificative, se remarca mai ales cuvântarea domnului profesor Augtistin Z. N. Pop, accentuată de un ton polemic:, neobişnuit la festivităţile cu caracter semiolîcios, dar necesar. Mănuşile dc vaselină, purtate la asemenea prilejuri şi care fac pipăim! Icni tiv şi dulce, au lipsir. făcând toate ajustările cu putinţă, bucovinenii s-au înfăţişat mai bine decâr invitaţii lor, recrutări mai mult dintre diletanţii literaturii cumpăniţi cu scriitorii băştinaşi. A participat cu entuziasm ostăşesc domnul general C. Dragalillă, guvernatorul provinciei, clar a lipsit şi din congres şi de la palatul mitropolitului, scriitorul, părintele Gala Galacuon, care nu ştim dacă trebuie sâ deducă cititorul singur de cc tui ă fost invitat. El şi-a luat doctoratul acum aproape patruzeci de ani la facultatea de Teologic, la Cernăuţi, e un foarte vechi oaspete ăl mănăstirilor din partea locului, a fost şi profesor la facultatea din Ciiişinăti, semen de război cu Cernăuţii, şi pe lângă toate aceste titluri, e unul din marii prozatori ai limbii româneşti, daca o rezervă de strategie academica si bisericească n-a recunoscut în elegantul stilist al petici literare pe cel mai caracteristic din toţi. Din încheierile practice ale Sfatului de la Putna se vor retine două, din care cea dintâi inaplicabila: „Dirijarea" apariţiei traducerilor în ritmul scrierilor originale. (Poate să vie un timp în care valoarea celor dintâi să le anuleze pe celelalte,) 'Ul>OR AKGH 1-7.1 Al doilea: cunoaşterea specificului local şi a vieţii regionale. Ar l'î nebtiit aclaugar la aceasră excelentă idee dezideraiul ca scriitori din toaLc regiunile să colaboreze la marca operă de unificare adevărată împărţit pc echipe provinciale, cu ccl puţin un volum complet al rinuLului dimr-o sene: România. Nu se puica să se evite într-o manifestare atâi dc însufleţiră numirea la c: prezidenţie literară a unui cultural clc calitatea unui domn Portunescu V.? Nu era cle-ajuns ud scriitor bucovinean oentru o acţiune curat bucovineascâ, un poet ca domnul George Drumuri I9'i3 1-LIRICI REA Problema veche câi lumea, fericirea. Omul mi vrea nimic altceva decât să fie felicit. îndură, geme, boleşte, moare, dar vrea sa fie fericit; nici mai mult, nici mai purin. Ce-i lericire.i? O confuzie imensă în limitele amestecare ale câtorva cuvinte solemne. Cine poate sâ fie fericit în sensul forţat de asreptârile omului de rând? Fericirea visată de el la cc poate să răspundă? Eşti fericit că te îndopi mai mult, câ bei in loc de un pahar o damigeana:1 întreb miliardarul: „Cc ai?“ - şi e trist. El poare să mănânce cât Gargantua, sa se îmbrace cu un vagon de costume, sâ aibă pc lângă uc.'asra lui câre alte neveste doreşte. Puterea lui de cumpărare im-l face fericit. îi lipsesx si lui şi omului sărac o filosofie: nici ea uu te fericeşte, dar re lace să inrelet>i că fericirea c romantică si ie învara să te adaptezi cu viata, cu munca grea, cu beteşugurile, cil cancerul, cu tuberculoza, cu chirurgia, cu domnul I )ircCLor-Geueral, cu domnul Preşedinte, cu domnul Judecător, PIiIii.IC .'IS 1 IC A cu (Inmiml Coleg. si sil învălui oajucnn şi obiectele intr-n contemplare, întreţinuţii dc aspectele contradictorii aie ovisrourci. Dincolo clc gard, stă 1111 fierar, care câştigă câu aici mcscriasi mici într-o săptămână: opt mii dc Ici la patm săptămâni. F. proprietar, casa îi e bine ii mirii, nevasta şi copila cit cac îmbracaie. Duminica, vecinul sc prezintă ca un domn, şi toată săptămânii, după lucrul de nv.ină. pc cârc şi-l împlineşte corect, .sculat la trei dimineaţa si rodcauna riguros prezent ia nicovala lui, cele trei, patru orc cc-i rămân slobode pe 7.1 si le munceşte suplimentat, uiiudu-şt lemnele, dereticând curtea, drenând tm părete, examinând acoperişul. Când nu mai ave ce face la el acasă, îşi dă munca de pomană, li îngrădeşte curtea unei văduve cu orfani, îi înveleşte alicta casa, înlocuieşte o cheie pierdută. Nu I-am auzii niciodată, 1111 lăudându-se, dar nici pomenind ele ajutoarele date. Nu mi-a spus niciodată că e fericirşi nici nu caută fetid rea, şt niciodată 1111 s-a plâns, li e de ajuns că-şi împlineşte la maximum datoriile lata de locul unde munceşte, faţă de familie şi lată ele sine. Dacă nu zgândărim noţiunea de fericire şi facem din ea un cot de măsurat pe toate laturile viata unm om, săracul rânduit e niai fericit ca bogătaşul. Omul cel mai fericit cu putinţă, omul fericit lără volei uiţi si fără altă filosofic, până-n '/.iua clc azi, c făgăduit de credinţa religioasă. Psalmul Irridt biirhllui. al lui David, care a fost rege, dă o fericire Î11 simplicitatea vieţii, redusă la puţin, şi creştinismul, vechi, vasă'/.ică, de două mii de ani consecutivi, fenomen ncinaipctrceut cu aceeaşi durată şi relativă unanimitate, recomandă fericitele răbdări ale suferinţei st |ertfei, împărţind viaţa în două vieţi, fericirea creştinului e în viaţa viitoare: va fi. Dacă cineva tăgăduieşte tnai muli. poate sa tie niacar atât?... 1943 rUDORARGHE/,! RliCJTIND Purerile personajelor nevăzute. dintre coridoare, cabinetul dc coaletă şi iatac, au jucat în toate timpurile roluri considerabile. .Viu!te evenimente şi-au luat originea din alcov sau din bucătărie, tinde îu epocile mari era dozată şi otrava. Pe dedesubtul istorici scrise era urzita cu gloria viaţa trăită si spaima surâzătoare sc impare clica cu răzbunările tăcute. Medicul, bărbierul, vaierul, curaţi torul de unghii, ştiau să administreze odată cu ceaiul, cu săpunul şi aJunccuşul pielei pieziş, insinuarea subtilă, intriga studiată, zvonul şi ticăloşia dulce. Dacă o singură piesă, sărită din loc sau tocită, a mecanismului conştiinţei, în cele mai multe cazuri defect, funcţionează cu o diferenţă de o zccime clc milimetru, vorba dinafară dă scânteia care-l tacc să pornească fără ncccsitaic si din groapă-n groapă, din eroare în eroare şi elin lipsă de frână, istoria mai înregistrează o catastrofă. Au fosr epoci în care constrângerea şi siluirea au dus poporul Kl sapă de lemn şi 7.ecc epidemii încrucişate n-ar fi fost în stare să deva.svcz.c o ţară cât incapacitatea repetară a unei duzini dc cumetri, improvizaţi în evurile dc odinioară oameni de stat. Istoria ndevărată, cum se cheamă, c scrisă cu întârziere înrodeauna: o trăieşti bănuită, fără să o cunoşti. Vezi eă lucrurile se strâmbă ca nişte tahlouri în părete, miroase a o anume împuţiciune, dai cu piciorul într-o urmă spălară care fusese de sânge, auzi în tumultul de oameni, de frunze, de ape, un geamăt si un suspin. Cârc un manuscris pribeag iese după zeci de ani la lumină indicând cercetătorului cărturar putregaiul în care şi-au pierdut simţul dc identificare, o generaţie, două, după ce au trecut şi s-au chinuit în desert, ca sa mai ramâie o pagină mânjiră în cartea amintirilor tle prisos, din care generaţiile următoare nu învaţă nimic. Naivitatea e imodeauna nouă si nerozia infailibilă de-asîşderi: contactul lot dă periodic rezultate dc mare solcrinră. ruiu ,ru-S'Tk:A Uciderea pruncilor clin vremea lui Irod. penrru inlărurarca unui Nou-născur, predestinat să mântuiască lumea, suspect ca rin rival dc împărăţie. nu e mimai un simbol, c o realitate: dacă a scăpai în laşă el loi a losi răstignii subt alt împărat, după treizeci si cinei dc ani. Istoria, vorba ceea. se repetă. Istoricul contimporan a l'ost îu timpul lui un asociat la durata câr mai mare a unui momentele anemie şi demoralizare şi activitatea lui mai mult de ureche şi slugărnicie varia/;! între extazul îngenuncheat şi ascuilarea la gaura uşii. De la Analele lui I acit, pe care le răsloieşu uneori, scrise numaidecât după răstignirea Celui pomenit mai sus, cititorul ar vrea să aibă impresia ca viaţa puhlicâ n-a mai fost ce fusese până la cl si că intr-adevăr s-a însănătoşit. 1943 TI'OFIL 'I eofil era un armurier, stabilit cn strungul şi cu sculele lui înti-un atelier îngusL, cu vitrină, clin piaţa mănăstirii călugărilor cordelien din FYibourg. Ambianta medievală de acum patruzeci dc ani, când începea să se construiască şi o aripă nouă a oraşului, cu lubrici, peste linia IeraLă, cred ca se păstrează în vechile cartiere intactă, cunoscută hmd respectuoasa grijă de rrecur. Străzile verticale, pe coasta dinspre Surim, cu mănăstirile, schiturile si pa rac lisele acestei ceiăţi de călugări din Loate congregaţiile, refugiate pe nn pământ de colţuri de munte, mai ospitalier decât l-rama separatistului Combes, par agăţare îu spiralele scânceieioare ale unui pom de Crăciun. Dinii-o ramură de sus, o clopotniţă legată ca de un fir de mătase şi stând acolo, legănată, de o mie de ani, corespunde cu stâlpul monumental, de piatră, al unei fântâni, ridicat si cioplit i'l.OOKARG Hl'ZI alegoric, din mijlocul unui bazin, din care se revarsă pe lespezile seculare ale unei răspântii pnvârnire, o undă de ape, întinsa neîntrerupt până ia râu) ce le aduna. Gospodinele minuscule bai jur-împrejur rufele cu lopeţi de lemn fără coadă, şi caii de jucărie se adapă din iazul cu glii/dmile pilile. l)e sus, lc uiţi în oraşul de odinioară, ca într-o gravură aşternuta pe sol şi ca î/ilr-tm cufăr cu cârti .şi ginvaieruri. Celebra «ucdrală La Collegiale, la intrarea căreia un mormânt indica locul de odihnă, lângă orgile lui, nu mai puţin celebre, al meşterului care le-a construit penlni deopotrivă de celebrele lor conccrrc, se ridică până la nori, şi din dosul ei, pesLe valea vasră, de mii de miniaturi, scoboară marele pod suspendai, cel puţin pe schema lui de păienjeniş din amintire, dacă e adevărat zvonul câ s-ar fi prăbuşit. Cu Tcofil, un pitic ctt barba neagră, ne-am dus într-o duminică la păşune, cu sacul de spinare, roată familia lui, nevaslă-sa, un drac de femeie roşu, eu coltucul bărbiei întors, cu nasul ca un ardei lung şi cu pometele obrajilor rumene prăjite, copila lor de cinci ani, Lincli, şi sluga dumirale. Ne-am ales o adâncitura dc iarbă cu izvoare pe o treaptă dc prăpastie ca un balcon. 1-etiţa, înzestrată eu tm humor mult apreciat de părinţi, originari din;r-un canton mai de la nord, unde omul are spirit în toate părţile lui, chiar acolo unde te-ai asreptat mai puţin, se dezumfla ritmic, din când în când, ca pneul de bicicletă cu ventilul dereglat. Tatăl o săruta de bucurie, şi inaieă-sa o felicita entuziasmata, cade o remarcabilă precocitate muzicală. Intre câteva îmbucături, la pauza sorbirii din paharul turtit, de alpinist, Teofil işi arunca braţele pe după mijlocul nevestei şi al fetitei si. rf.sturnându-sc cu ele pe spacc în iarbă, da un strigăt pe franţuzeşte stricat: - Ce fericii îs! ce fericii! Asta era fericirea simpaticului meu armurier. Pe când el .se mulţumea cu atât de puţul, îmi treceau prin minte alte PUUUCISTICA fericiri, carc arata ca mi există o una şi singura fericire indivizibilă si că sunr rot atâtea Iericin câţi si oameni. fiecate visăiidu-si-o pe a lui. knric al IV-leaa losi un premergător ai fericirii sociale şi a linul să realizeze, duminica, pentru fiecare familie franceza găina clin casă, cincizeci şi doua ele fericiri pe an. Dar această fericire masată şi periodică a rămas în canoane, unii neputându-si tăia pasările din bătătura, iar sălciiii cei mai mulri fiind mai lericiu să-si vândă găina decât să o mănânce, si banii să-i puie ia ciorap. A rina fericire şubreda şi mai mult subiectivă, dc câtă poare să se folosească un bief om, e strict individuală, cea mai marc parte din ca e un mii, şi nici o învăţătură, evanghelica sau politică, nu poate danii fericirea uniformii şi universală, fericirea fiii ui o simplă abstracţie iu strict raport cu insul care o concepe, si nu n problemă de lcgiîerar. 1943 ŞOIMUL Ţoală educaţia noastră a dăL greş, îmi spunea lin prieten de generaţie, a noastră cât şi a celor veniţi după noi. N-ar fi nimic eă am citir şt ne-am făcut din bibliotecă si dinrr-o profesiune o îndeletnicire absorbantă, cu toate că, drept să-ţi spun, în chestiile de viaţă publică şi de experienţă aplicată la viaţă, documentul cel mai autentic al fiecăruia nu c canea scrisă intr-un biurou cu uu punct de vedere unilateral şi personal, ci propria ta experienţă, trăită de fine si în care nu re codi să te încrezi. Unghiul de privelişte si de sensibilitate variază ele la om Ia om, deviar după optica personală. Adevăr universal exisră numai în maiematici, fizică si chimic. TUDOkARCIli;/,!. Ce-ţi treb iI,i tic o gospodărie, o proprietate, o grijă care sa ic înrădăcineze într-un ioc, de cârc nu poţi să scapi? 1 i-ai clădit o temirtă şi te-ai închis în ca. Nu puteai să fii un 0111 liber? In copilărie, mă opream ceasuri întregi, dinaintea unei case boiereşti, aLras de spectacolul revoltelor mele de arunci. Un şoim cât un om, redus la rolul de saltimbanc, .sărea cu lanţul de picior, căruia ne chibzuiam, copiii, să-i dăm drumul, fără să ne omoare. Moară ziua i se desfăceau aripile larg şi vulturul plut.'a in jurul buturugii îngropare, de care era priponit, intr-un .metru si jumătate de vă/duh meschin. Era pe vremuri moda ca la casele mari să sufere, ca Ion Botezătorul în beciurile Salomeii, câte o fiară, simbolul codrilor, latifundiilor si munţilor din apartenenţa stăpânului: blazonul lui. Subt fereastra unuia, care-şi funia ciubucul de chihlimbar, uitându-se la el cum se canoneşte, jerpelit înrr-o zgardă de fier ca o cătuşă, se agita neîntrerupt un lup eu ochii dc foc. Aşa suntem prinşi din sălbăticie şi noi robii unui crâmpei de viaţă normală. Am pornir-o rău. din deprinderile celorlalţi şi am rămas in viciul moştenit. Mii de complicaţii pentru o saltea mai moale şi un blid fiert, pentru o bucată de postav, în care te îmbraci, pentru o pălărie, o cămaşă mai scumpă, o cravată, un pantof, o batistă în buzunarul de la piept. Morturi titanice pentru robinetul de apă asigurat, pentru săpun, pentru o baie, pentru o foarfecă, peiuru un brici!... Doamne! cât am rătăcit! 'Trebuie, trebuie să ne răsturnăm deprinderile şi să ne lacem o educaţie noua. O viaţă frugală, redusa la bucata de pâine, dumicată pe drum. Cărţi, tablouri, covoare, bibelouri, mobilicre, putregaiuri! O singură carte, o singură zdreanţă, un geamantan. Călător perpetuu, perpetuu pribeag, fără ţintă, lâră mesene, ca vulturul, ca lupul. Lanţurile ţi-s delicate, dar toi atât de grele ca ale şoimului doborât din ceruri cu puşca. 1V43 PF.NTIUJ BILANŢ l'veuimentele ultimilor vreo cincisprezece ani pot să fio strânse intr-un bilam şi examinate ta rezultatele unei culturi, Cultură în acest ca/ nu e certificatul de studii, diploma, doctoratul, cincisprezece ;mi de şcoală, sute dc cursuri învăţate şi tle profesori, ajunşi în mare parte nişte maşini de esamene, ca distribuitoarele auujtiuuc tle bomboane si farse. Ateu fragment, de cultură dă cc poare să dea pe propriul teren al şcoalci, programe, remaniate de la o sesiune la alta, instabilitatea criteriilor, o animozitate progresivă între corpul profesoral şi lumea elevilor, priviri ea nişte delincvenţi şi adversari si, din când în cărui o statuie, a căreia glorie aparţine partidului în care era înscris personajul. N-au trecut nici treizeci dc ani şi lumea din bulevard se şi întreabă la ce noţiune mare răspunde prezenţa întf-o staţie de automobile a unuia din cele mai insignifiante monumeuLc din Bucureşti, care nu-şi salvează, în rând cu Mihai Viteazul, anonimatul, măcar cu prestigiul unei lucrări de ana. Cultura pare să fie .suma tuturor activităţilor, indiferent, oficiale sau particulare, zbuciumul, iniţiativele, luptele si polemicile de idei, caracterizare priutr-o autudiuc dc intelectualitate. Viaţa politică e uu lat tor însemnat de cultură şi viaţa religioasă de asemeni. Pe lângă nu ştiu câte mii tle dascăli de catedră, sunt cel putui zece mii tle preoţi in toată rara si sumedenii tle biserici, din care cele mai vechi şi mai frumoase, suma culturii căpătată până azi le uită si le lasă cn bună ştiinţa să se degradeze. Vezi mănăstirile bucovincşli.. Alt agenr de cultură, pe lângă teatru, e presa, această cea de-a patra putere derizorie în stat. Cu căi a contribuit presa la formarea unei culturi, care se traduce în acte ceiăLencşti? căci în ceea ce priveşte parvenirea personala, a şefilor de presă, ea c certă, constanta şi vizibila în tot felul de somptuozitari. 570 l I DOR A.R( >l-ll’ZI Opinia publica c mai confuză şi mai nehotărâtă decât acum i> sula de ani- când mi intrase îu jocul politic, în carc au introdus-o, prin plagiat du pa streinătate, partidele organizate. Poporul în neştiinţa dc carte, lâr.l scoli şi universităţi şi numai cu popii lui dc odinioară, din care s-au desprins câteva hguri fără statuie, avea o culturii, proprie; întâi, o limbă frumoasă şi clara, făcută d: cl, instituţii murale dovedite, o poezie orala şi o muzică, amândouă originale; ţesături afirmând o facultate dc contemplare adâncă, pictura şi desenul lui. Ţăranul nostru nu apucase sâ înveţe nici vanitatea inocentă care determină pe artist să-şi deosibească opera lui printr-o iscălitură sau un semn. Se iscă un eveniment neaşteptat? Opinia dă din colţ în coii şi sc improv: zează, se tace, se desface, se dezlânează, şi convingerile fluctuante ţin pc oamenii de cultură, mai mult decât pe omul din câmp şi ele lă plug, înrr-o stare morală de provizorat, consrernaii. Datele unei credinţe invariabile şi concrete lipsesc. .Singură ac tivitatea literară clin tort /'actorii de cultură n-arc să-şi reproşeze nimic, t> activitate carc păstrează punctele de sprijin morale, cu gratuitate permanentă. 1943 CU RE ROTUNDE Concordii investiţiile de multe miliarde, dc bugete grele cu putinele re71.iltale, dare de scoli si dc variatele instituţii dc cultură? O fabrica dc zahăr produce zahăr, dacâ dă altceva, dâ faliment si c închisa. Ce marfă trebuie să dea scoală? Specializările tiu dc meseria strictă si scoală trebuie sa producă atât: maturitate. Unde-i ţinură mauirirărti? Zadarnic esti PI 151 K IVI K.A arhitect priceput în tehnicitate profesională, dacă pus intr-o problemă spirituala, sociala, politică, naţională, n-ai opinia dumirale făcură şi-ţi tuleai părerile mobile in rtamvai. In tramvai şi la cafenea opinia fără fundament arc cel puţin prospeţimea .spo ura ti ei rarii. Vorba merge din gură-n gură şi autoritari le părerii pe care ti-o faci .si refaci au poezia bruia a hazardului. Umil sc întemeiază pe un „prieten bine informai’’ şi face douăzeci de adepţi, numaidecât, lângă manipulam. Altuia i-ar fi spus ceva important uu mare personaj; nu poare să-i divulge numele. C .elălait e cautaL dc un doctor in strânse legături eu altul, medicul unui aii mare personaj. Unii cireşe o informaţie autentica, pe care o înţeleg pe jumătate, adăugându-i si suplimemclc inspirate dc fantezie, ii-a publicat în -ziare că din pricina arşiţelor concentrate s-au aprins în Elveţia careva pcrice de pădure. în circulaţie orală informaţia a luat forma unui incendiu al depozitelor de roţi de caşcaval. Cititorii deduceau catastrofa din noţiunea că l.lvetia fabrică şvairăr. Toate modalităţile de opinie au cel puţin acccntul sincerităţii, şi delierul de sinceritate e blajin. Dar ce se poate spune despre ziare, scrise dc ziarişti, care la tipar au o părere şî Î11 particular opinia diametral opusa-1 Ce scuza poate sâ-i absolve? Necesitatea? Conducătorii de ziare bine stabilite nu suferă de necesitatea unui salariu, care în cazul lot se cheamă venit. Prudenţi pentru orice eventualitate, confraţii au cel puţin două opinii în toate cazurile cn putinţă. Dar ce concluzii rrebme să tragi din lipsa de credinţe globale la oamenii politici, care au însemnat pentru ţară ani de-a rândul soarele şi ploaia, ordinea şi frământarea şi au dominat pe.sre ele? Iii rămân ia preocupările bucătăriei si ale unui buzunar lacom de beneficii. Problemele pe care le iscă fiecare zi si fiecare ceas îi depăşesc. I răim o încremenire şi o fază morală de comă. Unuia nu i-au rodit moşiile suficient sau preţul cerealelor nu-i TUDOK ARCHF.ZI satisface socoteala. Alru] mi poaLC să se duci prin Europa intr-n plimbare dc agrement, turburară de un război, în rare nu poate II vorba decât de uu singur lucru, de confortul lor. Un confrate, care s-a întors dintr-o vizită importantă tăcu rit unui i'ost şef, îmi povestea mpresiile iui: ■ InchipuieşLC-ţi, dragă... Pe cat îi vorbeam mai mult, pe atât căsca mai tare. L-am plictisit. Dormea eugenii în el eu ochii deschişi, şi nu i l-an> deşteptat eu niniie. l-am făcut, ca la teatru, viscol, furtuna şi trăsnete, i-am zbierat în ureche. Degeaba! 19-13 MUNCA Şl PÂINEA Discuţia se duce pe .scăderea munci: la minimum, corespunzătoare unui maximum de salariu. Principi li 1 c bun si plăcut şi clacă se poate sâ fii scutit, şi dc osteneala, care duce lă o calificare şi să-ţi cunoşti meseria aproximativ, tocmai atât cat sculele u reia nu se potrivesc cu cele ale altei meserii, principiul devine adorabil. Condeiul funcţionarului şi al scriitorului, foarfeca frizerului, ciocanul şi dalta tâmplarului. Revendicările socialiste de odinioară îtnpărţeau ziua îu trei cicluri de câte opt ore: opt de muncă, opt de cultură şi opt de odihnă. Muncă a mai lost, dar cultură nu cam. Au citit si citesc foarte puţin chiar profesorii dezgustaţi de monotonia cârtii, de examene, de titluri căpătate cu o luptă mai mare decât valoarea practică a studiului, necum muncitorii manuali. Din cele opt orc de lucru s-au făcuL pe încetul zece, douăsprezece, paisprezece si mai multe. Războiul din orice parte vine, cere civilului munca soldatului neîntreruptă de zile şi nopţi lă râild pe poziţie, iăra sâ mai fie vorba de salarii. J'LTjlJCLSTlCA Discuţie, grevă, concediu: erei lucruri aproape excluse, I5ei tutun când ai şi rozi un <;alet când este. Daca uu suni nu sunr si gaia, nu mai încape vorbă. Dupa război, de-abia începe numai grea şi adevărată. Ce a distrus războiul va trebui refăcut, cu braţe mai puţine, cu convingeri şovăitoare. Sforţarea va fi lungă, opintirea invierşunatâ. S;i nu a.ŞLcptăni la visata linzureală, în priveliştea cărcia lenevia se pregăteşte să mişte din deget ea să sosească salariul prin văzduh, ca masa încărcata cu bunătăţi din poveste. S-ar putea sâ se întâmple ca în anumite regiuni să nu fie tuci materialele trebuincioase, necum finanţele prospere, carc a pornir o plată a muncii îndestulată, să (ie muncă şi mai nerâsplăriră ca în Lrecul. Dacâ starul sarac ia iniţiativa tuturor sforţărilor şi împlinirilor el îşi arogă şi dreptul să impuie munca în schimbul unui prânz distribuit pe şantier. Zece ani Germania naţionalistă, însă socialistă, a suprimat' şomajul dând muncitorimii odată cu lucrul in fabrici reţeta îti milimetri, de cum trebuiesc curăţări cartofii, ea să sc piardă miez cât mai puţin, iar ia banchetele din Rusia comunistă, pe vremea lui Lcnin, şefii sovietelor sc ospătau cu ciorba aceloraşi cartofi, cu carc se potriveşte băutura de apă. Sutele de miliarde cheltuite în război nu pot fi plăti re fără o rnuncă aprigă, care va constitui sacrificiul pacific al globului întreg pus la jugul unei supreme datorii, in roate ţările, oricari ar fi regimul politic, capitalisLic, sau muncitoresc, statul, rasa sau naţia. Cei ce ştiu ce ne aşteaptă, nu-şi fac iluzii, mulţumiţi câ vor putea munci din răsputeri înrr-o epocă dc pace. Să nu şi le Iacă nici cei care îşi închipuiesc câ viitorul va da naştere altor oameni, altor situării si raporturi intre munca şi pâine. 1943 5_4 TUUOR ARCUL/.! UN HA,SCO I RIS'! Prezin('iîn atmosfera, dt o colegialitate, dc oarecare aderenţa între redaerori. I am vazm. surprin.s: nu stia cc* poate cere o revista, .şi credca că suni de ajuns banii, ca oamenii politici asigurau de hârtie, de ci par şi de un administrator incompetent, si uimiri când li sc vorbeşti dc lucrul esenţial: de o redacţie. — Cc-ui .sâ faci când ai să râmai lără o ridară: l-am întrebat cu brutalitate sentimentală. 'f anărul a râs şi, cu o eleganţă pe care i-ant ec-rut să o amâne până după apariţie, a plătit pc patru miniere inamre. Asa procedezi? I-am întrebai. Răspuns allrniaiiv. Primul număr a fost si el dezlânai. Ai doilea, al treilea, al parnilca cti., din ce in cc mai harnice. Tânărul proprietar lua cunoştinţă de sumar la apariţie1 şi, ea să umple două coli mari de hârrie. primea orice şi publica în ele ee voia Fitecine, fără unîrare, fără control. Imr-iiii număr ieşea o mfurăturâ anonimă pentru singurul critic literar cu o ţinură, l-am lacul înţeles că dacă nu şe revine, colaborarea dispare, şi s-a publicai, ma rog, o dezminţire. Revista devenea un maidan, în care se oeărau spălătoresele. Iuir-un număra fost insuliat pe o pagina întreagă, subl o iscălitura oarecare, un autor de ic-airu, destul de puţin comod pentru confraţi, dar care-i de accea o personalitate. M-au dat deoparte, rcsliiuindu-i tânărului o sumă dl: bani. 1-1, ca să anume plecarea mea de la revistă, a trecut clintr-un exces de modeSLic într-alr exces, întocmind uu afiş ambiguu mormăi1. Numărul s-a vândur din această cauză, ultimul contingent de cititori voind sa-mi cunoască spovedania pe paiul de moarte. Procedeul i-a purtat nenoroc. Re\ isLa a rnurir, şi odarâ cu ea s-a seufrnicl.it şi nefericitul tânăr confrare, c:âruia nu-i mai rămâne timp să-si facă nici crâmpeiul de nume literar necesar. TliDORARCilUiZI .Vii sc spune c;t a cheltuit şapte milioane în vreo patru luni împrejurul revistei, onorarii, hotel, restaurant, coictârii, peircccri ete. Mi s-a spus mai mult, dar lucntrilc afară din calc clc regretabile, înrr-o dezordine de viaţă egală cn sin i ici dc rea, fără legătura direciă cn ambiţiile literare, n-au cc căuta îinr~un epilog. Un coleg mi-a spus pe şoptite: - Mi-a emit patru sute de lei împrumut pentru prânz. Alt camarad mi-a spus: - M-a păcălit, arc să-mi dea o grămadă de bani. Tipograf.ll mi-a spus: - Mi-e dator aproape o sură de mii de lei. IJn poet mi-a spus: - Nu mai arc o ţigară... Pimvre gosse! îl a vouht piter plus bani que stm ml. 1943 SUPERBUL IMPERIALISM Povesteam acum careva zile directorului, desigur general, al întreprinderii S.T.B., câ publicul arc de îndurat în vagoane si politica socială a controlorilor necontrolaţi. T.xpunându-i ca7.ul unui domn inginer brutalizat de magistratura unui asemenea reprezentant al întreprinderii, î'1 numeam pc domnul director general pe nume, pentru că măcar obligaţiile de politeţe anonimă să-l decidă sâ binevoiascâ sa comunice publicului măsurile luate în urma unei reclamaţii precise. A trecut o săptămână si nu s-a primit nici un comunicat. Societatea atât de vigilentă când trebuie să încaseze patruzeci de lei pentru tin bilet dc opt, nu se vede implicată să-i restituie onoarei terfelite bietului pasager, tie el şi tm salahor, buna opimune cc-ar fi avut-o în principiu despre o conducere PUBLICISTICA civilizata. Cum se vede, c vorba de o urcare de rarii concertata, cu cinci la sută. deghizată în amenzi cn japca. Ce se petrece în psihologia domnilor din firmă? Se asimilează ei cu un cardinalat impecabili1 Sunt ei un Vatican auioconsiderar al tracţiunii, un Conclav ermetic de supraoameni, un guvern absolutist, /'/-Mtcht moi? Aşa sc pate. Dispreţul lor de formele strictei elegante a civilităţii mărturiseşte o stare de spirit superbă, uu sentiment de înalta autoritare care-i stă destul de comic unei afaceri de căruţe. Cât de mari trebuie sâ fi ajuns veniturile întreprinderii si salariile viconţilor de la tramvaie, ca .să poată da loc unui orgoliu profesional arăt de măreţ şi sentimentului de imperialism? Le mai rămâne puţin ca sa iasă din turnul de ivoriu în odăjdii şi să înfiinţeze un corp păzit de o gardă călare cu halebarda şi panaş. Aceşti domni şi domnişori vizitii îşi permit misticismul sa rupă contactul de bună-cuviinţă cu publicul care îi hrăneşte arat de bine ineâr începe să-i supere pielea că nu mai încap în ea şi nasul, întinse pesre măsură. Li se pare că nu mai datoresc nimănuin nici nişte scuze. li aduci domnului director general, ca unei gazde ce-L, la cunoştinţă, că un inginer a fost maltratar într-utuil din vagoanele domniei sale auguste de către un subaltern impertinent, şi domnul director general dă să se înţeleagă printr-o tăcere de Sfinx, care nu trebuia să dureze de la apariţia gazetei nici până !a prânz, câ .se solidarizează cu funcţionarul obraznic, că asemenea funcţionar se simte autorizat să-l ia altă dată pe inginer şi la palme, că impertinenţa !ui constituic un zel apreciat de marii acţionari si un sistem de educaţie instruit de Direcţia Generala. Publicul are de-a face, prin urmare, nu cu o întreprindere de cărăuşie, ci cu o castă organizată aristocratic intr-un duc.tr cu trei iniţiale pe blazon. Nu ne mai rămâne decât să-l lelicitâin pe domnul director general si să-i ridicăm o stăruie de educator. 1943 I'UDOK AKGHKZI UNCHIAŞUL GAVRILĂ „Cutii, sista e civilizaţia voastră?1' mă întreabă imchiaşttl Gavrilă, care a venii sa-şi vadă ,.copilul1' bine instalat Ia Bucureşti. Copilul lui n-are mai puţin tle patruzcci dc ani. si studiile şi apoi relaţiile l-au dus acolo unde sc găseşte, bine văzut şi consultai la tontă trebuinţa. Arc servitori, de care unchiasul se sileşte hi usă ca de nişte domni şi domnişoare, o grămadă dc camcrc, o mulţime dc picturi si de staiui, ca la biserică şi ca la cimitir. Bătrânul, ţăran ars de arşiţa brazdei, cam şovăie să calce prin odăile parcă pline de morminte si se simte stângaci pe dinaintea atâtor biblioteci şi odoare, pentru cl, inutile, Doaninc iartă-mă: sticlărie, bronz, argintărie, lustruiri, ciucuri, perdele câte trei, patru unele peste aliele, ca păturile ele nori. De parcă omul la Bucureşti ar avea zece, tiiicisprczece obraxe, rot pe alt format de clişeu, capul noului boier se reflectează hl sumedenii de oglinzi, atârnate peste tot locul sau intercalate în tencuieli. Dar nici fiul nu-1 prea primeşte cu o satisfacţie exagerată pc uncliiaş. f'-l nu mănâncă, dejunează; şi niciodată acasă. Şi nici 11-ar avea o cameră eie prisos: cele din mansardă sunt ocupate dc valeţi si de cuconiţele cu sort care scrvcsc pe cucoana. Cu ea, boierul vorbeşte pîisâreşte, întorcând, pesemne, vorbele de-acasă pe d^-a-ndoaselca, si bătrânului îi vine nu ştiu cum că nu le poate întoarce şi el. Apoi, ar fi foarte dezagreabil să sc întâlnească la baie cu un om tare miroase a oaie, tând la ea în casă pute a ararea feluri dc frumos. Odată, s-a nimerit si el intr-o îngustime cu lanţ, chiuvete şi robinete, şi de multe podoabe a uirar de ce intrase şi nu i-a mai venit. S- a silit si ci sâ-şi lepede cele ţoale albe, dar nu s-:i potrivit la croitorul din Bucureşti nici o haină, fără să-l strângă k subsuori, fără sâ-1 supere şi nădragii. Când a rr:ts nişte pantofi PUBLICISTICA în picioare, i s-a părut ca sc- incalra cu o fiertură dc smoală. Toate încercările fiului au fo.st „imposibile'1. Acest cuvânt, imposibil, i-a rămas unchiaştilui lipii dc gaura urechii, şi între vitele dc acasă şi-l aduce aminte şi pufneşte de râs. Afurisită civilizaţie! El doarme în Bucureşti la o gazetă de lângă şar.î şi se întâlneşte cu fieâ-su la tribunal. Câţi mocofani nu stau in jurul unui mare advocat acolo? ld ar fi vrut să-l întrebe pe feciorul lui de ce şi-a schimbat numele de Radu, dar s-a temut câ fiind prost, n-o să-l înţeleagă. Toată lumea îi zice lui Rădlicu ..maestre", şi bătrânul simte din ce în ce mai mult că nu mai e fî-su şi că intră din an în Paste în casa unui strein, de care începe să-i fie frică. Maestrul şi-a cumpărat si palatul în care stă. Civilizaţia, după cât pricepe bătrânul, e că tc bagi slugă la oameni mari, la nevasta şi ia slugile din casă. Uite de cc se lace tobă de carte un om! Şi să vezi că mai e şi altceva. I )e când a învăţat aşa de mult, băiatul ratei se preface, întorrochează şi minte, minte de dimineaţă până seara şi-i e ruşine sâ mai spuie adevărul, cum se deprinsese între oi, gâşte şi coceni, la câmp, unde nu mim nici vântul, nici ploaia, nici omul, nici pământul. 1943 MIHAI ÎNTÂIUL As face cu o fii lirică si un portret o poveste penrru copii... Portretul sla sus pe cărţi, de Treisprezece ani şi de câte ori am trecui pe dinaintea lui, îngrijorat sau necăjit, mi-a trecut... Căci am zâmbit. Nu pot să mă uit nici azi la copilul care se uită din fotografie la mine, fără sa mă-nvâlllie o undă de copilărească gingaşa frăgezime. 5H0 Ti:iX)K ARG11LZ1 Câţiva .mi i-am purtat un portret mai mic, alături de al pruncilor mei. in buzunarul dm sân şi dcschideam uneori carneţelul, ca o carte, ca să-i mai vad o dată, când ma pregăteam să urc o coastă şi să bar în stânca unei prăpăstii ascunse. Cei trei copii paralel, ;ui purtat întodeauna .superstiţiilor mele noroc. Unul era Copilul Ţârii. în buzunarul meu cl a rămas tot atât de mic ca acum treisprezece ani. îmr-im al; buzunar s-a strecurat de arunci c> moneda dc bronz, de cinci lei. Copilul dc pe ea stă din profil: o păpuşă înconjurată dc o inscripţie: Mihai I Regele României 1930. Povestea ar putea să-l înfăţişeze jucându-se în jilţul dc aut si de caţifea cu o armată de oşteni şi ofiţeri minusculi, în defilare, ca o coloană de furnici de-a lungul covorului lung; drumul de niatase al tălpilor Ini trandafirii, dintre leagăn şi tron. Deasupra somnului veghează neadormita flacăra fixă a stelei lui ca un vârf de lance scăpărat. Noapte bună. rege mic. Păzească-ţc seninul. Regelui m ic i .va părut că visează dc câre ori, prins de mâna maicci sale regina, a dat ochii cu armata adevărată; cu caii mari ale căror copite sună ca într-o apă străbătută în marş pc o alhie de piatră. Săbiile trase licăreau ca fulgerele, căştile erau de oţel, armele grele, oorimcile strigate. Visul Lrccuse şi el s-a întors în lumea măruntă a jucăriilor iui, cu tare s-î. simţit mai împăcat, dar îi vuia în auz tumultul oştirilor in mişcare; pasul lor numeros, trâmbiţele în: ti te, smucirca escadroanelor, zdruncinul măsurat al tunurilor si regimentelor. Mai am aci o monedă, mare, alba. Povestea dc astă dată s-a luminat din nou. Mihai 1 Regele Româlici: 100 lei, 1943. Profilul e mai aspru, capul masiv, căutătura chibzuieşte menta. Steaua. i s-a învârtoşat si crescut. [’UBIH'LSTICA 7«l In ceasul cel mai greu, pe care l-au trăit în 2000 dc ani româneşti domnitorii, voievo/.ii şi regii. Deasupra creştetului regelui Mihai s-nu încSierat vulturii cu două capete ai marilor vcchi împărăţii: vulturul din răsărit şi vulturul din apus odinioară si între ei se bate în azur şoimul Ceahlăului diti pisc. Povestea va începe cu ,,a fost odată un copil frumos" şi se va încheia cu intrarea regelui Mihai călare în cetarea SHntei Sfintelor din miazănoapte. / 943 RF.ACŢIUNF. Ah! cat re mai saturi câteodată de literatura convenţională, de acel sccret al autorilor de-a bâjbai in vocabulare aproximative, cu scniipau'/.c dc insuficienţii, dc a fi schelctici în versuri şi-n proză nuli. Golul cu niscai ceva înăuntru scamă, a generat o literaturii epidemică. Ce bine scriu băieţii la tel! şi cată inexistenţă! Cc pojar, ce scarlatină! Dacă ar fi ţinui, el ar fi original, clar o sută îşi ţrcc unul altuia din gură-n gură sacâzul morfolit în halele celuilalt, ca ţigara fumată repede în fundul curţii liceului, intr-un loc care pute, ăromatizat cu fum de tutun. Şi valorile comice, pe care şi le acordă unii altora toţi aceşti debili intelectuali! Ai cirit o sumedenie de schiopârări verbale cu etichete luăte-n băţul dc fildeş, inii nu în celuloid, şi parcă ieşi dintr-o şedinţă de spiritism, condusă de un meclmm slrijk. Cerc de mistici imbecili, adunau la o masa rotunda în aşteptarea căderii din tavan a torentului de roze făgăduit de un manual. Condiţia realizării fenomenului e bufonă: sa crezi orbeşte. Cercul s-a căznit sâ creadă orbeşte, dar îi lipseşte hatul, b'ătă har mortul din line nu inviaza, si nici mnbta lui Dante nu TUDOR ARGHF.Z1 apare la grotescul apel al fanaticilor în transă de fluid. A trecut un şoarece sau un gândac prin coşul cu hârtii şi plicuri cocoloşite; a :âşâit. Proastă promoţie! mulţi vlăjgani repetenţi! Ce nc facem? Ah! utidi'-i literatura idioată, cinstită si insignifiantă! Daţi-nii încoa pe Frangois Copee, pe Bolinrineanu, pe Grandea, pe NaumL. ieriaii-mă, domnilor, că v-am maltratai. Stridiile stricate, langustele putrede, sampaniile răsuflate, rămăşiţele clocite în farfuriile si cupele boiereşti, aruncaii-le! daţi-mi mămăligă şi apă din fân Lână, nefilrrată, cu nămol. Nimerii într-un almanah din 19Î0... Doamne, câtă plăcere! Adu-le şi pe ale lui Nedca Popescu. Bun! Dă-mi o carte de aritmetica, o geografie cu cotoarele rupte, un caiet de caligrafie. Minunai.! Vreau sâ citesc înţelepciunile meschine scrise cu ronde şi batarde. Dă-mă cu vrea cincizeci de ani îndărăt. Iti mulţumesc! Da, Franklin a scris de-alde astea: N-am văzut nici unui pom mutat din loc să-i meargă bine... Un ochi al stăpânului lace mai midră treabă decât mâinile lui amândouă... Din pricina unui cui sc pierde o potcoava... Puţinul repetat de câteva ori face mult... O crăpătură şi se scufundă vaporul... Admirabil! Mă simt ceva mai bine. Uite povestea lui Ca/.imir, rebele Poloniei... Uite Bunicul şi nepotul de Grimm... Ui re un poet, Louis Durând. Citeşte: Anul Nou în versuri... In septembrie 1804, Guy-I nssac x-a suit în văzduh eu balonul... Clişeul e-al lui Abdul-Hamid, si dedesubt e Mehmed, noul sultan. Dincoace, împărăteasa Chinei, maiestatea sa Ţu-Hsi îşi face vânt pc tron cu evantaiul. Filosoful Urnesc Naville întemeietorul Crucii Roşii. Ce fraze stupide şi sări;tioase! Te rog giămădesre-mi pc masă toară platitudinile literare: vreau sa beau din ele. Să citim astâ-seară, împreună, din Ceorges Olnet, din Rene Bazin, din Rădulescu-Niger... ’l e roe. citeşte cu vocc rare. Aşa! Îmi vine inima la loc. Vreau sâ I’UHI ,l( 'LST1CA s83 mă scufund în banal, mediocru şi vulgar, pâine;) cea de toate zilele, cfuid eşti obosii: (Ic estetică, tle tle geniu fără talent, de talent far;! geniu... Dragă Coco. nu cc mai sfii în reticenţe şi nu le m;ii da pc după .sobă: fă-mi colea, |>e bucii a asia dc hârtie, uu găinai. Aşa. rară... bravo, vata... 1943 LA CERŞIT Veniudti-mi preotul dc/inrâi cai botezul, cade obicei şi-a. sco.1, patrafirul şi am si.ti de vorba, lăsându-l |ic rârcovnic, un sătean bătrân, in portul lui alb dc acasă, cântăreţ dc treizeci de ani, sâ moţăie pe un scaun din tindă, deasupra căldăruşii ţinură între genunchi. Un mănunchi dc busuioc, înfăţişa mătăuzul scufundat în agliia/.ma. Preotul, un tânăr fără barbă, smead şi cu o vai vă taie aprigă în ochii lui aprinşi, botezase toată ziua, sculurându-le dc apă sfinţită în creştctul capului măturică dc frunze, opt sute de familii cu mii dc copii, primind în schimb în toată mahalaua Mărţişorul ui mai multe sărutări pc cruce şi mână decât gologani... Mahalaua c nevoiaşă, preotul s-a învăţat cu sărăcia ei şi cum îi sade mai bine Iară burtă, uscâtiinea lui, o râvnă nepotolită dc a-şi lace misiunea lui prezentă pretutindeni, într-o periferie dc care îşi aduce aminte numai percepţia i-au dat aderenţe delicate eu o fărâmă de popor părăsit. Student pe vremuri, înccrcaL de toate nevoile care împrăştie rinererul Iară prietenie şi oblăduire, risipindu-l când atâţat, când abătut. între hotarele vieţii în singurătatea primejdioasă a destinului, evaziv corectat de o morală abstractă, el a râ/.hir cu greu făcând dc toate si păsrrându-se pentru ceva mai bun. Putea •>N4 1 UDOR ARGHF7.I să fie advocat, magistral, căpitan, mai ştiu eu cc? şi a preferat să fie preot: c în aceasta determinare ccva. Nu mi-a plăcut că l-am găsit dc la zintâiul precedent cam slab şi nici preotului nu i-am plăcut nici cit pcnrni acelaşi motiv. El venea de pe la munte, unde sc căutase cu aer proaspăt: cn nu doimbem două zile, apucat dc o poftă juvenilă să duse pe nerăsuflate nişte cărţi. I,e citisem şi mă odihneam, ştergând cu peria de sâmii: nişte scule ruginite din căsnicie, murdar de unsori şi aproape dczbrăcat. L-am primit cum eram si preotul m-a pus în curent cu mersul lucrului )a biserica din mahalaua Mărţişor. De curând s-a pus piatra de temelie, i'.rau dc fală câteva mii de oameni dinaintea bisericii zidită pănă la jumătate. S-a vorbit, bineînţeles, oratoric: veniseră şi câţiva reprezentanţi oficiali şi umil din ei autorizat de locul cc-1 deţine a făgăduit lin ajutor de cinci sure de mii lei, aproape ordonanţat dar anulat la ultima semnăiură. De zintâial lui septembrie biserica ajunsese la iriză si acum trebuie acoperită. Preotul m-a întrebat în limbajul lui: - Ce facem, că plânge Maica Domnului?... Nu-1 puneţi pe Coco sâ mai scoată un bilet pentru Aşezâmintelc Mărţişor tinde avem de gând să tăcem, cu ajutorul lui Dumnezeu, si o grădină pentru copiii noşiri? Biletul de rândul trecut a fosr roditor... - O să mai stau de vorbă cti Coco, dragă părinte, i-am răspuns. Să vedem dacă cerşetoria din om în om şi din cititor în cititor, ru va aduce bravului casier Ceorgescu, carc cheltuieşte banul pomenilor cu băgare de seamă si destoinice, mai mult. Am nădejde să im ne bârfească gazetele şi pentru că vrem să ridicăm un altar. Zis şi lăcttt. Ne scoatem pălăria şi aşteptăm la uşa bisericii... Un chelner ne-a mărturisit deunăzi câ „face" patru mii dc lei pe seară. Nu cerem de 1a el si nici de la asistentul universitar, care ni s-a plâns câ e plătit pe lună cu opt mii... Cei carc pot pian un bacşiş chelnerului, arat de însemnat, vor putea să arunce un pachet de bancnote si în pălăria părintelui Tă tărâm. puri .[('is'ncA Nu uitări cil nici o mânii nu furii din banii bisericii Mărţişor, meticulos controlaţi, şi nu uitaţi nici numărul conc Cec 13. "W9 la care sc pot depune şi expedia. 1943 NĂPÂRCA Îmi dai târcoale năpârcă, l e simt aluneeându-ini primprejur, strecurată prin hârtii. Mi-ai hirat o foaie şi te-ai dus cu ea, undo nu ştiu, înfăşurată pe unul din ouăle talc. M-ai pârât, trăitorule din murdărie şi pâră, şi mi-ai stat în drum, pe furiş, vreme-udelungară. Ai soeorir că nu te-am băgat dc scamă, -te-am vă/urşi te văd şi acum, când mâ citeşti. Despre tine-i vorba, năpârcă, deschide ochii bine, nu te-ai înşelat, şi poţi să ţi-i închizi. Năpârcă ri-e numele colectiv, omule netrebnic, repetat în feţe multe, de ia şarpele spân la şarpele flocos, de la vierme la râmă, nuişiră, larvă şj linclin. Cc dulce re apropii şi ce surâsuri îţi dilată guriţa! ţie, celui cu ochelari de urechi, care ti-ai făcut un cap de copil idiot ia patruzeci de ani, cczematos, v:gâit în două lentiie de miop. Cc dulce şi ce cald eşti, când vrei să minri, şi ce plină ţi-e emoţia cit admiraţie şi de citare, una din năpârci. Celălalt, ai dus ghiozdanul unui învăţat, i-ai tăbdac scuipatul şi piciorul, i-ai supt guturaiul din batistă, şi adunându-i peticele dinrr-iin ungher, care purtaţi din fiinţa lui o ştersătură, le-ai pus în nune de bronz, cu să-i flatezi vanitatea .si sa afle că .si ce arunca din el îri era scump. I .-ai liotii şi l-ai tâlhărit fără sâ ştie, ai adunat avere si-i mai mulgi şi astăzi mormântul. Tu ai în tine. năpârcă, mai mul re jivine, şi dihonii si hiena si uu păduche. Tc aştept sâ cc .retez în două cu nuiaua, tăvălit. Citeşte: şira spinării ti se va rupe cu nuiaua asta. l’oţi începe să te frămânţi de pe acum, Altul, ai înţeles tle unde-ti vine primejdia ricaloşiei si ai vrea să te îngrădeşti cu masuri, cu garduri putrede şi cu suliti ruginite. TUDOR .AKCHK/A /Vi vrea să pu; la remorca fricii, care tc munceşte ca o energie, puterile altora, plictisiri tle mişeleasca ta .sraruincă. le mai mângâiai cu visul câ oamenii na tc-au candrii şi ai i-ai mai puica stăpâni cu o teroare meşteşugită. Ai simţit ca s-a schimbat ceva? Timpul re înghesuie şi re strânge loi mai rare şi tc lichidează treptat. Cauţi în van să scapi dc frânghia lui, care-ti înnoadă coada şi-ţi curmă gâtlejul. Nu mai e muil şi ai să dansezi în văzduh. în Inpră cu ştreangul. F.şti în convulsia finală: o singură ultima bucurie nu pot să ţi-o iau, că, scuLurat în madulări, vei încerca spasmul fericit al tuturor spânzuraţilor. Ştiu ce spaimă ascunsa te îneacă: te cunosc. Bravura ta clc afiş c masca unei puturoase laşi Lăţi. J i-o mai cunosc şi alţii, şi călăul carc va trage dc Iunie la bătaia a treia de tobă. îi vc7,i cum râd? Ai vrea şi tu, altă năpârcă, să lugi de pedeapsă dar n-ai unde scăpa. Drumurile li s-au strâmbat, pământul se leagănă şi se ridică şi re întoarce de unde pleci. O să-ţi cerşeşti patul, blidul şi ţigara de la ccl la care ai slugărit cu şoapta neagră şi cu iscoada, dar carc, nemaiavând trebuinţă de Iudă, te aruncă înapoi cu ciubora. In ogradă, re aşteaptă gâdele liniştit, cu frânghia. El ştie când ai să pici. I )e când ie rabdă ţărâna, vânătă năpârcă, cu capete multe! Te-a lăsat să tc umili, sâ creşti şi să te înalţi pe spinările celor doborâri de tine. M-ai făcut să tc îndur, să re miros, să te aud. să te rabd. Ţi-ai pus bucile pe obrazul meu de fecior răstignit. Ti-a sunat ceasul, năpârcă. îl asculţi? A bătut ceasul tau din cimitir. UN CAZ Cunosc un om al tuturor tragediilor. Fără să aibă aerul că suferă, judecând după figura blândă trandafirie, după zâmbetul iu1)!] k istm optimist, ci sc chinuieste, clc douăzeci şi cinci dc ani, dccâncl îl şriu, neschimbat, rodeai hm tânăr, şi proaspăt ca o prăjitură. Nu ştiu dc cc ii zic „domnule profesor11, fără sâ ci'cd că ar avea aceasta nobilă meserie. Am apucac să-i zic dc când mi-a sau i-am fost prczimal. N-.im vrui sâ întreb ce anume catedră ar pil rea să aiba, ca să nu cumva sa dan dc vreo surpriză, şi m-am silit să-l deduc din imaginaţie. Dc altfel, discreţia lui ill-a ajutat foarte mull sâ nu ajung la nici o încheiere. Cred că în douăzeci si cinci dc ani m-am întâlnii cu profesorul meu numai de vreo douăzeci de oi i. Ştiţi cum se petrece cu un domn profesor o întâlnire din întâmplare: - A! Dc când gândeam să-ţi fac o vizită! Mi-era dor de dumneata. Să nu crezi însă că nit tc urmăresc cu atenţie (şi cu admiraţie). Dai'ăşa e viata noastră... („Noasrrâ" e un plural dc amiciţie şi dc colegialitate.) Duiniie.ir.i cu condeiul, alţii cu şcoala. („Alţii'1 erau el şi profesorii.) Dar şui că nu te-ai schimbul deloc? — Mă gândeam dc unde să re iau. Tc credeam pe undeva prin T’.uropa. (Presupunerea ca un amic, pe care uu l-ai mai Văzut de mult, călătoreşte, face todeauna plăcere. De altfel, o funcţie importantă prin care, cu timpul, vor putea să troacă toii camarazii, e accca de ataşat dc presă.) Auzisem că crai pc la Ankara, precizez oarecum. — Ce mat e nou? Cc-ai mai făcut? Ce crezi despre evenimente? Când o să mai am bucuria să re văd? Mai dă şi dumneata, cc naiba, câte uu telelon... ’i oaLc astea s-au grupat îmr-o convorbire de câteva minute şi, la despărţire, irajţcdia: - Ah! Scumpe amice, mi-c sofia pe moarte... Ţi-ăduci aminte câ „sotia‘\ cutii zice profesorul, a mai losi pe punctul să sucombe de câteva ori. Pe când asculţi lista simpLomelor care vor face din el un mare nefericit, îţi revin în memorie gravele boli de caro i-a mai scăpat nevasta: operaţia cezariană, fibromul, ulcerul... I oare TUDOlv ARGHEZi afecţiunile extreme turlmi â periodic căsnicia bietului 0111, care suferă intr-adevăr, ele vreme ce ochii lui albaştri sunt înecaţi de o lacrima tremurată, lotuşi prea multe dureri, îţi /.ici, pentru un cap de femeie, desigur distinsă, şi prea rău aşezate, -şi prea nud te torturi şi pc capul unui bărbat cu o splendidă frizura lăsară niţel, cu melancolie, pe o sprânceană. Şi greu încercatul coleg (nu 111 ă mai gândeam să iscodesc ce fel dc coleg) strânge mâna, pc jumătate întors din profil, şi fuge, ca să nu izbucnească într-un mare hobol de plâns şi să nu dea spectacolul unei crize, penibilă la nn bărbat. La ultimii Întâlnire* „soţia'1 fusese operară de masLoiditii. Intervenţia chirurgicalii pentru asemenea boală se face cuclalla şi cu dotând, de-a dreptul pe osul din spatele urechii. - I. 'eebafaud qtt’m: bâtir n’a pas d’ecbo plus sourit, mi s-a plâns profesorul, citând un vers lapidar. Speţa cm foarte interesanta. Mâ hotăra.seni să culeg date despre profesor şi sâ descriu, cu titlul „Lin om foarte nenorocit1', un asemenea om. M-am dus pe la prietenii lui şi m-am informat. Unul mai psiholog mi-a dai amănunte: - Tragedia Iui cea mai adâncă, mi-a spus confidenţial cel mai bun prieten al lui, e alta: câ n-a avut şi nu are nevastă. 1943 UN POET: C. IGNĂTliSCU Pc vremuri, impresarii, care în muzică sunt corespondentul din pictura :d iniţiatorilor de „galerii'’, negustori dc tablouri si toL atât de buni animatori ai viitorilor mari artişti, cu unererea ofilită în mansardă, străbateau oraşele franceze si Italia, halele, pieţele, cartierele, cu urechea ciuliră. PUI!] JCLS'11CA ^89 Ei ştiau să exploateze cântăreţii luări în întreprindere, dar sâ şi cliscearna în tumultul bulevardelor vocile tare trebuiau puse în valoare prin disciplină. Cel mai bun bariton france/ ai unui moment de opera lusese vânzător de portocale la Bordeaux, prins pe strada, iusiruii ea un cal de curse, luat de la căruţă, si lansat. Criticii literare ti lipseşte curiozitatea descoperirii, resemnată la o aprobare de ultimă ora a unui scriitor impus de o circulaţie îndelungată. Lipsă de curaj? Teama că o posteritate oarecare nu ratifică un avi/ răspicat? Frică dc ridicai intr-o ambianţă de moda a unui model diformat şi de surogate: Câteodată fetelor ie place sâ calce în patru picioare şi adopta încălţămintea, cu talpa de un lat de palmă, propusă de către un hîgiemsr misogin. In literatura dc manieră s-a ivit de-o bucată de timp, de vreun an şi jumătate, un poet, ocolii cil loarâ băgarea de seamă de comentariile literare trezite întru câtva, acum in urmă, în cazul altui poet de talent, Y'ania Cherghinescu, de-abia imr-un nccrolog, la decesul revistei sale, „Claviaturi'-: sitnptomc de anemiere a interesului literar, degenerat. I’oetul necunoscut n-are cinc ştie ce nume sonor: îl cheamă Ignărescu. F,l a scos de curând uu volum Izuoatk, rău prezincat pentru bibliotecă .si vitrină, cu o economic explicabila când un autor fără editor se tipăreşte singur, mai mult o broşură detiu o cane, dar plină până-n marginile padinii şi pâna-n ctisumră de un material îndesat, din care o casă de editură ar fi scos în librărie o carte de eâLeva ori mai voluminoasă. Originile poetului Ignătescu nefiind cafeneaua, nici generaţia calibrului curent, el a putut să pară şi criticii, deocamdată, suspect. Dacă am au/ir bine, domnul Ignătescu vine dintr-o lume unde simt şi gândesc mulţi fără sâ exprime si căreia îi sunt aproape interzise în filosofi a literară manifestările de artă şi talentul. El a fost de meserie poştaş, ceva ca nn şef oficiant sau inspector. riJDORARGHF/.! In scrisul lui sc vede însă un meşteşug (ie lunga meserie ascuns;!, ceea. ce presupune abnegaţie şi stăpânire de sine severi I.-am şi cunoscut, bărbierit ca coacă lumea, farâ zbenghi estetic fără scârlionţi, fără acel cap fotogenic care compensează cu o poză interesantă substanţa; sfios, rezervat, un burghez cu dîtiva ani peste vreo treizeci şi cinci, cl pretinde că arc cincizeci şi pa im, după un certificat dc naştere evident mincinos. Meritul descoperirii accsmi poet nou nu revine unui critic literar, ci dimpotrivă ..Săptămânii C.I’.K.“, domnului Maxim, care-şi permite să ducă în spinare, printre şine, dc Ia un vagon la altul, mai mult ca roate revistele cu ifos subtil, o sumedenie dc poeţi şi prozatori, unii Jacuri, alţii pe calc dc a se preciza. Cti pseodonimul jap, poetul s-a afirmat în publicaţia muncitoriloi ceferişti, printr-o scrie de cronici rimate, în care sc ptitea bănui mai mult decât o facilitate abilă şi iriza o fină transparenţa. întâmpinarea cuvenită din partea cititorilor i-a determinai şovăielile să se împuţineze, contribuind ca poetul să-şi câştige încrederea în pana lui, căreia i s-ar putea aduce imputarea, poaLC favorabilă, că c prea îmbelşugată. Evoluţia ti e rapidă, şi probabil câ experienţă publicităţii o va deprinde, după cc sc lasă dusă de o fantezie rodeauna discretă, să se întoarcă şi sâ taie din pagina scrisă aproape jumătate, rănitul debutant arc de unde risipi. Versul e mânat gospodăreşte, rima e todeauna excelentă. „re bijou (jiti ne miut qu'itn son'’. Culoarea locală si trecutul, prins pc la spare cu mâinile lă ochi intră în toară poezia lui, visată parcă într-un conac de arendăsie, între pădure st livadă. Ceva La Fon ia ine, ceva ZamacoYs, ceva Creanga, ceva Topîrccăiiu, ceva Sadoveanu pluteşte în inspiraţia lui, dar si mult Ignătescu: de la vecini, mai atârnă pc gard câte o tidvă. Confratele trebuie săse silcascâ sâ iasă din horă, ca să rărnâie jucător dc unul singur. Căluşarul din mijloc are şi vioară, si săritură, si chiot. t’UHI .U':IST!C.A '■91 Peste încă vreo doi, irti uni, şi după cc va sc ri si o piesa de teatru în atmosfera plasticelor sale imagini chirilice, pe care i-o doresc neîntârziată, despre domnul C. Ignătescu se va vorbi şi seri, mai ales, mai muir. 1943 BROTÂCELUL Natura are atâtea munci de supraveghear în fiece fărâma de secundă, încât e de ere/urcă n-are timp tle gândii. Să răsară luna şi soarele la timp şi sa nu se întâlnească pe drumul lor înghesuit, ca două camioane în serpentină. Să iasă (aur/,clc la sorocul lor, fiecare pom la ceasul lui. Să se deschidă florile, să umble lalazele, vânturile să st încrucişeze. Să se coacă nucile cu coaja de lemn dedesubtul unui înveliş tle carne şi să nu dea niciodată greş apucând lemnul pe deasupra. Să-i crească cerbului câte două coame noi pe an, sâ vie strugurii tle mărgăritar, pepenii cât capul nerodului, varza cu o sută de fuste, cartofi orbi, fluturii, albinele, omizile. Să se iubească porumbieii pc streşini, sa curgă oglinzile apelor de vale, să străjuiască trestiile lielesraielc singuratice, în care lebăda romantică sc scufundă să prindă stelele cu ciocul. In douăsprezece luni si douăzeci şi patru de ore câte hărnicii fabuloase, Doamne, ca sâ mai aibă timp şi de gândii! Y'asăzicâ, natura admite timpul şi se guvernează pe orologiile tare bat în urle miezul nopţii si prânzul şi fietare bătaie de pendul la ornicul cucului meu din părere însemnează miliarde adânci de fenomene, evenimente si vaste măreţii strălucire. Ce mai pot spune de mine. într-un colt de crâmpei de lume unde scurma iustcia peniţei un petic de hârtie! IV lângă păianjenul din fereastra mea, meşreral prapurei de aur, peniţa mea line mai puţin de viata mea, diir luceafăr până-n cuibul rândnnicii, decar el. TUDOR ARCHHZL Dar ai ini gândesc şi nul uimcsc. Asta n-o ştie natura. F.u ştiu şi mă faksc cu Pascal că mor şi ca nu şrie. Ab, mândră ştiinţă şi asta, dc vreme ce nici uimirile melc mi-x pentru mini. ci toi pentru ea! Întâi, n-am 'înţeles cum a rrezir ea dm potmol zăcut şi din păturile aştc'inuc mişcarea. Cc nevoie avea să împiedici; pământul să doarmă, dospind în somnul lui leneşă sămânţă. Apoi, mă lasă stupid descompunerea şi felurimile mişcării. Pc două si pe pfit.ru labe nu era de ajuns să scoale din înmneric zimbrul şi pc om, ca o maşină pusă pe butuci. Cui i-ar fi dai în gând, dintre poeţi, că murând picioarele câte unul, mai îneci si mai inie şi L">e rând, se poare duce bivolul la apă şi tata zveltă, în zuvdc.i şi currinc.l, l.i fân rănii? Merml şi ti.iga şi hora! Dar şarpele şi râma se- târăsc ca sâ ajungă, hultanii se mută în zbor. Ce-i şi asta, Doamne! Ne-am învăţat eu clc şi nu le mai vedem ş ni se pare ,.natural". Nu e natural, Harnici: ăsta c* un lucru dumnezeiesc. Doi pitici, doi glomotoci, au învăţat altceva, să sară. Greierele negru, ca o copcă- fuge-n sus ca un purice mic şi fiige-n lături. Dc ct? E admirabil că umblă sărind, mi sc pare mie, Brotăcelul verde ca o frunză de piele mi-a sărit zvâcnind dc doua ori peste ochi .şi s-a prins în iedera de pe mm. Dc ce sare şi ăsta, frumosul ăsta, minunea asta, paflătia asta de smarald pierduta din cureaua dc aur a Negrului Vodă, până-n gradina mea? Vezi să nu tc spargi, brolăcel de cristal şi chihlimbar. Şi mai sare lâcusia. Şi ir-.;u sare gâza mărunţică pc carc mau s-o prind cti degetul şi uu pot, ca o mărgică, pe lumina lămpii suflată pe caiet. 1943 IDEI NORMALE — Dc când scriu, mi se plângea un coleg de manuscris, au trecui vreo patruzeci de ani: vezi că nu sunt dc ieri dc-a lai tăieri P UIjUCISTJCA pe lumea asta - si cor n-am invitat ce-i un subiect şi cum ii un manuscris normal, adică nici prea dincoace, nici prea dincolo, cam pe la mijloc. Subiectul vine de la sine. Htră să-l cauţi, şi dc vreme ce vine nesilit îl primcsc, aşa cum aş primi pe tereastră o rândunică, dc care re pire,şti, pentru ca ieşind din odaie, în publicul ei, frunzele, florile, vrăbiile, să uu nimerească în geamul închis, care ar amăgi-o cu un cer artificial, să-şi frângă ciocul şi sâ cada moartă în străini. Nu-mi aduc imputarea că l-a ni ales, nu-i fac subiectului nici o violenţă, uu mă anicsiec în ivirea lui canişi de puţin: de-abia după ce mi-a luat condeiul de mor îi mai dau şi eu un brânci, cafe putui, ca să acopci'e pagina şi să se isprăvească. Aşa fac de o viaţă întreaga, şi acum sunt încurcat. Ajută-mă sâ întocmesc o listă de subiecte, ca să uu mai îmi spuie unul şi altul că îmi sunt subiccLcle anormale. ■ Cred că n-o să-ţi poi fi de nici un folos, i-am răspuns colegului meu de meserie. In ce mă priveşte, eu scriu fără subiect, O iau anapoda pe hârtie şi merg până la slarşii. Şeii unde-i sfârşitul meu? Acolo uncie am pus punct şi după punct iscălitura. Eu iscălesc cu iniţialele vărului meu Tutmcs. Numai că ma ţin în elegantele strict gramarieale. Viitorul meu înrâi e înrodeaurui ca voi vei, MV... şi întrebuinţez roate formele didncricc corect. Voi fi jost, merşeşerăni şi scriu în rodeau na ieşeam şi haine nouă; aşa că articolul meu se citeşte cu un aer de aristocratică pedanterie, şi dacă zic pentru .1 ne... în loc de vulgarul eu să..., îţi vine să re scoli în picioare, ca la tribună. - Sa luăm câteva exemple. K normal daca scriu despre raci? despre chinoroz? despre etimologie ? — Cum îţi vine sâ serii tocmai despre raci? Eti aş seri despre peste. Racul e rar, un lei de crocodil. Chinorozul? Nu m-as ti gândit: parcă c mai bine sâ scrii despre tincvais, cu toaLC că vais e cam evocator. La urma urmei merge, fiindcă se compensează cu ţine. Ştii că în breasla noastră avem un nnORARCllh/I excelent cititor, l’inciil-.. Cât despre etimologie, as fi dc păreri: sâ mi re atingi dc ca: c ceva nedetcrminac. Pori indispune o mulţime de somităţi. l)e ce te uiţi la mine ea un prost? — 1 )in admiraţie, eolega, mi-a răspuns colegul. Vorbeşti ca un marc iniţiar. Dar, re rog, cum trebuie început un subiect'1 I )e-a dreptul s;:u de-a ocolul? Să fie înrâi subiectul ori sa r.uuâie la urmii? — E o problema, intr-adevăr. Fu încep cu dai fiind şi .si arsese cu tttadar. I )aeă as începe cu ani nu poare merge, iar adică mi se pare suspect, întrucât începi cu o deducţie dintr-o idee lnexpriin.ua si cate nepiuând ,sii fie controlată, conţine ceva... înţelegi. - Sunt cu toiul nelămurit în privinţa, expunerii de pe la mijloc. Ce Iaci când ai ajuns la jumătatea articolului în manuscris? O ici de-a- ndăratele? Continui? Faci o parte a doua? Spui o snoavă? Urilize/.i nn proverb citat din latineşLe? Am scris odată alea juna rst şi am că/ut în pornografie. - Şrii cc sâ faci? Lasă-tc de meserie. (Juni pâri-ţi un măgăruş cu :aeton şi vinde cartofi în mahala. Vei avea (viitorul întâi) sarislacţia câ acolo, dacă dai cu degetul la cântar nu te ţine nimeni de rău, si clientul e todcauna satisfăcut. 1943 REALITĂŢI Una: sctmpetca. Alta: belşugul de numerar. Înrre ele a treia: lipsa. C paradoxal, clar paradoxul trăieşte si c public. Agentul informator prin excelenţă nuc nici Ministerul dc Finanre, nici al Kconormei Naţionale, ci chelnerul. Să-l vedeţi ce ocupat esi ce voios! Niciodată n-a fost atât de bine-crescut: imparie surâsurile ca o balerină, toate consumaţiile poartă l’U RUCiSTK :a floarea unei guriţe cu as. Are, nu e vorbă, zâmbere si mai deosebite pentru o anumita duzina de consumatori, admiratorii Ini. care-i /.ic: pe nume ea lui Borricelli, cit o intimitate de cunoscător şi de camarazi. Cine începe să calce a boier— şi asta începe repede în lîucurcşd, unde omul. te miri pe ce, e de o monac aristocratică, şi plin de sineşi ca uu curcan, Kt ui: aer de Ludovic in damele şi preferă oricărei trepte pe bucătar, pe chelner şi valet, personalităţile eai'e poarta grija preţiosului .stomac si a fudulului intestin. Un chelner din centru, care ar corespunde în învăţământ cti prolesorul universitar şi în ştiinţele medicale cu marele chirurg, nu e prea mulţumit, spunea cineva, prea bine situat în administraţie, ca să nu se vadă, cu câteva mii de lei pe seară. D-acii ia ciclul echivalent cu doctoratul, dc Mtt'ure ti'boid, care sună cam ii Vmailks, sau de Ober, se înţelege di apuntamenrele sunt în stare să scârbească si pe un membru ele la Casaţie, câ nu s-a apucat de o meserie mai bună. Acelaşi personaj, pomenit mai sus, spuue ca ,.lui loc de teatru* s-a urcat, ori se va urca zilele acestea la şase sute dc Ici, iar umil în loja la două mii. şi că din ştatnpilarca clc control se dovedeşte că locurile sunt vândute dinainte pe două săptămâni. Arta dramatica e în mare onoare. Ca la greci. Paralel, toate localurile sunt pline. Câte trei. patru rânduri de clienţi lac anticameră în jurul meselor, la garsonul preferat, acela care le alege cea mai bine potrivita alimentaţie pentru obţinerea unui ulcer, a unei dispepsii său a unui diabet, pc când pivnicerul si licuoristul le rin ascunse în rczeivă cele mai line ingrediente pentru ciroza beatului. După o reperare dc asemenea mese, clientul, congestionat, eu ocini umflaţi, cu creierul îndopat si cu gura opărită dc lăturile interioare, nu mai e bun, o lună, un an, o viată, de nimic şi dacă nu ajunge în temniţa mai devreme, doreşte posturi si treburi din cc în ce mai grase, devenind si om de opinii, b caracteristic că după cc au servit boierii si au lăsar ]■l HOR AR<;ill-.Z[ soitliJ la bucătărie, chelnerii, la rândul lor. tabără pc alte localuri mai mici, fac şi ci pc boierii serviţi de aici cbelncn, mai mici, carc-i primesc cu „domnule doctor''', „domnule preşedinte-1, „domnule profesor1' sau „Sâ trăiri!"'. Sc va purta împăca vreodată atâta risipă neghioabă de o parte, cu marca răbdare dc cealaltă parte? Nu se poare găsi formula care să cumpănească apetiţurile cu oamenii şi sâ-i împiedice pc uliii să. cheltuiască mai mult decât câştigă şi pe alţii să nu adune fără trebuinţa? Care-i filosolia adccuată cu sentimentul dc neruşinare, ca să-l modereze, fără ca filosofii ei sâ fie primii neruşinări? Cunosc în marginea acestui oraş de căpcăuni obezi uu proprietar de podgorie, carc o munceşlc cu mâinile lui, un înţelept de aproape optzeci de ani, care n-a strâns niciodată un ban, pentru că l-a dai îndată ce ajungea la el, si carc se hrăneşte cu -/cec lei pc 7.i, exact. 1943 SA Inccrci clin timp îu timp, ori de câte ori te trezeşti la realitate, la o realitate noul, să pricepi puterile enorme şi secrete ale unei silabe, care a luat locul destinului şi carc cuprinde intr-insa, cu prisos, toate determinările inexorabile şi cu neputinţă dc analizat, mai presus de orice subtilităţi. Până la un timp, omul se temea dc .Dumnezeii, cu carc s-a cam obişnuit, şi toi uşi nu fără codeala si nu Iară să murmure, câte puţin, ui raport cu variatele proporţii ele inteligentă şi cultură. Fiecare clasă de intelectualitate, de la birjar la filosof înţelegând soana si divinitatea, cu o tendinţă de interpretare protestantă. PUBLICISTICA ■59T l;onna cea mai recentă a influentelor mistice st dc fatalitate, dc dincolo de oricc control, şi-a asigurat o unanimitate absolută şi religia ci funcţionează la toate orele clin-ii şi noapte pc minutar. Noul /.eu e „Sa". 1 i s-ar părea cit e vorba de o dumnezeire chineză, l’e duce gândul !,i 'l iber şi evocă pentru cărturari secularele mănăstiri budisre ale omului galben. Nu te grăbi, scumpe amice. Noua îiintâ supremă e din România şi s-a născut în Bucureşti, Betleeinul ivirilor extraordinare, locul clc elecţiune unde te scoli dc la masa restaurantului flamand, mulţumit ca tc-a costat uuutat tuci util de Ici, şi treci să faci coada cu o răbdare sacră, pateu orc la un cinematograf a căruia coloană începe din bulevard şi ţi no până la Teatrul Naţional. Insula fericită unde câştigi zece mii de lei pc lună şi cheltuieşti două sute ele mii lără sa sima, uncie niciodată nu-ţi ajunge nimic şi-ţi prisoseşte totul; unde nimeni nu spune şi toii stiti; unde suava eleganţă e sâ vezi şi să spui că n-ai văzut; unde ra/i ca să nu plângi; unde omul se conduce cu mirosul şi dacâ-i pute pare îmbătat cu roze unde, în sfârşir, lumea nu seamănă cu nici o altă lume şi orice problemă, câr de complicată, se aranjează înrodeauna ca între matematicieni. Politehnica oraşului in cave avem bucuria sâ trăim e infinită şi abstractul copleşeşte materia vieţii ca într-un paradis (dintre Obor si Cotroceni). Dacă as ti priercu cu un sculptor ca Brancusi, autorul Cuminţeniei pământului, m-aş tine de capul lui să modeleze o statuie a zeului Sa. Si ca sa-i pătrundă substanţa mai adânc a zeului misterios, i-aş trece, clucânclu-i de mâna, prin toaLC miracolele Bucureştilor, cu vitrina la stradă şi în vitrină eu mii dc miracole divizionare; Academiile de mistică locală, magazinele, tributarele sufleteşti ale infailibilului şi preacuratului Sa. Croitorul zice: s-a scumpit... Cizmarul răspunde: s-a scumpit... S-a scumpit cămaşa, s-a scumpit cioţapanu, s-a scumpit aţa, berea, şi apa s-a, si electricitatea, s-a si telefonul i. =:<)» I UHOR ARC HT.Zl .s-ii şi tramvaiul... I otul s-a şi totul sc... I'. o urologie a lui Sa, carc in toate r.ilele iese din Sc. originea lui din ajun, când Sa era purin(cJ mai mic: Tatăl si Fiul. Nu sc schiţează îa Biserica Sfâniului Sa, care tic bântuie ror mai mult, nici o schismă. Unitatea dc vederi şi ele credinţa c generali». Când auzim că s-a, o moleşea Iii plăcură nc intră în toate oasele, ne plecăm capetele* a închinăciune, ducem mâna la buzunar si plătim, entuziaşti că putem servi cu umilinţa pc Majcstacca Sa. DOI BOLNAVI I )upă o luna petretură la o staţiune balneara, pocnii D.B., carc-i şi advocat, adică mai bine prevăzut ciecât un poet fără meserie pentru cheltuielile unei deplasări, zace bolnav. Plecase la băi între munţi, şi uitându-se în cer după vulturii cu care-i seamănă profilul roman, s-a ales cu o boală adevărată: vulgara intoxicaţie alimentară, într-o formă dezagreabilă, urmată de o pierdere însemnară a greutăţii. Poetul e de o statură monumentală. Termenii ştiinţific in circulaţie, dimprejurul patului, e deshidratarea. Corpul pierde apa din care-i construit, pe temeiul eă omul, întâi şi-ntâi s-a ivit din lichid, ea foca. îmi închipui că e o pierdere din sânge de-a dreptul, pe carc nn o poate recupera setea şi nici împlini seringa, înfiptă în pâra iele fiziologice secate. Ca-n parcuri si scuare iarbă, apa face carne de om. I’oeiul scăpase dc uscăciune şi, pregărindu-se să-şi reia acrivuăiile, a căzut iarăşi la pat. Tratamentul care a dar greş, trebuie luat ele la începui, ceea ce însemnează săptămâni şi luni de tânjire si descurajare. 1‘UJţJ .108'] IC'A 59-1 Un alt prieten, carc mi-i ccl puţin poet, ca sa se mângâie de suferinţa cu caidul şi crcionul în aşternut, slăbeşte din altă cauza: vătămarea linei încrucişări de nervi, întreţinură in stare clc iluzie şi de speranţă cti medicamente, injecţii si curenţi clcctnci. Curentul eiecrnc e făcut comestibil cu ajutorul aparatelor gradate şi al lămpilor versicolore, ceea ce de celc mai multe ori esre egal pentru sănătate cu ascultarea unui concert. Subt denumiri variate, electricitatea vindecă .sau Im, nu mii pricep, clar c mai sigur ea, devenind medicală şi mânuită ca un mister, lăsat pe mâna oricui poal e sâ cumpere o instalaţie, plâtibilă în rate, „razele" ci stârpesc vitalitatea. In amândouă cazurile pomcuiLc, mi-au fost citări medicii cu laimă, carc Ic îngrijesc: unu! profesor ilustru, şi celălalt pe cale de a se urca în togă pe o catedră. N- am cutezat să scot din amintirea experimentală o părere personală despre ei. Bolnavul are susceptibilităţi de bigot. în religia iui, laţii de medicul lui incapabil, şi superstiţia că obiectul plătit arc un preţ mai mare decât îl costă. Sa nu-i .spui unui bolnav câ doftorul lui e un prost, dupâ cum iţi e interzis să-i atragi arenria unui amator de pici ură, carc a cheltuit o avere pc o serie de cruţe, că tablourile iui ar putea sâ stea tnai bine în pod. Unul rine la colecţia lui dc medici, şi cclâlalt la pinacoteca iui, pentru câ în ele a trecut ceva din el. Se înţelege. Doctorul te-a pipăit, şi-a pus obrazul pe pieptul şi spinarea ta, a umblat eu organele tale, contactul are ceva foarte omenesc si amoros, .şi nu te gândeşti că e guvernat de un tarif. Ai expansiuni, confidenţe, ţi se pare câ medicul te-a întâlnit la Fântâna Samarirencii si câ ai avea în el un frate carc asculta cu auzul, clar si cu o însufleţire. Sunr, desigur, excepţii: câte un medic se identifică pc de-a ntregul cu bolnavul lui. Am cunoscut acest soi aproape mistic de vindecători, dar soiul nu face parte dm celebrirâti. Fereşre-re, poete, de iluştri, si caută pe modicul acela, de care nu vorbeşte si nu scrie nimeni .si pe carc îl bârlesc colegii. ranou arghhxi CaulS-l pc col nai insull;ir. Acela va ti doctorul lău vindecător, mcdicul simplu, franc .si sărac, 1 943 DF. CE? IATĂ DK CL Li roate greşalele morale .şi greşelile materiale trebuie adaosâ una, necuprinsă in 1 Măi A’osmt, penrru că Gutenberg sau Koster sau ciurn se va fi numit adevăratul născoci lor de litere mişcătoare, încă nn se născuse: greşeala de tipar, Toate greşelile se pedepsesc ori sc iarta, afară de ea, care sc corectează singură corigibilă din coate. Si au şi greşelile de tipar un judecător şi un duhovnic,: corectorul ■ - şi o instanţă: corectura, camera de colo. din fundul tipografici, unde un student, un începător sau uu fost redactor amărât îşi scoate ochii ceasuri întregi, ziua şi noaprea, să cârpească cc srncă zeţarul şi tic multe ori şi redactorul. Nefericirii care muncesc în dc'Laliu litera, penrru plumb şi ripar, sunt aceştia doi: zeţarul şi corectorul, hi răspund dată X iese Al, dacă în loc de frunză iese brânză, dacă a rămas un cuvânt pe dinafară, dacă a căzut un rând, dacă s-au amestecat mai multe. Cc ştie cititorul care vede pe fugă gazeta şi înjură daci tipograful sau alte forţe nevăzute au lăsat intr-un articol uu gol! El nu şlie că redactorului îi trebuie o idee, ta o caută uneori câteva ore, câ trebuie când a găsit-o să o serie, că trebuie să scrie un ceas ori citic mai ştie câte! Câ ideea cere formă, cuvinte anumite', un 'nceput si un final, ca o placă dc patefon. El tiu şrie câ redactorul, în zgomotul uliţei, al atelierelor, al telefoanelor, al redacţiei, tulburata de aceiaşi diavoli, uită ideea si nimereşte înlr-alra, sau scapă din vedere ce pusese de gând 'Uiţi k us j ic : (SOI sâ spuie ori .sâ dea sii sc întelcaga. Absenţa unei virgule, o virgulă nv.ii umil, lipsa, unei iniţiale după punct, pot ti kmeste. Suni scrii dc lupte pc ci re ziarul trebuie să Ic duca zilnic şi să Ic biruie în câteva ore; o victorie pc v.i! Si, lângă ziarul carc câştigă bătălia zilnic, caic ziare o pierd în acelaşi timp cu cl, mai înainte de a li îuccpui-o! Cadavrele ies în camioane, directorii, redactorii, condeiele sc târăsc fârâ sâ înţeleagă: răniţii meseriei! De cc o gazetă arc succes şi celelalte nu: Dc ce unde una vinde o sulă dc mii clc toi, în patru ceasuri, celelalte tărăgănesc o agonie subvcntionaia - de-abia câteva mii, câteva sufe? Acolo cliinul dc a seri, de a tâlmaci, de a face manuscrisul metal, metalul articol şi articolele pagini; clc a construi pagina întâi - figura gazetei - c.i un peizaj, cu un stil ele arhitect, variat de la număr la număr şi numai acolo, se încheie cu satisfacţia cotidiană, că tirajul creste nesilii, dc la sine, pârâul umflându sc Huviu. Ieşi dimineaţa năuc din labrica ta - şi ce sâ vezi? Mii de oameni ciicsc, pc trotuare, la răspândi, în vagoane, în cafenele, gazeta care te-a chinuit pe tine - şi te înviorezi. Sentimentul că ţi-ai (acut datoria e certificat. Dc ce? Ici, treabă, dragoste, priccpcrc, instinct, gust şi talent: dincolo, silă, bâiguială, bolcşniţă, mediocritate. Afurisitul ele public simte, miroase, prefera. l.ângă paginator, la orele dinspre ziuă, stă un secretar dc redacţie şi amândoi bonghincsc fizionomia gazetei. Dacă aş întreba care-i ziarul cel mai hun clin Bucureşti, tn-aş teme sa înregistrez răspunsul: îl sriu de mai nainte. La acel ziar cei mai bun, directorul nu doarme legănat acasă, visând un succes iluzoriu; cl stă în ateliere, intre redactori, înrre gazetari, între corectori, paginatori, turnători si rotativă, îndeamnă, mângâie, sc încrunt;!, înjura, râde, bun coleg, bun camarad, hun stăpân şi slugă huna, scriitor si muncitor, douăzeci dc ore pe zi! Iară de ce. 1943 TUDOK ARGlil-ZI CANALIA RLAJTNA A venit Domnul. Vine rar, Domnul. E mare Domini), gras. e nunei:, luciu la bulbucari, parei uns eu o pomăda. I se deschide gura ca o crăpătură de pepene cu un sâmbure de am. Are o pomadă şi penrru pâr şi o ţigară de foi 111 buze. E solemn. Ce are .sil spuic la ureche? Vine de undeva şi srie ceva. ceva pe care îl ştie de patru zile roată lumea. Face vizire politice. Aduce păreri Toate la un loc nu hie două parale, şi penrru slujba asta de manechin primeşte salariu şi crede ca nu e plătii de ajuns. Ar \ rea mult mai mult, ar vrea să ia locul stăpânului, pc care, surâzând, îl caria/ă pe dedesubt. Inii place privirea lui de peşie mort, căreia îi dă 1111 ton, clipind a pricepere specială. - Am sâ-ti mai spui ceva! re ia deoparte. A fost internat Mussolini. A nimerii-o: Mussolini era liber de patru zile. Redactorii râd: numai el nu şiie de ce, şi arc o mirare dc bleg. -A! Buna dimineaţa, Domnule. Ce mai e nou? Ai vizitat câteva personalităţi, la spune-ne si nouă. nu tine roiul pentru dumneata. - Nu e bine!... răspunde el din gusa lui. Zâti? - E chiar rău... nu se poate mai rău. - Ce spui? Dă ceva amânume... - Nu se ştie ce lace Turchia! Colegii fac haz. si lipsa lor de seriozitate fată de cl îl nemulţumeşte. Işi ia pălăria. N-a stat jos, casă nu-si mototolească pantalonii. Dă o mână moale, de păpuşă, umflată, de cârpa. Dar Domnul, marc şi prostănac, are veleitari: secrete, chibzuieşte judiciar, unelteşte, spionează, se duce la advocat, vrea sa-şi dezechilibreze stăpânul ca re îl hrăneşte, cu forme uneltite, eu timbre, cu dosare. Urmăreşte, puslaniaua. un plan. adun;). încet, bârrii, dovezi în sensul unei chibzuinţe, ia peria1 î’um ic'iscică cocoloşite din coşul blumului, Ic netezeşte, le interpretează, li pregăresre patronului, cu care da mâna în fiecare n şi pc caro îl scutura pc guler şi-l inform căzii, o lovitură diplomatică, şi cinica lui naivitate crede ca nu ştie nimic. Colegii nu-i acordă nici beneficiile temerii de perfidie, marelui prosr. îl lasă în observaţie. nesimţitor iu blindajul lui, ca porcii cu slănina profundă, în care îsi lac loc şi galerii, pe snbr .soriţi, şobolanii, fără .să ştie că găurile se văd cu şoarecele înăuntru. Canalia sufletească e potolită şi blajină, dar cariera oricărei categorii tlt canalii trebuie să sfârşească înir-un singur fel: douăzeci şi patru de labe. 19-13 TREABA, GRABA Iară că nimeni nu mai vrea să lîe cum l-a Lisat Dumnezeu şi flecare vrea sa fie altul şi altcineva, şi vrea să fie cineva. Ştii tine sunt hu? întrebi cu accent, când te supără ceva - si rit de-abîa nu eşti nimeni şi de-abia nu eşti nimic. Plăcerea de a fi mic, care-i nna din marile plăceri, nu interesează pe nimeni. Toată Uimea vrea să fie mare si foarte mare. Spurcata tle civilizaţie' a oraşului strica pc omul cuminte, venit de la rară, in câteva luni. ( aim stă la uşa unui biuron o .săptămâna, cum pune o şapcă si câţiva nasturi de metal pe tunică, cum scoate un patdesiu, un galoş, o pălărie si le pune la locul lot, pe umeri, în picioare si-n cap, cum ia un pol bacsis, omul s-a transformat. Slugaria îl face asimilat cu boierii, clin care cei mai mulţi ar da totul penrru un bordei de la ţară si o bucată tihnita de pămânr, jinduita toată viata, dacă ar sfi să are, să semene, să ducă vitele la gârla si sâ 604 1 UDOR ARGF I I:/.i mânuiasca fui ca şi coa.sa cu nişte mâini diafane, deprinse cu pLiLlitosul meşteşug de cărturar. Şi nu doar nădejdea că va puica să ajungă vreodată lu adevărat mare, adică să dea porunci ascultate de o grămada de oameni, pe carc să-i sâcâie şi să-i brutalizeze, îl preocupă, ci fudulia dc mărime falsă, aparenţa mincinoasă, dorind să aibă aerul că este far;! să fie. Ti'Oferea clin sar în oraş c pentru el o cultură, universitare.! fiind o casă din oraş, unde el duce corespondenţa eu condică, unde poartă ghiozdan, unde umblă cu tramvaiul si pc bicicletă. Şi ghiozdanele seamănă şi ele unele cu altele. E o civilizaţie a ghiozdanului cum e civilizaţia ciorapului de mătase si a pantofului cu botul gros ca un uipor. Bărbierul are o mare răspundere în măreţia omului animal, ca un agent de educaţie imediat, I e răsrorni pc fotoliul cu leagăn şi icsi din prăvălia lui intelectual; profesor, magistrat, colonel, preşedinte, director... Dacă eşti servitor de redacţie, zici „noi presa11 şi, odăias la minister, numeşti miniştrii pe nume şi între colegi le zici Costică şi Ionel. Ducând o scrisoare, fără să ştie nevastă, uşierul învaţă mecanismul civilizaţiei fine. capară încrederea se/ului, cu care se identifică prin confidenţă. In această nevroză încap şi nerăbdarea, pripa, mijloacele expeditive de ocolire a uceniciei, săritura peste îndatoriri si finalmente autopăcâlirea. Puţini se mai devotează unei meserii de mână sau dc carte din majorităţile compacte, aventuriere, pândind o situaţie iară competinţă: dragostea de meserie sc poate considera sfârşită. în hună parte, conflictul acut în ultimii ani, dintre generaţii, legitim până la o anumită binefacere de priceperi, .se dăroresre pasiunii de a suprimă, înainte de toate, obstacolul educativ. Măicsrriile artistice sunr cele mai zorite în a promova provizoriul şi aproximaţia fără maturitate, enervat dc adevărul vierii scurte fată de osârdia fârâ termen, răsturnară cu PUIÎLJCLSTICA Mii abrevierile demagogiei. ( Herta e mare ;i pictorilor dispreţuitori de alfabetul tiranic al desenului şi al formelor, iar scriitorii, licăritori la douăzeci dc am geniali, se stahde.se la treizeci şi cinci, n vârsta la care uneltele de-abia sc deprind să sc măsoare cu o idee. Disciplina severităţilor fală dc sine a rămas în plugărie, în matematici, inginerie, chimie, medicina de laborator, chiruraje şi în acelaşi timp sentimentala în compartimentul obscur si muncit cu o râvnă necunoscută, al ştiinţelor veterinare; v-aş ruga să nu vă îndoiţi. Începutul, despre care era vorba mat de mult, trebuie făcut din nou, înrr-un număr de domenii infinit. „Mai srarăţi cu porumbele, că-mi răsturnaţi oala cu lăsui", strigătul soldaţilor olteni de la Calafat, din războiul din 1877, cuprinde un principiu şi un învăţământ. 1943 LITERATURĂ LUNGA Din cărţile citite îtur-un an şi o viaţă nu ştiu dacă rămâne una, despre care să poţi cu sinceritate spune şi fără să tc intimideze critica şi opinia curentă, că ţi-a plăcut întreaga. în definitiv, toate punctele de vedere în care te aşezi prin artificiu! culturii, aşa-numite. sunt absorbite în acest singur sentiment: a plăcea. L, carre si carte, si cartea cea mai lungă la care trebuie să re referi e romanul, cu înţelesul lui de pagini multe, de-a lungul cărora urmăreşti un subiect. CâLe pagini rămân cititorului degust (trebuie zis gust, de vreme cc-i vorba de plăcere) dintr-un roman de trei sute, când genul atinge din ce in ce mai des mia şi o mai si întrece? I mr-această privinţă, arc loc o hipertrofie ti ;dor akc.h iîzi a interesului, carc nemaiputându-se menţine în adâncime se dilata şi se acumulează prin multiplicare ticsrâpânira, ca gramul de zahăr in diabet şi în cancct, celula, b un mecanism sufletesc, remarcat îu dsns ca o isterie. Repetarea ritmica a unei nuscări identice, tle zeci dc ori, duce la o siare de paralizie a voinţei monstruoasa. Picioarele bat în neştire, munca braţelor ele Irecare cu partenerul e o tortura prin exaltare, si ca sâ fie rupta inconştienţa dansatorului, înainte de leşin trebuie oprită orchestra. Paradoxul câ omul modern, grăbit sâ scurteze timpul, preferă lectur;- lungă, ar putea sâ fie studiat de psihiatrie. Ceea ce rămâne din Iccrură e literatura scurtă, care implică o concentrare într-un punct şi, intr-o privinţă, pictura, rezumară cti loate însuşirile artistului grămădite laolaltă, tării posibilitate de trucaj, în spaţiul limitat al unui tablou, e superioară literaturii lungi, compusă din descripţii înnădite şi suprapuse. Literatura seună e povesurc, nuvelă, poemă şi poezia, cea mai simencâ din toate, riscă să he mult mai omogenă şi mai sinceră în proporţiile ei dc- pai ni strofe şi douăsprezece versuri. Unii scriitori pretind câ scriitorul nu trebuie să scrie frumos şi că nu-i obligat Ia aceasta singură condiţie, care face valabil condeiul. Totuşi datoria esenţială a scriitorului e sâ sc justifice artist. După cc c lungă, să mai fie literatura si scrisă urât. meşteşugul penei devine odios, ca viara vulgară din care se alimentează. Când se admite că romancierul poate sâ fie incolor şi plai, compensai de meşteşugul construcţiei şi asorrârii, trebuie observat câ el nu-i propriu-7.is un scriitor si că el şi-ar puica reali/.a tot atât de bine romanul în beton, fârâ să-i datorească literaturii nimic. Ieftinirea noţiunilor ieftineşte calitatea, fără ca trecerea de la catifea la pânza de sac şi rogojina să facă inutilă preocuparea esenţială a scriitorului, de un frumos cu maximum dc substanţă. Le altfel, si cititorul are dreptul sâ ceara scriitorului sâ-1 scutească de marile monotonii literare, sa-i de.i m;ii mtilra PUBLICISTICA valoare in minimum de material, o singură monedă dc aur în locul urnii d.'ivig tic gologani. Dată nu-i rn stare dc aui;i luc.m, scriitorul nu e uu scriitor, c un cliem dc li pot; rafie. Concesiile favorizează pc scriitorul solicitator tlin anticamera lucrăturii, presa e rodea ti na gata sa nete/cască lin căile înaintea [ui, notorietatea, sunt mijloace >ă sc obţie uşor când funcţionează reciprocităţi le normal. C,riticnl, de obicei prolcsor, nu aduce la inspecţia literaturii severităţile de la bacalaureat si poare promova, dântlu-i câteva puncte, la redacţie, pe elevul lăsat repetent la liceu. Dar alâl nu-i c de ajuns candidatului la o fărâmă de foaie de laur, care ar trebui să-i tămâie indiferentă. Ascuns in sciticul inimii, în chilia lui dc suferinţa si speranţă, el trebuie să rcali'/.c/.c neapărat ceea ce pământul •'?' lumina fac în toate zilele şi în Loaiâ clipa, lucrul tel mai Irunios cu mijlontclc delicate cele mai simple. I’erleciiunca e un ideal neîniplinii niciodată, dar stăruinţa în linia ei îi dă scriitorului, care nu se îngâmfă şi nu sc mulţumeşte cu prea puţin, certitudini şi mirsţiniri clare, mai mulţumitoare dec:âr o încununate cu Hori de hârtie. .1943 FATALITĂŢI Biletul din 30 auiţust, Bm-ovinti Hifruyă, sc sfârşea cu următoarele rânduri: „Nu se putea să se evite intr-o manifestare arat ele însufleţiră, numirea la o prezidenţie literară a utiui cultural de calitatea unui domn Fortune-scu V.‘‘ Domnul Fortuncscu c directorul revistei „Arhivele Olteniei", pe tare mărturisim ignoranta că uu le-am văzul niciodată. închipuindu-mi până acum câ era mii mult un plic si o adresa. 608 TUDOR AKCHli/l Domnul Portuuescu, fost profesor la Craiova, a fost secretar general al primului-minisrru Nicolac (orga. Li Educaţia Naţionalii, într-un moment când savantul isioric găsise în vilu lui din Mangalia reţeta (le a plăti lefurile întârziate ale învăţătorilor înfometaţi prin înecarea delegaţiei lor in mare. Domnul Fonunescu, pe care n-am avut altcum sa-1 cunosc, îmi trimite o scrisoare, ale căreia dimensiuni emoţionant.’ împiedica să fie publicată. Profesorul îmi scrie pcnrru prima oară, îndemnat poare de un vag regret câ n-a făcut-o pe când era puternic şi când putea. să se scoboare, Kt mi chernc la niinister şi să-mi explice, de pildă, de ce mi se interzisese microfonul postului de radio, unde eram angajat cu salariu, şi pentru ce fusesem dat afara din manualele şcolare, pentru care nici nn scrisesem, după cc am fost băgat în ele fără sâ (in întrebat. Dau domnului l’orruncscu răspunsul public pe carc îl comportă situaţia si dovadă în acelaşi timp câ ofensele de uri) ale semenilor tot ei le spală, şi câ cinc Ştie să aştepte slujeşte a înţelepciune. Cititorul va deduce din textul de mai jos motivele, comune ambelor scrisori: ..Domnule fortunescu, scrisoarea citimneavoxsLt'â clară îmi permite un răspuns leal. N-am avut plăcerea să citesc în «Arhivele Olteniei» dările de seamă despre publicarea cărora iau cunoştinţă, să mâ iertaţi, de-abia acum, asupra încercărilor mele literare, dar oricât ar fi fost ele dc aspre, nu m-aş fi formalizat, pentru că nu am pus niciodată r.ici un preţ orgolios pc ceea ce scriu, rezervându-mi în rodeau na o speranţă, întodeauna dezamăgită, asupra ccior ce voi sen în viitor. Bicnii [orga, care asculta la urne gurile, mi-a scos ponosul câ sunt pornograf profesional si , ţâră control si din disciplină politicii de partid, ari fosr de acord cu el. Dumne7.eu să-l ierte si de păcate mai mari. i'(_.'bu< :isru'A 009 Ari fi putut sa asortaţi, dumneavoastră personal, fiaza incriminata din articolul meu, care v-a supărat, cu ale evenimenr, nu clc ordin literar, ci inovai. Intr-vin timp când eram atacat din toate părţile, ca un lup turbat şi împiedicat, din ordin ele sus, să ma apar cu armele cuvenite, silit sâ primesc şi să rabd. camarazii din Cvaiova au voit să-mi facă cinstea la care nu ţineam peste măsură de mult, ca o compensare colegialii poate, să mă asimileze. fiind o ţâri gorjan, cu scriitorii olteni, invitându-uui oticial să mă consider înscris într-o societate a Iov. Preşedintele, care craci dumneavoastră. n-a avut afund faţă ele un scriitor - dc bine, de rău calificat — nici generozitatea, nici sensibilitatea pc care o acordaţi azi propriului caz şi aţi pvotest.it vehement pe motive morale. Pe atunci ocupaţi şi o situaţie, carc v-a dar dreptul să firi crud şi ueunian. Mi s-a comunicat atitudinea dumneavoastră şi drept răspuns am cerut să fiu imediat şters dintre membrii unei societăţi iu care uu cerusem să figurez. Am socotit atitudinea dumneavoastră ca lin atentat la onoarea mea, despre care să-iui permiteţi să vă dau aici o noţiune. Muueesc de patruzeci si cinci de ani câte douăzeci de ore pe zi, am o căsnicie simplă şi curată de treizeci şi cinci de ani, sunt unul din prea puţinii ziarişti care nu şi-au murdărit condeiul, am copii dintre cei mai puri feciori elin tara asta şi un «en de viaţă rural, strict interior. Daca am nedreptăţit pe alrii, m-am nedreptăţit şi pe mine însumi; dacă am lovit, au (ost aspectele mele, aprobate sau dezaprobate, clc pevlectă bună-credinţa şi când m-am înşelat, ceea ce, probabil, mi s-a întâmplat mai des dec.ir aş fi dorit, m-am înşelat tu siiiccriiate. Dacă am pnrur să va împac cu aceste lămuriri si să îndulcesc o mâhnire, de carc îmi pare rău, aş fi cel mai bucuros." 1913 rUDORARU-IF/.l ..va i ac E cel mai bun om cu putinţă. îndatoritor, inimos si gatu sâ te ajute. Poli alerga la el tu toată încredcrea, la orice nevoie. Nu sc poale primite mai însufleţită şi o nuti mire bunăvoinţă. Continua ci amploare parcă tc stinghereşte, parca suferi ci trebuie să i-o uzezi. Inegalităţile tale personale şi atenţia ta. variabilă după om si după zi, comparativ cu a lui, ce mâhneşte. .De cc nu poci fi şi tu rot atât clc la fel cu sineţi ca cl? îl vezi Învăluit cu nimbul aceluiaşi curcubeu de lumină, deschis toată vremea, ca semnul unui etern şi senin optimism. hi parc rău că ai venit să-l turburi cu necazul tău sau cu necazul altuia, căruia încerci să-i înlesneşti uu drum, să-i uşurezi o greutate. Arc legături, intrări pretutindeni, toată lumea îl respectă şi ar căura să-l mu Înmiească. - Pentru atât dc puţin te-ai ostenit până la mine? te întreabă Imnul prieten, când ai isprăvit. Du-re şi spune-i cui ie-a rugat, ;â mâine, dis-tle-dimineaţă, voi fi acolo unde trebuie. Nu tc mai îngrijora, iau treaba asta asupra-mi şi o consider ca ;> datorie, l.a revedere, iubitule. 1 ,a o răspântie apropiată te aşteaptă, după cc ai vorbit, cu el, omul interesat, care, tot cinslindu-te foarte mult, are în tine o încredere limitată. Tine să verifice că nu ai aiurai sâ tc cororoseşti de el cu o vorbă, ci eă te-ai dus, că ai intrai şi, clc vreme ce i-ai făgăduit, îşi permite sâ se prindă de tine scai şi să vadă cu ocini lui. Şriindu-1 om de ispravă şi nevoiaş, adeseori minţit de oameni şi dc viaţă, îi tolerezi sâ te ia de scurt si nu ic .superi că insistenţa lui ajunge excesivă. E ori un invătâLor nedreptăţit, ori un funcţionar care merită o avansare, ori un titrat fără slujbă, ori un student care nu mai poate trăi din „meditam1. - Li, cc ţi-a spus? te întreabă nerăbdător. Sc face? Răspunsul râu nu are dreptul sâ fie atât clc sigur ca al prietenului binevoitor. îi pui o pedală prudentă. Entuziasmul excelemulr.i amic are întodeauna trebuinţă de o surdină, carc l’Um icis i icâ să-i modereze accentul, mai ca seam.1 că ai mâncat din agreabila ei papară. Când i-ai mai da şi altuia să guste din ta, c bine sa o serveşti cu linguriţa. Minunam! prieten nu face ca aed ministru defunct carc îţi da bucuros o scrisoare dc recomandaţii cu textul: „Tc rogscapă-mă dc el“, cirir prin transparenţa plicului alb. l.l suferă de alt neajuns. Arco pauză în firea Iui, un interval, de care nu-i vinovat. h atât de volubil, dc spiritual şi metaforic, în tor ce pune la calc cu o dragoste adevărată, devotat lucrului pc care-l face, încât, întodcăuna. ori (.rece dincolo de subiect, ori se opreşte dincoace dc el, si foaie intervenţiile lui rămân fără efect, oricare ar fi automatei hotărâtă în toată conştiinţa să-l servească. Pledând cauza unui nefericit, ci piedcay.â, lăra să ştie, împocriva ei, î! minimalizează pe solicitator Iară sâ vrea şi, dintr-o problemă dc viaţă si dintr-o tragedie, izbuteşte sâ scoată o şaradă, de dragul unei vorbe frumoase. Surâde şi glumeşte până ce lasă personajul vizitat, amu/ar un sfert de ceas, o singură amintire, că e amir/ani. Toi Iară să ştie. s-a jucat şi cti propria lui existentă, suspinând în vioara lui gravă pe dinăuntru dar licăritoare pc dinafară. - Cc-ai făcut cu ministrul? îl întrebi ă doua zi, cu sfială. - Admirabil! Tocmai te căinam să-ţi dau răspunsul. S-a făcur! Şi nu se făcuse. Hunul prieten s-a născut sufleteşte ca lin grilaj: o stinghie plină şi una goală. 1943 UN A1TOI Tânărul e un vlăstar dc francez însurat cu o distinsă româncă, la Paris, acum vreo douăzeci si cinci dc ani. TunoRARcm-zi lidui;nh dc ţărancâ inosiereasă, crescută laolaltă cu porumbu) şi deprinsa cu imaginile c:irc evocă mânut liga: (mele, brâul. opincile, ciutura, plosca şi cocenii, — s-a văzut brusc Uansplanrară în atmosfera Caperilor, a Enricilor, Ludovici lor şi catedralelor, ca dovleacul între auanaşi. Intervenind foamea războiului, noua familie :i operat o mişcare retractilă şi s-a întors la moşia din România, unde toc timpul furculiţele n-au star în cutia mesei şi vitaminele, distribuite Luropei în fiole şi injecţii, circulau fără cartelă, tu ambalajul lor primitiv: pătlăgelele vinete şi roşii, ardeii graşi, fasolea ţucără, cartofii, castraveţii... Familia sporise cir o bucată de om: Fiul, franco-român, „roumain, w/l ch'cre", l.i Paris, „franţais, tu saisH, la Bucureşti, împărecherca extremelor a dat un dezechilibru de individualitate si un copil bătrân, parcă n,lscur la treizeci dc* ani. Limbajul lui de maturitate comică tratează tot felul de chesrii, iornnilează păreri de sceptic, nu se miră de nimic, cu nu aer neprefăcut, de fosl ministru îu lndiile malarice. Tânărul afectează toate mişcările fotografice ale celebri Larilor politice din gazele. Se gândeşte în cot fa Luropa, eâinăreşLC continentele legănâmlu-şi piciorul încălecat peste genunchi, iară Lin disp _et remarcat pentru nici o mare putere, dar versat 111 mecanismul secret ai intereselor internaţionale. Nu se iasă sedus tle aparente şi zice câteodată: „VaiL ■ - pc franţuzeşte „heltisţ' sau „Ou i’/7 voir“: „să vedem1'... Copiii din clasa Iui îl cheamă Ia joacă şi-i zic: „m:'i!“ Barbara silabă n-are echivalent franţuzesc.. Se-n«hesuic-n el şi-i mai turtesc câte puţin jobenul. In primele zile dc liceu s-.i prczinrai cu o paJărie-gnmberă, care nu sc mat poartă, de semiceremtmie, cravatat pe gulerul cu lustru şi parlamentar, ca la l’alais 3ourbon. Dc câteva ori a ţrebuit să-şi smulgă capul din ea, intrată pc urechi până la ceafă, ca dinrr-o cutie dc conserve. Venea cu un baston de bambus, cu noduri si falange PUBLICISTICA 013 flexibil, făcându-şi în curtea liceului o intrare dc Cliarlie Chaplin, cu urale, foarte gustate de elevii nud eleves. într-o zi, s-a anuat, cu bastonul şi gambe ra, pe bicicferă, şi a avui un succes fon. A rămas elonne. Colegii i-au desfundat pălăria, i-au înţepai cauciucurile biciclelci si i-au aruncat bastonul în Cişmigiu. Un an si l-a consacre familiarizării în mediul copiilor, dei imbccites, cu limba rumenă, alcgindu-şi diu toţi un cerc de trei amici mai interesanţi din punctul lui de vedere, şi în care si-a pus încrederea şi speranţele că-i ascultat cu seriozitatea cuvenită aristocraticelor lui confidenţe. Mărturisirile; lui colidiatie erau seducătoare: tânărul fmnco-rouwain îşi petrccea nopţile în imunitatea societăţii inaccesibile, prieten cu corpul diplomatic, având unchi miliardari, şi ştiu tot. Antren ar fără voia lui, piuă noaptea târziu, a băut prea multa şampanie şi-l cam durea capul. De.-abia i-a rămas timpul să dea fuga până acasă cu automobilul unei legaţii, să-şi lepede smochingul, să ia o dtişe rece si să vie la liceu... Dar adevăratele lui mari rubedenii erau în Franţa, mătuşa lui, contesa clc lioaillcs, verii lui: marchizul de Courdales şi vicontele de Hirazzes, care-i uu tip epatant, a doua mătuşă, la Princesse de 1 )ordogne, şi o mulţime dc nobili cu ftunic istorico şi cu portrete în armură seculară. Un strămoş i-a nutrit la Rocroi. Toate astea se împleteau cu 3 la matematici, cu 2 la limba latină, cu o batista cam eciuişic, cu hainele şiionalc. cil pantofii scâlcii. Sosurile grase îi conslelau pieptul hainei, cu coate câ avea acasă o garderobă splendidă, în Breragne un castei, un domeniu în roLirainc, si altul, moştenit de Ia Riebelieti, in Midi. Din parcea lor, nici colegii confidenţi nu s-au lăsat mai prejos. Unul luase masa în ajun cu Radu Negru, in principatul familiei, de la Curtea de Argeş, alrul srâruse clc vorbă câteva ore asupra evenimentelor mondiale cu fratele maica-sii, 614 IU DOR ARCil 1L/.I Matei Basan'b, abonatul ziarului ,,Le Temps"‘ şi al revistei „Revuc des E)eux-.Mondes“, un drole rie typc ce/ui-l/). Aflând te era cu ateste rubedenii alt colegilor lui, tânărul tranco-nimâii s-a simţit ofensai, s-a îmbolnăvit si s-a retras dc la o şcoală frecventata dc atâri bădărani. 1913 COPIII Un studuu cate a venit sa mit vadă în ajunul pictării lui din Bucureşti, pentru o săptămână, întrebat: „Unde reduci?’1 mi-a răspuns: „Mă duc la mama. N-am mai va/,ul-o de ia Paşti şi mi-i dor dt: ea\ Altul, tot aşa, plecase la începutul vacanţei să-şi petreae:; vara lângă maică-sa şi, pomenind de ea, ochii-i erau emoţionaţi. Amândoi şi-au irccut licenţele dc curând şi n-au mai avut răbdare să-si piardă timpul cu formele de obţinut, unul o catedră şi celălalt un scaun într-un biurou cu scuipători; ■■ amândoi erau ţărani, mulţumiţi câ vor putea să-si mure braţele, măcar la slârşil, din statul în coi la pupitru, pc uneltele de muncă ale petecului de moşie. Unuia din ci îi părea, rău ca şi-a pierdut copilăria în conflictele cu programul şcolar si părea hotărât să ia o fără din şal şi să rămâie la ţarina lui, lângă maică-sa, lângă o viitoare nevastă, lângă cele trei maici ale lui; să sc înmulţească, să aibă o casă de copii, pe care se va pricepe sâ-i crească într-o bătătură, îngrijită de gustul evoluai al ţăranului cărturar. Am fost dc părerea lui sănătoasă, că un băiat cu o (Vântură de ;ivur, harnic şi învăţat, n-arc ce câştiga din viaţa de pribeag pj bulevarde, si că locul lui adevărat e acasă. între oamenii care aşteapui îndrumări cinstite, înrre vitele carc pum.icisncA 61? ircbuicsc îngrijire prieteneşte si între copiii sacului, deprinşi cu bunele tnvăţâruri. Pilda acestui soi de viată o dădeau, ta o lecţie destul de dură pentru spiritul de funerionarism. saşii din Ardeal şi şvabii din Banac, ai căror băieţi, doctori de universitare, rămâneau acasă şi, în cizme pâua la brâu, scoteau toamna cartofii cn hârletul, transportau în care mari girezile de lan în suri, duceau vitele de lapte şi de povară, vacile şi drăganele la apă, şi caii lor mari, cu copitele grele, la scalda, sănătoşi, voinici, alpmişti şi schiori. In casele lor largi, cu streaşimle încinse ca pânzele de corăbii, cântau familia, pianul şi orga, biblioteca ocupa o încăpere, şi ogrăzile dinrre ziduri erau nişte grădini bogate dc flori. Copiii în aceste case cresc inrt-o darmâ, cum o visa studentul ol Leali, care se ducea să-şi vadă mama cu brâul încins, de acasă. Alţii sunt copiii cu ghiozdan, cu care ne intâlnini noi pc străzile din bucureşti. Mulţi din ei sunt foarte trişti, amărâţi Inrre o familie dezorganizata si o şcoală cu dascăli reci, ■■ străini de o inimă, tle o dragoste, de o milă, cit: un respect. Pilda părinţilor care trag fiecare încotro, rarăl cu plăcerile lui, mama cu plăcerile ei. ncîmpârcâşite laolaltă, e uneori înfiorătoare la oamenii cu dare dc mână, unde copiii sunt lăsări pe seama slugii. Pcutrti tată, pentru mamă, ei nu vor putea sâ aibă niciotlaia sentimentul înlăcrimat al studenţilor care şi-a 1.1 luat rămas-bun de la mine - şi nici fraţilor între ei nu le rămâne măcar legătura conştiinţei de părăsire. C !e pot ajunge fetele si băieţii acestor căsnicii pustii, în care o Doamnă Bovarv se mărită cu un Don Ju.m, politician, misii şi cartofor? Dacă nrmâresri tribunalele, numărul divorţurilor de destrăbălare cu un model de bărbat şi cu o poamă de femeie, care întind eu duşmănie, unul împotriva celuilalt, de mădlllârile plăpânde ale unui prune, cine din soli să-1 ailia pentru el, ca sâ-1 încredinţeze la mahala unei ţiganei \au unei guvernante profesionale, tinde să anuleze casatoria. 616 l'UDOK ARCHEZ1 Jar beţia de cuvinte creşte şi ca proporţional cu numărul nefericirilor, din marele oraş de iniţiative şi dc cultură... 1943 SEMNĂTURA Mă liir la funcţionarul care umple spaţiile goale ale unui formular, cu câtă plăcere şi conştiinţă ele sine reperă un aer, scris după tipic, dc o sută de ori pe săptămână. N-am mai vă/ut Lin om atât de satisfăcut, de la profesorul de greacă, specializat în estetica lui 3, pc care-l deţinea cu aplicaţia minuţioasa a lui Ingres, privir;dn-1 din două laturi şi din faţa, ca o marc operă dc artă. Inefabilul lui surâs ascundea nuanţe şi combinaţii de reflexe, demne de un inspirai, şi era jignit când elevul merita o noră mai mare. L-ar fl rugai să Re mulţumit cu 3, căci la (inele anului tor erai obligai să-i faci un cadou, şi rot treceai clasa şi dacă nici nu-i aduceai nimic. Funcţionarul n-arc oroare, ca scriitorii ceilalţi, dc manuscrisul lui, şi mai ales dc copiatul paginilor scrise. E mâhnit că ircbuic să scrie prea purin Da sau Nu, dttpă rubrică, şi face rot ce poate pentru iscarea unei perifraze. La coloana tilţimă, „Observaţii11, de un lat dc palmă şi, de obicei, ia roate actelc albă, el se poate dilata în voie, răzbunat de spaţiul în centimetri dintre liniile verticale. Acolo, cl, cam confuz, căci nu-1 mai ajută clientul si trebuie să facă apel la roată inspiraţia lui, ca să înnegrească toare liniile puse pc registru la dispoziţia lamcziei, încearcă pe bucăţi de hârtie, dc câteva ori, o coinpezicie personala şi, resemnai, in sfârşit, rot sene ceva: „Nimic", parându-i-sc că dacă lasă locul slobod, lipseşte ceva. i'um.iasTicA Dur cc splendid profil îi dă ci literei mari, cart începe acest singur cuvânt, între eleganţa arlechinului dansând si curbele unei foarfeci de unghii cu vârlul încovoiat. Nu mai e un scris, e o cizelare. Ca sa fie şi mai frumoasă, după ce ispriiveşcc litera elastică, îi aruncă înainte, sus în cap. o aripă, ca o jumătate de arculadă. ca o panglică-n vânt, prinsă de lin catarg. Sunt fel şi chipuri dc a II scriitor, şi literele se construiesc, în cazul unui talent irezistibil, ca un castel de traforaj, sau ca o catedrala dc bete de chibrituri lipite cu clei. O capodopera senzaţionala, admirată cu lupa şi expusă la toate vitrinele din Bucureşti, acum vreo cincizeci de ani, arăta pe regele Carol I scris, în păr, în barbă, în sprâncene, tunică si epoleţi, cu litere microscopice, care povesteau istoria românilor de la Traian până la el. Delictul de a face litere frumoase vine de la sentimentul dc creator. Arc şi această Irunuiseţc stiluri si criterii. 1'. o problemă: să găseşti cel mai original li, dacă te cheamă Buflei şi eşti un şef, cumva, peste o seamă de biurouri, rezolvat la o gratificaţic sau la un spor de salariu, cu o iscăliturii, calificată ia riparul oficial: „Indescifrabil''. Până sâ descoperi majuscula lericită, ca un portret al tău, condeiul exersează cu penire diverse. Stând de vorbă, mâna scrie de sute de ori Buflei, până ce numele cristalizat dă scânteia proprie ca un briliant. Cunoşteam un miniştrii pe vremuri, care în lipsa unei herghelii cu jochei, schiţa mii de capete dc cai, ascultând o interpelare. Pe urma. semnătura ajunge o adevărată şi câteodată unica fericire. în lungile sesiuni guvernamentale de odinioară, unii mari demnitari au produs acest singur lucru original, o iscălitură, care-i unicul act social si politic, rămas posteritătii, indescifrabilă şi aceea. 1943 618 l'UDOR AlUcilK/.i CREION Pensula şi paleta sc feresc de priveliştile a rât dc caracteristice, ale târgului muncii din Kucureşli, ca domnii bine îmbrăcaţi, dc uneltele murdare, tu toate că nu prezintă mai puţin interes ca fosiul Baltic. Despre Balcic, pictorii nc încredinţau ca aspectele lui ar putea .să dea tuturor generaţiilor dc artişti viitoare, modele ideale dc ajuns, luare de-a dreptul din natura şi scrămuLare intacte pe pauză, ca strugurii de pe vrej în farfurii: forme, lumină, nuanţă. Răspântia, fânl’âna, casa aurie, drumeagul care suie sau coboară, tătăroaicele, starul jos â la turca, s-au tras în nni de ediţii, şi, în visul ca fîtcce bucureşrean să aibă, dacă nu şi un ialu cit cazinou, ca un fost ministru, care-.şi importa benedictina pe apă, cel puţin o vilă, amatorul maritim şi balnear se mulţumea şi cu petecul de vopsea, agăţat într-o ramă de bronz... Subt influenţa picturii, pământul de clădit o vilă nouă .st: vindea ca tablourile, cu centinretrtil pătrat si pe acelaşi preţ... Prin imi.acia literaturii, s-ar părea că şi pictura, care-i în toate formele ei anecdotică, începe să refuze anecdota, în beneficiul stărilor de poezie, riscându-şi obiectivul pentru o iluzie. O centură, a maeştrilor tle impresii, încolăcită ca im şarpe după o scrumieră, nu constituie o anecdota; anecdotic ar fi trotuarul din fala Spitalului Brâncovenesc, tinde câteva sute de zidari, dulgheri, tâmplari şi dogari, cu sculele lor, galeţi, misirii, fierăstraie, cuţicoaie, aşteptau în zorii zilei cererea şi oierra. Anecdota parc să fie în pictură obiectul hinc definit si grupai burghez., dcscripţia cu pensula a omului între mai mulţi, acitudinea s , în definitiv, compoziţia. Târgul li ratelor de muncă din piaţă a dispărut; trotuarul c «ol. \ leş cerul lăcătuş dispăruse de mai demult. păsuat parcă ruBuasyiCA 61" întX'O singură gravură policromă, dc-acum vreo şaizeci dc ani. în pomii dc Jtunci, din colecţia lui Sărman'-tatăl. Cârpaciul şi-a lichidat şi cl industria dinir-un ungher. Chivutele cu bidinelele lungi, din piaţă, au rămas pc o pânză dc Jean Steriade. Klorâresele reţineau din când î'n când spiritul de observaţie liinkai, al câte unui confrate dc-al lui Creuse, însâ evaziv şi caricatural. Precupeţii olteni sunr pe ducă. Mai rămân, totuşi, pieţele colorate mai puternic ca roate Baleicurile din lume, cu pci'/.ajul degeranium al tomaLc'lor, cu verdele negru al pepenilor, cu violetul posomorât al movilelor de prunc şi, pe mătase, ni pătlăgelelor vinele, pi ine şi lungi ea retortele de parfunicric. A mai rămas geamgiul care duce-n spinare, din Abrud până-11 Bucureşti, şevaletul Ini cu pătrate şi trapele de sticlii. A mai rămas tocilarul... Au dispărut bnigagiii, covrigarii, vânzătoarele de ciorbă de burtă îu amfore de lut, negustorii dc salip, au dispărut sacagiii cu datina lor, de a împărţi apă de pomană pentru morţi... Pitorescul, care-i o snoavă a ochiului, variază astfel fără martori si se pierde pe rodeauna. 1913 MAŞINA Intr-un timp, omului speriat i s-a părut că intră in viaţa lui lui monstru devastator, hotărât să-i smulgă pâinea de la gură, si orbirea i-a durat, până şa se dezmeticească, o buna bucată de timp. Începea epoca maşinilor adevărate, după încercările timide, care dăduseră numele viitorilor giganţi, derizoriilor masnn dc gâriL, de călcat, de locar si tuns... Cele carc prevesteau marile mecanisme complicate erau ceasornicul si maşina de cusut. (i2U I U DOR ARC.HFZl intrare In obiceiuri tlupă războiul dc ţesut, unui din cele mai vechi apa rare de împânzit, cu încetineala păianjenului, dimpreună cu piua dimici. Cine nu-şi aduce aminte de cruciada copilărească a esteţilor dc lotoliu, care ţipau că locomotiva le murdăreşte azurul şi strică frumuseţea peizajului, rezervat contemplărilor solitare şi considerat ca o piesă de muzeu? Turnul Eillei a provocat protestări c-norme şi n-a lipsit opoziţia nici la construirea tunelurilor, socotire ca nişte ateiuăLC lă misterul interior. Ce departe suntem de nişte timpuri totuşi atât de recente, azi, când .străbatem în tăcerea pasagerilor imensa serpentină a Simplonului diiure Domodossola şi Brieg, la o profunzime a piscurilor alpine de necrezut sau când trecem la Paris cu metropolitanul pe dedesubtul albiei Senei! Peizajul, apărat cu toăLă puLerea împotriva barbarilor de ingineri, a câştigat. Chenarul mărunt a! şinelor argintii, pe poalele pădurii, e decorativ, trenul cu fumul în sus înconjoară muntele ca o arătare de basm, monumentalele viaductc pe pilaştri, cu deschizături ogivale, ridicaic peste răpi, ca nişte catedrale, adaogă zării o eleganţa, un mobilier neaşteptat, umple natura pretutindeni şi o mai apropie de omul, prezent in stepă .si pe gheţari, cu activităţile Iui, singurătăţile adânci ale vastelor tăceri de umbră nu mai sunt izolate. De-a lungul liniei de fier se consteleazâ, noaptea, licuricii luminilor verzi, răspunzând celor din cer. Poate că şuierul expresului trezeşte ciurele în codri şi râsuîlul lui ritmic pune pe fugă mistreţii si le aduce stejarilor milenari aminte de balaurii care cutreierau ţinuturile dc căprioare. Diligenta hrănea câteva sure de oameni; locomotiva hrăneşte sure de mii. Ultima luptă a maşinii cu oamenii cailor a dar-o automobilul. Se stie cum a început această maşina cu viteza de doua sitLc km pc oră, din povestirile americanului Ford, constructorul prunului quadricidu cu motor, un motor care I*U lil .1CISTICĂ (VI t cutremura pământul, ameninţând la bătaie de piston in cilindru sa facă o explozie catastrofală. Întâiul şolcur. care avusese curajul să se urce pc o asemenea maşină, clin suta ele metri parcursă într-un zgomot inicrnal, a scăpat cu viată, însă alâi dc sărit din loc, din toaie încheieturile lui, încât a tremurat o luna dc iile, 7gud.uk ca de un tic nervos în fiecare mădular. Milioane de oameni fără lucru au găsii de-a i»nta situării nebănuir de rentabile, conformi mulţimilor a sporit, noi industrii conexe cu noua maşină au treimii crcatc în mii .şi mii de puncte ale fiecărei ţări. Singurele fiinţe carc au avut ele pierdut din suprimarea cailor, sclavii maltratat! ai omului, au fost vrăbiile... Dar pasările cerului beneficiază dc un angaja meni imprescriptibil. 1943 iVll RHl,E O cititoare îmi atrage pc bună ilrcpiaic ateirtia că o familie, care sc destramă .nai dc mult şi dc uşor, cum se constată din divorţurile prea numeroase, denunţate de (,oco şi urmare de tragedia copiilor, împărţiţi intre dânşii dc nişte soţi foarte dispuşi, după ce s-au iubit, să-si scoată ocliii dinaintea unui magistrat judecător, sc 'întemeiază greu. Nu se rmlrită cum şl când vrea o fată. Din dragoste, pretinde corespondenta care n-a citit în ziare deznodământul dc o sumbră frumuseţe clasică, al cazului sorilor Carcalerea.nu, ori din interese, tocmite in loaia ele zesire, fiorosul act dc stare civilă dm cultura judiciara, căsătoria rot rău iese; ba, i se pare doamnei, că o căsnicie, condusă ca o cooperativă sau ca o bancă sucursala, dă rezultate, Doamne fereşte, mai bune. Dividendele a doua casc de comerţ. (,12 TUDOR ARCÎH l''Zl asociate în persoana linei domnişoare şi a nnui domnişor, reprezentând în registrul de comerţ firme eu capital serios, echilibrează ie ci proci cu ţi le dintre soţi, ajurate de pocher, dc sindrofii cu dans şi băutură fină, şi cu câteva duioase ticăloşii sentimentale, de o parte şi alta. Doamna poate să-i spuic, dc pildă, domnului la masa, unde pe amândoi îi doare capul: „te-am întâlnit ieri la Şosea; mâ aşteptam sâ ai gusturi mai alese'1, iar valetul poate sa oprească pe conaşul să intre în apartamentul doamnei, motivând că e ocupată şi că a dac ordinul să nu fie deranjară. Domnul, care a primii o participare de o suta de milioane la afacere, c bine-crescuc şi inteligent: nu insistă. Ce opiniune au slugile despre asemenea stăpâni, asta c altceva. Se vor sili şi ele să ducă moravurile mai departe şi să sc conformeze. Tinerii din centru nu mai suferă de romantismul scrupulelor, de pe vremuri, si profesează sensibilitatea impudoare: eu o facili rare de artişti şi rasa lor cea mai bună constituie în epoca noastră, lipsită de bărbaţi cu gândul la însurătoare, o elita privilegiată, căutată de domnişoarele întârziate. Căci viaţa, cum i se /,icc. nu stă. si mai ales complexul de combinaţii, menite să maschcze câte ceva. O nepoată a doamnei care se adresează lui Coco şi-i povesreşre, umblă vasăzicâ să se mărite, cu toate că are o profesie intelectuală bine definită, modest remunerată, dar suficient penrru un cap de femeie. Domnişoara vrea să-şi facă pacea sufletului cu uu moment mai înainte de terminarea războiului, pciuru ca pacea marc să o găsească instalată în climat potrivii. Neiubind, conform principiilor că măririşul din dragoste nu line, pe nimeni, ea şi-a căutat pârechea, pe temeiul altui nrindpin: de ce sa fie omul singur şi să nu se facă doi, si erei, si patru, si mai mulţi? Viitorii soţi eventuali ai domnişoarei nepoate au cerut un pret exagerat pemrti o părechc de pantaloni la domiciliu: câteva milioane. Un al singur a lăsat mai ieftin, dar încărcat de poveri, imiiUCiSTICA dc circ, chici .sc însoară, înţelege să scape. Arc o datorie dc două sute cincizeci dc mii dc Ici si trebuie să o plătească din zestre, si pc maică-sa infirmă şi cu gara compromisa. Trebuie să-i cumpcrc un picior dc lemn fără obligaţie, evident, să danseze In nuntă (optzeci si cinci mii Ici) si să-i puie dinţi; o claviatură completă (o sută dc mii lei). Mirele aşteaptă răspunsul până la 1 octombrie anul curent. 1945 F„ LOVINESCU Despre F.ţigcn Lovinescu, lovii în agonic dc piciorul măgarului, evoluat de la fabulâ-ncoacc şi devenit poet, s-a scris în toate felurile, cum se serie despre fiecare om cu păilă lăsată în voia hârtiei şi după moarte, mai laudativ decât în timpul vieţii. Omagiu după omagiu, la mormântul lui s-au prczeiuat rând pe rând, ca nişte societăţi de interese mutuale, roate pâlcurile şi cetele antagoniste, şi-n ultima perioadă dc lună nouă, târâş, grăpiş, chiar o revistă neaşteptată la cimitir, care exploata faţă dc scriitorul vin, pe lângă un dispreţ înfumurat, critica stibt formă de înjurătură, e .cazul să se spuie, ca la uşa cortului. Ţarcovnicttl ci literar aprinse şi cl o lumânare, mai mult parafină decâi ceară, dar, in sfârşit, cu chibritul lui, tras pe propriul lui pantalon. Aceste recunoaşteri au defectul câ sunr cam tardive, deşi pocăinţa ar trebui luară la orice ora de calendar in considerare. Neniaiavăild pc marror în fată, se presupune câ ele sunt acre de sincerirate şi câ sentimentul dura încă de pe timpul când scriitorul, insultat ani de-a rândul, era în viată. I.)c ce această duplicitare? Detestat in timpul vierii şi primit după moarte, cc şcoală morală reprezintă lalsilicarea intenţionată, amestecară (t’A l'UDOK AKCjl iliZ-l cu sentimentul secret? De ce n-a fost spus adevărul mai mic ori mai marc, mai devreme? Ca să nu-1 audă interesatul şi să se fudulească? L-o arirudine meschină. Atât în razul T.ovinescu, cât si în toate cazurile de scriitori, ceea cc interesează în principiu, rrebuie repetat, nu e întâi opera, carc poate să fie bună sau slabă, calitatea priveşte numai pe autor şi el nu poate face mai mult decât e cu onestitate în stare, dar efortul către ea, izbuti: sau nu. Apoi. judecarea fructelor unti activităţi mai todeauna inactuală şi subiectivii, nu atârnă direct de eomperinra contimporană: au fost scriitori (oarre corali in viată, din care n-a rămas nimic, pc când aleii, tăgăduiţi, au început să fie acceptaţi după cc factorii dc opoziţie s-an lichidat. Rostul unui condei nu-i în genialitatea lui, mai mult sau mai puţin abstractă, variabilă şi inconsistentă, ci în continua lui prezentă. L timpul de lucrat, nu e timp dc ales. li-ai dai în fiecare zi contribuţia faţă de îndatoririle ta Ic? K suficient să te încadrezi Î11 marea sforţare a stăruinţei. Activitatea se absoarbe în viaţa narională ca o certitudine educativă. Viaţa lui Kngen i.ovinescu, neostenită până în ultimă ci oră, n-a cunoscut nici un agrement afară de o muncă aprigă, la carc în definitiv nu-1 obliga sărăcia, şi nici o lene, nici o concesie, acordară de cei mai mul ri slăbiciunilor de toată ziua, nu i-au îndulcit asprimile consimţite şi mucenicia, căreia i se devotase călugăreşte. Literatura nu a fost pentru el o boierie: a slujit-o ca un bun şi neobosit servitor. Celor care i s-au pus în drum si l-au supărat în viaţa lui de abnegaţie totală, cerneala şi condeiul le-au adus numai beneficii şi literatura lor a fost şi a rămas un preie.s.1 pentru parvenirile aducătoare de subvenţii, dc lefuri multiple şi de onoruri, meritate de valnra unui i/os, dublat de un servilism ajustat pe măsura oportunităţii. Cum s-a achitat dc datoria lui, I .ovinescu, si ce fel de datorie şi-a impus, sunt nişte treburi carc nici nu-s dc nasul fitecui il judecă prosteşte şi privesc si personalitatea lui, l’UBIK'JSTICĂ criticabilă sau aplaudata, nu sc anulează o activ itatc pentru câ displace sau stinghereşte. Vorba e ca şi-a făcut o darorie si că i s-a devotat. F, o marc deosebire dc nivel între viata lui şi a foştilor lui detractori de rea-crediută, convertiţi după moarte: viata dă semnificaţia scopului unei activităţi, cu care sc confunda, Când omul şi opera, efemeră ca şi el, se hat cap în cap, scopurile sunt' compromise şi activitatea se prezintă ca o tâlhărie deghizară, ici minciună, dincolo putregai: morminte spoite şi fariseism. De pe carc pozirie de cuhne a fost atacat Lovincscu cât a trăit? In vreme ce pe el îl apuca ziua în odaia lui de lucru, indiferent de cât putea să realizeze, lostii lui faimoşi adversari, fortificaţi pentru eternizarea făţarnicelor demagogii într-o doctrină, gândeau diir cârciumă beri, tăvăliţi în vomirurâ. Un poet îmi spunea despre turul din ci. foarte cotat în cercurile pure şi în stare de toaLc atitudinile morale extreme, că-şi petrecea nopţile într-o casă ele toleranţă pe un scăunel, cu matroana întreprinderii lângă el si cu o râşniţă de cafea turcească între picioare, învârtind molatec manivela. Măcina pentru clienţii care cereau în boxe una subţire, dulce, cu un pic dc rom. Acestui soi de adversari, carc parazitează şi ouă în sufletul scriitorului animat tle o misiune, parca-i trebuie refuzata şi convertirea. I;1 minte şi în genunchi. 1943 CROITORUL M-am găsit clin întâmplare cu prietenul meu croitorul, de la care aflam că e patronul unui salon de mode important. Om ca clc vreo patruzeci si cinci de ani, a răzbit, s-a impus intr-o clientelă aleasă, câştigă cât vrea şi totuşi nu-i destul de satisfăcut. ruQORARGJil /i Nu s-a putut dezbăra dc un cusur profesional: iese în oraş tu gura plina '.Ic acc, ui rare de la probă. Aşae meseria: având nevoie şi de o a Lreia mâna si neavând-o, te.slujeşti de organul tu musLăţi şi tiarbison. Croitorul meu are ateste trei atribute, combinare pe u/i petec srrâm de profil. L-am prevenit tă măcar când vorbeşte ar trebui sa-SL scoată acele cu gănuilic, ca nu cumva să le înghită. Dar nu poate. Data nu !e simte cu limba, i se pare că nu mai e el, şi-l apucă o timiditate ea pe un câlâret carc mergând pe jos îşi pierde majcsiarea. Croitorul, cu toate acestea, era iritat. Şi avea de ce. Specialitatea lui fiind taiorul, to.ire doamnele cu poziţie socială vin la ei şi cer lucrul imposibil, să le .,facă frumoase”. Degeaba le spune el că nu Ic prinde croiala, făcură pentru elasticităţi mai proporţionale. Doamna ţine să aibă taior şi miorul nu iese. De ce-i vine altei cliente şi ei ii stă aşa de prost? Cum să-i vie bine dacă un umăr e cu o palmă mai jos şi şoldul s-a scâlciat? ( ’âtă vata w mui puie' A pm n» pachcf. Celeilalte îi vine ca o mănuşă, pentru că arc tc-i trebuie... Are umeri, are sâni, are colea, subl spinare, are pesre tot: de mai mare dragul bagi fbarfeca în şeviot. I.a proba, cade perfect. 1*11 e dc vină câ una e cocoşată, eă alta-i strâmbă, că cealaltă are prea mult abdomen? Mai raie 'oarlcca de ici-de colo, mai pune dincolo, mai împlineşte, mai scoate, dar vorba lui, cc nu dâ Dumnezeu, nu poate sâ dea nici croitorul. Nlu v-a spus, doamnă, sâ nu vă (aceri taior?... De ce nu l-aţi ascultat? I’ăscraţi-I acum în dulap, să mănânce moliile o suta de mii de lei. V-a spus că taiorul ..clasic'1 nu-i pentru dumneavoastră şi v-ati supărat. Cred cari câ maestrul vrea sâ vă ofenseze. Ferească Dumnezeu! Ce n-ar da el, sâ aibă în atelier, nu numai manechine cu coapsa durdulie, dar si o maşină, cu care sâ facă doamnele zvelte, pulpe după model, braţe, omoplaţi, picioare dc căprioară, glezne elegante. Problema asta îl preocupă adânc. A cheltuit pe mecanisme si machete, îl lucrează ideea dc ani de zile. S-ar lăsa si de J’L'Iil la.STICA croitorie. Ar câştiga milioane, cât s-ar şterge la ochi. E adevar.it, ca se şterge des, că unul supurează. Ar Kiev o sala mare cu o casă dc bilele, sâ intre cucoanele pe rând. Numărul 720! Poftiţi, intraţi |>c si.ingn şi ieşiţi pc dreapta. O maşină bună face toara treaba în câteva minute. .VIi-a descris confidenţial, în detaliu, schema intelectuala .secreta, după care trebuie să funcţioneze aparatul. - Ai în lata dumirale, i-am spus, un coleg, candidat.si el la situaţia dc miliardar. Urmăresc problema creşterii părului pe cheliile definitive. Dacii-mi reuşeşte, vrei să facem o asociaţie în doi? In timp cc dumneata dai siluete graţioase, eu să distribui coame, diici, capcluri, cotletc .spatliole şi bărbi de gâtlej amiralilor de uscat de pe (.'alea Victoriei. - Voi umple universul de par! am strigat, (unu de o undă de entuziaşti]. Stând, aşa, dc vorbii cu croitorul, care ascunde în el un inventator sedus de controverse, ca aţâţi alţi novatori geniali, pierduţi în câte o profesie vulgară. am văzut cum treceau intre două dâre albe reglementare, de pe un trotuar pe altul, şi alri câţiva inventatori frământări de năzuinţa: golanul care visează avuţie, cântăreţul mut, oratorul limbut st scriitorul fără tafene. 1943 ÎNTRE POLITEŢI1. Şl DATORIT. Viaţa noastră. în pâlcuri si cefe, oscilează intre două contradicţii (şi dc-ar ii numai două!): datoria de a spune adevărul si necesitatea de a-1 ascunde. Intre amândouă, omul civilizat a pus uu sueccdarieu, politeţea, regulatorul elastic al sincerităţii si al perfidei, iar omul brut minciuna tare, violentă ea şi adevărul lui. i uhor archezi Politeţea e un stil corectiv. nici adevăr adevărat, nici minciună adcvăraLă. Când c dezinteresară şi o utilizezi ca o apărare împotriva asaltului, pc care-l primeşti îngrădit, politeţea c ş: un lucru placul. Intrusul sc loveşte de o împrejmuire de mătase: nici el nu-şi sfărâma nasul, si eşti şi lu protejat cu delicateţe. In loc dc o gardă cu coifuri şi suliri severă si riguroasă — şi antipatică, pui la poarta de intrate un arlechin glumeţ, care surâde şi păcăleşte. Prietenul meu, ministrul de odinioară, avea un zâmbet pentru fiecare solicitator, din vreo două sute, câţi îl aşteptau zilnic în vâsla lui anticameră cu oglinzi. IU era în stare de un singur curaj p: zi: de zece minute. Ieşea din biuroul lui. defila, urinat de un şei dc cabinet, pe dinaintea tuturora, da mâna cu toţi, se prefăcea că-i cunoaşte bine şi-i împăca integral, fără să-i satisfacă niciodată. Jumătatea publicului îl înjura, recuperată de cealaltă jumătate, cuceriră de o politeţe excesivă. Nu cred că trebuie dusă atât de departe politeţea, până la mişehe. Politeţea şi datoria! Juridiceşte, asia se exprimă aproape ca raportul si ca opoziţia dintre datorie şi interese, armonizate silit. IV hotarul lor comun joacă toată legalitatea, defecţiunile sunr continui, frânele sar, piesele sc tocesc. în prelungirea Codului Civil, atelierul Codului Penal lace reparaţii, ca toate atelierele mecanice: se drege întru câtva nn organ şi se strica altul de iot. Dar, de bine de rău, viaţa socială e garantată. Câţi oameni poale ucide Lin asasin? HI nu poate ucide o suta: un asemenea asasinat are dreptul sâ i se caute o aha denumire --ucide, doi, trei, cinci.... Ei şi? întru câi poate sâ turbure asta mersul normal al existenţei organizare? Nu e gradina Iară uscături, zice moralistul. Degenerescentă! zice patologia. Condamnarea la moarte! strigă procurorul. Contradicţia se lichidează cu douăzeci si cinci de ani muncă silnică, rectificaţi si ei cn câte o revizuire, cu câte o amnistie, cu câte o graţiere. PUBLICISTICĂ 629 £ treaba magiun arilor sâ anuii'nLV.L' accesoriile cu marele m ecamsm. Adevărul cîu toate limbile la singular, ca să ne ferim de realitatea adevăruri Io i: variaţi: si ca sa dam erorii şi adevărului mulnplu prestigiu de un ici iau:. Nu e numai un adevăr, sunr multe. Cc-i adevărul aheevă decât un aspect, schimbător, al unei realităţi, deformată de untihiul din care scoli o [otoarafie? Adevărul adevârar e O O personal, Forma lui c: „spune drepţi". Nu poţi spune drept: tc: împiedică poli reţea şi teama câ adevărul tc dctiasca/.ă: trebuie să trăieşti cu lumea dăfă, nu cu o lume dorita. Politeţea e o servitute, o concesie neîntreruptă, un contract de consimţiri. JVIi-ai dat un manuscris penrru o părere obiectivă. .Ştiu care-i parcrca obiectivă: elogiul. I'.şri prefăcut: vrei să te laud, nu vrei să spui drept. N-ai nici un grăunte de talent. Pot sâ spui? Nu pot să spui. Politeţea mănâncă datoria. 1943 O CAUZĂ... Săteanul bătrân şi sprinten, care la un hotel din provincie m-a aşteptat să cobor din odaie, venea de la vreo pa.rn.ized de kilometri depărtare, Iraged, x.veli, elegant pe picioarele iui lungi, in cizme strâmte. încheiate cu carii ra mi peste genunchi. Aflase câ era î'n oraş un bucureştean, şi cum in. mintea lui, bietul om, credea că orice bucureştean e un advocat, îmi cerea o consultaţie, cărându-se în buzunarul din sân. Chipul lui frumos fusese lovit cu palma, si bătrânul voia, inrâi, sâ se dumirească cine avea dreptate, obrazul lui sau labă celui ce i-1 mânjise. <1 i() l'UDOR ARGllliXi Nu plinise sâ alic din judecăţile lui ca era vinovat şi-i mai trebuia ş'i judecata unuia mai învăţat, care când mănâncă o palmă, o analizează. Ţitica acasă o puşca. încărcată, şi dacă nu găsea dreptate, era hotărât să sc întoarcă-n sal si să tragă, ca după iepuri. I-am văz.ii r gândul îngheţai în căută turn cenuşie. Sa şlii câ ăsta se line dc vorbă, mi-a şoptii urccbca - si mi s-a făcut milă deci. Mai văznse-n oraş câţiva oameni de specialitate şi ajunsese la concluzia: întâi, că Lrebuic să facă proces, al doilea că îl cosrâ prima înfăţişare zece inii de Ici, şi pe urmă de-alâlea ori cinci mii, câte amânări va obţine adversarul. Lui îi trebuia o procedură rapidă, ca .să nici nu-i freacă necazul şi nici să tărăgănească o rreabă, carc nu-l lăsa să-şi vadă dc câmp. Şi-i mai era în joc şi cinstea. I.-aş fi sărutai ca Vodă Cuzn pe moş Ion Rjată, dar sărutarea mea dată cu toată dragostea, nu purea şterge palma dc pe alba lui înfăţişare senină. Ca să i-o spele, ar fi trebuit sâ vie Y'odă. Fiindcă tor eram in regiune, aveam prilej să vizitez vreo câţiva învăţători cu care eram în corespondenţă. L-am întrebat din cc sat e. Drumul învăţătorilor trccca pe la ei, şi săteanul avea o brişcă neagră cu două roţi şi un cal de agerimea zvârlugii. — Nu te întorci cu mine acasă? l-am întrebat. Aş vrea să-l cunosc şi cti pe ticăloşii] acela şi poa.LC di vă împac. — Asta nu se poate! răspunse scurt. Nu vreau! — Poate câ vrea el şi poate că ai să vrei şi dumneata mai târziu, la să ne mai chibzuim niţel, până ne mai plimbăm prin târg. Pe la prânz, omul s-a învoit, cu condiţia, pe carc n-am prea luar-o-n seamă, să nu plece de la cl împâcâciunca si, pc la toacă, ne-am pomenii că oprim calul, cu telegar vioi ca si stâpân’su si iute, în dreptul casei învăţătorului, cu două sălcii în poartă, legănate lin. — Uite, omul ăsta a fost bătut cu pâlniile pe obrazul lui curat, de un dezmetic. Dă-mi o mână de ajutor, să-i împăcăm. l’L'l'i l.n: [STIC A -Ştiu, ;l răspuns învăţătorul. A fosto greşeala. Ciavrila, carc !-;i lovit, vrea de a rimei va .sc omoare dc mâhnire. - Sa-i chemăm pc amândoi. Stai dumneata cu balrânul si da-mi pc cineva sa mă ducă la (Javrilâ. împăcarea s-a (acut curând, mai înainte săstorăie cârlanul dc cârev;i on. A iost dc ajuns iniervenţia celor doi oameni de bunăvoinţă. învăţătorul şi sluga dumneavoastră, l-am obligat sâ se arate satului împăcări si am ciocnit cu toţii un paliar dc vin la cârciuma din răscruce. învăţârorul mi-a mai scris din când în când. Încercarea făcuta iiur-o doară a iost repetata, a trecut in satele vecine. Oamenii 1111 sc mai judecă unii cn alţii la judecătorie, judecăţile începute au l'osr întrerupte, si pricinile se împacă acum prin mijlocirea prieteniei. Procesele demoralizează; Î11 părţile noastre au început să se împace ţoală Uimea, îmi scrie învăţătorul. Iată o experienţă, care ne duce cu o sută de ani româneşti înapoi, în bunul înapoi, când polira era o strângere de mână şi tovărăşia o îmbrăţişare. J.94J TEHNOLOGIE Din toate vitrinele, alăt'ă de ale horticulturii, cate a izbutit sâ facă Irumuscţca fiorilor odioasă, 1111 mai prezintă uu interes de originalitate nici librăria, concurenta daliei, a rozei si crizantemei. Recordul varietăţii îmbelşugate aparţine fierăriilor şi sculelor de lucru, bijuteriilor epocii de maşinism, preţioasele curiozităţi aşezate in magazine ca nişte muzee. Daca ar lipsi clin geamul de cristal de la stradă, uneltele uzuale, de un model 6.12 tudor arc;iie/,i gândit, pentru întrebuinţările comune şi complicate, burghiile, şurubelniţele şi dăltile, ai crede că treci pe dinaintea unui univers de bibelouri de lante?.ie si cie simboluri neînţelese. Paradisul tehnic, Iară exigenţele biblice şi severitatea pedepselor, nu osândeşte la pirite mecanismele animare de sufletul mişcării, iot atât de ncvilzur ca,şi celălalt: le schimbă piesele deteriorare. Păcatul mecanic e numai uzura şi sentimentele sunr interşanjabile, numerotate în raflul şi cutia lor. C iandratea „cheilor1' e infinita. Cheie nu c numai aceea care deschide porţi e, uşa. lacătul şi sertarul, a miei maşinării vechi de sule de ani. Introducând odată cu viteza roiundă şi circulară a co/purilor cereşti în creaţiile ei, şurubul cir cap exagonal şi piuliţă, tehnologia trebuia, să fabrice şi sculele care le strâng şi le slăbesc. I n vitrina, miile dc ehei cu două capete pentru toate dimensiunile dc şurub, licăresc ca nişte truse dc chirurgie de oţel negru şi argintiu. lată cleştele m sute dc imagini, cleştele care scoare cuiul apucat în două gingii, cleştele cu două burice late, cleştele cu două ciocuri lungi şi toate caricaturile de specialitate ale acestei scule, care lungeşte pipăitul, însutindu.-i puterea de strângere pe un organ de maşină. Unele taie, unele rup, altele sucesc. Douăsprezece ciocane de tor atâtea mărimi, cu coada de frasin au călcâiul potrivit pe cm. Ce! greu bare pironul, ccl uşor si subţire bate ţinta, barosul turteşte blocul clc fier pe nicovală, scos dm jar. Am numărat o sută cincizeci de pilc cu muşcătura dură a «speli ilui sau cu frecarea dulce, laie, plate. înguste, triunghiulare, şi rotunde, uncie ca acul de tricotaj. Inelele şi brăţările cu câte opt rnărgarirare de orei cu lustru sunt rulmenţii, carc vor aluneca pe nn ax. în interiorul unui locaş, învârtite nesimţit în grăsime. Cele douăsprezece măsele dintr-o cutie de metal sunr cheile tabulare. Dăltile cu lâişuj fin scor gau:'ă geometrică a unui lemn în care trebuie imercalar altul, lată rindele, securi, mistrii, draibârc, filiere, târnăcoape, broaşte, balamale, lacăte. Fonta, otelul, arama, pui.ii u;is nc A nichelul, cositorul şi plumbul 1 sc unita trecătorului din strada, l'crmccat dc gigantismele omului, in sute de loi me. La început a [osi une.tha. uneltele au lăcut maşina, maşinile fite Ia rândul lor uneltele, din c.irean icsii. Genealogia monştrilor carc au transfigurat planeta, îtuoarsă pc ciilc inteligenţei la mamurul reconstruit din metal, iese dinrr-un ciocan şi o pilă. /‘M3 C X) LA B() RA' IO IU () C; AZIC) NALI l)e o bucată de timp, câţiva din cititorii ziarului ne aliincniea/.i des eu o pro/â, de rare te snnrem foarte recunoscâ--lori şi cu sugestii dc cea mai mare valoare politică, filosofică şi literarii. Regretând ca rubrica Biletelor nu cdczecc ori mai mare, ca sâ încapă toţi, uc folosim dc literatura lor numai sufleteşte, păstra fit pentru trebuinţa noastră personală, ca nişte documente ele înţelepciune. Corespondenţii lui Coco au întorsătura de spirit, ca să zicem aşa originală si condeiul lor scrie o limbă, pe care noi scriitorii si gazetarii, dacă se poate utiliza pluralul rotai, o cunoaştem, cu logica şi cu deducţiile ci dilerilc, trebuie să recunoaştem, prea puţin si pe tare când o grăim, prietenii noştri medici, incapabili să aprecieze ionul tle certitudini misterioase ascunse între idee, încep să se intereseze de noi in in;ti deaproape. Textul dc mai |os limd mai scurt ca alte manuscrise, sosite de la colaboratorii în spirit şi sentiment ai lui ( ,'oco, îi facem loc cti plăcere, socotindti-nc achitări pentru o vreme de darornle impuse consnnirei cu stărui mii. Titlul bucăţii de antologie, ajuns in ultimele zile la redacţie, e un proverb: ..Apa trece, pietrele rămân*’ si TUDOK ARC.HL'.ZI semnatarul demonstrează proverbul. „Rog a dispune să i se faca formalităţile pentru a fi inserat1', scrie colaboratorul nostru. Reproducem manuscrisul 111 întregime aşa tuni l-am gustat şi eu formalităţile făcute: {„Cliiar din timpurile auria' s-a observat c.I unele ape fac ilux si reflux la dale (Ixc, afară de arest ca mai sunr unele carc fac evoluţii de acest Ici la timpuri nedeterminare. I)e mai multe ori s-a încercat ca sa sc oprească o dată pentru todeauna aceşti lacrori ai naturii cari: determină apele pentru mişcări anormale, dar nu a reuşii, a obţinut numai să determine cauzele, avantajele şi dezavantajele. Apa unui râu îndreptată intr-o direcrie de flux camă să acumuleze în albia sa tot felul dc afluenţi penrr.i a-şi continua cursul şi pentru a lovi cn putere în stâncă, cu scopul dc a acapara mări şi oceane. Apa aceasta care luptă să-şi formele albie permanentă şi car mai largă reuşeşte cn uşurinţă atunci când este lipsă de ca si când ceilalţi afluenţi camă să-i dea concurs. Când nu este nevoie de ca şi intră în albiile unui râu mic sau de aceeaşi mărime ori mai mare este nevoită să lupte să se retragă sau sâ se acomodeze ori să-şi schimbe numele şi sâ se considere vărsată si pierdută. In ultimii patru ani am avut ocazia să călătoresc mult şi sâ văd de aproape valurile apelor curgătoare şi stătătoare care au acaparai şi o parţt* din teritoriul nostru şi pentru carc s-au f'âctir demersuri să fie respinse-n albia lor. Astăzi, când parte din aceste ape s-au evaporat, unele s-au transformat, altele au secat, iar unele se mai menţin în reflux şi ca apă stătătoare în care se aruncă răutăţile. Animalele care trăiesc în apele curgătoare nu sunt periculoase numai atunci când se opresc în apele stătătoare, care tulbură apa şi care se izbesc in maluri si iese pe uscat. Nu trebuie ca sâ mergem mai departe pentru a vedea cum apa trece si pietrele rămân." 1 Satira e vizibilă ilar folosindti-ne de prilej, nu vrem să lipsim pe cititori nici de câteva versuri, ,,scrise într-un moment de pubiK :i.ş i ic,\ durere simţiră in felul meu", du către un ak biucvOLLor. cari.', din când în când. sc osteneşte sa ne inspire redacţia. „Ai'ua r.lin,iu .si sc.itU.kI.i mijii. (ii se rcvoli.i ti mitic si slânra înfrăţire Nii .şim. tiu-s mu: Is drac, Alunei cc pxit .sa Itc un om e.md c sărac:' Despresoare, colaboratorul nostru arc gândurile ode mai amare: ..In loc dc acc.si Xeus mai bine era o .sica Rodind in straluciic dc lincreic.i sa. Aii! tinerele sumbră şi bine adccvaui Otrc ar da linilci » culc luai curaţii. Rămâne să mulţumim unuror corespondenţilor noscri literari şi şliinţilk’i, rugându-i în acciaşi rimpsă ne scrie cât mai ra r. 1943 BAROANF. Cc semeţ erai odinioară, dracul meu. dc n-ai mai fi fost. Şi cc mojic! ce mitocan! cc bădăran! Nu ţe măi recunosc. Parcă în hainele tale a inrrar air om si parcă celălalt a plecat în pielea goală, pe undeva, prin ceruri ori în iad. Borul nu-ti mai casa dc gros, fălcile ti-s mai puţin dolofane şi ai început, Doamne! să şi surâzi cu buzele alea groase, srerse dc unsoare. Ceafa ri s-a mai tras, iţuşas-amai moderat, burta camă un relief mai apropiar dc- .spinare. Nici părţile dc dindărăt ! t 'DOK AKGHEZI mi mai sunt a:ât de expresiv dominante, dedesubtul croielii scurte. Cred câ nu mai iei dimineaţa patru cutele cu lapte, o halcii de şuncă şi opt prăjituri, cu carc ţi-ai pus din nou în funcţiune intestinul ş;ros.. anemiat de răbdări prăjite, I e umpluseşi bine, până l,i râgâialii. Ţi-aduci aminte ce sfrijit erai pe când erai sărac şi cum ne pălmuia căutătura ta aţâţată după ce tc-ai procopsit, îndop,ît eu bunurile mele, nu-ii mai dam dc nas si ri s-a părut eă eram pus pc lume cn să slujesc mădularelor tale, burţii, guşii, sucului şi dâsa jilor tăi: ăsta era rostul meu, a trebuii să-l aflu de la tine, flănândule, roşcovanii Ic, bobosarule, umllalule. Mi-ai împuţit salteaua pc carc te-am culcat, mi-ai murdărit apa din carc ai bâtit si cu carc tc-ai spălat. Picioarele talc se scăldau în Olt si miroase până la Calafat, nobilă spurcăciune! I-ănzi! Vrea să-mi fie stăpân şi sa slugăresc la maţele lui, cu carc nu m-am băgat rântkş nici lă boierul meu. Vrea trei părţi si din văzduhul meu, ca să răsufle în răcoarea mea numai el. Lasă-mă să-mi aleg stăpânul pc care-l vreau eu, dacă trebuie sâ mă robesc, nu să mă ia la jug şi bici, înşfăcat de ceafă, cine pofteşte. Uită-tc, iviă. ia mine! Baroane! Sâ ne desfacem hârtiile amândoi, cti zapisul si hrisoavele melc, scrise pe cojoc, şi tu zdrenţele taie. Scrie pe-ale tale Radu? Nu sene!... Scrie Ştefan? Nu scrie!... Serie Mihai? Sene Vlad. sene Matei? Nu!... Păi ce serie pe cârpele tale? Degete şterse dc sânge? Mi-a ieşit o lloare-n grădina, ca o pasăre roşie rotară, cu miezul tle aur. Ai prihănit-o. Fi-ai pus labele pe ea si s-a uscat. Mi-a dat spicul în ţarină căL hulubul şi mi I-ai rupi. Mi-ai luat poamele din livadă cu carul şi te-ai dus eu el. Ţi-ai pus pliscul cu zece mii de nări pe stânca izvoarelor mele, şi le-ai sorbit din adânc şi le-ai secat. Mocirlă şi bale rămân după line in munţi .si seceră galbenă pustie în şes. Si din toate păsările cu graiuri cântâtoare, îmi laşi cârdurile de ciori. începi să nemuri acum, căzătură. Asa s-a mai îiuâinplat cu toţi câţi au umblai să-mi fure binele ce mi l-a dat PURI IC:[.STICA [)umnezeu. I e-ai cam subţiat şi învineţit. Obrazul ţi-a intrat în gură, gulerul li-a căzut pe gât ca un cerc tle putină uscată. Dacă te mai usiici niţel, o să-ţi adune doagele dt1 pc jos. Cc floacă plouacă-n capul răul Ca' mustaţă plcostiiă! Ce ochi fleşcăiţi! Parcă eşti un şoareci:, scos din apă Hârcă, dc coadă, Baroane... 1943 UN ÎNOHMN Un ci ci toi: ne serie că sunt intre lucratorii şi funcţionarii cclenşti unu înzestraţi cu însuşiri artistice, de scriitori, de actori şi pictori şi că le lipseşte, ca .să se manifesteze, numai o încurajare. Pentru scris, încurajarea e în apariţia prezentei reviste. Nimic nu-i împiedică pc cei cc visează, ascultând vântul cum trece ca un expres anapoda, prin staţii, si semnalizările cu bătaia cioporului pe două holc, să-şi trimită manuscrisele la redacţie, pentru a fi examinate. Cele găsire hune sunt bune şi dc tipar. Direcţia s-ar simţi prea nuiliuniiui cred .sa aibă, pe linia ferară, pe lângă cititori, şi scriitori - ■ şi se mai poate ca o împrejurare fericită să scoată din rândurile lor scriitori de merit. Asta uu s-ar îiuâmpla întâia oară în literatură. Despre talentele celelalte, mi se pare câ pentru teatru şriăm ceva, dar de pictura ceferistă iau cunoştinţă de-abia acum, din scrisoarea primiră. Călea ferată, iarăşi mi sc parc că ştiu, are elemente muzicale. Parca s-au improvizat cândva şi orchestre. Pictorii-mi sunt cel mai puţin cunoscuţi. Ei ar putea să se grupeze imn cu alţii, câţi au o fărâmă de talent sâ facă expoziţii. La Paris au orchestre si magazinele de mărunţişuri si ..fanfarele" sunt de altfel expresia muzicală si a locuitorilor din Ardealul nostru, unde tarafurile pentru sărbători si îngropăciune I'l.'ixm ARGI ]I-.ZI sc compun iusuntaneu. De altfel, toate meseriile şi atelierele nu „muzicuţele" lor. primul instrument artistic la îndemâna oricărei pungi şi embrionul gustului pentru sunetul frumos, carc mângâie omul si elfi romanţa şi, mai târziu, opera şi simfonia. 1Î.SLC drept că în aiâta lume câta munceşte .şi trăieşte de-a lungul şiiici, nu se poate sa mi fie talente, pc care ori timiditatea singuraticului ori programul cotidian de lucru le-au acoperii. Inrr-r; lume mai redusă numericeşte, cum ar fi aceca a unei şcoli primare, considerară i/olar, îiui'e dona sure, trei sute de copii, se arată în fiecare an, la expoziţiile tle examen, câteva vocaţii concrcre, de obicei părăsite, din pricina puţinei înţelegeri a părinţilor şi adversitatea împrejurărilor. Niculae l'oniiza, carc a losi ni; mare artist printre cei mai mari, urmărea cu atenţia unei tot atât de mari gene rozi lăţi harurile copiilor de sceală, frânte la uetimp. El înfiinţase concursuri şi premii pentru salvarea fragedelor personalităţi. La orice vârsta car mai poate să fie slujiră de mâna sî ochi, o vocaţie întreruptă poate să fie reluată de la început. Nimic nu e cti neputinţă dinaintea voinici, mânată de chemarea care le îmboldeşte şi te strigă. încurajarea vine întâi de la curajul tău personal de a te măsura cu umbra. Sfieşre-ic, teme-te, dar curează, camarade, care simţi în rine şi o altă foame şi sere, decâr aceea de la prânz. Pune creionul şi pana pe hârtie, înfruntă-ti îndoiala, atacă dificultatea în fiece zi. si repetând de sute de ori. de mii de ori, lecţia pe care li-ai impus-o, izbureşri. / 94. > L) RÂG IŢESC U De când ani pierdut contactul cu pictura sunt vreo douăzeci şi cinci de ani. Pe vremuri, căutam să-mi dau seama, rui'.i.rcis rrcA <>.V) eu litera tiparului, dc calitatea în raport cu guSLul personal, a expoziţiilor şi a lucrărilor expuse. Daca asm se clieama critica de ai ta. făceam critica clc urtâ, tuşi eu mijloacclc personale, ceea ce uu e clu.ir critica dc ană, supusă unor convenţii de specialitate, unor puncte dc vedere si unui vocabular, care, dintr-un lucru concret, şi sugestiv direct, lace o ipoteză si un lucru abstract, şi dinu'-un tablou controversa şi cazutsm. Ca să tragi o linie si ca să simţi linia trasă, trebuie ceea ce se cheamă gusr, forma cea niăi răspândită a talentului. Dumnezeu sfie ce-i, dăr, ca si norocul, gusrul exişră şt trăieşte. Doamna îşi adaoga lă toaletă un detaliu care i-o transformă. Arc gust taranca, întâia si cea mai vccltc artista românea. Costumul, ţesăturile, cântecele şi covoarele ei o dovedesc de sute de ani, în figuri, cuvinte şi culori: repetarea elogiului poate ajunge fastidioasă. In răstimpuri, artiştii paletei s-au înmulţit dincoace clc linia Tonitzîi, Ressu, Petraşcu, [ser, Şiralo, Stcriacli, Pallady clc.: in douăzeci şi cinci de ani trei generaţii, şi expoziţiile au dat, în ăfară de doamna Lucia Bâl.icescu şt de domnul Jujuidi, sumedenie de nume noi, identificare din întâmplare îu colecţia câte unui amator cu gustul moderat si reţinute de urcchea distrată în câteva săli. Ochiul păstrează viziunea, agăţata dc el, în treacăt, a doamnei Magdalena Râdulescu, dintr-o singură bucata obsedanta, zăriră intr-o împrejurare, şi pc cate şi-a făgăduit sâ o urmărească. ( ) vizită, proprii i-zisă, mai lungă, i-am făcut-o în sfârşit, intre lucrările lui, tânărului Dtăgutescu, pe care l-ătn văzut plecând acum cinci ani în Italia, de unde s-a întors deunăzi cu vreo ţrci sulc de imagini distribuite pe panourile sălii din Ateneu. 1 rebuie să spui că-mi lipsesc apcicudinile de discernământ în uleiurile lui si că, dacă intr-adevăr ele conţin mai mult decât poL iiiLLiitiile să priceapa, substanţa cerc să tic înţeleasă teluric, fără multe coincidente demonstrate cu liberul gust, în mmtele cănua vizi taiorul, nuoarcc. una câte una, toile groase TUDOR ARG11I' /1 din mapele1 tânărului artist. Critica estetică poate sa gândească pentru artist, sa deducă, sâ amplificc si să împărecheze: artistul arc alrâ datorie: să fetii cc vede, cum vede ci şi cum îl ajută mana. Dc pildă, ti-am -sesizat nici frumuseţea, nici simbolica unui câmp de şevalete, între tablourile în ulei: c lin joc dc inteligenţa care ar trebui explicat, şi o lucrare susceptibilă de lămuriri, nu mai e operă, de artă, ci de intelect. Drăgurescu c ei, şi în întregime el însuşi, în desenul lui, de la care, la uleiuri, e o distanţa. Cel mai bun ulei mi s-a părut a fi, în afară dc cei doi călugări grăbiţi sâ ajungă la orizont, pianistul bătrân care bare claviatura cu palmele deschise, atât de adevâraL, încât se aude bolborosi rea coardelor violentate. In această Frumoasă bu tarii se mărturiseşte desenul nervos din imaginile cu cerneala, mai mult dccâr pensula care a lovit motivul eu o culoare. Dimr-o vorbă scăpară, am priceput că artistul c mai satisfăcut în realizările sale de rezultatele în ulei; nu e nici singurul, nici primul pictor care cade în eroarea preferinţelor mentale. Desenul lui Dri'iguţcscu, rapid şi în răspăr, concentrează o continuă pasiune şi răzvrătire, abruptă şi explozivă. Fiecarc desen e operă deplină. întrucât exprimă sufletul exăct al atitudinii. E in albumul descriptiv al morţii treptate în spital, a unui poet, desenul dirtr-o singură linie, al văduvei tinere, plângând trântă pe patul din care i-a fost logodnicul luat şi dus în mormânt. Acest desen plăteşte o expoziţie şi o carieră. îmi place stilul jerpelit şi dc zdreanţă, în care lucrează Drâgutescu, şi pe carc l-as dori, ca o sintetică expresie de ană, şi în literatură, limotiile sunt considerabile, si atingerea gingaşă a sensibilităţii cu lirul rupt şi funingmos al peniţei, o face sâ vibreze toată, până în nu ştiu cc apogeu. Sculele lui Drăgurescu calcă toate regulile şi le răstoarnă cu o agerime sălbatecă si felină, elastică si fluidă. J 9-1.3 I’KRI.ICISTICA 64: S'J'AGIUNF. NOUĂ Daca autorii :)hsemi din scenă suferă dc numitul ,.trac'\ în momentul aplauzelor primite cil perdeaua lăsată, unii siguri însă de ei şi fora pâlpâire ca firmele luminoase, actorii şi doamnele actriţe, îmi închipui că rrcc la deschiderea .stagiunii prin emoţii de candidaţi la bacalaureat. Două Unii dc vacantă, petrecutc intr-lin climat lipsit de cabotinism, pe plajă, la mume între turme şi oameni făta text învăţat pe dinafară, i-au apropiat dc viata simplă, în care nimic nu e ,iruc“ şi inovaţie de pânză şi mucava. Pomul era pom, pământul pământ si omul om. Unii au mai citit, alţii au scris şi versuri, dar cei mai înţelepţi clititrc actori, întinşi la soarele baţrânesc, spectator fără să vrea, făi'â electrician si bec, u-au desfăcut măcar un ziar şi au fost mai câştigau. Acum reîncepe examenul de fiecare seară şi, dinaintea unui public sătul de oameni cu destinul neprevăzut, actorul trebuie sâ se dezumanizeze, să (ie ceva mai artificial, să reprezinte neapărat exact un personaj confecţionat. Condiţia i-o pune şi criticul dramarîc cu ferocitate. Plictisit, amărât, turburat, el trebuie sâ apară în carnc şi oase intr-altul, sa umple cn personalirarea lui suprimată o schemă, să poarte o haină sufletească prea largă sau prea srrâmtă şi încălţămintea cu numărul ei literar. I aleii tul de reproducere trăită a unui tipic fals şi elogiul la care poare să dea loc, cu câtă ofensă secretă nu sunt amestecare! Publicul uranic cere şi eşti osândit să-i dai cu dobândă si să mai fîi si eminent. Bietul copil de acum câteva-zile, din gazetă! faptul divers relatat ar părea neverosimil. Se juca între copii, în publicul lui de-a frânghia spânzurătorii si trebuia .să fl fose în el sămânţă de mare nefericit actor, de vreme ce a izbutit să-şi entuziasmeze camarazii şi să merite urale. A fost tm triumf! Copilul se spânzurase cu adevărat, dar marea lui sinceritate ignoranta si delirul succesului s-au potoliţ de-abia când ceara lui de joacă. 642 l'UUOR ARC.I ILZi dându-si scama câ artistul murise-n ştreang, a hiat-o la fugii şi i-a Lisai cadavrul singuratic legănat dc o Iunie glumeaţă. In literatul') si presă examenul dc o viaţă îl dai ccl puţin prin intermediar: lucrarea în scris. Nu eşti îată-n fata cu ccl ce te judccă, ochi-n ochi cu cl; nu-ţi bei cu nasul aerul clin nasul lui, din nările celor o mic dc spectatori capricioşi, adunaţi pentru lormra colectiva a candidatului la diploma cotidiană. (.artea, ziarul le gândeşte un singur cititor o data, poate mai inteligent sau mai puţin inteligent dccât autorul, însă neinfluenţat dc vecinul carc* se strâmbă, dc .şoapta din stalul din spate, dc larma de la bufet în antract, de atitudinile ridicolc şi reci ale domnului, care îmbucând un rabat la gura paharului cu apa, pretinde cu monoclul vârât în sprânceană, că parcă ar fi ceva dacă n-ar fi şi riteeva, dar că bine analizând, nu-i în definitiv nimic. Tu re frămânţi cu moartea şi el sc uită la ceas şi cască. Conferenţiarul are dreptul să sc bâlbâie şi sâ sc încurce, advocatul e autorizat să uilc şi să dea din proccsul pe care-l pledează în cellalt proces, de la altă secric, unde-i aşteptat să pledeze o cauză contrarie, cu alte reminiscenţe. Are dreptul chirurgul să-şi uire vata şi penseta în pântecul pacientului operai şi să-l descoa.să, ca să-şi ia sculele şi materialele îndărăt. Arc dreptul dascălul să Stic carte mai puţină ca elevul cercetat. Are dreptul negustorul să înşele la cântar şi cioclii să re îngroape de viu. (Dacâ la dezgropare, peste şapte ani, regăseşte familia cu faia-n jos, s-a isprăvit, s-a ni tar.) Actorul n-are nici un drept, ci o nemaipomeniţii, permanenţii datorie: sa placă cu rolul Iui si, de l-ar juca, scârbit dc rol si tle sine, de o sută de ori pe rând, să placă de o sută de ori. Dacă n-ai plăcut, directorul trece pe lângă tine cu ochii Intr-aha pane, autorul îti cere socorcalâ, regizorul tc înjură, camarazii, cu atât mai riguroşi cu cât sunr mai slabi, zâmbesc. Nici portarul r u re mai saluta cuviincios şi, a doua zi, critica înregistrează o lamentabilă cădere... i’UliUCIS I [CA I rebuic sâ placi fiecăruia, şi celui cart ic apreciază şi celuilalt carc ic duşmăneşte; sâ nu-ţi permiti sarcasmul de-a li tc împotrivi şi displăcea. Şi trebuie să suferi, să te* sperii - şi sâ dovedeşti - sâ-ri bar ii inima că ai tccoltat numai câtcvă aplauze, tic complezenţă, în rolul studiat cu asiduitate, după ce te-ai întors de la Mauyalia .sau dc pe Bucegi. Şi sâ rabzi. .Se poale imagina o mai ingrată nefericire? 1943 IMPRESII DL LA SLINŢIRLA UN LI BJSLRICl Gorjul c o regiune dc surprize... întâi, căci se cuviuc sâ fic pus întâi, e gorjanul. I7., el, român, e şi oltean, dar e mai mult decât atâta, cu toate că ar fi de ajuns sa rămâie şi lata alic originalităţi. F. alt fel de român şi alt fel de oltean. Gorjanul, comparat cu ceilalţi români, consideraţi pc judeţe, arc nu ştiu ce are, ceva aşa, ca un lipici al iui, o noimă de aristocraţie... Dacă n-ati văzur gorjcncele acelea, cucoanele acelea, în opinci, în cojoc. Cu chipul rotunjit intr-o bogată năframă boierească, n-ati văzut nimic şi duceli-vă să le vedeţi. Pictorii carc nc-au impui.ir capul cu Balcicul, să-şi ia şevaletul şi palcia, sâ apuce pc râu în sus, la dreapta şi la stânga lui şi să ne sptiie în expoziţiile din Bucureşti cum Ii s-au agârat pensulele dc sprânceana Smarandci, de iţarii lui Marin, de genele Parângului, si de acea lumină dc aur mare care fulgeră pământul cehii mai sărac judeţ, de oamenii cei mai zdraveni şi mai teferi la minte. Gorjanul, are stilul lui în vorba, în port'. în inteligentă. Aş pune rămăşag că nu-i în tot judeţul un singur pro st. Iti felul ['UDOK.ARG HF7.1 lui, fiecare goejan e o individualitate. Iată sentinela din poarta lagărului de internaţi politici. H un .sătean niiiiicl, dc vreo patruzeci şi câţiva dc ani. l;ace onorurile cum se pricepe, Intre ofiţerii şi gradaţii de la intrare. .Invitării la sfinţirea bisericii, sunt numeroşi, .se cam îmbulzesc. .Soldatul a rămas un moment singur, să dusei freze singur cartoanele tipări ce ale comandamentului, fără de care musafirii sunt nepoftiţi. Lagărul se găseşte la două .sute ele paşi de oraş, iar un domn şi-a uitat documentul acasă. - Lasă-1 să intre, camarade, îl îndeamnă pe şoptite câţiva invitări cu actul de iuvilarc în regula. E un doimi mare, nu-l ţine la poartă. Soldam] se uită şi la unii şi la alţii. E un gorjnn concentrat de câteva ^ile. Consemnul e să intre numai musafirii care prezintă invitaţia. Se gândeşte o sec undit şi răspunde gorjeneşte: - Ştiu eu că-i mare. Şi clvs. sunteţi toţi mari. Numai câ eu sunt mic, păcatele melc. iVlai sus, în lagăr, pe vasta alee elegantă, păziiS de drapele lungi paralele, de înălţimea stâlpilor, din vârlul cărora curg tricolore până-n pământ, la o răspântie de tiliţi, printre cartierele de cabane, o altă sentinelă, un âll sătean, alt gorjan, acesta înalt, ca sentinela lui Grigorescu, stă cu ochii îndreptaţi către coamele albe ale Parângului, descifrând printre vălurile violete ale unei ceţi delicate, sanatoriul monumental de la Dobriţa, atârnat, pe munţi, ea un avion alb uriaş. - La ce tc .liţi, camarade? îl întreb. - I a Mândra! răspunde soldatul. Mândra este unul din piscurile din gloata Carpaţilor înghesuiţi într-acolo. Lângă soldat păzeşte cu ochii înflăcărări un câine zvelt, negru, care vrea să înţeleagă întrebarea şi răspunsul. - Vă uitaţi la căţeaua mea? zice ostaşul cu baioneta înfipta în văzduh. Kra câinele lui tle încredere. A venit sâ facă şi el concentrarea cu soldatul, care-i cioban. PUBLICISTICĂ In largul Jiului, capitala Corjului, nici negustorii nu sune ca ceilalţi din restul ţării. Ei ştiu sâ re primească .si să surâdă, politicoşi, iăni servilism, dar niciodată indiferenţi. Fiind în trecere prin oraş, am intrat în toate prăvăliile, tle (oare mărfurile, n-am cumpărat de nicăieri nimic, clar m-am aprovizionai, cu mărfurile sufleteşti cele mai bune. iVlâ rog, când vă .săturaţi de negustorii din Bucureşti, daţi o lugă până la I ai'gtl-Jiu — numai şaisprezece ore de drum - .şi serviţi-vă la ci. Domnii comcrcianţi din capitală ar putea să ia din magazinele locale o frumoasă lecţie de omenie şi dc bu nă-cuviin ră. Ca negustorii c şi dicntela, o clientelă carc ştie ce vrea, pretenţioasă la calitate, dar cu atlevărar distinsă. Cucoanele aci, neobişnuit dc semnificativ pentru o provincie atât de departe, pe latura munţilor Cernei şi Retezatul, sunt cucoane în alesul înţeles ăl cuvântului, nu mimai frumoase şi deştepte, dar îmbrăcatc cu gust. Altă rasă de români! Şi nici n-ar putea si fie altfel, căci doamnele si domnişoarele sunr gorjence, iar domnii sunt gorjeni. Aristocraţia este în aerul binecuvântatului ţinut. Intelectualitatea? 1;,o intelectualitate concreţii şi integralii îu Corj, departe de spoiala unui scmi-doctism foarte des 'întâlnit în Bucureştii tuturor despersonalizărilor. Profesorii, medicii şi ofiţerii, avocaţii, magistraţii sunt alţii. I e surprinde acuitatea justiţiei lor tle gândire. Oamenii aceştia par maceraţi de o culturii veclie şi densă, fără intervale, fără lipsa verigilor dc înlănţuire. Ai ptirtir, când cântau clopotele din lagăr si orchestra militară intona un zumzet admirabil organizat, de reculegere, sâ stai de vorba cu ei despre problemele esenţiale ale artei şi literaturii. Asta se întâmpla rareori chiar în librăriile universitare. I onalitatea interioară a opiniilor si judecăţilor simt încă caracterizare si de un accent strici gorjan: spiritul de independenţă. Se cunoaşte că din osul lui ’l ndordin Vladinnn sunr ieşiţi oamenii pe care i-am cunoscut ['UDOR ARGH K7.! cu prilejn] şederii în lagărul împrejmuit cu sârmă ghimpată de In Târgu-|iu. Povesteabisericuţei este frumoasa ca şi înfăţişarea ei, culeasă parcă din basirele lui Andersen, ale fraţilor Grîmm şi Swilt. Comandantul lagărului a visat o imagine de Ierusalim în lagăr, un alrar naiv şi fraged, un chivot, o bijuterie. Schitul a Iost zidit pe tălpi de piatră, din bârne groase aparente şi înconjurat cu un brâu de iarbă primă văratică tesurâ fin şi verde în decembrie, ea un chenar de smarald. Deasupra bârnelor negresc ridică pe povârnişuri variate o îmbrăcăminte galbenă de zale de ţi iţă. Cerdacul elegant invită mânăstireşte. Uşa bisericii înseşi e o broderie tle stejar. In interior, catapeteasma, stranele, analogul, pupitrul cântăreţului sunt puternic asigurate în gingăşiile scuIpLtiriî de rezistenţa stejarului. Interiorul e, bineînţeles, zidit masiv şi culoarea lui candidă dă o impresie de văzduh senin. Bisericuţa e un diminutiv, raportat la imensitatea lagărului dimprejur. E o biserică unică din care cunosc eu şi pare să călite singură din lumini si icoane. Privită în peisajul ei, cli atâtea culori de contraste studiate, e vioaie şi zmălţatd ca un brotăeel. 1943 CAZ1MIR BEJ,COT Cel mai neînsemnat scriitor toc lasă câteva pagini după ei. Se nimereşte câ dă câte un cititor peste ele. Hârtia si riparul au scăpat de moartea definitivă şi totală a sumedeniei de oameni, osândiri până mai deunăzi câteva veacuri, sâ piară fără urmă. Nu-i :) mângâiere prea mare, dar lucrul tipărit, întreţine deocamdată iluziile eternităţii. Când va pica din PUni.lQSTIUĂ păienjenişul veciei şi pământiii ca o musca uscata se va isprăvi si cu aceasta arvuna de i mortalitate a paraziţilor lui. Acioml dispare în toată întregimea, de cum îsi pune mâinile pc- piept si prea puţin poate să reţină din de istoria, cum i se spune. Contactul cu actorul dc-a drcprul. nu cai putinţă decât în timpul duratei pe .scena. S-a îmbolnăvit, că a şi dispărut pe jumătate, ca .şi afişul din ajun. A murii, nu-1 mai ţii minte. Dovadă câ am uitat pe Bclcot, care a Iost un 1 oarlc caracteristic artist, douăzeci şi cinci de ani şi că numai când cerându-mi-se o pagină de almanah, mi s-a pus în vedere condiţia esenţială pentru bunele civilizaţii contemporane, sâ nu iasă un manuscris „polemic", îmi irccc pe dinainte figura lui. Drept să spui, nici nu mi-ar fi dat prin gând să polemizez intr-un almanah. Ştiţi ce se întâmplă cu obieclcle interzise: te gândeşti numai la ele şi fenomenul se amplifică si cu o inadmirabilă simpatie pentru gen cu atât mai târziu cu cât opreliştea e mai categorici. I )aeâ se mai adaogă şi o argumentare destinată să-ri stârnească artificial simpatiile pentru teza «tmandată, eşti în stare sâ mergi la moarte din spirit dc opoziţie. 1‘iindcă era vorba de teatru poate că mă ispiteam să-mi aduc aminte, îu calitate de Iost cronicar dramatic, al unor ziare şi reviste de odinioară, de emoţiile tari, de pildă, cu carc ani primir la o premieră apariţia la rampa a doamnei Aura Buzcseu, pe atunci Almâjan. Dar mi-ain dat seama câ poate aplaudând fără spectacol o artiştii Î11 activiiatc, aş putea să contribui, lată sâ vreau, la o stare sufletească polemică, întrucât n-as li băţul din palme la o întreagă listă. Actorul e o fiima superioară desigur, dar susceptibilă. Am renunţat în lolosul lui Ca/im ir Bclcot, cel mai dar uitări i ti intre vietâţi. hram si eu ultimul justificat sa-1 uiţ pe Bclcot. Ani de zile m-am ţintit cu naiul de hârtie după el, ca dupa un mire dus în pe ţi L în stele. Mai mult decât arar: am trăit în aceeaşi casa cu el, am |ueaţ în nopţile dc bombardament din trecutul război, conţină mare împreună, ne-am necăjir de câteva ori, 648 l'UDOR ARC.HEZi am aruncat câteva, rânduri dc cărţi tn foc si am mai cumpărat si al rele. Ne desparţea o uşă şi un dulap. LI avea un pian, la carc îl instruia să-şi calce primii paşi pc domnulTănase, întemeietorul Cărăbuşului de mai târziu. Tănasc a fost elevul lui Belcot. Cupletele debutului erau scrise clc maestru, care avea şi o fărâmă dc peniţă vioaie, cu muzica improvizată iot de cl, pe reminiscenţe, lecţiile dădeau naştere la conflicte în care artistul reprezenta pedeapsa şi domnul Ţănase suprema modestie. Ucenicul trebuia să aibă stomacul viguros, ca sa îngurgiteze injuriile furioase ale meşterului ales de el. Uneori mi se părea câ se pcirccc dincolo dc uşă o bătălie şi aşteptam, gata să intervin pentru scăparea victimei zdrobiră, sâ cadă tumultul insulelor şi sa se potolească. - Acum, dragă Tănasc, să o luăm de la cap! Şi reîncepeau cupletele şi scandalul pentru a douâzecea oară şi şedinţa se încheia noaptea târziu, cu felicitări. Nit cred să l'i tosL un cirac şi un dascăl mai iubiţi unul de altul, ca aceşti doi actori certaţi şi împăcaţi în roarc zilele dc câteva ori, I alentele domnului Tărme nu ar puica să dea însă o idee despre marele talent al lui Caziinir Bclcot, artist de nuanţe şi de iiligran, dc un stil de simplicitate complexă, dc gravor japonez. Poate că ar fi uirar de tot: Belcot era un artist de comedie. Umcrul Ini avea măsura lirismului de calitaLC, şi c melancolic 111 [emperanţă. Bufoneria lui Belcot, învelită intr-o mască de ceară sau de mătase, izbutea un comic obţinut din dantela, ca muzica din violoncel şi. ceea ce n-am văzut nici la actorii marilor scene din străinătate, o variaţie care nud putea face recunoscut dc la un rol la altul. Trebuie să precizez: nu era vorba dc o variaţie fizică, de costuru, de perucă, de grimă si anatomic, ca la circul teatrului comun, dar de o transfigurare intelectuală, dc o trecere dc substanţă. Personajul de azi nu avea nimic din personajul precedent, psihologia lui era alta şi omul devenea altul, fără îndrumare de scenă. l-'UUUCISTICA Anumite sta ii comice clădeau emoţia totală a. operei tle aria şi strigă ndu-1 pc Belcot, lodeauna rebel la cabotinism, să irisa. şi si ni se arate, după lăsarea cortinei, entuziasmul venea odată cu o lacrimă candidă. L-am urmării din odaia meu, să adu cum îşi „prepara" un rol si niciodată nu am auzii nimic: lucra rolul în tăcerea rugăciunii şi când ma duceam la teatru să-l văd într-o fiinţă nouă, aveam în lara fotoliului meu din seria Haş, un actor nemaicunoscut. în timpul războiului si al ocupaţiei, Belcot, tânăr şi plin de o puternică sevă a speranţei, începe să aibă impresia ci moare. I se părea straniu că mureau suie de mii de oameni ai patriei, el trebuind să trăiască. Şi trebuia să moară, după intenţiile lui, dc morbul care a ucis, fără necesitate, atâta lume în războiul trecui, al tifosului exaniematic. îşi făcuse o prietenă îiut'-o mahala depărtată, unde sc ducea adeseori cu birja. Intr-o seară a luat din trăsură un păduche. A treia zi a fost interii a t în spital. A cincea zi un modic imbecil a stricat în gura mare, fugind de lângă paiul lui: ,,Exantematic!'‘ După două ore, Ca/.imir Belcot a murit. Eu iui-1 cred tnorr de tifos si de păduche. Belcor a murit din pricina facilirălii talentului de identificare loială cu personajul cel din urmă jucat. 1943 AMINTIRI OI.TENKŞTI 1 ,a Piteşti, notabilităţile oltene erau vreo paispee... Socotiţi buni precupeţi si bum numai la cobiiiţa cu coşuri, oltenii le-au dat boierilor dm Bucureşti o învăţătură de minte. Pc TUDORARCHK/I neaşlcpţaie, in vreo treizeci dc ani, ci au fost găsiţi instalaţi la roaLC răscrucile de competinţâ şi loatc profesiile intelectuale s au resimţit luni ai dec .ir de prezenţa juvciiJor în tic. I >c unde-i domnul director"1 Din Gorj. Origina domniei tale, domnule profesor? Doljul, Rornanaţii, Mehedinţii... Tonul Oltenia. Oltenii nu vin câte Linul, d câte o surii cel puţin odaia, buluc. I: dorina lor să năvălească grămadă, alaltăieri in piaţa, ieri în universitari, azi... In iraislăcu bozul de mămăligă, carc-i un sandviş t u brânză de burduf la mijloc, ei se adună ca rândunclele si pleacă, fără să Ic pese, in sângele lor negru cu un temperament englezesc, j'ara toată e colonia lor, remorcară l.i ciudatul Banat dintre Vârciorova şi Olt, cu oamenii cei mai teferi diiure omâni şi poare că, afară de bucovineni, cei mai români. Averea viitorului srăpânitor e, la plecare, traista şi doina, păstrată în fluierul de-o şchioapă, vârât îti bete. Te uitai în gara mică, de lângă gârlă, cum se despărreste muica de plozii ei, de-abia scula i pe picere, şi ajunşi oameni încă de la patru aili, oameni întregi, cu irarii crăpaţi la burtă şi cu cămeaşa cusută eu amici, ca laica. Bărrăna sta cu mâna la gură până nu se mai vedea irenul şi din şrarie alerga de-a dreptul după gâşte. Oamenii eşti a nu se sârmă niciodată, observa proprietarul, deputat sau profesor, care venise prin lanurile de grâu sâ ia jurnalele cu faetonul: proprietarul era tot oltean, dar învăţase sărutarea la oraş. unde seminientul de dragosre nu e tăcui şi aspru. Bătrânele erau obişnuite cu plecările picilor si flăcăilor de pe Amaradia. Văzuseră multe isprăvi împlinite. Unii se întorceau de douâ ori pe an acasă cn căciula plină dc parale şi mai făceau o odaie, mai cumpărau douâ, trei pogoane de Larma; alrii. chiaburi după douăzeci de ani. mari negustori înstăriţi; al ni scoborau din câte un automobil la vatră. însoţiţi tle câre o cocoană Inimoasa, ca la Bucureşti, dascăli, colonei, miniştri... Singuri stricaţii, care nu puteau să fie oheni PUK1 K1STICA (Ol adevăraţi, sc băgau sluiM si uium dc casâ. Oltenii dc rând suni boieri şi stăpâni. - Al cui e castelul de colea, de peste măgură.? Al cui sâ fie: al lui Nieulaie Bcrbeac. Niculaie Berbeac visase castelul mare, mai mare ca roate eăsile clin Craiova si-1 clădise întreg. I'.l îi da ocol cu picioarele goale, îmbucând dovleac la cuptor. Visul i se împlinise. Dar celalalt, care umblâ pe mijlocul drumului cu sapa-n basma? Ion Negru era boier scăpătat. Asa e datina Ia boierii fără mămăliga, de pe cele meleaguri, sâ se clcosibească. la aveau piei de iepure domneşti, scrise pe faţa (ară blana si păstrară sul in hindul lăzii, ca şi şatenii din Argeş, oameni înalţi, roşcovani, cu mustăţile de sârmă, ca galii. Aceştia n-au vrut să-şi arate niciodată pergamentele domnilor cărturari din Bucureşti, de teamă câ ochiul lor hol să nu mânjească nobleţea cir!ului rnoşLenir de sute de ani. Nicolae lorga îi iubea pe oltenii din Argeş, dar era fricos. Ca sa le cerceteze cojoacele cele scrise, el a colindat roată partea muntoasă îiur-o vară si u-a putut să vadă nici un hrisov. Avusese ideea jignitoare să se duca însoţit de o poteră de jandarmi, pusă la dispoziţia Istoriei românilor, cu puşti si cu gloanţe, de către nn prclect fără psihologie, Notabilitările oltene din Piteşti îsi dădeau întâlnire duminica pe asfaltul din jurul statuii Brâtianu. fa ocupau paispee saune între cafenea şi bulevard si rimp de trei ore se uitau unii la ahii cu admiraţie regională. Erau mari grânari, ehiristigii. tabăeari din Găvanele dinspre Oneşri, acţionari de b.iruja, si aşteptau sa fie chemări acasă, la masa, porniră pe plită la foc mic, încă de la sase dimineaţa. Mâncarea gustoasă, macerară încet din toate aromele pătrunse unele înrr-altcle. se coace olrene.şie si basarabeneste, pe jur mârunr dc mangal mocnit. Co2 S UDOR ARCHLZl ’l ăcerea răspântiei de asfak era turburată, când din dreapta, când din stânga, când din mijlocul .semicercului dc scaune, pe care ol icnii stăteau cu bărbia râzimată-n baston, de o exclamaţie duminicală stereotipă: - Mulţi mai sântără oltenii! zieea domnii Naic. Peste un sfert dc ceas lua cuvântul domnul Iftimic: - Dăinuiţi mai sântără oltenii! Apoi, mai lâr/.iu, venea rândul domnului Grigore. - Că bine zici! Oltenii s-au înmulţi rară de toi. Cucoana Tinca din Cărbuneşli îl aştepta să vie de la Bucureşti pe domnul lancu, carc îi telegrafiase aşa: „Dragă mătuşă viu la masă şi scara mâ întorc'1, lancu era nepotul răsfăţat al cucoanei Tinca, o femeie de un cot şi jumătate, nervoasă, harnică, neastâmpărată la cei şaptezeci de ani purtaţi drept. Duminica, la .sosirea nepotului, ea Lrcbuia să-l întâmpine la uşa mărci sale gospodării, aşternută, de pc scară, prin toate odăile, cu ţoalele de-acas şi punea năframa, la care nu putuse să renunţe saltul cucoanei din lumea opincii în lumea pantofului cu tocul înalt. Cucoana I in ca sul crea de un neajuns: fuma ca un turc şi-i plăcea să pipăie tutunul cu limba, lipsindu-sc dc ciubucele de ehilimbar dăruite de elita olteneasca a oraşului. Şi mai avea cucoana Tinca un neajuns, juca în cărţi, însă, după spusa ei, „rezonabil" si dând banii câştigări îndărăt. O interesa singură emoţia. Cu această emoţie şi cu a doua. venirea nepotului de două ori pe lună la Piteşti, ar fi. putut să trăiască, mângâiată şi optimistă, Dumnezeu să o ierlc, câ a fumat mult, incă vreo treizeci de ani, ca să atingă vârstele cu adevărat olteneşti, de la o sută de ani în sus. Când a murit, pe nesimţite, intr-un fotoliu Lui Chenz. autentic, datul unui france/., românizat în podgoriile de la Dealul Mare, ţigara ii mai ardea în buzele vinete, fumară pe juni atare. Sunt câteva regiuni ale rării, unde pci/ajul se schimbă brusc şi are un stil personal, Dobrogeacu golurile-i monumentale, sudul icpos al judeţului Vlasea şi Oltenia seasâ. însuşi I’UISUUSTK A porumbul. care parc pretutindeni la fel, creşte nou si culoarea generală a ţinurului cerc pictorului o alta paletă. Sc vede nuanţa şi în covoarele Olteniei; alt albastru, aii verde şi lin rosti visiniu. Doina Oltului cu triluri atât tle categoric individuale se asociază eu priveliştea exotică şi n-ar fa putut ieşi dintr-alr colt de ţara. Ani văzut îu străinătate oltenii noştri, Ia studii, plângând pe fluierul adus în geamantan, fiindcă zăreau în amintire cântând imensa revărsare a Oltului şi Olteţului, care-i cea mai vastă frumuseţe ele închipuit. Inspirată parcă de miile de pâraie împletite într-o horbotă fie ape, pe întinderea gălhuie dintre două orizonturi, olteanca frânge, cu bună ştiinţă, linia şi încrucişările normale dintre urzeală şi ţesutul covoatelor ei, dezechilibrând rigiditatea motivului, construit dc obicei pe orizontale, paralel, şi dând izvoatlelor elasticitatea curbei şi covorului o moale ondulare vie. Am trecut odată matca Oltului după retragerea apelor şi cuminţirea invadatorului, ajuns în câteva zile timid ca un rege de hoarde, indrâgosrit tle Domniţa dinrr-o culă, căreia îi dă târcoale singuratic şi Iară arme. Nu mai .ştiu câte ore am pus eu căruţa să străbat măreaţa pustietate nisipoasă, întreruptă de tauri şi fitede apă, aşternută pe un prund fără sfârşit, ca un năvod de argint şi oglinzi. Mi-a plăcut atât de mult călătoria încât mi-a rămas, după mâhnirea câ s-a sfârşit şi că nu a durat câteva luni, numai de (îrimături de unde şi de palide catifele de nămoluri, un basm în amintire, amplificat cu amăgirea voiră a unei eternităţi. Citind la cincisprezece ani în original întâia carte franceză, Păcatul Pîirinti'liu Mottrci, ea m-a urmărit încă alţi cincisprezece ani până ce recitind romanul lui Xola, mi s-a dărâmat iluzia fericită, grădina fără margini. Paratlou, imagine pământeană a Paradisului, unde se petrecea povestirea. Mi se păstrase în gânduri o răcoare tle insulă cu parcuri tle cipri, la care mă refeream, ori de câte ori aveam încuviinţări să fiu descurajat si trist, ca Ll un precept. Valea Oltului a luat locul l'UDOK ARCHKZ1 acestei consolări secrete si desigur că nu va mai pieri din tainele criteriilor mele, pentru că uu ini-amapropiat-o din povestire;! altuia, ci din realitatea cc am trai t-o cu adcvăraL. De atunci. Oltul, ca într-o credinţă păgână, facc parte clin religia mea ascunsă. Voi reproduce cu voia cititorului, repetându-m;, cred, întâia oară într-o viaţă de mâzgălitor de hârtie, un crâmpei, dimr-o altă relatare, scrisă cu prilejul unei mărturisiri literare, relativ la Olt. „Am rămas, spuneam, pe vremuri, o noapte înir-un cătun, înmormântat în pustietăţile de şes ale Olteniei. Silit de neplăcerea că-şi pierduseră caii de la căruţă potcoavele în nisip, umblăm după un adăpost. Călătorisem câteva orc într-o mare singurătate dc ape răsfirare, prin prunclişuri nemărginite. Oprit din când in ifmd, ca să se adape căii, ascultam imensitatea tăcerii, îmr-o reproducere românească a momentului paginei întâi din Biblie: «La început era cuvântul». Potcoavele se dezlipiseră câte lina si tovarăşii mei de drum, de la oişrea cârtirii, călcau păturile unui deluviu secat, de-a curmezişul râului mare, de-a dreptul pe copitc şi unghii. Teama noastră, a săteanului cu căruţa si a călătorului, era de uscatul pietros al şoselei, până lă carc mai aveam de străbătut câţiva kilometri. O clopotniţă ridicândn-se clin /are, nc-am dus intr-acolo. Era un sătuc alb, ca o cuuc cu jucării. începea seara sâ-1 cearnă cu umhrâ. Am tras lă popa. Preotul, vin om, poate de vreo optzeci de am, sărac şi mic de stat, m-a culcat într-o cameră dc bârne şi lut, cu părerii plini cu cărţi, până la tavan. Am răsfoit în ele. Erau cărţi în mai multe limbi, despre un lucru, carc cântar în ceruri, îl găsesc linii în matematici. Părintele învăţase limbile singur si biruise ştiinţa mistică a cifrei si a cantităţii. A coua -zi, nu-mi mai venea sâ plec.“ Preotul din lăccriie Oltului era oltean, ca băieţii cu coşurile, pline dc ,.roşii", din zgomotul capitalei, ca notabilităţile din Piteşti, ca inginerii, industriaşii, dascălii şi directorii din capitală. ruBi.iasTicA Intr-o carte, soroci Ut pcnmi toamna si din carc nu [>oi sâ reproduc, e vorba, în legătură cu această călătorie pe nisipuri, dc un marc medie dc mic spital izokc, dc cară, din Oltenia, scufundat în verdeaţa, tle un medic care făcea minuni „acolo'", numai cu dragostea liu dc oameni, ncajutat de nimeni; dimpotrivă, cot atât delirat de politicianii momencului pe cât era de iubit de ţărănimea regiunii, nevoiaşe. Stând în spiralul lui câteva zile, am colindat cu gabrioleta doctorului vindecător satele din împrejurimile dcpărcace, încr-o duminică de hore. Sătenii rupeau horele, înconjurau cu sutele trăsura si săreau înaintea medicului celui fără tle arginti, ca Damian şi Cosma din călindar, silindu-1 să dea mâna cu ficcare, cu bărbaţii, cu fecele, cu copiii şi cu babele, ton vindecări tle câte un beteşug. Am intrat în sate cu chioL şi le-tun părăsit în urale. Doctorul era fratele lor şi un lisus al Nazareţului din ţinut. iVIi-a rămas de atunci o imagine tle furtuni albe, pestriţe, dc oameni în entuziasm. Medicul c doctorul Kiţulescu din Slatina, oltean şi el ca toţi sătenii Un. Ar fi trebuit să cunosc mai demult Craiova. M-am dus să o văd mai bine de-abia la sfârşitul războiului precedent, după ce trecusem prin ea în copilărie, ca un copil. Nici atunci n-am făcut cunoştinţă cu ca şi ani stat câceva zile în capicala Olteniei străin. Deosebit de mult uu mi-a reţinut atunci atenţia nimic. Un oraş Bucurcşţi de acum cincizeci dc ani, mai mic decât originalul, dar compus ca şi el, clin câteva târguri adunate, de prăvălii. Bicele, opmcilc, căldările; frânghiile, căciulile si iţarii se vindeau la Craiova si în centru, unde hrâiele si saricile se legănau în aerul destul dc liber în răspântii. Dacă tc întrebai cc populaţie deasă putea sâ servească atâtea prăvălii, răspunsul n-l dădeau mărfurile spânzurare la uşi: Craiova trăia clin clientela ţărănească. Oameni întregi agăţaţi de o ceafă de lemn încovoiat, de o eobiliră scurtă, pluteau în uliţele târgului la rând. 6% TUDOR ARCHUZI Boierii Craiovci. evoluaţi, cumpăraţi din Bucureşti, marele oraş dc cluburi, către toamnă, după vânzarea cerealelor. înainte dc Vicna, marii proprietari de moşii dădeau o raită prin Bucureşti şi uneori atraşi de localurile de noapte, la care cânta câte o franţuzoaica, nu mai plecau mai departe, cerând prin mandat telegrafie hanii pierduţi pe o hisrâ. Ei se îmb'ăcau ea la Paris, afară de Dinţii Schileru, care nu renunţase la portul oltenesc integral, adaos cu o legăturii de gât albusr-it de mătase, fluturată în trăsură cu muscal. .Superb bărbat, Dineă Schileru! şi splendid oltean! scris de sus până jos pe toata înălţimea spetelor lui, de dimie alba, fină, cu negre gâetanc de ibrîşim, întortocheate în chirilice cusute cu meşteşug- El nu-şi lepădasc nici betele ce-i înfăşuraţi dc nenumărate ori rărunchii, pe intervalul pântecului dintre eioarcc şi piept. Numai lipsa pistoalelor re oprea să te gândeşti că-i un haiduc găzduit la numitul pe franţuzeşte „Hotel Boulevai'd'1. Dela lin limp încoace, m-am învăţat să confund Craiova cu „Ramurile" şi cu domnul Neamţu, distinsul financiar şi singura minte dc specialitate clară din epoca lui Vi utilă Brălianu. Mă grăbesc sâ spui că elogiul meu pentru acest considerabil om de bancă si mare oltean are un simplu substrat de simpatie admirativii şi care ţin, din sentiment, sâ-i facă plăcere învr-un ceas al vieţii şi al timpului, de melancolii, întemeietorul Băncii Comerţului, a căreia reşedinţa craioveană frumoasă e opera arhitectului lomi, mi-a spus odată, nu mai ţin minte, la Craiova sau în Bucureşti pe stradă, că din nordul Olteniei a venit în Craiova, la primele studii, în opinci, pe la doisprezece ani, ca toţi copiii Oltului porniţi dinrr-un cătun mic la o biruinţă vâslii. Nedczltp t de oraşul dc biruinţa, domnul C. ,Ş. i'ăgetel, îmbrârisat pc timpuri cu delir tle lorga, s-a întărâtat s;î clădească edi:urii sale, un palat —si l-a. clădii, cu o temeritate incr-ndevar oltenească. Ciudatul om, mărunţel si fragil, pe I’UULIUS I'ICA care-l poţi vârî îiut'-un geamantan ca o pijama, e mai mult suflet decar trup şi murai nervi îu lot de carne. Militant politic si literar din epoca luptelor duse cu convingere si sacrificii, cl s-a uitat de cele mai multe ori pe şine, ca să facă drum altora, carc în izbânda s-au lepădat cu brutalitate de nn tovarăş entuziast şi curat, poate că linie intr-o acţiune de renovate. Munci l dc o inteligentă perpetuu agi rară, el a fost acu7.it de bunătate prefăcură. Ani găsit la el o inimă delicată, o conştiinţă cinstiră şi o primire neuitată în casa lui, guvernaţii clc o cocoană reafâră şi frumoasă. Tără-ndoiala, craiovenismul a întârziat asupra oraşului artistic, dar personal îmi place ca o ambianţă de casă bătrânească de subt un nuc. unde inocenta babei şi unchiaşului joacă o sută unu, ore îmregi, pe cinci parale, la o masă rotundă, târcoliti de mâţă. S-a lăcut însă că n-am cunoscut la Craiova pe pocta olteanca, doamna hiena l'arago, retrasă în herimtajul bibliotecii sale. Nu-mi aduc aminte la câte şezători am participat, ale cercului Kăgetel: mi se parc că la două, dacă tui la rrei, citind lucruri de prisos după câte un conletenţiar. Scriitorii din Bucureşti cu oarecare nume interesează în provincii ca o menajerie şi uneori se prezintă şi ei, nu e vorbă, ca nişte numere de circ, care dezamăgesc admiraţia de la distantă. De aceea nici n-am uzat dc contactul cu auditoriile de district dccât excepţional, cum e cazul Craiovci, unde m-a atras, afară de prieteniile iscate în pofida unui aparent antagonism literar, provocat mai mult de polemici nominative dccât dc realităţi, o atmosferă imprecisă, dar de caracter, personificară în telul dc a trăi şi de a fi seni ni fi ca tiv şi al bietului meu părinte, transplantat îu Argeş din Gor|. Şi mă mai îndemna, cast azi, când nu mai por străbare doua sure de kilometri Iară să-mi descumpănesc neînsemnatul meu program tle lucru, o răspântie mare. nu ştiu cum numită, carc dâ marelui oraş olccan un accent neaşteptat de pur. I UDOR ARCHEZI Sn11 -o roarană, automobilele ne-au luai din Craiova si nc-au purtat pc lungi drumuri în arabescuri, uu mai ştiu câte ceasuri de călătorit, poate trei, poate cinci, poare o după-atniază, o seara şi o parte din noapte, la reşedinţa domnului Calotescu-Neicu din Broştcni. îmi place să visez că a Iost o mare călătorie si câ marea călătorie a ţinut zece nopţi cuprinse inir-r singură noapte. E una din cele mai frumoase pe care le-am irăit, împliniră de priveliştea văii Jiilor, inunsă din gospodăria stăpânului acestui ţinut pe o vastă si neîntreruptă pânză de ceată străvezie. Conacul Calo ieştilor e împresurai de tm basm, parte real şi parre închipuit. JNti-mi aduc aminte, sunt mulţi ani. de atunci şi au intervenit în planurile pe care s-an succedai lucrurile paralele cu mine rotocoale de perspectivă si strămuLâri de sparii, circulare, datorite unui tratament, câteva luni, de morfină, l’aradisurile artificiale in proza poetului Baudelăire, consriruiesc o reanimare imensă a personalităţii, după experienţă, numai când influenţa directă a pernicioasei substanţe a trecut. Ramat) raporrurile răsturnate şi o tendinţă de a confunda impresiile si suvenirea cu limitele haosului îti modifică percepţiile şi le dă o agreabilă nuanţă de eroare fabuloasa. Caloteşui, foşti poate Calotă, ca alţii Balotă, srăpânesc câmpia piezişe dc la conacul din creştetul ei până la Jiul din marginea zării şi pesie zarea vânătă, plumburie şi argintară de chiciura nopţii. Asta în jos, pornind din vastă terasă a gospodărescului CăSlel, de unde se auzea ca o şovăire de dantela trecerea lunii peste monumentalele lăccri ale tărâmului de ses. In partea dinspre munte, începeau codrii, chiar din uşa casei, o noapte seculară de fagi şi stejari, în care colindau timpurile anului neîntrerupt, poate că de la începuturile lumii. Averea domnească a familiei de-abia se desluşea. 1 rebuia sâ te duci săptămâni prin pădurile urzite unele cu aliele si cu Împărăţia tle .Sus, fără să-i dai de hotare. Mi sc pare câ miracolul pădurii far a drumuri si numai cu poieci se urca pe mume, trecea puii ]< :i.s'i k:,\ dincolo dc piscuri, sc resimt peste vechile «rănire ale rării .si nu ştiu dacă sc mai oprea undeva, loate astea, averi caloresti. Auzisem ca avuţiile ele mare câştig ale prinţului (ara all blazon decât căciula pusâ-n furca, erau turmele de porci, atât ele multe ca nu Ic mai piirea da stăpânul de socoteală, câ pribegeau în sălbăticie, hrănite dc la codru cu ghindă şi jir. Stăpânul sc pierdea prin rara iui calare, zile întregi, însoţit dc oamenii mânaţi ciupii vânatul cti cârja şi (rânghia. Se povestea că boierul, primind scrisoare pcnrru o mic de porci, îşi lua pâitdarii şi argaţii cu el si dupa câteva zile sc întorcea, îtitr-adevâr, cu o nuc, pe care ţi şi trimitea cu trenurile departe, poare ca într-alte ţâri, destul că pădurile si văile viennuiau dc râmăton şt că met nu sc cunoştea când încărca un ,,ştramport“. Nu mai ştiu ce-i matematic exact diu ceea cc ori am aflat ori mi s-a părut, dar nici nu vreau să ştiu. Mi-a rămas o imagine de tumulturi pe care n-am mai avut-o dm prima tinereţe, dc la conacul părintelui meu. aşezat acolo, in câmpia dulce a Argeşului, cu mii tle hectare galbene de răpită în floare, străbătute dc un docar pe doua roţi, tras în vântul din coama lui, de un armăsar. Acolo, după treierat şi pană la punerea grânclor în magaziile, poposite ca nişte trenuri pe-o latură nesfârşită a curiilor dc muncă, sumedenii de movile de grâu şi de porumb înalte cât mitropoliile, păzeau orizontul, fiecare movila, pe creştet, cu câinele ei. Mâncarea câinilor ogrăzii era şi că un spectacol de avuţie, nemăsurată cu banul, câini ciobăneşti, caraule adevărate, organizate pc căprărn, de la sine, peste o sulă. Câinii aveau mătnâhgarui lor deosebit, cazarma lor de adunare, cazane pe lanţuri şi pirostrii, troace de fiertură, si heşcarc îsi cunoştea stăpânul, care, când se vâra între ei, sâ se joace cu colţii lor de otel, era primit cum numai câinii ştiu să primească, bucuroşi, fericiţi şi intimidaţi din bunătate, deslăinuindtl-si nevinovăţiile sullctesti cu o Căutătură aurie, cinstită si dreapta. TU DOR .AROMEZI I.a resedinn din Broşreni nc-a duş, grămădiţi unii peste alţii, camarazii din Craiova, amestecaţi cu colegii din Bucureşti, o maşinii mart, noua, parca fabricată peaim noi, roşie clc culoarea ardeilor gogoşari. Nc-au întâmpinat dinaintea peronului, ga/xiele, pe care Ic cunoşteam numai din auzite. La o avere de basm trebuia sil corespundă nişte oameni înalţi, peste niveluri, ca luptătorii medievali clin tablourile lui Hodlet. Basmul avea dreptul la toata istoria trecu mini şi la coate extravaganţele. Blânzii proprietari erau oameni ca şi noi care scoboram din maşina, oameni dc stat mijlociu, de deal, de jumătate deal, ca ţuicarii dintre Drăgăşani şi Scăieni, atât de asemănători unii cu alţii, în haina umerilor neagră, cu pantaloni albi de dimie, bine legaţi şi cam groşi pc la pântec, încât fiecare poate sâ fit nea Dumitru şi vărul Costacbe, pe care-i strigi dacă şi-au luat biletul, într-o gara plină de jumătăţi de surtuce, doldora de bancnote, toamna, la galbena desfrunzire a salcâmilor dimprejur. O familie vioaie, numeroasă, binevoitoare, de simplicitatea aristocratică a unei firi neştirbită între enormele făcături ale lui Dumnezeu, dc miasmele morale, mocnite, ale capitalei, unde rândurile de oameni doabia întrcgcsc pe iti-colea un barbar, o femeie, un flăcău, o domnişoară, la rikeva mii de provizorate. De o mită vecie, de când nu i-am mai văzut, tunoscându-i atunci, între două scăpărări de soare, atlucerca-aminte mă iartă că nu le mai pot reconsi.it.ui, adunate din pleava vremilor şi a vârtejului de vijelii răscolire succesiv, surâsurile, atenţiile şi particularităţile dc portret. O nutsă, întinsă ca o poiană albă, aştepta pe cci întâlniţi la Craiova, cu xeci tle jilţuri si tacâmuri, licăritoare, constelate cu câte lin disc tic porţelan în. dreptul oaspeţilor, aşteptaţi domneşte. Turnurile dc farfurii rânduire pe rafturi făgăduiau infometaLilot de la drum un ospăţ dc căpcăuni rafinaţi, tare a si rinuL câteva ceasuri, acolo mai voluminoase. Pe proprietarul atâtor puteri de stăpânitor îl eolegializa cu l’IJlîl IQ.S'I l( A oaspeţii lui aceeaşi stricăciune: lucrătură, o epidemie de care nu a puiul nici Oltenia sa scape. l a o întoarcere dinir-o călătorie oltenească, era. toamnă, o loamtiă frumoasă ca o bisericii la privighere. Am trecut între spatii de icoane de aur, care capi uscau depărtările si infinitele zări cu o strălucire de o smii dc kilometri. Convoaie de sute de buţi grele, rrasede boi. duceau vinurile scumpe pe şoselele scoborâre spre baka, aiiclc se urneau inter suind către deal, pline, la lata luminii, de galbeni, culeşi din ştiuleti. Recolta numai a Doljului era îndeajuns să îndestuleze tara mică a celor treizeci si două de districte, pe când a fostului regat întreg era cărata toată la gări şi staţii pentru export pe bani adevăraţi. Fra un timp de belşuguri, pe care îndrăzneşti uneori să ţi-l aduci aminte. Uu document tle belşug monstruos, neîntrerupt prezent, ăl Olteniei, l-am adunat îu sule de exemplare, de-a lungul căii ferate, în toamna la care mă relei" zidurile ele funii de ceapă şi usturoi, cetăţi nesfârşire, munţii dc pepeni, clăile de pătlăgele vinete şi... porcii, răsturnaţi de-a tăvălugul. Crăsimea uriaşă a decorativelor animale, trandafirii ca blondele suedeze ieşite din băia mării, le făcea umbletul cu neputinţă, revărsată masiv peste picioarele îngropate în pătura buturugii de carne... Iulie 194j LĂPTÂRUŞ Casa hunii ici era clădită, ea un schit, în fundul unei grădini de pomi, cu câţiva stupi risipiţi în livadă. Un drum interior, de crâsmărese, cu floarea de douăsprezece culori, croită dm postav vegeLăl, ducea, printre boancele portocalii şi garduri de TL'DOli ARCiI 1H/l zăbrele, dc la poarta mare până la porţile mici. Cu să fie deschise. trebuia tras clopotul din scalp, aşteptat lătratul câinilor. glasul din pridvor: ,.C,ine-i acolo?'1 si momăia lui Petre, şcliiopăLată de lene, cu cazmaua pe umăr şi bombănind de mi necaz inexplicabil şi permanent. Gura lui l’eirc, născută strâmbă, mcsicci toată vremea şi râdea fura socoteala. Cineva sunase odată la stâlp, acum vreo zece ani. ele dimineaţă, o jumătate de ceas. Peirc era 111 serviciul gospodăriei de mult: sta ce sta, cerea dreptul lui şi pleca. Se întorcea după un timp, zdrenţuros şi murdar, afirmând: „M-am învărat eu dumneavoastră şi nu mai am rost nicăieri". - „Bine, Petre", era răspunsul, si mmiaidecâr îi părea şi rău că s-a întors. „Dacă te căieşti, du-e-j cu Dumnezeu şi te-i mai întoarce altă dală1', şi iarăşi nu-i mai părea rău câteva minute. II ţinea pc om la poartă pentru că era cu căciulă. Sunase uu sătean cu o găleata mică, un începător în meseria dc lăptar. Săreanul îşi cumpănise o vacă şi căuta, stângaci, muşterii. Intra întâia oară cu marfă în Bucureşti şi venea dc la dosprezece kilometri pe jos, visând uu faeton, un cal vioi şi o baterie de găleţi licăritoare. Faceri-mi salteaua... N-am mai vânduL la nimeni până .171... Sfiala lui ne-a plăcut, si nu puteam să nu-1 ajutăm să calce cu drqnul. - Dacă ne aduci lapte bun, te faci lăptarul nostru şi vii Î11 toate zilele... /ici că eşti om sărac şi că ai doi copii - să-ţi trăiască! Te-ai gândit bine să-ti faci un venir. Dacă eşti 0111 cinstit, ţi-ai ales o meserie bănoasă. Omul îşi -'ncepea negustoria cu un surâs, arătându-si de subt nnisT.irâ un rând de dinţi frumoşi, ascunşi de buzele fine. - O să s ederi! Vedeam întâi un gospodar îngrijit. Cămasa-i albă, cu gulerul prins intr-un nasture roşu de sticlă, îmbrăcămintea curară, din ţesătură de casă, ciorapii de lână întinşi subt I’UISI.icrs'l ICA genunchi, bocancii bine încălţaţi, căciula nouă. I apLaml tiu mai era un om .sărac, daca avea mâinile şi desteprăciunea dibacc. - Cât iii dă vaca pe zi?... Avem si noi o vacă. nâzuroasă ti o cucoană. O ţinem de patru ani, şi nu dă nimic, li prea huiaca... - Vreo zece chile.... Asta lăcea tocmai o sură de lei. pe carc îi mânca pc jumătate vaca. Ce mai rămânea pentru osteneală' - Mi-c destul, spuse lăptarul. Dacă dă Dumnezeu să-l vând pc lor, suni mulţumii. Vedeam şi noi un om mulţumii cu puţin, .şi asta ni l-a făcut şi mai simpatic. - Ştii cer1 Lasă-ne azi cinci lirri, ea mai punem si la prins. Surâsul frumos al lăptarului se mai ivi o dată. Pene, ca să se alic în ircabă de-a surda, se uita la el. - '1 e învăţ şi eu ceva, spuse Petre. Să Iaci clinrr-o vadră două. Ai grijă să treci pe la lâutână... Lăptarul sc roşi posomorât. I sc cuvenea o compensaţie sufletească. - Nu re supăra, l.âpţăruş, zise gospodina, găsindu-i numele potrivit, carc i-a şi rămas. Băiatul vrea să glumească... De ce nu-ţi tace gura, Petre? As vrea să-ţi umble mai bine mâinile decâi ea. Ia să vedem, când ai să mai plcci o dală tle la noi, o să Iii în stare să-ţi cumperi şi tu o vacă şi să tc duci si să tc întorci in fiecare 'zi cincisprezece kilometri, cu noaplca-n cap la târg?... Slujeşte ele zece ani la noi. are tot ce-i irchuie si nu şi-a pus deoparte iui han... l.ăpiăru.s zâmbi, bucuros că sc vedea preţuit. După două săptămâni, a venit cu lapte nevasta lui Lăplarus, legară la cap cu basma neaiţră, în papuci cu niţel toc şi îmbrăcată cn simpli citarea femeii simţite. I oate pânzele şi hainele dc pe ea cran tesurc de mâinile ei nervoase. L’.ra o femeie sprintenă, pieptănară cu cărarea pc mijlocul eresLcrului, si părul avea luciul spălatului des. Hărbin osoasă, gura strânsă si chipul il'DORARU HKZI tras dovedeai:, ca .şi impui, zvell în fusta, rasa hună. Nevastă-mea s-a uitat la gleznele subţiri... — Ce neam frumos de oameni suin sătenii noştri, mi-a şoptit nevasta. Repeţi cc ti-am spus când te-am luat pe tine... Trecuseră peste căsnicia noastră douăzeci de ani. din treizeci şi doi câţi s-au făcut, şi harnica mea taranca de odinioară, din Costâna, subţire pe vremea ceea ea o helge, dedesubtul brî.uiui încins pe şolduri, a mai crescut. - T.ăplăruşii noştri au şi ceva sânge răzleţ. Mi-a spus el că sunt Pavlieheni... Nn-ri zbârci nasul de atâta lucru... Ai lăcut şi tu ce se cheamă o eroare ştiinţifică... Atâta pagubă. . . Rasa nu-i todcauna pe neam, ci de mtilte ori după om. Si pe la voi, răzeşii, c cam aşa. Numai că voi, ai naibii, sunteţi toţi boieri, despicaţi ta dintr-o tulpina, ea florile dc liliac. Panaş violet lângă panaş violei... - Faci atâta vorbă, zise nevasra, dc la o „oca" tic lapte. Pe voi, cărturarii ăştia, cum vă preiinderi, v-a stricat învăţătura... Adevărat. Pentru câ a crezul că ar fi jignit în mine o diplomă, şi ta şi cum m-aş fi supărat, vreodată pe ea, mi-a pus numaidecât o pupătură la ureche... Asta face orişicând bine. chiar în bucătărie si chiar după douăzeci, şi mai târziu, după urci zeci de ani dc căsnicie. Însemnează că ţi-a rămas nevasta tânără şi voioasă si ca te iubeşte... Copiii aveau numai cinci şi patru ani. I1. -;m dc faţă, cânii amândoi, au ras cu poftă şi au ccrur sâ fie saturări şi ei. — In casa astă nu mai poli face nimic, zise nevasta, îmbucând din obrajii iot, cam de pe subt bărbie. După câteva luni, Lâptaruş a mai cumpărat o vacă si i-am dăruit şi noi vaca noastră, pe cate o căpătasem si noi. Lui Lăptămş nu i-a venit să creadă, văzând ieşind din grajd pe Joira. Se mira că nu se mai isprăveşte, dc lungă te era. Dar ic jur pe ce-ai mai drag, sâ nu o vinzi niciodată, sâ nu o înstrăinezi. E de la noi de-acasă, zise gospodina cu PUBLICISTICĂ patriotism regional si parcă joiţa noastră ar fi (Scut pane, înir-adcvăr, pentru toată [unica, din familie, ca pentru noi. Vaca venise de pc la Rădăuţi, din vacile unchiului Iîurdea, care nc-a trimis-o, odată, de Paşti, cea mai chipeşă din vitele lui, fără să ştie că-i seacă laptele pe drum. Mai avusesem din partea locului şi un voinic de taur, pe care nu l-am putut stăpâni multă vreme. Nu puica sa sufere cioarecii ardeleneşti, strânşi pe pulpele dindărăt, mai ales când pulpele erau prea lătăreţe. Pe un ungurean, pe care îl cam ghicise, rumen şi bine îndesai, din gospodărie, l-a luaL îiur-o bună u în braţele coarnelor, cu fruntea, de subt şezut, şi l-a minat peste uluci, la un vecin. Pe furiş, Bombcş da în taur cu latul lopeţii de bâligar, si nici Joita nu-i recunoştea autoritatea. încredinţată că trebuia dispreţuit. Lua în zeflemea tot ee voia sa facă, scrutat de căutătura Laurului cruntă. Ea se apăra de poruncile lui Bombcş, cli cornul. Când îi punea, pe înghesuite, ghiontul în şale, Joira îl zvârlea cu copita dc dindărăt, si 1-nm găsit pc liombcş, odată, hi un muget de chemare al vacii, hiptându-se îmr-o put inii, din care nu mai puica să iasă, cu picioarele si braţele afară si xgâu. A fosL nevoie de toaiâ familia ea să fie smuls jcrpclu din doage. — Nu vrea sâ se lase să o lesăl, se văieta Bornbeş, frecându-se cam peste tor. -• la te uirâ cum se lasă la mine, răspundea gospodina. Suhr peria de sârmă, Joira se încovoia c.i ci pisică, arătând unde trebuia scărpinată mai mult. — Mai bine ptimeneşte ieslea, câ pute. Apropiindu-se cu furca de vacă, Bombeş a mai primii un vâri de corn în burtă. Ce ţi-a făcut, Joira mamii? .Spune-i mamii ce ţi-a făcut. Vaci si'.i ridicat grumazul, a mugit si a spus. - Asta nu mai e vacă, e dracul, cocoană... Vorbeşte ca un om. J£u nu mai stau, mă duc, câ şi-au pus amândoi de gând să mâ deznoade. TUDORARfjHK/.l Bombes si furca dc ochii taurului, care, Înţelegând simatia, îl înciemenea cu o sumbră căutătură hotărât. Plin dc rotunzimi peste toc, sănătos ca o buturuga şi trântor, pc cai. îi plesneau bucile, !a pleoape, de rumeneala, Bornbeş râvnea la uniforma cătăniei, convins că nu o sa iubit de fă cm nimic şi că o să dea din trâmbiţă toată ziua. Pc taur, botezat Bourul, îl tlăruisem, tor cu juramâm, unui val'disl, cares-1 retras cu el acasă, prin văile Buzăului, dc unde ne-a scris ani de zile că laurul îl procopseşte. Se făcusc mirele ţinutului, şi ţii rănii se cinsteau să şi-l încuscrcască. (ai Lăpiămş, )oira s-a dus parcă l-ar fi cunoscut dc când era vjţicâ. Numai din poartă şi-a întors o dară capul, drept urare: „Să vă oSsc.sc sănătoşi!1' iar noi, lamilia, i-am trimis cu braţele ridicate, ca după un tren, salutări. în mâinile lui Lăptăms, Joiţt s-a hotărât să se şi mulgă. - K simritoarc ca vacile armeanului din /ahareşti, spunea Pa răsciti va. Un mare proprietar armean, elin mulţi pripăşiţi prin Bucovina, ajunsese, an de an, cu moşia lui, răsluind grădinile cu plugul, până în casele locuitorilor, datori la el cârc tur sac de porumb. Ţinea patruzeci de vaci şi un văcar din sat. Ce-avea omul ăsra, că vacilor le plăcea. In ciubotele grajdului laptele curgea ca din iz.voare. Armeanul făcea unt şi brânză şi-i creştea necontenit averea. Prost plătit, văcarul Gavrilă a cerut o simbrie mai mare, şi armeanul l-a dar afară. Gavrilă şi-a mângâiat vitele, Ic-a spus ceva de la inimă, vacile l-au simţit că se desparte dc ele, şi laptele s-a. oprit. Era pe vremea Austriei, st armeanul, buciirânclu-se de trecere mare, din pricina avuţiei, s-a dus la jandarmerie, plângândn-sc ea Gavrilă le-a furat vacilor laptele si le-a vrăjit. Nemţii au râs tle el, armeanul s-a supărat si, în cele din urmă, văzându-si cireada zaprită, a trimis să vie Gavrilă si i-a dat de doua ori mai mult decât ceruse. Vacile au dar un muget de buna întoarcere si s-au pus iarăşi pe lapte. A intrat în staul pui!] la.vnc.A 6Cr fluierând, le-a strigat pc nume... .Sta dc vorba lu \acile, Ic cânta legănat şi lc zicea, fiecăreia, „dumneata". Le răsfăţa lin c.u rasala, dormea între ele, Ic spunea poveşti şi, iu scltimb, vacile ii dădeau cor avurul lor, dc mărgăritar. Dacă stăpânul ori vreun argai se Întâmpla să in ere în staul ,,siropsindu-se\ numaidecât Cavrilă îi alunga. Nu era voie să strige nimeni. Oi vacilc Ini Cavrihî trebuia sâ vorbeşti frumos. Lăplărus avea, mai târziu, douăzeci dc vaci si rrei copn. Venea cu faetonul, cu căldările mari, şi ne aducea, nouă, un laplc într-un bidon deosebii., dc la aceleaşi ugere în fiecare zi. A cumpărat pământ, s-a înstărit si, bunul dc cl, a crczui că i-am purtat noi noroc. Puseseşi zar/aval' si ducea legume proaspete pe la casc. Cu caii si cu plugul lui da primăv ara o arătură şi pciiculu i nostru de câmp. Nevasta i sc făcca tor mai frumoasă, belşugul intrase darnic in bătătura lor, si l.âptăruşii începuscră să capete o distincţie şi o liumă pe care o aveau şi in sânge, dar pc care obişnuinţa cu averea le iiilrcicsie. Odată, l.ăptărus 1111 a venit patru /.ilc. Venea de zece ani la noi, şi anii noştri de căsnicie crescuseră la irci'/cci. A cineea zi a intrat iii bucătărie, ncras şi cu zăbranic !a căciulă. Ii murise nevasta... - Cum se poare?... Nu părea să aibă nimic!... Sărmana femeie!... O (cmcie aşa de iscusită!... Ce-a avut ? - tic să aibă? - 1 )iagnosticul ţăranilor c lapidar. - Păcate muiereşri... S-a înnegrii.... A. luai-o cn frig... Nu ştiu cum s-a spuzi t, că ardea ea focul... A cerut sâ vie prcoiul, noaptea, să o-m pâ năşească... I .ăprărus era ca un stejar prăbuşit. Nevastâ-sa îi fixase un ideal de femeie, care nu mai purea sa fie rcpcLat. Avea trei copii fără mamă... Nu mai există, plângea Lăplărus. O necesitate carc vine odara eu averea îl silea sâ sc exprime în limbaj ales. Câteva luni ba ajurai soacra. Nevasta, la^i dimineaţa, curara cu argatul grajdul, dala porci, mulgea vacile, punea laptele Î11 '1'IOOU AKC.llLZl gămitile .spalaie şi Instruite ca oglinda, pc când Lâptăntş pregătea meticulos faetonul tle plecare. întotdeauna ai rai, ■spălat cu apă multă, irccal cu unsoare, primenit cu paie noi. Lă un an şi-a luat a doua nevastă. - Mi-a adus-o toi. soacră-mea, că o cunoaşic, spunea Lâptăruş, cu ochii în pământ. N-am avut ce sa fac, despre copii: unul de paiscc, unul de doi.spcc, aJtul tle cinci... - S-o aduc să o cunosc si eu, zise gospodina. Destul de inţolilă, dar greoaie, deşi mai tânără, a doua nevastă a lui 1 âpraruş uu putea să semene cu cea dintâia. Gospodina i-a dar câteva sfaturi. - Vezi dumneata, e vorba de copii: să-i iubeşti ca pe ai cfumitale... Lăjităruş mi-a spus că eşti clesiăcurâ dc uuâiul bărbai şi câ ai şi dumneata un copil, - să-ti trăiască, - Era un bîţiv... Venea bear şi mii batea... l.aptăruş nu bea. Nu şuie nici să bală. Nu 1-atn ătizir nici iulindu-se, nC'.'um înjurând. K. un om cie toară isprava. .1.1 cunoaştem dc zece ani şi îl iubim. Ai mare grijă de copii, să nu faci intre ei deosebire... A fost o nenorocire... h’ă-l sâ uite... Pune bunătate în tot ce Iaci. bă-i si pe copii sâ uite că au avut o mamă, care .1 murit... Ea primea poveţele în silă. Nn o interesau prea mult. După alte câteva luni, Liptăruş nu se mai rădea deloc, îi creştea iarăşi barba, dăruită amintirii nevestei. Şi-a pus si zăbranicul din nou Ia căciulă. Cămaşa nu-i mai era proaspătă. Hainele-i erau cocoloşite, îneăiţăminrele cojite, faetonul stropit, roţile incărcate cu noroi învechit. Vezi di l.âptăruş, i-am şoptii gospodinei. Pare demoralizai. Mai srai cu el de vorbă. Mi sc pare câ a nimeri l-o prost. Se gândeşte din ce Î11 cc mai mult la nevasta lui adevărata, şi asta înseamnă câ începe sâ moară si el. O lemeie divorţară, care mai arc şi un copii, înţelegi... Două Lk'tleeme Intr-un SLaul.. nu merge... PUBLICISTICA - Când vine mâine-dimineală lăptarul, sa-i spui sa ma aştepte, Floareo. A doua za, I.apţănis a fost oprit în bucătărie. Cu un tibişir boul şi ajuuu de scoaterea vârfului limbii, se silea sâ desineze corect pe latura uşii, în alfabetul clasic al lăptarilor, covrigul care contabili'/cază litrul ,şi linia jumătăţii. - Bună dimineaţa, Lăprăruş... Sărut mâna, cucoană... - Ia stai colea, jos, şi sâ bei un eeai, sâ re încălzeşti!... Să nu mai îmi spui ,dacă nu vă deranjez". Vorba asta de ciocoi nu le stă nici cioclovinclor bine... Ai ceva pe iniinii, I.ăprăruş... Celui lui Lâptâruş se umplură de lacrimi... [ ăptărus luase încă de mai demult Irica Paraschivii. Ea nimerea uneori arar de twact, cii ne zăpăcea ,şi pe noi instinctul ei de vrăjitoare. Ştia, fârâ să şrie, lucrurile ascunse, şi le spunea cu inocenţa .şi sinceritatea eu cave îşi clcalinâ grâul spicul şi şoptesc frunzele revărsate ale popuşoiului înalt. - Hai, Lăptaruş, vorbeşte... Liiptâi'uş tăcea, iiitândii-se .speriat, ca .şobolanul încolţit. - Nu ştiu să fi avut ceva de lâinuii de dumneavoastră, zise în sfârşit I.ăjităruş, dar din oclin lin îngheţaţi, ca din pleoapele oarbe ale unei statui de bronz, curgeau două râuri de lacrimi. - Ai nemulţumiri în căsnicie?... - Ce să /.ic, nemulţumiri nu aş prea avea... îşi vede de treabă, spală, găteşte... Mi .se pare, v-am spus că a mai rinul un bărbat... - Si că are un copil de la el... - O fetiţă... - Copiii dumitale ţin la ea... ca la o mamă... - Nu pol să '/ic ca nu rin... clar ca la o mamă... nu prea... Cei mai mari îşi aduc aminte dc Dumitrana... dar cel mic... are cinci ani... Păcatul meu, eă îl răsfăţ mai mult. seamănă cu Dumitrana leii... (,~0 J'LOOK AKCliL/J - ( .e sa facem cu copiii, dacă rui să-i râslăcam' zise Parasthn a. - ('aut să-i fac pe plac, că este mic... al de paiscc şi ăl dc doişce s-nu frici: l mari şi acum se înţeleg împreuna; n-am atâta grijă de ei, cri sc mângâie unul pe altul... şi se mai duc si pe Iri I )umitrana... la cimiiir. Dar .'ii mic, vedeţi... - l e cerni de cel mai mic şi nu re temi de cei mari... - Sa vederi... Nu o ascultă ăsta micii... Se ceartă cu ca... - Aşa suni copiii mici... Lăsati-l în pace pănă-i vinc minte.. - Cum sa fiu-l las, mânca-l-ar tara.7... Nici vorbă câ-l las... Dar are nişte \<>rbc... c.î re seacă la licări... Parca nici n-ar ti copil... Şi, vedeţi, asta o îndârjeşte... - Ea nu şrie să-l in cu binişorul? - Nn /.ic... e blândă... dar, să vri spui drept, nu-i ca Dumimina... Lacrimile, ce si le oprise pe bubele ochilor, nu şi le-a mai putut rine Lăprăruş. Un geamăt viscoli pe subt lacrimile lui. - F departe, cucoana, departe... I’araschiva simţi câ inima lui Lâptăruş nu va mai li bună de nimic toată ziua şi-i păru rău că i-o zgrmdărise. - Ascultă, Lâpiărns, nu c bine să plângi şi să olrezi, că ţi se usucă sufletul, şi copiii au nevoie de el... Ce-a fost a fost, nu ştiu de ce a căutat Dumnezeu sâ va dcspărteascâ. dar bărbatul e barbar, şi gândeşte-te înainte de roate la copii... Aşa am 7Îs şi eu... ce-o vrea Dumnezeii... Dar nu plâng dinaintea lor... mă duc la vite, când îmi vine. şi-mi dau drumul acolo... CâLcodată, cucoană, trebuie sa plâng, nu se mai poaie... - hsn un om bun, I.ăptârus... să-n ajute Dumnezeu... I .apiaruş era preocupat dc la început de un gând. tare nu se strecurase intri in vorbirea lui cu Paraschiva şi cart îi da târcoale. După o rât ere, zise: Pl'lîl.K:lstk a - Ce m-ar durat nuii mult v;i spui dumneavoastră... Dacă aş afla ca sedate din casa... Rânuiata că-1 luni nevasta nu mai era ti banuiala... şi a ram as Iară răspuns. - Bietul Lăpiăruşl /.isc nevaslă-niea în pauza, ca sa umple un Lr,ol cii neputinţa de pardosii ai alte vorbe... I ăpiăruş se apropie, şovăind... - M-a batal Dumnezeu, cucoana, dacă vreţi sa ştiţi... îndur acum toată pedeapsa. - Vai de mine, Laprăms, clar ce sa aibă Dumnezeu cu un 0111 bun ca dumneata? Să-ţi iasă asia din cap. - 1 ocmai asta îmi intră în cap din cc în ce mai mult... Am jurat... am pus jurământ... si nu m-am ritme... - (ieai juraţi" Ce jurământ ai pus?... l-ai jurat Dumitranei ca n-ai să te mai însori? I se parca l’arasdiivii ca judecam lui Lăplărus se împleticeşte. - Nu... I.ăplăruş se uita în jos si nu-şi dezlipea privirea din dalele de piatră ale bucătăriei. Distrai de contrastul regulat al pătratelor negre, îm pa recit ca re cu pătratele albe, ca pc o masă de şali, el se ducea cu ochii pc zigzagul geometric până la părere şi sc întorcea pc rândul urmăror. Le număra. Jără îndoială, automatic şi absurd... ’l âccrca se făcuse lungă... Se auzea ticraail ceasornicului de pc dulapul cu vase. ritmat c:a si mozaicul de plăci, pe carc alunecau ochii lui I.ăprăruş. Parasehiva nu mai ştia eu ce să o întrerupă. - Nu aş lî dai-o, zise I.ăprăruş, urinând cu graiul o idee ce-i colinda în gând. Martor ini-e Dumnezeu... - Lşii ostenit, l.ăpiărus, munccşii prea mult... zise Parasehiva. Ar treimi să ie hodineşti... Kl îşi continua gândul, fără sa mai audă: - Nu murise încă, bunîntcles, 1 )uniiti'aua... Si poate eă nici n-ar fl murii... Nu. ti-ar lî miirir... Dc-aia a murit... Ştiu eu bine... rux)R Afu.my.i Neinaiavând cn cc să potolească dospirea, umflată mereu, a suflcrului lăptarului, pe care îl socotea ieşit din drumul bunului-simţ ţi înnămolii. Parase Ini va. deretica masa., ca să-l tacă să înţeleagă .sil plece. - Pc viaţa copiilor mei, cucoană, vă rog sa mă iertaţi şi spuncţi-i Ini I Uimnczeu să nu mă mai pcdep.sească... Sunt vinovat, dar nu aşa de mult... Aplecându-se până la mâna Paraschivei. Lăptâruş î'nccpu să i-o sărute, ca pc o icoană, fără sâ se atingă cu mâinile lui de ca... Paraschiva voi să sc trajgt îndărăt. — N-am avut cc face... zise Lăptăni.ş. - Lasă, că-mi spui -altă dată, Lăptâruş. Du-tc, că tc aşteaptă muşteriii... - Zău, sâ nu apuc ziua dc mâine... Paraschiva credea că 1 ăptârus n-are altceva de spus decât .să sc învârtească în jurul unui gol, în care căzuse mormântul Du mitranei. - Nu înţeleg nimic, ii răspunse Paraschiva. - Vaca! zise tare Lăptâruş. Sc părea oi nebunia lui Lăptâruş a izbucnit întreagă. Du-tc, omuie, că întarziezi... - Am daL raca la măcelar... I se rupseseră două picioare. - C;m: vacă? - Vaca pe carc mi-aţi dat-o dumneavoastră... pe carc am luat-o cu jurământ... Dc-aia a murit Dumitrana... - Bară-te norocul, Lăpiăruş, zise Paraschiva, că iare ni-ai speriat! abia aducându-şi aminie dej oiţa. Aşa vine vorbă, când dai un s'uilci ce la casă... Eram sigură că ai vândut-o de rnuli... Trăsnit di: uimire, Lăprăruş ieşi de-a-ndaracele... Cuvânt boieresc: I e jură, şi nu -şi mai aduce aminte... 1943 1944 NE-AM ÎNTORS Sa mii ierţi, draiţa Coco: dc mulr nu n-am mai .scris. Din ronmnă. Cil întodcauna, când întâmplarea te face uituc clc stilul epistolar şi j 1 -a[ mai răsfoit cartca cu modele despic fcllll cum trebuie întocmirii înrorrciclieaţ o scrisoare, condciul vine mai greu în mână si re simţi niţel cam şovăitor. După o absenţă din calea poştală ai pierdiirşi limbajul, iar politeţea, decivilitâţi conţinui, rine socoteală riguroasă clc întreruperile neuiotivate. Te învăţasem să fii cotidian şi am :iuziţ c;i ce-ai fi formalizat, li s-a părut că te-am uilăt şi pe line, odată cu stilul epistolar. Nu, dratţă prieten şi băiatule. Cu sufletul, cum se spune, am fost lângă Coco. în schimb, mă bucuram că, dacâ am lipsit cu din el, curierul râu a fosr cu arăt mai bogat şi că lă corespondenţa obişnuită ti s-a adaos noi scrisori de la cine nici uu tc-ai aşteptat, domni serioşi .şi îmblăniţi, trecuţi prin farmecul obscurităţii. dc la pielea de oaie la samur, vesele paiaţe vinc'ţe cu ochii strâmbi si buzele verticale, si unele cadavre. S-au sculai şi morţii cn să-ţi expedieze câte o scrisoare, caligrafiată pe cin petec de mucigai. 1 e-ai ales cu o grămadă de amica devotaţi şi ad mi răcori. Coco, de nuiite ori în silă si luându-ri adresa din canea ele telefon si dc pe plicurile mele vechi, ei tc-au [ L- POR ARCil 11,/I aglomerat cu proză pc neîntrebatc. Goto c un personaj curtenit si fitecine sc mângâie cu speranţa să-1 aibă în cârdăşie. A crcci.it ieri pc la mine un papagal mai ghebos, ea un călugăr în rasă cctiuşic, bătrân şi eu ochelarii pc cioc, arhivarul şi secretarul tăa dactilograf: (Tutunul c delicios: îţi mulţumesc, şi cafeaua cum iv,im mai băur din timpuri. 'J e-.i dai sentimentul ele cheltuială.) Arhivarul nu m-a cruţat de confidenţe şi elogii şi m-am lăsat, ce să-ţi spui? măgulit, ca un păcătos. ■ Numai scrisorile voastre îi plac lui Coco, spunea secretarul matale. .Se aude în graiul lor a zvâcnire... Mi-a desfăcut pe masă şi scrisori cu poză şi cârţi-poştaie acoperite cu lumină, după un procedeu: firimituri de poleială presărate pe m a.şrermn de clei personal. Mi le-a citit. Intr-un punct, ai dreptate, Coco, într-al zvâcnirii. Scrisorile cele multe, duse cu mătura, ies din şiretenia intelectului, de tertipurile câ'nia m-am tot ferit, cititorului din colivie cuvenindu-i-se cuviinţă. N-o fi marc lucru nici în scrisorile astea ale mele şi ale celor din casa asta, dar gândul hoţ nu se strecoară în ţesătura lor. I l-aş piuea destăinui precis de ce nu ri-am scris arâra timp şi ai să mâ crezi pe cuvânt. Mi se uscase cerneala şi mi s-a rupt şi peniţa la un crac. Şi n-am avut altele clc rezerva: coincidentă de nefericiri. Am mai scuipat eu, bineînţeles, îti călimară (căzuseră si nişte muşte), clar n-am scuipatul subţire, din acela carc face limba onctuoasă. Să nu te supere vorba asta: scuipatul e di:mnezeiesc, dacă a putut să fie cl frământat cu omul, în proporţie de cincizeci Ia sută, dar la împrospătări nu se potriveşte. Mi-ar fi slujit mai bine câteva lacrimi dîntr-altă compoziţie a primului Aclam: ochii mi-erau uscaţi ea şi călimara. Le-am căpătat de la un cioban careîsi pierduse mioarele prin Param’ şi a fost la mine să plângă pe fluier: un ţăran istovit dc suferinţe. Cu agheazma Iţit m-am învrednicit sâ înjgheb, iacă, ttn bilet. Ai sâ galeşii, poate, câte o slovă de culoare neobişnuită. Nu ruiu.K:r.sTi<..: ce mint prea mult: diniT-un ochi al baciului meu curgea lacrimi de rouă, dar din cclălalc sânge. Iii făgăduiesc, daca voi avea si hârtie din destul, să-n trimit iarăşi câte o scrisoare pe vi, oi îndrăgostii ii. Si o să-ţi scriu tot aşa, în dodii şi ca uelumca, după putinţa priceperilor mele. Dar dă- mi voie să pun biletului un final academic, din Toile roşii ale dicţionarului I,a roti se: Vhw VaLujuc'. 1944 SCHIMBARE LA FAŢA Presa trecc pritur-o experienţă în tare comicul alternează cu neruşinarea. Am deschis toate ziarele de ieri, joi, peste noapte, după pro clamarea radiodifuzată, regală. Ea desfiinţa în câteva cuvinte o dictatură feroce de patru ani şi legăturile cu Axa orientând polirica şi armele naţionale, .subit, în sensul opus. Din nefericire, cuvântarea regelui nu purea să suprime doliul silit al unui popor şi să 'învie/e câteva sute de mii dc morţi, morţii unei funeste erori de judecată. Lu excepţia noului program dc luptă a (ost însărcinat un guvern, compus din parru parride: natioriai-liberali, naţional-ţărănişti, social-dcmocraţi si comunişti... Monarhia acceptă bucuros,, aş zice entuziast, să colaborezc cu fracţiunile odioase până în clipa ateca, tuturor regimurilor precedente, necum dictaturii lichidate. Vă aduceri aminte. Crima cea mai grava, dc care o jigodie de intelectual putea sâ fie activată, era comunismul. De-ajtins să fi fost basarabean, ca sa fie comunist si, dc obicei, a fi comunist însemna câ eşti jidan, întrucât orice jidan e ipso focro comunist. Trusa politicii oficiale şi presa dispuneau si de 6'6 TU DOR AKCHFZl o culpă. de nuanţa: judeocomunismul. Dacă ne referim la epoca acestor aberaţii, st- mai găseşte masoneria. Toate ziarele aveau o sfântă oroare de aceste trei, pairu crime împotriva republicii domnilor Stei ian Popescu, Ilie Rădulescu, Nichifor Crainic, Pamfîl Şeitani etc., crestele imite ale burgheziei eoastre, piscurile albe, ai căror vârf, imaculat din depărtare, era un moţ de puroi. Oroarea ziarelor nu era cu iotul gratuită, ba de nmlre ori foarte bine plătiră atât în bancnote cu anumite filigrane (banul nici nu pure, ba şi vorbeşte si scrie), cât şi în milioane româneşti, smulse victimelor jucate pe deger, evreilor cu deosebire, cu instrumentele variate ale binecuvântatului şantaj. L-am găsit în lagărul tle la Târgu-Jtu pe blândul vizionar socialist, fostul avocat Bujor, fără ciorapi, în pantofi, aşteptând de douăzeci si doi de ani, prin toate puşcăriile noastre, raza de soare ce i-a venit prin întuneric în noaptea de miercuri spre joi. Impresarul de presă, domnul Stelian Popescu, dc la ..Universul", prin campaniile sale de călău al Sfântului Capital, cd de-al patrulea iposraz din Trei/nea dumisale împotriva unui om singur cu o conştiinţă a contribuit cu cel puţin cincisprezece ani, la detenţiunea prizonierului social. De miercuri până joi, presa şLa pierdui aristocraticul dezgust de comunism, socialism şi iudaism. Toate ziarele apărute joi au ajuns comuniste, iudaice şi democrat-socialisre. Oroarea lui a trecut de aceea parte, cum se zice pe moldoveneştc: joi îi este oroare de national-socialisti si de fascişti. I'fui! Să nu-i vază. Ce vor fi zicând despre asemenea presă stăpânii de ieri ai acestor slugi - şi ce vor zice stăpânii lor de azi pe mâine, daca. le vor mai consimţi un angajament cu condicuţă? 1944 runuiasnc O ÎNTÂMPINARE A D-LU1 T. ARGHEZI Primim următoarele: 1 )otvmnle Director, Binevoiţi a insera în atenţia publicului, a Comişiunei de Autorizării şi a Direcţiei Presei, în competenţa cărora intră supravegherea moravurilor de specialitate, precizările unium >are: Câ publicaţia „Papagalul'1, afişară pe ziduri şi în tramvaie, larii nume de individ răspunzător şi intenţionat anonimă, nu e foaia mea BILL'I li l)li- l’AI'ACIAI , apărută subt variaic forme rimp de şaisprezece ani. Că publicaţia ostentativ afişată are tctidiuta de a escroca prin conl'iizii si reminiscenţe semnificative cititorii înşelaţi şi creditul unui scriitor calificat. Că ar lî momentul să se facă in sfârsit. pe lângă o epuraţie gazetărească, rămasă in drum din lipsă dc criteriu net, o radicală curăţire de exterminare a rururor javrelor şi apaşilor de presă, fardaţi cu siilimanun aproximativ7 politicc sau literare, care infect ea/â de zeci de ani, cu impunitate, raporturile dintre cititor si condei. Cu mulţumiri, TUDOR ARGI [l:/.[ 20 noiembrie l‘)4-t UN PRIVI l-X I : CAMII RESSU Critica picturală devenind uneori, la titularii sau maniaţii ei. cei informaţi din ştiinţele altor abstracton de chintesenre, savantă şi doctorală, nimic nu-i de mai mult luimor ea l'UDOR ARWi)•'.'/.[ intenţiile chimico-l'armaceuticc şi constructiviste, atribuire uimi artist, acuzat că-si pune probleme, caută soluţii şi satisface controverse. Dacii s-ar deda unor asemenea vicii (artistul cu substanţă sc fereşte), pictorul ar fi un discursivei! pensula şi paleta, bun dc o catedră vacanta, pentru enervarea unui auditoriu obedient, sau la foiletonul necitit al unui cotidian în douăsprezece pagini. Limbajul critic ştiinţific poate fi aplicat deopotrivă şi literaturii şi muzicii şi bobului, cu aceeaşi czotericâ, sterilă frumuseţe, mai presus de înţelesul lltil. In această privinţă, criticul se ia la întrecere cu alţi critici, şi aceştia cu ceilalţi, şi acţiunea de a pricepe ceva, după opera făcuta, nu, domnule De la Palice, înainte, ajunge o cursă de trap, dc condeie confuze şi o lecţie indiferenta. Critica nu poate râvni, tară prezumţii ridiculc, sâ orienteze actul dc creaţie. Ea îşi poate permite cel mai mult să aducă un comentariu la lucrul concretizat, neîmpiedicară să dea o frumoasă bucată literară: artist la artist. Un marc industriaş, care-i un matematician de aceleaşi dimensiuni, proprietar al unei colecţii de tablouri şi un citiuir de literatură, cum o numeşte el. „bună'1, era preocupat, şi probabil că nu şi-a pierdut nici azi preocuparea lui esenţială, sâ dea matematicilor o expresie nouă, corespunzând unui grad dc subtilitate inedit al poeziei raporturilor dintre cantităţi. Dispunând şi de o avuţie materială însemnată, pusese de gând sâ înfiinţeze. Î11 cuprinsul organizaţiei Nobel, un premiu dc matematic: pentru rezultatele până acum nesrinnilaie. I r.i visul lui de nemulţumit. I se urăsc să fie numai om bogat, influent şi puremic. De altfel, miliardele pe care Ic mânuia n-au fnsr niciodată, nu s-ar părea poare. în speranţele lui un scop, ci mijlocul dc exprimare penrru neîntrerupte noi iniţiative. Găsindu-I odarâ si mai trist ca de obicei, mi-a i'âcnr o mărturisire, aşteptata normal si repede de la deziluzionaţii ruM.ias'nc săraci, carc, încercând lupta cu o năzuinţă peste puterile lot de rezistenţă, suni osândiţi sâ cadă subt lovitura mută masivă, a omogenei mediocrităţi: „De câte ori unui din noi se ridică peste nivel, ai noştri se muncesc să-l doboare. Aşa a fost 111 tot trecuLul nostru. De ce n-am ajuns lă o comiiiLiiiaie şi închegare a elitelor noastre solidarii?" Inginerul industriaş scăpa din vedere cazul dublu, al valorilor ţinute întâi pc loc, şi înăbuşite când au refuzai o situaţie servila. Gogu Cons tanti ncscu, creatorul sonicităţti, im şi-ă găsit spaţiul necesar în România, silit să-şi puie personalitatea în serviciul altei (ari decât a lui. Kminescu a trebuit să rândăşească la un partid politic din mai mitice, în gazetărie. Brâncuşi, în ţara lui, plină de somităţi fără merit, a spălat farfuriile clicmilor unui bin la Bucureşti. Luchian, pentru că zugrăvise casa unui domn ministru foaric bogat, primea drept salariu o păreebe de pantaloni purtaţi de excelentă (pe carc, nu e vorbă, i-a aruncar-o-u cap) şi, paralitic, era arestat in par, la cererea unui potentat politic, escroc calificat. George Enescu trebuie să cântc în orchestre conduse de chelnerii muzicii oficiale, ca un lăutar angajai din Obor. îmi aduc aminte de palmele pe care i le lăg-ăduia, la Filarmonica, un administrator, om de afaceri, fost în armată cu gradul ele colonel. Şi mai sunt... .Mai e şi 7 onitza... Mai sunt, mai sunt... Un şir întreg ele vieţi, duse ca vai de lume, străine de timpul lor şi cu care se glorifică, la cursuri, gemul românesc, sunr un material gara organizat pentru o carte de biografii, probabil inutilă, a educaţiei simţului naţional, hrănit cu fraze şi demagogii. Capitolul e vast. In Dragomirna plouă. Mănăstirile cele mai caracteristice sunr degradare şi dispar. Dacâ si aşa-numiiul pitoresc al tarii ar încăpea pe mâinile unui comitet de urbanism, ca Bucureştii, ce s-ar alege dm el? Comisiunea Monumentelor Istorice, care drepr orice activitate figurează pe srarele unui miimrer, ar avea tristul prilej sâ ceara, suspinând, şedinţe mai dese şi tantieme sporite. TUDORARGHIiZV Nu ştii, ignoranţa face că pietrele mormintelor domneşti slujesc dc trecătoare de pingele, la uşile casei, 111 câteva regiuni? Slovele chirilici,*, săpate în relief, par a fi un grătar comod şi o bună râzătoare a noroiului ciubotei. Parcă, mai repede, o secretă sete dc profanare şi dc distrugere, excitantă pentru o anumită degenerare, se amestecă intim cu lipsa dc respect faţă de om şi de opera lui. O simplă râjnicâ de mână reprezintă o ingeniozitate şi o trudă, poate, de mai mulie generaţii. Gorilul corectează insă pe creator, neputând sâ-1 domine, într-o sută de circumstanţe. Uitari-vă la desfacerea unei piuliţe din complexul delicat al unni motor: ciocanul şi dalta, în loc de cheie, devastează mecanismul. Aceeaşi dezordine şi inaderenţa dau şi câmpului artelor aspectul unui cimitir dc buruieni înalte, peste om, încurcate cu gunoi de umplutură. Plugarul cunoaşte cele patru praşile anuale la porumb, pe care intelectualul şi pictorul fără vocaţie le dispreţuiesc din superbie si înfumurară prostie. Pictura se bucură de recolte de bălării îmbelşugate, regula, nemodificatâ la 0111 de sentimentul sfielii faţă de realizările şi de răbdarea sacră a marilor meşteri fiind ca vegetaţia parazitară sâ fie mai puternică şi mai deasă decât rădăcina nobilă şi fructificarea. In artă, strangularea spicului de către pir apare, în tabletele critice ale agronomiei dc grad elementar, ca un triumf bine-ven.it al ciupercii si ca nişte renovări, aruncare de artistul respectuos faţă de sine din atelier afara: maculatura meseriei. In picLtira limpului prezent, ca şi în literatura iui. condeie, neputincioase sâ ducă o idee până la capăt şi iâ o incrusteze cuviincios într-o propoziţie deplină, şi creioane* ignorante dc allabctul formelor primare, sunt anunţare de bâiguitorii literari ai anei ca nişte pregătitori de revoluţii: vechea mâlură şi antica peronospora par berborizantilor amatori nişte suave eflorescente. Pauza, în scris, punctata sau albă, dă în desen linia triplă şi PUBLICISTICĂ quadrupla (ai dc unde alege), mulată pc un obiect dibuie şi cârpit cti pensula, şi zbârciră ca un ciorap molâu pe rciicllil precis., de pildă, al gambei, deghizează o lipsă fundamentală. Numai după trcccrca examenului miilor dc semne ale unui abcccdar trăit, un artist se poate lăsa in toară voia naturii lui proprii şi a interpretărilor de sinteza, dacă ţine să suprapuic vierii un placaj şi sa dea un douhle— cu o rezervă, bineînţeles, că aliajul nu-i un substitut decât dc criză al metalului pur si că lustrui nu răspunde de interior. In genere, dacă e substanţă nativă (distribuită indivizilor cu economie), personalitatea merge paralel cu ucenicia, o ucenicie fireşte penibilă şi obligatorie. Îmi aduc aminte entuziasmul pueril al unui intelectual, lipsit de lecturile făcute la timp, care descoperise, după trecerea tuturor vârstelor posibile, pe Seneca, la cincizeci şi cinci de ani. Intr-o existenţă, care începe să fie destul de experimentată, ca să nu fie concludentă îu exercitarea unui control asupra unui moment de superficialităţi şi de sullu precipitat, s-a ivit adeseori nevoia sâ-i cer unui picior, penrrti fiualuri de text, vîgnete cu subiectul adecuat unei pagini sau unei coloane de -ziar. Dacă-mi trebuia o horă graţioasă, o lloarc. un chenar vegeLăl, stilizat, primeam o serie dc măgării grafice: desinarorul nu ştia alfabetul! Ambiţiosul fudul, care căpătase de la proştii lui de generaţie, la cafenea, ii'ostil agresiv, răspundea cu certificatul că „aşa vede el", ea şi cum ABC.! poate să fie văzut în două lei uri. C) imitaţie a ironiilor artistului, plictisit de chestionarul reporterilor de la revistele esteticei curente. Casca da un accent de acvilă. Noţiunile, care sunt ceea ce sunt, fiziologice, s-ar dilua, prin murariile uncia în celelalte şi prin pierderea conturelor. într-o masa gelatinoasă cu neputinta de separat, judecata despre cum „vezi ‘ e critică si exterioara. Ea nu poate să iie a unui auLor, decât prin confuzii de sensuri şi de poziţii. <,H2 l'U DOR ARCil li-Zl Defunctul profesor Marincscu, acel mcşicr neurolog tare a izbutii în Universitate şi Academie să-şi improvizeze un monument d:n cinstita ignoranţă profundă a epocii lui, ameţise cele cinci simţuri ale literatorilor unui leat, cu cinci votale. Fantezia maliţioasă a unei cochete cucoane inteligente, doamna Margareta Bendcrly, cunoscută chiromantâ între cucoanele înşelate şi candidaţii ministeriali la portofolii, şi-a bătut joc de bietul neurolog urât ca un cinocefal, o bucată de vreme şi tocmai arar cât i-a trebuit profesorului ca sâ cada într-o obsesie tenace. Am fost un prieten ai acestei doamne, care, subt numele ele „Butoiaş11, nu ftiu dacă mai trăieşte şi azi, la Paris. într-o seară, acum paLruzed şi cinci de ani, citîscrăm împreună faimosul sonet al poetului Rimband, Voyelles: „A i/vir, E blanc, l rouge, U veri, O bleu.L1, vorba de sinestezia verbală, aşa-numită de Claparede. Cinai a doua zi, cucoana i-a „montat" profesorului Marincscu Jarsa ei, condusă cu o abilitate genială. Profesorul Marineseu s-a şi grăbit să stabilească, pentru ştiinţa universală şi specialitatea domniei sale neurologică, doctrina „audiţiei colorate1', culpabilă de numeroase rătăciri artistice. Văzul cll iiasu: al pictorilor fără talent sc căpăta cu urechea. Pictorii, încurajaţi, începeau sâ şi vadă cu orice organ, afară de ochi. Un loc comun al picturii, aşa-zicând descătuşa re, şi al aceluiaşi „aşa \ăd“ sau ..văzut", e problema de asemănare în portret. Dacă e portret, ti s-ar părea că desenul, pictura si bronzul trebuie neapărat să-ti aducă aminte modelul, a cârma viaţă concentrată tresare în materialul convenit: dovada se lace imediat. Portretul, ca si nudul, constituie o dificultate: mijloacele tehnice si o teorie nu suiil de ajuns, mai trebuie ceva: un mec ni de propagare, analog cu condiţiile de atmosferă in carc trccc focul de la cremene la mg. lată de Ce peizajul, priveliştea, nat unt-moartă, sunt, în calitate de l'UBI.ia.STICA 68.! surogate şi diversiuni, o consolare. .Scopul principal este eludat onorabil. îndeobşte, nici o pânză şi nici o piatră nu mai evocă originalul. Credeţi domniile voastre, cn criticul dc la Universul" domnului Popescu, câ pictorul domnul Theodor Cutare e un artist? Probabil. începuserăm sa credem mai mulţi. Culoarea lui stinsa, dermatologia Ini maladivă, transportate în Bucureşti, au plăcui ca un rafinament, dar n-au mai variat, imobile .şi snglietale, mate, monotone. El are cel purin delicateţea sâ afirme pe franţuzeşte: „/cm \ti pas ic funeste don de la msemblaace LI ri artist are voie să semene cu altul o dată, de două ori, nu m eternitate. Pensula lui fină umple armonic cti nuanţe aceeaşi cutie dc chibrituri înconjurată de aceeaşi curca cu pafta, aruncata pc o masă, pe o vcliiuă. Nici o imaginai ic. nici un zbor. Repeţire fastidioasă a unui tipic. Aţi văzut vreun portret de ('urare? Cred că tiu. Ritspunsul poale să fie: „Păi. nu e portretist" - valabil pentru deosebirea fotografului dc frizer. Pictura nu supona aiare răspuns: ea c tina. Nu-i exact acelaşi lucru cu a se spune despre scriitor ca e prozator şi nu e poci (versificator), cu toate că un seriilor scrie şi versul şi proza, dacă-i egal cu sine şi dacă-.si amplifica, după cum e şi dator, pipăitul literar. IJu domn ediror i-a tipărit subsemnatului, un caier de stihuri. Flori de mucigai. Domnul editor ţinea cu tot dinadinsul şi cu toata împotrivirea amorului, care ştia că n-are „cap interesant", să puie pc prima pagină a plachetei un portret. A trebuit subsemnatul să pozeze. S-au lacul câteva încercări. Doi desinnrori au reuşii - unul o figură asemuitoare cn proprietarul magazinului dc articole de piele, si celălalt mutra băiatului de la liftul din colr. Să-l rugăm pe maestrul Cutare sâ binevoiască să-si vulgarizeze niţel creionul, a spus cineva. Nu mai stiucine, ori ed i to r u 1 o n a u i o r u I. / i»cjois n’esl pits cnut urne. l'Ui.)OR ARC.HUZ! Maestrul rugat a binevoit sii accepte, dar geniul domniei sate psihologic a putut să dea. autentic numai iscălitura. Restul a rămas pc dinafară de cadru. Maestrul a „vă/an" pe autor ca şi cum nici nu [-ar fi zărit. Luchiau n-a fost un .,portretist“. Nu. Nu sc- contesta, ba dimpotrivă, se afirmă, cot mai stărui tor, că c unul din marii artişti ai tutuia: picturilor. Kt a semnat portrete adevărate, de n-ar fi dc reţinu: decar unul, autoportretul. Semăna. Era 1 .uchian, cu fizicul lui, clar cu aureola lui, care-i sc.ipăra în ochi şi într-un crâmpei de surâs: sufletul lui — artă şi document. Mai mulţi pictori şi desinarori i-au făcut amorului portrete. (Constatările generate se sprijină mai concret pc propriul experiment, decât pe abstracţii citite aproximativ în limbile străine şi comic aplicate.) Trcbuiesc citate două din ele, pentru valoare? lor: un cărbune dc Iser si un creion dc Camil Ressu, amândouă de acum treizeci si cinci de ani. Cărbunele iui Iser are o lumină a căuiăiuriL care nu vine din fizicul modelului: o fosforescenţă surprinsă de intuiţiile artistului. In creion, Camil Ressu a dat portretul aspru, amar şi rebarbativ al unei alternante xuIlcLeşti, modelând an silex plastic din materialele dure ale puterniciei lui de mare artisL. Ambele portret ’ au asemănarea, în două moduri, a modelului; totuşi, două interpretări. Dar numai meşterii adevăraţi dispun dc acest har, maimuţărit în academii şi aliat tot în natură, ca apele, carc şi oglindesc si umblă. Camil Ressu a expus la salonul „Arta'1 şase portrete, din care două au tor ce trebuie pentru a 11 intrat de-a dreptul in pinacoteca universală: o Domnişoară, si un domn in haiaL dc laborator. Surele, poate miile dc tablouri din expoziţie (erau nenumărate), însemnau rame si vopsele, cu diferenţe mici, dincolo de semnăturile după carc le căutai, neputandu-sc fără ajutorul catalogului să sc afirme. Din numele leluritc carc rum.jusTicA spuneau mai mult ca pictura, încărcată cu sumedenii dc dogii şi terminologii forţate după scheme de lectură fără corespondent, câteva reapar în presa la fiece expoziţie nouă. Dările de seama exclud sisLcmauc din ele pe singurul participant viguros, unicul, în pictura epocii. IV lângă pdzaj, preferat prin facilitările lui de a fi la îndemâna firescul, cu scâicieri de culoare şi de formă, se încerca în expoziţia ,,Arra“ si portretul. Refuz sa pomenesc numele acelui portretist" consacrat de un niiuisLru de Externe, de reputaţie artificiala şi cotat, câruia uri om de stat i-a interzis sâ-I expuie până ce autorul nu s-a aniţajaL să-i anine de portreL o etichetă, !a cadrul, cu litere mari, după care să fie recunoscut:. foarte nesigur de ştofa pe care o croieşte, jerpelită cu furculiţa, pictorul îşi construia figurile din petice şi zdrenţe negricioase, dedesubtul cărora, nici carne, nici oase, e vânt. Şiretlicul unei flori oarecare, aruncată undeva ori atârnară (le o cracă venind de undeva, da lucrului poezia ilustrativă ieftină a cosmeticului în ambalaj. Asemenea orori, întreţinute cu cronici de jurnalism, au fost plătite de îmbogăţiţii tuturor traficurilor, şi care şî-ati mânjii păreţi) cu ele, milioane de iei, permirându-i autorului, care-i şi un mare prost, şi atitudini, maşinării de colegialirare speciale şi răzbunările sterilităţii, iritată dc existenţa valorilor certe. Suveranul salonului „Arca“: Camil Ressu. Krai silit, imperativ, să re opreşti dinaintea incomparabilelor iui portrete. Ai srat ore întregi în fata lor, căutând sâ ujiicesri secretul puterii si virali taţii din ele şi meşteşugul de care Loti ceilalţi expozanţi din preajma lui şi din eeidalte săli, bâigui lori onorabili şi sincer peltici, erau străini: industriaşi de rame cn ceva înăuntru. Simplicitatea avuţiilor sobre ale lui Ressu dezolează. Camarazii acestui cel dintâi printre cei mai tari, tineri şi vârstnici, îl ocolesc cu băgare de seama si se ascund. ;Vntilati, unii din ei şoptesc o teorie cerebrală de neputiniâ citita, în 6(56 TI.