[101]{ Sfîntul al nostru părinte Epifanie Chipreaninul scrie dintîiu de facerea ceriului şi a pămîntului, de mare şi de toate cele ce petrec într-însele, cum am zice, de cele cereşti şi de cele pămînteşti şi de cele dedesupt, cîte făcu Dumnezeu în şase zile
     
     
     
     Întîia zi făcu Dumnezeu ceriul de sus, pămîntul şi apele şi stihiile cîte sînt într-însele, ghiiaţa şi zăpada, geriul şi rooa; şi făcu duhuri, să slujască înaintea lor - aceştiia sînt îngerii carii slujesc înaintea feţii lui: îngerii măririi, îngerii vînturilor îl răcoresc, îngerii viforului şi ai zăpăzii, a grindinilor şi ai gheţii, îngerul glasurilor, a tunetilor şi a fulgerilor, îngerul gerului şi al chidii, a arăturii şi a semănăturii şi a secerii şi a toate duhurile cîte sînt în ceriu şi pre pămînt şi mai pre dădăsupt.
     Făcu întunericul cela ce este deasupra fără-fundurilor / şi apa ceea ce este pururea pre dăsupra pămîntului, ce dintr-însa iese întu-nerecul şi seara şi noaptea. Făcu lumina dimineţii şi a zilii. Aceste şapte lucruri mari făcu Dumnezeu în ziua dintîiu.
     Iară a doao zi făcu tăriia ce este prin mijlocul apelor, adecă într-această zi să împărţiră apele; şi jumătate de dînsele să suiră spre tăriia ceea de sus, iar jumătate de dînsele rămaseră supt tărie, / [102] în mijloc pre faţa pămîntului. Lucru<l> acesta făcu Dumnezeu a doao zi.
     A treia zi făcu marea şi apele, izvoarăle şi iezirile, semănătura şi sămînţa şi creşterea şi lemnile ceale roditoare şi ceale cher[...]toare şi alalte toate. Acestea patru lucruri făcu Dumnezeu a treia zi.
     A patra zi făcu soarile, luna şi stelile. Aceste trei lucruri făcu Dumnezeu a patra zi.
     
O Lukife(r) sve{dtelstvuetŭ

     Într-această zi fu împodobit ceriul cu de toată podoaba, iar mai pre urmă, întunerec şi beznă, şi fu lipsit de frumuseţea ceriului, pentru ce că acesta gîndi şi zise întru sine: „Pune-voiu scaunul mieu spre norii ceriului şi voiu fi asemene Dumnezeului de sus!” Şi pentru căci numai ce // gîndi, cu învăţătura lui Dumnezeu fu lepădat din cinul îngeresc şi, în loc de lumină, să sălăşlui întru întunerec, iar de frumuseţea îngerească fu lipsit.
     Deci de vor grăi oarecarii că fu lepădat pentru ce că nu vru să să plece omului celui zidit de Dumnezeu, carile va bîrfi unile cuvinte ca acestea să fie anatema, pentru că omul fu zidit a şasea zi, iar vrăjmaşul diiavolul fu lepădat din ceriu a patra zi.
     A cincea zi făcu chiţii cei mari şi peştii şi alalte gadini ale mării, încă şi pasările cu aripi. Aceaste trei lucruri făcu Dumnezeu a cincea zi.
     A şasea zi făcu hiiarăle şi dobitoacele şi gadinile pămîntului. Într-această zi făcu Dumnezeu şi pre om. Aceste patru lucruri făcu Dumnezeu a şasea zi. Şi într-această zi fu gonit Adam din raiu, cum grăieşte sfîntul Ioan Rost-de-Aur la tîlcovanie glaviznelor lui Mateiu-Evanghelist. [103]
     Aceste lucruri făcu Dumnezeu într-aceste şase zile. Sînt de toate doaozeci şi doao: 1. lucrul dintîiu: lumina şi întunerecul; 2. ceriul; 3. pămîntul; 4. apa; 5. peştii; 6. gadinile şi hiiarăle; 7. focul; 8. zăpada; 9. ploaia; 10. zăpada (sic!); 11. norii; 12. / soarele; 13. luna; 14. stelile; 15. îngerii; 16. <p>ometurile; 17. iarba; 18. pasările; 19. măgurile şi munţii; 20. toate pasările într-arepi; 21. bruma; 22. omul. Aceste 22 de lucruri făcu Dumnezeu în şase zile. Şi aceste 22 de cuvinte din jidovi.
     Îngerii, adecă cei neajunşi de fire de om, nu era ajutători lui Dumnezeu, ce era sluj<i>tori, cînta şi lăuda pre Dumnezeu, cela ce de dînsul fură zidiţi, că ştiia că mai nainte de acesta nimic nu era; şi cu duh de dulceaţă ca nişte ştiutori sta şi priviia numai ceale ce era cu dînşii şi după dînşii; văzînd ceriul din nefiinţă făcut, să mira; şi văzînd marea din nimica împănată, să mira; şi vedea pămîntul înfrumoseţat, şi să înfricoşa, iar nu cum ar fi că nu era ajutători îngerii lui Dumnezeu, ce că era videţi, că grăi Dumnezeu lui Iov: „Cînd făcea stelele, mă lăuda pre mine toţi îngerii miei şi cînta toate facerile.”
     
O č{lče

     Iar pre omul cel zidit, adecă pre Adam şi pre lugodita lui, pre Eva, îi puse Dumnezeu să păzească raiul. Iar vrăjmaşul lui Dumnezeu, adecă Satanail, să împizmi; deci să îmbrăcă în chip de şarpe, şi veni adecă, de grăi Evei, căci nu ştiia // precumu-i învăţase pre dînşii Dumnezeu, şi vrînd să ştie, îi întrebă. Eva zise: „Zisu-ne-au Dumnezeu să nu ne atingem de lemnul vieţii, ca să nu murim, iar celelalte lemne toate ne sînt noao de dulceaţă.”
     Şi sfătuindu-se ei aşa, iar vrăjmaşul şi spurcatul diiavol zise cătră dînsa: „De vă veţi atinge de lemnul vieţii, veţi fi şi voi ca Dumnezeu şi ve<ţi> şti şi voi binele şi răul. [104]
     Deci văzînd muierea, adecă Eva, lemnul frumos, să înălţă cu firea, ca cum ar fi asemene cu Dumnezeu, şi spuse şi bărbatului său de sfatul ce să sfătuise cu şarpele. Cu un sfat spurcat ca acela înşălă şi pre Adam, deci bine zise că vor fi ca Dumnezeu. Iar fiind ei într-acest gînd, aceiaşi să aflară amîndoi goli de văşmîntul cela ce cu dînsul îi îmbrăcase Dumnezeu, şi aşa după golîciunea lor înţeleseră că nu numai din dumnezeire căzură, ce încă şi de libovul lui Dumnezeu să dăspărţiră.
     
O drěvę životně

     Mulţi adecă de lemnul vieţii întru vădiri să nevoiesc ca cum n-am şti, unii adecă arată dăscoperirea lemnului într-un chip, alţii într-alt chip: şi-l dau la arătare, ca cum ar fi fost lemnul vieţii; de alte feliuri de lemne, unii zic că au fost de zmochin, alţii - de viţă-de-vie. Deci de aceste doao nu grăiesc drept, că măr/turiseşte dumnezeiasca Scriptură, de grăieşte aşa: „Pentru căci să făcură asemene lui Dumnezeu, pentru aceea fură lepădaţi din raiu.” Şi încă şi scriitoriul mărturisescu cuvîntul acesta, de grăiesc aşa: „Şarpele ne goni din raiu, că pre mine muierea cu a sa dragoste mă înşălă şi mă aruncă în pămînt.” Şi pentru aceiia mărturiseşte Scriptura, de zice că pentru altă, pentru nimică nu fură scoş din raiu, ci pentru pofta, căci doriia a şti toate cîte ştie Dumnezeu, pentru aceea căzură din raiu.
     Iar lemnul vieţii nimică altă nu este, ci numai Hristos şi Duhul Sfînt, precum şi lui Adam i să arătă, ca un copaciu înalt întru creştere, ci vîrforile lui ajungea tocma la ceriu şi vederea lui - mai înfrumoseţată era decît toate cele ce sînt în lume; şi la arătare este [105] ca aceiia ce să arată, mărirea lui Dumnezeu era, cu Duhul Sfînt sta prin mijlocul raiului, de încălziia raiul. Pentru aceiia şi diiavolul aşa zise Evei: „De vă veţi atinge de dînsul, ciudnici veţi avea a fi, că fiecine ce să va atinge de mărirea lui Dumnezeu să va proslăvi.”
     Iar Dumnezeu le dedese lor învăţături, zicînd : „De vă veţi atinge de pomul acesta, cu moarte veţi muri. Deci nu vă mirareţi de aceasta, cum li să arătă căci că fieştecine nu este slobod a să apropiia unde să arătă mărirea lui Dumnezeu, cum şi mai pre urmă zise lui Moisi să nu să apropie, cînd i să apropie mărirea // lui Dumnezeu şi i să arătă spre măgură şi-i fu zis aşa, că: „Cine să va atinge de măgură, cu moarte ca să moară!”
     Deci aceasta de mărirea lui Dumnezeu, ca nimeni de dînsa să nu să atingă, nici să o ispitească. Aşa şi pre Adam învăţă, zicînd ca de lemnul vieţii carele este în mijlocul raiului să nu să atingă de dînsul. Aşa este scris şi la întîia carte a lui Moisi, că-i zise aşa: „Din toate lemnile cîte sînt în raiu de mîncare să mănînci, iar din lemnul cela ce ştie binele şi răul să nu mîncaţi dintr-însul.”
     Bogat că nu era lemn de mîncare, precum grăiesc oarecarii, ci să arătă mărirea lui Dumnezeu prin mijloc de raiu, ci de dînsul le fu zis lor să nu să atingă, iar ei nu ascultară, ci cum să atinseră, cu atîta pricepură că sînt goli, deci adevărat este căci că să asemănară lui Dumnezeu; cu aceiia căzură, precum însuş zice: „Iată, eu, întîiul născut Adam, rîvniiu călcării de lege şi pricepuiu că sîn<t> gol şi pentru păcatul mieu carele făcuiu fuiu căzut dintru împărăţiia lui Dumnezeu şi din piştea raiului fuiu lipsit.” Iar carii zic că pentru căci s-au împreunat Adam şi Eva în raiu, pentru aceea căzură, cei ce vor lătra unile cuvinte ca acestea să fie anatema. Că încă după ce au ieşit Adam din raiu, treizeci de ani petrecu afară din raiu, / de plîngea de dorul raiului. Şi după aceea cunoscu pre Eva, muierea sa. Prentru aceea şi sfîntul Grigorie Cuvîntătoriul de Dumnezeu întru începătura de cătră seară în zioa luminatului praznic a Bogoiavleanii grăieşte, de zice că fu Isus de treizeci de ani cînd să boteză. [106]
     
O Kaine

     Cunoscu Adam pre Eva, muierea sa, şi începu în zgău şi născu pre Cain. Acesta Cain era prea viclean şi dăspărţit de Dumnezeu, pururea să nevoia a face lucruri rele, precum poci mărturisi cuvîntul acesta şi cu sfîntul Andreiu Criteanul, că scrie aşa, că: „Cain pierdu, o, ticălos sufletul său, mîniind pre făcătoriul a toate cu lucruri spurcate şi cu jîrtvă necurată, şi-ş petrecea viiaţa cum nu tribuiia, pentru aceea să judecară dimpreună. Precum să şi mărturiseşte că toată viiaţa lui Cain spurcată era, că nu numai jîrtvă spurcată înălţa, ci pururea era gata a face lucruri rele şi ficlene.
     
O Avelę

     După aceie să născu lui Adam fiiu şi-i puse numele Avel, ce să spune tîlcul „Plîns”, iar critineşte să chiamă „Jale”. Avel aduse jîrtvă lui Dumnezeu din dobitoacile lui ce era întîiu-născute, din oile sale şi din boii săi, precum şi sfîntul Andrei Criteanul mărturiseşte de acestea cuvinte, de scrie aşa: „Nu mă asemănaiu dreptăţii lui Avel, Isuse Hristoase, şi dar // de priimire nu-ţi aduseiu niciodinioară, nici lucruri dumnezeieşti, nici jîrtvă curată, nici viiaţă nevinovată. [107]
     Şi aşa era Avel de creştin şi bun, cît umbla tot cu frica lui Dumnezeu şi petrecea în dreptate. Pentru aceea şi Dumnezeu priimiia toate jîrtvile lui, iar de cătră spurcate şi viclene jîrtvile lui Cain îş întorcea Dumnezeu faţa sa. Şi pentru unile ca acestea urî Cain pre Avel, fratele său.
     Cînd fu odată, îi zise lui: ,,Blem, frate, amîndoi în cîmp!” Si fiind ei acolo, să sculă Cain spre Avel, fratele său, de-1 ucise pre el. Şi întrebă Domnul Dumnezeu pre Cain, de-i zise: unde este Avel, fratele său?
     Răspunse Cain, de zise cătră Dumnezeu: „Au doară păzitoriu sînt eu fratelui mieu?” Şi zise Domnul Dumnezeu cătră Cain: „Ce ai făcut? Iată glasul sîngelui fratelui tău strigă din pămînt cătră mine. Că acum şi tu să fii blestemat pre pămîntul ce stai, carele dăşchise rostul său şi înghiţi sîngele fratelui tău din mîinile tale.”
     Şi zise Cain cătră Dumnezeu: „Deci dă mă goneşti astăzi de pre faţa pămîntului şi de faţa ta mă voiu ascunde, şi va fi tot cine mă va afla ucide-mă-va.” Şi zise Dumnezeu cătră Cain : „Nu aşa, ce fiecine ce/la ce va ucide pre Cain şapte pedepse va lua. Si va fi Cain supţiindu-se şi cutremurîndu-se pe faţa pămîntului.”
     Şi aşa era Cain pre faţa pămîntului. Şi puse Dumnezeu semn spre Cain, ca fiecine cela ce va afla pre dînsul să nu-l ucigă. Şi deciia nimea nu îndrăzniia a-1 ucide pre dînsul, ca să nu fie vinovat a şapte pedepse. Deci blestemul acesta aşa era: ca cine va trece preste cuvîntul lui Dumnezeu să nu scape de urgiia sfinţi<i>i sale, ci de la Dumnezeu să să îndrepteze acel păcat.
    Iată că aicea este scrisă otmăşteniia, adecă plata, iar dascalii întocmesc şi zic dreptate, adecă că de la Dumnezeu va lua dreptate. Lucrurile cele viclene, cîte să află în Cain sînt toate: 1. Întîiu, pre Dumnezeu mînie; 2. Pre părintele îngrijă; 3. Pre frate-său ucise; 4. Minciuni agonisi; 5. Ucidere izvodi; 6. Pămîntul spurcă; 7. Gîndi ca să să lepede de Dumnezeu. Cînd fu întrebat de Dumnezeu: „Unde este Avel, fratele tău?” - el să lepădă, zicînd: ,,Au doară păzitoriu sînt eu fratelui mieu?” [108]
     Pentru aceiia, asemene acestora, iar cu şapte blesteme fu blestemat de Dumnezeu: 1. ca să se supţieze; 2. ca să să cutremure; 3. ca să lucreze pămîntul şi să // nu-i dea lui roadă; 4. ca să n-aibă nimeni putere să-1 ucigă; 5. ca să fie urît de toţi; 6. fu gonit de la faţa lui Dumnezeu; 7. ca să să ascunză de oameni.
     Deci pentru ce nu cuteza nimeni să-1 ucigă pre dînsul unde-l vor afla?! Pentru că pusese Dumnezeu semn spre dînsul ca să să veghe omul altă dată a face ucidere. Şi Lameh de şaptezeci de ori cîte şapte ori vru a lua pedepse de la Dumnezeu, de n-ar fi sîrguit înainte a-ş spune păcatele, adecă a spune că au ucis pre Cain. Si petrecea Cain supţiindu-se şi cutremurîndu-se pre faţa pămîntului şi născu feciori şi fete şi fu muncindu-se vreme ca la doao mii de ani.
     Născu-se lui Cain fecior şi-i puse lui numele Enos. Enos născu pre Gaidad. Gaidad născu pre Maleliil. Maleliil născu pre Matusal. Matusal născu pre Lameh.
     Lameh născu orb din zgăul maicii sale şi luo dar de la Dumnezeu, că era meşter de săgeată foarte, bogat că era orb. Iar în ce da cu săgeata, tot nemerea.
     Şi omorî multe gadini cu săgeata, cerbi, şi lei, şi urşi, şi de toate pasările zburătoare într-arepi, şi de toate cîte îl îndrepta copilul cela ce-1 purta pre el. Că-i arăta lui toate gadinile ce petrecea într-acea lăture: unde vedea copilul gadină sau pasăre zburătoare, îndrepta / pre Lameh şi aşa le săgeta cu săgeata: cîte-i era voia, atîta ucidea. Şi cît petrecea în viiaţa lui, să hrăniia tot cu gadini de vînat.
     Şi-ş luo lui Lameh cel orb doao muieri: numele uniia - Ada şi ceilalte - Sela. Şi luo Lameh spre toate zilile copilul carele îl purta şi işiia la cîmp, de vîna dobitoace şi gadini, de să hrăniia pre sine şi amîndoao muierile sale în zilile acele.
     Şi i să supără lui Cain de mulţimea durerilor ce petrecea în viiaţa sa, văzînd că să supţie şi să cutremură de toţi oamenii, să [109] dede pre sine măgurilor celor neumblate şi munţilor celor neştiuţi, grăind întru sine: „Cîndai mă vor mînca niscari fieri sălbateci sau de pasări zburătoare voi peri!” Şi nu să află nimini ca să-1 ucigă pre Cain.
     
O Lame(ch) şi (sic!) o Kaine

     Şi fu într-una de zile, ieşi Lameh cel orb în vînătoare şi voinicul carele îl purta - cu el. Şi fiind ei aproape de o vale, zise copilul carele îl purta: „Văzu în cea vale nişte trestie clătindu-se. Pare-m să fie vreo gadină.” Zise cătră el Lameh: „Îndreptează mîinele mele spre locul acela unde-ţi pare a fi vreo gadină!” Şi îndreptă copilul mîinile lui Lameh şi săgetă Lameh cu săgeata şi lovi pre Cain şi îl ucise pre el. // De ştiut nu ştiia că este Cain. Iar precum trase cu săgeata, şi pricepu că au lovit om. Cain oftă cu amar şi-s dede duhul. Şi aşa înţelese Lameh că au ucis pre Cain şi fu scîrbit foarte şi lovi cu palma pre copilul carele îl purta şi-1 ucise pre el şi muri.
     Şi plîngînd Lameh, î1 aflară pre el nişte oameni oarecarii. Deci îl luară şi-1 duseră la casa lui. Atuncea plîngea cu amar şi să tînguia foarte tare. Muierile lui, deaca-l văzură umilit, să întristară foarte şi începură şi ele a plînge. Şi-1 întreba pre dînsul pentru ce plînge şi să tînguieşte.
     Lameh luo plîns mare foarte şi zise aşa: „Oh, Ada şi Sela, ascultaţi glasul mieu, muierile lui Lameh, şi socotiţi cuvintele mele, că uciseiu bărbat întru stricăciune mie, şi uciseiu pre copilul carile mă purta întru rană mie! Oh, amar mie, că pre Cain fură şapte pedepse, iar pre Lameh, de şapte ori cîte şaptezeci de ori! Deci ce să grăieşte aceasta? La arătare este că şapte pedepse puse Dumnezeu spre Cain, căci ucise pre Avel, iar spre mine, de şapte ori cîte de [110] şaptezeci de ori va pune Dumnezeu pedepse şi mă voiu munci mai vîrtos decît Cain.”
     De acest cuvînt mărturiseşte şi ciudnicul Andreiu, de zice aşa: „Bărbat uciseiu întru rană mie şi voinic tînăr, întru stricăciune mie.'' Lameh plîngea şi striga: „Pentru ce nu te cutremuri, tu, suflete, că cu răutatea ta spurcaşi firea şi trupul?!” Deci iată, fraţilor, că întîiu Lameh să închipui ispovedani<i>i / pre pămînt şi luo iertare de la Dumnezeu, pentru ce că însuşi de a sa bună- voie îş fu contenitoriu
     
     Zač alo o Adamja
     
     Adam văzu pre Avel ucis şi nu ştiia lucru<l> morţii lui cum fu şi pentru ce fu ucis. Şi şăzu spre trupul lui Avel 3 zile, iar îngerul lui Dumnezeu îi zise lui: ,,Adame, pentru ce şăzi spre trupul mortului, că de acum va fi Avel neclătit şi fără glas. Aceasta este pedeapsa carele ai auzit, că pămînt eşti şi iar în pămînt vei merge.” Aceasta deaca auzi Adam de la înger, începu a plînge şi a să tîngui. Şi află o piiatră, la arătare - ca o peşteră, şi puse acolo jos trupul lui Avel. Şi dintr-acela ceas în toate zilile mergea, de vedea trupul lui Avel, fiiu-său. Dinioară văzu trupul veştejit şi putred: atuncea mai mare plîns vărsă şi păharul acel amar al morţii pricepu că-i caută şi lui a-1 bea.
     
     O Sithe
     
     Adam născu fiu şi-i puse lui numele Sit. Sit învăţă feciorii şi fetile sale a petrece întru curăţiia cea bună. Deci născu Adam, precum scrie Iosif, şaizeci de feciori, carii fură parte bărbătească treizeci şi parte muierească iar treizeci. Iar cîţi să născură din Cain toţi fură vicleani şi să plecară întru fărădelege şi toate lucrurile cîte-s [111] de ruşine făcea, şi toate întru viclenie le lucra: de Domnul să dăspărţiră, lăsară pre Dumnezeu şi petrecură prin pofte deşarte şi de a lor bunăvoie făcea // toate lucrurile cele viclene ale spurcatului diiavol. Şi întru dînşii niciunul nu era a-ş aduce aminte de Dumnezeu; şi să mînie Dumnezeu cu mînie spre dînşii şi nu vru ca să-i zdrobească pre dînşii şi să-i piiarză de pre faţa a tot pămîntul.
     Iar deca văzură feciorii lui Sit pre fetile lui Cain că sînt frumoase, luară dintr-însele lor muieri din toate cîte aleseră. Şi să învăţară şi ei a uita pre Dumnezeu şi a umbla fieştecarele în voia sa. Şi cum le era lor voia, aşa-i purta. De acesta rod şi Domnul nostru Isus Hristos mărturiseşte la sfînta Evanghelie, de grăieşte că într-aceste zile mai nainte de potop era oamenii de mînca, să însura şi să mărita şi alte multe ră<o>tăţi făcea; şi să pogorî glas din ceriu, de le grăi: „Pre calea lui Cain aţi umblat şi aceiiaş plată veţi luo.”
     Aşijderea şi Andreiu Criteanul grăieşte: „Asemănaiu-mă oamenilor celora ce făcea curvie în zilile lui Noe, că întru osîndire ocinară; pentru aceiia cu potop fură înecaţi.” Pentru aceiia toate scripturile vechi şi noao îi căiesc pre dînşii, că periră pentru fărădelegile lor. Şi David prorocul grăieşte că: „Era ca nişte răniţi ce dormiia în gropi, care nu-i vei mai pomeni de aciia înainte, că aceiia din mîinile tale lepădaţi fură.”
     Adam născu pre Sit, Sit născu pre Enos, Enos născu pre Cainan, Cainan; născu pre Maleliil, Maleliil născu pre Ared, Ared / născu pre Enoh. Şi deca să născu Enoh, era om bun şi creştin şi plin de toată vrerea lui Dumnezeu. Deci nu să înşălă întru gîndurile uriiaşilor, că pre acele vremi era uriiaşii. Deci să pristăvi Enoh, după învăţătura lui Dumnezeu, şi nimeni dintru oameni nu ştiu petrecerea lui. [112]
     
