[249] CUVÎNT ŞI POCITANIIA FILOSOFULUI SINTIPA CU ÎMPĂRATUL DE ŢARA PERSIE, ANUME CHIRA


      Era un părat la Persiia, anume Chira, şi avea 7 muieri; şi coconi nu avea. Şi s-au rugat lui Dumnedzău să-i dea coconi. Şi de multă rugă a împăratului i s-au ascultat ruga şi au făcut un cocon făt, de care el creştea împărăteşte. Şi au crescut în vîrstă. Şi avînd pohtă şi dragoste împăratul să-l pedepsească pre fiiul său la învăţătura cărţei, deci găsi un filosof dascăl să-l înveaţe toată filosofiia filosofească; şi l-au învăţat 3 ani şi n-au putut să înveaţe nimica. Văzind împăratul că nu-l poate să-l înveaţe nimica, l-au louat de la dascăl ce au fost şi, ştiind pre Sintipa filosoful şi auzind pre mulţi că e prea dascal şi filosof, îndată l-au chiemat pre Sintipa, zicînd aşa:
      – Voi să dau pre fiiul mieu să-l pedepseşti la filosofie.
      Iar Sintipa au zis: 
      − Gata sînt, o împărate însă să-l învăţ toată dăscăliia filosofască şi să nu afle altul mai filosof decît coconul tău. Şi de nu-l voi învăţa într-acest an să ţi-l dau învăţat, să fie viiaţa mea despărţită de pre lume şi toată avuţiia mea să fie a împărăţiei / tale. Şi precum astăzi mă apuc înaintea împărăţiei / tale. Şi precum astăzi mă apuc înaintea împărăţiei tale să-l fac deplin filosof pre fiiul tău.
      Deci, împărătul, auzind cuvintele acealea, cu mare nădeajde bine filosofului au mulţămi şi au zis:
      – Ce vei pohti îţ voi dărui.
      Deci filosoful aşa s-au prins ca să înveaţe pre coconul împăratului să fie filosof deplin. Şi au dat împăratul pre [250] fiiul său în mîinile filosofului Sintipei. Deci filosoful luînd pre coconul împăratului şi l-au dus la casa lui. Şi au făcut o casă noao, mare şi lungă, şi dinlăuntru casei o a poleit; şi au scris şi au zugrăvit pe păreţi cîte învăţături au vrut să-l înveaţe. Şi au pus pre coconul în casă şi în toată vremea îl învăţa şi-i arăta ce era zugrăvit. Şi-i veniia de toate ce-i trebuia de la împăratul. Au nevoit pre cocon filosoful cu mare nevoinţă pînă la aceaea vreame de l-au învăţat toate învăţăturile lui. Şi atîta au învăţat coconul, cît altul ca el n-au fost, nici au rămas să mai înveaţe. Şi într-o zi s-au dus filosoful la împăratul şi zise:
      – O, împărate, ce ai pohtit şi ai iubit, pre voie ţi s-au făcut. Mîine fiiul tăi va veni în 3 ceasuri de zi şi-l vei vedea şi te vei bucura foarte cu dragoste mare. Şi l-au trimis pre cocon la tată-său, împăratul, filosoful a doao zi. / /
      Şi văzindu-l împăratul au zis:
      – Învăţatu-te-au, fiiul mieu, precum au zis dascalul tău?
      Iar coconul au răspuns, zicînd:
      Împreună cu dascalul vom veni, împărate. Şi închinîndu-să părintelui său au ieşit şi s-au dus la dascalul său. Atuncea filosoful au zis coconului împăratului:
      – Îm pare într-această noapte să facem cercare pentru norocul şi naşterile tale şi pentru aceastea, pre cît voi putea, să astronomescu şi, pre cît voi vedea binele tău, la zio te voi trimite părintelui tău.
      Şi au făcut filosoful astronomie de naşterea coconului şi au găsit că nu e de bine nici de sănătate de va mearge la tată-său pînă vor treace 7 zile peste ceale zile ce pusease cu împăratul; că de nu va face aşa, viiaţa coconului va veni la cumpăna mare. Şi filosoful, deaca au ştiiut acest lucru pre amănuntul de la astronomie, s-au cutremurat şi s-au înfricoşat tare. Şi văzindu-l coconul împăratului cu voia rea, l-au întrebat pre dinsul zicînd: [251]
      – Dascale, pentru ce te-ai făcut aşa mîhnit şi cu voia rea?
      Şi filosoful i-au spus deşchis precum au cunoscut. Iară coconul au zis cătră dinsul:
      – Şi de-ţ va fi voia nici o lună să nu grăiesc cu tatămieu, împăratul, şi cîtă vreame vei vrea, / eu să tac.
      Deci filosoful i-au răspuns:
      – Am dăruit tătîni-tău să te pui la 3 ceasuri de zi şi tu mîine pasă la împăratul şi înaintea lui să stai şi nimica să nu grăieşti pînă nu vor treace 7 zile.
      Şi s-au dus la împăratul coconul foarte de demineaţă şi precum se cade să închină împăratului şi împăratul l-au chiemat pre cocon să meargă mai aproape şi cu bucurie l-au sărutat şi-l strîngea în braţe pre cocon şi cu mare dragoste au început a-i grăi. Şi fiiu-său nimica nu-i răspundea părintelui său şi sta şi-i căuta în faţa părintelui său. Şi căuta tată-său şi-l întreba pre coconul său. Atîta coconul sta şi nu grăiia. Deci îndată împăratul au şezut la divan în scaun şi au chiemat pre toţ boiarii săi ca să asculte învăţătura coconului. Şi să mira şi să ciudea de tăcearea şi de fără-glas ce sta coconul. Atuncea au zis împăratul boiarilor:
      – Grăiţ voi coconului, deaca se teame de mine şi pentru aceaea nu grăiaşte.
      Şi boiarii i-au grăit coconului cuvinte dulci şi nevoiia să-l facă să grăiască. Şi el, ca şi întîi, tot tăcea. Şi împăratul ş-au făcut voia rea şi au trimis să chiiame pre dascalul. Şi l-au cercat pretu / / tindirea şi nu l-au putut să-l găsească. Şi zice aşa împăratul cătră boiari:
      – Oare cum vă pare voao de a lui tăceare?
      Deci unul dintr-înşii au zis:
      – Îm pare, o împărate, dascalul să nu-i fie dat vro iarbă coconului, adecă să-i fie îndemnătoare să păzească [252] şi să cunoască dăscăliia şi să o întărească. Şi păzindu-l cu iarba aceaea, i s-au legat limba sau de multă trudă şi pedeapsă a dascalului s-au făcut acest lucru.
      Şi fiind acest lucru urgisit, împăratul fiind cu voia rea, au venit o fămeaie dintr-acelea 7 muieri ce avea; şi, văzind cu voia rea pre împăratul, au zis cătră dinsul:
      – Să fie cu zisa împărăţiei tale, şi-m dă pre fiiul tău, să-l ispitescu eu în taină şi mie mi-o a spune de ce nu grăiaşte. De vreamea <ce> şi fără de acest lucru deprins era toate tainele şi ascunsele să mi le spuie, de care nici maicei sale spune. Şi maica coconului foarte cu voie rea era şi-i păru cu scîrbă. Zise împăratul ei:
      – Ia pre fiiul mieu, cît poţi dezmirdîndu-l grăiaşte-i, doară l-ei face să grăiască şi doară l-ei putea cunoaşte tăcearea lui.
      Deci maşterea l-au luoat pre cocon şi l-au dus la casa sa şi au început să-i grăiască cu cuvinte dulci şi blînde. Şi coconul, ca şi întîi, tăcea şi nu-i / răspundea nimica cătră cuvintele ei. Şi iar zise cătră dinsul:
      – O, tinere, dragostea mea, acum am adevărat şi am cunoscut precum eşti supus la o treabă, iar pentru ce de atîta vreme taci şi nu-m spui pentru ce nu grăieşti? Iar de ai ceva frică de tata-tău pentru să nu-ţ facă ceva rău, aşa te sfătuiescu cu cest lucru de folos şi de bine; şi întîi nu va putea să se desparţă de la tine pînă nu vei face fapta care voi să spui de binele tău. Să ştii bine că tată-tău easte om bătrîn şi neputincios şi tu eşti tare şi tînăr, şi, de-ţ va părea bine, eu îţ voi amerinţa un sfat cătră părintele tău pînă îi vom da moartea. Şi tu vei luoa împărăţiia şi vei luoa şi pre mine fămeaie împărătească.
      Aceste cuvinte auzind, fiiul împăratului s-au urgisit de aceaste cuvinte şi s-au cutremurat tare, şi de care şi porînca [253] a uitat şi pînă au trecut aceale 7 zile au grăit şi au zis cătră dinsa:
      – Să ştii, o fămeaie, că ci ai grăit astăzi mult nu vei avea nu vei avea nici un răspuns pînă nu vor treace şapte zile. 
      Şi fămeaia s-au temut, auzind aşa, şi mult s-au cutremurat şi au ispitit să facă ispitiri cătră cocon. Şi într-aceaea dată ş-au spart hainele şi să / / bătea peste obraz şi tare striga. Iar împăratul, auzind glasul fămeiei, s-au spăreat şi o a chemat de o a întrebat să ştie ce easte atîta glas. Iar ea zise:
      – Eu, împărate, cu mare dragoste am nevoit să grăiască fiiul tău şi-l făceam să grăiască şi el îndată au căzut asupra mea şi nevoiia să mă ruşineaze. Şi de atîtea trăsuri ce nevoiia, podoabele şi hainele mi-au rupt, cum mă vezi; obrazul cu unghile mi-au zgîriiat şi eu, împărate, pre fiiul tău îl ţineam într-alt chip, a tinereaţelor. Iar de atîta mare ruşine spurcată nu nădăjduiam nici dănioară să aib.
      Iar împăratul, auzind aceaste cuvinte fără nădeajde, s-au spăreat şi s-au cutremurat de mare ciudă de zisa şi spusul ei, precum au păţit de la fiiul lui şi de tot pre fiiul său l-au înstreinat şi l-au urgisit; şi multe ceasuri au stătut cu voie rea şi cugeta cu ce moarte să-l omoară. Şi aşa au zis să-i facă moarte fiiu-său.
      
      
CUM AU ZIS ÎMPĂRATUL SĂ OMOARE PRE FIIUL SĂU
      
      Împăratul avea 7 filozofi de care-i ţinea împăratul la toate trebile ce vrea să facă, de sfat şi grăitori; iar aceşti 7 filozofi se sfătuiră. Auzind de venirea îmărătească asupra fiiului său fără de sfatul lor, au să / măluit cu [254] firea lor şi au priceput că mare urgie au biruit pre împăratul. Şi crezînd ocara fămeiei, fără nici o cercare, au zis să omoare pre fiiul său: „Ce pentru aceaea nu să cade noao să tăcem pentru acest lucru, nici să lăsăm pre împăratul să piiarză pre fiiul său fără nicio cercare; că de nu am nevoi să împiedicăm pre dinsul, apoi împăratul să va căi şi noi vom fi fără de cinste, căce n-am împiedicat noi pre dînsul la această înfricoşată faptă. Ca neşte duşmani ne va ţinea că sintem, că l-am lăsat de au omorît pre fiiul său. Veniţ ca să facem o faptă precum să cade cătră împăratul şi să mîntuim pre fiiul său de această urgie”. Şi s-au sfătuit ca să meargă unul dintr-înşii la împăratul cîte o zi să grăiască cu dinsul ca să nu omoare pre fiiul său pînă vor trece 7 filosofi.
      
      
CUM AU MERSU FILOSOFUL SĂ GRĂIASCĂ CU ÎMPĂRATUL
      
      Atuncea au mersu un filosof den cei 7 care era cap preste dînşii şi zise:
      – Astăzi voi mearge la împăratul de voi mîntui pre fiiul său de la moarte.
      Şi îndată mearse la împăratul şi pînă la pămînt s-au închinat şi au zis:
      – O, împărate, nu easte cu dereptul, nici să cade împăraţilor să facă vreo treabă pînă nu face cercare să ştie cu adevărat.
      
      
ARĂTAREA ŞI POCITANIIA A MARELUI FILOSOF / /
      
      Că era un părat carele îi era foarte dragi muierile. Şi într-o zi au căutat şi au văzut o fămeaie foarte iscusită şi frumoasă şi îndată o iubi de frîmseţile ei, de carele au fost [255] voia lui să-ş facă deplin pohta. Şi îndată au chiemat pre bărbatul ei şi l-au trimis la o treabă să-i slujească împăratului. Şi acel împărat în noaptea aceaea s-au dus la fămeaia aceaea şi o trăgea şi o îndemna să se culce amîndoi, iar acea muiare au fost foarte înţeleaptă şi cu fire bună şi au grăit cătră împăratul zicînd:
      – Aşa, o, împărate, roaba ta sînt şi ce-ţ va fi pohta împărăţei tale gata sînt să plinescu, dară întîi mă smerescu şi eu de la împărăţiia ta să faci această pohtă. Şi zicînd aceaste cuvinte, să-ţ dau o carte de care scrie pentru înţelepciune şi precum să făgădui ei, carele de răul şi de greul pohtei ce are. 
      Şi iar îi zise:
      – Ceteaşte-o, mă rog, împărate, şi din această carte vei cunoaşte cum să cade împăraţilor să să ţie şi să să cumpeteaze şi să să păzească de curvii şi de toate realele şi să fie înţelept şi de toate lucrurile drăceşti să să ferească.
      Iar vrăjmaşul de împărat au lăsat cartea şi au început să să joace şi să tragă pe fămeaia fără ruşine şi nimica n-au dobîndit, / nici i-au fost pre voie împăratului, numai au fost cu truda şi cu nevoinţa, şi nimica n-au făcut. Şi s-au dus de la dinsa. Iar inelul ce-l purta împăratul în deaget au ieşit din deaget cînd o trăgea pe fămeaie şi nici fămeaia n-au ştiut cînd au căzut inelul împăratului din deaget pre divan, nici împăratul n-au văzut cînd au căzut. Şi cînd au venit bărbatul ei acasă şi şi au şezut pre divan, precum era el deprinsu, şi au găsit inelul împăratului, şi l-au cunoscut că easte împărătescu.Şi atuncea multe gînduri l-au lovit. Şi zise cu gîndul lui precum împăratul au făcut cu fămeaia sa. Şi de atuncea l-au lovit frica împăratului şi i-au întrat la inima lui şi niciodată n-au mersu să se culce cu fămeaia lui şi nici un cuvînt nu i-au mai zis despre [256] aceaea parte şi tot au fost tăcînd mălcom. Şi fămeaia văzind că nu să apropie soţul său de dînsă, s-au dus la tată-său şi la fraţii săi şi au spus toate pre amăruntul cum soţul ei s-au lepădat şi nu să apropie de dinsa nimica. Iar tată-său şi fraţii ei au priceput pentru ce lucru s-au despărţit de dinsa şi îndată s-au dus la împăratul şi l-au pîrît pre ginere-său, zicînd:
      – Împărate, un pămînt al nostru hiriş l-am dat cestui om / / să-l lucreaze şi să fie al lui. Şi multă vreame l-au ţinut şi l-au lucrat, şi acum l-au părăsit şi nu va să-l mai lucreaze.
      Şi au îngenunchiiat şi s-au rugat împăratului sau să ţie pămîntul să-l lucreaze ca şi întîi sau să ni-l dea iar prea sama noastră. Iar împăratul, auzind aceate cuvinte, au zis cătră bărbatul fămeiei:
      – Oare cu adevărat grăiescu aceşti oameni, au ba?
      Iar bărbatul au zis cătră împăratul:
      – Cîte au grăit cătră împărăţia ta toate sînt adevărate, că pămîntul ce mi-au dat l-am ţinut şi l-am lucrat cu toată putinţa mea; şi într-o zi am mersu să-l lucrez şi am văzut urma leului şi, cum am văzut, dintr-aceaea n-am mai cutezat să mă mai apropi la acel pămîntu. 
      Şi împăratul, auzind acel cuvînt, au zis bărbatului:
      – Ome, adevărat grăieşti! Că leul au întrat, adevărat, la acel pămînt, iar nimica un i-au stricat şi nici să va mai ispiti niciodată să mai vie la acel pămînt şi fără frica să-l lucrezi ca şi dintîi. 
      Aceasta e pocitaniia a filosofului cel dintîi, <care> au spus cătră împăratul zicînd:
      – O, împărate, să nu cade muierile să să crează de toate cuvintele ceale reale, ce zice cătră acel om pre cît sînt adevărate de care drăciile nu se cade să le / asculte moaşa, pre lesne să legiuiască şi să rupă judeţul fără cercare. [257]
      