-LX5R AI«J H l-./.l virtutea careia Camil Rcssu ar fi un retardaiar şi un reacţionar, ca Da Vinci, ci Dîirer, ca Ingres... Camil Restu, cel mai proaspăt şi mai tânăr dintre tineri şi singurul care n-a cerul, n-a cumpărat şi nu a scris niciodată articole de etilică dircctivă, râde, râde din toata inima, cum a râs ÎJitodeauii.i... Ca un copil. 1944 i»i:.n i not df, papagal „Bilete dc Papagal’* intra, şaisprezece ani de la apariţie, in faza lor a patra. începute în forma de minuscul ziar cotidian, cel mai mie ziar apăru: vreodată, afară de cele clandestine, de război, ele au ieşit în această formă aproape trei ani devenind mai târziu săptămânale. Caietele sîptămânale au ieşit şi ele aproape un an, suprimate brusc dc guvernul Armând Călincscu, la incitarea lui Nicolae lorgn, un adversar pc viaţă şi - I )umnezeu să-l ierte -pe moarte, ăl Biletelor şi a torcea publicai în cpoca luminilor nefericitului profesor talentat în trufie şi caduc, autorul lor. Iritat de vînătăile primite şi de persistenţa Biletelor în duelul polemi: dintre două arme inegale, una universitară, academică, guvernamentală, protejată dc Prefectură, si cealaltă ruptă din sălcii, o prăjină şi o nuia, cel ce purtase degeaba prăjina s-a sculat într-o noapte din pat furios si înfăşurat în blană peste cămaşă, s-a dus eu limuzina lui la prnmil-minisiru, acela care, coleg de dictatură cu Gocring, căpătase de la colegii lui de tabinet porecla de Chioring. Iiicnii dictator, un pui de Robespierre, era într-adevăr. cum se zice în limbaj elegant, lipsii dc un ochi şi-l avea de cârpă neagră, ca o macabră prevestire a orbitei de hârcă timpurie. ruBi icisi k:A 68 Câlinescu luscsc simţit ca nu era prea întristat ele enervările Consilierului regal şi a fosr asaltat în roiul nopţii. A doua zi, comisarii Politiei confiscaţi Biletele de la chioşcari, fără desigur să le plătească. Neştiind că există o reviui numita cu numele ei şi pe care spiritul profesiei nu-i obliga să o ci teasc;!, detectivii se prezentau la chioşcuri cerând... papagali. La ui) chioşc, de unele cumpărăm tocmai tutun, um asistai şi la o păruKilă, pe gaura gluşeului, între un agent ofensat şi macedoneanul elin chioşc, unul cerând păsări cu ciocul învârtit si celălalt oferind Bilete. După o gâlceava, care nu era cca dituâia, îtiLte Odinescu şi lotga, la scurtă vteme ele Ia confiscare, primul-ruinsitrii dorea ardent reapariţia Biletelor, de-abia suprimate. Dorinţa iui corespundea cu atat mai puţin cu a redactorului, cu cât primul-ministru n-ar li privit, ca să /.ic aşa, eu uu oeln rău, un portret literar al personalităţii lui politice, portret, evident, de profil şi ele profilul valid şi energie. Biletele n-au reapărut. [11 timpul Dictaturii, am revendicat la guvern dreptul de reapariţie al Biletelor. Nefiind un privilegiat înscris în catalogul chelnerilor Preşedinţiei şi Propagandei, am fosr, după târăgăneli de un an, refuzat. .Interpretul cererii, cât şi al refuzului a fost cca mai melabilă seral leit javra dintre dulci, suspmătoare si distrară, un găinar cn ochelari umflaţi, care-şi lingea vizitatorii cu surâsuri gelatinoase şi cu vaietul: Vai, iubite maestre! Prin aprilie CM3 a trebuit să recurg la ..chiul", publicând Biletele zilnic, însă intercalate ca rubrică îtur-un mare ziar popular. Au apărut peste o stiLă şaptezeci de Bilete. Şi am fost arestat de două ori. O dată pentru ca îl adorasem pe domnul Hildermann, pe carc mei n-am onoarea sa-I cunosc şi, a doua oară, la publicarea articolului Baroane când am fost internat şi ziarul suprimat. Biletele vor avea de aci înainte de povestit. E momentul, poare, să sper câ în faza lor a patra care corespund restiturii libertăţilor cetăţeneşti cenzurate, Biletele TUDOR ARGI IliZJ iui vor mai fi întrerupte nici redactorul arestat. Nu dc alta dar nia obisnuisem, pe când le scriam, să-mi tiu pătura şi perina pregătite subsoară, gala pentru orice eventualitate dc a dormi afară din domiciliul meu - şi le-am pierdut. Aş Fi nevoit la vârsta mea să mâ culc pe scândura goală. —A, ? Notă Alăuiri de plăcerea publicului cititor, cu care n-ain mai stat de vorbă aproape de tui an şi juma rare, de la aresLarca şi Interzicerea noastră dc a seri până azi, s-a manifestat satisfacţia coniraţilor noştri onorabili, în acelaşi timp însă cu neliniştea declasaţilor meseriei. Incâ de ia placardarea afişului ..Biletelor ele Papagal'1 ţi înainte dc a sc sri ce credem şi cum gândim, unii au şi sărit din loc, înţepaţi ai dc o ameninţare. Suspecta frică, dacă se dă fără cauză pe faţă şi la netimp. în orice caz, am luat notă. Prevenim pc cititori, pentru eventualităţile minore, că nu ni se va opri condeiul la orice fel de pungaş de presă din drum. 1944 K)N l'RIJvlU (O lacrimă) Am tresărit! Convoiul imens al muncitorilor sc adunase din tl/.ine, fabrici si ateliere în amintirea lui. Puterea, în mers liniştii, a miilor de oameni, tăiaţi în atama fumurie a unui apus acoperit dc ccaţa întâiei zile de iarnă, uscată ca o stampă, era a suLclor dc veacuri de frământări, dc luptă, de nedreptaLe, în sfârşit biruitoare. Ani avut în Bucureştii miercurii înserate I’UIÎUUSTK A imaginea omenirii scrisă-n carrea cu sânge şi pe columne si tronrispicii cu dalia. Am tresăriri Ion l-'rimu era ele taţii. Fantoma blajinului apostol trecea din om in om printre rânduri şi-i săruta, pe l'nmte. Biruise si el. tare a murit învins. Altâtiaia, convoaiele erau şarja re cu săbiile in tinse, bătute cti toc si înghesuite în puşcării, de-a valma, ca intr-o gaură boltită din infern. S-a isprăvit, Frimule, tu care iii suferit insulta pălmuiriişi ai pătimii moartea infamă a bătăii. Simt în mână, încă după treizeci de ani, căldura cinstită şi dulce a strângerii tale, ridicară de pe scule şi împaiţită ea un bun tainic oamenilor întristaţi de suferinţă. Tu ai tosr cel mai bun dintre oameni, Frimule. 1944 CUVÂNTUL D-LUI GENERAL RĂDESCU Generalul Rădescu, prezidentul de Consiliu al celui de-al treilea guvern în trei luni şi jumărare, după proclamaţia regala din 23 august, avorbu presei, convocată la Preşedinţie, si apoi Ll microlon. Pentru a se puica face faţă serioaselor exigenţe ale momentul ui, a spus generalul, cu drept cuvânt, toată lumea trebuie să muncească pretutindeni, în locul unde se găseşte, împlinirea corectă, în spiritul si litera lor, a condiţiilor dc armistiţiu e nu numai o datorie de onoare naţională, destinata să re tacă prin sforţările unui popor nevinovat de abuzurile şi crimele unei clici, prestigiul ţarii, grav compromis prin conduita oficială a stăpânirii dictatoriale, care nu s-a dat înapoi de la nimic, dar implica şi opintirea durabilă, continui şi sistematizată a neamului românesc întreg, pc front, la brazdă, U DOR A RGHFZ1 în uzină, prcn, tinderii. Momentul marelui faliment impune imperativ rcdr?sarea nuiLcrialâ .1 tuturor resorturilor uzate de bunul lrai. uzate de indolenţii, înmuiate de o descurajare in .stadiul ei ccl mai primejdios, al indiferenţei. ItoiuuI îşi face cu prisosinţa datoria. Oşteanul nostru .1 şi spălat cu sângele lui cinstit, o parte din ruşinea noastră. Glci nu trebuie sa ne ascundem, ioti suntem vinovaţi, prin solidaritatea laşităţii, că regimul nu a fost răsturnat cu doi sau trei ani înainte de a nu fi fost aproape prea târziu. învârtitorii politicii noastre, de loarc categoriile, .sunt cei mai vinovaţi. Paginile istoriei din ultimii ani par pe de o parte mânjite, de nu se mai poate citi intr-însele nici o slovă, pe de alra parte goale pe dedesubtul mânjclii, Cenzura morţii întunecase cil tamponul ei oe negreala şi intervalele albe. Bărbaţii politici, de care se aninase patrii ani o unanimă speranţă ascunsă, s-au trezit din aiiioj’iji'e in clipa sincopei şi timpurile j-au anulat. In epocile de fugă si de pitire a oamenilor răspunzători nădejdea rămâne la popor, la plugari şi la muncitorii cu scule şi maşini. Elita falsă şi căturarii n-au fost în stare de nici o acţiune şi an ndânciL putregaiul. E rândul ignoranţei, aceea care în suie de ani de viaţă chinuită a păstrai şi dnv inamic tor ce au apropiat de pierzanie o sută de ani de şcoli, de universităţi şi de presă. Acestei ignorante oneste şi puterilor ei aspre şi caracterului, neştirbit de lichelismul politic şi cultural, le-a vorbit generalul Rădescu. Munca şi producţia ati suferit mult în timpul celor două prime guverne, de după 23 ătigusr. Intre impetuozitatea succesului colectiv just si aplicarea individuala la profesie s-a intercalat li li gol, un scepticism tăiat de o dorinţă si o ciocnire dintre sentimente contrarii şi resentimente a dat loc miei confuzii şi oboseli morale, dăunătoare tuturor şi ţării, ameninţată, «lupă cuvântul generalului, cu „destrămarea'1. Serul priil.K'.].1'’I'K.A guvernului a prmz.u ci .) luat responsabilitatea "uvernariicu condiţii şi că prima şi esenţiala condiţie e intrarea în disciplina. Se pare ea toată lumea a înţeles. 1: bine. In zadar se obligă săteanul să-i dea primarului cinci litri de lapte pe zi, dacă vaca zace bolnava ori a murit. m / PRINCIPII La citirea alişului de reapariţie a „Biletelor elf Papagal" am primit şi întrebarea repetată, cărei organizaţii politice aparţin. Legitima, poale, întrebarea nu e lipsită de o nuanţă de candidă naivitate şi de simpatica ignoranţă. Cine şi-ar fi bătut ridicul capul să-si facă din nesmimficatu'a mea pre/.enr.i în viar.i o problemă de natură .s-o intereseze, ar fî aflat câ în roate manifestările mele, Î11 literatura, iu presă şi in mica existenţă a bietului om am fosr întodeauna contra, cbiar când eram obligat Ia pentru. Am fost an băţ in roată. Fară să vreau. De aeeea m-am şi înreles întodeauna cu câinii mai bine decar cu oamenii. Am admiraţie pentru seiuimenuil obscur si idiot, care-l face pe (învei, sătul si întins la umbră, să se deştepte brusc la trecerea unei trăsuri sau a unui cal şi sa sc ia pe căldură după pralul stârnit în drum. Inii place spiritul lui dc împotrivire, clnarcâud iese înaintea unui frumos armăsar arab, care n-are poftă sâ se certe eu câfeu. Oamenii sunt comozi. Ridică puţin din sprânceană dacă aud ecv.i. neporrivir cn rilina, cu siesta, sc întorc pe partea cealaltă si continuă somnul, mai cascănd o data. Oamenii ruginesc ea lăcăţele vechi. Încuiate, nu se mai desfac si căscaCLe nu sc mai prind în belciuge — si se leapada de chei numaidecât. I'.i atârnă de o usâ închisă si cheile înrr-altă parte. TU DOR AR<~ HK7.1 Penrru ca lacătul să sc apropie de cheie c nevoie de silă, de o voinţă dinafară. brebuie definită poziţia, pentru cci cc întreabă, să nu mai întrebe, ori dacă vor mai întreba vreodată să-i trimit la biletul tic a/i. Cu o caznă mai mare decât rezultatul, subsemnatul m-am făcut scriitor. Nu e poate prea recomandai)il, dar să le zicem lucrurilor pe rutine. Toate zalele şi orele mi-au Iost pierdute în acest scop difuz. Sensibilităţile au fost contrare şi absorbite toate în preocuparea absurda a căutării expresiei, imaginii, ideii. Patru (.lin cinci simţuri s-au hiperatrofiăt din atrofia celorlalte. Mă domină unul singur şi el îmi strică măsura tuluror unghiurilor, prea deschise sau prea strânse. Tot cc iese din segmentul meu mi se pare artificial. O silabă bine punctata şi vârâtă in celula ei definitiv, ea într-un iucl oglindirea cristalizată a unei stele, face mai mult decât un principiu, pe carc ca să-l asimilez trebuie să ies din mine, să intru într-altul sau să mâ dilat - şi încep ptiu a mâ împotrivi, ca la o lingură tle doctorie. O fi bună, dar trebuie înghiţită. Mă prefer bolnav şi-l rog pc doctor să mâ vadă altă dată. Din ce paitid mai puteam să fac parte? Doctrina mea nu putea să fie decât una, dacă am apucat-o intr-acolo cll pasiune şi îndărătnicie: limba românească. Pentru ea, din nefericire, a trebuit în anii de clocot ai pregătirii penrru n carieră rentabilă, să dezamăgesc toate nădejdiilc puse în viitorul meu si sâ las pe toţi cei plecaţi în pas cu mine să mi-o ia înainte, şi am luat-o peste câmp. Acolo m-am întâlnit cli holdele, cu plugarii, cu păsările în zbor, cu apele, cu vântul si câteodată cu arătările. S-a isprăvit. M-am simţit în ticăloşia asta bine. Si n-am trai atârnat dc lupta penrru pâine, pe care mi-a d;H-o înrodeauna întâmplarea .si nu ini-ani putui face dintr-însa o pravila şi un vis. Pe negândite m-am intors acasă, crezând că tnă duc înainte si m-am pomenit ştiind mai bine PUBLICISTICĂ graiul judecării. Nu m-am mai înţeles cu cărturarii. cu politicii, cu metodele şi sistemele. Câteodată m-am gândii câ poate sunt un prost, câţi rea-voinţa n-am avut nici oda ui să le deprind. Nu s-a lipit de mine nimic din cârc sc împărtăşesc altora pentru a fi învii ţarc pe dinafară şi duse mai depane - şi am ajuns rebel şi răzvrătit împotriva oricărci constrângeri şi aşezări. Trăiesc anapoda şi în perpetuu conflict: Pot sa mii schimb? Sunt osândit să trăiesc în toate vremurile afară din epoca mea, dincoace oti dincolo de ea, nu ştiu. clar împăcat cu iluzia cit mă găsesc în rânduiala nerostirâ a împrejurărilor, (latinelor şt lucrurilor, bune şi rele, de tinde s-a ridicat limba pe care o scriu şi pe caro o iubesc, aş cuteza să spui până la crimă, peste orice altă disciplină, convenţie şi lege. 1944 S 1 1 I AN VOI, I C Domnul Voilec, ministrul Culturii Naţionale, se arată practic si simplificator. Primit cu o neîncredere niţel rânjită de către belferii din conclavul gelos de prerogative şi monopoluri, ai Departamentului, cardinalii şi arhiepiscopii învăţământului îşi simt acum prestigiu! [laşului tăiat. Ministerul Instrucţiunii Publice, un nume de alrădatâ, mat, dar mai potrivit cu tehnica raporturilor dintre catedră si bănci, era împărţit încă demult în trei mistere: Misterul învăţământului Primar, Misterul Secundar si Misterul Universitar, guvernate de trei mitropoliei civili, cu un l’ap.i automat, ministrul, robot purtai în jilţ pe rotile dc către subalterni si mecanizat pentru o singură mişcare, a iscăliturii. Domnul Voi tec a dat lurestrele de părete, a smuls draperiile, grele de ploşniţe bătrâne. A lâsacsâ înece blumurile lumina. Păianjenii si mucegaiul dispar trepLat. TUDOI-! arghezi Ultima surpriză agreabilă /acută dc noul nuuiscni vechilor zadarnice aşteptări e gratuitatea adevărată a scolii primare: starul dâ cariile dc* suflet... A pierit şi jignitoarea formula cu „copiii săraci1'. Poate că în curând voiosul ministru, va suprima şi bacalaureatul şi pe „a opta", dcliintând şi celălalt examen stupid, clc intrare în Universităţi. J.trâ ce poare face im singur om fără prejudecăţile specialităţii, intr-o singură zi, după cincizeci de ani dc orori culturale: o şcoală tânără, o scoală veselă, o garoafă. 194? CUM SF. FACE PRESA In primele zile dnpâ 23 august, miraculoasa dară carc a pricinuit în p:'esă metamorfoza violentă a slugoilor de roate calibrele ale vechiului retrim în democraţi totalitari, domnul C> Tudor Arghtr/i s-a văzut atacat dc accste rămăşiţe de drojdii, insinuate pc furiş sau cu anume ocrotiri dc foste solidarităţi şi afinităţi, în noua rândnialâ. Erau prelungirile păienjenişului opac cu agenţii escamoîuaţi ai serviciului dc Poliţie al presei, ţesut de gazetari, mai mult sau mai puţin gazetari şi mult mai puţin decât mai mult, care a dus la arestările de către fosta Direcţie a Presei, la internări şi la decapitân profesionale. Domnul Tudor Arghezi, interzis sâ publice, spionat, urmărit şi redus să trăiascâ din ofrandele unor oameni sau necunoscuţi, sau nelegaţi de el printr-alte sentimente decât literare, pc câ id mişelia prietenilor de aproape s-a ferit de el un an, ca de un ciumat, a fosL şi furat cu neruşinare de singura proprietate iniangibilâ şi sacră, intelectuală, murdar calomniat, h'l nu-şi găsea locul sâ se apere, nu numai în presa veche, dar nici în cea nouă, atât de exagerat discretă încât, nici nu a 1'lUil IC1S l'ICĂ pomenii, unitar din întâmplare anislîca, tiaca nu er nimic. Domnul Argliezi o să mai aştepte. 194-1 TEODOR ESC U-RRAN1ŞTE Dircctorul ziarului „Jurnalul11 facc „Biletelor clc Papagal" o primire, carc întrece politeţea ceremonioasă, ii mi ti ţ urnesc. JVfărruris-escd-i ci mă aşteptam, trecând cu flaşneta cântăreaţă pe dinaintea ferestrelor lui, să-mi arunce din balcon un ban mai mic. Oamenii bogaţi sunt darnici: am găsit în fundul pălăriei un galben dc aur. Mulţumesc, si pe fra n 111 zeşt c: Mem’. I Pam atârnat lui Coco de gâi să-l gătesc de Crăciun cu mărţişor. si scuturând aripile, pe cadenţa lui Eminescu, el i-a scos lui Tudor ’l eodorcscU'Rranişte acest bilet. Dacă-I mai adânceşte şi altcineva decât el, fiind scris numai pentru ochii şi. a cuteza sâ zic, clacă-mi dă voie, si pentru inima Domnului, căruia i se Ltirnite hileiLii, cititorul ar putea bănui câ ne-am despărţit aseară şi să deducă din gramatica scrisului că suntem prieLeni de hricinar. Nu. Cu domnul Branişte nu m-am văzut de cei purin douăzeci dc ani. Pe nevăzute i-or fi scăpărat la tâmple şi oarccare fire de pâr albe. Dar există, pe lângă corespondenţele inexprimate, o colegialitate, colegialitatea profesională, a singuraticilor scârbiţi si a meşteşugarilor care n-au prevaricar. E dc trebuinţă ca, in lumina unei rări înnoite, întinerită în pravili si oameni peste momiri şi cadavre şi peste viermii !’UB[.lt:!ST[0\ cuvântului şi ai condeiului, simţirile întâlnite .vi se aiature, .sa se adune, ca să dea laolaltă, curai, o floare proaspătă, virginală. I‘M4 ATENŢIE LA PR1ZSA! Sumedenie de /.iun: apar, /.Unic mai multe, cu (.oaie piedicile zilnic: mai mari. Cererile de autorizatie se înmulţesc clin părţile cclc mai puţin calificate do meserie şi de momenr: s-ar părea că în epoca dificilă pc carc o irăim n-ar interesa dccâi lupta pentru ţară, şi dc însufleţire, şi c:â ac eastă luptă nu o por purta decât condeiele an lori/a le dc un trecut sau dc o valoare demonstrată. E interesant că autorizaţiile de apariţie sunt ce rute fie de nedestoiuici, fie de streini dc presa, slujiţi pc manşetă de interpuşi, l.a o rubrică de înscrieri comerciale, dinrr-o publicaţie ele specialitate, am cicit zeci de ril'luri de gazete, în dreptul unui aceluiaşi nume, care nn spune nimic, proprietar de numeroase firme dc ziare şi reviste. Unele din clc au apărut, nu se vând şi continuă să apară... Cunoaştem tirajul şi vânzarea exactă a tuturor ziarelor, cele mai multe după diferenţa dintre cheltuieli şi venituri falimciuare. Publicul le refuză şi ziarele totuşi o duc. Prin ce descântec? Li preţurile de azi, un ziar mijlociu costă pe zi trei sute de mii lei si vânzarea gazetelor de prisos nu poare acoperi nici plata urmi redactor, fixată, atunci când redactorul e plătit {în diverse cazuri „Directorul"' singur încasează pentru roti) la un minim pe lună. Chiriile dc local sccilrcază la enorm. Ziarele totuşi ci duc... Ani căutat să cercetam cauza acestui belşug dc ziare sl a încăpăţânării de a dura, cu oricâte pierderi. Sunr cauze mai multe. I UDOR ARCHEZI 1. Oameni care :iu ceva. cam mult, să-şi reproşeze din regimul trecut, îndemnau dc aventurierii gazetăriei, sacrifică sutele de milioane dobândiie, siiu ei mai bine cum, undeva prin Transni.sir.a sau dincoace, sperând o ştergere de urmâ sau o protecţie în loc de o pedeapsă. Intre ei sunt şi generoşi donatori asemui, ai diverselor iniţiative politice. 2. Indivizii care lin pe unii din cei mai sus în teroarea destăinuirilor documentare. Numărul procopsiţilor de război, din concesii şi jaluri, e atât de mare încât 1111 îragmem din bunurile lor acumulare poate sâ îndestuleze oricâte foi şi sâ sature oiieâţi amatori avizi de şantaj. Complicaţii, ramificări eu personaje răspunzătoare, aflaLC încă pe situaţii înalte. 3. Nedreptăţiţii de mai încoace si ci înavuţiri Î11 regimuri succcsive dar contrariaţi în joeul de-a întâiul de câte o poliă. intermediară, pusă de-a curmezişul şi care le-a anulat un timp puterea şi formula. Aceştia prepară viitoarele răzbunări şi afaceri, spera imposibilul şi monstruosul, căutând reconstruirea din pral şi cenuşă a unui prestigiu prăbuşit. Nu le ajunge miliardul, ie trebuie şi gloria impură. ■I. Ciupeala organ izală a tuturor categoriilor cu averi, gara să fie atacată 11: fiecare zi. Concluzie, socială: dinrr-o clasă restrânsă de mari paraziţi se naşte şi se crcează o mare clasă de paraziţi ai păduchelui tipărit, 111 timpul cci mat tragic pentru tară. O lume dc îmbogăţiri, de samsari, dc mercenari şi escroci catastrofală. ta mi munceşte, consumă şi plăteşte. Are furnizorii ei clandestini, care se îmbogăţesc la rândul lorsi face, cu toate urcările de ieri şi dc mâine ale salariilor, viaţa claselor laborioase clin cc în cc mai grea. In mahalale şi Ia tară oamenii umblă în noroiul îngheţat de decembrie iol dezbrăcări, tor desculţi, toi flămânzi, în vreme ce se alege iarăşi, nebăgând de seamă, o nouă elita a banului celui mai criminal. Asaltul puroiului e general. Atenţie la presă! 1944 mj]!] icis'i k:a PRII; I KNTI Cuvântul .,Prieten" ar parca să însemne mulc, aproape ar însemna ceva şi la experienţa cc însemnează? Vorba, de pildă, pământ, pe orice fată, îmi iul ere şi adâncime, rămâne si însemnează pământ, fără aproximaţii si subînţelesuri. Prietenia c numai un cuvânt care re scapă de vocabulare, dc analize si definirii şi nn exprimă în viată mai mult dc câteva silabe fată ele dimensiunile lui de gol şi de fum. Ai în prietenul tău adeseori un adversar mocnit şi găseşti mai mult sens ele prietenie la un vrăjmaş cinstit. l otuşi, instinctul miei alipiri e al omului, singur în univers şi singuratic între ai lui: în neva/.ui omul caută pe Dumnezeu si dincoace caută semeni. Semenii îl trădează. Despre ce crede Dumnezeu îu privinţa lui el nu are nici o ştire. Profeţii sunr patetici, filosofii visează sau dedue. Certitudini? Nu prea! In prietenie, linia trece îu zigzag pe câteva planuri, cu gradaţii variate, şi perspectiva cari ca rurală, lipsită de proporţii, desfiinţează raportul dintre figuri, ca într-o compoziţie fără desen. Prietenul de aproape stă undeva, în spaţiul tabloului, departe, şi străinul din (und se întâmplă sâ fio mai aproape de Cina de Taina a inimii tale decât cel ce ţi s-a culcat pe piept şi lc înţeapă cu barba. Acestui prieren frânge pâinea şi dâ-i-o: c ca şi cum i-ai dat otravă. I )acâ spui: e trupul şi sângele meu si ţi Ic dau ţie, ca să te fac mai slobod şi mai bun, prietenul rânjeşte şi teologia lui îşi aduce aminte că asta a mai spus-o şi Altul, pc care, şi pe acela, l-a batjocorit. De vreme ce am star cincisprezece luni dosit, ncmaico-municând cu cititorii nu am comunicat nici cti prietenii, cum obişnuieşti să-i mimeşri pe aceia cu care ai umblat o viaţă pe poteci alăturate, '.le uitai în iarbă ori în cer, la gâze sau la cocori şi n-ai avut cum să le asculţi, la maturitate, când se mai leganau 1 uniilc altădată agitate, sunetul clopotului sulletesc. Parcă uneori vibraţia era dogiră, parca tonul ials. Câteodată ti s-ar "00 L! )OR ARCHLZI fi părut ca minte si rugăci Linca, ca e fabricat si extazul. Strângerea mâinilor era simulau, sărutarea făţarnica. Prietenul suferea mai mult de victoriile decar ele înfrângerile taie. li surprindeai în ochi ori o ilu/.ic mâhnită ori o supărare iute, ca o scânteie dintre tocilă şi briceag. Apoi, venea un zâmbet, zâmbetul confuziei. Prin zăbreaua clc lumină în carc sc frământa pc un teritoriu de doi cm pătrari, definitiv (ară scăpare, 1]ara sufletului nemânruită, vedeai şi deznădejdea, şi ciuda, şi tragedia. Insul se parctLtscsc pc sine întreg, şua ce poate şi nu, dar aştepta să poară mai inull, din pură întâmplare, din absurd, clin inconştient. Confruntarea secrcLă a mijloacelor talc cu ale lui îl dezola. Teşeai vinovat. Iţi aduci aminte marile lui tăceri, marile lui imobilităţi: lava moale, neputincioasă să se ridice, bălăcind intr-un fund dc groapă. Acolo cocea în drojdia lui un buboi. Vine un moment în carc sc verifică, fără să vrei, prietenia şi un moment hotărât e închisoarea. Atunci numai joacă mila, dragostea convenţionala, gratuitatea spectaculoasă din spital când omul ţi-c Irate fără să-l coste aglomerarea principiilor lui mai mult decât un bilet de tramvai. I.a închisoare, joacă primejdia şi datoria. Prietenii sc păzesc. închis în sârmă ghimpată, am avut vreme să mă gândesc Ia toţi prietenii mei, care n-au fost niciodată mulţi, şi Ja fiecare din ei deosebit. M-am gândit şi la păcatele mele: mai numeroase. Cu cele din urmă am sfârşit a mă împrieteni, pc măsură ce mă lepădăm, unul după altul, dc cei dintâi. Am cunoscut în temniţă o altă lume decât în libertate, mai valoroasă pc cai scobora treapta socială mai jos: o demnitate nedeclamatoric, o solidaritate, spiritul de renunatre. Se verifică, la închisoare, si (osia prietenie, clar si fenomenul dm viata civilă: carte mai multă, caracter mai puţin. Prietenii mei erau cărturari. Şt lumea temniţei a eclipsat progresiv pc cealaltă, din care plecasem. Erau în lagăr schivnici trecuţi prin toate puşcăriile dc douăzeci şi opt, de douăzeci, de doisprezece ani ['uiîi.k:is'ik:a roi în şir, vinovaţi dc nimic, încleştaţi cu seninătate dc o credinţă şi asemenea în duritatea lor cu pustnicii din Tebaida. îmbătrâniţi printre şacali si retraşi intr-o mănăstire cn cimitir. Mi-am aşteptat prietenii Ia şuierul trenului de la amiază, câtva timp. Seara, trâmbiţele militare cântau rugăciunea şi stingerea din depărtări si ele vindecau •zadarnica aşteptare, hi ii-au venit, niciodată, n-a venit nici unul... Le era frică. Li nici nu mi-au scris. S-au ferit şi de ai mei de acasă. I V vreme ce câteva poliţii supravegheau intrările, scrisorile, pachetele, ei au preferat sâ fie oameni cuminţi, gospodari fără pată, cetăţeni paşnici, revoluţionari între patru oeiii, la vermut. Ca să acopere în propria lor opinitme grava dcflcienţă conştientă, învăţaţi eu logica şi deducţia, ei şi-au lăcut şi o concepţie etică adecuată -le era ruşine de mine. Decâ/.uscni. Acum, când reîncep, oarecum sâ trăiesc, începe să le fie ruşine de ei. Li ar încerca o apropiere din nou, o mistică misitie, o compensaţie prin literatură. Oh! searbădă şi murdărită literaturii! 1944 COLFGII Colegul e un tovarăş de meserie. Nu ţi-e numaidecât un prieten, dar poare să-ţi fie un c;unarad, iiuru câtva sau deplin. Prietenia implică numai persoane: ar fi o înrudire intimă, independentă de treaptă şi de meserie. Camaradul ţi-e un egal în meserie, în luptă. LI poate să cadă lângă tine şi odată cu tine, /ară să-ri fi (ost un prieten si Iară măcar iă-1 fi cunoscut, dar prin legătura luptei şi suferinţei camaraderia întrece si prietenia. Colegul nu-i obligat la camaraderie personala, dar camaraderia profesională, mai generală si mai înaltă, căci mai I'UI )OR AIU'.HEZi dezinteresata, constituie o morală. Balzae e colegul lui Arisiofan si Hipocrat coleg cu Midiei Servei. Unul nu dezminte pc celălalt, nici nu -1 denunţă inchiziţiei. Pe Şervet 1-a pârii şi l-a ars de vin un popii, Jean Calvin. Ei nu erau colegi. in presa şi literatura noastră colegialitatea e specială. Îndată ce a irecur o idee, un sc-numenr, dc Ploieşti .sau dc: C.alali încoace, spre Bucurcşri, ele se alterează. Colegul se lacc canalic, demnitatea servilism şi solidaritatea vânzare. Am urmărit din Ia15.tr atitudinea colegilor scriitori si ziarişti; laiă de colegii închişi. Desigur, sunt colegi şi colegi; unii cu o sevă şi alţii Î11 vine cu scuipat; seva. la Bucureşti, se transformă numaidecât în scuipat. In concordanţă cu evenimentele scriitorii liberi au aprobat închisoarea colegilor în tăcere. Uneori, câte un condei sfios, făcând aducere-aminte critică de câte un coleg deportai, cenzura suprima, din text numele cu dalta. Nici o protesLarc. Ministerul Propagandei era plin de scriitori, poeţi şi pro/atori tihniţi. Societatea Scriitorilor îşi împrumuta comitetul guvernului şi excursiilor culturale la Zagreb, la Viena, în Cehoslovacia, în Reich, la Roma. pe chelruiala Diefartirii, saiisl'ăciiră de Cenzura şi lericiră că unii din membrii ci marcanţi sunt decapitaţi. Direcţia Presei, condusă de uu consilier aJ Prezidenţiei, ziarist, secondai de o seamă de alţi ziarişti, devotaţi iniţiativelor tic uneltite ale biurourilor împotriva colegilor, suspecţi de abateri de la „normative'1, era o centrală a tuturor celor vreo şapte servicii de politic personală sau ale unei clici, atenta să spioneze clicile cunoscute. Arestările an fost opera acestei Direcţii a Presei, servită de colegii agenţi. Nimeni nu-i invidiază câ şi-au schimbat stăpânii în câteva ore si că gratie unei dibăcii elastice au ajuns ptinir-o pirueta si o dare peste cap dc la o extremă a circului la cealaltă si nici nu i-a blamat. Ziariştii sunt oameni si ei si trăiesc şi ei cum pot. ()hrazul, şi ruşinea, ca şi colegialitatea, nu-s obligatorii, iar la o luare de scurt surogatul de argument i’UBUOlNTK.V e gata preparat. Arimdinilc călătoresc ca sufletele în metempsihoză si ele por fi reluate dc-a-ndaratele. Aveam pe vremuri la Mitropolie un tânăr teolog foarte credincios, Icricii sa (ic lăsat să puie jar .si tămâie în cădelniţa diaconului la liturghie. Săptămâna urm.lmare, el aprindea lumânările la biserica Unita. Vizita biserica adventiştilor cu devoţiune şi sra smerii şi !a sinagogă. Originar dintr-un ţâra, din Moldova, e! vorbea idişul. Dc ia fiecare ciupea crâmpei de adevăr şi o fărâmă de leală şi, abstract judccănd, cl slujea Domnului în patru feluri opuse de acord. i'.ra filosof": probabil că era si un agent acoperii, o siare şuflcteascâ şi un salari ti mai mult. L'rimul-minisrru al regimului precedent ui nea. să ofere ambasadorului nazist killinger pc lângă închiderea subsemnatului o satisfacţie de ordin intelectual, însărcinând pe tlti coleg ziarist, carc era şi coleg poer, cu convocarea unei adunări de vestejire. Colegul poci era un valet cu sentiment al primului-îmnistru, poet cu subtilităţi clar-obscute si roz-albe de mătăsoasă decudenră. Capul lui strivit şi lungă ret de câine plăcea guvernului care-i dădtl.se proprietarului şi câteva milioane pentru scoaterea unei reviste. Pmtlenr. poetul nu a mai scos-o, preferând să pape banii şi să se dea la fund. Din fundul, unde a rămas, suie azi, ca o premergerea ieşirii iui pe uscat, un început de cântec. Facultatea de slugă sc schimbă renovara cu lirism. Patronii de presă, directorii, antreprenorii, penele briliante ale presei, marii .salariaţi şi samsari hol araseră a epuraţie, o vestejire pentru eterni rare si o moţiune de gâdilat toate simţirile ambasadorului. Trebuia un vot. o unanimitate totala. Nu erau colegi aceşti domni:' Urau colegi. Cei mai tunici din ci n-au ştiut sa scrie un articol decât la iscălitură. Colegi ău fosr micii salariaţi, micii reporteri, ajutorii secretariatului, corectorii: salahorii. O parte din ei ati relţrzătsi unanimitatea s-a spaiT. Tl’DOK ARfi] il-ZI Comunicându-mi rezultatul încercării. un ofiţer din comand,imenrnl lagărului, întors din Bucureşti, era mirat. ■ ■ (Ăim se fiice, m-a întrebat, ca între colegii dc meserie se găsesc oameni de caracter? ■ N-am nici o idee. Probabil leafa mică şi neparticiparea la dividende... 1944 STRĂINII Dacă prietenii s-au lepădat cu o duioasa spontaneitate, străinii nn s-au înfricoşat nici de telefonul i/ircTceptar., nici de scrisoarea cli patru cenzuri, din care cea mai primejdioasa. S. S., era a Serviciului Secret. Dispunând şi de o temniţă >S. S. personală, în Calea Plevnei, cu celule şi camere de tortură, Serviciul avea şi o scamă dc ziarişti, supraveghetori ai presei, atenţi să trimită observaţii confidenţiale Cenzurii, pentru ce li sc părea oarecum obscur în articolele lăsate libere ia tipar. Cifra 10, stampilată intr-un cerc, indica examenul laboratorului secret. Abilitările de specialitate, ale ziariştilor expeni, se exersau în a defini în textul familiei 1111 mister demn de un reportaj pe /.cec pagini Ia Gestapo. Luai. plicul în mână cu senzaţia că supurează otrav’ă rece, şi penrru că oricât de secreţi, spionii sucursalei române îţi erau ştiuti până la unui, simţeai a! cui era ochiul circ mânjise litera unui sentiment, sărutară pe hârtie de copiii tăi, râmaşi cu maica lor acasă. De altfel, agenţii S. S., internaţi de complezentă pentru urmărirea si în lagăr, până în odaie si geamantan a deţinuţilor politici, uitând uneori de sine, ca nişte oameni ce-si aduceau aminte şi ei ca sunt, ti se apropiau de ureche si sc destăinuirii. I'l nîI.K.I.STICA Şoaptele acestor nenorociţi, tăbăciţi în ani de zile ele misiuni prin toate ţările din Europa, când .scăpaţi pc o fereastra cu un dosar furat, când primiţi ceremonios îmr-o mare capitală, când condamnaţi la moanc şi fugiţi, îţi clădeau uneori un Hor şi o zbârli re de piele. - Dumitale pot să-ri spun adevărul cine sunt, ce eaur şi pentru ce stau aci. Acuzaţia ce ţi se aduce dumitale o ştie roată lumea şi nu ai de ascuns nimic.,. Sunr în Serviciul Secret... Cel care re spionează în special pe dumneata, nu sunt eu, e altul, un agent indirect, mi intelectual, domnul de colo. de lângă rondul cu Hori, care tocmai face în dreptul Cancelariei o teorie, li, un om cu carte. Daca vrei. îţi arâr si un tolerat, care te priveşte... Cireşte-1 şi spune-mi dacâ nu e ttn mare prost. Atţemii Serviciului Secret se spionau si între ei. îi surprindeai şi prin dosul cabanelor apostrolându-se unii pc alţii pentru o eroare de diagnostic mai blajină, pentru o dibăcie distrată, pentru că le scăpase mama, soţia sau sora unui deţinut nccercerate îndeajuns. Franzela era tăiată in Jelii, săpunul despicat în patru, tutuitul puricat, riifaria întoarsă pe dos. Prizonierul închis din para unui concurent sau a unui prieten, în urma unei rezoluţii energice, scrisă de însăşi pana literara a Mareşalului, se întorcea de la cercetare, cu geamantanul deşertat si cu boarlele târâş, grămădite pe umere şi braţe, ca un vânzător de roale vechi din piaţa Taica Lazâr. La întâia vizita, după şaisprezece ore dc drum, familia mi-a adus o listă cu cincizeci şi patru de persoane străine, intre ei câţiva cunoscuţi, l.isra, în mana agenţilor S. S., a)' fi constituit un document de complicităţi şi bravii oameni de bunăvoinţa si curaj puteau sa lic anchetaţi, percheziţionaţi la domiciliu, ţinuţi câu-va zile pe undeva, poate că si bătuţi unii clin ei, ca. de pilda, un librar din provincie care-mi punea la dispoziţie întreaga lui avere, patru metri părraţi dc prăvălie şi de sărăcie. Scrisoarea lui, strecurata până acasă, priiur-tm soldat de pc front, m-a făcut sa mă chinuiesc cu o lacrima, care se 706 rULXJKAKCHK/.] încăpăţâna să-mi dea de gol, fată de ai mei, .simţirile tăinuite. Te revolta si le umileşte în acelaşi ump, în propria judecata despre rine, influenţa .suferinţei intirnc asupra durităţii poruncită dc voinţă, ca o conduită dc viaţă. Tc ghiceşti in ordinea brutală pe care ri-ai impus-o. sentimental si gingaş... Cincizeci şi patru de oameni înfruntaseră jie.sigiiranţa în care Lrăia ficcarc, st spcct şi când era bun şi milos, bănuit şi sincer şi devotat, urmărit şi-n dragostea şi în virtuţile lui luminoase. Jumătate din populaţia capitalei era spionată de cealaltă jumătate, pentru bani ori satislactii personale, în cincizcci la suta din ei stând ascuns un agenr, un provocator, un denunţător. Toii acei străini ofereau familiei celui închis banul nobil al sacrifici ului şi al solidarităţii riscate, aşteptând la o adresă precisă, pe nume precis, la un număr de telefon precis, un cuvânt. - Ce le-ai răspuns? am întrebat. - Că deoc.undata n-avem prea mare nevoie... Când o fi, 0 să le spunem... Nu nc-au crezut... A doua zi au început să ne vie bani... Ni-i cam ruşine... l-am trimite îndărăt... Pe lista celor cincizeci şi patru era şi un german din 1 imişoara... 1944 TOM Dumneaei) crai acel Tom Cord, care sc înmormântează azi în Bucureşti? Jumneata? Băiatul cel mai frumos din lagăr si mai zvelr? As în aruncatul mingii .şi agil ca o panteră? Dumneata?... Nu-mi vine sâ cred. Tom. Nu ştiusem că crai ziarist. Erai corespondentul englezescului ,,Dailv Vtail“, vasăzică. Ţi-aduci aminte? La volei, la baschet si la fotbal nu te batea nimeni şi aveai concurenţi, nu glumă. Colonelul Stavâr, maestrul sporturilor din lagăr, se uita cu pipa-n dinţi la jocul publicistica dumitale. Fumul tutunului, i sc simţea tocmai de la sentinele. Jucai cu simpaticul inginer Solomon, cel eu capul strâmb, cel mai primejdios c:omunist, ccl mai sângeros şi onml ccl mai blând din lume. Ţi-aduci aminte? l'J si.a de doisprezece ani la sirânsoare. Le făcuse pisicilor o scară, din zăpadă, la fereastra ca canei. Şi o gauni'ji geam. Mi sc pair că sta la numărul 10... Ţi-aduci aminte? Am tlcjun.it de câteva ori amândoi la masa colonclulni, un gentleman. F.l era închis în lagăr de doi ani trecuti. Era la masă persanul Radaieff, proprietarul în Turkcstan al unui teritoriu cât Tara Românească. Ira la masă Max Auscluiil, ccl cu pârul de aramă, ca Neron, ca un cap dc Brâncuşi. I I a plecat, ştii, cu avionul pe la nasul Mareşalului şi s-a întors într-un bombardier englez, l-ai mai văzut, desigur. Eu n-am mai văzui. ’J'om. pc nici unul. Dar dc ţigările dc foi, de cincizeci dc centimetri ale lui Radu Xenopol, autentici: olandeze, îţi mai aduci aminte? Bietul miliardar a încercat o crâncenă tragedie. Şşşt! Sâ nu ne audă. Ţi-aduci aminte cum ai fost cliimiit la .Serviciul .Sccrcl? Un pai aprins, o dală la două zile, între degetele de la picioare şi un leşin de patruzeci şi opt de ore... Ţi-am văzut muşchii gambelor. Tom, subţiaţi de clcşielc călăului până la os. Iţi mai aduci aminte că tatăl care te aşteaptă îţi era yankeu şi maica românca? Dumneata vorbeai şi limba ei niţelu.şi. Dar dumneata nn-ţi mai aduci aminte, Tom, de nimic. Lasă-mă să dau drumul unui fulg dc hârcii: deasupra mormântului dll mira le... 1944 POPORUL, Ci n-zeci de ani cl a fost ,,talpa iării“. Cine o fi născocit această imagine de pantofar, desrul de stilist, ca să nu Fi zis 'OK l'UDOR AR(>I 1L.ZI pingeaua, a fost un autor fericit. El a salvat mulţi oratori la Camera si Senat din lipsă de idei şi argumente. 1'alpa. tării era lăranul, desculţul, dezbraci tul, bolnavul şi flămândul ţării. Imaginea s-a cam încurcat în 1907. Adunaic în Dealul Mitropoliei, cele două. Corpuri Legiuitoare, tremurau de frică. Şefii partideler istorice se îmbrăţişau lângă radiatoarele de calorifer {era în manie) ca ia Pompeia oamenii de subt Vczuviu. Câtt un călăreţ aducea ştirile din timp în li mp, că răsculaţii intră în oraşul banchetelor politice, pc bariera Giurgiului, pe a Olteniţei, pe la Cotroceni... îmbrăţişările se încleştau mai rare. Clasa se gândea la Lin ajutor din afară şi ar fi adus în ţară oeiilru astâmpărarea românilor, pe Linguri. Mai pairioi, un general a împuşcat vreo cincisprezece mii. E mai frumos sâ-i ucidem noi. De atunci încoace lalpa s-a mai încălţat cu bocanci, şi nu a mai avut acelaşi pitoresc. Oratorii an renunţat la talpă, adoptând tm cuvânt cu circumferinţa mai mare şi sonoră în toate limbile de unde a nimerit până la noi: poporul. Intr-adevăr, e mu/.ical si rostirea lui umpic gura: po-po-nil! Silabe de dicţiune ideală. 1944 DOiVINUI. PETRO'VI CI Nu ştiu dc unde mi-a venit asta. M-am gândit la domnul Petrovici. Ştiţi, domnul Petrovici filosoful, domnul Petrovici poetul, domnul Pcurovici oratorul, Kxcelenta sa Petrovici, ministrul Ctlfurii Naţionale; Petrovici în sfârşit. Reusise sc fie si nazist, elegantul. II văd la Fundaţia Universitară, demonstrând în audienta unui public, cultivat la metaniile curbe, convocat să jure credinţă Mareşalului Noi 70') Ion A neon eseu Conducătorul Statului. îl văd demonstrându-i acestuia marile virtuţi ale lingăului subul carc tuge dc colo până colo după uu portofoliu. Li, de o paloare vânata, vencticâ; corciturile din carc a binevoit sâ scol.ioare până la noi. E cam cocoşai: gheba lui Socraie. Are comun cu Sociale şi altceva: îl baie nevasta. Dar i! deosebeşte de el o lihneală: moare să fie sărbătorit. Cel puţin o dală pc lună. Şi-i pine sărbătoririle in public, în sală mare, unde presupune câ fiecare funcţionar, obligat sâ participe, şoplcşie în urecliea familiei: „Ala e Petrovici. âla humusul". La Teatrul National era numii ele el, ca .să-l sărbătorească sistematic. Liviu Rebreanu. I ,a Casa Scoalelor pusese uri coleg filosof, auror de volume groase, semnate şi Ion Petrovici. La Minister, avea criticii literari, însărcinaţi sâ-t glorifice în sărbătoriri. Ui s-au achitat cu aceeaşi ucurateţă dc rolul lor academic de aducători de omagii, ca şi garsonii dc l.i Capsa, care la sărbătorile mai intime ti adticcati murăturile. Sărbătorim! nu se prăpădea numai după artă, dar şi după murături. Intr-o noapte a mâncat un castron. Iubea literatura ca un nebun si mai uies propria-i literatură. A scris şi el odaLă optzeci de versuri în gustul Grai idea şi nu s-a mai săturat sâ le audă zise şi comeniaic de sute de ori. Im descopetisc în pârul subsuorii un fir violet şi umbla nud de-a lungul scenei cu piciorul ridicat, ca o haletisrâ, casă i-l vadă stalurile cu binoclul. I rei, patru critici literari îl arătau pe scenă: „Uite-i-l! uilaţi-vă bine‘\ Oarde ce mi-a sărit gândul locntai la domnii! Petrovici şi tocmai azi? Nu putea să-mi treacă pe dinainte altă frumuseţe: l)e patru luni ineoacc sărbătoririle cu muzică si literari, de la National, îmi lipsesc. Melancolie: a murit si l iviu Rebreanu. s-au dus si Antonesrii si s-a dărâmat si teatrul. 1944 "10 I UDORARUHI /I CE FACI, PĂRINTE? Nu :c întreb dc sănătate, câ te ştiu sănătos. Eşti mult prea sănătos. Pântecul, slavă Domnului, merge la amândouă părţile bine. Mulţumită iui Dumnezeu, eşti dolofan şi rumen, porcii i-ai vândut cu preţ. I Irăniri eu prescuri şi coliva, ci sc făcuseră frumoşi ca preacucemicia ta şi le-a lipsit numai o răcâlie, ea să-i semuîeşli cu nişte arhierei, culcaţi Ia rând în pielea goală. Să mă ierţi, aşa vine la scris, dar n-o să Le ţiu Locmai acum de rău, după cincizeci de ani de chiverniseală, că ai şi bancă, şi că dai cu carnala şi bani. Asia lusesc reforma activităţii extrasei) la re, culturale, cooperative, nu eşii de vină sfinţia ta. Ai, să-ri trăiască., şi şase copii, palru băieţi, un advocat, un doctor, un teolog şi un director, si dot,ă fete măritate bine, una cu. un marc funcţionar de pe la U.C.B. şi cealaltă cu linul de Ia C.N.R. ■■■ şi ai o grămadă de rubedenii suspuse, pe la C.A.M., pe la C.F.R., pe la Consiliul de Patronaj şi pc la felurite alic litere de alfabet, adunalc ca muştele pe câte o fărâmă de pleaşcă. In totalitatea ei, aleasa familie a cucernicului părinte Popescu-Mei ea ga, cum te numeşti, cuprinde statul întreg şi nu mai e nevoie de date comemorative ca să vă strângeţi la o masă greu de găsit, cu palru sute dc tacâmuri. Bancherul orişicum ţine Iii şir trei suie şaizeci de zile pe an, roată vremea, solidar. Iţi zisei cucernice, ca unui preot de mir. Aş putea sâ te chem cu denumirile ierarhici. Preasfinte, înalt Preasfintire. Domnule Domn. sau Patriarhia Ta, si ar fi cam totuna. Eşu o dinastie mult mai mare decât o familie presărată pc treptele de deasupra. Sunteţi cincisprezece mii de preoţi si vreo cincizeci de popi boieriţi, cn cârje tle aur şi miirade diamant, tm Cler şi tm Sinod. Dacă nu vă licăre capul, vă străluceşte căciula. Pori fi bur să-mi spui, cinstite părinte, ce faci? l’UHl.JCISTIC Că nu te zăreşte nimeni la treaba. Eşti numeros dar lipseşti de pretutindeni unde nu se plăteşte. in spitale nu esri, să cerecie/.i bolnavii; în temniţa nu intri, la văduvă si orfan nu te duci. Unde eşti, piirinicr La preoteasa? Nu le cheamă nicăieri nici o datorie? Nu re împinge nici o întristare? Nimic nu te îndeamnă, nu le supăra, nu te aţâţă, nu te răscoleşte? Neamul despre cm re vorbeşti când nu trebuie si despre care Laei ca mormântul când clocotul de sânge se varsă peste el, când îl pândeşte şi-l apasă nenorocirea, te lasă liniştit. E ei suferinţă fără tarif. Te aştept de o viata la lucruri şi la fapte. De o viaţă te fii, părinte, slugă cu cădelniţă după guverne, după miniştri, după mai-uiari, binecuvânta ud u-lc asupririle, nebuniile, asasinatele; iscâlindu-lc pe piatra altarului toate sentinţele, intârindu-le nedreptăţile Făcute rării şi poporului, cu plecăciune şi tămâie. De lumina învălmăşelii l'ugi, părinte, de când te-am pomenit. Neştiutor de teologie, pe vremuri, ai putut să l'ii lângă noi. l .şti un pământean privilegiat. Ai un grai deosebit al cerului şi al bucuriei şi uu-l vorbeşti. Mantiei cucerniciei tale i se face loc oriunde tc-ai duce şi iui te dtici. Nu vezi ura, tui vezi primejdia, nu vezi încăierarea sălbatică dintre semeni. Ai uitat să mângâi, părinte, sâ îndemni, să potoleşti, Lsti unicul om care zace, care nu porneşte, care nu încearcă. Tare ti-i burta scumpă, pârime! I c-ai dus la învăţătură şi te-ai ticăloşit. Ce-ai învăţat? Oi Sfanţul L)uli purcede de la 1 atăl? Că ortodoxia e legea adevărată: Atâta rot? | i-e silă şi de haină, pe care o lepezi seara la cinematograf-, şi de barbă, pe care o razi, şi de chica, tunsa. Cc fel de preot eşti, părinte, dacâ nici pe ale bisericii, nici pe ale noastre nu le Faci? De scris nu stii sa serii şi, dacă re apuci, mânjeşti hârtia cu o pastorala proastă. Pupi în dreapta, pupi în stânga si dai eu degetele în aer bobim ace de binecuvântare. De citit, nu stii nici Evnniipp’cht'>t, dit bist meni Augenttern. (?) altă fabr că, intermediară, prepara din carnea unei categorii de prizonieri, trimişi abatoarelor din Rusia, conserve pentru prizonierii şi deportaţii muncilor forţare din Relcli. S-a povestit şi această oroare. Familiile civile, destinate numitelor fabrici, erau expediate Î11 vagoane plumbuite, clasificare după scop (vite mari, porci şi vilei). De multe ori, poduia vagonului era presărată cu var nestins ori cu carbid. Oamenii se puneau pe ei şi rcacliunca chimica rezultata da emanaţia de sufocare necesară pentru obţinerea unui semifabricat încă înainte de a li descărcat. Numele tle marfă scris pe vagoane, după un limbaj com'enit, era citit în ultima stane pentru un tratament îu co n seci n râ: M. tenal". P UI! LKJISTICA Directorii politici ai acestui stat militar, specializai in industria ducerii dc războaie, aveau în propaganda lor pentru popoarele inferioare ca al nostru, postul „ILÎsLi ZWO“' d intr-un horei din Bucureşti, transportai după 23 august in Ardeal, pc undeva, în Ardealul dictatului dc la Viena. Cu roate câ n-a aflar de cele petrecute în România decât cu întârziere, „lise" a vărsat comentam, ocări şi insulte. „lise" ar fi dorit să mai mănânce un rege. Văzandu-i neco-mcstibil, ca vulpea din poveste, îl dispreţuieşte, caracte-nzându-1, cu mopcia groasa naţionala, „de paie‘\ Naivitatea opacă a politicii nemţeşti de după miercurea istorică visa o separare a lumii româneşti în două, dc-abia un ceas după proclamaţia tării, citită de suveran, a realizai o unanimitate. De joi dimineaţa, capitala e permanent bombardară; /.i şi noapte incendiile nu contenesc:, teroarea m se adniuiisrrează după toate reţetele care au izbutit să facă odios, dimpreună cu stilul nazisl dc război, întregul popor german, executorul fidel şi adlitteram al crimelor de stal: ferocitatea ridicată la rangul de doctrina. Nu mai recunoşti Ccrmania lui Goetbe. a muzicii şi a filosolici. Ha ne asasinează în masă, penrru câ i-am dar casa noastră, pâinea noastră, petrolul si sângele nostru, urmărită de blestemele oamenilor şi cie mânia lui Dumnezeu. 19-14 BlIiTUl, OM! Cât (âcc un om se vede mai mult în gazetărie. Acolo critica şi judecata pun pe individul expus curentelor de aer dintre rândurile unui articol înrr-o situaţie determinară, alta decât în palavra verbală, de continuu flux şi reflux. Pe drept ori pe 18 l'U 1 )0R ARC',HF.7.1 nedrept, omul dacă sc socoteşte încolţit vrea să se degajeze. Superb până atunci, el consimte să se sardă. Nimic nu mă întristează mai mult ca lipsa de ţinută liniara, ca şovăiala pc o poziţie păstrată orgolios şi părăsita în momentul în care i se pare omului că s-a clătinat. In afară de contingciucle fizice, care l-ar constrânge în împrejurările o acte să se apere cu voie sau de nevoie, cfectul asupra lui al unei aluzii, al unei aprecieri şi chiar al simplei calomnii conşticnre, e de ordinul slăbirilor sufleteşti. Aş dori să nu încapă dovada slăbiciunii în concepţia dc indiferenţă si tărie despre un om anumit. E omenesc şi totuşi omenescul doare când c pi ca omenesc. Mintea, hrăniţii cu iluzii, aşteaptă duritatea şi rezistenţa omului artific:al. Poate fi ceva mai dezamăgitor decât spectacolul chirurgului inebranlabil, surprins că plânge la moartea copilei lui după ce a surâs la agonia atâtor copile din clientelar Lui Deibler, călăul Parisului, când i-a murit un fiu, care, în rcdengotă şi joben, îl ajuta pe taicâ-su să Iacă toaleta ghilotinei şi a osândituJui cu ceafa în lunetă, a căzut în accesul de nenorocirc al omului pierdut. Cinismul se opreşte numai când obiectul Ini te loveşte. E poate compensaţia pentru restabilii echilibrul prin suferinţă, a criticii sociale, pornită să cerceteze oamenii repiuaii oţelifi şi să-i facă să simtă durerea că au pricinuit si ei suferinţă. Iţi asumi un rol şi căutând dreptatea, inuman. Adevărul şi dreptatea sunt pe epoci, nu pe culpe, principii si indivizi şi n-au nici ele universal si permanent nimic. Daca reflectez.i mai adânc, ierţi pc toată lumea, nu tragi la răspundere pe nimeni şi înţelegând că omul, inegal, mobil si îugace, ia toare formele şi îsi face ale lui toate argumentele prin lămuriri, după împrejur;-: re, şi renunţi la reveria câ pori pedepsi. Nuc nimeni vinovat niciodată: interpretează şi vei scuza. Asta, în ruiii.iei.s'i k;A doctrină revoluţionară lanatica, se cheamă tor slăbiciune si-i c ('cmi n a re. Fericiţi cei lanariei. ca ale lor li se pare a fi împărăţiile lumii. P. S. Dacă vrei să arunc condeiul cât colo, să nu mâ mai intereseze mo binele, tuci râul si să mi se para câ n-arn riici dreptul să mă plâng, necum sâ recrimine/., re rog, iubite prietene, care m-ai (acut sâ mâ dezgust şi de omul din mine, pe lângâ ceilalţi, sâ m.1-1111 mai dai niciodată explicaţii şi comentarii, destinate să verifice în aspectul vieţii ceea ce ştiam demult, dar vream sa uit, câ nu se cuvine nici sâ judeci, nici să condamni. îmi închipuiam câ la v.îrşra şi experienţa mea sunt mai puţin sentimental şi mai rezistent. Suni un orii, bietul om! şi o să mai fiu. 19'M MOARTEA INTELIGENTEI Cc morţi imbecile! Ce moarte proasrâ moarrea curencă, moartea de loată ziua! Bogată, abtmdemâ, excesiva, infinit variată în viaţă, naiura, la moarte, monotona şi piară, dă greş. îşi pierde imaginaţia şi geniul. Fuge şi lasă cadavrul in drum sâ-1 îngroape cine pofteşte. Te-as fi bănuit mai elegantă mamă Natură, pe rine care ai născocit ramura, frunza, parfumele, culorile si floarea. Ai făcut omul, l-ai pus în picioare si i-ai stabilit un echilibru subtil. Lin farmec. Ai încuiat în el un tezaur de taine sigilaţ, pe care învăţam si preoţii se muncesc de mu si mu de am sâ le desluşească, l-ai dar omului inteligentă: sc putea invenţie mai tulburătoare, mai de neînţeles? ^21) I U DOR ARGHK/.I Puterea de a strângi: Universul în impalpabila idee şi de a-1 gândi, adică dc a 7.idi bolţile din nou, ale lumii, fără nimic altceva decât fioroasa lui intuiţie de animal. M-ai împărtăşit şi pe păcătosul de mine din aceasta zestre cu adevărat dumnezeiască pentru câ nu se poate Lrcce dincolo de acest superlativ; ţie mine .şi pe fiecare din noi. Iţi dai seama ce-ai lăcut? De ce faci din mine un hoit idiot? Mi se cuvenea o aha moarte, o prefacere în aburi, o prefacere în văzduh, o voladzare sub hă a omului meu. De ce tic părăsesti în ora spovedaniei supreme? Da, ti-e scârbă de noi, nici nu se putea într-altfel, dar tu ne-ai făcut. Uite de cc lucru a putut sâ moară Nicolae Cartojan: de congestie cerebrală, de bronhopneiunoruc, de un sindrom renal... Asta nu e moarte. / 944 TRL'.t „BĂTRÂNI* Cine era autorul neroziei că omul e mai util când nu şlic nimic, când ii mijeşte mustaţa si încă nici 1111 s-a deslusir de reminiscenţa influentă obscură a scutecului matern? F.ra numai unui? A doua copilărie intrase si într-o doctrină. Generaţia! Generaţia, bat-o norocul, ajunsese tiranică şi impertinentă, înainte dc a se h lepădat de mirosul cârpelor de pe frânghie, întinse la uscat lângă sobă. Omul la treizeci de an. era bătrân, la patruzeci ajungea supărător şi pc la cincizeci trebuia lichidat, scos din viaţă cu pietre, dacă nu consimţea să se spânzure, drept omagiu adus tinereţii în triumf. PUBLICISTICA Fericita tinerere ieşea din frumoasa-i crisalidă si sc organiza în bande cu pistoale, pentru scoaterea „bătrânilor" din Lrcbilc ţârii, val vârtej, la înghesuiala. — Ceştii sâ faci? puteai întreba pe un candidat la stăpânire. — Sunt tânăr! ras piu ide a copilul. Nu era nevoie de personalitate, dc lunga învăţătură a răbdării, de talent în meserie. Generaţia, ghiontită de generaţia diti spate, se grăbea. Ianuarie 1941 a lost opera ei: întâiul nostru faliment. larâ că peste mări şi rări planeta e guvernară pe toată întinderea ei de trei bătrâni... Mareşalul Stalin a împlinit alaltăieri şaizeci şi cinci dc ani şi ţine intr-o palmă două continente. Premierul Chtirdiill atinsese cu câteva zile mai devreme şaptezeci: cei mai vioi porunibic! călător dintr-un spaţiu într-altul, prezidentul Roosevcli ales pentru a patra oară in Statele Unite, duce în fiecare buzunar câte un ocean. Vigoarea celor trei barbayi. întrunită într-o vârsta colectivii de aproape două sute de ani, confirma zicala orientala pentru întregul univers: când n-ai la casa ta un bătrân să te duci să ţi-1 cumperi. Casa Înmii e cu noroc. Are rrei. 1944 NU H RÂXFiOI... După doisprezece am de absenţă am reînceput sâ dau prin o ras. Acasă aveam impresia câ ne aflăm în război. Ce va sâ zică să stai la pcrilcrie! Copiii mahalalei au uccuţ toată vremea desculţi pe străzile de gheară, scheletici si vineri, ducând tle ia depozitul din răspântii în braţe, o oală cu petrol. Căldura se I UI )OR ARGllU'/.l capătă ptiu sculundarea unei cărămizi in gaz şi aprinderea ti în soba: nouăzeci si nouă lă sută fum. Populaţia din partea locului, ea un ream decosari, sc naşte şi doarme in funingini. Alţi copii, mai fericiţi, ;m trecut spre chimire... Am mai spus câte instituţii înnobilează cartierul; o puşcărie, un balamuc, patru cimitire pentru lumea bună, din centru, şi unu! rczereu candidaţilor la veşnica odihna duj mahalaua mea. Un cimitir e peniru eroi, rămas din războiul irecur şi niunÎL nemţeşte cu litere latine: Pro Patria... Două basoreliefuri luminează problema, de-a dreapta si de-a stânga porţii de intrare, de ceramică roşie, boltiră. Inrr-unu[, un erou îşi ucide adversarul, în celălalt ii aşează adversarului o coroană pe monnănr. ! )acâ se inversau scenele, un relief ar h arătat un om mul încununând capul prietenului carc cântă pe harfă, iar sculele celelalte, spada, scutul şi coiful, ar figura in relieful al doilea, grămădite ca înir-o gravura de slăt'şir de capitol. Dar atunci n-ar m;;i fi fost cimitir. Ca sâ te gloriile, rrebuie să te omor. Cimitirul prostimii noastre poartă numele cinic .,1 .-a Trei Coceni"'. E po.ire simbolul crucii sărace; un cocean înfipt în pământ vertical si doi coceni orizontali, legări unul peste altul cti sfoară; peniru explicarea firmei ar fi nevoie dc un filolog. I )ricul, de obicei alb, duce la groapă o ladă îngustă, mânat de un cioclu, alb şi el, cu panaş, alb şi cl. I o tul se petrece ca intr-o schiţă dc tibişir, teatrul cotidian al spectatorilor ie.siri în poartă să întâmpine caricatura tragediei, mai dramatică decât moartea. Oamenii încărcări ele sărăcie si boala, schilodiţi dc munca, sunt împovăraţi de o rrisrete palidă, cu nepiiumâ de clătinat în adâncurile ci. Cura amară, pleoapele adânci, fruntea brăzdată, sunt ale unor filosofi, care scotocind în pi'ki jos nc\ miezul lucrurilor l-au găsit găunos. Pământul, care-i asreapr.i. Ic esre duşman, verdeaţa îi supără, lumina îi posomorăste. Câteva cârji, careva picioare mecanice tac, de un timp, zgomot pe drum. Uniforma de ramr, eu circumflexul pe mâneca goală, apare tot mai des. Bunichii Măria i-au rămas patru nepoţi flămânzi şi uevârstnici, după decesul ratălui pe Iront şi al maicii lor într-un .spir.il. iVltilri din vecinii nosrri nu s-.m mai întors. Spectrul cenuşiu cerneşte într-un (vi sau altul toate magherniţele dimprejur. ('alea Victoriei mii dezminte. Nu e război. N'u e sărăcie. Parcă trăieşti o farsă. ( ane mâ păcăleşte? ('ine mâ minte? Toară lumea splendidă a unui bal eu bătaie dc flori pe trotuare, t) superbă inconştientă râde peste tor şi licăreşte în căutări. însuşi doliu] e provocator şi cocher. Prin zăbranicul croit cu meşteşuguri scapără o căutătură setoasă si Iin»i hi ude. .Şi nu e o gradare artificiala, organizată de amici penrru o promovare dc primul rang. Ai asentimentul publicului compacr. De câte on am stat la puşca fie, am fosr mai salutar, reverenţă s-a exprimat din ce in ce mai vioaie. Eram uti alt om în ochii lumii şi. conştient dc autoritatea căpăratâ, nu uitam niciodată in .societatea selectă să m;i prezint cu atributele melc, povestind uu epi/.ocl din amintire. „Apropo, când eram la puşcărie, sa vă spui înrr-o zi ce mi s-a întâmplat...'' Extremele se îmâluesc într-un ansamblu tle aristocraţie. Puşcăria uu mai sperie pe nimeni, mai ales de vreo cincisprezece ani încoace. Iu orice stadiu şi lormă, ocnă, temniţa grea, corcciională, lagăr, adaugă omului ceva şi-l face mai simpatic, ca un scâi'lionţ lăsa: să joace pe sprânceana unei cucoane, şi-i coulcră şi drepturi. Amenda sau cinci zile de polirie, în schimb, te degradează: c prea puţin si re bice ridicul, ca o arestare urmaLă de scuze satl despăgubiri, bereşte-te să spui că re-ai tamponat din greşeală cti o maşină. Ca sa nu te compromiţi, afirma că ai călcat uu pieton, câ l-ai văzut, că nici n-ai vrut să-l ocoleşti, ca sâ nu «rid viteza, şi câ ai trecut peste el ca fulgerul peste o cireada. Nu e nici o mirare ca şi cei vreo opt stuc de deţinuţi, onorabili boţi dc buzunare şi spărgători cu merite incontestabile, din închisoarea Văcăreşti, s-;lu revohat intr-o noapte strigând în cor: „Jos guvernul!" şi refuzând să reintre în dormitoare înainte de a sra de vorbă cu însuşi ministrul jusririei, cernr de unanimitatea solidara. Evoluţii Ic dau nasrete si la contuzii şi amatorul de portmoneicle din tramvaie şi-a schiinbăL Loate concepţiile învechite despre puşcărie, dorind din toata inima să guverneze şi el, de astă data cu portofoliu, mai ales la Finanţe. 1944 I UDOR ARCIIIEZI CARTE POŞTALĂ Câteva cuvinte din Bucureşti, frate din Ardeal, mi-a spus un pricien al meu şi un frate al dumitale mai de aproape, câ te-ar mângâia. Să dea Dumnezeu! Nu sriu ce ti-aş putea seri de Sărbători, mai potrivit să-ţi bucure inima, căci, în loc de cerneală, mi-ar veni. mai repede, o lacrimă in condei. Dar cc, ca sâ plângem împreuna, te caut peste munte? 1 )e patru Crăciunuri singura moartea mai colitlâ prin satele noastre, iar la dumneata a mai trecut şi moartea ungurească dc câteva ori. De Crăciun, de Anul Nou si de Boboicază să-ri ad.uc aminte numai ceva, că iraicşli de o mie şi pairu sute de ani tânăr, voinic, reafăr si lrunios. Ai luat în piept toate urgiile lumii şi nici u ra din de mi tc-au clătinat. Limba, făptura şi datinile ri-s întregi. Ai biruir, (rate, din ian ţină şi din pământ. DiurmeaLa învingi cu aşteptarea şi macini timpurile şi vrâşmâşiile, înirci, încet, fără nici sa tc gândeşti. Rabdă-lc încă o dată, acum când sun: suferinţele pc slârşitc, aşteaptă. Uită-cc şi vezi-le ce rămâne după ele: o cărare dc pulbere, pe care o fugăreşte vântul. La mulţi ani, frare deprins cu veacurile! Ele au lost şi sunt ale dumitale. 20 deccmbrit: >944 DOAMNA Şl DOMNUL SURÂD Surâsul e al omului: ani înţeles. Singur omul râde şi surâde. Dar cl râde si ca prostul si surâde şi ca inconştientul. Aeest puni icis'j ica '29 surâs, al inconştientei, il degradează. Şi num! e [tiuilos, până ce nu-l nnirdăreşti sau nu re mânjeşte. Iţi urmăresc .surâsul, doamnă, înflorindu-ii ctăpatura ca de picr.sic:i a gurii, de când ,nv;ira opisprc/.ccc ani. .Nu de ace» surâs al fiorului si al reveriei n-aş puica vorbi înrre C.răciuiLul de luni -şi Anul Nou al săptămânii de azi, când tinerelul nostru carc ţi-a câurat buzele şi ti le-a sărutat plecând la război, sc hare îit (ani ungurească şi la cclti. .Surâsul celălalt mă jigneşte, surâsul netul burat cu care ulii cui băieţi de-ai noştri cad în vreme ce-ţi ridici cupa cu şampanie în dreptul accsuii surâs. Mi-a povesrir uu prieten pe care l-ai poftii să piardă o noapte într-o adunare cti perdelele lăsare peste lumini, câ ai dansat câteva zile în duuâzcci tle baluri, cti suce dc bărbaţi şi (■cinei amerire, câ te-ai săturat lă douăzeci de ospeţe şi câ ai câştigat: la cărţi ealvva milioane, iasatc pierdute pentru surâsul buzelor matale seu/.uale, îndrăcire de o căutătură piezişă. Pentru umbra fina a genelor dansatoarei din htţa lui, cel ce trăieşte din pângărite, camătă şi jal alunecă si se duc vârtej, valsând şi .surâzând, tu prăpastia pieirii, de subt parchet. Dacă s-ar prăvăli singur cu pârechea iui, strânsă lă piept, furat de muzică, de vin şi de amor, n-ar fi nimic de zis: două paiaie mai puţin. Dar odată cu cele sc prăbusesc ogoarele şi poporul, târâte în hora dezmăţului de rădăcinile nevăzute, care îi leagă de ele, solidare fără voie cu destinul lor. In roate împrejurările a surâs si domnul, care tc înveleşte după cealru în lutră si zibelină şi-ţi ia pantolîi brodaţi cu bronz, să-i încălzească în automobil la sân. A surâs în 1 90/’ deasupra celor cincisprezece mu de cruci împlântate într-o singură noapte în brazdele grâului de toamnă. A surâs când Constantin Miile protesta câ a fosi arestat un om de rând făra vina. Trebuie stabilit, dupa treccrea lui, câ acexr ziarisi de curaj a fosr unul din ultimii soldaţi ai 30 lUJORARi;!!!:/! democraţiei, dimpreună cu. Ciurcu si Costaloru. I'.i credeau in domnia libertăţii individuale şatre, iuaiă din cc in cc mai mult în râs şi în surâs, si tle magistraţi. A surăs ia imputările aduse guvernelor, care-şi uitau pe măsura cu vremea direcţia, manevrând reacţiuuca. Petrolul aducea aur. îngropate în aur, energiile s-au înmuiat, a slăbit autoritatea. Aurul, domnule, tc-a depravai. Ai surâs la luptele duse împotriva introducerii pei.lep.sei cu moartea, necunoscuta tării libere si ai surâs mai târziu la numărul celor asasinaţi, întâi lega 1 si apoi în masă. Ai surâs la desfiinţarea Curţilor cu Juri, Tribunalul Poporului, şi ai căpătat permanenţa Curţilor Marţiale, Ai surâs la campaniile de presă plătite, ale ziarelor din coloana a cîneea împotriva lozîncelor revoluţionare franceze, Libertate, Egalitate, fraternitate, batjocorite ca nişie vechituri caragea Ieşti. Ai surâs la nftinţarea Cenzurii, la schimbarea regimurilor succesiv mai abuzive, la infiltrările zilnic mat tenace a ideilor de duşmănie şi a procedeelor dc exterminare fratricide -- şi ai căpătat Dictatură. Când n-ai surâs dumneata? Ai surâs la trecerea Prutului. Ai surâs după Nistru, după Crimeea, ai surâs la Sralîngrad. Ai surâs câ milioane de bătrâni, femei şi copii erau arse de vii sau îmbrâncite în torentele apelor îngheţate, cu baioneta. Ai surâs, doamnă, că soţul îşi aducea acasă trei blănuri de astrahan, cu carc mai cochetezi şi azi pe bulevarde, că-ti expedia bijuterii în şunci afumate, că-ti îmbrăca mizeria în covoare. Ai surâs la sosirea trenurilor cu n:armură, furate din cimitire si vândute pietrarilor din Bticinvsri, ca sale uetezescâ inscripţiile cu dalta şi să îmbrace cu plăci lustruite palatul celui cle-al doilea dictator, Ică Antontscu. La cc aţi aiuns cu surâsul dumneavoastră, stimate domn si onorara doamnă? Sase sute dc mii de familii plâng cel pnrin [>u Ul.lUSTKW pe cârc unul dc-ai lor îrur-o tară plina de tandrii, dc lumânări şi parastase. Şi surâdeţi .si acum, dc Crăciun si df Anul Nou. Parca nu va mai clari seama dc nimic, parcă sunreţi orbi .si sLupizi, barând din palme la o lichidare generala ca la nn concert. Sa. nu va iccziţi din beatitudinea surâsului, care se apropie dc zâmbetul bărcii, prea târziu, îmr-o zi. Arunci nu va mai rămâne nici puterea sâ vâ băieţi cu pumnii-n cap, nici spaţiu sâ va dări cu cl dc păreţi. P.S. Sunt iiurebaţ einc-i preotul din prccedcncele două Bilete: Cefitei, piiriutcr şi i Itl ide. piirinte, iii m impăcăm. Nu e un preot anume, sunt loli cei vreo cincisprezece mii dc preoţi din ţoală ţara, afar.'i de excepţii rezumaţi înrr-im comprimat. BUNĂ 1) I \' I \: \ : A! ('u toaic simţirile dislocatc din iconografia lor, aerul a mai mirosit o dată a Crăciun. Nu şţiu, ritmul din suflete al unei periodicităţi seculare; amintirile nema işti lire, din ută in fiu, plânse cu fulgii de zăpadă, ninşi peste tine şi peste străbuni, intr-un ascuns ungher al nelămuririi dc sine; pomul dc brad; ieslele din Betlileem; viicle din staul; fecioria Măriei; îngerii; regii îngenuncheaţi pc paie cu darurile în braţe; steaua din fundul cerului; Colindul; nu ştiu, unele sau altele, din toate aceste cuiburi de icoane înviate deodată, ori roate laolaha, dau vieţii din decembrie o licărire alba, un nimb de irizări virginale. 'I e copilareşu în noaptea naşterii pruncului mântuitor pc nesimţite. Iti vine sâ pui o căciula lunga, sa iei o bâcâ de reazim, i'UDOR AKGHFZl un clopoţel, să mugi clin buhai, sa trosneşti din gârbaci, să strigi, grămădi: cu pierii la ferestrele. împodobire pe geamuri cu ieuştean de gheata: Sculări boieri mari! Voie bună! 1’acc vouă! Ţoale cântecele sunr gingaşe în limpeclea noapte şi toate gândurile preacurate. insăsi masa dc la prânz si scara, la carc-au muncit gospodinele c.ireva zile, primeşte o shiucnie transparentă. Nu de la bucate, de ia t> umbră de lumină, clc Iară printre meseni. Cu noi este Dumnezeu. Dc multe ori te întrebi cum au putut să rabde cei de uu neam cu rine calamităţile ,şi dezastrele cârc s-au grămădii pc capul lor frumos; cum au irccut ei marile piedici, marile chinuri si cum l:-au biruit. Fiinţaşi limba le-au rămas neatinse. Din pricim, lui Moş Crăciun... 1944 IVXD.Yl 111.11 REGALII I în golul politic şi ai autorităţii, în general, se tăcuse o fracţiune de gel: in mişcarea dc cultură. Fa era mai evidentă în cultura ofic.ală, concretizată In Universităţi, Academii si Fundaţii, de ur de se strecurau din când în când şi valori libere în albia cu năvaluri varîare, a debitului literar. Golul în adâncime îl provocase moartea lui Nîcolae lorga, iar in suprafaţă dispariţia regelui Ca rol al 11-lea. care prin prezenta Ini în tară îi delimitase pc cel politic câtva rinip. Colurile continui st parţiale mai vechi, adunate şi suprapuse, au dai un haos. In acest haos au jucat ori au încercat sâ joace un rol personalitaulc de a doua si a treia mâna, care n-au puiuţ f'um.iusncA să-si găsească in paLtu ani dc Dictatură o expresie proprie, marginile în slabele puteri ale imitaţiei şi de sarelism. Mareşalul Ion Antoncscu, de pildă, ă Iost o topic a clişeului hitlerian, uzat până la Bucureşti în numeroase tiraje, din ce în ce mai pale, însuşi clişeul iniţial fiind gravar înrr-o compoziţie de .metale întrebuinţare şi topice din nou, după tociri succesive (Cobineau, Nîctzsclic, Traisclikc, Klauscwitx,, Rosenthal etc.). Un aliaj obţinut la temperaturi violente din materii răzleţe pierde la fiece fuziune nouă circa douăzeci la sută din valoare şi volum. Activitatea unanimă exterioară şi interioră, şi oficială şi liberă, în cultura românească, a lui Nicolae lorga. a căruia valoare proprie era în disproporţie, ca de la zece la unul, tară dc- concurenţii lui intimidaţi, i-a tinul pe aceştia într-o neutralităte de anulare până la roate vârstele, capabile să i se opuie prin operă personală. Lă moartea lui, candidaţii care pierduseră roare orele şi anotimpurile era prea târziu să plămădcscă dintr-o făină redusă la rărâte si cu un aluat de fermenţi amorţiţi, o pâine crescută şi coaptă cu crustă. Hi au improvizai câteva lipii. Cei mai mulţi din eventualii concurenţi erau chiar creaturile dispreţuire ale Profesorului. De câte ori omogenitatea academică era ameninţată prin intrusiunca unei personalităţi din afară, lipsită de benedieţitniea lui, ca în cazul poetului filosof Lucian Blaga, ales în Academia Română împotriva voinţei Profesorului, si în urma unui discurs al regelui însuşi, de omagii nepermisc. aduse poeziei noi, lorga impunea colegilor de fotoliu, ori 1111 filolog sau folclorist ort uil dascăl, dimre creaturile de rr/ervâ. Creaturile puruserâ să-si compare puterile si sa tragă concluziile, jignitoare pentru orgoliu, care aiara de excepţia lorga, sporeşte invers proporţional cu valoarea, jignitoare dar TUDOR AKCHKZI practice, ale mie- profitabile discipline. Dc formulă s-au folosii cn vastei amplitudine si alţii, caic nu intrau in constelaţia oficială a Profesorului, ziarişti si .scriitori, deveniri ,,man" în aprecierile lui prin şiretlicurile unei atitudini calculate. în idolul din spaţiul literar l.ăsar de lorga şi-a propus să-şi joacc personajul un alt profesor, de literatură, de la Universitatea din Bucureşti, clonului Caracostea. Suin raportul profesional domnia sacra un succedancu ai defunctului critic si profesor Mihail Dragomirescu, carc. faţă de veleităţile de a intunecn pe Titu Maiorescu, fusese şi el un ratat, cu diferenţa eă în •ţcinil lui. continuat dc domnul Caracostea, era tip complet. Păcală din literatura orală nu poale lî dublat decât de lin PăcSiici: al doilea Păcală n-are loc. Ca şi la Drat;omirescu. acccaşi leucoree, aceeaşi verbozitate, aceeaşi înclinare dc a obţine sensuri noi din adăogiri de silabe la cuvinte bande, aceeaşi preocupare de a pune ordine şi reglement în iritanta chestiune, pentru dâscâlimea tarii spirit si intuiţii, a li Lei a 111 fi i si artei. Acolo oricine are-n el un diavol agitat, poare să intre fara paşaport. Ce scandal! Lovinescu, încă in viată, fecund şi liber, il supăra pc domnul Caracostea, domnii Calinescu, autorul unei istorii unice a literaturii, Vladimir Streinii, elegantul expresiei critice, Pompiliu Constantiiieseu şi Şerban Cioeulescu, noii critici, care intte catedra uscată si literatura dc artă instalaseră, câteva balcoane cu şţlicinc si perdele de aur, ofensau adânc sensibilitatea de plutonier cu cane a domnului Caracostea. Domnia sa ochea 1‘undauile Regale. II Tocmai pusese mareşalul /\ntonescu, la fiecare din uşile imerioare ale Palatului Rct>al, câre o dădaca. Domnul l’Lli!.i ontică Garacostca s-a dus la mareşal si l-a înduplecat să-i dea pe scamă sectorul din cuirurâ ,il Fundaţiilor. un decrer-lege si însarcinarca să Ic guverneze pc toate dc pc viu scaun de Director General Mitropolit ai culturii. Proiectul mici dictaturi literare ar fi puiul să meargă după modelul tuturor t»rşp-iniv.iLiiilor dc loaic Iclitrilc. conduse subt mâna primului dictator, de puii Dictaturii, gmlaircrii in jxtnibus. Dar aplicarea proiectul ui a trădai in cenţi iie, lipsa dc digitaţie si de însuşiri a Directorului General. Paralel cu o revarsare de vastă apa literara din robinetele sale in sfârsit deschise, pe surele de pagini ale revistei, el cla afara, unul după altul, sulii motive dc economic, colaboratorii şi factorii dc întemeiere ai Fundaţiei de Literatură, numind totuşi, în schimb, pe aşa-zicâud oamenii lui. Articolele emfatice ale acestui 11011 Mihalache constituiau obiectul de ba/, al cititorilor obişnuiţi cu o proză, dacă nu extraordinară, deccntă. Domnul Caraeostea a dar drumul la tipar tonelor sale de manuscrise, adiuiacc o viaţă în lăzile dc-acasă şi pc care nu îndrăznise să le publice. Ironia Im lorga, care-l numea kkprostea, îi îngheţase curajul patruzeci ele ani. Acum, plăteau tiparul Fundaţiile şi dascălul n-avea nici opreliştea morală a omului inteligent de a-si consulta colaboratorii. Id trimitea din ladă direct la tipar, lacom să se răzbune pe destin. Mareşalul si guvernul erau doară cu el. Pentru eliminarea unui colaborator, domnul (aracostea utiliza stilul amabilităţilor speciale. I e in v ria în automobilul Fundaţiei, sa te duca acasa. Gând se închidea uşa maşinii, un om de serviciu cu cozoroc (acea în vânt, ca un acar, un semn cu un plic alb, Î11 mână. Puteai să crezi ca e o Lorespondenra atinsa de poştă. Apoi, pornea automobilul si citeai scrisoarca. Fra o circulară. Domnul Gara cos tea re da afara. Semnat: l'UDORAROH I Dumitru CaracosLca, domnul care-ţi şedea alături şi tc invitase in automobil. Strigai ta .şofeur: „Opreşte c.t mâ dau jos!'1 Se încingea o luptă. 1 )ommil Caracostea tc ţinea dc braţ să nu tc cobori. „K o greşeală, nu c pentru dumneaia... F pentru toată lumea, alura de dumneata, eşti prietenul meu iubit, pe dumneata ştii ciit te admit." A doua zi îţi comunica printr-un text să-l ierţi. i\şa vrea Mareşalul, să fii dat afară. Un procedeu analog privea colaborarea. După repetare şi repetate insistenţe, trimiteai un articol mai lung. Domnul Caracoxţca îl circa, îl găsea colosal, tipa de extaz la încrucişarea ideilor. Publicu:, articolul era Însoţit dc câteva pagini injurioase pentru amor, semnate I). Caracostea. După ce tc invita la dejun şi re punea în capul mesei, gazda îţi servea la desert voumura lui. Asta e sinteza balcanică a individualităţii şi operei domnului profesor I). Caracostea. Activitatea domniei sale, timp de rrei ani, la Fundaţiile Regale, incapacitate, falsuri, intrigă, meschinărie, mizerie morală, se cuprinde într-o broşură aparută în tipografia lui iVloş Crăciun şi primită la redacţie. Di.it viata Fundaţiilor Regale, de don: nul profesor Al. Tzigara-Samurcaş, directorul celei mai vechi fundării, fundaţia Universitară Carol I. După bancruta domnului Caracostea, autorul broşurii a fosi însărcinat cu controlul gestiunii sale. Broşura răspunde la o altă broşură a chiar domnului Caracostea, ir. cate domnul Caracostea îşi atribuie toate meritele predecesorilor săi si cu deosebire activitatea lucidă şi iniţiativele domnului profesor Alexandru Rosetti, a căruia trecere pc la bundaţia Regală de l.ireraturâ a făcut epocă atât pcnrnj prestigiul artistic al Coroanei, c.'it şi pentru litcrarura romanească. l‘M4 I’ljfil K'.ISTICA Sl’lRITUL DEMOCRATIC Dcmocnuiu. c o abstracţie, dc cele mai multe ori şi, câteodată, o realitate trăită. Practica democraticii nici la noi nu a lipsir până la primul război mondial: între boieri .şi ţărani moravurile tle egalitate erau curente, ca şi între orăşeni. Săteanul putea \ă intre iu coi iac după placul lui, iar Domnitorul şi miniştrii primeau publicul iară cocori do audienţă şi fără divulgarea în scris a scopului vizitei, introdusa recent. Numai că democraţia se oprea la formă: fondul era o altă socoteală. Iţi erau uşile deschise pretutindeni, cn condiţia subt-înţeleăsă că iui ceti nimic. Cetăţeanul ideal era iară trebuinţe, omul înger şi omul lantomă. Cu cât se apropia mai mult dc păsările cerului, care niei nu ară, nici nu secetă si de care îngrijeşte bunul Dumnezeu, cu atât cetăţeanul, şi în picioarele goale, era mai respectat. Decepţia omului dc stat începea când omul celălalt, de star după uşă, în loc de salutul „Am onoare" se mărturisea: .,Mi-e foame". Individul se dovedea „interesat", l.n asemenea democraţii nu era spirit democratic. Facă cerul ca după 23 august să se «coboare şi peste noi. Uneori mă refer cu creionul la Zvitzera, ea Ia un criteriu stabilit de veacuri şi încercar. IVIi se parc câ o singură dată a dat Republica federală greş, în războiul actual. l)e teama, poate, a vecinului de la nord, care-si introdusese şi tn cantoane a cnicea lui coloana, pregătită pentru o lovitură instigată de vecin, ţara ceasornicarilor şi fabricanţilor dc ciocolată şi brânză. împresurată de un cerc de foc, a şovăit in neutralitate. Dar sensul democratic al vieţii fusese în Elveţia în temperament. Voi povesti două evenimente, petrecute în această rară şi a Jacurilor albastre. .Sunt numai vreo patruzeci tle ani de atunci. ['UDORAKCHF.7.1 Am sco ho rât din tren, într-o noapte dc iarnă îngheţată, la Fribourg, oraşul Colegialei, al cclcbrci Universităţi Catolice şi al Podului suspenda:. Am simţit frig la picioare... Îmi uitasem şoşoni: în trenul schimbai la Olten, o păreche de şoşoni ruseşti noi, de roată frumuseţea. Exilând să ies din gara şi confuz că am rămas fără încălţămintea caldă, aiuram, nu ştiu ce puteam să esur, de jur-împrejurul meu. Ati pierdui ceva? m-a întrebat femeia tle la bagajele de mână. O văd şi-acum, o sexagenară scurtă, groasă, ca o damigeana, cti cărarea impecabilă, trasă din creştetul capului la frunte. - Da. Mi-am L'isar în trenul schimbat la Olren, nişte... nişte... Nu ştiam cum se numesc şoşonii în nici o limbă europeană. - Păi, să seri ţi o carte poştală, la Berna, Consiliului federal. A Lrebuit să râd. Consiliu] Federal elveţian e Consiliul de Miniştri dc la noi. - De ce vă viile să raderi? - Parca dc încălţămintele mele îi arde Consiliului Federal, Femeia de la bagajele de mână s-a supărat. - Asta c meseria Ini, domnule, să vă caure încălţămintea. La hotel, am cerut o tarte poştală. Am povestit. Consiliului federal cum mi-am piertut... şoşonii. In dicţionarele hotelului n-am dat de numele lor si i-am desinat. Tocmai târziu le-am aflat numele englezesc: ihmw-boots... la Paris nu purta nimerii şoşoni, în Elveţia de-aşijderi. A treia zi, am dat pc scară, pe la gară. ca să mai aud muzica unui balet, închis într-o cutic mică de sticlă, cu dansatoare de porţelan, agaţata în sala de aşteptare. Spectacolul si melodia costau o moneră de cinci centime, vârâtă-n puşculiţa cutiei. Băieţi stele, cât un chibrit, ridicau piciorul si porneau un cântec PUHLIUS'I ICA dulce, minuscul, cu vibraţii ondulate, obţinute ca. din bătaia unei gămălii dc ac pc marginea unui ţurţur dc gheată. F.ram transportai'... Pusesem al doilea ban de cinci parale în crăpătură cu viei cu muzică şi balet. Auzii o voce, a femeii de la bagajele de mană, care se alăturase de mine. - Mi se pare eâ dimineaţa eşti domnul de alaltăseară, carc pierduse la Ol ten ceva. Da, eu sunv... - E frumos baletul lui Delibes... - Foarte frumos... - Vino .şi-ţi ia lucrurile pierdute... Au sosit încă de ieri... Incâlţându-mă bucuros cu şoşonii, legaţi de urechi cu o eticheră, am vrut să-i sărut mâinile grase ale hunei ternei dc la bagaje, carc şi le-a lori ţ. - Vezi, alră dată să nu te mai îndoieşti de Consiliul Federal... Transportul vă costă treizeci şi cinci de centime. Al doilea eveniment va fi povestit în numărul dc mâine. 1944 „GAZE!'A L.UJyI'/VI'ORl 1OR" Vederi, când rigidităţile dispar, insriruriile de severitate se umanizează. Distantele între ele si public se reduc la cei câţiva paşi, necesari ca sâ se vadă salutul reciproc. Se împrumută dintr-o parte şi alta o atmosferă. Nvunanin] în profesiune 1111 contrare nou: iVl.irele Star Major s-a făcut gazetar. "40 '] lJlX)RARGMl-7.r hic bine-venit noul colcg. Li urma urmei, nu-i stă atât dc rău, lângă sabie şi Mihai Viteazul, domnului general în uniforma, nici pana la ureche. A mai pumn-o şi camaradul l-Sonaparte. Colonelul redai;tor; căpitanul reporter, maiorul administrator şi plutonierul expeditor, pot ducc un ziar, cu locotenenţii; sergenţii, căprarii şi soldaţii lor întocmai ca nişte civili. Nu-i mare lucru. De-ajnns inimă, tealăr gând si bună-crcdinţă. Despre taleiu, cc sâ mai vorbim' Ostaşul le arc pe roate, fiindcă, oltean, moldovean, din Muntenia, din Ardeal, din Banar, e român isLCţ. ,Se pricepe si sA se bata şi să-şi iubească ţara şi să vadă limpede dinaintea şi îndărătul lui. Şi si şi scrie. Mi-a căzur’n mână numărul 11 din „Gazeta luptă Lorilor1', azi: măsură, încredere si ţinută. Un văzduh de sănătate în peizajnl gazetei. Te plimbi în el ca-ntr-un judeţ dc mitnre cu văzul departe. Jună gazetă. Apare de două ori pe săptămână şi Marelui Sfat Major îi dă mâna să vândă sase pagini pe zece lei. Ca să o cumpere toţi cititorii... 1944 SFCRETUL SCRISORII .OR Răscoalele clin 190? m-au apucat în Aipi. Guvernul român reluzând să-şi tle seama de cauzele adevărate, lc căuta în afară dc graniţele ţării, de foamea ţărănimii si de putregaiul latilundiat. Românii din străinătate, suspectai! de instigării'', erau puşi în urmărire. Nu aveam de unde sti că Poliţia Federală ma supraveghea. PU1H ICLSTICA '41 Pribeag dintr-o ţară-ntr-alta îmi stabilisem o adresa fix;! la biuroui de poştă al cartierului meu de 1'cşcdilUă, uildo închiriasem o cu tic nu i nerasata. Observam ca scrisorile prezentau parcă la exterior particularităţi. Nu mi-am făcut din ele o problemă, pană ce aflându-mă într-alt canton, am cumpărat un ziar strigat pe stradă şi apărut atunci. „Vocea poporului'" era o gazetă revoluţionara, cu apariţia intermitentă, scrisă şi tipărită de câţiva muncitori de talent. In roate cantoanele si limbile Federaţiei ieşeau asemenea lui mici, foarte cercetate de public şi din care cea mai căutată era „Deşteptarea" lucrătorului Bertoni, scrisă iu italiană şi Irancc/.ăcu o tendinţă de anarhie. Ani dat in ziar de un articol documentar, care m-a consternat, Era vorba de corespondenţa mea violară. I )enunrătorul semnat cu titlurile lui oficiale, era însuşi dirigintele Oficiului Poştal clin carrier. Scriindu-şi articolul, demisionase. El impura guvernului cantonai slugărnicie faţă de serviciile de poliţie străine, slujire de poliţia locală, lin agent se prezenta zilnic la poştă, funcţionarului obligai să-i dea corespondenţa. O lua cu ci, era lotocopiarâ şi adusă înapoi, lipiră la loc. Fotografiile erau expediate în ţară. Concetăţeanul lui Wilhclm Teii nu putuse să suporte multă vreme o impierare a libertăţilor naţionale, suportată la noi, la Direcţia Presei, patru ani, cu o nobilă seninătate, de către colegii dc meserie. Posiasu! demasca un paci, după opinia Im nepermis si umiliror. 1 recuse peste nevoile lui şi pesLc leafă. Mai târziu i am lăcur cunosrinta: avea o familie grea. Denunţul, cu toate Ca lacul de o fiţuica, a stârnit o vâlvă enormă. In S vi t/era. dragă domnule, litera tipăriră e luatâ-n serios pentru câ nimeni nu se zbenguie cu ea pentru rrehuinrele lui minore, penrru escrocherii şi şantaj. Minusculul parlament 742 TU DOR ARG1 lliXl cantonai a fosr zguduit de interpelări şi discursuri. A fost citat Jean-Jactjnes Rcusseau. Directorul I }eparramenailui Internelor, echivalentul elveţian al ministrului nostru a trebuit să demisioneze. S-au descoperit în sarcina lui pairuzcci dc mii de dosare secrete împotriva străinilor primiţi în canton. A dona zi, dosarele au fost arse până la unul şi serviciul de specialităţi politice desfiinţat. Ar fi fost normal să închidă autorităţile ochii. Nu era în acuză eel puţin un cetăţean de-al lor, care ar fi meritat o atenţie oarecare. în al;ă ţară s-ar fi răspuns: nu face să ne dăm în spectacol pentru un străin, lipsit ele orice interes, mai cu seamă pentru un inc.ivid aparţinând unei obscure, insignifiante naţiuni de pe undeva dc prin sud-esr. Mai bine îl expulzăm şi ne scăpăm de aşa soi de probleme. 1944 MALAGAMBA Ieri, în rramvai, spânzurat în cureaua vagonului şi legănat şi răsucit la opririle subite şi ia pornirile iuţi, am dat cu ochii dc o reclamă li.iită pe geam, a numelui Mahigamba. Un mare eveniment politie sc perrecusc în timpul Dictaturii, examinat cu mare gravitate de Mareşal si întrerupt de un comunicat, I inererul devenea... malagamhisr. Reproduc: Comunicai: Preşedinţia Consiliului dc Miniştri comunică următoarele: i'uiţuri.snC 741 „S-au găsit <. jii'.u rătăciţi si neserioşi cart' să iasa pc străzi în cosuime si în ţinulc dc- circ, încercând prin manifestări neserioase* şi exhibiţii muzicale sa târască după ei şi pe alţii. J’entru a pune capSr acestei acţiuni cu toiul neserioase si a sc da lecţia cu veniră .şi capului grupului cu numele de Malagamba, cum şi uuuror celor foarte puţini - care nu ştiu să respecte măsura şi decerna ceasurilor tle luplă şi de jertfă [ie care Ie trăim, domnul mareşal Antonescti a ordonai ca Malagamba şi toii cei din jurul său să fie internaţi în lagăr'. (3 mai 1942) Malagamljisuuil fusese interpretat uhi k:isi ica ..De rrci yilc-ttcoace Gura nu-i mai tace. Iarba rui-i mai place..." Murise baciul, murise Făi-Fmmos, împuns cu junghiurilc tovarăşilor lui. din spira lui Cain. IX- la în cop 11 Cli ri Io lumii noi am pas t ra t neîntinata icoana a lui Abel, pe care I-am cântai pe fluier, între oameni şi turme, şi l-am numit în îelul noslru românesc, legănându-nc suferinţele ele acum cu gingaşa lui fiiptură ele altădată, adevărată sau închipuita pentru alinare. lutodcauna ne-am silit sâ astupării o găurii cu o icoană, şi clacă Preacurata Maria şi hui ei Iisus, vestit cu o ramură ele crin. sunr de faţă în toate căminele noastre, la flacara candelei, dulce, noi ne mângâiem cu fecioria lor de ticăloşia zilelor trăite în spurcăciune şi dezmăţ. Am dat ocol gândului care mâ frămâtuă de croi 7Île eu sfială .şi îngrijorare. Nu cumva păcatele mari date la iveală, ale nuci ccte dc mari derbedei înavuţiţi, prea numeroşi, cu toate acestea, să nu sc răsfrângă asupra păturii întregi, carc, aşa cum e, a fost odinioară mai bună şi are meritul câ, muncind şi economisind, a clădit România nenorocirii de azi. Nu cumva prietenii străini, pe care un pumn dc nebuni .si de lioti i-a necinstit, Ie-a mânjii .steagurile şi i-a jefuit, sil creadă că brutele bete. din noaptea Anului Nou, venit cu o mare nădejde pentru români, sunt elita românească şi că ele înfăţişează ee putem avea noi ea popor şi neam, mai ales si mai de preţ. Nu! In tara noastră două lumi duc viata laolaltă, în vrăjmăşie si scârbă: lumea osârdiei, a străduintii şi a rânduielii, şi o minoritate carc trebuie sâ piară. Mişcările dc răzvrătire, din timp în timp, ale norodului, au dat. în vâlvătaia luptei, mai todeaiina greş, nimerind alături de ţinrâ si lăsând vinovaţii sâ se strecoare prin hunul ţârii aprinse, să împuieze si sâ sc înmulţească. Noaptea Sfântului V'asile a întrecut în inconştienţă si desfrâu tot ce am apucat să vedem prin perdelele trase' peste ospeţe, încăierări în 7M TCDOR/lRC.HF.Z] colcăire, ca viermii. trântiţi subr mese, pc covoare şi .scuturări in convulsii pc* canapele. Data un oştean, întors între două războaie si sfinţii dc o jertfa reperară, in sânge .şi scrâşnite, şi-ar fi pus ochiul între ciucurii draperiilor grele şi, îngrozir de ceea ce se petrecea înăuntru, ar fl împins mitraliera să secere spectacolul dintre cupe şi oglinzi, nimeni n-ar fi putut să-l certe. Oricine ar fi spus că l-a trimis Dumnezeu şi i-ar fi mul uimit. I9-/.5 ŢIGANII Im re straniile lanrezii ale mareşalalui conducător a fost şi deportarea unei fracriuni dc populaţie, numita pe limbii politică romi, şi mai pe româneşte ţigani. [Evreilor Ji se.srabifi.se un statut, care funcţiona normal: aruncarea în vagoane cu destinaţie necunoscută, împuşcarea, mizeria asasină. Cu rrei excepţii: evreii agenţi ai Siguranţei, evreii Serviciului Sectet, evreii de la Centrala evreilor. An ton eseu s-a văzut pe neaşteptate obsedai, de o problemă nouă, a ţiganilor, hrau prevăzuţi după ţigani armenii sî grecii. Mareşalul îşi lua ideile din anecdotele lui Theodor Spera.nţia.] Ne-am pomenit într-o dimineaţă cu un duşman nou între noi, tingiri spoi şi meşreri lăcăLtişi. Presa, care-i riilmacea roate gândurile, part cipa cu mari argumente politice şi sociale şi cu huidueii la crearea şi a unui antiebamirism. O sumedenie de nepoţi ai lui Chain, fratele lui Sem şi Iafet, au fost lichidaţi ei) persoana si avutul lor, îmr-o săptămână. Pictorii, răbărâti cli arta pensulei pe un colt la modă de litoral si pe ţiganei, pierduseră, după cel dintâi, si ultima sursă de inspiraţie, iar I’I BI .JCI.STJCA pitorescul peisaj al coşurilor cu flori dispărea treptat st cl. Cu o excepţie şi aci: ţiganii din presa. Aşa că înţelepciunea conducătorului e înţelepciunea unei demenţe, care în loc sa fie izolată intr-un ,spital a Iost autorizat sa guverneze. Sc putea închipui brav: a fost un fricos. Se temea că o să fie otrăvit, că-l oirilveşte doamna Antoncsai, şan doamna Guiţa, sau medicul, sau !că Amonesai, sau I ioria Sima, sau Killiujţer. Criteriul lui politic: spaima universală. Pe motive inegale şi variate, el a ucis românii petttrti că erau români, evreii pentru că erau evrei şi a împilat pe ţigani în calitate de ţigani. Dacă era tânăr şi mai putea să stăpânească, douăzeci de ani, cum a stăpânit patru, rămânea ţara goală şi pe un tron în mijlocul pusrieiăiii, cl singur, învârritidu-şi degetele pe stomac, cu o clică. Apoi ucidea şi clica şi rămânea cu căţelul purtat subsuoara. Si ucidea si căţelul. 1945 DF SÂN-VASII.F. Noaptea inconştienţei a coincis cu două memorabile cuvântări ale şefului guvernului. Una la presă, a doua de Aiul Nou, ia microfon. Tara, îngreuiata subt povara care ar fi putut sâ o zdrobească, cere o stăruitoare disciplină de muncă si severi rări, un moral tenace si aspru, o râvnă biruitoare penrru împlinirea datoriilor şi împrospătarea onoarei naţionale. Fiecare din noi, în punctul străduinţei profesionale, înzecinclu-şi puterile de rezistenta şi iniţiativă, multiplicate cu ale tuturor cetăLcnilor, sâ adopre ţinuta potrivită cu epoca dc tragedie şi calamităţi actuală. Şehil guvernului cunoastc din viata proprie, trăita cu o sobrietate romană, valoarea dinamica a virtuţilor, la care a lacul apel în noaptea anului 19fi5. TULiOKARGI ll-'/l Dat pc când vorbea şeful guvernului, carc fusese la închisoare peium o atitudine dc mare bărbat, educai la şcoala răbdării, a respectului de sine şi a sărâciei ele bunăvoie, se pregăteau în Bucureştii tumror scăderilor noastre, dc interlopa decadenta şi a netămăduitclor noastre neruşinări, ospeţe şi orgii, deasupra mormintelor oştenilor căzuţi. Câteva palate cu apartamentele, renovare într-adins pentru noaptea de „revelion", fusejetă pregăti lc imensului de/mâţ. In vreme cc oştirea noastră, rupând zâga/.ul unguresc, intra în Pesta, şi rănirii expiaţi pe tărgi in viscolul de sânge si foc, lăzile voluminoase er; u descărcate masiv din automobile la cineva adrese din Bucureşti. Icre negre, sure de cutii, şi şampanie autentică france/ă, „Veuve Cliquot". ,.Moete & Chandon"... câteva zeci de milioane de Ici; numai pe gustări şi libaţii. l a parter, sutele de cupe treceau din balele muierilor bete în gurile hăndră ailor tocmiţi sâ le potolească temperamentul, în camerile din etaj. l’c scarâ se ciocneau, de jos în sus şi de-a-ndaratcle, năreeliile valvârtej, iar ritmul tocat obscen ni ironicului jaz/ conrrafăcând horcăitul din saxofon. După două ore de chef, cedând şi ultimele timidităţi, rămase elin întâmplare în câ :e o iapă sau într-un mânz de armăsar, deboşat în noaptea de San-Vasile, promiscuitatea confunda sexele, ea în hala de peşte mâzgă scoicilor cu mocirla sărată, înrr-o duhoare de borâtură scumpă. Colea la mesele de cristal se îndopau corsajele desfăcute, iar alături, în şirul de privaţi de porţelan pictare cu nimfe şi satiri, stomacurile făceau explozie pe orificii. Buzele care tremurau de plâns, în aceeaşi noapte, la icoane, şoptind numele celui ce nu se mai întoarce din hirrunâ, poate, niciodată, ajunseseră la cocoş netele ambulante, halucinate de indigestii si viciu, nişte guri de pungă cu vomitura, dc înghiţire, si de revomituni si reînghiţire. Fuseseră şi invitaţi din buna burghezie constructivi la uncie case de miliardari, transformate în bordel. Oamenii aceştia, obişnuiţi cu austeritatea, comandată în crâncena încleştare a i’uiiuusnoA 763 vieţii cu moartea şi in care niei o abnegaţie si nici o cumpătare nu sunr de prisos, au părăsir somptuoasele palate cu dcvgusx. IV de o parte, nu puteru face faţa, Iară împleticire, condiţiilor de armistiţiu, si pc de alta ne degradam înlt-un spectacol de risipă, care ne dă de minciună. Intr-adevăr, din două lumi contradictorii suprapuse, una de suferinţă şi dc nădejde şi o minoritate infectată de purulenţe si putregaiuri, făt'i leac, trebuie neapărat sâ dispară una. Un ofiţer în permisie de front, in uniformă de lupră, invitat probabil din eroare, a ieşit precipitat dintr-un asemenea Kuplcrei, scuipând cu pumnii strânşi, aţâţat dc o îndârjire nouă. - Noi ne hrănim porcii la Bucureşti cu icre negre şi cu Jâruri în butelii aurite! -Să ne felicităm! si riga ofiţerul. Mâ-morc nuiuaidecâţ pe front, să le spui soldaţilor mei cum ştiţi să vă bareţi joc dc ei în capitală... Puşkin are o povestire fot atât de lugubră ca Noaptea Anului nostru 19''ÎS, Festinul ciuntii. In timpul unei epidemii de ciumă, care devastase o regiune, alaiuri de grămezile cadavrelor s-a încins o petrecere monstruoasă ca-n oraşul de politică si cultură al României. Dacă cineva, de ruşine, s-ar îndoi de veracitatea schiţei de mai sus, ii putem pune subt nas documenuc. 1945 REVELIONUL Din franţuzescul baitiillon, noi am făcut, pe vremea când sc zicea „rezbel", cuvântul batalion: din pmtilhm, poştalion. F.ra în firea lucrurilor sâ spunem si revelion, F, ceva în gustul lui menim, singular merci, si al rumbarerei de la tombe h terr?. Totuşi, reveiUon vine de la revei/, care vorbă frumoasă e analogul lui bunâ-diminenţa (la Mos Ajun). TUDOR ARGHF7J Se parc câ pi1 la oareşicare începui, revelionul, ccl francez, er;t Li trezirea în /.orii zilei un eveniment de bune licări, însoţit în prima zi a noului an. de o strângere de mână. Pe româneşte: reueillon = beţie. La 30 deeci: ibric. un doimi, frumos îmblănit, s-a dai jos din automobilul domniei sale dinaintea unei mari băcanii din piaţă. Era imperativ şi nervos, şi cam băut, încă de timpuriu. Febra revelionului ie trezise-n el cu câteva zile înainte de soroc. Anira cu bastonul Ini în sus, la rafturile cn stide, de jlir-împrejur. Cunoştea etichetele din experienţă, si preţurile-i erau indiferente. A im rar într-o numărătoare laconică, precizând categoriile cu bastonul... - Patruzeci, douăzeci, o sută, cincizeci, treizeci... Total, două sute patruzeci de sticle. Socoteala pe carnet a bâiarului, care servea pe domnul Cutare. în ba lat albastru, :i fost instantanee. Plata, cinci sure douăzeci de mii lei. Cifra nu l-a supărat, ll jicneau numai şase la suta. Evidentul îmbogăţii' de război nu accepta sâ colaboreze. - Vii le trimiţi până la patru, negreşit. Domnul a ieşit, a intrat în limuzină şi s-a dus. - E curios de unde au arâria bani oamenii ăştia, far:': meserie ştiută, observa patronul băcăniei, un distins negustor. Suni clienţi, cărora ţi-e frică sa le vinzi, ca tle o complicitate. Un moşier a câştigat într-o singură 7,i. asasinând o germanei, la îînneasa, vreo unsprezece milioane şi un auromob.il Jurat. Un căruţaş câştigă din trei transporturi Obor-oraş douăzeci si şapte de mii lei pe za. Restaurantele de revelion erau pline de o lume selectă: patruzeci de mii lei tacâmul. De under Peni lira tea inexplicabilă actuală parcă lc-a întrecut pe toate. Iţi vine să suspini, domnule profesor de matematici, I i-ar trebui un litru de iapie 'jcnrru copil şi n-ai de unde să-l iei. riJBl.lCISTICA tle când umbli târâş, cu pingelele rupic, dc la un hoc la altul. Kşti vin intelectual. W5 TRIPOUi. TKATRUl.UI NATIONAI Ziarele publică o ştire tle necrezut. Pentru reconstruirea laurului dărâmat dc bombardamente, Ministerul Culrelor (sic) şi al Anelor s-ar pregăti să propuie Consiliului de Miniştri redeschiderea cazinoului din Sinaia, închis, de câte ori a funcţionai, cu scandal, şi înfiinţarea unei sucursale a tripoului în capitală, jocul dc carii şi ruleta, asociate cu statul, ar fi pe calesâ devie instituţii de culturii, iar v iitorul conccsionar - un alt Litman sau Penchas, unul antreprenor de împletit coştiti la închisoarea Văcăreşti şi celălalt tejghetar la librărie - ctitor al artelor dramatice şi egal îmr-un fel cu lou Ghica şi Caragiale. Dacă nici un ban nu-i mai [iute ministerului, care guvernează si credinţa religioasă şi meşteşugurile estetice, nu s-ar vedea motivul pentru care odată indus la confundarea organelor anatomic depărtate, s-ar opri în drum si nu ar întemeia şi o casă de toleranţă. N-aş vrea să-i sugerez departamentului, arăt de uşor dispus să-şi asimileze otice fantezie, o impietate, dar m-am simţit oarecurn mirat, având Ia îndemână două posibilităţi de iniţiativă, câ n-a făcut un pas mai mult în confuzie, ca să folosească penrru noile lui proiecte bisericile gata făcute si, văzând si făcând, să dea în concesie unui consorţiu şi Slânta Liturghie. în dcvalutarea morală, care şi-a exprimat strălucirea, decrepitudinea si dccadcnţa în petrecerile de agonie socială din noaptea Anului 1945, e ioc pentru toate nuanţele dc ab/ccininc. TUDOR ARCil ll.ZT Nu .si.- va da numai prestigiu dc srat şi autoritate viciului celui mai degrac ant, din carc nu lipseşte clecat crima directă cu mâna-n g;'i(, da e. vorba de ccca ce sc mimcşrc între zarafi o mare afacere şi o lovitură. Decorul dc doliu al ruinelor pângărite oferă cadrul propice linei operaţii, deghizată in Sofoclc si Eliripidc. Daci ministerul de resort şi-a pierdut sensul de candidă pudoare, intuiţiile, psihologia si necesitatea informaţiei obiective, ochiul clar şi lucid şi conştiinţa rectilinie a generalului Râdcscu, suiil o garanţie. Prezidentul Consiliului, cart’, dc Sârbărorile speranţei umilire ne-a cheimr ostăşeşte la datorie, va supune unui examen sever propunerile de aventura ale nnei clici improvizata în codru si va identifica, lurişântlu-se prin sparele clasicismului şi al cortinei cerni tc, marii croi ai zilelor de fată, Şperrul şi Cinismul, cu cortegiul lor de samsari. Cazinoul din Sinaia, pretext odinioară, de caritate şi milă spitalicească, a dat mult de furcă, de mai multe ori Eforiei şi advocaţilor oncrarii, pentru descurcarea încâlcirilor juridice organizate din fmp pentru scoaterea cu tata curată a ol)razelor mânjite şi a câtorva vinovaţi inocenţi. Când va mai funcţiona si o filială în bucureşti, două noi spelunci de jaf, de asasinat la rece şi demoralizare vor pune vârf movilelor dc gunoaie si viermi, printre carc trec câteva bulevarde oslăltare şi o Calc a Victoriei ultimelor turpitudini. 1945 RESPECTUOASĂ ÎNTREBARE Nu mai aveam loc: să-i fac, dc Bobotează, domnului ministru al CaiIcelor-şi Artelor, o respectuoasă întrebare. l)m depanarea unei redacţii, raporturile presei cu cârmuirea, în PUBLICISTICA regim democratic, sunt permise, poare că si necesare. în cazul când o dictatură dc interese, mai durabilă cu tonte schimbările politice, nu construieşte o barieră nouă sau o distantă «ţoală între condcie şi auz. Până dâunâ/.i domnia prostului superb, refugiat în aiiuidini de impermeabilitate, menite să salveze un fond găunos, refuza să asculte. Ridicai numai ochii de pe hârtie la el, şi domnul ministru se socotea înfruntai. Aş fi întrebat: ideea tripouri lor pentru reedii'îcarea Teatrului National i-a venit chiar domnului ministru al spectacolelor, al muzicii şi picturii, cum i-o atribuie presa? Pare o idee de cartofor. .Şi-a însusir-o domnia sa, intr-adevăr? Proiectul tripourilor culturale e urât si imoral; nu poate veni dc la un ministru cu spiritul răspunderii şi care mai este şi ministru al bisericii. Mai mult, ministru peste vreo şapte biserici; ortodoxă, catolică, luterană, calvină, advenrisă, anabaptistă, tudoristă etc., toate aderente ale aceleiaşi învăţături a lui C. j'ist, care nu a jucat st care nu recomandă caniotă. brelan, careu şi birlic. Ministerul mai administrează si aspectele lumeşti ale bisericilor ccfor două culte: mozaice si biserica musulmană. Cu aii c cuvinte, deşi in smoching şi în limuzină, domnul ministru ţine loc, oarecum de profet, vicar ai Sfântului l’avcl, al lui Moisi şi al lui Mohamed, iar vastul teritoriu al spiritualităţii sale îmbrăţişează Vechiul şi Nou! Testament, Evanghelid şi KomtiuL Berleemul, Bizanţul, Roma şi iVfecca... Cel puţin aşa se zăreşte perspectiva miilor de ani, de când se citeşte literă sacra, ebraică, greacă, latină si arabă. Când iesi dinrr-o distilerie de parfume, hamele-ţi rămân impregnate de o mireasmă, de o suvenire de miresme, carc nu se poare sâ nu ri se strecoare îu sensibilitate. De câte unelte divine nu se atinge 1111 ministru bisericesc, şi cil chctnârilc cfmrr-aîre transcendenţe, ale poeziei, ale muzicii, ale pensulei, ale dălţilor de marmora pură, ale cuvântului cu aripi de heruvim din tragedie. 768 TUDOR ARGULZl 1 oale acestea stabilesc un climat si poziţia unui intclcct. S-ar putea ca un ministru al Cîrerei şi al turnurilor de ivoriu, carc străjuiesc în orizont peizajul insulei de cântec, dc tinereţe si primăvară crema, sa dea pentru reclădirea unui templu o soluţie de crupier? I1' cu neputinţa. Rolul de ministru implica dccent.i. Sâ fi decă/ut valorile permanente ale spi rituali tăt ii intr-atât, încât temeiurile sufleteşti trebuie.se căutate în haznalele de colectare a scursurilor linei aristocraţii de tejghea şi a miliardului în lichidare? Kosrnl ziarului nostru, apărut din abnegaţie, sărăcie şi răbdare, este să scoară-n relief neruşinările marelui moment naţional al speranţei şi al suferinţei, pe care-l trăim, şi sâ împiedice măcar întinderea mocirlei. 1945 NEANT Biletul meu din săptămâna Crăciunului, cât şî ccl ce i-a urmat, relativ la inactivitatea clerului în actualele frământări, au fost prilejuri pentru o corespondentă interesantă şi edificatoare. Mi-au scris si preoţi şi laici, unii fără iscălitura. Puteau să-şi dea fără teamă identitatea pe fată: discreţia e o îndatorire a meseriei. Ceea ce mi-a plăcut în comentariile cititorilor, este, întâi, că problemele româneşti nu-1 lasă indiferenţi si, în al doilea, câ preocupare;) fundamentală a unei satire aparente a fost înţeleasă. Toţi preoţii care mi s-au adresat, mi-au dat dreptate pentru fond, chiar dacâ, pe unii, uituci ai vehementelor din Scriptura, forma i-ar fi, oarecum, jignit. Unul scrie: „Ai tace un mare hine atât adevăraţilor preoţi cât şi bisericii, dacă ai da ajutor să fie porcii daţi afară şi din ca'1. PUBLICISTICA Căci sunt .şi preoţi adevăraţi, afirmă corespondenţii mei. Cunosc si cu câţiva, cu incontestabile merite liLurgicc şi de caritate, puţini, prea puţini, alături dc alte sumedenii. S-a scris că un singur om drept în cetate ar îi putut sa mântuiască Ierusalimul. Poare di pe biscriccşrc. Nu e de .ajuns dar ne vom împlini loată datoria, dând în vileag laptele personale frumoase. în contrast cu activitatea clerului oficial se impun atenţiei rezultatele obrinute de secţiuni, a cărora râvnă, nebiruiţii de poliţie, chemat:! î'u ajutorul preorimei bugetivore sâ o împiedice cu arestul, e permanent incandescentă. Adepţii lor sunt de o scrupuloziţaie adesea uimitoare, nivelul ambianţei crescând prin ridicarea individuală a fiecărui ins. O revoluţie fără dezordine, interioară, o voinţă, un echilibru, o conştiinţă, depăşirea de sine. Câte un preot izbuteşte să realizeze o schiţă oarecare, înrr-un cartier: alţii negură rotesc şi marfă şi har. La o armată de preoţi nu corespunde nimic văzut pe o linie de orizont. Frontul stă pe loc şi dă îndărăt. Nu e o problemă de cazuri, ci de unanimi rări. De Crăciun, de Anul Nou, s-au publicat pastorale. Le-am citit cu amărăciune. Nici o scânteie, nici o viziune, nici o aderenţă. Anul de crâncenă opintire naţională e la fel pentru fericiţii întru episcopat cu acei de acum zece, douăzeci, treizeci, cincizeci de ani. Aceleaşi vorbe mecanice, citite când înainte când pe dos. Cu paisprezece cuvinte banalizate se fac toate pastoralele ditirr-o sură de ani. Seamănă cât de palid vreuna cu a Papii? Horească Dumnezeul Moralul colea zvâcneşte, dincoace motâie. l a închisoarea Văcăreşti, se ducea regulat un episeop catolic. încă nu a fosi zării un ortodox. Monseniorul venea cu automobilul, care staţiona două., trei orc în fata temniţei. Bombardamentele neîntrerupte nu-1 impresionaţi: îşi trimitea şoferul sase adăpostească, iar el, ne turburai. îşi continua slujba pentru care venise până la sfârşit. Putea sa se înfricoşeze si era omenesc. O singură bombă din zecile si sutele căzure in '0 runORAKC.!-[[-/.! regiuni; nimerind penitenciarul a ucis pe loc şaizeci de persoa ne. In .icel.’.M timp, patriarhul nosmi, vesrit din timp. fugea în goana motorului, din reşedinţa Inaltpreasfmţiei sale, la MănăstireaŢigăneşti. Vieţi paralele şi virtuţi comparate. Aşa Fuge Sinodul întreg. Unde? La sfântul schit al marelui Neant. 1 16? in războiul actual, brigandajul sc repetă. Lra necesar cadrul imul război, vuietul artileriei, vuietul răniţilor şi un fond artistic dc lazarete şi cimitire. S-au Jurat tablourile Pinacotecii, îu panica bombardamentului de anul rrecur. Ca să tic iarăşi puse la adăpost, tablourile au fost ambalare în lăzi şi lăzile distribuire pc la mănăstiri. In acelaşi timp, clin catalogul Pinacotecii au dispărut patruzeci şi şase de file, filele în care erau trecure si descrise tablourile dosire. I loţia s-a descoperit de curând, la întoarcerea în Bucuresri a lăzilor cu tablouri. Kle nu s-ar mai fi întors, dacă fostul regim continua. Lăzile sunr pline cu picturi lalsc, originalele fiind scoase din rame si înlocuite. Pinacoteca aparţine Minstcrultii Cultelor si Artelor. S-a ptiLul lucra confortabil şi după program organizai din vreme. Pauzele dintre bombardamente au lăsat răgazul pentru executarea faptului pe îndelete. Autorii au sperar probabil că I'l.nok ARCHF7J bombele vor jjunge până la depozite sau ştergând urmele isprăvii cu careva incendii. Ii stinghereau unii internaţi, izolaţi cu concursul lor activ, in lagăre, dar aceştia nu purcau să supravieţuiască regimului şi aveau să fie lichidaţi în ultimul moment. tn aceste doua privinţe atomcprcvâz&torii s-au înşelat şi ultimul moinei îl n-a mai stat in puterea lor. Si s-an mai înşelat într-o privinţa: balul final n-a mai avut loc. Vălmăşagul uralelor forţate că regimul dictaturii a câştigat războiul a rămas în proiect. Războiul a fost pierdut. Amnistia ukării, atât de obişnuiLă la noi, unde splendida clasa, a uzurpatorilor s-a întemeiai pe geneiozităţile blajine ale unui popor dc uituci, nli a mai opera:. Situaţia de azi esLe şi dintr-alte pricini cu totul alta decât în 1 916. Există elemeniele care dispăruseră atunci, în drumul de la laşi la Bucureşci, şi între aceste elemente există ceva mai in uit decât nişte coincidente, sincronisme şi relaţii care le solidarizează intr-un bloc şi intr-un înţeles suspect. Sarcina întocmirii, a împachetării şi expediţiei a primit-o domnul Berea, picior, funcţionar şi azi în minister. Ministrul Artelor era şi i iost pană la 23 august domnul I. Petrovici, filosof, care-i unchiul domnului Berea, domnul Berea fiindu-i domnului l’errovici, sa fitn foarte clari, nepot. Domnul Ludovic !avor;ki, director la CasaŞeoalelor, o subdiviziunea Ministerului Culturii Naţionale, pe atunci contopit cu Ministerul Cultelor şi Artelor, ar fi fost vă/.llt transportând între bombardamente Lablouri, acasă la ministrul Petrovici. I )omnul favorski e şi actualmente în slujbă. In sfârşit, dacă lisui tangentelor sfârşeşte aci, domnul Ion Paşa, încă subdirector la Arte, mi s-a comunicat câ e executorul ştiut al ruperii celor patruzeci si şase dc file din catalogul Pinacotecii. fn orice al :â tara carc nu-şi batjocoreşte valorile, trecutul şi munca în folosul serilor neîntrerupte dc venetici descălecaţi la guvern, s-:i.r fi luat măsuri imediate, chiar în secunda mmucis i'ica descoperirii haitului comis, împotriva bănuiţilor carc bat mai tare la ochi. Pentru ta tezaurul Pinacotecii starului să n-aibă timpul să fie distrus, dacâ nu cumva distrugerea s-a si făcut dc câccva zile, e necesar ca donmii Petrovici, Berea, Paşa şi lavorski să fie arestaţi. O tâlhărie de asa gravitate nu poate sâ ia sfârşit îu indiferentă şi ceru, ccl puţin pentru simetrie, alternanţa unui act categoric tle guvernământ. 1945 V. DF.MLiTRIUS As fi voit sâ-i fac poetului Dcmctrius o comemorare mai demult şi nu m-am înlesnit. l)e la trecerea lui clin viaţa într-o lume în carc 1111 a prea crezut, îl mai pomeneşte doar numele fiicei lui, ca un ecou gingaş, rămas pentru ochi în muşina de tipar. Vorbesc de el şi clc bunătatea lui cu copiii. I e povesteam aseară în legătură eu norocul, care s-a ţinut după mitic întotleai.ma, că 11-aiil izbutit încă până lă vârstă mea sâ rămân nici o zi nemâncat. Odată totuşi m-am aflat într-un oraş din străinătate fârâ nici o lâscaie în buzunar. Reţeta mea de viaţă era să nu mă arăt sărac, să tui fiu dator si sâ mă port riguros ele curat îmbrăcat. Ştiam câ între streini, în codul cărora figurează şi delictul lipsei de domiciliu, trebuie sâ treci drept om eu srare. Creditul meu moral era real, şi în cercul în care trăiam, încolţit dc greutăti, mâ bucuram chiar de reputaţia unui tânăr avar, ceea ce venea bine în opinia micii burghezii locale. Mai aveam o reţetă pentru lipsa si caz dc boală: mă culcam şi trăgeam un somn, care uneori m-a scutit de cheltuiala unui prânz — şi mă sculam sănătos. Învăţasem medicina de lă animale. TUDOK ARGHF.Z! Nu câştigasem două zile nimic şi a treia 7,i se anunţa proastă. M-a sculat la era mesei o aprigă foame. Poşta era lângă mine şi aveam, între ibonati, o cutie a mea. M-am dus la poştă să-mi iau, dacii era, cocspondenţa. Uitându-mă prin zăbrele am văzut un mandat poştal din România, lini trimitea poetul Dcmecrius suma de cinci ,ei. O masă destul de bogată, costându-mă, dimpreună cu o „pişolctă" de vin, cincizeci de bani, m-am descurcat satisfăcător şi am fumat şi o havană adevărată de douăzeci de bani. Demetrius era, la Bucureşti, funcţionar plătit slab la o firmă dc librărie, şi agonisea mai puţin decât mine pe continent. 194.5 GAZDELE Având !a lucrul grădinii, acum doi ani, câtcva femei, una din ele mai isreară a intrai în vorbă cu gospodina mai. de aproape, prin simpatie reciprocă. „Ce frumos e la dumneavoastră! admira femeia gospodăria... As sta aici îtuodcauna. Nu-i ca la domna maresal...“ Am deschis urcchca. Femeia îmi zicea „jupâne", ca grădinarilor d:n mahalaua noastră, şi era departe de a ghici cu cc mă îndeletnicesc cu adevărat. „l.)e unde stii cum c l.t doamna mareşal?1' am întrebat-o. „Am lucrat la dumneaei un an'1, mi-a răspuns. „Tot la grădină?" am mai întrebat. „Nu, am lucrat la aur!..." Am râs. „Cum, la aur? Ce vrei sa spui?1' Da. Tenicia lucrase la aur. Şi nu t’usese singură, erau şapte knnei la aur, ele nu lucrau din întâmplare, lucrau loaiăîiua si în loatc zilele la aur. Luau bucăţile lunguieţe ele metal, aşezare stivă pe o masă lungă, le înfăşurau în foiţe de mătase Pimi.lCISTK'A şi lc aşezau în cutii dc lemn, ca dc ţigări, mai la re decât înalte, în zeci dc cutii. I.c bateau capacclc cu ţinte si le dădeau „în primire1'. „Cine le lua în primire?1* -,Q cucoană.“ Împachetarea era făcută la domiciliul doamnei mareşal, într-o încăpere spraveghearâ şi păzită în interior de soldaţi cu armă. La plecare de la lucru şi la ieşire, de regula interzise, femeile erau supuse unei percheziţii la piele, Totuşi, una, din conivenţă cu un soldat, a putut să fure o cutie; ceea cc arata un belşug fără socotcală şi gratuit, care autorizează până la un punct nepăsarea. „Cc făcea doamna mareşal cu alâla atir?“ „Am au/ir, spunea femeia, câ-l trimitea în strainătatc.11 „In care străinătate?1' Bănuieşti că în ţara neutră şi pe calc aprobară si de beligerantul german. Poare că o parte îi era cedară lui, şi restul asigura o avuţie secretă. T'emeia lucrătoare ştia, în orice caz, ce spune. Ca să se ştie mai muh, ar trebui cercetată doamna mareşal şi o altă doamnă, dacă nu şi un domn, care, se afirmă diti alte surse, câ făcca câte o călătorie, două pe lună, în Elveţia (cu bun paşaport, bine vizat) pentru doamna mareşal. Un agerit voiajor pentru valuta avea şi domnul Ică Antonescu. Trebuie să fie multe depozite in băncile Suediei, Portugaliei şi Federaţiei, aparţinând la români. Accşti bani sunt numai nominal ai deponenţilor. în realitatea obiectivă, ei aparţin statului delapidat. In telegrama dm Washington, transmisă de agenţia oficială /tWarşi publicată 111 ziarul nostru acum câteva zile, se spunea între altele câ băncile elveţiene refuza datele cerute asupra depunerilor suspecte. Mi-aduc aminte, iill ştiu exact când s-a petrecut acestea, cred că acum vreo doi ani, de o sedinră a Parlamentului din Berna, mi se pare, despre carc am luat cunoştinţă, presupun, din Journal de Geneve*'. Dacâ am îndoieli asupra datelor calendaristice şi altor prcciziuni în legătura eu şedinţa, sunt in schimb limpede sigur, ea a foSL o asemenea sedinră. S-a cerut, cred că dc către socialişti, divulgarea depunerilor si a fericiţilor TUDOK ARCHl-Zi deponenţi, dar guvernul .1 refuzai cu o motivare, dc cam-mi amintesc numai arar, ca părea acceptabilii. Dar, dinir-una înrr-alta, deponenţii români interesează România, ne interesează pe fiecare .si pc roţi. Oglindii mai fidelă a jafului continuu, care ne-a luat clc la gură toate Iructeie unei activităţi colective pe baza de privilegii, mi poare sâ fie. 1 ara noastră are de plăiit numeroase miliarde, ascunse în străinătate: clc m*buiesc recuperate. Aliaţii au dreptul sâ se aiiteslccc in aceste treburi ale statelor suverane, dc vreme ce s-a .schimbat şi concepţia unei suveranităţi care serveşte infractia confidenţiala si cloceşti: germenul de râzboi. împotriva tăinuirorilot şi a gazdelor internaţionale e de aşteptai să se ia măsuri, urmate de efect. 194.5 O ASOCIAŢIE LAGÂRISTĂ S-a emis ideea de a se consiiLui dupâ 23 august o asociaţie a foştilor internări iu lagărele dictaturii. Ideea pornise din lagărul 'Târgul Jiu şi părea sâ se înfiripeze ceva. A losl părăsită? Şi de cc? Nu ştiu precis cine a patronat-o, dar am fosr Întrebat cândva, parca de camaradul de lagăr Cărăbuş, nu-mi aduc aminte exact, dacă ideea parca să aibă un conţinut de realizare. I,agatul, ca :nsiimrie dc pedepsire fără judecată şi se 11 rin ţii, a Iost pentru iui idiot. N-aş fi pulul crede. înainte de a-1 fi trăit, câ dreptuiile omului por să fie nesocotite chiar inlr-aiar. E adevărat câ ele iac parte din concepţia franţuzeasca, despre om. Late ii consacrar inviolabilitatea persoanei, Lagărul, de mentalitate opusa, germană, aparţine unei monstruozităţi: invenrara la Bctlin. numită in doctrina prusaca războiul roiul. L-au invenr.tr şi I-au gusrar până la siu. Devastând continentul 1’UIjI 1C1.S TIC si asasinând popoarele, naziştii au avut ce au dorii: cu o cadenţă tic: fa tuli uue la liece zece zile, dispare tle pe iam pământului câte un oraş german, in limpu] războiului, lagarul a mai fost perfecţionai, pâini ia formele tle masacru în masa, industriali/.are, culminate in ororile de la I.ublin, Kiev, Krasnodar, şl din zeci si sute de al le localităţi ale Uniunii Sovietice. In lagărul din ’l ârgul [iu internării au cunoscut permanenta teroare a unui asasinat nocturn. Intenţia era in aer. Rapoartele secrete ale agenţilor gestapoului, camuflaţi in lagăr si jucând grosolan rolul victimelor inocente, duseseră la concluzia că internaţii nu trăiau (.lestul ele mizerabil şi la teza că vor trebui suprimări. Comuniştii şi evreii, în mare număr, constituiau sâmburele abjectei probleme. Un pretext aproape juridic ar fi losi o evadare, brâu agenţi care sugerau deţinuţilor mijloace de a trece prin sârmele ghimpate, în puncte pregătire pentru scop. Deţinuţii au fost însă mai inteligenţi decât agenţii. Dar internaţii au dus o viaţă comună, care nu poate il uitată şi între ei, saraci şi bogaţi, milionari şi corvodari, s-a împăienjenit o atmosferă. C ;d avuţi au plaţii discret de foarte mulie ori pensiunea celorlalţi, peniru a nu fi declasaţi la o categorie inlcrioară, dtvprui de a sta la închisoare trebuind plătit. Au vorbit ceasuri îndelungate unii cu alţii, s-au înţeles, simţurile s-au apropiat, ajutorul material a însoţii permanent ajutorul moral. Au citit cărţile unei biblioteci, organizată dc ei, au schimbat impresii şi gânduri, şi-au strecurat între dânşii scrisorile secrete pentru familiile rămase acasa dezolate. S-au instruit unii pc alţii. Au cântat împreună, au suferit împreună. Au îndurat o experienţă carc le-a lăsai urme de camaraderie în sensibilitate. Au agonisit împreună o avere sufletească sigura, care face parte din moralul fiecăruia din ei. I-Vutru ce toate frumuseţile Lorlurii din lagăr să nu fie păstrate laolaltă? l.agârul pentru unii a lost si o scoală tle civilizaţie si toleranta. Ani pomenit într-un medalion pc americanul Foni, tânărul care a mnrirdnpa eliberare. în Bucureşti, de accident. T'UDORARGf IK/.I Tom a fost un băiat .sărac. Dacă nu l-ar fi înmormântat câţiva e,imam/i de lagăr, trupul lui sprinten şi vioi era trimis la sala dc disecţii. Scriitorii şi ziariştii din lagăr, indiferent clc opinii şi antagonisme, neînsemnate faţă de datoria solidarităţii omeneşti, ar putea sa accelereze icteca mici asociaţii, propusă nu ştiu dc cine şi părăsită nu ştiu de ce. 1945 TOTO Şl BIBI Doi farseur, liihi) prin vocaţia, distincţi unii înfumurate, celălalt ironic. Primul s-n născut la Paris, e român, dar evenimentele (/ ezcvemnen) l-au adus în Bucureşti, oraş pe care-l detestă: crede toate câte Ic spune dar şi tot cc aude, şi suferă. Ai doilea s-a născut în Bucureşti, la o periferie. Au fiecare optspiwce ani. BIBI: Bună dimineaţa, Toto. Dc mult nu te-am văzui. Ce mai Iaci? TOTO: A!bonjur. Sa va?... .Mă plictisesc... BIBI: Am auzit că unchiul rău c arestat... I;. adevărat? Mi sc pare că a cam operat prin Tra.nsnistria, cu Alexianu. Păcat! Ne stropea cu o maşină de douăzeci de milioane... TOTO {jenat): Ce se-ţi spui, ţreim într-un rejim infect. BIBI: Sc aude că ar fî şi cam închis... De vreo trei luni... TOTO: O i'unica toată... A fost profesor la Universitatea din Odessa. Nu avem nici o grija. I se va da drumul... mâine, poimâine... Trebuie să le explice... BIBI: încă nu s-a explicat? avea timp destul. Toto... TOR): Inşi nu c la etajul cinci, cum s-a spus,.. Stă... loarre conlorrabil... la primul etaj... PUBLICISTICA Bllîl: Şă m,1 ierţi, loto... Ştii ce spune tatăl-meu?... Câ unduij e lin mare dobitoc, l.-a cunoscut... loto, care-i un elegant sufletesc, nu poate să răspundă Li cuvintele tari. 1! estomachează... N-are inspiraţie vulgară.., hi un personaj... Arc rubedenii prin alianţă in aristocraţia franceză, contat;, marchize... Vorbeşte eu aesant. BIBI: D;it mi mi-ai spus ce-ai mai făcui dc doi ani, dc când ni rămas repetent... TOTO: Voi da bacalaureatul la Paris... Aici îmi displace... N-avem profesori... I V alcfel, mă voi stabili definitiv acolo, la Ducesa de Montelimar, mătuşa mea... Altă lume!... Dar tu? Uliii: .Suni în clasa opta... TOTO: Deja?... BIBI: Păi, de ce deja?... N-am rămas niciodată repetent... TOTO: Tu ie acomodezi... Ai un temperament fericii... Dar nu ţe invidie/.... BIBI: Mic ini-mi displace... Ba inii placc, Toio... Avem şi la Bucureşti profesori bum, hi liniştit în privinţa asta. Tu habar n-ai, Toto, că liceele din provincie por fi date exemplu şi la l’aris. Nn mai câ, vezi, la universităţi lucruri Ic stau altfel... I.a ( )dess,i... Toto îl întrerupe. TOTO: A.m aliat că te-ai mu Lai în oraş. Bine-aţi făcui. Era prea departe şi.,, cam urât. BIBI: Dimpotrivă, mei nu ne mişcăm din loc... Şi nici nu se simte distanta... Mâ ia tle-acasâ în fiecare 7.i si mâ aduce de ia şcoala îndărăt, o motocicletă a legaţiei... engleze. TOTO (tresare)'. Sunt... foarte... amabili... aceşti... oameni. BIBI: Alaltăieri, am lacul cunoştinţă cu secrciarul lui Montgomerv, carc mi-a pus la dispoziţie maşina lui... / oi f> nu mai poate să suporte. TOTO: Iană-mă, Bibi, sunt foarte ţţrăbii... O rvoar... TUI 'OR AIVJ1 1 I /[ BIBI: Duminică raă duc la Paris cu o lortăreata zburătoare... 7 otb a fugit şi s-ii aruncai pc scara unut vagon dc tramvai cu un pictor... 1945 UN PRINŢ ARHIEREU Unul din Biletele noastre a Lrccur pe lângă o siluetă de prelat, abia alintând-o. HI schiţa in treacăt contrastul diiure moralul părintelui nostru patriarh şi acela al unui episcop catolic, şi în acelaşi timp dintre dou.i şcoli, greacă şi romană. Pc când cel dintâi părăsea reşedinţa de-a fuga, cesLălăit îşi continua slujba ore întregi subt bombardamentul închisorii Văcăreşti. Monseniorul Vladimir Chilul c român, dintre domnitori, macerai in trei irisiocratii, a sângelui, a gândirii franceze şi a Vaticaniilui. Aduce aminte uşor ceva din figura mitropolitului losif Gbeorghia :i pe la vârsta de optzeci de ani şi vorbeşte limba strămoşilor de la iron şi de la plug ca un parizian ce este. Monseniorul are adaos la cârja păstoriei li ti ui prol.onotar Apostolic şi e stabilit de cinci ani în Bucureşti, de când a fosr silit dc război sa-şi întrerupă misiunile de pe glob. Călător neostenit, ca Apostolul Pavd, şi-a irăit chemarea în roaie continentele, pe latitudinile cele mai variate. .Singură America dc Nlord i-a rămas neviziratâ. Pretutindeni cuvântul de adâncă simplicitate fină al prinţului arhiereu a sunat pregnant si dulce, cum l-am auzit şi eu s'i cum l-au ascultat şi deiinutele din .emnita bombardată. Marele Părinte arc si o pană literară subtilă, înmuiată într-o căli/nară, în care cerneala, amestecară cu picături din negreala Î’UUUUSTICA lui La Rochel'oucauh şi Pascal, arc un ton delicat personal. Un critic îi compară opera, în ce priveşte lumina intim ascunsa, cu celebra unicii meditaţie de schit L intitatlon de Jhui Christ. A scris: La liturgic du Prochatn, La Soitfjrancc, I.a Pmence de Dicu. l.'l Laire Saiiite, la Vitite des Panvres şi /V«.>Wi pnur la mite du faur, prelaţaLă de poetul Francis Jarmnes. Din scrierile istorice în româneşte: Spicuiri istorice s-a publicat întâiul volum. Dona citate din Pensccs: „Singurul care poate hi ce cu lacrimile omului ceva, Iară să le profaneze, e Dumnezeu". „De două lucruri sa le Icreşli: să set ii cum vorbeşti şi sa vorbeşti ca-n carie.’' 19- O l'A.'M A NOASTRĂ CEA DKTOATE ZILELE Pe vremuri vorbele pâine si muncit pentru pâine crau nişte locuri comune de retorica .şi constituiau materialul plastic al terminologiei economiştilor discursivi. Le utilizau cu atât mai des, cu cat erau mai bine hrăniţi. In marfa cuvintelor care privesc mâncarea şi băurura, îi siă bine oratorului corpolent. La deschide apetitul, ca la restauram patronul trandafiriu cu burtă si bucătarul cti guşă. (irosul lumii nu se gândea la pâine, la carne, la unturi şi unt. Barbarul care ducea acasă mielul gras la spinare, pepenii în braţe şi peştele de urechi, era un mahalagiu sărac. Profesorul, medicul, inginerul, advocatul - intelectualul! — şi-ar fi pierdut orice prestigiu, măcar să fi spus câi l-a costat fript un curcan. Numai doamna - şi foarte rar şi doamna - se cobora până la aceste clelalii de mizerie: ea cânla la harpă sau la pian o ?92 TI 'DOR ARC HI- ZI romanţă, pc când toata treaba din luudul apartamentului rămânea pe seama bucătăresei,, ca si copiii. Nimicurile de ieri au ajuns problemele de azi, esenţiale. Domnii aleargă după o bucată de brânză şi îşi dau la telefon furnizorii secreţi, care le viral merindele cu douăzeci de ori preţul oficial. Şi preţul oficial, cifrat în blumuri, comparat cu o realitate obiectivă, c fals, dar şi preţul dc cumpărare a ajuns scandalos. Mijlocia nu se mai poate echilibra între prea cunoscuta cerere şi ofertă, şi negustorii, deveniţi hoţi de drumul mare, eludează, prin variate tertipuri termenii cântarului pierii. Tâlhăria de proporţii trăieşte alături de tâlhăria măruntă, înfrăţite, şi ziarele politicoase recurg la eufemismul „speculă", ca în filosofie. Nu ţitii cu cine,să începi o lista a pungaşilor autorizaţi; cu laptăreasa murdară, cu băcanul sordid, cu brutarul îngălat, cu măcelarul-' Manipulatorii alimentelor sunt parcă impuri într-adins. Labele lor carc scumpesc dumicatul omului nevoiaş, îl şi spurcă. Haina miroase, cămaşa e râncedă, unghiile adună excrementele negoţului, amestecate cu cele personale. In ce hal trebuie să le fie rufă na nevăzută, încheieturile, comisurile şi picioarele, mi s-ar putea cunoaşte, atunci când un serviciu de higienă municipală bine aplicat i-ar dezbrăca pe milionarii din colţ la piele, în mijlocul clientelei, aplicându-le nuiaua pc fese de un număr ele ori reglementar. Aceste brute, care-ri ba-ţa mâna în gură pană la cor şi până-n stomac, nu s-au spălat niciodată, şi degetele lor trec de la măruntaiele personale la sfânta pâine şi la inefabilul lapte, ca de la o bubă cu puroi la o cicatrice supurată. Mănânci din nasul şi din ciorapii lor- şi plăteşti fâvoaica scump. Negoţul şi -a creat şi stilul purtării în concordanţă cu sălbăticia la câştig. Mitocănia şi brutalitatea dictatorilor de la lijghele ai lumii flamande, zeci de mii de mici negustori, ne torturează în toate mahalalele satului fără câini cc-i capitala, dată pradă tuturor formelor de .irigandaj. Lipsită dc garanţiile elementare, cu funcţionari absenţi si cu o politie abstractă, populaţia îndură batjocura şi jaful, ca o calamitate impusă de război. I’UHI.ICISTICA Doua mari autorităţi cu directori generali. di retro ri. subdirectori, şefi, un minister al mărfurilor si un municipiu, multiplicai în zeci dc atribuţii bătute la maşina de scris, se dovedesc perfect inutile. Şefii sunt rnolSi, demagogi şi laşi, iar subalternii sabotează. E foarte probabil ca între tâlharii negoţului şi control s-a stabilit o asociaţie de interese cu contract. Odată ce douăzeci de iscălituri superiori dintr-o autoritare nu tor ce le trebuie la masă şi mai mult, indiferenţa acoperă toate ticruşinările organelor de supraveghere. Ministrul care ar vrea cu adevărat să desfiinţeze banditismul din comerţ, n-ar avea nevoie decât de spiritul de hotărâre. La locul ci, în cele mai multe împrejurări, există o măsură radicală: pedeapsa cu moartea. 1.94.5 TABLOURILE STATULUI Bik'Lul nostru Ort sca>i/hfl, relativ la dispariţia unor tablouri, proprietate a statului, a fost publicat după ştirea, înregistrat ii în ziare şi emanară din biurouri, şi după aşteptarea zadarnică a unui comunicat oficial. Comunicatul a. venit în urma articolului nostru, al căruia ton reflecta o teamă naturală. încă o dată în treizcci de ani averea cea mai delicată a rării şi rodul câtorva generalii de artişti chinuiţi trebuiau să piară. In asemenea atmosfera orice informaţie şi denunţ capătă corp, mai ales când par autorizate. Comunicatul oficial, laconic, publicat numai de două ziare, nu a putut să apară si în ziarul nostru, pentru motivul că nu ne-a fost trimis. Comunicatul confirmă totul. De atunci, continuu, la idcJon, prin sens si vmtati ele un mare număr dc persoane, se adună în redacţie un material l. ')i 1 UMOR ARG1 ll-y i contradictoriu, circ creşte în fiecare 7,i. Daci l-am publica, nu nc-ar ajunge mica suprafaţă a gazetei. Aşteptăm. Genul ziarului nostru nu este tic a întreţine o atâtare. arc plate si sporeşte vânzarea. Materialul adunat pan; sâ afirme un antagonism intre două tabere din Ministerul dc Arte, ciudat. Daeâ din lupta lor mocnită se va putea afla un adevăr şi adevărul între”, dezideratele vor fi sa.tislacute. Deocamdată alacerea e la Parchet şi ne ţinem de cuvântul dat, câ nu vom reveni asupra ci fârâ un comunicat definitiv, care ni s-a făgăduit. Pe de allă parte îusa, directorii din minister au primit următoarea circulara confidenţială: CIRCULARA Potrivii ordinelor domnului ministru nici un funcţionar din acest minister mi ttre iwVa da inlormaţlum sau comunicate organelor de presă sau radio, Iară a lua cunoştinţă domnia sa. Rămân răspunzători roţi şefii de servicii dc respectarea prezemei circulari, luând fiecărui funcţionar în subordine semnârura de luare de cunoştinţă. Din ordin, 1. POPESCl! Director de cabinet Citatul c sti ier textual. £ără număr şi lira dată. însă prevăiait cu ştampila ministerului. 1945 REGELE Când era mic şi sta fa Sosea, în parcul care cânta, cu mierlele, din toate frunzele lui, de jur-împrejurul cuibului i’uhi k:[stk:.\ dom n csc, păzit dc augusta Maicii a copilări ci, îl vizitam cu gândul des .şi câtcodar.i cu condeiul. A/i, Faţ-Ftumos. exuberanl şi grav, e rege plin şi bărbat, e Mi hai Întâiul. Ieri, mi-a venit portretul lui, pc o cană poştală, de pc frotu, scrisă de un căpitan, (ratele meu. Nu pot sa-ini opresc o emoţie, de câte ori mă cheamă imaginea lui Tânăr-Vodci, aeriană sau li pari tă. Aceeaşi emoţie c simţirii de ţoii românii, mai cu seamă de la 23 august încoace. Deslăcându-se din lanţuri odată cu ţara, regele Miliăiţă, numit aşa de copiii crescuţi mari odală cti el, a înlâturaL o seamă de aventurieri caiv-l puseseră sechestrat sub tutelă. I.m deschiderea anului premilitar, cohortele dc băieţi I-au aclamat Î11 stadionul Arcului de ’l riumt timp de câteva minute, ca pc tm ales de ei. Adolescenţii cu bereta uniformei pe sprânccanâ, şriau că regele Mihai e al lor şi i s-au dat lui, trup şi suilcr şi ei. Aceleaşi ovaţii au primit pe rege îu aula Faculrârii de Drept, la inaugurarea cursurilor anului care înccpe. Mii de studenţi, din roată Universitatea, s-au adunat sâ-i sărbătorească tinereţea, curajul şi voinţa. Uraleleau durat şi aci, intre tineri mai maturi şi mai cărturari, mai multe minute. înainte de a se stinge un torent tle aplauze, un val şi mai puternic îi lua locul, izbucnind din nou. Regele era un simbol si însufleţirea studenţilor un jurământ. Scandând pe ritmul maselor în revoltă, tineretul despărţea silabele în cor apăsar, ca înir-ull marş de biruinţă: Re-ge-le! Rc-gc-le! Re-ge-le! Vârtejul a fosr atât de vast şi dc adânc încât un oştean, care şi-a purtat o viaţă armele dc luptător, ca generalul Rădcseti, sehil guvernului, a fost vă/ut stăpânindti- si cti greu lacrimile cc-i umezeau ochii, martori ai catastrofelor naţionale succesive şi ai redeşteptării. Studenţii şi profesorii din ătiiă primeau între ei pe eroul întoarcerii tinereţii româneşti, pe acela care si-a jucat conştient 7% TUDOR AKCHEZ1 capul intr-o împrejurare linia în viaţa poporului nostru, ca să-l mântuiască. Uri rege fără ideal şi personalitate, nehotărât şi timid, ar (1 fugit în /.bor peste hotarele din Sud la bun adăpost. Regele Mihai nu şi-a părăsit rara şi poporul, în ceasul primejdiei. F.l a voit să piară, dacă fatalitatea îi era adversă, în mijlocul oşten lor lui. O singura secundă putea să-l prăbuşească; secunda obscura a incertitudinii. Forţele adversarului erau între noi, multe şi grele. Pe când avioanele pluteau în văzduhul făcut pentru rugăciune, şi sfărâmau Palatul, pentru ca proiectilele să-I ajungă pe rece, recruţii, tinerii de-o seamă cu el, neintraţi nicîodată-n ioc, uimind ş tenacitatea, crâncenă în cruzime, germană, liftierii au salvat cu pieptul şi cu braţele goale Coroana şi Ţara, ferind şi capitala de soarta Budapestei. Regele a fost norocos. I,egam-nc-am definitiv de marele lui noroc, care, ca şi geniul, e nn har mai presus de oameni. Regele a r.scar totul şi nu a pierdui nimic; a recâştigat încrederea pe care o merită ţara şi i-a spălat onoarea mânjiră de o clică murdară şi servilă. In persoana regelui, dragă fiecărui plugar, mutici Lor şi suriucar, tinerii din stadion şi studenţii din Universitare au mai glorificat pe cineva, pe regina Mamă, sfernica la toate durerile şi nevoile, a binltii scump, şi aceea carc a dat unui copil serios şi teafăr, caracter. 1945 O ZI L)F OPTIMISM Tocmai soarele ce trebuie aşternutului alb a! zăpezii, pe cate îl aşterni;, candid si fraged, cu altă velinţă, de aur. l’L'lil.in.STICĂ Az’noaptc secera lunii a strălucit lângă luccafăr înrr-un cer dc senină catifea albastră şi azi mă întâmpină lumina pomilor prin zăbrele. Ramurile se joacă de-a mingea cu vrăbiile sure şi sticlelii. Niciodată hainei acestor fliuiiri de iarna, purtată cu o zvâcnire cochetă de coadă nu a fost mai curară şi ciripitul mai cristalin. Se rin ciupii, mine de-a lungul drumului grădinii stoluri de pasăm ici muzicale. Pogoară şi fug, se strâng şi se desfac şi se întorc mai departe. Toate se reped să-mi spuie ccva si porneşte graiul lor odată, dc nu mai înţeleg nimic. - Ce vreţi, ferele mele? Fug. - Când o sâ viu, la prânz, sâ mă aşteptaţi. Lă unu şi jumătate suni acasă, negreşit, şi o să vă dea taia mălai... Tu, mâţă albă, lină şi elegantă ca o lebădă, să nu-mi mănânci vreo vrabie, că mă supăr şi nu re mai las sâ dormi pe cărţile mele... Du, da. nu te uita aşa la mine. Inehidc-ri ochii de aur, ca să plec liniştit... Fciiia din drum sc grăbeşte să ajungă acasă cu o pâine mare în braţe, şi ea albă ca mân si ca zăpada, şi cu coaja dc lustru. Puful dc miez e ieşit ca dintr-o perină spartă pc o gaura ru pia. -- Du-tc mai iute atrasa, că o mănânci pc toată pe drum... O femeie tânără şi frumoasă îmi iese înainte cu două căldări grele de apă limpede, de argint - şi râde că nu a vărsat din ele nici o picătură. Dc cum i-ar cădea pe ciorapi, stropul de apii i-ar ajunge până în vârful lârligilor, înghetaţ înti'-o boabă de mărgări rar. - Să trăieşti, vecină, ca mi-ăi iesir cu plin. Mă duc să scap un om de închisoare. - Să-ţi ajute Dumnezeu! - O cheamă Smaranda. I.94.5 79B I l DOR ARGHHZl SPIRITUL DF. ZAMISLIRL ÎN BISERICA ROMÂNEASCĂ De la Biletele noastre de sărbători, doua, am primir o continuă literatură epistolară dc la preoţi şi o scamă de cărţulii, randiire prin parohii. Ele aduc editorilor cu suan,). pe lângă salarii, venituri de tpiirahil, masluri, pobregaiui, botezuri, cununii, agheasme, parastase şi acatiste, beneficii suplimentare. Mai mari, xa eredeţi decât ale scriitorilor fără drepturi sa reprezinte pc Jisus intr-o casă cu icoane, clopote şi turle. Alături in prcsbitei iu, iu dosul altarului, sra doamna preoteasă, cu buzele făcute şi cu frizura in vânr, o cucoana, cu carc sfinţia sa nins vi ras mireneşte. iese pe .seară, civil, la cinematograf. !■'. felul preotului de a lace parte şi din epoca lui Dositei şi din actualitate. Părintele nu-şi poate aduce mustrarea ca schimbând .diabetul cliirilic cn lirera latină nu s-a conformai să se îmbrace si-n haine „nemţeşti'1. LI e şi arhaic şi modern, asemănându-se în hibriditate cn o arhitectură, la îndemâna îmbogăţitului dc lijghea, extrasă din care şase stiluri contradictorii. Cu nevastă, cu negoţul profesiei, amplificat cu alte negoţuri lăturalnice, popa se bucură la domiciliu de toate accesoriile şi de un confort complet. Numai să-ţi dea Dumnezeu zile sâ impuiezi tara cu Popeşti. Nu e râu, dar nu e bine: caracterul misiunii, mascat cu o ipocrizie, egală la roate vârstele şi treptele ierarhiei, e compromis. Preotul nu mai e în stare de preoţie. Am examinat zeci dc ani opera de creaţie intelectuală a clerului. Nu al cn minusul lui. Dc cc a găsit cu cale profesorul să-şi dea cugetul pe faţa de-abia azi, subt alt regim decât acela care mi-a luat condeiul din mână si nu La interzis - si când scot o gazetă? Tirnp de patru ani, el nu m-a făcut să simt cel puţin că dezaprobă opreliştile care :nă anulau. Suni. eu altul decâr acum un an, doi. PUBLICISTICA 81' trei, cinci si mai mulţi ani? Sunt oare mai destoinic purtător de pana decât atunci? Nu. Dc* cc vine tocmai acum şi atât de lâr/.iu elogioasa lui confidenţa, sentimentaltzata şi de o fărâmă tle amintire? Acum câţiva ani, domnul a tipărit o carte. Nu importă în ce anume limbă: uu vreau sâ insist, ca să nu-1 descopere cititorul prea uşor. Până la cartea lui, îmi publicasem cărţile cele mai bune. (E permisă o gradaţie în cărţile personale.) Criticii nuli curajoşi nu s-au sfiit să iscălească limpede ce credeau, cei cu ambiguităţi calculate au alternat, cei oportunişti, allând câ nu se împotrivesc oamenii din funcţiile înalte şi a cărora mătrăgună sufletească ar fi putut să distileze un strop de otravă in cupa lor de ospăţ, ori s-au abţinui, până ce văzând si făcând, ori fără sâ ia o atitudine învederat ostilă si falsă, şovăiati să adopte una justă. Mă amuza să studiez intr-un anumit capitol din volumul profesorului, strădania de abilitări politice cu care sc strccura prin problema literară. Se vedea în transparentă câ el avea o părere făcură, dar pe care trebuia să si-o ascundă, din pricina ambianţei, într-o împrejurare minoră. Ei putea să supere personajele, de care atârna o întărire a siruatiei sale - şi nu le-a supărat. PreţLiitorul dc nuanţe în literatură era satisfăcut că le exclude din viaţă. Profesorul era niieluş nazist, cu toate câ învăţase Ia Paris - dar n-a fosr şi Mattrras, un francez aurentic, nazist? Nu era tle tot nazist, prolesorul, dar înrr-o universitate nazificată şi o presă la fel, titularul unei catedre trebuia sâ fie prudent în opiniile artistice. In taină el judeca, poate, drept: în public era conlormist. 7hat ii tht? quesnon. E cazul multora din intelectualii noştri abili. Ivi au crezut asa si s-au rostit altminteri, consolări pe o linie de perspective subiective, cu intentia bună secretă. Catolicii spun câ Infernul c pardosit numai cu intenţii bune. In l’ardisul adevărului intenţia e un paşaport măsluit. Trăind cn o rezervă mentală, SIS 11'DOR AKC.Hl-'XI intelectualitatea e în stare de toate abdicările şi conccsiile, si neruşinareu e o logă dc ar arare comoda si aiurară. Ceea ce interesează, .singurul lucru de interes în acte si expresie c auiudlnca făţişă, a individului iiebasculant. Aş vrea să număr câri din rafinaţii zgăndanlon ai corzilor din interiorul vioarei au avm şi au o tărie care sâ nu-i facă sa lc roşească obrazul, aşa de bine ras şi de fotogenic şi câţi din ei, solemni pc o auioritare câştigară din hârtiile moarte, nu ştim falimetnari şi demni dc dispreţ in ce priveşte caracterul. Ieri mai roti cărturării se legănau între două contrarii, o renliuue utilă şi o subtilitate confidenţială. A/.i, am motive sâ cred că formula nu s-a schimbat decât prin intervertirc şi lipsa dc ţinută e acee.;si. 1945 BURGHEZIA JVIai întâi, o ntrebare: ce e burghezia? In lupta socială, de după .socialism, burghezia şi burghezul au căpătat cel mai detestabil înţeles pejorativ. două cuvinte dc acuzare şi dispreţ. Fiind clasa intermediară dintre o aristocratic, pe carc românii nu au avnr-o, nici eroica nici degenerată, si negustorind, burghezii au adi nat ceea ce se cheamă capital şi, înavuţiri, an lăcui faţă unu: dublu conflict, şi cu aristocraţia si cu proletariatul. Nobilii râvneau la avuţiile burgheze, ca să petreacă, iar proletarii ca sa mănânce. Suveranii erau uneori dator; vânduţi si ei. Burghezia bancara avea si „gesturi''. Dc pildă, la un banchet, la Curtea din Y'icna, unul din Rorschilzi, potentaţii finanţelor europene, de pe vremuri, şi-a permis luxul sâ aprindă ţigara de foi a împăratului Austriei, hrancisc losif, luând foc PUBLICISTICĂ S 19 din fl acu m unei lumânări cu o poliţii, carc mi para nuili pc împărat. Tor în scria Rorschild, o doamna contesă sau baroana, cu accsr nume. rezidând în franţa, a înfiinţai cea mai vasLă clinică clc boli dc ochi clin lume, la l’regnv, o mică localitate de frontiera. Specialiştii selecţionaţi tlin icatccontinentele, albi, negri, casranii şi galbeni, sc perfecţionau acolo pc cheltuiala largă a patroanei, iar bolnavii, lot atât de internaţionali, găseau o .spitalizare grai ui lă si tratament. Ani avut dc aproape* şi coniaci personal eu această instituţie, vindecat în tinereţe de o infiltrare de sânge în iris si dacă mi-.m fost în stare ochii să tămâie leferi pe slovă o viată, care fără ochi era inutilă, asta o datoresc doamnei Rocsthild, fie-i numele pretuclindcni pomenit. Ciudaia bătrână miliardară ţinea contabilitatea, fruct cn (nici, a imenselor ei sere de pomi şi scruguri şi setul grădinar era obligat să-i prezinte zilnic pc o tavă dc argint piersicile, caisele si perele stricare, peniru a fi scăzute dc creionul stăpânei din rubrica respectivă, dar în acelaşi limp bugetul de întreţinere al clinicii, dc câteva milioane ele aur, sporea cu aprobarea et în fiece an; noi burse, noi instalaţii, noi laboratoare. Burghezul suedez Nobel. tm fost proletar, a strâns cu dinamita lui o avere înspăimântătoare. fiindu-i groază şi de ea şi de întrebuinţarea dală invenţiei lui diabolice, devastatoare, el a înfiinţat marile premii acordate meritelor universale, savanţilor si descoperitorilor, pentru operele ştiinţifice în slujba păcii, atribuite, indilereni dc epoca şi evenimente, chiar de curând. Apoi, lloekefeller, (’arnegie şi altn au creat, cu miliardele lor, celebre insrirurede utilitate mondială, numeroşi învăţaţi si de la noi, ca domnii mediei Sabttl Mănăilă, fondatorul Institutului Statistic, Bagdasar, (’.iocâlrea si alţii fiind foştii bursieri ai unei burghezii a petrolului si a capitalului, marcat adeseori în registre cu cifre dc sânge. Despre spitalele noastre, concentrate 'intr-o Utorie, se poate spnne, ce-i drept, că sunr întemeiate de boieri, o aristocratic l UHOR ARCHEZI populara românească, aproape dispăru la, dar sunr numeroase .si ctitoriile mai mărunte, fără sâ vorbim de muzee, gen Simţi şi Kalinderu, de Ateneul lui Exarcu sau de câmimiri, datorite devotamentclor obscure ale unor burghezi cu totul nesemnificativi, mici negustori: maternităţi, a/aluri, scoli, imobile dăruite ete., care dovedesc că nici burghezia noastră nu s-a marginii numai să strângă bani la ciorap şi că a desfăcut adeseori ciorapul de lână. Pe de altă parte, lVtre (’arp, un conservator dc cea mai rigidă expresie, şi-a împărţit Ţi băneştii la săteni, înainte de exproprierea agrară, o altă ac:iune a burgheziei, cu caracter colectiv. Peire Carp, ca şi domnul Groza, actualul vicepreşedinte de Consiliu, a fost mai aproape de plţigări şi muncitori, cn fapta, nu numai cu glasul, decât unii oameni politici de paradă. Averile prea mult acumulare trebuiesc restituite progresiv cu acumularea: este o datorie, care n-a făcut parte din economia politică. Bunul-s mţ, simţul de măsură, omenia, dragostea, mila. au ţinut Ioc, până la un punct- de concepţie tehnica, şi ştiinţifică. Spectacolul disproporţiilor dintre bunuri, de la prea mult la nimic, irită şi nefericeşte. Cea fost, nu mai poate sâ fie: c ccit. Dar nu e de-ajnns o reţetă: bolnavii sunr mulţi şi bolile contradictorii. Leacurile nu merg toate pe gură şi dc sus în jos. Se iau si de jos în sus. Un tratament cere siringa, altul bisturiul. Aveam de gând să spui un singur lucru, deocamdată: câ burghezia n-a stat eu mâinile în sân. 1945 LITURGHIA Duminica ascult liturghia la radio. Liturghia ortodoxa e frumoasă si numai auzită. Undele aduc rugăciunile si clopotele l-’Urn.lC.ISTICA 821 acasS. Se ivise, odată, diiur-o pătura dc ignoranrâ a clerului, o protestare, cum că slujba pur Luă sc spurcă de aer, care aparţine lui Dumnezeu. Rigorism dc formaşi exterior penrru evitarea problemelor de interior. In (impui bombardamentelor emisiunea se a legală dc o biserică, după spusa «picherilor, dc provincie, sau de ţara. Slujba era decentă. Trecând războiul dc noi, a intrai îu funcţiune Mitropolia, unde liturghia, corurile şi cântările de muzica veche se petreceau odinioară inir-o linişte delicată. Lecturile din laptele Apostolilor şi Evanghelie erau clare, rostirea călca silabele egal, ecreniile: „Cu pace Domnului să nc rugăm", leit-morivul de reculegere al slujbei liturghiei, roşiile dc diacon, predispune;»! la meditaţie. Emisiunile au rcînccput la Mitropolie, în Inimoasa biserica brâncovencască, unde datina întemeiase, după tipicul călugăresc, slujbă discretă, muzică lină, tn ambele stiluri de psal tichie şi modernă. Se cheamă psalticliie, pe greeesre, corespondentul altei muzici călugăreşti, din biserica Romei, gregoriană. Toată muzica liturgica, altcrnaLă cu orga si cu muzică modernă, se deapănă in slujba religioasă catolică, pe tonurile minore aproape murmurate, suprapuse orizontal, ca îmr-un peizaj de reverie. Rugăciunea tară sLarea sufletească de poezie, în care gândul pluteşte şi se amplifică obscur, e o caricatură. Catolicii şi monahii au psihologia bunului-siniţ. Publicul trebuie sâ plece din fata altarului cit o senzaţie pc care nu o dă viata, trăita în luptă. îu idealuri alimentare si în forfota după întâietăţi, dar necesară şi omului din vulg, şi savantului şi artistului, si credinciosului, şi ateului. Am pomenit cândva cazul de sensibilitate a conştiinţei, al lui Ti tu Maiorescu. care a losi departe de a fi un bigot. Nevoia dc coiicciutare în sine sau de risipire în adierile unui vis de nuanţă el şi-o satisfăcea o dată pe an, intr-ascuns, In săptămâna Paştilor, venea într-o noapte la Mănăstirea Ccrnica. pe furiş, cu două făclii mari de ccara albă, pc care le dăruia hisencn I UI >OK ARCH1-ZI Sfântului Niculae, ca sâ ardă dinamica icoanelor împărăteşti un an întreg. Ac;>lo, el asculta slujba nopţii dinu-o strană clin întunericul intrării şi pleca, tiptil, .ştiut Jar nevăzut, înapoi la Bucuroşii, uneo'i târziu după miezul nopţii. Două ore pc an, din viaţă lui, frământaiă de manie nedumeriri şi îndoieli, Maiorescu se călugărea. I .irurghia Patriarhiei a devenit o penilnlă opereta transpusă. Trilurile lirice zdruncina urechea, mintea şi gingăşia suferinţei de a li om, care <;.ândcşie, care caută şi vrea împăcare. Diaconul şi preotul ie alungă din faţa Fecioarei Maria brutal, cu o bală de voce violentă. Toţi asinii patctici ai clerului celui nou, titrat si înfumurai, se întrcc în răcnetul unei personalităţi, lipsită de cuviinţă. Când gâlgâirea unei beregăţi ultrasonore eîn apogeu, trebuie să închizi aparaud. E o liturghie de local de clici cti sifoane trântite şi halbe sparte la beţie. Cititul blajinelor cuvinte ale lui lisus c o goană de zbierate muzicale ascendente, în spri.ilc şi zigzag. Când crezi că se dărâmă o clădire de oale si sticle, când că face explozie un bazar dc oglinzi. Predica, alt moment de orchestre sufletcsti, e grosolană, agramată si stupidă. Trebuie făcută educaţia acestor domni popi sau trimişi pahidennii momii la o îndeletnicire pc măsură. I rebuie scoasă muzica bisericească din Conservator şi făcură cn ea, ca pe vremea lui Anton Panii, o şcoală, cum a fost, la Mitropolie, unde licenţiaţii şi doctorii în teologie sâ înveţe măcar sâ citească de la călugării proşti, care cunosc rafinamentele elementare. Trebuie reformat programul de cursuri din seniinarji si seminariile trecute la mănăstiri. Singurul seminar monastic, de la Cernica, înfiinţat de patriarhul Miron Cristea, s-a desfiinţat. Trebuie... trebuiesc sumedenii de îmbunătăţiri. Băgaţi de seamă, domnilor preoţi. E în aer ide ca separaţiei bisericii de stat. I rebuie să faceţi faţă misiunii voastre, cel puţin pc latura activităţii cea mai uşoară, a cultului, înţeles ca o emoţie, din care să fie împărtăşit orice ascultător. i9'n pu unei stic A MOLECULA Cunoşti din canei în când carc un personaj încântător. Conversaţie ondulată, spirit, noţiuni, imagini, priceperi, IcclLiră. Vrea să joacc un rol în spaţiu, poale că ă şi jucăL cândva, înir-o schiţă dc rol, a chcltuir averi prin strei narări. Are opinii, prestanţa si ccvă, c,t un acccnr de distincţie. Toate merg agreabil aproape dc durata unei ore, cât a debirar o compoziţie despre cc a iosl şi despre cc ar fi voit să fie: epoca lui descriptivă. Iţi place, dar re-a cam obosit, ai vrea sâ obţii dc la cl un congediu, dc teamă ca nu cumva să sc strice prima impresie: ea om trăit eşti experimentai. Ai mai avut în faţă câte un exemplar ea el, eu oarecare diferenţe, dar cu caracteristicile lui, şi n-ai vrea să-l arunci la coşul memoriei, unde manuscrisele, mucurile tic ţigări şi sâmburii clc caise s-au confundat, l;.l insistă să stai. Ai scu/.atia ca înccpc capitolul următor, care-i al dezastrului, - şi capitolul a inccput. Frumosul covor se întoarce rreptar pe dos, .şi sforile ies hi evidenţă. I a un arabesc dc pc faţă corespunde o gaură sau o rosătură. Nu mai pori pleca. fi-a citai un autor pe care-l compară cu o nulitate fioroasă. Iţi dovedeşte o preferinţă care te sperie. In .sfârşit, e si el autor, şi îţi citează din amintire o poezie dc o enormă stupiditate. Face o critică acerbă, ele prost. le-ai luminat. Ce le lipseşte unor oameni, de nu por să ducă până la capăt o linie plina? Ei seamănă cti carafele de crisr.al: cad pe piatră dc câteva ori fără sâ sc spargă, si sar în ţăndări de cum le-ai aruncat pc pat. Undeva, e vătămata o molecula. 1945 l'UDOR ARCHliZi FUNDAŢIA UN1VHRSTTARĂ GAROU I Două citate. Primul datează din 1 891: actul dc întemeieri; ii palatului cărţilor, clădi: in faţa Palatului regal tic către întemeietorul regatului românesc: „Alegând Noi înşine locul viitoarei clădiri, am vroii ca ea sâ sc ridice aproape de reşedinţa Noastră, atiicâ subl ochii şi subt ocrotirea Noastră, fiindcă vedem în tânăra generaţie speranţa Patriei şi umil din sprijinilc cele mai îtiLcmciare ale trecutului şi dinastiei noastre.1' Al doilea citat c din 191T anul primului război mondial şi al lărgirii locaului reclădii: „Fundaţia covedindu-se ca una din pârghiile învăţământului superior şi constatând câ localul în fiinţa ajunsese neîncâpâior 1 aţa de cerinţele mereu crescânde, am ho tării mărirea lui şi prin clădirea unui amfiteatru pentru cursuri şi conferinţe." £ tle prisos de adăogar câ marca istorică instiluţie a fost aşezată de la întâia cărămidă până la ultimul volum din vastele rafturi ale bibliotecii, cti cheltuiala exclusiv personală a înţeleptului rege. Toară această operă dc valoare unică, creară într-un timp tând nu circulau încă, pentru căpătuirea mediocrităţilor, ajunse azi înăbuşitoare, vocabulele devenite atât dc antipatic;: cultură, culturali la ie şi cultural, a Fosi lovită de bombardamentul acelora, care, îngrăşaţi din zestrea amorului politic, ntt s-au putut despărţi de prada vie, fârâ să încerce să-i scoară ochii cu furculiţa, cu care s-au ospătat. Palatul blindaţi:-! a fost sfărâmat, ca si reşedinţa suveranului, agresorul grob, mitocan şi trufaş uitând de voie-bunâ şi aniaiitintul, valabil între gentlemeni, câ ziditorul catedralei de carii din Piara Palatului fusese un Holicnzollern. El cerea ca descendenţa rcrelui român, român prin identificare, vocaţii I’liHI IClSTfCA şi datorie, sa fie slugarnica şt anonima, în slujba timida a politici din Berlin. Fundaţia l,’ni verşi rară. zace acum strânsă în lăzi şi magazii cu ccic două sute dc mii de volume, puse pană aci la îndemâna student] mu şi înrciecrualitării noastre, care a cirir in ele, zi eu zi, de eincizcei şi pal iu de ani... Până la bombardamentul nazist, studenţimea lacea „ coadă" la biblioteca ei, ca populaţia la petrol, pâine şi zahăr. E singură mare bibliotecă modernii, continuu modernizată .şi liberă din Bucureşti, în conrrasr cu biblioteca tle lă Academia Română, documentară, veche şi încinsă, ca un muzeu, şi rezervară pentrci reminiscenţele şi fantomele unui trecut frumos. Fundaţia e vie şi tincrească. I oale generaţiile de studenţi şi profesori s-au oglindii în librăria ei, pe măsură cu tiparul din toaie părţile lumii, iar meritele universitare au (ost susţinute şi amplificate şi pe altă cale, din dărnicia regală: bursele studenţeşti. Fundaţia Universitară va lansa in curând un timbru, însoţit de nădejdea că va putea să strângă o parte din loudul trebuincios reparai iilor imediate. Dar el nu va fi de ajuns. Starul e dator să-l împlinească. Măi mult, ar trebui ca palatul Fundaţiei sâ 1 tc încă o dată lărgit, numărul studenţilor sporind neîntrerupt şi, după spusa ctitorului, „Fundaţia dovedindii'Se ca una din pârghiile învăţământului superior". In 1914, în localul mărit, tor regele Carol I şi-a încheiat discursul de inaugurare aşa: ,,Facă cerul ca veacurile ce vor urma să Ne dea dreptare tai prisos şi ca prin acest locaş al şriinrei să se răspândească, ca dintr-un focar nestins, caldele raze ale unui patriotism luminat asupra neamului românesc”'. Din bursierii lamtlariei. doisprezece au fosr bărbaţi de star şi miniştri. Se aşteaptă dc la recunoştinţa si dc la sentimentul lor d e onoare o acţiune liolărătă si eficace. 1945 I'U OORARGMl/J O VOCF, DIN CER Ioana d’Art. fecioara ciobănită din Domremy, liberatoare.!, în ţapul unei armate franceze, ;i oraşului Orleans şi arsă dc vuia Rouen, în i 431 (ia vârsta dc nouăsprezece: ani), fusese chemaţii Ui marile ei fapre militare dc nişte voci... Adormind în mijlocul turmelor clc oi, lecioara lc auzea, îndemnată să ia oaste si să-şi scape ţara de năvălitori. Oi visul Ioanei s-a împlinit întocmai, asta poare ca iese din perimetrul notărilor dc Iată, dar ele reţin pentru subiect o delicată analogie de frăgezimi. Vocile nu si mai aud ca odinioară şi nn le mai vin limpezi pământenilor dezmoşteniţi, la ureche, din nesfârşit. Am simţit ceva din misticismul acelor preacurate şoapte, ieri, la telefon. Dau senzaţia lui, aşa cum am prim ir-o, fragedă şi naivă, - Alo! Alo!... Se poale vorbi cu domnul Tudor Arghe/i? - 1 )a. Sum cu. - Aici e sora generalului Maeici... Fratele meu vă mulţumeşte pentru articolul din ziarul ..Bilele de Papagal".,. Scrisoarea lui sosită dc-abia acum... c datată 23 ianuarie şi scrisă din munţii Cehoslovaciei... înţelege oricine emoţia pe care mi-a dat-o vocea necunoscută, o voce mică, gingaşă. Mi-au trecut pe dinainte câteva imagini .lezlcgate de sensul lor: Ioana, turma de mioare, glasul celest, d expres ura tc a Orlcansului, catedrala oi.i.miIui. intrarea între orgile dezlănruite a regelui Ca rol al Vll-lea. steagul fecioarei martor al slujbei din catedrală. Ele s-au adunat in jurul spadei albe a generalului Macici, prezent îu iconografia ceasului mare care sună din ceruri pentru ţara Iui si încins în curcubeul tle zăpadă si gheată al piscurilor alpine. Mulţumirile domnului general Macici se cuvin, nu camaradului de la pupitru, ci camaradului dc la violoncel, camaradul Felix Aderca, autorul articolului despre general. î,l pi: w.ia.s'i'iC 827 ;i scris di murele comandant spala departe de ţară onoarea naţională. 1945 CENTRALA 1:VRU LOR C-iţind în lista crimelor de război mi mele unui medic:, doctorul Cingold, mi-aduc aminte dc Centrala evreilor*' cu care am luat de clonii ori contact. Unui lânăt' arhitect, pe care-l împiedicasem să .se îmbarce pe un vapor, cu destinaţia. Palestina, scufundai in marc eu coţi emigranţii din el, îi eram dator un serviciu, pentru ca luând în seama povaielc mele rămăsese pe loc, hăituitele ordonanţe, de ordine, obligaţii şi ameninţat în fiecare zi. Preşedintele Centralei, mai inuh nominal decât real, era pe atunci colegul de presă I L Streitrnaii, deiieai şi alem. Problema unui băiat, terorizat de împrejurări, a găsit o soluţie eleganţii ia uti simplu apel de telefon. H. Screitmaim i-a dac arhitectului un post la Centrală şi un salariu. Cine dă la timp, se spune pc franţuzeşte că dă de două ori. .Preşedintele a dat de două ori, de fapt; ceea ce face tle patru ori la hgurat. A4ai târziu, mi-a Iost cunoscut cazul unui mic tipograf din Iaşi, cu o instalaţie minuscula, din care trăiau, ca vai tle lume, trei hunilii. Cine a trecui prin anume cartier al laşilor, ştie câte grade excesive tle mizerie poate să rabde un evreu şi câtă lume evreiască le îndură de la întâia pagină a Qirţii Facerii, până azi, fără să se revolte, acuzată în roate timpurile că deţine in hrube secrete, acumulat, aurul globului întreg. Unul de-ui noştri, un român creştin, cânii îi ajunge cuţitul la os, îl smulge şi dă. La timp ori la netimp — nu mai stă să Iacă socoteală - si nu dă o dată sau de două ori: se repede cu odiii-nchisi, turbai dc IV: X)R ARGHKZI suferinţă, şi da. unde nimereşte, ’l ipografnlui trebuia sa i se prelungească un camei dc scutire dc munca forţată, care-i hise.se ridicat de către Centrală. Situaţia celor trei familii cu mulţi copii era grava si singurul lucrător tipograf calificai, în stare sa întocmească si sâ puie ia o maşină dc m.inii o invitaţie la nuntă sau înmormântare, si sa scontă pentrt vreo unsprezece persoane o coaja de pâine era, să-i zicem, Şrnd. Prczidcnri.il Centralei nu mai era confratele Srreitman, carc ar fi lichidat problema în câteva minute, la telefon, ci docrorul Gingold, uzurpatorul la prezidenţie, al lostului preşedinte. 1.1 era cumnatul unui oarecare Richter, şeful gestapoului din Bucureşti şi prieten cu ministrul evreilor, l.ecca, impus regimului de către nemţi, al cărora spion identificat fusese în Franţa, în ră/boiul din 1914. Doctorul Gingold rrebnia, prin urmate, vizitai. Kra penibil, clar tipograful trebuia scăpai. Pentru un scriitor, care face si gazetărie, o intervenţie în !olosul cuiva e de cele mai multe ori suspectă. Con)rarii intervin, intr-adevăr, cu speri. Ei numesc un asemenea prilej un ..ciubuc". Cu Loate că nu mi-am agonisit intr-o activitate de o viaţa, o reputaţie care, paralel cu şantajul, a 'îmbogăţit sau cel puţin a căpătuit pe alţi colegi mai feroci, din spurcata confrerie a condeiului cn cerneală, am ezitat, o zi, două zile, şi m-am antimar doctorului Cingokl. I.a „Centrala evreilor" se putea lace orice im.ervenrie plătită, cn succes. I )npa ce I txat încasa milioanele cele mai grase, o liotă de evrei, cuibăriră în biuroiiri, îşi iczcrva milioanele mai slabe, îngrăşate prin repeţire. Ca şi la Siguranţă, la Serviciul Secret si la alte organizaţii de politie dictatorială, unde câteva sute de evrei trădau grosul evreiinii si arestau pe evreii neputincioşi sâ-i sature pc loti, Cemrala îsi întocmise spionii şi samsarii ci dintre coreligionari. Personaj insignifiant şi srers, doctorul Gingold, evreu unguresc ardelean, unul din stâlpii de a treia mâna de la PUBLICISTICA dependinţele regimului si coiil'ideiitialui semnalizator al lui Letca peniru marile lăsări dc sânge evreiest, tn-a prirme cu poli reţea excesiva a mici pcrfccic canalii. .S-a retranşat după ..domnul ministru'1 şi m-a invitai să-i facă o vizită şi domnului ministru, care locuia alaiuri, tu sergent în poartă, şi de tare atârna viaţa unui obscur muncitor tipograf. Doctorul ştia câ vizii.i o să-i facă domnului ministru „plăcere”. l-am răspuns ta mă las în exclusiva competinţâ a preşedintelui si că-l socotesc riguros daior, ta evreu, să sară în ajutorul altui evreu. Doctorului Gingold i-a displăcui afirmarea calităţii de evreu: prefera si ţrcacă de jerman... Dar, silii, mi-a făgăduit categoric şi despărţindu-mă de el, i-am spus, ta la prăvălie, conte?’... De la roate telefoanele ut mătoare doctorul s-a esthival şi nu ştiu ce a devenit nefericitul tipograf şi celc zcee suflete speriate, dc flămânzi, din preajma lui. tVfai trăiesc? Au fose asasinaţi? Mi-ar li conştiinţa uşurată, dacă aş primi o informaţie buuă. Totuşi, nimerind într-o /.), din greşeală, cu al treizecilea telefon, acasă la doctor, pc doamna lui. am rugat-o să tomu-nice domnului sor, carc tocmai plutea în apogeul puterilor Iui de viaţa .şi de moarte asupra coreligionarilor, că a comis o mudăric şi că nu i-o ierr si tă 1111 i-o uit. Nu i-am uitat-o. W5 DASC ;ĂLI DE AGERIM h Când erau mici, copiii făceau în roate zilele baie. Unuia îi plăcea. Hătea cu picioarele apa şi râdea. Celuilalt i-a plăcut mai puţin, dar 11-avca ce face. Maica nu ţinea socoteala de ochii lui speriaţi şi rămânea surdă la răcnetele dc disperare. De-abia 830 TU O O R ARGHF.Z1 dupa cc dispărea in ciubuc, începea şi cl să consimtă a surâde, gâdilat tic masajul cu săpun. Ştergarele* îi aşteptau pe amândoi înrr-un cearceaf cald care-i învelea piiiw la ochi, ca pe beduini. Şi urma gimnastica, nn curs primit, zi de zi, doi ani. Copilul era întins pc spate. Maici îi lua cât? un picior şi-l ducea tle câteva ori spre umărul opus, stângul, dreptul, alternativ. Apoi, îl încrucişa cu celalalt picior, de câteva ori şi încrucişa braţele, truse-n josşi smucite. In sfârşit, minusculul client era întors pe bnrră. II apuca măicuţa, tare, tic amândouă picioarele odată si-l scutura în sus, atârnat. Asta le da copiilor un marc hohot de râs. Imbrăcarea se Tăcea cu luptă, cămaşa fiind aruncată car colo dc mai multe ori, pruncii învăţând ironia şi farsa. La câteva luni, sora sc plimba î’n pat de jur-îniprcjtn\ în echilibru perfect, iar băiatul a pornit-o de-a dreptul în picioare. Nici unul n-a umblaL pc brânci. Gimnastica e necesară încă din scutec. Aciuitul tle mai târziu se va resimţi roată viaţa de binefacerile ei. Legaturile de la genunchi si solduri, tic la coate şi sobsori vor fi mai puternice. Bicepsul, roracclc. inolerul şi pulpa vor fi proeminente şi rezistente, ceafa va fi masivă, articulaţiile grumazului pline. O centură tle muşchi duri va interzice abdomenului sâ se umfle sau sâ sc scofâlceascâ. Pasul va fi elastic, talpa mobilă, călcâiul degajat. Nud la plajă sau în costum, pe stradă, corpul lucrat se recunoaşte întlară. Insul poate sări, se poaLe grăbi, poate lugi elefant, poate ajuta fără ezitare un bătrân sau un copil împovărat. Kviiiî accidentele rapid. La nevoie, imobilizează un făcător tle rele sau doboară o brută inabilă, garantată tle c> aparentă fals herculcană. Copilul cu gimnastică nu se reme, nu se intimidează, are decizia imediata. Nu e plictisit, dă ochi cn profesorul liniştit; si fata e bărbat. Am schiţat într-un bilet precedent cocoaşa şcolară a liccului. In treacăt, indicam si pc copilul din şcoala primară. Părinţii, lăbanaţt dc instincte nctinute- n frâu. sc târâgănesc PUBLICISTICĂ prin viată cu copiii rahitici de mână. Ministerul nu s-a gândit niciodată la fi/icul lor, anemiat de o imelccLualizare lorrară. Oasele primare n-au profesori de viaţa. Educaţia bună cete intre copii pc profesorul de gimnastică, acela carc ccrcctcază natura si o sporeşte. Dezbrăcaţi, elevii, fere si băieţi, şi aşezaţi la rând: cei mai mulţi (lin ei siml nişte monştri de borcan. Coastele sc înşira ca un grilaj. groapa pân recului se adânceşte pauâ-n spinare. Degeaba e Ionel inteligent, degeaba i-s ochii frumoşi şi gura-i e tăiată după un model pictural. Structura lui e şubredă. I i se laee milâ dc sulele de ore pe cart: le pierde eu nasul în eaiel, în loc sase joacc cu profesorul de gimnastică al şcoalci. Nu e nevoie de studiat chestiunea în coiuisiuni .şi dosare. Ajunge să (ie numiţi dăscălii de agerime la toare şcolile primare. Ne trcbuiesc generalii clc vigoare. (945 DOMNULUI AUREL TITA Predestinările temperamentale fac pe unii tlintre noi vegetând paralel .si în aceeaşi epocă să nu se cunoască, de la orii la om. Se citesc unii pe alţii şi se ştiu pc uuiuc. Poetul e mai apropiat de Pionier si Horaţiu decât de confratele lui contemporan. Sunt mâhnit câ nu tc-ani întâlnir niciodată în carne si oase şi că trebuie să viu la dumneata în hârtie. Pe vremuri, circulam si mai departe (le perimetrul odăii mele, dar, scârbă după scârbă, am plecat.şi m-am cantonat lă o distanţă tle oraş, unde socoteam că păduchele pizmei, de obicei pedestru, sc descurajează sâ ajungă, hereala efe tigătlia morală m-a păgubit de contactul cu camarazii aleşi, circ n-au avut îndrăzneala şi norocul sâ se izoleze într-o ambianta TI UOK;\KGHi_/l tic oameni (le l roabă, mici şi nevoiaşi, carc nu sc îndelccnicesc cu disculiile literare. I a voi, în eetaLC. oamenii sunt latamici si falsificaţi, falsificaţi dc doua ori; prin p reparaţia aparenţelor personale şi prin intenţiile celor pe care, fără voia ta şi în plină umilinţa, îi depăşeşti. Parcă c vina ra câ pana ţi-e mai rare şi câ a lor atârnă: fiecare ne-am născut cu ea la ureche. Am cilii în /jarul „Ardealul'1 articolul dumitale despre „democratizarea poeziei1' si o cred cu putinţă în sensul arisiocratizârii poporului, propusa de dumneata. In Franţa, am irăir-o spontană, această ariscocralizare şi am silabisii acasă câteva idei in junii acestei realităţi şi eu. |eait Grave a fost cizmar, Lombard, lucriifor bijutier, Zola, bâial de librărie, sindicatele C.Ci.T. aveau biblioteci de mari cărturari, poeţi delicaţi, artist, de muzică şi pictură, subtilul Anatole France era socialist, cursurile dc limbă latină ale lui (Jouin, frecventate anual de cinci sute de muncitori din toate breslele, buni latinişti în trei ani, poate câ nu sunt ignorate la noi. Un alt curelar, prieten, ajuns geolog de marcă, şi-a dat în fata mea, la vârsta de patruzeci şi cinci dc ani, în limba latină, grăită şi scrisă, un strălucii bacalaureat Iedera! la Berna, unde lipsa de frecventă a colegului e condiţionată de această încercare. La bucureşti e un poet cizmar, cel mai lalentai dintr-o grupare literară, un cazangiu arc o bibliotecă de bibliofil, un tâmplar scrie romane, un grădinar e poci, Măria I ânase e fiica unui cultivator tic zarzavat, 'î'n Ateneelc populare din periferie abundă talentul teatral si al muzicii, neştiut de directorii scenelor din centru. Materie primă, substanţa, nu lipseşte. Ai propus în articolul dumitale crearea la Universitate a unei catedre de poezie, căreia, nu-i poate fiice lată deplin decât un poet. E adevărat. Şi ai propus pe 1 ndor Arghe/.i. Nu ştiu daca ar fi cel mai indicat penrm treaba asta, dar s-ar putea, cine stei? sa fie. Vorba lui Eminescu, ca românul e strein în ţara lui, ar căpăta o dezminţire. Orişicuin, domnule I Sta, îti mulţumesc l’UBUCIS'nC.A ca te-ai gândit ia mine- -- si, orişicum, bulgarii ne-au luar-o inainte. Ei au asimilai., încă. mai demult, pc scriitorii calificaţi cu profesorii universitari. Vive valaqite. 1945 CLERUL Din două categorii dc preoţi, una, cea mai numeroasă, a păstrătorilor de metehne şi năravuri, şi cealaltă, a slujitorilor dornici dc o purificare, ede mai radicală, cea dinrâia se vede în primejdie de expropriere. Ea vrea să se justifice în numele adevăratei preoţii .şi .se apără slab, clar se apără pentru ca situaţia de. hivoli de templu, îngrăşaţi cu trupul şi sângele celui ce şi l-a dac spre mântuirea oamenilor chinuiţi şi săraci, să se etern izeze. I’opa Venfer vrea să se indoape, vrea trafic, vrea să negustorească Si'âniul Duh şi să nu fie tulburat: idealul lui. Speculată ca o materie primi, a treia Persoana din Treime e inclustriălizaiă, debitată în toate formele şi transformările, care înainre de a fi fosr marfă de taraba erau nişte sacre simbole. In apărarea indezirabililor din cler, care un popă, fârâ merite spirituale, ne serie anonim, pline câte o rubedenie, de preferinţă feminină, să ne scrie, strecoară câte o vagă proză proastă în căre un ziar. Preoţii curaţi şi onorabili sc dau pe faţă, unii ne vizitează redacţia am primit vizita simpatică şi a unui arhiereu, afară de aceea a unui alr arhiereu ilustru, acesta catolic - şi toţi sunt de părere că .se cuvine timpului nostru o preoţime, dacă nu activă pc tărâm social, cel puţin la nivelul moral necesar. Au venirsă ne vorbească şi preori din Ardeal, adică dintr-o provincie încercată o mic dc ani şi tinde vocaţia preotului s-a confundat cu a luptă torului naţional. b'J4 rUDOR AUGHEZ1 Urării clerului simulează că nu pricep chestiunea şi o deplasează pentru escrocarea sensibilităţii religioase, identificând preoţime» parazitară cu biserica însăşi şi acuzându-ne câ atacăm biserica, atunci când îi cercetăm pe ei, nedemni tle biserică şi dc misiune. Pentru inveclerarea suirii de decădere a clerului nosrni sa luăm nn exemplu dc la conducere şi chiar din Ministerul (Cultelor, care dă tonul pentru aienra conservare a putregaiului şi intimidează iniţiativele dorite de preoţii cu sufletul sănătos. Acţiunea noastră, care nu poate fi îndulciră nici cu gologani şi nici cu presiunile oficiale exersate cu efect asupra preorimii nemulţumite, lămâne întreagă; fie tă izbuteşte fie că nu şi ca datează nu de azi şi de ieri. ci de aproape patruzeci de ani. In acest timp viata religioasă a clerului şi-a scoborât nivelul din ce in ce mai m alt. Lc calitate de preot crede cititorul că tolerează clerul la direcţia Generală a Cultelor? Un preot fugar din Huşi, uncie dacă ar asculta de ordinul dat funcţionarilor pentru întoarcerea din refugiu) războiului la locurile lor, populaţia 1-ar alunga cu pietre. Această coarnă de preot c eroul unui dosar dosii. (Poate că domnul mirismi, siranindu-i-sccuriozitatea, va lua masuri să iasă dosarul şi din pământ: dosarul nu a fost încă distrus, există.) Solidar cu alţi funcţionari din minister, care au interes- să fie protejări, domnul popă, colac peste pupăză, este şi preşedintele comisiei de epurare de la Culte. Felurite complicităţi politice, din care nu lipseşte nici numele doamnei Veturia Gog?, patronează şi nepu tinta ministrului de a se scăpa de mocirlă, şi stabilitatea directorului general. Prin urmare, agenţii descompunerii continui sunt întăriri si pot în voie să discrediteze biserica românească. Să mai pomenim ele tejghelele cu curie si altar, din care una operează tu cuhtil blândeţii chiar în Calea Viccoriei, cu puşculiţă cu ficat pe trotuar, cu puşculiţe cu lacai la toate icoanele semnificative, cu tarife de vitrină la diversele articole pi;bi!C'.istk'.a K.V> cu caracter religios de la bazarul cu cruce dc lângă Poştă, un concurau mistic al celuilalt bazar, „Sora1', dc peste drum? Totul sc redute la o formulă simplă: eliminarea preoţilor paraţi si curăţirea sanctuarelor păcate. Restul poate fi cinstit organizat priu sugestii reciproce. .W.5 o instantA MF.nrcM.A Am semnalat odnno.ua abuzurile comise de o echipă universitară, dc psihotchnicieni, în licec. I a o şcoală secundară dc Ic[c nevârstnicc, în tare tăbărâse, subt direcţiunea unui profesor de filosofic atatlclnidaii, echipa venea cu cele mai bizare „teste" şi chestionare. Se cheamă psihorehnicâ un fel de ştiinţă, care permite, pană la un punct, desluşirea dibăciilor înnăscute, pentru anumită meserie, mai nmlt decât pentru altă, impusă de împrejurări. I.imitară aci şi ajutară de aparate, psihotdmica e utilă societăţii şi profesionistului, pus in situaţia favorabilă de a da maximum de randament, cirul nimereşte meseria cea mai potrivită cu firea lui - şi dc a fi înlăturat de lă o însărcinare neeonlormă. Rezultatul confruntărilor armonice, ale însuşirilor naturale cu meşteşugul, ales pe o viată întreagă, prezintă şi folosul sufletesc nepretuit, că o face mai fericită, munca împliniră cu dragoste si bucurie fiind egală cu creaţia şi dând, deopotrivă, si calitate şi satisfacţii. La Ministerul Muncii funcţionează un laborator de psiliotelmică, în cele mai practice coiiditiuni. Păcat că i se mărgineşte competmra numai în îndeletniciri manuale. In aviaţie, candidaţii la /bor sunt examinaţi mai cn de-amâjuintul, rezistenţa la văzduhul nue, .sagaciunea ochiului. rijDOR arc;ju-:zi jocul exact ,il reflexelor, instantaneitatea reacritmii la pericol. Alpinişrii de mure altitudine cunosc fenomenul dc ameţeală şi dc pierdere;-.' cumpătului la înălţimi. Dintr-o sută de aventurieri puţini ajung până-n piscul Muntelui Alb, cei mai mulţi rămânând în drum. Nici viaţa de toate zilele, în familia nouă a tinerilor căsătoriţi, nu mai poare să fie liberă, fără legitimul conrrol al sănătăţii. Omenirea, dacă suportă încă adulţi zănateti şi indivizi iresponsabili, n-are ce face cu copii tubcrculoşi, cretini şi imbecili. Puşcăriile şi ospiciile sunr pline clc internaţi degeneraţi. .Singura categorie de oameni tare a scăpat pană la această oră controlului de laborator, ajuns la perfecţiune, c a oamenilor politici. Aceştia pot în voie să nenorocească popoarele, din pricina unui iniinit de mic spirochet, a unui tratament neaplicar la timp, a paranoiei, a stupidităţii, ă unei tare ncidentifitatâ ştiinţific. De multe ori, medicul psiholog şi bun fiziolog urmănndu-i în activităţile lor oratorice, în declaraţiile uşor înfrăţi le cu orice demagogie, notează în carnctul lui: nebun. Neavănd la îndemână un lor recunoscut căruia să-şi trarsmită observaţiile, cl oftează şi tace, căci poate fi dat In judecată ea un profesionist al calomniei sau arestaL, dacă nu şi spân7,urar. Nebunia are îndră'/aieli dc intimidare şi, în câteva forme, e chiar seducătoare - şi conramine.Tză. Ieşind din logica normală, stabiliră ca un jug pentru naturile turburi, o sfărâmare violenta a tiparelor clasice, e aplaudată, hpidemia demenţei se întinde repede, în raport cti accesele de lirism agresiv, cu lăg^iduieli şi mirajul. Ar fi fosr ci.e ajuns un discurs al Fuhrcrului, o filipica a Ducelui sau <-. vorbire ia persoana a treia a Mareşalului Conducător, pentru ca o instamă medicala să-i fi chemat să le spuic ceva, la ureche într-o camera instalară cu tot cc trebuie, de spiral, şi lunca putea să fie ferită de ca la mi ţările pe ani de pum icisi ic;A zile ale războiului actual. Aceasta instanţă preventivă nu există. Ka trebuie neapărat înfiinţată. Oamenii de şdintă au cuvântul. 1945 O PASĂRE NOUA Fiecare grădină are pasările ei, şi sc cunosc, pasările cu pomii, eu seiuinieinul patriotismului de patrie mică. Monumente: stâlpii cablului de lumina, coteţul porumbieilor, unde pasările minuscule, vrăbiile limbure, slidetii si scatiii gâlbiori .se întâlnesc la orz şi porumb, cafeneaua lor matinală. Intrarea: pe gaură, şi tot pe acolo ieşirea eu guşa plină. Vara si iarna, rarele râd în hohote mari. Au şi de ce. Marţial, curcanul se desface pe dinaintea lor arătos şi, umflat peste măsură, când crede că atinge apogeul formei de tambur-major, face pasul rigid şi trece ritmic pe subt frânghia de rufe, înfăşurat în eghileti. „Cc caraghios!" trebuie să zică vrăbiile din vişinul degerat, în care au crescut mii de cartofi, muraţi dintr-uii vişin într-aJtul. „Dar e băiat bun!" a răspuns găina pe lângă el, confidenta lui. „Ceea ce-mi place la oamenii ăştia, vorbeşte ograda cu o aluzie l;t noi, este câ uu ne mănâncă." Intr-adevăr, noi ne hrănim, ca si ea, cu orz şi porumb, si tovărăşia s-a mdiegar. „betele mamii!" strigă Paraschiva. Vrăbiile vin de pretutindeni, porumbicii, gâincle, raţele, curcile, şi ea nu se mai vede din ele. Parascliiva e pentru ele „cucoana cu capotul roşu". La stie sâ vorbeasca pasâreste. şi-i sunt orăieiuile atât de supuse, încât însuşi curcanul cloceşte, primavara, pentru ea, Lreizeci şi cinci dc ouă, numai ca să-i Ltcâ plâccrc. Grădina de zăpadă, gâştele si gospodina sunr stupefiate. S-a ivit o pasare nouă în pomi. o pasăre nemaivazuLa, mare, TI.-DO.R ARC;ill.:71 corsctatâ elegant şi prietenoasă. Sc fuduleşte prin crăci lc* apropiate dc casâ, ca în oglindă. Işi face unghiile.', ciocul, îşi drege cravata, jartiera, îşi strânge fustele, joacă un pas dc polci si unul de vals. - Mânca-o ar mama, e fată! Nu tc mănâncă nimeni, Iii linişdtă, pasăre din cer. Aşa vine vorba inimii, pe la noi. Mama vrea sâ tc pupe. !9n STIMATE DOMNULE PATRÂŞCANU Duaindit-niâ iert la modevea red scrie a micului mai zi ar, scris di: ucenici pc masa dc brad a meşterului kmincsc.il, cu atâta pană câta Ic-a dat Dumnezeu, singurul nostru comanditar, am găsit încăperea plină dc lume. Obişnuit sâ aştept toal'ă viaţa, de asta dară eram aşteptat... hrau vreo douăsprezece persoane, venire în grup, vreo nouă doamne şi domnişoare şi vreo trei patru domni. Am întrebat pe cine caută. Aş fi pui ut bănui că nimeriseră greşit, în imobilul unde se tipăreşte gazeta găsindu-se mai multe redacţii în contiguitate şi suprapuse. Mâ căutau, nu-mi venea să cred, pe mine, pe carc nu mâ caută niciodată atâta oincnct. Dati-mi voie sâ va povestesc. Vizitatorii mei erau fraţii, fiii, soţiile unor deţinuţi, în număr dc douăzeci şi unu, arestat/ la poliţie. Fâni motiv individual (notaţi vă rot;: tară motiv judiciar scris şi semnat), Iară mandat de arestare, cei douăzeci si unu au fost luări pur .si simplu dc-;'.casă la 1 septembrie si puşi pur şi simplu la închisoare, unde stau şi azi. La început, erau douăzeci şi cinci, dar. tot fără motiv, l:i patru din ei li s-a dat drumul. îmi spune o ureche că imul din ei ar fi nepot... Asta e dc mulrâ vreme t’Um.lCISTICA S39 o mare calicite Iu noi. Să iii numai o frunză de arbore genealogic, măcar ele utetar, e o nobleţe cu viitorul asigurat. Cei douăzeci şi unu de arestări fac parte din opt mii cinci sute de funcţionari cari au losi. trimişi în Tratismstria de regimul trecut. Iii n-au lăcuc nici mai mult, nici mai puţin dccât ceilalţi opt mii patru sute şaptezeci şi noua funcţionari nearcstaii. Va aduceţi aminte: regimul Antoncscu asimila refuzul ele u sc supune al funcţionarilor si muncitorilor, cu sabotajul. Intre cei douăzeci şi unu suni sase arrisri, un advocat, doi ingineri, un urhitccL, un dirijor dc operă, un sculptor, un director de teatru pentru copii şi o dactilografă... Doamna ConsolarinM Cleopucru, cu nume romantic, pare, în circumstanţă, pseudonimul soţiei acarului Păun. Arestaţii au trimis memorii Ministerului de Interne, repetate. Pcrinileţi-mi s;'i v;i comtmicce li s-a răspuns: Că la .1 septembrie au Iost arestaţi pe baza unei legi, întocmită cu o lună şi jumătate mai târziu, la 1 1 octombrie. Că iu 1 septembrie 1944 au mai fost arestaţi pe baza şi a unei alte legi, din 20 ianuarie 1945. Ministerul de Interne fitcca acte de vi/iune la distantă în timp, slujit probabil de un serviciu de hipnotism şi catalcpsie. InLtc vizitatorii redacţiei îmi aminteam cum şi de ce fusesern arestat şi eu, cu un an mai înainte, tot de către Ministerul de Interne si tor fără mandat. Hârtia dc surghiun era expediată în alb şi ministerul a găsit motivul arestării dc-abia după arestare, pc dibuite. F,u cel puţin se ştia motivul real, dar riemărturisit, peniru care fusesem lu.tr de-acasă şi internat: scrisesem Cu semnătură împotriva nemţilor. Cc au făcut cei douăzeci şi unu de arestaţi, de vreme ce nu li s-a imputat nimic? 1 ntervenindu- se la Parchetele Tribunalului si Curţii Marţiale, pentru emirere de maiicluLe dc arestare, şi la Consiliul dc Miniştri pentru emiterea unui jurnal, nu s-a emis nimic si ei au fost menţinuţi totuşi arestati. In sfârşit, delmindu-sc la 20 ianuarie crima de război, cei doiia/eci si unu s-au bucurat, căci legea delinea în acelaşi timp 840 l'UDOR ARC.HL.Z1 si lipsa lor dc oncc culpabilitate. Bucurie; zadarnica, domnule ministru. După alic două săptămâni dc arest presa şi microfonul i-au publicat criminali de război... Toate acestea sunt fapte dovedite, nu nişte simple aserţiuni îu disperare de ciuză. Aceşti criminali de camuflaj, siliţi să joace un rol de erzaţ şi sâ ţie lot; de criminali adevăraţi, sunt nevinovaţi, domnule ministru. Cunoaşteţi o situaţie sufleteasca mai aLrocc decrît si fii acuzat fără vină? Calificarea exactă a împrejurării c conţinuta în ultimul memoriu al celor douăzeci şi unu. Citez: „Am reprezentat un element de diversiune şi manevră politică, aresiaţi într-un moment de criză guvernamentală, pemru amăgirea opiniei publice". Le gros mol eitlâche. Dacă ari fi un ministru fără vocaţie si indiferent la nedreptate, n-as cuteza să vă inoportune/, cu relatările de mai sus, delermmaie de senrimemu] datoriei cetăţeneşti şi morale. Daţi ordin să fie. cei douăzeci şi unu de acuzaţi, anchetaţi pe loc, înainte dc a fi traşi la răspundere pentru vina celor menajaţi. Şi dumneavoastră personal şi părintele dumneavoastră, care m-a cinstit cn prietenia lui, aţi avut de îndurai nedreptatea. Căi toate că e prea cunoscută mândria de prestigiu a unei tutori lăţi. să nu-si ia vorba îndărăt dacâ a făcuL, conştient sau nu, o greşeală, când Lucretiu Pălrăşcanu, fiul scriitorului Dumitru Pătrâşcanu, unul din intelectualii cei mai năpăstuiţi ai războiului trccut. e ministru al Justitici. nu poate să tolereze ncdieptă.ţile din războiul de azi. m5 RRl-DI'l'ÂTI J rebuie să mânjesc spaţiul acestui medalion cotidian, rezervai unui surâs sentimental, când nu se întâmplă sâ fie 1HJRL1CLS1 k:A 841 amar, cu o neaşteptată murdărie. In afară de irisltcuţiile dc moarte şi premergătoare: o puşcărie. uit spital de nebuni şi careva cimitire, bine stabilite, preotul din parohie îmi fa.ee cunoscut că Prelecrura ele poliţie, de acord cu Primăria inimici piui ui, vrea să înzestreze cartierul Mărtisor-tVlandravela cu o insciruţie noua: Crucea tic Piatră, ■Mahala.ua, în care locuiesc şi cu, de-abia şi-a ridicat cu osteneala fiecăruia din cele opt sure dc familii dc bravi muncitori, cârc sunt strânse in acest sat, o biserică săracă, încă netencuirâ. Primăria şi poliţia n-au ajutat cu nimic iniţiativa pe care au de gând să o degradeze. In mahala sunt copiii cei mai mulţi din loate periferiile capitalei, fete inimoase şi băieţi Inimoşi ai frumosului neam românesc. Cetăţenii plătesc impozite mari. Comuna îi lasa să înoate în noroaie, nu le construieşte drumuri ca lumea, trotuare, nu le dă lumină, canalizare şi, in schimb, vrea sâ adaoge la zmârcurile picioarelor, mocirla morală şi ofensa. K o datorie a primăriei sâ se îngrijească cel puţin tot atât de gingăşia sufletească a suburbiei cât de organele sexuale ale bărbaţilor, amatori tle preaairvie, opriri de egoism de la răspunderea întemeierii unei familii. Casele de prostituţie şi de randevu au găsit conţinuţi la autorităţile de supraveghere o toleranţă cel puţin bizara, care trebuie o dată pentru rodeauna elucidată şi o afinitate pentru sifilis şi paralizie generală, sugestivă. (’red că elucidarea necesară va putea ii dusă la capăt tle ziarul nostru. F. locul ca politia si primăria să fie cel puţin prudente, (Iacă moralul chestiunii le lasă reci. i.ocuÎLorii din cartier sunt profund tulburaţi si tle la tulburare la tulburări se Lrece uşor, uneori cu ciomaţţul. 19-15 l'UDOR ARCHUZI TANTI Doamna Aiasrasia îşi pierduse ochelarii şi foarfecă spânzurară (Ic- .şold, şi întinerise. Fardul democratic îi stârpise şi negul din bărbie. Văduva de război, ciupii un soc care nu murise, un soţ incert, Păcală, văzut când in civil, când în uniformă cu atribuţii intermediare, între Serviciul Secret si Guvernul Ainoncscu, cucoana Na.sta.sia umbla să sc şi remărite. Ale ei trebuie ,să ii fost anunţurile de mică publicitate, la rubrica de căsătorii. Ascultaţi ofertele de mariaj ale focoasei bătrâne: „Doamnă distinsă, 51) ani, bine în totul, calităţi sufleteşti, cu proprietăţi ceitialc, doreşte căsătorit; intelectual, moşier sau militar'1. Knmeheţa Anastasiei nu sc sfieşre sâ-şi publice „proprietăţile centrale" şi stilizează. Ea trebuie să fie şi mătuşă, câci doi din nepoţii ci camă şi dânşii mirese. Unul spune textual: „indiferent naţionalitatea, fizicul, dar foarte bine situată" - şi celălalt adaogă ia această indiferenţă şi accea de „vârstă1', dorind babă cu parale. Arări exccse de moralitate au fost publicate cu asentimentul doamnei în ziarul „Universul". Asta nu împiedică pe doamna, văzând că nu se poate împărechea, să devie iarăşi severă şi să-şi bage nasul în articolclc noastre. Pe unul ni l-a suprimat acum careva /.ile, la orele două noaptea, când ziarul ttebuia trimis repede Ia rotativă. Altuia i-a tăiat ieri sfârşitul, care spunea că dacâ bordelurile voi' fi murate din Crucea ele Piatră în cameruf lor, mahalagiii sunt hotărâţi să le exrermine/.e. Era reproducerea fiedelă a forfotei locuitorilor din cartier. Dar bordelul e o instituţie respectabilă: ţaţa nu admite tulburări pentru operele tle binefacere sexuală. Prin urmare, doamna, într-a şasea luna de democraţie, se bosumflă larsi îşi ascute loarfeca, regăsită odată cu ochelarii. I’UHI.KXSTIC 843 E singur;) muiere, căreia i-am refuza cu plăcere toate drepturile acordare femeii, pentru că face pe barbăţoiul. Când credeam câ a dispărui, ea reapare tor atât de hotărâtă ca în epoca lantelui ei dc inimă, Ică. Doamna interpretează, tălmăceşte. Are idei. Sc dă ia compoziţie. Se întinde. Fără sâ o roage nimeni, sc vară, duce mâna la cap, sc (ace visătoare şi severa, ca pe vremea Ini Von Killinger. Ia măsuri, devine autori rate şi taie. Pentru că i s-a dat voie să regenteze secretele de stat şi militare, cucoana NasLasia capătă nas. începe să-i placă sau să-i displacă. Are preferinţe. Face nazuri. îşi aduce amime că pe vremuri avea o listă de idei interzise, un registru alfabetic de nume ocrotite, un calendar ediţie proprie şi un dicţionar. Nu era voie să dai la lipar cuvintele care începeau sau sfârşeau cu nnt, cu /te, cu /ti: anticar, amant, pccingine, picnic, de pildă. O silabă evoca un Antonescu, alta pc alt Antonescu, una putea să sune a Petrovici, altele a Pielii. Mu era voie să lc plictiseşti, să disperezi, să aspiri. Să tiu fi scris regim sau schimbare: douăzeci şi cinci de ani de muncă silnică. I e fereai să zici jos; dacă şedeai la parter, rrelmia sâ spui: sus. Cuvântul germen, atribuit putrefacţiei, putea să Iacă pc cititor sâ se gândească la germani. Se recomandau vocabulele optimiste: fericire, bucurie, mulţumire, fiume hirte, ntinumtl. I orul era frumos, admirabil: nu mai doream nimic. Nu aveam la cârmă imbecili şi nebuni, ci oameni geniali, numai unul şi unul. Şi toate gândurile trebuia să ia sfârşit cu 7 jvî/rfftvir/drepţi. Madama Anastasia vrea sâ ne întoarcem la gramatica veche. Bine, cucoană. Noi ştim ce-ţi place. Ai visa în loc de ziare un Buletin şi în loc de gazetari câţiva subcomisari. E o idee. l‘)4Ş N44 TUDOR ARUl il,/l II. ST. STREITMAN 11 O zicală din redacţiile pariziene spunea că presa ducc la for cc vrei, cu condiţia să o părăseşti hi timpul condiţiei. Mulţi oameni politici, ajunşi dintre gazetari, au continuat să stea în presă şi după ce s-au despărţit de guvern. Jea.ii Jaurcs, marele orator, era profesor, deputat şi ziarist în acelaşi timp, şi mai ales ziarist, şi a fosr asasinat, sc poate zice, în redacţie. Zicală ar trebui să ia o formă mai adevărată. E "teu până te spurci, câ nu te mai scoate din călimară nimic. Dar un gazetar care să răniâic gazetar până la şaptezeci şi cinci de ani şi care să fie numai gazetar, şi la şaptezeci şi cinci dc ani să scrie ca la treizeci, si să fie sprinten, proaspăt şi noti, afară de Georgi* Clemeneeau, nu s-a mai văzut decar unul: 1 I. Streitman al nostru. Dc necrezut, acest ccl mai tânăr dintre tineri, împlineşte la 1 f> februarie cxaci şaptezeci şi cinci dc ani. Jubileul nu numai al lui, e al presei întregi şi al penei româneşti laureate. Ziaristul din condeiul domnului Streitman e un scriitor de mare clasă literară şi un gânditor de infinite nuanţe şi subtilităţi, dublat ele un văz politic clar, soiiciiar adeseori dc conducătorii statului în dilemă. Şi, pc lângă srrăli citele lui însuşiri de scăpărătoare inteligenţă şi de talent catifelat, domnul Streitman, unul şi dm marii ebraist! ai culturii judake, e un domn, un gcntlemen, un camarad cavaleresc, un prieten în cea mai curară accepţie a cuvântului. Intre biblioteca iui, pe care şi-a vândut-o si ă refâcur-o dc mat multe ori, după timpuri şi după mijloacele trădătoare -şi între orgă şi pian. însufleţite dc talentul tovarăşei sale de o viarâ, acest înţelept, trecut încă demult dincolo de bine şi de rău, duce o căsnicie exemplară, de sot, de părinte şi de bunic. Înrre bunici, domnul .Srrcirmom c un adolescent. J‘M5 Pl'|!l K ISTIC Ho O CERTITUDINE ROMÂNEASCA Sc poate zice că clc duminica încoace începe o altă cpocă, înrr-a şasea lună dc epocă nouă. Publicul, impresionat de pasivi ra tea partidelor clasice intimidate şi nu speriate atât dc strigărele străzii car de incertitudini, rămânea pribeag printr-o ceată de aspiraţii, democratice mai mult eu numele decât cu fapta. Pasivitatea durează clc mergem pc al cincilea an. Aşa-zişii reacţionari n-au reacţionat nici la rebeliunea legionară, nici la dictaturii si nu reacţionau nici în noul regim, în care sc desluşesc tendinţele unei alrc dictaturi. Un moment, clc au reacţionai şi atunci an făcut treabă: la 23 august. In sfârşit, duminică publicul s-a dumirit. De-aci naime, linia de orientare coincide cu dorinţele lui: nici un exces. Cuvântul generalului Râdescu l-a luminat. S-a desfăcut din haos un drum, drumul simţit de un popor întreg, nu numai de o fracţiune a lui. Şeful guvernului s-a explicat intr-o sală popularii şi succesul a înlrcctit orice prognostic. Nu un succes de ovaţii, care au fosr sugestiv enorme. Obiccrivitatea aproape fizică şi adevărul cuvântării generalului au de duminică încoa un aliat cu carc nimeni uu se va puteri juca: douăzeci dc milioane de români. Cn accent proaspăt si tineresc străluccştc în privirea şi însufleţeşte vocea fiecăruia: lumea s-a liniştit şi aleargă voioasă la muncile ei. Altfel gândeşte, altfel calcă publicul, care şovăia să mai gândească şi nu mai înţelegea din placiditatea ambiantei şi din logică nimic:. Am urmărit duminică ia radio expunerea bărbătească a generalului, cu lua re-a minte. Nu-1 mai auzisem vorbind şi ţineam să aprofundez uu caracter. îl ştiam numai din relatări controversate. Citisem odinioară copia dată pe subt mână, a unei scrisori trimisă de către general ambasadorului Von Killinger. care insultase pc români cu un discurs rostit in fata coloniei germane din Bucureşti, unde fusese pus la îngrăşat. Guvernul I-a si arestat numaidecât pe general si l-a TU D<.) R A R< i M F. 7.) trimis în surghiun. La internarea mea, am avut în lagăr camera dc mucava spoita, în cabana nr. 5, ocupată înaintea mea de generalul Rădescu. Ofiţerii de serviciu îmi vorbeau scara de predecesorul meu, Tara să-mi poată da detaliile dc psihologic carc mâ interesau. Cu toate că stătuse la închisoare un an, ci îl cunoşteau numai la suprafaţă şi din ignoranţa lor respectuoasă deducem că fostul deţinut era sufleteşte un cerc închis. I ucra în chilie şl în conştiinţa lui. Generalul Rădescu conduce un guvern format din toate partidele, în conformitate cu principiile SLabilite de către „Cei Trei Mari“. la Teheran, nei’ăcând parte din nici unul din ele şi fixat la o distantă egalii de toate poziţia celei mai exacte imparţialităţi. Osneralul spune despre sine că e „al ţării'1. în vreme ce guvernează, partidele atacă în adunări şi manifestaţii de strada guvernul: situaţii1 contradictorie ciudată., inaugurară de legionari, care au făcut revoluţie de la guvern; situaţie unică în istorie, un de revoluţiile, nedirijate şi spontane, au izbucnit îmodcauna brusc şi de jos în sus. F, o temă de teatru nu de politică, să asediezi o cetate care Iţi aparţine. Partidele tic a guvern au acuzat guvernul. I ,-au acuzat că sabotează Armistiţiul şi epuraţia, atunci când reprezentanţii în guvern ai partidelor lucrează solidar şi cot la cot. Câ nu face reforma agrară imediat, în lipsă din ţarâ a ţăranilor, care luptă pe front în prima linie de foc, demoralizaţi şi nemulţumiţi, după rapoartele Marelui Stat Major, că nu se tine seama de ei. Că guvernul nu poare obţine beligeranta şi intrarea în Ardealul de Nord; .strada nu spune ce garanţii îi conferă dreptul la o declaraţie atât de gravă. Se face o propagandă, tristă pentru iniţiatori, şi din planşetele mamelor şi ale soţiilor, cărora, adunare într-o sală, li s-a spus că ele suferă din pricina incapacităţii guvernului, prezidat dc un general, inamic al propriilor lui osteni, de a cere prizonierii de război, ca si cum ia aşa de puţin s-ar reduce o problemă atât de serioasă. Femeile din sală, chinuite de PUBLICISTICA cruzime îu un cc arc inima lor mai sfânt, au cazul în hohote şi lacrimi si tumorii care Ic exploatează suspinele au rămas sarislăcuii! Nu-i felicităm. Paradoxal: sunt oare doua tendinţe în partide, lina la guvern şi alta la club. în acelaşi timp, anulând ti-se reciproc? Nefiind vorba dc duplici laic, ce este în fond? Ne aflam lii prezenţa unor intime disensiuni? In atâta presă, câtă se tipăreşte acum, .se evită cca mai importantă clarificare. Suntem în ajunul unui conflict, dcocamdată surd, care ar năzui să sacrifice o scamă de miniştri pregătiri, promovând o echipă nepregătită? Căci oameni dc altitudinea domnului l’ăirăscanu, de pildă, nu sc nasc de la o zi la alta. în l’iata Universităţii. Generalul Rădescu a lămurit numeroase chestiuni esenţiale şi substanţa cuvântului domniei sale a fost concretă: unire, linişte, ordine: şi muncă. Şi dacă strada nu-şi afirmă garanţiile secrcte pe care le-ar fi având, generalul, în schimb, şi le-a afirmat, în auzul tuturora, pc ale sale: „Sunt în plin acord cu Aliaţii''. Iată marea cerritudiuc româneasca dobândită şi iată sensul epocii noi în care am intrai. 1945 UN AVIATOR PEDESTRU Mai mulţi tineri aviatori, promoţia 1943, nc comunică, legiunii revoltaţi, că vcchile procedee încep să-şi facă loc şi în aviaţie, unde condiţia acrului senin si a înălţimii s-ar părea că trebuie să Ic inier/.ică accesul. Un tânăr zburător, crescut dc siat ca să-si suporte destinul pe nobila aripă a văzduhului si primejdiei, a fugii din piscuri, dintre vulturii lui şi s-a ascuns printre găinile de lângă TUDOR ARC HF.ZI grajduri, tocmai când camarazii lui suni solicitări sâ înfrunte armata aeriană germana şi maghiară. Transformarea ciocului în peniţă de biurou sedentar, cu fotoliu, a fbsL făcută prin scamatorie politică, un domn ministru căpătând şefia unui lîei' electoral şi adoptând în schimb pe fiul aviator al celui ce l-a insultat şi făcânclu-şi-1 şef dc cabinet. Din partea părintelui substituirile sunt de înţeles. Mai greu de înţeles e că se găsesc mâini gara preparare sâ moşească un asemenea caz şi să treacă dintr-un leagăn într-altul, de Maternitate, o fată în locul tmtii băiat. Tânărul aviator şi-a mobilizat unchii medici şi la 14 octombrie l‘)44 a obţinut pentru boală gravă calitatea de inapt pentru serviciu si un concediu medical de nouăzeci dc 7.ile. (Procesiil-verbal Nr. 283 F.P.A.) După douăzeci şi patru de ore, la 15 octombrie, tânărul ofiţer declarat „nenavigant" e numit şef de cabinet al Ministerului Cultelor şi Anelor. (Decizia Nr. 39 978.) Domnul ministru respectiv are toate neşansele în departamentele domniei sale. Un ofiţer de aviaţie, detaşai din flotila lui si de la front între baleriste şi preoţi, constituie un caz, fără exagerare, comic. Sublocotenentul aviator, un brav de douăzeci de ani, se numeşte... Pentru onoarea lui refuzăm sâ-i dăm numele aci. Domnul ministru Negul eseu şi general aviator Vasilescu credem că au uu cuvânt de zis. 1945 UN INVENTATOR GENIAL Peiuru descrierea pe toate dimensiunile a personajului carc m-a vizitat, ar Lrebui o carte şi nu o singură pagină de manuscris. i’u m.iciSTicA Un om îndesat, masiv, în liaină clc pieJc veche: aspect dc cliciu al Azilului de noapte. Unui din aed oameni care nu şrii cum s-a lacul, cum au ajuns la o vârstă, ca un urs ivit dintre răpi, frumos şi puternic, scăpai dc inimiciţia vânătorilor, a foamei, a boalei si a intemperiei. Tata vizitatorului meu, largă, dură şi francă, căutătura sigură şi dreaptă, zâmbetul inteligent, l-au impus numaidecât. După ligură i-am bănuit o secundă naţionalitatea. De la primul cuvâm am văzut că nu m-am înşelai. Necunoscutul era un rus. l-am dat vreo patruzeci şi cinci de ani. Credeam că e vreun locuitor din cartierul meu, stabilit de curând şi că a venit pentru o semnătură la delegatul mahalalei. Ţinea în mână o tesrea de hârtii. Dar el locuia îmi-altă planetă şi consimţise să se coboare până la noi ca să mă cunoască pe mine. M-am simţit onorat. — Stai, tc rog, jos, i-am .spus, voind să-i iau colile din mână, scrise cu cerneală violetă. Şi pune şapca, să nu răceşti. La mine-i cam frig şi nu prea ai păr nici dumneata. Chelia vizitatorului era tunsă la piele şi craniul, osos, prezenta în creştet un colţ fmiologic caracteristic. Nu era un cap de roate zilele. Omul a stat jos cu naturaleţea, lipsită şi dc sfială şi de cutezanţa, a unui bărbat cu o noţiune măsurată si urăită a raporturilor dintre semeni. Se vedea că duce o viată a lui, interioară, simplificată la esenţial, ca mulri ruşi, pe care i-arn cunoscut în drumul vremii, intelectuali şi manuali, într-o atitudine faţă de sine, de idei, de oameni si de evenimente, hi era ti că si abstractă. Mi-a spus cu seninăLate că şi pacea şi războiul sunt de la Dumnezeu... Mi-a spus că ştiinţa, ca şi „religia", aparţine tot lui Dumnezeu... Mi-a spus că între aviaţie si religie e o legătura... Mi-a vorbit de Le Yerrier, care a descoperit, fără să sc- uite măcar prin lentilele lunetei, planeta Neptun, cu creionul, după un calcul pe câceva zeci de mii de coli tle rum IR ARGHK/.i hârtie... Mi-;i spus că şi el a descoperit cu creionul mijlocul dc a împiedica orice război viilor... Tresărind brusc, l-am întrerup!.. Liniştit şi ca o consecinţa logică ia rol ce-mi vorbise, mi-a spus: ,,Sunt Arhimede modern11... Ncpuiând să răspund, ani lu.şir. V'iziiaronil, angajandu-se într-o dezvoltare în spirale mari, mi-a demonstrai câ umiăreşie de douăzeci de ani ideea, ca a propus-o la douăzeci si şapie de legaţii străine din Bucureşti, unde sta de vreo douăzeci şi cinci de ani, câ pretutindeni a fost întâmpinai cli obiecţia că nu e inginer. I’arcă numai inginerii ar li de la Dumnezeu. Că dacă „omemmea11 nu ia scamă la invenţia lui, va cădea în definitiva catastrofă... El ar putea, cn invenţia lui, sâ distrugă o armară de o sulă de milioane de oameni... La începutul războiului s-a dus să-i sfideze pe ricinei si la ambasada germaiâ, unde a fost ironizat. ,,Vezi-ţi de turnătoria dumitale'1. i s-a spus. l'.l a răspuns: „Aţi pornit sa cuceriri lumea. Vă spui că aţi pierdut războiul". Neamţul cti care vorbea s-a făcut roşu de mânie. Războiul de-abia Începuse, rrinmla) pentru germani. 1‘eodore turnător. Mâ cunoştea pe dinafară, clin citit. Citeşte. Ştia că im cheamă ea şi pc cl. Ştia că fusesem la închisoare si de ce. Mi-a spus că „am ales" momentul bine şi că acum e momentul lui, la care voia să mâ asocieze. Ce trebuia sâ fac? îmi cerea să mâ prezint a doua zi cu el, la o întrunite publică, şi amândoi să arătăm lumii că am inventat maşina ele suprimat războaiele... Nn mai ştiu cum m-am despărţit de inventator. LI venise sa .scriem împreună nn memoriu până la ziua. Era pe la. patru după-amiază. Se auzea, la o biserica, toaca. Ştiu numai atât, ca am rămas coplesu de o admiraţie stupidă. Teodor avea in el două umbre de giganţi, peToIsroi şi Dosroievski. Dar sunt măgulit ca am fast singurul muritor de rând care l-a înţeles. s>ulm.k:-istk:.\ X51 H I LliTli. ŞCOALRli Liceul Laritr Rcziikaii.il ccl mai caracteristic al iniţiali vei sugerată liceelor, ca elevii sâ sc j*ru|K*z foaie de hârtie şi dumneavoastră citiri- nc din orice autor francez o jumătate de pagină. Vom seri amandoi după dicreu şi veri examina. Dumnealui nu o si poată seri nici ea la şcoala nimic, necum sa scrie propriu-y.is o carte cle-a dreptul în franţuzeşte. Caragiale, carc propunea examenul, avea o singura diplomă dc patru clase primare. I’ătraşcu s-a sculat şi a plecat, salvându-şi penibil prin dispariţie o similitudine dc prestigiu dezumflat, înjunghiat cu un briceag dc cinci parale, inlipt in orgoliul unui amor-propriu dc eminenţa recunoscută pe întuneric, Jn manuscris, el ar ri căpătat zero noră la franţuzeşte. Aveam în .sTrăi narare im camarad peninsular, Mâ înţelegeam destul de aproximativ cu franţuzeasca lui. Sta de cincisprezece ani în canion şi limbajul i se apropiase dc graiul unui alt conaţional peninsular, carc trăind in acelaşi loc, douăzeci dc ani, .şi dorind sâ sc facă medic, servea de chelner luat îu derâdere de clienţi într-uli restauram oriental. în douăzeci tle ani uitase de tot limba natala şi nu învăţase franţuzeşte ioc. Camaradul mâ invita sâ asist la teza lui de doctorat. F.ra un subiect dc pârMcoloai (psychologie) şi candidatul orator trebuia să vorbească două orc despre Păi Bârget (a sc cili cum e scris apăsând pe â). Păi Bârget nu era alrul decât Pani Botirgcr, pe arunci la modă. între coconet si reputat exeget al firului ele pâr despicat în patru. Citind, revistele si elegantele studii literare clin capitala îmi evoca peninsularul intact. Darce-i aceasta limbă franceza, vorbkăde loata lumea din cofetărie si citită cu atât profund înţeles în Parisul de lângă Cismigiu? Grăirâ de roate personajele cu cravată si pandantiv, TU1XJK archezi nu o ştie nici vinul. Cele ci re <> .şdu sc sfiesc să paradeze. Luxul textelor străine intercalate aparţine ignorantelor fine, fudule. Limba francezii nici nn e o limbă. Ha nu seamănă cu nimic cunoscut. Vocabularul nu răspunde nicăieri. Nu eo haină cu număr, în stoc. Substantivul nu-i un substantiv, verbul e altceva, prepoziţia e un fir dc păianjen. Conjugarea nu-i conjugare. Avo:r şi etre nu e a avea şi a fi. Adverbul e un pianissimo. Limba franceză nici nu se grăieşte: e o ciocârlie: cântă. Poezia franceză e o violă şi un clavccin. Ai dat de dracu, domnule profesor: iată un verbe irregulicr. Limba franceză nu se traduce (queilt borreur!), nu se poate traduce. O limbă oarecare, oricare, se conduce ca o locomotivă, ca un autobuz. Te sui pe capră, pe catedră, limbile normale sc descompun, se recompun, cu piese dc schimb, cll accesorii. Un prefix, un sufix - şi gara! Poţi construi în orice limbă, ca din dreptunghiuri dc domino, şase negre pe fond alb. Orice limbă academică c un joc de puzzk. în franţuzeşte nu poţi construi. în loc de materiale, ai imateriale... Ceaţa violetă din Paris atârnă dc :oare cuvintele şi glie inele din Franţa» dc toate coşurile. Peisaj diafan, vorbire de libelule, un cuvânt arc câteva transparenţe si luat din dicţionar el nu însemnează nimic în nici o altă limbă. Degeaba Larousse. Cuvintele frantuzeşti, limitare la câteva sute, dc ordin practic, pentru exprimarea unui lucru sau a unei mişcări, corespund cuvintelor brute străine. De-abia de aci începe limba franceză. Frazele, ideile, sentimentele nu mai sună în expresia lor cu nimic străin. C.ind s-a spus câ limba franceza e caracterizată prin claritate, această aserţiune nu însemnează, dc pildă, câ aceeaşi idee capătă o limpezime mai clară decât înrr-alrc limbi ■ si s-a spus numai un detaliu. Ideea e franceza, numai franceză, ideea engleză sau germană nu e aceeaşi idee, chiar dacă ar cuprinde acelaşi obiect. îndată ce trece de cotidianul strict, limba franceză e ceva deosebir de o limbă. Cuvintele se luminează unele pe altele I’l'IHJCKS I'ICA printr-o acrii ine analogă cu rana stanicii dini re poli opuşi. Sc intercalează sensuri neaşteptate înrr-un vers si rcacţiuni a căror regulă e uecunosculă. Francezii tratează vocabularul ca paleta, meşteri ueimrcaui 111 obţinerea derivatului pictural. Da. hramu/casca de biurou, dc contahilitare, darea de seamă, raportul, memoriul, da, aslea se învaţă, dat'as ca nu e limba franccză. I .imba franceză e altceva, inrodeauna altceva. O auzi şi tc duce gândul la întâia frază a Biblici: La început era cuvântul. Da, la începui era limba franceză, spiritul care se purra peste ape... Nu re juca, domnule vizitiu dc catcdrâ. Pâxeşie-ie! Nu. Limba franceză nn e o limbă, Limba franceză e o mistică şi o estetică, 1945 NOILE LDITL'Rl Încă o degenerare: editura. Editurile se înmulţesc enorm. tocmai când hârtia se spune că e mai putină şi când un autor, care vrea să tipărească singur, fără ocrotirea unui parazit, născut prin generaţie spontanee, nu găseşte o coală. Marile edituri, cârc erau cu prestigiul vârstei şi ai originilor, sunt depăşite de o sumedenie de surogate. Era normal ca depăşirea să fie făculă prin valoarea personala a noilor editori, prin rcspeciul de carce, mai mare ca lăcomia şi respectul dc beneficii. O Asociaţie dc scriitori-editori ar fi avut autoritatea, absentă recciiLclor exerciţii, si ar fi fosr în logica timpului să înfiinţeze o editura, pe care iniţialele din josul norci au propus-o incă dc acum treizeci de ani. o epocă, c adevărat, cu mult mai puţini cititori. IU DOR ARGMK/I Sc răspunde a această preocupare, simplă şi legitimii atât în interesul autorilor, sigurii proprietari propriu-zis ai unui manuscris multiplicat de un editor şapirograf, eât şi în cc priveşte eleganţa neindustrialâ a cărţii tle librărie, cu un surâs: „Trebuie sa fii negustor1’. Poaie că 'intr-alte meserii, susceptibile de o tehnicitate complicară, a h negustor uu-i o vorbit goală. Patronul unei întreprinderi de piese şi accesorii are dc manipulat şi de ţinut minte mii de firimituri metalice şi articole uzinale. Ce capacităţi cere editura? Băiatul dc prăvălie sc facc editor penrru că a şters cu cărpa înmuiăLă si ă cernit mozaicul librăriei unde a ucenicit, intre „Pelikanol1' şi faianţa spălară a unui urinoar. Care unul din aceşti cu adevărat proşti sc şi înfumurează, cerând manuscrisul de probă, ca să-l aprecie/.e el şi să-şi facă o „părere1’. Caie-i tehnicitatea unei edituri? Iei manuscrisul, faci un eontracL de 13—20%, partea autorului plătiră cu întreruperi, o dai la tipar în tiraj secret şi o expediezi. Dacă un autor cere clauza contractualii dc control, băiatul de prăvălie, director de editurii -mă rog! se .supără, trecând problema furtişagului comercial în domeniul moral: „Cum? n-ăveţi încredere in minc?“ I rebme să nbă încredere în el autorul carc-şi vede editorul adunând milioane, împodobuidu-şi consoarta cu bijuterii şi blănuri, conservândii'si energiile în automobil, şi la o constrângere spălând putina cu bare de aur în geamantan şi fugind în America; sânge concentrat de scriitor. Tehnicitatea adevărată a editurii si bosa comercială consistă î'n mijlocul cel mai adecuat la ti agerea pc sloară. O speeialiiăLC comica a editorului şi care se bucură de credit la naivitatea unor autori, e legată dc un cuvânt fără sens: a lansa. „Ştie să lanseze o carte1', spui despre un editor. A lansa în atare împrejurare, e s bate toba în ziare că apare cutare carte admirabilă, carc-i o simplă stupiditate literară. Unii editori, la începutul carierei, când s-a dcmarcat stadiul de băiat de prăvălie de .stadiul directorului dc cdiuiră, chcltuicsc, tot din spinarea PUBLICISTICA autorilor, pentru publici rari:. (’e bine trebuie să le meargă treaba acelor editori carc nici nu anunţă apariţia Linei cărţi! Evoluţia unui băiat de prăvălie la rangul de director de editură e interesantă. După câteva luni de afaceri prospere pe socoteala literaturii, el îşi face un biurou ministerial la era]. Trebuie să ceri audienţă, să Iaci anticameră, să fii anunţat la telefon, de la parter. 1', unul dm felurile fostului băiat de prăvălie modest, dc a deveni obraznic. Ar fi limpid ea legea proprietăţii literare să fie modificată în mai muLc privinţe, carc, sugerate miodcauna guvernelor „culturale" au defavorizat constant pe autori. Şi ar h de dorit ca dintr-o lege nouă să dispară acel articol odios, care dă dreptul să se improvizeze un gen dc edhori, mai abuzivi şi decât editorii aventurieri: dascălii, autorii de antologii. Aceştia au dreptul să calce toate drepturile de proprietate literară şi să exproprieze poeţii si povestitorii dc îndată cc au publicai câteva pagini mai ca lumea. Ei n-au măcar politeţea de formă, să te consulte, sâ te întrebe dacă primeşti sau nu sâ fu manechinul afacerilor lui personale — te pomeneşti riprinţ şi furat, fără să ţi se trimită măcar exemplarul de presă din aşa-xisa antologie, necum să-ţi plătească drepturi de autor. El încasea/.â preţul pentru sine, transformat prin diploma universitară în păduche literar — şi el vinde la sigur tirajul întreg, prin mijloacele de asuprire «iute, silind elevii să cumpere cartea dccorată cu numele lui dc supraatiior. 19*15 ZCARDÂ-SCARDĂ Fără .să fie o gravă |)mblemâ, fărâma de chestiune irită. In scrisul românesc, fonetic, trebuie neapărat sau nu trebuie ca rui :>o u akgh i-'/.i semnul să nu corespunda exact sunetului grăit' Silul încă destule. în grafic;! literară si cea mai atentii ia tipar, urmele unei ortografii indecise, şovăitoare între etimologic şi rostire. Sâ nu luam pilda şepelitului „totdeauna'', pronunţat dar lodeawia. Pc când rumânul fără doctorat elimină încălecările dc consume, dascălul savant ţine lă transparenţe si vrea sâ se vadă din câte ingrediente a fost compus un cuvânt, scăpat de vulgaritate prin păriicde. Nici pildă coloare", de alră nuanţă. Francezul. aristocratul unui gust prea dovedit, ca sâ mai fie nevoie de glosat pe socoteala perfecţiunii lui, a întunecat cuvântul latin, rostit cu două rotunjimi de gura, corectânclu-i platitudinea vocalei pnntr-uii aba|ur. Ncavând valoarea substantivului, verbul poate să tămâie plat. Ceea ce ar fi întru câtva şi semenul lin în subtilitate necărturar, românul, alternând alternanta dintre două vocale. Trebuie aşadară scris culoare, nu coloare pentru că aşa hotărăşte buntil-gust, să nu lăsăm prea străbunul Traian să sforăie în vorbele noastre. Să ne facem o clipă grămătici. O dată nu e păcat. Câteva grup:: de consune se găsesc în continuă confuzie (condeiul rabdă şi forma tyjnfi'sit'pe regula siflaiitei dintre doua vocale). I.a diverse gradam de numita cultură, scriitorului î'i lipsesc şi timpanul si, mai rău, cu mult mai rău, simţul limbii. Mai des decât ar trebui, scriitorul nu distinge valorile de ureche şi de logică ale mici grupe de două şi de trei vocalc i, adunate frecvcm în scrisul şi graiul românesc succesiv de tărie egală sau în semiton. K un verb: a iubi, care însemnează dragoste, perfectul simplu, întâia persoană singularii, cum se zice la şcoală, bate anapoda în scris şi la lecturii. (irupele sf>—zb, st—zel, st—zg, sj—zv şi sunetele s—z clan naştere la silabe de subs.mitic caricaturală. ]n bună limbă românească zece sunete se reduc la cinci: P csie dulcele lui B C este dulce e lui Ci T dulcele lui D I'UHI ICLS J K'A S69 S cinicele lui Z cinci aspre si cinci dulci. Dar poziţia şi vecinătatea claii zece sunete noi, pcnt.ru carc ar irebui inventate alte zece semne noi... precedalii ele una din consunele s si z, echivalenţa tăriei în scri.su! tipării tui funcţionează. Rostirea cinstiţi implica sensul următor; sirop - zd rob scaldă zgarda sfânt — /.vânt Substituirile zjţândăresc urcchca. Citeşte, rogu-re: sgândăresc. Timpanul e de scândurii... Mai oitcsre, dacâ eşti în stare, sgârci, sbcguii. sdravân, o limbă de falsificator de O contuzie mai puţin simţiră dar de aceeaşi valoare dublă vine şi din asimilarea forţară, înaintea consunclor dure şi moi, a sunetelor J şi Ş, pe cât de gemene pc atât dc vitrege şi ele. jbilţ- şperţ grajd - aştept şvarţ - înşfâc etc. Am cilii în carte, că nu mat e vorba de 'ziar, şi cuvântul Cât priveşte altă sene, smântână şi zmântâna, smârcul şi /.marcul, snopul şi znopul, ambiguităţile pat condiţionate dc nevoia onomatopeică a unui cuvânt zbârlit sau leniriv. Era pe vremuri un savant profesor botanist, care moştenise de la părinţi onorabilul nume de Brânză dar se simţcit. desigur, umilit să evoce oile si caşul sau clnar, ştiinţific, cazeina. I.a Paris, unde s-a rosnr, iara să roşească mei condeiul, nici pergamentul, timp de mai mulre generaţii numele lamiliei Petain, al noslru Brânză, atât pentru Europa, câr şi pentru România, a devenit Brandia. subit. De cale ori una dm consunumele p—b, t-d. c-g, f-veste spor — zbor condei. i L'DOR ARGHF.ZI Dacă mă voi întâlni pc- lumea, cealaltă cu cl, nu o să-mi iau ochii de la buzele lui. curios sâ văd cum îi merge limba. 1943 BENJAMIN rONDANF. A fost odaia, câ în poveste, un debutant îndrăzneţ de critică literară, B. Furdoianu, şi mai încoace un poet, Benjamin Fondane, strămutat din Bucureşti. Ja Paris, şi devenit francez. N-aş putea să af.rm în cifre la sura cât a putiiL să elimine el din sine şi cât :t fosr în stare să câştige el din sensibilitatea cu totul particulară a spiritului patriei de adopţie, ca sâ însemne ceva în marca ci literatură. Ain citit o singură bucată semnată Fonda ne, publicată recent în prin-nl număr al revistei ,,France-Roumanie“, redactat de nume franţuzeşti şi româneşti, cu titlul, dacă-1 citez exact, ( '.omjAah'te dc riimigre, titlu aproape echivalent, cum am z.ice noi, şi poate că şi cum am seri, la urma uxme\,JiiLmia pribeagului, înccrcarc, vrem sâ precizez, izbutiţii, de a strămuta o simţire naţionalii în spaţiul limbii france/e, socotind şi pe Morcas, poetul cel mai identificai cu graiul dintre Mediterana şi Canal, titlul poeziei lui Fondanc e un argument si o mărturisire... (aed cu putinţă ea scriitorul, foarte rafinat şi care suferea în taină dar vizibil de tremurai echipajului sufletesc, plutind pe supnJeţc inegal agitate, să,se fi simţit în raport cu pământul continuu căutat pentru a-si planta, pe viaţă, arborele lui, elin ramurile căruia să poată contempla static universul, ca o corabie în călăLorie prin faţa aspectelor, turburate de nostalgii contradictorii, In panta şi orizontale, ale continentului înconjurat. 8*'] E punctul dc tragedie ;il omului dezrădăcinat, si Fundoianu îşi pierduse- rădăcina de două oii, hind, ; arc;iii/i ministerelor sâ caute funcţionarele la ciorapi, daci suni dc mătase, si să refere. Era un guvern de severă disciplină calvinistă, preocupat de picioare şi partizan, pentru femei, al ciorapilor di: bumbac mar, iar pentru bărbaţi al încălţării intelor cu Lalpă de lemn, cunoscute la ţăranii francezi subt numele de stibots. Acest pantof rigid oblică la umblatul râscăcâraţ si fiind cu trei numere mai mare decât piciorul se poartă îndopat cti paie. Hamangiu fusese numitele câteva zile ministru al Justiţiei şi m-a chemat la minister să-mi spuie: - 1 )umneatn te-ai ocupat multă vreme dc raporturile dintre editori şi scriitori. Am citit articolele dumitale şi le-am găsit justificale. Cum şi eu m-:im ocupat de asemenea chestiuni, şi vreau s.î fac o lege serioasă a proprietarii literare, tc-aş ruga să mă ajuţi. Adu-mi lista obiectiunilor dumitale, coroborate cu orice observaţii, si vom tace o lege bună, ca să se sfârşească odată cu scandalul astă. 1 -am răspuns ministrului Hamangiu: - Făcătorii dc legi nu se inspiră, domnule ministru, din nevoile meşteşugurilor cercetate corect, ei din interesele partidelor de Ja guvern, adică ale indivizilor de partid. Fa.i vă aduc o lista, un registru, dar sunt sigur că nu puteri face nimic. Se preferă miniştrii fără idei şi atitudini personale. - îţi dan cu\ a mul meu de onoare câ dacă si de astă dată va li, în ceea ce mă priveşte, aşa, demisionez, a încheiat ministrul. Nu trăiam de o zi, două pe lume şi mai auzisem asemenea accente de renovare şi de bravură, 'l otuşi, i-am dăt lui Hamangiu an fel de memoriu. HI va fi fost poate găsit intre hârţoagele defunctului autor de coduri de către ilustrul lui succesor, Alcxianu. fost guvernator alTransnistrici si admirator patetic ăl aviatoarei Buruaia, proclamară prin a fisa j public de la guvernământ, la Odessa. .Regină a Văzduhului. Legea a rămas aceeaşi de mai nainte. cu câteva modificări de ortografie. Spolia cine vrea pe scriitorii morii şi vii, lua pâinea dc lă gura copiilor scriitorului orice belltr anonim şi PUBLICISTICA Lira nici un merii propriu, scriitorii n-aveau ruti un drepi dc control ai lirajuini cic., etc. in răspântia bulevardului şi Universităţii mă uitam îmr-o zi. după promulgarea noii legi, la forfotii inieresanLă a publicului de pe trotuare, când iată o splendidă limuzină cn, inlăuntru. Constantin I lamangiu. Ochii ni s-;iu încrucişat. Am salutai. Ministrul a găsit oportun să oprească maşina în dreptul meu, voind să scoată pc uşă uu crac. — N-ari demisionat, c-xccicitLa, i-am spus eu coacă politeţea de trebuinţă. E-asa tle grea despărţirea dc porcofoliu!... - Vreau să-ţi explic, s-a pripii să răspundă ministrul... Suie-te în maşină, mergem la minister. Ministerul era în partea cozii calului de bronz al lui Mihai Viteazul si ministrul era incr-adevăr turburat. ■ Să mă iertaţi, domnule minisrru, explicaţiile sune inutile. Am făcui reverenţa şi m-am întors. Daeă s-ar căuta felul cum a fost insinuai în lege dreptul profesorilor nescriitori de a iura proza şi versurile scriitorilor, pencru a le vinde unui editor drepl operă personală si şcolarilor constrânşi să cumpere anumite antologii, cum sunt constrânşi să cumpere toate cârrile semnare de câte doi, erei citulari ai clasei, plus tm inspector al învăţământului, organizat cu tantieme, nu ar li prea dificil tle găsir pe nume şi cu dregăcoria şi servilismul lui de atunci insul care reprezintă pe lângă guvern interesele hoţilor de literatură, ambuscaţi in antologii. (atirorul, obişnuiteu bunele proccdee si civili rări dincr-alte negustorii, ar putea să erectă că cel puţin autorii de anLologii au năravul unei educaţii civilizare; întreabă vreau să zic pc autor, măcar de lonnă, dacă primeşte să fie comercializat în bcncliciui exclusiv al fabricantului de manuale sau să devie glorios grai uit. Puţin le pasă lor tle procedee. Odată ce legea le dă o fărâmă de drept, câmărică cu bunuLsimr, ei îndătinează jafijl, înţelegând să expropriere, să confisce şi să stăpâneasca. ['uduk ARt-i u-,y.i Ei nu nu nici o irazul sâ trimită scriitorilor, cărora le hira iiirtmistrisi.il, vlapi si inrcligcnţa - .singurul caz dc- criminalitate integral în lumea creaţiei industriale - un exemplar tipărit. Măgarul didactic nu cunoaşte nici procedeele de amabilitate, dacă nu-i împinge cuviinţa să ajungă până la .sentimentul datoriilor elementare. Te pomeneşti din întâmplare că ai apărur într-o sumedenie de ediţii şi contribuind la cumpărarea unui bloc care aparţine unui domn profesor de oareşicare limbă română. Această spurcară specie juridică nu a constituit încă obiectul nici unui proces. Aceleaşi procedee sunt remarcate în presa mai mull sau mai puţin literară, îi: revistă, în ziare. Societatea Scriitorilor n-are un biurou de politie literară, însărcinat cu identificarea numeroaselor fapte de furt şi cu chemarea lor in judecată. Dar procedeele se întind la concerte şi la Radio. Un domn sau o doamnă te ia îu întreprindere şi tc lace ilustru fără să vrei si litră să te întrebe, te citesc, te compun, te cântă... Nu e vorba de Lin comentariu sau de o judecata critică, e vorba dc o exploatare de-a dreplui. I a 9 decemvrie o cititoare mi-a adus la cunoştinţă că o doamnă gospodină cântă la un concert „strigări"' de Tudor Arghezi... Acest Tudor Arglie/i fiind eu, m-am silit să-mi aduc aminte dacâ am comis vreodată aşa ceva .si am constatat câ nu, că niciodaLă n-am scris strigăte, zbierete sau răcnete de căluşari. Doamna a dorit să fie originală pe socoteala mea şi nu s-a ostenit, in actul dc indelicatetâ de a mâ escamota, nici sâ mâ consulte dacă accept. Ceva mai mult, doamna lace parte dintr-un menaj artistic. Domnia sa ni-a strigat, iar soţul doamnei sale m-a compus. Si ceva mai ttuilr: nu mi s-a trimis nici invitatia anodină, ca sâ asist la felul cum sunt preparai. în bucârâria conjugală. PUIH.IUSTIC Se aude că s-ar fl pregătind o noua lege a proprietăţii literare .si artistice. E de dorit ea de asră d.ita .sa tui s'e facă iarăşi compoziţie eu uşile tnehi.se. 1946 1NOCKNŢA MORŢILOR b. adevarat. Când ni treci ir prin cimitir, tăcerea şi şoapra sunr o ţinură. N-aş putea spune c.i respectul dc morţi contribuie mai mult decât sfiala generosului egoism la o atitudine ele suflet, aplecară ca salcia plângătoare. Poporul morţilor anonimi e de altiel al părinţilor şi strămoşilor tăi, intre care s-au intercalat cu chipul şi cu bunătatea lor, elaeă au iost buni. Sunt părinţi fără justificarea dreptului de generatori ai unor odrasle chinuite. Ai zis: „Morţii mei, morţii noştri" şi ei se înfăţişează culcaţi, rânduri peste rânduri, din toate neamurile, de la Adam. Orice ai iscodi în univers, că re-ai trage elin peşte sau din maimuţă, primul om al dinastiei rămâne cel tlin Scripturi. Văzută-n dunga vremii, moartea e poezie. Morţii sunt rapsozii ei. Ei au trăii, au iubit, au cântat, s-an gâdilat, s-nu vrăjmăsit. Morţii blajini şi de toată ziua, mica burghezie a morţilor, n-au străluciri Î11 afara, pa/iţi pe dinlăuntru, ea şi semenii lor vii, tle o candelă cu steaua albastră. După o înţelepciune, mai mult de frica, ei trebuiesc vorbiţi numai de bine. Mai degrabă, trebuiesc răcuri... Cimitirul are această ultimă semnificare. Dar sunt si ceilalţi morţi. I'i nu primesc anonimatul Ninivei, al Babilonului si al Piramidelor, învăluite in nămolul uscat: nisipurile călătoare în eterna pribegie. li n-au fost nici blânzi, nici drepţi: degenerări, acoperiri de prestigii, sau I U:>OR ARGHK7.1 veninoşi din îrhimurarc şi fanatică iubire de sine. Toace capitolele cronicii despre epoci şi oameni păstrează câtc o monstruozitate morală de primul plan, înconjurată de sateliţi şi, in bună parte, molâia şi întrerupta evoluţie ;i vieţii în cârd nu se datoreşre atât funestelor erori de doctrină şi animalului subiectiv, cât individualităţilor scăpate din controlul obştescului bun-simr, prin deraiere. O epocă mai neagră sau mai puţin întunecată a fost dominară de o zvăpăială, de un orgoliu dement, de o sălbăticie, de o boală personală a câte uimi om încălecat pe omenire. Biserică iană: datorie în faţa mormântului închis. Toace păcatele laolăltf, ale cadavrului, încremenit în neciivâniarc şi neputinţă finală, sunt dezlegate. Molitva pobreganiei absolvă de tot ce greşeşti... cu ştiinţă sau fără de ştiinţă... au cu gândul, au cu fapta. 1: o achitare de ultimă scadenţă. Amintirile rele lâsaic oamenilor în viaţă, se şterg cu buretele, cu care, înmubţ în oret, a fost adăpat Răstignitul. Biserica distinge două feluri de păcate, la [ostul şi actualul om; păcatul săvârşit orbeşte şi păcatul dc moarte, conştient. Amândouă se lichidei/-}. Dar păcatele bisericeşti fac parce strict din cerul minuscul, scris, al insului, considerat izolat, pustnic, călugăreşte, răspunzător pentru ei însuşi, fără. raporturi cu viaţa trăită între oameni, asuprită, constrânsă şi zădărnicită. I loittil trece în posteritate cu o inscripţie pe marmoră săpată, carc împrumută o puricare fragedă marelui ticălos tle desubcul ei. Biserica s-ă ferit .vă pomenească vreodată de răul colectiv, de calamităţile reprezentate de un srârv binecuvântat, penrru mocive de prudentă. Blestemele au ap-,minut profeţilor, nu doctrinelor organizate, care trec din veac în veac, nesrânjenite si ocrotite. Păcatele mari ale omului sunt istorice, nu bisericeşti. Preotul e incompetent. Păcatul istoric trebuie retinut dincoace de moarte, de rugăciuni si de cimitir. puiujavncA 897 Asiguraţi de politeţea practică bisericească, potentatii sunt însă răspunzători tară de oamenii de rând, cu căciulă (Le oaie: tiara cu diamante e indiferentă. Dogma făţarnică civilă, că dc morţi suntem numai dc bine datori să vorbim, cruţă generaţii de fluşturatici, de torţionari şi inchizitori, din care, priiur-o complexiune absurdă a mistificărilor şi a cruzimii, cei mai vinovaţi cred în Dumnezeu. Fardul celor prezenţi în viaţă apără trecutul ca pe un aliat. Doctrină tle complicitate şi laşităţi, făcută să scuzc şi să perpetueze. Morţii răi nu mor udată cu rinichiul si cu limba. Ei trăiesc şi întârzie între vii. Scoaic-i, cioclule, clin morminte şi rrîmite-i să fie judecaţi si pedepsiţi. 1946 AMTNTIRI DIN TIMPUL DICTATURII învâţat o viaţă întreagă să nu mă ţie nimeni dc cot şi să nu mi sc uite, când scriu, peste umăr, m-am pomenit acum câţiva ani cu un inspector în fata mesei de lucru şi cu un controlor în spatele scaunului meu. Unul trăgea dc îoaia de hârtie şi celălalt, aplecat peste mine, îmi da in botul stiloului câte un bobârnac. Intimitatea mi-a părtir exagerată, dar, con fir/.., căci nu ştiam cum au putut personajele să intre până în odaia mea de student bătrân, rn-a.ni sculat de pe scaun. Cit cure am onoarea; am întrebat. M-am uitat mai bine. Semănau cu simpaticii mei furnizori, frizerul Jcan şi Costică de la lift. Domnii erau nişte intelectuali, unul cu chipiu, turul cu geantă si lavalieră. - Si cu ce as putea să vă servesc? I'UDOR ARGHEZI - Cu foarte puţin, mi-au răspuns. Atu venii să dcrcticam si sâ pune ni ordine în creierul dumirale. Deocamdată, ci-am luat călimara, condeiele si creioanele şi le-am aruncai pc fereastră. N-o să lc superi... - Vai de mire! ( aim aş puica sâ vă jignesc? Mă scapaţi dc o belea. Avusesem superstiţia neghioaba, ea vârsta şi du rara puteau sa dea loc la presupunerea câ mi-am câştigat dreptul ridieul să scriu cum mă taie capul. Pesemne că nu mă mai tăia nici cl, deloc. M-am simţit deodată infantilizat şi minor. De ia redingotă am trecut cu şaizeci dc ani înapoi, la rochiţă, şi dc la halbă de bere la biberon. Mi-am pus târligii şi şorţul. Mi-am luat o minge. Directorii nici sufleteşti m-au dus de mână — hopa! hopa! - la Kindcrgarten, unde urma să fiu reeducat. Am aflat pe drum eă sunt analfabet. Că nu mă pricep să scrin nici cât căţelul meu care mai ridică uneori piciorul. Că istoria şi critica literară s-au înşelat oribil în cazul meu. Că n-am fost în stare să fac penrru limba lui taicâ-mcu nimic. Că nu ştiu să păstrez măsura oficială a graiului şi limitele unui cuvânt. Ele., ctc. Noii mei profesori erau cărturari şi autori, făcând ca domnul Jourdain proză, fără să stie şi iscălind cu ştampilă. Influenţat de starea diminutivă în care căzusem, mi-am zis că. Ia urma urmei, sc poaic ca aceşti experţi să aibe dreptate. Mi-au ţinut un discurs. Mă învăţau sâ mă dezvăţ. „Nu se scrie aşa, domnule. (Discursul privea roată generaţia mea ratată.) Dascălii voştri au fost agramaţi. Am auzit că aţi umblat la scoală cu de-alde Homcr. Tacit, Monraigne, Rabelais, Pascal. . Foarte prost. Bănuiaţi câ aceste mediocrităţi ştiu să scrie. I labar n-aveau. De ce n-aţi venit la maeştrii noştri dc la Cenzură? Ţine minte. Propoziţia cea bună c propoziţia simpla: tlouă cuvinte, subiect si predicat —si punct. Cel mult se permite un acribut cu verbul este (persoana a Lrcia). PUBLICISTICĂ Persoana întâia s-a desfiinţat, ca prea afirmativă şi personală. Să nu scrii niciodată sune: trebuie să te îndoieşti tă esti. Propoziţia mai lunga se va stima. E de dorii sa înceapâ dc la jumătate, mai just, de la sfert. Cea mai hună propoziţie c totuşi ateea pe care nu o stni şi o tuci. Vezi că, altfel, ne bagL în încurcă tura, uu se mai înţelege şi devii suspect. Din senin, poţi ofensa pe cineva sensibil la stil. Lumea c plină dc stilişti. Du-ţi condeiul pe liniatură si nu apuca pieziş. Şi să scrii mai mult despre pisici şi probleme alimentare. Fiecare capitol va fi î'uclieit cu vorbele: Cc bine e! C;uu-s ele fericit! Mă suloc clc plăcere. Se vor diminua problemele bolnăvicioase: sufletul, conştiinţa, corectitudinea, credinţa, inteligenţa. Sună urât. Nu lăsa să se facă deducţia că ai memorie bună. Zi lodeauna: nu slin, n-am văzui. Ai dreptul la rrei calificative: admirabil, extraordinar şi genial, proporţional cu rangul, cu leahi şi şpaga. Şî nu cerceta, nu te lăsa ispitii dc diavolul curiozităţii, că tc arzi. Parcă spuneai şi ceva dc idei şi dc principii. E necesar să ai idei? Nu poţi Lrâi foarte bine iără? Dacă ţii totuşi afară din cale la atari supcrfluiiăţi, iacă şi o listă de idei: ia-o în buzunar si sLudiaz-o. încă ceva. De câte ori ai mai vrea să scrii, ne dai un telefon şi-ci trimitem un bilet de voie.