<O>Noi

     Încă atuncea cîţi era uriiaş nu vrea să proslăvească pre făcătoriul lor, adecă pre Dumnezeu. Întru aceale zile să născu un oarecarile, numele lui - Noe, bărbat creştin bun şi temătoriu de Dumnezeu. Şi nici acesta nu fu prilestit întru sfaturile uriiaşilor, ca şi Enoh. Pre acesta văzîndu-1 Dumnezeu că este drept, zise cătră dînsul:
     „Fi-vei pre îngăduinţă înaintea mea, că te văzuiu pre tine om drept întru rodul acesta şi voiu pune sfatul mieu întru tine şi Duhul mieu întru dînşii nu va petrece, fără numai întru tine, iar întru oamenii aceştiia nu va mai petrece sfatul mieu, pentru că sînt trupuri, plini de poftă trupească.
     Deci îţ fă ţie sicriu de lemn ce nu putredeşte, în patru unghiuri. Deci aşa să faci sicriul: să fie de lung de trei sute de coţi şi larg de cinzeci de coţi şi înalt de treizeci de coţi. Şi să faci căşuţe prin sicriu, adecă prin corabie, cu doao sau trei acoperămînturi. Şi aşa să o faci pre dînsa cînd va fi: deasupra, în vîrf, să fie // sfîrşitul de un cot de lung şi de lat, şi să faci uşile largi şi să duci cu tine de toată petreacerea: gadini vii, din toate dobitoacele şi din toate pasările zburătoare cîte sînt pre pămînt, cîte şapte - cîte şapte, parte bărbătească şi muierească, şi să le duci cu tine în corabie. Şi de toată mîncarea să duci cu tine în corabie, ca să-ţi fie ţie de mîncare. Şi să duci cu tine şi din toate gadinile, să rămîie sămînţă pre faţa pămîntului. Si aşa vei să aibi a petrece în faptul aceştii corăbii o sută doaozeci de ani.”
     Şi făcu Noe corabiia şi toate cîte îi zise lui Dumnezeu. Iar deca auziră uriiaşii, deca auziră că dreptul Noe zideşte corabie, îş rîdea de dînsul. Iar dreptul Enoh, încă fiind pre pămînt, grăiia [113] uriiaşilor că pămîntul are a peri de apă au de foc. Si dreptul Enoh altă nimică nu făcea, ci şădea de tot scriia în marmure şi în cărămide însemna toate cîte fură mai nainte. Grăiia adecă: „Că de va peri lumea de foc, cărămizile vor rămînea şi va fi întru pomenirea a toate; şi de va peri lumea de apă, vor rămînea marmurile”.
     Şi alte multe mărturisiia Enoh uriiaşilor, ci nu-1 asculta, nici proslăviia pre Dumnezeu, făcătoriul lor, ci petrecea întru / necură-ţie şi fieştecarile dentr-înşii petrecea întru pofta trupului.
     Pentru aceea Dumnezeu să mînie spre dînşii şi deade lui Noe putere, de săvîrşi corabiia într-o sută de ani; iar doaozeci rămaseră, pentru că nu vrură uriiaşii să proslăvească pre Dumnezeu. Şi deca sfîrşi corabia, o încheie dinlăuntru şi dinafară cu zmoală şi duse de toate jivinile în corabie, precumu-i zisese lui Domnul Dumnezeu.
     Şi după învăţătura lui Dumnezeu, toate jivinile mergea cătră dînsul. Şi din toate cele drepte ce era în ţara lor, alesă şi băgă în corabie.
     Şi deca sfîrşi dreptul Noe cîte-i zisese lui Dumnezeu, zise Dumnezeu cătră Noe: „Întră în corabie tu, şi feciorii tăi, şi muierea ta, şi feciorii feciorilor tăi, că iată, voiu aduce ploaie, ca să pierz toate trupurile cîte sînt pre faţa pămîntului, din om pînă în dobitoc şi din gadini pînă în pasările ceriului!”
     Şi întră Noe în corabie cu muierea lui şi cu feciorii lui, şi cu muierile feciorilor lui. Şi-i închise Dumnezeu înlăuntru în corabie. Şi să vărsă ploaie din ceriu şi porţile ceriului să dăşchiseră şi fărăfundurile sloboziră ape mari foarte. Şi să înălţă apa de // pămînt în sus de cinsprezece coţi mai presus de înălţimea munţilor şi pierdu tot ce mişca pre pămînt, adecă toate cele ce era supt ceriu; periră toate jivinile şi toate pasările ceriului, tot omul ce era pre uscat muri. Şi să ţinea apa pre pămînt şi fu ploaie pre pămînt patruzeci [114] de zile. Şi fu potop o sută şi cinzeci de zile. Şi să împuţină apa de pre pămînt. De corabiia aceasta un înţelept oarecarele la arătare vesteşte şi grăi aşa: „Ceriul era, şi pămîntul nu era; cetate era şi cale nu era.”
     Şi aduse Domnul Dumnezeu vînt mare pre pămînt şi să micşoră apa, atîta cît că să răzimă corabiia pre pămînt. Atuncea Noe dăşchise corabiia de o margine şi trimise pre corb, să vază: scăzut-au apa de pre pămînt? Deci ieşi corbul din corabie şi nu să mai întoarse, că aflase trupuri moarte; deci şădea, de mînca stîrv, si nu să mai întoarse cătră Noe în corabie. Şi să sfătui Noe ca să mai aştepte şapte zile.
     Şi slobozi porumbul. Deci ieşi şi nu merse şi nu-ş află loc, adecă odihnă picioarelor sale. Şi să întoarse cătră Noe în corabie. Şi-ş întinse Noe mîna şi apucă porumbul, de-l băgă în corabie. /
     Şi după şapte zile iar trimise pre porumb. Şi să zăbovi pînă seară şi veni iar cătră Noe, aducînd în gura sa stîlpare de maslin. Şi înţelese dreptul Noe că au scăzut apa de pre faţa pămîntului.
     Şi mai zăbovi o zi, după aceiia dăsfăcu corabiia şi junghe lui Dumnezeu jîrtvă curată dintru toate gadinele cele curate. Aşa dreptul Noe să nevoi a înălţa jîrtvă întru lucru greu foarte, că nu îndrăzni a junghiia jîrtvă din fieştece dobitoace ce era în corabie, ce numai ce junghie din toate dobitoacele cele curate.
     Stătu înaintea feţii lui Dumnezeu şi cu bună umilinţă să rugă, grăind aşa: „Ale tale, dintru ale tale ţie aducem din toate cîte sînt, că nu-s ale mele acestea, ci eu le-am junghiiat, ci cu a ta învăţătură fură hrănite. Pentru aceiia dintr-ale tale ţie aducem, despoitoriu!” Iar feciorii lui Noe şi ziseră aşa: „Sfinţi<i>i tale cîntăm, pre Sfinţiia ta blagoslovim, Sfinţi<i>i tale mulţumim, Doamne, şi pre Sfinţiia ta te rugăm, Dumnezeul nostru!”
     De porumbul acesta ce trimise Noe în corabie mărturiseşte // un înţelept oarecarele, de grăieşte la arătare: „Fu trimis un poclisar fără [115] dă carte scrisă, în cetate intră şi cetatea stătu şi neavînd cale cătră sine a întra şi a ieşi.” Feciorii lui Noe grăiră aşa: „Sfinţi<i>i tale cîntăm, cela ce ne-ai zidit pre noi şi ne-ai adus pre noi din nefiinţă întru fiinţă! Binecuvîntăm pre Sfinţiia ta, te cuvîntăm, că aduseş atîta mulţime de apă multă şi de năprasnă pierduşi lumea pentru cei de mai nainte, carii ne-au născut pre noi. Rugămu-ne Sfinţi<i>i tale, Doamne, Dumnezeul nostru, cum am zice ca să nu ne pierzi şi pre noi, cu ai noştri întîiu-născuţi, nici ca să mai vedem de acum înainte potop înfricoşat ca acesta, ci pentru a ta milă ne fereşte, ca să ne veselim întru mireasma cea bună.”
    Îi zise Domnul Dumnezeu lui Noe şi feciorilor lui: „Iată, eu voiu pune sfatul mieu întru seminţiia vecilor! Iată, vă dedeiu voao toate, ca nişte verdeaţă de otavă întru mîncare, numai carne întru sînge duhul ei să nu mîncaţi!” Zise Noe cătră Dumnezeu: „Temu-mă ca nu cumva să caz întru răotăţile cele ce într-însele căzură părinţii miei!” Şi zise Domnul Dumnezeu cătră Noe: „Pune-voiu curcubeul mieu spre norii ceriului şi cînd va fi zi de ploaie, arăta-1-voiu fiilor omeneşti, şi de vor înţelege că-m aduc / aminte de sfatul carele am pus între tine. Şi de acum înainte nu va mai fi potop pre faţa pămîntului.” Şi-i păru rău lui Dumnezeu de potopul ce făcea şi puse sfatul său între Noe, ca mai mult potop pre pămînt să nu fie.
     Şi zise Noe feciorilor săi: „Vedeţi ce petrecură ceia ce fură mai nainte de noi, că de năprasnă periră, deci vă socotiţi şi voi cu dînadinsul ca să nu cădeţi întru răotăţile acelea ce făcură aceiia.” Şi alese Noe din toată lumea părţi la trei feciori ai lui, cum întru scrisoarea cărţii lui Iosif au aceştea a să împărţi, precum să răspunde la cuvîntul de mai pre urmă.
     După aceea să înmulţi semenţiia omenească pre pămînt, atîta cît fu multă foarte. Şi fu după ce merseră ei de la răsărit, aflară nişte [116] cîmpi în ţara Sinariului şi să sălăşluiră acolo. Şi era toată lumea un glas şi un rost.
     Şi zise fieştecine cătră de-aproapele său: „Veniţi să facem table de lut şi să le ardem cu foc!” Şi aşa făcură şi fură cărămizile în loc de pietri. Şi ziseră: „Veniţi să ne facem cetate şi stîlp, să ajungem vîrful lui pînă la ceriu, şi să ne punem şi numele mai denainte ce sîntem // răşchiraţi pre faţa pămîntului.” Şi începură a face aşa. Şi zise Dumnezeu Părintele cătră Fiiul şi cătră Duhul Sfînt: Iată un nor<od> şi o limbă, şi iată ce începură a face, nimic nu le scădea lor. Ci veniţi, să ne pogorîm, să împărţim limbile acolo, ca fieşte-carele să nu înţeleagă glasul de-aproapelui său!”
     Şi împărţi Dumnezeu rosturile a toată lumea şi le dede lor înţelegeri a şaptezeci şi doao de limbi. Şi să conteniră a face cetatea şi stîlpul, pentru că nu ştiu fieştecarele dentr-înşii glasul de-aproapelui său. Şi să împărţi dintru toate limbile şi să răşchirară pre faţa a toată lumea.
     Şi după aceeea împărăţi un om oarecarele, anume Nevrod-Împărat, ghigant, carele zidi Vavilonul cel mare şi împărăţi într-însul optzeci şi cinci de ani. Acesta Nevrod măsură toată lumea, pămîntul şi marea, şi află mijlocul pămîntului a toată lume în Palistina.
     De la acesta să izvodi închinăciunea bozilor şi începură a să închina zidirea a întîilor a fiilor şi / a fetelor, jivinilor şi altora cîte era văzute de dînşii. Şi nu era nici un om pre pămînt ca să laude numele Domnului Dumnezeu.
     Iar la vremea cazaniei, în zilile acelea să născu Avram. Şi fu dat de părinţii săi ca să-1 înveţe cititoriu de stele, a cerca pre Dumnezeu, făcătoriul ceriului şi al pămîntului, şi soarele şi luna şi stelile. Şi nu-i era lui dat a înţelege.
     Tatul lui era făcătoriu de idoli. Şi văzînd Avram bozii părintelui său carele îi făcea, zise întru sine: „O, cum face tată-mieu bozii [117] şi le slujaşte lor, şi nu poate mie a vesti pre Dumnezeu, făcătoriul ceriului şi al pămîntului, cela ce făcu soarele şi luna, stelele şi marea!”
     Pentru unile ca acestea să întoarse Avram întru înţelesul său, chibzuia şi gîndiia mult în tot chipul.
    Cînd fu într-una de zile, să sculă de dimineaţă şi aprinse casa unde era bozii carii făcea tată-său. Şi arse casa dimpreună cu bozii. Deci să, sculă Aran, fratele lui, // tatul lui Lot, şi îndrăznind, dede năvală, să scoaţă bozii din foc. Şi să aprinse şi arse şi el dimpreună cu bozii tătîni-său într-un loc. Şi muri Aran înaintea lui Nahor, tătîni-său. Deci văzînd Domnul Dumnezeu îndemnarea şi vrerea lui Avram, cunoscu că va <fi> soţ iubit al Sfinţiniei sale.
     Şi i să arătă lui Domnul Dumnezeu, de-i grăi aşa: „Ieşi din ţara ta şi din ruda ta şi din casa părinţilor tăi şi vino în ţara aceiia ce eu îţ voiu arăta. Şi acolo mă voiu arăta ţie şi te voiu face mai mare a multe limbi. Blagoslovi-te-voiu şi va ocina seminţiia ta cetăţile vrăjmaşilor. Cela ce te va blagoslovi pre tine, fi-va blagoslovit, iar cine te va blestema pre tine fi-va blestemat.”
     Ascultă, mîhnite suflete al mieu, povestea lui Adam, că lăsă moşiia sa şi fu nemernic; de a sa bunăvrerea rîvni.
     Şi zise Avram cătră părintele său: „Deci ştii, părintele mieu, că eu am aflat pre Dumnezeu, cela ce au făcut pămîntul, soarele şi luna şi stelele. Şi-m zise mie că: «De vei ieşi din ţara aceasta şi de vei merge în ţara ce eu îţi voiu arăta ţie, eu mă voiu arăta ţie acolo!» / Deci acum voiu să ies şi voiu să mă duc în ţara aceea ce-m va arăta Sfinţiia sa. Acolo zise că să va odihni spre mine puterea sa.”
     Iară tată-său zise cătră dînsul: „Tu ştii, fiiule, că eu sînt bătrîn şi mumă-ta să sfîrşi şi fratele tău arse în foc. Eu toată nădejdea bătrîneţilor mele pre tine o puseiu, fiiul mieu. Ci deca de vreme ce ai aflat pre Dumnezeu, toate cîte ţe-au zis ţie Sfinţiia sa să [118] faci, crede întru Sfinţiia sa şi fă bine, ca să fii pre îngăduinţă înaintea Sfinţi<i>i sale. Să nu te înşăli, fiiul mieu, şi să nu grăieşti cuvînt de hulă spre Dumnezeu. Şi pre urma bozilor, ca mine, si nu umbli, că ceiia ce vor face unile ca acestea nici un folos nu află, ci-ş pierd sufletele.”
     Deci să sculă Avram şi luo pre tată-său cu sine şi pre Lot, fiiul frăţine-său, şi veniră <în> Într-apele Siriei, ce să grăieşte şi să spune în Araviia. Acolo să sfîrşi tată-său. Şi să sălăşlui Avram în Haran. Şi după sfîrşitul tătîni-său îi <zi>să lui îngerul lu Dumnezeu, de-i grăi lui: „Scoală şi întră în ţara ceea care te-au chemat Domnul Dumnezeu.
     Deci să sculă Avram şi luo cu sine pre Sara, muierea sa, şi pre Lot, fiiul frăţine-său, şi întră în ţara Palestinei. // Atuncea biruiia hananei<i> aceiia ţară ce era în preajma hananitenilor întru numărătoarea lui Samovit. Ţara aceea de cătră austru era arzînd. Deci să clătiră strenepoţii lui Ham şi răpiră ţara Palistinei, ce era soarte părţei lui Samovit. Şi deca a luară, o ţinura pre dînsa patru sute de ani.
     Dumnezeu - îndelung răbdătoriu. Decii păsuiră pre strenepoţii lui Ham şi să dea ţara nepoţilor lui Samovit; şi nu vrură dă o dea. După patru sute de ani îndreptă Dumnezeu jurămîntul. Şi aduse Domnul Dumnezeu pre Avram din ţara haldeilor şi pre sămînţa lui Sim, ca să moştenească ţara aceea şi să îndrepteze blestemul cela ce-l puse Noe feciorilor săi, ca să nu să mai scoale frate pre alt frate, ca să ia moşiia.
     Şi veni Avram şi deca văzu pre hananei, să înfricoşă foarte. Şi zise cătră Sara, muierea sa: „Deci ştii, muiere, că tu eşti o muiere frumoasă la faţa, iar eu sînt grozav la vedere şi necuvios. Deci mă tem de aceşti oameni, să nu mă ucigă pentru tine. Iar Sara înţelepţi întru sine şi zise: „Ştiu şi eu că este aşa. Ci de te vor întreba, tu zi: «Sor îm este.» Deci pre mine mă vor lăsa şi tu vei fi viu.” [119]
     Şi deca merseră în hananei, întrară cătră Avimeleh. În ţara aceiia împărăţiia Efron, / feciorul lui Hetei. Şi deca întrară în cetate, deca-i văzură hananei<i>, îi întrebară pre dînşii: „De unde aţi venit?” Ei ziseră: „Din ţara haldeilor.” Că } [a]decă atuncea nu ştiia oamenii de streinătate. Şi întrară, de [spu]seră împăratului lor de aceasta. Şi trimise Efron, de întrebă pre Avram, dzicînd: „Ce-ţ easte ţie muiarea aceasta?” Avram răspunse, de dzise: „Sor îm easte”. Şi cînd fu [seara, tr]imise He{tei de luo pre Sara şi o duse pre dînsa} / în cafasul său, unde era aşternutul său.
     Şi deaca însără, să sculă Hetei şi întră în cafasul său. Şi vădzu pre îngerul stînd aproape de patul său, ţiind spata goală amînă. Hetei, deaca vădzu aşa, cu cutremur să spă[mîn]tă, iară { îngerul, cu ochi înfricoşaţi căută spre dînsul} // şi-i grăi lui: „De unde veniş tu spre logodnica mea?” Hetei să umplu de frică şi chiemă slugile sale şi le dzise: „Chiemaţi-m acel om strein încoace!” Şi ei chiemară pre Avram.
     Şi deaca veni, Hetei dzise cătră însul: „Omule, spune-ne noao, ce-ţ easte ţie muiarea aceasta?” El dzise: „Muiare-m easte, / ce pentru frica hananeilor dziş că-m easte sor ''.
     Hetei să cuceri lui Avram şi dzise slugilor sale să-i dea pace s[ă] să odihnească cu muiarea sa. Şi luo Avram pre Sara, muiarea sa, şi să odihniră într-acea noapte. Iară Hetei petrecu într-acea noapte cuprins de frică mare. [120]
     Şi deaca să sculă demineaţa, // spuse boiarilor săi de toate cîte petrecu şi dzise: „Chiemaţi-m pre Avram!” Şi-1 chiemară. Şi deaca veni, îi dzise să şadză. Şi deaca şedzu, dzise Hetei cătră dîns: „Omule, spune-ne noao pre adevăr, de unde ai venit şi din ce parte eşti şi pentru ce treabă ai venit încoace?”
     Avram dzise: „Venit-am din ţara haldeilor, / cercînd pre cel Dumnedzău, cela ce au făcut ceriul şi pămîntul, soarele şi luna, stealele şi marea. Şi venind, îm spuse mie că în ţara aceasta mă voi odihni. Strigă-mă pre mine Dumnedzău şi-m dzise mie să ies din ţara mea şi din ruda mea şi să viu, că voi afla pre Svinţiia sa în ţara aceasta, că aicea să odihneaşte”. //
     Aceastea deaca audzi fiiul lui Hetei, să temu şi dzise boiarilor săi: „Înfricoşat easte Dumnedzăul lui Avram, că eu 1-am vădzut pre Îns şi cu frică fusei ţinut. Pare-m să nu fie alt Dumnedzău înfricoşat mai vîrtos decît acelaş Dumnedzău”. Şi dzise cătră Avram: „Cum vedzi pre Dumnezăul tău şi cumu-l cinsteşti?” / Avram dzise: „Svinţiei sale mă închin şi-i giunghi jirtvă; cu aceaea îm easte milostiv”.
     Şi-i grăi lui Hetei: „Ia din casa mea 12 oi şi 7 giunci şi înălţă jirtvă Dumnedzăului tău şi te roagă pentru mine, ca să nu mă piardză”. Şi luo Avram aceale dobitoace şi să sui într-un munte înalt şi înălţă jirtvă // lui Dumnedzău.
     Şi i să arătă lui îngerul lui Dumnedzău, de-i grăi: „Străbate ţara aceasta în lung şi în larg, că ţie o voi da pre însă şi seminţiei tale după tine - grăiaşte Dumnădzău - înmulţi-te-voi pre tine foarte şi seminţiia ta va moşteni ţara aceasta, că nu voi avea a te lăsa pre tine pînă cînd / voi împlea toate cîte am grăit ţie”. Şi dintr-acea dzi deade Hetei lui Avram 70 de giunci şi 100 de oi şi 12 robi. Şi-l învăţă pre îns, grăind: „A şaptea dzi pururea ca să iai din casa mea [121] a dzeacea din toate bucatele meale şi să înalţi jirtvă Dumnedzăului tău”.
     Şi-i dzise lui Hetei: „Iată, toată ţara // aceasta înaintea ta easte. Deci unde-ţ va plăcea ţie loc, acolo te sălăşluiaşte tu şi muiarea ta, cu slugile şi cu dobitoacele şi cu toate ale tale, că iată, noi de acum şerbii tăi sîntem „.
     <Ş>i veni Avram şi să sălăşlui la izvorul Mamvriisţei, ce să spune la Fîntîna cu Apa, că aceasta / Mamvriie, după limba sirienească să spune aşa, „Măgam Imvre”: măgam să chiamă apa, iară imvre să chiamă fîntîna; iară pentru iuşurarea limbii să chiamă Mamvria, [precum mărturiseaşte şi la canoanele lui stir Andrei ], de gră<ia>şte: [„La copaciul de la Mamvriia tîmpinară îngerii pre patriarhul. Moşteni // după bătrîneaţe şi vînă giuruinţa cea făgăduită „ ].
     Deci străbătu Avram toată ţara în lungiş şi în curmeziş şi să sălăşlui la Fîntîna Mamvriei. Şi avea iubire de streini fără de saţiu. Şi dzise Avraam cătră Lot: „Iată, fiiule, că mie fu dată toată [122] ţara aceasta; deci î<ţ> aleage loc / şi unde-ţ va plăcea, acolo te sălăşluiaşte, precumu-ţ va iubi inima”.
     <Ş>i vădzu Lot ţara Sodomului mai frumoasă decît toată lumea, avînd apele vieţei; şi apa Iordanului trecea prin toată ţara Sodomului. Ţara aceasta era plină de mană şi de toate pomeatele roditoare, cum // am dzice avea din destul, atîta cît să asămăna raiului lui Dumnedzău. Acolo nu era de-a să îngrija omul, ci tot întru bună-vrearea sa să sălăşluia într-însă.
     Iară oamenii din Sodom era vicleani şi greşiţ foarte înaintea lui Dumnedzău. Deci să sălăşlui Lot în mijlocul lor şi-ş luo muiare de acea seminţie. /
     Şi deaca să despărţi Lot de Avram, zise Dumnedzău cătră Avram: „Iată, eu voi pune svatul mieu cu tine, întru toată ruda, de acmu şi pînă în veaci, şi te voi blagoslovi pre tine, şi veri fi blagoslovit. Şi de acum înainte nu va fi numele tău Avram, ce Avraam va fi numele tău, pentru că «pă//rintele» să spune, părinte a multe limbi, părinte aleis şi părinte înalt; pentru că părinte a multe limbi te-am pus pre tine, creaşte-te-voi şi te voi înmulţi foarte. Ce acum, ia asinul tău şi ia veşmînte scumpe, de mult preţ, ia pîine şi vin, şi briciul amînă, şi te suie în măgura Tamariei / şi stăi pre piatră şi strigă de trei ori: «C{če B{ii, č{lče {Bžii, č{lče {Bžii!» Şi va ieşi despre laturea măgurei despre miadzănoapte, ieşi-va un om sălbatec, cu unghile de un cot şi cu părul capului şi cu barba pînă la picioare. Iară tu să nu te spai de dîns, ci să te scoli să tai unghile lui şi să-i // razi părul lui şi să-i dai pîine să mănînce şi vin să bea. Şi te veri blagoslovi de dîns şi veri fi blagoslovit ''. [123]
     Acesta Melhisedec să spune „fără-de-tată, fără-de-mumă, fără-de-rudă; aseamene easte Fiiului lui Dumnedzău”. Maica sa să chiamă Salimul, pre numele cetăţei ei, iară tată-său să chiamă / Osedec. Şi născu 2 feciori: numele unuia - Sedec, şi numele celuialalt - Melhi. La arătare era şi aceia şi cetatea lor. Osedec era nepot lui Nevrod; pentru aceaea să sălăşluiia în polate. De la Nevrod petrecură împărăţind, însă biruiia şi împărăţiia Vavilonului.
     Cînd fu într-u//na de dzile, dzise Osedec-Împărat fiiului său, lui Melhi: „Fiiule!” El dzise: „Ce vei să dzici, părinte?” Şi-i dzise: „Du-te la ciurda boilor noştri, în Galilei, şi-m adu 70 de giunci, ca să giunghem jirtvă marelui Cron-dumnedzău şi celoralalţi, că am nădeajde, după aceaea, să meargem la oaste”. /
     Aceastea deaca audzi Melhii, preveghie într-acea noapte, vrînd să plinească slujba şi învăţătura părintelui său. Într-acea noapte era luna foarte luminată şi stealele străluciia foarte. Aceastea deaca vădzu Melhii, să miră şi gîndi întru sine, dzicînd: „Oh, spre ce lucruri frumoase odihneaşte // Dumnedzău, făcătoriul a toate ! Duce-mă-voi, de voi spune părintelui mieu: «Mai bine acestuia să înălţăm jîrtvă, decît bodzilor celor muţi şi surdzi, mai bine să aducem şi să giunghem jirtvă Dumnedzăului cerescu»„.
     Tată-său, deaca audzi aceastea, să mînie şi zise cătră dîns: „Cu giurămînt / giuru-mă pre marele mieu dumnedzău, ca nu cumva să să mînie spre mine şi să mă zdrobască. Iară acum te voi giunghia şi te voi da pre tine jirtvă-gata dumnedzăilor miei, căce că aduseş vicleşug spre mine şi spre dumnedzăi<i> miei „.
     Deci, ducîndu-să Melhi în Galileiu, iară tată-său întră cătră // împărăteasa Salima şi grăi: „Iată, eu gîndii ca pre unul din feciorii noştri să-1 giunghiem şi să-1 dăm jirtvă marilor dumnedzăi”. Iară împărăteasa iubiia mai vîrtos pre Melhii decît pre Sedec. Şi cu plîns dzise: „Vădz că vei să giunghi pre iubit fiiul mieu, ca să-l dai jirtvă dumnedzăilor noştri”. / Împăratul dzise: „Să nu fie aşa, ce să aruncăm sorţi”. [124]
     Deci aruncară şi cădzu soartea spre fiiul ei cel mai mic, anume Melhii. Iară cînd ştiu împărăteasa că vine Melhii din Galileiu, dzise cătră fiiul său, Sedec : „Iată, fratele tău, Melhii, va să moară de mînile tătîni-tău, // ca să-l dea pre îns jirtvă. Ce te scoală, de mergi întru tîmpinarea lui şi-i spune lui de toate, să fugă într-altă parte, ca să să izbăvască de gîndul tătîni-său”.
     Deci să sculă Sedec şi să duse întru tîmpinarea fratelui său, Melhii. Iară împăratul dzise cătră putearnicii săi şi cătră toţi boiarii: / „Iată, eu gîndii ca să giunghi pre fiiul mieu cel mai tînăr, adecă pre Melhii, ca să-l înalţ jirtvă”.
     Şi deaca audziră de giunghiiarea împăratului, să giuruiră toţi boiarii să-ş giunghe cîte un fecior, să înalţe jirtve bodzilor, pentru ca să întărească cuvîntul şi pohta împărătească. //
     <Ia>ră Sedec, deaca tîmpină pre frate-său, Melhii, îi spuse lui de toate cîte fură. Şi în grabă descălecă Melhi de pre calul său, şi să dezbrăcă de veşmîntul său care-l purta, şi-l puse pre cal.
     Şi dzise cătră frate-său, Sedec: „Ia calul şi hainele şi oamenii şi dobitoacele şi te du cătră părintele mieu. / Iară eu mă voi duce cu această haină ce am asupră unde nimea mă va şti şi acolo voi petreace, pentru ca să scap de acea moarte amară”.
     Sedec luo toate cîte fură la frate-său, Melhii, şi să duse în cetate, în Salim, cătră părinţii săi. Iară Melhi sta de asculta // plînsul şi tînguirea ce să făcea în cetate pentru feciorii ce vrea să-i giunghe. Şi era gîlceavă multă întru toţi oamenii, şi adunară fieştecine cîte un cocon al său; şi fură de toţi 80 de coconi. Şi sta, de aştepta pre împăratul, să-ş giunghie feciorul său, / să-l facă jirtvă bodzilor, după aceaea să-ş giunghe şi ei pre feciorii săi.
     Iară Melhii sta împrotiva cetăţei, în măgura ce să chiamă Eleonul. Şi aceii măgure îi puse Melhii numele Eleonul, ce să dzice „Miloste”, căce că acolo află milă şi bun dar. // Şi vădzînd turburarea cetăţei, oftă şi căută spre ceri. Şi cu lacrămi udă pămîntul, [125] suspină foarte tare şi avînd ochii săi spre ceri, strigă aşa: „Svinţiia ta eşti Domnul Dumnedzău, cela ce ai făcut ceriul şi pămîntul, soarele şi luna şi stealele! / Pare-m mie că Svinţia ta eşti mai mare decît toţi dumnedzăii, că lucrurile tale aiave arătară putearea ta. Deci, de te odihneşti spre toate aceastea şi de veri să mă faci a fi şerbul tău, nu treace cearerea mea: ce mă ascultă în ceasul // acesta, ca să piiaie cetatea cu bodzii şi cu toţi ceia ce cred într-înşi!”
     <Ş>i deaca fu cuvîntul acesta, acieş fu cutremur mare în cetatea Salimului şi de năprasnă să cutremură şi să răsîpi toată cetatea şi înghiţi pămîntul / pre toţi ce petrecea în cetate. <M>elhi, deaca vădzu înfricoşată ca aceaea, să miră şi să temu de Dumnedzău, făcătoriul ceriului şi al pămîntului. Şi să sculă şi să sui în măgura Tamariei. De-acolo să pogorî şi întră în laturea măgurei // despre miadzănoapte. Şi petrecu acolo 40 de ani. Şi nu vorovi cu oamenii, nici ieşi de acolo; ce era de mînca mugur şi miiare sălbatecă, şi bea apă dintr-un izvor, pînă cînd fu trimis Avram cătră dînsul, precum îi dzisease lui Domnul Dumnedzău. /
     Luo Avram veşminte scumpe de mult preţ, pîine şi vin şi brici amînă, că aşa-i dzisease lui îngerul lui Dumnedzău, şi să sui în măgură şi stătu pre piatră şi strigă de trei ori: „Člče Bžii, člče Bžii, člče Bžii !. Şi-i zisease îngerul lui Dumnedzău: „<...> unghile lui îs de un cot, // iară părul şi barba lui îi agiunge la picioare; deci să nu te temi de îns, ci să te scoli să-i tai unghile lui, şi să-i razi părul lui, şi să-1 îmbraci cu veşmîntele, şi să-i dai să mănînce şi să bea; şi te veri blagoslovi de dîns şi veri fi blagoslovit, că easte / preot Dumnedzăului de sus. Numele lui easte Melhisedec”.
     Aceastea feace Avram şi ieşi cătră dîns omul cel sălbatec, adecă Melhisedec, şi dzise cătră dîns: „Tu cine eşti?” <A>vram [126] răspunse şi dzise: „Sînt om trimis de la Dumnedzău // ca să-ţ tai unghile tale şi să-ţ raz părul tău”.
     Melhisedec dzise: „Care Dumnedzău te-au trimis ?” Răspunse Avram: „Dumnedzău cela ce au făcut ceriul şi au dzidit pămîntul, marea şi soarele, luna şi stealele, acela-m dzise ca să te cearcet pre tine”.
     Şi cădzu Avram la pămînt şi să închină lui Dumnedzău dzicînd: „Doamne Dumnedzău, făcătoriul ceriului şi al pămîntului fii-mi milostiv, că vădzui minune spre omul acesta”. Atuncea Melhisedec să apropie cătră Avram. //
     Avram îi tăie unghile lui şi îi rase părul lui şi zise: „Să aduc pîine şi vin şi untdelemn, să ne priceştuim, că aşa îm easte mie dzis de la Dumnedzău”. Răspunse Melhisedec şi-i dzise lui: „Pare-m că sînt 40 de ani de cînd petrec în măgura aceasta. / Şi chip de om n-am vădzut, fără pre tine astădzi, nici au întrat pîine în rostul mieu. Ce deaca dzici că aşea te-au învăţat Dumnedzău, cum veri dzice, aşa voi face. Ce însă mai vîrtos dentr-aceastea să facem jirtvă Domnului şi Dumnedzăului nostru şi după aceaea să // ne priceştuim, adecă să mă împreun şi eu bucatelor lumeşti”.
     Şi scoase un vas de piatră din peştere, şi băgă pîine şi vin, şi tornă untdelemn, şi înălţă jirtvă. [De atuncea încoace să tîlcuiaşte paximadul ce să face în svînta besearecă.] /
     După aceaea să plecară amîndoi la pămînt şi să închinară lui Dumnedzău amîndoi, Avram şi Melhisedec, şi mîncară şi să veseliră. Şi-1 întrebă Avram de ruda lui şi de cetatea lui şi cum au întrat în peşterea aceaea. Şi îi // spuse Melhisedec de toate cîte fură şi cum au întrat în măgura aceaea, [precum easte ocăzuit mai înapoi.] Şi-i spuse şi de măgura aceaea ce era împrotiva cetăţei Salimului, precumu-i puse el însuş numele Eleonul, adecă „Miloste”, căce / [127] că zice: „Într-această măgură aflai milă”. Şi deaca audzi Avram aceastea toate, să închină lui Dumnedzău, dzicînd: „De au nu easte mie mai bine să iesu din ţara haldeilor şi să aflu pre Dumnedzău, Cela ce face lucruri minunate // ca aceastea?”
     Pentru aceaea să spune că „nu să înţelepţeaşte întru înălţime, că nu ia Dumnedzău dar bun de la om, ce Dumnedzău dăruiaşte pre om”. Şi începu Avram a da lui Melhisedec de toate ce avea în casa sa. Derept aceaea şi fericitul apostol Pavel ne aduce aminte întru ale sale / cărţi, de grăiaşte: „Cela ce ia a dzeacea a dzeacea dă”. Că şi Avram luo a dzeacea din toată casa lui Hetei şi iară a dzeacea deade din toată casa sa lui Melhisedec. Aşa şi Hristos, făcătoriul acestora tuturor, aduse doao turtureale, după jirtva legei; ceastea fură din Hristos şi dentr-aceastea // toate să arătară.
     Şi blagoslovi Melhisedec pre Avram şi-i puse numele lui Avraam. Şi-l blagoslovi pre dîns întru fi<i>i lui şi întru toată ruda [128] lui vesti-să blagosloveniia derepţilor. Şi dintr-acea dzi pururea mergea Avram, de lua blagoslovenie de la Melhisedec. Deci ieşi Avram de la Melhisedec şi să duse / la locul său, proslăvind pre Dumnedzău, căce că află om creştin în ţara haldeilor, slăvitori de Dumnedzău.
     Deci să mută Avram şi veni de să sălăşlui în Garara. Şi era în Garara de împărăţia Avimeleh-Împărat. Şi feaceră slugile lui Avram svadă // cu garareanii pentru un izvor, că nu vrea agareanii să lase pre slugile lui Avram să adape dobitoacele. Şi fu svadă mare între dînşii; şi răniră cămilele şi alte dobitoace ale lui Avram. Şi agareanii muriia întru a lor mînie.
     Şi ieşi Avimeleh, împăratul Erarschiei, / de goni pre slugile lui Avram şi-i răni pre înşi. Şi veni Avram, de împăcă mîniia lor. Şi feaceră fîntînă şi puseră blăstăm şi giurămînt adin-sineş Avram şi cetăţeanii Erarsţiei, ca să nu mai fie price între dînşii dintru aceaeaş dzi. Pentru aceaea feaceră giurămînt // şi de atuncea să chiamă numele aceii fîntîni „Fîntîna Giurămîntului”.
     Şi giunghie Avram jirtvă lui Dumnedzău. Şi după ce fu giurămîntul fîntînei, i să arătă lui Domnul Dumnedzău, de-i grăi aşea: „Nu te teame, Avrame, că plata ta multă easte foarte”. / [129]
     Şi dzise Avram: „Iată, eu mă voi lăsa fără de roadă”. Iară Dumnedzău-i dzise lui: „Ba nu va fi aşa”.
     Şi să întoarse Avram la locul său. Şi fu după aceastea, dzise cătră îns Sara, muiarea lui: „Iată, eu îmbătrînii şi mă lăsai de tine fără de roadă. Deci ia pre Agara, roaba mea, // şi fii cu dînsă, cîndai dintr-însă veri rădica sămînţă şi va ocina în toată viaţa ta”. Avram nu vru aceasta, ci să duse cătră Melhisedec şi-i spuse lui de tot lucru ce fu. Melhisedec dzise cătră Avram: „Fă după graiul muierei tale, că eu / vădz că vor să să nască dintru tine 2 oameni, unul luminat şi creştin bun, altul întunecat şi putrigăios”. Şi să amestecă Avram cu Agara şi născu pre Ismail.
     
