[149]
    
    
   JITIIA ŞI VEDERILE CIUDESELOR PREACUVIOSULUI, PĂRINTELE NOSTRU, VASILIE
    Scrise sînt de călugărul Grigorie,
    ucenicul lui. 
   
    I
    
    Neajunsa a lui Dumnezeu de rodul omenesc preadulcea şi de-oameni-iubirea sfintei, prea înţeleaptei şi nespusei tocmeale, ce sînt cătră spăsenia sufletelor, chipure făcînd şi spre încunjurarea faptelor pămîntului, spre pohta veacilor dulceţ scoţind. Că întru alease vremi alor săi ogodnici arătînd, mai apoi, într-aceastea vremi, în noul Rim, în Ţarigrad, arătă-să părintelui nostru, marele întru postnici, preaslăvitul întru ciudese, preacuviosul Vasilie Noul. Ce de unde easte el nu-ţ ştiu spune şi din cine născu, că nici el nu ne-au spus noao, nici alcineva.
    Că în vreamea lui Vasilie Machidon-Împărat, în al 10 lea an al împărăţiei lui, trimeasă nişte boiari în ţara lui, departe, derept o treabă. Şi ei mergînd căzu spre ei o bură grea. Şi aflară un bătrîn săhastru în codru ca un pustinic. Şi [150] le păru că-i iscoadă. Şi-l prinsără, legară-l şi-l dusără-l la împăratul. Şi-i spusără împăratului de acel săhastru: „Adus-am un bărbat iscoadă“.
    Şi zisă împăratul parachimenului său, numele-i easte Samon. Şi el era cinstit la împăratul. I zisă împăratul cătră Samon: „Ispiteaşte cine-i acel om şi de unde vine şi ce îmblă!“
    Iar Samon şezu la judecată şi chemă pre sfîntul săhastru. Şi lui părea că nu să închina înaintea lui ca la un boiarin. Iar el vine fără frică şi nu i să închină, nici-i răspunsă nimic. Samon nu suferi, ci-i grăi cu mînie cătră sfîntul: „Spune-ne, zlocistive bătrîne, cine eşti şi de unde ai venit şi cum te cheamă şi ce îmbli?“
    Iar sfîntul nu-i răspunsă. Iar Samon zisă: „Curînd să-m spui cine eşti, căci te adusără la mine ca o iscoadă“. Şi-i răspunsă sfîntul aşea prost: „Dar tu de unde eşti şi cine eşti?“
    Samon răspunsă: „Eu sînt Samon patrichie, parachimul împăratului. Dar tu cine eşti?“ Răspunsă sfîntul: „Strein sînt din viitorii de pre pămînt“.
    Samon să mînie şi zisă să-l bată fără milă, cu vine de bou. Şi cu atîtea rane-l zdrobiră, cît abiia rămasă viu. Şi-l aruncară în temniţă. Iar demîneaţa iar zisă să-l aducă. O, ciudate Hristoase împărate! Şi aflară sfîntul dinafara uşei temniţei, stînd şi cîntînd. Şi-l dusără cu frică înaintea lui [151] Samon şi-i spusără de ce văzură. Şi-l întrebară ca şi mainte. El nimic nu le răspunse. Şi să mînie scîrnavul Samon şi zisă să-l bată în 7 zile, într-o zi cîte 1000 de rane pre tot trupul lui. Şi aceale zile aşea le petrecu. Şi iară-l adusără înaintea acelui proclet. Şi zisă înaintea a toţ oamenii: „Necuviosule, pînă cînd vere ascunde hicleşugul?“ Răspunsă sfîntul cu blîndeaţe: „Cine face lucrurea într-ascunsb ca sodomleanii şi ca tu, aceia sînt necuvioş“.
    Şi-i fu ruşine smîrdului Samon şi să mînie cu mare mînie. Şi zisă să rupă trupul sfîntului. Şi-l legară pre o cadăc, să-l bată 3 zile şi să-l dea unii fieri să-l mănînce. Şi aceastea fu toate. Şi cu ajutoriul lui Hristos fu sfîntul nevătămat. Iar lor le părea că el cu putearea drăcească şi cu farmecele uideaşte. Şi zisă să-l leage şi să-l arunce în volbura mărei, ca nici leage de pogribanie să nu aibă trupul lui. Şi-l aruncară într-o limpezie ce să chema Varnava. Iar carii să tem de Domnul, nicidinăoară nu-i părăseaşte. Şi aci sta 2 delfini ca să-l scoaţă la ţărmure. Şi de-aci, cu picioarele sale, mearsă pînă la poartă ce să chiiamă de aur. Şizu acolea, lîngă poartă, să odihnească. Şi văzu un călătoriu aproape de el, zăcînd şi tremurînd de [152] friguri, numele easte Ioan. Şi-i fu milă de el. Şi rădică mînile în sus şi-l feace sănătos cu ruga lui. Iar vindecatul ruga pre sfîntul să vie în casa lui. Şi mearsă cu el. Piştă priimiră şi deaderă laudă Domnului de cuvinte ce-s iar rădicate întru ei. Şi-i spusă sfîntul tot ce i să tîmplasă şi cît fu chinuit de Samon şi cum fu mîntuit din mare de prealăudatul Dumnezeu. Şi multu-l rugă Ioan să rămîie cu el în casa lui.
    Şi şezu nişchite zile aci. Şi ieşi veaste de tutindinea. Şi veniia mulţi de ceia ci iubiia bunătăţile sufleteşti şi de multe folosure să îndulciia, aduce bolnavii lor cătră însul. Şi cu putearea mînilor sale şi mai vîrtos cu darul lui Hristos, toţ să vindeca. Nu să vindeca numai de boala trupului, ci mai vîrtos de a sufletului, care-i veniia dirept treaba trupului. Aciiaş sosiia Duhul Sfînt, nu ca să vindece numai trupurele, ce şi suflete orbite, ca de acum, cu ochi luminaţ, să vază tocmeala aceştii vremi şi a ceiia ce va să fie şi ca să [153] înţeleagă fieşcui cugetele şi cu îndrăznire să răspunză lor aceastea.
    Şi vine vreame cum mulţi păgîni din Ţarigrad cunoscură sfîntul pentru ciudesele. Chema-l prin casăle sale, mai vîrtos cei mai cinstiţ, pentru să dobîndească blagoslovenie de la el. Costantin neştine primichir, fecior de suflet acestui preacuvios, multă credinţă avea cătră el şi să rugă mult sfîntului să vie în casa lui. Şi despărţi o samă de loc în casa lui, de odihnă sfîntului, şi ce-i va tribui după trup, să aibă destul. Şi -i dădu o slujnică ce era mai mare întru slujnice, mai bătrînă şi cinstită şi iubiia bunătăţile, numele easte Teodora. Şi cu dragoste dumnezeiască slujiia tuturor ce veniia cătră el.
    …………………………….....……………………………
    II
    Neştine, numele-i Grigorie, vine cătră Teodora şi zisă : „Spune-mi, doamnă, cum lăcuieşti şi cum răbdaş nevoia morţiei? Cum trecuş de cei draci din văzduh?“ 
    Ea zisă lui: „Fiiule Grigorie! Ce să-ţ spuiu nu să dumereaşte sufletul mieu să gîndească de înşii, pînă mi-i şi frică a chiti de acealea. Însă, fiind odată moartă, nimic grăind să mă poată scîrbi. Fiiu Grigorie, realele meale iute [154] mă timpinară, ce pentru rugăciunea sfîntului Vasilie toate grealele mi să uşurară. Cînd vruiu să mă desparţ de trup, cum să-ţ spuiu durearea trupului, cîtă frică şi iuţime şi nevoie are omul cînd moare, aşea, ca şi cîndu-i oarecine gol de toate veşmintele şi cade într-un cuptoriu de foc şi puţin arde şi să sfărîmeaşte, aşea easte amară moartea, însă mai vîrtos cui easte păcătos ca şi eu! Iar cînd mă despărţiia de trup, văzuiu nişte ceate multe de etiopi împrejurul patului mieu, vorovind şi ţipînd ca nişte fieri iuţi. Şi ispitiia lucrurele meale hîrtie gătind, întorcîndu-ş întunecată faţa lor. Şi faţa lor era în vedeare mai amară decît iuţimea focului, cine să vază vedeare ca aceaea?! Şi eu-mi întorş faţa mea, să nu mai văzu lucrul acelor draci întunecaţ. Şi de năprasne văzuiu 2 voinici frumoş. Şi întrară la mine. În cap avea păr de aur, albi ca zăpada. Şi stătură de-a direapta patului mieu. Şi cu dulceaţă grăiia şi zisă unul dintr-aceaştia cătră cei întunecaţ cu urgie: (O, întunecaţilor şi procleţilor! Direp ce vă-i năravul de curăţi numaicît la omul ce moare de-l întristaţ şi-l spăreaţi, strîgînd fără ruşine? Nu vă foarte bucurareţ, că aicea n-aveţ parte, nici soarte, nimic!( Deaca grăi acest voinic luminat aşea, iar ei, cîte făcuiu din tinereaţele meale au cu cuvîntul, au cu fapta, ei striga cu glas mare, murguia şi grăia: (Au n-avem nimic? Dar ceaste păcate cine le-au făcut din tinereaţe, aceastea [155] şi alte, în chipul celora ci rătăcesc curvind şi aimintrea, moartea aşteptînd?»
    Şi vine moartea de năprasnă. Şi era vedearea morţei ca un leu răcnind. Şi de toate armele avea: sabie, cuţit, seaceri, pile, săcuri, fierăstrao, săgeate, tesle, barde, sfreadel cu care în multe chipuri lucrează. Deodată văzuiu această moarte. Şi deacă o văzuiu sufletul mieu cu mare frică să îngrozi. Cei voinici luminaţ ce sta-i dezleagă ceale legături: (Mergi, că n-ai greu de păcate!( Cu un ciocan mic începu a tăia picioarele, după aceaea mînile meale. Şi tot trupul şi buricele meale să slăbiră şi le zmulsără din unghiile meale. Şi aciiaş muri tot trupul mieu. Şi de aciia nici avuiu mîni, nici picioare. Şi nu mă putuiu rădica de-aci nici într-un chip. Şi-m tăie cerbicea mea şi nu-m putuiu rădica capul mieu. După aceaea umplură un păhar. Şi ce era aci nu înţeleş. Şi-m deaderă de beuiu. Şi aşea să-m ajute Domnul, că atîta era de amar, cît într-acel ceas mi să zmulsă sufletul şi sări din trup. Şi aciia cei 2 voinici frumoş luară-m sufletul spre veşmintele sale. Întru inima omului zace toată sufleţiia, iar întru minte zace duhul. Deci, deaca mă luară acei 2 voinici frumoş, eu-m văzuiu trupul fără suflet zăcînd nerădicat şi nesimţit. Şi ţiindu-mă îngerii la ei, iar ei să apropiară şi cei întunecaţ, grăind: «Păcate are multe şi răspundea alte multe». Iar ei cerea cu ispitire faptele [156] ceale bune, bunătăţile: de vrea fi dat mişelului pîine, sau adăpaiu setosul, sau socotiiu bolnavul sau ceia din temniţă, sau merşu cu multă osîrdie la besearecă a rugă, sau streinul găzduiiu, au aprinş lumină înaintea sfintelor icoane, au împăcaiu certaţii, au plînş rugîndu-mă, sau cine mă dosădiia răbdaiu, au spălaiu picioarele călătorilor, au întăriiu, au nu întăriiu cuvintele cu dulceaţă, au întorş cineva să nu facă păcate, sau suspinaiu de năpăştile vrăjmaşului, sau mă întristaiu de ceia ci păţiră rău, au îndemnaiu cineva spre lucruri bune, au făcuiu închinăciuni multe, au mă postiiu mai mult de 40 de zile ce să zice în sfîntul marele post şi la născutul lui Hristos şi la Petro(v) pos(t) şi la al Precistei şi în toate miercurile şi vinerile, au întorş ochii miei de vederile deşearte, sau ţinuiu gura mea de cuvinte deşearte şi de clevete, de minciuni, de jurămînt? 
    Deci aceastea toate alegîndu-le, iar sfinţii îngeri le lumina la cumpănă cu ale meale păcate, din ce era, unul după alalt descumpăra aceastea. Şi acei etiopi scrîciniia cu dinţii şi vrea să mă răpească de la cei 2 îngeri ca să mă ducă în fundul iadului. Şi aceastea toate fură aşea. 
    Iar preacuviosul părintele nostru Vasilie aciiaş vine şi să află cu Duhul Sfînt. Şi zisă cătră sfinţii îngeri: «Domnii miei, acest suflet, mult, mult mi-au slujit răpaus bătrîneaţelor meale. Dirept acea şi eu rugaiu pre Dumnezeu [157] pentru acest suflet şi mi-au dăruit bine de la el. Luaţi-l acum, că mie-m pare că-i curat ca nişte aur». Şi zisă: «Cînd veţ vrea să treaceţ vama văzduhului, să scumpăraţ, luund de la el, ceea ci vor vrea să timpine deatoarele de la duhurele hitleane. Iar aceastea din destul cu osteneală şi cu sudori adunate-m sînt, ce mi să şi dăruiră».
    Şi aşea zisă şi să dusă.
    Iar hitleanii draci, deacă văzură aşea, ei fără glas stătură mult şi apoi strigară şi ţipară foarte tare. Şi fură nevăzuţ. Şi iar vine ogodnicul lui Dumnezeu, Vasilie. Şi avea la el urcioare multe, pline de unt. Şi le purta aceastea voinicii cei frumoş. Şi le zisă să destupe unul cîte unul. Şi vărsă spre mine unt. Şi fuiu umplută de bune lucrure sufleteşti. Şi cunoscuiu că mă schimbaiu şi fuiu luminată foarte. 
    Şi zisă preacuviosul Vasilie sfinţilor îngeri: «Domnii miei, cîndu-i veţ arăta acestui suflet toate văzutele şi nevăzutele, apoi să-l duceţ în casa mea carea-m easte gătită şi să şează».
    Aceasta zisă şi peri dintre ochii noştri. Şi mă luară sfinţii îngeri. Şi aciiaş sus, la ceriu, cătră răsărită ieşiia. 
    Vama 1[158]
    Şi iată, noi ieşim şi ne tîmpină mitarstva, ce să zice să fie de clevete. Şi acolea era apărătorii, gloate de etiopi. Şi unul dintr-înşii şedea şi aciia cu frică cît ştiia Domnul. Ce cîţ oameni în lume pîrîia cum le era viaţa şi în ce ceasul pîrîia, înaintea mea le aducea acei etiopi. Şi eu nu ştiu, dar ei cum ştiia multe şi într-alte chipure ci era grăite de mine, au în ce chip să isprăveşte. Iar ei cu groază socotiia graiurele meale şi mi le aducea înainte. Şi răspundea aceastea cătră îngeri. Şi eu răspunşu: «Adevăr easte de ce grăesc ei spre mine». Ce dintru darul Domnului mieu pusără împrotivă. Şi aceaea o trecum.
    A 2 -a vamă
    Şi iată, mai pre sus mergînd, tîmpinăm altă vamăşie, ce să chema să fie bătjocoriia. Şi fu întrebare ca şi la vama dintîi. Şi pentru ruga părintelui Vasilie sloboziră-ne şi trecum în pace. Şi mergînd noi, iar sfinţii îngeri grăiră: «Adevăr, acest suflet mare ajutoriu are de la ogodnicul lui Hristos, Vasilie, că multă nevoie vrea vedea trecînd».
    Iar vameşii acestui văzduh, cumuş auziră zicînd îngerii aceastea unul cătră alt, ei îi sloboziră.
    A 3 -a vamă
    Sosim la altă vamă ce-i de uriciuni. Şi cu dulceaţa lui Hristos n-avură ce grăi spre mine, nici putea pomeni ei c-am urît cineva cîndva. Şi cu bucurie trecum dintr-înşii. Iar ei scrîşniia cu dinţii, cît îm părea că mă vor înghiţi viu. [159]
    A 4 -a vamă
    Încă, suindu-ne mai în sus, sosim la altă vamă, a 
    minciunoşilor. Şi aci era nişte etiopi foarte împuţiţ şi urîţ. Iar mai bătrînul lor era foarte sirep. Ei, deacă ne văzură, aciiaş ne ieşiră înainte. Şi făcea voroavă mare procleaţii, aducînd spre mine spusuri minciunoasă, şi anume aducea-mi aminte cînd am minţit şi pentru ce am minţit. Şi aducea oamenii de faţă cătră carii am minţit. Şi fu pîră multă. Iar îngerii ceia ci mă purta, pusără din darul Duhului Sfînt şi mă scumpărară. Trecum şi aceaea cu ruga sfîntului Vasilie.
    A 5 -a vamă
    Suind noi în sus, sosim la altă vamă ce era de urgie şi de mînie. Iar mai marele lor şedea spre un scaun plin de urgie şi de mînie. Şi zicea cu urgie şi cu mînie cătră ceia ci era cu el să mă întreabe şi să mă ispitească. Iar ei, hîrîindu-să ca cînii unul la alt, întrebară-mă nu numai ce ştiia eu, ce încă şi ce nu ştiia eu: ce era grăit cu mînie şi cu urgie cătră cineva, sau dosădiiu cu cuvîntul, sau loviiu cineva cu mîna, sau amerinţaiu cu mîna cătră cineva, sau clipiiu cu ochii şi cu mînie căutaiu, sau făcuiu învăţătură multă pentru feţii ceia dragii, sau cu mînie şi cu urgie mă întărîtaiu? Aceastea toate mi le spunea pe rînd. Sau mă mîniiaiu spre cineva şi mă amărîiu, săriiu, dosădiiu, cu mînie mă lăudaiu? Toate mi le aduce aminte, şi numele oamenilor şi vremile. Şi însăş aceale graiure şi oamenii într-acea vreame să aflară aciiaş. [160]
    Şi răspunsără sfinţii îngeri de-aceastea. Şi zburăm pre desupra lor.
    A 6 -a vamă
    Şi timpinăm altă vamă ce să cheamă trufăşiia. Şi căutară mult vameşii şi nu aflară la mine nimic ca să fiu dosădit mişei. Trecum şi de aceştea.
    A 7 -a vamă
    Şi iar suindu-ne noi în sus, tîmpină-ne altă vamă, ci easte de cuvinte deşearte şi de ruşine. Şi ne apucară înainte vameşii şi nu ne lăsa să răspundem noi, ci grăiia ei numai spre mine şi obliciia cîte grăiiu curveaşte în tinereaţele meale şi cîte bucinaiu, cum să chiamă cîntece de lume. Înainte-mi punea şanţurele şi glumele, cuvintele mestecate cu rîs şi care le-am grăit cu bucurie. Deci adevăr oblicire aiave ca aceasta. Deacă-i auziiu, cutremuraiu-mă. Dar ei, de unde ştiură, procleaţii, ce făcea eu, că era vreame multă trecută de cînd era făcut?! Eu aceastea şi le uitaiu, nimică nu le pomeniiu. Iar aceştea procleaţi, toate mi le grăiia pre rînd. Însă şi după numărrul acestora destule făcură. 
    A 8 -a vamă
    Şi mearsem în sus la altă vamă ce era în harminţiia. Iar slugile drăceşti cu ispită căuta spre mine. Şi nimică de rău nu aflară. Şi scrîşniia cu dinţii lor. Iar noi trecum în sus. 
    Vama a 9-a
    Şi ne timpinară alţi vămăşiari ce era a nedireptăţei şi a cuvintelor deşearte. Iar noi de acealea nu avum nimic, ci frumos trecum. 
    A10 -a vamă [161]
    Şi ne tîmpină altă vămăşie ce easte de iubirea argintului. Mult ne întrebară şi, de ce vrură, ei nimic nu aflară. Trecum şi de aceea.