      
A DOAO POCITANIE
      
      – Şi altă pocitanie ascultă-mă, o, împărate, să spui împărăţiei tale. Un om avea o pasăre; şi grăiia ca şi omul cu limba şi să chiiamă anume papagalo; şi o ţinea în cuşcă şi era învăţată să grăiască ca şi oamenii. Şi stăpînu-său îi zicea foarte tare să caute şi să socotească cînd el să ducea departe de acasă şi porîncind stăpînu-său papagoliei, cînd să ducea la neguţătoriia lui. Iar stăpîna pasărei au fost avînd ibomnic şi au fost viind în casă de taină şi să culca cu dinsa. Şi ştiia şi slujnica ce avea. Şi pre cît să zăboviia bărbatul ei, ibomnicul tot au fost mergînd de să culca cu fămeaia. Iar deaca au venit bărbatul muierei de unde au fost dus au întrebat pe papagalo;
      – Ce ai văzut a muierei meale să-m spui.
      Şi pasărea îndată a început a-i spune ce au făcut fămeaia lui, precum în toate nopţile să culca cu ibomnicul ei. Iar bărbatul ei, auzind aşa, l-au giunghiiat într-inimă foarte rău şi o au urgisit şi n-au mai vrut să să mai împreune cu dinsa. Iar fămeaia lui ş-au preupus pre slujnică că au spus bărbatului de cîte au făcut / / şi au chiemat pre slujnica sa cu mînie şi cu amar i-au zis:
      – Cu adevărat ai spus bărbatului mieu?
      Iar slujnica se jura precum n-au spus jupînu-său nimica. Numai zise:
      – Să ştii că papagalo au spus toate faptele tale.
      Iar fămeaia, auzind aşa, au gîndit să facă un meşteşug pasărei ca să o scoaţă de minciună. Şi au luoat cuşca stăpînă-sa de unde era şi o au pus într-alt loc. Şi au pus aproape de cuşcă o piiatră de rîjniţă şi toată noaptea întorcea. Şi pasărea, auzind sunetul pietrei, i-au părut că tună. Şi iar au pus înaintea pasărei o oglindă şi tot să căuta în oglindă şi-i părea că fulgeră. Şi au muiat un bureate în [258] apă şi l-au spînzurat desupra cuşcăi şi să clătiia bureatele şi o stropiia şi-i părea că ploao toată noaptea. Şi pasărea să ascundea în unghiurile cuşcăi, părîndu-i că tot tună şi fulgeră şi ploao. Şi a doao zi se scoală stăpînul pasărei şi s-au dus la pasăre şi au început a o întreba ce au văzut astă noapte. Iar papagalo au zis:
      – Astă-noapte tunete şi fulgere şi ploaie şi nu m-au lăsat să văz nimica ce au făcut într-această noapte.
      Iar stăpînul pasărei auzind acealea cuvinte a pasărei, au sămuit că de cîte au grăit de nici unele nu easte adevărate, că într-această / noapte de cîte au zis de nici unele n-au fost, ce pasărea tot bîrfeaşte, că nici n-au plouat, nici n-au tunat, nici n-au fulgerat. Şi cîte au grăit de fămeaia mea, toate sînt minciuni. Aceaste fapte umblînd şi făcînd să-şi tocmească vinea şi ruşinea, toate aceastea le-au făcut.
      
      
CUVÎNTUL FILOSOFULUI
      
      – O, împărate, auzit-ai cum pe bărbatul său au amăgit şi înţelepciunea lui o a biruit deplin şi pre pasărea mincinoasă o a scos şi grăiia ca şi dintîi? Şi aşa să ştii, o, împărate, că nici un om nu poate să cunoască pe fămeaie ce are fi vicleană să o biruiască. Şi îndată ş-au oprit mîniia şi urgiia împăratul şi au zis să nu omoare pre fiiul său.
      Şi iar au venit muierea, ţiitoarea. Iară muierea, ţiitoarea, a doao zi au mers la împăratul şi au stătut cu lacrămi şi au zis aşa:
      – O, împărate, nu este cu dereptate, nic să cade acela carele easte gata de moarte să nu-l omoară îndată; că de nu vei omorî pe fiiul tău, nimenea nu va fi, nici să va nădăjdui la împărăţiia ta. [259]
      
      
POCITANIIA FĂMEIEI CE AU SPUS CĂTRĂ ÎMPĂRATUL
      
      – Ascultă, o, împărate, că au fost un om şi au fost spălînd neşte piei într-o vale. Şi era şi feciorul lui cu dînsul şi să / / juca în apă şi să scălda şi, scăldîndu-să s-au înecat. Tată-său văzind că să îneacă fiiu-său, au sărit în apă să-l scoaţă şi, nevoind tată-său să-l scoaţă, s-au înecat amîndoi. Aşa şi tu, o, împărate, singur vei strica de nu vei omorî pre fiiul tău. Că de te vei îndura de moartea fiiului tău, să nu-ţ fie milă de moartea lui, apoi îţ va mînca capul. Preste puţină vreame să va scula şi te va omorî şi-ţ va luoa şi împărăţiia. 
      Şi, auzind, împăratul iar au zis să omoare pre fiiul său.
      
      
AL DOILEA FILOSOF AU MERSU DE AU GRĂIT ÎMPĂRATULUI
      
      Al doilea filosof s-au dus la împăratul şi s-au închinat precum să cade şi zicînd aşa:
      – O, împărate, să trăieşti în veaci! Am înţeles că ai zis să omori pre fiiul tău. Şi eu, şerbul tău, aduc aminte împărăţiei tale, de ai avea 100 de coconi, nu ţi se cade să omori nici unul ori cu vină, ori fără vină; dară că ai numai pre unul şi se cade să-l păzeşti de toate realele, iar împărăţiia ta, zici să-l omori fără nici o cercare şi întrebare ca să cunoşti viiaţa lui? Că acea mincinoasă fămeaie năpăstuiaşte şi-i pune asupră cuvinte reale, pentru ca să [260] omori pre fiiul tău fără vină şi apoi te vei căi şi nimica / nu vei folosi şi cu lacrămi cu durori mari îl vei căuta şi nu-l vei găsi şi vei păţi ca un neguţători.
      
      
<P>OCITANIIA DINTÎI A FILOSOF<ULUI>
      
      <S>pune de un neguţători că-i era scîrbă şi de vrea vedea un păr în bucate sau în băutură, nici mînca dintr-aceale bucate, nici băutura numai bea. Şi într-o zi s-au dus într-o cale cu neguţătorie la un tîrgu. Şi au trimis sluga lui să cumpere bucate. Şi cumpărînd bucate, au văzut la o fată vînzind 2 pîini foarte bune. Deci el le-au cumpărat şi le-au dus la stăpînu-său, adecă la neguţători. Şi mîncînd din aceale pîini foarte i-au plăcut şi au zis feciorului:
      – În toate zilele să-m cumperi de aceste pîini. 
      Şi feciorul, precum au zis, aşa au cumpărat de aceale pîini şi au mîncat. Şi într-o zi s-au dus să cumpere de aceale pîini, şi n-au găsit, iar neguţătoirul ş-au făcut voia rea şi au zis slugei sale:
      – De vreame ce nu găseşti să cumperi de aceale pîini, să-m chemi pre acel om ce le vindea să-l întreb cum le făcea de era aşa bune.
      Deci feciorul s-au dus şi au chiemat pre acea fată de le vindea şi neguţătoirul au început a o întreba de pîini ce vindea slugei lui: cum o frămîntă de easte aşa dulce şi bună; şi foarte îi era drag să-l înveaţe şi neguţători să facă.
      Iar fata au zis:
      – Să ştii, jupîne, că eu am stă / / pîn şi i s-au făcut stăpînu-mieu o rană şi mult rău păţiia şi-l doftoriia un doftor; şi au învăţat să frămînte aluoat cu făină de [261] grîu, cu unt şi cu miiare şi să pui pe rană tot de acel aluoat pînă să va tămădui. Şi în toate zilele făceam de acel aluoat şi-i puneam la rană. Deci eu acel aluoat ce-l lepăda de la rană, eu tot îl strîngeam şi-l făceam pîine şi, vînzind feciorului dumitale, cumpăra de la mine. Iar rana stăpînu-mieu s-au tămăduit şi nu mai am de acel aluoat să mai fac pîine să vînzu.
      Iar auzind neguţătoriul aceaste cuvinte de la fată foarte ş-au făcut voia rea şi i s-au făcut greaţă zicînd şi gîndind: „Gura şi mîinile cu lesne le voi spăla, iar înlău<n>trul pîntecelui anevoie l-oi spăla”.
      – O, împărate, aşa mă tem şi eu să nu paţi ca şi neguţătoriul că vei căuta pre fiiul tău şi nu-l vei mai găsi.
      Şi spuind împăratului filosoful şi sfătuitoriul şi iar au zis:
      – O, împărate, eu am auzit că drăciile muiereşti sînt multe şi toate începăturile ceale reale la fămei sînt. Ce, mă ascultă, o, împărate, să-ţ spui şi altă pocitanie.
      
      
POCITANIIA A DOAO
      
      Că au fost o fămeaie şi avea ibomnic şi-l foarte iubiia. Şi era slugă împărătească şi avea şi o slugă ibomnicul / muierei. Şi au trimis ibomnicul pre sluga sa la fămeaie să ştie: fi-va vreame să meargă şi stăpînu-său să se culce cu dinsa? Iar aceaea fămeaie, fiind foarte rea şi iubeaţă, au iubit pre sluga şi-l nevoia să se culce cu dinsa. Şi, grăbindu-l să se culce cu dinsa s-au zăbovit să meargă la stăpînu-său să-i spuie că e vreamea să meargă. [262] Deci, ibomnicul s-au dus la ibomnica sa, văzind că numai vine sluga. Şi văzind ibomnica sa că vine ibomnicul său şi l-au cunoscut şi au ascuns pre feciorul să nu-l vază stăpînu-său şi muierea au ieşit înaintea ibomnicului său şi s-au adunat cu dinsul. Şi fiind împreună fămeaia cu ibomnicul său şi pre feciorul l-au ascuns. Deci, într-aceaea dată au venit şi bărbatul fămeiei; şi văzind pre bărbatul său că vine, să mira ce va face: pre ibomnicul său să-l ascundă în cămară, ce acolo au ascuns pre sluga ibomnicului său şi să mira ce va face. Şi gîndind cum va face meşteşug să scape, au zis fămeaia aia ibomnicului său:
      – Scoate-ţ sabiia din teacă şi cu mînie mare ţine sabiia în mîna ta şi cu mînie suduiaşte-mă pre mine. Şi ieşind afară, să nu grăieşti nimica cătră bărbatul mieu.
      Şi aşa au făcut ibomnicul, precum l-au învăţat muierea, ţiind / / sabiia goală a mînă şi ieşind afară suduind pre fămeaie.
      Deci el au întrebat:
      – Cumu-i de rîndul acestui om de au venit la casa noastră cu sabiia goală şi te suduiaşte pre tine? 
      Iar muiarea, ştiind multe, au răspuns bărbatului său:
      –Omul cel strein ce l-ai văzut cu sabiia goală ieşind afară, el alergînd dupre sluga lui ca să-l ajungă să-l taie şi sluga a întrat în casa noastră ca să-l ascunz să nu-l taie. Şi mie mi s-au făcut milă şi l-am ascuns în cămară. Deci stăpînu-său l-au văzut că l-am ascuns, ce pentru aceaea mă suduia pre mine, iar pre fecior, precum vezi l-am scăpat de moarte.
      Iar bărbatul muierei au întrebat:
      – Unde e feciorul?
      Iar muiarea au zis:
      – Easte în cămară.
      Deci bărbatul au zis cătră fecior: [263]
      – Văzut-ai ce bine ţ-au făcut muiarea mea că te-au ascuns de stăpînu-tău şi nu te-au tăiat?
      Sînt oameni buni şi făcători de rău şi nevoiescu să-ş facă mult rău. Şi ascultă-mă să-ţ spui o pildă.
      
      
PILDA MUIEREI CE AU SPUS CĂTRĂ ÎMPĂRATUL
      
      Fost-au un părat şi au avut un fecior şi foarte i-au fost drag să îmble la vînat. Şi într-o zi au grăit feciorul împăratului cătră filosoful şi sfătuitorul tătîni-său:
      – Grăiaşte tatîni-mieu să mă lase să mergu la vînat.
      Iar sfătui / toriul au grăit împăratului, iar împăratul au grăit filosofului:
      – De vei mearge şi tu cu fiiul mieu, voi face pre cuvîntul tău.
      Iar sfătuitoriul au zis:
      – Bine, bucuros mearge-voi.
      Şi s-au dus filosoful cu feciorul împăratului la vînat. Şi le-au ieşit înainte un măgari sălbatec. Şi au zis filosoful feciorului împăratului:
      – Goneaşte măgariul doar l-ei prinde şi singur şi să-l goneşti.
      Iar feciorul împăratului, gonind acel măgari, s-au depărtat de soţiile lui şi nu ştiia unde mearge. Şi mergînd singur pre drum, au găsit o fată foarte frumoasă şi plîngea şi grăiia: „Rătăcit-am”. Şi-i zise feciorul împăratului:
      – Pentru ce plîngi şi de unde eşti?
      Iar fata i-au răspuns:
      – Fată de împărat sînt şi mergînd călare pre un lifant şi nu ştiu cum am scăpat şi am căzut şi de-abiia m-am sculat şi am căutat să văzu pre cineva din slugile meale şi n-am văzut pre nimea; şi de atuncea m-am rătăcit şi nu ştiu unde mergu. [264]
      Şi grăind fata cătră feciorul împăratului, foarte îi căută şi i-au fost milă de dinsă şi o puse dupre dinsul călare. Iar fata l-au amăgit pre feciorul împăratului cu aceale cuvinte şi nevoiia să-l omoară. Şi l-au dus la o peşteră îngrozită şi zicea cătră tînărul: „Să întri / / aicea/” Iar tînărul
s-au dus să vază ce easte la acea gaură, auzind acolo atîta gîlceavă mare şi gomot. Şi întrînd fata în peşteră s-au făcut zmăoaică şi s-au arătat la feciorul împăratului şi grăiia cu alte zmăoaice zicînd:
      – Iaca, v-am adus pre un tînăr.
      Iar cealealte zmăoaice au răspuns:
      – Du-te de-l adu pre dinsul aicea. 
      Iar tînărul, auzind aşa, au început a fugi. Iar zmăoaica au mers după dinsul şi l-au agiuns şi iar au încălecat după dinsul ca şi întîi. Iar tînărul, văzind, că l-au agiuns şi au încălecat după dinsul, s-au foarte spăreat. Iar ea i-au zis:
      – Ce te-ai spăreat şi tremuri?
      Iară tînărul i-au răspuns:
      – Mi-am adus aminte de un om ce-m era de vrăstă mic ca şi mine.
      Iar zmăoaica au zis:
      – Roagă-te tătîni-tău să te mîntuiască de această frică.
      Iar tînărul au zis:
      – Pricep că nici tată-mieu nu va putea să mă mîntuiască de această primejdie de ce am acuma.
      Iar tînărul au ridicat ochii în ceri şi s-au rugat lui Dumnedzău, zicînd:
      – Doamne, Hristoase, dă-m puteare să biruiesc ceastă procletă.
      Şi făcînd rugă mare, îndată au căzut zmăoaica gios şi să tăvaliia, iar tînărul foarte au fugit tare şi au scăpat de procleta zmăoaică şi s-au dus la casa tătîni-său. [265]
      Pentru aceasta, o, / împărate, cîte cuvinte sînt ale sfătuitorilor şi ale filosofilor, de cîte grăiescu tot berfescu şi fac ca să-ţ fie milă de fiiul tău şi-i păzescu sănătatea.
      Şi aceastea auzind împăratul de la muiare, iar au zis să omoare pre fiiul tău.
      
      
AL TREILEA FILOSOF AU VENIT LA ÎMPĂRATUL A 3<-a > (D}N)
      
      Într-aceaea zi au mers filosoful şi au dvorit înaintea împăratului şi au zis:
      – Să trăieşte în veaci, împărate! Am auzit că iară ai zis să omori pre fiiul tău.
      Ce mă rog împărăţiei tale să asculţi o pocitanie.
      