O obrězanii

     Şi fu deaca născu Avram pre Ismail, îi dzise lui Dumnedzău: // „Voi să te proslăvescu mai vîrtos decît toate limbile cîte sînt pre pămînt; şi voi să te însămnedz cu sămnul de veaci. Obrezuiaşte-te tu adecă de la Melhisedec; iară tu să obrejeşti toată partea bărbătească ce easte în toată casa ta. / Şi să obrezuieşti şi pre Ismail şi toată casa născuţilor tăi. Iară cîţi vor fi la tine parte [130] muierească să nu-i obrezuieşti, pentru că voi ca toată seminţiia ta să aibă sămn. Pentru aceaea vă blagoslovăsc pre voi mai vîrtos decît // toate limbile cîte sînt pre pămînt”.
     Şi feace Avram precumu-i grăise lui Domnul Dumnedzău şi obrezui toată partea bărbătească din casa sa şi nu rămase nici un bărbat neobrezuit. Şi duse Avram toţi ai casei sale / şi-i blagoslovi pre înşii Melhisedec. Şi era Avram de să sălăşluiia cu voinicii săi.
     Şi veni Avram la Fîntîna Giurămîntului şi giunghe jirtvă Domnului Dumnedzău. Şi i să arătă lui Domnul Dumnedzău şi-i dzise: „Iată, eu voi pune svatul mie<u> cu // tine şi seminţiia ta, din rod în rod, întru toţi veacii o voi proslăvi. Şi să va înmulţi foarte”.
     Şi dzise Avram: „Doamne, ce-m vei da şi eu mă voi lăsa fără de roadă? Iară născuţii casei meale mă vor adaoge pre mine”.
     Şi dzise Dumnedzău / cătră Avram: „Nu te vor înmulţi pre tine aceiia, ce altul va naşte dintru tine. Şi acela te va înmulţi pre tine”. Şi dzise Avram: „Cum va să fie aceasta, să o ştiu?” Şi-i dzise lui Dumnedzău: „Ia un giunc de trei ani şi o turturea şi un porîmb; giuncul să-1 împarţi, // iară turtureaoa şi porîmbul nu le împărţi”.
     Şi să pogorîră pasările spre trupul cel împărţit şi şedzu Avram cu-nînse. Şi fu întru apusul soarelui, cădzu somn greu spre Avram, cutremur şi întunearec cădzu spre dînsul şi i să arătă lui / glas, de-i grăiia: „Caută spre ceri şi vedzi, putea-va cineva să numere stealele ceriului? Cela ce va putea număra stealele de pre ceri, aşa va putea acela număra şi seminţiia ta. Ce mai vîrtos să înţelegi şi să ştii că [131] seminţiia ta va fi // nemearnică şi streină în ţara ceaea ce nu va fi a lor; robi-vor şi vor şerbi 400 de ani. Şi limbii ceea ce vor sluji giudeca-voi eu. După aceaea vor ieşi cu avuţie multă. Iară tu te veri duce cătră moşteniia ta cu pace şi te veri odihni întru bătrîneaţe cinstite”. /
     Iară Lot, fiiul frăţîni-său, era în Sodom. Deci să svătuiră împăraţi şi mearseră, de robiră toată ţara Sodomului şi a Gomorului şi o prădară. Aşijderea şi Lot fu robit cu toată casa lui.
     Deaca audzi Avram că fu robit Lot, fiiul frăţini-său, // numără feciorii săi cei din casă şi află 318. Şi să sculă, de alergă în urma lor, pînă la Dan. Şi cădzu spre înşi noaptea însuşi şi feciorii lui cu-nînşi. Şi-i birui pre înşi cu armele şi-i goni pre înşi pînă la Hoval, ce easte de-a stînga Damascului. / <Ş>i întoarse toată avuţiia Sodomului, şi pre Lot, fiiul frăţîni-său îl întoarse, şi cai, şi carăle, şi bărbaţi, şi muieri, şi dobitoace.
     Şi fu după întoarcerea oamenilor acelora, să întărîtară acei 5 împăraţi ce împărăţiia 5 limbi. Şi aşa însămnară // numele Hodologomorului : Ho - do - lo - go - mor. Precum să spune ca să grăiescu aceaste cuvinte : Ho = Haldeia, Do = Dalmati, Lo = Lidi, Go = Bavsini, Mor = Amoreane; aşa să spune, Hodologomor. [De aceasta şi David împărat mărturiseaşte, de grăiaşte aşea: / [132] „Puse boiarii lor ca pre Oriv, şi ca pre Iziv, şi ca pre Izavei, şi ca pre Aveg, şi ca pre Salman”.]
     Şi deaca să întoarse Avram din războiul Hodologomorului, ieşi Melhisedec, împăratul Salimului, - mărturiseaşte Scriptură şi ne dă înainte // la arătare de petreacerea moşteniei şi de numirea lui Melhisedec.
     Şi dzise adecă împăratul Salimului: „Ieşii întru tîmpinarea lui Avram şi-m scoase mie pîine şi vin, că era preot Dumnedzăului de sus”. Ca cum are fi fost acesta Melhisedec fără de tată, / fără de seminţie, aşa şi Domnul nostru, Isus Hristos, în ceri mumă, iară pre pămînt tată n-avu. Şi să chiamă fără-de-tată, fără-de-îmă, fără-de-săminţie. [Precum şi David proroc întru ai săi psal<o>mi mărturiseaşte de Hristos, dzicînd aşa: // „Tu eşti preot pururea, după tocmala lui Melhisedec''.] Şi easte şi altă, că acesta Melhisedec, cu pîine şi cu vin feace jirtvă Domnului Dumnedzău; aşa şi Hristos, din svîntul svinţiei sale trup şi cinstit sînge, ne deade noao pîine / şi vin, a ne priceştui. Aşa feace şi Melhisedec.
     
     O Stię Tr(oi)cọ
     
     Avram adecă veni, de să sălăşlui la iazerul Amvriei, unde era şi mainte. Şi foarte era iubitor de streini şi era agiuns la bătrînea< ţe > în vîrstă ca de 80 de ani. Şi atîta iubiia pre cei streini, // [133] cît nu vrea să guste nici pîine, nici altă nimică, pînă nu mergea om strein la casa lui.
     Iară zavistnicul şi pizmaşul diiavol închise căile, ca să nu margă oameni streini cătră Avram. Iară dereptul Avram nu trimise slugi, nici pre nimea din casa sa să preveaghie pre cale, / ce gîndi întru sine, dzicînd: „De-i voi şi trimite, ei cîndai să vor culca, de vor dormi. Şi de va şi treace cineva, nu-1 vor vedea”. Deci ieşiia însuş şi şedea lîngă cale: de afla pre cineva, bine; iară de nu, veniia acasă şi nici prîndziia, // nici cina.
     De multe ori făcea aşa, şi atuncea i să prinse de nu mîncă 2 dzile. Sara, muiarea lui, îi dzicea lui să mănînce; el nu vrea, ce străjuiia 2 sau şi 3 dzile la cale, şi fără de alţi oameni streini nici mînca, nici bea. Aşa era obiceaiul lui Avram patriarhul. /
     
De arătarea Svintei Troiţă

     Deci văzînd Domnul Dumnedzău năravul lui Avram cel bun, i să arătă lui Părintele şi Fiiul şi Duhul Svînt, ca 3 bărbaţi călători; şi veniia pre departe de cale. Si deaca-i vădzu pre înşi Avram, de departe, să sculă // cu bucurie mare foarte; şi-i tîmpină pre înşi şi cădzu la picioarele lor şi să închină lor, zicîndu: „Domnii miei şi giupînii miei, doară sînt destoinic ca să petreaceţ în casa mea? „
    Iară ei nu vrea, ci să grăbiia a mearge, zicînd că au cale delungată. / Iară vădzîndu-l pre îns că easte scîrbit, să întoarseră în casa lui. Şi bucurîndu-să Avram, dzise cătră Sara, muiarea sa: „Fă trei blide de bucate de semidal şi frămîntă pîine şi găteadză apă caldă, şi să speli picioarele lor. Iară eu mă voi duce în ciurda dobitoace//lor noastre şi voi aduce un viţel, giunghia-1-voi şi mă voi veseli cu oamenii aceştiia”.
     Deci să sculă Sara şi feace toate cîte îi dzise ei Avram. Iară Avram să duse şi aduse un viţel gras, giunghe-1 şi-1 fripse. Şi aduse [134] şi pîine şi puse în masă; şi începură / a mînca. Şi mîncînd, dziseră cătră Avram: „Ai fecior? „ Avram dzise: „Ba!” Şi dziseră cătră îns: „Într-aceasă vreame, ca în ceasul vieţei, duce-ne-vom şi ne vom întoarce şi veri naşte fecior”.
     Deci să sculă Sara şi cu îndrăznire dzise: „Bărbatul mieu easte bătrîn şi eu sînt fără de roadă // şi bătrînă; dară cum să nasc fecior?” Şi nici într-un chip nu credea. Iară cela ce mînca cu-nînşii zise cătră Avram: „Pentru ce să scîrbi Sara? Crez eu, cuvînt derept vestiiu ţie şi adevăr „.
     Şi fu deaca mîncară ei şi vrînd să să scoale de la masă, iată muma viţelului celui giunghiat / veniia răcnind şi zbierînd şi căutîdu-ş viţelul său.
     Deci sculîndu-să aceştea de la masă, să sculă şi viţelul cel giunghiat de pre masă şi începu a îmbla pre urma mîni-sa. Aceasta deaca vădzu Avram, cădzu pre faţa sa gios şi nu putu să caute // spre oamenii aceia. Şi să duseră oamenii în ţara Sodomului.
     
     O ra(z)vraštenie Sodoma
     
     Iară Avram să sculă şi alergă în urma lor, de-i opri pre dînşii; şi cădzu la picioarele lor şi le grăi lor: „Domnii miei şi giupînii miei, spuneţ mie, şerbului vostru, cine sînteţ şi de unde aţ venit ?” /
     Atuncea Dumnedzău, adecă Svînta Troiţă, dzise: „Nu mă voi ascunde de pruncul mieu, Avram, ci voi spune: «Gîlceava [135] Sodomului înmulţi-s-au înaintea mea şi păcatul lor easte mare foarte». Deci mă voi duce şi voi vedea: svîrşi-vor gîlceava lor care vine cătră mine, // au ba, ca să înţeleg ? „
     Iară Avram era de sta înaintea lui Dumnedzău şi dzise: „Nu aşa, Doamne, ce fă giudeţ derept, precum voi dzice înaintea Svinţiei tale, iară ca să nu să mînie urgiia ta pre mine. De vor fi 50 de oameni derepţi în cetate, au piiarde-veri toată cetatea, / să piiaie şi cei derepţi, ca cei păcătoşi? Au nu veri ierta toată cetatea pentru 50 de derepţi şi să nu le faci giudeţ de pierdzare?”
     Şi dzise Dumnedzău cătră Avram: „De să vor afla 50 de derepţi în cetate, toată cetatea o voi ierta”. Şi dzise Avram // cătră Dumnedzău: „Încă voi mai grăi una: Dară de vor scădea din 50 de derepţi şi să să afle 45, piiarde-veri pentru 45 de derepţi toată cetatea?”
     Şi dzise Dumnedzău: „De să vor afla 45 de derepţi, ierta-voi toată cetatea pentru dînşii”. Şi dzise Avram: / „Acum începui a grăi cătră Domnul Dumnedzăul mieu: Eu sînt pămînt şi cenuşe”. Şi mai adaose, de dzise: „Doamne, dară de să vor afla acolo 30 de derepţi?” Dumnedzău dzise: „De să vor afla şi 30, nu voi piiarde toată cetatea pentru dînşii”.
     Şi dzise Avram: „Iară mai am a grăi cătră // Domnul Dumnedzăul mieu: Dară de să vor afla 20 de derepţi?” Şi dzise Dumnedzău: „De să vor afla şi 20, nu voi piiarde cetatea”. Si dzise Avram: „Doamne, încă voi mai grăi una : Dară de să vor afla 10 derepţi?” Şi-i dzise Dumnedzău: „Nici pentru 10 derepţi nu voi piiarde cetatea aceasta”.
     Avram părăsi de a mai grăi / şi să întoarse în casa sa. Iară bărbaţii aceia, adecă Svînta Troiţă, pogorî în Sodom. Şi veniră în casa lui Lot.
     Deci veniră oamenii Sodomului şi ai Gomorului, de cerca pre acei trei bărbaţ şi grăiia lui Lot: „Dă-ne noao acei oameni streini, ce au venit în casa ta !” // Iară Lot nu vrea să-i dea. Ei năvăliia cu sila să între în casă. Si dzise Lot cătră dînşii: „Lăsaţi pre oamenii [136] aceştiia şi luaţi featele meale”. Iară ei nu vrea, ce cerca să spargă uşa casei şi să între, să scoaţă pre acei streini afară.
     Iară oamenii aceia, adecă Svînta Troiţă, / să apropiară de poartă. Şi unul dintr-acei trei vru să deşchidză poarta. Iară Lot nu-i lăsă pre înşi, ce grăi: „O, domnii miei şi stăpînii miei, nu ieşiţ, ca să nu vă apuce aceşti oameni vicleani! Iară unul dentr-înşi răspunse şi dzise lui Lot: „Nu-m apăra mie, o, ome, // ci deşchide uşa; şi vei vedea ce le voi răspunde lor!”
     Şi cum deşchiseră uşa, aciiaş slobodziră pară de foc şi-i arse pre înşi, pre toţi. Lot deaca vădzu acea ciudesă, căzu la picioarele lor şi grăi: „Spuneţi-m mie, domnii miei şi giupînii miei, cine sînteţ?” Iară ei dziseră: / „De sîrg să iai al tău tot şi să fugi în măgură, că iată, precum vedzi, cu foc va să ardză toată ţara aceasta pentru fărădelegile lor. Şi acum aşa să fugiţ, cît nimea dintru voi să nu să întoarcă, nici să să uite îndărăpt să vadză mînie ce va să fie, că va să piiaie // de năprasnă toată cetatea. Şi cine dintru voi va căuta înapoi îndată va peri”.
     Lot îş înşelă asinii săi, şi luo pîine şi vin, şi călători cu muiarea lui şi cu amîndoao featele, şi să ruga Svintei Troiţă ca să nu-l lase. Şi-i dziseră lui: „Mergi, că cu tine sîntem!” / Şi era oraşul aproape de măgura ce să chiamă Sigorul. Deci pentru aceaea să ruga Lot ca să nu ardză, pînă vor scăpa în măgură. Şi fură în Sodom tunete şi trăsnete, grindine şi ploi de foc; şi toate izvoarăle pămîntului să schimbară în smoală şi în spudză // şi mînca oamenii şi dobitoacele.
     Şi nimică nu rămase, ce de năprasnă toate le mîncă focul, pînă în svîrşit. [Precum şi styr Andrei Criteani mărturiseaşte, dzicînd:] [„Ploo Dumnedzău ploaie de foc din ceri şi cu grindine arse toată ţara Sodomului; / pentru aceaea, Doamne, cum ai izbăvit pre Lot de foc, aşa şi sufletul mieu izbăveaşte. Derept aceaea, oh, [137] sufletul mieu, fugi de păcatul Sodomului şi de al Gomorului, fugi ca să scapi de para focului, o, suflete, ca să nu scîrbeşti pre cela ce cu a sa bună-vreare // întocmeaşte toate cîte-s”.]
     Iară muiarea lui Lot, audzind gîlceava şi trăsnetele ce era, nu putu răbda, ce să întoarse îndărăpt, să vadză moştenie sa. Şi îndată să împietri - adecă să feace în chip de stîlp, nu de piatră, ci de sare. Şi ca să nu te îndoieşti, a nu creade de aceasta, ci să credzi, / că mărturiseaşte şi sti Andrei Criteaninul, de grăiaşte la cuvîntul de peasne, de dzice că sufletul acela ce să întoarse îndărăpt nu fu stîlp de piatră, ci de sare: „Slanǐ bo sol narečetşe i bystǐ stlŭpǐ sla(n)”.
     Iară Lot să mîntui, adecă scăpă cu amîndoao featele sale; // şi şedea în măgura Sigoriului, de aştepta, că-i părea că va să piaie toată lumea.
     Iară featele lui grăiră una cătră altă: „Cine ne va întocmi noao sămînţa, neavînd bărbat în lume? Ci vino, să îmbătăm pre tată<l> nostru cu vin netrezvit. Şi deaca să va îmbăta, atuncea să va culca cu noi cu amîndoao / şi ne va tocmi sămînţa, şi vom creaşte, şi vom fi putearnice în lume”. Deci aşa feaceră.
     Lot să îmbătă într-acea noapte şi să culcă cu fata cea mai mare. Şi de-aceasta nu ştiu Lot. Şi cînd fu a doao noapte, iară-l îmbătară. Şi aşa, să culcă şi cu fata cea mai mică. Şi aşa // amîndoao featele începură în zgău de la tată-său. De aceasta ştiind, stii Teodor Studit mărturiseaşte, de dzice că fiecine cela ce bea tot apă, nicicum nu i să sminteaşte firea; că pentru vin să arătă şi trupul lui Noe gol şi născu sămînţă rea.
     Pentru aceaea şi svîntul / Ioan Rost-de-Aur mărturiseaşte întru a sa învăţătură, de dzice că Lot fu însuşi bărbat featelor sale pentru beţiia. Şi în multe cărţi veri afla de ponosluirea lucrurilor lui Lot, dzicînd [că Lot fu tată featelor lui, şi le fu şi bărbat, şi fu tată şi nepoţilor lui].
     Şi deaca trecură dzile // multe, află, adecă înţelease Lot că au ars numai Sodomul şi Gomorul. Deci să sculă Lot şi să duse cătră Avram şi spuse lui cum să înşelă şi feace păcat. Avram deaca audzi, fu cu grije şi dzise cătră Lot: „Ascultă, fiiule, şi te du la apa ce să [138] chiamă Nil, carele iase din rai, şi să-m aduci 3 capete, adecă trei leamne”. /
     Deci să sculă Lot şi mearse prin pustie neîmblată şi fără ape. Şi pentru aceaea îl trimise Avram: că socotiia ca doară-l va mînca vro fiară cumplită, sau va muri de seate cu moarte amară, ca doară să va izbăvi de acel păcat. Iară Lot, cu agiutoriul // lui Dumnedzău, fu ferit şi spăsit. Şi mearse la apa Nilului.
     Acolo află trei căpătîie, adecă trei stîlpări de leamne: de pevchi, şi de chedri, şi de chiparis. Şi veni, de le aduse cătră Avram. Avram, deaca-1 vădzu pre îns, să bucură cu bucurie mare foarte şi luo stîlpările, de le sărută. / Şi mearse în pustie, şi să sui în vîrhul măgurei cu Lot, şi înhipse aceale leamne în pămînt faţă cătră faţă, adecă cu faţa una cătră altă, stînd departe unul de alt, ca la trei coţi. Şi deade învăţătură lui Lot să margă totdeauna la Iordan, să aducă apă însuş şi // să adape leamnele de pre piatră. Şi era Iordanul departe, ca la 24 de stînjini. Şi aşa să trudia Lot, de adăpa leamnele.
     Deacă trecură trei luni, veni Lot, de spuse lui Avram că nu numai au crescut leamnele, ce s-au şi împreunat unul cu altul [adecă s-au împletit unul cu altul]. /
     Avram, deaca audzi, veni la locul acela şi, deaca vădzu leamnele că sînt precum îi spuse lui Lot, să închină lui Dumnedzău şi dzise: „Adevărat acesta lemn va fi de dezlegarea păcatelor!''
     Şi era lemnul crescut, la rădăcină era împărţit în trei; iară la mijloc era împreunat, nu era // împărţit unul de altul. Şi agiunseră aceaste leamne pînă la împăratul Solomon, - ce de acest lemn vom aduce-vă aminte într-altă scrisoare. Avram luo ştire de la Dumnedzău de pocaianiia lui Lot şi de potolirea pîrjolului ţărîi Sodomului. [139]
     