    A11 -a vamă
    Şi mearsem la altă vamă ci easte de beţie. Iar slugile lor sta ca lupii răpitori, căuta să mă înghiţă. Şi pusără înainte amari întrebători. Şi pusără şi ceale păhară ci am beut în toată viaţa mea. Toate avea număr şi grăiia cătră mine: «Au n-ai beut, iată cîte păhară, în ceale zile nărocite, cînd bea cu tine cutare bărbat şi cutare muiare şi te-ai îmbătat atunci prespre trebuinţă?! Iată cînd şi cînd: cînd mergeai cătră cesta şi cătră ceştia, iată cîte păhare de vin. Aci era şi cutarea» Şi-m grăiia ei aşea multe şi vrea să mă răpească din mîna îngerilor. Cîte grăiia, dirept era aşea, cum era, ei le cunoştea. De multe ori veniia oaspeţ cătră mine şi bea şi mă îmbăta. Iar ales aiave să obliciia. Sfinţii îngeri deaderă acestora din darul preacuviosului părintele Vasilie şi mă răscumpărară dintr-aceale păcate de beţie. De-abiia ieşim de-aciia dintr-înşii, şi-m zisără sfinţii îngeri: «Vezi cu cîtă nevoie treace sufletul de aceşti procleaţi de vămăşiari putearnici şi domnii întunearecului acestui veac?» Eu zişiu: «Aşea easte, domnii mii, şi cum mi să pare că nicidinăoară nu ştiu aceastea, cine viia pre lume, ci aicea sînt fieşcarele după moartea sufletului!»[162]
    Aceia-m zisără: «Adevăr, că viară bucuroş întru înşelăciunea aceştii vieţi şi nu-i lăsa să ia aminte de dumnezeiasca scriptură. Striga de aceştea să facă bine, mai vîrtos milostenie, că-i mai bună de toate bunătăţile. Toate le pot vedea aicea şi să se înveaţe zua şi noaptea unele ca acealea ca să scape de atîta răutate şi dureare de veaci. Iar ei cu negîndire lăcuiesc şi de moarte nu gîndesc, nici pomenesc, lucrînd pîntecelui şi trufiei. Şi de năprasne vine spre ei moartea şi vor aduce aceastea toate lor. Şi iute va să-i întreabe judeţul, neavînd lucrure bune, că pentru meseretatea de fapte bune prind domnii şi vameşii sufletul de-l bat şi-l muncesc şi-l duc întru întunearecul iadului şi-l ţin în legături pînă la venirea lui Hristos. Ci şi tu vreai să iai şi să chinuieşti, de n-ai fi luat dar de la ogodnicul lui Hristos, Vasilie, ce el mare bine-ţ feace».
    A12 -a vamă
    Şi grăind ei aşea, timpinăm altă vamă ce să cheamă pomenire de rău. Şi aciiaş săriră nişte arapi ca nişte tîlhari şi căutară cu ispită ca să afle spre mine ceva de rău de ce era scris în cartea lor. Iar pentru ruga sfîntului părintele nostru Vasilie nu aflară nimic. Suspinară şi grăiră: «Eu, zice, sînt întru multe okaanni. Ci mai vîrtos cătră toţ avuiu liubov, cătră mari şi cătră mici. Şi cine om obidi, nicidinăoară nu-i întorş cu pomenire rău».[163]
     Şi trecuiu şi aceasta fără greaţă. Eu întrebai pre ceia ci mă purta: «Rugu-vă, domnii miei, cum văd aci ei aceastea, lucrătorii fărăleage, fiind departe, păcatele în lume?» Răspunsă unul dintr-înşii şi zisă: «Toţ creştinii din sfîntul botez priimeaşte-ş sfîntul înger nevăzut şi-l învaţă spre lucru bun şi-i scrie tot lucrul lui cel bun din viaţa lui. Deci aşijderea şi hitleanii diavolii purced după el de scrie toate păcatele lui ce feace pînă au trăit el şi mearge pre la toate vamele de-i scrie păcatele lui, cum cînd va ieşi sufletul, iar ei să aibă a-l putea opri să nu să suie la ceriu, ce în beznă să-l ducă, unde şed şi ei, pînă la a doile venit al lui Hristos. Deci de n-au lucrure bune multe, cum să poată scăpa din mînile lor, aşea le duc fieşcăruia păcatele, fiind el încă viu. Însă numai creştinilor ce cred în sfînta troiţă şi cu jurămînt dirept împreunează-să sfintei beseareci, ca, pentru credinţa, la ceriu să-i ducă. Iar necuraţilor şi eriticilor nu le scrie nici un cuvînt pentru că să închinară lor cu credinţa şi cu eresure, de tot nu socotesc, nici gîndesc. Dirept aceaea şi la ceia ci s-au închinat lor nici un cuvînt nu le scrie».
    A 13-a vamă
    Deci noi mergînd şi aceştea spuindu-mi tot, ajunsăm altă vamă ce să cheamă de farmece şi cleavetirea. Iar într-însa era preascîrnave duhure în chipure de şerpi. Vedearea lor era numai întunearec şi blăznire. Ce nici unul dintru ei n-avură ce grăi nimic spre mine. Cu dulceaţa lui Hristos şi trecum de aceştea curînd. Şi ziş: «Domnii miei! Toate păcatele ce face omul pînă-i viu, fi-va fără treacă [164] întrebat înaintea giudeţului? Şi nu să poate curăţi de eale, ci sînt scrise la toate vamele? Văz eu că mă întreabă de-amăruntul şi mă cutremur de spaimă». Ei-mi zisără: «Nu este tuturor aşea, ce cîţ sînt ca tine de nu să spovediră şi-i ajunsă moartea. Tu, de vreai fi ispoveditu-ţ păcatele tale fără sfială duhovnicului tău şi să fii luat învăţătură şi să-ţ umpli pocaianiia, fire-ai luat de la el iertăciune. Şi ai treace neoprită şi neapărată de-aceaste vame de toate. Iar tu n-ai ajuns să te ispovedeşti duhovnicului tău, destulu ţi-i că erai părăsit de-a facerea păcate. Dirept aceaea toţ vor fi ispitiţ de aceşti vameş. Şi-i întreabă de-amăruntul. Cîndu-ş ispovedeaşte neştine păcatele pînă-i viu şi pocaianie face, lasă-i lui Dumnezeu toate cîte au greşit, de toate priimeaşte, slobozie şi nevăzută iertare. Iar dracii ceia hitleanii ţin păcatele scrise la vame. Şi curînd desfac scripturile păcatelor şi nimic nu află de cealea ci era scrise, că Sfîntul Duh nevăzut piiarde-le de-aciia. Şi văd dracii că s-au ispovedit. Dirept acea toate fură tocmite şi să scîrbesc, unde greşiră şi să pocăiră. Iar să easte omul viu şi ş-au curăţit păcatele cu ispovedaniia, ei să nevoiesc în locul acelora să scrie altele. Dirept aceaea, după ispovedanie şi apoi cade în păcate, mai [165] mare muncă-ş cîştigă. Şi dintr-acela rău, cu mare şi cu bună ispovedanie te veri izbăvi.
    A14a vamă
    Mergînd noi şi vorovind aceastea, tîlni-ne altă vămăşie ci să cheamă preamîncarea, ogodirea pîntecelui. Vameşii strîgară pre mine şi-m adusără aciiaş ce era mîncat în tinereaţele meale mîncare de ruşine. Foarte mult mînecaiu de mîncaiu de dimîneaţă ca porcii. Şi cum mîncaiu în sfîntul post mainte de rugă şi cum mă hrăniiu săturîndu-mă pînă la prînz. Şi înaintea cineei săturaiu maţele pespre măsură. Aceastea toate să vădiră şi să împuta. Şi grăind ei să ispitiia să mă înghiţă. Şi zisără: «Au nu te-ai făgăduit lui Dumnezeu cînd te-ai botezat? Leapezi-te de Satana şi de tot lucrul lui şi de toată slujba lui şi de tot reacele lui». 
    Deci dar după aceaste făgăduite înfricate cum făcuş fără frică, deaderă şi acestora deatoriul şi trecum. 
       A15 -a vamă
    Şi mearsăm cătră altă vamă ci easte a sluji idolilor şi de toate eresele. Şi nu să spodobiră într-aceaea nici un cuvînt. Trecum dintr-înşii. 
    A 16-avamă
    Şi timpinăm altă vamă ce să cheamă curvie bărbat cu bărbat şi cine să spurcă cu coconi. Iar slugile vameşilor înţeleasără că eu sînt suflet muieresc. Nu avură să-m grăiască nimic, numai de aceasta întrebară: «Doar zăcuş cîndva cu altă muiare, avînd dragoste cătră însa şi, cu zăceare muierească, păcate veri fi făcut cu dinsa?» Iar cu [166] dulceaţa lui Hristos, nimic nu aflară de aceastea. Lăsară-ne şi mearsem înainte.
    A17 -a vamă
    Şi aciia aflăm altă vamă, ce easte preacurvie. Săriră 
    curînd aceale slugi şi ispitiia degrabă faptele meale. Şi pentru ce, că mainte, cînd nu slujiia încă sfîntul părintele nostru, avuiu soţ ce-m deade doamnă-mea. Şi cu cine era cu dinşii şi căzuiu cu-nusul şi cu alţi voinici. Dirept aceastea mult mă clevetiia. Şi grăiră cătră îngerii ceia ci mă duce: «Această roabă nici de la preut nu să blagoslovi, nici în beseareca Domnului nu să cunună cu bărbatul carele luo, de nu preacurvite sînt păcatele acestora, ce mai vîrtos de curvie aceastea a grăi». Ei împrotivă strigară grăind: «N-au făcut anul acea roabă la doamnă-sa. Iar cînd o cumpără cu argint, cu voia sa s-au tocmit cu domnu-său. Cade-să a grăi preacurvie de aceastea, e nu curvie». [167]
    Şi învensără pre aceştea îngerii mii. Nemic nu le deaderă. Păşim de la ei. Iar ei oprindu-ne, bătea cu capetele sale şi zisără: «Să şi treaceţ voi de noi cu cuvintele voastre ceale hitleane, ci de întrebarea curvie şi mult făcut-o au fost mai vîrtos decît alalte şi de acealea nu veţ scăpa».
    A18-a vamă
    Încă suindu-ne noi, timpină-ne altă vămăşie, ci era tîlhărească. Într-înşii era bîha şi mîniia şi toate ranele pe ceafă şi pre falci lovituri cu toiage şi cu fuşture şi cu toată răpirea şi nedireptatea de la aceasta vamă. Şi precum pînă să anină oarece, deaderă şi trecum. 
    A19 -a vamă
    Şi iată, aflăm altă vamă, ce era de furtuşag. Şi oarece 
    deaderă puţin şi trecum.
    A 20 -a vamă
    Şi cătră altă vamă mearsem, ce era vama curviei. Şi mai marele aceii vame era îmbrăcat în veşminte puturoase şi stropite cu spume crunte. Ce el îşi închipuia că era îmbrăcat cu o zugrăvie împărătească. Era aceastea veşminte făcute din puturoase şi scîrnave îmblete, ce să tăvăliia în curvie ca porcii în tină. [168]
    Şi săriră groaznicii întrebători şi să mira cum am ajuns pînă la dinşii. Şi un ceas stătură de să uita. Şi după acea cu ispită mă întreba ce-am făcut eu. Nu întreba numai cu dereptul, ce şi clevetiia şi minţiia aceştea. Spre mărturie, numerele şi poreclele şi măiestriile şi răpiturile şi carea cineş de iubitele meale înţeleasără, aducea-le de faţă şi vrea să mă răpească din mîna cui mă purta. Purtătorii grăiră: «Lăsatu-s-au de multă vreame de păcate ca aceastea». Procleaţii grăiră: «Noi ştim că s-a lăsat de însăle. Însă scîrnăviile noastre ceale ascunse ea le avea la sine şi nu obliciia lucrurele noastre cu ispovedanie cătră niscare preuţ, nici feace învăţăturile lor, nici oprire, nici lăsare de la dinşii nu luo. Ci sau lăsaţ de vă duceţ, sau descumpăraţ păcatele ei cu niscari lucrure bune». Iar îngerii deaderă împrotiva păcatelor meale măsură din darul Domnului. Şi mearsăm înainte. Iar procleţii scrîşniia cu dinţii săi, unde putum scăpa din mîna lor. Şi noi mergînd, grăiră îngerii cătră mine: «Vezi această vamă? Puţine suflete sînt să treacă fără greaţă. Pentru deşeartele şi pentru mîncările şi pentru iubirea de curvie şi pentru multă dulceaţa ceştii lumi, ei tragu-i jos şi întru întunearec închidu-i. Iar tu, pentru darul sfîntului-ţ părinte, scăpaş de înşii. Deci iată că-i învinseşi. De acum nu veri mai vedea rău. Aşea să [169] laudă mai marele aceştii vame şi zice că ’eu sîngur umplu matca focului de suflete omeneşti din catastihul mieu‘». 
     A 21-a vamă
    Grăind cătră mine îngerii aceastea, tîlnim altă vămăşie lîngă poarta ceriului, ce era nemilosîrdie cu grea inimă. Aciia sînt scriş nemilostivii şi greoii, sălbatecii, pizmaşii, urîtorii de oameni. Să neştine toată leagea va păzi şi o va ţinea, apoi va fi nemilostiv şi cu inima grea, vine-i sufletul aicea şi-l vor prinde vameşii şi întrebătorii şi-l vor împenge jos, fără milă bătîndu-l. Şi întru întunearec aruncă-l pînă la judeţ, nemiluindu-l Dumnezeu, direp ce şi el nu milui mişeii, nici socoti slabii şi lipsiţii. Poţ încai să nu cu fapta, încai cu cuvîntul şi cu suspin de la inimă milă să arăţ. Ci în locul acestora arăţ leane şi iubire de avuţie, uriciuni fără milă cătră vecini. Şi deacă sosim la această vamă, şedea mai marele ei foarte greu şi preasăc şi trist ca de o lungă boală, plîngea şi suspina şi cu foc răsufla, fără milă. Iar slugile lui ne încungiurară ca şi nişte viespi, ispitiia şi întreba şi căuta să poată afla ceva spre mine. 
    Bucurămu-ne şi ieşim dintru ei. Şi întrăm pre uşea raiului. Şi era poarta raiului ca şi un cresteal au răvaş. Şi ce era făpturile pre poartă, străluciia ca soarele. Sta voinici într-însa cu veşmente de aur. Şi să bucurară unde scăpăm de acei amărîţ vameş şi de întunecaţii văzduhului. Mergînd noi pe dinlăuntrul ceriului, împărţiia-să apă ce era spre tăriia ei şi iar să aduna în matca sa. Şi mearsăm la un văzduh înfricat. Pre el era voinici mulţi şi frumoş, îmbrăcaţ cu foc. [170] Şi mă văzură în mîna îngerului. Bucurară-să şi să veseliră de mine, unde-mi văzură sufletul întru împărăţiia lui Dumnezeu. Mergea cu mine, cîntînd cîntec dumnezeiesc. 
     Mergînd noi, văzum un nuor înainte-ne şi după acesta iar alt mai mare. Şi de aici ieşim puţinel, văzum o înălţime înaltă foarte. Pre aceaea era scaunul lui Dumnezeu, era alb şi luminat. Şi sta mulţime de îngeri împrejurul lui, îmbrăcaţ în zugrăvie. Mearsără ceia ci mă purta cătră scaunul lui Dumnezeu. Slăviră cu cîntece de tre ori. Şi aici ne închinăm de tre ori. 
     ÎŞi după acea fu glas mare de sus, grăi: «Veniţ cu dinsa, arătîndu-i sufletele direpţilor şi a păcătoşilor şi oraşele sfinţilor, ce sînt în raiu, şi ce easte în fundul iadului. După acea o răpăusaţ unde zisă ogodnicul mieu, Vasilie».
    Purceasăm de-aci şi ajunsăm la oraşele sfinţilor. Şi era ca nişte polate alease, menite unele într-un chip, altele într-alt chip. Şi acealea cu mîna lui Dumnezeu era tocmite la locure de zlac, la locure de răcoare, la locure de răpaus, la loc de pace şi de linişte. Usebi era oraşul apostolilor, usebi era al prorocilor, usebi al mucenicilor, usebi al preapodobni(ilor, usebi al patriarşilor. Şi sînt de largi şi de lungi cumu-i Ţarigradul. Şi toţi mă sărutară, cu minuni bucurîndu-să de a mea spăsenie.
    Mearsăm la începătoriul îşiş strămoşul lor Avraam. Era acesta plin de slavă şi de dulceaţă sufletească şi [171] de flori cu bună-mirosenie şi şipoc de mir cu aromat. Şi era aci polate înţeleapte. Într-însăle era tot cuconii cei botezaţ ai creştinilor, ceia ci muriră fără păcate. Acolo era ei, bucurîndu-să şi jucînd.
    Aşea trecum raiul şi mă pogorîră întru fără-fund, unde Domnul înfrîmsă pre Satana. Şi ne ivim spre apus, unde-s amară munci şi chinure, unde zac ocaianicii păcătoşii. Toate aceastea mi le arătară îngerii şi-m zisără: „Vezi ocaianicii unde să muncesc, iar tine te-au izbăvit Domnul“. Iar ceia ci era întru întunearec şi în umbra morţiei, ei striga „amar, amar!“, alţii „iute, iute!“. Şi nu mai sta de-a ţiparea şi suspinînd grăiia. Şi nu-i miluiră.
    Deacă trecum de-aci mă întrebă unul şi-m zisă: «Să înţelegi, Teodoro, că astăzi easte zua în carea easte obiceaiu în lume să facă 40 de zile după moarte. Şi ţie acolo-ţ face preacuviosul părintele Vasilie».
    Şi dintr-aceasta înţeleş, o, fiiu Grigorie, că de 40 de zile, de cînd mă împărţiiu de trup, într-această odihneală, ci mă vezi, veniiu, ce easte a preacuviosului părintelui nostru Vasilie. Acela, cîndu viu eara încă pre lume, el mă învăţa spre adevăr, cu pocaianie şi cu ispovedanie mă adusă lui Dumnezeu. Însă pasă mai înlăuntru şi veri vedea în ce sînt. Şi va veni şi părintele Vasilie“. Şi merşiu după ea.Ş [172]
    ÎMergînd noi, văzum-o rroorată şi cu unt dumnezeiesc şi cu mir de nardos. Şi era veşmintele ei albe ca zăpada. Şi întrăm în curte, ci era de scînduri smolite cu aur frumoase. Iar pre mijloc era plin de pomi în tot chipul preafrumoşi. Şi căutaiu cătră răsărit, văzuiu polate înalte foarte tocmite. Sta aici şi o masă mare foarte, ca de 30 de coţ. Şi era de piatră zmaragdie, străluciia. Şi sta într-acea masă blide de aur preafrumoase, derease cu scripturi. Şi era într-aceale blide poame minunate. Şi foarte dulce-miroseală ieşiia dintr-însăle ce nu poţ spune. Iar părintele nostru, Vasilie, şedea spre un scaun minunat, lîngă cornul aceii mease. Şi despuitoriul tuturor acolea să odihniia. Iar cine era la masă cu-nunsul mînca nu ca oamenii ce poartă trup, ci ca zarea soarelui avea strălucire, obraze avea omeneşti. Iar cît mînca dintr-acea masă, mai mult să mulţiia poamele şi să împlea de bucurie negrăită. Şi nişte voinici luminaţ împlea păhară albe de steclă.Ş ÎŞi văzuiu luceaţa Duhului Sfînt. Şi mă umiliiu şi un ceas mare, era faţa lui ca o floare. Şi [173] ceia ce-i slujiia şi sta înaintea acestora era foarte frumoş şi încinşi cu cureale de aur, cununi avea în cap. 
    Şi-m mergea înainte Teodora. Şi mainte mearsă cătră părintele Vasilie, spusă-i şi să rugă dirept mine. El cu bucurie căută spre mine şi-m zisă să mă apropiiu cătră el. Eu merşu şi mă închinaiu lui pînă la pămînt. Iar el lin zise-m: „Domnul să te miluiască şi să te blagoslovească, fiiule!“ Şi aşea mă rădică de la pămînt şi zisă cătră mine: „Iată Teodora, ce-ai pohtit să o vezi, ce de ea multu te-ai rugat să vezi unde easte şi ce cinste are. Iată, vezi-o! De acum nu veri mai avea dodiială pentru ea“.