      
POCITANIIA AL TREILEA FILOSOF

      Un om ş-au trimis fămeaia în tîrgu să cumpere de un ban urezu. Deci, mergînd la o prăvălie, au dat banul să cumpere urez, iar băcanul au zis muierei:
      – De vei vrea să-ţ dau urez mai mult, întră în prăvălie şi-ţ voi da şi zahar.
      Iar muiarea au zis:
      – Întîi dă-mi, şi voi întra în prăvălie, că ştiu eu drăciile şi minciunile bărbăteşti.
      Iar neguţătorul au cumpănit urezu şi zahar şi i-au dat. Şi muiarea au legat î<n> năframă şi au lăsat la copilul neguţătoriului afară să păzească. Şi muiarea au întrat în prăvălie, iar copilul au dezlegat năframa şi au luoat urezul şi zaharul şi în locul urezului au pus ţărînă în năframă [266] şi au legat / / bine năframa, cum au fost. Iar muiarea, deaca au ieşit din prăvălie, degrab-au luoat legătura şi s-au dus acasă şi o a dat bărbatului său năframa. Iar el, dezlegînd, au văzut că easte ţărînă, iar fămeaia au mers să aducă o oală. Deci muierea, văzind că easte ţărînă în năframă, au priceput ce lucru easte şi în locul oalei au adus sita şi au zis cătră bărbatul său:
      – Eu, mergînd în tîrgu să cumpăr urez, m-au lovit un cal şi mi-au scăpat banul jos; şi, căutînd, n-am găsit banul şi am strîns ţărîna de acolea de unde mi-au căzut banul. 
      Aceaste cuvinte au grăit bărbatului său şi el, săracul, au crezut şi singur au cernut ţărîna şi căuta banul.
      Cu aceaste fapte cunoaşte, o împărate, că drăciile şi faptele muierilor niminilea nu poate să le biruiască. 
      Iar împăratul, auzind aceaste cuvinte, s-au îmblînzit şi au zis să nu omoare pre fiiu-său.
      
      
PRECUM AU MERSU MUIAREA LA ÎMPĂRATUL
      
      Iară muiarea cea rea au mersu la împăratul a treia zi de zvorîia înaintea lui şi ţinea cuţitul în mînă zicînd:
      – De nu mă vei mîntui de fiiul tău, o, împărate, cu acest cuţit îm voi face moarte cu mîna mea. Şi-m pare, cu voia lui Dumnedzău, voi birui duşmanii tăi, filosofii şi sfătuitorii gîndu / rilor, precum s-au făcut la un fecior de împărat, de la un filosof şi sfătuitori al tatîni-său. Că acel împărat au avut un fecior şi l-au logodit cu o fată de împărat, iar tatăl featei au porîncit la cuscru-său să-i trimiţă pre fiiu-său ca să-i facă nunta, să dea pre fata după dinsul [267] şi după nuntă iar va mearge la tată-său. Iar tatăl feciorului, deaca i-au venit porînca ca să meargă fiiu-său său ia mireasa, l-au gătat foarte bine şi frumos, ca un împărat, şi l-au trimis. Şi avea şi un filosof şi sfătuitori şi au trimes şi pre filosoful cu mirele. Şi mergînd oaste şi gloată cu mirele şi cu filosoful pre drum, li s-au făcut seate de apă şi nu găsiia apă. Şi căutînd în toate părţile, au găsit o fîntînă; şi acea apă ce au găsit, care bărbat vrea bea de acea apă se făcea fămeaie Deci, bînd feciorul împăratului de acea apă, s-a făcut fată, neputînd să mai rabde de seate mare ce avea şi neştiind năravul apei. Deci el, văzind aceasta, să mira ce va face. Iar filosoful şi alalte gloate, căutîndu-l şi neputîndu-l găsi, s-au întors la tată-său cu mare jale, plîngînd şi zicînd că pre fiiul tău l-au mîncat pre drum un leu, şi pre mulţi oameni.
      Iar împăratul să în / / tristă foarte.
      Iar feciorul, şezind la fîntînă, singur, rătăcit, şi văziindu-ş primejdiia ce l-au lovit, începu a plînge cu amar. Deci, trecînd un om pre acolea, l-au întrebat:
      – De unde eşti şi al cui fecior eşti?
      Iar mirele au spus că e fecior de împărat şi „pre porînca părinţilor miei, mă duceam la cutare împărat să mă însor, să-i iau fata. Şi din oaste mi s-au dus înainte şi eu m-am depărtat de dînşii şi foarte îm era seate şi am băut apă dintr-această fîntînă şi îndată m-am făcut chip de fată, precum mă vezi”.
      Iar omul, auzind aceaste cuvinte, foarte i s-au făcut milă de mine şi zicea: „Eu să-ţ fac mare bine şi mă voi face în locul tău muiare şi 4 luni voi aştepta pînă vei mearge să-ţ faci nunta şi apoi să te întorci, ce numai să te juri cu mare jurămînt ca, deaca te vei însura, să vii pre aicea să te faci iar fămeaie”.
      Iară mirele foarte s-au jurat rău cătră om, precum va veni la dinsul. Şi îndată s-au făcut omul muiare şi i-au arătat şi drumul mirelui. Şi s-au dus de s-au însurat . Şi [268] deaca au trecut 4 luni, ş-au adus aminte de jurămînt ce au făcut cu acel om. Şi îndată au mers la om şi l-au găsit muiare şi era grea. Şi i-au zis lui: „Pentru tine m-am făcut muiare”. Şi / zise feciorul împăratului: „Cînd te-am lăsat, erai fată fecioară, iar acum te găsesc fămeaie grea”.
      Şi aşa, zicînd feciorul împăratului au biruit pre om şi au mersu cu nunta şi cu veselii mari la tată-său. Şi văzindu-l tată-său foarte s-au bucurat şi au început a-l întreba cum au petrecut şi ce i s-au întîmplat pre drum. Şi au spus de toate. Iar împăratul foarte s-au mîniiat pre filosof şi au zis de l-au omorît.
      Aşea şi eu, o, împărate, am nădejde pre Dumnedzău că mi-a da puteare să biruiescu pre filosofii şi sfătuitorii tăi. Iar de nu voi putea să mă mîntuiescu, eu singură îm voi face moarte şi va fi păcatul în grumazii tăi, că de nu m-ei mîntui de feciorul tău, precum să cade, că el au vrut să mă ruşineze cu de-a sila, precum nu să cade.
      Auzind împăratul aceaste cuvinte ale muierei, au zis iar să omoară pre fiiul său.
      
      
<C>UM AU MERS AL 4<-LEA> FILOSOF LA ÎMP<ĂRATUL>
      
      <A>uzind filosoful că iar au zis împăratul să omoară pre fiiu-său, au mers la împăratul şi s-au închinat precum să cade şi au zis:
      – Să trăieşti în veaci, împărate! Nu să cade împărăţiei tale să te grăbeşti să faci giudeţ; ce, deaca să va cunoaşte pre dereptate, atuncea să se facă judeţul, ca să nu paţi precum au păţit un părat ce au fost mainte de împărăţiia ta. // [269]
      
      
POCITANIIA AL 4-LEA FILOSOF
      
      Ascultă, o, împărate: au fost un fecior de împărat şi au mers într-o zi la baie şi era foarte gras şi gros la trup. Şi, de grăsime ce avea, nu i să cunoştea trupul de jos. Iar băiaşul, deaca l-au văzut într-acela chip de gros, i s-au făcut milă de acel tînăr. Iar feciorul cel de împărat au cunoscut pre băiaş că easte cu voia rea şi l-au întrebat zicînd:
      – O, băiaşule, de ce eşti trist şi ţ-ai stricat inima şi eşti cu voie rea?
      Iar băiaşul au zis cătră tînărul:
      – Îm fac voia rea şi plîng, că, de te vei însura, nu vei face coconi de atîta grosime ce ai, nici nu t-ei putea să te împreuni cu fămeia ta, că eşti fecior de împărat.
      Iar tînărul, auzind aceale cuvinte a băiaşului, i-au dat 100 ughi şi i-au zis:
      – Tată-mieu va să însoare şi nu ştiu să mă împreun cu fămeaia şi mă rog ia aceşti galbini şi să-mi aduci o muiare frumoasă să mă ispitescu la dinsa.
      Iar băiaşul au gîndit să aducă pre muiarea lui: „Că el nu va putea să facă nimica cu dinsa şi galbinii vor fi mie dobîndî”. Deci, îndată s-au dus băiaşul şi au adus muiarea lui, iar feciorul împăratului o a luoat înlăuntru pre muiarea băiaşului şi toată noaptea / s-au culcat cu dinsa. Iar la făcutul zioi, demineaţa, s-au pus ales băiaşul la o gaură şi au văzut precum face păcate cu dinsa. Şi văzind acel lucru, atuncea au suspinat cu amar şi cu lacrămi au zis:
      – O, vai de mine, ce voi face şi ce voi zice muierei meale, că nu va mai vrea să trăiască cu mine, că va fi îndrăgit pre acel tînăr şi pre mine mă va lăsa?
      Şi au ieşit muiarea de la feredeu afară şi au zis cătră dinsa băiaşul:
      – Du-te, fămeaie, acasă. [270]
      Iar ea au zis:
      – Cum voi mearge acasă să fiu suduită în toată vremea de tine, că toată noaptea nu m-au lăsat acel leu să dorm şi tu singur m-ai dat şi nu ţ-au fost ruşine de mine, fiind eu fămeaia ta, ce m-ai dat feciorului împăratului să facă păcate cu mine!
      Auzind bărbatul aceale cuvinte, l-au giunghiiat la inimă şi de mare voie rea au murit de amar mare.
      Aşa şi împărăţiia ta, lungeaşte-ţ mîniia şi caută întîi vina şi nu te grăbi să omori pre fiiul tău, ca să nu paţi ca şi băiaşul acela şi cu amar te vei căi şi nimica nu vei folosi şi pentru nimica ţ-ei pune şi sufletul ca şi acela, că numai un fecior ai dobîndit, cu multă rugă la Dumnedzău, şi în toate te zmomeaşte o muiare cu cuvinte reale şi te a / / bate în mînie ca să omori pre fiiul tău şi nu ştii: are vină au ba?
      Iară voi să-ţ mai spui şi altă pocitanie.
      
      
A DOAO POCITANIE AL PATRULEA FILOSOF

      O muiare au pus rămas cu bărbatul său, că era să meargă bărbatul său la o cale în loc strein, iar muiarea au cerşut de la bărbatul său, acolo unde va mearge să nu facă păcate cu alte muieri. Şi bărbatul iar au zis muierei sale:
      – Nici tu să nu faci păcate cu alţii.
      Şi aşa s-au tocmit amîndoi ca să se ferească pînă va veni de unde să va duce. Şi s-au apropiiat vreamea să-i vie bărbatul ei, iară muiarea, căutînd pre drum ca să-ş vază pre soţul său, iar un voinic tînăr o au văzut şi îndată o au îndrăgit. Şi de mare dragoste să nebuniia tînărul şi au început a-i zice ca să să împreune cu dinsa, iar ea [271] nu vrea să-i asculte cuvintele, că avea giurămînt cu soţul său. Iar tînărul, de mare foc ce avea la inima lui de iuboste mare, să mira ce va face. Şi s-au dus de au găsit o babă ce era aproape de fămeaia aceaea şi au zis babei:
      – Eu fără veaste am văzut pre vecină-ta şi o am iubit foarte şi i-am grăit ca să se culce cu mine. Ea nu va să mă asculte, ce mă rog, maica mea, de o vei pleca tu să se culce cu mine, ce / vei ceare de la mine îţ voi da.
      Iar baba au zis:
      – Cu adevărat să ştii că eu o voi face de va face voia ta.
      Deci ce feace acea babă? S-au apucat de au frămîntat aluoat şi au pus piperi mult în aluoat şi coapsă aluoatul bătrîna şi, luînd şi fata ce avea cu dinsa, s-au dus la muiarea ce o iubiia acel voinic şi deade featei de mîncă de acea pîine cu piperi. Şi mîncînd de acea pîine i-au şi purces lacrămile. Şi au întrat la vecină-sa cu fata şi văzind vecină-sa pre fată au întrebat:
      – Pentru ce plînge fata cu lăcrămi, ce-i easte, că o văz că easte fată de trup şi foarte frumoasă?
      Iar baba au zis:
      – Ce să-i fie, vai de mine, i s-au prilejit un voinic de o a iubit şi să nevoia să se culce cu dinsa şi ea n-au vrut să-i facă voia lui, iar voinicul de mare dragoste şi foc ce avea o au blestemat, de mare dureare ce avea, şi îndată s-au făcut precum o vezi: şi de cîte ori voi mearge prin case, tot aşa plînge cu lăcrimi amară.
      Atuncea, auzind vecină-sa aceaste cuvinte, s-au spăreat şi de frică mare i s-au cutremurat inima şi au zis cătră babă:
      – Mare frică şi cutremur mi-au stătut la inimă auzindu-ţ aceaste cuvinte ce-m spuseşi, o, maică, şi mă rog / / să mă asculţi, o, maică, ce-ţ voi spune. Un voinic [272] tînăr m-au văzut şi m-au iubit şi de mare iuboste m-au nevoit să mă culc cu dinsul. Şi eu n-am vrut să-i fac pre voia lui, ce mă tem şi eu să nu paţ ca această fată. Ce mă rog, maică, scoală şi te du ca doară l-ai găsi pre dinsul şi te roagă lui ca să vie la mine şi ce vei ceare de la mine îţ voi da.
      Iar baba au zis:
      – Eu bucuroasă să-ţ fac pre voie şi mă voi duce de-l voi găsi pre dînsul. Şi tu te scoală de-ţ podobeaşte casa şi te întocmeşte de împreunare cu tînărul.
      Şi ea s-au sculat de ş-au tocmit casa şi patul ş-au făcut şi bucate bune. Şi baba, căutînd acel tînăr, au găsit pre alt tînăr în locul celuialalt şi i-au zis:
      – Vino după mine!
      Iar voinicul au întrebat:
      – Unde mă duci?
      Iar baba i-au răspuns:
      – Ducu-te la o casă foarte tocmită şi acolo şade o nevastă foarte frumoasă ce să potriveaşte ţie să te culci cu dinsa.
      Şi tînărul au crezut cuvintele babei şi au mers după dinsa, iar baba l-au dus la casa lui, fiind bărbatul ei cel ce să dusease şi atuncea au fost sosit. Mergînd acasă, l-au nemerit baba în locul celuilalt şi, neştiind baba că-i easte soţul ei, l-au dus la casa lui. Iar bărbatul muierei, deaca veade că l-au dus la casa lui / şi veade şi casa aşa tocmită, au cugetat cu gîndul: „Aceaste fapte au făcut muiarea mea cîtă vreame am lipsit eu de acasă!”
      Şi deaca l-au băgat baba în casă şi l-au văzut muiarea lui, s-au mirat cu ce tocmeale şi meşteşug va face ca să poată tocmi fapta cea rea, să nu cunoască bărbatul său. Şi îndată să sculă muiarea lui şi l-au luoat de barbă şi-l bătea peste obraz şi-i zicea: [273]
      – O, blestemate de Dumnedzău, aşa ţ-ai ţinut jurămîntul ce ai făcut cu mine şi ai zis că t-ei feri de muieri pînă vei veni la casa ta? Ce numai m-ai amăgit cu cuvintele aceştii babe!
      Iar bărbatul ei numai s-au mirat de atîta îndrăznire ce au îndrăznit fără ruşine la dinsul şi au zis:
      – Ce ţi-e pohta de astăzi ce pohteşti, o, muiare?
      Iar muiarea au răspuns:
      – Eu astăzi am auzit că ai venit la poarta tîrgului şi am vrut să te ispitescu să văzu: stai pre cuvîntul ce ai grăit? Şi eu mi-am împodobit casa şi am ispitit mintea ta cu această babă să văz: ţinut-ai jurămîntul ce am făcut? Ce am cunoscut cu acest meşteşug că ai călcat jurămîntul şi de astăzi înainte nu-m mai tribuieşti să-m fii bărbat.
      Iar bărbatul i-au zis:
      – O, muiare, mie încă mi-au părut, deaca te-am / / văzut aşa împodobită şi gata de a te împreuna cu bărbat. Aşa m-am gîndit că ai făcut şi tu cu alţi streini. Iar precum zici că m-ai ispitit de ai făcut aceasta, eu să-ţ spui şi gîndul mieu: am făcut acest lucru şi am venit după babă ca să văz: la casa mea mă va duce, au la altă casă streină?
      Iar muiarea să făcea că nu-l creade ce grăiaşte şi să făcea muiarea că e mîhnită şi cu voia rea. Şi au început muiarea a să bate peste obraz şi ş-au spart hainele şi au zis că nu te voi mai creade de cîte vei grăi şi te vei jura, că nici o adeverinţă nu easte.
      Aceaste fapte au făcut cătră bărbatul său şi au ţinut multă vreame mînie cu dinsul. Iar bărbatul ei au chieltuit de i-au cumpărat haine scumpe de diba şi i le-au [274] dăruit ca să facă pace. Şi de-abiia s-au întors muiarea de au făcut pace cu bărbatul său.
      Acuma, cunoaşte, o, împărate, de această pocitanie ce ţ-am spus că nici un bărbat nu poate să cunoască faptele ceale reale fămeieşti.
      Auzind împăratul cuvintele filosofului, au zis să nu omoare pre fiiul său.
      