 O Isaaku /
 
     Într-aceaea vreame născu Sara, muiarea lui Avram, parte bărbătească; şi-i puse numele Isac; şi-1 obrezui Avram, şi se bucură însuşi şi toată casa lui pentru naşterea lui Isac. Şi cînd fu Isac de 7 ani, să giuca cu fratele său, Izmail, ce era făcut cu Agara. // Şi bătu Ismail pre Isac.
     Aceasta vădzînd Sara, să scîrbi sufletul ei foarte şi rădică mînie spre Avram şi dzise: „Goneaşte pre roaba aceasta, Agara, cu feciorul ei, Ismail!” Lui Avram îi părea că-l supără pentru vrun lucru mai mare. Ea îl tot supăra, dzicînd: / „Goneaşte roaba ta aceasta, că nu poci răbda feciorul ei !”
     Avram întrebă de feciorul roabei pre Dumnedzău, zicînd: „Goni-voi pre Agara, roaba mea, şi pre feciorul ei, Ismail ?” Şi-i zise Dumnedzău: „Oarece-ţ va dzice ţie Sara să faci fă; că eu seminţiia ta în veaci nu o voi lăsa, ci o voi // înmulţi ca stealele ceriului şi ca năsîpul de pre marginea mărei. Şi va ocina seminţiia ta cetăţile vrăjmaşilor, şi să vor blagoslovi de seminţiia ta toate limbile pămîntului”. Şi veni Avram de la jirtvă şi deade Agarei pîine de voie, şi din dobitoacele lui, şi apă în vase; / şi o scoase pre însă din casa sa [740 îi dete, 30 de cămile, mîncare şi apă.]
     
     O Ismailę
     
     Agara luo pre Ismail; şi mergînd prin pustie svîrşiră apa. Iară copilul, adecă Ismail, însătă; şi nu era apă pre aceale locuri. [140] Atîta să aprinse Ismail de seate, cît era spre moarte. Iară mumă-sa, Agara, // nu putu răbda moartea fiiului său, ce să depărtă de dîns atîta cît are arunca omul cu piatra; plîngea şi să tînguia pentru moartea fiiului său.
     Iară Ismail, cebăluindu-să, îş rumpea veşmintele sale, căce că vedea pre moarte înainte ochilor, [precum mărturiseaşte şi stii / Andrei, de grăiaşte, [audzind de Ismail: „Te trezveaşte, sufletul mieu, ca să nu fii şi tu gonit, ca şi roaba după naştere; socoteaşte ca nu cîndva să te chinuieşti, aseamene pentru răutatea ta”.] Iară plîngînd Agara şi tînguindu-să de moartea feciorului ei, // veni cătră dînsă îngerul lui Dumnedzău şi-i dzise ei: „Scoală, de-ţ ia coconul tău şi vino după mine; şi-ţ voi arăta apă de băut ţie şi feciorului tău”.
     Deci să sculă Agara, de-ş luo coconul, şi le arătă lor îngerul apă de băut. Şi-i grăi ei: „Scoală, de-ţ ia pruncul tău / şi te du întru limbi, şi-1 voi mări întru oameni foarte, că nu va lăsa Dumnedzău seminţiia lui Avram în veaci”.
     Şi cînd fu Isac de 18 ani, ispiti Dumnedzău pre Avram şi-i dzise: „Avrame, Avrame !” Şi-i dzise Avram: „Iată - eu, Doamne!” Şi dzise Dumnedzău lui: // „Ia-ţ pre fiiul tău cel iubit, adecă pre Isac, ce pre dînsul iubeşti, şi-l adu pre îns spre jirtvă în locul cela ce eu-ţ voi arăta ţie”.
     Această deaca audzi Avram de la Dumnedzău, îşi înşelă mîşca sa, încărcă leamne spre ardere şi le puse pre mîşcă, / şi luo cu sine 2 slugi şi pre Isac, fiiul său. Şi luo foc în mînă şi cuţît, şi să sculă şi mearse la locul cela unde-i dzisease lui Dumnedzău, şi călători trei dzile. Şi căută Avram cu ochii şi vădzu locul departe.
     Şi dzise slugilor sale: „Şedeţ // aicea cu asinul, iară eu cu Isac ne vream duce pînă colea, închinară-ne-vom şi iară ne vom întoarce cătră voi”. Şi luo toate leamnele ceale de ardere şi încrosnie pre [141] Isac, fiiul său. Şi luo focul şi cuţitul şi mearseră amîndoi dimpreună.
     Şi dzise Isac / cătră Avram, părintele său: „Părinte, iată foc şi leamne; dară unde easte oaia de giunghiiare?” Şi dzise Avram: ,,Dumnedzău va căuta oaie spre giunghiiare, o, fiiule!” Şi deaca sosiră la locul ce să chiamă De Margine Pietrei, şi feace oltari // şi legă Avram pre Isac, fiiul său, şi-1 puse pre oltari desupra leamnelor. Tinse-ş Avram mînile sale şi luo cuţitul, să giunghe pre Isac, fiiul său.
     Şi-1 strigă pre dînsul îngerul lui Dumnedzău, de-i grăi: „Avrame, Avrame!” / Avram dzise: „Iată - eu, Doamne!” Şi-i dzise lui îngerul lui Dumnedzău: „Nu pune mîna ta spre pruncul tău şi nimica lui să nu-i faci; că acum înţeleşi că te temi de Dumnedzău, că nu cruţaşi fiiul tău cela iubitul pentru mine”. [Precum şi svîntul // Andrei Criteanul mărturiseaşte, dzicînd:] [,,Înţelea<ge>, oh, ocaianice suflete al mieu, de înălţarea jirtvei noao a lui Isac, ascunderea giunghierei jirtvei lui Dumnedzău! Doreaşte cu toată voia a îmbla pre urma lui!”]
     Derept aceaea să giură Dumnedzău lui Avram, de-i grăi: / „Cu blagoslovenie te voi blagoslovi, şi cu mulţime voi înmulţi sămînţa ta, ca stealele ceriului şi ca năsîpul de pre marginea mărei”. [142]
     Şi-ş rădică Avram ochii săi şi, iată, vădzu un berbeace încurcat în nişte steble de lobodă, - sadoc să chiamă, // verdeaţă de otavă, ce să spune „dintru-odraslă”. Şi luo Avram berbeacele şi-l giunghie pre dînsul în locul lui Isac, fiiului său. Iară pre Isac îl luo viu şi-l duse în casa sa.
     Şi deaca întoarse pre Isac, chiemă Avram pre unul din slugile sale, ce-1 avea / mai dinainte decît pre toţ, ce-i era numele lui Andrei. Şi-i dzise lui: „Pune mîna ta pre coapsele meale şi fă aşa”. Şi dzise cătră dînsul: „Giuru-te cu Dumnedzău, făcătoriul ceriului şi al pămîntului, ca să nu dai lui Isac, fiiului mieu, // muiare din featele hananeilor acestora; ci să-i dai muiare din ţara mea şi din seminţiia mea”.
     Aceasta deacă audzi sluga, înşelă asinul său, şi luo cu sine slugi, şi să duse în ţara haldeilor, şi întrebă, dzicînd: „Cine easte mai de rudă-bună / în ţara aceasta şi cine easte de rudă-rea eu nu ştiu; ce voi şedea aproape de acest izvor şi voiu cunoaşte vruna din featele cealea ce vor veni să ia apă”. Şi şedzu aproape de izvor. // [143]
     Şi vădzu număr de feate, viind şi luînd apă. Şi dzise cătră dînse: „Care dintru voi îm va da mie apă, să beau?” Răspunse Reveca şi dzise: „Iată - eu, giupîne. Adu cămilele, de le adapă pre înse”. Şi le adăpară. Şi dzise Andrei: „Aveţ în casa voastră loc de-a răposa dobitoacele noastre?” /
     Iară ea dzise: „Fi-va, giupîne, răpaos şi saţiu dobitoacelor voastre”. Deci să sculară şi mearseră pre urma ei. Şi deaca întrară în casă, le puseră bucate în masă, să mănînce. Şi dzise Andrei cătră domnul casei: „Eu-s şerbul lui Avram, ce easte // din ţara haldeilor”. Şi dzise domnul casei: „Avram al nostru easte”.
     Andrei dzise: „Venit-am să logodescu pre fiiul domnului mieu, lui Avram, pre Isac. Deci îm place fata ta şi aş vrea să o logodim pre dînsă domnului mieu, lui Isac. / Deci de veţ vrea să ni-o daţi, eu voi mînca din pîinea ta; iară de nu, eu nu voi mînca”.
     Deci să svătui domnul casei cu soţiia sa şi fură bucuroşi. Şi aşa mîncară şi băură, şi întocmiră legătură pentru logodna lor, şi giuruiră zeastre, precum era obiceaiul // haldeilor. Deci luară nevasta şi darurile ei, cu feciori şi cu feate, şi luară dobitoace multe; aceastea toate le luară şi să duseră.
     Şi fu deaca să apropiară de ţara lor, întrebă Reveca: „Unde easte logodnicul mieu?” Şi fu deaca să apropiară, aflară pre Isac / giucînd în cîmp. Şi dzise Reveca: „Ce om easte cela ce vine împrotiva noastră?” Andrei dzise: „Acesta easte Isac, fiiul domnului nostru, lui Avram”. Şi dzise Reveca: „Luaţi-mă de pre cămilă gios”. [144] Şi o luară şi să îmbrăcă în hainele ceale frumoase ale nuntei. // Şi deaca tîmpină pre Isac, i să închină lui. Isac o luo pre însă de mînă şi veniră dimpreună cătră Avram. Avram, deaca-i vădzu pre înş, să bucură şi-i blagoslovi pre dînşi.
     
O sŭm*rti Sarrině

     Şi fu după multe dzilele acealea, vru să moară Sara, muiarea lui Avram. / Şi dzise Avram cătră Hetei: „Dă-m loc, să îngrop pre moarta mea!” Şi-i grăi lui Hetei: „Noi sîntem şerbii tăi; pămîntul şi toată ţara aceasta înaintea ta easte. Deci unde vei vrea, acolo îţ îngroapă mortul tău „.
     El nu vru, ce grăi: // „Dă-m loc, să îngrop pre mortul mieu, că nu voi să pui mortul mieu în pămînt luat în dar”. Hetei îi dzise lui: „Toată ţara aceasta supt putearea ta easte, deci unde vei vrea, acolo îţ îngroapă mortul tău „.
     Avram dzise: „Dă-m peşterea ce easte / supt copaciul Mamvriei, cu tot ţinutul”. Şi-i dzise lui Hefron: „Preţul lui easte 400 de arginţi”. Avram îi deade şi cumpără peşterea aceaea cu tot ţinutul. Şi acolo îngropă pre Sara.
     [ Isac născu doi feciori: numele unuia - Isav, şi numele altuia - // Iacov. Şi era Isav de lua tot ce era întîi născut, ce să năştea întîi, adecă a dzeacea din toate cîte să năştea; iară Iacov nu lua nemică.] [145]
     Într-una de dzile, şedzînd ei şi mîncînd, le deaderă lor pîine şi hiertură, să mănînce. Isav sîrgui şi mîncă mîncarea sa, / căce că fiind vînători, fusease în cîmp şi venise ustenit; cu aceaea grăbi şi mîncă. Iară Iacov nu mancă. Şi dzise Isav cătră Iacov: „Dă-m şi bucatele tale să le mînt, iată că mai-s mort de foame!”
     Iacov dzise: „Dă-m şi tu venitul tău, // adecă ce ţi să vine de la ce easte întîi născut; şi aşa î<ţ> voi da mîncarea mea”. Isav gîndi întru sine şi grăi: „Iată, îmbătrînii şi voi să mori, dară ce-m mai easte bun venitul mieu?” Şi să sculă Isav din scaunul său şi-1 deade lui Iacov. /
     Şi şedzu Iacov în scaunul lui Isav şi aşa lua venitul lui, tot ce era întîi născut. Isav mîncă mîncarea lui Iacov, iară Iacov să posti pînă demineaţa. Şi pierdu Isav venitul său pentru lăcomiia şi-l deade lui Iacov.
     Iacov era om bun şi derept // şi iubie pre tată-său şi pre mumă-sa. Pentru aceaea luo şi blagoslovenie de la părinţii săi, precum scrie întru întîia carte a lui Moisi, ce să chiamă Bitie. Pentru aceaea fu Iacov urît şi gonit de fratele său, de Isav. Şi cu svatul părinţilor săi să duse Iacov / în ţara haldeilor; fugi să scape din mînile lui Isav. Pentru aceaea, deaca ieşi de la faţa părinţilor săi, era îngrijat foarte, căce s-au despărţit de înş.
     Şi fiind el în Haran, deaca trecu soarele, luo o piatră din loc şi-ş puse la căpătîi sie. // Şi adurmind spre acel loc, vădzu, în somn [146] adecă, o scară întărită pre pămînt, ce căpătîiul ei agiungea pînă la ceri. Şi îngerii lui Dumnedzău suiia şi pogorîia spre dînsă, că Dumnedzău să întărise spre dînsă.
     Şi dzise Dumnedzău cătră Iacov: „Eu sînt Dumnedzăul lui Avram / părintele tău, şi Dumnedzăul lui Isac. Nu te teame, că pămîntul cela ce spre îns tu dormi, ţie îl voi da şi seminţiei tale după tine. Şi va fi seminţiia ta ca ţărîna pămîntului şi ca năsîpul de pre marginea mărei. Tinde-te-voi şi te voi // răşchira pînă la mare, şi pînă la răsărit, şi pînă la apus, şi pînă la miadzănoapte. Şi să vor blagoslovi de tine toate seminţiile pămîntului, şi de seminţiia ta. Şi iată, eu voi fi cu tine şi te voi feri în tot locul; şi oareunde veri mearge, / iară te vei întoarce în ţara aceasta, că nu voi avea a te lăsa pre tine, pînă cînd veri face toate cîte am grăit ţie”.
     
