CITENIE A LU SVETI ZOSIM

	[55] <16v> Era un omu într-un pustii; pre nume în chema Zosim. Şi  nu mînca pîne cîte patrudzăci de dzile, nici vede acolo faţă de om acolo. Şi să ruga lui Dumnădzău să vadză viaţa oamenilor lui Dumnădzău, rohmanilor. Şi acie stătu îngerul lui Dumnădzău înainte lui şi dzisă: „Zosime, omul lui Dumnădzău, iată că m-au trimis Dumnădzău să-m spui cuvînte-ţi de la toată vederea lui Dumnădzău. Credinţă să-ţ spui, că ai şi tu credinţă, cătră oamenii lui Dumnădzău; ce însă numai să nu lăcuieşti cu dînşii să nu să întristedze inima ta”.
	El dzisă că „postesc. Cîte 40 de dzile n-am // <17r> mîncat pîne să vădz aceasta”.
	Şi mă sculai dentr-aceea peştirea şi purceş şi nu ştie încotro mă duc. Şi mărşi 40 de dzile şi deci nu mai pute; ce [56] şedzui 3 dzile şi mă rugai lui Dumnădzău. Iar ea veni  la mine o fiară iute dentr-acel pustii şi să plecă de mă luo pre sine şi mă dusă în 40 de dzile. Şi atunce mă descălică de pre sine şi să dusă de la mine la alte fere iuţ ca dînsa, întru nişte peştiri mari. Şi eu mă spărieiu şi mă rugai lui Dumnădzău. Şi la mine veni un vînt mare şi mă luo pre sine şi mă dusă 12 dzile şi mă pusă în ţărmurile unii ape ce să chema Ermilisul. Şi vruiu să / <17v> trăc, iar apa strigă şi dzisă: „Zosine, omul lui Dumnădzău, nu mă veri pute, că nu easte putere să tracă de acolo nici pasirile ce îmblă în vînt, nici vîntul, nici soarile, nici diiavolul den lume deşartă”. Şi căutaiu un nuor dentr-apă pînă-n cer. Şi eu mă rugai lui Dumnădzău, iar ele ieşiră, doo lemne din pămînt. Şi unul ce fu de cătră mine, el să plecă pînă la mine şi mă luo pre sine şi mă dusă pînă la mijlocul apii şi mă tîmpină alt lemnu şi mă luo pre sine. Şi mă pusă în lature sa şi odihnii într-acel loc 3 dzile. Şi după acie mă sculai şi purceş.
	Iar eu mărgînd, eu n-ave unde şede, că era acel // <18r> pămînt plin de apă şi de toată bunătate. Şi nu era daluri, [57] ce era tot şes şi cu flori înfrumuşăţate. Şi într-un loc vădzui un om şădzind numai cu piele. Şi gîndind întru mine şi dziş: „Au doar să păduchea, sau va fi diiavol?” Ce-m aduş aminte că-m dzisă ace apă: „Nu mă poate trece nime, nici diiavolul den lume deşartă”. Ce mă duş la dînsul şi dziş: „Bucură-te, frate”. Şi el îm răspunsă şi dzisă: „Binele lui Dumnădzău fi-va cu tine”. Şi dzisă: „Spune-m, omul lui Dumnădzău, cine eşti tu?” Şi eu spuş lui şi dziş: „De ceialalţi oamini sint. Ce am venit să rogu Dumnădzău aice, de sine. Arată-m această ascunsă viiaţă şi cum le este / <18v> săvîrşitu acestora”.
	Şi ne sculăm împreună şi ne rugăm lui Dumnădzău. Şi veni îngerul lui Dumnădzău den cer şi dzisă lor: „Nu vă temereţ de cest om, că l-au trimis Dumnădzău la voi să fie numai şepte dzile. Deci să va duce iar de la voi”.
	Şi mă luo unul dentru ei şi mă deade la slugile lui şi dzisă: „Pădziţ cest om 7 dzile”. Ei mă luară, slugile, şi mă dusără la locurile sale. Şi eu vădzuiu suptu nişte lemne lăcuind. Şi mînca din al 7-le ceas în al noaole ceas. Şi ieşie nişte apă dulce ca mierea din rădăcinile acelor lemne şi săţioasă şi apoi iar să înturna la locurile sale // <19r> de care şi mînca. Şi audzi şi alţi mulţi de mine că am venit de aice. [58] Şi să spărie toată ace ţară şi vinie toţ să mă vadză, că le era minune de mine.
	Eu spuind lor, iar svîntul mieu nu mai pute cu trupul. Ce dziş celuie ce-m slujie: „Frate, de va mai veni cineva şi alţi să mă vadză, iar tu dzi: «Nu este aice», să mă răpaos”. El dzisă, acel om a lui Dumnădzău: „O, vai de mine ce va fi de voi face aşe, că mă voi arăta cu greşala lui Adam”. Şi să rugă el să spiu eu cum ne rugăm noi lui Dumnădzău. Şi iar dzisă: „Spune-m noa, în ce bine vei să-ţ facem?” Eu  dziş lor: „Voi să ştiu viiaţa voastră”. Ei să bucurară foarte./ <19v> Şi luară o hîrtie şi scrisără viiaţa sa şi grăi:
	„Ascultaţ, fiii mei, omul lui Dumnădzău, că noi încă sîntem de aceie oameni. Ce, cînd spusă Irimie proroc că ceatate noastră, Ierusalimul, prădat va fi de alte limbi, el au aruncat văşimînturile sale în foc şi presără capul său cu cenuşă şi spusă oamenilor tuturor să să [59] întoarcă din lucrurile sale ce-au făcut fără lege. Aceasta audzi părintile nostru, Rahmanul, ficiorul lui Asafuvu, şi ne <dzisă>: «Ascultă, fiii tatălui vostru, Rahmanul, dezbrăcaţi-vă veşmintile voastre cele bune şi băuturile nu beţ, pînă va audzi Dumnădzău ruga me.» Noi // <20r> [spus-am părintelui nostru]: «Părinte, noi face-vom». Şi rugînd Dumnădzău cu plîngere, şi întoarsă de noi mînie sa Dumnădzău.
	Iar după ci muri părintele nostru, a cetăţii Ierusalimului, şi fu alt împărat şi să adunară oamenii la dîns şi grăiră lui de la noi: «Împărate, sint aice a celuie împărat nişte oameni. Cu noi nu vor să să mestice». Elu-i chemă, împăratul, la sine şi dzisă lor. «Cine sinteţ voi?» Noi dzisăm: «De ai tăi sîntem, a cetăţii Ierusalimului». Iar împăratul dzisă: «A cui ficiori sinteţ?» Noi dzisăm: «De ruda ta, a păratului Rohman, ficiorul lui Asafou. Deci cînd spusă Irimie proroc, părintele nostru, că va peri cetate Ierusalimului, el n-au / <20v> dzis: ‘Băuturile nu beţi şi nu [60] mîncareţi pîne, pînă va audzi Dumnădzău pre noi’. Iar noi fecem aşe. Şi întoarsă Dumnădzău mînie sa despre noi». Şi dzisă împăratul: «Bine-ţ făcut aşe, ce încă cu noi acmu vă veţ mestăca, de veţ mînca şi veţ be». Iar noi dzisăm împăratului: «Nu vom treace dzisa împăratului nostru». Iar împăratul să mînie pre noi şi ni aruncă în tămniţă. Şi ne luo pre noi îngerul de păr den temniţă, şi ne dusă pre un nuor. Şi ne adusă acel nuor cu apă dedesuptu. Şi ne adusă cu îngerul aci, într-această ţară. Şi veni nuor den cer, de stătu pînă-n pămînt. Şi // <21r> ne asămănăm noi pre această ţară a noastră. Hrană este bună şi săţîoasă. Şi iesă din rădăcinele cestor lemne apă dulce ca miere, de bem noi aice.
	Şi iar ascultă, fii omenesc! Întru noi vie nu-i, nici vaci, nici fieri, nici casă, nici văşmînturi, nici cuţite, nici argint, nici aur, nici ploaie, nici tunet, nici altăceva de aur întru noi. Iar cine-ş ia muiere aice, el face numai doi ficiori cu dînsa. După acee să împart, de lăcuiesc în curăţănie. Şi nu este întru noi numărul ailor, nici a lunilor, nici a ceasurilor, ce toate dzilile noastre sint ca o dzi. Şi [61] întru  sălaşile noastre / <21v> dzac flori dentr-aceste lemne şi scăldămu-ne pre însăle. Deci, cee ce n-avem veşmîntă noao <nu> ni-i ruşine unul cu altul. Şi să înmulţăşte mîncarea şi băutura în toate dzile, de mîncăm şi bem şi ne însăţoşăm.
	Şi ştim de cee lume şi de voi, drepţii, şi de păcătoş. În toate dzile vin îngeri de ne spun de voi. Că de namul vostru sintem şi noi. Că dirept acie ne lasă pre noi Dumnădzău într-această ţară, să lăcuiască şi îngerii cu noi, de ne spun noa de lucrurile voastre. Şi noi de dirăpţi ne bucurăm, iar de păcătoş plîngem cu lacrămi şi rugăm Dumnădzău şi să // <22r> încete mînie sa despre voi, să fie iertate păcatile voastre. Deca soseaşte ruga noastră la Dumnădzău, noi ştim că atunce cade noao mană de la Dumnădzău, cee ce a fost dată Dumnădzău părinţilor noştri în pustii. După acee înţălegem cînd să schimbă aii şi cînd va veni dzua de Viere. Şi ştim acela an. Şi după acee ne rugăm lui Dumnădzău trii dzile şi trii nopţi. După acee ştim ceasul morţii cînd vom muri. Şi nu-i nici o boală întru noi, ce-i tot bine şi libov şi nu dorim de nemic.