“ I oare acestea s-au petrecut, bineînţeles, cu mulţi ani înapoi, dar am fost vindecai. M-am încredinţat tă sunt mm culpabil decât un lăptar, mai condamnabil decât un negustor dc bursă neagră, sabotor al limbii româneşti. Şi m-am lăsat de meserie, jurând să uu mai pui, câte zile voi mai avea, piciorul în nici o redacţie dc ziar. Am fost îmbiat cu surâsuri, cu gropite în obraz, cli gologani. Am răspuns: „Am jurar". Jurământ de beţiv si tle fumător. L-am uilăL. 9(10 l'UIX>K AtUIHLZl Tocmai făceam exerciţii dc saxofon pentru o nouă meserie - şi ara nuzii că reapare „Adevărul", ziarul la carc am profesat pe timpuri destrăbălările şi stiimbătăţile dc judecată, dc cure m-ani lepădat. Regăscsc atmosfera detestabila de libertate, compromisa dc Bddiman, de Miile, tle (îraur şi de coţi foştii mai bătrâni şan camarazi de odinioară, din epoci Ic mânjire de im ideal caraghios. Şi o iau de-a capul. Sunt uu nenorocit. Uite unde am ajuns. l')46 OCHI ÎNGllIiŢATI Cum îmbătrânesc ochii şi sc sleiesc! Unele figuri nu le-ai mai văzut de ani dc zile şi nu le mai recunoşti. Vocea rămasă vine d intr-un alt ambalaj. Fusese domnul şan doamna Cutare şi uu mai e. O iadă, aproape un coşciug. Inscripţiile, chenarele s-au şters, etichetele s-au ros. Uzat, geamantanul e ca toaie geamantanele vechi; s-au strâmbat copcile, urechile: una atârnă. Doamnele se salvează cu o Linciură, care da părului un surâs reconstituit, de medicină legală. Îndeobşte, bărbaţii, caricaturi/.aţi de ironiile duratei, sunt mai aproape tic cc erau odinioară. Ah! mă urmăreşte si mă obsedează hârca mustăcioasă a unui poet. ieşiră prin ceara pielii topită. 1 i)acâ l-as fi atins în obraz, ar fi sunat. Ce trebuie sâ fie trupul lui. înfăşurat imr-un costum, în carc scad conturde până la schelet! Mi-a dat o mână dc mort si n-am îndrăznit sa i-o strâng pe cât mă îndeamnă inima, să nu-mi tămâie frlangelc--n palmă ca nişte cârlige dc rufe. PUBLICISTICA Mă impresionează însă mai ruuli decât sen ii itatea prccoce a liniei şi a structurii privirea unora dintre mijlocii si tineri, gehninoasă şi rece. îngheţată, încremeni ui, cu luciul speriat. Ochii vor să vorbească, dar se uita ca şi cum ar voi să ti sc apropie de ureche cu o şoaptă a lor, care ar li o lacrimă uscată. Ani trecut pe dinaintea atâtor ochi: elocvenţi şi muţi, ca printre icoanele bizantine cu căutătura exagerată dc uu chin interior! La vârsta sen in arăţi lor virginale, copiii, ncrasi de careva zile, cu băt'hia mâzgălită ca de un cărbune, suferă de o panică mocnită. Li fac figură dc acu/aţi si de vinovaţi. Au ceva să-si impute? O mustrare ascunsă? O mâhnire nespovediră? Aş fl vrur să-i fac sâ râdă cu hohotul zgomotos al tinereţii. S-au înfricosar. Ochii le-nu îngheţai şi mai mulr. îi văd umblând, pipăind pământul cu talpa şovăitoare, cu o băgare dc scamă de paralitici şuflereşri... Parcă ar merge într-un convoi, cil re un cimitir abstract, după propriul lor car mortuar. Ce au aceşti băieţi cu buzele mute, dar gala dc o mărturisire ascunsă, că uu pol vorbi nici cu graiul, nici în versuri si proză deplin? .Le-a lipsit, şi îu bine şi în rău, o credinţă, o credinţă reafără şi adevărată, o rădăcină, un fir de rădăcină, care re fixează dc personalitate. Lc-ă lipsit o cârmă, o frână. ! ,c-a lipsit de multe ori si prietenul ccl mai sigur în copilăric, un părinte de Loată nădejdea. Li şi-au înjghebat părinţi fără inimă şi datorie din aventurierii pc care i-au slujit, azi pc unul, mâine pe altul, pe orişicare. Le-ar trebui opintiri dc giganţi şi un curaj neîntinat dc slăbiciunile necesităţii ca să se zmuccască şi să sară îndărăt din alunecarea lină în mâlul tenace şi leneş. Nlu mai au vlagă şi timp si li-e Irică. Ar trebui să se adune din sfărâmăiuri hăschii şi coji, să sc facă trunchiuri la loc. Care-i îu stare de eroism peinru simpla câparare a liniştii, a sensului si a seninâtârii de sine? La câte uşi nu bate toba de laliment a morţii morale, in uniforma cu sapcâ dc factor poştaL 902. TU DOR ARGHEZI - Ani pentru dumneavoastră un aviz de scadenţă. Scadenţă cotidiana. 1946 MARF.l.F, GÂRGÂUNE Mă vizitează din când în când un preot, venit cine şl ic de unde, dintr-o mănăstire din vreo provincie, dintr-o .sihăstrie, sau din surghiun. I)e obicei vin până la schitul meu, depărtai de forfota în care omul sc pierde, cei mai buni. Fiecare înci.ie sau descuie o problemă şi-mi aduce lacătul !m, să-i încerc şi eu cheile mele. Intre cele ruginite ori şrirbe au rămas câteva încă noi şi află de ele şi câte uu tânăr, turburat de misticismul si de neliniştile vârstei. Unii cred câ aş fi un poet, depăşind Irunrariile poeziei dinspre ţinutul psalmistitlui, şi alţii că aş fi ceva cam ca lin popă fără anteriu. Karba si reverenda le păstrez înfr-adevâr, înrr-o cutie pe dulap, şi lc mai scutur câleodatî dc molii. Am cunoscut, ins după ins, tot felul dc slujitori ai cuvântului care Ja început'1 se purtau ,,pesre ape“, şi ai spiritului inefabil, adepţi sau fanatici ai ameţitoarei himere: ortodocşi, heterodocşi, papistaşi, sectanţi, cu soiuri dc pălării şi cui ioane, şi de la toţi am învăţat câte ceva din cele necuprinse tle cărri. Mai ales, am căpătat dovezi ca omul e mai puţin impur şi mai sincer ţicnit decât îl presupun doctrinele economice. Singurul prolcr mai apropiat de câmpiile noastre, care nu mi-a trimis încă un muftiu cu turban din balconul geamiei, e Mohamed. Acum careva zile m-a vizitat un rabin. E un rabin converrir la creştinărare. Am câurar sâ iscode.sc ce l-a determinat PUBLICISTICĂ 903 să rreacă zidul care desparte cele două 'i 'estamentc. îs-ar fi putut crede că un interes, dar bietul inspirai nu a trăit niciodată mai greu ca după ce s-a botezat. El îşi duce zilele ca uu pescar, întrerupt din aruncarea vârstei în heleşieu la ivirea Mântuitorului pe rârni. Ieromonahul Dionisic îşi împarte cu el chilia de călugăr şi mămăliga. Proiosi tighelul Simcou îl primeşte să ospăteze cu post-negru în trapeza schitului stăretit dc pcracuviosia lui. Creştinii îl bănuiesc. Sinagoga îl huleşte, ca pe un renegai. Cea mai iniectă conjunctură a unui semen, umblând după Huni rele de argim, escaladând gardurile, zgâriat de ghimpi şi încolţit de câini. Părintele rabin, nu pc texte şi interpretări a reminţar la o situaţie bună burghezii, ci prin rcvelaţiune. A văzut îînr-o zi pe înserare ceva: nu ştiu ce, nu sriu cum, mi ştiu unde, si a lichidar Talmudul, Mi.şna, Ghemara şi aşteptarea lui Messia, sosii la noi, pe dinaintea ochilor strânşi ai Fariseilor, încă. de acum vreo două mii de ani. Fericiri cei ce pot vedea pe Dumnezeu şi sta de vorbă cu el, ca un cumpărător de bilete cu casierul dc la ghişeu. Vina rabinului aparţine Marelui Gărgăutie. Neofitul mi-a arătat o rană. Fa reproducea împunsătura c,u lancea, a Răstignitului, însă departe de coasta din carc a ţâşnit, când a înrepat-o sutaşul, sânge şi apă: la nas; şi anume, la rădăcina iui dintre sprâncene. Părintele rabin îl avea rupt pentru I Iristos si cusur. într-altâ seară, câţiva loşii coreligionari dc-ai lui, habotnici, au tăbărât pe cl, l-au împins într-un automobil închis si, plimbândti--] în ralanti prin Bucureşti, i-au Ltas o îndelungară sfântă de băraie. Nu apuca sâ zărească prin faţa cârtii magazin cu vitrină electrică alunecau rotile de cauciuc ale maşinii, ca .ilra lovitură dc box îi muta capul din loc, înrr-ahă parte. 11! DOR ARGHEZI Ca şi victima lor, apărătorii cxnlr.in ai dreptei-crcdinţc au comis o ispravă dc sacru eroism, lin fără interes şi tot pentru Marele Gărgăune. Vasăzică, nu e toată lumea chiar atac de urât „interesată"1 pe cât socot pret'lii civili ai cultului raţional. 1946 O COMEMORARE Au trecut doi ani de ia moartea poetului Minulescu. Ii doresc să fi găsi. în capitala Paradisului, unde .sălăşluieşte, o Ma ison (iapş/i bine aprovizionată şi un chelner în frac alb, care să-i aducă pe o tavă de am cu aripi o porţie de dulceaţă „mai mare‘' şi un şvar: cu o picătură de rom adevărat. In vreme ce poetul trăieşte atât de agreabil în regiunile abundentei, cei 'ănuişi în urma lui sunt preocupau, aici jos, pe pământ, în Bucureşti, să facă amintire despre el, tipărind un număr postum al fostei lui reviste, „Insula1', de acum nu mai pnrin de vreo treizeci dc ani, o foaie literară de un fel de avangardă, apărută si iute dispărută. Probabil câ poetului i-ar plăcea sâ o citească la cafeneaua din Betelgeuse, sorbindu-şi cafeaua şi muşcând dintr-o briosâ, cu coalcle pe un vraf de reviste ilustrate primite din Kuropa. Nu mai suni nici ele arâr de spirituale ca Î11 epoca Terasei, dar, în lipsă de talon i, cititorul, plictis ir de dispariţia umorului, se slujeşte şi cu surogatul prost, exploatat în hebdom adere le ţinutului nerusmănlor literare dintre Universitate si Cismigiu. Doamna Mimilescu. autoare ca şi fostul domniei sale camarad de-o căsnicie de autori, mi-a cerut penrru numărul proiectat un manuscris, pe care i l-am pu.\ deoparte. Mi-am permis sâ o cercetez cu ce bani îl scoate si am cam priceput că banii se l’L'BIJOS't'IC 905 adună chiar tri inflaţie greu şi ca o broşură meschina, de vreo şaisprezece pagini, ar necesita, cum sc spune la firmele comerciale .serioase, aproape două milioane dc lei de mare tiraj. Pc franţuzeşte întrebarea ce se naşte sună cam aşa: si lejeu vautk dwidelle. Unui scriitor i se cuvine, dacă i sc cuvine uimi scriitor, chiar defunct., ceva, altceva, mi o foita: o carte. Materialul celui mai bun moment comemorativ e aceiaşi, de care s-a folosit scriitorul ca să se faca ŞLiut. l-am propus doamnei poetului să caute un editor pentru o Antologic MinuL’sai. Nu s-a mai ri parii o antologic propriu -zi.să de nu se ţine miuie şi cel mai scurt mijloc de a lace cunoştinţa cu scriitorii unei limbi şi de a-ii aduce aminte de impresiile pc care le-ai avui citindii-1 în bloc e antologia, fericita întâmplare, că nimereşti o singura pagină bună încr-o viaţă încărcată de volume, intră armonic înrr-o colecţie de pagini caracteristicc culese din ţoală li terarura. Autorii, dacă se poate spune, consacraţi, jumuliri şi furaţi sistematic de antologiştii didactici, sunt gala pregătiţi; cei încă în viaţă sau tineri vor contribui, nici nu încape îndoială, cu dragoste la un volum, de antologie. Criticii vor face benevol culegerea potriviră. Rămâne dc găsit un editor. Desigur că drepturile de autor vor fi rezervate familiei. Care-i editorul, sau care sunr editorii dispuşi sil colaboreze la cheltuielile implicate de iniţiativă? în Germania de odinioară, casele de editură făceau mai mult, asociindu-se la un an o dară câteva şi tipărind îu pierdere cu chelruieli mari şi fără beneficii opera uiuii scriitor remarcabil, defunct, în condiţii oprime de lux. Ei socoteau că au câştigai cu prisosinţa dreptul acestei datorii, dm editarea scrierilor de duzină. F. cazul editorilor noştri, al căror enorm eforr cuIlukiI e bine cunoscut: auLori exclusiv străini, traducatoare, dactilografe, zeci si sute de milioane de lei, blănuri, bijuterii, înfumurări, limuzine si... nimic. I'l'DOK. ARCîl 1LZ1 Ar pure;] crede cineva, fiind vorba de antologii, că în aţâţi ani dc când a fost asasinat profesorul dc îa Văleni, al cărui mare activ literar echivalează cli munca unei sute dc scriitori cu merite incontestabile, nu s-a gândit nici un editor să publice o Antologie Nicohlc lorga'. 1946 BIOGRAFII Viaţa şiim cu toţii cum îi. Viaţa mare. a cerului, a mării, a pământului, a ni ţuicilor, a apelor, a victâtilor zburătoare si fără aripi, şi vegetale. Kle ignoră pe om si se feresc dc această nobilă caricatură a lui Dumnezeu, covtia lui litografică în culori. De la ghiocei la şoim, natura nici uu. zăreşte omul, străin de cot ce-1 refuză. Iritată de insistenţele lui îi scutură din când în când castelele de mucava, incendiază cerările, aruncă peste popoare oceam 1 sau Ic înfometează, ca acum. Omul atârnă de un bob de grâu, dispărut, de o sămânţă cât o gămălie. Te uiţi la el cum aleargă în automobil după lin kilogram de brânză, loara ţara, şi cutreierând Europa după o lamă de ras ori o duzină de nasturi de pantaloni. IV tor ce pune mâna omul moare, de cum degerele-i subţiri se ating de viaţă. - Nu-ţi chiu decât cadavrul meu, îi răspund omului iscoditor pasarea, floarea. Sufletul i se strecoară pe subt pipăit- însuşi Dumnezeu, care după ce fa făcut il repudiază, se ascunde. Scârba naturii fără de cărturar şi de bietul savant din laborator e definitivă şi totală. ,,Pă7.iţi-vă de om că miroase1', spune porunca secretă. ,T.l aduce moartea, de care-i bolnav de cum se naşic.“ publicistica 90“ l)ar citeşti biografia care unui marc nefericit, ca un fum gras de crematoriu, şi stăpâneşte văzduhul unei epoci. Viaţa ştim cum îi cu toţii, cârpită din petice şi zdrenţe pesirire. din frică, şovăieli, incertitudini, scăderi, cadcri şi ridicări pe patru labe, pe câte o cârjă. I c înşeală mintea, tc minte iluzia, încerci mult, şchioapeţi, izbuteşti puţin sau deloc, imperfecţiunea, căutată ca un leac personal la sulctinţa de roată ziua şi mereu poticnit. Şi tc prăbuşeşti. Personajul biografic iese, dimpotrivă, impecabil din text, ca un triunghi echilateral, ca un cerc: Le contre estpartout, ht aramjerena: nule part. Viaţa lui c corectă ca o pagină tipărită cu majuscule monumentale pe un pergament, tară nici un rând sărit, fera nici o literă ruptă, covor lung, cu chenar motiv grec, aşternut între intrare şi ieşire, între două date, cotrobăit cincizeci de ani cu picioarele, pline de roate cel t-a, litră să se cunoască de-a lungul unui coridor cu fibra egală, cu figurile exacte, simetrice, proporţionale ideal. Nici uu fir nu s-a dezlânat. Model dc urzeală şi echilibru. în cărţile de educaţie şi in presă de todeautia iaţă de omul trecător al zilei, oamenii exemplari sunt prezentaţi ca ieşiţi de la maşină şi împlinind, ca o cutie de conserve, o invariabilă şi nemijlocită funcţiune. La rotativă, cn clişeul lui, omul nu c o tristă împletitură de slăbiciuni si rării. Nici o pauză a personalităţii nu umilcşLC mitul infailibilităţii şi al voinţei. 1,1 e todeautia omogen şi gata ele întrebuinţare ca o păreche dc bretele. Omul e mult mai mult decât vor textele să spuie, pentru că c mult mai puţin. 1946 PAUZA REA N-am ştiuL niciodată ce este talcului, cum n-am şciul ce-L Dumnezeu: mimai îl simi. 908 I U I >OK ARG H ]-./,[ Iţi vin, că nll ic cruţă nimeni, sumedenii de manuscrise, primeşti -ziare şi reviste - şi cărţi. Cli emile lucrurile stau şi mai greu. Si autorii se cscamotcază în sulele de pagini mai uşor şi nici nu vrei sa te angajezi într-o lectură lungă din care vezi, pc la sfertul sau umăratea volumului, tă ţi-ai pierdut un timp, fără să-l răscumpcri cu o mulţumire. Probele se fac pe rexre scuric. O in zecile si surele de pagini, aduse de poştă sau de cât re uu tânăr începător, se alege purin. Unul are „talent", o sută n-au nici mişcare.I oţi au citit cam aceleaşi scrieri, nu cam aceleaşi studii, aceeaşi limbă, aceleaşi câteva sure de cuvinte. Compozitorii an mai puţine: şapte. Din şapte silabe au ieşit bacii, Beethoven şi roate splendorile muzicale. Materialele şi cuvintele se cunosc, le cumpără cine vrea -• inutile, dacă nu sunt purtare de o putere obscură: talentul. Cele mai frumoase versuri ajunse pană la ochelarii mei au fost ale unui cizmar: nu ale unui muncitor fals iiiTelectualizat şi care-şi uită sculele în discursuri: bietul 0111 se istoveşte la sulă, ac şi ciocan, cincisprczccc ore pc zi inir-o periferii?. Accentul poeziei lui e înalt, aristocrat şi pur. In schimb, producţia liierară, fie în manuscris, în foaie ripăriiă sau cane, dc la o bucată dc timp încoace a căzui sub un nivel general, oarecum înjghebai iar, scrutai în pane, dedesubtul de asemeni şi al nivelului personal. Aceleaşi flaulc scor alte stridente şi aceleaşi viori par strepezite. Uneltele nu sunt mai bătrâne, s-au dogit. Se impută scriitorilor „turnul ele ivoriu“, o locuinţă iellinâ pemru plasarea invcciivci criiicc fârâ argumem. hminescu ating.' punctul just: „Voi credea a în scrisul vostru, noi nu credem în nimic.'' Talentul fiind un înlrcgşi credinţa alt întreg, amândouă se compară cu două discuri si ceea ce lipseşte dintr-umii se împrumută din marginea neştirbită a celuilalt. Credinţa în scop, adevărată şi nemăsluită, are accente de expresie şi la oamenii de public :is i'ica w> rând, identică. cu talentul. Nu poţi cere unei conştiinţe bolnave o plutire ;iuton«m;i în spaţiu si fructificare lănt vierme. Sunt, probabil, si sezoane favorabile ca în livadă, cu belşuguri inexplicabile, strălucite în roii pomii. Istoria talentului dă uneori pilda marilor coincidenţe, grupate parcă-ntr-adins într-o singură epocă, urmată de secetă, de bălărie şi omidă. Cu toata plăcerea îmbăiaţii de sine, prezentă în suficienţa orgolioasă cu care ne manifestăm fragmentar şi pe apucate, ca nişte actori ele a zecea mână, ai sentimentul că suporţi, în ceea ce priveşte valoarea, o pauză şi un anrracL şi la cei mai iubiţi scriitori. 1.946' Dli PAŞTI l’aşrile acestui an au dat uitării Pastele nostru. Am trecur prin Bucureşti... Prăvăliile goale, goale în rafruri, goale dc cumpărători. Miercuri, a treia /.i din săptămână, forfota voioasă din trecut am vă/.ut-o tristă. O bursă neagră la Sfântul Gheorghe, alta în Lipscani, a treia în Calea Victoriei, una mai neagră decât alta. Unde sunt strânşi câteva sute de oameni, c bursă neagra. Acolo se negociază între muşte nevoia de roate zdele şi suferinţele cetăţii. |oi, vineri, sâmbătă, a fost la fel. Nu a luat nimeni rândul de haine, ghetele, cămăşile, ciorapii si pălăria dc Paşti de odinioară, când omul trebuia să sc înnoiască măcar pe dinalară. îmbrăcăminte:! proaspătă si curară răspundea în moral, floriile n-au mai Iost colindate, în porţile caselor, cu crcngi de sălcii înmugurire. Piaţa stearpă. Ouăle scumpe, de la găina noastră. Nu e unt, nu mai e vacă. Toată hrana e rara. „Băcanul", fnmiosa spoială 910 TUDOR ARGIIEZI vegetala tic roşit, c o plămădeală murdara. Piperul c pâine uscata, râjniiă cu ardei. Scorţişoara e pilitura clc lemn. Hoian.i. o vopsea otrăvită. In câteva insule dc ba tace se vinde în cutii şi etichete şoricioaica multiformă, carc ucide încet, prin otrăvire, două milioane ele clienţi ai capitalei. Darurile pentru copii, pentru soţie, pentru logodnica s-au isprăvit. Vitrinele vaste ale unui mare şi vestit magazin alimentar. de obicei încărcat cu buiiătăti şi [eticiri pentru roate pungile şi mesele de sărbători, ale familiei, erau o expoziţie, parcă simbolică, clc insecticide. S-au înmulţit varietăţile de păduchi. La varul casnic pentru încondeiatul căminelor albe, aşteptat să vie din C .alifornia, în căruţe, coadă, ca la gaz, ca la cartofi, ca la ceapă. IJn ţăran în zdrenţe, urmat de un purcel rahitic, legat de piciorul dindărăt şi dus cu sfoara ca un căţel, îl oferea prin dreptul Universităţii: trei sure de mii de lei. Tot ce n-a mai fost s-a făcut marfă şi se vinde ce nu s-a vândut niciodată. A rămas inexploatat şi liber singur văzduhul. O inginerie activă în beneficiul statului şi al comunei ar puLCă să născocească robinetul dc aer şi aparatul de taxat nouăzeci de respiraţii pe lună, in abonament, ca la telefoane. Laptele e ticăloşit, vinul e o reminiscenţă, zahărul un praf de farmacie. Inflaţia şi devalutarea generală degenerară în surogate dau şi trn om falsificat, pc o mul-erzaţ, cel mai ieftin articol dm târg, fără căutare. Celofibră şi umplutură. In acelaşi timp însă, pomii îşi văd de treabă lor îndătinată, înfloriri la Duminica Mare. La ei nu s-a schimbat nimic. Aceleaşi denii, privegheri şi orchestra de clopote la biserici aduc anume că vremile trec şi, flacăra, ca un ghiocel din vârful unui fir dc ceară, purtat în noaptea sfântă cu două degere strânse pc el, a rămas originală, ca uit foc al vestalelor, nestins. Sufletul dă şi cl floarea lui de văpaie: nade idea. Mai avem sufletul. Şi nu avem numai lacrimi, avem şi un grai. un murmurai nostru I’UUUCLSTICA dc buze, înţeles ca şoaptele duhovniceşti ale primilor creştini din catacombe. Mierla nu ştie ce s-a întâmplat Cu stările noastre până să ajungem prăvăliţi din suincă în stâncii, din mocirlă de sânge în mocirlă de sânge, act, unde am caztiL. Nici stidetele nu şcie, nici scatiul, nici tititezoiul, care-şi bate cu ciocul, în grădină, o coardă dc cristal dc la cobza. Nici plopul din zare. Rândunelele sc întorc la cuiburi, cocorii şi bcr/ele dc unde au plecat. Pastele din 1946 c numai l’nştde gingaş al conştiinţei: păstraţi-o teafâră şi cinstiră. Evanghelia spune drept: Calvarul şi Răstignirea pregătesc învierea. Nu mă trage inima să lac penrru cititorii de Paşti o poveste de idilă cu jocuri de copilărie, cu minciuni în zulufi, cu palete de vorbe trandafirii, cu hore diafane, cu berbeci pudraţi, parfumaţi şi frizaţi cu maşina, cat iepuri şi iezi. Nu mâ mai simt în stare. Ani uitar. M-am prostit. 1946 PIAZA Câte unui semen îi mor toate nevestele, câte unei femei toţi bărbaţii. Lumea se măriră şi sc însoară, după divorţuri, cu frenezie, dar şi după morţile succesive. Nli o prea turbură sentimentul, considerat ca un chioşc închis o zi pentru spoirea pe dinăuntru. fustele si pijamalele dd uncii lor servesc mai departe menajului următor. Noua păreche doarme legănată în parul unei agonii. întreruptă de câte o căsătorie, două, trei. patru... Inexplicabilul e uneori normal. Odinioară, în faţa cimitirului Bellu, unde s-a stabilit mai târziu un cioplitor de cruci, înrr-un cartier populat de anticipări si sucursale platonice 912 il'UOK A1U .HEZ1 de cimitir, funcţiona o cârciumi încăpătoare, cu grătar şi lăutari, lectura de ultimă dezlegare, de peste ziduri, a mestecau du-se cu naiul şi ţambalul, ciocănit pc ritmuri accelerate. Văduvele şi văduvii nefericiţi trcccau, pentru consolare, de-a dreptul dt la morminte peste drum. în iarmarocul unei clicntcle împe.srritatc cu uniforma cioclilor, cu panaş la bicorn. Dricurile oprite înaintea localului, solemne, caii 111 odăjdii negre, mascaţi până la rotunjimile de cagulă ale ochilor, dădeau impresia unor echipaje medievale, conduse dc pc o capră înaltă de vizitii-împărari. Lrau şi urările cu paharul, ridicai în ţinută, de ceremonie cerniră. Unii din partea firmei pompelor funebre, primind restul (ie bani, număraţi în palmă, ziceau: „.Dumnezeu să-l ierte". Cei din partea invitaţilor erau mai entuziaşti şi mai apropiaţi dc dimensiunile planetei: „Morţii cu morţii şi viii cu vîii", ceea cc înseamnă că a rămâne viu e mai bine. Căsătoria nouă putea să î iceapă chiar atunci, înrre mesele vccinc, la care suspinau două inimi dezolate. Altor bieţi oameni le moare toată familia intr-n săptămână, fără epidemii. Se prăbuşeşte tavanul peste unul, pe altul îl calcă un automobil, ;)ltuJ ie îneacă, sau cade din tren. Bolile cele mai răzleţe se ţin de un om cumsecade; azi diabet, mâine tiios, poimâine secarea celulei, deshidratare, acrofagie, şi aşa mai departe, nefericim! parcurgând inventariilc medieinei în pas gimnastic, ca să nu scape nici una din şansele care pot să-l omoare mai iute. Asupra câte unuia cad câte evenimente se por închipui, ca într-o comedie asortată cu excese excepţionale. Viata ajunge o povestire cu neputinţă de crezut. I oate genurile de contrarietăti gmreşri i-o înc;.rcă. Haprnl divers, cândridieul, când penalizai, îsi dispută zilele celui mai inofensiv dintre oameni, sâcâit ca dc o javră tle diavol cicâlitor, sarcastic şi crud. O sumedenie de lucruri, de care nu sunt răspunzători, li se întâmplă numai lor, culcsc incidental diutr-o mic de vieţi dispanuc. PUl'.iK .M.STIC Nici sevei;» organizare a viei ii mi c în stare sâ conj czc uncie destine. Ai carpii gaura în locul unde fusese mai ruptă, ii ea se repeiăîn punctul urzit cel mai solid. Blestemul meşterului Manole nu e uu mii de fantezie: se dărâma iot ee construieşti, în legenda, a trebuit zidita o nevasLă dc vie. ca .sâ se spulbere făcătura. In viaţa de ronre zilele, cei urmăriţi de hircilc din întuneric se sinucid. De câte ori un spânzurai nu lasă nici o scrisoare, e vorba de uu individ carc s-a încredinţai câ orice zi suportata mai mult, vine cu alte primejdii şi alte dezastre, b, ceva de îâcutr Nu e nimic de făcut. 1946 TURCUL CU FES K nevoie în toate timpurile de un turc. El împlineşte rolul de casier plătitor. Nota generală, rămasă neacliitată după o noapte dc chel, i se trimite lui, şi toal'ă lumea care se respectă bea si mănâncă pc socoteala personajului cu (es. în copilărie, îmi făceam despre turc o idee miraculoasă şi o asortam cu poveştile şi tezaurele din O mie şi unit de nopţi. Auzind mereu că turcul plăteşte, ştiam din ce gârle de aur şi diamante scotea el cu doniţa şi găleata, l.asa-1 să plătească, mâ gândeam, că arc de unde. Acum vreo câţiva ani, făcând cimoştimă. la Mangalia, cu LLireul pictorului Tonitza, care era intr-adevăr casierul lui, birjarul Aii, un venerabil uncliiaş. după chip şi asemănate, eu turban si barbă, am văzut că turcul 111 carne şi oase era sărac lipit. Turcul abstract plătea lărâ parale, cli obrazul, ca omul de muşama, din I ârgul Moşilor dc altădată, căruia orice trccâior avea, pe cinci parale, costul unei gazele, dreptul sâ-i arză o palmă cu sete. ra/.bunat pe un adversar pe care nu putea să-! ajungă la falcă. y i -i UJORARUH KZI l'mcul era mimai un personaj dc psihologic, pentru clasa mai rafinata, ţăranul având alr simbol si aruncând muartea-n ligan. 1: marc nevoie înlodeauna dc un responsabil hi capul cănii a sâ cadă toate bâlcJc, fără să tc nimercască pe dumneata. Mai practici, evreii aleseseră un ţap, care nu era tle berc, si repetat arribuincluT-se alte răspunderi. Ţapul putea să ia asupra lui, lâr;i sâ ştie, loate păcatele cetăţii, şi cetatea ieşea dinamica ltii lehova cti faţa curală. Acarul Pâtu a venir mai târziu, de pe linia ferată, de la un macaz cti lampa verde, identificat de loatc magistraturile rării. Ca si ţapul, ca şi mielul, confruntat cu lupul lui La Koutainc, tiici Pâun nu ştia nimic, dara fost pus în fiare şi internat în ocnă. Subt mareşalul Antonescu, pentru un bacşiş derizoriu, luat în calitate de perceptor, prost plătit, Păun a fosl expus careva iile la ('treul Militar, în lanţuri, de către superiorii lui, care auzeau tle sperţ întâia oară în viata lor şi s-au cutremurai. La orice progres trebuie să corespundă alt personaj, mai evoluat. Turcul si Păun s-au cultivai, si~au schimbat meseria, .sunt ziarişti. Dc vreo douăzeci şi cinci deani încoace, ziaristul e vinovat de toi ce se îmâinpM. Boierii politici stau frumos acasă, primesc, surâd, petrec, se încovoaie, îşi revizuiesc progresiv concepţiile, le actualizează, parvin, si sus, foarte sus, recapătă ton şi diapazon, moralizează, fac din când în când câle un nou proicct de lege a presei, iar ziariştii sunt la puşcărie. Indiferent de regim, un singur specimen plăteşte oalele sparte: gazel arul. ll)4G CIIjGULF., CIlTh... Cate meserii poare sa Iacă un bici om. care nu sc rine dc una singură, c greu dc bănuit, clacă din admiraţie pentru pi'iii icis i k:a multiplicitatea personalirârii, nu ne-ar instrui câte o l^udi post- mo rtcm. Am ci rit elogiul regreta tul ui Victor Ion Popa într-un ziar nou apărut. Cităm: „Prima lui caracteristică a fost multilateralitatea activităţii sale: poet, nuvelist. romancier, pictor, sculptor, caricaturist, autor dramatic, regizor. pictor scenograf, critic literal-, teatral şi plastic, scriitor de teatru pentru copii, peniru săLeni, pentru muncitori, peniru ostaşi, autor şi regizor ele teaitu radiolonic, aviator si arhitect*'. Init-un etivâni „prima lui caracteristică"' avea douăzeci de caracteristici si, după nota ziarului, Popa mai avea si altă caractcrislică, o a doua, poare eă şi o a treia, compuse şi ele poate dintr-aite caracteristici si subtcaraeteristici. Uri cili tor de douăzeci de ani, .student şi poate c.l şi începător inir-ale condeiului, penelului, scenei şi arhitecturii, ar putea să fie descurajat de acest exemplu tle „multilateralilaie". Uit! câtă mai vorba! opt silabe şi şaptesprezece vocale şi consonante. El ar putea să creadă câ risipirea pe mai multe suprafeţe şi precocitărilc FuiTiinatice constiruiesc un criteriu, vai! Nn, dragă tinere; nici nota 10 la toate materiile liceului, nici patru diplome în buzunar tui sunt pedagogice si de recomandat. Păzeşie-te de ubicuitate, de pribegie, de eomplexiuni şi de nehotărnicie. Neastâmpărul pe lin singur scaun, pe o singură sculă, pare maladiv. Don Juanul tuturor artelor, citipe. eiugulc şi nu se satisface. Nu te satisface nici unica meserie, in care te eh inii ies ti o viaţă şi rareori ai iluzia că izbuteşti în aceea. Dar mutările acestea neîntrerupte, dinrr-un hotel intr-altul, cu douăzeci ele geamantane, unul eu pensule, altul cu cerneală, altele cu tot telul ele boarfe de artă! E suferinţă si mizerie morală, în alergarea pe toate drumurile o dată sau succesiv. Dacă e si altceva, o nevoie aprigă de câştig, se adaoga şi un spasm de icmperaLură mate. 1 .amânarea arde la donâ capete \i sc topeşte iute. Plenitudinea e deficientă. TUDOR ARup a treizeci clc ani dc munca, climr-o viaţă dc cincizeci, uzat. degradat, omul îşi dă scama câ i-a pierdut, ca să mănânce si sâ dcfccc, în vreme cc poruncitorii lui, cart au I’I'UI.ICISTICA muncit cel mai puţin, s-au bucurat mai mul:. Bucuria omului nu vine clin execuţie, ci de la sentimentul de comand:), măcar clc la comanda dc sine, de la o stare sufletească, nu de la fizic, ştirbit, dc unelte, de boala şi de durat:!. Reţeta muncii c un leac băbesc. Ln accent de spiritualitate ii păstrează omului rinereţea sufletului, locul dc unde încep şi se sfârşesc iluzia şi naivităţile proaspete, cure ti lac sa plutcascâ deasupra lui însuşi. De aceea meseriile intelectuale şi mixte se impacă mat bine cu longevitatea. (Jele brute scurtează viaţa chinuită. în cantonul dc Vaud, reputat pentru climatul lui de viaţa lungă, profesorii septuagenari ai îlivâiămâiuuliti, refugiaţi în seniriatătile de sus si de jos ale lacului Leman, rămâneau, când i-am văzut, muncind altă munca, o munca noua, ele tinereţe, pasionaţi de traducerea câre unui Virgiliu, câte unui i lorariu. Un muncitor cu braţele', dacă mai poare ajunge vârsta, c un iniirrn. klcca ar (i o depăşire binc-venită şi o emancipare dc animal. Da, o idee estetica, o filosofic. o inspriaţie, clar ieleea obişnuita e o copcă cie îucliciaro materialitate mai proastă cn o materiali cate năzuită: sufletul trece pe lângă ele neangajat în croială. Omul mat aven încredere în oameni ca un succcdancu al trebuinţei dc stare morală pesLc munca ele toate zilele si alături de ea. Şi-a pierdut-o si pe aceea. Descurajarea, pe carc simţul elitelor s-a dovedit mtodeauna incapabil să o priceapă, factor esenţial în marasmul împotrivit şi muncii utile, nu ajunge întodeauna pana la glaciala indiferentă, până la această moarte precoce a energiei, l’ierz.indti-si încrederea, omul aleargă la credinţă. Ce ponte ti mai abstract şi mai aproape de cl, cu toate acestea, ca Dumnezeu'' Nepuiând să se înţeleagă cu oamenii si cu vremea, el caută prietenia sigură, liberi şi fără constrângeri, cu Principiul si cu Lucrul E-Lern: Misterul. 1946 i;i8 Tl'DOK ARCHF.Z] ONOAREA CÂINELUI Hram la 1 0 martie la Ploieşti, printre ruinele rămase încă muiere de* la marele bombardament de acum eloi ani. Vă aduceţi aminte... Aparatele de radio anunţau ca avioanele se apropie de zona Bucureşti... Se auzea prealarma... Se auzea alarms, sinistrul chelălăit multiplu dc sirene modulat cu accente de jelanie deznădăjduită... Mahalaua spunea: „urla măgăoaia". Precipitarea coloanelor de automobile, camioane, cănite, bicielcte, pe barierele dc ieşire din oraş, de multe ori pe întuneric, semăna 111 fluxul şi vârtejelc ci cu o ipoteză de infern dement. Fuga pejos, în periferie, se izbea cu convoaiele de motoare, care treceau pesre oameni, orbeşte, strivindu-i eu păturile şi plăpumile-n cap, cu saltelele în spinare, desculţi, treziri din som i. Singurul lor avut, la întoarcerea în căminul spulberai. Kidicolul camuflaj, condus de 1111 domn colonel Repanovici, împăratul beznei şi despre suveranitatea bine aprovizionară a căruia o să mai vie o dată prilejul să mai povestim, nu slujea la nimic. Argintiile escadre aeriene de la Foggia veneau de preferinţa în toiul zilei, pe soare, şi număram unităţile pe sus. Din gură adăposturilor, îndopare cu promiscuităţi enorme, copii, bolnavi, aduşi pe Lărgi, bucureş tenii ieşiri să respire, asfixiaţi de duhorile din galerii, care compuneau un complicat năduf dc secreţii, excremente şi putregaiuri, se închinau: „Irimite-i, Doamne, la Ploieşti'1,,, Mi-adue aminte de a doamnă recitând eu mâinile împreunate, dc zeci de ori, fără să sc oprească: „Miluieşte-mâ, Doamne Dumnezeule, după mare mila ta1' si S atăl Nostru, şi rugăciuni murmurate doua, trei orc car ţinea adăpostul, în leitmotmil mistic „Du-i, Doamne, la Ploieşti1'. Acum vedeam şi cu acei Ploieşti, unde dragostea aproapelui expedia cerârile zburătoare, să ucidă pe alţii. Hectare de dărâmături alternau cu câte o insulă de clădiri scăpate de punuasTK A prăpăd. în doi ani de zile s-a mai ridicai din pulberea ci, pc ici, pc colo, câte* o locuinţă. N-am pumrsă văd mai mult. Scara trebuia sa fim înapoi, în Buuircsii, cei carc plecasem dc dimineaţă, pe câtcva orc. Am cunoscut între alts lume aleasă, din invăiătnânr, medicină, magistratura si an mila localii, un Ion Slavici redivivus. Ion Slavici leit, în fizionomie si staturii, doctorul Botez., şeful chirurgiei unui mare spiral, om de gust, de spirit, dc o vervă neîmpiedicaui de scânteierea ei de a fi argumentata, solida şi sobră. Hram în frumoasa casa cu curţi, tablouri şi lucruri diafane chirurgului, căruia nu i-am exprimar inca până a/i excelcntcle impresii cu care am primit ultima strângere de mână la plecare. Mă uiLaiu pe fereastră la străzile prăbuşite jur-imprejur. O in casa mare vecină mai erau zidurile oarbe îu picioarc, fără acoperiş. In golul unei foste ferestre, un câine în picioare, ieşit pc jumătate afară, lărra trecătorii dc peste drum, un câine mare, de culoarea ruginei, proprietara! domiciliului fostului stăpân. El a primit bombardamentul cu bravurii şi ncmairămânând nimic din to;ită casa, decât zidurile exterioare, a luat in posesiune locul, ca un girant răspunzător şi nu s-a mai mişcat de pe ruine de doi ani, iarnă şi vară, pe vânt, pe zloată, pc ger, hotărât să-l păzească în eternitate. Câinele, mai teafăr ca omul, ştia că are o misiune şi onoarea l-a împiedicat să fie un transltig. 1946 elemente de politica externă Pe când conferinţele se înmulţesc, trec dintr-o ţară într-alra, din capitală în capitală si diplomaţia călătoreşte, tine 920 TITXXRAKC.HFZI discursul'!, formulează principii, iar stenografii scrin, tâlmacii traduc, presa din două continente interpretează şi product comentarii în zeci de limbi şi posturile dc radio sunt în plina acţiune, pacea îmârziază. Controverse, amânări, declaraţii, frontiere, Palestina. Veneţia, Giulia, Transiordania (câteodată lrausilvania), Jndiile ele., etc. fac o impresie de caleidoscop şi dau naşiere unei nerăbdări i nivcrsale: cum putem avea pace mai curând? Bucureştii au găsit o doctrină nouă, care ar trebui studiată serios. Ki dau soluţia mult aşteptată, înregistrând, in fiece săptămână, cei puţin câte o pace separară, contrarie, dacă nu mâ înşel, Chartci Naţiunilor Unite si cu Loate că trebuie iorţat niteius pluralul, încheind în câte o duminică vreo câteva păci... Instanţele internaţionale, care împăciuiesc părţile adverse şi anuleaza auu faimoasa declaraţie (ie război a regimului precedent eu Statele Unite, cât şi efectele bombardamentelor cetăţilor zburătoare, sunt Ofiţerul Stării Civile, Domniţa Băl aşa şi Sfântul Spiridon. România, înţeleasă neoficial cu America, dâ diplomaţiei şi cancelariilor o lecţie majoră. Dacă Londra, anul trecui, şi actualmeiue Parisul s-ar h inspirat de la noi, pacea generală s-ar fi încheiat de mult, isprăvită cu garoafe, domnişoare de onoare, banchete, orchestra şi dans. Căsătoriile româncclor cti americanii au intrat în moravuri. Aliaţii noşrri abstracţi de peste Atlaiuic preferă unei soluţii lărăgănite o alianţă personală imediată, cu inele, beteala şi preoţi ortodocşi. Prima căsătorie a constituit un caz senzaţional, a doua şi a treia erau cazuri interesante, celelalte au încetat să mrd fie nişte caruri si, de la ele încoace, trăim în normai, mirându-ne să mai întâlnim uniforma kaki despârccheară. Dacâ ritmul se accelerează, eu niijloacele actuale de transport prin văzduh, s-ar puica ca tori nepoţii Unchiului Sam, beneficiari ai unui concediu dc douăzeci si patru de orc, să aterizeze dimineaţa la Mitropolie, cu narii PUBLICISTICA ‘121 respectivi, iar scara sâ bea şampania la Tiladelfia, cu socrii .şi mireasa, înainte de a se fi veştejit buchetul nupţial. Desigur că o consecinţă a exodului fcielor noastre peste ocean ar fi o stare dc ambiguitate morală a flăcăilor mai juni şi tomnateci, din România, nehotărâţi clacă vor trebui să sc călugărească sau să Iacă invazia Statelor Unite, pline de fecioarc melancolice şi abandonare, f. de crezut că o soluţie politică mai bună decâl cununia 11-ar fi uşor de găsit şi, în cc le priveşte, americancele bănuiesc că n-ar fi prea nemulţumite de compatrioţii noştri masculini. Până una-alta, la bomba atomică românii au răspuns cu Marioara. Cu toate că inima uu a fost pusa oficial între instrumentele de diplomaţie internaţionale, ea face pane de sure de ani din realităţile naţionale româneşti. Mi-a povestit odinioară ion Slavici metoda deplasării românilor ardeleni, din periferiile comunale rezervate lor, ca unor ţigani, către centrul cetăţii, popular de gospodăriile puritane şi avare săseşti. Ţiganul era oacheş, abil si simpatic, si săsoaica rumenă şi blondă, sătula dc culoarea cânepii în familie, se îndrăgostea de ochii şi de buzele lui, la nebunie. Apoi, la o cunoaştere mai de.aproape, valahii] nu era chiar ălât tle negru şi de rău, pe cât pretindea superstiţia locală. Instrumentul politic a funcţional atât de satisfăcător şi pentru români, încât aceştia, în vreo cinei veaeuri, de vreo -zece douăsprezece generaţii, au ajuns de la vreo cinci sute de mii la vreo optsprezece milioane, ceea ce nu-i de neglijai. l-'elul de viaţa al românilor, elastici tarea lor, politeţea lor înnăscută, surâsul lor în calamitate, gustul şi o remarcabilă înclinare către luxul distins, o inteligentă amabilă, dovedită în toate împrejurările istorice, au pulverizat, rând pe rând, vrăjmăşiile, piedicile si timpul, ca o vocaţie obscură, a unui instinct naţional lără greş. De alilel, nasul Cleopairct, cate a scos din minţi doi mari suverani ai Imperiului Roman, şi despre l'UUOR ARCil lli'/.l al cărei profil a spus o vorba adevărată şi Blaise Pascal, pled caza îndeajuns valoarea dragostei în alaccrile internaţionale. Marioara îşi pune, după Cristofor Columb, frumosul ei picior, încălţat cu eleganta Sa Bucureşti, pe pământul american şi îşi zornăie salba veche într-o poşeta, la un loc cu pufni de pudra şi rujul. Poate că Marioara nu e cei mai slab ambasador. l‘M6 CU CF SE MÂNGÂIE UN IiYlREClL Folosul că Li'ăieşri între câini, măre şi găini cr, înaime de toate, moral. Pisicile si dulăii nu dau, ca. pasările, ouă, şi nu dan nimic, afară de osteneală gospodinei cu măturaşi grebla, dar imtuml’ui no>i sunt tnrpia... Mai lipsesc din universitatea ogrăzii un cal, un bon şi un măgar, pentru ca să fie aproape toate facultăţile casnice reprezintate. Cât priveşte broasca, bufniţa, ariciul, aceste blânde vieţuitoare ar corespunde cu nişte cursuri serale care rin toară noaptea. Noctambulisinul nu eo invenţie a jucătorilor de pocher, şi cea mai veche noctambulă e luna, pribeagă prin răspântiile cu becuri de stele şi palidă ca o băutoare de absint. Intre oameni sunt tot soiul, nu atât de varietăţi, cât mai ales de variabilirări. Că unul vine pe lume cârn şi altul prea lung la nas, nu supără genul. Ceea ce jigneşte la om, si cu deosebite la omul civilizat, e aptitudinea lui de a schimba câte nasuri doreşti si oricâte obraze, pe care le poartă cu sine, în buzunar. Tehnica transformării, arâr a fizionomiei cât si a capului, cu totul, a dus Ia o perfecţiune dc materiale, subţiate treptat, pană a le obţine aproape abstracte si făcând cu putinţă transportarea lor lesnicioasa, fără să incomodeze mai mult ca nn pachet de tigari. iHJBuas'i k:A 925 O infima fricţiune de indivizi înţelege lucrurile într-altfcl, probabil dintre cei mai mărginiţi. din rare face parte cu evidenta neruşinare şi semnai arul. Noroc pentru colectivitate că ei n-au nici un rol social şi că se fac de râs, când Ia tribună., când. în scris, recomandând portul pe toată viaţa al unei singure fizionomii, pretinzând câ nu s-ar uza la purtare şi că nu trebuie dară la spălat. Relativ, ca să spunem aşa, la convingeri şi credinţe (vai! ce arhaisme!) schimbate săptămânal sau aninate de anumite zile din calindar. un om politic eminent, şi f.iră îndoială de al nostru, a proclamat odinioară un mare adevăr, că numai proştii nu-şi primenesc părerile de careva ori pe an. Dar ce suni animalele altceva decât nişte proaste, de vreme ce.se şi numesc dobitoace? Există si la om această prostie masivă, care face câteodată cât o inteligenţă şi-l face să prefeţe semenilor lui societatea câinilor, a mâţelor, a cocoşilor, a pomilor si a florilor. Nu-ii poţi închipui, domnule cititor de la etajul al zecelea al unui bloc ornat cu mozaicuri şi reflexe de sidcl, ce bine te suriţi între necuvântătoare şi nescriitoare. Fiecare pasăre piere pe limba ei. Curcanul nu face ca pitulicea, vrabia nu vrea să fie privighetoare, broasca numai in laliulă se umflă cât vaca. Cireşul nu dă caise, ciuperca 1111 fiice frunze, crăiţa îşi păstrează mirosul şi nu ia cu împrumut aromele crinului şi ale rozei. I educi ai coşul de papură şi aduni ouăle fainii: ea nu dă portocale, nici mingi. A! iată şi porcul. Bună-dimineaţa, porcule, ia clă-te niţel deoparte să-ti curăr murdăria. Murădria dumitalc îmi place: arăta ştii, atâta faci, şi uu te încurci cu idealuri mai sus dc coada dumitalc răsucită, ca să le spurci. 1946 MIFRF cu HRliAN Ploaie dc sită, ceata pulverizată. Depărtarea cenuşie vine din zări peste grădini si întunecă ziua senină. Pe la patru '] udorarchuzi dupâ-amia/ă uu ;-c mai vede bine nici poarta, la carc trage dc ciopor cineva. Strig: „Cine-i acolo?" Răspunde: „O femeie1'. Câinii au şi ajuns la zăbrele, şi-i porole.se cu îndemnul „Cuminte!" Trag 7itvori.il. O femeie ca tic vreo patruzeci dc ani, cure ar ptiren să aibă numai douăzeci. La ţara şi în sărăcie, tinereţea ţine puţin. Bariş roşu cu puncte albe. Femeia îmi povesteşte. Eram doară cel mai breaz din satul meu de periîcrie, l.a orice nevoie sunr vizitai de nevoiaşi. Ieri a fost un bătrân singuratec, ca de Paşti şi după Paşti. A plecat cu ce s-a putut: o bucată de miel ript, patru ouă roşii, o sticlă cu vin, douăzeci de ţigări „Naţionale1' si o cutie cu chibrituri. Nimic nu 1-a mulţumit mai m ,ilr cu .strângerea de mâna cu urări de bine dc la poartă. Mi-a răspuns: „Ştii că mi mai am inulr de trăit", ca şi cum avea să comunice mai sus. unui înger sau lui Virgiliu, care îl va plimba de braţ prin Infern, săaibă grijă de delegatul mahalalei, eă l-a cinstit cum se cuvine. Altă data, ui' bolnav trebuie internat în spital, un copil scutit de taxe şcolare, solicitată Salvarea, după cc soţul si-a doborât neva.sra la barră; rugata primăria să împrumute dricul gratuit. Alţii se plâng de purtările popii, cer un sfat pentru (isc, iarbii. pentru o capră, ori sc plâng că au bani, dar n-au ce să mănânce şi să încalţe. Ferneia îmi istoriseşte suferinţa bărbatului ei care nu mai poate să muncească. L-a lovit Dumnezeu ştie ce. că tremura şi slăbeşte. Când arde fierbinte, când îngheaţă: ar pune pe el v.cce cojoace, si pe urmă le-ar azvârli pe toate, li e sete. II apucă de la stomac, de la picioare. Are şi un înec, Câteodată îi zvâcneşte capul ca o căldare încinsă. - O să-l ia Dumnezeu, şi-mi rămân copiii pe drumuri... Ce a zis docrorul? -- Ce să zică? Ia, ca doctorii. Nici el nu suc ce zice: zice să-i dau lapte, un l, friptură la;;ratar... Parcă-i pe lumea ceea! al Lă. iHasuasTicA 92> Asta era pc vremuri, când n-aveam atâtea parale. Dă-mi o povară, re rog. II văd cu ochii cum sc stinge. Şi-i lin om bun. ca o bucărică clc pâine. Ar fi păcat sa sc prăpădească. M-am gândit ca numai dumneata ai putea să-l scapi... Am avut im fior. A! dacă aş putea întinde mina peste bolnav, ca un lăcâtor dc minuni, .si să-l ridic clin pac cu o căutătură la cer, rumen, tânăr şi voios! Mi-era ruşine. Inii'-o piesa de teatru asta ar semăna câ e literatură. Tăceam. Nu-i puteam spune că o să vorbesc cu cineva. Singurul cu care ar fi fost sâ vorbesc era Dumnezeu... Mă frământam. Eram în poarta grădinii, cu femeia, la o răscruce dc faine. In sfârşit m-am Iimpc7.it, Femeia venise după un lucru precis, pe care-l ocolea din prea multă bună-cuviintă. -Am venir sâ-mi dai niţică miere, să o plămădesc cu hrean. ,Sâ-l vindec dc piepr. l'iicuil dc cl, pătimeşte dc piepr. 1946 FINANŢE Şl PLMTf \'( i.\R Analiza fiind mijlocul cel mai obiectiv critic pentru a desluşi compoziţia uimi complex chimic, economic, politic sau literar, laboratorul e obligat să aibă., în suficientă cantirate, materiale concrete. In finanţe însă, de pildă, ele uu ajung până la necesarul laborator. Lipsesc cele două materii prime principale, contribuabilii si orcanele de execuţie. Analistul e nevoit să distileze aspecte, aproximaţii vagi si calificative fiii rate. Nil ştii, asudară, câţi contribuabili corespund la un inspecLOr-controlor sau câţi controlori stau călare cu pinteni pe un contribuabil dat. Un negustor din Calea Victoriei se spunea că primeşte vreo zece pe zi din aceşti magistraţi ai finanţei. Că-i primeşte 1 UDOR ARGl ll:'7,l e Lin eufemism de politeţe, pc negu.stor LL'ăgându-1 inima să-i dea mai degrabă .tiară. Sc pio/mr.i uit domn cu o figura cam aşa, nici prea fotogenică nici prea asortata, şi scoate un carton, ca dc abonament. Din momennil ce .si-a declinat competinţă, e! e stăpânul absolut al prăvăliei, al conştiinţei şi al liberaţii negustorului, indiferent de cerii ficatul şcolar. După imperii, dictaturi şi revoluţii, tronul dcspoţilor e ocupat de Ducele fiscal. La ora aperitivului, cifrai la minimum o sută dc mii de lei, cei zcce mareşali cu ghiozdan îşi dau întâlnire la bodegă, pentru confruntarea procesclor-vcrbale cu idealul financiar. Intr-o bună zi, din aceste personalităţi ale unei elite neaşteptate, afli că au fost arestate şaptezeci şi unu la sulă. Probabil din greşeală. Nu am vrea să se înţeleagă că trebuia arestată suta întreagă sau o sută cincizcci la sură. Doamne fereşte! Vrem sa sugerăm altceva, şi anume că se cerea ca ei să fie decoraţi. Nefericiţilor oameni, carc ău găsit reţeta, iară capital, fără industrie, fârâ inlama bătaie de cap şi de oase ;i muncii, să realizeze miliardul din nimic, şi sâ strecoare riptil averile ticăloase, agonisite eu aşa-zisâ trudă, din casa burgheziei eu firmă în buzunarele urnii proletariat cu .servietă, srarul le este dator şi o statuie. Dc ăitfcl, cazul celor şaptezeci şi cinci aleşi, băgaţi la închisoare, capărâ o supremă consacrare. A trece prin penitenciar, căruia de la emanciparea omului de valoare nu i se mai poare zice puşcărie, dacâ nu e întodcainia glorios, o fit râmă de nimb tot rămâne aninată de meritele pedepsire. De vreo douăzeci cc uni încoace închisoarea faee rot felul de vizionari, dc proferi şi de sus-puşi, care fârâ atributele şi privilegiile ei nu ar fi reuşit în viată, cum se spune, niciodată. Nu mai departe ea zilele trccute am văzut intr-un convoi, transportat iturc gardieni cu pistoale, două superbe spccimene de eroi, călcând cu mândreţe, eleganţi, cocheri, admirabil echipaţi în ceea ce privcşre croitorul si frizura, răsturnata poeric I'UIÎIICIS! KA peste cap, oi Liuiuri dc picioare. (..oiişticnti dc plămada ior aristocratică, nu cred ca era cineva mai vesel si mai arătos ca ci în ziua accca. N-are a face ca erau două energii eu ghiozdan uri doi asasini. Demnitatea orgolioasa a limitei frontale, sfidătoare, puica sluji de model atitudinii resemnate şi triste a profesorului, pre/ent in coada brutăriei eu catlclc dc pâine în mână, ea la un ghişeu ele paşapoarte. Gind vom puica căpăta un tablou complet al materiilor prime, poare câ vom ajunge la o concluzie dc egalitari. Adică, la constatarea că bugetul dc venituri al statului sc balansează cu bugetul dc cheltuieli, intrând in coral şi rezultatele sforţărilor personale. Acunci poate că pentru salvarea şi a vistieriei dc stat. si a corneei ului, şi a populaţiei, ar li dc propus o soluţie noua: suprimarea Ministerului de Finanţe. Sa rămână pentru perfecţionarea fiinţei umane o singură instituţie: Penitenciarul. 1946 POM1ML1U l’ompiliu (’onstaritinesen a fost furat pe neaşteptate noaptea, deunăzi, tânăr şi-n plină voinicit. Brusc, ceasornicul inimii i s-ă oprit în somn, pc când altele, mai vechi, continuă să bată. E un lâcur, că împotriva nedreptăţilor noastre nici durata oamenilor inegali să nu fie egala. De la om la om. l-am ennoscuL prea puţin. Nici o împrejurare nu ne-uiu aglomerat înrr-o redacţie şi nu ne-am pus cor la cot la o masă de lucru. L-am întâlnit, din când în când, si de la înrăia strângere de mână, cu ochii in ochii lui dc majolică, am simrir câ dau mâna cu un om cinMÎi. Impresia s-a menţinut si a sporit, documentată dc articolele lui de critica l'UDOK arc,] IK7.1 literară, Just' pc o linie dreaptă, poate că niţel prea albă, dar onestă. Un caracter se prezimă, intr-adevăr, ca o coardă de vioară, încinsă; pc nitul trebuie să-l descurci şi sâ-J deznozi, ca o jurubită încâlcită prin sinuozităţi dc intenţii şi duplicităţi. Poziţia criticii implică o atitudine dc responsabilitate şi francheţe, situaţie delicată pentru un profesor, cumpănit între inrerese şi amabilităţi contrarii ,şi tentat de oporninisine. Ea deriva pe tangenta evazivii. Odată, ca sâ amintim un incident, nu prea onorabil pentru obrazul specialităţii, criticii au stagnat într-un impas penibil în disputa dintre poezia si proza Ini 1 udor Arghezi cu trustul Nicolae lorg.ii, stăpânul absolutist al Universităţii, Academiei, Literaturii şi al tuturor instituţiilor în contiguitate cu catedra. In critică, proportionalitatea dintre om şi scriitor e mai obligatorie decât în scriptura artistică, unde licheaua se distribuie şi se pierde în imagini si prozodie, J alentul necesar nu e chiar prima şi indiscutabila cerinţă; e nevoie mai ales de ţinută, de om. Pompiliu Constănrinesai a fosr întâi uu asemenea om. .VI i-exte peste măsură de greu sâ mă fac cioclu lui şi sâ duc un mormânt pe poreea unei coloane de ziar. Nu mă lasă cugetul, nu mâ lasă spinarea. După spusele unui prieten comun, care m-a chemat la îngropăciunea dc duminică, unde n-am fost 111 srarc să fiu, „Pompiliu s-a pregătit dc ani dc zile să-mi facă o vizită la gospodărie si s-a sfiit*.., A Jost caracteristica lui. sfiala. Copilandru şi la fată, rumen ca o păpuşă de porcelan, şi gingaş la suflet si retractil ca mimoza, proaspăt ca o virginală petală de roză, Pompiliu Constantinescu, rebarbativ la cea mai favorabilă ambianţă, a ocupat locul cel mai curat, străin de complicaţii si cnnip.licirii.ii, sincer ca fluturele intr-mi petic de lumină. O reticentă uşor ele înţeles m-ar împiedica sa mâ re/cr la o carte imreagă scrisa de el asupra celor socotite de el izbutiri i’UM.KjiynCA ale mele. In ceasul morţii şi după cc benedictinul comencator a pierii, sunt cu îndurare mângâiat sâ mâ gândesc că, fară. sâ fi şriut .şi lără să ne vai ar: unul pc alltil, am srar alături, in spirit şi inefabil, multe nopţi, de vorbă împreuna, o parte din viaţa lui, arăt de iute trccuta, eu cu slovcic mele, cl cu scrutările lui... Mi-a /.burat o pasăre, pe care nu o să o mai găsesc în ramurile mele niciodată. 1946 O PROFESIE HILARĂ Exista o profesiune ridicolă din punct de vedere al profesiilor propriu-zi.se. O profesie fără instalaţie lucrativă, făjâ depozit, iară utilitate cotidiană, lără clienţi, fără furnizori. f‘,a nu e nici a medicului .sau a chirurgului, foarte acriv în a reduce stomacul si a scurca persoana umană contra onorarii masive, nici a inginerului patron de atelier, nici a maestrului advocat, profesii carc ocupă în cartea de telefon cele mai multe litere de la Depăra ţeami l.i ŞrefănesctL. Nu e profesie nici ca sculptura sau pictura, realizate în obiecte pozitive .şi pipăite, bune pentru păreţi şi răspântii, nici măcar ca muzica lăutarului bine-venit la ospeţe pentru dilatarea bunului apetit şt a rânzei. 1;. o meserie tle vorbe goale, cele inai goale din univers. Cui i-a venit întâi sâ le ia de pe limbă cti condeiul şi sa le treacă pc hârtie, nu sc poace spune câ n-ar fi losr nitelus nu ştiu cum. Profesia să faci aer si să-l presari anapoda, pe roate întinderile unei cărţi, uu-i o meserie de luat în seama. Profesie dc scriitor! Pentru atâta lucru câr fiice el, nu i se recunoaşte atâta merit eficace cât f rizerului dumneavoastră, dar la o adică e hăgar şi-n puşcărie, ajunge vinovat concret din pricina unei fărâme de IVLiORARGHhZT abstract, carc irita omenirea de mii şi mii de ani, când relativ la Dumnezeu şi Mahomed, când fiindcă vântură ceea cc se cheamă o idee. Numai pentru atât, pentru absurd, pentru vânt. Mai poate să jure cineva că animalul, semenul lui, nu-i sufletesc şi mistic? Totuşi cu faanecclc şi făcăturile vorbelor goale, după ce au trecui furtunile peste trândavul şi nccăpăruitul care le-a iscălii, se grozăw'şre statul, se împăunează Universitatea, bar în Lobă epocile şi cultura. Imaterialul dă materie si material. Ba chiar în timpul vieţii, ticălosul de scriitor chiar necirir e cunoscut după nume. Sc ştie ca de cuc, pc care, din apartamentul ci: ascensor dintr-un bloc, nu-l auzi niciodată. Dc pildă, eram martor la Tribunalul Poporului. Prezidentul m-a întrebat câţi ani am, dar nu s-a întrebat ce meserie am. Ştia, Ştia câ sunt făcător de vorbe goale. Dar pe domnul Dinu Brâtianu, martor şi domnia sa, l-a întrebat: „Prolcsia domniei voastre?'' De-ab,a atunci, la şaizeci şi şase de ani şi într-o sală de şedinţă, am aflat că totuşi scrisul e o profesie. însă cum? Numai comparativ cu alta profesie şi mai inexistentă decât a scriitorului, a omului politic. Domnul Brâtianu a trebuit să răspundă după o şovăială: „Sunt agricultor", cum ar fi trebuit să zic şi eu, dacă eram întrebai, „Da ţi-mi voie sâ mă gândesc". Am luat-o, cum vedeţi, pe ocolite, stimate domnule ministru, ca Păcală, dar n-aş vrea sâ nimeresc cor cacl. Uite unde vreau să ajung. Dati un ordin, domnule ministru de |ustiţic, sâ fie scutiţi scriitorii de rechiziţia camerelor pe care le ocupă... Să tot fie vreo douiueci, scriitori de vorbe prea goale în Bucureşti -şi ca sâ le facă bine goale ei au trebuinţă de goluri împrejurul călimării lor. Scriitorii sunt ceva cam ca nişte bolnavi, nişte bolnavi ai nostalgiei aripilor frânte: au nevoie de spaţiu. Un confra.'c, ameninţat să fie pus pe fugă de un conlocuitor neaşteptat, propus de un comisar ele poliţie, 111-a rugat să vă fac semn cu gazeta. M-am executaL. PUBLICISTICA Şciti destul dc.' bine dc acasă ce-i un seriilor, cai si din nărav personal. Ştiţi ai boala asia nu trece niciodată, ba că se agravează. Averi .şi câteva volume. 1946 MARiOARA VENTURA O ştire vine sâ rnrbure imaginea de seninăuue în carc nc închipuiam că trăieşte departe dc noi, în Franţa, ciupind frunzele îngălbenite, dimineaţa, ale florilor unui parc dc castel, o mare artiştii româncă şi una din marile figuri ale icairului franccz. Dacă generaţiile iui se dezmint măcar în gramatica gustului şi daca .sensibilitaiea peniru lucrurile frumoase nu se perverteşte în ţeapănă ignoranţii, o cunoaştem cu toţii; Marioara Ventura. Afişul parizian a fosr vreme îndelungaţii proprietatea accscci prinţese a secnei. Aplauzele izbucnite din sălile de spectacol, neîntrerupt animate ele prezenţa ci inirc celebrităţi, se mai aud şi azi, când un Yehudi Menulnn, financiar al viorii, Lrcce dintr-o capitală în alta, esconai de berzele cerului şi aşteptat pretutindeni ca un suveran, O glorie se ridica, alta decade. Violonistul spunea deunăzi la Bucureşti că de In noi se gândeşte sâ zboare şi să-şi prelungească vara in familia lui, regeşte, hitr-un pc’raj elveţian, pe când Marioara Ventil ra îşi duce zilele la Paris, în sărăcie. Kefuzâ condeiul să spună cuvântul mizerie, dintr-o claia. Ventura dă lecţii... ce lei dc lecţii, în ambianţa catastrofală dc azi, fără elevi, se înţelege; de declamaţie. E ca şi cum [ose Maria Heredia, daca ar mai triii, ar da lecţii de sonet cu poanta in versul impar, unui amator plutonier. K trivial pentru artiştii si ruşinos pentru noi, care avem un stai cu buget de mii de miliarde. TU O OK AKGHKZ1 Ca întodeanna, ambasada dc presă şi de difuziune a individualităţii româneşti, peste toi locul, in fuiropa e deţin ii ră de secunzi, de rerti .si de tjuinii. Nici o personalitate eena literară sau artistică nu figurează si iui a figurat penau expansiunea noastră intelectuală, în punctele nervoase ale Occidentului. Stand îşi păstrează cu zgârcenie valorile apte sa reprezinte geniul naţional, acasă la vatră, lângă pirostrii cu mămăligă, ca s3 sufle-ii foc şi să amestece cn făcălcţiil. Dacâ ar trăi si Kminescu, nici cl n-ar fi utilizat pentru ţară într-un scop dincolo de bucătăria spălătorului dc vase. Tot ce au dat mai caracteristic ataşaţii noştri pe continent ă fosr opera unuia din ci, recentă, de insultă a magistraturii şi atrnarci. Propagandei nu i se poate acorda dreptul dc a ncsocoti, la Paris, prestigiul agonisit României de Marioara Ventura. Acestei femei de talent şi de influenţă, statul e ţinuL să-i ofere mijloace optime de existentă, pentru onoarea lui şi în folosul lui. Guvernul trebuie sâ ştie, în propriul lui interes, că el aparţine ttituro'şi nu numai unora din cuprinsul unei ţări şi al linei însufleţiri. Nu ne facem prea multe iluzii... Scrisul la gazetă şi sensul îii sine a fost rodeai)na ascultat cu o inatenţie, distrată dc infailibilităţile rangului ocupat. Dar o iluzie tardivă tot suntem obligaţi să improvizăm, cel purin pentru firmă, vitrină şi faţadă. Domnule ministru, Marioara Vemura nu cerşeşte nimănui nimic, dar moare de foame... Notaţi-vă pe calendar. J‘J46 1 ’RAIAN CO N STAN TINF.S CU Vinerea trecuta am fost în grădină la domnul Trai an. Aproape de grădina mea, cam peste drum, vasta lui fermă de PUBLICISTICA trandafiri acoperit întinderile dintre câteva uliţe de câmp. In nuli umile sere. ele singure cât nişte mari grădini, mii şi mii de ghivece minuscule cu plante proaspăt răsădite, şi alte mii şi mii de ghivece mari cu tul pi ne de roză, la care se adaogă vreo alte câteva milioane de rădăcini altoire în câmp liber, se cuprind munca, ingeniozitatea şi viata domnului ITaian. De la un timp, domnul Traian .şi-a nuli făcui o rozerie, afară dm oraş. Prinţul trandafiri lor, de la care se aprovizionează toţi grădinarii şi marile negustorii din Bucureşti, de şaisprezece ani de când ne învecinăm, el cu florile lui şi eu cu florile melc, de hârtie, sta nemişcat între exuberanţele Ini, îmbrăcat ca un salahor, cu foarfecă şi briceagul pentru viată, ceva cam ca posteritatea de după moarte, posteritatea venind din meritul croaţiei, iar prestigiul din ceea cc sc chema, pe timpuri, virtute un termen destul de nedeterminat. Virtutea, dc carc ic împiedici în toace cexcele vcciii, cit nomenclaturi mai purin complicate şi mai oneste decâi în psihologia cu iaietc moderne, se poate traduce cam după cum urmează: Sâ nu ,:e lăcomesri pentru sine, să nu primeşti tot ce ţi sc oferii, sâ nu provoci olerta, să nu te oferi. Sunt oameni tu valută profesională, care se oferă rând pc rând tuturora si ctii dă mai mult, adăugând la exponentul profesional un multiplu exterior şi un privilegiu, de care valoarea, când este, nu are trebuintă. Se aude scara dintr-un a,ang: „l’st! 1'slT si galeria duce, pc întuneric, uneori la un club, alteori la o biblioteca. Intr-o labulii, un cârpaci trăia sărac si cânta roată ziua, Ia o răspântie clc oraş, bătând cuie dc lemn pe genunchi, l’LTîl JCISTICA 9 VJ alături dc casa unui miliardar. Boitul era împiedicat .să doarmă, atât de grija avuţiilor lui, câi şi dc vocea si fluieratul inocentului cârpaci. IV* el iui-1 lăsa inima sâ cânte. Dacă era pe vremea lui Isop o cenzură, boiereu! ar ii putut.să intervie să fie cântecul oprit. Acest rafinament de a interzicc pc neputincios şi pe golan sâ supere cu melodiile lui dc sincer avânt urechea unui procopsit, Dumnezeu ştie prin ce tertipuri si mijloace s-a născut, mai târziu, atunci când lumea s-a. civili/al şi cultivat, când au apărut indulgentele titlurilor universitare, catedrele, portofoliile, adică după cc a trccut epoca proştilor analfabeţi. Boierul a chemat la el pe cârpaci şi i-a dar o dasagă de aur. Din ziua aceea, bogat şi el, cârpaciul nu a mai cântat, dar nici nu a mai dormit. Probabil câ, râvâlit jjc o saltea de puf, a fosi în insomniile lui turburat şi ele mânia câ a primit să-şi vândă, starea sufletească, osicni ndu-se să cautc şi argumentul imposibil al unei scuze faţă dc conştiinţă, un materia! tot atât dc vaporos cât şi prestigiul, îiur-adevăr, şi care au tc mai lasă ,să te odihneşti, sâ cânţi, să fluieri şi să fii voios. Să stii sâ refuzi c lina din virtuţile traductibile în viaţa dc toate zilele, chinuită de platitudini. Sâ nu te ia gura şi falca, pofta şi abdomenul pe dinainte e o virtute. Să tc masori, să nu tc ispitească nimic, dincolo de puterile tale neajutaic, e o virtute. -Să laşi sâ te întreacă cine vrea, să nu concurezi cu el, ca un jocheu închiriat, sâ nu-1 pizmuiesri e o virtute. E o virtute sa nu le înfumurezi, să tm-ri faci drepturi din suferinţele şi nedreptăţile îndurate, riscul I urseai linei credinţe gratuite. Cu atât mai purin îti vei (ace drapele şi inscripţii brodate pc caiilca si mătase, din tălmăcirea forţată a unei atitudini dc indiferentă, din absenta camaraderiei, dintr-o poziţie permanenta dc egoism neutru, de pe urma căruia, slavă Domnului, traicşci în rodeau na foanc bine. 940 l'UnOR AKGHF.Z] Dacâ izbuteşti totuşi să-ţi înjghebi voit un prestigiu l'als, nu e prea departe ziua în care-i vei pierde. Reacriunea celor amăgiţi de o caricatura merge până ia tăgada şi a meritului adevărat, judecai ca o scamatorie. Odată pierdut, prestigiul nu se mai ia îndărăt. Te-ai încăpăţâna sâ-1 rccapeti cu armele făţărniciei, cu jocul de contuzii. S-a isprăvit. Fericiţi cei nesimţitori la pierderea acestui mare lucru de nimic. l ŞCOALA UCENICILOR Iniţiativă excelentă. Cursurile de seară ale viitorilor lucrători împlinesc teoretic pospăieliie şcolilor primare, lipsa unor părinţi, obligaţi să-şi crească fetele şi băieţii cu demnitatea sacrificiului personal şi lipsa cărţilor de acasă, care ocupă în toate gospodăriile muncitoreşti d.în străinătate cel puţin un dulap, lângă acordeon şi pian. I )e la graniţe Cehoslovaciei înainte, o casă e şi o şcoală, iar un părinte, un pedagog informat. Se poate vorbi cu orice mecanic, dulgher sau ceasornicar, de toate: literatură, muzică, pictură, politică, filosofic... Cea mai mare bibliotecă particularii dintr-o mare capitală, pe carc o cunosc, aparţinea unui tâmplar. Ucenicul ele azi poate fi alegătorul de mâine, cuminte, nepripir, cumpănit, cu neputinţă ele minţit cu aspecte şi slogane, şi părinte, la rândul lui, al unor vlăstare crescute la nobleţea inteligenţei. Acum câţiva mulţi ani, însărcinat cu o conferinţă la Rădici îmi permiteam sâ sugerez studenţilor sâ înveţe paralel cu cartea o meserie şi condiţionam, între altele, diploma bacalaureatului dc carnetul de şof'eur. Auditoriul se simţea jignit profund si PUBLICISTICĂ uzi lin şofeur câştiga o sulă dc mii de iei pe zi, iar un profesor dc latină doua, trei mii. O personalitate socială dublă, dc intelectual şi manual, împacă şi viaţa si inima cu o evoluţie sănătoasă. O spun dintr-o lungă experienţă a unei familii care citeşte şi pe Dcscarrcs, dar dă şi cu sapa în brazde, eu fierăstrăul si ciocanul în atelier. Mâna lucrează si creierul gândeşte: echilibrul e bun si nici o nefericire nu-i prea mare pentru o grupă de oameni şi copii, disciplinaţi ele un criteriu teafăr, mutual. Dar dacă iniţiativa e buna, organizarea e nechibzuită şi siiperficialitâtilc, dc carc .suferim de zeci de ani, continuă, se permanentizează. Am stat de vorbă cu un profesor ele istorie, bine pregătit, şi de natură şi dc învăţă tură, pentru catedră. I'.l a sococit că menirea lui simţită nu era să inculce unor clase de şcolari indiferenţi, la liceu, postulatele vieţilor milenare, trăite de la începutul statelor până azi, şi a cerut o şcoală de ucenici mai apropiaţi de spiritul dc adevăr, care se găseşte mai mult în scule şi materiale tangibile decât îu ficţiunea umanioarelor. A căpătat ceea ce urmărea de ani de zile. Profesorul e adânc decepţionat. Cursurile au loc între orele cinci şi nouă scara. Din trei sute de elevi înscrişi pcni.ru patru zile pe săptămână, vin numai şaptezeci sau opixeci şi o singură zi, şi niciodată aceiaşi. Studiile nu pot avea nici o continuitate. Uneori, într-o clasă, profesorul face cursul cu un singur elev, alteori stă în clasa goală patru ore, aşteptând să bară orele nouă. Copiii sune flămânzi, sunt goi, sunt desculţi. La atelier, de acasă, ei fac doua drumuri cu tramvaiul .şase stuc lei. De la atelier la şcoală, alte două drumuri în cazul cel mai lavorabil, alţi sase sute lei cel mai puţin. Total o mie două sute cie lei numai transpotrul unui ucenic. De fapt, e mai scump, căci la nouă, la ieşirea din şcoală, biletul de tramvai costa patru sute de lei şi daca până sa ajungă TUDOR ARCJl IK/J dc la scoală acasă, târziu, pe la zece, unsprezece. nemâncai şi surmenăL, pentru a ti prezent a doua zi de dimineaţă la atelier, kt două sau trei tramvaie, şcoala gratuită costâ.udu-1 odată cu viaţa, mult prea muli, ca să mai poftească la ceea ce statul numeşte cultură. Rezultatul excelentei iniţiative = zero. - Ce vrei sa faci? l-am întrebat pe profesorul meu, înfierbântat de o râvnă sacră pentru uccnici. • •• Trebuie să-mi sfărâm toate idealurile. Voi cere sa mă îiuoi'c la liceu. 1946 CONŞTIINŢA Am mai povestit odinioară, poare eă acum vreo douăzeci de ani, faptele de mai jos. Repetarea în scris nu e de prisos într-un Limp când unicul critcriu de viată şi de comportare rămâne, pe deasupra oricăror interese personale, conştiinţa. Nu-mi mai aduc exact aminte prin cc oraş treceam cu motocicleta spre Paris: 1 )ijon, Grenoblc, Nancy. ■ ■ Trebuic să fi notat pe undeva, prin pod, dacă din fiţuicile mele bombardate a mai rămas petecul de hârtie respectiv. M-am odihnit de drumul parcurs, lă terasa unui cafe, sorbind un pahar de bere rccc. Bere searbădă, de Alsacia, dar odihnă bună. Pc vremea ceea, motocicleta era grea cat un camion încărcai.. Erai obligat să alergi cu ea pe jos, dc coarne, câte un kilometru pană să scapere scânteia la dinamo. Cădeai dc câteva ori pe spate din pricina lipsei de coincidentă riguroasă a pornirii cu săritura pe şa si ajungeai, acolo unde re opreai, tor anevoios, bananii şi dezarticulat. Dinaintea ciieului contemplam o statuie mare de preot. Am citit pc soclul monumental o inscripţie confuză si un nume I’U H! IQSTICA necunoscut. Chipul cioplit uu apar unea nici linei cclebrităti: era un oarecare Dubois sau l’oitier. Am întrebat garsonul, am verificat la parrou. Siauiia era semnul unei împrejurări cu torul extraordinare, pe carc imaginaţia literară nu poate să o construiască din fantezie cu o veracitate egală. Preotul ele pe soclu fusese ghilotinat la vârsta de vreo douăzeci şi cinci de ani. Era, bineînţeles, catolic: singură Roma a putut să dea exemplare de substanţa preotului condamnat la moarte şi glorificat. Acuzarea categorică era stabilită pe dovezi, tânărul preot asasinase un paroli dintr-o localitate vecină, un preol bătrân, ca să-i ia locul... La toate probele si vehementele procurorului, preotul a răspuns monoton şi invariabil: „Nu am ucis eu'1. Şovăiala în apărare venea ca o dovadă concretă în sarcina vinovatului. Execuţia s-a făcut în arondismentiil local. Populaţia revoltată a fot satisfăcută, iar lamilia o.sândirului, dispreţuită că a dar naştere unui atare monstru, a trebuit să fugă si să-şi schimbe probabil şi numele, îiur-altă localitate. In Franţa, drepturile omului, în special în provincii, păcatul unuia cade peste toţi ai lui, numele familiei ajunge odios şi ispăşirea o suferă părinţii, fraţii, copiii, două, trei generaţii. Au trecut zece ani pcsLc mormântul odios al tânărului preot decapitat. O femeie bătrână se zbatea pe moarte uitr-tm cătun apropiat şi nu putea să moară. In agonica el1em.1t pe preotul care luase locul celui ghilotinai, să sc spovedească. - Eu l-am ucis pe paroh, acum zcce ani, a spus bătrâna. Cum ai lăsar atunci să fie osândii un nevinovat: ă întrebat-o preotul. Trebuia să re duci la judecată şi să te dai pe fată. - Mi-a fost irică, a răspuns muribunda, dar preotul condamnat ştia că am asasinat eu. Ma spovedisem lui... 1946 l'UDOR ARCIILXI F.NESCU ŞT MENUHIN Sc pure tă dorita camaraderie î'u meşteşugurile de intelect arama mai puţin tle oameni decât tle meserie. I’e categorii, scriitorii, de pildă la noi. nu s-au puciit grupa încă într-o solidaritate. Unde suni laolaltă rrei, ori fiecare din ei e prea genial, dispreţ u in du-i pe ceilalţi doi, ori se despărţise pc temeiuri mijlocii, străine profesiunii, şi se ocărăsc unu pe alţii ca nişte cliiviue. Societatea S.R., care de obicei se scrie tu trei iniţiale, ca S.T.1C U.C.B., B.N.R., după codul telegrafic consacrat, e o entitate numai nominală, pentru încadrarea unor titluri dc sitnpiă parada, un comitet, un preşedinte; încă preşedinte şi mi preşedinte general. Strâns uniţi într-o disciplină de apărare şi atac, exclusiv profesională, scriitorii ar fi putut să fie de multă vreme o piliere în loc dc firmă. Aceeaşi lipsă de afinitate a omeniei, în artele plastice. Individualitatea genialităţii e parcă şi mai acuzată la pictori, rareori strânşi cîite doi trei, î'nir-o expoziţie, împinşi mai ales de cuantumul chiriei unei săli, si df cheltuieli. Li parre, a.sociaţij pe câte două7eci, treizeci de zile, îţi atrag atenţia înrr-un colţ asupra mediocrii-ătii colegilor de panou. Prea puţină generozitate şi o intoleranţă medievală. Ca şi cum fiecare expozant ar fi născocit el înstisi culoarea., paleta, pensula şi pictura. F.xceptia o aduce, în anarhia arrelor, muzica, pe cât înţeleg. S-a spis înrodeauiia că ea îmblânzeşte. Accsi foarte banal loc comun pare adevărai. Dc mai multe ori, fără să-l cunosc îiilr-akJ‘el si urmării în concertele lui, prin reflex, la radio, cu o ureclic îngroşaţii dc o barbară incompetenţă, am adus vorba dc domnul Ccorgc Encscu, un mare muzician si vin mare camarad, in contiguitate mai cu seamă cu alt mare artist, acela în pictură, Ştefan I.uehian. Compozitorul s-a cheltuit toată viata, în Loaic felurile, cu o abnegaţie impresionanta în ce priveşte persoana lui. fie şi concepţiile lui de viaţă, numai peniru camaraderie. î’uisuasTicĂ Eram internai: in kt".ir. când a fosr pus în libertate supravegheată, dar în libertate, domnul Matei Socor. închis în ere comunişti si scos clin închisoare prin stăruinţele domnului George Eucscu. Pc domnul Prunner, carc era să ftc arestat intr-alte împrejurări, l-a scăpat doinim] Ceorge F.nescu. Zcci şi sute de muzicanţi, de roate gradele, îi datoresc fermecătorului meşter t> recunoştinţă de hun şi simplu coleg cu inima şi cn braţele calde. întâlnirea lui de la Bucureşti cu domnul Yehudi Mcmihin. venii prin cerul a doua emisfere, e de .icuni istorică. Prinţul vioarei american a losi primit de ctitorul român al lăutei, cu o enioiionanră strângere la piept. Domnul Fnescu are şaptezeci dc ani. iar frumosul Mcnulun din fotografiile pc carc le-am văzul, ale unei tinereţi de luminoasă francheţii, numai treizeci. Hi s-au apropiat de Sfintele Taine cândva, la Sinaia. Pe.ste Atlantic, pasărea l-a puriat pc noul Loliengriii până la cuibul melancoliilor dascălului adolescentelor lui, ta să-l mai vadă, ca să-l mai simtă o data alături de el. Succesele imense ale violonistului ar fi indrcpLăiit înfumurarea, eu carc ingratitudinea îşi salvează de regulă laşităţile, ca un panaş. Mennhin putea să-l dea tiiLarii pe Enescu, iar Enescu purea sâ fie biruit de alte trufii. Cugetul lor depăşeşte pe om şi-l învăluie cu nimb. Dar în duioasa însufleţire trebuie căutată si vioara., glasul cel mai adevărat al lui Dumnezeu. 1946 DIN VIAŢA LUI S'J'lil-'AN LUCHIAN Cu titlul de amintiri se poate vorbi mai direct şi mai decern dc viaţa unui artisr decât adunând petice şi hârtii din coşul cu I'UDOK ARGIII'/l zdrelite, lipire documentar împrejurul unei opere, covârşiră de maculatură. Am. scliif.it mai demult câteva mo nit mc din prometeica răstignire a marelui zugrav dc muşamale... (Amândoi termenii ii aparţin.) Departe de a fi un pedant si un solemn, ca personajele .mistice dm epocă, el îşi purea luu iu derâdere meseria. ! se cade unui meşter adevărat dreptul dc a-si batjocori, din cind în când, si vocaţia si .sculele cărora li se devotează. Indicam unde împrejurări tracice şi altele groteşti. l)e pildă, iieui.iiav.*nd cil o: sii trăiască, l.uchian ,) spoit. ca o chivută, şi câteva cast:, eu bidineaua. O asemenea „lucrare“ a fost apartamentul untii advocat pohne de odinioară, un „maestru" ambasador, rare nu şi-a pierdut vremea la l'aris, în ccea ce priveşte valuta şi schimbul, după războiul precedenr. Ilustru! intelectual, doctor in Drept si snob cotar al familiarizării cu .melc plastice, a refti7ar sa plătească cei trei sute de lei. tocmiţi pentru patru camere, bucătărie, vestibul şi coridoare. La repetatele insistenţe ale zugrav ui ţii, cheltuit in literatura stilului epistolar, distinsul demni tar, cârcotaş, zgârcit si meschin, i-a trims prinir~un servitor plătit de stat, in loc dc* onorariu, un rând de haine purtate. Se tolăniseră în nădragii lui mamelele masculine ale unei personalităţi. Luehian i-a trimis pachetul înapoi, cu o scrisoare şi, probabil, fostul Ministru (cuviinţa cere o majuscula), bucuros de gratuitate, opri îd scrisoarea pentru un proces, care nu a mai avut loc, se gândeşte astăzi, daca eîn viata, cum sâ plase/e mm avantajos un ai.lograf autentic. Un episod rjmanrie, emoţionam, poariă marca de tinerele a compozitorului Georgc bnescu. Intr-o scara, fără sa-1 cunoască, inspiratul lăutar a intrat în odaia bolnavului paralizat şi i-a cântat dm vioară. .,Arât dc frumos a cântar aseară, ca m-.-i făcut s;i plâng." Era ofranda discretă :i unui artist i'uui [CisriCA al sunetului, adusa unui artist al picăturii dc lumina. A im rai pe întuneric, i-a cântat pc iniunctic şi a plecai pc iniunctic. Aproape ca nici nu l-a zării. O umbra si o vioară. A (reia împrejurare pare neverosimilii. Slăbănog dc nou.it am. I.uchian a fosr aresrar in par, decane un procuror, l.i ordin. Un cleeior de provincie, cu marc trecere la cenrru, al unui corci dc partid, conservator şi democrat, amator, desigur, dt ai'Lăşi el, a fost servit cu maia diligenta. Cumpărase cit la uri samsar eâttva pânze dt alt meşterului, tare, neputincios şi din tt in ce mai descompus, sc slujea, de la un timp, de mâna şi braţul unui nepot. Pardosirea unui lablou nu implică o colaborare mai multă decât sârguiuta supravegheată a priceperilor dc ceafă şi muşchi ale unui salaor, iurnăLor de aslah. iVlaiT.îciiinca groasă a culorilor îşi primea suflul şi graiul, în ultima lază dc meşteşug, aumci când meşteşugul sc împărechează, într-o tresărire, cu talentul nimerit pe o tangentă misterioasă dc fecundare, Câteva pipăiţi cu pensula genialului bolnav, redus ele natura la zmucirca şi săritura vulturului din lani: către ctr, lateau dintr-o măzgălitut'ă o micsamea cart trăieşte şi athe. Amatorul dt artă ctr Lise lJa reliefului, ajurat de mrtrventiilc pitzist alt confraţilor depăşiri, să aresrezt un falsificator. Puternicul politicastru era obsedat de un har al lui propriu. Sindic al bursei, el Falsifica borderourilc plăţilor in străinătate. Am dar cândva oarecare detalii despre lelul cum lucra artistul pe patul de moarte. După cc procurorul a rostit (onnuLr. „Iu numele. legii csii ‘arestai", a doua zi pictorul a murit de tot. N-am mai avut când sau am ezitat sa note/, si alte aspecte de viaţă, bizare, inedite. Nu ştiu dacă au mai fosr spuse. Tle câtc ori am citit numele Lucii ian pe un articol sau pe o copertă, m-am eschivat. Se descoperă aiâti prieteni si ataci eumpăiâtori l'UDOR ARCHEZ] si ocrotitori cu mâna largă, (lupa deces, pe carc nu i-ai întâlnit iiiciotJrJta în zec.j ani la căpătâiul bolnavului, încât :ii serioase motive sâ pa-arczi o rezervă faţă tic postumi. Înainte clc a se prăbuşi, l.uchian fusese un tânăr bogat. I a proprietatea kii dc la Sosea, clin vecinătatea actualului Arc clc Triumf, avea un grajd cu cai de rasa şi o remiza. Cabrioleta lui .străluciră, cu doi armăsari, linuri în frâu clc atletictle hrate aic stăpânului, bine apreciat în lumea hipodromului şi a capra, zguduia Podul Mogo.şoaiei. ltirr-o goană dc curse cu echipajele dc lux, numeroase hi Bucureşti, şi cu muscalii1', dc la Teatrul Naţional la Băneasa, se luau dupâ el zeci de trasuri. Apoi, l.uchian a lost câtva litnp un temut concurent biciclist. Celebritatea îi era disputata de nn singur velocipedisr, Dumirrescu, profesor de scrimă şi as. Du mi trese ti prezintă caricatura cotidian amuzantă, pe Calea Victoriei, a noului sport. El apărea printre birji, în aer, pe deasupra tuturor vizitiilor, i’ncinM preoţeşte peste giubeaua de catifea, cu bnitil de proiopop. V -nea încălecat pe un cerc cu două pedale, înalt cât o claie, într-un echilibru de acrobat pe sârmă. Deza.strui a fost neînchipuit. Cazând prea de sus, mizeria l-a descumpănit. I .uchian a trecut din hotel în hotel, din sărăcie in sărăcie, ncras, cu cravata roasă, cu gulerul jerpelit, cu haina trasa de-a dreptul pe piele, iară cămaşa, când a trebuit sâ o lepede si pe ea. Un alt boem dintre rataţii penelului ducea, paralel, o viaţă cam ca el. Petrescu-Câiiiă. Acesta, mai tânăr, mai îndrăzneţ şi mai aventurier, înzestrat cai un remarcabil spirit de şoaldă. era însă un coco naş elegant şi un rauiiquouerc. hazliu în eonvesaria de cafenea, spontan si caustic şi crud, dar în desen insignifiant. Mizeria, coincidentă cu haimanalâcul si dezorientarea, l-a eliminat si declasat, l.uchian începea sa ducă o existentă speriata, de subsoluri si periferii. O boală dc dras>osre plătită s-a aprins pe el, în această pauză a luciditârilor morale, şi s-a tinur de el pani lă deces. A paralizat de două ori. Întâia oară l’Ulîl ICISTIC a soip.it, la „Panlciinton". cu do/,clc ioruite de* mercur, administrate dc neurologul Marincscu. Hidosul savaiu. duşmanul neamului omenesc întreg, pentru ca iubea .şi era iubit, pentru că era eitru/.iasr si nepăsător, penrru că visa şi se’ lăsa ademenit ele toarc ispitele parcului cu murmure $i ccouri, exuberant, era, în mâhnirile lui de cerebral chinuit, un senzitiv. Dinaintea unei culori de Luchinn, simţea eâ i se răscoleşte candoarea refulata. L-a îujjrijir pc bolnav cu înviersunare şi l-a pus pe picioare. A doua oară tratamentul a dar greş. I o tal şi neacordăndu-i experienţei medicale nici o concesie, Luchiau călcase dogmele de prudenţă şi staturile profesorului, care îl salvase o dară, cu dispreţul impetuozitătilot lui temperamentale. Un episod prea sugestiv ca să (ie tactic, acum când artistul face parte din Paradisul maeştrilor aleşi, e sentimental. Ural la fată, cum nu sc poare mai mult, dar ttausfigiir.ir de o căutătură metalica. înflăcărată dc magnifice spiritualizări secrete, Luchian avea o inima naivă şi virginala. Se trădează în toaiâ pictura lui. Cred însă că inima lui sfioasă nit a iubit, propnu-zis iubit, niciodată. Sau poate că a iubito singură dată, dacă a iubk intr-adevăr, odaiă târziu, o prostituată. O prostituata de cel mai ml trafic. Poate că nu a iubit-o nici pe ea. Poate ca forma dureroasa pe care o lua iubirea lui, l-a liict.it să sc prefere, o .secundă, şi el, îndrăgostit. Pc timpul iui dragostea cea de toate zilele şi de-rând era iefiină. negociată la un leu şi uneori la o băncuţă. Intr-o noapte, în Crucea de i’iarră (da!), a incolrit din puturoasa mocirlă o floare cic lotus pentru inima Iui, îu patru ochi cu o parteneră. Pensionara abjectului bordel i-a plăcut, i s-a părut, decăzută ca si el, delieaiă. A întrebat o. l.-a întrebai şi ea, pe şopute, în boxa de scânduri, care despărţea paturile clienţilor alăturare. La s-a povestit si a plâns, victima brurali/ată dc visravoi si de abonaţii din piaţă, hamali si rândasi. ai speluncii, [’emeia era o roaba, cu neputinţă dc emancipat, a unei ţatc ruuan ARC ,ILt./.i anainrcnan'. apărării dc „nenea”, peştele ei masiv, si ocrotită dc un comisar participam In bencficii. I repidănd dc revoltă, I .uchian s-a hotărât să fie 1.111 răsturnător de datini, să răscumpere păcatele grosolane si să corccteze pc răspunderea lui un destin. A fugit din bordel cu Tereza, sărind ,:âtcvra garduri împreuna. Generosul golan profetic a luat, odată cu lata, şi altă povară, cufărul cu boarfe al prostituatei, la spinare, odă.jditle ei prolesionale, si l-a târât câţiva kilometri, bâjbâind [X la felinarele cu petrol, într-un hau dc promiscuităţi insalubre, el avea o cămară şi o saltea. S-a instalat cu domniţa răpită şi a losr fericit două zile. „Cafe Union'1, din strada Academici. !;ra la casâ o tânără unguroaică, blondă, cmArec, simpatică, binevoitoare cu „băieţii1', actori, pictori, poeţi, din preajma ei. Se stabilea o camaraderii: a dezmosrenirii, fără gelercii, gingaşa. Fi aduceau casieriţei cadouri, poate că uneori (lirate, şi fata îl îndestula pc fiecare din ei cu o cafea cu lapte suplimentară, c'tl porţii de smântână mai mari, cu o prăjitură, cu un coniac. Prietenii şi-i primea, la bufet, cu uri refren dc operetă: ,,Bună-dimineara, tinere iwarez." şi cu o rostire aproximativă. Inima ei batea totuşi pentru unul, ccl mai rece şi ccl mai urât, şi totodată cel mai frumos... HI îi spunea: „Tare mai eşti proastă, fetiţă", si-i săruta mâna minusculă, albă, moale, fără oase, ca o labă catifelată de pisică, l’oţi consumatorii dc capurinere pe datorie, din local, i-o sărutaţi şi i-o ţineau în palmă, ca pc a unei surioare, şi ca, biata fată, nu sc mai răbda de bucurie. îşi făcuse o familie de domnişori. Daca lipsea vreunul, întreba cu frică: „Ioi. unde este Mitică?" Si a fost veselă fata, vcsciâ si zglobie, până în noaptea în care s-a sinucis. Au plâns-o şi au însoţit-o, cu capetele plecate, după dric, vreo douăzeci de băieţi, unii mai tomna reci. Si nu a mai clat nici unul, nici l.uchian, pe la „Union1'. PUBLICISTICA 911 L-am cunoscut pc Ştefan l.uchian în strada Bre/.oianu, acum cincizcci de ani, exact: aveam şaisprezece, înrr-o vacantă dc şcoala. In vasta încăpere, ca o sală de academie, lucrau câţiva pictori, pc apucatc .si dc pripas, iii n-aveau în Bucureşti nici o atmosfera, nici un refugiu, nici o prietenie, nici o mângâiere. l)e lipsa asta va suferi îu tot viitoru] deceniilor următoare întregul tineret românesc din oraşe, străin de familii dezorganizate, străin de profesori, adversarii lui de licee oră, si ia toate vârstele urmărit de loaie insiituliile, ca un culpabil, ga La pregăLit sâ cadă în puterea primului demagog ieşit în calea lui cu făţărnicia unui interes degiiizar. In singurul loc unde găsea odinioară ospitalitate, fără hâtrii si interogator, clubul socialist ai „tovarăşilor" Ion Nădejde, Diamandy, Morttin, Ib răii eatiu şi alţi careu rari. la „Lumea noua", din strada Doamnei, se vorbea prea mult de opt ore dc muncă, dc opt de odihnă, opL de distracţii, dc votul universal, dc proletariat, ele salarii, de plus-valută, dc clase sociale, bune pentru tor felul dc socoteli dar toi străine dc aşteptările Im dc sensibilitate. Apartamentul din strada Bre/.otanu cu atelierul dc pictură era al lui Bogdan-Piresti. UI trebuie neapărat citaL. Influenta fui asupra unei epoci de creatori şi cu deosebire asupra lui Lucbmn, pribeag, întristat, deceprionat, cu încrederea în chemarea Ini sfărâmată, a fosr, în clipa cruciala, decisivă. Bogdan e animatorul lin si acela care i-a pus, pe o frunte zvâcnită dc febră, o răcoare de nimb. I’ictura românească n-ar fi avur un Luchian, fârâ un Bogclan-Piteşti. Naufragiat în capitală, expulzat din Paris, cu un cazier încărcat, dar cu o avere părinteasca, a bătrânului Costache Bogcl an, însemnata notabilitate din Piteşti, si a frumoasei manie. Domnîca, o boieroaică Baloră, Bogdan s-a luat de o treabă cu totul anacronică si puerilă. A pus la îndemâna pictorilor, şi mai buni şi mai mediocri, si, in definitiv, a oricărui voluntar de pe strada, vizitai de un gargăunc, o încăpere cu o clasa de studiu, conloriabilâ, bine luminată, V52 TI ,'DOK ARCil ll'/I culori din lieisue, materiale scumpe, şcvaleturi, şasie, pânză, cartoane, modele Mesele de Ia „Şapte şvabi'1, servite cu imense coilctt* gospodăreşti pe varză suuilcncâ. cu bere, ajunsesem, pe cheltuiala lui Bogdan, cotidiane. Cn droaia It.i de pictori. Bogdan a deschis o expoziţie revoluţionară pesic drum dc Ateneu, tinde tronau idolii neutri ai artei de scaperi, oficială, dirijară dc emfaza si suficienta liumoristică a unui oarecare Stăncesen. l.a ,.Artiştii independenţi" a debutat si lirâncuşi, cu strania lui ('uminccniti pământului. Brâr.ctisi spăla vasele la restaurantul „Oswald‘\ din strada Câmpineanu. înrre şedinţe, l.uchian încerca pastelul. Consumând geamantanele cu ciubuce multicolore, fragile, nuanţe şi nuanţe, sure de nuanţe ale aceluiaşi ton, păstrate în paturi impalpabile de farmacie, ca nişte cosmetice, el era însetat şi disperat df capriciile de Hmure ale noului maierial dc pulbere, uşor comprimata, subtil ia o ccaiă. l-a pozat şi Sar Peladan, magul cu barba asiriană, scriitor de traiectorie lungă dar neîmplinit, din inia literară a lui Huysnians, adus de la Paris pentru irei conlerinte la Bucureşti. Luchian şovăia. Mijloacele lui dc expresie, încă nesigure, evoluau lent, prin contacr. Intr-o tulburare de haos, i sc ivea individualitatea treprar. li văd chituirile pe Iară, în oclii, în mcsrecarea inraia a ţigării. în aruncarea pălăriei în cuier. 11 văd frângănd baloanele de pastel şi sirivindu-le. ca nişre omizi de aur albastru, in picioare, pe covor, sfâşâind violent si moroLolind cu turbare o arătare, la care se străduise două săptămâni şi care încă în ajun îi bisa o speranţă. Arhitectul Ştefan Cioeârla 1, unul din obişnuiţii certului, np decantai st rafinat, al unui ceas aristocratic de levitatie artistică românească, si care a dat, ca prin generaţie spontanee, pe neaşteptate, o consrelatie de valori în răspăr, dc civilizaţie coapta, întrerupta de politicii şi războaie, îl batea pe umăr: rum -ic [S'J ic.a „IN'u-ri pierde răbdarea, banc... O să mai vorbim amândoi peste douăzeci de ;uii“. Ciocârlan im s-a înşelat. In ziua in tare izbutise, în sfârşit, (11 pastel, o figură de copila, dc o seninătate sumbră, frământată .ini dc- zile în sufletul lui, muncii de o viziime angelică, pasărea dc-abta prinsă <1 j 11 aer i-a zburat din mâini. .Servitoarea salonului, văzând prea mult praf pe chipul de pc şevalet, conştiincioasă şi harnică, l-a scuturat bine cu cârpa... Ochii castanii s-ati Întins până la gura, gura pornise spre urechi, nu se mai ghicca, mânjit de cârpa servitoarei, nici conturul general. „1 e omor!" .1 strigat, cu pumnii strânşi de mânie şi dezolare, Lucliian. înfricoşară c.i domnul cel mai blajin si mai buli cu ea a puiul sa-şi schimbe ii rea într-alât, vinovăţia ei i s-a părut enormi si, aproape leşinată, halucinaţii şi livida, servitoarea a scliilat, inconştient, un zâmbet de teroare. Zâmbise frumos... „Laşii, fără, a oi'tar copilul, cărui.i i se stricase jucăria, i otuiu e... Iartă-mi şl ţine tm pol1'” Polul, pe vremuri, reprezintă o pătrime din preţul drumului, dus-înrors, Hucureşti-I’ari.s. I.a „Ileana", o altă expoziţie organizată de lîogd.m, întâia expoziţie internaţională de pictură din ţară, şi ultima, cred {Rochegrosse, Delacroix, Ilenner, Puvis de Chavannes, lîockliti, HodIer, .Steinlen, \\ ebiT, l’reiswerh ere:.), s-a ivit pe năirama „Ileanei" o pată. Unul clin expozanţii români, cu [tune relaţii de mondenitate, un aşa-numir Alpar (AI. I’araschi veseli). ţinea să nu se confunde cu nici un preţ cu boema camarazilor fără căpătâi. Domn, cu pieptănătura bărbii brilianrinară, cu o cărare în mijlocul capului ireproşabilă, îmbrăcat ia cel mai scump croiror, încălrnr cu ghetre calenii peste paniofii de lac, la degetele meticulos dichisite, decorate cu lulgerede inele, el purta baston cu măciucă de aur. Intuiţiile nu-i lipseau, in sebimb. îl nelinisLea Lucliian. hra o nelinişte împărtăşită si tle maesrn cu o iepuraţie Mcura, pe care Alpar îi vizita. Li se părea celor doi, irei pictori clc vaza. ai rimpnlm, câ aud împrejurul lor un jia.s de jungla, călcând ţie 9^4 TUnOK AKCHliZl surcele: pensulele lor. I i se părea ca ocinii panterei st uită noapica prin geam la ei şi câ o licărire de pupilă le contesta dreptul, autorizat de guvern şi prefectura, la posteritate. In sal ii „Ileana1"', Luchian expunea o serie dc privelişti din mahalaua Grozăvestilor inundata şi, imobilizat la şevalet, uu a dar pc la expoziţie vreo doua săptămâni. Insinuant., Alpar arflta câteva fotografii, argumentând cu dovezi ca l.uchian, străin de maşinaţii, e un copist neruşinat, că face operă de şarlatan. Intriga găsea starea morală, de adversitate mocnită, propice. A fost, mâ rog, între pietoni blândei ipocrizii, o decepţie amară... „Ai auzit?...“ „Te-ai convins?...'1 întâlnirea, îr faţa tablourilor, cu Luchian, bine dispus că biruise o proaspătă dificultate în atelier si se biruise pe sine într-o compoziţie terminării, a fosr pentru Al par catastrofală. - Bine, mă păcătosule, a râs Luchian cu gura lui mare căscată., în mijlocul expozanţilor, care-ncepuscră să-l privească dc sus. Nu mi-ai cerut lu fotografiile tablourilor mele? Scoaie-Ie din buzunar, măgarule. Dintre colegi nu a mai rânjit nici unul. Frumoasa barbă a lui Alpar i-a sărit odată cu capul. Palid, elegantul bandit a. scos fotografiile din căptuşelile lui de măiase şi Ic-a dat... Şi a dispărut din toaLă circulaţia picturală şi civil r, pe todeauna. Unde-i Alp;:r? Mais oh sora Ies neiţres d’antan! 1946 RECITAL CAPSAI 1 Să eliminăm de la începur cuvântul „corcgrafie", ca prea spitcresc. In ţinutul inspiraţiei şi în meşteşugul de a crea miîucis'ncA scheme clc aer si schiţe impalpabile, de aproximării, el Mini obscen, cam ca sex. Mi se pare că s-ar puica să se cheme recital o însoţire a două cadenţe, a unei poeme cu a unui pas, dansat cu mimica adaptata, ă corpului încreţi; la o idee - o metaforă în carne şi oase. I’arc ceva cam ca o proiecţie pe ecran, în răstimpurile unei lecţii despre mo nu mai re. Dansul interpretează peizajelc abstracte, zărite prin poezie. Creaţia, arbitrară ca orice croaţie din închipuire, corespunde sau nu, ori mai mulr sau măi puţin, în recital (termen inevitabil), cu adevărul din poem, şi el, fireşte, arbitrar. Dai' din două tresăriri suprapuse scapără emoţia pură. Rămâne dc ştiut dacă nu e mai bun studiul laborios al unui recital si dacă nu e mai adevărată spontanei unea pură şi simplă - şi mai e de ştiut dacă în loc de costume teatrale nu e de ajuns un văl înfăşurat pe dansatoare. La recitalul Capsali, poemul a fost muzical, silabisit la pian şi schiţat de balerină - şi de un balerin... domnul Mitiră Dumirrescu. Să ilu ne mirăm, ca nişte snobi, că-1 cheamă Mintă şi că vrea să rămână 1 )timitresat, şi că nu a sa sic 'in scenă pe motocicletă, mistificat dc cine ştie ee nume exotic, dintr-alte emisJ'ere. Nici Racine u-a Cost la debutul lui altceva decât ,,Rădăcină'1, Domnul Multă Dumitrescu, să riu ne remem de superlative, e extraordinar. Poare fi ceva mai Inimos ca graiul formelor omeneşti, ridicate ca un talaz, dc sine stătător si călătorind pe lumina undelor, încovoiat, graţios, pirir, răs-citiar, oblic, tangent, spiral, cu toate aceste mişcări şi cu altele, indefinite, împreunate şi laolaltă' Am urmărit jocul orchestrat al doamnei Capsali cu un sentiment liturgic. Artista ştie să dea unei figuraţii de scenă o solemnitate religioasă si punctul de sus al intuiţiei, dominanta, coincide cu o transparenţă dc mişticîrare. Dansul substantial e ca o rugăciune. Impresionantă la doamna Capsali e şi pauza, anume construită, în momentul de psihologic, între doua mişcări, TUDOR ARCHUZI când se intcM-caleazâ, dacii sc poate spune asa. o notă dc melodie rniiiîi, o vibraţie carc sc pierde in afara şi rămâne în sală neauzită dur prezentă. I'. o sinteză. Intervalul mat dâ o pilda despre cc nu se înţelege curcnr, câ e necesar obscur în poc/ie, ca o condiţie dt claritate prin umbra: sunetul tăcerii, de o expresie uneori mai puternică în semnificaţia Ini decât verbul dinamic. El traduce sau, mai bine zis, transpune într-o schiţă fortuită marea singurătate din univers, care poate să fie indicată de o zburătoare ridicare de călcâi al dansatoarei, oprit o secundă, ritmic, sau de umărul sucit în vreun Ici. Curbe vegetale, petale şi Irunze, ape fugitive, elanuri adormite, păduri şi torente, toate trăiesc: si se multiplică îu păpuşa umană dc balet. Odinioară, pe malul mării, mă uitam ore întregi, ca vin prost, fără să mi se urască. într-un singur purici, pe care Laş lî contemplat loală viata. Îmi dau seama că urmăream valoarea variaţiilor neîntrerupte ale unei molecule, niciodată !a fel cu ea însăşi ori răspunsul unei zvâcniri iuj şrîi de unde, din haosul mare. S-a vorbit, după recital, de prelerinţele sincere ale publicului, comparativ. Dacă ei gustă mai mult şi de ce, un element stârnit din câmecul cunoscut decât unul placat pe muzica lui Debussy, care mi-aş permite să afirm că, esenţial, nu e funciarme:ite străin dc oarecare irizări de fluier şi nai ciobănesc. (Compozitorii şi specialiştii vor binevoi sâ ierte unui prolan că simte muzica mai mult cu condeiul decât cu urechea.) Am participat la controversă ca interesat, as zice, direct. Cuplul Capsali-M irirâ e prea mult integrat în sensibilirâri, ca să 11 li mâ prive.scă intim orice iniţiativa a lui. Preocuparea doamnei Capssh, arătata si la o conferinţă, pe care am asculfar-o de cu "And. concordă cu cea mai valabilă teză, că trt lumea românească, pentru onoarea, si a ei si a nobilei arre, trebuiesc exploatate, până la ultimele rafinamente, temele puhi ic i.s'i k;a îndătinau-; teză valabilă pc loara scara expresiilor dc viată, pictură, li icra tură. politică, sociologic, muzica, dani. Itur-alclel, intervine imitaţia si imitaţia c moarte. Viata implică originalitate, i:' mai nuili o datorie decât un drept, o ctică fata dc plăgiaiul. imoral şi inestetic. Cât mai putină şi bibliografic, cât mai puţin citat, cât mai puţină reminiscenţă. t ,on traversa defavorabilă publicului consista în a dispreţul gustul lui prea marc.u pentru interpretarea muzicii baciului cu căciulă. Preferinţa publicului e justificata şi normală: nevoie de verificare şi control al corespondenţelor dintre ritmuri. Arta c datoare publicului, solicitat sâ ia aminte, nu sâ-1 scoboarc ci să-l ridice cât mai deparlc cu mijloace adecuate. I )acă dintr-o chindie sau din restemui oltenesc poţi căpăta un superdiscilat, meşteşugul şi-a îndeplinit destinul. Greutatea e să-l obţii. Desigur că dificultatea de .1 face arome din materialele brute c complicată - clar asia e problema, să dai inteligenţă şi utilitate, clădind cu pământul clin jurul bordeiului rău şi cu paiele din staul o casă mai frumoasă. Dacă n-ai marmoră, te mulţumeşti cu ţărâna, dar putem să-i dani ţărânii, căreia vântul şi vârtejul îi împrumuţa trup dc faniomâ şi atitudini de statuete de Tanagra, o înlătişare, o vervă şi un stil. Expansiunea Î11 con tu re si adânca mi a lucrului local prezinrâ însă primejdii mai mari decât importarea, adaptabilă sensibilităţilor naţionale, a lucrului străin. Adăugând la perele şi strugurii locali, bananele, la început consumatorii încercau sâ mănânce deliciosul fruct cu coajă cu tot şi gingiile s-au cam strepezit. Căderea în vulgaritate pândeşte la fiecare întorsătura de linie. Altistul umblă pe un tăiş de cuţit. O pildă caracteristică o dă asă-zisul umor, sinistru si macabru în producţia săptămânală, imprimată sau prezentată in „reviste”. Doamna t .apsali şi domnul M itiia au tor cc Ic lipseşte de obicei celor ieşiţi în privelişte fără vocaţie. ['ULKJKARGHEZl Sa iui întârziem în am a nun ţi rea jocului lor tic vulturi şi dc porumbiei în văzduh şi sa le cerem să nc ofere bucuriile dintr-o duminecă a lunii martie, dc azi înainte ccl puri» o data pc luna. 1946 O VORBA Directorul fundaţiei Regale pentru Literatură si Artă a fost bine inspirar adăngându-i „Revistei Fundaţiilor Regale" o anexa dc poez.ie. Desigur ca poezia e pretutindeni, chiar şi îu sociologie. I\ru e vorba de laren :a ci continuă in vi.iţa, ci de expresia ei literară şi mai ales de aci*! compartiment al literaturii în care cuvântul e măsurat cu versul şi coloraf de rima: Ce bijou /ji:l na vitui (ju'tm sou, sau, cum i se spune, alb; ceea ce mi înseamnă incolor. De multe ori e mai multă poezie într-o pagină de prozator decâi în cincizeci de poeme, dar printr-o eroare, probabil de nivel, s-a numit poezie cu deosebire versul si nomenclatura ,>-a conservai căpătând şi un plural. De atunci încoace uu volum de versuri e de „poezii’’. Urât. dar nu e nimic de făcui. Când un confrate ori o eonsoră, din ce in ce mai deasă în literatura, re ia deoparte .şi-ţi spune că vrea sâ-ri cilească o poe-zie, asta însemnea/ă ca are în manuscris t> romanţă în srihuri, din cari1 poezia poe/ae poare să fie şi absentă ca dintr-o soluţie de borav. Kevisra de Iară e rezervată pentru pocii, publicaţiei de bază lipsi ndu-i lor nai mult spaţiul de orchestra pentru îm pa rec beai lira şi liaipa. Atleţii Altairci şi Casîopeei si Lorcăioarele caietului lunii sunr oarecum incomodări si incomozi intre două catedre de doctrină sau de considerente din padinile revistei mari. le rrcb.na o încăpere a lor, vecina mai repede cu 1'l Uil [ClSTlf A firmamentul decăi ni Universitatea. O icoana pe un părete e 0 fărâmă piva mica dc aliar. Poeţii au azi o biserica înrreagă. 1 oare finirile şi clerodoxiilc por s;j grăiască de acord, indiîereni de cler şi dc treapta, neofiţii laolaltă cu prcasliiitirii. Poeţii lâcuii sc vor întâlni aci cu poeţii in metamorfoză, in camaraderie egalii şi cu cât orientarea lor va (I mai contradictorie .şi mai sloboda, cu alât cuv.inrul va li mai variat in sensurile lui şi limba mai bine slujită. Programul acestor ..(..aielc clc poezie" rezultă clar: nici o şcoala lirer.ira, numai talente. Desigur, talentele tle dimensiuni. variate şi ele, a.s.t cum le dă epoca, şi satclitii. O publicaţie trebuie sa urmeze topografia inegalităţilor contemporane, Ivind o ridicare ele plan, eu cote date. Mişcarea literară implică o activi taie milă timpului actual. Pâră scriitorii succesivi, mai mari sau mai mici, clar care rori au muncii să acopere petecul de hârtie cu o Irciniusere nouă, limba românească n-ar fi ajuns la încovoierile, ductibtlitătile, plasticitatea si rafinamentul cunoscut, în stare să exprime idei .şi sentimente, încă acum cincizeci de ani socotire cu neputituă dc: redai în valah. Şi poare ca cea mai concrcLă eonrrihuţte au tlav-o poeţii. Numărul acestora sporit permite selecriunea mai exactă: evoluţia e mai valoroasa. Oamenii prea serioşi, de la un anumit venii sau scaun în sus, au luai în derâdere sentinţa riscată că românul se naşte poet. I;. un adevăr: fiecare ţinut românesc are în folclorul Ini o avuţie de poezie, care neajun.să la tipar si timu.i minlv ori uitata, dat mereu proaspătă, nu e mai puţin onorabila ca aceea confecţionai.'! tle că mi rari, I merii poeţi, atât cei mai puţin tineri cât şi cei încă dibuitori, nmizi ori iniperiinefiu, cu o cheie ascunsă ori cu un spiraclu dinaintea lacătului cu şapte suciruri ce trebuie descuiat, au, de aci nai mc, o certitudine. Orice încercare va li primiră bine si cuviincios, întrucât' singur lapLul .stradamei dea Mrânge cuvinte alese pe albul liârriei constituie un merit, ] unoR ARtii care nu poate fi ironizat dc corpolentele literare infatuate dc sine si în genere adipoase. Băgaţi insa de seama, mi-aş permite sâ le spui ultimilor copii turburaţi dc harul reveriei. Voi avel'i nn stilou cu pana de aur autentic ''paisprezece carate), un bec electric (două sute vati), un biuro-j lustruit, o cameră la etaj, o redingotă, iar colaborarea vi se plăteşte, lîăga.ti ele seamă sa faceri onoare măcar acestui confort. Unui oarecare Kminescu i-a lipsit. Sunteţi, nu mă îndoiesc, dificili, capneioşi, complicări: ar displăcea o singură eventualitate, să fi vi orgolioşi de crâmpeiul mai "ros ori mai mărunt de literatură izbutit. J/ornl vanităţii c inestetic, fudulia inintcligcntă si inumană. Cu cât vă simţiţi mai tari, cti ar.ir înţelegeţi la examenul din miezul nopţii că sunteţi mai provizorii şi mai slabi. Siiiţi-vâ să :iu daţi de ruşine nici pe baciul care a gândit cu băţul în ţărână Mioriţa, nici pc meşterii vechi, ai opaiţului cti fundul rânced si ai candelei cu feştila grasă. Cântecele, din Loate cele mai Inimoase, au lost scrise pe întuneric. !9/i6 AMINTIRI Jmi place de mai mulţi ani să-l citesc pe domnul profesor H. ( irinţeseu, tare ocupă cu o activitate neîntreruptă un întreg sector al horticulturii. Nu-1 citesc cu sentimentul tle curiozitate al scriitorului, dar ca grădinar —şi nici atât, ca grădinar; ci în virtutea unei încă proaspete şi candide aduceri-aminte, care datează tic vreo patruzeci de ani. Mi-am închipuirea domnul Crintescu c aceeaşi persoană cu Monsieur Grinrzesco dc la Geneva, un eminent ucenic al botanistului Cliattdat de la Universitatea cantonului, „l'ost PUBLICISTICĂ renebras lux“ (carc i-a fost mai târziu şi socru) si directorul laboratorului farmacii lor populare din Elveţia. Cred că nu m-am înşelat, cu toate ca dc la întoarcerea mea în ţară - de o viaţa - muie, renunţând la o carieră în Occident, s-a întors şi profesorul de azi, am şovăit, adeseori cu telefonul gata pregătit, să-i pui o întrebare. Dacii s-ar fi întâmplat să-mi răspundă ale Grinţescu, un anonim, un li încercat o marc decepţie. De câte ori îi văd numele ititr-o gazeta, indiferent ce semnează relativ la copaci, pomi, îngrăşăminte, legume -ciresc. E un fel de necciiiatc care mă face să cumpăr „Journal de Geneve". „La Tribune dc Geneve'", „Gazette de Lausaiuie", „Nene Zuerchcr Zcilung", măcar ca sâ mâ uit la aceste foi paralele cu tinereţea trăită pe lacul I.en.um, la Oueby, Vevev, Im)Ile, Yvoire. Mă imercsca/.ă şi faptele diverse şi până şi publicitatea comercială; toată acea viaţă netedă şi uniformă, fârii nici o asperitate, caracteristică Elveţiei, cu parcuri foiograltce, cu lebev.i, cu munţi de frişca .si cu douăzeci de seac religioase. Inrr-un teritoriu minuscul umblă umbra lui Jean-Jacques, ironia lui Voltaire, dc la l'crney, unde ce lasă tamvaiul lângă olărie, intr-o singurătate dc gravură cu o culoare dc toamnă şi pasul atâtor personalităţi ale istorici, Jcan Calvin, Agrippa d'Aubigne, De Bczc... Figura rumenă si dcltcată a românului Grinţescu, feciorelnic şi omoLiv, c amestccacă cu pci'/ajul şi eu mierlele clin parcul universităţii, în bibliorecn primitoare şi elegantă a căreia un alt român, ceva mai tânăr. îşi consolida devoliunea pentru imagini si slove. Din când în când, cad într-o transă elveţiană, de somnambulism al suvenirct. Am înrr-acolo. spre Lernati, o pornire, pe carc trebuie să o frâng. Si de vremi an şi jumătate încoace am si o părere de rău, care mâ complica, mâhnirea că am supărat, Iară voie şi tendenţios informat, cu condeiul meu, pe distinsul ministru al lui Wilhclm Teii la noi, un scriitor substanţial, domnul de Wcck. <)b2 TUDOR ARGHKZJ Pribeag printre aspecte şi senzaţii, condeiul toi slujeşte câteodată la ceva, îţi înfrăgejeşie trccutul şi-ţi permite sâ re scapi dc obsesii irur-o coloană de ziar. 1946 O PROPUNERE CUMVA Un camarad a trecut, acum vreo câteva zile, pe la Mănăstirea Ceriiea. Starea de totală degradare în care a căzut, în cincizeci cc ani. accst sar câJagărcsc, uncie viaţa comunismului creştin a fost întemeiată pc vremuri dc SLăreţul pribeag Joii. l-a speriat. Caria, sifilisul şi cancerul -zidăriei au devastat, cliilic cn chilie, aşezământul, şi umbra umeda a cuprins şi puţinele suflete de strigoi în anteriu, rătăcitoare între biserică si cimitir. Patriarhul Miron Criscea înfiinţase acolo şi o tipografie care stă (dacâ nu a fost vândută), precum şi o scoală dc tineri monahi. Din amândouă nu s-a ales nimic. Mănăstirea nu-i o instituţie de lepădat. Maici şi părinţi, câte şi câţi au nai rămas, ocupă în toată ţara vreo două sure de ctitorii domneşti si schituri. Mult mai multe odinioară, unele din ele dezafectate şi întoarse de Ia scop, au devenit puşcării. Nici statul, nici biserica nu s-au mai priceput, în epoca de culuirii culturală, să le ţie decent în picioare, ba încă şi mai puţin să Ic utilizeze pentru o evoluţie în acţiune. Erau şi poare tă mai sunt, înrre monahi şi monah ire, energii admirabile, supuse unui regim deosificare fosilă. Călugăriţele izbutesc în ta sâ trăiască într-o mizerie spălară, descurajarea femeii fiind întodeauna m-ai rezistentă decât a insului bărbat. La călugări mizeria înfioarâ. 1’1,'HUUSTICă. 961 Sunt multe mănăstiri frumoase: câteva din clc, unice in toată lumea, cu toate că nu-şi împrumiuâ monumentalitatea cic la piatră şi arhitectură. Câte un paraclis, aruncat îiiH'-un boschet dc pomi, face cu bârnele, tu şindrila şi cu clopotniţa tui. pitită printre gutui şi stupi, cât o catedrală medievală cu săgeata turlelor aruncată la stele. Cermca e situară înrr-o dulce panoramă de câmp, ca un sfârşit de lume în papurii şi Sluti. Încălecată pe un eleşteu din drumul de apă al Mosuşici, care înşiră pe şerpuirile lui oglinzile albastre, ca nişte lacuri elveţiene, .Snagovut şi Căldăruşanii, mănăstirea are două biserici si o insulă, legală de continentul lui, peste unda adormită în trestii, cu un pod de buturugi. La cincisprezece kilometri de Pucuresti. /ace o frumuseţe care moare, pe zeci sau suie de hectare. Peste alţi cincizeci de ani vor mai rămâne clopotele, înrr-un schelet de turn. sâ murmure, aiinsc de zimţii vântului de iarnă, deasupra unei pu.stietăti de ruine, ori sparte peste morminte. Mână-stireii Cernita ar putea sa intre în zestrea .Societăţii Scriitorilor Romani,,, Imre scris şi închinăciune nu-i o deosebire prea marc şi a gândi c adeseori sininom cu a te ruga. N-aş cuteza sâ spui dintr-o dară mai mute. Un proiect de unificare si dc activitate iui ar fi prea greu de schiţat. Să ne gândim... 1946 CONS TANTIN GRAUR Acum şase am a închis ochii unul din cei mai buni camarazi cu putinţă, camarad în sensul că, de la el la fiecare colcg si subaltern de redacţie, el s-a purtat aşa, nu ca un şef, nu ca un dircctor. şi a fosi aşa: camarad. Prieten cu toate vârstele mai tinere, săritor, generos. Constantin Graur cred că ‘)M l'UDOI* ARGllL/J n-n plillil să aiba nici un adversar afară de cci di* idee, şi a lăsat după ci, mimindu-sc intr-o iunie scutită dc manuscrise si rotative, de partide politicc şi de conflicte ridiculc, dramatice şi meschine, mai mult decar o amintire; acea prezenţă diafană şi încă animatoare, după dispariţia fizică a oamenilor princeps care îi cominnâ în posterităţi. G rada (ii Ic inteligentei şi ale culturii cărturăreşti dau în apogeul lor un :ip dc spiritualitate, degajat de contingenţe şi mai presus de dogme, pc intelectual; ci modulaţie imn: înţelepciune si facultatea de a fi artist. E forma stilului celui mai dncril rafinament în gândirea critică, mătăsos ironică, de un scepticism aristocratic egal de supărătoare pentru orice iei dc teze şi dogme, scrutând certitudinile b rurale cu o subtilitate situată la o egală distantă fa ţii de toate - ceea cc permite o atitudine de independenţa in viaţă şi în literatura. Constantin Graur e definiţia intelectualului adevărat. 1 s-ar putea opune în discernămâir: un singur analist cunoscut prin activitatea lui, mai putină şi mai limitară, Paul Xarifopol, însă cu un spor în plus a.supra acestui alt intelectual; o claritate carc la Graur lasă să se vadă, oda~ă cu fructul şi rădăcina, dc obicei ascunsă ca într-un peizaj tle cristal limpede în toate dimensiunile lui. înainte de a-i li strâns îtuâiaşi dară mâna, francă şi cinstiră, a marelui ga/eiar, la şcoala căruia s-au definit sumedenii de ciraci din mai multe generaţii, am făcut cunoştinţă cu pana lui, înmuiata în lumină - la revista „Facla termenul unei foste prese mocnite şi începutul unei înflăcărări a cemelci si a hârtiei, cu văpaia din ce în cc mai înaltă. Nivelul presei cotidiene s-a confundat cu ridicarea nivelului litera ' si, de la Graur încoacc. condeiul ziaristului a fosr în acelaşi ump al prozatorului şi al poetului, fără nici o discriminare, atelierul scriitorului alărurându-se redacţiei, despărţit de forfota intensă a ştirilor, informaţiilor si a faptului senzaţional, cu o perdea transparentă. PUBLICISTICA După (i absenţă (le mai mulţi ani, veneam din Hlveţia. unele am trăit partea de formaţie a tiueretii mature, în ambianţa unei democraţii, ideal de liberă, la care m-am spurcat definitiv si iremediabil, între Rousseau şi Wilhelm Tcll şi în mijlocul a trei milioane de urmaţi ai lor, deopotrivă de liberi, oameni cti căutătură dreapta, leala şi cu capul sus - a doua patrie, primitoare şi curară, a sentimentului de sine. In persoana lui ( n-aur, care venea dinrr-allă ambianţă, muzicală dar împărătească, de la Vicna, ani cunoscut la Bucurcşii un rcprczinLain al aceleiaşi libere democraţii, neconstrânsă de nici o ipoteza, şi luptătoare. Graur n-a variat, ca mdeobste majoritatea oamenilor suspecţi de intelectualitate, niciodată şi cu atât mai puţin atunci catul, ajuns- la comanda todeautia primejdioasă a opiniei publice, dc pc o catedra înccrcată, conducea doua ziare de opinie opozantă şi de vast răsunet „Adevărul" şi „Dimineaţa". Absenţa lui (innsranrin Graur rămasă ca o dâră de gol, au cel puţin melancolica mângâiere, cei ce mai durează încă, să o releve şi să aducă memoriei unui întemeietor şi ctitor, în ziarul, renăscut din dezastre multiplicate, elogiul recules al conştiinţei şi al modestiei. 1946 MOARTE Am de câteva zile, îu grădină, un mormânt. N-am avut încă un mormânt atât de mare în grădină. Aveam numai mormire mici, pui, mâte si căţei, cate au murit blajin lângă noi. Morminte multe aveam de jur-împrejur, mai departe, în cimitirele de toată legea din regiune, unde sălăşluiesc. Unele din ele, multe din ele noaptea, s-au strecurat până la mine, ca TUDOR ARCillLZI lui abur, ca nişte fantome lipite de pământ, căutând mângâierea unei inimi care în ceasul morţii definitive le-a lipsit. Multe dâre de sânge şi adieri de suspin se desluşesc prin întunericul tăcut dintre inima mea şi morminte. Îmi aduc aminte câţi morţi au tras de clopotul din poarta schitului meu, noapte;], împleticiţi la zăbrele, fără să pot sâ le tlau ajui'or. As vrea să strig până la Dumnezeu. Glasul mi-e mut. Grădina mea ştie totuşi ce-i moartea. .Ştiu pomii, ştiu păşirile din cuiburi. Acum doi ani, focul de sus, purtat prin eer, a căzu: de câteva ori pcsic noi, peste grădină. înfloriseră caişii... I )in ramurile lor am descurcat şuviţele de păr, negre şi bălaie, ale femeilor ucise, risipire şi zburate bucăţi peste grădina mea. Câteva sute dc sicrie de scândură goală, adunau, în. ziua Paştilor, ghemotoacele însângerate ale foştilor oameni, pulverizări de bombe în preajma mea. Din trei vecini, prinşi de o explozie laolaltă, nm strâns din grădină, pentru înmormântare şi slujbă, cu fraţii şi copiii morţilor, din iarbă, în două zile, două kilograme de blicăţcle. t ’âutam în vie şi în trifoi. LJnde se zărea o muscă, mirosea o fărâmă dc carne. Un an întreg şi o vară, grebla mai scotea, pe dinei, ţăndări de oui din crăiţe şi crini. Şi mai etan miile şi miile de morţi din vastul cuprins al marelui război. Armata .şi populaţia cădeau în fiecare oră. Vaierul lor ajungea până în grădină, şi auzeam lacrimile celor ce rămâneau să-i plângă. Omul c rău în două feluri: când urăşte şi când ucide ca să ucidă. Totuşi grădina, care-şi aminteşte atâta spaimă, atâta suferinţă şi atâta jertfă de-a surda, zice în gândul ei. laolaltă cu arborii, cu vrăbiile, cu florile şi cu porumbicii, că atunci a fost o tragedie, o calamitate împărtăşită de roti, şi buni şi ne-buni. Intre oameni se iscă furtunile, ciclonul, uraganele oarbe, cutremurele si fatalitatea fenomenelor din natură. Din ocean, din glob şi din junglă. A (ost război, spun privighetorile din grădină, şi nu mai e război, acum, la moartea câinelui nostru. PUBLICISTICĂ %7 Moartea e şi ca îndoită, într-adevăr: moartea in lupcă şi moartea fără apărare şi arat. ( iu ţapul Im frumos, ridicat în văzduhul ars, câinele meu asculta cti urechile lui mari, ciulilc, cum înotau venind corăbiiJc /.buramare. Ochii lui interogau lumina. Puternic şi viteaz, curajul lui se temea de primejdia nevăzută. Platoşa largă a piepiului nu ştia să o înfrunte. Maxilarele lui de oţel, drugii labelor lui viguroase, bărbăţia lui teafără, care nu da niciodată înapoi, îşi simţeau neputinţa. Odată s-a întors acasă după zece zile, rănit de schije şi rârându-se, cmc şiie dc unde, până-n grădina lui. ,A venit Baciu!" au strigat copiii, dezolaţi de lipsa câinelui iubit. Intre bombardamente, încet, încer, vindecat tu leaturi, l-am lăcut iarăşi voinic. Războiul nu l-a ucis, ci pacea. Poate că otrava unui scelerat al drepturilor omului cu cartelă. Mormântul din grădină mă obsedează. Nli mă pot învăţa cu acest mormânt şi cu această moarte. Ea înirccc trista mea filosofic*. Nle gândim în gospodărie numai Ia mormântul din grădină, răcuri în jurul mesei de cină, tresărind de câte ori căutaturile noastre se întâlnesc. Eu rămân cu creionul în gol. Paraschivei i se opreşte acul în cârpeală. Miţura stă cu pensula în aer. Baruţu oftează. Ne ascundem. Nc îndemnăm unii pe alţii să nu ne mai gândim la el, să-l uităm... Citim o carte: tiu putem citi. Povestim: povestirea tace. Punem muzică: nu ne place. Nu ne mai place nimic. Ne gândim la mormânt. Ni se pare că acest mormânt nu va fi uitat niciodată. 1946 D (X rro R U L G R1C ORIU-ARG F,Ş A Iost tm timp când căpătasem pe neaşteptate un drept de informator în medicină şi de criteriu experimental. Maşi batea 963 l'UDOR ARC! UU ZI gândul să deschid un biurou, să mă asociez, cu Societatea de telefoane pentru o taxă. spccială pe clin două. Vreo câţiva ani, telefonul meu a sunat fără răgaz. O doamnă, un domn, o lamilic întreagă uneori, intr-adevăr, şi câte un medic, bolnav de sale, îmi ţineau la microfon câtc un discurs. în scopul de a mă antrena la bunăvoinţă, o facilitare care nu rni-ă lpsit niciodată şi pc carc am distribuit-o întodeauna cu mare gratuitate, unii sc arătau sentimentali si lirici. Pretindeau că suni cititorii permanenţi, dc zi şi de noapte, ai poc/iilor mele „admirabile". Mă chemau cu apelativul, atât Je plăcut în advocatura, universitate şi potcovârie; ..maestre". Neavând putinţa să fiu necuviincios, tăceam în privinţa certificatului telefonic, si suportam. - E adevărat câ ati fost grav bolnav? Câ aţi zăcut un an în morfină? Cine v-a făcut bine, doctorul Grigoriur Vedeţi, ei se bucură între medici de o reputaţie mizerabilă. Doctorii mei, dacă pomenesc numele lui, sar în sus, aruncaţi ca dc un resort, apucaţi ca de o criză dc epilepsie. Uită şi regulile politeţii, uită si vocabularul, şi pornesc să-l înjure ţigăneşte. Mă caut cu patru specialişti şi doi profesori, am trecut prin rrei zeci şi două dc tratamente, am făcut si câteva consulturi, am cheltuit peste puterile mele. Degeaba!... Dar ce suferinţă averi, frumoasă doamnă? - Mă cunoaşteţi? mâ întreba înviorată vocea clin telefon. - N-am această deosebită onoare, răspundeam, dar orice doamnă trebuie să fie excepţional de frumoasă... O dată, elogiile mele au turburat fericit o persoană de şaptezeci şi doi de ani. - Am o sciatică. Ce mă-nvăţaţi să fac? Hram întrebat ca un decan. - Sâ-1 chemaţi pe Grigoriu-Argeş. Staţi la etaj? Doctorul cam arc ccva la mimă şi nu poate sâ urce scările mai lungi... Se cheamă sciatică durerea pe dinăuntru, de la coapsă la genunchi sau pânâ-n talpa piciorului, ancorată uneori cu o PUBLICISTICA scoabă crâncena îmr-o vertebră a sirii spinării. Intre şolduri, durerea se cheamă lumbago. De vindecat, se vindecă numai când trece... Injecţiile te otrăvesc. Fierbintele exasperează, recele zgândărc, nămolurile de „Piştian1' sau de Techirghioi slujesc: să re mai şi mânjească. „Uazele“ anemiază fără foios. O literatură ştiinţifică enormă cuprinde la rubrica liannathme în mai multe volume groase .sumedenie de dureri contradictorii. I’e scurt, reumatismul e una din marile mşini ale medicinii. Doctorul Grigoriu-Argeş avea o injecţie a lui secretă, preparată dc cl cu o asistentă. Doctorul a murit, asistenta trăieşte. Ea poaiC să fie găsită uşor. I )ar superstiţia transpusă în frică şi spaimă faţă de medica a împiedicat .şi iamilia să fie activă. Sunt informat că are materia primă necesară preparatului tămăduitor. Cine îl va pune la îndemâna medicilor şi a sutelor de mii de bolnavi crucificaţi in par? în registrele doctorului Grigoriu-Argeş, care nu era nici ignoram, nici bestie, nici excroc, cum le-a plăcut domnilor mediei tăbărâţi pe biata lui viaţă, acum lichidată, să-l calomnieze, ci dimpotrivă un om, şi distins, şi agreabil şi generos la nevoie, am văzut şaisprezece mii dc vindecări totale, identificare cu nume şi adresă. Cifra desfide toată medicina. Ar fi cazul să intervie statul, solicitat la diverse soroace, sâ puie în valoare si nu numai pentru România - descoperirea unui român, si să scape de chinul, câteodată groaznic, al obscurei maladii, a unui nerv deiesLăbil, pe bolnavii reduşi să tot schimbe somităţile, sanatoriile, spitalele şi localităţile balneare. Sau, mai practic, drogheria „Standard", condusă de energiile bine definite şi probate ale domnului Karmilz ar putea. să. exploateze cu competinţâ si eficacitate medicamentul secret. Lcacul i-a căşunat nepreruitului medic şl prieten G rigori u-Argeş, ura sălbatecă a iluştrilor lui confraţi, celebrii ca nimeni alţii, prin clasica invidia pessima niedicorurn. Calitativ îi cunoaşte toată lumea, cel puţin din teatru, ri rnoRARGin;/! pre/.intaţi într-o salata dc bocii j suculent asortată de meşterul expert în a gări oamenii siguri dc ei; cu sosul potrivit: numitul Jean Baptiste Poquelin, zis şi Mol icre. 13 iunie J9 J6 ACADEMIA ROMÂNĂ Mai nuilie ziare înccp să afle de existenţii unei Academii Române, după ?eci de ani de la întemeierea ei. K şi logic. Inirc presă şi Academie a fosi îmodeauna o singura legătura, obligaţia pentru ediror şi tipografie de a. uimite Academiei, Iară plată, câteva exemplare din rot cc tipăresc, Acadcmia Românit având pe lângă şedinţe importante, la cure se dezbaLC câte un purice de problema, o bibliotecă şi o sala de lecturii. Presa 1111 s-a întrebaL niciodată câţi cititori au dreptul la un paşaport de intrare şi de ce biblioteca e interzisă marelui public, o latura de contact normal şi necesar al presei cu Academia. N-a interesat-o. Acum, după vreo şaptezeci de ani, îşi bagă iia.sul în ceva ce nu o priveşte: câţi academicieni şi anume au dreptul să mai ocupe un fotoliu dc nemuritor, confruntat cu actualitatea pol: tică. E prezumţios şi nedciicat, şi straniu. Trebuiesc, după opinia presei, eliminaţi din a ceas Ui anticameră a cimitirului, altă instanrâ de onoare nemaiallân-dii'Se pe drumul dricarului, o serie de academicieni şi înlocuiri cu a ţii mai la zi şi cu nemurirea întârziată. Intr-adevăr, unii confraţi, scriitori totuşi de sezon, umbla cu limbile scoase după. o imortalirare cu număr de ordine de telefon si de adresă în registrul imobilului din ('alea Victoriei. Se face toamnă si cine ştie, ci miri ru! se poate intercala brusc şi la netimp. Un discurs de recepţie şi o nouă publicitate parcă-ţi dau poftă de mai mult. PimucisTic 971 Rămăsese dc- râvnit boieria Academiei. Cuiva i-a venit in gând sâ se tolănească si pe moalele fotoliilor ei. Altfel ce scarpini, nu e vorbă, pe un jilţ rezervat câtorva privilegiaţi şi te si mii la mai largul dumitale subt o cupolă, decât la lustragiu. Erau destul de interesante şi mijloacele mai vechi prin care puteai sâ ajungi academician. Nu trebuia numaidecât să fii autor de ştiinţă sau de literatură, era suficient o inspiraţie să publici de pilda pentru a divulga maselor ignorante, de câte ori intra cuvântul tidicâ în bibliografia românească, de la Vasilc Lupu până azi. Dacă ai numărat timp dc zece ani de zile, zi cu zi, puteai să publici Enciclopedia lui Adică, examinară din cinci puncte dc vedere, cu o prefaţă de Cliicoş Rostogan, membru al tuturor Academiilor din lume. De asemeni activităţi piesa nu s-a ocupat. Pe ea o priveşte câţi academicieni sunt de dat afară. Dacă se proccda întodeauna aşa, fiecare guvern şi-ar fi schimbat academicienii ca şelii de cabinet şi îu loc de patruzeci de nemuritori ar fi avut ţara careva mii, orice cambur-major putând să se mângâie că a fost un semestru egal cu piramidele şi cu obeliscul. Dacă e vorba de reforme pretutindeni, apoi e locul sâ sc modifice şi alte instituţii vinovate de spirit retrograd. Dc exemplu, jocul dc şah ajunge monoton şi nu-i în spiritul vremii. Ce caută înrre piese calul perimar, înlocuibil cu motocicleta - şi turnul, când suni la modă blocul şi vila din Predeal? Conştiinra c vexata de iot ce s-a făcut subt dominaţia rigidă a îmbâcselii din trecui: salutul cu pălăria, încălţămintea cu vârf, mănuşile, ciorapii, scaunul cu picioarele in jos şi atâtea vestigii ale unui întuneric opac. E de reformat calendarul, săptămâna dc şapte zile, luna de treizeci si linii (auzi: treizeci şi încă una?) etc., etc., cât şi vocabularul. Pe mine personal mă jignesre si vorba dumneavoastră. De cc dumneavoastră? Eu înţeleg, într-o socictatc în sfârşit luminaţii, sâ-i zic profesorului bâ! iar ministrului: //«si mă-ta. 972 l'UDOR AKUl ILZ1 (.ontradicţule sunt numai în procedee. Pe când unii doresc să fie eliminaţi de către prefectură, ăiiii vor ca academicienii ,să fie eliminaţi ele Academie. Prima metodă e cel puţin clară. Cealahă suferă dc oarecare încâlcire, co afundând u-sc localul cil membrii lui. Deocamdată şi până ce sc va stabili o au ton rate peste Academie, undeva, prin vreun minister la Arce, sau la Direcţia penitenciarelor, Academia... sun: acadcmicicnii. 1946 OMUI. CU FRANZELA Pe o stradă din centru s-a ivit un fenomen: un domn cu o franzelă. Probabil că domnul era un funcţionar. După costum şi încălţăminte, criteriu aproape fără greş în ultimii câţiva ani, se poale idcmifica, mai bine ca în trecut, profesia unui personaj. De pe la şef de biurou în sus aspectul aduce şi a profesor de liceu şi se poate improviza pe dinaintea vitrinelor şi în tramvaie o clasă culturală la nivelul butonierei de Ia revers, armată de oarecare simbol. Surpriză generală. Un bărbat cu fustă şi cu barbă n-ar fi interesat arar cât o franzelă purtată ostentativ. Din senzaţional în .senzaţional, fcricitul proprietar al obiect ului de cel mai mare lux cu putinţă în zilele de azi, intrase în gloata dintre Teatrul Naţional si bulevard, unde pe un asfalt îngust se înghesuie o lume cli o capacitate de zece Ltmuare. Uimirea publicului, hrănit de ani de zile cu pită neagră, obţinură din frământarea şi coacerea unor amestccii 'i gelatinoase, acre si amare, i-a înlesnit deocamdată franzelei o trecere uşoară. Opriţi în loc, trecătorii s-ăii dat la o part*;, ca la defilarea unui baston de mareşal cu care franzela, crescută în coaja de aur, avea asemănări de prestigiu. Dar zvonul că o franzelă cîrcLilă pe Calea Victoriei în văzul tuturor, neascunsă măcar de misterul unui automobil, în tare PUBLICLS'11C se cară, uneori, la unele mese: icre negre stacojii, banane, ciocolată, u urile lemn dc măsluit şi alte bunătăţi, ajunse pe la Palatul Poştelor mai iute decât franzela. Momentul trecerii pe partea Casei de Dqmticri a fost oarecum supărător, cu toate câ succesul care-l întâmpinase pâji-acolo dăduse domnului purtător al bijuteriei de cocă prăjiră o siguranţă dc sine, .surâzătoare. Nu ţi-e ruşine sâ umbli cu ea dezvelita, mâ, păcătosule, a strigat tle pe capră un birjar. Orice revoluţie are trebuinţă tle un consemn, de o singură frază anonimă. în 1789, poate că tot un birjar, ori uu hamal a răcnit: „Les TuilJeries" si excitată de „cozonacii" la tare o poftea să-i mănânce, in loc de pâine. Marin Antoaneta, toată mulţimea s-a dus grămadă la reşedinţă. în răspântie, domnul cu franzela s-a vâ/ur împresurat şi ameninţatele un public agitat. O doamnă gospodină i-a dat cu cartela ei peste nas. Vreo patru, cinci trecători l-au luat de scurt: de unde e franzela? Unul fa lovit tn coltucul de sus al Iran/clei, altul i-a îmbrâncit coltucul celalalt bascular în subţioara din spare. După mai multe bobârnace dare cu palma, din fată şi din dos. alternativ, franzela a cedat. 1 s-a rupt un capăt, s-a frânt i'n două, în trei. Mai rămăsese strânsă eu cocul o bucată: a saric şi ea în rigolă, aruncată cu botul picioarelor publicului adunat. De la sine înţeles, păgubaşul niti n-a crâcnit... Morală: franzela se transportă cu limuzina. 1946 PESTE DRUM 1)E ACADEMIE Odinioară, mitropolitul losih nasul de chinovie si tizul ierodiaconului losif, îl trimitea pe acest foarte utnâr cuvios la rUDORARGHKZl Biserica Ştiutul Niculae 1 abaeu, să facă slujbele din săptămâna Paştilor cu preotul Lăcureanu, parohul bisericii din Calea Victoriei, dc peste drum de Academia Română. Părintele paroh nu prea stin sâ citcasca, fie că scăzuse râ dioptriile sticlei, fie că găsea iDolirvelniciil întors cu literele în sus. Era lin bătrân scurt cât o ploscă, însâ vioi în ochelari. I ntr-o Vincre Marc, în timpul unei slujbe lungi, preoteasa i-a strecurat prin uşi) din dosul altarului, crăpată spre grădina cu trandafiri şi cu un stup de albine, un pachet turtii. „Uite, frate Iosife, 7,ise ferici nil preot, adormit mai târziu întru Domnul, întrebuinţând un verb călugăresc, nu vreau să te sminteşti. .Mic mi s-a făcut foame şi cu toate câ azi e post negru, să-mi ierţi păcatul de neiertat, că o sâ mănânc plăcintă cu carne... Gustă şi frăţia ta si ai să vezi câ c bună. E de la «Zapa»1'. Vinul, care merge cu mâncarea de dulce, era in altar, tnu-o damigeana lângă proscomidie, unde se pregăteşte în zilele de liturghie Sfânta Cuminecătură. Preotul I ăcureanu avea şi uu gâscăn, Constantin, căţelul lui credincios care-l însoţea de multe ori până în biserică şi sc uita la cl cum îşi pune odăjdiile şi-l asculta încercând sonoritatea vocală cti vreun condac sau tropar pc glasul al patrulea. Ca sâ-1 lase să-si vadă de treabă, Constantin trebuia să fie alintat intr-lin chip nemaivăzut. Popa îi zicea: Constantine! şi gâ.scanul îşi întărea câtămai gâcul şi era dat hopa şi ura, cu mâna pusă subi cioc de trei, patru ori. După aceea, gâscanul pleca din biserică bucuros lărgit în satisfaci!ile lui ca o cumătră cu sturteica desfăcută. Acolo, ia Biserica Stâniul Nicolae, am luat întâiul coniac: de cunoştinţă cu Academia Română. Din tinda bisericii vedeam clădirea, grădina vastă şi nişte domni înghesuiţi pe ghiozdan, intrând în grilaj. Cunoştinţa cu profesorul Ion Bianu, bibliotecarul Academici, de fată la slujbele de zl şt de scară, mi-au înlesnit-o atât popa, poreclit l icurici, câr şi gâscanul Constantin, I'U Bl IQSTICA 975 obicclul dc marc admiraţie al bibliotecarului Bianu, personaj tuns 'î'n creştetul capului, drept şi în răspăr ca o perie de haine. Recrutarea membrilor Academiei s-ar părea că trebuie (acută pc temeiul unei personalităţi şi al unei opere substanţiale. Din întâmplare, s-a petrecut si aşa ceva. îndeobşte, criteriile au fost ori politice, ori de obsecvios .servilism. Un lung moment, acceptarea în Academie a vanităţilor fără alt plasament si a oamenilor de cauciuc atârna de o atitudine de aclulaţie faţă de un staroste, anumit, condiţii derizorii pentru a re putea mulţumi dc o distincţie inexistentă pe carc nu o exclude ineluctabil valoarea ia. Cei tare râvnesc să fie academicieni, ca o supremă încântare grotesc;! dc sine, şi n-au putut să-şi aşeze destul dc strategie la timp piesele de domino înir-o formulă, vor căuta înlodeauna şi neosteniţi alte timpuri şi formule. Cca mai tristă şi mai cinică e aceea carc vine cu inspiraţia de a elimina o seric penrru a o înlocui cu o scrie încă flămândă de lauri, prin mijlocirea unei circumstanţe fără legătură cu meritul curat, recunoscut de alţii şi nu de ahtiaţi. Vrei sâ fii căpitan? Ucide un căpitan, i-ai veştmintele şi îmbracă-te cu uniforma şi încalţâ-te cu ci/mele lui. E o expropriere, care arată mai puţin lipsa dc legitimitate a celui decapitat decât mizeria morală a călăului, destul de sinistru ca să treacă, dc la ghilotină la Panteon cu decoraţiile pc piept ale victimei, culese din coşul cu rărâţe. 1.946 UN JUBILEU Citesc ziarele întocmai ea dumneata, domnule cititor, din depărtare, fără contact cu rcdactiiJc unde stinr făcute. Cunosc, TUDOK ARC H UZI ca si citirorii, foarte puţini confraţi şi mă ţin departe de ei, nu atâl dc distantele dc coincidentă, cal lungimea drumului meu până lă centrul în care se fabrică gazetăria: dreptunghiul Sărindar, Millo, Brezoianu. Locuiesc într-o periferie servită de un tramvai nr. 21, detestabil. Daca vreau să vizirez o expoziţie de pictura, aştept vagonul până mi se urăşţe şi mâ întorc la domiciliu. De leatru nu mai vorbesc: de şaisprezece ani nu mai ştiu nici o piesa, nici un autor şi nici un actor. Când vor începe repetiţiile comediei mele Vera, la Naţional, o sâ trebuiască sâ-mi aduc o saltea de acasă si sâ mâ mut într-o cabină de pernehicr. Tol aşa citesc .şi „Adevărul"; ziarul în care, cum se zice în jargon profesional, scrin lot de la distanţă. Se întâmpla şi altceva. Câteodată iau cunoştinţă de articolul meu publicai la patru zile după apariţia lui şi nu am niciodată ştiinţă de ce se petrece la ziar. Vreau sâ spnn, pentru edificarea cititorului care ar puica să mă creadă pervers, că nu sunt amestecat câtuşi de puţin în publicarea articolului prietenului meu din erem i ta te, părintele Gală Calacrion, ieşîl în gazetă joia trecură. I.-am cilii. Fiind vorba în el despre insignifianta mea persoană literară, mi-a cam venii pc dos... /Viu afla: câ am ajuns Ia... jubileu. Asra înseamnă câ an cincizeci de ani de literatură, pe care i-a numărat cel dintâi domnul Şerban Cioculcscu, profesor dc universitate, autor şi al unui volum răspândit de curând, încărcat de teoreme elogioase pentru ceea ce criticul numesre poezia lui Tudor Arghezi. Am făcui şi eu ce am puLiu, şi-atâra lot. N-am nici o veleitare şi mi-e frică de laudă, ca lui l^aul Verlaine de o sărutare: ,Je souffre el ]e vtnlli: Sans rnt: repoier. " După datele domnului Cioculcscu s-a luat si condeiul domnului Teoiorescu-Branişte, directorul ziarului „Jurnalul l'UJţJJl'LSTlCA tic dimineaţa1. Sunt mojic, nu i-am da: măcar un telefon, dar un mojic intimidat. E i'orma exterioara a unei spaime cumplite: era vorba de activitatea mea şi de talentul, aşa-/.is. al meu, de cincizeci de ani de examene anidianc, săptămânale si mensuale; başca un extemporal .sau două pe an, de câte trei sule de pagini. Ce bine mâ simţeam când mă insului toată lumea eu pana academică. Comrasml mă îngrijorează. Mi se parc că încep să capăt dreptul să nu mai lui în stare de nimic şi că evoluez candidai la o clasificate socială de Ltândav cu idei si de nulitate cu fotografic din (ară, din spate şi profil. I.ovirura de anul trecut cu Premiul Naţional, nu o mai uii. A fost primul pas. Domnul Branişte a sculai scuturile lângă mormântul Domnului si a îndemnai stuaşii adormiri să le întoarcă şi să-mi aducă pc clc, ca pe nişte răvi, ofrande, bunătăţile lumii acesteia penrru jubileu... lini frec mâinile tle plăcere; nu e vorba pentru darurile ce vor începe să sc îmbulzească. Dar suill şi speriat, de vreme ce şi părintele Galaction ţine să mă Iacă atât de repede statuie. Kpoca bronzului va să sptiie: ,.Ne-ai bătut capul destul, e timpul să le cauţi'”. -Şi mi mă caut. Sunt lin bolnav sănătos. După scuzele tle mai sus, mai vreau totuşi să le spui cititorilor mei câ mi mă dan bătut, că m-am încăpăţânat să-mi exasperez contemporanii constant, solidar şi cu năravurile si cu fric.ile mele. O să primesc, desigur, cadourile mai interesante, odăjdii dc calilea, cămăşi tle mătase, o lectică subt baldachin: cămile, izvoare, munri, vreo bucată de mare. Statul îmi va dărui probabil o turmă de oi, un bucium şi o strimtă, poate câ o mănăstire, poale că un spiral, poate câ un cimitir, tot cc-i mai scump, afară de ce-i gratuit. Dar nu mă voi lăsa de sculele din chilia mea. încât jubileul e prea timpuriu. încă n-am isprăvii. Îmi mai lipsesc vreo alti cincizeci de ani... 1946 runoR arc;] nyj ROMAN FIZA In cartea mea dc* telelon au star scrise până joi. până la citirca în ...Adevărul1', a .scrisorii doamnei Saimary, doua mi mc şi două adrese df la Paris: a fiului meu Elia7at-si a mătuşei lui Românim Manolcscu, prietena mea de adevărată camaraderie. Creionul meu refuză să-i şteargă numele gravat pe hârtie, ea şi cum ar trebui să-l şteargă din inima mea, acum când :im aflat că a murii. K moartă, biata lată fără să fi ştiut. încă din timpul ocupaţiei de teroare a trupelor germane. Mi-a scris ultima dată în 1939. prin preajma războiului nenorocit al paLviei cclci noi, când ca pornise spre Bucureşti cu automobilul, oprit de preludiul, evenimentelor la Viena, dc unde a trebuit să se întoarcă la Paris. Cu altă maşină, Eliazar venea încoace, l i o întâlnire a familiei, dinrr-altă. parte, din Olanda, unde, tvea o nusiunc ştiinţifică. Sc ivi.se t> boală necunoscuţii la stridii, care devasta crescătoriile din Zuidersee şi băiatul î.si făcuse o bună reputaţie de ccrcetâtor cu pelicula cinematică, în Africa de Nord, a unui morb, neprevăzut de Pasteur, ivit în sângele oilor din Algeria şi Maroc. Amândouă maşinile au cotit înapoi către Franţa şi de arunci, peste timp şi spaţiu, s-au aşternut continuu mormintele a şase ani aproape, dc război. N-aş fi bănuit că printre ele trebuie căinai şi al Romanitzci. Cam de o vârstă cu mine, nu o poi vedea totuşi îmbătrânită. Ea se mişcă pe dinaintea condeiului meu. între sticla tle cerneală şi ca eiidartil. de pe masă. dansând ca o minusculă păpuşă, cu o fustă de atlas, cât o corolă de floare de mac, cu petalele întoarse pesie pantofi. Figurină de biscuit dc Saxa, cântând în costumul epocii de crinolină si dantelă. thi crâmpei de biografic în vitrina acestui bibelou de fin porcelan e cu totul măgulitor pentru satisîacria seminţiei româneşti. I’l !|î] IC’ I.S'I K A 9’9 In cristelniţa dc botez a prui>rLiiui din Piteşti, prunca, Fiică a coloticrlitfni Manolescu, primise* numele UIM.IUSTU A 981 Majoritare;] profesorilor, astfel veniri din roată rara la Bucureşti, sune, unii, ca nişte găligani repetenţi, nedeosebiti aproape nici prin vârstă dc elevii lor, din cârc un fund de provincie amărâtă, l-am vâ/ul codindu-se si sfioşi, alergând coridorul pc lângă părete, ca nişte călugări în civil, veniţi clc prin Australia, ia Vatican. Denumirea veche de dascăl, din pricina celor două meşteşuguri, pc vremuri conexe, isonul din strană şi Învălui abecedarului cu nuiaua, nu c anacronică, nici in 1946. Viitorii capacitati au, în bursă parte, figuri dc popi dc ţară, veniţi in capitală cu preoteasa la brac, o cucoană mahalagioaică, fardată cu cosmetice locale şi cn o buză rânjită tle alifie roşie in sus la nas, pe dc lături la urechi. Candidaţii sc interesează... E preşedintele nervos? Cc adresă arc: Cum se corn portă cu studenţii lui, dc obicei?... Parc distrai?... E indiferent? Candidaţii ar dori să aibă cu ci o broşură biografică şi temperamentală. Poate că vreunul ar fi adus un burduf de brânză de la popa socru-sti. patru rate, o şuncă, ceva. Ei auzeau pe-acasă câ se putea obţine câteodată bacalaureatul la Bucureşti eu un pachet voluminos dc bancnote. Părinţii îşi vindeau, s-a spus, o sfoară dc moşie ca să facă din odra.sle funcţionari titrati şi să evolueze lamilia spre rangul de „Domnule profesor", plătit mizerabil. Nora se dă pe merit şi cor aşa capacitatea... ,,Dumne/.eu ştie!“ zice unul. „Nn vezi câ mei nu se uită la noi eomisiunea?" „Ce ne facem?1'' se întreabă lui grup, ai cărui componenţi vădiL au dat Liităm în tren tot ce ştiau si se înfricoşează dc chestiunile dc nuanţă. I a litere un examinator a cutezat sâ întrebe: „Vorbi ţi-mi despre I,ecou re de I islc si de Iluulif... si candidatului îi venea sfârşeală de zece zile de post, de când răbda de foame prin Bucureşti. Examinatorul e băiat bun, cam trecut, dar bun băiat - însă cu certitudinea pe carc o manilesLcază bucuros, parc să fi mâncat la prânz o friptură la grătar si sa fi bam un vin mai generos dccâi catalogul, cifrat TUDOK ARC;i!i;/J mai mult lu fracţii, cu verigi şicu baloane, articulate la mijloc pc pivotul lui rrei. Reduşi la rolul de elevi, domnii din bănci redevin elevi, cu mentalitatea numărului dc la braţ si al şepcii. Paivă-i îmboldeşte dezonoarea să ,.copieze"' la lucrările în sens. Un mare profesor ce universitate îmi spunea la o sesiune de bacalaureat, prezidară de autoritatea lui: ,,Ţi-aş mărturisi că u.ş fi incapabil să mai dau un bacalaureat. Ce nenorocire! Mulţi absolvenţi, lobă de cartc, nu pot să tngâimeze un răspuns ori spun prostii, încleştaţi tle o timiditate retractilă. Tracul actorilor, la şcoală, e permanent'1. Observaţia profesortilui-preişedinream făcut-o şi eu ori de câte ori am avut de dai un bac;ilaurcăt cu vreunul din copiii mei sau alt examen cu câte* un camarad mai tânăr la vreo specialitate universitară. Unul citea curent, pentru plăcerea lui estetică pc Tacit, a cărui lectură constituie o plăcere numai pentru savanţi, şi cădea Ja limb;, latină. Şiiti un candidat ajuns, dujiă spusele criticii, scriitor cu exponent, şi care in adolescenţă a luat rrei la. limba română. I f. issanL, care prezida un juriu la Şcoala Politehnică clin Paris, pentru profesorii de matematici consacraţi, povesteşte că la o problemă: „Am şapte metri de ştofă, şi tai din ca un meLru pe zi: în cate zile am tăiat-o pe roaiă?“ - toţi profesorii, crezând că au de-a face cu o şaradă glumeaţă, au răspuns: „In şapte zilc“. Se va încredinţa vreodată oficialitatea ca un examen nu demonstrează nimic şi că bacalaureatul, licenţele şi capacităţile eternizează o farsă? 1.946 BURSA POLICROMĂ Sunt vreo treizeci de ani, am ridicat o problemă insolubilă dar serioasă: dreptul de proprietate artistică în domeniul PUIUJCISTIC plastic. Descurcă revendicarea a displăcui. Odaia ce un tablou a Iost vândut, autorul rămâne pc dinafară, iar cumpărătorul, stăpân pe opera altuia, poare să jaca ce vrea cu ea: îi aparţine exclusiv. Mulţi aşa-zişi amatori de ană fac un comerţ deghizat şi o investire dc capital, ca în acţiuni, cu şanse mai multe. Un tablou IluU dc la Toniiza pe nimic, înrr-un moment dc marc srrâmcoarc, când artistul trebuia sâ plătească reţetele farmacistului pentru uri copil bolnav sau chiria, se vinde azi cu zeci de milioane. Cârtii principiu îi revine răspunderea câ vânzătorul nu-i datoreşte familiei nimic, dacii nu anarhiei dc raporturi dintre creaţie şi samsar? Acum vreo douăzeci de ani, indicaţiile clin problemă au coincis la Paris cu moartea unui mare cumpărător de opere de arfă, proprietarul bazarului numitele l'I lotel de Viile, din rtie de Rivoli. (Carul mortuar al miliardarului s-a încrucişat într-o răspântie cu moştenitorii pictorului Roty. Unul orb si celălalt seini paralitic, cerşeau amândoi, tinându-se de braţ pe un trotuar, fără să ştie câ procesiunea funebră din dreptul mâinilor întinse glorifica pe proprietarul absolut al picturii unchiului lor decedat sărac. Colecţia opulentului negustor a fosL vândută la licitaţie pe preturi neînchipuite, şi nepoţii artisLului au răbdat de foame si au umblat desculţi, până ce li s-a dat azil într-im ospiciu de binefaceri umilitoare. Poate că un proces, intentat unui vânzător de către familia unui meşter şi judecat fără articol de lege. ar izbuti la stabilirea unei jurisprudenţe în Casaţie, care să fie un înccpui de legiferare. Starea dc lapl, că oricine poare vinde fără să consulte pe autorul în viaţă, tablourile lui, nu poate insă încuraja pe artişti să protesteze dacă o lucrare revândutâ după o lună de zile de la cumpărare aduce un beneficiu de zece inii la sută. I'.i se poc uita la blocurile ce se construiesc pc socoteală numelui lor de către un individ carc-şi lichidează colecţia într-o conjunctură bănoasă, proprietarul noului i LTIOR ARGHl /l imobil fiind liber sâ. le ceară şi tor pe un apartament cu atelier c.'itcva zeci de milioane locuţiune anual». U11 politiciz.il veros a hm în stare pe vremuri sa şi aresteze, cu concursul unui procuror servil, pe Luchian răstignii de nouă ani în pat, pentru cuvântul câ tablourile cumpărate de el presupunea că nu erau de l.uchian. Artistul nu ar fi avut drepiul sa se adreseze Parchetului, când ilustrul personaj le-a vândut cu preţ însutit. Opera de artă se deosibeşie de o marfă industrială, atât pentru că e în exemplar unic, cât şi că nu e anonimă. Se cumpără îmi puţin tabloul şi mai inulţ semnătura, numele amorului consii.uind nn gir, o garanţie perpetuă. Negustorul exploatează numele ca o proprietate ă lui. Bună, rea, o lege a. proprietăţii literare şi a drepturilor de autor zice-se câ va fi in curând promulgată. Ar 0 timpul ca o altă lege să ocrotească pe pictori şi sculptori şi să precizeze o epocă a domeniului public pentru lucrările lor. Înfiinţarea in acelaşi timp a unui pedigreu, ca la caii de curse, cu vânzările succesive, înregistrate pe borderouri şi un inventar general, rinut la zi, printr-un buletin periodic, ar facilita controlul şi ar afirma şi autenticitatea operelor de arră, necesară amatorilor, care de optzeci de ori la sută nu ştiu ce cumpără şi pe ce cheltuiesc. I9'i6 COMOARA Se povesteşte câ fiind pe patul dc moarte, de moarte clasica, un eroilor si-a chemai copiii, toti croitori. învăţăcei ai părintelui în agonie, pen;ru a le mărturisi o taină. l'Ulil.[( ISTICA Moştenicorii ;m crezut, bineînţeles, ca bătrânul va împărţi înu'c fraţi o avere păstrară îittr-ascuns, si cu Loacă mâhnirea că pierd pe înţeleptul familiei, ei nu cran lipsiri de oleacă ele bucurie. Uliul visa o croitorie a Iui, altul voia să se însoare, iar cel de-al treilea, dezgustat de meserie .si poate că poet: sau cânta ret, avea de gând să se apuce de alr meşteşug, pentru el mai plăcui. - I.tiaţi bine aminte, dragii mei, !e-ă spus tatăl adânc îngrijorat. Să nu uitaţi niciodată sâ iaceri nod la ara de cusut... Croitorul puse mâinile pe piepr şi închise ochii pe todeautia. -■ Pentru atâta lucru ne-am adunat? întrebau moştenitorii, trecând trupul mortului clin pat pe o masă, între lumânări. I oară lumea (ace nod lă aţă. Pesemne eă-n ceasul morţii tata, Dumnezeu să-l ierte, s-a cam zăpăcit. De necaz, fiul cel mai mare, rămas cu loarfeca şi degerarul, n-a mai înnodat aţa cu cate ă cusut şi, la o purtare de câtva timp, nădragii lucraţi de el au crăpat unde tiu se cuvine, mânecile s-au desfăcut, nasturii au căzut şi, prins de scurt, el a fost nevoit să ia hainele din nou cu acul si să cheltuiască alţi nasturi, altă aţă şi timp, la care a pierdut. Al doilea frate, umblând în petit, şi-a ales o mireasă şi a dus-o acasă. Ha nu ştia să măture, să gătească, să spele rufele şi nu ştia .sâ facă nimic decât copii, ca o căţea. După un cârd ele vreme, când era prea târziu, fiul croitorului şi-adu,se aminte de cuvintele tatălui pe moarte. Uitase să facă nod la ară. Uitase sâ îşi cerceteze logodnica daeâ poate sâ fie bună gospodina. Dc despărţit nu s-a mai purut despărţi de ea, că avea copii mulţi, si viata lui s-a scurs ca o aţă neoprită, inseilară în vânt. I'rarele cel mic, nur-adevăr, a ieşit, cum se zice a/i, când vremea poveştilor a trecut, grămătic, şi nemaipierindu-i din minte povara tesiamentală. s-a scrutat pe sine, daca ea nu se TUIHM\ ARCHEZ! potriveşti.- cumva si cu noua lui meserie: „Nu uita niciodată să faci la aţii nod‘\ - Se potriveşte la toate celea! zise cei de-al treilea moştenitor, carc de-abia târziu a putut să-şi dea seama câ taică-su i-a lăsat o mare comoara. 1’oveste de şcoală primară şi iczâ de doctoral. 1946 GRUPUL LUCHIAN - LACIUREA I Istoria sc reperă. Acum cincizeci de ani, pictorul Luciiin şi sculptorul Brancnşi, clonii reputaţii asiăzi universale, trânteau uşa „Salonului OficiaT', urmări de o întreagă pleiadă de artişti, si deschideau in nasul Ateneului Român, unde sc oficia cu ceremonial liturghia mediocrităţilor .stăpânii oare, o expoziţie dc independenţi. Nu e nimeri de acuzat individual. E o lege a decadenţei şi a grăsimii dc la creier, echivalentă cu ozânza de la burtă, care dă câle unei jţenerjţii, parveniră indirect la situaţii, în discordanţă cu meniul si valoarea, ifosul orgoliului triumfător, căpătat de ia mlitatca comprimată. intr-altfel, renaşterile şi primenirea nici n-ar fi eu putinţa, după ce epocile se burghezesc de câte două ori în veac. Ele se petrec, deopotrivă, în pictură şi literatură. O pildă caracteristică au dat-o, mai ales ultimii cincisprezece ani, prin ridicarea armelor în Academie, Universitate şi presa ruginită, împotriva scrisului românesc ncconlormist, biruitor în cele din urmă. Ca prin suflarea unui duh purificator, adversarii dc calibre diverse au dispărut. „Salonul Oficial" de arte plastice a căzut încă o dară în decadentă emfatică si în ridiculul colectiv. Juriul de admitere Pl.'BI K'[.STK'A W si dc premii a puni! .să adaoge la vechiul tipie al destrăbălării o nuanţa de grotesc necunoscut nici unei cpoci dc profunda decădere. premiindu-se pe sineşi. Din nouă membri .ii juriului, şase s-au declarat extraordinari, atribuindo-si fie cca mai marc parte din derizoriul total de optsprezece milioane, he o menţiune dc genialitate. Dc necrezut: cu mare câ actualele condiţii de mizerie a celor mai nuilci tineri artişti ar fi fosr o suficienta indicaţie la stricto economii în folosul lor, pentru inutilul catalog al expoziţiei „Salonului" s-au cheltuit cincizeci de milioane... Vom verifica această cifra la sursă, penrru stabilirea răspunderilor în accst dezmăţ. Mi se pare că el implică şi numele unui administrator-vizir de care ne-am mai ocupat acum vreun an şi jumătate, cu prilejul unei alte chcsiii, aşa-numirul domn Pasa. I merii care au trântit de astă dată uşa „Salonului Oficial'* sunt următorii: sculptorii F.mil iVlerennu, Ion Vlad, Dinii trie Demn, Ştefan Băicşatiu, Aurel Dincă - şi pictorii Petre Suream], Ion Mirea, (ihcorjibe louescu, Vasile Brâtulescu şi Ştefan Şerbănescu (Şerfi). Strânşi într-o disciplină de bunii camaraderie, ei şi-au ales ca emblemă ctitoria celor doi maeştri reprezentativi ai plasticci româneşti: Ştefan Lucliian şi Dumitru Pădurea. F. de aşteptat dc Ia actul de independenţă al grupării „Ludiian-Pacinrea11, care seva prezintă publicului, în august, cu o expoziţie personală, dacă nu chiar o renovare a operei pensulei şi dălţii, cel puţin un pas înainte. 1946 A 26-A DUMINICA Cil începere dc azi, cititorii vor putea sâ afle săptămânal în gazetă o duminică mai puţin supusă ritmului cotidian al ; Ki ion ARCJ IF/1 tabletelor cotidia:.ic. Duminica, englezii citesc Sfhitd Scriptură: noi o sâ li li 111 cârc o fărâmă de „literatură"'. Sc pare ca sc cheamă Jiici'.iriU'â viaţa pe care nu o trăim cu program si că intră în literatură mai muLă poezie dccât încape într-o zi muncită şi orientală după un tipic. Dovadă câ duminica omul de oraş. de biurou, de bancă, de redacţie, de uzină, de atelier, închis sase zile între palm păreţi eu scuia, obosii, -asudat:, iritat, fuge car poate mai repede din cm re. Strivit de blocuri fierbinţi, cu sute dc cuptoare suprapuse, în care nefericitul de inrelecutal, consolat de o existenţă ingrată cn accst nobil calificativ de mizerie morală, evadea/ă odată cti bieri.il lâcalus, dogorii la nicovală de o perpetuă vâlvăuiie. Cei mai nefericiţi dintre toţi nefericiţii sunr aceia cărora o limuzină confortabilă le permite luxul sâ ajungă într-o oră la Sinaia, în aerul spinos de munţi şi păduri. Câţiva, kilometri după Ploieşti ii mai răsplătesc de truda eă au câştigat până sâmbătă din ajun câteva păcătoase sure de milioane: îi leagănă arcurile agreabil, iar orizontul ie face vâtir cu evantaiul lui albastru, decorat cu peizaje instantanee si fugare. IJn cetăţean de oras, care se respectă, nu pleacă insă de acasă in bocanci’, cu pantaloni scurţi si în cămaşă. El se duce la Sinaia gârir ca la hipodrom şi fatalităţile eleganţei il împing la (Cazinou. De ce a plecat dintr-o aglomeraţie, ca să sc afunde într-alla. nu ştie nici el. Plecat blazat, sc întoarce şi mai blazat. Asta însemnează, de la trei «ci de milioane venit în sus, a rrâi... Dar asta nu e n ci viaţă, nici literatură. Grosul populaţiei caută altceva: iarbă, pomi şi aer. O iarbă nemunicipalâ, netrista şi uccliinuită într-un parc cu ordonanţă scrisă pe o tablă, iar naivă, iarba incultă, copacul crescut de la sine cu umbra lui, ccrul absent din Bucureşti, o capitală în care oamenii umbla cu ochii-n pământ, ridicaţi cel mult pană l.t nivelul unui afiş de spectacol şi unde azurul sc găseşte numai în versurile unei poet. PUBLICISTICA 989 Siiiu copii în oraşul nostru, crescuţi prin răspântiile murilor bulevarde, care n-au văzui niciodată un tir dc iarbă ciccât în vitrina anemică a linei florarii tic plagiate: carc n-au avur unde auzi cocosul, mugetul viţclei. ncche7.ul şi capra. Vietăţile cu care şi-au ilusrrar albumul zoologic sunt câinele cu profil patra i, ta tle lemn, plimbat cti o curca pe la felinare, şoarecele clin cămara, libarta neagra tlin bucătărie, ploşniţa din dormitor. Când ies ,,la rară“, natura şi miilc-i dc miracole gratuite îi stupefiază. Creşteani odinioară o fetiţa dintr-un sar, si o scosesem clin iarna. In aprilie a dispărut. Alarmă, poliţie, cercetări... Ani descoperir-o pe un maidan. Mijeau întâilc proaspete buruieni. SLa atolo de o zi inneagă, mângâind mustaţa verde a pământului bucuros. Ii era dor ele islazul unde păştea gâştele maică-sii, care o ciupeau tle fustă şi o sâsâiau. Ii era dor dc iedul din tindă, dc srnpul cu albine, de bmrăcei... Cu accsLe plăceri, care consrimiesc fără să bagi de seamă un moral, o stare sufletească, o cerrirudine deplină, o datină şi o linişte senină, nu sc împărtăşesc copiii ,,din centrii', tu educaţia falsificata, nehotărâţi intre ambiguităţi, nuanţe, zigzaguri, niciodată, Ki cunosc duminica şi făptura la Sinaia şi zarea lor e punctată de-a pururea de luceafărul unui birlic. 1946 MOARTEA CLASICĂ Pe vremuri, oamenii aveau răgazul să înoată cum şi trăiseră, liniştiţi. Moartea clasică se petrecea ca un final regizat. „Siintinclu-se ea-si va da duhul'', serie biograful biblie, împăratul chema boierii şi le ţinea un discurs dc despărţire, Tl.'DOK ARCHLZl îsi împărţea avuţiile şi câteodată şi ţara, la cci doi, rrei, patru copii câţi avea ş adormea împăcat întru Domnul. Am învăţat atest admirabil sfârşit de viata încă din întâia clasă de şcoală şi mi s-a lipit fraza dc ureche. Un lucru nu am înţeles: cum vitjc această simţire câ va irece la ora hsâ în viata viitoare, ca să dai ultima reprezentaţie de adio si să-ţi prepari o cuvântare, ca din fereastra unui vagon, dinrr-o gară, stilizată bine. Tablourile istorice s-au inspirai adeseori din asemenea cl lip fericit de a intra în Paradis. Ce poare fi mai confortabil intr-adevăr, după i> viaţă plină de satisfacţii, decât o trecere armonioasă din veac în vecie? Ai făcut în calitate de Domniror patruzeci şi şase de războaie, şi patruzeci şi şase de mânăstiri, şi ăi domnii patruzeci şi doi de ani: se cuvine .să ia sfârşit această binecuvântată activitate, ta lui peizaj bucolic, tu o linie de orizont în fund senină, deasupra unui lac luminos. Civilizaţia, după ce a inventai votul universal, lama de ras, tirajul într-o sută de mii de exemplare, umbrela şi liânia, odată cn tihna existenţei, tulburată cotidian de brici, de pămâtuful eu pudră, dc peria de dinţi şi de toate binefacerile care îţi aglomerează programul cu rot soiul de nimicuri, când higienice, când culturale sau vestim cm a re, a. modificat si ţinută clasică a morţii, în patul tău de acasă. Că ai rmirif la spital subt seringă surorii în uniformă albastră, injectat cu un scrum de apă cu sare, zfţâh între câţiva bolnavi, înfricoşaţi de un spectacol în care vor juca peste câteva ore şi ci rolul principal, e încă acceptabil. Medicul dc serviciu constată decesul, un par pe rotile ori o targa te scoboară lă un beci eu şoareci, numir sală mortuară şi pe franţuzeşte, mai frumos, ebambre ardente. N-ai avut vreme sâ-n Iaci discursul ilar, orişicum, ai bâlbâie ceva, o amintire, o mâlinire, un sentiment de singurătate morală, poate câ o rugăciune, care în ultima secundă vine pe buzele vinete şi ale unui ateu confuz l.i o încrucişare dc spaţii, de neguri si eternităţi. l’UUl K.!S I k.A I imp de şase ani, clasicismul morţii clin abecedare şi carton dc citire a degenerat în ceva carc iui a mai semanat a moarte de om. Uragane, viscole şi furtuni dc foc au nimicit milioane dc oameni inir-un singur vârcei, venir din poftă şi nebunie. Moartea clasică s-a isprăvit de mult, dar parcă nu e cea mai cumplită pe linia tle luptă, sau intr-un „adăpost" uuele două sure de asociaţi în teroare simt pulverizaţi dc uu proiectil. I9'i 6 ACCIDENTUL FUNEST Am văzut odată un domn elegant ca un porumbiel, îmbrăcat în alb imaculat, în haine noi, voios, rumen, satisfăcut, cu cravata in reflexe, cu o pălărie de Panama pură, încălţat cu frumoase mânuşi delicate şi cu pantofi (Ic căprioară, aşteptând pc o margine de trotuar, probabil un înger cu fustă, inii plăcea linia lui şi siguranţa de sine, pe care. sprijinit într-un baston dc bambus eu articulaţii afectate, o emana distinsul manechin. Deodată, un automobil trecând cu viteză, l-a împroşcat cu noroi de sus până jos, ca o tulumbă cu lături, de i-a intrat mocirla şi în gură. Nu trebuia nimeni să râdă, si toată lumea râdea. Vinovată era maşina, repede dispărută la un colt dc stradă, dar publicul din răscrucea câLorva tramvaie batjocorea pe victimă, i-’nimosul domn mi trebuia să se aşeze în poziţia lui de vitrină lângă o băltoacă. Lără alr motiv, el şi-a pierdut ifosul şi încrederea în sute înrr-o secundă, scuipând precipitai, ca şi cum i-ar h stat un fir de pâr pe limbă. Sunt în viaţa omului multe fatalităţi, care sc comportă ca tltl /.marc aruncat dc rotile unui turism cti doisprezece cilindri. Hie apar subit de după coli, şi dispar uneori de asijderi, dar efecLcIc pier cu greutate, lăsând orişicum o urmă, după ce TUIX>K ARC.! IL/J peria mare a netezit zgrunlul de suprafaţa, o urmă, uneori chiar în sufletul celui ce Ic îndura, Ik câ bravează. Tic că suferă intr-ascuns. F. tle ajuns o jumătate, un sfert dc suferinţă, o palidă nuanţa de suspin reţinut, şi viaţa întreagă e umbrita (le irizarea unui fii'.gr an de-abia indicat de mâhnire. Unui gazetar, cam cokat, de acum vreo treizeci de ani, îi purta sâmbetele un poliţist, atacat în exerciţiul funcţiunii lui dc anchetator cn cauciucul, urmărind să-l prindă cu vreo ispravă. Gazetarul avea un nărav. Cu o remarcabilă predilecţie pentru putregai el întrâzia prin locurile cu două intrări, ieşind adeseori afuma:... Inteligent., om de şţust, bine informai în enciclopedia acrelor şi a ideilor, nu-şi putea stăpâni patima principală, pro bine cunoscută, în Parisul interlop, la o anumită elită dezabuzară, fără idealuri şi avută, amatoare de senzaţii la contactul din subsoluri cu prostituatele şi apaşii. Aveam şi eu pe vremuri un câine, un puf de căţel de rasă nobilă, cu pedigreu. Frumuseţea lui dc crizantemă albă cădea in extaz dinaintea urnii găinaţ, şi se tăvălea în cl fericit, horcăind de o misiică bucurie. Gazetarul a fosr prins încr-o noapte că a furat o sticlă de şampanie. Corpul delict era evident, ieşind cu gâtul întreg din pardesiu. Un agent subtil i-o strecurase pe furiş în buzunar. I )us la poliţie, încadrat dc vacdişti eu ţignale, cu mare ceremonie, reţinut pentru o cercetare complicată, silir să scrie şi să subscrie declaraţii, nevinovatul s-a văzut redus la situaţia de a sc explica. Poaie h ccva mai penibil decât nevoia inestetică să te aperi şi să jii^ullci? Pe măsură ce argumenta mai mult, începeau sâ capete şi cei ce nu ştiusem încă un fel de bănuială. Morala secreta a fabulei e implacabilă. Unui om car dc cât public nu trebuie să i se întâmple nimic. Rămâi catalogat. „A! da! ăsta e ăla cu sticla de şampanie. Spune-i să mai aştepte. Sau, mai bine, să vie altă data.1' I’l USI.K’LSTK A 99-i Pala spălata sc întinde pc săpun, pc degete, pc tot obrazul. Cu cât insişti, cu atât tc murdăreşti m;ii mult. Păzestc-te, fiule, dc cloacă şi promiscuitate. 1946 V! F.RM LLh AI JTOR1TĂTII 1 )e obicei, căprarul e mai auLoricar decât colonelul şi oinul ele la uşă c mai riguros decât niinisrrul care i-a încredinţat demnitatea de clanţă. Lviclent, uneori puterile cameristului, cum i se mai zice, pc baza codului dc prestigii, sporesc până ia dreptul unui prefect, ele a „elibera" un paşaport de intrare. Coiurn unei petiţii eu eligia Băncii Naţionale în transparenţa, titularul departamentului se pomeneşte cli un domn nepoftit în faţa biuroului excelentei sale, încovoindu-se graţios. Nelerieiţii cărora o şapcă, un salariu şi un stat nu le acordă nici un crâmpei dc autoritate şi-o creeaza de la sine. Unii se fac colaboratori neştiuţi ai unei auiorităţi, emiţând scrisori anonime şi denunţuri. I’ăriutii, încă nedistinşi cu o însărcinare, ţin vehement de scurt pe copii, prin administrarea unor cursuri de morală şi predici de înţelepciune interminabile. Le dau şi bătaie, dacă nu „ascultă". Ascultarea nu se dovedeşte numai cu auzul, ci şi cu spinarea. Ştiam o babă destinată de conştiinţa ei unui rol de conducătoare ratată. Baba avea o pisica şi un câte!: Ic ţinea prelegeri cu mărimi ridicată şi-i batea roată ziua, o dată pe amândoi si alternativ. Expresia adevărată a binefăcătorului sentinteiu de anroriiate si tara de care autoritatea n-ar avea nici un farmec, e că ai facultatea sâ te superi, sâ constrângi. să dai si sa asupreşti. Ridică-i justitici dreptul de a face urât şi plăcerea l'UDOR ARCJl !i:/l pedepsei, şi colecţia Hamangiu, magistratura şi bura îşi pierd poezia. Dup o tabletă relativă la bursa inteicctualmcmc neagra a picturii, mi-a venit un documcnt al cârui spirit dc autori talc lasă cu mult în iiernă şi pe odăîaşul ministerial şi pc baba cu mâţă şi căţel, 1.1 emană de la „Sindicatul Artelor Frumoase", al bele-arrelor, care produc suflete profesionale mulr mai puţin bele, decât obiectul ior. Primi Lor ui circularei e un pictor nemulţumit de felul cum i-au fost expuse tablourile la Salonul Oficial recent. De regulă, o lucrare picturală a dumkale, la carc ai muticii câtcva luni, decât să o atârni într-un beci. unde nu se vede, mai bine o ţii acasă. Irkai dimpreună cu alţi colegi de ai lui, puşi în aceeaşi siluatie, pictorul şi-a luat picturile îndărăt. Sindicatul artiştilor plastici nu-i o banală organizaţie a meseriei, înjghebată pentru apărarea intereselor memhrilorei. Numai atât ar fi lost prea puţin şi s-ar asemăna cu toate celelalte orânduieii meşteşugăreşti. Pictorii sunr o elită, comitelui sindicalului e o aristocraţie dogală şi el înţelege să cumuleze mai mu)re autorităţi, dc obicci pentru evitarea confuziei de puteri separate unele dc altele. HI c şi juriul carc alege tablourile la Salon si pe deasupra s-a constituit şi în tribunal. Până ce îşi va fiice o armară si o poliţie personală cu reteveie dc cauciuc, o sâ avem poate plăcerea să-l întâlnim purtând si toga de hermină pc stradă. Iatâ textul punerii în vedere umoristic al acestui comitet de paiaţe grave trimis artiştilor, carc şi-au retras lucrările de la Salon: „Avem onoare să vă aducem la cunoşti nră hotărârile luate de Comitetul Sindical cu privire la incidentele de la Salonul Oficial la expoziţia din mai 1946. 1. Eliminarea din sindicat ca membru pe timp de trei luni, eu începere de la 17 iunie 1946. HUiUClSTLCĂ 2. tăi pierderea dreptului de vot la alegerea juriului al Salonului Oficial. 3. Nu mai au dreptul dc a expune la .Salonul Oficial pe amil 1946 şi 1947. Comitetul condiţionează revizuirea sancţiunilor de mai sus, dacă pană la 15 iulie n.c. cei pedepsiţi (sic!) vor recunoaşte culpa lor în scris. Comitetul intervine la Ministerul Artelor, a nu se mai aplica alte pedepse mai grave, ca de exemplu: a nu se face dc către minister poprirea sumelor acordate pentru cumpărarea operelor lor sau a premiilor, a nu li se aplica sancţiuni cu putere retroactivă. “ Copie textuală. IV lângă absenţa bunului-simţ şi a sfielilor tle ridicuJ, înfumurarea veninoasă a unui comitet tle personaje alese izbucneşte sâ dea uu model de anallaberism integral. 1.946 UN OM SÂCÂIT De la râţă până la bacalaureat nu sunt mai puţini ani de optsprezece şi douăzeci, şi epoca e destul de grea în gradaţiile vârstelor din două decenii. Pâra să ştie nici maică-sa, în nouă luni câl rine starea de crisalidă, pruncul retrăieşte şi reface roate fazele pe care le-a petrecut omul între suirea de larvă acvatică şi de verrebrar vertical, năpârlit de lâna maimuţei. Dar părinţii, legănându-1 in albie, cu piciorul, în murmurul fusului care deapănă din furca fuiorul, acordai cu torsul pisicii, ascunsă după sobă, învaţă de la crederea copiilor istoria veche, medievală şi nouă, sintetizată şi treptat revelată înrre doi termeni dc viaţă. De la cinci am, când nasul încă n-ajunge la masă, copilul îţi pune întrebări, uneori deconcertante, ca şi pe la optsprezece. runoR arciulzi Un torent de chestiuni tc asaltează din guriţa roza cu patru dinţi, pi' care când n-ai alt răspuns o săruri .si o faci să tacă timp de cinci minute cu o prăjitură. în vremile fără cofetărie îi fluieri sau îi cânţi, ceea ce îi placc lui Tutu, mai puţin. Dar lă cinci ani, întrebările suin măi mult comparative. De cc Grivci arc patru picioare şi curca numai două? Dc cc: găina iace ouă si mâţa nu? De ce?... De cer... Măi răspunzi, mai taci, mai schimbi vorba, mai tc uiţi pc Icreastră, mai Iaci de-a bu.sile ca broasca şi un ajungi până la urmă să ocoleşti o problemă afară din calc dc indiscretă. Pe la şaisprezece, şaptesprezece, optsprezece ani uu mai merge. Atunci întrebările: au sens analitic. Spiritul critic şi melancolia lucrurilor inexplicabile apar odată cu o umbră a buzei, care va fi peste vreo alţi doi ani o mustaţă şi, la.copile, cu nedeterminaia reverie a ochilor ca o ceaţa de adolescenţă. C )ehii aceia fenomenali carc, în bizara lor coincidentă expresivă cu constelaţiile' depărtate ale nopţii, provoacă un zguduitor sentiment dc infinit şi eternitate... Ce e presa şi libertatea ei m-a întrebat, aşa brural, un băiat carc venea de la un examen, unde un profesor, desprins de programe, vânturase câteva noţiuni extraşcolare pentru oamenii viitori. Răspunsul meu începea oblic... Să vezi... Să vedem... Să mai vorbim de asta altă dată... Vezi, acum sunt foarte ocupat. Kxamcnul lui ca examenul lui: examenul cel măi dificil era acum al meu .. Cocleala, incertitudinea, tangenta, simţeam câ dovedesc ignoranţa, mea adevărată şi mă feream... A trebuit sâ încerc o desluşire pe riscul prestigiului pretenţios al părului alb şi al zbârciturilor, reputate a fi ale înţelepciunii. Să vezi, ziceam... Fraza trebuia să înceapă neapărat cu ,,Sâ vczi“ sau cu ,.Vczi că“. La urma urmei, presa e o prelungire a literaturii, insă cu subiecte cotidianc. Un subiect de ziar c un lucru petrecut, si el încape în câteva rânduri, după ce vine alt subiect, alt lucru petrecut şi verificat. Presa e ziarul si ziarul i’um.iasTicA oglindeşte realităţi obicctive. Dă ştiri, tu sau fără comentarii, care pot sa lipsescă. Cum să nu fie libere ştirile, de vreme ce ele sune opera vieţii? A le opri este ;i zăticni viaţa şi adevărul, care-i fotografia faptului peirecuţ. I’resa polemică, dc idei, de doctrine tot presă e. dar dc altă natură. Libertatea ei condiţionează un echilibru si scuteste dc clandcstinism. Miniştrii de justiţie zeloşi ai regelui Oarol l au voit să-i apere suveranitatea prin arestări şi procese anulate de rege pe motivul că lucrurile spuse pe Iară şi la lumina zilei garantează pacea .socială. Mi se pare, îngâimaui cu, ea rolul politic al presei e şi mai însemnat prin aceea di ea coniruntă zi cu zi ineleganta abatere de la idealurile proclamate şi conrribuie la stabilirea moralitâtii naţionale. Contrastul dintre ce spui şi ce faci. dintre satril'îtiu propovăduit şi opulenţa personală, dinttc sarăcia plebei si belşugul jignitot al unei clase conducătoare nu trebuie ascuns fără primejdie colectivă. El a dat tu intimi ţie Re fon na, revoluţiile şi suferinţele istorice ale popoarelor celor mai multe... etc., etc. Nu ştiu dacâ răspunsurile au fosr exacte, întrucât substanţa parc să fîe politică, o specie in carc sunt un nepriceput şi poate că un naiv. Şi nu sein nici opinia băiatului care mi-a ars întrebarea lui, dacă ă rămas mai proastă decât ban el iese în cc mâ priveşte. Vorba ceea: cc-am avut şi te-am pierdut? 1946 PROFESORUL RAI.NHR Am di nai 11 tea tabletei de azi un volum, primit de la doamna doctor Maria Trancii-Ramer, în amintirea profesorului brancisc Rainer, decedat acum doi ani. TU DOR ARCHEZI Când porţi un condei nu poţi mulţumi pe simplă carto de vizită pentru rândul, tremurat căra cu acelaşi condei, pc întâia pagină a cărţii, de mâna carc i-a strâns-o. în ceasul definitivei despărţiri, pc a marelui învăţat. Sentimentul sc cade să ia forma unei pagini de tipar, carc să adaoge, fără competinţă, o fărâma de prinos la omagiileposT-mortem, din cuprinsul frumosului volum. Răsfoirea lui dinaintea cititorului suplineşte cu mai mult folos aprecierile de ignoranţă ştiinţifică ale unui comentator fără voie şi carc ar fi preferat, poate, să păstreze pentru panoul plastic al valorilor româneşti, numai conturul în acuarelă punctară cu tur al unei umbre, copiată după completa personalitate ce la Institutul de Antropologie. Dar şi aci se interpune pau'/a definitivă, ca in ţoi universul, a singurătăţilor izolate. din carc încolo si încotro începe, de-abia ascunsă de oameni, spiritualitatea omului adevărat. Profesorul Rainer nu a prea circular ca moneda curentă omenească trecută prin toate mâinile, maculară şi tocită, comparată zilnic cu dimensiunile intelectului marfă. Depaşindu-sc continuu si mereu întrccânclu-se pe sine, el sc găsea încă mai înainte de a se fi măsurat cu semenii, cu camarazii şi cti colegii, la o înălţime neajunsă cu mâna şi atinsă numai cti schela de unde în arhitectură pornesc turlele ăsctiţite ale catedralelor, care nu mai privesc în jos, căutând numai deasupra, o stea potrivită cu vârfurile de piatră. I -am întâlnit de Ioane puţine ori într-o viaţă, la câte o răspântie de galerii din nu mai st iu ce institut, sfios pe dinafară, concentrat într-o rezervă ermetică, închis ca o vioară înrr-o cutie încuiată. ‘I rebuia să afli cheia care descuie, să încerc:: mai multe, să deslaci si să pui degetul pe coardă, l'encitu! care putea sa-st SLrecoare pipăitul până la arcuş (eu cred ca acest fericit nu s-a întâlnit niciodată de-a dreptul cu sufletul lui 1-î.niner: am avut o dovadă în persoana unora din ucenicii lui cei mai bum) dădea de un tezaur de vaste, cereşti armonii. PUBLICISTICĂ Savantul sta. de vorba cu personajele de obicci neviritare dincoace de Paradis şi de Infern, cu oamenii in came şi oase defuncţi, cu poeţii Eladei, a căror limba îi era familiari, cu Goethe, cu Bccrbovcn, si cu cci asemenea lor... Ce mai putea el să afle de la oamenii (ară dimensiunile misterului în compoziţia lor, şi cum n-ar fi rămas de dânşii strein? In ce priveşte munca lui de Învăţat, în laborator, cine a egalat-o? Intrat în institut de cti noapte, el ieşea din cripta lui de anahoret pe întuneric, probabil tot mai întristat că tainele lui Dumnezeu, în care credea ca uu creştin torturat, nu se lasă desfăcute de sigilii. Dacă număram colecţiile reali/are de Rainer. numai craniile, pe carc le-a examinat diu [lunetele de vedere variate ale preocupărilor lui filosofice aplicate la viaţa, sunt peste şase mii cinci sute în Institui. Academia Română, pe temeiul unui legat, a întreprins publicarea manuscriselor marelui Profesor, marelui Om şi marelui Artist. 1946 .DUMINICA Plecare mâţă, câine şt pasăre din ograda are dreptul ia o biografie si la un necrolog. Persoanele necuvântătoare participă la istoria universală a gospodăriei cuvântătorului cu slove şi la poezia vierii ur/.itâ pc uu petic de grădină, clin bucurii delicate şi întristări. A murit un câine, a murit pisica albii, o vrabie a cazul din streaşină casei. înccrcându-si aripa plăpândă în văzduh, ca înotătorul hotărât sâ înfrunte oceanul cu pieptul. Poi'Linibiclul şchiop, vindecat cu chirurgia domestică, în zbenghiuri de aur violet, presărare pe fulgi, pribeag, I (KW) n.'DOR ARCHFZI înfrânt, aruncai dc o lumină între coteţe, a fose primit de semenii lui samrriicni ca lin strein bătut clc năpastă. K ferită. Iată cloşca mare, urmată tle o caravană ele botangicuri .si gheme cil cioc: merge la pai, cu un pui în spinare, ca o cămilă, mânată de un beduin minuscul, alb, aşezat pe cocoaşă. Din pliscul unei /,burătoare a căzut miracolul egiplian al unui scarabeu verde metalic, c> bijuterie dc smarald. E cea mai neaşteptată frumuseţe exotică, adusă poate de un curent din sud, de pe la Memfis, tocmai până în gradina noastră. Uneori ti se pare, când sc încurcă vânturile deasupra cai şi lor cu portocale imitate, aninate prin frunză, că aroma uscată a pământului de Bărăgan se împânzeşte cu parfumele Arabiei şi Smirnei şi cu .şoaptele tle noapte ale marelui Sfinx. Ghionoaia cu zborul scurt, pestriţ, fuge din pom în pom şi, agăţata vertical pc trunchiuri, ca o scoabă, ciocane coaja după gâze, murându'Se-n sus ca nn atlet de o şchioapă pe prăjină. Dinrr-un zarzăr răspunde şi întreabă părcchea ci, ghionoi 11U solul de ţoală vara si de roată iarna al căsniciei tlintr-o scorbură tle undeva. Un păianjei' nu poate sa iasădinil'-o apă: trebuie ajutau să scape. A scăpat I sc cade... Confratele îşi scoate din suflet mătasa, pe care sc: ridică peste sine. peste făptura lui de pământean. Un vârtej de epistole albe vine: din cer: tot porumbicii si dedesubtul lor, stârnire de o legănare, se-apropie de crini, dezlipite, timbrele în sloI ale plicurilor trimise mănăstirilor de albine dc Cel-de-Sns fluturii, ştampilat; cu vătgâtura neagra. Uliul e albastru. Umbra foilor de nuc aduce a miros dc lămâie, şi-n vişinii negri au mai rămas câţiva cercei atârnaţi, cu boaba şlefuită, de rubin. II vezi cum >are ălar l’une mâna pe bondoc! Te-a păcălit greierele pătrat. IJire-l, re aşteaptă mai încolo. Vrea să se joace cu tine. PUBLICISTICĂ 1001 Da, e-adevărat, c ora de-nserat. Câte una, ies cucuvăile gingaşe din firidele coşurilor de luni. Eo familie de cinci -s-au înmulţii şi încep să se cunoască şi copiii lor: nişte pisici cu capul tiutit ca nişte călugăriţe cu comanac, cu odiii galbeni, cu aripi grele de catifea, cu /.borul molcom şi pitit. Evenimentul zilei c puiul de găină orfan. Născâiidu-se negricios ca un harap, de alrâ seminţie, maiai-sa nu a vrut să-l primească. Lui nu i-a fosr încuviinţat adăpostul aripilor ei calde, ocrotitoare. încercând să se cuibărească laolaltă cu fraţii lui, a fost alungat de câteva ori din cetate, şi sta, singuratec şi rătăcit, lângă o mătură care uu l-a refuzat. - Nu e nimic! a strigat l’araschiva. L-a luat de jos şi l-a pus în sân. Nu mai piuie şi se simte bine lângă ţâţa rotundă, clin care au supt altădată şi puii ei omeneşti. Vorbiţi mai încet, câ puiul doarme, cu capul culcat pe dantelă... 1946 IRLVLRS1BILITATF. Ce bine mă simt între animale şi eât le respect! îmi spunea ieri, la grajd, Ionirn Ciugulea, ridicând cti furca şi lopata băligarul. Şi cc Inimos miroase şi bal iga asta cinstită! Când mă rrimiti, jupâne, cu laptele, în oraş, de-abia aşLept sâ mă întorc la vi rele noastre. Acolo pute, jupâne. Si nu-i o putoare simtită atât cu nasul, cât cu sufletul, jupâne. N-aş da o sută de domnişori cu carte pe o singura vacă proastă, care nu stie a scrie si citi jurnale. lonită. netezind vaca pe spinarea mătăsoasa, încovoiată la mângâierea cu ţasala, a mulţumire, o întreba: 1002 TUDOR ARGHEZI - Nu-i aşa, Joiţă? şi Joiţa, părând că înţelege, scoate un muget afirmativ. Atâta ştie să facă, lapte, dar îl face curat, feciorelnic, bun de gust şi alb. Apoi, găina îşi dă oul, întodeauna la fel şi parcă venit din stele, jupâne. Ursu latră, atâta ştie, dar latră bine. Mâţa toarce. Cocoşul cântă. Bibilica îşi grăieşte cuvântul ei: ştie numai un cuvânt, dar nu şi l-a călcat niciodată. Coţofana se deosibeşte, ca şi grangurul, ca şi sticletele şi privighetoarea, după auz. Cucu zice „cucu“, îi place să-şi spuie numele tare, pe toată lunca. Iese bufniţa din limba ei? Nu. Dacă nu le vezi, le află de departe urechea. Curcanul face numai ca un curcan. Raţa face ca raţa. Se arată uliul dând ocoale cerului din fundul Tăriei. L-au simţit pasările toate, şi gâscă şi-a întors capul cu un ochi către el, în sus. îşi adună bobocii, cloşca îşi cheamă puii. Primejdia e pe aproape. Ce-mi place mie, jupâne, e că nici un dobitoc, cum îi zicem noi, deştepţii, nu ia pielea altuia, penele altuia, glasul altuia, şi că fiecare rămâne ce este, ştiind că de multe ori i se trage moartea pentru că vrea să fie numai el. Ce-i pasă ţapului din munte, cu coarnele întoarse înapoi, că-1 urmăreşte vânătorul ca să-l prăvălească într-o râpă, că se ţin câinii după el? Se apără cât poate, mai aruncă şi el câte un drumeţ cu armă, prins între stânci şi lovit cu fruntea şi dat peste cap între prăpăstii, dar el e ţap, cum l-a făcut Dumnezeu, până la moarte. E cinstea lui să nu se corcească, maimuţărind o fire ce nu-i a lui şi tânjind să fie ce nu este. Aşa, dacă mă duc la porci cu hârdăul, ştiu că-i găsesc la locul lor. Nu dau la troacă de îngeri. Şi, iarăşi, dacă mă duc la îngeri, ştiu că nu dau de porci. Poate că râtul, ca o pecete, le-ar fi stat mai bine decât acelora, altor dobitoace, şi că o ţăcălie cu zâmbet s-ar fi potrivit mai frumos cu obrazul dolofan. Dar porcul ţine la râtul lui şi nu-1 dă pe nimic, nici PUBLICISTICĂ 1003 pe aripa columbei, nici pe spicele cu bătaie verde-aurie din coada rotită a mândrului păun. Dobitoacele nu se iau unele pe altele cu împrumut, făptura lor e aidoma întodeauna - la muncă, la adăpat, la joacă şi la moarte. Datina e pe vecie. Nici un asin chemat la judecata din urmă nu se va ascunde în alte straie şi nu se va tăgădui. El va răspunde cinstit: „M-ai chemat, Doamne. Eu sunt măgarul. Fă cu mine ce vrei, nu mă priveşte. Asta-i boieria mea: cinstea şi adevărul.“ 1946 ECONOMICUL Trebuie să mărturisesc oroarea mea de „chestiunile economice“ discutate cu competinţă şi chiar cu elan de confraţii mai cultivaţi. Uneori, citindu-le articolele, organizate pe concepţii şi puncte de vedere, mă cuprinde un sentiment de gelozie. Am impresia melancoliei de care trebuie să sufere un poligon hexagonal fără o latură sau două expus în geometrie, printre figurile textului, gol într-o parte. Mi se pare că mi-am ratat cariera de ziarist şi că niciodată nu voi mai fi în stare să recuperez prin învăţătură ceea ce am pierdut prin ignoranţă. Mă farmecă în dauna noţiunilor şi terminologia nouă a literaturii economico-financiare. Când citesc masculinele „economiculcc şi „politicuL îmi vine o sfârşeală moldovenească, să leşin. Intre aceşti doi poli se roteşte toată substanţa vieţii, de care eu unul sunt incapabil să mă bucur din plin. Dacă mai adaugi câte ceva, zicând devize, monedă, valută, emisiune, medalie etc., obiectul durerilor intelectuale ia forme din cele mai grave. 1004 TUDOR ARGHEZI Desigur că, pe furiş, am căutat să mă instruiesc. Mi-am procurat cărţi şi dicţionare. Am mai întrebat, pe ici, pe colo, directorii de bancă, profesori de o ştiinţă numită sociologie şi de economie politică. O mulţime de savanţi şi de specialişti trăiesc minunat de agreabil de pe urma acestor lucruri admirabile, menite să prepare într-un viitor al doilea, al treilea sau al patrulea, dacă deocamdată, de vreo treizeci de ani încoace, e încă imposibil, fericirea omenirii, lăsată vreo câteva sute şi mii de ani pe mâna unui empirism dezordonat. Ce să ne mai ascundem? Când omul avea ce să mănânce pur şi simplu, adică în epocile de materialitate brută ale istoriei, când pâinea şi mămăliga, ouăle şi carnea şi peştele se găseau în toate farfuriile, el trăia de fapt o mizerie dezorganizată, ca o bestie, habar n-având de chestiunile economice, politice şi financiare, de inflaţie, de bursă, de hossâ şi hessă, tot frumuseţi care completează evoluţia cerebrală şi l-ar face pe Stan Stăniş din Aluniş să trăiască o viaţă superioară, în cosmografie. Rezultatele studiilor mele secrete au dat un lamentabil greş. Aş fi putut şi eu să învăţ pe alţii şi să-mi modific şi eu lista de mâncare, dat fiind că economicul contribuie satisfăcător la friptura, la gustările şi la deserturile specialiştilor de valoare. Un bun economist dispune, afară de zahăr, ciocolată, banane, untdelemn de măsline şi alte coloniale, de şuncă, de icre, de şampanie şi rom. In cazul când sforţările mele culturale ar fi ajuns la concluziile juste superlativ, aş fi putut obţine pe lângă o consolidare meritată a situaţiei mele în presă, poate că şi un post de trimis extraordinar pe undeva, în Europa, în America, pentru problemele misticismului de industrie şi comerţ. Asta se plăteşte gras, cu guşă şi burtă. Fatalităţile aninate de starea mea de brută mă refuză. Ele operează conform condiţiilor de primitivitate: untul patruzeci de mii de lei, mierea cincizeci de mii, pătlăgeaua vânătă cinci mii de lei bucata. 1946 PUBLICISTICĂ 1005 N-AM FĂCUT NIMIC... Un biet cetăţean s-a dus la o autoritate. II supăra un vecin meschin care vroia să-i amărască viaţa. Motiv: îi făcuse vecinului tot binele cu putinţă şi peste puterile lui. Cerea protecţie şi o intervenţie fără sancţiuni, de simplă bunăvoinţă. O instanţă ocrotitoare fără act de violenţă reprezentat măcar prin bătaie, e inexistentă în legiuire, concepută romantic. Fără caracter senzaţional, interpunerea autorităţii e inadmisibilă. Mişcarea ei statuară începe de la crimă, cel puţin de la tâlhărie. Adu-mi un cadavru şi mă ridic din fotoliul meu de piatră. - Ei, ce-ai făcut? l-am întrebat pe bietul cetăţean. — N-am făcut nimic... Cei care nu fac nimic sunt nenumăraţi: e normal. Potolirea exceselor de ticăloşie nu cade în competinţă nici unui organ administrativ, şi dacă cetăţeanul urmărit de răzbunările adversarilor lui e un timid, dacă nu-şi corige semenul cu băţul, bine aplicat pe lipsa lui de obraz, să rabde şi descurajarea. Anecdota lui interesează de-abia când intră-n joc revolverul. Dar bietul cetăţean fusese consternat de altceva, de sutele de indivizi, grămădiţi la uşa unui secretariat ca să se pârască unii pe alţii, alternativ. Lăsându-şi treburile, ei făceau coadă pentru pasiunea de a fi agentul unui denunţ. Aşteptau ore întregi să fie primiţi. E o formă oarecum de a implica un chiriaş, un proprietar, un colocatar, un prieten, un coleg. Procedura nu se prezintă: el trimite scrisori anonime. Funcţionarul şef al autorităţii, scârbit şi obosit, trebuia să asculte pe fiecare, în speranţa că din miile de stupidităţi, debitate continuu şi variate numai prin calitatea de duşmănie şi platitudine a intenţiei, se poate întâlni şi un „caz“. Adevăratul caz, extrem de rar, îşi pierde caracterul în torentul de chiţibuşuri şi detalii sordide, care invadează atenţia funcţionarilor însărcinaţi să asculte monstrul cu mii de guri al calomniei şi să ia, vai de ei! cunoştinţă. 1006 TUDOR ARGHEZI Acum vreo treizeci de ani, în primul război mondial, în Bucureştii ocupaţi de o armată străină, o poliţie militară îşi avea sediul la Ministerul Lucrărilor Publice din bulevard. Denunţurile nestânjenite de nici o nefericire, de nici o eleganţă, de nici un sentiment de elementară demnitate, veneau în valuri. încă subt autoritatea românească şi atunci când nu se ştia precis ce-i radiofonia, mulţi oameni paşnici au fost arestaţi, pentru că într-un pod s-a găsit întinsă o frânghie de rufe cu câteva zdrenţe ude şi spânzurate la uscat, pentru că un sărman de om avea o staţie de emisie în interiorul unui baston, în vârful ghetei, sau în fundul pălăriei. Ajunseserăm în 1917 că poliţia nemţească primea o corespondenţă anonimă de câţiva saci pe zi, care nu mai era desfăcută şi mergea de-a dreptul la calorifer. Procedeele se repetă, numai motivele se schimbă, după epocă. Zace în noi, bucureştenii, o facultate de a ne tăvăli în ruşine iremediabilă. Nici o măsură, nici un stil, nici o solidaritate în calamitate nu temperează perpetua noastră ţigănie. Unul pârăşte, celălalt e pârât, individual sau pe categorii, şi această activitate de diminuare şi de murdărie se manifestează cu învierşunarea urii, mocnită şi, între foştii asociaţi şi camarazi, înspăimântătoare. Spectacolul e de natură să anuleze orice credit moral şi să dezguste pe cei ce ne asistă, mai de aproape sau de mai departe. Ei nu ştiu că între capitală şi ţară, că între hibriditatea oraşului şi permanenţa naţională a stat întodeauna o prăpastie fără fund. 1946 „BANCA NAŢIONALĂ" Discuţiile în privinţa naţionalizării aşa-zisului Institutul nostru de emisiune, zis şi Benere, aduce aminte, prin suprapunere şi simbolism, de un fost splendid guvernator. PUBLICISTICĂ 1007 El izbutise să se confunde cu instituţia, ca episcopul cu biserica, şi unul şi celălalt purtând în creştet o turlă rotundă bizantină cu poleieli şi mărgele, ca oltencele amfora de lut cu fiertură pentru oamenii de la câmp. Mai marii băncii, ca nişte musulmani, au purtat întodeauna barbă, din principiu. Om ras; om neserios. Barba ideală a fost însă proprietatea unuia singur din toţi idolii cu principii de finanţe. Era frumos ca un împărat. De o frumuseţe assiro-babilo-niană, de taur întraripat, fără ca, mi se pare, să fi beneficiat de toate privilegiile anumite din comparativ. El se comporta mai degrabă ca o cadână masculină, voluptuoasă şi lascivă şi nu interesa femeile şi vampele afară din cale de mult, cum ar fi lăsat să se presupuie mustaţa aspră şi capul de mare Decebal acoperit cu o impecabilă „Panamaa. Desigur, o capodoperă a naturii - şi personajul se ştia superlativ atare. Mâna lui era de la sine o bijuterie cu câte cinci tetine fragede, puse în valoare de câte un inel încrustat cu briliante. Când gesticula fără mănuşile lui de culoarea imaculată a lămâiei, ţi se părea că în reflexele scăpărătoare ale giuvaierelor de la falange, îmbinate cu o socoteală studiată, se încrucişează, scoborâte din firmament, între manşetele lui sticloase, câteva constelaţii convergente. Acul de cravată era un luceafăr ghicit într-un nor de mătase stufoasă. Cravata fină ca un azur prins într-un zefir. Nasturii veneau dintr-un Orient fabulos, ştofa sosea dintr-altă parte a lumii prin curier special, ţesută într-adins, urzeală şi nuanţă în unic exemplar. Nici un desen de pantalon nu trebuia să repete în Bucureşti motivele de gherghef alese de gustul triplu rafinat al puternicului personaj. Seminţia lui părea că se scoboară din florentini şi bourboni: se născuse cu un crin stilizat, undeva, în anatomia lui. Ca să-şi puie în toată lumina carnea şi costumul, îşi comandase la Paris un automobil deschis jur-împrejur şi la 1008 TUDOR ARGHEZI picioare, ca un dric. El trebuia văzut şi contemplat de sus până jos, din vârful pălăriei până în vârful pantofilor de lac, ca într-o vitrină. I se zăreau şi ciorapii de Ypres. Barba rămânea totuşi atracţia lui deosebită, răsfirată fir cu fir şi, probabil, fir cu fir unsă separat şi parfumată dintr-alte flacoane. Te uitai la acest soi de om îmbăiat fireşte de trei ori pe zi ca la un monument care nu asudă, nici nu secretează, curat şi neutru ca marmura albă. Nu strănuta, nu tuşea, nu scuipa niciodată. Intestinele lui trebuia să fi fost ca de sticlă, oasele ca de cristal, unghiile, din încălţăminte, de onix. Trecând la Şosea în vitrina lui cu roţi de cauciuc, se răspândea pe alee un miros de teatru cu evantalii şi dantelă. Cucoanele care-i cunoşteau detaliile măreţiilor aparente din şoptite, ziceau: „Păcat de barbă! “ Domnii şi-l arătau din trăsuri: „Banca Naţională!a Monstrul de frumuseţe suferea fără să ştie şi de alte lipsuri decât voinicia. Era prost. 1946 NASTURELE GALBEN E curios că pe câte le plac oamenilor civilizaţi, pe atât irită animalele uniforma şi ghiozdanul. Afară de cai, dovediţi la curse şi parăzi demagogi şi arivişti, celelalte cuadrupede nu pot să se împace cu nasturii lustruiţi, cu cocardele, cu catarămile, curelele şi drapelele, iar muzica îi face să urle* Când se arată în curte o autoritate, un U.C.B., un S.T.B., un C.F.R., sau altă trinitate cu blazon, nervozitatea câinilor nu mai poate să fie potolită. Ii scoate cu totul din fire chipiul cu fundul turtit, lătăreţ şi rotund, prin care apare PUBLICISTICĂ 1009 într-un relief de grăsime seboree, ghiuleaua craniului intelectual de dedesubt. De ani de zile mă lupt cu lăţoşii mei să-i învăţ să fie mai primitori şi mai politicoşi cu vizitatorii, cu popa de la Zintâi îmbrăcat în patrafir, intrând cântăreţ şi gesticulând cu mătăuzul, ca o granată cu coadă, şi cu toţi reprezentanţii de autorităţi, prevăzuţi cu semne vizibile de tinichea şi auriu, litere încrucişate şi embleme. Felul cum se înfăţişează prestigiul excită antipatia lui Dulău, şeful unei întregi promoţii protestatare. Zadarnic strig la el că e vorba de o regretabilă confuzie în spiritul lui, că vizitatorul a venit de la o instituţie culturală, să încaseze pentru Radio, pentru Municipiu, pentru Electricitate, un abonament de tarif retroactiv şi sporit de o sută de ori; că noi cu toţii slujim laolaltă şi Primăria şi Societăţile cu chitanţă, evoluţia generală. Iraţionala potaie nu vrea să ştie, şi prezenţa în curte a unui zbenghi de metal o revoltă, îmi anulează obişnuita trecere de care mă bucur între câini, curci şi mâţe. Câinii mei au o mentalitate elveţiană. Am văzut în cantoanele federaţiei prelaţi greci, cu mânecile largi ca nişte şaluri, şi cu potcapii, cu bărbi torenţiale revărsate, trecând de la gară în oraş, aplaudaţi pe străzi, ca la circul „Rancy“ numerele senzaţionale. Respectuos, un agent civil îi întâmpina la hotel, punându-le cu amabilitate în vedere că „deghizarea“ e oficial interzisă. Dacă aveau de gând să stea în teritoriul Republicii mai mult, înalţii demnitari erau rugaţi să treacă pe la un croitor înainte de a fi conduşi a patra zi, cu toate atenţiile cuvenite, la frontieră. Tot o problemă de uniformă a dezgustat odinioară pe Wilhelm al II-lea, sosit în tren special la Ziirich. Măritul împărat dorea să circule prin patria istoricului lui omonim cu întregul Stat Major al puternicului Reich, cu săbii şi pinteni şi să convertească pe helveţi la pasul militar, bătut cu cadenţă. Uimit că în loc de o trăsură â la Daumont, cu panaşe, 1010 TUDOR ARGHEZI preşedintele, într-o redingotă seculară, a scoborât la gară dintr-un vagon de tramvai, Kaiserul n-a mai putut să suporte condiţiile unei defilări în oraş. Bruscând protocolul, s-a înapoiat în trenul special şi s-a întors la Berlin. Uniforma îi fericeşte pe unii, şi pe alţii îi scandalizează, ca pe câinii mei. Spiritul republican al lui Dulău merge atât de departe încât el nu tolerează nici factorul poştal, care, afară de geantă şi chipiu, i-am explicat că e un om cumsecade. Mai pierde el câte un rând de scrisori, colaborând cu cinstea repetată a cârciumarilor din drum, mai cade câteodată, mai împarte corespondenţa de pe o uliţă pe alta, dar el ar trebui să fie acceptat cu simpatie, măcar din pricina paşilor lui, întortocheaţi într-o figură de dans şi a capelei dată pe ceafă. Dar poate că atitudinea anarhică a câinilor din bătătură, faţă de uniformă, vine din sentimentul de conservare şi din reminiscenţe. De câteva ori stăpânul lor a fost luat cu duba, iar ei au fost scoşi de la hingheri. 1946 HANSI La Târgu-Jiu, în lagăr, parada militară cotidiană constituia o atracţie însemnată. Ea coincidea cu sosirea comandantului, colonelul, căruia, schimbându-se garda, ofiţerul de serviciu îi raporta cu mâna la cozoroc, în poziţie de drepţi, că în timpul nopţii nu s-a întâmplat nimic deosebit, că prizonierii sunt bine-crescuţi şi docili, că ordinea domneşte pretutindeni, în cuprinsul celor trei grupe, ciocoi, comunişti şi pribegi. Sârma ghimpată era jur-împrejur intactă, nu evadase nici un deţinut, apelul nominal fusese făcut. în capul oştirii de două sute de oameni ai unei gărzi, care se schimba la sunetul trompetelor, păşea solemn un căţel. Căţel PUBLICISTICĂ 1011 fără rasă, o corcitură cu capul mai greu şi mai voluminos decât putea să fie spinarea, el se chema Hansi şi rămăsese de la polonezi. Cotropiţi de diviziile naziste, soldaţii poloni se refugiaseră în România şi, pentru adăpostirea lor corect organizată, guvernul britanic construise, pe o moşie luată în arendă militară, pavilioane - lemn şi carton - în valoare de un miliard de vremuri bune. Polonezii au lăsat în lagăr câteva soiuri de animale şi un neam de pisici, mai lungi decât cele româneşti şi din care deţinuţii îngrijeau de cele mai nefericite. Deţinutul colonel Stavăr avea patru, cabana nr. 5 adăpostea mai multe, comunistul inginer Solomon, care punea statul în primejdie de optsprezece ani, de când sta, fără întrerupere, închis în toate puşcăriile, adoptase două, suferind toate privaţiunile, de hrană şi de încălzit, iarna, în folosul lor. Mai mult de jumătate din porţia lui de mâncare cu carne era pusă deoparte într-un sufertaş, iar un ochi al ferestrei de la cabana lui, scos din ciurciuvele, lăsa loc mâţelor să intre şi să iasă. Bunătatea inginerului, personaj de o frumoasă inteligenţă calmă, evidentă pe fizionomia lui şi pe un cap masiv, alesese întregul itinerar de urcare şi scoborâre a mâţelor lui, construindu-le o scară cu trepte de la geam la pământ. O pisică bolnavă îl turbura profund pe acest om de ispravă, ca de vreo patruzeci de ani. Hansi era prezent la prima trompetă, auzită din fundul depărtat al lagărului cu drumuri şi răspântii. Dacă vorbeai cu el se trezea brusc din plăcerile mângâierii, ciulea o ureche şi dădea fuga într-acolo, luând comanda, mândru şi triumfal. Ofiţerii îl chemau: Hansi! Soldaţii strigau: Hansi! Deţinuţii îl răsfăţau: Hansi! Nimic nu-i turbura solemnitatea şi, de altfel, ştia numai nemţeşte. Hansi era o personalitate acceptată, ca şi colonelul comandant, alăturea de care câinele inspecta cele două fronturi de gărzi, aliniate unul în faţa celuilalt, în curtea comandamentului, cu zăbrele la Şoseaua Naţională a judeţului 1012 TUDOR ARGHEZI Gorj, studiată cu de-amănuntul de către deţinuţi, în vederea unei invazii nocturne a gestapoului şi unei lupte către Novaci. Apoi, la retragerea gărzii precedente, Hansi conducea compania până la cazărmile din latura teritoriului, din zare, şi venea îndărăt civil. îşi făcuse datoria şi se întorcea să-şi acorde şi plăcerile odihnei meritate, fără să uite să treacă pe la bucătărie. Participa la jocurile de fotbal, voleibal şi baschet, urmărea zborul mingii, apuca prieteneşte pe jucători de pantaloni, primind de la flecare bucata de zahăr, păstrată pentru el într-un buzunar. Noaptea, pe frig, el îşi muta domiciliul în chilia cea mai caldă şi dormea, când la o cucoană de la cabana numărul 8, când la numărul 10 la picioarele unui american, când la un fost general sau profesor de literatură turcă şi arabă, sforăind subt pat ca un om, cu nasul în duşumea. — Hansi du bist ein Polei... Hansi, patriot şi conştient, se ridica în picioare şi urechea lui se întorcea ca o antenă înspre Varşovia lui Kosciusko... 1946 14 IULIE Duminică, la Paris, fostul nostru Zece Mai francez, cu particularitatea lui revoluţionară, ziua de Quatorze Juillet s-a petrecut, fără nici o îndoială, după tipic. Adăogându-se certitudinile, mai de mult absente ale unei victorii, concrete, ultima victorie franceză. Traducerea în viaţa Parisului şi a Franţei întregi a evenimentului istoric pentru toate vremile şi popoarele din lume, e cel convenit. Intr-o imensă forfotă, în răspântiile străzilor şi bulevardelor, cu orchestre şi fanfare, nepoţii PUBLICISTICĂ 1013 însângeraţi ai generaţiei din 1789 şi inamicii ocupaţiei recente dansează şi cântă. Pe locul unde cetatea Bastiliei, în care, legaţi cu mâinile la spate intrau, fără să mai poată ieşi, toţi câţi gândeau, scriau, murmurau şi scrâşneau, în suferinţa lor pentru ţară, au scăpărat stele de artificii. Un simplu bilet regal, cunoscut în timpul premergător revoluţiei subt numele de „lettre de cachet‘\ şi adeseori şi fără această formalitate, de specia unei note de plată, era de ajuns ca părintele, fiul, fratele, câte unul sau toţi laolaltă, să fie luaţi de acasă şi făcuţi dispăruţi. Dacă ziua de 14 iulie ar fi însemnat numai atât, scăparea Franţei şi a francezilor de inchiziţia civilă şi poliţistă a unei guvernări inaptă să-şi asigure autoritate prin mijloacele care să o sugere mai mult decât să o impuie prin constrângeri, şi evenimentul renaşterii naţionale tot ar fi avut semnificaţia lui universală. Dar faptul care ridică răscoala franceză la rangul de simbol şi împarte istoria lumii, de la începutul ei ştiut, până în zilele noastre şi de-a pururi, în două epoci distincte, una de mii şi mii de ani şi ceastalaltă numai de o sută cincizeci şi şapte, de-abia începută, e stabilirea Dreptului Omului, pân-atunci călcat, şi Dreptul, şi Omul, în picioare. Omul exista pân-atunci între animale zămislite în săptămâna Facerii, relatată de Biblie, amestecând degetele lui Dumnezeu cu praf de ţărână şi o gură de scuipat. El n-avea altă legătură legitimă cu abstracţiile care îi condiţionează o stare civilă pe planetă. Apoi, începeau numaidecât, datoriile omului, făcut să servească un cler, o aristocraţie, o suveranitate şi carnea trebuincioasă războaielor şi puşcăriilor de stat. Ce era statul? Statul sunt eu, putea să spuie cu drept cuvânt un prinţ francez. El era statul, cum mai târziu statul a fost întodeauna temniţa şi ghilotina. Doctrina Drepturilor Omului a supărat atunci, de când acestea au fost proclamate, toate stăpânirile cu tendinţe de dictatură, proprii regimurilor care apucă să dureze. Câtă ironie de gazetărie mediocră şi de searbădă elocinţă n-a luat peste 1014 TUDOR ARGHEZI picior, şi la noi, principiile romantice franceze: Libertate, Egalitate, Fraternitate! Libertatea nu-i făcută pentru om, egalitatea e absurdă, înfrăţirea e o demagogie... Adevărul era în asuprire şi în metodele Bastiliei, dărâmată nu numai la Paris, ci şi în toată lumea. Lupta din 1789 va fi încetat poate pentru francezii care au valsat şi duminica trecută pe motive de Strauss la Tuileries şi Versailles. In unele regiuni ale globului, Drepturile se lasă aşteptate. Omul e încă o caricatură şi un invalid politic, iar Bastilia se repetă. Omul pur şi simplu, omul elementar, peste categorii, caracteristici, naţionalitate şi credinţă, fiinţa respectată de toată gândirea şi dragostea celor ce au lucrat cu geniul şi însufleţirea unui ideal la nobleţea lui ofensată. 1946 DOCTORUL BAGDASAR Frecventând pe vremurile de demult, de foarte demult, sectorul acelor obiecte ale spiritului, obscure, cunoscute subt numele mistic de ştiinţe oculte şi magii, şi duse într-ascuns, din cercetări în cercetări, în epoca medievală, la condamnarea lor de către Inchiziţie, ca nişte vrăjitorii, cu arderea pe ruguri a nevinovaţilor cercetători, la un moment dat, cum se spune pentru evitarea datelor de calendar, m-am lepădat, de oboseală şi de scârbă. Nu-i mai puţin adevărat că din alchimia ocultă au ieşit pe de-a-ntregul admirabila chimie modernă, presentimentele care au determinat partea cea mai subtilă din fizică şi metodele de analiză şi sinteză. Munca de câteva sute de ani, misterioasă, de prin mânăstiri şi beciuri, zadarnică în ceasul ei, nu a fost câtuşi de puţin sterilă, şi dacă descântătorii de odinioară n-au PUBLICISTICĂ 1015 descoperit piatra filosofală, care preface în aur tot ce atinge, nici elixirul de viaţă lungă al lui Faustus, mai târziu, învăţaţii laboratoriilor luminoase de azi, virginale ca nişte altare, au scos din pechblenda terestră fărâma de radium, împrumutată de la soare, şi atomul, deflagrat în bomba de la Hiroşima şi Bikini. Mi-a rămas totuşi de atunci, din prima tinereţe, un fel de sens poate fals dar real, al efectelor obsesiei tenace şi o intuiţie a transformărilor şi a vecinătăţilor prin asimilări de sentiment. Există în practica de laborator un fenomen al osmozei, aşa-numit, care face ca două lichide distincte, separate într-un recipient, de o peliculă, să-şi împrumute reciproc proprietăţile lor speciale, aflate într-o afinitate oarecare. Nu e cred prea riscant să presupunem că şi între materie şi intelect se poate reproduce fenomenul de influenţă, de vreme ce şi unul şi celălalt fac parte din aceeaşi natură, în care iradierea impalpabilă şi materia pipăită par interdependente. îmi vin înainte conturele de ceaţă ale acestor nedeterminate tâlmăciri ale întunericului ştiinţific, la moartea doctorului Bagdasar, obsedat până la exterminarea oricărei sugestii contrarii, de trei certitudini, organizate în inteligenţa lui ca un adevăr unic, definitv şi nediscutabil. Orice bolnav, prezentat acestui regretat neurolog, trebuia să aibă, obligatoriu, cancer sau tumoare. în sala de chirurgie a spitalului de boli nervoase, doctorul opera aproape cotidian un creier, la temperatura ştiinţifică de cincizeci de grade centigrade, şi toaleta scotocirii în craniu şi în coloana vertebrală dura nu mai puţin de cinci ore de ceasornic. L-am întrebat odată la patul meu de sigur bolnav de cancer, dacă o asemenea tortură a chirurgului — nu mai era vorba de pacient - nu-1 exasperează, şi am simţit, dimpotrivă, că-i făcea plăcere, ca o problemă bizară unui matematician de vocaţie. Avea o pată de sânge din ziua aceea, ca un motiv de broderie, pe ciorapul lui cenuşiu, între marginea pantalonului şi pantof. 1016 TUDOR ARGHEZI Medicii, din care două somităţi, au fost siliţi să adopte diagnosticul doctorului Bagdasar, dovedit cu simptome absolut concludente şi cu fotografii, afară de unul singur şi de bolnav... Din întâmplare, o întâmplare interesantă şi bună de povestit vreodată, bolnavul văzuse prin Europa vreo şase sute de cazuri de cancer la toate gradele, adică mult mai multe decât poate să constate un medic sau un chirurg într-o viaţă şi într-o singură localitate. Pentru poezie, cancerul se bucura şi de o denumire mai potrivită cu optimismul familiei: neoplasm. Nefericitul defunct care era numit ministru al României în Statele Unite, unde a studiat cu bursa Rockefeller specialitatea, i-a spus unui cunoscut comun, acum vreo două luni, pe patul de moarte: „Bine ar fi să ne înşelăm ca în cazul Arghezi...“ De astă dată, bietul doctor nu s-a înşelat. A murit de neoplasm... înşelăciunea este, în medicină, permisă. Fie-i ţărâna uşoară şi parfumată. 1946 TINERET Desigur că evoluţia moravurilor în raporturile dintre profesori şi elevi a dat un tip de profesor mai apropiat de inima copiilor decât în trecut, şi mai drept. Distanţa de la catedră la bănci s-a micşorat. Şcolarului nu-i mai cere dascălul să-i reproducă ad litteram conţinutul paginei a şaptezeci şi doua dintr-un manual, şi în multe cazuri situaţia intelectuală de tablă de materii a elevului a încetat. Elevul nu mai e bătut, dacă nu îşi aduce aminte proprietatea a zecea din aritmetica raţională. Directorul mai schimbă câte o vorbă cu el, profesorii, cei mai PUBLICISTICĂ 1017 buni, îi arată câte ceva din camaraderia dorită de pedagogie. Sunt şi profesori care-şi iau de braţ elevul, ca pe un copil ori un nepot, când elevul trebuie discret admonestat, şi o lecţie de atitudine se isprăveşte cu o strângere de mână. Nimic nu-i mai bine-venit chiar pentru „elementele rele“. Copilul, până aproape de bacalaureat, e, mai des decât nevoia, un ied speriat, asupra căruia tabără întâi şi-ntâi rigorile stupide părinteşti. Taică-su, care şi-a pus de gând să-l facă doftor sau inginer şi să-l însoare cu capital, îi cere nota zece la toate studiile. Maică-sa, matroană ambiţioasă, pretinde premiul întâi. Consiliul de familie, unchii, mătuşile, colonei, farmaciste, îi predică un complex de datorii obositoare. De-abia scapă de atmosferă, bietul băiat, la cinematograf, unde orgoliile familiei încetează. Nădejdea lui e la profesorii de la şcoală. Dacă nici ei nu sunt în stare să-i dea un echilibru sufletesc, deficitul continuă. Din şcoală iese un tineret demoralizat din pricina dascălilor, aflaţi dedesubtul nivelului adecuat, şi descurajat de familie. Influenţa preotului, absorbit, ca un negustor, în problemele rezumate la rubrica „venituri“, e inexistentă. De multe ori, singurul prieten adevărat al copilului terorizat, până când începea prietenia lecturii literare, a fost un căţel. E vorba, evident, de copilul de oraş, la care se alătură copilul venit la şcoală la oraş de la ţară, străin şi speriat şi eh Tineretul, cel de după vreo şaisprezece ani, mai cunoaşte şi acea enigmatică şi stranie criză a pubertăţii, comună tuturor generaţiilor, turburate de o stare de confuz misticism. La universitate, distanţa, oarecum scurtată în liceu, sporeşte. Studentul se simte tot străin, aducându-şi aminte de cuvintele lui Eminescu despre românul în ţara lui. Partidele politice l-au întrebuinţat spre îndoita dezonoare şi a lor şi a tineretului, ţinut la uşa de din dos, umilit, desconsiderat. Lipsa de cadre valabile a vechilor partide strâmtorate şi bine pronunţată: ele culeg ce au semănat. 1018 TUDOR ARGHEZI Am avut, ca toţi băieţii de vârsta mea de atunci, la şaptesprezece ani, criza mea de mare descurajare. Un coleg m-a dus într-o seară la clubul socialist „Lumea nouă“, din Strada Doamnei. Am mai povestit acest episod. întâia oară am putut să intru undeva fără bilet şi fără să fiu alungat de o uniformă, de o baionetă, sau de nişte mustăţi. De la uşă mi s-a spus: „Tovarăşe. ..“Numi s-a spus: „Bă!...“ M-am suit la etaj... O promiscuitate bizară, dar simpatică şi caldă, m-a primit în mijlocul ei. Am fost întrebat dacă vreua cărţi de citit, am fost însoţit la bibliotecă. M-am simţit ca într-o patrie mai bună. Am plecat de acolo cu o speranţă... Mi se părea viaţa mai adevărată. Şi m-am dus acolo de mai multe ori. Mai de aproape, criza mi-a recidivat. In toată lumea, n-am avut cui mă spovedi, de îndoielile, de vagul şi de tristeţea în care trăiam, nici un dascăl, nici un prieten mai mare. Simţind că şovăi şi că fatalităţile sociale sunt gata să mă declaseze şi să precipite ordinea mea morală, primită de la natură, în aventură, mi-am făcut bagajul şi m-am închis într-o mănăstire. Nici între clopote şi icoane nu mi-am găsit prietenul, fratele, camaradul pe măsura crizei, şi ambianţa pe care o căutam flămând. E un răspuns, oarecum, pe care-l dau şi timpului, dar şi tinerilor care-mi scriu din ce în ce mai mult şi cărora, în loc de poveţe, nu ie pot oferi decât similitudini şi paralelisme. 1946 ZVÂRLUGA Zvârluga e chişcarul... N-aş putea şti dacă nu se scrie mai onomatopeic: chiţcarul, întrucât acest peşte ca şarpele şi care se cheamă pe mai puţin moldoveneşte ţiparul, e numit aşa pentru că, dacă-1 calci, ţipă. Nu ţipă din gât, ca nişte alte PUBLICISTICĂ 1019 făpturi cu ţiplă-n beregată, ci ca nelumea, de pe la coadă, unde chişcarul ar avea un fel de băşică, din care, când strângi, scoate glas. M-aş ispiti să scriu de aceea şi chiţcar, în loc de chişcar, care în Bucovina poate să vie de la chişcă, pişcă, după cum tot acolo pielea se cheamă pchiele. Băgare de seamă, la condei, să nu o ia înainte cu alte pchilde, necuviincioase... Tiparul vasăzică! El nu are nici icre, nici lapţi, nici parte bărbătească, nici femeiască. Nimeni nu a ştiut niciodată, până acum douăzeci de ani, cum se înmulţeşte; nici Aristoteles, nici Herodot, ajungând la credinţa că atarele peşte se naşte de la sine, ivirea lui din nimic fiind o dovadă că fiinţa lui Dumnezeu este. Am auzit de doctorul Charcot, din Paris. Fiul Charcot, îndemnat de ilustrul său părinte să urmeze meseria de medic de nebuni a tatălui, dând un strălucit examen de doctorat şi ieşind întâiu, dar rămânând adânc mâhnit că Leon Daudet, colegul lui de clasă, zvăpăiat, a strigat în auzul aulei că izbânda fiului se datoreşte umbrei tatălui, de la spitalul La Salpetriere, s-a scârbit. Şi-a cumpărat o corabie cu pânze şi a rătăcit toată viaţa pe oceane şi mări. O bucată din Atlantic, încăpută într-o scorbură de continent, la gâtlejul celor două Americi, Mexico, se cheamă Marea Sargasselor, din pricina buruienilor sargasse care o năpădesc. De acolo ia naştere şi vântul cald. Vântul cald străbate oceanul şi apucă, scăldând coastele pe unde trece, din colţul Marocului, pe două poteci, una spre miazănoaptea Europei şi alta prin Mediterana şi Marea Neagră spre România... Charcot a îndemnat pe exploratori şi pe oceanografii prinţului de Monaco să scotocească bine, că marea tulbure şi grasă a Sargasselor e un cazan, în care fierb şi dospesc multe din tainele globului nostru. Un învăţat danez, Johannes Schmidt, un năzdrăvan şi el, şi dezgustat şi el de pământ, călătorind şi el pe talaze, într-o 1020 TUDOR ARGHEZI corabie a statului Danemarca, ale căruia venituri sunt aduse pe a treia lor parte din pescuitul uriaş al ţiparului, pândit la trecerea lui îmbulzită în strâmtorile peninsulei, a luat profeţia lui Charcot în serios şi, căutând treizeci de ani, a descoperit înmulţirea zvârlugii... Peştele-şarpe se cheamă aşa pentru ca se zvârcole şi se azvârle, după cum izbucneşte şi izvorul Izbuc de lângă Oradea Mare. Schmidt a văzut că acolo, departe, prin dreptul Bermudelor, marea geme de gloatele miliardelor de crâmpeie străvezii, „ieptocefalii“. Vântul cald le fură în drumul lui spre răsărit în toată lumea, şi ca să ajungă din locul de naştere, pretutindeni, ele călătoresc prin apa sărată până la gurile râurilor dulci şi până la Sulina, la noi, trei ani întregi. Ele dau năvală-n râuri, împotriva apei. Apa dulce preface crâmpeiele în pui de peşti, care sosesc în cele mai subţiri pâraie şi fire de undă. Intr-o noapte neagră, fără lună, peştii ies din apă, orbeşte pe pământ, se târăsc prin bălării şi trec în nămolurile zăcute, unde se cuibăresc nemişcaţi, zece ani. Venirea ploilor mari îi răscoleşte, ca în Suceava, şi sătenii îi prind în coşuri de nuiele, ca pe raci. La vârsta de treisprezece ani, ca la un semn, ţiparul se trezeşte pretutindeni, din toate nămolurile Europei. El a crescut cât braţul de la cot în jos, i-au crescut şi ochii şi aripile de înot, culoarea lui nehotărâtă se face argintie. Părăseşte nămolul. Se târăşte iarăşi pe pământ, ia calea pârâului pe care a venit şi coboară îndărăt Şiretul, Dunărea, Marea Neagră, Mediterana, Gibraitarul, Oceanul, cu o iuţeală de douăzeci şi cinci kilometri pe zi şi la o adâncime de cinci sute de coţi, timp de şase luni, înapoi la Sargasse. Pe drum, el se face bărbat şi femeie, gonind spre locul dragostei, ca regina stupului în mai, în tării, pentru fecundare. îşi lasă icrele şi lapţii şi moare... Acest miracol e povestit într-o carte necunoscută, necitită, nebăgată în seamă, apărută acum câteva luni, Intre artă şi ştiinţă., de doctorul I. Weinberg, medic, muzicant, călător prin toată PUBLICISTICĂ 1021 lumea şi explorator... Cuprinsul ei, muzică, medicină, îngrijire samariteană, animale etc., etc., o face preţioasă pentru bibliotecă şi cititor, căruia îi dă o senzaţie de înălţare şi o plăcere ca după o călătorie în eternitate. Asemenea scrieri, mult prea rare în limba românească, trebuiesc cu toată grija adunate. 1946 GRUPUL LUCHIAN - PACIUREA II Ziarul „AdevăruL a primit şi a publicat din partea nu ştiu cui să zic, a Sindicatului Artelor Frumoase, a comitetului expoziţiei Salonului Oficial sau a comisiei de premii, câteştrele autorităţi plastice independente şi opuse, fiind întruchipate exact în aceleaşi unităţi, un răspuns la alte două tablete. Procurorul e şi Curte şi advocat şi, în cazul premierilor de sine, şi împricinat, o babilonie de atribuţii, impermeabile la un simţ de corectitudine normal. Răspunsul tace mort în ceea ce priveşte cauza fundamentală atât a sciziunii Salonului Oficial, a celor nouă expozanţi, pictori şi sculptori, de care s-au interesat prezentele tablete, cât şi a dării de faţă a procedeelor inaugurate în grădina florilor de ulei şi a statuilor dintre ele. Chestiunea e deplasată din centru la periferii, ca întodeauna când, luat de scurt, vinovatul se apără, împotriva unei isprăvi de materialitate categoric precizată, cu Sfintele Taine abstracte şi cu motive de sensibilitate improvizată, cu Adam şi Cain, socotindu-se descărcat de răspunderi cu un simplu purgativ. Tabletele au jignit, spune răspunsul, iar expozanţii, retraşi din colaborarea la o mascaradă cu profit, sunt reacţionari... 1022 TUDOR ARGHEZI în folclor asta se exprimă că dai într-un loc şi crapă cu câteva palme mai jos. Pricina nu pornea din câmpul politic, democratic sau reacţionar, ci strict din pictură, din expoziţie şi din neregula grosolan inelegantă a comitetului sindical. Nu încap două interpretări pentru o ticăloşie. Dar „Adevărul" a primit şi a publicat şi replica grupului Luchian—Paciurea. Constituit din organizarea celor nouă artişti retraşi de la Salon, în vederea unor viitoare expoziţii ale grupului autorizat, cu ctitoria celor doi mari înaintaşi, un pictor şi un sculptor, unul chinuit o viaţă de aceleaşi tendinţe ca urmaşii lor de azi, iar celălalt suferind şi după moarte de ingratitudinea factorilor cu misiunea de a ţine teafără candela marilor noastre talente, grupul ţine să-şi dovedească legitimitatea. Să precizăm, cel puţin pentru respectul ce li se cuvine oficial, că doi din ei, şi anume sculptorul Ştefan Băieşanu şi pictorul Petre Suţeanu, au meritat din partea statului câte o bursă la Paris. Ar mai rămâne ca după ruşinea de care s-a acoperit, comitetul să stăruie în poziţia lui meschină şi să instrumenteze pentru anularea burselor acordate. Replica gruplui Luchian—Paciurea nu s-a dat înapoi să-urmeze comitetul pe terenul politic, străin rămâne ca după ruşinea de care s-a deplasat în lamentabilul lui răspuns. Şi iată că nu avem de-a face cu nişte „reacţionari" epurabili, ci cu o majoritate de socialişti şi comunişti... Poate că partidele în cauză n-ar face rău să modereze excesul de zel ridicul al componenţilor riscatului comitet. Răspunsul comitetului îmi face o declaraţie la sfârşitul adresei lui oficiale şi mă simt măgulit, cu toate că nu cunosc numele din comitet, ale celor care, după spusa lor, mă iubesc, ca să mă verific cât îi iubesc şi eu pe ei. Dacă e vorba numai de domnul Camil Ressu, singurul semnatar al răspunsului publicat, sentimentele mele de vechi militant pentru cauza talentului domniei sale de mare maestru, dintr-o PUBLICISTICĂ 1023 vreme când era hulit cum huleşte azi comitetul pe tinerii altui început de epocă, domnul Camil Ressu are dovezi personale, autentice şi recente că liniile mele nu s-au frânt nici curbat în aproape patruzeci de ani de când sunt, cum ştiu eu să fiu, şi prieten şi adversar, şi că ele merg drept şi acum. Insă nu mă simt în stare să mă împac să-l văd pe Camil Ressu, la vârsta şi la exponentul lui, deghizând cu numele lui un atentat contrariu şi inteligenţei şi spiritului de independenţă, cu care m-a obişnuit — şi girând poate cu dezgust, dar public, o acţiune dezonorantă. 1946 CARACOŞTII ACADEMIEI Academia Română, o veche adversară a înnoirilor literare, proprii să-i justifice inactivitatea, a fost onorată de noi, într-un moment de strâmtoare, înainte de a-şi fi dovedit lipsa de ţinută. Intimidată de un atac politic, care a slujit de marcă râvnelor îmbătrânite, ahtiate după o imortalitate inserată în „Monitorul Oficiala, Academia s-a supus injoncţiunilor venite din afara Paradisului interior, intrând pe calea strâmbă a compromisului şi a concesiunilor şi călcându-şi caracteristicile de for închis şi de cetate. O singură atitudine putea să fie compatibilă cu spiritul ei conservator, indiferent dacă se mai poartă cununa mistică, sau dacă s-a demodat. Cui nu ştie să moară frumos, i se acordă o viaţă mediocră şi inutilă. Ce putea să facă Academia? am fost întrebat. Să-şi încuie porţile şi să depuie cheia în mâinile regelui, ctitorului aşezământului din Calea Victoriei, nr. 125. Am toate atenţiile de sentiment minor - pentru domnul Caracostea, profesor de nişte oareşicare literatură în 1024 TUDOR ARGHEZI Universitate şi academician fără titluri de „creativitate" după terminologia domniei sale. Dar când fotoliile Academiei sunt ocupate de Caracoşti, etica degenerează şi actele de prim-plan rămân în competinţă unui servilism de sufleur. Domnul Caracostea, un prototip al absenţei de personalitate, merită iată câteva rânduri, care fără să fie un contrapunct sunt un epilog. Domnia sa e un emotiv al pancreasului. Intr-o discuţie contradictorie pierzându-şi comodul echilibru, îi vine rău adeseori şi domnia sa trece în cabinetul de alături şi... varsă. Pe vremea regimului trecut, mi s-a plâns odată că mareşalul Antonescu, căruia îi ceruse dictatura poeziei şi a prozei româneşti, şi care i-a acordat-o cu insistenţele profesorului Gamilscheg, fiichrer pentru cultură la Bucureşti al ambasadorului Manfred von Killinger, nu-1 înţelege şi că toate rapoartele trimise de la Fundaţiile Regale, unde scheletul intelectual al domnului Caracostea fusese impus cu violenţă, sunt eliminate cu o diagonală roşie, punctată cu semne de întrebare. Fusesem şi eu ceva, cumva la Fundaţia de Literatură şi Artă şi am fost de părere, de vreme ce eram consultat, să închidem şi să lichidăm citând axioma morţii frumoase. Domnul Caracostea îşi iubea însă ficatul şi pancreasul şi prefera, decât să moară frumos, să trăiască urât, dar să trăiască. In realitate, domnia sa voia să rămână singur într-o autoritate şi într-un buget, care-i permiteau să-şi trăiască nuanţa de viaţă. La Academie, domneşte, în lipsa ei de ţinută, spiritul caracostic. Vulgaritate, laşitate, confuzie şi reticenţă. In dezorientarea care-l face să tremure şi să vomiteze, spiritul s-a întins şi la critica literară. Simptomul caracteristic al ultimei deshidratări îl oferă două premii literare ale Academiei, atribuite unei literaturi de javre agramate, semnată de două lepădături ale condeiului, un oarecare stupid al versului şi un oarecare pseudo-folclorist care n-ar putea împlini într-o PUBLICISTICĂ 1025 redacţie de ziar de provincie nici sarcina transportului corecturilor din tipografie, ori a ştergătorului de praf de pe ghete. Moartea frumoasă a cedat alternativei: moarte prin oticneală. 1946 COPIII DUPĂ RĂZBOI îmi vine la ureche, din mahalaua mea, plină de copii frumoşi, următorul lucru petrecut, pe care-l voi povesti în stilul uscat al lui Prosper Merimee. E singurul chip de a prezintă o împrejurare, care cere nu exces de culoare şi de calificative, depăşit de o realitate mai gravă decât zece asasinate şi tâlhării adunate la un loc. Să vedeţi ce simple sunt elementele acestui crâncen episod şi cât de sumare marginile lui. Un părinte se plângea în tramvai, acum câteva zile, unui prieten, comisar de poliţie, urcat din întâmplare pe platformă lângă el, că-şi caută copilul, dispărut de vreo trei ore din faţa casei, un copil mai mic de şase ani. Nedispunând de un vehicul rapid, care să-i permită alergarea de colo până colo, de la un capăt cardinal la celălalt al capitalei, nefericitul părinte trebuia să repete crucişi naveta din toate laturile depărtate ale oraşului cu vagonul, şi timpul trecea sporindu-i la fiecare sfert de ceas disperarea. Dacă zace o noapte peste un eveniment de asemenea natură, a doua zi poate veni cu o panică nouă, care în pauza catastrofală l-a complicat. Comisarul, preocupat profesional de ceva, asculta cu o atenţie, care nu participa numaidecât la toate amănuntele amplificate de disperarea omului cumsecade. „Cunosc, pe cât 1026 TUDOR ARGHEZI mi-aduc aminte, copilul dumitale, şi parcă l-aş fi văzut azi într-o curte, undeva, l-a întrerupt comisarul. Caut să-mi amintesc... Cum era îmbrăcat?" La prima staţie, comisarul s-a dat jos din vagon silindu-1 pe părinte să-l urmeze. A oprit un automobil şi s-au îndreptat spre o mahala, pe unde trecuse poliţaiul mai devreme. Şovăind să identifice locul, „mi se pare că l-am văzut aici, zise comisarul sărind din maşină dinaintea unui şir de zăbrele. Să vedem dacă nu m-am înşelat". Sagace şi teafăr la minte, comisarul nu se înşelase... Copilul era în curte. Plângea. Părintele nu mai ştia pe cine să îmbrăţişeze mai repede, pe copil sau pe comisar. Până aci, s-ar putea presupune că e vorba de o neînţelegere de familie, care, în cazurile de divorţ nesocotit, îşi discută fiinţa nevinovată şi plăpândă a unui copil, „rezultat", cum spune limbajul juridic, dintr-o căsătorie desfăcută. Nu. Cel care furase copilul din poarta casei părinteşti era un individ cunoscut în cartierul lui că se îndeletniceşte cu vânzarea clandestină de carne de viţel... Nu ştiu ce mai urmează şi n-aş putea să bag mâna în foc că cele povestite sunt perfect adevărate. Un sâmbure de adevăr nu poate totuşi să lipsească din această povestire, fără ca insul care o spune şi o propagă să nu fie un dement. Oamenii nu sunt chiar atât de execrabil ticăloşi, încât să născocească o asemenea ispravă din senin. Până la o dezminţire oficială, care ar fi bine-venită, dar care ar putea să fie numai caritabil-liniştitoare, ceea ce e normal, publicul să ia bine seama la copii. E de ajuns că circulă numai zvonul pentru ca pericolul să existe. Pe aceste timpuri de indiferenţă la crimă şi de alienaţie mintală provocată de mizerii diverse, se poate găsi un amator ţicnit, cum a fost câte unul prin străinătăţi, satisfăcut în comerţul lui că-şi poate procura carne de viţel gratuită. 1946 PUBLICISTICĂ 1027 VĂLENII Am citit un articol de ziar, semnat cred că de un profesor, pluralul „noi“, adică noi profesorii, fiind revelator de meserie, că Universitatea liberă a lui Nicolae lorga se redeschide. în vreo cincisprezece zile de conferinţe şi cursuri se lichidează tot programul, de altfel neanunţat, al unei sesiuni. După o vacanţă atât de îndelungată de mai mulţi ani, se cuvenea o proză de redeschidere însufleţită de pâlpâirea în slovele ei a unei stări sufleteşti. Nimic! Fraze de câlţi şi gânduri de iască: un arhivar de judecătorie de pace n-ar fi comis un mai searbăd text inaugural. Posteritatea intelectuală activă a omului de văpaie, care utilizând de preferinţă vreascuri şi surcele, le-a consumat pe toate, e o imensă cenuşă. Sensul şcolii lorga, de la Vălenii de Munte, a fost că, o dată pe an, participanţii căpătau o prospeţime pierdută anual între catedră şi terfeloage. Profesia de dascăl, ingrată şi ameninţată cotidian de încremenirea fosilă, trebuie din când în când scoasă la aer şi vânturată, ventilaţia de sine fiind mai dificila şi proprie numai temperamentelor de elită. Diformarea pedagogică a omului trebuie deci compensată. Vălenii au fost în acelaşi timp o insulă de românitate. Contrariu decât la alte popoare, de a treia mărime sau de a patra, românii şi-au creat o cultură naţională, suficientă, la rigoare, pentru îndestularea semenilor necunoscători de limbi străine. Această noţiune, curăţită de şovinism, cei care n-au obţinut-o din cumpănire şi meditând au învăţat-o la Văleni, în acelaşi timp cu încrederea în propriile puteri. Nu e un secret, care trebuie ascuns, că naţionalii noştri s-au remarcat şi în ultimul război printre prizonierii de toate neamurile, prin hărnicia lor disciplinată şi un spirit de iniţiativă cert. Universitatea de la Văleni nu trebuia să dispară cel puţin pentru sentimentul de ofrandă adus întemeietorului ei şi 1028 TUDOR ARGHEZI spiritul care a fost în stare să o animeze trebuia recuperat în parte asupra indiferenţelor succesive. Redeschiderea ei e făcută pe tăcute, cu şovăială şi, din ce s-a putut citi, fără râvnă, ca şi cum n-ar fi un eveniment. S-a împlinit mai mult o formalitate de scadenţă, de către succesorii de firmă fără clientelă. O largă răspândire a unui manifest propriu-zis nu s-a crezut utilă şi niciodată n-ar fi fost mai necesară decât azi, după un asasinat abject şi o uitare nepermisă. Dar pentru ridicarea din întuneric a unei făclii înecată într-o mocirlă ele sânge, ar fi trebuit, dacă nu un geniu, talent şi dacă nu talent, entuziasm, o seamă de inteligenţe alese, un sobor de personalităţi, care să nu dea unui avânt întrerupt şi frânt o traiectorie oblică şi o continuare mediocră şi minoră. E trebuinţă de un gir demn de Iorga şi valabil, pe toate actele de creaţie de la Văleni. Academia Română, în monumentala ei inactivitate, ar fi fost poate indicată să tuteleze o înviere a intenţiilor fostului nostru mare contemporan. 1946 O VOCE DINTR-ALTĂ LUME Dacă va fi odată şi odată o împrejurare, un loc, ca-n fabulă, porţile Paradisului, unde din fiecare om se alege un singur dram de ceva fără volum şi greutate, ceva ca un fulg, ceva ca o fărâmă de ceaţă, un suflet, din miile de oameni care trec -spun Sfintele Scripturi — care trec dintr-o lume într-alta, care vasăzică nu se isprăvesc odată cu viaţa, cu viaţa cunoscută de noi; dcă ar fi un moment din timpul nemărginit, dacă ar fi un punct în spaţiu fără hotar, unde s-ar înfăţişa omul la o nouă întocmire, unde ar fi măsurat într-un degetar de fildeş, PUBLICISTICĂ 1029 cântărit într-o cumpănă cu două tirizii de păinjiniş, cercetat în fiinţa lui cu adevărat delicată şi scrutat, Judecătorul a toate s-ar putea întreba de ce oamenii aceştia din cutia lui cu suflete cât nişte fluturi, cât nişte molii, s-au chinuit, urât şi duşmănit. Oamenii nu par să fie atât de răi şi necruţători pe cât i-au făcut o împrejurare, o eroare de claritate, unghiul fortuit de aparenţe subt care s-au înfăţişat - vorba dusă din gură în gură, minciuna de voie şi mai ales cea fără de voie, înfumurarea unora, necazul, pizma şi nesupunerea altora, îndârjiţi pe drept cuvânt să se apere şi să răspundă cu singurul mijloc la îndemâna omului slab, nedreptăţit şi singuratic, atacul. într-o viaţă de biet om e atâta loc să fie umilit sufletul şi necinstit, de cele mai multe ori în deşert, încât nu e de mirare că viaţa frumoasă, a văzului şi a înţelesului, e o luptă de fiecare ins şi un război în mic şi în mare fără pace. Aşa că oamenii, a căror durată e prea scurtă, n-au timpul să se cunoască, trec unii pe lângă alţii ca nişte comete aprinse şi se ciocnesc cu focul, decât să se atingă cu răcoarea lor. Noi cel puţin, românii, trăim laolaltă ca pentru sine, ca fiarele iritate de o trufie sălbatică, ne sfâşiem şi ne urmărim, ca să fim doborâţi din lumina noastră a fiecăruia, cu prăjina. De cum un mugure răsare, cu o făgăduire a unui fruct mai mustos, facem tot ce putem să-i zădărnicim creşterea şi pârga. Dintr-o singură familie, cum ne sunt asemuirile, datina şi limba, date uitării şi răstimpurile de slavă şi nesaţiu, şi cum ar trebui să ne recunoaştem, ne deosebim fără încetare în asupritori, călăi şi căpcăuni. Doi oameni nu se pot răbda şi suferi în aceeaşi meserie şi pe aceeaşi brazdă. E un blestem să ne afle ceasurile grele împrăştiaţi în tabere şi înăuntrul taberelor vrăjmaşi de personalitate. Se iveşte deodată ceasul rău, omul e redus la ceea ce era întodeauna, fără să-şi dea seama: o frunză bătută de vânt, un pai, un fir de pleavă strâns în fiinţa lui ca un melc, se trezeşte într-însul întrebarea: poate că m-am înşelat. Socoate, gândeşte, compară, scade şi adună. întâia oară, 1030 TUDOR ARGHEZI în zeci de ani, se ridică deasupra lui însuşi, face o pauză şi se referă la eternele nefericiri ale condiţiei umane. Atunci îi scapără, în marile îndoieli în care a căzut, un adevăr care trăia întreg cu mult mai înainte de a se fî dumirit. Să nu ne închipuim în superbiu clipei de tărie că suntem ca o coardă de oţel, invariabil lucie, sonoră şi întinsă. Suntem nişte prăpădite bucăţi de sfoară şi de cânepă, desrăsucite numaidecât, îndată ce le ajunge umezeala. Şi dacă am fi nişte otgoane, rezistenţa noastră se macină de inelul care ne freacă şi roade, cu care am ancorat la un ţărm iluzoriu. Fac însemnările de faţă, trist, mâhnit, în urma unui telefon neaşteptat, care trebuia să mă găsească de acum patruzeci de ani şi care m-a descoperit de-abia acum când mi-e mustaţa albă, de vârstă şi mai ales de suferinţele tăcute, cărora le-am făcut faţă uneori cu milă, alteori cu facultate de disperare, cruzimea. In izbelişte şi calamitate, un bărbat care-şi putea da seama însă demult de firimitura mea de onestitate de-abia acum a descifrat în slovele mele o permanenţă şi, meritul lui, nu s-a dat înapoi să desconsidere orgoliul lui de odinioară, să-şi aducă aminte că nu e nici el o muiere de târg mic şi ridicându-şi frunzele galbene, închegate pe rănile lui, să le presare pe rănile mele. Telefonul e umbrit ca un confesional. Mi-a telefonat. I-am auzit glasul: nu i-1 auzisem niciodată. Puteam să-mi simt stârnite durerile şi frământările de altădată. Fără să ştie sau cu bună ştiinţă, personajul mi-a făcut, dimpreună cu alte personaje, cel mai mult rău cu putinţă în omenescul meu, care avea nevoie nu de hingheri, ci de samariteni. Nu m-am văitat niciodată, mi-am ascuţit cuţitul şi m-am aruncat cu el în tăvăleală. Dar l-am împlântat numai în faţă, niciodată în spinare. Mi-am împuţit mâna cu care purtam întâi o sfioasă pană de columbă, de sânge stricat. Am uitat. Vocea din depărtare m-a emoţionat. Am tresărit. Un cititor ilustru mă urmăreşte de o bucată de timp în gazetă şi, în sfârşit, PUBLICISTICĂ 1031 a dat de manuscrisul meu, de inima şi de conştiinţa mea dintr-un degetar de ivoriu. Ii mulţumesc. Nu se putea răsplată târzie mai melancolică şi mai duioasă. 