     [De scara aceasta ce vădzu Iacov, mărturiseaşte şi svîntul Andrei Criteanul, de grăiaşte:] [„Scara ceaea ce o vădzu de demult cela ce easte // mare întru patriarşi easte pildă, ca fieşte al cui suflet să lucreadze lucruri bune; ca cu înţeleş să înţelegi suirea şi pogorîrea ce au fost pre dînsă, şi să te înnoieşti a petreace întru înţeles, şi întru fapte bune să dobîndeşti binele de veaci”].
     Sculă-să Iacov din somnul său /şi dzise: „Dumnedzău easte spre locul acesta şi eu nu ştiui”. Temu-să întru sine şi dzise: „Înfricoşat easte locul acesta: nu easte altă, ce casa lui Dumnedzău; şi aceasta easte poarta ceriului”.
     Şi să sculă Iacov de demineaţă, şi luo piatra ceaea ce puse la căpătîiul său, // şi o puse pre însă în stîlp. Şi vărsă în vîrhul [147] ei untdelemn, şi numi Iacov numele locului aceluia Casa lui Dumnedzău.
     Şi să sculă Iacov şi să duse în ţara haldeilor şi să sălăşlui cu Lavan. Şi-ş luo Iacov şie muieri 2 feate ale lui Lavan; şi aşa le luo, / că iubie pre Rahilia, că era foarte tînără şi frumoasă. Deci i să giuruise Lavan că i-o va da şi sluji Iacov pentru Rahilia 7 ani. Iară ceaealaltă fată a lui Lavan, Liia, era bătrînă şi boliia de ochi. Şi înşelă Lavan pre Iacov aşa, // că în locul Rahiliei îi deade într-acea noapte pre Lia.
     Şi cînd fu demineaţa, să sculă Iacov şi precepu toate cîte fură şi fu scîrbit foarte şi dzise: „Pentru ce ai făcut aceasta, Lavane? De au nu pentru Rahilia îţ slujii ţie 7 ani? Dară căce feceş aşa, de mă obidiş ?” / Iară Lavan dzise: „Nu easte aşa obiceaiul în ţara noastră, a da sora cea mai mică înaintea surorei ce<i> mai mari; ci-m slujaşte mie şi alţi 7 ani, şi-ţ voi da ţie şi pre aceasta”. Şi sluji Iacov şi alţii 7 ani la Lavan pentru Rahilia. Şi deaca i să împlu, îi deade lui şi pre aceaea. Şi-i deade şi un rob, // anume Val, să-i slujască ei.
     Şi întră Iacov cătră Rahilia şi iubi pre Rahilia mai vîrtos decît pre Lia. Şi să svătui Lavan cu Iacov, de grăi: „Cîte să vor naşte din toate ale casei meale albe să fie tot ale tale, în loc de plată, pentru ce că mi-ai slujit mie”. / Şi să născură toate albe. Şi dzise Lavan: „Cîte [148] să vor naşte pistruie să fie toate ale tale, pentru ce că mi-ai slujit”. Şi să născură toate pistruie. Şi să îmbogăţi Iacov, iară Lavan să smeri. Şi căută Iacov în faţa lui Lavan şi, iată, nu era ca pînă ieri // şi ca pînă mai alaltaieri.
     Şi dzise Dumnezău cătră Iacov: „Întoarce-te în ţara părinţilor tăi şi întru ruda ta, şi-ţ voi face bine”. Şi luo Iacov muierile sale şi toate cîte agonisise în casa lui Lavan, şi veni în ţara petreacerei sale.
     Şi fu deaca audzi Iacov / că vine spre dîns fratele său, Isav, trimise cătră îns dar: 200 de capre, şi 20 de căpriori, şi 20 de oi, şi 10 asini. Feace turmă mare, şi trimise slugile sale, şi le dzise: „Meargeţ înainte cătră Isav, fratele mieu cel mai mare. Şi de te va tîmpina, va întreba: // «Cine eşti şi unde te duci şi ce sînt aceastea ce merg înainte?» Iară voi să ziceţ: «Ale şerbului tău, Iacov, sînt aceastea şi le-au trimis dar domnului său, lui Isav. Şi el însuşi vine după noi » „.
     Aşa învăţă pre cel mai mare, şi pre al doile, şi pre al treile, / şi le dzise: „Aşa să dziceţ domnului mieu, lui Isav: «Iată, şerbul tău, Iacov, vine după noi, că zise: Cîndai voi ferici faţa lui cu darul mieu şi după aceaea, vădzînd faţa lui nu să va înfrica faţa mea»„ Deci mearseră; şi mergea darul înaintea lor. Iară el însuş petrecu. //
     Deci să sculă într-acea noapte, şi-ş luo amîndoao muierile sale şi 11 coconi ai săi, şi trecu o apă curătoare ce era; şi-ş duse al său tot, numai ce rămase însuşi Iacov.
     Şi să luptă cu un om straşnic pînă demineaţa. Şi vădzînd că nu-i poate lui sta împrotivă, / îl apucă vîrtos can curmedziş, şi-l ţinea strîns de vintre şi de coapsele sale. Atuncea acel om înfricoşat [149] zise: „Lasă-mă să mă duc, că să luminează de dzi”. Iară Iacov dzise: „Nu te voi lăsa pre tine, pînă nu mă veri blagoslovi”.
     El dzise cătră însul: // „Cumu-ţ easte numele tău?” Iacov dzise: „Iacov easte numele mieu”. El dzise: „De acum înainte nu să va mai chiema numele tău Iacov, ci Israil va fi numele tău: că cu Dumnedzău te întăriş şi întru oameni mari veri fi putearnic”. Şi-l întrebă pre îns Iacov, dzicînd: / „Dară tu cine eşti şi cum te chiamă?” El dzise: „Ce mă întrebi, iată că minunat easte numele mieu”. Şi-1 blagoslovi pre îns acolo.
     Şi numi Iacov numele locului aceluia Chipul lui Dumnedzău. Şi dzise: „Vădzui pre Dumnedzău faţă cătră faţă. Şi să spăsi sufletul mieu”. //
     Şi născu Iacov 12 feciori: Ruvim, Simeon, Levie, Iuda, Zavolon, Isahar, Neftalim, Dan, Asir, Gad, Iosif, Veniamin. Iosif şi Veniamin era din Rahilia; iară Ruvim, şi Simeon, şi Levie, Iuda şi Zavulon şi Neftalim era din Lia. Isahar şi Dan era din Zelfia. / <Gad> i Asir era din Vala. Zelfa era roabă Linei.
     Şi urîră cei 10 fraţ pre Iosif. Şi era Iosif de 17 ani. Şi era de păştea cu fraţii săi oile părinţilor săi. Şi fiind mai tînăr, iată, feciorii Valei şi cu feciorii Zelfei, muierile părintelui său, puseră hulă spre // fratele lor, Iosif, cătră Israil, părintele lor.
     Iară Iacov iubiia pre Iosif mai vîrtos decît pre toţi pre alalţi feciori ai lui, căce că-i era lui fecior făcut la bătrîneaţe. Şi-i făcea lui haine mai frumoase decît celoralalţi. Deci vădzînd fraţii lui / că-l iubeaşte pre îns tată-său mai vîrtos decît pre ei pre toţi, îi pizmiia lui şi nemică de pace nu grăiia cătră îns.
     Deci vădzu Iosif un vis şi-l spuse fraţilor săi, grăind: „Ascultaţi, fraţii miei, să vă spui visul carele am vădzut”. Şi dzise: // [150] „Vedeam unde eram în mijlocul cîmpilor, de legam snopi; deci să sculă snopul mieu derept, iară snopii voştri să pleca snopului mieu''. Şi-i dziseră lui fraţii lui: „Au doară cu împărăţie veri să împărăţeşti spre noi, sau cu biruire veri să biruieşti spre noi?!” / Şi mai vîrtos puseră pizmă şi începură a-l urî pentru graiurile şi pentru visul lui.
     Şi vădzu şi alt vis şi-l spuse părinţilor şi fraţilor lui, zicînd: „Vădzui unde mi să închină soarele şi luna şi 11 steale''. Şi-i conteni lui tată-său, dzicînd: // „Deci ştii tu visul carele ai vădzut ce easte, au spune-ţ-voi eu. Veni-voi eu şi maica ta şi fraţii tăi şi ne vom închina ţie pînă la pămînt”. Şi-i fu în grije tată-său de acesta cuvînt. Iară fraţii lui îl urîră şi să duseră să pască oile părintelui lor în Sihrem. /
     Şi după cîteva dzile, dzise Israil cătră Iosif: „Iată, fraţii tăi pasc oile noastre în Sihem; deci te du, de vedzi, sînt sănătoşi fraţii tăi şi oile, să-m aduci răspuns!” Şi dzise Iosif: „Iată eu, părinte, voi mearge acolo”. Deci-l trimise pre îns dintru împărţirea // Hevronului. Şi să duse Iosif în Sihem şi află pre fraţii săi.
     Iară vădzîndu-l pre îns fraţii lui de departe, mainte de ce nu era venit cătră dînşii, să svătuiră să-1 ucigă. Şi dzise fieştecarele cătră fratele său: „Iată, cunoscutoriul de vise vine! / Ce acum veniţ, să-l ucidem pre îns şi să-l aruncăm într-unul de izvoarăle aceastea: şi să dzicem că fiară cumplite 1-au mîncat pre îns. Şi vom vedea ce-i vor folosi visele lui!”
     Aceasta deaca audzi Ruvim, îl izbăvi pre îns din mînile lor, căce că dzise: // ,,Iani să nu-1 ucidem pre îns întru suflet, şi să nu vărsăm sîngele lui; ce-1 aruncaţi pre îns într-unul de izvoarăle pustiei aceştiia”. Deci nu-ş puseră mînile spre dîns, căce că cela de îns era dzidit, acela îl izbăvi pre îns din mînile lor. Şi aşa să duse Iosif cătră părinţii săi. /
     Şi fu cînd veni Iosif iarăşi cătră fraţii săi, atuncea fraţii lui îl dezbrăcară pre îns de hainele ceale frumoase, ce cu înse era îmbrăcat. Şi luîndu-l pre îns, îl aruncară într-o groapă adîncă şi fără de apă. Şi şedzură, de mîncară pîine. Şi căutară şi, iată, // ismailteanii pustiei veniia din Alad, şi cămilele lor era încărcate de tămîie, de smochine şi de stafide. Şi veniia în Eghipet. [151]
     Şi dzise Iuda cătră fraţii săi: „Ce folos easte noao, fraţilor, de vom ucide pre fratele nostru sau de-l vom ascunde pre dîns? Mai bine să-l vindem pre îns acestor ismailteani, / decît să ne punem mînile spre dîns; că fratele nostru easte''. Deci-1 ascultară pre îns fraţii lui cu toţii.
     Şi deaca trecură neguţătorii Madiamului, ei scoaseră pre Iosif din groapă. Şi-l deaderă pre îns ismailteanilor. Şi-1 duseră în Eghipet. Preţul lui era 100 ughi //, feace suma preste tot 5500 de dinari. Ruvim să întoarse la groapă şi neaflînd pre Iosif îş rumse veşmîntele sale; şi veni cătră fraţii săi şi dzise: „Iosif nu easte în groapă, dară eu de acmu unde mă voi duce?”
     Luo haina lui Iosif şi giunghe o capră / şi cu sîngele ei unse veşmîntul lui Iosif. Şi o duse cătră tată-său şi dzise: „Haina aceasta o am aflat în măgură. Deci, de o cunoşti: a fiiului tău, Iosif, easte, au ba?” Israil zise: „Haina aceasta a fiiului mieu easte”. Şi dzise: „Oh, ce hiară iute şi cumplită // au apucat pre fiiul mieu, Iosif, şi 1-au mîncat?” Lepădă Iacov hainele sale de la sine şi să îmbrăcă în haine de plîns şi de jale. Şi plînse pre fiiul său multe dzile.
     Iară ismailteanii duseră pre Iosif în Eghipet şi-l vîndură pre îns lui Pentefri, voivodul lui Faraon, / fiiul lui Maghirov. Şi să temea fraţii lui Iosif de tatăl lor, ca nu cumva să afle de vinderea lui Iosif. Şi mearseră, de ascunseră galbenii, preţul lui Iosif: şi-i îngropară supt rădăcina a trei leamne. Şi-i acoperiră cu ţărînă. [152]
     Într-aceaea vreame // să despărţi Iuda de fraţii lui. Şi veni în Lamit cătră un om, numele lui - Iras. Şi luo o fată a lui şie în loc de muiare şi născu cu dînsă trei feciori, numele lor - Irie, Avnan, Silon. Şi luo Iuda fiiului său celui mai mare, lui Irie, muiare, numele ei - Tamara. /
     Deci acesta Irie era om rău şi fără de treabă, şi-1 pierdu pre îns Dumnedzău de la faţa Svinţiei sale.
     Şi dzise Iuda cătră Avnan, fiiul său al doile: „Întră cătră muiarea fratelui tău, cătră Tamara, şi adaoge sămînţa fratelui tău!” // Şi înţelease Avnan că nu va fi sămînţa lui numai şie. Petrecu cu muiarea fratelui său. Şi cînd era să înceapă, aruncă-şi sămînţa sa pre pămînt, ca să nu adaogă sămînţa fratelui său. Deci şi acesta să arătă rău înaintea Domnului Dumnedzău, / pentru ce că feace aceasta. Aşa şi pre acesta îl pierdu Dumnedzău.
     Şi dzise Iuda cătră Tamara: „Şedzi aşa, văduo, în casa tătîni-tău, pînă va creaşte feciorul mieu cel mai mic, Silom '', - că cugetă, dzicînd: „Au doară şi acesta va muri, ca alalţi fraţi ai lui?”
     Deci mearse Tamara // şi şedzu în casa tătîni-său; şi nu după multe dzile muri Saisa, muiarea Iudei. Şi după ce să mîngîie Iuda de plînsu, să duse cătră ceia ce tundea oile lui, cu Ioras, păstoriul turmei lui, dinde Lamit; mearse în Tamna cu-nînsul. Şi spuseră [153] Tamarei, nurorei lui, grăind: / „Iată socrul tău mearse în Tamna, să tundză oile sale acolo”.
     Tamara lepădă hainele sale ceale de văduo şi să îmbrăcă în haine de nuntă. Şi şedzu înaintea porţei Enaniei, ce era întru laturea căiei Tamnei; şi vădzu pre fiiul Iudei, adecă pre Silom, // crescut. Şi nu să deade pre însă lui muiare şie.
    Pre aceasta vădzîndu-o Iuda, îi părea că easte vro muiare curvă, că-ş acoperise faţa sa, deci nu o cunoştea pre dînsa. Iuda să întoarse cătră dînsă şi-i dzise ei: „Lasă-mă să întru cătră tine! „- aceasta dzise că nu cunoştea pre dînsă / că easte noru-sa. Ea zise: „Ce-m vei da, să te las să te culci cu mine?” El dzise: „Trimite-ţ-voi din turmele meale capre”. Ea dzise: „Dă-m zălog, să stea zălogul la mine, pînă vei trimite caprele; şi aşa te voi lăsa de te vei culca cu mine”. El dzise: „Ce zălog să-ţ dau? „ // Ea zise: „Dă-m inelul din deagetul tău, şi grivina de la grumadzii tăi, şi toiagul din mînile tale”. El îi deade aceastea toate. Şi să culcă cu dînsă. Şi acieş începu în zgău. El să sculă şi să duse. Iară ea lepădă hainele ceale scumpe ale nuntei şi să îmbrăcă în hainele sale ceale de văduo. /
     Şi trimise Iuda din turmele sale capre, pre păstoriul său, adamasit, şi să ia zălogul de la muiare. Deci mearse şi nu o află pre dînsă. Şi întrebă pre oamenii acelui loc, dzicînd: „Unde şeade cea muiare curvă, ce era la poarta Enaniei, la răspîntiia căilor?” // Iară ei ziseră: „Aicea întru noi nici o muiare curvă nu şade.”
     Atuncea păstoriul să întoarse cătră Iuda şi dzise: „Nu o am aflat pre însă. Şi întrebai şi oamenii acelui loc şi dziseră: «Aicea întru noi nici o muiare curvă nu şade»„. Iuda dzise: „Lasă, au doară îţ rîdzi de mine, / că eu îi trimisei capre şi tu dzici că nu o ai aflat pre însă”.
     Şi fu după trei luni, spuseră oarecarii Iudei, grăind: „Socoteaşte-ţ pre Tamara, noru-ta, că iată, din curvie au luat în zgău!” Şi dzise Iuda: „Scoateţi-o pre însă şi o ardeţ în foc!” // [154]
     Şi deaca născu, trimise cătră socru-său, dzicînd: „Din cine easte acesta, de la omul acela am luat în zgău”. Şi-i zise: ,,Cunoşti inelul din deagetul tău şi grivina din grumazii tăi şi toiagul din mînile tale, ale cui sîntu aceastea?”
     Iuda le cunoscu şi dzise: / „Curăţi-să Tamara de aceasta mai vîrtos decît mine, că de acum nu o voi da pre însă lui Silom”. Şi nu mai adaose după aceaea a să amesteca cu dînsă.
     Şi fu cînd vru Tamara a naşte ce era în zgăul ei, era geameni. Şi cînd fu în ceasul de naştere, unul îş scoase mîna // afară. Şi acieş baba îl luo; şi iată, mîna îi era neagră. Şi însămnă mîna lui, zicînd: „Acesta are ieşi înainte, deaca l-aş trage pre îns, iară aimintrea ba”. Şi acieş celalalt, adecă fratele său, ieşi. Acesta dzise: „Pentru ce nu conteneşti tu în ceasul acesta zgăului tău?” / Şi-i puse numele lui Fares. După aceaea născu şi fratele său cel cu mîna neagră. Şi-i puseră şi aceluia numele Zara.
     Şi fu foamete în ţara aceaea. Şi să duseră fraţii lui Iosif în Eghipet cu toţi ai caselor sale, număr ca la 75 de suflete. Iară preţul lui Iosif // rămase supt trei vîrfări de lemn. Şi era Iosif de împărăţiia în Eghipet al doile după Faraon. Şi-ş luo şie muiare frumoasă, pre nume Aseneta, ce fusese a lui Pentefrie, domnului său. Şi feace Iosif cu însă 2 feciori, numele unuia - Efrem, şi altuia - Manasie. /
     Îmbătrîni Iacov şi părăsi de a vedearea. Şi fiind aproape de moarte, dzise lui Iosif, fiiului său: „Adu-ţ pre amîndoi feciorii tăi, ca să-i blagoslovăsc pre înşi!” Deci-i aduse Iosif şi-i puse dinaintea tătîni-său; pre cel mai mare, de-a dereapta; iară pre cel mic, de-a stînga”. // [155]
     Iară Iacov îş mută mînile cruciş, adecă le tinse în chipul crucei. Şi puse mîna cea dereapta spre cel mic, ce era de-a stînga; iară mîna cea stîngă o puse spre cel mai mare, ce era de-a dereaptă. Şi zise Iosif: „Părinte, dincoace-i cel mai mare.” Iacov dzise: / „Bine ştiu, ce cel mic luo blagosloveniia”. Şi nu-ş schimbă Iacov mînile de cum le întocmise, în chipul crucei.
     De aceasta scrie şi la Cartea Cîntărilor, de dzice: „Bătrîneaţele să plecară şi neputinţele să ostoiră; îndereptîndu-să Iacov îşi puse mînile şi la arătare // le întocmi în chipul ceia ce-i de-viaţă-făcătoarea cruce”.
     De aceasta tocma pînă aicea fu. Şi să svîrşi Iosif, fiind de 110 ani.
     
De a doao carte a lui Moisi, ce să grăiaşte Ishod

     Sculă-să alt împărat în Eghipet, care nu ştiia pre Iosif şi le dzise boiarilor săi: / „Iată, sămînţa fiilor lui Israil să înmulţi foarte şi să întăresc mai vîrtos decît noi. [Ve]niţ să ne svătuim pentru dînşii, ce vom face, ca să înmulţască foarte; ca nu cîndva să să scoale dincătrova război spre noi şi să să adaogă şi aceştiia // cătră vrăjmaşii noştri şi biruindu-ne spre noi, vor ieşi din ţara noastră; ci să punem spre dînşi întocmitori şi lucrători la lucruri greale”.
     Şi dzidiră lui Faraon trei cetăţi tari şi mari foarte: Piton, Ramesi, Lion - ce easte Răsăritul. / Şi de ce-i trudiia pre dînşii, de aceaea să mai înmulţiia. Şi foarte-i grăbiia pre înş, şi-i nevoiia întru [156] faptul cărămizilor, şi cu ş-alte multe lucruri greale şi amară îi îngreuia. Şi învăţă împăratul Eghipetului pre moaşele evreieşti,numele uniia - Sepfora, // şi numele ceialalte - Fua. Şi le dzise: „Cînd să vor naşte din evrei coconi parte bărbătească, pre toţ să-i ucideţ; iară cîţ să vor naşte parte muierească să le lăsaţi!”
     Moaşele să temură de Dumnedzău şi nu feaceră pre voia împăratului. Ce mai vîrtos să întăriia / partea bărbătească din evrei. Împăratul chiemă moaşele şi le dzise lor: „Ce easte lucrul acesta ce faceţ, de lăsaţ vii toată partea bărbătească?” Moaşele dziseră cătră Faraon: „Nu sînt muierile evreilor aşa ca a eghipteanilor, ci nasc mainte // de ce merg moaşele la dînsele”. Şi feace Dumnedzău bine moaşelor.
     Iară oamenii evreieşti să întăriră şi să înmulţiră foarte. Şi încă mai vîrtos să temură moaşele de Dumnedzău şi-ş feaceră şi case. Şi învăţă împăratul cîţi să vor naşte parte bărbătească, / cîtă să va naşte să o arunce în apă, iară parte muierească să fie cruţată.
     
O prorocě Moiseu

     În zilele acealea să născu Moisi în Eghipet. Şi încă fiind tinerel, audzind maica sa că vor să piardză pre toţi coconii jidoveşti, adecă evreieşti, // să temu ca să nu piiaie şi coconul ei de slugile lui Faraon.
     Şi feace un sicriu şi-1 smoli pre îns dinlăuntru şi dinafară. Şi băgă într-îns coconul. Şi cercînd vreame, i să prileji şi mearse de aruncă sicriul cu coconul într-apă. Şi atuncea veni fata lui Faraon să să speale la rîu. / Şi şearbele ei îmbla pre lîngă apă şi vădzură sicriul îmblînd pre lîngă apă. Şi trimise pre Avra, roaba sa, să [157] prindză sicriul. Şi deaca-l prinse, deşchise sicriul şi află într-îns un cocon plîngînd.
     Şi-1 cruţă pre însul fata lui Faraon. Şi dzise: ,,Acesta easte // din coconii jidoveşti”. Şi dzise sora lui featei lui Faraon: „Deci vrea-vei ca să-ţ chiem pre o muiare doică din jidovii, ca să- ţ apleace pruncul?” Şi-i zise ei: „Mergi!” Şi să duse cocoana şi chiemă pre îma pruncului şi-i zise fata lui Faraon: „Socoteaşte pre pruncul acesta / şi mi-l apleacă pre îns; iară eu îţ voi da plată''.
     Deci luo pruncul şi-l aplecă, pînă ce să întări. Şi-l duse pre îns cătră fata lui Faraon. Şi-i fu ei în loc de fecior. Şi-i puse numele lui Moisi, grăind că: „Din apă 1-am luat pre îns''. Şi iubiia Faraon pre Moisi foarte. //
     Într-una de dzile fu adus Moisi înaintea lui Faraon şi înaintea tuturor boiarilor. Coconul, adecă Moisi, să tinse şi surpă cununa din capul împăratului Faraon. De aceasta să mîniiară boiarii împăratului şi ziseră lui Faraon să arunce pre Moisi într-apă, să să îneace. /
     Iară un înţelept oarecarele zise lui Faraon: Împărate, pre derept nu să cade a omorî pruncul; ci să aducă o piatră scumpă de mult preţ şi o lumînare aprinsă. Ci de va tinde mîna să ia piatra cea scumpă, să ştii că cu mare înţelepciune feace aceasta cu // stema şi să cade a-l omorî. Iară de va apuca lumînarea să-l lăsaţ, că să gioacă ca un cocon fără de minte”.
     Deci feaceră aşa. Şi apucă Moisi lumînarea, fiind aprinsă, şi o băgă în gură, şi atinse de vîrhul limbii sale. Şi să arse şi să feace fîicav de limbă. / Şi cu aceaea să izbăvi din moarte, şi fu păzit şi grijit Moisi în casa lui Faraon, pînă ce crescu.
     Întări-se şi multă vădire şi descoperire feace lui Faraon. Şi era adîncul Endiei de împărţiia Eghipetul; şi multe greutăţi petrecea [158] eghipteanii // de endiiani, că făcea război pre mare cu endiianii. Cînd fu odată zise Faraon cătră Moisi să margă la război, endiiani. Şi nicidănăoară nu s-au aflat împărat în Eghipet să bată pre endiiani; iară Moisi îi bătu şi să întoarse cu bucurie mare foarte. / Şi multă avuţie aduse lui Faraon, împăratului de Eghipet.
     Şi era drag Moisi lui Faraon şi tuturor boiarilor. Într-una de zile ieşi Moisi să vadză pre fraţii săi, fi<i>i lui Israil. Şi află pre un eghiptean oarecarele, bătînd pre unul den evrei. Şi-i grăi lui: // „Frate, pentru ce ucidzi pre cel de-aproape al tău?” Şi ucise pre eghipteaninul şi-1 ascunse în ţărînă.
     Cînd fu a doao dzi, iară ieşi şi află 2 oameni evrei pricindu-să şi le zise: „Pentru ce vă svădiţi?” Ei ziseră: „Cine te-au pus boiarin sau giudecători spre noi? / Ce întrebi, au doară vei să ne ucidzi şi pre noi, cum ai ucis ieri pre eghipteaninul?” De aceasta foarte să temu Moisi. Şi deaca auzi aceasta, să temu şi fugi de faţa lui Faraon.
     Şi veni în ţara Madiamului, cătră Raguil, // preotul Madiamului. Şi venind, întîi sedzu la izvor. Şi preotul Madiamului avea 7 feate, de păştea oile tătîni-său. Deci, venind să toarne apă, să adape oile sale, veniră alţi păstori, de le goniră pre înse. Iară Moisi să sculă, de goni păstorii aceia. Şi tornă apă şi adăpă oile lor. /
     Şi deacă veniră cătră Raguil, părintele lor, el le zise: „Ce easte aceasta, de veniţ aşa curînd astăzi?” Eale ziseră: „Un om eghipteanin veniia pre cale şi goni păstorii şi tornă apă şi ne adăpă oile”. Preotul dzise: „Căci aţ lăsat omul acela aşa? // Meargeţ de sîrg, de-l chiemaţi să mănînce pîine de la noi!”
     Şi veni Moisi la preotul Raguil, de să sălăşlui cu dînşii. Şi deade pre Sepfora, fata sa, lui Moisi, să-i fie muiare. Şi născu [159] Moisi fecior. Şi-i puse numele Ghersam, dzicînd că: „Sînt nemearnic / în ţară streină”. Şi născu şi al doile; şi-i puse numele Eleazar, căce că grăiia Moisi: „Dumnedzăul părinţilor noştri îm fu mie agiutători şi mă izbăvi din mînile lui Faraon, împăratul Eghipetului”.
     Şi era Moisi de petrecea în ţara Madiamului // cu Raguil, socru-său. Şi era de păştea oile lui. Sui-să în măgura lui Dumnedzău, în Horiv. Şi căutînd, văzu videnie, ca cum are arde căpinul; şi nu ardea. Şi zise Moisi: „Trecînd, vădzui vedeare mare foarte: părea-m că arde căpinul, şi nu ardea”.
     Deci văzîndu-l Dumnezău / că îmblă înainte ca să-1 vadză pre îns, strigă din căpin, de grăi: „Moisi, Moisi, nu te apropiia încoace, ci-ţ dezleagă bocăncii picioarelor tale; că pămîntul cela ce spre îns tu stai, pămînt svînt easte!”
     Moisi iubiia ca să vadză înaintea sa // pre Dumnedzău. Şi zise Domnul Dumnedzău cătră Moisi: ,,Eu-s Domnul Dumnedzăul părinţilor tăi, Dumnezăul lui Avram şi Dumnedzăul lui Isac şi Dumnedzăul lui Iacov. Nu te teame!” Răspunse Moisi şi dzise: „Doamne, Svinţiia ta <de ce> eşti aicea în căpin; oamenii ceştea / ce sînt în Eghipet răpştesc”. <Şi zise [160] Domnul: >„Vădzui răutatea eghipteanilor, şi truda oamenilor miei şi glasul lui auzii pentru asupreala lucrului. Şi m-am pogorît a-i izbăvi pre înşi de greutatea lor. Ce pentru aceaea voi adecă ca să întri în cetate, în Eghipet, // şi să scoţi oamenii miei din robiia Eghipetului”.
     Răspunse Moisi şi zise cătră Dumnedzău: „Nu voi putea întra în Eghipet „. Şi zise Dumnedzău cătră Moisi: „Voi să întri în Eghipet şi să scoţi oamenii miei, israilteanii, din şerbiia eghipteanilor”. Răspunse Moisi şi dzise cătră Dumnedzău: / „Nu voi întra în Eghipet, că-s neputincios”. Şi dzise Dumnedzău cătră Moisi: „Aruncă-ţi toiagul tău pre pămînt!” Şi-1 aruncă şi fu şearpe.
     Aceasta deaca vădzu Moisi, să spăre. Şi-i grăi lui Dumnedzău: „Nu te teame, ci te scoală, de-ţ ia toiagul tău !” El îl luo şi iarăş fu toiag. // Şi-i zise lui Dumnedzău: „Cu toiagul acesta veri scoate oamenii miei din ţara Eghipetului”. Şi dzise Moisi: „Nu voi putea mearge, că-<m> easte o limbă grea”. Şi dzise Dumnezău: „Ia pre Aron, fratele tău, şi pre Ior; că aceia vor asculta cuvintele tale şi vor întra, de vor spune lui Faraon''. /
     Şi zise Moisi cătră Dumnedz<ă>u: „Dară de ne va întreba, zicînd: «Cum easte numele lui Dumnedzău, celuia ce v-au trimis? », [161] ce voi răspunde lor?” Şi dzise Dumnedzău: „Eu sînt, şi voi fi, şi mai dinainte sînt. Şi eu sînt cine sînt. Deci de vor zice oamenii: « Cine easte cela ce v-au trimis // cătră noi? », ziceţ cătră înş: « Dumnedzăul părinţilor noştri ne-au trimis ». Şi să faci seamne cu toiagul acesta. Şi vor creade că eu v-am trimis”.
     Şi dzise Dumnedzău cătră Moisi: „Bagă mîna în sînul tău!” Şi o băgă. Şi-i zise: „Scoate-o !” Şi o scoase. Şi fu albă ca zăpada. / Şi iară îi zise: „Bagă-ţ mîna în sînul tău!” Şi feace aşa, şi o scoase. Şi fu iarăşi în firea sa. Şi-i zise lui Dumnezău: „Mergi şi fă svatul carele eu-ţ svătuiescu!” Deci mearse Moisi cătră Raguil, socru-său, şi-i dzise: „Părinte, aflat-am pre Dumnezăul părinţilor noştri şi-m zise mie: // «Mergi în Eghipet, ca să scoţi oamenii mie<i> de acolo!»„ Şi-i zise lui Raguil, socrul său: „Toate cîte-ţ va zice ţie Dumnedzăul tă<u>, cu nevoinţă să le faci”. Şi întră Moisi în Eghipet.
     Deci să sculă Moisi, şi înşelă asinul său, şi luo muiarea sa, şi amîndoi feciorii săi, / şi să duse în Eghipet cătră fraţii săi, cătră fiii lui Israil, şi le grăi lor: „Aflat-am pre Dumnedzăul părinţilor noştri în măgura Horivului, mi să arătă în căpin”. Deci adunîndu-să toţi, feace seamne înaintea lor cu mînaşi cu toiagul. Şi văzînd feciorii lui Israil ciude//sele lui Dumnezău, să închinară lui.
     După aceaea mearse Moisi şi Aron înaintea lui Faraon şi-i dziseră: „Lasă oamenii lui Dumnedzău ca să să închine Dumnedzăului său în măgura Horivului şi să-i slujască lui”. Şi dzise Faraon: „Cine easte Dumnedzăul oamenilor acestora?” Zise Moisi: / „Dumnedzău easte înalt, Dumnezău easte înfricoşat, Dumnezăul de vecie!” Faraon zise: „Ce vei face, să crez că grăieşti adevărat?” Şi aruncă Moisi toiagul gios şi să feace şarpe. Vădzu Faraon, şi să temu, şi dzise cătră Moisi: „Mai aştaptă pînă mă voi mai socoti!” // [162] Deci mearse Moisi cătră fraţii săi, cătră feciorii lui Israil, şi le spuse lor toate cuvintele lui Faraon.
     Faraon strînse toţi boiarii săi şi le spuse lor toate cuvintele lui Moisi şi ciudesa ce feace cu toiagul lui. Răspunseră vrăjitorii Ania şi Amvrea / şi ziseră lui Faraon: „Ce dumnezău easte mai putearnic decît dumnedzăul eghipteanilor? Să vedem pre Moisi, să ne arate şi noao; şi noi vom arăta lui putearea dumnedzăilor noştri”.
     Şi veni Moisi cătră Faraon. Şi veniră şi vrăjitorii lui, ceia ce să svătuise cu dzicere // spre Moisi. Şi-ş tinse Moisi mîna sa, şi aruncă toiagul său, şi să feace şarpe. Şi aruncară şi vrăjitorii lui Faraon toiagele sale. Şi să feaceră şi acealea şerpi. Iară toiagul lui Moisi să întoarse, de să feace un şarpe mare balaur şi înghiţi toiagele vrăjitorilor / cealea ce să feaceră şerpi. Şi băgă Moisi mîna în sînul său şi fu albă ca zăpada. Aceasta deaca văzură vrăjitorii, să întristară.
     Şi dzise Moisi cătră Faraon: „Lasă oamenii lui Dumnedzău, ca să să închine lui Dumnedzău în măgura Sinaiei!” Şi vru Faraon să-i sloboadză; // iară ogodnicii lui, Ani şi Amvri, începătorii vrăjilor, nu vru să-l lase pre îns. Şi-ş tinse Moisi mîna sa şi zise să fie întunearec cuprins preste tot Eghipetul. Si nu era lumină în Eghipet; iară în evrei era lumină.
     Şi zise Faraon; slugilor sale: „Ziceţ lui Moisi să ia întunearecul / de pre Eghipet şi să fie lumină; şi voi slobodzi pre israilteani”. Şi deaca-i spuseră, Moisi să rugă lui Dumnezău; şi fu lumină. [163]
     Şi iară vrăjitorii nu vrură să lase pre Faraon să sloboadză oamenii. Şi dzise Moisi ca să să întoarcă apele Eghipetului // întru sînge. Şi fu aşea. Şi nefiind apă în Eghipet, nu avea ce bea nici oamenii, nici dobitoacele.
     Şi dzise Faraon cătră Moisi: „Întoarce apele în firea lor şi voi slobodzi pre israilteani pre toţi”. Şi-ş tinse Moisi mîna spre ape şi iară să întoarseră în firea lor. / Şi dziseră slugile lui Faraon: „Ce easte aceasta? Lasă pre toţi oamenii să margă, iară muierile, dimpreună cu feciorii, cu nemearnicii şi şi cu toate dobitoacele lor să rămîie aicea”.
     Şi zise Moisi: ,,Nu voi lăsa aicea nici bătrîn, nici tînăr, nici bolnav, // nici slab, nici neputincios, pentru că aşa easte învăţătura lui Dumnedzău”. Şi nu vrură să-l asculte pre însul. Şi dzise Moisi ca să scoaţă toată ţara Eghipetului broaşte, ca să-i mănînce pre înşi de vii. Şi fu aşa. Şi fură scîrbite / slugile lui Faraon foarte şi nu lăsa pre Faraon să sloboadză pre fi<i>i israilteanilor.
     Şi dzise Moisi ca să vie muşte-cîineşti spre tot Eghipetul. Şi fu aşa. Şi nici cu aceaea nu vrură să sloboadză pre fi<i>i israilteanilor. Şi fu scîrbit Moisi pentru în//greuiarea inimii lui Faraon şi a tuturor slugilor lui. Şi-ş tinse mîna sa şi dzise ca să vie muşiţe spre tot Eghipetul. Şi fu aşa. Şi nici aşa nu să slăbi inema lui Faraon, ca să sloboadză fi<i>i israilteanilor.
     Şi să mînie Moisi, şi să scîrbi, şi dzise ca să vie grindine, / şi ca să ucigă viile lor. Şi fu aşa. Şi zise Faraon slugilor sale: „Slobodzi-voi oamenii, că pentru dînşii să căzneaşte tot Eghipetul”. Şi ziseră slugile: „Dumnezăii Eghipetului vor birui pre Moisi. Face-va [164] pînă la o vreame şi-i va fi destul”. Cu acesta // cuvînt iară îngreuiară inema lui Faraon şi nu vru să sloboadză pre fi<i>i israilteanilor.
     Şi dzise Moisi ca să vie foc şi să arză tot Eghipetul. Şi fu aşa. Şi era eghipteanii de ardea de la cap pînă la picioare. Şi dzise Faraon cătră dînşii: „Chiemaţi pre Moisi!” / Şi-1 chiemară şi veni. Şi-i dzise lui Faraon: „Pînă cînd vei învălui Eghipetul?” Şi-i dzise lui Moisi: „Dară tu pînă cînd veri mîniia pre Domnul Dumnezăul israilteanilor, că nu vei să laşi oamenii să să închine Svinţiei sale în măgura Horivului?”
     Şi zise Faraon: „Ia oamenii aceştia, // să margă să să închine Domnului Dumnedzăului lor”. Iară dobitoacele şi nemearnicii să rămîie aicea în Eghipet”. Şi zise Moisi: „Nu voi lăsa aicea nici un păr de oaie, nici capră şcoapă, nici altă nimică; ci tot voi lua şi voi pune în căruţă, ca să să blagoslovască de Domnul Dumnedzăul său”. /
     Aceastea <nu> ascultă Faraon, nici slobodzi pre oameni. Şi zise Moisi ca să vie lăcuste şi să mănînce toată ţara Eghipetului. Şi veniră lăcustele şi mîncară tot ce era în ţara Eghipetului. Şi nici aşa nu slobodzi pre fi<i>i israilteanilor.
     Şi dzise Moisi // ca să vie omide, să mănînce rămăşiţele ce au rămas de lăcuste. Şi fu aşa. Iară slugile lui Faraon, îndereptătorii lucrului, începură a îngreuia pre evrei cu lucrul cu tot de-adinsul. Şi veniră israilteanii spre Moisi, de striga şi cu plîns grăiia: „De [165] cînd ai venit cătră noi, mai greale lucruri lucrăm / şi ne căznescu cum li-e lor voia. Şi întru truda noastră ne dau noao pleave de mîncat”.
     Şi fu îngrijat Moisi foarte. Şi întrebă pre Dumnedzău. Şi-i zise lui Dumnedzău: „Iată, eu voi svîrşi săgeţile meale în ţara Eghipetului, ce nici aşa nu să vor învăţa eghipteanii. // Şi eu cu altă rană îi voi certa, pentru ce cred dumnezăilor Eghipetului mai vîrtos decît mie. Şi mai pre urmă îi voi piiarde pre dînşii şi voi face la arătare scădearea lor întru toate limbile, că nu mă vrură pre mine a le fi lor Dumnedzău; ce cinstiră bozii lor / şi nu cunoscură că eu sînt Dumnezău. Răni-i voi pre dînşii şi iară îi voi tămădui”.
     
