ANDREI AYRAM V CONTRIBUŢII LA INTERPRETAREA GRAFIEI CHIRILICE A PRIMELOR TEXTE ROMÎNEŞTI EXTRAS DIN «STUDII ŞI CERCETĂRI LINGVISTICE» XV (1964), fasc. 1-5 cd. V- > ---7 2.S- Vi- ' ^0 > X rrTABE romîne EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII POPU^^ BUCUREŞTI 1964 r- I. INTRODUCERE 1. INTERPRETAREA GRAFIEI ŞI FONETICA ISTORICĂ Prin interpretarea grafiei nnui text scris cu ajutorul unui sistem de scriere alfabetic înţelegem determinarea segmentelor fonologice (foneme, arhifoneme, succesiuni de foneme şi arîrifoneme) care corespund anumitor litere gau succesiuni de litere. * Pentru studiile (cărţi şi articole), dicţionarele şi revistele citate de mai multe ori în cursul lucrării am folosit următoarele abrevieri: Balotă, Nasalisation — Antoii B. I. Balotă, La nasalisation et le rothacisme [sic I] dans Ies langues: roumaine et albanaise, 6ucarest, 1925; Bărbulescu, Fonetica = Ilie Bărbulescu, Fonetica alfabetului cirilic în textele romîne din veacul XVI şi XVII, în legătură cu monumentele paleo-, sîrbo-, bulgaroruso- şi romîno-slave. Cu o introducere despre „Felurile de scriere” şi „Alfabetul cirilic şi ortografia slavă” la romîni, Bucureşti, 1904; BL = «Bulletin linguistique », Bucureşti, 1933 şi urm.; Candrea, PS I-1I == I.-A. Can-drea, Psaltirea Scheianâ, comparată cu celelalte psaltiri din sec. XVI şi XVII traduse din slavo-neşte. Ediţiune critică. [I. Introducerea]; II. Textul şi glosarele, Bucureşti, 1916; Capidan, Aro-mînii = Th. Capidan, Aromînii. Dialectul aromîn. Studiu lingvistic, Bucureşti, 1932; Capidan, Meglenoromînii I = Th. Capidan, Meglenoromînii. I. Istoria şi graiul lor, Bucureşti, 1925; CL =• «Cercetări de lingvistică Cluj, 1956 şi urm.; DA — Dicţionarul limbii romîne, Bucureşti, 1913— 1948 ; Densusianu, HLR II = Ovide Densusianu, Histoire de la langue roumaine. Tome second. Le seizieme siecle, Paris, 1914—1938; DLRM = Dicţionarul limbii romîne moderne, [Bucureşti], 1958; DR = «Dacoromania. Buletinul „Muzeului limbii romîne” », Cluj, 1921 şi urm.; FD = « Fonetică şi dialectologie », Bucure’şti, 1958 şi urm.; Graur-Rosetti, Esquisse — A. Graur et A. Rosetti, Esquisse d’une phonologie du roumain, in BL VI, 1938, p. 5—29 ; Ionaşcu, Diftonga-rea—Al. Ionaşcu, Cu privire la problema „diftongârii” lui e şi o accentuaţi în poziţia ă, e, în Omagiu luilorgu Iordan cu prilejul împlinirii a 70 de ani, [Bucureşti], 1958, p. 425—432; Ivănescu, Problemele — Gheorghe Ivănescu, Problemele capitale ale vechii romîne literare, în «Buletinul Institutului de filologie romînă „Alexandru Philippide” » XI—XII, 1944—1945, p. 1—412; LR = «Limba romînă », Bucureşti, 1952 şi urm.; Petro viei, Corelaţia consoanelor rotunjite = Emil Petro viei, Corelaţia de timbru a consoanelor rotunjite şi nerotunjite în limba romînă, în SCI* III, 1952, p. 127—185 ; Petro viei, Influenţa slavă = Emil Petro viei, Influenţa slavă asupra sistemului fonemelor limbii romîne, [Bucureşti], 1956; Petro viei, Nasalite =Rmile Petrovici, De la nasaliti en roumain. Recherches experimentales, Cluj, 1930; Petrovici, Sinarmonism — E. Petrovici, Fenomene de sinarmonism în fonetica istorică a limbii romîne, în CL II, 1957, p. 97 — 124; Philippide, OR II = Alexandru Philippide, Originea romînilor. II. Ce spun limbile romînă şi albaneză, Iaşi, 1927; Procopovici, Istoria = AleXe Procopovici, Din istoria raporturilor noastre interdialectale, în DR IV, 1924—1926, partea 1, p. 38 — 66; Procopovici, Nazalizare == Alexie Procopovici, Despre nazalizare şi rotacism. Extras din Analele Academiei Romîne, Seria II— 3 • Definiţia de mai sns se bazează pe adevărul de multă vreme stabilit eă în scris se notează, în general, i n variantele, nu variantele,, ■adică numai ceea ce este distinctîvTTăsîndu-se la o parte trăsăturile pur fonetice, fără valoare distinctivă. în lingvistica noastră, asupra acestui adevăr a atras atenţia Al. Philippide, în termenii următori: „limba scrisă simbolizează uzurile, nu vorbirile ocazionale” 1; în repetate rînduri, acelaşi lucru a fost subliniat de acad. Al. Rosetti: „în scrierea obişnuită notăm ioneme, aplicîndu-le reguli ortografice învăţate, şi nu notăm sunete” 2. Rezultă din cele arătate că, în principiu, nu ne putem aştepta ca «xanunarea grafiei unui text şă ne of ere.posibilitatea, de a da o transcriere fb"n~(Tt i că ă textului"respectiv. Cu privire la acest aspect putem să ■obţinem însă^nelelndîcăfîrFolosind datele pe care ni le pune la îndemînă fonetica istorică aidiomului considerat. De exemplu, ştiind că actualul [«], în anumite poziţii, are la bază un [e] latin, se poate presupune că într-o epocă mai îndepărtată a istoriei limbii romîne sau exista încă vechiul [e], sau se ajunsese deja la [i] sau, în. sfîrşit, lui [i] din limba de astăzi îi corespundea un sunet intermediar între [e] şi [i], de timbru [c], [i] etc. Evident, studiind grafia textelor din secolul al XYI-lea, nu vom ajunge să putem stabili cu precizie care era gradul de deschidere al vocalei care ne interesează, dar, plecînd de la raportul dintre scriere şi fonologie, putem să stabilim dacă sunetul respectiv era identic, din punct de vedere fonologie, cu /E-biţu CV 118/6. Important pentru discuţia noastră este faptul că în meşter se pronunţă şi astăzi [e], nu [g], şi în regiunile care cunosc pronunţarea [g] în iubeşte,, peşte, lege etc. — ceea ce se poate vedea din ALE II2 2,’h. 499 {[mşşt"şrî]r pi., înregistrat în pe. 334, unde apar şi alte fonetisme şi cuvinte care arată o puternică influenţă maghiară, nu contrazice afirmaţia de mai sus; sub' această formă euvîntul este un împrumut recent, cu vocalismul etimonului maghiar păstrat întocmai, după cum rezultă şi din prezenţa lui [g] în silaba a doua). Indiferent dacă [g] actual din prima silabă a lui lege este rezultatul unei evoluţii recente10 11 sau reprezintă păstrarea unui stadiu fonetic mai vechi, este de reţinut faptul că meşter (ca şi lesne sau pluralele greble, mierle, porecle etc.) nu intră în categoria lui iubeşte, peşte, lege etc. în ce priveşte tratamentul vocalei accentuateu. După părerea noastră, constatările de mai sus infirmă ipoteza conform căreia -b în poziţia e s-ar explica prin respectarea unei tradiţii grafice 12. îfu este uşor de admis nici că copistul ar fi respectat o regulă după care ori de cîte ori în silaba următoare apărea [e] el trebuia să scrie -b acolo unde pronunţa, de fapt, [e] (sunet notat cu e în alte locuri) — dar este cu totul exclusă posibilitatea aplicării unei reguli care ar fi cerut ca acelaşi sunet, [e] (respectiv, acelaşi fonem, /e/) să fie scris, în aceeaşi poziţie, în unele cuvinte e, în altele -b. Din moment ce se scria t în meşter — cuvînt care conţinea fonemul _/g/_ în prima silabă — dacă segmentul vocalic accentuat din lege, iubeşte etc. ar fi fost identic cu jej el ar fi fost notat la fel, adică t, nu -b. • Pentru comoditate, Întrebuinţăm formulele „poziţia e” şi „poziţia ă", cu referire la> cuvintele de tipul lege, respectiv, cuvintele de tipul leagă, teamă (sau teama). 7 Densusianu, HLR II, p. 62. 8 Ibidem. 9 Candrea, PS I, p. CXXIV. Vezi şi Gr. Gr. Scorpan, «Buletinul Institutului de filologie-romînă „Alexandru Philippide” » II, 1935, p. 33. 19 Aceasta este părerea acad. Al. Rosetti, FD III, 1961, p. 65. 11 Cf. Iorgu Iordan, Diftongarea lui e şi o accentuaţi tn poziţiile &, e, Iaşi, 1920, p. 153— 184; cuvintele clevetă şi meşter, cele două cazuri în care In CV apare e în poziţia e, sînt discutate la p. 156, respectiv, 157. 12 Părerea aceasta apare, de exemplu, la Densusianu, HLR II, p. 62—63. 1& 3 în legătură eu părerea pe care o susţinem, trebuie să avem în vedere şi evoluţia formei reprezentate astăzi, în limba literară, de pronumele şi adjectivul demonstrativ aceea. Precedat de o consoană prepalatală şi urmat de iot, segmentul vocalic accentuat din acest cuvînt a avut o evoluţie paralelă cu aceea a segmentului vocalic accentuat din cuvinte de tipul iubeşte, peşte, lege etc., motiv pentru care unii specialişti înglobează într-o singură formulare cele două fenomene 13. în graiul reflectat de CV, aceea nu ajunsese încă la stadiul cu leJ din limba literară actuală; dovada constă în faptul că se scrie, consecvent, d^rbia CY 124/10 (sau a*rbd\ 126/9) pentru forma de fem. sg., dar a Mira 118/1 (sau an*a\ 2/7) pentru forma de mase. pl. 14 Aşadar literele k şi t apar exact în acelaşi context; cele două forme menţionate constituie o pereche minimală. Atît în iubeşte şi în meşterj cît şi în aceea şi în aceia s-a ajuns astăzi, în limba literară, la aceeaşi vocală sub accent15, în urma evoluţiei lui iubeşte, respectiv, a lui «aceea. Dat fiind acest paralelism, este logic să admitem că în OY literele şi * notau segmente fonologie diferite nu numai în aceea şi aceia, ci şi în iubeşte faţă de meşter. Apariţia lui * în meşter (faţă de k în iubeşte) este semnificativă 16 şi ea nu poate fi explicată altfel decît prin faptul că k şi î corespundeau şi în poziţia e unor segmente fonologie (şi, implicit, fonetic) diferite, situaţie care se regăseşte în graiurile actuale din aria mord-vestică a domeniului daeoromîn17. Nu mai insistăm asupra valorii lui *k în cuvinte de tipul leac sau leagă; toţi specialiştii sînt de acord că aici *fe notează un segment diferit de [e]. Avînd în vedere apariţia lui [e] în aceleaşi poziţii, se poate spune că, pe plan fonologie, segmentul corespunzător lui k era diferit de \e\. Rezultă că prin literele k şi % sînt redate în CV segmentele fonologie diferite /a/, respectiv, /#/, atît în poziţia 6, cît şi în celelalte poziţii18. 3. VALOAREA FONETICĂ A LITEREI k ÎN CY Stabilirea valorii fonetice a literei k, respectiv, a segmentului notat fonologie /ăj prezintă unele dificultăţi, cauzate, în parte, tocmai de factorii care facilitează interpretarea fonologică : în general scrierea reflectă identitatea sau neidentitatea fonologică a două segmente, dar nu redă deosebirile fonetice dintre variantele aceluiaşi fonem. 13 Philippide, OR II, p. 18; Ivănescu, Problemele, p. 216—217. 14 Ceea apare într-un singur loc sub forma mca CV 84/13—14; este» desigur, o greşeală a copistului, explicabilă prin faptul că substantivul margine, pe lingă care stă adjectivul demonstrativ se află la mare distanţă de acesta (85/1). 15 Deşi nu se scriu la fel, aceea şi aceia sînt astăzi omofone. 16 Controlînd (cu ajutorul indicelui) felul cum este scris cuvîntul meşter în diverse texte {din secolele al XVI-lea — al XlX-lea) publicate de M. Gaster (Chrestomatie rominâ..., voi. I—II, Leipzig — Bucureşti, 1891), am constatat că în toate cazurile (19 la număr) apare e, nu 4;. Cuvîntul cleveţâ apare scris cu e (ca în CV) şi în Cazania a Il-a a lui Coresi (M. Gaster, op. cit. voi. I, p. 30). 17 Din mărturiile gramaticilor rezultă clar că încă în jurul anului 1800 ’fe şi c în poziţia e nu aveau, în unele texte, o valoare identică (Ursu, Problema grafiei, p. 39—41). 18 în silabă accentuată finală opoziţia grafică dintre e şi i marca opoziţia fonologică dintre prezentul indicativului şi imperfectul unor verbe {putem — puteam). Cuvintele cu [e] în poziţia â nu sînt prea numeroase, dar unele dintre ele, vechi, existau, desigur, şi în graiul reflectat în CV. Pentru limba actuală se pot cita mai ales perechi contrastive (cergă — (sa) meargă), dar există şi perechi minimale (în limba literară : seră — seară; regional: greblă — greablă „greblează”)- 16 Considerînd sigură realizarea ca [e] a segmentului fe/, scris e, datele foneticii istorice şi fonetica graiurilor actuale ne dau dreptul să admitem, în principiu, pentru segmentul /d/, scris -b, oricare dintre valorile din seria de sunete [g], [e], [d], L-d], [eă], [eă], [ea]. Întrucît nu este posibil să deducem din grafia textului detalii de ordin fonetic care nu sînt consemnate în scris decît de specialişti, problema se simplifică oarecum, în sensul că putem, cel mult, să ne propunem să stabilim dacă -b notează un diftong sau o vocală anterioară (în mod necesar, mai deschisă decît vocala scrisă.*, căreia i se opune din punct de vedere fonologie). Problema nu poate fi abordată în mod corect fără să se ţină seamă ■de următoarele două lucruri: 1. Identitatea fonologică a două segmente de expresie, în poziţii •diferite, nu implică identitatea lor fonetică. Acest adevăr a fost, în general, neglijat în lucrările consacrate interpretării grafiei chirilice a textelor româneşti vechi. 2. Variantele unui fonem (sau arhifonem) pot fi nu numai simple ■(sunete), ci şi complexe (succesiuni de sunete)19. Conform celor arătate mai sus, pentru segmentul notat de noi /d/ pot fi admise nu numai realizările [g] în toate poziţiile sau [ea] în toate poziţiile, ci şi realizarea [g] în unele poziţii20 şi [ea] în altele; s-a atras, pe bună dreptate, atenţia asupra faptului că [g] şi [ea] pot să coexiste fără a se opune unul altuia 21. Situaţia întîlnită în graiurile actuale ne arată că, după ce am stabilit că k nu nota pe [e], problema nu trebuie pusă astfel: -b nota sau pe [ea] sau pe [g] în toate poziiţile — sau numai pe [ea] în anumite poziţii şi numai pe [e] în altele. în cazuri de tipul lumea, fonetismul [ea] apare, astăzi, în limba literară şi în majoritatea graiurilor dacoromîne. A fost înregistrat însă şi fonetismul [ g], în unele graiuri din aria nord-vestică a domeniului dacoromân; tot acolo s-a notat [jg] pentru [ia] din limba literară. De exemplu, în Cri-sana si în Tara Oaşului apar forme articulate ca [lumş] ALBT 139/21, fmrâgrg] 150/22, [pt"gZg] 139/27, [wgf'g] 22 ALB II 1, h. 22, pc. 310, 316, 325, 334, [bătaie] ALBT 144/8 etc. Acelaşi fonetism a fost semnalat în regiunea Suceava : [ZgZg], [Zgng] etc. 23 24. De remarcat că, alături de fonetismul [g], relativ frecvent, în ALB au fost notate, în poziţia care ne interesează, şi nuanţe intermediare, mai apropiate de [ea], respectiv, de [e]: ■muier[e] ALB II 1, h. 130, pc. 279, [roşii']] = Roşia (nume de localitate) ALB II 1, h. 2, pc. 310. în cuvinte de tipul lege, în afară de [e] — fonetismul din limba literară şi din unele graiuri — apare, destul de des, în silaba accentuată, [ g] u. Fonetismul [ea] este curent în aromînă 25. 19 Vezi, pentru principiu, Kenneth L. Pike, Phonemics. A Technique for Beducing luanguages to Writing, [Sixth Printing], Ann Arbor, 1959, p. 13. 20 Nu numai în poziţia e, ci si în forme articulate de tipul cartea (cf. Ivănescu, Problemele, p. 218). 21 Al. Ionaşcu, SCL X, 1959, 4, p. 588, nota 3. 22 în acest exemplu şi în cel precedent am redat prin [tf/] literele suprapuse [/'] şi [k'] din ALR şi din ALRT. 23 Gheorghe Iftinchi, LR IX, 1960, 3, p. 74. Fonetismul [e] apare, în această poziţie, nu numai în dacoromînă; cf. [mul' ar ţ] = muierea, în graiul meglenoromîn din Lugunţa (Gapi-dan, Meglenoromlnii I„ p. 106). 24 Vezi exemple în alineatul precedent. 25 Capidan, Aromlnii, p. 240. 2 - c. 843 17 Yocala deschisă [g] (corespunzând lui [ea] din limba literară) apare,, frecvent, sub accent, în forme de tipul [spun g] ALBT 137/15. In poziţia ă, în graiurile dacoromîne apare aproape numai fonetismul [ea]26. Cîteva exemple de tipul mir[e\să (singular!) a citat Al. Io-naşcu 27. Faptele prezentate mai sus sprijină concluziile la care am ajunsa plecînd de la considerente de ordin fonologie : a priori, nu poate fi exclusă, pentru epoca apariţiei primelor texte, nici valoarea [ g], nici valoarea [ea] a lui jăj, în indiferent ce poziţie sau în toate poziţiile. Ambele fonetisme apar în graiuri cu trăsături arhaice şi, în principiu, nu este imposibil ca [ea] din leagă, în pronunţarea literară actuală, să constituie o inovaţie la fel de recentă ca şi [e] din lege; pe de altă parte, s-ar putea ca ar. [ga]' în poziţia e să fie mai nou decît [g] întîlnit în aceeaşi poziţie, în diverse-graiuri (nu numai dacoromîne). Întrucît în toate poziţiile există, astăzi,. Şi [g] Şi [ga], cele două fonetisme au, în principiu, şanse egale de a fi existat şi în trecut. Simpla prezenţă a lui -fc sau a în CY nu ne oferă nici unt indiciu cu privire la natura fonetică (vocală deschisă sau diftong) a segmentului fonologie /d/28. Yaloarea [g] a lui -fc în toate poziţiile, în unele din primele noastre-texte, a fost susţinută, recent, de Al. Ionaşcu; referindu-se la pronunţarea [g], [g] în poziţiile ă şi e, autorul citat scrie: „Aceasta este, după părerea noastră, ultima fază care a caracterizat romîna comună. Dovezi concludente în această privinţă reprezintă faptele păstrate pînă azi în anumite graiuri (atît dacoromîne cît şi suddunărene) şi anume pronunţarea [g] şi [q] sub accent în poziţiile ă şi e” 29. într-un articol ulterior, Al. Ionaşcu face o serie de precizări, dintre care reţinem pe următoarele: în perioada primelor texte româneşti dacoromâna cunoştea două tipuri de pronunţare : 1. [g] atît în poziţia e, cît şi în poziţia ă (acest tip caracteriza graiurile „nordice” şi este reflectat în OY); 2. [e] în poziţia e~ şi [ea] în poziţia ă (în graiurile „sudice”). Tradiţia grafică a primelor texte-notate în scris s-a transmis şi celorlalte texte (-fe redă şi fonemul realizat ca [e] şi pe cel realizat ca [ea]), cu inconsecvenţe explicabile prin influenţai vorbirii vii30. După părerea noastră, pentru problema care ne preocupă, fonetismele din graiurile actuale ar putea fi luate în consideraţie numai dacă ar fi: posibil să se demonstreze că, într-adevăr, [g] nu provine dintr-un mai vechi [ga], iar [g] nu provine din [ga]. De fapt, interpretarea lui -fe din. primele texte, pe de o parte, şi stabilirea provenienţei lui [g] din graiurile actuale (fonetism păstrat din romîna comună sau rezultatul evoluţiei lui [ga]), pe de altă parte, sînt aspecte ale aceleiaşi probleme : dacă -k nota pe [ga] în poziţia e, fonetismul actual [ g] este, evident — cel puţin, în dacoromână — rezultatul evoluţiei lui [ga]; dacă pînă în perioada» apariţiei primelor texte romîneşti (inclusiv această perioadă) nu a existat 26 Notat, uneori, [fă], cu indicarea nuanţei anterioare a vocalei. 27 Ionaşcu, Diftongarea, p. 426. 28 Cf. Ivănescu, Problemele, p. 221 : în mod normal, [c] ar fi trebuit să fie notat — ca şi» [ţa] — cu ajutorul literelor -fe sau a, nu cu (, „deşi nici această grafie nu este exclusă”. 28 Ionaşcu, Diftongarea, p. 426. 30 Al. Ionaşcu, SCL X, 1959, 4, p. 588. 18 niciodată [ga] în poziţia e în dacoromînă, atunci, după toate probabilităţile, el nu a existat nici într-o epocă ulterioară în graiurile cu fonetismul actual [g] în poziţia menţionată31 şi deci acest fonetism este păstrat dintr-o fază foarte Veche: în legătură cu fonetismul [g] în poziţia â, în forme de tipul mir[g]să (sg.), despre care Al. Ionaşcu crede că s-a păstrat din romîna comună „pînă în zilele noastre în... graiurile dacoromîne de nord”32, e de remarcat că unele dintre exemplele reproduse după ALB33 34 provin din zona graiurilor „sudice” ale dacorominei (sudul Ardealului, nordul Munteniei) — graiuri care, după cum admite autorul citat, cunoşteau fonetismul [ga] în poziţia ă încă în secolul al XVI-lea3i. Prin urmare, [g] în poziţia a a fost precedat de [ga] şi nu reprezintă conservarea unui stadiu fonetic din romîna comună. Din moment ce în unele graiuri şi într-o anumită poziţie [g] s-a dezvoltat din [ea], putem lua în discuţie posibilitatea ca acelaşi fenomen să se fi petrecut şi în alte graiuri şi în alte poziţii; de altfel, majoritatea specialiştilor consideră că [g] şi [e] din silaba accentuată a cuvintelor de tipul lege provin, în graiurile actuale, dintr-un mai vechi [ea]. Yom încerca, mai jos, să arătăm că există un fapt de grafie care pledează în favoarea valorii [ea] a lui -fe în CY. Este vorba de alternanţa *(*) (v A după consoana notată q; această alternanţă apare în toate poziţiile (inclusiv poziţia e): aq-ferra CY 8/8~aqarra 4/2, un$,te”z9; aşadar, după acest din urmă autor, am avea a face nu cu o sinereză, ci eu o contragere. După părerea noastră, rezultatul fuzionării într-o singură silabă a vocalelor [e] Şi [a] putea să fie [ea] (sinereză) chiar dacă acest diftong nu exista în alte poziţii şi putea să fie [e] (contragere) chiar dacă acest sunet nu exista, în graiul respectiv, în alte poziţii : în fonetica sintactică apar şi sunete sau succesiuni de sunete care nu se întîlnesc în interiorul cuvîntului (de exemplu, [fradde cruce] ALET 258/10 apare, într-o localitate din Oltenia, la un subiect în al cărui grai nu există, în mod normal, consoana [i]). Pe de altă parte, faptele întîlnite în graiurile actuale ne dau dreptul să presupunem că de la [e] + [a] se putea ajunge, în cazurile discutate, şi la vocala [e]40 41. Iată cîteva exemple, culese din ALET, care arată că [e] + M şi [o] + [a] pot să ajungă, fuzionînd într-o singură silabă, nu numai la stadiul [ea], respectiv, [pa] — pentru care nu credem că este nevoie de citate — ci şi la o pronunţare mai închisă, inclusiv stadiul limită [e], respectiv, [o]: [ti-ăfipornit^, [le-ăi] văzut ALET 59/32, [dj-g&eg] = de-abia, [d-gja] = de-aia ALET 76/25, [de-gă] = de-abia; [acol-Qm] stat, [s-o dunat] = s-o-adunat « s-au adunat »42. Dacă cele arătate în alineatul precedent ne permit să admitem şi pentru graiul reflectat în OY posibilitatea ca prin întîlnirea lui [e] final de cuvînt cu [a] iniţial al cuvîntului următor să se fi ajuns fie la [pa], fie la[g] sau la [e], nu e mai puţin adevărat că apariţia literei -b (şi nu a lui e) ne obligă să eliminăm din discuţie fonetismul [e]. Faptul că se scrie -b nu dovedeşte însă nici că se pronunţa d[ea]devăr, nici că se pronunţa d\_%\devăr. Coexistenţa grafiilor -k şi ia, la care se referă acad. Al. Eosetti43, nu ni se pare concludentă, deoarece nu este exclus ca prima grafie să corespundă lui [p] şi cealaltă lui [ea] (în hiat); nici sinereză şi nici contra- 38 SCL X, 1959, l,p. 102. întrebuinţarea lui i: în cazuri de tipul de-adevăr este invocată şi de Sextil Puşcariu, DR I, 1920 — 1921, p. 384 — 385, ca argument în favoarea valorii [ea] a lui şi în alte poziţii (cu referire la textele coresiene). 39 Al. lonaşcu, SCL X, 1959, 4, p. 589. 40 De altfel, presupunerea aceasta este confirmată de fapte de grafie : vezi, de exemplu, ceS — se-au PH lllr/12. 41 Am redat prin ă literele suprapuse ă şi a din ALRT. 42 Cu excepţia celor două cazuri pentru care se indică pagina şi rîndul din ALRT, exemplele de aici sînt citate după M. Sala, SCL YI, 1955, 3 — 4, p. 225 — 226. 43 SCL XII, 1961, 4, p. 577. 20 gerea nu sînt obligatorii în toate cazurile, după cum se poate vedea, de exemplu, din faptul că acelaşi subiect la care s-a notat exemplul, citat inai sus, [de-ga] ALET 80/15 a pronunţat, în acelaşi text, [li-am] apărat 80/11 (deci fără contragere) şi [tQte afară] 80/6 (deci cu Mşi[«] în Mat). în concluzie, întrebuinţarea literei -b pentru a nota rezultatul fuziunii lui [e] cu [a] nu dovedeşte că b avea valoarea [ea]; această valoare este însă cea mai probabilă (nu numai în cazuri ca aLa^k ^ps, ei în toate cazurile), în lumina faptelor discutate în paragraful precedent. 5. LITERA -b ÎN TEXTELE CARE CUNOSC ALTERNANŢA ± ~ e Cea mai plauzibilă dintre explicaţiile propuse pînă acum pentru alternanţa -bţ^si) ~f(e) în poziţia e, în primele noastre texte, este aceea după care f corespunde realităţii lingvistice iar b se datoreşte tradiţiei grafice. Am văzut că tradiţia grafică nu poate fi invocată pentru CY, unde i nu apare niciodată în cuvinte de tipul lege, iar cele două cazuri cu t în poziţia e sînt reprezentate tocmai de cuvinte în care segmentul corespunzător este je/ (clevetâ, meşter). în PH, PO şi CT există alternanţa -b (a, h) ~ t (e). Prin urmare, dacă am socoti că explicaţia menţionată mai sus este singura posibilă, ar trebui să admitem că, faţă de fonetismul l[ea]ge, reflectat în CV şi în SB, situaţia din celelalte texte este un reflex al stadiului fonetic cu [e] în poziţia e (ca în limba literară contemporană), întrebuinţarea literei b fiind datorită tradiţiei. Yom încerca, totuşi, să arătăm că prezenţa alternanţelor grafice nu poate constitui un argument decisiv în favoarea fonetismului [e]. Oprindu-ne, pentru moment, numai asupra textului PH, în principiu, nu poate fi exclusă posibilitatea ca în acest text litera e în silaba accentuată a cuvintelor de tipul lege să se datorească unui copist în al cărui grai segmentul vocalic corespunzător ajunsese fonologie identic cu /ej; PH ar reflecta deci două studii fonetice şi fonologiee în ce priveşte fenomenul care ne preocupă. Dar, după o examinare amănunţită a materialului, această interpretare nu poate fi reţinută. în primul rînd, trebuie să ţinem seamă de faptul că i apare nu numai în lege, ci şi în forme de tipul leagă, unde în mod sigur segmentul vocalic accentuat era diferit de je/. Alături de cazuri ca /uyt PH 19v/23 ~ A'byt 20r/9 ~ AAsyf 106T/9, apar altele, de tipul a*aSah PH 19r/5, ci et MnkpccKh (conj. prez. 3sg.) 34v/16. încă în documente din secolele al XlV-lea şi al XY-lea, segmentul vocalic accentuat jăj, devenit jaj, în actualul Tismana, este notat, de mai multe ori, t; după cum a arătat acad. Al. Eosetti, ,,scrierea cu e a acestui nume nu corespunde pronunţării cu e, care nu e justificată aici” 44. Dacă se admite că în alte poziţii t putea să corespundă unui segment fonologie diferit de /e/, în speţă lui /<*/, nimic nu ne împiedică să admitem că acelaşi lucru era posibil şi în poziţia e 45. Faptul că astăzi înainte de [ă] segmentul scris i în AVfcptcKh (= mâreaseă) este diferit de jej, în timp ce segmentul scris i în prima silabă 44 Rosetti, LR XIII-XVI, p. 31. 45 Cf. Al. Proeopovici, DR VI, 1929-1930, p. 399. 21 a lui Atift este identic cu jej nu poate constitui o dovadă că, în cel de al doilea caz, la această identitate se ajunsese deja în epoca primelor noastre texte. Pe de altă parte, trebuie să remarcăm că, atît în cuvinte de tipul leagă, cît şi în cele de tipul lege, apar nu numai literele -fc şi i, ci şi litera a, şi nu numai după consoane (pre)palatale46. Alături de a({e) la început de silabă (racnu PH 28r/2 ~ Mcme 9r/3 ~ ecme 63v/l) sînt valabile, în linii mari, aceleaşi explicaţii ca şi pentru alternanţa t(«sv) ~ f după consoane. 7. CONCLUZII Grăbirile reflectate în OY şi în SB cunoşteau opoziţia jej: /d/ în. poziţia e. în ce priveşte realizarea fonetică a segmentului notat /a/, fonetismul [ea] (după consoane prepalatale, [a]) este mai probabil decît fonetismul [ e], deşi stricta aplicare a principiilor fonologice în analiza grafiei nu are cum să ne ofere indicaţii precise în această direcţie. Pe baza asemănărilor existente, din alte puncte de vedere, între CY şi PH, se poate presupune că şi în acest din urmă text este reflectat acelaşi stadiu fonologie ca şi în CY, în ciuda numeroaselor cazuri de alternanţă b (care apar în toate poziţiile, nu numai în cuvinte de tipul lege). Cu privire la CT, are mai mari şanse de a corespunde realităţii părerea că opoziţia jej: jăj se menţinuse în poziţia e, decît părerea contrară, conform căreia ar trebui să admitem că litera b (cu valoare de /d/ în unele poziţii) a fost întrebuinţată, fără o justificare fonologică, pentru a nota pe jej în marea majoritate a cuvintelor de tipul lege. Textul PO reflectă, probabil, un amestec de graiuri. în cazul că, în poziţia e, b nota pe [ea], ra era, în aceeaşi poziţie, echivalentul lui [ia]; această valoare a lui ra nu este exclusă însă nici în cazul că -fe corespundea lui [ g]. Litera a avea atît valoarea lui b, cît şi pe cea a lui ra 55. 55 Gf. Bărbulescu, Fonetica, p. 190. III. LITEBA « 1. INTRODUCERE Vocala corespunzătoare actualului [f|(< [a]) din anumite categorii de cuvinte este notată, în primele noastre texte, nu numai h sau î, ci şi e. După cum se va vedea mai jos, cu privire la unele texte problema valorii lui s se pune numai pentru două categorii de cuvinte : 1. cuvintele în care segmentul scris * este urmat de o consoană nazală şi se găseşte în poziţie palatală, datorită unei vocale palatale (ca în vineri, minte) sau unei consoane prepalatale (ca în minciună); 2. compusele cu prepoziţiile de, p(r)e, spre. Eelativ la prima categorie de cuvinte, întrebarea care a provocat numeroase discuţii este dacă litera * avea sau nu valoarea de [e\, respectiv, jej, după consoane labiale. în unele texte, anumite cuvinte din categoriile menţionate sînt scrise cu t, altele cu h (i) ; s-ar părea, la prima vedere, că grafia este cu totul capricioasă. Pe baza unei cercetări amănunţite, ne propunem să stabilim dacă lucrurile se prezintă, într-adevăr, astfel sau, dimpotrivă, repartizarea celor două litere1 are o justificare de ordin lingvistic. Eeferindu-se la textele din secolul al XVl-lea, luate la un loc, acad. Al. Eosetti scrie : „e accentuat (+w) trecuse la i : Sine, credinţă, cuvinte, din, ginere, mine, prin etc. Grafia cu i nu este însă generalizată; toate textele prezintă alternanţe 6/i” 2. Prin urmare, apariţia literei e s-ar explica printr-o rămînere în urmă a grafiei faţă de realitatea fonetică şi fonologică. Acad. Al. Eosetti consideră că notaţiile cu « se explică „pornind de la grafiile mai frecvente, şi anume de la acelea care interesează cuvinte care revin foarte des în toate textele, ca din < de + în, dinainte < de + in + ainte, prin < pre + în etc.”3. La rîndul lor, „grafiile den sau pren se explică... pornindu-se de la un stadiu precedent, cînd cuvintele acestea erau simţite ca fiind compuse. Pornindu-se de la den, pren etc., grafia cu e a fost aplicată şi altor cuvinte : credenta, cuvente etc.”4. 1 Întrucît h şi î au aceeaşi valoare (vezi Bărbulescu, Fonetica, p. 339), în continuare vom vorbi, uneori, numai de literele e si h, prin ultima întelegînd si pe L 2 Rosetti, LR XIII—XVI, p. 82. 3 Ibidem, p. 83. 4 Ibidem, p. 84. 25 în opoziţie cu părerea după care [ej accentuat în poziţie nazală "trecuse la [i] în toate cuvintele, înainte de apariţia primelor texte, unii specialişti admit existenţa, în poziţia menţionată, şi a fonetismului [e] (sau a unei vocale intermediare între [e] şi [i]), alături de [i]. Factorii care au putut să determine tratamentul diferit al lui [e] originar au fost examinaţi mai amănunţit de I.-A. Candrea 5 şi de O. Densusianu 6. Cei doi savanţi au ajuns la concluzii în mare parte diferite; deosebirea esenţială dintre ei constă în faptul că O. Densusianu nu recunoaşte legătura dintre menţinerea lui [e], în anumite cazuri, şi prezenţa unei consoane labiale înaintea vocalei; factorul acesta, care ocupă un loc important în teoria lui I.-A. Candrea, a fost adus în discuţie, mai înainte, de JET. Tiktin7. După părerea lui I.-A. Candrea, pentru a explica tratamentul •diferit al lui [e] în diversele forme, trebuie să avem în vedere următorii factori: locul accentului (paroxitonele se comportă altfel decît proparo-xitonele), caracterul consoanei precedente (labială sau nelabială), sunetul care urmează după [w] (vocală palatală, vocală nepalatală sau consoană; dacă nazala este urmată de consoană, tratamentul lui [e] este în funcţie de timbrul — palatal sau nepalatal — al vocalei următoare). Trecut de timpuriu la [ij sau la [i] în cele mai multe cazuri, fostul [e] s-a menţinut, totuşi, după I.-A. Candrea, în stadiul notat a — „sunet neprecis, intermediar între e şi i” 8 — în următoarele situaţii : a) cînd [e] era precedat de labială, iar [n] era urmat de [ 8 CY 85/1, care arată •că avem a face şi cu o alternanţă între forma tare şi cea slabă a perul ; lectului simplu); kiiua\c htcac CY 42/13 (scris cu t de 7 ori) kjmh^hti 116/12—13 (singura atestare). în rest; sub accent, în poziţie nazală, în unele cuvinte se scrie numai h (î), iar în altele numai *; e exagerat deci să se spună cu privire la OV că este „foarte frecventă” 12 confuzia între cele două grafii. în ce priveşte pe [e] neaccentuat urmat de [n] şi precedat de •o labială, întîlnim amîndouă grafiile: MeimtopH CV 154/1 ~ AAH-fMiopH 150/1; diversele forme ale verbului a (se) vindeca sînt scrise de 5 ori cu t şi o dată cu h. Fără a menţiona toate exemplele, remarcăm doar că grafia e este mai frecventă decît grafia h. Alternanţa t ~ h apare numai după consoane labiale. După celelalte categorii de consoane, în CV se scrie, cu consecvenţă, numai h sau i (Koi^npi'f^HCf CV 16/10, cu ie, nu poate fi decît o simplă eroare). De subliniat că printre cuvintele scrise numai cu h în poziţia care ne interesează figurează unele cu atestări foarte numeroase, cum sînt cine •(19 atestări), credinţă (33), neştine (18), sine (19), tine (15); prepoziţia ■din este scrisă A'4 CV 1/8, 56/10, AÎ-t» 76/9, Ai 62/1 sau — înainte de cuvinte cu iniţială vocalică — ai'4P CV 53/14 (în total, cu h sau î, în 43 de locuri); dintru apare în 32 de locuri, prin în 5 locuri, numai cu •h sau î. Pe de altă parte, şi printre cuvintele scrise consecvent cu t există unele atestate de mai multe ori în text: de exemplu, Koy-KiNTf CV 1/4 «(de 5 ori), Kipep'i = vineri 147/5 (scris în mai multe feluri, dar cu i în prima silabă în toate cele 10 cazuri în care apare acest cuvînt). Faţă de relativa consecvenţă întîlnită în CV, textul PH ne înfăţişează o situaţie mai complicată. Pe de o parte, grafia h apare într-o -proporţie mai mare decît în CV; pe de altă parte, t se întîlneşte şi în cazuri în care CV ne oferă numai exemple cu h (i). Uneori, pentru prezenţa acestei litere nu se poate invoca nici o explicaţie de ordin fonetic sau fonologie : Ks'mipoyn'h PH 83r/3, cu t ca echivalent al vocalei dezvoltate din [î] latin, care nu avea cum să devină [e]. Deşi există un număr mare de grafii care nu se repartizează după anumite criterii lingvistice, ţinînd seamă de factorul statistic putem să -afirmăm, totuşi, că grafiile e şi h din PH reflectă o situaţie mai puţin haotică decît s-ar putea crede. în primul rînd, se poate observa că sub accent, după consoane nelabiale şi înaintea unei silabe conţinînd vocala [e], grafia 1 apare în relativ puţine cazuri. Cuvinte ca aprinde, (în)ainte, dinte, părinte, prinde «(acesta din urmă foarte frecvent) sînt scrise numai cu h (i)13; cuvintele cine şi tine, foarte frecvente, sînt scrise cu t numai în 13, respectiv, 41 cazuri. O situaţie aparte au compusele cu prepoziţiile de şi pre : în cuvinte ca dinainte, dinlăuntru, dinţii se scrie numai t; de asemenea 12 Candrea, PS I, p. CXXXV. în acest loc autorul se referă la textele rotacizante în general; în altă parte a lucrării citate (p. LXXXIII), argumentîndu-şi părerea după care «CV este o copie, I.-A. Candrea susţine că textul „nu prezintă nici o uniformitate în ce priveşte ortografia” şi menţionează, ca exemplu, alternanţa e ~ 11 (t) în poziţie nazală. 13 în prezentarea datelor statistice, facem abstracţie de cazurile în care vocala accentuată nu e notată sau în care nu se scrie nici e, nici h, ci o altă literă (de exemplu, k sau a). 