    Iar Teodora cu bucurie căută spre mine, zisă: „Milostiv fie ţie Domnul, frate Grigorie, că te-ai grijit de a mea smerenie. Dirept aceaea umplă-ţ Domnul pohta ta cu rugăciunea părintelui nostru“. Şi după acea zisă sfîntul Teodorei: „Pasă cu el şi-i arată cetatea mea, să vază frîmseaţea ei“.
    Şi mă luo de mîna direaptă. Şi ieşim spre direapta. Şi era un păreate cu uşea de aur.Ş
    ÎIar el deşchisă o uşe şi întrăm înlăuntru şi văzum nişte flori de aur frumoase. Şi dintr-însăle ieşiia dulceaţă şi bune-mirosenii. Şi văzum mulţi pomi preafrumoş fără măsură. Şi de mulţimea poamelor să pleca pînă la pămînt. Iar eu mă spăriaiu şi mă miraiu de-aceale vederi. Multu-m zisă Teodora: „Au de-aceaste te miri? Dar [174] de-ai fi văzut cea cetate, unde easte raiul ce feace Dumnezeu, cu frică te-ai fi spăriat şi nu te-ai domeri, că aceasta-i împrotiva aceiia umbră easte“. Eu ziş: „Rugu-te, spune-m cine feace această cetate? Ca aceasta nicidinăoară n-am văzut“. Ea răspunsă: „N-ai unde vedea una ca ceasta încă fiind cu trup. Şi aceastea văzuş că noi cu meşterşug am venit aicea, cu osteneala şi cu sudorile şi cu durearea părintelui nostru Vasilie carele din tinereaţele lui pînă la bătrîneaţele ostenitu-s-au cu postul şi cu rugăciunea, cu bdenie, cu prevegheare, pre pămîntul gol zăcînd rugîndu-să, gerul şi năduhul răbdînd în pustie, burăiane mînca în mulţi ai, mainte pînă nu întră în Ţarigrad, pre spăseniia a mulţi. Deci o solie ca aceasta spusără-i că cine întru toată viiaţa lui răbdă dureare şi scîrbă pentru Domnul,“ŞÎceia ci învăţătura răbdară, cine să nevoi aicea cu mare simbrie şi mîngîiare, în vecia veacului veselindu-să, cum zice şi David: «De poamele ce te-ai trudit mînca-veri». [175]
    Şi de-aceastea mă miraiu, i-am zis cu mîndrie: „Venim aicea“. Pipăiiu-mă însumi pre mine: au cu trupul sînt? Ispitiiu-mă şi mă cunoscuiu. Şi curată simţire avea cugetele meale. Miraiu-mă cu duhul de aceaste vederi. Vruiu să întru în curte. Şi iată, pre care poartă întraiu în cetate, pre aceaea ieşiiu. Şi aflaiu masă deşartă de şizători, ce are tribui era gata. Eu mă închinaiu Teodorei şi ieşim de-aciia. Şi mă miraiu de mineş, de acea vedeare înfricată. Începuiu a cugeta cine sint, sau unde fuiu, ce auziiu şi ce văzuiu. Sculaiu-mă şi merşu cătră sfîntul, cugetaiu ce va vrea să-m spuie de aceastea, de sint de la Dumnezeu au de la diavolul. Şi feciu închinăciune pînă la pămînt. Şi mă blagoslovi şi-m zisă să şez aproape de el. Şi zisă cătră mine: „Ştii, fătul mieu Grigorie, unde am fost amîndoi în ceastă noapte?“ Iar eu mă făcuiu a nu şti.Ş
    î….…………….………………………………………….ş
    Spuindu-mi mie aceastea, iar eu ţepeniiu şi amuţiiu şi cugetaiu întru sine: „Cîte lumini sînt la Dumnezeu, căci cu adeverit suflet merşu eu acolo“. Şi plînşu şi ziş cătră el: „Aşa easte, preacuviosule! Cîte-m spuseş, toate aşea. Ci eu laud Dumne
    î….…………………….………………...……………...…ş
    
    
    IV
    
    înfricat să ivi înaintea Domnului cu seamne preaminunate, bătu Eghipetul. Pentru că nu crezură Domnului ce deade lor leage în muntele Sinaei, cu Duhul Sfînt învăţă pre ei 10 poronci. Iar ei bine-l jărtviră. Dar au nu ploa lor mană din ceriu? Şi cînd împărţi Moisi cu toiagul Marea Roşie, au nu-i boteză şi le trimease învăţături din leagea veache?
    Toate le cugetaiu întru sine, că, adevăr, bune sint. Şi celora ce dodeiesc din iudei, pentru că am cetit puţin în 
    cărţile vechi, însă adunară-să cugete ca aceastea. Şi zisei întru sineş: «O, cugete de leu! Ce folosu ţi-i de aceastea cugete? Iată că ai pre părintele Vasilie! Spune-i-voiu de aceastea. Ci ce va zice el, aceaea voiu ţinea. Eu ştiu că tot omul ci nu-ş ispovedeaşte păcatele şi cugetele duhovnicului său, ci le ascunde, acela nu-i a lui Hristos, ci-i a lui Antihrist.»
    Şi cugetînd aceastea, sculaiu-mă de mă duş cătră părintele Vasilie. Şi era atunci la un loc ci să cheamă grade Ierusalim. Într-acea zi şi să feace horă. Şi era adunată toată cetatea. Iar eu de multe zile era părăsit acea [177] horă, că era auzit de ceale cuvinte groaznice de la Zlatoust. Mergînd cu acele cugete, cugetaiu: «Înşela-mă-va şi voiu cădea în păcate». 
    ÎŞi mă duş la sfîntul părinte ca să ştiu de ceale neştiute. Şi fuiu aproape de sfîntul. Şi aciiaş să aprinsă văpaie la inima mea. Nevoiiu-mă încai să văz calul dintîi slobozindu-l. Şi nu mă putuiu ţinea de acel cuget şi fuiu biruit. Ieşiiu şi văzuiu slobozirea calului dintîi.
    După aceaea mă duş cătră sfîntul Vasilie şi mă închinaiu pre obiceaiu. El mă blagoslovi. Deci căută spre mine mînios şi cu urgie-m zisă: „Iată, cela ci ţine iudeiaşte, el vine. Acesta au cetit scripturile vechi şi dintr-însăle s-au învăţat, că acum bine cred iudeii, procleţii şi întunecaţii de lumină şi cu adevăr orbii. Deci iată bună mărturie scriptura prorocilor. Şi de-acealea ciudese mă mir şi înţeleg, că bine cred acum iudeii, crezînd întru Dumnezeu şi ţin leagea ce-i dată lor. Cum nu cred bine şi dirept? Iată, lăsară-să de-a plîngerea de răutatea lor şi să ceaie iertăciune cu lacrămi, că ei judecă nebuneaşte [178] şi tocmesc cu adevăr, bine cred iudeii şi nu se înşeală. Nu numai aceasta ce şi celui drac, ci era la hora podromiei, bucurie-i feceş şi aceluia ogodiia cu adevăr“. Ş
    ÎChitiiu: «Ticăloase Grigorie, aproape-ţ easte ceasul şi-ţ veri afla împutare».
    Şi zisă părintele Vasilie: „O, iute nebunie, au nu ne ajunge noo de răutatea ce s-au adunat hitleanii draci, ceia ci domnesc hora? Că deacă mergu la horă place-le şi apoi cad întru înşelăciune. Că şi domnul drăcesc are horă de eluş“. 
    Şi mă juraiu cum nicidinăoară să nu merg acolo. Iar sfîntul îm zisă: „Ştii cum zice evangheliia Domnului: «Cine nu cinsteaşte Fiiul, nu cinsteaşte Tatăl cela ci l-au trimes. Vezi că nu folosesc praznicile nimic cui pare că creade în Tatăl şi de Fiiul să leapădă». Şi iar zisă Domnul cătră iudei: «Nici pre mine nu ştiţ, nici părintele mieu nicăiurea». Iar să-l văzură în uliţă învăţind şi întunearece de seamne făcînd şi cu dinşii beseduind şi învăţind şi nu-l cunoscură cum să cădea să-l cunoască. Dară Tatăl că nu-l văzură, cum să-l cunoască bine? O, rea nebunie, cum numai unul nu lăsă, ce toţ idolilor să închinară în dzilele lui Rovam, fiiul lui Solomon ce împărăţi întru Israil. Şi făcură 2 viţei de aur şi rătăciră cu ei, ce să zice viţei ce [179] mănîncă iarbă.Ş ÎDeodat închinară-să lor şi grăiia: «Aceştea sînt dumnezeii noştri carii ne scoasără din Eghipet pînă la Osie, împăratul iudeilor, ce socotiia să se întoarcă cătră Domnul Dumnezeul său». Dar cum cred bine aceia?
     Iar grăiaşte Domnul cătră iudei : «Eu, zice, veniiu în numele părintelui mieu şi nu mă priimit. Altul va veni în numele său şi acela veţ priimi. Şi în păcatele voastre veţ muri». Şi aiurea grăiaşte : «Iată, lăsa-să-vor casele voastre pustii». Vezi, că i-au gonit de la faţa lui şi i-au răsipit în toată lumea. ŞiŞ numele lor feace-l să fie urît şi de urgie tuturor limbilor ce-s pre supt ceriu. Şi iar zice Domnul : «De n-aş fi venit şi grăit cu ei, păcate ei n-are fi avînd. Iar acum vină n-au de păcatele sale, că ei mă văzură şi mă urîră mine şi părintele mieu?!»
    Cătră smochină, ce să zice Domnul cînd flămînzi şi mearsă să ia poamă dintr-însul şi nu află, cum îl blăstămă şi zisă: „De acum să nu fie poame în tine în veaci“. Ce era smochinul? Toate legile lui Moisi. Vine Domnul şi află Iudeiia deşeartă. Nime dintru ei nu feaci leage, nici tocmeala lor. Dirept acea nu era poame într-înşii, dirept acea blăstămă pentru stîrpirea. De s-are obrezui iudeii şi cu tot adevărul să-ş săvîrşească leagea sa, Dumnezeu nu caută spre [180] ea, spre lucru sterp ca acela. După cuvîntul Domnului easte cum au zis : «De acum să nu mai fie poamă în tine în veaci». 
    Mainte de venitul lui Hristos, bună era credinţa lor 
    şi bună leage. Şi bune le era jărtvele şi toate legile. Iar deacă vine Hristos, de-aciia înainte toate începătureleHristos, de-aciiaH
     lor fură de nimică şi deşearte. Şi fură supt blăstăm. Şi întră în locul aceiia leagea noao şi luminează şi lucrează. Iar aceaia dintîi aşteaptă Antihrist. Cum zisă Dumnezeu cătră Moisi proroc : «Iată, zice, tu veri răpăusa cu părinţii tăi, iar oamenii aceştea ci rămîn rătăci-vor mergînd după dumnezei streini şi mă vor părăsi şi vor sparge leagea mea, carea le-am dat lor. Şi mă voiu mîniia spre ei cu urgie într-acealea zile şi-i voiu părăsi şi voiu întoarce faţa mea de cătră ei. Şi vor fi răpiţ întru răutate şi în scîrbe multe fără număr». Şi iar, cu rostul Isaiei proroc, zisă Dumnul: «Arunca-voiu, zice, toiagul mieu, cela marele, şi voiu sparge leagea mea din casa lui Israel. Şi casa Iudăii cu răsipire sparge-o-voiu. Şi voiu întoarce faţa mea de la ei. Şi-i voiu împenge de tot şi de aci nu mă voiu întoarce cătră ei». 
    Cum, fiiu Grigorie, cu toată lepădarea sînt lepădaţ de Dumnezeu şi însăş leagea lor să opri şi tăcu de tot. Şi vezi şi ispiteaşte de Hristos, că nu să sculă după Hristos alt proroc dirept. Cum zice David:«Împenş fură şi nu să putură scula». Şi iar aiurea grăiaşte David: «Să învie Dumnezeu [181] şi să vor răsipi vrăjmaşii lui». Învisă Domnul nostru, Isus Hristos, în a treia zi din moarte. Şi după 40 de zile să înălţă în ceriu. Şi sfinţii ucenicii lui, deacă ieşiră în toată lumea să propoveduiască evangheliia împărăţiei şi aciia trimeasă fu de la Dumnezeu mîniia. Ieşi Tit şi vine Uspasian şi de-aciia răsipiţ fură în toată lumea. Mai multă treabă n-are Domnul cu ei, că zice Domnul cu rostul lui David: «Nu voiu aduna săborul lor din sînge şi nu le voiu cinsti numele lor cu rostul mieu». Şi Ioan, fiiul tunetului, dintru otcîrveniia sa grăiaşte iudeilor: «Iudei, voi vă ziceţ că sînteţi fiii lui Israel, iar eu mărturisesc de aceastea că nu sînteţi săboru lui Israel, nici săborul lui Dumnezeu. De acum nu sînteţ mitropolie împărătească, nici limbă sfîntă, ci sînteţi în blăstăm şi întru perire şi întru lepădare şi sînteţi săborul Sataniei».
    Iar cînd să adună ei în zbor împreună simbăta, nu easte Dumnezeu între ei, ci Satana easte pre mijlocul lor în zborure. Şi să veseleaşte de ei, că să lepădară de Fiiul lui Dumnezeu şi-i luară sîngele lui, spre ei şi spre feciorii lor, cu blăstăm. Şi Dumnezeu lepădă-să de ei şi-i împensă de la sine. Deci de acum nu să va mai întări credinţa lor ca dintîi, pentru ce că-i luo Satana în partea luiş. Şi numele său, urîtul, pusără spre ei. Şi sînt aceia fiii diavolului, soartea şi partea lui Antihrist. Mainte fură feţii împărăţiei, iar apoi fură lepădaţ pentru neascultarea lor. Şi fură priimiţ ceia dintru limbi ce crezură în sfînta troiţă. [182] 
    Aceastea să ştii, fiiu Grigorie. Departe leapădă acel cuget păcătos! Ci creade tare şi ţine aşea, adeverit, că cine nu creade în Isus Hristos, Fiiul lui Dumnezeu ce vine în lume, procleat easte. Nu numai să crezi în Tatăl Dumnezeu! Şi pre Domnul nostru, Isus Hristos, cine nu-l va mărturisi că au născut din Mariia fată şi că acela easte Fiiul şi cuvîntul lui Dumnezeu, ce pentru el easte spăseniia şi pentru el easte viaţa şi iubirea de oameni, mila şi pacea fu de la Dumnezeu, părintele, iar cine nu-l va creade şi nu va mărturisi, pre acela va fi mîniia şi blăstămul şi suspini şi tot răul găsi-l-va şi acum şi în cela veac ce va să fie“. 
    Aceastea zisă cătră mine părintele şi tăcu. Iar eu ziş: „Rogu-te, părinte sfinte, pentru cel bine ce mi-ai făcut cu cuvintele tale, rugu-te să-mi arăţ oarece în vedeare lucru sufletesc, ca să mă dumerescu!“ Elu-m răspunsă şi zisă: „Domnul să-ţ facă bine şi folos, fătul mieu! Mergi şi Domnul să-ţ umplă voia!“ Aşea să rugă pentru mine şi mă lăsă cu pace.
    
    Într-aceaeaş noapte, zăcîndu-mă în pat, văzuiu-mă într-un cîmpu păjiştos şi vearde. Şi înfloriia cu de toate florile. Şi stînd eu acolea şi veselindu-mă de aceale vederi, iată, vine cătră mine un bărbat foarte cu bună frîmseaţe şi îmbrăcat cu veşmente de zăpadă. Şi ţinea toiag de fier. Şi să apropie de mă întrebă: „Ce lucri aicea?“ Eu ziş cătră el: [183] „Nu ştiu cum am venit aicea“. Elu-m zisă: „Aicea te adusă rugăciunea duhovnicului tău, ca să vezi ce ai pohtit“. Eu ziş: „Ce am pohtit?“ El răspunsă: „Zis-ai că cred bine iudeii. Vasilie zice că ceruş şi de la el să-ţ arate oarece de vederile sufleteşti. Şi-ţ făgădui aceasta de la Domnul să împlă“. Şi zisă: „Pasă acum cu mine şi-ţ voiu arăta una după alta şi a fieşcăruia credinţa şi carii sînt de au îndrăznire cătră Dumnezeu“.
    Şi mă luo de o mînă şi mearsăm spre răsărit. Şi iată un nuor. Mă luo un nuor de mă sui pre un munte. Stam noi aci şi previiam acealea ciudese. ÎMie-m păru că văz cu ochii acealea, iar nu în vis. Şi mearsăm la o lume înfricată şi minunată. Şi să luo nuorul de la noi. 
    Şi ne aflăm la un cîmp de glaje. Şi de-aci ni să vedea preste toate parţile acelui cîmp. Şi să vedea săboară multe. Şi voinici de foc lăuda în troiţa Dumnezeu. Derept aceaea acea vedeare cu dulceaţă o văzum. De aci mearsăm mai înainte. Şi ajunsăm la un loc ce era învălit cu foc dumnezeiesc. Şi nu ardea, ce înfluriia şi lumina, iar pre mijlocul lui să vedea voinici luminaţ zburînd în sus. Şi nu văzuiu încătruo mearsără. Eu cugeta de ce era albă faţa lor: că era îngerii lui Dumnezeu şi înţeleptul oltariu de sus cădindu-l. Şi acela foc easte tocma foc sufletesc ce dintr-însul iau îngerii cînd tribuie la slujba dumnezeiască. [184]
    Şi cugetînd eu aceastea, iată, ne aflăm la un munte înalt. Suim pre el şi căutăm spre răsărit. Văzum supt noi alt cîmp înfricat. Cu aur curat străluciia. Deacă văzuiu aceastea, dulceaţă cursă într-înima mea. După aceaea, iar căutăm spre răsărit. Şi văzum înaintea noastră o cetate minunată foarte. Şi deacă văzuiu acea vedeare minunată, mă miraiu, mult stătum şi previiam spre aceale vederi, stînd noi desupra acelui munte dintru înaltă mitropolie.Ş
     ÎUgo(t)vlenie novago Siona 
    Şi era o cetate foarte înfricată în larg şi în lung. Era ca crîgul ceriului. Şi făptura ei nu era nici de marmure, nici de lemnu, nici dîeş steclîăş nici de îipşsos ce sînt îluşcrure îtrecătoareş, ci era tocma de zare de aur curat. Şi dintr-însă strălucire frumoasă şi era 12 pietri, de străluciia razele din eale ca curcubeul ceriului. Iar bunătatea aceii cetăţ nime pre lume n-au văzut şi cu ureachea n-au auzit, nici cu inima nu poate gîndi. Iar înălţimea aceii cetăţi era de 300 de coţ zidul de înalt. Iar porţile era tare tocmite şi încuiate toate într-un chip. Şi pre fieşcare poartă era cîte 12 pietri curate, străluciia ca razele soarelui. Cum era din afara cetăţei, aşea şi dinlăuntru era. Sparie-mi-să mintea a spune, dirept aceaea trup de om nu poate spune împărăţiia lui Dumnezeu. 
    Aceastea văzuiu eu. Şi întrebaiu pre cela ci mă purta, sfîntul înger, ziş: „Domnul mieu, ce cetate easte aceasta şi ce oameni viază într-însa şi cine-i împăratul şi cine o zidi [185] şi cum easte numele aceştii cetăţ? Ce ţară easte şi ce lume streină easte aceasta? Dar noi cum venim aicea? Şi pentru ce venim noi aicea? Rogu-te, spune-m! „Elu-m răspunsă şi zisă: „Aceasta cetate easte a marelui împărat, ce de ea grăiaşte proroc David. Aceasta, zice, o zidi Domnul nostru, Isus Hristos, după ce-a umplut taina naşterei şi după suirea lui la ceriu, cătră părintele Dumnezeu. Şi această cetate o găti sfinţilor ucenici şi apostolilor săi şi tuturora ce crezură învăţăturiei sale, cum zice evangheliia: «În casa părintelui mieu sînt sălaşure multe. Iar să nu-s, eu voiu mearge să gătesc minunate sălaşure de viaţă tuturor celora ci le iubesc». Şi această cetate cu ales să cheamă Sionul cel Nou, cetate creştinească şi cetate mitropoliei de sus. Iar oamenii ei, aşteaptă puţinel şi veri vedea nu numai cetatea, ce şi împăratul lor! Iar pentru ce ai venit aicea, aiave veri şti că toţ cine cred în fiiul lui Dumnezeu, viu va fi în veaci şi va creade în sfintele învăţături şi întru zisa sfinţilor oci, cum să zice în beseareca lui Dumnezeu şi a săborului. Iar cine nu va creade şi nu va ţinea aşea, nu va fi viu în veaci, ci să va da focului de veaci“.