      
ŞI IAR AU MERS ŢIITOAREA LA ÎMPĂRATUL
      
      Ţiitoarea au înţeles precum s-au întors împăratul şi au zis să nu omoară pre fiiu-său şi au mers la împăratul şi ţinea / în mînă otravă şi zise cătră dînsul:
      –O, împărate, iată cu ţiu în mînă otravă şi mă jur pre Dumnedzău ce easte că de nu mi-ei face dereptate cu fiiul tău şi de nu l-ei omorî pentru ce m-au suduit şi eu fiind muiarea împărăţiei tale, de aceaste ierbi voi mînca şi voi muri. Şi Dumnedzău mi-o a face dereptate cu tine şi judeţ, să fii neiertat şi-ţ va veni precum au venit şi unui mascor.
      
      
POCITANIIA ŢIITOAREI
      
      – Învăţat era un mascur să meargă pururea la un zmochin să mănînce zmochine ce cădea. Într-o zi au văzut o maimuţă suindu-să în zmochin şi mînca zmochinele. Şi măimuţa, văzind pre mascur mîncînd zmochinele ceale ce cădea singure, mai dulci, şi aşteptînd să-i scuture şi altele, mai moi, iar măimuţa n-au scuturat altele să mănînce. Iar săracul, mascorul, sta jos şi-ş ridi<ca>se grumazii sus şi căuta măimuţei. Şi aşa stînd mascurul cu grumazii [275] în sus multă vreame şi cu ochii căutînd în sus, i s-au uscat vinele de la grumazi şi au murit mascorul.
      Şi aceaste cuvinte auzind împăratul de la muiare că va bea de aceale ierbi otrăvite şi va muri muiarea şi va fi moartea ei despre dinsul, au zis iară să omoară pre fiiul său.
      
      
<A>L 5-LEA FILOSOF AU MERS LA ÎMPĂRATUL / /
      
      <D>eaca au mers filosoful la împăratul şi precum să cade s-au închinat şi au zis:
      – Să trăieşte în veaci, împărate, că eu ştiu că mare înţelept eşti şi filosof. Pentru ce nu cauţi şi să cerci să găseşti dereptatea şi atuncea să faci judeţ pe dereptate?
      
      
POCITANIA AL CINCELEA FILOSOF
      
      – Ascultă, o, împărate! Au fost un slujitori şi era foarte drag împăratului şi boiarilor de vitejiia lui ce avea. Şi acel slujitori avea un cîine foarte bun, adus de departe. Şi ce-i zicea stăpînu-său, toate le făcea şi-i era foarte drag. Şi într-o zi s-au dus muiarea slujitoriului la părinţii ei şi au lăsat coconul la tată-său. Şi slujitoriul şedea acasă şi coconul durmiia. Şi au trimis împăratul de l-au chiemat. Şi chiemîndu-l, împăratul, iar slujitoriul au zis cătră cîine să păzească casa şi coconul. Şi s-au dus la împăratul. Iar cîinele, păzind casa şi coconul, veniia un şarpe mare spre cocon, iar cîinele, văzind şarpele că vine spre cocon, l-au întîmpinat pre şarpe şi au început a să bate cu şarpele şi [276] au început a-l muşca şi a-l mînca pînă l-au omorît pre şarpe.
      Într-aceaea vreame au venit şi slujitoriul la împăratul. Şi cîinele, deaca au văzut pre stăpînu-său, i-au ieşit înaintea / lui, iară stăpînu-său, văzind gura cîinelui cruntă, i-au părut că au mîncat pre cocon şi cu mare mînie au ucis pre cîine cu sabiia. Şi întrînd în casă, au văzut pre cocon durmind şi şarpele ucis. Atuncea au cunoscut că l-au omorît cîinele şi au început a să căi şi a plînge cu amar mare după cîine, ce n-au folosit nimica cîinelui.
      Aşa şi împărăţiia ta să nu omori pre fiiul tău fără vină şi aşa te vei căi ca şi acel slujitori. Şi slujitoriul s-au căit de un cîine, iar împărăţiia ta te vei căi de fiiul tău, ce ai numai pre dinsul, şi vei suspina şi vei plînge şi de mare voie rea te vei bolnăvi şi vei muri şi nimica nu vei folosi. Iar de vei vrea să-l omori fără vină, judeţ şi cuvînt vei da înaintea lui Dumnedzău.
      Şi ascultă şi altă pocitanie ce-ţ voi spune.
      
      
A DOAO POCITA<NIE>
      
      Au fost un om foarte lotru şi rău şi curvari şi, auzind de muieri frumoase, făcea cum putea şi să împreuna cu dinsa. Şi auzind de o muiare frumoasă, au mers la dinsa şi foarte i să ruga să se culce cu dinsa, iar muiarea, ca o înţeleaptă ce era, n-au vrut să facă pre voia lui. Şi curvariul nu s-au lăsat de gîndul lui, ce au mers la gazdă la dinsa de au şezut ca şi dintîi şi au început a o dodei ca să să culce cu dinsa. Şi tot n-au vrut. / / Iar curvariul, văzind că nu poate face nimica, s-au dus la o babă şi i-au spus de toate, iar baba au răspuns:
      – Ome, nu vei face nimica cu aceaea muiare, că easte foarte înţeleaptă şi cu cinste. [277]
      Iar curvariul au zis cătră babă:
      – De o vei putea face să să culce cu mine, ce vei pohti eu îţ voi da.
      Baba, deaca au auzit dăruitul, au zis:
      – Eu îţ voi face pre voia ta, numai te du la dugheana bărbatului său şi te roagă să-ţ vînză dulama de pre dinsul şi o adu la mine.
      Şi îndată s-au dus la bărbatul muierei, la prăvălie, şi au început a să ruga zicînd:
      – Rogu-mă, frate, să-m vinzi această dulamă de pre tine, că voi să mă duc într-o cale, departe, şi ce vei ceare eu îţ voi da.
      Iar bărbatul muierei i-au vîndut dulama de pre dinsul, văzind că-i dă preţ.
      Şi îndată o au adus la babă. Deci baba au luoat dulama şi i-au ars poalele. Şi deaca au ars, o a luoat şi s-au dus la muiarea aceluia ce i-au vîndut dulama şi, vorovind cu dinsa, au vîrît dulama supt căpătîiu. Şi n-au văzut muiarea. Şi puţin au şezut şi s-au dus baba şi au lăsat dulama pusă pre ascuns. Şi au zis baba curvariului:
      – Şezi aciia şi te fereşte să nu te vază om strein. 
      Iar cînd au fost vreamea bucatelor / au mers bărbatul de la prăvălie să mănînce şi deaca au mîncat, s-au suit în pat să să culce şi era căpătîiul foarte sus. El au rădicat căpătîiul să-l mai coboare şi au găsit dulama ce o vînduse acelui om. Şi găsind dulama, n-au zis nimica muierei şi îndată s-au sculat şi au bătut pre muiare, iar muiarea, plîngînd de ciudă că nu ştiia pentru ce o bate, cu multe lăcrămi au ieşit din casă, şi s-au dus la părinţii ei.
      Iar baba, auzind că s-au dus la părinţii ei, s-au dus acolo şi i-au zis:
      – O, fata mea, am auzit că te-au bătut bărbatul tău şi foarte mi-au părut rău şi te-am căit. [278]
      Iar muiarea au răspuns cătră babă:
      – Să ştii că bărbatul mieu foarte rău m-au bătut şi eu nu ştiu pentru ce vină m-au bătut.
      Iar procleta de babă au zis:
      – Să ştii, fiica-mea, că oarecine v-au făcut farmece; pentru aceaea te-au bătut. Şi de-ţ va fi voia, blem la casa mea, că easte la casa mea un doftor foarte mare de strică farmecele.
      Iar muiarea au răspuns:
      – Gata sînt să merg după tine şi, de mi-are face doftoriul să fie bărbatul mieu cu mine, ce mi-ai ceare eu ţ-oi da.
      Şi deaca au însărat, s-au dus cu baba la casa ei, unde era curvariul acela. Şi au zis baba cătră curvari:
      – Iaca vînatul c-au întrat în casă.
      Şi întrînd în casă, / / unde era curvariul şi doftorul, îndată s-au culcat cu dinsa toată noaptea. Iar muiarea, plîngînd şi blestemînd de ruşine, n-au mai spus nimănui şi s-au dus iar la părinţii ei. Şi deaca s-au făcut zio, curvariul au mulţămit babei cu mare mulţămită şi au zis cătră babă:
      – Îm pare că bătaia şi mîniia ce au păţit de la bărbatul ei de la mine îi easte, ce foarte îm pare rău.
      Iar curva de babă au răspuns:
      – Eu, cu me<şte>şugul mieu, cu fămeia lui l-oi împăca. Ce te du la prăvăliia bărbatului său şi şezi puţintel şi el te va întreba de dulamă ce ţi-o a vîndut. Iar tu să zici că „dulama ce mi-o ai vîndut o am îmbrăcat şi ducîndu-mă pre drum nu ştiu cum o am ars la poale şi m-am dus şi o am dat la o babă ce aveam cunoscută că să o dea unui croitori ca să o dereagă. Şi de cînd i-am dat dulama nu mai poci să o mai găsesc”. [279]
      Aceaste cuvinte au învîţat baba să grăiască curvariul cătră bărbatul muierei.
      – Şi tu grăind cu dinsul aceaste cuvinte, eu încă voi veni şi voi sta împotriva voastră şi m-oi face că merg la treaba mea. Iar tu zi cătră bărbatul ei: „Iată şi baba care i-am dat dulama” şi mă strigă, că voi veni la tine. Şi tu să mă întrebi: „Ce ai făcut dulama / ce ţ-am dat să o deregi?”
      Deci curvariul îndată s-au dus la bărbatul muierei şi au zis precum l-au învăţat baba să o arate. Şi văzînd pre baba, o a chiemat de o au întrebat zicînd:
      – Dulama ce ţ-am dat ca să o deregi ce o ai făcut?
      Iar baba au căutat cătră bărbatul muierei şi au început a să ruga zicînd:
      – Mîntuiaşte-mă, jupîne, de acest om, că mi-au dat o dulamă ca să o dau la croitori să o dereagă şi eu, săraca-m de mine, nu ştiu ce o am făcut, că m-am dus la casa dumitale, ce nu ştiu, în casă o am uitat, au unde o am pus, că nu poci să-m aduc aminte: la casa dumitale o am lăsat, au într-alt loc?
      Aşa grăind baba cătră bărbatul muierei, el răspunse:
      – Să ştii, babo, că pentru aceaea dulamă mare sfadă am făcut eu cu muiarea mea. Şi acea dulamă o am găsit în casă şi vino de o ia.
      Şi s-au dus acasă şi au vrut să facă pace cu muiarea lui şi mult dar au dăruit ca să facă pace. Iar muiarea nu vrea să să împace cu dinsul şi cu multe rugăminte au făcut pace cu dinsa.
      Aşa să ştii, o, împărate, că muierile ceale reale şi vicleane multe tocmeale şi fapte reale fac şi nu poate nimea să le priceapă, că muierile ceale reale să potrivescu cu aspida, ceale fermăcătoare, iar muierile ceale bune iar să aleg foarte cu cinste bună / / şi să tocmescu cu diiamantul, măcară că sînt toate într-un chip: muieri. Ce te păzeaşte [280] şi te fereaşte, împărate, că drăciile muierilor sînt reale.
      Aceaste cuvinte auzind, împăratul, au zis să nu omoare pre fiiul său.
      
      
IARĂ AU MERS ŢIITOAREA LA ÎMPĂRATUL
      
      Şi muiarea ţiitoarea, auzind cum că au zis împăratul să nu omoare pre fiiu-său, a cincea oară au mersu la împăratul, cu multe lacrămi au zis:
      – Am nădeajde, o, împărate, că Dumnedzău va da mare urgie în capul filosofilor tăi, precum s-au făcut unui leu şi unii măimuţe. Au fost într-un loc mulţi neguţători şi mergea pre drum şi avea şi un măgari. Şi au poposît la gazdă şi s-au culcat noaptea şi au întrat un leu în grajd şi s-au culcat în mijlocul cailor, lîngă măgari, şi nici o gîlceavă n-au făcut şi nici din neguţători n-au simţit nimica. Şi întrînd un fur în grajd, ca să fure, au început pe-n-tunearec a aleage care va fi mai gras să-l ia. Şi au apucat pe leu şi l-au încălecat, gîndiind că easte cal. Şi au luoat drumul şi să ducea. Iar leul simţiia că easte greu şi au gîndit că easte procletul cel de noapte şi să temea de tîlhari ce-l încălecase. Şi toată noaptea şedea furul pre leu călare şi mergea. Şi furul, văzind că au încălecat pre leu, foarte s-au spăreat şi dea/ca s-au făcut zio au trecut pre lîngă un copaci şi ş-au tins mîinile şi s-au apucat de crăngile copaciului şi s-au suit în vîrful copaciului şi s-au scăpat de primejdiia leului. Iar leul, mîntuindu-să, mai tare fugiia. Şi au întîmpinat pre leu o maimuţă. Văzind pre leu aşa spăreat, l-au întrebat:
      – Pentru ce eşti aşa spărios? [281]
      Iar leul au răspuns:
      Procletul cel de noapte m-au încălecat toată noaptea.
      Iar măimuţa l-au întrebat unde easte acel drac şi leul i-au spus că s-au suit în copaci. Atuncea s-au suit măimuţa în copaci şi o a văzut furul şi s-au temut de măimuţa şi s-au ascuns într-o gaură a copaciului. Şi maimuţa au chiemat pre leu cu mîna şi leul au mers de au stătut supt copaci. Iar furul au făcut cum au putut şi au apucat pre maimuţa de coaie şi o a strîns foarte tare pînă au murit şi au căzut jos moartă. Deci leul au început a fugi şi furul au biruit pre amîndoao hierile.
      Aşa şi eu am nădeajde pre Dumnedzău că voi birui pre filosofii tăi, o, împărate, că între mine şi între tine au pus mare scîrbă.
      Iar împăratul, auzind aceaste cuvinte, l-au giunghiiat la inimă şi au zis să omoară pre fiiul său.
      
      
<Ş>I AL ŞASELEA FILOSOF AU MERS LA ÎMPĂRATUL
      
      <A>uzind al şaselea filosof al împăratului precum au zis să omoară / / pre fiiu-său, au mers la împăratul şi închinîndu-să au zis:
      – O, împărate, să trăieşti în veaci! Ca un rob mă rog împărăţiei tale că, neavînd întîi coconi, ai fost căzut cu mare dragoste şi cu osîrdiia inimiei să te rogi lui Dumnedzău să-ţ dea coconi ca să aibi după împărăţiia ta cine a [282] ţinea împărăţiia. Acum , avînd împărăţiia ta acest fiiu, ispiteşti să-l omori. Să ştii că de vei face fără cercare, apoi vei muri şi cu de-a sila îţ va ieşi sufletul de amar mare şi încă singur ţ-ei face sama şi să va face la tine ca la o porîmbiţă.
      