27 se scrie numai g în prepoziţiile din9 dintru şi prin (de exemplu PH 3v/25 —• foarte frecvent). în schimb, pronumele ăîns este scris de 6 ori PH 56v/6 şi numai de 2 ori cu g. în al doilea rînd, după consoane labiale se scrie g (rar **, k sau alte litere, dar niciodată h) în cuvinte (foarte frecvent), minte (o dată)y seminţei (de 3 ori plus 6 cazuri cu g în forme de plural); de asemenea^ în silabă neaccentuată, în poziţie palatală 14, apare numai g în minţirăf minciună, minciunos (în total de 9 ori). Examinînd cuvintele care prezintă alternanţe, am observat că pentru cele mai multe grafia g este mai frecventă decît grafia h (deşi nu lipsesc nici exemple contrare : de pildă, veşminte este scris o dată cu g, o dată cu h şi de 3 ori cu î). O menţiune specială merită — pentru motive care vor fi arătate mai jos — cuvintele bine şi mine (pron.). Primul, foarte frecvent (apare şi ca adverb independent şi, ca prim element al unor compuse), nu este scris niciodată cu g. în ce priveşte pronumele, alături de grafii ca PH 2r/16, 32v/22 (singurele 2 cazuri) şi Mi'gNpg 45v/25 (cu h de 9 ori), întîlnim grafia g (ca în MgHpg PH 217/23, Mg^pg lv/19) în 174 de locuri. Urmărind felul cum sînt scrise în PS cîteva cuvinte în care astăzi apare [i] după labiale, am constatat următoarele : aminte este scris de 5 ori cu g şi de 2 ori cu h ; cuvine-se (de 3 ori) şi bine (frecvent) sînt scrise numai cu h ; în cuvinte raportul numeric dintre g şi h este 22 : 38. Mai ales aceste ultime cifre ne-ar putea face să credem că grafia este foarte inconsecventă. Lucrurile apar cu totul altfel, dacă ţinem seamă de faptul că textul a fost scris de trei copişti15: toate cazurilo cu h se află în fragmentul scris de copistul C (care scrie g în cuvinte numai de două ori, la p. 343), în timp ce copistul B scrie, în aceeaşi formă, numai g (întîmplător, forma citată nu apare în fragmentul datorit copistului A); de altfel, şi în alte cuvinte din aceeaşi categorie ,,la cop. B en s-a păstrat intact” 16. Asupra factorilor care explică consecvenţa cu care se scrie h în bine ne vom opri mai jos 17* Principala deosebire între CV, PH şi PS, pe de o parte, şi CT, pe de altă parte, constă în faptul că în acest din urmă text grafia g după labiale apare numai în mod cu totul excepţional. De remarcat că, făcînd abstracţie de c$ihhh CT 249r/15—16, c^gHTg 249r/7 18, toate cazurile cu g după labiale în poziţie nazală (în vinde, vine subst. pl., vindeca, mincinoasă) se găsesc în primele 55 de file ale textului. După consoane nelabiale repartizarea grafiilor g şi h este destul de clară, iar excepţiile sînt foarte puţin numeroase. în cuvinte ca aprinde, cine, deştinge, dinte y părinte (printre care unele, ca cine şi părinte, au o mare frecvenţă) se scrie numai h (i). Singurele excepţii sînt CT 417/1—2 (cu g în poziţia ă) şi NgnSTgAi^Hrtg 6r/25. 14 Adică înaintea unei consoane (pre)palatale sau înaintea unei silabe conţinînd o vocală palatală. 15 Candrea, PS I, p. XXVIII. 16 Ibidem, p. XXXVI. 17 In § 3 al acestui capitol. 18 în aceste forme vocala din prima silabă a avut acelaşi tratament ca în cuvintele de origine latină de tipul minte (vezi paragraful următor; cf. Densusianu, HLR II, p. 70). 28 în prepoziţiile din, prin, dintre, dintru şi p(r)entru se scrie, în majoritatea covîrşitoare a cazurilor, g. Grafia h nu apare în âm decît de 7 ori (de exemplu, CT 12r/12), faţă de eîteva sute de cazuri în care se scrie g: a*4 CT lr/5. Dintru e scris o dată cu î şi de 14 ori cu ' în compuse de tipul dinainte, dinlăuntru, dm/îi grafia g este singura întîlnită. în opoziţie cu prepoziţiile şi cu compusele de tipul dintîi, compusele19 formate din prepoziţiile de, pre sau spre şi pronumele îns(ul) sînt scrise aproape consecvent cu h (î); am întîlnit numai 3 excepţii (CT 2V/17, 44r/14, 44r/15). Menţionăm că, şi după consoane nelabiale, grafiile care constituie „abateri de la regulă’5 (în raport cu felul cum sînt scrise cuvintele respective în majoritatea cazurilor) apar la începutul textului; de exemplu, toate cele 7 exemple cu 1 în prepoziţia din se întîlnesc pe filele 12—39. Nu avem posibilitatea să prezentăm o descriere detaliată a situaţiei din PO. Pe baza unui sondaj în text şi pe baza indicelui pe care l-am avut la dispoziţie (cu cuvintele în transcriere interpretativă)20, putem să facem doar eîteva observaţii. Grafia g după labiale apare în PO mai rar decît grafia h ; g este însă foarte frecvent în compusele cu de şi p(r)e. Prepoziţia din, de exemplu, este scrisă de 7 ori mai des cu g decît cu h (i); de asemenea, i este mult mai frecvent în compuse ca dinainte(a), dintre, dintru, p(r)entru. în schimb, pronumele dîns(ul) este scris numai cu h (î). Deşi din este scris în două feluri, uneori pe aceeaşi pagină (de exemplu, ah 19/18 ^ a«4 19/19), este demn de remarcat faptul că la p. 124—233 şi 254— 301 21 singura grafie care apare este 1. Dintre este scris numai cu g de la p. 122 la 207 şi de la p. 239 la 31 6 22, iar dintru este scris numai cu g de la p. 122 pînă la p. 316. Am menţionat eîteva amănunte cu privire la repartizarea în CT şi în PO a celor două grafii, deoarece ea poate, eventual, să servească la delimitarea fragmentelor care aparţin unor traducători, copişti sau tipografi diferiţi. în acelaşi timp, aceste amănunte arată că două grafii întîlnite în acelaşi text nu constituie întotdeauna un caz de alternanţă în sens strict. în consecinţă, încercarea de a degaja anumite reguli de «criere (sau anumite realităţi fonologice) are mai multe şanse de a reuşi dacă nu ne mulţumim cu alăturarea a două exemple luate la întîmplare din indiferent ce parte a textului. 3. EVOLUŢIA LUI ten] LA [in] SI ROLUL CONSOANELOR LABIALE, AL GRADULUI DE DESCHIDERE AL VOCALEI ORIGINARE ŞI AL ACCENTULUI Am văzut mai sus23 că, după părerea lui I.-A. Candrea, [e] precedat de consoane labiale, în anumite categorii de cuvinte, a ajuns la stadiul [i] mai tîrziu decît după consoane nelabiale. Situaţia întîlnită în CV 19 Pentru discuţia de aici nu are nici o importanţă distincţia între grupuri ca spre + insul şi compuse propriu-zise ca dintîi. 20 Aprecierile asupra frecvenţei şi asupra repartizării în text a celor două grafii se întemeiază pe acest indice (am considerat că i — h sau î, iar e — e)- 21 Paginile tipăriturii originale, după numerotarea avută în vedere de autoarea indicelui. 22 De la p. 207 la p. 239 grafia h apare numai la p. 220, 235, 237. 23 în § 1 al acestui capitol. 29 arată, credem, în mod cît se poate de clar, că, într-adevăr, prezenţa unei consoane labiale înainte de [e] este unul dintre factorii care au jucat un rol în evoluţia fonetică discutată aici. Faptul că în acest text se scrie e după labiale, în marea majoritate a formelor din categoriile stabilite de I.-A. Candrea, şi că după nelabiale nu se scrie niciodată t j nu poate fi considerat întîmplător. j Cazurile în care apare h (i) în locul lui « aşteptat se explică I suficient dacă admitem că h (i) reprezintă o grafie introdusă de copist24, intr-un text care, în forma originară, reflecta un grai cu fonetismul [e| | înaintea nazalei, în forme ca vineri, cuvinte, minte, vindeca. j Predominarea netă a grafiei e în PH şi în PS (în cuvinte cum sînt cele enumerate mai sus), arată că, la origine, şi în aceste două texte era reflectat, după consoane labiale, acelaşi stadiu fonetic ca în CV. E adevărat că, după părerea unor specialişti25, PH constituie manuscrisul autograf al traducătorului, dar ipoteza că şi acest text este o copie concordă în mai mare măsură cu faptele de grafie întîlnite. Eeferindu-ne numai la un singur aspect — cel care ne preocupă în acest loc — nu e imposibil de admis că un copist care pronunţa am\i\nte a putut să scrie uneori a au mm PH 547/11 (copiind exact textul) iar alteori aA\imm 33T/14 (aşa cum pronunţa) şi că, din exces de zel, a introdus pe t în locul lui h (î) şi în cuvinte ca vecin. Dimpotrivă, admiţând că textul nu e copie, nu se poate explica satisfăcător coexistenţa celor două grafii prin faptul că * ar fi fost impus de tradiţia grafică iar h (î) ar fi corespuns fonetismului real, pentru că, în acest caz, ar fi cu totul de neînţeles „respectarea” tradiţiei grafice după consoane labiale, în majoritatea cazurilor,, şi „încălcarea” ei tocmai acolo unde, după I.-A. Candrea, fonetismul [i], respectiv, grafia h (î), este de aşteptat. Al. Procopovici26 a emis părerea că, întrucît în poziţie neaccentuată [i] nu l-a înlocuit pe [e] peste tot, sub influenţa formelor de tipul v[e]ndeca a putut să apară [e], alături de [?'], şi sub accent (în vindecr de exemplu); apoi, oscilaţia între cele două vocale s-a extins şi la alte cuvinte, ceea ce a dus la apariţia fonetismului [e] în mine, tine etc. Nu este cu totul exclus ca fonetismul [e] să fi găsit un sprijin în păstrarea lui [e] în silabă neaccentuată, dar, după cum am văzut — excluzând prepoziţiile şi compusele cu prepoziţii — grafia t apare extrem de rar după nelabiale, în timp ce pronumele mine este scris aproape întotdeauna cu t în prima silabă. De altfel, însuşi autorul citat recunoaşte că „totuşi nu poate fi lipsită de anumite cauze împrejurarea că 6 în loc de i în poziţie nazală apare mai ales după labiale si înainte de e” 27. Aşadar, grafia textelor studiate arată că după consoanele labiale, în anumite condiţii, [e] nu trecuse încă la [£J în graiurile vorbite de traducătorii textelor CV, PH şi PS; fenomenul se produsese însă în graiul reflectat de CT. Cît despre PO, cu rezervele impuse de materialul avut la dispoziţie, putem să afirmăm că în acest text apar numai urme ale fonetismului [e] după labiale; cu siguranţă, printre tradueă- 24 Vezi mai jos. 25 Candrea, PS I, p. L—LVII. 22 DR II, 1921—1922, p. 209—210. 27 Ibidem, p. 210. 30 tori eraţi unii în al căror grai nu se mai pronunţa decît euv[i]nte, v[i]-neri etc. în CY există două categorii de excepţii de la regulile date de I.-A. Candrea. Prima categorie este reprezentată de cele cîteva cazuri cu h (i> în locul lui t aşteptat, sub accent, în veşminte şi în forma de pers. 1 pl. de la perfectul simplu al lui a veni28; la aceste exemple s-ar mai putea adăuga cîteva forme cu [e] originar neaccentuat în care h alternează-eu t29. Pentru toate cazurile se poate admite că, aşa cum am mai spus, grafia h fi) a fost introdusă de copist — explicaţie propusă de l.-A. Candrea30. Cea de a doua categorie de excepţii este constituită din formele verbale de perfect simplu BE.ţpio CV 18/11, 61/10 şi KE4PE 3/2 (9 atestări)r cu < în locul lui h (î) aşteptat (după I.-A. Candrea) — şi din pronumele mine, scris numai de 4 ori cu h sau cu 'i şi de 22 de ori cu s. După I.-A. Candrea, în aceste forme ar fi normal fonetismul [i], respectiv, grafia h (î), deoarece avem a face cu paroxitone (cînd vocala nu era urmată de grupul «nazală + consoană», evoluţia lui [e] la [i] ar fi -fost mai tîrzie numai în proparoxitone31). După părerea noastră, explicaţiile propuse de I.-A. Candrea pentru excepţiile din cea de a doua categorie nu pot fi reţinute. Formele paroxitone de perfect simplu ale lui a veni l-ar datora pe [e] influenţei formelor proparoxitone din aceeaşi paradigmă (de exemplu, ke4pem8 CV 15/6)32 33. Deşi nu este de neconceput, nu vedem,, totuşi, cu ce ar putea fi dovedită această influenţă; în consecinţă, explicaţia rămîne o simplă ipoteză, care, aşa cum vom încerca să arătăm, nu este necesară. Grafia e în pronumele mine este pusă pe seama influenţei slavului muie 33. Această explicaţie este cu totul inacceptabilă din următoarele motive : 1. Nu se poate presupune că un pronume atît de important şi cu o frecvenţă destul de ridicată a fost scris în CV, aproape regulat (în 22 de cazuri din 26), altfel decît se pronunţa, numai fiindcă în textul slav traducătorul întîlnea o formă asemănătoare, dar cu e în prima silabă. Aceeaşi observaţie este valabilă şi pentru PH, unde, după cum am văzut, pronumele este scris rareori cu i' sau cu ii 34 (de 2, respectiv, de 9 ori), în timp ce grafia f apare de 174 de ori. 2. Dacă f din CV şi din PH se datoreşte influenţei formei slave,, rămîne de neînţeles de ce în CT influenţa sl. meni nu a mai intervenit; în acest text mine este scris cu h (V) în toate cazurile (peste 200' de atestări). 28 Vezi mai sus, §2. 29 Ibidem. 30 Candrea, PS I, p. XCV. 31 Ibidem, p. CXXXIV—CXXXV (vezi mai sus, § 1). 32 Ibidem, p. CXXXIII. 33 Ibidem. Posibilitatea acestei influenţe este admisă şi de Densusianu, HLR II, p. 67. N. Drăganu, DR II, 1921—1922, p. 271, consideră chiar că influenţa sl. Meat a fost atît de puternică incit a putut să determine scrierea cu e şi a altor cuvinte. 34 Grafia aceasta poate constitui un argument în favoarea părerii că PH este o copie r copistul a scris întîi 1 (conform pronunţării), iar apoi s-a corectat scriind e, dar fără a şterge pe i. 31 3. Dacă fi scris t în loc de h (i) dnpă modelnl sl. mm, ar fi fost de aşteptat să se scrie frecvent, dnpă acelaşi model, h în loc de 4P, np san p ; în PH apare o singură dată mm 24v/3, iar forma cn m lipseşte din CV. Dnpă părerea noastră, prezenţa Ini * în formele de perfect simplu singular ale Ini a veni şi în pronumele mine comportă o explicaţie unică. Anume, trebuie să avem în vedere, pe de o parte, deosebirea originară dintre [§] şi [e] (respectiv, lat. [e] şi lat. [£]), la care se referă O. Den-susianu35, iar, pe de altă parte, să admitem — spre deosebire de I.-A. Candrea — că şi în paroxitone (nu numai în proparoxitone — tipul uenimus, ueneris 36), după labiale, [e] s-a menţinut mai mult timp, în anumite condiţii. în timp ce în proparoxitone atît [e] provenit din lat. [e] cît şi [e] provenit din lat. [e] au avut, după labiale, acelaşi tratament, aşa cum a arătat I.-A. Candrea — în paroxitone, [e] provenit din [e] a trecut la [f] mai devreme decît [e] provenit din jTj. Eegula „en (rezultat din lat. vulg. %n sau en) a trecut de timpuriu la m, în cuvintele paroxitone, dacă n era urmat imediat de o vocală palatală (e, i)” 37 trebuie corectată: după consoane labiale, transformarea menţionată a avut loc ,,de timpuriu” numai cînd vocala în poziţie nazală provenea dintr-un lat. [e], în felul acesta se explică deosebirea dintre KH^pe CV 44/6 (lat. bene), (ind. prez.) 145/5 (lat. uenit), pe de o parte — şi Mg^pg CV 20/3 (lat. *mene), 3/2 (lat. uenit), pe de altă parte. Aşadar, prezenţa lui g la perfectul simplu al lui a veni şi în pronumele mine nu constituie o excepţie, ci corespunde regulilor evoluţiei lui [e] în poziţie nazală la [i] ; dimpotrivă, constituie o excepţie grafia Mi^pg CV 39/10, introdusă, probabil, de copist38. Eezultă din cele de mai sus că nici teoria lui O. Densusianu şi nici teoria lui I.-A. Candrea nu oferă o explicaţie completă a fenomenului în discuţie. Faptul că după consoanele labiale evoluţia lui [en] a fost alta decît după celelalte consoane este în afară de orice îndoială, împotriva celor susţinute de O. Densusianu. în acelaşi timp însă, trebuie să admitem, împreună cu acest savant, că a jucat un rol şi deosebirea originară dintre [g] şi [e], Numai combinarea celor două criterii este în măsură să justifice situaţia întîlnită în primele texte romîneşti. Evident, nu este vorba de menţinerea pînă în epoca studiată a distincţiei dintre cele două timbre vocalice, ca în latina vulgară, ci de continuarea ei sub o altă formă (în acest sens, se poate spune că distincţia există, în unele cuvinte, şi azi : faţă de [ie] în fier, avem [e] în lege). în concluzie, după consoane labiale, în poziţie palatală, [en] s-a menţinut timp mai îndelungat netrecut la [in] în următoarele cazuri : a) în cuvintele proparoxitone, indiferent dacă după [n] urmează sau nu o consoană (uenimus, ca şi uenăimus) şi indiferent dacă la origine vocala este [e] sau [%] (uenimus, ca şi ueneris); b) în paroxitone, cînd după [n] urmează o consoană, indiferent de gradul de deschidere al vocalei originare (uenăit, ca şi mentem); 35 Vezi mai sus, §1. 36 Ibidem. 37 Candrea, PS I, p. CXXXII. 38 Cf. cap. Litera ^, § 4. 32 c) în paroxitone, cînd după [n] urmează o vocală, numai cînd te] din grupul [en] provine din [e] (*mene, uenit, spre deosebire de bine, uenit). în poziţie neaccentuată, [en] s-a menţinut (în vindeca, minţi), ca $Lîn cuvintele din categoriile menţionate mai sus, indiferent de gradul de deschidere al vocalei originare. în unele graiuri, procesul de închidere a lui [e] era în curs de desfăşurare în perioada primelor noastre texte; în alte graiuri se ajunsese deja la stadiul [i]. în multe cazuri, grafia « aparţine, probabil, — în CY şi în PH — unor copişti în al căror grai .se ajunsese la m[i]ne, cuv[i]nte39; uneori, grafia h comportă însă alte •explicaţii, eu caracter particular 38 * 40. . Ne propunem să arătăm, în continuare, că accentul41 a jucat un rol important în evoluţia lui [en] la [in] şi atunci cînd vocala se afla după consoane nelabiale. Este vorba anume de compusele cu de, pre şi spre. Lăsînd la o parte textul CV, în care e nu apare după nelabiale, în celelalte texte examinate (PH, CT şi PO) în compusele formate din prepoziţii + pronumele ms(ul) se scrie aproape exclusiv h (i). în schimb, în prepoziţiile din, dintre, dintru, p(r)entru, prin, precum şi în prepoziţii, adverbe şi pronume ca dinainte(a), dinlăuntru(l), dinţii se scrie — cu puţine excepţii — i. După cum se poate lesne observa, cuvintele din cea de a doua categorie au ca trăsătură comună faptul că [e] al primului element (de sau pre) este neaccentuat — în cuvînt (în dinţii, de exemplu) sau în frază (ca în dintru) — în timp ce în compusele cu 4ns(ul) vocala care precedă consoana nazală este accentuată. Concluzia care se impune este că în compusele cu prepoziţii [e] a devenit [i] mai întîi sub accent şi numai după aceea în poziţie neaccentuată. în ce priveşte prepoziţiile din şi prin şi compusele în care ■de este elementul neaccentuat, CV ne înfăţişează im stadiu de evoluţie mai avansat decît PH şi decît CT (precum si decît anumite părţi dinPO42). Constatarea că în CV nu există nici un singur exemplu de grafie i în compusele cu de, pre sau spre, în timp ce în acelaşi text apare (cu puţine excepţii) grafia t în mine, cuvinte etc. ne împiedică să acceptăm părerea acad. Al. Eosetti conform căreia, pentru a explica pe e din forme de tipul cuvinte, trebuie să plecăm de la din, prin, dinainte etc.43. Faptele de grafie studiate demonstrează că trecerea lui [e] la [i] s-a petrecut, în unele graiuri, mai devreme în din, dinainte decît în cuvinte. Aşadar, nu credem că se poate susţine afirmaţia că „stadiul final al evoluţiei fiind i, grafie atestată îh secolul al XVI-lea, nu încape îndoială că se ajunsese la etapa i”44. în prepoziţia p(r)entru, fonetismul Je] s-a menţinut pînă astăzi, alături de fonetismul [/] sau [/] : [pintru] ALBT 52/32, [pintru] 158/5. Întrucît atît grafia t, cît şi grafia h (î) 38 Vezi, cu privire la CV, cele arătate în cap. Litera .t\, § 4. 40 Candrea, PS I, p. CXLVIII—CXLIX. 41 De astă dată nu este vorba de locul accentului, ci de opoziţia accentuat—neaccentuat. 43 Vezi mai sus, § 2, repartizarea în PO a grafiilor c şi h în prepoziţiile de, dintre şi ■dintru. 43 Vezi mai sus, §1. 44 Rosetti, LR XIII—XVI, p. 83. 3 - c. 843 33 sînt atestate în perioada primelor texte (cf. npi^rpS CT 7r/2, dar npi^rpig CV 71/12) 45, înseamnă că [e] şi [i] coexistau deja în acea perioadă şi, evident, grafia t nu poate fi socotită pur şi simplu „tradiţională”, în opoziţie cu grăfia h fi), singura care ar fi reprezentat pronunţarea reală (căci [e] există şi azi). Dar, din moment ce în p(r)entru în unele graiuri se pronunţa [e], iar în altele [i], au putut să se afle într-o situaţie similară — în concordanţă cu faptele de grafie — şi din, prin, în care-fonetismul [i] s-a generalizat ulterior46. 4. EVOLUŢIA LUI [en] LA [in\, „METAFONIA” LUI [e] ŞI ROTACISMUL Afirmaţia că, după labiale, în anumite condiţii, evoluţia lui [en\ la [in] nu era încheiată în momentul apariţiei primelor texte romî-neşti47 poate provoca două obiecţii legate de cronologia fenomenului în discuţie în raport cu alte două fenomene: „metafonia” lui [e] şi rotaci-zarea lui [n] intervocalic. Amîndouă aceste ultime fenomene au fost deja aduse în discuţie, ca argumente care ar pleda pentru vechimea mare a stadiului [i] în cuvinte, mine etc. O. Densusianu scrie: ,,au moment oh lemne et pene avaient o,te ehanges en leamne et peane, des formes comme mene, prende, cuvente n’avaient plus garde leur e, puisque autrement elles auraient et£ changees en *meane, *preande, *cuveante” 48. în continuare, acelaşi autor emite părerea că, în unele cazuri, [e] devenise ,,un son intermediaire entre e-et i” 49, fonetism care ar fi reflectat de grafiile alternante50. Obiecţia poate fi înlăturată cu uşurinţă, căci nimic nu ne obligă să admitem că înaintea unei silabe conţinând un [ă] sau un [«], vocala [r] în poziţie nazală a trebuit să aibă o evoluţie identică cu cea a lui [e] care nu se afla în poziţie nazală. De aceea, considerăm valabilă regula formulată de Al. Philippide: „e urmat de n -j- consonantă şi m + consonantă (afară de nn) nu s-a diftongat nici într-o poziţie” 51; adăugăm, că acelaşi lucru trebuie considerat valabil şi pentru [e] urmat de [n] necombinat cu o altă consoană. Prin urmare, poziţia nazală, factorul care, la un moment dat, a determinat închiderea lui [e] în [i], a acţionat oarecum în acelaşi sens, la o epocă anterioară, împiedicînd deschiderea vocalei pînă la stadiul [g], [g«] ; influenţa vocalelor [ă] şi [e] din silaba care urma după silaba accentuată nu s-a putut exercita din cauza poziţiei nazale.' Că în momentul „metafoniei” lui [e] exista, în unele situaţii^ un sunet intermediar între [e] şi [i] (cum crede O. Densusianu52) — aceasta este o simplă presupunere, pentru care alternanţele grafice nu oferă nici un temei, din motivele arătate de acad. Al. Eosetti53. Din 46 Rosetti, LR XIII-XVI, p. 115. 46 Of...S. Puşcariu, DR V, 1927—1928, p. 781 (continuarea notei de Ia p. 780). 47 După cum am văzut mai sus, fonetismul [e] se întîlneşte în graiurile vorbite de traducătorii textelor CY, PS şi PH. 48 Densusianu, HLR II, p. 66. 49 Ibidem. 50 Ibidem, p. 67. 51 Philippide, OR II, p. 39; cf. Rosetti, ML, p. 115, nota 5. 52 Cf. şi părerea lui I.-A. Candrea menţionată mai sus, § 1. 53 Rosetti, ML, p. 10. 34 texte (în special, din CY) rezultă doar că [e] în poziţie nazală, în anumite cuvinte, nu devenise identic din punct de vedere fonologie cu [£], indiferent dacă prima vocală era mai mult sau mai puţin apropiată, ca grad de deschidere, de [£] ; distincţia grafică dintre Kî^pr (ind. prez. 3 sg.) CV 145/5 (cf. şi ce KoyRH^pf 125/2) şi Kf^pf (perf. simplu 3 sg.) 3/2 reflecta opoziţia fonologie ă /i/: /*biine > bine > bire” 54. Deşi bine nu face parte din categoria cuvintelor care l-au menţinut pe [e] în poziţie nazală pînă în epoca primelor texte, vom vedea, mai jos, că nu este nicidecum obligatoriu să presupunem că închiderea vocalei se produsese deja în momentul apariţiei rotacismului. Sextil Puşcariu vede în ir. [mire} = mine (pronume) o dovadă a faptului că „0 se prefăcuse în i înainte de rotacizarea lui n intervo-calic” 55. Dar, întrucît acest autor recunoaşte existenţa lui [e] în poziţie nazală în perioada primelor noastre texte, el este nevoit să construiască o explicaţie complicată conform căreia [e] a devenit [£], iar această vocală s-a transformat, mai tîrziu, din nou în [e} : ,,mene a trecut prin stadiul mine înainte de a primi iar pe e al latinescului mc” 56, Admiterea fonetismului [e] în silaba accentuată a pronumelui mine în epoca în care au fost traduse CY, PS şi PH nu implică nici o contradicţie de ordin cronologic, deşi, după cum se ştie, aceste texte cunosc rotacismul. Sîntem şi noi de părere că rotacizarea lui [n] s-a ■ produs la o epocă foarte veche. E necesar însă să facem o distincţie între cele două faze ale acestui fenomen — distincţie pe care autorii citaţi mai sus nu au avut-o în vedere — şi în lumina căreia lucrurile devin, după părerea noastră, cît se poate de clare. Fără a intra aici în detalii57, ne mulţumim să spunem, deocamdată, că evoluţia lui [e] la [i] în pronumele mine (şi în celelalte cuvinte în care închiderea vocalei s-a produs relativ tîrziu) este posterioară primei faze a rotacismului şi anterioară celei de a doua faze. Prin prima fază a rotacismului înţelegem faza în care nazalitatea nu dispăruse încă, ci se menţinea, fie ca trăsătură a vocalei, fie ca [n] mai mult sau mai puţin perceptibil, fie sub ambele forme. în cea de a doua fază, nazalitatea nu mai este prezentă, locul vocalei nazale şi al lui [nj următor fiind luat de succesiunea « vocală orală + [r] ». Evident, dacă s-ar fi ajuns vreodată la stadiul [mere] (pronume), vocala urmată de [r} nu ar mai fi avut nici un motiv să treacă la [i]. Dar atîta timp cît exista o pronunţare de tipul [mePreJ, [mere} exista şi posibilitatea ca vocala din prima silabă să evolueze în sensul închiderii, pînă la stadiul final [i], ca în cazurile în care [ej era urmat de [n\ + o consoană alta decît [r] : [menre] era în aceeaşi situaţie cu [mente}. 54 Densusianu, HLR II, p. 119. ’ 55 DR I, 1920—1921, p. 389. 56 Ibidem. 57 Problema rotacismului este discutată amănunţit în cap. Litera vţs, § 4. 35 S. Puşcariu (ca şi alţi specialişti) au văzut o singură cale de evoluţie a lat. *mene pînă la stadiul existent în istroromînă : \mene] > Jmine\ > {mire]. De fapt, după cum dovedesc textele rotacizante, închiderea lui \e\ după labiale, în anumite cuvinte, este posterioară .apariţiei lui j>] : [mene] > [menrej > [minre]> [mire]. Situaţia întîl-nită în graiul rotacizant din Scărişoara (Munţii Apuseni), unde nazali-tatea nu a dispărut cu totul nici pînă astăzi 58 arată că denazalizarea (care a dus la apariţia celei de a doua faze a rotacismului, singura avută în vedere de lingviştii citaţi mai sus) este un fenomen relativ recent. Aşadar, rotacizarea lui [w] cu menţinerea nazalităţii este mai veche decît trecerea lui [e] la [i] după labiale (în cuvinte ca mine) 59. 5. CONCLUZII Din cele arătate mai sus rezultă, pe de o parte, că întrebuinţarea literelor f şi h (V) pentru a nota vocale corespunzînd actualului [fj din cuvinte ca bine, cuvinte, din etc. nu este întâmplătoare, iar, pe de -■altă parte, că t nu se datoreşte pur şi simplu unei deprinderi ortografice care nu ar avea nimic a face cu fonetismul real din perioada primelor texte romîneşti. Fiecare dintre cele două litere apare în condiţii bine determinate, diferite, în unele privinţe, de la un text la altul. Abaterile de la regulile pe care am încercat să le stabilim se explică suficient prin intervenţia copistului (în marea majoritate a cazurilor), prin neglijenţa sau nepriceperea traducătorului sau a copistului (în PH, unde se întîlnese numeroase grafii din care nu se poate trage nici o concluzie cu privire la fonetica limbii romîne în perioada care ne interesează) sau, în sfîrşit, prin amestecul de graiuri şi de sisteme de scriere (în PO, probabil şi în CT). Important este faptul că se pot degaja anumite norme care arată că i corespunde unei realităţi fonetice şi fonologice. Pe baza repartizării literelor f şi h fi) în textele examinate, se poate trage concluzia că [e] nu s-a transformat în [i] în acelaşi timp, în toate categoriile de cuvinte unde vocala se găsea în poziţie nazală. Studiind în bloc felul cum sînt scrise cuvinte ca bine, mine, ăîns(ul), dinainte se poate naşte impresia că i şi h (î) se întrebuinţează, amestecat, fără a satisface nici un criteriu; uneori s-a procedat în acest fel, ceea ce a dus la părerea că numai una dintre cele două grafii, anume h fi), poate să corespundă unui fonetism real. îndată ce avem în vedere o serie de factori care separă cuvintele de felul celor menţionate în mai multe categorii, lucrurile se clarifică. Examinarea amănunţită a grafiei ne-a dus la următoarele concluzii cu privire la cronologia relativă a fenomenului în discuţie : 1. După consoane labiale, în condiţiile arătate, evoluţia lui [e] la [i] s-a produs mai tîrziu decît în cuvinte ca dinte, 'părinte etc. şi decît în cuvinte ca bine, vine (ind. prez. 3 sg.), unde, deşi era precedată de labiale, vocala se găsea în alte condiţii decît în mine, cuvinte etc. 58 Vezi articolul nostru din CL VIII, 1963, 2,p. 215—227 şi bibliografia citată acolo. Nici în istroromînă nazalitatea nu a dispărut cu desăvîrşire ; vezi Puşcariu, Studii I, p. 112. 69 Cf. Ivănescu, Problemele, p. 168—169. 36 2. în prepoziţii şi în compusele cu prepoziţii în care [e] era ne-accentuat (în cuvînt sau în frază) evoluţia diseutată s-a produs mai ' tîrziu decît în compusele din prepoziţii + îns(ul), unde vocala era accentuată. Cele trei texte examinate mai amănunţit în acest capitol (CV, PB „şi CT) nu reprezintă60 graiuri absolut identice din punctul de vedere al fenomenului care ne interesează. Schematic, asemănările şi deosebirile dintre ele pot fi înfăţişate în felul următor61: 1. ' I t . CV PH CT f \ . 1 ^ Tipul cuvinte W w M l ' : „ ăîns(ul) M M M Îl. : - „ din (ainte ) W M M Aşadar, în PH întîlnim stadiul fonetic (şi fonologie) cel mai arhaic; faţă de acesta, CY prezintă o fază mai evoluată la tipul din(ainte), iar CT o fază mai evoluată în ce priveşte tratamentul lui [e] după labiale, în forme de tipul cuvinte. Situaţia întîlnită în CV arată că nu pentru toate graiurile este valabilă părerea lui O. Densusianu conform căreia trecerea lui [en] la [in] s-a produs mai tîrziu în prepoziţii decît în alte cazuri62 (observaţia lingvistului citat se aplică însă la CT). / f 60 Respectiv, CV şi PH nu reprezentau în forma originară. ‘ 61 Avem în vedere", ca şi în alte locuri, numai categoriile de cuvinte în care evoluţia lui [e«] la [M a fost relativ tîrzie. * 62 Densusianu, HLR II, p. 103; cf. Rosetti, LR XIII—XVI, p. 83—84. 37 IY. LITERELE 8, i«, h şi b 1. INTRODUCERE în capitolul de faţă ne rom ocupa de valoarea literelor 8, i$, h şi b numai în poziţie finală, în forme de tipul lup, lupi (cu 8 sau b, respectiv cu h după consoană), pui (substantiv; cu io după vocală), lupii (cu h precedat de h sau de Y). în măsura în care t* şi apar (ca echivalente ale lui b) în forme de tipul lup, vom avea în vedere şi aceste litere; de asemenea vom avea în vedere pe Y (echivalent al lui h) şi pe ( = $ *). Am menţionat în titlul acestui capitol numai literele cele mai frecvente în poziţiile care ne interesează şi, pentru simplificare, vom vorbi, în unele cazuri, numai de 8, k>, h şi k (afirmaţiile cu privire la 8, h, k sînt valabile şi pentru oy, respectiv, Y, *b şi *■). Valoarea lui 8 şi oy, h şi î în forme de tipul nostru, noştri etc. nu pune nici o problemă, iar asupra lui b şi *b în forme ca apă, casă etc. ne vom opri în alt loc 1 2. în legătură cu literele h şi Y după consoană se pune întrebarea dacă ele notau un sunet silabic sau o ,,pseudovocală” de tipul actualului „i final”. Cît despre formele în care apar celelalte litere, situaţia este întrucîtva mai complicată, în sensul că, teoretic, se pot admite trei posibilităţi cuvintele de tipul lup, pui se terminau în consoană (respectiv, semiconsoană), în [w] sau în \u]3. Ne vom opri mai întîi şi vom insista mai mult asupra acestei ultime probleme, care s-a bucurat de atenţia unui mare număr de cercetători şi care constituie unul dintre cele mai dificile capitole ale foneticii şi fonologiei istorice a limbii romîne. Textele examinate de noi pot fi împărţite în două categorii, ţinînd seamă de întrebuinţarea lui 8 sau a ierurilor la finala unor cuvinte de tipul lup şi de prezenţa sau absenţa alternanţelor 8 ~ b ^ ,,zero”. 1 Bărbulescu, Fonetica, p. 383. în textele examinate -k şi î apar foarte rar în forme de tipul lup, respectiv, lupi. 2 în cap. Literele ^ şi *. 3 Facem abstracţie, deocamdată, de formele în care ierurile corespund lui „t final” din limba actuală. : Prima categorie este formată din OY, text în care se întrebuinţează «u consecvenţă 4 notaţia 8 5. în cea de a doua categorie intră PH, CT şi PO. în PH S(oy’) alternează cu 14(11): aAfKTipoy 98r/4 ~ aAfK-Hpb 3V/21 aAfEi4pi4 108r/14, apuHHmş 8*/23 ~ apgHHmh. 115r/19. în OT şi în PO, de asemenea, 8 alternează cn k (prima notaţie •este puţin frecventă în CT) : ta8 CT 137r/l ~ «ah 2r/12, kah8" PO 10/26 ~ KaHb. 10/24. în PO apare şi grafia „zero”, fără suprascrierea consoanei : Kp^Jf 36/14. în CT 8 san k lipsesc aproape numai în cazuri de tipul »Ki4HAauH Kp-fc 159T/10 (cînd şi aţi formează un singur cuvînt fonetic) : sau atunci cînd consoana precedentă e suprascrisă: WMoy CT 5r/19 (aici mu poate fi vorba de grafia „zero” propriu-zisă; avem a face cu acelaşi rfenomen ca în $4 =face CT 157'v/6 unde consoana m, suprascrisă, cores-« punde grupului Mt, cu amîndouă literele scrise în rînd 6). După felul cum se foloseşte, la finală, litera 10, textele pot fi împărţite tot în două grupe : în OY şi în PH se scrie 10 (nu şi h) ; în PH apare însă k> şi acolo unde ne-am aştepta să întîlnim pe 8 şi, mai ales, apare 8 în loc de 10: -aMoyui'8 (perf. simplu 1 sg.) PH 33r/2, k8npk> ( = bun) 115v/5—6 etc. în CT şi în PO 10 alternează eu h : ţi» OT 16r/6 ~ $îh (sg.) 182r/7, ,paio PO 21/13 ~ paH 21/9. După cum s-a putut observa, printre textele mai întinse (traduse) •CV ocupă o poziţie aparte 7, caracterizată prin consecvenţa cu care la finală, se scrie 8 sau ». Yom începe prin a examina situaţia din acest text. 2. LITERELE FINALE 8 ŞI 10 ÎN CV Cu privire la valoarea literelor 8 şi 0y în cazuri de tipul waapy CV :36/4 s-au emis două păreri: unii specialişti consideră că ele corespund unei realităţi lingvistice (notează o vocală sau o pşeudovocală de genul .actualului ],u final”), alţii sînt de părere că literele în discuţie sînt lipsite de valoare fonologică. Benunţînd la enumerarea tuturor argumentelor şi contraargumen-telor invocate de susţinătorii celor două teze contradictorii8, vom menţiona aici interpretarea propusă, recent, de acad. Al. Bosetti, principalul susţinător al părerii conform căreia 8 nu corespunde unei realităţi fono-logice. După autorul citat, prezenţa lui 8 în CV se explică prin necesitatea de a silabisi cuvîntul; ca o consecinţă a silabisirii, consoana cfinală este însoţită de o emisiune vocalică, care poate avea şi alte timbre, mu numai timbrul [«.]. în textul CV este notată această emisiune vocalică9. 4 Cele cîteva cazuri în care în CV se scrie k la finală pot fi neglijate; cî. Al. Procopo-viei, DR VI, 1929—1930, p. 405; Rosetti, LR XIII-XVI, p. 88. 5 Aceeaşi situaţie apare în SB 3, SB 5, SB 6. 6 Vezi, mai pe larg, Strungaru, Contribuţii I, p. 480—482. 7 Cf. Rosetti, Silabisirea, p. 469. : 8 Pentru bibliografia problemei vezi Rosetti, LR XIII —XVI, p. 90 ; P. Neiescu, CL II, 1957, p. 159—175; Strungaru, Contribuţii III, p. 582—594. 9 Rosetti, Silabisirea, p. 469. 