    Iar după aceaste graiure eu văzuiu un munte înalt şi minunat, sta sus şi străluciia ca şi un fier ars. Şi sta în mijlocul aceii cetăţ ci să ivi noao. Iar pre desupra era cruce înfricată. Şi străluciia şi ardea acel văzduh. Şi era desupra dumnezeieştei cruci un porumbu alb ca şi zăpada. Şi străluciia lumină multă, fără samă. [186]
    Prevind noi aceale vederi, aciiaş să slobozi dintr-acea nălţime un voinic ca un fulger spre cetate, ci făcea gătire că, iată, un împărat vrea să vie într-însă. Şi alţi voinici mulţi vineră curînd în cetate. Şi ei avea scaun înfricat, ci vrea să-l gătească celui împărat viitoriu. Auzim glas grăind: „Iată! Un împărat mare şi înfricat va să vie în ceastă cetate cu slavă şi cu tărie multă“. Şi căutînd noi cătră aceştea văzum unde veniia 4 voinici de sus, ţiind cîte o lumină mare şi cu înfricat foc arzînd. Şi strigară toţ c-un glas: „Străluci dulce faţa ta, Doamne, şi vine slava sfinţilor tăi, Fiiul lui Dumnezeu de sus!“
    După aceaea văzum şi alt voinic slobozindu-să în cetate. Şi zice aşea: „Acesta easte înviiarea morţilor şi plata oamenilor de la judeţul cel dirept“. Şi văzum unde ieşiia din ceriu un stîlp de foc. Şi dintr-însul să auziia glas înfricat preste tot văzduhul. Şi acela nu sta pre acea cetate, ci ca o propaste deştinsă în lume. Şi să împărţi spre patru capete şi străluciia. Şi să atinsă de patru margini ale lumiei. Şi iată, glas să grăiia în toată lumea: „Iată, zice, aicea, la înălţime fără măsură, te înălţaş.ŞÎTărie de sus să atinsă de toate oasăle oamenilor, să se adune tot osul cătră os şi făptură cătră făptură, mădulariu cătră mădulariul său“. 
    Şi iar văzum un voinic cu obraz alb. Şi ţinea în mîna sa hochim de foc, trimeaterea Domnului cătră Satana. Grăi: „Iacă, să sfîrşi împărăţiia lui, deacă împărăţi în trei ani pre tot pămîntul“. Şi stătu înaintea Satanei şi-i ceti scriptura lui, [187] de la Dumnezeu trimeasă. Şi-l prinsă cu tărire şi-l trăgea afară din curtea împărătească. Şi-i pusă nasul lui la marginea pămîntului, să borască răul şi perirea şi putrejunea şi mîniia şi necurăţie şi urgiia şi toate muşinile şi toate eresurile, că să apropie sfîrşirea lui şi va să fie ars cu toţ slujitorii lui. 
    
    Încă prevind noi aceastea, văzum gloate venind din tăriile ceriului, pre cai de foc şi pre văz
    î………….….……………………………………………..ş
    Deci unora le era faţa de luciia luminat, ca stealele, altora mai mici, cum zice apostolul: stealele cu razele să slăvesc. Iar unora le era faţa ca luna pre întunearecul nopţiei, altora ca lumina de zuo, altora ca şi un fier ars, scîntei lăsa, altora ca soarele, altora ca zăpada, altora ca şi o lînă albă, altora albă şi rumenă ca şi florile, fieşcare după fealul lor, ca fulgerul. Pre supt sprînceane şi pre buci era scrise bunătăţile lor. Pre unii scriia „prorocul Domnului“, pre alţii „apostolul Domnului“, pre alţii „mucenicul Domnului“, pre alţii „preapodobnicul Domnului“, pre alţii „ispoveadnicul Domnului“, pre alţii „ajunatu-s-au pentru Domnul“, pre alţii „sfinţitoriul Domnului“, pre alţii „preutul cel dirept al Domnului“, pre alţii „direptatea Domnului“, pre alţii „răbdare în pustie pentru Domnul“, pre alţii „mişei cu duhul“, pre alţii „smeriţii cu inima“. Pre unii să iviia scriptura „cu lacrămi să curăţiră“, pre alţii „blîndeaţele Domnului“, pre alţii „milosteniia şi îndurarea“, pre alţii [188] „curaţii cu inima“, pre alţii „pace-făcătoriu“, pre alţii „goniţii pentru direptatea“, pre unii „cine să înstreinară pentru Domnul“, pre alţii „priimitori de streini pentru Domnul, pre alţii „meseretate şi năpaste răbda pentru Domnul“. Pre alţii „bine au slujit slujba sufletească“, pre alţii „dęvestÔ(v)ni(k) şi curatul Domnului“, pre alţii „pusăş sufletul pentru dragostea vecinului“, pre alţii „direptate au făcut şi bine au învăţat“. Şi să împreunează bunătăţile tuturor cu toţ. Şi răutăţile li să ivesc. Unora le scrise răutăţile în tină, altora pre desupra capului să vedea scripturile, ca să se cunoască toţ. O, ceia ci avea faţa luminată şi proslăvită, ceasta le era cunoaşterea tuturor şi ivirea. 
     De ceia ci viiară în păcate.
    Şi era de să vedea scîrnăviia şi nefrîmseaţea lor era foarte iute, amară şi zbîrcită faţă avea. Unora le era faţa ca şi ţărîna cu cenuşe mestecată, altora ca nişte tină împuţită din uliţă. Altora le era trupurele împuţite ca şi o mortăcină fierbînd cu viermi, altora ca şi lutul şi cu smoală unsă faţa [189] lor, altora ca şi o piiale de fier. Şi dintru ochii lor curea purori ca dintr-o boală. Altora le era faţa neagră ca însăş a Satanei, altora neagră jumătate, iar unora ca de aspidă, altora ca de nopîrcă, iar altora afumată şi vearde, altora ca o piiale de asin. Alţii era cu puroi împuţite din cap pînă în picioare, alţii era crunţi de sînge foarte scîrnav. Unii dintr-înş erau îmbrăcaţ în piei de porc şi puţiia şi era unşi cu spume. Aceştea toţ grăiia unul cătră altul şi zice: „O, vai de noi, că aceasta easte zua de apoi, venirea lui Hristos, cum auziiam mainte pînă nu eram morţi. Acum noi ne sculăm ca să ne luom plata, cineş după direptatea luiş. O, iute noao, neplecaţilor şi păcătoşilor, că pentru că sîntem necuraţ cu adevăr Dumnezeu va să ne arunce în focul nestîns!“ Şi aceastea grăiia unul cătră altul.
    De ovrei, pînă la naşterea lui Hristos.
    Sta mulţi fără număr. Şi era fără cuvînt ca şi dobitoacele ce nu ştiu de Dumnezeu. Şi grăiia unu cătră altul: „Cine easte Dumnezeu, sau cine easte Hristos, noi nu ştim. Mulţi dumnezei am avut. De ne vor înviia aceia pre noi, noi să nu ne teamem de rău, căci că noi am ogodit lor. 
    De iudeii de la Hristos pînă la sfîrşenie. 
    Sta iudeii aciia şi grăiia: „De ne va înviia Dumnezeul legiei lui Moisi şi vom dobîndi mult bine de la el, pentru ce să fum noi şi răsfiraţ în toată lumea, însă mai vîrtos de acela, iar noi alt dumnezeu nu ştim. Iar de va veni Fiiul Mariei să ne judece pre noi, fi-va vai de noi, că noi foarte-l urîiam [190] şi-l huliiam. Ci acel om veni-va să judece ca şi Dumnezeu? Şi acela va fi cu noi osîndit pentru huleli. Şi să făcea pre el a fi tocma ca şi Dumnezeu. Şi are fi bine de l-am vedea acum aicea şi l-am pîrî ca pre un minciunos pentru ce că învăţa el pre noi şi să grăiia a fi judeţ şi zice că «părintele nu va judeca pre nime, ci toată judecata deade Fiiului său». Şi noi ştim bine că au grăit Dumnezeu cu Moisi în muntele Sinaei, iar acel Dumnezeu nicidinăoară nu l-am văzut“. Deci aşea să pîrîia, aşteptînd să vază judeţul.
    De iudeii ceia ci să închinară idolilor. 
    Iar alţii, fiind şi aceia izdrailteani, aşea grăiia: „O, vai de noi că crezum în dumnezeii cei fărădeleage şi nici în Hristos ce să meniia Dumnezeu nu crezum, ce ajunsăm Vaal şi Astarot şi doi viţei de aur şi dumnezei altor păgîni nu văzum“. De-aciia vine spre dinşii năpaste, a fieşce fealiu de oameni, întrebîndu-să ei de ce li să tîmplă lor într-acela ceas. Şi aceasta easte minunată şi înfricată de tot, că unul cătră altul, fieşcăruia iviia-să în tină scrise lucrure roşii, fieşcăruia lucrul lor, de doao fealiure, bărbătească şi muierească. Pre unii să iviia scriptura: „Să-i bărbat-ucigătoriu“, „să-i muiare-ucigătoare“, pre alţii “sînge-mestecătoriu“ şi „sînge-mestecătoare“, pre alţii „preacurvariu“ şi „preacurva“, „curvariul“ şi „curva“, pre [191] alţii „furul“ şi „fura“. Şi aciiaşi „minciunosul“ şi „minciunoasa“, pre alţii „slujitoriul de idoli“ şi „slujitoarea de idoli“, pre alţii „vrăjitoriul“ şi „vrăjitoarea“, pre alţii „beţivul“ şi „beţiva“, „camatnicul“ şi „răpitoriul“, pre alţii „cu bărbat zăcătoriu“, „cuconi-ucigătoriu“ şi „coconi-ucigătoare“, pre alţii „cu-dobitoc-umblători“, „pomenitori de rău“, „pizmaşii“ şi „mînios“ şi „clevetnica“; pre alţii „vrăjeaşte cu morţii“, pre alţii „sălbatec la mînie“, „inimă rea“, „nemilostiv“; pre alţii „iubitoriu de avuţie“, pre alţii „eritic“, „arian“, „Duhului-Sfînt-luptătoriu“, „manehiian“, „saveliian“, „iacovit“, „oreghinit“, „pavlechiianin“, „marchiian“, „bogomilin“. Şi prost, toate eresurile făcătorilor, aiave să arăta scripturile tuturor, cîţ dintru ei nu să ispoveduiră, nici să pocăiră. Şi dintru ceastă lume trecură. Şi ei să ruşina unde să vedea în cîtă urgie sînt, plîngea şi în deşert să trudiia. 
    
    Şi iar văzum ceate de îngeri pogorînd de sus. Şi cînta cîntece dumnezeieşti. Şi pre mijlocul lor să vedea cruce de lemn. Şi dintr-însa lumină străluciia şi raze lăsa. Şi vine de stătu la scaun gătit. Şi toţ ceia ci învisără din groape văzură pre judeţul şi să mira de frîmseaţea crucei. Iudeii o văzură şi să spăriară. Şi să împlu faţa lor de ruşine, mai vîrtos decît cînd fură turburaţ întîi. Înşiş să bătea şi grăiia: „O, vai de noi, rău sămn văzum că vine, vai de noi, ocaianicii de noi. Acest sămn easte al răstignitului. De va veni să ne judece, cum ne vom plăti de el sau unde ne vom ascunde, că noi mult rău i-am făcut nu numai lui, ci tuturor [192] celora ci crezură întru el.“ De acestea jidovii suspina. Şi grăi cătră mine îngerul cela ci mă purta: „Vezi, zice, cum să spăriară deacă văzură curata cruce?“ Şi aciiaş vine glas din ceriu cu groază şi cu frică mare. Şi zisă îngerul: „Iată, zice, frică şi cutremur mare, că să pogorîră tăriile ceriului şi va să vie judeţul cel dirept“. Şi aciiaş mulţime multă foarte şi tărie înfricată şi cinure de voinicii ceriului veniia cu frică multă la loc de judecată. Iar eu, deacă văzuiu acea mulţime, foarte mă spăriaiu. Iar îngerul îm zisă: „Nu te teame, că aceştea sînt soţii şi vecinii miei. Caută şi-i cunoaşte cum sînt şi veri lua folos mare din ce vezi. Şi toţ carii vor priimi pre aceştea cu suflet dirept, răpaus vor dobîndi.“ 
    Şi după astea fu sunet mare şi fulgere şi glas de sus să auziia. Şi să spămîntă tot pămîntul şi să îngrozi. Iar ceia ci avea faţă luminată nu să spămîntară văzind aceastea, ci sta veaseli. Şi iar văzum alte gloate mari de îngeri venind. Şi dintr-înşii foc ieşiia înaintea lor încătruo mergea. Şi tot văzduhul să aprinsă. Şi aceştea mergea cătelin şi tăcînd. Şi stătură la loc de judeţ. Iar de frîmseaţea lor să mira toţ oamenii. Şi mulţime multă de oameni credincioşi stătură înfricaţi. Iudeii mainte era veseli, carii slujiia [193] idolilor, iar carii nu să închinară idolilor, faţa le era neagră.
    De ovrei, ce fură mainte de Hristos.
     Iar deacă vine crucea, iudeii cei credincioşi nu să temea, ceia ci era de la Avraam pînă la Hrisos, deacă văzură ce easte. Iar de la naşterea lui Hristos pînă la concenie, ovreii ceia ci nu crezură în Hristos, ci să lepădară, ei, deacă văzură crucea, faţa li să întunecă şi să ruşinară, plîngea şi suspina unde vedea aiave că easte acesta cela ci va să vie să judece pre toţ şi de ei fu răstignit.
    De izmailteanii ce nu crezură lui Hristos. 
    Izmailteanii, fiind şi ei cu inimă vîrtoasă şi cu trufă mare şi unui mare Dumnezeu împreunîndu-să şi menindu-l, trufăşindu-să toţ şi ei, deacă văzură cruce strălucind mai vîrtos decît soarele, cunoscură semnul al cării credinţă easte. Şi strigară toţ cu glas mare: „Vai de noi!“ Şi cu amar suspina şi sta şi tremura. Şi mintea-ş pierdură şi zice: „Acesta easte cela ci creştinii-l slăviia, Dumnezeu, Isus Hristos. Acesta vine să judece“. Şi ei greşiră în nădeajdea sa. Şi era faţa lor scîrnavă şi curea purui. 
    Iar creştinii, deacă văzură crucea, bucurară-să văzind că easte crucea Domnului, pre carea însuş de voie să răstigni.
    De ivirea veacilor. 
    Fiind aceastea aşea, şi aciiaş vine un nuor luminat şi pre mijlocul lui fulgere. Şi vine de stătu desupra sfintei cruci. Şi să lăţi nuorul de coperi crucea în multe ceasure. După [194] aceaea să sui iar de unde era venit. Şi, iată, să ivi împrejurul crucei cunună preafrumoasă, cu mii de împistrituri. Şi să vedea pre desupra crucei, preste văzduh. Iar ovreii, deacă o văzură, foarte să spăriară şi să temea. Şi o văzură şi agareanii şi tremura. Şi o văzură şi ceia ci slujiia idolilor şi munciia pre sfinţi şi rău să spămîntară. Iar creştinii, deacă o văzură, ei fură cuprinşi cu bucurie fără măsură. Şi-ş rădicară mînile în sus şi pre Hristos, cela ci să răstigni pre ea, îl măriră.
    Şi fiind aceastea, iată şi tunet şi fulger. Şi îngerii şi arhanghelii cu frică şi cutremur sta. Şi iată scîrbă mare de , ce cu smerenie şi cu luminare veniia la loc de judecată. Şi stătură şi toată semenţiia omenească şi-ş vedea ruşinea trupurelor sale. Şi cu amar le era sufletele vătămate. Şi împresuraţ de scîrbe şi de cugetele sale, să vădiră că ei nu avea nici un răspuns.
     Iar scaunul lui Dumnezeu nu sta pre pămînt, ce în văzduh spre pămînt, ca 40 de coţ. Aşijderea şi îngerii pogorîia nu pre pămînt, ce în văzduh sta.
     Şi încă văzum iarăş 4 ceate de îngeri foarte mari: una sta la răsărit, alta spre amiazăzi, alta spre amiazănoapte, alta la apus. Şi după aceastea alte gloate. Şi nu le era chipul tuturor într-un chip, ci o gloată le era faţa albi ca zăpada, iar altă ca şi focul cînd arde. Iar altora le era faţa ca şi nişte flori roşii, iar altora ca şi aurul străluciia. Şi să împărţiră în patru părţi şi mearsără să ţie patru margini pre supt ceriu. Şi era [195] pămîntul plin de oameni, iar văzduhul era plin de mulţime de îngeri. 
    Şi ne rădicăm ochii în sus şi văzum cucii de foc, înainte veniia şi de cei cu cîte 6 arepi şi cu vedeare multă. Şi toţ într-un glas cînta: „st( s(t) st( g( savao(th) ispl((n) nbo i zeml(i) slavi e(g).“ Şi de acest glas să cutremură ceriul şi pămîntul. Şi strigară toţ îngerii: „Blagosloveaşte, părinte atotţiitoriul. Blagoslovit easte cela ci vine în numele Domnului, Domnul Isus Hristos, cuvîntul ce easte pururea cu Tatăl“. Deci, deacă zisără aceştea, aşea să îngrozi ceriul şi pămîntul de gomon ca acela.
     Şi pogorîră pre pămînt cucii de foc. Şi cei cu vedeare multă vineră şi încunjurară scaunul lui Dumnezeu. Iar ovreii auziră şi agareanii înţeleaseră lauda îngerilor, că pre Tatăl şi pre Fiiul mărescu-l şi judeţ viilor şi morţilor îl mărturisesc. Şi acela easte Domnul nostru Isus Hristos. Şi păcătoşii plînsără. Şi grăind noi de aceastea, iată, să auzi glas de trîmbiţă, unde trîmbiţa foarte tare, cum de acel glas tremura şi înşiş îngerii lui Dumnezeu. Şi cunoscură că vine judeţul.
    Venirea Domnului nostru, Isus Hristos, cu slavă şi cu mărire multă. 
    Iată un nuor luminat ca fulgerul şi ca zăpada şi spre el veniia Domnul Isus Hristos. Şi ieşiia nuorul spre răsărit desupra tăriei. Şi să deşchisără uşile tăriei răsăritului. Şi străluce Domnul de la răsărit. Şi aciia tună cu glas hreamăt de duh, ca să caute toţ să-l vază. Şi aşea-l purta acel nuor [196] luminat şi vine spre scaunul mărirei sale. Şi deacă-l văzură, toţ să spămîntară. Şi aciiaş strigară toţ îngerii: „Blagoslovit easte cela ci vine în numele Domnului. Domnul Dumnezeu vine să judece viii şi morţii“. Şi aşea zisără şi căzură toţ la pămînt şi să închinară înaintea judeţului. Şi după aceaea să uşură Domnul despre nuorul ci şedea deştins spre scaunul slavei sale. Deacă-l văzură aşea, toţ cu frică mare fură cuprinşi. Şi ceriul să cutremura ca şi o piiale cînd o trage un om. Şi pămîntul să clătina ca şi frunzele pre leamne. Şi toţ îngerii strigară pentru să se ruşineaze toţ eriticii şi necredincioşii iudei şi agareanii şi toţ ceia ci nu priimiră învăţătura sfinţilor apostoli. Şi zisără îngerii: „Acesta easte Ha, Fiiul lui Dumnezeu cela viul, carele răstigniră iudeii. Acesta easte cuvîntul Dumnezeului celui de sus, ci să născu de la Tatăl, mainte de toate veacurele, fără chinure şi fără putredire, supus cu firea şi cu voia şi cu vrearea, unul Domn, Isus Hristos, ce cu trup să îmbrăcă şi neîntors easte cu dumnezeirea şi luo trup din preacurata Mariia şi petrecu cu oamenii, seamne şi minuni făcea în lume. Tu eşti Dumnezeul nostru cela ce cu Tatăl şi cu Duhul te-ai împreunat şi alegînd de tine alt Dumnezeu nu ştim“. 