	[62] Îngeri vin bucuroş după sufletile noastre. Svinţii îngeri, dacă sosesc ei la noi, la suflet, ei dzic aşe: /<22v> «Purcede, că t-au chemat pre tine Hristos». Atunce iasă sufletul den trup. Şi să apropie cătră îngeri tindzindu-ş mînule. Iar ei dzic îngerii: «Pasă acmu, fericite suflete, la Dumnădzăul tău». Şi a vieţii acei lumi sint trii sute. Deci, cine agiunge atîţe ai, atunce moare.
	Iar viiaţa noastră easte 1080 de ai, date noao de la Dumnădzău. Iar cînd vinu îngerii lui Dumnădzău, cine va lua dentru noi, iar noi mergem şi noi cu îns, pînă-l duc îngerii sufletul pre locul răpaosului. Şi îngerii înşişi sapă gropniţa a trupurilor noastre. Şi noi ne adunăm atuncea, //<23r> şi mic şi mare. Deca iesă sufletul den trup, atunce îngerii înalţă sufletul cîntind cîntice dumnădzăieşti. Şi cînd îngeri îl timpină, ei-l sărută. Şi decă-l duc în loc unde vor să-l închine lui Dumnădzău, Svinţia sa, însuş Hristos, Fiiul lui Dumnădzău celui viu, cu îngerii svinţiii sale, iar sulfetul nostru de-l duc la scaunul părintelui de veci. Şi iar, cînd cîntă îngerii în cer, iar noi audzim glasul lor. Iar cînd cîntăm noi pre pămînt, ei încă aud glasul nostru. Şi cînd ne închinăm noi sulfetul nostru lui Dumnădzău, atunce noi cădem cu faţa la pămînt. Deca primeşte Dumnădzău acel suflet, atunce ne sculăm noi de la /<23v> pămînt. Deca cade acel suflet în locul răpaosului, atunce [63] şi noi mergem în besearică şi săvîrşim ruga cătră Dumnădzău.”
	Aceste toate scrisără. Şi mă luo îngerul de mînă şi mă adusă în 40 de dzile pînă la peştirea ce fui dentîi într-însa. Şi-m pusă acee mîncare şi-m pusă şi carte ce îm dideasă <de> la oamenii lui Dumnădzău, pe masa peştirii mele. Şi să dusă de la mine îngerul.
	Şi aciiaş stătu diavolul, avînd obraz groaznic în lînă. Şi plinsă cu amar şi dzisă că „ce îmblaş, la rohamni îmblaş? Ce-ţ voiu eu arăta cum te voiu perde şi toţ ceia ce vor lua carte aceasta // <24r> ce este adusă de acolo”. Şi dzisă acest cuvînt şi să dusă de la mine. Şi cînd fu a opta dzi el adusă cu sine 8 draci să mă apuce din peştire. Eu, deca-i vădzui, feci rugă în 40 dzile. Şi diavolul stătu înainte peşterii mele. El plînsă şi dzisă: „Cum, cît om de [64] prelestim atita lume dobîdescu, iar ruga ta mă birui?”. Şi începu a purcede de la mine, cu soţiile sale. Şi iar să plînsă diiavolul, plînge cu amar mare şi dzisă: „Făgăduieşti-te şi te giură cu tărie a şepte ceruri că viaţa ta gios este. Deci nu voiu mai veni într-acesta loc”. Atunce eu-l trimiş în focul / <24v> de veci.
	După aceea veni la mine îngerul lui Dumnădzău, de fu cu mine aice, şi cu dîns şi alţi îngeri. Şi vişu acie în 38 de ai. Şi trimiş în lume această citiniia a dumnădzăieştilor oameni, rahmanilor.
	Şi deca audzi diavolul că este citinie ce este de la fereciţii oameni, rahmani, el plînsă diavolul pentru ce va hi în lume: „Şi eu voi să hiu într-însa”. Şi după svîrşitul ailor 38 de ai, el veni la mine de la Dumnădzău, acel înger, ce mă trecu înapoi, preste acea apă, de la oamenii lui Dumnădzău, de la rahmani. Şi atunce să adunară dentru ceia laturea, în veşminte //<25r> călugăreşti şi citi acea viiaţa, a oamenilor lui Dumnădzău. După acee într-acela cin să dusă sufletul mieu den trupul mieu.
	[65] Iar îngerii păziră trupul sufletului Zosim pînă crescu un finic în gura peşterii, cu şepte gemănări. Şi crescu pînă acoperi toată peştirea. Şi este pînă astădzi. Şi acolo este multă vindecare betegilor de toate bolile, cine ar merge acolo.
	Dirept aceea, ferice de oamenii aceia ce aud citenie svîntului Zosin şi a veţii ferîciţilor oameni rahmani şi vor lua credinţă întru sine. Acelora fi-va milostivul /<25v> Dumnădzău, mîntuitor şi agiutor de toate nevoile. Şi ferici de omul cela ce va citi citenie svîntului Zosim.
	A Domnului easte slava şi închinăciune şi tăriia, Părintelui şi Fiiului şi Duhului Svînt. Şi acmu <şi> pururea întru veci de veci. Amin!

??

??

??

??

EN