     O <p>asce
     
     Şi zise Dumnezău cătră Moisi: „Zi cătră toţi fiii israilteanilor ca să ia fieştecine, cu toţi ai casei sale, cîte o oaie parte bărbătească, curată şi // nevinovată, şi să o giunghe a toată mulţimea fiilor lui Israil de cătră sară; şi să să pomăzuiască din sîngele lui, şi să o împarţă în 2 părţi, şi să o mănînce tot săborul, fript la foc şi fără de pită. Şi cine va mînca, mijlocul său să-i fie încins şi să aibă / [166] bocăncii în picioarele sale şi toiagul în mînă. Şi deaca vor mînca, să doarmă, că Paştile lui Dumnezău sînt. Şi să pomăzuiască cu sîngele de-amîndoao părţile şi praguri<le>, şi casa aceaea ce într-însă vor mînca. Că iată, eu // voi trimite îngerul mieu; şi va piiarde mai marii Eghipetului, din om, pînă în dobitoc. Iară în casa ceaea ce vor fi mîncat, nu vor întra. Şi atuncea voi arăta eghipteanilor şi vor cunoaşte cine easte Dumnezău viu, Dumnedzăul israilteanilor, cela ce feace ciudese însuş. / Şi oaia să fie de mîncare după numărul a 10 suflete; iară într-a cui casă nu să va împlea cisla, să chiame fieştecine pre vecinul său cel de aproape”.
     Aceastea deaca audzi Moisi de la Dumnezău, ieşi şi grăi cătră fi<i>i lui Israil. Şi feaceră Paşti // de cătră sară. Şi feaceră aşa. Şi veni îngerul lui Dumnedzău cu învăţătura lui Dumnezău; şi unde nu află pomăzuit cu sînge, întră şi ucise toţi cîţi era mai mari în casa aceaea. Şi era plîns mare în eghipteani. Şi nu era nici o casă în carea nu era plîns / şi jale.
     Şi să adunară toţi eghipteanii spre Faraon, de striga: „Lasă pre oamenii aceştiia, că pentru dînşii perim toţi!” Iară fi<i>i israilteanilor era gătindu-să să iasă.
     Şi zise Dumnezău cătră Moisi: „Nici unul dintru voi ca să nu iasă gol, ci să margă fieşte//carele dintru voi şi din muierile voastre cătră de-aproapele său, să ceaie veşminte scumpe, zicînd: «Dă-m, [167] ca să mă podobăsc înaintea lui Dumnezău. Şi ne vom întoarce, iară le vom aduce». Aşa să facă toţi israilteanii, să ia cu sine toată frîmseaţea eghipteanilor”. /
     Şi luară oasele lui Iosif fratele lor, cu dînşii; pentru că aşa lăsase Iosif la moartea sa, zicînd: „Cu cercetare va cerceta pre voi Dumnezău! Şi cînd veţ ieşi din ţara aceasta, luaţi şi oasele meale şi le duceţ voi”. Şi aşa făcu[ră]. Şi aşa ieşiră tute 12 seminţii // a fiilor lui Israil.
     Şi zise Dumnezău cătră Moisi: „Zi fiilor lui Israil ca să să întoarcă şi să să îngloteadze!” Deaca auzi Faraon că fi<i>i lui Israil au fugit ca să să închiză în pustie, luo Faraon voinicii săi întrarmaţi, călăraşii şi toţi eghipteanii călăraşi, 300. Şi încordă 6 sute / de căruţe alease. Şi alergară în urma lor.
     Iară fii<i> lui Israil să purta de mîna cea tare şi de braţul cel înalt. Şi-i îndereptă Dumnezău pre înşi într-aceaea noapte cu stîlp înalt de foc şi toată zua cu nor luminat. Nu li să împuţina lor dzua stîlpul de nuor, // şi noaptea nu li să împuţina lor stîlpul de foc înaintea a toţi oamenii israilteanilor.
     Şi fu mergînd ei, eghipteanii îi goniia în urma lor. Şi să aflară înglotaţi la mare. Şi strigară feciorii lui Israil şi răpştiia spre Moisi, zicînd: „Mai bine să ne fie fost noao groapele în Eghipet, / decît ne-ai scos pre noi a muri în pustiia aceasta !” [168]
     Şi zise Moisi cătră dînşii: „Staţi, îndrăzniţi, şi nu vă teameţ! Cercaţi mîntuire de la Dumnezău, cela ce vă feace voao bine astăzi, că de astăzi înainte nu veţi avea a mai vedea pre eghipteani în veaci, că Dumnedzău easte cu voi”. //
     Şi zise Dumnezău cătră Moisi: „Ce mai strigi cătră mine? Grăiaşte cătră fi<i>i israilteanilor, ca să să adune. Şi tu îţ ia toiagul tău, şi-ţ tinde mîna ta spre mare, şi o împarţi pre însă şi ca să între israilteanii prin mijlocul mărei pre uscat. Şi iată, eu voi îngreuia inema lui Faraon şi a slugilor lui / şi a tuturor eghipteanilor. Şi vor întra întru urma lor. Şi mă voi proslăvi de Faraon, si de toţi voinicii lui, şi de carăle, şi de caii lui. Şi vor înţeleage toţi eghipteanii că eu sînt unul Dumnezău. Şi mă voi proslăvi de Faraon, şi de carăle lui, şi de caii lui, şi de toa//te slugile lui”. 
     Deci să apropie îngerul lui Dumnezău unde mergea pîlcul fiilor israilteanilor; şi stătu din deapoiul lor. Şi să înălţă şi stîlpul de foc de la faţa lor, şi stătu din deapoiul lor între gloata israilteanilor şi între gloata eghipteanilor. Şi fu întunearec şi negură. / Trecu noaptea şi nu să împreunară într-acea noapte.
     Şi-ş tinse Moisi mîna spre mare. Şi învălui Dumnezău marea cu vînt şi cu vihor într-aceaea noapte. Şi feace marea în uscat. Şi să rumseră apele şi întrară fi<i>i israilteanilor prin mijlocul mărei pre uscat. Şi apa le era lor // păreate de-a dereapta şi păreate de-a stînga lor.
     Şi gonindu-i eghipteanii, întrară în urma lor toţi caii şi carăle şi călăraşii prin mijlocul mărei. Şi cîndu fu în straja de demineaţă, căută Dumnezău spre gloata eghipteanilor şi învălui toate carăle lor / şi pre toţi, pre dînşii. Şi-i duse pre dînşii în luciul mărei. Şi ziseră eghipteanii: „Să fugim de dînşii, că Dumnezău îi apără pre dînşii dinapoi”. [169]
     Şi iară zise Dumnezău cătră Moisi: ,,Ia-ţi toiagul tău şi-ţ tinde mîna ta spre mare, ca şi mainte vreame”. Şi iară îş tinse Moisi // mîna cu toiagul spre mare. Şi porni apa cătră lumină la locul său. Iară pre eghipteani îi cutremură Dumnezău şi-i afundă supt apă. Şi niciunul de înşi nu rămase. Iară fi<i>i israilteanilor trecură prin mijlocul mărei pre uscat.
     Şi văzură fi<i>i israilteanilor ce feace Dumnezău / cu mîna sa cea tare şi cu braţul său cel înalt, că-i izbăvi pre dînşi din mînile eghipteanilor, şi pre vrăjmaşii lor îi aruncă în luciul mărei. Şi luară pre Maria prorociţa, sora lui Moisi, cu tîmpănă în mînile sale, şi ieşiră cu dînsă toate muierile şi featele ce era // de o vîrstă cu dînsă; şi acealea, avînd tîmpănă în mînă, şi întocmiia giocuri şi giuca. Şi danţul le purta Maria prorociţa.
     Şi giucînd şi giucînd, cîntară cîntări aceaste cuvinte: „Po i(m) G̃vi slavno bo proslavisĕ, konĕ i vsa(d)niki vǔverže vǔ morě, adecă: Să cîntăm lui Dumnezău, / că cu mărire să proslăvi; calul şi călăraşul fu aruncat în mare”. Aşa şi Moisi cu toţi israilteanii cîntară aşa Po i(m) G̃vi. Şi cîntară toată peasna pînă în svîrşit. [170]
     Şi rădică Moisi pre fi<i>i israilteanilor din Marea cea Mohorîtă şi-i duse pre înş în pustiia Siriului. // Şi îmblară trei zile prin pustie şi nu aflară apă ca să bea. Şi veniră în Mera şi nu putură să bea apă din Mera, căce că era amară; derept aceaea să chiamă numele locului aceluia Mera, ce să spune „Amărăciune”. Şi răpştiia oamenii spre Moisi, zicînd: „Ce vom bea?” / Şi strigă Moisi cătră Dumnezău şi-i arătă lui Dumnezău un lemn. Şi-l băgă într-apă şi să îndulci apa.
     Acolo puse Dumnezău lui Moisi îndereptare şi giudeţ şi acolo îl ispiti pre dîns şi zise că: „De veri audzi cu audz glasul Domnului şi Dumnezăului tău, şi de veri face înaintea // lui pre îngăduinţă, şi de veri feri îndereptările şi tocmealele lui, toată durearea ce am adus spre eghipteani nu o voi aduce spre tine. Că eu sînt Domnul Dumnedzăul tău, cela ce te-am tămăduit”.
     Şi veniră în Elem. Şi era acolo 12 izvoară de apă şi şaptezeci de pomi de finic. /
     12 izvoară de apă într-ascuns însămnează cei 12 apostoli a lui Hristos. Ce pentru ce să aflară aceale 12 izvoară de apă la arătare? Ca fieştece sămînţă din 12 seminţii avea cîte un izvor dintr-aceale izvoară. Dintr-al lor bea, iară dintr-al altora nu, // pentru ca să nu fie vrajbă între dînşii.
     
Zdĕ o Amalicĕ i o rati ego

     Într-aceaea vreame, auzind Amalic că bogăţîia cea multă a eghipteanilor o au luat ismailteanii cu sine, deci veni să biruiască pre [171] dînşii întru miiaşi, zicînd: „Că-s fără de arme / şi fiind ei în pustie, pre lesne îi voi bate; şi voi lua avuţiia eghipteanilor, carea o luară înşiş şie”.
     Şi veni Amalic în Rafidin cu miiaşii şi cu întunearece de oameni, să bată război cu israilteanii. Şi zise Moisi cătră fi<i>i israilteanilor şi cătră Isus // Naviin: „Aleageţ şie oameni putearnici şi viteaj buni şi te du, de te bate cu Amalic pînă demineaţă; iară eu voi sta în vîrhul măgurei, ţiind toiagul lui Dumnezău în mînă”. Şi feace Isus Naviin cum îi zise lui Moisi. Şi mearse să să bată cu Amalic.
     Iară Moisi şi Aron şi Ior / să suiră în vîrhul măgurei. Şi-ş rădică Moisi mînile spre rugă. Şi fu cînd să întăriia mînile lui Moisi, biruiia Isus pre Amalic; iară cînd slăbiia mînile lui Moisi, înfrîngea Amalic pre israilteani; şi iară cînd rădică Moisi mînile, biruiia Israil pre Amalic. // Şi bătură război mare foarte. Mînile lui Moisi să îngreuiară foarte.
     Şi deaca văzu Aron şi Ior că cînd îşi rădică Moisi mînile biruiaşte Israil pre Amalic, să apropie unul din laturea din dereapta, altul din laturea din stînga; şi cînd rădică Moisi mînile, îl ţinură pînă într-apusul soarelui. /
     Şi biruiră israilteanii pre Amalic, pierdură-l şi-l supţiară pînă în svîrşit. Că şi la psalmii lui David scrie: „Întru lucrul mînilor sale să leagă păcătosul”. Şi întocmitoriul de peasne scrie de aceasta: ,,Odănăoară Moisi închipui spre sine chipul svintelor chinuri. // Stătu în mijloc de preoţi şi închipui chipul crucei, tinzîndu-şi mînile, biruire rădică. Şi svîrşi biruinţa lui Amalic pierzătoriul”.
     Amalic gîndi să răsîpască şi să robască pre israilteani, iară el însuş să sparse şi fu biruit de israilteani. Şi mearseră israilteanii, // de sparseră cetăţile lui Amalic; luară bogăţiia lor, şi robiră, şi tăiară, şi pierdură tot. Deci să sculară israilteanii de la Rafidin şi veniră în măgura Sinaiei. [172]
     Şi zise Moisi cătră oameni: „Fiţi gata după trei zile şi nu vă apropiiareţi de muieri!” // Şi giunghe Moisi lui Dumnezău. Şi fu în dzua a treia cătră lumină, şi fură glasure şi fulgere, şi un nuor luminat să lăsă în măgura Sinaiei. Şi glasul trîmbitelor glăsuiia tare foarte, cît să temea toţi oamenii în gloată.
     Şi scoase Moisi oamenii din stol / împrotiva lui Dumnezău. Si sta supt măgură, iară măgura Sinaiei să afumase toată, pentru că pogorîse Dumnezău cu foc spre dînsă. Şi ieşiia fumul ca din para cuptoriului. Şi să spămîntară oamenii foarte, că era glasure de bucine şi glăsuiia tare foarte. //
     Moisi grăiia, iară Dumnezău îi răspundea lui cu glas. Şi pogorî Dumnezău în măgura Sinaiei, desupra măgurei. Şi zise Dumnezău cătră Moisi: „Suie-te cătră Mine în măgură şi-ţ voi da ţie table de piatră, leagea şi învăţătura care am scris, ca să le puie lor leage”. /
     Şi mînecă Moisi dinz de demineaţă, şi să sui în măgură, şi petrecu acolo 40 de zile şi 40 de nopţi. Şi învăţă pre oameni, zicînd: „Iată, eu mă voi sui în măgură, iară Aron şi Ior, fraţii miei, vor rămînea aicea. Deci de va trebui cuiva ceva giudecată, ca să vie // cătră dînşii; şi să vă socotiţ într-aceaste 40 de zile, pînă mă voi pogorî cătră voi”.
     Iară ei nu ascultară de învăţătura lui, nici să postiră, ce pînă a să pogorî Moisi din măgură, să apropiară toţ cătră Aron, de grăiră: „Dă-ne noao dumnezău, ca să ne închinăm lui / şi să îmble pururea şi totdeauna înaintea noastră; că Moisi nu ştim cînd va pogorî sau ce-i easte lui”.
     Şi aşa fu supărat Aron şi zise cătră oameni: „Luaţi cerceii de aur şi de argint din urechile featelor şi a muierilor voastre, şi inealele de prin // deagete, şi toată agonisita voastră ce easte de aur şi de argint ce aţ scos din Eghipet, şi aduceţ cătră mine!” Atuncea oamenii tot argintul şi aurul cît avură nu-l cruţară, ce-l deaderă. [173]
     Şi zise Aron: ,,Iani să aruncăm aurul şi argintul acesta în foc; / şi ce chip să va face, aceluia să ne închinăm”. Aceastea feace Aron cu meşterşug, ca doară vor cruţa oamenii argintul şi aurul, şi să postească pînă a venirea Moisi. Iară ei, pentru că era ţinut zgăul lor de năravul lor cel rău, adunară argintul şi aurul şi toate // frîmseţile lor, şi le aruncă Aron în foc. Şi-l scoase şi iată, fu în chip de viţel.
     Iară oamenii deaca văzură, să apropiară toţi şi să închinară şi ziseră: „Iată dumnezăul tău, Israile, care te-au scos din ţara Eghipetului!” Şi aşa şedea oamenii, de mînca şi bea. / Şi să sculară şi începură a giuca. Şi zise Dumnezău cătră Moisi: „Pogoară de sîrg de aicea din măgură, că fărădeleage feaceră oamenii care-i scosei din Eghipet. Şi postîmpiră de sîrg din calea ce i-am învăţat. Şi-ş feaceră lor viţel, şi să închină viţelului, // şi-i aduc lui jîrtvă, zicînd: «Iată dumnezăul tău, Israile, carele te-au scos din ţara Eghipetului». Iară acum mă lasă ca cu urgie şi cu mînie să-i pierz pre înşi. Şi-i voi piiarde din ţara pomenirei lor. Iară pre tine te voi face mare întru limbi”.
     Şi să rugă Moisi cătră Domnul Dumnezău, de grăi: / „Pentru ce, Doamne, cu urgie te mînii spre oamenii tăi carii scoseşi din ţara Eghipetului, din oamenii păgîni, cu mîna ta cea tare şi cu braţul tău cel înalt? Ca nu cîndva să să laude oamenii eghipteanilor, zicînd unde easte Dumnezăul lor? Numai întru înşelăciune i-au scos // pre înşi; ca să piiaie în pustie şi să-i piiarză de pre pămînt. Deci lasă mîniia şi urgiia ta şi fii milostiv spre răutăţile oamenilor tăi. Iară de veri piiarde pre dînşii, piiarde şi pre mine cu dînşii!”
     Atuncea Dumnezău conteni mîniia sa. / Iară Moisi, fiind în măgură, îi deade lui Dumnezău leagea şi învăţătura, ca să să înveaţe legei lui Dumnezău şi mărturiilor lui.
     Şi zise Dumnezău cătră Moisi: „Această învăţătură îţ dau ţie, ca să svinţeşti a şaptea zi; şi să-i pui nume «sîmbăta», // şi nu cumva să vă atingeţ de vrun lucru cu mînile voastre; ce într-acea zi să te odihneşti tu însuţ cu toată casa ta, şi nemearnicii tăi, şi boii tăi, [174] şi asinii tăi şi să te podobeşti cu argintul tău, şi să ziceţ: «Aceasta să chiamă zi svîntă a lui Dumnezău». /
     Şi vă va fi voao această sîmbăta întru tot în leagea de veaci. Şi să nu vă atingeţ cu mînile voastre de nici un lucru în dzua simbetei; ce să vă duceţ întru svinţire în dzua aceasta cătră cortul preoţăscu, dimpreună cu toţi fraţii tăi, să cercaţi mîntuire. //
     Şi să vă învăţaţ de la preot leagea şi învăţătura, şi să nu priimeşti, nici să asculţi graiuri mincinoase, şi să nu şezi cu cei nederepţi, a fi martor nederept. Şi nu fi cu cei mulţi întru răutăţi, ci miluieşti pre cel misel la giudeţ.
     Şi să nu întorci / giudecata measerului întru giudeţul lui. De toată giudecata nedereaptă să te fereşti. Pre cel vinovat şi pre cel nederept să nu-l ucizi. Şi pentru mită să nu îndereptezi pre cel necurat, că mita orbeaşte ochii celora ce văd.
     Adună-te // cu cei derepţi şi nu şedea cu cei nederepţi la giudecata. Să nu urăşti faţa measerului, nici să iubeşti faţa boiariului. [175] Să giudeci derept de-aproapelui tău şi să nu porţi viclenie în limba ta, că pămîntul să cutremură derept sîngele de-aproapelui tău”. /
     Şi deade Dumnezău lui Moisi 2 table scrise de mîna lui Dumnezău. Şi era scrise aceaste cuvinte: 1. Eu sînt Domnul Dumnezăul tău, cela ce te-am scos din ţara Eghipetului, din casa de robie.
     2. Deci să nu aibi a<l>ţi dumnezăi streini, fără de mine, Dumnedzău. //
     3. Nu-ţ face ţie bodzu, nici de toate arătările cîte-s în ceri sus sau cîte-s pre pămînt gios; să nu te închini, nici să slujeşti lor. 4. Să nu priimeşti numele Domnului Dumnezăului tău întru deşert, că nu va curăţi / Dumnezău pre fieşcine cela ce să va adaoge a lua numele Svinţiei sale întru înşelăciune.
     5. Adu-ţi aminte de zua simbetei Svinţiei sale. În şase zile îţ lucrează tot lucrul tău, iară în dzua simbetei să nu faci nemică, nici tu, // nici feciorul tău, nici fata ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici nemearnicul tău, nici meşterul tău de argint, nici boul tău, nici asinul tău; ci să să odihnească tot ce easte al casei tale şi să zică: „Aceasta să chiamă / dzua cea svîntă a lui Dumnezău”. Şi tot ce easte în casa ta să proslăvască pre Domnul Dumnezău.
     Iară tu mergi în svîntă besearecă şi te învaţă leagea şi învăţătura. Blagoslovi-te-va preotul şi vei dobîndi iertarea păcatelor. // Şi în ceale 6 dzile a săptămînei tale vei fi blagoslovit de Domnul Dumnezăul tău, şi toţi cîţi vor fi în casa ta să vor blagoslovi. [176]
     6. Cinsteaşte pre tată-tău şi pre mumă-ta, de veri să-ţ fie ţi<e bi>ne; şi rugîndu-să, priimită va fi / ruga tătîni-tău şi a mîni-ta, şi vei petreace zile multe şi bune pînă la bătrîneaţe. Nu ucide, nu face curvie, nu fura. Nu fi martor necredincios de-aproupelui tă<u>. 7. Nu cleveti pre de-aproapele tău, nici pizmi pentru fieşce soţului tău, // nici muierei lui, nici feciorilor, nici boului, nici asinului, nici să pohteşti nemică ce easte al lui, nici ce easte în agonisita casei lui.
     8. Şi grăi Moisi cătră Dumnezău, zicînd: „Grăiaşte cătră fi<i>i israilteanilor şi le zi lor că omul cela ce să giură cu numele Domnului / Dumnezăului său mare păcat priimeaşte şie. Şi cine să va giura cu numele lui Dumnedzău cu moarte ca să moară sau cu pietri să-l ucigă tot săborul feciorilor lui Israil. Iară de va fi nemearnic sau sărac, cu moarte ca să moară.
     9 . Înaintea omului <cărunt> te scoală şi cinsteaşte omul bătrîn. // Teame-te de Domnul Dumnezăul tău, că eu sînt Domnul Dumnezăul tău.
     10. Şi de va lovi omul cu mîna pre tată-său, cu moarte ca să moară, că easte vinovat morţei. Sau de va grăi cineva cuvînt rău [177] tătîni-său sau mîni-sa, cu moarte ca să moară, / că nu mor părinţii pentru feciori, ce mor feciorii pentru părinţi. Fieştecine pentru ale sale păcate ca să moară. Cine va bate pre tată-său cu moarte ca să moară, căce easte ucigători”.
     Aceastea şi alte mai multe din leage puse Dumnezău lui Moisi, fiind // în măgura Sinaiei 40 de zile şi 40 de nopţi. Iară oamenii cei adunaţ să închina viţelului celui făcut de aur.
     Atuncea zise Aron cătră dînşii: „Vezi, Israile, acesta easte Domnul Dumnezăul tău, carele te-au scos din ţara Eghipetului”. Şi să închina fi<i>i lui Israil viţelului, / ca unui dumnezău şi mîncară din jirtvele lui într-aceale 20 de zile, pînă ce să pogorî Moisi din măgură. Deci să pogorî Moisi din măgură, avînd ceale 2 table de piatră în mînă scrise de deagetele mînilor lui Dumnezău. Aceaste table era lucru bun, căce că era lucrate de Dumnezău. //
     Şi pogorînd Moisi din măgură, îl tîmpină pre îns Aron şi Ior şi oarecîţi din oamenii cei aleşi. Şi-i întrebă pre înş de oameni, cum petrec. Ei spuseră de tot lucrul lor precum easte. Şi să mînie Moisi.
     Şi deacă să apropie destol, vădzu viţelul şi giocuri în săbor. / Deci să mînie foarte, şi trînti amîndoao tablele gios, şi să sparseră. Şi luo viţelul cel de aur, şi-l arse în foc, şi să zdrobi tot fărîme şi să supţie pînă în svîrşit. Deci-l răsîpi pre apă şi cu apa aceaea adăpă pre fi<i>i lui Israil.
     De aceasta mărturiseaşte şi un înţelept // oarecarele întru cîntările peasnelor, de scrie aşa: „Tablele cealea ce într-înse era scrise lucruri bune cu Duhul dumnăzăiescu, iară Moisi de mînie le sparse”. Şi aceastea aşa fură. Şi acieşi nici aşa nu fură oamenii fără de ispită; că să sculară unul pre altul / şi fieştecarele spre deaproapele lor rădicară armă, atîta cît într-acea zi periră dintr-înşi trei mii de oameni.
     Şi zise Moisi cătră oameni: „Voi aţ greşit păcat mare; ce acum mă voi duce cătră Dumnezău şi vă voi curăţi de păcatul vostru”. // [178]
     Şi să întoarse Moisi şi a doaoa oară cătră Dumnezău, zicînd: „Rogu-mă Svinţiei tale, Doamne! Iată că greşiră oamenii aceştiia păcat mare foarte, că îşi feaceră şie bodzu de aur. Deci acum, de veri să ierţi păcatele lor, iartă; iară de nu, mă leapădă şi pre mine din catastiful tău cela ce într-îns sînt scris”. /
     Şi zise Dumnezău cătră Moisi: Fă 2 table de piatră aseamene celor dintîi!” Şi zise Dumnezău: „Scrie-ţ şie cuvintele aceastea, că întru cuvintele aceastea voi pune svat întru israilteani”. Şi fu Moisi înaintea lui Dumnezău în măgură 20 de zile şi 20 de nopţi; // şi nici pîine mîncă, nici apă bău. Şi scrise Moisi după învăţătura lui Dumnezău pre table 10 cuvinte ale svatului lui Dumnezău; le scrise înainte cum era scrise şi ceale de mainte.
     Şi să pogorî din măgură avînd şi ceale 2 table de piatră în mînile sale. / Şi nu ştiu că să lumină chipul feaţei lui. Cînd grăiia Moisi cătră Dumnezău era proslăvit mai vîrtos decît soarele, că chipul feaţei lui era luminat foarte. Aşa-i străluciia faţa, cît nu putea fi<i>i lui Israil a căta spre dînsul, ce-ş punea Moisi acoperămînt pre faţa sa // şi aşa grăiia cătră oameni cuvintele legei care-i zisease lui Dumnezău în măgura Sinaiei: leagea, svatul, tocmealele, îndereptarea şi învăţătura, pînă ce stătu înaintea lor, de grăi.
     Deci socoteaşte şi tu, creştine, cît să lumină faţa lui, - căce că nu mîncă, ce posti, / spune-să că străluci mai vîrtos decît soarele. Şi ia aminte, creştine, de oameni: că şedzură, de mîncară şi băură, după aceaea să sculară, de giucară; atîta rău feaceră, pînă ce agiunse mîniia lui Dumnezău spre dînşii şi periră unul de altul într-o dzi, trei mii. //
     