1946 ANTICARII Când am schiţat întâia oară figura anticarului Pohl, Pohl era în viaţă. Nu mi-aduc aminte câţi ani au trecut de atunci. Poate că vreo treizeci. începi să numeri cu zecile de ani, după ce anii au trecut şi, în definitiv, nu e prea dezagreabil. A venit atunci la mine şi mi-a mulţumit. După o activitate de o viaţă, nici un alt client al cărţilor lui vechi nu se învrednicise să-i facă un portret public şi elogiul unei cariere. I-a plăcut asemănarea pe care i-am relevat-o cu Sfântul Petru, din iconografia bizantină. Mărunţel, pergamentat cum îi stă bine unei gângănii umane de bibliotecă, în culoarea feţei lui intra, pe lângă umbra foilor tipărite şi legătura catifelată a miilor de cărţi venerabile, aflate în librăria lui, mai ales în cea de acasă unde-şi păstra volumele de mare preţ. Puţin la trup, şi simplu ca un apostol sărac, atent şi discret, primit pretutindeni, la toţi cărturarii, cu simpatie şi cuviinţă, plăcerea cea mai mare a decanului anticariatului nostru nu era să vândă o carte ascunsă subsuoară, dar să vorbească de ea, un ceas, două ceasuri, câteodată până la prânz, furat de amintirile lui cu profesori, cu episcopi, cu academicieni, cu mitropoliţi, pe care-i cunoştea pe generaţii. Stătuse de vorbă cu ei, peregrin neostenit, la Iaşi, la Bucureşti, la Galaţi, la Râmnic şi în toate eparhiile, unde-1 purta pasul lui, încet ca al unui călugăr. Acest om de o şchioapă, cu barba lui mică, roasă şi cu un ochi defect, gesticulând bisericeşte cu două degete ridicate la tâmplă sau 1032 TUDOR ARGHEZI puse pe buze ca sa facă vorbele mai acoperite, ar fi putut lăsa şi o carte scrisă de el, divers documentată de biografii, anecdote şi ticuri. Trebuia văzut cum deschidea Pohl o carte, cum căuta pagina voită, cum netezea cu palma foaia găsită, obişnuită să stea închisă în tâlcul ei, la pagina ei, şi nesupusă uşor să-i fie pudicitatea dezvăluită. Pohl nu era un negustor, era un preot şi un artist al chemării lui pentru şoaptele tipărite pe hârtia scumpă a trecutului, când călugării noştri, în tiparniţele de la Neamţu şi Căldăruşani, făceau câteva metanii dinaintea coalei de hârtie, ce trebuia strecurată deasupra chirilicelor în teascul de lemn al tipografiei de lângă paraclis. - Cucoane., cred că azi am o carte pentru dumneata, spunea Pohl, surâzând. Pohl scotea, de subt haina lungă ca un halat de rabin, cartea cu care venea să te ademenească dis-de-dimineaţă. Luai cu el o cafea, tulburat că banii nu-ţi ajungeau în aceeaşi zi şi pentru piaţă şi pentru bibliotecă, mai cu seamă că lui Pohl nu-i era prea greu sâ te încredinţeze că volumul trebuia neapărat să aibe un loc între cărţile raftului tău. Dacă-i destăinuiai adevărul, el îţi răspundea: — Ei, asta te împiedică s-o iai? Lasă că plăteşti când vei avea. Bani să am eu de luat de la dumneata. Crezi dumneata că avea şi Kogălniceanu todeauna bani, când unchiul meu îi ducea, la Ieşi, câte ceva? Să fi luat sfârşit, odată cu anticarii, librarii şi gospodarii de cărţi de calitatea lui Pohl, cu fraţii Şaraga din Moldova, cu fraţii Samitca din Craiova, cu Benvenisti, cu Socec, cu loaniţiu, cu Teclu, cu Miloşescu din Tg. Jiu, cu Miiller, cu Storck şi generaţiile de mari demnitari, cărturari şi iubitori de slove frumoase, pentru ca să fim astăzi, după arderea bibliotecilor, în piaţă publică, la Berlin, martorii incalificabilei agresiuni a primăriei, împotriva dulapurilor cu ştiinţă şi literatură, cu PUBLICISTICĂ 1033 spreanţă şi vis, ale anticarilor din Bucureşti, atacaţi milităreşte de gărzile municipale? Ajuns-a cartea să irite pentru că îmbie la cugetare, asemuiri şi diferenţe? A devenit cartea odioasă? E cel puţin, din aspectele de maidan clădit ale capitalei, singurul lucru plăcut dintr-un colţ de uliţă insalubră şi murdară: o bibliotecă în aerul liber şi la cer deschis. 1946 JAURES Sunt puţini, cred, românii care l-au văzut şi auzit pe marele tribun. Jaures se scrie fără Jean, ca Homer. El nu a fost un nume de repertoriu, a fost ceva, ca ploaia, ca muntele, ca pădurea şi câmpul — fenomen şi peizaj. Scoborându-ne odată din Savoia o ceată de camarazi cu traista în spinare şi bastonul, şi făcând un ocol de câteva zile prin şes, ne apropiam într-o seară, rupţi de oboseală, de fruntaria elveţiană. Ne apucase noaptea într-un sat îndepărtat şi, târâş, grăpiş, ne căzneam să ajungem înainte de a se lumina de ziuă, gata să ne întindem în şanţul şoselei. Dar ne ajungea din urmă un sătean care se grăbea şi el către Annemasse. Ce putea să caute aşa de târziu un om cumsecade într-un târg cu obloanele închise devreme? Am intrat în vorbă cu el. Venea de la patruzeci de kilometri, pe jos ca şi noi, ca să cheltuiască un sou, ca să cumpere ceva d’un sou (de cinci parale), un ziar. O vorbă franţuzească spune că Le jeu ne vaut pas la chandelle — mai mare daraua decât ocaua. Dar cu cinci centime drumeţul avea să capete un lucru de mare preţ: un discurs al lui Jaures, apărut în „L’Humanite“. Oratorul vorbise în ajun, şi cititorul n-avea răbdare să-l mai aştepte. Dus-întors optzeci 1034 TUDOR ARGHEZI de kilometri dintr-o bucată, ca să iei o gazetă, ar părea un record de nebun. Săteanul era şi sănătos şi inteligent, dar îl adora pe Jaures, într-adevăr ca un nebun. In Franţa erau sute de mii de asemenea nebuni. Ei aşteptau o cuvântare sau un articol al idolului lor strălucit, ca nişte evenimente potrivite cu orice sacrificiu. Antrenaţi la hotărârea săteanului, l-am însoţit pe drumul nostru la Annemasse, şi până la despărţire el ne-a recitat poeziile, de altă origine decât socialismul, ale lui Alfred de Musset, pe care-l ştia pe de rost. Aşa era Jaures, cel asasinat pe terasa unui cafeu de lângă redacţia lui, iubit cu fanatism, pretutindeni în Franţa. Fiu al unui amiral, burduf de carte bună, învăţat cât zece savanţi, vorbind câteva limbi cu o uşurinţă de care a dat dovadă la Berlin, unde rostise paralel, frază cu frază şi period cu period, un discurs de două ore, în franţuzeşte şi nemţeşte, el dăduse pravilei socialiste elasticitatea catifelată, proprie ideilor franceze, nuanţă, fineţe şi eleganţă. La Geneva, unde l-am ascultat întâia oară, într-o sală de concerte, consacrată duminica unui cult neoprotestant, cu cântări de psalmi şi orgă, nici un local nu era încăpător pentru publicul enorm, sedus şi flămând să asculte o elocvenţă fără comparativ. Marii oratori din toate ţările dimprejur, predicatorii catolici, luterani, liber-cugetători şi oameni de ştiinţă şi politici iluştri nu mai însemnau mare lucru, după o ascultare a fascinantului Jaures. Profesori, studenţi, preoţi, călugări, ziarişti, scriitori, cu carnetul pe genunchi, în staluri, stenografiau formele torentului muzical, când impetuos, când dulce şi todeauna de un stil impecabil, care le fermeca gândirea, inima şi auzul. Asistenţa primea o lecţie de avânt, de generozitate, de credinţă, de perfecţiune, de ţinută şi limbă. Un singur adversar putea să reziste în parlament, spiritului şi elocvenţei geniale a extraordinarului cuvântător: Aristide Briand, oblic, pieziş, perfid, paradoxal şi fugace, cel mai de PUBLICISTICĂ 1035 aproape fost prieten al lui Jaures. Euforia estetică pe care o provoca Jaures în auditor n-avea ca să o egaleze decât stârnirea la maximum a sentimentului de adevăr şi dreptate. Niciodată, în nici o împrejurare, nici o secundă Jaures n-a fost un demagog, un colorist de formule convenţionale, un repetitor de teze şi principii gata făcute. Nici nu s-ar fi putut din partea unei minţi atât de împuternicită de haruri şi a unui adevărat bărbat de ştiinţă cum a fost istoriograful sintetic, profund şi creator, Jaures. Atâta stăpânire, atâta suveranitate, atâta valoare au putut să fie doborâte de glonţul pistolului de buzunar al unui idiot. 1946 LUME VECHE, LUME NOUĂ Citeşti uneori în gazetele, mai ales de provincie şi de periferie, titluri în stilul O lume care a dispărut, O lume care a fost, Ce a fost n-o să mai fie etc. Nişte bieţi oameni, în viaţa cărora nu s-a schimbat nimic în bine, gata să cadă afund, strigă cu apa la gura: „Ah! ce bine mă simţesc! “ Ei au crezut că lumea se schimbă în douăzeci şi cinci de ore, şi văzând la experienţă că, dimpotrivă, dă îndărăt, în amărăciune vor să pară bucuroşi. Naivitatea e o facultate de prospeţime, o condiţie a credinţei, dar excesul de naivitate duce la o stare tragicomică, de exasperare cu aplauze şi ovaţii. Un copil se face în nouă luni, un om în cincizeci de ani, o vreme şi o lume, în câteva veacuri. Creştinismul are aproape două mii de ani degeaba: de-abia o elită e cu adevărat creştină. Ce au îndurat creştinii ca să se poată chema la lumina zilei pe nume, merita un viitor mai fericit. 1036 TUDOR ARGHEZI Papii şi patriarhii consideră creştinismul ca un lucru universal. Popoarele creştine nu sunt creştine — nici patriarhii lor nu sunt creştini. Lumea creştină e o noţiune istorică, nu morală. S-a umplut pământul de catedrale, eparhii şi tiare, dar lumea nu s-a creştinat. Creştinismul e o dată din carnetul de identitate, la rubrica religie. Rubrica nu spune nimic. îndoctrinaţii, bigoţii şi fanaticii au crezut întodeauna că un dictat de ameninţări şi o practică de restricţii schimbă omul şi lumea. Lumea nouă e un mare vis admirabil. Dar dacă băgăm de seamă, lumea s-a schimbat, nici vorbă, de patru sute de ani încoace, însă nu prin ordonanţe, dogme, restricţii şi silinţe. Schimbarea ei a venit extrem de încet, de la succesiunea împrejurărilor, care pe nesimţite prepară un climat. Doctrinele au contribuit cu foarte puţin. Invenţia tiparului (n-ar mai fi fost!), invenţia ierbii de puşcă (n-ar mai fi fost!), a hârtiei, a iluminatului, a chibriturilor, ieftinirea materialelor şi a construcţiilor, industria chimică, descoperirile din fizică, confortul, motorul, automobilul şi chiar lama de ras au făcut, în fine, mai mult pentru omenire şi omenie decât toate filosofiile laolaltă. Pentru filosofie, popoarele s-au aruncat în războaie. In industrie popoarele au făcut între ele comerţ. Mai multă valoare are săpunul decât zece volume de sociologie şi o mie de discursuri bine sucite. Chiar dacă lumea se preface că ar fi alta decât e, ea e aceeaşi, nu s-a schimbat odată cu formele nimic. Portul, limba, cântecele, dansul, năravurile sunt aceleaşi, iar în interiorul lor ţinuta sufletească nu poate fi alta, în sinceritate, decât cea făcută, găsită gata făcută şi moştenită. Lumea nu e nici veche, nici nouă, omul nu e nici nou, nici vechi, lumea şi omul sunt numai în transformare, de la începutul veacurilor, până azi şi de azi în veac. E o nefericire, dar scepticismul nu poate să fie mascat în fraze şi mai cu seamă cu banalele fraze auzite şi citite de zeci de ani neîntrerupt. 1946 PUBLICISTICĂ 1037 BĂBUŢA Evenimentele gospodăriei se petrec fără publicitate; naşteri şi morţi, boli inexplicabile, mai adevărate şi mai de aproape decât asemuirile lor cu oamenii participanţi la bufona istorie universală. Numai găina are un sens exagerat al conştiinţei de creaţie. După fiece ou, dă de ştire şi alarmă că a mai realizat o capodoperă nouă. Are dreptate. Oul ei, perfecţiune totală, nu l-a putut face nici Dante. In marele lui orgoliu de schimbător al destinelor, omul se satisface şi cu creaţia unui găinaţ. Dobitoacele sentimentale din curte slăbesc. Nici boţul de mămăligă, la care au ajuns treptat, nu se mai ajunge şi trebuie raţionalizat. Cea mai încercată din toate e pisica Linx, cu toate că, pe subt ascuns, ca să nu vadă celelalte pisici şi să fie vexate, mai ales prinţesa Alba, îi dau din porţia lor câte ceva şi copiii şi părinţii. Cu mare greutate acceptăm ideea că Linx a îmbătrânit. Conturele i se topesc, laba şovăie, desenul admirabil în care a încheiat-o natura, al pleoapelor aproape triunghiulare şi al detaliilor trădătoare, ascunse în fine cusuturi cu o invizibilă aţă de mătase, dispare lent în ceaţa săracă a blănii cenuşii. Purtată zece ani, scurteica s-a uzat ca biberul scump din căptuşeala mantoului unei cucoane bogate, decăzută din avuţii. Mâţa care odinioară sărea pe noi şi ne muşca a joacă pe fiecare, s-a resemnat la atitudinea ghemuită şi ea ca pe o pavură de biserică rotundă. Coada, subţiată, şi-a pierdut elasticitatea, mustăţile s-au tocit. Gândeşte cu ochii închişi, ceasuri întregi, strânsă lângă apă, şi doarme cu nasul în ea. De la culcuş la farfurie ar obosi prea mult. O sete continuă arată boala misterioasă şi temperatura de care, de patru luni, suferă Linx. E băbuţa casei şi o ferim de toate neplăcerile existenţei, o înfofolim. E cald, şi pisicii-i e frig. Pe vremuri ni se suia pe umăr şi ieşea la plimbare, agăţată de unul din noi, cu preferinţă pentru bicicletă. Din fugă, ochii-i alunecau după 1038 TUDOR ARGHEZI vrăbiile din pomi. Se pitea mârâind lângă adăpătoarea zburătoarelor din streaşini - un ghiveci în care se adună ritmic stropii proaspeţi, în ei cu o scânteie, de la un robinet. Ştia unde-i cămara şi la ce foloseşte. Fura din cămară. Se linguşea de picioarele pescarului şi de cobiliţa lui lăsată din spinare, şi fugea cu un peşte sfeterisit din coş. Ştia uşile, ferestrele şi sensul de a se deschide. Ştia ce se găseşte în anume dulap, încercat cu mânuşa. Linx ştia şi pricepea o mulţime de lucruri, înţelegea unele fraze, înţelegea o situaţie. Uneori ne sfiam să vorbim de rău, în auzul ei, o pisică, un câine, pe curcan, raţele, de teamă să nu comunice mai departe, prin cifrul secret al curţii, todeauna solidară: o căţea îngrijea de puii unei pisici, o mâţă alăpta copilandrii unei căţele, un porumbiel dormea în coteţul câinelui celui mare. Linx nici nu mai aude. A rămas şi surdă. 1946 UN MEDIC ŞI UN PREFECT Toată lumea care vine de pe Valea Prahovei povesteşte basmul unei realităţi ademenitoare, necunoscută în Bucureşti. De cum au trecut limita care desparte cele două judeţe gemene, au impresia că se găsesc într-altă ţară. La Ploieşti şi de-a lungul şirului de localităţi ale aerului tare şi peizajului de răcoare ei găsesc, la lumina zilei şi cinstit, tot ce se ascunde în capitală dedesubtul perdelei funebre a negoţului negru şi se capătă anevoie. Carnea se vinde la toate măcelăriile, măcelarii sunt măcelari adevăraţi, neimprovizaţi din hingheri şi, lucru ciudat, politicoşi! In loc să-ţi dea cu pachetul de oase în cap, îţi aduc muşchiul de vacă, pulpa de porc şi viţelul de la rinichi, la maşină. Negustorii de fructe şi zarzavaturi nu te iau la palme, băcanul, PUBLICISTICĂ 1039 birtaşul, lăptarul sunt cuviincioşi, vinul şi laptele nu cuprind optzeci la sută apă şi douăzeci la sută otravă şi murdărie. In sfârşit, burghezul care mai are şi un automobil nerechiziţionat se simte la Ploieşti ca în Bucureştii de altădată. Nu o să ne mirăm prea mult când ne vom pomeni că scumpii noştri vilegiaturişti, decavaţi la Sinaia, confratele muntelui faimos, de pe care profetul a primit din mâinile lui Dumnezeu Decalogul, nu se vor mai întoarce acasă şi vor rămâne cetăţeni de onoare ai republicii lui Popescu (Candiano). Iţi lasă gura apă. Jimbla şi franzela sticloasă, crestată diagonal, se vinde pe toate drumurile şi la toate brutăriile. S-ar putea localiza, mai concret, celebra zicală cu Pirineii: pâine neagră până la Pucheni şi jimblă de la Pucheni înainte. Diferenţa şi contrastul merită o meditaţie cu cotul pe masa goală, de la domiciliu. Dacă trebuie să cheltuieşti câteva zeci de mii de lei pe tren, ca să guşti un cotlet la Poiana Ţapului, n-ar fi mai ieftin să vină cotletul şi chifla până la municipiul domnului Dombrovski? Aici e aici (That is the question). In Prahova e un prefect ca lumea. Fără uniformă, fără cizme, fără mustăţi până la urechi, fără sprâncene groase, încruntate, fără pumn de fier, care nu tună şi fulgeră, care nu ţine discursuri, care nu face declaraţii presei, a cărui fotografie nu-i scoate nicăieri ochii trecătorului, un prefect necunoscut şi simţit în parohia lui numai prin acţiunea unui tact adaptat la susceptibilităţi, un medic, doctorul Victor Dimitriu. Metodele sale discrete, delicate, şi atenta guvernare a unui judeţ variat şi cosmopolit, în care se află şi reşedinţa Suveranului, au răspuns elegant la toate aşteptările contradictorii ale populaţiei capricioase, de ţărani, de târgoveţi, de intelectuali şi de mari industriaşi, grămătiţi din toate părţile lumii în Elveţia românească. Şi doctorul Dimitriu nu-i cum îi stă bine la fotograf unui demnitar, un domn voluminos la vârstă şi trup: e tânăr ca un student, niţel visător, niţel poet, niţel boem. 1040 TUDOR ARGHEZI Fiindcă veni vorba de acest medic de neobosite iniţiative, să notăm pe cea mai recentă. începând de la minuscul, ca să ajungă treptat la definitiv, doctorul a înfiinţat o bibliotecă, inexistentă pân-aci, pentru publicul Ploieştilor culturali şi petrolieri în vederea deocamdată a funcţionarilor prefecturii şi a cui doreşte să citească, deschisă pe o faţă de masă o carte răsfoită cu degetele spălate. O agenţie gratuită trebuind realizată cu mijloace gratuite, câteva case de editură au şi dăruit câte un raft important de volume. E de prevăzut că Bucureştii, lipsiţi de foloasele judeţului vecin, vor fi ispitiţi să ceară ca districtul Ilfov să treacă în competenţa districtului Prahova, şi cât mai repede cu putinţă, mai înainte ca doctorul Victor Dimitriu să se întoarcă la studiile şi cercetările sale medicale. 1946 PESTE PATRUZECI DE ANI într-o tabletă, s-a vorbit deunăzi de o foarte veche nedreptate care nu a constituit niciodată preocuparea nici unui minister. Era o repetiţie a expunerii unei opinii personale, exprimată întâiaşi dată acum vreo treizeci de ani. Ştiu că într-un sens, bis repetita.., displacent, dar nu e atât vorba de a plăcea sau nu, unei minorităţi care face ploaia şi soarele în toate timpurile şi pe toate latitudinile din lume. Nevoia cere să fie vindecate şi prevenite suferinţele unei alte minorităţi, tot atât de interesantă cel puţin cât şi cealaltă, dar indiscutabil mai mizeră şi mai valoroasă: a sculptorilor, şi cu deosebire a pictorilor artişti. Aceşti creatori de nimburi pentru gloria popoarelor şi de avuţii pentru amatorii de artă, PUBLICISTICĂ 1041 izbutesc să fie pentru sine creatori de sărăcie. Printr-un abuz de tradiţii sunt deposedaţi de orice drepturi la posteritatea materială. Bineînţeles, nici un critic de artă n-a dat semne, măcar iritate, că ar fi luat cunoştinţă de impertinentele noastre sugestii. Au tăcut şi forurile, autorizate să nu ignore ce se petrece în câmpul competinţei lor, nici atunci când umblă printre rândurile tipărite o idee necesară şi utilă categoriei. Comitetele şi comisiunile îşi fac treburile lor particulare, şi o fracţiune de artişti înfruptaţi apără tacit minoritatea de cumpărători. Prin concesiile făcute privilegiului, asigurat de a vinde scump, şi prin consimţirile laşităţii de interese, se obţine o disciplină dăunătoare celor mai mulţi. Am încercat de câteva ori să-mi dau seama, cu unii profesori, de diferenţa în catalog dintre notele 5 şi 6, de pildă, dintre 5 şi 7, dintre 8, 9 şi 10, şi prin ce disociaţii se poate căpăta noţiunea care permite ca meritele unui şcolar să fie notate ca o păreche de ciorapi din vitrină. La ciorapi se adună fibra, mâna de lucru, amortizările şi beneficiul; totalul poate fi analizat şi descompus. In opera de artă, cum corespunde diferenţa de valoare artistică diferenţei de tarif? Nu se datoreşte ea mai degrabă, pe de o parte, incapacităţii amatorului de a juxtapune un exponent aritmetic în dreptul exponentului nedeterminat al calităţii, iar pe de altă parte, influenţelor de ordinul imitaţiei, al snobismului şi publicităţii? Că într-o zi sau alta, drepturile de autor ale artiştilor plastici vor fi organizate, este sigur. Dreptul îşi face loc pe tăcute. Acţionarii celebrităţii unui Luchian, unui Tonitza, unui Grigorescu, Andreescu, Tătărăscu, Aman, Paciurea, va veni momentul când vor plăti. Numai că trebuie sunată alarma mai des, pentru ca adormiţii şi surzii, treziţi dintr-un somn comod, să iasă pe balcon şi să înceapă târguiala cu artiştii de pe trotuar, lătraţi de câinele din curte. 1042 TUDOR ARGHEZI Relaţiile actuale dintre artişti şi cumpărători prezintă analogii cu cele de altădată ale scriitorilor cu editorii lor. Emil Gârleanu vindea Editurii „Alcalay“, o dată pentru todeauna, un manuscris pe douăzeci şi cinci de lei, şi editorul putea trage oricâte ediţii, fără să-i fie dator autorului nimic. Unii colegi de generaţie vindeau capacitatea unei broşure mijlocii şi cu cinci lei. George Coşbuc nu lua nimic la ediţiile succesive ale poemelor lui, scoase de Sfetea, care-i mai era şi cumnat. Am cântat pe toate tonurile, timp de o viaţă, cupletul „Autorul şi Editorul44. Ajunsesem, pentru cei cu ureche muzicală, monoton. Iar pentru urechile franţuzite „emmer-dant“... Nici unul din Fiihrerii scriitori, asociaţi la profituri cu editorii, n-a binevoit niciodată să se solidarizeze nici de formă cu camarazii lor repetenţi, corigenţi, ori cu nota 5, 6 şi 7. Stăruinţa a dus la înfiinţarea contractului, care-i un mare fapt câştigat, la participarea organizată a scriitorilor la beneficiile editorului. Mai rămâne de stabilit un control, eficace şi amical, asupra tirajului corect. Iată de ce nu e rău să trăieşti şi să poţi urmări o intenţie până la realizare. Pentru asemenea sfârşit se cere o vârstă de fermentaţie de patruzeci de ani. Să sperăm că peste alţi patruzeci de ani, amatorii la un banchet cu autorii plastici vor ciocni cupele şampaniei celei mai bune înţelegeri. 1946 PĂTURA „Pătura44, cum i s-a zis, „pătura suprapusa4, „intelectualitatea44 - ma rog! - „pătura intelectuală44, nu a prea suferit PUBLICISTICĂ 1043 niciodată de un excedent de caracter. Decât să apuci de un colţ şi să o ridici niţeluş, mai bine o laşi aşa, să zacă, frumoasă la suprafaţă şi brodată cu arabescuri. Pe dinafară e atrăgătoare, ca un pat de hotel de staţiune, cu clima virginală. Motivele expresive ale felurilor de cusături ajung până la rafinament şi stil, şi se împrumută de la toate şcolile evoluate, înscrise într-un monogram pe mijlocul plapumei de atlaz: simbolism, clasicism, modernism, existenţialism, în soiuri de isme, unele mai rămase în urmă, altele mai împinse înainte. „Ce frumoasă odaie şi câtu-s de obosit! M-aş culca să dorm un somn sănătos." Eroare! dedesubtul velinţei te aşteaptă cauzele cu şase picioare puturoase ale unui nou surmenaj, de scărpinare până la sânge. „Pătura" nu a prea suferit, zisei, niciodată de treaba aceea. „Niciodată", nu e vorba, e un adverb care nu se întinde cu mult peste o sută de ani. „Monitorul Oficial" dă aproape data exactă. In stânga titlului se poate citi: Anul CXIV, adică, pe vulgar, anul o sută paişpce. Până să devie culturală, lipsa caracterului a fost aristocratică şi boierească, scuzabile, dacă vrei, pentru că nu se cunoşteau ştiinţific logica, etica, filosofia, metoda... Era vremea, în medicină, a lipitorilor şi a lăsărilor de sânge. Oamenii de încredere simţindu-1 că slăbeşte, se lepădau de Vodă, îndată ce nu-i mai sta iataganul la brâu, şi ei treceau, negramatical, dar ca şi cum ar fi învăţat gramatica la perfecţiune, de la perfectul simplu la viitorul întâi, de la o tabără la alta. Aceeaşi mai-mărime care te trimitea în surghiun la Mânăstirea Snagov, cu eventualul accident al răsturnării podeţului de trecere peste lac, în apă, subt domnitorul vechi, te mai trimitea o dată, dacă scăpaseşi de înec, şi subt noul domnitor. Dar totul se petrecea cu acea simplitate primitivă, care nu avea trebuinţă de comentarii. Boierii şi domnitorii se căsăpeau unii pe alţii, ca pe întuneric; „pătura" încă nu se ridicase cu vreo trei, patru saltele mai sus, până la 1044 TUDOR ARGHEZI intelectualitate, după cum nici obielele nu se făcuseră ciorapi de mătase. „Pătura" nouă are nevoi sufleteşti. Lipsa de caracter a cărturarului s-a subţiat. Nu poate să trăiască fără argument, animată de o concepţie şi desigur de mai multe concepţii succesive şi alternative, intelectualitatea fiind unanimă şi îmbrăţişând orizonturi infinite. Se petrece, la ea, poate că şi un sentiment de părere de rău, dacă nu chiar de ruşine. Omul evoluat e sensitiv. El se justifică. Se justifică şi des, şi continuu, de mai multe ori pe rând, având impresia că niciodată nu s-a justificat îndeajuns şi că mereu rămâne scăpat din vedere un supliment, în grai şi în scris. II supără mai ales ochiul care nu surâde, surâsul care nu se rosteşte, tăcerea fără murmur. O chestiune de conştiinţă se învăluie în straie de program. Ca să scape de mustrările privirii contemplative, el se îndoctrinează, ca uneori câte un evreu, trecut în creştinism şi îndărăt la iudaism şi iarăşi la creştinism, cum a fost cazul unui nefericit teolog. Desigur că linia de evoluţie a fost generală. Nici lipsa de caracter nu e aceeaşi de odinioară, dar nici pricinile care o întreţin nu prezintă diferenţele, ca de la negru la alb, de mai demult. Taberele s-au apropiat şi antagonismul lor reiese mai mult din limbaj, din declinare şi din conjugări, din epitete, decât din principii. De la dreapta la stânga e loc pentru zeci de nuanţe de dreapta spre stânga, şi invers, ca în geografie, unde punctele cardinale se combină pentru găsirea unui loc pe hartă între ele, în nord-est, sud-est, nord-vest etc., cu latitudini şi grade. Aţi văzut că toate partidele se declară ostentativ democratice — de ce nu se împacă, e altă socoteală. N-ar mai avea „pătura" nici un rost, şi tocmai pătura e indispensabilă, să fie şi să dureze. Diferenţele dintre adversităţi au ajuns aproape cât şi acelea dintre literele ronde, batarde şi drepte: atârnă de cum le culci. Lipsa de caracter nu mai atinge niveluri PUBLICISTICĂ 1045 â la Iuda sau Bazaine, mulţumită cu aspectul blajin şi aproape serafic. Efigia s-a tocit, relieful şters s-a spălăcit, s-a unificat. In Italia, de pe timpuri, lipsa de caracter se ridica până la caracteristic, până la crimă. Asasinatul pe galeriile palatului regal, de după perdea şi din spate, urmărea căpătarea puterii supreme. Canalia era ambiţioasă şi trufaşă. Pentru o simplă căpătuială e de ajuns dulcele lichelism. E o modestie şi în lipsa de caracter. 1946 DOVADA DE MAHALA In calitate de delegat al mahalalei unde locuiesc, mi s-a adus pentru un adaos de semnătură următoarea dovadă, iscălită de trei proprietari locali. O reproduc întocmai: „Proprietarii mai jos notaţi declarăm şi luăm pe a noastră răspundere căci cunoaştem pe bătrânul Ivan Cobalciuc, care este ţinut de milă de către un binevoitor din str. Mărţişor nr. 46, Bucureşti. Nu are nici un fel de rudă sau familie, bolnav fără nici un ajutor sau asistenţă medicală, care boală i se agravează nefiind tratată cu nimic, devenind în acelaşi timp un pericol pentru cei din prejur, căci zace la soare pe un loc viran înconjurat de multe ori de copiii din cartier sau curioşi, cari se uită la dânsul şi-l compătimesc dar nu pot să-i vină cu nimic în ajutor, fiind bolnav. Ii dăm această dovadă de Mahala spre a stărui la Ministerul Sănătăţii sau alte organe a-1 interna într-un Azil de bătrâni sau într-un spital care căutându-1 şi îngrijindu-1 poate l-ar mai putea face bine. 1046 TUDOR ARGHEZI Aceasta e dovada pe care o dăm şi pentru care semnăm, rugând în acelaşi timp Autorităţile de resort a-i da tot concursul, proprietarii mai jos notaţi Munteanu, Manea, Gheorghe Rogojenaru.“ I-am restituit bătrânului Ivan „Dovada de Mahala" cu un adaos mai eficace decât iscălitura delegatului, datată şi ea în josul dovezii: un mic pachet de „Naţionale" din provizia delegatului, cumpărată cu bani negri între Mihai Viteazul, Eliade şi Universitate, şi o cutie cu chibrituri, devenind şi eu o autoritate de resort imediată. Nimerisem exact. Ivan Cobalciuc, slab ca strigoiul lui, apucând cu degetele uscate ţigările şi puşculiţa cu chibrituri, mi-a mulţumit cu vorbele „Parcă ai ştiut". - Sunt om învăţat în de-alde astea, i-am răspuns, dar şcoala asta nu-i nimănui de nici un folos. N-am nici o trecere nicăieri. Dacă ţi-aş da şi altă dovadă, că n-ai tutun, că rabzi de foame, dezbrăcat şi desculţ, nu te-ai alege cu nimic. încă nu s-a înfiinţat un depozit cu de-alde astea, unde să te duci cu un bilet de la de-alde mine ca să ieşi de-acolo cu o cămaşă nouă, cu izmene, cu un rând de haine, cu ciorapi şi ghete. Odată cu un pachet mare, fie vorba între noi, eu ţi-aş pune la inimă şi un cinzec de rachiu, care la noi în mahala vindecă toate celea, şi de bătrâneţe, şi de sărăcie. însă, dă-mi voie să-ţi fac o imputare. Fii mai idealist, ce te opreşti la lucrurile mărunte? Uite, la Sinaia, la Eforie, la Mangalia, suportă viaţa sumedenie de idealişti, care n-au nevoie de o păcătoasă de dovadă de mahala, care ies în limuzină, care plătesc o odaie trei milioane de lei pe lună, o masă trei sute mii, prăjitura cincisprezece mii şi partida de pocher câteva alte milioane. Dar aşa, fără idealuri, fără principii, fără intelectualitate la ce te poţi aştepta? Văd că nu-ţi ia foc nici chibritul... Ia, aprinde de la mine. 1946 PUBLICISTICĂ 1047 FRUMUSEŢILE ŞTIINŢEI Un cititor anonim, cu caligrafie de cititoare, îmi trimite cinci foi rupte dintr-o carte, La petit histoire (Istoria măruntă j, care documentează capacităţile de pricepere şi bunul-simţ ştiinţific ale forului de supremă cultură: Academia, marele turn de ivoriu, geamia. Cititorul vrea să împărtăşească prin creionul nostru şi altor cititori cuprinsul instructiv şi ridicol din paginile trimise. E vorba de o mistificare în gustul celebrei Tiare a despotului Saitafarnes, prezentată odinioară savanţilor şi experţilor cu ochelari şi cumpărată de statul francez: o ruşine academică dată uitării. lorga spunea că Academia e un cimitir de anumite legume moarte. Lucrul s-a petrecut acum vreo sută de ani şi victima s-a numit Michel Chasles. (Se citeşte „Şal“. A nu se confunda cu Philarete Chasles, critic literar, celebru prin murdăria lui trupească şi prin mirosul ei caracteristic.) Decedat în 1880, marele matematician, membru al Institutului, profesor, ofiţer al Legiunii de onoare etc., etc., de zeci de ori, de sute de ori et caetera, savantul recoltase ranguri, onoruri şi reputaţii pentru zece generaţii de nemuritori. In 1861 i s-a prezentat un biet om fără figură şi care juca de minune simplicitatea şi ignoranţa candidă şi naivă. El se numea Vrain-Lucas şi venea sfios să consulte pe savantul cel mai competent al vremii, ce folos ar fi putut să tragă din nişte documente vechi, aflate la el şi pe care le cumpărase printr-o întâmplare ciudată, pe nimic. O nobilă familie franceză, Boisiourdain, fugise de Marea Revoluţie peste ocean, cu toată bogata ei arhivă moştenită, la Baltimore. Un urmaş al familiei întorcându-se mai târziu în Franţa, dimpreună cu comoara lui de documente, vaporul s-a scufundat şi arhiva pescuită, într-un hal fără de hal, decolorată, aproape de necitit, ajunsese proprietatea naivului vizitator. 1048 TUDOR ARGHEZI Cu timiditate, el scoase din buzunare câteva scrisori de probă, luate la întâmplare din grămezile lui de manuscrise şi le puse dinaintea marelui erudit. Prostul habar n-avea de valoarea lor, dar posesorul rămase uluit. Erau scrisorile lui Pascal adresate unui chimist englez, datate din anul 1648, şi care făceau dovada extraordinară că legile lui Newton fuseseră descoperite cu douăzeci de ani mai înainte, de însuşi Pascal. Prostănacul asculta cu gura căscată şi părea că nu înţelege nimic, însă mărturisi că dacă ar putea să prezinte vreun interes, asemenea hârtii erau numeroase în hârţoagele lui. — Le cumpăr pe toate! a strigat entuziasmat savantul. Adu-le-ncoace. Asta nu se putea. Erau vreo trei camioane de maculatură. Mai bine le va aduce încet, încet şi savantul va putea să-şi dea seama pe îndelete de calitatea acestui gunoi. Lucas se ţinu de cuvânt. In fiecare zi aduse câte un pachet cu zdrenţe de hârtie, culese din grămezile lui de manuscrise. Norocul academicianului era fără precedent. Galileu, Leibniz, Cassini intrară pe rând în colecţiile lui. Şedinţa de la 8 iulie 1865 a Academiei de Ştiinţe din Paris avu un răsunet universal. Triumfător, Chasles dete la lumină, într-o comunicare copioasă, o serie importantă de scrisori de ale lui Pascal. Nu numai atât. Tezaurul sporea cu scrisori semnate de Alexandru cel Mare, adresate lui Aristoteles, de Archimede către Neron, cu o jalbă a lui Lazăr cel înviat a treia zi din morţi, trimisă Sfântului Petru. Hârtiile erau fabricate de modestul şi naivul Lucas, care-şi bătea joc de Academii, de savanţi şi specialişti, cu o cruzime cu atât mai înspăimântătoare cu cât rolul şi l-a jucat admirabil. Descoperirea fraudei a făcut întâi Parisul să sughiţă, apoi să râdă-n hohote. Cum a descoperit-o nefericitul academician? Tot aşteptând trei mii de documente, care întrâziau să-i fie aduse, el s-a temut ca nu cumva să fi fost strecurate peste PUBLICISTICĂ 1049 graniţă, lipsind astfel Franţa de-o avuţie care nu trebuia înstrăinată, şi a organizat un serviciu de supraveghere... Prin faţa tribunalului care a judecat pe plăsmuitor s-au vânturat nu mai puţin de douăzeci şi şapte de mii de documente variate, procurate bucată cu bucată, timp de opt ani, şi plătite o sută patruzeci de mii de franci. S-au citit la tribunal, în ilaritatea magistraţilor, scrisorile lui Socrate, Cicerone, Irod, ale Cleopatrei, ale Măriei Magdalena, scrise în veche limbă franceză... Sublimul escroc era el însuşi un savant, un autodidact, însă mai puţin norocos decât colegii lui traşi pe sfoară, de vreme ce în loc să ocupe un fotoliu în Academie, vegeta într-o slujbă de copist, la un patron care se îndeletnicea cu confecţionarea de pergamente şi blazoane pentru oamenii cu averi şi fumuri, descendenţi ipotetici ai aristocraţiilor seculare. Am avut şi noi, în România, un specimen, a cărui supremă valoare s-a rezumat în tragerea la ţintă precisă, cu carabina, într-un ou de găină aşezat pe un trepied. Acesta cumpărase la Paris un titlu de conte şi se purta acasă în costum de spadasin. Comedia lui Vrain-Lucas trecuse printre peripeţii pitoreşti, compusă de un savant Alcuin subt Carol cel Mare, depusă într-o mânăstire din Tours, consultată după şapte secole de Rabelais şi aşa mai depate... Aplaudat de izbucnirile de veselie ale judecătorilor, Vrain-Lucas a scăpat cu o condamnare numai de doi ani închisoare. Condamnatul cel mai greu a fost de fapt academicianul, care s-a ales cu un discredit rămas de pomină eternă. P.S. Intenţia secretă a cititorului anonim care ne-a povestit aventura savuroasă de mai sus, trebuie să fi fost să ne împingă să justificăm cu o pildă de import evlavia moderată a tabletelor pentru specialiştii afară din cale de mari. 1050 TUDOR ARGHEZI Dar cititorul ne rămâne obligat una din două, ori să ne trimită cartea întreagă, ori adresa la care să-i restituim foile primite, pentru a fi reintegrate în volum. Scrisoarea anonimă conţine şi patru misterioase timbre fiscale în valoare de patruzeci de lei. Am vrea să ştim ce suntem datori să facem cu ele. 1946 „LUMINĂ ŞI COLOARE" Titlul luxoasei reviste, editată la Cultura Naţională, poate să îmbrăţişeze toată activitatea care începe să dateze şi să înjghebeze o tradiţie a unui singur om, domnul Ionel Jianu. Iniţiativele în pictură ale acestui atât critic de artă, cât şi maestru de expoziţii şi autor al primelor monografii şi reproduceri, demne de a figura alături de mapele executate în străinătate, i-au creat o poziţie şi un nume sinonim cu artele plastice româneşti. Acţionând deodată pe amândouă laturile teritoriului artistic — comentariul, în scris şi în conferinţe, ca şi contactul practic dintre operă şi public - domnul Jianu împlineşte rolul mai multor specialişti indispensabili unei evoluţii estetice serioase. El nu dă numai definiţia mersului, care la unii critici, aşa-numiţi, e improvizat în echilibrul unei terminologii, culeasă din aproximaţiile adeseori bufone, jumătate oculte şi jumătate de obscur cazuism, vânturate prin cărţile şi studiile de alchimie subiectivă, puse în circulaţie continentală şi interurbană de doctorii în bele-arte germani, interpretaţi în Cişmigiu; el se scoală din biuroul cu fişe în cartotecă, face pasul, îl calcă din plin şi sănătos, şi umblă pe tălpile lui personale. La „Căminul Artei" din pasajul Creţulescu, care-i PUBLICISTICĂ 1051 opera domniei sale de laborator experimental în văzul şi în prezenţa tuturora, domnul Jianu a făcut foarte de curând şi o expoziţie masivă de caracter demonstrativ, a picturii lui Ştefan Luchian, căruia îi este consacrat şi primul număr al revistei „Lumină şi coloare“. M-aş lega numai de o silabă, ca un filolog. Coloare, cu o, nu e un derivat. E un cuvânt princeps care trebuie păstrat şi pentru sens şi mai ales pentru ureche, cu sunetul lui francez, întrucât nu e moştenit de-a dreptul de la părinţii latini. Limba noastră nu are acest substantiv adoptat cărturăreşte şi înlocuit întodeauna cu obiectul. Avem un cuvânt pentru ştofe. El e luat dintr-alte accepţii. Noţiunea elegantă pretinde sunetul cu toate că superficial un timpan care primeşte vibraţia ideilor egal nu se simte obligat să distingă culoarea de colorit şi coloratură. Reţinem de pe coperta revistei, dintr-o serie de nume cu specialităţi divizionare, mai uşor de perceput la filme, cu feluriţi directori experţi ai tonului, ai cartonului, ai peliculei, ai cernelii, ai şurupului de la obiectiv (reprezentarea grafică, supravegherea tehnică, aflate în treabă la o publicaţie de optzeci şi opt de pagini), reţinem pe lângă numele domnului Rosetti, numele domnului Aristide Blank. Acest om de finanţe, întodeauna frământat de neastâmpărul vocaţiei şi al depăşirii care-i singura nobleţe a unei vieţi închise între neant şi urna funerară, prea puţin cunoscută la bancheri, a înţeles cu generozitatea adecuată intenţiile activului iniţiator de rezultate, şi i-a pus la îndemână numeroasele milioane trebuincioase, pe care cuminţii şi calicii miliardelor adunate la ciorapul de catifea le socotesc aruncate-n vânt. Iată, rând pe rând, o seamă de acte de artă ale ostenelilor nerăsplătite, ale unui tânăr în stare să dea străinătăţii imaginea valorilor artistice româneşti. Aiurea, asemenea fapte şi dovezi sunt prezidate de stat. Are statul nostru, indiferent la expansiunea geniului naţional şi care, lăsându-se în toate timpurile păgubaş în dauna ţării, a fost continuu întrecut cu 1052 TUDOR ARGHEZI mai multe lungimi de activitatea oficială tenace a ţărilor şi popoarelor mai puţin înzestrate ca şi românii, cel puţin condescendenţa de a răspândi lucrurile primite de-a gata? 1946 UN CAZ La un anume liceu din Bucureşti, ocupă catedra de istorie un profesor trecut de cincizeci de ani, dar departe de a fi un dascăl şi om proporţionat pe meseria lui. Recent, în conferinţa de promoţie a profesorilor liceului respectiv el i-a scandalizat cu o atitudine, pe de o parte de pedagog absurd şi pe de alta de provocator. Era în joc viaţa şcolară a câtorva elevi, buni la majoritatea titularilor şi mizerabil notaţi la istorie, o disciplină care interesează pe orice şcolar, ca o povestire din trecut, mai mult, de pildă, ca matematicile sau ca limbile clasice, mai aspre şi făcând apel la facultăţi mai dure. Profesorii i-au arătat profesorului că greşeşte, demonstrân-du-i punctul fals în care încăpăţânarea lui îngheţase. Câţiva elevi lipsind de la lucrarea în scris de „sinteză", profesorul le-a pus în catalog nota 1 (unu)... Mi se pare că un regulament precis interzice asemenea ispravă. Elevii, care întârziaţi din motive de proastă circulaţie a tramvaielor, care bolnavi în ziua sintezei, s-au prezentat după aceea şi profesorului de istorie şi directorului liceului, cerând să li se anuleze o notă la care n-au concurat şi să 11 se dea o altă lucrare în scris. Directorul a înţeles. Profesorul a făgăduit. Totuşi, el nu s-a ţinut de cuvânt şi elevii au ajuns în conferinţă cu o situaţie şcolară proastă, datorită profesorului care, odată cu obiceiul şi regulamentul, îşi călcase cuvântul. Plenul conferinţei PUBLICISTICĂ 1053 insistând, el ameninţa pe profesori cu un raport calomnios către minister. Un profesor, vechi om politic de stânga, îşi aducea aminte că, devenit subit, după 23 augut, şi profesorul de istorie om de stânga prin camuflaj, după ce fusese în acelaşi spirit agresiv un învierşunat propagandist nazist, a trântit uşile şi a părăsit conferinţa. Cinismul maimuţăreşte şi virtutea. Cazul merită o menţiune specială. Profesorul de istorie ar fi trebuit supus, mai devreme sau mai târziu, pe lângă examenul de capacitate, care-i conferă dreptul să terorizeze şi pe profesori şi pe şcolari, unui examen medical, util de altminteri în toate funcţiunile publice. Dacă Oficiul de Stare Civilă cere legal însurăţeilor certificatul medical de aptitudini de procreare sănătoasă, tot aşa şi profesorul trebuie cercetat dacă nu cumva un spirochet difuzat în creierul lui se opune practicii bunului-simţ, logicii profesionale şi sentimentului măsurii. Palida treponemă circulă cu intensitate şi se ştie că experienţele doctorului Grasset din Lyon au ajuns la concluzia că sifilisul cerebral colaborează, mult mai intim şi mai des decât e admis, atât cu principiile cât şi cu statul. Cazul profesorului de istorie prezintă antecedente demne de luat în consideraţie ştiinţifică atentă. In timpul orelor de curs, el se îndeletnicea cu o vânătoare amuzantă dar suspectă. Cu o bucată de tibişir, el lua la ochi, de pe catedră, un cap oarecare, dintr-o bancă, şi da cu tibişirul de-a azvârlita. Dacă nimerea ţinta, el izbucnea într-un mare hohot de bucurie. Creta era schimbată uneori cu o nuia subţire de trestie de mare pe care profesorul de istorie o încovoaie chitind şi căreia-i da drumul unde ţintise. Elevii erau obligaţi să râdă dimpreună cu profesorul. Intr-un număr de cincizeci, şaizeci de elevi, aflându-se întodeauna şi viitori oameni de caracter, cărora jocul de-a darea la semn în ora de istorie li se părea grotesc, aceştia nu luau parte 1054 TUDOR ARGHEZI la veselia profesorului şi a clasei. Profesorul de istorie îi ochea într-altfel, în catalog. Amănunt incredibil, profesorul de istorie a fost şi părinte, având un fiu, elev chiar al lui. Acest nefericit copil, frecat de propriul lui tată, cum cer rigorile familiei, şi exasperat, s-a sinucis. Ştiam că la Ministerul Educaţiei Naţionale funcţiona odinioară un serviciu medical. Nu crede ministerul că profesorul, care dă probe de un exces de fantezie, trebuie asistat în clasă de un medic psiholog şi supus cu blândeţe unui tratament neglijat? 1946 FEMININ, MASCULIN Profesorul la Universitatea din Cluj, italianul domnul Cianciolo, care-i şi un filolog şi un poet, dar şi un om de spirit cu ghimpi, mi-a făcut într-o seară o remarcă, aflată şi în schiţele observaţiilor personale, că toate vorbele de ocară sunt feminine... Am verificat împreună pe limba românească. Canalie: feminin. Bestie: feminin. Paciaură, putoare, târâtură, başordină, ţoală, fleoarţă: feminine. însăşi licheaua, ale cărei specialităţi şi atribute sunt eminamente masculine, e feminină. S-ar părea că numai stilul injurios şi polemic e de sex tare şi că idila, poezia, muzica şi pictura, deşi nu contenesc în exaltarea celui contrariu şi cu toate că Maica Domnului e o femeie, ba ceva mai mult, e de-a pururea Fecioară, aleasă de însuşi Dumnezeu mireasă, parcă într-adins pentru sporirea prestigiului surorii noastre Eva şi reabilitarea ei - n-au contribuit cu nimic la îmblânzirea ferocităţii urmaşilor în linie, ai lui Adam. PUBLICISTICĂ 1055 Domnul cu mustaţa rasă e bănuitor şi trivial faţă de imberba lui păreche, cântată în poem. Este ea, fără nici o îndoială, fiinţa lui cea mai perfectă din toate punctele de vedere, frumuseţe, gingăşie, dezinteres şi fidelitate, şi el o va iubi, desigur, până la moarte, cu un amor exclusiv. Dar vezi dumneata, îndrăgostitul e bănuitor, temându-se probabil neîncetat de un rival mai frumos decât el, mai seducător şi poate că şi mai inteligent, ceea ce i se întâmplă şi celui mai fierbinte platonician. în italiană şi românească bună, injuriile se echivalează. Porco la Madona circulă într-un fel şi în România, unde, ca să înjuri un bărbat, e neapărat necesar să evoci pe maică-sa. Masculinii respectă masculinitatea şi lovesc în feminin. în proză, ar fi ceva cam ca stilul indirect, exprimat la o persoană a treia. Trebuie să fie un ce nedeterminat şi misterios în toate aceste poziţii masculine în univers, de vreme ce şi anumite detalii anatomice, considerate că păstrează în perpetuitate nobila specie umană sunt, atât la masculi cât şi la femele, numai de gen feminin. Un filolog artist ar putea să lungească analiza şi luând în parte organele din punct de vedere gramatical şi lingvistic să le definească genul pentru obţinerea unei concepţii generale a sentimentului în competinţa căruia cade regia mobilierului verbal. De pildă, cuvântul burtă e în limba sinceră feminin, pe când în terminologia ştiinţifică el se face abdomen,, masculin. E şi aci o oarecare ezitare căci cuvântul ia la plural femininul, constituind un aşa-zis gen neutru, nici masculin, nici feminin, sau şi una şi alta, minus cu plus. De ce nasul, masculin şi neutru în acelaşi timp sau ambigen, e la singular masculin, iar găurile lui, nările, sunt feminine? Urechea posesoare şi ea de gaură, e feminină. De-aşijderi şi gura: o gură, două guri. Totuşi, cuvântul care designează funcţiunea cea mai tristă a făpturii omeneşti e fixat 1056 TUDOR ARGHEZI atât în limbajul savant, cât şi în cel vulgar, la masculin. Orgoliul masculin de la Cruciaţi până la muşchetarul d’Artagnan n-are cuvânt să fie prea satisfăcut. Palma, feminină cât stă deschisă, se face masculină îndată ce se închide hermetic şi porneşte înainte, un pumn, un ghiont. De ce mustaţa şi barba sunt feminine, ca şi aluniţa, dacă reducerile lor ciocul şi negul sunt masculine? Bolile ar deschide un capitol de filosofie filologică, şi el interesant. Chiar cuvântul general boală e feminin, ca şi durerea, şi suferinţa. Ciuma e feminină, buba e feminină ca umflătura şi gâlca. Feminine sunt holera, apendicita, diareea, numită vulgar cufureală. Dar sunt masculine cel puţin la singular: buboiul ( o bubă mai mare), cancerul, spirochetul. Are şi bărbatul partea lui de glorie incontestabilă în răspunderile patologiei. Morbul, tatăl maladiilor infecţioase, revendică masculinitatea. Dar Eva s-a răzbunat într-un domeniu, care demonstrează originea ei divină şi prezenţa ei în grădina de odinioară a parfumatului Paradis: floarea e femeie. 1946 ZDREANŢĂ Ograda e un refugiu al tuturor animalelor prigonite de concetăţeni, aruncate, alungate, bătute, flămânde, cu care nu se onorează omul în herghelii, turme şi cirezi. Câinii şi mâţele fac ce fac şi ajung până la noi, dar nici un cal, nici un porc, nici o vacă, nici o oaie, nici o capră nu ne-au sărit niciodată zaplazu, să vie să caute adăpost. Ne-ar fi dat şi aceste cvadrupede, în schimbul tratamentului de prietenie, câte ceva: niţel lapte, niţică lână, oleacă de slănină, un ajutor la arat. Ne PUBLICISTICĂ 1057 vine numai poezie, numai durere, numai dragoste, numai sentiment, dar nici un sac de mălai, pentru mămăliga lor. Vine o pisică pestriţă ca un Luchian, albă ca o statuie, cenuşie. Mama Fatalitatea o prevede pe fiecare cu o particularitate. Uneia-i stă bine pata pe un ochi sau cărarea simetrică din frunte; alta, mânjită cu galben şi roşu, ori vânătă până la două labe cu ciorapi, se apropie — pis, pis! — şi, elegantă, se suceşte cu pântecul în sus, pe spate. Un pisic în mizerie târa după el o sfoară de coadă frântă, apucată de o uşă: acum e frumos, e proprietar şi ciordeşte ca un ţigan, cu o seninătate de înger. Cred că am ajuns între căţeii şi mâţele din lume celebri. S-a răspândit vorba între ei că suntem şi noi nişte câini şi pisoi deghizaţi. Suntem speranţa lor. Ne urmăreşte pe fiecare câte un pribeag, confuz într-o răspântie, înfricoşat de larmă, de automobile şi tramvaie. O vorbă e de ajuns: se agaţă de ea şi vine. Pe Zdreanţă l-am găsit prăbuşit în irişii aleii. Era ca o sarică flocoasă, bălţată, cocoloşită. Şi-a ridicat capul pătrat, năpădit de buruienile unei chici, care-i acopereau ochii şi botul cu barba încâlcită. Când un câine nu mai seamănă cu câinele, e câine „de rasă“. îmi aduce aminte de fotografiile din cărţile canine englezeşti şi de fiinţele de lux, purtate prin parcurile din străinătate, cu o curea spânzurată de un deget de mânuşă. L-am mai văzut în Champs Elisees şi pe la Kursaal pe Leman. S-a muncit să se scoale: fusese desigur bătut în spinare. Şovăind într-un şold, ni se arată în mărimea lui, cât un miel, dar ca un clovn împiedicat în nădragii de câteva ori mai largi decât măscăriciul. Părea ca un copil îmbrăcat în izmenele părinteşti, rupte de jur-împrejur. Schimonosita făptură s-a lipit numaidecât de noi. — Adoptat! zise cineva. - Aprobat! răspunse unanimitatea. Tonul i-a ridicat moralul. Apucând-o înaintea noastră, l-am putut cunoaşte în toate amănuntele lui internaţionale. înainte de 1058 TUDOR ARGHEZI toate, am căzut de acord tacit că e băiat. Asta se vede fără document scris. Şi era tânăr. Era ca un animal ieşit din aşternutul lui cu o ţoală târâtă după el, cu o plasă cocoloşită, de pescar, în spinare. Trebuia botezat. Să-i zicem: Ursuleţ. Diminutivul era moale şi inexpresiv. Să-i zicem: Maimuţa. Ar fi fost ceva. Trebuia o poreclă mai zvăpăiată. Ne uitam la peticele şi cârpele de câlţ bălţat, spânzurate de el. I-am zis: Zdreanţă — şi s-a prins. I-a plăcut şi lui. Intr-o lună de zile rufăria i s-a primenit. Unde-i albă e albă pură, unde-i neagră e de ciucuri de catifea. S-a schimbat şi masca şi încălţămintea. N-a mai rămas din zeghea lui nimic, şi straiele noi îl îmbracă într-un costum duminical, croit pe măsură. Şi-a luat rolul în primire cu un spirit totalitar, şi într-o săptămână s-a instalat uzurpator. Hoţu, care a mai apucat câteva dictaturi şi a mai fost scuturat de ceafă, e sceptic. Mârâie a neîncredere şi îndoială. Dar Zdreanţă are priceperi şi chibzuieli şi a mai învăţat ceva la noi, ceva pe care-l ştia numai el şi l-am aflat şi noi. înţelege cotcodacul găinilor din bătătură, şi-l interpretează exact. Pândeşte locul de unde se laudă găina indiscretă că a mai făcut un ou, şi o ia într-acolo. Aşteaptă. Se uită în dreapta, în stânga, de-1 vede careva. Se mai opreşte. Tiptil, se furişează, se strecoară, intră în stufişuri. Ştie că oul nu-i al lui, ci al nostru. II fură şi-l mănâncă. Ieri încă nu-1 mâncase pe cel găsit în mărăcini. Se ducea cu oul în gură, să-l guste la umbră. M-am întâlnit cu el şi l-am întrebat: „Ce-ai în gură?“ şi n-a mai avut ce face. Cu băgare de seamă l-a pus în iarbă, jos. Ştia că se sparge. 1946 EXODUL „A voit Dumnezeu să ne împovăreze cu toate nenorocirile", îmi spune ciobanul, care trecea cu un cârd de oi şi un PUBLICISTICĂ 1059 măgar. Crezând că în grădina uscată şi stearpă, în care ne-am pierdut cinci luni de zadarnică aprigă muncă, se poate afla un petic de păşune pentru rămăşiţele lui de turmă slăbite de un drum fără speranţă, prin valuri de pulbere amară, mi-a cerut cel puţin apă. Găleata se târăşte pe fundul şi pietrişul fântânii... „Mânia lui Dumnezeua, spune ciobanul la despărţire. Tot ce am putut da e fum: o ţigară. „Nici ăsta nu mai e ce-a fost, scuipă bietul om. Aş fi auzit că-i varză tocată, stropită cu zeamă de tutun“. Altă varză nici nu s-a prea făcut. Alt sătean, din Dâmboviţa, mi-a spus că-n partea lui de judeţ i-a secat şi Răstoaca, de obicei cu albia plină. Lunca e uscată ca o rogojină. Au venit şi pe la ei turmele, în căutare de iarbă, de prin Buzău. „Buzoienii, mi-a spus, ne lasă câte o sută de oi, ca să le dăm de primăvară cincizeci înapoi... Cum să le primim, dacă nu avem nici noi de niciunele pe câmp? Tot ce s-a făcut e nişte ceapă, şi aia cât nucili.“ Mi-a adus şi Lăptăruş din Vlaşca o paporniţă cu „vinete“ bolnave şi „roşii“ oţetite. Bate soarele-n ele ca focul şi nu se coc, neam. Prin judeţul lui trec şiruri de care, de prin Ialomiţa şi Buzău, unde brazda s-a împietrit şi lanurile au rămas pârjolite. Ţăranii şi-au pus în care tot ce au avut şi-au plecat cu boarfe şi dobitoace, să le dea pe mâncare. O oaie: un bănicior de grâu, adică patrusprezece kilograme, adică vreo treizeci de mii de lei oaia, cumpărată az toamnă cu şapte sute de mii! O vacă, vândută acum trei luni cu patru milioane - patru sute de mii lei! — S-a ieftinit carnea! mă opreşte un vecin din mahala, bucuros. De la douăzeci şi cinci de mii, te roagă cu nouă mii şi nu sunt cumpărători! — Stai, nu te bucura. Piere vlaga ţării pe nouă mii de lei kilogramul. N-o să mai fie nici o vită la plug... Şi la anul, când o ploua, n-o să avem semănătură. — Aşa e! confirmă vecinul, după ce s-a gândit... Mâncăm acum carne şi vărsăm sânge peste patru luni, zice vecinul. Citeam într-o gazetă un articol, semnat de un confrate, care, ca să-i facă plăcere unui primar de cartier, îl felicita 1060 TUDOR ARGHEZI pentru energia şi capacităţile lui în privinţa acestei dramatice ieftiniri. Se repetă, deocamdată în formă blajină şi prin mijlocul unor schimburi de cerşetorie, acele exodii seculare numite în istoria românească „năvălirile barbare". Probabil că o secetă neîntreruptă, mânată de vântul şi talazele arşiţei, împingea popoarele, turmele, cirezile, arcurile şi topoarele către teritoriile mănoase, şi că marii cuceritori ai Europei, aţâţaţi de foame, de sete şi de mortalitatea în gloată, au fost nişte eroi flămânzi. O năvală interioară, în ţară, nu s-a mai pomenit decât atunci când o năvălire din afară gonea dinaintea ei pe locuitorii fugăriţi către păduri şi munţi, prădaţi şi ucişi în satele incendiate şi pustiite. Un asemenea exod al populaţiei de pe Dunăre am trăit şi noi - Bucureştii miliardelor jucate la masa verde, ai îmbuibărilor până la vomitură şi refuz, şi ai orgoliilor politice nemăsurate, în 1916. Pe Bulevard, de la Cotroceni în interior, până-n Calea Victoriei şi la Universitate, trotuarele ticsite de căruţe, aşezate roată-n roată paralel, ajunseseră un târg de mezat. Copiii plângeau de foame, oamenii gemeau de foame, caii cădeau de foame, între monumente şi statui. Şi atunci, aproape ca şi astăzi, se vindea în Piaţa Kogălniceanu, unde un personaj de bronz, în pantaloni şi jachetă, ţine un discurs nemaiisprăvit şi deşert, un cal: un leu. Şi calul nu găsea nici atunci cumpărători... 1946 MĂSURA S-ar părea câ adevăratul câştig al ştiinţei de carte, trecută prin şcoală şi literatură, nu e atât căpătarea uşurinţei de a repeta PUBLICISTICĂ 1061 spectacolul materialelor care se târăsc prin biblioteci, cât obţinerea simţului măsurii. Aici termenul „cultură“ e la locul lui, căci între creşterea unui trandafir până la ultima lui împlinire, culoarea şi parfumul şi ducerea la maturitate a unei inteligenţe nu e multă deosebire. Nu numai terenul, îngrăşămintele şi mediul, şi umezeala, dar şi sămânţa sunt altele. Perfecţionându-se individual, floarea şi omul pot să ajungă să dea o seră de mireasmă şi o epocă echilibrată, dacă, desigur, nu intervine gângania parazitară, prezentă şi în mediu neadecuat. Toată strădania trebuie să ajungă la acest delicat rezultat, la nuanţă. Am ajuns noi până la ea? Da şi nu. Da, pentru exemplarele izbutite, şi nu, pentru gros. Grosul e continuu ratat, şi trebuie reluat şi luat de la început. E o mare tristeţe, dar asta e materia primă, asupra căreia lucrează stanţele şi presele culturii. Altele nu avem la îndemână. Nici cultura nu-i o cultură-tip, care, ori de câte ori e aplicată, reproduce modelul, şi el nedeterminat şi difuz. Ea se adună din molecule disparate, din influenţe, meditaţii şi infiltrări fără istorie. Un fir de apă limpede a ţâşnit dintr-un creştet de munte: un rezultat. El a călătorit ca să-şi facă loc şi să ajungă la punctul de exprimare, multă vreme: a fost turbure, poate şi murdar. Din striviri, din siluire şi din întuneric s-a ales o beteală argintie, limpede, pură şi rece. E o realitate, nu-i o iluzie. Dai în câte un colţ de ţară de câte un om întreg, cu inteligenţa şi conştiinţa sensibile ca o balanţă de laborator, şi te întrebi pe unde a venit şi cum s-a făcut, chinuit de împotriviri. Cu câtă măsură lucrează viaţa inconştientă a naturii, independentă de om, pare un miracol. Nici o frunză, nici o vietate, nu trec, în varietatea vastă a unui instinct, mereu activ şi de-a pururea proaspăt şi nou, peste tiparele lor, şi dacă hazardul distribuie tonurile inegal şi împestriţările de suprafaţă 1062 TUDOR ARGHEZI sunt fără de sfârşit, forma şi mecanismul interior sunt constante şi certe. în ce priveşte pe om, el se zbate în două criterii, incultura, care dă rezultatul cel mai omogen, pe ţăran, şi starea de cultură, vinovată de produse în mare parte neisprăvite, aruncate în acţiune. Activitatea socială pare un maidan de lucruri sparte, strânse ca să fie organizate într-o ordine întodeauna instabilă, cu grebla - vase ştirbe, sticle crăpate. Nu pot păstra în ele nimic. Curg. Gradele universitare nu corespund unui fund solid şi unor păreţi rezistenţi. Un doctorat încoronează o tingire cu găuri, pe când un certificat de curs primar poate acoperi o amforă sonoră. Meritul şi tresa rareori coincid, şi între valoare şi profesie contrastul e adeseori violent. Măsura în evoluţie traduce bunul-simţ nativ, sustras artificiului de cultură. O are plugarul şi omul din pădure, şi-i lipseşte solemnei somităţi de pe catedră. Simple zigzaguri ale unui creion care continuu se ascute şi continuu se toceşte. 1946 PELERINAJ LA IZBUC S-a putut citi în ziare că zilele astea, episcopul de Oradea convoacă pe credincioşii ortodocşi la Izbuc, izvorul cel făcător de minuni, pentru o închinare smerită. Cititorul va fi fost uimit să afle că s-a mai ivit un Maglavit şi probabil că n-a mai auzit numele onomatopeic al Izbucului niciodată. Povestea e frumoasă, şi pentru că jos-iscălitul a trăit-o de la începutul ei până la sfârşitul tragic al arhimandritului PUBLICISTICĂ 1063 Atanasie Popescu, întemeietorul şi ctitorul, dimpreună cu defunctul episcop Ciorogariu, un ierarh fără succesor valabil al mănăstirii de la Izbuc, o pot împărtăşi cititorilor adevărată şi exactă. Arhimandritul Atanasie era prietenul şi aş putea zice duhovnicul meu. In ceasurile grele nu am cunoscut om mai curat şi mai apropiat de inima şi de cugetul meu. Acum vreo douăzeci de ani, l-am scăpat din iţele şi diavoliile unui episcop de Buzău, un zurbagiu Papură-împărat, care trăgea cu pistolul prin palatul episcopiei. în conflict spiritual permanent, şi cu arhiereii şi cu călugării călcători de pravilă, cinici, nesocotiţi şi vicioşi, Atanasie a pribegit prin câteva eparhii şi nu s-a putut înţelege până la vârsta de patruzeci de ani, bine trecuţi, cu stricăciunea şi cu putregaiul nicidecum. într-o bună zi m-am pomenit cu el, după o absenţă lungă, mai palid şi mai slab ca de obicei. Arhimandritul se hrănea cu câteva fărămituri de pâine şi mai mult cu împărtăşania liturghiei decât cu mâncare. - Nu mai pot să mă împac cu feţele bisericeşti, mi-a spus. Trebuie să fac o începătură nouă. Vreau să ridic o mânăstire!... Viu de la Oradea Mare, unde am găsit un moşneag cu frica lui Dumnezeu, pe preasfinţitul Ciorogariu. I-am spus gândul meu şi s-a însufleţit. In apusul ţării nu e nici o mânăstire. Am adunat câţiva fraţi culeşi din câteva schituri şi cu care mă bizui să înfiinţez o chinovie cinstită. M-am şi apucat de lucru şi am strâns din cerşit, cu monahii mei, prin toată ţara, banii trebuincioşi. Am căpătat şi şaptezeci de pogoane de pădure lângă izvorul Izbuc. A scos din traistă o carte nemţească, document de trei sute de ani, care face dovada că limba românilor era demult veche prin partea locului. Textul german cita numele românesc al Izbucului, care vine de la verbul a izbucni. într-adevăr, izvorul are o particularitate ciudată căreia i s-a atribuit un caracter supranatural: piere câtva timp, şi, când curge, izbucneşte. Mi-a 1064 TUDOR ARGHEZI arătat şi o confirmare a geografului, profesorul Mehedinţi, într-o scrisoare, în puţini ani, mănăstirea cu chiliile ei a fost zidită, dotată cu toate uneltele şi odăjdiile de cult. De-ajuns ca ura să mocnească şi la acel capăt depărtat al ţării. Murind Ciorogariu, urmaşul în rang l-a dat pe arhimandritul Atanasie afară din mănăstirea lui, cu jandarmii. I-a şters prin zdrobirea argintului şi aurului şi numele de pe sfintele vase. Episcopul i-a oprit simbria de stareţ şi l-a gonit aproape gol din Izbuc, răpindu-i îmbrăcămintea, rufăria, aşternutul şi chiar scufia şi camilavca. Iată-1 din nou jidov rătăcitor pe nefericitul ieromonah şi numit stareţ a celei mai dărăpănate mănăstiri din eparhia Ungrovlahiei: Ghighiul. S-a silit s-o restaureze. N-a putut însă restaura dezordinea morală a mănăstirii. într-o noapte, după utrenie, sfântul a fost asasinat. Ca să-i pedepsească imaculata feciorie, i s-au rupt în faţa bisericii părţile bărbăteşti. Izbucul evocă toate fărădelegile suferite de întemeietorul lui. El va fi odată şi odată tema unei dezbateri care nu s-a putut face la timp, acum cinci ani, şi care am motiv să cred că nu poate fi deschisă în presă nici azi. Implicaţiile merg departe. Chiar mormântul Marelui Călugăr a fost profanat de o acuzare infamă. 1946 O ÎNTREBARE DE CITITOR Un cititor perfid mă întreabă ce-i lipsa de caracter. El ştie bine că nu-i nevoie de nişte matematici speciale şi calcule complicate ca să afle, dar vrea să-şi provoace satisfacţii în colaborare cu modestia mea. îmi venea să-i răspund ca în Sfintele Scripturi: „Diavole, ce mă ispiteşti?" Dar de unde ştiu eu că e împins de diavol şi PUBLICISTICĂ 1065 de perfidie, şi că nu e, dimpotrivă, un cititor îngeresc, rămas în urmă cu noţiunile definite de vremuri şi evenimente? Ce-i însă, întâi, caracterul, ca să putem face constatarea că nu e, dacă lipseşte? Spiritul omului e mai repede negativist, decât afirmativ... Frazele care încep cu Nu! suna. mai tari ca frazele începute cu subiectul ordonat, pus la locul lui gramatical, în genere explicative şi anoste. „Nu-i adevărat! “ place urechii şi oarecum inteligenţei. „La mulţi ani!“ şi „Să-ţi fie de bine!“ nu ştiu cum, interesează destul de slab. De unde şi succesul de todeauna al imprecaţiei faţă de lauda şi cea mai bine stilizată. Ce frumos suna „Eşti un măgar!“ comparativ cu „Omagiile mele“. Pretutindeni unde se strecoară băţul în roate, discursul grăit sau scris e mai energic. înjurătura e profund negativă, şi gâlceava, recte bătaia, îi stă omului bine. In loc de-o palmă, bine cârpită, muzicală şi eventual repetată, îţi închipui că dai o sărutare, două, trei... E aproape inestetic. Uitaţi-vă în Cişmigiu: pe o bancă, doi tineri ajung să-şi puie fiecare buzele pe gâtul celuilalt. Trecătorul, ştiind unde duce şi ce va să zică asta, întoarce capul, de silă, şi poate că şi scuipă. E ceva onorabil, dar mort, nu-i ceva viu. E ceva care duce la apartament, la ofiţerul Stării Civile, la gospodărie, la buget, la copii, la pensie etc., la ceva ca o dispariţie incoloră cu anunţ la rubrica „o mie de lei cuvântul“ şi, în caz de economii realizate, la monument. Intr-adevăr, nu mai e nici o poezie, după ce tinerii s-au sculat de pe bancă şi au plecat strânşi de braţ, să ceară consimţământul tatălui cu barbişon şi al doamnei mame, care prepară un compot. Ia dă-i câteva calcavuri unuia, pe drum, într-o staţie de tramvai, la berărie. Spectacolul atrage un vechi eroism de secătură, adormit legalmente în om. Bătaia altora îl face fericit. Să vezi cum îi pocneşte unuia falca şi celuilalt că i se strâmbă maxilarul cu un pumn angajat să-l desfigureze e o plăcere autentică. Aleargă lumea din toate părţile, şi sute de spectatori 1066 TUDOR ARGHEZI participă la eveniment cu bucurie. în ajutorul lenei de imaginaţie vine şi un subiect de discuţie viu, cu impresii şi adaose personale, în stare să se amplifice în epopee. Totuşi, n-am definit caracterul şi n-am dezlegat problema lipsei de caracter. Ele se găseau undeva pe aici, primprejur, în preferinţa publicului pentru romanul senzaţional şi dramaturgia violentă, în admiraţia lui pentru şmecheri şi pezevenchi, pentru mincinoşi, falsificatori de bancnote şi de idei. Ştrengarul place cucoanelor virtuoase, şi licheaua capătă sufragiile bărbatului grav şi solemn, care ar fi vrut să fie şi el ceva-cumva, dar nu a putut. Răspunsul a rămas tot pe dinafară. 1946 PASTEL DIN SINAIA Primesc de la un confrate poet o scrisoare căreia nu pot să nu-i dau nici o urmare. Cunoaşteţi Sinaia şi dacă nu cunoaşteţi această... „perlă a Carpaţilor“, cum îmi aduce aminte scrisoarea că se mai numeşte, probabil că iarna, când zăpada o încinge cu mărgăritare, v-aş putea da definiţia ei aproximativă, ca o prelungire a trotuarelor din Calea Victoriei, pe Valea Prahovei, între munţi. Dacă pleci sâmbătă din Bucureşti, eşti sigur că duminică vei întâlni, târându-şi eleganţa prin parc, aceleaşi simpatice figuri de cariatide surâzătoare, care ţin în spinare, de la „Capşa“ la Teatrul Naţional, toate imobilele, cum te duci spre Poştă, de pe mâna stângă. Perla e însă dublă, cuprinzând în interiorul ei o perlă mai mică dar agitată: Cazinoul. Sinaia ar fi, ca să păstrăm imaginea şi dând-o pe nemţeşte, Perlmutter, iar cazinoul un fel de Perlkind îndrăcit. PUBLICISTICĂ 1067 Cu alte cuvinte, intrăm într-o atmosferă de înaltă civilizaţie şi de maniere alese, cu pudră fină şi cu parfum Ne m ’oubliez pas. Ei bine, într-o vilă din localitate, oarecum aristocratizată prin prezenţa proprietarului, un cărturar erudit, locuia şi mai locuieşte o colonie de cinci distinse familii de intelectuali cu oarecare dare de mână, şi între ele o familie cu lire sterline, de englezi. Toate sau aproape toate au şi copii. Asta însemnează că mai jos relatatele ţigănii autohtone, de contrast, se petrec în văzul, în auzul şi în mirosul unei asistenţe, care cel puţin prin prezenţa ei, dacă nu pe temeiul dezideratelor sociale, implică o sfială şi o ţinută. Eroul scrisorii e doctor în medicină, chirurg, medic comunal şi şeful serviciului sanitar local, o întreagă serie de titluri cu litere mari, colaci peste pupăză nominală. In calitate de mentor al sănătăţii şi al higienei respective, personajul e celebru între vilegiaturişti, refugiaţi la munţi ca să respire un văzduh curat, prin murdăria domniei sale domestică specială şi infectarea aerului jur-împrejur. Chiriaş prin prelungire silită al unui apartament cu anul, Esculapul de subt Bucegi ţine în curtea strâmtă a vilei, afară de o nefericită victimă canină, un „Saint-Bernard“, încărcat, zi şi noapte, de lanţuri (domnul doctor e o autoritate!), doi porci, cinci oi, un berbec, curci, găini... toată populaţia unui obor cu baligi variate, în continuă stratificare. Pentru un medic comunal şi un şef de serviciu sanitar e aproape o cochetărie. Vizitatorii nu pot deschide ferestrele de groaza pestilenţei, care serveşte paralel suculenţele culinare ale acestui agent de salubritate model. E ca într-o caricatură franţuzească, în care un client se plângea patronului unui restaurant de provincie, de prea multele muşte din bucate. „Nu e toată ziua aşa, i-a răspuns birtaşul: numai la prânz. Restul timpului stau la privată. “ 1068 TUDOR ARGHEZI O doamnă din vilă, soţia confratelui, care ocupă etajul de deasupra chirurgului, s-a simţit într-o zi febricitată de un exces de temperatură (39,5). Neavând la îndemână, de urgenţă, un alt chirurg, cu mâinile fără găinaţ, i s-a adresat vecinului, pentru o incizie de furuncul, situat la ceea ce scrisoarea numeşte o fesă. Onorar: 300 000 (trei sute de mii lei). Peste noapte totuşi, temperatura a mai crescut şi către ziuă, foarte normal, pacienta, răscolită şi iritată, circulând prin apartament, a făcut oarecum zgomot. Nici una, nici două, domnul doctor sare din aşternut, dă fuga la etaj urlând, îşi înjură după repertoriul birjarilor clienta şi încearcă să o ia la bătaie... Pare atât de neverosimil, încât creionul ezită să spuie lucrurile mai pe şleau. In aceeaşi zi domnul doctor, tot domnul doctor, care urma să fie deferit Parchetului, depune o plângere la poliţie că liniştea domniei sale ştiinţifică îi e turburată. Nu e doar în funcţie de şef al serviciului sanitar şi chirurgul un magistrat de supraveghere? Personajul administrativ reiese limpede din toată această conjuncţiune de neruşinări. In ce priveşte meritele medicale, nici ele nu-1 recomandă deosebit. Cu o temperatură din ce în ce mai mare, pacienta a chemat un chirurg propriu-zis. Repetând incizia, s-a descoperit că medicul cu găini şi raţe e incapabil. Septicemia era gata. Detaliu sugestiv, chirurgul cu gâşte şi raţe „a colaborat", spune scrisoarea şi la moartea unanim regretată a tinerei actriţe Niny Ciulley, decedată deunăzi. Sunt întrebat: „Ce să fac? Să-l omor în duel?" Confratele care-mi scrie mânuieşte o spadă ageră, de bun chirurg spadasin, poate că nu nemeritată de chirurgul influenţat de colegialitatea porcilor pe care-i creşte. NU! Găinaţul din curtea vilei de la Sinaia ar spori afară din cale de mult. Chirurgul, ale cărui isprăvi sunt fără-ndoială neştiute la ministerul competinte, trebuie prezintat de confratele nostru, în culorile naturale şi trimis la o meserie mai compatibilă cu vocaţiile înnăscute. 1946 PUBLICISTICĂ 1069 VÂLSAN ŞI VISSARION Drept vorbind, majoritatea intelectualilor români este ieşită din ţărănime şi din burghezia mijlocie, de origine tot ţărănească. Moldovenii, apoi ardelenii cu muntenii şi cei veniţi mai târziu cu aptitudini deosebit de vădite. Oltenii întorcând brazda şi păşind, au găsit în sapă şi plug, odată cu cântecul, cel mai frumos al graiului nostru, conştiinţa de sine şi nădejdea în puterile proprii adunate cu stăruinţă şi răbdare. Ţăranii au dat dascăli, negustori, scriitori, oameni de legi, oameni de ştiinţă, meşteşugari buni şi buni comandanţi de armată - şi revoluţionari. Dacă în privinţa clerului şi a politicii ei n-au prea strălucit de un timp încoace în calitate şi caractere şi au fost succesiv dezamăgiţi de o progenitură prea grăbită să ajungă şi să uite, deficitul nu cade asupra lor, ci aparţine unei prea scurte evoluţii, lacomă de bunuri, cu orice preţ şi neîmpiedicată de prea brusca şi recenta schimbare a obielei cu ciorapul de fildecos, de-a nici un soi de târguieli. O mare parte din elita noastră intelectuală a fost în toate epocile dedesubtul aşteptărilor îndreptăţite şi adeseori falimentară, comparativ cu ţărănimea fără carte, dar sigură şi invariabilă în instinctul ei cristalizat. în definitiv, nu atari denivelări, şerpuiri, zigzaguri şi depresiuni interesează titlul prezentelor slove. Ne-am pus de gând să pomenim un pictor ţăran, înlăturat din cataloage şi care într-o zi sau alta va fi pus alături de artiştii cei mai calificaţi, şi un scriitor, ţinut la periferiile literaturii. Unul e argeşeanul Vâlsan, care a contribuit personal poate cu mai mult decât adversarii lui eleganţi şi asortaţi, la proasta lui reputaţie de zugrav. Afemeiat şi priapic şi având o continuă trebuinţă arzătoare de bani, ca să cumpere cât mai multă îmbătare, el nu s-a dat înapoi de la nici un mijloc de a-i câştiga mai uşor prin asceza opiniilor proprii. A imitat la comandă, ceea ce n-ar constitui o crimă, dar a şi iscălit. Acest 1070 TUDOR ARGHEZI hoţ al paletei e însă autorul a vreo patruzeci, cincizeci de picturi excepţionale. Vor fi descoperite într-o bună zi şi inventariate, copleşite de sute de mii de copii şi plastografii. Omul a trecut de câteva ori pe la Parchet şi poate că ar fi murit în puşcărie fără naivitatea copilărească, inconştientă şi sinceră şi în escrocherie a ochilor lui straniu de albaştri. Vâlsan avea în pensula lui, ca nimeni altul, tristeţea molatecă a satelor, amărăciunea vântului şi a ploilor româneşti, ograda autentică dezolată, clăile triste de paie, băligarul răscolit, umbra din arşiţă. Mi-aduc aminte de o uliţă strâmtă şi sucită dintr-un cătun, împotmolit în noroi şi făgaşe: suferinţa pe care o exală tabloul e vecină cu spaima de mare dezolare. Ţara lui Grigorescu e o idilă neîntreruptă. La Vâlsan pământul geme, oftează şi scrâşneşte. Să nu-i cerem mai mult, portrete, nuduri dezechilibrate şi artificii clorotice de culoare. Celălalt ţăran e un scriitor, povestitorul I. C. Vissarion, caligraful Nevestelor lui Moş Dorogan, al Privighetorii negre şi al altor cărţi numeroase. Critica îl ignoră. Plimbăreţii noştri de odinioară ştiau cum e Righi, pe care s-au suit cu funicularul, Matterhorn şi Le Petit St. Bernard, dar amatorii de senzaţii alpine nu cunoşteau, de pildă, Păduchiosul, crezându-1 patria scărpinişului total. De altfel, o dogmă estetică elegantă le-ar fi interzis să-i rostească numele în societate. Pentru că scriitorul este nevoiaş, părinte de zece copii, toţi cărturari, botezaţi, care Garibaldi, care Voltaire, care Arhimede; pentru că stă în satul de naştere şi nu se duce la teatru şi cafenea; pentru că la port şi vorbă e simplu şi rustic; pentru că n-are dicţiune şi aer; pentru că umblă la ţară desculţ; pentru că n-are stări sufleteşti ţuguiate, palide şi cinice - şi pentru o sută şi o mie de alte motive franţuzeşti, colegii îl ocolesc, editurile nu se îndeasă. Intre personalitatea lui autentică, evident „populară" şi cititorii cultivaţi, tăcerea celor datori să-l arate şi să-l gândească a ridicat o graniţă oarbă. PUBLICISTICĂ 1071 Cu pălăria lui de boem, cu ghiozdanul cât un geamantan în care îşi ia de acasă, de la Costeştii din Vale de Titu, fărâma de brânză şi colcovanul de pâine, pe drum; grăsuţ ca Renan, cam cocoloşit; ba cu câte un nasture uitat descheiat, bucuros întodeauna, nevăicărindu-se niciodată, Vissarion dă o dată, de două ori pe lună prin Bucureşti, să-şi ia „gologanii^. Gologanii lui sunt pensia scriitorilor trecuţi de cincizeci de ani, o pensie care le ajunge din treizeci de zile, tocmai una. Lui Vissarion i s-a întâmplat să i se şi fure, în tren, pensia din buzunar. Probabil că, dus cu gândul, el fredona cântecul lui, făcut de el, cu muzică şi vorbe: Măria neichii, Mărie, şi nu s-a supărat peste măsură când ajungând acasă vedea că pensia lui trecuse într-alt buzunar. „Numai să nu-i poarte nenoroc“, se mulţumea el să spuie, când Gongonica, soţia lui gospodină, îl întreba într-o doară dacă s-a întors cu ceva din metropola şi municipiul Bucureşti. Zâmbind şi lăsând pe fiecare în năravul lui, sceptic cu oamenii, dar credincios în cele sufleteşti, Vissarion face grosului superficial omenesc o impresie de hai-hui şi de floare la ureche. Lipsit radical de vanităţile curente, cu masiva lui încredere ţărănească în soartă şi în voia chibzuită a Celui de Sus, el nu e tulburat de acele ambiţii de arătare şi fudulie care fac antipatici şi ridiculi pe aţâţi confraţi mai puţin prevăzuţi cu materialele şi facultăţile apropiate de noţiunea unui talent. Ba îmi permit să afirm că I.C. Vissarion e şi ceva ca un adevărat om de ştiinţă în matematici, în chimie, în fiziologie, visând azi la o snoavă sau la o povestire şi mâine la un motor... Şcoala lui a fost cartea liberă, pe care o şi face la rândul lui. Universitatea lui a fost, ca şi pentru Fabre, învăţătorul dintr-un cătun, din Midi, buruienile dimprejurul casei. Acela, în satul Serignan, îmbrobodit cu o manta violetă de glicină, este, cum se cam ştie, întemeietorul pe un maidan, al unei ştiinţe cu totul noi, scrisă admirabil, ştinţa gângăniilor. Entomologia, acea miraculoasă operă de ostenitoare descoperiri 1072 TUDOR ARGHEZI care i-a slujit documentele de creaţie lui Remy de Gourmont, autorul unei cărţi de unică valoare şi frumuseţe, La Physique de lAmour (Ediţia „Mercure de Francea). N-o fi poate un păcat de moarte ca I. Vissarion să fie considerat un scriitor, dar e o mare ruşine. 1946 CUM SE FERICEŞTE O ŢARĂ Lumea e plină de reformatori, profeţi şi de nemulţumiţi. Fiecare om are o reţetă infailibilă pentru fericirea ei. Orice măsură luată e criticată: trebuie altfel chibzuită... Statul suferă neîntrerupt de tot soiul de scăderi... Nimeni nu se pricepe la nimic... In locul guvernului, iată ce aş face eu... Ai citit cuvântarea lui cutare?... Ce neghiobie!!... Hotărât, trebuie făcut ceva, nu mai merge... Etc., etc. Aşa am apucat de cincizeci de ani în şir, ceea ce însemnează, nu e vorba, că nici fruntaşii nu erau prea breji, dar că şi îmbunătăţirile, foarte încete, nu atârnă numai de ei, de o teorie, de un program, de un partid. Viaţa încurcă şi risipeşte intenţiile, ridiculizează serii de personaje, umflate cu pompe, şi genialităţi artificiale. Un ceas mai mult de somn pe zi, o siestă prelungită, o întârziere la un banchet, la pocher, o lene, un pahar peste măsură, nevasta surprinsă-n flirt, într-un colţ de salon, după plan, cu locotenentul oacheş de cavalerie, mantoul necumpărat la timp, un flacon de parfum, un inel... se transpun în afacerile publice cu defecţiuni repetate, care la câte cincizeci de ani se însumează cu câte un dezastru. De la dezlânate la huzur, de la indiferenţă la înavuţire şi superbie, de la amânare la uitare, scadenţele dramatice lichidează epocile ritmic. In secolul vitezei, ele s-au scurtat la PUBLICISTICĂ 1073 douăzeci şi cinci de ani. Invizibile, firimiturile iritate se adună, se conglomerează în focare explozive şi subit aruncă în aer, afară de conducători şi şefi, nici răi, nici buni, nici hoţi de tot, nici oneşti de tot, mijlocii, căldicei, amabili, surâzători şi de o etică imprecisă, agonisita naţională a mai multor vieţi. Poligloţi morali, ei reţin din toate graiurile câte zece, cincisprezece formule. Popa nu e preot; judecătorul nu e magistrat; dascălul nu e educator; cărturarul, mai des decât se poate trece cu vederea, e relativ mincinos. Nici unul nu-i el întreg şi inalienabil în stricta lui meserie, răspundere şi datorinţă. Veleităţi multiple şi opuse solicită şi asaltează pe profesionistul disolut. Gol cu gol se adună, golul total irumpe şi porneşte o dată, improvizaţiile dărâmate se surpă peste câte o singură generaţie. Printr-un eufemism trivial, ansamblul acesta ia numele de istorie. Cei rămaşi pe acoperişul şandramalei continuă să fie limbuţi, să bată câmpii, să gesticuleze, să facă pe împăraţii şi toboşarii, în vreme ce gloata mare zace strivită de bârnele, grinzile şi zidurile prăbuşite. Acum vreo cincizeci de ani, podul de la Cernavodă era un triumf al tehnicii inginereşti şi de fapt o realizare de vitrină. Poetul Macedonski găsise momentul liric: Sire, Ai intrat în nemurire. Numele lui Saligny, dat şi unei staţii de tren, de peste fluviu, părea ancorat de o glorie eternă. Azi marele pod e o potecă strâmtă, înghesuită, o pârtie de mizerie. La Conferinţa păcii din Paris tocmai se discută drepturile internaţionale de plutire pe Dunăre, şi noi, care avem destulă albie de înecat, n-avem pe unde trece dincolo, în Dobrogea. Dobrogea şi oceanul sunt aninate de ţară cu o slabă înseilare de fir de păinjiniş. Să nu se creadă că toată lumea furată de un snobism entuziast era orbită de viziunea monumentului falacios. Un 1074 TUDOR ARGHEZI inginer Davidescu a prezentat proiectul unui pod cu linia ferată dublă şi cu şosea de căruţe. Competinţele recunoscute l-au luat în bătaie de joc. Inginerul era un profet adevărat: azi, automobilele şi carele ar circula cu miile între cele două provincii, legătura ar fi continuă şi rapidă, marea ne-ar fi aproape, atât pentru negoţ cât şi pentru agrement, sănătate şi prestigiu. Dobrogea n-ar mai fi o unitate geografică izolată şi costisitoare, iar preţul podului mai lat ar fi cerut o diferenţă de cheltuieli insignifiantă. Inginerul Davidescu nu era individ politic şi a rămas de râsul specialiştilor guvernamentali până ce a înnebunit. [Dobrogea prezintă şi un special caracter de actualitate. Nu e de prisos să insistăm asupra optimismului amorţitor de care sunt cuprinşi oamenii aleşi să fericească ţara. Acum vreo douăzeci de ani, Uzinele Ford făceau guvernului de atunci o propunere menită să garanteze, prin efectele ei, şi soliditatea poziţiei internaţionale a României. Ele cereau să li se acorde Dobrogea pe nouăzeci şi nouă de ani, pentru edificarea fabricilor de vehicule de transport necesare statelor din Europa. In schimb, pe lângă că România ar fi ajuns o piaţă continentală, pe lângă că enorma dezvoltare comercială aducea ţării întregi un confort şi o îndestulare nebănuite; pe lângă că am fi avut un pod de douăzeci de ori mai încăpător, pe lângă că n-am mai fi avut tristul prilej să fim nişte „sateliţi", Ford se obliga să construiască autostrade, şosele, drumuri, şi să le întreţie în toată ţara. S-a răspuns propunerii Uzinelor Ford cu un „prin noi înşine" orgolios, ca şi cum un adaos de bunuri şi un standard de viaţă ridicat -- mai bine îmbrăcaţi, mai bine încălţaţi, mai bine hrăniţi, cu gospodăriile mai îmbelşugate — ne-ar fi împiedicat să fim noi înşine. Tot fiind noi înşine după o anumită filosofie bancară, noi nu mai suntem noi de vreo cincisprezece ani, în nici o privinţă. Mereu suntem alţii. Noi înşine am ajuns cerşitori de mămăligă.] PUBLICISTICĂ 1075 Tot aşa, de cincizeci de ani se tot aduce apa pe o conductă de la Sinaia în Capitală, şi azi Bucureştii mor de sete şi se sufocă de murdărie după un tarif U.C.B. scandalos. Şi tot de cincizeci de ani se face din gură irigaţia câmpiilor de arătură, o irigaţie atât de lesnicioasă între râurile paralele ale ţării, bântuită de o secetă eternă, încât putea să fie repede înjghebată. Azi, în 1946, un praf de mălai e plătit cu cinci mii de lei, pentru ca, la iarnă, milioane de-ai noştri să moară, cu noi laolaltă, de foame. 1946 FOTO-FOTO La început, acum câţiva ani, erau mi se pare unul sau doi. Suportabil. Treceai, şi un tânăr apăsa un declic şi-ţi întindea sfios un bilet verde, galben sau albastru, cu o adresă de fotograf. Asta se petrecea pe Calea Victoriei, ca şi acum, dar cu oarecare discreţie, cam prin Piaţa Teatrului Naţional. Dacă-ţi iubeai personajul şi-l doreai reprodus, te duceai la atelierul din adresă şi te admirai, oglindit pe un carton. Instantaneul pe negândite, ca la jurnal, şi reporterii, pândind pe Chamberlain să plece din Miinchen şi la Londra să coboare din avion, entuziasmat de un petec cu slove fluturat în aer, semnat de Reich pentru o pace eternă, călcată după câteva ore, da domnului sau doamnei, surprinsă la promenadă în obiectiv, un sentiment, oarecum, de istoricitate glorioasă. Până atunci, satisfacţia de participare la notorietăţi imaginare, fictive, era gustată şi de poporeni, în Cişmigiu şi parcuri, unde o cătană şi un văr cu cioareci duceau de mână un front de ardelence cu fustele umflate, încreţite pe o betelie, strânse după moda locală, mai sus de şolduri, aproape de 1076 TUDOR ARGHEZI înghiţitoare. Pe un trepied cu cârpă aşteaptă ochiul magic înşurubat într-o ladă, al unui fotograf cu taxele plătite la primărie, şi fiorul artei şi al creaţiei era distribuit în lumea măruntă, a un pol bucata. între timpuri, meşteşugul fotografic a cunoscut o evoluţie înspăimântătoare. Zece mii de fotografii, rapid succesive, dau, pe lângă figura holbată, statică, a persoanei, zgâită în atitudinea cea mai avantajoasă; mireasa cu mirele, sosiţi după biserică la nuntă cu negativul şi pelicula; oratorul în extaz dinaintea unui public, tras cu elocvenţă pe sfoară, de la o tribună - însăşi mişcarea, expresia mobilă şi caracteristica necesară. Uzine de aparate şi filme au contribuit la monstruoasa dezvoltare a fotografiei, ca odinioară drăceasca invenţie a lui Gutenberg, din care au ieşit gazeta, ziaristul, ziariştii, a patra putere în stat, rotativa, sulurile de hârtie, raţionalizarea, autorizaţia, cenzura -într-un cuvânt: libertatea presei, care garantează toate celelalte libertăţi. Amatorul, care-i o fizionomie obişnuită în muzică, pictură şi literatură, nu putea să nu capete un loc de maimuţoi şi în fotografie. Sunt oameni de ispravă, posesori de câte trei, patru, opt, zece şi cincisprezece aparate, de toate dimensiunile, sensibilităţile şi fracţiunile, de o mare precizie. Secunda ajunge o unitate de măsură, obositoare ca un veac: viaţa la film e completă şi voluminoasă la una mia parte din acest grăunte de timp. Nici nu ţi-ai dus batista la nas şi ai avut o sută de instantanee. Ceva mai mult, chiar fotografia, geloasă pe laurii unui Michelangelo Buonarotti şi Da Vinci, a devenit, mă rog! o artă de artist, refuzând să rămâie un admirabil dar simplu document, care-şi împrumută valoarea exclusiv de la obiectul reprezintat. Amatorul nu poate să nu-şi puie şi el personalitatea în joc, un scaun aşezat de-a-ndoasele, o draperie sucită, o oală cu patru irişi în ea, natură vie şi natură moartă în colaborare. PUBLICISTICĂ 1077 Dar juniorii din meserie s-au înmulţit peste măsură. Zeci şi sute de ochiane urmăresc de-a lungul drumului asfaltat o doamnă, o domnişoară, de la un capăt la celălalt al Căii Victoriei, cu o insistenţă, care începe să fie indecentă şi trivială. E cel puţin o lipsă de politeţe să te crăcănezi din faţă, dinaintea unei trecătoare, nepoftit, cu o botniţă mecanică la ochi, şi să o înregistrezi. A evoluat şi simţimântul satisfacţiei. Lipsa de stil profesional provoacă reacţiunea. Biletul verde, galben sau albastru e refuzat. 1946. SCRIITORUL ROMÂN Anin slovele de mai jos de slovele camaradului Galaction, tipărite în acelaşi loc, lunea trecută. Poetul Macedonski, povestea părintele, primea în răstimpuri o leafă de mizerie de la un oarecare minister, o diurnă cam de odăiaş, discutată şi anulată de fiecare nou guvern ajuns la putere. Fiind scriitor şi nefăcând nici un fel de politică, nici liberală, nici conservatoare — ceea ce este de aşteptat de la orice liber meşteşugar de cuvinte, a căruia justificare şi doctrină nu pot să fie decât limba cu anexele şi prelungirile ei, considerate exclusiv din punctul de vedere special, poetul nu reprezenta nici o utilitate practică şi imediată. Un odăiaş face măcar cât un vot, pe când un artist, situat peste cotidian şi contingenţe, de cele mai multe ori provizorii, să voteze nici nu se gândeşte. A! dacă nu-mi dai nimic, nici eu nu-ţi dau nimic, dar îţi mai iau şi ce ţi-a rămas, micşorându-ţi zilele pe nesimţite. Mai târziu, după ce ai murit, 1078 TUDOR ARGHEZI e altceva. Atunci îţi pot ridica o momâie de bronz şi epoca următoare, anexând o operă, care nici ei nu-i aparţine şi păstrând aceeaşi poziţie, faţă de confraţii tăi actuali, va scrie că s-a făcut o „greşeală". Adevărata atitudine de spirit şi omenie nu cere contraservicii; ba cred că e decent şi elegant să le refuze, dacă printr-o ştirbire morală, de servilism, careva şi-ar cheltui zelul rezervat propriei profesiuni şi vocaţii. Desigur că situaţia de funcţionar nu e prea de invidiat, când funcţionarul, strict credincios atribuţiilor sale, se resemnează, în limitele unui salariu de muritor de foame, pentru stat la un obraz curat. Dar în ce altă formă poate statul să colaboreze la viaţa unui scriitor, după sugestiile părintelui, decât numindu-1 într-o „slujbă"? Statul nu a crezut de trebuinţă să înfiinţeze slujbe profesionale pentru scriitori, de redactori; comunicatele şi ordonanţele confuze, cât şi textele de legi continuă să fie scrise de Directori, de Secretari Generali şi Preşedinţi, prevăzuţi cu titluri şi pergamente, însă lipsiţi de claritate şi de condei. Dincolo de o semnătură estetică, ei cunosc mai mult alfabetul şi mult mai puţin cuvintele, afinităţile verbale, fraza adaptată la o idee. Singura meserie afară de politică, în care se vâră şi se răsfaţă cine pofteşte, e aceea a scriitorului. E de ajuns un certificat de universitate, ca domnul cu şef-de-cabinet să se simtă scriitor, ofensat dacă presa i-ar atrage atenţia că, iscălind o proză oficială, s-a împotmolit în articole, aliniate şi considerente. Iată că Macedonski nu avea diplome şi atestate. Nu le-a avut nici Caragiale, absolvent, dacă-mi aduc aminte, căci l-am cunoscut bine, nici al cursului primar întreg. Eminescu, auditor de universitate, iarăşi nu le-a prea urmărit. Nu e vorba că nici autorii Cântării Cântărilor, ai Predicii de pe Munte şi ai Mioriţei nu le-au avut. Dar ce leafă, ce drept de avansare, ce drepturi la pensie (sic!) ar avea azi Eminescu dat afară PUBLICISTICĂ 1079 dintr-un inspectorat şcolar ca un servitor; ar avea Caragiale, ar avea Creangă, în epoca noastră? Nici unul! Fără să fie Emineşti, sunt scriitori, numiţi în slujbe mici şi azi, cărora un bacalaureat, de pildă, le interzice înaintarea în funcţiuni mai sus de rangul minor al unui şef de birou. Ai putea să fii mai mult, să fii ministru, dar nu poţi fi mai puţin, nu poţi fi director, subdirector, consilier şi nu mai ştiu ce. Funcţionarii sunt selecţionaţi nu după valoare, ci după ştampilă, iar statutul lor, necesar la confruntarea ştiutorului de carte cu analfabetul, elimină de la o activitate şi mai necesară pe scriitorul de merit fără titluri. Statutul merge până la bucătăria socială, acolo unde se împart rândăşiile şi subalternarea, dar el nu prevede pe cel ce zugrăveşte lista de bucate, pe cel ce găteşte vitrina şi orchestra care exaltă firma şi restaurantul. Birtaşii sunt mai inteligenţi. Ei aleg, ca să-şi vândă fripturile la grătar, vioara cea mai fină şi vocea zilei cea mai reputată - fără amestec, bineînţeles la plită şi la cuptor. In privinţa rolului social şi oficial, jucat de scriitori, Bulgaria, curios! a luat-o multora înainte, şi României cu deosebire. Probabil că, peste Dunăre, nici scriitorii nu se murdăresc şi calomniază unii pe alţii, ca în ţigănia noastră literară, nici domnii de la conducere nu dispreţuiesc meseria de scriitor cu superioritatea lor indiscutabilă, de la noi. Confratele N. Crevedia, care a lucrat în calitate de ataşat de presă la Sofia, ne-a făcut atenţi de repetate ori că legea bulgară asimilează pe scriitorul calificat cu titraţii de academii, acordându-i astfel dreptul de a înainta, în cazul că e funcţionar, până la orice treaptă şi dregătorie. E o excepţie de respect pentru profesie şi de onoare pentru stat. Scriitorii unei limbi ca limba românească, moştenitori ai unor nume de prestigiu, s-ar cuveni logic să beneficieze, prin efectele vecinătăţii, de această frumuseţe originală a legiuirilor bulgăreşti. 1946. 1080 TUDOR ARGHEZI ADAM & COMP. N-aş avea impresia că Geneza dă un raport absolut precis asupra săptămânii celei dintâi, în care Dumnezeu a făcut toate câte se văd şi nu se văd: omnia visibila et invisibila, cum se spune mai boiereşte. Sumedenii de pauze nedesluşite şi de taine, ascunse cu o intenţie lipsită de amabilitate faţă de noi, oamenii, creduli şi naivi, fac parte din Cartea Facerii, a Sfintelor Scripturi. Dezvăluindu-i lui Moise lucrurile ştiute numai de el însuşi, el a fost nesincer si simbolist. Fie că, de fapt, nu s-a odihnit complet în ziua a şaptea şi, ca bunul gospodar, a mai robotit câte ceva şi în prima lui zi de sărbătoare inaugurală - fie că a strecurat o seamă de mistere nedeclarate, în zilele de lucru, nu s-a putut afla niciodată tot ce şi-a pus de gând să încerce şi să realizeze. Să nu uităm că Dumnezeu a fost şi a rămas un poet, şi că orice poet, afară de indiscretul Boileau, care, nu e vorbă, n-a dat nimic valabil ca operă personală, ci numai poveţe şi reguli pentru alţii, a tăcut în ceea ce priveşte Arta poetică (Ars poetica), lăsând-o pe seama criticii literare şi a unui exeget, desigur proiectat, de vreme ce El a prevăzut toate, şi cele două războaie mondiale. Aşa, în Apocalips, inspirat mai târziu meşterului inefabil, Ioan Evanghelistul, sunt arătaţi în sine şi pe dungă, după interpretările altor inspiraţi din zilele noastre, atât Hitler, cât şi Winston Churchill (rostit de un excelent vecin al meu: Churchilă), nu numai timpul cetăţilor zburătoare şi al proiectilelor „V2“, când ei vor exista în carne şi oase. Cu alte cuvinte, poezia Creaţiei are nevoie de un spirit abil, iscoditor şi înzestrat cu o meticuloasă răbdare, ca să dea la lumină toate obscurităţile biblice, într-o carte deosebită: de un Şerban Cioculescu, vigilent, nuanţat, stăpân şi pe echivoc, şi pentru rafinamentul căruia nu ar scăpa nimic, ci, dimpotrivă, PUBLICISTICĂ 1081 s-ar invedera şi sămânţa ultimă din sâmburele unei presupuneri aproape absente. Biblia povesteşte cum a fost făcut omul, Adam şi scumpa lui soţie, cu care va avea de furcă pe vecie, viaţa, romanul, dramaturgul, regizorul, politica, expertul juridic, muzica şi sculptura — dar şi-a rezervat dreptul să nu spuie o vorbă despre când şi cum a făcut Dumnezeu şi pe prost, multiplicându-1 liber şi pe faţă în mii şi mii de exemplare. Prostul ocupă mult mai mult loc în biologie şi istorie decât nefericitul Adam, izgonit întâi şi întâi din Paradis, apoi în toate zilele, de pretutindeni, şi gata să fie definitiv eliminat din viaţă, de la cartelă. Dată fiind însemnătatea din ce în ce mai evidentă a marelui personaj, denumit de către Alfred Jarry Ubu Roi („Regele Băa), aş înclina să cred că prostul genial a fost zămislit duminica, în delectare, ca o corectură tardivă dar în continuu progres, a unui Adam prea deştept şi neaşteptat de revoluţionar faţă de principii şi de porunci. Emoţia cu mărul acrişor, furat din pomul făgăduinţei, nu i-a trecut bunului Părinte nici până azi, şi el l-a încadrat pe todeauna într-un comitet de supraveghere şi siguranţă. Fără binefăcătorii proşti, cine ştie la ce s-ar mai fi dedat neastâmpăratul Adam, ajutat de dactilografa lui, asociată cu şarpele elastic şi subtil, dacă el a cutezat să facă dintr-o gioarsă de condei un meşteşug, din ce-i trece stricatului prin cap idei, şi din foaia de hârtie de împachetat, gazetă cotidiană? 1946. LA COSTÂNA Paraschiva, fata lui Burda şi a Macoveicii şi nepoata lui Jap urda, s-a întors la Costâna. 1082 TUDOR ARGHEZI Satul întreg s-a strâns la casa părintească, să audă veşti şi, cum le zicem noi ăştia, bacalaureaţii, impresii de călătorie. Tatăl Burda a murit de tânăr: s-a culcat într-o seară şi nu s-a mai sculat, iar a doua zi a fost pus, cu mâinile la piept, pe năsălie. La un an, a închis ochii şi Ileana Macovei, maica Paraschivei. Nu ştiu ce a putut să aibă că s-a înnegrit. Pe patul de moarte ea şi-a chemat fetiţele şi le-a spus: „Ţineţi minte două lucruri: să nu minţiţi şi să nu furaţi". Maica Ileana cânta frumos. îşi făcea singură cântecul, atât al glasului cât şi al vorbelor din stihire. Cum am zice noi, ăşita, avea talent (poetic şi muzical). Mai trăiau la Costâna unchieşii cu pletele lungi, rămaşi dintr-alte veacuri. Ei au făcut întâiul rând, din roata dimprejurul Paraschivei, care, ca să poată să plece de acasă, şi-a vândut oile, două fote şi o bondiţă, rămase în zestrea ei curată. Celelalte, grădina, vacile, livada, scoarţele, trâmbele de cânepă şi bumbac, fuseseră furate şi împărţite pe din două, de naşul, care se îndatorase să crească surorile, Parasehiva şi Saveta, şi de armeanul, proprietarul din partea locului, obişnuit ca la fiece arătură nouă să intre cu câte trei, patru brazde în pământurile oamenilor nevoiaşi, uneori până aproape de praguri. - Ai fost, vasăzică, la Bucureşti, se miră un bătrân... Poţi să-mi spui ce-i acest Bucureşti? Dobitoc îi? Pasăre-i? Grădină-i? Nu mă râde... - E târg, tată Gavrilă, târg mare, oraş... Tata Gavrilă, care n-a ieşit optzeci de ani din satul lui, se gândeşte cum ar fi un oraş. Are biserică? Parasehiva spune că are multe biserici, şi unchieşul le vede adunate grămadă la un loc. Dacă-s multe, şi popii trebuie să fie mulţi între biserici. Are şi şcoli şi primării multe. Ici bisericile, alături primăriile, lângă ele şcolile... N-a mai auzit. - Dar cum îi în tren, Paraschivă? Unchieşul Gavrilă n-a văzut nici tren. Invenţia lui Stephenson îi e cu totul streină. I s-ar părea că e ceva ca o ladă. Zice tren, cum zice oraş, dar nu înţelege, neam. PUBLICISTICĂ 1083 - E bine şi în tren, zice Paraschiva... Azi te sui în el, şi poimâine te dai jos din el la Bucureşti. Unchieşul nu-şi închipuie că Bucureştii sunt atât de aproape de Costâna. Prin urmare, colea, peste două sau trei dealuri. Călătoarea-i descrie drumul de fier - un cuptor încins care fuge, târând după el treizeci, patruzeci de magazii pline cu lume, şi care fuge de rupe pământul, noaptea şi ziua, fără să se oprească decât câte oleacă — şi moşneagul surâde. Parcă ar fi visat în somn, cândva, o asemenea repezeală de roţi şi căruţe. Extraordinare au fost robinetul de apă şi becul electric. De radio nici nu mai încape vorbă, că e o cutie cu mustăţi şi la primăria din Costâna, dar el ştie cum face, că se bagă primarul subt masă, de unde vorbeşte şi cântă cu nişte ţigani. Dar e de necrezut să învârţi o clanţă şi să iasă din părete, când apă, când lumină, după cum vrei să întorci. A mai auzit el, fată, minciuni. De cum iese careva din Costâna şi merge până la Rădăuţi, la întoarcere vine stricat la minte. Dar Paraschiva l-a zdruncinat adânc pe unchiaş, povestindu-i că l-a văzut şi pe vodă... Gavrilă s-a sculat de pe doniţa pe care sta, pe capac, şi s-a închinat. - L-ai văzut tu, măi Paraschivă, pe vodă, cu ochii tăi? - Aşa cum te văd pe dumneata, cu ochii mei. - Cu ochii tăi, Paraschivă? Lui moş Gavrilă nu-i vine să creadă că poate să fie văzut vodă de o fată din Costâna. S-a mai sucit, s-a mai întors, s-a chibzuit. - Ia spune-mi acum, să văd. Cum îi vodă? Om îi? - Om, ce să fie? Vodă nu poate să fie om ca oamenii. Unchiaşul se îndoieşte. El ştie din basme că împăraţii sunt duhuri, că se poartă cu odăjdii şi plete, îmbrăcaţi cu fir şi-n serasir, ca Ştefan de la Putna, care n-a fost om; că ei se mişcă încet, ca în icoane, din pricina coroanei grele, şi calcă binişor, să nu le cadă căciula 1084 TUDOR ARGHEZI de aur din cap, că, de! pardoseala pe unde umblă împăraţii nu-i netedă întodeauna. Mai ales, fata i-a spus cum că vodă n-are nici suliţă, paloş, pavăză şi ghioagă - ce nu s-a mai pomenit. — Nu se poate, Paraschivă... tu n-ai fost la Bucureşti. Cine ştie unde-i fi nimerit! Moşului Jap urda nu-i plac civilizaţia şi modernitatea, nicidecum. 1946. CIVILIZAŢIA Circulă un cuvânt pe care ne-am învăţat să-l luăm din conferinţe şi articole de ziar şi care trece din gură în gură ca o ţigară la cazarmă şi, în recreaţia clasei a şaptea, la liceu. II citim în declaraţiile oficiale, ne batem pentru el, ducem războaie, şi-n fraze rotunde îl sonorizăm pe toate vocile şi ne gargarisim cu silabele lui. Civilizaţia! E un cuvânt cu semnificaţii supreme. El vine în bolbo-rosirea vorbelor umflate odată cu celălalt cuvânt, cultura. Asta însemnează că aduni diplome şi cărţi, tablouri, că te duci la teatru şi la concert, că vorbeşti la telefon - Alo! Alo! - că zici mersi, că ai învăţat latineşte, că poţi construi o nouă teoremă, că te specializezi în câte şi mai câte ştiinţe şi meşteşuguri, capabile să întortocheze o idee simplă şi să-i dea toate sensurile, pentru şi contra, pentru-contra şi contra-pentru. Civilizaţia permite să scrii versuri şi proză, poeme şi romane, tratate de filosofie, teologie; să faci polemică mistică, să reformezi viaţa, în răspăr cu datinile şi obiceiurile moştenite de-a dreptul, să le analizezi, să le amplifici, să dai alte pravili PUBLICISTICĂ 1085 şi codexuri, mai bune - zici - decât nişte stupide, barbare deprinderi de ignoranţă, empirice — brrr! Pe nesimţite, am trecut prin clasicism, romantism, naturalism, existenţialism... Orice epocă mare vine cu ismulei, care dărâmă sau contestă ismele precedente. De-aci nainte vom fi, în sfârşit, fericiţi şi mai înainte de a se verifica o fericire pe cale de a se stinge, examenul nostru intelectual cercetează o altă formulă, de fericire mai nouă. Treci pe la mine, să-ţi arăt câteva lucruri extraordinare. Vasul ăsta etrusc (care era o ulcică de băut) l-am cumpărat chilipir. E autentic: nu mă poate nimeni păcăli cu o imitaţie vulgară... In vitrina de alături ai să admiri unul din braţele Venerei, pe care l-a găsit în pământ un mare arheolog. Avem speranţa să-l descoperim şi pe celălalt. S-au mai găsit, de bună seamă, şi altele, dar toate sunt nişte escrocherii italiene sau greceşti. Braţul ce-1 vezi se articulează exact pe original. Dar ţineam să-ţi dai seama şi de valoarea acestui mobilier, cumpărat de la un prost de anticar, pe nimic: zece milioane. Face o sută de milioane, pe puţin. Şi covoarele acestea, ce zici?... Am o şansă la achiziţiile artistice şi istorice, nemaipomenită. Iţi semnalez şi aceste douăsprezece peizaje, ale unui pictor, care-i va face praf pe toţi. Culorile lui degradate par că nu sunt luate din paleta, obişnuită atâtor agramaţi din timpurile de falsă celebritate, din trecut... Acum studiez vocalele lui Rimbaud: a, e, i, o, u... Mi se pare că s-a înşelat asupra tonului pictural, evocat de ele, cu câteva nuanţe... Civilizaţia e suma tuturor acestor aberaţii, perversităţi şi preferinţe artificiale, care transportă viaţa pe hârtie tipărită şi fac din ea o izmeneală grotescă. Nimeni nu aduce nimic şi totul împovărează existenţa bietului om, visător, naiv, falsificat sau prost, cu sumedenii de zdrenţe pentru bacalaureat, licenţă, doctorat şi publicitate. Cât ridicul înfăşură mumiile noţiunilor de drepturi ale omului, de libertate, de egalitate, 1086 TUDOR ARGHEZI masacrate sistematic şi călcate în picioare, atât de către rafinaţi cât şi de brute! Cititorii pot să constate ce valoare poate să aibă atâta civilizaţie de iluzii şi aproximaţii, cântate cu toba când au deschis robinetul din care nu mai curge apă, când setea lor chinuită caută un pahar ca să o bea, când cerşesc trei sute de grame unui brutar, care-i dă afară; când seacă râurile şi puţurile şi nu s-a făcut porumbul; când seceta arde câmpul, usucă livada şi stârpeşte grădina. Civilizaţie: apă, grâu şi porumb. 1946 LITERATURĂ Că toată lumea începe să scrie literatură nu mai e atât de bine, pe cât nădăjduia, într-o vreme de însemnări şi de dorinţă de selecţiune, dintr-o cantitate mai mare de scriitori şi scribi. Socialmente, selecţia se face prin grămădirea elementelor adunate din toate părţile unei ţări în oraşul principal. Parisul, de pildă, e Franţa şi el concentrează uneori întreaga Europă, ca în cazurile Heine, Turgheniev, Moreas şi Rilke. In capitale, valorile se întâlnesc, se concurează, anulându-se cele mai slabe: o colectivitate mai mare prezintă şanse, peste fracţiunile regionale, mai bune pentru atingerea nivelului maxim. Acum vreo douăzeci şi cinci de ani, scriau vreo două sute de inşi. Azi, avem cel puţin zece mii de confraţi în versuri şi proză, mulţi daţi pe faţă de publicaţiile curente şi cei mai mulţi în manuscris. O atracţie bolnăvicioasă îi scoate pe unii din meserie, pe alţii din scutec, la o întrecere răzleaţă, care de-a buşile, care pe picioare, degeaba. Drumul e semănat cu petice şi gogoloaşe de hârtie, cu peizajul de munte, pe unde au trecut PUBLICISTICĂ 1087 vandalii vilegiaturişti. Calitatea, atât la fetişcane cât şi la genul băieţaşi, lasă mult de dorit. Băieţoii cu fustă, fecioarele urâte, băbuţele tinereşti n-au în cerneală şi-n condeie nimic decât o patimă vanitoasă şi o streche iritată pentru gloria găunoasă. Că exerciţiul literar, acasă la tine, contribuie oarecum, când n-ai putut să te măriţi, sau când ţi se urăşte în biurou, în stare să te duci la capăt, la un capăt oarecare, capătul cel mai de sus neputând să fie, bineînţeles, niciodată ajuns, te munceşti în tăcere pentru căpătarea unui fel de perfecţionare, care-i o pârtie chinuită şi nu un trotuar spre notorietate. Valoarea, afară de excepţii, unde-i mai vast orgoliul decât atelierul, o dispreţuieşte notorietatea. Ucenicul nevizitat de pisma de meşter, hotărât să-nfrunte materialele grele şi să le cumpănească pe vârful firav al peniţei, se supune asprei discipline de sine şi odată şi odată -legământul e pe viaţă şi moarte — iese meşter şi el. Gingaşa osteneală a trecerii întunericului pe foaia imaculată, nu se împacă nicidecum cu pripa şi, mai ales, cu indiscreţia, de care fac enervantă dovadă din ce în ce mai numeroşi domnişori şi domni, lipsiţi de politeţă şi măsură; o politeţă a distanţei şi o măsură de spirit echilibrat pe un pivot. Eşti înghesuit cu vrafuri de manuscrise sarbede şi incolore ca şi cum lipsa de subtilitate a făcătorilor de pleavă literară te socoteşte dator să-ţi pierzi viaţa, urmărind pulberea lor, în trecerea dintr-o uscăciune în neant. Nefericirile zilei, pe care o trăim, între două nopţi, numără între ele şi telefonul. Nemaipomenit! te sună cine pofteşte. Eşti chelnerul cu şervetul pe braţ al fiecărui consumator de ambiţii primare. Adu-mi, garson, o părere bună cu caimac şi repede! că mă grăbesc. Incontinenţa unor atari clienţi, care vin şi se aşază cu bucile pe masa ta de lucru, ia toate formele absenţei de pudoare şi te venerează ca pe o oală de noapte. Spârcâiala lor literară doresc să ţi-o administreze direct, într-o lectură. Ii refuzi şi rămân miraţi. 1088 TUDOR ARGHEZI Cei mai izbutiţi, nici mai mult nici mai puţin, îţi comandă la telefon o prefaţă... 1946 OMUL ŞI OPERA LUI Fie că retoricul Buffon, în celebra lui apostrofă faţă de geniul, pe care iubea să-l presupuie, a voit să spuie că stilul e omul însuşi sau că stilul e după om, fiece individ care scrie, având, ca şi în portret şi în grafologie, caracteristica lui, de astă dată spirituală, omul joacă în sentinţa lui Buffon, solemn academică, rolul principal. Nu e om: nu e stil. Dacă el izbuteşte, ceea ce-i uzitat, un stil placat pe individualitate, artificial şi strein, scriitorul nu înşeală pe nimeni: în dosul perdelei de imprimerie, al paginii ca un stor, se vede personajul, cu tabietele, contrafacerile şi laşităţile lui. Nu-mi spune că nu fumezi, când slova dumitale miroase a tutun şi pute a mohârcă. Eşti un abstinent ipocrit. Revoluţia Franceză a fost făcută pentru om. Drepturile omului s-au stabilit la Paris, cam între Bastilia şi Moulin Rouge... Are omul dreptul la drepturi? De bună seamă. Dar le şi are, drepturile, într-adevăr? In literatură, ce ai prefera întâi şi-ntâi, opera sau omul? S-ar părea că fraza lui Buffon e aplicabilă încă, dar academicianul francez, avându-se în vedere pe sine şi vanitos, a fost prudent, refuzând să meargă până la operă şi oprindu-se, pentru orice eventualitate, la stil. Fenomenul e ciudat: opera şi omul nu se identifică întodeauna, ca la Beethoven, de pildă, la care atitudinea omului cu atitudinea operei se suprapun, ca două lentile de lunetă. Umbra stă colea, răzimată de cedri, iar PUBLICISTICĂ 1089 omul umbrei umblă de colo până colo, sare-n circ printre clovni, ori joacă barbut şi trişează. Drepturile omului implică şi datoriile lui. Revoluţia din 1789 le-a făcut. Poate că omul cel mai consecvent cu opera lui a fost acel om de ştiinţă profundă, care a putut să rostească o sentinţă, valabilă în toate împrejurările: anume, că nimic nu se pierde ci totul se transformă. Savantul a fost ucis de revoluţie, poate chiar în laborator, fără să ştie de ce. Era ciocoi. Dar poporul francez, care-i şi el un savant, mai general şi mai amplificat, a prelungit sensul sentinţei lui Lavoisier cu un corolar: „plus ga change, plus c’est la meme chose“\ cu cât se schimbă lucrurile la faţă, cu atât dau mai înapoi. Datoriile nu par să trebuiască impuse numai de drepturi, dar şi de opera omului, ceea ce nu se verifică experimental. Dar, orişicum, omul întâi, şi opera după aceea. Opera aparent valoroasă a unui om de nimic nu poate să fie decât o prefăcătorie, obţinută prin tertipurile infinite ale intelectului scamator. M-aş lipsi de operă. îmi trebuie omul. 1946 ŞTIINŢA UNUI VIITOR Intre ştiinţa care documentează şi dovedeşte şi între spontana intuiţie, acest unul din simţurile suplimentare, peste cele cinci, nu se poate face nici o confuzie demonstrativă. Dintr-o sută de medici, de pildă, cu o ştiinţă egală şi urmând cu decalcul unui spirit standardizat, tiparele învăţate, în cazul unui diagnostic de stabilit, unul are ceva mai mult decât semenii lui, cunoaşterea secretă, inspiraţia adecvată cazului examinat. Asta nu se capătă; te naşti cu o antenă personală, absentă din anatomie. 1090 TUDOR ARGHEZI Dar sunt unele ştiinţe care n-au atâta nevoie de o intuiţie de adaos. Ele servesc materiale omogene şi continui care trebuiesc administrate aproape după sistemul metric: vinul se măsoară cu litrul, ştofa se vinde cu cotul, kilogramul corespunde întodeauna, la balanţă, greutăţilor tip. Dacă dai cu degetul, dacă micşorezi piatra de la cântar, dacă strâmbi pârghiile de la tirizie, în toate limbile asta se cheamă înşelătorie. Operaţiile de administraţie nu au o basculă tot atât de recunoscută ca aceea pentru echilibrat marfa cu ponderea controlată. Cântarul judecăţii e stricat de mai nainte de a fi fost pus în funcţiune şi arbitrarul ţine de loc de gradaţie exactă. Pricina vine de acolo că în anumite compartimente de activitate examenul şi cercetările nu au avut timpul ştiinţific să fie duse până la ultimele consecinţe, nici elementele obţinute n-au fost îndeajuns de asimilate. Sunt semne că materialele tangibile ale vieţii sociale, inventariate în laboratorii, vor îngădui formularea unor principii necerebrale, care să permită în activităţile utile din grupe şi serii de unităţi, confruntate şi comparate, excluderea intuiţiei, ca inutilă şi primejdioasă. Omul politic e un intuitiv. Politica implică şi indică absenţa unui inel în lanţul vieţii sociale şi, acolo unde se afirmă mai presus de fapte, omul politic, fantezist, temperamental, valoros ori nu, lipseşte ceva, ca în scheletele lui Cuvier, un organ inexistent trebuie imaginat şi construit, ipsos lângă os. Nu mai e romantism în chimie, în biologie, în filologie; teritoriul romantic a rămas pe dinafară şi în literatură. Socialmente, romantismul e în floare. Va veni timpul, şi el nu e prea depărtat, când o problemă socială, naţională sau profesională va fi rezolvată cu una din cele patru operaţii simple ale unui fel de aritmetică, aflată în studiu. Atunci programele, concepţiile şi demagogiile respective vor fi rămas ca răpirea la cer, ca umbletul pe valuri, ca oprirea soarelui din drum sau vindecarea de scrofule în erupţie, cu o rugăciune. Socialismul a făcut un mare pas, PUBLICISTICĂ 1091 netăgăduit, din laborator în viaţă, dar drumul trece înainte, doctrina e depăşită de viaţă; viaţa deformează şi risipeşte, inteligenţa merge, experimentul continuă şi veacul nu poate să fie încremenit într-o atitudine ne varietur. Istoria e o ştiinţă în sensul că adună, ca şi muzeul, fără concluzii, exclusiv împrejurări şi fapte petrecute, concrete şi falsurile istoriografilor au o durată scurtă. Apoi se prezintă, ca boalele cele mai banal cunoscute, folosul că se repetă; dictonul e o axiomă. Toate cazurile de scarlatină se tratează la fel, supraveghind numai consecinţele. Serii de crize identice au un leac identic. Intr-o ordine socială ştiinţifică un codex precis va reglementa medicamentul necesar, şi orice politică va ajunge desuetă. Căci oricum s-ar schimba ambalajul, boarfele şi bagajele rămân aceleaşi. Până ce pravila obiectivă va fi corect aşezată pe date certe, ca mecanica, şefii şi conducătorii vor continua, ca şi în trecut, să nu deducă, să nu înveţe nimic din trecut şi să se socotească la fiece câţiva ani că au descoperit arta de a mâna caii şi de a întoarce căruţa, fără hamuri, definitivă. 1946 PROFESORUL NEDIOGLU Ascultam aseară dulcea voce a cântăreţului Folescu, cea mai dulce din câte am auzit. Rareori vocea cântată a putut să aibă o catifelare mai stranie şi mai adâncă. E şoapta, făcută glas, din scripturile credinţei şi ale speranţei, turburate de melancolii; e plânsetul zilelor ce trec şi te rănesc; e un adio de despărţire către noapte. Timpul o ia încolo, pe întuneric şi sufletul încoace. 1092 TUDOR ARGHEZI Ascultasem steaua de peste mormânt. Câţi ani, câţi nori şi cocori, câtă frunză s-au risipit, de când a murit murmurul acestei rugăciuni de frământare, care a fost geamătul melodic al lui Folescu? Mii de ani, zvonul cântăreţilor s-a spulberat, în clipa chiar în care tremura. Mii de ani, accentul şi tonul s-au pierdut. Ai năzui să auzi profeţii şi oratorii — pe Pavel, pe Demostene, pe Cicero, pe Bossuet, strigătul dacilor în apărare şi atac. Din toate elanurile nu a rămas nimic! Vibraţia elocvenţei e defunctă. Afară doar, dacă nu cumva, după presupunerile ştiinţelor noi, corurile antice nu ne învăluiesc încă, fără să simţim. Imperceptibile auzului terestru ele plutesc în eternitate şi haos, cu pipăitul pe clape al lui Beethoven şi Bach şi cu Predica de pe Munte... Imnul şi sunetul şi-au descoperit în cele din urmă un tipar. Discul de ebonit, mai rezistent ca pergamentul scriitorului, păstrează pentru todeauna glasul, vioara, clavecinul şi harpa. Din semnele şi punctele lui înviau aseară emoţiile mele, suspinul dulce al lui Folescu. „Priponit de-o garofiţă Paşte calul lui Gheorghiţă Garofiţa s-a uscat. N-am înţeles de ce şi cum, de la stihurile lui Folescu gândul s-a dus tocmai departe, la profesorul Nedioglu... Marele dascăl de limba românească e directorul pensionat al Liceului Şincai, Poate câ o analogie, între pierderile de odinioară şi ingratitudinile meseriei de educator. Din admirabilul apostolat al profesorilor nu rămâne iarăşi nimic: din când în când o statuie şi-atât. Pe creştetul pieziş al măgurii de aer şi cer imens, deschis în fruntea Căii Şerban Vodă, e adevărat că, sobru şi aspru -şi vast, se ridică monumentul uriaşelor energii ale lui Nedioglu. E adevărat că din şcoala lui el a făcut o universitate. Acolo s-a PUBLICISTICĂ 1093 învăţat bunul-simţ, dragostea de patrie şi limbă, noţiunea echilibrului şi a măsurii. E adevărat că marele profesor a fost şi un mare gospodar, un om de ordine severă şi de caracter, drept, corect şi bun şi tolerant la trebuinţă, ireproşabil şi demn camarad ascultat de profesori şi şcolari. E adevărat că auditorul claselor superioare, ale liceului, a petrecut numeroase ore de bucurii delicate în faţa catedrei inspiratului cărturar. Lecţiile de limbă, de discernere şi de disciplină intelectuală ale profesorului Nedioglu au fost unice în epoca lui, e adevărat. Dar o furtună de brutale suferinţe, de care au parte, mai cu seamă, aleşii Domnului şi răstigniţii vieţii, l-a copleşit. Azi, foştii lui ucenici se întâlnesc pe câte o uliţă tăcută cu un om trist şi decepţionat. Salutul lor spune mai mult decât un omagiu şi o închinăciune la dascălul copilăriei şi adolescenţei lor. O lacrimă nestăpânită le mijeşte în sufletul, tumult, aglomerat de ecouri, ca o grotă de stalactite. Ei îl aşteaptă să se întoarcă... Mă opresc uneori în dreptul aleii din grădină, a intrării din latura şcoalei, pardosită curat. Zaplazul de iederă naltă, plantată de directorul Nedioglu, îşi freamătă velinţa de frunze, spânzurată de văzduh. Totul e cum a fost lăsat din mâinile lui. Numai directorul e absent. El e absent de pretutindeni... Unde-1 va găsi acest bilet al meu, încredinţat adierilor dintre iederi? Dar în cancelaria liceului mai arde, aprinsă de el, candela de toată ziua şi noaptea? Zidită în părete, ea păstra în văpaie amintirea camarazilor din învăţământ căzuţi în primul mare război, pentru ţară. Profesorul Gheorghe Nedioglu a scris cărţi limpezi pentru şcoala lui. Aş dori ca slovele de faţă, dacă nu îndrăznesc prea mult, să-i ademenească inima pustiită către o nouă menire. Magistrul, care şi-a răscumpărat amar personalitatea şi a plătit datoriile omului de conştiinţă cu o dobândă exagerată, mai are o datorie de îndeplinit: o resurecţie de consolare. El trebuia să scrie şi pentru noi, cei de-o vârstă morală cu el. 1946 1094 TUDOR ARGHEZI HÂRTIA Cuiva, mi se pare câ întâi unui chinez, i-a venit ideea, cum s-o fi numind ideea pe chinezeşte, să amestece mătasea cu apă putredă şi a căpătat un material neaşteptat, pe care născocitorii Egiptului o scoteau, panglici şi şuviţe, din frunzele mi se pare ale palmierilor sau din fluierele trestiei de bambus. La scribii de pe Nil şi dintre Piramide, asemenea ştofă se numea, dacă nu mă înşel, papirus, aproape la fel ca pe nemţeşte şi franţuzeşte. Altcuiva, unui european, i-a venit şi lui o asemenea idee, şi a descoperit hârtia din zdrenţe de in şi bumbac, iar mai târziu din paie şi lemn. Tot ce creşte şi dă rod se poate face coală albă, după cum tot ce se petrece în lume şi tot ce gândeşti se face literă şi cuvânt: afinitatea unui material pentru celălalt se cheamă când hrisov, când document, când presă şi ziar. Strămoşii noştri inventaseră şi scrisul, înaintea unui vehicul definitiv: semnul, litera, cifra şi, probabil, că socotelile negustoreşti au precedat fixarea zborului gândirii dezinteresate. Dar că au scris ei pe scoici, că au scobit în lemn, că au săpat în piatră sau că şi-au pus hotărârile cu cerneala de funingine pe pielea dinlăuntru a blănii iepurilor vânaţi, ca semnătura voievozilor, întorşi din răboaie cu moşnenii şi răzeşii lor viteji împroprietăriţi, împreunarea graiului cu materia păstrătoare e veche. De la burta, omul a trecut la intelect, pe o potecă de pergament şi hârtie, de-a lungul căreia şi-a scris durerile şi destinul, mai deseori cu sânge decât cu negreală. Biblia, cu două aşezăminte, a ţinut loc de câteva mii de ani şi dintr-însa ieşind alte cărţi şi multe credinţe, gustul depăşirii de sine s-a întins, omul a câştigat noul suprasimţ, al vieţuirii dincolo de stomac şi de intestin, cu divinul dar al inspiraţiei şi judecăţii. Hârtia ajută omului la cunoaştera lui şi a semenilor, a timpurilor, a învăţămintelor; la îmbunătăţirea lui personală şi, PUBLICISTICĂ 1095 dacă se poate, la cercetarea celor mai bune mijloace de mângâiere sufletească. Se pretinde că acest lucru echivalează fericirea. Poate că e adevărat. Orişicum, foaia asta de hârtie, uşoară ca fulgul şi slabă tot ca el, a schimbat faţa lumii, a dărâmat puterile reale, a risipit silnicia, a legănat visul de perfecţiune întodeauna prea înceată şi mereu întreruptă, al omului în luptă cu viaţa, care se leapădă de el, îl înfrânge şi-l aruncă fără nici o părere de rău la gunoi. Dar lupta cea mai frumoasă a dus-o hârtia împotriva omului chiar, a omului îngâmfat şi mărginit, strâns în clici, pătimaşe să sfarme împotrivirile prin apăsare. Ea s-a chemat academic cultură şi toate înjghebările omeneşti şi-au pus în fruntea decalogului lor acest cuvânt: cultura, care face pe om slobod şi stăpân. Pe cine supără litera, condeiul, gândul, credinţa şi ridicarea cât mai sus a omului, cu aripi? Supără pe cineva? întodeauna a fost câtecineva supărat - şi mai mulţi câtecineva s-au strâns laolaltă şi au poruncit să nu mai scrie pana, să nu mai cerceteze gândul, să nu mai înţeleagă mintea, sufletul să nu mai plutească şi fiecare om să rămâie ceea ce nu mai este el de mai multe mii de ani, o rânză negânditoare. Impalpabil, preacurat şi efemer, dar permanent, sensibil şi fremătat, fluturele de hârtie cu două litere pe fruntea lui, Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul, a biruit, delicat, feciorelnic, întodeauna. 1946 VIRGIL TREBONIU Foiletonul despre scriitorul I. C. Vissarion mi-a pricinuit câteva scrisori, din care cea mai evocativă vine din partea poetului Virgil Treboniu. 1096 TUDOR ARGHEZI Ca să nu pară un latin de-acum douăzeci de veacuri, care mi s-ar fi adresat din catacombe, trebuie să povestesc cui aparţine acest nume de medalie, de circulaţie puţin publicitară, în literele noastre, nelipsite de nuanţe, de pitoresc şi de analogii cu mişcarea felibrilor lui Mistral. Odinioară, mi s-au prezentat în grădină, acum vreo doisprezece ani, vreo zece domni, unii cu baston, alţii cu mâinile goale şi nici unul cu ghiozdan; unii mai corpolenţi, alţii mai traşi la faţă şi la trup, strânşi în grup la o staţie de tramvaie, pentru o congratulare şi un colind de poezie, la marginea împărăţiei lui U.C.B. Funcţionari, profesori, studenţi şi un cizmar, toţi închinaţi în veghe frumosului şi tragicului lucru, raportat la stele, la reverii şi azur. Era o tovărăşie de poeţi. Fiecare mărturisea cu o decenţă hotărâtă calitatea, în urma numelui şi prenumelui, de poet. Cam sărăcuţi şi chiar foarte sărăcuţi, ei se asociaseră şi au rămas asociaţi, atât pentru a se spovedi unii altora în versuri, în cenaclu, cât şi pentru a contribui la tipărirea în plachete de buzunar a manuscriselor proprii socotite mai reuşite. Vreo douăzeci de broşuri, publicate cu toată îngrijirea, se risipiră din mâinile lor, pe masa dintre vişini, la care adăugau şi pomii, a binecuvântare, câteva frunze de aur, desprinse peste dânşii. S-a pogorât şi un stol de vrăbii la fântâna de alături, au trecut prin spaţiul grădinii şi câteva părechi de fluturi, albinele se întorceau la stupi cu dăsagii plini, se făcea seară, şi s-a ivit şi luceafărul lui Dumnezeu şi al lui Eminescu, între ghilimele de argint. Ambianţa era propice unei întâlniri de poeţi şi mi-a rămas de atunci o impresie de prospeţime diafană, pe care mi-o stârneşte iarăşi scrisoarea domnului Treboniu. Iată din ce zonă, depărtată de contingenţe şi de habitatul meschin, încă ajung pe masa de lucrător literar paginile lui cu scrisul mărunt. Ştiu că o să-i placă să ştie că nu l-am uitat şi PUBLICISTICĂ 1097 ţin să-i pricinuiesc, la rândul meu, plăcerea pe care mi-o înnoieşte aducerea lui aminte. Să fiu complet. Cercul poeţilor din strada Grigore Tocilescu, 34, poartă numele androgin, de „Adonis“. Puţin mă interesează dacă poeţii grupului sunt geniali sau numai extraordinari. Mă emoţionează tovărăşia lor constantă şi chinuirea lor de a se depăşi. Scrisoarea poetului Treboniu mă tulbură însă mai mult. Ea face pomenire de un alt poet, care a fost cândva un povestitor ciobănesc, un duios Badea Cârţan, de pe la Fălticeni, învăţătorul Ion Dragoslav, o figură palidă, spână, cu ochii încă albaştri cenuşii în fundul universalului neant. Nu ştiam unde zace mormântul acestui inadaptat. L-aş fi crezut orânduit în lotul Cimitirului Bellu, unde generozitatea municipală, recunoscătoare, împroprietăreşte pe scriitorii defuncţi. Mormântul lui Dragoslav, degradat de ploaie şi arşiţă şi ros de buruiana căpcăună, aşteaptă la Ghencea, nedesluşit indicat de o surcea de cruce, sfărâmată, învierea morţilor şi trezirea sentimentului de camaraderie la scriitorii de buget. 1946 LIMBA TRĂDĂTOARE Probabil că multe cuvinte care se târăsc în vorbire şi dicţionar, aplicate la împrejurări mai slabe, au trăit sensul lor mai tare în epocile când au fost create. Ele sunt portretele unor înţelesuri pierdute şi adeseori fraze, şi pagini, şi cărţi întregi ajung prin derivaţia cuvintelor active şi lenevite sau decalcate să nu mai însemne nimic. Dar alte epoci, similare, restabilesc uneori spontan o parte din semnificaţia momentului care le-a născut. Ivite în timpul 1098 TUDOR ARGHEZI revoluţiei, cele trei lozinci ale doctrinei republicane franceze, Libertate, Egalitate, Fraternitate, au fost repudiate atât de violent chiar de către francezi, încât unii din ei, ruşinaţi de romantismul unui timp de expansiune verbală ardentă, le-ar fi şters bucuros de pe frontispiciile monumentelor revoluţionare. Nu mai vorbim de ironia şi dispreţul, adeseori cu plată practicate în presa care pregătea spiritul de ofensă, premergător războiului încheiat. După război, noţiunile decolorate ale trinităţii din formulă au recăpătat tonul defunct. In orice caz, şi gândul şi urechea le acceptă. Se decolorează şi ideile, stinse o bucată de vreme şi înviate în văpaia lor adevărată subit. Perioadele de ateism alternează cu cele de credinţă în Dumnezeu. Sigur de ştiinţa lui, omul studiului analitic îşi pierde intuiţia mistică în epocile de pace, ajunse nişte simple intervale, când faptul divers al vieţii îl absoarbe sporindu-i vanitatea. E suficient un talaz de sânge şi triumfătorul certitudinilor negative îşi leagă armăsarul de plopul din uşa bisericii, intră cu capul plecat şi cade în genunchi. Observat mai de aproape, ceea ce nu s-a putut face de-ajuns în trecut, din lipsa evenimentelor dese de contrast violent din timpul unei vieţi, omul îşi pierde stima de care se bucura prin exagerare, pe temeiul unor înţelesuri antice, de ordin mai mult abstract. In interiorul aceloraşi cuvinte permanente, trecute fără pauză prin istorie, se petrec iarăşi schimbări şi de substanţă, atât de ciudate încât sensul lor ajunge la diametralul opus, însemnând alb şi negru, negru şi alb, după vreme şi după naţii, însuşi acest cuvânt, naţie, care pare mai stabilit pe determinarea lui, variază, iar spiritul critic, care mână şi cârmuieşte sensurile, strică fizionomia intimă a cuvintelor şi a ideilor, în concordanţă cu o concepţie contrarie, care, lipsită de vocabule, sau sincere sau noi, uzează pe cele perimate până la o confuzie care te rătăceşte. Rasa, poporul, patriotismul etc. PUBLICISTICĂ 1099 reprezintă ca nişte vase, cu doagele pe dinafară, rezistente, capacitatea lăuntrică de a nu refuza nici spiritul, nici vinul, la nici un grad, limpezi ori tulburi, nici apa gratuită. Pân-acum vreo douăzci şi cinci de ani, fără instalaţiile sanitare actuale, butoiul prefăcut în saca trecea din pivniţa cu etichete precise la transportul în timpul nopţii al haznalei. Sunt, astfel, cuvinte pahare, cuvinte de beţie, cuvinte căldări şi hârdaie, cuvinte castroane, cuvinte flacoane, cuvinte cu pulverizator, cuvinte fiole, din ce în ce mai fine, până la un volum capilar. Scriitorul, cât şi cititorul îşi pierd încrederea în materialul verbal, care-l trădează, şi încearcă să se exprime cu interjecţii - ah! oh! valeu! - sau renunţând şi la ele, se bâlbâie şi încep să se rostească prin gesturi de surdomuţi, cu deştele, cu umerii, cu strâmbătura obrajilor şi făcându-şi unii altora cu ochiul şi cu nasul. E de căutat o metodă de învăţământ, care să confere diplomele, distincţiile, demnităţile şi catedrele, după mobilitatea şi indicaţiile anatomiei. 1946 CONSIDERAŢII ABREVIATE Ce e lupta asta, de a fi mai mult şi de a însemna mai mult decât oamenii din rândul tău, din timpul tău? Ce-ţi foloseşte să o iei altora înainte, cu care ai plecat odată, sau să-i întreci pe aceia faţă de care te afli cu câteva distanţe îndărăt? Cei care duc lupta asta cu fălcile, cu măselele, cu ghearele, cu aroganţa, cu încovoierea, după împrejurare, aspiră la o fericire, a căreia tristeţe trece pe lângă sensibilitatea lor primară ca o frunză de toamnă. Ei se bucură, jubilează, 1100 TUDOR ARGHEZI benchetuiesc şi strigă. în nefericire, se aleg cu o fericire dezolantă. Alţii nu luptă pentru vanitate, dar muncindu-se cu sculele unui meşteşug, şi întâmplându-se să le biruiască, ies, fără să caute, la lumină, şi capătă în judecata semenilor întâietăţile, de unde încep remuşcarea şi amărăciunea. Calitatea ajunge un bun comun, şi omul e curtenit ca o prostituată cu surâsul umed şi cu ochiul migdalin. El nu e luat ca o icoană, în catapeteasma ei, la care te duci şi te uiţi şi care nu-i de nici un folos decât în rara restrişte a insului trufaş, în sfârşit îngenuncheat de poveri sufleteşti. O icoană, nesimţitoare la gâdilat, împietrită în argint şi aur, nu satisface. Don Juanul urât, lacom şi libidinos, o cheamă dintr-un alcov: pst! pst!, ca apoi să o precupeţească pentru senzaţiile mai subtile ale colegilor de beţie. Nu te întreabă nimeni din ce pâine trăieşti, cu ce suferinţe îţi păzeşti onoarea şi-ţi păstrezi singurătatea, câte neajunsuri te chinuiesc în silinţa de a prezintă contimporanilor, care au avut nevoie de ea, peste cuvinte frumoase, o pildă curată. Nefericirea ta face din tine un crâmpei de stea cu o lumină a ei: trăieşti şi arzi ca o candelă spânzurată într-o arcadă, zărită prin gratiile de ]a altar, atât de trecătorii sfioşi dintre biserică şi cimitir, cât şi de către guralivii, întorşi în puterea nopţii de la un ospăţ prelungit cu libaţii şi cobze. Pentru tine însuţi şi pentru ceea ce ai putut să împlineşti în brazda ta, trasă în ţărână până la cer, călcând linia zării ca să te întorci pe sus, de unde ai pornit pe jos, nu e nici o luare-aminte, atât timp cât nu intri într-o formulă cu câştig pentru alţii. Asta se petrece neîntrerupt, de când te-ai pomenit şi ai strâns învăţătura că între tine şi interesele de ceată trebuie ridicată o barieră de măguri şi săpat un şanţ. Eşti bun şi admirabil şi încărcat de belşuguri dacă înlesneşti înălţarea pe gheba ta, binevoitoare şi docilă, a cui n-avea înălţime. Fă-te PUBLICISTICĂ 1101 scară — şi nu te poţi face scară. Te doare cugetul, a cărui şoaptă nu-i oricine în stare, făcându-se surd, să o nesocotească. Ţi-au cerut încă din tinereţe oamenii cu grijă de ei să te faci odaie de hotel, cu pat pentru ideile din răspântii. N-ai fost în stare, căci un om definit e, pentru etica utilitară, un imbecil. Condeiul trebuie să consemneze spasmul de plăcere, şi manuscrisul tău să servească plăcerea fiecărui amorez cu uliţă strâmtă. Ai refuzat întodeauna să devii articol de toaletă, săpun şi peşchir, pentru a fi util unui bideu de bălăceală a factorului esenţial. N-ai vrut să fii niciodată marfă, băiete, - şi totuşi tu ştiuseşi că legăturile dintre oameni au în sinteză două singure operaţii şi verbe: a vinde şi a cumpăra. Restul, vorba lui Paul Verlaine, e literatură. De ce te plângi? Dar nu mă plâng, iubitule. Sufăr şi rabd, sunt obligat. 1946 MORAL ŞI IMORAL Pentru unele probleme, magnaţii din lagăr îşi alegeau câte un confident, neavând, dintr-un exces de prudenţă, încredere în hotărârile lor personale. Un cunoscut editor din Bucureşti, cu preferinţe pentru parfumele violente, cu care îşi inunda personalitatea, rasă zilnic şi pudrată, era un mare emotiv. Nu putea să intre în cabinetul colonelului comandant fără să plângă, înainte de a termina prima frază laborios pregătită, timp de câteva zile. — .. .Am onoare, domnule colonel. Colonelul îi întindea mâna şi-l poftea să stea pe scaun. - Iar vă deranjez în legătură cu... ştiţi, cum mi-am mai permis să... şi izbucnea în plâns. 1102 TUDOR ARGHEZI - Mă intimidez, spunea editorul. Când mă găsesc în faţa unei autorităţi, îmi pierd curajul. Ştiţi, todeauna scufundat în manuscrise (săracul!), mi-am făcut o a doua natură... A doua natură a editorului dispărea, ca şi cum nici n-ar fi fost, dacă, dimpotrivă, editorul discuta cu un autor, care nu putea să fie o autoritate. Ca să poată pleca din lagăr, în permisie, la „instituţia" lui, el plătea unui mare personaj de la Ministerul de Interne, prin advocat, o sută de mii de lei pe zi, şi ieşea din lagăr pentru câte trei zile. Dar a doua zi dis-de-dimineaţă se întorcea ca să economisească două sute de mii de lei! Făcând toate diligenţele pentru a fi pus în libertate definitivă, s-a fixat un tarif, tratat de un samsar în ştiinţa Dreptului. A venit într-o seară lângă mine, pe banca unde mă strângeam în scurteică, urmărind linia violetă pe orizontul muntelui Retezatul. - Mi se cer două milioane şi jumătate, ultimul preţ. Ce mă sfătuieşti să fac? Aş da până la unul jumătate. Cred că e destul de bine plătit. - Cât câştigă pe lună întreprinderea dumneavoastră? l-am întrebat. - Puţin, mi-a răspuns editorul: trei milioane. El câştiga în realitate de vreo două ori mai mult şi ceva. - Păi, socoteala e simplă. Daţi două milioane, chiar şi încă o jumătate, şi vă rămâne un profit, o dată pentru totdeauna mai mic. Dar sunteţi acasă şi iniţiativele dumneavoastră sunt sigur că vor recupera pierderile înzecit. Editorul a cam zbârcit din nas. El făcea socoteala pierderilor, la o pungă cu care se născuse şi pe care o luase cu ajutorul tirajelor măsluite şi a drepturilor înjumătăţite, din buzunarele „distinşilor" lui colaboratori, autorii. - Uite, i-am mai spus: Cei doi fraţi, care joacă toată noaptea remy, se vor libera, mâine cel mai mare, care a plătit PUBLICISTICĂ 1103 trei milioane, şi sâmbătă cel mic, care şi-a cumpărat şi o cetăţenie turcească pe patru milioane. - Ceea ce mă revoltă, mi-a replicat avariţia editorului, e că e imoral. Două milioane şi jumătate erau imorale. Un milion era moral. Tg. Jiu, 1943 MĂNĂSTIREA CERNICA La Mănăstirea Cernica trăiau acum vreo patruzeci şi şapte de ani tot felul de chinovişti, între cei vreo patru sute de călugări de atunci, fraţi, părinţi, tunşi în schimă, ierodiaconi, ieromonahi, ingheli, protosingheli, arhimandriţi, stavrofori, mitrofori, canonarhi, cântăreţi, paracliseri, orânduiţi la slujba bisericii. Părintele Meftodie, stafidit de canoane şi post-negru, avea nouăzeci de ani, umblând cocoşat de viaţă şi îndrăcit în faţa aspectelor noi din jurul lui. El era respectat şi de stareţ, căruia îi făcea imputarea că are vin şi rachiu în beci şi miere prea multă în putini, de la două sute buduroaie. Fericitul Meftodie era schivnic, purta adică în spate perimanul, un pătrat de postav de o palmă, ţinut în loc cu două şireturi, trecute peste umeri şi prin subsuori. In cadrul lui, ca o icoană de spinare, figura, brodată de acul vreunei maici de pe la Ierusalim sau Agapia, hârca, închisă între două ciolane, încrucişate ca semnul înmulţirii. Iarna, el pâra lui Dumnezeu pe călugării cu mânuşi de lână şi care nu se pedepseau îndeajuns, mergând în ger şi viscol cu scurteică şi încălţaţi, iar stareţului Visarion pe fraţii întru Domnul, care trăgeau pe subt ascuns un fum de tutun. 1104 TUDOR ARGHEZI Doi Chesarie îşi disputau numele lor împărătesc: duhovnicul gros , care se deplasa ca un boloboc pe două cepuri, sprâncenat ca o perie de lustru, şi fostul locţiitor de arhiereu, cu titlul de Câmpulungeanu. înalt şi subţire, şi fin, palid ca prescura, Câmpulungeanul ţinea de oarecare aristocraţie, şi în toate mişcările lui, că-ţi deschidea uşa chiliei, înflorită cu crăiţe şi cârciumăriţe, parfumată cu busuioc; că-şi purta mâna transparentă la barbă, inefabil de albă, lungă până peste paftalele din brâu, sau că-şi ducea lingura la gură, avea ceva de femeie sau de domnişoară bătrână nervoasă, nerăbdătoare şi elegantă. Părintele Ghelasie, căciularul chinoviei, ciufulit şi sârmos, bătea toată ziua, când la soare, când la umbră, calâpurile de frasin ale profesiei, îmbrăcate cu pâslă fabricată tot de el cu ciocanul de lemn: scufii, culioane şi potcapii. O apă neagră se scurge ca un pârâu de Styx, din dreptul chiliei lui, printre pietre, pe lângă biserica Sfântului Gheorghe din cetate, până dinaintea părintelui Ghimnazie, pescarul mânăstirii, necăjit că vopseaua spălată ameninţă să-i murdărească năvodul, întins între clopotniţă şi vărzarie, ca zalele unui balaur despuiat. Ghimnazie era revoluţionarul îndatinat al aşezământului. De patruzeci de ani, de când îl apucaseră bătrânii, el se plângea în toate zilele stareţului că pâinea e prea mică şi că el e nedreptăţit, la ciorba de peşte, de bucătar, şi la ţâşpoacă de către chelar, un sfânt de o sută cincisprezece ani, uscat ca o iconografie şi noduros. Ca să-şi ferească barba de saramură când se urca pe scara zăcătorilor cu varză şi scotea căpăţânele cu furca, el şi-o vâra în dulamă, de ajungea până cine ştie unde şi mai departe. Duiosul mânăstirii era fratele loil, ştirbul. După vecernie, sta pe treapta bisericii, cânta din fluierul tras din carâmbul cizmei şi plângea. Fusese cioban. într-un vad i s-au înecat toate mioarele turmei lui, vreo trei sute de oi, cu care colinda din primăvară până târziu, la căderea zăpezii, ţara românească. PUBLICISTICĂ 1105 Văduvit de atâta frumuseţe, s-a călugărit. El cânta o doină de baci amărât, de vreo cincisprezece ani, în acelaşi loc, pe aceeaşi piatră care-i ştia suferinţele spovedite cu trişca. - Blagosloveşte, cuvioase! — Domnul să te blagoslovească... Şi cânta din fluier, şi plângea din pleoape. 1946 MILIARDUL Cunoşteam odinioară un om foarte bogat şi înzestrat cu un noroc înspăimântător. Norocul nu e născocirea omului lipsit de argumente. El e invenţia îngerului alb sau al îngerului negru, ori al amândurora asociaţi. Un leneş sau un incapabil se răzbună cu scuza morală că nu au avut noroc. Nu trebuie să ţinem de rău pe incapabil şi leneş: amândoi aparţin materiilor prime ale naturii, şi nu se poate şti exact dacă ei sunt rezultatul unei degenerări ori al unei evoluţii către rafinamentul total, al înţelepciunii supreme. In acest caz, omul care cască şi se întinde toată ziua, nu are dreptul să recrimineze. In definitiv, munca e o robie — o spune un ins care de copil şi toată viaţa lui a muncit îndârjit şi scuipând ca o locomotivă, douăzeci de ore pe zi. Oricât ne-am construi din muncă un principiu şi o nobleţe, munca nu e o plăcere decât pentru consolarea exasperărilor noastre. Pe calea filosofiei silnice a primit omul doară şi ideea morţii. Dacă ar fi fost natura mai inteligentă în ziua când a dezlipit pe animal de rădăcina lui vegetală şi i-a dat voie să umble slobod şi să zboare — alte două munci, cărora jivinele sprintene, ca tigrul, mâţa şi acvila, le 1106 TUDOR ARGHEZI preferă somnul adânc şi agreabil - l-ar fi prevăzut cu un depozit interior alimentar. Nu e o absurditate, străină proiectelor Creatorului, de vreme ce femeia, de la om şi până la sobol, e dotată nu numai cu un rezervoriu de lapte, dar şi cu o garnitură de biberoane. La căţele, am numărat până la opt. însăşi tetina, pe care savanţii au făcut-o de cauciuc, e gata pregătită, şi inuzabilă şi sterilizată. Norocul începe de jos de tot, nu de la miliard, care nici el, niciodată, nu reprezintă norocul întreg. Comparativ cu posesorul a cinci sute de miliarde, miliardarul de un singur miliard e un pârlit. Un individ norocos e omul sărac, socotit şi măsurat. Asta se vede mai bine în lumea densă a salariaţilor manuali. La salarii egale, unul e curat, decent, discret în făptură şi în gospodăria lui; altul inspiră scârbă, bravează şi miroase urât. Dar ce e avuţia, avuţia materială dacă vorbim de un om bogat? Orice om e oarecum mai bogat decât altul. E vorba de avuţiile mari şi foarte mari. Mare, foarte mare sunt simple gradaţii de apreciere. O avere aparentă ascunde adeseori o sărăcie, care hibernează într-un aspect întreţinut. Dar sunt, într-adevăr, avuţii exagerate, de-a dreptul demoralizatoare. Ele pornesc din punctul în care individul are prisosuri. Desigur că francezul, a cărei educaţie instinctivă îl face ca la orice nivel de salarizare să puie jumătate din leafă la casa de economii, e un ucenic care experimentează avuţia. Avuţia se înjghebează din venituri inutilizate. Oamenii de afaceri, industriale, politice, sau politico-industriale (două complementare), au în Elveţia, la o bancă, rezervele chibzuite la timp. întrebarea este dacă a fura e mult mai ruşinos decât a strânge asemenea averi. Omul foare bogat şi norocos îmi spunea odinioară: - Mi-e greaţă de câştig. Unde duc mâna ies sute de mii, milioane şi miliarde. Joc la cărţi adeseori, ca să recompensez şi indirect, afară de şperţurile directe, un demnitar amabil faţă de contractele mele. Vreau să pierd şi nu izbutesc. Todeauna pierde partenerul. Noroc că moralul lui nu corespunde cu al PUBLICISTICĂ 1107 meu. Disperat că tot câştig, dublând şi înzecind mereu miza mea, zic brusc, tocmai când am câştigat mai mult: „Am pierdutcc. Partenerul mă crede pe cuvânt, strânge milioanele de pe masă şi închide ochii... Ce să fac să mă scap de atâta noroc? - Foarte simplu, i-am răspuns. Eşti dator o redevenţă tuturor acelora care n-au nici norocul, nici contractele, nici instalaţiile dumitale. Restituie produsul supărător al beneficiilor de noroc sau de... jaf. Ştii, i-am adăugat cu o voce redusă la şoaptă, noroc şi jaf, jaf şi noroc, se cam echivalează... Miliardarul n-a consimţit. Reţeta i s-a părut fantastică. Mi-a şi adus aminte ca sunt „poet“. Şi a continuat să adune miliarde. De ce? Nici el nu ştie de ce. Munceşte şi el douăzeci de ore din douăzeci şi patru, nu-1 atrage nimic, nu-1 interesează nimic, fără capricii, fără vicii, nu bea, nu iubeşte, munceşte şi adună şi boleşte de stomac. 1946 CORESPONDENŢĂ Se grămădesc manuscrisele şi scrisorile pe masa mea şi trebuie să mă hotărăsc să răspund în bloc, ceea ce nu-i afară din cale de politicos. Fiecare cititor-autor care mi se adresează doreşte un răspuns personal, fără să-mi acorde dreptul de opinie separată şi stabilindu-şi criteriul de relaţii prin corespondenţă, unilateral. E destul de problematic dreptul să deduci obligaţii din faptul că intri în perimetrul cuiva, sărind peste linia frontieră subînţeleasă. Asta nu mă împiedică să-mi placă unele scrisori, unele stihuri, unele manuscrise. Tot ce aş putea face, drept orice răspuns, ar fi să le public, dacă aş avea o foaie personală, dar dreptul acestora, de care se poate folosi în voie orice subaltern prin vocaţie, mie unuia mi-e interzis. 1108 TUDOR ARGHEZI Mulţumindu-le corespondenţilor mei necunoscuţi, sunt silit să observ că unii din ei mă consideră ca un automat de staţie ferată, gata să dau drumul unei bomboane, dacă mi se strecoară în puşculiţă un timbru poştal. Trebuie să fiu penibil de indiscret şi să le dezvălui că unica mea îndeletnicire nu e numai condeiul, care nu mă fericeşte prea mult, ca să vorbim drept şi rotund. Mai sunt la casa omului nesubvenţionat, fără consilii de administraţie, fără însărcinări plătite, fără intervenţii remuneratorii şi fără nici un fel de legături care dau naştere la reciprocităţi de rentabilitate, tot soiul de scule de muncă. Sapa, cazmaua, foarfeca de grădină, stropitoarea, găleata, toporul, fierăstrăul, rindeaua, menghina, pila, cleştele şi ciocanul solicită şi la o vârstă înaintată pe scriitorul nevoiaş, care, dacă nu se plânge niciodată, nu trebuie socotit ca un trândav al slovei şi ca un ciocoi fără treabă. Din douăzeci şi patru de ore câte cuprind o zi şi o noapte, el se străduieşte mai mult cu uneltele plugarului decât cu acelea ale artistului complicat, şi pe când fiece muncitor salariat lucrează opt ore, el ar fi mulţumit să muncească numai şaisprezece şi să se folosească de o hodină de opt. Dimpotrivă, el se răsfaţă numai patru, iar optsprezece le dă strădaniei de toată ziua, peste orice program acceptat şi organizat. Şi asta ţine neîntrerupt de vreo cincizeci de ani. Educaţia personalităţii copiilor intră şi ea în diversele obligaţii majore ale scriitorului. Copiii e obligatoriu să fie oneşti, drepţi, sănătoşi; să aibă o judecată proprie, o atitudine rectilinie, să nu falsifice, să nu mintă pe alţii şi să nu se mintă pe sine. O temă sufletească mai dificilă, o problemă de viaţă, o lecţie de camarazi teferi, o explicaţie după priceperea părinţilor, o lectură comentată, un accident moral care trebuie lichidat fără întârziere. Părinţii treziţi la implicaţiile familiei nu-şi mai aparţin lor decât în clasele sociale parazitare, care n-au fost în stare să dea ţării un tineret de cumpăt şi PUBLICISTICĂ 1109 nădejde. Părinţii sunt sclavii răspunzători, conştienţi şi binevoitori ai copiilor care n-au cerut să vie pe lume, ca să fie înlăturaţi din viaţa strictei solidarităţi, să devină epavele dansate la o muzică de jazz, ale doamnelor şi domnilor cu ereditate, sau figuranţii fără onoare ai unui teatru de manechine şi păpuşi comandate de o sfoară jucată din culise. Ce timp îţi mai rămâne să trăncăneşti în scris cu corespondenţii tăi, interesaţi să capete o părere avantajoasă despre inspiraţia lor de eventuali scriitori? Noi, cei din generaţia mea, sau cel puţin unii din noi, n-am călcat niciodată pe nici un autor notoriu cu versurile sau cu proza lor. Dacă sunt bune, vor fi victorioase. Rele, pier. Marea se înfruntă pe riscul exclusiv al celui ce vrea să o străbată înot. E regretabil dacă te biruie talazul, dar nici nu e mare lucru dacă l-ai biruit, însă numai în singurătate şi îndoială se încearcă tragica plutire. E o condiţie de viaţă şi de moarte. Opinia altora e superfluă şi fără temei şi ea foloseşte numai vanităţii, care se umflă cu aer gol, ca un cauciuc, nu durează la drum lung şi crapă tocmai pe o înălţime cu prăpăstii, de unde maşina fără frână o ia vertiginos îndărăt şi te dă peste cap. 1946 VARIANTĂ Când la o distanţă mai mare de timp judecata posterităţii noastre, abătută de la drumul întodeauna parcurs cu preferinţă, al evenimentelor străine, în şuvoiul cărora merge agăţată de o aţă şi barca noastră de hârtie, cu un amiral de dop de plută vopsit stând turceşte la fund, se va opri cu deosebire asupra timpului românesc, ea va fi silită să-l împartă în două epoci: a ignoranţei şi a cărturăriei. 1110 TUDOR ARGHEZI Cea dintâi e şi cea mai lungă. Că a durat trei mii sau doua mii de ani intercalând în continuitatea unui neam şi strămoşia veche, necreştinâ, e din punctul de vedere al posterităţii viitoare aproape egal. Cu toate concesiile făcute istoriei mărginaşe ţărilor româneşti, se pare sigur că românul calcă pe al o mie şi cincisutelea an al vieţii lui naţionale. Epoca proştilor poate să fie evaluată, fără risc, la vreo paisprezece veacuri: douăzeci şi opt de generaţii, cu toate că generaţiile vor fi fost mai multe, întrucât condiţiile de viaţă, năvălirile, războaiele, bolile, robiile nu permiteau o vârstă mijlocie de cincizeci de ani, de cap de om. Prostimea, fără cărţi, fără reviste şi ziare cu a doua pagină culturală, dovedeşte că a fost în stare să facă ceva, de vreme ce şi-a păstrat personalitatea, vocaţia, limba, datinile, intacte. Intr-o mie patru sute de ani, literatura, muzica şi portul au fost ţărăneşti. Politica nu a fost a ţăranului, care ştie în politică două singure atitudini comandate de un instinct verificat: să rabde, cum nu e în stare să rabde nici un alt om şi când, vorba lui, ajunge cuţitul la os, să devasteze şi să distrugă. Biserica a fost şi ea străină, grecească; străină i-a fost şi litera rugăciunii: chirilică. Dar la toate examenele istoriei omul cu cojoc şi căciulă cu moţ a trecut... Epoca de cultură organizată e de aproape o sută, poate de o sută cincizeci de ani. E sigur că ultimii optzeci de ani au dat valorile intelectuale concrete zăcute în eroica ignoranţă a neamului românesc şi, vai nouă! o elită, ale cărei opere ajung până la ultimele formule de artă şi gândire de import, până la complicativism şi confuzionism. Dar, în privinţa aia, ştiţi care, a caracterului, poate că sunt mai multe privinţe, în privinţele alea cărora ignoranţa a ştiut să le facă onoare, coconii noştri intelectuali n-au ştiut să aibă o rezervă, un stil, o ţinută şi la toate examenele date în toate limbile sufletului nostru poliglot au căzut. 1946 PUBLICISTICĂ 1111 PUŞCĂRIA Locuind de mulţi ani peste drum de o mânăstire schimbată în puşcărie, grădina familiei şi temniţa se găsesc înconjurate în acelaşi orizont de câmp. De departe se desluşesc, transformate de distanţă, nenumărate schiţe de frumuseţi liniştite, aşternute şi culcate pe zare, o biserică albă, firimituri de sate, câteva beţe - coşuri de fabrici. Uneori, se străvede marea, o imitaţie înşelătoare de nori adormiţi în marginea pământului vânăt. Noaptea aruncă-n văzduh discul de cristal sau vechea margine a secerii de argint apare printre scânteierile de spice. Pe la zece dimineaţa, pe la patru după-amiază, câte trei rare rostiri metalice, ale limbii de fier, lovită de doaga clopotului de bronz, ridică peste zgomotul minuscul al câmpului şi al grădinii, susurul lăcustelor, greierişul din iarbă, ecoul gângăniilor pe jumătate mute, un accent repetat. Trei ecouri, urmate de o pauză şi iarăşi câteva rânduri de câte trei ecouri sonore. Locuitorii satului meu sunt obişnuiţi cu apelul clopotului la tăcere. Ei zic: „A mai murit Unul“. Unul e întodeauna un deţinut, un vinovat ori un nevinovat, închis acolo, în zidurile ce se văd albe ale fostei mânăstiri, temniţa de azi. Ii recrutează din temniţă spitalul şi din spital supraveghetoarea bolnavilor, infirmiera de zi şi noapte, moartea. Când stau să moară, câinele, mâţa, păsările se ascund. Vecinătatea vieţii care biruie şi cântă le întristează: vor să fie singure cu nimicul din care au ieşit şi în care se pregătesc să se întoarcă. Omului, în ceasul morţii, îi e groază de singurătate. Ar mai dori o mângâiere, pe care omului solitar sau închis i-o acordă spitalul, direcţia, grefa, arhiva, ofiţerul stării civile... Moartea în închisoare e din toate morţile cea mai grea şi mai puţin asemenea morţii, o moarte placidă, stupidă, o moarte inumană. Cine a fost în puşcărie, în lagăr, în arest, mai ales nevinovat dar şi vinovat! - a căpătat o dilatare a 1112 TUDOR ARGHEZI sensibilităţii şi o lărgire a noţiunilor aproape inexistente în starea de libertate., Definiţia libertăţii e cea mai simplă din toate definiţiile cu putinţă: să nu-ţi fie uşa încuiată pe dinafară şi păzită. Cu uşa slobodă ai putea răbda închisoarea toată viaţa, ca o binefacere de vacanţă, ca o vilegiatură... îmi făceam în tinereţe un vis, neîmplinit în epoca mea... Să fii prizonierul fără gardă al unui potentat. Să ai o chilie, o bibliotecă, un prânz, o baie, un dulap cu hârtie, creioane şi un anteriu. Să te obligi să faci o literatură mai bună decât n-ai fi fost în stare în libertate. Cu o condiţie: stăpânul să nu fie nici prost ca tine, dar nici mai prost. Orişicum, în puşcărie moartea e atroce. 1946 UN ARBITRAJ Pe neaşteptate, iată-mâ ales arbitru de un juriu de ingineri. îmi trimiseseră o scrisoare, pe care nu am primit-o, şi după o săptămână de nerăbdare am fost încercat la telefon. „Domnul Cutare e tocmai la capătul câmpului", s-a răspuns. Cercetam, într-adevăr, cu sapa, dacă seceta mi-a cruţat vreun cuib de cartofi, şi eram, cum zice francezul, embete că n-am mai găsit nimic în pământ. Răsuceam o ţigară proastă pe o movilă scormonită. Viaţa e o succesiune de contraste. De la picioci, treci când la telefon, când la literatură. Aseară, cu târnul în mână, ascultam la fereastra din curte o pagină de Beethoven, încurcând măturatul cu muzica, transcendentă. Mai deunăzi spălam un hârdău, şi m-am pomenit în ogradă cu doamna Cella Delavrancea, veche prietenă gingaşă, pianista şi autoarea PUBLICISTICĂ 1113 care m-a turburat de vreo două săptămâni cu geamăna dumisale, aţâţat în nedumerire. - Te cheamă un inginer, domnul Marcu... I-am spus că eşti departe, dar mi-a răspuns că stă la telefon oricât, numai să vii... Inginerul Marcu, radiofonistul, reprezintantul firmei americane „Altwater Kent“, nu putea să-mi telefoneze decât din Paradis, unde s-a strămutat de vreo câteva luni. M-am bucurat să primesc din lumea ceealaltă, de unde n-am mai avut, de la Biblie încoace, nici o veste autentică, unele ştiri şi îndrumări, acum când nu mai înţelegem boabă din controversele de pace, de după război. Decepţie! La telefon era tot un inginer, tot Marcu, dar alt Marcu şi alt inginer, necunoscut. Mă temeam să nu fi scris poezii şi să nu vrea să mă binecuvânteze cu manuscrise. M-am uşurat: era vorba de un juriu de onoare, de trei ingineri, dintr-o societate profesională, parcă dintr-un comitet. Având să judece un caz de o gravitate, în centrul oraşului, excepţională, şi care la noi, în periferie, se petrece fără probleme de conştiinţă, membrii juriului n-au putut să cadă de acord. Fiecare vedea cazul ca un artist, în felul lui. Tustrei m-au ales atunci şi tocmai pe mine superarbitru, pretextând că tabletele mele cotidiane sunt pline de imparţialitatea şi înţelepciunea lui Solomon. Ce se întâmplase? Fiind adunaţi în consiliu mai mulţi ingineri de calitate şi de educaţie aleasă, atenţi, politicoşi, păstrând unii faţă de alţii acel lustru de vitrină, care armonizează raporturile de eleganţă, unul din membri a făcut o afirmare, nu ştiu: relativă la algebră, la petrol sau la beton-armat - detaliul nu interesează. Un alt domn inginer, iritat, i-a replicat că afirmaţia lui e „o minciună ordinară“. Celălalt n-a întârziat şi i-a ars două palme... Atât? Atât. Mai mult de două palme însemna bătaie cu consecinţe, călimări, scaune, dicţionare tehnice, trântite-n cap. 1114 TUDOR ARGHEZI N-a fost bătaie. Inginerul încasator şi-a rezervat dreptul filosofic de a recurge la juriul de onoare, ceea ce a şi făcut. Juriul s-a întrunit, şi sentinţa n-a putut fi formulată. Acum ce-mi cereau mie domnii ingineri? A procedat bine cel care a dat palmele, sau cel care le-a acceptat? Nu ar fi fost mai matematic şi mai ştiinţific ca inginerul ofensat să convoace el juriul de onoare, în loc să-şi puie articulaţiile în mişcare? Ce pot să zic, ca să nu-şi piardă iluziile juriul, despre înţelepciunea mea? Un raţionament al lui Şulem Alehem, poate că m-ar scăpa cu faţa curată. Ce-ar fi fost dacă nu era nici un inginer? Dar dacă nu erau asociaţi? Dar dacă nici nu s-ar fi născut? Unul a spus ceva? De ce a spus şi de ce nu a tăcut? A făcut gaură-n cer dacă a spus ce a spus? De ce a răspuns şi celălalt? Nu putea să tacă din gură şi el? Oare gura omului e făcută să înjure? Şi dacă a înjurat, pentru ce inginerul n-a aşteptat întâi să ajungă la cuier, să-şi pună pălăria şi să spună ce avea de spus prin crăpătura uşii de la ieşire? N-ar fi fost mai confortabil pentru dânsul să fie situat la o distanţă practică de palmele adversarului? Pe de altă parte, inginerul care a cârpit poate că era mai bine să derive insulta pe diagonala etică şi să răspundă filosofic: „Domnule, cu dumneata nu mai discut!" Aş vrea să ştiu dacă îngheţat de această ameninţare, insultătorul, tremurând ca varga, ar mai fi suflat vreun cuvânt. Dar, vezi şi palmele au şi ele inteligenţa lor fulgerătoare. Ies din buzunar şi - plici! plici! - se lipesc de figura partenerului, aşa, de la sine, fără a se consulta chibzuit cu creierul mic plus creierul mare. Sentinţa proverbului e totuşi lapidară. Bătaia şi încă ceva, am uitat ce, nu se mai pot lua îndărăt. 1946 PUBLICISTICĂ 1115 DE MORTUIS... Poate fi ceva mai trist, la moartea unui biet om, care n-a însemnat niciodată, nici un ceas, nimic, ca panegiricul admirativ cu exces, pentru glorificarea lui? Am încercat această durere, la un deces. Ce se mai poate spune dinaintea mormântului unui om de valoare, dacă o viaţă, care n-a fost între contemporanii ei decât o perpetuă absenţă, merită atâtea elogii şi afirmaţii masive? Desigur că şi monumentele verbale, înălţate unei existenţe incandescente, necesare dilatării către optimism şi speranţă pentru suportarea zilelor înguste şi meschine, trăite de omul mijlociu, sunt zadarnice şi vane, odată ce a pierit. Oamenii sunt aliniaţi de morala teoretică pe un front de datorii necunoscut. Peste limita duratei fizice, ele dispar şi nu mai au nici un înţeles în slujba imortalităţii. Omul cumsecade e trebuincios şi recomandabil atâta vreme cât stă în timpul lui, dar când iese din el, aplauzele, amestecate cu molitvele şi rugăciunile preotului şi potrivite la spectacolul de operetă, în care soprana atinge notele de sus, sunt, în laudele celor rămaşi să arunce o ultimă mână de ţărână stropită cu cerneală de tipar peste groapa lui, nedelicate. Dacă s-ar scula din raclă pe jumătate şi ar auzi cât de mare a fost dimensiunea lui socială, cât de strălucitor chibritul lui, aprins o secundă, pentru a nu păşi alături pe puntea de trecere de la becul electric în veşnicul întuneric, bietul om şi-ar da seama că portretul lui nu seamănă cu originalul şi că, vrând să-l eternizeze, pledantul, încurajat de un interes să facă din cocă bronz şi din pulbere inconsistentă marmură compactă, l-a falsificat. Pe malul mării, se vede în depărtări linia de cositor în fierbere, parcursă de-a lungul, de vârful negru al unui vapor, ca un fier de lipit, mişcat încet pe marginea crăpată de lumină a zării. Oceanul de sus se întrece în splendorile lui încremenite 1116 TUDOR ARGHEZI cu frumuseţile tremurătoare ale infinitului de jos, îmbinate într-o bară de orizont. Dinaintea lor, într-un punct încurcat în mărăcini, dai de momâia pe soclu a creatorului unei localităţi de litoral, pe proprietăţile lui riverane. Insecta comandă cu braţul ridicat imensitatea din care ea nici nu se zăreşte. Pentru că strică şi peizajul imediat, îl urâţeşte, îl mânjeşte cu injuria ei sculpturală, ai binecuvânta o furtună care, zgâlţâindu-i soclul de mizerie falacioasă, ar prăvăli statuia falezei şi ar îneca-o în talaze. Marele proprietar, totuşi, a fost un om cumsecade şi nu s-a aşteptat să ia loc, pe faţa pământului, între Napoleon, Ioana d’Arc şi Piramide, dizgraţios şi ridicul, cu favoritele lui de păr de piatră. Fiindcă un biet om a muncit să adune avere, fiindcă a făcut o bancă de împrumut cu dobândă la dobândă, fiindcă a fost „econom", adică avar, fiindcă a fost cuminte ca viermele, mulţumit în piersica lui, fiindcă n-a avut nici o zvâcnire, nici o pasiune, nici un elan şi n-a primit să fie niciodată agitat sau nebun pentru o credinţă, fiindcă n-a trecut peste mormoloc -toate aceste superiorităţi, care duc din veac în veac tot mai departe condiţia de platitudine şi suferinţa semenilor lui şi o pecetluiesc cu un verdict definitiv, nu sunt de ajuns să facă din scăderi virtuţi şi din laşităţile organizate pe calapod împuterniciri, tării şi aureole. 1946 OMULE De când am apucat să aflu că tu nu mai eşti un animal şi că ai încetat de mii de ani să mai fii o brută, sculată de pe brânci pe două labe, încălţate, e vorba numai de tine în cărţi, în teatru, în conferinţe, în filosofie. PUBLICISTICĂ 1117 Nu pot aţinti urechea că aud numele tău, definit în Larousse, pe ocolite. Ţi-aş putea cita din ediţia mea: „caracterele specifice ale omului sunt verticale, dimensiunile mari ale craniului şi vorbirea articulată". Nu pot deschide fereastra că mă izbesc pe afişe laudele ce ţi se aduc ţie, singura jivină politică de pe lume. Probabil că ceea ce interesează la tine, e poziţia verticală. Craniul şi vorbirea articulată, dă-mi pace cu aceste subiecte de cenzură. Poziţia verticală e utilă, deoarece permite să iei prăjina şi să aperi cu ea ordinea stabilită, a cărei definiţie e şi mai turbure decât a omului însuşi. Ştii tu, omule, că eşti unica preocupare, de la Dumnezeu încoace, care te-a făcut după chipul şi asemănarea lui, care te-a împroprietărit cu întreg Paradisul şi apoi te-a expropriat în folosul suveranităţii Măriei sale, că eşti preocuparea tuturor oamenilor de bine. Probabil că vârât până la frunte în mămăliga cotidiană, tu habar n-ai de pasiunea consacrată ţie, a oamenilor de bine idealişti. Limuzina lor trece cu nouăzeci de kilometri pe oră, cu ei răsturnaţi pe canapea, prin faţa bordeiului tău. La ce crezi că se gândesc profeţii grăbiţi să ajungă mai repede la Sinaia? La tine, omule! La Dumneata! La fericirea ta, la fericirea ta viitoare! Pentru tine, din lipsă de altă gramatică mai rapidă, ei au născocit şi viitorul în care trăieşti, iubitule, permanent. Omule, tu nu-ţi dai seama că ei lucrează azi pentru ziua ta de mâine şi pentru omul nou, adică prea fericit. Păzeşte-te însă din drumul lor pe şosea, că s-ar putea să te calce, fără să te fi claxonat. Dar numai ei te pot face fericit, nu alţii şi nici dumneata singur. Ei ţin cu atâta râvnă să fie ei autorii exclusivi ai fericirii tale, încât dacă pun mâna pe putere, sunt în stare de orice numai să nu scape mijlocul direct de a te face fericit. E drept, că oarecare neghiobie te orbeşte în privinţa luminosului tău destin. Fără să alergi şi tu cu aceeaşi viteză cu el, eşti grăbit şi 1118 TUDOR ARGHEZI tu. Ai vrea o fărâmă de bine azi, pe care ai prefera-o binelui total şi general de mâine. Dar în filosofia fericirii s-a stabilit o axiomă de mică întârziere, ca la bodegă: „azi cu bani, mâine fără bani“, şi acest mâine continuă să fie azi, până ce va intra în funcţiune Viitorul I, la toate persoanele, modul speranţei şi al făgăduielilor fără jurământ. Te pizmuiesc:, omule, că dintodeauna îţi aparţine ca un bun preferat ziua de mâine, fără partaj. Ori de câte ori te-ai prezentat în anticamera mea de azi, fie personal, fie prin interpret, fir grămadă, ţi-am spus: Te felicit, se apropie ziua ta, de mâine. Cât e până mâine? Culcă-te şi mai aşteaptă niţel: ai să te trezeşti fericit. Ca să nu mai dai bani la tren şi să nu te mai osteneşti până la mine, ţi-am pregătit o telegramă care te va încunoştiinţa într-o zi că eşti fericit. Am scos pentru tine şi un ziar, ba chiar mai multe. Citeşte. Se apropie ziua ta de mâine. Te instruiesc prin învăţături gândite şi spiritualizate. Dacă nu ţi-s de-ajuns deocamdată, e vina ta, că nu eşti om de ştiinţă, cultivat cu marile principii şi orientări. De ce te pripeşti şi vrei cu tot dinadinsul să mănânci azi în loc de mâine? Ce naiba! Eşti atât de puţin raţional? Mă aşteptam să înţelegi mai limpede virtuţile ce-ţi incumbă şi să-mi dai răgaz să cuget la splendidul tău viitor şi să vorbesc inspirat la banchetele mele de tine şi de el. Omule, specie inferioară şi vulgară, tu vrei să te îndopi şi să te saturi. Tu vrei să te îmbraci şi să pui ghete bune, să ai primeneli şi albituri şi un pat bun într-o casă a ta, gospodărie şi cămară. Eu mă gândesc la fericirile tale şi tu, în schimb, nu-ţi muţi gândul de la varză, de la pâine, de la salam, de la cartofi, de la zahăr... Şi tu le vrei pe toate, şi acuşica nu mâine, poimâine, răspoimâine... Nu mă înţelegi. Tot animal ai rămas. Păcat! La urma urmei, să nu mă sileşti să-mi pierd răbdarea, că întorc şi foaia şi te elimin din idealurile mele. Geniul meu de organizare nu va mai avea de-a face decât cu viitorul absolut PUBLICISTICĂ 1119 şi cu omul în sine mecanic, numai minte şi teorie, fără stomac, montat şi demontat, oţel, caroserie şi tinichea, ca limuzina mea: un bidon de benzină şi o cană de ulei. Lucrezi: mănânci. Nu lucrezi: economiseşti. 1946 ION DRAGOSLAV E bine câteodată să fii indus în eroare şi să greşeşti, într-altfel n-aş fi avut prilejul emoţiei pe care mi-o acordă, ca un dar la întristările variate, moldovenii din Folticeni, despre care nu mi-a vorbit în treizeci şi şapte de ani, de când ne amăgim împreună, decât Paraschiva, bucovineancă din Buneşti. Folticenii dovedesc o solidaritate de minte şi suflet cu morţii lor, puţin cunoscută, de pildă, în Bucureştii tuturor vrajbelor şi lepădărilor imbecile. Fusese vorba într-o tabletă de mormântul lui Ion Dragoslav, bănuit că pribegeşte pe cârja unei cruci anonime prin Cimitirul Ghencea din capitală - şi am primit o serie de scrisori, din care vom reproduce pe cele mai sugestive şi documentate, uneori cu un accent de ofensă, că osemintelor scriitorului moldovean nu le-ar fi purtat de grijă concetăţenii lui. Confratele Artur Gorovei: „Nu; Dragoslav n-a fost învăţător şi nu-i înmormântat la Ghencea, unde mormântul lui este degradat de ploaie şi arşiţă. Nu. Dragoslav este înmormântat la Folticeni, în ţintirimul bisericii Oprişeni. Noi, folticenenii, în frunte cu distinsul profesor domnul Tempeanu, am avut această grijă. Mormântul lui nu-i „fără noroc şi fără prieteni", de curând i s-a făcut un parastas la mormânt, la care au asistat intelectuali din 1120 TUDOR ARGHEZI Folticeni şi multă altă lume, subt îngrijirea administratorului său, domnul Mihail Havriş, redactorul revistei «înmuguriri»". Un folticinean anonim: „Urmărind în ziarul „Adevărul" tabletele dv., am găsit în cea de la 13 septembrie câteva rânduri de amintire pentru duiosul povestitor Ion Dragoslav, pe care l-am cunoscut bine. In privinţa nedumeririi ce-o aveţi asupra locului unde îşi doarme somnul veşnic Ion Dragoslav, ţin să vă spun că el a murit şi este înmormântat la Folticeni, în cimitirul de la Oprişeni, şi subt îngrijirea profesorului azi universitar Virgil Tempeanu, atunci director la Şcoala Normală de băieţi din Folticeni; elevii acelei instituţii au lucrat în sculptură o cruce mare de stejar şi un grilaj de fier lucrat, pe care le-au aşezat la mormântul scriitorului, în cadrul unei modeste festivităţi. Am luat parte la această pioasă festivitate, aşa că vă spun lucrurile văzute. Tot prin grija profesorului Tempeanu, strada pe care îşi avea căsuţa Ion Dragoslav în Fălticeni, îi poartă astăzi numele." Singurul neajuns inexplicabil al scrisorii de mai sus este anonimatul ei. D. I. Dindoronc: „în tableta din ziua de 11 septembrie aţi vorbit de I. Dragoslav. I. Dragoslav este pseudonim ticluit de M. Sadoveanu. Numele adevărat este I. Ivanciuc. Tatăl său, oier de meserie, venit în Fălticeni din Bucovina, n-a fost învăţător. A absolvit şcoala primară cam prin 1892, fiind de vreo şaisprezece ani. Om foarte sărac a fost servitor la un boier (Valy). în timpul liber făcea poezii. Avea un caiet gros plin cu astfel de versuri. într-o zi, după ce strânsese ceva gologani, ne-a spus că pleacă cu poeziile la Vlahuţă, în Bucureşti. Mulţi ani nu l-a mai ştiut nimeni. Era un autodidact. E înmormântat la Fălticeni, suburbia Oprişeni. în fiecare an se face pelerinaj la mormântul lui." PUBLICISTICĂ 1121 Domnul Mihail Gafiţa, ziarist şi, presupunem, folticenean şi domnia sa, ne împărtăşeşte într-o scrisoare sentimentele sale de dragoste faţă de amintirea scriitorului atât de îmbrăţişat de moldovenii lui, dintr-un fund al ţării de sus: „Feciorul lui Vasile Ivanciuc, din mahalaua Pietrarilor, îşi sfârşeşte confratele nostru scrisoarea, nu aşteaptă o înviere a morţilor, nici o camaraderie în moarte cu ceilalţi scriitori. L-ar fi interesat, poate, camaraderia în viaţă, căci el a fost un prieten al tuturor şi prea puţini au înţeles." Cititorul a observat că moldovenii rostesc numele târgului din Suceava, în două feluri: şi Fălticeni, şi Folticeni. 1946 SCENA TURNANTĂ O simplificare utilă în teatru, inaugurată cândva, cred că de nemţi, reduce antractele la timpul de fumat o ţigară în foaier şi schimbă decorul cât ai clipi. Tehniceşte, trecerea dintr-un act într-altul se operează ca în povestea lui Nastratin, prin învârtire. Principiul e conform cu mecanica naturii, unde totul se învârteşte, planeţii, anotimpurile, soarele şi pământul, şi fără această aptitudine de alunecare a corpurilor cereşti, atât pe loc cât şi de jur-împrejurul unui punct al unui drum parcurs în cercuri, n-am putea să avem nici noaptea, pentru spargeri, nici ziua, pentru căutarea spărgătorilor. Aceştia, în justiţie, care-i critica operei făcute, se numesc ca în literatură şi teatru, autori. Prin imitarea naturii, s-au putut căpăta toate acele rezultate industriale, care, adunate într-un total, dau frumuseţile civilizaţiei noastre. Pulmanul, automobilul, strungul, 1122 TUDOR ARGHEZI imprimeria, presa sunt aspecte ale rotaţiei pe un fus, vertical, orizontal şi oblic. Viaţa se reduce în ultimă analiză la dans. O horă imensă îmbrăţişează universul într-o perpetuă spirală de odăjdii, de volane, de mirese, de fuste, dantele şi fluturi strălucitori prinşi de mătăsuri. Un ritm neîntrerupt pulsează pretutindeni purtat de orchestra mută a marelui Prestidigitator cu mască, ironic, din mijlocul balului nesfârşit. între câte două destine, cu ele de mână, ale beţiei, dansează părechile şi fantoma de ciolane şi oase oarbă, cu o pelerină uşoară aninată de umeri. Trebuie să alegi dacă intri-n joc şi dumneata, sau rămâi, întristat de splendida zarvă amăgitoare, deoparte. Cu bună dreptate zice Psalmistul, că trăieşti între aparenţe şi deşertăciune. Odată ce-ai pus patinele de lunecuş, te duci pe ele fără să te mai poţi opri până la capătul gheţei. Unde dispar rând pe rând horele care nu se mai văd, îmbulzite de alte convoaie, fermecate de câte un flaut şi o vioară? Nu te uita. Prăpastia din marginea lumii nu are fund, şi ciclul nu se va opri o singură secundă. Rotaţia permanentă scoate vieţi şi leapădă morţi, materie primă de strung şi deşeuri. Trebuie să te prinzi în vals, ori, depărtându-te de muzică şi de bufet, de pahare, de gustări, care toate au în suculenţa lor un gust de mormânt, să stai stingher şi să vezi cum urcă şi coboară furtuna fericirilor repede consumate, chiar dacă iluzia secundei pare să fie egală cu eternitatea. Parcă atunci, când nu participi la ceea ce se cheamă viaţă, o stăpâneşti, şi parcă poţi vorbi de ea cu mintea mai rece decât un dansator aprins în mădulare. într-un club, în care toată lumea joacă-n cărţi, eşti îndeajuns de ridicul dacă ţi-ai rezervat un rol de consumator de sirop cu sifon într-un colţ, la o masă stingheră de chibiţ filosof. Cei care câştigă te batjocoresc că nu câştigă şi de la tine, iar cei ce pierd se supără că nu pierzi şi tu. Dar orice om, dacă are dreptul să se bucure PUBLICISTICĂ 1123 şi să exulte ca un triumfător, îl are şi pe acela de a rămâne dezasortat şi ridicul. Nu-i aşa, prietene dansator pe un parchet sau pe un fir de sârmă, nici pe pământ, nici în văzduh? 1946 BOEMA Cititorul n-a dat uitării, desigur, tava conică, rotundă, agăţată cu degetul de un cârlig, şi care colporta prin biurouri şi magazine gustările, de câte două, trei ori pe zi. O fată cu şorţul alb, un băiat în uniformă, zeci de asemenea fete şi băieţi umpleau Lipscanii şi Sărindarul cu coliviile lor de bunătăţi aproximative. Construite pe două şi trei rânduri, cafelele, ceaiurile şi laptele ocupau mai grele în pahare şi ceşti parterul, etajul fiind rezervat îmbucăturilor mai uşoare, cornuri, prăjituri, portocale. Pentru redactori şi poeţi, domnişoara punea pe biurou prânzul întreg, două cornuri şi o chiflă, date pe gât uscate. Când găseai în cafea o muscă, te interesa să ştii dacă a fiert în ibric ori a căzut la rece. Domnişoara o scotea cu unghia, schimba ceaşca, şi dumneata îi dezvoltai un principiu de psihologie: - Toată problema, domnişoară, este să nu o vezi. Căci dacă te gândeşti mai mult, nu mai bei niciodată. Domnişoara învinovăţea culoarea. In lapte se observă mai uşor şi o dai afară de cum a căzut. - Să le ia dracul, domnule director! De ce-o mai fi făcut Dumnezeu şi lighioanele astea? - Ca să sâcâie pe bieţii directori, domnişoară. Nu ne ajungea musca de pe căciulă. 1124 TUDOR ARGHEZI Pentru chelneriţă orice redactor trebuia să fie director şi avea, din pricina călimărilor şi a sticlelor de la ochi, respectul cuvenit „ăluia de scrie“. Contactul dintre atare personaj de serviciu şi asemenea domni directori, care îndreaptă omenirea cu două cornuri în stomac şi o turcească, dădea naştere la complicaţii. Câte o scrisoare strecurată la franzelă, a unei admiratoare de la un biurou de bancă. Redactorul dormea, în lipsă de domiciliu, noaptea, pe biurou, dar ziua primea, cu cravata boţită şi cu gulerul suspect, audienţe. Un domn foarte stilat îi explica subiectul la ordinea zilei, tratat în ajun cu dezgust într-un articol de mântuială, şi consecinţele catastrofale ale informaţiilor greşite, care serviseră de substrat. Actriţele se socoteau nedreptăţite, oamenii politici calomniaţi. Pe vremurile încă ale duelului, nu lipseau nici martorii, plini de mănuşi, însărcinaţi de o susceptibilitate ofensată cu purtarea unui mesaj de onoare, de la senior la senior, urmat de proces-verbal. „Noi, martorii domnului A.B.C., constatând că domnul A + B refuză să dea satisfacţia cerută, declarăm că ne-am depus mandatul. Lăsăm clientului nostru libertatea să şi-o ia pe calea ce va crede d-sa.“ Asta însemna o bătaie pe înghesuite. Atunci, în mijlocul solemnităţii, apăreau băiatul în halat şi colivia cu cornuri. I se cumpăraseră domnului director şi două ţigări de damă, dar aplecat respectuos la urechea lui, băiatul repeta o frază auzită la fiece chenzină (de obicei încasată de mai înainte). - Ştiţi, jupânul a spus că nu mai dă pe datorie... Noroc că aducătorul de gustări era un confrate. îşi lăsase să-i crească şi lui capelura, ca la domnii directori, avea un pieptene în buzunarul de la piept pentru răsturnarea valului de chică, din când în când, pe deasupra cafelelor, peste cap, şi scria poezii... 1946 PUBLICISTICĂ 1125 PENSULA ŞI DALTA Sculptorul Băieşanu, un artist care nu obişnuieşte să se plângă, sta la expoziţia „Luchian—Paciurea“ deoparte. L-am întrebat, ca să mă aflu în vorbă, unde îşi are atelierul, şi mi-a răspuns, oarecum încurcat, că de câteva zile nu mai are atelier... Am insistat... Se slujea de o mansardă de la Şcoala de Bele-arte, unde lucra şi locuia, dar... Din colţ în colţ a trebuit să-mi spuie... Pictorul Steriadi, cel mai amabil şi mai elastic om de societate şi de gust şi un foarte spiritual partener al tuturor personalităţilor şi personajelor întâlnite într-un salon, la un crâmpei de discuţie sau de caviar, i-a pus în vedere, fiind o autoritate oficială cu trecere întodeauna, indiferent de an, de oameni şi de climat, să evacueze mansarda... Cum? Jean Steriadi? Nu se poate. Cred că te înşeli. Steriadi nu este în stare să dea afară un artist, încă prea tânăr pentru a-şi fi putut anexa o direcţie, o prezidenţie, nici dintr-o casă care ar fi proprietatea lui, necum dintr-a statului şi a şcoalei. Prietenul agreabil şi zâmbetul personificat n-ar putea să ia o atitudine ostilă faţă de un coleg sărac. Cel puţin pictorul Camil Ressu, fostul director al Academiei de Bele-arte, a fost dat afară din post acum vreo trei, patru ani pe un motiv serios şi de către însuşi ministrul de atunci, venit în inspecţie artistică. Fiind poate prostatic şi subt presiunea vezicei obligat să facă vreo câţiva paşi pripiţi şi să rămâie singur cu sine, ca să vorbesc aşa, în faţa unei chiuvete, domnul ministru, un mare înrudit cu Academia, cu politica şi cu solemnitatea, a observat că Ressu nu spălase privăţile şcolii... Demnitarul fusese logic: directorul trebuia să cureţe privata cu propriile sale mâini. Pictura pe porţelan îl interesa din punctul de vedere plastic cel puţin tot atât şi mai sufleteşte decât aceea de şevalet. Ministrul a judecat bine. Bele-artele nu aveau nevoie de un mare artist la conducere şi 1126 TUDOR ARGHEZI l-a înlocuit cu ceea ce limbajul vulgar, în lipsa unui cuvânt nobil şi mai decent, numeşte într-un anumit fel caviar. Cititorului îi cerem mare iertare că vorbim şi scriem româneşte neaoş, dar după spusa poetului Sion: „Mult e dulce şi frumoasă Limba ce vorbim, Altă limbă-armonioasă Ca ea nu găsim." Probabil că Jean Steriadi, cu ajutorul nopţii, care se spune că e bine-sfătuitoare, o să se răzgândească. E totuşi un prilej de a ne aduce aminte de o datorie. Pictorii şi sculptorii n-au ateliere unde să lucreze şi n-au săli de expoziţie - nici ieftine, nici gratuite. Ateneul Român ţine să fie o întreprindere comercială, închipuindu-şi că ar fi o instituţie, cum spune el, culturală. Sute de mii de lei, o sală de conferinţe pe două ore, ca la hotelurile cu ungher pentru tablouri şi socluri... Sala Dalles, proprietatea însăşi a nemuritoarei Academii Române, este, idem, o afacere cu comerţ. Două săli mari şi late în metropola unei ţări cu câteva sute de artişti expozanţi, închiriate de mai nainte pe câte un an întreg. Se face coadă ca la băcănie. Alte săli? Mai e una, strict comercială, nefudulită cu calificative majore. Mai trebuiesc în Bucureşti cel puţin douăzeci de săli de expoziţie. Sunt douăzeci de săli de duzini de teatre, de cinematografe, de ministere, de autorităţi şi de şcoli, localuri gata făcute. Statul are un Minister al Artelor. De ce refuză statul, că s-a mai vorbit, să facă săli, ori ieftine ori scumpe, şi apartamente cu atelier pentru artişti, ori ieftine ori scumpe? Datoria lui ar trebui să fie mai repede gratuitatea, moderată de cheltuielile de întreţinere sumară. Că nu e o datorie a statului, nimeni nu se va găsi să susţină, nici Consiliul de Miniştri. De unde-şi trage, la urma urmei, statul substanţa, prestigiul şi justificarea, dacă nu din ce scrie unul şi altul, din ce cântă PUBLICISTICĂ 1127 unul şi altul, din ce mâzgălesc, scobesc şi cioplesc unii şi alţii, din tot ce gândeşte şi realizează balamucul de visători, de stricaţi şi haimanale, certaţi cu toată lumea cuminte, dar identificaţi cu singura noţiune valabilă todeauna, a geniului unui popor? 1946 COPIII PRIBEGI Mi se plânge la poartă o biată vecină muncitoare. îmi ieşise înainte cu două găleţi pline şi uzul în satul nostru de periferie este să mulţumeşti cu un cuvânt de familiaritate. - îmi ieşişi cu plin, cumătră, să te ţie Dumnezeu. - Ca să-ţi poarte noroc. Domnul... însă e gaz... - Tot plin se cheamă şi cu gaz. Nu face nimic. Vecina venea de la depozitul de petrol din partea locului nostru şi se odihnea cu găleţile-i grele. De la congratulări se trece uşor la confidenţe. - Invăţaţi-mă ce să fac cu băiatul meu... A ajuns un hoţ... -Adu-mi aminte, cum era băiatul dumitale... - Fănică, nu ştiţi? L-aţi prins de câteva ori la struguri şi cireşi... - Am prins atâţia, că nu mai ştiu să-l deosebesc. Câţi ani are? - Treisprezece ani. Când a fugit de acasă, acum trei săptămâni, mi-a spart dulapul şi cufărul cu toporul. Ne-a luat leafa pe o săptămână şi s-a dus. într-o zi mi-a furat basmaua de mătase cu ciucuri, cum purtăm noi în Ardeal, şi a venit să o vândă la cârciumar... Femeia munceşte, palidă şi exorbitată, într-o bumbăcărie, unde trage-n piept mai multă scamă decât aer. Sfârşitul acestei 1128 TUDOR ARGHEZI meserii perfide îl povestesc cimitirele din apropiere. Bărbatul ei, om de toată isprava, cat şi soţia lui, lucrează la fabrica de chibrituri. - Ce să mă fac? S-a înhăitat cu o ceată de ţigani tăbărâtă mai încolo şi fură şi din „centru". O altă vecină bătrână ascultă vaietele nefericitei mame care, când vorbea, se uita instinctiv la turlele de biserică ale penitenciarului de peste drum. Vecina o întrebă: - Păi nu-i prinde, mamă? - Cine să-i prindă, dracul? De aproape douăzeci de ani, de când am fugit dintre monumentele culturale din oraş, Universitate, Ministere, Teatre, Cinematografe, Patriarhie, Institute, Redacţii şi Librării şi m-am ascuns ca să-mi cresc copiii departe de promiscuităţile elegante, într-o grădină sădită şi îngrijită cu palmele noastre, am dat într-o altă promiscuitate, într-o altă lume, care nu se deosebeşte în multe privinţe de omenirea dintre Athenee Palace şi Hotel Boulevard. De repetate ori, am luat note şi le-am publicat. Am stat de vorbă cu preotul din mahala, care, cum se zice la redacţie, nu sesizează problema; cu Primăria de Albastru de pe vremuri, cu deosebire sensibilă la implicaţiile de partid. Primarul şi consilierii lui ridicau din umeri ca toţi oamenii distinşi, cercetaţi o bucată de timp, încredinţaţi că fatalităţile inducti-bile împart populaţia în compartimente, fără alte infiltraţii între ele decât fetele frumoase din mahala, corupte de oferte pe trotuarele de asfalt. Am stat de vorbă cu medicii municipali... Mă preocupa o idee: adunarea sutelor de copii pribegi şi contaminaţi de viciul hoţiei şi al trişajului, prezidat prin unghere de câte un expert în babaroase, care învaţă pe copii să fure salariul părintesc pentru a fi pierdut în joc. O doamnă medic din circumscripţia mea venind, speriată, de la o vizită sanitară, făcută acum câţiva ani în şcolile primare, mi-a comunicat plângând că a găsit copile şi băieţi bolnavi de afecţiuni venerice... PUBLICISTICĂ 1129 Trebuiau înfiinţate în mahalale grădini multe de copii subt vârsta şcolară şi pentru timpul vacanţelor pierdute în haimanalâc. Muzică, bibliotecă, lucru de mână, cantine gratuite. Am încercat în mahalaua mea câteva iniţiative cu caracter educativ. Din partea mea, aş fi dat maximum de osteneală. N-am putut izbuti. N-am avut nici un sprijin de nicăieri, prima mea condiţie pusă fiind excluderea politicii din asemenea activitate ţinută strict pe teren. Aş mărturisi că nici entuziasmul enoriaşilor n-a fost exagerat. Ei bănuiseră la început că vreau să pornesc o acţiune deghizată pentru a mă alege deputat sau consilier municipal, ceea ce le lăsau speranţe. Când am înţeles şi m-am explicat, decepţia nefericiţilor oameni a fost din cele mai amare. Sunt şaisprezece ani de când stau şi mă uit. Când mă felicită cineva cu „Să trăieşti", mă întreb de ce să trăiesc, dacă nu-s în stare de nimic? Ca să mă uit? 1946 HARABABURA Uneori publicitatea mai mult vatămă decât informează. Ne scrie un plugar, însă un plugar de la ţară, de la brazdă, nu de bodegă; un sătean autentic şi nevoiaş. Ceapa se vindea în cătunul lui cu o mie două sute de lei kilogramul. Ziarele din Bucureşti au adus ştirea tipărită negru pe alb, că în capitală se vinde cu două mii cinci sute de lei, şi sătenii au îndoit preţul, vânzând şi ei cu două mii cinci sute. Probabil că preţul a fost divulgat de un confrate, jignit în gospodăria lui, dar adevărul se află din ce ţi-a scăpat, mai mult decât din ce ţi-ai fi pus în gând, şi consecinţa vine numaidecât. Când va mai trece prin piaţă să se aprovizioneze, 1130 TUDOR ARGHEZI confratele va plăti ceapa trei mii, patru mii, cinci mii... de lei, pe măsură ce condeiul lui aţâţat se va uimi mai mult. Şi prin misterioasele lui influenţe de la coş la sac şi de la sac la beci, preţurile se dublează, se întreiesc, se înzecesc, şi la câte trei luni o dată, cel puţin, tot presa, devenită meteorologică, înregistrează un nou „val de scumpete", urmat şi de o dublare de salarii şi de un supliment impus la lefuri egal cu o leafă pentru aprovizionări... Paralel, şi întodeauna exact paralel, se petrece o blocare, ceea ce face toate sporurile inutile, ultimul cuvânt aparţinând elementului negru. La ce au folosit atâtea măsuri de expedient, dacă fuga în zigzag, la orele prânzului, a salariatului furnicat în burtă, se eternizează? De vineri până marţi, ziarele publică cifrele în mii de miliarde a creşterii producţiei Băncii Naţionale, o industrie într-adevăr prosperă. Ediţiile se succed fulgerător, şi hârtia, de lipsa căreia se plâng ziarul şi cartea, trece la tirajele ilustrate ale băncii. In imagine simplificată, situaţia s-ar putea desena cu un cerc de butoi, căzut de pe doagele risipite: apeşi cu piciorul pe un punct, şi cercul se scoală şi te loveşte peste gură. Pe circomferinţa lui sunt bine bătute niturile puse să-l consolideze şi să-l facă rezistent şi geometric: consilii, comisii, comitete, personalităţi — toată economia politică în sinteză, şi aceste autorităţi de specialitate, fie că cercul de putină goală se roteşte, silit la un echilibru condiţionat de un băţ, fie că zace, se leagănă în toate sensurile strâmb. Pe limba noastră de proşti nepricepuţi, această organizare cu răsuflători se cheamă harababură, pe când oamenii deştepţi o numesc economie politică. La infinita înmulţire a harababuriştilor lucrează intens două instituţii tehnice: Universitatea prin facultăţile respective şi o şcoală de contabilitate, nemulţumită cu titlul ei firesc şi transformată în Academie de studii înalte, ca să-i stea mai frumos. Diplomele PUBLICISTICĂ 1131 trebuie să aibă ceva din prestigiul imortalităţii cimitirului cu bibliotecă din Calea Victoriei colţ cu Barbu Văcărescu. Am chemat din stradă trei geamgii să puie sticlă în cercevelele sfărâmate de bombardamentele de acum doi ani. Aveam şi geamurile, furnizate de o fabrică, şi chitul şi ţintele necesare, iar cercevelele erau curăţate de chitul vechi, uscat. Era nevoie de tăiat şi de aşezat sticla în lăcaşuri. Câteşitrei geamgii se înfăţişau cât se poate de mai prost şi mai zdrenţuroşi. Lucrul în cazul unui cârpaci să fi durat cel mai mult patru ore, în care geamgiul putea să câştige patruzeci de mii până-n prânz. Cu mici diferenţe, de la unul la altul, după tariful acestor specialişti, ar fi trebuit să plătesc vreo trei sute de mii de lei. M-am dus în piaţă şi am cumpărat un surogat de diamant: unsprezece mii de lei. Am stricat câteva petice de sticlă şi am izbutit să îmbrac ferestrele în mai puţin de o zi. Şi m-am gândit să-mi schimb meseria, să-mi iau în spinare un şevalet cu chingi şi să trig: „Jamor!cc Am înţeles de ce meşterii sunt flămânzi, goi şi desculţi, mai ales după ce mi-au răspuns la câteva întrebări: - N-aţi citit la gazetă că totul se scumpeşte pe zi ce trece? O sută de mii de lei nu mai fac două parale... 1946 ÎNVĂŢĂMÂNTUL PARTICULAR Am văzut într-un articol de ziar că învăţământul particular ar fi o calamitate şi că, prin urmare, ar trebui desfiinţat. Ce-i acest învăţământ zis particular care trebuie, dimpotrivă, organizat? Nu se poate instituţie mai democratică, dacă trebuie utilizat acest adjectiv uzat şi abuzat, cu dreptul la un examen 1132 TUDOR ARGHEZI şi la o diplomă fără frecvenţă şcolară. Ea trebuie păstrată şi perfecţionată, oricare ar fi inconvenientele de suprafaţă şi cu toate că superstiţia didactică pretinde că şcolaritatea cu sute de ore pierdute fără folos, cu ceasuri de câte patruzeci de minute acordate unei materii pospăite, cu aşa-numitele recreaţii de câte zece minute, cu ţigări fumate la umblătoare, cu înghiontiri şi insulte, constituie o atmosferă educativă. învăţământul particular e de multe ori al trândăviei. Cărţile se citesc, dacă sunt citite, în săptămâna examenului şi candidatul repetent rămâne cu un sentiment de grevist iritat pe toată viaţa. Pentru atare categorie de tineret meticulozitatea examenului e suficientă ca să elimine de la cartea ştiinţifică elementele ambiţioase dar sterile, afară doar dacă vreo împrejurare în deficit de valori nu le facilitează o ascensiune neaşteptată. Dar copilul care munceşte ca să subziste, candidatul serios, sluga constrânsă de regimul social să rămâie până la moarte slugă, fanatizată totuşi de carte, găsesc în examenul particular o certitudine de clasificare, proporţionată pe râvna şi meritul lor. Din pătura celor dezmoşteniţi au ieşit atâtea individualităţi, încât numai gândul de a vătăma o libertate încă în fiinţă, când altele au sucombat, constituie o profanare. Un copil organizat al unei familii organizate câştigă mai mult lucrând acasă decât la şcoală, în clase de câte cincizeci de elevi pe care nu-i ajunge niciodată rândul să fie cercetaţi. O şcoală bună şi eficace e şcoala elveţiană. N-am văzut în tot cursul primar, mai lung decât al nostru, clase de peste cincisprezece copii, dar n-am văzut nici institutori care, râvnind să fie deputaţi sau miniştri, fac în şcoală diletantism, activi la club şi indiferenţi la curs. Copilul bun, scutit de drumuri şi tramvaie, de epidemii şi oboseli, are timp acasă şi de învăţătură, şi de ajutor în gospodărie, şi de lucrările suplimentare care formează şi sporesc personalitatea, şi de distracţii, alt capital de acumulat pentru PUBLICISTICĂ 1133 moral. Problema învăţământului privindu-mă de aproape, am comparat continuu, la vârste egale, la inteligenţă similară şi la temperamente apropiate, copiii din şcoală cu cei de acasă, paralel, şi rezultatele celor două metode. Copiii preparaţi acasă, dar sistematic preparaţi, erau superiori celorlalţi în toate privinţele şi moralul lor era mai confortabil şi mai liber. Le lipsea falsa disciplină, care terorizează sfiala şi îndoieşte timiditatea. In schimb, ei erau corecţi, teferi şi leali, neavând nevoie de şiretenia întreţinută pentru salvarea unei instituţii, la care colaborează, fatal, părinţii şi profesorii. Chiulul dublu, faţă de şcoală şi de familie, şi mai târziu general prin deprindere, e inexistent, din lipsă de cauză. învăţământul particular trebuie dimpotrivă dus până la ultimele lui consecinţe, nu comprimat. în Elveţia - iarăşi Elveţia - unde nu se simte nevoia de păpuşi sociale, de oameni de paie, de cozi de mătură şi subalternările făţărniciei politice, ci de persoane, de cetăţeni de fond, siguri, stabili şi neversatili, însuşi bacalaureatul e autorizat fără frecvenţă şcolară. Numai că maturitatea, cum i se spune bacalaureatului acolo, e dificilă. Maturitatea federală se trece la Berna, dinaintea unei comisii exigente. Ea comportă două sesiuni şi limba latină e de rigoare. Solemnitatea examenului, care nu se dă, fireşte, în toate zilele, ci numai la cererea, câteodată, a unui singur candidat, nu e mai mică decât a unui doctorat. Dar această maturitate poate fi încercată de orişicine şi de un muncitor cu braţele, cum a fost cazul unui prieten al meu curelar, prezentat la maturitatea federală, în vârstă de patruzeci şi doi de ani, şi care a putut onora mai târziu cu strălucire o catedră universitară de geologie. Evident că şi pentru limba latină, ca unic obiect de învăţământ, sunt şcoli speciale. Aşa, de pildă, a lui Gouin, frecventată seara de câte două sute de muncitori manuali, făcea un latinist complet în trei ani; şcoală particulară, ca o şcoală de stenodactilografie. 1134 TUDOR ARGHEZI Nu mai între baţi ce fel de tâmplar sau de lăcătuş e acela care citeşte pe Horaţiu şi pe Tacit în original. Vreau să demonstrez mai puţin, că învăţământul particular e trebuincios. 1946 COVRIGUL Aş putea să jur că nu m-am gândit niciodată la covrigi, nefiind un subiect literar. De când au ajuns un ideal municipal şi problemă de stat, covrigii nu numai că au început să mă seducă, dar altă gândire fiind suspendată, ei mă obsedează, ca pe autorităţi. E ceva care fuge tocmai când crezi că l-ai prins, o iluzie în spirală, indefinită. Te iei după ea cu tesacul şi tesacul trece printr-însa, şi vrei să o-mpuşti şi nimereşti alături. Nimic mai urmărit, mai insesizabil, mai abstract şi totuşi mai permanent decât covrigul. Tocmai atunci când citesc în gazetă cum că au fost arestaţi covrigarii şi că figurile lor de geometrie sunt definitiv decăzute, trece pe la fereastra mea vrăjitorul cu coşul şi strigă liniştit: „Covrigi calzi!" Faţă de brăţările de cocă, înşirate pe beţe, ca împrejurul lui Saturn, ajungi superstiţios. Covrigul are în el o mistică sau o diavolie. Nu este şi totuşi există. Nu se vede şi: uite-l! Dispare un covrigar şi apar o sută! Pe măsură ce vor fi desfiinţaţi, numărul lor se va tot înmulţi, cu o sută, cu o mie, cu o sută de mii, până ce toţi locuitorii din Bucureşti vor ajunge la covrigi... Tare mi-ar plăcea să-mi iasă înainte câteva personalităţi pe care le ştiu eu şi să mi-i ofere prin piaţă, din servieta lor degenerată, cu sare, cu mac sau cu susan. Că fiinţa lui aparţine prestidigitaţiei, hipnotismului, mesmerismului sau astrologiei, aspectul de zodiac al covrigului are netăgăduita virtute a prezenţei absente şi a bizarei absenţe prezente. PUBLICISTICĂ 1135 De altfel şi fostul lui alter ego, cornul, care transfigura cu vârfurile lui opuse, două coarne lipite la mijloc, spune ceva în privinţa originilor planetare, interpretate de magia simigiului la cuptor. Cui se poate atribui, cărui terestru, creaţia satanicului covrig, care poate să figureze cu toată onoarea, între cele vreo cincizeci de capodopere şi născociri ale lumii? Inchipuiţi-vă o substanţă fără conţinut, un lucru plin, care-i totuşi gol, un gol mărginit şi care răstoarnă una din definiţiile lapidare ale lui Blaise Pascal. Pascal scria că Dumnezeu e un cerc cu centrul pretutindeni şi cu circomferinţa nicăieri. Covrigul afirmă circomferinţa pretutindeni şi anulează centrul. Centrul covrigului nu e nicicând şi deloc. Ne-ar interesa să ştim, dacă va binevoi să ne lămurească vreun savant cititor, şi epoca descoperirii covrigului, epoca istorică, evenimentele care au provocat ivirea lui pe lume, ce rege sau împărat domnea, ce politică guverna Europa pe atunci. Căci, după cum s-ar părea la o de-aproape analiză, autorul covrigului trebuie să fi fost un ironist. El trebuie să fi trăit în timpuri de cenzură, când principiul dominant, acceptat, era să pară că spui ceva, fără să spui nimic, să construieşti ceva gol, să faci neant, făgăduind argint, şi să dai ocol golului de departe, respectând spaţiul dinlăuntrul, în care străluceşte zero. Bine că aceste vremuri au încetat, şi că, cel puţin în formă de covrigi, aerul a devenit comestibil. 1946 IDILĂ M-am apropiat nesimţit de gard, unde auzeam un murmur de răsfăţare şi m-am uitat prin gaura unui nod căzut 1136 TUDOR ARGHEZI din uluci. Idila era în plină desfăşurare şi alesese locul potrivit pentru taina ei nebănuită, în buruienile mari dintre salcâmi. Nu trece nimeni prin bozii şi chiar de-ar fi trecut cineva, nu se putea vedea nimic. O femeie bătrână, bunica lui, şi un băiat de vreo patru ani. Au căutat amândoi timpul şi locul, ca să-şi ia fiecare din ei o porţie de fericire. Femeia mi-e cunoscută, o bunică mică, îmbrăcată într-o fărâmă de cojoc, fără mâneci, ca bondiţa bucovinească. De câte ori copiii mei, care acum sunt mari, o domnişoară şi un domnişor, dau prin faţa casei unde stă, bunica se desprinde, la ducere şi întoarcere, din peticul ei de grădină şi le iese în mijlocul străzii înainte. Le ia obrazul între palme, îi sărută pe ochi şi le urează, după timp, noroc, poftă bună... Şi le zice bătrâneşte: mânca-i-ar mama să-i mănânce! şi se uită după ei, până ce pier într-o sită de colb. - Buni copii, ajută-i Dumnezeu! zice în surdină bunica. Când lipseşte din drum, le lipseşte şi copiilor ceva. întâmpinarea cu o vorbă bună, dimineaţa, face bine la suflet. Cei care se scoală şi înjură, umblă şi înjură, muncesc şi înjură, sunt năpăstuiţi dimpreună cu toţi ai lor. Lucrul bun se face cu cântece şi voie bună. - Ieri nu te-am văzut, îi zice fata, şi mi-a părut rău. - Am întârziat la pâine, bată-o-ar focul! Incidentul se lichidează cu sărutările rămase din ajun. Am stat de partea buruienilor mele, pitit în iarbă, pentru ca băbuţa şi nepotul ei să ştie că nu-i vede om. Afară de Dumnezeu, care se juca şi el prin albăstrimi cu nişte fulgi de nori pe undeva. Copilul, cu picioarele goale, cu o cămaşă scurtă, de subt care se zărea ghinda lui trandafirie, se da câţiva paşi îndărăt de locul unde-1 aştepta bunica şi se întorcea furios, ca să o prăpădească, făcând pe urâtul, deschizând o gură mare şi spetindu-se a luptă, dar râzând cu hohot, pe cât ajungea mai aproape de ea. Gropiţele din bărbia grasă şi din bucălarea gurii, PUBLICISTICĂ 1137 ochii albaştri şi râsul lui dădeau o imagine adevărată de înger lăsat de norii albi ai lui Dumnezeu prin bălării. Bunica se apăra din răsputeri. Ori voia să fugă, să nu o ajungă balaurul, ori umbla să-l împuşte cu un vrej de dovleac, ori i se împotrivea hotărâtă să-l sfarme bucăţele, să nu mai rămână din el nici atâtica, îl ameninţa maica-mare, arătând cât un purice între două unghii. Dar tragedia se isprăvea, căzând copilul cu braţele deschise în braţele şi în poala bunichii. El se culca acolo cu burta lui albă în sus, ştiind ce urmează, că mai făcuse aşa de câteva zeci de ori, de când îi spionam de după zaplaz, şi ostenit de mângâieri sta niţel să se odihnească şi începea din nou. Atunci auzeam: - Hai, purceluş... pupă-mă, purceluş... ia-mă de gât, purceluş... 1946 ANCH’IO SON PITTORE Afară de trei, patru sceptici, indiferenţi la gloriolă şi neatinşi de fumurile unui opaiţ cu văpaie puţină, meşterii de dimensiuni variate ai picturii - maeştrii, mă rog! - sunt foarte departe de omenescul, de toleranţa, de prietenia pe care au arătat-o tinerilor pictori din timpul lor fondatorii şcolii de plastică românească. Nici Grigorescu, nici Luchian, nici Tonitza, nici ceilalţi, n-au fost decât nişte camarazi mai vârstnici faţă de tineretul contimporan cu ei, de altfel ca toţi deschizătorii de drumuri din toate epocile, cu sau fără erzaţuri, plagiate şi imitaţii gradate. De la o vreme, care corespunde cu publicitatea, cu foiletonul şi cu facilităţile grafice de reproducere şi export, 1138 TUDOR ARGHEZI autenticitatea contestabilă în inspiraţie, formă şi colorit, derivă, la mii de kilometri distanţă de locul de baştină, din sincerităţile eroice ale talentelor răzvrătite, traduse geografic în noutăţi maimuţărite, bune desigur pentru o Belgie a Orientului („bon pour FOrient"), ca diplomele de odinioară bruxeleze, şi chiar excelente pentru regiune. E amuzantă trecerea bufonă a câte unui asemenea maestru, umflat de orgolii iritate, prin câte o expoziţie de mai tineri, în care, prin coincidenţă comercială, are şi el, în afară de afiş, câte o dulcegărie picturală, scoasă în vânzare, un sirop compact, o limonadă fluidă, un chou a la creme. Cu maeştrii trebuie vorbit mai mult pe franţuzeşte. Ei străbat o expoziţie ce nu-i a lor, cu pleoapele închise, cu bărbia înfiptă în cravată, cu cerbicea dârză, încruntaţi - şi se duc de-a dreptul la cadaiful propriu, la halvaua lor roz-albă, gălbuie-bleu-ciel, fără să accepte a-şi spurca ochii ridicându-i spre tablourile unui tineret care încearcă şi el marea cu pensula. Dacă ateroscleroza depăşeşte vârsta de cincizeci de ani, dacă intestinul se argăseşte, dacă a năpârlit bidineaua cheliei, astrul vanităţii stă ţeapăn la zenit, sprijinit cu o prăjină. O expoziţie retrospectivă ar dovedi că până la descoperirea reţetei exotice, salvatoare de mediocritate, maeştrii au bâjbâit mult mai penibil decât junii, pe care trufia lor îi dispreţuieşte. Acestora le-ar fi ruşine să prezinte atâtea infantilisme câte dau în vileag, la venerabile maturităţi, maeştrii emancipaţi mai târziu de câteva tertipuri deduse şi anexate cu oarecari sofisticări de la paleta, pensula şi atitudinea altor artişti. Activitatea unui artist e un lung şir de sforţări către o perfecţiune neîncetat căutată şi niciodată ajunsă, o caznă de toată secunda, un chin în care personalitatea şovăie, şchiopătează şi cade, se îndoieşte de sine, umilită, întristată, dar se oţărăşte şi porneşte încă o dată şi de mai multe ori la atac. Dacă, fireşte, artistul nu e un scamator şi un trişeur, ceea ce nu-i foarte rar. Omul, înainte de toate, sângeră, crucificat PUBLICISTICĂ 1139 pe o iluzie sau pe o credinţă. Mai rămâne spaţiu pentru lăbărţare şi timp de autoîncântare? Uneori, Narcis, cu mustaţa gălbejită de tutun şi cu barba căruntă, se mai admiră oglindit în scuipătoarea lui. Numai o minte redusă, o prostie masivă, spoită, o scădere a conştiinţei pot să cârpească din petice împrăştiate o zdreanţă de baldachin, un drapel de biruinţă pentru un imperialism burlesc. Tortura de a izbuti din ce în ce mai precis, ţine loc de orice satisfacţii şi sedimentări ale sentimentului de curcan-monarh. Arta, care trebuie să fie umană, dezumanizează şi întoarce pe similiartistul ne-om la brută cu guler, superficial în meşteşugăria lui. 1946 TEATRUL DE BALET Un spectacol care zace în cartoanele teatrelor cu proiecte. Din când în când, amestecat cu opere, operete şi reviste, se aude că a mai ieşit din arhivele unde readoarme încă un răstimp. Şi totuşi ce poate fi mai melodios ca împărecherea unui pas de dans gândit, a unui complex de mişcări schiţate fără insistenţă, cu o muzică în surdină, asemenea unui ecou al ritmului de inflexiune? Se putea socoti că experienţa Teatrului Muncitoresc a fost pentru toate competinţele concludentă. Directorul Teatrului Muncitoresc, părăsind concepţia primară că spectacolul trebuie degradat şi scoborât, a încercat formula cea bună, adaptând publicul la dimensiunile unui spectacol rafinat. S-a mai vorbit mi se pare în aceste tablete despre tendinţa neinteligentă şi minoră de a da literatură şi spectacole 1140 TUDOR ARGHEZI pentru... pentru. Pentru popor, pentru săteni, pentru muncitori, pentru coconaşi, ca şi cum artele trebuiesc compartimentate pe măsura unor culturali inapţi la priceperea noţiunii. Ţăranul care ne-a învăţat să vorbim, să gândim, să fim artişti şi oameni de gust, prin neasemuitele lui predispoziţii, trebuie considerat de semidocţii intelectualului şi barbar, şi prost. Chimie pentru popor, algebră pentru popor! Bănuiesc că publicul supraalimentat cu farse, cu infidelităţi conjugale, adultere şi „coarne" e gata să sufere de o indigestie cu mare vomitură. Dacă n-ar fi fost o seamă de actori care să-l intereseze, teatrul ar fi încă mai demult ucis de cinematograf. E de văzut cât va mai scăpa el de o moarte ruşinoasă. Publicul a şi dovedit cu prisosinţă că aşteaptă, pe lângă fotbal şi box, un alt soi de spectacol decât al eternului divorţ al femeii de bărbat. Mereu soţi înşelaţi, mereu amante fatale şi revolver, mereu şi mereu numai sex şi contrasex, ca într-o bănoasă crescătorie de porci. Teatru de spirocheţi şi gonococi, într-o zbârcitură de piele. Directorului Teatrului Muncitoresc îi revine meritul de a fi răsturnat demagogia spectacolului pentru... pentru, oferind unui public - consacrat - pe Moliere de-a dreptul, amestecat cu balet, ca pe vremea monarhului francez pe care autorul trebuia să-l facă să uite că e rege. Nu a fost cel mai substanţial Moliere, dar a fost Moliere. Calitatea piesei, jucată de actori tineri, între care a făcut figură destul de mobilă şi promiţătoare un simplu fost muncitor, înzestrat cu un crâmpei de har cultivabil, a fost recompensată de calitatea fină a baletului, executat de şcoala doamnei Capsali - cu un succes între ostenitorii cu mâinile şi cu mintea — neîntrerupt. Ca să poată să se curme seria, din ce în ce mai cerută, a trebuit să se obosească jucătorii până la sleire, publicul neluând seama la distanţă, la condiţiile de transport şi la ambianţa în care sala de teatru era situată. PUBLICISTICĂ 1141 După variate încercări, literatură plastică, recitări pe două note de pian, pantomimă, balet organizat pe o idee, dans inspirat spontan din orchestră, stilizare a jocului românesc, este locul şi timpul pentru spectacole, compuse exclusiv din asemenea elemente, cu vaste disponibilităţi. Alături de spectacolul care demoralizează gustul şi-l rătăceşte, e necesar un spectacol de înfrăgezire. Bucureştii ar câştiga nobleţea pe care nu sunt în stare să le-o dea douăzeci de teatre, înfiinţând un teatru de balet, desigur costisitor în organizarea de început, dar care ar fi, cu şcoala aninată de el, o universitate a lucrurilor înalte şi subtile şi un mijloc de selecţiune pentru sănătate şi catifelare. Nu trebuie adus nimic din străinătate. Creatoarea baletului românesc e româncă şi contemporană cu necesitatea: doamna Capsali. E de crezut că în câţiva ani, teatrul de balet din România va fi realizat mai mult pentru ţară, decât două războaie şi câteva aşteptate congrese. 1946 MEDICUL TĂMĂDUITOR La o tabletă publicată în amintirea doctorului Dumitru Grigoriu-Argeş, medicul vindecător, am primit, mai ales de la bolnavii tămăduiţi, un şir de scrisori, fiecare cu emoţia ei. Neputând răspunde tuturor la timp, am oprit două din ele pentru tableta de faţă. Cea mai interesantă, scrisă în franţuzeşte, e a domnului Albert B. Samuel, un septuagenar, pe care medicul tămăduitor l-a vindecat, cât şi pe doamna, soţia domniei sale, de nişte incurabile reumatisme. Paginile detailate şi argumentate ale domnului Samuel ar merita să fie publicate într-o revistă 1142 TUDOR ARGHEZI medicală, ca să contribuiască, poate, la deschiderea ochilor ştiinţifici, măcar după ce ochii doctorului hulit, hărţuit, murdărit şi calomniat s-au închis, şi când contemporaneitatea lui nu mai stinghereşte pe medicii lipsiţi de facultatea vindecătoare şi pe înfumuraţii magistri. Domnul Samuel mă îndemna să militez pentru ridicarea unui monument doctorului Grigoriu, înscriindu-se cu o subscriere importantă. Ii las domniei sale această frumoasă osteneală. Dar mi-a trimis o scrisoare şi un domn doctor E. Cohen, din Bucureşti, logică scrisoare, dacă punctul ei de plecare n-ar fi parţial, adică fals. Domnia sa îmi face cunoscut că reumatismele sunt vindecabile nu numai cu fosta injecţie secretă Grigoriu. Un singur lucru scapă din vedere domnul doctor să explice, anume ce este reumatismul, şi asta, bineînţeles, din pricină că nici medicina, care încearcă la toate lacătele şi broaştele, nu prea cunoaşte. Vitamina „Bl“ şi „vaccinul neurin“ fac parte, spune domnul doctor, din terapeutica specială, uitând să intercaleze pe cel mai bun medicament afară de al doctorului Grigoriu, „Neurovatrenul“. Da, dar nici vitamina „Bl“, numită şi „Betaxin“, şi nici vaccinul nu vindecă. Aci stă toată diferenţa. Domnul dr. Cohen împărtăşeşte însă cu confraţii domniei sale, care preferă vieţii ştiinţa, locul comun al posesorilor de diplome fără vocaţie — atunci când medicina e asimilabilă, prin intuiţie şi inspiraţie, mult mai mult muzicii, poeziei şi picturii, în orice caz geniului personal, decât experimentului plat, eroarea funestă de a trece peste oameni, peste bolnavi, cu căruţa încărcată de prestigiile studiului în togă şi tichie. Medicina Facultăţii nu e un lucru în sine, o sacrosanctitate infailibilă, de firmă cu doctorat. Slavă Domnului, aureola ei de monopol e continuu ştirbită de alte metode de vindecare, interzise oficial, homeopatie, magnetism, autosugestie, erborism, kuhnism, kneippism şi sumedenie de altele, pe care PUBLICISTICĂ 1143 medicii liberi la minte şi conştiinţă nu se dau în lături să le considere serios. Doctorul îmi pomeneşte de „pregătirea profesională" în raport cu „clientela", un termen destul de vulgar. Ce poate să-i fie bolnavului mai indiferent decât această pregătire bine notată la şcoală, dar nulă pentru sănătatea lui? într-o viitoare tabletă trebuie să aducem vorba de nenumăraţii vindecători, celebri în străinătate, cărora noi n-am avut nenorocul să le opunem decât pe Petrache Lupu şi în special de doi: Coue şi Beziat. 1946 FURNICILE Dacă puricii, ploşniţa şi păduchii fac oarecum parte din omenire, cu care se identifică până la intimitate, lumea în totalitatea ei îl refuză pe om. Pentru toate soiurile de vietăţi, omul pe faţa pământului e un străin. Nici atât măcar: e ignorat şi inexistent. Nu le interesează. Aţâţat de indiferenţa lor, omul le asupreşte zadarnic. Ele nu ştiu să cedeze. Construim noi ce construim, ipoteze, teorii, monumente, oraşe, civilizaţii, state: toate aceste caricaturi ale mândriei şi necesităţii n-au la ele nici o valoare. Le ucidem, le stârpim. Ei şi? Vieţuitoarele n-au acceptat impurul contact cu omul şi mor în individualitatea lor integrală, fără să fi comunicat cu noi. Singura făptură care a căutat să se apropie de om, câinele, împărtăşeşte cu el pedepsele naturii. La începutul lui octombrie, furnicile s-au retras în pământ. Muşuroaiele sunt astupate. Lumea lor s-a încheiat departe undeva, unde, adunate la rugăciunea de toată iarna, din catacombe, la marele priveghi, nu vor să ştie de nimeni şi de 1144 TUDOR ARGHEZI nimic. Ai vrea sa afli cum rabdă ele câteva luni de schit şi de întuneric, acolo în stupii lor ascunşi, cum se ocrotesc de ploaie, de viscole, de îngheţ şi cum de ies tefere şi sprintene din sihăstriile lor, după ce s-a ridicat zăpada? — Bietele de ele, sunt în pielea goală! Lipsesc din drumul meu şi e un semn dezolant că anotimpul se înăspreşte. Mai înainte, sute de mine şi de şantiere în activitate febrilă se înşirau deschise printre pietre. Mii şi mii de furnici scobeau în ocnele lor mai la fund, cărând materialele afară, pe un crater din jurul punctului de intrare în colonii. Mă feream să calc, întristat că nici una nu-şi dă seama de grija mea respectuoasă şi de neputinţa mea de a mă face cunoscut între tovarăşele mele de grădină. Pactul e cu neputinţă. Unor cuiburi le-a mai rămas câte ceva de rânduit. Pe la ceasurile zece când soarele, desluşit dintr-o încăpere de nor, se culcă vărgat pe alee, printre zăbrezele şi duzi, trei, patru lucrătoare au părăsit odăile de subt rădăcini şi deretică puţin împrejurimea. £ o muncă de vacanţă, înceată, şovăitoare, facultativă. în beciurile adânci surioarele neostenite au strâns, timp de şase luni pentru alte şase, proviziii care vor fi consumate cu chibzuială, ca să iasă din iarnă. Vara strădanie, iarna răbdare. Mă socotesc cu un inginer în privinţa felului cum se apără furnicile, mai ales de umezeală şi înec şi cum de nu ajung apele până la ele. Avem înaintea noastră o carte franţuzească La vie des fourmies, cu scheme şi planuri, cu calculul kilometrilor parcurşi de o furnică într-o vară, al puterilor de care sunt în stare, raportate la puţinul lor trup fragil, cu numeroase amănunte ale vieţii de suprafaţă. Dar labirintul lor interior e numai închipuit, scările de coborâre şi urcare, turlele, etajele, apartamentele, sălile de adunare, depozitele, magaziile -arhitectură atât de strict garantată de intemperii - sunt imaginare. Am vrea documente, fotografii, certitudini... Am voi să ştim ce fel de limbă vorbesc, în şoapta lor neauzită surzeniei noastre. PUBLICISTICĂ 1145 Curiozitatea se plăteşte cu dispreţul meritat. Iată, frunzele... se desprind una câte una. O tăcere nouă vine din golurile pomilor clătinaţi. Un câine urlă de urâtul toamnei, din depărtare. Octombrie pustiu şi sărac. 1946 MELI-MELO Parcurgeam nu demult, un interviu luat de o foaie provincială unui om de ştiinţă care-i şi confrate literar, paralel. Tonul era magistral. In literatură, diapazonul de magistru e întodeauna amuzant şi maeştrii condeiului profesional, dar luat din mâna medicinei, expertă în diagnostice riscate şi fudulă de suveranitatea ei în spitalogie, câştigă o sonoritate suplimentară, niţel cam scârţâită. Recomandările în halat ale opiniilor proprii corectează datele empirice ale situaţiei literare şi sunt ca o lecţie artistică într-un compartiment de morgă între cadavre preparate, pentru a fi recunoscute după un surâs zgâit. E de altfel şi o chestiune de vârstă, nu numai de meserie dublă sau triplă. Rezerva şi discreţia nu mai stau bine, pesemne, de la câteva decenii înainte şi te pomeneşti dintr-o dată înfoiat dascăl şi profesor. Satisfacţia de sine o apucă de-a-ndaratele. Intorcându-se din termenii lui la logaritmul personal, spiritul de observaţie, sporit cu spiritul criticist emite judecăţi şi dogme cedând în ceea ce priveşte şi confidenţa. Vulgul află de la dumneata cum cugeţi, cum „creezi", cum încolţeşte în sânul dumitale o „concepţie“, cum se iveşte o idee, cum stai în faţa inspiraţiei şi a universului, tolănit, cu mâna la cap ori turceşte. Te gândeşti că atât contimporanii cât şi viitorimea au trebuinţă de informaţii autentice din guriţa şi din peniţa 1146 TUDOR ARGHEZI matale, ca să nu cadă dificultăţile de anchetă în spinarea universităţilor din posteritate. Dacă de pildă unul ca Eminescu şi-ar fi îngrijit publicitatea, portretul şi drepturile la rezistenţă, ca un angrosist care-şi cumpără din vreme locul de veci la cimitir, arvună asupra eternităţii, clădind pe el şi o capelă cu bust, nu ar mai fi fost necesare atâtea inspecţii, prin manuscrisele lui, nearuncate-n foc la timp şi de atâta exegeză câte aglomerează bibliografia. Eminescu, dacă nu era un avar de vorbe autoagreabile, ne-ar fi lăsat scrise, subscrise şi tipărite, pe lângă regulile lui de embriologie intelectuală, în patru luni, în şapte şi în nouă luni, ale gravidităţii artistice, pe lângă moşitul mamoş al paginii lui cotidiane, băiat sau fată şi clamarea cu efecte de scenă a preferinţelor lui literare. Păcat! In orice caz, dacă l-ar fi lăsat inima să dea din trompetă, el ar fi fost însă desigur nehotărât şi măsurat. Nu cred că ar fi fost descopeit cu glas tare pe Gustave Flaubert şi odată cu el chiar câţiva egali ai prozatorului francez prin sud-est şi prin Cişmigiu, cum făcea colegul lor din medicină, într-o sforţare de mare bun-simţ şi intuitiv, şi de gust. Dar de ce să nu-şi bage nasul, oamenii prea conştienţi de propria lor valoare? De ce să nu aibă măcar un ifos? De ce să le displacă, transgresând, să se facă prin refracţie şi în meseria lor principală olecuţă ridiculi? 1946 IOSIF NĂDEJDE La o scăpărare de secundă îmi răsare brusc din întuneric figura în trei colţuri a fostului, aş putea spune, camarad. Şi nu vreau să opresc să cadă, odată cu frunzele toamnei, peste mormântul lui, o foaie de hârtie. Poate că nu o să mai am acest PUBLICISTICĂ 1147 prilej, pe care mi-1 dă conferinţa comemorativă de duminica trecută... Colaboram cu acest mare om de ispravă la revista săptămânală „Facla", acea de la care a început, să mă ierte predecesorii, o presă românească propriu-zis revoluţionară, dar o presă, unde ideile se împărecheau cu simţul estetic şi cu grija de stil: revista prietenului N. D. Cocea, paralelă cu cealaltă revistă lunară „Viaţa socială". Porniserăm la bătaie o seamă de băieţi. Sunt vreo treizeci şi şase de ani de atunci. Deschideţi volumele colecţiei la orice pagină: ea se citeşte, spun cititorii, cu acelaşi interes şi azi, atât de puţin îmbătrânesc împrejurările care nu se schimbă. Puneţi alte nume pe feţele defuncţilor şi vedeţi-1 retrăind în siluetele mai moderne. Cu o singură deosebire... Numai o simplă coincidenţă de nume face ca Iosif Nădejde să evoce pe Ion Nădejde, profesorul latinist şi şeful partidului „roşu" din copilăria mea. Socialişti amândoi, la două epoci. Iosif n-a fost niciodată Ion, nici înrudit cu el într-altfel decât printr-o concepţie, părăsită de către cel dintâi în folosul omonimului de mai târziu. Ţăran în toată făptura lui fizică şi morală şi stăpân fără pripeală pe impresiile şi concluziile lui, Iosif Nădejde întârzia, şi din temperament şi din voinţă, să dea reticenţei, firească la el, expresia unui răspuns. Ii rămăsese nevoia unei pauze, între solicitare şi hotărâre, manifestată la plugari cu scărpinatul din fundul căciulei. In preferinţe, moderat şi chibzuit, în polemică, pana lui nu poate fi acuzată că a supărat vreodată pe cineva. Adversarul era pentru el un prieten aflat în greşeală de sinceritate şi tratat cu măsura riguroasă şi cu o permanentă rezervă. Dar necheltuite în gesturi, convingerile lui erau întemeiate şi definitive. Se înţelege că fostul camarad de la „Facla" şi de la „Adevărul" nu era numai un om foarte bun, gata de orice dragoste dezinteresată, dar şi un blajin liniştit. El nu s-a certat niciodată cu un semiton mai sus de graiul lui blând, n-a tras 1148 TUDOR ARGHEZI o palmă, n-a trântit un scaun. A primit, a suportat, a răbdat, prin toate vocaţiile unui temperament împăciuitor în formă şi întristat în fond. Cum s-a făcut ziarist politic n-am înţeles, probabil că prin derogare. Natura îl destina unei catedre de profesor meticulos şi cinstit, profund cinstit, sau unui loc de bibliotecar, dacă nu rolului de preot şi duhovnic. Pentru tainele sufletului, împărtăşite într-un ungher de redacţie, nu se putea găsi o inimă mai subtil înţelegătoare decât a cuviosului losif. El trece acum pe dinaintea mea cu surâsul lui melancolic şi îi surâd, văzându-1 cum se uită la mine cu ochii lui de mongol, depărtaţi către tâmple, deasupra umerilor obrajilor proeminenţi ca o icoană primitivă, spoită cu pensula pe un părete de mânăstire. - Ce mai faci, domnule Nădejde?... - Binişor... Dar dumneata? Ai adus ceva? I-am adus manuscrisul de faţă... 1946 DULGHERUL ŞI CAPRA Ascultând ca toată lumea discursurile, răspunsurile, întreruperile şi amendamentele din timpul dezbaterilor, când la New York, şi când la Paris, unde zeci de naţiuni caută pacea în zeci de limbi, traduse de translatori într-altele, îţi aduci aminte, printr-o curioasă analogie de o simbolică povestire din Sfintele Scripturi. Zice-se că, odată şi odată, oamenii s-au adunat să clădească un turn până la cer. Psihologia intenţiei lor nu e relatată în Vechiul Testament, au voit ei, într-un moment de orgoliu PUBLICISTICĂ 1149 entuziast, să ajungă la Dumnezeu ca să-l înfrunte, ori din smerenie au pus de gând să se apropie de el? Turnul atinsese oarecare înălţime, şi oamenii îşi înzeceau silinţele să-l ducă mai repede la sfârşit. Văzându-i că nu o să mai aibă mult de lucru şi că dihania umană o să dea ochii cu el, să-l privească, să-l cerceteze, să-i puie întrebări şi probleme, Dumnezeu nu a făcut, ca mai târziu la Curtea de Argeş, ci s-a oprit la un procedeu subtil. De ce să le dărâm turnul, să cadă pietrele peste ei şi să-i omoare? Intr-o noapte, pe când dormeau, Domnul a suflat peste somnul lor în vreo douăzeci de feluri şi i-a zăpăcit. Sculându-se din culcuşuri, ei nu s-au mai putut înţelege unii cu alţii, toţi inginerii, constructorii şi zidarii vorbind într-alte limbi. Cerând apă, li se aducea nisip, aveau nevoie de nisip şi li se da var, le trebuia cumpăna sau echerul şi se căra pe schele cărămida. Turnul a rămas neisprăvit. Vrăjitorii versaţi în tălmăcirile apocaliptice ar putea să vadă în Turnul Babei o prefaţă pentru 1945. Convertirea la starea de misticism e un fenomen de stare de război şi n-ar fi de mirare ca turnul de odinioară să fie tâlmăcit cu Conferinţa de pace şi Naţiunile Unite de azi. Pentru cei ce ştiu să interpreteze, profeţiile au prevăzut şi pe Hitler. Oamenii s-au apucat să zidească fericirea şi nu izbutesc o fericire paradiziacă. Nimeni să nu mai fie golan, desculţ, flămând. Munca de toate zilele să fie o plăcere aproape culinară. Să nu-şi mai bată omul capul, că şi-l va bate pentru el administraţia, devenită restaurator, hotelier, mezelar, pivnicer, frizer, croitor, pantofar. Omul să aibă o singură grijă: să umble prin lume cu o damigeană şi un sufertaş, să asculte, să se supuie şi să zică: Amin, amin, amin, Cinci oca de vin La plosca lui Marin. 1150 TUDOR ARGHEZI Beatitudine mai mare nici că s-ar putea. Şi probabil că omul ideal, cu cartelă, va putea să-şi păcălească statul, luând zece ocale în loc de cinci, o duzină de ciorapi în loc de două rânduri şi trei părechi de încălţăminte în loc de una. Mai vinde câte ceva şi altuia, şi bea mai multe ploşti, una după alta. In bună doctrină, această fericire se cheamă scăpare de frică şi de nevoi. Dar iată că nu se poate încă zidi turnul visat. In zeci de limbi Pacea se numeşte Pax, Friede, Peace, Paix şi cum s-o mai fi numind. Un singur cuvânt comportă tot alte înţelesuri, după cum îl gustă limba în care-i exprimat. Are şi ţăranul o snoavă. însă în loc de douăzeci şi doi de iluştri delegaţi, stau în fabula lui de vorbă numai doi, surzi amândoi. Unul e dulgher şi face un gard, iar celălalt şi-a pierdut caprele pe drum. Când îl întreabă de n-a văzut pe unde au apucat-o caprele lui, dulgherul îi arată până unde face gardul. Când şi le găseşte şi vrea să-i dăruiască drept mulţumire o capră şi lui, dulgherul se leapădă: Doamne fereşte! că nu i-a rupt coarnele el. 1946 MILIARDUL ACUZĂ Cei mai bine informaţi agenţi financiari nu sunt ai fiscului, ci spărgătorii şi hoţii. în acelaşi timp ei sunt indirect şi cei mai exacţi informatori ai marelui public, stârnit periodic, ba de un spor de salariu promis, ba de un nou „statut“ de foamete al funcţionarilor şi pensionarilor: profesori, ofiţeri, magistraţi şi flămânzi din biurouri. Zilnic aflăm din gazete de câte un pârlit de anonim, constrâns să facă parchetului o declaraţie pe care nu a făcut-o PUBLICISTICĂ 1151 percepţiei, şi plângându-se că i s-au furat noaptea trecută câteva sute de milioane... Miliardele trec astfel, cu ajutorul profesiilor libere, prevăzute în codul penal, din nişte buzunare obscure într-alte buzunare întunecte, ai căror proprietari parveniţi au cel puţin meritul riscului primejdiei. Faţă de furtul deghizat într-o atitudine sau într-o profesie falsă, jaful constituie într-un fel, în felul de a strânge capital, o bravură, dar şi o compensaţie concretă. N-am nici o sensibilitate de compătimire faţă de asemenea victime şi nenorociri scabroase. Dacă doctrina anarhistă, că proprietatea e un furt, exagerează prin generalizare, nu e mai puţin adevărat că proprietatea fără scop util, fără instalaţii, fără uzină, tehnică şi operă şi de obicei fără profesie exprimată, şi proprietatea care depăşeşte nevoile decente ale unui om, conţin întodeauna ori un cheag de sânge ori un sâmbure de putregai: de regulă pe amândouă. Pe maldărele de bijuterii şi aur pâlpâie sufletele morţilor, ale săracilor ucişi cu ţârâita. Un hoţ îndrăzneţ fură pe hoţul aproximativ legal. Socialmente, faptul lent echivalează faptul violent. Şi poate că brigandul cu scule e mai interesant decât banditul de combinaţii şi tertipuri. Specia uzurarului placid, care adună din camătă şi din bursă neagră, viaţă, sănătate şi agonie, înghesuită într-o casă de fier, destinată să fie zilele unui hoit, n-are de ce să se plângă. Dacă o pui să grăiască, ea vorbeşte de muncă, de dragoste de oameni, de solidaritate. Predică, dă lecţii. Muncă dureroasă, câte imposturi şi asasinate nu se acoperă cu numele tău! Puhavă brută trândavă, te învaţă, Ioane, să munceşti şi să faci economii de la lumânarea şi coliva cu care îţi duci copiii la ţintirim. Cred că n-ar fi o măsură lipsită de înţelepciune ca miliardarul venit cu jalbă la procuror să fie arestat îndată, ca un asociat prin anticipaţie cu hoţul, milostivit să-l delesteze de povara desagilor cu avuţie. Este imoral şi insultător ca în 1152 TUDOR ARGHEZI aceeaşi zi, când o gazetă denunţă cititorului că poetul Bacovia acceptă sărăcia sordidă fără revoltă, să afli că unui oarecare individ i s-a furat un miliard. întrebarea, care trebuie să fie în primul rând a procurorului, vine de la sine. Victima să dea socoteală cum l-a agonisit. N-o fi juridic şi judiciar. Se prea poate. Dar e necesar şi cinstit, pe timpurile în care trăim. Acumularea de tezaure bolnave duce neamul omenesc la pieire. 1946 ARTĂ PENTRU Nu cred că ar fi excesiv să se reia din când în când, până la o degajare mai completă a noţiunilor încurcate în perifraze, un subiect cu atât mai puţin arzător, cu cât suntem mai sătui de literatură mediocră. Dar în timpurile de criză fizică şi morală, ce poate face omul mai bun, decât să-şi vadă de litere şi cazuism? Nici Dreptul n-ar fi de prisos, dar ce mai poate face şi un advocat, dacă nu tot poezie şi proză în vremile de acum? Cei mai veseli fac epigrame şi humor de trei coţi la un leu. Fusese vorba de „literatura de concordanţă". Am citit asemenea formulă în câteva ziare, care voiau să spuie, şi nu prin penele cele mai calificate, că între lipsa de zahăr, de untdelemn, de lemne şi mămăligă şi, pe de altă parte, între belşugul de miliarde, automobile de mare lux şi afaceri şi poezie, trebuie, musai, să fie concordanţă. Adică la un economic de mizerie să corespundă mizeria literară adecvată. în ce mă priveşte, în calitate de cititor, negreşit că aş da toate preferinţele mele unei literaturi în concordanţă cu noua burghezie revoluţionară, evident, de un caracter adorabil, cu icre negre, şampanie şi bunătăţi. Jărăgaiul ospeţelor grase, PUBLICISTICĂ 1153 terminate cu libaţii şi şartreuză, inspiră mai substanţial decât burta goală şi decât muzica armonicii dinlăuntru, cu două octave şi sufleuri. Timpurile de revoluţie trebuie să determine neapărat o literatură de concordanţă? întrebarea este cu care vârf de revoluţie trebuie concordată muza, cu cel care crapă de foame ori cu cel care plesneşte de bine, cu tramvaiul sau cu limuzina? Scoborând din tramvaiul lui obişnuit, şeful guvernului suedez a murit. Era extenuat de muncă. Automobilul de mare lux e odihnitor şi concordant. Ştiu, teza comandă să utilizăm gloatele, masele, flămânzii, golanii, pe care unii n-am aşteptat revoluţia ca să-i punem să se scalde în cerneala noastră, căci, Doamne dragă, suntem scriitori şi noi şi spunem ce ne doare, e dreptul nostru să ne privească îndemnurile la concordanţă şi să reacţionăm cu nepriceperile căpătate în cincizeci de ani de poezie şi proză şi să ne schiţăm părerea obligatoriu, nefiind foşti, în această epocă lungă, nici aristocraţi sau boieri, nici bancheri, ci simpli muncitori cu condeiul. Dacă te... concorzi cu masele, trebuie să fii logic şi veridic, eşti nevoit să ţii de rău pe suprapuşi, ori iată că nu eşti concordant decât pe jumătate. Iar dacă îţi lipsesc sufletul şi inspiraţia de vârful de aur te hulesc masele mute şi iarăşi nu concorzi. Soluţia e tot vechea soluţie, să concorzi cu tine însuţi, cu simpla ta sinceritate. Astfel, te bucuri poate să te găseşti în cel mai preferabil adevăr. Nici artă pentru artă, cu excluderea omului dintr-însa, nici artă cu tendinţă, eludând puterea inconştientului, singurul regizor acceptabil din toată arta. Arta nu e niciodată pentru cineva sau pentru ceva, ea e fără pentru. Publicul e socotit mai prost decât este, pe când toată inteligenţa şi toată sensibilitatea sunt ale lui. Problema nu e să deschizi fabrică de literatură cu anumite tipare şi etichete, ci să scrii frumos, ceea ce-i mai greu decât să exploatezi maximele şi locurile comune date. Mie unuia, ori de câte ori 1154 TUDOR ARGHEZI în lunga mea durată profesională mi s-a sugerat o idee, o temă, am fost incapabil să o execut. Dacă mobilul unei pagini scrise nu vine de la sine, pagina iese proastă. Şi ce interesează în definitiv pe cititor, să scrii prost, ori să scrii bine? Scrisul prost nu onorează nici ideea, nici pe autor şi, din prost în mai prost, ajunge tocmai la ceea ce trebuie condamnat, la neant. 1946 PILDA NU FOLOSEŞTE E o vorbă adevărată, că nimeni nu învaţă nimic din trecut. îndată ce o împrejurare face dintr-un individ de toate zilele un personaj şi-l pune cu o treaptă mai sus, îndată ce o caricatură se înavuţeşte, îndată ce un club de aventurieri pune mâna pe o putere, nu-i mai cunoşti. Ei capătă un sentiment de supraoameni şi se aliază cu eternitatea. Se cred inamovibili şi veşnici. Am trăit câteva generaţii şi câteva dictaturi. Am îndurat jignirea celor mai excesive abuzuri. Am cunoscut oameni de nimic, aruncaţi dintr-o dată din ţărână tocmai în vârful carului cu fân, cu pepenii, furaţi la marginea drumului din bostană. Unii n-au avut vreme să ajungă deasupra, opriţi în traiectoria de lansare de un pai. Boala, moartea i-au zăticnit pe alţii, în plină desfăşurare. Ei puteau să-şi aducă aminte, subt cloroform, pe masa chirurgului, care le despica stomacul amăgit de la tocana de cârciumă la oticnirea de după stridii, caviar şi homar, cuvintele de agonie ale lui Neron: Câtămai meşterul piere! Ei redevin oameni de simţire, de-abia după ce cad, orice ridicare nemotivată de o personalitate ducând într-însa ameţeala şi precipitarea. Atunci, desprinşi cu înălţimea măcar, PUBLICISTICĂ 1155 la o trecere prin ea, instantanee, izbitura îi doare şi mizeria morală, care însoţeşte contrastul, îi arată meschini şi laşi, în stare de orice turpitudini, şi inconştienţa adaugă insului lor, funciarmente stupid, o sensibilitate furată de la martiri. In ultimii vreo treizeci de ani, civilizaţia, cum i s-a zis, iritată că găsise şi ea, în sfârşit, un lucru bun, într-o revoluţie, libertatea opiniei şi a omului, pus în drepturile demnităţii lui, dar geloasă de veacurile de teroare şi sclavie, a convertit meritele în acuzaţii, a reînfiinţat puşcăriile pentru credinţe, rafinată cu o delicateţe nouă, temniţa administrativă, lagărul, o instanţă fără culpă juridică şi fără sentinţă. Omul era ridicat de acasă, noaptea, din familie, şi transportat nu se ştie unde şi de ce. Judecata deschide, pe lângă procesele de gândire şi sinceritate, procesul de intenţie, servit de o interpretare conformă cu un regim. Nu mai e o ruşine închisoarea. De treizeci de ani încoace, lumea oscilează continuu între muncă silnică şi guvern. O atitudine onorată ieri, astăzi ori mâine te necinsteşte. Dacă ai avut nenorocul să pierzi, indiferent că vederile tale au fost valabile, şi rămân bune, eşti vinovat. E riscul, dacă se poate spune, profesional, şi orice om care militează pentru o convingere şi nu pentru o situaţie e conştient că odată cu exprimarea ei se poate aştepta la revers. Sunt azi închişi unii oameni care au trăit admirabil, au adunat bunuri şi avuţii. într-o ambianţă propice s-au dilatat, au domnit, au dictat pedepse, le-au provocat, au denaturat intenţiile, au denunţat vindictei guvernamentale năzuinţa şi buna-credinţă. I-au văzut arestaţi şi dacă n-au aplaudat zgomotos, nici nu i-au băgat în seamă, lăsându-i să sufere furia nedreptăţii. N-au murit toţi din cei apăsaţi. Au mai scăpat unii din ei, şi astăzi, asupritorii de ieri au căzut în locul acelora. Profeţi falşi şi militanţi de bâlci, ei au impudoarea să se plângă că repetă la rândul lor, pe socoteală proprie, nefericirile pe care le-au 1156 TUDOR ARGHEZI provocat. Cinismul merge până la îngenuncherea înaintea victimelor spiritului lor poliţist de altădată şi ia forma rugăciunii de ajutor. Ei au lăsat în chinurile sărăciei, după confiscarea bunurilor prin sentinţă, câte o familie nevinovată. Copiii nu-s vinovaţi de credinţele cinstite sau făţarnice ale părinţilor. Au avut o familie cu copii părăsiţi şi ocoliţi de toată lumea şi aceia la care vin azi să se roage, prizonierii de ieri ai unui gând cu lumină. Ei nu sunt mustraţi de nepăsarea lor din trecut. Desigur că mila de oameni îşi va face toată datoria, fie că fără rezultat. Dar nici mila nu poate să înlăture un sentiment de întristată scârbă. 