39 Explicaţia de mai sus comportă, credem, unele dificultăţi. în primul rînd, ne întrebăm de ce nu s-a notat, ca rezultat al silabisirii, nici o emisiune vocalică în interiorul cuvîntului. Acad. Al. Eosetti se referă la grafii de tipul scîrisă, care apar şi în zilele noastre, în texte notate "de semiculţi10, dar CY nu cunoaşte astfel de cazuri. Pe de altă parte, e de remarcat că nici o altă literă vocală afară de $(<>y) nu apare la finală în cuvinte de tipul lup. în ipoteza că cuvintele de acest fel se pronunţau, în graiul celui care a scris textul (sau în graiul copistului),, ca în limba literară contemporană, ar fi fost de aşteptat, mai degrabă, ca silabisirea să ducă la apariţia unei vocale „neutre” şi deci la scrierea uneia dintre literele corespunzătoare vocalelor p] sau [a]11. Consecvenţa cu care se notează în CV nu justifică, după părerea noastră, concluzia categorică a acad. Al. Eosetti : „Singura explicaţie a notării consecvente a lui -u în Codicele Voroneţean este, prin urmare, că cel care ne-a lăsat originalul acestui text a fost un om conştiincios, care a notat cu u finala şoptită din forma absolută a cuvîntului“ 12. Considerăm că pentru a rezolva problema valorii lui -$ în CY trebuie să facem apel — aşa cum au procedat toţi cercetătorii — şi la fapte care nu ţin de grafia textului în cauză. Din studiile publicate pînă acum reiese că aducerea în discuţie a felului cum sînt notate cuvintele de tipul lup în documentele slaver maghiare şi latineşti anterioare secolului al XVI-lea13 nu a contribuit prea mult la clarificarea problemei : aceleaşi fapte au fost interpretate în mod diferit, fără ca în favoarea unei anumite ipoteze să se poată invoca argumente decisive. De aceea, credem că este necesar să ne îndreptăm atenţia în altă direcţie, şi anume să ne referim la realitatea lingvistică din zilele noastre, unde avem a face cu fapte sigure, controlabile şi, prin urmare, cu valoare probantă indiscutabilă. în acest sens, pentru problema care ne preocupă, prezenţa lui „w final” în graiurile dacoromîne actuale este de cea mai mare însemnătate. într-adevăr, toţi cercetătorii s-au referit la fonetismele de tipul [ilupu] întîlnite astăzi într-o arie întinsă a domeniului dacoromîn; cei mai mulţi au considerat că elementul nesilabic final reprezintă continuarea vocalei originare [u]r în timp ce după acad. Al. Eosetti pseudovocala [M] nu este altceva decît rezultatul unui mod particular de a articula consoanele finale — fenomen recent, fără vreo legătură cu fosta vocală |>], dispărută într-o epocă foarte veche14. în ultimă instanţă, această explicaţie ar putea fi considerată valabilă pentru [“], dar existenţa lui [uj (silabic !) în unele graiuri dacoromîne actuale nu poate fi interpretată în acelaşi fel. De subliniat că, în zilele noastre, [u] final (vocală propriu-zisă, silabică) a fost înregistrat mai ales în arii lingvistice caracterizate şi prin alte trăsături arhaice şi — Ceea ce este interesant de arătat — în apropierea regiunii în care se presupune că a fost scris textul CY (după unii specialişti, s-ar putea ca acest text să provină chiar din regiunea 10 Rosetti, Silabisirea, p. 468 şi nota 2. 11 Cf. Petro viei, Corelaţia consoanelor rotunjite, p. 145—146. 12 Rosetti, Silabisirea, p. 470. 13 Cu privire la aceste fapte, vezi Petro viei, Corelaţia consoanelor rotunjite, p. 150—151; Rosetti, LR XIII —XVI, p. 31—33; Strungaru, Contribuţii III, p. 586—588. 14 Rosetti, ML, p. 249—254. 40 în care se întîlneşte azi [u] final)15. O vocală silabică scurtă a fost notata < - de dialectologi în regiunea Crişana, în anul 1949 16; alţi cercetători au întîlnit în" aceeaşi regiune, în 1962, un [u] — vocală silabică „normală”* în cazuri de tipul un fir de [păru]17. în ALE» şi în ALET au fost notate exemple de tipul să nu-i fie [frigu] ALET 139/11 mai ales în locali-tatea Eoşia din Bihor (pc. 310 din ALE); [u] apare însă şi în alte localităţi din nord-vestul ţării (de exemplu, [podulu] ALE II 1, h. 237r~ pe. 95 ^- Scărişoara, în Munţii Apuseni). Dacă [u] final actual nu este un fenomen recent, atunci este firesc să admitem că [w] reprezintă o fază intermediară în procesul de dispariţie a vocalei şi nu un fonetism mai nou decît fonetismul «zero»; cu alte cuvinte, [lupu] provine din [lupu], nu din [lup]. în orice caz reali-iaţea lingvistică contemporană dovedeşte că în graiurile în care există ' astăzi [w] final această vocală a existat în mod neîntrerupt, căci altfel -prezenţa ei ar fi inexplicabilă18. Prin urmare, în perioada apariţiei primelor texte romîneşti existau graiuri în care se pronunţa [lupu], alături de alte graiuri în care [u] final devenise [u] sau dispăruse. Notarea : consecventă a lui -$ în CV se explică în modul cel mai satisfăcător dacă admitem că în acest text este reflectat un grai în care exista ^ M ■ vocală propriu-zisă sau [w]—pseudovocală. Simpla prezenţă a lui $ nu ne oferă date cu privire la natura V; fonetică exactă a sunetului notat cu această literă, adică cu privire la» caracterul silabic sau nesilabic al elementului vocalic final. Indicaţii în acest sens ar putea aduce o localizare precisă a textului: dacă în CV ' este reflectat un grai din aria actuală a lui [“], atunci $ notează fie pe [w], fie o fază anterioară, [u]; dacă însă CV provine din regiunea în care există şi astăzi [u]9 atunci $ corespunde unei vocale propriu-zise, şilabice (căci nu e de presupus că [u] a dispărut mai întîi şi a reapărut,, tot acolo, într-o epocă ulterioară 19). în favoarea părerii că $ corespunde, în poziţie finală f postconso-nantică, unei vocale şilabice D. Strungaru a invocat criteriile suprascrierii literelor20. Plecînd de la constatarea că, în regulă generală, se supraseriu numai consoanele care închid silaba, autorul citat ajunge la concluzia că grafiile de tipul mStS sau mStk (=mult) corespund unui cuvînt de două silabe. Argumentul nu ni se pare convingător, deoarece regula supra- 15 Adică „dintr-o regiune situată mai la vest şi sud-vest de Maramureş sau ţinutul Bistriţei, deci din Ţara Oaşului, ţinutul Băii Mări, Sălaj, Bihor, ţinutul Clujului” (Petroviei, Corelaţia consoanelor rotunjite, p. 148—149). Părerea aceasta este respinsă de acad. Al. Rosetti, SCL V, 1.954, 3-4, p. 439. 16 Vezi Petrovici, Corelaţia consoanelor rotunjite, p. 164. Teofil Teaha, Graiul din Valea Crişului Negru, [Bucureşti, 1961], p. 51—53, înregistrează numeroase forme cu [6] — vocală silabică scurtă — culese din mai multe localităţi din Bihor. 17 înregistrare pe bandă de magnetofon, păstrată la Centrul de cercetări fonetice şi dialectale al Academiei R.P.R. 18 Presupunînd, totuşi, că actualul [w] a apărut, la un moment dat, dintr-un motiv oarecare (şi că, prin urmare, nu continuă pe [u] latin), ce ne dovedeşte că o asemenea vocală nu a putut-să apară, în unele graiuri, şi înainte de perioada primelor texte, nu numai în zilele noastre ? 19 Chiar dacă CY (şi, în general, un text oarecare) provine dintr-o regiune în care astăzi nu există nici [w], nici ['*], apariţia literei $ în poziţie finală nu poate fi considerată simplu^ fapt de grafie, căci [u] sau [M] au putut să dispară între timp. 20 Strungaru, Contribuţii I, p. 479—481; III, p. 583—584. 41 perierii putea să ţină seamă numai de litere, nu şi de sunete; ‘Chiar dacă forma corespunzătoare actualului mult era monosilabică din punct de vedere fonetic, litera finală era o vocală din punctul de vedere ^al grafiei21; în consecinţă, a se găsea la sfîrşitul unei „silabe grafice” şi, ca atare, era suprascris. S-a făcut şi afirmaţia că, în CV, literele h, $ şi în poziţie finală* după consoană, ,,nu reprezentau sunete, ci indicau numai caracterul muiat (-i), rotunjit (-u) sau muiat-rotunjit (-iu) al consoanei finale” 22. După părerea noastră, în sprijinul acestei afirmaţii nu au fost citate fapte botărîtoare. Argumentului că dispariţia vocalelor finale [i] şi [u] cu mult înaintea apariţiei primelor texte romîneşti ar fi dovedită de nenotarea lor în documentele medievale scrise în latină sau în maghiară 23 i se poate opune constatarea că vocale silabice finale, în forme de tipul lup, lupi, se întîlnesc şi astăzi, chiar în regiunea din care, după părerea acad. E. Petrovici, provine, probabil, textul OY24; în unele regiuni, vocale de acest fel trebuie să fi existat şi în perioada primelor texte. Interpretarea lui io final postvocalic este, relativ, mai simplă, în măsura în care ne preocupă numai aspectul fonologie al problemei. Se pot da exemple care dovedesc în mod clar că prezenţa lui k> corespunde unei realităţi fonologice: ^sapHCfH (pl.) CY 47/7 —8 — $apHC*K> (sg.) 47/9—10; $îh (verb imper.) 55/12, $îh (subst. pl.) 5/5 — (sg.) „fiu” 47/10; koh (pron. pers.) 1/6 — kok> (verb. aux. 1 sg.) 38/7 25. Deosebirea grafică dintre perechile de forme citate corespunde unei deosebiri în planul conţinutului şi, prin urmare, ea nu poate fi explicată nici prin silabisire, nici prin aplicarea vreunei reguli grafice 26. De altfel, ,acad. Al. Eosetti admite că în forme de tipul voi (verb) exista la finală, un element de timbru |V), dat fiind că în această poziţie „u nu putea să fie supus la dispariţie ca orice -u neaccentuat” 27. Vom arăta, în alt loc28, că prezenţa succesiunii de litere -î» într-o anumită categorie de cuvinte dovedeşte că elementul de timbru fu\ era o vocală s i 1 a b i c ă, în graiul celui care a tradus textul CV. 21 Cf. Al. Rosetti, SCL XIII, 1962, 4, p. 545—546. In legătură cu importanţa pe care o avea în scrierea cldrilică deosebirea dintre litere vocale şi litere consoane vezi Petrovici, Nasalite, p. 94. 22 Petrovici, Corelaţia consoanelor rotunjite, p. 148; mai pe larg, aceeaşi părere este susţinută de I. Stan, CL V, 1960,1—2, p. 29—35. Cu privire la unele aspecte ale problemei, vezi obiecţiile acad. Al. Rosetti, FD IV, 1962, p. 71—73. 23 Petrovici, Corelaţia consoanelor rotunjite, p. 150—151. 24 Vezi mai sus; forme cu vocale finale silabice, [u\ sau [t], am citat în acest paragraf şi in § 5. 25 Singurul caz în care verbul auxiliar este scris roh, deci cu h, nu cu io (faţă de cele 9 «cazuri în care se scrie w) reprezintă o evidentă greşeală a copistului: în grupul de cuvinte «snoypeKOHMegacroh CV 62/14 verbul apare cu puţin înaintea pronumelui, care este scris, normal, «oh ; sub influenţa acestuia, s-a scris h şi în forma verbală. 23 Necesitatea de a se scrie $ (sau «) după litere consoane, pentru a se obţine silabe 4eschise (din punct de vedere grafic) nu poate fi nicidecum invocată în cazul unor forme de tipul voi, căci h este literă vocală şi deci ar fi putut să apară la finală fără „încălcarea” regulii. 27 Eosetti, Silabisirea, p. 469. Şi după părerea lui Ovid Densusianu (Din istoria amu-Jţirii lui« u » final în limba romînă. Extras din Analele Academiei Romîne. Seria II.-Tom. XXVI. Memoriile Secţiunii literare, Bucureşti, 1904, p. 29) „căderea lui ă după reprezintă ultima fază a procesului de amuţire a lui [u] final. 28 Vezi cap. Litera î, § 3. 42 1 3. LITERELE FINALE $ ŞI K ÎN PH29 După cum am văzut, în PH $ final alternează eu ierurile. Admi-rind că textul PH este o copie, alternanţă menţionată ar putea fi explicată ca rezultat al faptului că copistul a păstrat în unele cazuri grafia textului originar, iar în altele a introdus o grafie diferită (corespunzătoare altui grai sau altor deprinderi grafice). în acest caz, $ ar urma .să fie interpretat aşa cum s-a arătat mai sus, în legătură cu CV30. Se pune însă întrebarea dacă nu cumva este posibil ca cele două grafii să aparţină aceleiaşi persoane, ca notaţii echivalente pentru aceeaşi realitate fonologică. S-ar putea face această presupunere plecînd de la constatarea că ierurile apar în PH, în numeroase cazuri, cu valoare sigură de [u] : B’km'kpk-LUH uoki* PH 17r/5, PH 46v/l. Mai interesante par cazurile în care t* cu valoare de [u] apare la finală, după ,,muta cum liquida”, ca în Nocmp-k PH 40r/3 (de 4 ori cu h final), Kccmpit 88r/6. întrucît în această poziţie vocala finală jVJ s-a menţinut pînă astăzi (şi în limba literară), ar trebui să admitem că în PH ierurile notează uneori şi pe [u] şi că, prin urmare, este foarte probabil că aceste litere au aceeaşi valoare, în poziţie finală, şi atunci cînd apar după alte grupuri de consoane sau după consoane simple. Totuşi, această concluzie nu se impune, căci, după cum am mai spus, PH abundă în grafii bizare de tot felul; iată două exemple care ilustrează ,,abuzul’5 de ieruri: , pentru a cărei interpretare sînt valabile, în general, afirmaţiile privitoare la $: dacă 8 =■[#], atunci k> ss [iu]; dacă $= [«], » = [zw]; vezi cap. Litera T, § 3. 30 Vezi şi precizările din cap. Literele a şi pp, § 3. 31 Vezi, de exemplu, Rosetti, LR XIII—XVI, p. 46, 89—90. 32 Densusianu, HLR II, p. 94: în PO, „Ies formes avec u... doivent etre principale-ment atribuees â la prononciation divergente des traducteurs qui y collaborerent”. 43 încercările unor cercetători de a dovedi că ierurile notau un element de timbru [uj lasă fără răspuns întrebarea de ce pentru notarea acestui element nu s-a recurs la litera $, existentă în alfabet. Aşa cum h a putut fi întrebuinţat pentru notarea unui element palatal multă vreme după ce acesta încetase de a mai fi silabic, tot aşa, ar fi fost normal ca $ să noteze pe [ttJ, după ce [u] a devenit nesilabic. 5. LITERA H Întrucît „i final” există şi astăzi, în toate graiurile dacoromîne, problema care se pune pentru fazele mai vechi de evoluţie a dacoromînei este de a stabili dacă elementul vocalic palatal final era sau nu o vocală propriu-zisă (silabică). Nu trebuie să pierdem din vedere, nici de astă dată, faptul că fonetismul cu vocală silabică apare, în unele graiuri, şi astăzi ; [bani] (pl. neart.) ALET 157/25, [păcurari] (sg.) 156/24, [tălpi] (pi.) ALE II 1, h. 224, pc. 310. Pe de altă parte, întrucît „i final” s-a menţinut mai bine decît sunetul labial corespunzător (cf. situaţia din daco-romîna actuală), e foarte probabil că transformarea în ,,pseudovocală” a lui [u] a precedat transformarea similară a lui [i]. De aici rezultă că, pînă la proba contrară, trebuie să admitem că, dacă într-un text este atestat stadiul [lupu] (neart.), această formă corespundea unui plural nearticulat [lupi]. Atît litera 8, cît şi litera h corespund unei realităţi fonologice şi fonetice, dar, dacă ţinem seamă numai de faptele discutate mai sus, valoarea de vocale silabice a celor două litere nu este decît probabilă. Yom încerca, în alt loc33 34, să dovedim că 8 nota în CV o vocală silabică şi că, prin urmare, e foarte probabil că şi h final postconsonantic nota un sunet de acelaşi tip. în ce priveşte valoarea lui h în grupurile finale hh sau i'h (în formele de plural articulat ale substantivelor masculine, de exemplu), dacă waAiupw CV 19/7 corespundea unei forme terminate în silaba [n], de sigur că în ivaMfpîH CV 124/12 exista un sunet în plus (cele două forme nu erau omofone); în momentul de faţă nu putem preciza însă dacă acest sunet era vocala [i] sau semivocala [$]. 6. CONCLUZII în CV litera 8 corespundea, la finală, unei realităţi fonologice. Faptul în sine că se scrie 8 nu ne permite însă să afirmăm că elementul notat cu această literă era o vocală propriu-zisă (silabică). Ierurile finale, care apar în celelalte texte, erau, după toate probabilităţile, lipsite de valoare fonologică, în cuvinte de tipul lupM. Alter- 33 Cap. Litera î, § 3. 34 în forme corespunzînd actualelor părţi, duşi etc. litera k (precedată de fricative prepa-latale sau de africate prepalatale şi dentale) avea, după părerea acad. Al. Rosetti, aceeaşi valoare ca şi -h (Rosetti, LR XIII—XVI, p. 88). Părerea aceasta este acceptată de Strungaru, Contri- 44 nanţa 8 ^ k pare a fi datorită unui amestec de graiuri sau de deprinderi ortografice35. Litera care apare în acelaşi context cu h (există deci perechi minimale diferenţiate prin opoziţia io : h), nota un segment care conţinea un element de timbru \u\ (silabic sau nesilabic). în ce priveşte statutul fonologie al lui „u final” şi al lui ,,£ final”, există argumente care pledează în favoarea interpretării celor două sunete (chiar nesilabiee) ca vocale, în graiurile care cunosc rota-ei smul cu menţinerea nazalităţii36. butii II, p. 607—608 şi, dacă aşa se prezintă lucrurile, este puţin probabil ca aceeaşi literă să fi avut, în acelaşi text, şi o valoare identică cu cea a lui s, aşa cum presupune acest cercetător (Str ungara, Contribuţii III, p. 583—584). 35 Cf. Petrovici, Corelaţia consoanelor rotunjite, p. 147. 36 Vezi cap. Literele a şi pp, § 3. 45 Y. LITERELE ^ ŞI * 1. INTRODUCERE Cercetătorii primelor texte scrise în limba romînă sînt, în general, do acord în a atribui fiecăreia dintre literele t* şi & două valori fonetice : [â] şi [î]. Interpretarea aceasta se bazează, pe de o parte, pe constatarea că pentru a nota sunetele corespunzătoare lui [a] şi lui [î] din limba literară contemporană se întrebuinţează fie numai una dintre cele două litere, fie atît t*, cît şi ca echivalente ale aceluiaşi sunet actual, în acelaşi cuvînt. Pe de altă parte, plecîndu-se de la faptul că astăzi, în limba* literară, vocalele din cuvinte de tipul rîu — rău,sînt distincte (din punct de vedere fonetic şi fonologie) se admite (de obicei, fără a se invoca vreo* dovadă) că aceeaşi distincţie a existat şi în epoca primelor noastre texte. Din punctul de vedere al frecvenţei celor două litere, textele examinate de noi pot fi împărţite în două categorii : a) în CV şi în PH, vocalele corespunzătoare lui [#] şi lui [î] din limba literară contemporană sînt notate în marea majoritate a cazurilor cu ajutorul literei : a$api* CV 79/13, m*p$ =păr 92/13, kt*na$ 35/2 ; ani», PH lllr/15, a...Ki*pca 6871? eat^naS 73r/l. Mult mai puţin frecventă este litera & în cele două texte : avenap’i* CV 18/14 ~ m^nap’u 110/5 mT AVhp/Y, =mînă (substantiv) PH 16719, npta\^HApHH 4P/20.Litera k cu valoare de vocală medială apare în CV în mod cu totul excepţional, de exemplu, în BEccau,» CV 36/2 ; în schimb, în PH, iv alternează cu b (şi, de asemenea, cu1*) : ap^iuiA# PH 89722~apSbNsA$ I09v/23—24, ce PH 58711 (în ultimul exemplu, & apare în locul lui datorită confuziei dintre cele două iusuri). b) în CT şi în PO, litera a* are o frecvenţă mare şi ea alternează cu : KKpKaLţH CT 827 3—4 ~ EA*psaRH 3472, aK^KHA^ CT 57v/19 ~ ah/eha^ 3879 ; n'KMTvHTB PO 14/15 ^ 14/9 ^ iiamhtk 16/1. Mai rar, atît în CT, cît şi în PO apare, în aceleaşi poziţii ca t* şi a*, litera k : kt^nte-TopîH CT lOP/io —11, nkckS PO 29/5 (alături de n'kckov 29/16). Făcînd abstracţie de notaţiile mai puţin frecvente, se poate spune că vocalelor actuale [u] şi [î] le corespunde litera iv în CV şi în PH şi literele % şi * în CT şi în PO. în textele examinate, „opoziţia grafică” i* : a* nu 46 diferenţiază cuvinte sau forme gramaticale. O observaţie similară se poate-face şi în ce priveşte raportul dintre ^ şi pe de o parte, şi k san *•, pe de altă parte — cu rezerva că în poziţie finală k (şi s în PH) corespund actualului << zero fonic » (respectiv, lui „u final” din anumite graiuri); de exemplu, CT 47/10—11 corespunde actualului bun, în timp ce iv sau & în aceeaşi poziţie corespund, de regulă, vocalei [a] din limba contemporană (totuşi, de exemplu, în auk PH lllr/13, k are aceeaşi valoare ca şi i%).. Problema valorii lui k în cuvinte de tipul bun a fost examinată în altă partex, unde s-a luat în consideraţie şi valoarea lui $, oy în poziţie finală. Valoarea literei k şi aiericului (h) în cuvinte de tipul apă, cînd constituie cu totul altă problemă, legată de interpretarea literelor şi în cele ce urmează, ne vom referi numai la aceste ultime două litere, cele mai frecvente ca echivalente ale vocalelor [ă] şi [î] din limba actuală;; concluziile la care vom ajunge pot fi considerate valabile şi pentru k şi \ cu care t* şi & alternează, după cum am văzut mai sus. 2. OBSERVAŢII CU PRIVIRE LA VECHIMEA SUNETULUI [ţ\ ÎN LIMBA ROMÎNĂ Faptul că în primele noastre texte nu se face o distincţie grafică între vocala din cuvinte de tipul păr şi cea din cuvinte ca vînt ne dă dreptul, din capul locului, să emitem ipoteza că cele două cuvinte conţineau, în epoca la care ne referim, una şi aceeaşi vocală 1 2. Dacă ipoteza aceasta este justăr înseamnă că diferenţierea celor două timbre vocalice este posterioară perioadei în care au fost scrise primele texte romîneşti şi că, prin urmare, vocala [î] este relativ recentă în limba romînă. în ce priveşte cuvintele care conţin un [î] provenit din [a], este, într-adevăr, firesc să admitem că [î] a apărut ca urmare a continuării aceluiaşi proces de închidere care a transformat, într-o primă fază, pe [a] în [ă]. Eeferindu-se la evoluţia lat. [a] sub accent în poziţie nazală, AL Procopovici consideră că vocalismul [î] trebuie să fie foarte vechi, dat fiind că, în cazul contrar „am avea de a face cu o stagnare de veacuri îndelungate în evoluţia lui â în poziţia nazală” în stadiul [a], la care trebuie să se fi ajuns de timpuriu 3 ; în acelaşi loc, autorul citat adaugă, totuşi, că „lucrul acesta n-ar fi chiar cu neputinţă” şi, în altă parte, observă că numai în dacoromînă s-a ajuns la generalizarea lui [I] 4 5. Tot cu privire la evoluţia lui [ă] în poziţie nazală, acad. E. Petrovici consideră „dovadă a vechimei mari a fazei m” faptul că lui [an] din forme de tipul lat. glandem, taliando îi corespunde azi fonetismul [in] în toate dialectele : dr. [gindă], [tăiind], ar. [gl'indă], [tăVinda]; am avea a face aici cu „trecerea « consoană palatală + % » la « consoană palatală+i »” 1 Vezi cap. Literele s, k>, h şi k, § 3 şi 4. 2 După părerea specialiştilor (vezi, de exemplu, Rosetti, ML, p. 151), în multe cazuri, actualul [2] a fost precedat de stadiul [<*]. Afirmaţia că [rf] în poziţie nazală, a devenit mai întîi [d] şi apoi [f] apare deja într-o lucrare a lui Samuil Micu din 1779 (vezi Ursu, Problema grafiei, p. 38). 3 Al. Procopovici, DR IV, 1924—1926, partea 1, p. 55. 4 Ibidem, p. 54. # 5 Petrovici, Sinarmonism, p. 103. Aceeaşi părere apare la Procopovici, Istoria, p. 54: „trebuie să fi ajuns în epoca străromînă pînă la i şi â în poziţie nazală în cazuri ca christia-num > creştin etc.”. 47 După părerea noastră, argumentul nu poate fi considerat valabil, deoarece : 1) prezenţa unui fonetism în toate dialectele nu exclude posibilitatea ca el să fie rezultatul unei evoluţii paralele recente, ulterioare separării celor patru dialecte; 2) existenţa unor graiuri în care astăzi apare numai [ă], nu şi [fj6, face foarte puţin probabilă ipoteza că odinioară graiurile respective au cunoscut un [î] transformat ulterior în [i] după consoană palatală; 3) fonetica istorică a limbii romîne cunoaşte, pe de o parte, transformarea lui [ă] în [e] după consoane sau semiconsoane palatale (cf. cuvinte de tipul femeie, ureche), iar, pe de altă parte, transformarea lui fieri] în [in]; prin urmare, evoluţia a putut fi [ân] > [en] > [in], fără intervenţia unui stadiu cu [î]. Stadiul fonetic la care a ajuns [a] în poziţie nazală în romîna comună este notat de acad. E. Petro vi ci 9 şi descris astfel: „timbru vocalic nedefinit, apropiat de acela al lui ă sau?”7. Autorul citat consideră că această vocală era deosebită de vocala notată ă, provenită din [a] neaccentuat în poziţie nenazală : [9] era mai închis decît [ă]8. Î11 continuare, acad. E. Petrovici afirmă că, prin secolele VI—VIII, „slavii şi romanicii bilingvi au identificat oarecum pe 9 + nazală cu ierî (w) slav, iar pe a neaccentuat redus cu ier intens (t*) ; *ldnă, Jc9mp°, *9ngust°, *~k9ntâ devin lină, Mmp°, îngust0, kîntâ” 9. Aşadar, distincţia dintre cele două vocale ale cuvîntului Mnâ, anterioară secolului al Vl-lea, s-a accentuat în secolele imediat următoare, în sensul că vocala « nedefinită » [9] a devenit [î]. împotriva teoriei expuse mai sus se pot ridica cîteva obiecţii. Ne vom : referi din nou la graiurile care cunosc un singur timbru vocalic « neutru »10. ‘Nu se poate admite că, în aceste graiuri, cele două vocale din cuvinte de tipul Vină (provenite amîndouă din acelaşi sunet!) s-au diferenţiat într-o primă fază — timbrul [9] în prima silabă, timbrul [ă] în cea de a doua — :iar apoi au devenit din nou identice, aşa cum se întîlnesc astăzi; existenţa, în unele graiuri, a lui [â] corespunzător lui[î] din limba literară ar trebui să fie explicată ca rezultat al unei evoluţii în sensul deschiderii lui [î] din secolele VI—VIII, ceea ce este în contradicţie cu direcţia generală, a -evoluţiei vocalelor accentuate în poziţie nazală : [a] > [â] > [î], [o] > fu], [e] > [i]. în al doilea rînd, în legătură cu presupusa identificare a lui [9] cu £w] slav, trebuie să avem în vedere că lui ierî din cuvintele de origine slavă îi corespunde în romînă [i], nu [î] : v. şl. curoa-k, AwXopiv, rriapa : rom. -bivol, dihor, vidră. Acest lucru se explică, după părerea noastră, prin faptul că [u] era mai închis decît vocala pe care acad. E. Petrovici o notează o şi, în consecinţă, a fost identificat cu o vocală închisă. Pentru cuvîntul Mtru unele dicţionare trimit la un v. sl. XWp'h11, ceea ce înseamnă că pentru acest cuvînt se admite tratamentul [î] al lui ierî. Acad. Al. Rosetti scrie : „Romîna prezintă două tratamente ale lui y : î şi i; aceste tratamente pot fi contemporane; ele se explică prin natura lui y slav (căci trecerea lui y 6 Vezi mai jos, § 3. 7 Petrovici, Influenţa slavă, p. 30. 8 Ibidem, p. 30—31 (vezi, la p. 31, tabloul care reprezintă sistemul vocalelor neaccen->tuate în romîna comună); cf. şi descrierea vocalei [a], reprodusă mai sus. 9 Ibidem, p. 33. 19 Vezi mai jos, § 3. 11 Tiktiii, DEG, s.v.; DA, s.v.; la fel, la Rosetti, ILR III, p. 70. 48 şlav la i, şi apoi la î, este justificată după r şis, dar nu după A”12. în continuare, se citează, printre altele, cuvintele hîrleţ (v. sl. pkiaku^k) şi rîs (v. sl. pwck); vocala fiind precedată, la origine, de [r] (care, în roniînă, a fost identificat cu [f]13), prezenţa lui [î] în cele două cuvinte menţionate este normală. S-ar părea deci că Mtru reprezintă, într-adevăr, o excepţie printre împrumuturile slave vechi. Dar, după indicaţiile din dicţionare, acest cuvînt este răspîndit în nordul şi în nord-estul domeniului dacoromîn, aşa încît e mai normal să admitem că este vorba de un împrumut recent din ucraineană 14, decît să presupunem că ierî din împrumuturile slave vechi a fost redat în romînă în două feluri15. Este adevărat că s-a propus ■şi o explicaţie conform căreia cuvintele de tipul bivol au fost împrumutate după ce deja, în vechea bulgară, [ki] trecuse la [i], dar există argumente oare pledează împotriva acestei explicaţii16. în orice caz, nu se poate invoca nici o dovadă în favoarea părerii că, în epoca primelor contacte cu slavii, romînii au identificat cu [ki] slav vocala accentuată dintr-un cuvînt ca lînă. După S. Puşcariu, ,,cronologia relativă ne arată că ân > în e mai vechi decît rotacismul, căci altfel lana ar fi dat *larâ iar nu liră”17 18; fenomenul rotacismului fiind anterior influenţei slave, ar însemna că [î] este .şi mai vechi. Părerea aceasta nu poate fi nicidecum acceptată. Teoretic vorbind, rotacismul cu menţinerea nazalităţii vocalei a putut să apară chiar înainte de a începe închiderea lui [a] în poziţie nazală, căci *[lanra], *|[lard] oferea exact aceleaşi condiţii pentru trecerea vocalei accentuate la [ă] (şi apoi la [î]) ca şi *{kanţa~\, care a devenit cîntăls. în orice caz, ,,alterarea” lui [â] în poziţie nazală a dus, mai întîi, la apariţia timbrului [ă], care a putut deveni [î] mult după apariţia primei faze a rotacismului (cu menţinerea nazalităţii). Desigur, dată fiind natura problemei care ne preocupă, nici una dintre părerile discutate — vechimea mare, respectiv caracterul relativ recent al lui [î] — nu se impune cu necesitate numai pe baza celor arătate mai sus. Chiar dacă ţinem seamă însă numai de aceste fapte, ni se pare că ipoteza după care [î] nu este prea vechi în limba romînă are mult mai mari şanse de a corespunde realităţii decît ipoteza contrară. în sprijinul ipotezei cu privire la caracterul recent al lui [î] vin şi alte fapte, pe ■care le vom examina în cele ce urmează. 3. VOCALELE [â] ŞI [î\ ÎN LIMBA ROMÎNĂ CONTEMPORANĂ După cum rezultă din studiile publicate pînă acum, prezenţa a două timbre distincte mai închise decît [a] în seria vocalelor mediale nu caracterizează toate graiurile limbii romîne contemporane; mai mult, chiar acolo unde aceste două timbre există, întîlnim numeroase cazuri de fluc- 12 Rosetti, ILR III, p. 95. 13 Petrovici, Sinarmonism, p. 102. 14 Această etimologie este dată în DLRM, s.v. 15 Cu privire la hîrleţ, vezi mai jos, § 10. 16 Vezi întreaga discuţie la Rosetti, ML, p. 155 — 156; cf. Gh. Bolocan si G. Mihăilă, SCL X, 1959, 1, p. 129. 17 Puşcariu, Contributiuni, p. 389. 18 Cu privire la raportul cronologic dintre rotacism şi fenomenul închiderii vocalelor în poziţie nazală vezi şi cap. Litera e, § 4, şi cap. Litera § 4. 4 c. 843 49 fruaţie între [a] şi [î]. Iată cîteva fapte care arată că distincţia dintre cele două vocale nu este nici generală nici (acolo unde există) prea „netă” r 1. în graiul aromînilor din Olimp „sunetul î, care în graiul din sud apare şi pentru a, se rosteşte cînd î cînd a ca în graiul romînilor din nord şi la fărşeroţi” 19. 2. în majoritatea graiurilor meglenoromîne vocalelor [<ă] şi [î] din dacoromînă le corespunde, în anumite condiţii, un singur sunet, [g] 20 la Huma şi la Ţîrnareea, unde această particularitate nu apare, celor două vocale mediale dintr-un cuvînt ca dr. rîpă le corespunde, în amîndouă silabele, [a]: [râpă] 21. 3. S. Puşcariu declară că în rostirea istroromînului Alois Belulovici nu a putut distinge precis „decît un singur fel de «vocală întunecată » şi anume a” 22. 4. în domeniul dacoromîn — care ne interesează aici într-o măsură mai mare — întîlnim o situaţie asemănătoare, pînă la un punct, cu aceea din celelalte trei dialecte. Menţionăm, mai întîi, fluctuaţia între [â] şi [î], care apare, într-o serie de cuvinte, chiar în pronunţarea oamenilor" instruiţi: cârdăşie ~ cîrdâşie, mănăstire ~ mînăstire, mânîncă ~ mînîncăr păcăli ^ pîcăli, pârâu ~ pîrău (şi pîrîu, sub influenţa lui m), tâlhar ~ tîlhar ete.23. Pronunţarea cu [d] în silaba accentuată a unor cuvinte ca pînă, întîi etc., considerată caracteristică pentru Moldova 24, apare şi în alte regiuni: [până] ALET 77/12 (sudul Ardealului), [para] 82/6 (sudul Ardealului), 51/23 (Munţii Apuseni) etc. Adesea, la acelaşi subiect [dj alternează cu [a] sau cu [î] : [rău] = rîu ALET 59/4 ~ [rău] 59/20, [brău} = brîu 59/5 ^ [brâu] 59/19 (Munţii Apuseni); [dZ] ~ [îl] (pronume)' ALET 142/16 (Crişana)25. Existenţa fluctuaţiei [ă] ~ [î] poate fi considerată un prim indiciir al „slăbiciunii” opoziţiei corespunzătoare în limba romînă. E necesară însă o examinare mai amănunţită a aspectului fonologie al problemeir pentru ca, ulterior, constatările făcute cu privire la limba contemporană să poată fi folosite la stabilirea sistemului fonologie al limbii romîne din. perioada primelor texte. Opoziţia /a/: \î\ în dacoromînă se caracterizează printr-un randament funcţional extrem de scăzut. La cele cîteva perechi minimale citate de acad. Al. Graur şi acad. Al. Eosetti (văr — vîr, a răni — a rîni, răzînd — rîzînd)26 s-ar mai putea adăuga — punînd la un loc formele literare şi cele regionale 27 — exemplele bărzoi „bărbătuşul berzei” — bîrzoi (numai îil 19 Capidan, Aromînii, p. 196; cf. p. 207—208. 20 Capidan, Meglenoromînii, I, p. 97. 21 Ibidem, p. 114. 22 Puşcariu, Studii II, p. 70; cf. p. 75. Dacă lucrurile se prezintă astfel, e greu să ne' imaginăm că situaţia aceasta poate continua un stadiu fonetic romîn comun în care exista o distincţie între [d] şi [a], respectiv, [ă] şi [I], 23 Am reprodus numai cîteva dintre exemplele date de Puşcariu, Consideraţiuni, p. 8 şi Graur-Rosetti, Esquisse, p. 7. 24 Rosetti, ML, p. 151. 25 Cu privire la vocalele [a] şi [I] în dialectele limbii romîne, vezi observaţia cu caracter general a lui Al. Philippide : „dialectele macedoromîn şi istroromîn au mai puţin % şi mai mult ă decît dialectul dacoromîn, iar subdialectul meglenit şi cel din Acarnania n-au î deloc” (Philippide, OR II, p. 10). 26 Graur-Rosetti, Esquisse, p. 7. 27 După cum vom vedea mai jos, multe dintre cuvintele enumerate nu sînt, de faptr termeni ai unor perechi minimale, căci cuvîntul cu [ă] şi cel cu [2] nu coexistă, î& acelaşi grai.. 50 expresia cu coada bîrzoi „eu coada ridicată în sus”), căni — cîni (pl. de la cîne), cânţi (pl. de la cântă „cană mare”) — cînţi, cărni (genitiv-dativ de la carne) — cîrni (pl. de la cîrn), a hăi (< interj, hâi) — a Mi ,,a dărîma”r hăţ — Mţ (interj.) a măna (< mană) — a mina, mâr~mîr (interj.), păr — pîr (interj.), păs — pis (interj.), rău — rîu, stânci (pl. de la stâncă ,,stăneuţăr ceucă”) — stînci, ţări — ţîri, urăm — urîm, vâram (de la a vâra) — vîram (de la a vîrî) şi, poate, încă vreo cîteva cuvinte28 plus eventuale derivate şi alte forme gramaticale ale cuvintelor deja citate: văratic — vîratic (derivat glumeţ, neînregistrat de dicţionare, cu sensul de „înfigăreţ”)y rădea — rîăea etc. Problema pe care, în terminologia modernă, o numim „a randamentului funcţional al opoziţiei jăj: \i\” a fost adusă în discuţie încă acum un secol, în cadrul disputelor asupra scrierii limbii romîne. Căutînd să demonstreze necesitatea existenţei a două litere distincte pentru a nota pe [ă] şi pe [î], Aron Pumnul29 citează o serie de cuvinte care se deosebesc numai prin opoziţia /&/: /?/. în lista dată de el, figurează, pe lingă-văr, rău, căni şi perechile lor, pe care le-am menţionat mai sus, încă opt perechi de cuvinte care ar putea să ne intereseze aici : a cărni ,,das Fleisch von der Haut abnehmen” — a cîrni, lănişoare (pl. de la lânişor < lan) —• lînişoare (de la lînă), mănos — mînos „mit grossen Hănden versehen”y rămuşoară — rîmuşoară, rănişoară (de la rană) — rînişoară „eine kleine Basenbank”, stănişoară „kleine Hemdleibchen” — stînişoarâ, stăncuşoară — stîncuşoarâ (< stîncă), stâncuţă — stîncuţă (pereche paralelă cu precedenta) 30. Nu toate perechile de cuvinte enumerate în alineatele precedente au aceeaşi valoare cînd se pune problema stabilirii gradului de utilizare a opoziţiei jăj: \îj în epoca modernă a limbii romîne. în acest sens, se pot face următoarele observaţii : a) în dicţionarele limbii romîne figurează numai Vinişoară, rănişoară, stăncuşoară şi stînOşoară, dar nu şi lănişor, rînişoară, stîncuşoarâ, stănişoară, ceea ce înseamnă că patru dintre perechile minimale citate de A. Pumnul conţin cîte un membru a cărui existenţă este îndoielnică sau care, în cel mai bun caz, este rar folosit. într-o situaţie asemănătoare se află perechea văratic — vîratic. b) Valoarea probantă a perechilor hăţ — Mţ, măr — mîr, păr —pîr şi păs — pîs este foarte redusă, dat fiind că interjecţiile au în limbă o situaţie aparte. c) Perechile minimale în care intră bărzoi, cântă (respectiv, pl. cânţi), cîrn (respectiv, pl. cîrni), a Mi, lănişor, măna, mînos, rămuşoară, stâncă, stăncuşoară, stăncuţă, ţîr, a vîrî (poate şi altete) nu există nici pe departe în toate graiurile daeoromîne, deoarece cuvintele înşirate mai sus nu au o răspîndire generală (unele, ca, de exemplu, mînos par a avea chiar o răspîndire foarte redusă). Asemănătoare este situaţia perechii căni — cîni ; nici cană nu e un cuvînt cunoscut pretutindeni, nici fonetismul cîni (fată de cîini din limba literară) nu apare în toate graiurile. 28 Cum sînt unele dintre cele citate în alineatul următor. 29 Grammatik der rumănischen Sprache fur Mitielschulen, Wien, 1864, p. 26—27. 30 Asupra celor susţinute de A. Pumnul ne-a atras atenţia, în mod indirect, G. Istrate, « Studii şi cercetări ştiinţifice. Filologie» (Academia Republicii Populare Romîne, Filiala Iaşi), VII, 1956, 1, p. 36-38. 5î d) Unele dintre cuvintele en [î] citate în rîndurile precedente cunosc variante eu [ă]; acesta este, de exemplu, cazul verbelor a rîni31 şi a Mi32. Pe baza celor arătate mai sus, se poate afirma că în dacoromîna actuală opoziţia [ăf: fîj are o situaţie foarte precară : perechile minimale care o ilustrează sînt extrem de puţin numeroase, iar într-o serie de cuvinte apare atît fonetismul [$], cît şi fonetismul [î]. 