    Aceastea zisără îngerii şi apoi tăcură. Iar Ana şi Caiafa şi toată mulţimea jidovească să cutremura, şi nebunul Ariia, şi procletul Mahamet. Şi aciiaş căută Domnul spre ceriu şi aceia fugiră de faţa Domnului. Şi după aceaea căută pre pămînt cu mînie că era foarte spurcat de fărădelegile [197] oamenilor. Cu ce să spurcară oamenii din veac? Cu slujirea idolilor şi cu vrăji, cu farmece şi cu otrăvire, cu mestecare de sînge, cu ucideri şi cu vărsare de sînge. Şi văzu Domnul aceale răutăţ toate. Şi să mînie cu urgie şi fugi de faţa lui. Şi nu să află pre el loc, ce sta toate în văzduh neclătite. 
    Iar căută Domnul spre înălţime mai desupra şi spre cel adîncu fără-fund. Şi iată un ceriu nou şi alt pămînt nou străluciia ca zăpada, că se schimbă de putredire întru neputredire. Şi iată tăriia ceriului să ivi ca şi soarele. Şi stealele periră din ceriu şi stihiile umplură-ş locurele sale. Şi soarele-ş ascunsă lumina, pentru ce, zice, pentru că de la răsărit străluci soarele cel dirept, Domnul Isus Hristos. 
    Şi iată, căută Domnul spre locul măriei şi iată, ieşiia în locul apeei măriei rîure de foc. Şi de-aciia ieşiia văpaie arzind şi toate laturele potopind. Dup-acea căută Domnul pre toţ oamenii ceia ce slujiia idolilor şi pre păcătoşii ceia ce viară fără leage, ca dobitoacele. Şi iată, un pîlc înfricat de îngeri de foc vineră de la apus şi-ş rădicară mînile sale spre păcătoş şi spre cei necuraţ şi-i aruncară pre toţ în cea mare de foc. Iar creştinii ceia ci era de la Avraam pînă la învăţătura sfinţilor apostoli, ei rămasără şi-i aleasă Domnul întru cugetul cel de sus, că ei crezură şi nu să închinară idolilor. Iar deacă fură aruncaţ necuraţii întru cea mare de foc, aiciia era plîngere şi suspini mari foarte, văzîndu-să întunecaţ şi puturoş şi cu obrazele scareadie, purtîndu-ş faptele sale. Şi scripturile să iviia spre ei, ivindu-să au spăsenie, au osîndire; deci ceia ci luară leage loa-vor şi judecată cum ţinură şi leagea. [198]
    Şi căută Domnul spre răsărit şi zisă voinicilor săi să ia trîmbiţele. Şi aciiaş trîmbiţară cu glas mare şi înfricat. Şi foc era gătit de-a direapta judeţului. Şi gloatele lui Dumnezeu, cealea de la răsărit, să împărţiră în patru părţi degrabă ca fulgerul. Şi previia pre faţa pămîntului, că avea feaţe luminate. Şi priimiia aceastea cu mare bucurie şi cu sîrguire aducea de-a direapta judeţului.
    După acea căută Domnul spre amiazăzi şi spre amiazănoapte şi învăţă. Şi aciiaş 4 ceate de îngeri mearsără de adusără toţ oamenii ce rămasără, bătîndu-i pentru ce nu purceasără după ei degrabă. Şi-i pusără de-a direapta judeţului. Şi era mulţime multă ca năsipul pămîntului. Şi îde-aş direapta judeţului străluciia luminat. Iar de-a stînga era scîrnăvie multă şi întunearec mare. 
    Şi să întoarsă Domnul spre direapta şi văzu lumina sfinţilor. Şi să veseli de ei şi strigă cu glas mare, luminat: „Veniţi, blagosloviţiipărintelui mieu, de moşteniţ ce easte gătită voao împărăţiia din tocmeala lumiei; că flămînziiu şi-m deadet mîncare, însătoşeaiu şi mă adăpat, strein fuiu şi mă găzduit, în temniţă fuiu şi mă cercat, gol fuiu şi mă îmbrăcat, bolnav fuiu şi mă socotit“. Răspunsără direpţii zicînd: „Doamne, cînd te văzum flămînd şi te hrănim, sau sătos şi te adăpăm? Cînd ai fost strein şi gol, sau în temniţă, sau bolnav, sau în scîrbe şi ţie ţ-am slujit?“ Răspunsă Domnul cătră înşii: „Pentru ce feacet cestor mai mici – şi le arătă mişeii – mie, zice, aţi făcut“. [199]
    Atunci căută Domnul spre stînga şi văzu toţ păcătoşii. Şi să mînie cu urgie spre ei şi le zisă: „Duceţi-vă de la mine, procleţilor, în focul veacilor, ci easte gătit diavolului şi îngerilor lui! Că flămînziiu şi nu-m deadet mîncare, însătoşeaiu şi nu mă adăpat, strein fuiu şi nu mă găzduit, gol fuiu şi nu mă îmbrăcat, în temniţă fuiu şi nu mă socotit. Duceţi-vă de la mine, păcătoşilor şi necuraţilor şi scîrnavilor, că întru ascuns şi furiş aţi făcut răutăţile, şi pomenitorii de rău şi băscarnicii şi clevetnicii şi leaneşii, că viaţa lor şi-o a petrecut în deşert“. Şi zisă: „Nu vă cunosc, duceţi-vă de la mine!“. Iar ei cu plîns mare răspunsără: „Judeţ dirept şi nefăţarnic! Cînd te-am văzut flămînd, sau sătos, sau gol, sau în temniţă, sau strein, sau bolnav şi nu ţ-am slujit ţie?“ Răspunsă Domnul şi grăi cu mînie: „Că n-aţ făcut unuia din ceşti mai mici, nici mie n-aţ făcut. Fugiţ de la mine, că m-aţ oscîrbit, iar diavolului i-aţ ogodit. Şi nici încai la răposarea voastră cea de apoi nu vă pocăit, cum ai zice la vreamea de moarte“. 
    Iar eu, deacă auziiu aceastea, cu jeale plîngea. Şi Domnului nu-i era milă de ei.
    Pămîntul blînzilor 
    Iar căută Domnul spre toate marginile pămîntului. Şi iată, să iviră nişte sadure alease ca şi zăpada, ce limbă de om nu le poate spune. Iar eu, deacă văzuiu bunătatea acelora, mă miraiu. Şi întrebaiu sfîntul înger cum easte împărăţiia [200] ceriului de carea auzu. Au doară are mai mari darure de aceastea? Elu-m răspunsă şi-m zisă: „Nu ştiu ce grăieşti. Aceastea ci vezi, pămîntul blînzilor easte. De acest pămînt zisă Domnul la evanghelie: «Ferice de blînzii, că aceia vor moşteni pămîntul». Iar împărăţiia ceriului easte în ceriu şi easte nespusă“. Şi acel pămînt era înflorit cu flori de aur preaciudate. Şi mă miraiu de aceaea bunătate. Încă căută Domnul pre acel pămînt şi izvorî rîu de miiare şi rîu de lapte. Şi era acel rîu de miiare curat şi preafrumos ca şi lacrăma. Şi mergea preste tot pămîntul, adăpînd sadurele, aşijderea şi laptele nemestecat mergea de adăpa rădăcinile acelor pomi preabuni. Încă căutînd noi pre acei pomi, văzum un nuor de pasări preafrumoase veniia. Şi umplură acei pomi şi începură a cînta cu nişte glasure dulci, cît ieşiia glasul lor pînă în ceriu. Şi aceaste pasări nu era ca ceastea de pre pămînt, putrede, ci era fără putrejune, ca şi toată făptura. Şi după acea căută Domnul spre ceriu. Şi să deşchisă cerul nou. Şi iată, voinicame de sfinţi îngeri pogorîră cu slavă multă, purtînd cea cetate a lui Dumnezeu, înfricată şi minunată, cîntînd: „Dumnezeu easte în troiţă“. Şi pusără raiul spre răsărit. Şi în mijlocul raiului era cetatea lui Dumnezeu ceaea marea, Ierusalimul cel de sus, ce meşterul şi ziditoriul ei easte însuş Domnul. Şi împrejurul aceii cetăţ, iar toate tăriile ceriului şi însuş Domnul era împrejurul acelor oameni ci vrea să viiaze într-acea cetate. Iar portarii ei străluciia ca soarele. Şi trîmbiţară cu trîmbiţele ceriului. Şi toţi cîţ era în ceriu şi pre pămînt începură a lăuda pre Domnul. [201]
    Iar ceia ci era de-a stînga judeţului, ei să bătea pre faţă şi cu amar suspina, unde auziră de la Domnul aceasta: „Vedeţ, zice, o, voi, procleţilor, de cît bine vă scăpat?“ Şi aceastea le zisă Domnul. Sculă-să din scaunul său şi mearsă de stătu lîngă poarta despre apus. Şi însăş să deşchisă poarta înaintea lui. Şi aceia purceasără, că vrea să vază ce vrea să fie. După aceastea grăi celora de-a direapta lui cu glas blîndişor: „Veniţ toţ, iubiţii miei, de întraţ în bucuria Domnului vostru, ceaea ce vă o am făgăduit“.
    Sfînta Născătoarea Domnului vine cătră Fiiul Isus Hristos. 
    Iar deacă zisă aceastea, aciiaş vine o muiare, de-a direapta lui, vine şi stătu. Iar cînd mergea, din picioarele ei foc ieşiia. Şi cu mărire multă era. Şi faţa ei străluciia ca şi soarele. Vine şi să închină Domnului. Iar el cu veselie şi cu bucurie o priimi. Şi-ş plecă puţinel capul cătră ea, cu cinste. Dup-acea zisă cătră ea: „Întră, sfîntă maică, în bucuriia Domnului tău! Şi iată, toate vor sluji ţie! Iată-ţ partea ta cu prealuminaţii feciorii tăi în vecia de veac“. Iar ea sărută preacuratele mînile lui. Şi să înfrîmseţă şi întră întru sfînta cetate. Şi-i cîntară sfinţii îngeri cîntare de răpausul ei.
    De 12 apostoli.
    Şi după aceaea aleasă Domnul din na direapta 12 bărbaţ. Şi vineră la poarta cetăţiei. Şi era îmbrăcaţ în veşmente ca şi împăratul Hristos. Iar Hristos cu bucurie-i [202] priimi şi-i sărută. Iar ei să închinară lui cu bucurie şi întrară în cetate. Şi auziia cetăţeanii cîntînd din lăuntru.
    Iar după aceaea vineră de-a direapta 70 de bărbaţ. Şi stătură înaintea porţiei cetăţiei. Şi chipul le era ca de fulger. Şi veşmentele pre ei străluciia. Şi să închinară Domnului. Şi întrară cu bucurie în sfînta cetate.
     Iar ceia ci era de-a stînga văzură aceastea şi plîngea cu amar şi să ruga căindu-să de greşeale. Şi ei fură lipsiţ de multă dulceaţa vecilor.
    Iar ovreii ceia ci era mainte de naşterea lui Hristos şi nu se botezară, ei blăstăma pre Moisi şi zicea: „Unde easte cela ci ne plecăm noi lui şi de Hristos nu ascultăm?“ Şi căuta să-l vază şi nu-l vedea, că el era de-a direapta lui Hristos, cu Avraam şi cu Isaac şi cu Iacov şi cu alţi proroci.
    De mucenicii şi de muceniţe. 
    Zisă Domnul să se aleagă de-a direapta. Şi să aleasără o gloată mare foarte. Şi faţa lor scripiia mai vîrtos de soarele şi veşmentele lor le era cu zugrăvie roşie. Această gloată era sfinţii mucenici şi sfintele muceniţe. Şi vineră cătră Domnul. Deacă-i văzu Domnul, el să bucură de ei şi-i dusă în sfînta cetate. Si să auzi glas lăudînd Domnul. [203]
    Ispoveadnicii.
    Şi iar să aleasă altă gloată, mai mare decît cea dintîi. Şi vineră de-a direapta. Iar faţa lor lumina ca şi lumina, iar veşmentele lor străluciia ca şi focul. Întrară şi aceia în bucuria Domnului său. Aceştea sînt ispoveadnicii.
    Propoveadnicii, blagoveastnicîiiş.
     Şi zisă Domnul să vie i propoveadnicii. Şi să adună săbor mare de ei înaintea judeţului. Şi vineră cătră poarta cetăţei. Iar faţa lor le era albă ca zăpada şi veşmentele lor străluciia ca şi aur. Întrară şi aceia în bucuriia Domnului său. Aceia era propoveadnicii şi blagoveastnicii.
    Arhiereii şi stitelii.
    Pomeni Domnul să vie în cetate. Şi vine o gloată, ce faţa lor era ca şi soarele şi veşmentele lor era albe ca şi zăpada. Şi purta o măhramă pre umerele sale. Aceştea era începătorii, preuţii şi stitelii. Ci lor le porunci Domnul să între întru mărirea lui. Şi sfinţii îngeri ai Domnului să bucurară de ei. Şi le cînta cîntare dumnezeiască.
    Ajunătorii.
    Strigă Domnul să vie ajunătorii. Şi vineră cătră însul mulţi. Şi le era feaţele lor albe ca nişte crini. Şi le deşchisă poarta cetăţei şi-i băgă în cetate.
    Cerniţii la veşmente.
    Şi strigă Domnul în na direapta lui. Şi vineră cătră însul mulţime multă. Aceia era cei cu veşmentele neagre, ce cu adeverită pocaianie să pocăiră. Întrară şi aceia în sfînta cetate cu slavă multă. Şi-ş rădicară mînile în sus şi lăudară [204] pre Dumnezeu în troiţă. Iar ceia de-a stînga auziră şi văzură slava şi dulceaţa sfinţilor şi dăruirea lor şi acea cetate cu frîmseaţe dulci şi bunătatea Domnului. Văzînd păcătoşii aceastea, ei suspina şi plîngea cu amar. 
    Şi iar căută Domnul spre direapta lui. Şi văzu direpţii şi-i chemă întru dulceaţa lui cea noao. Ei vineră. Şi le străluciia faţa lor ca rrazele pre mijlocul nopţei. Întrară şi aceia în bucuriia Domnului său.
    Avraam şi Isac şi Iacov.
    Iată, văzu Domnul de-a direapta lui pre Avraam şi pre Isac şi pre Iacov. Şi cu dinşii 12 patriiarşi vineră, îmbrăcaţ în veşminte albe. Şi întrară în sfînta cetate, bucurîndu-să şi cîntînd Domnului.
    Încă zisă Domnul să vie fericiţii. Şi vineră mulţime multă. Şi era toţ într-un chip, luciia mai vîrtos de soarele de şeapte ori. Şi-i lăudă Domnul pentru curăţiia lor, că viiară nespurcaţ dintru naşterea lor pînă la moarte. Dirept aceaea, cînd întrară într-acea sfîntă cetate, toţ îngerii cîntară întru Dumnezeu şi să bucurară de ei. Aceştea era ceia ci lăcuiră în sfintele ostroave.
    Şi căută Domnul spre direapta. Şi iată, vineră prorocii. Numai Moisi şi Aron, acei doi rămasără. Iar ceia vineră toţ. Şi le înfloriia feaţele lor ca stealele ceriului. Întrară şi aceia în bucuriia Domnului. [205]
     Iar ceia ci era de-a stînga, ei auziră şi văzură aceaste cîntece şi bucurii nespuse. Ei să jeluia şi grăiia; „Miluiaşte-ne, Doamne!“ Ce Domnului nu-i fu milă de ei.
    După aceaea chemă Domnul toţ aleşii săi. Şi iată, vineră mulţime multă de oameni cătră el. Şi le era faţa lor albă ca o lînă curată. Iar capetele lor era unsă cu unt luminat. Vineră şi să închinară înaintea Domnului şi-i mulţemiia. Şi aşea întrară în sfînta cetate. Aceştea sînt cei cu pocaianie şi cu ispovedanie şi cu milostenie. Şi viaţa loruş petrecură cu plîngere şi cu post şi cu credinţă direaptă. Dirept aceaea acum fură dăruiţ ei cu viaţă fără-moarte.
    Moisi şi alţii cu el. 
    Pomeni Domnul să vie cătră el Moisi şi Aron. Şi vineră. Şi era faţa lui Moisi străluciia şi veşmintele luceau ca soarele, ca fulgerul. Şi cu dinşii vineră Ior şi Eleazar. Şi cu-nunşii 70 de bărbaţ, ce să învăţară din porunca lui Moisi. Şi prorociră într-acealea zile de Domnul. Şi întrară şi aceia în bucuriia Domnului şi cu dinşii toţ cîţ crezură în direptate. [206]
    Judecătorii izdraililor, Halev şi Gotoniil şi Samoil proroc şi toţ împăraţii iudeilor aceştea. 
    Şi iată, şi David proroc, şi toţ carii nu slujiră idolilor, ci să curăţiră cu pocaianie şi cu adevăr să pocăiră, şi toţ feciorii izdraililor din doasprăzeace semenţe fiilor lui Izdrail pînă la naşterea lui Hristos, carii să plecară învăţăturei lui Moisi şi dumnezeilor celor păgîneşti nu li să plecară, aceştea toţ întrară în sfînta cetate.
    Iar chemă Domnul aleşii lui, pre Adam şi cu Avel şi Finies şi Enoh şi Noi şi toată partea bărbătească şi muierească, cîţ era de ruda lor. Şi ogodiră lui Dumnezeu, de ceia ce întrară mai apoi în vie. Zisă Domnul casei pîrcălabului său să le dea fieşcăruia cîte un dinariu. Întrară şi aceia cu bucurie.
    După aceaea zisă Domnul să vie cătră el în sfînta cetate. Şi vine o gloată mică. Şi faţa lor le era albă şi trupul alb. Aceaia era mainte de naşterea lui Hristos, carii din limbi era şi nu avea leage, iar năravul legiei ţinea şi nu să închinară idolilor, ci fură cu mintea întreagă. Milostivi-să Domnul şi-i dărui cu dulceaţă.
    Zisă Domnul celor de-a direapta să vie cătră el. Şi [207]
    

    vine nărod mult. Faţa lor şi veşmintele înfloriia. Întrară şi aceia cu slavă în sfînta cetate. Aceia era cei mişei cu duhul.
    Zisă Domnul altui săbor să vie cătră el. Şi vineră, cu un noor luminat coperiţ, capul lor înfloriia. Şi zisă Domnul cu glas blînd: „Întraţ, iubiţii miei, în bucuriia Domnului vostru, că voi aţ sămănat cu lacrămi, iar acum să seceraţi cu bucurie rodul osteninţei voastre. Aceştea era ceia ci plînsără pentru Dumnezeu. 
    Blînzii. 
    Iar zisă Domnul celora de-a direapta lui să vie cătră el. Şi vine o gloată cinstită. Şi era îmbrăcaţi în veşmente de zăpadă. Întrară şi aceia în sfînta cetate. Aceştea era cei cu inima dulce şi blîndă.
    Judecătorii dirept.
    Chemă Domnul altă gloată mai mică. Şi era faţa lor ca şi miiarea ce pică dulce cu bucurie. Şi era veşmintele lor luminate. Ci lor le zisă Domnul să între în sfînta cetate. Aceştea era judecătorii dirept, mită nu luară, nici să sfiiră de faţa celor tari, ce întocma după direptate judecară.
    Aciiaş chemă Domnul altă gloată mare. Vineră şi stătură îmbrăcaţ în veşminte de maslin. Şi ieşiia dintru faţa lor ca şi roade unt mir cu bună-mirosenie. Aceştea sînt milostivii. Cu bucurie întrară în sfînta cetate.
    Şi era într-acea cetate slavă nespuse şi bunătate negrăită, polate şi sălaşure şi case nenumărate şi fără măsură, ca să viiaze sfinţii într-însăle. Şi întrară mulţi, fără număr şi nu să putură umplea. [208]
    Iar zisă Domnul celora de-a direapta lui să vie cătră el. Şi vine o gloată. Şi era faţa lor ca şi hristealele curate. Şi veşmentele lor înfloriia. Şi întrară bucurîndu-să în sfînta cetate. Aceia era ceia ci făcea pace.