Skazanię o skyny(i) e(ž) estĭ svĕdenię
     
     După aceaea zise Dumnezău cătră Moisi: „Fă cort după chipul cerescu!” Şi după învăţătura lui Dumnezău să luară nuorii ceriului şi să arătă lui Moisi chipul ceriului curat. Şi zise Dumnezău lui Moisi: [179]
     „Să-m faci mie cort într-acesta chip; / şi înlăuntru cortului să-m aduci mie jirtvă, că nu voi ca să mi te închini de acum înainte în măgură, nici pre piatră, nici în peştere. Şi aşa să-m faci cortul: un acoperemînt, după chipul ceriului; şi să faci într-îns trei împărţitori, 2 zavease şi în mijloc, dinlăuntru // cortului, vîhod, adecă întrare curată; dinlăuntru fă vîhod unul numai preotului şi fieşcine ce va vrea să între în cort să să speale cu apă curată şi aşa să între. După aceaea fă veşminte scumpe de mult preţ, frumoase, după leage, ca să să îmbrace cu dînse Aron, fratele tău, / şi să între pre dinlăuntru cortului şi pre dinafară; şi făcînd rugă, să să roage pentru cortu, şi pentru toată lumea, şi pentru ploaie, şi pentru văzdud, şi pentru împăraţi, şi pentru boiari, şi pentru ceia ce sînt supt biruinţă, şi pentru toţ oamenii. Şi să faceţ în cort // 2 case, una dinlăuntru, alta dinafară, una în mijlocul svîntului, iară în mijlocul cei de-afară să să priimască pîine şi vin şi carne, iară înlăuntru în cort să să priimască numai cădelniţa însăşi”.
     Şi feace Moisi toate cîte-i fură lui zise de la Dumnezău şi după aceaea zise / Dumnezău cătră Moisi: „Priimeaşte toate cîte eu ţ-am zis ţie şi le fereaşte pre înse. Şi zi lui Aron, fratelui tău, ca să nu între în toate dzile în cort, ca să nu moară”.
     Şi învăţă Dumnezău pre Moisi învăţătură, şi scrise întîia a sa carte, Bitiia, toate cealea ce-s zidite // şi făcute de Dumnedzău şi de iertarea păcatelor, şi de schimbarea oamenilor celora ce greşescu.
     Şi fu deaca să înnoi cortul mîntuirei, să pogorî Dumnezău cu nuor şi acoperi cu nuor casa mărturiei şi nu putură fi<i>i israilteanilor să între în cort. Iară Moisi / însuşi şi cu Aron era în cort dinlăuntru. Iară văzînd alte limbi din fi<i>i israilteanilor slava lui Moisi şi a lui Aron, să împizmiră şi răpştiia spre dînşii, spre amîndoi, zicînd: „De au nu sîntem şi noi din seminţiia lui Israil, au nu ne aduse şi pre noi // Dumnedzău sau au nu ne trecu şi prin Marea cea Mohorîtă? Pentru ce Moisi nu ne dă şi noao svinţire, ca [180] şi fratele său, lui Aron?'' Şi să sculară spre Moisi.
     Şi fu scîrbit Moisi şi întrebă pre Dumnezău de aceasta. Şi-i zise lui Dumnedzău: „Ia 12 toiage, după numărul a 12 seminţii / a fiilor lui Israil, şi scrie în fieştecare sămînţă numele toiagului, să să ştie care toiag al cui easte, şi le poartă pre înse prin mijlocul cortului dinlăuntru. Şi iară ieşi şi dă toiagul fieştecui al cui easte. Şi eu voi arăta lor ciudeasele meale”. Şi feace Moisi precum // îi zise lui Dumnezău. Şi ieşi din cort şi află pre toţi oamenii primpregiurul cortului, aşteptînd pre Moisi să iasă din cort.
     Şi ieşi Moisi şi deade fieştecăruia din limbi toiagul carele al lui era. Şi nu fu într-înse seamne. După aceaea deade toiagul carele era al lui; şi aciceaş de sîrgu / crescu şi slobozi stîlpări şi feace roadă.
     Şi aduse Moisi limbile şi văzură toţi oamenii ciudesă ce era. Şi proslăviră pre Dumnezăul creştinescu. De această ciudesă grăiaşte şi scriitoriul de peasne, de zice: „Toiagul în chip de taină să priimeaşte, că de la preot creaştere // aleasă să izvodi”. Cum am zice că toiagul carele crescu să alease lui Aron întru preoţie.
     Aşa să potoli răpştirea ce era spre Moisi şi spre Aron pentru svinţirea cortului. Şi era Aron de slujiia cortului după învăţătura lui Dumnedzău.

O su(d) paki o(t) kni(g) 4
Mo(i) g*lemy čislǔ /

     Şi iară să sculară oameni din seminţiia lui Ruvim şi rădicară vrajbă spre Moisi şi spre Aron, grăind: „Pentru ce nu aducem şi noi [181] cădire lui Dumnezău, ce numai lui Aron? Au numai lui Aron sîngur i să arătă Dumnezău? Au nu am văzut şi noi toţi pre Dumnezău în măgura Sinaiei? // De au nu sîntem şi noi din seminţiia lui Iacov şi am împlut 12 limbi?” Şi luară cădelniţa, şi puseră tămîie, şi începură a cădi.
     Şi să mînie Dumnedzău spre dînşi cu mînie mare. Şi deşchise pămîntul rostul său şi clătindu-să înghiţi pre Datan, şi pre toţi începătorii săborului lor, / şi săborul lui Aviron; şi mearseră în iad de vii. Şi fu într-înşi plîns şi jale mare, şi începură a plînge după dînşii toţi fi<i>i israilteanilor. Deaca auzi Moisi, alergă de sîrgu şi află pre înşii întru zdrobire. Şi acoperi pre tot săborul lui Aviron, cum era de să ţinea cădind; // şi aceasta cu învăţătura lui Dumnezău îi arse.
     Şi-ş tinse Moisi mîna sa şi conteni para focului. Şi părăsi de-a-i mînca pre înşi focul. Şi era numărul celora ce periră 14 mii şi 800, afară de ceia ce murise de armele lor.
     Şi zise Dumnezău cătră Moisi: / „Lasă să-i pierzu pre dînşii în pustiia aceasta iară pre tine te voi face împărat mare întru limbi, pentru ce că limbile aceastea să amărîră întru întoarcere şi întru necredinţă”.
     Iară Moisi era rugîndu-să lui Dumnezău pentru dînşii şi pentru piiarderea ce fu. // De aceasta şi prorocul David grăiaşte, de zice: „Desfeace-să pămîntul, şi înghiţi pre Datan, şi acoperi la săbor pre Aviron” i pro(č) Aşijderea oarecînd în zua simbetei ieşiră oarecarii din israilteani să adune leamne; şi ieşi foc din pustie şi-i arse pre înşi şi periră toţi. / Şi altele multe sînt de să grăiescu de leage şi de lucrurile lor; ce mutîndu-să, să aducem aminte numai aseamene aceştii scrisori puţine.
     Deci îşi luo Moisi şie muiare pre Murinca, ce era din etiopleani. Si dintr-aceaea să rădică hulă spre Mariia, sora lui Moisi, // [182] şi-ş slobozi mînia sa şi să împlu de stricăciune. Şi după învăţătura lui Dumnezău, să despărţi Moisi de săbor şi petrecu afară 7 dzile. Şi iarăş fu rugat Moisi de fratele său, Aron, pentru Mariia. Şi să curăţi de stricăciune şi fu priimită în săbor. /
     Şi zise Dumnezău cătră Moisi: „Spune fiilor israilteanilor: De va treace şi va postîmpi muiarea omului şi să va adaoge cătră alţi bărbaţi, cum am zice să facă curvie într-ascuns de bărbatul său, aceasta întru spurcăciune cade. Deci de nu să vor afla martori // spre una de aceasta, încă bărbatul ei să o aducă pre ea cu dîns de faţă înaintea preotului, să-ş ducă darul său. După aceaea preotul să o aducă pre însă înaintea lui Dumnezău, şi să ia apă curată din vas de cositori, şi să ia preotul din ţărîna casei de mărturie, / şi să presare în apă şi să puie pre muiare înaintea lui Dumnezău, şi să-i descoapere capul ei, şi să dea în mînile ei ce easte de treaba pomenirei. În mînile sale să aibă apă de vădirea giurămîntului; şi să o giure pre însă preotul şi să zică muierei aşea: //
     De n-au şi făcut nimea păcat cu tine, de nu te-ai nici spurcat cu alt bărbat, tot să fii curată din apa aceasta, pentru vădirea giurămîntului. Şi să te-ai şi apropiat de altcineva, şi de te-ai şi spurcat cu alt bărbat, sămînţa din zgăul tău, ce va fi afară de bărbatul tău, / să dea Dumnezău ce va naşte din tine să fie tot de ocară, şi de ruşine, şi blăstămat înaintea tuturor oamenilor; pînă cînd va da Dumnezău din ceri să cază coapsele tale, şi zgăul tău să să deşearte de îngreuiare, şi ca să între apa giurămîntului în zgăul tău, în tot // trupul, şi în tot sufletul tău!”
     Atunci să zică muiarea: ,,Fie, fie!” Şi să scrie preotul giurămîntul şi să-l îneace în apa vădirei giurămîntului şi să între într-însa apa vădirei giurămîntului. Şi ca să ia preotul cealea ce-i sînt de treabă, adecă jirtva, şi să puie pre jirtăvnic înaintea lui Dumnezău. /
     După aceaea, să adape muiarea cu apa vădirei. Şi de va fi şi spurcată într-ascuns de bărbatul ei, ca să iasă apa vădirei blăstămului afară, şi să speale zgăul ei, şi să cază coapsele ei, să fie întru [183] blăstămul oamenilor să<i>; iară de nu va fi muiarea spurcată, ce va fi // curată, să-ş plodească plodul bărbatului său după leage. Deci aceasta easte leagea. De să va spurca muiarea întru pofte, ale bărbatului sînt”.
     