4. VOCALELE [#] ŞI [%] ÎN PERIOADA PRIMELOR TEXTE ROMÎNEŞTI Plecînd de la situaţia din limba contemporană şi admiţînd caracterul relativ recent al lui [î] în limba romînă, vom încerca să răspundem la următoarele două întrebări : a) dacă în epoca primelor noastre texte existau sau nu trei vocale în seria medială ([î], [a], [«]), cu alte cuvinte, dacă exista un sunet închis, de timbru [T], deosebit de [a]; b) dacă, în aceeaşi epocă, exista sau nu opoziţia fonologica /$/: l%! (bineînţeles, această ultimă întrebare se pune numai dacă răspunsul la cea precedentă este afirmativ). Cu privire la primul aspect al problemei, grafia textelor nu ne poate oferi indicaţii sigure. Chiar dacă existau cele două timbre vocalice, ele puteau să reprezinte acelaşi fonem şi, în cazul acesta, nu ne putem aştepta ca o deosebire pur fonetică (între două variante ale aceleiaşi unităţi fono-logice) să fi fost redată în scris. O serie de alte fapte ne determină însă să afirmăm că, foarte probabil, unele dintre primele noastre texte reflectă graiuri în care nu existau trei vocale mediale nici din punct de vedere fonetic. în sprijinul ipotezei de mai sus vine situaţia din graiurile actuale, pe care am examinat-o mai sus. S-ar putea obiecta, în legătură cu faptele din dacoromînă (şi acestea trebuie avute în vedere în primul rînd) că e vorba de cazuri izolate; în-tr-adevăr, în graiurile dacoromîne actuale există ambele vocale, chiar dacă [î] din limba literară are ca corespondent dialectal pe [ă] în unele cuvinte — de exemplu, în p[ă]nâ — iar între cele două vocale există o fluctuaţie (mănăstire ^ mînăstire ete.). Dispunem însă de o mărturie care arată că pînă într-o epocă relativ apropiată de noi au existat graiuri dacoromîne care nu cunoşteau distincţia în discuţie. în cunoscuta sa lucrare consacrată ortografiei limbii romîne, Petru Maior declară următoarele: ,,Quin memini, me adolescentem in mea patria audivisse senes loquentes, in quorum ore nunquam resonabat m, sed pro eo quoque soîium i*31 32 33 edebant”34. Ţinînd seamă de faptul că afirmaţia aceasta provine de la un reprezentant al Şcolii ardelene pentru care pronunţarea \a\ în loc de [î] era preferabilă, deoarece reprezenta o fază mai apropiată de limba latină, N. A. Ursn este înclinat să vadă aici doar o 31 Varianta răni este înregistrată în DLRM, s.v. rîni. 32 Pe de altă parte, a Mi cunoaşte o variantă cu [$] ; în DA, fiecăruia dintre cele două cuvinte le corespunde cîte un articol cu titlul Mi, ML 33 Literele * şi ti notează aici sunetele [$], respectiv, [ă], 34 Petru Maior, Orthographia romana sive latino-valachiea, Buda, 1819, p. 3 (citat după Ursu, Problema grafiei, p. 38). 52 încercare de a motiva latinismul şi etimologismul lui Petru Maior 35. Coroborată însă cu faptele discutate mai sus, afirmaţia învăţatului ardelean apare intr-o lumină nouă; pînă la proba contrară, nu avem nici un motiv să ne îndoim că în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea existau vorbitori ai dialectului dacoromîn care nu cunoşteau distincţia dintre [ă] şi [î]. Desigur, dacă în perioada la care se referă Petru Maior în unele graiuri exista numai [$], iar în altele şi [a], şi [î], e posibil ca deosebiri dialectale să fi existat şi într-o epocă mai veche. Se poate presupune însă că în perioada începuturilor scrisului sistemul fonetic cu numai două vocale mediale era, cel puţin, mult mai răspîndit decît în secolul al XVIII-lea, dacă nu chiar singurul existent36 37. Evident, în absenţa unei distincţii fonetice între [ă] şi [î], nu putea să existe opoziţia fonologică corespunzătoare. Ne rămîne deci să răspundem numai la întrebarea dacă această opoziţie apăruse deja în ipoteza că exista, din punct de vedere fonetic, un timbru vocalic [T], distinct de [a\. Am văzut, mai sus, că în limba romînă contemporană numărul perechilor minimale care ilustrează opoziţia /a/ : \%\ este extrem de redus. Unele dintre primele noastre texte reflectă graiuri în care, aproape sigur, nu exista nici una dintre perechile minimale din limba contemporană, fie din cauză că graiurile respective nu posedau anumite cuvinte sau forme, fie din cauză că nu se produseseră încă anumite fenomene fonetice care au dus la constituirea perechilor minimale actuale. Iată, în acest sens, ce se poate constata cu privire la CV : a) Perechile văr — vîr, bărzoi — bîrzoi, ţări — ţîri. Verbul a vîrî nu are nici astăzi o răspîndire generală în dacoromînă, iar prezenţa lui este neprobabilă în graiul reflectat de CV (text în care este atestat, de două ori, a băga37); o observaţie asemănătoare este valabilă şi cu privire la bârzoi38 39. Cu totul neprobabilă este existenţa în acest grai a cuvîntului ţîr. b) Perechile căni — cîni, mâna — mina, mănos — mînos. în cuvintele mînos (dacă exista), mina şi cîni39 consoana intervocalică nu era \nj (CV reflectă un grai rotacizant)40; prin urmare, chiar admiţînd prezenţa unei distincţii între [a] şi [f], cele două vocale nu apăreau, în formele citate, în acelaşi context. e) Perechile cânţi — cînţi, cărni — cir ni, stânci — stînci. Trecînd peste faptul că nu e de loc probabilă existenţa tuturor acestor cuvinte în graiul care ne interesează, trebuie să menţionăm faptul că în CV nu apare 35 Ursu, Problema grafiei, p. 38 — 39. 36 Cf. Balotă, Nasalisation, p. 95: autorul a transcris pe -tui- din primele texte romî-neşti prin -aw-, dat fiind că ,,les parlers populaires des regions ou ont ete ecrits Ies premiers textes roumains gardent encore -ân- pour -a + w-” (?); la p. 89 a aceleiaşi lucrări se consideră însă că alfabetul chirilic întrebuinţat de romîni nu avea „des signes pour distinguer Ies sons elementaires comme ă et V\ într-un articol publicat în «Annales Uniuersitatis Sarauiensis», VI, [ Saarbriicken ], 1957, p. 487 — 504, Oct. Nandris susţine-— plecînd de la existenţa unei categorii de cuvinte care încep cu grupul [gî], ceea ce ar reprezenta un „phonetisme parti-culier” (p. 501) — oa „la voyelle î est prelatine” (p. 502). Dar nici unul dintre argumentele invocate de autor în sprijinul acestei teze nu sînt, după părerea noastră, de natură să ne convingă că [î] nu s-a dezvoltat, în decursul istoriei limbii romîne, din alte vocale. 37 Nu am avut în vedere cea de a treia atestare, în expresia a băga seama. 38 Cuvîntul figurează în DLRM cu menţiunea „rar”. 39 La perechea căni— cîni se aplică şi cele spuse mai jos, sub c. 40 Cf. cap. Litera § 4. alternanţa /a/ (nominativ-acuzativ singular) ^ /âj (plural şi genitiv-dativ singular) în tema substantivelor feminine (cf. pi. KaaiţH CV 80/9, «iHMiţHA* 20/1); prin urmare, în cânţi, cârni, stânci nu putea să existe [ă]. d) Perechile râu — rîu., râzînd — rîzînâ (rădea — rîdea etc.), urâm — urîm (ură — urî). Se poate observa că în toate formele cu jîj (în poziţii în care se opune lui /ăj) vocala închisă apare după un [r] iniţial sau după un [rj corespunzător unei geminate latine. Aceste perechi minimale nu existau în graiul vorbit de cel care a tradus CY, deoarece grupului actual [n] din rîu9 rîzînd etc. îi corespundea \ri] (cf. OHCof CV 129/4)41. Discutînd posibilitatea ca perechile minimale actuale să fi existat si în graiul reflectat de CY, am lăsat la o parte cuvintele a căror existenţă este îndoielnică şi astăzi precum şi pe cele care nu au valoare probantă din alte motive 42. Dar, deşi confruntarea cu limba actuală ne oferă unele indicaţii preţioase, problema existenţei sau inexistenţei opoziţiei /#/ : Jîl nu trebuie legată neapărat de prezenţa în graiul considerat a unui anumit cuvînt sau a unei forme anumite, căci în CY nu apar, desigur, toate cuvintele folosite de cel care a tradus textul sau de copistul acestuia43. Hotărîtoare sînt faptele de grafie : vocalele corespunzătoare lui /a/ şi lui /îj din limba actuală sînt notate în CV — ca şi în celelalte texte studiate — în acelaşi fel. Prin urmare, chiar dacă, într-un grai coexistau, să zicem, substantivul vâr şi forma verbală w, ele aveau o structură identică din punct de vedere fonologie. Se cunosc, ce e drept, sisteme de scriere în care două foneme sînt redate în scris cu ajutorul aceleiaşi litere sau succesiuni de litere44; textele studiate nu reprezintă însă cazuri similare, din următorul motiv : La dispoziţia celor care au scris aceste texte stăteau două litere cu valoare de vocală medială mai închisă decît [a]. Ei au şi folosit cele două litere, dar nu pentru a hota cu una segmentul fonologie corespunzător lui /âj actual şi cu cealaltă segmentul fonologie corespunzător lui jîl actual, ci ca echivalente grafice ale aceluiaşi segment. De exemplu, se scrie ct^htS CY 29/11 şi c;imToy 29/14 (deci, t*. şi & apar, în aceeaşi formă, pe aceeaşi pagină); cele două vocale mediale din euvîntul pâmînt sînt notate, în PO, fie cu t*, fie cu ;k, în ambele cazuri : ii'km'khtk PO 14/15 ~ n;twv\;&HTk 10/1. Dacă ar fi existat opoziţia /âj': /£/, literele t* şi a* ar fi fost folosite pentru a nota în scris această opoziţie, aşa cum s-a procedat într-o epocă ulterioară aceleia pe care o studiem. Deşi valoarea literei 4 este discutată amănunţit în altă parte 45, e necesar să facem aici cîteva observaţii legate direct de problema opoziţiei jâj: jîj. Literei 4 i s-a atribuit, printre altele, valoarea de [î] în anumite poziţii. Considerînd că t* şi ^ corespund fonemului /a/, se pune întrebarea dacă nu cumva 4 notează fonemul corespunzător închis, /£/. Exami-nînd distribuţia celor două litere, constatăm că răspunsul la întrebarea de mai sus este negativ, deoarece ’k şi & apar numaj după litere consoane, iar 41 Cu privire la [r], vezi cap. Literele a şi pp . 42 Vezi paragraful precedent. 43 Pe de altă parte, raportîndu-ne la situaţia din limba de astăzi, nu putem pretinde că lista perechilor minimale pe care am dat-o mai sus este exhaustivă. 44 Vezi Introducere, § 1. 45 Vezi cap. Litera în special, § 6. 54 .4 numai la început de cuvînt sau după litere vocale 46. Prin urmare, presu-panînd că t*, k = [a], iar 4 = [î], cele două sunete sînt în distribuţie complementară şi ca atare nu se opun în nici un context unul altuia. Din cele arătate mai sus rezultă că opoziţia jă/: jîj nu exista în graiul celui care a tradus CY, chiar în ipoteza că distincţia dintre sunetele care constituie, astăzi, ,,suportul” acestei opoziţii apăruse deja. PH ne înfăţişează o situaţie identică. în CT apar, două elemente noi : prezenţa alternanţei /a/ ~ fă/ la substantivele feminine (^rrfciţH CT 51r/24 ~ MfT/KiţH 6V/10)47 şi grafiile 'k sau & ca echivalente ale fostului [i] precedat de [rj CT 13v/18 p^oyptAf 13v/ll) 48. Pentru literele ^ şi ^ în cuvintele de tipul rîu sînt, în principiu, posibile două interpretări : a) ii, ^ = jîj. în acest caz, trebuie să presupunem că, datorită tradiţiei grafice, s-a întrebuinţat o singură literă (respectiv, două litere echivalente) pentru notarea atît a vocalei semideschise, cît şi a vocalei închise, deşi se ajunsese la fonologizarea opoziţiei dintre cele două sunete, prin apariţia unor perechi minimale de tipul rău — rîu, urâm — urîm. b) t*, & = jă/. Această interpretare are în vedere posibilitatea ca vocala provenită din [i] să fi fost identificată cu fonemul /#/, preexistent. Dacă lucrurile s-au petrecut în acest fel, înseamnă, că, în CT, grafia corespunde realităţii fonologice, respectiv, unui stadiu în care nu exista încă -opoziţia /a/ : /£/. înainte de a ne pronunţa asupra acestei chestiuni, este necesar să examinăm mai pe larg condiţiile în care s-a constituit opoziţia jă) : /€/ în dacoromînă şi rolul pe care, eventual, a putut să-l joace în acest proces posteriorizarea lui [i] în cuvinte de tipul rîu 49 50. 5. CONSTITUIREA OPOZIŢIEI lăl: /$/ ÎN DACOROMÎNĂ S-ar părea că apariţia opoziţiei /$/: /$/ nu poate fi explicată altfel deeît în legătură cu fenomenul posteriorizării lui [i] : vocala medială provenită din [i] s-a menţinut mai închisă deeît [a], ceea ce a făcut posibilă apariţia unor perechi minimale de tipul urăm—urîmb0. Aşadar, constituirea 46 Grafia n^\ (foarte rară) este echivalentă cu singur (vezi cap. Litera § 5). 47 Acest fenomen prezintă importanţă în sensul că înainte de a fi apărut nu puteau să •existe în nici un caz cîteva dintre perechile minimale actuale (de exemplu, stânci—stînci). 48 Din motivele arătate în Introducere, § 3, pentru problema studiată aici nu am utilizat şi textul PO. 49 Nu am consacrat un capitol special lui u, deoarece interpretarea acestei litere nu pune probleme deosebite. în general, u apare ca echivalent al vocalei anterioare închise (ko--ApuH PH 39r/18 ~ koaphh 30r/22, amu, PO 7/10 ~ 4hh 61/2), alternînd cu h, ca şi în textele slave (Bărbulescu, Fonetica, p. 345—351); în CT se întîlneşte extrem de rar (k^m^pki 36r/8) iar vj\NApTi3NhJA din CV 3/6 este singurul exemplu cu u din acest text. în rarele cazuri cînd apare ca echivalent al actualului [$] (vezi exemplele din Rosetti, LR XIII — XVI, p. 18—19), folosirea lui u nu probează existenţa unui fonem /$/, întrucît, după cum am văzut, prezenţa unei vocale, mediale închise nu implică existenţa fonemului corespunzător. Dar nici din punct de vedere fonetic valoarea de [î] a lui u din cazuri ca mwn3$ cuv[i]nte ~ cuv[î]nt. în concluzie, după părerea noastră, dedublarea lui jăj în fonemele Jâl şi /€/, s-a produs ca urmare, pe de o parte, a tendinţei lui [a] de a-şi continua evoluţia în sensul închiderii, pe de altă parte, a influenţei exercitate de vocalele /a/ şi fe/, care au menţinut pe /âj — partenerul lor în .alternanţe — la stadiul de vocală semideschisă. 6. RAPORTUL CRONOLOGIC DINTRE TRECEREA LUI [e] LA U] ŞI A LUI [ă\ LA lî] ÎN POZIŢIE NAZALĂ După cum am arătat în alt capitol al prezentei lucrări, CT reflectă stadiul fonetic [f| în forme care păstrează încă în graiul reflectat de CV fonetismul [e]61. Ţinînd seamă de rolul alternanţelor vocalice, pe care am încercat, mai sus, să-l scoatem în evidenţă, se pune întrebarea daca nu rumva existenţa lui [i] în cuvinte implică existenţa unei vocale închise ,şi în singularul cuvînt. Ne întoarcem aşadar la problema pe care ne-am .mai pus-o : literele t* şi & notau, în CT, numai pe /u/ sau şi pe \îf62 ? Cu toate că apariţia lui [i] în forme de tipul cuvinte a putut să favorizeze trecerea lui [ă] la.jTj în forme de tipul cuvînt, nu sîntem îndreptăţiţi >să susţinem că cele două fenomene au trebuit să fie simultane sau foarte .apropiate în timp. •cîşlegi etc.); în aceeaşi situaţie se află alternanţa tripartită — neînregistrată de S. Golopenţia — din sterp ~ stearpă ~ stîrpi. în ce priveşte cazul special al lui pîr[î]u — pîr[a]ie, e de remarcat că pronunţarea cu [ă] la singular e destul de frecventă, iar, pe de altă parte, pîrîu cunoaşte işi o formă de plural pîrluri. 56 Multe dintre cuvintele care în pronunţarea literară conţin un [2] cunosc variante cu[d]. 57 Vezi mai sus, § 3. 58 Cf. rău (pl.fem. rele), dar rîu, cu [$] provenit, după toate probabilităţile, în unele {graiuri, din [a]. 59 Se pare că /!/ alternează cu /e/ numai în sterp ( ^ stearpă) ~ stîrpi. 60 Dar nu să determine (vezi paragraful următor). 61 Vezi cap. Litera e, § 2, 5. Ne interesează aici numai formele în care [e] s-a menţinut pînă într-o epocă relativ recentă {mine, minte, împinge, cuvinte etc.). 62 Bineînţeles, apariţia timbrului [î] nu constituie o dovadă că această vocală este ..alt fonem decît [â] decît dacă se poate stabili că [a] şi [f] apar în aceleaşi contexte (adică ,nu sînt în distribuţie complementară). Dar în CT este atestată şi posteriorizarea lui [i], aşa incit, dacă vocala medială închisă exista, eventual, în cuvînt, se pune şi problema existenţei ei în cuvinte ca rîu (şi deci a opoziţiilor de tipul rău — rîu). ,58 Ir ^ - 1 JS/; Din examinarea graiurilor actuale rezultă că trecerea lui [ă] la [i] nu 1--^seaflă în raport de dependenţă faţă de închiderea lui [e] la [i] în poziţie f nazală; chiar în forme în care nu a intervenit presiunea sistemului de [ alternanţe, [ă] s-a menţinut în foarte multe cazuri. Concludentă este, din f icest punct de vedere, situaţia întîlnită în aromînă. în timp ce, după cum r arată Th. Capidan, în aromînă ,,soarta lui e urmat de n, m + explos. este aceeaşi ca în dialectul dacoromîn”63 (autorul nu face nici o restricţie privi -[ toare la răspîndirea geografică a fenomenului închiderii lui [e]), trata--v mentul lui [a] în poziţia menţionată prezintă unele deosebiri regionale: / „în graiul aromînilor din sud avem aproape peste tot pronunţarea î, iar ' în graiul celor din Albania şi Macedonia mai mult rostirea ă” 64. t jÂI E foarte probabil că grafia din CT corespunde unui grai în care — : întocmai ca în unele graiuri aromîne — evoluţia lui [ă] la [î] în poziţie ' nazală rămăsese în urmă faţă de fenomenul similar petrecut în seria vocala lelor anterioare, în forme de tipul cuvinte. în orice caz, nici un fapt de gra-; fie nu poate fi invocat în sprijinul părerii că în acest text ar fi reflectat un [ stadiu de evoluţie fonologică posterior constituirii opoziţiei /#/ : jîj. | Dimpotrivă, avem motive să admitem, în lumina celor arătate mai sus, j că — răul CT 225r/18 şi = rîul 68r/l4 conţineau, în prima [ silabă, acelaşi fonem vocalic, /â/. [ A 7. APARIŢIA FONEMULUI lîl ŞI TEORIA CORELAŢIEI CONSONANTICE DE TIMBRU PALATAL în conformitate cu teoria acad. E. Petrovici asupra corelaţiilor de /timbru în consonantismul romînesc, vocalele [e] şi [i] nu sînt, în limba [ contemporană, decît variante ale fonemelor /#/, respectiv, /î/. Apariţia [ acestui raport între vocalele anterioare şi cele mediale este pusă în legătură Z—hcu „amuţirea lui u, i finali”, care „datează aproximativ din secolul al XI-lea”6*. Dacă, aşa cum am încercat să dovedim, fonologizarea distincţiei dintre [a] şi [î] este recentă în dacoromînă, se pune întrebarea cum poate fi descris în termenii teoriei amintite raportul dintre vocalele anterioare şi cele mediale 66 în epoca premergătoare creării opoziţiei /#/ : /$/. f ~ Formele lînă şi line din limba contemporană ar trebui să fie tran-1 scrise fonologie, după teoria acad. E. Petrovici, în felul următor : /lînă/, [ jVîn'ăl67 68. Întrucît în graiul care stă la baza CV, de exemplu, existau (cel r puţin din punct de vedere fonologie) numai două vocale mediale, nu trei, ca în limba literară contemporană, înseamnă că cele două vocale dintr-o formă ea lînă 68 reprezentau acelaşi fonem, în timp ce în line existau două foneme 63 Capidan, Aromînii, p. 245. 64 Capidan, Aromînii, p. 207—208. 65 Petrovici, Sinarmonism, p. 122. 66 Ne interesează aici numai vocalele [ă] şi [î], nu şi vocala [a], 67 Acad. E. Petrovici evită această notaţie, singura care este în concordanţă cu teoria •corelaţiilor consonantice de timbru, din moment ce [e] şi [a], [z] şi [î] nu reprezintă decît •două foneme, cu variantele fundamentale [ci], respectiv, UI (de obicei, fonemele sînt notate •cu literele corespunzătoare variantelor fundamentale). In /b’eţ’e/, de exemplu (Petrovici, Sinarmonism, p. 121), litera e corespunde, de fapt, în concepţia acad. E. Petrovici, fonemului /«/. 68 Prezenţa rotacismului nu interesează discuţia de faţă. 59 vocalice diferite, şi anume fonemul \î\, realizat ca [i] şi fonemul /<*/, realizat ca [e]. După consoanele „dure”, opoziţia se neutraliza. Din momentul în care distincţia « semideschis » : « închis » a ajuns să aibă valoare fonologică şi în seria medială, opoziţia /<%/: /$/ a început să apară şi după consoanele « dure », nu numai după cele « palatalizate ». Admiţînd teoria corelaţiei consonantice de timbru palatal şi totodată, caracterul recent al perechilor minimale de tipul văr — vîr, rău — rîu, înseamnă că apariţia acestor perechi nu a dus la altceva decît la eliminarea unei neutralizări; cu alte cuvinte, a crescut numărul contextelor în care se realizează opoziţia /#/: jîf După părerea noastră însă, apariţia perechilor minimale menţionate presupune crearea unei noi unităţi în inventarul fonemelor vocalice. 8. GRAFIILE at*, pn* ÎN CUVINTE DE TIPUL PlLC, VÎRTOS După cum se ştie, în primele noastre texte (şi în texte mai noi) grupurile de litere at*, p^69 apar nu numai în cuvinte de tipul plăti, plînge, grăbir prînz, unde corespund grupurilor actuale « [Z], respectiv, [r] + vocală medială semideschisă sau închisă», ci şi în cuvinte ca pîlc, vîrf, deci în cuvinte de origine slavă în care succesiunea « vocală medială + lichidă» din limba actuală corespunde consoanelor v. sl. [Z], [f]70. Grafiile at*, pt* apar, de asemenea, în cuvinte de alte origini, ca echivalente ale altor sunete originare (de exemplu, în vîrtos, pîrcălab < magh. porlcolâb etc.). Grafiile at*, pi* ca echivalente ale grupurilor actuale«vocală+lichidă » apar în toate textele examinate ; alternanţele at* ~ tka, ptk ~ Tip se întîlnesc, de asemenea, în toate textele, cu deosebiri de la unul la altul, în ce priveşte frecvenţa alternanţelor şi categoriile de cuvinte în care apar acestea. CY : Alături de fiat^ko^ = pîlc 35/2, kp-kaimmih 85/14, întîlnim grafiile KTiCMfAOpS 94/2—3, KTiGMHToapi 123/571; alături de RpierocS 72/11, apare kt*cto 76/9—10. în cuvinte de tipul pîlc, vîrf (cu lichide silabice la origine, în slavă) grafiile t\a, t*p sînt puţin frecvente. Pe de altă parte, a kat^ka 77/4, cu a ii corespunzînd actualului [ăl] < [al], este singurul exemplu de acest fel. PH : Situaţia din acest text este asemănătoare cu cea din CY. Alături de cp'hroy 2r/9, apare c'hprk 124r/5 (grafiile TiA, ^p sînt însă excepţionale în cuvintele de origine slavă din categoria pîlc, vîrf). Pe de altă parte, diversele forme ale lui a vărsa sînt scrise de 5 ori cu Ti (de exemplu, a ... KTipca 68r/l) şi de 5 ori cu pTi (de exemplu, kpt*c4K> 35v/13). Grafiile de tipul KpTimocii 4r/15 (cu diverse variante care nu ne interesează aici) apar, pentru acest cuvînt, în 24 de locuri; erhpTwpTiCS [sic !] 78v/26 este singurul caz cu Tip. Grafia K'Kp'hmoym'fe llr/21 (cuvîntul e scris cu pii în majoritatea cazurilor) poate servi, credem, ca argument în favoarea părerii că cel care a scris textul ajuns pînă Ia noi copia de pe un alt text, în care se scria consecvent (sau mai consecvent) pTv în astfel de cuvinte72. Mai semnalăm apariţia lui pTi în KpTimoAapio 38r/8 şi în Xp^mî* 34710. 69 ţJneori, ca echivalent al Ini t*, apare l. 70 Rosetti, ILR III, p. 106—107. 71 Ultimele două exemple arată că nu este exactă afirmaţia după care „Codicele Voro-neţean păstrează peste tot vechea ortografie paleoslavă” (Bărbulescu, Fonetica, p. 420). 72 Copistul a scris ierul înaintea lui p, dar apoi, sub influenţa textului de pe care copia, l-a scris din nou după p. 60 CT : în cuvinte din categoria pîlc, vîrf, se scrie aproape exclusiv a*k, respectiv, piv (grafiile t*a, apar extrem de rar : 3nrhp|iHT/f* 150r/16); de remarcat, în plus, că grafiile a'k, p^ apar, cu consecvenţă, şi în cuvintele de origine neslavă vîrtos şi tîlhar,' atestate în 36, respectiv în 15 locuri : t «pvrock 7V/17, TA'hX'apio 60Y/15 (se scrie însă în pîrcălab 156r/15, 156r/22). f Grafiile at*, piv nu apar în cuvintele care conţin astăzi grupurile [ăl], [ar]73. f PO : Menţionăm ajternanţa 'kp^p'k în cuvîntul vîrf (k’kpkSak 45/5, f dar KpiJf 36/14) si grafia c^piuaum (fără ier) 116/12 (alături de c^p^iuh f 116/15). Ţinînd seamă de valoarea grupurilor atv, pt* în textele slave, vom încerca să răspundem la întrebarea dacă nu cumva, şi în textele romîneşti, aceste grupuri corespund, în cuvinte ca pîlc, vîrf (eventual, şi în alte categorii de cuvinte), unor lichide silabice; în ipoteza că at*, p^ notează grupuri alcătuite dintr-o vocală şi o consoană, urmează să stabilim dacă, în aceste grupuri, vocala se găsea înainte sau după [Z], respectiv, [rj. €ît despre timbrul acestei vocale, considerăm, în linii generale, valabile k şi pentru cazurile care ne interesează aici afirmaţiile privitoare la valoarea lui în alte poziţii74. 9. GRUPURILE [ăl], [lă], lărl [răi [îl], [UI iîrl [fi] ŞI LICHIDELE SILABICE Părerea aproape unanim acceptată este că ori de cîte ori grafiile at*, pii apar în cuvinte care conţin astăzi succesiunile [ăl], [ăr] sau [îl], [îr] avem a face, pur şi simplu, cu imitarea unor deprinderi ortografice slave, I segmentele fonetice notate t*a, i^p fiind aceleaşi ca în limba contemporană. [ I. Bărbulescu crede însă că în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea limba romînă poseda lichide silabice 75. Considerăm că, pentru a ne pronunţa U asupra valabilităţii acestei ultime păreri76, este necesar să examinăm, în ansamblu, o serie de fapte — în aparenţă disparate — care pot să aducă lumină în problema studiată. înainte de a face acest lucru77, ţinem să subliniem că deosebirea dintre [Z], [f], pe de o parte, şi grupurile formate dintr-o vocală de timbru « nedeterminat» urmată de [Z], [r], pe de altă parte, nu este atît de mare cum ar putea să rezulte din transcrierea fonetică. S-a făcut observaţia că [îr], care, în limba romînă, corespunde, ; /adesea, slavului [r] ,,ea impresie acustică, este foarte apropiat de r”78. După acad. Al. Graur, ,,în grupul îr putem avea impresia că nu se pronunţă decît un r dublu” 79. Uneori, deşi se pronunţă şi vocala [î], se aude şi un 73 Ne referim la pronunţarea literară şi deci excludem fonetisme de tipul t[ă]lhar. 74 Vezi mai sus, § 4. 75 Bărbulescu, Fonetica, p. 424—426 (pentru argumente în favoarea lui „r vocalis sonans”), p. 431 (pentru vocalis sonans”). Argumentele invocate sînt următoarele: 1) grafiile de tipul <4piuht$aiv (în care apare numai consoana lichidă, fără o literă corespunzătoare unei vocale); 2) existenţa lichidelor silabice în diverse idiomuri slave, de unde au putut să pătrundă şi în romînă ; 3) faptul că în limba de azi se pronunţă, uneori, după părerea autorului, lichide - silabice în cuvinte ca sfîrşi, vîrf etc. 76 De altfel, exprimată cu rezerve : „Dar fireşte că aceasta e deocamdată numai o ipoteză” (Bărbulescu, Fonetica, p. 426). 77 Vezi paragraful următor. 78 Sextil Puşcariu, DR I, 1920—1921, p. 87 (prin r se notează aici o lichidă silabică). 78 SCL X, 1959, 2, p. 206. 61 [f] (lung), după cum rezultă din notaţii ca următoarele, întîlnite în ALE : [îvîrstat] ALE II 1, h.4, pc. 272, [vrîstatâ] ALE II 1, p. 105, MN (întrebarea 2782), pc. 455, [potîrnică] ALE II2 3, h. 710, pc. 47 80. Dar lichidele silabice nu se aseamănă (cel puţin din punctul de vedere al impresiei auditive pe care o produc) numai cu grupurile în care vocala precedă pe [7] sau pe [r], ci şi cu grupurile în care elementul vocalic se află după consoană. Încercînd să imite pronunţarea cehă a numelui oraşului Brno, vorbitorii de limbă romînă introduc81, de obicei, o vocală în vecinătatea vibrantei; rezultatul este [bînio] (probabil, de cele mai multe ori), dar şi []) s-a putut ajunge de la [ră] sau [n] la [ăr] sau [îr] şi invers92. Acad. B. Petro vi ci a arătat că prefixul corespunzător slavului pre- a ajuns (prin analogie cu pri-) la fonetismul [pri], în cuvinte de tipul prilog; pentru forme ca pîrlog se presupune o fază intermediară *[pn]93 94. E probabil că în această transformare a intervenit, între fazele «[r] + vocală medială » şi «vocală medială + [r] », stadiul cu [r]; dată fiind natura ei fonetică, lichida silabică a putut uşor să joace rolul de „verigă de legătură” între cele două faze menţionate. Ouvîntului v. si. phj/ikiţk ar fi trebuit să-i corespundă în romîneşte *[rîleţ]u. După părerea noastră, silaba iniţială, «[r] + vocală medială », a fost identificată cu [r], fază de la care s-a trecut apoi la succesiunea « vocală -f [r] »; [k] iniţial (dezvoltat, foarte probabil, dintr-un 89 Strungarii, Contribuţii I, p. 486. Autorul insistă asupra faptului că, atunci cînd interpretează valoarea unei grafii cu litere suprascrise, cercetătorul trebuie să-şi îndrepte atenţia „spre grafia cuvîntului scris cu toate literele în rînd” (ibidem, p. 485); or, în numeroase cazuri, cînd lichida este scrisă în rînd ea apare înainte de vocală: a'k sau pik. 90 Şi, mai mult, cele două pronunţări (cu vocala înainte sau după lichidă) puteau să fie redate în mod diferit în scris. Această afirmaţie nu contravine principiului după care scrierea rredă foneme, nu variante ale fonemelor, căci (după cum se va vedea în § 11) fluctuaţia în 'discuţie are un echivalent fonologie, nu este o fluctuaţie între variante ale aceleiaşi (sau ale aceloraşi) unităţi fonologice. 91 Vezi restricţiile enumerate în paragraful precedent, precum şi observaţiile de la sfîrşitul .acestui paragraf. 92 în ce priveşte fluctuaţia între [/] şi grupurile formate din [l] precedat sau urmat *de vocală medială vezi precizările de la sfîrşitul acestui paragraf. 93 E. Petrovici, SCL XI, 1960, 3, p. 622. 94 Este atestată varianta rulet (vezi DA, s.v. Mrlet). 64 Hi ;» «lement de tipul lui [f]95) a apărut ca urmare a faptului că în limba romînă mu era posibil grupul [ăr] sau \ir\ la început de cuvînt96. De remarcat că în amîndouă cazurile discutate mai sus vocala ■din grupul \ră\ sau [nj se găsea între două lichide, ceea ce a putut să favorizeze ,,absorbirea” ei de către una dintre acestea97 şi anume de către :. lichida care se grupa în aceeaşi silabă cu vocala : *(ră-]leţ sau *ţrî-]leţ > > *lr-M > *\îîr]leţ> hîrleţ; *[pră-]log sau *[prî-]log > *[pr]log > pîrlog. Fluctuaţia de odinioară în ce priveşte locul elementului vocalic -este dovedită de existenţa unor dublete ca vîrstâ—vrîstă, circiumă— prismă. După părerea acad. Al. Eosetti, în cuvintele care conţineau în slavă lichide silabice, romîna a dezvoltat, în mod normal, un element vocalic înainte de lichidă, iar fonetismele de tipul c[ri)smâ reproduc grupul bulg. [n], în care locul vocalei este guvernat de contextul fonetic98. Dacă teoria expusă mai sus este justă, înseamnă că e posibil să explicăm existenţa dubletelor citate şi independent de tratamentul bulgăresc al , lichidelor silabice şi să admitem că lui [r] slav îi corespunde fie {ir\, . lie \ri]99. în ce priveşte deosebirea dintre (în)vîrii şi (răz)vrăti, pe care S. Puşcariu o citează pentru a ilustra cele două tratamente ale lui [r] 100? -ea ar fi concludentă numai dacă s-ar putea proba că amîndouă cuvintele >stau în legătură cu v. sl. kp^t^th ; dicţionarele trimit însă la această formă numai pentru învîrti, în timp ce pentru răzvrăti se trimite la ~ $43KpdTHTH101. Ba chiar, acad. Al. Eosetti citează un cuvînt conţinînd acelaşi radical ca şi pasKpaTHTH şi pentru a explica pe învîrti (v. sl. kp4thth)102. . Pupă părerea noastră, este posibil ca atît [îr] din învîrti, cît şi [ră] din răzvrăti să provină din aceleaşi sunete originare : fie din [r] (ceea ce ar . confirma teoria lui S. Puşcariu), fie din [ra], dacă etimologia propusă de acad. Al. Eosetti este justă. Dacă trebuie să plecăm de la [ra], ne găsim în prezenţa unui exemplu clar de fluctuaţie între [ră] — cu [ă] < [a] neaccentuat — şi [ăr], devenit, ulterior, [îr], în acelaşi context fonetic, ceea ce ar dovedi că nu trebuie să ne referim la bulgară . pentru a explica deosebirea dintre circiumă şi crîşmă. Cuvîntul cîrstei103 este raportat de acad. Al. Eosetti la v. sl. KpdCT-bAk104; Ţprin urmare, grupul actual fîr] provine, şi în acest caz, dintr-un mai vechi [ră\. 95 Cf. dezvoltarea unui [h] din [u] în tîlhar < * [tîlua-i] < v. magii. * [tuluaj] ; Emil Petro viei, « Studii şi cercetări ştiinţificei, Seria III. Stiinte sociale (Academia R.P.R. Filiala Cluj), V, 1954, 3-4, p. 451. - . 96 Cu foarte puţine excepţii (ăsta, îţi ete.), vocalele [â] şi [î] nu apar nici astăzi, în dacoromînă, la iniţială decît înaintea unei consoane nazale; vezi, mai pe larg, discuţia din -cap. Litera ^, § 6. 97 Cf. Balotă, Nasalisation, p. 79. 98 Rosetti, ILR III, p. 107. 99 Puşcariu, LR II, p. 147. 100 Ibidem. 101 Vezi, de exemplu, Tiktin, DRG şi DLRM, s.v. răzvrăti. 102 Rosetti, ILR III, p. 60, 67; răzvrăti nu este menţionat în această lucrare. 103 Care apare la Puşcariu, LR II, p. 17, ca exemplu care ar ilustra dublul tratament ;al lui [r] slav (cîrstei —cristei). 104 Rosetti, ILR III, p. 70. Aceeaşi etimologie, la G. Mihăilâ, Împrumuturi vechi sud-slave în limba romînă. Studiu lexico-semantic, Bucureşti, 1960, p. 90. Aici se citează, pe lîngă variantele cîrstei şi cristei, şi unele care încep cu [krî] ; după părerea autorului, „variantele fonetice se datoresc faptului că termenul îşi păstrează caracterul onomatopeic şi în rom[înă]”. -5 c. 843 65 Fenomene paralele cu cele citate în rîndurile precedente apar şi în elemente de alte origini decît slavă; relativa confuzie produsă între lichidele silabice şi grupurile formate din lichide precedate sau urmate de vocale mediale a avut drept consecinţă fie transformarea grupurilor de tipul \ăr\ în [ra], fie fenomenul contrar. O formă ca po[trî]niche ALE II2 3, h. 710, pc. 723 este accidentală, dar strănuta reprezintă un caz deosebit (varianta, mai apropiată de etimon, stărnuta, a fost înregistrată în mai multe localităţi; vezi ALE II 1, h. 21). Fenomenul contrar poate fi constatat în fîrtat (cu varianta fârtat), în care vocala apare, astăzi, înainte de lichidă, în ciuda coexistenţei acestui cuvînt cu frăţie, frăţese etc.; şi în acest caz se poate presupune o fază intermediară *[ff}tatT între faza cu vocala după lichidă şi cea cu vocala înainte de ea105 106. Interesante pentru problema care ne preocupă sînt alternanţa [f] ~ [r&] şi fluctuaţia între [>] şi [«ar] în istroromînă. Lichida silabică din [rvu] „dracul” alternează cu grupul « consoană + M » din [răvJ — = dr. râulm. Alături de formele [rde] == dr. rîde şi [rpg] = dr. rîpă, apar [ărde] şi [ărpg]107. Deşi pentru istroromînă trebuie să ţinem seamă de puternica influenţă slavă (croată), fonetismele citate pot fi invocate cel puţin în sprijinul afirmaţiei că [r] este un sunet apt de a servi ca stadiu intermediar în trecerea de la [ră] la [ăr]. în lumina faptelor din istroromînă108, considerăm că devine mai plauzibilă şi explicaţia pe care am propus-o pentru cuvinte ca hîrleţ, pîrlog; şi în istroromînă,' [râ] din silaba iniţială a continuatorului lat. ripa(m) a fost simţit identic cu [>J, de la care, apoi, s-a putut uşor ajunge la fonetismele cu elementul vocalic înaintea consoanei109 110. Ar putea fi amintit, în aceeaşi ordine de idei, cazul verbelor dărîmar întărită şi sfărîma, cu variantele dărma, respectiv, îniărta şi sfărma (de astă dată este vorba de o fluctuaţie între [rî] şi [r] nesilabic). Deşi sincoparea vocalelor neaccentuate nu este un fenomen rar (indiferent dacă este vorba sau nu de un timbru medial), putem presupune că a intervenit aici şi faptul că vocala sincopată este de timbru [ă] sau [1} şi, în acelaşi timp, formează silabă cu o lichidă. Presupunerea apare mai justificată dacă ţinem seamă de faptul că lichida originară era lungă, [f]no, deci putea cu atît mai uşor să „absoarbă” elementul vocalic. 105 După părerea noastră, nu se poate susţine fără rezerve că grafia (într-un text din secolul al XVII-lea) reprezintă o simplă „variantă grafică” (DA, s.v. fîrtat); nu este exclus ca fonetismul mai apropiat de frate (cu vocala după [r]) să se fi menţinut pînă în această epocă sau să avem a face cu fonetismul [fr]tat. în ce priveşte închiderea vocalei, adăugăm că, în urma pierderii legăturii dintre cuvîntul bază şi derivat sau compus (la origine sau pe* terenul limbii romîne), fenomenul s-a produs şi în cîşlegi, cîrneleagă, vîlcea (poate, şi în alte cazuri; totuşi, după S. Puşcariu, DR VI, 1929—1930, p. 225, „metateza nu împiedică pe fîrtat să se simtă ca derivat din frate”). De altfel, aceste cuvinte cunosc şi variante cu [?T> vîlcea a fost înregistrat, în ALR II2 3, h. 816 numai cu fonetismul [â] (care apare* şi în vălcică, vălcuţă, vălcel). 