    Chemă Domnul cătră sine altă gloată şi-i cinsti cu slavă mare. Avea faţă de bucurie. Şi întrară şi aceia în odihna sfinţilor. Aceştea era cei goniţ pentru direptatea şi de alalţi oameni nedirepţi. Ei fură bătjocoriţ pentru Hristos şi-i porecliră fără vină şi cu urîciune fură socotiţ. Şi întrară şi aceia în bucuriia Domnu-său, cu sfinţii bucurîndu-să.
    Chemă Domnul altă gloată de-a direapta lui. Şi vineră înainte-i. Şi faţa lor le era luminată şi în loc de veşminte era brăcaţ în fulgere, lumini de aur avea în mînile sale. Întrară şi aceia în bucurie mare în sfînta cetate. Aceştea sînt ceia ci fecioriia lor şi-o ferit şi patul nespurcatu şi-l ţinură, cu milostenie şi cu ajun.
    Iar zisă Domnul celora de-a direapta să vie cătră el. Şi vineră o gloată mică cu obraze frumoasă. Şi le era feaţele rumene ca şi nişte flori roşii. Iar veşmentele lor era albe ca şi zăpada. Şi în capetele lor era cununi de stîlpări de crin. Şi într-acea sfîntă cetate era răpausul lor. Şi blagosloviră Domnul toţ îngerii. Aceştea sînt căsătorii cei buni, puţin muierareţ, ci curaţ şi nevinovaţ fură întru împreunarea lor, nu-ş spurcară patul său şi fură milostivi [209] dintru strînsura lor cea direaptă. Şi cătră besearecă sîrguiră şi lui Dumnezeu curatu-i slujiră şi cu bucurie multă mărirei de veac să spodobiră.
    
    Iată, această curată cruce să rădică de la un loc ce sta gătită, vine şi stătu desupra aceii cetăţ, împrotiva porţei unde sta Domnul. Şi chemă pre toţ sfinţii săi pre nume şi-i băgă înlăuntru. 
    Iar mulţimea păcătoşilor sta toţ pre pămînt ca şi năsipul pămîntului ce-i din veac pînă la tvoropri(estvie [210] H(s)vo, cîţ să născură din toate limbile şi nu să ispovediră, nici să pocăiră şi de reale nu să lăsară, ci muriră în păcatele sale. Şi ei sta şi tremura cum tremură frunza bătînd-o vîntul. Şi nimică nu-ş folosiră, numai cu numele să chema creştini, iar poruncitele lui Hristos nu ţinură. Ci iată, ei acumu-ş iau ce li să cade, plata după viaţa lor şi vor împlea cea mare de foc ce clocoteaşte în veac, că ei-l aprinsără cu faptele sale ceale reale. Dirept aceaea să întoarsără cătră ei şi văzu pre faţa lor scrisă păcatele lor şi să mînie foarte. Şi văzuiu în mînile Domnului un toiag de foc. Şi-l aruncă pre faţa păcătoşilor. Şi iată, fu împărţire şi aleagere pre mijlocul lor. Şi stătură după părţi toate sămenţele şi toate limbile şi toată credinţa şi toată slava şi toate eresurele şi limbile iudeieşti, ce fură păcătoş în ţărîle sale şi nu ţinură leagea lui Moisi, ce slujiră idolilor. Pînă la naşterea lui Hristos ţinură aşea, iar după naşterea lui Hristos nu-ş crezură, ce-l şi răstigniră. Şi aceia mult rău-i făcură lui şi sfinţilor lui şi ucenicilor lui şi apostolilor. 
    Şi aciiaş căută Domnul cu mînie spre apus. Şi vineră îngerii de foc degrabă ca fulgerul şi-i răpiră şi-i împensără în cea mare de foc şi striga: „O, iute noao, păcătoşilor!“
    După aceaea să aleasără într-o parte carii era creştini, 
    ce la vreame de gonire să lepădară. Ci Domnulu-i osîndi pre dinşii. Şi aciiaş vineră îngerii de foc de năprasne şi-i răpiră şi-i aruncară în cea mare de foc. Şi cu glas amar ţipa şi [211] zice: „Miluiaşte-ne, Fiiul lui Dumnezeu de sus!“ Şi nu fură miluiţ.
    Iată, după aceaştia şi altă gloată ce de ei să lepădă Domnul, că era unşi cu sînge roşiu. Aceştea sînt tîlharii şi ucigătorii. Vineră cătră dinşii îngerii cei de foc şi de năprasne-i răpiră şi-i aruncară în marea de foc. Şi ei striga: „O, înfricat cuvîntul Tatălui, miluiaşte-ne“. Ce nu-i milui.
    După aceştea aleasă Domnul altă gloată. Aceştea era necuraţii şi spurcaţii în curvie. Ci iată, ei tremura de faţa Domnului şi să ruşina. Şi iată, îngerii de foc răpiră-i şi-i bătea fără milă. Şi-i aruncară în marea de foc. Ei scrîciniia cu dinţii, înfricat ardea şi striga: „Miluiaşte-ne, Doamne, că noi alt Dumnezeu nu ştim fără tine!“ Ci ei nu fură miluiţ.
    Aleasă Domnul de-a stînga sa altă gloată. Şi aceia era foarte hicleani. Faţa lor era ca însăş a Satanei şi dintr-înşii ieşiia putoare de puroi necurate ca dintr-un foc nestîns. Şi unul pre altul să urîia. Aceştea sînt ceia ce făcură curvie preste fire, bărbaţii şi muierile ce feaceră scîrnăvie. Ci pre aceştea-i urî Domnul foarte. Şi-i deade muncitorilor celor ageri, de le pusără nişte verigi greale de fier în grumazi şi-i împenseră în marea de foc, unde-s viermii nedurmiţ. I pa(() m(rivri(t). Dintr-înşii să auziia glas mare şi grăiia: „Vai de noi, vaide! O, iute nevoie şi mare!“ [212]
    Vrăjitorii şi descîntătorii. 
    Iar aleasă Domnul de-a stînga sa o gloată. Şi le era faţa ca nişte fum vearde. Iar împrejurul trupurilor sale era mulţime multă de muşte. Şi li să arăta aiave cugetele lor ceale necurate şi vorbele şi tocmealele lor. Deacă văzu, Domnulu-i urî. Şi zisă celor îngeri ci era spre foc să vie. Şi vineră. Şi le pusără nişte fiară greale pre grumazii lor şi-i prăvăliră în cea mare de foc. Aciia ardea ca nişte fier ars şi cu mare jeale striga: „O, iute, iute noao!“ Aceştea era vrăjitorii şi descîntătorii şi ceia ci fac curvie cu mîna şi fermecătorii şi carii să roagă acestora ca să le facă pre voia lor.
    Iar zisă Domnul să se aleagă altă gloată. Şi să aleasără. Şi faţa lor era ca şi piialea dobitocului, lată şi scîrnavă foarte. Aceştea era creştinii ci făcură curvie cu dobitoace şi nu să pocăiră. Ci de năprasne-i răpiră îngerii cei muncitori şi-i împensără în marea de foc. Aprinzindu-să şi arzind, ei striga: „Vaide, vaide!“
    Despărţi Domnul de-a stînga sa alţi oameni, puţini usebi şi iar îmbrăcaţ în veşmente hicleane şi piroane de mărăcini pren trupurile lor. Şi din obrazele lor curea puroi, prea sînge roase era picioarele lor. Şi-i văzu Domnul şi foarte să mînie pre ei. Şi aciiaş de năprasne-i răpiră îngerii şi-i aruncară în marea de foc. Şi ei plîngea în [213] deşert, că nu-i era milă Domnului de ei. Aceştea era carii să spînzură înşiş sau să jungheară, că pre Dumnezeu-l scîrbiră, iar pre îndemnătoriul lor, diavolul, veseliră-l. Pentru acea li să cuvine să priimească muncă.
    Şi iată, să aleasără şi alţii şi stătură usebi. Şi aceştea era întunecaţ de tot. Şi avea veşmente sparte şi încălţaţ în pei de capră. Şi-i deade Domnul muncitorilor. Iar aceia ca nişte fieri sălbateci căzură spre ei şi le legară mînile şi picioarele şi-i aruncară în cea mare de foc înfricată. Deacă văzură arderea focului şi durearea, începură a striga: „O, iute, iute!“ Aceştea era furii şi mitarnicii ceia ci făcură realele într-ascuns.
    Menciunoşii şi mărturie strîmbe. 
    Aleasă Domnul altă gloată de-a stînga lui. Stătură înaintea judeţului. Şi din gura lor ieşiia viermi şi putoare, prejur grumazii lor era şerpi înfăşuraţ. Şi veşmentele lor era negrite de fum, iar faţa lor le era cu negură învălită. Şi căută Domnul cătră ei cu mînie că fură menciunoş şi mărturie strîmbe şi pre mulţi vătămară, încă şi jurătorii strîmbi, şi blăstămătorii şi nu avură înaintea ochilor săi mîngîiare. Pentru aceaea deade-i Domnul muncitorilor şi nemilostivilor îngeri, că ei fură făcuţ de Dumnezeu pentru acea. Şi-i răpiră de-i împensără în marea de foc. Şi lăsa glasure de să auziia pînă la ceriu. [214]
    Aleasă-să săbor de păcătoş şi stătură înaintea judeţului. Aceştea era învăluiţ cu întunearec. Groaznică faţă avea, cu dinţii scrîciniia, atingîndu-să unii de alţii, clănţiia, limbile spînzura din gură ca de cîne. Aceştea era mînioşii şi iuţii, pomenitorii de rău, batjocoritorii, glumitorii. Căută Domnul spre ei şi nu-i îngădui. Ce zisă muncitorilor îngeri să-i ia. Iar ei-i trăgea şi-i bătea şi-i aruncară unde-s viermii nedurmiţ mai mulţi de samă. Scrîciniia cu dinţii şi striga: „Vaide!“ Şi în loc de lacrămi, sînge le curea, ce nime nu li-l socotiia.
    O gloată mare stătu înaintea judeţului. Şi ei era în aşezămînt negru. Veşmentele lor era scîrnave, sudorile lor era de puroi şi faţa cruntă pre negru nogi (e otekly i pos(nili de arăta hicleşugul lor. Domnul aş-au vrut, ca să-i vădească, ca toată gura să se închiză şi să să afle fără răspuns, carii nu să pocăiră cu ispoveadanie şi cu milostenie, scîrnăviile să şi le speale. Şi pre judeţul nu-l ţinură ca pre un milostiv, ce cu amar spre el să rădicară. Şi nu lăsară mîniia celora ci-i obidi, nice-ş iertară vinovaţii săi, ci Domnul feaceră-l nemilostiv. Şi trasără spre ei mînie. 
    Deci aceastea-m arătă îngerul carele mă purta. Că, pre adevăr, păcătoşii sînt fără frică, că de-are lăsa dintru inima lor păcatele celora ci le greşesc lor, atunci are putea îmblînzi pre judeţul. Aduciţi aminte cum zice: „Lăsaţ, ca să [215] vă lase voao!“ Şi cu adevăr, că cine poate face bine omului, acela să poate şi izbăvi de munca de veac.
    Că prorocul zice: „Mîniiaţi-vă şi să nu greşiţ, ca să putem zice cu îndrăznire cătră judeţul: «Lasă noao, cum am lăsat şi noi». Ci el nu va lăsa păcatele, numai ce şi împărăţiia ceriului le va dărui. Vai de ceia ce nu-ş cumpără spăseniia dintru bunătăţile sale, ce pentru multă trufă ei nu putură şti, nici putură vedea folosul spăseniei. Şi de mîndriia cea nebună noi ne ispitim a face rău prentru rău. Ci pentru aceaea iar noi piiardem împărăţiia ceriului şi ne osîndim călcînd poroncile lui Hristos. Că adevăr, cine nu să va vătăma, însuş diavolul nu-l poate vătăma. Nime nu easte vrăjmaşul omului, de nu şi-i el însuş“. Aceştea sînt ceia ci petrecură în ospeaţe şi în beuturi cu beţie şi în vederi drăceşti, în trufe cu nebunie, în mărie deşeartă viaţă drăcească-ş petrecură. Şi mîniia Domnului vine spre dinşii. Şi aciiaş năprasnicii îngeri vineră şi-i răpiră în cea mare iute de foc. Şi striga ei: „Miluiaşte-ne, unul-născut, Fiiul lui Dumnezeu!“
    Sta înaintea judeţului mulţime multă. Într-înşii era şi episcopi, şi popi, şi diiaconi, şi ceteţii şi cîntători, fieşcare cine de eiş. Şi să văzură ei, oamenii proşti, bărbaţii şi muierile şi feciorii. Toţ avea haine de lut. Şi le curea din cap puroi pre haine şi din mînile lor ieşiia putoare. Şi lor le părea că o scutură şi nu cădea. Ochii le aspuma cu [216] spume crunte, hicleană era faţa lor. Şi din inima lor mulţi viermi mergea. Şi lîngă picioarele lor să vedea beuturi multe, bea-ş sîngele lor. Iar din nările lor ieşiia putoare ca dintr-un foc împuţit. Şi-i văzu Domnul şi-i uri. Şi le zise: „Acest rod hiclean şi şi preacurvari, după pohtele lor ei rătăciră. Deci acum să meargă în munca de veac. Şi aciiaş să auziia glasure cu plîngere şi cu lăcrămi crunte şi suspinuri iuţ. Şi zice: „Miluiaşte-ne, Fiiul lui Dumnezeu, şi nu te îndura a ne împinge, că, s-am şi greşit, noi nu ştim alt Dumnezeu fără tine“. Şi iată, unul dintru îngeri trîmbiţă de tre ori şi zisă: „Duceţi-vă de la mine, procleţilor, că eu nu vă cunosc“. Şi le mai zisă: „Lacrămile voastre fură pocaianie. Cădea-să voao mainte de moartea voastră să mi le aduceţ, cu pocaianie şi cu ispoveadanie. A treia zisă: „Iată, însuş diavolul încă să căiaşte din muncă şi strigă să-l miluiesc şi l-aş milui. Ce vă duceţ de la mine, procleţilor, în focul veacilor“. Şi aciiaş îngerii cei sîreapi ca şi nişte şerpi, căzură spre ei şi-i răpiră cu capul în jos şi-i aruncară în cea mare de foc. 
    De călugări. 
    Iar despărţi Domnul de-a stînga sa altă gloată mare cu hainele neagre. Şi era trişti, că pentru Hristos fură cerniţi. Şi în partea stîngă fură aleş. Şi faţa lor era întunecată, candile avea fără unt pentru negîndirea şi neohilirea negîndirealor, era ca şerpii cei iuţi. Iar neplecarea lor era ca un fier gros, de ţinea spatele lor. Căută Domnul cătră dinşii cu mînie, că ei biruiră chinurile şi să lepădară de al doile botez ce le era dat lor, şi menţiră făgăduiteei şi lucrară chinurilor trupului şi pohtele lor şi le umplură. Dirept acea [217] să lepădă şi Domnul de ei. Iar ei auziră răspunsul şi începură a striga de la inimă: „Miluiaşte-ne, Doamne, că alt Dumnezeu fără tine nu ştim, nici cunoaştem. Şi numele tău, sfîntul, slujim zua şi noaptea, cu numele tău dracii goniiam şi prorociiam de ce vrea să fie“. Grăind ei aceastea, aciiaş trîmbiţă glas din ceriu, zicînd: „Duceţi-vă, procleţilor, în focul veacilor, că voi n-aţ ascultat glasul mieu, ce aţi făcut pre voia diiavolului. Nici eu nu voiu a asculta pre voi“. Şi vineră sălbatecii îngeri, trăgea-i tare şi-i aruncară în marea de foc.
    [218]
    Deacă-i văzu Domnul aşea, el să întoarsă de cătră ei. Şi aciiaş vineră îngerii cei iuţi şi-i trăgea în muncă. Şi ei striga: „Miluiaşte-ne, milostive Doamne!“ Şi să vedea milosîrd. Şi să mînie pre ei, de-i ducea îngerii cei iuţi în muncă.
    Şi iată, degrabi pogorî din ceriu o fecioriţă frumoasă foarte şi preaslăvită. Şi îngerii, slujitorii ceriului, purceasără după ea. Şi mearsă, stătu înaintea judeţului şi să ruga de acea gloată. Şi alergară slujitorii ceriului de ajunsără acei îngeri sireapi ducînd acea gloată. Şi grăi: „Vie faţa părintelui mieu, ce easte în ceriu şi unul-născut, Fiiul lui şi Sfîntul Duh, că nu voiu să să muncească această gloată“. Îngerii o cunoscură cine easte şi-i zisără: „Ştimu-te cine eşti, că tu eşti milostivă, iubita Domnului şi altul nime nu poate să aibă îndrăznire cătră dinsul ca tine. Ci nu putem călca zisa judeţului“. Ea zisă: „Ştiu şi eu, ci mă rugaiu mult direp dinşii şi mi-au zis să-i întorc toţ“. Iar ei să întoarsără şi stătură înaintea judeţului, tremurînd ca frunzele leamnelor înaintea vîntului. Şi grăi cătră înşii judeţul că: „Pentru milosteniile voastre vă izbăviiu de focul veacilor. Iar pentru [219] curviile voastre şi alte necurăţii, voi nu veţ vedea împărăţiia mea“. Şi zisă să le dea lor loc spre miazănoapte, însă să fie în scădeare de ce le va tribui. Aceastea aşea fură.
    Aleasă Domnul altă gloată, de-a stînga lui sta. Şi aceia era orbi. Şi era purtaţ cu mîniia lui Dumnezeu. Într-înşii nu să vedea nici rău, nici bine. Şi căută Domnul cătră înşii cu mînie. Ce nu să mînie pre dinşii, ce spre părinţii lor, căci nu apucară cu sfînta botejune să-i lumineaze. Şi zisă Domnul să le dea lor loc spre amiazăzi şi cu neşchită dulceaţa de-a veacilor să-i dăruiască. Şi ei zisără cătră Domnul: „O, Doamne, dulce eşti şi milostiv, că eşti Domnul viilor şi morţilor. Şi noi de vreamea de viaţă ne-am lipsit şi tu judecata ştii. Iată, noi una cearem de la tine, ca să ne miluieşti“. Derept aceaea, cu neşchită dulceaţă-i dărui. Această gloată era coconii creştinilor, cei fără vreame, ce nu apucară la sfîntul botez. Iar de crescut, ei să sculară toţ întru tocma cu alalţi.
    Mai aleasă Domnul, de-a stînga, o gloată. Şi vedearea acelora era sătănească şi obrazele ca de şearpe, iar din gurile lor cădea viermi. Ce-i văzu Domnul şi foarte să mînie. Şi căuta să vază cine-i înşelară. Iar acela curînd să află aci. Şi zisă Domnul cătră el: „Au nu sînt eu Domnul pururea fiind podobnic prestre tot lui Dumnezeu şi Tatălui cu a mea dumnezeire? Întru facere aduseş şi această gloată ci easte cu tine, îi înşelaş şi muncilor de veac îi aduseş. Deci, acum dăm sufletele lor, o, proclete!“ Şi îngerii de foc [220] de năprasne îi răpiră. Şi cu lanţure de fier legară-l şi-l aruncară unde era diavolul cu dracii lui şi prevînzătoriul Iuda, unde-i înfricata şi muncă amarnică, şi cu toţ ceia ce crezură învăţăturilor lui.
    După acea aleasă Domnul alt sobor de-a stînga lui. Ci din gura lor ieşiia putoare scîrnavă şi faţa lor era iute ca de sălbateci, ochii lor era întunecaţ. Şi căută Domnul spre ei. Şi căută să vază şi cine i-au înşelat. Iar el aciiaş stătu înainte cu grea mînie şi întunecat. Şi zisă Domnul cătră el: „Eu voiu tăcea înainte-ţ, iar Duhul Sfînt, cela ci tu l-ai hulit, acie va veni şi te va ruşina, că Dumnezeu adeverit easte“. 