      
POCITANIIA AL 6<-LEA> FILOSOF
      
      Zic că acea porîmbiţă au fost şezind lîngă un zid şi la vreamea seacerei secera oamenii grîu. Porîmbiţa tot au fost îmblînd după secerători şi strîngea şi mînca grîu şi mai mult strîngea într-o gaură a zidului. Şi într-o zi au zis porîmbu<l> porîmbiţei:
      – Să te fereşti, să nu te atingi de ce am pus în gaură pînă va veni iarna, că la iarnă nu vom mai găsi de unde a mînca, ce vom mînca de acest strîns.
      Şi făcînd legătură porîmbul cu porîmbiţa, de atuncea s-au fost hrănind de pă sămănături amîndoi. Iar făina şi cu grîul ce au fost pus porîmbiţa, agiungînd soarele, s-au amestecat toate şi s-au fost împuţinat. Iar într-o zi s-au apropiat porîmbul la gaură / de au văzut cum stă grîul să nu fie mîncat şi au văzut că s-au împuţinat şi au zis cătră porîmbiţă:
      – Au nu ţ-am zis să nu te atingi de acel grîu?
      Iar porîmbiţa au zis:
      – Eu nici un grăunţ n-am mîncat.
      Iar porîmbul n-au crezut şi o au bătut pînă au murit. Şi au rămas porîmbul singur. Şi deaca au venit iarna, au plouat şi au ninsu grîul şi s-au umezit şi s-au înflat precum scăzusă şi iar au venit la loc şi s-au împlut gaura aceaea. [283] Şi văzind porumbul că s-au împlut gaura aceaea, au priceput că nu e vina porîmbiţei, ce au fost scăzut de soare. Şi s-au căit şi au fost plîngînd cu amar, căce ş-au ucis soţiia. Şi nimica n-au folosit cu căitul şi cu lacrămele.
      Să ştii şi tu, o, împărate, că aşa vei păţi şi tu, de vei ucide pre fiiu-tău pre cuvintele acei muiare rea şi nu ştii adevărat să i să cază moarte! Şi vei păţi precum au păţit şi acea porîmbiţă şi te vei foarte căi şi nici un folos nu vei avea, numai vei muri.
      Şi ascultă, o, împărate, ca să-ţ spui fapte şi lucruri a muierilor.
      
      
POCITANIIA FILOSOFULUI PENTRU MUIERI
      
      Un om îmbla la plug şi într-o zi s-au dus să samene pămîntul şi muiarea lui au făcut bucate, fierturi şi fripturi, şi prăjituri, şi plăcinte şi le-au pus în coşniţă şi le / / ducea la bărbatul său. Şi au trecut pre lîngă o casă, ce era oameni mulţi acolea, călători; şi deaca au văzut pre muiare, o au chiemat în casă şi s-au culcat toţ cu dinsa şi au mîncat toate bucatele şi numai au lăsat plăcintele şi piroşcele în coşniţă acoperite. Şi n-au mai căutat să vază şi s-au dus la bărbatul său. Iar bărbatul său au descoperit coşniţa şi vedea numai plăcinte. Şi au zis fămeiei:
      – Ce easte aceasta?
      Iară muiarea, văzind aceaea, au nevoit să-ş acoapere ruşinea ce au păţit şi au zis cătră bărbatul său:
      – Am visat astă-noapte precum am încălecat pre un lifant şi m-au trîntit şi mă călca cu picioarele. Şi eu m-am deşteptat cu mare frică şi m-am dus la cărturari ce dezleagă visele şi i-am spus visul. Şi el mi-au zis să fac chipul [284] alefantei, precum era, şi să-l fac frămîntat şi să o aduc dumitale, adecă cerbul, să o mănînci ca să să dezleage visul fără nici o primejdie. Şi pre cuvîntul cărturariului am făcut, ca să nu fie ceva pre mine sau pre tine. Iar tu o mănîncă cu toată inima. Şi el au început ca să o mănînce, iar muiarea cu aceaea tocmală ş-au acoperit ruşinea, precum au zis, ca să nu priceapă bărbatul său.
      Aşa, o, împărate, auzit-ai ce fapte reale a muierilor / celor reale şi pe ce le stă gîndul a face tot nevoiescu de le fac ca să le fie pe voie.
      Şi aceaste cuvinte auzind, împăratul au zis să nu omoară pre fiiu-său.
      
      
CUVÎNTUL A OTRĂVITEI ŞI FAPTA A MUIEREI SPURCATE, ŢIITOAREA ÎMPĂRATULUI
      
      Auzind muiarea că au zis împăratul să nu omoară pre fiiu-său, ş-au făcut voia rea şi au gîndit cu gîndul său precum feciorul împăratului mîine va grăi cu tată-său şi îndată va spune şi va mărturisi faptele meale ceale reale: „Ce nu voi fi numai cu ruşinea, ce încă mă vor da de mă vor omorî. Ce mi să cade mai bine să mă omor eu cu mînile meale decît să mai zic ceva cătră împăratul”.
      Şi sfătuindu-să cu gîndul ei, ţiitoarea cea îndrăcită, şi de frică mare ce avea, întîi ş-au strîns toate hainele şi ce avea şi le-au împărţit rudeniilor şi s-au rugat lor să strîngă leamne. Iar rudeniile sale şi vecinii săi au strîns leamne şi au aprins focul, iar muiarea s-au cumpănit să cază în mijlocul focului că ştiia că mîine va păţi mult rău, de vreame [285] ce a şaptea zi era şi vrea feciorul împăratului să grăiască cu împăratul. Pentru aceaea muiarea ţiitoarea vrea să-ş facă moarte.
      Şi îndată s-au auzit la împă / / ratul cum să dă morţei. Şi îndată au trimis împăratul de o au chiemat şi au zis cătră dinsa:
      – O, muiare, pentru ce vei să te arzi?
      Iar muiarea au răspuns cătră împăratul:
      – Pentru căce n-ai vrut să mă mîntuieşti de fiiul tău şi nu l-ai omorît precum i să cade.
      Iar împăratul s-au plecat pre cuvîntul muierei şi au făcut jurămînt mare precum, adevărat, va omorî pre fiiu-său. Deci muiarea au crezut şi o au oprit împăratul şi n-au întrat în foc. Şi îndată s-au mîniiat pre fiiul său şi au zis să-l omoare. Şi au ieşit muiarea afară şi au zis:
      – Aşa e porînca împăratului, să omoară pre fiiu-său.
      
      
CUM AU MERS AL ŞAPTELEA FILOSOF LA ÎMPĂRATUL
      
      Şi al şaptelea filosof, auzind aceale cuvinte, mult ş-au făcut voia rea pentru feciorul împăratului, văzind că easte în mare nevoie şi în cumpănă, ducîndu-l să-l omoară. Luîndu-ş calul, s-au dus cîte 7 filosofii acolo unde era să-l taie şi au stătut aproape de cal şi s-au rugat filosofii să îngăduiască să nu-l omoară pînă să va duce al 7<-lea> filosof la împăratul. Şi i-au dăruit armaşului calul şi alt dar mare ca să-i dea, de care el, armaşul, s-au ruşinat de filosofi şi au ascultat. [286]
      
      
<Ş>I AL ŞAPTELEA FILOSOF AU MERS LA ÎMPĂRATUL /
      
      Deci mergînd al şaptelea filosof la împăratul şi au zis:
      – Să trăieşti în veaci, împărate! Şi să ştii şi aceasta, o, împărate, că fără de cale lucru şi cu năpăşti şi afară din putinţă te ispiteşti să faci şi ai zis pre fiiul tău să-l omori pentru o giuruinţă de nimica. Şi giurămîntul muierescu şi te-au biruit şi asculţi şi crezi cuvinte reale ale ei şi te cumpăneşti să faci această năpaste să omori pre fiiul tău, ca să te grăiască toţ de rău. Şi am înţeles şi aimintrilea, precum că multe rugi şi milostenii şi post au făcut maică-sa şi au pohtit pre acest cocon de la Dumnedzău. Şi vă l-au dat Dumnedzău pre dinsul. Şi acum, pentru un cuvînt a unii muieri, ai zis să omori pre fiiul tău, pentru jurămîntul acei muieri!
      Şi iară mă rog să asculţi aceaste cuvinte pentru un om ce îmbla să ştie toate faptele muiereşti.
      
      
AL DOILEA CUVÎNT AL FILOSOFULUI
      
      Au fost un om şi s-au jurat să nu şază într-un loc, numai să îmble să înveaţe toate drăciile muiereşti. Şi s-au înstreinat şi au îmblat din loc în loc şi nevoiia să înveaţe acealea ce doriia. Şi unde îmbla, timpină pre un om pre cale şi l-au întrebat pre dinsul şi el i-au spus toate / pre adevărat: că el îmblă ca să înveaţe toate meşteşugurile muierilor. Şi i-au zis omul: [287]
      – În zadar te trudeşti, că nu vei putea să găseşti să te înveţe să găseşti meşteşugurile muierilor. Iar de vei vrea să te înveţi puţine meşteşuguri dintr-însele, găseaşte un loc singur şi strînge cenuşe sau praf de pămînt şi şezind desupra cenuşei, mîncînd şi bînd cîte puţin şi ţiindu-te să nu te afunzi, atuncea te vei putea învăţa meşteşugurile muiereşti.
      Atuncea tînărul au ascultat aceale cuvinte ce l-au învăţat şi au şezut pre cenuşe şi pre praf şi au mîncat cîte puţin.Şi au şezut 45 de zile şi toate meşteşugurile muierilor le-au scris. Şi deaca au trecut aceale 45 de zile, toate drăciile muiereşti s-au învăţat şi le-au scris. Şi s-au întors de să ducea acasă la părinţii lui. Şi mergînd pre drum au nemerit la un sat şi au mers într-acel sat de au mas. Şi a doao zi un om au făcut masă mare şi au chiemat oameni mulţi. Şi au chiemat şi pre acel om strein şi au şezut cu acei oame<n>i chiemaţ; şi nu vrea să mănînce călătoriul la masă ca ceilalţi oameni chiemaţ: Atuncea au zis cătră călători:
      – De unde eşti de unde vii? /
      Şi streinul au răspuns şi au zis:
      Sînt om strein de departe şi am venit de pre locurile meale ca să poci să ştiu să scriu şi să aflu faptele muiereşti şi drăciile.
      Atuncea au zis stăpînul casei fămeiei sale:
      Acest om este strein şi nu l-am văzut să mănînce, şi easte strein de pre locurile sale şi au îmblat prin toate satele şi toate faptele muiereşti s-au învăţat şi le-au scris. Iar tu, o, muiare, să-l iai pre dinsul în casă şi-i pune bucate să mănînce bine.
      Iar muiarea au făcut precum au zis bărbatul său şi i-au pus masă. Şi au şezut călătoriul şi s-au ospătat şi apoi [288] l-au întrebat muiarea şi au zis:
      – Ce ai făcut, ome, de ai scris toate faptele muierilor?
      Şi au zis:
      – Aşa easte, că nici una cîte fapte sînt ale muierilor toate le-am scris.
      Iar muiarea l-au priceput că easte fără de minte şi nebun şi au zis cătră dinsul:
      – De vreame ce toate faptele muiereşti le-ai scris şi eu muiare sînt, şi voi face un meşteşug de voi face un lucru drăcescu cătră tine ca să văz: easte la tine scris ? Şi să-ţ spui a unii muieri fapta. Şi ascultă, de va fi scris ce-ţ spui.
      Fost-au un om şi avea o muiare foarte înţeleaptă şi cinstită. Deci omul acei fămei clevetiia pre toate muierile / / şi le suduia. Iar muiarea acelui om ce clevetiia i-au zis bărbatului său:
      – Nu sudui pre toate muierile, ce numai pre ceale reale.
      Şi au zis bărbatul ei:
      – Ba pe toate le suduiescu, că sînt reale!
      Şi au zis muiarea:
      – Nu zice aşa, că nu ţi s-au priejuit să te împreuni cu vruna de aceale muieri!
      Iar bărbatul i-au răspuns:
      – De s-are fi şi prilejit să iau vreo muiare de aceale reale, i-aş fi tăiat nasul cu cuţitul.
      Iar era aproape de casa lui de să sfădiia în toate zilele, iar el le suduia pre dinsele. Iar într-o zi au zis muiarea cătră bărbatul său:
      – Ce-i face astăzi, bărbate?
      El au zis:
      – Mă voi duce la plug, iar tu fiiarbe bucate ce va fi şi adu să mănînc la plug. [289]
      Iar ea s-au dus în tîrgu şi au cumpărat peşti şi au dus bucate la plug la bărbatul ei şi au mîncat. Iar întorcîndu-să acasă, fămeaia au aruncat peşti pre breazda plugului, unde cîte 2, unde cîte 3. Iar bărbatul s-au sculat şi au început a ara cu plugul şi arînd găsea peşti pre arătură şi au strîns toţ peştii. Şi deaca au însărat, s-au dus acasă veasel şi au zis fămeiei sale:
      – Făcut-ai ceva bucate?
      Iar muiarea au zis:
      – N-am făcut nimica, că n-am avut cînd mearge în tîrgu să cumpăr ceva.
      Iar el i-au zis:
      – Iacă, / ţ-am adus peaşte şi pune de fiiarbe.
      Iar ea au zis:
      – Unde ai găsit peaşte, bărbate?
      El au zis:
      – Am găsit pre arătură.
      Iar ea s-au dus de au ascuns peaştele; iar cînd au fost la cină, i-au pus pre masă numai pîine. Iar bărbatul au zis:
      – Dară peaştele unde easte?
      Iar muiarea au zis:
      – Ce peşti ceri tu, o, bărbate?
      Bărbatul au zis:
      – Peaştele care ţ-am adus de la ţarină.
      Iar muiarea îndată au început a să zgîriia cu unghile pre obrazi şi au început a striga cu glas mare, zicînd:
      − Auziţ, vecinilor!
      Şi vecinii s-au strins, mirîndu-să, şi au zis:
      – Auziţ, boiari, cum zice bărbatul mieu să-i fierb peaşte ce au adus de la ţarină?
      Iar bărbatul iar au zis:
      – Dumneavoastră, boiari şi fraţ, eu, arînd cu plugul, am găsit peşti pe brazdă şi i-am strîns şi i-am adus şi i-am dat muierei meale să-i fiiarbă şi acum zice că nu i-am dat nimica. [290]
      Atuncea muiarea au strigat tare, zicînd:
      − Dracul au întrat într-însul, ce mă rog să-l legaţ, că mă va ucide.
      Deci, zicînd muiarea aşa, vecinii l-au legat de mîni şi de picioare cu un lanţu de hier; şi toată noaptea zicea:
      – O săracul de mine, de nu aş fi găsit peaşte, nu mi-are fi mie ciudă! Şi l-am dat aceştii căţeale şi i-am zis să-l hiiarbă. Şi ea au făcut de m-au legat / / cu fier.
      Iar muiarea iar au strigat zicînd:
      – S-au nebunit bărbatul mieu.
      Şi deaca s-au făcut zio, au venit vecinii şi el, săracul, răspundea dirept, iar muiarea striga şi zicea că n-au nebunit. Şi vecinii credea pe muiare zicînd:
      – Adevărat, acest om s-au nebunit.
      Şi a treia zi i-au zis muiarea bărbatului său:
      – Foame ţi-e? Să-ţ dau să mănînci?
      Şi el au zis:
      – Ce ai să-m dai să mănînc?
      Ea au zis:
      – Un peaşte prăjit.
      Şi el au zis:
      –Bine, o muiare, acei peşti sînt care am adus de la ţarină?
      Şi muiarea au zis:
      – O, boiari, încă diiavolul tot îl ţine.
      Iar el, săracul, iar zise că nu-i va mai zice aceaste cuvinte. Atuncea muiarea lui i-au dat de au mîncat de acei peşti. Şi atuncea au zis bărbatul muierei sale:
      – O, muiare, dezleagă-mă, că altă dată nu-ţ voi mai aduce aminte de peaşte.
      Şi el, săracul, n-au mai cutezat să zică de peaşte, numai ce au zis:
      – N-am ştiut şi ce peşti sînt aceiia. [291]
      Şi atuncea l-au dezlegat şi i-au zis:
      – Bărbate, cîte ai zis toate sînt bune, numai pentru ce suduiai toate muierile? Ce nu suduiai numai pre ceale reale, ce ocăreşti şi pre ceale bune? Ţ-am zis: „Bărbate, nu sudui pre dinsele, ce taci mălcom!” Iar tu tot le suduiai; şi ai zis că, de ai hi avut muiare rea, i-ai fi tăiat / nasul sau o ai ucide. Pentru aceaea ţ-am făcut şi eu cîte ai văzut şi să nu te mai lauzi că vei birui pre muiare.
      Aceaste cuvinte au zis streinului şi iar i-au zis:
      – O, streine, tu vezi pre bărbatul mieu că easte foarte bătrîn şi eu sînt tînără şi frumoasă şi împreunarea de bărbat mi-e foarte dragă. Şi tu eşti tînăr şi poţi să faci pohta mea. Şi bărbatul mieu easte afară de şade cu priiatinii şi tu te scoală şi-m fă voia mea şi pohta mea să să plinească.
      Iar săracul acela s-au potrivit şi s-au amăgit şi îndată s-au sculat şi ş-au dezlegat brînişorul şi s-au suit pre divan. Iar muiarea, văzind graba tînărului să se împreune cu dinsa, muiarea au început a să depăra şi strigînd zicea:
      – O, vai de mine, ce poate fi aceasta ce am păţit?
      Şi îndată au alergat bărbatul ei şi oaspeţii şi o înteţiia. Iar streinul, deaca au văzut pre dinsa că au început a striga şi atîţea oameni ce s-au strîns în casă, îndată s-au sculat curînd şi au şezut la masă şi şedea cu mare frică şi groază şi n-avea ce face.
      Atuncea au zis muiarea cătră dînşii:
      – Acest strein şedea şi mînca aici la masă şi s-au prilejit un os de peaşte şi s-au înecat / / în grumazi şi puţin era să moară. Şi eu, deac-am văzut aceasta, m-am spăreat şi pentru aceasta am strigat. Iar acum, cu ajutorul lui Dumnedzău s-au mîntuit de nevoia înecatului. [292]
      Şi oamenii s-au dus pre acasă, iar muiarea au zis cătră strein: 
      – Oare, streine, de aceastea ce ţ-am spus şi ţ-am făcut sînt scrise în catastiful tău?
      Şi streinul au zis:
      – Acestea cîte am văzut şi am auzit acuma nu sînt nici una scrise.
      Şi i-au zis muiarea:
      – Ome, în deşert te trudeşti şi ai făcut atîta trudă şi nimică n-ai isprăvit şi nici o faptă drăcească şi faptele muierilor n-ai învăţat, nici vei putea să înveţi.
      Iar streinul, auzind aceasta de la acea muiare, îndată au aruncat în foc catastiful ce avea scrise faptele muiereşti şi să ciudiia şi zicea că nici un om nu poate să cunoască meşteşugurile şi faptele muiereşti.
      Ce aşa şi împărăţiia ta cunoaşte cu înţelepciunea împărăţiei tale că fără svîrşit sînt drăciile, meşteşugurile muiereşti. Şi nu face fără cercare şi nu asculta pre cine zice să omori pre fiiul tău. Oare cine are fi pre urma împărăţiei tale, că toţ vor fugi şi vor zice: „Oare de ce ş-au omorît pre fiiul său, că numia pre dinsul avea? Dar noi, / că sîntem streini?”. Şi încă în toată lumea să va auzi şi te vor cleveti în veaci oamenii.
      