106 Puşcariu, Contribuţiuni, p. 393 (în transcrierea autorului, consoana silabică este notată r, fără semn diacritic dedesubt). Vezi şi Puşcariu, Studii II, p. 71. . 107 Puşcariu, Contribuţiuni, p. 393—394. 109 Sub influenţa slavă, care s-a exercitat permanent (şi continuă să se exercite în zilele noastre'*. [/•] a dobîndit o oarecare stabilitate în sistemul fonetic al istroromînei, în timp ce în dacoromînă el s-a „disociat” într-o succesiune de două sunete. 109 De sigur, şi în istroromînă (ca în dacoromînă) grupul iniţial «vocală medială semi-deschisă -f- consoană orală» reprezintă un fonetism relativ recent. 110 Vezi cap. Literele o si pp. 66 în aceeaşi categorie de cuvinte intră şi verbul surpa, pe care dicţionarele îl derivă din *subrupare ( [.suripa] > *[su?îpă] > surpa. Faza [suripa] este atestată — covcmnauiH PH 47r/10-ll — ceea ce confirmă această etimologie, dată de I.-A. Candrea111 112. Forma surupa, existentă în unele graiuri113, se explică foarte uşor din *[surîpa], unde [:î] era precedat de o silabă conţinînd o vocală labială şi urmat de o consoană tot labială114. Târnă, faţă de ţărînâ, reprezintă un caz aparte numai în sensul că, de data aceasta, s-a produs transformarea în [r] a silabei [rî] accentuate; fenomenul nu este chiar atît de neobişnuit cum ar putea să pară 115. în sfîrşit, un caz asemănător cu cele discutate mai sus este constituit din perechea de verbe rîma ( rom. clacă). Prin urmare, coexistenţa fonetismelor [tră]g, [trî]g şi [tăr]g, [tîr]g sau [tr]g a putut să provoace o fluctuaţie similară în cazuri de tipul fîrtat, în timp ce atunci cînd lichida era [Z] existau mai mici posibilităţi de a se produce fenomenul analog; vocala putea, eventual, să apară după [Z], de exemplu în pîlc (în orice caz, putea să existe pronunţarea cu [Z]), dar fonetismele [tlă]c, [tlî]c, cu grupul [tl] iniţial, aveau mai puţine şanse de a exista117. 111 De exemplu, Sextil Puşcariu, Etymologisches Worterbuch der rumănischen Sprache. I Lateinisches Element..., Heidelberg, 1905, s.v. surp. 112 Candrea, PS I, p. CLXXIV. în Dicţionarul enciclopedic ilustrat ,,Cartea romînească”, Bucureşti, [ 1932 ], s.v. surpa, acelaşi autor trimite Insă la *subrupare. 413 Tiktin, DRG, s.v. surpa. 114 în mod curios, O. Densusianu este de acord cu etimologia *subrupare (Densusianu, HLR II, p. 34) şi, în acelaşi timp, admite că forma citată din PH reprezintă un caz în care nu s-a produs sincoparea lui [i] (ibidem, p. 110). 115 Vezi A. Graur, «Bulletin de la Soci6tâ de linguistique de Paris» XXXIX, 1938, 1, p. 49—50. DLRM, s.v. 117 Şi pentru unele dintre cuvintele care conţin astăzi grupul [îr] pronunţarea cu [ră], [rî], la unmoment dat, este mai puţin probabilă (de exemplu, în sîrg, pronunţarea vocalei după lichidă ar fi implicat apariţia grupului iniţial [sr]); dar în cele mai multe cuvinte apariţia vocalei după [r] ducea la constituirea unor grupuri consonantice tolerabile şi chiar frecvente, în cuvinte de diverse origini. 67 2. Printre cuvintele de origine slavă, cele eu [r] originar sînt mult mai numeroase şi, în general, mai frecvente şi mai importante118 decît cele cu [Z], aşa încît „modelul” fonetic slav a putut să exercite o influenţă mai mare în cazul lichidei vibrante. în concluzie, ţinînd seamă de o serie de fenomene care s-au produs în evoluţia fonetică a unor cuvinte, nu putem să afirmăm, fără nici un fel de rezerve, că grafiile a*k, pi* din textele vechi erau echivalente numai ale succesiunilor de sunete [ăl] sau [îl], respectiv, [ăr] sau [îr], în cuvinte ca pîlc, vîrtos etc; dimpotrivă, avem motive să admitem că at* şi p*h corespundeau, şi unor lichide silabice şi, în unele cuvinte, şi grupurilor «lichidă + vocală »119. 11. GRUPURILE A*h, p* NOTAU FONEME SAU SUCCESIUNI DE FONEME? Am avut în vedere, pînă acum, numai aspectul fonetic al problemei. Urmează să ne ocupăm, în continuare, de problema interpretării fono-logice a lichidelor silabice şi, în legătură cu aceasta, de raportul fonologie dintre [Z], [r] şi [ăl], [lâ], respectiv [ăr], [ra]120. înainte de toate, se pune întrebarea dacă [Z] şi [r] reprezentau sau nu succesiuni de două foneme. în alţi termeni, trebuie şă vedem dacă elementul vocalic de timbru «nedeterminat » ( = [ă] sau [î]) care însoţea consoana poate sau nu să fie identificat cu unul dintre fonemele vocalice; în cazul negativ, acest element trebuie considerat ca făcînd parte dintre trăsăturile consoanei — fonem lichidă silabică, opus lichidei nesilabice: /Z/ : /Z/, /r/: /r/. Pe baza acestui criteriu, NT. S. Trou-betzkoy consideră că [r] din sîrbo-croată este un fonem unic, în timp ce segmentul fonetic asemănător din bulgară reprezintă un grup de două foneme, deoarece, în această limbă, elementul vocalic care însoţeşte lichida poate fi identificat cu vocala « nedeterminată » care apare şi în alte poziţii, nu numai în vecinătatea lui [r] (de exemplu, în m^r „drum”)121. Eomîna ne înfăţişează o situaţie asemănătoare cu cea din bulgară. Întrucît în limba romînă din perioada primelor texte exista fonemul I&I, elementul vocalic „conţinut” în [l], [r] trebuie considerat variantă a acestui fonem 122. Aşadar, at* şi p*K notează succesiuni de foneme; acestea nu se realizau însă în toate cazurile ca succesiuni de sunete. 118 In absenţa unei statistici exacte şi exhaustive, afirmaţia aceasta se bazează pe următoarele constatări: in indicele din Rosetti, ILR III, p. 138—147, cuvintele dacoromîne de origine slavă cu [r] originar sînt aproximativ de patru ori mai numeroase decît cele cu [/]; după lista din Al. Graur, încercare asupra fondului principal lexical al limbii romîne, [Bucureşti], 1954, p. 48—55, raportul numeric dintre cele două categorii de cuvinte în fondul lexical principal al limbii romîne este de 20: 4 (am inclus în statistică şi pe cele cîteva cuvinte care, după unii autori, provin din bulgară sau din sîrbă — de exemplu, vîlvă — precum şi pe atîrna, format în romîneşte pe baza unui cuvînt de origine slavă, tîrn). 119 în lumina faptelor discutate în acest paragraf, nu putem vedea pur şi simplu rezultatul unei metateze nici în vrîstă, faţă de vîrstă, nici în fârtat (fîrtat), faţă de f[ră]taL 120 Pentru simplificare, nu am mai înşirat şi grupurile cu [f], care nu schimbă cu nimic datele problemei. 121 N. S. Troubetzkoy, Principes de phonologie. Traduits par J. Cantineau. Reimpression de la 1-ăre edition, 1949, Paris, 1957, p. 62. 122 După apariţia opoziţiei /a/: /$/, variantă a lui /a/ sau /$/. 68 în ce priveşte ordinea în care se succed cele două elemente ale grupului (llăj, Irâj sau /az/, /ar/), se pune întrebarea dacă ea are sau nu valoare distinctivă, cu alte cuvinte, dacă sebimbînd locul elementului vocalic (de exemplu, înlocuind pe [ilâ] cu [âT}) se obţine sau nu o modificare în planul conţinutului. Ca şi în alte ocazii, şi de data aceasta vom pleca de la examinarea situaţiei din limba contemporană, urmînd ca, după aceea, să vedem în ce măsură se poate presupune existenţa unei situaţii identice (sau asemănătoare) în dacoromîna din perioada primelor texte. 12. OPOZIŢIILE DE TIPUL lărj :/răl ÎN LIMBA ROMÎNĂ Pentru a stabili în ce măsură în grupurile constituite dintr-o consoană lichidă şi o vocală medială ordinea celor două elemente este utilizată pentru a distinge sensuri, ne-am limitat la examinarea cuvintelor-titlu din DLEM care încep cu silabe de tipul (1) « G + vocală medială + consoană lichidă » sau de tipul (2) « G + consoană lichidă + vocală medială »123. După cum se va vedea, deşi am avut în vedere numai iniţiala de cuvînt, datele obţinute pot fi considerate concludente pentru problema studiată. O bună parte dintre succesiunile de foneme care ar corespunde formulelor de mai sus nu există în limba romînă, dat fiind caracterul limitat al posibilităţilor pe care le au fonemele de a se combina între ele (în general şi, mai ales, la început de cuvînt) : 1. Elementul notat mai sus G nu poate fi reprezentat în nici unul dintre cele două tipuri de grupuri prin consoanele /&'/, /#/> / 81/4. După labiale, grupului actual [ia] îi corespund grafiile îa sau im numai în abia şi în Diată : ama 84/11 ~ akîm 87/8, mana 151/3 (şi khaivk 112/2) ~ KiMiţa 74/1; se scrie însă numai ni’aaA* 130/2 (ta sau m nu apar nici în piatră, amiazăzi etc.). Cu totul izolate sînt grafiile KA'feav'h-cf 72/6 — 7 şi ce kimmk 85/2 (dar ce KiaM'k 87/7, ce kîmaim 134/8). PH : Se scrie şi nîamp'k 33v/17, dar şi nÎMmp’k 7v/25, iiîmpa*-h-k«ph 16v/3 etc. După k, r, apar numai *, m, t (nu m, im, îta); ki(kh) apare însă înainte de k> şi înainte de h, în Ohk> 83r/4, Okîhaop'k 25v/2, Okihh 118r/9. Grafiile de tipul ©khawp^ 80r/13, Okk>a*k 79r/16, ntk> (verb) 100v/16 sînt incomparabil mai frecvente. Mai semnalăm grafia kîa în cheamă (de 3 ori) : k*aavk 73r/3. CT : Litera î nu apare în cazuri ca urechea, veghez. După labială, de cele mai multe ori se scrie im (rar îa) în cuvinte de tipul miere, pierde, (să) piardă : aaimpi 4r/19, ci\ ni’apaM 88v /ii- PO : Semnalăm grafia kihmm 117/8 şi alternanţa k«ai\m 13/12^ kmmm 19/14. în cuvintele de tipul piatră apare grafia îra : nirarpa 114/1. 2. GRUPURILE KÎ, rî + VOCALĂ Prezenţa lui î în forme de tipul chema nu poate fi socotită întîm-.plătoare. Faptul că în primele noastre texte apare şi grafia km şi grafia Kf (în CT numai aceasta din urmă) arată că, acolo unde este scrisă, litera 7 nu este impusă de vreo regulă ortografică, ci are rostul de a indica prezenţa unui sunet de timbru [i] — vocală propriu-zisă sau semivocală. Pentru a decide dacă succesiunea de litere km corespunde segmentului fonetic [Me] sau segmentului trebuie să vedem, mai întîi, cum sînt sînt scrise formele de tipul cheamă (căci din kî*a\m nu rezultă clar dacă ie corespunde succesiunii [ie], sau lui [i(i)e]*). Or, de data aceasta, compararea lui kiha\ay PO 117/8 cu KiîA\M CT 126r/6 arată clar că, în timp ce segmentul scris t se află în aceeaşi silabă cu consoana precedentă, ia notează un segment iniţial de silabă, ca, de exemplu, după vocala [i] din kfiţiia PO 41/10, .Miramo^Aoy CY 45/6. în aceeaşi poziţie (după vocală), în loc de ra se scrie, uneori, m, cu aceeaşi valoare4 5 : mimlu^a^ CY 34/8. îîu se poate susţine că litera î din ce Kîaavh CY 87/7 ar indica doar caracterul palatal al lui [#] (urmat în aceeaşi silabă de [&]), deoarece pentru notarea fonetismului {fia] ar fi fost de aşteptat să se întrebuinţeze grafia Kt, ca în CT, iar, pe de altă parte, este evident că segmentul scris a este separat prin limita silabică de cel scris î, în cazuri ca M^maTt* PO 24/7, ce anponiapi* CV 50/4 <în cuvinte de acest fel, se scrie, de altfel, şi î sau h + ia sau m). Aşadar, în 4 Vezi paragraful precedent. 5 Vezi cap. Literele i:, ia şi a, § 6. grupul „consoană +î+ra? ^ sau &u litera î notează o vocală, indiferent dacă este precedată de k, r sau de o altă literă consoană. ^ ^ ^ Grafiile hă şi fa în forma cheamă, care apar îiijQV, respectiv, în PH, ar putea, eventual să fie invocate? şi ele, ca dovadă că forma menţionată era trisilabică; e posibil însă să avem a face cu simple greşeli: copistul a vrut să scrie întîi chem (chemăm etc.), dar apoi, dîndu-şi seama că este vorba de o formă cu [a] în prima silabă, a adăugat pe a, fără să şteargă pe f (în CV), respectiv fără să înlocuiască pe t cu t (în PH)6. Afirmaţia că î din grupurile ki sau rî + literă vocală corespundea unei vocale impune discutarea evoluţiei grupurilor [MV], [glr]. După părerea noastră, în evoluţia lui [MV a] la [Ma] s-a ajuns, la un moment dat, cel puţin în unele graiuri dacoromîne, la faza [Mia] : [MV a] > [Mya] > [Mia]7 > [Mia] > > [Ma]. Paza [MV a], existentă şi astăzi în aromînă, nu pune nici o problemă; în ce priveşte pe [Kya], e firesc să admitem că [Z'J a devenit [y] (sau [i]) şi în cheamă, ea şi, de exemplu, in paie<*[pal'a]. Ulterior soarta lui [y] în cele două poziţii a fost diferită : semivocala (semi-consoana) s-a menţinut ca atare la iniţială de silabă, dar precedată de [Ti], [g] a fost identificată cu primul element al grupurilor [ie], [ia], care apăreau după alte consoane 8, şi a devenit vocală propriu-zisă ; mai tîrziu, [i] din [Ma] a devenit din ce în ce mai slab, ajungînd, în cele din urmă, să fie în întregime „absorbit” de consoana palatală precedentă.. Ultimele trei fonetisme enumerate mai sus sînt bogat atestate în graiurile actuale9 (de fapt, deosebirea dintre ele nu este prea mare şi ele nu trebuie considerate neapărat faze succesive ale fenomenului care ne interesează; toate trei au însă o caracteristică comună — inexistenţa unei vocale M — şi prin aceasta reprezintă, cel puţin în unele graiuri, un stadiu mai nou decît cel notat [Mia]). Alternanţele Kie ^ Kg şi ri'g ~ rg din CY se explică, foarte probabil, prin faptul că grafia fără î a fost introdusă de un copist în al cărui grai se pronunţa [Me], singurul fonetism existent în graiul reflectat de CT; două stadii fonetice, [Mie] şi [Me] (sau [Mie]) sînt reflectate şi .în PO. Faptul că în CV se scrie numai kîA sau Kîa (nu Kt) ar putea să constituie un indiciu că [i] şi-a menţinut mai mult caracterul de vocală atunci cînd era urmat de [a]10. în PH este reflectat, înainte de [e] şi [a], numai stadiul fonetic întîlnit în CT : kim# PH 3r/l? u<^nrkiţH 3r/6 (este puţin probabil ea în original să fi fost scris ki, rî + vocală, iar copistul să fi eliminat pe î, cu o consecvenţă care nu mai apare nicăieri în acest text). După cum am văzut 6 Vezi exemplele din paragraful precedent. Cu privire la explicaţia grafiilor discutater vezi şi cele spuse mai jos, în acest paragraf. 7 La Densusianu, HLR II, p. 98, formele de tipul celor transcrise chiae, chiame sînt discutate în capitolul „Voyelles en liiatus” ; lingvistul citat nu face însă o distincţie clară între vocale şi semivocale; în acelaşi loc, se menţionează ca exemplu de hiat [ia] ,,conserve intact” forma transcrisă iâiare, unde nu e de presupus că elementul de timbru [i] era silabic (vezi mai jos). 8 în faza în care se pronunţa [k'ia]mâ, [k'ie]m, grupurile « [k'] sau [k'i] + vocală » din cuvintele împrumutate au fost identificate cu grupurile « [k'i] + vocală»; cf. kIeat^huh CV 127/11. 9 Vezi, de exemplu, pronunţarea lui îngenunchează, în ALR II 1, h. 189. 10 E posibil, pe de altă parte, ca înainte de [a] vocala provenită din [y] să fi devenit mai deschisă, pînă la stadiul [e], ceea ce ar explica, poate, grafia kca (kîea ar fi o contaminare între kU şi nea); vezi exemplele date în paragraful precedent. 76 ; însă mai sus u, în PH apare grafia ki (sau km) înainte de w şi de h, în ochi, Se pare deci că transformarea lui [Aii] în [M(i)] nu s-a produs simultan în toate cuvintele ; factorii care au jucat un rol în acest proces au fost, pe de o parte, natura vocalei următoare, pe de altă parte, accentul. Faptele menţionate în legătură cu grafiile ki, rî şi k, r înainte de a şi de c, ;Mn CV şi în PH arată că, în general, înainte de vocală palatală vocala [i] >a devenit [i] şi a dispărut mai repede decît înainte de vocală nepalatală. U Se poate presupune că în cuvinte de tipul chingă transformarea lui [Myi] i în [iJci] a fost foarte timpurie şi, uneori, probabil, fără o fază intermediară - §Jci(i)i]. în acelaşi timp, cele cîteva forme scrise cu ki în PH arată că ii vocala din grupul [Mi] şi-a menţinut mai mult timp caracterul silabic atunci acest grup se găsea după vocala accentuată ; e probabil însă că în graiul Celui care a copiat textul PH vocala [i] din [Aii] nu se mai menţinea ca \jsunet silabic, căci grafiile kh (cu un singur h) şi kw sînt mult mai frecvente vdecît kîh, respectiv, kîw 11 12. -r 3. VALOAREA LUI î ÎN GRUPURILE KΑ, rî + VOCALĂ ^ şi PROBLEMA LUI „u FINAL” Constatarea că î după oclusivă palatală corespundea unei vocale ne : nferă o indicaţie preţioasă pentru rezolvarea problemei lui „u final”. Dacă Kîa nota grupul [Mi(i)a] — spre deosebire de Kt — [ha] — , iar ki* nota grupul [A\i(i)e], înseamnă că î corespundea unei vocale sila-T)ice şi în oy^rîw CV 81/4, k*kîw 28/13, oyHrîwASH PS 390/5 — vocală care nu exista în formele scrise yoynrw PH 100v/16, Okwat* 79r/16. în PS, V-adjectivul vechi şi pers. 1 sg. a perfectului simplu de la a vechi sînt scrise V la fel: k*kîw (adj. 530/6; verb 14/12); î corespunde unei vocale neaecen-r* Luate în primul caz şi unei vocale accentuate în cel de al doilea. Existenţa unui [i] silabic în vechi, unghi (scrise cu -kîw, -ri’w) implică existenţa unui ; , M silabic în aceleaşi forme, din următorul motiv : Vocala [i] precedată de oclusive palatale nu putea fi urmată de V' ,[$] + RR ,,pseudo-^ final”, căci din *[vekiiiw], *lur)giiu] nu s-ar fi putut ajunge la fonetismul fără [i] silabic reprezentat de grafia kio, no decît, cel mult, prin transformarea, mai întîi, a lui [iiu] în [iu]13 : [Miiu] > , [Aiiw] > [Anu] > [Mu] (> [Mu]). Or, coexistenţa grafiilor kîw, piio şi kio, rw în acelaşi text (în CV şi în PH) arată că faza [iu] (care, de altfel, s-ar fi notat hS sau îs, ca în iţiîs CV 73/11) nu a existat şi că, prin urmare, fonetismul corespunzător grafiilor kw, rw a fost precedat de cel redat prin ici’w, rîw. La [Mu] sau [gu] din Okwat* PH 79r/16, oy^rwH = unghiului CV . 146/6 s-a ajuns de la [Mi(i)u], [gi(i)u], scrise kîw, rîw; la fel, în poziţie finală, vocala [i] şi-a pierdut caracterul de vocală silabică înaintea unei alte vocale s i 1 a b i c e, ca şi înainte de [u] în interiorul cuvîntului şi înainte de [a] sau [e]. Grafia kikîw (adj.), întîlnită în CV şi în PS cores-• punde nu lui *[veMiiu], ci lui [veMiiu], căci numai aşa se poate explica - transformarea ulterioară a lui [Mi] în [Mfi)], ca în [Miiamâ] > [M(i)amâ] : 11 în § 1. ; . 12 Ibidem. :;V- 13 Ca în [perii»] > [periu]; vezi I. Pătruţ, CL IV, 1959, p. 43-47. [vehiiu] > [veJciu] > [vehu] > [veliu]. Transformarea lui [Ui] în [Tt(if] nu s-a putut produce de cît în faza cu [u] silabic; atîta timp cît exista 0'} exista şi [u]. Întrucît transformarea lui [u] în [u] a fost posterioară transformării lui ■ [Aîi] în [Tc(i)], faptul că fonetismul [Tei] în vechi (sg.) este atestat în CV dovedeşte că [u] final exista, ca vocală silabică — în acelaşi cuvînt şi în altele asemănătoare — cel puţin în graiul traducătorului acestui text. Dacă lucrurile s-au petrecut în felul arătat mai sus şi existenţa unei vocale silabice după [ii] din cuvîntul scris e«kîk> poate fi dovedită, nu avem nici un motiv să credem că după consoanele propriu-zise (deci nu după semiconsoana [;i]) elementul scris $ sau oy nu nota un sunet silabic. în graiurile actuale, acolo unde există [w] după [i], acelaşi element apare şi după [p], [6], [t] etc.14; desigur că semiconsoana [i] nu constituia un caz deosebit de cel al consoanelor propriu-zise nici în faza în care [u} era silabic. Menţinerea mai îndelungată a lui io (în cuvinte ca vechi, dibaci), în texte în care nu se mai scrie $ după consoanele propriu-zise poate fi explicată prin faptul că folosirea lui »o servea la deosebirea în scris a anumitor perechi de forme o m o f o n e (cf. grafia ochiu, faţă de ochij în epoca modernă)15; nu e nevoie deci să presupunem că după [i] sunetul [u] (respectiv [M]) a fost mai rezistent16. După părerea noastră, cuvintele scrise r*kîk> CV 28/13, 47/10,. 20/5 se pronunţau, toate, cu o vocală silabică, [u], la finală : [veJci-iu], [fi-iu], [fa-Jcu], în graiurile în care se pronunţa [veUiiu] etc. palatala [ti] nu reprezenta un fonem autonom, ci o variantă combinatorie a fonemului /tij: consoanele [ii] şi [ft] aveau o distribuţie complementară, prima apărînd numai înainte de vocală palatală — ultima, în celelalte poziţii; consoana [g] era, în aceleaşi graiuri, o variantă a fonemului /gr/. 4. GRUPURILE ni', eî, $!, ei, mî + VOCALĂ Ceea ce am spus mai sus în legătură cu valoarea lui î în grupurile Kira, kim, kii, rif etc. se aplică întru totul şi la cazurile în care consoana care precedă pe i este o labială. Aşadar, după părerea noastră17, litera î (sau h) urmată de vocală avea aceeaşi valoare atît în a anponniapiv PH 93r/26, KiAi^d18CV 74/1, cf kumS CV 150/8, cît şi în niiaTpa PO 114/1, nLs\pA*-H-KfpH PH 16v/3, niampii PH 33v/17, CV 34/10, rupmîh CT 10v/17, CV 20/6 etc. Şi de data aceasta, considerăm că nu sînt concludente cazurile cu î înainte de f, căci în această poziţie i ar fi putut să noteze un sunet nesilabic (deci h = [ie] sau [ye]). Lucrurile se prezintă 14 Petrovici, Corelaţia consoanelor rotunjite, p. 138, 140, 142 (hărţile 2, 3, 4). 15 Ibidem, p. 147. 16 Cum admit unii specialişti (vezi cap. Literele, $, k>, h şi k, § 2). 17 Care coincide cu a altor cercetători (vezi, de exemplu, Bărbulescu, Fonetica, p. 81—82^ unde este vorba şi despre cuvintele de tipul cheamă; Candrea, PS I, p. CXXVI —CXXVII: „e incontestabil că în prima jumătate a veacului al XVI-lea, şi chiar cu mult înainte de această epocă, cuvinte ca mânia, pi ale, piatră se pronunţau mâniia, piîale, piiatrâ”). 18 Poate, e interesant de semnalat că, în PH, succesiunea de sunete [iia] este redată > în acest cuvînt, în şasa feluri (ceea ce se explică prin echivalenţa dintre I şi h şi, în această poziţie, dintre ia, a şi a): Tia, îa, Fa, H»a, ha, Ha. 78 * însă cît se poate de clar în cuvinte de tipul piatră : pentru notarea luî \ia] sau [ya] ar fi fost suficientă întrebuinţarea uneia dintre literele a sau ia (care aveau această valoare în alte cazuri); grafiile îa, ha, îia, Hia se explică prin faptul că înainte de segmentul scris a sau m se afla vocala [i]19. O dată admisă valoarea de [i] a lui î din piatră, acelaşi lucru este valabil şi pentru î din fier. Nu putem să presupunem că, la fel ca după palatale, [i] s-a menţinut, ca vocală, mai multă vreme înainte de [&] decît înainte de [e], deoarece în limba contemporană nu se observă nici o deosebire între piatră şi pietre (în pronunţarea literară, întîlnim un [y] în ambele cazuri). De altfel, în afara faptelor discutate pînă aici, în PH există şi un alt element de grafie care arată că [i] era vocală şi, prin urmare, nu făcea parte din aceeaşi silabă căreia îi aparţinea vocala [fy$re, iedu> yedu, ieda > y$dăa 26. în urma celor arătate în rîndurile precedente, credem că vechimea mare a fonetismului f[y]ere,p[y]atră nu mai poate fi susţinută ; în orice caz, în secolul al XVI-lea existau încă graiuri în care [i] nu se transformase în [;y] atunci cînd era precedat de o labială. Desigur, în poziţie iniţială, primul element al diftongului a ajuns mai repede la stadiul de element semiconsonantic, dar evoluţia diferită a lui [i] în cele două poziţii este cit se poate de firească şi ea trebuie pusă în legătură cu o tendinţă fonetică generală : Prin evoluţia lui [ie] iniţial la [ye] s-a ajuns la tipul „ideal” de silabă (singurul universal): « consoană + vocală ». în grupurile pie, fie etc. s-a produs însă disocierea diftongului, în loc să se creeze un grup consonantic : [pie] nu a devenit [pye], ci [pi-(i)e], Un fenomen asemănător s-a produs, în unele cazuri, şi după alte consoane : [aria] (notat de acad. E. Petrovici [ara]) a devenit [ari(i)e]27. Şi aici, ca şi în forme de tipul cheamă, avem a face cu transformarea elementului semi vocalic (semi-consonanţic) în vocala [i]28. Atît transformarea lui [Tiia] în [ha], cît şi transformarea lui [pia] în [pia] şi apoi, prin accentuarea caracterului consonantic al elementului palatal, în [pya], [plia], sint fenomene relativ recente şi ele nu trebuie despărţite de evoluţia lui abia şi viaţă, în care [ia] devenit [ya] nu provine din diftongarea lat. [e], în ce priveşte pe viaţă — în care segmentul scris astăzi ia era notat, în primele noastre texte, exact la fel ca şi în piatră — ira, iA sau U — pronunţarea [viiaţă] este răspîndită şi în zilele noastre. M se pare semnificativ faptul că, nu cu mult timp în urmă, pronunţarea în două silabe a acestui cuvînt (recomandată astăzi ca literară) era considerată de acad. E. Petrovici „ciudată”29. în concluzie, după părerea noastră trebuie să distingem următoarele etape în evoluţia grupurilor « consoană -f [i] + vocală » în forme de tipul chem, cheamă, piept, piatră, viaţă : 24 Pentru a evita o confuzie, e preferabil sa nu se pună semnul diacritic sub i: [z] se ioloseşte şi pentru a nota pe iot, care are un caracter consonantic, spre deosebire de primul ■element al diftongilor notaţi [ie], [ia], 25 Petrovici, Sinarmonism, p. 100—101. 26 Ibidem, p. 101, nota 2. în SCL VII, 1956, 8—4, p. 166, acad. E. Petrovici vorbeşte chiar de păstrarea lui „iod romanic” în cuvinte de tipul piept (deci la [ye] s-ar fi ajuns Incfi înainte de faza romînei comune). 27 E. Petrovici, SCL VII, 1956, 3-4, p. 165. 28 Cf. existenţa, în limba actuală, a unor dublete ca asche —aşchie, muche—muchie. Pentru întreaga problemă a^fluctuaţiei dintre [k'a], [k'ej etc. şi [k'ia], [k'ie] etc., vezi Alf Lombard, Le verbe roumain. fitude morpholoqique. Tome I, Lund, 1954, p. 389—405. 29 DR VIII, 1934-1935, pi 270. £0 1. «[<]■( + li}) +• vocală», după labişle şi, probabil (aşa cum presupune acad. E. Petrovici), « [i] sau [y] + vocală » la început de cuvînt sau de silabă — în romîna comună. 2. Aceleaşi grupuri, în perioada primelor noastre texte (cel puţin in unele graiuri) — la care se adaugă grupul «[i]( + [$]) + vocală » după consoane palatale; ly} (<[£']) din [%a], [Jcye] etc. ajunsese să lie identificat cu [{]. Stadiul corespunzător grafiilor PO 117/8, CV 35/6 — 7 exista în graiurile reflectate de CV (în textul original) şi de PO (probabil că, în unele cazuri, [Tii} netrecut la [#] exista şi în graiul celui care a tradus PH); în CT este reprezentat numai stadiul [Ha], [Tce] etc. Grupurile [pia], [pie] în cuvinte de tipul piatră, piept se menţineau ca atare în toate graiurile reflectate de textele studiate 30. 3. Stadiul [pya], [pye], [fya], [fye] etc., respectiv, [Tea], [Ţie], în limba literară contemporană. 6. INTERPRETAREA FONOLOGICĂ A GRUPURILOR «[i] SAU [y] + [i], [eh [a] » Faptul că, cel puţin în unele graiuri, [i] sau [y] nu apăreau niciodată după consoane labiale (în interiorul silabei) este de o importanţă capitală pentru stabilirea sistemului vocalic al graiurilor respective, în primul rînd pentru stabilirea statutului fonologie al diftongilor ascendenţi. în limba literară actuală [ea] şi [ia] sau [ya], [e] şi [ie] sau [ye] apar în acelaşi context (beată—biată, bete—biete). în romîna vorbită în perioada primelor texte [ea] era în distribuţie complementară cn [ia], iar [e] cu [ie]; de asemenea, [i] era în distribuţie complementară cu \ii]. Segmentele « [$] + [i], [e], [a] (mai exact, [ă] sau [~â]) » apăreau numai la iniţială de silabă, iar segmentele vocalice corespunzătoare, neprecedate de [i] apăreau numai după consoană. Cu alte cuvinte, lipseau perechile minimale (de altfel, nu prea multe nici astăzi31) pe baza cărora se poate afirma că, în limba contemporană, [ea] este fonologie distinct de [ia], iar [e] este distinct de [ie]32. Întrucît vocala finală deschisă din tăia, să zicem, are o nuanţă anterioară, se poate spune că [i] apare automat înainte de vocalele anterioare cînd acestea se găsesc la început de silabă; fiind determinat de context, [i] nu îndeplineşte o funcţie distinctivă. Din cele arătate mai sus rezultă că segmentele fonetice [i], [e], [ga] (sau [eă] ) şi [ii], [ie], [ia] (sau [iă], [fă]) reprezintă, în total, trei segmente fonologice, indiferent dacă aceste segmente sînt considerate monofonematice sau difonematice. în principiu, sînt posibile următoarele două interpretări : 1. Grupurile \yi\, lye/, jyaf se realizează ca [fj, [e], [ea] (respectiv, ly/ este „latent”) după consoană : lyi/n, lye/l, lyajră; m/yi/e = m[i]c, mjyejrg = m[e]rg, l/ya/gă —l[ea]gâ. 30 Aceeaşi situaţie se întîlneşte în PS, după cum rezultă dintr-o grafie ca jjvnUAcK'k PS 42/5-6. • 31 Cf. A. Graur, BL VII, 1939, p. 170. 32 Lăsăm la o parte neologismele de tipul est, în care [e] apare în acelaşi (sau aproximativ acelaşi) context cu [ie] (cf. este). ‘6 - s. 843 81 2. Fonemele /if, jej, /ga/- (ultimul ar putea fi notat, mai bine, /a/ 33) se realizează ca [ii], [ie], [ia] la început de silabă : m/i/c, m/e/rg, Ijăjgă; /i/n — [ii]#, /a/î = [ie]Z, jă/ră = [ja]r^. Am dat exemple numai pentru iniţiala de cuvînt; la iniţială de silabă (în interiorul cuvîntului) situaţia este aceeaşi şi, în consecinţă, [e] din bine şi [ie] din ţie trebuie transcrise fonologie în acelaşi fel — fie bin\ye\, ţi]ye}, fie bin/ef, fi/tf/ J în mo(l analog, leagă, Mia = ljyajgăr t&fyăj sau l/u/gă, M/a/. Lăsînd la o parte problema statutului fonologie al lui [i] sau |j] după vocală şi înainte de tăietura silabică (taină) sau la sfîrşit de cuvînt (doi)34 — în această poziţie, semivocala palatală ar putea fi, eventual, considerată variantă a lui jij35 — urmează să răspundem la întrebarea dacă, în cazurile discutate mai sus, ne găsim sau nu în prezenţa unei succesiuni de foneme. între a susţine că în mic, merg, leagă există un jyj realizat ca «zero», respectiv, ca [e] şi a susţine că /i/, fe\, /<%/ se realizează la început de silabă ca «[i] sau [y] + vocală» alegem ultima interpretare, pe care o considerăm justă din următoarele motive : 1. Elimină necesitatea de a admite că după toate consoanele, cu excepţia lui /y/, vocalele [i] şi [e] reprezintă grupuri de cîte două foneme: [ii]n ; = jyifn, [ie]l .= \ye\l, dar [mi]c = jmyijc, [me]n/ = fmye\rg. Această interpretare este deci economică, pe plan sintagmatic (iar dacă ţyj nu există nici în alte poziţii, este economică şi din punctul de vedere al inventarului de foneme). 2. E în concordanţă cu constatarea de ordin general că în multe cazuri şi în diverse limbi, acelaşi fonem se realizează la iniţială de silabă sau de cuvînt sub o formă mai complexă decît în interiorul silabei, în sensul că vocalele sînt precedate de un apendice senii vocalic, de o „lovitură de glotă” etc., iar consoanele sînt însoţite de o aspiraţie sau de un element vocalic36 etc.; [i] poate fi considerat apendice semivocalic al vocalelor /i/, jej, /a/ în contextele /:#=i.../, /-i.../ etc. ( adică la început de cuvînt sau de silabă). 3. Ţine seamă de constatarea că şi /a/ iniţial se poate realiza ca [fa], pa]; cele două succesiuni de sunete nu sînt interpretate ca fiind realizări ale unei succesiuni de două foneme. 33 întrebuinţarea acestei notaţii e preferabilă deoarece scoate în evidenţă faptul că este vorba de un singur fonem. 34 Dacă vrem să facem o distincţie între [y] şi [z], folosind pe [y] pentru a nota un sunet cu un caracter consonantic mai pronunţat decît al celui notat [i\, notaţia mai exactă în taină, doi este |jf], căci elementul nesilabic palatal din cuvintele de acest fel are un caracter mai degrabă vocalic decît consonantic; vezi observaţiile noastre din Recherches sur Ies diphton-gues roumaine#, publiees par A. Rosetti, Bucarest-Copenhague, 1959, p. 135—136 şi din SCL XIII, 1962, 2, p. 161-166. 35 Cf. Em. Yasiliu, « Studia linguistica» XVI, 1962, 1, p. 29—33. Nu luăm în discuţie nici problema grupurilor [fu], [io] («semivocală palatală + vocală labială»): chiar dacă în aceste situaţii semivocala este o realizare a unui fonem /«// (este posibil însă ca [iu], [zo] să fie interpretate ca succesiuni de vocale ; vezi Em. Vasiliu, loe. cit.), nu înseamnă că acelaşi sunet reprezintă acelaşi segment fonologie în toate poziţiile (cf. cazurile de neutralizare). Semivocala [z] are un rol distinctiv în cuvinte ca iubit duiost dar nu îndeplineşte nici un rol înaintea vocalelor anterioare [i]t [e], [ti]; după cum vom vedea în alt loc (cap. Litera w, § 3), semivocala de timbru posterior [u] nu îndeplineşte nici un rol înaintea vocalelor posterioare (înainte de vocale anterioare nu apare). 36 Pentru ^această ultimă situaţie, vezi cap. Litera q, § 6. 82 7. CONCLUZII în perioada primelor noastre texte nu existau încă — cel puţin în unele graiuri — succesiuni de sunete de tipul [pya], cu [y] în interiorul silabei, după o labială. Cuvintele piatră, pierde erau trisilabice; litera 'i (sau, mai rar, h) nota fonemul jij. în unele graiuri, în forme de tipul cheamă, chem se pronunţa, după consoana palatală, vocala [i], apărută în urma ,,vocalizării” lui [//] din [%] < [M'J, [gy] < [gV], care a fost identificat cu [i]. Dat fiind că [ij (sau Iv/j) nu apărea, înainte de vocală anterioară 37, decît la început de cuvînt sau de silabă, nu existau perechi minimale de tipul beată—biată, aşa incit [ea] şi [ia] erau segmente fonologie identice ; la fel, erau identice segmentele [i] şi [ii], [e] şi [ie], prezenţa lui [f] fiind determinată de context. în cuvinte ca in, eî, iară, fonemele iniţiale erau /ij, /e/, /<*/, căci elementul [V] sau [y] nu reprezenta un fonem (cel puţin în aceste poziţii). Ţinînd seamă de acest lucru, nu se poate considera că [*] şi [e] erau variante ale fonemelor /ij, respectiv, I&I, situaţie la care s-ar fi ajuns, după acad. E. Petrovici, încă în romîna comună38. Vocalele anterioare apăreau în poziţie iniţial ă39, căci [ţţ care le preceda nu era decît un apendice fără valoare fonologică. 37 Prin „vocală anterioară” înţelegem şi pe [â]. 38 Petrovici, Sinarmonism, p. 113. 39 După cum vom vedea în altă parte (cap. Litera w, § 4), singura vocală medială care apărea în poziţie iniţială era !aj. VII. LITERA w 1. INTRODUCERE Distribuţia literelor o şi w reflectă aplicarea unei reguli ortografice care cerea să se scrie o după consoană şi iv în celelalte poziţii1. Regula aceasta este aplicată însă cu multe inconsecvenţe, aşa încît textele studiate conţin multe exemple de alternanţe. Pe de o parte, w apare şi după consoane (mai ales in formele de genitiv-dativ plural de tipul oamenilor, în pronumele lor, în sufixul -tor), pe de altă parte, o apare şi neprecedat de consoană (la iniţială de silabă sau de cuvînt)2. în ce priveşte pe w după consoane, de cele mai multe ori prezenţa lui pare a se datora unei alte reguli ortografice slave, care cerea să se facă deosebirea între plural şi singular, masculin şi feminin3. Iată cum se prezintă situaţia în textele studiate : p8 , + CY : WBpasoy 149/13 ~ OEpasoţ' 133/6, aw 169/5 ^ A$p$ 29/8. In poziţie iniţială litera o apare rar. PH : ivHAwpii 99r/13 ^ oHAopi* 53v/9 ; Nivcmpc^ 40r/16 ~ HocrpS 79723. CT : w^tk 63v/23 — 64711, >kwkk 82v/21 — jkokk 1775. Amestecul dintre w şi o este mai mare decît în cele două texte precedente. PO : wmSab 18/7 ~ OMcf 18/5, tw 18/18 ^ totk 18/9. 2. VALOAREA FONETICĂ A LUI w Lăsînd la o parte cazurile în care este precedată de o consoană (şi unde apare ca substitut al lui o), litera w notează segmente fonetice 1 Bărbulescu, Fonetica, p. 395 — 396, 401. 