    Şi iată, toate tăriile ceriului începură a cînta cîntece înfricate, chema pre Sfîntul Duh, împăratul ceriului: „Mîngîitoriu de suflete direapte, cela ci pretiutindinea toate le umpli, vistiiariul dulceţilor şi de-viaţă-dătătoriu, vino şi te iveaşte, ca să se ruşineaze ceia ci te-au hulit, scîrnavul Machidonie“. Şi după această cîntare străluci lumină de sus şi zare de foc prealuminată ca o strălucire de fulger. Şi să ivi un scaun în chip de zmaragdie. Şi pre el şedea mîngîitoriul cu vedeare luminată. Vine ca un porumbu şi să odihni pre unul-născutul, Fiiul lui Dumnezeu şi Sfîntul Duh, Dumnezeu într-o fire şi tocma împreună cu Tatăl. 
    Deacă auzi scîrnavul Machidonie aceaste cîntări de la îngeri, el să ruşină. Şi vineră spre înşii îngerii de foc şi [221] feaceră lui şi gloatei lui ca şi Ariei şi cu slujitorii lui. Iar Sfîntul şi făcătoriul de viaţă Duh să sui de unde şi vene.
    Aleasă-să altă gloată de-a stînga şi sta înaintea Domnului uriţ şi întunecaţ. Şi-ş întoarsă Domnul faţa de cătră ei. Văzu-i că era tot blăznitori. Şi căută de văzu şi cine-i înşelă. Iar el aciiaiş înainte stătu înaintea Domnului, cu multă urîciune. Şi zisă Domnul: „Unde-s doao feaţe, ce de mine cuvinte mestecate ai grăit? Şi aceşti oameni, ce-ţ sînt înainte, muncei de veac i-ai dat. Unde-s doi fii, ce de ei n-ai învăţat dumnezeiaşte? Au nu sînt eu unul sfînt şi unul Domnu şi Isus Hristos în doao firi şi într-o făptură împreunat de toate, fulger şi făptură?“ Aceasta zisă. Descoperi-să şi să ivi înşelătoriul şi ucenicilor lui. Ei cunoscură că să înşelară şi stătură amuţiţ.
     Şi aciiaş vine sfînta bce Mariia, cu mărire multă şi cu slujire de îngeri vine înfrîmseţindu-să. Şi stătu aproape de Fiiul ei şi Dumnezeu, cu lumină nespusă înfrîmseţată. Cîntară-i toţ îngerii şi-i zisără: „Bucură-te, că te-ai spodobit a fi mumă lui Dumnezeu“. Şi deacă auzi acest cuvînt necuratul Nestorie, el să îngrozi şi să ruşină. Şi aciiaş vineră îngerii ceia ci era spre foc. Şi-l prinsără degrabi şi-i legară mînile şi picioarele cu lanţure de foc. Şi-l aruncară pre el şi pre Machidonie unde era Satana.
    După aceastea, sta bce Mariia, să sui iar în sfînta cetate de unde şi pogorî-să. Şi-i cîntară sfinţii îngeri ca şi mainte. [222]
    Şi să aleasă altă gloată de-a stînga şi stătură înaintea Domnului. Feaţele lor le era pizmaşe şi urîtă. Şi căută de văzu cine-i înşelă. Şi aciia stătură doi bărbaţi întunecaţ şi foarte negri ca Satana. Şi zisă Domnul cu mînie cătră ei: „O, procleţilor, cine v-au învăţat să grăiţi că venitul mieueaste într-o fire cu trupul? Au nu sînt eu Dumnezeu şi unul Domn în doao firi, cu dumnezeirea deplin, aşea şi cu omeniia deplină, cum grăiră şi svinţii oci cu duhul mieu şi învăţară? Dar voi, cum cutezat a întoarce învăţăturile lor?“ Deacă le grăi aceastea, aciiaş vineră întrebătorii de foc de le legară mînile şi picioarele şi la Ariia îi aruncară în groaznica muncă.
    [225]
    Iar aleasă Domnul de-a stînga altă gloată mare. Într-înşii sta trei bărbaţi prilăstitori: Orighin şi Evagrie şi Diodum. Şi ei era legaţ cu funi neagre. Şi era acoperiţ ei cu întunearec gros. Iar Domnul de urîtul lor să întoarsă. Şi aciiaş răpiră-i îngerii cei de foc şi-i aruncară în muncă cu alalţi eretici.
    Aleasă Domnul de-a stînga şi altă mare în număr. Ieşi prilostitorii lor, Serghie şi Onorie, Chir şi Pir, Didom, toţ stătură înaintea judeţului. Faţa lor era neagră, necuraţ şi spurcaţ. Şi zisă Domnul cătră ei cu mînie: „O, procleţilor, de unde aflat voi o voie şi faptă întru mine a grăi şi a întoarce dumnezeiasca a mea învăţătură? Şi înşelat voi nărod mult cu învăţătura voastră. Luaţi-vă acum de acii!“ Şi aciiaş îi loară îngerii cei de foc de-i aruncară la alalţi eritici osîndiţ în marea cea de foc.
    Iar aleasă Domnul altă gloată de-a stînga. Şi ceştea era în vedeare ca idolii cei sireapi şi mînioş foarte. Unul cu alalt să mînca ca cînii. Aceia era iacoviţii şi siviriianii, luptătorii icoanelor, că grăiia că Domnul nostru Isus Hristos adusă trup din ceriu, iar, zice, că nu să împeliţă din Preacurata fată Maria bce, ci ea luo trup fără sămînţă bărbătească din Duhul Svînt. Dirept acea easte neputred, pare-le a fi mainte de răstignirea trupului Domnului nostru Isus Hristos. Şi bogomilii căuta spre Domnul şi grăiia unu cătră altul: „Adevăr, că rău ne înşelăm în viiaţa noastră, căci [226] nu ne închinăm noi icoanelor lui şi sfinţilor lui“. Alţii răspunsără: „Ba, zice, bine feacem că nu ne închinăm, că icoanele o nălucire easte şi nu easte pre ea om adevăr, că cine-i poate scrie vedearea?!“ Aceştea era de ceia ci le părea că Domnul nostru Isus Hristos avea trup neputred mainte de răstignire.
    Să mînie Domnul spre ei şi zisă cu iuţime: „Duceţi-vă de la mine, lucrători fără-de-leage, că înşivă vă lepădat de mine şi icoanele meale nu le cinstit ce sînt pre spăseniia oamenilor. Şi de doao făpturi ale meale voi vă lepădat şi mulţi spre perire înşelatu-i-aţ. Ci acum nici eu nu vă voiu milui“. Şi aciiaş vineră îngerii ceia ci era pre muncă, bătea-i de năprasne şi-i trăgea şi-i rupea cu toiage de fier şi-i împengea în marea de foc.
    După aceastea chemă Domnul de-a stînga altă gloată. Şi stătură înaintea feaţei judeţului. Şi era mulţime multă foarte, ca năsipul pămîntului. Şi era acoperiţ cu întunearec gros, faţa le era unsă cu puroi de sînge, pre ochi şi pre urechi era unşi cu smoală, în mîni ţinea coade de cai, limbile le spînzura ca din gură de cîne, picioarele le era crunte. Şi era îmbrăcaţ în pii de asin. Şi văzindu-să ei, unul de altul să mira şi şoptiia cineş cătră sineş şi grăiia: „O, vai de noi! Carele easte Caiafa cu Pilat din Pont, că aceia răstigniră pre acesta ci easte acum judecătoriu viilor şi morţilor? O, iute noao, că cu blăznire şi cu înşălăciune rea ne înşelăm de nu crezum întru el. Şi iată, noi acum căzum în mînile lui şi lui nu-i easte milă de noi. Dar acum unde [227] easte Dumnezeul legiei, carele ne învăţă pre noi Moisi să slujim?“ Şi zisă Domnul: „Auzi, creştine, Domnul Dumnezeul tău! Domnul unul easte şi nu easte alt Dumnezeu făr de acela“. Ei zisără: „Dar acum unde-s părinţii noştri, Avraam şi Isaac şi Iacov şi Moisi? Au doar şi ei să înşelară ca şi noi şi nime dintr-înşii nu cunoscu adevărul, adevăr că în leagea cea veache nu era Dumnezeu aşea adeverit şi cum ne învăţa procletul Moisi? Dirept aceaea blaţ să ne rugăm judeţului ca să ne pîrîm cu Moisi, că el ne deade noao leage şi noi aceluia tocma ca lui Dumnezeu crezum. Şi el ne deade noao leage şi noi tare o ţinum. Ce acum una din doao să fie, că el ne-au învăţat pre noi. Deci să fie şi el acum cu noi aruncat în muncă şi în perire ca un vinovat sau să dobîndim şi noi cu el spăsenie. Adevăr, zice, că de cîndu-l răstignim noi, iar fealiul nostru nu văzu nici un bine“. Şi începură a plînge cu amar şi grăiia: „O, Moisi, ce-ai făcut tu noao şi unde eşti tu acum? Doară tu ai îndrăznire cătră Dumnezeu, de izbăveaşte-ne şi pre noi!“ 
    Şi aciiaş răspunsă Domnul şi zisă că: „Aceasta vă easte pentru necredinţa voastră, că vă aflat întunecaţ şi fără răspuns. Iată Moisi cela ci vă va pune răspuns înainte. Şi acela vă va vădi de toate“.
    Şi aciiaş vine Moisi înaintea lor. Ei, deacă-l văzură, începură a striga: „O, doamne Moisi, crez tu ne-ai dat noao, leage carea easte scrisă: «Auzi, creştine, Domnul Dumnezeul tău! Domnul unul easte şi alt Dumnezeu fără el nu easte. Şi easte judeţ şi plăteaşte fieşcăruia după lucrul său». Iar noi [228] leage ce ne-ai dat, noi necălcată şi nevătămată păzitu-o-am. Ce numai căci n-am priimit acest judeţ de acum, ci ca un protivnic a lui Dumnezeu noi l-am răstignit şi-l ucisem. Spune-ne aiave, cine easte judeţ? Şi căci nu ne învăţaş pre noi întru leagea lui, spune-ne de aceasta şi ne izbăveaşte din mîna lui, iată, că vedem că vom fi toţ în muncă şi nu avem cine ne izbăvi“. Răspunsă Moisi cătră ei şi zisă: „O, necugetaţii şi împietriţii cu inima! Voi ziceţ că sînteţ feciorii lu Avraam, însă nu, ci ai diavolului. Au nu scriş eu voao întru leage şi grăiiu aşea că: «Proroc mare va rădica voao Domnul Dumnezeu dintru fraţii voştri ca şi mine? De acela să ascultaţ toate cîte va grăi el voao. Şi rău să va cumpli sufletul acela ci nu va asculta prorocul acela, peri-va dintru oamenii săi». Deci ce răspuns mai aiave veţ să aflaţ de acesta? Şi aiurea zice: «Nu vor scăpa domnii din Iuda pînă va veni cui să cruţă. Şi acela easte aşteptarea morţilor». Şi alte prorocii ce sînt zise de el, ce în toate sîmbetele să citiia voo. Că de la el aceaste învăţături avem, cu adevăr că vă deşertat întru sfaturele voastre. Pentru aceaea să ascunsă de voi socotirea lui Dumnezeu ce era. Şi ceia dintru limbi dobîndiră folosirea lui Dumnezeu“. Iar ei zisără: „Dar cum dobîndiră şi cum vream creade întru el, că el să chema Fiiul lui Dumnezeu, ci noao nu ne iar spusă întru leage aiave de el, ci ne-au zis că-i proroc“. Deci Moisi zisă: „Proroc, i-am zis, ca şi mine, pentru omeniia, căci acela easte Dumnezeu deplin şi om deplin în doao firi să grăiaşte, ce pizma şi răutatea [229] voastră şi trufa nu vă lăsă să cunoaştiţ voi dumnezeiasca credinţă. Ce de acum numai ci vă aşteaptă matca focului“. 
    Şi această zisă Moisi şi să dusă dintr-înşii. Iar ei cu mare glas striga: „O, Dumnezeul legiei, Dumnezeul părinţilor noştri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacov, izbăveaşte-ne de acesta om, că noi nu ştim alt Dumnezeu fără tine!“ Şi ei strigînd aşea, aciiaş străluci fulger de năprasne şi să tinsă preste tot pămîntul. Şi după acea, alt fulger în chipul zăpezei, alb. Şi vineră amîndoao de umbriia spre judeţul. Şi noi nu vedem. Şi lăudară pre Fiiul cu Tatăl şi Duhul Sfînt şi toate tăriile ceriului. Şi după aceastea, iată, alt scaun în chipul al judeţului. Şi spre acela scaun să odihniia Dumnezeu, părintele, ca şi în zilele vechi. Şi şedea cu unul-născutul, Fiiul său. Deacă văzură iudeii aceastea, ei să spămîntară foarte. Iar Dumnezeul zisă cătră ei: „Ce strigaţi voi pre Dumnezeul legiei? Crezi, acesta easte unul-născut, Fiiul mieu şi cuvînt! Dar acum, diript ce-l despărţiţ, că easte nedespărţit de mine Fiiul?! Ce de acum să ştiţ că voi vă veţ ruşina, că eu şi unul-născutul, Fiiul mieu, unul sîntem. Deci cine va pre Fiiul mainte ureaşte, pre mine ureaşte. Au nu v-am spus eu, cu rostul prorocilor miei zicînd că «va pogorî ca ploia spre lînă?» Şi iarăş zice: «Străluci-va steaoa de la Iacov. Deci aceaea easte aşteptarea limbilor». Şi aiurea zice evanghelie că: «Proroc voao va rădica Domnul Dumnezeu». Iarăş zice evangheliia: «Iată, zice, fata va [230] priimi în zgău şi va naşte fiiu şi să va chema numele lui Emanuil». Deci atîtea mărturii auzit şi nu crezut. Ci acum să ştiţ, că voi de acum nu aveţ parte întru împărăţiia ceriului“.
    Şi aciiaş vineră îngerii ceia ci era spre munci de-i răpiră şi în cea mare de foc îi potopiră. Ei plîngea cu amar şi fără folos. Iar Dumnezeu, părintele, şi unul-născut, Fiiul, el să sui spre înălţime.
    Ceia ci să lepădară de Hristos şi priimiră Antihrist într-înşii şi Dioclitian, gonitoriul lui stii Ghiorghie şi ai altor sfinţi. 
    Iată, zice că-i aleasă Domnul de-a stînga şi cu ei o gloată mare. Şi era foarte hicleani şi scîrnavi mai vîrtos de alalţi. Şi ochii lor era întunecaţ. Şi în frunte ei avea scripturi, scriia-să lepădarea lor, cum să lepădară de Domnul. Şi căută Domnul cătră dinşii şi să mînie foarte spre ei. Şi zisără îngerii cu trîmbiţa cătră înşii: „O, procleţilor şi scîrnavilor! Dirip ce mă părăsit şi de sfîntul botez vă lepădat şi lui Antrihrist vă plecat şi vă făgăduit celuia ci să bucura de perirea voastră? Au ce bine vă părea că veţ lua de la el? Alta nimic, numai matca focului şi munca de veac cu el împreună. Şi eu nu vă voiu milui, ci vă voiu trimeate cu el împreună. Cum aţi slujit, plată să luaţ“.
    Şi aciiaş să sloboziră îngerii de năprasnă spre dînşii. Şi-i apucară de grumazi şi-i bătea cu toiage de foc. Şi-i aruncară în focul cel fără fundu, unde clocotiia, la Satana. Şi [231] vaietele lor să auziia pînă în ceriu. Şi unul dintr-înşii striga mai tare decît ceialalţi şi zice: „O, iute noao, o, iute şi amar! O, răstignitul şi ascunsul şi împreună Dumnezeu şi om, că mulţi să scăpară de tine de să înşelară şi cu nebuniia lor ei să lepădară de tine şi nu înţeleasără chinuirea ta. Adevăr, că în viaţa noastră noi n-am vrut să auzim de numele tău cel sfînt. Ce acum, biruitoare, noi vedem că tu unul eşti de sus, Isus Hristos, întru slava părintelui, şi Dumnezeu. Ci eu acum, vrăjmaşul tău, cu rea nevoie pomenesc numele tău, Domn şi Dumnezeu te chem şi acum te mărturisesc. Amar celuia ce nu te iubi şi venitul tău cel înfricat nu-l înţeleasă! Amar celuia ce nu te ştiu şi nu înţeleasă că eşti tu Dumnezeu cel adeverit şi nu priimi tocmeala trupului! Amar cui nu crezu întru tine, nici să boteză! Amar cui nu te propovedui şi poruncitele tale nu ţinu. Vaide, vai de mene, că eu voiu arde cu arderea cea fără măsură şi va mînca focul nestîns oasăle meale! O, moarte dulce, unde eşti, să vii acum să mă izbăveşti de această boală?! Că cine vrea şti de aceastea rîndure că vor fi aşea?! Vaide, vai de mine, că cu nevoie easte această boală grea mai vîrtos de toate boalele!“ Aceastea grăiia Dioclitiian, gonitoriul lui sty Ghiorghie. Şi Domnul pre el nu milui.
    Şfîrşiră-se gloatele păcătoşilor.
    
     Şi să auziia cîntare îngerească, tot dînd laudă lui Dumnezeu. Iar deacă stătură îngerii de-a cîntarea, Domnul închisă poarta cetăţei şi întră înlăuntru şi şezu de răpoosă spre scaunul său. Şi zisă să aducă înainte-i toate luminatele veşmente ale ceriului. Şi aciiaş le pusără înainte-i. Şi chemă [232] Domnul toţ sfinţii lui, de luară darure din mînile Domnului, cineş după lucrul său.
     Întăi întră Preastaa Mariia, Născătoarea Domnului. Şi aciiaş pusă Domnul cunună preaînfricată în capul ei şi zisă: „Priimeaşte, maica mea, această slavă ce mine mă dărui părintele mieu cu biruire spre diavolul şi învingere spre moarte. Şi dintru tine luaiu trup împrumutat“. Şi-i deade ei un veşment înfricat, cu zugrăvie roşie, împărătească. Ce întru acela veşment să îmbrăcă însuş Hristos, că purta trup. Şi-i deade ş-alte podoabe de-ale ceriului multe, de tot fealiul, în flori neveştejite. Şi o cinsti ca pre o mumă. Şi ea să apropie cătră el, iar el să sculă înainte-i şi o răpousă pre înfricat scaun. Şi o lăudă înaintea tuturor sfinţilor lui. Şi-i lăudă curăţiia sufletului şi a trupului ei. Şi ea să rugă cu lacrămi fierbenţi şi cu rugăciune cu nevoinţă pentru toţ păcătoşii. Şi i să deşchisără înaintea ei vistiiariul cel fără de moarte al dulceţilor sale. Şi o pusă pre ea biruitoare şi doamnă tuturor tăriilor ceriului. Şi-i cînta toţ sfinţii îngeri.
    Aciiaş chemă Domnul sfinţii ucenici şi apostolii. Şi 
    deade lor veşmente împărăteşti, în vedeare era nespuse, şi apoi le deade 12 scaune minunate foarte. Şi era tocmite cu [233] aur curat şi cu pietri curate şi cu mărgăritariu înfrîmseţate. Şi după aceaea luo cununi frumoasă şi înfricate, mai vîrtos de soarele străluciia. Şi le pusă pre capetele lor şi-i cunună ca şi pre nişte împăraţ. Şi le zisă să şează pre aceale scaune înfricate. Şi iar le zisă: „Judecaţ, 12 seminţe ale izdraililor!“ Şi zisă mai bătrînilor şi arătă tuturor împăraţilor celora ci să spăsiră: „Aceasta easte zicerea că: «Easte Fiiului omenesc a şedea şi a judeca. Veni-va dintru tăriia slavei lui.» Şi îndulcirea dulceţei veacilor să se afle lor mai vîrtos de tuturor!“
    După acea chemă Domnul 70 de apostoli şi le împărţi tuturora darurele lui, de ceale făr de moarte. Şi-i cunună cu cununi neveştijite. Şi le deşchisă lor comoara lui cea neadevăsită şi nescăzută, înaintea a toţ sfinţii lui cu darure-i dărui.
    Jărtva noao a sfîntului, împăratului Hristos. 