      
      PRECUM AU ZIS ÎMPĂRATUL SĂ NU OMOARĂ PRE FIIU-SĂU
      
      Iară împăratul, auzind aceaste cuvinte ale a şaptelea filosof i s-au mîngîiat inima şi ş-au întors mîniia şi îndată au trimis să nu omoară pre fiiu-său.
      Şi a doao zi au fost a opta zi şi s-au dezlegat gura fiiu-său de legătură ce avea şi au început a grăi. Şi au zis [293] coconul împăratului cătră o muiare ce era cu dinsul, zicînd:
      – O, muiare, pasă curînd la filosoful cel mare şi-l chiiamă să vie mai curînd la mine.
      Şi s-au dus muiarea cum mai degrabă de l-au chiemat şi cu bucurie mare au zis:
      – Fiiul împăratului te pohteşte să mergi la dinsul cum mai degrabă.
      Iar filosoful, auzind de la muiare, mai de sîrgu s-au dus cu mare bucurie şi cu dragoste l-au cuprins şi l-au sărutat. Iar feciorul împăratului au început a-i spunerea cătră filosof pentru ce n-au grăit aceale 7 zile şi cîte au zis ţiitiarea de cătră dinsul.
      – Şi mulţămesc foarte întîi lui Dumnedzău şi al doilea dumneavoastră că m-aţ scos din mare şi grea cumpănă ce am avut de la muiare ce m-au pîrît cătră părintele mieu, împăratul. Iar voi, priia / / tinii miei cei buni şi crezuţi, acum păsaţ la tată-mieu, împăratul, şi cîte aţ auzit să i le spuneţ pînă nu apucă acea spurcată de ţiitoare şi iar va amesteca urechile şi auzul.
      Iar filosoful cu mare veselie şi cu mare dragoste s-au sculat şi s-au dus la împăratul şi precum să cade s-au închinat şi au zis:
      – Să trăieşti în veaci, împărate! Pentru fiiu-tău am venit astăzi şi ţ-am adus veaste bună şi bucurie. Să ştii, împărate, că fiiul tău au grăit şi m-au trimis la împărăţiia ta să-ţ spui.
      Şi împăratul, auzind aceaste cuvinte, s-au bucurat foarte şi nu putea să se încrează. Şi l-au dăruit cu mare dar pre filosof şi au trimis oameni să aducă pre fiiu-său. Şi aducîndu-l, l-au dus la împăratul. Şi s-au închinat părintelui său, împăratului. Iar împăratul, de bucurie mare, au întîmpinat pre fiiu-său şi l-au strîns în braţe şi [294] cu dragoste l-au sărutat. Deci împăratul l-au pus aproape de îns în scaun împărătescu şi i-au zis:
      – O, iubitul mieu fiu, ce easte aceasta multă tăceare atîtea zile? Şi eu de cuvintele muierei m-am cumpănit să te omor.
      Iar fiiu-său au răspuns, zicînd:
      – O, împărate, Dumnedzău, carele agiută tuturor oamenilor, agiutatu-mi-au şi mie de m-au scos din năpaste şi din moarte. / Că şi eu pentru aceaea n-am grăit la aceaste trecute zile, că ştii bine, o, împărate, că de la dascălul mieu, Sindipa, aveam porîncă pînă în 7 zile să nu grăiescu nici un cuvînt. Iar cunoaşte, o, împărate, că, deaca s-au săvîrşit vremea învăţăturei meale, la împărăţiia ta am venit şi n-am grăit. Şi Măriia ta m-ai dat pre mîna ţiitoarei şi m-au dus la casa sa şi au început să-m grăiască cuvinte scîrnave şi precum să nu cade; şi mă îndemna să mă culc cu dinsa şi mi-au zis: „Culcă-te cu mine şi eu voi face de va muri tată-tău şi tu să fii împărat şi p emine m-ei luoa să-ţ fiu împărăteasă”. Şi eu, deac-am auzit aceaste cuvinte precum nu să cade, m-am mîniiat foarte pre dinsa şi am uitat porînca dascalului şi am grăit cătră dinsa, şi i-am zis: „O, muiare, nu-ţ voi răspunde de cîte mi-ai grăit acuma, pînă nu vor treace 7 zile, şi atuncea îţ voi grăi pentru aceaste cuvinte ce-m grăieşti precum nu să cade”. Aceaste cuvinte am grăit cătră muiare. Şi pentru ce nu am făcut pre voia ei şi pre pohta ce-i era ei dragă, pentru aceaea cuvinte am grăit cătră muiare. Şi pentru ce nu am făcut pre voia ei şi pre pohta ce-i era ei dragă, pentru aceaea nevoia şi siliia să mă omoară pînă vor treace aceale 7 zile şi te îndemna pre împărăţiia ta la moartea mea aceaea muiare rea. Şi pentru // aceasta au fost lucrul tăcerei meale, de nu grăiiam, de care lucru, o, împărate, de va fi şi cu voia ta, să chiemi să vie mulţi oameni şi toţ filosofii ca să auză şi ei ce învăţătură am învăţat de la dascălul mieu Sindipa. [295]
      Iar împăratul, auzind aceaste cuvinte de la fiiu-său s-au bucurat şi au zis să meargă toţ filosofii ca să asculte pre fiiu-său. Şi s-au strîns toţ filosofii ca să asculte pre fiiu-său. Şi s-au strîns toţ, precum au fost porînca împărătească. Şi au mers şi dascalul Sindipa şi au şezut, iar împăratul au zis cătră dinsul:
      – Unde ai fost pînă acuma, filosoafe Sindipo? Că pentru aceaea căci nu te-ai arătat s-au cumpănit fiiul mieu să-l omor.
      Iar Sintipa un răspuns cătră împăratul:
      – Eu, o, împărate, fiiului tău i-am zis să nu grăiască pînă în 7 zile, căci lucrul al norocului lui la astronomie am cercat şi am găsit că, de va grăi într-aceale 7 zile, va muri rău.
      Atuncea împăratul, auzind aceale cuvinte de la dascalul Sintipa, foarte i-au mulţămit şi au chiemat şi pre ceiialalţi filosofi împreună cu Sintipa şezind. Iar pre fiiu-său l-au pus din a direapta de au şezut şi l-au întrebat. Şi zise împăratul:
      – O, filosofi, de aş fi omorît pre fiiul mieu într-aceaste / 7 zile, a cui are fi fost vina a morţei fiiului mieu? Au a muierei?
      Atuncea 4 filosofi să apropiiară de împăratul şi au zis unul dintr-înşii:
      – O, împărate, cum îm pare, are fi fost vina dascalului Sintipa, de vreame de vrea grăi coconul întru aceale 7 zile, are fi murit; pentru aceaea, de ce n-au ţinut pre fiiul tău, ce l-au trimis?
      <Al> 2 <-lea> filosof.
      Şi al doilea filosof au zis:
      – Nu easte aceasta precum zice, că nu au putut să fie mincios la împăratul să împuţineaze sau să înmulţască vremea ce pusease cu împăratul şi pentru aceaea [296] l-au trimis la aceaea zi ce avea şi el s-au ascuns. Iar vina morţei n-are fi fost a Sintipei, ce are fi fost a împăratului, căci vrea să-l omoară.
      Şi al treilea filosof au zis:
      – Îm pare mie că nici a împăratului n-are fi fost vina, nici a dascalului Sintipei, ce numai easte vina muierei, că pîrîia pre cocon cu minciuni. Nefăcîndu-i voia, au îndemnat să omoară pre cocon.
      Şi al patrulea filosof au zis că vina morţei nu e a muierei, de vremea ce au muierile nărav, cînd să prilejescu 2 într-un loc, atuncea mai mult grăiescu şi mai mult îndeamnă muierile pre tînăr la împreunat. Aşa şi această / / muiare s-au amăgit şi au îndrăgit pre tînăr. Şi deaca n-au ascultat tînărul, s-au temut foarte muiarea şi au venit ca să să mîntuiasacă de frică ce avea, să nu paţă rău pentru cuvintele ce au grăit, de cuvintele ceale reale; ce pentru aceaea nevoiia ca să omoare pre cocon; ce easte vina tînărului, căce au grăit şi n-au ascultat porînca precum îi zisease dascalul său şi i-au grăit cuvinte mari, înfricoşate.
      Atuncea au răspuns şi Sintipa de au zis:
      – Precum îm pare mie, nu easte aşa; nici a tînărului easte vina, nici easte vina muierei mare. Adevărat şi tocma omul să face pre sine că easte filosof sau scriitori sau dascal, acela minte adevărat.
      Atuncea au răspuns şi feciorul împăratului şi au zis tătîni-său:
      – O, părintele mieu, zi-mi şi mie să grăieascu şi eu cătră aceastea. 
      Atuncea împăratul au zis să grăiască. Deci, feciorul împăratului au zis cătră filosofi:
      – Mintea mea cătră a voastră, filosofi, să asamănă. Iar ascultaţ. <U>n om au gătit masă mare şi avea multe [297] fealiuri de bucate şi au chiemat mulţi oameni să-i ospeteaze şi au zis oaspeţilor să ospeteaze. Şi au trimis pre o muiare în tîrgu să cumpere lapte să bea chiemaţii. Iar muiarea s-au dus şi au cumpă / rat lapte şi au pus în cap vasul cu laptele şi veniia acasă. Şi s-au prilejit o pasăre de au fost apucat un şarpe şi-l strîngea cu unghile. Şi aceaea pasăre, zburînd pre deasupra capului muierei ce ţinea oala cu laptele şi strigînd pre şarpe cu unghile, el de strînsoare mare au borît otrava în oala cu laptele şi muiarea nimica n-au ştiut. Şi stăpînul casei au dat de au băut oaspeţii. Şi au băut şi au murit toţ. Ce spuneţi, o, filosofi, a cui e vina morţei?
      Iar unul dintru filosofi au zis:
      – Vina easte a celui ce au făcut masa, căce are fi fost să bea slugile decît au băut oaspeţii.
      Al doilea filosof au zis:
      – Nu easte aşa lucrul, că cela ce au făcut masa n-au ştiut, ce au fost vina şarpelui.
      Iar ceiialalţi filosofi au zis:
      – Nu e aşa lucrul, că şarpele, fiind strîns de acea pasăre ce să chiiamă lupul avînd vină mare, au borît otrava.
      Şi iar au răspuns şi alt filosof de au zis că primejdiia ce au murit oamenii easte acei pasări, că au fost ţiind foarte tare pre şarpe şi de mare strînsoare ce l-au fost strîngînd, au fost borît otrava.
      Au zis şi Sintipa:
      – Să fie cunoştinţă împărăţiei tale, o, împărate, că nici un meşteşug al filosofiei n-am lăsat ca să nu învăţ pre fiiul tău, că altul nu să va / / mai găsi mai filosof la toate decît fiiul tău, în toată împărăţiia ta.
      Şi iar au zis că toate fierile sînt de la Dumnedzău făcute, cu porînca lui, şi are puteare ca o vită şi nu mănîncă alt nimica, numai aceaea ce i-au porîncit Dumnedzău. [298] Aşa şi acea pasăre, îi e dat de la Dumnedzău să să hrănească şi n-are nici o vină pentru acea moarte.
      Atuncea au răspuns şi feciorul împăratului şi au zis:
      – O, părintele mieu, nimica nu greşescu filosofii tăi, că aceiia ce au băut laptele aşa le-au fost mintea să moară şi aşa le-au fost ursit să paţă.
      Şi împăratul cu bucuriie au primiit cuvintele fiu-său şi mult au mulţămit şi s-au bucurat de multă învăţătură ce au învăţat şi aşa au zis Sintipei:
      – Pohteaşte ce-ţ va fi voia de la împărăţiia mea şi eu îţ voi da. Şi, de ce vor mai fi şi alte învăţături, să-l înveţi.
      Iar Sintipa au zis:
      – Să ştii, o, împărate, precum într-aceaste vremi puţin ţ-am spus aceasta: că nici un lucru al filosofiei şi meşteşug n-am lăsat de nu l-am învăţat pre fiiul tău, de care toţ filosofii cîţ sînt la împărăţiia ta îm pare să-ţ spuie.
      Şi împăratul zise fiiului său:
      – Adevărat grăiaşte dascalul tău?
      Şi filosofii au răspuns pentru cocon:
      – O, împărate, / niminilea nu să va afla să întreacă pre fiiul tău cu învăţătura şi cu filosofiia.
      Atuncea au grăit şi feciorul împăratului:
      – O, părintele mieu, împărate, niminelea din oameni, de nu va luoa deplin înţelepciunea şi mintea şi învăţătura, nu va fi putincios de să fie dascal pre sine, iar să cade să chiemi pre omul cel neînvăţat, fără minte, şi să nu-l facă înţelept. Iar Sintipa, cu mare nevoinţă şi dăscălie, m-au făcut mare pricepători, om cu mare puteare a lui Dumnedzău şi cu filosofie şi cu minte. Şi să cade să-l cinsteşti foarte şi să aibă mulţămită bună de la împărăţiia-ta. Şi mă rog împărăţiei-tale să mă asculţi o pildă ce voi să-ţ spui. [299]
      