2 De la un text la altul exista deosebiri în ce priveşte proporţia grafiilor alternante» 3 De exemplu, să se scrie MNwro (pl.) şi whiw (dar oha) ; Bărbulescu, Fonetica, p. 396. în felul acesta s-ar explica frecvenţa mai mare a lui w în forme ca oamenilor şi în celelalte cazuri menţionate mai sus. 84 cărora le corespund astăzi, în limba literară sau în graiurile dacoromîne? următoarele sunete : 1) [(#)<>] (regional, [uă]): whai CY 150/10, wpauiK CT 19r/3—4; 2) [wu] (adesea, [(#)o], în diverse graiuri) : aSivait* PH 57v/24—25, Aow PO 8/9 ; 3) [u] : waMipH CV 35/6, soyiva PH 14r/24; 4) [W] (sau [#â], [wo]) : wm CY 120/14, wcr* PO 10/22. în marea majoritate a cazurilor, w apare în situaţiile de sub 1 şi 2. Faptul că astăzi, în limba literară, segmentele fonetice corespunzătoare lui w în poziţiile indicate sînt două (oile, oraş, dar ÎMm, dowu) a făcut ca să se nască o discuţie asupra valorii lui w în textele noastre vecbi. Mai exact spus, considerîndu se că în cazurile în care se pronunţă astăzi [{u)o] (de exemplu, în om) acelaşi fonetism exista şi în perioada primelor texte, s-a pus numai problema dacă în cazuri ca luăm, două, litera w nota tot pe [{u)o] sau corespundea lui [(u)ă], întîlnit în pronunţarea literară actuală. I. Pătruţ crede că prezenţa lui w în cuvinte de tipul două „nu corespunde ... întru totul situaţiei fonetice” 4, deosebindu-se prin aceasta de alţi cercetători, care admit valoarea [uo] 5. După părerea noastră, asupra valorii fonetice a lui w se pot emite numai ipoteze, a căror verificare nu este pe deplin realizabilă în stadiul actual al cunoştinţelor noastre privitoare la fonetica istorică a limbii romîne. Dacă luăm ca punct de plecare dacoromîna contemporană, trebuie să ţinem seamă nu numai de pronunţarea literară, ci, fireşte, şi de fonetismele neliterare (indiferent dacă este sau nu vorba de particularităţi ale unui anumit grai). Or, presupunînd că în perioada primelor texte situaţia era cam aceeaşi ca astăzi, înseamnă că nu putem preciza pentru nici o categorie de cuvinte dacă segmentul scris vv era [uo] sau [uă] : pe de o parte, pronunţarea do[uo] nu constituie nimic neobişnuit, pe de altă parte, [uă] în ochi, oraş, oţet etc. este fonetismul normal pe o arie destul de întinsă în nord-vestul ţării. Făcînd abstracţie de cazurile mai mult sau mai puţin accidentale, repartizarea celor două fonetisme este alta în subdialectul crişean decît în limba literară : în aceasta din urmă [uă] nu apare la început de cuvînt, dar apare în interiorul cuvîn-tului (la iniţială de silabă), în cazuri ca luăm, deci înaintea unei consoane labiale; în subdialectul crişean, [uă] apare, tot la iniţială de silabă, atît în interiorul, cît şi la începutul cuvîntului, dar, de regulă, în amîndouă poziţiile, numai înainte de consoane dentale şi palatale : [uă] în oţet, ochi, Ion, subsuori, fiori, dar [uo] în om, ocări, ocol6. Din exemplele date rezultă că atît [o], cît şi [ă] au la bază şi vocale labiale şi vocale nelabiale; deci etimologia cuvintelor nu ne poate oferi un indiciu pentru a stabili valoarea fonetică a lui w în perioada primelor texte romîneştL în lumina acestor constatări, nu se poate trage altă concluzie decît că în situaţiile menţionate mai sus sub punctele 1 şi 2 puteau să existe fie amîndouă fonetismele, [wol şi [uăJ — fără nici o restricţie sau repar- 4 Omagiu lui Iorqu Iordan cu prilejul împlinirii a 70 de ani, [Bucureşti], 1958, p. 664* 5 De exemplu, Candrea, PS I, p. CLIV; Kosetti, ML, p. 148, nota 3; Petrovici, Sinar-monism, p. 103 — 104. 6 Vezi articolul nostru din SCL XIII, 1962, 3, p. 325—335. 85 tizate ca în limba literară ori ca în subdialectul crişean — fie numai unul dintre ele, în ambele cazuri. în plus, nu trebuie să pierdem din vedere posibilitatea existenţei unui timbru vocalic intermediar între M şi Vom lăsa la o parte, pentru moment, situaţiile de sub punctul 37. Cit despre grafiile de tipul wcti PO 10/22, nu credem că ele pot fi considerate dovadă a prezenţei fonetismului [g] 8. Probabil că, plecîn-du-se de la faptul că o notează numai semivocala, în toată, de exemplu, în timp ce iv corespunde unei succesiuni « semivocală (semiconsoană) -j-vocală », în cuvinte ca nouă, s-au notat cu w şi succesiunile [oa] şi [pa]. Aşadar, s-a scris, de exemplu, fie T'hpoac;* PO 23/16, fie T^pvvc^, PO 22/9, iar la iniţială w a fost considerat suficient pentru a nota şi pe [p] şi pe [a]; de aici s-a ajuns şi la înlocuirea lui w cu o : naoia PO 33/6, faţă de naoata PO 34/1. în orice caz, chiar dacă fonetismul [p] exista, el nu reprezenta, din; punct de vedere fonologie, altceva decît [oa], [oa], [op], [pa], în timp ce toate aceste segmente fonetice erau fonologie distincte de [po] sau [pa]. 3. VALOAREA FONOLOGICĂ A LUI w Am văzut mai sus că faptele de grafie şi situaţia întîlnită în limba contemporană nu ne dau decît indicii foarte vagi cu privire la segmentul fonetic corespunzător lui w. Problema se pune cu totul altfel cînd avem în vedere valoarea fonologică a acestei litere. Întrucît aceeaşi literă apare şi în om, oglindă etc., cît şi în două, luăm etc., este de presupus că w corespundea, în amîndouă categoriile de cuvinte, aceluiaşi segment fonologie. Presupunerea aceasta este confirmată de faptul că în limba contemporană deosebirea fonetică dintre [po] şi [pa] nu este niciodată utilizată pentru diferenţierea a două cuvinte sau a două forme9; aşadar, chiar dacă în secolul al XVI-lea sau mai înainte se pronunţa — ca în limba actuală — uneori [po], alteori [pa], aceste sunete nu reprezentau segmente fonologice diferite. Întrucît w după consoană avea aceeaşi valoare ca şi o, adică [o] 10, rămîne în discuţie numai raportul dintre [o] şi segmentul scris w la iniţială de silabă. Segmentul «[p] (sau [o?]) + vocală semideschisă (medială sau posterioară) » se găsea în distribuţie complementară cu [o]; exact acelaşi raport exista între [pa] şi [pa] şi între [pa] şi [a]: grupurile [pa], 7 Vezi paragraful următor. 8 Candrea, PS I, CXLI — CXLII (cu referire la textele rotacizante). Valoarea de [o] a lui w iniţial este cu totul neprobabilă, deoarece în această poziţie se pronunţă un diftong chiar în graiurile unde după consoană apare [p] : c[p]sa, dar [ua]meni sau [uâ]meni. Cu privire la valoarea de diftong a lui w iniţial, vezi si Romulus Todoran, DR XI, 1948, p. 280 - 281. 9 Putem lăsa la o parte deosebirea dintre [uo] articol şi [uă] pronume, care se întîlneşte, rar, în unele regiuni, dat fiind că cele două forme nu apar în" aceleaşi contexte (de altfel, de cele mai multe ori, pronumele cunoaşte şi varianta [uo]); în orice caz, nu avem nici un motiv să credem că această deosebire exista în perioada primelor texte romîneşti (vezi observaţiile noastre din SCL XIII, 1962, 3, p. 333-335). 10 Cf. Bărbulescu, Fonetica, p. 403. 86 [tio] (sau [m«]), [mu] (sau [ua], [m-dj) apăreau la iniţială de silabă, iar [m], Mj [?<*] (sau [pd]) în interiorul silabei (după consoană). Prin urmare, cele două serii de sunete reprezentau numai trei segmente fono-logice diferite. întocmai ca [j] înainte de vocale anterioare, [«] apărea, în mod automat, la începutul silabei, înainte de vocalele posterioare [u], [o], [d] sau înainte de [ă]. De aceea, după părerea noastră, problema interpretării fonologice a sunetelor înşirate în alineatul precedent se pune în acelaşi fel ca şi pentru [ii], [ie], [ia] şi [i], respectiv, [e], [ga]. Fără a mai repeta argumentele expuse în capitolul consacrat literei I, considerăm că segmentele fonetice «[«] + vocală» nu reprezintă succesiuni de două foneme, ci variante poziţionale ale fonemelor ful, foj şi jgaj (sau, întrebuinţînd o notaţie care pune în evidenţă faptul că e vorba de un singur fonem, /d/). Prin urmare, fonemele vocalice din seria poste-rioară care apar în bun, tot, toată apar şi la iniţiala cuvintelor uşă, om, oameni: &/«/», tjojt, tjăjtă = i[ga]iă, respectiv, lu/şă, jojm, lâjmeni ~[ua]meni; de asemenea, aceleaşi foneme apar în interiorul euvîntului, la iniţială de silabă, în boul, două, ziua: bojujl, do joi, zi/ă/. Dacă, aşa cum am susţinut mai sus, segmentele [ua] sau [uâ], [wa], [wă] şi [ga] sau [pd] erau fonologie identice, înseamnă că nu trebuie să-i atribuim lui w valoarea de jwj în wdMfpH CV 35/611. Această literă nu nota o consoană în oameni şi succesiunea « consoană + vocală » în iVKpd3e\* CV 149/13: jw/ameni, respectiv, /wojbraz sau /wă/braz. Grupul wa avea aceeaşi valoare ca şi grupul oa — adică era echivalent al unui singur fonem; faptul că în oameni se scrie wa, faţă de ©a din toată, se datoreşte aplicării regulii ortografice pe care am amintit-o la începutul acestui capitol şi care explică şi deosebirea care se face între notarea lui joj din om şi cea a lui /o/ din tot. 4. OBSERVAŢII ASUPRA STATUTULUI FONOLOGIC AL VOCALEI [ă] Din faptul că [mo] sau [uă] şi [uu] (eventual, [uî]) nu sînt decît variante ale fonemelor /o/, respectiv, juj, rezultă o consecinţă importantă pentru sistemele fonologice ale graiurilor din perioada primelor texte. Vom vedea în altă parte12 că vocalele de timbru [ă] sau [î] apar la iniţială numai în prezenţa lui /V/, ca elemente fără valoare distinctivă. Din cele arătate în rîndurile precedente şi în capitolul privitor la litera î rezultă că în poziţie iniţială (de cuvînt sau de silabă) apar numai următoarele vocale: /i/, /e/, /d/, /a/, /&/, /o/, /a/. Se pune întrebarea dacă [d] (inexistent, din punct de vedere fonologie, la început de cuvînt) reprezintă, într-adevăr, un fonem de sine stătător13. în aparenţă, este posibilă o singură interpretare: Vocalele [ă] şi [o] sînt variante ale aceluiaşi fonem, facultative la iniţială de silabă — lulojm = lu[(u)ă]m sau lu\(u)o]m — şi determinate ■de caracterul consoanei precedente (labializate sau nelabializate) în cele- 11 Vezi mai sus, § 2, punctul 3. 12 Cap. Litera § 6. 13 Aşa cum am admis în cap. Literele \ şi 87 lalte cazuri. No tind, în mod convenţional, cn hj acest fonem, cuvintele vor (de la a vrea) şi văr ar trebui să fie transcrise jv°9/r, respectiv, jvsjr14. Vom încerca să arătăm, în continuare, că o serie de fapte pledează^ împotriva acestei interpretări. După părerea noastră, pentru a recunoaşte autonomia fonematică a vocalei [ă] este suficient dacă apare la început de cuvînt (sau de silabă) tonejĂul corespunzător mai deschis. Pe baza paralelismului cu /a/, care apare în poziţie iniţială şi se opune lui /d'/ şi lui l&j — ară, iară, oară—ja/ră, Jă/ră, jă/ră15 — considerăm că între [d] din văr şi [o] din vor există un raport similar: vjă/r — vjojr. Acceptînd interpretarea conform căreia distinctiv este caracterul, consoanei, s-ar ajunge la o mare complicaţie în descrierea sistemului: ar trebui să admitem că, în timp ce vocalele deschise (medială şi poste-rioară) sînt foneme autonome (cu un timbru independent de cel ăl consoanei precedente), vocalele corespunzătoare mai închise nu sînt decît variante ale aceluiaşi fonem, determinate de timbrul consoanei precedente : sare—soare, a sări — a însori = /sajre — Isă/re, dar /sojri — (în)ls°ojri-O complicaţie de acest gen (cu deosebirea că timbrul consoanei este considerat distinctiv în grupul «consoană + vocală deschisă») apare în descrierea dată sistemului fonologie al limbii literare contemporane de acad. E. Petrovici. Autorul citat consideră 16 17 că în forme ca toată labializarea consoanei iniţiale este o trăsătură distinctivă (fonologică), dar în. forme ca tot aceeaşi trăsătură nu este distinctivă, ci impusă de vocala următoare, /o/. Vom încerca să arătăm, mai jos, că criteriul pe care l-am utilizat pentru a separa, din punct de vedere fonologie, pe [d] de [o] este singurul criteriu pe baza căruia se poate stabili independenţa fonematică a lui [ă] şi în raport cu [a], deci cu o vocală din aceeaşi serie de localizare.. După acad. E. Petrovici, ca urmare a amuţirii vocalelor finale, s-a ajuns de la sinarmonismul de grup V (cu şapte foneme vocale) la corelaţiile consonantice de timbru şi, implicit, la un sistem vocalic linear18 19; într-o fază mai nouă a romînei comune, dintre toate vocalele ,,numai trei, anume î, â, a, puteau apărea la început de cuvînt... [î], fa], [a] trebuie considerate ca fiind variantele fundamentale ale celor trei foneme vocalice: /î/, /ă/, /a/” Cu privire la teoria expusă mai sus observăm, mai îiitîi, că în întreg studiul citat al acad. E. Petrovici nu figurează nici un cuvînt în care /ăj ar fi apărut la început de cuvînt (ceea ce nu este de mirare, căci /#/ în poziţie iniţială este recent şi el apare în numai cîteva cuvinte), în al doilea rînd, timbrele vocalice mediale mai închise decît [ă] nu puteau să apară, la iniţială, în perioada romînei comune (ca şi în perioada primelor texte şi, în general, ca şi astăzi) decît înaintea unei consoane nazale, 14 Pentru simplificare, facem abstracţie de faptul că [ă\ nu era fonologie distinct de [$], în timp ce după consoanele labializate [o] se opunea lui [u\. ‘ 15 Vezi paragraful precedent şi cap. Litera î, § 6. . 46 SCL VII, 1956, 1-2, p. 10—17, 17 Cu privire la noţiunea de sinarmonism de grup vezi Boman Jakobson, Seleded Writings^ I. Phonological Studies, ’s-Gravenhage, 1962, p. 11 — 12, 37. : 18 Petrovici, Sinarmonism, p. 110—113. 19 Ibidem, p. 113. 88 ca un apendice pur fonetic, fără valoare distinctivă, al nazalei20 (în această poziţie, în cuvinte ca întregi îngust, putea, de altfel, să apară — şi chiar e* mai probabil că apărea — o vocală mai deschisă decît actualul [îj sau, uneori, nu exista nici un element vocalic propriu-zis 21). Mei una dintre vocalele mediale mai închise decît [a] nu existau ca foneme iniţiale; la început de cuvînt apărea un singur fonem vocală medială, /a/. - Dar dacă, pe de o parte, aşa cum susţine acad. B. Petrovici, vocalele [£), [ej, M, [o] nu erau foneme independente (această calitate avînd-o numai vocalele mediale), iar, pe de altă parte — lucru pe care credem că am reuşit să-l demonstrăm 22 — fonemul /d/ (singura vocală mai închisă decît /a/) nu apărea la început de cuvînt, aplicarea consecventă a criteriului poziţiei iniţiale la determinarea numărului de foneme vocalice ne-ar duce la concluzia că sistemul romînei comune nu era „linear”, ci „punctual”, adică monovocalic; ar trebui să considerăm nu numai că locul de articulaţie al vocalei depindea de unul dintre cele patru timbre fonologice ale consoanei (palatal, labiopalatal, velar, labio-velar), ci şi că gradul de deschidere al vocalei postconsonantice era determinat de o anumită trăsătură distinctivă a consoanei care o preceda. Recunoscînd — în conformitate cu analiza pe care am făcut-o mai sus23 — existenţa' seriilor vocalice /i/, /e/, /d/ şi ./W? I°h Wi unde gradul de deschidere este distinctiv, autonomia lui [d] faţă de [a] rezultă, şi de astă dată, din aplicarea aceluiaşi criteriu al paralelismului în sistem, pe baza căruia am afirmat că există un fonem /d/, distinct de /o/: întrucît \e\ apare în poziţie iniţială şi se opune lui /d/ (cf. jefd = ied, • /d/d —iad 24), admitem că şi în păr — par (unde vocalele nu sînt anterioare, ci mediale) este distinctiv gradul de deschidere al vocalei, nu o caracteristică oarecare a consoanei. în concluzie, în sistemul vocalic există un fonem autonom, /d/. ^ Spre deosebire de toate celelalte vocale, /d/ nu apare niciodată în poziţie iniţială (de cuvînt sau de silabă), ceea ce-i conferă un loc aparte în sistemul fonemelor vocalice din perioada primelor texte. Această trăsătură a lui /d/, precum şi faptul că, în anumite condiţii, oricare \ dintre vocalele [i], [>], [a], [o], [u] s-a putut transforma în [d]25, „ arată rolul cu totul particular pe care l-a avut fonemul /d/ în evoluţia limbii romîne. Această vocală poate fi numită « nedeterminată » şi opusă tuturor celorlalte vocale, luate în bloc. 20 Vezi justificarea acestei afirmaţii în cap. Litera § 6. 21 Acad. E. Petrovici admite că într-o epocă mai veche a romînei comune se pronunţa *[dngustu] (unde d notează o vocală cu un timbru nedefinit), dar * [mprumuiu] (Petrovici^ -Influenţa slavă,]). 31)după părerea acad. Al. Graur (SCL XI, 1960, 4, p. 846), actualul [i] din cuvinte ca împrumut nu poate fi considerat vocală protetică. Vezi şi discuţia din cap. Litera § 6 şi 7. 22 Vezi argumentele aduse în cap. Litera § 6. Cele spuse acolo cu privire la statutul fonologie al vocalelor mediale mai închise decît [a] la început de cuvînt, în perioada primelor texte romîneşti, se aplică, în aceeaşi măsură, şi la romîna comună. 23 Vezi paragraful precedent şi cap. Litera F, § 6. 24 Ca şi astăzi, vocala [o] apărea rar în contexte identice sau asemănătoare cu cele în care apărea [oa], aşa îneît e greu să găsim un exemplu similar pentru seria vocalelor posterioare. 25 Cf. Mircea Zdrenghea, « Analele ştiinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi » (serie nouă). Secţiunea III (Ştiinţe sociale), tomul III, 1957, 1 — 2, p. 153 — 161. 8» > Yom încerca să arătăm, în rîndurile care urmează, că introducerea în discuţie a conceptului de neutralizare ne duce la aceeaşi concluzie. Întrucît [mo] este identic, din punct de vedere fonologie, cu [uă\, se poate considera că la iniţială de cuvînt sau de silabă se neutralizează opoziţia «labial » : « nelabial», arhifonemul fiind definit numai prin trăsăturile « posterior » şi « semidesebis ». Dar în poziţie iniţială nu există nici opoziţia /m/ (vocală închisă): jă/, nici opoziţia /<*/ (vocală deschisă): Jă/; mai mult, în această poziţie nu există nici opoziţiile /ej (vocală anterioară): /«/, jij: /d/, /a'/ : /ă/. în acelaşi timp, pentru vocalele care apar la începutul silabei, toate trăsăturile privind gradul de deschidere sau localizarea sînt distinctive, ceea ce înseamnă că opoziţiile corespunzătoare acestor trăsături nu se neutralizează. Faptul că toate vocalele, cu excepţia lui /<*/, apar la iniţială de cuvînt nu poate fi interpretat altfel decît, cel mult, ca o neutralizare a opoziţiei dintre /«/ şi toate celelalte vocale. Singura opoziţie care se neutralizează aici este cea dintre vocala «nedeterminată»/d/ şi vocalele «determinate». în legătură cu locul lui /«/ în sistemul fonematic al limbii romîne, e necesar să adăugăm o observaţie cu privire la rolul jucat de influenţa slavă în evoluţia vocalismului romînesc. După acad. E. Petrovici, „nu este o întîmplare că tocmai acea limbă romanică posedă seria completă a vocalelor mediale, nerotunjite, care a fost expusă în tot cursul evului mediu influenţei adstratului slav26... Fără influenţa slavă, limba romînă ar fi ayut cu siguranţă o vocală cu o articulaţie medială a limbii, cu un timbru nedeterminat, asemănătoare lui « e mut»francez, lui a neaccentuat portughez şi catalan, lui e dialectal italian sau lui e albanez, precum şi diferite vocale nazalizate sau vocale cu timbrul modificat din cauza acţiunii unei nazale vecine, dar aceasta n-ar fi dus la constituirea triunghiului vocalic romînesc actual”27 28. După părerea noastră, datorită caracterelor specifice ale lui /<*/, sistemul vocalic al limbii romîne avea, într-o perioadă mai veche, trăsături care îl apropiau de sistemele vocalice ale unor idiomuri romanice, nu de sistemele vocalice slave. Apariţia ulterioară a opoziţiei jă/: jîj se explică prin factori din interiorul limbii romîne fără intervenţia influenţei slave. Atît distincţia fonetică dintre timbrele vocalice [«] şi [f], cît şi opoziţia fonologică corespunzătoare s-au cristalizat într-o măsură mai mică (sau nu au apărut încă) tocmai în unele graiuri ale dialectelor romîneşti care au fost mai puternic influenţate de idiomuri slave (cf. situaţia istroromînei). în consecinţă, credem că nu e cazul să atribuim influenţei slave în evoluţia vocalismului romînesc rolul important pe care i-1 atribuie acad. E. Petrovici. 5. CONCLUZII Distincţia dintre w şi o se bazează pe o regulă grafică asemănătoare cu cea care impunea să se scrie uneori î, alteori h ; în timp ce, de obicei, î.era urmat, w era, de obicei, precedat de o literă 26 Petrovici, Influenţa slavă, p. 7. 27 Ibidem, p. 8. 28 Vezi cap. Literele -k şi *, § 5. *90 / vocală (în plus, w apărea şi la iniţială de cuvînt). Deşi segmentul scris v w se realiza sub forma unei vocale (mediale sau posterioare) precedate de un element semivocalic, mai mult sau mai puţin perceptibil, iar o nota, după consoană, un singur sunet, [o], echivalentul fonologie al celor două litere era acelaşi: fonemul /o/. Semivocala de timbru labial apărea, în mod automat, înainte de /o/ iniţial, ca şi înainte de fonemele corespunzătoare de pe celelalte trepte de deschidere, juj şi jâj\ în capitolul consacrat literei î am arătat cîteva dintre motivele care ne determină să interpretăm pe [ii], [ie], [ia], nu ca lyij, jyej, jyaj, ci ca ///, jej, /â/; ceea ce am spus acolo se aplică, mutatis mutandis, şi la situaţia vocalelor posterioare. Adăugăm acum două obser-^ vaţii valabile, de asemenea, pentru ambele serii de vocale : 1. Interpretările propuse concordă cu realitatea fonetică mai mult deeît ar putea să rezulte din transcrierea fonologică, dat fiind că, exeep-tînd poziţia iniţială de cuvînt (unde e de presupus că semivocalele erau articulate mai net şi aveau un mai pronunţat caracter consonantic), dintre [i], [e], [ga], [a], [o], [ga] postconsonantice şi [ii], respectiv, '[ie], [$&]? [%°]j lu&] iniţiale de silabă deosebirea nu era (după cum nu este nici astăzi) prea mare29. 2. Recunoaşterea identităţii fonologice a segmentelor fonetice [i] şi [ji]? [e] şi fie], [o] şi [uo] etc. corespunde şi unor fapte de grafie: Nu se face nici o distincţie, în scris, între [i] (după consoană) şi ■[ii] (la început de silabă). Distincţia dintre [e] şi [ie]y care s-ar fi putut face, cu mijloacele oferite de alfabetul chirilic, nu a fost considerată necesară, de cele mai multe ori (litera e apare rar; * notează şi pe [e] şi pe [ie]). Segmentul [ea] sau [g] în cuvinte de tipul lege este notat altfel r-deeît [ia] iniţial de silabă — h în primul caz, ih în cel de al doilea — dar, foarte frecvent, & corespunde fonemului /â/ în amîndouă poziţiile. Se notează în acelaşi fel şi vocala [u] şi grupul [un]. / Segmentele [o] şi [uo] sînt scrise, în general, în mod diferit; totuşi abaterile sînt numeroase şi, în plus, distincţia care se face este dictată de o regulă pur ortografică, aşa îneît nu poate fi invocată în sprijinul interpretării lui [o] şi a lui [uo] ca segmente fonologice diferite. Succesiunile de sunete [ga] şi [ua] se scriu diferit (nu în toate eazurile) pe baza aceleiaşi reguli. Aşadar, prezenţa unui [i] sau a unui [u] nu a fost, în general, marcată în scris, cînd acest lucru nu era necesar din punct de vedere v fonologie. în ce priveşte locul fonemului jâj în sistemul vocalic al limbii romîne din perioada apariţiei scrisului (respectiv, al fonemelor /ăj şi jîj în limba contemporană), nu avem nici un motiv să punem pe seama influenţei slave constituirea seriei vocalelor mediale. 29 Cf. Petrovici, Sinarm^niam, p. 104, Hota 34: iot şi wau în pozkie intorvoeaM^ă se pronunţă aproape ca [v’ 38/14, *184^ 156/5 ^ Aoyrh 73/14. Notaţia „zero” este puţin frecventă 7. PH : cmpT^KS 3V/11 ~ cmp^M^KOV 109v/19, a Af^yNn* (perL simplu) 96r/25, dar AMoyrapt- 112v/12. Notaţia „zero” apare mai des decît în CV. Spre deosebire de CV, înainte de consoană (cu excepţia grupului 4P şi a grupurilor care apar în compuse de tipul A*4mPS 11T/IO) litera 4 apare extrem de rar; în marea majoritate a cazurilor, în această poziţie se scrie n, respectiv, m (însoţite, uneori, de ieruri sau de ieric). CT : 4 apare la finală, în un, articol şi numeral (în alternanţă cu n şi cu „zero” : $4 88v/23 ~ oyN 26r/10 ~ $ 5r/7) şi la iniţială. în interiorul cuvîntului (dacă lăsăm la o parte cazurile de tipul np*4Tp& 7r/2, unde 4 este, la origine, iniţial de morfem), apariţia acestei litere este cu totul excepţională : tohh4ak 89v/8 ~ roNHNAfc 138v/ll. 5 Necesităţile argumentării impun ca valoarea lui ^ iniţial să fie discutată la urmă. 6 Grupul este examinat separat, pentru motive care vor rezulta din expunerea de* mai jos. Se poate considera că vjv final de cuvînt (care nu e niciodată final de frază, în textele studiate) este urmat de consoana iniţială a cuvîntului următor, respectiv, de « consoana zero »,. cînd cuvîntul următor începe cu o vocală. 7 în funcţie de caracterul consoanei care urmează, în anumite poziţii predomină 4, în altele n sau ^\h ; îa Procopovici, Nazalizare, p. 279 se găsesc formulate aceste „legi ortografice”^ 99 PO : înainte de consoană (cu excepţia unor forme ca a*4tP# 20/1), m scrie, de regulă, n ; în unele cazuri apare 4 sau grafia „zero” : 70/10, dar 74/3—4; THNCfpAv 70/10, dar ATHCb 75/2. în interiorul cuvîntului, înainte de p, în această poziţie 4 apare numai în textele rotacizante8. CY: 4 alternează cu „zero” : MT^pa (subst.) 11/6 ~ M’Kpa 36/10. Prima notaţie este de două ori mai frecventă decît cealaltă 9, iar grafia n nu apare în această poziţie. PH: Hp (grafia cea mai frecventă) alternează cu 4p (apare mai rar) şi cu p (apare foarte rar): m*4pK 2V/19 ^ n'hHp’fc 87r/13 ~ n'hp'k 64r/18—19. Aşadar — ca şi înainte de alte consoane — şi înainte de p, litera 4 este mai puţin frecventă decît h ; totuşi, în interiorul cuvîntului, 4 este, proporţional, mult mai frecvent înainte de p decît înainte de alte consoane. Grafiile de tipul ooyun4npn£H 66v/1, cu 4NP, reprezintă cazuri cu totul excepţionale. în interiorul cu vî n tul ui, înainte de vocală (în cuvinte de tipul vie), CY : a Kbfg 75/2 ^ a 45/12 ; ^httuiih 100/11, dar a^nt'kio 74/6 ; i^i'4£Todp£ 80/11 ~ Hi^HigToapf 57/12—13. Prin urmare, în această poziţie apar patru grafii : 4, h, 4N şi „zero”. PH : Întîlnim altă situaţie decît în CV, în sensul că apare notaţia cu doi n, iar în cazurile cînd se întrebuinţează şi 4 şi n litera 4 apare, uneori, după h. Cea mai frecventă grafie este n (însoţit, în majoritatea cazurilor, de k, tv sau s). Iată, de exemplu, cum sînt scrise cuvintele din familia substantivului pustie : noycniHNTve 66r/13 (grafiile n, hk, nt*, h1, hsk apar, în total, de 13 ori), noycmkiNHi*e 90v/15—16 (hhk sau hh1,k — în total de 3 ori), nScmne 45v/9 (grafia „zero” — o dată10), nScmt^e 65v/25 (singurul caz), nScmHnl'4K» 51v/13 (singurul caz). PO : AH4TTv4H 36/20 ^ a^t'knh 36/20, nScTHHg 7/3 ^ nScrie 6/11. Aşadar, 4 alternează cu n şi cu „zero”. în CT litera 4 nu apare în această poziţie ll. La început de cuvînt. în această poziţie 4 apare în toate textele. Sînt frecvente alternanţele 4 ^ 4H, 4 ^ 4M : 4Tp$ CV 2/5 ^ 4Hrpoy 76/5; 4KAS PH 36r/H? dar 4mka% 8v/3. Cazurile cu 4 urmat de o vocală, ca în 4dpA\4:3A* CT 143v/15, sînt rare. 3. VALOAREA LUI 4 ÎN CUVINTE DE TIPUL CÎNTĂ Ca definitiv stabilit de cercetările de pînă acum poate fi considerat faptul că apariţia lui 4 într-un cuvînt este legată de prezenţa nazali- 8 Ar fi mai exact să vorbim de „interiorul morfemului”, întrucît formaţii de tipul ne(î)nrâit pot să apară şi în graiurile nerotacizante. Dar, după cum se va vedea, o dată stabilită valoarea lui în cuvintele cu rotacism nu mai prezintă dificultăţi nici stabilirea valorii lui ^ urmat de p în alte poziţii. 9 Mai precis, în 342 de cazuri se scrie ^\p, iar în 168 de cazuri p (Procopovici, Nazalizare, p. 280). 10 Nu am inclus în statistică formele pustiire şi pustiiră (PH 63 /13—14, respectiv, 67v/ll) scrise, evident, greşit şi neconcludente pentru problema care ne interesează. 11 Cu rare excepţii (ca, de exemplu, ctv kî^sc CA 55/16), ^ nu apare în această poziţie nici în alte texte coresiene (Rosetti, LR XIII —XVI, p. 114). 100 taţii în segmentul lingvistic corespunzător acestei litere sau în vecinătatea lui. Deocamdată, atribuim un înţeles cu totul vag acestui termen ; urmează ca, în rîndurile de mai jos, să stabilim, pentru fiecare caz în parter dacă ^ notează: un fonem consoană nazală, un fonem vocală nazală, o succesiune «vocală + consoană nazală», nazalitatea ca trăsătură distinctivă a unei vocale sau, în sfîrşit, nazalitatea ca trăsătură distinctivă a unei consoane. Cazurile cu ^ în interiorul cuvîntului înainte de consoană (în cuvinte de tipul cîntâ) pun probleme numai în măsura în care ne propunem să stabilim ce segment fonetic corespundea succesiunii de litere vocală + Din punct de vedere fonologie, lucrurile se prezintă oarecum mai simplu, în sensul că interpretarea cazurilor în discuţie nu implică alte dificultăţi decît cele care apar în faţa cercetătorului limbii contemporane. Aşadar, e necesar ca mai întîi să ne pronunţăm asupra interpretării fonologice a segmentului fonetic scris în în cîntâ din limba de astăzi. Avem a face aici cu o vocală fonologie nazală, opusă vocalei orale din cită — sau cu succesiunea «vocală (din punct de vedere fonologie, nici orală nici nazală) + consoană nazală »? Cea de a doua interpretare este unanim admisă (nimeni nu a susţinut că romîna contemporană posedă vocale fonologie nazale) şi, în momentul de faţă, nu vedem nici un motiv care să ne determine să o respingem. Ceea ce vrem să subliniem este faptul că inexistenţa fon ologi că a vocalelor nazale în limba romînă contemporană12 poate fi demonstrată cu argumente independente de gradul de nazalizare a vocalei sau de prezenţa, respectiv, absenţa unui element consonantic nazal după vocala nazalizată. Cu alte cuvinte, esenţial este ca între [fc] şi [f] din chită să fie prezente elementele fonetice «vocală» şi «nazalitate» şi ca nazalitatea să nu preceadă vocala13; în rest, locul pe care îl ocupă această trăsătură în raport cu vocala (simultaneitate sau succesiune «vocală+nazalitate»), precum şi caracterul mai mult sau mai puţin pronunţat al nazalităţii vocalei sau percepti-bilitatea mai mare sau mai mică a consoanei nazale — sînt factori care nu pot influenţa interpretarea fonologică. în consecinţă, indiferent dacă e constituit dintr-un sunet sau din două sunete, segmentul fonetic « vocală + nazalitate» din [MM], [MnM], [MWM]14, [kîntă] etc.15 corespunde unui segment fonologie « vocală + consoană nazală ». Eenunţînd la enumerarea tuturor argumentelor care pledează j)entru această interpretare16, menţionăm doar faptul că, spre deosebire de portugheză şi de franceză (limbi date, adesea, ca exemple pentru opoziţia de nazalitate la vocale), romîna nu posedă vocale nazale în contextul « consoană orală... # » (cf. port. [66], scris bom; fr. [65], scris bon). De altfel, după părerea unor specialişti, chiar şi în cele două limbi citate vocalele nazale (din punct de vedere fone- 12 Avem în vedere numai limba literară, dar e puţin probabil ca situaţia din unele graiuri să impună o interpretare d iferită. 13 Cf. cuvinte (de altfel, foarte rare) de tipul cnut. 14 Semnul pus deasupra lui î indică un grad redus de nazalizare. 15 Nu interesează pentru discuţia noastră în ce măsură este obişnuită sau „normală” fiecare dintre pronunţările enumerate. 16 Valabilitatea căreia, după cum am arătat, nu a fost pusă de nimeni la îndoială. 101 tic) reprezintă succesiuni de două unităţi fonologice (vocală + consoană nazală)17. Din moment ce în cîntă din limba contemporană admitem existenţa unei succesiuni « vocală + consoană nazală », sîntem îndreptăţiţi să admitem o interpretare identică pentru forma corespunzătoare (precum şi pentru toate cazurile analoge) din indiferent care epocă a limbii romîne. într-adevăr, în evoluţia de la lat. cantat la actualul cîntă, elementul «nazali tate »a fost întotdeauna prezent sub o formă oarecare (ea consoană nazală sau ca atribut al vocalei) şi el nu s-a aflat niciodată înainte de vocala reprezentată astăzi prin [î] ; prin urmare, nici un moment nu au încetat să existe condiţiile necesare şi suficiente pentru ca, în conformitate cu cele arătate mai sus, segmentul fonetic dintre [Jfc] şi [t] să poată fi considerat realizare a succesiunii de unităţi fonologice « vocală + consoană nazală». Pentru perioada primelor texte romîneşti, interpretarea aceasta este singura posibilă, printre altele, din motive care se leagă de interpretarea lui 4 iniţial18. Aşadar, în interiorul cuvîntului, în cuvinte de tipul cîntă, litera 4 nota o consoană nazală^ nu nazalitatea vocalei precedente. Pentru a stabili mai exact natura fonologică a acestei nazale, trebuie să plecăm de la constatarea că 4 apare în poziţii în care locul de articulaţie al consoanei pe care o nota nu este distinctiv, el fiind determinat de j locul de articulaţie al consoanei următoare. Prin urmare, 4 nu nota nici / pe /m/, nici pe jnj, ci o consoană nazală din al cărei conţinut fonologie ( nu făcea parte localizarea. Acceptînd, în mod provizoriu, interpretarea şi terminologia cu care ne-au obişnuit studiile privitoare la natura fonologică a nazalelor din grupurile [mp], [nt], [g&J etc. în limba romînă contemporană (şi în multe alte limbi), vom numi consoana scrisă 4 „arhifonemul jNp\ Yom vedea însă, mai departe19, că această consoană, care nu este nici labială, nici dentală, poate — şi, în concordanţă cu faptele de grafie, chiar trebuie — să fie considerată fonem propriu-zis. După cum am mai spus, 4 apare şi la sfîrşit de cuvînt, în un sau în prepoziţii. înainte de un cuvînt cu iniţială consonantică (ca în ^4 cârh CT 62v/7), este uşor de văzut că nazala finală de cuvînt se afla în aceeaşi situaţie ca şi în interiorul cuvîntului; din punct de vedere fonetic, ea era labială, dentală etc., în funcţie de natura consoanei cu care începea cuvîn-tul următor (deci cazurile de tipul un glas erau, ca şi în limba actuală, analoge cu cele de tipul lungă). O situaţie asemănătoare avea 4 şi în cazuri de tipul *Y4 apmhhtk CT 42r/24, deci cu 4 înaintea unui cuvînt cu iniţială vocalică. Grupul citat nu trebuie citit [u-nar\gint, cu tăietura silabică înainte de consoana nazală, căci nazala explozivă (element iniţial de silabă) 17 Vezi, pentru dialectul mirandez al portughezei, Jos6 G.C. Herculano de Carvalho, Fonologia mirandesa (Separata de «Bibi os», XXXVI), Coimbra, 1958, p. 108 (vocala nazală este „a realizacâo fonica de uma combina $âo vogal 4- consoante nasal final — consoante latente que em muitos casos se manifesta apenas na ressonância nasal da vogal anterior”), şi, pentru portugheza vorbită la Lisabona, Jorge Morais-Barbosa, în Proceedings of the Fourth International Congress of Phonetic Sciences..., The Hague, 1962, p. 691 — 708 (în special, p. 705 — 708). Cu privire la interpretarea ca succesiuni de foneme a vocalelor nazale din franceză, vezi, de exemplu, Knud Togeby, « Bulletin de la Soci6t6 de linguistique de Paris» XLVIII, 1952, 1, p. 34-35. 18 Care, tocmai pentru că este iniţial, nu poate fi interpretat ca indicator al nazalităţii unei vocale (vezi mai jos, § 6). 19 Vezi mai jos, § 7. 102 mu este notată niqpdată ci numai h (respectiv, m)20. Faptul că în astfel «de cazuri se scrie' 4 arată că nazala era implosivă (ca şi în limbă, cîntă, lunga etc.) şi că deci nu făcea parte din aceeaşi silabă cu vocala următoare; pe plan fonetic, segmentul corespunzător lui \uN\^\a\ se realiza ca [u-a] co $au, mai exact, ca [um^a], cu un element semivocalic între cele două vocale21. 4. VALOAREA LUI 4 ÎN CUVINTE DE TIPUL BINE, ÎN TEXTELE ROTACIZANTE Afirmaţia conform căreia apariţia literei 4 indică prezenţa nazali-tăţii este valabilă şi pentru cuvinte de tipul celui scris Ki’4p« CY 67/7. în timp însă ce în cuvintele din categoria lui cîntă nazalitatea nu a încetat niciodată să existe, în cuvintele cu rotacism ea a putut să dispară la un moment dat (şi a şi dispărut în unele graiuri). De aceea, se pune întrebarea dacă 4 indica prezenţa nazalităţii numai la o epocă anterioară sau ş i în momentul în care au fost scrise sau au fost copiate textele : CY şi PH reflectă graiuri în care fostul [w], în condiţii determinate, devenise [r] sau graiuri cu un fonetism mai arhaic22, în care nazalitatea mai era prezenţă în cuvinte ca bine, lînă, bună etc. ? Luînd în consideraţie prezenţa alternanţelor ^p ^ p (în CY) şi 4P ^ Hp ^ p (în PH), pot fi emise, credem, patru ipoteze cu privire la chestiunea care ne preocupă : 1. Grafia p corespunde fonetismului real ([r], fără nazalitate), iar 4P şi Np se explică numai prin menţinerea unor deprinderi ortografice justificate lingvistic la o epocă anterioară traducerii textelor23. 