    „Văzuiu, zice, înaintea ceriului beseareci cu preaminunate pridvare. Şi podurele lor străluciia ca aurul cel curat. Şi pre eale să aduna voinici frumoş şi beseareca gătiia. Atîta mi să părea să fie temeiul ei de larg, ca 3000 de milure. Era şi beseareca aşea şi avea în chip de cruce zidire preamare, avea patru turnure în vîrh. Şi mai lumina de soarele de şipte ori. Şi avea dinainte trei pridvare. Şi dinlăuntru trei oltare, patru uliţe; stranele sînt zidite cu mîna lui Dumnezeu. Şi în loc de var, aur preacurat, cu foc ispitit, în loc de pietri putrede, cu curate pietri tocmite. Şi străluciia [234] mai vîrtos de soarele. Aşea era frîmseaţea şi zidirea ei, cum cine era într-însă, ca şi cînd are hi în mijlocul unii stecle. Şi vedea cei dinlăuntru pre cei de-afară, aşea şi cei de-afară vedea pre cei dinlăuntru. Iar pomesteala ei şi oltarul, şi zaveasele, şi masa, şi toate treabele beseareciei aşea era, cum fire de om n-o poate spune. Iară tocmealele, voiu zice, că era toate umplute din Duhul Sfînt. În loc de stîlpi de marmure, nuorii ţinea beseareca. Iar voinicii ceia ce ziş mainte, ei deacă le gătiră toate, atunci ei strigară: Blsvi, vldko!“ Iar Domnul Dumnezeu şedea spre înfricat scaunul său. Şi 12 apostoli spre minunate scaunele sale, 6 de-a direapta, 6 şedea de-a stînga. După aceastea, zisă Domnul cătră diaconi: „Chemaţ în acoace toţ aleşii miei. Şi aciiaş trîmbiţă îngerul şi zisă: „Veniţi, blagosloviţii părintelui mieu, în beseareca slavei sfinţiei mele, ca să făcem jărtvă noao, cu veselie să împlem“. Şi într-acelaş ceas ieşiră toţ svinţii ceia ci era din veac şi veniia cătră beseareca Domnului. Iar Domnul şedea spre scaunul sfînt al său. Iar sfinţii îngerii cu frică şi cu cutremur sta înaintea lui. Şi aciiaş Preasfînta a lui Dumnezeu Născătoare Maria să pogorî din preabogatul scaunul slavei sale. Şi sta de-a direapta Fiiului său, îmbrăcată cu veşmint dumnezeiesc. Şi-ş cunună capul său cu cunună dăruită de Fiiul ei şi toate înfrîmseţate. Şi 70 de apostoli, toţ străluciia cu lumină nespusă. Şi toţ preapodobnicii şi direpţii şi preaproslăviţii, cineş aducînd şi darurele sale înaintea Domnului şi soţ pre soţul său-ş căuta şi [235] de frîmseaţea lui să mira. Deci după aceastea mearsă cineş la locul lui. Şi aciiaş să aprinsă lumină nestînsă întru inima lor. Şi de prea bucurie multă nu putea să se ţie, că era veselie şi bucurie nesfîrşită şi pace lui Dumnezeu, camai dulce ca miiarea, jelaniia şi dragostea lui Dumnezeu nenumărată, juca şi cînta cîntece cu fire dumnezeiască. Şi mare har da lui. Deci aceastea toate aşea fură.
    Iar noi ne mutăm de la minunatul scaunul său, că vrea Domnul să-ş umplă slujba lui. Şi iată heruvimii şi serafimii cu cutremur slujiia lui şi cu dulceaţă cîntec cînta troiţei şi laudă-i trimetea. Iar alalte cinure sta prejur oltariu. Iar 20 de apostoli era slujitori Domnului înainte. Şi striga împrotiva cinurelor sfinţilor îngeri. Şi cînd începea a cînta voinicii ceriului cîntare îngerească, iar împrotiva lor începea a le răspunde sfinţii. Şi de aceastea cîntări să mira ceriul şi pămîntul. Iar cînd vine ceasul înfricatei împreunări, Domnul să cumeneca dintru a sa viaţă şi a Duhului mană. Şi să adăpa dintru cel înţelept mir al dumnezeirei sale. Şi vru Dumnezeu de spuse aleşilor lui de ascunsă firea lui şi de minunate învăţăturile lui. Şi aceia, ei să înţelepţiră şi să împlură toţ de mare mîndriia lui şi de minunate învăţături, de judecatele lui. Şi să îndumnezeiră şi să luminară unii cu alalţi pentru unul-născut, Fiiul, cu bună-vrearea părintelui şi cu ajutoriul Duhului Sfînt, pururea amin! 
    Iar după aceastea, ieşiră de-acii toţ sfinţii şi toate ceatele Noului Ierusalim. Şi înaintea tuturora mergea însuş [236] Isus Hristos. Şi el mergea întru polatele lui, ceale minunate, ci era spre răsărit, sfînta cetatea Sionul. Iar heruvimii şi serafimii sta dinlăuntrul porţilor cetăţiei. Şi aciia era un celariu, preaminunat sălaş şi cu nespuse arepi de hierovimi. Şi cu cîntece îngereşti-l proslăviia. Iar înaintea acelui celariu era o masă preaînfricată. Şi era pre acea masă multă curăţie şi înţeleapte dulceţi fără număr şi ş-altă masă de laturea aceştiia, preaminunată şi plină de dulceaţa lui Dumnezeu. Aceaea era gătită celor 12 apostoli şi altă masă prorocilor. Şi aproape de aceaea era alta, a luminătorilor. Şi fieşcarea gloată de sfinţi, după măsura lor, era tot mease pline de dulceţile veacilor. Şi slujitorii acelor mease era tot nişte voinici tineri şi frumoş, cu părul de aur. Iată, şi Domnul vine dintru sălaşele lui ceale cereşti să şeadză la prîndzul sufletesc cu soţii lui. Şi după el purceasă maica lui şi beseareca cea dintru limbi ce nu să ştiia. Şi chemă Domnul toţ sfinţii lui la veselia lui cea nespusă. Şezu cu dinşii şi să veseliia. Şi să sătura de bucuriia lui cea nespusă. Iar voinicamea sfinţilor îngeri sta cu frică şi cu cutremur înaintea Domnului Dumnezeu. Şi mai vîrtos heruvimii şi serafimii cînta în strane cîntare lui Dumnezeu. Şi împrotiva lor striga toate tăriile ceriului. Şi nu era saţiu de ciudata dulceaţă şi veselie. Aceştea bea şi mînca mîncare fără-moarte şi să îmbăta cu îmbătare dumnezeiască şi să schimba cu schimbare sufletească şi să împlea de înţelepciune şi de tainele dumnezeieşti. Iar cînd cînta îngerii cîntare dumnezeiască, atunci să mira toată [237] putearea ceriului şi a pămîntului de dulce şi înfricată slujirea lor şi de obiceaiul smereniei. Şi să vedea jucînd şi sărind şi bucurîndu-să. Iar de împreunarea aceii înţeleapte pişte, sfinţii se sătura pîna la destul. Şi de-ale mîncări şi beuturi, cine mînca şi bea, nime nu să betejiia, cum să betejesc de aceaste mîncări putrede. Ci aşea lăcuiesc tot sănătoş. Şi nimică de rău nu să atinge de ei lîngă acel uspăţ înfricat. 
    Şi luo Domnul pre toţ de întră cu ei în sfînta cetatea raiului, ce easte spre răsărit, în Edem. Ce de Dumnezeu fu sădită aceea grădină, ce dintru ea fu gonit Adam, căci că călcă porunca Domnului. Iar aceştea lăcuiesc într-însă şi să înfrîmsoşadză cu mii de bunătăţ şi de flori. Şi îngerii cei de cîntare nu-ş înceta cîntînd cîntările dumnezeieşti şi cînta cu cuviinţă şi de dare de har cînta Domnului Dumnezeu. Şi să tot adăogea bucuriia şi mărirea. Dirept acea, cu mulţime de glasure, îngerii cînta Domnului. 
    Şi deacă vineră, ei văzură frîmseaţea raiului. Şi acieş să întoarsără cu Domnul şi întrară în sfînta cetate. Şi zisără cătră Domnul: „Dă-ne, Doamne, noao această dulceaţă şi acest saţiu fără-moarte şi poame cu bune-mirosenii şi gustări, veselie“.
     De aceastea împărţi Domnul sfinţilor săi. Şi răpaus ca acesta avea pre pămîntul blînzilor. Cum şi aicea sînt sate prejur de o cetate şi unii pre alţii chema de prăznuiia şi sufleteaşte să veseliia nepărăsit.
    Iar într-acea lume noao şi neputredă nu easte veac, nici an, nici vreame, nici zi, nici ceas, nici noapte, nici să adaoge vreame, nici să scade. Nu easte ploaia de [238] treabă, nici căldura soarelui, nici easte oasteneală, nici foame, nici seate, nici nimic de ce easte acum întru noi, ce preste tot easte tot pace într-un chip pace fără grije, lăcuire şi viaţa veacilor. Şi de acolo fuge toată scîrba şi boala şi toate suspinile. De să vor scula trupurile din moarte, atunci nu va fi pohtă trupească şi toată răutatea Sataniei şi cu dracii lui fi-vor gonite atunci. Şi atunci nu tribuie osteneală, nici somnu, nici lucru cu trupul, nici iarnă, nici vară, nici arătură, nici săcerătură, ci pururea străluceaşte lumină. Şi dulceaţa veacilor să găteaşte celora ci să spodobiră a viia într-acea fericită viaţă. O, ferice de ei, că vor petreace ca şi îngerii în ceriu şi schimbare nu vor mai avea!
     Îngerii ieşiia din sfînta cetate. Şi eu zicea: „Bine căutaiu spre dăruirea oraşelor ale sfinţilor“. Eu-i văzuiu mergînd unii cu alţii, ce unii dintr-înşii mergea spre aer, iar alţii pedestri mergea. Iar după acea trîmbiţă cu trîmbiţa cea mare împărătească a lui Hristos Domnul. Şi aciiaş să deşchisără despre răsărit porţile ceale mari ale ceriului ce era străjuite domneaşte. Şi ieşi Domnul dintru celariul cel sfînt al slaveei sale cu faţă luminată şi să sui cătră poarta ceriului. Sfinţii îngeri îi mergea înainte. Şi să suiră şi unii dintru sfinţi cu el. Şi mai înainte mergea sfînta bca Maria, ca un fulger preafrumos. Suia-să cu Fiiul ei şi ajunsără la porţile ceriului şi întrară înlăuntru. Şi nu văzuiu încătruo mearsără sau unde răpousară. Numai ci zisă îngerii cătră mine că: „Întrară, zice, întru împărăţiia ceriului“. Iar eu [239] întrebaiu, zice, pre sfîntul înger: „Dar cum de unii să suiră cu Domnul, iar alţii rămasără jos?“ Elu-m răspunsă şi zisă că: „Aceştea ci să suiră aceii că să spodobiră, că cu mult ajun şi post să uşurară. Şi acum, la răpaus fără fîrşenie ajunsă şi de dulceaţa lumiei să lăsară. Şi pînă era vii pre pămînt, tot zbura cu mintea sus, la ceriu. Şi mainte de moarte muriră cu voia. Iar ceia ci rămasără jos, aceia sînt ceia ci viară în leagea căsătoriei şi ogodiră lui Dumnezeu şi patul lor nespurcat şi-l ţinură şi-l păziră, cu milostenie şi cu rugăciune petrecură. Iar carii dintru ei cu pocăinţă şi cu ispovedanie şi cu lacrămi pre sineşi să curăţiră şi întru delungarea realelor petrecură, de trup să despărţiră. Iar ceia ci să spodobiră a viia în sfînta cetate, aceştea sînt ceia ce viaţa lor cu sfîntă bună credinţă viară întru toate poroncitele Domnului, fără poticneală umblară. Pentru aceaea luară plată, cum li să şi cădea, poamele osteninţeei lor“. 
    Şi spuindu-m mie îngerul aceastea, aciiaş văzum pre Domnul cu toate tăriile ceriului şi cu toţ sfinţii ceia ci să suiră cu dinsul. Toţ pogorîră şi să odihniia toţ aceştea ci să spodobiră sălaşurelor şi răpauselor sfinteei cetăţ. Ei toţ pogorîia din ceriu, prealăudaţ şi luminaţ în chipul Domnului. Iar pre mijlocul lor era dulceaţă şi îndulcire şi veselie şi bucurie, sufleteaşte prăznuind pururea. Iar acestora tuturor mai marilor ceia ci viia cu cunoştinţa lui Dumnezeu, aşea, ca şi nişte fii ai lui Dumnezeu şi să iviră aşea, ca şi nişte împăraţi. 
    Şi iată, însuş Domnul sta lîngă poarta aceii sfinte cetăţi şi chema sfinţii să între în svînta cetate. Şi-m păru că căută şi cătră noi cu ochii lui cei blînzi. Şi mă chemă [240] cătră sine. Iar eu curînd pogorîiu dintru înaltul ceriului şi din podobiia celui munte, unde era eu stînd şi văzuiu aceastea toate. Eu de departe căzuiu înaintea preacuratelor picioarelor lui şi mă închinaiu. Iar el cu glas lin şi blînd îm zisă: „Iată, Grigorie, că pentru ruga ogodnicului mieu, Vasilie, eu-ţ arătaiu ţie aceaste vederi, pentru folosul a mulţi şi să le fie de spăsenie şi mai ales ţie, că luaş ştire de iudei. Că ţie-ţ părea că ţin bine, că ei ţinea leagea lui Moisi şi după acela viază. Şi tu te-ai încredinţat. Ce acum destul ţi-i ce-ai auzit şi ai văzut şi ce au grăit cătră ei Moisi de răspunsul mieu. Iar de veri să auzi de aceastea, şi mai aiave: să neştine nu va creade evangheliei meale, şi toate învăţăturile meale şi ale prorocilor miei, nu va fi viu în veaci, ci va fi urît Tatălui mieu. Şi cine va asculta şi va sluji şi va rîmni legiei ovreeşti, fi-va fiiu naşterei focului. Iar să va fi cineva din creştini şi tot va arăta altă viaţă şi minte fără samă. Că toţ zice: «Cine nu va întra pre uşea evangheliei meale furi sînt şi tîlhari». Şi tu să înţelegi de aceea şi de toate ce ţi-s arătate ţie. Şi te grijeaşte şi tu de aceastea ca să priimeşti folos. Şi alţii să-i zideşti întru spăsenia ta, că eu-ţi arătaiu ţie lucrure ca aceastea, ca şi tu să faci negoţ şi cu mult să mai înmulţeşti. Şi acesta talant, ce eu ţ-am dat ţie, să nu-l ascunzi, ci să-l spui svintelor beseareci, ca pentru cine vor auzi şi cu inimă blîndă vor socoti şi toate dulceţile lumiei le vor urî, iar porîncitele meale vor ţinea cu toată dragostea inimiei, eu dărui-i-voiu cu multă dulceaţa veacilor şi vor dobîndi lucrure de spăsenie“.
    Cuvînt de la Dumnezeu. [241] 
    Iată, însuş Domnul nostru Isus Hristos, Fiiul şi cuvîntul Tatălui, cela ci fu răstignit lîngă Pont de Pilat: „Ci eu vă răscumpăraiu cu curat sîngele mieu. Deci acum însum eu grăiesc voao aceasta, că vă puş eu pre voi în locul mieu şi în locul feaţei meale, ca pentru să învăţaţ voi, cu cuvîntul şi cu nevoinţa voastră, să învăţaţ toţ oamenii miei calea spăseniei şi să-i izbăviţ de gîrtanul diavolului. Şi ferice de voi va fi de veţ face aşea. Iar de nu veţ şti, ci veţ fi neştiutori, pentru vina voastră peri-vor sufletele lor, cealea ci vor să se caute, dintru mîna voastră. Ci nu voiu cruţa unul dintru voi, ci aştept întoarcerea voastră şi pocaianiia. Acest cuvînt să grăiaşte mai marilor besearecilor meale, preuţilor şi călugărilor şi învăţătura lor să fie pre îndireptarea oamenilor. Iar ei de păcate să ţin şi întru eale zac şi sînt surupaţ de lucrure împuţite şi de pohtele sale. Şi nu pot să se scoale ca să-ş ceaie iertare păcatelor sale“. 
    Iată, viu Dumnezeu grăiaşte că: „Eu nu voiu moartea păcătosului, ce aş vrea să se întoarcă şi viu să fie în veaci. Rădicaţi-vă ochii şi luaţ aminte de aceastea de toate. Căutînd spre păcatele voastre nu vă îspăşreareîţiş, că eu sînt dulce. Ispovediţi-vă şi vă plîngeţi, daţ cui tribuiaşte dintru avuţiia voastră, lăsaţi-vă de acum de hicleşugul vostru. Aşezaţi-vă în casa de rugăciune, iertaţi cui vă greşeaşte voao şi eu, Domnul Dumnezeu, cu bucurie vă voiu priimi. Şi eu nu voiu lăsa voao numai fărădelegile şi greşealele voastre, ce şi cu cel veşment neputred al direptăţiei la înviiarea voastră îmbrăca-vă-voiu. Şi vă voiu [242] duce întru împărăţiia ceriului şi vă voi sătura de nespuse dulceaţa veacilor. Părăsiţi-vă de păcatele voastre, ca să nu vă răpească moartea întru fărăleage, ca pentru să nu vă ruşinaţ înaintea judecatei meale. Iată, eu grăiesc şi direptatea iubesc şi firea mea easte iubitoare de oameni şi mila mea să varsă pururea spre păcătoş. Şi dulce inima mea easte deschisă cătră zidirea mînilor meale, mai vîrtos cătră ceia ci cred în numele mieu, că pentru aceaea fuiu răstignit şi mult chin răbdaiu de neplecaţii iudei în ceastă viaţă. Şi aceasta arăt pînă easte omul viu. Şi cu dinsul voiu să stau înaintea judecatei meale, mainte de legătură. Atunci dezlega-să-va, că eu sînt milostiv tuturor celora ci se pocăiesc şi celora ci iartă greşealele celora ci le greşesc lor. Că după moarte nu easte pocaianie, nici lacrămi, nici milcuire păcătosului. Acolo nemică nu i să poate omului. Şi eu acolo sînt mînios şi atunci nu voiu auzi rugăciunea nimăruia.
    Judecaţ voi înşivă dar. Crezi, eu n-am ascuns nimică ce easte de folos sufletelor voastre. Ce încătruo veţ vrea să meargeţi, puteţ: au în viaţa veacilor, au întru împărăţiia ceriului, au întru viaţă fără-moarte sau întru munca de veac sau în naşterea focului nestins, sau întru moarte fără-moarte, după direptatea luiş.
    Deci, iată, eu, Domnul Isus Hristos, cela ci vieţuiesc cu Tatăl şi Sfîntul Duh, aceastea toate ci v-am zis voao, eu le voiu face. Că ceriul şi pămîntul va treace, iar cuvintele meale nu vor treace. Cu dirept spuiu voao“.
     Întră Domnul în sfînta cetate cu toţ ceia ci era împrejurul lui şi cu toată voinicamea îngerească. Iar poarta [243] cetăţiei o văzuiu deşchisă. Şi-m aduş aminte de glasul Isaiei proroc, cum au grăit zicînd: „Deşchisă va hi poarta Ierusalimului zua şi noaptea şi nu să va închide. Şi păgînii nu vor întra pre acea poartă. Iar noi, creştinii, avem nădeajde să întrăm întru acea cetate a Ierusalimului, cu polate înfricate de strălucesc mai vîrtos de soarele. Şi spre porţile polatelor sînt scripturi de aur şi aşea spune: «Sălaşure şi răpausure de veaci»“.
     Auziiu glas grăind: „Unele ca aceastea vor priimi ceia ci iubesc pre Dumnezeu cu toată inima şi pre ogodnicii cinstescu-i cumu să cade şi să spodobiră a fi cu dinşii şi a să îndulci de dulceţile veacilor“.
     Deci, cine va vrea să dobîndească aceastea, iar el să lăcuiască bine întru poruncitele Domnului şi apoi, după moartea lui, el întru acealea sălaşure să va răpousa, cu Tatăl şi cu Fiiul şi cu Duhul Sfînt, acum şi pururea şi întru toţ veacii. Amin!