1946 O CASĂ DE ODIHNĂ: „ELISABETHEIT Mi-a rămas din nu ştiu ce Orient, că dacă n-ai acasă un bătrân, să te duci să-l cumperi. Bătrâneţea nu e un antagonism al tinereţii decât pentru tinerii fără tradiţii. Ea reprezintă, atunci când unu încremeneşte în funestul egoism şi în răzbunarea zbârciturilor agresive, ştiinţa trăită, inima iertătoare şi experimentul util, cu toate că păţaniile unei generaţii nu slujesc prea mult generaţiei succesorale. Tangent, am cunoscut în trecut unele aşa-numite aziluri. Azilul Slătineanu, pentru cucoane scăpătate, azilul mitropolitul Ghenadie, aşezăminte domneşti şi spitaliceşti, ca acele ale Eforiei Spitalelor Civile, Domniţa Bălaşa, Spiridonia, case de bătrâni, crescătorii de copii... le-am văzut prin coincidenţă, păstrând proporţiile, şi în străinătate, pentru orbi, surdomuţi, infirmi, nebuni, câte şi mai câte orori şi mizerii organizate. PUBLICISTICĂ 1157 Nu m-aş fi aşteptat ca o viaţă de mâhniri în ceea ce priveşte datoriile sociale, să capete o dezminţire radicală tocmai acum şi tocmai în Bucureşti. Mă feresc din răsputeri să mă las emoţioant de leşinurile calculate şi de formule, dar ce-am putut vedea cu ochii, obişnuiţi să contemple lucrul semenilor cu întristarea unui suspin ascuns, ce am putut vedea săptămâna trecută, m-a zdruncinat. Sunt dator să comunic, pentru învăţătură cititorilor mei creştini, sentimentul cu care m-am întors de la o vizită neaşteptată la un cămin evreiesc. Reticent, rebarbativ şi bolnav, am acceptat o invitaţie, care pe dinafară nu-mi spunea nimic. Ceea ce m-a hotărât să fac faţă invitaţiei ca de neobicei, a fost, nu ascund, că invitaţia, din pricina distanţei la care locuiesc de oraş, a fost urmată de un automobil. „Elisabetheu“! Ce putea să fie acest „Elisabetheu“, despre care nu ştiam nimic? Mi se părea că voi face cunoştinţă cu ceva ca un atheneu, cu conferinţe şi discursuri. Maşina s-a oprit la un colţ de stradă, clădit în stilul caselor de acum vreo cincizeci de ani. Câteva trepte. Era seara. Intrare cum ar fi într-o gospodărie din vechii Piteşti, de la Caracal ori de la Craiova, a unui moşier de pe timpuri. Vestibul încăpător. O uşă, altă uşă. O doamnă. Câţiva domni. Recomandaţii ca recomandaţiile, din care auzi din patru silabe numai două: nu poţi reţine numele persoanelor cu care dai mâna, una după alta, mai vârstince şi mai tinere. Doamna blondă înaltă, cu surâsul fraged, face onorurile simple ale primirii. Şi alţi câţiva domni. Un domn preşedinte. Bustul preşedintelui în stânga ultimei uşi la intrare, aşezat în curba unei firide. întâia surpriză, salonul de intrare. Lumini atenuate cu tonuri opalescente. Parchete de gresie măruntă. Bănci şi mese în păreţi. O masă în mijlocul încăperii. Zugrăvite pe păretele circular cu scene delicate: câte doi, trei bătrâni. Cercetez gospodăreşte ca să găsesc defecte: nici un defect. Asperităţile tencuielii de calciu vechi dau picturii o expresie de ceaţă. 1158 TUDOR ARGHEZI Atmosferă de pace, de odihnă, de castel din Midi, acurat, căutat, izbutit, senin. Parcă te-ai întors din străinătăţi depărtate după o absenţă de o sută de ani şi-ţi găseşti toată familia în viaţă şi juvenilă. Nu m-am mai simţit atât de bine nicăieri de la Fribourg încoace, oraşul medieval de pe Sarina. Mă las în voia conversaţiei agreabile şi personajele se înmulţesc prin ediţii succesive. Vin, salută, spun ceva, se aşază. Dăm din cap şi din mâini. Parcă aş trăi un moment într-un ceasornic de catedrală, care la ora prânzului se deschide şi ies din el cei doisprezece apostoli în ţinută seculară şi dispar prin partea opusă. Ne mişcăm să vizităm aşezământul. Galeria camerelor celor o sută optzeci de pensionari şi pensionare nu e nicăieri atât de frumoasă şi de curată, dacă mă gândesc la hotelurile şi sanatoriile chiar din Elveţia. Camerele simple, oneste, de mânăstire de maici. Băi pentru femei, băi pentru bărbaţi, bucătărie, cămară, totul alb. Fiind vineri seara, e slujbă la Templu. Aşezământul are un Templu. Ni se atrage atenţia să nu ne descoperim. La bucătărie eram cu capul gol, şi-n biserică intrăm cu pălăria în cap. îmi vine nu ştiu cum. Sala de adunare a pensionarilor e sala de mâncare. Ajungem la ea străbătând grădina din interior pardosită cu dale pătrate, încadrate în gazon. Mese mici pentru câte patru persoane, în majoritate feminine. Păr bătrân la toate mesele şi numai feţe tihnite, bucuroase. Mă sfiesc, vizitatorii par în casele acestea de mare linişte nişte spectatori indiscreţi, nişte curioşi turbulenţi. îmi aduceam aminte - că am trăit şi eu într-un schit — de Costică Dissescu, care venea călare cu o sumedenie de cuconiţe, amatoare de senzaţii. Dar a surâs o bunică mică, au surâs cu bunătate şi tinereţe şi alte bunici. Atâta bătrâneţe tăcută şi vioaie. Parcă am trecut prin jucării, printre idile filosofice tehnicolor şi păpuşi. Nu mă mai pot despărţi cu gândul de această fericită ambianţă. E un cămin admirabil. PUBLICISTICĂ 1159 în salonul unde ne-am întors, găsesc o veche cunoştinţă, pe domnul Siegmund Schwartz, patronul firmei „Socec“. Nu l-am mai văzut de câţiva ani. îmi explic şi rânduiala, şi eleganţa, şi inteligenţa întocmirii lăcaşului acestuia. Din mâinile omului de viziune, de energie, de acţiune, nu putea să iasă altceva decât o creaţie model. Pe negândite, s-a îndrăgostit de o operă care nu fusese a lui şi a făcut-o a lui. A cheltuit cu ochii închişi, dar a lucrat cu ei bine deschişi. In fiecare dimineaţă, domnul Schwartz se duce întâi să-şi vadă bătrânii, să-i întrebe, să le îngrijească lista de bucate. Copiii lui sunt toţi de două, trei ori mai bătrâni ca tatăl sufletesc. „Elisabetheul“, întemeiat în 1875 pe numele primei noastre regine şi devastat şi reconstruit şi înzestrat acum, e o mare pildă de râvnă şi destoinicie şi o mustrare pentru noi. Noi n-am fost nici pe departe în stare să împlinim pentru ai noştri, pentru copii, pentru studenţi, pentru bătrâni, ceea ce au putut, pe tăcute, să zămislească o mână de oameni uniţi, pentru bătrânii lor. Noi vorbim, făgăduim şi nu ţinem; ei realizează. - Ni s-a imputat, spune cineva, că facem lux. E un simplu confort. - Pentru aprovizionări de iarnă ne trebuiesc imediat un minimum de trei sute de milioane, şi n-avem în casă nimic. - Cum adunaţi dumneavoastră sutele şi miile de milioane trebuincioase? întreb. - Din cerşit! Cei mai mulţi refuză. Plecăm şi ne întoarcem şi nu lăsăm pe nimeni în pace. Trebuie să dea toţi câţi au adunat. Dar trebuie să ştii şi să ceri... E complicat... Ei, vedeţi, pe lângă pensionarii noştri interni, se mai ospătează la noi şi peste o sută de intelectuali nevoiaşi. Du-te, prietene creştin şi ortodox, în strada Romulus 62, la Casa de odihnă pentru bătrâni, unde vei fi bine primit, şi după ce vei fi văzut ce am văzut şi eu, uită-te în oglindă şi cârpeşte-ţi două palme, cum am făcut şi eu. 1946 1160 TUDOR ARGHEZI CÂNTARUL Ca scriitor şi ziarist, curios de tot ce se publică în presă, citesc toate ziarele, atât guvernamentale cât şi de opoziţie, situat la o distanţă egală de toate partidele şi organizaţiile politice şi simili-politice, şi nefăcând parte din nici un fel de grupare nici aşa-zisă culturală, afară de S.S.R., în care am fost înscris fără să cer, acum treizeci şi ceva de ani, atunci când am atacat-o, îmi închipuiesc că am toată libertatea de spirit atât a observaţiei obiective, cât şi a sincerităţii. De cincizeci de ani, de când întrebuinţez pe teren verbele a scrie şi a publica, adică de când trăiesc peste viermele meu fizic, am militat pentru depăşirea de sine, pentru bărbăţia şi dinamismul personal şi împotriva pasivităţii şi a infinitei răbdări, fără speranţă. Cu alte cuvinte, am calificarea necesară pentru cumpănirea curajului cu legalitatea. Fenomenul a fost constant următorul: mulţimile nemulţumite cârtind, ca slugile proaste, la coadă, dar supuse disciplinate de frică, minorităţilor active, Ies minorites agissantes. între încercările mele de a trezi măcar într-o fracţiune profesională un fragment de conştiinţă, mi-aduc aminte că voind să înfiinţez un sindicat al scriitorilor, pentru impunerea unor drepturi virtuale (acum vreo douăzeci de ani), m-am dus la „Capşa“, frecventat pe atunci de toată ginta literară, şi am citit un manifest, ce trebuia publicat pentru edificarea lumii cititoare. Textul a impresionat. Un entuziasm fulgerător a făcut că în câteva minute manifestul a fost subscris de patruzeci şi doi de colegi. Era doară vorba de onoarea, de pâinea, de libertatea şi independenţa intelectuală a fiecărui breslaş. Colectivitatea noastră s-a improvizat pe la orele unsprezece şi jumătate, semnatarii au ciocnit la două măsline un pahar de ţuică în cinstea viitorului profesional. Pesemne, însă, ca treburile care încep cu îmbătare de sine şi cu băuturi spirtoase dau faliment. PUBLICISTICĂ 1161 M-am dus acasă pentru a copia pe curat actul de înfiinţare, nu fără însă o constrângere sufletească, de ordinul scepticismului experimental. Până la orele trei după-amiază, din patruzeci şi două de semnături a rămas valabilă numai una, cea de jos de tot, a celui ce şi-a menţinut iscălitura singuratică o viaţă întreagă, până la slovele de faţă. Camarazii s-au folosit de telefon, venindu-le greu să dea ochii cu mine, siliţi să se uite în pământ. Fiecare şi-a retras, în fraze lamentabil îngăimate, stropul de cerneală cu care mânjise hârtia albă. Unul a stat de vorbă cu nevastă-sa, altul cu portarul de la gazetă, unde ducea o activitate de slugă, alţii s-au sfătuit cu şeful. Prudenţa parcă reprezintă un grad de trivialitate mai mare şi decât laşitatea. Mai toate acţiunile ca şi atitudinile pasive sunt fructul cu viermi al sentimentului de prudenţă. Ah! cât suferă lumea de josnicia dezgustătoarei prudenţe! Durata omului peste vârsta de treizeci de ani, când încep băgarea de seamă, funcţiunea compasului, rotonditatea abdomenului, volumul muşchilor fesieri, lăbărţaţi pe o perină cu arcuri de fotoliu, e un balast. Nimeni nu mai vrea să „moară pentru Hristos“, rezervându-şi hoitul pentru sine, şi tinerii, înfometaţi de burduful de seu, s-au molipsit de la generaţiile cuminţi. Toţi se gândesc de preferinţă să asculte, să se supuie, asiguraţi cu situaţia, să nu supere pe nimeni şi să facă tuturora plăcere, îngropaţi într-o cratiţă cu sos şi într-o scumpă soţie sau amantă. Cei mai dramatici şi mai morali vor invoca în apărarea lor Viaţa, cu misticismul mistificat şi, păstrându-şi strămoşii pentru un plasament istoric, vor cita şi copiii. în cazurile de sterilitate sau de avort sistematizat, prudenţa e apărată de copiii celorlalţi... 1946 1162 TUDOR ARGHEZI DE CE SE TEME TOATĂ LUMEA Omul creşte şi descreşte după locul unde-1 pui. In sine nu se schimbă nimic. Sus ori jos, valuta lui interioară rămâne intactă. Prostul e prost, încălţat la orice pantofar, iar inteligenţa nu-i alterată de un pardesiu peticit şi de o gheată scâlcie. Exteriorul însă variază: fasonul. Ai impresia de umflat şi dezumflat, după deplasarea verticală, în cele două sensuri, a unui personaj: după cum scoboară ori urcă. Din sutele de cetăţeni trecuţi prin lentilele mele, de la cafenea la portofoliu, nu-mi aduc aminte ca mai mult de una, două la mie, să fi rămas invariabili. Proporţia nu-i exagerată nici la număr, nici la procentaj. De când s-a ieftinit marochinul, unica materie primă care mai poate concura satisfăcător cu carnea de vacă, într-o viaţă de om am apucat sumedenii de miniştri, subsecretari de stat, secretari generali, generali secretari, primari generali şi generali primari... Când substantivul devine calificativ, amploarea lui asociază două capacităţi. Portofoliul e şi mai mare şi mai mic, cu patru sau cu două paftale, ori cu balama. Desigur că dacă-i cu burduf, ca o armonică, el implică şi director de cabinet, alt personaj însărcinat să ducă geanta de urechi. De obicei, candidatul ajuns capătă un fel de a se uita distrat, chiorâş, cu o strângere a pleoapelor, interesată, de afectată miopie. Dacă până marţi el umbla agăţat de tramvai şi te saluta de pe scara vagonului cu plecăciune, miercuri nu te mai cunoaşte din aut omobil şi aşteaptă să scoţi pălăria. Bărbia i s-a ridicat la nivelul unde-i sta săptămâna trecută nasul şi noul potentat începe să facă, deasupra cravatei, loc pentru o guşă viitoare. Se îmbracă fin, la trei croitori, pe când doamna, de acelaşi nume cu Excelenţa sa, are acasă patru modiste. Şi-a schimbat şi domiciliul, locuind un apartament somptuos, cu covoare adânci şi cu secretari. Dacă stă la putere mai mult, se alege şi cu un bloc proaspăt construit. Nu mai vede, încredinţat că nici nu-i vede nimeni evoluţiile, de la jerpelitură la samur. PUBLICISTICĂ 1163 într-un ceas rău, care a fost sigur, în euforie, că nu va suna niciodată, serenissimul parvenit, apărut şi dispărut instantaneu, prin fulgerarea cristalului, din fuga limuzinei, cade o dată, pac! O indiscreţie fatală, o adversitate, o concurenţă. Magistratul îi ia interogatoriul. Câţi ani şi ce profesie are, cine au fost taică-su, mumă-sa, ţinuţi cu slugile la bucătărie, în opinci şi cu traistă. Cum şi-a edificat proprietăţile, din ce fonduri deturnate şi sperţuri voluminoase sau din ce leafă, luată pe o sută de ani înainte şi depusă la o bancă federală. Clientul justiţiei dă din colţ în colţ. Principiile, dogmele şi corectitudinea exemplară a unei cariere, care nu lasă chitanţă şi se aprovizionează printr-un terţ, surdomut, s-au evaporat. Ah! câtu-i de modest! Ce dulce surâde şi cât s-a schimbat de-a-ndaratelea, acum! A redevenit golan, ca pe vremea zarzavagiului neplătit şi a lăptarului sceptic, care înmulţea cu tibişirul de sute de ori pe zero în pervazul uşii. Şi-i sta mai bine golan. Se va hotărî odată şi odată, vreo gazetă, să-şi ia un rol ingrat dar reparator, să stabilească un inventar, pe care instituţia recensământului n-are curajul să-l întreprindă? Obiectiv şi simplu, de la obârşii, strada lor, numărul şi imobilul cutare. Cine a clădit-o, din ce avere, cine a cumpărat-o. Ce funcţie şi salariu avea cumpărătorul la momentul dat. Foaia de zestre a nevestii. Curriculum. S-ar descoperi ceea ce ştie fiecare, însă pe date clare, pe documentul elementar al cifrelor şi evenimentelor comparate — şi atunci bandiţii gentili, care au traficat cu o sarcină publică şi cu bugetul, n-ar mai putea să fie ocrotiţi, împotriva funcţionarului cinstit, a subalternului redus la mizerie şi a ziaristului conştient de o misiune adevărată, de o lege a calomniei destinată să înăbuşe strigătul conştiinţei sau să derive o fracţiune din avuţiile furate cu meşteşug, pe tangenta unui şantaj de presă. 1164 TUDOR ARGHEZI S-ar obţine din confruntarea datelor materiale limitele precise între care a jucat inexplicabilul, continuu prezent între concetăţeni, cu un gol cât o prăpastie fără fund. S-ar explica blănurile, mătăsurile, bijuteriile doamnelor, care purtau mai înainte ciorapul cârpit, apartamentele, mobilele, icrele negre, şampania, cheltuielile de sute de mii de lei la un tacâm de restaurant - adică tot ce ofensează zi cu zi, ceas cu ceas, munca, speranţa şi răbdarea, mereu comprimată a cetăţeanului, spectator neputincios. Problema socială ar înceta subit să mai fie o problemă de sociolog, de economist, de doctrină şi de om de stat, devenind o problemă de procuror şi Parchet. Dar această acţiune cere acea libertate de presă integrală şi reală de care se teme, de vreo douăzeci de ani încoace, toată lumea. 1946 PANACEUL Am citit, cât şi dumneavoastră, oarecare literatură despre binefacerile unei reţete, bună pentru toate neajunsurile vieţuitoarelor cu pălărie şi căciulă. Panaceul universal, după codex, e statul. In stat trebuie înţeleasă comuna, un stat mai mic, care în Bucureşti se cheamă cu M mare Municipiu, şi al cărui Suveran este Primarul General, de astă dată General Primar. Toate acestea trebuiesc scrise cu literă mare. „Unde îl găsesc pe domnul Primar General? întreabă cetăţeanul, copleşit de gunoaie şi de impozite. Vreau să mă plâng că n-am apă de băut şi de spălat, şi că mi s-a împuţit casa.“ Surâzând, un funcţionar sceptic al primăriei, răspunde: „E la vânătoare". Nu ştiu cum se comportă exact statul într-alte state. Deocamdată, Marea Britanie naţionalizează. A naţionaliza însemnează să iei din mâna particularilor afacerile bune şi să PUBLICISTICĂ 1165 le treci la stat, adică să le dai pe mâna funcţionarilor care, neavând, afară de o leafă de mizerie, nici un interes personal la prosperitatea unei industrii, o lasă să zacă. Oricât s-ar perfecţiona moralul animalului superior, omul, prin librărie, tribună şi presă, el suferă de o scădere eternă: interesul. Când interesul franc mărturisit al întreprinderii dispare, administraţia, prin oamenii de stat, creează pe dedesubt alte interese, parazitare, problema în sine rămâne fără soluţie ideală şi statul pierde în beneficiul unei clici insignificante, fără valută morală, intelectuală şi iniţiativă, şi ceea ce câştiga mai nainte. Că publicul întreg suferă din ce în ce mai mult, e ştiut şi pipăit. Apoi, o soluţie de expedient dă loc la celelalte soluţii de expedient, controale, recontroale, supracontroale, sancţiuni -şi rezultatul: sărăcirea generală. Eram în Franţa, când, în portul Toulon, unui mare transatlantic, în valoare de miliarde de aur, i-a trebuit un bulon de ax pentru strâns pântecele de oţel, lăbărţat al marelui vapor, tras în aşteptare la un debarcader. Bulonul fiind o piesă importantă şi neputând să fie cumpărat de la fierărie, ca un cui din buzunarul unui marinar, s-a făcut un raport, urmat de alte rapoarte, de dosare, de anchete şi expertize. Bulonul a sosit la Toulon după doi ani. Vaporul se scufundase cu câteva zile mai nainte. Alte anchete, furtună în parlament pentru stabilirea răspunderilor. Nimeni nu era vinovat. A fost vinovat sistemul. Un sistem poate să devasteze un stat, însă nu poate să fie dat în judecată; autorii lui se abstrag în filosofie. Reţeta, cel puţin la noi, şi-a dovedit incapacitatea: e primejdioasă. Tot ce stăpânesc statul şi comuna merge la neant. în lucrările monumentale se adaugă şi o caracteristică lipsită de încredere şi de curaj pacific, manifestate în stil de concepţii şi execuţie meschin. Dobrogea, drumul nostru spre univers, a fost aninată de ţară cu un fir de aţă, în loc să fie Dunărea betonată pe o lăţime de kilometri. Căile ferate sunt permanent deficitare. Visteria statului e goală. Pe măsură ce 1166 TUDOR ARGHEZI o categorie de specialişti de ai ei strânge averi. Poveri îngrămădite cocoşează spinarea contribuabililor. Restricţiile de tot calibrul, dichisite în biurouri, sfărâmă răbdarea şi optimismul. Monopolurile statului circulă în comerţul negru. E ciudat că toată această activitate de ironie, sarcasm şi satiră, la care muncesc sute de mii de conţopişti în mare parte titraţi, nu e în stare să ne dea cel puţin un Juvenal de stat, ca o compensaţie de lectură la geniala neghiobie. Aud, de când m-am născut, de-o conductă de apă Sinaia—Bucureşti, şi capitala e încă la discreţia puţurilor de la Bragadiru, scoase cu ţoiul şi cu paharul. De ce nu s-au captat torentele munţilor? Neîncrederea în sine amplificată cu mediocritatea ne-a făcut să umblăm câtva timp după altă capitală, dar să rămânem pe loc. De ce? Pentru ce? Statul face tot. Iniţiativa particulară lucrează repede şi bine. Vezi Societatea de Telefoane. Vezi conducta de la Floreşti a Societăţii de Gaz şi Electricitate. Vezi şi conducta ei de gaz metan. Vezi Reşiţa, vezi etc., etc. O soluţie elegantă şi binefăcătoare într-adevăr: statul să-şi dea în arendă monopolurile, ministerele, autorităţile întreprinderile, cum a procedat cu cazinoul de la Sinaia, de unde nu se aduce apă, dar unde se joacă la ruletă. Marile inteligenţe de la R.M.S., U.C.B., X, Y, Z să facă literatură, piese de teatru, critică plastică, politică şi să se ducă la vânătoare. 1946 PAULADAM în Franţa, o vastă literatură de război şi de „maquis“a scos la lumină poeţi şi prozatori, apăruţi şi repetaţi în tot felul de ediţii, de la formatul cât palma, în câteva pagini, până la PUBLICISTICĂ 1167 volumul antologiei. în vremea rezistenţei, acţiunea ilegală, manifestată, afară de Jugoslavia, mai viu şi mai puternic decât într-alte ţări cotropite, cu o mişcare mai mult sau mai puţin clandestină sau mai mult abstractă, a consistat dintr-o maşină de mână, un „boston", aşezată subt nasul ocupantului, într-un beci, într-un pod, într-un colţ de apartament. Francezii erau obişnuiţi de multă vreme cu tiparul ilegal şi revoluţionari ca geograful Elisee Reclus, Zo d’Axa, Madame Severine, Jean Grave şi alţii, printre care figuraseră şi români ca Zamfir Arbore şi Georges Diamandy (autorul Chemării codrului), din prima fază anarhistă a socialismului de mai târziu, nu conteneau să scoată foi şi broşuri în mansardele Parisului, vizitate de poliţişti (Ies flics) şi trădate de mouchards. Almanahul Du Pere Peinard (Moş salahor, cum ar veni, oarecum pe româneşte) a rămas modelul genului de propagandă cu biciul. O râvnă generoasă în sacrificiul vieţii, cea mai eroică şi mai adevărată ofrandă momentelor de concesii ambiante şi mai presus de orice imortalizarea, impune în fiece pagină, în fiecare rând. Sunt accente pe care, pentru puterea şi prestigiul lor, te-ai simţi stingherit să le asculţi tolănit pe un fotoliu de intelectual trândav şi ai da să citeşti fascicolele acelea subţirele şi să le auzi, ca la biserică, în picioare. Valoarea literaturii acesteia vine din depărtarea de sine. într-unele ceasuri din orologiul timpului singură vibraţia trebuie percepută indiferent de ritmul şi silueta ei. La Bucureşti, oficialitatea franceză tipărea o revistă „Ecrits de France(\ ca să ţie în curent publicul românesc cu evoluţia literaturii din epoca absenţei Franţei din România, revistă continuată cu „Pagesfrangaises“. într-amândouă, numele noi se încrucişau, în oscilaţii şi pe meridianul personal, cu Valery, cu Gide, Claudel, Cocteau... E de adus însă o imputare sentimentală iniţiativelor de editură. Nu se mai întâlneşte pe nici o pagină venită din lumea 1168 TUDOR ARGHEZI franceză numele lui Paul Adam, autor al unei opere, pe cât de puternică pe atât de recunoscută, şi de uitată, egală cu a celor mai caracteristici stilişti. Clorul timpului a lăsat-o intactă. Artistul atâtor bijuterii de oţel nu a scris-o cu tibişir şi cărbune. Energica lui proză, viguroasă şi simplă, e ruptă cu ciocanul şi gravată cu acul. Nu e de aflat câţi francezi mai citesc pe Paul Adam şi au putut auzi de acest aristocrat al geniului celui mai frumos de pe glob, ci de întrebat oamenii de gust din patria tuturor revoluţiilor de intelect cum de nu-şi mai aduc aminte de scrieri ca Le Serpent Noir sau Les Trusts. Paul Adam reprezintă, chiar în avuţiile literaturii franceze, mai mult ca o seamă de reputaţii stabilite şi pana lui sterilizează câteva succesiuni de poeţi şi povestitori. Dacă permite critica literară, critica sau super şi metacritica, o clasificare neuzitată, ar trebui proclamat că Paul Adam, ca şi Remy de Gourmont, e un scriitor... sintetist. 1946 CULTURĂ Eticheta „cultură" cuprinde un infinit număr de ambalaje şi mărfuri, transportabile din ce în ce mai greu, în toate vehicolele la dispoziţia omului, orgolios de a fi „modern", ambele cuvinte din ghilimele învârtindu-se într-un satelitism reciproc. Pe roate, pe rotile, în roabă, camioane şi motoare, milioane de oameni cară cu mare iuţeală splendida marfă demontabilă şi accesorii. - Unde se grăbesc şirurile astea de căruţe cu cai şi auspuf de motociclete şi biciclete? se miră biet omul prost, frate cu omul cultural, dar mai întârziat şi îndărătnic. E întrebuinţat, PUBLICISTICĂ 1169 în această unanimă alergare de curse, până şi măgarul cu desagii îndopaţi cu hârtie făţuită. — Vor să ajungă mai repede la fericire. Dar scopul nu e ajuns niciodată, pentru că nu e fixat nicăieri, văzut şi pipăit, cum ar fi la potoul din faţa tribunei, unde pursângele ar fi aplaudat şi măgarul încoronat cel puţin cu un joben. El fuge mai iute ca şi limuzina, şi ca avionul, se strecoară, se face aburi şi se risipeşte. Şi călăreţii se tot duc, se tot înghesuiesc, se multiplică şi nu se mai întorc. Drumul sau, cum îi zice în termenii tehnici, pista, e semănat cu etichete, în toate culorile şi aurite: Cultură, Cultură, Cultură... Cultură egal tipografie. Dumneata scoţi o carte de douăzeci de coli a şaisprezece pagini, volum de trei sute douăzeci de pagini, în cinci mii exemplare: total un milion şase sute de mii de pagini. Un estet ori un critic citeşte şi dacă-1 inspiră convenabil, şi ea îl inspiră neapărat, se apucă şi scrie şi el o carte, dublând numărul de pagini iniţial. Presupunând că descoperă un sistem ori o metodă de judecată, cartea lui inspiră la rândul ei un critic mai puţin estet şi mai mult filosofician, care va scrie şi el o carte de privelişti amplificate, surprinse în găoacea orizontului interior. Aceste trei volume au pricinuit cronici, dări de seamă, articole abstracte, laude şi înjurături, conferinţe şi cursuri pentru ascuţirea dialecticii universitare, tot materialul acestei mişcări ondulatorii mai poate da naştere la încă vreo două, trei, cinci sau zece opere de literatură şi de gândire. Fiind în România optzeci de edituri şi din fiecare editură pornind un volum princeps şi alte câteva volume agăţate unele de altele, nu e greu să ne închipuim câtă cultură iese dintr-o sămânţă într-un an de zile şi ce cantităţi de dovleac din atâtea grădini de zarzavat. Nu era de-ajuns. Ca să meargă cu o velecitate înmiită, cultura trebuia să născocească şi rotativa, care, pe plan cultural, corespunde cu două sute de kilometri pe oră ai 1170 TUDOR ARGHEZI locomotivei, lansată pe şine magnetice. Cultura se aseamănă cu săpunul de ras, care sporeşte pe cât e frecat şi bătut în loc mai mult. S-a simţit nevoie, în regim de civilizaţie culminantă, de un antidot la intoxicarea prin exces de alimentare, ameninţat de congestii. In atare tratament, medicina trece în competenţa clinică a doctorilor din guverne. Agenţia Esculap telegrafiază: „Cultură = rotativă. Stop. Rotativă = cenzură". 1946 MĂŞTILE LUI ION SAVA Cu câţiva ani în urmă, mi-am acordat plăcerea să prefaţez vernisajul unei expoziţii a domnului Sava de... arătări picturale. Ezit asupra termenilor pictură, desen, portret, caricatură, pentru că toate expresiile plastice se contrag din domnia sa în ceva inedit şi cu totul personal. De aceea domnul Sava nici nu place, nu numai amatorilor de fotografii în culori făcute cu pensula, dar nici acelei calităţi de intelectualitate care se bucură de opinia că s-a ridicat din platitudine, confecţio-nându-şi un gust şi o pricepere enumerativă. Dar că place sau nu, atât artistului cât şi artei sale, lipsită de facultatea de a fi culinară, le este în principiu indiferent. In plastică, aş putea zice, netedă, domnul Sava, în acelaşi timp regizor de teatru, agitat de probleme şi cu temeinice experimentări trăite în Italia, o ţară unde piatra, lutul şi vopseaua sunt frământate neîntrerupt, într-un elan colectiv, cam de vreo două mii de ani, adăoga, în Bucureşti, plastica, aş mai putea zice, în relief. PUBLICISTICĂ 1171 E vorba de măştile domnului Sava, pe care n-am putut să am satisfacţia să le văd, decât după ce au fost lepădate în pivniţele Teatrului Naţional. Prin suprapunere a două arte, a modelajului cu teatrul, în personajele lui Shakespeare, a cărui lume se deosibeşte de lumea de toate zilele prin caracterul ei de supremaţie, împrumutat de la autor, domnul Sava a putut să realizeze un pas în sus al ambelor meşteşuguri împletite şi să redea teatrului românesc, pe o cale nouă, onoarea pierdută în hoinăreala bulevardieră. încercarea a fost o catastrofă în ce priveşte examenul criticii şi actorilor. Domnul Sava a dat un Macbeth dincolo de codexul teatral, comparabil într-alt domeniu, al terapiei, cu introducerea medicamentelor direct în vână, cu seringa, faţă de absorbirea pe gură. Revoluţia trebuie să provoace reacţiunea tabietelor scandalizate. Pentru personajele monumentale din clasicism, inovaţia domnului Sava, mutată de la grecii substanţiali şi perfecţionată în epoca noastră, are valoarea sintetică de a înlocui mimica vulgară, mobilă, a insului actual, lipsit de sensul simbol, cu caracteristica lor, invariabilă, profundă. Cei dintâi s-au răzvrătit actorii, începând cu o mare şi veche cabotină a scenariului zbierat. Critica nu putea să se lase mai prejos: sunt asociaţii şi corespondenţe de fatalitate. Dar domnul Sava cunoaşte o compensaţie, care sper că l-a făcut să râdă cu poftă. Experienţele domniei sale au dat de gândit, undeva, prin Europa cea de mai la deal, cumva, faţă de sud. Pe acolo, omul gândeşte şi aprofundează. In Elveţia începe să fie introdusă masca Sava. Fără să se gândească la altceva decât la un spor de lucru frumos, un român de mare talent ignorat şi batjocorit în ţara lui, cum s-a mai întâmplat şi cu alţi români, e un precursor. Marea noastră ruşine e alta. In Bucureşti, Brâncuşi spăla odinioară străchinile, la un restaurant. Ca să poată trăi, Ion Sava e oberchelner artistic pentru piesele de mahala. 1946 1172 TUDOR ARGHEZI SOCIOLOGIE Câţi ani să fie de când aud, ca şi azi, acelaşi refren? Trecutul este un balast, dar se bucură de meritul că te face sceptic prin monotonia refrenului revelat, vreme de o viaţă. Am auzit de atâtea mii de ori şi din atâtea buze, rase, cu barbă, cârne şi ţuguiate, şi pe atâtea voci că nu suntem buni de nimic, încât am început, prin spirit de contradicţie şi ofensat, să cred că nu se poate să nu fim şi noi buni la ceva. Poporul românesc e cel mai puţin şovin din câte am cunoscut, daca, lipsit de orice spirit mesianic, a răbdat în toată durata lui toate felurile de cotropiri, eliminate, e adevărat, până la urma urmei. Iată de la început două însuşiri. Desigur că nu străinii, care l-au cunoscut asuprindu-1 şi sfârşind prin a-1 înţelege, ne vorbesc de rău. Toţi românii, umiliţi în ţara lor, au făcut în străinătate carieră, îndată ce lepădaţi de mizeria invidiei autohtone, marea noastră calamitate, au intrat într-o ambianţă de luptă a meritelor stricte. Opinia cea mai rea despre români o au românii, îndată ce deschid gura într-un cenaclu. Intre ei sunt şi acei idealişti care vor să îndrepte ţara şi poporul după formule gata făcute şi importate, ca şi cum într-o sută de ani n-am fi adus, de la Constituţie până la poezia simbolistă, nimic. Adevărul este că toate reţetele au dat greş cu atât mai rapid cu cât s-au făcut cele mai sistematice opintiri pentru a fi adoptate şi impuse. Plecând fie de la normativul că românul este extraordinar, fie de la batjocura că e incapabil, medicamentul ficţiunilor, aplicat după formularul locului de origine, unde fusese experimentat cu succes, n-a dat nici sănătate fizică, nici ridicare morală. E vorba de poporul popor, nu de cârdurile venite de pretutindeni şi devenite o elită fals reprezentativă, în stare de toate meşteşugurile şi tertipurile acomodării. Această simili-elită singură a descurajat întodeauna meritul românesc. PUBLICISTICĂ 1173 Pe o vatră vie, subt cenuşă, s-au aruncat surcele aduse cu geamantanul, din toate esenţele de lemn - şi a mirosit aerul ori a cedru, ori a măslin, ori a hârtie împrejurul pirostriei, dând însă fum întins, şi cenuşa a rămas cenuşă. Recriminările s-au înmulţit, şi iată că trec zecile de ani peste zecile de ani, şi fum după fum încremeneşte peste ţară. Lucrurile s-au tot stricat, fără îndoială, şi inadaptabilitatea spirituală la metodele călătoare ca porumbieii e un fapt categoric, dar caracteristic. Dându-şi seama că e nevoie de o corectare a vieţii stagnate, intelectualii cu preocupări au pus întrebarea: „De unde să începem, cum să începem, şi ce-i de făcut?“ Un profesor de matematici entuziast îmi arăta astă-vară că singura noastră scăpare este, pe de o parte, zece la aritmetică, şi pe de alta repetenţia. Un colonel vedea mântuirea în preceptul „Leat, nu mişca!“ Un magistrat visa o puşcărie cât toată ţara. Un zootehnician propusese salvarea prin creşterea vitelor, un agronom o vastă grădină de legume şi bostani. E ceva mai simplu şi mai la-ndemâna noastră de întreprins, ceva ce nu s-a făcut şi nu s-a încercat, aproape o copilărie: degajarea individualităţii româneşti, obiectivă şi ponderată, fără fanfaronadă, dar şi fără sfială, aşa cum este, cu marile-i calităţi şi cu vastele-i defecte, prezentate cu sinceritate - şi confruntarea acestei individualităţi, considerată ca o realitate, ca un criteriu, cu toate concepţiile propuse. Dacă ne vom dovedi proşti, să mergem pe o linie care ne prelungeşte cinstita prostie. Dacă suntem deştepţi, să ne dumirim în privinţa felului nostru de inteligenţă şi instinct. Dacă suntem hoţi, să primim ştiinţificeşte noţiunea. Pornirea să fie de la noi, nu de aiurea, nu cu tendinţa de a transforma din afară înăuntru. Sociologia noastră trebuie de-abia creată, dumicat cu dumicat. încăpăţânarea în contrariu, prin asimilări incompatibile cu firea noastră, încă necunoscută însă bănuită, duce la 1174 TUDOR ARGHEZI neant. Ca pasărea, omul piere pe limba lui şi preferă să piară decât să se contrafacă. 1946 A FI ORI A NU FI Sunt variate moduri de a fi idiot şi nu-i chiar atât de simplu, pe cât credeam, să fii din categorie. Idiotul perfect e împiedicat să-şi facă toate ouăle lui, de mare randament, când de o naştere cu moaşe alese, când de educaţie cu nemţoaică şi automobil. Dacă-1 cheamă de mic Toto sau Coco, în loc de Costică, sau Jeanette şi nu Marioara, modelul e derivat către calificativele ambigui şi mijlocii, politicos, tânăr cu ţinută, om de societate. Noţiunile sunt încurcate, iar idiotul scapă de analiză, fortificat într-o dregătorie sau domiciliu somptuos. Idioţia e o materie primă, supusă, ca păcura, rafinajului succesiv pentru obţinerea unui succedaneu care merge până la incolor şi volatil, urmând, ca şi victima ei, inteligenţa, toate operaţiile menite să o derive pe o continuă tangentă în zigzag. E idiot domnul cu care stai de vorbă, ori inteligent? E idioată sau inteligentă, tinere, care treci cu ea de braţ, prin scuturarea castanilor de toamnă, aleasa încă platonică a inimii tale? Ea îţi recitează versuri de Musset, va să zică s-a distilat, şi le rabzi cu plăcere. N-ai fi şi dumneata, ceva, cumva, ca un perfecţionat? Controversa, care începe la vârsta smoching şi cravată papilion, e cea mai insolubilă, după un bacalaureat căpătat cu jertfe, după o licenţă sau un doctorat cornut. Intr-un salon cu un parchet sticlos dau din copite şi se leagănă din articulaţiile verticale părechile de inteligenţe aproximative, elegante. Când ai tras cu urechea ce le preocupă şi interesează, în PUBLICISTICĂ 1175 colţurile de conversaţie colectivă, vezi că ai încăput într-o lume gentilă cu plastroane şi lorgnon, de idioţie deasă. Genul cugetător aparţine salonului alăturat, unde nu se vorbeşte, unde se tace profund, cu ochii aţintiţi pe figurile cartoanelor dreptunghiulare cu birlici. Inteligenţa de-abia o descoperi în camera următoare, unde s-au asortat treptat, prin selecţie naturală, câţiva nefericiţi, care şi-au lăsat femeile să sară după orchestră şi s-au separat să ducă repetat la gură paharele sugerate de urâtul de-a evolua din vertebrat în caricatură. Nu-ţi închipuiai până la o vreme că universul poate fi atât de bine organizat în vederea semenului idiot. Tâmpitul gândeşte şi el, e orator şi el, scrie şi el, are şi el o viziune „de ansamblu", face şi el reguli de viaţă, cheamă şi răspunde la telefon, pictează, sculptează, muzicalizează, face ştiinţă şi legi, administrează, permite şi interzice. Admirabila specie e gata, gata să dea inteligenţa peste cap. Poate că spre fericirea îndopată cu cocă putredă a neamului omenesc. 1946 DOCTORATUL Şcoala germană, întinsă încoace, spre est, căci nu putuse să treacă nici Vosgii unde păzea şcoala franceză, nici graniţa către Italia, interzisă de statuile romane, a cuprins până la Carpaţi, unde începea totuşi încă de acum douăzeci de ani să-şi piardă valoarea de clasificare. Şcoala germană era plină de „doctori“. S-au dus mulţi români la Mimchen, la Berlin, la Charlottenburg, de unde, făcând studii bune, s-au întors doctori în câte toate. Doctor însemnează doct şi românului i-a displăcut, afară de cazurile de simplicitate personală, să se recunoască pe o firmă, pe o carte 1176 TUDOR ARGHEZI de vizită, pe un contract. Românul nu gustă titlul şi afişul, şi doctor însemnează, în sensibilitatea şi limba lui, medic. Am povestit cândva că sosiţi, proaspăt îmbătaţi de doctorate, căpătate pe la Atena, pe la Cernăuţi, pe la Tiibingen, acum vreo patruzeci de ani, mai mulţi călugări şi arhierei, adăpostiţi la fosta Mitropolie din Bucureşti, prânzeau la popota monastică a mânăstirii, îngrijită de un civil Ion, bărbatul Anichii. Anica zăcea ele câtva timp bolnavă, cu abdomenul umflat, într-o cameră despărţită de trapeza unde se ospătau călugării, printr-un coridor. Auzind Ion, printre farfurii şi tacâmuri, că are aţâţi doctori la ciorba lui de borş s-a bucurat, servindu-i cu o cuviinţă ştiinţifică religioasă. II văd şi azi cum îi străluceau ochii de o idee ce şi-o pusese în gând. Pimen zicea: doctore! Melchisedec răspundea: doctore! Era doctor şi preasfântul Partenie şi archimandritul Chesarie. La isprăvitul unei mese de seară, sculându-se de la masă, toate odată, potcapiile, culioanele şi cămilăvcile, birtaşul opri cu o metanie pe preasfinţiţii, care ieşeau în grup, în săliţă şi îi rugă să aştepte o secundă. Le deschise uşa de la camera pacientei îmbortoşate, îi pofti în odaie şi ei intrară cu toţii, pe când Ion dete brusc plapuma peste cap. Spectacolul şi-l închipuie şi omul cel mai pătruns de frica lui Dumnezeu: patru bărbi se găsiră pe neaşteptate faţă în faţă cu o a cincea. Jigniţi, dar gata să se şi spargă de râs, în vreme ce restauratorul cantinei îi implora să-i prescrie bolnavei o doctorie urgentă, arhiereii se îmbulziră să iasă mai repede din vestibulul îngust, urmaţi de Ion, consterant. — Cheamă un doctor, zice sentenţios, cu vocea lui spartă, enormă, fostul mitropolit Pimen Georgescu, mic şi scurt, cu potcapul în vârf, ca o damigeană cu dop. - Păi, nu sunteţi doctor, înaltpreasfinte? întrebă stupefiat şi frecându-şi mâinile Ion. PUBLICISTICĂ 1177 - Noi suntem doctori în teologie, răspunse scurt viitorul cârmuitor al Moldovei. Birtaşul rămase zdrobit. Nu mai auzise niciodată de teologie şi încă mai puţin de o atât de stranie împărechere verbală. 1946 METODA Prin urmare, în România, titlurile, doctoratul, diplomele, firmele nu sunt pe gustul oamenilor ei. Avem mari matematicieni, filologi, ingineri, latinişti, bacteriologi, chimişti, compozitori şi artişti, de care dacă nu s-a luat cunoştinţă, nu e din pricina excesului lor de simplicitate. Ei vor să trăiască obscuri şi izbutesc să nu fie turburaţi de vanităţi. Nici unul nu trăieşte nici în splendidul turn de ivoriu, nici în vitrină. Desigur că avem şi proşti, şi lichele, şi escroci, slavă Domnului! dar dacă pot da o noţiune dezavantajoasă unui observator străin, ei reprezintă numai o aparenţă şi un spasm. Ţara e alta şi la caracteristicile ei colaborează, alături de oamenii de nădejde şi de osârdie discretă, o ţărănime sobră, căreia pergamentele, sulurile şi decoraţiile îi sunt indiferente. Regina Elisabeta a fost foarte vexată odinioară. Invitând o seamă de ţărănci, din judeţele mai înstărite, la palat, cărora le-a arătat tot ce realizase ea, după opinia ei, mai frumos, ele nu s-au mirat de nimic şi n-au leşinat de admiraţie. Veniseră în portul lor de acasă, de dimie, în opinci şi cu năframă, şi s-au plimbat, conduse de Carmen Sylva, prin minunile iniţiate de suverană. Regina s-a plâns în scris că ţăranca e refractară şi lipsită de sensul comprehensiunii, ca un autor de teatru neaplaudat. Dimpotrivă, ţăranca dovedea stăpânire şi măsură. 1178 TUDOR ARGHEZI Mâinile ei făceau lucruri mai frumoase, fără orgoliu, fără să creadă că au descoperit ceva. Adeseori mă vizitează câte un profet cu ghiozdan, ori ca să mă cunoască, ori ca să-mi puie câte o întrebare, turburat că-n ţara noastră nu prinde nimic, nici făgăduiala, nici ideile, nici propaganda, nici sforţările mari ale unor bine organizate servicii de transferare a unui obiect într-un obiectiv. Trăind amestecat o viaţă destul de activă cu mai toate stările sociale şi cu cele mai interesante, am văzut cum crede şi cât poate să creadă omul de mijloc şi poporul. Minţit continuu de toate strălucirile de faţadă, el a dobândit cu natura lui sceptică o neîncredere motivată. Cu cât idealul era mai mare, cu atât trecerea lui se micşora şi firmele cu tămbălău îi făceau oroare, chiar dacă, adus de voie, de nevoie, să primească şi să admire, el era prezent. El a preferat, întodeauna unui discurs entuziast, o ţuică. îşi dă şi omul mijlociu seama că este mult de făcut, dar păcălit sute de ani, şi-a pierdut facultatea de încredere în vorbe goale, fără fapte, greşeala tuturor acţiunilor care încep şi sfârşesc cu discursuri. Popa e acelaşi, învăţătorul e acelaşi, judecătorul, primarul, jandarmul aceiaşi. Situaţiile nu consimt să se schimbe decât atunci când vor înceta vorbele, tiradele, lirismul, declamaţia, şi le vor lua locul faptele exclusiv. Dar cum totul porneşte cu trâmbiţa, cu toba, cu un proiect urmat de alte proiecte, cu aprobări, cu liste şi registre, cu tragere pe sfoară, cu dosire şi furtişag, nu e de nădăjduit că se va găsi uşor o echipă de oameni lepădaţi de sine şi de încăpăţânarea în principii, hotărâţi să facă şi să lucreze. Profeţii cu ghiozdan vor avea încă multe prilejuri să fie dezamăgiţi, şi nu se va putea schimba nimic. E cel puţin o certitudine consolidată că nici nu se strică nimic. 1946 PUBLICISTICĂ 1179 CE FOLOS! Documentul trăit are o valoare care-i lipseşte celui reprodus. In orice caz, el e perfect autentic. Să treacă cititorul cu vederea că adesea mă raportez la un trecut care-mi aparţine. O bibliotecă ar fi a mea, mai puţin ca să pot vorbi în numele unei cărţi ori al unui autor, şi să mi se ierte dubiul, cred în cărţi mai evaziv decât în viaţă: mărturisire de ignoranţă. Vasăzică, acum vreo cincisprezece, şaisprezece, şaptesprezece ani făceam nişte conferinţe la Radio, de unde am şi fost dat afară ca orice om de serviciu prestat cu conştiinciozitate. (Evident că buna colegialitate şi încântătoarea camaraderie n-au arătat nici un semn de neplăcere.) Vasăzică, făceam nişte conferinţe de câte cincisprezece minute, o dată, uneori de două ori pe săptămână. O conferinţă este un text pe care-l citeşti. Fiind prea rebarbativ de soiul meu, refuzam să-l supun cenzurii unuia ceva mai prost ca mine şi, iritând sistematic onorata direcţiune, soseam cu manuscrisul la postul de emisiune în chiar momentul când domnişoara spicheriţă se uita pe scară-n jos dacă vine conferenţiarul sau dacă nu ar fi trebuit să fie înlocuit cu „Vasile“, tehnicianul plăcilor înregistrate. Tocmai urcam ultimele trepte, şi domnişoara avea numai timpul să anunţe auditoriul din toată ţara, Europa şi de pe planetă, că domnul Cutare va vorbi despre... ceea ce-i şopteam eu, în faţa microfonului, la ureche. Forma graţioasă a pavilionului cu cercei al domnişoarei mi-a rămas pe retină. Conferinţele, care vor apărea poate vreodată în volum, erau organizate pe serii de câte patru, cinci, încercând, în obscuritate, ce subiect interesează mai mult auditoriul. Certificatele veneau din belşug, cărţi poştale, scrisori, elogioase cele iscălite şi pline de injurii cele, bineînţeles, anonime. Insul anonim are bravura lui paticulară, de cadavru, şi în toate meseriile trebuie să ajungă până la nasul dumitale mirosul 1180 TUDOR ARGHEZI opiniilor lui. Dar nu am fost dat afară pentru atâta lucru, ci pentru că scriam poezii... Făceam şi o cronică a modei ridicule de atunci. Se purta o coadă la fusta de stradă, pe care am fost dezolat să o văd, atârnând în seara când m-am ocupat de ea, şi la spatele spicheriţei oficiale. Vedeam că domnişoara umbla de-a-ndaratelea şi frecându-se de păreţi ca să şi-o ascundă, numai că am înţeles prea târziu. I-am cerut iertare, dar nu mai puteam să fac nimic: isprava era integral consumată. îmi amintesc de un subiect foarte displăcut amabilităţii auditoriului meu, şi pot să-l relev fără remuşcare. Introduceam în controversele grăite o doctrină nepermisă. Povăţuind, pe de o parte, tineretul să înveţe, paralel cu liceul şi universitatea, o meserie manuală, pe de altă parte, ceream autorităţilor şcolare să nu se admită un candidat la bacalaureat fără, de pildă, permisul de şofeur. In zecile de vacanţe şcolare, un elev avea timpul să înveţe bine o meserie. Mi-am crescut copiii în această doctrină sănătoasă, şi ea mi-a dat rezultate. Cu capul poţi munci la biurou şi catedră, aşteptând o gradaţie de zero virgulă cinci la sută, toată viaţa; cu cele zece degete pricepute în mânuirea unei scule poţi duce la capăt, între douăzeci şi treizeci de ani, înconjurul lumii şi câştiga sentimentul încrederii în tine. O ştiam dintr-o lungă experienţă prin străinătăţi. Intre douăzeci şi treizeci de ani e necesar ca românul să călătorească şi să capete şi noţiunea suplimentară că o muncă de calităţi trebuie echilibrată cu un salariu corespunzător. Automobilul, în special, e o uzină admirabilă, în care se întâlnesc matematicile, fizica şi chimia, şi care merită să fie condus şi de un doctor în câte ceva sau de un dascăl de limba latină, decepţionat de catedră şi de un apostolat luat în râs. Niciodată n-am fost mai înjurat ca atunci, însă doctrina rămâne valabilă şi azi, mai ales. 1946 PUBLICISTICĂ 1181 TOT EL ERA Cetăţeanul conştiincios, onest şi simplu, dar împovărat, urmărit de haita evenimentelor minore de toată ziua, care-l înţeapă, îl latră şi-l muşcă şi rupe din el câte o bucată din suflet şi din pantalon, mă întâlnesc cu el în tot locul. Rabdă, tace şi o duce, animalul corvezilor şi întristatul tuturor decepţiilor cu putinţă, strigătul şefului, mojicia subalternului, dispreţul mut al nevestei, opinia copiilor, grosolănia tuturora printre care se strecoară, frecându-se de blănuri, mantouri şi vitrine, etern călător de-a lungul continentului unei zile, resemnat şi obişnuit cu vrăjmăşia destinului meschin, amara lui disciplină. Brutalitatea vieţii mişună împrejurul lui, cu inconştienţa celeilalte mizerii, biruitoare, lamentabil ironică, de prost sarcasm şi de suficienţă nemotivată şi te supără pentru el pretutindeni, în piaţă, unde omul sărac şi melancolic îndrăzneşte să întrebe de preţ, în vagonul de tramvai ticsit. Nici la ghişeul poştal nu e primit cu mai puţină necuviinţă. Şi-a încercat şi el norocul cu o scrisoare gândită şi redactată de sute de ori pentru a fi convingătoare, către un fost coleg ajuns şi indiferent. îşi pune speranţa în ipoteze, în combinaţii absurde, sporind în familia lui opinia mediocră şi de atâtea ori agravată, despre incapacitatea lui de a face ca alţii. E funcţionar pe undeva. Nu poate să imite facilitatea celor mai înstăriţi ca el în cutezanţă şi neobrăzare. Mita îl înfioară, şperţul îl umileşte, zilnic şi-a îndoit silinţa datoriei, nebăgat în seamă. Viaţa lui se deapănă ca o lână ruptă mereu, topită de vechime şi inconsistenţă. Fac ce fac, dar nu pot scăpa de obsesia fiinţei dumitale, iubitule, care pe gologanii de ziar preferi să cumperi tutun, ca să-ţi mai îngălbeneşti mustaţa niţel şi degetele prăjite de fumul mahorcii. Ţi s-au afumat câte trei falange şi unghiile-ţi sunt stacojii. Câte ceasuri sunt? Se apropie prânzul şi nu te-ai mai duce, 1182 TUDOR ARGHEZI ca să nu mai înfrunte căutătura dumitale blajină sentinţa mută a celor de acasă. Ai vrea să fii o mână de praf şi să te spulbere vântul. Nu-ţi mai vine să dai, nefericitule, ochii cu nimeni. Ieri, te-am recunoscut după vocea moale, tărăgănată şi speriată. Căutam pe şeful dumitale la telefon şi mi-ai răspuns în absenţa lui. Nu ştiai cine sunt şi terorizat de sfiala că trebuie să răspunzi numai accentului răstit al oamenilor mari, todeauna iritaţi şi nerăbdători, mi-ai spus: domnule ministru... domnule preşedinte... domnule general... domnule profesor... Te-am identificat numaidecât. Erai Popescu. Erai tot acel Popescu care, punctual şi prezent în toate biurourile, la primărie, la percepţie, în ministere, duci în spinare şi pe brânci, fără să te plângi, flămând şi cârpit, cu o ţigară lipită de buze, namila statului nepăsătoare. 1946 POSTUL BENEVOL Sărăcia nu e nici ruşinoasă, nici cu neputinţă de răbdat, dacă e să vorbim adevărat. E numai imorală. In definitiv omul nu se naşte cu bijuterii, aninate de cordonul ombilical. Oricum ar face, el nu cântăreşte, la primirea lui pe lume într-un cearşaf, mai mult de trei kilograme, şi rareori optzeci în ziua morţii, dacă s-a hrănit şi a băut voiniceşte. Toată viaţa, omului nu-i trebuie, nici la doi ani un rând de haine, dacă şi-l îngrijeşte, nici anual o păreche de încălţăminte, şi el nu mănâncă mai mult de trei ori pe zi, oricât s-ar îndopa. Cu trei cămăşi, cu şase părechi de ciorapi şi o pălărie, înnoite din când în când, omul poate parcurge ceea ce se cheamă viaţa, fără prea multă turburare din partea aceasta. PUBLICISTICĂ 1183 Plăcerea de a trăi vine de aiurea: să n-ai un stăpân, care-ţi numără bucăţile, orele, zilele şi părerile, să crezi cum simţi, slobod, fără intercalarea unui terţ oarecare, între tine şi superstiţiile lui, - şi să ai o conştiinţă împăcată cu sineţi şi împlinită cât mai scrupulos în lucrul mâinilor şi minţii tale. Oricine, adversar ori prieten, afară de cazul unei meschinării cumplite, la o cercetare onestă a vieţii tale, e obligat să respecte în ea o ţinută, mângâindu-se şi adversarul că are în faţa lui un om şi nu un ştergar. însuşi Dumnezeu e mai apropiat şi mai satisfăcut de un ateu adevărat decât de idolatria oferită a unui credincios prin făţărnicie. La o luptă cu Belzebut, el se poate întemeia pe un tăgăduitor, pe când închinătorul slugarnic fuge pe înserate şi trece dincolo de front. 1946 EREDITĂŢI O vorbă franceză spune că nimeni nu e om mare pentru sluga lui. Valetul aducându-i stăpânului papucii, apa caldă, numărându-i ciorapii şi, cum le zice, izmenele, pentru spălătoreasă, şi uitându-se în fundul lor, are motive să fie decepţionat. Prestigiul se chirceşte şi se face meschin. Pudoarea, politeţea, discreţia şi nevoia de distanţă nu e de crezut să aibă alt substrat decât conştiinţa că eşti fără să vrei un infirm. Jaures, miraculosul creator al socialismului, asuda în timpul unui discurs atât de mult şi atât de des încât era silit să se întrerupă, ca să se ducă să se schimbe, într-o cameră pregătită la Palais Bourbon. Camera ştia că în pauza lui deputatul se dezbracă, ia un duş, se primeneşte şi-l aştepta să reapară fulgerând. Orişicum, elocinţa îi era oarecum diminuată 1184 TUDOR ARGHEZI şi accentul mai puţin sigur de el. Era stingherit ca de un fir de păr în gură. Regina Serbiei, Natalia, cea mai frumoasă femeie din Europa, fusese abandonată de regele Milan, din pricina unui defect extrem de tragic. Ea călătorea şi iarna cu ferestrele de la vagon deschise, ca să nu-şi impresioneze personalul însoţitor cu mirosul, în exalaţie permanentă, al părţilor ei ascunse. Voltaire, genialul sarcastic al literaturii franceze, a fost un samsar aristocratic, îmbogăţit din intervenţii şi diferenţe, şi un avar, iar împăratul Vespasian se ştie că, în schimb, nu era sensibil la nici un fel de miros al gologanilor. Probabil că în setea cu care caută istoria şi critica prin boarfele unui om reputat mare, se ascunde trebuinţa de a-1 dovedi făcut pe măsura valeţilor lui, un sentiment de profanare, prezent şi la cărturari ca la cioclii. S-a deschis de curând succesiunea Nicolae lorga. Una din fiicele lui (scriitorul a lăsat opt herezi din două căsătorii) a provocat o publicitate nedorită de cititorul cronicii judiciare. Se ştia că savantul nu ducea o mizerie chiar atât de crâncenă pe cât nu-i prea displăcea să i se atribuie în general. Cererea de ieşire din indiviziune citează o serie de capitole de împărţit, al căror anunţ ocupă coloane de ziar. De fapt, nu e mult de zis în această privinţă. Lui lorga, care a trăit într-un timp de avuţii enorme, adunate de personaje care n-au adus nici o folosinţă, de nici un fel şi nici o uşurare nici omului de rând, nici meritului adevărat, i se aplică o altă vorbă decât cea franţuzească, latină: Quod licet Iovi non licet bovi. Altceva impresionează în procesul ce s-a deschis: spiritul de adversitate în familia ereditară. lorga a putut să influenţeze un popor de optsprezece milioane de oameni, dar din familia lui a fost, după cum se vede, absent. Reclamanta bate cu pumnul în masa la care fraţii erau adunaţi de două ori pe zi, la prânz şi la cină, şi cere parale! vehement. Şi PUBLICISTICĂ 1185 nemulţumită cu ce ar putea să dea partajul bunurilor concrete vândute cu toba, surioara cere şi cheltuielile fraţilor făcute la studii... Nimeni din străini şi nici cei pe care Nicolae Iorga i-a urmărit cu învierşunare, să-l facă să sufere mult, nu s-au gândit să pângărească tragicul mormânt. De câteva zile el e acoperit cu gunoi. Să-l măturăm repede şi să-l învelim cu frunză curată. 1946 INVITAŢIE LA COLABORARE Un cititor, care-i şi un cunoscut scriitor, retras de la un timp în turnul de ivoriu cu maşinării, al unei întreprinderi infinit mai productivă pentru ţinerea zilelor decât nişte dâre de condei de-a lungul hârtiei, n-a putut încă ajunge la supremul scepticism, şi la toate obişnuită indiferenţă. Am primit cu plăcută surpriză de la distinsul mare domn o scurtă scrisoare în urma tabletei Sociologie. Cititorii îşi mai aduc aminte poate (nimic mai puţin obligatoriu) că se vântura prin rândurile numitului crâmpei de articol, necesitatea în sfârşit dovedită de contrastele succesive ale vieţii noastre politice, petrecute la suprafaţă, în vreme ce substanţa naţională zace dedesubt neatinsă, că poporul românesc are dreptul să-şi cheme cărturarii la o datorie neglijată. Care ar fi această datorie? Să-i facă un portret. Nu o fotografie de carte poştală, la fântână sau la carul cu boi al lui Grigorescu: portretul adâncimilor lui necunoscute dar bănuite. Pe documente şi cu toată răbdarea trebuie făcută analiza individualităţii româneşti şi punerea în cumpănă a rezultatelor cu principiile şi dezideratele filosofiilor sociale actuale şi de 1186 TUDOR ARGHEZI todeauna. O sută de ani de carte şi de ştiinţă nu s-a făcut nimic. Oamenii politici, orgolioşi de mica lor înţelepciune, încep întodeauna ţara de la ei. Vorbind o lirnbă anumită, care-i şi dacă şi latină, nefiind nici una din toate acestea şi având caracteristicile ei vizibile groso modo pentru toată lumea, poporul nostru e un derivat evoluat până la individualitate. Nu cunoaştem misterul care prezidează la formarea unei limbi, dar de vreme ce misterul obscur a găsit necesară limba deosebită, însemnează că şi neamul acelei limbi se deosebeşte de toate celelalte. Poporul românesc merită devotamentul cărturarilor lui mai versaţi în Mallarme decât în psihologia şi sensibilitatea particulară a neamului din care se trag. Cazul nu poate fi suspectat de şovinism. El e un caz ştiinţific, cel puţin de ordinul biologiei. Ştim la câte săptămâni naşte o purcea şi câte calorii sunt necesare rezistenţei umane, dar nu ştim în materie de alimentaţie sufletească ce-i convine, fără indigestii repetate, unui român mijlociu. Ideologiile, se va dovedi într-o bună zi, convin unor popoare şi altora nu, simpla asimilare cerebrală fiind supusă unor mijloace şi influenţe romantice şi fiind artificială. Istoria viitoare va fi probabil cu timpul o succesiune de buletine, ca în meteorologie, sau de cote, şi omul politic nelăsat în voia temperamentului şi fanteziei, se va orienta după un tabel de logaritmi şi exponenţi, condus şi controlat de un regulament precis, fără salturi, zguduiri şi catastrofe. S-a crezut la noi, unde nu s-a pus câtuşi de puţin problema, că un fel de sociologie n-are altă sarcină decât să intercaleze în doctrinele de import o paranteză pitorească şi oarecare culoare locală cu strigări, chiote şi iţari, de competenţa literaturii: monografiile, satul, cimpoiul. Crezând că face sociologie, un eminent profesor de oarecare sociologie a construit la ţară căminuri model cu tout-a-l’egout şi lanţ. La o vizită demonstrativă, mai târziu, când trebuiau să fie PUBLICISTICĂ 1187 arătate efectele sufleteşti ale porţelanului şi faianţei şi culeşi laurii creaţiei, colacul de lemn a fost găsit neatins. Oamenii se dlestau după obişnuinţă prin prejurul casei şi în poiană. Cum să murdărim un lucru aşa de frumos? au răspuns ei la o întrebare. Alţi savanţi învăţau la radio pe ţărani cum se face mămăliga. Asemenea sociologie nu edifică nimic şi serveşte pe cărturarii diletanţi care vor să se afle în treabă. Autorul scrisorii pomenite mai sus îmi trimite ceea ce numeşte o sugestie. Orientarea tabletei în chestiune a găsit-o trebuincioasă. Sugestia mă îndeamnă să las articolul intitulat Sociologie ca o prefaţă la o serie de articole de acelaşi sens. Dacă se va putea, problema privindu-mă de aproape, întrucât, cer iertare, am pus-o întâia oară eu, voi urma sugestia binevoitorului meu povăţuitor. Cu următorul corectiv: cam toate cele vreo sută cincizeci de tablete apărute până azi şi ajustate, bucată cu bucată, pe toleranţa şi receptivitatea zilei în care au fost schiţate, s-au raportat, fără sistematizare desigur, şi pe apucate, la aceeaşi mare problemă, a individualităţii naţionale. Poate că obligaţia pentru un scriitor de aspecte şi expresii ar fi ca, dintr-un condei, să dea şi materialul de construit şi cu ceaţă să facă dintr-o fantomă o statuie. Nu. Lucrul trebuie distribuit după competenţă. De la chibritul tras în întuneric, să împrumute foc şi să facă lumină făcliile şi torţele uscate. Le aşteptăm. Orişicum, neînsemnatul autor, semnat subt însemnări, are cuvântul să mulţumească. El doreşte ca personajul, aici anonim, să transforme sugestia generală în sugestii fragmentare, pentru ca seria să iasă cât mai aderentă cu prefaţa. De altfel, sunt invitaţi toţi cititorii interesaţi de problemă să construiască la utila ei lămurire. 1946 1188 TUDOR ARGHEZI MOBILUL TEORETIC S-ar zice că evoluţia spiritului contimporan, debarasat de materialitatea faptelor, ca de o preocupare minoră, a intrat într-un stadiu de supremă filosofie, de dincolo de bine şi de rău, şi că nu-1 mai interesează nimic în afară de chestia în sine. Omul, în această fază a dezvoltării intelectuale, cade pe al zecilea plan, ca un purtător fizic al unui conţinut abstract, singur demn de a reţine atenţia noastră. Persoana umană e redusă la un ambalaj de calitatea cutiilor de chibrituri, aruncate în coşul redacţiei odată cu aprinderea pe latura ei a ultimului băţ cu gămălie. Actului i-a luat-o înainte mobilul. Nu e numai un stil de relatare stereotip la care am fi ajuns, povestind în foaia cotidiană un eveniment petrecut. Forma dovedeşte o rece indiferenţă faţă de actul anarhic al dezechilibrului dintre normă şi viaţă şi o lipsă de turburare morală, cu atât mai semnificativă cu cât atingerea punctului culminant al filosofiei la care ne-am ridicat e paralelă cu o stare de dublu analfabetism. Pe de o parte, nu ştim carte, şi de alta nu citim. De unde atâta cristalizare a sensibilităţii, când faptul brutal ar trebui să ne privească înainte de orice interpretări? Pe când musulmanii atacau Bizanţul, în suburbiile căruia începuseră pârjolul şi devastarea, arhiereii discutau cu aprindere, dacă Sfântul Duh purcede şi de la Fiul ori numai de la Tatăl. Manifestările noastre intelectuale de azi nu cuprind în ele nimic din tragedia care se joacă în sânul moleculei, iar moravurile au iuat o expresie de fericire şi un aspect al nepăsării, neturburate de spectacolul celălalt, fără regizori, decor, muzică şi culise, al gloatelor flămânde, în alergarea lor după bobul de grâu pierdut printre degetele semănătorului şi stârpit şi pentru sămânţă. PUBLICISTICĂ 1189 Drumurile de-a lungul cărora se înghesuiesc şi se îndeasă din toate ţinuturile plugarii către Dunărea mare, trec pe dinaintea localurilor de noapte, cu perdelele trase. Se aude orchestra şi duduitul înăbuşit al dansului, bătut în podină cu frenezie între chelneri şi dudui. Când îşi vor pune ţăranii ochiul la gaura uşii, ca soldatul de la Coţofeneşti, şi vor vedea cum petrece epoca secetei şi a catastrofei naţionale înăuntru, trebuie să credem că el va intra între cabotini şi inconştienţi, ca să joace jazzul cu ei, în picioarele goale? Ieri un nou mare anunţ aducea la cunoştinţa satelor cu hambarele goale că se mai deschide un magazin de icre negre, într-o stradă. Tavernele cu nume exotice se înmulţesc. Nemaigăsindu-se, trebuiesc repede improvizate prin spargerea mai multor păreţi, săli noi de varieteu, băutură şi joc. Amănuntul de la care pornisem: în fiecare zi presa înregistrează cel puţin un asasinat. In fiecare caz se destăinuieşte mobilul. Gazeta spune, dusă cu gândul la cele eterne, că mobilul e jaful. Atât şi nimic mai mult. Apropo. Unde ne întâlnim diseară? 1946 ESPERANTO Intr-un timp mult mai puţin rapid şi instantaneu şi când infinitele relaţii industriale de azi nici nu erau încă bănuite, când mijloacele de transport nu treceau de treizeci kilometri pe oră cu expresul, când automobilul era necunoscut şi avionul un vis, ca mişcarea perpetuă sau cvadratura cercului, oamenii erau preocupaţi de o limbă internaţională, simplificată şi uşor de învăţat. 1190 TUDOR ARGHEZI încercările au fost numeroase, volapiikul, esperanto, ido şi atâtea altele mai puţin cunoscute. între anii 1900 şi 1910 limba convenţională cu cele mai mari şanse de succes părea, cât pe aci, să fie esperanto. Inventatorul ei, polonezul doctor Zamenhof, prezidase un vast congres la Geneva şi-l văd, şi acum ridicat şi purtat pe braţe de o imensă asistenţă, venită din toate colţurile lumii, cu steaua verde a speranţei esperanto la butonieră. Ce s-a putut alege din acest entuziasm? A murit şi el şi limba, cât şi autorul ei, decedat în certitudinea că dacă oamenii nu ajung să se înfrăţească prin credinţe, se vor înfrăţi prin limba lui universală. De atunci încoace, o serie de războaie, din care două mai universale decât esperanto, au împrăştiat iluziile şi i-au înduşmănit mai mult ca-ntodeauna. Totuşi, niciodată n-a fost mai mare nevoie, în viaţa practică internaţională, de o limbă, oricare ar fi ea, lesne de asimilat, făcută pe toate minţile, vârstele şi naţionalităţile. Fără să aibă pretenţii prea multe la estetică, graiul doctorului Zamenhof, dimpotrivă, destul de urât, mai ales prin pluralul substantivelor, putea să fie aproape deprins în câteva ore, îndeajuns ca să poţi trimite o scrisoare, fie în China, fie în Islanda şi să ceri o informaţie cu întoarcerea curierului sau ca să pleci din Bucureşti oriunde vroiai cu o broşură de opt pagini în buzunar. Inspirându-se de la cuvintele de uz obişnuit, adoptate în toate ţările prin poştă, telegraf, telefon, cale ferată -volumul terminologiilor comune de atunci s-a înmulţit -doctorul stabilise un vocabular de rădăcini de o silabă, două cărora li se aninau câteva dezinenţe, stăpânite imediat şi de memoria unui copil. Poate că dezinteresul a venit pe lângă pricinile de şovinism şi imperialism acut, care n-aveau ce căuta în simplele afaceri comerciale, chiar de la inflexiunile vocabularului esperanto, uneori poate că riscat. Ar trebui reluată cu seriozitate iniţiativa medicului polonez şi examinată limba lui din nou, la rigoare curăţită şi dereticată. PUBLICISTICĂ 1191 E un instrument util în noianul de limbi de pe glob. N-am un document la îndemână, apt să-mi aducă aminte câte graiuri deosebite fac din planeta noastră un infern, în care nu ne putem înţelege unii cu alţii, dar mi-a rămas impresia că ar fi cam vreo patru sute. Biblia e tradusă de Societatea Britanică în peste trei sute de limbi... Materialul e gata pregătit de zeci de ani de zile şi în toate ţările, cel puţin din Europa şi America, sunt rămăşiţe latente ale fostelor asociaţii esperantiste. Ar fi de ajuns un apel şi spiritele s-ar trezi la interesul incontestabil ce-1 prezintă pe zi ce trece mai mult un mijloc de corespondenţă vorbită şi scrisă redus la un studiu de maximum o săptămână. Esperanto e o limbă care se montează şi demontează din câteva bucăţi, utilizată ca o maşină de ras. Comparaţia e cu atât mai exactă cu cât însăşi această maşină, o lamă prinsă de o coadă, inventată de mult subt numele de pogonotom şi neutilizată multă vreme ca şi saxofonul, a putut ajunge într-adevăr universală de-abia târziu, când i-a ieşit înainte un industriaş cu simţul utilitar şi simplificator potrivit. 1946 ÎN JARGON O seamă de concetăţeni de-ai noştri au spălat putina, cum zice jargonul! Ingroşându-se gluma, după acelaşi jargon, ei au luat-o la sănătoasa. Pielea tăbăcită e scumpă şi de şobolan, darmite de intelectual. Când eşti director de o gazetă cu tâlcurile mobile, valoarea nu se mai plăteşte în nici o valută. Elveţia, Spania, Portugalia adăpostesc o cantitate de idealişti de export, care se uită-ncoa din balcoane. Cojiţi de mai multe epiderme, pielea lor pestriţă s-ar simţi destul de 1192 TUDOR ARGHEZI proaspătă ca să mai suporte o culoare, şi destul de elastică pentru noi întrebuinţări. Buzele şi limba pentru sărutarea pocăinţei, tot de piele sunt: se caută locul plastic unde să fie depusă, ca o ştampilă caldă. De la primul război mondial, metoda n-a mai variat. Domnii au împins din toate puterile la eroism, au luat bani din toate părţile, au prezidat şantaje şi cruzimi şi, la confruntarea lor cu faptele, s-au eschivat. Acum spălaţi-vă pe cap! de vreme ce am adoptat jargonul. Când ne întoarcem, dacă ne vom mai întoarce, tot noi vă vom deschide ochii şi vă vom da vouă, celor rămaşi pe loc, ca să gustaţi onoarea că am fugit, o mare lecţie de patriotism. Şi voi ne veţi răbda şi tolera încă o dată, fiindcă voi uitaţi repede şi vă împăcaţi cel mai bine din toate cu sărbătoarea noastră moştenită a Schimbării la Faţă. învierea e bună pentru alţii. Noi preferăm simulacrul care scuteşte de răstignire. E de crezut că asemenea urcior nu va merge de două ori la apă şi că negustorii de piele vor avea să răspundă de două delicte: întâi că n-au crezut în ce au profesat, de vreme ce au fugit, şi al doilea pentru că au fugit. Dacă trebuie să minţim întodeauna şi să perpetuăm şcoala falsificării şi a făţărniciei, şi dacă în ipoteza chiar a laşităţii de ultima oră fugim de răspunderi tocmai atunci când trebuiesc afirmate mai tare, şi se cere documentată buna-credinţă, însemnează că ţara, ticăloşită în toate generaţiile cultivate, nu mai are de aşteptat de la ele nimic. De bine, de rău, poporul românesc şi-a improvizat o elită, care n-a fost în totalitatea ei rea, dar majorităţile ei l-au amăgit ori de câte ori aveau să dea seama de o activitate şi să consimtă la un sacrificiu. Poziţia unui intelectual nu-i deosebită de a unui ofiţer, educat în timp de pace şi părtinit cu privilegii, condiţionate tocmai de primejdiile momentului de război. E o situaţie de război întodeauna când individul intră în conflict cu mulţumirea de sine şi cu confortul unei situaţii PUBLICISTICĂ 1193 asigurate. El trebuie să renunţe şi să nu batjocorească onoarea punctului pe care stă şi se înalţă. Cu atât mai gravă e problema vieţii şi a conştiinţei pentru oamenii care-şi arogă drepturi de conducere şi de comandă, şi pe temeiul acestor veleităţi duc o luptă de întâietate. Ei angajează naţia încrezătoare în a se lăsa în voia lor, şi au datoria cel puţin să dea socoteală, dacă, incapabili să vadă şi să chibzuiască, n-au putut să priceapă la timp un eveniment, să-l ocolească şi să piară bucuros le nevoie, cu el. Şi greşeala sinceră presupune o responsabilitate. îndată ce insul se alege din mulţime, ca să îndrepte şi să îndrumeze, el nu-şi mai aparţine. E un mandatar. Şi când colo, e un aventurier, un zaraf, un popă gras de vânzare, un cinic al egoismului meschin, care şi-a părăsit patria în suferinţă, ca să-şi pună intestinul gros şi rânza la adăpost. Patria, când nu mai e o tarabă, rămâne un loc de ultimă defecare. 1946 CAUZA CAUZELOR Uneori nu primeşti să cazi de acord nici cu cele mai juste şi mai probante opinii ale cuiva. Individul a reuşit să-ţi devie antipatic, şi din momentul acestui sentiment, poate să fie şi exact, şi verificat, şi genial, nu mai interesează. Un fel de a fi al lui te zgândăre şi te indispune şi, excitat de prezenţa inoportună, eşti în stare să conteşti şi ora evidentă a unei pendule, la care te uiţi în acelaşi timp cu el. L-ai scuipa în ochi, ca să vadă ora strâmbă. Neputând să-l ataci direct şi să-l dai cu capul de duşumele, îi destrăbălezi certitudinile, tăgăduind evidenţa. Iţi combaţi propriile tale convingeri, pentru că le 1194 TUDOR ARGHEZI împărtăşeşte şi el. E ca şi cum ai bea vin din acelaşi pahar şi te-ai simţi contaminat de balele lui. Şi aştepţi o reacţie logică, aptă să prepare violenţa. Te uiţi la el şi-l umpli de cusururi. Ochii lui sunt ori albaştri ca zerul, ori unsuroşi la comisuri, punctate cu o secreţiune. Gura buzată indecent lasă untură. Nasul, ce nas infect! Palma e umedă şi-ţi mâzgăleşte strângerea de mână. Ce-o fi de picioarele lui în ciorapi! In sfârşit, insul e gata lichidat, şi-ţi pute şi de departe şi la telefon. Mai ales dacă părerile lui sunt emise cu suficienţă şi pedanterie, afectate de o intelectualitate critică reportericească şi colorată cu anecdote, contactul cu limitele lui cerebrale ajunge o tortură. Pascal are dreptate. Dacă profilul Cleopatrei ar fi fost mai cârn, faţa lumii era alta. Raţiunea chemată în sprijinul cumpenei omeneşti şi înfăţişată ca o metodă concretă de investigaţie şi de stabilizare morală, e deviată continuu de impresie şi de fantezie. Refuzi să te înregimentezi într-o fracţiune care te atrage, pentru motivul, pe cât de absurd pe atât de concludent, că ai putea să fii asociat cu preferinţele unui animal care-ţi dă senzaţii de carne stricată sau căruia-i curge nara supurentă. Ideea, idealul, punctul de vedere, nu mai răzbesc prin această mască strânsă pe figura semenului tău. Scârba morală sau materială decide şi nu poate fi modificată de nici o judecată, mai tare decât orice precept de gândire şi hotărâre de voinţă. întinzi coarda şi plesneşte. Istoria e zăticnită mereu de o imagine aparent falsă, şi epocile mari şi mici ale trecutului, solidar în erori de suprafaţă cu viitorul, sunt neîntrerupt determinate de un neg cu mustaţă, de o scursoare sufletească, de un vârf de limbă îmbăiat, de un rânjet, de un hohot de voce stridentă, ori de un zâmbet lin. O singură muscă în cazanul cu lapte de pe cuptor te face să-l arunci. Păzeşte-te de muscă! 1946 PUBLICISTICĂ 1195 BULGARII S-a mai vorbit de regimul scriitorilor în Bulgaria, asimilaţi cu profesorii de universitate, fără să presteze o muncă de biurou pentru justificarea unui salariu suplimentar strictelor îndeletniciri de pană. S-a mai vorbit şi de situaţia de care suferă sculptorii şi pictorii la noi, lipsiţi de ateliere şi de locuinţă, posibile, cutezam să afirmăm, dacă statul risipitor s-ar îngriji de singurele justificări pentru state, valabile în toate timpurile şi pretutindeni: cele câteva puţine arte - şi ar pune la îndemâna meşteşugarilor de asemenea lucruri, cu plată spuneam noi, localuri şi încăperi adecuate. E adevărat că-n podul şcolii sucursale de bele-arte, câţiva studenţi, cu creştetul capului dând de tinicheaua unui acoperiş aproximativ, au beneficiat un timp de nişte boxe de vreo şaisprezece metri pătraţi, convertite în camere-ateliere. In odaia dureros de meschină, artistul locuia claie peste grămadă, între patru păreţi cu materialele meseriei, pământ de modelat, ipsos, vopsele, un cufăr, o ladă, un pat, farfurii, cinci piroane bătute într-un părete cuier, un imens calabalâc pe o palmă de loc. însă, pe când o ceată de pictori şi sculptori de-ai noştri vizitau Bulgaria, studenţii ospitalizaţi şi ajunşi unii din ei diplomaţi ai statului, săraci, primeau ameninţarea să părăsească podul, într-o epocă de scumpete sufocantă. E regretabil că acest oficiu de portărei executori a fost împlinit de artişti parveniţi la situaţii oficiale, după ce şi-au câştigat o reputaţie cu picioarele goale în nişte pantofi fără pingele. Oamenii devin uituci şi duşmănoşi în toate profesiile, chiar în acelea care trec prin site de mătase fantomele unei viziuni, ogărită în starea profetică de hipnoză a unui talent. Artiştii noştri s-au întors din Bulgaria şi, ca răspuns la vizita lor, au venit să le întoarcă politeţea artiştii bulgari. Contrastul 1196 TUDOR ARGHEZI între ce au văzut românii în Bulgaria şi ce văd în România semenii lor de pensulă şi modelaj e lamentabil — afară dacă, acoperiţi la ochi pentru aspectele de fond, li se lasă liberul văz numai la intrarea în casele somptuoase ale doi, trei, patru confraţi, bogaţi din familie sau prin snobism. Unii din vizitatorii Bulgariei ne-au făcut o dare de seamă obiectivă. Artiştii de peste Dunăre au, fără distincţie de opinie şi atitudine, fiecare un salariu de opt sute de mii de leva pe lună, atelier gratuit şi apartament gratuit, în schimbul unei unice condiţii, să dea statului, tot gratuit, dacă se mai poate repeta şi aci cuvântul, o lucrare pe an. In ce priveşte valoarea levei ea nu suportă nici o comparaţie cu incapacitatea leului nostru, viaţa din Bulgaria fiind ieftină şi negoţul negru necunoscut. Popor de a treia parte mai puţin numeros decât al nostru şi de mai multe ori mai sărac, lipsit de genialităţile noastre superficiale şi de trăncăneală, sobru, hotărât şi tenace, bulgarii au fost în stare să ne-o ia înainte şi să ne dea o usturătoare lecţie de umilinţă. 1946 FISCHER-GALAŢI I îmi vine dintr-o librărie, teritoriul de spirit al doctorului în litere, probabil de la Lipsea dacă nu de la Miinchen, oraşe în care şi-a trăit o tinereţe ardentă, vestea că „Fişer“ ar fi murit. Mormântul acestui mare om cumsecade şi prieten incomparabil ar pribegi pe undeva prin America de Sud, poate că prin Brazilia sau Argentina. PUBLICISTICĂ 1197 Nu ştiu de ce, de unii oameni se anină o impresie de longevitate fără sfârşit, şi vestea dispariţiei lor dintre lumină şi umbră pare neverosimilă. Om nespus de bun, intelectual suculent, jovial, egal cu sine în toate sezoanele de treceri subite dintr-o temperatură într-alta a vieţii, o fărâmă sceptic, ironic în sensul lui Anatole France şi niţel epicureic, Henry Fişer-Galaţi a fost în vitrina cu patru străzi din centru, ale Bucureştilor, o figură, şi în climatul intimităţii un savant surâzător şi senzual, şi colorat, coleg de paletă, a „substantificei măduve“ a lui Rabelais. A murit Fişer într-adevăr? Nu-mi vine să cred. Dacă e viu îl aştept să vie să-şi asculte râzând necrologul, poate că în aceeaşi casă cu păreţii de cărţi, din podină la tavan, în care am stat de multe ori împreună, întorcând foile ediţiilor lui rare şi cartoanele teancurilor de stampe şi gravuri. Astăzi preţul în bani al colecţiilor lui ar atinge o cifră cu neputinţă de fixat în numărul ei de miliarde. Iar valoarea lor abstractă ar fi şi mai greu de apropiat, cu frică. Ce-au ajuns aceste comori grămădite în apartamentele din Aleea Suter? Le-am văzut descrescând de la zeci şi mii de bucăţi pe măsura descreşterii averii proprietarului şi a mutării bibliotecilor lui de la o adresă la alta. Un popas, un timp la „Bibliofila“, o librărie instalată cu eleganţă în palatul Fundaţiei Universitare, a coincis cu suferinţa că trebuie să se despartă de frumuseţile adunate. Ştiu pe nume şi cazurile unor miliardari, care căpătând scumpele lucruri pe nimic, nu le-au plătit nici până-n ceasul prezentului necrolog. Viaţa lui Fişer, amicul pictorilor şi scriitorilor şi mult mai puţin al clasei de bogătaşi căreia îi aparţinea prin moştenire, e plină de humor şi de un pitoresc variat. Filosof zburdalnic în universităţile străine, cititor învierşunat de literatură, om de ştiinţă variată şi om de gust de triplă esenţă, el avea la Galaţi, de unde-şi trăgea particula de nume, o fabrică celebră, „Albinaa, întemeiată de părintele lui, pentru bidoane şi cremă de ghete... 1198 TUDOR ARGHEZI - Ce mai faci, dragă domnule Fişer? îl puteai întreba când scobora din maşina lui, oarecum jerpelită, în faţa cafeului „Terasa" de pe vremuri. — Vax, dragul meu, şi tinichele, răspundea Fişer. Nu vii să luăm o cafea împreună? Cafeaua era o masă cu tot felul de bunătăţi în mijlocul balamucului vesel din sala din dreapta a gospodărescului local, ţinut şi creat de un distins negustor de agremente, Steriu. Ion Minulescu ţipa bătând chibriturile şi cerând o porţie de dulceaţă „mai mare". Bratu reclama o nouă picătură de rom în svarţ sau explica — „Idiotule!" — muzica proaspătă a lui Debussy, ori comenta - „Ignorantule!" - pe Horaţiu. Bratu era vărul lui Barbu Delavrancea şi ministru in partibus în Departamentul Afacerilor Străine. Camil Ressu creiona o schiţă pentru un tablou. Iser apărea cu nedezlipitul lui de buze trabuc. Unii citeau, unii scriau un reportaj, o cronică, o poezie. Terasa era o redacţie universală. Dospea mocnit o cocă din care avea să crească aluatul literaturii următoare şi la care, într-un fel sau altul, punea mâna şi punga, ca să fie frământată mai bine, şi Fişer-Galaţi, cu o discretă şi foarte bine-venită dărnicie. Tinichelele „Albinei" treceau Atlanticul şi Pacificul în vapoare încărcate cu bidoane. Se pare că erau ieftine şi bune. Marele client al fabricei din Galaţi era Imperiul japonez... Ultima dată l-am văzut cu braţul drept răstignit de o schelă portativă, chirurgicală: căzuse din tramvai. N-am ştiut când a plecat din ţară pentru un exil în eternitate. II aşteptam să se întoarcă... Fişer-Galaţi a fost primul meu editor. Cuvintele potrivite au apărut cu cheltuiala lui, subt egida Fundaţiei Principelui Carol. Am scos cu el, când sărăcise aproape de tot, el cu cheltuiala şi subsemnatul cu titlul şi manuscrisul, în 1934, „cartea cea mai mică din lume" în „Biblioteca Mărţişor", 21 pagini, ceva mai scurtă decât un chibrit. In amintirea PUBLICISTICĂ 1199 prietenului, coeditorul va duce înainte, în curând, microscopicele ediţii. Unuia din cei mai dezinteresaţi şi mai devotaţi lui, condeiul românesc îi rămâne dator măcar o biografie. II Condus de mărturia unui om mâhnit şi bine informat, către Valea Plângerii, am participat nu cu prea multă încredere, dar cu toată tristeţea, la înmormântarea lui Henry Fischer-Galaţi, prietenul inimos al scriitorilor, pictorilor şi al cenaclelor de odinioară. împărtăşeam cititorilor care l-au cunoscut ştirea decesului, utilizând vorbele la perfectul compus şi la imperfect, cum se cuvine într-un elogiu adus unui dispărut, care a fost şi care era. Mă grăbesc să rectific şi timpul gramatical şi melancolia stârnită. Fischer este, trăieşte, şi nu trăise în America de Sud: el trăieşte în carne şi oase în insula Cipru... Numai că trăieşte prost, foarte prost. Şi-a pierdut, nefericitul, un ochi, văzând întrucâtva cu cel ce i-a mai rămas. Numeroase telefoane, dovedind a fi falsă impresia că semenii aleşi sunt repede daţi uitării, m-au supus unui interogatoriu sentimental de care m-am achitat pe cât am putut. Informaţiile exacte n-au zăbovit. Pe când mă gândeam cu îngrijorare la un prieten, de care nu mai auzisem până sâmbăta trecută nimic, el se interesa în scrisorile lui de mine, rubedeniile sale păstrând în ceea ce mă priveşte o discreţie exagerată. Singurul individ căruia el nu i-a scris totuşi niciodată, se pare că am fost eu. Sunt foarte bucuros. Indiferenţa aparentă faţă de cei mai de aproape ascunde uneori o dragoste reală. Fişer după ortografia noastră (el e autorul celui mai răspândit şi mai practic manual de ortografie românească, tipărit la „Tiparniţau lui), duce o viaţă grea în insula Cipru şi trebuie urgent ajutat. Nu ajutat cu bani, ci cu forme 1200 TUDOR ARGHEZI administrative, cu hârtiile de la guvern, necesare întoarcerii lui în ţară, unde are oarecare stare. Inteligenţa, erudiţia şi înalta corectitudine a lui Fişer nu sunt de prisos în România şi la Bucureşti, unde e de crezut că aurul moral, dacă nu-i de o valoare egală cu medalia sau cocoşelul, e încă în oarecare urcare. Cine ar avea bunăvoinţa dintre personagiile cu influenţă să intervie pentru ca bunul nostru compatriot să se întoarcă? îmi închipuiesc că nu e nevoie de altceva şi de mai mult ca de o fărâmă de bunăvoinţă. Fie-vor în stare rândurile de faţă să fixeze atenţia cuiva o secundă? Ar fi de-ajuns. Dacă n-aş fi un ins răzleţ şi singuratic, dacă aş dispune de ceea ce se cheamă raporturi şi relaţii, mi-ar fi uşor să cer undeva, unde aş fi îndreptat, o audienţă, şi nu prea greu, bănuiesc, să obţin repatrierea lui Henry Fişer, imobilizat într-un ostrov al Mediteranei. Poate că şi condeiul poate folosi la ceva, băţul în care şchioapătă pe hârtie inima şi conştiinţa. Odată, pe neştiute, distinsul meu traducător în limba germană, tânărul bucovinean Weissglass, a scăpat din faţa plutonului de execuţie, în Transnistria, mulţumită manuscriselor ce-i atârnau din buzunar. Ofiţerul care trebuia să comande „foc“, mi-a spus mai târziu rescăpatul, era gorjan. De astă dată nu ar fi suficient un sublocotenent. Ar trebui un ministru... Henry Fişer aşteaptă în Cipru cu familia lui, doamna Eugenia Fischer şi doamna Emilia Hart. Iată exactă şi adresa acestei cinstite familii: Pedhoulas, Cyprus. 1947 BUNUL SFĂTUITOR I-aş răspunde tânărului care m-a vizitat cu o scrisoare de recriminări: „Nu căuta să ai dreptate cu orice preţ şi împotriva tuturora". PUBLICISTICĂ 1201 Fără voie, plângerile corespondentului meu neaşteptat mă dau cu şaizeci de ani îndărăt, în banca primei clase de şcoală primară, şi parcă mai aud glasul dascălului meu defunct, de abecedar, diaconul Abramescu, zvelt şi blond, dându-ne prieteneşte poveţe. Sentinţele lui solemne începeau cu Când şi cu Dacă şi uneori cu Adu-ţi aminte când... Stilul semăna cu inscripţiile monumentului: Atheneul Român... Ministerul de Interne... Direcţia Generală a Căilor Ferate... Rugaţi-vă pentru el... Casă de Sănătate... jumătate bombastic, jumătate funebru. N-am putut niciodată citi sfaturile pentru tineret cu o senzaţie deosebită de textul firmelor decisive: Regia Monopolurilor Statului sau Academia Română. Nu sunt numai coincidenţe de epocă: e vorba de omogenităţi şi de substrat. N-aş ţine să intru inevitabil cu caligrafia mea în maniera literară a zugravilor de litere şi a săpătorului cu dalta a marmorei de mormânt. Prefer iscălitura cu parafă savantă pusă, degetul pe pata de cerneală a unui semn analfabet. Sfatul cel mai lapidar pe care l-aş putea da tânărului din scrisoare e de principiu: să nu-i ceară nimănuia niciodată, orice sfat fiind fundamental inutil, în viaţă ca şi în literatură. Am cam simţit acest funest adevăr, de la şaisprezece ani, când l-am cunoscut din întâmplare pe Caragiale, încă voinic şi cu fulgul mustăţii zbârlit a ştrengărie. — Mă, tu scrii! mi-a spus, ameninţându-mă cu degetul arătător. — Zău că nu scriu! domnule Caragiale. — Te văd după cum îţi joacă ochii... Arată-mi şi mie, măi băiete... de binele tău... Te învăţ câteva lucruri, pe care le-am aflat şi eu târziu... Nu pierde timpul bâjbâind. De prisos! Experienţa unuia nu se prinde de altul. încă, două sensibilităţi nu s-au putut surpapune liber în miliardele de indivizi succesivi, îngropaţi în bulgărele rotund de lumină al planetei. Ce ştie unul, poate trece în oarecare măsură altuia, 1202 TUDOR ARGHEZI prin osteneala celui din urmă, dar din ştirile tale proprii să faci un precept cu care să smulgi din matca lui de ondulare pe un om oarecare, să-i deviezi traiectoria, conştiinţa îţi interzice — şi-i zadarnic, în afară de sfera unui trist servilism. Şi nu din ştiute, ci din simţite dacă poţi aduna ceva. De două mii de ani predică Iisus de pe Munte şi încă nu văd împrejurul meu nici un creştin, nici în straiele lungi, nici în scurteici. A dat un anume De Kempis Imitaţia lui Christos, despre care se spune că ar fi o admirabilă carte. Ce-i imitat e inexistent. S-a produs imitarea scriitorilor clasici. E ceva, ca în antipirină, dar nu-i nimic. Vrei să scrii? Vrei să te însori? Vrei să trăieşti? Vei să mori? Nu întreba. Fă cum te taie capul. Loveşte-te de cornul întunericului, o dată, de două ori, de zece ori: frânge-1 sau lasă-te frânt. Nu se poate să nu fie viaţa o diavolie, de vreme ce niciodată nimeni nu înţelege pe nimeni deplin. Ei bine, această margine mică neînţeleasă e totul. Măi băiete, dacă-mi dai voie să repet apelativul lui Caragiale. Mii şi mii de pedagogi şi câte un profet din când în când ne dau numai sfaturi şi îndrumări, de sute de veacuri. S-a lipit ceva de noi din tot ce-au trăncănit ei în bucurie sau în răstignire? 1946 NEHOTĂRÂRE Avea patru nasturi la palton şi a ieşit din tramvai, fără nasturi la palton. I s-au furat? Cum i s-au furat? Ii ţinea în buzunar? Nasturii de la haine nu se poartă-n buzunar, erau cusuţi la locul lor. Atunci? Uite cum: nasturii se fură prin răsucire. încearcă şi dumneata. PUBLICISTICĂ 1203 îi mai căzuseră doi nasturi de la pantaloni. Alţi patru, de sidef, lipseau după spălat, de la cămaşă. Nu are nasturi în casă, nu are aţă, nu are ace. N-a mai cumpărat, dinainte de război. Cumpără cineva ace? Era ridicol. Toate mărfurile au devenit lexicale, atârnând de două verbe: a se rupe şi a se încovoia. Fabricaţi din zer de brânză, nasturii se pierd numaidecât. Aţa de hârtie. Acul se frânge. Zece lei unul cu gămălie. A cumpărat rufărie şi-n albie s-a topit. A cumpărat o păreche de ghete: erau de mucava. Curg robinetele, gârlă. Du-te şi cumpără garnituri. Uite-le. Nu ţin, sunt de cocă. închidem apa definitiv. Ai luat fitil? Am luat. I-am dat foc şi s-a dus numaidecât, şi s-a spart şi sticla de lampă. Alta nu se mai găseşte. Dar săpunul? Nu face clăbuc. Supărat, am intrat într-o berărie şi am băut o halbă de scursoare. Sare amară? Nu este. O să bem o sticlă de vin purgativ: două sute cincizeci de mii de lei flaconul cu muzică şi diseur. Acasă n-are farmec. Lui îi place vin cu Maria Tănase la ureche. Şi-a făcut câţiva prieteni de chef. Erau de tinichea. Substitute, erzaţuri, surogate. Civilizaţia s-a intensificat. Nici principiile nu mai au acelaşi gust, ca pe vremuri, dar sunt în schimb mai avantajoase. Cauţi un om, încă din vremea lui Diogen. Are măcar lanterna lui fitil adevărat? Un om: un stăpân ori o slugă? Un camarad? Un frate? Franţuzul zice totuna: kif-kif- şi franţuzul ştie câte ceva, de pe la Montaigne, Rabelais, Pascal, Montesquieu. El a citit şi pe Frangois. Ştii care Franţois, nătărăul de Villon! Aşa, vasăzică, fără nasturi, fără lampă, fără cămaşă, cu picioarele goale şi fără prieteni, umblăm după mărfuri inexistente, rătăciţi de o firmă, păcăliţi de o aşteptare, induşi în eroare de călindar, de ora fixată, de întâlnire făgăduită. îmi dai voie să aprind de la ţigara dumitale? Bucuros! Ţigara s-a stins. 1946 1204 TUDOR ARGHEZI CANDELA FECIOAREI Desigur, desigur... Munca nu dă talent. Aşa vrea pravila neînţeleasă, artistul să fie trândav, iar celui muncitor să-i lipsească miezul impalpabil. De ce muncesc eu? mă întrebi. Crezi că-mi place? Nicidecum. Din douăzeci şi patru de ore muncesc douăzeci. A! mi-ar plăcea şi mie numai opt, opt să mă odihnesc şi să mă bucur de alte opt: de trei ori opt = douăzeci şi patru. împărţit în trei, aş muri de foame şi muncesc ca să trăiesc, dar îmi spun că mă devotez. Naţiei!... Ai alergat zece ani, lacom, după un crâmpei de panglică violetă şi după ce-1 capeţi şi-i arborezi simbolul la cheutoare, răspunzi la felicitări stingherit de ochiul ironic care te examinează că ţine să fii decorat, nevasta. Vrei să faci plăcere nevestei, te devotezi. Eu îmi iubesc ţara, îmi trebuie un fetiş: d-aia trăiesc, căci dacă n-aş trăi, n-aş mai putea-o iubi. Vreau s-o iubesc măcar o sută de ani. Nu mi-am iubit-o şaizeci de ani îndeajuns. Desigur, desigur... Talentul e ceva necontrolat şi anarhic. Crezi că degeaba se supără filosoful, care ar vrea să-l aibă colea, în mână, ca o cutie de chibrituri, să le numere şi să le numeroteze, să le dea foc şi să sufle-n ele? Nu-1 poţi împiedica, n-ai ce face, are talent. Absurd şi stupid, pot să mă opui, pot să-l contest dar măgarul, din doctoratul meu rage în conştiinţa secretă: „Are talent!" Te gândeşti să faci o carte şi să demonstrezi că talentul e o născocire de agramaţi. Desigur, desigur... Munca este necesară. Munceşti întâi în silă, un an, doi, nu ştiu câţi, şi începi să te obişnuieşti cu ea. Totul e să nu începi să te lauzi şi să nu propovăduieşti că munca e aşa şi pe dincolo, morală sfântă, să faci din ea un drept când nu e - vai! - decât o datorie, o servitute, un mijloc de a umple traista pântecului de trei ori pe zi. Ah! lasă-mă să casc şi să mă-ntind: aş dormi dar mă sperii că-ncep să curgă notele de plată şi n-aş avea cine să mă scoale să le achit. Iar cere PUBLICISTICĂ 1205 editorul un volum? Şi dumneata ce vrei, tot un volum? o colaborare? un articol? Trebuie să lucrezi mereu, mereu, toată ziua, toată noaptea. Să-ţi intre deprinderea în sânge. Să simţi când nu te găseşti în ceasurile de lucru în atelierul tău. Să te scârbeşti de tine dacă te surprinde timpul fără un program la un banchet la teatru. Sa ajungi la extrema necuviinţă refuzând cu melancolie o petrecere, o invitaţie, o călătorie, o conferinţă. Să nu te mai opreşti, să munceşti, să te gârboveşti, vită intelectuală. Mai bagă de seamă ceva, munca nasului în manuscrise şi cărţi dilată longevitatea ca să dureze cât mai mult corvoada, căratul cu spinarea, pe genunchi. Căci iată ce se întâmplă, colega. Fecioarele umblă pe întuneric, şovăind în văzduh cu candelele lor aprinse: o candelă, o scânteie. Şi pot să nimerească o dată la mansarda ta şi să nu te găsească. Ele trec o singură dată, dacă nu le aştepţi, şi dacă au venit o dată şi te-au găsit, poate că mai vin o dată, poate că mai vin de mai multe ori şi se învaţă cu tine. Le-auzi şoptind. Au spus aşa: „Nebunul ăsta e todeauna la masa de lucru, Haidea până la el. Lampa lui e nestinsă/' Şapte bătăi în uşă. Poftiţi domnişoarelor Fecioare... A doua zi se va spune în oraş că mirele confuz, intimidat şi peltic de atâta slavă, are talent. 1946 „TALENTUL MEU“ Talentul meu, îmi scrie un confrate străin, felicitat pentru o carte a lui, în sfârşit apărută, nu e ce pari a crede dumneata. De ce m-aş ascunde şi ţi-aş părea năzdrăvan? Talentul meu te farmecă, dar talentul meu e o tortură. De la mintea la condeiul 1206 TUDOR ARGHEZI meu e un drum de piedici şi de prăpăstii, ameninţat la fiece cotitură să mă prăbuşesc ori să cad în golul fără fund. Mă târăsc când ca Iov pe coate şi pe coaste, mă duc când pe brânci, când în cârji. Suişul e greu şi-l sui cu povara mea, încet, încet. Dacă ar fi numai o muncă de suprafaţă, n-aş fi nefericit. Trebuie să ar prin buturugi şi să le smulg din locul lor zidit, cu plugul. Câteodată mă duc până-n adâncul pământului ca să le scot din el. Nimic nu-i pentru mine lesnicios. Sunt blestemat să stărui acolo unde altul fluieră şi trece. Dacă nu stau neclintit, pana, cea mai uşoară dintre scule, îmi ajunge grea ca un bolovan de plumb. Nu am odihnă, nici sărbătoare. Toate plăcerile mie-mi sunt refuzate. Mă gândesc: otrava mea, şi uit lingura în supă, ademenit nu de o idee distinctă, dar târât ca de un nor confuz, care mă ia cu el şi mă duce. Stau locului şi călătoresc. Carul a rămas pe loc şi roţile lui fug înainte. Nu am talent, am o turburare. Cuvântul îmi vine greu în condei. II şterg de zece ori şi tot nu l-am găsit. Mă sângeră fraza, mă doare. Sunt bolnav de ceva, bolnav de nedesluşit şi dorm neîntrerupt. Un singur lucru le cer oamenilor care mă iubesc, să mă lase singur, să nu mă ceară, să nu mă cheme. Că dacă sunt în stare să fac ceva, nu pot izbuti în vuiet, în ropot şi alarmă: îmi trebuie liniştea de la început, aceea în care plutea peste ape cuvântul. Dumneata crezi că lucrez ca o maşină de tipar, că pui hârtia, învârtesc de roată şi iese scris. Nu, dragul meu! Nu m-am născut înzestrat cu facilităţile pe care mi le-aş dori. Capul mă apasă ca o piatră. Am ajuns la sâmburele ţărânii pe dedesubt, pe unde trebuie să sfredeleşti şi să deschizi o galerie, pas cu pas, palmă cu palmă. Tot ce-i de mine: sunt un cuceritor tenace şi neînduplecat şi numai într-un etern întuneric. Mă lupt de moarte cu ogorul meu, din care ţâşneşte rar o vână de argint: mă duc până la ea cu lopata. Câtă PUBLICISTICĂ 1207 sforţare îmi cere mie, ca nimănuia, orice bob de nisip, e de neînchipuit. Lăsaţi-mă singur, le spun prietenilor mei, şi nu vă supăraţi. Numai aşa vă place condeiul meu, pe care nu trebuie să-l pierd. 1946 GORJUL ŞI „GORJANUL“ E aproape ridicul că şi ofensele, odată trecute în amintire, îţi fac plăcere să-ţi fie evocate. Astfel, lagărul din Târgu-Jiu, trăit în 1943, pe la sfârşitul toamnei şi începutul iernii, îmi trece pe dinainte, ori de câte ori ajunge până la mine un zvon sau mă întâlnesc cu câte unul din „colegii“ de internare. Cei mai mulţi din ei, pentru mine, au dispărut. O simplă ştire banală de ziar, că proprietarul unui cal furat, la Novaci ori la Bumbeşti, dă recompensă cui îi va conserva iluzia că-1 mai găseşte, joacă rolul unui declic. Imaginile lagărului se îmbulzesc. Sumedenii de privelişti şi personaje se succed într-un film al aducerilor-aminte, fără sfârşit. Oamenii şi cei mai antipatici, cu care ai vieţuit un timp la închisoare, constrânşi la monotonia supravegheată a unui program jignitor pentru toţi, îţi reapar transfiguraţi, fiecare în dimensiunile şi culorile unei păpuşi, aruncată în sus şi jucată în labele de mâţă, ale destinului, amuzat să le zgârâie şi să scoată din tărâţele lor o picătură de sânge. Iată-i trecând unul după altul, în grupe şi convoaie, pe un petec de viaţă. Din cabanele lor de mucava la bucătărie, la ateliere, la zăbrelele porţilor interioare. Prin crăpături se zăreşte carul cu boi al ţăranului liber, pe şoseaua netedă, străbătută la pas cu copita şi opinca. 1208 TUDOR ARGHEZI A mai venit cineva de la Bucureşti cu două geamantane... Poate că-ţi aduce vreo scrisoare. E un nou deţinut, însoţit de agentul de poliţie, însărcinat cu depozitarea lui în loc păzit cu sârmă ghimpată şi sentinelă... Ce a mai făcut şi ăsta?... Nu a făcut nimic. I-a scăpat o vorbă către prietenul de încredere, care l-a denunţat contra unui bon de plată, achitat într-un biurou confidenţial. Lumea îl împresoară: ce mai e nou? Individul nu prezintă nici un interes şi încercând să paradeze eroic, îi bate inima de o frică ascunsă. Nu cred să existe o instituţie mai eficace pentru educarea şi apropierea oamenilor ca puşcăria, în toate formele ei, născocite de civilizaţia becului electric şi a transformatorului motorizat. Arta de a guverna cu lacăt şi cu condeiul amorţit are nevoie de acest indispensabil adjutant. Un bun reformator; purtător de grijă faţă de seminţia umană, va putea să-şi facă un ideal din înmulţirea temniţelor, organizate cu o poliţie vastă pentru cultură în smerenia, umilinţa şi trivializarea sentimentului de independenţă, propice condiţiei umane. Alte închisori şi arestări din timpul îndeletnicirilor mele de scrib aproape le-am uitat, ori îmi amintesc de ele incidental, din când în când, prin coincidenţă fortuită. Lagărul din Târgu-Jiu îmi e constant şi periodic prezent. La o săptămână, la două, poşta oltenească îmi aduce ziarul „Gorjanul". Cum sunt şi eu o ţâră gorjan, o dată prin lagăr şi o dată prin ascendenţă, mă reped numaidecât să-l desfac. Am neamuri de Tudori la Cărbuneşti, pe care nici nu le cunosc. Dar mi-e dor de ele. Materialul ziarului mă interesează orişicum şi orişicând, fie că un sătean are de vânzare două „dramuri" de pământ, fie că s-a sfinţit biserica din Huluba-Pociovaliştea ori că familia Pupăzan din Bârseşti face un parastas pentru fiul ei Paulică, decedat acum un an, „după o suferinţă numai de două ore". Directorul ziarului, domnul Jean Bărbulescu, îl scoate de douăzeci şi trei de ani. E un personaj scurtac, bondoc şi un om de mare ispravă, de care mă leagă o ineluctabilă suvenire. Lua PUBLICISTICĂ 1209 drumul adeseori până la închisoare. Mă aştepta în biuroul comandantului, colonelul Leoveanu - alt mare om cumsecade -şi scotea din buzunarul paltonului, pentru deţinut, o sticlă de „apă minerală^. Clocea subt dop, de ani de zile, cel mai bun vin sau rachiu. La puşcărie, o picătură de drojdie e animatoare. Ultimul număr al gazetei domnului Jean Bărbulescu, care trebuie felicitat, descoperă şi un real talent de satiră strecurată. Semnătura Picador, din articolul O recenzie cu reflecţii digitale, e revelatoare. Gorjul e sărac şi chinuit. Gorjul a dat pe Tudor Vladimirescu. Gorjul e viu. Gorjul gândeşte. Sus, Gorjule, sus! 1946 D. ANGHEL II Când trăieşti mai mult şi ai trăit laolaltă cu pana şi călimara, înmormântând pe unii şi dezgropându-i pe alţii prin spaţiul şi cimitirul hârtiei, îţi aduci singur mustrarea că viaţa face din tine un cioclu cu lumânarea aprinsă printre plopi şi terebinţi. Doi artişti, ale cărora ultime zile s-au scuturat odată cu frunzele în ceaţa lui noiembrie, poetul Dimitrie Anghel şi cântăreţul Gheorghe Folescu, au împlinit la numărătoarea morţii treizeci şi doi şi treizeci şi şapte ani. I-am cunoscut pe amândoi şi amândoi s-au sinucis. Despre cel dintâi am o amintire curioasă. Vorbiserăm de câteva ori câte puţin, păstrând în ce mă priveşte rezerva potrivită cu contimporanii, care nu câştigă întodeauna să fie prea mult apropiaţi. Stima din depărtare e o formă de politeţe, ferită de surprize. Lucram la o gazetă cu o regulă interioară anarhică. Adeseori, nu puteam lua cunoştinţă de 1210 TUDOR ARGHEZI cuprinsul uimitor al ziarului decât la apariţie şi trebuia să demisionez periodic şi tot aşa să primesc asigurări pentru un control eficace, călcate succesiv. Anghel avea de apărat o dragoste, a cărei eroină a două tragedii consecutive, mândră de a repartiza fatalităţile romanţioase, izbutise să excite în public şi la confraţi o repulsie nedeghizată. Susceptibilităţile maladive ale poetului, fascinat şi iritabil, sporeau pe măsură cu imperativele. Doamna, pasionată să-şi plătească indiferenţa de opinie faţă de încercările sale literare prin pana docilă a fostului amant, devenit pentru salvarea dezechilibrului unei prietenii înşelate un soţ gelos, dezamăgit şi irascibil. Deja spiritul lui polemic dezorientat încercase un eşec al bunului-simţ, insultând într-un articol caricatural o rivală literară a soţiei, pe Izabela Sadoveanu, profesoară, scriitoare şi colaboratoare critică a fostei „Viaţa românească", ediţia Ibrăileanu. In ziarul la care mă refer, eroina era, din pricini binecuvântate dar exploatate cinic şi meschin, sistematic săgetată. Mă întâlneam la cafenea cu ochii fulgerători ai lui Anghel, dar era indiscret şi necolegial să-i divulg de ce nu mă împăcăm cu geniul de ieftină satiră şi cu procedeele din propria mea gazetă. îl lăsam să deducă din contraste, dar el nu-şi putea stăpâni febrilitatea până la obiectivism. într-o seară, nu fără sentimentul tacit al uşurătăţii ardente a nevestei lângă graţiile brutale şi voluminoase ale căreia fiinţa firavă a poetului se osifica treptat: Anghel era hotărât să întreprindă o crimă burlescă. Eram acasă. Suna cineva şi m-am dus să deschid. în lumina becului de la uşă, poetul Anghel ţinea un revolver enorm îndreptat spre mine şi mâna-i tremura cumplit, atât de greutatea armei cât şi de emoţia gândului că peste un minut el avea să fie un asasin. Am înţeles şi am râs. Scena i s-a părut şi lui inacceptabilă. A râs şi el. Am întins mâna să iau revolverul şi el mi l-a dat. Văzându-1 că şovăie pe picioare, gata să cadă de-a-ndaratele pe PUBLICISTICĂ 1211 scara din spatele lui şi să-şi frângă spinarea, l-am luat în braţe şi am fugit cu el în apartament, lungindu-1 pe o canapea. Era uşor ca un palton. Am stat lângă el. I-am dat un pahar de limonadă, a băut o cafea, am fumat cu el. S-a înviorat. Şi-a trecut mâna peste ochi. Mi-a spus: „Ce bine e în casa dumitale! De ce n-am şi eu un cămin liniştit?“ Ne-am îmbrăţişat. Mi-a povestit comedia funestă în care trebuia să joace. Lăcrima. Urât ca naiba, dar expresiv, vâlvătaia unei speranţe subit aprinsă în sufletul lui îl făcea frumos şi copilăros. Din seara aceea n-am avut prieten mai delicat şi mai cald ca Dimitrie Anghel. Intram alături într-o fază morală imposibilă, îmi reproşa că nu ne vedem decât de două ori pe zi. Prezenţa mea îi ajunsese un medicament şi tonicitatea leacului creştea în raport invers cu violenţele din căsnicia lui. Această prietenie angelică a ţinut până la cunoscuta dezolantă dezlegare. în Montmartre, midinetele şi fetele din boema literară îl strigau: Mitif! Trăsese în cartier un alt român, un oltean din Craiova, Mity Golfîneanu, creatorul unui gen ilustru de revistă săptămânală, „Le Cri de Paris“, unic în toată lumea şi inimitabil. Mity, Mitif păreau că se găsesc în prelungire şi astăzi ei se suprapun şi pentru balerinele de la „Moulin Rouge“ se confundă. Sărmanul Mitif! 1946 OAMENI ŞI OAMENI De unde a căpătat ţăranul nostru această maturitate, care face de ruşine pe orăşeanul cărturar şi educaţia lui de 1212 TUDOR ARGHEZI domnişor? El a parcurs cantităţi de noţiuni, ajunse atât de familiare încât el nici nu ie mai gândeşte, necum să le vânture, să le citeze sau să pornească de la ele. Pentru că el tace, citadinul superficial îl crede prost, pe când prostul propriu-zis începe din Universitate; pe când săteanul începe după ce bulevardierul, teatralistul şi combinagiul s-au sleit. Educaţia acestora, după diplome şi doctorate, se face în instituţiile cu intrare şi cu mese asortate, la cafeu, în taxi şi în tramvai. Dacă ai urmărit evenimentele petrecute într-o viaţă de om ai văzut că întodeauna lumea noastră s-a despărţit în două lumi, o minoritate parfumată zguduită de spaimă şi un popor pietrificat în certitudini trăite două mii de ani, indiferent la evenimente. Domnişorul are o memorie personală, improvizată din zdrenţe sufleteşti corcite. El seamănă cu biletul de tramvai, continuu reînnoit, dintre două distanţe: la staţie se aruncă şi nu mai e valabil. Celălalt, ţăranul, are ţinerea de minte milenară. Cu aceeaşi căciulă şi în aceleaşi opinci el vine mereu în pas egal, cu oile lui, din vremurile de dincolo de fruntariile mişcate neîntrerupt. L-am văzut de mai multe ori pornind la război. Mă înşel. Cuvântul e falacios şi entuziast: l-am văzut plecând, l-am văzut ducându-se, nu pornind. Priveliştea se petrecea în capitală. Pe trotuare, domnii civili tremurau, dacă nu de o frică galbenă, de o îngrijorare negricioasă, şi prin faţa lor păşeau în uniforma lor prăpădită ţăranii molcomi, liniştiţi, către foc; aceiaşi ţărani ai voievozilor din timpuri, ai căpeteniilor de odinioară de demult. Ca să prindă un succedaneu de colaborare şi un plagiat de bărbăţie, trotuarele aruncau pachete cu ţigări şi balcoanele flori, fără să emoţioneze gravitatea calmă a plugarilor în arme. In 1907, răbdarea ţărânii a irupt. Ca la un semnal, pe care nimeni nu-1 dăduse, ridicat din brazdă, flacăra ţâşnise o dată din două puncte diametral opuse la o depărtare de cinci sute de km între ele. Parlamentul era în şedinţă de primejdie naţională. Şefii îşi pierduseră mintea şi partizanii nu se mai PUBLICISTICĂ 1213 puteau ţine pe picioare. Un zvon: ţăranii din Vlaşca şi Ilfov au intrat în Bucureşti. Teroarea înfrăţi subit partidele politice şi, în aşteptarea morţii, guvernul şi opoziţia au împins ridicolul până la îmbrăţişare şi sărut. Oamenii de stat mijlocii ştiu numai să guverneze prost nu să şi moară frumos. N-a fost nimic. Vlaşca şi Ilfovul aveau de furcă acasă, nu pe Dealul Mitropoliei. Domnişorul ştie geografie, istorie şi politică. El se întreabă, în totala lui lipsă de poziţie morală şi de criteriu precis, ce face străinătatea, când izbucneşte evenimentul, dacă n-a apucat să-şi puie muşchii fesieri la adăpost în aceeaşi străinătate, mai dragă decât ţara lui de venetic. Stan şi Ion nu se întreabă nimic. Ei ştiu ce ştiu, de la pământ, şi neturburaţi cad sau se întorc cu acelaşi pas liniştit şi mut. Ei ştiu să aştepte. Ceasornicul lor, care nu-i de buzunar, nici de brăţară, e cel mai precis. 1946 ION LUCA Am citit, cred, toate lucrările domnului Luca. Vreo şase, şapte, nu mai ştiu. Pentru că n-am trecut de faza lecturii şi nu mi-a ajuns nici curiozitatea literară, în ceea ce priveşte pe noii candidaţi ai dafinului nostru literar, la gloriosul scepticism. Aş cuteza chiar să afirm că interesul mă poartă de preferinţă către debutanţi şi scriitori tineri, ceilalţi fiind prea repede şi prea uniform ajunşi nişte farmacişti de provincie, monotoni, şi care repetă reţeta standardizată la un singur medicament universal. La febră, la cord, la stomac, la gangrenă, la dureri de cap şi de picioare, literatura se ia la întrecere, burghezită şi neîncoronată de probleme personale, cu o pilulă bună de toate şi de nimic, 1214 TUDOR ARGHEZI care ocupă de patruzeci de ani pagina de publicitate din gazete, pentru descurajaţi şi creduli. Mă simt obligat să urmăresc gradaţia periodică a personalităţii artistice prin continuile generaţii, fără să mă dezarmeze nici similitudinile, nici copiile, nici emfaza goală. Domnul Ion Luca lucrează exclusiv pentru teatru. De ce exclusiv, asta-1 priveşte. Dar priveşte şi spiritul critic, care trebuie să vadă aci un fel de a fi determinat, şi acest lucru are însemnătatea lui. Nici studiile sale, două doctorate magna cum laude, nici clasicismul sever, nici cariera de preot, căreia i se consacrase la început, nu concordau cu scena şi cu meşteşugul de spectacol. E, prin urmare, vorba de o determinare ineluctabilă şi adâncă, de un instinct, şi cazul trebuie cercetat cu seriozitate. Datele de originalitate a formaţiei spirituale, demne să reţie atenţia, sunt de ajuns. Le-am aflat mai târziu, după ce l-am citit pe domnul Luca, şi am datoria să privesc stăruinţa şi prezenţa acestui scriitor ca un caz. Teatrul trebuie văzut: nu m-am învrednicit să-l văd. Iar fiindcă ştiu să citesc, m-am obişnuit oarecum să şi văd. In ce consistă cazul domnului Ion Luca? Să vedeţi. Scrierile sale pentru scenă cunosc cele două consecinţe demonstrative, când se produc paralel, ale ivirii unei personalităţi exacte: succesul şi insuccesul, rând pe rând şi alternativ. Nu şi insuccesul de public - asta e încă altceva -ci de cronică dramatică. Această specialitate, pe care o poate profesa orişicine, de vreme ce mă vâr într-însa cam în silă, şi eu, după ce am abandonat-o net, acum vreo douăzeci şi cinci de ani, e în mare parte monopolizată, ca şi însuşi teatrul. Când găseşti în presă o părere distonantă în raport cu o părere unică, distribuită majorităţii cronicarilor, ca dintr-o centrală regizată, eşti mulţumit şi acolo de prezenţa unei judecăţi în răspăr cu normativul intereselor apărate solidar. Cronica de teatru e ocupată de câteva nume, care ocupă intermitent şi afişul, iar PUBLICISTICĂ 1215 principiul „laudă-mă ca să te laud“ trece din culise în redacţii şi invers, pentru cele mai riscate inepţii. Lucidităţile de scriitor ale domnului Ion Luca sunt frământate. Se observă în textul lui că pana nu scrie de-a joaca, de-a licheaua şi de-a succesul facil. Condeiul trădează o vocaţie de suferinţă. Inegal adeseori, adeseori revelator, tragicul lui frumos ţine de conştiinţă, de o atitudine categoric situată în faţa universului, închis în lacăte grele. Nu pot fi tratate dimensiunile acestui scriitor cu centimetrul şi cu ochelarul. Ele vin de-a sine în cuadrant şi teodolit. Până la totala înflorire a daliilor sale, care făgăduiesc teatrului românesc o mare exuberanţă, ar trebui, pentru onoarea epocii, ca la cazul domnului Luca să corespundă simetric tihna utilă a unei fertilităţi, ce se anunţă valoroasă: cine trăieşte are timpul să vadă că nu vorbesc numai ca să mă aflu în treabă. Sunt informat şi contrariat să fiu indiscret, cum că autorul trăieşte neînchipuit de greu. Prezenţa în literatura dramatică a domnului Ion Luca turbură crocodilii confortabil instalaţi. 1946 LUCRUL MIC Pe câmpiile răspândite către zare, prin buruienile dure, rămase aspre din seceta verii, oamenii, câte doi, câte trei, şchioapătă pitiţi în ceaţă, ca nişte căutători de izvoare, obişnuiţi în ţara franţuzească să parcurgă şesul cu o praştie de alun ţinută de coarne. Ca figuraţie şi peizaj, unui strein i s-ar părea că prin dreptul zăbrelelor mele se petrece un spectacol de nebuni, ademeniţi să prindă peştele din pământ şi neguri. 1216 TUDOR ARGHEZI Zile întregi ei păşesc cocoşaţi unii după alţii, cu câte o trestie sau cu mâinile goale, ca nişte aripi sucite din subsuori. Vânătorii de scatii şi sticleţi se întorc de cele mai multe ori cum au plecat, îndârjiţi a doua zi să reînceapă, şi nici cu cleiul de păsărar, nici cu colivia-cursă nu izbutesc să prindă pasările inteligente şi vioaie. M-am ţinut cu ochii după ei şi-i văd cu plăcere păcăliţi. Două instincte turbură pe om: să afle lucrul invizibil şi să-i răpească vizibilului libertatea: intelectualii şi exploratorii. Niculae Marin, care când nu fuge după vrăbiile galbene şi roşii, îşi înşeală plictisul cu barbutul, încercând norocul de-a dreptul sau prin măsluire, se găseşte pe linia lui Pasteur sau a unui astronom, chinuit să descopere prin calculare o stea necuprinsă de telescopie şi care străluceşte în vastul ei întuneric ascuns, poate că de sute de mii de ani, indiferentă creionului şi fracţiilor unui matematician, vânător de licurici din infinit. Lucrul mic e lucru delicat, şi marele tot se reduce la mic, dacă-i alunecă omului prin pipăitul cu mintea. Cine spunea, ca un adevăr istoric în sfârşit revelat, că pe om îl interesează numai câştigul şi materia negociată? Omul a fost întodeauna, dimpotrivă, atras de lucrurile mici şi gratuite. Inteligenţa lui caută firul de pleavă în natură, şi pentru interiorul lui bibeloul. Cele mai de preţ lucruri ale lui sunt tablourile, figurinele de porţelan, bijuteriile, personajele de ceramică de Tanagra, vasele de lut, icoanele, cărţile. Universul adevărat al omului e întocmit de obiecte minuscule. Un copil apucase să prindă o pasăre necunoscută, aurie şi neagră. Făcuse o descoperire echivalentă cu diferenţialul lui Newton, şi îşi iubea pasărea cu un dezinteres sublim, strângând-o-n golul palmelor ridicate la buze, dorind să o sărute. Voia să doarmă cu ea, să o culce pe perina lui. L-am ispitit să i-o cumpăr ca să-i dau drumul şi copilul a rezistat la toate ofertele succesive, mere, nuci şi bani, până i-a scăpat PUBLICISTICĂ 1217 pasărea şi a zburat. A plâns şi a oftat, şi suferinţa a rămas în el şi după ce i-am dat merele, nucile şi banii. 1946 ONORATE DOMNULE CORECTOR Nu ştiu cum v-aş putea fi mai agreabil şi m-aş sili din răsputeri, nu să vă fiu simpatic - cum aş putea să îndrăznesc? -dar să nu vă ajung prea nesuferit. Ce v-am făcut că vă ţineţi de capul meu cu un spirit de sadism care mă zgândăre până în cele mai intime ale mele boarfe sufleteşti? Aţi putea să fiţi mai binevoitori cu nemernicia mea şi să mă ocrotiţi niţeluş, nu prea mult, puţin de tot, o ţâră, cum se zice pe la noi, o ţârică. Să aveţi barem un fleac de bună dispoziţie, indiferentă, când trece zdreanţa mea de manuscris prin faţa suveranităţii ochilor Majestăţii Voastre. Dacă m-aş apuca să socotesc de câte ori m-aţi făcut de ruşine, în timpul de nouă luni, de când m-am reîntâlnit cu augusta dumneavoastră persoană la zeţărie, aţi conchide şi dumneavoastră că într-adevăr mă asupriţi cu ferocitate. Scriu de pildă transport şi dumneavoastră citiţi transformator. Nu zic că, la urma urmei, ce mi-e una, ce mi-e alta, dar vedeţi, cititorul care-i un rebel şi un filolog, are pretenţia să spuie că nu-i totuna căciula ca subtprefectura şi că mai bine ar fi stat în fraza cu pricina iodoform decât transformator sau alt cuvânt cu „fî“ pe la mijloc. Desigur că şi eu îmi permit afară din cale de mult şi că adeseori scriu ca nelumea. Intr-adevăr, de ce am scris adjuvant: nu puteam să scriu adjutător? Dar vedeţi dumneavoastră, cei de umila mea meserie capătă, tot aţâţând vorbele cu condeiul, nişte înţelesuri de minte şi de ureche, cum zic ei, ceva mai 1218 TUDOR ARGHEZI complicate, chiar prea complicte, numai ceva şi mai complicate, totuşi mişcate o firimiţă din loc. N-ar fi fost prea mare stricăciune să puneţi dumneavoastră purgativ în loc de adjuvant, însă aşa e făcut autorul, el cere foarte respectuos: să nu înţeleagă maţe, când vrea să spuie nuanţa. Ştiu eu bine că maţele sunt nişte nuanţe, dar ce pot să fac? un autor e un pârlit de aşa-zis intelectual. Nu-1 puteţi aduce să accepte că dacă gândeşte s-au chiorăie e exact acelaşi lucru. Vă închipuiţi ce profesie stupidă are el. îşi face un meşteşug din caraghioslâcul ce stă în cot şi mai încasează şi leafă pentru atâta lucru. Eu pricep că preferinţele dumneavoastră merg la cuvintele mai uzuale: Trăiască! Admirabil! Ce bine e! - dar nu toţi modeştii dumneavoastră colegi de breaslă ziaristică sunt ca să zic aşa redactori normali. Se mai găsesc între ei şi unii care s-au născut înainte de termen. Fiţi buni, aveţi faţă de ei o naturală compătimire. Dumneavoastră, Domnule Corector, care vă chinuiţi toată vremea să înţelegeţi de ce am scris Pantagruel în loc de pătrunjel, luaţi poate că un salariu mai mic, care vă scârbeşte de presă şi literatură, de nedreptăţile unei organizaţii speciale, într-adevăr nerecunoscătoare faţă de meritele adevărate. Vă rog să binevoiţi să mă iertaţi că nu sunt eu vinovat de proasta rânduială a lumii acesteia, rezervându-vă să discutaţi acest subiect cu Domnul Preşedinte de Consiliu sau cu Făcătorul-a-toate, care a mai comis şi alte greşeli; de pildă că m-a făcut şi pe mine scriitor, să vă importunez în toate zilele cu manuscrisele mele. Dacă nu vă puteţi ocupa personal, ceea ce ar fi excesiv să vă cer, aveţi bunătatea să daţi ordine în consecinţă, ca să nu mai iasă în corectură mărar în loc de măgar, să nu-şi piardă pălăria cuvântulcăci1 şi să nu mă mai exasperez dacă voi citi la tipar adverbul „cum“ alterat în ultima consonantă. Sluga Domnei Voastre, 1946 PUBLICISTICĂ 1219 EUSTAŢIU MĂCIUCESCU In ploaia toamnei triste prelungită peste decembrie, un clopot sună din turlele mânăstirii de peste drum a sfârşit de viaţă. Lumina crizantemelor cărămizii încă nu s-a stins în lanul cu flori întârziate, şi celelalte crizanteme, albe, cu învolburarea penelor aristocratică, stau ca nişte porumbiei ghemuiţi pe tulpină cu ciocul scufundat în guşă şi fulgi. Şi cum sună clopotele îmi aduc aminte de Eustaţiu Măciucescu, un cărturar discret, dintre marii cărturari necunoscuţi, tăcut, ascuns, într-o obscuritate, care le vine bine, cu bijuteriile închise în cutii căptuşite de catifea. De ce nu am însemnat niciodată anii trecuţi cu frunzele, cu vântul, cu ceaţa, cu ploaia, peste mormântul lui? Nu ştiu. Probabil ca să prelungesc taina în care s-au complăcut gingăşiile lui de inteligenţă şi soliditatea lui de caracter. E omul care n-a vorbit de două ori în două feluri deosebite asupra unui şi aceluiaşi subiect, şi care n-a avut decât două credinţe, contradictorii intercalate una într-alta: una în privelişte şi cealaltă între patru ochi. Dar cine a fost Eustaţiu Măciucescu, de care Societatea Scriitorilor Români nu-şi mai aminteşte? El a murit tot atât de discret şi de ascuns, după cum a trăit. Intr-o dimineaţă, fiul său, inginerul l-a găsit stând pe marginea patului. Murise trăgându-şi ciorapii. A fost Măciucescu un scriitor? Nu, Măciucescu a fost însă organizatorul Societăţii Scriitorilor şi pavăza ei de toate zilele şi de toate intemperiile. Prieten de aproape cu întemeietorii, poet şi prozator, al Societăţii, acum vreo patruzeci de ani, ani de zile Societatea a stat închisă în biuroul lui, într-un sertar: lista membrilor, registrul de cotizaţii gol, ştampila uscată, statutele şi toată arhiva. Marele război şi consecinţele lui au găsit-o în sertar, de unde n-ar mai fi ieşit niciodată fără stăruinţa lui Măciucescu, care, migălind, cerând şi punând şi 1220 TUDOR ARGHEZI din buzunarul lui, destul de mic dar întodeauna deschis, a izbutit să-i facă Societăţii Scriitorilor un local, un local spaţios, prezintabil şi civilizat. Fiinţa ei de azi, Societatea pretinde că reprezintă un prestigiu, se datoreşte lui Eustaţiu Măciucescu. S-ar cere totuşi chiar ingratitudinii o fracţiune de memorie. Măciucescu nici n-ar dobândi, nici n-ar pierde nimic, dacă un basorelief al efigiei lui ar întâmpina cu surâsul lui frumos, ca altădată viu şi nevestejit de timp şi întodeauna colegial şi proaspăt, în sala de lectură, sosirea membrilor, adunaţi să se încălzească la soba socială... Dar Societatea ar avea mult de câştigat. 1946 PACEA Parcă a început, în sfârşit, să miroasă a pace. De peste Ocean ne vin, în plină lună decembrie, primele adieri de primăvară. Nu mă pricep nici cât pisoiul meu în politică. El mai pândeşte ascuns uşa şi fereastra cămării. E cam goală, nu e vorba, cămara, dar el ştie să mă scape cu dibăcie şi de ultimul coltuc de slănină. Dar mă cam pricep, oarecum, în poezie... Parcă începe poezia. De astă dată, îmi aduc aminte cu o senzaţie de plăcere de simbolul ei, de columba albă, cu o ramură-n cioc înflorită. Mă uit în sus, să o văd trecând peste călimărul meu, în care de ani de zile cerneala se-ncheagă cu sânge şi cu otravă, dar încă nu i-am văzut zborul inefabil. Aş primi de la ea, din văzduh, de bucurie, şi un găinaţ, numai să o zăresc amestecându-se cu porumbieii mei, care de ani de zile, de vreo cincisprezece ani, chiar de vreo treizeci şi mai bine de ani, grunguresc a pace şi a bună-învoire în deşert. PUBLICISTICĂ 1221 Socoteşte şi domnia ta dacă nu trăim în război de atâta timp. Am venit şi eu în ţară prin 1911, în războiul Italiei cu turcii. In 1913 a fost războiul balcanic. In 1914 a izbucnit primul război mondial. In 1916 intra în războiul mondial şi România. A urmat o pace echivalentă cu un armsitiţiu. Din nou război mondial, în 1938. In 1941 intrarea forţată a României iarăşi în război, până în 1944, când iarăşi ne-am războit. Etc., etc. Aceşti doi et caetera însemnează că s-a discutat pacea aproape doi ani. In sfârşit, vasăzică, pacea s-a apropit. Peste câteva luni nădăjduim că Pacea va coincide într-adevăr cu primăvara. Să scriem Pace cu litera mare a lui Dumnezeu, care ne-a pedepsit îndestul ca să nu ne lase iluzia că merităm să fim iertaţi că am luat parte la atâta vărsare de sânge. Poate că iertarea e îndreptăţită mai ales de propriul nostru sânge vărsat tot cu atâta risipă câtă şi zădărnicie. îţi aduci aminte cum era pacea pierdută? Viaţa curgea molcomă şi lină — şi dulce. Prea dulce câteodată, scandalos de dulce, dar, evident, agreabil de dulce. Elita noastră şi-a uitat ca-ntodeauna datoriile. Această uitare degenerată într-un afacerism scabros, elita a plătit-o scump, nu vreau să zic prea scump, un preţ proporţionat cu păcatele ei. Nu ştiu cum se face că bieţii noştri cărturari, permanent obedienţi şi asimilabili, n-au fost niciodată nici înţeleşi între ei şi nici de acord cu ţara proastă dar multă a plugarilor. Să sperăm că s-au cuminţit. Dispreţul ce se arată intelectualilor e în mare parte justificat: ei n-au ajuns să fie mai mult decât nişte figuranţi. Rol vulgar, dar nici el niciodată jucat până la capăt şi fără implicita şerpuire şi implicitul zigzag. Vine Pacea, iubitule! trezeşte-te din păreri de rău şi din amărăciune. Omul are dreptul să fie bucuros, căci viaţa, care-i a lui, nu-i va mai fi turburată. Dar omului social, poporului, neamului românesc, îi cade, după Pace, o altă datorie: să-şi deschidă bine ochii, să-şi disciplineze elita şi să-i ţie o 1222 TUDOR ARGHEZI socoteală riguroasă. Făcând abstracţie de tot şi de toate, România trebuie să reînceapă de la început. E ultimul soroc de renaştere deplină, în sănătate, cinste şi luciditate - şi el nu trebuie pierdut ca toate celelalte soroace din trecut. 1946 [PENTRU JUBILEUL TEATRULUI ALHAMBRA] Nu reprezint oficial pe nimeni. Nu reprezint măcar pe cei de o meserie cu mine. Aş spune chiar că nu reprezint nimic, dacă aş fi uitat că sentimentul care mă aduce astă-seară lângă domnul Nicu Vlădoianu aparţine unui scriitor. Aş reprezenta, dacă mi-este permis, un condei, un condei izolat care nu a reprezentat niciodată pe nimeni. Dar dacă nu a reprezentat pe nimeni, el reprezintă ceva, ceva care întrece orice însărcinare şi orice autoritate artistică: limba românească. Condeiul şi limba pot să socotesc că îmi acordă autorizaţia să fiu lângă domnul Vlădoianu la împlinirea celor douăzeci de ani de activitate ai teatrului domniei sale. Domnul Vlădoianu este un scriitor şi un bun scriitor de limbă românească, iar teatrul domniei sale e un teatru de scriitor. E singurul teatru din numeroasele teatre neoficiale, condus de un scriitor şi întemeiat de un scriitor. întâietatea în teatrul domnului Vlădoianu o are, de douăzeci de ani, manuscrisul: textul, limba, inspiraţia. In acest punct, condeiele se întâlnesc şi se încrucişează simetric, ca limbile de ceasornic, pentru indicarea unui moment. Am mai fost o dată alături de domnul Nicu Vlădoianu, alături de personalitatea domniei sale, distinctă şi bine precizată în teatrul nostru, la Teatrul Naţional, acum câţiva PUBLICISTICĂ 1223 ani, când am făcut o introducere la avantpremiera lucrării domniei sale, dramatice, Pământul. Piesa fusese scrisă în colaborare cu adânc regretatul Soare Z. Soare. Parcă aş fi ispitit să-l reprezint astă-seară şi pe el... Pentru jubileu, pentru slovă, pentru grai, pentru talent, în cinstea teatrului sărbătorit şi a ctitorului acestui teatru, să batem de câteva ori din palme... 1946 ŞAIZECI DE AMERICANI Ne obişnuise trecutul cu antagonismul dintre negustorie şi arte. Condeiul şi taraba, muza şi băcănia, poetul şi proprietarul sau birtaşul se prezentau ca nişte factori de semne contrarii, inconciliabili în societate. Burghezia, care-i o stare sufletească mai mult decât o condiţie socială, cuprindea toată lumea comercială, industrială şi pe „sateliţii Harul de a simţi ideea, litera, culoarea, cifra şi molecula în activitate de laborator, părea rezervat exclusiv compartimentelor din istorie aristocratice, prinţii şi papii. Burghezul era simţitor, din arte, la portretul personal flatat, şi la muzica de dans, care permitea digestiei o gimnastică fără aparate, la beţie. Eroare! Dacă a fost mult adevăr în imaginea despre trecut, un aspect neaşteptat de nou o anulează pentru viitor, încă o temă pierdută, în procesul de toate zilele dintre miliard şi boemă! Aspectul e american. Intodeauna acest continent, situat parcă într-altă planetă, a dat peste cap locul comun, cu un brusc bobârnac, în nas. E aproape extravagant. Societatea de Maşini Comerciale din Statele Unite are o piancotecă! N-aş putea să spui ce-i această firmă exact şi s-ar părea după titlu că ea are în 1224 TUDOR ARGHEZI exploatare toate acele aparate care înregistrează, calculează, contabilizează, copiază şi multiplică, intrate din ce în ce mai mult în comerţul general. Probabil că firma vinde şi cântare. In orice caz, pare că ea centralizează producţia uzinelor de asemenea lucruri, dacă nu cumva şi uzinele sunt ale ei. Societatea de Maşini Comerciale nu şi-a încredinţat gustul artistic samsarilor de clasicism, cumpărând Partenonul sau Vaticanul, bucată cu bucată, transportându-le cu vaporul şi reinstalându-le, cum ar fi, în Dakota sau Kentucky. Cu averile şi tehnica lui, liniştitul şi bizarul Unchiul Sam ar fi putut cumpăra Elveţia cu munţii, cu monumentele şi populaţia ei, ca un cadou, şi ar fi transportat-o intactă cu un sistem de avioane tocmai în Florida, la o aniversare a Libertăţii. Dacă însă nu a făcut-o, probabil că s-a gândit să nu lase un gol prea adânc în inima Europei, deplasând bijuteria lui Wilhelm Tell peste Pacific. Nu. Societatea s-a dus pe înconjurul planetei, cum este probabil că peste câţiva ani va călători un tren interplanetar prin infinit, şi a cumpărat pretutindeni tablouri. Când am auzit, cu urechile mele, în Mărţişor, că pinacoteca numără între lucrările de artă şi picturi de Teodorescu-Sion şi Şirato, nu pot ascunde că am avut un sentiment de satisfacţie, violent ca o crampă. E perfect adevărat. Dar Societatea de Maşini Comerciale nu se mulţumeşte să ţie o pinacotecă în stare de letargie locală. Ea vine de acum cu o parte din pinacoteca ei peste Ocean, în Europa, la noi. Nu chiar în România deocamdată, dar, după o expoziţie la Cairo, va deschide primele expoziţii la Roma şi Veneţia. Subt cuvânt că „Aspectul unei civilizaţii e incomplet fără cunoaştera plasticei respective", Societatea trimite cu transatlanticul sau cu fortăreaţa zburătoare şaizeci de americani, de la anul 1800 încoace: un secol de pictură! Când Statele Unite se vor hotărî să-mi ofere un automobil închis, de om bolnav, nu voi şovăi să mă duc de-a fuga înaintea PUBLICISTICĂ 1225 pinacotecei ambulante şi să-ţi fac dumitale, Domnule Cititor, desigur consternat, o dare de seamă detaliată asupra plasticei yankee. Pentru moment, culege-ţi din rândurile de mai sus plăcerile estetice cuvenite şi fă constatarea că izolaţionismul definitiv abolit dă naştere unei atitudini de mare fertilitate pentru toată omenirea şi pentru noi, cu păcatele noastre. 1946 ÎN CRIZĂ DE CULTURĂ Sunt momente în care se iveşte câte o chestiune. Ea nu vine de la sine, cum nici strigoiul şi fantoma nu se arată fără spiritul de controversă. Revistele şi ziarele trebuind să apară după calendar, ele născocesc ori pun în evidenţă o împrejurare mai mult sau mai puţin existentă; când „chestia interzisac de acum vreo douăzeci de ani, când un joc de contra-sentimente, când o vorbă goală cu sensul reminiscent. De vreo câteva ori, în ultimii vreo cincisprezece ani, s-a vorbit de „datoria scriitorilor“ din punctul de vedere al câte unui regim. Datoria scriitorilor trebuia să se conformeze regimului anumit. Fără pudoare, chiar unii scriitori - şi nu dintre cei calificaţi — uneori, preocupaţi să scape de o rigoare, de un serviciu militar de front, de pildă, şi protejaţi în mădulare de o îndeletnicire sedentară, luau de scurt pe scriitori, obligaţi după vederile de circumstanţă ale câte unui ratat sau ale unui înjghebat, să reflecte musai teoria şi situaţia oportună. Realitatea este că cei ce s-au propus procurori şi au denunţat erau corciturile dintre literatură şi o concepţie adoptată cu atât la sută mai rea- sau mai bună-credinţă, şi niciodată scriitori propriu-zis. Partitura e veche şi toţi câţi s-au 1226 TUDOR ARGHEZI repezit să o cânte cu gura căscată au executat-o fals, oricare ar fi fost regimul unui moment. De astă dată chestiunea ia formă de problemă: criza culturii. Trebuiesc definite două noţiuni: ce e o criză, şi ce-i o cultură? Cu cât s-a definit ori s-a nedefinit mai mult, cu atât ne-am înţeles mai puţin. E cultură şcoala primară, e liceul, e universitatea? Acestea toate au fost supuse periodic unor practici neverificate la noi, fiind vorba de noi şi nu de alţii, pur şi simplu copiaţi şi plagiaţi. In acest caz, contrarietatea dintre două metode, una experimentală şi alta încercată la ordin, dă inevitabil naştere la o criză, care consistă în dificultatea de a se trece de la o metodă la alta şi de la profesori fără determinări voite la profesori improvizaţi. Sau e cultură producţia de librărie şi editură? Adică în criză lipsesc poeţii, prozatorii şi criticii ale căror manuscrise par susceptibile de a da un bilanţ de cultură? Aci e de văzut, întâi, dacă avem sau nu talente. Deocamdată, actualitatea stă pe temelia personalităţilor, care au trăit toată cultura activă din trecut şi au făcut-o, şi mai trăiesc pe formula lor naturală fără să se adapteze unei alteia, propusă de amatorii de scripcă şi scriituri, dar nu de scriitori autentici. Talente noi nu s-au dovedit răspicat în ultimii cincisprezece ani. E regretabil, dar nu s-au ivit. Vasăzică, ar fi un adaos de criză de cultură, venit de la fatalităţi. Orice recriminare e sterilă. Fără valoare nu se pot negocia valori. N-au fost însă întrebate niciodată autorităţile. Unele din ele, continuându-şi formula îndătinată subt aspectul unui spaţiu de văz, primenit numai superficial, un afiş lipit peste alt afiş, n-au dat momentului de ridicare a problemei nici un randament conform. Văzul lor e prin urmare de circumstanţă, iarăşi: ori din circumstanţe nu se face cultură, se fac cel mult articole de ziar şi declaraţii discursive la început de şedinţă şi de şezătoare. Celelalte autorităţi, şi aş cuteza să numesc autorităţi scriitorii cu un nume făcut şi cu o viaţă consacrată PUBLICISTICĂ 1227 acestei mizerii, care s-a numit cultură, nu se ţin de declaraţii. Măsura le-a fost recunoscută într-alte epoci de indiferenţă, când însă nu li s-au cerut aptitudini de adaptare. Aş fi înclinat să cred că, întrebaţi fără ipocrizie şi răspunzând cu sinceritate, scriitorii ar spune că, vizibil şi invizibil, condeiul lor se simte stânjenit şi, ca să nu mintă faţă de conştiinţă — trebuie să admitem pe lângă salariu şi o conştiinţă - ei scriu prin derivaţie şi tangenţă, destul de străini de timpul lor, care-i stăvileşte, lipsiţi de o atitudine comandată sau în cel mai bun caz recomandată. Felurile de a fi din timpul tău sunt mai multe, nu reduse la felul tip. Ei ar spune cam aşa: „Nu putem seri ce ne vine să scrim din pricina cenzurii şi aşteptăm abolirea acestei inchiziţii a singurei culturi onorabile, a sincerităţii. Dacă aţi fi mai inteligenţi şi mai identificaţi cu tradiţiile culturii, aţi desfiinţa definitiv cenzura şi ne-aţi lăsa să lucrăm după cum ne taie capul.“ Tăiatul capului e unicul criteriu de cultură, dacă suntem nevoiţi să adaptăm cuvântul pentru întregul şi definitivul complex. Socot, aşadar, că pana care ştie ce spune şi ştie exact, faţă de diversele făţărnicii şi timidităţi sinuoase intervenite în discuţie, a fost a domnului Ion Caraion. Acest scriitor tânăr şi cinstit, căci e un scriitor şi nu un chibiţ de aproximaţii, a dat răspunsul lapidar: lipsa de libertate. înţelesul sofisticatului cuvânt, interpretat după profesie şi apartenenţă, e mai sensibil pentru scriitor decât pentru orice altă specialitate de intelect, scriitorul lucrând cu mai mult imponderabil şi nedesluşit decât trecătorii opriţi în dreptul vitrinei lui, lipiţi cu nasul de sticlă. Dar mai e de ştiut ceva: dacă este într-adevăr sau nu este ceea ce se cheamă criză, şi dacă numita criză de cultură nu-i o criză de hârtie şi editură, acum când editorii şi-au suspendat activitatea şi se gândesc să-şi instaleze, în locul rafturilor de cărţi şi al maşinilor de tipar, războaie de ţesut. 1946 1228 TUDOR ARGHEZI VÂNTUL, CALUL ŞI OMUL Un tablou de câmp. Vântul mare izbeşte oraşul pe muchi şi se rupe în sute şi mii de colţuri, şi fiecare năvală a lui mai aprigă şi mai dură îl sileşte să se dividă, să se micşoreze în sute de vânturi, mai elastice şi mai mici. De unde trebuia să doboare o cetate, se mulţumeşte să ia o pălărie şi să ridice o fustă. Viteaz cinic şi glumeţ. Prometeu vinde chibrituri. Influenţa oraşului e culturală. Vii bădăran şi te trezeşti în smoching, dansând un swing pe un parchet cernit. După zece bulevarde şi cotituri, vântul degenerat ajunge o zdreanţă, şi în loc să răstoarne monstrul de beton, cum făgăduia pe Bărăgan, iată-1 jevrind la o poartă săracă, biciuind un câine fără adăpost, smulgând fereastra şubredă a unei magherniţe îngheţate, în care dormeau, vârâţi unul într-altul, patru copii. S-a scremut Ceahlăul şi a fătat un şoarece ridicul. Oraşul civilizează, meschinizează. In fiinţa lui adevărată, până să ajungă mahalagiu, vântul era sufletul mării. Neputând să acopere lumea, din pricina greutăţii care-l trage la fund, oceanul îşi suflă sufletul din talaz şi-l aruncă peste pământul invadat de hoardele de văzduh. Pacifica eră terestră din vară trebuie pedepsită: fericirea sărăcăcioasă a omului trebuie zdruncinată. Uite-1 pe om în laboratorul lui, gândeşte, descoperă, încearcă sinteze. Uite-1 zidind catedrale, parcă ar fi stăpânul eternităţii. Ia daţi-1 cu capul de grinzi şi striviţi-1 pe păduche! Nu pot, răspunde vântul, m-am împiedicat de o piramidă. Dar îl gonesc pe semenul lui desculţ şi gol, pe care l-am prins pe uliţă cerşind. Dincolo de grădinile scheletice se-ntinde însă câmpia. Acolo vântul e la largul lui. Loveşte, sfărâmă, zgomotul lui de cutremur dă chiote şi urlet. Are drugi cu care loveşte greu, prosteşte, în arătură. Nu rămâne punct neturtit cu turbare de valurile lui cu buturugi. Omoară în galeriile ascunse sobolii, PUBLICISTICĂ 1229 furnicile, păianjenii, care astă-vară urzeau mătase pentru palida Ofelia sepulcrală. A! Iată-1 că străbate câmpul pe cal, urmat la vreo sută de paşi de un om. Calul alb e tânăr şi bine ţinut, masiv şi copilandru. O pătură neagră îi înveleşte şoldurile rotunde, ca să nu răcească. Dar omul, stăpânul lui, un căruţaş, duce o greutate cât el de mare în spinare, fânul calului, cumpărat de undeva şi adunat într-o frânghie. Cum? Calul slobod şi omul cu povara! Nu putea să-i puie calului în cârcă greutatea? - Şi vântul îl aruncă pe om în câte o parte şi-l îneacă. Pe cal nu-1 poate da de-a dura uşor. II iubeşte. Nu vrea să-l desele, îi place să se osândească el. Dar calul se întoarce, inteligent şi sentimental, şi stă cu capul spre tovarăşul lui, până ce omul se apropie de el. Atunci îi face cu grumazul o metanie elegantă. Şi se întoarce din nou şi porneşte înainte, în obstacolul crâncen al vântului dezlănţuit, şi mai stă din când în când în loc, şi iarăşi îl aşteaptă să-l ajungă omul de dindărăt. II iubeşte şi calul. 1946 O NUMĂRĂTOARE A număra e o facultate superioară simţului de a deosebi? Unele triburi, scria un explorator, nu aveau cuvinte pentru numerele dintre unu şi zece, dar număru unu, unu, unu, grămădind la un loc câte zece sau o sută de nuci de cocos sau de colţi de elefant, apreciind, probabil, numărul prin volum. Ţăranii noştri au căpiţa de paie, snopul de coceni, cioacla de lemne. Pare că a deosebi e un simţ de substanţă, pe când a număra, a numerota şi a aduna sunt facultăţi de mecanică simplă, ca 1230 TUDOR ARGHEZI bătutul cuielor cu ciocanul, ca smulgerea cu cleştele, ca spargerea lemnelor cu toporul. Totuşi animalele şi pasările pot să deosibească şi nu ştiu să numere. Se pare că „a ştiu nu este în funcţie de „a fi în stare". Găina nu ştie niciodată câte ouă se ouă şi câţi pui au ieşit după clocit. Numărul celor trei săptămâni şi o zi, câte-i trebuiesc să scoată minusculele minuni de borangic, e constant, invariabil şi precis, ci se pare că riu-1 cunoaşte cloşca, dar instinctul, inconştientul, misticismul ei. Din patru cloşti, una a scos douăzeci şi doi de pui, şi cea din urmă patru, din acelaşi număr de ouă. Ca să le repartizăm pedagogic, egal, am trecut, noaptea, la o cloşcă fără pui mulţi, puii de prisos de la alta. Dimineaţa, nici una din ele n-a simţit că i s-au înmulţit sau împuţinat. A fost însă de ajuns ca doi pui albi să-i calce uneia în catran şi să se întoarcă negri în cârd, ca să fie repudiaţi. Cu ei intrăm într-altă problemă a psihologiei şi a milei, nici una din cloşti nemaiprimindu-i în circumscripţia personală. O purcea fătase cinci purcei. Numărătoarea nu era mai dificilă ca la zuluşi, iar numărul de cinci nu se mai socoteşte, fiind uşor de cuprins cu ochii. Purceaua putea să gândească simetric: am doi la dreapta şi doi la stânga, şi în mijlocul lor unul. Memoria ochiului a slujit tuturor popoarelor primitive să construiască dolmeni şi bordeie, prin imitaţie. I-a murit scroafei un pui: nici n-a simţit. I-am mai înstrăinat doi din patru: nu a ştiut. Ea îşi oferea plosca ţâţelor cu aceeaşi linişte ca tuturor celor cinci. Căţeaua Fetiţa suferă dacă, după principiile lui Maltus, îi furăm puii. Trebuie să-i lăsăm cel puţin unul, şi nu mai e îndurerată. îl păzeşte împotriva tuturora: a factorului poştal, a încasatorilor, a vizitatorilor necunoscuţi. Nouă, scâncetul ei, melancolia ei ne face imputarea: „Unde-s copiii mei?" şi ne cere să o consolăm cu litanii, repetând mereu: „Fetiţa, Fetiţa tatii, Fetiţa mamii" şi se răstoarnă să-i punem mâna pe tetinele nesupte. PUBLICISTICĂ 1231 O experienţă tragică am făcut cu pisica Alba, cea mai fină şi aristocratică din câte am avut în aproape şaptezeci de ani. Socotind-o indiferentă la progenitură, i-am luat puii după naştere îndată. A dispărut zece zile. O credeam sfâşiată de câini. A unsprezecea zi am găsit-o târându-se slăbită, să guste apă, lângă fântână. Căutătura ei de aur ajunsese haotică. Am pus-o acasă într-un cuib, în care a murit a doua zi. Nu ştiuse să numere, dar putea deosebi între „a fi avut“ şi „a nu mai aveaa. 1946 COCORII Bietul cocor, îmi vine urât să te plâng, după ce zeci de ani m-am uimit de tine. Te urmăream venind şi plecând cu ai tăi, departe de noi, prin văzduhul cel mai de sus, de două ori pe an, pe întuneric. Graiul cârdului vostru mi-e cunoscut din copilărie şi nu pot să mă înşel când treceţi peste casa şi livada mea. „Vin cocorii!“ am strigat primăvara, înviorat. „Pleacă şi cocorii! mă întristam în lunile de umezeală şi frig ale toamnei, întârziate, după ce plecaseră, rând pe rând, speranţele, iluziile, florile, prieteniile zadarnic aşteptate. Şi nu era între mine şi voi nici o legătură, ca să fi zis că mă despărţesc de nişte zburători, cu care am trăit laolaltă, ca porumbieii rotiţi împrejurul meu, ca găinile moţate, ca pisicile şi câinii grămădiţi pe lângă vorba desfătătoare, ca să ne mângâiem împreună de viaţă şi de suferinţa că suntem. Noi ne-am întâlnit numai în fundul lumii, numai cum se întâlnesc pământul şi cerul şi numai în scris. Neavând aripi ca voi, eu rămâneam toamna la aceeaşi masă de lucru, la care mă mai găseaţi, după şase luni, cu cântecul meu şi cârâitul meu încă 1232 TUDOR ARGHEZI neisprăvit, risipit pe hârtie. Zborul meu se ducea numai cu gândul şi cu închipuirea. Omul e un cocor care zboară pe dinlăuntru. Socoteam că voi ştiţi, frumoase cocoare, începuturile adevărate ale lucrurilor mari din lumea aceasta şi poate că şi de peste ea şi de peste ceasloavele din rafturile mele, înghesuite între păreţi; mai mult decât condeiul şi cartea. De aceea am pizmuit păsările cerului şi crinii ţărânii, pentru că toate câte cresc şi rodesc, câte dau rod şi parfum, ştiu ceva, pe care cărţile n-au de unde să le afle. Socoteam că ştiinţele voastre nu pot să dea greş niciodată. M-aţi dezamăgit, iubiţii mei cocori. Anul v-a înşelat. Aţi plecat în septembrie spre ţările calde şi în noiembrie v-aţi întors acasă. „Uite-i că vin îndărăt", spunea mirată stăpâna casei, într-adevăr, voi veneaţi de către miazăzi, pe drumul pe care plecaserăţi, când începea să tremure livada, drumul vostru de april. Dacă se întorc aşa devreme cocorii, e de crezut că iarna o să fie scurtă şi dulce, ne-am zis. Dar, de Sfântul Niculae, v-aţi îmbulzit într-acolo şi aţi mai plecat o dată, fără rânduială. A plouat pe voi câteva zile şi nopţi şi era frig. Cum ţi-aş fi încălzit, cocorule, picioarele reci în pătura mea, dacă binevoiai să scobori în chilia desluşitorului de presupuneri. Dar am căpătat din greşeala voastră o ştiinţă, că voi sunteţi ai noştri, nu ai Cartaginei, ai Etiopiei ori ai Cirenaicei. Patria e aceea în care te grăbeşti să ajungi în viscol şi furtună şi cu icoana căreia îţi place să te înşeli şi să te minţi. 1946 REALITĂŢI Iarăşi s-a sinucis un şcolar. Avea şaisprezece ani. Nu reţin acest eveniment în calitate de gazetar. Am luat notă de el ca părinte. Am crescut şi eu copii ca toţi confraţii PUBLICISTICĂ 1233 mei de stare civilă. Unul e cetăţean francez şi are, la Paris, o reputaţie făcută cu alte imbolduri sufleteşti decât ale unui sinucigaş. E patronul, la patruzeci de ani, al unei întreprinderi active. A lucrat în Africa de Nord pentru guvernul francez şi în Olanda. Nu e nici medic, nici naturalist. A plecat din Bucureşti cu bacalaureatul şi fără parale. A muncit în toate felurile şi a biruit. A făcut războiul cu avionul în Flandra. E dezgheţat şi are iniţiativă şi gust. Dar mai avea şi ceva de acasă. Al doilea copil e o fată. După bacalaureat face pictură, deocamdată desen şi, suplimentar, balet, pentru supleţă. E graţioasă şi se afirmă că e distinsă. Ştie bine româneşte şi franceza, iar engleza şi germana pasabil. Ştie limba raporturilor dintre situaţii, oameni şi idei. E inimoasă, suie munţii, cutreieră câmpiile cu fratele ei, curăţă gospodăria, face bucătărie, spală vasele cântând şi, seara, ne înviorăm cu toţii la un desert — comentarii şi reflexii — şi citim. O colegă a ei s-a sinucis, aruncându-se la liceu dintr-al treilea etaj, pentru că o profesoară care chelise sta agăţată sistematic de frumosul scârlionţ de pe fruntea fetei. Doamna era agasată că domnişoarele nu adoptă tunsoarea de cazarmă, însăşi fiica mea a fost agresiv ironizată de o comisie de babe de bacalaureat, fardate, intrând în hemiciclul comisiei de examinare prezidată de un ţigan libidinos şi franţuzit, slugă a unui fost domn ministru totalitar, pentru că surâdea. Am scris atunci, acum trei ani, Bacalaureatul Giocondei. In faţa liceului unde frecventase un an, o splendidă maşină aştepta, la orele de ieşire, o elevă şi câteodată mai multe din „cursul superior“. Intrigat, am cercetat ale cui erau fata şi limuzina. Aparţineau amândouă unui proxenet, proprietar a trei case de prostituate. Apartamentul, unde erau adeseori invitate colegele de liceu, era în prelungirea odăilor de trafic. M-am dus la doamna directoare a liceului, care a primit observaţiile mele cu placiditate, proxenetul subvenţiona gras liceul. Şi mi-am retras copila de la liceu. 1234 TUDOR ARGHEZI Cam în acelaşi timp, am primit o dezminţire făţarnică de la un alt liceu de fete, de la comitet. Acolo se petrecea o altă murdărie. Cerusem socoteală autorităţilor şcolare că în mansardele şcolii se practica, subt protecţia maternă a direcţiei, avortul. Cinismul şi superficialitatea felului cum s-a făcut un simulacru de anchetă nu puteau să merite decât revolverul părinţilor ofensaţi. Altă dată, tot în cazul unei eleve sinucise, de care mă ocupasem în scris, primind vizita părintelui dezolat, un colonel în lacrimi, l-am îndemnat, în lipsa altei soluţii, să utilizeze „Browningul", fără mustrare de conştiinţă. Nefericitul părinte căuta o soluţie pacifică. Al treilea copil al meu e un flăcău voinic, frumos, teafăr la minte, fin intelectual şi priceput muncitor cu braţele la toate materiile. După bacalaureat, am suprimat universitatea; o tinereţe pierdută pentru o catedră în Sighetul Marmaţiei, un servilism pe toată viaţa sau o servietă de advocat. El se face tipograf şi experimentează cu autorul lui, mânjiţi de cerneală grasă până la nas, o mică maşină de imprimerie la care sperăm să scoatem o minusculă foaie cotidiană, scoasă şi acum optsprezece ani. Tustrei copiii au învăţat acasă că cele mai multe prestigii sunt uzurpate si false. Ei pot să deosebească pe dascălul admirabil de pedagogul gol, pe lichea de omul de caracter. Gândul sinuciderii nu putea să se intercaleze în disciplina de camaraderie devotată a familiei. Când, subt cuvânt de psihologie, o echipă dresată la universitate i-a strecurat odată între testele autorizate de minister două întrebări: întâia, dacă i-a venit ideea să se sinucidă şi, a doua, dacă ar vrea să fugă de acasă, fiică-mea a aruncat testele de pe bancă şi a părăsit cursul de abjecţie psihotehnică, trântind uşile cu zgomot şi fugind ca dintr-o cloacă spurcată. Avea cincisprezece ani. A da naştere unui copil implică o răspundere gravă, de care părinţii inconştienţi se leapădă cu o criminală seninătate, când le alunecă ochii sau bătrâneţile caricaturale după un nou amor de aventură, o femeiuşcă vicioasă, ori un valet de treflă manechin. PUBLICISTICĂ 1235 Unii copii au de suferit în plină adolescenţă, coincident cu asupririle didactice, demenţa de senilitate juvenilă a câte unui tată nedemn, sau din nefericire mai rar, dar la acelaşi potenţial, răscolirile tardive ale unei femele, care în momentul oportun, dintr-o cameră dosită după tripoul clandestin la o beţie sau la un pocher în tinereţe, şi-a uitat ingredientele acasă. Un copil de vitalitate slabă nu poate să-şi curme viaţa fără o colaborare măcar indirectă a inconsolabililor părinţi. Elementul fundamental de educaţie, până la vârsta independenţei civile, e renunţarea severă la confortul egoismului personal, compensat cu satisfacţiile unei vieţi dusă în comun, fără nici o excepţie şi fără nici o denivelare. Dar e de scris într-astă privinţă o carte şi nu un simplu articol de ziar. 1946 FALSELE PRESTIGII Paralelă cu poziţia omului insuficient înzestrat pentru o preţuire justă a semenului calificat, manifstată printr-o indiferenţă universală, cu care nu se poate construi nimic, e situaţia pe patru labe a individului semiignorant. Categoria lui nu se ştie în ce punct începe, exact: limitele sunt elastice şi strâmbe, în criteriile deranjate de învăţământ. începe la bacalaureat, la licenţă, la doctorat, la două doctorate, la catedră, la Academie, semiignorantismul? în toate parcelele culturii se găsesc şi de unii şi de alţii, ba, uneori, un analfabet, la brazdă, e împământenit cu un bun-simţ, cu o cumpănire a contrariilor, de mare logician, pe când judecata unui cărturar laborios e adeseori deficitară şi burlescă. 1236 TUDOR ARGHEZI Nu e vorba însă de gradul de ştiinţă, ci de nivelul şi formele atitudinii reciproce. învăţământul anumit, aliat cu o personalitate născută pe fruntaria inteligenţei, intimidează sumedenii de mai mult sau mai puţin intelectuali, cu superstiţia falsului prestigiu. Falsul prestigiu nu vine de la operă, care dă orişicum o iluzie de valoare justificată, ci de la relaţii şi parvenire. Partidele politice au slujit cel mai mult de cadru la scoaterea în relief a vastelor incapacităţi propuse prin forţa lucrurilor la şefiile şi autorităţile fracţionate în maşina administrativă. Numărul valorilor fiind în toate epocile relativ mic şi cererea mare, cercul de aur al sanctificării trece pe toate capetele obediente necesare. O tresă, o şapcă, şase nasturi de metal, un odăiaş la uşă, un biurou cu telefoane, o sonerie, un automobil, un accent, nişte nazuri, o matricolă, un examen, o comisiune, un comitet, sunt vehiculele care aduc din neant prestigiile înfricoşătoare. Acumularea lor progresivă duce prestigiile parţiale la prestigiul de teroare — şi, pac! te pomeneşti şi cu cazul excepţional: un întreg decor de prestigii purtat între baionete, la puşcărie. Cetăţeanul e zăpăcit. O viaţă întreagă l-a torturat o minciună. Ce încredere mai poate să aibă el în prestigiile repetate şi în oamenii lui mari, care-l fericesc toată vremea, de când s-a pomenit, fără să se aleagă altă fericire decât a celuia care a întreprins-o? Răspund aici unei scrisori de vaiete, venită de la un tânăr sfios şi decepţionat în idealurile despre dascăli, despre instituţii şi despre cartea care învaţă lucrurile frumoase, în răspăr cu viaţa trăită. Să-l mai mint şi eu, nu mă simt în stare. Am fost şi eu un minţit la vârsta lui, şi mi-au trebuit opintirile aprige ale revoltei ca să mă scap de obsesia prestigiilor false, fizice şi morale. M-au minţit cărţile de şcoală, m-au minţit costumele solemne în care se deghizează, rând pe rând, minciuna, de câteva ori pe zi. Şi m-au minţit cu consimţământul meu, cu colaborarea naivităţii elanului defunct. PUBLICISTICĂ 1237 Pune, tinere, toate prestigiile pe foc, începând cu biblioteca dumitale, de fost şcolar, şi dumireşte-te singur, că n-ai încotro. Te vor minţi şi camarazii de aceeaşi suferinţă. 1946 I. BRĂTESCU-VOINEŞTI I Poziţiile din viaţă sunt tot atât de justificate cât şi cele din faţa morţii. O epocă întreagă am contestat valoarea personalităţii literare a celui ce a fost Brătescu-Voineşti. El e autorul sărăcăcios al câtorva bucăţi de proză, decolorate în sute de reeditări şcolare. Toată opera lui, impusă de criticul Ibrăileanu - autorul mai multor reputaţii, e de cuprinsul unei broşuri. Brătescu-Voineşti era un sentimental convenţional, lacrima lui de cerneală a fost semuită, sensibilitatea lui tremura de un spasm premeditat, la limita simţămintelor cu îndoiala şi ambiguitatea. Intorcându-mă acasă dintr-o lungă pribegie de tinereţe l-am găsit glorios, între mica burghezie din Târgovişte şi clubul partidului, din care făcea parte în calitate de as cultural. Era partidul, riscat prin autoritatea şefului respectiv, într-o sentinţă de dicţionar, citată în Parlament pe latineşte Primum vivere... indicând dezinteresul ironic faţă de sensul literaturii în activitatea naţională, consacrată de preferinţă marilor venituri şi redevenţe. Asupra persoanei lui, aleasă de sufragiile unui mic comitet, s-au vărsat pentru a se simţi achitată conştiinţa o dată pentru todeauna şi filantropic, o seamă de faceri de bine, refuzate scriitorilor, socotiţi la scont şi rescont paraziţi sociali. La o imputare că oamenii de specialitate politică nu contribuiesc la ţinerea în viaţă a celor denunţaţi că 1238 TUDOR ARGHEZI se consacră strădaniilor lui Eminescu, fiind incapabili de o treabă cu tarabă, ei puteau să răspundă: Păi, noi ne-am făcut datoria. Avem pe Brătescu-Voineşti. Convins că el reprezintă în scriptura românească incolorul, amestecuşul şi căldicelul şi toate acele aptitudini nici prea-prea, nici foarte-foarte, vecine cu nicidecum care în mişcarea ideilor şi a însufleţirilor întodeauna derivate sau înăbuşite, au împiedicat caracteristicile şi au dat constant vremurile îndărăt, aveam obligaţia să-l prezint pe nefericitul defunct drept ceea ce era, un factor de amorţire prin monotonie, cuminţenie, obedienţă şi subalternare căutată. Puteam să mă gândesc şi la omul din scriitor: scăpasem din vedere. Mă gândesc la el cu părere de rău, de-abia după ce şi-a încrucişat mâinile pe piept. In urma unei tablete de astă-vară, Zvârluga, într-o seară mi-a sunat telefonul. Voce necunoscută. Voia să mă documenteze pe larg asupra vieţii extraordinare a peştelui şarpe, trimiţându-mi o carte franţuzească. La întrebarea insistentă: Cine vorbeşte? vocea răspunse după mai multe pauze şi codeli; „E omul pe care l-ai batjocorit şi amărât o viaţă întreagă". Nu-mi aminteam să fi batjocorit pe cineva vreodată. Aveam impresia că fusesem întodeauna numai obiectiv, dar cum nu e mai puţin exactă afirmaţia lui Buffon, că Le Style c’est Vhomme meme, decât realitatea Le style c’estplutot Vobjet dont ontparle, stilul adecuat subiectului putea să dea naştere şi la confuzii din partea cititorului parţial. Am răspuns: „Am uitat. Vă rog precizaţi" - şi am auzit: „Brătescu-Voineşti, arestat la domiciliu". Un om în lanţuri nu mai e un adversar. L-am rugat să-mi ierte sincerităţile exagerate şi l-am asigurat că-1 compătimesc. Şi am mai semnat după aceea o tabletă, prin luna iulie, care l-a emoţionat, căci iarăşi mi-a telefonat, şi de atunci telefonul a tăcut. Suferinţa, matca supremelor înţelepciuni, trecea cu viscole peste el. Brătescu-Voineşti a murit, Dumnezeu să-l ierte. Moartea l-a amnistiat. 1946 PUBLICISTICĂ 1239 A CITI, CITIRE Câte teatre spuneai că sunt în Bucureşti, douăzeci şi cinci sau treizeci şi cinci? Multe, foarte multe, poate că prea foarte multe. O cifră mai exactă o ţin de la prietenul Cocea. Ţin de la d. N. D. Cocea cifra de opt sute de trupe, înfiinţate de el în toată ţara. Desigur că intră în total şi teatrele minoritare, dar tot însemnează că sunt în România câteva mii de actriţe şi actori români. Ei bine actriţele şi actorii au făcut Conservatorul, au învăţat zeci şi sute de texte pe dinafară, au ieşit de nenumărate ori pe scenă, au declamat sumedenii de versuri, au fost aplaudaţi -dar nu ştiu să citească... Prea puţini din ei cunosc elementarul şi penibilul meşteşug, îi poţi număra pe am uitat câte degete de la o singură mână. Dar tot atât de prost ştiu să citească şi aceia care fabrică textul, în proză moale sau ritmată. Şi nu e nimeni de vină, dacă acest meşteşug nu-i obligatoriu la teatru, atelierul verbal, unde munca buzelor şi a inteligenţei entuziasmează şi se plăteşte. La radio, debitul cititorilor e atroce, şpicheri, autori şi actori. Nu-ţi mai spui că unii actori, încredinţaţi că şi-au ratat vocaţia adevărată, mai şi corectează textul, care nu le sună confortabil la intelect. In versuri, în versurile călcate egal, e de ajuns eliziunea unei silabe, un hiatus, ori apropierea sau despărţirea inoportună a două, construite ca să dea fluiditate versului întreg - şi totul se strică, omogenitatea dansului frazei dispare şi în locul curgerii line, pe o albie geometrică, se intercalează un clăbuc pe un calâp. In limba franceză, mutele dau ritmului din versuri o pedanterie şi un artificiu de rostire antipatic, necunoscut limbii româneşti, în care cadenţa se împlineşte o dată la cezură şi a doua dată la sfârşitul versului, la rimă. Din necesitate de culanţă, 1240 TUDOR ARGHEZI francezii trec de multe ori peste mute, un vers cade mai abreviat, şi altul se dilată, iar strofa sau poema, neîntreruptă de o pauză însemnată cu un punct, se citeşte diformată, ca o proză oarecare. Cititorii noştri în public scapă din vedere că deşi un vers e continuarea versului precedent, din care se deapănă chiar un fir fără nod, rima trebuie simţită, nu să dispară în masa frazei. E o delicatesă a urechii, pe care scriitorul o aşează unde trebuie, ca să sune ca o voce nouă în corul sau murmurul prozodiei şi care dă anume frumuseţe gândului consumat în broderiile şi peticele de arlechin cântăreţ al dansului pe măsură. Latinii şi grecii n-au cunoscut aceste trufe acide şi suave. Versul lor e frumos în Horaţiu, dar, ca şi proza lui Tacit, dură, eliptică, eliminatorie, concretă, dar nu mai mult. Rima la versul liber n-a putut ajunge în peizajul lui delicat. Păcat! Nici versul liber n-a putut ajunge în efectele lui, până la spaţiul aruncat în perspectiva poeziei de rima spânzurată în bătaia ei, ca un briliant de reflexe. îndeobşte, cititorului profesionist de limbă românească îi lipseşte intuiţia exactei suprapuneri a ideii cu cuvântul. Intr-un vers sunt mai multe accente spaţiale, de tensiuni variate, asta e una. Dar şi imaginea cere un accent care să-i puie accentul propriu la unison. Cititorul sau grăbeşte ideea sau ritmul şi ele necorespunzând versul se licheface. Cristalele încep să facă mucilagii. Nu o dată ascultând cum porneşte un galop de idei, şi cum îşi frânge copitele în făgaşe mi-a venit să trag cu puşca în personajul exuberant de pe scenă, fericit că poate să dea un poem frumos într-o caricatură. Actorii trebuiesc învăţaţi să citească. Poate că un curs minuţios de asemenea lucru, făcut în dosul teatrului în Cişmigiu sau la Conservator, unde cei dintâi peltici sunt maeştrii de dicţiune, cu miile de explicaţii necesare, ar constitui mult ca limba literară să nu mai zacă în paralizie. Ar PUBLICISTICĂ 1241 avea parcă de făcut ceva şi Ministerul Artelor, în dosul teatrului, în Cişmigiu sau la Conservator. 1946 TEATRUL NAŢIONAL Călcându-şi cuvântul de onoare că se vor retratge fără represalii, mulţumiţi de felul cum au trăit în Bucureşti, comandanţii germani au dat în toamna anului 1944 aviaţiei ordinul să distrugă capitala. De la o distanţă scurtă, bombardierele mici soseau din oră în oră, dărâmând tot ce le ieşea înainte în drumul lor de aer. Teatrul Naţional a fost sfărâmat între primele edificii; putem spune: un chivot, o relicvă. Linia lui frumoasă şi proporţiile lui gândite, sala de spectacole cu o acustică celebră, bogăţia magaziilor de costume indicau marea grijă pe care o purtaseră teatrului lor românii şi puteau să facă mâna agresorului să şovăiască. S-au risipit comorile în fum. Pe o scară dosnică se ajunge la biurourile suprapuse ale direcţiei, altă scară scapătă spre atelierul de pictură decorativă. Măguri, movilă de sfărâme, ziduri doborâte, etaje prăbuşite, apartamente spulberate: praf şi ţărână. Păreţii, care au mai rămas în genunchi, stau într-un echilibru fals, menţinut de păienjenişuri. A început dărâmarea sistematică pentru reconstruire. Târnăcoapele asociate se silesc să răzbească. De-abia din temeliile unde se vede ce au fost în stare să facă zidarii şi arhitecţii de acum o sută de ani, când se apucau de o treabă. Bastioane de adevărată cetate garantau rezistenţa pe multe veacuri viitoare a frumosului teatru românesc, care căpătase de la timp caracterul unei tradiţii şi o patină exterioară şi 1242 TUDOR ARGHEZI interioară de fină aristocraţie. Cugetul nu se învoieşte cu exterminarea şi a ultimelor prezenţe şi mărturii. La înălţimea de câţiva metri deasupra terenului, zidurile şi încrucişările dintre unghere ating o grosime intactă de câte trei metri şi mai mult. Cărămida, fiartă în blocurile de materiale, care au adunat-o strâns, a căpătat o duritate de silex. E de neînţeles că reconstrucţia nu-şi opreşte cu sfială târnăcopul în stâncile adânci şi că nu le utilizează, atât din sentimentul respectului pentru trecut care are meritul că a trăit, cât şi din motive de vistierie. Fără să vreau să mă pricep peste măsură, nu mi-a fost cu neputinţă să socotesc, trecând pe lângă ruinele fostului teatru, dezvelite, că jumătatea de jos a edificiului poate duce în spinare cu biruinţă reclădirea părţilor de deasupra, oricât de complicate şi grele. Am întrebat şi un tehnician: el a fost de aceeaşi părere. Poate că mai mulţi ingineri, chemaţi să examineze laolaltă şi ştiinţificeşte problema, s-ar putea răzgândi. E prea târziu? Nu se mai poate opri nimic? Dintele de fier al sculei care se înfige nesimţitor şi răstoarnă, mă doare. M-a obsedat în zilele de Crăciun, fără colinde şi uncheşi. Parcă în acelaşi timp se clătinau solidare cu el Mitropolia lui Brâncoveanu, Curtea de Argeş a lui Radu Negru, Dragomirna... E carnea noastră, domnilor ingineri. Băgaţi de seamă să nu ajungeţi la măduvă. Puneţi-vă, rogu-vă, târnăcoapele jos. 1946 BRĂTESCU-VOINEŞTI II Telefonul permite orişicui să-ţi intre în casă şi în ureche anonim şi dându-şi pe faţă din toate identităţile lui, singură PUBLICISTICĂ 1243 vocea, să rămâie brav numai o fracţiune. Eu primesc în cămin toate vizitele din întuneric ca şi din lumină, obişnuit din grădină cu tot felul de vieţuitoare, fie că zboară, fie că sar sau se târăsc, fără să le întreb cum le cheamă şi cine le-a trimis. Toate-mi plac, şi cucuvaia şi toate au aflat că se simt ferite de primejdii în petecul meu de pământ. După publicarea tabletei despre scriitorul Brătescu-Voineşti, decedat deunăzi, am fost mustrat de un glas antipatic şi nu lipsit de spiralele formei, că i-aş fi bătut cu pietre mormântul. Imaginea miroase a literatură şi părea să fie a unui scriitor, dar a unui scriitor care nu prea ştie să citească. In Brătescu-Voineşti s-au cuprins, după clasificarea curentă, două potenţe: un scriitor şi un om. Omul a închis ochii, scriitorul nu a murit. Acestuia îi doresc imortalitatea, nu a unui academician de fotoliu, ci a lui Homer, deşi Prepeliţa citată de interlocutorul meu de telefon ca opera lui de rezistenţă, nu egalează exact Iliada. în momentul morţii a început posteritatea scriitorului. Tableta mea s-a adresat o secundă posterităţii incipiente, reproducând pur şi simplu, condensate, opiniile scrise şi semnate timp de vreo patruzeci de ani. Nu cer decât să greşesc, dar e o greşeală de sinceritate şi pe care puteam cu aceeaşi sinceritate să o retractez într-un elogiu, dacă scriitorul provocat de opoziţiile mele ar fi putut să răspundă cu sonorităţile unei cărţi adânci. Brătescu-Voineşti mi-a cunoscut opiniile literare. L-au făcut să sufere, e drept: scriitorul se iubea pe sine. La omul din el acuma isprăvit, am făcut în articolul meu o singură aluzie şi aceea sentimentală: să nu mi se escamoteze atitudinea într-o confuzie tendenţioasă ori oarbă. Pot acum să insist - în treacăt, bineînţeles. Omul m-a urât cu învierşunare, pentru că dominat de autor nu putea să se despartă de el. îmi aduc aminte de mesagiul pe care mi l-a trimis Brătescu-Voineşti de la o şedinţă bucuroasă din 1244 TUDOR ARGHEZI Academie, acum aproape nouă ani, când zăceam de un an subt morfină şi scopolamină şi când ziarele dăduseră ştirea ultimelor mele ore de agonie: „L-a bătut Dumnezeuîa Mă bătea Cel de Sus, aliatul lui, că-i contestasem valoarea literară. Dar pe acest om, de care nu pomenisem în tabletă, l-am mângâiat în arestul etajului al cincilea al Prefecturii, dimpreună cu alţi deţinuţi, cu un articol de gazetă, în răspăr. N-am dat cu pietre-n el: mi se atribuie o murdărie ce cade asupra celui ce mi-o hotărăşte. Omul din Brătescu-Voineşti avea şi alte cuvinte că ştie că m-au încercat durerile lui, de vreme ce, dând literatura deoparte, astă-vară, după patruzeci de ani de viaţă laolaltă fără să ne cunoaştem, a venit la mine, la urechea mea, la inima mea, omul lui către omul meu şi mi s-a spovedit. La acelaşi telefon la care m-a anchetat un admirator al lui, mai Brătescu-Voineşti decât Brătescu-Voineşti. 1946 FEMEIA ÎN TEATRU Temă subtilă şi delicată. Mai întâi că femeia, copios maltratată pe scenă şi în viaţa zisă modernă, întinsă şi zmucită de autori, calomniată, urmărită de pofte şi răzbunări, sinucisă din dragoste, nu trebuie atinsă când scri i, nici cu o floare. Dar cine acordă credit acestui plagiat de viaţa modernă în cercul închis al unei familii? Doi paşi peste prag, trece trotuarul şi începe promiscuitatea, iar trotuarul duce peste tot locul, dacă aluneci pe el, în vreme ce, miraculoasă prieşte ispitei, joacă la ferestre şi cântă. Moravurile s-au dilatat. Altădată, căci întodeauna este un altădată, îţi permiteai să te apropii de femeia frumoasă, ridicând pălăria. Bărbaţii nu mai poartă pălărie şi femeile PUBLICISTICĂ 1245 râvnesc către un tip standardizat, nici urât nici frumos, fabricat de industriile asociate, croitoria în unghiuri şi trapeze, pantofăria de infirmi, cosmetica şi frizeria. Slutele sunt ridicate la zâmbet şi expresie în buzele roşii, cu două picături de beladonă în ochi şi cu o garnitură de gene parazitare: artificial şi acceptabil — dar frumoasele recurg la acelaşi arsenal ca să coboare. Cucoanele adevărate rămân la personalitate. Emoţia, naivitatea, discreţia, caracteristica morală se refugiază în cercul închis şi pe stradă te întâlneşti, în îmbulzeala fetelor-băieţoi, cu câte un student timid, căruia i-ai zice domnişoară. Trebuia să fie neapărat „frumoasă" o femeie? De ce şi cum e frumoasă o femeie? Numai ca să placă, în accepţia culinară şi de cofetărie, a verbului a plăcea? Ea nu poate să fie frumoasă ca un peizaj, ca o pasăre în zbor, ca frunzele, fără implicaţii bucale? Nu poate să fie frumoasă pentru sine, în afară de vitrină? Frumuseţea e şi o decenţă, o estetică, o mişti citate. De unde vine această frumuseţe, mai mult cuvânt şi mai puţin înţeles în teatru, de pildă? In pictura şi sculptura bună, găseşti aluzii şi aproximaţii mai presus de modelul în serie caricatural, oferit de înalta promiscuitate. Ele delimitează frumuseţea şi rămân dincoace de frumosul vulgar. Pe Gioconda te-ai sili zadarnic să o întâlneşti la bar şi să-i ţii mantoul de astrahan la cuierul unui restaurant: ea trăieşte în cerc închis, împleteşte şi gândeşte. Am văzut, nu de mult, o „artistă" aplaudată pentru stricta anatomie, pusă pe scenă, ca să justifice o dublă lipsă de talent, a unei actriţe şi a unui autor, atrăgând publicul prin nudităţi de hetairă. Rolul ei în piesă consista din agrementul de a prezintă între două cingători de mătase, paralele, cu mişcări lascive de harem, un punct al abdomenului, împuns înăuntru, ca-n coca de cozonac o stafidă. Simplă obscenitate plată, necompensată în prezenţa pe scenă cu nimic. Frumuseţea proastă nu e în teatru de nici un folos, pare mai potrivită la music-hall, între trompetele lungi şi harmonici. 1246 TUDOR ARGHEZI Frumuseţea artistei de talent vine şi de la inteligenţă, amestec de fizic evoluat şi de spiritualizare. Frumuseţea tâmpită nu e frumoasă, şi o femeie inteligentă, dar inteligentă, nu e niciodată urâtă. Farmecul e o frumuseţe depăşită. Scântei diamantine face stofa, din care-i croită femeia, fosforescentă. De la coapsa umflată ca un dovleac şi de la glezna buturugă, linia s-a putut aristocratiza treptat. Animalul a cedat neîntrerupt, până la faza în care piciorul vorbeşte, mintea catifelează, gura, în loc să plescâie de bucurie, degustă şi surâde. Frumuseţea e o nuanţă. Umbră de lila şi roz. 1946 CRÂMPEIE DE FRUMOS Frumosul nostru e pătat şi chinuit, şi frumuseţea cere sânge şi jertfă pretutindeni; în artă, în viaţă, în credinţă. Fără tragedie, nici comicul nu pare deplin. Unde-i om, e dramă. O durată de om, permanent senină, e o privelişte de confecţiune pe mătasea unei cutii cu bomboane. Asemenea frumos zjoli, adică drăguţ cu sensul de nostim. Statuara nu a făcut niciodată drăguţ, arhitectura de asemeni, nici poezia. Homer e frumos pentru că doare. Iisus e frumos pentru suferinţă. Artele drăguţului şi ale nostimului sunt ale unor artişti destinaţi să fie frizeri, să întoarcă elegant un scârlionţ, să decoloreze o chică şi să o vopsească în culoare antagonistă. Frumosul bărbatului ţine de spirit, al femeii de cruzime, de agresiune, de luptă, cu toate că bărbatului îi place să-şi decearnă nobilul titlu de viteaz şi să creadă că biruie când e întodeauna biruit. Femeia e un comprimat trandafiriu al naturii, cu vastele ei primejdii de frumuseţe, viscole, cutremure, uragane, incendii. A venit mare Oltul şi adună, în PUBLICISTICĂ 1247 drumul lui de ape imense, turme, sate, cirezi, grădini, le-a smuls, le-a frânt şi le-a înecat: Oltul e frumos! Robinetul şi sifonul sunt, poate, drăguţe dar stupide. Care să fie cel mai frumos spectacol? Măsurarea cu taurii, a junelui cu pelerină şi floretă, între panglicile săgeţilor aruncate cu mâna, e mişelească şi hâdă. Nici o bătălie nu e mai frumoasă şi mai profundă ca trânta omului de laborator şi de spital cu infinitul minuscul. Pictorul Andre Brouillet are la Paris un tablou de o fericită frumuseţe a omeniei. Cinci medici, în halate albe, înconjoară la spital patul unei copile difterice, de vreo patru ani. Doctorul Roux îi face injecţia cu serum, salvatoare. Atenţia atâtor învăţaţi e concentrată crâncen asupra unei vieţi de-abia îmbobocite; nu cumva înţepătura păpuşii să dea greş. Copila se uită la profesor, amuzată de tichia lui. Rugăciunea e un spectacol frumos. Ca să fie ceva frumos, trebuie să fie viu şi surprins într-un moment al depăşirii de sine ori să reproducă, şarjat pentru accentuare, lucrul viu, ca Marsilieza lui Rude, săpată-n piatra Arcului de Triumf al lui Napoleon. E frumoasă Biblia, cu Iov, cu Evanghelia de la Io an, şi cu Apocalipsa. E frumos Hamlet. E frumoasă noaptea de înviere. E frumos urâtul război, în care două seminţii se înfruntă cu certitudinea că una din ele va cădea în sabia celeilalte. Cel mai frumos spectacol de groază l-am văzut într-o fotografie instantanee, luată odinioară în Herţegovina. Tragedia era concentrată în ochii care absorbiseră toată fiinţa celor doi luptători la baionetă, într-o clipă de fulgerătoare scrutare. E frumoasă revoluţia. Dar e frumoasă călugăria sinceră a omului, singur cu Dumnezeu. Şi e frumos baletul: femeia făcută fum, făcută torent şi cascadă, făcută himeră... 1946 1947 [CUVÂNTAREA DOMNULUI TUDOR ARGHEZI] Vă rog să suportaţi şi de la mine un discurs. O grupare de tineri, care pretind că cincizeci de ani de activitate literară însemnează în mişcarea vieţii un soroc şi un destin, au luat, fără ştirea mea, iniţiativa unei sărbătoriri a ficţiunilor mele.. Această petrecere cu vorbe, cu muzică şi cu balet are loc astă-seară la Ateneu, la ora cinci. Vineri dimineaţa, adică alaltăieri, am primit acasă vizita domnului Ion Pas. Pot să-i vorbesc deschis domnului ministru al Artelor despre domnul Pas, fiindcă nu-i este prea străin. Cu domnul Pas mă ştiu de vreo douăzeci şi cinci de ani: pe ministrul Artelor l-am cunoscut abia de două zile. Intrând în căminul meu, am cutezat să-l întreb: „Sunt foarte încurcat, că nu ştiu cum să vă zic. Să vă zic domnule ministru, ori să-ţi zic domnule Pas?...“ Dintr-o lungă şi repetată experienţă învăţasem că un prieten ori un camarad când e atins de binecuvântarea guvernamentală se transformă brusc, în cincisprezece minute. Ochii lui nu mai privesc, buzele nu mai surâd, fizicul şi moralul capătă o legănare distrată, absorbit adânc în lucrul în sine. Lucrul în sine se găseşte situat cam pe la răspântia supraomului cu eternitatea. PUBLICISTICĂ 1249 N-am simţit că domnul Pas e ministru decât în momentul când mi-a spus că vrea să facă ceea ce nu a făcut niciodată în ţara românească nici un ministru. Cu simplicitatea domniei sale obişnuită, mi-a destăinuit că Ministerul Artelor, pe care-l conduce numai de câteva ore, vrea să mă cinstească şi el cu o sărbătorire. M-am uşurat numai după ce domnul Pas mi-a explicat că festivitatea are doi mucenici şi că sunt cuprins în aceeaşi sărbătoare, cu prietenul meu de o viaţă întreagă, părintele Gala Galaction. Intr-adevăr, două sărbători într-o singură zi pentru unul singur ar fi fost prea mult şi, cum am trăit şaizeci şi şase de ani fără nici una, aş fi putut să mă tem că trecerea de la postul negru la ospeţe să nu pricinuiască indigestia şi îngreunarea personalităţii. N-aş zice că dacă m-aş fi vârât n-aş fi fost primit la banchetele oficiale prezidate de domnii Dictatori ai literaturii: cred că aş fi fost admis chiar cu precădere, printre purtătorii paharelor pe tăvi. Nu m-am vârât... A te vârî însemnează să te bagi şi a te băga însemnează a intra la stăpân. Dar pesemne că s-a schimbat ceva şi la noi... Că s-a schimbat într-adevăr ceva iau martori câţiva predecesori: pe Antim Ivireanul, asasinat, pe Anton Pann, psalt în strană, pe Nicolae Bălcescu, mort în mizerie în exil, pe Mihai Eminescu, fără calificare, pe Creangă, pe Caragiale, pe Macedonski - şi întreaga gloată a cântăreţilor şi povestitorilor ; unii cu nume mai obscure dar toţi cu o văpaie în suflet, egală cu a tuturora ucişi de indiferenţa oligarhiei intelectuale - flămânzii, prigoniţii din trecut şi tuberculoşii epocii noastre de cultură şi petrol. Să le închinăm azi din Ministerul Artelor, care sărbătoreşte doi scriitori din seria lor, un gând de solidaritate. Am impresia oarecum grotescă. Mi se pare că aş fi călătorit toată viaţa prin buruienile pustietăţii cu un măgar şi că el îmi ducea în desagă sculele şi cărţile mele pe subt zodiac. Câ ne opream din când în când amândoi şi ne luăm alternativ unul pe altul în spinare, călărind când eu pe el şi când el pe mine, 1250 TUDOR ARGHEZI după cum cădeam mai mult unul din noi de oboseală. A fost un măgar fără nici o analogie cu asina albă, pe care a intrat în Ierusalim lisus. Un măgar ca de pe la noi, de prin Teleorman: un măgăruş. Azi ni se dăruieşte un cal de hipodrom cu zăbala de aur. Nu ştiu ce să fac cu el... La întrecere nu mă iau. Parcă vine prea târziu... Aş dori, totuşi, ca festivitatea de astăzi să nu se echivaleze pentru mine cu o ceremonie funebră. Nu vreau să cedez nici trândăviei, nici satisfacţiei orgolioase, care e o trândăvie şi mai putredă decât trândăvia. Ţiu să rămân acelaşi debutant permanent cum am fost cincizeci de ani în şir, încercat de aceeaşi înfricoşare de la început, a expresiei proaspete şi a gândului împietrit în cuvânt. Galaction de o parte şi eu lângă el, adunăm azi, împreună, o sută de ani de literatură pentru neamul nostru de ţărani, care gândeşte de două mii de ani şi care scrie numai de vreo sută şi cincizeci, cifra merită să fie sărbătorită mai mult decât noi. Adaosă la o vitalitate de milenari indică o maturitate câştigată. Datoria noastră, aci, la confluenţa vânturilor de secetă, de grindină şi de sânge este să o sporim. Să ridicăm graiul fluierului şi al opincii la un apogeu. Mulţumesc confratelui şi ministrului Ion Pas, vă mulţumesc dumneavoastră. Şi mulţumesc lui Dumnezeu. 1947 TOMEK A murit şi omul fără de moarte. Numele Tomek e pentru tipografia românească ceea ce-i numele Tutmes pentru Nil şi Egipt. Nu e nevoie să-l ştii şi pe PUBLICISTICĂ 1251 cel de adaos. Tomek a fost un substantiv care a denumit un material precis. Tomek era tiparul, litera, corectura, paginaţia, tabla de materii, coperta, tirajul, şi s-a identificat cu ele timp de aproape şaizeci de ani de meserie, purtată ca un rectorat. Dis-de-dimineaţă, el era înaintea tuturor, lucrători, meşteri, directori, zeţari linotipişti, maşinişti, puitoare, ucenici şi rotari, în atelier şi ieşea ultimul dintre toţi. După nume părea maghiar, după limbă neamţ, după nervozitate francez. El se cam confundă cu arta grafică aşa chemată de autorităţile nobilului meşteşug şi a participat, ca un strănepot al lui Gutenberg, la evoluţia continuă a teascului la rotativă. Tomek şi Richard Sergies, un german, înfăţişează alături de românul Molin, care a dat un impuls nou tehnicii la noi, marile puncte de reper ale istoriei cărţilor din punct de vedere al imprimeriei, după cum începuturile editurii româneşti aparţin germanilor Miiller şi Storck, aproape coincident cu Şaraga din Iaşi, Samitca din Craiova şi Miloşescu din Tg. Jiu. Evident nu trebuiesc uitaţi nici Socec, nici Teclu, nici Ioaniţiu, nici Sfetea, cu deosebirea că întemeietorii „Bibliotecii pentru toţicc, o imitaţie onorabilă a editurii Universal-Bibliotek, condusă de un Stănescu, decedat vremelnic şi care-şi înfăşură febrilitatea cu un şal în interiorul căruia îl încălzea şi un căţel de salon, au falimentar, pierzându-şi averea importată din Reich. Tomek, un personaj de pergament, uscăţiv, osos şi dur ca un cuier construit din coarne de cerb, era sever, ciufut, supărăcios şi bun în fond cu toţi oamenii, ale căror capace se deschid cu greu, de o bunătate naivă, înfricoşată să cedeze unei sugestii şi ascunsă într-o faţadă rebarbativă. II cunosc parcă de trei, patru sute de ani, cu aceeaşi figură şi nu l-am prins râzând niciodată, păzit de un stil discret al pudicităţii. Când începea să se lase dus într-o idee, făceai din el tot ce-ai fi vrut, „în limitele rezonabile", cum spunea el, încolţit de o propunere simpatică. Atunci se ivea pe faţa lui de hârtie sugătoare şi un surâs, îndulcit de o căutătură filosofică albastră-cenuşie. 1252 TUDOR ARGHEZI Acum vreun an şi jumătate nu mai găsea şuncă şi ouă, alimentul care-i ţinuse dreaptă bătrâneţea şi schela, întodeauna corect îmbrăcat şi cu o cravată bine legată, ca un cotor de volum în piele, cu o treflă de aur strivită sus. Fundaţia de Literatură era îngrijorată, unde să-i găsească mâncarea lui britanică şi i-a trimis lui Tomek un coş cu ouă şi câteva şunci. Tomek a fost consilierul ei punctual şi devotat. în angrenajul uzinelor de tipar ale „Monitorului Oficial“, rămase fără organul lor esenţial, s-a ivit un gol definitiv. Băgare de seamă! Dispariţia omului în aparenţă neînsemnat dintr-o mare întreprindere industrială, în mâna căruia nevăzută concordă elementele disparate, însemnează uneori ruina treptată a iniţiativei. 1947 IMPRESII Nu m-a mirat îmbulzeala de la Ministerul Artelor, cu saloane pline, unde veniseră confraţii mai mult sau mai puţin de aceeaşi meserie sau de acelaşi nărav aproximativ literar cu mine, cât sala populată până la ultimul loc în picioare, de la Ateneu. La minister, cu toată precipitarea de ultimă oră a festivităţii, anunţată cu vreo zece zile mai devreme de către un cerc de tineret, care o pregătise pe îndelete, se manifesta oficialitatea şi, natural, intrarea era gratuită şi era cald. Dincolo, la Ateneu, locurile trebuiau plătite, preţul biletelor era destul de ridicat, instalarea festivităţii cerând cheltuieli exagerate, iar temperatura era la fel cu cea de afară, cu două grade mai puţin între zidurile îngheţate. Un cerc aşa-numit Cercul liber de studii, înjghebat din râvna gratuită a câtorva băieţi şi fete, preocupaţi de problemele legate PUBLICISTICĂ 1253 de viaţa si traiectoria viitoare a sensului românesc, cerc necunoscut şi nepatronat, a fost de-ajuns să afişeze că sărbătoreşte poezia românească şi pe unul din reprezentanţii ei, ca publicul să răspundă într-un număr neaşteptat de impresionant. Multă lume a fost silită să stea cu pălărie şi căciulă. Aburul respiraţiei se putea vedea, ca în staulul din Betleem, şi spectacolul nu a durat mai puţin de trei ore şi jumătate. Spectacolul cel mai ingrat cu putinţă: studii, aprecieri, recitări, lecturi, agrementate dispers cu muzică şi dans. Interesat ca niciodată, publicul a urmărit evoluţia seratei cu o atenţie concentrată, un public, trebuie să spun, care nu-i al teatrului curent, al balurilor şi al sălilor de cinematograf. Au vorbit pe larg, în lung şi în lat, domnii Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu. Peste două ore au fost cheltuite în măsurători de stadii de înălţimi şi de nuanţe: asistenţa a mers pas cu pas prin peizajele accidentate ale acestor cutreierături de vârteje şi prăpăstii. Domnul Streinu în coturni, domnul Cioculescu în pantofi muţi de Conclav. Conferinţa domnului Streinu, pe care l-am auzit întâia dată, a fost de un frumos echilibru. Vorbitorul a improvizat cu o luciditate lentă, muncită într-un stil de mistică eleganţă, o lecţie de vocaţie şi de sensibilitate. Un critic de catedră nu putea să aibă nici acelaşi reflux, nici aceleaşi diafane intuiţii. Ei bine, publicului aceluia, care la sunetul unui afiş nu s-a dat înapoi să-şi sacrifice o seară de duminică amuzată, să tremure de frig şi să asculte - şi să plătească! nu i-a scăpat nici o irizaţie de idee, nici o transparenţă de sentiment nerelevată. Niciodată tăcerile n-au fost mai adânc semnificative şi aplauzele mai exact ajustate. Dacă această situaţie indică o „criză de cultură", cum s-a putut afla din câteva voci aflate în criză de subiect literar valabil, e locul şi timpul să fim prea mulţumiţi. 1947 1254 TUDOR ARGHEZI DRAGOSTE Am cutezat, fără voie, să încerc o experienţă, pus în faţa faptului împlinit. Am fost, cum s-a spus, „sărbătorită Cincizeci de ani de literatură este într-adevăr un eveniment, de care autorul, fără nici un merit personal de durată, face responsabil destinul, acel lucru nedeterminat şi neprevăzut, care se iveşte singur şi se rosteşte obiectiv. Nu trăieşte orişicine activ şaizeci şi şase de ani şi nu orişicine poate ţine linia, întins şi neîntrerupt, cincizeci de ani. Asemenea împrejurări nu ţin de conştiinţă, care se vede pe sine de-abia după ce timpul s-a consumat şi în ele se conţine şi superstiţia prezenţei unei ocârmuiri mai presus de puterile personale şi de provizoratul cotidian. Mi-au rămas două noţiuni din manifestaţiile al căror obiect am fost pe negândite şi nebănuite. După o viaţă, voită cât mai geometric trasată şi cât mai sustrasă de contingenţe şi influenţe în ce priveşte paza de sine şi respectul ipotezei, dar o viaţă de frământare, de violenţe şi nedreptăţi, principiul capătă confirmare şi autoritate. Fără demagogia personalităţii, fără profesie de credinţă expusă, fără să atragi atenţia intenţionat despre temeiniciile care te stăpânesc şi te orientează, ţi-ai dat seama, după cincizeci de ani aruncaţi în sus pe o singură verticală, că substanţa activităţii tale a fost văzută, urmărită, confruntată cu ea însăşi, epocă după epocă, şi aprobată, împotriva silinţelor de meschină adversitate de a se da vieţii tale o interpretare falsă şi sincerităţii un înţeles odios. E o răsplată de acurateţă, un rezultat cuprins aproape matematic în ecuaţia rezolvată treptat. Atât şi nimic mai mult. Dacă pentru tine semnificaţia are o valoare apropiată de scepticism, ea e valabilă pentru pilduire. Sentimentul că dreptatea vine orişicum e tonic şi incitant pentru tineretul care urmează. El verifică morala egalităţii de sine, a opintirii neîntrerupte, a suferinţei conştiente şi a răbdării. A nu te PUBLICISTICĂ 1255 murdări, când e atât de uşor să faci trafic cu însuşirile pe care ţi le-a dat, spune-i cum vrei, Diavolul sau Dumnezeu, este desigur o ţinută raportată la permanenţe. M-a emoţionat altceva mai ales: dragostea ambianţei de la cunoscuţi, de la necunoscuţi, substantivul nu exagerează. Ai socotit cincizeci de ani că darul tău de dragoste a fost cheltuit numai de tine. Ai iubit, şi când ai urât şi te-ai gândit mai mult la rănile de sânge ale adversarului tău decât la vitejia ta şi la satisfacţia că spada nimerea exact. Am lacrimi acum când văd că m-am înşelat. Sunt, într-adevăr, oameni mulţi care te iubesc într-adevăr. Ai primit câteva zile atâtea dovezi, tu care în schimb nu poţi da nimic, tu care dai numai manuscris şi numai cuvinte gradate şi niveluri, încât, după intensa emoţie trăită acum, aş putea cuteza să mărturisesc că viaţa şi activitatea au avut un rost, că faci parte din fiinţa contemporanilor ţării şi că nu eşti străin şi de prisos în ţara ta. 1947 PRINCIPII DE EDUCAŢIE Când nu iei în derâdere nici nesocotinţa unui anonim impertinent şi prost, nici curajul degenerat în inconştienţă, al sincerităţii primare, cu care se adresează câte un necunoscut, cazurile izolate dau naştere la probleme care le depăşesc. In primul rând subalternarea morală şi starea de gunoi în care se complace un neiscălit, te miră pentru simţul lui de răspundere şi onoare, şi pentru lipsa stimei secrete de sine, şi întrucât rolul de javră e atât de greu de jucat şi de un actor, pregătit de studii pentru orice soi de personaj; ca să fii o javră ideală, e nevoie de o vocaţie înnăscută. Cazul al doilea constituie o problemă de interes social. 1256 TUDOR ARGHEZI Un tânăr care s-ar pretinde, după turnura eroică a frazei, familiarizat cu întorsul foilor unei cărţi, semnat cu adresă şi vârstă (douăzeci şi unu de ani) îmi cere un „ajutoră Ajutorul literar ar fi de sine exclus, milostenia artistică nefăcând parte din caritate. Nu e vorba de ea, deşi tânărul trimite şi câteva versuri, care nu ar justifica mai mult amorul-propriu decât scrisoarea lui.Tânărul cere parale şi le cere de la un scriitor! Insă ajutorul, precizează el, să nu fie cumva insignifiant, că tânărul se supără: îi trebuie mai mult. Citează cazul unui alt tânăr, probabil camarad de atare profesie şi căruia ziarul „Adevărul“ i-ar fi acordat un ajutor prea mic. Ajutorul ar trebui să fie cel puţin egal cu salariul unui redactor, agonisit cu necazul silinţei de fiecare zi. Tânărul cere şi discută. E convins de drepturile hormonilor personali. Aproape că nu-şi face din ei o diplomă subvenţionată de stat. Mai şi citează ceva: pe Raskolnikov. Aş fi înţeles, cum s-a întâmplat, să primesc o scrisoare în vederea căpătuirii fără plasament, în vederea căpătuirii unei priceperi remunerate. De mai multe ori am alergat prin biurouri şi pe la întreprinderi, ca să găsesc un loc pentru câte un băiat, pentru câte o domnişoară, care s-au dovedit capabili şi punctuali. Erau oferte de activitate, de braţe, de creier, de aptitudini. Tonul scrisorilor nu era o stridenţă de înfumurare asimilată. Ce educaţie, de la ce părinţi, de la ce profesori, a putut primi un copil, care, la douăzeci şi unu de ani, cu scârlionţii frizaţi de oarecare cosmetic literar, cere bani, aşa, oricui, pentru că e tânăr şi revoltat? In patria lui Raskolnikov principiul afişat pretutindeni, al existenţei, e lapidar: „Mănâncă numai cine munceşte!" In ce mă priveşte, de vreme ce mi-a fost scrisoarea trimisă, trebuie să-l povăţuiesc pe tânărul meu să se descurce singur, regula supremă şi în slovisire şi în viaţă. PUBLICISTICĂ 1257 O să fiu întâiaşi dată indiscret faţă de sfielile mele. La doisprezece ani dam lecţii de algebră unui adult, învăţând algebra pentru el. In vacanţa şcolară lucram ca ucenic la un pietrar, poleind inscripţiile din cimitire. La şaisprezece ani eram secretarul unei expoziţii de pictură şi publicam primele versuri. La şaptesprezece ani intram laborant într-un laborator de uzină, şi la optsprezece ani conduceam laboratorul. La nouăsprezece ani am fost diacon şi referent de conferenţiar pentru religiile comparate la Şcoala de Ofiţeri. în streinătate, am cărat cu spinarea, am vândut bibelouri de zece centime bucata, am învătat să fac inele şi capace de ceasornic. Când n-am avut ce mânca, am răbdat. întors în ţară, nu m-am dat înapoi de la nici o strădanie, afară de aceea de a practica şantajul de presă şi vânzarea condeiului şi a conştiinţei, până acum intacte. La cincizeci şi opt de ani am dat examen de lucrător zeţar. La ţară, unde locuiesc, fac toate muncile unui argat, laolaltă cu nevastă-mea şi cu copiii mei (titraţi), cărora nu le e ruşine decât de patru lucruri: să nu paraziteze, să nu mintă, să nu fure şi să nu cerşească. Dacă mi-am făcut un nume literar, noaptea mi l-am făcut, cu braţele tremurând de oboseala pământului. Nu ştiu dacă-mi merit şi cât numele de scriitor, dar l-am câştigat trudind sălbatec, şi acum, la şaizeci şi şase de ani, mă chinuiesc exact ca la douăzeci şi unu, câţi are nefericitul tânăr care-mi cere bani de buzunar. Dezmeticeşte-te, tinere! Pune mâinile pe scule şi umerii la corvezi. E sănătos şi cinstit, şi de lucru e destul. Spune-mi, după o lună de lucru aspru, dacă nu te vei simţi mai bine şi mai satisfăcut cu bătăturile din palmă. Atunci te voi chema eu la mine să ciocnim un ciocan de rachiu şi, probabil, voi căuta să aflu încotro îţi călătoreşte gândul, după ce trupul ţi l-ai ostenit şi înfrânt. 1947 1258 TUDOR ARGHEZI DIVERSIUNE O să vorbesc astă dată mai mult, dar făgăduind cititorilor mei că pentru cea din urmă oară. In cincizeci de ani de literatură şi presă, de asupriri, de vrăjmăşii, unele justificate, altele odioase; de calomnii acumulate, de otrava unora, de entuziasmul altora - nu mă plâng: extremele s-au compensat - am fost, pesemne, după câte am auzit, de trei ori nebun de fericire. întâia oară, calea-valea, dar de două ori certamente. întâi, acum vreo doisprezece ani, când în torentele de mocirlă, în care încercau să mă înece javrele şi saltimbacii cu flaşnetă şi tamburină ai Universităţii, instituţiilor şi Academiei, la comanda unui savant iritat, profesorul Mihail Ralea, unul din primii exegeţi ai debutului meu literar, a prezidat o protestare, publică, de conferenţiari, în amfiteatrul arhiplin al Fundaţiei „Carol I“. A doua oară, acum doi ani, mai către sfârşitul vieţii, care am un fel de presimţire că nu o să vie prea iute, aşa că vor fi obligaţi să mă mai suporte contemporanii mei de condei, acelaşi Mihail Ralea, numit ministru al Artelor, prezida Premiul Naţional acordat până atunci pe tovărăşie, însoţindu-1 de ofranda unui milion de lei, şi un banchet. A treia oară, luna trecută, am fost, cum zice terminologia, „sărbătorită Ba de două ori sărbătorit în aceeaşi zi: de către un tineret, a căruia izbucnire m-a intimidat, pe cât m-a şi zguduit în sala, iarăşi arhiplină, de la Ateneu - cât şi de către ministrul Artelor actual, de-abia instalat în ajun, domnul Ion Pas, la minister. Mă uitam când la figura macerată de abate, a ministrului, care vorbea lângă mine, când la câteva binevoitoare rânjete colegiale, în seminuanţă, bine cunoscute în psihologie. Ministrul avea ca şi predecesorul lui la Arte, Ralea, o tradiţie, o constanţă şi o consecvenţă. Era acelaşi Ion Pas, care cu zece ani mai nainte, tot fără să fi ştiut, simplu PUBLICISTICĂ 1259 gazetar pe atunci, consacrase o pagină de ziar împlinirii a patruzeci de ani de literatură ai mei. Domnul Pas mi-a dăruit în public şi cinci milioane de lei, adică optsprezece dolari. Când eram diacon, mi se puneau în mână, la o cununie sau la un botez, de mai multe ori pe săptămână, şi nu la cincizeci de ani, o dată îndoit, două sute de lei. Nu exultam, ca nici acum, de bucurie, dar banii daţi pentru credinţă şi poezie au un zbenghi de dragoste pe ei, sunt bani curaţi, în definitiv munciţi, şi bine primiţi. Vi se pare anormal? Eu am avut dreptul tardiv să zâmbesc, dar peste măsură de absurd nu mi s-a părut. M-am înşelat. Trebuia să-l iau la palme pe domnul Ralea, iar domnului Pas să-i trântesc cu scaunul în cap. Iar milionul de acum doi ani şi milioanele de deunăzi aş fi fost dator (nu m-am gândit) să i le cedez domnului Berkowitz -respect ortografia — directorul, intelectul principal şi sufletul anonim al ziarului naţional „Liberalul", organ al unui partid foarte cultural, care cenzurează actele de cultură ale altora, o cultură, confundată pentru zarafii lui cu politica şi slugărnicia. Partidul a făcut şi face altă cultură, ca şi în zilele lui Mihai Eminescu, în epoca lui Carada, Gianni, Pherekidis, Chiriţopol, Cariagdi, Heramâ şi alţi mari români, cultură a misticismului bancar, a extazului fabricilor de cuie, de hârtie, de carton asfaltat, a vinurilor şi ţuicii Sfintei Familii şi a celorlalte nenumărate idealuri naţionale. Ziarul domnilor Berkowitz şi Dinu Brătianu îmi dă peste nas că m-am oficializat... împrejurarea putea să fie redusă la elementele fundamentale şi discutată din priveliştea, dacă o viaţă dură şi activă, de cincizeci de ani, fără dividente, fără club, fără participări, vizite, intervenţii, şantaje şi consilii de administraţie e un material de luat în seamă, la un scriitor, şi dacă insignifiantul meu personaj e un personaj, cum vine vorba, cultural. Asta, cu drept cuvânt, se putea analiza. Există un merit ori nu? Eu 1260 TUDOR ARGHEZI nu prea cred, la drept vorbind, dar am crezut şi cred că meritul există, sumedenii de martori şi nu numai miniştri. Pentru umilirea lor, şi pentru demonstrarea ilegimităţii, se putea face contestaţia cuvenită şi nu era nici o supărare. S-au mai făcut. Adevăratele personalităţi culturale, pentru „Liberalul", sunt de o altă natură. Marea lui figură culturală, actuală, e defunctul Alexandru Alimănişteanu ale căruia capacităţi de înălţime apar, scrise negreu pe alb şi cu fotografie din profil, în paginile ziarului, la fiece alt parastas. Alimănişteanu a strâns la Slatina, în vremea valutei sterline, mi-a spus-o cu guriţa lui, şaizeci de milioane de lei. Din ce se poate aduna destul de repede, la Slatina, atâta avere, dacă nu dintr-o camătă serafică şi blajină ? In capitală, Alimănişteanu (am uitat ortografia numelui exactă) a fost directorul Băncii Viticole şi administratorul revistei „Cugetul Românesc“, la care am colaborat amândoi, eu cu oarecare literatură şi el lipindu-i timbrele pentru abonamente, cu scuipat propriu, trăgându-le pe limbă. Nu s-ar putea spune că defunctul nu a luat un contact intim cu versurile, cu proza şi cu coperta şi că nu a fost o personalitate culturală. Dar, vedeţi, culturalitatea lui a fost cam de specialitate. Nu ştiu ce i-a venit domnului Ion Pas să spuie, în discursul de la minster, că mă mai paşte şi o a patra fericire: Academia. S-au necăjit o seamă de valori astmatice, paralitice şi hepatice, care aşteaptă de la această anticameră a cimitirului să-şi termine tratamentele glorios. Unii au putut întrezări că dau şi târcoale crematoriului din Calea Victoriei, numărul 125, că sunt nerăbdător, că mă şi gudur. Vai de mine! Nu vreau să întârziez pe nimeni şi nu mi-s învăţaţi pantalonii pe fotoliu. Fie jilţurile în perpetuitate ale lor, de vreme ce nici unul din dascălii mei, nici Anton Pann, nici Poetul, nici Bălcescu, nici Caragiale, nici autorul Mioriţei, nici unul, nu s-au răscăcărat pe ele. Sunt mulţumit cu PUBLICISTICĂ 1261 scăunelul meu de acasă, pe care toarce pisica şi cu Academia câinilor mei analfabeţi. Cât priveşte cele câteva sume, derizorii, încasate într-un răgaz, când subvenţiile deghizate, şperţurile şi bacşişurile de garderobă morală nu cleatină etica şi ambiguităţile de caracter ale celor ce au neruşinarea să-mi dea lecţii de ţinută - mie! -este clar evident că un scriitor se cade să renunţe. El trebuie să salveze, prin paralelism, impudoarea şi nulitatea făţarnică a celor îmbogăţiţi din prestigiul şi dezinteresul penei chinuite. Un lucru m-a uimit întodeauna. Cum se prosteşte, când nu e murdar la conştiinţă şi lingău, intelectualul de profesie, amestecând politica şi literatura în Bucureşti. 1947 O FAMILIE ROMÂNEASCĂ In noaptea de Anul Nou, împotriva deprinderii lor casnice, de a sta la răspântia vremilor schimbate, pe loc, m-am dus cu cârdul meu, din marginile ultime ale oraşului, la prietenul nostru inginerul, tocmai în Calea Victoriei, departe. Gazdele ne-au trimis o maşină a lor, din cele câteva sute de automobile ale societăţii „Săgeata", care împânzeau înaintea războiului, zvelte, elegante şi albastre, Dobrogea şi toată ţara. Inginerul şi asociatul lui, alt inginer, azi defunct, dar neuitat o secundă, cumpătaţi amândoi, stăpâni ai destinului şi hărniciei lor, păzită de o intelectualitate înaltă, de o cinste unică şi de o moralitate candidă, s-au multiplicat în iniţiative şi concepţii îndrăzneţe realizându-le pe toate, într-o formulă de mână de fier, îmbrăcată totuşi în catifea. Ceea ce-i sugestiv, într-o catifea de culoarea cerului înstelat, de azur. 1262 TUDOR ARGHEZI într-o sală, improvizată gospodăreşte, dintr-o magazie aşternută pe părţi cu cetină şi ramuri de brad, am găsit o sută şaizeci de persoane: familia întreagă. O tradiţie a familiei, răspândită de la Sălişte în câteva provincii, porunceşte ca, la fiecare început de an, oricum ar fi anul, de pace sau războinic, de libertate sau nu, de belşug ori sărăcie, părinţii, fiii, fiicele, bunicii, verii, cumnaţii, nepoţii să fie adunaţi laolaltă, iar a doua zi toate pâlcurile şi cetele se întorc la casele lor, în Bucureşti, în Ardeal, în Râmnicul Olteniei, în Moldova, în Bucovina, cale de multe zeci de postii. Soţia inginerului, o distinsă româncă şi maică a cinci copii, e o doamnă din osul sfinţit al lui Vodă-Ştefan, iar mama inginerului, femeie de fină inteligenţă şi aristocratică plugărie, e o mare cucoană de munteancă. Inginerul şi-a amplificat personalitatea ştiinţifică în Franţa. Fratele lui, asociat şi el în firma industrială care unifică şi face să trăiască vioaie, active şi generoase vreo zece alte industrii adunate într-o singură înţelepciune, e doctor în filosofia germană şi un puternic intelect. Cei o sută şaizeci de membri ai dinastiei sunt împărţiţi în toate vocaţiile şi profesiile cu putinţă, de la catedră, amvon şi comandă militară până la curăţitul pieilor brute şi transformarea lor în talpă şi piele. Unul e preot, profesor de universitate şi academician. Altul a fost şeful Marelui Stat Major. Tehnica, gândirea, muzica şi poezia urzesc împrejurul admirabilului trib o reţea de lumini şi un păienjeniş diafan de haruri şi simţăminte. Principiile lui sunt ca o credinţă nezdruncinată în Cel de Sus şi în rădăcinile grele şi adânc împlântate ale patriei; o simplicitate de moravuri rustică; omenia dărniciei de sine; munca niciodată istovită şi înmulţirea neamului neîntreruptă. Ieri au fost cinci copii, mâine vor fi şase, şi cei doi fraţi nădăjduiesc ca, la vârsta firelor albe de la tâmple, să numere împreună douăzeci şi patru de feţi frumoşi, ca şi bunii şi străbunii lor dintre piscurile carpatine. PUBLICISTICĂ 1263 Pe două socluri, încadrate în verdeaţă, din fundul sălii, urna cu lacrimi: două portrete: unchiul, general, şi asociatul dispărut, alunecaţi în viaţa eternităţii anul trecut... 1947 ÎN INEFABIL Cunoşteam odinioară un prelat care, instalându-şi telefon, se uita la el zile întregi cu veneraţie şi frică. Avea pe cineva în casă, străin, poate pe diavolul însuşi. Aparatul îi împrospăta simţul religios, dat oarecum uitării, în treburile prea omeneşti ale bisericii practice şi cam îngrijorat să se vadă asaltat de probleme de existenţă şi inexistenţă, modestia prelatului era şi profund turburată. Nu se putea ca telefonul să nu fi avut vreo corespondenţă cu vreun serviciu misterios, cu vreo centrală a Treimii, care pentru anumite treburi, mai urâte, antipatice corurilor îngereşti ar fi putut să utilizeze şi cetele negre cu coarne de ied. Până atunci, viaţa preasfinţitului cursese lină şi bucuroasă şi, deodată, i s-a stricat toată ceasornicăria. Nu s-a mai învrednicit să tragă blândul chiul alimentar, cu ouă şi lapte, postului negru călugăresc şi a trebuit să încerce din nou metaniile din tinereţe uitate şi ele. Un bun monah e dator să se canonească şi cel mai acceptat canon al lui e căderea cu faţa-n jos, repetată de treizeci, patruzeci de ori şi ridicarea alternativă în picioare, însoţite, şi căderea şi ridicarea, de semnul crucii pornit din pământ până la frunte: punctat o dată pe umărul drept şi o dată pe umărul stâng, amin. De la o vârstă încolo metania ajungea nevoioasă. Prelatul se chinuia fel şi chip cu ochii ia sticlirile iscoditoare ale nichelului de la receptor, indiscret şi gata să-l pârască. Temerile lui n-au rămas necunoscute. Un confrate de treaptă 1264 TUDOR ARGHEZI şiret, aflându-i susceptibilitatea, începuse să i-o exploateze. îl suna din părţile depărtate ale lumii şi-i cerea socoteală de gingaşele lui nelegiuiri, săvârşite cu furculiţa şi paharul, şi-i poruncea noi metanii şi canoane, care-i făceau viaţa de bătrân nesuferită. Unchiaşul cu tiară cu tot să fi avut un cot şi jumătate. Bisericii nu i-au lipsit până la o vreme arhiereii cu naivitatea curată care stă atât de frumos preoţiei. Ca să scape de ispitirile neînţelese, prelatul şi-a făcut pe neaşteptate geamantanele, pe tăcute a slujit sărbătoreşte ultima lui liturghie în catedrală şi s-a mutat la o mânăstire, unde nu ajunsese încă blestematul telefon. De atunci nu l-a mai chinuit Necuratul niciodată, şi părintele a trecut în tărâmul celălalt liniştit. Am trecut astă-toamnă pe la mânăstirea lui şi i-am găsit mormântul în cimitirul paraclisului de peste heleşteu: o cărămidă pătrată cu numele lui. Cine a fost, cum l-a chemat nu se mai cade, în faţa veciilor, şi ele trecătoare, să se ţie minte. Dar preasfinţitul n-a putut să strige niciodată „Alo!a. I se părea că stupidul şi necesarul apel telefonic îi murdăreşte gura frumoasă. „Cum o să zic aşa?“ se plângea smerit şi înfricoşat gingaşul meu arhiereu. I se părea că e o vorbă de ruşine. 1947 CRITICA MICĂ Se încinsese odinioară o gâlceavă, nelichidată nici până-n ziua de azi, când revistele şi rubricile de ziar se depărtează tot mai mult de competenţe şi criterii. Orientate şi dezorientate, în panica lipsei de inspiraţie valabilă, ele tind către un fel de a scrie şi gândi, care, în limitele lui, are un precursor, pe Mihail Dragomirescu, inventatorul „ştiinţei literarei Reţetele sunt PUBLICISTICĂ 1265 însă pentru cazurile de boală şi literatura noastră actuală, anemică şi reminiscenţă, trece mai repede printr-o fază de patologie decât prin criza indicată acum de curând. Se spunea că anumită proză constituie ceea ce se cheamă un roman, pe când alta, etichetată pe coperta comercială a editorului „roman", nu era un roman. Critica, invitată să-şi explice suprasimţul de specialitate, a preferat să schimbe vorba, încă nu se ştie cum se poate deosebi, atât de precis, încât să decretezi şi să iscăleşti un roman care nu-i roman, de un roman care este roman sigur, şi rămâne noţiunea că decide arbitrariul. Fireşte că şi provocarea la răspuns era prea directă şi brutală. In matematici, pe meandrele raţionamentului se poate eluda o problemă, abandonând drumul cel mai scurt dintre două puncte şi ocolindu-1 pe la suburbiile ideii, unde cele treizeci şi două de cărţi de joc ale ipotezei, din figură în figură, ne pot ajuta să găsim numărul şi adresa şi soluţia, prin deducţii şi diminuări. Este a proceda prin cărturăreasă. Dar cum nu ne aflăm în spaţiul matematic, ci pe teritoriul literaturii, demonstraţia prin viclenie şi ghicite e fără obiect. Se pare că evoluţia empirică dezleagă de la sine o problemă, care nici nu-i o problemă: proza e proză şi versul e vers. Vreau să spun că, pe nesimţite, variaţiile mereu inconstante ale terminologiei par să dea o definiţie adecvată. în limbajul literaturii, scriitorul de proză ia din ce în ce mai mult numele de romancier. Viitoarele clasificări generale par să fie de acum trase în istoria literară pentru încă un stadiu de activităţi: romancieri şi poeţi. Alternanţa e justă. Se mai pare însă că epocile, atât de darnice cu poeţii şi romancierii (avem numai poeţi vreo câteva sute, şi nu e rău), nu rabdă mai mulţi critici în acelaşi timp, cu toate că fiecare nouă publicaţie vine cu criticii ei noi, bogaţi în borcane şi inscripţii şi în autori obligaţi să se ajusteze prin comparaţii silite fără să cadă colţ pe colţ şi strâmbând unghiurile drepte, unii cu alţii. Palide idei, cuvinte incolore, concepţii insalubre şi construcţii pe 1266 TUDOR ARGHEZI dinafară, cu lipituri de cositor. Când ajunseseră criticii autorizaţi cinci, doi din ei au murit, unul de tânăr. Vraja implică întodea-una doi critici de sesiune. Fiţi cu băgare de seamă şi superstiţioşi. In cler pot să trăiască zece mii de preoţi contemporani şi tot atâţia, la urma urmei, scriitori în literatură. In critică, ba. Attentiony s’il vousplaît. Danger de mort! 1947 TINERII FĂRĂ FRICĂ Pe vaporul de azi-dimineaţă s-au îmbarcat la Constanţa doi artişti, sculptorul Ştefan Băeşan şi pictorul Sutzeanu, bursieri încă de patru ani ai statului, la Paris. Poate că la ora apariţiei ziarului, ei se apropie de Bizanţ, lăsând acasă o amintire din cele mai calde. Peste câteva zile se vor întâlni pe Mediterană cu rândunelele plecate şi ele din România către tărâmurile înflorite. In două săptămâni ei vor fi la Marsilia, şi vor cunoaşte acele privelişti învăluite în ceaţă violacee, care, de la Toulouse mergând spre nord, dă peizajului francez, construit pe alte scheme decât cel românesc şi cu orizonturi precipitate, caracteristica timpului vechi, estompat şi a veacurilor de dantelă, aşternute pe catedrale şi sate unele peste altele ca o chiciură cenuşie. Băeşan e un tânăr unitar şi hotărât, afară de talentul lui, clar şi franc, chemat la realizări însemnate. El are mâna abruptă şi acerbă. Moţ de neam, el a primit viaţa cum i-a venit, ca un brav, care nu s-a temut. întors din două războaie grele teafăr, locotenentul încercat pe fronturi şi-a luat halatul de atelier cu îndârjire îndoită, excitată de întârzierile la care războiul l-a obligat. In ajunul plecării a venit să-şi ia rămas-bun, ca şi colegul lui bucureştean, de la grădina noastră, albă de zăpadă. PUBLICISTICĂ 1267 L-am întrebat pe Băeşan: — Cum te simţi? Atmosfera Parisului e acidă şi caustică pentru un străin ca dumneata. Parisul e o moară care macină minţile şi voinţa. Dacă ai plecat, eşti ţinut să biruieşti şi să te întorci în ţară mai puternic. N-am nici o grijă. Băeşan a purces cu gândul să nu se dea înapoi de la nici o muncă grea, ca să-şi poată împlini destinul. Cel ce vrea să stăpânească, trebuie întâi să fie tuturora slugă: vorba e adevărată. Nu toţi tinerii au norocul să se folosească de o bursă care, deocamdată, consistă în patul dintr-un dormitor de la Fontenay-aux-Roses. La Paris, există un delict mostruos, lipsa de domiciliu: şase luni puşcărie. Dar toţi tinerii trebuie să călătorească şi pot să călătorească, dacă pornesc din ţară tari în cuget şi pregătiţi să primească pribegia cu toate rigorile şi fazele ei, cu dificultăţi şi decepţii, alese pentru a fi doborâte. Poate fi ceva mai plăcut decât să-ţi agoniseşti pâinea în mijlocul unei lupte aprige, în care să-ţi faci loc cu sila şi poate fi mulţumire mai meritată ca victoria, într-o ţară străină, unde şi localnicii adeseori o pierd? - In lipsă de altceva mă fac turnător, mi-a spus în pragul uşii, strângându-mi mâinile, sculptorul Băeşan, şi tot o să răzbesc. Am citit autorizaţia de expert a bagajelor celor doi artişti: „Efecte vechi şi uzate şi material de pictură şi trei kilograme alimente indigene, fără icre negre". 1947 VETERINARII N-aş putea crede că toată lumea şi-a dat seama, fie pe pielea altuia, fie pe propria piele, că medicii, zişi umani, prin 1268 TUDOR ARGHEZI eufemism profesional, sunt în cuprinsul aceleiaşi patologii şi terapeutici, de două categorii mai accentuate, Domnii Doctori sau Profesori şi Medici pur şi simplu. Diferenţa dintre unii şi alţii este că cei dintâi sunt adepţi ai unei filosofii a meseriei, independentă de bolnav. Ei caută în bolnav de preferinţă Ştiinţa, cu cea mai mare iniţială, şi acel sâmbure incoruptibil şi fugace kantian, căruia francezii i-au zis „la chose en soi\ lucrul în sine, sau mai pe româneşte „aia\ Medicina somităţilor dispreţuieşte vulgara preocupare a medicului mic, să puie bolnavul pe picioare, şi devine un amuzament. Somitatea e cu blană şi automobil, blană de cinci ori mai vastă ca trupul, vânată în regiunile arctice, fără nici o afinitate cu cojocul purtat de părintele somităţii, şi automobil monumental, »heige“ ori „cafe ă la creme". Medicul de rând călătoreşte cu tramvaiul, agăţat în scara vagonului, şi duce cu el idealul ridicul al sănătăţii; înoată prin zăpadă şi noroaie, se scoală cu noaptea-n cap, înşiră spitalele şi casele clienţilor, nu uită nici un pacient, se ţine de cuvânt. Ştii la toate orele din zi şi noapte unde-1 găseşti, ca să-l rogi să vie să te vadă, uneori mai bolnav medicul decât clienţii. Cuvântul, făcut pentru advocatură, e urât, proporţional cu spiritul profetic al medicului lecuitor. Somitatea, în faza ei de apogeu, a trecut dincolo de om, căpătând obezitatea morală, care face din medicină o stare politică, o prezidenţie, un mareşalat, totuşi împăcată cu onorarii de suveran. Medicina săracă dă, în schimb, personalităţi categoric exprimate şi pe acel savant de laborator plin de inimă şi de omenie, de multe ori om de gust şi artist, care-i specialitatea de a construi oameni şi caractere a Institutului de Seruri şi Vaccinuri Cantacuzino, un Port-Royal al tuturor disciplinelor experimentale. Inegalităţilor de vocaţie şi etică din medicina umană i se opune, bizar, omogenitatea medicilor, zişi veterinari, acei medici, dragă baciule, care-ţi vindecă oaia, târla, câinele, vitele PUBLICISTICĂ 1269 şi porcii. Ii cunosc pe aceşti învăţaţi, blajini şi sfioşi, de zeci de ani disciplinaţi la şcoala lui Pasteur, unul dintr-ai lor. Am cunoscut, începând cu admirabilul profesor Riegler, zeci de medici ai fiinţelor necuvântătoare, şi toţi m-au impresionat cu dragostea lor, cu bunătatea lor, cu delicata lor cuviinţă faţă de animale cât şi de oameni. Unde se învaţă această demnitate din care medicii omeneşti păstrează amorul-propriu excesiv şi fudulia; această caritate, acest respect de viaţă, atât de absente la Dascălii şi Alteţele medicale ale cetăţeanului nevoiaş ? Desigur că, între prietenii gospodăriei noastre, între cai, între câini, între mâţe, găini şi viţei. De multe ori, porcul, care-i o făptură evoluată către subtil şi complex, e cel mai bun pedagog de apostolat. — Haide, porcule, urcă-te pe catedră şi dă lecţii demiurgilor cu samur, cum să se poarte cu ştiinţa, cu suferinţa şi cu omul. 1947 MULŢUMESC Neplăcerile gazetăriei vin mai cu seamă şi de la împrejurarea că nu eşti înţeles în ceea ce nu spui, dar şi din alternativa mai brută că intenţia relei-credinţe refuză să priceapă ceea ce ai spus pe măsura ei. Savoarea cititului printre rânduri, într-o pauză cu punct de tipar şi într-un interval de idei ajustat, e o fină delicatesă. La ea nu poate avea, fatal, dreptul lectura plată şi lipsită de iniţierile unui studiu de meditaţii şi singurătăţi, care scoate figuraţiile de subt nuanţe. Câte un cititor, uneori şi poet, cum a fost cazul deunăzi, când am primit o scrisoare de dragoste literară cu imputări naive şi groteşti salvate de o sinceritate primitivă, luat înot după brazda luntrii tale, despicată în ocean, fără măcar să-l 1270 TUDOR ARGHEZI fi ştiut înapoia ta cum lopătai înainte, îşi face iluzia că tu mergi în talaze la suflul lui şi monopolizându-ţi vâslele şi nava, ca un proprietar şi al persoanei tale neaşteptat, te îndeamnă înecat pe jumătate să îndrepţi barca după chiotele lui. întodeauna se găseşte unul mai năzdrăvan şi destul de sigur de sine şi de indiscret, gata să-ţi dea o lecţie de conducere, rezumând laturile de circulaţie la strabismul sau la cecitatea lui. Omul se naşte cenzor şi agent şi crede cinstit că numitorul lui sărăcăcios trebuie să guverneze. De altfel e o înfumurare, de care, în proporţii variate, suferim cu toţii. Meşteşugul e să nu te întinzi fără revărsare, să nu răzbaţi cu firul tău în alte ape, să te opreşti sucindu-ţi pârâul şi să curgi pe albia ta, câtă ţi-e dată. Se mai adaogă la confuzia vieţii şi propriul tău idiom, limba ta aceeaşi cu limba celorlalţi, din care-i totuşi un dialect personal. Ne naştem streini şi ne isprăvim streini, iar unificarea printr-o regulă, lege sau Evanghelie, bună pentru toţi, se izbeşte de neînţelesul fiecăruia. Limba gândului întârzie ca şi a ceasornicului din cureaua brăţării. A venit cu două minute mai devreme sau mai târziu. O persoană feminină, pe care nu am văzut-o niciodată. Est-elle, brune ou blonde ou rousse? Je Vignore, m-a obişnuit să-mi scrie concis, din când în când, o dată, de două ori pe an, într-un plic dreptunghiular luxos câteva slove de prietenie. Probabil că scrisorile vin din marile depărtări şi spaţii unde nu mai e pământ, nici frăgezimi veştede nu sunt, nici oseminte de om, ci numai amintirile lucrurilor care n-au fost niciodată. E plăcerea adevărată a gazetarului cotidian. Necunoscuta face însă o eroare. N-am voit să zic în tableta Diversiune că nu voi mai participa cu colaborarea mea la ziar. Am făgăduit cititorilor, pe care aveam scrupulul să-i socotesc niţel obosiţi, că nu voi mai vorbi de adiacenţele publice cu numele semnat pe tabletă. Dar eroarea o repet fără voie şi eu. Vorbesc de mine şi acum. Poate că, fără făţarnică sfială, e şi PUBLICISTICĂ 1271 singurul sens al unui manuscris cu autor semnat. Felul cum se oglindeşte viaţa dimprejur în lama lui de cristal... 1947 CE SE POATE ŞI CE NU Dacă grupezi seriile de obiecte cu afinităţi între ele, analogiile încep să apară, şi observatorul încearcă, în ceea ce priveşte geniul de invenţie şi originalitatea, atribuită omului cultivat, o decepţie justificată. El se aştepta ca toate fabricatele tehnicianului, suveranul presupus al naturii, să se producă ţâşnind izvorâtor după o predispoziţie explozivă, şi ca un lucru să nu semene cu altul. Când colo, domnii cu pergament şi uzină sunt nişte copişti şi creatori de plagiate. Din ritmul sezoanelor şi rânduiala cerească, semenul nostru a dedus că ele sunt organizate, şi prezenţa, în toate celea, a unui Dumnezeu. Fără nici o aptitudine remarcabilă, a făcut ca el: a organizat şi s-a apucat să guverneze. Şi s-a lăudat cu organizarea şi guvernarea lui, ca de o zămislire unică. Rezultatele se cheamă, la şcoală, Istoria Universală, şi în politică Trecutul, din care se deduce Prezentul şi se întinde Viitorul. împărţită pe secole, istoria e un bâlci şi un balamuc şi, pe zile, o trăncăneală şi o suferinţă. In tot cuprinsul istoriei o neîntreruptă luare de-a capo, o repeţire, o continuă experienţă de fantezie, şi nu de cea mai interesantă fantezie, o fantezie adeseori de inşi proşti, improvizează pe spinarea bietului om, a căruia viaţă, chinuită de specialişti şi experţi, e scurtă, şi niciodată, nicăieri, imitaţia n-a fost în stare să se apropie de lucrul maimuţărit. Domnul pretinde că a născocit sârma şi sfoara, luate din coada calului; că a pus în funcţiune ţeava, inspirată servil de la intestinul găinii şi de la vrejul unui dovleac, câtuşi de puţin 1272 TUDOR ARGHEZI înfumurat, dovleacul, de maţul lung care-l canalizează. De la lubeniţe domnul a furat borcanul, sticlele şi urcioarele de la tidve, flaconul de la tărtăcuţă, ţesătoria de la paianjen, acul de la ghimpi... Bumbacul, cânepa, inul, le-a moştenit aproape de-a gata. A dezbrăcat oaia şi vulpile şi a pus cojoacele lor. S-a încălţat cu pielea vitelor. Până şi peria de dinţi şi-a smuls-o din spinarea porcului, care-i dă şi bidinele de spoit faţada. A făcut Piramidele, târând lespezile de piatră, la care se înhămau încovoiaţi de bice sute de mii de oameni striviţi de prăbuşirea unui bloc. Pentru un hoit de faraon îmbălsămat, au murit mii de sclavi, pe când artiştii desenului ieroglif pictau scarabeul şi şoimul pentru o exprimare de idei. Din când în când, iese din gloată câte un năzdrăvan profetic. în istoria plagiatului şi a escamotării, el aduce un lucru nou, un punct original de altă purcedere în cunoştinţă. Pe aceşti turburători a ştiut întodeauna semenul meu să-i elimine şi să-i suprime. Ei strică digestia domnilor cu pergamente. Tehnica şi spiritul inventiv nu trebuie să facă exces: e tolerabil mai cu seamă spiritul de intermediar, acela care transformă prin prestidigitaţie industrială ceva într-altceva, fără să se intercaleze un salt prea mare, care să dea dintr-o materie primă banală, o altă materie primă, neprevăzută. Vrăjitorul revoltă, ca şi vindecătorul. El trebuie pus la locul lui, la beci, sau răstignit sau aruncat pe brânci în rug şi ars de viu. E datina lui. 1947 GRIGORESCUL DOMNULUI ZAMBACCIAN Cu o întârziere de aproape doi ani, mi-a putut intra în casă incomparabila lucrare a unui amator şi critic, ţinută acum de PUBLICISTICĂ 1273 câteva zile pe masă, dedesubtul degetului care o răsfoieşte. De la un manuscris la altul, de la lopata de lemn a zăpezii la o ţigară, cititorii îşi acordă câte o pauză, întorcând foile de text şi ilustrate ale acestor doi autori adunaţi într-o copertă, un artist şi un comentator, Grigorescu şi Zambaccian. „Zambacu“, aşa-numit de pictorii şi sculptorii cu care se întâlneşte la câte o expoziţie sau agapă, e o personalitate curioasă. Proprietar al unei uzine de ţesătorie, de care s-a lepădat, ca să nu intre în conflict de interese cu principiile sale de etică francă, gândurile i-au zburat la lucrurile frumoase ale pensulei şi paletei şi a rămas fixat pe ele definitiv. Probabil că dacă s-ar fi apucat de uneltele care-l farmecă şi-l fac visător dinaintea tablourilor maeştrilor de lumină şi nuanţă, domnul Zambaccian ar fi ajuns, până la vârsta purtată pe timpul războiului în uniforma de colonel, un pictor caracteristic şi un artist primus interpares. Sentimentul şi refularea lui trebuiau să se răzbune şi s-au răzbunat în una din cele mai strălucite colecţii de tablouri din Bucureşti, unde amatorii de artă plastică nu lipsesc; dimpotrivă. Ca studentul care-şi rupe de la gură, ca să cumpere câte o carte şi să-şi facă pe încetul, acasă, o librărie, domnul Zambaccian şi-a pus toate economiile şi tot luxul într-o pinacotecă proprie. Şi meditând pictura îndelung, a mai putut să apuce din ea câte ceva pentru împlinirea jindului şi a satisfacţiei personale, notându-şi judecăţile, priceperile, intuiţiile şi analizele asupra operei altora. Mai multe monografii critice, aşa de necesare iniţierii artistice, atât a pictorilor fără documente cât şi a cititorului pe cale de a-şi stabili un gust şi un văz al lui, educat la sensuri impalpabile, au ieşit din pana domnului Zambaccian, o pană astăzi de autoritate recunoscută: Pagini de artă, Pallady, Petraşcu, Grigorescu, urmate în curând de un Tonitza şi de Amintirile unui colecţionar de artă. 1274 TUDOR ARGHEZI Pilda domnului Zambaccian a fost imitată de alţi amatori autopromovaţi critici de artă. Orice imitaţie suferă însă de mediocritate, când modelul, departe de a fi întrecut, rămâne cu câteva niveluri deasupra încercărilor sterile. Volumul Grigorescu (104 reproduceri şi 48 de pagini critice, de text) dă o ştiinţă deplină a individualităţii marelui maestru, care, confiscat, cum se confiscă uneori sentimentul naţional, părea pe vremuri micşorat de elogiile unor admiratori, minusculi şi toboşari. Timp de patruzeci de ani s-a vorbit mult mai puţin de valoarea artistului, decât de „boii lui Grigorescu". Viaţa şi opera înaintaşului sunt prezintate cu obiectivitatea lucidă utilă, şi condeiul domnului Zambaccian, adeseori revelator în contracţiunea stilului de un talent literar autentic, ar fi câştigat ceea ce spiritul domniei sale a dobândit încă demult, dacă numărul paginilor de text, mărginit la o fracţiune, s-ar fi scăpat de citate. 1947 PE ULIŢA MARE Vorbeam, în alte vremuri, cu un magistrate, pe porţiunea din Calea Victoriei, unde se arată, duse de câte o limuzină, personalităţi care făceau soarele şi ploaia în câmpul variatelor activităţi. La unele ore, maşinile grele, încetinite de un semnal, dintr-o răspântie principală, şi înşirate pe trei, patru rânduri, păreau nişte coşciuge, plecate în convoaie, în epidemia cotidiană a vieţii bolnave. Neavând ceva mai bun de făcut, în ora pierdută pentru o dezmorţire a picioarelor până atunci îngheţate dedesubtul unui PUBLICISTICĂ 1275 biurou de dosare, puneam câte un nume pe câte o figură importantă, apărută subit în geamul dricului de lux. Au defilat astfel pe dinaintea ochilor noştri iscoditori, câteva fragmente de epoci, de mărire şi decadenţă, ale unui timp în care oamenii se tocesc iute, ceea ce făcea cârdul vehiculelor şi mai asemănător cu o droaie de care funebre. Câte un pieton ceremonios saluta cu toată pălăria, cu braţul întreg alunecând pe toată distanţa dintre frizură şi mâna întinsă. îşi mai ajusta oarecum ţinuta şi cu piciorul, schimbând într-o secundă mai multe poziţii de adânc respect. Inginereşte, trecătorul acoperea cu pălăria o sută optzeci de grade şi înscria cu fizicul lui elastic un cerc într-un pătrat, întorcându-se în loc de două ori. Magistratul avea o carieră de douăzeci de ani şi ajunsese la scepticismul profesional într-un punct unde mistica juridică se descompune în monotonie. De mai multe ori cuvintele: escroc, lichea, profitor, oportunist, şi altele, şi mai nepermise într-o societate organizată cu claxon, cauciuc şi Constituţie, etichetaseră trecerea admirabilelor instrumente de viaţă şi de agonie, de sus în jos şi de jos în sus. Magistratul gesticula cu o mânuşă de lână, deşirată în vârf, şi cu mâneca jerpelită, liniştit şi sigur de sine, ca într-o vastă blană de biber, în care filosofia se simte mai în teritoriul ei. - Nu-ţi vine să crezi, spunea omul justiţiei, cum se transformă valoarea de circulaţie în valoare intrensecă şi cât e de rapidă în faţa unui procuror, cu procurorul în patru ochi. Dezbrăcat de ţoalele unui prestigiu organizat, inidividul îţi face impresia unui ţigan, care, pitit între movile de gunoaie, caută zdrenţe, cutii de conserve rupte, oase şi cioburi de sticlă. Să-l vezi ce tremură când primeşte numai o citaţie ori un mandat de aducere: o fărâmă de hârtie cu ştampilă. Cauza e adeseori benignă, dar citatul, măcar şi martor, îşi raportează simţirea la alte cauze, ştiute de el şi pe care justiţia le ignoră. Până să afle despre ce este vorba, l-au trecut mai multe spaime, fierbinţeli şi îngheţuri. 1276 TUDOR ARGHEZI Recunosc, corecta magistratul, că numai faptul de a te afla în situaţia de a fi întrebat şi obligat să răspunzi, dezechilibrează un om, faţă către faţă cu magistratul, într-o încăpere păzită la uşi de o baionetă. Am văzut jurişti eminenţi, care se jucau cu pledoaria şi Codul, puşi în prezenţa unui anchetator şi nemaiaducându-şi aminte cum îi cheamă. E natural. Nimeni niciodată, afară poate de nevastă, iritată de o întâlnire fără rezultat, nu a întrebat pe un fost mare demnitar: „Unde ai fost aseară?a Pune-i această întrebare într-o cameră de procuror. Intreabă-1 cu toată amabilitatea, dar uitându-te fix: „îmi puteţi spune cum v-aţi întrebuinţat timpul după-amiază, joi, între orele patru şi şase?“ Fie cine-ar fi, personajul interogat se descumpăneşte. Se petrece o rupere bruscă în raporturile dintre oameni, în care politeţea, civilităţile, ipocrizia, impertinenţa, rangul şi aparenţele împlinesc intervalele. Clientul justiţiei se găseşte ca un Adam în pielea goală, căutând să-şi ascundă reliefurile care riici nu i se zăresc. Să vezi de câte ori el, care ştia totul şi putea totul, nu ştie nimic. Şi cu cât a fost mai dominant, mai nedrept, mai incorect şi mai atroce, cu atât ajunge mai timid, mai confuz şi mai laş la masa de lucru a unui judecător, răzimat în bărbie şi cot, şi având lângă el o cruce neagră, care când o atinge îi carbonizează conştiinţa. 1947 PACE VOUĂ! Cine, nu-mi aduc aminte, a spus că viaţa e o luptă. Ba da: toată lumea o spune, inclusiv aceia care duc o singură luptă, cu furculiţa şi paharul. PUBLICISTICĂ 1277 Pe englezeşte, lupta se cheamă, cum spune domnul de la farfurie şi tavă, pentru existenţă. Formula se găseşte şi în paginile roşii ale Larousse-ului: struggle for life. E regretabil că viaţa trebuie să fie o luptă şi nu o pace. A fost odată cândva, pe ţărmurile din Ghenizaret, un om cu hlamidă din icoanele catapetesmei, urmat de o gloată sătulă şi scârbită de luptă; infirmi şi valizi se bucurau de făgăduiala pe care le-a aducea frumosul Străin, ridicându-şi mâna către ceruri şi binecuvântând câmpiile, cetăţile şi popoarele: Pace vouă! Sunt aproape două mii de ani de atunci. Lupta s-a înteţit, s-a însutit, s-a înmiit, s-a revărsat din câmpul de luptă peste neamuri, sângele s-a făcut deluviu şi focul uragan. O nouă pricină de luptă se adaugă pricinelor trecute, tocmai făgăduinţa lui lisus: Pace vouă! Şi fiecare nouă făgăduială de pace a început cu luptă şi s-a întemeiat pe luptă. Civis pacem para Citatele vin din toate limbile ca să consfinţească abaterea permanentă a omului de la visul lui permanent. Atâta timp cât lupta însemnează muncă, nu-i de cârtit împotriva ei. Tristul destin al făpturii omeneşti o sileşte să se scufunde în pământ până la fier şi cărbune, să-l scurme, să-l răscolească, să-l semene şi să-l culeagă; să rătăcească pe ape, să-şi caute pâinea în scule, materiale şi meşteşuguri. E partea cea mai frumoasă a luptei, aceea care, printre războaie şi calamităţi, a clădit singură o viaţă, un artificiu şubred de bucurie, neîntrerupt ameninţat. Dar lupta mai însemnează, mai ales, război, războiul celor care batjocoreşte munca şi demoralizează, şi paralel cu el, războiul interior, vrăjmăşia de la om la om, de la categorie la categorie. Când unul încetează, celălalt îl continuă şi îl readuce. Va putea omul să iasă, măcar acum, într-al doisprezecelea ceas de zvârcolire vecină cu agonia tuturor popoarelor, încleştate în ultimul război, din cercul de fatalităţi? Adineaori, după doi ani de tocmeală şi ciorovăială, s-au semnat primele tratate de pace. Diplomaţia afirmă că ar fi un 1278 TUDOR ARGHEZI succes, logica implicând o aşteptare cu mult mai îndelungată. A ieşit din semnătură şi un cadou: patru peniţe istorice, distribuite martorilor importanţi, probabil „Wattermann“. Şi pe când oamenii de stat se felicită, e război în China, în coloniile franceze, în Palestina, şi câteva nuanţe de război în multe alte regiuni ale planetei, atârnată de gleznele omenirii ca o ghiulea care-i sângeră la tot pasul călcâiul. O statistică spunea că viaţa mijlocie a omului e de cincizeci de ani, şi un om de ştiinţă că viaţa poate să mai fie prelungită. Acelaşi om care s-a ţinut cu picioarele goale, două mii de ani, după pacea lui Iisus, încă n-a învăţat să uite, să cruţe şi să ierte ca să lichideze o dată pentru todeauna eternul lui conflict de orgolii, de reminiscenţe şi de filosofii cu sine însuşi. Sindicatul mărturisea acum vreo cincizeci de ani un început de speranţă. Dar oamenii s-au pus în grevă, când în docuri, când în transporturi, când în oţelării, pentru optsprezece şi douăzeci şi cinci la sută spor de salariu. Pentru refuzul de a se mânji cu sânge însă niciodată. Pace vouă! Pace cui? 1947 BUNĂ ZIUA, MUŞIŢĂ Fiecare om ieşit în vileag, fie prin merit, fie printr-o interpretare, mai exactă sau mai eronată a meritului presupus, e urmărit de praful ridicat în copita calului pe care-l călăreşte. Pulberea câmpiei se ridică şi cade şi se aşterne, până ce alt călăreţ sau o teleagă străbat şoseaua copleşită de arşiţă. In peizajul intelectualităţii, colbul se stârneşte din hârtia scrisă şi tipărită, şi-i sufletesc şi durează. Cartea cade în puzderia morală PUBLICISTICĂ 1279 ca un bolovan de piatră şi o răzvrăteşte; condeiul care striveşte viermele prins în activitate desfiinţează la figurat roiul întreg şi colcăirea e agitată; praful galben al urii stârpiturii, flămândă de o glorie imposibilă, rătăceşte în aerul de jos şi se descifrează în ceaţa lui siluetele dărâmate, obrazele descompuse, într-un tremur de stepă. Invidia e mizeria omului, dar a omului meschin. — De ce nu-ţi prieşte, vierme, nimic? Ai cu ce te sătura şi în ce te întinde. Nici nu dormi, nici nu mănânci şi te ofileşti. Excrementul în care mişuni nu-i destul de moale, de stufos şi de dulce? Vrei şi nimb? — Tu eşti un glotaş, dar ai tot ce lipseşte nobilei mele ambiţii şi chiar mai mult. Nu credeam că se poate; refuz să admit şi totuşi trebuie să suport. Tu faci cu vârful peniţei ceea ce o sută de pene ale mele, de aur, nu sunt în stare nici să înceapă. Cum să nu te pizmuiesc? Cel puţin acest vierme e cinstit şi sincer, câtu-i el de îmblănit şi de legănat de robii lui, cu care se adună la ceai, ca să chibzuiască opere nemuritoare, măcar un crâmpei, măcar un stih : „Partir c’est mourir unpeu măcar o maximă, o sentinţă, un proverb păstrat în câteva guri de valeţi: „ Carul statului pluteşte pe un vulcan". Alexandru Iliescu, fostul vicerege al Olteniei, şi-a câştigat reputaţia parlamentară cu două cuvinte: „Biserica autofecală", voind să apere, luat de un avânt oratoric, impetuos, prestigiul autocefaliei. Muşiţa intelectuală e de obicei mai perversă. Ea îşi ascunde resentimentele şi în loc să se insinueze pe la minte îşi caută locuri mai adecvate sesibilităţii personale. Iţi cere măcar să te sărute şi s-a şi introdus. Dar te sărută pe întuneric, fără să se dezvăluiască, larvă puturoasă dar evoluată, luând cu şoapta murmurul albinei şi cu zborul vertical eleganţa libelulei. Muşiţă, bună ziua! 1947 1280 TUDOR ARGHEZI SCRISOARE PENTRU TUBERCULOŞI De câte ori mi-alunecă ochii pe un articol medical, pe firma unui spital, pe declaraţiile câte unui specialist despre necesitatea vitală a profilaxiei şi citesc cuvintele: tuberculoză şi tuberculoşi, inconştienţa sau cinismul acestui afişaz, fără urmare practică şi de pură faţadă, mă ofensează. Sunt organizaţii, societăţi şi personaje care trăiesc din publicitatea filantropică, sugând un lapte bine hrănitor din flegma sanghinolentă şi întreţinând un bâlci cu tam-tam în jurul plăpânzilor atinşi de boala de plămâni. „Fieţi-vă milă. Aceştia sunt tuberculoşii!