2. Denazalizarea nu se produsese încă, iar grafia p reprezintă notaţia ,,zero”, ca în Aoyrfc = lungă CY 73/14, arHCk = atins PO 75/2 etc. 3. Cele două stadii fonetice (şi fonologice), cu şi fără nazalitate, coexistau la acelaşi vorbitor, procesul de denazalizare fiind în curs de desfăşurare în graiurile reflectate de CV şi de PH. 4. în textele menţionate sînt reflectate două stadii fonetice aparţi-nînd la două graiuri (unul al traducătorului şi altul al copistului); copistul a introdus grafia fără 4 (sau n), conformă cu graiul vorbit de el (în care se ajunsese la [r]) numai în unele cazuri, în timp ce în altele a menţinut grafia 4P a originalului sau s-a mulţumit să înlocuiască pe 4 cu h 24. Părerea că nazalitatea nu era prezentă nici în graiul traducătorilor trebuie respinsă de la bun început, nu numai pentru că 4p în CY şi Np în PH sînt grafiile cele mai frecvente25 — şi ar fi greu de admis că acest lucru se datoreşte pur şi simplu unei deprinderi ortografice26 — ci şi pentru un alt motiv, care ni se pare decisiv. 20 Vezi mai jos, § 5. 21 Cu privire la elementul semivocalic, vezi explicaţiile amănunţite din Petrovici, INasalite, p. 66—67. Cazuri analoge am citat în § 6 al acestui capitol. 22 Mai arhaic, nu în raport cu fonetismul din graiurile nerotacizante (rotacismul este o inovaţie; vezi Rosetti, LR XIII —XVI, p. 109), ci în raport cu stadiul cu [r] „pur” (nenazal şi meînvecinat cu un sunet nazal). 23 Cf. Procopoviei, Nazalizare, p. 280. 24 Vezi paragraful următor. 25 Vezi mai sus, § 2. 26 Cu totul inacceptabilă este părerea că „se putea ca, pe calea combinaţiunilor pur ortografice, să se nască pentru sunetul r” (Bărbulescu, Fonetica, p. 263), deoarece ea se întemeiază *pe premisa greşită că ^ a putut să noteze şi pe n intervocalic exploziv (ibidem, p. 263—264). După cum ăm încercat să arătăm în altă parte27, în cele două texte menţionate mai sus este reflectat stadiul [e] sub accent, în poziţie nazală,, în cuvîntul mine (pron.). Or, prezenţa lui [e] (corespunzător actualului [i]) într-un cuvînt cu rotacism implică prezenţa nazali taţii, căci, în cazul contrar, * [mere] =mine, cu [r] „pur” nu ar fi putut să evolueze spre fonetismul cu [i] în silaba accentuată. Prin urmare, în graiurile rota-cizante denazalizarea este posterioară trecerii lui [e] la [£] în cuvinte de tipul mine. în legătură cu interpretarea de sub 2, conform căreia în CY şi în PH este reflectat stadiul fonetic cu menţinerea nazali taţii, trebuie să observăm că între cele două texte există o deosebire importantă. în timp ce în CV într-un caz din trei se scrie p, nu 4P28, în PH grafia p este infinit mai rară decît grafiile Hp şi 4P ; de exemplu (pentru a cita un cuvînt cu atestări numeroase), pronumele cine este scris de 70 de ori cu Hp, de 20 de ori cu 40 şi numai o dată cu p. După părerea noastră, aceste constatări ne îndreptăţesc să presupunem că, în ce priveşte nazalitatea în cuvintele cu rotacism, CY reprezintă două stadii fonetice29 (cu şi fără nazalitate30), iar în PH un singur stadiu fonetic (cu nazalitate). Grafiile de tipul n'hp'k — pînâ PH 64r/18—19 pot fi încadrate în fenomenul general al „notaţiei zero”31 sau pot fi datorite, pur şi simplu, neglijenţei copistului, factor ale cărui efecte se constată în multe alte împrejurări. O. Densusianu crede că PH este o copie de pe un text în care era reflectat stadiul fără nazalitate al rotacismului; copistul a înlocuit pe p* cu Hp sau cu 4p. Numai în felul acesta pot fi explicate, după savantul citat, grafiile de tipul RopTi M*kV = vor cere PH 59716, unde prezenţa nazalei nu este justificată32. Cele cîteva cazuri de acest fel reprezintă însă simple erori (care au putut fi comise şi de traducătorul textului); uneori, ele se explică prin prezenţa unei nazale într-o silabă apropiată33 34 (după cere, menţionat mai sus, urmează în text pronumele THHpg). Cîteodată nazala este notată înainte de p şi este omisă din locul unde ne-am aştepta să apară : noHp'hMHm'h (subst. fem.) PH 70v/16, no^pi^H (perf. simplu) 12r/8 (grafiile Hp sau ^p apar de 8 ori în cuvinte din familia lui a porunci)**. După cum vom vedea mai jos35 36, copistul nu a înlocuit pe p cu 4P sau cu Hp, ci pe 4. (indiferent de litera care urma) cu h S6. 27 în cap. Litera e, § 3 şi 5. 28 Vezi statistica întocmită de AL Procopovici şi citată mai sus, în § 2. 29 Cf. Philippide, OR II, p. 130. Mai exact vorbind — din motive care vor fi arătate mai jos, în § 6, — în graiul celui care a copiat textul CV se pronunţa [bire], dar faza cu nazalitate exista încă la început de cuvînt, în inimă, înainte etc. Cf. situaţia din PS, unde, faţă de grafia 4\p la iniţială, se scrie, aproape regulat, p în interiorul cuvîntului (Candrea PS I, p. CLXI). 30 Forma u^peKdpede CV 134/2, ,,unde 4V n-are nici o îndreptăţire” (Procopovici, Nazalizare, p. 280) poate constitui, cel mult, un argument în favoarea părerii că nazalitatea dispăruse în graiul copistului; e mai probabil însă că avem a face cu o simplă greşeală. 31 Pentru care vezi cele arătate în paragraful următor. 32 Densusianu, HLR II, p. 115. 33 Candrea, PS I, p. CLXI. 34 Cf. Rosetti, ML, p. 198. 35 Vezi paragraful următor. 36 Faptul acesta explică şi apariţia, în cîteva cazuri, a grafiei ^mp în cuvintele cu rota-cişm (acyijH^upHeH PH 6GV/1, ma dCTiAUi^NpdK» 120v/12): sub influenţa textului pe care îl avea in faţă, copistul a scris întîi pe ^|\, dar apoi, fără a-1 şterge, a scris litera pe care era obişnuit să o folpsească în situaţii de acest fel. 104 Ne-a mai rămas să stabilim dacă în CY cele două stadii fonetice notate provin de la acelaşi vorbitor sau dacă unul (cel cu nazalitate) aparţinea traducătorului, iar celălalt, mai nou (fără nazalitate) caracteriza graiul vorbit de copist. Coexistenţa în graiul unui vorbitor a celor două fonetisme amintite37 poate fi constatată în zilele noastre; de exemplu, formele [miră] ALRT 50/29 şi [yir] „(ei) vin” 51/2 au fost înregistrate în vorbirea aceluiaşi subiect. Ţinînd seamă de acest lucru, nu poate fi exclusă din capul locului posibilitatea ca în CV să fie reflectat un fenomen similar38. Cu toate acestea, dat fiind că textul este o copie, este cel puţin la fel de probabilă şi cealaltă ipoteză. în favoarea ei pledează, în plus, următoarele argumente : Din moment ce prezenţa lui [e] în poziţii în care, ulterior, această vocală a devenit [i] implică prezenţa nazalităţii, nu e de presupus că nazalitatea se menţinuse cu consecvenţă numai în cuvinte de tipul me, iar în celelalte cuvinte existau stadiile cu şi fără nazalitate. După părerea noastră, în graiul vorbit de traducătorul textului CV nazalitatea era prezentă în toate cuvintele cu rotacism, în timp ce în graiul copistului fostul [n] devenise un sunet nenazal39, după ce, în prealabil, provocase trecerea lui [e] la [i] în cuvinte de tipul mine. Grafiile de tipul K*p*pTv (perf. simplu, pers. a 6-a de la a veni) CV 29/4, faţă de Kf^pep^K 86/12 şi Mî^pă 39/10, faţă de M*4p* 20/3 (grafie care apare în majoritatea cazurilor)* — deci alternanţele p ~ 4P şi ‘i ~ e — comportă, în esenţă, o explicaţie unică : copiind un text în care, în cuvinte de acest fel, se scria *4P (în conformitate cu pronunţarea din graiul traducătorului : vocalism [e] şi nazalitate), copistul, care pronunţa [i] şi o consoană vibrantă neînsoţită şi neprecedată de nazalitate, a înlocuit, în unele cazuri, pe t cu î (sau cu h), dar a menţinut pe 4, în timp ce în alte cazuri l-a eliminat pe 4, dar l-a menţinut pe * (ceea ce a dus la aiiariţia lui KipepT*, care, evident, nu poate fi citit [vereră], căci această pronunţare nu a existat niciodată 40). Indiferent dacă alternanţa 40 ~ p se explică prin coexistenţa a două fonetisme (şi, implicit, a două tipuri fonologice) în acelaşi grai sau prin amestecul de graiuri, se pune problema valorii fonologice a lui 4 în cuvintele cu rotacism în care era prezentă nazalitatea, de exemplu, în §>140* CV 67/7. Nazalităţii în cuvinte de acest fel putea să i corespundă prezenţa unei consoane nazale de tipul lui [n], prezenţa nazalităţii ca trăsătură a consoanei vibrante ori a vocalei precedente sau, în sfîrşit prezenţa, sub diferite forme, a nazalităţii în mai multe locuri ale segmentului fonetic scris vocală + 4 + P ; avem deci în vedere fonetisme ca [binre], [bire], [bife]j [bînre], [bire] etc. Din punct de vedere fonologie, pentru segmentul delimitat prin [b] şi [e] sînt posibile următoarele trei interpretări : a) vocală nazală + /r/; b) vocală orală + Jfj; c) vocală orală + consoană nazală + /rj. Prima dintre aceste interpretări nu este acceptabilă, din motivele arătate în paragraful precedent, unde am respins existenţa unor vocale fonologie nazale în cuvinte de tipul cîntă (în care nazala este urmată de 37 Ceea ce are ca urmare coexistenţa a două tipuri fonologice. 38 Cf. Rosetti, ML, p. 13. 39 Rotacismul în stadiul fără nazalitate este atestat, de exemplu, în SB 2. 40 Cf. cap. Litera s, § 4. jt/). Nimic mi ne îndreptăţeşte să considerăm că jrj ar fi constituit o excepţie în raport cu alte consoane; dacă în orice altă succesiune de tipul vocală + 4 + consoană nazalitatea notată 4. nu aparţinea, pe plan fonologie, unei unităţi « vocală nazală», nu avem nici un motiv să considerăm că astfel de vocale existau înainte de [>]. Interpretarea de sub b necesită o discuţie ceva mai amănunţită, în primul rînd, nu poate fi exclusă, din capul locului, posibilitatea ca nazalitatea să fi fost o trăsătură a segmentului consonantic provenit din [n]41, dar nu şi a vocalei precedente, în sensul că [£] din [bife] nu era mai nazal decît, să zicem, [■«] din lume; cf., în graiurile rotacizante actuale, fonetisme de tipul [raăacifă] ALE II81, h. 191, pc. 95. Dar din cele spuse mai înainte, în legătură cu evoluţia lui [e] la [i], în cuvinte de tipul mine, rezultă că, indiferent dacă vibranta era sau nu nazală, nazalitatea era prezentă în segmentul care preceda această consoană, căci altfel din * [me-fe] nu s-ar fi putut ajunge la [mire], după cum nu s-a ajuns la [f] nici în prima silabă a lui [ge-me]. Afirmaţia aceasta se sprijină pe ceea ce ştim despre condiţiile în care s-a produs rotacismul; după cum a arătat acad. Al. Eosetti, a trecut la [r] numai nazala „articulată în aşa fel îneît să nazalizeze vocala precedentă” 42. Or, o dată vocala nazalizată, ea nu şi-a putut pierde această calitate decît după trecerea la [*] a lui [e] din prima silabă a lui mine. Întrucît nazalitatea era prezentă în segmentul care preceda consoana vibrantă (sau şi în acest segment), urmează ca 4 din grupul 4P să fie interpretat în acelaşi fel ca şi 4 din 4T (în cîntâ), 41' (în lungă) etc., iar eventuala nazalitate a vibrantei să fie considerată trăsătură pur fonetică, impusă de context. Dar cbiar dacă nazalitatea era, din punct de vedere fonetic, o trăsătură numai a lichidei provenite din [n], acest „r nazal”43 poate (pe baza aceluiaşi principiu care ne-a făcut să interpretăm pe [»”] ca succesiune de foneme44) să fie interpretat ca succesiune de două unităţi, « consoană nazală + /r/», căci nazalitatea din acest segment poate fi identificată cu consoana pe care am degajat-o în grupurile scrise 41», etc.45. Aşadar, considerăm valabilă interpretarea menţionată, mai sus, sub c: 4 notează şi în grupul 4P o consoană nazală, anume arhifonemul /A/46. Interpretarea la care ne-am oprit47 are şi avantajul că nu duce la atribuirea unor valori diferite aceleiaşi litere : dacă 4P ar corespunde lui /f/, ar trebui să admitem că aceeaşi literă nota într-un loc o consoană nazală (în cîntă), iar în alt loc trăsătura distinctivă «nazalitate » a fonemului următor (în cuvintele cu rotacism), ceea ce ar fi greu de explicat din punctul de vedere al principiilor care au stat la baza întrebuinţării 41 Cf. Rosetti, ML, p. 205, 208. 42 Rosetti, LR XIII-XVI, p. 110-111. 43 Cf. Rosetti, ML, p. 208. 44 Vezi cap. Literele * şi *, § 11. 45 O interpretare deosebită propune M. Sala, într-un articol care urmează să apară în « Studia linguistica » XVIII, 1964 : grupul de litere ;|\p notează fonemul /n/ (,,n fricativ”). 46 Consoana nazală (respectiv, nazalitatea vocalei) aparţinea, într-un cuvînt ca bine (cu rotacism), primei silabe ; la sfîrşit de silabă, înainte de /r/, locul de articulaţie al nazalei nu are valoare distinctivă — deci Eî^pe = IbiNre/, 4V Această interpretare apare (fără a fi formulată în termeni fonologiei) şi la alţi autori; vezi Balotă, Nasalisation, p. 63; Petrovici, Nasaliie, p. 92 : „La graphie-vţ\p-des textes rhota-eisants... reprâsentele meme complexe de phonemes que le groupe -wr- de l’orthograpbe moderne” <(aiciphoneme -■ „sunet”). 106 lui 4 în textele noastre vechi. în acelaşi timp, interpretarea segmentului fonetic scris 4P ca fNr/ 48, nu ca jfj, are avantajul ea nu presupune introducerea unei noi unităţi în inventarul fonemelor consonantice. Pe plan fonetic, grupul scris vocală + 4 + P se realiza, poate, ca «vocală + nazală implosivă (mai mult sau mai puţin perceptibilă) + [r] (eventual, nazalizat)»; e mai probabil însă că arhifonemului /A/ nu îi corespundea altceva decît nazalitatea vocalei precedente49. 5. VALOAREA LUI 4 ÎN CUVINTE DE TIPUL VIE Valoarea literei 4 în cuvinte de tipul celui scris (ce) kî4« CV 75/2 pune probleme asemănătoare, pînă la un punct, cu cele discutate în paragraful precedent. Avînd ca ,,puncte de reper”, pe de o parte, stadiul v[in]a (la care au ajuns, la un moment dat, lat. clas. uinea(m) şi ueniat), pe de altă parte, stadiul din limba literară actuală, [viie] (unde nazalitatea nu mai este prezentă), se pune întrebarea dacă în primele noastre texte este reflectat fonetismul cu sau fără nazalitate. Specialiştii sînt de acord asupra faptului că apariţia literelor 4 sau h într-un cuvînt ca vie corespunde prezenţei în contextul [v...e] a elementului «nazalitate»; părerile sînt împărţite însă cînd e vorba de a stabili mai exact natura acestui element. într-un cuvînt ca vie, nazalitatea putea să fie prezentă sub diverse forme (ca nazală propriu-zisă sau ca trăsătură a altui sunet) şi în diverse locuri ale segmentului fonetic delimitat prin [v] şi [e] ; în plus, se mai pune problema caracterului oclusiv sau fricativ (semiconsonantic) al sunetului care preceda pe [e]. Aşadar, teoretic, pot fi avute în vedere fonetisme ca : [vine], [vine], [vinie], [vîie], [viie], [viSe], [vîie], [vinie] etc. Din punct de vedere fonologie, fonetismele cu [ti] înainte de [e] pun probleme doar în măsura în care consoana aceasta ar putea fi considerată, eventual, nu numai realizare a unui fonem jnjj ci şi succesiune de două foneme, jnj + /i/' sau jnj + jy/. Nu ne vom opri aici asupra acestei chestiuni50, deoarece, după cum a arătat, în mod convingător, acad. E. Petrovici, 4 nu putea să noteze o oclusivă nazală explozivă (element prevoealic al silabei), cum era [n] în [vi-ne] (şi cum este şi astăzi în forma corespunzătoare din graiul bănăţean); întrebuinţarea lui 4 în cuvinte de tipul vie corespunde unui stadiu fonetic în care fostul [n] din [vina] devenise semivocală (semiconsoană)51. Dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că trebuie să luăm în consideraţie fonetisme de tipul [îi], [ii] etc. Admiţînd provizoriu, pentru comoditatea expunerii52, că fi] înainte de vocale corespunde unui fonem consonantic /y/, sînt, în principiu, posi- 48 Dacă [r] intervocalic, scris a sau pp, este interpretat ca /f/, înseamnă că în toate celelalte poziţii — inclusiv după /A/ — opoziţia jfj: /r/ se neutralizează şi că, prin urmare, vibranta din grupul scris j|\p este o realizare a arhifonemului /A/. Pentru simplificare, am făcut abstracţie de acest fapt, neimportant pentru problema discutată aici; de altfel, [r] poate fi interpretat şi ca /rr/, aşa îneît 4vp = /Ar/, nu jNR/, căci în absenţa unei opoziţii /f/: /r/, nu apare nici arhifo-nemul /R/. Vezi, mai pe larg, cap. Literele a şi pp, § 2. 49 Cf. Petrovici, Nasalite, p. 100. 50 Problema statutului fonologie al lui [fi] este examinată mai jos, în acest paragraf. 51 Petrovici, Nasalite, p. 93—94; cf. Balotă, Nasalisation, p. 47—48. 52 în felul acesta reiese mai bine, în ce priveşte valoarea lui paralelismul dintre cuvintele de tipul vie şi cele de tipul bine (în graiurile rotacizante) sau cintă. 107 bile (ca în căzni cuvintelor cu rotacism) trei interpretări; grupurile «vocală nazală + [i] » sau « vocală orală + [j] » etc. erau echivalentele fonetice ale uneia dintre următoarele succesiuni de unităţi fonologice : a) vocală nazală + lyl; b) vocală orală + /$/; c) vocală orală + consoană nazală + /y/. Eliminăm din discuţie, de la început, interpretarea de sub a, din motivele arătate deja53. Pentru respingerea interpretării de sub b nu dispunem însă de un argument similar cu cel pe care l-am invocat în legătură eu cuvinte de tipul mine54 55, cînd am susţinut că nazalitatea era prezentă în segmentul care, în graiurile rotacizante, preceda pe [r] (sau şi în acest segment) şi>, pe această bază, am interpretat pe 4P ca jNrj. Dacă ne adre săm graiurilor actuale, constatăm că cercetătorii au notat, în ţara Oaşului, In cuvinte de tipul vie, fie o vocală orală urmată de [i], fie o vocală nazală urmată de [i], fie o succesiune de două sunete nazale, de tipul pf}65. Pre-supunînd că prima notaţie este cea exactă şi că în unele dintre textele studiate este reflectat fonetismul corespunzător, n-ar fi imposibilă interpretarea lui [ii] ca realizare a grupului /iy/. Se pare însă că, în ciuda divergenţelor de notare, în graiul din regiunea menţionată nazalitatea este şi un atribut (în sens fonetic) al vocalei56; aceasta înseamnă că, foarte probabil, acelaşi fonetism corespunde şi grafiei 4 + vocală „preiotată”. Este evident că pentru grupul [îîj poate fi avută în vedere nu numa soluţia după care acest grup corespunde succesiunii de foneme /iy/ (inter-pretare menţionată mai sus sub b, ci şi o soluţie conform căreia elementul « nazalitate » se află, din punct de vedere fonologie, în segmentul de dinaintea senii consoanei. Făcînd abstracţie de cele arătate în rîndurile precedente, există, totuşi, motive care ne fac să respingem interpretarea menţionată sub b.. Atribuind lui 4 valoarea de indicator al nazalităţii lui jyj, ar trebui să admitem că în formele de tipul vie 4 are o valoare diferită faţă de cea pe care am întîlnit-o înainte de consoanele propriu-zise (inclusiv [r], în cuvintele cu rotacism); ar fi cu totul de neînţeles notarea cu 4 a unui element « nazali tate » situat după limita silabică (în sens fonologie), din moment ce 4 corespunde, în cazuri similare? unei consoane nazale care face parte din aceeaşi silabă ca şi vocala precedentă (în chită, bine etc.)57. Dimpotrivă, dacă admitem că nazalitatea consta, din punct de vedere fonologie, dintr-o consoană nazală care preceda semivocala (interpretarea de sub c), înseamnă că, şi în acest caz, ca în cele discutate mai sus, 4 este echivalentul lui /N/: segmentele scrise 4, respectiv, i sînt separate prin limita silabică, deci nazala este implosivă, iar locul ei de articulaţie, în această poziţie, nu este distinctiv. în ce priveşte segmentul care urmează după /A/, am văzut în altă parte58 că grupul de sunete [ic] iniţial de silabă corespunde unui singur fonem, jej (prin urmare [i] nu este o realizare a lui jyj, cum am admis, 53 Vezi mai sus, § 3 şi 4. 54 Vezi paragraful precedent. 55 Vezi I. Stan, CL IV, 1959, p. 55. 56 IUdem. 57 Vezi şi cele arătate mai jos, în § 6 şi 7. 58 în cap. Litera I, § 6. 108 provizoriu, mai sus); [ie] este iniţial de silabă şi în cazuri de tipul celui reprezentat prin grafia (ce) rLj^ CV 75/2, aşa încît cuvîntul citat trebuie transcris fonologie /viNe/. Aşadar, succesiunile fonetice de tipul [îie] corespund, pe plan fonologie, grupului «vocală (orală59 60) + consoană nazală + vocală »; ca şi în ştie, ţie, de exemplu, [i] nu reprezintă decît un element fără valoare distinctivă, care apare oridecîteori \e\ este iniţial de silabă, aşa cum este în fviNej. Vom încerca acum să stabilim care este realitatea fonologică corespunzătoare unor grafii ca ^ht’khîh CV 100/11, noycmHN’ke PH 661’/13, AfHT hHio PO 13/14. Putem să obţinem unele indicaţii în acest sens urmărind împrejurările în care apare n 60 (alternînd cu 4) în poziţii similare, adică în cuvinte de tipul cîntă şi, în textele rotacizante, în cuvinte de tipul bine. în CV, după cum am văzut, 4 alternează cu h (şi, rar, cu 4N) cînd este urmat de consoană, cu excepţia lui p, înainte de care nu apare khhiv6 Ag PH 89r/24 se explică prin cea de a doua formă (deşi acelaşi cuvînt este scris şi cauvkhhcac PH 66v/4 —5, cu neglijarea distincţiei dintre e şi e şi cu omiterea ierului — fenomene frecvente, amîndouă). 82 Grafia /|\h se explică prin amestecul unor deprinderi ortografice (I. Pătrut, LR IV, 1955, 4, p. 82). 83 într-un mod asemănător se explică şi grafiile de tipul nScmHfVjiuc PH 51v/13, în care succesiunea hs^ redă fie pe din original (cu ordinea celor două litere inversată, din neatenţie), fie pe ^\, înlocuit cu n, dar apoi copiat, totuşi, alături. 84 Evident, avem în vedere pe cel de al doilea h din această formă. 85 Unele rezerve ne sînt însă impuse de faptul că numărul total al cuvintelor din această categorie nu este prea mare (vezi mai jos). 112 poate trage concluzia că în PO, alături de fonetismul [n] este reprezentat şi un fonetism de tipul aceluia întîlnit în textele rotacizanţe. Grafia „zero” în cuvinte ca vie — despre care nu am spus nimic pînă acum — ar putea fi considerată indiciu al unui stadiu fără nazalitate, ceea ce ar însemna că în CY sînt reprezentate trei, nu două, etape ale evoluţiei fonetice a cuvintelor din categoria care ne interesează aici. Totuşi, prezenţa grafiilor de tipul a kî* CY 45/12 (alături dlPci ki^* 75/2) poate fi explicată şi altfel. După cum a arătat acad. Al. Eosetti, omiterea literelor care ar fi trebuit să noteze o consoană nazală este un fenomen „general în textele din secolul al XVI-lea” 86. Din exemplele pe care le-am dat87, rezultă că nazala nu este, adesea, notată nici în cuvinte de tipul cîntă, unde nazaîitatea nu a încetat niciodată să existe. Grafia .„zero” în cuvintele de tipul vie nu poate fi privită separat de fenomenul similar care apare în alte categorii de cuvinte, căci şi în [viie], [viHe], ca şi în lungă, de exemplu, nazala implosivă se găsea, în esenţă, în aceeaşi situaţie, cu singura deosebire că în primul caz era urmată de o semiconsoană, pe cînd în cel de al doilea era urmată de o consoană propriu-zisă. Am admis că grafia p corespunde în CV unui stadiu fonetic (şi fonologie) fără nazalitate, în cuvintele cu rotacism (acest fonetism caracteriza graiul vorbit de copist), pe baza faptului că grafia menţionată este foarte frecventă (apare în o treime din numărul total al cazurilor, care este destul de mare : 510 88). O afirmaţie asemănătoare nu putem să facem cu privire la PH, deoarece aici grafia p este infinit mai puţin frecventă decît grafiile Np şi ^p (şi de data aceasta, numărul total al cazurilor este mare), aşa încît pentru forme ca in^prh=pînâ PH 64r/18 — 19 este satisfăcătoare o explicaţie cu caracter general89, aceea care se aplică şi în cazuri de tipul K$pp$A$~curund (curmă) PH 58v/l. Se pune întrebarea dacă nenotarea nazalităţii în cuvinte de tipul vie în CV şi în PH90 reprezintă un caz analog cu cel de care am vorbit in legătură cu notarea cuvintelor cu rotacism în CV — sau se încadrează (ca şi grafia p din PH) în fenomenul general al „notaţiei zero”, care interesează toate grupurile de consoane avînd ca prim element o nazală implosivă. Pe baza frecvenţei notaţiilor 4 şi h (hk ete.), în comparaţie cu grafia „zero” (rară), se poate presupune că în PH nu este reprezentat stadiul fonetic fără nazalitate în cuvintele de tipul vie (grafia „zero” este cam de 5 ori mai puţin frecventă decît cea cu notarea nazalităţii 91). Sub acest aspect, CV ne înfăţişează o situaţie deosebită : grafiile 4, *fH, h apar, la un loc, de 10 ori, iar cea de tipul ce rîi CV 45/12 de 20 de ori92. S-ar părea deci că această ultimă grafie nu este accidentală (şi explicabilă în acelaşi fel ca şi cea care apare, de exemplu, în 86 Rosetti, LR XIII-XVI, p. 81. 87 Vezi mai sus, § 2. 88 Procopovici, Nazalizare, p. 280. 89 Pentru discuţia noastră nu interesează dacă trebuie să plecăm de la cazurile în care nazala este urmată de fricatjvă şi în care grafia „zero” este, după acad. Al. Rosetti, justificată 4e fonetică (Rosetti, LR XIII—XVI, p. 81) sau de la influenţa anumitor deprinderi ortografice slave (Petroviei, Nasalite, p. 90). 90 Nedispunînd de o listă completă a exemplelor, nu putem să luăm în discuţie şi situaţia din PO; pentru CT problema nu se pune. 91 In acelaşi timp, este relativ frecventă omiterea consoanei nazale în cuvinte de tipul cîntă. 92 Lista completă a exemplelor se găseşte la Procopovici, Nazalizare, p. 278. 8 - c. 843 113 a*\tis> CV 73/14), ci echivalentul stadiului fonetic \viie~\. Avînd însă, in vedere numărul total al cazurilor, care este foarte mic, concluzia aceasta nu se impune cu necesitate (nici faptele întîlnite în PH nu pot fi considerate întru, totul concludente; totuşi numărul total al cazurilor întîlnite în acest text este aproximativ de două ori mai mare decît cel din CV). 6. VALOAREA LUI 4 ÎN POZIŢIE INIŢIALĂ în urma analizei din paragrafele precedente, am ajuns la concluzia că, în trei dintre poziţiile în care apare, 4 are o singură valoare din punct de vedere fonologie. în ce priveşte valoarea fonetică a lui 4 în cuvinte de tipul cînţă, bine (în textele rotacizante), vie — cu toate divergenţele existente, majoritatea părerilor emise au ca trăsătură comună faptul că 4. este considerat, în interiorul cuvîntului, echivalentul unui element n e sila b i c (consoană nazală sau trăsătură fonetică a vocalei precedente) 93. Părerile emise pînă acum asupra valorii lui 4 iniţial au o altă trăsătură comună, anume aceea că lui 4 i se atribuie valoarea de echivalent al unei silabe, constituite dintr-o vocală nazală, o consoană silabică sau un grup «vocală + consoană». Chiar după ce am arătat că în interiorul cuvîntului 4 are o singură valoare, din punct de vedere fonologie — în ciuda varietăţii segmentelor fonetice corespunzătoare acestei litere — nu pare posibil ca segmentul fonetic scris astăzi m-, im- (în cuvinte ca întreg, îw/părat) să fi fost un caz particular (variantă) a aceleiaşi unităţi fono-logice, /V/, ca şi elementul nazal notat 4 în cuvinte de tipul cîntă, bine, vie. Indiferent dacă segmentul scris 4 la iniţială reprezenta un [î] (nazal sau nu) sau un [î] urmat de o consoană nazală, la prima vedere nu există altă interpretare acceptabilă decît aceea conform căreia 4 iniţial şi 4 medial corespund unor segmente fonologice diferite. Şi totuşi, după cum vom încerca să arătăm, lucrurile se prezintă cu totul altfel. în primul rînd, nu poate fi considerat dovedit faptul că în cuvinte de tipul întreg, împărţi, se pronunţa în prima silabă o vocală nazală — [5] sau [î] — sau o succesiune de sunete alcătuită dintr-o vocală medială urmată de consoană nazală, aşa cum se pronunţă astăzi (cel puţin în unele cazuri). în al doilea -rînd, o succesiune de două sunete nu corespunde în mod obligatoriu unei succesiuni de două unităţi fonologice94. De aceea, a fost necesar să se formuleze reguli care să permită interpretarea fonologică a grupurilor de sunete cu privire la care poate exista presupunerea că reprezintă un singur fonem (sau un singur arhifonem). Una dintre aceste reguli, fundamentală, este următoarea : ,,Două sunete succesive nu reprezintă cu siguranţă două foneme distincte decît dacă sînt amîndouă comutabile, adică dacă este posibil ca înlocuindu-le prin-tr-un alt sunet să se obţină un cuvînt diferit” 95. 93 Totuşi, după părerea unor cercetători, cuvîntul scris s-ar fi pronunţat [mîqkă| (Bărbulescu, Fonetica, p. 258; cf. p. 231). 94 Nu spunem două foneme, deoarece o unitate fonologică poate fi şi un arhifonenu 95 Andre Martinet, «Acta linguistica», I, 1939, 2, p. 96. 114 înainte de a trece la examinarea, pe baza acestei reguli, a situaţiei din perioada primelor noastre texte, este indicat să vedem cum se prezintă lucrurile în limba literară contemporană, unde avem a face cu o realitate fonetică bine cunoscută. Trecem peste faptul că nici în limba contemporană succesiunile de litere în-, îm- nu notează în toate cazurile succesiuni de două sunete (după cum a arătat acad. E. Petrovici, ,,la vraie pronom ciation du mot împărat est [mpăiât]”96) şi ne oprim numai asupra interpretării fonologice a grupurilor « [î] + [n] »,«[î] + [m] » etc. în aceste grupuri, numai unul dintre cele două elemente este comutabil (cf. în—an97), pe cînd celălalt element (consoana) nu are această calitate. E adevărat că după [î] pot să apară mai multe feluri de consoane nazale, dar între acestea nu există un raport de comutare, întrucît caracterele prin care se deosebesc unele de altele («labial », « dental » etc., « oclusiv » sau «fricativ») sînt determinate de context şi, ca atare, nu au valoare distinctivă : niciodată nu se obţine un alt cuvînt prin înlocuirea lui [m] cu [n] sau cu [g] etc. Singurele cuvinte care ar putea fi invocate împotriva afirmaţiei că nazala din succesiuni de tipul [în] este necomutabilă sînt formele pronominale şi verbale conjuncte (îmi, îţi, îi, îs etc.). Dar, şi de astă dată, succesiunea « [î] + consoană» reprezintă o singură unitate fonologică, deoarece, ca şi înaintea nazalelor, [î] nu este decît un apendice pur fonetic („vocală de sprijin”) care apare, în unele cazuri, fie impus de context (cf. om întreg, faţă de casă-ntreagă şi îl duc, faţă de l-aduc), fie în mod facultativ (casă-ntreagă — casă întreagă, l-aduc — îl aduc)98. De altfel, şi în cazul formelor din această categorie este foarte frecventă pronunţarea de tipul [Z]99, cu consoane silabice, ca şi în cuvinte de tipul întreg. Pe baza faptelor menţionate mai sus (la care se adaugă o serie de alte fapte), am susţinut că [î] iniţial nu are niciodată, în limba romînă contemporană, independenţă fonologică şi că, în consecinţă, fonemul /?/ nu apare niciodată la început de cuvînt. (Situaţia lui [î] neiniţial este, evident, alta; aici ambele elemente ale succesiunii «[i] + consoană » sînt comutabile : vînă — vană, vînă — vîră. Dar aceeaşi realitate fonetică poate reprezenta, în contexte diferite, unităţi fonologice diferite 100y ceea ce apare cu claritate, de exemplu, în cazurile de neutralizare.) Cuvintele scrise întreg, împărţi etc. încep, din punct de vedere fonologie — de multe ori, şi fonetic — cu o consoană nazală 101. După părerea noastră, interpretarea de mai sus este nu numai posibilă, ci şi singura valabilă pentru segmentul notat 4, la iniţială,, în primele noastre texte. Dacă 4 corespundea sunetelor [ă] + [n], [î] + |>] sau [î] + [^1 etc., problema se pune în acelaşi fel ca şi pentru limba contemporană : vocala medială semidescliisă sau închisă apare numai înainte de consoane 96 Petrovici, Nasalite, p. 71. Cf. Alf Lombard, La prononciation du roumain (Extrait de Uppsala Universitets Arsskrift 1936), Uppsala, [1935], p. 113; Graur — Rosetti, Esquisse, p. 8. 97 Cu privire la îl, vezi mai jos. 98 Cf. S. Puşcariu, DR I, 1920-1921, p. 86 şi VII, 1931-1933, p. 14. 99 Exemple numeroase se găsesc în ALR I 2, h. 213, 228. 100 Cf. situaţia aspiraţiei care întovărăşeşte oclusivele iniţiale surde prevocalice în limba engleză : această trăsătură nu reprezintă o unitate fonologică, deşi în alte contexte există un fo nem jhl (Bernard Bloch and George L. Trager, Outline of Linguistic Analysis, Baltimore, 1942,: p. 41).' 101 Vezi discuţia amănunţită din articolul nostru publicat în FD IV, 1962, p. 7 — 22. 115 nazale, iar intre diversele specii de consoane nazale nn există nn raport de comutare (nazala se realizează în mai multe feluri în funcţie de context; trăsăturile «labial», «dental» etc., nefiind distinctive, toate varietăţile de consoane nazale reprezintă o singură unitate fonologică). Prezenţa vocalei mediale implică prezenţa nazalei, ceea ce arată caracterul dependent al celei dintîi102. Dacă 4 corespunde sunetului [I] , situaţia este numai în aparenţă alta. Întrucît, după ce am stabilit că în interiorul cuvîntului nu există nici o vocală fonologie nazală şi, pe baza aceloraşi motive 103, nu putem să admitem existenţa unei singure vocale de acest fel şi într-o singură poziţie — s-ar părea că 4 iniţial notează succesiunea « vocală -f- consoană nazală », deşi înaintea lui 4 nu apare o literă vocală, ca în cuvinte de tipul cîniă. Dar, din moment ce în această eventuală succesiune cel de al doilea element nu este comutabil (căci, conform premisei de la care am pornit, 4 are numai valoarea de [î], deci vocalismul \î] nu apare în absenţa nazalităţii), nu ne rămîne decît să admitem că vocala şi «naza-litatea» constituie, împreună, o singură unitate fonologică. Nefiind nici vocală fonologie nazală, nici succesiune «vocală + consoană nazală», [î] nu poate fi interpretat decît ca variantă a unei consoane nazale104: elementul «nazalitate» din [l] reprezintă un fonem sau arhifonem consoană nazală, iar elementul vocală nu are valoare fonologică, întocmai ca în [âri], [în] etc. Plecînd de la constatarea că în poziţia discutată apar, astăzi, şi consoane silabice, este normal să avem în vedere posibilitatea ca acest fonetism să fi existat şi în perioada primelor texte. împreună cu alţi cercetători 105, admitem că [î] din formele actuale întreg, începe etc., nu continuă direct vocala iniţială din latină; faza din limba literară actuală a fost precedată de fazele [w], [n] (care, de fapt, nu au dispărut cu totul)106. Fenomene ca acela reflectat de grafia oţ'NTSirfcpfKb CA 58/22107 108 se explică mai bine dacă admitem că punctul de plecare a fost succesiunea[unn-]1QS : nazala silabică şi cea nesilabică s-au „contopit” într-o singură consoană ; înainte de [ăn] tunerec sau [în] tunerec, nazala din un s-ar fi putut menţine mai uşor. Se pune deci întrebarea dacă nu cumva în cuvinte de tipul întreg segmentul scris 4 era un fonem (sau un arhifonem) nazală silabică. Se poate arăta însă, cu uşurinţă, că nazalele silabice nu pot fi unităţi independente, căci ele nu se opun niciodată nazalelor nesilabice : fie că membrii celor două serii de consoane, [^1], [n] etc., respectiv, [m], 102 Cf. Bertil Malmberg, « Phonetica », VII, 1961, 2—3, p. 85: „Un segment phonetique qni est conditionn6 par son entourage et qui, par consequent, suppose celui-ci, ne peut etre un phoneme, tout au plus le trăit distinctif d’un autre phoneme”. 103 Vezi mai sus, § 3, 4 şi 5. 104 Vom prezenta, mai jos, şi alte fapte care vin în sprijinul acestei interpretări. 105 Vezi, de exemplu, Densusianu, HLR II, p. 32; S. Puşcariu, DR III, 1922 — 1923, p. 391—392 şi X, partea a 2-a, 1943, p. 402; Petrovici, Influenţa slavă, p. 31. 106 Evoluţia « vocală + consoană » > « consoană » > « vocală + consoană » nu constituie nimic surprinzător atunci cînd consoana este o sonantă; fenomenele de acest fel sînt frecvente în limbile indo-europene (vezi Ludwik Zabrocki, « Biuletyn fonografiezny. Bulletin phonogra-phique», Poznan, IV, 1961, p. 10—Îl). Cf. şi situaţia — discutată în cap. Literele ^ şi, *, § 9 şi 10 — a lichidelor silabice în raport cu grupurile« vocală + lichidă»sau«lichidă + vocală». 107 Vezi alte exemple la Rosetti, LR XIII-XVI, p. 79. 108 Cf. Balotă, Nasalisation, p. 61—62, 66. 