      
POCITANIIA DINTÎI A FECIORULUI ÎMPĂRATULUI
      
      Au fost 3 negustori şi era cîte 3 soţie în negoţul lor. Şi s-au dus într-un sat pentru negoţ. Şi au însărat pre drum şi s-au abătut de au găzduit la o babă. Şi a doao zi au vrut să meargă la federeu şi au zis:
      − Cînd vom mearge la baie, să ne punem galbinii la babă.
      Şi ş-au pus toţ galbinii usebi în pungi şi i-au pecetluit şi i-au dat la babă să-i ţie şi i-au zis:
      – Să ţii aceaste 3 pungi şi să nu dai nici unuia dintru noi dintr-aceaste 3 pungi pînă nu vom / / fi cîte 3 de faţă.
      Şi, deaca i-au zis aşa, s-au dus la feredeu. Şi mergînd pre drum ş-au adus aminte de piiaptine că l-au uitat la gazdă şi au trimis unul dintru dînşii la babă să ia piiaptinele. Deci el au zis:
      − Mi-au zis soţiile meale să-m dai pungile cîte treale să le duc.
      Iar baba au zis:
      – Nu ţi le voi da, pînă nu veţ veni cîte 3 de faţă.
      Iar neguţătoriul i-au zis:
      – Iaca şi soţiile meale, iată că mă aşteaptă şi-ţ vor zice să-m dai pungile.
      Şi deaca au zis aceaste cuvinte babei, s-au întors la soţiile sale şi au zis:
      – Nu va să-m dea baba.
      Şi s-au gîndit că ceare piiaptinele şi nu va să-i dea. Şi zicea amîndoi neguţătorii babei să-i dea piiaptinele şi i-au făcut sămnu să-i dea, iar baba au scos cîte treale pungile şi le-au dat neguţătoriului. Şi luînd pungile soţiilor, [300] au fugit, iar cei doi aştepta pre celălalt şi, zăbovindu-să, au strigat în glas mare, zicînd babei:
      – Unde easte soţiia noastră ce am trimis la tine şi n-au mai venit?
      Iar baba le-au zis:
      – Deaca au luoat cîte 3 pungile cu zisa voastră, s-au dus de la mine şi nu l-am mai vazut.
      Iar soţiile lui au zis cătră babă:
      – Noi l-am trimis la tine să-ţi dai piiaptinele, nu pungile.
      Iar baba au zis:
      – El n-au cerşut piiaptinele, ce au cerşut / pungile; că eu nu l-am crezut pre dinsul, ce voi mi-aţ făcut semn să-i dau. Ce eu, văzind pre voi ce mi-aţ zis, i-am dat pungile.
      Iar negustorii, auzind aceale cuvinte de la gazdă, ş-au făcut voia rea foarte şi îndată au luoat pre gazda şi s-au dus la mai-marele satului şi au început să spuie precum s-au făcut, cu mare voie rea. Iar boiarinul au zis:
      – Să dai, gazdă, pungile oamenilor, precum ţi le-au dat.
      Iar baba au zis: 
      – Dumneata, eu le-am dat banii.
      Iar ei ziseră că nu le-au dat. Iară boiarinul au zis:
      – Numai să le dai pungile, o, gazdă!
      Atunci au ieşit gazda plîngînd de la boiari, iar neguţătorii cerea banii de la babă, iar baba, plîngînd, striga: „Vai de mine, ce m-oi face şi de unde voi da?” Şi mergînd pre drum, văietîndu-să, au întîmpinat pe un copilaş de 5 ani, iar copilul, văzind pre babă plîngînd aşa cu amar, i s-au făcut milă şi au întrebat zicîndu-i:
      – O, muiare, pentru ce plîngi aşa cu amar?
      Iar baba au zis:
      – Lasă-mă, fătul mieu, să-m plîng becisniciia mea. [301]
      Şi copilul foarte o îndemna să-i spuie ca să cunoască pentru ce plînge şi tot o întreba şi nu s-au lăsat pînă nu i-au spus. Deci baba i-au spus toate pre rînd, iar copilul, auzind acealea, au zis, învăţînd pre babă:
      – Eu voi să te mîntu / / iescu de acest greu mare. Dă-mi un ban să-m cumpăr nuci.
      Iar baba au zis:
      – De m-ei mîntui de această nevoie mare, eu îţ voi da banul.
      Atuncea au zis copilul cătră babă:
      – Întoarce-te de te du la boiari şi-i zi: „Dumneata, cînd mi-au dat banii, au fost cîte 3 soţiile şi mi-au zis să nu le dau pînă nu vor fi da faţă toţ; ce mă rog dumitale să le zici să vie de faţă cîte 3 să le dau pungile ce au lăsat la mine”.
      Atuncea, deaca au auzit aceale cuvinte de la copil de 5 ani, s-au bucurat foarte şi îndată s-au dus la boiari şi au grăit cîte o a învăţat copilul. Iar boiariul, deaca au auzit că bine grăiaşte baba, s-au mîniiat pre neguţători şi au zis cătră dînşii:
      – Eu aş-am cunoscut dereptatea pentru ce nu vă dă banii: veniţ cîte trei, precum aţ fost întîi şi, deaca veţ veni cîte 3, voi veţ luoa pungile.
      Şi fiind această leage dereaptă, s-au mîntuit baba de acei 2 neguţători şi nu i-au mai cerut nimica. Atuncea au cunoscut boiariul că de un înţelept au auzit aceale cuvinte şi au întrebat pre babă boiarul, zicînd:
      – O, muiare, cine te-au învăţat aceaste cuvinte bune de te-ai îndereptat?
      Iar baba au zis:
      Un copil de 5 ani m-au întîmpinat şi, văzîndu-mă plîngînd, m-au întrebat / şi eu i-am spus de toate pre rînd. Şi copilul m-au învăţat şi mi-au zis să viu la dumneata să grăiascu precum am grăit.
      Iar boiarul s-au mirat de mintea copilului. [302]
      
      
A DOAO POCITANIE A F<IULUI> ÎMP<ĂRATULUI>
      
      Ascultă, o, împărate, a doao pocitanie. Un bărbat, neguţători, ce îmbla cu neguţătorie şi negoţ avea leamne ce mirosescu şi auzind de un om că la cutare tîrg să vînd foarte bine şi scumpu şi îndată au luoat neguţătoriul de acel lemnu ce mirosiia şi s-au dus la acel tîrg. Şi au stătut dinafara acelui tîrgu şi au descărcat negoţul lui ca să înţeleagă cum să vinde de scump. Şi s-au întîmplat o slujnică a unui boiari şi au întrebat:
      – Ce om eşti?
      Iar neguţătoriul au zis:
      – Sînt un neguţători şi negoţul mieu easte lemnu ce miroseaşte şi l-am adus să-l vînez aici.
      Iar slujnica au spus toate stăpînu-său. Şi el era de ştiia foarte multe, om amăgitori, şi îndată au strîns leamne ce mirosiia şi le-au pus în foc. Şi fiind multă pară a focului, îndată au ieşit mirosul focului într-acolo şi s-au priceput în mult loc. Şi acolo, aproape, au fost şi acel neguţători şi s-au săturat de miros şi au zis cătră oamenii carii s-au aflat acolo:
      – Mult miros de lemnu m-au să / / turat şi, rogu-mă, căutaţ să nu fie aprins cineva negoţul mieu şi arde.
      Iar ei au zis:
      – Nu arde al tău.
      Şi a doao zi s-au dus neguţătoriul în tîrgu şi l-au tîmpinat stăpînul acei slujnice şi întîi l-au întrebat pre dinsul:
      – Ce easte negoţul tău? [303]
      Iar neguţătoriul au zis că „am lemnu de cel miroseaşte”. Iar omul cel de loc au zis cătră neguţători:
      – O, ome, cine te-au îndemnat să aduci de acest lemnu şi ai lăsat al tău negoţ de care ai fi dobîndit? Că noi aici avem de acest lemnu numai de foc şi le ardem.
      Iar neguţătoriul au zis:
      – Cum să fie aşa? Eu am auzit că mai scump decît aicea nu să vinde nicăierea, nici într-un tîrgu, că mi-au spus neguţătorii carii umblă aici.
      Iar el zise:
      – Cine ţ-au spus aceale cuvinte te-au amăgit foarte.
      Iar neguţătoriul, auzind, foarte ş-au făcut voia rea, iar omul îi zise:
      – Priiatine, că mult ţ-ai făcut inima rea şi foarte îm pare rău de tine că te-au mîhnit, iar, de ţi-e voia, vinde-m tot negoţul tău şi de ce vei ceare eu îţ voi da un blid plin, măcară de ce ai ceare.
      Iar neguţătorul au gîndit cu gîndul: „Mai bine să-i dau tot negoţul mieu, să iau eu un blid plin de ce voi ceare decît va rămînea negoţul mieu nevîndut. Şi gîndind neguţătoriul acel gînd, ş-au vîndut tot negoţul său acelui om / de loc şi s-au tocmit de ce are ceare să-i dea un blid plin. Şi omul au luoat negoţul şi s-au dus acasă şi alt om n-au ştiut de acel negoţ. Şi atuncea au întrat neguţătoriul în tîrg şi s-au dus la o babă în gazdă şi au început a întreba pre babă neguţătoriul:
      – Oare cum să vinde acel lemnu ce miroseşte?
      Şi baba au zis că să vinde întocma cu aurul.
      – Iar ţie ţ-au fost să te păzeşti de oamenii acestui tîrgu, că toţ sînt amăgitori şi răi şi hicleni la faptele lor şi nu e putinţă, cîţ oameni streini vor veni, să nu-i amăgească şi să cumpănescu să-i piiarză.
      Deci neguţătoriul s-au dus în tîrgu să vază negoţul tîrgului; şi mergînd văzu 3 bărbaţ şezind şi neguţătoriul [304] tot le căuta ades şi ei iar căuta spre dinsul, iar unul dintru acei trei i-au zis:
      – Vino să ne rămăşim şi cine va birui dintru noi să-i facă ce-i va fi voia cu dinsul.
      Iar neguţătoriul, neştiind năravul lor şi fiind om prost, au zis:
      – Bucuros, şi pohtescu precum îţ va fi voia să fie.
      Şi au ieşit amîndoi şi s-au rămăşit unul cu altul, iar omul cel de loc au biruit cu meşteşugurile lui pre neguţători şi zicea cătră dînsul:
      Vezi că te-am biruit cu cuvintele meale şi pe tocmala noastră iar zic să beai toate apele mărei.
      Iar neguţătoriul foarte să mira ce va face / / şi nu putea să mai grăiască omului şi nu putea să scape de dinsul. Şi era neguţătoriul de căuta în cruciş la ochi şi s-au prilejit omul cel de loc la ochi încrucişat dintr-acei 3 oameni unul şi s-au sculat de au apucat pre neguţători şi-l ţinea tare şi-i zicea:
      – Tu mi-ai furat ochiul mieu, ce numai să meargem la giudeţ de loc şi precum ne va zice noiu vom face pentru ochiul mieu ce mi-au furat.
      Auzind baba, gazda neguţătoriului, precum trăgea pre n<eg>uţători la leage, deci baba s-au dus de i-au întîmpinat pre dînşii şi au zis cătră cei 3 oameni:
      – Mă rog dumneavoastră pentru acest strein, azi şi mîine să mi-l lăsaţ pre chizăşiia mea şi a treia zi iar vă-l voi da pre samă.
      Iar cei oameni de loc i-au făcut pre voia babei şi l-au lăsat pre neguţători, iar baba i-au zis:
      – Nu ţ-am spus eu şi nu te-am învăţat dintîi ca să te fereşti de oamenii de tîrgu, că ei foarte sînt la oameni streini răi? Ce ascultă-mă acum precum te voi sfătui. De vreame de ai greşit dintîi, cunoaşte aceasta: că aceşti [305] oameni au toţ un dascal şi întreace pre toţ cu toate realele. Ce pentru aceaea le easte dascal şi în toate sările se duc la dinsul şi-i spun cine ce face şi cine ce grăiaşte şi cum amăgescu. Ce lasă / toate şi fă precum te sfătuiescu şi te scimbă din haine şi te fă că eşti şi tu unul dintr-înşii şi ia aminte şi te ameastecă cu dînşii şi te du la dascalul lor şi te păzeşte să nu te cunoască. Şi stăi şi tu acolea, aproape ca un om de tîrgul acesta şi ascultă foarte bine ce vor grăi ei şi ce vor spune şi precum le va răspunde dascalul lor. Şi foarte să le iai aminte bine şi să nu le uiţi, ca să-i poţi birui. Şi cu mare tărie îi vei birui pre dînşii şi multe vei dobîndi de la dînşii.
      Iar neguţătoriul au făcut precum l-au învăţat baba şi s-au dus de au stătut aproape de dascal. Şi au venit întîi care au cumpărat negoţul de la neguţători şi au zis cătră dascal:
      – Eu am întîmpinat astăzi pre un neguţători şi vindea lemn ce miroseaşte şi m-am tocmit cu dinsul pe tot negoţul lui să-i dau un blid plin de ce va ceare el din toate ce am eu.
      Iar dascalul au întrebat pre dinsul:
      – Ce easte acel lucru ce te-ai tocmit cu dinsul ca să-i dai: galbini au aur, au argint, sau mărgăritari?
      Iar omul au zis:
      – Nu am tocmit anume, numai ce va vrea să ceaie un blid plin să-i dau.
      Şi au zis cătră dînsul dascalul:
      – Mult ai greşit ţie, căce de i-are părea neguţătoriului să ceară / / de la tine pureci cît să va împlea blidul, jumătate să fie bărbăteşti şi jumătate să fie muiereşti şi să nu fie într-un fealiu, ce unii să fie roşii, alţii să fie negri, oare putea-vei să-i dai aceiia ce va zice să-i dai? Atuncea ce vei face tu şi cum te vei mîntui de aceaea nevoie? [306]
      Iar omul au zis:
      – Nu foarte easte aşa priceput acel neguţători, nici mintel îl va agiunge pînă într-atîta; iar precum îm pare îm va ceare bani sau galbini, sau mărgăritari.
      Şi au venit celalalt, care s-au rămăşit cu neguţători şi au zis cătră dascalul lor:
      – Şi eu pre acel neguţători l-am biruit, că ne-am rămăşit amîndoi şi am zis: „Cine dintru noi va birui, cel rămas să facă ce va zice cela ce l-au biruit”. Şi eu l-am biruit de toate cuvintele şi i-am zis cătră dinsul:
      – Nici tu n-ai făcut nimica, dară de va zice acel neguţători ţie: „Să mergi tu să opreşti toate izvoarăle şi văile ce întră în mare şi atuncea voi bea apa mărei, că eu m-am apucat să beau numai apa mărei, nu şi izvoarăle”. Deci, de are zice neguţătoriul într-acesta chip, atuncea ai puteare să opreşti izvoarăle şi văile ce cură în mare?
      Iar omul au zis:
      – Să ştii dumneata că nu easte aşa / mare la inimă şi la minte acel neguţători şi nu poate să dea acesta răspuns.
      Şi iar au venit şi celalalt om ce căuta în cruciş şi au zis şi el cătră dascal:
      Azi am văzut şi eu un neguţători în tîrgu şi avea ochi crucişaţ şi l-am apucat foarte tare şi am zis că mi-au furat ochiul: „Şi nu te voi lăsa pînă nu ţ-oi scoate ochiul. Şi de ţ-ei cheltui toată avuţiia n-ei scăpa de mine pînă nu m-ei tămădui”.
      Iar dascalul au zis:
      – Că nici tu n-ai făcut nimica, că de-ţ va zice neguţătoriul: „Aceasta easte un semnu a porîncei noastre să scoţi tu ochiul tău ce ai şi eu îm voi scoate un ochiu şi să punem în cumpănă, să cumpănim ochii. Şi de vor fi tocma, atuncea vom afla dereptate. Şi de să va prileji să fie tocma [307] ochiul mieu cu al tău bine va fi”. Dară de nu să va prileji, atuncea ce vei păţi tu că l-ai dăfăimat cu minciună şi i-ai scos ochiul? Atuncea el îţ va ceare mai mult şi te va trage la giudeţ. Atuncea ce vei face, deaca el ţ-are răspunde aşa? Şi aceasta va fi mai rău, că, d-ei face acesta lucru, tu vei fi orbu de tot, iar neguţătoriul tot va fi cu un ochi şi va avea vedeare.
      Iar omul cel de loc au răspuns aceaste cuvinte şi au zis:
      – Dumneata, neguţătoriul n-are / / atîta minte să răspunză aceale cuvinte.
      Iar deaca au auzit neguţătoriul aceaste cuvinte de la dascalul lor, le-au foarte păzit la inima lui. Şi deaca s-au făcut zio, au mers neguţătoriul la omul cela ce cumpărase lemnul cela ce mirosiia, şi i-au zis:
      – O priiatine, dă-m precum ne-am tocmit pentru negoţul ce ţ-am vîndut.
      Iar omul i-au răspuns:
      – Ceare-m ce-ţ pare şi ce-ţ easte voia şi eu gata sînt să-ţ dau.
      Iar neguţătoriul zise:
      – Că mie mi-e voia să-m dai într-această strachină atîţea pureci cîţ vor încăpea, să fie roşii şi negri şi să fie jumătate bărbăteşti şi jumătate muiereşti.
      Şi foarte îi cerea tare neguţătoriul într-acela chip de pureci, iar omul să mira de aceasta ce va face şi nu putea să dea purecii. Deci i-au dat întreit şi împătrit preţul.
      Deci s-au dus de au găsit şi pre cei 2 oameni, pre cela şi i-au zis să bea marea şi pre cela ce zicea să-i dea ochiul şi i-au apucat pre dînşii şi nevoiia să facă toate cîte le auzise de la dascalul lor. Şi foarte i-au nevoit şi pînă nu i-au dat ce au vrut neguţătoriul. Deaca i-au biruit, şi s-au întors neguţătoriul cu mare dobîndă acasă. [308]
      Şi acum, o, împărate, ce cîte ţ-am povestit, precum îm pare, aşa m-au făcut şi pre mine das / calul mieu.
      Iar împăratul zise cătră dînsul:
      – Cunoşti, o, fiule, acest lucru, că într-aceşti 3 ani ce au trecut şi ai fost la dascal şi nu te-ai putut învăţa nimica, iar acuma ai silit de te-ai învăţat toate filosofiile.
      Iar fiiu-său au răspuns de au zis:
      – O, împărate, să ştii că atuncea am fost brudiu şi n-am putut să învăţ, că nu mi-au ajutat mintea şi inima. Nici <un> copil brudiv nu poate să înveaţe filosofii, căce că mintea copilului easte tot la joc. Ce şi eu, o, împărate, fiind într-acelaş chip şi brudiv şi la minte, nu puteam să dezmird la învăţătură. Şi acum, dascalul mieu, Sintipa, văzindu-mă copil tînăr, nu m-au învăţaţ la greu, ca să mă ostenesc şi să urescu şi să părăsescu învăţătura, copil, cum eram. Şi ştiind dascalul că de început, de-are fi vrut să mă puie să învăţ învăţături mari, eu m-aş fi smerit cu firea şi aş fi fugit de la dinsul. Şi fiind eu fecior de împărat, dascalul m-au apucat cu ceale mici învăţături, pînă m-au învăţat de istov. Şi eu, fiind la minte deplin, le-am foarte luoat cu firea şi cu inima, de le-am silit să ştiu toate filosofiile cu agiutoriul lui Dumnedzău.
      Iar împăratul, / / auzind aceale cuvinte a fiiului său, foarte sa-u bucurat şi s-au veselit şi au dat laudă lui Dumnedzău că au adus pre fiiu-său la atîta învăţătură şi foarte au mulţămit şi dascalului Sintipei.
      