“ dar „Feriţi-vă de ei! Daţi-i, săracii, afară din şcoli şi biurouri, izolaţi-vă! v-o spunem noi, specialişti, statisticienii şi învăţaţii socialia. Soţul ajunge suspect soţiei, soţia e abandonată, copiii flămânzi şi palizi sunt consideraţi ca nişte purtători de nenorocire. Statul, Comuna, Medicina, înfierează cu o sentinţă caritabilă şi criminală mii de oameni înfricoşaţi, refuzaţi pretutindeni, odioşi spiritului de conservare şi sănătate al societăţii. Societatea îi reneagă, îi leapădă, îi urmăreşte, îi interzice. Şi trebuie să ştie toată lumea că fata care tuşeşte, că flăcăul cu cearcăne vinete la ochi sunt tuberculoşi. întâi trebuie să ştie ei, bolnavii, că sunt tuberculoşi, să n-aibă cumva impertinenţa să se creadă sănătoşi, să nu cumva să le rămâie vreo speranţă că ineluctabila lor suferinţă poate să vie de la altceva decât de la tuberculoză. Nici un dubiu şi nici o cruţare: „Dumneata eşti tuberculos. Pleacă pe-aci-ncolo şi închide uşa. Du-te la spitalul de tuberculoşi“. Şi bolnavii aşteaptă, uitându-se cum se scutură frunzele, toamna, şi cum bate primăvara vântul dinspre apus: două anotimpuri de agonie. Doi medici zeloşi, cât se poate de harnici şi de bine intenţionaţi, au dat în vileag rezultatele cercetărilor domniilor lor, de curând, scrutând alte mii de piepturi, de copii de şcoală şi de muncitori, care nu fuseseră încă însemnate cu o cruce. PUBLICISTICĂ 1281 Avem de câteva zile alte contingenţe de delincvenţi ai tuberculozei. Medicii s-au frecat pe mâini de magnifica lor descoperire, ca nişte buni poliţişti. Câteva mii de instigatori în plus ai atentatului la fericirea socială. Fiecare copil a putut afla că de azi înainte el e un tuberculos, şi fiecărui muncitor prins cu oftica în mădulare i s-a administrat limpede noţiunea: eşti tuberculos. Rămâne să li se atârne un clopot de gât, cu obligaţia să sune de câte ori trec alături de oamenii înţoliţi şi să li se cositorească buzele, ca să nu mai aibă pe unde scuipa pe jos. Ştiţi, sputa se usucă, se face pulbere, bacteriile se ridică în aer şi praful intră pe căile respiratorii, o simetrie verbală ştiinţifică, a căilor urinare. Nu ştiu ce-i cu atâta teatru tuberculos, în care joacă funebra asociaţie a profilaxiei. Remarc un singur lucru, că cinismul, indiscreţia şi denunţul au atins punctul culminant. Descurajarea paralizează mii de oameni, covârşiţi de sentinţa medicală. De ce trebuie să ştie un tuberculos că e tuberculos? De ce sanatoriile tuberculoşilor trebuie să se ştie că sunt pentru tuberculoşi? Ce fel de profilaxie poate să fie aceea care începe prin a demoraliza bolnavii, prin a-i consacra osândiţi de două ori, o dată la fizic şi o dată la moral? Atâta psihologie au putut să capete binefăcătorii profesionali din dovezile acumulate despre influenţa curativă a stării de spirit optimiste, încât să întunece prin toate mijloacele iluzia şi credinţa? N-au aflat aceste autorităţi de vindecările, de atâtea ori repetate, şi furios contestate de invidia şi controversa medicală, săvârşite în transă de nădejde, de poezie şi rugăciune? Sunt atât de indiferenţi la realitatea concretă a tămăduirii prin bucurie? Au avut uşurinţa să uite că rănile de război se vindecau mai repede într-o ambianţă veselă şi muzicală? că un moral de speranţă întreţine sănătatea şi dă longevitate? Pentru oamenii de ştiinţă, de vocaţie şi subtilitate, elementul sufletesc este esenţial în tratamente. Nici Mesmer, nici Duville, nici Kuhne, nici Kneipp, nici doctorul 1282 TUDOR ARGHEZI Dubois din Berna, nici Coue, nici Beziat, nici şcoala aşa-zişilor magnetizori, nici atâţia alţi nenumăraţi, n-au fost pentru ei nişte „şarlatani“, cum îi place Facultăţii să-i caracterizeze, ca să scape de probleme şi de greutatea de a gândi. N-au aflat ei de Lourdes, măcar din Zola? Nu ştiu ei nimic despre Ştiinţa Creştină (Christian Science) din America? Ei ar fi putut reţine măcar atât, la autopsii, că numeroşi bolnavi, neînregistraţi de statistica tuberculozei, se vindecă, pe neştiute, de la sine. în plămâni bacilul se găseşte izolat de natură, într-un înveliş de calcar. De ce să ştie tuberculoşii că sunt tuberculoşi? Ca să fie asasinaţi prin sufocarea conştiinţei, atunci când ei au cincizeci la sută şanse să se vindece văzându-şi de treabă, vioi şi cântând? Am apucat însă şi eu să ştiu ceva. Că afirmaţiile de calitatea celor de mai sus indispun pontifii şi infaibilităţile medicale; neobişnuite cu îndoiala şi cu modestia. Lucru n-are nici o importanţă. Voi, tuberculoşi etichetaţi, binevoiţi să aflaţi că cel puţin jumătate din statistica voastră e literatură şi farsă. 1947 DOUĂ SUTE TABLETE Dacă anii se socotesc cu zecii, zilele se numără cu suta. Tableta precedentă a fost al două sutelea articol publicat în rubrica mai jos iscălitului ascuţitor de creioane. Când în primăvara anului trecut am fost chemat de direcţia ziarului reapărut după o vacanţă politică, forţată, de zece ani, şi a căruia viaţă se cam confundă cu a libertăţilor în luptă, găseam la „Adevărul" o atmosferă mai bine armonizată cu o concepţie a condeiului slobod de contingenţe. PUBLICISTICĂ 1283 Vremea tinereţilor isprăvite la netimp a trecut. Odinioară, trebuia să te usuci de-abia înmugurit. O emanaţie înecăcioasă sufoca vârstele noi în literatură şi presă şi la treizeci de ani poetul se făcea om politic, iar gazetarul personalitate electorală. Nu se putea pricepe ca exerciţiul luat în glumă, al peniţei, să fie o îndeletnicire şi singura treabă pe o viaţă întreagă a unui om de rând. Am stat cândva la închisoare, în zilele lui Ion Slavici, care la şaptezeci şi trei de ani, deprins cu temniţele ardelene, scria în celula lui, supraveghindu-şi pe lampa de spirt fiertura de cartofi, zece ore pe zi. Tinerii căscau şi protestau, semnând memorii juridice, cristalizaţi în egoismul cauzei personale. Erau vreo treizeci de scriitori şi ziarişti într-un dormitor cu zeci de paturi. Viscolul de afară se stârnea până subt pătură şi aşternut. O stropitoare de petrol scălda prizonierii dezbrăcaţi la piele, pentru prevenirea în dormitor a epidemiei de tifos exantematic, cu câte zece morţi la bilanţul cotidian al penitenciarului. Imperturbabil, Slavici nu-şi punea capul jos până ce nu împlinea ziua de lucru, citindu-ne uneori câte o povestire în genul descriptiv. Subiectele de Dincolo îl făceau să-şi retrăiască viaţa şi să rămâie în zidurile temniţei şi între camarazii tineri singur şi abstract. II văd şi acum pe dascălul nostru de răbdare, de o vitalitate intelectuală incomparabilă, teafăr şi voios pe baricada dintre expresie şi amorf. Iată-1, vezi-1, cu pana dintre cele trei degete din dreapta, al Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, toată ziua. Chemat la „Adevărul" în virtutea unei vechi contribuţii literare, unul din directori mi-a spus: „Dă-ne un articol pe săptămână", cu o ezitare că-mi cere prea mult. Se uita oarecum la părul meu alb, îmbătrânit mai tare decât pacientul, acum vreo nouă ani, de un an zăcut în morfina unei scabroase erori de diagnostic, medical, funestă. I-am răspuns directorului: „Unul pe zi!“. 1284 TUDOR ARGHEZI El a făcut o mişcare din ochi, analogă cu azvârlirea unui zar într-un talger: fie ce-o fi! Putea să iasă pentru autor un dezastru. La urma urmei, corectivul e todeauna gata. „Vezi dumneata... timpurile... greutăţile... evenimentele... guvernul... Europa... emisfera boreală... înţelegi..." Nu a ieşit un dezastru. Parcă nici condeiul nu a mers prea prost. In orice caz, o datorie a fost satisfăcută, aceea de a nu fi absent din vremea ta, din ţara ta şi din marile ei tragedii: datorie faţă de contemporanii chinuiţi şi decenţă faţă de posteritatea interogativă. De bine de rău, niciodată n-am dat bir cu fugiţii şi, fără să fac tot ce aş fi dorit, am încercat să pui pe hârtie conturul unei siluete de filigran, aşa cum s-a putut. Se face seară? Se luminează de ziuă? Nu ştiu. Deocamdată, nu s-a întunecat şi se cuvine ca noaptea, dacă va cădea peste noi opacă, să ne găsească la icoana siluetei cu lumânarea aprinsă. E un fir de ceară de albine, cu un crâmpei de văpaie-n vârf, care, în privelişti sau subt obroc, nu trebuie să se stingă niciodată. 1947 ION CALO VIA Ion Marinescu e numele unui actor, la începutul carierei. Povestea lui e scurtă, dar de un mare dramatism. Fusese angajat la Teatrul Naţional, nou sosit din Conservator şi numaidecât a şi fost mobilizat şi trimis pe front, unde a îndurat războiul. Intorcându-se acasă, aparent nerănit, Teatrul Naţional a refuzat să-l reprimească. Nu vreau să imput nimănuia nimic, dar mi s-a spus că director era domnul Tudor Vianu; n-am avut timpul să verific, dar cred că nu era alt director la Teatrul Naţional. Numai profesorului PUBLICISTICĂ 1285 Ionescu-Siseşti aş avea să-i aduc o imputare, că s-a împotrivit tratamentului doctorului Iacob şi a contribuit cu trei ani de întârziere gravă a operaţiei din ultimul timp. Ion Marinescu căpătase în război o rană nevăzută. Leziunea era la creier. Ii şovăia piciorul, îi fugea mâna, îl trăda palma, ostenea curând, vocea îi era împiedicată. L-am cunoscut şi m-a impresionat inteligenţa lui adâncă. Soldatul Ion Marinescu devenise Ion Calovia, numele lui de scenă. L-am rugat să-mi citească Mioriţa, o piatră de mare încercare pentru un actor. M-a zguduit. Refuz întodeauna să-mi las ochii în voia lor şi simţirii slăbiciunea să se răscoale. Nu m-am putut în nici un fel stăpâni, am strâns dinţii, am căutat să-mi provoc o durere, ca să anulez emoţia. Nu am fost în stare să mă birui: am plâns. Cine poate să scoată din asprimea pietrei îndârjite lacrima învinsului e un mare artist. De o lună de zile Ion Calovia e internat la Spitalul de boli nervoase, în seama profesorului Tomorug, un medic care-i şi el o valoare. Doi medici din şcoala viitoare, a speranţei, a probităţii ştiinţifice şi a exponentului personal, doctorii Constantin Arseni şi Ion Ionescu, chirurgi ai superdelicatului organ de gândire şi sensibilitate, i-au desfăcut craniul artistului şi au găsit în creier o tumoare. De un volum nebănuit, tumoarea cântărea o sută de grame. Ion Calovia îşi recăpăta lent facultăţile de echilibru. Ceruse o carte de versuri: i-am trimis-o. Vrea să silabisească şi să se controleze dacă face călcătura silabelor cu vocea tare, exact. In aurora ce-1 încinge, Calovia iese tremurând din neant, ca soarele din Ocean şi întuneric. Ion Calovia e un mare sărac. Pentru vindecarea lui deplină el are nevoie de multă linişte şi tăcere împrejurul creierului lui. I se datoreşte şi pentru războiul care l-a strivit şi pentru teatru, care-l aşteaptă, un oarecare confort. El zace într-o cameră cu mai mulţi bolnavi ca şi el tot atât de nefericiţi. 1286 TUDOR ARGHEZI Convalescenţa lui cere o rezervă, ceea ce în limbaj de teatru se numeşte o cabină - şi rezerva costă scump. Sunt încredinţat că rezerva are să i-o dea Teatrul Naţional, la Direcţia căruia se află azi nu un profesor rece şi calculat de universitate, ci un poet... 1947 ARTUR ENĂŞESCU Făcusem, odinioară Cuiva, de la Fundaţii — e mult de atunci, de-abia lua fiinţă întâia Fundaţie din ultimele patru - o propunere, care nu i s-a părut Cuiva, cum aveam dreptul să mă aştept, imbecilă. Mi s-a cerut un memoriu : l-am înaintat. Un eveniment, care n-a fost în sine măcar un eveniment, dar din care au curs consecinţe de mare eveniment, a dat peste cap totul. Pe ici-colea, mai făceam câte o vagă aluzie la propunerea învechită. Nu am găsit urechi destul de plecate la un suspin auzit, de timpanele mai detectoare, din tineretul cărturar. N-aş fi putut să dau în cifre numărul pe an al deşeului nerecuperat de ţară, rămas din şcoală şi literatură. El nu e imens, dar e important şi mai ales valoros. In grădina mea vin din când în când unele păsări, aş putea crede exotice, aduse de o furtună cardinală sau împinse de instinctul migraţiunii: se odihnesc de un zbor lung pe câte o ramură de pom. Au venit unele negre, cu aripile de dedesubt cărămizii, ca nişte arhiepiscopi căptuşiţi cu catifea. Unele galbene, vinete, roşii în întregime. Ca să nu le stingheresc tihna mă pitulam, examinându-le cu luneta în amănunţitele lor frumuseţi şi splendori. Le-aş fi găzduit în odaie. Le-aş fi purtat de grijă, până şi-ar fi luat zborul din nou către climatul PUBLICISTICĂ 1287 căutat. Intre noi şi ele nu e înţelegere şi pasările au dreptul să-l repudieze pe om. Dar nu veneau numai zburătoare. Mai des decât mi-aş fi putut închipui că e normal, poposeau la mine şi zburătorii fără aripi, studenţi, poeţi, artişti, pribegi şi refuzaţi de viaţa organizată pentru câtimele asemănătoare. Inadaptabili, ei nu puteau să ia nici locul ce li s-ar fi cuvenit, nici împuterniciţii de situaţiile înalte să-i înţeleagă şi să-i recruteze la o activitate în concordonanţă cu aptitudinile lor, uneori remarcabile şi întodeauna utile. în vreme ce alţii, infinit mai puţin înzestraţi, monopolizau avuţiile sociale, ei trebuiau să se resemneze şi să dispară. îmi aduc aminte, umbra tragică a lui Artur Enăşescu. Mă gândeam şi la el în propunerea făcută. Era vorba ca la Fundaţii să se alipească o mânăstire, Căldăruşanii sau Cernica. Mai apropiată, la Cernica Miron Cristea instalase o tipografie. Dacă n-a fost încă vândută, stă şi rugineşte, ca şi atelierele lui Nicolae lorga de la Vălenii de Munte, disputate de către moştenitorii din două căsătorii. Mânăstirea, fără să fie clintită din rosturile ei, putea să fie împrospătată cu călugări cultivaţi, însărcinaţi, subt privegherea Fundaţiilor, să dea ospitalitate cât de îndelungată şi fără alte condiţii eliminatorii decât năravurile de impertinenţă, intelectualilor în răspăr cu epoca lor, tinerilor intimidaţi de haos, caracterelor rebele, care puse într-o ambianţă favorabilă sunt cele mai docile. O librărie cu sală de lectură şi de discuţii pentru studiu şi adâncurile liniştite, s-ar fi putut fără greutate întocmi, iar un buget special tot atât de uşor. Problema consistă în conştiinţa sentimentului de necesitate, pivotul unei atari întreprinderi. Pensionarii mănăstirii n-aveau după proiect nici o constrângere în sensul că trebuie să se călugărească. Ei ar fi lucrat în toată gospodăria, destul de întinsă a mânăstirii, variind intelectul cu munca manuală, care odihneşte spiritul şi-l disciplinează. O parte din întreţinerea lor, poate că şi toată, 1288 TUDOR ARGHEZI ar fi fost câştigată de pensionari. Le-aş fi dat şi îndatorirea să scrie, o broşură, un studiu, un eseu pe an. Unor tineri le lipseşte curajul, temperamentul, norocul. Acest lucru iraţional e o realitate: unii n-au niciodată noroc, ori îl au în răstimpuri şi nu ştiu să-l aştepte, unora le vine mult prea târziu. N-au alţii caracter, n-au o ţinută, n-au o credinţă ori sunt vicioşi. C) familie depravată şi o şcoală fără camaraderia catedrei se adaogă la un detestabil cinism personal uneori, bun de orice ispravă. De pildă, un caz care ofensează pudoarea virginală a poeziei, fără scuza tineri poeţi; da, poeţi. Ei îşi povestesc aventura cu un haz maladiv, cu orgoliul. Bănuind că o bătrână infirmă îşi păstrează bijuteriile în piciorul de lemn, i l-au furat... Pentru toate calibrele dezordinei morale şi ale degenerării o formulă sigură, de echilibru, întemeiază, purifică, este educativă şi înviorătoare. Artur Enăşescu într-un mediu de incitare calmă ar fi dat literaturii lucruri de calitate. Măcar epoca lui nu l-ar fi avut pe conştiinţă. Indiferenţa colectivă, aliată cu morbiditatea lui personală l-au ucis. Am răsfoit cu tragere de inimă şi cu o lacrimă de miloasă omenie, volumul Revolta zeului apărut în Editura „Boema“ şi prezintat pe un plan pieziş, care-mi place mult, de doamna sau domnişoara Ştefania Stâncă, un nume indicator, de talent. Ii mulţumesc că mi l-a trimis. 1947 ADOLPHE DE HERZ Mă uit la turlele Văcăreştilor, unde gem, vinovaţi şi nevinovaţi, vreo trei mii de oameni şi iată trecându-mi pe PUBLICISTICĂ 1289 dinainte o seamă de camarazi. Am trăit cu ei la închisoare. De treizeci de ani încoace, penitenciarul, care altădată făcea să tremure carnea pe cetăţenii notabili, reprezintă un criteriu de selecţiune. Rând pe rând, au intrat în temniţă foştii guvernanţi şi au ieşit din ea guvernele următoare. Sistemul roţii care se întoarce. Un camarad proeminent: Adolphe de Herz. Autorul lui Mărgeluş, al atâtor alte comedii intrate în repertoriu şi nu ştiu de ce lăsate după succese de public entuziaste, în cartoane, şi al piesei Sorana, a fost cel mai caracterizat prin vocaţie om de teatru. Sorana are o istorioară. M-am ocupat de ea la vreme, fiind unul din punctele de polemică urâtă cu defunctul Brătescu-Voineşti. Au murit amândoi. De Herz trăise de copil în cercul Palatului Regal, în domnia regelui Carol I von Hohenzollern şi a Elisabetei von Siegmaringen, Carmen Sylva. Fiu al baronului de Herz din Viena, căsătorit cu o româncă şi care-şi strămutase panoplia şi arborele genealogic în Bucureşti, dramaturgul a trăit covârşit de atmosfera locală. Politica şi a regelui şi a ţării urmase punctul de vedere şi de simţire şi interesele de atunci, ale Triplei Alianţe (Germania—Austria—Italia, cu satelitul român) şi această politică a fost patruzeci de ani a statului şi a tuturor partidelor şi personajelor din orbita Coroanei. Situaţia acestora în preajma primului război oscilând, însuşi de Herz - scriitorul ajunsese de două ori suspect, atât pentru că familia lui fusese cuprinsă în influenţa Palatului, cât şi din pricina numelui germanic, bănuit a fi fost evreiesc, convertit la catolicism şi aristocratizat de împăratul - căutase un refugiu asociindu-şi pe afişul teatrului, cât şi pe textul tipărit de „Cartea Românească", numele lui Brătescu-Voineşti. In libertate şi mai ales la închisoare, analizând pe îndelete cu el împrejurarea, nu m-a surprins prea mult confidenţa lui, că nici o replică şi nici o iotă din Sorana nu aparţine colaboratorului de copertă şi publicitate. 1290 TUDOR ARGHEZI Lucrul era de la sine evident, Brătescu-Voineşti neavând în trecutul lui nici o încercare teatrală, nici o înclinare către acest gen de literatură, pe când de Herz era din vârful capului până în vârful picioarelor un om exclusiv făcut pentru teatru, gen de literatură, pe când de silinţe ale lui de a scrie versuri şi nuvele, întodeauna mediocre, excela. Momentul coincide cu secarea facultăţii de a scrie a lui Brătescu, căruia i se reproşează respiraţia literară prea scurtă. Ceea ce a înrăutăţit situaţia literară a lui Brătescu-Voineşti, a fost un act fără precedent. Aflându-se de Herz subt teroarea politică, Brătescu-Voineşti a tras o a doua ediţie din Sorana pe numele lui, ştergând numele autorului, care în cel mai bun caz pentru el îi era colaborator şi rămânând pe coperta ediţiei a Il-a singurul autor. Se poate verifica fără greutate şi ediţiile contradictorii şi murmurul de presă care a urmat. De Herz n-a putut să sufle un cuvânt, fiind din fire fricos şi încărcat cu ponosul că stătuse la închisoare pentru o politică antinaţională, de care Brătescu-Voineşti se lepădase cu oportunitate, având dreptul să anexeze şi piesa lui de Herz. De Herz putea să spuie pe patul de moarte, atât de tânăr căzut, cu mult mai multă legitimitate decât Neron, despre sine: „Ce mare artist piere odată cu mine!“ Neron a fost numai un cabotin, dar la cabotinismul genial al lui de Herz se adăugau o limbuţie spirituală de cea mai variată şi mai pregnantă valoare, continuu frământată de o ilaritate jumătate comică şi jumătate tristă şi o imaginaţie instantanee miraculoasă. In zgomotul infernal din dormitor el improviza unul după altul, câte spectacole voiai, autor şi actor în acelaşi timp, unul mai dezlănţuitor decât celălalt, de hohote de râs sau de podidiri de lacrimi. Intr-un timp, am fost cândva, prin streinătate, şi soufleur. Am văzut toate celebrităţile teatrale din Paris şi din Italia. In România, am făcut cronica dramatică timp de zece ani, până m-am dezgustat şi de autori şi de actori, mai cu seamă de PUBLICISTICĂ 1291 actriţe. Niciodată n-am dat în ridicula mea carieră de comentator de spectacole şi grimase, de o personalitate mai complexă, mai universală şi mai sintetică în admirabilul şi ticălosul meşteşug al scenei ca baronul Adolphe de Herz. 1947 ARTA DE A NU SPUNE NIMIC In toate timpurile s-a remarcat acel stil anodin de presă care ocolind preciziunea se lasă-n voia cuvintelor, înşirate pe condei ca nişte scoici. Ele sună niţel, lucesc niţel, dar n-au înăuntru nimic. Reportajul politic, aşa-zis, a excelat întodeauna în fumul peniţei, având să menajeze toate părţile în cauză şi să ţie toate uşile deschise. Intr-adevăr, cerneala se dilată vaporos şi fraza de bumbac e o ceaţă care se târăşte subţiată până la firul de aţă, de-a lungul, câteodată, al mai multor coloane, alternând litera generală cu caracterele compacte. Aici e nodul chestiunii, îşi poate zice cititorul ajungând la liniile groase, numite în limbajul gazetăresc aldine. Cuvântul e muzical. Şi nu e nici un nod şi nu e nici o chestiune. O estetică deosebită a reportajului cere articolului un portret grafic, în casetă, alt cuvânt feminin frumos, şi reporterul politic, fără jocul varietăţii de literă, se simţeşte nenorocit. Dacă nu mişcă ideile, să mişte textul cel puţin, idealul reportajului politic fiind să nu conţie nici o idee. S-ar supăra câte cineva şi atunci genul ar fi ratat, cariera stricată. Se preferă ca principiu intercalarea, în curgerea sacadată a rândurilor scrise, cuvintele de specialitate, cele mai goale cu putinţă, cuvintele balon, cuvintele băşică, pneumatice, referitoare la sociologie, la economie (nici nu ştiu cât îmi plac asemenea substantive de eludare: economicul, politicul!), la 1292 TUDOR ARGHEZI finanţe, la buget, la criză, la conjunctură. Nu se mai vede ţipenie, nici viaţă, nici oameni, nici mărfuri, nici parale. Terminologia ştiinţifică, agrementată cu expresii ca: momentul oportun, dat fiind, considerând că, precum se susţine, rezervându-ne dreptul, viitorul va hotărî etc., etc., escamotează admirabil problema, cum i se zice nimicului iarăşi. Reportajul, ca să nu fiu steril, numeşte şi domnii miniştri, care au pus de gând să...facă, să...dreagă. în stilul de bun reportaj politico-socialo-economico-financiar stau bine şi cuvintele terminate în franţuzeşte cu tion, traduse pe valah cu ţiune: administration, administraţiune. Desigur că vorbele ca plecăciune, spurcăciune nu intră în clasa termenilor traduşi. în exercitarea continuă a reportajului anumit, ziaristul capătă o abilitate în a nu spune absolut nimic, egală cu geniul. Tot înlocuind cuvântul mai propriu cu unul mai impropriu, cuvântul mai tare cu un cuvânt mai moale, pe cel moale cu unul lichid, şi pe cel lichid cu cel mai gazos, el obţine un fel de a vorbi, care te-ar pune pe gânduri, dacă nu ar fi vorba de o artă. Ideile devin exclusiv zgomote în silabe, scârţâire, plescăit, hârş, mâr, ssst! Cât am studiat pe texte autentice arta de a nu spune nimic, prietene, nici nu-ţi închipuieşti. Vream să scriu o carte de trei sute de pagini în acest jargon, o carte goală, goală ca o damigeană, cu jurământ, de la dop până la şezut, d’a capo al fine, mă rog! Şi n-am izbutit încă să învăţ divinul meşteşug, care atrage şi asigură toate recompensele visate, decoraţii, consilii de administraţie, subvenţii, autoritate, relaţii, influenţă, misiuni în străinătate şi, ca în nici o altă situaţie, exprimată în consecinţe de ingratitudine, recunoştinţă continuă a forurilor competente. O să mă mai căznesc. 1947 PUBLICISTICĂ 1293 S.T.B. Când eşti singurul scriitor din mahalaua ta şi mai colaborezi şi la ziarul „Adevărula, care se bucură de mare trecere în public, iar, pe deasupra, mai eşti şi delegat al suburbiei Cărămidarii de Jos, un soi de primar hilar, prevăzut cu autoritatea de iscălire a dovezilor că enoriaşul are o purtare exemplară, trebuie să mai tragi şi cu urechea şi să te mai faci şi tâlmaciul nevoilor „generale“ din cartier. In mahalaua mea, afară, să mă iertaţi, de o mulţime de cimitire, vizitate de oameni încă în viaţă, sunt şi alte instituţii... Spitalul de boli nervoase, plin de clienţi şi servit de medici şi de vizitatori, prieteni şi rubedenii, e cel mai depărtat. O staţie radio oficială cu funcţionarii ei, pentru ştirile de stat, îşi prezintă antenele ceva mai încoace. In sfârşit, Penitenciarul Văcăreşti, cu o populaţie permanentă, după socoteala mea, de vreo trei mii de suflete, suflete de directori, de subdirectori, de medici şi deţinuţi, cu câteva ateliere importante (tipografie, fabrică de teracotă, fierărie, tâmplărie, cizmărie, croitorie etc., etc.), cu un spital, cu un hangar pentru montarea automobilelor, un întreg complex, un oraş, mereu cercetat de o mulţime de suflete de magistraţi, de advocaţi, de doctori, de muşterii, de fraţi, de părinţi de-ai internaţilor în puşcărie, în mare număr deţinuţi politici de toate nuanţele - e un punct din cartier, cel mai aglomerat. Ei bine, toată această lume forfotită, variată, la care se adaogă băştinaşii mei, mi-a dat un mandat şi însărcinarea să mă prezint la Societatea tramvaielor şi să pledez cauza ei, care, fie zis, în treacăt, e şi cauza deputăţiei mele. Linia de tramvai, de pe şoseaua Olteniţei e derizorie. Aşteptările sunt imense şi vagonul peste măsură de încărcat. Iată propunerea practică şi rezonabilă, adresată Direcţiei S.T.B., care a experimentat cu succes autobuzul nr. 31: să înfiinţeze un autobuz pe linia Piaţa Mare - cheiul Dâmboviţei (pe partea dreaptă) - Calea Văcăreşti - Penitenciar - Spitalul 1294 TUDOR ARGHEZI Central, dus-întors. Succesiunea vehiculelor la câte cincisprezece minute ar fi tot ce trebuieşte, şi orice taxă de transport, fie cât de ridicată, s-ar compensa pentru călători, cu promptitudinea transportului, fiecare din ei câştigând câteva ore pe zi. Ora de lucru sau pierdută îi costă mai mult pe pasageri, decât orice tarif. O încercare de o săptămână ar fi concludentă pentru amândouă părţile în chestiune: publicul şi Societatea. îmi pare foarte rău că nu cunosc pe domnul inginer director general de la S.T.B., care ar putea să-şi înlăture din titulatură indicaţia director, rămânând general, de vreme ce are comanda în uniformă a unui corp de armată de setebişti. M-aş fi prezintat în locul acestei tablete în persoană, după şase ore de călătorie, cu mânecile scoase, cu nasturii rupţi, şchiop şi fără căciulă, ca să-i dau documentarea necesară despre felul circulaţiei cu tramvaiul nr. 21. Şi sunt sigur că mi-ar fi acordat graţios, la plecare, un autobuz, ca să mă ducă înapoi acasă. P.S. Un autobuz particular serveşte de câteva zile distanţa Sf. Gheorghe - Uzinele Lamaître, fără să fie cerut. Taxa pe această scurtă distanţă: cinci mii de lei. 1947 PESTE ZECE ANI Am cunoscut, într-o viaţă de om, sumedenii de înălţări, de schimbări şi căderi. Pe o poartă a timpului am văzut cavalerii, strângând în pulpe şi pinteni cai năbădăioşi, intrând pe bulevarde cu flamuri şi panaşe. Trâmbiţele lungi, ridicate oblic spre cer, vesteau o purcedere triumfală, şi copitele călcau în potcoave parcă inima poporului frântă. Scos cu poliţia din căminuri ca să aducă ovaţii şi urale, omul asculta de comanda unui agent în civil. PUBLICISTICĂ 1295 I-am văzut apoi, pe victorioşi, întorcându-se pe jos, pe furiş, fără platoşe, fără coifuri, în zdrenţe, cu călcâiele goale, ferindu-se să fie recunoscuţi, cerşind un muc de ţigară. Parcă nici nu fuseseră niciodată. Unii, pedeştri puseseră o uniformă şi defilau cu braţul drept întins către o fereastră cu perdelele trase. Când s-au rupt rândurile, nu li se mai vedeau picioarele de fugă. Unora le-au căzut nădragii. Toţi erau impetuoşi, măreţi, impertinenţi. Ţara începea toată vremea o „eră nouăa subt ameninţare scrâşnită. Lumea era obligată să se dea pe un calapod. Acelaşi număr de pălărie, capete standard după model, mişcarea mâinilor supravegheată. S-a reglementat şi trotuarul în Bucureşti, pe dreapta dusul şi pe stânga întorsul. Dacă te găseai la „Capşa" şi voiai să treci în Sărindar, nu era voie. Trebuia să te duci până-n dreptul Societăţii de Telefoane, unde se croise cu vopsea pe caldarâm o vamă, să treci strada acolo şi să te întorci de unde porniseşi. Drumurile spre Giurgiu trebuiau, musai, să ocolească prin Ploieşti. Colţurile câtorva străzi, ca nişte morminte, erau împresurate cu ghirlande de lanţuri pe stâlpi. E de ajuns ca insul să ajungă guvern şi regim, că nu mai ţine socoteala de nimeni şi de nimic. Venise cu nişte cucuie, şi ele s-au făcut repede coarne. Un dictator, cu care fusesem prieten, a izbucnit într-un vast hohot de râs, odată, când l-am prevenit, informat de o indiscreţie, că a doua zi cade de la putere. „Tu să fii sănătos! — mi-a răspuns. Suntem aci pe cel puţin zece ani!a Se credea etern. A doua zi, către seară, m-a chemat la telefon. „De unde ştiai?" m-a întrebat. — „O să-ţi spun peste zece ani", i-am răspuns. Nu m-am ţinut de cuvânt, că a murit. 1947 1296 TUDOR ARGHEZI G. IBRĂILEANU Mi se pare că întâia oară l-aş fi zărit în strada Doamnei, la clubul socialist al ziarului „Lumea nouă“, o casă cu etaj, cu faţada acoperită mai târziu de scuturile de reclamă spânzurate de faţadă, ale unei firme de maşini de treierat. Aveam vreo şaisprezece, şaptesprezece ani, vârsta socialismului romantic. Ibrăileanu, dacă nu mă înşel, cel mai feroce cititor al bibliotecii, purica pe cotoare raftul de cărţi. Mi-au rămas de atunci în suvenire ochii lui, că într-un peizaj variabil, lacul neschimbat şi acelaşi. Unde am mai văzut aceşti ochi de catifea? m-am întrebat la Iaşi, când aveam treizeci şi cinci de ani. Erau singurii, cu o expresie unică; o căutătură iconografică, dreaptă, sinceră, neiscoditoare, adâncă; surâs de încredere şi de suferinţă. Pe omul cu ochii aceia puteai să întemeiezi o certitudine definitivă şi de intelect şi de caracter. Iată un om pe care studiul nu l-a făcut pedant, pe care catedra nu l-a ciocoit, care n-avea un stil pentru Academie şi altul pentru fitecine, care nu era dublu, triplu, nici încincit ca personalităţile de rând ale gradelor urcate: scara cetăţii trecea pe la spatele lui, sus de tot, şi el sta pe cea mai de jos, simplu, tocmai din pricina imensei lui complexiuni, şi omogen: la cincizeci de ani, el îi avea încă pe cei vreo douăzeci, cu care pornise, pelerin singuratic, pe un drum de cipri fără sfârşit în noapte, desluşind printre ramuri strălucirile eternităţii. Numai o asemenea sensibilitate de primire şi de împăcare a contrariilor putea să adune şi să păstreze în ambianţa ei, făcând din redacţia revistei „Viaţa românească^ o şcoală subtilă, unităţile disparate şi totuşi prinse unele într-altele, cu un cheag de la el la Stere, la Cantacuzino, la Teodoreanu, la Topîrceanu, la Otilia Cazimir, domnişoara Mantu, Brătescu-Voineşti, Hogaş, Bădărău, Slătineanu şi la opuse şi mai depărtate. PUBLICISTICĂ 1297 Aflându-mă la Geneva în strâmtoare şi luând cunoştinţă din coperta revistei, trimisă de cumnatul meu, un ofiţer care ar fi fost un mare scriitor, dacă nu se intimida dinaintea hârtiei albe, colonelul Felix, că, lucru nemaiauzit la noi, „Viaţa românească" plătea colaborările la număr, i-am trimis lui Ibrăileanu, un nume încă nerostit în valori literare, câteva manuscrise, în versuri. Contrariu regulei publicate, că manuscrisele se ard, ale mele au fost puse deoparte şi am primit şi o scrisoare semnată G. Ibrăileanu. Poate că se mai găseşte pe undeva prin vreo ladă cu corespondenţă, scăpată de bombardamentele din 1944. Secretarul meu gratuit, care va fi cândva moartea, poate că va da de ea, dacă nu cumva voi mai face un foc frumos într-o zi, în grădină, cum mă bate gândul, din urmele scrise, ale unei vieţi, trăită coincident cu condeiul. Ibrăileanu plătea „onorarii" din sărăcia unei publicaţii, cea mai reprezentativă pe vremuri, [a cărei situaţie financiară au divulgat-o ungurii, în auzul iritat al lui Ionel Brătianu, la Versailles, prin 1918]: tiraj patru mii de exemplare, abonaţi două mii neplătiţi; vânzare în librării, neglijabilă. în treacăt fie zis, e momentul când s-a hotărât de fraţii Brătianu, decepţionaţi, apariţia unei reviste enorme, redusă în cele din urmă la o fiţuică de nouăzeci şi şase de pagini „Cugetul românesc", încredinţată direcţiei subsemnatului, de-abia scos din puşcăria unde mă angajaseră aceleaşi ilustre personaje. Opereta politicii româneşti are întodeauna toate fazele de alternanţă, tragică şi bufonă. La Iaşi l-am văzut de mai multe ori pe Ibrăileanu. Mă duceam chemat într-acolo de vârfurile Cetăţuii, de liniile Galatei, de Râpa galbenă şi mai ales de frumuseţile ascunse ale marelui intelect de atunci, al Moldovei. Ultima oară, dus de braţul lui Topîrceanu care tocmai creştea într-un potcapet preoţesc un pui de vulpe sau de lup şi în colţul odăii un păianjen, l-am vizitat în fundul unei curţi mari, într-o cameră 1298 TUDOR ARGHEZI vastă. Parcă în strada Română. Era bolnav sau obosit. Ibrăileanu lucra de predilecţie noaptea, când zgomotul trece. Intre timpuri, apărând „Viaţa socială“ a prietenului Cocea, cu oarecari mostre din manuscrisele mele - e o viaţă, de atunci - ne-am pomenit pe neaşteptate, cu Ibrăileanu, în biroul unde bâjbâiam pe nişte hârtii în serviciul unei tipărituri de afaceri scrisă în două limbi, din care una franceză. Aveam numai două scaune şi pe cel paralitic pusesem dosare. A trebuit să mă lupt ca să primească scaunul valid şi am stat de vorbă stupefiat de vizita care-mi făcea o nespusă plăcere, el pe al meu şi eu pe o ladă. Nu mai ştiu ce mi-a spus. Era îmbrăcat frumos, într-un costum alb, probabil de mohair mănăstiresc, in şi mătase, purta pălărie de fină panama, dulce, gesticulând lângă piept cu nişte mâini de la încheietura cărora lipsea numai dantela, ca să pară ale unui monsenior. între războaie nu l-am mai văzut pe Ibrăileanu. Aproape nici nu ştiu când a murit. Mi se pare că a murit. Nu prea cred, dar mi se pare că-i adevărat, de vreme ce nici nu-mi scrie, nici nu-mi trimite nici o vorbă cu nimeni - şi de vreme ce nu o să mă mai întâlnesc cu el niciodată. 1947 ABCESUL Câtă vreme mocneşte mut, puroiul ia forme exuberante şi estetica lui de suprafaţă poate să înşele. Surâsul e inocent şi fraged, căutătura e îngerească, de lobul urechii diafane atârnă boaba de rouă a unui safir şi obrajii se leagănă între cercei, cu patru ochi deopotrivă de albaştri. Carnaţiile sunt spelbe. Colierul de perle încolăcit pe un grumaz alb, delicat, încă nu pare un şirag de bube, gata să spargă. Degetele lungi, trase prin PUBLICISTICĂ 1299 fine inele, cu captele roşii, încă nu pot să fie asemuite, când caută pe fundul poşetei, la teatru, ca într-un fibrom voluminos, ciubucul de sânge pentru buze, cu nişte viermi şi limbrici. Oglinda de buzunar pare lucidă şi neamăgită. Creionul de funingine vânătă, care face pleoapa mai lascivă şi adânceşte conturul, încă nu aduce aminte viitoarele goale orbite. Mantaua doamnei miroase iritant a bergamotă şi cade în falduri de blană dulce, în care suflul alege o cărare moale, răscolind nuanţe de parfum de alcov, păstrate în căldura încinsă dintre coapse. A fost vânată cândva prin Alaska sau adunată, piele cu piele, prin zona toridă, tratate cu argăseli rafinate de la cincizeci de cârtiţe sau şobolani de rasă. Modelaţi de mâinile unui expert pe silueta din limuzină, şoarecii au dat un animal feminin adorabil. Puful de pudră, cu care se maimuţăreşte gingaş într-o fărâmă de cristal, nici el nu cheamă reminiscenţa pulberei simbolice a ţărânei. Ca o făgăduială de viitor sau ca o amintire, veche din generaţii, podoabele strălucite sunt adeseori de lanţuri. Timpul vă păstrează, poate, fără cutiile de catifea, domnilor, catene masive. Ce ai la picioare, domnule dictator ? Să mă ierţi, iarăşi m-am înşelat. M-a înşelat şi panglica de atilopă, de subt manşetă : în cătuşa ei bate inima unui minuscul ceasornic de aur încrustat. Puroiul dă din când în când câte un abces, care nu mai poate fi ascuns în zibelină şi cosmetic. Astupaţi focarele iute, că au crăpat. încep să curgă şi put şi nu se ştie până unde se poate întinde duhoarea. Coptura se cheamă ieri nu ştiu cum, mâine într-alt fel şi azi Papazian. Ea e hrănită cu caviar şi şampanie originală. Un buboi de Anul Nou, unul de februarie, altul de Mărţişor, pe lună un buboi, buboaiele nu plesnesc toate odată, ci pe rând şi câte unul. Celelalte supurează în mister şi se tămăduiesc prin autovaccin, nu prin exterminare: ar fi imoral. Iau sânge de la 1300 TUDOR ARGHEZI tine şi-l transport pe mine, scot din fesă şi altoiesc la conştiinţă. Abcesul se resoarbe prin abces. 1947 PERPETUA RENOVARE Multe atitudini neaşteptate la care ai asistat din strana ta de la uşă îţi păreau în tinereţe de neînţeles. Cu starea de levitaţie morală a vârstei, atribuiai anumite schimbări la faţă subite, unei sincere puteri de convertire violentă, şi pentru că tu nu dispuneai de acest mare capital al transformării instantanee şi radicale, care face verde din galben şi din cânepă mătase, socoteai că suferi de o inferioritate şi că eşti pe veci osândit să rămâi pânză de sac, în vreme ce sfoara urzită a colegilor tăi, adeseori mai proşti, ajungea în spaţiul unei nopţi şi, câteodată, chiar în mai puţin, catifea şi velur. Repetându-se însă operaţia la fiece nou soroc de evenimente, şi în masă, transformările, trezirile şi renaşterile succesive ale aceloraşi însetaţi căutători ai idealului perpetuu, retractările şi întoarcerile în punctele părăsite pe rând, reîntoarceri, urmate de replecări, odată hăis odată cea, şi cea şi hăis neîntrerupt, ai început să te limpezeşti şi să capeţi o mai bună opinie de tine. Explicaţia vieţilor în zigzag şi cu patine cu rotile era mai simplă şi nu angaja nici o problemă. Intre patru ochi, prietenul era o javră. Independent de certificatul de naştere, că s-a ivit pe lume cu douăzeci de ani mai devreme sau mai târziu, indiferent de titluri şi pergamente, el năzuia mereu altceva şi de fapt unul şi acelaşi lucru; nu o tonificare a sufletului printr-o nouă credinţă, în care el era un figurant cu bagajele făcute pentru a părăsi staţia unde s-a oprit locomotiva. PUBLICISTICĂ 1301 De îndată îl zăreai cu geamantanul alergând peste şine, după un tren orientat în direcţia opusă. Unul voia să-şi păstreze funcţia bine plătită sau să obţie alta mai onctuoasă pentru pipotă, abdomen şi guşă, să aibă un automobil la scară, camere luxoase, brăţări pentru graţiile nevestei, blănuri şi parfume, o sută cincizeci de cămăşi în loc de şase sau de trei, altă duzină de pantofi, şi suplimentul boarfelor scumpe: puterea. Nu se renunţă lesne la această prostituată, veşnic infidelă şi cu tinerii şi cu bătrânii, şi destul de sceptică şi ironică, şi totuşi avidă. Ea dă, desigur, şi limuzine şi pijamale şi bibelouri, dar, ca o vulgară persoană, le ia îndărăt. Ba te face să vomitezi, uneori cu sânge, şi bucăţile alimentare înghiţite. Doamna e generoasă în formă, dar în fond avară. Ea strânge vărsăturile cu lingura şi le regrupează, ca să le prezinte, aceleaşi, infinit înghiţite şi infinit oticnite, pe tava de aur, apetitului convertiţilor următori, cărora le lasă gura apă. 1947 CONSTANTIN MILLE II Pe când ziarul „Adevărul" îşi instalase biurourile în pasajul „Villacros", aveam vreo cincisprezece ani. Alexandru Beldiman, întemeietorul gazetei, o ceda lui Constantin Miile, un tânăr advocat socialist, încă fără nume în presă, cedându-i numai un titlu şi o lozincă: „Să te fereşti, române, de cui strein în casă", dimpreună cu o reputaţie de foaie antidinastică şi oarecum republicană, nu fără o intenţie de naţionalism. Cu timpul, ziarul şi-a lepădat dimpreună cu lozinca de pe manşetă şi obiceiul de primăvară: „Zece Mai, zi de doliu", o 1302 TUDOR ARGHEZI zi când numărul acestei sărbători naţionale apărea cu pagină cernită. Constantin Miile a înţeles romantismul protestării cotidiane şi tot ce era perimat în atitudinea de muşchetar a fondatorului, pe care-l văd şi acum la fereastra din strada Cosma, pe unde mă duceam la şcoală, frumos, trecut şi cu barbişonul epocii. Moravurile vremii erau îndrăzneţe dar şi absurde şi se repercutau până şi în licee. Intr-o seară, împins de gloata clientelelor de partid, am asistat la devastarea redacţiei „Adevărului". Firma doborâtă era bătută cu ciomege şi se aruncau prin vitrinele sfărâmate, în pasaj, broşurile inofensive, Scrisori către ţărani. Cred că mi-a mai rămas şi azi pe undeva exemplarul cu care m-am dus acasă. Devastarea se petrecea neturburată în faţa Prefecturii de Poliţie... Din pasajul „Villacros" (ori „Macca"), Constantin Miile şi-a mutat ziarul, din ce în ce mai căutat şi mai citit, în palatul de mai târziu; era să spui: actual... Primele maşini rotative aduse în ţară au fost ale lui Constantin Miile, ca şi prima redacţie civilizată. Redactorii, instalaţi confortabil, erau distribuiţi în camere deosebite şi, în palatul propriu, cu mai multe etaje, se putea respira un aer sănătos. „Adevărul" şi ziarul „Dimineaţa", creaţia integrală a lui Miile, ajungeau la un tiraj nemaiatins şi, la apogeu, devenind o universitate. Nu cred să se găsească în ultimele patru, cinci generaţii de intelectuali un singur student sau liber-profesionist, care să nu fie trecut cel puţin o dată-n viaţa lui pe la „Adevărul". Oamenii aflau întodeauna acolo bună primire şi, la nevoie, o consolare. Consolările erau de multe ori administrative: cine a cerut, la o mare trebuinţă, un concurs, fără să fi primit de la Miile un bon de casă, câteodată decisiv pentru toată viitoarea carieră? Constantin Miile e ctitorul celui mai liber ziar cu putinţă şi al unei şcoli de libertate, rămasă fără profeţi. Ca organizator din nimic al unei vaste instituţii de presă, unde au învăţat să PUBLICISTICĂ 1303 gândească politic masele de cititori, Constantin Miile e unicul exemplar de claritate şi energie în mişcarea intelectuală românească. La „Adevărul“, apoi, nu s-a pomenit niciodată de acel spirit de emfază, de falsă catedră şi de căprărie obedientă, comun tuturor ziarelor noastre din timpuri. Dimpotrivă, o atmosferă de totală colegialitate domina forfota continuă a publicului atras de ospitalitatea intelectuală, a celei mai de sine stătătoare tribune. Pedagogia marelui dascăl de civism şi eleganţă profesională s-a întemeiat pe discuţia slobodă a tuturor problemelor politice şi sociale şi pe respectul cuvenit adversarului onest şi leal. In istoria politică a ţării încă nescrisă, nici măcar începută, Constantin Miile şi şcoala lui au meritul de a fi creat şi dezvoltat opinia publică şi românească vie, pe care evenimentele, terorismul şi fanteziile extravagante n-au fost în stare a le înăbuşi. Să dăm Cezarului ce-i a Cezarului. Dovadă, trecerea de care se bucură şi astăzi „Adevărul", fostul ziar cel mai independent. A fi independent este a păstra o distanţă egală faţă de toate poziţiile standardizate. 1947 LIBRARII Nu prea demult, am creionat pe o tabletă figura iconografică a fostului anticar, verhovnicul semenilor lui de vocaţie, Pohl. Pictorul în căutare de model pentru un portret al Sfântului Petru a pierdut singurul „cap de expresiea autentic al primului arhiepiscop de la Roma. Anticarii, împotriva cărora autoritatea municipală, aducându-şi aminte că are o direcţie concurentă, pornise o prigoană culturală, sunt agenţii cei mai vii ai cărţii şi 1304 TUDOR ARGHEZI bibliotecii. Neaşteptând să fie vizitaţi cu întârziere, ies ei înaintea publicului la fiece cotitură, cu braţele încărcate de poezie şi poveşti. E un negoţ delicat, cu care se împacă firea contemplativă şi visătoare, cu ochii peste veac, a tânărului sau bătrânului de lângă rafturi, aşezat cu discreţia învăţată de la litera tăcută, pe un scăunel. In vecinătatea unui văxuitor sau tocilar, subiectul e pitoresc şi gata întocmit pentru gravură în culori. Totuşi, faţă de librari, burghezii meseriei, anticarii sunt un proletariat, o lume oarecum anarhică şi cu atât mai simpatică, de-o seamă cu păsările cerului, cu intemperiile şi canicula, cu câinele pribeag, oprit dinaintea cărţilor şi căutând un adăpost de om sărac. încă nici un anticar, afară de favorurile primăriei faţă de tărăboanţa lui ambulantă, n-a fost ca librarul Iulius, vechiul coleg al scriitorilor din câteva generaţii, sărbătorit de confraţii lui. L-am cunoscut pe Iulius şi nu-i voi zice luliu, cum şi-a zis de un timp încoace el. Dintr-o pleiadă de meşteri de librărie, iniţiată din dragostea de document şi arhivă, domnul Iulius e ultimul, mi se p;ire. Zahareanu a deces la netimp, Montaureanu, cel mai intelectualizat dintre librari, a trecut dincolo de baricadă, director de editură, Alfandary conduce o tipografie, Bandrevsky s-a făcut patron; ceilalţi au dispărut câte unul, fără necrolog. Au fost mai mulţi. Nici o istorie a librăriei şi editurii româneşti nu le reţine numele şi masca. Evoluţia cărţii româneşti şi înavuţirea editorilor nu au mers însă paralel cu sporul, la propriu şi mai ales la figurat, al personalului librăresc de calitate, îndatoritor, bibliograf, bibliofil, elegant în grai, cu acea onctuozitate rafinată, pe care o capeţi în contact cu ambianţa monastică a gândirii imprimată. Domnul Alfandary are o idee foarte bine-venită. După o mulţime de iniţiative personale, izbutite încă de pe vremea ministrului Muncii, Trancu-Iaşi, el vrea să facă o şcoală de PUBLICISTICĂ 1305 librărie, din care să iasă şefii librari de mâine, pregătiţi pentru carieră şi pentru instruirea cititorului aglomerat de meseria lui şi doritor să-şi consulte într-un ungher librarul preferat. Era o vreme când fiecare om de bibliotecă avea un prieten la Socec sau Alcalay, căruia îi adresa pe şoptite o confesiune de cărturar. In ziua când n-avea bani de ajuns, cititorul ştia că în anume dulap volumele alese de el vor fi păstrate până se va înlesni să le plătească şi să le ia în ghiozdan. Librarul ştia ce cărţi sosite din străinătate îl interesează pe cititor: i le punea deoparte, i le împrumuta să le purice acasă, se informa la cititor despre valoarea unei cărţi cumpărate. A fost o atmosferă, o camaraderie, între cea mai frumoasă profesie, a librarului şi toate celelalte. Librarul de azi e un simplu vânzător de marfă indiferentă. Raporturile şi aderenţele s-au isprăvit. Cititorul n-are nevoie de firmă şi vitrină. Ii trebuie librarului, inteligent, ager, amical şi erudit. Tradiţia trebuie restabilită. 1947 DRAGOSTE ŞI OMENIE Dacă ziarul şi condeiul, destinate să pregătească mulţumire pentru toată lumea, nu-şi pot ajunge scopurile întotdeauna, atât din pricina indiferenţei forurilor, puţin simţitoare la vorba tipărită, cât şi pentru motivul neruşinat că amândouă aceste scule de punere în mişcare a sentimentelor slujesc uneori deghizate scopuri personale, ale celui ce scrie şi ale celui ce editează, câteodată ele pot contribui să facă cel mai mare bine cu putinţă. Acum vreo zece zile, „Adevărul" a publicat o tabletă, la întâmplare, asupra cazului marelui talent dramatic al unui 1306 TUDOR ARGHEZI bolnav, întors de pe fronturile războiului, vătămat. Ion Marinescu-Calovia fusese, până-n ajunul zilei de apariţie a crâmpeiului de proză, necunoscut în exponentul lui, nu numai Spitalului Central de boli nervoase, unde zăcea anonim şi ameninţat să fie dat afară, dar nici Teatrului Naţional şi artiştilor din cele vreo douăzeci de trupe din Bucureşti. Calovia suferise cu o lună mai nainte o intervenţie chirurgicală la creier. I se scosese capacul craniului cu fierăstrăul, chirurgii i-au descoperit înlăuntru o tumoare, au extras-o şi i-au cusut osul capului şi pielea părului la loc. In pauza înfricoşetoare dintre operaţie şi convalescenţă, când misterele fiziologiei joacă încrucişate şi în două sensuri, renaşterea şi moartea, cu toate nuanţele intermediare de biruinţă sau de tragedie, artistul, marele artist viitor al scenei româneşti (e tânăr), se afla în cele mai grele condiţii, de la care se poate aştepta vindecarea, înspăimântat că va fi trimis acasă, unde ar fi sucombat sau ar fi murit pe jumătate. Avea un frate şi o prietenă, amândoi deopotrivă de nevoiaşi. Tableta a fost citită de secretarul general al Ministerului Sănătăţii, domnul doctor Cupcea, pe care n-am avut plăcerea să-l cunosc şi a cărui voce, hotărâtă şi promptă, mi-a fost revelată la telefon. Doctorul Cupcea a fost emoţionat. Inimosul director al Naţionalului, poetul Zaharia Stancu, s-a sesizat. Chirurgii operatori ai lui Calovia au văzut că milostenia lor creştină, de abili scrutători ai subtitlului organ, diavolesc şi sublim de gândire, a căzut asupra unei valori umane mari. Ministrul Artelor, Ion Pas, n-a rămas străin de datoria omului oficial faţă de omul din spital. Toţi, fără înţelegere între unii şi alţii, s-au mişcat. Am speranţa că mişcarea va merge liniar până la concluzia necesară... Ionel Ţăranu, inspectorul Artelor, mi-a dat să înţeleg că se va face totul. Domnul doctor Cupcea a procedat cu o nobilă generozitate şi cu o eleganţă de boier adevărat. Am fost mişcat adânc, întrucât câmpul meu alb de zăpadă se duce spre orizont până PUBLICISTICĂ 1307 în zidurile cu vaiete şi lacrimi, ale casei de sănătate, unde au gemut durerile artistului, în preludiul de mari suferinţe, frământate în spital, m-am informat de consecinţele apelului meu. Ii rămâneam dator secretarului general un raport confidenţial. 1-1 adresez public. Calovia se însănătoşeşte vizibil, puţin câte puţin, în noile condiţii de viaţă în care l-a pus doctorul Cupcea. Ziarul şi condeiul îi aduc o patetică mulţumire şi-i lasă scrisă dovada inalterabilei recunoştinţe. 1947 VIAŢA LITERARĂ Pentru că ne displace să spunem că viaţa e o porcărie, ne flatăm a prefera să spunem că viaţa e o luptă. Asta dă negustorului de situaţii şi împrejurări răsturnat în fotoliu o iluzie de eroism pentru salvarea laşităţii. De la minele de sare şi cărbune până la coada pentru petrol, unde trebuie zile întregi să-ţi păstrezi locul cu tinicheaua, viaţa e într-adevăr o luptă, însă numai pentru omul de rând în luptă şi cu perceptorul, cu noroiul Primăriei, cu Ucebeul, cu Setebeul, cu bacilul, cu lăptarul, cu mălaiul şi cu toate marile entităţi. Dar aş vrea să ştiu, mă întreabă un cititor care-şi cunoaşte viaţa lui, ce este viaţa... literară şi să se mângâie că cel puţin scriitorul e un animal, în sfârşit, fericit. El ar fi văzut într-o zi pe stradă o căruţă cu franzele aurii şi a bănuit, săracul, că sunt porţiile „artiştilor“, răsfăţaţii publicului şi ai autorităţilor, actori, pictori, muzicanţi, scriitori. Dragă domnule Cititor, tot o porcărie e şi viaţa literară, ba poate că mai rău. De unde începe această viaţă ca să se poată numi cu drept cuvânt literară? De la ziar şi revistă şi ea ţine 1308 TUDOR ARGHEZI până la carte. întâi nu ţi se dă hârtie, adică nu ai de unde o cumpăra; adică ai de unde să cumperi cu preţul împătrit, ceea ce nu-i o viaţă, ci o moarte literară. Al doilea, trebuie, tu scriitor cunoscut şi apreciat, ba câteodată şi premiat cu titlul de naţional — şi nu numai atât ci şi sărbătorit, să ceri autorizaţie ca să scrii, cuvintele româneşti fiind încuiate în lada de fier şi cheile stând pe verigă în buzunarul unor domnişori care au învăţat să iscălească exact. încolo, viaţa literară e liberă, cu condiţia să nu scrii. Autorizaţia cerută, dacă ai norocul să fii scriitor propriu-zis, ţi se refuză chiar sprijinită de un rector şi un ministru. Singuri au dreptul să le fie acordată profesioniştii de a zecea şi a cincisprezecea mână. Apoi presa fiind liberă şi condeiul de aşişderi, trebuie să ceri voie şi de tipar, la cenzură fiecare slovă trecută din alfabet în manuscris. Fericirea scriitorului durează neîntrerupt de vreo cincisprezece ani. Mă rog frumos de Alteţa sa să lase prezentul răspuns la o scrisoare despre aristocraţia socială, privilegiată, a scriitorilor să ajungă subt ochii cititorului invidios şi nedumerit. 1947 NEFERICITUL SEMEN Una din scrisorile de răspuns la tableta Scrisoare către tuberculoşi poartă semnătura doctorului Şaim, nume pe care-l scriu după iscălitură, fără să ştiu să-l citesc. Domnul doctor e şeful secţiei Studii şi Depistări din Liga contra Tuberculozei. O scrisoare agreabilă la lectură, mai cu seamă pentru primitor. Să mi se ierte atâta repeţire a cuvântului „scrisoare", dar nu pot să ies din stil. Despre a mea, către tuberculoşi, doctorul nu mă lasă, îmi face un elogiu. De ce să nu-1 repet PUBLICISTICĂ 1309 şi pe el? E o dovadă că problema bolilor sociale a mai trecut prin călimara slugii dumneavoastră. „Ea mi-a amintit, spune doctorul (scrisoarea) că în urmă cu un deceniu rândurile din CimitirulBuna-Vestire referitoare la unele înfăţişări ale luptei antituberculoase de la noi, m-au entuziasmat. Am regretat şi regret că acele cuvinte potrivite nu se învaţă pe băncile Facultăţii de Medicină. Poate că din milionul de vieţi tinere, răpuse de oftică, între ultimele două războaie, la noi în ţară, un număr oarecare ar fi putut încă bucura cu existenţa lor familiile şi obştea. Mă gândesc cu disperarea cunoscătorului la hecatombele ce se anunţă, rezultat al lipsurilor prezente dar şi efect al pasivităţii noastre, a fiecăruia dintre noi.“ Cred că pluralul adjectivului posesiv concerne cu deosebire pe medicii specialişti, pe care-i făcea răspunzători şi tableta în chestiune. Despre literatură nici nu încape vorbă; când îşi bagă condeiul în prestigiul fals al oligarhilor medicali, ea e repudiată. Domnul doctor acceptă foarte bine „neajunsurile publicităţii denunţate în scrisoarea iniţială — şi dă şi câteva amănunte importante, utile cititorilor noştri. Reproduc: „Se ştie că majoritatea dintre adulţi sunt infectaţi de bacilul Koch. Mai puţin cunoscută e constatarea că numai doi, trei la sută devin tuberculoşi, adică bolnavi în accepţiunea curentă a expresiei. Mulţi dintre aceştia cad victimă ignoranţei, vieţii mizere, ca şi lipsurilor unei acţiuni profilactice, temeinic şi perseverent condusă. “ Subscriu la toate datele şi procedeele doctorului, întrebuinţate, de pildă, la copii, ajunşi, graţie unui vaccin, mai rezistenţi. O acţiune sinceră şi respectuoasă faţă de amorul-propriu şi demnitatea omului, pentru prevenirea şi tămăduirea infecţiei tuberculoase, trebuie provocată şi susţinută din răsputeri. „Suntem pe o cale greşită? întreabă doctorul Şaim. Neajunsurile semnalate de dumneavoastră depăşesc, oare, partea pozitivă a eforturilor noastre?cc 1310 TUDOR ARGHEZI Nu. Intenţia corectă şi strădania în dragostea de oameni ar fi o fărădelege să fie acuzate. însemnările pe care nu le dezaprobă stimatul meu corespondent nu infirmau practica medicinei cinstite. Ele voiau să spună altceva: anume că societăţile filantropice, spitalele şi activităţile mai mult variate decât folositoare, în luptă cu bestiola lui Koch, împărţesc cu prea multă generozitate şi cinism titlurile de tuberculoză. Ele emit sentinţe de moarte cu uşurinţa inconştienţei, fac o parte din public odioasă celeilalte şi demoralizează pe bolnavul susceptibil de un tratament eficace. Am spus atât, domnule doctor: că tuberculosul nu trebuie să ştie că e tuberculos şi că nici noi nu trebuie să ştim. 1947 MUZEUL ZAMBACCIAN în estetica românească, domnul Zambaccian a fost o figură neaşteptată, dar destinele norocoase au făcut ca, de un veac încoace, după zidirea de mânăstiri şi aşezăminte, în acelaşi timp cu întemeierea unui şir neîntrerupt de Fundaţii şi biblioteci, fiecare epocă să se încheie cu câte o pinacotecă particulară. începând cu Muzeul Aman, consacrat lucrărilor pictorului, care i-a dat numele şi căminul, rând pe rând au ieşit din râvna strângătorilor de lucruri frumoase mai multe lăcaşuri de artă: Muzeul Kalinderu, Muzeul Simu, Muzeul Toma Stelian. Vasile Morţun începuse, pentru tablourile şi reliefurile lui, construcţia unui edificiu, terminat, după moarte, de către un cumpărător, pentru alte scopuri. El nu şi-a putut vedea visul împlinit, şi colecţiile lui, risipite, odată cu numele amatorului, în primul război mondial, au fost recuperate de alţi amatori. PUBLICISTICĂ 1311 Toţi cei numiţi au aparţinut unui timp de tot felul de belşuguri. Marile moşii, exportând aur în spice, îl schimbau pe aurul lirelor sterline, care, în parte, s-au transformat în obiecte de artă. Nu era o excepţie să te întâlneşti prin conacele din podgorii sau din câmpie, între sălcii şi ţinuturi de valuri galbene de rapiţă, cu câte un tablou nebănuit, la care, fumându-şi ciubucul de chihlimbar, proprietarul medita ore întregi. Multe uleiuri veneau din străinătate, unde grânarii noştri se duceau să petreacă şi să cumpere ştofe, blănuri şi rufărie fină, de la Viena, de la Paris, de la Lipsea... Răscoala din 1907 a ţăranilor a distrus, în furia omului scos din fire de nedreptate, multe frumuseţi. In 1907, pianele au fost sfărâmate cu toporul şi tablourile desfundate cu opinca. Epoca ultimului război, ale căruia funeste consecinţe le trăim actualmente murind, n-a dat, în privinţa colecţiilor monumentale, nimic. Seria pinacotecilor particulare se încheie cu colecţiile lui Toma Stelian. A urmat un gol. Pictorii şi sculptorii nu s-au oprit însă din lucru, şi în cele mai grele condiţii de viaţă pentru artişti au perseverat. Mai mult, poate că singura avuţie spirituală, valabilă, autentică, rămasă din toată mişcarea generală din ultimii douăzeci de ani, e fructul strădaniei artiştilor care ocupă aproape tot sectorul creaţiei româneşti. Golul, spre norocul destinelor de afirmare, l-a împlinit domnul Zambaccian. Ceilalţi trei ctitori de muzee au fost magistraţi. Domnul Zambaccian e un industriaş, un mare industriaş, dar un boem; o figură, pentru lumea de duzină dimprejurul lui, niţel anormală. Bineînţeles. In loc să „trăiască“, în loc, vasăzică, să jubileze între inconştienţă, ospeţe şi mese de joc, în loc să le scoată contimporanilor ochii cu o risipă provocătoare şi cu desfrâul indecent al opulenţei, el duce, între picturile sale, în care-şi găseşte filosofia, credinţa şi mântuirea, o viaţă de ascet. In convorbirile lui şoptite cu spiritul de încolţire universal, în 1312 TUDOR ARGHEZI sinceritate şi simplicitate, domnul Zambaccian a putut afla şi unele taine, purtate de artişti în instinct, şi a scris, a judecat şi aprofundat. Monografiile sale i-au stabilit o autoritate de incontestabil critic de artă. Domnul Zambaccian se desparte de comoara lui de mistice odoare şi o dăruieşte statului, adică publicului, odată cu clădirea (cu biserica) în care le-a aşezat, icoane ale unei vieţi ardente şi ale devoţiunii. El face acest dar, mai presus de orice estimaţii, într-un timp de pustiire, dezorientări şi dezolare, cu optimism şi cu speranţă. E un act care întrece în câtime morală tot ce s-a improvizat pe toate tărâmurile în ultimii douăzeci de ani, fapta mare a epocii noastre, pe care o absoarbe. Tinerii mai au o şcoală a bunului-gust, vârstnicii o compensaţie şi o consolare, pictorii o satisfacţie, iar miliardarii, vegetativi între panică şi scepticism, un îndemn, un mobil. Domnul Zambaccian dăruieşte ţării două sute patruzeci de opere selecţionate, dimpreună cu casa din Parcul Filipescu. O enumerare rezumativă arată imensa bogăţie a noului Muzeu Zambaccian. Optsprezece Grigoreşti ai momentului culminant al artistului, cincisprezece Luchieni, trei Andreeşti celebri, douăzeci şi nouă pânze Petraşcu şi multe alte lucrări de mare calitate. In colecţiile sale, întemeietorul acestei pinacoteci a ştiut să cuprindă şi colecţia, în ceea ce a fost mai de valoare, a lui Alexandru Bogdan-Piteşti, al căruia nume, oricare ar fi opinia juridică asupra lui, e strâns legat de frământările şi elanurile ceasului decisiv al paletei româneşti. Domnul Zambaccian dă totul şi nu cere statului un fulg. Cheltuielile de întreţinere a localurilor îl privesc, cât şi administrarea acestui mare bun obştesc, atâta vreme cât cei cincizeci şi noua de ani ai săi, de azi, vor deveni vârsta de o sută, cel puţin, pe care i-o dorim cu toţii, ca să mai adaoge şi alte frumuseţi la cea mai frumoasă zestre de fată mare a României. 1947 PUBLICISTICĂ 1313 TRIPTIC De două ori am trăit într-o viaţă câte o împrejurare enormă şi de necrezut, relatate pe vremuri amândouă în ediţia literară a ziarului „Adevărul“. Ele s-au petrecut în Franţa şi pot să le amintesc. Un fermier din provincia Touraine (Indre-et-Loire) obişnuia în fiece toamnă să-i ducă fostului patron, la care slujise şi care l-a ajutat să-şi cumpere o grădină şi să se stabilească proprietar horticultor, un coş cu fructe din livada lui. Cei doi gospodari se aflau la o mare depărtare unul de altul şi nu se puteau întâlni decât o dată pe an. Fostul argat alegea şi punea deoparte cele mai frumoase roade pentru coşul aniversar, certificându-şi astfel progresele realizate şi marea lui recunoştinţă. Ultima dată, horticultorul, şi-a găsit prietenul pe catafalc... Durerea familiei era, fireşte, mare, şi hohotele de plâns erau cu atât mai dese cu cât fermierul închisese ochii numai de câteva ore. Bietul om s-a apropiat de coşciug şi a rămas încremenit pe loc, cu coşul în mână. Emoţia şi uimirea l-au zguduit atât de adânc, încât nemaiputându-şi stăpâni mădularele, vizitatorul s-a pus pe el...Curgea dintr-însul un nămol leneş, neîntrerupt. încălţămintea i-a dispărut pe încetul într-un muşuroi, venit pe dedesubt, din pantaloni. Şi-i curgeau şi lacrimile în acelaşi timp, de mâhnire şi de ruşine. Nu mai încăpea nici o diversiune. Familia, observând ce se întâmpla lângă catafalc, a izbucnit într-o stupidă ilaritate. în sufletul ei se încrucişa cu durerea cea mai chinuitoare cea mai penibilă veselie. Pentru demnitatea atitudinii dinaintea veşniciei şi a zădărniciei, soţia mortului îşi înăbuşea crizele de râs, aruncându-se asupra cadavrului şi sărutându-1 ca şi cum şi-ar fi cerut de la el iertare; dar cum de îşi ridica obrazul din raclă, râdea din nou, cu toată gura şi din tot gâtlejul. 1314 TUDOR ARGHEZI Horticultorul a fost luat de mână şi dus, mai mult mort şi el, decât viu, la baie... A fost spălat, primenit şi îmbrăcat cu haine de-ale mortului. A plecat şi nu s-a mai dus acasă, la familia lui din Touraine, niciodată... Al doilea episod se petrece într-o localitate din Bourgogne. O statuie înaltă de piatră, a unui tânăr preot, ghilotinat. In parohia lui fusese asasinat un alt preot, bătrân. Curtea cu juraţi l-a găsit vinovat. Apărarea lui a fost şi nepermis de simplă: „Nu am asasinat eu“. Justiţia are nevoie de pledoarie. Preotul a mers la eşafod cu fruntea sus. El ştia de la confesional, precis, cine ucisese pe preot. Asasina i se spovedise, dar chemarea preoţiei îi interzicea să denunţe, ca să se scape pe sine. A păstrat secretul spovedaniei, şi a primit să fie osândit şi executat... Biserica Romei ştia să creeze asemenea conştiinţe şi Franţa să le reabiliteze. Adevărul a fost descoperit de-abia după zece ani, când asasina, pe patul de moarte, s-a spovedit şi preotului care luase locul celui ghilotinat. De curând, mi s-a povestit un lucru petrecut tot de curând, însă în Moldova, nu mai ţin minte satul. Din pachetele trimise de Crucea Roşie înfometaţilor moldoveni, un sătean mai cu suprafaţă, din localitate, şi-a însuşit unul pentru el, răpindu-1 de la gura muritorului de foame căruia îi fusese destinat de primărie. A dus pachetul şi l-a vândut cârciumarului pe rachiu. A băut rachiul şi a murit în cârciumă. Sătenii au refuzat să-l îngroape timp de cincisprezece zile, însă i-au aşezat cadavrul în fereastra casei lui din sat, care da în uliţă. Au pus cadavrul în geam, răzimat în cot şi bărbie, cu faţa către lume. Leşul îngheţând, a rămas aşa, în ocara satului, adunat cincisprezece zile la fereastră şi scuipat. Se vede şi de aci că pusă-n cumpănă cu viaţa trăită, viaţa cerebrală şi a romanului e o caricatură. 1947 PUBLICISTICĂ 1315 ÎNTREBĂRI FĂRĂ DE RĂSPUNS Dacă nedreptatea e în toate vremurile aceeaşi, întrucât în dreptate nu sunt gradaţii ca în avuţie, sărăcia de odinioară, comparată cu sărăcia de azi, se apropie totuşi de o înfiripare, de o înjghebare, de o formă a mizeriei, concretizată într-un tip şi care putea să fie tratată cu un leac uniform. Neagra mizerie actuală e atât de variată, de la caz la caz şi de la individ la individ, încât în loc de o formulă aplicabilă grupurilor de mizerii asemănătoare sau cu afinităţi între ele, trebuie reorganizată ca un stadiu ascendent, sărăcia de odinioară, care era, cu inegalităţile ei numeroase, un început de tristă bunăstare. Cum se va putea tămădui o epidemie în care fiecare bolnav, parţial defunct, reprezintă o necroză a lui şi un punct de pornire al unei alte epidemii, cu morb particular? Pentru o renivelare, ca să fie aduse golurile la suprafaţa de odinioară, trebuie să ne întoarcem înapoi cu acea sută de ani pierdută, în străbaterea căreia s-au adunat bunurile prăbuşite şi fiecare ins, mai bine sau mai rău, se înţolise. O educaţie se face în cincizeci de ani; o cămaşă dară se face în şase luni: trupul gol e cu picioarele goale iar deficitul de sănătate fizică, în care intră şaizeci şi de multe ori nouăzeci la sută de perdiţie, nu se mai poate bizui pe hărnicia unui stomac dezvăţat, hrănit prin aerofagie frazată. In răspântia la care se găseşte ţara, niciodată atât de penibil încercată într-un trecut de tot felul de izbelişti, toate drumurile de la kilometrul zero, ajuns, duc undeva, unde nu se descifrează pe orizontul circular nici o stea, în pofida firmamentului plin de constelaţii depărtate. Iată-1 pe călător neştiind încotro să apuce, zdrenţuit şi cu dăsaga din spinare spartă. Ne-a rămas o singură avere abstractă, cuminţenia. E, poate, timpul să nu ne mai facem visuri şi să fim foarte băgători de 1316 TUDOR ARGHEZI seamă. Pe unul din drumurile zvârcolite în zarea vagă de imagini putem pieri. Altul ne poate duce la robie. Al treilea sau al patrulea ne pot scoate dincolo de fiinţa noastră, lepădată de matcă. încet, încet, fraţilor, pe lângă şanţuri! Să nu mai ascultăm. Să nu mai auzim ce ne spune urechea, ce aduce vântul. Şi să ne adâncim, să ne învârtoşăm înlăuntru. Să fim ca nişte statui de piatră, care nu vorbesc, nu surâd, nu plâng. A mai ridica un braţ, a ni-1 smuci din subsuoară pentru a izbi, este a ni-1 pierde. Primejdiile care au trecut ne lasă semnul altor primejdii. De-abia în ani de zile, poate că ne vom găsi din nou. Până atunci, muncă şi tăcere, şi voinţă îndârjită de nesimţire. Să renunţăm până va trece timpul rău chiar la nedreptăţile noastre. E porunca înţelepciunii. 1947 TINA BARBU M-a întrebat directorul de scenă, cu care lucrez la Teatrul Naţional dacă am cunoscut-o pe Tina Barbu. Mai tânăr simţitor decât sârguitorul acestor însemnări, el n-a văzut-o jucând. Iată cum într-o singură întrebare se stârneşte un furnicar de lume. Fiecare secundă din viaţă fiind trăită în adâncime, se uită numaidecât, acoperită de secunda următoare şi, dezvăluită subit din trecut din cuibul ei închis, intactă, secunda se comportă ca un roi de stele dispărut ochiului liber şi satelizat cu aderenţele lui briliante se deşteaptă în luciditatea lunetei întoarsă brusc spre periferiile amintirii. Făcusem câţiva ani cronica teatrală, a tuturor scenelor din Bucureşti. Ajunsesem prin repetire şi durată, tocmai în momentul dezgustului de meserie, să capăt o specializare, PUBLICISTICĂ 1317 momentul când, simţind că se adună experienţa, e necesar să o părăseşti pentru o experienţă nouă pornită pe un arc de cerc necercetat. Au trecut prin hârtia mea de filtrat ori au rămas în pâlnie ca un sediment, transformate în firimituri de stropi, toate figurile defuncte ale teatrului românesc, distilate, amestecate cu cerneală. Dacă reiau carnetele uscate, aruncate în cine ştie ce colţ din laboratorul de analiză şi mă uit înlăuntrul lor, la lumină, ca un ghicitor în drojdia ceştilor de cafea, văd mai limpede ca pe vremuri, dar prea târziu, liniile indicatoare de drumuri de acum parcurse şi isprăvite, şi încrucişeri de situaţii definitiv revolute. Dar în toată încăperea podului din amintire unde lucra laboratorul şi toate carnetele de sugătoare îndoite ca nişte evantalii cu golul înăuntru păstrează o trezire de parfum. Tina Barbu fusese o copilă ţărancă de prin Vaslui, mi se pare, unde Vasile Morţun îşi avea moşnenia şi arăturile de la părinţi. Ce-o fi fost, ce n-o fi fost în politică, Morţun, nu-i treaba semnelor mele de întrebare. A fost un om cu masca pronunţată de Siena, un intelectual şiret, oscilant pe contraste, dar foarte inteligent şi dotat cu un fel de har al presimţirii care-i parcă o despicătură către talent. I s-a părut şi nu s-a înşelat că ţărăncuţa cu picioarele goale, din ogradă, era o personalitate. A luat-o în casa lui din Bucureşti, a dat-o la şcoală, fata mai trebuia să crească olecuţă până să capete aptitudinea deprinderilor din lumea de oraş. A dat-o la Conservator. Morţun n-avea copii. Pasul, mişcarea capului, a mâinilor, elasticitatea ţinutei, peizajul pe care-l compunea trăirea unui simplu gest al ei, revelau o artistă în accepţia multiplicată cu el însuşi a cuvântului. Tina Barbu era ca o carte închisă, care dacă se desface, are sute de pagini şi de foi şi ilustraţii în culori, la o răsfoire rapidă. Mi-aduc atât de bine aminte imaginea pe care mi-a răscolit-o directorul de scenă, încât văd şi costumul Tinei Barbu şi locul unde juca pe scenă într-una din acele puternice 1318 TUDOR ARGHEZI lucrări dramatice ale lui Ibsen ca un basorelief. Purta, ca gospodinele din străinătate, un halat încheiat la pumni şi la gât împresurat de o centură de aceeaşi pânză cenuşie cu carouri mărunte albe. Ii aud şi timbrul, extraordinar de dulce şi adânc al şoaptei guturale. Tina era şi frumoasă, de o frumuseţe palidă şi estompată care emana o emoţie particulară ca dantela de sute de ani dintr-o vitrină de cristal de la tunica de liturghie a unui Bossuet sau Richelieu. De-abia schiţată, Tina Barbu a dispărut pentru todeauna de pe scenă ca o pasăre rară, lăsată pe o ramură de livadă şi plecată pe tăcute, în zbor nevăzut, într-alte climate. Se căsătorise cu un inginer proprietar de moşie şi s-a dus după inimă şi a renunţat la teatru, adică ia firea ei înnăscută, dacă e adevărat că femeia are o singură fire şi nu două sau şi mai multe. Aş dori ca Tinei Barbu să nu-i fi părut niciodată rău de ceea ce a făcut şi ca amfora ei, dacă mai durează, să fie sonoră. 1947 MĂRŢIŞOR Am un prieten profesor de istorie, pe care uit în fiecare an să-l întreb cât e de vechi obiceiul românesc şi dacă mărţişorul vine de la muguri şi ghiocei. Odinioară m-am lăsat să cred că datina e nouă, improvizată de un lipscănar. Având din întâmplare nu ştiu câte căruţe de fir de mătase şi neputându-se scăpa de ele, s-ar fi înţeles cu un argintar să-i facă boabe de aur găurite şi, tăind firele în bucăţi, ciucurite la vârfuri, a ieşit cu ele în târg la vânzare, în ziua primăverii. In nici o ţară, pe unde am trecut, n-am văzut zintâiul de martie sărbătorit, nici în călindar, nici cu fărămituri spânzurate la gâtul fetelor şi la mâna lor. Pandativul e altceva şi amuleta PUBLICISTICĂ 1319 aşijderea. Profesorul de istorie ar fi fost îndreptăţit să-mi răspundă că originea mărţişorului ar fi salba sau cercelul urechii. Intre doi cercei, aninaţi acolo, i se cuvine şi Radei şi Domniţei un al treilea strop de diamant, dedesubtul bărbiei şi în despicătură sânilor din horbotă şi cămaşă. Sau poate că fata frumoasă s-a temut să nu fie deochiată, atunci când zodiile încep să joace-n destinul tinereţii aproape de îmbobocire şi, ca să ocolească farmecul şoptit de cele nouă Babe, care încep să suie Caraimanul, lepădându-şi în fitece zi câte un cojoc sau o bondiţă, îşi încinge grumazul cu o aţă de păianjen, lipită de un fluture cu ochii de argint. Dar obiceiul panglicei roşii înnodată de ramura pomului din livadă pentru ca floarea să iasă la timp şi pârgul să nu întârzie, este, de zintâiul lui martie, românesc. - Dar ce fac copiii, de nu s-au culcat?... E târziu şi mâine au de lucru până în ziuă. I-am găsit înşirând pe fulgi de zăpadă toarsă, pestriţă, nişte lăscăi şi scoici de sticlă şi metal, învelite în foiţă, rânduite în nişte cutii mici de carton, scrise pe cutii cu o adresă, pentru poştă. Şi le-am ajutat, la croit şi lipit, şi eu. Unul din crâmpeie era pentru cea mai frumoasă şi mai deşteaptă fată, care-i bolnavă, de la Braşov, Gherghineasca. Să o aibă de zintâi... Un oftat şi o lacrimă, frământate împreună, date-n leagăn într-un scrânciob de borangic. 1947 TREI LUMINI Reabilitarea cuvintelor aparent vulgare sau ridicarea lor la octavă şi armonie incumbă datorie peniţei. 1320 TUDOR ARGHEZI Cu obsesia căpătată la şcoala trecerii condeiului din starea de mormoloc prin şase metamorfoze (şase clase, un liceu complet) la stările adulte, cuvintele sunt, unele, proletare. Vorbirea cu buzele ţuguiate era decent să se ferească de ele, ca să nu ofenseze cursul secundar, cursul universitar şi eleganţa gâtului ţeapăn şi a gulerului scrobit. Câteva veacuri s-a vorbit cu Dumnezeu, după regiune, în două singure limbi, latina (8) şi greaca (repetent). Palestina îşi începe târziu aristocraţia, obligată să grăiască în hebraica veche. Auzul Făcătorului-a-toate nu trebuia jignit de o simţire de prostime, învăţată să se vaiete fără cravată. Hârtia însă nu a fost născocită şi numită papirus de-a surda şi nici condeiul întrebuinţat numai de profesori şi scribi în sclavie. Pagina albă, de foaie de ivoriu, are harul să ia din periferie şi port, din cârciumă şi puşcărie, şi de la vizitii, strigătele triviale şi limbajul, şi să le dea cel puţin tot atâta nobleţe cât verbelor în halate de mătase şi în hermină, încălţate cu botine de catifea, cusute cu aur. Toată problema e un meşteşug, nimic neputându-se face fără, el şi meşteşugul fiind stilul, cum i s-a zis, un stil de căsătorie, a fecioarei din turnul castelului de piatră cu mizerul trubadur în pelerină ruptă, cântăreţ pe scripcă beţivilor de la han. Cuvintele trebuiesc apropiate de nupţiile misterioase ale viermelui cu crisalida şi ajutate să le încolţească aripi şi să zboare prin livada de rodii, ca nişte îngeri, transparente şi virginale. Cuvântul beat, căzut subt masa tavernei, trebuie sculat de jos şi trezit cu parfume, în care condeiul a pus şi un strop de amoniac, şi încins pe frunte cu dunga unui fir de nimb. Cu hârtia şi pana, nefericitul „omul modern“ ajunge nesimţitor şi brut, tocmai când ar fi trebuit să se ridice şi el de jos, din vomitura lui. De la colet şi ambalaj, el s-a desprins să nu mai respecte coala de fildeş, să o murdărească, puindu-şi labele pe ea de-a dreptul cu mocirlă, şi nici PUBLICISTICĂ 1321 condeiul care-i slujeşte să adaoge numărul de serie, taxa, preţul şi adresa nu-i mai spune mult. Cerneala i-a mânjit manicura. Ce frică mi-e să scriu! Câtă smerenie îmi frânge degetul ca un genunchi în secunda întâlnirii penei cu hârtia! Nu-ţi vine să crezi, domnule ministru. Mi-e frică în fiecare zi să nu o mâzgălesc în deşert şi-i caut cusături diafane şi aţă de safir pentru cinstirea ei imaculată şi a soarelui aşternut pe zăpadă şi pe manuscris... Se sărută trei lumini laolaltă. 1947 O PROBLEMĂ A TIMPULUI Domnul maior S. Prefăcutu, preşedintele actual al Asociaţiei rebusiştilor, Persoană Morală din Brăila, în calitate de cititor al ziarului, mi-a trimis o scrisoare interesantă. Fostul preşedinte a demisionat în octombrie 1946. Asociaţia numără o sută şaptezeci şi doi de membri din toate categoriile sociale şi de toate vârstele, spune scrisoarea. Scopurile statutare sunt de doctrină. Citez: „De a propaga rebusismul. De a strânge cât mai mult legăturile de prietenie între membri. De a procura tineretului distracţii instructive şi sănătoase, distrăgându-1 de la alte ocupaţiuni dăunătoare moralului său, prin iniţiative cu caracter cultural: reviste, concursuri, serbări etc. De a da explicaţiile necesare noilor adepţi pentru compunerea şi dezlegarea jocurilor." Urmează activitatea manifestată la Brăila. Concluzia: „Rezultatele sunt bune". 1322 TUDOR ARGHEZI Altă parte a scrisorii domnului Prefăcutu conţine „două mari necazuria. întâiul, primăria de Brăila, care oferise Asociaţiei localul, în urma unei „adunări generale" şi a neînţelegerii „politice“ iscate, a evacuat sediul prin „răzbunareau unei minorităţi de trei la sută. Al doilea: Asociaţia se găseşte în polemică acerbă cu un adversar de la o revistă din Bucureşti aducând „grave acuza-ţiuni rebusismului“ şi socotindu-1 ca un „oficios al semidoctis-mului“. Concomitent, a luat atitudine şi o revistă de specialitate, apărând poziţia rebusismului, însă cu dicţionarul lui Şăineanu, care nu constituie, pe cât se pare, o armă în stare să răpuie o ferocitate. Ca în toate evenimentele de importanţă s-a impus întrebarea: Ce-i de făcut? Preşedintele Asociaţiei ar răspunde, dar îi lipseşte organul de publicitate. Această absenţă, din lupta piept la piept, „lasă să plutească asupra rebusismului acest văl de atmosferă viciată“. Am căutat să înţeleg de ce domnul preşedinte se adresează mai jos iscălitului şi - vai mie !- am aflat. Am scris odată, solicitat de tânărul Popescu-Rebus, specializat pe vremuri în pătratele negre şi albe, definiţiile unui op de Cuvinte potrivite şi... încrucişate, cu bunul meu coleg Tristan Bernard, de la Paris, şi am căpătat, văd bine, autoritate. în şomaj intens, începusem şi o Carte de bucate şi făceam pregătiri pentru o Carte de vise şi semne: „Când ţi se bate ochiul... şi cal bălan de vei visa...“ Dar, drept să spui, acestei nobile îndeletniciri nu i-am acordat întregul meu entuziasm. Am rămas numai stupefiat că definiţiile mele au putut să fie dezlegate, pe când eu n-am putut pricepe, la publicarea lor, nimic. întrebarea finală a onoratului meu corespondent constituie o problemă, care mă torturează acum şi pe mine: „Este rebusul apanajul semidocţilor? “ Aici e aici. întrebarea a fost neaşteptată pentru mine. E ca şi cum s-ar cere să răspund dacă rebusul trebuie luat în pastile sau construit din sârmă. Nu mă pricep PUBLICISTICĂ 1323 ce caută semidocţia la un joc de-a vorba ori de-a mingea. Dar am rămas totuşi perplex, ca domnul cu barbă, pe care l-a întrebat cineva dacă doarme cu ea în plapumă sau pe deasupra. 1947 CORECTURA CITITORULUI De la masa de lucru a redactorului până la pupitrul culegătorului de litere de plumb se interpun tot felul de agenţi, susceptibili să devieze corecta linie a gândului şi a frazei. întâi, deficitul eventual propriu al domnului care-şi freacă mustaţa ori îşi scarpină lobul frontal, ca să poată cuvântul să se ţie după idee: arta fuge iute şi vocabularul vine mai încet. Uneori ai impresia că un călător s-a luat cu geamantanul în mână după tren şi vrea să-l ajungă pe jos. Poate că s-a agăţat cu o mână dar după două, trei bălăngăniri cade în... vocabular. Gândul a plecat şi te-ntorci în staţie îndărăt să apuci un altul. Apoi, creionul sau peniţa. Se rupe un vârf ori scuipă stiloul. Ai scris „se apropia", şi dintr-o ştersătură a ieşit „se apropie". Scrisul de nuanţă se resimte şi un capitol întreg capătă din prezentul substituit unui imperfect o altă diagonală şi un alt ax de echilibru. Domnişoara dactilografă, dinaintea unui manuscris detestabil, cum trebuie să fie orice manuscris necontabilicesc, are ezitări binecuvântate când îl copiază pentru zeţar. La rândul lui, zeţarul are nedumeriri şi distracţii, ca şi autorul, căruia-i vin, încălecate şi anulându-se una pe alta, câte două, trei, patru idei deodată încurcate cu imagini, din care ideea tangentă ia una răzleaţă. Cât despre corectoare şi corectori m-am jurat să 1324 TUDOR ARGHEZI nu mă mai refer la ei. într-o dispută acum câtăva vreme, am luat cunoştinţă de negura în care lucrează toată noaptea între şobolanii tipografiei. Cititorul e rugat să nu mai aştepte în articolul viitor rectificările aplicabile numărului precedent. Să-şi facă toate corecturile singur, ori de câte ori fraza e dubioasă, cazul scâlciat, modul fantezist şi timpul frânt, şi când aderenţele cu motivul articolului gramatical sunt obscure, iar lexicul întrerupt sau inegal. Ori mai rapid: să-l ia la înjurături pe autor. 1947 PORTRETUL Mai des decât ar fi fi să se aştepte, scriitorul cu oarecare stagii profesionale şi de o vârstă cu mai multe rânduri de generaţii îşi vede, cu neplăcere, fotografia în gazete. Tipograficeşte, clişeul ocupă un loc apreciabil, dispensând pe redactor să caute fraze şi dacă peste clişeu încalecă un titlu cu corpul de literă negru, obişnuit presei din Bucureşti, titlu continuat pe două rânduri, redactorul câştigă fără să-şi frământe sintaxa o bucată de coloană. Dar, în general, portretul e cu treizeci de ani mai tânăr decât modelul... Care-i reacţia cititorului faţă de contrastul scandalos dintre fotografie şi vârstă, când e ştiut că, mai mult sau mai puţin, de la cincizeci de ani în sus orice scriitor începe să semene cu Gandhi sau cu domnul profesor Parhon. Probabil că cititorul înjură bănuind că originalul cochetează şi face pe domnişoara bătrână, care contemplată din spate e graţioasă şi acortă, până ce apropiindu-te de faţadă un spasm te înştiinţează că te-ai speriat. PUBLICISTICĂ 1325 Babalâcul şi pârciul întineresc, dragă cititorule, fără să colaboreze la punerea în valoare juvenilă a caricaturii lor actuale cu simpaticul redactor, căruia îi trebuieşte neapărat, după opinia lui, un cap intercalat într-un articol. îl caută prin dulapuri, chiar dacă trebuie să confunde cu inocenţă, cum ar fî pentru teatru pe doamnele actriţe între ele, întrucât nefericitele ofense ale timpului se echivalează. Ba e trădător şi obiectivul. Ai văzut în albumele serviciului de antropometrie că cinci sute de clienţi ai poliţiei seamănă leit unul cu altul. Se pare că dintr-un om serios rămâne tânăr numai buricul degetului mare. Tipograful are de toate şi clişee de tinereţe. Te-ai fotografiat odată, prin clasa a cincea, în vederea unui abonament de tramvai şi când ai ajuns, cândva, târziu, ori decan, ori cine ştie ce fel de preşedinte, ori autor dramatic, ba poate că şi ministru, eşti glorificat cu aceeaşi fotografie şi cititorul care nu ştie cum arăţi adevărat, te crede la şaizeci de ani de douăzeci, presupunând, bineînţeles, cum îi şade frumos unui om de idei, că ai rămas în toate clasele repetent. Ar fi de propus o simplificare şi o reformă susceptibilă să nu dea loc la confuzii. Dacă ar fi să scot o gazetă pe numele meu, ceea ce am demonstrat că, fiind de meserie, e streng verboten, aş varia numai legenda în cazul când aş ţine puternic să-mi înfrumuseţez un text cu un portret, pregătind din vreme şi pentru toată durata gazetei câteva clişee tip, un actor pentru toţi actorii, un scriitor pentru toţi scriitorii, un om de stat pentru toţi oamenii de stat, simbolizaţi după aptitudinile comune, o bidinea cu ochelari, un dovleac cu pălărie, un castravete cu cravată, o coadă de mătură sau de topor. Rămâne de plasat o emblemă de înger cu monoclu sau de Cupidon cu arc şi săgeţi de săpun. Pe cea din urmă aş atribui-o polemiştilor tari de la gazete, model 1947 zero. 1947 1326 TUDOR ARGHEZI O STICLĂ GOALĂ Mi-a ieşit înainte, din farmacia domestică, un flacon, la care nu m-am uitat niciodată. II aveam de o viaţă întreagă tot aşa de gol cum e şi azi, şi-l uitasem. Căutând prin rafturi un medicament, am dat de el şi m-a interesat întâia oară. L-am luat din locul lui, l-am învârtit în mână şi, acoperit cu inscripţii şi gravuri încorporate în păreţii lui, le-am citit. Forma şi calitatea cristalului, crestăturile gâtului, numele produsului, numărul medaliilor de aur obţinute la expoziţiile internaţionale, cu capete de regi dichisite, arată că e vorba de o invenţie, cândva senzaţională. Brevetul poartă data 1907, şi dopul lătăreţ portretul inventatorului, un bărbat masiv, frumos, cu mustaţa groasă, cu scârlionţi. E un flacon uzinat probabil de Zeiss, la lena, din material de ochelari. „Doralin“. A mai auzit careva de „Doralin"? Lucrurile acestei lumi trăiesc prin actualitate, şi o reţetă, fie de apă de dinţi, cum a fost specialitatea inventatorului, fie de intelect şi elucubraţie, fie excelentă, fie milenară, se perimează. Cât priveşte viaţa, adică fluviul nevăzut care duce mereu la vale, pe undele neadormite ale timpului, toate cele văzute, ea permite reţetei să dureze cu condiţia să-şi schimbe eticheta - pentru ironia ei clasică şi batjocorirea oamenilor variabili şi creduli. Un timp „Doralin", un alt timp „Eau de Botot“, pe urmă „Odol", „Chery Tooth Paste", „Rigles", „Elixir": fanaticii ultimului produs la drogherie se izbesc în piept pentru cea din urmă firmă cu publicitate, şi naivitatea lor, care-i umană, nu ştie că în realitate clienţii entuziasmaţi consumă aceeaşi mixtură, subt titluri deosebite, de când s-au născut. Dar şi memoria e un coş de hârtie, care se aruncă în fiece zi, la măturatul redacţiei, întinată de vizitatori. Ea nu mai caută ambalajul precedent şi instrucţia specială că leacul gingiilor umflate se administrează în picături cu pipeta ori cu lingura, PUBLICISTICĂ 1327 cu polonicul sau cu ghiotura. Pe un părete de biurou se citeşte şi „Rog nu ne ţineţi de vorbă", pentru ca lucrurile să treacă iute. Dacă „Doralinul“ era atât de eficace, întrebarea clientului melancolic este: de ce a durat atât de puţin, numai câţiva ani? N-a făcut patronul destulă reclamă? Nu s-a luptat el din răsputeri să-şi salveze reţeta şi să facă de râs concurenţa? Ba da. Dar nici cu sila un produs dentifrice nu se poate menţine, nici distribuit chiar gratuit. Medicamentul dat de pomană, inspiră altă neîncredere funestă şi, forţat, rămâne necumpărat. Dă-ţi toată bătaia de cap, strâmbă drumurile, strică sensurile, descompune logicul, combate firescul, degeaba! Asta e viaţa. Pe franţuzeşte: c’est la vie ! 1928 UITE POPA, NU E POPA In 1702, Marica Brâncoveanu a zidit „ Biserica dintr-o Zi“ din strada Academiei, zisă Biserica Enei. Ce Zi o fi fost aceea, că a meritat asemenea ofrandă, e de competinţă istoriei, cu toate că nu ne-ar supăra ca interpreţii ei să ne aducă aminte. Că nu a fost o zi ca toate zilele, pare verosimil. Picturile au fost scrise pe frescă şi, în două sute patruzeci şi cinci de ani, plouate şi năvălite de umezeala solului ridicată spre friză, s-au degradat. Orişicum, biserica Brâncovencei e clasată între monumentele istorice. Ne uităm la ceruri şi veacuri cu ce avem şi noi: în lipsă de piatră şi vârfuri gotice, cu cărămidă. în 1911, comunitatea albaneză, care a înzestrat capitala cu tot felul de instituţii alimentare, a cerut Mitropoliei din Bucureşti autorizaţia să se facă slujba în limba albaneză, cu cler albanez, într-o biserică românească, până ce se va înlesni să-şi construiască o casă de rugăciune proprie. Mitropolia, cu prea 1328 TUDOR ARGHEZI cunoscuta ospitalitate românească, uneori abuzată, i-a împrumutat comunităţii temporar altarul bisericii brâncoveneşti. Dragostea de Dumnezeu se plăteşte cu sentimente, din care recunoştinţa nu e cel mai neaşteptat. Au trecut nouăsprezece ani şi negustorii albanezi înavuţiţi în Bucureşti n-au găsit cu cale să-şi clădească în atâta timp lăcaşul necesar. Mitropolia devenind Patriarhie şi Miron Cristea, făcând luare-aminte coloniei albaneze că şi-a luat o îndatorire de care nu s-a ţinut, i-a pus în vedere că biserica trebuie restituită cultului românesc. Comunitatea albaneză s-a obligat încă o dată să-şi zidească biserica întârziată. Când un lucru de seriozitatea bunăvoinţei creştine e luat în glumă şi derâdere, şi cuvântul dat de repetate ori e călcat, situaţia începe să displacă şi să semene cu o nesocotire şi jignire a generozităţii sânului care te-a primit. Cu toate acestea, au mai trecut alţi doisprezece ani în deşert, căci în anul 1942 Patriarhia revine asupra punerii în vedere, cu atât mai mult cu cât comunitatea albaneză ţinea biserica domnească, în timpul săptămânii, încuiată, ca nu cumva Patriarhia să cerceteze interiorul ajuns de nerecunoscut. Duminică, în vremea liturghiei, nu se fac inspecţii. în 1945 Patriarhia numeşte, în sfârşit, la „Biserica dintr-o Zi“ un preot român, care sluji dimpreună cu preotul albanez, albanez fără să ştie limba albaneză, întrucât, născut şi studiat în România, îşi uitase şi originea. Epitropul e de asemenea un albanez aproximativ, care dimpreună cu ginerele dânsului rezumă faţă de Patriarhie toată colonia, absorbită de alte îndeletniciri decât bisericeşti. Iar tatăl preotului albano-român, baba bisericii, vinde la uşă lumânări. în 1946, preotul numit de Patriarhie e ridicat la rangul de paroh şi însărcinat să restaureze lăcaşul. De astă dată, atitudinea albaneză trece peste autoritatea Patriarhiei, singura competentă să-şi administreze altarele, bunurile, clerul şi spiritualitatea, şi forţând simţământul de PUBLICISTICĂ 1329 caritate şi cuviinţă face presiuni la guvernul civil, informat tendenţios, şi devine politică. Faţă de acest exces, Patriarhia i-a luat bisericii antimisul, adică aşternutul simbolic de mătase, de pe altar, fără de care nu se poate liturghisi, care face parte din odoarele ei. Am expus raporturile dintre autoritatea ecleziastică şi comunitate, obiectiv, deşi ar fi locul de precizat câteva conture şi aspecte cuvioase. Este de văzut dacă, într-adevăr, comunitatea albaneză ştie ceva din toată această situaţie, care pare o ficţiune exploatată în paguba ei morală. Numeroşii albanezi, ortodocşi ca şi românii, îşi caută duhovnicia la bisericile româneşti din mahalalele lor, fără să simtă nevoia imperioasă de o deplasare de kilometri până la impropriu numita Biserica Enei. In orice caz, între albanezii din Bucureşti sunt multe inteligenţe, persoane distinse şi cărturari. Ar fi momentul ca după treizeci şi şase de ani de oblăduire delicată, să examineze raporturile, proporţiile şi dezechilibrul, şi să răspundă aşteptărilor îndelungate, frumos. 1947 MAREA ESTETICĂ O spirituală scrisoare a unui cititor a reţinut substanţa tabletei Arta de a nu spune nimic şi ne sugerează obiectul unei alte tablete de simetrie, asupra altei arte, arta de a nu face nimic. Mă păzesc să dau pe cititor în vileag, publicându-i numele, cu care ar trebui să semnez rândurile de mai jos, nu cumva el să aparţie, în subalternarea noastră, a tuturora, vreunui funcţionar, ameninţat să-şi piardă postul din pricina unui exces de inteligenţă şi analiză ironică. 1330 TUDOR ARGHEZI „M-am gândit că, în fond, spune corespondentul nostru, meseria de a nu spune nimic îi priveşte pe cei care o practică. E o chestiune a lor şi, la urma urmei, pe noi nu ne-ar costa prea mult. Există însă o altă artă, care ne priveşte şi, de bună seamă, ne şi costă: arta de a nu face nimic. “ Cu alte cuvinte, între profesiile bine remunerate e şi aceea de a te afla în treabă, de a ţine lumea în loc şi de a încurca-o, simulând o activitate. Fericiţii epocii celei mai detestabil confuze din câte au putut fi vreodată trăite, ca să dea senzaţie golului total şi a nulităţii superbe, sunt împărţiţi în două ramuri mai generale, inocenţii şi energicii, şi, dacă am prins exact sensul gândirii personajului din scrisoare, culturalii sedentari şi dinamicii. Culturalii ocupă rangurile statice şi nişte meserii de specialitate, numite în corespondenţa primită, institutologii, consiliologii, oficiologii, fiecare din ele caracterizată când cu o emblemă, când cu un blazon, şi când cu oricâte trei, patru litere din alfabet, de care nu scapă nici unele grave iniţiative internaţionale. Fafa, Alabala, Berep, Socareca, Ciopac, Vilex, Bacada etc. Cartea telefonică dă sute şi mii de exemple de contragere a titlurilor severe în câteva majuscule. Nu cităm din ea, de teamă să nu fim traşi la răspundere că minimalizăm prestigiul organizat pe o fonetică de fantezie al unor instituţii care nici nu spun, şi nici nu fac nimic, omul aflat în treabă fiind susceptibil şi multiplicat. El sporeşte neîntrerupt, şi cu cât e mai inexistent, cu atât vrea să existe mai dârz şi, neputând să facă nimic, nu numai nefăcând nimic, se refugiază într-un mister de semne grafice, menite să scuze ramificatele capacităţi abstracte, remunerate, stipendiate şi subvenţionate. Nici alle gute Dinge nu sunt numai trei, nici toate artele, numai cele bele. Artele de consistenţă sunt bugetare şi virtuozii lor, în ţară şi în echipele de taraf, risipite în străinătăţi, cântă Dunărea albastră pe jazzul valutei, din PUBLICISTICĂ 1331 cobze, cu entuziasm. Numărul lor ne-a dus la o dezvoltare artistică de invidiat, doborând toate limitele clasice de competinţă, în finanţe, în industrie, în economie, interpretate de diletanţi, executanţi şi amatori. Pictură, sculptură, literatură? Prea puţin, pentru marile vocaţii şi străluciri! Lipsea harababura. 1947 VALEA PRAHOVEI Obligat să ajung mai repede într-un punct din munţi, situat la vreo sută de kilometri de Bucureşti, am străbătut joia trecută toată Valea Prahovei cu o maşină. Mă feresc de obicei să mai apuc un singur pas pe drumul pribegiilor de odinioară, când concepeam viaţa ca o continuă evaziune şi fugă în jurul planetei. Se trezeşte brusc la o cotitură tot ce am înăbuşit în mine printr-o sforţare de voinţă. Sau o voce mă strigă de pretutindeni, din toate golurile mute, sau o aripă cocoloşită se mişcă, sau o suvenire, călcată în picioare ca să nu mă mai cutremure, reapare. Se desfac, una după altele, cortinele trase peste un dolmen, în care mi-am frânt şi răstignit avântul, — şi suspinul pruncului de altădată începe să se audă şi mă descumpăneşte. închis în căminul meu, ca un buştean mocnit, îndeletnicirile la care m-am osândit, hotărât să nu mă mai iau după pâraie, zări şi talaze, sunt ale unei molcome vieţi cotidiane, comandată, şi toate visurile de demult le-am derivat pe patru metri pătraţi de chilie, împresurată de un zaplaz. Refuz să ies din ţinutul calvarului meu, ca să nu stârnesc ceea ce tace, ceea ce aş vrea să fi murit şi ceea ce totuşi bine ştiu, nu a putut să moară. Dacă pornesc în sus, 1332 TUDOR ARGHEZI m-aş duce şi m-aş tot duce. In jos, către Dunăre, nu m-aş mai opri. în cele patru văzduhuri, n-aş mai osteni să le ajung şi să le las în urmă, Nu puteam să stau acasă joia trecută? Să-mi răsfoiesc cărţile? Să-mi tărăgănez creionul pe un manuscris ? să fac corecturi, să parlamentez la telefon cu glasurile care mă importunează şi să nu mai părăsesc monotonia acestui simulacru de viaţă ce-i viaţa - Doamne! - organizată? Nu s-a putut. A trebuit să alerg cu iuţeală prin brazi, prin munţi, prin ceruri uitate, printre piscurile turburătoare, în mantale şi pelerine de zibelină. A trebuit să aud iarăşi murmurul apelor vii, căderea pietrei pe povârnişuri şi stânci, scăpată ca din eternitate. Valea Prahovei nu e ce spune numele ei. E drumul giganţilor încremeniţi în vasta ei catedrală, prăpastia miraculoasă a veciei, lumea frumuseţilor crâncene, exprimate fără diminutiv, pitoresc şi drăguţ. Acolo timpul şi ora lui sunt suprimate. Ce aşteaptă Valea asta, care-i un haos lung, cu trepte până la Dumnezeu? Aşteaptă ceva această tragedie clădită şi precipitată de jos în sus. O lumină mare a stagnat. Mă ridic! mă ridic mai mult! mă ridic mereu! Unde pot ajunge fără să mă ajungă fulgerul din bolţi căzut peste mine cu tăişul, ca o spadă din părete? Ai închis ochii... Dormi?... Nu mai cutez să mă uit! Nu mai pot răbda mărturia atâtor splendori posomorâte şi încruntate! Accelerează! Nouăzeci pe oră, o sută douăzeci, o mie pe oră! Mai mult! Mai mult! Mai iute! Sileşte motorul să înnebunească, să urle, să plesnească, să sară în aer, să ne spulbere pe toţi. Să dea un hohot hăul, până la izvoare... 1947 PUBLICISTICĂ 1333 ARGUMENTE Universitatea din Harvard e urmată de studenţi bogaţi şi săraci şi studiile se împart în câte două semestre, ca la multe alte universităţi şi din Europa, unde înscrierile încep de două ori pe an. Studenţii săraci iau o singură inscripţie anuală, alternând semestrele de studiu cu semestrele de vacanţă: taxele trebuiesc plătite integral şi, fiind destul de mari, trebuiesc întâi câştigate. In absenţa de şase luni pe an, studenţii săraci sunt siliţi să agonisească viitoarele şase luni de prezenţă în universitate — şi le agonisesc. Cum? în America nu se întreabă. Studenţii săraci servesc de chelneri, timp de un semestru. Recompensa răbdării nu se lasă aşteptată, căci din tineretul sărac ies multe personalităţi ştiinţifice. Apoi, un student retras din şcoală e cunoscut de clientelă, şi prestigiul lui în opinia consumatorilor sporeşte. în jocul de balanţă al vieţii e metoda cea mai adecvată şi mai vie, şi ea scuteşte pe candidaţi de obligaţii şi protecţii şi de aceea recunoştinţă trivială care se confundă, pentru cei ce o pretind, cu docilitatea servilă. Nu trebuie uitat că şi la noi sunt profesori, ingineri şi magistraţi, studiaţi la un muc de lumânare în dependinţele câte unei băcănii sau cârciumi, unde purtau pe tavă ţoiul, cinzeaca şi mititeii. Medicul Goteţ din Caracal, fiu de ţăran, şi-a făcut Facultatea la Paris cu mâinile pe volanul unui taxi. Avem şi pilda celebrului artist Brâncuşi expatriat. Refuzând situaţiile ruşinoase, dar bine salarizate, s-a băgat rândaş la un birt din Bucureşti. Numărul băieţilor hotărâţi la înfruntarea dificultăţilor cu pumnii e însă mic. Era un timp când propuneam, în nişte conferinţe la radio, unele sugestii experimentale, luate-n râs de un tineret educat pentru slugărnicia cu sufletul şi cu mintea de turmă. îi alesesem meseria cea mai complexă şi cea mai interesantă, de şofeur, o meserie în care se întâlnesc mai multe ştiinţe de laborator 1334 TUDOR ARGHEZI pasionante. Căutam un ministru dispus să condiţioneze bacalaureatul de permisul de conducere a unui motor, şi liceul de practica, în timpul vacanţelor, a mecanicei de atelier. în loc de alte câteva mii de funcţionari flămânzi, am fi avut câteva mii de şofeuri civilizaţi, o clasă privilegiată de cărturari. Azi nu s-ar mai umfla de râs aşa de lesne ca atunci un licenţiat în litere sau drept, constrâns la înfometare de un salariu derizoriu, în vreme ce un şofeur încasează un milion, iar un chelner două sute de mii de lei pe zi. L-am însoţit cu gândul pe Mediterană până la Marsilia şi Paris, unde băiatul meu cel mai mare îşi câştigă din belşug mijloacele de trai, muncind cu mâinile şi inteligenţa, pe cei doi tineri prieteni ai mei, bursieri ai statului nostru, cu bursa încă neplătită, un sculptor şi un pictor. Mi-au scris din drum. Au câştigat pe vapor un kilogram de ciocolată pentru un portret şi douăzeci de dolari cu câteva schiţe din creion. La Paris, viaţa e mult mai grea decât în vapor. Creionul, dalta şi pana întâmpină o concurenţă nimicitoare şi în primele timpuri ale unei existenţe artistice, singura biruinţă a străinului prins în moara de măcinat energiile, a continentului, e aşteptată de la braţe şi de la spinare. 1947 MEDICINA MICĂ Prietenul meu Haralambie, călugăr din republica mănăstirească a Sfântului Munte, are o vie şi o prisacă într-o pădure din Ilfov. în vreo patruzeci de ani de când îşi îngrijeşte strugurii şi albinele şi culege buruienile prin crânguri, pentru ceaiurile cele de sănătate, toate satele din plăşile vecine au trecut prin podgoria lui norocoasă, ca printr-o şcoală de avuţie. PUBLICISTICĂ 1335 Pomii şi viţa s-au răspândit pretutindeni împrejur, stupii s-au înmulţit în partea locului, deopotrivă cu finii de căsătorie şi botez. Părintele-i naşul de sute de ori al ţinutului pe care l-a însufleţit, şi povăţuitorul tuturor. El e şi medicul beteşugurilor de tot felul, oamenii alergând la el cu încredere în semnul lor cel mai înţelept, care-i şi judecătorul lor. L-am văzut cum ştie să asculte, să cerceteze omul şi să-l trimită acasă întărit şi încredinţat. Arsurile dese din timpul treieratului le vindecă repede cu o pomadă de gălbenuş frecat cu tot atâta unt cât şi gălbenuşul. Icterul are la el un leac infailibil: vin, zărdicea, revent şi şofran, macerate. Piatra rinichiului şi a ficatului se topeşte cu un hap de tămâie albă, ajutată cu fiertură de sunătoare. Şi aşa mai departe. Bineînţeles, leacurile nu se plătesc, medicina fiind o preoţie şi nu o marfa a tijghelii. Pătlagina, urechea iepurelui, bune la rană, şi muşeţelul, cresc pretutindeni, şi probabil că plantele rupte din vii şi din pământ, au, în stadiul mai nou al ştiinţei, care a găsit vitamina, o superioritate particulară, comparată cu alcaloidul lor. Poporul şi-a căutat întodeauna de sănătate singur şi, pe lângă reţetele de vrăjitorie şi descântec, a putut să descopere şi medicamente adevărate, care, cu titlul minor de empirice, s-au strecurat în farmcopeea ştiinţifică oficială. Evoluând, medicul de pe timpul lui Rabelais şi Moliere, a început să cedeze. Monopolizator, pe nesimţite el devine tolerant. Poate că în suta de ani următoare nu va mai rămâne din toată meseria lui decât chirurgia, restul trecând în competiţia noţiunilor generale. De mii de ani copiii chinezi îşi exercită buricele degetelor pentru o dentistică utilă, smulgând dintr-o scândură ţintele, bătute din ce în ce mai adânc. La douăzeci de ani, un tânăr galben e apt pentru scoaterea celor mai crâncene rădăcini şi măsele şi, de bună seamă, contactul cald şi elastic al pipăitului e preferabil cleştelui rece şi dur. Chinezii ştiu şi 1336 TUDOR ARGHEZI o artă medicală subtilă, necunoscută în Europa, reflexo-terapia. Un punct de foc în nas, în interiorul căruia sumedenii de vârfuri de nervi urzesc sensibilităţile corpului întreg, corespunde unui reper şi vindecă o afecţiune depărtată. Un fier fierbinte pe talpa piciorului inflenţează un punct dureros din subsuoară... Nimeni în publicul de azi nu ştie să se servească de o seringă, să facă un pansament, să puie câteva ventuze: trebuie căutat un medic, medicul stă departe şi el trebuie chemat numai pentru stabilirea unui tratament, aplicabil de fitecine. Dacă aş fi medic, aş propune ministerului să introducă obligatoriu în şcoală, odată cu anatomia chibzuită, un curs al medicinii sanitare, necesar pacientului prieten sau vecin şi medicului care prescrie metoda şi regimul. P.S. Un „Dr“ indescifrabil, desigur un medic, îmi scrie de pe undeva, din ţară, o pagină cât se poate mai caligrafică, însă numai până la iscălitură. Aş fi preferat un curaj întreg. M-aş fi mulţumit chiar şi cu o jumătate din curajul curent, cu care anumiţi doctori descurajează bolnavii, lipindu-le pe frunte timbru de tuberculoşi. 1947 PRIMAVERA, GIOVENTU... Trebuie să-i spun pe nume, de vreme ce are un nume atât de noui Domnişoara Păsăraru. Domnişoara face parte din redacţia „Adevărului". E acea persoană simpatică şi expeditivă, cu un accent al inteligenţei personal, energică şi francă, un personaj din pictura lui Renoir, gata întodeauna să dea un răspuns precis la telefonul PUBLICISTICĂ 1337 secretariatului şi care, fată sprintenă şi băiat bun, rezolvă o sumedenie de firimituri de probleme cu o iuţeală îndatoritoare. Lucrăm din depărtare împreună şi pe nevăzute, eu mâzgălind hârtia, adeseori imposibil de citit, iar domnişoara copiind rândurile la maşina de scris pe curat. Când îmi citeşte tableta la telefon, îmi dau seama de fiece dată, cu părere de rău, ce intonaţie justă a sensului intim al frazei ar fi câştigat teatrul nostru, atât de sărac dinspre rostirea feminină, dacă domnişoara Păsăraru se făcea artistă. Ar fi avut şi claritate, şi prestanţă, şi nerv, şi seriozitate fără pedanterie, necesară. Alaltăieri, răsfoind gazetele parcurse zilnic pentru întrebuinţările sale de gazetăriţă, domnişoara a citit un articol, nu ştiu din ce foaie, Primăvara... Poate că din ţăcănitul maşinei de scris în pauza unui punct de text, auzise pe deasupra din cerul de peste redacţie şi de peste ruinele Teatrului Naţional, şi cocorii. Căci într-adevăr alaltăieri, înşelaţi pân-acu de două ori, au trecut peste capitala întristată cocorii. De astă dată ei au ţinut să dea întoarcerii în patrie un caracter de sărbătoare, venind la noi, la lumina zilei, într-o zi de soare mare arborată la toate balcoanele şi ferestrele ca stindarde de aur. La zece martie trecuseră, ferindu-şi fustele şi năframele să atârne în noroi, toate Babele lui martie. Din casă în casă, circula în periferii strachina cu mucenici, dată de pomană în amintirea morţilor la netimp, pe o tavă aşternută cu peşchir. Mai fusese o coincidenţă cu soarele şi cu cocorii! Mărţişorul, fuiorul de mătase şi brelocul de la grumazul fetelor, licărit de un relief. Directorul activ al ziarului nostru m-a sunat, pe seară la telefon. Cine l-a pus în ziua Babelor, a mucenicilor, a soarelui şi a cocorilor, să se numească Soreanu ? - Uite ce spune domnişoara Păsăraru... Ar fi voit să citească o primăvară şi într-o tabletă a dumitale. Nu e prea satisfăcută cu ce a găsit. Primăvara scrisă nu prea corespunde cu primăvara din geamul dumisale... Ar fi voit să intre pe subt sulul 1338 TUDOR ARGHEZI maşinii de scris o picătură din ulciorul cu farmece limpezi care trece acum din om în om şi din pom în pom prin văzduh... Aş voi ceva ca o frăgezime, ca o nevinovăţie, ca o speranţă... Ia vezi... Să nu pierdem primăvara, că nu vine de două ori într-un an şi nici la locul ei nu e de două ori aceeaşi într-o viaţă. Iată, m-am executat. Făcui şi eu la repezeală un ciucure atârnat de acest manuscris, ca să prindă litera şi hârtia un simulacru de scânteie. Nu cred că a ieşit ce a dorit domnişoara, dar fiecare mugure de condei are primăvara lui, şi mugurele ăsta e al domnişoarei Păsăraru. 1947 RĂSCRUCEA întodeauna scriitorul cotidian e condamnat să fie rău înţeles, dacă în depănarea pe fusul condeiului a unei similitudini de idee învârteşte caierul ca să dea firul, după superstiţiile lui, mai frumos. Din lână nu trebuie să iasă altceva decât ciorapi şi târligi şi câteodată o flanelă peste cămaşă. Când torci mai subţire şi mai pui de-a lungul ghemului şi câte un nod decorativ, se strică în priceperea cui nu trebuie armoniile andrelei. Nu poţi împleti, după regula consacrată, o mănuşă, nici cu şase andrele, nici cu două. Trebuie să scazi ochiurile sau să le adaugi, după obişnuinţa deprinsă. întodeauna, sau am fost cârtit sau înjurat că n-am nimerit talpa exact pe picior, că ori strâng vârful prea mult ori lăbărţez călcâiul ori clientul are prea multe bătături. Am încercat să fac, pe tiparele îndătinate, şi batiste. Lâna nu merge la nas şi-l roade, e aspră şi supără fasonul mustăţii - sau lasă, prea moale, să treacă prin ea ce trebuie să rămâie în batistă. Atunci, cu PUBLICISTICĂ 1339 degetele mânjite, la un oarecare guturai, omul şi le şterge pe ce apucă, pe zid, pe jiletcă sau pe gazetă. Intre litera şi pana dumitale şi cititorul de mai departe se intercalează un tâlmaci, care explică după capul lui o frază, o reflecţie, o tabletă. Meseria lui, pe care eu, unul, n-aş cuteza să o fac, este să comenteze şi să explice pentru anumite foruri, încredinţate că pulsul vieţii şi temperatura se iau mai sigur de la condei. Condeiul e, pesemne, un termometru şi un aparat de tensiune. Mintea interpretului, reglată pe un cadran mobil, e obtuză şi sărăcia ei denaturează textul şi cugetul scriitorului cotidian. In toate dictaturile, unde se contabilizează suma ideilor, diferenţele şi zecimalele de dinaintea virgulei şi de după ea, în loc să fie lăsată slova în voia destinului ei de cincisprezece minute, am avut de îndurat spiritul de interpretare, din pricină că o idee, judecam eu, nu trebuie să fie otova şi proastă. Am învăţat din Ars poetica meşteşugul imaginilor complexe, care fereşte pe scriitor să semene cu o bucată de săpun, săpun omogen şi invariabil de la un capăt la altul al unui calâp. Scrisul, ca să fie gustat şi să onoreze tiparul, trebuie să fie împănat cu ingrediente de gust şi aromă, ca un nougat, ca o ciocolată cu cremă interioară, ca un plumcake, sau, mai româneşte, ca un corn cu nuci şi mac. însuşi rahat-locoumul, dulce prin definiţie, capătă o tonalitate agreabilă de la fistic. Cineva, cu care vorbeam deunăzi, despre dezgustul de a scrie în zadar, pentru a fi tradus numai anapoda, şi de-a-ndaratele, îmi spunea că scrisul meu are defectele calităţilor lui şi că nu se prezintă stabil, pe o singură latură, cum ar fi un buletin de stare civilă, cu data, cu locul, cu părinţii, cu martorii şi cu primarul. Obligatoriu opac, el suferă de transparenţe. Propoziţia simplă, legiuită, cu subiect şi predicat, unul lângă altul, se dilată între două puncte peste măsură. Degetarul unui singur deget, cu care trebuie să împungi un singur ac o dată, cu o singură gaură şi o singură aţă, de o singură culoare nu trebuie să fie încincit. Stilul 1340 TUDOR ARGHEZI omogen cere să apuci de capătul firului cusut şi, dintr-o singură smucitură, să se desfacă pantalonii în două, ca să fie evidentă căptuşala, putându-se să restabileşti invers pantalonul întreg, în sinceritatea tuturor comisurilor lui. Se preferă în scris fermoarul, care închide şi deschide dintr-o dată. Croitorul întreabă, când ia măsura: „ In ce parte purtaţi?" El s-a învăţat cu purtarea în stânga. De cum eşti diformat de la natură, nu mai iese pantalonul. O să mă resemnez... După cincizeci de ani de meserie, ori trebuie să mă las şi să-mi fac, aşa de târziu, o altă meserie, ceea ce încerc cu toată diligenţa de un timp, o meserie pe care o am fără să o fi profesat continuu şi deplin. In câteva zile, mă hotărăsc. O să dau drumul atelierului meu de tipografie care zace îngheţat, ruginit şi inactiv de zece ani, într-un colţ de odaie, să tipăresc înţelepciunile altora şi să le las prostiile mele, pentru o viaţă viitoare, când voi fi poate mai slobod şi mai calificat. Un mormânt, după o viaţă, inutilă contemporanilor, necăjiţi să te interpreteze şi să-ţi dea de fund şi să-ţi anuleze condeiul, ar putea să fie bine sfătuitor pentru o înviere postumă. Or o să mă fac exclusiv liric, declamator şi de un optimism obez, amestecându-mi cerneala cu limonada roz. Şi o să mă bucur de o stimă generală, de cofetar literar. 1947 PUTERE ŞI CĂDERE In dreptul Palatului Regal, o doamnă de vreo optzeci de ani se apropie de noi cu mâna întinsă, o mână frumoasă, cu palma trandafirie. Schimbam câteva cuvinte cu domnul Zambaccian, cu care nu mă mai întâlnisem de ani de zile, şi nu puteam să cred ce-mi văd ochii. PUBLICISTICĂ 1341 Cerşetoarea era una din cucoanele încă acum treizeci de ani cele mai bogate din Bucureşti, o mare cocoană elegantă, de pe vremuri, cu domenii, cu castele, cu automobile şi carate. Când începea să-i displacă benzina, se suia în trăsură, şi când o ajungea mirosul cailor, a cărora sinceritate nu ţine seama de cuviinţa datorată persoanelor distinse, schimba birja cu limuzina. Numărul slugilor era imens, la bucătărie, în casă, la grajduri, şi cucoana răsfăţată de un soţ care o adora, cheltuind veniturile câtorva moşii ale lui, asociate cu coşul de zestre, trăia ca o păpuşă, purtată-n braţe, dintr-un apartament într-altul, din ţară-n ţară, iarna la Nisa, vara la Saint-Moritz, şi legănată în câteva limbi. Demoazele, Misse şi Frăilaine o însoţeau la fiece pas, pretutindeni, ca nişte „dame de onoare“. Istoricele hoteluri „Baur“, din Sviţera, rezervate prinţilor şi aristocraţilor vătămate de melancolii incurabile, o primeau între argintăriile şi podoabele lor clasice regeşte. O simplă depeşă era de ajuns. Se pregătea un etaj întreg la dispoziţia ilustrei părechi şi a „personalului^ de serviciu. Cucoana era preocupată exclusiv de fizicul ei, îngrijit cu de-amănuntul de către femeile ataşate persoanei sale, pentru a fi îmbăiată, unsă, trasă, frecată, frizată, îmbrăcată şi dezbrăcată de mai multe ori pe zi, iar domnul avea funcţionarii lui pentru toate mădularele ce trebuiau păstrate în bumbac şi catifea, ca o colecţie de scumpe bijuterii. Moşiile guvernate de către un „administratora special cu „tehnicienii^ lui, aduşi de prin străinătăţi, erau nişte principate la ordinul boierului de la Bucureşti, câteodată şi de obicei de la Paris. In patruzeci de ani domeniile s-au micşorat, pădurile au fost dărâmate, grâul n-a mai dat la seceriş zecile şi sutele de vagoane de altădată, cirezile s-au rărit, hergheliile au dispărut, prisăcile au rămas goale, şi din vasta împărăţie a domnului şi a cucoanei s-au ales câteva sute de alte proprietăţi mai mici, care nu le-au mai aparţinut lor, şi o nouă clasă de domni şi 1342 TUDOR ARGHEZI cucoane, substituită familiei absente, de la Nisa, de la Saint-Moritz, de la Florenţa şi de pretutindeni, a stăpânit avuţiile prăbuşite. Domnul aşteaptă învierea-ce-va-să-vie într-un cavou părăsit. Doamna cerşeşte pe Calea Victoriei, încălţată cu un şoşon şi un galoş cules din maidane şi târând cu ea o paporniţă încinsă cu sfoară murdară. E încă frumoasă pentru un tablou „Slavă şi scufundare", şi mâna ei delicată se întinde şi pe dinaintea urmaşilor oamenilor de încredere care i-au furat puţin câte puţin, ca nişte şoareci, avuţia. 1947 MESERIA LUI PIERDE-VARĂ Dedic tableta de faţă profesorilor, inginerilor, magistraţilor şi tuturor slujbaşilor de stat. Pe la toacă, mi s-a prezintat un om cu o scrisoare şi un coş hărtănit. Dumneavoastră sunteţi domnul Acătării?... Eu sunt... M-a trimis părintele Radu... Venea de departe, dintr-un sat de peste drum de o mânăstire, de la un prieten, călugăr şi mare viticultor. Un cultivator de vie, desigur, e mare când stăpâneşte cincizeci de pogoane de butuci şi pe de lături alte hectare de pădure şi pământ. Introducerea scrisorii da un raport de rezultatele unui an de muncă ale unui alt început de an. Podgoreanul a băgat cinci sute de milioane de lei mai mari şi a scos, la urmă, numai două sute de milioane de lei, mai mici. Jumătate din vie s-a uscat de seceta trecută. Ceea ce a mai rămas din toamnă a degerat iarăşi jumătate. Dintr-un condei, o avuţie redusă la sfert. Din cincizeci de stupi, a trebuit să omoare douăzeci şi cinci, ca să poată scăpa cu viaţă, din iarnă, măcat atâţia. Operaţia e PUBLICISTICĂ 1343 penibilă, să ucizi douăzeci şi cinci de popoare muncitoare! Albinele n-au prevăzut, în constituţia lor, că agonisita unui an de strădanie uriaşă în vederea hibernării le va fi furată cu capcana confortului mincinos a omului inteligent şi feroce. Mai mult de jumătate din grâu a degerat şi orzul de toamnă în întregime. Au rămas bune numai grânele puse mai târziu, aruncate subt brazdă, adică foarte puţine. Multe vii, chiar îngropate, au pierit. Prietenul adaogă: - Iţi trimit pe omul cu scrisoarea, ca să-ţi lucreze în grădină. E un nenorocit, i-a murit nevasta anul trecut şi fraţii ei l-au alungat din casă. Mă uit la el. Numai zdrenţe. Zdrenţe vechi, petice de zeci de ani, înnădite cu sfoară. Pantalonul e prins cu nişte cuie acolo unde anticii puneau frunze de viţă. II întreb, ce a lucrat în viaţa lui: după acte are patruzeci şi cinci de ani. A fost la sonde, la vii, la moşii... Ai certificate? Nu avea. De ce? Omul e încurcat. L-am nimerit în punctul slab. - De ce stricăciune suferi dumneata, că n-ai putut pune deoparte măcar un rând de haine ca lumea într-o viaţă? Vrei să faci gospodărie la altul şi dumneata nu ştii să te gospodăreşti. In halul ăsta nu te angajează nimeni. Pe Buletinul lui stă scris : „Chior de un ochi“. Intr-adevăr, îi e ochiul vătămat. Dar, tăcut pân-atunci, i se dezleagă limba numaidecât la întrebarea următoare: - Aşa o întrebare. Cât ceri pe zi? - Mă bag numai cu luna. - Şi cât ceri pe lună? - Puţin. Un milion şi jumătate, masă şi casă. Suntem în anul 1947. 1947 1344 TUDOR ARGHEZI ABSENŢII Când mă găseam prin ţările străine şi voiam să văd pe câte un scriitor în coincidenţă literară cu subtiscălitul, nu-1 găseam niciodată acasă. Era pe undeva, pe la sud, pe la nord, retras într-un castel, într-o gospodărie mare, unde lucra, la o fereastră, subt o perdea de glicine, care învelea casa de jur-împrejur, într-o broderie de ceaţă violetă. O carte sau o piesă de teatru trebuiau prezentate o dată pe an unui editor, care era şi bancherul pe durată lungă al scriitorului, proprietar de multe ori la mare şi la munte. Şi el nu era, scriitorul, întodeauna dintre eminenţi. Cei mai bine cotaţi aveau numeroase locuri de refugiu, pretutindeni în ţara lor şi peste fruntarii. Edouard Rod, autorul unei cărţi cu titlul mai frumos decât conţinutul, L’ombre s’etend sur la montagne şi al unui volum Les roches blanches, într-o ţară cu puţine resurse, ca Sviţera, trăia la Vevey ca un prinţ. Anatole France, la optzeci de ani, strânsese tezaure artistice în valoare de miliarde. Citesc viaţa dansatorului Nijinski, care şi-a scris fantezia, e-adevărat, nu cu condeiul dar cu silueta, asimilabil însă în expresia esenţială cu scriitorul. El a trăit ca un suveran. Nu-i de cerut, fireşte, timpului nostru, care nu ştie să o dea de la sine, nici o favoare în România. Noi ne-am acomodat cum am putut, mai bine sau mai rău, cu editorii, cu cititorii şi cu Cenzura, singura atenţie adevărată pe care o acordă scriitorului de vreo douăzeci de ani neîntrerupt statul cultural. Dar mă gândesc la confraţii risipiţi de evenimente şi izolaţi în câte un cartier, în câte o provincie; sau intimidaţi de tobele goale sau în nestare de asimilare, din exces de caracter ori prea delicaţi în sensibilitate faţă de stilurile ofertei sau, în sfârşit, ostracizaţi prin simultaneităţi, prin concurenţa deghizată într-o teză şi voit înlăturaţi. Toţi scriitorii aceştia, ai unei singure limbi româneşti, sunt absenţi din viata limbii şi adeseori din propria lor viaţă. Dacă PUBLICISTICĂ 1345 e adevărată criza de cultură, despre care — s-o potrivi, în anume sens, ori nu s-o potrivi într-altele - s-a vorbit, absenţii lor contribuie la criză. Pe vremea lui Iorga, căruia îi plăcea să polemizeze cu toţi scriitorii neîngenuncheaţi la patrafirul lui, i-au făcut, odată, în plină gâlceavă, propunerea să strângă pe toţi scriitorii într-o disciplină de muncă literară naţională şi de vreme ce el se socotea indiscutabil, să rămâie cel mai marele. Mijloacele lui puteau să întocmească cea mai bună orchestră. A refuzat de teamă să nu i se ştirbească poate nimbul. Fatalităţile se reproduc într-alte forme şi mulţi din meşteşugul slovei stau deoparte, necăjiţi, ofiliţi şi sterili. M-am întâmplat deunăzi, la o masă, la Ploieşti, cu domnul Bassarabescu, un scriitor în totală inactivitate. De la Bârlad, poetul Tutoveanu îmi trimite, din când în când, câte un manuscris, cu care n-am ce să fac. Sunt scriitori la Craiova, la Braşov, la Iaşi, la Constanţa, la Cluj, la Timişoara şi parcă nu mai sunt. Nu-i caută şi nu-i adună nimeni, nu-i pune la lucrul meseriei lor, fără impozite şi dobânzi morale, nimeni. Şi trec vremurile peste ei. 1947 O RĂZBUNARE ISTORICĂ Am făcut deunăzi o mărturisire, hotărât să devin gazetar liric, şi m-am apucat să încerc. Am citit într-un manual de specialitate că poeţii îşi culeg lirismul ca urzicile, de unde îl găsesc. Am onoarea să vă prezint astăzi pe Herr Gitzuk von Edelschwein. Nu vă emoţionaţi. Nu e vorba de un nazist, cu toate că la fizic ar părea reacţionar. In ce priveşte intelectul, asta e altăceva. Excelenţa sa, ca şi scribul prezentei tablete, nu a făcut nici o politică niciodată. Numai că, dintr-un păcătos 1346 TUDOR ARGHEZI de instinct necontrolat, păstrează calea proştilor, dintre cardinale, mijlocia. La Niiremberg, nici una din marile puteri nu l-a acuzat; dimpotrivă, el a participat la majoritatea aperitivelor locale. Nu e decorat şi n-are uniformă. N-are caschetă, n-are centiron, n-are teacă şi revolver la brâu. Indecentul umblă în pielea goală: e nudist, ca doamnele la Techirghiol. Nu e măcar un adept al principiului „Drang nach Osten\ indiferent la „Kultur“. E lipsit şi de concepţii, de idealuri. Cum a putut totuşi să ajungă până la Bucureşti, arată că expansiunea la răsărit este oarecum în temperamentul lui. L-am primit cadou. Că poţi primi în dar un nobil personaj, e neobişnuit. Unui gazetar liric i se întâmplă câte toate. Mi l-a dat un inginer. E adevărat că prinţul, când l-am luat în gazdă, era mic. Căutătura feroce şi energiile lui masive îmi aduceau aminte pe Arminius, descris de Tacit, marele nostru strămoş prezumat, în Anale. Nu le rezista nici o fruntarie, că le dărâma pe toate. Oricum le-ar fi asaltat, cu ceafa ori cu şoldul. La ivirea primei zile de vară, când se auzeau prin azur cocorii, ne-am pus de gând să-l scoatem la plimbare şi să-i dăm o iluzie de fericire: însă cu mare frică despre ce ar fi putut să se întâmple la întrezărirea razelor de soare, am operat cu prudenţă. Era evident că năzdrăvanul se va comporta ca un bolid, că va răsturna toata familia, că va trece prin ziduri şi prin păreţi ca o explozie, şi că ne va prăbuşi gospodăria. In consecinţă, ne-am armat cu scule contondente, am studiat o strategie de stat-major bine organizată şi i-am dat prinţului drumul pe uşă, atacându-1 din spate cu hauniri şi stridenţe. Vlăstarul locuia într-un coşar, pe care-l făcuse cum se zice la Urziceni: harcea-parcea. îl aşteptau reteveiele, ca la jocul de golf, dispuse în careu. Fulgerat din toate părţile de lumină, Gitzuk a rămas un moment năuc. Nu mai văzuse aşa ceva. I se părea că este la teatru şi că se reprezintă Electr a tradusă după original. PUBLICISTICĂ 1347 A sărit brusc, dintr-o bucată, şi a pornit-o ferm. - După el! încolţit, Gitzuk s-a uitat la noi adânc: era fioros. - Să ştiţi că nu ne mai face nimic! a zis cineva. Ba ni se părea că se sperie el de noi. Atunci i-a venit Paraschivei o idee. S-a apropiat pe nevăzute de Gitzuk şi l-a atins, a tout hasard, cu o scărpinătură între urechi. Gitzuk a stat. I-a plăcut şi a mai cerut. Mâna Paraschivei dând de mijlocul spinării, Gitzuk a îngenuncheat, s-a culcat pe o parte, s-a întins voluptuos, cu indicaţia să fie atins şi pe burtă. Ne-am aruncat ciomegele şi i-am aplicat lui Gitzuk un masaj sistematic, rezervându-ne fiecare un sector. Eram patru, - Gitzuk a leşinat între delicii. Pe urmă s-a luat el după noi, s-a trântit, nu ne-a mai lăsat să ne vedem de treabă. Ne aştepta, ne provoca. Simpatia lui totală e consacrată însă Paraschivei, îmbrăcată în capot albastru. Intr-o jumătate de oră, el s-a familiarizat, ca un pictor, cu toate culorile, preferând, ca un expresionist, albastrul. Nu e greu de aflat că Gitzuk e un porc. Un porc adevărat, incult, dar un porc distins, artist şi sentimental. La două mii de ani după înfrângerea lui Varus, Arminius a fost învins, în ipostaza lui actuală, cu două silabe de valah şi cu o frecătură. A fost asimilat. Latinitatea e răzbunată, în punctul de pe planetă Mandravela. 1947 IONI ŢĂ Ioniţă e un cocoş. In toate vremurile gospodăria a trebuit să aibă un cocoş Ioniţă; e o tradiţie păstrată de la Costâna, unde Burzii şi Macaveii din partea femeiască aveau întodeauna un 1348 TUDOR ARGHEZI Ioniţă cocoş, ca turla caselor franceze un coq gaulois, blazon purtător de noroc în bravură. Cuţitele noastre nu se întâlnesc niciodată cu gâtul păsărilor din ogradă, şi dacă tragediile ei - dihorul, ciuma, uliul şi holera — le cruţă, ele mor lângă noi de bătrâneţe. Cucoana Zinca, Mademoiselle Flo-flo, Madame Sorel, Ţuguiata, Bearca, Franţuzoaica... Toţi Ioniţă ai noştri au fost numai albi, singura culoare îndătinată pentru numele de Ioniţă, ceilalţi cocoşi, adeseori mai frumoşi, neputând dispune, după pravila casei, de numele lor împărătesc. Ei se mulţumesc cu poreclele ce vin în gură, potrivite cu penele şi cu temperamentul: Verdele, Focosul, Nastratin... Că se amestecă actele de botez, că vine unul în locul celuilalt la firimituri, nu e mare lucru, căci, orişicum i-ai chema, ei vin şi nepoftiţi cu toţii, valvârtej, cu haremurile respective, cocoşii fiind maritalmente musulmani, şi cadânele fiind întreţinute (ce ruşine!) pe cheltuiala noastră. Un Ioniţă pitic, de neam exotic, avea în coadă un fulg involt imens, de zece ori mai lung ca el. El venea la geamul meu cel dintâi, acum vreo zece ani, trimiţându-mi cucurigul lui matinal, răsplătit cu o mână de orz, păstrată într-o oală zmălţuită, pe masa de lucru a literaturii. Cu guşa plină, el mă mai saluta de două ori, a mulţumire, şi se ducea să-şi vadă de treabă, nesuferind, ca un muşchetar, ca un alt cocoş să-şi rotească eleganţele şi aripile desfăcute împrejurul persoanelor lui feminine particulare. Accest Ioniţă a insistat într-o seară să intre în casă cu un entuziasm nemaivăzut, a cântat neobişnuit de accentuat, a dat câteva ocoale gospodăriei, s-a suit pe un dulap şi a murit acolo numaidecât. Ultimul Ioniţă, actualul, e de-o rasă cu picioroange, cu gâtul ca o jumătate de covrig, dezvelit şi roşu. Două barbete mândre îi atârnă decorativ, ca nişte urechi clăpăuge, de ciocul orgolios. Vitejia lui la început ne-a dat de gândit; ne ataca din faţă şi din spate, după cum i se părea mai prompt. II căpătasem de la PUBLICISTICĂ 1349 prietenul nostru Antonie, care ni l-a adus legat, ca pe un bătăuş. Intr-o zi, bănuindu-1 după penele tocate, l-am căutat de păduchi şi, tăvălit în praf de piretru, l-am ţinut arestat două zile într-o cutie, cu capul scos prin capac. Tratamentul l-a înviorat şi, la largul lui, Ioniţă a rupt din fesele tuturora câte o fărâmă. Dar, ajungând la maturitate alţi cocoşi, Ioniţă a mâncat în fiecare zi o bătaie, două, de la ei. îşi abandonase nevestele, luate de cocoşii mai tineri, se resemna pe după câte un colţ de casă, de unde ochea van câte o găină şi, în sfârşit, a intrat în bucătărie, unde s-a simţit mai bine şi mai sigur, dedesubtul maşinii de gătit, şi mai la cald. A făcut pace cu noi, şi o pisică doarme lângă el, dimpreună cu o bibilică şi un căţel. Iată-1, bravul şi prudentul Ioniţă. S-a făcut bucătar, s-a îngrăşat. E fericit. 1947 BURSIERII ROMÂNI Din cercul studenţilor români, bursieri ai Ministerului nostru de Educaţie, calificată Naţională, vin ştiri care ne dezonorează. Bursierii României, cărora statul le-a dat o saltea la Fontenay-aux-roses, au plecat în străinătate fără măcar bilet de drum plătit. La ieşirea din ţară ministerul le-a spus: „Duceţi-vă cu mijloacele voastre şi o să vă restituind. De patru luni ei n-au primit nici restituirea milioanelor împrumutate de drum, nici bursa lunară. Ce fel de respect are ministerul de oameni şi de cuvântul dat? Şi de ce şi-a trimis tinerii la Paris? Ca să-i deporteze? Nu ştiu dacă domnul Voitec, ministrul de resort, a trăit viaţa crâncenă a străinului, în mijlocul indiferenţei ambiante; dacă a cerut în Paris un lucru şi a fost refuzat, în calitate de „meteque“; dacă a trecut Sena prin faţa morgii, unde surâd în vitrină, preparaţi, în fiecare dimineaţă, câte o nouă serie de 1350 TUDOR ARGHEZI sinucigaşi. în asemenea caz îmi permit să-i aduc aminte că fluviul şi funia spânzuraţilor aşteaptă la fiece ungher de uliţa sordidă pe orice copil rătăcit între Revoluţia din 1789 şi Sorbona, în frumoasa Luteţia modernă. Un român vegeta destul de greu pe acolo şi înainte de ultimele două războaie. Francezul nu te acceptă la concurenţa intelectuală, nici fecior de bani gata. Noi găseam la Paris cu totul alt climat de sentimente decât îl aflau francezii la noi, fie ei cei mai insignifianţi gazetari, porniţi în excursie de „emolu-mente“ în Orient. Poate că aflaţi într-o atmosferă mai sulfurică şi împrejurări mult mai rele, chiar pentru localnicii naţionali, i s-ar refuza unui intelectual străin şi muncile minore de altădată, căratul, de pildă, din Hale cu spinarea. Domnul Voitec are zâmbetul senin şi rece. Sunt oameni care i l-ar dori mai puţin fericit. Aş dori ca ministrul să citească proza de aci, să-şi frământe oleacă palma enervată, să bată cu pumnul în masă, să cheme la telefon pe casier şi să se holbeze la el. E nepermis să fie lăsaţi bursierii să moară de foame în cinstea regatului care i-a distins, când mai este un lucru ştiut, că o pagină de paşaport, acceptată ca o condiţie principală a ducerii oricărui român la Paris, prevede incapacitatea de ofertă lucrativă. în schimb, directorii şcolii române de la Fontenay-aux-roses, doi la număr, olimpieni şi confortabili angajaţi ai ministerului domnului Voitec, primesc împreună două sute de mii franci pe lună, franci franţuzeşti. O întrebare: pentru ce calificări de valoare personală? 1947 PRIETENII NOŞTRI, ACTORII Uitasem lumea teatrului şi o regăsesc la repetiţiile unei piese la care sunt obligat să particip câteva ceasuri pe zi. Echilibrul PUBLICISTICĂ 1351 calităţii se menţine; de fapt dezechilibrul, aşa cum l-am apucat, acum nu mai puţin de treizeci de ani: în folosul elementului bărbătesc. Femeia Thalia continuă să fie cu femeile zgârcită. Despre exponentul talent se cuvine politeţea necesară. N-am intrat însă până azi în laboratorul din spatele scenei, unde se transformă cârpa, scândura şi mucavaua în materiale strălucite, şi n-am dat ochii cu laboranţii din camera neagră. Ii văzui la lucru şi-i văd la decepţii. Omul chemat să figureze la rampă sentimentele, să dea senzaţii de durere, de biruinţă şi optimism, trăieşte în mizerie. Majoritatea actorilor vin la repetiţii flămânzi, fără măcar ceaiul - apă şi iarbă chinezească, şi zahăr, - de dimineaţă. Vocea li-i palidă ca şi figura şi ca palidul costum. Mulţi din ei au două repetiţii de înfruntat cotidiane, câteva ore până la prânz, câteva după-amiază, plus o piesă jucată seara. Nu e salaorie comparabilă cu munca infamă a unui actor. Şi citeşti, dacă vrei, zisa critică dramatică, de aparenţe, de aspecte, ca şi cum ar fi vorba de sătui, traşi la răspundere că n-au interpretat cuviincios personajul artificial din mintea falacioasă şi nu rareori stupidă a cronicarului de specialitate. Am spus pe vremuri destule lucruri rele despre acei seniori dintre reflectoare, pe care-i pipăi acum de aproape, descompuşi de sărăcie. Nu-mi pare bine şi aş vrea să mă pocăiesc. Poate că alţi actori, de la teatrele particulare, sunt îmbuibaţi. Parcă aş fi auzit de salarii opulente, probabil alocate mai mult directorilor decât artiştilor. Teatrele neoficiale au la îndemână de altfel repertoriul pieselor vulgare, care aduc în câteva buzunare echivalentul valutei britanice şi americane. Un director de asemenea teatru, trebuind să ridice o statuie unui actor şi regizor defunct mai recent, oferea încă de anul trecut, comitetului însărcinat cu iniţiativa, câteva zeci de milioane din finanţa personală. Ofranda (refuzată) nu venea chiar din exces de admiraţie pentru actor. Directorul punea o condiţie jignitoare: statuia să fie executată de fratele lui. 1352 TUDOR ARGHEZI Avea un frate, vag sculptor, fără nume, şi care aştepta să fie lansat. Milioanele nu s-ar fi înstrăinat prea mult, rămâneau în familie, odată cu certificatul unui sacrificiu pe altarele artei. Un gen de teatru care, permiţându-şi să joace orişice, poate să câştige, cel puţin pentru direcţie, orişicât. Nu e cazul Teatrului Naţional, la care ar vrea creionul meu să ajungă. Preţurile sunt minime, salariile derizorii. Ca să se cârpească întrucâtva, actorii au căpătat dreptul să fie distribuiţi pe toate scenele particulare, şi uneori, ca duminica trecută, cinstea tristă să alerge la paleativele ruşinoase ale unui bal mascat, cu tombolă şi surprize. Iese la urmă un bacşiş. Se poate obiecta că toate funcţiile de stat sunt plătite foarte prost, ceea ce-i perfect adevărat. Unii-şi vor aduce aminte de contractul directorilor de ziare de pe vremuri cu colaboratorii: „Te plătesc atât. Descurcă-te pentru rest“. Metoda s-a generalizat. Dacă cele mai multe ziare nu-şi mai bizuie ghişeul pe şantaj, în schimb şperţul înfloreşte aiurea, pretutindeni. Dar un actor nu e un funcţionar oarecare, care şi el are un drept la îndestulare, poate că egal. Un actor e ceea ce se cheamă un artist, un depozitar al noţiunii de valoare naţională. El e chemat să trăiască pentru exemplificare principiile şi idealurile — nu contest; şi scăderile, frivolităţile şi neruşinările - şi atunci când autorităţile tac, când nu vibrează glasul lăuntric nici în academii, nici în universităţi şi nici, câtuşi de puţin, în biserici, unde domneşte cea mai cadaverică tăcere, parcă singur teatrul a rămas un amvon şi o catedrală. La un buget general de zeci de milioane de miliarde, actorul nu primeşte aproape nimic. Urmează, natural, o dezordine, o indisciplină, o spulberare a simţului de datorie, anarhice. Nu poţi să-i ceri actorului ce trebuie să-i ceri, nu-1 poţi ruga să te asculte, n-ai nici căderea s-o faci şi, din concesii în concesii, se înregistrează bancruta morală, mai devastatoare ca falimentul material. PUBLICISTICĂ 1353 Nu văd cum s-ar putea face actualmente un teatru decent, ireproşabil şi onorabil, fără un minimum strict de şase milioane de cap de actor pe lună. De-abia două sute de mii de lei pe zi, cât câştigă omul cu sapa, care munceşte mult mai puţin. 1947 PRESA Ce e presa, măi Andrei? Aveam la o revistă un încasator. Revista e o foaie cu sau fără copertă, cu sau fără copci, cusute, ilustrată sau chioară; trebuie să ne aducem bine aminte cum era, că n-am mai văzut-o, săraca, din vremea când o puteai scoate cum te tăia capul, în patru ochi cu tipograful. Proză, poezii, cronică dramatică, literară, universul nu s-a dezaxat din pricina presei, vaca rumega liniştit, pâinea creştea pe tăcut în cuptor, halba cu spumă era servită cu cârnaţi, cititorul umbla pe la chioşcuri şi librării, scormonind fără belciugul taurului atârnat de nas. Şi cum era pe atunci, abonaţii preferau să ne plătească, mai ales abonatul de pe la a zecea treaptă socială-n sus. Totul i se părea că i se cade, gratuit, literatura, spectacolul, funcţia, salariul, participarea la beneficii, automobilul... Cu cât un abonat era mai sus-pus, cu atât refuza mai violent un serviciu plătit, iar miniştrii erau inabordabili. — Ce să fac, că nu mă mai primeşte nicăieri? Stă la uşă un om cu şapcă şi galon. Omul vrea bacşiş, altul are ordin să nu dea drumul fără permis. — Cum faci tu, Andrei? îl întrebam. — Iaca, scot chitanţierul şi zic: domnul ministru are de plată un abonament. Zece lei pe şase luni. 1354 TUDOR ARGHEZI - Eşti un prost, dragă Andrei. Faci exces de sinceritate. Nu trebuie să spui la uşă nimic. Intră în minister şi dă-te de gol numai în cabinetul Excelenţei sale. Excelenţa sa o să se codească, tu îi lasi chitanţa şi pleci. O chitanţă la om e ca un păduche la subsuoară. - Păi, nu mă lasă portarul. - Ia şi tu un aer, cum ştii tu, când vrei să fii obranic şi zi aşa : „Presă!“ Şi intră fără să aştepţi răspuns. Reţeta s-a potrivit ca un nasture la butoniera lui. - Domnul?.. , întreba portarul prin crăpătura uşii. - Presă! răspundea Andrei, arogant. Numaidecât uşa se da de perete şi uniforma portarului se înclina de nouăzeci de grade. - Ce crezi tu, Andrei, că e presa? - Să mă bată Dumnezeu, dacă ştiu. - Dar ai căpătat, nu poţi să te plângi, prestigiu... Să-ţi spui drept, nici eu nu ştiu. Oamenii de bine se îngrozesc de presă, fără să ştie ce-i presa, o revistă ori un jurnal. Tu vezi ce-i şi foaia noastră. O mizerie, Andrei, ne scoatem ochii cu litere şi cu vorbe goale. Tragem de redactori ca să ne dea manuscrisele, încropite în dezgust. Administratorul fuge de aconturi. Secretarul înjură şi scuipă. Cum s-o fi văzând presa de pe dinafară? Toate guvernele s-au intimidat de un simplu cuvânt de două silabe. Când zicea „presă“, preşedintele de consiliu tremura, învineţea şi întocmea o lege a presei, o direcţie a presei, o cenzură, lagăre, deportări, puşcării şi câte şi mai câte. E comic. Ce conştiinţă şi câtă slăbiciune trebuie să aibă pururea, ca să intre în panică dinaintea unui simplu cuvânt şi a unui petec de hârtie! Câtă mai calul! Viteaz, dolofan şi superb. Şi se sperie de propria lui scăpare din vedere... 1947 PUBLICISTICĂ 1355 MILIONUL ŞI CARTOFUL Aveam acum douăzeci de ani un document de milionar; un număr din „Frankfurter Zeitung“: un milion şi două sute cincizeci de mii de mărci. Nu e vorba că-1 plătisem la chioşc cincizeci de bani, dar l-am purtat câteva zile ostentativ în buzunar, ca un certificat de mare solvabilitate. Constatând, însă, că nu pot nici emite cecuri pe baza capitalului meu, nici cumpăra haine, cămăşi, încălţăminte şi mobilier pe credit, am încercat o decepţie amară şi mi-am trimis titlul de milionar la pod. Administraţia podului casnic, care-i o cancelarie organizată, o încredinţasem încă de mult bunului meu arhivar cu ochelari de urechi, bătrânul Moş Aşteaptă. Mărturisesc că mă simţeam plăcut impresionat să fiu unul din acei idoli odioşi ai prăbuşirii sociale medievale, prevăzuţi în sentinţele lui Karl Marx şi, până una alta, nu puteam decât să mă bucur a sfida proletariatul, cu o blană de biber în spinare şi vârât într-o limuzină capitolată, cu post de radio la volan. Cunoscută fiind în cercul relaţiilor personale pasiunea mea pentru muzică şi operetă, aş fi circulat ziua întreagă cu antena ridicată, cântând în auzul iritat al plebei, preparată de idealurile ultime ale genului omenesc să mă elimine radical. Când am văzut că pe milionul şi un sfert din căptuşeala pardesiului nu pot căpăta în piaţă măcar un cartof, mi-am dat seama cât fusesem de naiv şi m-am resemnat să pui noi petice la ghete şi la suflet, peste cele vechi şi uzate. Filosofia abnegării mi-a prins bine, cum nici nu mă aşteptam. După douăzeci de ani, am redevenit, fără să mai visez, milionar. De data asta sunt capitalist adevărat, cu bancnote reale, numerotate, cu serii şi semnaturi, indescifrabile, fireşte, dar aparţinând unui Guvernator şi unui Casier Central în carne şi oase, o carne, desigur, cu celulă superioară şi cu hormonii selecţionaţi şi nişte oase de ivoriu montate pe chihlimbar. Nu numai atât. Toţi ajunserăm, cum spunea 1356 TUDOR ARGHEZI tată-meu, cu o intuiţie a pluralului oltenească, milionari. Ciudat fenomen al lumii acesteia! tocmai în momentul împlinirilor socialiste, lăptarul, cârciumarul şi salahorul, dimpreună cu băncile, tezaurizează solid. M-am obişnuit şi cu situaţia de milionar. Nu-mi mai face nici cald, nici rece. Ii este dat omului să nu fie niciodată mulţumit. Uite milioanele, dar nu mai sunt cartofii. 1947 UN CRAMPON Nu mă îndoiesc, iubitule cititor, că ştii ce se cheamă pe franţuzeşte un „crampona (fără echivalent românesc în sensul în care interesează aci), dar dă-mi voie să mă răzbun şi eu. Se ţine cineva de dumneata, ca scaiul, vrei să te dezlipeşti şi nu poţi. Ţi s-a prins de pantalon sau de fustă, dacă cititorul e cititoare, şi nu mai cedează. Uneori îmi scarmăn câinii veniţi de prin bălării şi caut să-i cotorosesc de glomotoacele de păr din coadă şi de pe burtă, locul unde-i place ghimpelui să se aşeze de preferinţă. Nu izbutesc. De la natură prea flocos, Ursuleţ mă mârâie şi ţipă, mai ales dacă scaietele i s-a urzit în anume punct delicat. Acolo trebuie să fiu şi cu foarfeca foarte atent, să nu-i tai, pieziş, vreun accesoriu. In intelectualitate, punctul delicat, cel puţin de la o anumită vârstă încoace, s-a mutat la creier. Cramponul umblă de jur-împrejurul lui, şi scaiul cramponului e admiraţia. E o admiraţie verboasă, care te îmbălează cu fraze, dar tot atât de obsedantă e şi admiraţia mută şi contemplativă. Dai din umeri, te apucă în mădulare un fel de joc al siluetei, numit în medicină la danse de Saint-Guy (tot pe franţuzeşte), îţi tremură mustaţa, ţi se febricitează fizionomia, începi să vezi cruciş, te strâmbi. Ai pune mâna pe bolovanul de călimară şi l-ai trânti PUBLICISTICĂ 1357 în capul cramponului, bucuros. Dar cramponul e îmbrăcat frumos, cu dichis la cravată, şi te resemnezi. înduri admiraţia tăcută, cum ai suferit-o şi pe cea retorică şi declarativă. Cramponul surâde, inefabil şi virginal. într-o redacţie de revistă venea unul la două după-amiază şi pleca pe la şase, şapte şi opt seara. Având barbete distinse şi un baston cu glob de aur, toate tertipurile pentru alungarea lui se opreau la formele de politeţe. Nici uşa încuiată, nici cartoanele cu inscripţii lapidare, agăţate de pereţi sau sculate pe o latură pe masa de lucru, n-au fost în stare să-i micşoreze tenacitatea. Se răsturna în fotoliu, zâmbea cu dulce şi sta cinci ore cu ochii-n ochii fiecărui nefericit de redactor. într-o zi de mare revoltă s-a pus la vot o sfântă mamă de bătaie. Băieţii sufletişti, redactorii, au preferat să-şi mute biuroul într-o periferie unde garderoba cramponului risca, după un verb local, să se „bergheleascăa. Ei bine, iubite cititorule, se ţine după mine şi nu mă mai slăbeşte, un profesor de muzică, de doi ani de zile întregi. E compozitor. I-a intrat în cap că fără mine nu-i mai scapără instrumentul, şi-mi cere, nici mai mult nici mai puţin, să-i scriu un „marş“, ca un tambur major. Toate demonstraţiile mele că nu mă pricep, că nu sunt în stare, că n-am scris niciodată marşuri, au rămas de prisos. El a şi scris marşul, muzica, dar îi trebuiesc, musai, versurile mele. Mi-a indicat şi măsura. Mă terorizează. Iubite cititorule, ce mă înveţi să fac? Să-l împuşc, intru iar în puşcărie. Să-l măsor cu o cracă de vişin, îl dezmembrez. Să continui să fiu amabil? I-am trimis vorbă că e idiot, şi s-a bucurat. 1947 ACTUALITATEA LUI IISUS Contrariu bisericii noastre, care ţine, de la o situaţie geografică în răspăr şi de la un popor continuu dezamăgit în 1358 TUDOR ARGHEZI aşteptările lui, o mare indiferenţă faţă de problemele de dincolo de bucătărie şi beci, Biserica Romei, neîntrerupt activă, de veacuri şi veacuri, nu rămâne străină de nici o preocupare la ordinea zilei. Independent de aderenţe şi obligaţii, Vaticanul, statul teoretic al globului şi singurul stat internaţional, un stat fără armată şi artilerie, dar cu o diplomaţie vigilentă, de mare împărăţie, ştie să insufle oamenilor ei, selectaţi în congregaţii şi societăţi religioase, starea de spiritualitate în continuă frământare, intactă. La orice epocă de istorie, Roma catolică a fost prezentă pretutindeni. La Fribourg, unde într-un canton mai mic decât Bucureştii, se reconcentrează pentru regiunile nordice ale Europei centrale acţiunea de fiece zi, prestigiul şi energia papală, am citit în biblioteca Universităţii Catolice, cot la cot cu misionarii în zdrenţe, cu trapiştii şi jesuiţii din toate neamurile şi rasele cu putinţă. Ei erau, luaţi în parte, eminenţi matematicieni, chimişti, naturalişti, medici, sociologi, filologi, filosofi, scriitori... fiind simpli călugări sau preoţi în acelaşi timp, tineri, bătrâni, animaţi de o râvnă dinamică, egală pentru menirea lor. Ei credeau, într-adevăr, într-o clară şi categorică menire - şi, savanţi cercetători şi descoperitori, ei rămâneau obscuri de bunăvoie şi anonimi. Cum a putut întodeauna Roma să-şi asigure permanentele elite necesare, e un secret. N-am întâlnit niciodată nici un scepticism în sutană, nicăieri; dimpotrivă, un devotament crâncen sau rece, definitiv şi necondiţionat. Medici sau asistenţi, se autocondamnau la o moarte de chinuri necunoscute în Europa, îngrijind bolnavii în leprozeriile din China şi Indii. Depăşirea de sine e disciplina comună a educaţiei romane. Iată de ce n-am fost câtuşi de puţin mirat de vizita părintelui franciscan Tătaru. Reprezentant al Asociaţiei Generale a Românilor Uniţi (Agru) din parohia Sf. Ioan Damaschinul (Bucureşti), tânărul monah ardelean, încins cu funia penitenţei şi cu umerii cuprinşi de pelerina scurtă a ordinului ilustrului PUBLICISTICĂ 1359 Francisco d’Assisi, mi-a comunicat o intenţie a parohiei, în scopul de a se aduna fondurile pentru zidirea începută a bisericii parohiale în capitală. „Agrul“ deschide la Ateneul Român o anchetă manifestată în conferinţe asupra întrebării: „Mai este posibilă azi credinţa lui Iisus Hristos?“ E o problemă. Ea trebuie dezbătută. Vor răspunde în public, într-un ciclu de disertaţii, profesori de universitate, artişti, medici, literaţi... şi, de bună seamă, tendinţa şi politica sunt radical excluse de mai nainte. Discuţia problemei a mai avut loc în Italia, în Franţa, în Belgia, şi publicul a urmărit-o de aproape, ceea ce, desigur, va fi cazul şi la noi, unde biserica noastră mută tace, între botezuri, cununii şi pogrebanii. Pentru evitarea confuziilor trebuie spus că nimic nu se cumpără afară de biletul de intrare, nici credinţa, nici vorbitorii. E o discuţie supraconfesională. Aceştia sunt ortodocşi din naştere, iar pentru osteneala lor nu primesc onorarii. Iisus e actual... 1947 ZINTÂI APRIL E greu de priceput de ce s-a putut alege ziua de înflorire a sălciei şi răchitei pentru păcăleală, când omul e păcălit şi minţit trei sute şaizeci de zile în şir şi de câteva ori într-o singură zi toată vremea. Poisson d’Avril e obişnuit şi de francezi. De zintâi, apar în curier miile de cărţi poştale anonime, cu o figură imprimată în culori, eterna soacră cu lacătul la buze, eternul şoţ cu eternele coarne, şi toată gama vulgarelor stupide răzbunări, dimpreună cu bijuteriile de atârnat la grumaz: un porc, un birlic, un păianjen, o cucuvaie, dăruite la noi cu o lună mai devreme, în mărţişoare. 1360 TUDOR ARGHEZI Mă uit pe câmpul mijind a verde. Câtu-i de frumoasă lumea pământului, din fereastră până în zarea depărtat albastră! In fundul priveliştei, pe linia măgurilor care deosebesc arăturile de cerul fosforescent, o turlă de biserică stă pitită printre scăpărările luminii de metal. Probabil că-ntr-însa sună clopotul de aduceri-aminte, pe care nu-1 pot auzi, al Săptămânii Pătimirilor pentru o reverie asemenea unui ideal: învierea. O turmă de râmători, mereu risipită şi mereu adunată, paşte ivirea ierbii mărunte. Câte vremuri pierdute, câte tinereţi îmbătrânite, câte copilării pervertite de o maturitate prea timpurie! La optsprezece ani, un băiat a început să fie „conştient", adică să nu mai simţească nimic, să asculte de o voce care nu vine din sufletul lui. A! Vocea sufletului tău nu mai vorbeşte şi graiul ei mut te intimidează. Parcă atunci când şoapta ei nemotivată ieşea din necunoscut, din necontrolatul tău ins nedefinit, parcă participai la văzduh, la ţarină, la lumină, la înmuguririle răchitei, şi te aflai într-o rânduială de veşnicie dulce. Cum s-a pierdut acest contact, pe care preoţia nu mai e în stare să-l apropie de omul de toate zilele? Am cunoscut la mânăstire călugări tot atât de puri la şaptezeci de ani, cât erau alţii de impuri la douăzeci şi cinci. Fratele Petre fusese negustor la cântar şi a plecat la schit cu o ineluctabilă chemare, lichidându-şi marfa, împărţind preţul vânzării la săraci şi trăind între icoane, sălcii şi cântecele rugătoarelor clopote de la toacă. Era un april ca şi azi. Se citea în chilii acatistul: „Bucură-te, Fecioară!“ şi acatistul Măriei era un început de viaţă, un sfârşit de viaţă şi viaţa în inocenta ei întregime. Mi-aduc aminte de ieromonahul Damian, care făcuse de zintâi un păcat complicat, o pancoşe din douăsprezece ouă, un crap la tava lui, adus cu lotca din eleşteul dintre ciucurii de trestii ai mânăstirii. Era un personaj de-o şchioapă, încins cu PUBLICISTICĂ 1361 o curea aspră, cu barba până la genunchi - deştept ca un şarpe, înţelept ca o carte veche cu copci, şi bun, bun, ca un miel cărunt. Mă aştepta la o masă coborâtă pe trei picioare cât nişte pantofi, cu două scăunele, dinaintea unui butoi mare de vin, tras în ulcele. în ziua de 1 april toată mânăstirea mirosea a micşunele, toată valea era acoperită cu parfumul lor albăstrui. Se vor mai redeschide vreodată violetele de atunci? 1947 MANIA DE A TAXA Ziarul din Târgul-Jiu, am mai făcut pomenire de el, mi se trimite regulat şi-mi ajunge din când în când. Ultimul exemplar sosit mai purta timbrul exagerat de zece lei. Numărul de ieri era francat cu o sută de lei. Vasăzică, sporul anunţat era adevărat. El nu putea să fie observat la ziarele bucureştene, de circulaţie interioară, întrucât o înţelegere dintre administraţiile ziarelor şi poştă face timbrul invizibil. Metodele sunt echivalente; nici francate, nici nefrancate, foile nu ajung în timpul cuvenit la adresă. Am avut în seria scrisorilor invitaţii cu taxa expresă, nu ştiu de câte ori mai scumpă ca timbrul curent, primite la o săptămână după ce se petrecuse evenimentul la care eram chemat să particip. Metodele poştale autohtone te fac şi de ruşine în opinia personajelor măgulite să te aşeze pe un fotoliu la o festivitate. Nu mai vreau să insist prea mult, că o scrisoare mi-a venit din Paris în şapte zile, pe când o alta făcuse o lună de drum din calea Dudeşti până-n sectorul meu. E şi o pricină pentru care 1362 TUDOR ARGHEZI am suprimat, în ce mâ priveşte, toată corespondenţa. Cer scuze tuturor celor ce-mi scriu. Dar parcă s-ar pune o alt fel de problemă. Trebuie să realizeze beneficii statul din colportarea scrisorilor şi în special a presei? Chestiunea s-a discutat odinioară în străinătate, relativ la căile ferate, contribuabilul având dreptul prm impozitele lui la transportul gratuit. De ce nu i s-ar acorda acelaşi drept, divizat cu doi, abonatul şi ziarul, pentru serviciile poştale? In definitiv, instalaţiile sunt ale lui, ale contribuabilului, ale publicului, şi funcţionarii sunt plătiţi de el în toată ierarhia. In bancnotele vărsate vistieriei, se cuprinde şi superbia dictatorului poştal, intercalat între interese, ca să le interpreteze. O gratuitate totală poate că nu le-ar tihni dictatorilor de poştă şi cale ferata, dar o plată simbolică destinată să recupereze pierderile din cheltuieli ar fi onestă şi acceptabilă cu oarecare plăcere. O sută de lei, în opinia precupeţului meu, ştiu că nu însemnează nimic, dar precupeţul meu nu e om de stat, răspunzător de prestigiul abstract al monedei: o suveranitate. Cum s-ar putea califica uşurinţa cu care se depreciază raţiunea de stat? Nobleţea nu-ţi interzice să iscăleşti poliţe şi să te împrumuţi şi de la chelneri: datoria este să nu se vadă că te părăseşte încrederea în singurul tău motiv de existenţă. Pentru fiece număr din „Gorjanul Vii; t\ <1 dt t L s an UJ' , i . P' ‘.l . O C . u . ^ jl - - * -'““n11 ‘ ■- ^ > *1 ' 1 i 1947 1406 TUDOR ARGHEZI UN CÂINE ŞI UN OM Un vecin povesteşte: Treceam pe bulevardul Brătianu. Un câine mare, frumos, zăcea în agonie de-a lungul unui bloc. M-am uitat bine la el: nu era rănit, nu-1 călcase un automobil. Nu era nici otrăvit de serviciul de „higienă" al domnului general a la suite Dombrowski: în dreptul botului nu era nici o pată de sânge. Câinele murea de foame. Mi-am dat seama că ar fi avut nevoie mai nainte de hrană, de un lichid. la-şi fi dat oleacă de lapte. M-am dus alături la o lăptărie. Prăvălia era închisă. M-am resemnat şi am lăsat câinele să se zbată, jucând în asistenţa gratuită a doritorilor de senzaţii dimprejur finalul spectaculos al unei drame, pentru care, de regulă, publicul plăteşte. Nu puteam să-l ajut cu nimic. Tulburat, am apucat-o pe strada din stânga, cu imaginea neştearsă în ochi a unei morţi în plină zi, la o distanţă de două sute de metri de bursa de aur. Mă opresc dinaintea unui gang. Zăcea şi acolo oarece, în umbră, pe cimentul rece. Intru, examinez! Un om. Nu mai era câine. Apropiindu-mă de el, îl văd tremurând ca de un spasm neîntrerupt. Da din mâini şi din picioare, cu febrilitate. Aş fi crezut că era un caz de epilespie, şi ce să fac? L-am apucat de un deget pe care i l-am strâns ca să-l deştept. Nici gând! Nu simţea, ca şi cum aş fi pus mâinile pe altul. M-am întrebat, să aflu cum de se găseşte prăbuşit aci, în intrarea neagră a unui edificiu opulent, în care, la etajele suprapuse, cântau aparatele de radio şi, probabil, adunaţi la „jour fix“ cucoanele cu sentiment şi sensibilitate jucau fantele şi birlicul, în vreme ce copiii rămaşi acasă cu servitoarea se apără de muştele de la gură şi se scarpină de păduchi. Societatea de ieri, de azi şi de mâine. M-a lămurit un trecător : „ Zace aci de două săptămâni". Nu e nevoie de comentarii. 1947 PUBLICISTICĂ 1407 O FAMILIE KIRILOV Era în amintirea mea mai recentă un domn Kirilov, cu care vreo douăzeci de ani mă salutam din când în când, aproape fără să ne cunoaştem. Sau cunoscându-ne, ca în cele mai multe cazuri de contimporaneitate, pe o scară, la o intrare, de pe un trotuar pe altul... Bună ziua... Am onoare... Bună seara... Poftă bună... Că e bună ziua sau seara sau pofta nu interesează. Că ai onoare ori că n-ai, cine ştie? Vorba grăieşte, pălăria se ridică. La revedere! Totuşi numele Kirilov îmi evoca pe profesorul meu de franceză, un domn elegant şi de o nervozitate excesivă. Tată-meu, agricultor cu legături de export, vorbea de un Kirilov - mare bancher şi mare personaj. Un matematician s-a chemat iarăşi Kirilov. A fost şi un medic Kirilov, plin de titluri universitare europene şi care a refuzat o catedră de facultate, ca să se poată stabili în provincie, între săraci. Numele Kirilov îmi aducea de fiecare din ei aminte, totalizându-i în fragmentele disparate ale unui desen mental cubist. Domnul Kirilov cu care mă salutam este directorul de scenă actual Nicolae Kirilov. Aveam pentru el o preferinţă inexplicabilă. îmi plăcea, ca o indicaţie psihologică, o mimică a lui, de buze şi nas, care am remarcat mai târziu că indispune pe actorii neintuitivi. Devenind din simplul spectator un simplu autor, s-a potrivit cu consemnul directorului Teatrului Naţional, domnul Zaharia Stancu, să iau contact profesional cu domnul Kirilov, acelaşi Kirilov care la o întrebare agresivă a lui Liviu Rebreanu, unul din foştii directori, i-a răspuns : „Domnule director, părinţii mei au purtat ghete". Răspunsul a iritat, ca un chibrit tras pe un obraz nebărbierit de două zile. Fiind de fel cârcotaş, adică în limbaj mai select, neîmpăcat în viaţă cu aproximaţii şi cu lucruri neisprăvite, am ţinut să colaborez de aproape cu directorul de scenă şi am lucrat (verbul 1408 TUDOR ARGHEZI nu-i fantezist) împreună cot la cot, scaun lângă scaun, ins lângă ins, trei luni întregi, ca de altfel cu toţi artiştii interpreţi. Din camaraderia tuturora a ieşit o piesă, indiferent de calitatea ei, bună sau proastă, vreau să zic un spectacol urzit şi ţesut cu de-amănuntul, ca o plasă deplină de păianjen. Am descoperit zi cu zi un Kirilov ascuns neştiut în teatru, un Kirilov bogat în resurse spontane, mobil, subtil şi demn. Odată cu regizorul m-am aproapiat de un om, de unul din acei oameni, puţini, care te bucură ca o răsplată, că ai dat de ei. De la treizeci şi cinci de ani în sus nu-ţi mai faci, îndeobşte, prieteni. Am câştigat un prieten la şaizeci şi cinci bine trecuţi. Conştiinciozitatea acestui tovarăş de muncă m-a îngrozit şi m-a fermecat cât şi politeţea lui neobişnuită la regizori, aduşi deseori să fie brutali. Defunctul Soare Z. Soare, amestecate cu injurii de hamal, distribuia în repetiţii şi palme. Kirilov, după cincizeci de întoarceri asupra unei replici, din care a mai rămas nemarcată o sutime de nuanţă, fără să-şi piardă ţinuta, spune: „Nu vă supăraţi, doamnă. Să mai spunem o dată. Luaţi-o de la domnul Dimitriu“. In timpul repetiţiilor s-a petrecut o tragedie. Maica regizorului, doamna Elena Kirilov, a decedat, la Câmpina, în casa părintească.. Avea optzeci şi opt de ani. Fiul a rămas singuratec, chinuit dar închis. între două repetiţii şi-a luat mama la Bucureşti şi a înmormântat-o în cavoul, consacrat de o sută de ani fiecărui viitor Kirilov. Regizorul şi-a putut stăpâni lacrimile la teatru, lăsându-şi-le să plângă acasă. Actorii aproape nici n-au simţit. Al doilea act ai Seringii are un pian, care dacă nu cântă, ca la piesele cu umpluturi muzicale, nimic, e destinat să împlinească tonul decorului luxos. Pe pian se vede aşezată în rama ei o fotografie. E doamna mamă Kirilov la vârsta de optsprezece ani, când era una din cele mai frumoase doimijsoaie şi doamne din capitala unei ţări cu treizeci şi două dc j^c^e îmbelşugate. 1947 PUBLICISTICĂ 1409 STRATEGII Parasehiva nu putea să priceapă ce se întâmplă cu ouăle găinilor ei, pe care le hrănea de-a surda. Din atâtea păsări câte ţinuse toată iarna, luând de la gura copiilor, ca în schimb, puicile mamii să le dea gălbenuşuri proaspete, de-cu-primă-vară, ea nu se alegea cu nimic. Cotcodăceau găinile, aducându-şi laude, ca nişte artişti lirici, de isprava făcută, dar ouăle nu se vedeau nicăieri. Cuibarele erau totuşi bine pregătite pentru ouat, cu oul fals în paie, reglementar, şi pipăitul atesta, de la orele cinci dimineaţa, că oul aştepta să vie. A căutat prin buruieni, unde viitoarele cloşti îşi pregătesc din vreme o comoară personală, bine pitită, de unde, clocind o bucată de timp, apar pe neaşteptate câte douăzeci şi cinci de pui, un întreg pensionat cu Doamna Directoare. Nicăieri, nimic! Gospodina necăjită pierdea în fiecare zi de scumpete o grămadă de bani, silită să cumpere ouă stricate, de la mâinile negre ale târgului clandestin. Deodată, şi-a dat seama că în coteţul cel mare, hanul orătăniilor elegante, cu moţul creţ, cu pene picturale, cuibarele sunt înşirate prea jos. Probabil că fina şi aristocratica nevăstuică se ospătează pe furiş. Parasehiva s-a pus la pândă şi surpriza n-a întârziat prea mult. Vinovatul nu fusese delicata zibelină, ci nevinovatul de Zdreanţă, cel cu ochii mari, îngereşti, de majolică, simţitor la vorba mângâioasă şi încolăcit de plăcere când îl chemai pe numele lui de lepădat. în câteva zile, de când fusese găsit pribegind pe la zăpla-zuri, el învăţase toate rosturile casei şi prinsese şi secretul, păstrat pentru sine, al găinilor din ogradă. Cotcodacul îl făcea atent, ştiind prin aflare experimentală că i s-a preparat într-un cuibar un ou proaspăt şi cald. Da buzna în coteţ, înşfăca oul şi fugea cu el. Zdreanţă şi-a meritat numele de câine, exagerat de flocos, a cărui anatomie şi formă se pierd 1410 TUDOR ARGHEZI într-o pătură de petice târâte de pâslă încolăcită, cu care merge acoperit ca un ţol cu picioare. — Te-am prins, hoţule, i-a spus cu degetul Paraschiva, dar te iert că eşti băiat deştept. Metodele ouatului au fost revizuite, cuibarele mutate, şi gospodina procedează cu o păcăleală. Adună găinile cu câteva boabe într-o magazie, închide uşa, prinde găinile, le „caută“ cu buricul degetului unde ştie ea, şi celor fără le dă drumul pe o ferestruică. Paiele întocmite rotund aşteaptă sus, într-o umbră, încuie magazia şi pleacă. Peste un ceas sau două izbucneşte corul cotcodacului revelator. Găinele şi-au făcut toată datoria. Uite ouăle într-un paner de răchită: nişte giuvaiere. Dar ce face Zdreanţă în situaţia schimbată? Ce să facă? Ascultă cotcodacul şi tace. E ruşinat. E cel mai păcălit. 1947 OMENETUL Te întristează atâtea fapte rele ce ţi se aduc zilnic la cunoştinţă, atâta lipsă de omenie, atâta spirit de cruzime şi vrajbă, atâtea ignominii, încât lupta omenetului pentru ceva mai bun, pentru ceva mai curat, mai cinstit şi mai orânduit ţi se pare, după ce ai trăit o viaţă de asemenea luptă, definitiv stupidă şi sterilă. Omul e din ce în ce mai ticălos. După două războaie, încheiate cu o cernire a sufletelor imensă, că nu e casă şi familie să nu fi dat pentru deşarta încleştare a popoarelor, pe unul dintr-ai lor, cel puţin, că n-a fost un obraz fără lacrimi şi-o inimă nesuspinată; că nu e petic de pământ să nu fi fost un cimitir - omul s-a pierdut şi împărăţeşte instinctul. Ce derizorii şi vane îţi par acum acele proclamaţii eroice la tribună PUBLICISTICĂ 1411 şi gazetă care împingeau naţiile să se răscolească şi pe om să sufere pentru un ideal străin sau de clică! Ele făgăduiau naivităţii populare, întodeauna minţită de perpetua demagogie a pungii suite la minte şi a spirochetului ajuns la creier, o primenire universală, o puritate a gândului şi a faptei, de asceţi. Neamurile s-au supus, s-au entuziasmat şi de două ori, într-o scurtă viaţă durută, omul de rând s-a lăsat purtat fără voinţă şi fără credinţă personală, la mizerie şi degradare. Nu se poate afirma că el e nevinovat de prăbuşirea lui. Iată profesori, magistraţi, generali, preoţi şi cucoanele lor văitându-se la colţul străzii şi alergând din mahala în mahala cu o trăistioară, după un pumn de mălai. Mulţi din ei nu mai au nici ce să fumeze. Incălţămintele li-s plesnite, coatele cârpite, pentru o cană de ulei fac zile întregi la coadă, disciplinaţi ca niciodată, la prăvălia goală a câte unui „economat“ profesional. Ce mândri, ce siguri pe ei, ce înfumuraţi erau la catedră, la bară, la comenzi! Câte nedreptăţi n-au comis, câte nefericiri n-au provocat în jurul lor, în neamul lor de ţărani şi ostenitori, ţinut subt „legi“ şi pedepse şi trimis în carceră şi puşcărie cu seninătatea inconştienţei. Nimeni nu şi-a făcut simpla şi onesta datorie de dragoste, de cuviinţă şi milă. Am împilat văduva şi orfanul, ne-am lăcomit la câştiguri şi ranguri, târându-ne, lingând, făcându-ne loc cu pumnul, cu intriga, cu linguşul, cu vânzarea prietenului şi a cugetului, care de-abia începe să se trezească la decădere. Odinioară boierii şi după ei intelectualii — oh! Doamne, ce intelectualitate! - au falimentat rând pe rând, promoţie după promoţie, generaţie după generaţie. încet, încet, azi o fărâmă, mâine o fărâmă, rezultatele se adună şi scadenţa cade subit. Să mai nădăjduim că am aflat şi am asimilat-o în suferinţele de azi învăţătura batjocorită a lui Iisus? 1947 1412 TUDOR ARGHEZI OAMENI BUNI Oamenii, cum vedem, s-au înrăit. Fatalmente, fiecare fiind amabil şi concesiv cu egoismul şi scăderile lui personale, se recuperează tăbărând cu necazul şi resentimentele pe toţi ceilalţi, mâniaţi şi ei împotriva semenilor, făcuţi răspunzători de propria lor nerânduială morală. Harababura generală e beneficiul negativ al dezordinei particulare, tradus pentru o minoritate şireată cu o bună stare concretă. Dar mai sunt şi oameni buni. Când omul judecă şi se compară, se îmbunătăţeşte singur. Problema consistă întru a fi obiectiv şi aspru cu sineţi, a nu te autoflata şi supraestima. Cel care-şi face o gramatică a lui şi se ţine de regulile ce şi le-a impus, ajunge la mai puţină trecere cu vederea faţă de actele sale şi la o mai justă măsură pentru preţuirea lucrului omenesc: la bunătate. Omul bun rămâne ultimul deziderat al filosofiei, bun cu preţul de a fi chiar nedrept, dreptatea slujindu-se, ca o statuie de piatră fără inimă şi vedere, de recele instrument al balanţei. M-am întâlnit cu un profesor de liceu, în convalescenţă. Fusese atins de pneumonie şi silit să zacă o lună de zile. E un profesor sărac şi un om de mare ispravă şi bunătate cu şcolarii lui. Bunătatea iradiază. Trezeşte, din gunoiul instinctului brut nerectificat în meditaţie, disciplină şi analiză, sentimente din seria ei şi tangente. încă necăsătorit până la o vârstă ce trece încet, profesorul locuieşte cu maică-sa într-o mică proprietate, cumpărată într-un cartier mărginaş, din economiile lui de om gospodar. Ca să ducă luna la capăt, orele neocupate de catedră le aleargă dintr-un capăt în celălalt al oraşului, după lecţii. Rabdă şi iubeşte copiii şi e iubit de copii, egal cu sine şi cu zâmbetul de pe faţă. Cu neputinţă să-l supere ceva, e un perceptor dorit de orice şcolar, brutalizat de obicei de profesorime. Elevii se silesc să înveţe şi să ştie numai de dragostea lui. PUBLICISTICĂ 1413 Mi-a povestit emoţionat cum i-au purtat de grijă învăţăceii, părinţii acestora, colegii, directorul liceului în care profesează; cum îi aduceau cât puteau mai mult din porţiile lor mici, lui lipsindu-i din casă de toate. Mulţumită acestor admirabile ofrande ale sărăcimei, dascălul s-a putut hrăni, a putut birui boala şi surâsul lui a mai sporit în bunătate... învierşunaţi de asaltul baselor sentimente, de ură, de pizmă, de nedreptăţile intenţionate, revoltaţi de indiferenţa placidă, contrariaţi, secundă cu secundă, oamenii uită că între ei, rezervată, distantă şi nevăzută, trăieşte şi bunătatea adevărată. Cine va putea să scrie o carte a oamenilor buni, a bunătăţii totale, a voinţei de a fi bun, trecător cu vederea şi iertător, va face o faptă de mângâiere şi de speranţă aşteptată şi de cei mai răi şi mai meschini. 1947 MUZEOGRAFIE Nu m-aş putea lăuda cu o mare atracţie pentru aceste cimitire închise ce se numesc muzee. Le-am ocolit, ca pe nişte localuri de morgă, în toate oraşele pe unde am trăit. Ramă lângă ramă, dulap lângă dulap de sticlă, tablourile par fotografiile unor cadavre de fiinţe şi peizaje, influenţate şi anulate reciproc prin alăturare, iar costumele, oricât de interesante, sunt ale unor oameni decapitaţi. Singure statuile din grădini se folosesc de o ambianţă prielnică, lumina sinceră a soarelui, boschetele dimprejur, salcia despletită peste ele... Un muzeu bine gândit nu ar trebui să fie un monument de săli de sanatoriu, ca Luvrul vast, ca o enciclopedie, ci un sistem de vile şi cotaje, în interiorul cărora tablourile, vasele, portul, mobilierul, covoarele să aparţie unei 1414 TUDOR ARGHEZI vieţi vii, petrecută în mijlocul lor. Dar atunci n-ar mai fi vorba de muzee, ci de nişte localităţi ale artelor la domiciliu. Omul se face colecţionar de toate celea, de timbre, de monezi, de ceasornice şi chiar de cutii de chibrituri. E o manie culturală şi nu lipsită de un caracter maladiv. Febra colecţiei preferă evolutiv zdrenţele, vechiturile, sentiment cu afinităţi pentru putregai. Nu vreau să spun că muzeele nu sunt instructive: dimpotrivă ; numai că sunt cam plicticoase. Se vede că n-am aptitudini pentru arheologia de vitrină şi că-mi lipseşte simţul dufaisande, o râncezeală selectă. Sunt un ţărănoi. Mă impresionează că un muritor fără operă personală şi avut cumpără şi adună icoane şi boarfe şi că, mai ales, îşi dăruieşte strânsura. Dar nu i-o vizitez. Parcă m-ar fi satisfăcut mai mult să ştiu că un om ca atare fără posteritate face un spital şi îngrijeşte de el, sau un cartier gratuit pentru nevoiaşi. Simple arabescuri pe nisipul din faţa Muzeului Etnografic. Ştiţi, edificiul acela de la Şosea, pentru care, preţuit pretutindeni în străinătate, profesorul Tzigara-Samurcaş s-a străduit o viaţă, ca să-l ridice, să-l înzestreze, să-l îmbogăţească şi, în sfârşit, să-l piardă. Deunăzi, s-au inaugurat două săli noi ale acestui muzeu, încă neisprăvit. Peregrinând prin apartamente vetuste şi prin magazii, în care băteau ploile pe vremuri, tezaurele adunate de profesorul, expropriat din munca şi osârdia lui, mărturisesc un trecut cu totul caracteristic. Ele stau şi acum în lăzile cetluite, adevărate sarcofage, şi cele două săli inaugurate acum, fără colaborarea celui care le-a întocmit şi le cunoaşte cu de-amănuntul, certifică şi ignoranţa sărăcăcioasă a beneficiarului unei moşteniri în disproporţie cu mijloacele lui naturale sau asimilate. Veselul hered fiind personajul care se cunoaşte... 1947 PUBLICISTICĂ 1415 CECUL PERSONAL De aproape optsprezece ani, de când vecinii mei nevoiaşi vin la mine să le iscălesc şi să le fac o „hârtie", actele pe baza cărora, cum e limbajul, sunt chemat să le construiesc dreptul de petiţionare, se prezintă deplorabil. O varză hărtănită, înghesuită într-un buzunar. Bineînţeles, cetăţenii nu pot ţine o arhivă şi un contencios, cum ar cere fiscul, primăria, armata, ucebeul şi celelalte instituţii aşa de vitale pentru contribuabili care plătind holbează ochii la casieri şi nu prea pricep. De pildă, ei nu înţeleg salubritatea şi gunoiul neridicat, nici de ce plătesc o taxă negativă, pentru o ţeavă de apă inexistentă şi un robinet invizibil. O judecată subtilă obligă locuitorii să despăgubească municipiul, că nu pot cheltui câteva milioane la un bordei pentru tragerea unei instalaţii, inutilă, cea mai mare parte din zi şi noapte, chiar în cazul instalaţiilor gata făcute. Bieţii oameni dau cât li se reclamă, văzând în fiece lună că banii aruncaţi în groapa comunei se îndoiesc, se împătresc, se înzecesc. Luna precedentă, locuitorii cu cişmele au plătit, toate taxele adunate, zece lei litrul de apă cu noroi. Apa la o anumită oră e galbenă, la alta roşie sau verde, şi în restul timpului nu e deloc. Probabil că pe luna în curs, când încă nici n-au fost contoarele citite, metrul cub de lichid murdar va fi ridicat, după cum se zăreşte în presă, până la incapacitatea de plată şi locuitorii vor continua să-şi care găleţile cu apă curată de la puţurile vecinilor binevoitori. Dar halul hârtiilor interesează. Treptat, actele de proprietate, de naştere, de căsătorie, certificate de şcoală, recipisele de plăţi se topesc, zdrenţuite la îndoituri, sau ajung ilizibile, fie că dispare negreala, fie că sunt acoperite cu câteva cuneiforme şi abreviaţii. Din fugă sau de lehamite, biurourile primesc banii munciţi, fără să afle contribuabilul anume ce fracţiune din dajdia lui achită. 1416 TUDOR ARGHEZI în ultimul timp, am fost nevoit să răsfoiesc tot felul de hârţoage, din care starea neîntrecut de lamentabilă a Cărţii de imobil şi a Buletinului de populaţie m-a dezorientat, actele cele mai des necesare ale fiecărui om cu o identitate normală. Unele din ele bine păstrate au totuşi filele dezlânate şi paginile şterse. Posesorul nu poate fi acuzat că şi le ţine între pile, mistrii şi bolovani. Răspunderea cade asupra tuturor autorităţilor care le-au emis pe temeiul utilităţii, plătite şi ele de populaţie cu mult mai mult decât valoarea materialului mânjit la tipar şi cu peniţa distrată a funcţionarului de la ghişeu. Atât din decenţă cât şi de nevoie, cel puţin poliţia, cea mai interesată autoritate la situaţia limpede a publicului cercetat din când în când pe stradă, are datoria să-şi îmbunătăţească hârtia şi cartonul la confecţionarea celor două broşuri ale sale, Cartea şi Biuroul - şi dacă la calitatea materialului, ales cu grija Băncii Naţionale la bancnote, s-ar adăoga şi o legătură rezistentă, cetăţeanul ar plăti bucuros un document pentru el esenţial. Un om transpus pe o filă face măcar cât o hârtie de cinci mii de lei albastră cu portretele lui Decebal şi Traian. 1947 SĂ LUĂM PILDĂ! Cititorul poate că şi-ar mai aduce aminte de relatarea impresiilor cu care am plecat anul trecut de la azilul „Elisabetheu“, de bătrâni, vizitat din întâmplare. Comparativ cu lăcaşurile de binefacere şi cu spitalele văzute la noi până atunci şi de atunci încoace, sumare întocmiri de faţadă cu miezul găunos şi putred, Elisabetheul, în modestia mijloacelor lui, cu ordinea şi acurateţea lui exemplară, e un PUBLICISTICĂ 1417 refugiu model, care pe noi, decăzuţi din omenia, din mila şi cuviinţa de odinioară şi vrednici în ultimii vreo cincizeci de ani numai să degradăm aşezămintele domneşti, ne face de ruşine. Direcţia gospodărească a instituţiei o are, nu un minister, nu un Sfântul Sinod, diriguitorul spiritual şi material, pe din două, al nefericitelor noastre mânăstiri, de maici, de călugări şi de tradiţii depravate, ci un comitet fără cârje, mitră şi odăjdii, însufleţirea magnetică a vieţii din interiorul acestui fel de schit, unde nu sunt acceptaţi, împotriva tuturor pasiunilor din afară, decât săracii şi cei mai săraci din sărăcimea evreiască, o dă domnul Sigmund Schwartz-Socec, autorul unor serii de reforme bine-venite şi cutezătoare, ale expresiei negoţului bucureştenesc. Am primit vinerea trecută, de la domnul Schwartz, cu care am aderenţe de editură, un telefon, raportat la vechea mea tabletă, din aluzia de mai sus. Fondurile azilului, adunate din contribuţia personală a iniţiatorilor, paralel cu cerşitul biblic, pentru nevoiaşii găzduiţi la Elisabetheul purtător al numelui reginii poete Elisabeta, au ajuns la fund. Comitetul a râcâit fundul până dincolo de sac... Nu se ajunge nicidecum ce dau membrii lui în toate zilele şi sunt în joc, pe lângă viaţa, redusă la limită, a bătrânilor, onoarea şi râvna descurajată a ctitorilor demoralizaţi. - Mai „scriţia câte ceva pentru noi, mi-a spus domnul Schwartz la telefon. Animatorul aşezământului din strada Labirint e superstiţios. El crede că semnătura unui scriitor dedesubtul unui text de îndemnuri la bine trezeşte sentimentul datoriei, pierdut în forfota unei vieţi de euforie a snobismului şi de artificiu. Să fie adevărat că singure numai verba volant şi că şi nu scripta? La 7 iunie Elisabetheul organizează în frumoasele încăperi ale azilului ceea ce ne-am deprins să auzim că se cheamă o 1418 TUDOR ARGHEZI Kermessâ, destinată să aducă o variaţie interesantă în zilele monotone ale persoanelor cu dare de mână, plictisite. E un pretext de adunare de fonduri noi la o petrecere delicată. Prin farmecul baghetei unui dirijor care a izbutit întodeauna din plin în toate încercările lui de a învia neantul somptuos, miile de bancnote de câte un milion vor trebui să iasă de la sine din casete şi să se strângă laolaltă pe masa de prânz a bunicilor din azil. Dacă, într-adevăr, şoapta condeiului are, după credinţa lui, o fărâmă de trecere pozitivă, condeiul va găsi prilejul, destul de rar, să fie mulţumit. 1947 MIRAJUL De câtva timp sunt întrebat atât din mahala cât şi din oraş, de către muncitori şi intelectuali, de-a dreptul, prin telefon sau în scris, ce ştiinţă aş avea despre o plecare în... Argentina. Se pare că guvernul argentinian s-a hotărât să-şi populeze ţara, bogată în resurse, dar săracă în oameni, cu străini, şi că imigranţii asiguraţi de cum sosesc cu o proprietate agricolă sunt stipendiaţi şi pentru lunga lor călătorie. Condiţiile ar fi mai precise în ceea ce priveşte starea civilă, decât calificarea profesională, republica sud-americană având nevoie de tot felul de braţe, de mâini şi de inteligenţe. Candidaţii trebuie să fie căsătoriţi, întrucât argentiniencele fiind brune, frumoase însă puţine, au probabil îndeletnicirea citadină bine fixată de a juca tango la Buenos Aires cu castaniete. Mitică şi Ghiţă ar risca să rămâie flăcăi şi să se lingă pe buze, oricât de simpatici şi oacheşi ar fi şi ei, cu toate că două latinisme PUBLICISTICĂ 1419 împărecheate, din două emisfere opuse, ar putea să dea o descendenţă creolă ispano-românească, de toată frumuseţea. Atracţia e destul de îndreptăţită. Pe o suprafaţă de mai puţin de trei milioane de kilometri pătraţi sunt aşezaţi şapte milioane de oameni (mai mult sau mai puţin căsătoriţi) şi negoţul dintre Anzi şi Atlantic e remunerator: cereale, crescătorii, lână, piei, un belşug în schimbul aurului din toată lumea. Se spune că un distins reprezentant al Argentinei, extrem de amabil şi îndatoritor şi care, ca orice spaniol de rasă, dispune pe cartea de vizită de un şir întreg de nume sonore, legate între ele cu mai multe particule aristocratice muzicale, a şi sosit în Bucureşti şi primeşte ca un mare senior. Mirajul Americii de Sud a mai cutreierat odinioară tineretul nostru, prin copilăria generaţiei mele, pe la vârsta de cincisprezece ani, când se prefera, temei latine şi exerciţiilor matematice, basmul fericit a lui Crusoe, servit de un vapor care te lua din Constanţa şi te ducea, legănat într-o plasă de aur, să te facă farmer în ţările de banane, ananas şi ciocolată, unde omul, sătul de suculenţe parfumate, e apucat de dorul mujdeiului de usturoi, după o ciorbă de burtă şi o tuslama, urmată şi de vrăbioara la grătar cuvenită. Au plecat şi atunci câţiva băieţi de la şcoală, din care unii au nimerit-o, şi nu ştiu cum, şi în Canada, în China, unii s-au întors după câte douăzeci de ani de peregrinare şi aventuri, îmbătrâniţi şi decepţionaţi. Unul, cu toate că portughez din naştere, din Chitila, anume Magel Beno, nu mai ştia să numere banii romantici ai posesiunilor statului de origină, decât în milreişi, moneta naţională începând de la zece mii de reişi în sus, echivalentul unei simple coroane; nişte lăscăi. Nădăjduiesc să se expatrieze ingineri, medici, lucrători, tehnici, salaori. M-au cercetat cerându-mi opinia. Fireşte, călătoria e întodeauna bună, dar nu pentru dezrădăcinare. Românul care crede că neizbutind în ţara lui poate să izbutească mai bine aiurea, cred, afară de cazuri cu 1420 TUDOR ARGHEZI totul speciale, ca telentul artistic (şi încă, cine ştie!), că se amăgeşte, eludând numai dificultatea cu o speranţă. Dacă şi-ar utiliza numai o fracţiune din imensele energii necesare în streinătăţi pentru o izbândă, succesul în orice mizerie şi meserie ar fi beneficiul cel mai uşor. Staţi acasă şi biruiţi acasă la voi. 1947 CONCURSURILE LITERARE S-a întâmplat întâiaşi dată să fac parte deunăzi dintr-o comisiune de premii. Nu e situaţia cea mai plăcută pentru concurenţi şi nici pentru juriu. Concurenţii cel puţin n-au dreptul să fie nicidecum supăraţi de un proces-verbal negativ, de vreme ce s-au supus anticipat verdictului, oricare ar fi el. Contrarietatea membrilor unei asemenea grupări ocazionale trebuie mărturisită cu francheţă. Aproape nici unul din ei nu distinge manuscrisul care, într-alt fel judecat, în afară de concurs, i-ar fi plăcut mai mult. Se deosebeşte şi se alege nu caietul cel mai substanţial, ci cel mai omogen; aşa că valoarea intrinsecă rămâne cam pe dincoace de circonferinţă. In vreo cincizeci de manuscrise citite găseşti pe ici, colea fulgere, înecate în neguri opace, inegalităţi uimitoare şi neînchipuite contraste. Ai fi redus o sută de pagini la douăzeci de versuri răzleţe, puternice, adunate într-o singură pagină; ceea ce nu intra în regula concursului. Inconvenientul examenelor e clar: trebuie să respecţi regulamentul. Aşa-ţi trebuie când cauţi note, consacrare şi opiniune şi te laşi purtat şi judecat. Aş vrea să spui că premiile nu sunt câştigate de geniu, dar de corectitudine. Nu e de-ajuns un stil admirabil într-o bucată PUBLICISTICĂ 1421 execrabilă. O serie de zece într-un volum dat peste ochi. Talentul de creaţie se vede întrecut de talentul mediocru al unităţii. Nu e prea de dorit dintr-un anume punct de vedere, situat însă mai sus decât celelalte, ca tineretul să se ia la întrecere, unde la o masă lungă şi dens înconjurată de sensibilităţi variate şi capacităţi contradictorii de a surprinde nativitatea reală, se decide cui aproximativ i se cuvine coroana şi nici nu trebuie să fie prea fudul încununatul. El riscă să aibă un laur prin infiltraţiile involuntare ale concurenţilor şi ambianţei şi să fie câştigătorul unui moment de osteneală. Dar e obligatoriu ca poetul să condenseze, să arunce şi să şteargă mult, să păstreze puţin. Când acest câte puţin creşte şi reprezintă tot atâta dragoste câtă şi suferinţă, va hotărî scrutarea de sine despre merit, cu o autoritate mai greu de acordat unui juriu, în definitiv, glacial. Debutanţii se pripesc şi profesează o părere prea bună asupra manuscrisului lor. Ei au învăţat din succesele altora, neanalizate sau uşoare, escamotarea străduinţei şi dispreţul îndoielii. Supuşi unei discipline personale neconcesive, unii din autorii caietelor, pe care le-am parcurs cu necazul neîmplinirii, ar fi putut să dea peste câţiva ani un nume nou literaturii bune. Ii împiedică ceva să-l impuie în viitor? Nu. Manuscrisele propuse la concurs pot fi socotite de autori ca nişte mostre şi dovezi - şi făgăduieli. Personal, nu mă pot lepăda de sfiala cu care răsfoiesc şi acum filele scrise ale unui necunoscut. Ele strâng într-un pătrat de hârtie, curată ca şi lumea oglindită în lumina lor, orele, nopţile, fulgii de iluzii, polenul astral, suspinul prometeic al omului, smuls de un elan dumnezeiesc din decreptitudinea cotidiană. 1947 1422 TUDOR ARGHEZI HÎRTIE TIMBRATĂ Cu toate că, din când în când, am fost obligat să dau un răspuns colectiv scrisorilor îngrămădite pe masa cotului meu, trebuie să mă repet, valul corespondenţei, fiind neîntrerupt. I-am rugat pe cititorii care mi se adresează şi ale cărora neplăceri şi năzuinţe le prea bine înţeleg să aştepte timpuri mai potrivite cu discuţia sterilă şi cu taxele poştale, dacă argumentul pierderii de vreme nu are nici un efect. Probabil că numerele de ziar cu tabletele respective nu au putut ajunge până la ochii lor sau că punctul cazului ce-i interesează e, din toate, cel mai excepţional. îmi pare tare rău. Ştiu că o întreagă bibliotecă poate fi mobilată cu volume de corespondenţă literară; că scriitorii care cască şi se întind, în biuroul unde se şi fotografiază cu mâna la creier, au stat de vorbă în sute de mii de scrisori, cu domnii şi cucoanele din vremea lor. Desigur că vanităţii îi place să fie limbută în jurul mărunţişurilor susceptibile de intelectualitate. E o însuşire care, mie, unuia, individ incomplet, pân-acum îmi lipseşte. Poate că pe măsură ce-mi va scădea tensiunea altor simţăminte, să o capăt ca o recuperare. O să aibă grijă natura să dea de veste cititorului corespondenţial despre fază, dar mă îndoiesc că i-aş mai putea fi de folos măcar pentru satisfacţia spiritului de laborator şi necroză. Multe din scrisorile primite sunt pline de interes; altele, confidenţiale, privesc problemele eului turburat. Poate că n-ar fi inoportun să stabilim principiul că sfaturile şi comentariile sunt întodeauna sterile şi că răscolirile secrete trebuiesc potolite de conştiinţa fiecăruia, fiecine cunoscându-şi dimensiunile mai bine decât orice străin psiholog. Apoi, uneori, eşti chemat să recurgi la facultăţi de spiritist, chiromant sau astrolog ca să determini poziţia în spaţiul mistic al unei sensibilităţi de la Slatina sau Focşani. Tabela PUBLICISTICĂ 1423 logaritmilor şi coeficienţilor particulari, infinită, nu e de competinţă unui al doilea sau terţ, decât în mariaj sau divorţ. Nu mă pot totuşi opri de a nu consemna din fugă paperasa unui domn saxon, care mi-a trimis, odată cu un exemplar dintr-un memoriu bătut la maşină, timbrele poştale şi până şi hârtia cu plicul necesare. îmi cer toate scuzele că nu mă supun obedient excesului de reciprocitate, organizat de corespondentul ocazional. într-o bună limbă românească, şi se plânge că saşii expropriaţi şi lăsaţi pe drumuri nu-şi merită destinul; că ei n-au fost niciodată nazişti în masa lor şi că numai şefii politici, permanent oportunişti, poartă răspunderea situaţiilor regretabile. Originalitatea revendicărilor şi răspunderilor formulate de el într-altă parte; anume în afirmarea pasivităţii intelectualilor români faţă de compatrioţi. Dacă ei ar face propagandă pentru saşi, corespondentul meu are naivitatea să creadă că aceştia ar reintra în posesiunea averilor părăsite. în calitate de gazetar apasă fără nici pic de îndoială asupra mea o mare parte din vinovăţia că nemţii din Siebenburgen şi-au pierdut avutul. Dar mi se pare că protestul e rău adresat. 1947 AŞA VREA DUMNEZEU! Vorba care aproape se pierduse o regăseşte omul nevoiaş, covârşit de timpuri. O auzi pretutindeni, la toate porţile, în toate răspântiile, concluzie a mărturisirilor şoptite de plângere şi alinare. Pe Dumnezeu îl îngroapă belşugul şi-l scoate la iveală sărăcia, rând pe rând uitat şi adus aminte. Dumnezeu e înţelepciunea plugarului, care-l cunoaşte mai bine, ascultându-1 în pământ, şi a femeilor amare, sfintele 1424 TUDOR ARGHEZI femei! E un cult şi un mister, înţelese mai cu seamă de ele -şi păstrate în tăcere la vatră. Răspunsul fără replică, argumentul adânc. Dumnezeu leagă şi dezleagă - şi pedepseşte. Pedeapsa lui pare o jucărie de bijutier. Stârpeşte firul de porumb şi minuscula boabă de grâu, usucă genele ierbii, seacă roua de diamant. Şi-atât! Şi din atât, sute de popoare se ofilesc şi se împuţinează. Din atâta lucru, de trei ani încoace milioane de oameni pier şi alte multe milioane — de vite -îngenunche cu coarnele în ţărână. Un bob de mei se ciocneşte cu globul şi globul se descumpăneşte. Povestea firavului păstor cu namila şi buzduganul e întodeauna adevărată. Cine hotărăşte întâlnirea cu uriaşul şi biruinţa? Dumnezeu! S-a supărat Dumnezeu. El are dreptul să se mânie; un drept recunoscut de toate femeile care ştiu mai multe taine şi mai mult adevăr decât bărbatul, brutal şi ignorant. Femeia, nu el, orgoliosul, unge pe stăpânitor. Ea poate să-l şi roage, încovoindu-şi amfora izvorâtoare de omenire, la altarele lui. Ea pune o lumânare la Maica Precista, femeie şi fecioară, ca şi dânsa: lacrimile ei i le duce Sfânta Sfintelor în palmă până la El, împăratul suspinelor al întristării, dragostei şi speranţei. Dacă aşa vrea Dumnezeu, s-a isprăvit. Nu mai e de gândit, nu mai e de zis. Nimeni nu-i vinovat şi toţi ne recunoaştem răspunzători, voia Celui de Sus fiind singura răsplată cuvenită. Dar „aşa vrea Dumnezeu" înseamnă solidaritatea cu puterile mai presus de critică, încrederea în ele până la suprimarea voinţei proprii şi primirea sacrificiului de sine. E o certitudine peste certitudinile concrete şi o formă de încredere şi optimism, pe care nu o dă nici o doctrină. E doctrina celor fără doctrină şi, probabil, e vorba de acel imponderabil, veşnic eficace, chemat în anumit limbaj forţa morală. 1947 PUBLICISTICĂ 1425 CHESTIE DE OBRAZ Am primit o scrisoare inteligentă de la un invalid de război. Invaliditatea e veche. în 1916 copilandrul Gheorghe Mateescu s-a dus să se bată pentru ţară, în uniformă de cercetaş. Cercetăşia era pe vremuri patronată chiar de viitorul rege trecut şi taberele copiilor, răspândite prin ţară, constituiau o premilitărie precoce de elită. îşi aduce aminte toată lumea cu ce însufleţire au pornit băeţii din Bucureşti în convoaie şi câţi au ajuns din ei, scheletici, în retragerea pe jos către Iaşi. Cât contingent a rămas în viaţă, din cercetăşie, a făcut faţă cu bravură îndatoririlor de front. Gheorghe Mateescu a primit cinci decoraţii, semnele cu care Patria şi-a legat în văzul tuturor onoarea de rănile lui. Trebuie uitată în toate cazurile onoarea? Se pare că morala evoluată o dispreţuieşte, de vreme ce uită de datorie, lăsând în 1947 să moară de foame, paralitic, un om de inimă şi jertfă, după douăzeci şi cinci de ani de suferinţă. Nu ştiam că atât de aproape de locuinţa mea zace un om atât de încercat şi atât de uitat de forurile de specialitate. Din mână-n mână, scrisoarea lui a putut ajunge până la mine, răspuns la tableta Omenetul. Se spunea acolo că vina războaielor agresive o poartă, pe lângă propaganda imperialistă în epocile de saţiu, când stomacul satisfăcut şi buzunarele pline se urcă la un cap, nesupravegheat de o concepţie a cumpătului şi aventurieră, înfumurat de o iluzie bolnavă, obedienţa mulţimii, nepregătită nici ea de o judecată stabilă şi moderată de răspunderea faţă de naţie şi ţară. Căci orişicum s-ar pune problema, consecinţele oricărui război sunt acelea pe care le-am experimentat de două ori în treizeci de ani pe pielea noastră. „Legea I.O.V.R din 5 mai 1927- scrie fostul luptător -recunoaşte dreptul acelor cercetaşi ce au rămas cu infirmităţi 1426 TUDOR ARGHEZI din război, să fie clasaţi şi pensionaţi ca invalizi." Anterior acestei legi, domnul Mateescu a făcut demersuri pretutindeni şi la toţi aceia care au avut influenţa necesară pentru repararea unei scăpări din vedere, însă toate de-a surda. „Pasămite, adaogă el, că acolo unde e belşug, n-are ce căuta jelania flămânzilor." Mă simt obligat să aduc la cunoştinţă cititorilor cu trecere cazul, vreau să sper, de simplă omisiune, al corespondentului meu, mai mult decât într-o formaţie anodină la rubrica respectivă; advocaţi, înalţi funcţionari, generali şi, dacă ziarul are şanse să fie citit mai departe, şi mai sus. Poate că nici competinţa Patriarhiei nu poate rămâne străină şi indiferentă. Până deunăzi, paralizia invalidului cercetaş mai putea să fie ajutată de ostenelile maicii lui. De curând, biata bătrână a murit. Dau adresa: Gh. I. Mateescu, Calea Văcăreşti, 301. 1947 CĂLUŞARII Ne mai aduc aminte datinile că timpul românesc nu încetează, datinile care nu sunt ale intelectulului şi ale ambiţioşilor sfădiţi pe diferenţe, ci ale proştilor de ţărani. De ziua Moşilor, iată-i jucând în privelişte căluşarii, gorjeni iscusiţi în aruncarea bâtei şi a saltului după ea. Panglicile pălăriilor flutură, trupurile zvelte se încovoaie, flăcăii hăulesc. Prăjina, care figurează stindardul e gătită-n vârf cu snopul de usturoi şi trece dintr-o mână într-alta cu o elasticitate elegantă de lance. în timpul dansului la vioară se prinde un vârtej de libelule îmbrăcate ţărăneşte, cu zornăitoare la opinci. Călcătura călcâiului e caracteristică, sprintenă ca pe Columna traiană, în PUBLICISTICĂ 1427 ghirlanda căreia spirală se povesteşte Imperiul patricienilor, amestecaţi în hora de piatră cu sclavii şi plebeii. Sunt douăzeci sau douăzeci şi cinci, căluşarii de la Jii. Poema dansului lor se desfăşoară în sute de schiţe rapide din care se economisesc cât mai multe pentru iniţiaţi. E un rit divulgat pe încetul, căluşarul fiind un artist al câtorva mistere treptate şi care nu primeşte să fie înţeles cu uşurinţă. Au pus ciomegele cap în cap, în dreptul fiecăruia unul, ca un obstacol. E poate pielea simbolică a boului, despicată într-o singură curea, chibzuită ca un hotar împrejurul hectarului de ţară, care trebuia să se numească Latium. Cine sare întâi peste el va muri! Dansul şovăie, dacă trebuie sărit sau păzit. Căluşarii sunt aliniaţi. Un îndemn al braţelor, un pas în aer, alt pas înapoi, o căutătură de la îndrăzneţ la îndrăzneţ. Au sărit o dată toţi şi au pus mâinile pe ciomege. Stară-ţi mă! că nu se ucide nimeni. Şoldurile guvernează ritmic picioarele zburătoare, bâtele s-au ridicat deasupra pălăriilor cu cozi. O mişcare din coapse spre dreapta, o altă mişcare spre stânga, feciorii au un meşteşug de plasticitate şi elan admirabil. In echipe de câte patru, de câte trei, de câte doi, dansul general se divide, se risipeşte şi se recompune până la furtuna învălmăşirii, care se sparge iarăşi într-un hăulit. Coregrafia savantă, inspirată de la teme şi teze, execută după sintaxă friza formelor în zvâcnire şi arabescuri, evolută până la tipul saltimbanc. Toată arta e problemă de nuanţă, între fin, vulgar şi pedant: le deosibeşte un nimic, o limită de echilibru, un fir de păianjen albastru. Ii lipseşte întodeauna ceva: spontaneitatea - o împovărează ceva: rutina — şi caută zadarnic ceva: emoţia. O dau căluşarii, graţia şi tinereţea, cu simplicitate. 1947 1428 TUDOR ARGHEZI NUANŢE La nuance avant toute chose. PAUL VERLAINE Străbaţi câmpia, grădina, cu sapa pe umăr. Aici e grâu sau secară, orz ori ovă:?:: spice şi boabe, se deosebesc unele de altele printr-un amănunt de formă şi gust. A fost un plan stabilit, ori o întâmplare? viaţa căutând întâi variaţia şi frumuseţea. Probabil că întâmplarea, prevăzută de viaţă cu o imagine continuă pentru jocul dezvoltărilor libere şi capricioase. Schema fusese dată, sămânţa, rădăcina şi planta. Creşteţi şi vă înmulţiţi! şi toate au crescut, s-au înmulţit, s-au divizat la nesfârşit. Natura e guvernată de nuanţă. Mii de ani, poezia fusese narativă şi declamatorie. Era poezie povestirea în versuri. Prin bălăria verbală s-a ivit un contur delicat, care s-a multiplicat de la sine: nuanţa. Trandafirul, risipit în mii de nunaţe, e nuanţa măceşului brut. Vişina e nuanţa cireşei. Mâţa e nuanţa panterei. Aburul e nuanţa apei, cerul e o nuanţă, gheaţa, calcarul, granitul, creta: nuanţe. Cinci e nuanţa lui unu, curba e nuanţa dreptei, pătratul e un cerc. Nuanţă, ploaia nuanţă, vijelia. Armonia lumii iese din nuanţă, care echilibrează contrariile. Nu suntem prea departe de linia de mijloc, care, ca şi simplificarea stilului, nu e un punct de plecare, ci un rezultat. Mijlocia, ca o concepţie de pornire e falsă. Ea e cultura mijlocie, în spaţiul căreia se petrece constrângerea cerebrală, fals cerebrală, stabilită pe antagonisme, a unei cerebralităţi care strâmbă viaţa şi o abate din matcă pentru satisfacerea unor principii voite. Nuanţa totuşi se restabileşte subtil de la sine. Mi se pare că ermitul Antonie, în ispitele lui surprinse de Flaubert, doreşte să distrugă tot ce-i frumos şi delicat, pentru ca să tempereze dogoarea amoroasă cu un ideal teologic, văzut de el, al pustietăţii. Dar rozele secerate vor da din pământ din PUBLICISTICĂ 1429 nou, vor îmboboci iarăşi, vor parfuma înserarea unde aşteaptă duiosul păcat, mai tare. Ceea ce supără în activitatea omului sălbăticit prin suferinţă, prin nedreptate, nemoderat de o rezervă, de o îndoaială, de o pauză a instinctului, e totala absenţă a spiritului de nuanţă, monstruoasă. îl văd luxos exploatat, cu o volubilitate entuziastă şi patos agresiv în naţionalismele izbucnite după un război, care se presupune că le-a lichidat, şi mai fierbinţi ca întodeauna. îl surprind în câte o calomnie, în câte o insultă, în câte o scrisoare anonimă, adusă de poştă, ieşită din nepricepere şi nesimţire la nuanţă. Scăparea tuturor erorilor, urilor şi asupririlor e nuanţa. 1947 NUCA STERLINĂ Am povestit cândva că un parlamentar român de odinioară, care trăia tot anul la Paris, din veniturile moşiilor din ţară, se prezenta câteva zile, în Bucureşti, la deschiderea Corpurilor Legiuitoare, ca să ţie un discurs. Cu primul tren se înapoia în Franţa, satisfăcut că şi-a împlinit destinul. Pe de o parte, accentul lui francez, aplicat, ca pauze celor câteva fraze stereotipe ce trebuiau debitate şi, pe de altă parte, ideea lui obsedantă erau obiectul marelui haz al Adunării, exprimat în aplauze simulate. Să nu ne întrebăm dacă numai programul lui politic, şi nu mai ales succesul repetat al expunerii lui anuale îl făceau să părăsească pe câte o săptămână reşedinţa lui Champs-Elysees. Discursul, cu toate că important, n-avea nevoie de prea multe cuvinte. „Domniloh, spunea deputatul, o mahe hăspundehe apasă asupha noastha. Trebuie să oblihem pe ţahanii noşthi phinth-o leje, se planteze fiecahe in a sa batatuha un nuch“... Oratorul făcea trei complimente în trei direcţii ale sălii, zâmbea elegant şi scobora de la tribună beatificat. 1430 TUDOR ARGHEZI Vasăzică, el cerea o lege şi o constrângere a satelor să îngroape în fiecare curte o nucă, din care o să iasă un nucî Boierul, fără să ştie, era un economist. Ar fi fost astfel plantaţi cel puţin două milioane de pomi, echivalenţi cu două milioane de saci cu nuci, echivalente cu, socotiţi dumneavoastră, câte zeci de mii de vagoane. O distinsă doamnă doctor Magheru, de la Institutul Cantacuzino, mi-a adus alaltăieri aminte de nucile parlamentarului de odinioară, vorbindu-mi la recepţia dată de Institutul Francez des Hautes Etudes în onoarea domnului Martin Chauffier, de nucii lui Petre Carp, de la Ţibăneşti. Se ştie că Ţibăneştii au fost întâia roşie împărţită la ţărani de către causticul şef al Partidului Conservator, fără declamaţie şi tirade şi fără să aştepte o lege a exproprierii agrare. Moştenitorii lui Carp, reduşi la un conac rău încercat de război, au trăit ultimii doi ani din produsul nucilor recoltate dimprejurul lui, fără să simtă scumpetea. Se pare că subsitenţa n-a fost prea dificilă, de vreme ce actualii proprietari au afirmat că altădată recolta nu folosea la nimic. Nucile, prin urmare, s-au comportat ca valută aur. Deputatul de acum patruzeci şi cinci de ani avea drepate. Dar orice bine se prezintă şi cu reversul lui, şi pentru că tableta are nevoie de o încheiere, sunt silit să adaog că iarna trecută nucii de la Ţibăneşti au îngheţat. Aşa că şi deputaţii aveau dreptate să-l ia la vale pe orator. 1947 UN BILANŢ Nu am deprinderea să mă intercalez între manuscrisele mele şi critica, în lipsa uneia majore, minoră cu toate că mai PUBLICISTICĂ 1431 reuşesc să mă intereseze, după o lungă experimentare a cupletului, sursele lui comune de inspiraţie, reaua-credinţă, pizma şi prostia. Succesul nu mă dilată, iar insuccesul, de care trebuie să constat că n-am avut parte niciodată, nu-mi schimbă temperatura. Ştiind mai bine decât comentatorii încercărilor mele literare, elogioşi sau insultători, ce poate să fie ales din ele şi ce aruncat. După epuizarea primei serii de reprezentaţii a pamfletului meu dramatic Seringa, am însă impresia că le sunt dator cititorilor, care mă rabdă, un raport obiectiv de bilanţ. El precizează divorţul definitiv dintre presa tendenţioasă şi public, un public destul de psiholog, ca să nu observe pentru edificarea convingerilor lui faţă de punctualitatea eschivată şi alte contraste. Aplaudând în sală, să şi le rupă, din câte douăsprezece labe, după spectacol critica oportunistă a tăcut estetic. In schimb, cu frazele şi metamorfozele acesteia sunt, în ce mă priveşte, învăţat, încă de pe vremea în care bravura se asocia, prin absenţă, cu o campanie unanimă de calomnii şi ocări, regizată atunci din Universitate şi Academie. Am fost imoral, trivial, pornograf, vândut, luat cu chirie de unii şi de alţii, chiar de către Cahal, după tarif; venal, exploatator, nu ştiu cum, al nu ştiu cui, nu ştiu unde etc., etc., etc. Numai tripou şi bordel încă nu ţinusem şi m-am mirat. Distribuţia Seringii a fost purtată de douăzeci şi doi de artişti, trei luni încheiate, de repetiţii aproape zi cu zi, cu un elan egal. In tot acest răstimp, ca şi după premieră, majoritatea pieselor reprezentate au căzut. Publicul le-a refuzat. Strădaniile coteriilor lui Linge-mă-să-te-ling s-au dovedit deşarte. Paralel, textul Seringii circulat pe subt pulpană, sensibilităţile pişcate şi mimoza prestigiilor compuse s-au enervat. E o eczemă a moralului, care izbucneşte, ca la desertul de fragi, blânda şi mâncârimea epidemiei, scărpinarea izolată se face în societate: asinus asinum fricat. Presiunile, treptat accentuate la Direcţia Teatrului Naţional, complicate cu intervenţiile la autor şi la 1432 TUDOR ARGHEZI familia lui, cu ameninţările telefonice, cu scrisorile desigur, anonime, cu târâtoriile triviale şi până şi cu ofertele de finanţe cele mai neaşteptate, au dat toate greş. De la 4 april s-au succedat în program nouăsprezece reprezentaţii. La 20 mai, unul din artişti, dinamicul domn N. Dumitru, a trebuit să plece într-un turneu al lui cu consimţământul şi urările de rezultate mănoase ale tuturora. Reţetă totală record: o sută cincizeci şi şase de mii, o sută patruzeci şi cinci lei. Public: aproximativ cincisprezece mii spectatori. Sala având numai şapte sute de locuri şezute şi publicul găsind în toate zilele casa închisă, alte mii de spectatori au rămas pe dinafară, oferind unii din ei o sută de mii de lei pe biletul de optsprezece mii. Presa şi-a făcut toată datoria, atât faţă de medicina, care practică injecţia redactorului şi introducerea ştiinţifică a laminarei casnice, cât şi de alte argumente şi aderenţe, fără să uite nici legile teatrale imutabile, revelate pe cale mistică diletanţilor fără operă, însărcinaţi de destin să joace rolul muştelor cântăreţe. Concepţia autorului a fost cea mai simplă. Evitarea cazurilor clasice şi istorice a existenţei bulevardiere, a stărilor sufleteşti cu limonadă crepusculară, de simili şi pusedo. înlăturarea coarnelor şi a infidelităţilor conjugale, tratate cu psihologie — şi călcarea gramaticii de specialitate cu ciubota, dar transpunerea cu înţeles, pe scenă, şi cravaşarea vieţii reale. Treatrul poate să facă şi el oficiul din timpuri al amvonului vacant, indiferent dacă satisface sau ba prăvălia unor cronicari de inflaţie şi mărunţiş. Formula a fost bine primită. în teatru decide publicul singur, eliminând opinia şi contrafăcătura imprimată. Dar... e şi un „dar“. S-a încercat să se prezinte Seringa,, piesă strict socială, ca o piesă politică. Figurată cu profesori şi doctori români, nu s-a găsit nici un zevzec să afirme că ar fi o piesă antiromânească. A fost PUBLICISTICĂ 1433 de-ajuns ca să nu ştiu cărui imbecil să i se pară ceva-cumva, ca Siringa să fie declarată antisemită, susceptibilitate acut maladivă, egală cu o cenzură rasistă. S-a comunicat la New York, de unde mi-a venit o întrebare la care răspund aci, că au fost şi tulburări, mi se pare că şi de stadă, provocate de Seringa. S-a spus la Radio Bucureşti cam acelaşi lucru. S-a repetat de o foaie rău famată şi între evrei. Un oarecare, aşa-numit Ludo, s-a bâlbâit într-o broşură cu intenţii de humor, „Ghiţă“. Admiţând că ar figura în distribuţie şi un personaj doctor evreu, din categoria medicilor români de tejghea, ce-ar însemna prezenţa lui în piesă altceva decât că şi el a dat o contribuţie la neruşinarea medicală? Român, medicul ticălos poate fi biciuit fără supărare; evreu, el trebuie flatat? El e neapărat sacrosanct, intangibil şi tabu? De unde asemenea trufaşe teorie, gen Rosenberg şi Gobineau? Cei mai ofensaţi de stupida insinuare, colportată cu cinismul inconştienţei de câţiva „căutători de antisemiţi", cum îi numeşte un confrate, au fost înşişi evreii care mi-au comunicat-o întâia oară cu dezgust. Seringa ar fi o piesă antisemită într-un singur caz: dacă ar pune în conflict pe români cu evreii, care au dat, şi unii şi alţii, medici eminenţi, nu pe escroci cu profesioniştii cinstiţi. Personal nu împărţesc oamenii după neamuri sau geografie, ci după calitate şi caracter. Fie româneşti, fie evreieşti, javrele îmi repugnă deopotrivă. 1947 HAI-HUI Dacă entomologistul Fabre nu era silit să trăiască la ţară, învăţător la Serignan, astăzi am avea o ştiinţă mai puţin. Atâta pagubă! ar putea să răspundă cititorul, nu fără oarecare 1434 TUDOR ARGHEZI dreptate, admiţând că omul perfect ignorant, cinstit ignorant, total şi divin ignorant, e cel mai aproape de adevăr în sine. Dar decât imaginaţia ignoranţei, fără care nu poate dura nici ignoranţa, ştiinţa pare şi mai autentică şi mai frumoasă, viaţa întrecând în fantastica ei varietate toate imaginaţiile, şi geniale, adunate laolaltă. In multul timp liber de la mica lui catedră dintr-un sat catolic din Midi, în lipsa modelelor mari şi exotice, care pe naturalişti, ca şi pe pictori, îi fac să zugrăvească leul, pantera, elefantul, crocodilul, gazela, hiena în cuşca zăbrelită, Fabre şi-a mulţumit curiozitatea de om neliniştit cu ce avea la îndemână peste drum de şcoala primară: un maidan cu tot soiul de lighioane minuscule, dispreţuite de Academie, de doctorii în multe şi de către orice savant cu demnitate integrală, învăţătorul s-a întins în ţărână patruzeci de ani. Au ieşit din ţărână zece cărţi neasemuite, cu un singur cititor timp de mulţi ani de zile, editorul, mi se pare Delagrave. Am uitat. Primul volum care a cunoscut acum patruzeci şi şapte de ani un cititor şi în România, mi-a fost furat. Editorul a ţinut ani îndelungaţi depozitul celor zece volume în pod, cu o grijă religioasă, admirator fervent al întemeietorului Entomologiei, - vândute prin izbucnire subită într-o singură zi. Fără Fabre nu s-ar fi ştiut nimic despre lumea insectelor, atât de asemănătoare subiectiv cu a oamenilor civilizaţi. O enormă cantitate de cunoştinţe ne-ar fi rămas interzise. Cine şi-ar fi închipuit cu imaginaţia că femela unor anumite gângănii îşi mănâncă masculul, după desfătarea nupţială? Şi ar fi crezut cineva că furnicile se hrănesc cu lumină?... De altfel, tot omul, cu sau fără publicitate, poartă în el un embrion de câte ceva ştiinţific în stare de poezie, botanist, mineralog sau naturalist, şi odată ce o apucă prin buruieni şi mărăcini, lângă iaz, în zăvoi, în pădure, dezlegat de biurouri, de arhive, de clinici, de ateliere, de redacţii, se trezesc în surtucul lui un observator pe viu şi o mare părere de rău. PUBLICISTICĂ 1435 Un prieten îmi scrie, dintr-un cătun depărtat, că a descoperit un lucru nemaivăzut: pichera, bibilica! Surmenat de o inginerie meticuloasă, ostenit de maşini, de proiecte, de rapoarte, el nu ştia că există în natură o pasăre aşa de bizară, asemănătoare cu o broască-ţestoasă întraripată. Pe un trup masiv şi elegant stă agăţată caricatura unui gâtlej ca un cârlig, terminat cu un cap grotesc: două barbete de carne trandafirie, spânzurate de gura ciocului, şi un corn de os în creştet, copiat după rinocer. După fizionomie, pasărea pare sceptică şi scârbită. Auzind-o cum protestează toată ziua împotriva forţelor creatoare de viaţă, cărora le displace invectiva bibilicii, un sătean i-ar fi spus că ea strigă: „Păcat! Păcat! “ ceea ce ar însemna parcă şi la ea o părere de rău că viaţa nu i-a fost izbutită mai bine. Păcat că Dumnezeu a fost distrat. Păcat că nu e mălai. Păcat că nu e apă. Şi n-ar fi chiar foarte grav, pentru că ce-i păcat poate să se mai schimbe. Pichera spunea cu totul altceva. înţelepciunea ei injurioasă spurcă dintr-un cuvânt sintetic omnia visibilia et invisibilia in saecula saeculorum. 1947 ION IONESCU Spitalul central de boli nervoase, din marginea Bucureştilor, e un parc imens de vegetaţie şi pavilioane. Un căţel pribeag a nimerit la pavilionul de neurochirurgie. El sta la uşă, pe o treaptă de piatră, cu piciorul din faţă ridicat, şi gemea: vizitatorul neaşteptat nu s-a mişcat câteva zile din locul lui şi nimeni nu s-a gândit să-i supere intuiţiile curioase. A trecut pe lângă el un chirurg în halat, care tocmai terminase o gravă intervenţie la creier. Câinele s-a uitat la el 1436 TUDOR ARGHEZI cu prietenie, iar doctorul s-a oprit. „Ce ţi s-a întâmplat, măi băiete, l-a întrebat pe câine, că ţii laba-n sus?". L-a examinat. Ciudatul client o avea zdrobită. L-a luat subsuoară şi s-a întors din drum în sala de operaţii. A doua zi căţelul purta un pansament cât o sandală. I se direticase rana, oasele-i fuseseră aşezate cum trebuie, între lopăţele şi tratamentul a durat vreo trei săptămâni, cu schimbările judecate necesare de către chirurg. Căţelul face acum parte din personal. E vindecat şi păzeşte uşa, exact pe treapta unde a fost găsit. Mai târziu s-a prezentat la pavilion un moşneag cu fiul lui, un adult, un bărbat voinic dar bolnav. Tânărul a fost internat pentru o intervenţie, iarăşi serioasă. Câtă vreme a durat aşteptarea, bătrânul a vegheat pe scara câinelui tămăduit, dormind noaptea afară lângă el şi unul într-altul. „Vino să te-mbrac într-un halat de bolnav şi rămâi în spital, lângă flăcăul dumitale", l-a îndemnat chirurgul. „Mulţumesc", îi răspundea unchiaşul. Sărac lipit, bătrânul umbla ziua prin oraş cu cerşitul, şi putea să-i aducă bolnavului câte ceva de mâncare. Fătul i s-a vindecat. Chirurgul, vorbind curent englezeşte, a venit la el şeful misiunii americane medicale, care aflase ceva. Era însoţit de o doamnă, bolnavă de erizipel. Chirurgul român a izbutit s-o vindece, după ce doamna fusese tratată zadarnic de medicii din Statele Unite. Uimirea i-a câştigat doctorului prietenia devotată a medicului american, de ale cărui ajutoare în medicamente şi materiale speciale se folosesc gratuit bolnavii chirurgului nostru. El primeşte, cercetează şi dă îngrijire oricui se duce la pavilionul lui, indiferent de beteşug - şi mai ales îl vindecă! Aci voiam să ajung. Dar mai ajung undeva. Chirurgul refuză orice fel de onorariu, argumentând că-1 plăteşte spitalul. Plata spitalului se cunoaşte şi doctorul, care chiar locuieşte în spital şi n-are în oraş cabinet, adică prăvălie, e ca şi unchiaşul pomenit, sărac. PUBLICISTICĂ 1437 Am avut fericitul prilej să fac cunoştinţă cu acest medic fără de arginţi, ca sfinţii Damian şi Pantelimon. E un foarte tânăr personaj şi nu iese dintre bolnavii spitalului mai niciodată. Concentrat în sine, tăcut şi niţel ironic, el nu refuză numai onorariile, dar a refuzat toate dregătoriile care i s-au propus. Nu vrea nimic şi nu se plânge de nimic. Şi mai suferă de o superioritate: citeşte şi preferă poezia. Recitează versuri în spital. Ştiţi cum îl cheamă? Nici mai mult nici mai puţin: Ion Ionescu. Câte valori înalte nu are acest biet neam românesc, neştiute, necăutateî 1947 I.L. CARAGIALE III O foaie a căzut în seara de 9 iunie din calendar: Sfântul Chirii. Citesc dedesubt: Moartea lui Caragiale (1912). Când au trecut trei zeci şi cinci de ani? O amintire de la defunct poate să dea o culoare mai justă a omului decât un panegiric. Aveam şaisprezece ani şi, ca să nu-mi pierd toată vacanţa, m-am băgat custode pe o lună la o expoziţie, întâia expoziţie internaţională de pictură din Bucureşti. Sala de marmură, aşa-numită, din strada Regală, a hotelului „Union", pe cât de plină cu tablouri, pe atât de goală de vizitatori, avea în mijlocul ei o masă, la care citeam neturburat. Câte o păreche îndrăgostită se arăta din când în când sfioasă în uşă şi era poftită să intre, timidităţile dragostei nevinovate fiind 1438 TUDOR ARGHEZI întodeauna atrase de muzică, de poezie şi pictură, autoarele climatului necesar sufletelui devenit brumos. Pe la prânz, odată, a intrat Caragiale cu un cârd de admiratori gălăgioşi. Cu toate că amar în sine, scriitorului nu-i displăcea să provoace ilaritatea facilă a diletanţilor dintre cafenea şi literatură. In faţa unui peizaj de Puvis de Chavannes a consimţit ca prin estropirea vulgară a primului nume, să-i facă să râdă ca nişte tineri imbecili ce erau. Scena m-a vexat. Am mai povestit-o cu condeiul, dar mi se pare că numai parţial. M-am apropiat respectuos de Caragiale, făcându-1 atent că nu a citit bine silabele şi literele din semnătură. Hazul cetei a stagnat. Caragiale m-a întrebat, ca un profesor, cum mă cheamă şi în ce clasă sunt. I-am spus. Cam iritat, m-a întrebat dacă ştiu cine este el. Am răspuns: „Nu ştiu“. „Sunt Caragiale", a precizat Caragiale. „Nu ştiu, am zis, nu cunosc." Ar fi putut să-mi dea explicaţii, să-mi facă o mustrare de ignoranţă, dar Caragiale avea prea dezvoltat simţul comicului ridicul, ca să mai adaoge ceva. A ieşit din expoziţie destul de plictisit, şi dacă n-ar fi stăpânit irascibilitatea admiratorilor contrariaţi, aş fi rămas în expoziţie bătut. Vocifera între ei un vlăjgan frumos cu jobenul şi cravata impecabile, în stare să dovedească maestrului un devotament excesiv şi să-i apere prestigiul cu o boxare la sânge. A doua zi, aproape de prânz, Caragiale reapare în expoziţie singur. Poartă o pălărie panama superbă. Vine spre masă. Mă scol. Ii întind catalogul, pe care-l înlătură cu dosul mâinii, îmi ia scaunul, sade, şi fără bună ziua, nici altă introducere, mă aţinteşte. Tace. Mă înfăşoară cu privirea, ca şi cum m-ar fi desenat cu un tibişir... - Tu eşti un pezevenchi! îmi spune în sfârşit, surâzând Caragiale. Nu răspund. — Tu ştiai cine sunt... PUBLICISTICĂ 1439 - Ştiam, domnuie Caragiale, dar... - Nici o vorbă! Am înţeles... Ai avut dreptate. Vrei să iei masa cu mine? - Bucuros, domnule Caragiale. - Haide, închide prăvălia. Mi-a ajutat şi maestrul şi am trecut cu el alături în restaurantul pe atunci renumit al hotelului „Union". Masa a fost excelentă şi copioasă, şi am pierdut şi ora deschiderii expoziţiei de după-prânz. - Nu fi prost, mă băiete, nu vezi că nu vine nimeni? A treia zi la orele douăsprezece precis s-au repetat şi vizita şi masa şi delicata plăcere de a-1 asculta vorbind pe cel mai rafinat om de spirit şi de inimă al epocii literare din adolescenţă. Continuarea pe altă dată, pe cine ştie când. 1947 VASILE PÂRVAN II La 25 iunie sunt de la moartea profesorului de istorie douăzeci de ani, decedat la o vârstă de-abia trecută de patruzeci. II văd şi acum fără să-l fi cunoscut faţă către faţă, ascetic, uscăţiv, îmbrăcat în negru sever, cu o haină pe el încheiată sus, ca o manta flotantă de peregrin şi misionar. Tip de pastor de congregaţie calvină, acoperit cu o pălărie mare, asortată cu costumul şi cu sufletul lui adânc, şi trist. Trist de o eternă şi indicibilă melancolie. A fost unul din tinerii noştri învăţaţi, care au suferit cel mai mult, atât din pricina sănătăţii şubrede, cât şi de ura capricoasă 1440 TUDOR ARGHEZI a mai-marilor din Universitate. Odată, la curs a leşinat, pătimind între bolile lui felurite, ca şi Jean Calvin, de o boală a sfârşelii, netămăduită. Studenţii i-o cunoşteau şi l-au lăsat să se ridice singur din criza ce-1 prăvălise peste catedră. Trezit după câteva minute, tânărul dascăl şi-a continuat lecţia, spunându-le mâhnit şi umilit, auditorilor lui, care-l iubeau ca pe nici unul din profesori: „Biata făptură omenească!" Pârvan începe în Universitate seria profesorilor lepădaţi de orgolii şi ostili înfumurării de sine; adevărat camarad, coleg şi frate al ucenicilor lui. Nici un patos, nici o stridenţă în vorbirea lui, frumos moldovenească şi în caracteristica lui intelectuală. Erudit şi poet în acelaşi timp, personalitatea lui plutitoare aparţinea mai mult decât pământului cerurilor depărtate situate într-o zodie prin care trec siluetele umbrite ale ideilor în reverie şi familiarizată cu ele ca un copil care visează gingaş. Getica lui Pârvan duce rădăcina românească mult mai departe decât istoria învăţată până la ea şi-i desluşeşte pulsaţiile şi aderenţele într-un sapţiu de timp, dincolo de hotarul unde începea vechiul şi putredul întuneric. In singurătatea lui de călugăr, rămas întodeauna student şi neispitit de răsfaţările în care se gâdilă şi se masturbează vanităţile oamenilor „mari", bohăiţi de bunuri şi lacomi de onoruri, Vasile Pârvan scria şi o Dacică al căreia manuscris fragmentar ar aduce aminte notele lui Blaise Pascal, curmate şi ele de o moarte timpurie şi adunate postum în cartea Pensees. Jansenistul proiectase o apologie a creştinismului. Pârvan voia să scrie apologia spiţei româneşti. In strădania de autodepăşire, oricât de însemnate ar fi realizările ştiinţifice sau literare, disputate de gloria stearpă sau de posteritate, interesează mai cu seamă această strădanie însăşi, care dă nobleţe unei vieţi şi serveşte râvna şi jertfa, aşteptate de la fiece cărturar, pentru împuternicirea morală a generaţiilor PUBLICISTICĂ 1441 succesive, izolate în vremelnicia lor şi raportate sufleteşte la predecesori. Vasile Pârvan a fost un profesor nou dar şi unul dintre noii români, încă nu prea numeroşi în disciplinele universitare şi care pun mai presus de interesele pipăite cu laba, nişte datorii cuprinse cu sensibilitatea. 1947 ASALTUL Omul scapă cu viaţă din strâmtoarea veacurilor, nu atât cu sporul lui de inteligenţă cât din absenţa şi gradul scăzut al acesteia la făpturile contemporane cu el. De todeauna, maica Natura şi logodnicul ei Dumnezeu au răspândit într-însele şi în raporturile dintre ele sentimentul fricii necorectat de influenţa judecăţii. In jurul omului, fiarele şi dobitoacele sunt induse în starea dormitivă, care le face să viseze şi să se supuie amorţite. Cu părechea lui de coarne boul, cu gheara ei pantera, calul cu copita ar fi mult prea de ajuns într-o singură săptămână pentru stăpânirea elegantului stăpânitor, firav, provizoriu şi moale ca un vierme, neprevăzut cu nici o armă la născare. într-o bună măsură acelaşi fenomen se petrece şi la om, într-o elită selecţionată lent, prin naştere, educaţie şi disciplină, şi mulţimi. E de necrezut, dacă nu s-ar fi petrecut subt ochii noştri de mai multe ori, cum funcţionează de animalic sentimentul de obedienţă al milioanelor de indivizi, la simpla poruncă, biciuşca şi boldul. Fără simţământul fricii, o pornire poruncită s-ar opri într-o oră, în prima secundă de solidaritate. De ce lucru poate să-i fie omului frică? De moarte? Nu tot o moarte îl aşteaptă şi nu tot un noroc îl ajută să iasă din războaie 1442 TUDOR ARGHEZI teafăr sau slut? în toate împrejurările, şansele sunt egale între viaţă şi moarte. Doarme conştiinţa! Seceta, într-al treilea ei an, alungă din câmpiile uscate şi din grânele pustii fiarele mărunte ale ţărânii, vizuinilor şi zidurilor povârnite, strânge la casa gospodarului nevoiaş ori distins, cnjour fix şi menu, vrăbiile, ciorile, şoarecii, furniciile şi gângănile spurcate, gândacii. Abjecta jivină neagră, a unui Apocalips degenerat până la bucătărie, multiplicată în cârduri şi batalioane, s-a infiltrat în cristale, în dulapuri şi saltele. Găseşti în cearceafuri, subt perină şi-n batistă. Iţi pândeşte gura, îţi murdăreşte crâmpeiul de pâine. Mi-a rămas din copilărie amintirea unei armence, care frecând tacâmurile cu cenuşă, pe pământ, într-o curte umedă, din când în când, zdrobea cu lingura câte o lighioană, lovită-n spinare şi cânta. Mă urmăresc de şaizeci de ani, ca o lingoare a sufletului, stropii de puroi, săriţi din abdomenele vărsate. Jivinele se înghesuiesc şi ajung, asaltând pe om şi în bibliotecă. Un şoarece roade în Enciclopedie, coropijniţa se împleticeşte în ghiveciul de flori, o urechelniţă miriapodă fuge ca o flacără monstruoasă pe o reproducere după Sisley. în pânză, în lemn şi hârtie, se aude tictacul sinistru al tuturor cotropitoarelor flămânde. Ce le lipseşte să se solidarizeze într-o voinţă la devastarea într-o noapte a omenirii şi a ceea ce-i place ei să fie civilizaţie, cultură şi confort? O fărâmă de minte. 1947 DOCTORUL ŞTEFAN PIERSIC Am urmărit dările de seamă, ca să văd ce se poate vorbi despre volumul acestui autor, România agricolă şi imperialismul PUBLICISTICĂ 1443 economic al ţârilor industriale — şi n-am aflat nimic. Aş fi dorit să cunosc judecăţile mai competente decât ale mele, despre această carte, pe care am citit-o din scoarţă-n scoarţă cu un interes neîncercat de multă vreme în literatura documentară. Să citez vorbele tâmâioase ale lui Miron Costin, cu care se deschide această valoroasă lucrare, când istorică şi narativă, când critică şi economică şi când plină de înfăţişări neaşteptate şi de idei: „Cu acele trecute vremi, să le pricepem pe cele viitoare". Am primit cartea doctorului Piersic cu scepticismul cititorului îmbuibat de titluri pe coperte făgăduitoare, între care nu găseşti mare lucru. Intr-o seară, am scos din raft şi i-am dat grosso modo şi rapid foile peste cap, cu degetul mare, ca şi cum aş fi căutat între ele ilustraţii. Tânjind să se desfacă ritmic foile, pe câte o pagină am surprins câte un cuvânt, câte un rând, câte o frază, care m-au angajat. Lectura e antrenantă, capitolele instruiesc şi incidenţele provocate de autor luminează sumedenii de probleme, ivite brusc din fapte şi împrejurări, unele ştiute, dar fără înţelesul lor şi opace. Autorul povestind gândeşte şi dă transparenţa evenimentelor cu o luciditate cristalină. E o foarte frumoasă carte, cartea doctorului Ştefan Piersic. Enumerarea câtorva capitole, care ar fi trebuit să fie cuprinse şi într-o tablă de materie absentă, dă o imagine a temelor răscolite şi tratate cu mână de meşter. De la bucolicele virgiliene la cerealismul moşieresc. Ţărănimea românească în luptă cu nedreptatea. Străinii veniţi în Principate fac stat în stat. Desfătările boierilor şi luxul femeilor, le plăteşte ţăranul. Realităţi şi contraste biologice. Peste două milioane de gospodării din România fără vacă. Bordeie şi case de lut. Munci forţate ca în exploatările coloniale. Un miliard de zile nelucrate. Exodul patologic şi emigraţiile patologice. Petrolul românesc, belşug şi bogăţie pentru ţările industriale şi capitaliste. 1444 TUDOR ARGHEZI Românul este un cerşetor, care doarme pe un sac de aur. Pustiirea codrilor din România. Ciobanii Europei. „Fiind ţară în calea răutăţilory s-au pustiitu. Agricultură fără plug, fără grapă şi fără vite de muncă. Vaca de jug. Europa industrială în atitudine economică faţă de România. Congresul de la Viena foloseşte pesta bovină drept manevră economică. Agricultură înnobilată şi industrializată prin animale. Opincile şi ţăruşii de lemn le importă România din Austria. Planul Tardieu şi confederaţia dunăreană. Sud-Estul european este caracterizat prin mizerie, nesiguranţă şi exploatare. Speranţe economice de viitor. Patrimoniul biologic şi spiritual, specific neamului românesc, perpetuat ca o sacră moştenire prin ţărănime. Orăşeanca maltuziană şi ţăranca prolifidă. Trec zeci şi zeci de capitole, care de care mai adevărate în voioasa lor nădejde şi amărăciune. Aş adăuga o menţiune inimoasă pentru frumoasa prefaţă a volumului, scrisă cu pană substanţială de către domnul profesor Grădinescu. Şi termin cu cântecul de leagăn al mamei ţărănci, deasupra copilului din copaie, citat de domnul Ştefan Piersic: „Nani, nani, pui de om, Cum aş face să te-adorm? Vin găină, dă-i hodină, Şi tu raţă, de-1 răsfaţă; Tu, cal breaz mi-1 fă viteaz, Porumbiel, fă-1 spintenel, Vin curcan şi mi-1 fă ban, Tu, lăstun, dă-i suflet bun, Tu, mistreţ, mi-1 fă isteţ." 1947 PUBLICISTICĂ 1445 PE O PALMĂ DE ŢĂRÂNĂ Pe câmpul dintre pomi, iarba e lăsată să răsară şi creşte în voie şi neştire. Nu trebuie turburată tihna pământului, care doarme şi visează buruienile frumoase cum îi trec lui prin somn. Cazmaua şi plugul n-au ce căuta în livada păzită de dâre de umbră şi de dâre de soare, în care joacă horbota frunzelor legănată de o adiere. Câinii stau întinşi în jurul mesei de lucru, la distanţe alese după umbră, şi se mută cu ea. Doarme pământul subt ei, şi dorm şi ei cu pământul: e o înţelegere între toţi, să se farmece unii pe alţii şi să-i legene volbura trează, care îşi închide ochii numai la înnoptat. In fiecare an alte flori se ivesc să umple câmpul. Venite nu se ştie cum, ele n-au mai fost pe la noi niciodată. Anul trecut grădina fusese galbenă de sunătoare. Iat-o albă toată: un văl de mireasă aşternut pretutindeni. Aş căuta iarba nouă în botanica lui Bonnet, care asortează plantele după frunză şi cuprinde toate buruienile din Europa, şi cu numele ei latinesc m-aş duce în botanica lui Panţu, să i-1 aflu pe cel ţărănesc, românesc. Mi-e lene şi lehamite de ştiinţă: nu mai vreau să ştiu nimic, vreau numai să mă uit şi să mă dau în vântul subţire, - cu frunzele, cu trifoiul, cu bălăriile; cu fulgii norului, care se duc lin, ca o luntre către Citera. Intre două rânduri de copaci se zăreşte lacul lui Bocklin, brăzdat, în drumul eternităţii, de o barcă de fantome. Acolo e mai frig, unda înnegrită a lacului e rece. Aici e cald, şi floarea cu tulpine lungi, crescute dintr-o rădăcină, aduce o aromă de cimbru crud: sfeşnice cu câte zece, douăzeci de lumânări de om sărac, închinat la icoane. Ce-i ăsta, ciulin ori scaiete? Nu pune mâna să iei măciulia, care a găsit cu cale să fie carmină. îmbrăcat întreg în zale şi ghimpi, ca să-şi ocrotească giuvaierul dispreţuit de grădinărie, îţi va sângera degetele, ca o spadă apucată, în luptă, de tăiş, zmuncită cu palma. Cine se atinge de mândria lui crâncenă, 1446 TUDOR ARGHEZI izolată după o pravilă aspră? îl ocolesc de departe şi vrabia, şi gângăniile, şi pictura, înnodat uscat ca sârma şi nedecorativ, crăcănat, iarbă a Diavolului singuratec şi deşert. Zeci de plante, cu floarea uşoară ca macul fragil, dărâmată de cum se atinge de minuscula ei batistă stacojie bondarul sau lăcusta, ridicate pe un fir de mustaţă ori pitite într-un cuib de troscot, sunt galbene şi roşii, dar în zeci de feluri galbene şi roşii, către violet, către jar, către ceară, către palid şi aprins şi roz. Albul e întodeauna alb, albastru e numai albastru, verdele e în toate şi peste tot verde, ca în frunza cântecelor plugăreşti. Dacă ştiinţa nu ne-ar fl stricat poezia, cu afirmarea că generaţia spontană a fost un mit, afirmare pe care şi acum turburarea că nu ştim de unde începe viaţa şi pentru ce, o primeşte cu o rezervă intrigată, am fi zilnic ispitiţi de basmul că florile, nesupravegheate de laborator şi ierbar, se schimbă unele într-altele de la sine şi că aceeaşi sămânţă dă astăzi muşeţelul şi mâine păpădia... 1947 MANUSCRISE Cu toate protestările formulate în tot felul de răspunderi faţă de cei ce-mi trimit manuscrise, a cărora lectură cere timp şi de cele mai multe ori nerecompensat de mulţumirea că ţi l-ai pierdut cu un lucru izbutit, manuscrisele nu încetează să sosească. Sunt cincizeci de ani: „S-o rup mi-e frică, S-o las se strică." Să refuz nu mă lasă inima şi buna-creştere. Manuscrisele vin însoţite de scrisori pe atât de gingaşe pe cât şi de obraznice, şi unele aduc în ele un oftat, de care nu te poţi apăra. PUBLICISTICĂ 1447 Mai tânăr, găseam fără greutate brutalitatea potrivită în asemenea cazuri, dar fiindcă nimeni nu trebuie să trimită nimănuia propunerile geniului personal. Delicatul autor de manuscrise şi de scrisori e nedelicat. El nu dispune de un depozit de scrupule de felul scrupulelor tale. Apoi, tinere camarad de iluzii, nu trebuie nici să te umileşti: îndrăzneşte pe strictă socoteala ta, indiferent de prudenţa primejdiei, un sentiment care arată că nu te prea îndoieşti şi că înainte de a fi judecat de un al doilea, ai despre sineţi o părere suficientă. Am epuizat toate nuanţele de pledoarie zadarnic. Manu-scriitorul e din specia tenace, şi fiecare este sigur că argumentele în beneficiul unei atitudini de rezervă nu-1 privesc, el fiind întodeauna un altul şi o excepţie. Am ajuns mai reticent. Nu doar că aş voi să induc în eroare despre valoarea proprie pe un începător, indus mai dinainte în eroarea necesară de propria lui amăgire, dar afară de cazul impertinenţei de inspiraţie a unui spirit nul şi ţanţoş prin mimetism sau al unui accent „mufle“, cum l-a numit Baudelaire — afară de cazul inteligentei lichele - fericitul sau nefericitul se sileşte să-şi cheltuiască odihna pentru o derivaţie superioară a frumoasei detestabile vieţi. Mi se pune întrebarea, la care corespondentul a răspuns de mai nainte, scriind câteva sute de pagini sau de poeme: „Sâ continui, ori să mă las?