116 [>] etc., sînt în distribuţie complementară, fie că nazalele silabice sîn variante facultative ale unei (sau unor) unităţi realizate şi ca [m], [n] etc.109 Aşadar, chiar dacă segmentele iniţiale scrise 4 se realizau ca [m], [n] etc., ele nu puteau fi, din punct de vedere fonologie, diferite de segmentele realizate ca [m], [w] etc. Consoanele silabice nu erau decît variante ale unei (sau ale unor)110 111 nazale nesilabiee, ceea ce înseamnă că ele erau fonologie identice cu [î] şi cu [îm], [în] etc.; în ce priveşte raportul dintre [îm]-, [în] etc., nazalele silabice şi [î], în poziţie iniţială, e de remarcat că nici deosebirea fonetică dintre ele nu era (după cum nu este nici astăzi) prea mare ni. Lăsînd la o parte posibilitatea ca 4 iniţial să fi corespuns unor nazale nesilabiee (care nu pune nici o problemă), ne vom opri asupra părerii după care 4 ar fi corespuns unui [î] (oral). Din mai multe motive, părerea aceasta nu poate fi acceptată 112 : 1. Din capul locului, trebuie eliminate din discuţie cazurile în care 4 apare înaintea unei consoane diferite de m sau de h : este exclus ca, în evoluţia de la grupurile «vocală + consoană nazală» din lat. incipere, ambulare etc. la faza din limba actuală, nazalitatea să fi lipsit vreodată din segmentul iniţial al cuvintelor scrise, în primele noastre texte, cu 4 înainte de o consoană orală : 4M*n$Ai\$ CV 26/2, 4y«pk CT HD/IO, 4ea$ PH 36r/U? 4K^ PO 48/7. în ce priveşte prezenţa nazalităţii, grafiile de tipul 4HM«no\-pTK CV 4/13, 4a\ka^ PH 8v/3 nu corespund altei realităţi decît grafiile cu 4 neurmat de literă consoană nazală. Echivalenţa grafiilor 4 şi 4N, 4, la p. 9. Alături de acest fragment, la Balotă, Nasalisation, p. 41 sînt citate şi alte texte unde se întîlneşte acelaşi fenomen. 129 Cf. Puşcariu, Contributiuni, p. 393. 130 Teoretic, ar fi fost posibil să se introducă un element semivo calic, [/], înaintea lui [e] i *[ăn-iemâ], *[l-iemâ] etc. (cf. observaţiile de mai sus în legătură cu prezenţa unui [?] între [f] şi [a], în cazuri ca in apă, precum şi cele arătate în Petrovici, NasaUte, p. 66—67, cu privire la apariţia unui [u] între [u] şi [a], în cazuri de tipul un an). Acest lucru nu s-a întîmplat însă, deoarece nazala nu s-a detaşat niciodată complet de vocala [e] cu care forma silabă, conform aceleiaşi legi generale a silabaţiei de care am vorbit în legătură cu cuvinte de tipul înarma. Singura deosebire între cele două categorii de cuvinte constă în faptul că în înarma nazalitatea exista, la origine, numai înainte de limita silabică, în timp ce în inimă ea exista numai după. limita silabică. părerea noastră, forma transcrisă de acad. Al. Rosetti jţnimiei (dim Cazania I a Ini Coresi)131 reprezintă stadinl /Nnjimiei, fonetic [ăn-ni]mieir [î-ni\miei, [n-ni]miei. Fonetismele de acest tip nn an fost prea răspîn-dite în perioada care ne preocupă, deoarece, pe de o parte, ele nn puteau să existe în grainrile rotacizante (4pCV 104/7—8 = jNremal, respectiv, [fo-rma], [n-rema] etc.), iar, pe de altă parte, vocala iniţială trecînd în seria anterioară, pntea să apară la început de cuvînt independent de nazalitate, ceea ce a făcut să se ajungă la dispariţia elementului nazal din prima silabă : [i-nimă] ; acelaşi lucru s-a întîmplat în inel. De menţionat, în sprijinul interpretării propuse, că (cu rare excepţii, de tipul celei citate de acad. Al. Rosetti) numai în graiurile rotacizante apare o vocală medială (respectiv, o nazală silabică) la începutul cuvintelor inimă şi inel132 (în forme transcrise, de obicei, îremă, îrimă, respectiv, trei, unde t corespunde lui 4 133). Faptul acesta constituie o dovadă a legăturii dintre prezenţa (sau absenţa) nazalităţii, locul tăieturii silabice şi timbrul vocalei din silaba iniţială: [ăn-remă], dar [e-nimă]. Silabaţia [V-nV] nu a putut lua locul silabaţiei [(V)n-nV] 134 decît în momentul în care (sau după ce) elementul iniţial [F] s-a transformat din [8], \t] în [e] sau [■i] (sau, ceea ce este acelaşi lucru, elementul vocalic din [n] a devenit vocală propriu-zisă de timbru palatul). în mod analog, în graiurile rotacizante, în locul succesiunii [(V)n-rV] a putut să apară succesiunea [V-rV] (prin denazalizare) numai o dată cu (sau după) transformarea vocalei mediale în vocală anterioară. Aşadar, transformarea în vocală orală neurmată de nazală în aceeaşi silabă) a segmentelor [8] sau [i], [8ft], [n] etc. a fost posibilă, în ambele cazuri, numai cu condiţia apariţiei unui timbru vocalic diferit de [a], [t]. O altă dovadă a legăturii dintre prezenţa unei vocale de timbru [a] sau [î] la început de cuvînt şi prezenţa nazalităţii în silaba iniţială-ne este oferită de faptul că vocala medială s-a menţinut în forme ca înger 135, începe, închide, înghiţi (începeam, închisei etcj, indiferent de locul accentului, în timp ce în inimă, inel aceeaşi vocală a trecut în seria anterioară. Dacă în aceste din urmă cuvinte am avea a face pur şi simplu cu o asimilare vocalică 136, ar rămîne de neînţeles de ce nu s-a întîmplat acelaşi lucru şi în începe, închide etc., unde nu numai că există o vocală anterioară (prepalatală) în cea de a doua silabă, dar şi consoana care precedă această vocală este (pre)palatală. După părerea noastră, [ă] sau [î] nu s-au menţinut la iniţiala cuvintelor inimă şi inel din motivele arătate mai sus, motive care nu existau în începe, închide etc., unde nazalitatea era prezentă în prima silabă : fonetismul [a] nu s-a putut menţine în inimă şi în inel decît cu condiţia ca grupul [ă-ne] 131 Rosetti, LR XIII-XVI, p. 80, 110. 132 Timbrul medial era normal aici, căci vocala era însoţită de nazalitate, în aceeaşi silabă. 133 Vezi .DA, s.v. inimă, inel. 134 prin(f)am notat o vocală medială sau anterioară, semidescbisă sau închisă ; parantezele arată că vocala putea fi absentă ca element de sine stătător (adică ea exista numai ca vocala „implicită”, în nazală). 135 în a cest cuvînt apare, totuşi, în unele graiuri, vocala [i] în silaba iniţială. 136 După acad. Al. Rosetti, punctul de plecare l-au constituit formele cu vocala iniţiala neaccentuată : „înemos> enemos prin asimilare (î—e>e — e); această formă a servit de model lui enemă etc.” (Rosetti, LR XIII —XVI, p. 80). 121 \ ssă devină [ăn-ne] (ceea ce, după cum am arătat în alineatul precedent, s-a întîmplat rar) sau [ăn-re], transformare produsă în graiurile rotaci-zante. Prin natura vocalei din cea de a doua silabă a lui inimă, inel nu se poate explica faptul că [a], [î] nu s-au menţinut la iniţială, ci numai faptul că, transformîndu-se, vocala medială semideschisă sau închisă a devenit [e] sau [f], nu |>], ca în alte cazuri137. Probabil, un fenomen asemănător stă la baza formelor [arăint"e] ALRT 50/19 şi [arăpoie] ibidem; de astă dată elementul vocalic de timbru [â] sau [î], care nu putea să apară la iniţială înaintea unui [r], a devenit, ca urmare a denazalizării, vocala [a] (nu exista nici un motiv pentru trecerea vocalei în seria anterioară). Vocala [a] s-a menţinut, uneori, şi după înlocuirea lui [r] cu [n] (sau — în ipoteza că nu trebuie să plecăm de la o formă cu rotacism — a apărut, în locul lui [ă] sau [î] şi înainte de nazală), într-o formă ca [ană]inte ALRT 117/12, înregistrată în Ţara Oaşului. Este posibil însă ca formele cu [a] iniţial urmat de [r] să se explice şi altfel: prin metateză s-a ajuns de la [ăra]inte la [ară] \nte (în urma metatezei, nazalitatea a putut să dispară, căci succesiunea [a] + [r] la iniţială este obişnuită). Rareori vocala medială semideschisă s-a menţinut la iniţială şi după denazalizare, ca în formele notate [iărapoy], [Aminte], în care acad. Al. Rosetti a auzit un „roral”138; ne întrebăm însă dacă nu cumva, în formele citate, a fost nazalizată v o -cala care precedă pe [r]. Legătura dintre nazalitate şi prezenţa timbrului [ă] sau [î] la iniţială — sau, mai exact, imposibilitatea ca [â], [î] să apară la iniţială (adică neprecedaţi de consoană) în absenţa nazalităţii — este demonstrată şi de următorul fapt, semnalat de O. Densusianu : în unele texte, în cuvîntul inimă, forma cu vocală medială „se rencontre surtout dans Ies liaisons syntaxiques într1 înema, într5 inima, ce qui montre que meme ă l’epoque ou l’on disait inemă, inimă, le phon^tisme plus ancien, avec î-, s’etait conserve dans Ies cas ou ce mot £tait precede de întru” 139 140 141; prin urmare [i] oral iniţial era posibil, dar [ă] oral sau [î] oral — în succesiunile [ă-ri] sau [î-n] — puteau să apară numai după consoană. Cu privire la PS, lingvistul citat scrie : ,,les formes înrainte, înraltu, înrapoi, înremă, introdiiites par Bianu dans la transcription en lettres latines sont fausses, puisque 4P4at$, etc. doivent etre rendus par îrainte, îraltu, comme le montrent mintea V, 5, 6; îrema XXVII, *3 ; XLV, 3” 14°. Dreptatea este însă de partea lui I. Bianu, căci în forma transcrisă de el înrainte conţine în plus faţă de minte morfemul în- (fonologie, IN/) U1, iar cuvîntul transcris de O. Densusianu îrema apare, în cele două locuri la care trimite autorul, precedat de într(u) (^MTp'hpgMa), aşadar cu vocala medială precedată de [r] din într(u) : în grupuri de acest fel, nazalitatea a putut să dispară, fără a afecta timbrul vocalei — /N/ s-a comportat ca şi cum ar fi fost în interiorul cuvîntului — dar 4 iniţial nu a notat niciodată, în forme de tipul 4pgMrk, pe [î] neînsoţit de nazalitate. Realitatea este falsificată tocmai în transcrierea propusă de O. Densusianu. 137 Vezi alineatul următor. 138 Rosetti, ML, p. 205. 139 Densusianu, HLR II, p. 53. 140 Ibidem, p. 114. 141 Vezi mai sus discuţia cu privire la formele de tipul înainte, înarma în CT. 122 Ne vom opri, în sfîrşit, asupra cuvîntului pe care dicţionarele îl Înregistrează, de obicei, sub forma îmă 142. în lumina celor arătate mai sus, trebuie să admitem că 4 corespundea, în acest cuvînt, unui segment fonetic asemănător cu cel scris, astăzi, în în cuvinte ca înmănunchea; prin urmare, 4Md PS 79/13 trebuie citit nu [î-ma],‘ci [3-ma], [î-ma], [f-wa], [îm-ma] etc. Din punct de vedere fonologie, 4 nota, şi aici, ca şi în înainte, întreg, cîntâ etc., o consoană nazală al cărei loc de articulaţie nu era distinctiv. ’ în concluzie, litera 4 corespundea, şi în poziţie iniţială, ca şi în celelalte poziţii, arhifonemului /A/. împotriva părerii că în cuvinte ca împărat, întreba ,,la lettre 4 est- egale , . . ă [m, n] appuyes syllabiques” (susţinută de acad. E. Petro-vici143), acad. Al. Rosetti consideră că ,,dans apărat le signe 4 note l’î nasalise et non l’occlusive nasale appuyee” 144. Trecînd peste faptul că între [i] şi [m], [n] etc. deosebirea nu este prea mare nici din punct >de vedere fonetic, contradicţia dintre cele două interpretări dispare cu totul îndată ce avem în vedere echivalentul fonologie al lui 4 : după cum am văzut, atît [i] iniţial, cit şi nazalele silabice sînt variante ale aceleiaşi unităţi, jN/ 145. 7. LOCUL LUI 4 ÎN SISTEMUL DE SCRIERE ŞI AL LUI /A/ ÎN SISTEMELE FONOLOGICE ALE GRAIURILOR DIN PERIOADA PRIMELOR TEXTE ROMÎNEŞTI în inventarul literelor chirilice întrebuinţate de cei cărora le datorăm primele texte romîneşti 4 ocupă o poziţie specifică, nu atît prin faptul că are foarte multe valori (căci acest lucru este adevărat numai dacă uităm că în scris sînt notate unităţi fonologice, nu fonetice), cît prin faptul că 4 corespunde unei consoane nazale şi, în acelaşi timp, este o literă vocală în cadrul alfabetului chirilic 146. Calitatea de vocală a lui 4, din punctul de vedere al grafiei, se poate deduce, după cum s-a mai arătat147, din felul cum sînt întrebuinţate lite- 142 Vezi, de exemplu, DA, s.v. îmă; Tiktin, DRG, s.v. mumă (în acest din urmă dicţionar upar însă şi transcrierile înmâ şi îmmă ; ultima — cea corectă, după părerea noastră — apare şi la Ivănescu, Problemele, p. 103). în Glosar romîno-slav din Candrea, PS II, cuvîntul este notat înmă (s.v.). 143 Petrovici, Nasalite, p. 90. 144 Rosetti, ML, p. 196. 145 S-ar putea presupune că elementul vocalic din silaba iniţială a unor cuvinte ca întări, 'împărţi poate fi identificat cu fonemul /«/, pe baza aceluiaşi principiu care ne-a determinat să interpretăm lichidele silabice ca succesiuni de foneme (vezi cap. Literele şi *, § 11); deci [ăn], [n], [am], [îm] etc. = lăNj. Lichidele silabice au însă o situaţie diferită de cea a segmentelor [ăn], [v] etc. în poziţie iniţială : în primul caz, atît elementul vocalic, cît şi cel consonantic este comutabil (cîrmă — curmă, cîrne —carne, gîlcă — gtscă, tîlcui — tîrgui — tîngui etc.), în timp ce, Ia iniţială, după cum am văzut, elementul vocalic de timbru « nedeterminat» apare numai în prezenţa* nazalităţii (deci elementul consonantic « nazalitate » din [ăn], [n] etc. nu este comutabil). Bineînţeles, altfel se pune problema segmentelor de tipul [ăn] cînd acestea sînt precedate de consoană ; în acest caz avem a face cu două foneme, întrucît elementele « vocală nedeterminată » şi « nazalitate » sînt ambele comutabile (Ungă — lungă — Ungă, cîntă — cită etc.). 146 Vom vedea mai jos că, de fapt, contradicţia literă vocală —unitate fonologică consonantică este numai aparentă. 147 Vezi, de exemplu, Petrovici, Nasalite, p. 94. 123 rele h şi i*. în timp ce, de regulă, înaintea consoanelor se scrie h, înainte de 4 se întrebuinţează de obicei, litera î148, ca şi înainte de a, c, a-etc. întrebuinţarea paiericului în CT sau a ierurilor şi a iericului în PH, cu funcţia de a indica limita silabică în grupurile consonantice, arată, de asemenea, că 4 era considerat vocală (semnele despărţitoare nu apar, în regulă generală, după 4; în PH, după cum am văzut, faptul că, de cele mai multe ori, nici după m şi h nu apar -r, k sau s se explică prin absenţa — normală — a acestor semne după 4, care apărea în textul original149). Chiar dacă facem abstracţie de originea lui 4, la început o variantă grafică a vocalei ^15°, întrebuinţarea unei vocale (din punct de vedere grafic) pentru notarea unei unităţi fonologice consonantice nu este, totuşi, inexplicabilă, aşa cum ar putea să se creadă. Spunînd acest lucru, avem în vedere faptul că însăşi unitatea fonologieă în cauză ocupa un loc aparte printre celelalte unităţi ale sistemului: nu numai că /A7/ nu era, din punct de vedere fonologie, nici labial, nici dental, palatal sau postpalatal, dar el nu avea nici o trăsătură distinctivă referitoare la gradul de ocluziune căci realizarea ca oclusivă sau ca fricativă era impusă de context; cf. dinte şi ăînsul)$ ceea ce ar putea să pară şi mai curios, într-un anumit sens, nici trăsăturile «vocalic » sau « consonantic » nu făceau parte din conţinutul acestei unităţi. Am afirmat, în repetate rînduri, că 4 nota o ,,unitate fonologieă consonantică”, o ,,consoană nazală”, ,,consoana /A/” etc., iar în transcrierea fonologieă am utilizat o literă consoană, /A/. Toate acestea se justifică oarecum numai prin necesitatea de a denumi într-un fel oarecare echivalentul fonologie al lui 4; în principiu, denumirea de ,,vocală nazală”, fără adăugarea vreunei specificări cu privire la locul de articulaţie sau la gradul de deschidere, ar fi fost tot atît de îndreptăţită. Din punct de vedere fonologie, ceea ce am numit arhifonemul jNj nu era nici vocală, nici consoană în sensul pe care îl au aceşti termeni cind ne referim la /a/, \ej etc. sau la /&/, \mj etc.; /A/ era, pur şi simplu, « nazalitate ». Afirmaţiile de aici nu trebuie nicidecum înţelese în sensul că am atribui lui 4 valoarea unui semn diacritic care, pus după o vocală, indică nazalitatea ei, în acelaşi fel în care, să zicem, accentul pus deasupra unei vocale, în ortografiile limbilor cehă şi maghiară, arată că vocala respectivă este lungă. Considerînd că, la origine, 4 a avut o singură valoare fonetică, Al. Procopovici scrie: ,,dintru începjzt 4 n-a însemnat nici un fel de sunet şi nici « un sunet modificat într-un mod oarecare », ci modificarea unui sunet... 4 dintru întîi nu însemna decît că vocala căreia îi urma era nazalizată” 151. E adevărat că, în unele poziţii, 4 arată „modificarea unui sunet” dar, din punct de vedere fonologie, însăşi această modificare constituia o unitate a sistemului, un fonem pe acelaşi plan cu vocalele şi cu consoanele obişnuite 152. 148 în CV grafia T^j\ apare de 249 de ori, iar grafia *4 numai de 63 de ori (Procopovici, Nazalizare, p. 284). 149 Vezi mai sus, § 5. 150 Bărbulescu, Fonetica, p. 268. Vezi şi discuţia de la sfîrşitul acestui paragraf. 151 Procopovici, Nazalizare, p. 269 — 270. 152 După alţi cercetători (vezi, de exemplu, Petrovici, Nasalite, p. 89), la început, ^ a notat succesiunea (fonetică) «vocală -f- consoană nazală». 124 Datorită faptului că, în afara trăsăturii «nazalizate», în conţinutul fonologie al lui /N/ nu mai intra nici o altă trăsătură, această unitate nu aparţinea, în sens strict, nici subsistemului consonantic, nici subsistemului vocalic 153. Al. Procopovici nu are dreptate cînd combate 154 părerea lui B. P. Hasdeu, după care ,,4 este o varietate vocalo-consonantică de sunet nazal” 155. Interpretarea propusă concordă întru totul cu ,,analiza fonologieă” care stă la baza întrebuinţării literei 4 şi care, la rîndul ei, este foarte exactă ; s-a notat cu o singură literă, în toate poziţiile, aceeaşi realitate fonologieă, indiferent de realizările fonetice foarte diferite ale unităţii fonologice scrise 4. Recunoaşterea locului specific pe care îl ocupa /A/ în sistemele fonologice ale graiurilor din perioada primelor texte romîneşti este în concordanţă şi cu realitatea fonetică corespunzătoare lui 4. în timp ce variantele fonemelor consonantice sînt consoane, iar cele ale fonemelor vocalice sînt vocale (eventual, semivocale sau vocale însoţite de semi-vocale), se poate presupune — pe baza faptelor de grafie, a situaţiei din graiurile actuale şi a unor fapte stabilite de fonetica istorică a limbii romîne — că variantele (poziţionale sau facultative) ale arhifonemului jNj erau 156: a) în poziţie iniţială : [îm] [în], [$g] ..., [î], [*m], [%], [*g] ..., M, M, M poate şi [m], [n], [g]---------------; b) în poziţie medială (după vocală): [m], [w], [g] ..., [m], t*], [s] .. • sau nazalitatea vocalei precedente. Rezumînd: lui 4 îi corespundeau, pe plan fonetic, o consoană nazală (silabică sau nesilabică), o vocală nazală, o succesiune «vocală + + consoană nazală» sau, în sfîrşit, nazalitatea unei vocale. Singurul element constant (şi singurul distinctiv) era «nazalitatea »157. în aceste condiţii, e uşor de văzut că a-1 include pe jNf în categoria vocalelor158 pare a fi tot atît de justificat ca şi a-1 grupa cu consoanele — sau, poate, ar fi mai corect să nu-1 includem pe /A/ în nici una dintre cele două categorii de unităţi fonologice. S-ar putea invoca, totuşi, un criteriu pe baza căruia /A7/ să fie inclus în subsistemul consonantic. Prin conţinutul său fonologie, care se reduce la o singură trăsătură, « nazalitate », fNj se dovedeşte a fi mai apropiat de categoria consoanelor, căci nazalitatea este o trăsătură distinctivă care apare la consoane (/m/: /&/, jn/ : /d/), dar nu şi la vocale, întrucît nu există vocale fonologie nazale. Fiind indiferent faţă de trăsăturile referitoare la locul de articulaţie şi la gradul de ocluziune, /A7/ poate fi numit consoană nedeterminată şi 153 Vezi precizările de mai jos. 154 Procopovici, Nazalizare, p. 267—268. 155 B. Petriceicu-Hasdeu, Limba romînă vorbită între 1550—1600 (— Cuvente den bătrâni. Suplement la tomul i), Leipzig-Bucureşti, 1880, p. LXXV. 156 Pentru simplificare, am întrebuinţat numai litera [î] pentru a nota vocala medială care apărea în poziţie iniţială; ea putea fi însă şi mai deschisă, [â] sau ■[<*]. Foarte probabil, timbrul cel mai închis era mâi puţin frecvent sau chiar nu apăruse încă în unele graiuri (vezi cap. Literele ik şi *, § 4; cf. Petrovici, Influenţa slavă, p. 30—31). 157 După cum vom vedea la sfîrşitul acestui paragraf, chiar şi caracterul distinctiv al acestei trăsături poate fi pus sub semnul întrebării. 158 Pentru această ultimă clasificare pledează faptul că, în poziţie iniţială, /A/ putea fi accentuat, ca orice vocală. 125 opus ca fonem propriu-zis tuturor celorlalte consoane, în primul rînd nazalelor « determinate », labiala /m/ şi dentala /n/159. Nazalitatea ocupă în subsistemul consonantic un loc asemănător cu cel ocupat de fă/ în i4>sistemul vocalic 160. Afirmaţia după care jNf ocupă, din punctul de vedere al ierarhiei unităţilor fonologice, un loc egal cu cel ocupat de consoanele /m/, jn/r Ibj etc. nu implică o confuzie între două planuri, cel fonematic propriu-zis şi cel al unităţilor fonologice de rang superior. Întrucît, prin definiţie, arhifonemul se află în distribuţie complementară cu fonemele corespunzătoare — /N/ apare în poziţiile în care se neutralizează opoziţia /m/t In/ — pare curios să punem pe acelaşi plan pe /A7 cu /m/ şi cu jn\. Totuşi, acest procedeu este justificat şi el corespunde perfect cu faptul că, alături de m şi h, în primele noastre texte s-a întrebuinţat o literă specială pentru a nota pe /A/y* Această consoană a fost considerată ca o a treia nazală, cu aceleaşi „drepturi” ca şi jm/ şi /w/. Soluţia pe care am propus-o nu este în contradicţie cu regulile analizei fonologice, deoarece însăşi interpretarea lui jNj ca arhi~ fonem nu este obligatorie. Sînt cunoscute în fonologie numeroase cazuri în care o opoziţie între două cuvinte sau, în general, între două segmente fonetice poate fi pusă în legătură fie cu numărul unităţilor fonologice, fie cu natura acestor unităţi (numărul lor fiind acelaşi în ambele cazuri). De exemplu, presupunînd că într-o limbă oarecare semivocala [i] apare numai după vocale şi că succesiunile de sunete de tipul [ai] sînt fonologie distincte de cele de tipul [ai] (adică legate de deosebiri semantice), sînt posibile două interpretări: 1. [ai] = /ai/; [ai] = /a-i/. în acest caz, se consideră că [i] şi [i] sînt variante ale aceluiaşi fonem, deosebirea fonetică dintre ele fiind datorită contextului : [i] apare după vocală, iar [i] după tăietura silabică, notată unitate fonologică care nu apare decît în [ai] 161. 2. [ai] = jayl; [ai] = laij. De astă dată, în ambele cazuri avem acelaşi număr de foneme, dar natura fonemului final este diferită (consoană într-un caz, vocală în celălalt). Aşadar, în interpretarea de sub 1 sunetele [i] şi [i] sînt considerate variante ale unui fonem unic, ceea ce face necesară introducerea unităţii /-/ şi definirea contextelor care determină deosebirea fonetică dintre ţele două variante, în timp ce în interpretarea de sub 2 aceleaşi sunete sînt considerate foneme diferite. Raportul fonologie dintre consoanele nazale notate m, h 162 şi ne pune în faţa unei probleme asemănătoare. Iată interpretările posibile : 1. /N/ nu apare în aceleaşi contexte în care apare /m/ sau Inf sau şi /m/, şi Inj. Consoanele jm/ şi fn) se subsumează unui arhifonem /A7/, ‘după cum variantele se subsumează unui fonem (şi variantele, şi INI faţă de /m/ şi /n/ se află în distribuţie complementară). Pentru a explica deosebirea dintre segmentul scris 4 în inimă (în textele care 159 Şi palatala /^/, în unele graiuri; vezi mai sus, § 5. 160 Vezi cap. Litera w, § 4 şi discuţia de la sfîrşitul acestui paragraf. 161 Se poate proceda şi altfel: în [ai] apare junctura silabică (pe care o notăm „+”), iar în [ai] nu apare această unitate : [ai] = ja + i\; [af] = laij. 162 Bineînţeles, avem în vedere numai pe m şi h care apar în poziţiile de unde este exclus, nu şi pe m şi h care sînt echivalente ale lui ^jv. 126 reprezintă graiuri rotaeizante) sau în cuvinte de tipul înrăi — şi seg~ mentul scris m în mreajă, de exemplu, trebuie să admitem că cele două nazale nu apar în acelaşi context: ţN-rjimă, dar [mr/eajă; arhifonemul apare deci înainte de /-/, în timp ce înainte de jrj apare fonemul /m/. în mod analog, jN/ este urmat de limita silabică în .înlăuntru, iar /m/ este urmat de consoana /Z/ în mlădiţâ. 2. Consoanele jN/, pe de o parte, şi /m/ şi /w/, pe de altă parte? au unele contexte comune, adică se află în distribuţie contrastivă. în conformitate cu această interpretare, jNj este un fonem diferit de /m/ şi de jnj. Prin urmare, nu prezenţa, respectiv, absenţa unităţii /-/ (sau a juncturii silabice) determină deosebirea dintre segmentul fonetic silabic din înlăuntru şi cel nesilabic din mlădiţâ; în ambele cuvinte, consoana iniţială este urmată de /Z/, iar silabaţia diferită este impusă de deosebirea dintre /N/ şi /m/. Segmentele [îrilă], [nlă] etc. şi [mlă] conţin un număr egal de unităţi fonologice, opoziţia dintre ele întemeindu-se pe natura fonologică diferită a nazalelor iniţiale. Cea de a doua interpretare, conform căreia nazala implosivă constituie un fonem pe acelaşi plan cu fonemele /m/ şi jnj reflectă felul în care erau percepute segmentele fonetice corespunzătoare lui ^ de conştiinţa lingvistică a celor care au folosit acest semn pentru a nota consoanele lmplosive din limbă, cîntă, lungă etc. sau segmentele [am], [ân], [I], [n] etc. la început de cuvînt. Toate aceste segmente reprezentau o a treia consoană nazală163 — nazala «nedeterminată » — şi, în consecinţă, pentru notarea ei s-a folosit o literă alta decît m sau h. Pentru a reda în scris deosebirea dintre cuvinte de tipul lene — [le-ne] şi cuvinte de tipul vie, în graiurile în care nazalitatea era încă prezentă în acest ultim cuvînt, dar nu sub forma unei consoane oclusive iniţiale de silabă, [vine], ci sub forma care poate fi notată, aproximativ, [vin-je] sau [vî-je] — s-au putut folosi şi următoarele două procedee r 1) grafia h în primul caz şi hk în cel de al doilea (ca în PH); 2) grafia h* în lene şi grafia N6 în [vi*-ie] (prezenţa unui ier sau a unei litere vocale „preiotate” arăta că nazala aparţinea silabei precedente)164. De cele mai multe ori însă această distincţie s-a făcut prin întrebuinţarea a două litere deosebite pentru notarea nazalei : m — jne/, cu nazală explozivă, grupată în aceeaşi silabă cu vocala, în lene; 41 = jNejj cu nazală implosivă, separată de vocală prin limita silabică, în [vin-ie]. Această constatare vine nu numai în sprijinul afirmaţiei că nazala implosivă jNj a fost simţită ca fiind altă consoană decît /m/ sau /nţ, cir credem, şi în sprijinul părerii că, în general, [Z] a fost simţit identic cu [ii], [e] cu [ie], [ea] cu [ia] — ceea ce concordă cu interpretarea perechilor de segmente fonetice citate ca variante ale fonemelor /i/, respectiv, jeţ, /a/165. O formă ca /viNele\ sau /viNileţ — cu jN) notat 4 (în PH, mai des h : bhhs6ai PH 94722—23, khh'^h < le >166 66v/4) — constituia 163 Respectiv, o a patra consoană nazală, în graiurile în care exista şi \n\. Pentru simplificare, discutînd statutul fonologie al segmentului scris şi problemele conexe, nu am menţionat şi fonemul /n/, ceea ce nu afectează cu nimic concluziile la care am ajuns. 164 Litera e nu se întrebuinţează însă în toate textele, iar n din PH a luat locul lui ^ţv (vezi mai sus, § 5). 165 Vezi cap. Litera I, § 6. 166 Cu privire la „dubla” notare a nazalei în acest exemplu, vezi mai sus, § 5. 127 împreună cu /vinele/ sau /vinile/ (pl. de la vină) o pereche minimală ai cărei termeni se deosebeau prin opoziţia /N/: /n/; deosebirea dintre iCt Ki'4* (de la a veni) PH 83r/22 şi c% kh (de la a vie) PH 59r/l era marcată de opoziţia /Nj : « zero » : /viNe/ — /vie/. Trebuie să menţionăm că „analiza fonologică” pe care se bazează folosirea unei litere speciale pentru notarea nazalităţii nu reprezintă un fenomen unic. Pe de altă parte, nu trebuie să se creadă că interpretarea propusă de noi167 pentru limba romînă, cu recunoaşterea unui fonem care nu este nici vocală propriu-zisă, nici consoană propriu-zisă, ar reprezenta un caz cu totul „special” sau „ciudat”, inexistent în descrierile fonologice privitoare la alte limbi. Întrucît, discutînd metoda de analiză, nu are importanţă domeniul lingvistic în care apar fenomene susceptibile de a fi invocate în sprijinul unei anumite interpretări, considerăm că nu comitem ceva neobişnuit dacă ne referim la o limbă atît de îndepărtată (din toate punctele de vedere) de romînă cum este japoneza. Ca şi în romînă, în dialectul japonez vorbit la Tokio opoziţia de localizare dintre consoanele nazale „propriu-zise” — în japoneză, trei la număr — se neutralizează în anumite poziţii ([m] apare numai înainte de /p/, /&/, /m/; [n] numai înainte de dentale şi aşa mai departe), iar uneori nazala se realizează numai ca nazalitate a vocalei precedente. După părerea unor specialişti, toate aceste variante corespund unei unităţi fonologice /N/, distincte de /m/, /^/, /g/, deci unei a patra consoane nazale168. Ceea ce este deosebit de interesant e că această consoană nazală — spre deosebire de /m/, /n/, /g/ — contează, în poezie, ca o unitate de durată 169 170 171, iar vorbitorii nu o identifică cu nici una dintre cele trei nazale explozive 17°. Pentru a cita un caz similar cu cel al limbii romîne (în ce priveşte atît sistemul de scriere, cît şi analiza făcută cu mijloacele moderne ale fonologiei), putem să ne adresăm şi vechii slave. N. S. Trubetzkoy transcrie pe dh şi pe îs /oN7, respectiv, /eN/111, iar în clasificarea consoanelor /Nj figurează, alături de /m/, /n/ şi /n/, ca o a patra unitate fonologică consoană nazală172, care era, după autorul citat, un „ganz isoliertes Phonem”173 şi care „zu keiner bestimmten Lokalisierungsklasse gehorte” 174 *. Dat fiind că în scrierea chirilică folosită în textele slave segmentelor considerate de N. S. Trubetzkoy difonematice le corespunde cîte o singură literă, faptul că segmentele fonologice analoge au fost redate, în textele romî- 167 Şi care, după cum am văzut, reflectă principiile care au stat la baza folosirii lui 168 Shird Hattori, «Travaux de TInstitut de linguistique »(Faculte des lettres de l’Univer-isite de Paris), II, 1957, p. 41-42. 169 Cf. situaţia clin limba romînă: /Nj poate fi accentuat. 170 Shiro Hattori, loc. cit., p. 42 : „Speakers of Japanese also identify it with neither of the explosive nasals and count it as one mora in poems”. Cf. Daniel Jones, The Phoneme : its Nature and Use, Cambridge, f.a. (reproducere a ediţiei din 1950), p. 88—89. y 171 Nikolaus S. Trubetzkoy, AltkirchenslavischeGrammatik. Schrift-, Lautjund Formensys-tem. Im Auftrage der Akademie herausgegeben von Rudolf Jagoditsch, Wien, 1954, p. 40. 172 Ibidem, p. 80. 173 Ibidem,p. 81. 174 Ibidem. Interpretarea propusă de N. S. Trubetzkoy (care pleacă de la felul cum sînt redate succesiunile de tipul joNj în scrierea glagolitică) a fost combătută — după părerea noas- tră, în mod neconvingător — de E. Koschmieder, « Die Welt der Slaven» III, 1958, 3, p. 236-247. 128 neşti, de obicei, cu ajutorul a două litere (vocală + 4) pune în evidenţă caracterul de inovaţie pe care l-a avut introducerea literei 4175. Am arătat mai sus că locul ocupat de /Nj în subsistemul consonantic este comparabil cu cel al lui jă/ în subsistemul vocalic. Paralelismul nu se reduce însă la faptul că cele două foneme sînt, amîndouă, «nedeterminate»; JNf şi jă/ au şi alte trăsături care le aseamănă şi, ceea ce este mai interesant, între aceste unităţi există relaţii de un tip cu totul special, care nu mai apar între nici o altă consoană oarecare şi o vocală oarecare. După cum am mai spus, faptul că jJSfj se realizează, uneori, ca segment fonetic silabic (neaccentuat sau accentuat) face ca «nazalitatea » să poată fi considerată, într-un anumit sens, fonem vocală. De aici rezultă, în primul rînd, că /Nj nu poate fi opus vocalelor, ca element aparţinînd altei clase de foneme, în acelaşi fel în care să zicem, /p/ este opus fonemelor /a/, jef, joj etc.; în al doilea rînd rezultă că este justificată studierea relaţiilor dintre /Nj şi fonemele vocale, mai ales dintre jNj şi celălalt fonem « nedeterminat», vocala /u/, din acelaşi punct de vedere din care se studiază relaţiile dintre două vocale propriu-zise sau două consoane propriu-zise. Am văzut că /a/ nu apare la început de silabă176; prin urmare, vocala /a/ nu poate fi precedată de altă vocală. Pe de altă parte, este uşor de observat că consoana jNj nu poate fi precedată de altă consoană. în timp ce I&I apare numai după consoană, /NJ apare numai la început de cuvînt sau după vocală. Aşadar, fonemele jă/ şi jNf sînt în distribuţie complementară. Ţinînd seamă de faptul că, în anumite poziţii (la început de cuvînt), jNj se realizează ca segment fonetic silabic în care elementul vocalic este tocmai cel care apare şi în realizările lui jăj (adică o vocală de timbru «neutru » sau « nedeterminat»), se poate spune că există condiţiile necesare şi suficiente pentru a reduce segmentele pe care le-am transcris /ă/ şi /JV/ la o singură unitate : pe baza distribuţiei complementare şi a asemănării fonetice, se poate considera, în ultimă instanţă, că vocala jă/ şi consoana jNj nu reprezintă, în realitate, decît variante ale aceluiaşi fonem. în transcrierea fonologică ar fi deci suficientă o singură literă pentru a nota atît vocala « nedeterminată », eît şi consoana « nedeterminată»; eîtj cînt =clN/t, e/NN/t sau c/ă/t, c/ăă/t. în funcţie de context, «fonemul nedeterminat»177 se realizează ca vocală (după consoană — în cazurile de faţă, /jfc/) sau ca « nazalitate », în celelalte poziţii; pe de altă parte, segmentele fonetice corespunzătoare acestui fonem sînt, tot în funcţie de context, silabice (la început de cuvînt şi după consoană) 176 în ce priveşte aspectul discutat aici, fapte similare cu cele din sistemul de scriere utilizat de romîni, în perioada primelor texte, apar în scrierea glagolitică (vezi nota precedentă). Obiecţia ridicată de E. Koschmieder, la p. 241 a revistei citate, cu privire la datele pe care analiza fonologică le poate extrage din sistemul de scriere — anume, faptul că în franceză două litere redau un singur fonem vocală nazală — nu poate fi luată în consideraţie: pentru franceza actuală, problema se pune cu totul altfel decît pentru limbile aflate în faza iniţială a existenţei lor sub forma scrisă. Valoarea lui ^ în textele romîneşti ar putea, eventual, să constituie un argument în favoarea analizei propuse de N. S. Trubetzkoy. 178 Vezi cap. Litera wt § 4. 177 pîînd «nedeterminat», înseamnă că din conţinutul acestui fonem nu face parte nici trăsătura «nazalitate». 9 - c. 843 129 sau nesilabice (în celelalte poziţii). Mai exact, « fonemul nedeterminat» se realizează ca vocală după consoane şi ca «nazalitate »(- consoană nazală sau nazalizarea vocalei precedente) după vocale, iar la început de cuvînt cele două elemente apar combinate, sub forma de [&ri\, [î], [»] etc. Dacă scrierea reflectă, în general, structura fonologică a cuvintelor, ar' fi de aşteptat ca analiza din rîndurile precedente să corespundă unor fapte de grafie. «Fonemul nedeterminat» (neaparţinînd nici categoriei vocalelor, nici categoriei consoanelor) ar fi. putut să fie notat cu .o singură literă : kat8 (kxtk) = eît, kaatS (kaatk.) = cînt, Affcn* = începe, 8aa* = unăe. într-adevăr, situaţia întîlnită în primele texte romîneşti corespunde, într-o anumită măsură, cu interpretarea de mai sus. în textele studiate de noi se face, ce e drept, o distincţie între a = /d/ şi 4 = [Nf, dar, după cum se ştie, litera 4 nu este, la origine, decît o variantă a lui a. în alte texte se întâlnesc exemple de tipul