      
PRECUM AU ZIS ÎMPĂRATUL SĂ ADUCĂ PRE MUIAREA CEA REA, ŢIITOAREA ÎMPĂRATULUI
      
      Deci, zicînd împăratul să aducă muiarea cea rea şi aduncîndu-o înaintea împăratului, au zis împăratul cătră muiare.
      – Cu ce şi pentru ce nevoiiai să omori pre fiiul mieu? [309]
      Iar ea au răspuns:
      – Să ştii, o, împărate, că tot omul, de are fi făcut o sumă de reale, tot nevoiaşte pentru viaţa lui. Aşa şi eu, luoasem pre fiiul tău în taină c-am <să> poci să cunoscu pentru ce nu grăiaşte. Şi eu l-am întrebat pre dinsul şi l-am dezmirdat cu cuvinte dulci şi blînde şi drag i-am grăit pînă l-am adus de au grăit şi mi-au zis: „O, muiare, acum nu-ţ voi răspunde, pînă nu vor treace 7 zile, şi apoi îţ voi răspunde precum ţi se cade”. Deci, eu, auzind aceale cuvinte, foarte m-am spăreat că, deaca va grăi, fiiul tău va spune împărăţiei tale. Şi vina mea o ştiu şi greşala mea o mărturisescu şi nici un cuvînt nu tăgăduiesc şi pentru aceaea, o, mare împărate, precum te va îndura Dumnedzău şi precum ţi se pare fă cu mine.
      La aceale cuvinte a muierei, au chiemat împăratul înţelepţii / şi boiarii şi au zis:
      – Ce sfat îmi daţ mie de această muiare, de rău<l> ce au vrut să facă?
      Iar un boiari au zis cătră împăratul:
      – Cu dereptate easte să-i tai mîinile şi picioarele.
      Şi au răspuns şi alt boiari:
      – Nu e cu dereptate să paţă aşa precum zici. Numai i să cade să o despice de vie, să-i scoaţă inima afară.
      Şi altul au zis să-i taie limba.
      Iar muiarea, auzind zicînd aceale cuvinte, le-au spus o pocitanie.
      
      
POCITANIIA MUIEREI
      
      – O, împărate şi boiari, îm pare că să asamănă aceastea care grăiţ spre mine şi să pilduiescu cu pilda unii vulpi, [310] că acea vulpe în toate nopţile întra într-un tîrgu pre fereastra unui ciobotari. Şi intrînd în casă, tot îi mînca gîinile. Iar ciobotariul, cercînd, au cunoscut că-i mămîncă vulpea găinile şi au pus laţ ca să o prinză. Deci, mergînd, vulpea s-au prins, şi fiind hicleană, precum şi easte, au făcut cu hiclenie şi au scăpat din laţ şi îmbla pre lîngă tîrgu prin prejur, doar va găsi poarta să iasă afară din tîrgu. Şi îmblînd toată noaptea, n-au găsit nici o poartă deschisă să fugă afară. Şi deaca să făcu zio, gîndea cu gîndul ei că, „deaca să va face zioa, adevărat mă vor prinde cîinii”. Şi s-au dus la poarta tîrgului şi s-au făcut că easte moartă. Şi „deaca s-au făcut zio, au deşchis / / porţile tîrgului şi un om o au văzut zăcînd moartă şi au zis portariului: „Coada aceştii vulpi să o iau să şterg moara”. Şi i-au tăiat coada; şi foarte au răbdat durearea coadei. Şi iar au văzut pe vulpe [ş]i alt om. Şi au zis că cine are copil mic, plîngători, sînt bune urechile vulpei să le ţie mumă-sa acelui copil. Şi îndată le-au tăiat acel om. Şi iar au răbdat şi durearea urechilor. Alt om iar au zis că pă cine-l dor dinţii, cum va pune dinţii vulpei, îndată îi va treace; şi au luoat o piiatră şi au scos toţ dinţii vulpei, iar vulpea tot au răbdat toate durorile. Şi alt om au zis: „Eu am auzit că inima vulpei, cine are durori de inimă, să-i pui inima vulpei pre durori că-i va treace”. Şi au luoat cuţitul să spintece vulpea să-i ia inima, ce n-au putut să să apropie. Şi au sărit pre poartă şi au scăpat de moarte.
      Aşa şi eu, săraca-m de mine, să-m scoţi inima! O, împărate, aceastea ce sfătuiesc boiarii gata sînt să le rabd, iar să-m scoţi inima nu poci să rabd.
      Şi au răspuns fecoirul împăratului şi au zis cătră tată-său şi cătră boiari:
      – Adevărat zice muiarea ce nu să cade oamenilor celor mari să aibă greşalele muiereşti de lucruri mari, ce [311] să fie nebăgate în samă vinile muiereşti, ce numia cu ade / vărat şi cu dereptate să să facă ei. Să i să rază capul ei şi să i să ungă obrazul şi să o pui pre un măgari şi să o poarte prin tot tîrgul ca să i să facă scandilă. Şi să-i pui 2 trîmbiţaş, unul înainte, altul înapoi, şi să zică în gura mare să auză toţ oamenii, şi mari şi mici, ce rău pate aiasta: au vrut ea să facă fiiului împăratului, să paţă aşa şi mai rău decît aşa.
      Deci, împăratul, deaca au auzit de la fiiu-său aceale cuvinte, i-au plăcut; şi tuturor boiarilor le-au plăcut şi au priimit toţ acel sfat. Şi au zis împăratul:
      – O, fiiu-meu, bine ai grăit şi m-ai sfătuit! Aşa să fie, precum ai zis, o, fiiule!
      Şi îndată au făcut cîte au zis fiiul împăratului şi o au ruşinat pre dînsa ca pre o muiare rea.
      Şi au zis împăratul filosofului Sintipa:
      – O filosoafe, adevereaşte-m cu adevărat de unde fiiul mieu au dobîndit atîta minte şi filosofie. Să nu fie din naştere de au dobîndit atîta minte sau din nevoinţa ta?
      Deci Sintipa au răspuns şi zise cătră împăratul:
      – În ce chip ţii pre fiiul tău, de la Dumnedzău easte, iar şi norocul, şi rodul agiutoreaşte şi nevoiaşte aceaste doao. Şi pentru aceaea au luoat fiiul tău minte mare şi au întrecut pre toţ oamenii cu mintea. Ce pentru / / acesta lucru ascultă o pocitanie: 
      Au fost un împărat şi au avut mulţi filosofi. Şi dintr-acei filosofi au fost unul mai mare şi au fost şi unu astronom, vrăjitori de steale. Şi s-au născut un cocon filosofului celui mare. Şi au spus împăratului că cutăruia filosof i s-au născut un fecior astăzi, făt. Şi împăratul au chiemat [312] pre astronom şi au zis cătră astronom să caute pentru naşterea lui şi de norocul coconului:
      Şi au zis:
      – O, împărate, coconul acesta ce au născut acuma, am cercat de nărocul lui în steale şi am văzut că e al tîlharilor şi al oamenilor răi. Aşa-i easte norocul. Şi mulţi ani va trăi şi, la 13 ani cînd va agiunge, va face mari răuţăţ şi mari furtişaguri.
      Şi părintele coconului au zis cătră astronom:
      – Toate acestea ai zis cătră împăratul adevărate de coconul mieu ce acum au născut?
      Iar astronumul au zis:
      – Adevărat am zis, o, filosoafe, că foarte bine am căutat de nărocul coconului tău, că va fi tîlhari şi cap de tîlhari.
      Şi filosoful au zis cătră împăratul:
      – O, împărate, eu pre coconul mieu l-oi pedepsi ca să nu facă nici dănăoară de aceale fapte şi-l voi face să fugă de acel meşteşug.
      Şi, deaca s-au făcut de 8 luni / coconul, l-au înţercat să nu sugă de la mumă-sa şi apoi l-au închis într-o casă şi-l hrăniia şi-l învăţa în toate chipurile filosofii. Şi pedepsindu-l tată-său şi n-au lăsat nici un om să meargă la dinsul, nici lăsa pe cocon să iasă afară. Şi aşa, hrănindu-l şi ţiindu-l, s-au făcut 15 ani. Şi tatăl coconului zise:
      –O, fiiul mieu, mîine te voi duce la împăratul şi precum să cade să te închini împăratului.
      – Aşa au învăţat filosoful pre fiiul său, iar tînărul, deaca au auzit că va să meargă la împăratul, nevoiia să zică cuvînt cătră tată-său „că eu, dumneata, niciodată n-am văzut pre împăratul şi deaca zice tată-mieu să mă [313] ducă la împăratul să mă închin lui, să cade să-i duc şi eu ceva lucru să mirosească. Şi mie mi-e ruşine să ceiu aceasta de la tată-mieu, iar să cade să fac aceasta”.
      Şi atuncea, într-aceeaea noapte, au ieşit pre ascuns de la tată-său şi s-au dus la curtea împăratului, neştiind ale cui curţi sînt, şi au făcut o gaură în zid şi au întrat la patul împăratului. Şi împăratul, fiind deşteptat şi văzind pre dinsul s-au spăreat foarte şi zicea cu gîndul lui „că acesta fur, de n-are avea puteare mare, nu s-are fi cutezat să vie / / într-acesta ceas şi într-această vreame, noaptea, şi, de voi sta împotrivă, el mă va omorî”.
      Şi au tăcut împăratul şi l-au lăsat de au făcut ce au vrut furul şi nu i-au zis nimica. Şi furul s-au dus la hainele împăratului şi au luoat haine scumpe şi au ieşit afară din curtea împărătească şi s-au dus îndată şi au vîndut hainele şi au cumpărat lucruri mirositoare. Şi împăratul n-au cunoscut pe acela fur cine easte.
      Şi a doao zi, au luoat filosoful pre fiiu-său şi s-au dus la împăratul şi s-au închinat lui şi coconul au dat aceale lucruri ce au cumpărat. Şi au început filosoful să-l auză, să-i dea slavă împăratului, şi au zis:
      – Să trăieşti în veaci, împărate! Iac-am adus şi pre fiiul mieu la împărăţiia ta, pentru ce au zis astronomii împărăţiei tale că în 13 ani va înceape să fie fur şi tîlhari. Şi acuma, iată, că easte de 15 ani şi nici un furtişag n-au făcut, de care astronomii multe au minţit. Şi pre aceasta să cunoaşte că de cîte au grăit au fost minciuni.
      Şi împăratul s-au mirat de cuvintele ce au grăit. Şi împăratul au căutat coconului fealiul şi au priceput şi [314] au cunoscut că au fost furul coconul al filoso / fului care au făcut gaura în zid de au întrat şi au luoat haina împărătească. Şi au răspuns împăratul cătră filosof şi au zis:
      – Acesta cu adevărat au furat haina mea şi de acest lucru se adeverescu cuvintele astronomului şi cîte zice sînt toate adevărate.
      – Şi de acest răspuns să ştii că de naşterea omului, o, împărate, sînt toate date de Dumnedzău, precum şi la naşterea fiiului tău s-au făcut. Nu e începătura şi făcutul trupului, sau au învăţat cînd au fost copil, ce numai cînd au venit de s-au făcut mare. Deci, s-au împreunat cu norocul şi ceale fapte.
      Deci, Sintipa, spuind aceasta polojanie împăratului, şi s-au dus. Şi împăratul au zis cătră fiiu-său:
      – Spune-m, scumpul mieu, fiiule, cum au putut dascalul Sintipa de te-au învăţat atîtea filosofii?
      Şi tînărul au zis părintelui său:
      – O, împărate, deaca m-au luoat de la împărăţiia ta, dascalul mieu m-au dus la casa lui şi îndată au făcut o casă mare şi au spoit cu var şi cîte au vrut să mă înveaţe, au zugrăvit toate pre păreate. Şi toate învăţăturile le-au despărţit cu scrisorile. Şi au zugrăvit soarele, / / şi luna, şi stealele, şi au scris şi capetele filosofiei, şi a minţei, şi a dascăliei. Şi capul cel dintîiu a celui ce nu e pedepsit şi a omului celui (sudalmă). Om ca acela între fraţ şi priiatini în sfatul lor să să pleace. Şi al 2<-lea> cap au scris de filosofi, a unui care pe un om şi ca acela om mare folos face a priiatinului său. Al 3<-lea> cap, de omul cel hiclean, ce ştie multe, şi ca acela om ce nu ştie niciodată să facă rău cătră aproapele său pre ascuns. Al 4<-lea> cap, pentru om ce cleveteşte precum nu să cade pre alt, om, sau de boale, sau de alt rău ce va avea pre trup sau de-i grozav omul. Al 5<-lea> cap, de va face vreun judecători sau boiari sau împărat, de va face leage şi va aşeza, neauzind [315] bine şi adevărat. Al 6<-lea> cap, să nu să cade nimănui să nădăjduiască pre om nebăgat în seamă. Al 7<-lea> cap, să învaţă de bărbat rîvnitori să hrănescă pre alţi oameni buni, avînd bine şi nevoind să ţii să fii bogat şi să aibă avuţie şi de a sa şi de la părinţii săi. Şi omul, văzind aşa rău, nu ştie şi i se face voia rea şi să topeaşte. Al 8<-lea> cap, să vază şi / zice: „Derept easte şi să cade toţ oamenii să fie cu dragoste şi cu bună mulţămită şi noi fără rău pentru bani”. Al 9<-lea> cap, să cade precum are un om să facă celuia şi el iar aşa face altora. Al 10<-lea> cap, sfătuiaşte cu cel ce te sfătuiaşte şi de a păgînului fapte reale şi nedreptăţile a săracilor să nu facă prieteşug niciodată cu aceiia, ca să nu facă nedereptate şi ia omului cu năpaste şi făcînd rău toţ să bucură.
      Coneţul şi sfîrşitul a filosofului Sintipei cu fiiul împăratului de Ţara Persiei.




1