“ Cum aş putea să-l întrerup? întâi, că el nu se întrerupe şi, în definitiv, nu-i nici un rău să persevereze. El şi-a găsit narcoticul trebuincios şi poate că cel mai inofensiv. Orice om trebuie să umble oleacă beat în zigzagul unei existenţe, beat de avuţie, beat de trufie, beat de putere, exaltat de excesele la care ajunge puterea trecătoare, sau beat de ţuică. Literatura e cea mai nobilă şi cea mai ieftină beţie. Edgar Poe, Paul Verlaine, Charles Baudelaire, erau şi unici şi beţivi: nu le ajungea viciul literaturii. Cutezare-aş eu să-i răspund autorului unui manuscris, nici prea stupid nici prea împlinit, să se lase, 1448 TUDOR ARGHEZI când poate că într-altă împrejurare s-ar putea să fie în stare să dea ceva mai bun şi poate că foarte bun? Corespondenţii mei, luaţi de un curent, care n-am înţeles cum s-a iscat, au credinţa că aş fi parvenit la un nivel de făcături şi certitudini, din apogeul căruia m-aş lăfăi magistral să dau sentinţe şi judecăţi fără apel. Ferească Dumnezeu şi pe toată întinderea frazei precedente nimic mai puţin adevărat! După cincizeci şi ceva de ani de creion, am căpătat, poate, o înlesnire în a ţine băţul de grafit între deşte, dar în cealaltă privinţă sunt tot atât de începător ca şi începătorii care mi se adresează. Mi se acordă o încredere exagerată. Te mai împiedică şi altceva să loveşti cristalul sonor: respectul mistic faţă de jertfa făcută şi repetată a omului care soarbe din el. 1947 O PROBLEMĂ Trăim tot soiul de probleme, ca în aritmetica elementară. De pildă: am două sute de grame de mălai şi o familie de patru persoane; cât trebuie să mănânce fiecare din ele, ca să se sature, pe zi? Răspunsul e în concordanţă cu felul de calcul în care intră problema, regulă de trei simplă sau extragere de rădăcină. Probabil că soluţia se găseşte în trigonometrie, dacă nu e cumva de ordinul cuadraturii cercului sau de al pătratului ipotenuzei, care se cheamă în liceul repetenţilor puntea măgarului. Am un cârd de şapte copii ai unei văduve de război şi în colţul odăii o pungă goală, în care au fost acum doi ani şapte sute grame de zahăr. Cum se poate umple punga din nou, când cota fabricilor de bomboane e de cincizeci de vagoane? Răspunsul nu poate să-l dea decât un expert, ca profesorul Ion Barbu-Barbilian, matematician şi autoul unui Joc secund. PUBLICISTICĂ 1449 O problemă terre-ă-terre, dar capitală. Mahalalele sunt pline de copii pribegi, fii ai părinţilor din acelaşi mahalale, absenţi ziua întreagă, la lucru în fabrici şi ateliere. Unii din ei şi-au isprăvit şcoala primară, destul de scumpită, şi aşteaptă vârsta de paisprezece ani, reglementară pentru ucenicie. Cel puţin trei ani pierduţi în haimanalâc, săriri de garduri, furt de fructe şi spargeri eventual. Alţii au depăşit vârsta ucenicei şi au ajuns la şaisprezece, şaptesprezece, optsprezece ani fără căpătâi. Adolescenţa cu îmboldirile ei îi găseşte pasionali, aventurieri şi orgolioşi de frumuseţea chicii date peste cap şi ţinută-n loc de jartieră. Grupuri adunate în ungherele gardurilor, cu participarea şi a câtorva adulţi, care trişează, joacă până la înnoptat barbutul. Aceşti copii şi flăcăi, adeseori în zdrenţe, pun jos miza de sute de mii de lei şi de milioane. Punct de întrebare: de unde sunt strânse asemenea sume? Belşugul infracţiunilor relatate de presă, care nu se poate totuşi opri la toate sutele de isprăvi cotidiane, alegând de preferinţă jafurile mari, spargerile importante şi asasinatele, e în legătură, neapărat, cu temperamentele formate între şcoala primară părăsită şi lenea de braţe căpătată pentru meşteşuguri. Rezultat: câteva zeci de procurori numai la Tribunalul Ilfov, o clientelă tot mai numeroasă pentru poliţie şi penitenciare. Munca, pentru care se risipeşte atâta vorbă grăită şi scrisă, a putut ajunge odioasă fără altă pricină decât dezlânarea şi scepticismul ocrotit. E necesară o constrângere moralizatoare. O şcoală sau o prelungire obligatorie şi gratuită a şcolii, până la intrarea în ucenicie - şi o cercetare meticuloasă, cine munceşte şi nu, pentru trimiterea, dacă altfel nu se mai poate, la atelier sau la o şcoală de corecţie. Şi razii oneste pe străzile cutreierate de bande minore, ale periferiei, a căreia sănătate trebuie să intereseze ordinea socială de aproape, chiar dacă centrul ne ajunge indiferent. 1947 1450 TUDOR ARGHEZI INIŢIATIVA în mahalaua mea s-a deschis anul trecut o prăvălie de scânduri destul de spaţioasă şi bine construită, cu o tencuială interioară. Familia de oameni nevoiaşi, care au riscat înfiinţarea unui punct de vânzare, într-un spaţiu de cartier, lipsit de o modestă negustorie în apropiere, nesigură dacă izbuteşte, a trebuit pentru cheltuielile de instalare să se împrumute în condiţii oneroase., Până atunci, condusă de un om de iniţiativă, de acel spirit de iniţiativă, proclamat de curând ca un drept şi ca o necesitate, de aşa-zisă redresare - continuăm să copiem ca întodeauna măcar vocabulele din străinătate, dacă nu putem să ne asimilăm substanţa - familia dăduse dovezi şi de alte forme de curaj. Fără capital, blestematul de capital, cele vreo zece mâini ale părinţilor şi copiilor munceau din zori până la înnoptat, în bordeiul lor, zidit din şipci şi noroi, la o industrie personală, necunoscută economiei politice, ingineriei şi fmanţei. Din nişte piele de oaie, argăsită, curăţată de lână şi întinsă pe masa căsniciei, bieţii oameni croiau nişte bice... Părintele lua subsuoară un snop de asemenea curele şi colinda cu ele târgurile din ţară. Simplificând şi perfecţionând tehnica inventată în gospodărie, familia a putut să biruie nevoile săptămânii şi să ajungă duminica şi cu o economie în buzunar. Dar bicele nu se mai vindeau. Caii s-au împuţinat, automobilele nu simt trebuinţă de bici şi războiul a împrăştiat şi ultimele gloabe. Omul sprinten şi harnic nu-şi pierde însă vremea suspinând şi frământându-şi degetele de disperare. El se apucă de altă muncă şi mai riscă o dată, de două, de zece ori până ce, la întrecere cu ceasul rău, îl depăşeşte. Dacă nu s-ar fi făcut întodeauna aşa, civilizaţia, care-i o realitate de monumente, de catedrale, de oraşe, de biblioteci, de eleganţă şi de industrii PUBLICISTICĂ 1451 uriaşe, ar fi o vorbă goală, popoarele ar muri de foame lipite de un pământ sterp şi America, de pildă, unde iniţiativele cele mai extravagante sunt libere să îndrăznească şi să se multiplice, la nesfârşit, n-ar fi fost în stare să adune tot aurul din lume ca să-l puie acum, ca o răsplată a marilor ei avuţii, la îndemâna Europei, istovită de războaie şi de experienţe. Familia nu putea să aştepte sau să cerşească sau să-şi improvizeze nu se ştie ce drepturi la stat. Orişicine poate găsi o formulă parazitară de a evita strădanii şi opintirea. Şi-a înjghebat o prăvălie, alergând toată noaptea după o căruţă cu zarzavaturi, cărate cu spinarea. Negustoria i s-a verificat utilă. Gospodinele sărace din cartier erau mulţumite că nu-şi mai tocesc încălţămintea. Iniţiativa, şi ea, era oarecum prosperă. Dar primăria care în toate privinţele doarme de câţiva ani pe toate drumurile capitalei, ca un hoit intrat în putrefacţie, se trezeşte ori de câte ori simte nevoia să turbure, să aţâţe, să necăjească şi să strice, să desfiinţeze ceva, nefăcut de capacitatea ei, zilnic absentă. Prăvălia, brusc, a fost închisă pe un motiv dictatorial grotesc. De ce? Fiindcă e de lemn şi nu-i de cărămidă... 1947 MAZĂREA Să ne scoboram din foişor şi să dăm o raită prin piaţă. Unde-i piaţa? Pretutindeni, ca punctul circonferinţei lui Blaise Pascal. întâi, în mahalale. Anemicele negustorii mai expun, ca nişte buchete de jerbe, ridicate veştede de pe nişte morminte, snopii de ceapă sfrijită şi de usturoi prăpădit, salade opărite, o iarbă morfolită cu titlul spanac. De trei zile n-a mai venit în oraş nimic. 1452 TUDOR ARGHEZI Piaţa Regina Maria, piaţa din Obor... nimic. Săteanul cu care stau de vorbă e un plugar cuminte şi teafăr. Vine cu doi cai la căruţă de la vreo optzeci de kilometri, din Vlaşca. Animalele îi sunt nehrănite. Ca să-şi facă legumele de piaţă, pe lunca satului, uscată, a trebuit să care toată primăvara apa turbure dintr-o hârtoapă din satul de mai la vale. In piaţă s-a lovit cu capul, căruia i-ar fi dat mai bine acasă, înainte de a lua-o la drum, spunea el, câţiva pumni, să-l înveţe minte — de preţurile recente maximale. Aceste preţuri, de care se încurcă toată lumea şi dimpreună cu ea toate autorităţile, se stabilesc pe dinafară, în biurourile învăţate să împiedice viaţa cu texte şi false reverii. Săteanul a fost silit să se scape de mazăre cu patruzeci mii de lei kilogramul şi să-şi despovăreze caii. Singuri caii au fost satisfăcuţi, că uşurându-li-se povara li s-a dat o bună parte din mazărea cărată, să o mănânce ei. Cocenii, dughia costă mult mai mult şi ovăzul e o sută optzeci mii lei kilogramul, aproape de cinci ori mai scump ca mazărea. Culesul a cinci kilograme de mazăre, cu consătenii „mă ţine, spune săteanul, două sute douăzeci mii lei. Eu nu mă aleg cu nimic? îmi mai ostenesc dobitoacele şi le tocesc potcoavele şi-mi stric şi căruţa degeaba? Arză-1 focul de Bucureşti, că nu mă mai prinde pe aici... Le las pe câmp să se usuce şi o să bag vitele în luncă.“ In schimb, mare afluenţă de inspectori, de controlori, de jandarmi şi de vardişti, la cele câteva mizere „alimente" sosite din ignoranţă. Fiecare e plătit din punga şi sudoarea publicului, scumpindu-se cu o mare risipă de agenţi o contribuţie, compensată în abstract de economiile nule, de care ne bucurăm în mercurial. Pentru paza oraşului cutreierat de hoţi şi bandiţi şi rămas la discreţia brigandajului sistematic, autorităţile n-au fonduri. în schimb se plătesc brigăzi şi companii de agenţi pentru numărarea boabelor de mazăre, câte intră într-o păstaie. De trei zile n-a mai venit în oraş nimic. La Turda, la Cluj, acelaşi fenomen. însă pe căile piezişe ale trecătorilor negre, prin PUBLICISTICĂ 1453 mijloacele prea bine cunoscute şi vămurile la pungă, vom plăti nu patruzeci de mii kilogramul de mazăre, acum când leguma creşte din belşug, ci trei sute de mii de lei, numai pentru bucuria că satisfacem un text şi că înotăm până la înec în reguli, măsuri şi principii. In schimb, ni se comunică cum că la şaizeci kilometri de Bucureşti, şi anume la Ploieşti, piaţa este extrem de abundentă. Nu mai înţelegem nimic. 1947 DOCTORUL MIHAI BĂCESCU Nu cred că literatura de imaginaţie să aibă nevoie de prea multe nume de plante. In clasa substantivelor fără acţiune, ea generalizează, cu toate că e vorbă nouă şi neuzată de tipografie, pusă unde trebuie, poate să adauge, scandată, dacă nu o culoare, un ton sau silabele prozodice, implicate de încovoierile frazei. Dar şi atunci cuvântul trebuie să aibă un înţeles ori un subînţeles, ceea ce nu se prea petrece cu numirile de buruieni şi flori, tot atât de numeroase câte judeţe, plăşi, regiuni şi sate se înşiră de-a lungul potecilor omului cu traistă şi băţ. Insă biblioteca şi filologia, lexicul, trebuie să le îmbrăţişeze pe toate, fără să-i scape nici unul din acele frumoase cuvinte româneşti, care studiate de cărturar şi literat şi deschise ca nişte medalioane, cu vârful unghiei, dau la lumină o icoană, un portret de vârstă şi ca un ceasornic mecanismul însuşi al limbii, noţiunea de criteriu, dacă un cuvânt e de formaţie neaoşă şi străbună, întodeauna ţărăneasacă, ori pseudo-ştiinţifică sau imitativă. 1454 TUDOR ARGHEZI începusem odinioară cu un medic, care bănuise că era un mijloc de procopsire şi care a văzut că s-a înşelat, un vocabular de boli şi de leacuri, aşa cum se aflau în limbajul de la ţară. Lucrul s-a isprăvit când nici nu se arătase bine. Un prieten avea prin preajma primului război, numit impropriu, comparativ cu al doilea, mondial, un ţăran bătrân, care cunoştea toate vorbele botanice din districtul Râmnicului Sărat. Ne legaserăm să construim, călătorind prin ţinuturile noastre, un dicţionar cu fotografii şi desenuri. Găsiserăm şi o cameră neagră suprasensibilă, care permitea instantaneele verticale, ca în aviaţie, şi am şi luat câteva portrete de bălării admirabile, stilizate de la natură după o schemă geometrică uimitoare. Descoperiserăm şi o iarbă pitită, al cărei fruct compus din linii mari aeriene, pătrate, trapezoide şi în cruci, legănat pe un fir necrezut de subţire, nu-1 mai văzusem nicăieri, nici în şes, nici la deal şi munte, nici în streinătăţile pe unde am colindat în câmp şi altitudini. Războiul ne-a tulburat cercurile şi moartea prietenului a pus cap interesantei preocupări. Domnul doctor Mihai Băcescu, director la Muzeul zoologic şi hidrobiolog la Institutul de cercetări piscicole al României, a binevoit să-mi trimită frumoasa domniei sale lucrare, apărută recent: Peştii> aşa cum îi vede ţăranul pescar român. Ce trebuia făcut cu iarba, domnia sa face cu peştele, dar aflu din paginile introducerii volumului de peste două sute optsprezece pagini, format mare, că autorul ar avea în manuscris şi opt sute de cuvinte pentru plante. Poate că la Cluj, unde părea până la un moment că se concentrase cea mai bună valoare cărturărească şi unde i s-a oferit o catedră de universitate, pe care parca mi se pare că nu ar putea să o accepte din pricina lipsei regretabile de locuinţe în oraşul ardelenesc, un răgaz mai confortabil i-ar permite să le tipărească şi pe acelea într-un volum. Ar fi mult de scris despre cartea doctorului Băcescu. Vrând-nevrând, domnia sa înavuţeşte literatura bibliotecii cu o contribuţie esenţială, nu numai ştiinţa piscicolă, cum i se PUBLICISTICĂ 1455 zice, şi zoologia. E o carte, punând interesele universitare de-a-ndaratelea, înainte de toate de folclor. O plăcută atmosferă de discret patriotism, o scaldă, inevitabil. Dar o dovadă în plus despre ceea ce s-a afirmat mai de mult, că lipsa de lectură a săteanului nostru poate să fie un indiciu pejorativ pentru Ministerul Educaţiei, ceea ce nu stabileşte incultura lui; dimpotrivă. Pe lângă o inteligenţă prea bine cunoscută, pe lângă un gust ales, pe lângă o muzică, o literatură şi o vorbire armonioasă; pe lângă instituţii sufleteşti, de generozitate, poporul românesc de pe brazdă, din sate şi cătune, are o cultură autentică şi originală, incomparabilă cu hibridităţile anemice din Bucureşti. Cartea domnului doctor Mihai Băcescu aduce aminte de acestea toate şi de altele, lucrul de care emoţia cititorului îi rămâne îndatorată. 1947 LIBERA-CUGETARE Sosise în Bucureşti patriarhul Rusiei, căruia i s-a făcut o primire în raport cu treapta. Era în atmosferă un fel de ortodoxie. Sunaseră clopotele, cântaseră altarele şi bisericile şi, cu mic, cu mare, clerul era în picioare. Venea, doară în vizită, la chilia din Măgura Mitropoliei a patriarhului unei ţărişoare, suveranul duhovnicesc al unei ţări care ocupă a şasea parte a globului terestru; acelaşi glob, cu o cruce deasupra, din mâna Mântuitorului, din icoanele împărăteşti. O venerabilă faţă bisericească, un preot al nostru, călătorea cu tramvaiul. Agăţat cu o mână de cureaua de sus, părintele se legăna, la vârsta lui, pe câte un picior. Că nici un tânăr solid, 1456 TUDOR ARGHEZI aşezat pe banchetele vagonului, nu s-a sculat să-i dea un loc, e altă socoteală. Asta nu se mai obişnuieşte. Bătrânii şi bătrânele nu mai au dreptul la băgarea de seamă a fetelor cu buzele obscene şi a băieţilor cu chica superbă. Ministerul Sănătăţii nu a luat iniţiativa, pe vremea epidemiei de păduchi, să oblige tunsoarea la piele şi nici direcţia tramvaielor n-a inaugurat educativ, la suirea în vagon, cârpa de şters botul porcăit cu alifie. Prin îmbulzealea publicului, iată înaintând un june berbec, masiv, cu cravată. Grăbit să se coboare îşi pune în agitaţie doi bolovani de carne cu unghii şi după somaţia: „Dă-te, popo, la o parte", preotul neputându-se clinti nici prin obrăznicie, flăcăul îl injură de „biserica mă-sii" şi îi ridică bâta pumnului până la nas. O roşeaţă de mare ruşine se întinde pe faţa de şaptezeci, optzeci de ani a preotului stupefiat. Era un preot cărturar. A răspuns decent, inteligent şi demn. Căpătând subiect, celălalt întârzia să se dea jos. După biserică, s-au intercalat Pastile, Maica Domnului şi însuşi Dumnezeul cel fără de moarte: Zveti Boje, Sveti Krepki, Zveti Bez Smerdi. Văzând că bunii creştini din vagon nu i-au luat cuvenita apărare, preotul a oftat şi s-a resemnat. Se înfiinţase pe vremuri o brigadă voluntară de tineri, pentru protecţia onoarei feminine, ofensată de câte un fante de pică agresiv, cu sancţiunea imediată: bătaia pe loc — formidabilă bătaie! Am asistat la câteva, între Ateneu şi Teatrul Naţional. Văzând şi tânăra brută că nu e aprobată de public, s-a supărat şi a parcurse distanţa până la uşa din faţă, smucind braţele, ghiontind umerii şi şalele, luptându-se ca un erou şi înjurând fierbinte. E o laşitate a colectivităţii: nici o vorbă, nici o protestare, nici o alarmă. Coborând în Piaţa Mare, voinicul s-a oprit în latura vagonului. A mai înjurat o dată ţeapăn şi a strigat pentru lămurirea generală: „ Sunt liber-cugetător“. Nu era beat. Era liber. Era şi cugetător. 1947 PUBLICISTICĂ 1457 RENASC PRIVILEGIILE? Scriitorul trebuie neapărat să rămâie gloaba anemică, răbdătoare a tuturor trândavilor, pe care îi duce în spinare de la un banchet la altul, beţi, cinici sau indiferenţi. Cultură? vorbă pentru alţii, înscăunaţi confortabil între cărţi. Stat cultural? o glumă. Se dau premii, foarte mulţumim. Sinteza unei activităţi şi a unui raport între munca talentului şi epocă: dreptul, e inexistentă. Scriitorului nu i se permite să aibă drepturi. El e un animal inferior, de cenzură şi normativ. S-a făcut de curând o lege a scriitorilor. Nu o discut. Sunt înglobate în ea, grămadă, drepturi amestecate cu dispoziţii jignitoare şi, deşi inspirată din sugestii, repetate treizeci de ani de zile, ea a fost confecţionată în confesional. Militanţii pentru anularea privilegiilor unilaterale, anterioare, n-au fost invitaţi să participe la elaborarea ei; au fost numai interpretaţi. Dar, de bine, de rău, a funcţionat câteva luni un regim al cărţii şi al autorilor şi dispăruse una din abjecţiile metodelor de până la el. Nu s-a mai putut ca, subt cuvântul că se bucură de titlul de profesor, nulitatea didactică şi afaceristă să fure literatura scriitorilor, fără măcar să-i consulte, să o puie pe numele ei, expropriind operă şi autor şi să încaseze în unicul ei folos personal şi fără control veniturile cărţilor astfel fabricate, la care dascălul colaborează cu foarfeca şi coca. Motivarea acestui drept fusese cultura. Profesorul făcea cultură cu condeiul scriitorului. Fără misit, scriitorul nu făcea cultură. Jaful se chema antologie. Cumpărătorii obligatori erau şcolarii cu listă de cărţi. Problema vieţii scriitorului, căci e vorba de viaţă, domnilor miniştri şi deputaţi, se reducea la lupta între drepturi abstracte şi privilegii precise. M-am întâlnit cu unul dintre colaboratorii din confesional la legea încă actuală. El mi-a comunicat că toate firmele de editură sunt obligate, indiferent de condiţiile contractate, să 1458 TUDOR ARGHEZI respecte participarea autorilor la beneficiile rezultate din sporirea valutară a preţurilor la cărţi, lucru normal şi prevăzut de autorii păţiţi în contractele încheiate. M-am întâlnit cu alt camarad cu legături mai strânse la Societatea Scriitorilor Români, administratoarea legii scriitorilor, decât subtiscălitul. Mi-a comunicat şi el că biuroul de contencios al Societăţii prepară o intervenţie la Casa Şcoalelor, care dispreţuieşte drepturile de autor la un preţ înzecit al volumelor editate de ea. Această Casă a Şcoalelor îşi ia şi alte libertăţi: nu încheie contracte. Mi s-a editat şi mie o carte acum câteva luni la Casa Şcoalelor şi am pus atunci întrebarea necesară. Răspunsul a fost că selecta instituţie culturală nici nu se gândeşte la o participare de autor la beneficiile ei şi că s-ar socoti şi ofensată. Rămânea să fie hotărât de anume foruri dacă dreptul de douăzeci la sută, când preţul volumului e de douăzeci de mii de lei, încetează când volumul se vinde cu două sute de mii. Am telefonat la biuroul Societăţii Scriitorilor Români. Mi s-a răspuns nu numai că nu s-a luat nici o măsură, dar că o nouă lege se prepară pentru înlocuirea ultimei legi şi că această viitoare lege de necrezut restabileşte raportul de oaie mulsă al scriitorului cu privilegiile acordate editurilor oficiale de a-şi tunde oaia şi de a-i lua şi pielea. Editurile aninate de stat vor avea dreptul să anuleze toate drepturile. Ce sens mai au munca, despre care ni se tot glăsuieşte şi cântă, şi meritul, într-un timp căruia îi place să proclame tocmai valoarea meritului şi a stăruinţei? In trecut, puteau să exploateze pe scriitori editorii, profesorii şi cine poftea să-şi clădească reşedinţă cu sângele lor amestecat cu var. Azi vine statul la parte, incapabil să-şi gospodărească editurile în marginea permisă de jocul dintre capital şi muncă. Din munca ta, scriitorule, nu-ţi poţi hrăni familia şi copiii, dar eşti obligat să întreţii directori şi subdirectori parazitari subt o firmă de stat. PUBLICISTICĂ 1459 Nu, domnilor miniştri. Nu, domnilor deputaţi. Scandalosul privilegiu, echivalent cu furtul, acordat editurilor cu Domni Zero, cu Doamne Omega şi cu Domnişoara Ix, nu poate să fie admis. 1947 CAUT SAMSAR: CINE CUMPĂRĂ O ŞCOALĂ? Ministerul Instrucţiunii Publice, ca să-i zicem Ministerului Educaţiei pe nume, a desfiinţat posturile de director şi subdirector al Şcoalei româneşti de la Fontenay-aux-Roses, amândoi profesori universitari şi unul din ei membru al Academiei din Calea Victoriei, nr. 125. Probabil că suma salariilor acestor doi domni profesori, de trei sute zece mii franci (franţuzeşti) pe lună, contabilitatea respectivă crede că împovărează bugetul onoratului minister. Şcoala românească de la Paris are de altfel şi tată şi mamă, aparţinând pe de o parte sus-zisei Academii ca parte muierească, şi masculinului Minister, fiind însă întreţinută cavalereşte de acesta din urmă. Nu se poate spune că salariile nu sunt generoase, francii sunând în lei ca o mare orchestră. E inutil să fie discutate amănuntele. E vorba de moartea Şcoalei româneşti de la Paris. Ministerul a dat ordinul să fie închisă, dându-se voie bursierilor, doi ori trei, să continue a locui şcoala goală, iar cheile apartamentelor, unde se păstrează mobilierul, văsăriea, cristalele, rufăria - ale statului nostru -şi biblioteca, să fie încredinţate Legaţiei româneşti. Directorul, un domn Marinescu, ar dori, mai mult ar dori, să fie ultimul titular. Domnia sa propune pentru cazul când nu s-ar menţine director prin activitatea intervenţiilor multiplicate la Bucureşti, imobilul şcoalei să fie... vândut. Motivul: întreţinerea costă prea mult! Monsieur Marinesco a 1460 TUDOR ARGHEZI învăţat destulă franţuzească aristocratică la Fontenay, ca să adopte pentru sine zisa unui suveran, că „ Apres moi le deluge“. Nu. România ar trebui să aibă în toate capitalele Europei, dacă nu şi mai departe, câte o insulă asigurată şi nu să-şi lichideze ostrovul din Paris„ Şcoala de la Fontenay, cât şi cea de la Roma trebuie neapărat păstrate. Numai că în locul administraţiei de până acum ar trebui adoptată o metodă, care-i şi mai logică şi cu mult mai ieftină şi mai eficace decât sistemul compromis. Localul din Paris are peste treizeci de camere, atelier de sculptură, bibliotecă şi o grădină frumoasă. El poate adăposti patruzeci de studenţi, nu câte unui, din când în când supărători din pricina ochilor care văd şi a memoriei care păstrează. Idealul direcţiei ar fi fost un singur bursier, directorul, sau ca şcoala să fie un azil pentru cărturarii, pictorii şi sculptorii, orbi. Bursieri ori nebursieri, e penibil ca studenţii români să n-aibă unde locui, atunci când ţara lor risipeşte un buget pe un gol cu treizeci de uşi. Studenţii şi-ar lua sarcina să guverneze ei localul, pe cheltuiala lor, contribuind fiecare cu câte cinci sute de franci pe lună pentru un ştat de douăzeci de mii de franci, necesar. La reparaţii şcoala are o economie blocată de un milion de franci, prea suficient renovării unui local neglijat. Un punct trebuie câştigat numaidecât. Obrazul ţării, onoarea Academiei, dacă o mai râvneşte, şi demnitatea ministerului îl implică: să nu fie scoasă şcoala la mezat. Ceva mai mult, scriitorilor români, care s-ar duce pe micile lor mijloace în călătorie la Paris, li s-ar putea da, ca un prilej de incitare, dreptul să fie găzduiţi în casa ţării lor, deasupra căreia vindicta profesiunii de parvenit în dizgraţie are curajul să puie o cruce de vânzare, ca pe o vechitură. 1947 PUBLICISTICĂ 1461 O EVADARE Mă întreb adeseori dacă un spirit de legalitate înnăscut, de sclav istoric, sau simţul de simetrie, determină la mine o emoţie exagerată în faţa unei manevre clandestine, a unui furt văzut sau a nesupunerii la regulile admise. Deşi opozant prin temperament, am fost la închisoare cel mai docil deţinut. Protestările la ciorba de cartofi şi fasole, raportarea la drepturile omului pentru o saltea prea tare, invocarea principiilor în biuroul unui temnicer, mi se păreau puerile. Dacă nu izbuteşti să desfiinţezi puşcăria de opinii şi nedreptatea atât timp cât eşti, cum se zice, liber, o dată pus în sârmă ghimpată, între sentinele şi la cazan, retorica e ridiculă şi suficienţa stupidă. Iţi consideri viaţa ca un experiment şi te promovezi spectator. Odinioară, sunt mulţi ani de-atunci, într-o mare librărie goală, la orele prânzului, am fost martor cum un client „client", dinaintea funcţionarilor prăvăliei, absenţi printr-o stare de reverie, poate că somnolenţi, răzimaţi cu spinarea de rafturi, îşi aproviziona ghiozdanul cu cărţi. Ochisem un volum elegant, mi se pare un Cervantes, bogat şi scump, îi inspectasem frumuseţile interioare şi, neavând bani destui în buzunar, aşteptam pe şeful raionului, dus la masă, ca să-l rog să-mi pună luxosul unic exemplar deoparte. Vizitatorii cunoscuţi ai librăriei obişnuiau asemenea raporturi cu librarii şi între liber-profesionişti şi aceşti excelenţi bibliotecari, ce sunt neguţătorii de cărţi, raporturile de perfectă amabilitate erau în trecut statutul îndătinat. Amatorul de cărţi gratuite se pricepea. Cervantes a fost primul autor vârât în servietă. Mă uitam la el cum operează, încremenit. In asemenea împrejurări vreau să am impresia că mă înşel. Am închis ochii de câteva ori, i-am holbat, sperând să corectez o eroare: streinul, un domn cu barbă, continua să vâre, pe gura ghiozdanului de piele, cărţile, pe ales. Se muta de colo, colo şi încărca. O bună bucată de timp mi-au stat 1462 TUDOR ARGHEZI tălpile pironite. De-abia târziu, când era gata să plece, am fost în stare să mă apropii de el tremurând şi cu o voce stinsă i-am putut spune: „Scoate cărţile şi pune-le, te rog, la loca... O atare emoţie stupefiantă am încercat deunăzi, lucrând în grădină cu creionul. Am auzit o aruncătură, o precipitare, am văzut un om trecând în fugă pe lângă mine şi rugându-se din ochi să nu-1 opresc, palid ca un strigoi şi înfricoşat, urmărit de un om cu o şapcă, tânăr ca şi el, ca şi el de speriat şi de palid, dar mai greoi la sărit. Era un evadat din temniţa din faţă şi după el un gardian. Fuga a fost atât de iute încât urmăritorii şi-au uitat pistoalele şi puşca. Străbaterea grădinii de la un gard la celălalt a fost fulgerătoare. Am avut o senzaţie de sincopă, una de frig şi alta de rnoleşeală. Nefericitul a fost prins de vecini... 1947 PROVIZORATUL Pe timbrele poştei franceze nu figura nici un portret de personaj politic. Profilul Republicii, inspirat de la frumuseţea neaoşă franceză, ţinea locul domnului cu barbete sau ochelari. îmi sosesc din Franţa scrisori cu alte poze pe timbru. Iată castelul din Roc-Amadour. Pe o coastă abruptă se ridică vârful apropiat de cel al unei clădiri, neatinsă de duşmănia timpului, protivnică omului de todeauna şi întodeauna victorios. Noi nu ne mai luptăm în gratuitatea sforţării cu timpul, ci numai cu ora şi salariul. Cei dinaintea noastră îi opuneau acestui adversar nevăzut, actual în permanenţă, temple, piramide, statui, columne, obeliscuri, castele şi biserici, incoruptibile mii de ani în materialele lor ca o sfidare a omului provizoriu, că după ce-1 leapădă viaţa, el continuă să fie ceea ce voise. PUBLICISTICĂ 1463 în călătoriile pe înălţimi, dai din când în când, în Franţa şi în ţările vecine, de întemeierile din vremuri de piatră, ale omului, ridicat cu sculele lui de lucru pe câte un vârf pleşuv de stâncă, accesibil eroilor de odinioară şi vulturilor ascetici. E de necrezut că omul discursiv, leneş, de mai târziu, îşi înmulţea piedicile şi dificultăţile, făcându-şi munca de mii de ori mai penibilă decât stricta nevoie, parcă numai cu gândul să le biruiască. Transportul blocurilor de piatră de jos în sus, al grinzilor, al hranei cotidiene, al apei, cereau strădanii ale sutelor de oameni, care nu se uitau la ceas şi mâncau pe brânci. Calendarul lor cotidian începea odată cu ivirea sprincenii de aur a soarelui la marginea lumii şi se sfârşea la căderea globului de jar în infern. Bună dimineaţa şi noapte bună! Aşa ieşeau la muncă, în valurile de grâu şi se întorceau pe înnoptate la cămin şi plugarii noştri, liberi de iobăgie. Aurul din spice şi din lumină aducea la vatră aurul celălalt, tot o drojdie de soare, smântânită din piatră şi bătută cu chipul câte unui împărat. Ce derizorie pare graba, sentimentul de provizorat şi incertitudinea epocilor de mai târziu. încă de acum vreo patruzeci de ani găseam la Paris, Parisul Luvrului, al Versaliilor şi Tuileriilor, poeţi care scriau pentru o zi de douăzeci şi patru de ore, ingineri şi muncitori de opt ore, concepţii de viaţă ştiin-ţifice, o depopulaţie rapidă, conformă cu prevederile economice, o tristeţe adâncă şi un cinism de suprafaţă, informat în filosofie şi exploatat cu disperare de literatura romanului şi a scenei. Materialele veacului prezent sunt fragile şi momentane, idealul lui e o mucava poroasă sau presată, de hârtie, de tărâţe. Marmora noastră e de ciment cu sârmă şi de ipsos, arama ne este foaia de tinichea. Mistria, tencuiala şi zugrăveala suplinesc granitul. Monumentele sunt de şipcă şi var. Sufletul nostru găunos e reprodus în industrie şi artă. Totul durează puţin şi 1464 TUDOR ARGHEZI mileniul vremii fiind tovarăşul nostru de muncă şi luptă ne-a părăsit. Trecutul? Posteritatea? Ne vine să râdem: noi suntem ziua de azi şi durăm până dlseară. 1947 FABULĂ Intr-una din nopţi a sunat clopotul din poartă. - Cine e? am întrebat. Vizitatorul întârziat vorbea cu un accent curios, transcedental. - Sunt un fabulist, mi-a răspuns... Elizer Steinbarg. M-am dat repede jos şi l-am primit cu neîncredere, cu toate că vizitele nocturne între oameni de meserie nu sunt un lucru prea neobişnuit. - Parcă aş fi auzit că nu aţi mai fi din lumea asta, am insinuat cu oarecare nesiguranţă. - Asta n-are nici o importanţă, mi-a răspuns. - Evident, nici una. In sferă, cuvintele îşi pierd înţelesul municipal. Fabulistul venea din nişte regiuni în care se cuprindea şi paradisul. Ţinea subsuoară două cărţi: Fabule intitulate amândouă. Una cu subtitlul „din idiş de A. Clain“, cealaltă „în româneşte de Emil Dorian". Aceeaşi dată: 1947. - S-au pus doctorii pe capul meu, mi-a spus Steinbarg râzând. Cât am fost în ceea ce voi numiţi viaţă nu mi-a deschis uşa unul. Am fost tradus. Uite la Bacău şi la Bucureşti de medici. Nu vrei să citim împreună. PUBLICISTICĂ 1465 - Bucuros. Numai că sufăr de o inferioritate. Printre multele mele ignoranţe mai am una gravă: n-am învăţat idiş. Ştiu numai atât: At a id a vabălă. Ştiu să o şi cânt... - Nu-i nimic. Comparăm textele unul cu altul şi vedem noi. Dar te-am deranjat... Scriai... - Nişte prostii... nişte tablete... Am citit împreună şaizeci de bucăţi, câte conţine cartea domnului doctor Dorian. A doctorului Clain are şaptezeci şi patru. Am ales una: Acul şi aţa (Dorian), 2. Acul şi bumbacul (Clain). LACUL ŞI AŢA „Aleargă acul repede (şi plin de viaţă) In mâna croitorului zelos. In urma lui se târâia un fir de aţă. Şi-acu-mpunge şi vorbeşte mânios: — Ia spune-mi, târâtură neagră, coadă lungă! Ce tot vii după mine-oriunde sunt? Auzi!... O umbră, care vrea să mă ajungă... Vai, câte secături sunt pe pământ! Şi aţa spune: - Acule, ai urechiuşa ta, Mă poţi de acuma asculta. Eu nu-s decât un simplu firicel, Pe câtă vreme tu eşti fier şi (eşti) oţel, Deci lucrul cel mai de temei. Dar, uite ce-i: Bucăţile de pot să ţie, E datorită numai mie. Vreţi să aflaţi ce-aveam de spus In fabula aceasta de mai sus? Nu! N-am să vă explic defel Să se descurce firul, singur el!“ 1466 TUDOR ARGHEZI 2. ACUL ŞI BUMBACUL „Şedea la masa lui de lucru croitorul Da zor cu acul. Iute-iute aleargă acuşorul Şi după el se târâie bumbacul. Şi acul fuge neîncetat şi dă din gură - „Ce te ţii de mine, târâtură, Coadă lungă de năpârcă? Ce sunt eu ca să te port în cârcă? Sunt fel de fel de scai (!) pe lumea asta. Se ţine după mine ca năpasta. Şi-i spuse firul: Intre-ţi în ureche, Acule, această vorbă veche Şi-nvaţă! Tu vezi? Eu nu-s mai mult decât o aţă Tu eşti de oţel, tu faci împunsătura Dar graţie (!) mie ţine cusătura. Ştiţi ce cred eu această pildă mică? Nu, n-arn să vă spun - la o adică Târâi-se aţa singurică." - Ce deosebire găsiţi, domnule autor, am întrebat. - Incontestabil. Doctorul Dorian e mai meşter. Scriitor vechi, ce vrei? poet. Cântecele de adormit, Lelioara, nu sunt ale lui? Dar şi doctorul Clain a nimerit câteodată. „Intre-ţi în urechi" e bine găsit. Dar nu-mi plac diminutivele, dragă terestrule. Tendinţa să faci lucrurile drăguţe! Dând foile volumelor peste cap, vizitatorul scoase dintre ele un manuscris cu creionul. - Ştii că m-am jucat şi eu de-a traducerea în româneşte. Ascultă. Steinbarg mai citi o versiune: PUBLICISTICĂ 1467 „Lucrează acul haina-nseilată Cusută din bucată cu bucată. Crezând că înţepând e de ajuns Şi cusutura-i numai din împuns, E supărat că, sprinten pe tighel, Târâş se ţine aţa după el. A ocărât-o şi o-njură Cum îi venise mai urât la gură. — Te cam grăbeşti, răspunde aţa Tu nu ştii croitoria şi nici viaţa. Eşti ascuţit şi ştii să-nţepi. Atâta te pricepi. Ştii să tiveşti, să intri, să ieşi; te scoţi, te bagi: N-ajungi să prinzi un petec de nădragi. Dar ce faci când postavul e croit De meşterul în foarfeci, iscusit, Bucăţile-ntre ele să se-anine? Tu, acule, nu poţi nimica fără mine. Căci fără aţă, stofele frumoase Sunt nişte cârpe, dragă, de lână şi mătase." - Ce părere ai? m-a întrebat fabulistul, pe care nu vroiam câtuşi de puţin să-l indispui. - Iţi place şi dumitale să fii clasificat fabulist? i-am răspuns. - Nu prea, zise domnul Steinbarg. - Eşti un poet liric, iubitule, venerabile, un sentimental şi un mare gingaş. 1947 1468 TUDOR ARGHEZI NU E NICI O RUŞINE In coloanele uneia din foile de publicitate un fost ori actual membru al corpului didactic; şi fost, fiind todeauna absent din învăţământ, şi actual, fiind întodeauna de faţă la orice fel de gazetă cu o mâncârime — domnul e un select — profesor sau institutor (nu se cunoaşte după surâsul ras) se îndeletniceşte continuu cu nişte idei care ar fi preferabil să fie mai mult aplicate în şcoală şi mai puţin jeluite la gazetă. Gazetăria o fac mai bine şi mai la locul lor gazetarii propriu-zişi, înzestraţi cu destul bun-simţ pentru a nu se propune la predarea cursurilor pe catedră, cu note în catalog. Blajinul simili-belfer e cam iritant, nu pentru că îşi adaogă la patronimic un nume nemeritat, de văcuţă cu lapte, dar că-şi vâră cerebelul în toate chestiile aderente la furajul intelectual. Iată-1 făcând descoperirea că românii sunt patruzeci la sută analfabeţi, denunţătorul fiind, de bună seamă, sută-n sută alfabet. Analfabetul e reputat că nu ştie nimic, alfabetul fiind ştiutor, a toate, ceea ce-i permite să scrie, să fie tipărit şi să semneze. Nu se prea ştie, totuşi, dacă alfabetul are prea multe cuvinte să fie mândru de superioritatea lui asupra nefericitului analfabet, insultat de toată lumea cu o conştiinţă profesională, trează, ca o lepădătură. Ia să vedem ce-i acest odios analfabetism, cu care ni se toacă urechile de zeci de ani, încă de pe când familia lui era de două ori mai mare: optzeci la sută. E analfabet plugarul fără carte ori cărturarul semidoct, spoit cu cerneală? îmi aduc aminte de Cuminţenia Pământului, a sculptorului Brâncuşi, un om cam bleg, e adevărat, dar adânc ieşit din cer şi ţărână, ca de un argument împotriva abecedarului, din care ce-i mai practic e seria celor patru operaţii utile: adunarea, scăderea, înmulţirea şi împărţirea. Abecedarul nu pare de ajuns. El trebuie complicat cu scrisul şi cititul. Doamne, cât se scrie! Şi nu ştiu PUBLICISTICĂ 1469 ce să zic, în calitate de scriitor. Parcă nu-i o fărădelege să se citească mai puţin decât se scrie. Ce ţi-e că te citesc, de pildă, aţâţi „intelectuali" fracţionaţi, care-ţi fac dovada continuă despre cât înţeleg de slab. O fi şi vina ta, nu contest, dar nu întodeauna. De cele mai multe ori, golul vine de la cititorul fudul de cartea lui proastă, de mintea lui prostită. Instrucţiunea care se cheamă cultură e o calamitate pentru cititorul nepregătit din născare, de un puternic analfabetism. Alfabetul semidoct e ca semibelferul, care mă aţâţă să-l introduc în tableta de faţă; un hibrid, un mahalagiu al periferiei dintre cugetare şi expresia ei, tipărită şi verbală. Vreo două mii de ani analfabeţii nu ne-au pricinuit nici un neajuns şi singura lor deficienţă e că nu citeau ziare. Alfabeţii însă, ai ultimelor generaţii, au falimentat de câteva ori. Ei au citit, au scris, au scos cărţi, au ţinut conferinţe, lecţii, discursuri şi au adus ţara în halul în care se găseşte; oameni politici, jurişti, generali, dascăli, miniştri, economişti, financiari, industriaşi, scriitori etc. Ne trebuie neapărat o cură de dezintoxicare, o universitate de analfabetism. Pân-atunci, să ne păstrăm cu toată grija proporţia de patruzeci. La elita ei sănătoasă şi dispreţuită e scăparea şi a celeilalte câtimi de şaizeci la sută. 1947 AVUŢIILE SUSPECTE S-a spus şi s-a repetat ca o axiomă primită şi trecută intactă de la minte la minte că în timpurile de neagră mizerie se construiesc averile cele mai vaste. Martori ai mai multor războaie succesive am putut verifica temeinicia acestui adevăr, 1470 TUDOR ARGHEZI care a sfârşit prin a face şcoală şi a constitui o calamitate. E universitatea liberă a tuturor aventurierilor, de toate poziţiile. Desigur în afară de reţetele individuale, vecine cu hoţia elementară, cu furtul rufelor de pe frânghie, cu buzunăreala în aglomeraţii, cu săritura peste uluci şi care implică riscul puiului de bătaie sau al unui cartuş - oarecum compensate chiar de primejdia îndrăznelii — „afacerile", pseudonimul marilor pungăşii cu instalaţii, se compartimentează după organe şi prin afinităţi, ca în patologie. Instalaţia poate să fie şi o fabrică, şi o firmă fără activitate declarată sau şi un sistem de biurouri. In vreme ce precupeţii sunt urmăriţi şi confiscaţi pentru că au vândut un castravete mai scump, briganzii aurului, asiguraţi cu aderenţe bine stabilite, sunt salutaţi cu o admiraţie servilă. Dar se pare că tezaurele putrede ale epocilor în general dramatice sunt ineluctabila lor fatalitate. Mâine uită pe azi şi de-abia izbucneşte puroiul peste un timp, fără să-şi mai aducă omul de pe stradă aminte de originile adevărate ale câte unui eveniment de detracare. Mai deunăzi, un tânăr a furat de la taică-su, pensionar, câteva sute de milioane de lei şi printr-o complicaţie de împrejurări s-a sinucis. In orice caz, profesiunile zise libere, industria şi negoţul, nu pot fi trase la o răspundere strictă decât indirect, cercetându-se de către magistraţi, plătiţi regeşte, ca să nu mai fie ispitiţi, legăturile, anumitele importante legături, unde puroiul e prezent în luxul scandalos şi într-un belşug de risipă iritant. Ideea responsabilităţii aplicată la funcţionarii de stat (nu, evident, la nefericitul agent fiscal, tuberculizat între registre) e la locul ei şi facilă. Ea fusese ventilată din când în când, însă influenţele şi presiunile au silit iniţiativele să o abandoneze. Puterea guvernamentală e cea mai slabă dintre puteri. Câte un deceniu se lichidează cu câte un acar adormit la macaz - şi iată apărând din neant o seamă de noi miliardari. PUBLICISTICĂ 1471 De obicei, traficantul cu mandatul lui se denunţă singur. Lipseşte numai procurorul, calificat pentru un post de observaţie cu consecinţe. E în firea parvenitismului şi a conştiinţei, redusă prin natură, să paradeze cu contrastul unei situaţii anterioare. Pe neaşteptate, încălţămintea cârpită, mâneca ferfeniţată de la cămaşă, pardesiul friguros şi tramvaiul cu lungile aşteptări pe ploaie şi frig în staţii, dau loc pantofilor de antilopă şi ciorapului de mătase, ceasornicului de aur cu zgardă la încheietura labei, şubei profunde şi limuzinei. Apartamentul, de un gust dubios, e o expoziţie de bricabracuri noi-nouţe, cumpărate atunci cu ghiotura. Doamna are bijuterii, odată, brusc sumedenii de „toalete", câteva blănuri, pentru mai multe spectacole de sindrofie pe zi, bucătăreasă, jupâneasă, fraulein, şofeur, fecior, rândaş. Trebuie mai mult pentru a cita pe un slujbaş public la duhovnicul Parchetului, când până mai deunăzi el înnoda subt un guler murdar o zdreanţă de cravată? Şi să-l asculţi ce cinstit e el şi ce hoţi sunt egalii şi superiorii lui, în ierarhie! Să-l auzi măcelărind reputaţii, dispreţuind, făcând el procesul, pe care procurorul nu i-1 deschide lui! Cunosc un ministru, căruia unul din subalternii lui mai mari îi declarase un război de corectitudine politică şi naţională, pe faţă. Ii trebuia un alibi pentru momentul când se vor fi descoperit numeroasele lui hoţii, fără să ştie ca erau scrupulos urmărite şi notate încă de mult. Cu un dosar plin, individul a fost dat afară şi trimis la Parchet. A doua zi, aproape întins pe burtă, ruga pe ministru să-l cruţe. I se va controla şi averea agonisită în câteva luni la autoritatea unde se înjghebase. E prea puţin un singur control. Toate averile improvizate ale personajelor aflate în dregătorii trebuiesc controlate fără întârziere. 1947 1472 TUDOR ARGHEZI CARTĂ POŞTALĂ Nu ştiu dacă ţi-a trecut pe subt ochi o telegramă, din nu mai ştiu ce ţară. Din România nu cred să fi fost, odată cu numele unei localităţi străine. Ziariştii nu vor să utilizeze chiar atâta satirică fantezie încât să şi-o plaseze şi în măruntaiele lăuntrice ale omului de nimic; iar bâlciul nostru, capabil să expună multe alte fenomene, n-a parvenit încă să strămute o femeie într-un bărbat. Nu o să încerc să dau definiţia deosebirii esenţiale dintre unul şi celălalt, şi a elementului umed, cum i se spune în arcană, de cel uscat. Teatrul n-a speculat până azi fenomenul, lăsându-1 pe seama naturii şi a presei cu tirajul scăzut; doamna Bulandra, de pildă, devenind în actul al treilea domnul Storin şi jurându-se în smoching că-şi lăptează copiii la sân. Publicul ar lua transpunerea femelului în mascul ca o glumă de revistă, nu prea reuşită, dar inofensivă. Telegrama spune că deodată, pe la vârsta de patruzeci şi cinci de ani, o mamă s-a pomenit că se face tată. Dăduse ea şi mai devreme dovezi că ar fi pe cale să-i crească nişte neverosimile organe, dar femeia cu barbă, de care ne-am învrednicit şi noi pe vremuri în Bucureşti, lasă, nu ştiu cum să zic, anatomia la locul ei. Cel mult, soţul idilic putea să-i spună, împiedecat în păr: „Julieto dragă, m-ai înţepat şi am impresia că ţin pe braţe un popă. Nu vrei să te bărbiereşti?" O întreagă serie de probleme neprevăzute, de stare civilă, juridice, ştiinţifice, de ordin social şi religios, se nasc dintr-o depeşă de treizeci de cuvinte. Bărbatul născut din nou, la patruzeci şi cinci de ani, ce vârstă oficială i se va recunoaşte? Dacă a suferit vreo condamnare ca femeie mai este valabilă sentinţa la bărbat? Transferul se poate repeta şi în vremea puşcăriei, dacă e atât de subit. Maria trebuie rebotezat Marin? PUBLICISTICĂ 1473 Nu-i defel exclus ca isprava să continue. Intr-o bună zi o femeie a născut în America cinci copii, apoi alta şapte. Gemenii de câte patru nu se mai socotesc şi multiplicarea cu zero reputată în aritmetică ca imposibilă (nici nu scade, nici nu înmulţeşte) a trecut şi în Europa. Şi se mai poate întâmpla şi invers: să te culci bărbat şi să te scoli femeie; să divorţezi însurat şi să te măriţi. Te gândeşti la un general făcându-se, în timpul unui atac pe front, domnişoară şi cerând ordonanţei rujul de buze, cerceii şi combinezonul. Poate că bomba de la Nagasaki va provoca şi alte răsturnări, dacă e adevărat că efectele variate ale deflagraţiei atomice vor dura, cum se spune, cincizeci de ani. 1947 LITERATURĂ MEDICALĂ La Craiova, domnul doctor M. Cănciulescu scoate şi o revistă „Acta Medica Romana", pe care Bucureştii culturali, ştiinţifici şi de artă nu s-au învrednicit să o aibă. Dacă nu eşti medic, tot nu-ţi lipseşte în schimb pentru plăcerea răsfoirii numerelor succesive, apărute-n pân-acum, o competinţă: aceea de bolnav. Un an de pat şi de experimente medicale pe nefericita-ţi piele, argăsită în toxicele farmacopeii şi ale codexului oficial, riscă să te înveţe aproape tot atâta medicină cât cinci ani de facultate cu sila. Am primit vizita necunoscutului pân-atunci doctor Cănciulescu, acum vreo doi ani, în grădină. Avea un titlu la simpatia mea nevăzută: era oltean. Sunt fără voia mea niţel regionalist şi înclinările mi le-a mai întărâtat şi sporul monstruos al elementului oltenesc în viaţa citadină. încă de acum vreo 1474 TUDOR ARGHEZI treizeci şi ceva de arii taică-meu, transplantat din Gorj în Argeş, se văieta duminica, la Piteşti, în piaţa Brâtianu, înconjurat de mese, de cafele şi olteni chiaburi: „Mulţi mai suntărăm!" Până la un timp, oltenii s-au bucurat de reputaţia unor iscusiţi precupeţi; ceea ce făcea pe o distinsă doamnă franceză să confunde noţiunile, socotind că „Ies precoupess" erau o naţionalitate deosebită, vorbind evident şi o limbă deosebită: „Parlez-vous le precoupess?" Când s-a trezit în ei Gorjul, Oltul, Vâlcea, Doljul, Romanaţii şi Mehedinţii şi s-au dus juveţii la carte, a fost o invazie devastatoare. Magistraţii, medici, ingineri, soldaţi, scriitori au introdus în profesii ceea ce era mai ales şi mai viu în sufletul de precupeţ şi au distanţat numaidecât pe colegi. In medicină, fiindcă e vorba de ea, oltenii au dat somităţi şi cercetători eminenţi. Recunosc că părerile mele la răsfoirea publicaţiei domnului doctor Cănciulescu nu sunt în totul lipsite de parţialitate şi supuse celui mai pur obiectivism. Intr-un text, care nu-şi face un ideal din obscuritate şi limbă păsărească în care se simte limpezimea şi ordinea spirituală a directorului ei, cartea lunară a domnului doctor Cănciulescu poate fi citită cu mult folos instructiv şi informativ de către orice public cu o educaţie generală mijlocie, rămânând foarte utilă omului de bibliotecă şi de biurou. „Un medic din Buzău" trimite un volum de lux, Le medicin, servitude et grandeur, editată de vechea firmă de farmacie şi laboratorii „Midy Freres", cunoscută încă din anul 1693, şi acum vreo cincizeci de ani în vogă la Bucureşti prin vestitul ei, la tineret, santal... Probabil că expeditorul ţine să facă dovada misiunii înalte a medicului, măgulitoare pentru doftori, închizând ochii asupra originii pateticelor elogii. Suntem de perfect acord: medicul de vocaţie e unul din exemplarele cele mai ireproşabile din toată ştiinţa. Am demonstrat-o fără să fiu spiţer. PUBLICISTICĂ 1475 în sfârşit, domnul general doctor Nicolae Igna din Alba Iulia îmi trimite, însoţită de o scrisoare spirituală, frumoasa domniei sale plachetă Cosma şi Damian, doctorii „fără arginţi îngrijită ca un volum de versuri occidental, cu un tipar excepţional, şi pe o hârtie cretată de calitate fină, lucrarea generalului (Editura H.Welther, Sibiu, 1945), bogat ilustrată cu gravuri din veacurile trecute, documentează obiectiv cariera strălucită a celor doi medici martiri, din calendarul creştin. Sunt mulţi anii, de când n-am mai răsfoit o carte atât de elegantă, tipărită la noi. Pentru onoarea lucrului tehnic trebuie menţionată şi Tipografia „Honterus", din care a ieşit această bijuterie. 1947 SĂ FIM REZONABILI Odinioară, un inginer creator inventase o încălţăminte „La Rationnelle", gheata raţională şi pantoful raţional. Geniul imaginaţiei nu somnolează niciodată, zgândărit în toate ramurile activităţii de un demon, care până la urmă batijocoreşte pe toată lumea şi mai ales pe raţional. încălţămintea raţiunii avea particularitatea că eliminând linia călcăturii exterioare o rezolva printr-o curbă mare, care da tălpilor o lăţime înotătoare. Doamna prezintă cât şi domnul, faţă de estetica veche, înălţată elegant pe tocuri, dar nehigienică (cuvânt din seriile raţiunii), o plimbare răscăcărată. Descoperirea cu mult înainte de epoca raţionamentului fusese a ţăranului francez, deprins a se cotonogi, încălţat cu „saboţi", însuşi regretatul Nicolae lorga călcase în raţionalismul încălţămintei, propagând în guvernarea lui înlocuirea elasticei 1476 TUDOR ARGHEZI opinci seculare cu menghina rigidă a sabotului franţuzesc, dureros la degete şi călcâie ca o capcană de lupi. Netăgăduit, raţiunea e o funcţiune a creierului, a căruia superstiţie agită omenirea şi o împiedică să trăiască slobodă şi după poftele ei. De la picioare, încălţămintea „La Rationnelle“ s-a ridicat la cap. în forma ei anterioară, după o modă fanatică, furioasă, pietonii au renunţat la ea. Bătăturile şi nodurile nu dispăruseră, ba dimpotrivă, şi pasul, şovăitor, începea să umble de-a-ndaratele şi pieziş. Ce pătimeşte capul de pe urma raţiunii şi a elucubraţiilor ei, formulate în dogme ţepene, cu infailibilităţi ornamentale, povestesc picioarele raţionale de odinioară. Până la ultima scadenţă şi faliment omul tenace şi verbal va rămâne totuşi să raţioneze şi să gândească, trădat de propriile lui teze. Tot într-un elan de cugetare intensă, un maltusian descoperise un anumit ciorap de cauciuc, din care s-a citit într-un ziar că înainte de făină şi mălai suntem pe cale să primim un import. Pesemne că ţara exportatoare s-a hotărât după războiul care i-a împuţinat populaţia să renunţe la raţiune şi să se apuce de industria fără prea multe instalaţii a facerii de copii. Un raţionalist a fost şi evanghelistul Marcu. El e radical. A scrie că: „ Dacă ochiul te sminteşte, scoate-1 pre el; dacă te sminteşte mâna, tai-o pre ea“. Ca orice raţiune, şi doctrina lui s-a bucurat, un timp, de popularitate şi adepţii n-au aplicat formula nici la ochi, nici la mână, ci la un supărător accident al naturii, destinat de gânditori să fie încălţat cu o peliculă de gutapercă. Ucenicii lui Marcu, scapeţii, au luat litera Evangheliei pe şleau: l-au retezat, ca la armăsari şi claponi. îmi pare tare râu că experimentarea dogmelor şi a raţiunii, pure şi impure, mi-a paralizat optimismul şi că sunt ca o monedă, imprimată pe faţă în valoare de schimb, iar pe verso cu un cap de prinţ care scoate limba. Viaţa mi-ar fi fost mai bine croită, m-aş fi învoit cu toate împrejurările, bine şi gras. PUBLICISTICĂ 1477 Raţiunea, da, dar unde începe? începe ea undeva? Este ea o cantitate egală, nefracţionată? Are o formă, după care se recunoaşte? Individul raţional e când inteligent, când prost, când foarte prost şi fiecare din noi începe raţiunea de la el. Unde mai pui şi spirochetul, a căruia tendinţă raţională constantă a fost să reducă varietatea la prototip? 1947 UN COMPRIMAT Un telefon, de la un actor apreciat. — Sunt „comprimat". Cum citeam tocmai o carte de medicină, eram în atmosferă de spital şi farmacie. N-am înţeles. Aş fi crezut că actorul îmi telefona dintr-o clinică sau dintr-un laborator de bătut pastile. Până acum a fi comprimat însemna să fii piramidon sau fenacetină. Om comprimat încă n-am auzit: om la sticlă, om înfundat, om în tub. Nu mă dumiream. — Te rog, repetă. Cum ai zis că eşti? — Sunt comprimat. — Cu cine vorbeşti? M-a întrebat nevasta, umblând să-şi aprindă ţigara de la mine. — Cu unul care cred că a înnebunit... Zice că e comprimat. — Doamne păzeşte! s-a închinat Paraschiva. Actorul auzise. L-am simţit surâzând. — Nu sunt nebun. Vă repet că sunt comprimat. Tot o formă de nebunie, mi-am zis. Unul spunea, odată, la balamuc, că e de beton armat. Dar tânărul m-a documentat. Nu-1 tamponaseră două vagoane. Era dat afară de la Teatrul Naţional. La începutul unei cariere şi chiar în timpul când cunoscuse un succes cu ovaţii. 1478 TUDOR ARGHEZI Vasăzică terminologie nouă, Ministerul Artelor ţine să facă onoare vocabularului select şi mai şi inovează. A da afară e vulgar. A comprima este ceva cam cum ai face pipe din pulbere de chihlimbar subt presiune. II iei pe individ de guler şi pe când îi cari nişte genunchi în abdomen îl ţii de obraz şi-l săruţi în văzul public. Ministerul trebuie să aibă pentru situaţiile delicate un filolog poliglot. Să ridice mâna, să-l cunoaştem şi de ziua lui să-i oferim un basorelief cu discurs şi un balon. — Mai sunt şi alţi comprimaţi, mai spuse actorul. Suntem şaizeci. — Mai dă-mi câteva nume... - Era să fie comprimată şi doamna Tanţi, dar a intervenit unchiul domniei sale, Victor, la timp. începuse să se strângă şurubul pe teasc. A scăpat. Nu mai putea să iasă numărul şaizeci şi a trebuit comprimat altcineva. Ce spuneţi de această operă de reducere la sinteză? - Ştiu eu ce să spui? O să-mi permit să-l întreb pe ministru cum se face asta, că pe unii îi premiază, fără să geamă de geniu prea mult, iar pe alţii îi lasă pe drumuri, oameni de talent recunoscut şi în continuare de roluri, încredinţate de teatru şi trăite pe scenă expresiv. Mi-e frică de un singur răspuns şi ezit. S-ar putea ca ministrul să-mi răspundă că nu ştie nimic... 1947 VALORI COMPARATIVE In răspântia Piscului, din mahalaua noastră, s-a ivit peste noapte un cătun de barăci, ca la iarmaroace panoramele cu clovni şi cai savanţi. Mi se pare că e una din „pieţele volante", numite aşa, din pricină că sunt fixe. Se vând într-însele PUBLICISTICĂ 1479 zarzavaturi şi, ca să fie mai arătoase, au fost construite anapoda şi după fantezia fiecărui dulgher. Pentru o igienă mai evidentă decât a precupeţilor cu coşuri, acuzaţi că trec de la scuturarea nasului şi altor accesorii cu mâinile murdare la saladă şi brânză, piaţa e aşezată într-o mocirlă şi pe un câmp de gunoaie. îmi iau dimineaţa tăgârţa şi mă duc, ca orice mahalagiu disciplinat, care uită că e, dragă Doamne, intelectual, scriitor, după varză, fasole ţucără, castraveţi... Alţi confraţi au fost mai inspiraţi şi mai chibzuiţi. Participă la ospeţe, unde-şi vorbesc de rău colegii mai discreţi, amestecând armonic făţărnicia duhului blândeţei cu perfidia. Au automobil, fotolii cu arcuri, pentru odihna volumelor conştiinţei, călătoresc în streinătăţi, culturalizează şi exultă. Un singur lucru n-aş dori când îmi car dovlecii la vârsta mea, din piaţă la domiciliu: să fiu în inima lor. Cu asemenea reflecţii optimiste, am nimerit, căutând pătlăgele roşii, la o baracă izolată pe măidan, într-un colţ de uliţă strâmtă. In contrast de la negru la alb cu ceilalţi prăvăliari, negustorul era un foarte distins personaj. Fizionomia delicată, pipăitul fin, vorbirea - o moldovenească de cărturar -aleasă m-au surprins. La plată zicându-mi pe nume, am întins mâna şi m-am prezentat complet, dezvelindu-mi figura de pălăria, cu care, adecuată costumului de salahor, umblu prin enoria mea, ca toţi bieţii oameni de treabă din localitate. El mi-a răspuns: - Mucenica! Am rămas interlocat. Să vă spui cine e domnul Mucenica: fostul director al staţiunii de Radio de stat, de lângă Văcăreşti, însărcinată cu emisiunile şi recepţia telegramelor confidenţiale. De acest eminent inginer mă leagă un trecut semnificativ şi complicat. In partea locului, unde se adunau închisoarea deţinuţilor 1480 TUDOR ARGHEZI politici, o baterie de tunuri antiaeriene, controlată de germani, corpul de gardă militar, comandat de sublocotenentul Matei — o inteligenţă erudită şi un tânăr de mare caracter - se înfiripase, urmărită de Gestapo şi de Siguranţă, o reţea de schimburi, de colaborări sentimentale, poate că unică. Ofiţerul, suspectat mai târziu, dar bucurându-se de prestigiul rănilor căpătate în prima parte a războiului, leal camarad, de omenie faţă de prizonierii din temniţă şi corect ca o linie dreaptă, ducea ştirile secrete de la domnul Mucenica în temniţă şi primprejur, lua braţul cu cărţi de aici şi le distribuia deţinuţilor, aducea intuiţiile deţinuţilor încoace. Un pretext, o radioscopie anodină în temniţă, o coborâre la adăposturile de subt puşcărie, după alarmă, ne înlesnea un contact aproximativ de bunăstare morală. Domnul Mucenica e cela care sta în relaţii strânse cu străinătatea, primind şi transmiţând condiţiile viitorului armistiţiu. Ceştialalţi, în libertate şi închisoare, eram informaţi înaintea guvernului şi cred că moralul ridicat al unei lungi detenţiuni nu s-a datorat atât simţământului speranţei, nelipsit oamenilor întemeiaţi pe sinceritate, cât noţiunilor precise, şoptite de domnii Mucenica şi Matei. Domnul Mucenica a izbutit să aibă constant tactul subtil necesar pentru a se strecura, neîmpuşcat, între poliţia deghizată germană şi un guvern din ce în ce mai şovăitor. Cu postul de emisie mascat, când într-o traistă, când într-un geamantan zdrenţuros, el se ascundea prin pădurile încâlcite de unde putea să asculte, laolaltă cu privighetorile, bunele asigurări ale Aliaţilor şi, iarna, viscolul urzit cu limba engleză. Acest om de ştiinţă şi bun român vinde varză şi pătrunjel, ca să nu moară de foame decât pe jumătate. N-ar fi să le cerem prea mult foştilor deţinuţi, să-şi aducă aminte de ceea ce s-ar putea chema, fără exagerare, o datorie. 1947 PUBLICISTICĂ 1481 MUZEUL EMINESCU La cincizeci de ani fără doi, de la moartea poetului, era în aer ideea, cum spune domnul profesor Iacob Crişan, directorul Liceului Eminescu, a întocmirii unui muzeu — în aerul mai cu seamă al acestui liceu, oxigenat de profesorii de limba română. Un muzeu e în speţă un eufemism. Un muzeu strânge ceea ce rămâne dintr-o existenţă confortabilă: tablouri, covoare, mobilier, prezentate în cadrul edificiului în care obiectele au trăit laolaltă cu fostul lor proprietar. Multe nume au scăpat de pierzanie, mulţumită destoiniciei sau pasiunii de adunare a lucrurilor frumoase. Viaţa lui Eminescu a fost o singură carte de versuri, cât intră într-un buzunar. Viaţa cealaltă, aceea care permite înjghebarea unei atmosfere personale, păstrate ca să se vadă cincizeci de ani ambianţa animatorului ei, Eminescu, pribeag etern, etern client de han şi de ospătărie, nu a cunoscut-o. De la el n-a rămas măcar bastonul, de care se rezima, pe aleele jalnicului ospiciu, sălbatic şi uscat ca un cimitir de ţară; nici piatra cu care se povesteşte a fî fost ucis de un alt internat. „Masa de brad“ era a altuia, imperiul pentru o ţigară nu i-a aparţinut ca nici ţigara. Eminescu n-a putut să aibă nici scrumiera fumătorului. Ce s-ar fi putut conserva de la el? La înmormântarea lui mi se spune că au participat vreo patruzeci de admiratori. Cred că s-a exagerat şi că nimeni nu a participat, afară de preot şi ciocli. Admiratorii sunt o specie de oameni recentă. Eminescu nu i-a căpătat decât de curând. Grija de căpetenie a patronilor şi colegilor lui de literatură şi politică măriţi la optica timpului actual, care împrumută epocii nesimţitoare proporţii nemeritate, a fost să se scape cât mai repede şi mai sumar de un ghimpe mobil şi obsedant. Poetul n-a ştiut să se ofere nimănuia şi a refuzat să se acomodeze, facultăţi mai târziu totalmente distruse din moravurile literare, iritant, fără nici o îndoială şi pentru cei mai apropiaţi, cu distanţe variate, de suferinţele lui. A doua zi după încarcerarea 1482 TUDOR ARGHEZI lui definitivă într-o firidă de cimitir, „prietenii" nici nu şi-au mai adus aminte de cel ce fusese Mihai Eminescu. Academia Română, marele depou de vaste mediocrităţi, ar fi putut, de curând, la voturile şi răsvoturile date şi suspendate, să-şi caute o scuză, susceptibilă de un prestigiu tardiv, la un trecut ruşinos, atribuind un fotoliu de prezenţă spirituală lui Eminescu. Trebuiau să rămâie goale şi însemnate cu o coroană postumă şi alte două, închinate lui Ion Creangă şi lui Ion Caragiale. Am răsfoit o bună parte din cele o sută de publicaţii care constituiesc embrionul viitorului Muzeu Eminescu, ediţii, traduceri, studii. Multe din ele îmi erau necunoscute. Frumoasa Veronica Micle, calamitatea dulce a poetului, apare sugestivă într-un clişeu de broşură, iar umbra lui Alexandru Odobescu, sinucis din dragoste şi fostul locatar al camerei, devenită o cancelarie curată, corectă şi cu multe însufleţiri îngrijită, ca toată fosta casă boierească, bine gospodărită, trece pe lângă emoţiile noastre, ale celor prezenţi. Pe un părete trece şi umbra lui Hasdeu. Ctitorul şi ostenitorul iniţiativei de întemeiere, dacă nu a unui muzeu propriu-zis, dar a unei case de lectură şi a unei universităţi literare, Mihai Eminescu, e inimosul profesor de româneşte, tânărul domn Vladimir Dogaru, căruia i se cuvine sprijinul tuturor, al particularilor, şcolilor şi autorităţilor, pentru izbutirea largă a gândului domniei sale, peregrin pe frunze căzute şi prin văluri de ceaţă, pe urmele marelui poet naţional. 1947 FERICIT CEL CE... Care va fi fost rădăcina ideii de fericire? Când a cutezat omul să născocească iluzia mult căutată şi mai cu seamă să o afirme? Mai încoace în trecerea timpului sau mai demult? PUBLICISTICĂ 1483 Ieşisem într-o duminică din Fribourg către periferia munţilor din canton, însoţit de familia la care locuiam. Teofil era un mic patron, cu nici un alt ajutor afară de mâinile lui, tocite la strung, al unei prăvălii-atelier, fabricând în şase zile o puşca de ţintă. Se ştie că helveţii sunt cei mai buni ţintaşi, ceea ce ştiau cu deosebire Mussolini şi Hitler, din târcoalele date pe la fruntariile republicei federale. Serviciul ostăşesc se face acolo o dată pe săptămână, în particular, bărbaţii trăgând la semn şi căpătând un dar smălţuit cu argint, de câte ori vâră mai multe gloanţe în centrul unui desen spiral. Teofil era un om mai scurt ca toţi concetăţenii lui, inteligent şi tăcut, dar puştile lui se bucurau de o reputaţie locală generală. Brevetase şi un cocoş. Ne-am ales un loc mai rece între nişte începuturi de stânci, lovite ritmic de picăturile unui izvor ascuns deasupra noastră, cu vibraţii de orgă. Ne-am uşurat de sacii de spinare, am întins o pătură şi ne-am ospătat. Nevasta lui Teofil, cu profilul mefistofelic, era urâtă chiar ca dracul, urâtă dacă sta cu buzele închise, urâtă dacă râdea şi, dacă vorbea, prostişoară. Nasul şi umerii obrajilor foarte proeminenţi îi erau roşii ca ardeiul. Degetele-i ţepoase, pornite, brusc, de la cutia cu conserve, dintr-un sentiment de satisfacţie subit, se întindeau din timp în timp către barba lui Teofil, mângâiată mărunţel între burice. Surâdea, şi cu un şervet i-o ştergea în vârful frecat, de untdelemn. Surâdea şi el, mulţumit, cu castitate. Intre ei se tăvălea copila lor, o fată de cinci ani. Pe neaşteptate, ducând o îmbucătură la gură, sau aşezându-se pe aşternutul de lână mai bine, îi scăpa copilei un zgomot scurt de undeva. Asta împrumuta sardelei sau feliei de salam o suavitate particulară. Părinţii tăbărau pe odraslă, ca pe o păpuşă şi o sărutau pe unde apucau mai iute: adeseori aproape de punctul de unde purcedea scânteia muzicală. De la un timp, mi-am dat seama că urechea mi-a numărat maşinal cincizeci 1484 TUDOR ARGHEZI şi cinci de asemenea elanuri, înregistrate într-un fel şi de jărăgaiul meu, de valah. Eram trist. In mijlocul panoramei măreţe dintre Alpi, mi-era dor de-acasă, de scursoarea murdară cu raţe bălăcite, pe o margine de drum. La sfârşitul mesei iată-1 pe Teofil încins. îşi cuprinde nevasta şi copila pe după şolduri şi, răsturnându-se cu ele pe spate, zise: „Câtu-s de fericit!" în două limbi, pe nemţeşte şi franţuzeşte. Teofil era fericit cu o soţie caricaturală şi cu o fiică răsunătoare la orificiu. Nu-i meii lipsea nimic plenitudinii lui sufleteşti. Poate că odată, la începutul începuturilor, omul era fericit că s-a putut ascunde într-un copac, urmărit de o fiară. Mai târziu pentru că s-a îmblănit şi a dormit în bordei. Apoi pentru că a dansat, că a fost la teatru, la cinematograf... Care ar fi fericirea întreagă a omului de azi, sistem 1947? 1947 UN FERICIT Un cititor mă face atent că şi el e fericit. îl congratulez şi aş dori să fiu şi eu. De ce-i cititorul atât de fericit, faţă de ceilalţi cititori, care se plâng şi recriminează? Fericirea lui e de-o simplicitate de invidiat. El trăieşte cea mai cumplită epocă din istorie şi de trecere prin viaţă. Cauzele nu-1 interesează, efectele îl fac să exulte. E o estetică a duratei şi a profesiunii. Am văzut chirugi încântaţi de frumuseţea unui cancer, care măcelărise înghiţitoarea unui ţăran până la clavicule şi bărbie, acoperit cu o cârpă spânzurată de urechi şi calificat „admirabil". Un fibrom cât o raţă era expus într-un borcan de murături ca o capodoperă a naturii. După caracterizările defunctului zămislitor al ştiinţei literare, Dragomirescu, capodopera e un PUBLICISTICĂ 1485 lucru, mi se pare, capabil de culoare, de capacitate şi miros intuitiv, iar după un succesor al lui, care-i şi membru activ al Academiei, ar fi în funcţiune de „creativitate". Nimic mai explicit. L-am poftit pe cititor să mă viziteze şi să-mi mărturisească formula fericirii lui, neaflată nici în Sfintele Scripturi (traducerea părinţilor Vasile şi Galaction, primul fericit într-altă lume şi cel de-al doilea fericit în lumea de faţă). Mă aşteptam să sosească în limuzină, o condiţie de fericire integrală, mai ales la o marcă de patru miliarde. Cititorul meu a venit până la o răspântie cu tramvaiul şi apoi pe jos, ca să nu dubleze biletul. Credeam după înfăţişare că-i un vânzător ambulant de prin mahalaua noastră, de sticle de lămpi şi fitiluri. - Sunt omul fericit! a strigat la întrebarea „cine e la poartă?" - Ia să văd cum eşti dumneata fericit. M-ai făcut invidios, îmi trebuie un profesor de fericire. îmi închipuiam că eşti un primitiv amorf. Diploma dumitale de matematică poartă menţiunea magna cum laude, vasăzică: eminent. - M-am bătut cu toată Universitatea şi la doctorat le-am demonstrat matematicilor din jur că sunt nişte imbecili. - Interesant!... Dar asta o fac şi eu în specialitatea mea viticolă de cincizeci de ani şi încă nu sunt fericit. - Mă roade pantalonul, mă strânge gheata, nu mă încape pălăria, fac patruzeci de kilometri pe zi de la o lecţie la alta, îmi pierd nasturii pe drum. Un cârciumar vrea să-şi facă fiul inginer şi mă ţine de rău că în doi ani n-am putut să-i bag în capul odraslei nici o noţiune. N-am nici un rost. M-am însurat şi nevastă-mea s-a despărţit de mine, că nu-mi place opereta. Intr-o noapte am fost dezbrăcat pe stradă şi m-au dus la comisariat ca Adam. Comisarul mi-a spus că simulez. Fiscul mi-a sechestrat biblioteca, motivând că sunt evazionist. Am fost de trei ori profesor. O dată am fost pus în cadrul disponibil, a doua oară am fost epurat, a treia oară comprimat; 1486 TUDOR ARGHEZI trei modalităţi de stil ale vulgarului dat afară. Ce vrei fericire mai mare? - Poate că ai făcut politică? - Să mă păzească Dumnezeu! - Şi toate aceste nefericiri te fac fericit? - Cum să nu fiu fericit, dragă domnule redactor? Sunt ales de marile predestinări să slujesc la toate experienţele tuturor autorităţilor de stat şi municipale. Ţi-am indicat numai câteva: ele sunt mii. Onoarea ce mi se acordă mie n-a fost consimţită nici unui învăţat. Cum să nu fiu fericit? Sunt un cobai în mâinile unor laboranţi geniali, exponentul selecţionat al timpului meu şi sunt fericit că trăiesc cel mai strălucit deceniu al tuturor veacurilor din lume. 1947 MESAJ PENTRU CITITOR După vreo trei sute douăzeci de tablete, una peste alta, cu pauze duminicale sărbătoreşti sau prin accident, s-ar presupune că redactorul are dreptul la o lenevire de treizeci de zile. Un drept, în concepţia datoriei, nu i se cade, poate, nimănui, mai cu seamă când e vorba de ceea ce s-a convenit că ar fi o muncă intelectuală. Aci nu se pomeneşte nici de răgaz, nici de program, nici de acele opt ore de lucru şi şaisprezece de repaos pe zi, pe care camaradul manual le-a câştigat încă de mult. Inginerul, medicul, advocatul, şeful de fabrică sau de întreprindere, omul politic, artistul, scriitorul, ziaristul, muncesc fără preget vreo optsprezece şi douăzeci de ore din douăzeci şi patm, fără să recrimineze. E munca silnică pe viaţă, cu nici un beneficiu, măcar cu al unei sentinţe. Aparenţele contrarii ale confortului mincinos sunt măştile provizorii ale tragediei unei vieţi grăbită spre deznodământ. El vine, deznodământul, brusc, în tumultul forfotei şi alarmei, şi PUBLICISTICĂ 1487 trece nebăgat în seamă, ca zgomotul firimiturii de silex în avalanşa unei neîntrerupte prăbuşiri cu pietre. Un necrolog, un mormânt mai mult într-unul din cimitire. Şi, pe măsură ce scapără bolovanii activităţilor sparte, se aşterne sempiterna cenuşă. Poate că în bună parte lipsa unei linii de nivel stabil, febrilitatea ondulărilor noastre continui, începuturile fără sfârşituri, reluările, abandonările şi întregul aspect de aventură şi purcedere orbească, al spectacolului dimprejur, se datorec, pe lângă inexistenţa unei minime sincerităţi şi credinţe morale, acestei risipiri şi intime incoerenţe. O muncă metodică, într-un ritm organizat şi distribuirea ei chibzuită n-ar lăsa corvezile să copleşească o singură clasă, cea mai preţioasă, poate, şi mai greu întocmită prin studiu şi îndelungă abnegare, clasă care până la urmă dă bilanţul deficienţei. Dar să nu intrăm prea mult în consideraţiile ocazionale. După un an şi aproape jumătate se cuvine să ne spălăm condeiul şi să schimbăm peniţa tocită. Nu e prea mare lucru să contribui zi cu zi cu un manuscris la fizionomia unei gazete, dar nici această treabă, închipuită minimă, nu pare prea uşoară. Una e comentariul faptului dat de evenimente şi înregistrat şi alta e smulgerea cotidiană din întuneric a unui motiv închipuit pentru a rămâne totuşi în adiacenţă intimă cu viaţa trăită. E o frumuseţe, dar e şi o durere, o suferinţă. Condeiul nu e un robinet ori un pămătuf de bărbierit, care înmulţeşte prin frecare stratul de spumă şi-l face volum. Cine-1 respectă şi crede-n el, nu-1 poate lua în glumă şi joacă. în stropul de cerneală e întodeauna şi o seamă de sânge şi mâna, când nu se descurajează, osteneşte. în vacanţa ce şi-o ia, cu voia cititorului, creionul nu va dispărea cu totul. Din timp în timp, el îşi va aduce aminte de binevoitorul public şi de datorie, zmângălind câte un crâmpei de tabletă. 1947 1488 TUDOR ARGHEZI MEMENTO Pe Pidouillard, un mare comic, necunoscut în afară de un departament din Midi, unde-1 aplaudam cu zeci de mii de tunete de palme, l-am găsit într-o seară de acum vreo două vieţi şi tinereţi, plângând cu hohotele unui om deznădăjduit. Ii era un copil greu bolnav, nu mai putea de câteva zile să iasă în scenă cu splendidele lui bazaconii, şi publicul, supărat de absenţa lui ca de-o jignire, îi cerea neîntrerupt să-l facă să se strâmbe de râs. In câteva meserii nu e permisă nici o vacanţă. Publicul trebuie amuzat cu vocea, cu clovneria, cu condeiul. Intr-o privinţă e măgulitor: însemnează că i-ai intrat pe subt piele şi odată învăţat cu perversiunea mâncărimii, nu mai primeşte să nu se scarpine de tine. Dar într-alte privinţe, beneficiul preferinţelor e tiranic. Nu mai ai voie să te răzgândeşti; osteneala, dezgustul şi binefăcătorul ramolisment de care saltimbancii funiei şi ai peniţei, apucaţi adeseori de o semiparalizie precoce, nu se prea pricep să-şi dea socoteală, ţi-s interzise. Eşti obligat să cazi înainte de scoborârea cortinei, în pirueta ultimă a spectacolului, ovaţionat de perfecta răsucire pe un călcâi, cea mai izbutită din carieră... Un medic şi doi brancardieri te mută pe targă între culise, în vreme ce stalurile şi lojile te bisau. Camaradul de redacţie, domnul Apostolescu, de-abia după patru zile de absenţă din gazetă binevoieşte să-mi comunice că telefoanele întreabă de subsemnatul. I s-a întâmplat ceva? S-a îmbolnăvit? Sunt nevoit să mă arăt. Sunt aci, de faţă şi, slavă Domnului, relativ sănătos. A mai sporit chelia şi mi-au mai căzut nişte dinţi: caut un dentist ieftin şi care să nu-mi strâmbe gura prea de tot. Oamenii de inimă, pe care fiinţa mea încă durabilă îi interesează, mă puteau vedea acasă, cotrobăind prin grădină cu nevastă-mea, Paraschiva, trişti că orătăniile din ogradă nu PUBLICISTICĂ 1489 mai au boabe pentru cioc şi urmăriţi cu o speranţă de-a lungul livezii, de găini, de câini şi de porumbiei. Rafturile cu cărţi răvăşite trebuiesc aliniate, manuscrisele terminate sau revizuite. Din piaţa de la răscruce trebuiesc aduse cu paporniţa legumele pentru masă. N-am căruţă de cal sau de măgar, nici automobil: cine vrea să vândă un „Jeep" cu plata într-o sută de rate, găseşte client numaidecât. Iată tot atâtea dovezi că exist, că fac treabă, că stau locului, că n-am fugit: un verb pe care n-am ştiut să-l conjug niciodată, nici ajuns grămătic. M-am despărţit pe un timp de călimara cotidiană, cu avertismentul de rigoare. Mi-am luat un concediu de la cititori, într-o tabletă recentă. Nu-mi era iertat? E adevărat că am afirmat, aşa de politeţă, că din când în când îmi voi ascuţi creionul tocit. Sunt silit să mă ţin, luar-l-ar naiba de cuvânt! 1947 REUMATISME Nu ştiu dacă cititorii îşi mai aduc aminte de o tabletă din ajun de Paşti, de april. Fiind martorul experimental pe pielea lui a unei vindecări, se poate zice miraculoasă, care l-a mântuit pe mai jos iscălitul, acum zece ani, de o moarte asigurată de patruzeci de somităţi medicale, aş fi voit să contribui, dintr-un sentiment de aprigă decenţă, amestecat cu sentimentul datoriei faţă de mii de bolnavi incurabili prin metodele obişnuite, la ameliorarea, dacă nu la vindecarea deplină a reumaticilor descurajaţi. Medicamentul era un secret, iar descoperitorul lui a fost doctorul Dumitru Grigoriu-Argeş, care a murit. Formula, rămasă moştenitorilor şi domnişoarei Răducanu, preparatoarea 1490 TUDOR ARGHEZI lui şi asistenta doctorului defunct, a rămas neutilizată aproape trei ani. Dată fiind ferocitatea invidiei medicale, care a urmărit o viaţă întreagă pe descoperitor, familia şovăia să o întrebuinţeze. Motivul sau pretextul urii medicilor a fost şi este că metoda de vindecare a doctorului Grigoriu-Argeş nu fusese publicată, pentru ca medicii să o exploateze în folosul lor. Se evocau în această materie oarecare principii ştiinţifice obligatorii, pe cât de valabile pe atât de discutat. Oleacă de paranteză: capitolul bolilor reumatismale, unul din cele mai confuze, nu ştie să explice nimic şi nici nu vindecă nimic. Medicamentul doctorului Grigoriu-Argeş are facultatea unică în farmacopee, că vindecă optzeci la sută din cazuri, că ameliorează zece şi că nu poate aduce nici o îmbunătăţire în restul de zece cazuri. Această statistică mi-a fost făcută de către defunct. Până la vindecarea mea el mai avea 16 mii (şasesprezece mii, citiţi bine!) de vindecări, nume şi adrese. Un domn medic, doctorul Vasilescu, pe care nu l-am cunoscut atunci când am semnat tableta din april, aflasem de la familia defunctului că a luat succesiunea terapeutică a lui Grigoriu-Argeş. Am dat în tableta mea numele, adresa şi numărul de telefon al doctorului Vasilescu; ceea ce se obişnuieşte numai în reclamele comerciale. M-am aşteptat să fiu înjurat şi am fost copios înjurat în numeroase scrisori anonime, de la medicii de duzină şi de bâlci. Deprins cu insulta, căci doar am de-a face cu ea de peste cincizeci de ani de scris şi gazetărie, nu m-a jignit nici întrebarea cu cât am fost plătit pentru publicitatea doctorului Vasilescu. Lipsa de onoare în convingeri şi credinţe a celor mai mulţi dintre noi, care de când ne ştim ne vindem ca o marfă fiecărui scop şi de preferinţă celui care plăteşte mai gras, ne împiedică să credem că un lucru poate să fie susţinut şi apărat pe simplele, omeneştile şi cinstitele pricini de bună-credinţă şi obligaţie morală. Acum vreo zece zile am primit un telefon intimidat de la o doamnă, al cărei nume nu l-am reţinut, soţia unui colonel, PUBLICISTICĂ 1491 cu mulţumiri repetate că am colaborat, fără să ştiu, la vindecarea ei, după şase ani de grele suferinţe. Citise tableta din aprilie, a considerat-o cu toată seriozitatea necesară, s-a dus la doctorul Vasilescu, a urmat tratamentul şi în ziua telefonului, exuberantă, fericită, îmi spunea că poate în sfârşit să se bucure de o călătorie de sezon. Am luat şi eu telefonul şi am stat întâiaşi dată de vorbă cu doctorul Vasilescu. S-a ostenit până la Mărţişorul meu şi am cunoscut, într-adevăr, pe lângă un om de toată simpatia, un om de ştiinţă adevărată. M-am bucurat. Dar pentru că sunt determinat să nu ascund nimic, trebuie să mărturisesc că, la urma urmelor, tot am tras un ce profit de pe urma doctorului Vasilescu. Inginerul Bancotă îmi lăsase în îngrijire o capră cu lapte. Tocmai zburda prin grădină la vizita doctorului Vasilescu, care mi-a spus că are şi dânsul în apartament un ied, mic şi nebun, şi că refuză să-l taie. îl închisese în bucătărie şi iedul a spart cu coarnele geamurile de la dulapul cu vase, vasele, cristalele etc. - Nu vrei să ţi-1 dau dumitale? m-a întrebat doctorul. Mă scapi de o belea, scapă şi el cu viaţă, că mi-i drag, şi aici are unde să se joace. - Cu multă plăcere, domnule doctor. Puiul de ţap sare acum de-a capra prin toată grădina şi-mi fură laptele de la capră. L-am botezat Vasile. Franţuzul zice: voilâ. 1947 SOYEZDESNOTRES, LOUISARAGON! La însărcinarea dată de către redacţie, să ies înaintea poetului Aragon, care soseşte azi, cu un elogiu de bună vestire, 1492 TUDOR ARGHEZI trebuie să mărturisesc o gravă ignoranţă. Cunoaştem prea puţin din activitatea lui literară. Câtva timp cărţile franceze n-au mai zburat cu aripile închise, însângerate, iar când au început să vie încoace curiozitatea şi gingaşul interes pentru poezie au fost copleşite de vulgarele comandamente de buget. Pachetul cu care te întorceai acasă aproape zilnic din librărie a dispărut, luându-i tot mai mult locul filoşa cu ceapă şi mălai, recoltate în câteva ore de cutreier printre târgurile, negre cât şi mizeria salariatului. Rafturile goale din biblioteci au rămas goale şi nici anticarii n-au mai putut vinde nimic. Cum să nu ne găsim întârziaţi cu ani de zile faţă de tot ce s-a scris şi gândit o epocă întreagă, în care omul s-a ridicat la un nivel de autodepăşire, comparabil în contraste numai cu adâncimea turpitudinii atinse în decădere? In vreme ce oamenii din „maquisa, medici, ingineri, advocaţi, poeţi, plugari şi lucrători, de prin hăţişuri, buruieni şi bălării urmăreau duşmanul cotropitor şi-l doborau, hărţuit pretutindeni pe teritoriul francez, la Vichy funcţiona un guvern poate că şi mai ticălos decât inamicul, aliatul lui pentru exterminarea celui mai liber şi mai vioi dintre popoare, pentru că era de un neam şi sânge cu oamenii de răscoală. Parcursesem câteva traduceri ofilite ale poeziei lui Aragon. Dintr-o dată, în ajunul prezentelor şovăieli de creion, am putut citi o parte din opera lui de poet. Un adunător de cărţi mai fericit decât semnatarul avea în odaia lui cu poliţi până în tavan cam tot ce s-a tipărit între cele două războaie, în Franţa şi, noroc inestimabil, literatura machiului în feluri de formate şi exemplare. Răsplata e neaşteptată. M-am lepădat întodeauna de veleităţile criticii şi de ajustările-i comparative, confruntări, analize şi declaraţii. Singură sentinţa speculaţiei pare să poarte o substanţă mai autentică, fiind mai grosolană şi mai vie şi eliminând considerentele, teza legală şi punctul de vedere imobil. Aragon sparge limba, oglinda calmă şi orizontul, şi nu e PUBLICISTICĂ 1493 nicăierea academic, uscat, indiferent, închegat şi dogmatic. Poet de permanentă surpriză şi neodihnit în mişcare, tumultul lui aruncat uneori cu talaze până la lună şi revărsat, amestecat cu sânge, peste continente, ca un ocean fără început şi sfârşit, ar fi greu de împăcat cu farul încremenit pe un ţărm de contemplare placidă. Poetul refuză satisfacţiile odihnei şi ale unei notorietăţi meritate, de pensionar ilustru. Ceea ce a deosebit la noi pe Nicolae lorga de vremea şi de antecesorii lui a fost această călătorie continuă, fără limanuri şi porturi cu debarcader; acest foc neisprăvit de mare ardentă, care-şi sporeşte văpaia pe măsură cu cenuşa, nepotolit, nestins, din poezia lui Aragon, în stare de o devenire eternă; această nelinişte mulţumită numai cu ea însăşi, cu zguduirile şi zbuciumul fără nici un răgaz, fie că frânge, fie că mângâie şi iubeşte. Salturile lui de la minuscul la vast şi grandios dau poeziei fermecătorului francez, destinat să fecundeze din nou geniul în clocot al patriei sale pe o sută de ani, o iconografie de izbucniri, de neîntrerupt Apocalips. Printr-o extraordinară însuşire personală, motivele poeziei lui nu-i sosesc în condei crude şi brute, ci rămânând în interiorul vieţii pornesc dintr-un punct alături de motivul imediat al vieţii şi evoluţiile lui de-a lungul unei poeme trec, dezlănţuite în impalpabil, prin toate fazele vertiginoase ale unui haos inabordabil de obicei poeziei cât de frumoase. Poetul Aragon a fost ceea ce se cheamă un „rezistent", adică unul din numeroşii, incalculabilii francezi care nu s-au învoit cu platitudinea slugarnică a oficialităţii din cloaca de mormoloci. Aragon şi-a scris multe din poemele lui pe patul puştii, culcată pe genunchi, şi între ruinele bătute de tunuri. El n-a fost un aşa-zis clandestin valabil pentru recompense după încetarea primejdiei şi nimicirea fatalităţilor concertate. S-a încleştat cu ele în văzul tuturora. 1947 1494 TUDOR ARGHEZI ŞOAPTA CONŞTIINŢEI PURE Ah! ce sătul îs de oameni de treabă, de convertiţi şi de idealişti declaraţi. Ştii, domnul acela care tace şi surâde molcom, sau care-i todeauna în şa, călare pe principii şi doctrină, religios, patriot - omul plin de virtuţi, care nu fumează, care nu joacă, nu e muieratic, neutru, impermeabil, lilial. Acela care-şi ia zahărul din borcan cu cleştele, care soarbe supa fără zgomot, care nu plescăie, care nu-şi pune şervetul la înghiţitoare, care se poartă cu dungă, care face fraze, care nu vrea să supere şi numai se indignează, se duce la vânătoare, are tablouri şi cărţi, zece pălării, zece costume, zece părechi de ghete, spălat, călcat, dichisit, vara cu mâneci scurte şi cu guler scrobit, iarna cu blană de jder. Să-l vezi cum îşi taie la masă friptura, cum gustă din paharul cu vin, să-i auzi cum analizează, cum osândeşte, cum face pe amorosul, clapon în pantaloni, cu chică la ceafă, cu guriţa ţuguiată, imaculat, cu batistă cu colţ, cu măciulie la baston, cu servieta cu cinci paftale de nichel în licărire. E cinstit nevoie mare, riguros, geometric şi exact ca un schelet. Simte că l-a făcut mă-sa pentru roluri preponderente. Aşteaptă să fie ministru într-un cabinet reformator, dacă pân-atunci întâmplarea, neşansa, norocul sau ceasul rău nu-i înlesnesc o depunere la penitenciarul cu care viaţa i se învecineşte încă din liceu sau universitate. Dacă-1 cauţi mai bine, ai să-l vezi în cârcotă cu surorile, cu fraţii, cu maică-sa, în proces cu copiii, când îi are, jefuindu-i pe toţi, ca să-şi mai facă patru rânduri de haine, ţapăn ca un manechin şi ridicul, şi alte patru părechi de pantofi, în câteva nuanţe. Tare m-am săturat de asemenea titraţi, specialişti şi janghinoşi, a cărora faţadă cu cravată aleasă, cu butoni de safir, cu nasturi aliniaţi, cu un dinte de aur la măsea, cu bărbierul lângă el, tras, întins şi preparat la baie, ca un cadavru deşteptat cu PUBLICISTICĂ 1495 ventuze şi cataplasme, e căptuşită cu toate neruşinările laolaltă şi hrănită cu scursorile tuturor lăturilor sufleteşti. Nu-mi mai vorbi de aceşti oameni de treabă pervertiţi. Lăsaţi stricaţii sinceri, vicioşii prin vocaţie vulcanică, oamenii fără căpătâi prin cădere şi predestinare să vie la mine: îi cheamă să-i mângâie; alăturat cu inima de ei, Domnul Iisus, ocrotitorul nărăvaşilor cinstiţi, al copiilor din pribegie şi al preacurviei nevinovate. 1947 ADEVĂRUL ADEVĂRAT Multă vreme, considerând viaţa cetăţii cu superficialitate, am detestat şperţul, comisionul şi bacşişul ca nişte calamităţi. Coruptibil, omul judecam că se degradează, moralitatea era mânjită, individul trebuia salvat din mocirlă: un ideal naiv. S-au instituit legi de represiune pe care cei dintâi le-au călcat dascălii şi maeştrii de principii - şi mita a crescut pe măsură cu interzicerilor riguroase. După ce ai trăit viaţa cetăţii şi ai văzut că nu se cunoaşte încă om în stare să refuze ofranda, începând cu discul din biserici şi continuată pretutindeni; după ce ai dat şperţ şi poate că l-ai şi primit, mascat de un vocabular acceptabil, după ce ai cumpănit şi scrutat, comparând incapacitatea ipocriziei cu munca plătită prost - şperţul ţi se prezintă, atât pentru plătitor cât şi pentru primitor, ca o binefacere socială, capătă şi o semnificaţie clară. El nu-ţi mai pare odios ca pe vremuri şi parcă regreţi că l-ai denunţat ca o introducere la putregai şi demoralizare. Fiţi binecuvântaţi cei ce contribuiţi la menţinerea permanentului corectiv al absurdităţilor de biurocraţie, samsari abili, misiţi deştepţi, personaje cu legături, intervenţionişti. 1496 TUDOR ARGHEZI Insultaţi prin presă, înfieraţi de justiţie, arătaţi cu degetul în mănuşă, de către toţi câţi trăiesc luxos dintr-o mizerie de leafă, apostolii dezinteresului mincinos. Voi moderaţi excesele, faceţi prostia inofensivă, îndulciţi, catifelând-o pe subt mână, stridenţa incompetenţei, agenţi activi ce sunteţi ai spiritului de creaţie şi de mişcare. Şperţul scurtează şi simplifică timpul şi spaţiul, dacă ne figurăm formalismul legal ca un dreptunghi circulat pe linia lui ruptă la colţuri cu patru staţii în patru direcţii - derivându-le pe diagonală. Viaţa e un incendiu, într-un teatru cu uşile închise: ca să nu fii înecat de fum şi carbonizat în vâlvă taie, trebuie imperativ să scapi pe o fereastră. Căci, domnilor procurori şi distinse feţe, câte din actele noastre de fiecare zi, dacă ne lepădăm de făţărnicia învăţată şi trecută ca o podoabă falsă din generaţie în generaţie, nu sunt în coincidenţă cu abuzul, raptul şi escrocheria? Câţi din noi nu sunt de fapt nişte pungaşi inteligenţi şi nişte simpatici bandiţi? Erorile moralei, care n-a făcut niciodată un înger dintr-un tâlhar calificat de natură, vin de acolo că purced dintr-un concept al perfecţiunii inexistente. Adevărul convenţional refuză realitatea insului toxic şi prevaricator de la care ar fi timpul să începem adevărul adevărat. 1947 O PROBLEMĂ DE PSIHOLOGIE Mă gândeam al altăieri la masă între doi prieteni, un literat şi un director de bancă. Am parcurs câteşitrei timp de câteva ore agreabile, în toate sensurile, maidanul de buruieni şi hârburi, care se numeşte viaţă socială românească, unde se iveşte, când floarea pură şi timidă, strivită de materialul infect, PUBLICISTICĂ 1497 când hazul grosolan sau faptul divers inexplicabil. O pildă dintr-o sută, autentică şi recentă. Un proprietar de ţărână cultivată, un agricultor, avea în casă o cantitate veche de monezi de aur, moştenită şi păstrată, ca un ceasornic, ca o bijuterie, ca o amintire de familie, de o viaţă întreagă, mai mult pentru valoarea sentimentală decât de finanţe, proprietarul, om trecut de cincizeci de ani, fiind suficient aprovizionat prin excepţionala producţie a hectarelor lui, cu bani de cheltuială. Amintirea avea însă şi o valoare sonantă, la preţul metalelor actual, de nu mai puţin de şaptezeci de miliarde de lei. Acum câtva timp, crezând că e în mai mare siguranţă, proprietarul s-a gândit să-şi mute comoara din casetă în oraş. Avea un singur prieten de toată încrederea, încercat, verificat, un om de bronz. A dus cutia cu aur la el, lăsându-i-o în casă fără nici o dovadă scrisă. Evoluţia normală a unui asemenea gaj cordial ar fi fost ca proprietarul să nu mai restituie caseta şi la cerere să dea proprietarului răspunsul clasic: „Ce, eşti nebun? Mi-ai dat mie vreodată ceva?“ Şi prietenul hoţ ar fi găsit şi astucia curentă să se simtă insultat. In această formă, întâmplarea era destul de vulgară şi nu prezintă pentru noi, care fumaserăm trei pachete de ţigări în deşert, ca să desluşim unele lucruri obscure, nici un interes. S-a petrecut cu totul altceva: epilogul e unic. Proprietarul i-a cerut prietenului de toată... încrederea caseta înapoi şi prietenul i-a dat-o înapoi. S-au dus cei doi prieteni împreună la ferma bogătaşului şi au ascuns-o acolo, după o sobă, într-un coş de fum. S-au despărţit după o petrecere plăcută îmbrăţişându-se cu însufleţire şi... a trecut o noapte. A doua zi, poliţia! Dumneata ai aur, aur mult, două mii de piese de aur, i-a spus proprietarului comisarul. N-am, domnule comisar, nimic. Să ţi-1 arăt eu, aurul, a răspuns poliţistul, care s-a dus de-a dreptul la cotlon şi a scos cutia. 1498 TUDOR ARGHEZI Problema era tulburătoare. Ce s-a putut fabrica în conştiinţa prietenului, care doi ani de zile a ţinut tezaurul la el fără să se ştie şi care chiar a doua zi după restituire îl denunţă? Care putea să fie psihologia denunţătorului? Cazul era extrem de contradictoriu şi complicat. După lege, denunţătorului i se dă dreptul unei treimi din valoarea denunţată, de astă dată echivalent cu douăzeci şi trei de miliarde. Prietenul n-a urmărit măcar acest ultim beneficiu. Nu era nici un denunţător recunoscut. Dezlegarea verosimilă a problemei a venit de la directorul de bancă, mai bun psiholog decât noi. Eu cred că prietenul de toată încrederea a operat aşa, spuse bancherul. A scufundat monezile în apă tare şi a furat din fiecare câte un gram, în total două kilograme de aur. A spălat monezile şi le-a pus la loc. Dar îngrijorat că mânuindu-le pentru recalculare proprietarul îşi va da seama că s-a schimbat ceva, l-a pârât numaidecât, ca să nu rămâie timp de dumerire. Prietenul a putut astfel să salveze morala, să fie şi legal şi hoţ şi să rămâie şi om de treabă stimat. 1947 PORUMBIELUL DE DANTELĂ Mesagerii Sfântului Spirit, din icoanele mânăstirii de odinioară, pogorau din ceruri dimineaţa pe marginea ferestrei, zece porumbiei. Bălţaţi şi albi, curaţi, ca şi cum cuiburile lor de dormit la lună erau purtate de norul de mătase şi puf de peste casă, virginal, ei îmi aduceau în toate zilele sfiala lucrurilor divine şi uitam că cer în geamul meu seminţe, că stau într-un coteţ, că se nasc şi clocesc. O emoţie de fragedă împrospătare m-a cuprins neîntrerupt, privindu-le vizita matinală; un sentiment ca o rugăciune din copilărie, ca într-un sunet de clopot depărtat, ca în vibrarea PUBLICISTICĂ 1499 cădelniţei de argint cu fum de parfum, ca în lectura Predicii de pe Munte şi a Cântării Cântărilor din Scriptură. Mi se părea sublim de neadevărată realitate stilului în care sunt scrise pe viaţă formele delicate până aproape de abstract, ale păsărilor de bună-vestire. Capul, ca o floare care vede, aripa fericit ondulată, gheara de o caligrafie augustă, pasul împiedicat şi dulce al acestei miraculoase perfecţiuni de frumuseţe. Şi todeauna neschimbatul ei gungurit, care e un cântec şi un glas, pentru ca înţelegerea ei să se facă prin murmur şi şoaptă. Porumbielul meu, al sufletului meu, era cu deosebire porumbielul de dantelă. El mă şi cunoştea mai mult decât semenii lui şi curtenitor şi evanghelic se apropia de mine, întâmpinat la fereastră de amoroasele mistice târcoale. Se juca de-a v-aţi ascuns cu mâinile mele întinse, se pitea ca să fie prins şi răsfăţat, i-am simţit ciocul şi pleoapa adeseori subt ureche şi bărbie. Nu-mi puteam alege locul unde să-l sărut pe imaculata lui hermină, candidă, când îl găseam singur în camera mea, călcând ca o arătare sacră printre creioane şi cărţi şi voind să afle ceva, pe care eu nu eram în stare să-l ghicesc din misterul aşternut între slovele tipărite şi vis. Cât am mai avut o mână de mei şi de orz, le-am presărat pe masa de lucru şi el, bogat lucrat cu igliţele de sidef ale Sfintei Fecioare, într-adevăr ca o dantelă de altar, cu transparenţe, licăriri, şi cusături amănunţit încheiate ca frunzele de ferigă, păşea pe manuscrise şi bucoavne, rotat în crinolina de horbotă a costumului, ca o heliantă care ar merge deschisă pe vârfurile de petale. De câteva zile, porumbieii nu se mai înalţă la fereastră. Mi-au lipsit şi i-am căutat. I-am descoperit în ogradă, trişti. Au dat să zboare şi n-au mai putut... Aripile li-s grele, penele întunecate. M-au recunoscut şi s-au strâns subt mine, aplecat pe pământ să-i mângâi. Sunt flămânzi şi meiul s-a isprăvit. Porumbielul de dantelă zace de melancolie şi sfârşeală. 1947 1500 TUDOR ARGHEZI PRIETENII REGĂSITE De ai trăit prea mult şi eşti nărăvit la hârtia tipărită, aduni cărţi, ziare, broşuri şi tot aruncând valul scrisorilor în foc rămân şi dintr-acestea afară din cale de multe. Capriciile lipsei de treabă în critica literară chiar găsesc un capitol de exploatat în corespondenţa unuia cu alţii, şi o îndeletnicire, Doamne iartă-mă, culturală. Năpădit de rafturi şi colecţii, ai vrea uneori să te scapi de arhiva de gunoaie, care nepuţind la nas are miros în regiunile suvenirii. Intr-o vacanţă, iei pachetele gata legate să le scoţi în vânzare cu kilogramul sau să le vâri în jurul cotlonului de la cazan. Dar ceva ne împinge să le desfaci; aceeaşi stupidă curiozitate, niţeluş modificată de un sentiment de râncezeală. Te aperi în sineţi de slăbiciunea că, de voie, de nevoie, ele fac oarecum parte din suflet şi că, în ceasul de a le distruge, ai mai vrea totuşi să le păstrezi. Oricât de scepticizat de durată şi forme, omul e incapabil să-şi cureţe viaţa, ca un pahar. Ii e greu să se despărţească de un prieten oscilant, de un tablou, de un briceag, de o gumă de şters, şi de semnul care a fixat ca un balon sâcâit de sfoara lui legată într-un trandafir, o din ce în ce mai vagă amintire. Iei o foaie, o pui în grămadă şi, de-abia zvârlită, te răzgândeşti şi o iei îndărăt. Edmond Haraucourt rezistă timpului cu un singur vers, cântat de lăutarii Parisului, de odinioară. Partir c’est mourir unpeu: ai plecat şi moare în tine ceva. Am atacat zilele trecute stocurile mele de ceea ce ar fi trebuit să fie papirus şi nu e decât papetărie, maculatură şi hârţoagă, rămăşiţă odioasă, excrement moral. Nu m-a lăsat cugetul să fiu eroic, aprinzând o mare vâlvătaie cu ele. M-am întârziat să scormonesc, să scot din plicuri câte o mărturisire, să prizăresc prin câte un articol de gazetă sau revistă, să nu le strâng cocoloş. PUBLICISTICĂ 1501 Aş fi dat uneori să râd de pirueta opiniilor şi de trecerea lor la diametralul opus de câteva ori, hotărâri nezdruncinate, atitudini prometeice, jurăminte, şi m-am pomenit întristat. M-ar fi amuzat vociferările şi clamoarea mâzgălite în autograf pe numeroase volume, urmate mai târziu de insulte publice, de contestări şi calomnii, tot atât de vehemente pe cât elogiile fuseseră trivial admirative şi, vai mie! mai ales reconvertirile ruşinoase şi întodeauna animate, toate acestea, nu de o credinţă, ci de un eveniment, de o teamă, de o speranţă, de o iluzie, de o conjunctură. In biografia literară e de schiţat un recensământ. De câte ori la mie tânărul şi vârstnicul sunt nişte monumentale lichele, când chibzuite şi când magnanime. 1947 URSARII In plinul centru al capitalei, prin faţa vitrinelor de bijutieri, negustori de „articole de lux“ şi librari, un ţigan joacă un urs de patru ori mai mare decât el. Spectacolul e lamentabil să vezi o namilă, renunţând la demnitatea şi singurătatea codrilor, că sare după ritmul unei meschine tamburine pe un trotuar, condusă de o botniţă cu lanţ, în priveliştea lumii. Pentru batjocura seninătăţilor slobode şi eterne ale ţinuturilor stâncoase, unde-şi petrece din neam în neam sălbaticul şi naivul destin, între peşteri şi stalactite, vecin cu lumina zilei şi cu scăpărarea luceafărului virginal, i s-au aninat curelele botului strâns ca în menghină şi cleşte ciucurii roşii, ca să pară veselă nefericita fiară blajină. In foaierul unui teatru, unde se reprezenta o piesă cu scatiu, atârna de părete o colivie, în care se zbătea o pasăre vioaie, 1502 TUDOR ARGHEZI stropită pe guşă cu galben. în celula ei strâmtă, prizoniera, înecată de fumul de ţigări, îşi aştepta câteva zile rolul între reprezentaţii şi mutarea coliviei pe scenă, printre rechizite. Aş fi fost bucuros să ştiu că publicul pedepseşte asemenea răpire a libertăţii unei zburătoare, prinsă cu clei de aripă în pomul de unde ciripise, administrându-i autorului corecţiunea meritată. De dragul unui efect discutabil, el oprise viaţa şi entuziasmul de a trăi, între zăbrele. îi pusesem gând rău regizorului şi am încercat să-i dau drumul pe furiş scatiului din temniţă, fără să izbutesc. O dâră de soare ajungea pribeagă până la gratii, iar alături de teatru se clătinau parfumele unui masiv liliac violet, în zbeg cu adierile primăverii şi cu păsările din flori. De un timp ursarii dispăruseră din Bucureştii tuturor contrastelor, ca şi gâştele din timpul copilăriei mele, trecând în liniştea cârdului pe Calea Victoriei, de pe o parte pe alta, în dreptul Ministerului de Finanţe. Târbaca se retrăsese în ultimele periferii. Presupun că ştiţi ce fusese târbaca: un câine spânzurat în vârful unei prăjini era învârtit în aer până ce „crăpa". Se mai zărea câte un căţel, de care nobilul lui stăpân, omul, se scăpa atârnându-i o cutie de tinichea de coadă. Toată şcoala noastră primară alerga după el să-l dezlege, dar uneori mai rapid decât picioarele copiilor şi speriat şi mai mult fugea nebun şi cădea părăsit. Mă gândeam cum s-ar fi putut descătuşa şi ursul, a cărui suferinţă, izmenită într-un dans umilitor, îmi evoca durerile morale, mascate, ale saltimbancului, silit de foame să abandoneze mersul sănătos pe talpă şi să umble pe o sârmă întinsă-n vânt. Lângă mine, zvâcnea de ciudă, de revoltă şi de ruşine un ucenic de cizmărie, care se pregătea să-i taie ursului botniţa pe subt ascuns. - Haide cu mine, mai departe, i-am spus, şi fii cuminte. Dacă te simte lumea, te bate, că-i pui în primejdie viaţa, ori te ciomăgeşte ţiganul. Iar dacă-i dai drumul, ursul ori nu vrea PUBLICISTICĂ 1503 să plece de lângă ţigan ori te omoară — şi inima ta bună nu se alege cu nimic. Ce să te bagi tu, între urs şi ursar? Intre amândoi există o chestie personală: lasă-i să şi-o lichideze singuri, dacă va fi cazul, în cortul de la şatră. Ucenicul, care părea un brav, a plecat nemulţumit, ca de un asociat al ursarului duşmănit. Sunt sigur că-n gândul lui m-a înjurat. 1947 ŞCOALA ROMÂNEASCĂ DIN PARIS Din Paris, de la Fontenay-aux-Roses, primesc o scrisoare însoţită de „anexe", a directorului şcolii, domnul C. Marinescu, profesor la Universitatea din Bucureşti, pe care n-am avut nici onoarea să-l cunosc personal, nici ineleganţa să-l pui în cântar cu atitudinile domniei sale, fără motiv. în toate litigiile de interese se disting permanent două puncte de vedere, deux sons de cloche , şi în compoziţia vieţii firul de bumbac amestecat cu fibra de hârtie şi prezentat în vitrină mercerizat, deosebit de mătase şi identificat cu băgare de seamă. II pot asigura pe domnul Marinescu că informaţiile nu le-am primit de la niscaiva „bârfitori" de meserie sau adversari ai domniei sale, asociaţi să-i apuce locul, râvnit mai ales de prieteni şi colegi. Două aserţiuni sunt declarate false, în cele ce s-au publicat mai înainte: 1. Scoaterea în vânzare a localului şcolii după propunerea directorului; 2. Salarizarea directorului şi a subdirectorului domniei sale, evaluată, mi se pare, la circa două sute de mii franci (francezi). 1504 TUDOR ARGHEZI De un an şi trei luni, direcţia nu a mai primit nici un salariu, iar de la 1 april profesorii care o deţin au fost „rechemaţi" (eufemism diplomatic pentru „concediaţi"). Totuşi directorii continuă să rămâie la Paris şi în localul părăsit subiectiv cu cinci luni înainte, ceea ce nu e perfect normal şi ceea ce nu poate fi egal cu o absenţă. E de rectificat, prin urmare, forma. 1. Nu directorul propune scoaterea în vânzare a şcolii, ci „oficilităţile". Directorul s-a opus. Faptul e însă exact. 2. Directorii erau salarizaţi mai puţin. Nu se spune în scrisoare cât; cifra s-ar părea jenantă. Rămâne exact că salariul nu era insignifiant. Interesa, înainte de toate, altceva: raporturile dintre direcţie şi studenţi, raporturi care, agravate în Fontenay, continuau să fie cele din Bucureşti, în majoritatea cazurilor; distanţa patriciană de la catedră la bănci. Când studenţilor li se interzice intrarea în parcul şcolii şi când acest parc e transformat în grădină de zarzavat pentru uzul exclusiv al direcţiunii, nu mai poate fi vorba de o prietenie, inexistentă în toată şcoala noastră, primară, secundară şi universitară, unde tineretul nu cunoaşte decât datoria obedienţei, condiţionată de un servilism verificat. Asemenea educaţie interesează infinit mai mult ţara noastră, cu o intelectualitate total deficitară în ceea ce priveşte caracterul, decât o diferenţă de salariu ori punctul de iniţiativă al punerii edificiului la mezat. A fost o legătură de suflet şi de intelect la Fontenay, între direcţie şi şcolăret? Nici vorbă. Deplasarea centrului constituie un stil de argumentare prea obişnuit. De altfel, domnul profesor Marinescu face abstracţie de multe alte adiacenţe, care ar fi interesat îndeaproape adevărul şi sensibilitatea. Timpul nu a trecut şi n-avem nici o împotrivire la o clarificare francă. Mai mult, ne lipseşte amorul-propriu al erorilor noastre dacă sunt demonstrate, dar ele se impune a fi demonstrate. PUBLICISTICĂ 1505 P.S. Tot de la Fontenay-aux-Roses primesc la două zile după creionarea tabletei de mai sus o altă scrisoare, însă de astă dată din partea studenţilor. Directorii au părăsit localul, tinerii bursieri au organizat o cantină, şcoala nu se mai vinde, bursele continuă. Băieţii se simt în sfârşit stăpâni la ei acasă, pe ungherul de patrie strămutat lângă Paris. Domnul profesor subsecretar de stat Miron Niculescu se găseşte la faţa locului şi tactul domniei sale delicat şi simpatic a prezidat această utilă şi activă transformare. Nu se putea sfârşit mai estetic. Domnul Miron Niculescu e însoţit la Fontenay-aux-Roses de către domnul Buga, director în Ministerul Educaţiei Naţionale. E un succes al ziarului „Adevărul". 1947 ÎN CEASUL DE APOI întodeauna cărturăreasa o ia înaintea cărturarului şi ghicitul în palmă sau cu birlici umileşte raţionamentul. Pe drept cuvânt. Raţionamentul purcede prin deducţii şi schimonoseală, pe când ghicitoarea, scurtând procedura, constată şi afirmă. Niciodată locul şi prestigiul preotului nu pot să fie luate de omul politic, sau de filosof; unul dă certitudini, poate că sumare, dar le dă; ceilalţi, teoretici, logici şi cam încurcaţi, aduc ipoteze. Numai că preotul, basculant în teologia lui şi ciupit în ultima vreme de vermina îndoielii secrete, nu mai ştie să facă faţa, ca un spiritist şi ca o chiromantă, aşteptărilor iluziei, vânturată-n ciurul contradicţiilor ca o pleavă. Din când în când, şi mai ales în izbelişti, omul nimereşte în enigmă şi dă cu nasul într-un colţ, din care se sileşte să iasă. 1506 TUDOR ARGHEZI Fiind, vorba aceea, şi trup şi duh, şi trupul fiindu-i chinuit, el e solicitat de o evaziune spirituală. Orişiunde, afară de lumea în care sunt, zice Baudelaire, nemulţumit şi încolţit de viaţă. Se pare că şi oamenii mai siguri de ei au superstiţia predestinărilor, ştiute mai exact de baba cu trei cărţi de joc în fereastră decât de presupunerile inteligenţei lor — dar nu li se poate imputa tocmai lor slăbiciunea mistică a profeţiei, obişnuită împăraţilor, înconjuraţi de astrologi şi magi. Domnişoara Lenormand, uitându-se în palma lui Napoleon, i-a ghicit toată zbuciumata carieră. Doamna de Thebes, căreia îi plăceau simbolele din mâna stângă a lui Aristide Briand, a fost proorociţa răsfăţată a saloanelor parisiene, vreo douăzeci de ani. Călugării ghicesc în plângerile Psaltirii. Cabaliştii îşi reazimă prezicerile pe Apocalips, care indică şi succesiunea papilor. Ştiţi, stau scrise în această extraordinară poemă ocultă, a lui Ioan, lucruri de dimensiuni emoţionant exorbitante: „Am văzut cerul înfăşurându-se sul şi pierind... Eu am cheia morţii şi a tărâmului celor defuncţi... Vezi cele şapte stele din mâna mea dreaptă şi taina celor şapte sfeşnice de aur?... Ii erau capul şi părul alb, ca lâna, şi ochii ca o flacăre de jar... Ţi-am pus dinainte o uşă deschisă, pe care nimeni nu va mai putea să o închidă..." Nu e de-a surda să recitim din când în când, pe lângă Evanghelia lui Ioan şi această Apocalipsa. Preoţii neştiind să anuleze încrederea în vrăjitoare, publicul descumpănit de evenimente aleargă la ele şi la practica diavoliei. Un satanism adânc sau o misticitate aghiografică mână lumea să iasă din lume. E o nevoie morală analogă idealului creştin de mântuire prin suferinţă. Cunosc un confrate care trăieşte la ţară şi doarme mult, ca să viseze mult, încredinţat că vorbeşte în somn cu semnele şi emblemele lui Dumnezeu, tălmăcindu-le în zeci de caiete, scrise dimineaţa cu pana celor două Testamente. Limbajul e acelaşi din toate reveriile profetice: Lebăda albă pluteşte şi se îneacă... PUBLICISTICĂ 1507 Şarpele agăţat din pom în pom pe ramuri... Corbul cu un ochi în frunte... Inima care zboară. Porumbielul şi deluviul... Tronul de azur cu baldachin de purpură şi fir. A venit un condei şi a scris pe pieptul gol al Prinţului fără de nume câteva porunci cu litere de foc şi a venit şi un vânt şi suflând peste ele le-a şters, între spaimă şi speranţă se strecoară visul şi misterul... 1947 BROŞURILE Nu te-ai fi aşteptat să ai între cărţi atâtea sute sau poate că mii de broşuri. Strămutând câteva rafturi răzvrătite de bombardamentele războiului trecut, care mi-a lăsat o casă şubredă, legănată de viscolele iernii, am căutat colţurile mai rezistente decât mijlocul încăperilor încercate de zguduituri şi „suflu". Din vrafurile purtate pe braţe subt bărbie, mi-a lunecat dintre volume o broşură cât palma, care m-a dus cu vreo şaizeci şi trei de ani înapoi. M-am aşezat turceşte între două uşi, am răsfoit-o şi am citit-o, câştigând o jumătate de ceas. Apocrifele în literatura românească. O mai citisem poate, cu vreo treizeci de ani mai înainte, dar harul uitării trecuse peste foile ei. E o broşură tipărită la puţin timp după ce socoteala îmi spunea că mă născusem, scrisă de un mare cărturar, despre care nu se mai vorbeşte nici în Academia filologilor, nici în Universitate, necum în presa literară: doctorul Gaster. Acest învăţat a închis ochii la Londra, expulzat din România, pe litera românească. Mâinile lui de unchiaş până în minutul de-a şi le pune pe piept, pipăiseră paginile unui ultim manuscris de limbă românească. 1508 TUDOR ARGHEZI în puţina hârtie, scrisă frumos şi neaoş, dar şi neînchipuit de frumos tipărită pentru o vreme şi ce se poate lua la întrecere uneori totuşi cu tiparul de azi, Gaster spune multe lucruri cu înţeles, bâjbâite prin volumele masive, fără folos pentru tihna iritată a cititorului din ceasul de faţă, romane, studii, eseuri, scrisori documentare, fără să mai pomenim genul didactic, istorie, matematici, chimie, fizică, geografie, atât de superficial şi obscur în „manualele" copiilor noştri, vioi, inteligenţi şi zvâcnitori înainte de şcoală. De ce dispare broşura din librărie tocmai într-un timp când ar fi mai bine-venită? Editor şi autori se dau de ceasul morţii să înmulţească enormul. O carte groasă e şi scumpă şi diluată în marea negreală, pe când cititorul de azi e pregătit şi pentru stil şi pentru sinteză. Gustul e mai sigur, intelectul mai substanţial. Cele patru, cinci sute de pagini ale unui ceaslov literar pot fi reduse meşteşugit şi fără nici o pierdere la douăzeci, la broşură, la acel mic pamflet ştiinţific sau de invenţie literară, care nu e nici volum, nici revistă şi care dă satisfacţii autentice neizbutite de librăria tomurilor fără sfârşit. Broşura bate volumul ori de câte ori e bine făcută, ca poemul în luptă cu iăbărţata proză lătăreaţă. Problema, evident, de valoare în adâncime. De altfel, evoluţia o indică ziarul incomparabil mai citit, şi cinematograful, expresia rapidă şi cea mai completă în spaţiu strict măsurat, a ideilor şi a cutremurului de creaţie. Publicul rabdă, dar ştie să aleagă. 1947 MÂNCĂRURI Ce ureche, ce auz, ce timpan a putut să aibă clientul de restaurant care a cerut, întâiul între semeni, chelnerului „mâncăruri". PUBLICISTICĂ 1509 Cuvântul e pe cât de imbecil pe atât de nou, o influenţă de recentă destrăbălare a limbii, administrativă sau fiscală. Cuvântul, estropiat prin elefantiazis şi mahalgiu, tinde să se substituie în vorbirea curentă cuvântului curat mâncare şi frumosului plural bucate. O mâncare e „un fel" de bucate: corect şi armonios, şi lista de bucate clasică nu a fost nicicând o listă de mâncăruri, contrastul analfabetic dintre mâncare şi mâncărime, al unui muşteriu care înfulecând se şi scărpina de oarece. Ar trebui reînfiinţată şi pusă la îndemâna unui profesor de limbă românească versat rubrica de odinioară, din presa cotidiană (fără aluzie la defunctul şi regretatul Pisani) ţinută de un specialist de catedră. Uităm pe zi ce trece să vorbim şi indisciplina graiului ne duce la razii, tunzil, frizil al lui Caragiale. Cine zice mâncăruri poate să zică şi mersim şi Galimbardi, dar nu trebuie lăsat în voia râgâitului verbal. Un alt cuvânt de restaurant care te sileşte să te strâmbi din scaun de o senzaţie încercată oareunde, e verbul „serviţi" de o gramatică înfiorătoare". Vorba intră în gospodării şi-n cucoane de ultimă oră. Li se pare acestor gâşte ale imitaţiei arătoase că au descoperit un stil. Amfitrioana oferă perişoare şi zice... serviţi! Pentru o a doua porţie invită: „nu mai serviţi perişoare?" Confuzie degenerescentă între a te servi pe tine şi a servi pe altul. Nu ştiu cum e invitaţia pe ţigăneşte, dar începem să grăim cam pe ţigăneşte. Parcă preferi „cioara vopsită", pe „de lemn, Tănase" şi pe „mai las-o, Popescule!" Cunosc un brav om care ezita între avariţie şi avarice, din pricină că i-a izbit odată urechea cuvântul medical. Nu mă supăra când îi spunea lui Churchill curchilâ, nici dacă zicea cu emfază politică demoncraţie. Fericitul da greş din pricină că nu era licenţiat în litere şi filosofie. Dar când o distinsă doamnă te pofteşte la masă şi-ţi dă voie să alegi din mâncăruri ce-ţi place mai mult, nu-ţi mai place nimic şi-ţi vine să te arunci din bloc, de la etajul al patrulea, pe fereastră. Iar la invitaţia: serviţi ai 1510 TUDOR ARGHEZI lua castronul cu supă de pasăre şi i l-ai turna în cap, peste „permanent". 1947 CAŞUL BACIULUI In timpul verii venea din când în când un baci cu o sedilă de caş. Avea o turmă de vreo două sute de oi, cu trei ciobani, trei măgari şi un câine şi, târla lui, strămutată în pasul mărunt al mioarelor de prin Teleorman, poposea prin apropiere. Oile păşteau ce puteau să apuce în gură din roaderea pământului pustiit de o secetă repetată. Nu putuseră să dureze în partea noastră nici legumele cultivate, muncite de-a surda de braţele familiei, obosită de găleţi. Apa fântânii le opărea ca o fiertută. Până la doi coţi în adâncime, ţărâna da praf la sapă, cenuşă. Totuşi, stoarse până la oase, oile mai lăsau în ciubere fiecare câţiva stropi din acel miraculos extract de iarbă, care se cheamă lapte, mai frumos decât mărgăritarele şi neasemuit la gust. Baciul îl prefăcea în caşul alb şi dulce, purtat în cârligul unei cobiliţe de-abia încovoiată cu o ţâţă de pânză-n vârf. Mă împrietenisem cu el între salcâmi, la o ţigară. Din pricina ochelarilor mei cu plăseaua groasă, oamenii, care nu prea ştiu ce însemnează o meserie atât de izmenită, ca scrisul, de obicei un simplu auxiliar de socotit al unui meşteşug ca lumea, îmi ziceau, ori domnule profesor, ori domnule general, sau colonel, ori, ca mai demult, domnule consilier... Baciul mi-a zis: jupâne şi mi-a plăcut mai mult. Aş fi meritat asemenea titlu de nobleţe negustorească altădată, când eram mai gras. Baciul avea mustaţă căruntă, un nas cocârjat cu eleganţă, buzele aspre şi sprincenele osoase. Bea tutun după tutun şi nu scuipa niciodată. Se cunoşteau pe faţa lui arşiţele şesului PUBLICISTICĂ 1511 străbătut o viaţă întreagă în călcatul moale al opincii, şi al turmei cu zgomotul mut de şindrilă, brazdele pământului cutreierat. Vorbea scurt, spunea drept şi nu se văita, ca omul de oraş, nemiluit de nici o mulţumire, niciodată. Logica lui era cinstită: aşa vrea Dumnezeu. Lumea, la el, se cuprindea în două responsabilităţi, a Domnului, care vrea sau nu, şi a lui, de om păcătos. încolo, oile, măgarii şi caşul, uneori mai acru, alteori mai amar. în satul lui depărtat îl aşteptau până toamna târziu patru copii şi nevasta. Din vreme în vreme, doi ciobani cu picioarele lungi pe măgari încălecau în patru zile drumul încolo şi îndărăt cu traistele de mălai. Ei aduceau şi veşti: a fătat Joiţa, a dat porumbul în mătase. De la baci mă purta gândul, vorbind cu înţelepciunea lui, la poetul Paul Verlaine şi-mi aduceam aminte versurile, todeauna, aceleaşi, ale lui Pauvre Lelian: „Des Messieurs biens mis, Sans nul doute, amis De Royer Collard, Vont vers le chateau, J} estimerais beau Etre ces vieillards. “ 1947 LA TABĂRĂ După războiul mondial numărul 1, am asistat într-un mare magazin din Lipscani la o piesă de moravuri. O doamnă elegantă, păşind princiar dintr-o splendidă limuzină, se îndrepta către dulapurile şi manechinele cu blănuri. Patronul i-a ieşit înainte cu o curbetă adâncă de egumen, o metanie de 1512 TUDOR ARGHEZI mitropolit şi întregul personal din vasta prăvălie, părăsindu-şi clientela distribuită pe la raioane, se îmbulzea să aştepte pe două rânduri trecerea ducesei. Ducesa era doamna Popescu... Doamna Popescu, o vagă burgheză provincială, devenise printr-un capriciu de vârstă soţia unui fost prim-ministru. Cu o distincţie distrată a ochilor şi a buzelor aristocratică, doamna îşi indica preferinţele printr-o secretară, şi cele mai fine şi mai exotice uniforme ale zoologiei sălbatice, îmblânzite în argăselile din Lipsea, şi alese de prin părţile Polilor şi de la Ecuator, vreo şase splendide mantouri, au fost introduse în automobil grămadă. Vehicolul era îmbrăcat ca o cucoană, pe dinăuntru, cu mătase „beige“, asortată cu pantofii şi ciorapii doamnei Popescu. Vizita inopinată a recentei Alteţe a tulburat atmosfera, negustoria şi publicul. Funcţionarii cam golani, reflectând în sine, probabil, ce bine e să fii ministru, se făcuseră iritabili şi nu mai aveau nici un chef să servească un cot de satin, un metru de căptuşeală, o pasmanterie, vulgarelor cumpărătoare fără maşină şi fără şofeur costumat ca un tambur-major cu trese de aur. „Dacă vă place!" răspundea unul. „Nu mai avem!“ sau „Pentru atâta lucru ne deranj aţi?“ argumentau alţii. Gospodinele veniseră să-şi cârpească un costum întors pe dos cu o bucată de anumită ştofă, să repare hainele de şcoală ale unui copil şi erau aproape date afară din marele magazin. O clientă care umbla de colo, până colo cu un petec în mâini, să-l potrivească pe un fel de mătase şi care se rugase de mai mulţi domnişori obraznici să o asculte, şi-a ieşit din fire brusc, vociferând. N umaidecât, publicul feminin s-a solidarizat cu ea. Direcţia s-a emoţionat şi a scoborât precipitat de la etaj. Mirosea a răscoală. Oare Marea Revoluţie Franceză n-a pornit din hale şi de la jumătate kilogram de peşte? Se auzeau ameninţări: „Vă spargem geamurile, porcilor!" PUBLICISTICĂ 1513 în câteva minute au apărut surâsurile, încovoierile, scuzele şi acel servilism galeş, rezervat până atunci doamnelor Popescu, din limuzinele cu lacheu. Mi-am adus aminte de banalul vechi episod, în piaţa noastră, zisă volantă, din mahala, cumpărând nişte castraveţi. Niciodată specia comerţului de cinci parale n-a fost mai corectă, mai dulce, mai atentă şi mai comic îndatoritoare ca acum. 1947 FRANCISC RAINER Fără să caute să fabrice proverbe, aforsime, maxime şi sentinţe, croite după un artificiu cărturăresc, ca nişte epigrame în proză, opera celui ce gândeşte, suferă şi scrie, capătă o culoare graţioasă dulce din notele de după muncă şi elan. Sunt briliantele şi mărgăritarele aninate de grumazul idolului de granit, aşezat cariatidă la o intrare de templu, cu palmele pe genunchi. Sunt sămânţa scuturată din floare, a unor noi tulpini şi trunchiuri încolţite pe muşchiul de piatră, printre ferigi. Sunt semnele de mărginire dintre ştiinţă, viaţă, frumuseţe şi presupuneri. Profesorul Francisc Rainer nu a fost numai un învăţat, învăţător şi novator, ceea ce ar fi la proporţiile lui prea de-ajuns. El era şi un poet, un artist frământat, o inteligenţă mistică, o sensibilitate dintre obscur şi clar, neliniştită între cele două continente negre, separate de o îngustă apă de azur, pe care trece luntrea gânditorului odată cu el, neantul de ieri şi neantul de mâine, aspecte ale lui „întodeauna". Am toate volumele postume ale savantului, răsfoite de curiozitatea ignoranţei mele, şi-mi dau seama de puterea monumentală a operei lui, construită ca o piramidă. Doamna, văduva profesorului, ea însăşi femeie de ştiinţă, îi slujeşte 1514 TUDOR ARGHEZI amintirea pe dimensiunile cuvenite unei personalităţi încă prea mult apropiată de timpul lui pentru a fi înţeleasă. I-aţi auzit vreodată vocea la telefon, un suspin neîntrerupt, venit parcă dintr-o stea de veşnică singurătate, de undeva, departe, dintr-o regiune a incomensurabilului zodiac? Dar citesc şi recitesc însemnările de om chinuit, de visător şi estet ale profundului scriitor, călăuzit, pe lângă un gust de suav rafinament, de o cunoaştere temeinică a vechilor civilizaţii, rămase în arhitectura, sculptura şi dialectele lor. Ele s-au tipărit în Revista Fundaţiei Regale de Literatură, reproduse pe ici-colea de alte publicaţii. Ca un abur auriu se ridică din notele lui Francisc Rainer şi pluteşte pe viaţă ceea ce se cheamă sufletul lui, încercat de luminişurile şi umbrele ce-1 constelează în proporţii egale. Mi se pare că Rainer a fost un catolic, dar un catolic, ale cărui schiţe de idei şi sentimente se mărginesc parcă cu Urmarea lui Iisus a lui De Kempis şi parcă şi cu fruntariile lui Pascal, întrerupte de pauze şi contraste, de treceri în care ideea continuă să se exprime... Şi toate slovele lui rapide mărturisesc o stare de levitaţie morală, în analogie cu suirea la ceruri: îndoiala. 1947 SPUTA ŞI CĂLIMARA Pluralitatea profesională e tragică şi adeseori grotescă. Nemulţumiţi cu satisfacţiile meseriei sau bănuindu-se în sinea lor rataţi şi căutând să capitalizeze cât mai variate competinţe. Je suis tout fiind orgolios, unii profesionişti de specialitate, cu o rentă oarecum suficientă de opinie publică organizată, forţează uşile, unii din ei, în timpurile artelor grafice prin publicitate. PUBLICISTICĂ 1515 Cunoaştem, chiar în meşteşugăriile manuale un caz de plenitudine suspinată. Un antreprenor parchetar obţinuse cu mare trudă de la medicii lui o clasificare superioară prin diagnosticarea unui ulcer duodenal. Povestind clienţilor fazele ilustrei sale bubuliţe şi rostind cuvinte tehnice, spânzurate de nobila lui afecţiune, scandate prozodic şi cu intercalare între silabe a unui surâs evolutiv, el zicea du-o-de-nal, cântat pe cheia de fa. Sunt foarte mâhnit că n-am făcut medicina, spunea parchetarul: aş fi fost, dragă nevastă, o celebritate. Doctorul S. Irimescu epuizând şansele de tuberculoză, al căreia monopol l-a exercitat la mai mult ca perfectul o sumedenie de timp, trece la literatură. Nu ştiu dacă scrie şi versuri, dar se manifestează estet şi critic, probabil că atât prin pubertate trezită cât şi prin contaminare... Fostul suveran de peste flegmă ţine, la o vârstă de zvâcniri abstracte, ale somnolentului hormon, să se arate exhibiţionist şi execută în public amorul platonic cu sora Terpsicorei. Revista craioveană de medicină, a doctorului Cănciulescu, „Acta Medica Romana", are în ultimul număr o cronică... teatrală semnată dr. S. Irimescu. N-am urmărit activitatea autorului în privinţa piesei mele, jucată la Naţional. într-alt articol, directorul revistei afirmă că doctorul Irimescu, în recenta lui juventute cu mâncărime de condei, s-a mai ocupat de ea în scris, ca să zic aşa, de câteva ori. Cred că o cunosc, în schimb, din profilaxie, unde afară de un spital caracteristic de murdar, ex-dictatorul sputei sanguinolente n-a dat pentru sănătate nimic. Cronicile de teatre ar putea să fie o încercare de soluţie intermediară pentru recuperarea falimentului medical. Accidentul e orişicum interesant cât şi prezenţa doctorului de tuberculoşi defuncţi, între culise şi sufleur. Poate că în apropiata nouă stagiune să avem şi plăcerea să-l vedem pe domnul doctor Irimescu jucând. Sunt şase roluri libere în 1516 TUDOR ARGHEZI Seringa de pe urma comprimărilor efectuate. Aş fi gata să intervin să i se acorde unul, de medic sărac şi dezinteresat. 1947 „SIMETRIA" N-am mai răsfoit „caietele de artă şi critică" ale domnului arhitect G. M. Cantacuzino, de la numărul lor 4, din 1942, când apariţia coincidă cu muncile pământului şi cu fazele solare. Primăvara, vara, toamna şi iarna indicau în jurul copertei, după un calendar degajat de contingent, pasul cu o cadenţă de zodiac, inspirat de la materialele de catedrală, care calcă prin eternitate fără grabă. Numărul 8 al caietului îmi ajunge acum, gros cât o carte de amvon, cu aceeaşi înfăţişare adecuată preocupărilor de suprafaţă, adâncime şi volum ale nobilei meserii şi tipărit pe acelaşi ivoriu. Nu m-aş putea întreba câtă scumpete s-a cheltuit cu truda de a înfăţişa atât de frumos frumuseţea spaţiului construit în continuă devenire. Exemplarul meu e gratuit, dar din har, cum se obişnuieşte în schimburile dintre umbră şi lumină, în care steaua dă licărire şi primeşte puful păpădiei. „Simetria" se găseşte la un nivel de intenţii şi expresie unic în literatura periodică actuală românească şi criteriile ei fixate de gândirea singură şi de gustul înalt al domnului Cantacuzino, şi părăsite de epilepticul temperament al unei epoci de valori uşor de împăcat, sunt chiar când şi Europa le uită, europene şi europene în zestrea continentului cea mai bogată şi mai substanţială franceză. Nu e nici o scădere pentru români dacă între ei şi francezi afinităţile continuă să fie numeroase şi dacă o întreagă latură de sensibilitate e comună, ca în două exagoane lipite. Sunt imponderabile şi mistere ineluctabile, în PUBLICISTICĂ 1517 destinul cărora fericit trebuie să ne încredem din toată profunzimea individualităţii. Sumarul caietului al optulea e disputat de câteva nume de o circulaţie cu atât mai strict disciplinată cu cât calitativ e situată mai sus. Impresiile din California, semnate Matila C. Ghyka; înţelesul materialului la Goethe de domnul C. Noica; Deformări critice, ale domnului N. Nedelescu; Pictura, artă universală, scrisă de P. Miracovici; colaborarea domnului M. Rădulescu: Muzică, dramă, cuvânt, articolele şi notele domnului Cantacuzino, pagini peste pagini, de ţinută fermă şi de limpede eleganţă, dau impresia certitudinilor nete şi a duratei subtile. Reproduc ca un desen final câteva rânduri din manuscrisul domnului Noica: „Respectul pentru material înseamnă înţelegere largă a naturii, natura duce la cultură şi amândouă par a culmina prin om. Dar omul? Omul trimite dincolo de el.“ 1947 MEDALOSCOPIA Citind într-o gazetă că s-a adus din străinătate un aparat detectiv pentru descoperirea aurului „oriunde s-ar afla ascuns, indiferent dacă este ascuns în pământ subt piatră, cărămizi, lemn sau materiale izolatoare", mi-am adus aminte că la o şedinţă de spiritism, anterioară, pasiunea mea ştiinţifică evocase pe Edison, înmormântat în Statele Unite, şi că genialul inventator adusese vorba de ceva în genul detectorului în chestiune. întâi, m-am cam sfiit să-l supăr din nou invitându-1 la o şedinţă cu paharul gol şi am încercat o anchetă la Şcoala Politehnică, la Universitate şi printre profesorii de fizică din 1518 TUDOR ARGHEZI licee. Gradul lor de cultură nu s-a simţit în stare să mă lămurească. - Hai să-l mai deranjăm o dată pe Edison! Cred că nu o să fie indiferent la preocuparea noastră cu aparatul cu pricine la piatră, cărămizi, lemn sau materiale izolante, propuse o doamnă care voia să participe la interogatoriu. Ca şi cum ascultase la uşă, ilustrul american s-a prezentat numaidecât, anunţându-se prin trei bătăi în masa de experienţă. Dispoziţia spiritului a fost din cele mai binevoitoare pentru admiratorii lui din Bucureşti, când l-au întrebat cum ne explică necunoscutul până acum aparat. - Filosofii şi filologii mei - ne-a declarat amical Edison -aparatul de care vă interesaţi e impropriu calificat „metaloscopie“, fiind numai medaloscopie. El nu se adresează metalelor în general, ci numai aurului şi nici oricărui fel de aur, ci numai aurului rotund, cu zimţi şi gravat cu un cocoş. E un aparat preocupat mai ales de ce stă scris pe o piesă de aur decât de nobleţea materialului ei. Dacă ar fi o bijuterie, fie un inel, fie un pandatif, fie o punte de dentist ascunsă subt carne, aparatul nu simte nimic. Sensibilitatea lui e specializată pentru napoleoni şi poli. Aparatul are şi un defect prepoziţional. Subt piatră, subt cărămidă, subt lemne, el prinde moneda cu o precizie stupefiantă, însă pe piatră, pe cărămidă, pe lemn, adică deasupra şi peste sau alături, dincolo sau dincoace de asemenea material aurul rămâne absent, parcă nici nu ar fi fost. Acelaşi e cazul şi cu vizavi; aurul nu se vede în aparataj. Cât priveşte ştofa de lână, bumbac sau bemberg, ea rămâne aparatului impermeabilă. Buzunarul de la jiletcă e garantat, fiind de celofibră. Nu mai vorbesc de materia izolantă elveţiană, faţă de care aparatul e surdomut şi orb. Insă el are o extremă sensibilitate pentru o specie de simili-aur, al căreia PUBLICISTICĂ 1519 nume începe cu litera d. Ea poate fi şi de hârtie: dolarul. Orişiunde l-ai ascunde, aparatul îl vede şi-l trădează. Unul dintre experimentatorii spiritişti observând că nu e stilul de expresie obişnuit lui Edison, am căzut de acord că ştiinţificeşte suntem victima unui spirit farsor. Ne-am hotărât să evocăm sufletul unui medic de la Bacău, specializat acum vreo treizeci de ani în „raze" şi foarte căutat de ţăranii chiaburi din judeţ, care refuzau orice alt tratament. Că se vindecau mai mult sau mai puţin, asta nu priveşte ştiinţele fizico-chimice şi naturale. Ţăranii purtându-şi banii cu care veneau la târg, în brâu, doctorul, la razele lui, căpăta noţiunea financiară justă a onorariului cuvenit: douăzeci de lei, zece lei, cinci lei, după numărul „pisoilor" din chimir. Pisoiul era piesa de cinci lei, de argint. 1947 LIPSEA CEVA... Am trecut către redacţie, din când în când, pe lângă ruinele, în dărâmare, ale Teatrului Naţional. întâi, m-am întrebat de ce nu sunt folosite masivele temelii pentru reedificarea părţilor de deasupra. Altă dată, am oftat: imitaţie, inconştienţă. Analizând oftatul, l-am găsit idiot. Faţada de odinioară era, în simplicitatea ei, frumoasă dar se asorta pe vremuri cu strălucitele trăsuri şi scăpărătorii armăsari ai „muscalilor" de odinioară, nerăbdători pe copite şi dacă, pe dinlăuntru, în teatru, fotoliul direcţiei era ocupat de celebrităţi, nici capra birjarilor nu se lăsa mai prejos. Toader, starostele dibaci în a îndoi fuga splendidelor lor echipaje, al scapeţilor, era o figură; Mişa, preferatul cucoanelor, confident discret, avea în sânge pe demonul velocităţii marilor surugii 1520 TUDOR ARGHEZI imperiali şi domneşti şi era o altă figură. După dispariţia acestor artişti în giubele de catifea s-a făcut un gol. Teatrului îi lipsea ceva. Suspinam că fotoliul fusese odată al lui Ion Ghica? Păi, n-a fost şi al lui Ioan Bacalbaşa, autorul unei piese Mort fără lumânare, şi al lui Alecu Mavrodi?... Fii serios, îmi şoptea îngerul meu păzitor, şi schimbă-ţi melancolia... Altădată, rămăşiţele fostei clădiri erau împresurate de un gard decorativ. Deunăzi, m-am oprit, interesat de un alt aspect. Pierind aproape tot relieful care acoperea intrările străzilor Regală, Câmpineanul şi colţurile Căii Victoriei, aveai un spectacol revelator. Lipsise şi altceva din piaţa Teatrului Naţional. Dărâmarea mi s-a părut deodată o binefacere edilitară, sau cum se spune de un timp încoace, împăcat cu toate barbarismele: urbanistică şi modernă. Ce-ar fi să se dărâme clădirea până la stârpire radicală şi să se construiască pe locul ei o admirabilă piaţă, cu un scuar, în mijloc o statuie? Parcă l-aş muta şi pe Regele Car ol al lui Mestrovici în mijlocul peluzei de gazon şi l-aş înconjura cu boschete de liliac, în care aş îngropa câte un chioşc elegant: ici un anticar de cărţi şi relicve şi dincolo o expoziţie de tablouri şi desene. Sculptorilor le-aş rezerva în aerul liber intervalele verzi dintre petice de geranium. Oricât de izbutit ar fi proiectul noului teatru, silueta lui va fi alta, iar Palatul Telefoanelor îi va birui linia şi volumul. S-ar câştiga pe deasupra o măgură centrală, de caracter, iar edificiul proiectat ar putea să înfrumuseţeze o perspectivă adevărată. De pildă, câmpia de asfalt din faţa Palatului Regal sau piaţa Senatului, opulentă, înfundată socialmente într-un pavilion provizoriu, comercial, pitit între firme. 1947 PUBLICISTICĂ 1521 PSIHOTERAPIE Domnul e surmenat şi doamna istovită. Domnul umblă toată ziua, de colo-colo, cu un ghiozdan luxos purtat de ureche. De unde vine, unde se duce, cine ştie? Domnul în schimb are o diplomă nepotrivită, care i-a servit să se introducă, într-o vreme când, între o autoritate şi alta, unde aveai trecere şi relaţii, îţi ieşeau de câteva ori câteva sute de mii de lei pe zi. Puteai să ai automobil, să faci cadouri, să trimiţi un buchet unei cucoane infidele şi să ţii cu chirie o garsonieră pe undeva, pentru dilatările personale. — Am onoarea... — Am onoare... — lartă-mă că sunt grăbit... Mă aşteaptă ministrul. Venea de la un ministru şi se ducea la un ministru. Prin urmare, domnul nu are nici o meserie activă, dar e surmenat. Nici doamna nu e mai puţin surmenată. Canapeaua, eclipsele îndelungate de la domiciliu, pocherul, croitoresele, dentistul, frizerul, toată această muncă nu numai că o „ambetează", dar a ostenit-o afară din cale de mult. Cozile la ouă şi cartofi, aşa de disciplinate, românul fiind blajin şi dulce când nu-i merg treburile neted şi lin, de la sine, nu fac parte din programul ei apendicular. Soţii sunt de acord întodeauna, el mai bătrâior, ea mai tinerea, că obosesc de prea multă lene şi că au nevoie de odihnă. Dar cum să te odihneşti acasă? Odihna după munca la munte şi la mare poate să fie totală şi eficace. Sau măcar undeva, la ţară, în peizajele zărilor infinite, are cirezilor, ale turmelor, ale stolurilor de vrăbii speriate de apariţia ciocoiului de cafenea şi samsar intelectual şi puturos de ghiozdan, pe mirişti. Periodic, doamna şi domnul se găsesc în repaos. Zilele de odihnă îi surmenează. Au stări morale, depresiuni sufleteşti, mâhniri mistice, tulburări de psihologie, ca la teatru, ca în 1522 TUDOR ARGHEZI romanul în care viaţa nu începe niciodată, nu durează deloc şi nu se isprăveşte întodeauna. Viaţă de şperţ, cu miros de irigator, de injecţii şi pilule, în chelneria falsificărilor sociale. Ai propune bucuros un sistem de reeducare pentru aceşti mărginaşi ai existenţei vicioase şi puhave, de mare oraş, fără regulă şi credinţă... 1947 NITAM-NISAM In Jardin d’Acclimatation din Parisul dragostei noastre, sunt mulţi papagali şi multe maimuţe, care fac ca omul, copiile în mărimi descrescande ale bărbaţilor şi intelectualilor guralivi. Dar această populaţie deasă face ca omul numai în actele minore şi sumare, de gălăgie şi trăncăneală. Papagalilor le lipsesc seminţele, iar maimuţelor nucile de cocos. Când vine îngrijitorul cu coşul, entuziasmul exprimă o bucurie alarmantă şi merindele consumate în tăcere dau naştere păcii şi normalului găinaţ. Papagalii adorm în verigile legănate şi, ca nişte gospodine cu de-amănuntul, strămoaşele noastre, maimuţele, rămase la stadiul simplei fiziologii, se purică şi se ling. în toată grădina se aşterne o linişte pustie până la prânzul următor şi între câte două nuci se scurge viaţa monotonă. E de ajuns ca, din timp în timp, îngrijitorul cu şapcă să ia cu mătura cojile şi să cureţe singurele rezultate vizibile ale unicei activităţi: a înghiţi şi a da afară. Mă prindeam la vorbă printre cuştile de uistiţi şi cacatoeşi cu Monsieur Jean, pedagogul în tunică al sectorului guraliv, încercam o tihnă ca la Palais Bourbon, adunarea deputaţilor, o tihnă dulce, şi cum nu aveam un căpătâi precis la Paris şi purtam cu mine nişte inutile buzunare goale, m-aş fi intercalat de voie bună printre pensionarii cu ciocul învârtit sau cu coada PUBLICISTICĂ 1523 pe spinare, să visez pe o vergea sau într-un colac, la pădurile de banane şi la plantaţiile de ananas, spărgând între dinţi un sâmbure cu miez şi sugând o roşcovă de mâzgă. Domnul Jean realizase în parcul animalelor şi fiarelor studiate prin zăbrele de pictori şi desinatori aşezaţi în deplină singuranţă personală, dinaintea naturii de junglă, cu o mapă şi un şevalet, cele trei mari deziderate ale Republicii: Liberte, Egalite, Fraternite. — N-ai idee ce bune sunt animalele şi ce uşor conduci Africa asta, spunea domnul Jean, cu o poală de mei şi un ciolan; numai să le dai porţia regulat. Şi nici nu e nevoie să le saturi de tot. Când li-i foame, ţi s-ar părea că vor distruge grădina, dar le potoleşti numaidecât. Ce mă bucură la ele, este că n-au nici o altă veleitate şi că frământarea lor nu se ridică mai sus de stomac. Uite, maimuţelor le place şi tutunul, dar în loc să-l fumeze, ca noi, complicaţii şi subtilii, cărora ne mai trebuiesc şi chibrituri şi câte un ciubuc, ele îl mănâncă. Mi-am adus aminte de aceste bune, pacifice moravuri, din grădina zoologică franceză, la o ştire venită din Paris, cum că un urs, împrietenit cu îngrijitorul lui, dar neurastenizat de marea monotonie a parcului exotic, i-a sărit cetăţeanului în spinare şi l-a sfâşiat, aşa, nitam-nisam. Vasăzică, trebuie căpătată şi o noţiune ilogică inedită: nitam-nisam. Adică, fără motiv, mistică, absurdă, de dincolo de abdomen. Parcul prin care se plimbă probabil domnul Ramadier, ca să deprindă legiferarea pe viu, încercând senzaţia „chiar de pouls‘c s-a reabilitat. 1947 POEZIA E suficient să aibă o inteligenţă aproximativă, un spirit de observaţie şi deductiv şi, hai să zicem, un doctorat, pentru ca omul să justifice râvna unanimă la conducerea semenilor lui? 1524 TUDOR ARGHEZI La ţară, în Argeş, între Hârseşti şi Ciobanul, idealul lui Tudorel, care avea cincisprezece ani şi stăpânea un taur uriaş, inaccesibil şi văcarilor profesionişti, de cireadă, era să ajungă, cum spune graiul moldovenesc, „vezeteu“. - Dă-mi numai, jupâne, docarul cu un cal, să-l mâi şi eu o dată până la Marina Vedei, şi o să mă iei pe capră. Tudorel făcuse şase clase primare, pe undeva, pe la Stolnici, şi uitase să citească. Necăjit că mă vedea cu cărţi, la ducerile mele prin partea locului, le răsfoia cam pe de-a-ndaratelea şi nu pricepea „neam“. II consolam: - Lasă, Tudorele, că nu-i nimic. Tu ştii mai mult decât mine. Dacă m-ai lăsa în câmp cu taurul tău, aş lua-o la fugă, cu el după mine, şi m-aş alege harcea-parcea. De altmintreli, cărţile astea-s în limbi nemţeşti, ca straiele prefectului, şi nici nu ţi-ar fi de folos. Te încurci la minte şi ai ieşi cine ştie ce economist sau financiar. - Dacă pui o vorbă la domnul Nae, o să-mi dea docarul. Şi nu ştii ce-o să fac cu el... Nu mă duc la Vedea, o iau spre Piteşti, şi de acolo trec în Bulgaria şi mă întorc peste două săptămâni cu încă un cal, agăţat de docar... Domnul Nae era tocmai tată-meu. - îmi tot bate capul Tudorel ăsta, să-l las să mâne armăsarul, şi mă tem să nu-1 omoare, că-i tare rău... - Biruie el gogeamite Siementhalul şi să nu-1 asculte Mişu?... Mişu n-are măcar nişte coarne de-alea. Dă-i docarul, tată, şi fii fără grijă, că Tudorel are imaginaţie... Domnul Nae s-a uitat nu ştiu cum la mine, însă argumentul era atât de neaşteptat şi de nou pentru el, încât a cedat. Dacă i-aş fi răspuns că trebuie să-i dea calul şi docarul pentru Confucius, Zarathustra sau Ahura Mazda, nu ar fi fost mai încredinţat că bine face. Şi, totuşi, e perfect adevărat. Uniformizaţi de studii, încăpăţânări, ambianţe şi presiuni, oamenii sunt laminaţi otova şi transformaţi în foi, variaţi numai prin dimensiunile laterale. PUBLICISTICĂ 1525 E, desigur, utilă şi tinicheaua, dar de la minereu la tablă e diferenţa dintre cratiţă şi Ceahlău. Au mai rămas cu imaginaţie hoţii, regizorii de filme şi poeţii. Rog a nu se scandaliza: cârmuitorilor le lipseşte poezia. 1947 CÂNTAREA CÂNTĂRILOR Intre scrisorile pe care le primesc, mai ales de la tineri începători, însoţite unele, cu toate protestările publicate, de manuscrise, nu ia cel mai puţin loc îndoiala. îndoiala de sine stă bine la toate vârstele şi face parte din plămada substanţei. Ce urâtă şi stupidă e certitudinea de infailibilitate a individului, de obicei neînzestrat! In literatură, ori eşti ori nu eşti. Nu încape nici o concesie. Numai în comitete şi clanuri, din motive de parvenire personală, copiştii şi pensionarii condeiului se învăluiesc de fumul de tămâie unii pe alţii, valabili reciproc în strânsură. Asinus asinum fricafr măgarii se scarpină, frecându-se între ei. Pe măgari îi pişcă musca: cerebralii sunt ciupiţi de gărgăunele autorităţii. Uneori, se caută pentru circ o girafă ori un dromader. La ultima alegere în Academie, unde câţiva binevoitori candizi au bănuit că şi-ar fi pus şi subsemnatul candidatura, nu ştiu cine m-a propus, nici de ce am recoltat patru voturi. Nu-mi dau seama nici că aş fi putut face onoare în această colecţie ilustră. Dar am fost întrebat, în ajunul şedinţei de promoţie, indirect întrebat, dacă pentru cazul că voi fi acceptat odată cu prietenul meu, popa Galaction, ales cu unanimitate de opt voturi, Academia poate fi sigură de obedienţă. Propunerea m-a lovit ca un pumn de box în stomac. Odios în opinia majorităţii tejghetarilor de cultură, nu m-aş fi aşteptat la atâta nemeritată 1526 TUDOR ARGHEZI onoare, dar oferta de calificare oficială venea după o unanimă ostracizare. Fusese un moment când mentorii Academiei mă trimiteau la Parchet. M-am angajat, în schimb, faţă de mine ca în obişnuitul discurs de recepţie să insist, fireşte, că Eminescu, Creangă şi Caragiale au lipsit din Academie; în vreme ce nişte domni de a treia mână, ca să fiu aritmeticeşte politicos cu morţii şi sentimental cu viii, creatori de oarecare vagă diaree literară, ocupau fotoliile marilor mucenici. Aceştia nu suferă de nici o îndoială. Se manifestă în frac, urcă imperturbabil pe soclurile goale şi iau atitudini imperiale de călăreţi. Ei sunt dogma, ei adevărul şi calitatea. Cu toate acestea, tinerii mei corespondenţi să nu cadă în exces. Obsedaţi de scriitorii care au trecut prin aceleaşi faze odinioară, ei se mărturisesc descurajaţi. Putea-vor să ajungă vreodată la nivelul idolilor contemplaţi? E cea mai proastă tactică pentru începători. Ca să ajungă la sine, la sâmburele existent întodeauna, dar pierdut în adoraţie, înfumurare sau lectură, în timpul lucrului vor face gol împrejurul lor, ca şi cum nimeni nu ar mai fi scris până atunci şi, în singurătatea chinului, vor arunca de pe marginea sufletului întins ca apele de la începutul lumii, când Cuvântul plutea peste ele, undiţa după peştele de aur. E o dragoste şi aici. Nu-i adevărat că orice adolescent iubeşte cum nimeni nu a iubit, încredinţat că iubirea începe de la el şi că logodnica lui e cea mai frumoasă şi mai plină de haruri? 1947 O CASĂ ŞI O STATUIE Nu mă dumiresc dacă o statuie, în afară de singurul ei merit, artistic, însemnează, când evocă un personaj, ceva mai PUBLICISTICĂ 1527 mult decât un pietroi stilizat. Nu ştiu nici daca Alexandru V. Beldiman, întemeietorul gazetei, la care sunt colaborator într-al şaizeci şi unulea an de la fundarea ei, ar trebui să aibă o statuie în Bucureştii atâtor momâi insignifiante. Dar după ce pământul s-a tot aşternut peste el şi descendenţii lui au dispărut, mi se pare că toţi, dimpreună cu nepoţii, Beldiman e încă viu şi prezent cu această foaie, care se naşte în fiece zi dintr-un trecut de osârdie şi nobilă luptă. Or, datoria condeiului care suferă, caută şi gândeşte este, înainte de toate, să nu se absenteze. Datoria faţă de sentimentul că pulberea ta, mutată de colo-colo, în câte un vârtej de vânt, încă se mişcă şi durează, datorie de sacru egoism; datorie şi faţă de unii cititori care găsesc în slovele tale puţin lucru, însă atât cât le trebuieşte pentru a se consola tocmai că durează, frumoasa viaţă fiind adeseori decepţie, amărăciune şi ofensă. O întâlnire în abstract a tristeţilor tale cu melancoliile lor dă ceva, tot abstract; o stare de suflet sau de intelect, un echivalent de duhovnicie defunctă odată cu feţele închinate odinioară unei vieţi de ascetică bucurie. Trec uneori, departe de domiciliul meu din periferie, ca să vizitez un prieten aşezat într-un cartier de lux, pe o uliţă care prin copilăria mea se chema strada Cosma, rebotezată cu un nume italienesc. Pe aceeaşi stradă, despicată din Calea Victoriei, la câţiva paşi de vechea casă Beldiman, stă de veghe, pe gânduri, într-un spaţiu chibzuit frumos, de arbuşti, cu adevărat monumentala statuie Ion I.C. Brătianu, în granitul puternic inspirat al lui Mestrovici. O singură insuficienţă: soclul dizarmonic şi sărac relativ la exuberanţa motivului interpretat. Trotuarul din dreapta uneşte astfel două adversităţi: Brătianu şi „Adevărul", conciliate în spectacolul vremii. Nu s-ar putea să se repete scuarul Brătianu mai încoace, edificând pe locul casei Beldiman, azi în ruină şi nelocuită, un petec de aer şi plante cu o statuie, demnă de expresia vecină, a monumentului de granit? 1528 TUDOR ARGHEZI Locuiam prin partea locului în copilărie. Am azi şaizeci şi şapte de ani. Mă duceam cu placa de piatră la şcoală prin faţa sălaşului de boiernaş, cu aceleaşi ferestre ca azi, şi zăream pe Alexandru Beldiman, care tipărea la început, pe frontispiciul gazetei, inscripţia lapidară: „ Să te fereşti, române, de cui străin în casă“, frecându-şi barbişonul în geamul aburit. Nu ştiam atunci, neştiind bine nici alfabetul, că odată şi odată voi scrie şi eu în gazeta lui. La grilajul porţii, acoperit ca şi pe vremuri cu tablă neagră, se oprise acum vreo câteva zile un biet unchiaş cu faţa spre el... L-am întrebat „Nu puteai, tată, să-ţi alegi un colţ mai ascuns? Aici a trăit Beldiman“... Era un bătrân cuviincios şi s-a speriat... Nu ştia nici el nimic. 1947 CAUZĂ ŞI EFECT Aveam odinioară o motocicletă, cu o cutie largă alăturată de ea, ca o luntre. Mutarea acestui supliment cu scaun, cum fusese construit pân-atunci, din spatele motocicletei în dreapta, a fost uri progres, ridicul, dar important. Puteai observa pasagerul. Odată, demult, unui sportman i s-a desprins „sidecarula de dinapoi şi de-abia după cincisprezece kilometri şi-a dat seama turistul că-şi pierduse nevasta pe drum. A regăsit-o într-o farmacie. Durerosul eveniment se petrecea într-un admirabil peizaj alpin. Doamna motociclistului fusese trântită cu capul de pietre de câteva ori. Urcând odată şoseaua către Predeal, motorul mi s-a înfierbântat peste măsură şi, dilatându-se cilindrii, a dispărut compresiunea. Vehiculul se găsea în creştetul unei râpe de o PUBLICISTICĂ 1529 mie de metri adâncime şi, o secundă, a dat înapoi, către prăpastia neagră. Prezenţa de spirit şi iuţeala însoţitoarei mele ne-au salvat. Sărind din ataş în secunda prăvălirii, i-a pus roţii din spate un bolovan dedesubt. Secunda durase o eternitate. Obosit de răsucirea nervilor violentă, am descălecat şi m-am trântit în iarbă. Răcindu-se motorul, am pornit spre Bucureşti. Mi se stinsese acetilena cu mirosul ei caracteristic de usturoi şi, pe întuneric, mă angajam în viteză pe şoseaua Kiseleff scufundată în beznă. Ţinusem dreapta reglementară. Nu ştiu de ce am cârmit spre mijlocul şoselei, la stânga: un instinct. începuse să fulgere a ploaie. La o scânteie de fulger am zărit primejdia ce-mi sta înainte, dacă aş fi continuat încă doi metri să merg pe dreapta. O trecusem şi am stopat. în faţa mea, se urnea încet o butie monumentală, cât o claie de fân, plină cu vin şi trasă la pas de mai multe părechi de boi. Iarăşi, o secundă era de-ajuns ca să ne sleim cu nouăzeci de kilometri pe oră de fundul uriaşului butoi. Două accidente şi două noroace într-o singură zi începeau să fie prea multe. Am înţeles avertismentul. Nu e bine să abuzezi nici de noroc. Am vândut cu părere de rău dar hotărât motocicleta. Cumpărătorul era un angrosist armean din Constanţa, încântat de buna funcţionare a maşinii, dăruită unui fiu al lui după trecerea cu succes a unui examen, noul proprietar mi-a mulţumit în scris de două ori. A treia oară mi-a făcut un cadou. Nu pentru că motocicleta funcţiona din ce în ce mai bine, ci din pricina că fiul scăpase cu viaţă şi el dintr-un accident... Impetuos şi fanatic, tânărul fusese aruncat de maşină în talaze. Semnificarea darului primit era că nu mă ascultase în privinţa accelerării, care la motocicletă se obţine sucind foarte puţin maneta de pe ghidon. Băiatul o sucise de tot, dând gaze prea multe şi nemaiputând stăpâni direcţia a luat-o maşina razna şi l-a băgat în mare. Asta se întâmplă des şi în viaţa fără motocicletă. 1530 TUDOR ARGHEZI Armeanul era un negustor bogat, dar zgârcit şi voind să-mi trimită totuşi un dar, ca un acatist, s-a gândit să nici nu-1 coste prea mult. Desfăcând pachetul care însoţea scrisoarea, am scos la lumină un instrument de nichel şi cristal, pentru cântărit corespondenţa. Cântarul era de două ori inutil; întâi că nimeni nu şi-o cântăreşte şi al doilea că nu funcţiona cântarul. Dar era frumos. Armeanul m-a vârât într-o dilemă. Sunt de atunci douăzeci şi cinci de ani. Toate evenimentele au trecut şi aparatul a rămas. Nădăjduiam să mă scap de el la bombardament. Am fost bombardat de două ori, mi s-au prăbuşit păreţii şi el e intact. Uite-1 colea, pe nişte cărţi. Dus prin rafturi, prin dulapuri, pe sobă, pe masă, mă împiedic de el în fiece zi şi n-am curajul să dau, într-un acces de disperare, cu el de-azvârlita pe fereastră. Pun mâna pe cântar, îl înjur şi nu pot să mă decid... 1947 DEM. DOBRESCU Mă uitam din dealul Mărţişor peste vasta luncă a grădinilor întinse pe balta transformată într-o luxuriantă câmpie joasă, de legume şi flori. Grădinarii, ani de zile, au adus carele de humus, bălegarul pe tărgi şi au podit mostiştea cu o velinţă de cel mai gras şi darnic pământ. Perdele de sălcii pribege întrerup şi-i dau o profunzime fără margini ţinutului crizantemei şi al verzei plumburii, aşternut cu feerica impalpabilă ceaţă a dimineţii opaline. împotriva măsurilor, ordonanţelor şi ameninţărilor municipale au ieşit între două ploi, ca nişte ciuperci cu pălăria purpurie, frumoasele locuinţe, risipite pe şesul nou, cu acoperişul de ţiglă. Ciocanele, pe înserate, ale oamenilor PUBLICISTICĂ 1531 nevoiaşi, veniţi de la lucru ca să-şi edifice pe încetul câte un crâmpei de casă, la care muncesc nevasta, copiii şi rudele vecine, bat până noaptea târziu păreţii de şipci diagonale, „bulgăriţi" cu mocirlă de paie şi lut, sau zidiţi cu blocuri de chirpici. Din creştetul măgurii Văcăreşti se lasă, lin şi elastic, bulevardul care-l uneşte cu Abatorul, prevăzut, într-un proiect abandonat de împrejurări, să parcurgă oraşul până la Universitate, ca o cale imperială. E poate cea mai completă şi elegantă perspectivă a capitalei, această matcă largă de asfalt, cu două şosele despărţite pe toată întinderea ei de un covor oblung de pajişte verde. Altădată gazonul stropit continuu, ca parcurile londoneze, încadra în spaţiile curate proaspetele buchete de gladiole şi, din timp în timp, o amforă de ceramică, dezgropată de arheologi, din adâncul în care stăteau ascunse de invazii cerealele nobile şi untul-de-lemn, adăoga câte un accent drumului zmălţuit. Toate urcioarele au fost sfărâmate. Autorul acestui decor şi al numeroaselor aspecte, în care natura, tehnica şi gustul estetic au colaborat subt impulsul şi supravegherea lui riguroasă, e fostul primar, al treilea ctitor după Bucur şi Pake, al oraşului Bucureşti, domnul Dem. Dobrescu, explorator şi al Snagovului, lacul şi codrul neturburat de la Odobescu încoace, de nici un ecou de intuiţie oficială. In câteva zile, în câteva săptămâni, în câteva luni, în câţiva ani, într-o vreme neînchipuit de scurtă, domnul Dobrescu a frământat oraşul, rămas intact din epocile geologiei, i-a dat un chip, o înfăţişare şi acest faur şi aurar a fost oprit din lucrul lui tocmai atunci când bijuteria începea să se ivească şi să pâlpâie pe catifeaua îmbinată dintre orizonturi şi cer. Şi marele primar, a căruia figură creşte pe cât lumea îl uită, nu a fost zăticnit în munca lui admirabilă, de fatalităţi, ci de oameni. Aflu că domnul Dobrescu e foarte suferind în casa din marginea Snagovului domniei sale, şi încerc o aspră durere, 1532 TUDOR ARGHEZI dar aş voi, dacă se poate, să-i deştept un sentiment, să-i pricinuiesc o mulţumire, cât de slabă, cât de neînsemnată, pomenindu-1 în mijlocul operei sale, pe care o privesc din dealul meu, la trecerea rândunelelor din cocioc în azur. 1947 ION SÂRBU Aflatu-s-a că Sârbu a murit? întrebare naivă. Poate că nu se aflase nici că a trăit. Viaţa lui a intrat în conjugarea verbului trăiesc, vreo şaizeci de ani. De uitare, ca şi de aducere-aminte, nu-i numai omul vinovat. Pe Sârbu l-am cunoscut şi în teatru, şi în omenie. Din câţi actori am ştiut, Belcot şi Sârbu n-au fost bolnavi de nici un fel de cabotinism . Nu s-ar fi putut bănui că ei au trecut prin zeci de personaje, că ar fi fost succesiv regi, stăpâni, eroi, martiri şi lichele, fiecare, lăsând, de regulă, în suflet un sediment, un miros, un gust şi deteriorând personalitatea proprie a unui actor, numeros prin profesie ca un hotel. Sârbu fusese învăţător sătesc, ceea ce i-a priit, lângă ţarină, vatră şi şcoală, şi i-a întemeiat o educaţie de sănătate, mai cu seamă că acest oltean de Sârbu a fost ţăran adevărat, crescut între coceni, ştiuleţi şi vite. După un rol jucat cu o putere unică în teatrul românesc şi cu un talent neîmprumutat de la nimeni cu nimic, Sârbu, aplaudat uneori cu ovaţii şi urale, se gândea la pătule, la curcanii gorjeni din bătătură, la doniţa de acasă, la câinele ogrăzii, la ciutura spânzurată de cumpăna cu buturugă. Născut pentru teatru el s-a împăcat cel mai puţin cu peizajul de mucava şi culisele de zdrenţe vopsite. Personajul din program nu i-a fost niciodată indiferent, luat în glumă sau în dulceag. El intra în rol adânc şi grav şi-l PUBLICISTICĂ 1533 adapta pe simţirea lui riguros. Sârbu n-a trăit şaizeci de ani, a trăit cel puţin şase sute, cu intensitate. Doctrina lui de vieţuire a fost cea exactă, alternând strădania de artă cu munca mâinilor brută: echilibrul de contraste. Din toate rolurile clasice, pe care le-a jucat cu măiestrie şi temperament, cred că nici unul nu i-a dat satisfacţiile perfecţiunii unui geamantan croit, cusut şi finit de mâinile lui. Onest, harnic, real, inspirat şi pasional, în Ion Sârbu teatrul a pierdut o valoare şi prietenia unui caracter. 1947 CIVILIZAŢII Venise vorba de civilizaţie, care ar putea să fie şi ea o vorbă ca toate celelalte, cu care ne jucam la ţigări, cu o scrumieră mare pusă pe masă. Intr-însa se aduna, odată cu mucurile fumate, amare şi acre, cenuşa invizibilă a discuţiilor sterile. Care-i semnul acestei aşa-numite, cu un cuvânt aşa de urât, civilizaţii? Parcă pe franţuzeşte, civilisation, cu alte aderenţe în sensibilităţile regiunii din capul continentului, legănat de cântările talazelor şi de sirene şi liber peste întreg ocean, sună mai dulce. Ce-i civilizaţia?... Săpunul? Lama de ras? Tacâmul de la prânz? încălţămintea cu toc? Palatele de piatră? Catedralele? Asfaltul? Macadamul? Lectura? Se pare şi este sigur, că toate acestea: baia, cabinetul cu lanţ, rufăria, ciorapii, inelele, tablourile, cărţile, patul de lână, perina cu fulgi, sufrageria, bucătăria, pivniţa cu vin, dau o spiritualitate, şi că expresia ultimă a stării de civilizaţie e o stare de moral. Românul n-a putut să aibă, cu sutele de ani, mai nimic din semnele exterioare atât de emoţionante în ţările străine, de la Viena în sus şi-n jos. Rob permanent, cu slabe răgazuri de calm 1534 TUDOR ARGHEZI ameninţat perpetuu, rob între Bizanţ şi Roma, care se edificau treptat; colea spre Sfânta Sofia, dincolo spre Colosseum şi Vatican, desculţ ori golan în opinci, fugind de-a lungul veacurilor din baltă în păduri, din şesuri în munţi, viaţa nu i-a dat voie să se aşeze mai multă vreme decât între semănat şi seceriş, dacă evenimentele îi lăsau şi această vacanţă. De aceea, la el totul a fost provizoriu. Casa lui a fost de lut, grajdul i-a fost de câteva lemne încrucişate subt paie sau stuf, mâncarea i-au fost pastrama şi brânza, şi ca să nu-i trebuiască un cuptor, evoluat de la situaţia de troglodit şi de fugar la o situaţie de securitate, el a mâncat, în loc de pâine, mămăliga fiartă repede într-un ceaun lângă carul cu coviltir. Şi ciobănitul dovedeşte starea lui aproape nomadă de om izgonit. Până încoace, târziu, flăcăii au trebuit prinşi cu arcanul, neştiind în ce oaste străină au de slujit. Nici pletele nu prea au altă explicaţie: omul n-avea timpul sigur nici să facă baie în albia lui, nici să se tundă. Istoria poporului românesc e cel mai incredibil document. Ori de câte ori ne cuprinde necazul că rămânem tot îndărăt, avem obligaţia să ne consolăm cu trecutul şi, fiindu-ne groază să nu ne fie ruşine de el, dacă am fost în stare, îndată ce ne-am oprit cirezile şi turmele la loc mai liniştit, să dăm o elită a minţii şi să ne ridicăm limba la nivelul căpătat în milenii de literatura altor popoare. Civilizaţia noastră e strict interioară. In pribegia lui de todeauna, valahul a fost singur cu Dumnezeu şi, neputând zidi temple şi columne, şi-a construit pe fluier şi grai un suflet generos, cruţător, echilibrat şi ceva pe care noi îl numim cu un cuvânt înalt şi făcut de noi: omenie, fără echivalent în nici o limbă. Ca să ne cunoască valoarea de civilizaţie, lumea trebuie să ne adâncească. Morminte spoite şii crestate cu aur sunt peste tot locul, unde oamenii au avut vremea cu ei, dar n-au omenia noastră. Calea către stele şi către tipul omului definitiv, care nu-i chiar „Ubermensch-ula lui Nietzsche, cu cruzimile lui, trece PUBLICISTICĂ 1535 prin suflete, nu prin autostradă cu lampioane. Poporul nostru are un folclor subtil şi delicat. Ştim că există o încercare de sociologie care, crezând că a descoperit ceva, face drumul dintre pirostrie şi groapa unde omul se duce în poiană, urmărit de câini, înainte şi îndărăt, derizoriu şi grotesc. Monumentele civilizaţiei noastre nu se văd: sunt ascunse, dar au, unele, patru dimensiuni... 1947 UN STREIN ÎNTRE ROMÂNI Un student maghiar, vorbind suficient de bine româneşte, a căpătat o însărcinare universitară pentru Bucureşti şi stă la noi, în capitală, de aproape o lună de zile. în ajunul unui examen de licenţă sau doctorat s-a hotărât să studieze pentru teză literatura românească, mai nouă, vreau să zic mai recentă, şi mai ales, mi se pare, poezia unui oarecare Tudor Arghezi. Nu ştiu dacă vă mai amintiţi; acest personaj antipatic şi cunoscut pornograf, critica pretinde că e poet. Deci, s-a impus o vizită literară. Dacă nu intervenea din când în când o tărăgănare, un accent, mai mult o pauză silabică sau o flexiune gramaticală şovăitoare decât un accent, s-ar fi zis că tânărul Sarosi Balint e un student român. Privirea limpede, expresia francă şi tonul fizionomiei erau la fel cu ale unui băiat de sătean, din Dâmboviţa sau Mehedinţi, înscris în Universitatea de la încrucişarea celor două bulevarde. Am găsit la el un avânt şi o determinare pentru spiritualitatea noastră, pe care am dori-o egală la noi faţă de intelectualitatea maghiară, în Bucureşti ignorată. Numeric, indiferenţa e aproape la fel, cu toate că ultimele generaţii cultivate la Budapesta încep a se dumiri că valahii nu 1536 TUDOR ARGHEZI sunt chiar nişte foşti „ţigania de şatră. Geniul românesc începe să intereseze şi metropola ungurească, şi coroana Sfântului Ştefan nu mai crede că depăşeşte cu o turlă şi jumătate căciula de oaie, cu moţ, a lui Popescu N. Ion. Numai că, vezi, cărţile româneşti nu se duc la Pesta. De ce? Probabil că vina nu cade exclusiv asupra editorilor români. Curentul actual pentru studiul limbii româneşti, aprofundată prin exponenţii ei, nu găseşte satisfacţie locală. Viitorii doctori de academie sunt siliţi să alerge, ca să citească, până la oraşul marilor noastre contraste. Am stat de vorbă vreo două agreabile ore, pentru amândouă părţile, întâlnite într-o grădină, de toamnă, cu zalele de aur ale caişilor risipite pe cărări. Erau de faţă un poet ardelean, un profesor de limba românească şi altul de istorie. L-am întrebat pe student: „Cum vă simţiţi între noi?“ Mi-a răspuns că e ceva particular aci, desigur că acel ceva care nu le displace niciodată străinilor poposiţi la noi; acel ceva subtil şi imponderabil, greu de identificat, greu de aflat aiurea şi care descoperit incită la dragoste sau la rezervă şi respect. 1947 MOTIVE CAPRINE Poate că v-ar interesa să vă dau veşti de la Vasilică. Locuitorii cu patru picioare ai bătăturii, câini şi pisici, au sporit cu un strein, cel mai fantastic personaj şi cel mai plin de vervă. Vasilică e numai de câteva luni, dar are barbişon şi coarnele de-o palmă, şi a mai crescut... Vine, pleacă, îşi aduce nu ştiu ce aminte şi se întoarce, şi sare pe neaşteptate peste curcan, peste masă, peste o găleată. II apucă oarece şi, din serios, PUBLICISTICĂ 1537 zvâcneşte brusc într-o parte şi lateral; şi iarăşi dă în seriozitate. Apoi, îl interesează o mătură şi se bate cu ea, o greblă. Când s-a întâlnit întâia oară cu Baciu, dulăul mare şi copilăros, a fost pentru amândoi o secundă de consternare... Iedul nu mai văzuse câine şi câinele nu mai văzuse ţap. S-au întâlnit în bot. Au clipit din ochi, ca şi cum descifrau nişte chirilice schimonosite. Şi-au pierdut vocea amândoi şi s-au examinat cu o curiozitate adâncă şi imobilă. „Cine naiba mai e şi ăsta?" se gândeau amândoi. Ţapul s-a eschivat şi a dat buzna în porumbiei. I-am explicat lui Baciu: - Mă, Baciule, ăsta vine tocmai din mitologie, auzi? Satirul Pan a dansat cu el, sculat în două picioare bifurcate, la sunetul naiului cu şapte ţevi. El ştie multe şi a văzut multe. Fetele pădurilor, ieşite goale din apele agitate, i-au pus flori în coarne şi au învârtit horele împrejurului lui. L-au tras de ţăcălie. E cam năuc de atunci şi i se năzare. Ar vrea să alerge şi să gâdâle fetele frumoase de altădată - cu cornul. Zărindu-le într-un abur de amintire, dă ochii când de tine, când de curcă, şi cade pe gânduri. Ia înşfacă-mi-1 niţel de după coarne, şi să vezi cum se aruncă-n sus şi de-a-ndaratele, ca un diavol. Dar bagă de seamă să nu-1 deteriorezi, că are rude în Olimp. Baciu e cuviincios cu Vasilică românizat. Originile lui divine sunt evidente şi în mărgelele aruncate în ogradă; câte un şir de metanii negre, rupte şi risipite. Şi, vezi, el nu face din gâtlej nici ca găinile, nici ca gâştele, nici nu latră. Toată vorba lui, o vocală, un e repetat după virgule şi câteva puncte, îl face pe Baciu să presupuie, în incultura lui, că întrebuinţează o limbă cu o singură silabă, că vorbeşte, poate, greceşte, ca Anacreon. In orice caz, analizează Baciu, glasul lui întrerupt urmează estetica perlată a hapurilor din coadă. Ca observaţie de fiziologie generală, Baciu are dreptul să se mire cum a făcut Dumnezeu principiul ca toate făpturile să se exprime prin extremităţi opuse şi ca între cele două puncte de manifestare, între nas şi punctul al doilea, să încapă 1538 TUDOR ARGHEZI o rezonabilă distanţă decentă. Regretatul meu dascăl de ştiinţele naturale — „naturalia non sunt turpia1 — Fană Constantinescu, l-ar fi lămurit mai bine şi i-ar fi închis gura cu maxima lui: „Minunile naturii, domnule!" Vasilică era adineaori pe bancă. Pe urmă, numaidecât, făcea un salt strâmb peste butoiul cu varză. La jumătatea cercului descris s-a răzgândit şi s-a răsucit în aer, şi oricum ar face după geometria lui anapoda şi alandala, Vasilică ajunge tot în patru picioare pe pământ, fără să-şi scrântească nici un mădular. Acum a deschis uşa cu fruntea şi e în mijlocul tipografiei, citind inscripţiile nemţeşti de pe maşini. Şi nu mai vrea să iasă nici de coarne, nici de cotorul din spate. Puneţi mâna pe el, că se interesează de motor! Pe naiba! Vasilică a plecat pe fereastră. 1947 NASUL CU PRICINA La doctor vine un client... - Domnule doctor, mă numesc Cutare. Sunt sănătos. Mănânc cât zece, dorm cât şapte şi habar n-am cât douăzeci... Dar am un defect... II vedeţi... - Nu observ nimic, stimate domnule Client. Atâta văd, că aveţi o sănătate înfloritoare. Mină excelentă, bună dispoziţie admirabilă, un optimism exuberant... Cu ce pot să vă servesc? - îmi pare rău, domnule doctor, că nu vedeţi nimic... Eu mă ciocnesc de el în toate zilele, de câte ori mă rad. Medicul era un chirurg al plasticei estetice. Şi-a pus clientul pe un fotoliu cu fus, l-a contemplat din faţă, din ceafă şi din profil, s-a mirat că nu vede nimic şi înconjurând fotoliul de mai multe ori, s-a dat învins: PUBLICISTICĂ 1539 - Repet, onorate domnule, că nu văd nimic... - Să vă spui eu, domnule doctor, zise clientul, vexat. Mi-e nasul prea mare... - Atâta tot? Poate că nu, sau, ca să vă dau cu orice preţ dreptate, poate că da... - Are o cocoaşă tocmai la mijlocul lui. - Aşa e forma naturală a simpaticului dumneavoastră nas. - Am venit să mi-1 tăiaţi, domnule doctor. Vreau să-mi faceţi un nas mai plăcut. Chirurgul a rămas cam aşa. Clientul, se vedea după îmbrăcăminte şi accesorii - acest amănunt se vedea clar -, era un tânăr bogat. Dar când toată lumea face în piaţă, la vinete şi roşii, coadă, şi când menajul medicului aleargă câteva ore după douăzeci de ardei şi două ouă, idealul clientului i-a cam zdruncinat moralul. - Să vedem, domnule, poate că o să vă mai gândiţi. - M-am gândit şi m-am hotărât. Am şi închiriat sala de operaţii la sanatoriul Nomina Odiosa pentru mâine la orele zece dimineaţa. V-am adus şi onorariul: poftiţi. La unsprezece şi treizeci de minute trebuie să am alt nas neapărat. Clientul nu avea aerul să fie român. Se părea după accent a fi american. Era civil. Să vii de la New York sau din Massachusetts să-ţi retezi nasul în Bucureşti, comportă un sens inexplicabil. Poate că sportivul transatlantic s-a îndrăgostit de vreo româncă oacheşă, care i-ar fi răspuns la o declaraţie sentimentală, cu brutalitate, că nu ar prea aranja-o nasul. După câteva zile, nasul rămas în chiuveta sanatoriului se prezintă la locul de unde fusese dezlipit ca o labă într-un ciorap numărul opt, de vreo zece ori mai voluminos decât fusese. - Ce făcuseşi, doctore? l-am întrebat. în loc să i-1 micşorezi, i l-ai mărit. - Trece!... acum e umflat, zise chirurgul. Numai că nu ştiu dacă i l-am tăiat destul. Clientul se doreşte cârn. 1947 1540 TUDOR ARGHEZI LITERATURĂ NECUNOSCUTĂ De câtva timp îmi revăd hârţoagele adunate de un prost ca mine, cincizeci de ani în şir. Făgăduisem încă din epocile trecute că nu voi lăsa curiozităţii literare nimic şi încep să mă ţiu de jurământ, aruncând în foc. Contest de pe acum autenticitatea a tot ce se va putea găsi, la alţii, şi mă consider achitat pentru toate scadenţele cu anticipare. Am descoperit învechite şi fără dată, în schimb, manuscrise primite şi nu ştiu de ce păstrate până azi. Surpriza sentimentală a zilei a fost când dezlegând un pachet, mi-a căzut din el o scrisoare de la Ion Frimu, din anul 1915. Acest om exemplar mi-a ţinut cald la suflet, ca o carte de linişte şi înţelepciune. Iată o probă de literatură, dintr-un caiet de versuri, de proză şi de artă dramatică... O reproduc întocmai, cu speranţa că autorul nu se mai găseşte într-astă lume, de răi şi nepricepuţi. Uneori, opera nepublicată a unui obscur e valabilă cât şi a unei celebrităţi. N-am loc cât trebuie şi mă limitez la un extras. Ortografia şi sublinierile sunt ca în manuscris. Autorul s-a numit Petre Poppescu-Poet şi-n capul caietului, retezat ca o carte de buzunar şi cu un autoportret în două cerneli, cu creion chimic îşi face autobiografia. „Sunt născut în oraşul Slatina la anul 1882 la Septembrie în 14. Am urmat 4 clase de gimnaziu în Câmpulung şi Bucureşti la Liceul Cantemir Vodă. Niciodată nu m-am lăsat de coadă-n vale. Am obţinut mereu nota 10 la Română şi Franceză. Am stăruit să-mi însuşesc ca autodidact o cultură... independentă învăţând Literatura Franceză, pe care o cunosc Memorandum ad literam abovo. Iar Principiile Mecanice şi Istoria Naturală le-am învăţat ca pe Tatăl nostru. Acestea nu construiesc o laudă, căci sunt fix. Toate astea au contribuit foarte mult de a fi considerat poet ilustru. PUBLICISTICĂ 1541 Am scris Poezii Lirice, produse prin sentimente religioase, bucurie, amor şi alte Poezii. însă nota mea caracteristică este un subiectivism plin de nenorocire şi durere, parcă am fost hărăzit să reliefez cugetarea celebră a unui Alfred de Musset: «Rien ne nous rendent (sic) si grande quune (sic) grande douleur», ceea ce vrea să zică pe româneşte că: «Nimic nu ne face a fi atât de mari, decât o mare durere»! Nuvelele mele toate sunt pline de Filosofie. Am scris Teatru, în Proză şi în Versuri. în Drame încerc să omit otrava şi pumnalul ramplasând deznodământul sanguin printr-o finalitate produsă chiar printr-o mare durere constituind patetizmul ei, iar eroul sau eroii supravieţuind sau murind de durere: cord (Moartea Doamnei Cată), Nebunie (mai rea decât Moartea., cum este în Drama Mea Greşala Naturei, constrângerea lui Taraburic, fără nici o soluţie de eliberare dintr-un Balamuc, în care zace hrănindu-se numai cu speranţa) ş.a.m.d.“ în ce priveşte poezia confratele Petre Poppescu-Poetul o atacă în felul următor: „Eu n-am scris şi nici nu voi seri nicidecum Romane, îndeletnicirea mea este să fac versuri pasionale produse printr-o imaginaţie aproape de Realitate şi nesupuse excesiv unei măsuri regulate, ci culante după sens şi claritate aşternând pe hârtie curată idei originale subt o rimă foarte bogată, fără însă a mă exercita prea mult în senzaţiunea duratei. Poezia mea este cea mai originală şi tot atât de folositoare.“ Dacă aş mai continua să copiez mă tem de influenţa acestui maestru atât asupra celui subscris, cât şi a mişcării literare contemporane, căreia nu-i lipseşte prea mult ca să atingă perfecţiunea principiilor aplicate de premergătorul Petre Poppescu-Poetul, un mare necunoscut. 1947 1542 TUDOR ARGHEZI DE CAUSA CAUSORUM O telegramă relatează că Tribunalul din Niirnberg continuându-şi activitatea, doi din răspunzătorii masacrului al unui milion de oameni şi-au făcut debutul în proces, unul adus pe targă şi celălalt suferind un atac de epilepsie în şedinţă. Aceşti asasini legali ai Reiehului al treilea au fost comandanţi în faimoasele gărzi S.S de exterminare. Recrutarea impunea condiţii cu neputinţă de acceptat de către ceea ce se cheamă, în materie de sănătate, un individ normal, oricât de entuziast adept ar fi fost al naţional-socialis-mului. Decalogul unui neofit era repetarea de zece ori a poruncii: „Ucide! “ şi, pentru asimilarea doctrinei, se alegea tineretul. Capabil să fie fanatizat, adică în stare de absenţă a facultăţii controlului de sine, băiatul cel mai potrivit cu misiunea de asasin profesional trebuia să fie atins neapărat de o tară. Se cheamă pe franţuzeşte o tară, ştirbirea în zeci şi sute de feluri, fie a bunului-simţ comun dar sănătos, fie a sensibilităţii, în războiul trecut, mi s-au relatat tot soiul de isprăvi de degenerescenţă. Două din ele mă urmăresc, mai ales, prin contrast. Un ofiţer german găsind în câmp un copil de doi ani, a căruia mamă fusese de-abia ucisă, îngenuncheată lângă copil, a prins copilul de picioare în mâna stângă şi l-a împuşcat cu pistolul, aşa spânzurat în aer cu capu-n jos. Micul cadavru a fost aruncat peste cadavrul femeii. Un soldat, român de astă dată, sătean, a primit ordinul de la ofiţerul lui degenerat să împuşte un băiat de vreo patru ani, din faţa lui, naiv şi candid ca toţi copiii nevârstnici. în aşteptarea execuţiei, de care nu avea conştiinţă, copilul se juca de-a nişte pietricele. Soldatul ţăran s-a aşezat, la ordinul ofiţerului, în poziţie de tragere, a ochit şi nu a tras. „Nu pot să-l omor, trăiţi domnule locotenent, a spus ţăranul, am şi eu acasă copii“. Ofiţerul a scos revolverul şi, răstindu-se cu arma pregătită la soldat, i-a răspuns rece: „Dacă nu tragi, trag în tine eu“. PUBLICISTICĂ 1543 Soldatul a tras, copilul s-a răsturnat zvâcnind şi soldatul a înnebunit pe loc. Nu mai ţin minte cum l-a chemat. Poate că mai e în viaţă pe undeva, în vreun balamuc. Gărzile S.S au fost refugiul predilect al nebunilor pe jumătate, pe sfert sau pe una a opta, şi ei au fost cu plăcere primii răsplătiţi şi ridicaţi în ranguri. După ce au asasinat mii de oameni, chemaţi să dea socoteală, ei leşină. Intr-o zi, leşină şi a doua zi cer iertare. Aşa s-au petrecut lucrurile lumii acesteia întodeauna. Spirochetul e universal şi etern şi tactic adeseori. 1947 ARTICOLE DE LUX In materie de simplă viaţă cotidiană, interesează alimentarea, paharul de bere, tutunul, nasturii cusuţi în dreptul găurii lor, briciul, bucata de săpun, chiria şi alte câteva articole accesorii, dintr-o serie limitată. Când iese omul cumsecade din seria lui hebdomadară, începe să fie oarecum încurcat şi-l vezi numaidecât dacă pune o pălărie nouă şi mănuşi de piele. Cravata-1 gâtuie, gulerul îl sufocă, pantoful strâmt îl face să şchioapete şi să ridice în dreptul unui felinar câte un picior, ca să şi-l odihnească în aer. De ce o fi simţind el necesar să ia un aer de victimă, care-l sileşte să sufere şi să cheltuiască? Numai ţăranului îi lipsesc asemenea tragice apucări. Căciula, cojocul şi opincile lui sunt întodeauna la fel şi el nu ţine în ruptul capului să-şi părăsească personajul şi să intre într-altul, incomod, copiat de pe târg. în limbaj, ca şi în deprinderile de piaţă, se petrece acelaşi gen de aprovizionare cu materiale de lux, cu idei şi cuvinte, purtate peste cele curente. Foarte vizibile în intelectualitatea hrănită cu pesmeţi literari şi cu îngheţată teatrală, ele, din copie în copie, trec 1544 TUDOR ARGHEZI de la autori la librari, la chioşcuri, la garderobiere şi se difuzează în publicul mare şi mic. Fraze întregi, calificative, aprecieri critice umblă de căpătat din gură în gură şi construiesc o garderobă de seară şi sărbătoare, în care o parte din lume umblă mândră şi răscăcărată, străină în straiele verbale, cu două, trei numere mici sau mai largi decât mintea respectivă. O şapcă-i cade peste ochi, un cilindru îi stă pe vârful căpăţânii, creionul de buze îi mânjeşte botul până la nări, unghiile jerpelite devin de un roşu obscen. Aud şi citesc: „ are talent“ şi „ nu are talent“ şi scribendului care se rosteşte cu pana sau cu glota îi lipseşte toată facultatea necesară. Aud: „ e un imbecila şi repetitorul acestui loc comun infatuat e un imbecil perfect. Universităţile au creat cuvântul „semidoct“ pentru suficienţa savanteriei insuficiente. Orişicine e mai doct sau mai puţin doct, comparativ cu vecinul lui de treaptă şi semi-doctismul parcurge scara insuficienţelor progresive şi regresive de sus până jos. Deşteptăciunea se întrece cu tâmpenia şi amândouă dau semidocţi cu duiumul. Ce preferaţi? Mie unuia îmi place cu deosebire savantul idiot şi la locul lui. 1947 ARTA DE A CHELTUI Este o artă să cheltuieşti? Trebuie să fie, de vreme ce, la un acelaşi venit, unii se îndestulează şi altora nu le ajunge; ba, uneori, un salariu mai mic întrece în confort salariul mai mare. Administratorul acestor diferenţe de nivel e gospodina şi nu-i deloc uşor ca o femeie, o soţie, o mamă, o soră, să fie bună gospodină, dascălul cel mai bun de economie politică reală. De obicei, această economie se face într-un biurou şi la o catedră, pe când gospodinele amestecă popii cu birlicii: PUBLICISTICĂ 1545 atunci, bucătăria rămâne fără cartofi, fără ceapă, fără făină şi fără undelemn — şi familia umblă din colţ în colţ după bucata de mămăligă. Laboratorul meu de experienţe economice ţine câteva uliţi care dau unele într-altele. Presupunând că arta de a cheltui a fost precedată de arta de a câştiga, destul de grea şi ea, şi mai ales, şi că a fost satisfăcută, am urmărit o familie cu patru copii adulţi, în perfectă validitate: cinci bărbaţi în casă şi o biată femeie, probabil o frumuseţe pe alte timpuri. Căutătura neagră, profundă, şoldul armonic, glezna fină şi, cu deosebire, sublimul dezinteres al acestei mame, cinstită ca un porumbiel, atestă o rasă, care lipseşte boierilor cu o reputaţie stabilită. Mi-e tare dragă această băbuţă, trădată în toate aşteptările ei, dar cu concepţia clanului deasupra oricărei discuţii şi îndoieli. Flăcăii ei sunt frumoşi, ca şi ea, os din osul ei, carne din carnea ei. O întreb, pentru a deriva prezentul în trecutul îndepărtat: „Bună dimineaţa. Cum mai merge dragostea?" Un accent nou apare în ochii ei adânci. E mai tânără, mai zveltă, mai vioaie, şi se duce cu gândul la tinereţea ei chinuită. „Cum să meargă, domnule? Când mai bine, când mai rău" - şi femeia surâde, ademenită de o imagine, pe care o cunoaşte ea mai bine. Dar, ce folos! Bărbatul ei e un iubeţ de mai tinerele şi îşi cheltuieşte paralele pe unde apucă. Unul din băieţi, „frumos de pică", e înfumurat: poartă o coamă cât o chică de cal şi „citeşte". I-aş fi dat cărţi: preferă ziarele vechi. Orice fată s-ar prinde numaidecât de el, dar băiatul n-are „costum" şi fetelor le plac băieţii cocheţi: la o chică de mare intelectual să corespundă şi niscaiva pantaloni. Alt băiat a cheltuit trei salarii ca să-şi cumpere un aparat de radio vechi şi când l-a adus acasă de-abia a văzut că-i mai trebuia şi curent electric. Al treilea frate a mângâiat idealul unei biciclete: „să nu mai dea bani la tramvai". Cu greutăţi, în sfârşit, şi-a transportat bicicleta acasă, la spinare: mai trebuiau cauciucuri. Alt frate voia să plece în 1546 TUDOR ARGHEZI Argentina şi se pregătea serios. S-a întors acasă trist: ajunsese la Ploieşti. Vis şi gunoi. Pac! într-un ajun de Paşti, toată familia îşi adunase salariile şi s-au cumpărat câte toate, pentru masa de prânz. A doua zi, de înviere, frumoasa bătrânică umbla pe la vecini. îi trebuia o pungă de mălai, ca să nu-i moară flăcăii de foame. - Ei, cum mai merge dragostea? am întrebat-o. - Prost, domnule, foarte prost. 1947 ELOGIUL GAZETARULUI N-am fost întodeauna blajin cu dumneata, dragă confrate. Nu pentru că uneori erai poate crud şi nedrept sau poate că puneai prea mult sirop sau prea multă limonadă în călimările dumitale. în primul rând, când erai sincer, ţi-era iertat păcatul sincerităţii, pe care nimeni nu-1 poate pedepsi, fără să comită un păcat mai greu, iar în rândul al doilea, produsul zaharos al condeiului e literar: în poezia şi proza scrisă siropul e parte aproape constituantă şi dulceaţa se concretizează până la cristal. Am în farmacia bibliotecii, şi eu, o importantă serie de borcane pline cu substanţe nehotărâte dintre purgaţie şi leşin. Ceea ce nu mă lăsa inima să accept de la peniţa matale, a fost murdăria profesională, şantajul care te-a procopsit câteodată, închirierea la orice soi de marfă, transportată cu tarif şi bacşiş la cititor, acasă, porcăria intenţionată. în doctrina medievală acestea erau considerate, în limbajul epocii, păcate împotriva Spiritului Sfânt, împotriva Duhului, păcatele de moarte. Nu te zbârli de mistica instanţă a idolului şi a inteligenţei: ea e valabilă întodeauna în variatele-i expresii verbale. PUBLICISTICĂ 1547 Dar dumneata ştii să fii şi curat şi onest şi naiv, calităţi care în jurisdicţia cerului sau pământului te absolvă sau te mântuiesc. Când fiinţa sufletească a gazetarului vine, lasă-mă să repet cuvântul: din poezie, din gingaşa stihie a credinţei şi a zborului rândunelei (iată că trece o săgeată cu aripi prin spaţiul de aur al ferestrei!) asta se cunoaşte numaidecât. Cuvântul licăreşte, gândul aduce o undă de sulfină, însuşi veninul e un nobil alcaloid. Mi-am adus aminte de dumneata uitându-mă în zarea mea de câmpii sterpe şi de coşuri de fabrici, de care se agaţă un zuluf de oarecare fum - mă întorceam chiar din oraşul mare, unde o lume densă, forfotită, pretinde că „munceşte“: tărăgăneli de sute de mii de picioare şi o pauză în fiece ins. Cremenea zace într-un buzunar şi amnarul în celălalt: greutatea e să se atingă şi să scapere scânteia. Nu e scânteie. Omul e demoralizat şi leneş. Dă-mi voie să te arăt acum cu tu. Tu eşti singurul profesionist care munceşte cu adevărat şi dovedit, zi cu zi, în toate zilele, întodeauna, fără sărbătoare, fără de răgaz, nu de opt ore, nici de şaisprezece, de nici o oră - şi, paradoxal, ai împotriva muncii tale, adunaţi ca să te oprească, tocmai termenii care determină, pe alte laturi ale activităţii, necesitatea socială inexorabilă a muncii. Toate ocârmuirile au făcut o lege şi au înfiinţat un statut împotriva ta. Arhitectul poate să construiască o casă şubredă, inginerul poate să contribuie la explozia unei locomotive, lăptarul poate să amestece apa cu laptele vacii, ministrul de Finanţe poate să fabrice un buget săptămânal factice, medicul poate să-şi ucidă clientul — tu, gazetarule, n-ai voie nici să greşeşti o vorbă cu alta. Şi totuşi, tu stăruieşti, îţi dai examenul cotidian faţă de juriul cel mai numeros, publicul; te supui cu îndărătnicie celei mai decisive şi mai eludate acţiuni în absolut toate profesiile: controlul. Tu nu te-ai ferit şi nu te fereşti de el, tu îl cauţi şi-l dovedeşti permanent util. Insă ţie ţi se dă prilejul să controlezi 1548 TUDOR ARGHEZI cu competinţa pe care ţi-o dă însăşi totala ta supunere la el, trândăvia, incapacitatea şi deficienţele ambianţei? Tu eşti etica şi onoarea, râvna şi demnitatea, gratuit. Nu te descuraja. 1947 ÎNTRE COLEGI îmi stă de douăzeci de ani în fereastră această mânăstire cu patru turle zvelte, cu o clopotniţă mare şi cu o clopotniţă mai pitită - şi nu am zugrăvit-o niciodată. A fost o casă de rugăciune cu cruci: e o puşcărie. Clădirile au sporit prin adaose şi refaceri. Două mii de oameni trăiesc în zidurile lor, strigaţi, catalogaţi, mutaţi din dormitoare în ateliere. O dată, de două ori pe săptămână, intrarea principală e un bâlci. Sute de femei, mai cu seamă femei, care asupra bărbaţilor, născocitorii simţimântului de vitejie, au întodeauna un prisos de bravură, puţin cunoscut sexului tare - cel mai molâu dintre sexe - înfruntă depărtările, se adună, una câte una, dinaintea porţii, aducându-le deţinuţilor, fraţii, copiii, părinţii, câte ceva mai bun, într-o paporniţă jigărită. Pentru femeie şi pentru biserică nu e vină, nu e culpabilitate, nu e vinovat: toţi oameni-s la fel de vinovaţi şi la fel de inocenţi. Iar sătenilor şi târgoveţilor te-ai strădui în zadar să le lămureşti că delincventul din temniţă trebuia să fie închis: „Las’ că ştiu eu cum merge treaba", răspunde omul de rând. La noi în mahala, omul care n-a stat la închisoare, n-are nici un merit de băgat de seamă. Motivul nu interesează şi nu sunt deosebiri între pricini: faptul brut, că ai fost închis e de-ajuns. Se înfiripă şi o camaraderie între borfaşul rufelor întinse pe frânghie şi delincventul, de pildă, literar sau politic. PUBLICISTICĂ 1549 N-am auzit niciodată ca un academician sau dascăl de universitate să mă cheme coleg, dar mi s-a întâmplat să mă aud astfel asortat în tramvai, unde tulburasem, în exerciţiul funcţiilor lui, pe un domn elegant, cunoscut hoţ de buzunare, invitându-1 să se scoboare la prima staţie din vagon, pe când degetele lui subtile se îndreptau pe dedesubtul unui ziar deschis subt nasul călătorului, în intervalul dintre jiletcă şi subsuoară. — Arăţi uitat, pesemne că am fost colegi. Tot există pe lumea asta o solidaritate. Dar astă-iarnă au degerat viile şi livezile dimprejur. Şi au îngheţat, lipiţi de boltă cu aripile lor de piele, în turla mare, toţi liliecii. Şi au tremurat de ceasul morţii şi hoţii. 1947 UN ORIZONT Câteva dâmburi treptate, până în marginea cea mai din fund a câmpiilor din zare întocmesc imensul peizaj, cu o biserică undeva, cine ştie unde, foarte departe, indicată ca o urmă de creion. Ai vrea să fii acolo şi dacă ai fi acolo, unde linia pământului primeşte cerul şi melancolica lumină nedesluşită a unui început de ceaţă, ai vrea să fii aici. O turmă de porci caută în iarba rece merindea sărăcăcioasă şi porcarul, fără fluier şi fără frunză, stă jumătate jos şi jumătate în băţ. Unul din porci e bălţat, negru până la cingătoarea ce-i înconjoară abdomenul. E mare în dreptul sticlei. Pare un vlădică, ieşind pe câmp în pantaloni şi cămaşă, umblând pe brânci cu barbă veche. Pace vouă! Vântul de gheaţă cutreieră pomii şi-i risipeşte. Am măturat frunzele galbene de mai multe ori. Aşternutul lor de coviltir mă dezolează. Valul galben biruie şi târnul şi osteneala. 1550 TUDOR ARGHEZI Să le lăsăm în voie, să cadă, să fugă, să călătorească. A venit toamna, dragă! De-acum decorurile se împuţinează şi dispar, încă nu se vedeau satele din lunca mea: azi a căzut o parte din cortină. Soarele s-a făcut alb şi lunatic. E zor în muşuroaiele de furnici, şi albinele, din stupii cine ştie ai cărui sătean, nu mai călătoresc încoace: se închid în mănăstirile lor, ca nişte maici. Nişte gălbioare au mai rămas legănate pe nişte tulpini lungi. Nu înţeleg de unde atâta ciorărime. Vârteje negre viscolesc dinspre Dunăre deasupra grădinilor palide şi rărite. Au trecut câteva stoluri, pe urmă s-au îndesit, acum curg torente, la nesfârşire, batalioane, armate de ciori; răzvrătite desigur de presimţire. Să vie atât de repede zăpada, de care fug milioanele şi miliardele de corbi, în septembrie. An funest, an deviat, an dezorganizat. Mă uit la porci: pasc. Poate că instinctul lor, de pământ, e mai exact decât al ciorilor, de văzduh. Pace vouă! 1947 CLACĂ LITERARĂ Cele câteva zeci de mii de cuvinte dintr-o limbă grăită şi scrisă se reduc, aplicate, la două, trei mii sau la câteva sute; capitalul din tezaur şi numerarul în circulaţie şi schimb. Multe vocabule sunt piesele rare ale unei colecţii, odăjdii de zile mari, bijuterii de seară, pahare cât un degetar de un strop sărbătoresc la desert sau, de-a dreptul, modele de muzeu. între un cuvânt şi altul, înţelesul şovăie uneori şi scriitorul barbar, obligat să nu-şi piardă curajul dezechilibrat între nuanţe, tranşează, cum se zice în afaceri, contractul tacit şi procesul gramatical dintre două părţi aduse la bara cimitirului lexical, refuzând neted pretenţiile uneia din ele la claritate. PUBLICISTICĂ 1551 Uneori, nevoia sufletească te întoarce la standardul mental din copilărie, la o frăgezime perimată prin durată, te trimite în bibliotecă la rafturile cărţilor de şcoală, pe care trebuie să le păstrezi în acest scop. Ai vrea să redevii un moment, la o trebuinţă morală, elev din clasa unei şcoli primare sau al unui liceu şi să-ţi evoci o circumstanţă. E o metodă de reîntinerire, mai bună decât figurile de gimnastică ritmică şi respiratorie şi o igienă. Fracţiile zecimale, tabla lui Pitagora cântată, elementele de matematică ale lui Borel sau Tanery, calculele lui Condorcet, botanica lui Sabba Ştefănescu, liturghia lui Ioan Chrisostomul, lepădările Sfântului Petru, abecedarul lui Barbu Constantinescu, o fotografie, o doină dau la orice vârstă tonacitatea adecvată unui moment, când te simţi ori prea bătrân ori prea obosit. Câteodată, eşti bătrân la douăzeci de ani. Răsfoind adineaori manualul De Viris ilustribus urbis Romae, a Romulo ad’Augustum, care la şaizeci şi şapte de ani capătă un parfum nou, carte adunată din literatura latină de către ilustrul scolast Lhomond, veşnicul adolescent, dau de un exemplu despre ceea ce aş avea de gând să sugerez, în prefaţa ediţiei Larousse, de prin 1905 (francezii şi-au datat prea puţin ediţiile în trecut): Util şi Necesar. In franţuzeşte, expresiile sunt aproape exacte pentru două înţelesuri. Textul zice aşa „Le De Viris futjuge tout d’abord si utile, ou plutot si necessaire qu'ilfu adopte dans tout Ies colleges". Ceea ce este util pare şi necesar, şi invers. In româneşte pleonasmul e mai puţin evident, traducerea fiind cam următoarea: „S-a socotit că De Viris e atât de trebuincios sau mai repede atât de folositor încât...a. Toată chestiunea scrierii şi a vorbirii stă în dificultatea găsirii cuvântului propriu, singurul care exprimă integral ideea, din toate cuvintele satelite. Dificultatea sporeşte în cazurile din ce în ce mai numeroase ale ideilor mijite între obscuritatea intenţiilor şi vocabularul existent. Trăim într-adevăr o epocă de fruntarii şi de universale influenţe despărecheate, cu impresia falsă că vorbirea nu mai corespunde noţiunilor 1552 TUDOR ARGHEZI noastre, şi căutăm alte cuvinte, ca să adăogăm la cele treizeci de mii de vocabule, din care trei sferturi de prisos, altele treizeci de mii succedanee şi pleonasme, pentru a intra într-o confuzie sporită de noţiuni firimiţate. E amuzant de citit dările de seamă asupra ziselor tendinţe noi în literatură. Insuficienţa atât a ideii cât şi a puterii de rostire duce la o formă verbală de aproximaţii insignifiante, a căror margine joacă pe idee ca o chivără prea largă pe un cap fiziceşte normal. întâmplarea mi-a pus pe bancul de lucru o carte, care crede că a zguduit teatrul şi că a reformat concepţia geniului spontan şi iresponsabil; o carte de mari inspiraţii pentru critică şi pentru mediocritatea personalităţii regizorilor curenţi, remorcaţi în trecut de Reinhardt şi Antoine: Arta teatrului de Edward Gordon Craig în traducere franceză. Tonul profetic şi plin de sine ca la toţi autorii fără vocabular intrinsec, ori de câte ori introducerea unei idei în realitate nu găseşte loc, se rezolvă în formula specioasă a evaziunii: „dans un sens plus eleve", cu un sens superior. Lipseşte cuvântul unei iluzii de noţiune. 1947 OMUL TEHNIC Dacă ne aducem aminte, vechile locomotive se prezentau ca nişte maşini de gătit, puse pe fugă, cu burlanul lor afară din cale de lung. Caricatura putea să alerge mai repede sau mai încet, dar era dezgraţioasă şi scotea un fum cât o imensă pătură murdară, agăţată de coş, ca un crematoriu greţos şi opac. S-ar fi zis că publicul din vagoane călătoreşte întins pe grătare, pentru a fi prăjit şi fript între două staţii de cale ferată. Din timp în timp, se depozita movila de cenuşă, pe undeva, ca nişte PUBLICISTICĂ 1553 oseminte. Uneori nici nu s-ar fî părut că s-ar fi zis. Arderea călătorilor, cu tren cu tot, era reală şi se numea în termeni de transport internaţional o catastrofă, datorită întodeauna ilustrului Păun acarul, pe care, prin sentimentul solidarităţii tehnice, îl împrumuta România statelor în necesitate. Probabil însă că mai mult forma fostului monstru ridicul, decât funinginea pe care o ningea după el prin pădurile sonore şi între torentele limpezi spânzurate de piscuri, au aţâţat răzvrătirea esteţilor din secolul precedent, hotărâţi să împiedice trecerea puturoasei dihănii prin singurătăţile solemne ale naturii. Trenul de azi, ca un sul fluid lansat pe două panglici de argint, nu mai turbură nici o susceptibilitate şi face parte din mitologia actuală, ca un spirit al codrilor, izvoarelor şi fluviilor străbătute de viaducte elegante şi poduri frumoase de oţel. Inginerul constructor a depăşit estetica de convenţii şi pe artist. In mâinile lui materia brută s-a rafinat până la transfigurare şi misticitate. Ce departe ne găsim, numai într-o sută de ani, de mecanica lăcătuşului neajutat de fizică, de chimie şi matematici şi de un vis al formelor încă neatins de clasica plastică a frământătorului totuşi genial de substanţe şi aspecte: uzinele şi atelierele tuturor industriilor sunt marile opere de artă ale omului aceluia, de colo, nervos şi tras la faţă, aplecat cu creioanele, măsurile şi calculele lui, deasupra unei planşete, din schiţele căreia ies presele tipografice, linotipurile, rotativele, ţesătoriile, strungurile, motoarele, vapoarele, avioanele şi forţele care le mână şi stăpânesc, după ce au întrecut de sute de mii de ori puterile tânărului din faţa şevaletului de machete. Desigur că realizările ingineriei vor avea o influenţă asupra tuturor artelor anterioare omului politehnic, însă nu în sensul imaginat de simplismul unor teoretizând fără imaginaţie. Artistul, poetul nu vor reproduce locomotiva, maşina de cusut, ciocanul de zece tone, helicopterul, 1554 TUDOR ARGHEZI automobilul... Ei ar face operă inferioară de copişti vulgari. Nu! artele vor fi fecundate de energii, de impulsuri, de vârtejuri interioare noi, rămânând credincioase expresiei proprii şi materialelor particulare. 1947 PROSTUL-GUST Dacă se urmăreşte progresul formelor în evoluţia tehnologiei, atât de bogată în varietatea aspectelor fericite, nu e de prisos a nota şi defecţiunile, uneori, ale bunului-gust. A fost o epocă de vreo zece ani care pierzându-şi simţul liniei şi al expresiei, poate că din pricina unui continuu efort cu excelente rezultate şi a oboselii, a dat naştere unui hibrid numit „Secession" cu pretenţii la „stil". Cele două linii de bază ale oricărei construcţii, dreapta şi curba, cu încrucişările lor, generatoare de multe alte puncte de pornire şi de nuanţe, fuseseră contrase într-o mişcare, dacă se poate spune, de paralizie. Totul degenera către moale şi strâmb. Dacă furia fabricanţilor de estetică odioasă ar fi fost alimentată de răgazurile seculare, din vremile colonadelor, ale piramidei şi catedralei, ne-am fi ales, pentru dezgustul de viaţă, cu monumentele unei civilizaţii de broaşte lipite de pământ, atunci când elanul şi al omului şi al naturii, vertical şi ţâşnitor, caută nivelul cel mai de sus, vârful, ascuţişul şi culmea. Nici războaiele de dominaţie n-au altă explicaţie adevărată. Piatra neputându-se constrânge la platitudine şi derivaţii, genul a tăbărât pe lemn şi pe hârtie. Afară de câtăva artă de cimitir, autoarea câtorva morminte fioroase, îmbulzeala s-a petrecut mai ales din partea mobilierului casnic; dulapurile, PUBLICISTICĂ 1555 oglinzile, bibliotecile, biurourile au copleşit piaţa şi interiorul, concurate de un singur adversar demn de ele: pirogravura, „artă Brumărescu“. In tipografie şi legătorie, „secessionul“ găsise un câmp de exploatare nestânjenit şi o libertate de a multiplica urâtul, hâdul şi monstruosul, servită de o mediocritate generală. Trezită de câte o copertă, de câte o uşă, o vitrină, rămase pe ici-colea, însăşi suvenirea tulburată de o întreagă epocă de gigantic prost-gust constituite o ruşine. Lupta se mai dă însă şi azi cu drojdiile acestui timp de facilităţi şi de reducere a plinului şi masivului la subţirime şi foliculă, la aparenţe — placajul şi furnirul — utile la locul lor, în ambalaj. A trecut în bună parte şi vârsta tinichelei. Mai durează, fără prea mulă şansă, fibro-cimentul şi păreţii de mucava monumentalizaţi în noua expresie ridiculă arhitecturală, a blocurilor pentru chiriaşi. 1947 MĂNĂSTIREA CERNICA Nu-mi aduc aminte dacă au mai scăpat condeiului aluzii la o propunere pe care o făcusem odinioară unui prinţ. El a înţeles-o şi se pregătea să o realizeze. Un accident sentimental, urmat de o furtună şi de alte viscole şi vijelii, dezlănţuite unele dintr-altele, a spulberat intenţiile adunate într-un dosar poate că pierdut. Nu s-a mai vorbit de ele niciodată. Gândurile bune şi frumoase sunt nişte naivităţi repede date uitării, cu toate că numai asemenea lucruri dau vieţii meritul de a fi dusă la capăt, dacă nu şi trăită. An de an, şcoala cunoaşte un deficit social. Din fiece generaţie de titraţi sau de tineri rămaşi cu diplome în drum, câţiva nu-şi pot face loc în aşa-zisa societate şi rămân pe de 1556 TUDOR ARGHEZI lături. însuşirile lor, uneori remarcabile şi poate că excepţionale, nu se împacă practic cu celelalte, de abilitate şi de luptă. Am fost vizitat din când în când de către unii din aceşti băieţi curaţi, visători, nemulţumiţi să ocupe o catedră ori scaunul de lângă scuipătoarea unui biurou. Simţeam în ei o elită irosită la netimp. Câteodată am dat într-o mahala, într-o cafenea, într-o provincie, de personalităţi trecute de efemeridele tinereţii uneori cărunţite. Aceste valori negative pentru cotidian reprezintă o potenţă care trebuia recuperată şi orientată către un scop independent de voinţa proprie absentă. S-a presupus întodeauna că educaţia e în stare să-i dea tineretului ceea ce-i lipseşte din născare. O educaţie uniformă şi inatentă la individualităţi exclude din circulaţia energiilor tocmai ce-i poate fi naţiei şi educaţiei necesar. Aruncarea din traiectoria evoluţiei a neprevăzutului şi excepţionalului nu e o soluţie. E uşor a face dintr-o vigoare un leş, dar idealul perfectibilităţii rămâne un deziderat fără consistenţă. Propunerea fusese ca oamenii oficialmente fără căpătâi, cărturarii neizbutiţi, rebelii prin natură să fie primiţi la solicitarea lor într-o mânăstire, ataşată unei instituţii de ceea ce se cheamă cultură. Fusese aleasă şi mânăstirea: Cernica, la cincisprezece kilometri de Bucureşti, aşezată într-un peizaj de reculegere şi tihnă adâncă. Solicitatorii puteau sta acolo de încercare; un timp sau definitiv. Puteau să plece după voia lor. Puteau să rămâie civili sau să se călugărească şi să dea episcopatului ierarhia ireproşabilă şi activă în spiritual, pe care nu o are şi nu o poate avea cu metodele îndătinate. O bibliotecă, o chilie proaspătă, o masă asigurată ar fi fost de ajuns, legate de un program de lucru inteligent şi controlat, în raport cu facultăţile fiecărui ospitalizat. Tendinţa iniţiativei trebuia să fie o muncă de creaţie în disciplina aleasă, exprimată în scris. Poate că anual s-ar fi căpătat un număr de cărţi, care n-au apărut încă în literatura şi enciclopedia românească şi care PUBLICISTICĂ 1557 ar fi justificat iniţiativa acoperind cheltuielile de întreţinere ale fericitului cămin. Să nu se uite că Port-Royal a dat spiritualităţii franceze un ferment decisiv şi tuturor vremurilor posibile ale neamului omenesc pe Blaise Pascal. Am locuit în Mânăstirea Cernica un an de zile, în 1900. Am apucat acolo, atunci, ultimele pâlpâiri ale harului duhovnicesc, după aceea stins. Am mai trecut de atunci încoace, călător anonim, de patru ori prin mânăstire şi am aflat-o din ce în ce mai tristă şi mai moartă — şi mai dezorganizată: ultima dată acum zece ani. Săptămâna precedentă am văzut-o din nou însă cu o duioasă şi candidă plăcere. Cernica renaşte. E albă, îngrijită. Rămâne mult de reconstruit, după un cutremur şi un incendiu, dar elementele principale şi atelierele pentru felurite activităţi există. Sunt şi câţiva monahi tineri, de calitatea ierodiaconului Roman Stanciu, care fac onoare şi cărţii bisericeşti şi cărţilor mirene. Mai trebuie ceva, o pornire, o mijlocire generoasă, o hotărâre pentru ca frumosul locaş de rugăciune să fie şi o vatră de intelectualitate. 1947 NOUĂZECI DE ANI Probabil că cititorul ştie ce sunt acele „bune moravuri“ şi acea „moralăa, apărate uneori în vacanţele de carenţă de câte un procuror susceptibil de moravuri literare. Uneori vacanţa e mai lungă decât pauzele ei de activitate şi bunele moravuri ofensate ţin câte o vârstă. Bunele moravuri şi morala lor sunt o realitate, însă la lumea anonimă, la grosul lumii, care le practică fără să ştie că a fi înţelept şi simplu este moral şi cinstit. Ea nu-şi face drapel din 1558 TUDOR ARGHEZI sentimente şi purtări. Toboşarii acestor însuşiri încep să sune, să dogmatizeze şi să facă discursuri şi articole de la o elită în sus, exact din punctul unde bunele moravuri relaxate şi moralitatea se depravează. Mormintele spoite, fariseismul, închinarea pe la răspântii şi metania respectivă sunt semnele marilor făţărnicii şi măştilor în dosul cărora fierbe puroiul şi colcăie viermii, acoperiţi de o barbă, de o smerenie, de o perversitate, de o blândeţe falsă. Când un individ vorbeşte prea mult de onestitate şi şi-o atribuie, e incorect; dezinteresul proclamat sus şi tare ascunde o aprigă poftă de camătă şi de jaf; îngerismul tăinuieşte un suflet venal, bunătatea simulată e veninoasă, puritatea ostentativă. Viaţa trăită sincer, fără continuul ei referat la o rigidă geometrie de forme consacrate, e o succesiune de ridicări, şchiopătări şi căderi, fără decor, mărturisite pentru pocăinţa secretă şi iertarea în dragoste şi umilinţă. Poate că mălaiul, pătlăgelele şi coada din faţa capacităţilor convergente ale primăriei v-au făcut să uitaţi că acum nouăzeci de ani, doi mari artişti, un prozator şi un poet, au fost condamnaţi, într-o atmosferă de ipocrizie, la Paris, pentru că au scris două cărţi unice în literatura franceză: Madame Bovary şi Les Fleurs du Mal. Bunele moravuri ale unui moment de adâncă murdărie morală osândeau de două ori talentul şi lucrul Frumos. Au trecut de la Gustave Flaubert şi Charles Baudelaire judecători, cârmuitori, evenimente şi ticăloşii, într-o mocirlă cu scurgere mai înceată şi mai iute, valvârtej, sânge, noroi şi vomitură, pe albia unui veac, în care opera de simţire şi de adevăr bine încheiată au dat-o unui timp de neruşinări tocmai scriitorii, osândiţi că l-au ridicat la un apogeu incompatibil cu ambianţa. 1947 PUBLICISTICĂ 1559 NELINIŞTEA CEA MARE Unii se mulţumesc să tăgăduiască global toate fenomenele şi preocupările, convenite să facă parte din simţul omului, al şaselea, metafizic. Dacă e adevărat că omul are numai cinci simţuri, gustul, mirosul, auzul, văzul şi pipăitul, nu e mai puţin adevărat că el e şi filosofic ori religios. Că inteligenţa, repartizată tuturor, de la dibăcia practică până la geniu, există şi dă naştere ştiinţelor şi artelor, care până la un punct satisfac sensul metafizic, e o realitate. Ce-i acel creier care judecă, intuieşte, asociază, disociază, descoperă şi presupune, cine poate şti? - facultăţile lui nu sunt materiale şi ele ţin de metafizic. Misterul începe numaidecât de la inteligenţă, de la talent, de la putinţa omului să facă enorm de mult din nimic, dintr-un gând abstract, dintr-un sunet cu şapte note şi câteva sute de limbi. Ce-i limba însăşi? - un mister. Cu asemenea înzestrări, pus în cer, într-o planetă, şi împresurat de alte mistere, lumina, întunericul, vegetaţia, florile, parfumele, varietatea infinită a fiinţelor, nesfârşitele impresii şi senzaţii, omul, simplu în realitatea cotidiană, redusă la câteva acte tipice, fixe şi monotone, se trezeşte complicat şi nemulţumit cu ce-i dă experienţa. In toate timpurile simţirea lui fuge, ca un gaz gâtuit într-o ţeavă îngustă, pe la robinete şi curbe, nici un sistem de gândire neputând fi atât de perfect închis şi organizat încât să nu lase puncte de scăpare şi crăpături, care toate dau în metafizic de-a dreptul. Prima făptură cu care se întâlneşte îndată, dincolo de canalizarea destinată să-l facă identic cu semenul lui, e Dumnezeu, şi în Dumnezeu se ivesc toate motivele de nedumerire, de îndoială, de reticenţă, de speranţă, care modifică şi îndulcesc voinţa şi tipul brut uman. Defectul periodic al intuiţiilor stă în organizarea lor pe doctrine şi în excesul de adevăr stabil, îngheţat în dogme. Actualmente, în Indiile liberate sunt în luptă budiştii, 1560 TUDOR ARGHEZI mahomedanii şi sicii, care nu s-au putut libera de lanţurile metafizicului îndoctrinat. Zeci de mii de oameni pier asasinaţi neîntrerupt de o înţelepciune menită prin esenţialul ei să-i înfrăţească, dar strămutată în ura dintre diferenţe. Din presupunere, omul cade în intoleranţă şi infailibilitate. E inferioritatea superiorităţii lui. Fiara revine, iritată că o micşorează îngerul: frânge, ucide şi pustieşte. Cea mai blândă Evenghelie e a lui Iisus. Ea împacă excesele umilind sufletul şi făcându-1 apt să înţeleagă, să sufere benevol şi să ierte. înainte şi după Iisus, cine a mai fost în stare de sublimul sentiment al împăcării şi al iertării? De cum s-a ierarhizat metafizica lui Crist, de cum a putut ajunge biserică şi biserici, cruzimea vrajbei a renăscut, şi istoria a trebuit să participe la monstruoasa formă de adversitate a heterodoxiei şi a schismei, fratele de credinţă devenind mai odios decât necredinciosul şi omul tăgadei. Sânge, sânge şi sânge... 1947 MANIFESTĂ-TE, SPIRITE AL LUI HASDEU! In marginile sentimentului religios, între credinţă şi ştiinţă, se intercalează o zonă, care nu e nici ştiinţă nici credinţă, o aproximaţie de una şi alta, un teritoriu moral, unde circulă un alt soi de monedă, falsă oarecum şi pentru spiritualitatea dogmatică şi pentru legile, să zicem, ale fizicii. Pe această îngustime se iscă incredubilitatea în preceptele sacre şi poziţia de incertitudine în raportul dintre intelectual aţâţat şi şovăitor şi aşa-nurnitele cuceriri ştiinţifice, traduse în viaţa de toate zilele cu o continuă sporire de confort, dar în viaţa de peste diurn şi nocturn falimentare. Mi se pare că vorba următoare aparţine catolicului Brunetiere: „Pe măsură ce se PUBLICISTICĂ 1561 întinde ştiinţa, sporeşte şi ignoranţa“. Ba parcă ignoranţa ştiinţifică e mai adâncă decât ignoranţa „omului unei singure cărţi “, al Bibliei, care avea răgazul să stagneze, să cugete şi să imagineze, pentru timpurile noastre pierdute. Vrăjitoria, cabalistica, spiritismul, ghicitul, astrologia, ocultismul indică o pripă precipitată de a şti ceea ce nu oferă nici altarul, nici laboratorul, care, dimpotrivă, le interzic ca pe nişte rătăciri, şi de a modifica ignoranţa. Mesele şi paharele se învârtesc mereu şi creioanele mediumnice acoperă mii de coli de hârtie cu un scris diagonal, cunoscut celor câţi au asistat la chemarea din lumea cealaltă a spiritelor ilustre, de obicei căzute subt nivelul intelectual din timpul vieţii. S-a fotografiat şi ectoplasma, ca o spumă băloasă ieşită din persoana omenească. Cu colaborarea escrocheriei amatorilor aventurieri, care au indus în eroare şi câţiva învăţaţi, se ajunsese la certitudinea că un obiect poate fi uşor deplasat de la sine dintr-un loc într-altul. In anumite „societăţi de psihologie“ nu se mai îndoia nimeni de adevărul curent că plouă petale dintr-un tavan şi că mobilierul umblă prin apartamente împins de puteri nevăzute: fenomenul se multiplicase pretutindeni, pe glob. în plină epidemie spiritistă a căzut propunerea doctorului Gustave le Bon, directorul importantei Bibliotheque de philosophie scientifique. Savantul oferea din averea lui personală o sumă irezistibilă şi ispititoare, în schimbul unei fotografii, a unui obiect surprins în aer, mutat de pe o mobilă pe alta. In patruzeci de ani, câţi îs de atunci, nu s-a ivit în toată lumea nici o asemenea fotografie, dar nici nu s-a mai vorbit, în afară de broşurile învechite ale lui Allan Kardec, douăzeci de ani de spiritism. Totuşi, ceva nelămurit transpare în toate încercările oamenilor, dezamăgiţi de ordinea lumii acesteia, împinşi să evadeze din împrejurări şi timp. în perfectă sinceritate ceva este, dar cu aceeaşi sinceritate trebuie spus că nu se pricepe anume ce. Să fie şi altă realitate că tainele preferă să fie 1562 TUDOR ARGHEZI percepute cu precădere de către cei săraci cu duhul şi că refuză să fie dezvăluite celor mai inteligenţi? 1947 VISUL îmi aduc aminte din adolescenţă mânia lui Caragiale că se confundau în scris două cuvinte: visul cu visarea. Limba gondola mult mai mult ca azi şi basculările condeiului corespundeau cu ale maşinilor de tipar mânate cu braţul şi cu piciorul şi sărite din făgaşele lor. Parcă, puşi la rând autorii, corectorii şi tipografii, factorul care a evoluat în definitiv mai exact se poate să fie tot maşina de tipar. La o proză perfecţionată mai ales în banal, răspunde, într-adevăr, un tipar ireproşabil. — Mă idiotule, argumenta odinioară, la „Cafe Union", Caragiale, nu vezi că visul doarme şi că visarea e lene? Mai adă, Grigore, o halbă că sunt supărat. Caragiale se împăca iute. Era de ajuns ca „idiotul" să surâdă şi căpăta şi el o halbă ori mai multe, după gradul de idioţie. Generozitatea părintelui dascălului Chicoş Rostogan era pentru proşti milostivă. La „Union", idiotul varia, când era Mircea Demetriade, când Alexandru Obedenaru, când Theodor Stoenescu sau Teleor. Ei nu erau nişte proşti, erau nişte idioţi, adică oameni inteligenţi fără, din punctul de vedere al „maestrului", talent. Şi maestru era un cuvânt care dispera pe Caragiale. Visarea e reveria şi gândul. Nu interesează aici. E vorba de vis, de visul din adormire, inconştient şi fără control. Cu toate explicaţiile fiziologice, care întodeauna explică fie că pricepe ceva, fie că habar nu are, visul e o problemă tot pe atât de PUBLICISTICĂ 1563 ciudată cât şi de absurdă. Visezi lucruri pe care nu le-ai cugetat niciodată, ţări, localităţi, împrejururi, controverse, străzi întregi inexistente, fără nici o împărechere cu o realitate. Visezi chiar că visezi şi visul dublu îţi permite şi luciditatea în visul de bază, şi-ţi spui că nu se poate şi că probabil visezi. O formă enervantă a visului e visul prevestitor, împlinit a doua zi, a treia zi. Raţiunea refuză violent schema unui eveniment întocmit înainte de a se petrece, pe motivul că întâmplarea e ceva neprevăzut şi imprevizibil. Ideea că o contabilitate misterioasă compune şi descompune viaţa după hotărârile unui registru şi că viaţa e neîncetată realizare a unui proiect, stabilit ca textul unei piese de teatru înainte de a fi jucat, e antimatematică şi antiintelectuală. Rolul de simplă maimuţărie a vieţii trăite ofensează. N-ar mai fi o dumnezeire creatoare de miracole şi splendori, ci o poliţie de nesfârşită şicană a omului, pus între două ţinuturi de întuneric, ca să trăiască o existenţă caducă, de scânteie scăpărată şi stinsă subit. S-ar accepta mai degrabă putinţa visării unui eveniment în secunda când se consumă, departe de somnul aceluia care l-a visat. A fost frecvent cazul vederii în vis a morţii unui fiu, a unui părinte, a unui frate, a unui prieten iubit. Fără nici o explicaţie, ar fi o explicaţie oarecare împăcată cu logica şi cu mintea noastră. E şi mai bizară localizarea repetată şi verificată a unui vis. Te-ai dus în somn de mai multe ori într-un acelaşi oraş, necunoscut în geografie, dar bine cunoscut, foarte de aproape cunoscut, dintr-alt vis, din mai multe vise. Ai şi o cameră închiriată acolo, aceeaşi, cu acelaşi sertar, în care ai mai căutat, pe care l-ai mai răscolit. Ţi-s cheile în buzunar. De când n-ai mai dat pe la odaie, „ de rândul trecut“, s-a aşternut praful pe lucrurile lucii. O să mă întorc mai des, îţi zici. Dar banca, la care te-ai dus în vis pentru preschimbarea unei poliţe expirate, şi care a refuzat să-ţi mai acorde un termen? Visul era atât de veridic, încât ai avut îndoieli o săptămână întreagă dacă eşti 1564 TUDOR ARGHEZI într-adevăr dator sau nu, şi ai căutat numele băncii absentă din lista de telefoane. Şi ai mai visat aceeaşi bancă încă de două ori, la lungi intervale, întrebând la un ghişeu: „ Ce-aţi mai făcut cu poliţa mea?“ şi primind răspunsul unui funcţionar care vorbea cu altul: „ Domnul nu-şi dă seama că visează şi crede că are o poliţă scadentă"... 1947 PORTRETUL Ce frumos şi chipeş e omul în portret! Intr-o planetă oarecare, unde s-ar deschide şi răsfoi albumele marilor picturi postume, când omul ar fi dispărut din lume şi etica ar rămâne apanajul unui moştenitor cu opt picioare şi coadă, admiraţia nu ar mai cunoaşte margini pentru demnitatea, energia corectă şi înălţimea morală a figurilor trecute în revistă, din muzeele prăbuşite. Cu grebla, din mucegai, s-ar putea scoate, pe cât pământ ar mai fi rămas în spaţiu, muşamalele altădată ilustre, care eternizau pentru veşnicie înfăţişarea superbă a marilor personalităţi din trecut. Un ochi senin, o frunte pură, o cocardă, ar mai rămâne să mâzgălească într-un colţ pânza cocoloşită, atinsă de penelul câte unui artist prizonier al epocii lui glorioase. Secolul nostru, mai rapid şi mai obişnuit cu trecerea în uitarea imediată a celor slabi cât şi a celor puternici, timp de un sezon de călindar, se mulţumeşte cu obiectivul „Zeiss", cu pelicula „Agfa", cu cartonul sensibilizat şi cu clişeul „Marvan", iar indiferenţa lui la psihologia personală, scoasă din adâncurile ascunse la suprafaţă de către pictor, e, fără voie, ajutată de tipar. Pe pagina întâia din ziar toate grupările şi personajele sunt la fel, scufundate într-un întuneric de cerneală aproape simbolic. PUBLICISTICĂ 1565 De la stânga la dreapta sau de la dreapta la stânga, participanţii la momentul fotografic, surprinşi pe scaune şi în picioare, de lentilă, şi debitaţi de o legendă dedesubt, sunt identici şi absenţi. Rotativa se comportă, încă din viaţă, ca un agent anticipant al definitivului putregai. In vitrinele profesionale, caracterul inaugurat la frizer pentru o demonstraţie pe mucava, e mai evident. Doamna şi-a făcut o figură de înger cu zulufi şi cercei. Domnul şi-a compus un cap. Toţi au fost fixaţi în mişcarea cea mai sugestivă. Vitrina în care admiram câteva poziţii şi atitudini în sepia şi platinotipie, emanând o nevinovăţie retuşată, realiza pe omul filosofiei. îmi plăcea mai ales un profil de trei sferturi, numai frăgezime, gingăşie, vaporozitate, prezintat în extaz instantaneu, pentru a fi văzut în public cum îi funcţionează ireproşabilul secret al conştiinţei. Cineva din spate a scuipat şi a zis „Ptiu!“. Locuia în aceeaşi stradă cu personajul. M-am întors. Era un domn bătrân. N-am voit să-l întreb ce l-a scârbit, dar privirea mea, analitică şi de o imparţialitate severă, l-a impresionat, căci a ţinut să se explice. îi venise, spunea, să strănute. Cum te abaţi niţel de la portrete, clişee şi autografe, începe portretul adevărat. 1947 INTELECTUALII Domnul Alexandru Rosetti, directorul Fundaţiei de Literatură şi Artă, a publicat în numărul 7 al „Revistei Fundaţiilor Regale“ un articol pe cât de scurt pe atât de ciudat din punctul de vedere al practicii curenre. Să-l recitim 1566 TUDOR ARGHEZI împreună. E intitulat Intelectualii. Sublinierile vor fi ale noastre. „Soarta intelectualilor noştri preocupă de câtva timp opinia publică românească. Glasuri autorizate s-au exprimat în presă, cerând rezolvarea problemei de către stat printr-o politică de ocrotire efectivă. Unele soluţii practice s-au şi dat. Problema e de cea mai mare importanţă şi ea va găsi desigur rezolvarea în cadrul măsurilor ce se iau în prezent, în strânsă legătură cu problemele economice. întrucât intelectualii formează elita societăţii, ei vor trebui trataţi ca atatre. Cererea unei situaţii privilegiate în baza valorii individuale este de dorit. Marii învăţaţi, artiştii, scriitorii, filosofii, acei care dau sensul şi valoarea unei civilizaţii vor ocupa un loc de cinste în ierarhia statului român democratic." Probabil că domnul Rosetti s-a gândit mai mult la ceva ce-i va fi fiind ştiut domniei sale decât la repetatele deziderate şi sugestii publicate în ultimii vreo treizeci de ani - şi... qui a buboira... Domnul Rosetti are bune reminiscenţe din colaborarea domniei sale cu primul care a pus în mare circulaţie cartea românească, interesat de un destin al scriitorilor. Eleganţa de ctitor al literaturii şi mai ales de prieten „efectiv", cum zice, al scriitorilor", domnia sa a menţinut-o şi o menţine de mai nainte de a se şti exact ce ar vrea să facă statul cu ucenicii lui Pierde-Vară. Până acum, statul păstra faţă de scriitori, de pildă, o atitudine strict fiscală. Concepţia directorului Fundaţiei Regale e pur şi simplu aristocrată, atunci când domnia sa cere pentru ei „situaţii privilegiate", ceea ce nu ar sta prea rău unui stat democrat, dar raportarea domniei sale la valoarea individuală şi afirmarea că învăţaţii, artiştii, scriitorii şi filosofii dau sensul şi valoarea unei civilizaţii, e în adevărul ei stupefiantă. Eram deprinşi cu altă limbă. Auziserăm chiar că statul n-are ce face cu intelectualii, lipsiţi în toate timpurile, prin firea PUBLICISTICĂ 1567 lor meditativă, de fantasm. Din pricina unei rezerve organice, ei par indiferenţi şi reci. Intelectualitatea unora ca Pitagora, Arhimede, Pasteur, Goethe, Rabelais, Montaigne, Dante, Da Vinci, Beethoven şi a multor altor întemeietori de sensuri era suspectă de coruptibilitate morală. De vreme ce priveşte şi breasla, ar fi interesant de văzut ce s-a făcut în trecut pentru scriitori. Să izolăm cazul Eminescu într-o paranteză. Scriitorii când au fost puşi pe o treaptă oarecare, ei s-au ales dintre nepoţi sau imatriculaţi, fără criteriul „valorii individualei Vreţi să consultăm împreună, într-o materie caracteristică a reprezentanţilor culturii româneşti în străinătate, registrul de numiri şi statele de plată în aur pe douăzeci de ani, la posturile de ataşaţi? Sau e mai bine să nu fim indiscreţi şi să renunţăm. Privilegiile acordate deocamdată numai de domnul Rosetti n-ar fi chiar obligatoriu să fie nişte pure privilegii. Privilegiul la care ar putea să aspire un artist, care-şi iubeşte meşteşugul şi-i face meşteşugului onoare, ar fi să i se asigure acestui necăjit viaţa în limitele unicei lui profesii şi în deplinătatea individualităţii lui, necondiţionată de îndatoriri care ar face-o inutilă şi unui scop extrinsec şi menirii lui. Privilegiul ar consta într-un schimb de procedee. Statul ar pune pe scriitor în situaţia optimă de producţie, ca un mare editor, visat de mulţi artişti, dispensându-1 de funcţii de stat, de împrumuturi, de închirieri, de activităţi răzleţe, ca gazetăria, şi primind în schimb o carte nouă îndelung gândită şi scrisă încet, la un an, la doi o dată. Cel puţin o parte din cheltuielile statului ar fi repede recuperate. Posibilităţile unui scriitor de merit se înzecesc într-un regim de linişte şi belşug: să repetăm cuvântul belşug, dat fiind că mizeria salariată nu dă nimic şi că o individualitate din lista domnului Rosetti se admite că are nevoie de anumit confort, de o locuinţă bună, de ambianţă interioară, de librărie, de călătorii etc. Artistul e oricum şi oricând un animal de lux, dar şi statul are întodeauna 1568 TUDOR ARGHEZI trebuinţă de un blazon de zmalţuri pe care ar căuta în deşert să-l smulgă din mormintele încremenite şi să se solidarizeze gratuit cu nişte foşti oameni chinuiţi între canonul perfecţiunii ridicule şi legea indiferenţei. 1947 PICIOCILE Până ce nu trec legumele, am luat pe pictor de braţ şi m-am dus cu el în piaţă. Tabloul era vast şi culorile lui virginale. De cu noapte carele sătenilor au descărcat la tarabe atât carmin, roşu de Veneţia, cinabru, ocru, verde şi crom, cât ar ajunge tuturor paletelor şi pensulelor din lume, un milion de veacuri de zugrăvit. Tonajul e cotidian şi comestibil, şi piere în câteva sferturi de oră. — Să le luăm pe rând, zice tovarăşul meu de baston, şi să începem cu cartofii. însoţitorului meu îi plăcea cu deosebire haina săracă şi neutră a vulgarei tubercule, încheiată strâns, cu trei, patru bumbi, ca o sutană de şiac, până la înghiţitoare. Gras pe dedesubt, cu câte două burţi şi tot atâtea guşi la bărbie şi ceafă, cartoful, modest şi sufletesc, trăieşte concentrat în sine şi respinge fanfaronada iconografică, împrumutată de la cocoşi, tonurile flambante, publicitatea vanitoasă, — ca un sobol, ascuns de lumină şi dispreţuitor de opinia bună sau rea. Cartoful îi era simpatic pentru scepticismul, cât şi pentru misoginia lui de anahoret şi scapet, fără pic de barbă nicăieri, nici la gât nici la subsuoară, neted ca un săpun şi spălat ca un prunc dolofan născut alaltăieri în copaie. — Estetica acestui urât al pământului, cu care s-a mimetizat până la confuzie, ca un bolovan de lut cu argila dimprejur, mă PUBLICISTICĂ 1569 satisface, zise zugravul de natură moartă. Ai văzut cât se fereşte poezia de mohorârea lui şi cât îl evită expoziţiile de pictură? Muzica se dezinteresează de el cât şi arhitectul. Ia te uiă la el ce fel de ochi are ticălosul, închişi ca nişte burice. Pe acolo el vede tot, dar nu spune nimic: refuză să se rostească şi nu iese niciodată la plimbare, ca lalelele subt umbrelă, nu se fuduleşte ca rozele, nu-şi vopseşte părul, de care s-a epilat radical, ca porumbul oxigenat. Nu-şi dă cu parfum, încăpăţânat să rămâie brut în vizuina, în chilia, în bordeiul lui, respingând orice toaletă, orice stil, ca un schimnic chinuit de plăcerea singurătăţii. El nu primeşte nici roua de răcoare şi picătura ei de diamant. Garoafele şi-au expus funte roşii şi palide în creştet, liliacul penele violete, însăşi floarea de dovleac ţine să simuleze orhideea, rivala crizantemei albe, adormită cu ciocul în fulgi, ca un porumbiel pe un picior de cocor. Câtă reclamă nu-şi face helianta cu o turtă de floarea-soarelui împresurată de flăcări! Cum se dichiseşte şi crăiţa, ibovnica bondarului cu inele de aur, gătit ca un bancher! Nu mai vorbesc de mărgărite, albele domniţe: toată ziua, sclavele ei albinele o piaptănă, îi trag genele şi o curăţă pentru mirele nevăzut, argintiu, din basmele lumii. Vezi, cartoful a eliminat beteala, dantela şi tot ce bate la ochi, ca nişte zădărnicii amăgitoare, cosmeticuri, pudre şi miresme. Se ţine la textul iniţial, la litera lui, cu învierşunare, ca un protestant. 1947 OCTOMBRIE La 10 octombrie, din perdelele diafane de ceaţă, lăsate unele după altele peste privelişti, zările se mai desfac până în 1570 TUDOR ARGHEZI linia unde se îneacă malurile pământului în cer. Toamnă lungă, toamnă frumoasă, soare cald: ţara şi tristeţea primesc şi de astă dată sfintele daruri ale mângâierii. Oricât şi-ar face omul o patrie din cetate, oricât s-ar înmulţi cărţile în rafturi, oricât s-ar amăgi el cu o viaţă de apartament, de spectacole, de vitrine şi de trotuar, un singur fir de iarbă îl tulbură şi-l răstoarnă. E pământ şi dedesubtul oraşului, clădit pe rânduri, suprapuse ca nişte lăzi şi coşciuge, dar acest pământ, poluat de scursori şi lătură, spurcă lutul şi-l jigneşte. Consolările vin de unde începe câmpia curată, şesul cu sălcii şi răchita. Un val de pădure coboară, altul se ridică şi, cât ai merge cu ochii, jur-împrejurul depărtărilor se face tot mai dulce şi mai liniştit. Care civilizaţie şi cărturărie pot să-ţi dea emoţia frunzei clătinate la o adiere, împăcarea cu sine, simţirea că nu trăieşti în deşert, că faci parte mai mult din lumină decât din ziduri şi categorii? Florile ultime ale gălbioarei se răresc, şovăie şi cad. Ce a mai rămas? Din loc în loc mai biruie sfârşeala risipită-n aer ca un ventil subtil boancele de lână ale cârciumăresei. Dar petala din toate mai delicată, a trandafirilor, e cea mai puternică totuşi: la 10 octombrie, după recolta de fiece zi, ei de-abia reîmbobocesc, amăgiţi de o tinereţe secretă, şi către prânz se deschid şi dau parfum. Poate că poezia şi cântecul sunt singura compensaţie valabilă a cetăţii şi a sufletului silit să se zvârcolească târâş prin viaţa convenţională. întrucât nu povestesc păţaniile şi conflictele dintre oamenii metropolei, aflaţi în conflict neîntrerupt; întrucât nu reproduc, ca să fie veridice şi reale (o estetică scăzută la model), viaţa falsificată în ipoteze, înşelăciune şi rapt, ele n-au coincidenţă cu vulgaritatea tristă a existenţei. Indescifrabile după gramatica pieţei şi a înţelesului gros, motivele şi la iau, ca să exprime o culoare, o mireasmă, un ecou, o turburare, o înviere, din întunericul virgin; ca floarea, PUBLICISTICĂ 1571 ca pădurea, ca izvoarele şi stelele înfiripate în mister. Restul e administraţie, cod, regulament, ordonanţă, contabilitate. De altfel, pe măsură ce se turteşte vârful teafăr al moliftului, schimbat în scânduri, în mucava şi scobitori de dinţi, şi se nivelează relieful speranţei, creşte şi poezia, numărul poeţilor, sporind nestăvilit de păreţi, de uliţi şi bulevarde. Din ce în ce mai mulţi, tinerii, fetele, băieţii, îmi trimit sau aduc manuscrisele încercării de a încrucişa coarda nevăzută cu un arcuş nepipăit: poezia se găseşte în punctul în care taie firul struna, în care încolţeşte grâul, în care răsare tufănica. Li-i dor de orizontul care nu se mai zăreşte de ziduri, de cerul ascuns, de iarbă, de pământ, - şi evadează. 1947 BOB A venit, ca toate pisicile din cronicile gospodăriei, de-o şchioapă, bolnav, urduros. Coada îi era strâmbă, prinsă într-o uşă. Culoarea lui galbenă ne amintea de unul ca şi el, defunct de vreo douăzeci şi cinci de ani. Un pisoi pribeag n-are ţinută şi toaletă. Pentru luxul blănii şi spălatul cotidian e nevoie de răgaz, de siestă, de întinderea confortabilă pe canapea, pe o pătură moale şi caldă de soare şi iarbă. Când vânezi, flămând şi pribeag, fărâma de hrană urâtă, din maidane, te laşi murdar şi cu straiele mânjite. Problema e întodeauna aceeaşi cu fiecare nou-sosit. Mâţele şi căţeii ne ştiu prin instinct problematici şi sentimentali. Nici un câine, niciodată, nicăieri, nu ne latră, şi o vorbă rostită cu accent ne trădează: suntem de-ai lor... 1572 TUDOR ARGHEZI „Ce facem cu el?“ sau „Ce facem cu ea?“ după o indiscreţie a cozii le-a determinat genul exact. înşelarea e rară: când vizitatorul e prea de curând născut. Poate că nici natura nu e încă bine hotărâtă ce să ceară de la prunc: egoism sau obedienţă? întâi, lui Bob i-am dat să mănânce lapte de la capră. Indiferent, orice nou-venit îmbucă numaidecât orice-i pui dinainte: ardei copţi, fiertură de fasole, mămăligă... De-abia după cincisprezece zile începe să aleagă, să prefere şi să insiste. Atunci şi mantaua i-a ieşit la lumină. Cojocul boţit a căpătat moliciuni şi lustru. Am căzut de acord să-i fie numele Bob. Nu ne-am gândit la boabe, la bobi sau la bob. Ne-am gândit că be, o, be sună bine-n Bob, ca să-şi înveţe numele mai iute. De altfel, când strigăm catalogul, fiecare vine de-a fuga la apel, fără să se împiedice de polisilab. Fetiţa, Baciu, Zdreanţă, Hoţu, Jia, Schija, Musca etc. aleargă precipitat. Ultimul fel de mâncare: tărâţe cu varză. Pisicile, admise la prânzul familiei, te fac să înţelegi, pipăindu-te prin partea scaunului, cu ghearele crispate. Bob e acum o gogeamite făptură: trebuie să-l ridici de jos cu mâinile amândouă, greu ca o dăsagă de porumb, dar bun ca un ieromonah. Violenţa nu-1 impresionează; nu o înţelege, nesimţitor la strigăt şi zâd! Dacă ai ridicat un şervet să-l alungi, Bob închide ochii şi rezistă, — şi cedezi. Şi i-a redeschis puţin, o crăpătură: nu s-a întâmplat nimic. Era sigur. Bob are dreptid să ia loc la masă, câştigat prin atitudinea lui filosofică, de gânditor. E o personalitate. Se ridică din scaun cu labele în dreptul farfuriei şi, ca un preşedinte, se uită vag, distrat de o reverie. întinde mânuşa dreaptă şi trage blajin un crâmpei de miez, pregătit de prevederile gazdei. Când s-a păcălit, a tras o ţigară sau cutia cu chibrituri... Ignoră adversitatea cu câinii, din temperament. între Bob şi Baciu, prevăzut cu un bot de mare calibru, s-a încheiat un PUBLICISTICĂ 1573 contract. Baciu poate să-i apuce în gură capul, să i-1 mozolească şi să-l târnuie cum îi place, pe brânci, pe spate, culcat pe şold. Numai că, din când în când, Bob îi aduce aminte anume clauze din contract, scăpate din vedere, cu o semnătură: o rapidă unghie pe nas, drept în vârf. Baciu ezită, pricepe şi schimbă procedura. De unde îl înfăşcase de ceafă, acum îl ia de la coadă. Ii place şi lui Bob, dar şi asta până la un punct... Bob e rezonabil. Ţine să se respecte măsura. întrebarea familiei priveşte un eveniment încă nepetrecut: Ce s-ar face Bob dacă s-ar întâlni cu un şoarece, Doamne fereşte? 1947 OMENEASCĂ FURNICĂ Mă întâlnesc toată vremea cu oameni plictisiţi. Plictisul nu este urâtul şi întristarea. E un cât al unui prost împărţitor şi un cât zecimal, după zero. Diviziunea omului prin el însuşi a devenit dificilă. Omul se divide prin alţii, prin toţi ceilalţi şi nu mai rămâne din el nimic. Secretul e minor: nu-i merg omului treburile după dorinţă şi dorinţa e mai mare decât puterile lui; divizorul întrece deîmpărţitul de câteva ori. In profesie, contemporanul meu, orice meserie îşi alege, nu se simte bine. Dascălul, medicul, advocatul, inginerul s-ar dori fiecare altceva şi de preferinţă om ajuns: mai puţin om şi mai mult ajuns. Superstiţia că ierarhia dă valoare, beneficii şi tot ce-ţi lipseşte, extraprofesionale, se ţine de contemporani, până ce, în sfârşit, s-au făcut. Ei constată că nici asta nu e o afacere cu beneficii de mie la zero. La câţiva norocoşi prin accident se numără cu sutele decepţionaţii. Capitolul 1574 TUDOR ARGHEZI mărturisirilor începe invariabil cu „Dacă ştiam“. Omul trebuie să ştie nu să se mărginească. Rezultat general: gol general, cât se poate de prost la cât. Marasm, inactivitate: deşeuri, pleavă, rumeguş. Tot alergând după altceva, puţinul ceva personal se pierde şi continua contrarietate face din sufletul omului un dans de pulbere într-o rază de soare. Ce se poate concretiza dintr-o ninsoare lentă de molecule care nici în cădere nu exprimă nimic? Mai mult înoată decât cad. Rămâne criteriul dezmăţat al dezideratului factice, al unei închipuiri incolore şi în acest fum emanat de o vatră cu o găteajă sufletul dispare. Toată lumea cu o răspundere oareşicare, absentă din profesiune, totalul golului e enorm. E de făcut ceva în psihologia bolnavă? Este. Şi e simplu fixarea precisă în meserie. Şi e şi mai ieftin. Agonisita modestă se păstrează într-un nod de batistă şi nu e cheltuită pe remedii fără efect. Poporul numeşte soluţia de acid boric „apă de nimica“. Meşteşugul are şi moralitatea şi estetica şi filosofia lui şi, dacă-1 adânceşti, răspunde întodeauna în natură şi în ipoteză, cu o consolare: certitudinea că pe centimetrul pătrat înlăuntrul căruia lupţi cu tine însuţi nu eşti inutil. Mormântul nostru e minuscul, cât pentru o furnică. 1947 UN MILIARD! Aţi aflat câţi neştiutori de carte trăiesc pe glob, în octombrie 1947? Un miliard! La două miliarde locuitori fericiţi ai planetei sunt tocmai bine cincizeci la sută, jumătate de analfabeţi. Statistica e sugestivă. PUBLICISTICĂ 1575 Vasăzică, un deficit în tirajul tipografic, serios. Nu-ţi vine să crezi că atât amar de populaţie nu ştie ce se petrece la O.N.U., la UNESCO, la Paris, la Londra, la Washington şi îşi mai permite să trăiască în această ignoranţă. Definiţia care deosebeşte pe om de berbec e astăzi mai uşoară decât acum două sute de ani: berbecul nici nu scrie, nici nu citeşte gazeta. Ar fi tot atât de interesant de ştiut câţi doctori, câţi licenţiaţi, câţi profesori şi savanţi respiră pe faţa pământului lumină paralel cu atâta, cum spuneam noi, întuneric. Căci ce alt nume, dacă nu al întunericului, merită acel element, care împiedică una pe două din continente să ştie ce se petrece, de pildă, la Aranjuez? Dascălii analfabeţilor îi poţi număra pe degete, în schimb: Moisi, Iisus, Mahomed, Buddha şi alţi câţiva profeţi şi întemeietori de şcoli de credinţă. Intre noi fie zis, au învăţat mai puţin de la ei analfabeţii decât celălalt miliard de oameni, cultivaţi în disciplinele a câtorva sute de mii de dascăli cu diplomă şi zăpăciţi de antitezele a câtorva mii de alţii cărturari de filosofie? In orice caz e greu de spus dacă ştiutorii de slovă sunt mult mai satisfăcuţi comparativ cu mulţimile proaste. Iisus polemizează cu fariseii, care sunt cărturari şi proclamă fericirea celor săraci cu duhul, cum se numesc în Noul Testament analfabeţii. Pe de altă parte, cine greşeşte de obicei mai mult din cele două categorii de contrast? înţelepciunea plugarului ignorant e mai mică decât a unui academician şi neroziile ţăranului să fie mai voluminoase decât ale domnului de la catedră? Cronica spune că, fără mulţi şi proşti, boierii îndeobşte nu s-ar fi priceput să păstreze nici ţara, nici limba. Un savant român şi-a pus şi el problema trecerii analfabeţilor din infernul neştiinţei în paradisul culturii. Inaugurase şi metoda. Metoda prezenta originalitatea că civilizaţia nu trebuia începută chiar de la cap, acest organ accidental putând să fie lăsat mai la urmă şi favorizat altul. Până la frigider 1576 TUDOR ARGHEZI şi aparatul fotografic cu lentilă „Tessar“, savantul a construit pentru analfabeţii de la un tout a l’egout de porţelan. Astfel, literele tipărite puteau fi învăţate şi citite invers. Dar prostul a preferat să rămână prost şi analfabet şi n-a tras niciodată de lanţ. S-a servit cum apucase, întorcându-se la deprinderile lui, cu spatele la uluci, şi păstrând mecanismul instalaţiei pentru inspecţiile savantului novator. Secretul învăţământului consista în a face pe ţăran să citească cinci litere deocamdată: T.R.A.G.E, scrise negru pe alb pe mânerul lanţului pus în mişcare. 1947 CUM CITIM ŞI ÎNŢELEGEM Parcă a spus cineva: fereşte-mă, Doamne, de interpreţi. Desigur nu de aceia de la poarta de hotel, unde interpretul e numele tâlmaciului cu şapcă şi se mai cheamă, între ruinele clasice, şi cicerone. Fereşte-mă, Doamne, de zelul excesiv, de spiritul de analiză prea subtilă şi fără adâncime. Noi ne obişnuiserăm, ăştia care ne-am ales, incapabili de un meşteşug mai practic, cusutul şi broderia hârtiei cu peniţa, ne obişnuiserăm, când lucrul nostru era gata, să i se spuie dacă e bun sau prost; întrucât ceea ce învăţaserăm că priveşte pe cititor e calitatea, ca la ciorapi. Criteriul era întocmit în bibliotecă pentru toate rezultatele unei opintiri, regulamente, statistici, poezii, articole de ziar, romane, memorii, petiţii... E bine spus ori e insuficient şi rău exprimat. Nu ne opream la idei, la imagini, la potriveli; ne interesa plastic şi stilistic: un examen destul de greu de trecut. Aşa e, mi se pare, toată problema scriitorului, să izbutească a se concretiza. încolo, oricât ar fi de fericite sau de nefericite PUBLICISTICĂ 1577 elucubraţiile lui, nu interesează. Cele mai frumoase sugestii şi sentimente, lichefiate într-un decoct zemos, cu mucilagii, nu ajung să mă mişte. Poate că şi fondul, vorba ceea, merită oareşicare atenţie, dar dacă fondul n-are formă şi o formă a lui, strădania e de prisos. Toată morala stă cuprinsă în caietul de caligrafie, compus din douăzeci de fraze drepte, ronde şi batarde. Ce folos! Nu le ţine minte nici un copil, ba îi fac nefericitului şcolar oroare, din pricina banalităţii de expresie inexpresivă. îndată ce schimbi criteriul şi adopţi pentru lucrul scris dogma interogativă: „Ce-a voit să spuie scriitorul?“ nu mai există literatură. Ea încetează la marginea expresiei. Scrutarea unui text în afară de sensul de corectitudine şi de frumuseţe a stilului dă în rătăcire şi face dintr-o icoană şlefuită un capac de oală, trecut pe plită de pe o cratiţă pe alta. Ce-a vrut să spuie scriitorul, constituie un proces de conştiinţă şi uneltele noastre morale, în general, n-au atins încă fineţea de a se putea introduce într-o intenţie fără să o compromită şi într-un suflet fără să-l întineze. Apoi fiecare iscoditor de texte îi aplică textului sensibilitatea lui, gradul de inteligenţă, întorsătura lui de spirit, virtuţile şi perversităţile lui. Sunt zece mii de înţelesuri într-o ediţie de zece mii de exemplare, epuizată la zece mii de cumpărători. Te mai poţi descurca într-un asemenea criteriu, pornit la lectura printr-o lentilă acoperită cu puncte de întrebare, pe cristal? Se mai poate distinge ceva? Pe de altă parte nici scriitorului nu i se poate tăgădui dreptul la un perimetru personal de sensibilitate şi inteligenţă, inegal evident, comparat cu semenii lui şi mai mult sau mai puţin obscur, după cum îi solicită facultăţile pana. Intre Tacit şi Rădulescu-Niger sunt mai multe cicluri de ere geologice şi ceea ce-i opac în cel dintâi, pentru cei mai mulţi cititori, în cel de al doilea e clar ca lumina zilei. Un scriitor concentrat lasă pe dinafară reducerea la acelaşi numitor, socoteşte majoritatea locurilor comune de gândire 1578 TUDOR ARGHEZI ştiute şi înţelese şi eliminând notele, numerotările, trimiterile şi explicaţiile, neconforme cu linia stilului, se bizuie pe simţul de cultură generală a cititorilor lui. 1947 SPIRITISM In urma unei tablete recente m-am ales cu o corespondenţă bizară. Unii cititori au înţeles că sunt spiritist... a fi spiritist este, dacă ţin minte ce părea că spun, a sta de vorbă cu morţii, mutaţi de la noi într-o regiune geograficeşte misterioasă, undeva departe, cine ştie unde, într-alte tărâmuri. Chiar sufletele decedaţilor celor nepunctuali şi care n-au ştiut să se ţie de vorbă în timpul vieţii, sunt după moarte de o exactitate şi politeţă extrordinare. Puteai, pe vremea când funcţionau într-un minister să pierzi săptămâni de antecameră, fără să obţii o audienţă. Excelenţa sa a fost silit să plece de urgenţă: mai treceţi, pe joi, pe vineri... Domnul secretar general e într-o comisiune, o să-i spui că l-aţi căutat. Acum, când nu mai au consilii şi şedinţe, cele mai aglomerate personaje din fosta existenţă vin din fundurile universului unde sălăşluiesc, îndată ce le chemi şi se lasă chemate de cine vrea: de domnul Mitică, de doamna Margareta, de domnişoara Niculina. Dacă-i citezi în spaţiu, sosesc numaidecât şi Napoleon Bonaparte, Victor Hugo, Eminescu şi fac drepţi dinaintea mesei de experienţă, a câtorva persoane, adunate pentru pătrunderea tainelor ascunse inteligenţelor normale. Numai că toate ilustrele figuri din trecut sunt îndeobşte dedesubtul nivelului, cu care se obişnuiseră în viaţa lor pământească. Banalităţile exprimate de marile spirite, decepţionează. Trecând fruntariile lumii, se pare PUBLICISTICĂ 1579 că geniul se micşorează până la proporţiile neutre ale „mediului" care slujeşte asistenţei de aparat de înregistrare. Intr-adevăr, spiritele nu acceptă să ia contact cu grupurile de curioşi sau fervenţi, fără un delegat intermediar de obicei modest înzestrat în ceea ce priveşte bagajul de subt pălărie, însă prevăzut în schimb cu o sensibilitate capabilă să vibreze, ca firul de păr higrometric al lui Saussure, la cea mai uşoară adiere din lumea cealaltă şi la pasul aerian al Domniţei Ruxandra, invitată să coboare din dantelele de azur până la desluşirile cerute de domnul Constantinescu. Am făcut o aluzie mai zilele trecute la facultatea unora de a citi într-un fel şi de a înţelege alături. Amabilii mei corespondenţi sunt încredinţaţi că, în lipsă de o treabă vulgară, cum ar fi mâzgălirea hârtiei, subsemnatul învârte mesele din gospodărie, ca să aflu câte toate. Ei trimit şi timbre de răspuns, voind să ştie care-i unealta cea mai proprie pentru o legătură serioasă cu ţara de dincolo de văzduhuri, însăşi masa fără cuie de fier, planşeta sau paharul aşezat cu gura în jos?... Mărturisesc o totală şi regretabilă ignoranţă. Odinioară, acum vreo douăzeci de ani, publicam o fiţuică zilnică, literară „Bilete de Papagali Mă bucuram şi atunci de un curier destul de variat. M-a mişcat între alte multe scrisori, o cerere de la o doamnă din Ardeal, proprietara câtorva caterinci cu papagal sau şobolan, distribuite prin târguri pentru aflarea norocului scos dintr-o cutie. Colega de literatură voia să-i expediez de urgenţă patru feluri de „planetei pentru doamne, pentru domnişoare, pentru flăcăi şi bărbaţi maturi. Era încredinţată şi doamna că sunt şi eu antreprenor de flaşnete la Bucureşti. Nu e nici un păcat. Puteam să fiu şi atunci flaşnetar şi astăzi spiritist. 1947 1580 TUDOR ARGHEZI CREABILIS După o conversaţie de o jumătate oră cu domnul Adolf librarul, specialist în unealta condeiului cu cerneală pe dinlăuntru, despărţindu-mă de el în piaţa Sf. Gheorghe, prin faţa domnitorului Brâncoveanu, mă salută un tânăr mititel cu ochelarii de aur şi mă întreabă: — Dumneavoastră sunteţi domnul X? Domnul Adolf mă tulburase cu povestirea lui, a unei fete, inteligentă şi frumoasă, lovită brusc de o incurabilă nebunie. Detaliile mari relatării întrec în dramatism însăşi nebunia. Chinuri, figuri şi evenimente atroce trecuseră prin naraţiunea încleştată a vechiului meu amic de librărie, cu neputinţă de închipuit, şi titubând la scoborârea marginei de trotuar, zguduirea mea morală îmi da o şchiopătare sufletească şi un sentiment de panică oarbă. M-am trezit foarte puţin. Era întuneric şi marginile ochelarilor aveau un reflex galben de ochi de pisică. - Da, eu sunt acel X, am răspuns. Dumneavoastră? Copilandrul a rostit un nume. Avea şaptesprezece ani dar o expresie de intelectualitate matură, care adăoga la suferinţa povestirii o nuanţă. L-am ascultat... Era rănit undeva în conştiinţa lui, ca de o săgeată lungă, ieşită cu vârful prin spinare şi rămasă cu cotorul afară din piept. Rana lui sângera pe la creier. O precocitate, volubilă în fraze cu schemă analitică şi literară, mi-1 făcea interesant, ca o piesă mecanică nichelată care juca în angrenajul ei exact însă infinit de divers. N-aş fi dorit să am un copil cu atâtea felurite aptitudini de a sări din cerc în poligon şi din ax în perimetru; un copil care să-mi demonstreze discernămintele ipotetice plimbându-se cu mine la braţ ori despicând oul răscopt la masă, dintr-o lovitură de cuţit în coajă. Copilandrul era încă la studii şi frământat, torturat, şi scos din embrionul lui de o idee, care era o vorbă. Voia să scrie şi nu putea... Ah! Doamne, câte tragedii nu cuprinde sticla ta PUBLICISTICĂ 1581 cerneală! îi trebuia şi băiatului ăstuia frumos asemenea durere? Spiritul lui critic îi spune că nimic din ce-i scrie peniţa nu e admirabil şi nefericitul adolescent înviază şi moare în fiecare zi. Ce puteam să-i răspund? De lăsat nici vorbă nu putea să fie: singura şi definitiva lui raţiune de a fi e să „scrie". Vedeam bine că din tinereţea şi lecturile lui, luate de sus în jos, i-au lipsit câteva cărţi şi experienţe, la care nu-1 mai puteam sfătui să se întoarcă. Alte sfaturi nu mă simt în stare să dau, zadarnice fiind toate, de vreme ce le cauţi. Sunt meşteşuguri fără consilieri şi dascăli şi tânărul nimerise în cel mai inconsistent, al silabelor pe jumătate deschise. Cuvântul lui obsedant era cel mai infect din câte au putut să dea critica şi universitatea. Tânărul voia „să creeze“ şi i se părea că nu creează. Ar fi fost de ajuns „să lucreze". 1947 DE HATÂRUL VORBELOR Discreţia pe care suntem obligaţi să o păstrăm faţă de cuvinte, ca să nu se răzbune prin ridiculizarea lipsei noastre de mărginire şi măsură, o călcăm adeseori în paguba ideii. Vocabularul, înainte de alte preocupări de echilibru, este împărţit din origini în două. O linie invizibilă face o demarcaţie între total şi particular. O seamă de cuvinte au de la natură un sens unic, bine precizat însă în sensibilitate. De cum le pui să calce invers, auzi un ţiuit: agentul cu aripi te fluieră şi te întoarce: pentru surzi, semnalul fiind bineînţeles inutil. Surdul dă cu nasul de părete şi sângele nasului e fără interes. Vocabulele de felul: talent, talentat, inteligent, sprinten, ciudat, extraordinar, blând, inspirat, detună când sunt utilizate pentru sine şi chinul pe care ţi-1 provoacă să le auzi nu e de ordinul modestiei. în elasticitatea permisă a expresiei rezidă 1582 TUDOR ARGHEZI unul din elementele meşteşugului de grăire şi scris, şi secretul extins la toate rostirile cu condeiul, diferenţial între nivelurile unei literaturi. Sunt în silueta umană părţile puţine, purtate în văzul tuturora şi cele mai mult ascunse, şi nu o convenţie colectivă împiedică pe individ să şi le arate, ci un simţ de pudoare, numit în literatură stil. Definiţia că stilul e însuşi omul s-a verificat valabilă pentru întodeauna. Obscenitatea nu e în cuvântul, oricât de indecent, izolat de ambianţă, ci în raporturile dintre cuvânt şi scriitor, un raport de viaţă inculcat silabelor moarte. Dacă un artist ar spune, în ceea ce-1 priveşte, că e frumos ori admirabil, calificativele lui ar fi mai murdare decât, de pildă, vorbele reputate spurcate. Medicul nu vorbeşte niciodată de autoanalize chiar urmărite în laboratorul personal. Un cuvânt detestabil din punctul de vedere al circulaţiei corecte e verbul a crea, înfumurat şi stupid. Cine-şi poate da seama că realizează ceea ce afirmă aceste patru litere adunate? Acţiunea lor se găseşte departe de un rezultat şi rezultatul poate să fie o afirmare, în orice caz numai a unui terţ, nu a dumitale, care dacă umbli să creezi şi nu să-ţi împlineşti simpla datorie, eşti un prost. Cel ce „creează“ îşi închipuie că procedează şi comite şi în privinţa acestui act eroarea funestă a masturbaţiei profesionale, crezând că toate generaţiile se nasc dintr-o singură dată, doisprezece copii făcându-se într-o singură şedinţă şi toţi de marmură şi bronz. 1947 INTERCALĂRILE Ar putea să pară o povestire în genul fantastic, cu mai multă intenţie de humor şi cu mai puţină realizare, şi totuşi e un lucru petrecut într-adevăr. PUBLICISTICĂ 1583 Ai cunoscut desigur, spune povestitorul, mai multe părechi de oameni asemănători, la figură şi culoare. Nu vreau să repet constatarea banală că ori de câte ori te întâlneşti pe stradă cu un individ, care îţi aduce aminte pe altul, peste câteva zeci de metri îl întâlneşti şi pe acesta. Problema are complicaţii: s-ar putea ca asemănarea să fie iluzorie şi să constituie numai traducerea instantanee a gândului celui ce se apropie, sau mai bine zis concretizarea plastică fugitivă a scânteii, scăpărată inconştient la atingerea, pe cale de a se produce, a două simpatii... Dar, explicabil sau nu, fenomenul este, cum zisei, destul de curent. Vreau să-ţi fixez luarea-aminte asupra unui alt fenomen, poate că mai rar. El merită o indicaţie, căci de analizat nu mă încumet să cred că voi putea să-l analizez, spuse doctorul psihiatru, cu care stam de vorbă la o ţigară. Ai încercat vreodată sentimentul ciudat al intercalării sau, mai precis, al suprapunerii până la confuzie a două figuri asemănătoare? Se pare că fiecare figură are întodeauna două ediţii, care se pot până la un punct substitui. Defectul de contur e neglijabil, ca la tirajele în două culori ale unui acelaşi clişeu. Defectul e al maşinii de tipar. Aveam doi prieteni de aceeaşi factură şi mai ales de acelaşi colorit. Ochii lor albaştri erau identici, cu toate că linia căutăturii se deosibea, şi mustaţa lor, deopotrivă de scurtă, bătea în aceeaşi nuanţă de galben, cu toate că gura şi zâmbetul dădeau fiecăruia o expresie diferită. Nu-1 văzusem, pe unul din ei, de câteva zile. Era inginer şi studiam tocmai cu el construcţia unui accesoriu util, la pompa mea de apă din grădină, în vederea unui randament mai îmbelşugat. Şi dispăruse subit. Cam aventurier şi cam stricat de felul lui, fugise probabil pentru o săptămână de miere sălbatecă, pe undeva, prin provincie, lăsându-şi familia dezolată şi treburile baltă. Aflând de această lovitură de fantezie, m-am dus să iau informaţii asupra detaliilor dispariţiei şi să-i consolez soţia. 1584 TUDOR ARGHEZI Doamna se pregătea să vie din apartament, şi am găsit, aşteptând-o, pe dublul inginerului, tot un inginer şi el, cu aceiaşi ochi albaştri şi cu aceeaşi mustaţă ca tutunul. Intercalarea a fost imediată. L-am luat pe vizitator drept celălalt şi l-am întrebat: „Unde ai fost? Se poate să pleci aşa, fără să spui nimic?“ Şi am vorbit cu el ca şi cum era dispărutul, şi vizitatorul a suportat, fără să răspundă, gafa şi lecţia mea de morală. Dar, când şi-a scos batista, de-abia atunci mi-am dat seama că era altul. Originalul şi-o trăgea altfel din buzunarul de la piept. „Saprişti! mi-am zis pe franţuzeşte. Tare sunt idiot. Ce-o fi gândind acest om despre mine?“ După aceea, m-am silit toată ziua să-mi aduc aminte figura celuilalt, a dispărutului. N-a mai fost cu putinţă: modelul era acoperit de copia lui, ca să zic aşa. Mă luptam să-l evoc în deşert. Poate n-ai să mă crezi. Dintr-o dată, figura căutată mi-a revenit întreagă şi clară. M-am mai dus prin odaie, şi iarăşi revenea cealaltă. M-am mai întors, şi se desluşea prima ediţie. Fiindcă sunt profesionalmente cutreierat de asemenea probleme, m-am întrebat: „Ce-i asta?“ Ştii ce am descoperit? Că cele două aspecte ale aceleiaşi asemănări variau după scaunul în care stam. La păretele nord al odăii se menţinea imaginea celui de al doilea. La păretele sud reapărea dispărutul. Când treceam prin axul camerei mele de lucru, începea să piară o imagine şi să se desluşească imaginea opusă. Dumneata ai priceput ceva? Eu n-am ajuns să pricep. 1947 LACRIMILE CURATE - Te văd cu ochii roşii, i-am spus, când mă duceam, ca de obicei, duminica trecută, la biserica din mahalaua mea. Ce s-a PUBLICISTICĂ 1585 întâmplat? A fost astăzi popa atât de elocvent, încât predica lui te-a zguduit? Te-a jignit cineva aşa de tare, că te-a scos din natura dumitale calmă şi puţin păsătoare? La biserică oamenii se împacă, nu se înjură. — Am plâns! mi-a răspuns omul cumsecade, cu care dădusem mâna. — Văd bine că ai plâns, că de asta te şi întreb. Dar de ce? Oamenii ies de la liturghie veseli. Intâlnitul izbucni atunci într-un adevărat hohot de jale şi s-a răzimat de umărul meu. — Fii serios, domnule Nicolaescu, i-am spus, căutând să-l remontez, cum am citit că se zice în asemenea cazuri. La vârsta dumitale, şi la poziţia dumitale... I-o fi murit cineva az’noapte, m-am gândit. -Ai dumitale, sunt, desigur, bine... — Mulţumesc lui Dumnezeu... — Păi, atunci? Domnul Nicolaescu ţinea în palmă două bucăţi de anafură, din care îmi dete şi mie, ca să nu mă mai duc la biserică, unde slujba se sfârşise şi preotul mai rămăsese să bodogănească la nişte binecuvântări şi citanii. M-a luat de braţ şi ne-am dus încolo să mai vedem plopii, înşiraţi ca o perdea la grădina lui Constantinescu. Vestitul florar de trandafiri murise, nu de mult, de o mare bucurie ce l-a lovit. Lumea ieşea din biserică, răspândită care încotro, femeile, copiii, bărbaţii, şi ochii tuturora erau roşii de parcă se frecaseră la pleoape. Şi zăcea o tăcere între ei, curioasă. Fiecare părea că gândeşte adânc şi parcă toţi se gândeau la acelaşi lucru, de vreme ce se mişcau la fel şi umblau la fel, parcă frânţi. Trecu şi popa pe lângă noi şi ne-am salutat cu vorbele îndătinate: „Blagosloveşte, cinstite părinte" şi „Domnul să te blagoslovească". Erau şi ochii preotului roşii şi umflaţi. 1586 TUDOR ARGHEZI M-am despărţit de domnul Nicolaescu şi m-am dus cu părintele Ştefan. — Mă vezi foarte emoţionat, mi-a povestit preotul nostru, care-i teolog şi licenţiat. Am avut azi o litughie neaşteptată. Eram în altar şi bisericuţa noastră era ticsită de credincioşi. Oamenii aduceau acatiste, pomelnice şi lumânări ca duminica, şi forfoteau pe la icoane. Pe urmă s-a făcut tăcere mare. Tăcuseră şi cântăreţii. Apoi, am auzit un murmur înăbuşit. M-am uitat în altar. Un biet creştin, pe care-l văzusem îngenunchind mai devreme în faţa Maicii Domnului, plângea acolo de un ceas. Dar ce plâns, domnule! de om dărâmat. Nu-1 mai văzusem niciodată pe la biserică: un necunoscut. După slujbă, l-am căutat, să vorbesc cu el, să-l ajut, să-l cercetez, ce durere îl doare, ce suferinţă îl apasă. Nu l-am mai găsit şi nu ştiu ce să zic. Parcă s-ar fi săvârşit o minune... Mărgăritarul ăsta nu l-a pus în ochii noştri Dumnezeu degeaba. 1947 ION SAVA Când îngropi, rând pe rând, oamenii pe care i-ai preţuit, şi când trebuie sâ le însoţeşti drapelul cernit cu câte un necrolog, parcă ţi-ar fi ruşine de o durată care nu vrea să cedeze morţii... Ca o arculadă un şir de capitole, viaţa ta se pomeneşte că prinde în paranteza ei o sumedenie de existenţe isprăvite. Un telefon mă sileşte să pui dinaintea numelui camaradului Ion Sava o cruce. Condeiul ezită, inima ezită, conştiinţa refuză. Şi totuşi, un ceas mai târziu, din omul atât de frământat nu a mai rămas decât această cruce imprimată pe o hârtie, care trăieşte tot o singură zi... PUBLICISTICĂ 1587 Nu l-am văzut, ultima dată, prea demult pe tumultuosul meşter al câtorva arte, parcă nerăbdător să le îmbrăţişeze de-a fuga pe toate. Ca şi Victor Ion Popa, el sfârşeşte ucis de aceeaşi sinistră satanică boală. Alt grăbit de talent a fost şi acela. Pesemne că un presentiment i-a făcut pe amândoi să cânte pe mai multe claviaturi de pian deodată şi, de teama valsului în drumul tărâmului frunzelor uscate, au întrerupt surdina dansului şoptit, cu variaţiile unui repertoriu amăgitor. Ce a fost Ion Sava? Pictor? Scriitor? Regizor? Cineast?... Neastâmpărul lui dramatic nu a vrut să se oprească definitiv, printr-o încleştare de voinţă, la nici o disciplină, categoric precisă. El n-ar fi primit să se biruiască pe sine şi năzuia să biruie destinul pe câteva fronturi în acelaşi timp. L-a iritat odinioară aspectul multilateral, scos în evidenţă într-o convorbire, al activităţii lui galopante, dar el n-a putut trăi ca o bară fixă, ci pâlpâind cu licăririle unui evantaliu desfăcut. Ce frumoasă i-a fost pensula părăsită, ce inteligent îndrăzneaţă punerea în scenă a câte unei piese de teatru, ce bine mânuite şi pregnante scenetele lui stranii într-un act şi ce bogat în substanţă scepticismul. O zestre atât de vastă trebuia să facă un precursor, pe când măsura lui Ion Sava nu a fost dată pe de-a-ntregul nicăieri. Dar, la urma urmei, este oare nevoie să laşi o singură operă determinată, după tine, când poate este de ajuns că ai fost un mare artist în abstract? Mă doare şi mă zguduie moartea lui Sava. Aşteptam de la el, odată şi odată, o realizare care să fi verificat pentru mine că geniul risipit este cu putinţă. Păcat! Mintea i-a încremenit, suflul i-a zburat, mâinile-i sunt de gheaţă - şi lacrima penei, neagră ca şi steaua lui de învins, cade acum în crizantemele ce-i stau pe piept, virginale cât şi visurile lui încheiate... 1947 1588 TUDOR ARGHEZI IARĂŞI MANUSCRISE S-au adunat iarăşi teanc o seamă de manuscrise, împotrivirile sunt inutile. în răstimpuri, autorii în devenire au primit rugămintea cu iscălitură la tipar, să-şi păstreze proza şi versurile acasă şi să se lipsească de naş literar. Ori n-au citit şi atunci îndemnul trebuie iarăşi repetat, ori stăruiesc în a nesocoti datoria discreţiei şi a rezervei şi oarecum a ruşinii. Dacă rătăcirea degetelor mele prin buzunarele altuia în tramvai constituie un delict, nu-i mai puţin un furtişag să mă folosesc în beneficiul meu de vreme şi de tihna semenului de peste drum, ca de un bun ce-mi aparţine. Viaţa în societate e şi ea un tramvai aglomerat şi ne învecinăm fără voie, spânzurând de o curea, cu toată lumea. Dacă se întâmplă să fii pe lângă pasager, scriitor, parcă eşti obligat să fii la discreţia tuturor celor ce se freacă de tine cu un ghiozdan ori cu un caiet, şi a manipulantului, şi a celui urcat în vagon la penultima staţie de coborâre. Nu ştii ce-i de făcut ca omul să fie lăsat în pace. Se pare că a te vârî în existenţa altuia şi a-1 zgândări măcar literar, dă o satisfacţie pentru sentimentul urâtului şi plictisului că trăieşti, răspunde la o nevoie secretă de sadism şi-ţi face impresia că exercitezi asupra contemporanilor importunaţi o fărâmă de autoritate. Neavând nici un subaltern, îl cauţi şi te promovezi şef, sâcâind liniştea oamenilor pe care nu-i cunoşti. Când ai mai provocat şi un răspuns, trimis pe numele tău şi la adresa ta, numirea e ca şi împlinită: ai o probă de certificat. Politeţea completează restul pe acea mărginire confuză, care compartimentează oamenii dintr-o epocă şi care te împiedică, din reţinere morală, să spui adevărul franc, îngăimat în ambiguităţile unei fraze. Ar trebui să-i spui fiecărui imbecil: eşti un imbecil - şi nu poţi. Poate că în canapeaua lui sufletească e un resort delicat: PUBLICISTICĂ 1589 că se poate frânge, şi te opreşte mila, care-i o formă cât de cât, când a laşităţii, când a iubirii de oameni. Totuşi, abuzul e numai o infracţiune şi nu-i încă o insultă. Ofensa, insulta, începe de-abia când, haide, treacă, meargă, deschizi manuscrisul primit. El vine uneori de la un personaj la locul lui însă chinuit de literatură. Are de toate personajul şi-i mai prisosesc. E nemulţumit. Vrea să fie şi ceva romancier sau ceva poet. Mizeria poeţilor, mai mult sau mai puţin mascată, îl tulbură şi o vrea şi pentru el, mizeria lor dând gloria de cinci parale a tiparului cu comentarii. Dacă, odată cu proza şi versurile, ţi-ar trimite şi un cec! De asta se fereşte. Totuşi, totuşi, se întâmplă ca violenţa să aibă compensaţii. Câte un pierde-vară ţi-a trimis nişte stihuri bune. Le citeşti între ai tăi şi te bucuri şi spui, dând din cap: „Uite încă un nenorocit! Are talent!! 1947 DOAMNA DE CIOCOLATĂ O doamnă, soţia unui confrate decedat, îşi vizita odinioară bărbatul la închisoare. Om inteligent şi cu ambiţie, el făcuse, acum vreo treizeci de ani, o politică oarecare, cu greşuri pe toată linia, şi aştepta la puşcărie, criteriul de selecţiune cel mai sigur, o situaţie viitoare, de astă dată ratată. Doamna dispunând de trăsuri închise, de limuzine şi de prieteni, vizita săptămânală era uşoară. Frumoasă, cochetă şi cam ştrengară, ea scobora în poarta penitenciarului cu un dans al pantofilor, ca într-o repriză de bal, şi lăsa în urma blănurilor ei exotice un fur-fur de mătăsuri muzical şi o dâră de arome scumpe, fiaconate la Paris. Portarul, ştiind cu cine „trăieşte" din protipendadă, lua o atitudine smirna, cu mâna la şapcă. 1590 TUDOR ARGHEZI Ca să fie în toate chipurile interesantă, doamna afecta prin voaletă o miopie studiată şi o răguşeală a gâtlejului franţuzească, de câte ori îi ieşea din guriţă litera r, pronunţând bonjug, am întâgziat şi vă gog. Şi, fireşte, îi aducea soţului, care se pierdea văzând-o, bunătăţile din oraş, întodeauna rezumate într-un pachet de ciocolată. Felul cum îşi purta pe degetul mânuşii peau de Suede această greutate de una sută de grame, era o poemă, şi domnul doamnei, flămând de suculenţe mai vulgare, de o varză cu carne, de un jigou împănat cu usturoi, de un muşchi la tavă, de un peşte cu sos, se lăsa fermecat de o tabletă „Tobler“ sau „Suchard“, oferită ca o garoafă cu stropul de rouă între petale. încredinţată că şi-a făcut datoria faţă de un deţinut care era scump inimii sale, ea părăsea temniţa ca o baletistă, veselă de a se fi achitat estetic de o figură pe vârful picioarelor dificilă, şi aşteptată, după perdeaua maşinii, de un domn elegant. Doamna nu putea să ducă un pachet mai mare, necum un sufertaş, fiind extrem de fină şi aristocrată, şi ciocolata neputându-i obosi falanga degetului mic. Au trecut, vasăzică, treizeci de ani... Am zărit-o pe acea doamnă, deunăzi, venind de la piaţă pe frig şi noroi. Ca să nu o salut, şi-a tras marginea de catifea a pălăriei pe ochi. Nu mai era nobila cucoană de mai demult. N-aş vrea să-i jignesc silueta de atunci cu o schiţare a spectrului ei actual, nici fosta garderobă cu crochiul sumanului de azi. Doamna căra târâş, într-o dăsagă de sfoară, pătlăgele roşii, ceapă şi o varză... Să nu se simtă doamnele noastre ofensate că insist. Evenimentele, dacă nu o simplicitate harnică şi corectă, le-au învăţat ceva. Fumurile s-au pierdut, comodităţile puhave, nazurile şi mofturile s-au trecut. Doamna spală rufe, freacă parchetul, mătură, scutură. Şcoală excelentă pentru viitorul crudelor încă odrasle. 1947 PUBLICISTICĂ 1591 1 NOIEMBRIE Acelaşi peizaj din dreptul ferestrei trece prin cele patru acte ale anotimpurilor în câte un alt fundal şi decor. Alte covoare s-au aşternut după al treilea act, alte cortine şi draperii tremură pe ogivele depărtării şi, printre aţâţi pomi şi copaci, se ridică singuratec, din când în când, scheletul negru al unui arbore transfigurat: stafia. încă, valurile verzi, livezile şi grădinile, care figurau nişte păduri, mai durau întârziate. Azi apar schema şi schelăria după care se clădesc frumuseţile de catifea şi mătase provizorii, ale teatrului şi plasticei pământului în colaborare cu Tăria. Pe la sfertul zilei, când plugarii îmbucau, altădată, pe brazdele noi merticul de odihnă, caierul de ceaţă se dezlânează, mutat dintr-o salcie într-un plop stingher, rămas ca o furcă de torcătoare lângă o băbuţă de casă. Solemne, au ieşit la iveală coşurile de fabrici până deunăzi ascunse, şi panaşele lor de fum. Printre ele, cârdul fără sfârşit al ciorilor, prigonite de un viscol apropiat, de pe la Dunăre, de pe undeva, trece ca o funingine opacă. Actul din urmă începe cu tablourile schimbate repede, într-o zi, într-o noapte, într-un sfert de oră. Atelierele meteorologice au pregătit toate panourile, toată recuzita în magaziile invizibile ale marilor spectacole şi cicluri, mânuite instantaneu şi automat. Fără sufleur, fără text, după fantezia secundei, piesa iese bine orişicum şi corect. Aş striga,Autorul!cc dar l-am strigat şi altădată zadarnic... El e de părerea lui Flaubert, că trebuie să lipsească din opera lui şi să fie - ghici ghicitoarea mea - numai presupus. Personajele au cam rămas în culise. Câte un actor trece rareori, de-a fuga, zgribulit într-un cojoc. Piesa e mută şi jucată numai din perspective, unghere şi culori. Tabloul miercurei era hotărât să dezvolte aspectul prinzătorilor de scatii şi sticleţi. Doi băieţi au aşezat coliviile-capcane pe miriştea cărămizie. Nu 1592 TUDOR ARGHEZI s-a ivit nici o păsăruică, şi copiii îngheţaţi şi-au strâns uneltele şi au plecat dincolo de negura vânătă a ţinutului pustiu. După un flăcău chipeş, merge o capră, albă, fără coarne, chipeşă şi ea, cu o dăsagă de fân în spinare, ca un cal mărunt, cu ţăcălie. Desen de amforă greacă. E Biţa eleganta, dusă de căpăstru la ţap. 1947 SUBIECTE Un tânăr profesor îmi scrie şi mi se plânge că are tot ce pare necesar, studii, diplome (mai multe), limbi străine, bibliotecă, cerneală şi hârtie bună - şi stilou încrustat cu aur, dar că nu poate să scrie pentru că nu găseşte „subiecte". Cum faci dumneata să ai în fiecare zi unul şi poate că şi mai multe? Spune-mi şi mie. Mărturisesc, nu m-am gândit niciodată de cincizeci şi unu de ani, de când mânjesc velina, şi întrebarea binevoitorului meu cititor, dacă domn cu barba în plapumă sau pe deasupra, e de natură să mă determine să mi-o tai. Nu ştiu. Pe cuvânt! Dar m-am cugetat la Ion Creangă, ale căruia Souvenirs d’enfance mi le-a dăruit joia trecută un poet şi profesor francez din Bucureşti. Diaconul Creangă nu-şi făcuse o problemă din „subiecte" şi punea pe hârtie, aşa, hodoronc-tronc, tot ce-i venea în condei - şi nu-i venea prea des, nici zilnic, pentru că mai da şi cu puşca în clopotniţă ca să sperie ciorile, şi pentru că-i mai trimitea şi câte un bilet lui Eminescu. Ba Creangă nici nu era un om aşa de învăţat, ca profesorul din scrisoare, nici nu ştia patru limbi şi nu avea — popă golan cum a fost — nici bibliotecă, aşa cum se numeşte. PUBLICISTICĂ 1593 Necioplitul nu ştia la Humuleşti măcar că e scriitor şi că în evul axiomului şi al deflaţei nucleare va fi tradus în limba altui popă, Rabelais, şi editat la Didier, la Paris. Nu mă pricep ce sfat să-i dau profesorului de latină, deprins cu subiectul şi retroversiunea, administrate bieţilor elevi, riguros, după canonul elocuţiunii, cu plan organizat, cu introducere, dezvoltare şi concluzie. Când tragi la aproape şaptezeci de ani toate regulile la fit, e foarte greu să dai lecţii unui pedagog erudit, priceput în toate, afară de una, care nu există. Cum oi fi făcând eu, o să caut să mă dumiresc poate că în viaţa viitoare. De ce umbli, domnule profesor, după subiect? Ia-o şi dumneata, fără să te ţii de drum, peste câmp, cu căruţa, lasă-ţi fişele şi autorii în cartotecă şi vezi dacă poţi înjgheba ceva fără subiect. Să spui drept, subiectul, motivul, fabula, nu te supăra, e o mare prostie. Singurul lucru care poate prezenta un interes în literatură e jocul de-a semitonul, de-a ceaţa, de-a obscuritatea cu niţeluş uşa crăpată. Să nu se vadă şi numai să se zărească. Fantoma fiinţei şi a ideii, nu fiinţa sau ideea toată, în calâp şi la calapod. Se preferă unui spectacol un aspect şi unui aspect numai o umbră. Indirectul e o eleganţă, domnule profesor, o rostire către inefabil şi ductil, a gândului brut. N-ai aflat-o încă şi nici nu o bănuieşti? 1947 O MASCĂ Văzusem destui guşaţi şi destule guşate într-un canton din Alpi — două sate populate numai de ei - dar afară de 1594 TUDOR ARGHEZI umflătură, nu todeauna dizgraţioasă şi chiar câteodată cochet decorativă, nu se observa nimic deosebit. Bărbaţii purtau gulere cu intervalul de peste cravată larg, iar doamnele se lăsau decoltate într-o broderie care micşora relieful. Când strigau găinile, la ţară, un chiot fără voie final trăda infirmitatea. Există o particularitate de gândire, guşată, după cum se cunoaşte şi un fel de-a simţi şi cugeta surdo-mut, orb din născare sau cocoşat. Cel mai izbutit exemplar de guşă, excepţional şi poate că unic, l-am întâlnit la Miercurea Ciucului, la un sătean. Supărătorul accesoriu ajungea la brâu, — o pungă lungă, cu o ghiulea la fund. Omul o manipula ca o dăsagă, aruncând-o, cum îşi scotea banii din târg între genunchi, când peste un umăr când peste celălalt. Podoaba îi era destul de elastică şi de imensă, de vreme ce ghioaga ei atârna legănată pe mijlocul spinării. Mi-au revenit aceste schiţe vechi ale amintirii, ieri, într-un vagon de tramvai, uitându-mă la o domnişoară foarte îngrijită, foarte curată, cu bluza proaspătă, cu pieptănătura cinstită, adunată într-un conci licăritor pe o ceafă plină, albă, meticulos întocmită în toată fiinţa ei, ca uniforma candidă a unui porumbiel. Căutătura, înspăimântătoare totuşi, a tinerei persoane, nu-mi era necunoscută. O ştiam din cărţile de medicină specială, care oferă curiozităţii cititorilor monstruozităţile nevinovate ale fanteziilor naturii. Mi-au trecut pe dinainte titlurile unor capitole uitate, „Basedow", „Cretinism", „Maladiile inimii". Domnişoara ilustra la maximum „Guşa exoftalmică", şi zâmbetul ei inocent o suferinţă terifiantă. Ochii ieşiţi din pleoape ca nişte ouă jupuite de coajă, erau punctaţi în dreptul luminilor cu zmalţul verde; o căutătură de idol barbar, mongol, aztec. Surâsul aparţinea statuetelor de ivoriu ale lui Sakia-Muni Singuratecul. Ţi se părea că ochii aceia nu se pot închide niciodată, şi că noaptea dorm căscaţi de un spasm încremenit. O putere parcă hipnotică şi parcă de groază emana din figura de douăzeci de ani a copilei, a căreia PUBLICISTICĂ 1595 carnaţie de roză, ca o petală diafană, da, prin contrast, o senzaţie de vrăjitorie şi crimă. Ai fi zis că, într-altă viaţă, aceeaşi făptură a fost martoră la marile asasinate în masă, din trecut, şi că deznădejdile, chinurile şi agoniile pe care le-a văzut, fără voie, i-au prins pe faţă masca înspăimântărilor în eternitate. 1947 CUCOANA MARIŢICA Vecina Mariţa e o femeie dezgheţată, inteligentă şi sprintenă, de vreo patruzeci de ani, văduvă, harnică, îngrijită, todeauna nouă în vechiturile-i de nu se ţine minte, şi săracă. Pomeneşte din când în când, poditită de lacrimi, de soţul ei decedat, pe care îl numeşte „Ai meu". „De-ar mai trăi Ai meu, Dumnezeu să-l ierte, n-aş mai duce dorul de nimic.“ Are într-o curte o casă de lut, în care, după bombardamente, a plouat un an de zile, acum învelită cu carton şi catran - şi un câine - şi o pisică, „două suflete". Lipseşte toată ziua de acasă, dusă la alte cucoane la spălat. Unde pune mâna Mariţica se cunoaşte. Curăţă apartamentele din „centru" cu repejune şi le „despute". In harţă cu toată lumea rea, darul ei polemic impresionează şi pe cei mai îndrăzneţi. Din patru, cinci înjurături, placate cu o dexteritate şi cu un spirit de invenţie genial, adversarii se retrag literalmente opăriţi, ca de nişte acid sulfuric, incapabili să reziste la duelul verbal şi intimidaţi să ridice mâna asupra ei. Că „se usucă". Cu douăzeci de replici şi tot atâtea introduceri masive în elementele cele mai meşteşugite, cucoana Mariţica pune la pământ toată mahalaua într-un cnocaut eroic. Şi, la urmă, 1596 TUDOR ARGHEZI satisfăcută, îşi acordă o „cafeluţă" pe prispă, schimbând formulele de triumf cu câinele şi pisica. Ieri m-a interpelat ca delegat în suburbia Cărămidarii de Jos şi ca reprezentant ipso facto al Municipiului, cum se poate că tolerez expoziţia provocatoare a tuturor bunătăţilor în câteva vitrine din stradă, ale restaurantelor dintr-un cartier oarecare, crapi mari prăjiţi, cotlete pentru grătar, mititei patricieni şi alte alea. „Ce mai aşteptaţi?" m-a întrebat vecina, răstită şi dramatic încruntată. Am luat, fireşte, aerul grav administrativ necesar şi i-am răspuns: „Linişteşte-te, colega, că voi cerceta. Voi vorbi de urgenţă şi cu domnul primar, să ia măsuri severe". Şi ca să o biruiesc anticipat în torentul de înjurături, gata să erumpă, am stupefiat-o, redusă la tăcere, cu titlurile domnului primar: „Primar general al Municipiului capitalei, domnul Dombrowski, General â la suite ‘. Cucoana Mariţica n-a mai zis nici pis. 1947 ŞTAMPILA Un cititor îmi arată o carte destul de elegant îngrijită şi de un preţ comercial ridicat. A întors coperta şi pe întâia foaie a volumului s-a văzut o ştampilă care aducea bine aminte indicaţia „Pe aici se deschide" de pe lăzile de maraciane. Mi-am pus ochelarii şi am citit numele autorităţii de control de unde pornea inscripţia: o confrăţie estetică, „ Societatea Scriitorilor Români", plus un creionaj dedesubt. Foaia era mânjită, cartea desfiinţată. Se prezenta ca un domn dichisit, la bal, cu o flegmă pe mustaţă, intinsă până la cravată. Dreptul de ştampilare al Societăţii nu trebuia niţeluş rafinat? Era necesar ca pe o carte gândită, scrisă, tipărită şi PUBLICISTICĂ 1597 cumpărată, plătită cu bani căzniţi şi aleşi, să fie evidentă din partea unei asociaţii de cărturari fini şi oameni, se presupune, de gust, o atât de caracteristică lipsă de respect pentru carte, pentru cugetare, pentru muncă, pentru autor, pentru materiale şi cumpărător? Se obişnuieşte, desigur, ştampilarea cu violetul ieftin a vitelor vii şi măcelărite în abator. Semnul de control se spală la bucătărie; al cărţilor durează cât şi cartea în bibliotecă, administrativ şi supărător. Ai fi crezut că un ochi din societate, mai sfios decât al contabilităţii, va zări această murdărie pe un obiect gingaş, care nici nu-i aparţine, şi va schimba odioasa ştampilă cu un simbol frumos, cu o emblemă desenată de un artist, ca un ex libris, discretă, decorativă, făcută să adaoge cărţilor ceva şi să nu le ia din buna înfăţişare nimic. Nu e prea târziu de a se primi cu atenţia cuvenită o sugestie de bun-simţ elementar. 1947 CU PUNCTUALITATE O citaţie de martor e în general puţin plăcută. Oricine doreşte să-şi tărăgănească procesul, te ia de-acasă şi te poartă pe la tribunale, fără să te întrebe dacă accepţi, fără chiar să te cunoască. Nu ştiu cum admite Justiţia să fii pus, nitam-nisam, pe drumuri şi expus la pierdere de timp şi cheltuieli. E de ajuns această importunitate, ca să te dispuie prost împotriva celui ce-ţi face onoarea să se acopere cu dumneata. De cele mai multe ori afli cine a binevoit să se apere cu pături străine, de-abia în şedinţă. Inculpatul se scoală de pe bancă şi-ţi pune întrebări tangente pe cauza lui, privită dintr-o constelaţie depărtată. Crede domnul Martor, dacă ar trece Calea Victoriei 1598 TUDOR ARGHEZI pe la Cotroceni, câ Librăria Socec s-ar găsi tot în colţul de peste drum de strada Lipscani? Cel puţin când o citaţie soseşte cu câteva zile înainte de termen, îţi poţi întocmi un răgaz. La orele opt dimineaţa precis, prevăzute negru pe alb în formular, eşti prezent. Te priveşte dacă magistraţii se arată pe la zece şi dacă aprodul te strigă la prânz. Ai constatat pe lista de la uşă a instanţei că eşti al nouăzeci şi şaselea şi mai puteai trage un somn după o noapte de lucru. Cum te cheamă, ce meserie ai, câţi ani, eşti botezat, unde stai? Juri să spui adevărul. Ai jurat pentru colţul de peste drum de Lipscani. „Mandatul de aducere" e riguros. Vin doi domni la nouă şi jumătate, ca să te ia cu ei, pentru a fi prezent la nouă în instanţă, nespălat, neras, îmbrăcat în zdrenţe de salahorie. Ajungi tocmai bine la douăsprezece fără un sfert, drumul fiind lung — şi mai aştepţi o bucată de vreme. Advocatul părţii te chestionează: ce număr porţi la pălărie, la mănuşi, la încălţăminte şi dacă adunate, scăzute, multiplicate şi împărţite, numerele corespund cu cel de la casă. E interesant de constatat că prietenii şi colegii de aproape ai acuzatului şi care erau datori să-l apere s-au eschivat, ca să nu-1 acuze şi ei la rândul lor, sau să nu tremure de cine ştie ce reminiscenţe, şi că numai prostul de tine, aflat în simplă coincidenţă profesională cu dosarul, ai primit să nu fugi din faţa crucii de lemn cu Iisus cel răstignit pe ea. 1947 PARLAGHIA Pa, Vu, Ga, Di, Che, Zo, Ni, Pa... S-ar părea că e o denumire prescurtată, de societate, de instituţie; o firmă sau mai multe reunite în iniţiale. E gama PUBLICISTICĂ 1599 muzicală pe bisericeşte... Do, Re, Mi, Fa, Sol, La, Si, Do... Şi se scrie într-alt fel decât pe portativ, fiecare notă având, în acelaşi timp cu numele ei, un semn deosibit. O notaţie fără cele cinci linii paralele obişnuite a încercat şi Jean-Jacques Rousseau, rămasă-n cantoanele Confederaţiei pentru trebuinţele corale, ale copiilor din ciclul primar. Ergo, parlaghia, e muzica de strană, la pupitrele din dreapta şi stânga alternată cu cântările de stil modern, degenerate la liturghie în operetă. Duminica, se poate auzi uneori la radio vocea gâlgâită, a unui diacon, flatat desigur să realizeze un axion cu materialele guturale voluminoase din Voievodul ţiganilor şi să dea rugăciunii gingaşe o izbucnire de răget hohotit. Psalţii, veniţi din seminarii şi şcolile de cântăreţi, educaţi în larma gălăgiilor nemoderate de către dascălii de „muzichie“, la rândul lor lipsiţi de o iniţiere adecuată, au făcut din zborul glasurilor dulce şi dintr-un elan sufletesc o brutalitate. Mulţi oameni sunt goniţi din biserici de zgomotul de vătraie, doage şi putini goale, ale „psaltichiei“ şi alţii, şi mai mulţi, auditori obişnuiţi ai concertelor laice sunt convinşi că parlaghia e o monstruozitate făcută să înspăimânte sfîielile inimii în genuflexia omului trist, apropiat de altar. Dimpotrivă. Şcoala bună de psaltichie e mânăstirea, şi nu orice mânăstire, influenţată pe de-a-ndoasele de evoluţiile mireneşti ale cultului cu tradiţiile rupte. Trebuia ascultat mitropolitul Iosif Gheorghian cântând icoasele, troparele şi heruvicul în catedrala Mitropoliei din Bucureşti, unde se şi citea liniştit, bine punctat şi cu tot înţelesul pe care-l comportă parabolele şi naraţiunea activităţii miraculoase a lui Iisus, din cele patru Evanghelii. Ca un zvon de viori şi cobze în surdină, cântările ultimului mitropolit de rasă al bisericii româneşti emoţionau cu adevărat. Un cântăreţ de aceeaşi calitate a fost şi arhiereul Evghenie Humulescu, adormit întru Domnul, un nepot al lui 1600 TUDOR ARGHEZI Ion Creangă şi înrudit printr-o boierie ciudată, dar bănuită, cu fostul mitropolit Calinic, un prelat în catifea „bordo“, care creştea în parcul reşedinţei lui papagali. E acelaşi Calinic, care s-a zvonit că pe patul de moarte s-a împărtăşit catolic. Pe temeiul acestei afirmaţii, făcută de el, canonicul Ioseph Baud, un francez monegasc, a trebuit, subt injoncţiunea regelui Carol I, să părăsească ţara pe care o iubise, retractând şi denunţându-se, ca un disciplinat ucenic al Vaticanului, că afirmaţia lui a fosr făcută în stare de inconştienţă... Pere Baud, cum i se zicea încă în zilele noastre la Mitropolie, era prietenul prea învăţat şi al lui Iosif Gheorghian, cu care exersa şi el uneori parlaghia, într-un salon, pardosit de jur-împrejur, pe toţi păreţii, până-n tavan, cu icoane de argint şi aur bizantine. Era o confruntare melodică pe notele minore a muzichiei călugăreşti din Muntele Athos, cu vocalizele catolice Schola cantorum. Dintre laici cântăreţul de frumoasă şi bună muzică bisericească a fost neuitatul Folescu. 1947 ARBORE GENEALOGIC N-aţi cunoscut desigur pe Imperatorul Artelor Magnificentiu, a căruia biografie a fost publicată de curând, după deces, în ultimele ziare. Eu l-am cunoscut. Acum vreo treizeci de ani, falnic, fercheş, elegant şi aş putea să zic frumos, tânărul aventurier circula prin cafeneaua literară. In redingota lui impecabilă gri, cu demi-joben mai asortat, manşetat, gulerat, cravatat, încălţat fin în antilopă, la culoare, nu-i lipsea din mănuşă nici bastonul cu măciulie de aur. PUBLICISTICĂ 1601 Apăruse în Bucureşti nu ştiu de unde, din „străinătate", socotindu-se sosit sau din Mexico, sau din California şi tare bogat. In realitate el venea de mai aproape, de la Caracal. Unii-1 credeau escroc, alţii nebun. Probabil că oarecum era şi una şi alta, dar el a mai fost ceva, ceva mai presus şi de detracare şi de escrocherie, o maşină genială. Mâna lui extraordinar de precisă bătea toate tehnicităţile grafice cu câteva dexterităţi în plus şi cu o rapiditate de execuţie stupefiantă. A murit într-o mizerie cumplită. Şi, ca fulgerele, n-a lăsat după el nimic - afară de un proiect de pod peste Atlantic, de trecut în America pe bicicletă. S-a prezentat tocmai la mine şi tocmai acasă la mine, ieri, o simpatică tânără persoană, doamna Anişoara Tase, născută la Spitalul Filantropia, în 1920, fiica ilustrului împărat. La naştere împăratul a ţinut să se scape de ea, lepădând-o într-o grădină, iar la vârsta de zece zile el a dat-o la „cutia" primăriei. De acolo, la trei ani a fost luată şi adoptată, cum se obişnuieşte între soţii fără copii, miloşi, de familia Stamate, decedată şi ea. Intr-o privinţă, Magnificentiu semăna cu predecesorul lui în celebritate, filosoful Jean-Jacques Rousseau, care şi-a trimis toţi copiii la cutie. Mama Anişoarei Tase, mamă şi ea la rândul ei unei copile, era italiancă: Constanţa Manifiotti. Iubindu-şi împăratul monstruos de mult, nici mama nu a refuzat să-i fie copilul desprins de sân şi aruncat. Ce doreşte doamna Tase? Foarte puţin. Să i se rectifice actul de naştere, escamotat la Filantropia pentru ca doamna să nu mai fie fiica unei umbre sau a unui strigoi, ci a mamei sale adevărate, care în carne şi oase a existat. Acest lucru cinstit l-a şi cerut Tribunalului Ilfov, secţia a IlI-a, care-l va judeca mâine, miercuri. Fosta copilă abandonată are un martor preţios, pe Pândele Mutu, căruia Imperatorul i-a dat pruncul şi ordinul să-l puie la rădăcina unui copac din Cişmigiu, dar 1602 TUDOR ARGHEZI Pândele Mutu, neputând colabora la o crimă, a dus copila în braţe acasă la el, în căminul lui de om nevoiaş. — Faceţi ceva pentru mine, m-a rugat simpatica vizitatoare, bănuindu-mă în stare de ceva mai bun. Ce pot face altceva decât o însemnare pentru binevoitoarea atenţie şi omenia domnilor magistraţi? 1947 LITERATURĂ DE TREN Acum vreo cincizeci de ani erau patru, cinci editori în toată ţara. Şaraga din Iaşi, Samitca din Craiova, Miloşescu la Tg. Jiu, şi Socec-Teclu în Bucureşti. Ultimul din serie, Miiller, un german, întemeietorul „Bibliotecii pentru toţi“, falimentară, din lipsă de cititori a fost un vizionar păcălit de iluzii. Librăria lui era în Pasajul român. Pinath, din Calea Văcăreşti, tipărea Micul dor, Halima, Barbara Ulbrich, Haiducii şi Minunile Sfântului Sisoe, a cinci parale fascicula, prin iarmaroace. Alexandru Macedonski îşi vindea versurile singur, cu o carte de vizită trimisă la domiciliu. Eventualul cumpărător, căruia îi certifica poetul titlurile de bărbat distins şi unic, cunoscut ca ilustru şi amator asiduu de opere de artă, era invitat să contribuie la evoluţia culturii. Literatorul popular, un precursor, cunoscut pe vremuri în toată ţara, era Nicu Meţ, care îşi vindea broşurile în tren, de preferinţă clasa a treia. Ca să plaseze o broşură de zece bani, el trebuia să câştige bunăvoinţa pasagerului, gâdilându-1 cu un discurs de snoave, todeauna vesel şi coleg cu toată lumea, înfăţişarea lui de nebun cu joben şi mănuşi ascundea o inteligenţă şi, s-ar putea spune, o vocaţie. Hazurile-i circulau din clasa trenului a treia în toate celelalte clase şi la cafenea. PUBLICISTICĂ 1603 Anectodele lui Nicu Meţ veneau cu sutele, în acelaşi prost-gust, dar mărturiseau ceea ce s-ar putea numi un talent. Intr-alte epoci, autorul în redingotă, cu cilindru, ar fi putut să aibă un public mai mare, o inspiraţie debarasată de vulgar şi să lase ceva în literatura de umor, cea mai săracă din toate literaturile de bibliotecă. Mai încoace, un soi de scriitor mult mai puţin gustat, era un oarecare Albulescu, domn cu barbă albă, fost oarece în ştiinţa dreptului şi la vârsta pensionării căzut în ţicneală, fără nici o chemare pentru litera tipărită. El vindea o gazetă fără dată, pe culoarele vagoanelor de clasa întâi. I se cunoştea o singură vorbă de spirit, destul de dubios. Când călătorul acostat se întâmpla să-i dea o bancnotă de un pol sau de o sută, Albulescu răspundea că pentru persoanele „nobile" nu există rest. O celebritate de stradă fusese Cilibi Moise, într-adevăr un înţelept. Nu l-am cunoscut. Bănuiesc că l-am apucat. Un colportor excepţional de tren era şi călugărul Dionisie. Mulţi ani de zile el şi-a vândut pe linia ferată şi prin cârciumi ziarul, însoţind tipăritura, pe care când o vindea, când o da gratuit, cu îndemnuri, cu maxime şi la nevoie, cu o gâlceavă, isprăvită todeauna cu biruinţa ortodoxiei... Ce-ar fi dacă poeţii şi romancierii s-ar întoarce la Nicu Meţ, trăgându-i de mânecă, în gări, pe negustorii plecaţi în campanie comercială, şi demonstrându-le că poemele şi proza fac parte esenţială din compoziţia normală a sufletului unui călător? 1947 ZBORUL DE SEARĂ Sunt lucruri care se repetă, şi acum acelaşi sentiment pe care ţi-1 provoacă de câte ori se petrece îţi pare inedit, şi repetarea lor ţi se pare nouă. 1604 TUDOR ARGHEZI Iată cocorii... Au plecat de prin septembrie, şi în fiece an la plecarea lor ceva din tine pleacă odată cu ei. îţi dai seama mai ales atunci când îi asculţi din scaunul tău de lucru, chemându-se în spaţiu unii pe alţii, cât ţi-e destinul legat de pământ şi de masa coatelor tale. Se îngânau mai deunăzi întunericul şi lumina de amurg. Păsările din ogradă se culcaseră de cu vreme în nucul bătăturii, din care, ca nişte aripi şi ele, însă oloage, marile frunze cădeau câteva sute la toată adierea. Dormeau şi vrăbiile subt streşini, şi porumbieii. Ce pasăre vede noaptea afară de bufniţă şi cucuvaie? Pasărea cerului, aceea care călătoreşte. E frig. Din văile de sus se aude un cârd de voci ca dintr-o altă lume. Asculţi. Te întrebi. Te uiţi. într-adevăr, un şir de zburătoare ca un bici lung, cu noduri multe, şerpuie în nemărginire. Se desface ca un zăbranic imens, se încovoaie, se strânge, atârnă ca o flamură neagră, se netezeşte ca o linie dreaptă, se frânge în unghi, când ascuţit, când obtuz. Săracile! Două au rămas în urmă, dar au ajuns convoiul, care pâlpâie acuma sus. încep să treacă, se fac mai mici, au trecut... încolo, înspre miazăzi, e calea lungă. Lin într-acolo, zborul se duce săgeată, drept. Poate că încă de deasupra ta păsările au şi zărit marea caldă. Cocori întârziaţi, berze amăgite? Nu se poate. Ele dorm de mult în miresmele de rodii, smochini şi portocali, între orhidee şi palmieri. Alte păsări mari au străbătut apusul de prin Deltă, de prin Bărăgan. Vâslele erau mai scurte şi bărcile lor mai boante, rânduiala lor era mai puţin geometrică şi corectă. Unele se mai opreau să se uite în câte o stea, în câte un glomotoc de negură cu gângănii de argint, mai făceau câte un ocol, mânate de aceeaşi ţintă dar depărtându-se de drumul tras, pentru frumuseţea unui înconjur neprevăzut. - Pleacă şi gâştele! zise Glafira, întinzând rufele albe pe frânghie... 1947 PUBLICISTICĂ 1605 DE CE? Obiceiul naturii fiind să multiplice un tipar, pe care, cândva, l-a descoperit şi l-a găsit bun de model pentru o serie nesfârşită de exemplare, după o regulă oarecare a născocit şi omul. Acum, că el a fost făcut dintr-o dată, într-una din cele şase zile ale Bibliei sau prin evoluţia admisă de ştiinţă, puţin câte puţin, pornind de la icră şi trecând prin celulă, pentru poemă e indiferent. înainte de toate trebuie pusă întrebarea: de ce? De ce a fost necesară o viaţă, o viaţă minerală, apoi una vegetală, apoi o viaţă autonomă, slobodă de rădăcini şi putând, dezlipită de pământ, să se mute după voia ei, animalul să se mişte, pasărea să zboare? Dar de ce, după ce a fost organizată producţia în serii şi când meşterul modelelor reproduse identic, putea să se odihnească, nu a şaptea zi o singură zi, ci o eternitate, asigurat că uzinele naturii vor merge angrenate pe discul dinţat al timpului, fără defect, că omul va avea în toate neamurile lui două braţe şi două picioare, două urechi, şi toate organele conformate unui tip anatomic fix, de ce a intervenit nevoia de diferenţă, ca fiecare ins complet să aibă fizionomia lui deosebită? De ce? O variaţie se petrece la toate fiinţele vegetale şi animale întodeauna, mai mult în dimensiuni şi nuanţe decât în expresia lor. La om, la chipul lui, caracteristic al fiecăruia în parte şi original, jocul hazardului e radical exclus, chiar prin individualizarea şi diversitatea lui, dacă s-ar putea admite un hazard organizat, care nici el n-ar muta termenii problemei într-o problemă mai uşoară. Antropometria a descoprit o altă deosebire, mai puţin vizibilă dar tot atât de simbolică, în detaliile, fine ca un păinjeniş, de la om la om, ale primei falange digitale; astfel că omul are două portrete strict personale, unul al capului şi celălalt în buricul degetului mare de la mână. De ce? 1947 1606 TUDOR ARGHEZI JOACĂ DE CÂINI Laba lui Baciu, în stare să răstoarne un viţel, puternică, suplă şi desenată în catifeaua ei gălbuie de o anatomie cum numai viaţa fără maeştri ştie să întocmească, s-a aşezat în poartă pe umărul meu. La sunetul clopotului e o hărmălaie de câini, paznicii riguroşi, de zi şi de noapte, ai gospodăriei, izolată într-un câmp. I-am apucat subsuoară capul frumos, cu nişte urechi vibratile ca aripile unui fluture de noapte, ca să-i pot imobiliza impetuozitatea. A scăpat şi mă asaltează. Ii prind grumazul şi îl arunc, dar Baciu nu ştie de oboseală, mă atacă din faţă, din spate, din dreapta, din stânga, îndârjit şi naiv. De sus până jos, sunt un noroi şi scuip ţărână din mustaţă. Strig, protestez, îl fac de două parale şi el perseverează: ştie că e de joacă şi glumă şi nu-1 impresionează nimic. „Te aştept, zice el în sine - şi de azi-dimineaţă; am dreptul acum să te terfelesc" şi nu mă mai lasă până ce nu-mi fac loc şi fug înăuntru. M-a dus agăţat cu dinţii de mâneci, de pantaloni, însă cu ştiinţa exactă a rezistenţei ştofelor, ca un croitor, muşcătura lui de jucărie e mare, însă moale. Baciu mai ştie că dedesubt e carne de prieten şi că doare. Entuziasmul nu s-a săturat, mai rămâne de cheltuit o serie de energii în figuri neprevăzute. Dacă i-a ieşit înainte un băţ, îl duce şi-i sare împrejur: caută pretexte şi le găseşte, sperie o bibilică, pune pe fugă un porumbiel, alb ca o batistă de olandă, şi se uită la el cum zboară, amuzat, aproape râzând. A! splendida gură cu măsele de piatră ar putea să sfărâme fierul. Câinii ceilalţi s-au luat după el: îi tăvăleşte. Ei s-au asociat să-l prăvale, îi înfaşcă pulpa, coada, ca un panaş, arşicul - l-au încolţit. El face un salt peste toţi şi, păcăliţi, aleargă să-l prindă şi să-i arate lui ce pot ei laolaltă, căţeaua neagră, flocosul, corcitul bălţat şi orbul, care vede cu nasul. Ager, Baciule, nu te lăsa! Dă-i peste cap! PUBLICISTICĂ 1607 S-a făcut deodată pace pe un plocat de frunze roşcovane. Baciu e răsturnat pe spate, ca într-un fotoliu. Zdreanţă-i roade dulce o labă. Fetiţa îl admiră ca pe un sultan şi el o caută de purici. Din cer, cad una câte una, peste ei, crâmpeiele şi peticele de aur ale toamnei. 1947 GRAVURĂ E o ceaţă, diafană ca o umbră albăstruie. Pomii din grădina de dincolo de câmp, desfrunziţi şi subţiaţi, par nişte buchete scufundate în câte un vas transparent, de cristal intenţionat obscur, semnat de un mărăcine, care seamănă scris cu numele Galle... Asemenea glastre, ghivece şi urcioare sunt aşezate la rând şi cuprind în amfora lor, mai zveltă sau mai pitică, toţi arborii până în zare, înmuiaţi în ele. Expoziţie de ceramică, de zmalţuri degradate, de găleţi opalescente, alternate cu tablouri galbene şi cărămizii, cu peizaje. Ursul cel mare, vânăt, e o claie de paie, zdrenţele palide, prinse de un băţ cu crăci, a fost un vişin tânăr, înflorit de moarte. O mirişte coclită usucă o bucată de ţarină aspră. Ce-o fi ducând omul acela cu căciulă, prin brumă, în spinare? S-a mai oprit, a mai pus lucrul lui lung pe pământ, a mai răsucit şi aprins o ţigară, a umblat cu mâinile prin lucrul acela, s-a mai uitat în sus, la nişte ciori care au fugit de el. A văzut un câine cenuşiu croindu-şi drumul peste locuri. Şi n-a mai trecut nimeni afară de omul cu căciulă prin priveliştea întreagă. E singuratic în toată ceaţa, în toată toamna, cu povara lui, mai mult volum în greutate puţină. 1608 TUDOR ARGHEZI Ţigara e amară. Fumul ei nu se zăreşte în aburul rece, numai scânteia ţigării când îmbucă din ea şi o soarbe. A scuipat ţâşnit în dreapta, în stânga, şi iarăşi a pornit cu lada lui în spate. Dar lada e îngustă, începe a se desluşi ceva, şi are şi o formă de luntre. Se duce la Dunăre, cale de trei poşte? Cum umblă şi cum se opreşte şi cum bea mereu tutun şi scuipă mereu printre dinţi, o să ajungă la Olteniţa peste o săptămână. M-am luat pe furiş, printre hăţişuri, după om, păstrând necesara distanţă. Să apuc să văd şi mă întorc. Omul cu căciulă şi cojoc şi-a lăsat cutia jos cu un capăt, şi a rezemat-o de el ca un contrabas: era tot atât de înaltă, cât şi el până la moţul căciulii - şi avea tot golul dinlăuntrul ei căptuşit, am început să zăresc, cu hârtie roză... Dacă ştiam nu mai veneam să ştiu. Omul cu căciulă ducea acasă un coşciug. 1947 POETUL G. TUTOVEANU Un telefon al unui profesor din Bârlad: - La 20 noiembrie poetul nostru împlineşte şaptezeci şi cinci de ani şi-i pregătim o sărbătoare. - Cei mulţi înainte! am răspuns cu acelaşi tempo precipitat. Ce face Tutoveanu între trandafirii lui din Tuto va, cu numele cel frumos? - E bine, sănătos... Drept să spui, nu mă îndoiam. Flăcăul ăsta, turnat în perfectă verticală dintr-un metal care nu cocleşte, nici nu prinde rugină, e hotărât să îndure patru sute de ani, cu o continuă pubertate, feciorelnic ca un înger în spaţii înalte, este un arhanghel. Ceea ce-1 deosibeşte, la fizic, de îngeri, e redingota, e gulerul întodeauna cu lustru, e cravata, e mărgăritarul ei, e batista de in alb din comisura buzunarului PUBLICISTICĂ 1609 de la piept, şi sunt mânuşile impecabile. Un om cu miros a lavandă, un om porumbiel, un om construit din sidefuri şi reflexele scoicii. El face parte din seriile inefabile ale naturii, olecuţă cum se zice pe la Bârlad, olecuţă ametist, olecuţă porfir, olecuţă matostat şi ceva-ceva chiciură de micaşişt. Elegant ca o lebădă şi ca o chiparoasă, curat ca o crizantemă, uşor ca un fluture imaculat, discret ca o candelă înstelată de altar, poetul, văzut, auzit şi pipăit e un model fericit izbutit pe care l-au zămislit muncile subtile şi încrucişate ale pământului făcător de flori şi ale cerului ţesător de azur, pentru căpătarea între noi, inşii vrajbei, ai urilor şi răzbunărilor, a unui exemplar cu ceva într-însul de Iisus. Nu mă pot gândi la el fără să fiu copleşit de imagini matinale şi de arome. El îmi evocă şi argintul şi libelulele, şi lalelele, şi liliacul, şi chihlimbarul, şi miresmele amărui ale unui ierbar de terapeut. II găsesc oriunde l-aş căuta, în rostirile frumoase ale vieţii, în cuc, în mierlă, în iasomie, în cetirea de la Ioan, în strugurele urzit din zale tămâioase. Dacă plugarul înfăţişează pe ogorul lui nobleţea supremă a neamului omenesc, l-aş alege din peticul lui de grădină, pe bradul Tutoveanu, deputatul cel dintâi pe lângă Majestatea Sa Timpul, ca să-i ducă prinosul gângăvelilor noastre într-un acatist de frângere a inimii şi extaz. Aci, în câteva slove omagiale, aş fi dorit să se cuprindă şi fiinţa şi poezia lui Gheorghe Tutoveanu la şaptezeci şi cinci de ani. Făt-Frumos din lacrimă şi rouă. 1947 „CRIZĂ“ Nu mi-aş fi închipuit niciodată că am fi suferit, noi, pământenii, de o „criză sexuală" dacă, desfăcându-mi podul 1610 TUDOR ARGHEZI casei de sumedeniile de maculaturi tipografice, nu mi-ar fi căzut dintr-un pachet o revistă cu un articol aşa intitulat. E adevărat că această criză izbucnise fără să ne dăm seama, cu vreo cincisprezece ani îndărăt, dacă te iei după data publicaţiei în chestiune, şi mă tem că de atunci încoace criza să nu cumva să fi trecut. Am apucat felurite crize pe care le-am trăit în ignoranţă completă, revelate de câte un cugetător oprit la litera C din dicţionar a cuvântului obsedant. Coincidenţa de azi e curioasă cu cazul maternităţii unui băiat denunţat de ziare, al unui băiat devenit mamă şi purtând în pântec ceea ce se obişnuise încă din secolul lui Adam să fie treaba femeii. Pe lângă barza distribuitoare de copii pe la casele oamenilor cu frica lui Dumnezeu se cam cunoaşte mecanismul conform căruia se obţine, după nouă luni de răbdare, un înger de fată sau un drac de băiat, care pe la nouăsprezece, douăzeci de ani începe să încurce socotelile părinţilor şi să dea de furcă societăţii croitoreşti şi, eventual, Codului Penal. Ei bine, autorul se plângea că tineretul e lovit în ambele sexe de suferinţa că n-are cum sau n-are unde... El pare să fi fost un embrion de sociolog căruia îi lipsea o criză şi o teorie şi e probabil că s-a lăsat de această nobilă ştiinţă universitară, din cauză de necelebritate. Dacă ar fi insistat, faima lui n-ar fi rămas în podul cu şoareci şi pachete de ziare şi ar fi continuat să fie activă. Filosofi mai rezistenţi şi de reputaţie câştigată s-au declarat şah-mat după unele încercări de apă cu degetul, însoţite de frigere la falangă; de pildă acel profesor, sedus de arta descoperirii, care înarmat cu teste şi flancat de o droaie de psihologi cu mustăcioară s-a închis odată într-un liceu de fete, interzicând orice acces în clasă, pentru pătrunderea în adâncimile subconştientului, prin întrebări puse copilelor de unsprezece ani, de gustul acesta: dacă le-a venit adesea să fugă de-acasă şi dacă se gândesc să se sinucidă... Profesorul, om în toată firea presupusă, a ieşit nu numai fript dar şi opărit din PUBLICISTICĂ 1611 eroica lui gimnastică pe sufletele nefericitelor şcolăriţe. Profesorul era un psihotehnician. Unii oameni se apucă să gândească drept o meserie, agitaţi de febra terminologiilor, a fiziologiei şi sexualităţii. Atari bărbaţi, hermafrodiţi sau autoamoroşi, ca să ocolesc termenii proprii, tânjesc după explicarea sexualităţii, argumentând că simţul delicat al incertitudinii şi pudoarea virginală sunt rezultatul unei ipocrizii şi indiscreţia lor grosolană se căzneşte să o anihileze. Participam odinioară, în străinătate, ca auditor la o mare conferinţă de lămurire a obscurităţilor existenţei. S-a prezentat la catedră un domn în haine de ceremonie şi cu puţin barbişon, spălăcit. I se păruse că a dat de adevăratele secrete şi, impetuos şi agresiv, a pus mâna pe cretă, desenând pe tabla neagră un sfârc de bici zicând pe latineşte Ecce homo\ spermatozoidul. Explozia de huiduieli pe care am auzit-o atunci în aula de conferinţe a fost ca o prăbuşire a o mie de vagoane de pietre. Savantul dispăru subit ca într-o trapă şi a fugit din localitate cu primul tren ce i-a ieşit înainte. Dar asta s-a petrecut în Franţa. 1947 CONDEIELE... Odinioară stam de vorbă, condeiule, amândoi cu Coco. Iţi aminteşti, Coco era papagalul nostru, al amândurora, prietenul şi camaradul de pe flaşnetă. Văduvi de când ne-am pomenit, de o tovărăşie deplină, şi la puţinul nostru bine şi la multul rău, de care am avut mai întodeauna parte, ne-am adunat, aşa, câteştrei, şi am închiriat, ca să ne iasă şi nouă câte un ban, doi, ca la toată lumea din bâlciuri, o caterincă. N-am 1612 TUDOR ARGHEZI strâns avere cu biletele scoase din arhiva lui Coco, dar înseninând câte o frunte posomorâtă şi vânzând câte o speranţă, ne alegeam seara cu câte un cornet cu seminţe. Floarea-soarelui şi dovleacul erau pe gustul nostru şi ronţăiam împreună, la capătul lunii, preţ de o coşniţă plină. Dar că ospătam laolaltă cu asemenea bunătăţi nu era cine ştie ce ispravă. Bunul împărecherii unui papagal cu condeiul, cu flaşneta şi cu un nătărău ca mine, venea dintr-altă parte; că stam de vorbă după priceperile noastre, acasă, pe stradă, în piaţă, peste tot locul, şi ne trecea de urât. Această vreme s-a isprăvit. Caterinca s-a zăpăcit, cântând amestecat sârba cu Mai am un singur dor şi cu Tudoriţo nene şi am dat-o înapoi patronului de maşinării cântăreţe, să-i dreagă, dacă s-o putea, muzica hodorogită. Papagalul, după câteva luni de strănuturi, se îmbolnăvise de piept şi sta posac în vată de atunci pe un raft: Dumnezeu ştie dacă se va mai îndrepta. Să-l auzi cum cârâie în somn, când visează! Şi nici nu mă mai ascultă: i-am ajuns, cum se scrie în stil ales, indiferent. Vasăzică, am rămas noi singuri doi, condeiule cu cerneala pe dinlăuntru, adică sufletească, şi nici doi întregi, fiindcă şi eu am ajuns cam la jumătate. Tu ai fost mai voinic, dragă „Kaveko“, măruntaiele tale fiindu-ţi de ebonit. Ale mele oase păcătoase sunt fabricate din materiale mai proaste. Aş fi dorit şi eu, de pildă, o câtime oareşicare de gumă în urzeala fiinţei mele, gumă din care te tragi şi tu. Fabricantul meu nu era de prin părţile unde creşte cauciucul. Iar ca să-l aducă până la sculele lui, costa mult şi marfa venea prea scumpă. Acest adevăr ţi-1 poate confirma orice economist. Principiu: de la sursă la locul de desfacere. S-ar putea să nu mai ţie mult nici ultima noastră tovărăşie în doi... Nu te mâhni, condeiule dragă, că ai să rămâi poate singur de tot. Până la urmă, tot ai să-ţi găseşti un amic, care să te ia în mână, fie cel puţin pentru o iscălitură la primărie. PUBLICISTICĂ 1613 N-ai să mai hoinăreşti cu mine prin buruieni şi stele. Ai să cunoşti în schimb tihna sedentară a unui biurou somptuos şi vei administra cu şeful municipal distribuirea cartofilor şi a uleiului comestibil. O să-ţi aduci aminte de mine, nu-i aşa? Şi o să pui o vorbă pentru a se mătura frunzele, toamna, de pe acoperământul meu. Inima, condeiule, ţi-o ştiu simţitoare şi cinstită, oricât te-ar cleveti alte mărci de fabrică mai arătoase. Poate că despărţirea noastră să vie mai iute decât ai vrea: cine poate stăpâni durata? Până atunci să începem să stăm de vorbă numai amândoi, să nu ne audă nimeni. 1947 NUNTA Nu lipseşte o săptămână fără ca poşta şi telefonul să nu ne anunţe încă o serie de nunţi. Ele merg paralel cu invitaţiile la înmormântare şi cu cererile de divorţ. In vreme ce părechile dansează, bate la biserică toaca şi femeia ideală, luată de un soţ tot atât de ideal, se scuipă reciproc în faţa unui tribunal. Căsătoria e o filă cu două pagini: una îmbată cu roze şi dacă nu ştii să rămâi la ea şi să nu o mai întorci, a doua pagină miroase câteodată urât. In pofida tuturor piedicilor viaţa continuă, trăieşte şi se amplifică - şi e normal. La naiba cu melancolia şi cu grijile de toată ziua! Cel mai mare exemplu, făcut să încurajeze pe Bibi să iasă din boemă şi să se mute cu Lolo, căci omul nu e bine, spune preotul, să fie singur, l-a dat familia regală a Marii Britanii. Suspendând frica de cărbuni, evenimentul care a strămutat Londra o săptămână în luna de miere a două tinereţi, o 1614 TUDOR ARGHEZI prinţesă şi un duce, a fost o nuntă. Mai e de mirare că şi Lolo şi Bibi din Bucureşti doresc să fie fericiţi, să primească daruri şi telegrame, să se ducă iarna la Buşteni, ca să dârdâie într-o cameră de hotel, să caute un sfert de porc pentru viitoarea căsnicie, douăzeci de ouă şi o strachină de unt? Procedura e destul de complicată pentru stabilirea unei noi gospodării şi nu e prea absurdă rezistenţa flăcăilor, care tind să devie ungureşti şi a domnişoarelor hotărâte să nu încerce marea cu deştul. întâi, trebuie să-ţi găseşti mirele sau mireasa, ceea ce uneori capătă o soluţie prin publicitate, ca atunci când căutăm o cameră mobilată, sau o păreche de hamuri de ocazie. Asta se face şi printr-un schimb de fotografii, lăsate la o cucoană mai bătrână, unde are loc „vederea". Cum o găseşti?... Aş fi preferat-o mai blondă... N-are conversaţie... Nu ţi se pare că-i stă un ochi mai sus şi altul mai jos?... Ai văzut cum dă mâna? Ca un căprar... Dar el, ce părere ai? De, ce să zic?... E cam nătâng... Are titluri, nu zic, dacă sunt adevărate, dar te calcă pe picioare la dans... Până la urma urmelor, căsătoria tot o să se facă prin concesii reciproce, care vor avea tot timpul să fie încadrate într-un viitor proces de despărţire. Cine ştie! Nu e scris că nu poate să iasă şi bine. După mire, se caută naşul, un bărbat influent pentru nevoile majore, un preşedinte, un general, un membru a ceva important. La rigoare, se mulţumesc şi cu mai puţin, în baza principiului că n-ai relaţii. Cu apartamentul, dacă vrei să nu te încurci la baie, la lemne, la bucătărie cu familiile respective, începe viaţa adevărată, viaţa mare, viaţa superbă, chirie, impozite, calorifer, păcură, gaz, electricitate, radio etc., etc. Maşină de gătit, mobilier, cratiţe, oale, borcane, albie, fier de călcat... de la naşi, până la furculiţă, aţi intrat, fericitule şi fericito, în faza de contrast a existenţei, totul trebuind procurat, şi bucuria, şi banii. PUBLICISTICĂ 1615 E o formulă. Nu s-a spus că familia e temelia societăţii? Ce mai aştepţi? 1947 SĂ TRĂIEŞTI! Din când în când, la un an o dată şi mai rar, dacă mă ia în căruţă câte un prieten, mă regăsesc în mijlocul lumii de absenţa căreia uneori mă resimt. Nu afară din cale de mult, căci am păscut-o şi o cunosc, dar cât de cât, nu pot să zic întodeauna că nu-mi lipseşte. Omul neconstelat într-o Pleiadă îşi reflectă palidul crâmpei de rază într-o negură fără sfârşit şi se stinge, ca şi firimiturile bolţii, neştiut. Singura tovărăşie constantă a insului rătăcit printre vremuri e inefabilul de mai presus de contingenţe şi de viaţa neemancipată de bine şi rău -şi el nu e o vorbă deşartă. Pretextele întâlnirilor sunt o masă şi un pahar, pretutindeni şi pentru toţi oamenii de o seamă, de spirit ori de stomac. O mâncare subtil pregătită are, ca şi opera de artă, afinităţi de inteligenţă şi stil. Să te păzeşti de semenul care nu gustă tainele delicate ale unui vin cu subînţelesuri şi suculenţele complexe ale bucătăriei, unde un artist feminin sau bărbat vrăjeşte, ca un mag, rostirile tăcute să se pronunţe. Omul fără cinzeacă şi butelie e incomplet şi asexuat. El îşi caută satisfacţia şi senzaţiile mentale, ale unei minţi uscate, în rigidităţi şi purisme maladive ca Jean Calvin, ca Medicisul Carol al Nouălea, ca Torquemada. Ludovic al Doilea de Bavaria sărutat de o artistă care voia să-i cadă pe piept, îmbrâncind-o din luntrea ce-i legăna împreună pe un lac, a înecat-o. Regele era hermafrodit. Te întâlneşti cu câte un fost coleg sau camarad de odinioară, pe negândite. Nu l-ai văzut ani de zile şi şovăi să-l 1616 TUDOR ARGHEZI recunoşti, când adeseori nu te mai recunoşti nici pe tine. Uimirea e atât de iute, încât nu-ţi poate scăpa exclamaţia sincerităţii: „Cum ai îmbătrânit!" Aţi îmbătrânit amândoi. Parcă figura de altădată, descompusă, e acoperită cu o mască de carnaval şi tristă şi grotescă. Faţa tragică s-a strămutat în rizibil şi expresia mai demult natural şi irezistibil comică mărturiseşte o suferinţă de agonie: buzele şi ochii caută în zdrenţele surâsului defunct şi în bucuria falsă o dantelă de învelit încremenirea zbanghie a hârcii apropiate. Omul încă plin de sine, de la burtă la prestigiu, nu ştie acestea toate şi zmalţurile adaose ca să menţie aparenţa făpturii îl fac hidos. El mai continuă orgoliul, înfumurarea şi aroganţa câtva timp şi brusc se dezumflă şi, ca un pepene stricat, cu picioare, se mai târăşte, purtat de o limuzină, care a început să ia profilul unui dric. Mai ajunge până la un pahar de şampanie băut nu de el, ci de mormântul lui. Şi la ciocnirea cupelor cu tineretul, inconştient că şi el începe să moară de cum s-a născut, şi imoderat, îi face plăcere mai ales o urare: „Să trăieşti!" Atât i-a mai rămas: să trăiască. Şi se indoieşte. 1947 LITERATURA COPIILOR In general, fără să fie excluşi autorii reputaţi experţi pentru psihologia copilăriei, Perrault, fraţii Grimm şi Andersen, unul francez, ceilalţi doi germani şi un danez, literatura mai veche a copiilor excelează prin terorizarea sensibilităţii, ca şi basmele folclorului anonim. Cruzimea se găseşte la locul de onoare. Grozăviile, torturile, nedreptăţile, suferinţa silită şi impusă de autor caractrizează poveştile menite să desfete copilăria. Tot ce ţine de imaginaţie şi basm, strigoii, arătările, fantomele, PUBLICISTICĂ 1617 vârcolacii, sufletele pribege, casele blestemate, zmeii, balaurii, pare făcut să chinuiască într-adins şi să brutalizeze pe omul, părtaş al suferinţei adevărate şi martorul permanent al morţii. Urmărind să distreze copii, povestitorii i-au înspăimântat. O vrăjitoare schimbă un lup în miel: copilul tresare de fericire. E satisfăcut, dar pân-atunci câte dureri! Viaţa era odinioară într-adevăr poate că aşa. Cotropirile, jafurile, schingiuirea, tăierea capului la poruncă, supunerea oarbă la un stăpân recunoscut că are dreptul să osândească şi să execute după plac, unica lege. O întreagă concepţie acceptau urgiile unui Dumnezeu cârcotaş, răzbunător, duşman al fiecărui om şi cruzimile stăpânilor puşi să-l reprezinte. Vechiul Testament e o fioroasă pedeapsă eternă a bietului muritor. Cetăţile în flăcări, trecerea popoarelor prin ascuţişul săbiei, ducerea lor în robie, scoaterea ochilor prizonierilor aparţin miilor de ani de asupriri. Homer e un mare scriitor, oricine ar fi fost Homer, un poet de geniu ori un popor, dar frumuseţile lui cele mai izbutite sunt unele ca acestea: „Căzându-i capul retezat de spadă, gura-i mai grăia. Suliţa intrându-i în coaste îi ieşi prin spinare şi oşteanul se prăbuşi de pe cal, târât de vârful ei de aramă. “ împărăţia fizicului atotputernică a dominat zecile şi sutele de mii de ani ale omenirii până de curând şi de-abia de la Iisus încoace începe suprapunerea spiritului şi ascendenţa omului, şovăitor prin reminiscenţe şi încă violent şi crud subt hlamida de azur. Fanatismul noii învăţături era o formă a instinctului surprins, iritat de o transformare care-i solicita conştiinţa. Când acceptă naşterea din fecioară, învierea şi înălţarea la cer, omul evanghelizat concretizează numai nevoia lepădării de animale şi suveranitatea spiritului asupra brutei. Literatura sângelui e perimată: copilul are dreptul să ceară o stare sufletească de inocenţă şi candoare, o lumină curată, o sinteză a stelelor, a florilor, a păsărilor şi a puilor mici, încă naivi, de urs şi mâţă - nu desigur o literatură de limonadă şi 1618 TUDOR ARGHEZI de siropuri cu sfârşeală, încercată de unele cucoane. Copiii vor, ca şi bătrânii lor, o aluzie şi suntem obligaţi să le-o dăm. 1947 MORŢII De la o vârstă, nu mai interesează vârsta, şi omul începe să intre în epoca minerală, unde, ca să fii la locul tău, contimporanii nu te acceptă totuşi prea de tânăr, adică numai de optzeci, nouăzeci de ani, un moment de tranziţie de vreo două sute, trei sute de ani. Relativ la contimporaneitatea cum e înţeleasă de noi, indivizii care au scris şi pictat şi au trăit prea mult revin la viaţa tolerată înviaţi, cam de pe la anii 1200 încoace. După ce a trăit ca vai de lume o viaţă zisă reală, vexat către sfârşitul ei, şi de natură şi de generaţiile care se uită strâmb la tine că încă nu te-ai deplasat, ceea ce a rămas din tine, post-mortem, hârtie şi carton, trebuie să treacă prin purgatoriul lung al opiniilor inegale - şi se pomenesc urmaşii tăi că te-ai mutat din uitare în clasicism, ajungând clasic şi model, fără să te fi gândit. O ipoteză. De fapt rămâi în drumul istoriei pentru amatorii de vieţi diverse neîmplinite, printre surcele şi coceni. Se povesteşte că, de curând, Bernard Shaw, asistând la o reprezintaţie a uneia din piesele lui, un tânăr din public l-a, cum se zice la noi, fluierat. Englezii, fluieră şi în semn de aprobare, dar fluierătura spectatorului trebuie să se fi manifestat afară din obicei de ostentativ. Shaw are vreo nouăzeci de ani, poate că şi trecuţi. Autorul s-a sculat din loja lui în picioare şi adresându-se rebelului spectator, fără nici un accent de apostrofă, i-a spus cu vocea, la vârsta lui, cea mai tare: „Domnule, sunt de părerea dumitale: piesa care te-a scos din pepeni e proastă. Atât m-am priceput, atât am făcut". PUBLICISTICĂ 1619 Dar te opreşti la Shaw şi la cei de o vârstă cu el. Le-au trecut pe dinainte şi pe de lături rânduri de oameni într-un veac şi mai puţin, şi au dispărut. Ei au avut prieteni şi prietenii s-au dus. Când prietenii se schimbă cu admiratorii nu mai e acelaşi lucru: vine un duh de marmoră cioplită, de bust, de ediţii cu pergament, un năduf de cimitir cu inscripţii, o adiere de paratas. Ai întârziat. De ce nu te-ai grăbit, ca să cazi întins de tânăr în şanţul cărţii tale, deschisă pe masa de lucru, ca o muscă? Mai ciudat este că toţi oamenii care s-au prefăcut că trăiesc în timpul tău, continuă să trăiască mai intens în tine după ce mor. Figurile lor au încăput în pinacoteca ta, mai nesfârşită ca viaţa, şi sunt neîntrerupt prezenţi. Moartea, pământul sau flacăra rugului de cadavre nu sunt în stare, reducându-le în putregai şi cenuşă, să le suprime ceea ce-i mai subtil şi nuanţat în ei, portretul, adică o nimica toată personală, apărută printr-o simplă diferenţă neglijabilă a trei, patru elemente constante ale fizionomiei ei, şi nu înţelegi pentru ce, unică, o singură dată în gloata mileniilor străbătute de miliardele de oameni provizorii. Poate că dată în sarcina unui socotitor filosofic de cifre vagi, aluzia l-ar putea îndruma către un argument valabil pentru demonstrarea existenţei unui suflet în om. 1947 ÎNRĂDĂCINARE îmi face duioasă plăcere amintirea farmacistului din strada Corateriei, din Geneva. Poate că ţi-am povestit vreodată tradiţia farmacistului meu. Cărămida se repetă cu fiecare casă, dar fiecare casă e şi altceva decât cărămida. 1620 TUDOR ARGHEZI Cum îl cheamă pe acel domn frumos, în halat alb, cu ochelarii de aur şi barba neagră, am uitat. Nu e nimic, pilda lui ne priveşte mai mult ca un nume, care poate să sune în douăzeci de feluri. Când ne duceam către seară, să cumpărăm din dugheana lui, veche de câteva sute de ani, dintr-o groapă cu treptele de piatră, păstrată frumos, pe strada care crescuse peste casă, până la jumătatea zidului cu vitrina de gratii, vârâtă-ntr-un chenar pătrat de sculpturi, el ne servea cu toată luarea-aminte, câte ceva, de câteva centime. Seninătatea lui ne ungea pe inimă, ca un început de medicament, şi domnul acela, cu figura luminoasă şi fruntea mare, albă, ne saluta gutural: Bonsoir, Monsieur... Au revoir, Monsieur... Qu’est-ce quyâ votre service? în vitrină, firma: o sculă care indica laboratorul lui Esculap, piuliţa de aramă, cât o căldare, cu drugul pisălogului ieşit peste margine mult, ca un făcăleţ. Piuliţa era de vârsta farmaciei, contimporană cu Jean Calvin, pe numele lui de familie Cauvin, fiu de dogar de pe la 1500. Din tată-n fiu, toţi urmaşii farmacistului întemeietor fuseseră chimişti, şi fiecare din ei a condus neguţătoria de leacuri moştenită. Ultimul, cunoscut de noi, era un învăţat ilustru în două continente, autor de studii importante şi profesor la universitatea locală, după ce lucrase în laboratoriile şi academiile streine. De la cursuri, el trecea cu simplicitate în spiţerie şi, la închidere, trăgea oblonul. Piuliţa din vitrină mărturisea o stăruinţă de patru veacuri pe un punct, înrădăcinarea în meserie, perfecţionarea substanţei ereditare şi ascensiunea muncii răbdătoare la elita restrânsă, din care timpurile îşi aleg conducătorii. întreabă-1 pe brânzarul nostru din piaţă, om de multe zeci de milioane, făcute din putini şi pastramă, de ce-1 nelinişteşte cultural viitorul fiului dumisale, care a început să-i miroasă? Băiatul lui e un animal voluminos, falcă, bucă şi burtă, capul PUBLICISTICĂ 1621 ca tărtăcuţa, guşa de zece ori mai lată decât creştetul ţuguiat şi, de mintea lui, fericită de o imbecilitate duioasă, nu se prinde nimic. îl bâzâie ca pe o şuncă musca, şi râde. Zece profesori n-au putut să scoată din el altceva: un zâmbet bălos. Ştie să mănânce. Rumegă, unele după altele, artane şi hălci, şi trece peste drum, unde bea o căldare de bere, parcă s-ar adăpa cu urină şi cu spuma ei. Dacă nici n-are o vocaţie şi nici negustoria nu-1 mai interesează, indicaţiile destinului sunt clare. Fiul e obligat să risipească agonisita părintelui, dintre burdufele umflate, ciclul socotindu-se închis definitiv. Pentru specie, nu se pune nici un fel de problemă. 1947 „AM SCRIS ŞI EU...“ Am cunoscut odată un băiat sufocat de încălţămintele pe care i le impusese oraşul. Obişnuit să umble cu băţul de salcie după gâşte şi să ia contact intim la picioare cu loboda şi găinaţul, el făcuse câteva clase de seminar şi încerca la un ziar de partid reportajul poliţiei, paralel cu o similitudine de literatură. Dimineaţa cerea împrumut un leu, la prânz doi lei, şi seara cinci - şi îi găsea în fiecare zi. „Grea e viaţa!" suspina băiatul. După câţiva ani, băiatul s-a însurat cu avere în judeţ, mulţumită unui elector local, care avea nevoie de aderenţi, năzuroşi faţă de centru. Băiatul nu mai era vizibil pe jos, în încălţăminte. încălţându-se cu o nevastă, el s-a încălţat şi cu un automobil. Saluta cu ochii împăinjeniţi, se recunoştea cu greu şi fu „ales" şi deputat. Citeam amuzat în polemicele oficiale numele lui. A voit să ţie un discurs, s-a sculat, a zis „mersi" şi s-a aşezat la loc. 1622 TUDOR ARGHEZI Natura, care nu se dă după oameni, l-a păstrat însă intact, cu prostia lui mărunţică, devenită solemnă şi pedagogică. Şi i-a păstrat intactă şi gura de ţigan, buzată, vânătă şi friptă parcă de o sete egipţiană. De tânăr, în colţurile gurii proeminente, avea două umflături fiziologice, care păreau că vin din gingie. In cuprinsul carierei politice, umflăturile s-au mai umflat, şi deunăzi, când l-am văzut suind o scară, pe care o scoboram, mi-a fost să recunosc în obezitatea mată a fizionomiei lui, forţată ca un calapod, pe tânărul frumos de odinioară. Era să fie doborât din copacul în care se suise porcul lui sufletesc, de prăjina unui eveniment: să fie arestat pentru un comision de câteva milioane, într-o afacere organizată în pierderea statului. — Ai auzit ce era să mi se-ntâmple? întreba el cu accentul de bronz al statuii lui Ienăchiţă Văcărescu. Iată de ce m-am sacrificat. îmi pare rău că am intrat în politică... Vei fi genial la douăzeci de ani, superb la douăzeci şi trei, trist la douăzeci şi cinci şi totalmente surâzător la treizeci, când autoritatea esenţială şi definitivă, care absoarbe celelalte autorităţi subiective anterioare, va fi şeful politic al judeţului în care te-ai aşezat , îţi va mai rămâne să-ţi construieşti un cavou. Dacă librarul îţi va recomanda o carte, cumpărând gumă de şters, îi vei răspunde: „Am scris şi eu...“. 1947 C. ŞABAN-FĂGEŢEL Când i se aduce la pat un plic cernit bolnavul tresare... Murim încet, dar murim pe rând. Mi s-a deschis ieri, între perină şi cot, ultima scrisoare a lui Făgeţel. Ea nu mai purta semnătura lui... Era mesajul veciei PUBLICISTICĂ 1623 al familiei din Craiova. Cu toată interdicţia medicală de „ a lucra" — şi a lucra în cazul acesta este a mânji alba hârtie şi a face meserie de inteligenţă stricată — nu mă pot resemna să rămâi mut în faţa cimitirului Sineasca. Am norocul că nu-mi lipsesc secretarii, cărora să-mi încredinţez părerile de rău printr-un dicteu. Fiica mea Mitzura şi fratele ei Baruţu, de o bucată de vreme colaboratorii mei, s-au apropiat cu caietul, ca să culeagă subt pomul ce se desfrunzeşte în filele lui, câteva foi pentru mormântul lui Şaban. Durata peste mijlocia vieţii face pe scriitor, obligat să publice periodicul necrolog, cioclul camarazilor lui. Ştiam că Făgeţel suferă de mai mulţi ani de o penibilă infirmitate chirurgicală, nevindecată, dar insul lui minuscul şi uscat, cu o vitalitate nervoasă acerbă, obişnuit să iasă victorios din toate confruntările cu destinul, care n-au fost nici puţine nici mici, nu lasă să se creadă că poate fi biruit. Fizicul lui făgăduia, strângându-se progresiv în sineşi, o transmutare în minereu şi chihlimbar cu un fluture la mijloc diafan în transparenţă: sufletul lui darnic şi bun. Făgeţel a fost un om bun, unul din puţinii buni cu adevărat, pe care i-am cunoscut, mai buni de calitate decât de bunătate. L-am aflat pe Făgeţel, întâi adversar, un adversar leal, ce iarăşi e rar. El era subt un stindard: eu nu aveam nici unul, oştean de unul singur, haiducesc, numai că flinta mea era încărcată cu argint şi prafuri de aur: rănile acestui material nu sunt otrăvitoare. Steagurile, tobele şi proclamaţiile indiscrete mi-au displăcut: problemă de măsură. Ne-am împrietenit în mijlocul unei lupte la baionetă cu condeiul. Ne-am strâns mâinile. Făgeţel era un caracter. Independent de apărarea pe care o purtam fiecare în fortăreaţa lui, ne-am salutat întodeauna peste metereze. El a stat de-a dreapta lui Iorga, cu Tomescu; Iorga n-a fost nici un Făgeţel, nici un Tomescu, tovarăşul defunct şi el, al celui ce-şi închise 1624 TUDOR ARGHEZI ochii la Craiova. Dimpreună cu frumoasa lui Doamnă şi soţie, care ţinea însufleţirea gospodăriei, Făgeţel îmi evocă oraşul oltenesc, şezătorile literare olteneşti, Broştenii şi Turcenii Caboteştilor, amurgurile violete de pe Jii, speranţa ca Doljul să ajungă un focar intelectual românesc, îndreptăţit de valorile native locale. Lichidarea consecutivă a încercărilor de expansiune în sus au pustiit neîntrerupt ţinutul întors o dată la câte zece ani cu douăzeci de ani îndărăt, la starea de provincie amorfă. Toate elanurile s-au petrecut pe o schemă artificială şi după interesele câte unui politic. Mecena de ocazie, căruia îi lipseau un portofoliu şi un bastion. Capitalurile înghesuite consimţeau să renunţe o secundă la dobânzi, reviste, ziare, poeţi, prozatori, critici, ca nişte felibri. Ambiţiile fiind satisfăcute, Oltul bancar se retrăgea spre Bucureşti, lăsând potmol şi luntrile înnămolite. Luntraşii se risipeau întristaţi sau rămâneau, unii din ei să viseze într-un colţ din parcul Bibescu, ivirea unui nou paralelism. Singurul credincios al Craiovei rămăsese Şaban-Făgeţel. A plecat şi Făgeţel. 1947 GRAŢII Defunctul cronicar ştiinţific Emile Gauthier, unul şi din generaţia şi din rasa intelectuală a lui Clemenceau, şi el defunct - fiinţele mari se sfărâmă întocmai ca obiectele mici — tăgăduia valoarea terapeutică a salvarsanului, la apariţia, de atunci prefecţionată, a noului leac, pentru motivul că muriseră câţiva bolnavi la tratament. Este de ajuns, argumenta strălucitul cronicar, un singur caz de moarte, pentru ca medicamentul să fie suspect. In treacăt fie zis, criteriul în PUBLICISTICĂ 1625 materie specifică a savantului critic era lunga şi egala cu sine carieră a mercurului, cu care dovedeau scheletele faraonilor din Piramide că ştiau să se vindece popoarele încă din timpurile vechi. Unicitatea este, într-adevăr, adeseori documentară şi demonstrativă, şi principiul e serios în toate aplicările lui, cu toate că viaţa contabilizată trece asupra unuia cu indiferenţă, atât la rubrica morţilor cât şi la diviziunea oamenilor vii. Scepticismul atenţiei, uzată de serviciul de informaţii al presei şi îndreptată în sensul exclusiv al iubirii de sine, cu înlăturarea oricărui sentiment nelichidat cu un rezultat personal, trece peste unul, fie floare, fie pasăre, fie soldat. Voim să facem aci necrologul unui copil, care s-a sinucis. Intr-o lună de zile s-au sinucis doi copii, nu numai unul. Primului i-a murit sticletele, celui de al doilea mama. Ei n-au mai putut trăi fără mamă şi fără sticlete. Universul lor se concentrase într-o varietate de piţigoi şi în ochii maicii, pe care nu au putut răbda să-i vadă rămânând închişi. Aceste ştiri au fost citite în laconismul lor narativ, între copiii dumitale, gingaşă mamă cititoare, şi dumneata le-ai ascuns şi ai suspinat. Se omoară un om care şi-a pierdut nădejdea, un bătrân, un înnăcrit, un scârbit, şi nu o făptură ageră şi nouă, încă neîncercată de tulburarea luminii şi de absenţa bucuriei. Vestea te izbeşte ca o măciucă peste inimă şi ţi-o învineţeşte. Cum poate să fie acest lucru de necrezut, cu putinţă? O hotărâre într-o fază a vieţii de fantezii şi zglobii nestabilităţi, atunci când gândul se mută ca o muscă de colo dincolo, neoprit nici de fericiri, nici de suferinţe? Aceşti copii care s-au sinucis nu erau cel puţin citadini, vlăstare de familii anemiate şi fantomele minuscule ale unui oraş onorat în moralitatea şi datoriile lui, de trimiterea copiilor să vândă ziare şi să doarmă cu teancurile nevândute pe scara de serviciu a unui imobil locuit de actori de bar, de aventurieri cu ziua şi de fete de noapte. Amândoi erau copii 1626 TUDOR ARGHEZI de ţărani, de neam reputat rezistent şi viguros, nemânjit de maladii sufleteşti literare, şi care ştiu să-şi bată câinele, calul, vaca şi nevasta, cu parul, după credinţa domnului din capitală. Ei s-au spânzurat în portul, numit la Bucureşti, naţional, şi au atârnat de grindă cu cămaşa lungă, cu betele roşii, cu bondiţa cusută frumos şi cu opincuţe. Sinuciderea unui singur copil, echivalează, raportată la criteriul Gauthier, cu o calamitate. Ce însemnează asta, boieri mari cărturari? Nu se îngrozeşte mintea voastră şi nu vi se face pielea broboane? Doar s-au sinucis doi copii... — Şşşt! Bine că nu citesc. Doamnă, nu cumva să afle ai dumitale. 1947 OAMENI DE SPIRIT Intr-o vreme în care greutăţile fac ca râsul să fie o indecenţă, un om de duh scria nu ad usum Delphini, ci ad usum humanitatis, pentru a înviora şi a delecta. II chema Tristan Bernard. El a murit, după ce servise cu devotament o tradiţie, în care se ilustraseră maeştri ce se numesc Moliere sau Voltaire — respectuoşi şi ei pentru o moştenire bogată lăsată de Montaigne. Omul de spirit nu e produsul unei scoale. Cărţile nu-1 formează; premiile academice nu-1 deprind să fie activ şi rodnic. El ţâşneşte ca un foc de artificiu, prelucrat într-un laborator, în care n-au ce căuta cei din afară... Şi de aceea un om de spirit e o raritate şi o exemplificare unică a personalităţii creatoare. Iată-1 pe Voltaire, biciuind pe contemporani, subliniind cu cuvinte de duh întorsături istorice şi persiflând personaje de legendă; iată-1 pe Rivarol, PUBLICISTICĂ 1627 băiat sărac, plimbându-se prin saloanele selecte ale timpului, ca să arate miopia celor ce nu simţeau vântul Marei Revoluţii; iată-1, venind în urma lor, pe Anatole France, cu figura de ceară şi cu surâsul înveselind un obraz de pergament. Tovarăş cu ei -înfrăţit cu acest spirit ce face din ironie o armă şi o plăcută filosofie, Tristan Bernard, de origine evreu, şi deci prin aceasta dovedind artificialitatea calităţilor exclusive şi monopolizante ale unui galicism, care în fond este o turnură umană, nelimitată în cutia frontierelor — apare şi el ca să continue o tradiţie glorioasă, ce începe cu Moliere, actorul sărac ce-şi duce viaţa în turnee actoriceşti, mizerie, dar înnobilat prin hainele împeticite cu azurul şi cu diamantele visurilor de artă... Tristan Bernard a fost încă un Paladin al unei lumi, al surâsului, care se teme ca de foc de stafiile plictiselii, urâtului ori banalului. Pentru acest belşug de avuţii spirituale dăruite unui veac, ce a cunoscut bucurii, dar şi atâtea mari dezastre, prin duhul rău al războaielor crude, memoria lui Tristan Bernard trebuie păstrată cu duioşie şi cu respect. îl aşteaptă în Câmpiile Elisee toţi confraţii lui care au învăţat umanitatea să surâdă şi să guste din plăcerile unei lumi chemată la ospăţul spiritului. 1947 PALMA SALVATOARE Te-am ascultat un ceas. Ai isprăvit? Abia eşti la început. O să vorbeşti până diseară. Ai mai vorbit şi altădată, de multe ori, câte câteva ceasuri, şi tot la început ai rămas. Eşti ca o ştofă, debitată pe fir dezlânat: firul curge fără sfârşit şi nu se vede ştofa, care piere pe măsură ce depeni. 1628 TUDOR ARGHEZI Din când în când m-am uitat la ceas: nici n-ai băgat de seamă. Eşti încurcat în aţa pe care o deşiri. Numai când ai venit m-ai întrebat: „Nu cumva aveai treabă?" Pe urmă n-ai mai întrebat nimic. Apune soarele peste noi. E adevărat că nu mă brodeşti întodeauna acasă. Baţi la uşa mea şi mă ascund. „Iar a venit ăla?", mi se spune: ăla eşti dumneata, duiosule imbecil. „I-ai spus că sunt acasă?" — „I-am spus că să văd" — „Nu ştii că pentru ăla nu sunt niciodată acasă?" Totuşi, dacă mă găseşti în dreptul uşii, nu mă mai pot piti. Ţi-am răspuns odată, din prag, că nu sunt acasă, şi nu m-ai crezut, şi ai râs. Mi-ai spus: „Glumeşti". Nu glumeam, şi a trebuit să par că glumesc. M-am întrebat ce să fac şi cum să scap de dumneata. M-am gândit să ung şi clanţele cu catran, ca să te mânjeşti, elegant şi cochet cum eşti. Ar fi trebuit să te speli tot la mine, şi asta ducea convorbirea de la patru ore la opt. Am căutat altceva, ca la vânătoarea de urşi: să fac o groapă mascată cu paie, în care să cazi, să-ţi rupi un picior, să ţi se strâmbe nasul, maxilarul, să ţii minte. Ar fi trebuit o groapă cât un puţ, ca să nu mai dau de tine, căci tot eu aş fi fost obligat să te scot, să te curăţ şi să te dreg. In cele din urmă m-am hotărât să te împuşc. Dar vroiam să te împuşc, nu pe furiş, din faţă - să vezi că eu te-am împuşcat şi, în sfârşit, să înţelegi. M-am temut că nu te nimeresc exact şi că, rănindu-te, convorbirile în loc să se isprăvească vor spori, pe patul tău de invalid, îngrijit de mine: casă, masă, ţigări, bani de buzunar... Cineva mi-a sugerat o idee: „Arde-i câteva palme". Palmele astea se ard peste figură. Am şovăit... Mi-e groază să mă gândesc că o faţă de om poate să fie pălmuită, singura lui piele neîncălţată şi goală, masca şi identitatea lui. Odată n-am putut să mai rabd. Mi-a scăpat singură mâna din cutia cu tutun şi s-a îndreptat către una din fălcile tale bucălate. Te-am văzut aşa de suav şi de dulce şi de bălai, surâzând ca un PUBLICISTICĂ 1629 miosotis, încât mi s-a oprit laba în aer. Şi m-am justificat: „Aveai o muscă la nas şi ţi-a zburat". Numai eu ştiu ce sete mi-era să ţi-o strivesc pe portret şi să mai dau o dată. 1947 CĂSĂTORIILE FERICITE Sunt cazuri de căsătorie, ca să utilizăm un cuvânt cu sensuri generale, fericite. Născându-se în condiţiuni deosebite şi din materiale dizarmonice, cele mai multe căsătorii sunt contradictorii. In vreme ce o uzină fabrică şuruburi, o altă uzină fabrică piuliţe; cui îi trebuie una din două, caută o împărechere. Un nasture fără cheotoare şi o cheotare fără nasturele ei reprezintă un dezechilibru: cheotorile caută nasturi, şi nasturii caută cheotori. Un nasture mare nu trece, şi o gaură mare joacă. Numai în croitorie şi în mecanică lucrurile se petrec satisfăcător. Restul vieţii e o haină cu bumbi despărecheaţi, fără bumbi sau cu bumbii spânzuraţi. Urmăriţi afară din romanul descriptiv, bărbaţii şi femeile, unicele două variante fizice ale celulei organizate, se prind câte doi în valsul existenţei, cu o regularitate absurdă, şi ies din viaţă într-o figură spirală care i-a uzat; uitând măcar, ca la teatru, să salute. Un instinct de sălbătecie şi de varietate îi face să se caute din depărtări şi din necunoscut. Vecina cu care te-ai învăţat, e mai urâtă decât streina nemaivăzută. Să fi existat căsătoria sentimentală a celor doi copii crescuţi într-o grădină până la majorat? care şi-au tras palme de mici, s-au muşcat de necaz şi s-au înjurat? Un tăbăcar are o fată şi un antreprenor are un băiat, destinaţi ca peste douăzeci de ani să adaoge la cunoştinţa lor reciprocă o cunoaştere suplimentară şi să 1630 TUDOR ARGHEZI căsătorească două averi. S-a modificat ceva? s-a introdus altceva mai mult decât o uşă de circulaţie nouă, prin spargerea unui părete dintre două vecinătăţi? Economie de slugi, de cumpărături de vase şi de tacâmuri, bucătăria făcându-se laolaltă. Poate că omul caută mai degrabă necunoscutul decât ceea ce se cheamă frumosul. Omul se naşte ştiinţific, şi probabil că înainte de a fi fost inventate şcoala şi tiparul, el căuta părechea cu o dorinţă de documentare. Don Juan adună documente. Un medic îşi făcuse o arhivă de păr tăiat din subsuoara fetelor cu care se împărechease. Fără să fie vizibil nebun, el păstra şuviţa de păr intercalată într-o carte de vizită cu panglică şi portretul posesoarei respective. Era cenuşa blondă, roşcată sau neagră a unei romanţe fumate. Interesul omului faţă de părechea lui feminină şi masculină durează atâta timp cât insul nu e cunoscut de tot; de unde învierşunarea de a se cunoaşte degrabă, pentru înlăturarea obsesiei şi trecerea mai departe. Notele biografice şi spiritul de anchetă politică, socială şi artistică, pornesc din dorinţa de a isprăvi mai repede cu subiectul, după ce te-a intrigat. Lectura literară se găseşte pe linia aceluiaşi interes. Intre sexe, ca şi la trepte, unde sexul şi diferenţa se manifestează cerebral, se dă o luptă, pe care femeia, ca să intereseze necurmat, trebuie să o complice la exces. Unul vrea să te ajungă, şi tu trebuie să fugi mai repede cu un pas, cochetând pe călcâie. După urmărirea nupţială, care a durat, bărbatul crede în general că şi-a cuprins iubita. E momentul supremei tragedii, de unde începe acel joc satanic, folositor femeii şi exasperant pentru bărbatul, care uitându-se bine în mâna lui închisă, îşi dă seama că nu a prins nici atâta consistenţă câtă oferă un fulg. Femeia nu e a bărbatului ei decât atunci când, odată cu lacrimile ei de dragoste adânc împărtăşită, îi alunecă pe obraji, în perini, şi sufletul divizat. PUBLICISTICĂ 1631 Ea îşi joacă fiinţa şi puţina fericire câtă nu-i este refuzată de viaţă - şi are datoria să fie prudentă. Soţul nu reprezintă de obicei meritul acestui suprem sacrificiu de imponderabile şi abstracţii, lui i se dă de obicei numai metalul, oprindu-se sunetul pentru sine: e un rest care trebuie rambursat lui Dumnezeu... Bărbatul care se plânge, în versuri şi proză şi teatru, de femeia pe care o iubeşte, dă un bocet de insuficienţă. Ea şi-a rezervat, ca o perfectă gospodină a pudrelor, parfumelor şi fardurilor sufleteşti, flacoanele cele mai fine, pe o poliţă a etajerei, unde labele bărbatului nu sunt în stare să ajungă ca să le sfărme. El a căutat să devasteze totul, ca un erou, pasionat de o barbarie originală, şi care vrea să fugă călare, în văzul tuturor, cu femeia iubită spânzurată la oblânc. Ursul oftează cu stupul în braţe, mâncându-i mierea, după ce albinele s-au depărtat. Natura şi-a mărginit imaginaţia la cele două sexe, cumpănindu-le într-o egalitate a instinctului suprasensibil. Ce socoteală şi-o fi putut face ea, în vederea procreaţiei, e un lucru de cercetat. Două singure sexe sunt, evident, prea puţine, pentru o satisfacţie a timpului vieţii. Natura era schivnică înainte de a se fi ivit creştinătatea, lăsând durerea şi mâhnirea să se premanentizeze în doi unici indivizi, organizaţi într-o celulă biologică şi socială. Văduvia constituie o continuă ştirbire a echilibrului obştesc, şi progenitura primeşte osânda morţii direct. Dacă, dimpotrivă, pentru obţinerea unui nucleu fizic s-ar fi grupat patru sau cinci sexe deosebite, ca să se corespundă mutual, şi numai laolaltă să se fi putut isca progenitura, pe de o parte iubirea ar fi fost mai puţin pasională, mai distribuită, capacităţile gestaţiei individual micşorate şi sensibilitatea absentă, ca la plătici. A ţine definitiv lumea fizică închisă în două alternanţe, dovedeşte din partea Celui-mai-presus-de-fiinţă răutate. 1947 1632 TUDOR ARGHEZI DE CRĂCIUN La zilele mari, oamenii cu frica lui Dumnezeu se adună în biserică şi nu lipseşte de la liturghie nici unul. Iată-i, plugarii în cojoace noi sunt de faţă, şi ei ar fi venit şi cu vacile lor la cuminecătură, dacă nu ar fi păcat. Aşa e porunca: oamenii să aibă suflet iar vitele ba, sufletul unora să se mântuiască iar al celorlalte ba. Vezi, mâna poate fi dusă la frunte, la piept, la umărul drept, la umărul stâng, în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, iar copita ba. Osândită, vita rămâne în rădăcina ei din pământ, pe când domnul perceptor, care şi el ia parte la slujbă, în strana psaltului din dreapta, alături de primarele, se urcă la ceruri vertical, cu pălăria în mână şi cu servieta subsuoară. Gazeta e ca o biserică şi ea. Numărul de Crăciun cere ca toţi redactorii să fie prezenţi, sănătoşi au ba, veseli au ba: e Sfânta împărtăşanie a lucrului murmurat şi poate că şi gândit, orişicum oarecum simţit: cuminecătura cu slovă, cu taina ce umblă pribeagă prin găurile ei, ca un licurici, când licărit, când umbrit. Sunt, vasăzică, de faţă, ca în sărăcăcioasa biserică din sat, redactorii, domnul director (primarele), cântăreţii poetici, economici şi financiari, reporterii clopotari... Cojoacele lor nu prea sunt noi, ca ale bine-credincioşilor de la icoanele din cătun, ba câteodată, şi poate că foarte des, domnii intelectuali dârdâie, colea, lângă o călimară, într-un pardesiu aprilean. Cum să fie absent din numărul de Crăciun? Stă bine, de Crăciun, să te araţi îmbrăcat şi gătit în subiecte şi predicate, în adjective şi complemente directe şi, arhiereşti, în stil; hlamida cu găietane imitate de aur, cădelniţa de făcut fum parfumat, glasul al optulea pe condacul zilei. Crăciunul şi mai ales numărul de Crăciun trebuie să dea bună voie şi optimism. PUBLICISTICĂ 1633 Cum să stai posomorât şi trist, Doamne miluieşte, în ziua de 25 a renaşterii din mâl şi glod, când încă de la 19 decembrie se fac atâtea pregătiri miraculoase pentru pomul cu străluciri? Luni, ţara era încă neagră. Marele Regizor făcuse prea multă lapoviţă şi prea mult noroi. Deodată, în dimineaţa de marţi, trăgând cortinele de ploaie printre culise la magazie, ne-a dăruit un act al doilea alb imaculat. Scena e cât un haos de splendori virginale. Cu o candoare, pe care o are numai el, şi aproape ca el o mai au şi poeţii, a trecut de la negură la inefabil şi purisim, la o inocenţă de care uitaseşi. Zăpada nu s-a ferit, generoasă şi gingaşă, de nici un lucru, să nu-1 îmbrace cu fulgi, să nu facă din el un porumbiel ori un crin, o dantelă, o fragedă frumuseţe. Bălegarul, a binevoit şi pe el să-l aştearnă cu zibelină şi pomii sunt, de-a fir a păr, îmbrăcaţi în horbotă şi ciucuri. Mai poate bietul om să nu fie mai curat şi mai sfinţit? 1947 DEANULNOU Ar trebui de Anul Nou, de fiecare nou an, să se adune, mai mult decât speranţele, care duc, de-a lungul vieţii, ceaţa incertitudinii şi laşitatea nehotărârii, lăsată pe seama predestinării, decepţiile anului încheiat cu temeiurile lor concrete. îndreptarea corectă a unui drum strâmb, circulat în zigzag şi cu şchiopătare, nu poate fi făcută dinafară, iar individul e întodeauna cel mai exact arbitru al isprăvilor şi decăderilor sale. E nevoie, fireşte, de un curaj secret, şi acest curaj îl dau autoexaminarea, de care nu trebuie să fugi şi să te ascunzi după iluzii, şi sinceritatea. Orice om are dreptul, dacă nu şi datoria, să fie sincer cu sine, poate că şi sever, înainte de a-şi exercita severitatea faţă de semenii lui. 1634 TUDOR ARGHEZI Lăsate pe seama moralei generale şi a colaboratorilor ei, iviţi din când în când în câte o carte de analiză, de principii şi maxime, repede uitată şi rareori citită, din pricina sentimentului de frică sau de sfială că cititorul poate să fie identificat şi pus în paralelă cu propria lui caricatură generalizată, lucrurile adevărate apar o secundă şi dispar pe vecie. Ziarul e un mijloc de aducere-aminte la intervale scurte; biblioteca nu trezeşte noţiunile tot atât de rapid. Cine mai scoate din rafturile cu cotoarele aurite, pe un Pascal, pe un La Rochefoucauld, pe un Esop, pe un La Fontaine, pe un La Bruyere? Cine îţi mai încarcă programul cu laborioasa şi controversata lectură a Bibliei celor două Testamente? Asemenea cărţi de căpătâi, permanent actuale şi neîntrerupt perimate, nu se acordă cu viaţa zvăpăiată şi fragmentară a timpului trăit la o muncă istovitoare; şi tocmai cei ce se istovesc au mai multă trebuinţă de o reamintire, de o reîmprospătare a sensurilor de cincizeci şi două de ori în agonie de-a lungul unui an. Cititorilor, pe lângă urările îndătinate, le-aş spune de Anul Nou ceva la ureche. Să nu caute să cunoască prea de-aproape oamenii cu care vin în coincidenţă. Să facă tot ce pot, cu preţul chiar al falsei opinii că sunt nesociabili, lipsiţi de politeţe, înfumuraţi ori indiferenţi la o valoare prezumată, şi să păstreze o distanţă moralmente obligatorie. A cunoaşte oamenii trece în critica romanului comun drept un merit literar: cele mai precise analize de aşa-zisă psihologie au fost de imaginaţie şi de instinct. Oamenii pierd mult să fie cunoscuţi, şi între alte artificii utile vieţii laolaltă şi supravieţuirii e şi credinţa neregretată că ei sunt buni, cinstiţi, la cuget şi faptă, sau cel puţin la cuget; că nu mint din necesitate sau interes. Câtă vreme circuli pe linia de orizont, ceea ce e de dorit în toate cazurile cu putinţă, omul e suportabil şi nu rişti nimic să te înşele. Decepţia începe de cum te abţii. PUBLICISTICĂ 1635 Deficitul inteligenţei nu e în definitiv supărător propriu-zis, sau este într-o singură împrejurare: dacă un mediocru capătă valută la o convorbire adâncită, vezi că ţi se acoperă o absenţă şi atâta tot. Amărăciunea vine odată cu meschinăria în acte a unui ins generos în discurs, odată cu revelaţia realităţii într-o puritate de intenţii deghizate. Dacă în durata de trei sute şaizeci de zile care porneşte de la 1 ianuarie, experienţa te mulţumeşte, ai dobândit optimismul reconfortant indispensabil, şi nimic nu te opreşte să o duci mai departe. 1947 COSMOGRAFIA VERBALĂ Cuvintele au o expresie, o fizionomie, o figură suplimentară la înţelesul lor, a obiectului reprezentat. Se poate spune că substantivul, cel mai comun cuvânt din limbă, e fotografic şi enumerativ. El ţine contabilitatea în limbaj. E averea imobilă a limbii, proprietatea stabilă, clădită, strada pe care circulă cuvintele mobile, înregistrată pe fişe rigide de cartotecă; un inventar. Bilanţul e întodeauna gata făcut. Are şi substantivul un portret subiectiv, însă numai prin comparaţie. Intr-una şi aceeaşi limbă substantivul e însuşi obiectul pe care-l conţine. El începe să aibă o figură difuză proprie prin contrastul dintre două limbi. La table şi der Tisch reprezintă, bineînţeles, tot masa în limbile respective, dar ele evocă alte imagini pentru un străin, cu toate că, de pildă, masa înrudită prin asonanţă cu masca, nu se înrudeşte nici în aceeaşi limbă cu ea, după cum nici sabie nu trezeşte imaginea din table şi după cum nici gris nu evocă în nici un fel pe Tisch. 1636 TUDOR ARGHEZI Noţiunea „a gândi!" într-o limbă, neputându-se gândi exact într-o vorbire străină, adeseori foarte aproximativ chiar în limba proprie, se pare a căpăta o semnificare, nu de la vocabular, nici de la sintaxă şi inflexiuni, ci mai ales de la fizionomia abstractă a cuvintelor. Oricât de adânc ar cunoaşte omul o limbă, alta decât a lui, atunci când are nevoie de operaţii aritmetice, el o şopteşte în graiul natal. Francezul zice soixante-dix, şaizeci şi zece, românul zice şaptezeci, dar elveţianul şi belgul zic septante, care-i un cuvânt logic, dar refuzat din cauza inadaptabilităţii fizionomiei. Francezului îi trebuie un cuvânt ilogic, şi complicat şi compus: el are nevoie de acest portret verbal şi nu de altul. Tot aşa quatre-vingt-dix, de-patru-ori-douăzeci-şi-zece, pare un cuvânt analitic idiot, ca să exprime nouăzeci, căruia la Geneva şi la Bruxelles i se zice nonante. Portretul acestui cuvânt e tipic exemplificator. Portretul cuvintelor e cu deosebire sensibil în versuri, la rimă, unde, efect curios, două lungimi cu totul disparate îşi pierd în oarecare măsură fiecare profilul propriu şi se alătură unei îngemănări de la al treilea profil, ca şi cum un cuvânt cârn aliterat cu un cuvânt cu nasul turtit ar da, prin suprapunere, o linie acvilină. Verbul e mult mai puţin static şi servil comparativ cu substantivul. Se poate ca substantivul să nu fi dormit întodeauna, ca în limbile moderne şi să fi fost mai bărbat, mai activ, dacă ne gândim că sensul biblic al cuvântului, care este egal astăzi mai mult cu substantivul („La început era Cuvântul şi el se purta - zbura peste ape") era asociat cu imaginea unei fiinţe vii şi independente de ambianţă. Verbele au portretele cele mai caracteristice, şi de multe ori verbul neregulat dă mai multe aspecte ale unei imagini motrice, văzută din faţă, din stânga, din dreapta, din spate, culcat, ridicat şi în raccourci, după mod şi după timpul din mod. Prepoziţia, conjuncţia, exclamaţia sunt nişte foarte interesante miniaturi ale terminologiilor, ca şi sufixele, PUBLICISTICĂ 1637 prefixele, eufonicele, evocatoare de articulaţii, şuruburi şi piuliţe, de mărgele, de bijuterii, de gângănii versicolore. Portretul unui cuvânt se defineşte mai subtil prin influenţa cuvintelor alăturate de el şi dimprejur, creşte sau se micşorează în volum. Ritmul frazei îi adaugă un sens mai lung şi un ecou, îi dă drumul sau îl frânează. In stil, care-i o construcţie de pietrificare şi unitate interioară, cuvintele toate fug unele după altele şi se prind, imaginile se între-intercalează şi se derivă, în imaginea mare, în peizajul frazei, care le cuprinde şi le anulează pe toate. Sunt fraze ca nişte câmpii întinse, fraze ca marea în mişcare, fraze grădini, fraze prăpăstii şi fraze păduri... O filologie artistică, în care sunt de acord că filologul îşi poate pierde echilibrul, ar avea dorinţa să dea, într-un lexicon întodeauna neterminat, sensul vocabulelor după tensiune, după numitor, după fluiditate şi transparenţe în filigran. Critica literară ar avea de câştigat. 1947 ÎN LOC DE SUBIECT Se obişnuieşte ca în programul teatrului şi cinematografului să se intercaleze şi subiectul piesei jucate. De regulă, datoria de a-1 povesti îi vine autorului, invitat să-l scrie din pricina presupunerii că cel care fabrică textul spectacolului poate să şi-l rezume mai bine. E o eroare ca toate erorile. Pe lângă că uită, pe lângă că începe să fie plictisit de piesa lui, de repetiţii, de ciorovăiala regizorală şi de funesta excelentă opinie ce o au interpreţii, de altfel ca şi autorii, despre marea lor personalitate, pentru autor piesa, în ziua premierei, s-a învechit. 1638 TUDOR ARGHEZI Dar în teatru, unde fiecare autor se preface în personaj, o parte din prefăcătorie i se cuvine şi autorului, ostenit să-şi audă piesa de zeci de ori la rând, fără să-l mai intereseze. El trebuie să pară la prima reprezentaţie proaspăt, fraged, nou-născut. Grecii vechi numeau teatrul o ipocrizie. A face un rezumat al Seringii este, în asemenea împrejurare, prea mult. Câteva date vor ţine loc de subiect. Piesa a fost scrisă în 1943, în lagărul de la Târgul Jiului, cabana numărul 5, camera numărul 8... Locuiam în acest han cu sârmă ghimpată şi, neputând face altceva mai bun, mi-am adus aminte de o făgăduială dată unui director al Naţionalului, căruia i-am trimis din lagăr, cu viza şi ştampila comandantului, primul critic al piesei, citez: „1. XI. 1943. Citită de subsemnatul, nu conţine nimic suspect, Colonel Leoveanu“. Directorul de atunci primind Seringa s-a cutremurat. Un deţinut pus la închisoare de acelaşi guvern care-l păstra pe el liber şi subvenţionat, nu putea să fie primit nici la lectură. Câteva cuvinte pot fi totuşi spuse, nu atât despre subiect, cât despre sensul şi viaţa spectacolului de azi. Medicina e o preoţie, dacă nu şi o vocaţie de profet. In ea se întâlnesc toate ştiinţele (pe care le rezumă) cu dragostea şi mila aproapelui şi cu marile intuiţii. Ajungând o simplă profesie, aventurierii ştiinţifici, lacomi de bunuri şi aprigi la câştig, au deviat medicina către tejghea. In piesă, figurează conflictul, încă latent în societate, dintre medicii miliardului şi medicii datoriei, cărora li se cuvin omagiile nediscutate ale literaturii. Un punct şi atât. 1947 NOTE BIBLIOGRAFICE 1941 (p. 5) UN DEBUT A apărut în „Viaţa“, an. I, nr. 6, 5 aprilie 1941, p. 4 {Bilete). A apărut în „Viaţa“, an. I, nr. 22, 20 aprilie 1941, p. 4 {Bilete). A apărut în „Curentul literar“, an. III, nr. 118, 5 iulie 1941, p. 1. Este răspunsul lui Tudor Arghezi la ancheta iniţiată de Ernst Verzea în „Curentul literar“, nr. 15 din 14 iunie 1941. La apelul ziaristului, adresat marilor romancieri, poeţi şi artişti plastici, „pentru a actualiza problemele vaste ale creaţiei, care au fost voit ignorate de mulţi cizelatori ai materialului uman“, au mai răspuns şi E. Lovinescu, Victor Ion Popa, Mihail Dragomirescu, Mihail Sorbul, Pompiliu Constantinescu, Gala Galaction, Cecilia Cuţescu-Storck, I. Valjan. Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, Bucureşti, Editura Minerva, 1998, p. 413-415. (p. 7) TEHNICĂ ŞI GUST (p- 9) [PROBLEMA INTERPRETĂRII] (p. 12) UN CUVÂNT A apărut în „Timpula, an. V, nr. 1531, 13 august 1941, p. 2. Cu titlul: Inaugurând. 1642 NOTE BIBLIOGRAFICE Inclus în Scrieri 29, Pensula şi dalta, Bucureşti, Editura Minerva, 1976, p. 292-293. A fost citit de Tudor Arghezi, duminică 10 august 1941, la vernisajul expoziţiei Ion Sava, sala „Orfeu“. (p. 13) O SCRISOARE A DOMNULUI T. ARGHEZI A apărut în „Curentul", an. III, nr. 124, 16 august 1941, p. 3. Cu următoarea notă a redacţiei: „împlinim dorinţa domnului T. Arghezi, publicându-i scrisoarea, fără a-i înţelege iritaţia, şi oarecum incivilitatea. Chestiunea imitării lui Macedonski o vom lămuri în numărul viitor, restabilind faptele, la lumina textelor“. (p. 15) STILUL BOLŞEVIC A apărut în „Timpul“, an. V, nr. 1543, 25 august 1941, p. 2. (p. 18) CÂNTARE BUCOVINEI A apărut în „Revista Fundaţiilor Regale“, an. VIII, nr. 8—9, 1 august - 1 septembrie 1941, p. 338-343. Inclus în Scrieri 8, Pe o palmă de ţărână, Bucureşti, E.P.L., 1965, p. 10-17. (p. 24) ÎNSEMNĂRI RUSEŞTI Dintr-un caiet de străinătate A apărut în „Revista Fundaţiilor Regale“, an. VIII, nr. 8-9, 1 august - 1 septembrie 1941, p. 344-359. în volume: Scrieri 17, Note străine, Bucureşti, E.P.L., 1968, p. 145-160. Fragmente. Cu titlul: Dintr-un carnet, datat 1906; Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 416—434. NOTE BIBLIOGRAFICE 1643 (p. 41) TEATRUL „HAYEK“ A apărut în „Teatrul Naţional. Caiet program“, septem-brie-octombrie 1941, p. 3-6. Inclus în Scrieri 28, Cortina, Bucureşti, Editura Minerva, 1975, p. 400-403. (p. 44) DINTR-UN FOIŞOR A apărut în „Revista Fundaţiilor Regale“, an. VIII, nr. 12, 1 decembrie 1941, p. 483-507. Deschide numărul. In volume: Tablete de cronicar, Bucureşti, E.S.P.L.A., 1960. Prefaţă de D. Micu, p. 108-122. Fragmente; Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 9-41. 1942 (p. 73) ACASĂ LA MINISTRU A apărut în „Preocupări literare“, an. VII, nr. 3, martie 1942, p. 99-103. Menţiune: „Din romanul Lina, în curs de apariţie («Cartea Românească») (p. 79) DEMETRIUS V. A apărut în „Curentul“, an. XV, nr. 5064, 22 martie 1942, p. 1. Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 437-439. (p. 81) MORAVURI A apărut în „Preocupări literare“, an. VII, nr. 4, aprilie 1942, p. 1. Semnat: T. A. 1644 NOTE BIBLIOGRAFICE (p. 82) MUNCITORII CU MÂNA A apărut în „Săptămâna C.F.R.“, an. II, nr. 1,7 iunie 1942, p. 1. Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 440-441. (p. 84) CULTURA A apărut în „Săptămâna C.F.R.“, an. II, nr. 2, 14 iunie 1942, p. 1. Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 442—444. (p. 86) BIBLIOTECA MUNCITORULUI A apărut în „Săptămâna C.F.R.“, an. II, nr. 3, 21 iunie 1942, p. 1. Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 445-446. (p. 88) UN ARMURIER A apărut în „Săptămâna C.F.R.“, an. II, nr. 4, 28 iunie 1942, p. 1. Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 447-449. (p. 91) SEMNE... A apărut în „Săptămâna C.F.R.“, an. II, nr. 5, 5 iulie 1942, p. 1. Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 450-452. (p. 93) ŞCOALA LUI „PENTRU“ A apărut în „Săptămâna C.F.R.“, an. II, nr. 6, 12 iulie 1941, p. 1. (p. 95) SLOVA CITITĂ A apărut în „Săptămâna C.F.R.“, an. II, nr. 7, 19 iulie 1941, p. 1. NOTE BIBLIOGRAFICE 1645 (p. 97) ORA DE PRÂNZ A apărut în „Săptămâna CE.R.“, an. II, nr. 8, 26 iulie 1942, p. 1. (p. 100) PROBLEMELE SOCIALE A apărut în „Săptămâna C.KR.“, an. II, nr. 9, 2 august 1942, p. 1. (p. 103) JUCĂRIA LUI FABRE A apărut în „Săptămâna C.F.R.“, an. II, nr. 10, 9 august 1942, p. 1. (p. 105) CREATORUL A apărut în „Săptămâna C.F.R.“, an. II, nr. 11, 16 august 1942, p.i. (p. 107) BIRUITORII A apărut în „Săptămâna C.F.R.“, an. II, nr. 12, 23 august 1942, p. 1. (p. 109) PUNE MÂNA ŞI FĂ... A apărut în „Săptămâna C.F.R.“, an. II, nr. 13, 30 august 1942, p. 1. 1646 NOTE BIBLIOGRAFICE (p. 112) MAICA DOMNULUI A apărut în „Săptămâna C.F.R.“, an. II, nr. 14, 6 septembrie 1942, p. 1. (p. 115) UN POET A apărut în „Săptămâna C.F.R.", an. II, nr. 15, 13 septembrie 1942, p. 1. Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 453—455. (p. 117) CITITORII A apărut în „Săptămâna C.F.R.“, an. II, nr. 16, 20 septembrie 1942, p. 1. (p. 119) UCENICIE A apărut în „Săptămâna C.F.R.", an. II, nr. 17, 27 septembrie 1942, p. 1. (p. 121) ANUL ŞCOLAR A apărut în „Săptămâna C.F.R.“, an. II, nr. 18, 4 octombrie 1942, p. 1. (p. 122) TINEREŢE A apărut în „Săptămâna C.F.R.", an. II, nr. 19, 11 octombrie 1942, p. 1. NOTE BIBLIOGRAFICE 1647 (p. 124) COSTUMUL A apărut în „Săptămâna C.F.R.“, an. II, nr. 20, 18 octombrie 1942, p. 1. (p. 126) MUCENITA PARASCHEVA A apărut în „Săptămâna C.F.R.“, an. II, nr. 21, 25 octombrie 1942, p. 1. Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 458-461. (p. 129) BIS IN IDEM A apărut în „Bis“, an. I, nr. 6, 25 octombrie 1942, p. 1. Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 456—457. (p. 131) LA ŞCOALĂ A apărut în „Săptămâna C.F.R.“, an. II, nr. 22, 1 noiembrie 1942, p. 1. Editorial. (p. 133) UN PEDAGOG A apărut în „Săptămâna C.F.R.“, an. II, nr. 24, 15 noiembrie 1942, p. 1. (p. 136) DESPRE POLITEŢĂ A apărut în „Săptămâna C.F.R.“, an. II, nr. 24, 15 noiembrie 1942, p. 1. 1648 NOTE BIBLIOGRAFICE (p. 138) CATINCA A apărut în „Săptămâna C.F.R.“, an. II, nr. 25, 22 noiembrie 1942, p. 1. (p. 141) UN CREATOR A apărut în „Săptămâna C.F.R.“, an. II, nr. 26, 29 noiembrie 1942, p. 1. (p. 143) ARTIŞTII AMBULANŢI A apărut în „Teatrul Naţional. Caiet program“, an. II, noiembrie 1942, p. 1-3. Deschide numărul. Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 404—407. (p. 146) O GRĂDINĂ ZOOLOGICĂ A apărut în „Săptămâna C.F.R.“, an. II, nr. 27, 6 decembrie 1942, p. 1. (p. 148) LA GURA SOBEI A apărut în „Săptămâna C.F.R.“, an. II, nr. 28, 13 decembrie 1942, p. 1. (p. 150) CRĂCIUNUL Tinereţe şi copilărie A apărut în „Săptămâna C.F.R.“, an. II, nr. 29, 20 decembrie 1942, p. 1. NOTE BIBLIOGRAFICE 1649 (p. 152) DE ANUL NOU A apărut în „Săptămâna C.RR.“, an. II, nr. 30, 27 decembrie 1942, p. 1. (p. 155) POETUL G. TUTOVEANU A apărut în „Păstorul Tutovei“, an. V, nr. 8-10, octombrie-decembrie 1942, p. 418 {Medalion). Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, Bucureşti, Editura Minerva, 1983, p. 261-262. (p. 156) NOTE DE TEATRU A apărut în „Teatrul Naţional «Studio»“, decembrie 1942, p. 1-4. Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 408-411. (p. 160) GEORGE ENESCU A apărut în „Almanahul «Vremea»“, 1942, p. 167-168. 1943 (p. 162) DUPĂ MÂNCARE A apărut în „Săptămâna C.F.R.“, an. III, nr. 31, 3 ianuarie 1943, p. 1-2. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, Bucureşti, Editura Minerva, 1999, p. 7-9. 1650 NOTE BIBLIOGRAFICE (p. 164) DISPARIŢII A apărut în „Săptămâna C.F.R.“, an. III, nr. 32, 10 ianuarie 1943, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 10-11. (p. 166) GRAFITE A apărut în „Săptămâna C.F.R.“, an. III, nr. 33, 17 ianuarie 1943, p. 1. Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, Bucureşti, Editura Minerva, 1985, p. 626-628. (p. 168) UNELTE ŞI MAŞINI A apărut în „Săptămâna C.F.R.“, an. III, nr. 34, 24 ianuarie 1943, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 14—16. (p. 170) O MESERIE A apărut în „Săptămâna C.F.R.“, an. III, nr. 35, 31 ianuarie 1943, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 16-18. (p. 172) NOTE PENTRU DISCUŢII ORGANIZATE A apărut în „Teatrul Naţional. Caiet program“, ianuarie 1943, p. 1-4. Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 412-415. NOTE BIBLIOGRAFICE 1651 (p. 176) O PROBLEMĂ A apărut în „Săptămâna C.F.R.“, an. III, nr. 36, 7 februarie 1943, P. i. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 18-21. (p. 178) HOŢII NOŞTRI A apărut în „Săptămâna C.F.R.“, an. III, nr. 37, 14 februarie 1943, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 21-24. (p. 181) MIHAI EMINESCU. VI Conferinţă ţinută la 27 februarie 1943, la Ateneul Român. In volume: Mihai Eminescu, Bucureşti, Editura Vremea, 1943, p. 7-62; Mihai Eminescu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1973, p. 7—57; Scrieri 27, Schiţe de portret, Bucureşti, Editura Minerva, 1975, p. 56-78. (p. 203) GENERAŢIILE A apărut în „Duminica“, an. II, nr. 1, 28 februarie 1943, p. 1-5 {Tablete). Deschide numărul. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 24-26. (p. 205) JURNALUL A apărut în „Săptămâna C.F.R.“, an. III, nr. 39, 28 februarie 1943, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 27-28. 1652 NOTE BIBLIOGRAFICE (p. 207) SCRISOARE UNUI ACTOR A apărut în „Teatrul Naţional «Studio». Caiet program“, februarie 1943, p. 1—4. Deschide numărul. Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 416-419. (p. 211) A.B.C. A apărut în „Duminica“, an. II, nr. 2, 7 martie 1943, p. 1-4 (Tablete). Deschide numărul. Republicat în „Bilete de Papagal“, an. XVI, nr. 8, 24 decembrie 1944, p. 1, cu următorul P.S.: „P.S. I-am adus domnului Voitec, ministrul Instrucţiunii Publice, omagiul meritat că a înfiinţat gratuitatea reală a învăţământului primar, ministerul distribuind elevilor cărţile trebuincioase pe cheltuiala statului. Un institutor ne informează că e vorba de o simplă nobilă dorinţă, că manualele continuă să fie cumpărate şi că, departe de a fi gratuite, ating preţuri exorbitante. Institutorul ne-a trimis şi o factură de librar. Nu ştim cui să-i cerem scuze, domnului ministru, copiilor sau sentimentului nostru de emoţie, care pare să fi fost în această confuzie de intenţii şi realităti singurul lucru gratuit.“ Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 263-266. (p. 214) FATA BABEI A apărut în „Săptămâna C.F.R.“, an. III, nr. 40, 7 martie 1943, P. i. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 29-30. (p. 216) GRAMATICA A apărut în „Duminica“, an. II, nr. 3,14 martie 1943, p. 1. (Tablete). Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 33-36. NOTE BIBLIOGRAFICE 1653 (p. 218) O CARTE A apărut în „Săptămâna C.F.R.“, an. III, nr. 41, 14 martie 1943, P. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 31-33. (p. 221) GREC, ELEN ŞI GRECOTEI A apărut în „Duminica“, an. II, nr. 4, 21 martie 1943, p. 1-3 {Tablete). Deschide numărul. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 36-39. (p. 224) GRAVURĂ ŞI LITERATURĂ A apărut în „Duminica“, an. II, nr. 4, 21 martie 1943, p. 3. Cu subtitlul: Conferinţa domnului Tudor Arghezi, ţinută la «Grupulgrafic». Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 39-41. (p. 226) FLORILE A apărut în „Săptămâna C.F.R.“, an. III, nr. 42, 21 martie 1943, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 41-43. (p. 228) BIEŢII COPII! A apărut în „Duminica“, an. II, nr. 5, 28 martie 1943, p. 1 {Tablete). Deschide numărul. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 43-45. (p. 230) GRĂDINA ŞEFULUI DE GARĂ A apărut în „Săptămâna C.F.R.“, an. III, nr. 43, 28 martie 1943, P. i. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 45-47. 1654 NOTE BIBLIOGRAFICE (p. 231) DICŢIUNEA A apărut în „Teatrul Naţional. Caiet program“, martie 1943, p. 1-5. Deschide numărul. Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 420—424. (p. 236) RĂMÂI SĂNĂTOS! A apărut în „Duminica“, an. II, nr. 6, 4 aprilie 1943, p. 1-3 (Tablete). Deschide numărul. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 49-51. (p. 238) GRĂDINA A apărut în „Săptămâna C.F.R.“, an. III, nr. 44, 4 aprilie 1943, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 47—49. (p. 240) BILETE DE PAPAGAL A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 458, 9 aprilie 1943, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 52-53. La începutul anului 1942, în dorinţa de a relua tipărirea „Biletelor de Papagal“, Tudor Arghezi expediază Ministerului Propagandei Naţionale următoarea cerere: „Domnule Ministru, Subsemnatul I. N. Theodorescu (Tudor Arghezi), de profesie scriitor, vă rog să binevoiţi să-mi acordaţi autorizaţie să scot din nou ziarul meu cotidian, de literatură, artă şi teatru, «Bilete de Papagal», apărut în forma lui zilnică mai bine de doi ani. Formatul acestei foi fiind cel mai mic cu putinţă (a opta parte din coala nr. 12) nu constituie pentru aprovizionarea cu hârtie, ca pentru cotidianele mari, o problemă. Alătur certificatul meu de naştere. Primiţi, vă rog, domnule ministru, asigurarea respectului meu“. NOTE BIBLIOGRAFICE 1655 Iată şi răspunsul primit: „Ministerul Propagandei Naţionale, Serviciul Central al Cenzurii Presei, Strada Academiei nr. 17, Comisiunea permanentă de control şi aprobare a autorizaţiilor publicaţiilor. 10 aprilie 1942. Nr. 62. Către domnul Tudor Arghezi, Prelungirea Mărţişor, nr. 37. Loco. Pentru soluţionarea cererei D-vs cu privire la apariţia ziarului cotidian de literatură, artă şi teatru «Bilete de Papagal», vă rugăm să ne comunicaţi următoarele declaraţii: Declaraţie cuprinzând tirajul maxim al publicaţiei; Declaraţie prin care vă angajaţi a folosi numai capital românesc şi colaboratori români; Declaraţie că aveţi hârtia necesară pentru maşină plană la care va fi tipărită publicaţia. în prezenţa acestor acte vă trimitem autorizaţia ce aţi cerut Comisiunii. Preşedintele Comisiunii, Romulus Dianu“. Scriitorul se va conforma şi trimite declaraţiile solicitate: 1. „Bazat pe vechiul tiraj al micului meu ziar «Bilete de Papagal», declar că numărul de exemplare pe care le voi tipări pe viitor nu va întrece în nici un caz cifra cotidiană de 7000 (şapte mii)“; 2. „Subsemnatul I. N. Theodorescu-Arghezi, scriitor, declar că atât în personalul de redacţie, cât şi în cel de administraţie şi atelier tipografic al ziarului meu «Bilete de Papagal» nu voi utiliza evrei şi că nu voi folosi în nici un fel, în întreprinderea mea, capital evreiesc“. Pe copia dactilogramei Tudor Arghezi a notat cu creion de culoare roşie: „Declaraţie cerută şi dictată de Romulus Dianu“; 3. „Subsemnatul, redactor al ziarului «Bilete de Papagal», de formatul 23 x 32 cm (îndoit în două: patru pagini înguste), reprezentând aproximativ a opta parte din coala nr. 12, lipsindu-mi hârtia necesară, vă rog să binevoiţi să mă înscrieţi cu un drept de cotă de 875 coaie zilnic pentru procurarea hârtiei pe măsură cu trebuinţa. I.N. Theodorescu-Arghezi, 37 Prelungirea Mărţişor, Bucureşti (5).“ Neprimind răspuns, la 14 octombrie 1942, Tudor Arghezi revine cu o nouă cerere: „Domnule Preşedinte, Reluând cererea mea precedentă şi adresa Dv. nr. 62 din 10 april 1942, vă rog să binevoiţi să-mi acordaţi autorizaţia solicitată atunci pentru reapariţia foii cotidiane «Bilete de Papagal», de literatură, artă şi teatru. Formatul identic cu exemplarul aci alăturat e departe de a constitui, permiteţi-mi să repet, o problemă, în ceea ce priveşte hârtia, pe care de altfel mi-am asigurat-o pe un timp, iar redactarea foii face parte din stricta şi unica 1656 NOTE BIBLIOGRAFICE mea profesie de scriitor şi ziarist, destul de recunoscută ca să justifice, cred, dreptul să o exercit alături de alţi proprietari de presă, care uneori nu sunt nici una nici alta. Primiţi, vă rog, Domnule Preşedinte, asigurarea deosebitei mele stime. “ Pe copia dactilogramei, Tudor Arghezi a notat, cu creion de culoare albastră: „Anexă = 1 exemplar «Bilete de Papagal». Nr. 252 din 28 nov. 1928 (Badea Ion şi Feminismul)^, iar pe adresa primită de la Ministerul Propagandei Naţionale, nr. 62 din 10 aprilie 1942, a menţionat, ulterior, cu creion de culoare roşie: „Autorizaţia a fost refuzată“. Acest refuz nu-1 dezarmează pe Tudor Arghezi, care caută o nouă modalitate de reluare a „Biletelor de PapagaT. Prilejul se iveşte în luna aprilie 1943, când, la propunerea directorului ziarului „Informaţia zilei“, Grigore Malciu, îşi dă acordul să-şi intercaleze „Biletele“ în această publicaţie, pe prima pagină, dreapta, individualizându-le cu acelaşi semn distinctiv, Papagalul Coco. Astfel, în nr. 455 şi 456 din 5 şi, respectiv, 6 aprilie, s-a tipărit, în chenar, următoarea notă: „«Informaţia zilei», continundu-şi strădania de a fi o tribună curagioasă şi onestă de opinie publică şi de a avea, totodată, o ţinută spirituală dintre cele mai alese, şi-a asigurat colaborarea zilnică a scriitorului Tudor Arghezi. Este inutil să încercăm o prezentare a valorii marelui literat al epocii noastre. Tudor Arghezi este unul, singur, inegalat. Locul pe care-l ocupă în cetatea artei l-ar fi putut deţine şi în scrisul cotidian, dacă motive, asupra cărora nu e cazul să insistăm noi, nu l-ar fi îndemnat să stea departe de gazetărie mai bine de două decenii. «Informaţia zilei», bucuroasă de a oferi zecilor de mii de cititori ai ei bijuteriile de gândire, de stil şi de limbă românească ale lui Tudor Arghezi, îşi revendică, prin aceasta, meritul de a contribui la ridicarea nivelului cultural al presei. “ In numărul 457 din 7 aprilie 1943, se anunţa: „Colaborarea cotidiană a marelui scriitor Tudor Arghezi în prima pagină a ziarului «Informaţia zilei» va începe poimâine, joi 8 aprilie.“ Primul articol a apărut la 9 aprilie. Autorul îşi va decupa zilnic articolul publicat, îl va corecta, va face unele modificări stilistice, îl va data, uneori şi adnota, şi-l va lipi într-un caiet. S-au strâns, în felul acesta, 2 caiete, iar în al treilea au fost lipite articolele publicate în „Vremea“ şi în cele 48 de numere ale „Biletelor de PapagaL, format mare, apărute în intervalul 16 decembrie 1944-18 februarie 1945. NOTE BIBLIOGRAFICE 1657 Articolele eliminate de cenzură, precum şi cele în care a fost obligat să facă modificări au fost păstrate în şpalt. In notele noastre bibliografice vom reproduce toate însemnările lui Tudor Arghezi din aceste caiete. (p. 241) TONY BULANDRA A apărut în „Informaţia zilei", an. III, nr. 459, 10 aprilie 1943, p. 1 {Bilete de Papagal). In volume: Tablete de cronicar, p. 239-240; Scrieri 28, Cortina, p. 429-430. (p. 243) TINERIMILE A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 460, 11 aprilie 1943, p. 1 {Bilete de Papagal). In volume: Pagini din trecut, Bucureşti, E.S.P.L.A., 1956. Ediţia a doua, adăugită. Cu o prefaţă a autorului, p. 357-358; Bilete de Papagal, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1946, p. 14-15; Scrieri 29, Pensula şi dalta, p. 294-295. (p. 244) SALCIA A apărut în „Săptămâna C.ER.“, an. III, nr. 45, 11 aprilie 1943, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 56-58. (p. 246) OBSESIA A apărut în „Duminica“, an. III, nr. 7, 11 aprilie 1943, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 53-56. 1658 NOTE BIBLIOGRAFICE (p. 249) DISCIPLINA A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 461, 12 aprilie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). In volume: Bilete de Papagal, p. 5—7; Scrieri 26, Semne cu creionul IV, Bucureşti, Editura Minerva, 1974, p. 113-115. (p. 251) SPIRITUL PUBLIC A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 462, 13 aprilie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). In volume: Bilete de Papagal, p. 8—10; Scrieri 26, Arhivă de literatură, p. 113-115. (p. 253) LUCRUL MIC A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 463, 14 aprilie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal) (p. 254) CÂINELE MEU A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 464, 15 aprilie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). In volume: Bilete de Papagal, p. 11-13; Scrieri 32, Aproape ştiute, Bucureşti, Editura Minerva, 1980, p. 147-149. (p. 256) MISIUNEA A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 465, 16 aprilie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). Cu titlul Puii. In volume: Bilete de Papagal, p. 16-18. Cu titlul: Puii; Scrieri 8, Pe o palmă de ţărână, p. 164-166. Cu titlul: Misiunea. NOTE BIBLIOGRAFICE 1659 (p. 259) MONOLOG PLASTIC A apărat în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 466, 17 aprilie 1943, p. 1 {Bilete de Papagal). In volume: Bilete de Papagal, p. 19-21; Scrieri 19, Profiluri, Bucureşti, E.P.L., 1968, p. 232-234. (p. 260) INFINITUL MIC A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 467, 18 aprilie 1943, p. 1 {Bilete de Papagal). Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 58-60. (p. 263) VIAŢĂ ŞI MARFĂ A apărut în „Săptămâna C.F.R.“, an. III, nr. 46, 18 aprilie 1943, P. i. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 61-62. (p. 264) DIALOG JUBILIAR A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 468, 19 aprilie 1943, p. 1 {Bilete de Papagal). In volume: Bilete de Papagal, p. 22-25; Pagini din trecut, p. 359-361; Răzleţe, Bucureşti, E.P.L., 1965, p. 288-290; Scrieri 19, Profiluri, p. 235-237. (p. 267) APRIL A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 469, 20 aprilie 1943, p. 1 {Bilete de Papagal). In volume: Bilete de Papagal, p. 26—28. Cu titlul: 19 april; Pagini din trecut, p. 362-365. Cu titlul: 19 april; Scrieri 8, Pe o palmă de 1660 NOTE BIBLIOGRAFICE ţărână, p. 324—326. Cu titlul: April; Scrieri 34, Tabula rasa, p. 629-631. Cu titlul: April. (p. 269) UNIVERSITATEA ŞI SOLDATUL A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 470, 21 aprilie 1943, p. 1 {Bilete de Papagal). (p. 271) PUNCT A apărut în „Duminica", an. II, nr. 8, 22 aprilie 1943, p. 1 {Tablete). Deschide numărul. Este ultima colaborare a lui Tudor Arghezi la săptămânalul „Duminica". In numărul 9, din 2 mai, pe prima pagină a fost publicată următoarea notă redacţională: „Ne-a părăsit maestrul Arghezi. începând cu numărul acesta, maestrul Arghezi nu mai colaborează la «Duminica». Este hotărârea Domniei Sale, care ne îndurerează, foarte". Dar nu se precizează ce se întâmplase de fapt. La Teatrul Naţional avusese loc premiera piesei Mioara a lui Camil Petrescu. Cronicarul dramatic al revistei „Duminica", Toma Vlădescu, publicase, într-un număr anterior, o cronică deosebit de aspră, referitoare la piesă şi la autor, fapt ce l-a determinat pe Tudor Arghezi să-şi întrerupă colaborarea. Motivaţia gestului său o aflăm din scrisoarea adresată lui Liviu Rebreanu, directorul ziarului „Viaţa", apărută în numărul din 3 mai 1943: „Binevoiţi, vă rog, să înştiinţaţi pe cititori că dat fiind genul de polemică publicat în revista «Duminica» împotriva unui scriitor de calitatea domnului Camil Petrescu, indiferent de câtă simpatie sau antipatie ar putea să inspire persoana Domniei Sale, subsemnatul mi-am retras colaborarea. Continuarea ei ar putea să capete înţelesul dezagreabil, pentru simţul de proporţii şi măsuri, că aprob introducerea metodelor de ură şi răzbunare în judecata critică, nejustificată cel puţin pe o existenţă proprie concretă." Odată cu Tudor Arghezi, şi-au întrerupt colaborarea la revista „Duminica" şi Anişoara Odeanu, Traian Chelariu, Ovid Constatinescu şi Vasile Netea. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 63-64. NOTE BIBLIOGRAFICE 1661 (p. 273) JOR] DIAMANDY A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 471, 22 aprilie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). Cu titlul: Caporalismul. In volume: Bilete de Papagal, p. 29-31; Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 267-269. (p. 275) PSIHOTEHNICA A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 472, 23 aprilie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). In volume: Bilete de Papagal, p. 32-34; Pagini din trecut, p. 365-366; Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 64-66. (p. 277) VIAŢĂ SAU SCAMĂ? A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 473, 24 aprilie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). In volume: Bilete de Papagal, p. 35-37; Scrieri 22, Pravilă de morală practică. III, Bucureşti, E.P.L., 1969, punctul 152, p. 38-39. (p. 278) ÎNVIE, FRATELE MEU! A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 474, 25 aprilie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). In volume: Manual de morală practică, Iaşi, Editura Pygmalion, 1946, p. 116—120; Scrieri 6, Ce-ai cu mine, vântule?, Bucureşti, E.P.L., 1964, p. 165-167. 1662 NOTE BIBLIOGRAFICE (p. 280) LA DENII A apărut în „Săptămâna C.F.R.", an. III, nr. 47, 25 aprilie 1943, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 66-68. (p. 282) LACHE A apărut în „Informaţia zilei", an. III, nr. 475, 28 aprilie 1943, p. 1 {Bilete de Papagal). In volume: Bilete de Papagal, p. 38-41; Răzleţe, p. 250-252; Scrieri 19, Profiluri, p. 75-77. (p. 285) ŢIGĂNIE LITERARĂ A apărut în „Informaţia zilei", an. III, nr. 476, 29 aprilie 1943, p. 1 {Bilete de Papagal). în volume: Bilele de Papagal, p. 42—44; Scrieri 26, Semne cu creionul. IV, p. 116-118. (p. 287) CLIENTELA A apărut în „Informaţia zilei", an. III, nr. 477, 30 aprilie 1943, p. 1 {Bilete de Papagal). în volume: Bilete de Papagal, p. 45—47; Scrieri 34, Tabula rasa, p. 632—634. (p. 289) O FRUMUSEŢE A apărut în „Studio Teatrul Naţional", an. I, aprilie 1943, p. 1-4. Deschide numărul. Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 425-428. NOTE BIBLIOGRAFICE 1663 (p. 292) PRO DOMO A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 478, 1 mai 1943, p. 1 (.Bilete de Papagal). In volume: Bilete de Papagal, p. 48-50; Scrieri 26, Semne cu creionul. IV, p. 119-121. (p. 294) AIA DE-ATUNCI A apărut în „Informaţia zilei", an. III, nr. 479, 2 mai 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). In volume: Bilete de Papagal, p. 51-53; Scrieri 26, Spini de hârtie, p. 249-251. (p. 296) CAMUFLAJ A apărut în „Săptămâna C.F.R.“, an. III, nr. 48, 2 mai 1943, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 68—69. (p. 297) MITACHE A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 480, 3 mai 1943, p. 1 (.Bilete de Papagal). Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 70-71. (p. 299) MEDALION A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 481, 4 mai 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 436-438. Pe pagina întâi a numărului 481 din „Informaţia zilei“ a fost publicat articolul Războiul total şi poziţia României. Discursul 1664 NOTE BIBLIOGRAFICE baronului Manjred von Killinger, articol nesemnat. Pe marginea acestui articol, decupat şi lipit în caietul „Informaţia zilei“, Tudor Arghezi a notat următoarele: „Marţi, 4 mai 1943. Numărul care a publicat medalionul alăturat a dat naştere la intervenţia ambasadei germane împotriva ziarului, suspendat de guvern pe 5 zile, în loc de o lună cât s-a cerut. Articolul incriminat e cel de mai jos: «D. Manfred von Killinger, ministrul Germaniei, a ţinut cu ocazia zilei de 1 Mai în faţa membrilor Comunităţii Germane din Bucureşti, următoarea cuvântare: In calitatea mea de reprezentant al Reiehului, vă mulţumesc că aţi dat urmare invitaţiei mele pentru serbarea Zilei Muncii. îl salut îndeosebi pe oratorul acestei serbări, Obserreichsleiter Habenbrock. Acum un an am mulţumit în acest loc şi cu aceeaşi ocazie tuturor acelora cari, cu toate restricţiile şi sacrificiile, au pus toate forţele lor, în mod dezinteresat şi conştienţi de datoria lor, la dispoziţia muncii pentru obţinerea victoriei. Repet şi astăzi aceste mulţumiri. înainte de toate, mulţumesc acelora cari au făurit armele pentru bravii noştri soldaţi şi celor cari s-au îngrijit de pâinea noastră şi a soldaţilor noştri. Nu mulţumesc numai bărbaţilor şi femeilor germane, ci şi aliaţilor români. Toţi pot fi mândri de ceea ce au înfăptuit în cursul ultimului an. înainte de toate, vreau să exprim Mareşalului Antonescu mulţumirile tuturor germanilor. Domnia Sa a condus poporul său ca soldat şi Conducător de Stat în această luptă grea prin muncă dezinteresată şi neobosită. Graţie muncii şi puterii sale de acţiune, România ocupă astăzi un loc unic în ce priveşte viaţa individuală şi întreaga consolidare internă a ţârii. Nimeni n-a suferit de foame şi de frig. România a adus mari jertfe de sânge şi sacrificii de produse importante din punct de vedere al conducerii războiului. EL, marele Mareşal, va avea grijă ca aceste jertfe să nu fie zadarnice. In spatele Mareşalului stă armata, ţăranul român şi fiecare român cinstit cu spirit naţional. în nici un caz otrăvitorii de suflete nu vor fi lăsaţi să saboteze victoria noastră. Războiul total cere între altele şi distrugerea radicală a sabotărilor. După toate evenimentele din ultimul an, ar fi trebuit ca şi acestora să li se deschidă ochii. Dacă odată vreun inamic ar pune piciorul pe pământul românesc, ceea ce nu se va întâmpla însă niciodată, atunci acesta n-ar putea fi decât bolşevicul rus. Ei ştiu, ce-i aşteaptă în acest caz: sau fuga şi NOTE BIBLIOGRAFICE 1665 pierzania departe de patrie sau un glonte în ceafă din partea comisarului evreo-bolşevic, după cum arată exemplul celor 10 000 ofiţeri polonezi masacraţi la Katyn. Mareşalul Antonescu cu armata sa stă ca o stâncă în mare şi de această stâncă se lovesc toate valurile distrugătoare de oriunde ar veni ele, prăbuşindu-se în neant. Niciodată valurile nu vor slăbi această stâncă românească, căci pe lângă forţa sa proprie se sprijină şi pe prietenul şi aliatul său, Adolf Hitler, Fuehrerul Marelui Reich German. Vă rog să vă ridicaţi cu vechiul nostru strigăt de luptă în cinstea Majestăţii Sale Regelui Mihai I al României şi Marelui Conducător şi soldat, Mareşalul Antonescu: Sieg Heil!» Directorul ziarului «Informaţia», Gr. Malciu a trimis după suspendare alăturatele 2 telegrame: «4 mai 1943, Excelenţei Sale prof. Mihai Antonescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri. Loco. Constatăm că loviturile împotriva Informaţiei zilei nu încetează. Stop. Aseară ziarul nostru a fost suspendat pe timp de cinci zile pentru un motiv care contravine normelor de scris românesc în Ţara Românească. Stop. Cu respectul ce Vi-1 purtăm ne permitem a ne exprima părerea de rău că un ziar de ţinuta Informaţiei zilei, care îşi face un punct de onoare şi de existenţă din dârzenia cu care îşi apără cinstea şi independenţa puse în slujba intereselor permanente ale Neamului, nu se bucură de un tratament mai înţelegător din partea celor în drept. Stop. Rămânem mai departe credincioşi unicului nostru ideal de a fi români în Ţara Românească liberă şi reîntregită şi facem apel la spiritul de dreptate al Excelenţei Voastre solicitându-vă să binevoiţi a dispune ridicarea pedepsei de suspendare ce ni s-a aplicat. Stop. Director, Grigore Malciu». «4 mai 1943 Domniei Sale Domnului Consilier Ministerial Mircea Grigorescu, Ministerul Propagandei. Loco. Aţi dat încă o dată dovadă că faceţi o nepermisă confuzie între postul oficial pe care îl ocupaţi şi interesele particulare de patron al unui ziar pe care Informaţia zilei îl concurează zdravăn pentru că e 1666 NOTE BIBLIOGRAFICE mai bine scrisă şi mai bine prezentată decât taraba Dvs. din Sărindar. Stop. Prin ideile ce ie-aţi servit în alte vremuri nu sunteţi chemat să daţi nimănui lecţii de conduită în Ţara Românească, întrucât este onest să slujeşti chiar o cauză greşită, dar este cu totul imoral să-ţi schimbi punctele de vedere după simplul normativ al dorinţei de parvenire. Stop. Informaţia zilei este o gazetă independentă, care îşi face un merit din cinstea cu care slujeşte interesele superioare ale Neamului şi toate încercările Domniei Voastre de a îndepărta un asemenea concurent nu vor reuşi, pentru că în Ţara Românească există o opinie publică conştientă, care ştie să aleagă grâul de neghină. Stop. Director, Grigore Malciu.»" (p. 301) CÂNTĂ DOI MORŢI A apărut în „Săptămâna C.F.R.“, an. III, nr. 49, 9 mai 1943, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 71-73. (p. 302) SCRISOARE A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 482, 9 mai 1943, p. 1 (.Bilete de Papagal). In volume: Pagini din trecut, p. 367-368; Scrieri 21, Pravilă de morală practică. II, Bucureşti, E.P.L., 1969, punctul 141, p. 225, parţial; Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 73-74. Nota lui Tudor Arghezi din caietul „Informaţia zileia: „După o suspendare de 5 zile «Informaţia» apare la 9 mai (cu data de 10) cu articolul de mai jos al directorului gazetei: DE CE AR FI ALTFEL? «Informaţia zilei» trăieşte o zi de sărbătoare. Se împlineşte o lună de când maestrul Tudor Arghezi scrie cotidian, cu prospeţimea şi avântul debutantului, dar cu maturitatea omului căruia drumul făcut, ani şi ani, alături de semenii cari sunt aşa cum îi ştim, i-a adaos învăţături amare pe lângă cele luminoase pe care închipuirea i le crea. Mărunţeii de prin diverse unghere vor zâmbi desigur, pentru că aşa le e felul. Ei nu cunosc decât mulţumirea pântecului şi oficiază, NOTE BIBLIOGRAFICE 1667 în cinstea lui, oriunde se nimereşte, cu singura preocupare a bănuţului care să pice, generos, întru înlesnirea îndestulării burduhanului. Zbuciumul profesiunii de gazetar ar fi fost să ne asprească sufletul. Asta nu s-a întâmplat, însă. Am rămas aşa, cum se şi cuvenea de altminteri, credincioşi acelui ideal pe care la ţară, de unde ne e obârşia, îl slujeşte insul de toate vârstele: ai gliei româneşti. Ne bucură şi pe noi când auzim că pe alte meleaguri decât ale noastre se înfăptuiesc lucruri de seamă ce arată râvna pentru progres. Bucuria asta este o dovadă că nici o micime nu ne întunecă înţelegerea. Şi astfel, admirând ce e bun peste hotare, am dori cum nu se poate mai inimos să ne prindem şi noi, ca naţiune, cât mai de grabă, în hora popoarelor ce se pot făli cu vâna civilizaţiei lor pentru că soarta nu le-a pus în cale atâtea piedici câte, jucându-se, le-a zvârlit pe poteca de urcuş a neamului românesc. Numai că nouă nu ne e a zburdă, aşa cum le e altora cari, deşi tot români îşi zic, nu ştim de ce tot caută înspre acolo, pe unde, ducându-se cu drum de fier, atâtea minunăţii se tot jură c-au văzut încât gura nu le mai tace a laudă. Vezi, există idealuri româneşti, rosturi ale pământului acesta pentru a cărui păstrare aşa cum ni l-au lăsat strămoşii s-au zbuciumat mereu, generaţie cu generaţie, fiii aleşi ai Neamului. Ne-au stat mereu împotrivă duşmanii şi de pe unde răsare şi de pe unde apune soarele şi-au încercat să ne răpună mintea şi puterile. Chiar acum, sub ochii noştri, atâta românime a luat calea cea fără de întoarcere, pentru că încă o dată ne fu scris să zidim zăgaz de vieţi tinere româneşti de care să se spargă, spumegând, şuvoaiele turbate ce ar fi avut, altminteri, să ne târască în adâncuri fiinţa naţională. Şi încă, mai avem atâtea de făcut. Iată de ce spuneam că nu-i înţelegem pe cei cari nu se apleacă decât cu foarte întortocheate gânduri şi socoteli asupra realităţilor româneşti. Să fim români şi numai români. Şi cu slova şi cu fapta, căci singur numele nu e de-ajuns să te învrednicească a crede că aparţii Neamului. Va veni o zi când zările se vor lumina şi pentru naţia aceasta a noastră, care în vitejie a dovedit că se poate măsura cu oricine şi care, şi pe tărâmul culturii, va fi în stare să dea, ea, lecţii altora, poate că chiar celor mai trufaşi. In ce ne priveşte, bucurându-ne - cum am spus - de minunăţiile de pe alte meleaguri, încercăm, de pe acum, să punem umărul la 1668 NOTE BIBLIOGRAFICE ridicarea spirituală a Neamului. De aceea sărbătorim venirea lui Tudor Arghezi printre noi. Cu înţelepciunea maturităţii şi cu nestăvilitul curaj al tinereţii luptătoare, cauza pentru care am intrat în arenă va izbândi. GRIGORE MALCIU". In partea de sus a articolului Scrisoare, autorul a mai notat, cu creionul: „Numărul apărut la 9 mai (datat 10 mai), după o suspendare de 5 zile. Linia roşie indică răsturnarea textului, necesară pentru a nu fî izbită atenţia cenzurii de motivul lui adevărat, de la primul rând“. In volum am reprodus forma iniţială a articolului. (p. 304) 10 MAI A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 483, 10 mai 1943, p. 1 (.Bilete de Papagal). In volume: Bilete de Papagal, p. 54—56; Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 74-76. (p. 305) DRAGĂ DOCTORE A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 484, 12 mai 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). In volume: Bilete de Papagal, p. 57—59; Scrieri 26, Cutia de poştă, p. 383-385. (p. 308) COŞBUC A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 485, 13 mai 1943, p. 1 (.Bilete de Papagal). în volume: Bilete de Papagal, p. 60-62; Scrieri 27, Schiţe de portret, p. 335-337. NOTE BIBLIOGRAFICE 1669 (p. 309) BEL-AMI A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 486, 14 mai 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). In volume: Bilete de Papagal, p. 63-65; Pagini din trecut, p. 369-372; Scrieri 19, Profiluri, p. 137-139. In caietul „Informaţia zilei", Tudor Arghezi a notat cu creionul, după titlu, în paranteze: „Gigurtu". (p. 311) TELEFONUL A apărut în „Informaţia zilei", an. III, nr. 487, 15 mai 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). In volume: Bilete de Papagal, p. 66-68; Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 530-532. (p. 313) CĂLĂTORUL A apărut în „Informaţia zilei", an. III, nr. 488, 16 mai 1943, p. 1 (.Bilete de Papagal). în volume: Manual de morală practică, p. 125-128; Scrieri 22, Pravilă de morală practică. III, punctul 142, p. 7—9. (p. 315) O ZI DE MAI A apărut în „Săptămâna C.F.R.“, an. III, nr. 50, 16 mai 1943, P. i. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 76-78. 1670 NOTE BIBLIOGRAFICE (p. 317) VIERMELE A apărut în „Vremea", an. XV, nr. 698, 16 mai 1943, p. 12 {Carnet). Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 635-637. (p. 319) GEANTA A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 489, 17 mai 1943, p. 1 (.Bilete de Papagal). In volume: Bilete de Papagal, p. 69-71; Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 78-80. (p. 321) PĂPUŞA A apărut în „Informaţia zilei", an. III, nr. 490, 18 mai 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). In volume: Manual de morală practică, p. 129-132; Scrieri 21, Pravilă de morală practică. II, punctul 112, p. 124-126. (p. 323) LUCRUL DRACULUI A apărut în „Informaţia zilei", an. III, nr. 491, 19 mai 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). In volume: Bilete de Papagal, p. 72-74; Pagini din trecut, p. 372-374; Scrieri 26, Semne cu creionul. IV, p. 122-124. (p. 325) PERSONAJ PE NEŞTIUTE A apărut în „Informaţia zilei", an. III, nr. 492, 20 mai 1943, p. 1 (.Bilete de Papagal). Cu titlul: Un intelectual. NOTE BIBLIOGRAFICE 1671 în volume: Manual de morală practică, p. 133-136; Scrieri 19, Profiluri, p. 249-251. (p. 327) CARAGIALISMUL A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 493, 21 mai 1943, p. 1 (.Bilete de Papagal). In volume: Bilete de Papagal, p. 75-77; Pagini din trecut, p. 375-377; Scrieri 26, Spini de hârtie, p. 252-254. (p. 329) T. C. STAN A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 494, 22 mai 1943, p. 1 (.Bilete de Papagal). Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 80—82. (p. 331) ŢĂRÂNĂ A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 495, 23 mai 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). Inclus în Scrieri 6, Ce-ai cu mine, vântule?> p. 58-59. (p. 333) GÂNDI A apărut în „Săptămâna C.F.R.‘\ an. III, nr. 51, 23 mai 1943, P. i. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 82-84. 1672 NOTE BIBLIOGRAFICE (p. 334) RÂNJITUL A apărut în „Vremea", an. XV, nr. 699, 23 mai 1943, p. 12 {Carnet). Cu titlul: Rânjitorul. Inclus în Scrieri 19, Profiluri, p. 238-240. (p. 336) MESERIA A apărut în „Informaţia zilei", an. III, nr. 496, 24 mai 1943, p. 1 {Bilete de Papagal). Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 638—640. (p. 338) URCIORUL DE LUT A apărut în „Informaţia zilei", an. III, nr. 497, 25 mai 1943, p. 1 {Bilete de Papagal). In volume: Pagini din trecut, p. 378—379; Scrieri 20, Pravilă de morală practică. I, Bucureşti, E.P.L., 1968, punctul 200, p. 192-194. (p. 340) DOMNUL POLITICOS A apărut în „Informaţia zilei", an. III, nr. 498, 26 mai 1943, p. 1 {Bilete de Papagal). Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 641—643. (p. 342) FIRMA A apărut în „Informaţia zilei", an. III, nr. 499, 27 mai 1943, p. 1 {Bilete de Papagal). In volume: Manual de morală practică, p. 151-153; Scrieri 22, Pravilă de morală practică. III, punctul 204, p. 207-208. NOTE BIBLIOGRAFICE 1673 (p. 342) VOINICUL A apărut în „Informaţia zilei", an. III, nr. 500, 28 mai 1943, p. 1 (.Bilete de Papagal). In volume: Bilete de Papagal, p. 78-80; Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 84—86. (p. 345) DOMNULE LOVINESCU A apărut în „Informaţia zilei", an. III, nr. 501, 29 mai 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). In volume: Bilete de Papagal, p. 81-83; Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 270-272. Nota lui Tudor Arghezi din caietul „Informaţia zilei": „29 mai. Arestare la 10 1/2 seara pentru articolul Voinicul. Dormit la poliţie". In „Informaţia zilei", nr. 503 din 31 mai, p. 1, s-a publicat articolul Răspunsul dlui E. Lovinescu: „Iubite domnule Arghezi, Boala mea te-a înduioşat, mărturiseşti; scoasă din sensibilitate şi din similitudinea unei situaţii prin care ai trecut nu de mult, scrisoarea d-tale m-a făcut să plâng. Negurile de după porţile de aramă ale vieţii ne impresionează diferit; priveşti cu îngrijorare, cu nelinişte, la tot ce se petrece dincolo; ţi-e teamă uneori că nu se petrece nimic. Aştepţi totuşi un semn de sus, o izbăvire. Clădeşti pe viaţă, pe bucuriile ei şi nu-ţi poţi închipui că ea se sfârşeşte, aici, ca un fir de aţă ce spânzură în vid. Eu ştiu de mult, de totdeauna, că se isprăveşte totuşi aici; nu merge mai departe nici cu o miime de milimetru. în faţa implacabilului ce-i de făcut? Pumnii noştri de carne nu pot deschide porţi grele şi lacrimi fără roadă e inutil să vărsăm. Nu ne rămâne decât resemnarea. Pentru temperamente melancolice şi deficitare, moartea poate fi chiar izbăvirea îngerului senin al monumentelor antice; mă obsedează şi acum basorelieful unei stele funerare din Dipylonul vechei Atene, văzut în tinereţe. între moarte şi viaţă mai este însă şi brâul de foc al suferinţei; pe dânsa n-o poate înfrunta nici o filosofie, nici o resemnare; când îşi înfige gheara în carne, îngerul seninătăţii dispare şi ţipătul trupului se varsă în vaierul universal al existenţei. 1674 NOTE BIBLIOGRAFICE Pe lângă suferinţă, boala mi-a adus o învăţătură şi o mare ruşine de mine însumi. M-am născut cu o sumbră viziune a omenirii, viziune de mizantrop. N-am clădit pe afecţie şi pe prietenie; când mi-am dat-o, totuşi, prin nu ştiu ce miracol, şi dincolo de orice consideraţii spirituale, ea s-a lichidat în piaţa publică, după mai bine de treizeci de ani, în condiţiile cunoscute de toţi, acum câteva luni; analizei unei peniţe afectuoase, dar incisive şi discriminatoare în drepturile ei, i s-a răspuns cu o lovitură de bumerang. Experienţa nu îndeamnă la repetare; eram bucuros că nu putea fi decât unică. Sute de tineri şi de persoane mature ce au trecut şi trec încă prin faţa mea nu le-am privit printr-o latură afectivă, umană; nu le-am privit decât prin calitatea lor intelectuală, pe măsura talentului real sau închipuit. N-am văzut oameni, ci scriitori; afecţiile mele pur cerebrale s-au mutat, astfel, pe un conţinut de cerneală şi hârtie... Din zece tineri ce-mi calc pragul, numai doi, trei îşi găsesc climatul spiritual şi rămân cât pot; trei, patru se resemnează situaţiei de fapt şi se retrag păstrând totuşi o decenţă, datorită creşterii sau temperamentului; ceilalţi devin «adversari», de care sunt pline foile zilei; un prieten mi-a arătat chiar zilele astea buretele plin de nemernicile dejecţiuni întins de un «poet», căruia, dacă nu i-am putut da mai mult în preţuirea mea literară, decât i-am dat, - nu e vina mea. Până la această vârstă destul de înaintată am avut, aşadar, impresia că sunt înconjurat numai de fantome literare, fiecare cu manuscrisul şi cu îngrijorarea destinului său de scriitor; în loc de afecţie, le-am răspuns cu aprecieri, preţuire, când era cazul şi, când s-a putut, cu asistenţa penei mele. N-am dat afecţie şi nici n-am aşteptat; am literaturizat bătăile inimii. Boala mi-a deschis o lume nouă necunoscută şi m-a smuls din viziunea sumbră a sentimentelor omeneşti. Uluit, mă ţin acum de zidurile prăbuşite, ca după un cutremur, căci în timpul ei mi s-a arătat atâta interes, dragoste, devotament, din partea atâtor persoane, mai de aproape sau mai de departe, cărora nu le acordasem decât... răbdare şi cifre de evaluări, încât întregul meu univers moral s-a zguduit din temelii. Mă simt sărac şi umil, ruşinat de mine însumi şi mai nevrednic decât toţi cei care mă înconjoară; crezusem că-mi aduc numai cerneală şi ei mi-au dat mărturii de dragoste, pe care n-o merit, pentru că eu nu le-am răspuns în schimb decât cu judecată critică. Am rămas de atunci cu o mare slăbiciune; lăcrimez la fiecare atenţie, înduioşat şi totuşi umilit. NOTE BIBLIOGRAFICE 1675 Scrisoarea d-tale m-a găsit într-o astfel de stare sufletească de lichidare a unui trecut şi de înfiripare a unei viziuni noi. Criticul din mine rămâne totuşi încă viu sub ruine; nu mă mulţumesc numai cu sensibilitatea ei vibrantă, ci ţin să-ţi exprim şi admiraţia mea literară, indiferent de obiectul ei. Te-am considerat totdeauna ca un mare artist al cuvântului; articolele d-tale din urmă mă întăresc în convingerea că nu eşti numai un artist, ci şi un vraciu, sub degetele căruia vorbele se îmbină în sensuri nouă, în imagini nemaiîntrebuin-ţate, în care fermentaţiile putrede ale pământului şi ale vieţii se topesc cu nu ştiu ce zvonuri, cu nu ştiu ce viori aeriene într-o armonie unică. înfioraţi, ne strângem uneltele sărace de lut şi ascultăm torsul stelelor. E. LOVINESCU“ (p. 347) PE CORIDOR A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 502, 30 mai 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 86-88. Nota lui Tudor Arghezi din caietul „Informaţia zilei“: „30 mai 1943. Dormit la Poliţie". (p. 349) ARICIUL A apărut în „Săptămâna C.F.R.“, an. III, nr. 52, 30 mai 1943, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 88-89. (p. 350) PSALM A apărut în „Vremea", an. XV, nr. 700, 30 mai 1943, p. 12 (Carnet). Inclus în Scrieri 6, Ce-ai cu mine, vântule?, p. 149-151. 1676 NOTE BIBLIOGRAFICE (p. 352) AL. PHILIPPIDE A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 503, 31 mai 1943, p. 1 (Medalion. Bilete de Papagal). Inclus în Scrieri 27, Schiţe de portret, p. 341—343. Nota din caietul „Informaţia zilei": „31 mai. Liber la 9 dim.“ (p. 354) CAMIL PETRESCU. I A apărut în „Kalende", an. II, nr. 4-5, aprilie-mai 1943, p. 72-74. în volume: Tablete de cronicar, p. 123—126; Scrieri 27, Schiţe de portret, p. 328-331. Un fragment din articol a apărut în „Viaţa“, an. III, nr. 733, 3 mai 1943, p. 2. Cu titlul: Camil Petrescu. Fragment dintr-un medalion. în forma definitivă a articolului, următorul pasaj a fost eliminat de Tudor Arghezi: „Cum s-a zis despre Ionel Brătianu că pute de simpatic ce era, despre Camil Petrescu se spune că-i talentat de pute. Pe tot ce a pus mâna autorul de azi al Mioarei, şi slavă Domnului, pe ce n-a pus el mâna? s-a cunoscut numaidecât. El dă şi o culoare nouă şi firului de iarbă pe care-l atinge. Neliniştit, de neliniştea chiar a vântului, de neliniştea apelor, el bate todeauna încotrova, şi chiar de-a-ndaratele, ca să nu stea pe loc, înfricoşat ca nu cumva să prindă rădăcini. Aş spune despre Camil Petrescu că e ca o floare care umblă pribeagă, sfiindu-se de împământenire: vreau să zic o tulpină cu flori în hoinărie, un buchet călător cu tot soiul de petale în snopul lui/' Acelaşi articol este publicat, cu multe adăugiri şi intervenţii stilistice, în revista „Teatrul Naţional", an. II, mai 1943, p. 1—6. (p. 357) LA CAPĂTUL NOPŢII A apărut în „Informaţia zilei", an. III, nr. 505, 2 iunie 1943, p. 1 (.Bilete de Papagal;. în volume: Bilete de Papagal, p. 84—86; Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 90-91. NOTE BIBLIOGRAFICE 1677 în caietul „Informaţia zilei", Tudor Arghezi a notat următoarele: „2 iunie 1943. A doua zi după liberare. In urma prezentului articol s-a dat ordin la Cenzură ca «Bilete de Papagal» să fie date pe viitor la cenzură, în timpul zilei, şefului, un colonel." (p. 359) PRIETENULUI MEU TOTO A apărut în „Informaţia zilei", an. III, nr. 506, 3 iunie 1943, p. 1 (.Bilete de Papagal). In volume: Bilete de Papagal, p. 87-89; Scrieri 19, Profiluri, p. 54-56. (p. 361) EROII A apărut în „Informaţia zilei", an. III, nr. 507, 4 iunie 1943, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 91-92. (p. 362) ZIUA PLÂNGERII A apărut în „Informaţia zilei", an. III, nr. 508, 5 iunie 1943, p. 1 (.Bilete de Papagal). Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 92-94. (p. 363) SÂRACUL POPESCU! A apărut în „Informaţia zilei", an. III, nr. 509, 6 iunie 1943, p. 1 (Tablete de cronicar). In volume: Pagini din trecut, p. 380-381; Scrieri 19, Profiluri, p. 223-225. 1678 NOTE BIBLIOGRAFICE (p. 365) TABLOUL A apărut în „Săptămâna C.F.R.“, an. IV, nr. 1,6 iunie 1943, p. 2. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 94-95. (p. 367) VAI DE NOI! A apărut în „Vremea", an. XV, nr. 701, 6 iunie 1943, p. 12 (Carnet). Inclus în Scrieri 26, Spini de hârtie, p. 255-257. (p. 369) O REŢETĂ A apărut în „Informaţia zilei", an. III, nr. 510, 7 iunie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). In volume: Bilete de Papagal, p. 90-92; Scrieri 26, Semne cu creionul. IV, p. 125-127. (p. 371) CRUCEA LUI ŢEPEŞ A apărut în „Informaţia zilei", an. III, nr. 511, 8 iunie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). In volume: Bilete de Papagal, p. 93-95; Scrieri 29, Pensula şi dalta, p. 296-297. (p. 373) DOMNII OTRĂVIŢI A apărut în „Informaţia zilei", an. III, nr. 512, 9 iunie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 644-645. Nota lui Tudor Arghezi: „Titul cenzurii". NOTE BIBLIOGRAFICE 1679 (p. 374) FIERARUL A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 513, 10 iunie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). In volume: Bilete de Papagal, p. 96-98; Scrieri 26, Semne cu creionul. IV, p. 128-130. (p. 376) PENSULA CU FLORI A apărut în „Catalog Căminul Artei“. Expoziţia Florilor 10 mai-10 iunie 1943. Inclus în Scrieri 29, Pensula şi dalta, p. 299—302. (p. 379) TEZAURE MUTE A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 514, 11 iunie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). în volume: Bilete de Papagal, p. 99—101; Scrieri 26, Semne cu creionul. IV, p. 131-133. (p. 381) CONFESIUNE A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 515, 12 iunie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 95-98. Pe şpaltul articolului, Tudor Arghezi a notat cu creionul: „Citit chiar de general şi refuzat“. Ulterior, tot cu creionul, a tăiat menţiunea făcută. în cele din urmă, articolul a apărut cu eliminări. Am reprodus textul iniţial. 1680 NOTE BIBLIOGRAFICE (p. 384) SLUGĂRNICII A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 516, 13 iunie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 98-100. Titlul iniţial al articolului a fost Din gol în mai gol. Pe şpaltul păstrat, corectat de autor, se află şi menţiunea: „Titlu schimbat la cenzură şi text sugerat”. (p. 386) FLORILE DALBE A apărut în „Săptămâna C.F.R.“, an. IV, nr. 2, 13 iunie 1943, P. i. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cro?iicar. IV, p. 100-102. (p. 387) POLEMICĂ LITERARĂ A apărut în „Vremea“, an XV, nr. 702, 13 iunie 1943, p. 12 [Carnet). Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 646-648. (p. 389) PERSPECTIVA VERTICALĂ A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 517, 14 iunie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). în volume: Bilete de Papagal, p. 102—104; Scrieri 18, Cu bastonul prin Bucureşti, Bucureşti, E.P.L., 1968, p. 89—90. (p. 391) POŞTA A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 518, 15 iunie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). NOTE BIBLIOGRAFICE 1681 în volume: Bilete de Papagal, p. 104-106; Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 102-104. (p. 393) SCHITUL ICOANA A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 519, 17 iunie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). In volume: Bilete de Papagal, p. 107-108; Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 533-534. Nota lui Tudor Arghezi din caietul „Informaţia zilei“: „Cenzura a interzis să se afirme că a fost asasinat de un călugăr prin strângerea testiculelor“. (p. 394) CASA CU TREI POPI A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 520, 18 iunie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 104-106. (p. 396) O ARTĂ POETICĂ A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 521, 19 iunie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). în volume: Bilete de Papagal, p. 109-111; Scrieri 26, Spini de hârtie, p. 258-259. (p. 398) INSTITUTORUL SCRIPCĂ A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 522, 20 iunie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). în volume: Bilete de Papagal, p. 112-114; Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 273-275. 1682 NOTE BIBLIOGRAFICE (p. 400) MOMENTUL LUI IOSIF A apărut în „Săptămâna C.F.R.“, an. IV, nr. 3, 20 iunie 1943, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 106-108. A apărut în „Vremea“, an. XV, nr. 703, 20 iunie 1943, p. 12 (Carnet). Inclus în Scrieri 26, Semne cu creionul. IV, p. 134-136. A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 524, 22 iunie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). In volume: Bilete de Papagal, p. 115-117; Scrieri 8, Pe o palmă de ţărână, p. 134—136. In caietul „Informaţia zilei“, Tudor Arghezi a consemnat următoarele: , Articolul intitulat Hoţul, cenzura ireverenţioasă faţă de Mareşalul Antonescu, despre care se vorbea în aceeaşi pagină, a trebuit făcut Moţul S-au scos cuvintele din text, că a orbit câinele de «2 ani», fiind termenul venirii la putere al Mareşalului. «Câinele galben şi mic» s-a scos tot de către cenzură cuvântul «galben», subt cuvânt că ar putea să evoce câinele roşu, cum pretinde şeful cenzurii că i s-a spus Mareşalului. Iată ce poate ajunge o cenzură, înfiinţată să păzească secretele militare şi de stat. în sfârşit, articolul Moţu, tipărit în ediţia de provincie şi în câteva exemplare de capitală, a fost oprit de cenzură, pe la orele 3 dimineaţă, ca să nu mai apară. Atunci s-a înlocuit la rotativă textul cu ceea ce se vede pe contrapagină, iar articolul Moţul, redevenit Hoţul, a putut să apară a doua zi la toate ediţiile'4. Pe contrapagina la care face referire autorul se publicase, în locul rezervat Biletelor de Papagal, articolul Respingerea atacurilor bolşevice de la capul de pod Cub an şi o reclamă. (p. 402) ŞCOLĂRIME, DĂSCĂLIME (p. 404) HOŢU NOTE BIBLIOGRAFICE 1683 (p. 406) ŢĂRANUL OŞTEAN A apărut în „Informaţia zileia, an. III, nr. 525, 23 iunie 1943, p. 1 {Bilete de Papagal). Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 108-110. (p. 407) AŞEZĂMÂNTUL MĂRŢIŞOR A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 526, 24 iunie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 110-113. (p. 410) FLUTURELE DE CHICIURĂ A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 527, 25 iunie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). In volume: Bilete de Papagal, p. 118—120; Pagini din trecut, p. 385-386; Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 113-115. (p. 411) CARIERA A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 528, 26 iunie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). în volume: Bilete de Papagal, p. 121-123; Pagini din trecut, p. 387-389; Scrieri 19, Profiluri, p. 197-199. (p. 414) MAESTRUL DIN STREHAIA A apărut în „Informaţia zilei", an. III, nr. 529, 27 iunie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 115-117. 1684 NOTE BIBLIOGRAFICE (p. 416) ILARIE CHENDI A apărut în „Săptămâna C.F.R.“, an. IV, nr. 4, 27 iunie 1943, P. i. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 117-119. (p. 418) OMUL-OM ŞI NEOMUL A apărut în „Vremea“, an. XV, nr. 707, 27 iunie 1943, p. 12 (Carnet). Inclus în Scrieri 19, Profiluri, p. 9—11. (p. 420) ARTICOLUL A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 530, 28 iunie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). In volume: Bilete de Papagal, p. 124-126; Scrieri 26, Semne cu creionul. IV, p. 137-139. (p. 422) ANTICARUL A apărut în „Informaţia zilei", an. III, nr. 531, 29 iunie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). în volume: Bilete de Papagal, p. 127-129; Cu bastonul prin Bucureşti, Bucureşti, E.P.L., 1961, p. 46-48; Scrieri 18, Cu bastonul prin Bucureşti, p. 87-88. (p. 423) „MÂNA DE OŢEL" A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 532, 30 iunie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). NOTE BIBLIOGRAFICE 1685 In volume: Bilete de Papagal, p. 130-132; Scrieri 20, Pravilă de morală practică. I, punctul 52, p. 158-159; Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 119-121. (p. 425) O PIESĂ DE TEATRU A apărut în „Teatrul Naţional. Studio“, an. I, iunie 1943, p. 1-2. Deschide numărul. Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 439-440. (p. 427) O CARTE DE DUHOVNICIE A apărut în „Informaţia zilei", an. III, nr. 533, 1 iulie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 124-126. (p. 429) GITANA A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 534, 2 iulie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). în volume: Bilete de Papagal, p. 133-134; Răzleţe, p. 184-190; Scrieri 18, Cu bastonul prin Bucureşti, p. 139-140. (p. 430) PREŞEDINTELE A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 535, 3 iulie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). In volume: Bilete de Papagal, p. 135-136; Pagini din trecut, p. 390—391; Scrieri 19, Profiluri, p. 188-189. 1686 NOTE BIBLIOGRAFICE (p. 432) ALBA A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 536, 4 iulie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). Cu titlul: Mâţa. în volume: Bilete de Papagal, p. 137-139; Pagini din trecut, p. 392-393; Scrieri 8, Pe o palmă de ţărână, p. 149-151. în caietul „Informaţia zilei“, Tudor Arghezi a notat, cu creion roşu: „Alba a murit dispărând (unde s-a ascuns să moară?) în a 2-a săptămână a lui iunie, anul 1946“. (p. 434) DOISPREZECE A apărut în „Vremea“, an. XV, nr. 705,4 iulie 1943, p. 12 {Carnet). Inclus în Scrieri 29, Pensula şi dalta, p. 303—305. (p. 436) REGĂSIRE A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 537, 5 iulie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 126-128. (p. 438) CRITICA LITERARĂ A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 537 [bis], 6 iulie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). în volume: Bilete de Papagal, p. 140-142; Scrieri 26, Spini de hârtie, p. 260-261. (p. 439) MIHAI ŞI DUMITRA A apărut în „Informaţia zilei", an. III, nr. 538, 7 iulie 1943, p. 1 NOTE BIBLIOGRAFICE 1687 în volume: Pagini din trecut, p. 394-395; Scrieri 15, Subiecte. I, Bucureşti, E.P.L., 1967, p. 211-213. (p. 441) O INSTANŢĂ A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 539, 8 iulie 1943, p. 1 (.Bilete de Papagal). In volume: Bilete de Papagal, p. 143-145; Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 128-130. (p. 443) MUSCA A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 540, 9 iulie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). în volume: Bilete de Papagal, p. 146-148; Scrieri 8, Pe o palmă de ţărână, p. 63—64. (p. 445) STILUL INDIRECT A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 541, 10 iulie 1943, p. 1 în volume: Bilete de Papagal, p. 149-151; Scrieri 26, Semne cu creionul. IV, p. 140-142. (p. 447) DOCUMENT PENTRU UN ROMANCIER A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 542, 11 iulie 1943, p. 1 (.Bilete de Papagal). în volume: Bilete de Papagal, p. 152-154; Scrieri 20, Pravilă de morală practică. I, punctul 29, p. 93-95. 1688 NOTE BIBLIOGRAFICE (p. 449) UN TINERET NOU A apărut în „Vremea", an. XV, nr. 706,11 iulie 1943, p. 12 (Camei). Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 649-651. (p. 451) OMUL LIBER A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 543, 12 iulie 1943, p. 1 (Bilete de papagal). In volume: Bilele de Papagal, p. 155—157; Pagini din trecut, p. 396-398; Răzleţe, p. 432-433; Scrieri 19, Profiluri, p. 220-222. (p. 453) PE VREMEA LUI A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 544, 13 iulie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). In volume: Bilete de Papagal, p. 158-160; Pagini din trecut, p. 399-401; Scrieri 20, Pravilă de morală practică. I, punctul 26, p. 85-87. (p. 455) FOAIE VERDE A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 545, 14 iulie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). Cu titlul: Foaie verde de cais. In volume: Bilete de Papagal, p. 161—163; Scrieri 8, Pe o palmă de ţărână, p. 333-334. (p. 457) DOMNUL POLEMIST A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 546, 15 iulie 1943, p. 1 NOTE BIBLIOGRAFICE 1689 în volume: Bilete de Papagal, p. 164-166; Pagini din trecut, p. 404—405; Scrieri 19, Profiluri, p. 160—161. Cu creion de culoare roşie, Tudor Arghezi a notat în caietul „Informaţia zilei": „Şeicaru". (p. 459) COPIL DIN FLORI A apărut în „Informaţia zilei", an. III, nr. 547, 16 iulie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). în volume: Bilete de Papagal, p. 167-169; Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 131-132. (p. 460) ACTIVITĂŢI BELETRISTICE A apărut în „Informaţia zilei", an. III, nr. 548, 17 iulie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). în volume: Bilete de Papagal, p. 170-172; Tablete de cronicar, p. 127—129; Scrieri 26, Spini de hârtie, p. 262-263. (p. 462) NAIVITATEA TA A apărut în „Informaţia zilei", an. III, nr. 549, 18 iulie 1943, p. 1 (.Bilete de Papagal). In volume: Manual de morală practică, p. 137-140; Tablete de cronicar, p. 406—407; Scrieri 22. Pravilă de morală practică. III, punctul 151, p. 35-37. (p. 464) DE LA ÎNCEPUT A apărut în „Săptămâna C.F.R.", an. IV, nr. 7, 18 iulie 1943, p. i. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 132-134. 1690 NOTE BIBLIOGRAFICE (p. 465) PASTEL A apărut în „Vremea“, an. XV, nr. 707,18 iulie 1943, p. 12 (Camei). Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 134—136. (p. 468) FELIX A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 550, 19 iulie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). Cu titlul: Parastas. în volume: Bilete de Papagal, p. 173-176; Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 276-278. (p. 470) LITERATURA A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 551, 20 iulie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). în volume: Bilete de Papagal, p. 177-178; Scrieri 26, Arhivă de literatură, p. 347-348. La includerea în volume, sfârşitul articolului a fost eliminat de autor: „Cele cinci cărţi sunt patru şi o broşură... Pustiuri, Exerciţiile artei dramatice, Simple întâmplări, Valori literare în opera lui N. Filimon şi Mânăstirea Putna, povestiri şi judecăţi. Unul din volume, al doamnei Georgeta Mircea Cancicov, format de buzunar şi tipărit pe hârtie verde reseda, se citeşte fără pauză, pentru suculenţa stilului gras, care nu pierde nici una din substanţele gustoase, de origină, iar paginile celeilalte doamne, Marietta Sadova, sunt o disecţie sistematică a elementelor de teatru, stăpânite cu inteligenţă şi nerv. Când vom avea răgaz mai mult, vom căuta cu peniţa mai deaproape mărgelele literaturilor prin care trecem aci cu o patină pe rotile“. (p. 471) FERDINAND ÎNTÂIUL A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 552, 21 iulie 1943, p. 1 NOTE BIBLIOGRAFICE 1691 în volume: Bilete de Papagal, p. 179-180; Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 137-138. (p. 473) FRONTUL ROTATIVELOR A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 553, 22 iulie 1943, p. 1 (.Bilete de Papagal). Inclus în volumul Bilete de Papagal, p. 181-182, cu începutul şi sfârşitul articolului eliminate de autor. începutul: „Ziarul la care scriem, Coco, are două efecte opuse: publicul îl citeşte în fiece săptămână mai mult, şi confraţii îl detestă. Mai pe de-a-ndoasele, o cauză şi un efect. Să fie mai bine «făcută» foaia noastră decât cele ce-i pizmuiesc succesul? Să fi simţit publicul că descoperă subt literele lui onestitatea autentică şi masivă, de care lipseşte inima lui? El e mai priceput să discearnă teatrul şi scamatoria decât îşi închipuiesc prestidigitatorii opiniei publice, mai vechi sau improvizaţi. Nu analizăm deocamdată motivul: chestiunile se discută la timpul lor. Azi constatăm o stare de fapt, aşa cum ne-o dă viaţa de la o zi la alta.“ Şi sfârşitul: „Acum, de curând, ziarul nostru a mai avut de înregistrat o zadarnică încercare. Un oarecare «director» de presă, nevândută la chioşcuri şi refuzată de cititori, slujind de agent intermediar al unora, care preferă să nu-şi arate portretul şi autograful, şi prevăzut cu fişicuri de bani, probabil cotizaţi, cumpără pachetele cu ziarele noastre, pe care sau le-a rupt sau dându-şi seama că e mai bine să le vândă vechi -exemplarele noastre fiind căutate de către cititori, şi vechi - le-a dosit, înlocuite subt ameninţare, în braţele vânzătorilor, cu alte ziare. Rezultat: învăţare de minte. In ziua ceea rotativele noastre în loc să se oprească din tirajul nopţii, la opt dimineaţa, au tras până aproape de prânz. “ (p. 474) LAE CHIORUL A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 554, 23 iulie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). 1692 NOTE BIBLIOGRAFICE In volume: Bilete de Papagal, p. 183-184; Pagini din trecut, p. 408-409; Scrieri 19, Profiluri, p. 169-170. (p. 475) BILET A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 555, 24 iulie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). în volume: Bilete de Papagal, p. 264—265; Scrieri 26, Spini de hârtie, p. 264-265. A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 556, 25 iulie 1943, p. 1 A apărut în „Săptămâna C.F.R.“, an. IV, nr. 8, 25 iulie 1943, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 138-140. (p. 480) MORMINTELE SCRIITORILOR A apărut în „Vremea*, an. XV, nr. 708,25 iulie 1943, p. 12 (Camei). Inclus în Scrieri 26, Cutia de poştă, p. 386-388. (p. 477) AH, DOAMNE! în volume: Pagini din trecut, p. 410-411; Manual de morală practică, p. 141—143. (p. 478) NU TE SUPĂRA... NOTE BIBLIOGRAFICE 1693 (p. 482) INTELECTUALUL PUR A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 557, 27 iulie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). In volume: Bilete de Papagal, p. 187-188; Scrieri 21, Pravilă de morală practică. II, punctul 96, p. 70-71. (p. 484) CAMUFLAJUL A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 558, 28 iulie 1943, p. 1 (.Bilete de Papagal). In volume: Bilete de Papagal, p. 189-191; Scrieri 34, Tabula rasa, p. 652-654. (p. 485) DEDESUBT A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 559, 29 iulie 1943, p. 1 (.Bilete de Papagal). In volume: Pagini din trecut, p. 412-413; Scrieri 19, Profiluri, p. 12-13. (p. 487) VISUL LUI BAZIL A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 560, 30 iulie 1943, p. 1 (.Bilete de Papagal). în volume: Bilete de Papagal, p. 192-194; Răzleţe, p. 405-406; Scrieri 19, Profiluri, p. 162-163. (p. 489) FEL DE POVESTE A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 561, 31 iulie 1943, p. 1 (.Bilete de Papagal). 1694 NOTE BIBLIOGRAFICE în volume: Bilete de Papagal, p. 195-198; Răzleţe, p. 320-322; Scrieri 21, Pravilă de morală practică. II, punctul 97, p. 72-74. (p. 491) RATATUL A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 562, 1 august 1943, p. 1 [Bilete de Papagal). în volume: Bilete de Papagal, p. 199—201; Scrieri 34, Tabula rasa, p. 655-657. (p. 493) NEHOTĂRÂRE A apărut în „Săptămâna C.F.R.“, an. IV, nr. 9, 1 august 1943, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 155-157. (p. 495) CARTEA MICĂ A apărut în „Vremea“, an. XV, nr. 709,1 august 1943, p. 12 (Carnet). Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 153-155. (p. 497) DOCTORUL A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 563, 2 august 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). în volume: Bilete de Papagal, p. 202—203; Scrieri 19, Profiluri, p. 140-141. (p. 498) ELOGIUL PROSTULUI MIC A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 564, 3 august 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). NOTE BIBLIOGRAFICE 1695 în volume: Bilete de Papagal, p. 204-205; Scrieri 22, Pravilă de morală practică. III, punctul 187, p. 151-152. (p. 499) LITERATURA ŞI PROSTIMEA A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 565, 4 august 1943, p. 1 {Bilete de Papagal). In volume: Bilete de Papagal, p. 206-209; Scrieri 26, Spini de hârtie, p. 266-268. (p. 502) ŢESTOASA A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 566, 5 august 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). Cu titlul: Broasca ţestoasă. în volume: Bilete de Papagal, p. 210-212, cu titlul: Broasca ţestoasă; Pagini din trecut, p. 414-415, cu titlul: Broasca ţestoasă; Scrieri 8, Pe o palmă de ţărână, cu titlul: Ţestoasa, p. 33—35. (p. 503) BASMUL A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 567, 6 august 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). în volume: Bilete de Papagal, p. 213-215; Pagini din trecut, p. 416-417; Scrieri 8, Pe o palmă de ţărână, p. 337-338. (p. 505) ODINIOARĂ A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 568, 7 august 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). în volume: Bilete de Papagal, p. 216-218; Scrieri 20, Pravilă de morală practică. I, punctul 8, p. 30-32. 1696 NOTE BIBLIOGRAFICE (p. 507) DESPRE BĂTAIE A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 569, 8 august 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). In volume: Bilete de Papagal P- 219-221; Scrieri 21, Pravilă de morală practică. II, punctul 93, p. 57-59. (p. 508) PARAZITISMUL LITERAR A apărut în „V.remea“, an. XV, nr. 710, 8 august 1943, p. 12 (Carnet). Inclus în Scrieri 26, Spini de hârtie, p. 269-270. (p. 510) CITITORULE A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 570, 9 august 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). In volume: Bilete de Papagal p- 222—224; Pagini din trecut, p. 418-419; Scrieri 26, Cutia de poştă, p. 389-390. (p. 512) SFATURI A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 571, 10 august 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). In volume: Bilete de Papagal, p. 225-227; Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 157-159. (p. 514) CUCUVAIA A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 572, 11 august 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). Cu titlul: Cucuveaua. NOTE BIBLIOGRAFICE 1697 în volume: Bilete de Papagal, p. 228-230; Pagini din trecut, p. 220-221; Scrieri 6, Ce-ai cu mine, vântule?, p. 114-115. (p. 515) VIAŢA ŞI MUNCA A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 573, 12 august 1943, p. 1 {Bilete de Papagal). In volume: Bilete de Papagal, p. 231-233; Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 159-161. (p. 517) VISUL ZADARNIC A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 574, 13 august 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). In volume: Bilete de Papagal, p. 234-236; Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 161-163. (p. 519) ACUL DE CRAVATĂ A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 575, 14 august 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). In volume: Bilete de Papagal, p. 237-239; Scrieri 26, Spini de hârtie, p. 271-273. (p. 521) SOBOLII PIETREI A apărut în „Săptămâna C.F.R.“, an. IV, nr. 11,15 august 1943, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 163-164. 1698 NOTE BIBLIOGRAFICE (p. 523) PERIODICITATEA DEASĂ A apărut în „Vremea“, an. XV, nr. 711, 15 august 1943, p. 12 (Carnet). Inclus în Scrieri 26, Arhivă de literatură, p. 349-351. (p. 525) PIAC ERE PER PIACERE A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 576, 15 august 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). In volume: Bilete de Papagal, p. 240—242; Scrieri 20, Pravilă de morală practică. I, punctul 54, p. 162-164. (p. 526) O' EMINENŢĂ OBSCURĂ A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 577, 16 august 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). în volume: Bilete de Papagal, p. 243—245; Scrieri 19, Profiluri, p. 191-193. (p. 528) FURNICILE A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 578, 17 august 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). In volume: Bilete de Papagal, p. 246—248; Scrieri 8, Pe o palmă de ţărână, p. 56-58. (p. 530) LUCRĂTORUL, CELULA SOCIALĂ A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 579, 18 august 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 165-167. NOTE BIBLIOGRAFICE 1699 (p. 532) CARTEA DE CĂPĂTÂI A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 580, 19 august 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). In volume: Bilete de papagal, p. 249—251; Scrieri 26, Arhivă de literatură, p. 352-353. (p. 534) STEAUA LUNGĂ A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 581, 20 august 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). în volume: Bilete de Papagal, p. 252-254; Scrieri 6, Ce-ai cu mine, vântule?, p. 106—108. (p. 536) SUSCEPTIBILITĂŢILE MINORE A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 582, 21 august 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). în volume: Bilete de Papagal, p. 255-257; Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 167-169. (p. 538) PĂMÂNT SAU CENUŞĂ? A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 583, 22 august 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). în volume: Bilete de Papagal, p. 258-260; Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 535-537. (p. 540) O MĂIESTRIE A apărut în „Săptămâna C.F.R.“, an. IV, nr. 12, 22 august 1943, P. i. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 169-171. 1700 NOTE BIBLIOGRAFICE (p. 541) VORBE DE PRISOS A apărut în „Vremea“, an. XV, nr. 712, 22 august 1943, p. 12 (Camei). Inclus în Scrieri 26, Semne cu creionul. IV, p. 143—145. (p. 543) CAPUL TĂU ADEVĂRAT A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 584, 23 august 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). In volume: Bilete de Papagal, p. 261-263; Pagini din trecut, p. 422—424; Scrieri 19, Profiluri, p. 245—246. (p. 545) FANTOMA A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 585, 24 august 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). In volume: Bilete de Papagal, p. 264—266; Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 171-172. Pe şpaltul articolului, Tudor Arghezi a notat: „Titlul iniţial Strigoiul a fost schimbat la cererea cenzurii“. (p. 547) VALETUL ARTIST A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 586, 25 august 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). In volume: Bilete de Papagal, p. 267-269; Scrieri 19, Profiluri, p. 254-256. (p. 548) OAMENII DIN STUPINI A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 587, 26 august 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 173-175. NOTE BIBLIOGRAFICE 1701 (p. 551) VREMURILE BUNE A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 588, 27 august 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). In volume: Bilete de Papagal, p. 270-272; Pagini din trecut, p. 424—425; Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 175—177. (p. 552) S.T.B. A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 589, 28 august 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 177-179. (p. 554) O POEZIE NOUA A apărut în „Săptămâna C.F.R.“, an. IV, nr. 13, 29 august 1943, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 181-183. (p. 556) DE PE NATURĂ A apărut în „Vremea“, an. XV, nr. 713, 29 august 1943, p. 12 (Carnet). Inclus în Scrieri 29, Pensula şi dalta, p. 306-308. (p. 558) MURDĂRIA OPRITĂ A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 590, 29 august 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 179-181. 1702 NOTE BIBLIOGRAFICE (p. 560) BUCOVINA LITERARĂ A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 591, 30 august 1943, p. 1 {Bilete de Papagal). Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 183-185. (p. 562) FERICIREA A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 592, 31 august 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). în volume: Bilete de Papagal, p. 273-275; Scrieri 21, Pravilă de morală practică. II, punctul 102, p. 91-92. (p. 564) RECITIND A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 593, 1 septembrie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). în volume: Bilete de Papagal p. 276-277; Scrieri 34, Tabula rasa, p. 658-659. (p. 565) TEOFIL A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 594, 2 septembrie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). în volume: Bilete de Papagal, p. 278-280; Scrieri 17, Note străine, p. 172-174. (p. 567) ŞOIMUL A apărut în „Informaţia zilei", an. III, nr. 595, 3 septembrie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). NOTE BIBLIOGRAFICE 1703 în volume: Bilete de Papagal, p. 281-282; Scrieri 21, Pravilă de morală practică. II, punctul 104, p. 94-95; Scrieri 34, Tabula rasa, p. 660—661. (p. 569) PENTRU BILANŢ A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 596, 4 septembrie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). In volume: Bilete de Papagal, p. 283-285; Scrieri 26, Semne cu creionul. IV, p. 146-147. (p. 570) CIFRE ROTUNDE A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 597, 5 septembrie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). In volume: Bilete de Papagal, p. 286-288; Scrieri 34, Tabula rasa, p. 662-664. (p. 572) MUNCA ŞI PÂINEA A apărut în „Săptămână C.F.R.“, an. IV, nr. 14, 5 septembrie 1943, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 187-189. (p. 574) UN FIASCO TRIST A apărut în „Vremea“, an. XV, nr. 714, 5 septembrie 1943, p. 12 (Carnet). Cu titlul: Un trist fiasco. Inclus în Scrieri 19, Profiluri, p. 166—168. 1704 NOTE BIBLIOGRAFICE (p. 576) SUPERBUL IMPERIALISM A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 598, 6 septembrie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 189-190. (p. 578) UNCHIAŞUL GAVRILĂ A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 599, 7 septembrie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). în volume: Bilete de Papagal, p. 289—291; Pagini din trecut, p. 426-427; Scrieri 20, Pravilă de morală practică. I, punctul 19, p. 67-69. (p. 579) MIHAI ÎNTÂIUL A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 600, 8 septembrie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). (p. 581) REACŢIUNE A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 601, 9 septembrie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). în volume: Bilete de Papagal, p. 292—294; Scrieri 26, Arhivă de literatură, p. 354-356. (p. 583) LA CERŞIT A apărut în „Informaţia zileicc, an. III, nr. 602, 10 septembrie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). în volume: Bilete de Papagal, p. 295-297; Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 190-192. NOTE BIBLIOGRAFICE 1705 (p. 585) NĂPÂRCA A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 603, 11 septembrie 1943, p. 1 {Bilete de Papagal). în volume: Bilete de Papagal, p. 298-300; Pagini din trecut, p. 428-429; Scrieri 19, Profiluri, p. 266-267. (p. 586) UN CAZ A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 604, 12 septembrie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). Cu titlul: Subiect. în volume: Bilete de Papagal, p. 301-303. Cu titlul: Subiect; Pagini din trecut, p. 430-432. Cu titlul: Subiect, Scrieri 19, Profiluri, p. 217-219. (p. 588) UN POET: C. IGNĂTESCU A apărut în „Vremea“, an. XV, nr. 715, 12 septembrie 1943, p. 12 (Carnet). (p. 591) BROTĂCELUL A apărut în „Săptămâna C.F.R.‘\ an. IV, nr. 15, 12 septembrie 1943, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 194-196. (p. 592) IDEI NORMALE A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 606, 13 septembrie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). în volume: Bilete de Papagal, p. 304-306; Scrieri 26, Semne cu creionul. IV, p. 148—150. 1706 NOTE BIBLIOGRAFICE (p. 594) REALITĂŢI A apărut în „Informaţia zileiC£, an. III, nr. 607, 15 septembrie 1943, p. 1 {Bilete de Papagal). în volume: Bilete de Papagal, p. 307-309; Scrieri 31, Timpuri de cronică, Bucureşti, Editura Minerva, 1979, p. 557-559. (p. 596) SA A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 608, 16 septembrie 1943, p. 1 {Bilete de Papagal). în volume: Bilete de Papagal, p. 310-312; Scrieri 34, Tabula rasa, p. 665—667. (p. 598) DOI BOLNAVI A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 609, 17 septembrie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). în volume: Bilete de Papagal, p. 313-315; Scrieri 22, Pravilă de morală practică. III, punctul 182, p. 136-138. (p. 600) DE CE? IATĂ DE CE A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 610, 18 septembrie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). în volume: Bilete de Papagal, p. 316—318; Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 196-198. (p. 602) CANALIA BLAJINĂ A apărut în „Informaţia zilei", an. III, nr. 611, 19 septembrie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). NOTE BIBLIOGRAFICE 1707 în volume: Bilete de Papagal, p. 319-320; Scrieri 19, Profiluri, p. 257-258. (p. 603) TREABA, GRABA A apărut în „Săptămâna C.F.R.“, an. IV, nr. 16, 19 septembrie 1943, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 201-203. (p. 605) LITERATURĂ LUNGĂ A apărut în „Vremea“, an. XV, nr. 716, 19 septembrie 1943, p. 12 (Carnet). Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 198-200. (p. 607) FATALITĂŢI A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 612, 20 septembrie 1943, p. 1 [Bilete de Papagal). Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 203-205. (p. 610) „S-A FĂCUT!“ A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 613, 21 septembrie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). în volume: Bilete de Papagal, p. 321-323; Scrieri 19, Profiluri, p. 194-196. 1708 NOTE BIBLIOGRAFICE (p. 611) UN ALTOI A apărut în „Informaţia zilei", an. III, nr. 614, 22 septembrie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). In volume: Bilete de Papagal, p. 324-326; Pagini din trecut, p. 433-435; Răzleţe, p. 398-400; Scrieri 19, Profiluri, p. 229-231; Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 205-208. (p. 614) COPIII A apărut în „Informaţia zilei", an. III, nr. 615, 23 septembrie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). în volume: Bilete de Papagal, p. 327-329; Scrieri 21, Pravilă de morală practică. II, punctul 114, p. 130—132. (p. 616) SEMNĂTURA A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 616, 24 septembrie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). în volume: Bilete de Papagal, p. 330—332; Scrieri 19, Profiluri, p. 158-159. (p. 618) CREION A apărut în „Informaţia zilei", an. III, nr. 617, 25 septembrie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). în volume: Bilete de Papagal, p. 333-335; Scrieri 18, Cu bastonul prin Bucureşti, p. 65—66; Scrieri 29, Pensula şi dalta, p. 309-310. NOTE BIBLIOGRAFICE 1709 (p. 619) MAŞINA A apărut în „Săptămâna C.F.R.“, an. IV, nr. 17, 26 septembrie 1943, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 210-212. (p. 621) MIRELE A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 618, 26 septembrie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). în volume: Bilete de Papagal, p. 336-338; Pagini din trecut, p. 436-437; Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 208-210. (p. 623) E. LOVINESCU A apărut în „Vremea", an. XV, nr. 717, 26 septembrie 1943, p. 12 (Carnet). Cu titlul: Vieţi paralele. Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 279-281. (p. 625) CROITORUL A apărut în „Informaţia zilei", an. III, nr. 619, 27 septembrie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). In volume: Bilete de Papagal, p. 339-341; Pagini din trecut, p. 438—439; Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 212-214. (p. 627) ÎNTRE POLITEŢE ŞI DATORIE A apărut în „Informaţia zilei", an. III, nr. 620, 28 septembrie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). În volume: Bilete de Papagal, p. 342-344; Scrieri 21, Pravilă de morală practică. II, punctul 86, p. 32-34. 1710 NOTE BIBLIOGRAFICE (p. 629) O CAUZĂ... A apărut în „Informaţia zilei", an. III, nr. 621, 28 septembrie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). In volume: Bilete de papagal, p. 345—347; Scrieri 21, Pravilă de morală practică. II, punctul 139, p. 220-222. (p. 631) TEHNOLOGIE A apărut în „Informaţia zilei", an. III, nr. 622, 29 septembrie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). în volume: Bilete de Papagal, p. 348-349; Pagini din trecut, p. 441—442; Scrieri 32, Tabula rasa, p. 538—539. (p. 633) COLABORATORI OCAZIONALI A apărut în „Informaţia zilei", an. III, nr. 623, 30 septembrie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 214-216. Articolul a fost cenzurat. în volum l-am reprodus după şpaltul corectat de autor. (p. 635) BAROANE A apărut în „Informaţia zilei", an. III, nr. 624, 1 octombrie 1943, p. 1 (Bilete de Papagal). în volume: Bilete de Papagal, p. 350-352; Pagini din trecut, p. 443-444; Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 560-561. Nota lui Tudor Arghezi din caietul „Informaţia zilei": „După articolul apărut joi, 30 septembrie, cu data de vineri, autorul a fost arestat, a dormit o noapte la poliţie şi a doua zi a fost transportat la lagărul Tg. Jiu, unde a stat închis până la 20 decembrie 1943. La 23 august 1944, tot o joie, schimbându-se regimul, la 24, cu data de 25, a reapărut numărul 625 cu articolul Ne-am întors. Malciu a ţinut NOTE BIBLIOGRAFICE 1711 să publice din nou şi articolul Baroane. în plus, pe manşeta ziarului, directorul a ţinut să publice şi pe primul redactor: Tudor Arghezi“. (p. 637) UN ÎNDEMN A apărut în „Săptămâna C.F.R.", an. IV, nr. 18, 3 octombrie 1943, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 216-218. (p. 638) DRĂGUŢESCU A apărut în „Vremea", an. XV, nr. 718, 3 octombrie 1943, p. 1 (Medalion). Inclus în Scrieri 29, Pensula şi dalta, p. 311-313. (p. 641) STAGIUNE NOUĂ A apărut în „Teatrul Naţional", an. III, septembrie-octombrie 1943, p. 1-3. Deschide numărul. Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 441-443. (p. 643) IMPRESII DE LA SFINŢIREA UNEI BISERICI A apărut în „Gorjanul", an. XX, nr. 46, 19 decembrie 1943, p. 5. Semnat: Alfa. (p. 646) CAZIMIR BELCOT A apărut în „Almanahul teatrului românesc", Bucureşti, 1943, p. 23-24. Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 263-266. 1712 NOTE BIBLIOGRAFICE (p. 649) AMINTIRI OLTENEŞTI A apărut în Oltenia, Fundaţia Regală „Regele Mihai I“, Regionala Oltenia, Atelierele Institutului de Arte Grafice „Ramuri", Craiova, 1943, p. 47-54. Inclus în Scrieri 42, Tabele de cronicar. IV, p. 141-153. (p. 661) LĂPTĂRUŞ A apărut în „Almanahul ziarului «Curentul», pe anul 1943“, p. 53-55. Inclus în Scrieri 8, Pe o palmă de ţărână, p. 231-243. Pe dactilograma păstrată, Tudor Arghezi a notat: „Scrisă la 6 april 1940. 14 april 1942 mss dat lui Vladimir Streinu a căruia revistă nu a mai apărut". 1944 (p. 673) NE-AM ÎNTORS A apărut în „Informaţia zilei“, an. IV, nr. 625, 25 august 1944, p. 1 (Bilete de Papagal). Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 228-230. (p. 675) SCHIMBARE LA FAŢĂ A apărut în „Informaţia zilei“, an. III, nr. 626, 26 august 1944, p. 1 (Bilete de Papagal). Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 230-232. Ziarul a fost confiscat de poliţie. în legătură cu acest incident, Tudor Arghezi a consemnat în caietul „Informaţia zilei“ următoarele: „Numărul de a doua zi, 626, 26 august, a fost confiscat după o vânzare de 30.000 exemplare. A treia zi n-a mai apărut ziarul. Poliţia NOTE BIBLIOGRAFICE 1713 umblând să-l aresteze, directorul s-a ascuns! Un grup de americani aviatori, din prizonierii puşi în libertate, care desinaseră caricaturi după articolul Baroane, anul trecut, au venit să cunoască pe autor şi au găsit biurourile goale şi uşile lăsate date de părete de către poliţie. A patra zi a apărut, după o pauză de o zi, numărul 627 (marţi 29 august), reproducându-se articolul Schimbare la faţă din numărul precedent. Am inaugurat un Calendar de note la foileton. Prim-redactor afişat, n-am fost consultat asupra articolelor apărute cu declaraţia că vorbesc în numele redacţiei întregi. Am rupt legăturile cu gazeta brusc, printr-o scrisoare. Scrisoarea mea a coincis cu interzicerea apariţiei «Informaţiei zilei» -bine-venită, date fiind continuele turburări din guvernul celor 4 partide concentrate. Producându-se calomnia, de atunci repetată, că Malciu ar fi fost «agent de Siguranţă», m-am împăcat şi m-am solidarizat cu el!“ (p. 677) O ÎNTÂMPINARE A DOMNULUI ARGHEZI A apărut în „Jurnalul de dimineaţă", an. VI, nr. 12, 25 noiembrie 1944, p. 2. (p. 677) UN PRETEXT: CAMIL RESSU A apărut în „Revista Fundaţiilor Regale“, an. XI, nr. 11, noiembrie 1944, p. 465-470 (Note). Inclus în Scrieri 29, Pensula şi dalta, p. 317-326. (p. 686) BILETE NOI DE PAPAGAL A apărut în „Bilete de Papagal“, an. XVI, nr. 1, 16 decembrie 1944, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 232-235. începând cu acest număr, cea de a patra serie a „Biletelor de Papagal“ va apărea zilnic şi în format de ziar mare, cu două pagini. 1714 NOTE BIBLIOGRAFICE Tudor Arghezi n-a renunţat la ideea reapariţiei „Biletelor de Papagal", făcând nenumărate demersuri pentru aceasta. In aşteptarea aprobării, la începutul lunii decembrie 1944, tipăreşte afişe publicitare cu următorul text: „Tudor Arghezi, autorul singurului act public de emancipare în patru ani de dictatură - un act de adevăr şi demnitate, rostit pe faţă, la lumina zilei şi sub răspunderea semnăturii - scoate în primele zile ale lunii decembrie, marele ziar independent de dimineaţă «Bilete de Papagal»"; „Toată ţara, începând de astăzi, citeşte pe Tudor Arghezi, în cel mai viu ziar de atitudine şi reportaj «Bilete de Papagal». Apare în fiecare dimineaţă. 10 lei exemplarul". La 13 decembrie, Ministerul Afacerilor Străine, Direcţia Presei şi Informaţiilor îi expediază aprobarea îndelung aşteptată, cu nr. 2373: „Domnului Director al ziarului «Bilete de Papagal», din Bucureşti. Avem onoarea a vă aduce la cunoştinţă că s-a primit agrementul Comisiei Aliate de Control din România pentru apariţia ziarului «Bilete de Papagal» de sub direcţia dlui T. Arghezi. Directorul Presei şi Informaţiilor: Gh. Mavrocordat, Şeful Serviciului, A. Vătriceanu-Filipescu". (p. 688) ION FRIMU A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVI, nr. 1, 16 decembrie 1944, p. 1. Semnat: T. A. Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 282. (p. 689) CUVÂNTUL DOMNULUI GENERAL RĂDESCU A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVI, nr. 1, 16 decembrie 1944, p. 1 (Calendarul lui Coco). Nesemnat. NOTE BIBLIOGRAFICE 1715 (p. 691) PRINCIPII A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVI, nr. 2, 17 decembrie 1944, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 235-237. (p. 693) ŞTEFAN VOITEC A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVI, nr. 2, 17 decembrie 1944, p. 1. Semnat: T. A. Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 283. (p. 694) CUM SE FACE PRESA A apărut în „Bilete de Papagal“, an. XVI, nr. 2, 17 decembrie 1944, p. 1. Nesemnat. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 237-239. (p. 696) TEODORESCU-BRANIŞTE A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVI, nr. 3, 18 decembrie 1944, p. 1. Semnat: T. A. Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 284-285. (p. 697) ATENŢIE LA PRESĂ! A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVI, nr. 3, 18 decembrie 1944, p. 1. Nesemnat. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 242-244. 1716 NOTE BIBLIOGRAFICE (p. 699) PRIETENII A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVI, nr. 3, 18 decembrie 1944, p. 1. Nesemnat. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 239—242. (p. 701) COLEGII A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVI, nr. 4, 20 decembrie 1944, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 244—247. (p. 704) STRĂINII A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVI, nr. 5, 21 decembrie 1944, p. 1. (p. 706) TOM A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVI, nr. 5, 21 decembrie 1944, p. 1. Semnat T. A. Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 286-287. (p. 707) POPORUL A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVI, nr. 5, 21 decembrie 1944, p. 1 (Calendarullui Coco). Nesemnat. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 250—251. NOTE BIBLIOGRAFICE 1717 (p. 708) DOMNUL PETROVICI A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVI, nr. 5, 21 decembrie 1944, p. 1 {Calendarullui Coco). Nesemnat. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 251-252. (p. 710) CE FACI, PĂRINTE? A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVI, nr. 6, 22 decembrie 1944, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 252-254. (p. 712) EPURAŢIA PRESEI A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVI, nr. 6, 22 decembrie 1944, p. 1. Nesemnat. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 255-257. (p. 715) O FLOARE ALBĂ A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVI, nr. 6, 22 decembrie 1944, p. 1. Semnat: T. A. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 258. (p. 715) „ILSEZWO" A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVI, nr. 7, 23 decembrie 1941, p. 1 (p. 717) BIETUL OM! A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVI, nr. 7, 23 decembrie 1944, p. 1. Nesemnat. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 260-262. 1718 NOTE BIBLIOGRAFICE (p. 719) MOARTEA INTELIGENŢEI A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVI, nr. 7, 23 decembrie 1944, p. 1. Semnat: T. A. Reluare, într-o formă mai dezvoltată, a articolului cu acelaşi titlu, apărut în „Duminica", an. II, nr. 2, 7 martie 1943, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 262—263. A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVI, nr. 8, 24 decembrie 1944, p. 1. Semnat: T. A. A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVI, nr. 8, 24 decembrie 1944, p. 1. Nesemnat. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 266—268. (p. 720) TREI „BĂTRÂNI' (p. 721) NU E RĂZBOI... (p. 723) HAIDE, SĂ NE ÎMPĂCĂM, PĂRINTE A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVI, nr. 9, 25 decembrie 1944, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 268—270. NOTE BIBLIOGRAFICE 1719 (p. 726) PUŞCĂRIA A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVI, nr. 9, 25 decembrie 1944, p. 1. Nesemnat. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 270—272. A apărut în „Voinţa Transilvaniei", an. I, nr. 14, 25 decembrie 1944, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 272-273. (p. 728) DOMNUL ŞI DOAMNA SURÂD A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVI, nr. 10, 29 decembrie 1944, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 273-276. (p. 731) BUNĂ DIMINEAŢA! A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVI, nr. 10, 29 decembrie 1944, p. 1. Semnat: T. A. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 276-277. (p. 732) FUNDAŢIILE REGALE. I-II A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVI, nr. 10, 29 decembrie 1944, p. 1. Nesemnat; nr. 11, 30 decembrie 1944, p. 1. Nesemnat. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 277-281. (p. 728) CARTE POŞTALĂ 1720 NOTE BIBLIOGRAFICE (p. 737) SPIRITUL DEMOCRATIC A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVI, nr. 11, 30 decembrie 1944, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 281-284. (p. 739) „GAZETA LUPTĂTORILOR" A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVI, nr. 11, 30 decembrie 1944, p. 1. Semnat: T. A. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 284-285. (p. 740) SECRETUL SCRISORILOR A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVI, nr. 12, 31 decembrie 1944, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 285-287. (p. 742) MALAGAMBA A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVI, nr. 12, 31 decembrie 1944, p. 1. Semnat: T. A. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 287—288. (p. 744) PANAIT MUŞOIU A apărut în „Revista Fundaţiilor Regale", an. XI, nr. 12, decembrie 1944, p. 712-714 (Note). Inclus în Scrieri 27, Schiţe de portret, p. 347-349. NOTE BIBLIOGRAFICE 1721 (p. 746) UN TEATRU NOU A apărut în „Teatrul Victoriei. Caiet program", nr. 1, 1944, p. 2. Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 444-445. (p. 748) GEORGE VRACA A apărut în „Teatrul Victoriei. Caiet program", nr. 3, 1944, p. 2. Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 446-447. 1945 (p. 751) DE ANUL NOU A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 13, 1 ianuarie 1945, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 288-291. (p. 754) BIBLIOTECA UNUI ŢĂRAN A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 14, 4 ianuarie 1945, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 291-294. (p. 756) CE FACI, PĂRINTE? A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 14, 4 ianuarie 1945, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 294-296. 1722 NOTE BIBLIOGRAFICE (p. 758) DE TREI ZILE-NCOACE A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 15, 5 ianuarie 1945, p. 1. Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 668-670. (p. 760) ŢIGANII A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 15, 5 ianuarie 1945, p. 1. Semnat: T. A. Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 562-563. (p. 761) DESÂN-VASILE A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 16, 6 ianuarie 1945, p. 1. Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 671-673. (p. 763) REVELIONUL A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 16, 6 ianuarie 1945, p. 1. Semnat: T. Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 564-565. (p. 765) TRIPOUL TEATRULUI NAŢIONAL A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 17, 7 ianuarie 1945, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 296-298. (p. 766) RESPECTUOASĂ ÎNTREBARE A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 18, 10 ianuarie 1945, p. 1. Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 674-676. NOTE BIBLIOGRAFICE 1723 (p. 768) NEANT A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 19, 11 ianuarie 1945, p. 1. Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 543-544. (p. 770) OTRAVA A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 20, 12 ianuarie 1945, p. 1. In volume: Lume veche, lume nouă, Bucureşti, Editura Tineretului, 1958, p. 57-59; Scrieri 21, Pravilă de morală practică. II, punctul 85, p. 29-31. (p. 772) PUTE! A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 21, 13 ianuarie 1945, p. 1. In volume: Lume veche, lume nouă, p. 10-12; Scrieri 34, Tabula rasa, p. 677-679. (p. 774) VORBEŞTE ELVEŢIA A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 22, 14 ianuarie 1945, p. 1. Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 545-547. (p. 776) FLORIA CAPSALI A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 22, 14 ianuarie 1945, p. 1. Semnat: T. A. Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 448-449. 1724 NOTE BIBLIOGRAFICE (p. 777) BILETE TEATRALE A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 22, 14 ianuarie 1945, p. 1. Nesemnat. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 298-299. (p. 779) ULTIMA SCÂRBĂ A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 23, 15 ianuarie 1945, p. 1. In volume: Lume veche, lume nouă, p. 13—14; Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 299-301. (p. 780) UN SCANDAL A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 24, 17 ianuarie 1945, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 301—304. (p. 783) V. DEMETRIUS A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 25, 18 ianuarie 1945, p. 1. Cu titlul: 5 lei. Inclus în Scrieri 27. Schiţe de portret, p. 350-351. (p. 783) GAZDELE A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 25, 18 ianuarie 1945, p. 1. Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 566—568. (p. 786) O ASOCIAŢIE LAGĂRISTĂ A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 26, 19 ianuarie 1945, p. 1. Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 569-571. NOTE BIBLIOGRAFICE 1725 (p. 788) TOTO ŞI BIBI A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 27, 20 ianuarie 1945, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 304-306. (p. 790) UN PRINŢ ARHIEREU A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 27, 20 ianuarie 1945, p. 1. Semnat: T. A. Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 548-549. (p. 791) PÂINEA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 28, 21 ianuarie 1945, p. 1. In volume: Lume veche, lume nouă, p. 7—9; Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 572-574. (p. 793) TABLOURILE STATULUI A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 28, 21 ianuarie 1945, p. 1. Semnat: B. de P. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 306-307. (p. 794) REGELE A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 29, 22 ianuarie 1945, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 307-309. 1726 NOTE BIBLIOGRAFICE (p. 796) O ZI DE OPTIMISM A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 29, 22 ianuarie 1945, p. 1. Semnat: T. A. In volume: Lume veche, lume nouă, p. 352—354; Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 309-311. (p. 798) SPIRITUL DE ZĂMISLIRE ÎN BISERICA ROMÂNEASCĂ A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 30, 24 ianuarie 1945, p. 1. Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 550—552. (p. 799) 24 IANUARIE, ZI DE DOLIU A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 31, 25 ianuarie 1945, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 311-312. (p. 802) GORUNUL A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 31, 25 ianuarie 1945, p. 1. Semnat: T. A. Inclus în Scrieri 18, Cu bastonul prin Bucureşti, p. 148-149. (p. 803) MORALUL PE DUCĂ A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 32, 27 ianuarie 1945, p. 1. Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 575-577. în „Bilete de Papagal" s-a publicat şi următoarea notă: „Unul din articolele cenzurate în anul 1943, de Dictatură". NOTE BIBLIOGRAFICE 1727 (p. 804) VIITORUL A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 32, 27 ianuarie 1945, p. 1. Semnat: T. A. Inclus în Scrieri 29, Pensula şi dalta, p. 327-328. (p. 805) SPECTACOLUL CONTINUĂ NEÎNTRERUPT A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 33, 28 ianuarie 1945, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 313-315. (p. 807) UN CERTIFICAT ODIOS A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 33, 28 ianuarie 1945, p. 1. Semnat: T. A. Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 680-681. (p. 808) BUNĂTATE A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 34, 29 ianuarie 1945, p. 1. Inclus în Scrieri 21, Pravilă de morală practică. II, punctul 81, p. 17-18. (p. 810) O CREATURĂ A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 34, 29 ianuarie 1945, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 315-316. 1728 NOTE BIBLIOGRAFICE (p. 811) COCOAŞA ŞCOLARĂ A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 35, 31 ianuarie 1945, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 316-318. A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 35, 31 ianuarie 1945, p. 1. Semnat: B. de P. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 318-319. A apărut în „Revista Fundaţiilor Regale", an. XII, nr. 1, ianuarie 1945, p. 227 (Note). (p. 816) OPORTUNISMUL INTELECTUAL A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 36, 1 februarie 1945, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 320-321. (p. 818) BURGHEZIA A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 37, 2 februarie 1945, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 322-324. (p. 813) BILETE PICTURALE (p. 815) UN NOU SCRIITOR NOTE BIBLIOGRAFICE 1729 (p. 820) LITURGHIA A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 38, 3 februarie 1945, p. 1. Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 553-555. (p. 823) MOLECULA A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 38, 3 februarie 1945, p. 1. Semnat: T. A. In volume: Lume veche, lume nouă, p. 60-61; Scrieri 22, Pravilă de morală practică. III, punctul 191, p. 164-165. (p. 824) FUNDAŢIA UNIVERSITARĂ CAROL I A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 40, 5 februarie 1945, p. 1. Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 578—580. (p. 826) O VOCE DIN CER A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 40, 5 februarie 1945, p. 1. Semnat: T. A. In volume: Răzleţe, p. 203-205; Scrieri 32, Aproape ştiute, p. 150-151. (p. 827) CENTRALA EVREILOR A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 41, 7 februarie 1945, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 326-329. 1730 NOTE BIBLIOGRAFICE (p. 829) DASCĂLI DE AGERIME A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 42, 8 februarie 1945, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 329-330. (p. 831) DOMNULUI AUREL TITA A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 42, 8 februarie 1945, p. 1. Semnat: T. A. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 331-332. (p. 833) CLERUL A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 43, 9 februarie 1945, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 332—334. (p. 835) O INSTANŢĂ MEDICALĂ A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 44, 10 februarie 1945, p. 1. Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 682-684. (p. 837) O PASĂRE NOUĂ A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 44, 10 februarie 1945, p. 1. Semnat: T. A. In volume: Lume veche, lume nouă, p. 355-356; Scrieri 8, Pe o palmă de ţărână, p. 314—315. NOTE BIBLIOGRAFICE 1731 (p. 838) STIMATE DOMNULE PĂTRĂŞCANU A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 45, 11 februarie 1945, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 335-337. (p. 840) EREDITĂŢI A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 45, 11 februarie 1945, p. 1. Semnat: T. A. Inclus în Scrieri 42', Tablete de cronicar. IV, p. 337-338. (p. 842) TANTI A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 46, 12 februarie 1945, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 339-340. (p. 844) H. ST. STREITMAN. II A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 46, 12 februarie 1945, p. 1. Semnat: T. A. Cu titlul: 75 de ani. H. Streitman. Inclus în Scrieri 27, Schiţe de portret, p. 238-239. (p. 845) O CERTITUDINE ROMÂNEASCĂ A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 47, 14 februarie 1945, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 341-343. 1732 NOTE BIBLIOGRAFICE (p. 847) UN AVIATOR PEDESTRU A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 47, 14 februarie 1945, p. 1. Semnat: B. de P. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 344—345. (p. 848) UN INVENTATOR GENIAL A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 48, 15 februarie 1945, p. 1. Inclus în Scrieri 42, Tablete de cronicar. IV, p. 345-347. (p. 851) BILETE ŞCOLARE A apărut în „Bilete de Papagal", an. XVII, nr. 48, 15 februarie 1945, p. 1. Semnat: B. de P. Cu acest număr, „Bilete de Papagal" îşi încetează apariţia. Motivaţia ne-o oferă însuşi Tudor Arghezi în caietul „ Vremea “ şi „Bilete de Papagal“: „Ziarul încetând să apară din pricina unui conflict social între patronii şi lucrătorii tipografiei «Viitorul», organizaţi în comitet de fabrică şi în cenzură, situaţia a durat neîntreruptă - şi am renunţat la ziar. Surpriză ridiculă: la 24 mai, Ministerul Propagandei mi-a trimis prin Cenzură o punere în vedere că mi-a fost retrasă autorizaţia de apariţie." Iată şi înştiinţarea expediată de Ministerul Propagandei Naţionale, Serviciul Central al Cenzurii Presei: „Către Domnul T. Arghezi, dir. ziarului «Bilete de Papagal», str. Mărţişor 5. Am onoare a vă aduce la cunoştinţă că vi s-a ridicat autorizaţia de apariţia publicaţiei Dvs. Şeful Cenzurii Militare a Presei, colonel magistrat, Traian Ulea." Pe această înştiinţare, Tudor Arghezi a notat cu creionul: „Primită la 31 mai 1945.“ NOTE BIBLIOGRAFICE 1733 (p. 852) [HENRI BARBUSSE] A apărut în „Scânteia", an. II, nr. 314, 31 august 1945, p. 1. (p. 853) D. TOMESCU A apărut în „Revista Fundaţiilor Regale", an. XII, nr. 8, august 1945, p. 458-460 (Note). Inclus în Scrieri 27, Schiţe de portret, p. 352-355. (p. 856) FRUMUSEŢI ROMÂNEŞTI A apărut în „Revista Fundaţiilor Regale". Serie nouă, an. XII, nr. 2, octombrie 1945, p. 448-450 (Note). Semnat: T. A. Inclus în Scrieri 17, De prin răspântii, p. 63—65. (p. 858) EPOCA TĂNASE A apărut în „Revista Fundaţiilor Regale". Serie nouă, an. XII, nr. 2, octombrie 1945, p. 450-451 (Note). Semnat: T. A. Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 450-452. (p. 860) LIMBA FRANCEZĂ A apărut în „Revista Fundaţiilor Regale". Serie nouă, an. XII, nr. 3, noiembrie 1945, p. 684-687 (Note). Semnat: T. A. Inclus în Scrieri 26, Semne cu creionul. IV, p. 151-156. 1734 NOTE BIBLIOGRAFICE (p. 865) NOILE EDITURI A apărut în „Revista Fundaţiilor Regale". Serie nouă, an. XII, nr. 3, noiembrie 1945, p. 687—688 (Note). Semnat: T. A. Inclus în Scriri 26, Semne cu creionul. IV, p. 274-276. (p. 867) ZGARDĂ-SGARDĂ A apărut în „Revista Fundaţiilor Regale". Serie nouă, an. XII, nr. 3, noiembrie 1945, p. 688-690 (Note). Semnat: T. A. (p. 870) BENJAMIN FONDANE A apărut în „Revista Fundaţiilor Regale". Serie nouă, an. XII, nr. 4, decembrie 1945, p. 927-929 (Note). Semnat: T. A. Inclus în Scrieri 27, Schiţe de portret, p. 356-358. (p. 873) VECHI INVITAŢII A apărut în „Revista Fundaţiilor Regale". Serie nouă, an. XII, nr. 4, decembrie 1945, p. 929-930 (Note). Semnat: T. A. (p. 875) [STATUL EVREIESC] A apărut în Eliezer Frănkel, Problema evreiască văzută şi soluţionată de: d-nii Felix Aderca, Tudor Arghezi, N. D. Cocea, dr. /. Flavius, Gala Galaction, dr. Petru Groza, Eugen Heroveanu, dr. N. Lupu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Mihail Sadoveanu, A. L. Zissu, Editura Cercului cultural evreiesc, Iaşi, MCMVL, p. 19-22. Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 581-585. NOTE BIBLIOGRAFICE 1735 1946 (p. 880) CULTURĂ A apărut în „Revista Fundaţiilor Regale", an. XIII, nr. 1, ianuarie 1946, p. 36-37 {Tablete). Inclus în Scrieri 21, Pravilă de morală practică. II, punctul 120, p. 150-151. (p. 882) GIONI A apărut în „Revista Fundaţiilor Regale", an. XIII, nr. 1, ianuarie 1946, p. 37-38 {Tablete). Inclus în Scrieri 8, Pe o palmă de ţărână, p. 104-106. (p. 883) 1 OCTOMBRIE 19... A apărut în „Revista Fundaţiilor Regale", an. XIII, nr. 1, ianuarie 1946, p. 39-40 {Tablete). (p. 885) HOŢUL CU CONDEIUL A apărut în „Revista Fundaţiilor Regale", an. XIII, nr. 1, ianuarie 1946, p. 40-41 {Tablete). Inclus în Scrieri 19, Profiluri, p. 263-265. (p. 887) HÂRTIA A apărut în „Revista Fundaţiilor Regale", an. XIII, nr. 1, ianuarie 1946, p. 41-42 {Tablete). în volume: Lume veche, lume nouă, p. 126-127; Scrieri 6, Ce-ai cu mine, vântule?, p. 16-17. 1736 NOTE BIBLIOGRAFICE (p. 888) OAMENII LUI CARAGIALE A apărut în „Revista Fundaţiilor Regale", an. XIII, nr. 1, ianuarie 1946, p. 42. Inclus în Scrieri 43, Tablete de cronicar. V, Bucureşti, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Academia Română, Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu", Editura C.N.I. „Coresi" S.A., 2001. (p. 890) CRISTIAN SÂRBU A apărut în „Revista Fundaţiilor Regale", an. XIII, nr. 1, ianuarie 1946, p. 212-213 {Note). Semnat: T. A. Inclus în Scrieri 27, Schiţe de portret, p. 359—360. (p. 891) PROCEDEE CULTURALE A apărut în „Revista Fundaţiilor Regale", an. XIII, nr. 1, ianuarie 1946, p. 213-215. Inclus în Scrieri 43, Tablete de cronicar. IV, p. 8—11. (p. 895) INOCENŢA MORŢILOR A apărut în „Revista Fundaţiilor Regale", an. XIII, nr. 3, martie 1946, p. 691-692 (Note). Semnat: T. A. Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 685—687. (p. 897) AMINTIRI DIN TIMPUL DICTATURII A apărut în „Adevărul vremii", an. LX, nr. 16 540, 13 aprilie 1946, p. 1-2 (Tablete). Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 688-691. NOTE BIBLIOGRAFICE 1737 La 12 aprilie 1946 reapare „Adevărul", la început cu titlul „Adevărul vremii", cotidian ce fusese interzis în 1937, împreună cu „Dimineaţa" şi alte publicaţii democratice. Solicitat de conducerea ziarului, Tudor Arghezi revine, relansând rubrica Tablete pe care „Adevărul" îşi va întemeia o bună parte a audienţei. Scriitorul va ţine o evidenţă strictă a tabletelor sale, consacrându-le un caiet pe coperta căruia a specificat: „Tablete. Ziarul