     O kivotę
     
     Dzise Dumnezău cătră Moisi: „Fă-m un sicriiaşi de lemn de maslin, de 5 coţi şi giumătate de larg. / Şi să-l feareci pre însul cu aur curat dinlăuntru şi dinafară. Şi înlăuntru în sicriu să bagi toiagul lui Aron şi al tău. Şi să faci o năstrapă de aur şi să bagi într-însă din mană, să fie ferire nepoţilor fiilor lui Israil, ca să ştie şi ei de ciudesele // ce am făcut cu părinţii lor. Şi o pune dinlăuntru sicriului legei.
     Şi să le scrii leagea care am zis pre hîrtie, ca să o cetească în toate sîmbetele întru audzul tuturor oamenilor, ca să înţeleagă leagea şi învăţătura toată casa lui Israil. / Şi cîndu veţ vrea să vă rădicaţi de aicea, să faceţ o căruţă mică şi să puneţ desupra ei sicriiaşul înalt. Şi să îngiugaţi giunci tineri carii să nu fie fost îngiugaţi nicidănăoară, să ducă căruţa cu sicriul. Şi ca să nu să atingă nimea de căruţă, // nici de giuncii cei îngiugaţi; ce numai preoţii e levitei, aceştea să slujască svîntului sicriu şi căruţei. Iară de să va apropiia [184] altcineva, spre moarte să să giudece. Şi să faci cădelniţă de aur, să fie de-a cădirea căruţa cu svîntul sicriu”. Şi feace Moisi toate cîte-i zise lui Domnul Dumnezău. /
     Deci să sculară fi<i>i israilteanilor din măgura Sinaiei şi veniră pînă cînd trecură pustiile Cadului. Pustiile acealea era pline de şerpi. Şi mînca pre fi<i>i lui Israil şi-i omorîia. Şi cîndu-i mînca şerpii, îş aducea aminte de hrana pustiei şi plîngea de perirea celor ce-i // mînca şerpii. Şi răpştiia spre Moisi pentru ce că-i omorîia şerpii.
     Şi să rugă Moisi cătră Dumnezău pentru perirea oamenilor. Şi-i zise lui Dumnedzău: „Fă un şarpe de arame, şi îl rădică pre îns pre un lemnu curmeziş sus de 50 de coţi, şi să va potoli răpirea şerpilor”. / Şi feace Moisi aşa şi să ostoiră şerpii de-a-i mai mînca. Şi începură a să sui spre şarpele cel de aramă. Şi aşa să tămăduiră oamenii şi scăpară de moarte.
     Şi fu cînd să apropiiară fi<i>i lui Israil de ţara cea giuruită, veniră pînă în vîrhul // măgurei şi nu vrură să între în ţară, ce ziseră cătră Moisi: „Iani să trimitem oameni înţelepţi şi tari, să cearcete ţara aceasta, ceaea ce cu însă s-au giurat Dumnezău părinţilor noştri şi ni o au dat noao întru ocină. De va fi ţară bună, ne vom sălăşlui într-însă / şi de noi toate laturile să vor teame”.
     Şi zise Moisi: „Şi mie îm plăcu cuvîntul acesta. Deci acum voi vă aleageţ oameni din 12 seminţii, carii veţ vrea. Şi eu voi trimite oamenii miei, carii îi ştiu, şi vor cerceta toată ţara”. Şi să adunară toţ // oamenii şi aleaseră 50 de bărbaţi. Şi trimise şi Moisi pre Isus Naviin şi pre Finees şi mearseră de cercetară ţara aceaea. Şi o ocoliră împregiur 40 de zile; şi aflară într-însa de toate leamnele şi pomi plini de roadă.
     Şi într-aceaea ţară cura / miiare şi lapte şi untdelemn. Şi luară din roadă ţărîi struguri şi piiarseci şi rodine şi de alte, de toate. Şi aşa era roadă acei ţări, cît era minune de dînsă în toată lumea, că un strugur deabiia-l putea purta doi oameni. [185]
     Şi aciiaş să întoarseră // acei 50 de bărbaţi şi veniră cătră Moisi şi cătră Aron şi cătră tot săborul fiilor lui Israil. Şi huliră ţara aceaea, zicînd: „Ţara aceaea în carea ne-aţ trimis easte bună, ce cetăţile ei sînt tari şi îngrădite foarte tare şi în ţara aceaea petrec limbi putearnice, / oameni mari şi înalţi de cîte 40 de coţi si cu inimi greale foarte; noi eram înaintea lor ca lăcustele”. Şi rădică glas tot săborul fiilor lui Israil şi plînseră toţi oamenii plîngere mare într-aceaea noapte.
     Şi răpştiia spre Moisi şi spre Aron, grăind: // „Ascultat-am de Moisi şi ne-am înşelat, de am ieşit din Eghipet. Iată acum ce greu petreacem în ţară streină, mai vîrtos decît în pustie. Înşelatu-ne-am, zicînd că urmăm lui Dumnezău, şi iată că nu easte Dumnezău. Dară nu ne era noao cu mult mai bine să fim robi eghipteanilor, / decît să fim de rîsul hananeilor?” Şi ziseră întru sine: „Să ne rădicăm înşine noi dintre noişi mai mari oameni, dintre noi mai mari, şi să ne întoarcem iară în Eghipet”. Şi auzind Moisi plînsul şi tînguirea lor, întrebă pre Isus Naviin şi pre Finees. //
     Atunci Isus Naviin şi Finees lăudă ţara aceaea şi roada ce era într-însa. Şi ziseră: „Hananei<i> ce petrec în ţara aceaea, ca nişte viermi să arătară înaintea noastră”. Moisi întrebă pre Dumnezău de aceasta.
     Şi-i zise lui Dumnezău: „De vreame ce făcuşi aceasta, de ieşit din ţara mea / aceasta, ce cu dînsă m-am giurat că o voi da seminţiei lui Avram să o ocineadze în viiaţa de veaci, şi tu te arătaşi cu inimă îngreuiată cu dînşi dimpreună, vădit-ai ţara mea şi nu ai ascultat glasul mieu, ce ai îmblat pre urma celora ce nu m-au ascultat pre mine; // pentru aceaea nu veri întra în ţara mea, nici tu, nici nimea din rodul acesta. [186]
     Pentru că aţ uitat ciudesele meale, cealea ce feci în ţara Eghipetului, că pierdui pre eghipteani şi pre voi vă scoşi cu aur şi cu argint mult, şi cu de toate podoabele; izbăvitu-v-am din robiia eghipteanilor, / despărţit-am marea, şi pre voi v-am trecut, şi pre toţi vrăjmaşii voştri am pierdut. Oh, oameni cu inimi greale, cu inimi împietrite, nu-ş aduseră aminte că periră de putearea mea, din om, pînă în dobitoc.
     Ce, deaca-i izbăvii, feaceră viţel de aur şi i să închinară lui // în Horiv. Şi nu cinstiră a mea zi, svînta sîmbătă, ci ieşiră să adune leamne. Deci slobodzii foc, de-i arse pre dînşi, căce că întru poftă îmblară şi carnea Eghipetului doriră şi toată spurcăciunea şi necurăţiia, mai vîrtos decît pîinea cerească. /
     Şi iată, şi tu cu dînşii mă mîniiaşi pre mine; derept aceaea nici tu, nici aceia nu veţ merge în ţara aceaea, numai seminţiia lui Isus Naviin şi a lui Finees, aceştia vor ocina ţara mea, pentru că nu o ocărîră, ce o lăudară”.
     Şi să mînie Dumnedzău spre Moisi şi spre Aron // De aceasta şi David proroc grăiaşte: „Mînie-să Dumnezău spre oamenii lui şi fu lui urîtă ocina lui” i pro(č). Şi zise: „Aceia nu cunoscură căile meale, că mă giurai întru mîniia mea că să are întra întru răpaosul mieu”.
     Aşa mîniară fi<i>i israilteanilor pre Domnul Dumnezău / şi li să deade lor nebunie şi îmblară prin pustie rătăciţ 40 de ani, pînă cînd săvîrşi rodul acela şi periră toţi ceia ce mîniară pre Dumnezău. De aceasta grăiaşte şi David proroc, de zice: ,Astăzi de vei auzi glasul lui, nu să vor îngreuia inimile // voastre - i pro(č)ę daže, do: «Ašte vǔnidọ(t) v(ǔ) pokoi mo(i)». Pentru că iscodiră [187] ţara cea giuruită şi nu crezură cuvintelor meale, adecă cuvintele lui Dumnezău, mîniiară pre Dumnezău”. Şi de acea mînie a Svinţiei sale muriră rău foarte, număr la 600 de mii, fără de muieri şi fără de coconi. /
     Deci să luară de acolo, şi rămaseră israilteanii cu Moisi, şi străbătură locul cel <ne>îmblat, iară nu pre cale. Şi luară sicriiaşul cu toate cealea ce era într-însul, precum am scris şi mainte. Şi veniră la un loc oarecarele; şi precum era învăţătura, // nimea nu să apropiia de sicriu, numai preoţii levitei. Iară cîţi era fără de svinţire, nicicum nu să apropiia de sicriu şi de căruţă.
     Şi întorcîndu-să un giunc de la căruţă, alergă unul din oameni, numele lui - Ozan, şi-ş tinse mîna la giug să-l înderepteaze. / Şi fiind fără de svinţire, acieş îi săcă mîna. Şi pentru a sa nebunie, de mîniia lui Dumnezău fu ispitit. Şi dintr-acesta să învăţară oamenii; şi de-aciia înainte nimea nu mai cutedza a să atinge de sicriu şi de căruţă.
     De aceasta şi scriitoriul peasnelor // ne aduce aminte, de zice: „Sicriiaşul cela ce-l purta în căruţă, potignindu-să giuncul”, - şi căce să atinse Ozan de dîns, aciiaş fu ispitit de mîniia lui Dumnezău; pentru ce că vru Dumnezău ca să înderepteaze leagea şi învăţătura, ca să să înveaţe şi ceialalţi, cîţi-s fără de svinţire, / să nu îndrăznească a să atinge de ceale svinţite; ce mai vîrtos să crează cuvintelor şi darului lui Dumnezău, iară să nu să apropie cu îndrăznire.
     Pentru aceaea, fiind în pustie lipsiţi de hrană şi flămînzînd, străbătea pămîntul, precum însămnează şi prorocul David. // [188]
     Şi să rugă Moisi cătră Dumnezău şi le ploo lor Dumnezău din ceri mană în pustie. Şi în toate zile să aduna dinz de demineaţă şi să hrăniia de acea mană. Şi mînca mană în pustie: de mergea şi într-alte limbi streine, mana le era lor mîncare neîmpuţinată, / ca să nu să spurce în hrana altor limbi.
     Şi era fi<i>i israilteanilor de străbătea marginele pămîntului, şi avînd dar de la Dumnezău lua toate laturile, şi bătea cetăţile, şi le răsîpiia, şi robiia pretutindinea. Şi avînd puteare ca aceaea, biruiia toate limbile // şi binele ţărîlor mînca. Şi răniră împăraţi mulţi şi mari.
     Aicea ucise Moisi pre Sion, împăratul Amoreei, şi pre Iog, împăratul Vasanului, şi robi şi sparse toată împărăţiia hananeilor. Şi de acolo să rădicară fi<i>i israilteanilor / cătră apus împrotiva Ierehonului.
     Auzi Valac, fiiul lui Sepfor, împăratul Moavului, toate cîte feaceră fi<i>i israilteanilor lui Amorei şi tuturor limbilor, să spămîntă foarte. Şi cutremurîndu-să, slăbi inema lui; şi de aceasta mult fu scîrbit. // {Auzi Valac, împăratul Moavului, de seminţiia israiltenilor, că mare Dumnezeu au şi puternic, atîta cît putu a împărţi marea, şi a vărsa apele, / şi a seca iezerele, si a conteni măgurile, şi poate a zdrobi împăraţii şi a sparge boierii, şi zdrobi capetele celor puternici, că este Dumnezeu puternic, Dumnezeu este tare, Dumnezeu cela ce face minuni mari şi slăvite. Şi era Valac întru frică şi întru plîns şi toţi boierii lui să cutremura de dîns. Şi întrebă Valac pre Valaam vrăjitoriul, ca cu vrăjile} lui să-i agiute şi-l pofti ca să-i vie lui într-agiutori. Acesta Valaam era din seminţiia lui Isav, rod îndărătnic. Isav născu pre Raguil, Raguil [189] născu pre Zara, Zara născu pre Iacov, Iacov născu pre Sala, Sala născu pre Iric, Iric născu pre Aveor, / Aveor născu pre Adim. Adim era fără de roadă; şi veni cătră bodzul său, Ovileu, rugă-să ca să-i dea lui să nască fecior şi să-l închine, să-i slujască lui.
     Deci începu muiarea lui Adim în zgău şi născu cocon, parte bărbătească. Şi-i puse numele Valaam, căce că să născu din Ovileu. //
     Şi cînd Valaam <fu> de 4 ani, îl deade pre îns tată-său să slujască lui Ovileu, adecă bodzului. Si era Valaam de să hrăniia în capiştea bodzului şi învăţa meşterşugul vrăjilor. Acesta era de să ţinea, adecă era supus supt biruinţa persilor, / şi învăţat întru înţelepciunea vrăjilor. Şi să clătiia întru cetirea stealelor. Altă nemică nu era într-îns, numai ce era cetitori de steale şi ştiia meşterşugul vrăjilor.
     Valaam să nevoi întru tot a învăţa meşterşugul vrăjilor şi // întru cetitul stealelor. Şi aşa fu vestit întru vrăjitori, atîta avea puteare cu vrăjile lui, cît pre cine blagosloviia era blagoslovit şi pre cine blăstăma era blăstămat, atîta biruiia. Pre acesta ştiindu-1 Valac, / împăratul Moavului, că are întru dînsul meşterşugul vrăjilor, trimise cătră dîns bătrîni nărociţi, cu rugăciune, oameni moaviteani şi madeami, cu daruri împărăteşti scumpe şi cinstite, ca să vie cu vrăjile lui, să blastăme pre israilteani. //
     Deci văzînd Valaam oamenii cei trimiş de la Valac, împăratul moaviteanilor, zise cătră dînşii: „Cum şi pentru ce aţi venit voi, oamenilor, dintr-acea lature şi dintr-acei oameni ce sînt de altă sămînţă ?” [190]
     Ei răspunseră şi ziseră: / „Valac, împăratul Moavului, ne-au trimis pre noi cătră tine”. Şi zise Valaam: „Cum şi pentru ce treabă aţi venit? Au doară cinstiţii boiarini au rădicat spre împăratul vostru vrajbă sau dintru împărăţiia lui au pierdut ceva?” //
     Oamenii răspunseră şi ziseră: ,,Ba, ce am veniţ pentru ce că am înţeles că limbă mare şi putearnică ieşi din Eghipet. Dumnezăul lor, carele easte, easte tare şi putearnic, şi easte nebiruit, şi feace ciudese mari şi înfricoşate, slăvite / şi minunate, carele sînt multe, fără număr. Eghipetul cu rane îl răni. Marea împărţi. Pre Amalic pierdu, cu toţi ai săi. <Ş>i toate cîte vor, le face lor.
     Şi iată, au venit şi pînă la noi şi ţara noastră vor să o spargă. Derept aceaea // ne-au trimis împăratul nostru, să te rugăm ca să vii noao întru agiutoriu, că ai îndrăznire şi puteare de la dumnezăul tău şi-ţ agiută ţie întru tot lucrul. Şi nu easte cineva ca să să protivască ţie, ce pre carele blagosloveşti easte blagoslovit şi pre carele / blastămi easte blăstămat. Derept aceaea te rugăm să vii, să ne agiuţi noao, ca nu cîndva să perim”.
     Valaam, auzind aceastea şi văzînd şi daruri frumoase, zise cătră dînşii: „Cu tocmală voi cerceta pre dumnezăul mieu, pre Ovileu; deci de-m va zice // să mergu, eu voi mearge, iară de-m va zice să nu merg, nu voi mearge”.
     Deci căută în cărţile ceale de vrăji; şi nu să arătă să margă. Şi zise Valaam cătră solii lui Valac: „Nu voi putea mearge, pentru că nu mă lasă dumnezăi<i> miei, / nici cărţile vrăjilor”. Şi să întoarseră oamenii fără de răspuns cătră Valac-Împărat şi-i spuseră lui de cuvintele filosofului Valaam.
     Valac să scîrbi foarte, că israilteanii să apropiasă de ţara moaviteanilor. Moaviteanii să schimbară // întru scîrbe şi întru greutate mare foarte. Şi plîns mare era întru înşii; şi nu avea cine-i mîngîia. Împăratul Valac iară trimise oameni cătră Valaam, să vie, să blastăme pre fi<i>i israilteanilor. Valaam iară ceti cărţile ceale de vrăji; şi nu i să arătă să margă. / [191]
     Şi iară să întoarseră solii cătră Valac, fără de ispravă. Iară oamenii israilteanilor veniră în ţara moaviteanilor şi nu putură moaviteanii să să protivască lor, ci să cutremura de faţa israilteanilor. Şi iară trimise Valac-Împărat // boiarii cu daruri scumpe şi cu cărţi la Valaam. Şi i să giurui lui că-i va da şi giumătate de împărăţiia lui.
     Valaam zise cătră boiarii lui Valac: „De mi-are da Valac casa lui plină de aur şi de argint, nu voi putea treace graiul dumnezăului mieu, ce fiţ aicea în ceastă noapte / şi voi vedea ce-m va zice dumnezăul mieu”. Şi într-acea noapte zise Dumnezău cătră Valaam: „De te vor chiema pre tine, şi acum mergi cu dînşii, ce cuvîntul cela ce-ţ voi zice ţie, acela să grăieşti”.
     Deci să sculă Valaam de demineaţă şi-ş înşelă mîşca sa. Şi mearse // cu boiarii. Şi mergînd, să mînie spre îns Domnul Dumnezău, căce mearge. Şi fiind ei pre cale, iară Valaam rămase puţintel de boiari. Şi îngerul lui Dumnezău stătu înainte-i şi nu lăsa pre asin să mai margă înainte. Iară Valaam, nevăzînd pre înger, bătea pre asin foarte; / iară asinul nu vrea să margă, ce făcea din cale în laturi.
     Valaam îl trăgea la cale şi tot îl bătea. Îngerul mearse mai nainte şi stătu între doao stoboară de vie şi nicicum nu lăsa pre asin să margă mai nainte. Şi silindu-o Valaam, deade // prin palangul viilor şi-i zdrobi un picior. Valaam bătea pre asin fără de nici o cruţare. Îngerul mearse mai nainte într-alt loc şi-i stătu înainte, unde nu putu face asinul nici încolo, nici încoace; ce numai ce slăbi şi, neputînd mearge, căzu înaintea îngerului, îngenunchie. /
     Şi să mînie Valaam şi bătea pre asin foarte, iară Dumnezău arătă ciudesă mare foarte atunciş, că deşchise rostul asinului şi cu glas omenescu grăi cătră Valaam, de zise: „Pentru ce mă baţi aşa [192] fără de saţiu?” Valaam zise: // „Ce şi pentru ce nu mergi pre cale, ci te pleci încoace şi încolo? De-aş fi avut vrun cuţit la mine, îndată te-aş fi giunghiiat”.
     Şi-i grăi lui asinul: „De au nu mă ţii din tinereaţele tale la tine, mai făcut-am vrodată aşa? Ce îngerul lui Dumnezău / îm apără mie, pentru aceaea nu merş”. Căută Valaam şi văzu pre îngerul lui Dumnezău stînd, ţiind spata goală amînă. Şi de frica lui căzu şi i să închină lui. Şi-i zise lui îngerul: „Pentru ce baţi asinul fără de saţiu, că iată, eu nu-l lăsai // să margă. Iară pre tine voi să te pierzu, că nu-m easte pre îngăduinţă calea ta, în carea te duci”.
     Şi zise Valaam: „Greşit-am şi n-am ştiut că tu-m aperi pre cale; ci, de-m vei zice să nu mă duc, nu mă voi duce”. Şi-i zise îngerul lui: „Mergi, iară precum / te voi învăţa, aşa să grăieşti”. Şi aşa-l slobozi pre îns şi să duse Valaam şi agiunse pre cei trimiş de Valac, mergînd.
     Şi deaca veniră cătră Valac, ieşi împăratul Valac întru tîmpinarea şi-i lui zise: „Pentru ce nu ai venit, după cuvîntul mieu? Au doară // nu sînt destoinic a te cinsti pre tine?” Valaam zise: ,,Iată acum am venit; ci ce va băga Dumnezău în rostul mieu, aceaea voi grăi”.
     Într-acea noapte petrecu acolo. Cînd fu demineaţa, rădică împăratul Valac pre Valaam într-o măgură înaltă / ce să chiema Albog. Şi zise Valaam cătră împăratul: „Zi să să facă aicea jirtăvnice şi să să aducă 7 viţei şi şapte oi”. Şi fură aduse şi feaceră precum vrură. Şi giunghie Valaam lui Dumnezău. Şi zise lui Valac: „Tu stăi aicea înaintea jîrtvei // tale. Iară eu mă voi duce într-o lature şi voi întreba pre Dumnezău, cîndai îm va zice ceva”. [193]
     Şi mearse Valaam, de întrebă pre Dumnezău. Şi fu duhul lui Dumnezău spre Valaam. Şi zise: „Împăratul Valac mă chiemă <din> Dintre-Ape şi-m zise să blastăm pre fi<i>i lui Israil / şi să blagoslovăsc pre moaviteani. Dară eu cum voi putea blăstăma pre cine va blagoslovi Dumneză<u> sau cum voi putea blagoslovi pre cine easte blăstămat de Dumnezău? Multă mulţime easte seminţiia israilteanilor; şi blăstămul ce i-aş blăstăma pre dînşi // nu va fi priimit, că Dumnezău i-au blagoslovit pre dînşii”.
     Valac, deaca auzi cuvîntul acesta, zise cătră Valaam: „Eu te-am chiemat să-i blastămi, iară tu îi blagosloveşti pre dînşii!” Valam zise: „Crez dintîi ţ-am spus că ce-m va zice Dumnezău, / aceaea voi grăi. Ce te scîrbeşti de aceasta?”
     Şi mearseră ei iară la alt loc. Şi feace Valaam jirtvă, după tocmala a toate, ca şi mainte. Şi iară deşchise Dumnezău rostul lui Valaam, şi zise: „Scoală, împărate, ca să audzi ce grăiaşte Dumnezău! // Chiematu-m-ai să blastăm pre aceştia; ce voia lui Dumnezău nu easte aşa, pentru că sînt blagosloviţi din veci anii lor, că Dumnezău i-au blagoslovit pre înşi, şi Dumnezău i-au crescut pre dînşi, şi Dumnezău i-au înmulţit pre dînşii. Deci care din oameni / va îndrăzni a-i blăstăma pre dînşii, că ca nişte lei cumpliţi au puteare a mînca toate trupurile vrăjmaşilor săi?!”
     Împăratul Valac, deaca auzi cuvintele aceastea, să mînie şi zise cătră Valaam: „Pentru acesta feali de lucru te-a<m> chiemat pre tine. // Iară tu alte lucruri faci”. Şi zise Valam: „Nu cutezu a călca învăţătura Domnului Dumnezăului mieu; ci ce-m va zice acela, aceaea îm caută să grăiescu”.
     Şi să dusă Valam într-alt loc, la locul ce să grăiaşte Fogor. [194] Şi acolo gătă jirtvă, după tocmala cea dintîi, / şi giunghie şi alţi viţei şi oi cîte şi întîi. Şi aciiaş iară fu duhul lui Dumnezău spre Valaam şi i să deşchise rostul său, şi zise aşa: „Aşa grăiaşte Valaam, fiiul lui Veor: Omul cela ce veade taina dumnezăiască i să deşchid ochii lui, // că foarte să înmulţi seminţiia lui Iacov. Şi Dumnezău easte cu dînşii, precum să zice că sînt bune casele tale, Iacove, şi corturile tale creştine, ca nişte laturi înumbrînd, şi ca nişte pomeate pre lîngă ape, şi ca nişte corturi ce pre însele întocmeaşte Dumnezău, / şi ca nişte chiedri pre lîngă apă.
     Străluci-va steaoa din Iacov şi să va scula omul din creştini şi va birui toată lumea. Şi va robi toţi fi<i>i lui Sit şi va zdrobi toţi boiarii Moavului. Şi va fi Edomul petreacerea lui // şi ocina lui Isav - vrăjmaşul lui. Şi israilteanii vor face tărie. Scula-să-vor din Iacov şi vor piiarde pre cei mîntuiţi de prin cetăţi.
     Culcă-să şi adurmi, ca un leu şi ca un lup tînăr. Cine va îndrăzni a-l deştepta pre îns? Ceia ce-l vor blagoslovi pre îns / fi-vor blagosloviţi; şi ceia ce-l vor blăstăma pre îns fi-vor blăstămaţi”.
     Valac -Împărat, deaca auzi aceaste cuvinte, să mînie spre Valaam foarte şi grăi: „Cu multă cinste vream să te cinstescu, ce tu însuţ o ai pierdut. Pierdut-ai toată cinstea // şi toată plata ta. Şi iată, acum îţ spun: De sîrg să te duci de aicea, ca să nu-ţi pierzi şi viiaţa ta”. Şi să duse Valaam întru ai săi; aşa şi Valac. [195]

Konecĭ 4 kni(g) Moiseovi gªlemy Čisla. /
Tlǔkovanię o 4 knigi Moiseo(v) gªlemy Čisla

     Aşa şi spune şi şi scrie Moisi într-acea carte a sa, ce să chiamă Čisla, iară noi zicem „Cea ce fu mai pre urmă”. Că pururea zicea şi prorociia Valaam, zicînd: „Străluci-va steaoa din Iacov şi să va // scula omul din creştini. Scula-să-va şi va birui toată lumea”.
     Aceaste cuvinte le scriseră ucenicii lui Valaam, cuvinte de prunc tînăr. Şi fiind cetitori de steale, ştiind că nu easte mincinos cuvîntul lui Valaam, ce easte priimit, / ce aştepta şi preveghia spre toată vreamea şi preste tot ceasul, să vază cînd să va arăta o stea ca aceaea. Deci cînd să arătă steaoa aceasta? Cînd să născu Domnul nostru, Isus Hristos, atuncea şi steaoa să arătă. Şi îndată să născu şi Hristos. //
     Atuncea aceiia îndată începură a proroci prorocestvia lui Valaam şi văzură la arătare arătîndu-să steaoa. Şi grăiia, zicînd că mare împărat să născu între jidovi. Şi să bucura adin-sineş de prorocestvia lui Valaam filosoful. /
     Atuncea împăraţii perşilor trimiseră filosofi cu daruri în Ierusalim; şi cercînd, aflară aşa, cum că în Vitleaem să născu marele împărat al împăraţilor, Domnul nostru, Isus Hristos, de mearseră şi să închinară lui.
     De aceasta scrie // şi scriitoriul peasnelor, de zice: „Oarecînd de cuvîntul lui Valaam şi de vădirea stealei să bucurară, zicînd aşa: «Străluci steaoa din Iacov, despoitoriul Hristos!»„ Aceasta-i pînă aicea. De aicea iară să înceape a patra carte a lui Moisi, ce să chiamă Cisla. / [196]
     Iară Valac, împăratul Moavului, bogat că nu i să tîmplă lui a-i face Valaam pre voie cu vrăjile, luo întru sine gînd spurcat dievolescu şi zise aşa, că: „Rodul jidovescu are Dumnezău putearnic şi înfricoşat, un Dumnezău de nu iubeaşte nedereptatea”. //
     Şi zise: ,,Cum am face ca să-i spurcăm pre dînşii, ca să-i urască pre înşi Dumnezăul lor? Şi atuncea voi ieşi şi voi bate război cu dînşii”.
     Şi feace Valac-Împărat umbrare şi corturi pre lîngă calea aceaea ce vrea să treacă oastea israilteanilor. / Şi puse printr-înse muieri curve frumoase foarte. Şi le tinse mease şi puse pre dînse carne de porc şi vin, ce era de treaba idolilor săi.
     Deci veniră israilteanii, de întrară în corturi şi în umbrare. Şi mîncară jirtvele bozilor şi băură // vinul lor şi să închinară idolilor, adecă bozului Velfegor, ce să spune Cron; aşa să zice, Velfegor, iară elineaşte să chiamă Cron Şi feaceră curvie cu muierile moaviteanilor. Şi să mînie Dumnezău spre oamenii săi şi-ş întoarse / faţa sa de cătră dînşii.
     Deci mearseră moaviteanii şi-i aflară pre înşi zăcînd beaţi prin corture şi prin umbrare. Şi tăiară dintr-înşi pînă la 24 de mii, că scrie şi David proroc, de zice: „Si i să împreunară lui în Elfegor [197] şi mîncară jirtvele // morţilor, adecă a idolilor şi mîniară pre Dumnezău întru începăturele sale” i pro(č) pslªoma; pentru aceasta fu tăiare în jidovi.
     Atuncea trimise Moisi pre Finees, să vază ce fu. Deci mearse Finees şi află pre unul din israilteani, curvind cu o muiare moaviteană. / Şi-i luo pre amîndoi în suliţă şi-i rădică sus. Şi să rugă lui Dumnezău ca acest lucru ce feace să nu i să socotească întru păcat. Şi  rugîndu-să el, să ostoi războiul, de-a să mai tăia. Precum scrie şi prorocul David, de zice: „Stătu Finees, // de îngădui şi conteni tăiarea. Şi i să schimbă lui întru dereptate din rod în rod, pînă în veaci”.
     Şi feace Finees îndereptare, că luo puteare de la cela de sus şi întră, de sparse cetăţile moaviteanilor, şi voinicii lor tăie. Biruiră pre moaviteni / şi întrară în ţara Moavului, ce să zice Edomul, şi să svîrşiră ceale zise.
     Atuncea să clătiră despoitorii Edomului şi boiarii Moavului, că-i luo pre înşi frică şi cutremur şi peri toată ţara Moavului.
     
     O poraženi kamene //
     
     Şi să rădicară fi<i>i israilteanilor de acolo şi trecură într-altă ţară. Şi călătorind ei, veniră la un loc pustii şi fără de apă. Şi neaflînd apă să bea, începură a răpşti spre Moisi, zicînd: „Dă-ne apă să bem!” [198]
     Moisi îş îngreuie inima sa / şi văzîndu-i pre înşi răpştind şi strigînd, cum ţinea toiagul în mînă, lovi de doao ori cu toiagul în piatră şi grăi: „De unde am eu apă, să vă dau? Au doară din piatra aceasta?” Şi nu zise: ,,Bine easte lăudat Dumnezău”, ce cu mînie lovi // cu toiagul în piatră. Şi cum lovi, îndată curse apă multă. Şi să miră Moisi de cîte lucruri avea toiagul său întru sine. Şi era de vedea ciudese minunate. Şi văzu că să luo piatra în căruţă şi din piatra aceaea cura apă neîncetat. / Şi să săturară de apă şi oamenii şi dobitoacele.
     Băutura apei aceştiia era foarte minunată, că care o bea, îi trecea de seate şi era mai sănătos decît toate cealea ce sînt omului de hrană. Mai dulce era apa aceasta decît // dulceaţa mierei; şi mai dulce era decît toate dulceţile cîte sînt pre pămînt. Şi era fi<i>i israilteanilor de îmblară prin pustiia aceaea multe zile. Şi străbătea ţara altor limbi. Şi era 40 de ani de cînd tot să muta din ţară în ţară / şi din lature în lature prin loc pustii, pînă cînd periră toţi cîţ era moşteani în ţara giuruită.
     Aceasta era minune, că într-aceşti 40 de ani nu le trebuiră nici haine, nici cămeşi, nici coperemînt, nici bucate; ce era neînvechite şi ne//sparte toate îmbrăcămintele lor, aşa ca cînd are fi ieşit atuncea din Eghipet.
     Iară piatra aceaea Hristos să închipuiaşte. Precum şi dumnezăiescul apostol Pavel grăiaşte, de zice că bea din piatra cea sufletească, căriia îi urma, / iară piatra aceaea era însăşi Hristos.
     Iară cum zice că era apa dulce, iani ascultă ce grăiaşte scriitoriul peasnelor, că zice: „În locul apei ceea ce oarecînd cura din piatră, fiiare-ţ aduseră ţie întru seate; în loc de dulceaţă, [199] închipuiră fiiare amară. // {Precum şi David proroc mărturiseşte, de zice: „Şi de miere din piatră i-am vrut sătura pre dînşii!” Deci iată că mărturisesc toţi că apa aceiia acela lucru avea întru sine, cît era de treaba a toată hrana şi băutura, şi era de folos celora ce o bea. / Şi deca muri tot rodul acela, dintr-ace săminţie rămase numai Moisi însuş. Şi să rădică semenţie din Moisi şi să înmulţi foarte. Şi zise Dumnezeu cătră Moisi: „Învaţă pre fi<i>i cei neînvăţaţi să priveeghe toate învăţăturile mele}, cîte te-am învăţat pre tine”.
     Şi le scrie lor ceastă carte, de la A doao leage: „Ia aminte, ceriu, şi grăiaşte. Ca cercetînd, să cetească; şi cetind, vor învăţa. Şi carele nu va învăţa cîntarea aceasta în rost, adecă toată peasna a doao, ci o va supăra pre însă, / pre de marginea rostului, unul ca acela să fie gonit din oameni.
     Ce fieştecine să scrie această cîntare şi să o aibă cu sine. Şi dintr-aceastea să vor învăţa şi vor înţeleage minunile ce am făcut cu dînşii şi cît mă mîniară pre mine // părinţii lor. Iară eu, cum mă giurai cătră Avram, nu părăsii de-a le face lor bine”.
     Şi-i învăţă pre înşi Moisi şi le spuse toate cîte-i grăi lui Dumnezău; şi povesti leagea şi învăţătura ce era cătră oameni cu tot de-adinsul. /
     Şi zise Moisi cătră Isus Naviin: „Să ne suim în măgură!” Şi să suiră. Şi văzu Moisi ţara cea giuruită şi zise cătră Isus Naviin: „Pogoară cătră oameni şi le zi lor: Moisi moare şi de acum înainte nu-l veţ mai vedea pre îns”. Şi pogorî // Isus Naviin cătră oameni. Iară Moisi aciia în măgură luo svîrşitul vieţei sale.
     Şi ispitiia Satanail cătră oameni a purta trupul lui Moisi, ca cum s-are face pre sine a fi trimis de la Dumnezău. Iară Mihail arhistratig, / cu învăţătura lui Dumnezău veni, de-l luo şi-l feri. [200]
     Satanail să tinse şi începu a să lupta cu Mihail arhanghel. Supără-să mai marele voievod îngerescu şi-i conteni lui, zicînd: Cu numele lui Dumnezău te oprescu, diavole!” Şi aşa fu biruit // luptătoriul diavol şi fugi. Iară Mihail arhistratig îngropă trupul lui Moisi unde-i zisease lui Dumnezău. Şi nimea dintru oameni nu ştiu îngroparea lui Moisi precum fu.
     
Konec 4 kni(g) Moiseo(v) glªemy(i) Čisla /
Načalo knigi Isusa Naviina

     Fu după svîrşitul lui Moisi, luo Isus Naviin oamenii israilteanilor precum îi grăi lui Dumneză<u>, zicînd: „Iată şerbul mieu să săvîrşi, iară tu te scoală de treci Iordanul, tu şi // oamenii aceştia, şi mergi în ţara ceaea ce eu vă voi da voao. Că oare prin ce ţară vor călca urmele picioarelor voastre, voao o voi da, precum am grăit lui Moisi. Şi înaintea voastră nimea nu să va putea protivi, în toate zilele vieţei voastre; / pentru ce că cum am fost cu Moisi, aşa voi fi şi cu tine. Şi nu te voi lăsa pre tine, nici te voi treace, ce te voi întări. Îmbărbătează-te şi priveaghie şi fă toate cîte ţ-au zis ţie şerbul mieu, Moisi!”
     Şi învăţă Isus Naviin // pre cărturarii omeneşti, grăind: „Întraţi în mijlocul stolului oamenilor şi învăţaţi pre oameni, grăind: Gătaţi bucate, că încă trei zile - şi voi toţi veţ treace Iordanul acesta. Şi veţ întra în ţara ceaea ce cu dînsă s-au giurat Dumnezău părinţilor voştri / că vă o va da întru ocină”. [201]
     Şi răspunseră toţ oamenii, de ziseră: „Toate cîte vei zice noao să facem vom face şi în tot locul, oareunde ne veri trimite pre noi, vom mearge. Din toate şi pentru toate, cum am ascultat pre Moisi, aşa te vom asculta // şi pre tine. Şi fieştecarele om nu te va asculta pre tine, de ce-i vei zice lui, cu moarte să moară. Ci te întăreaşte tu, şi Dumnezăul părinţilor noştri cu tine va fi şi nu vei slăbi”.
     Şi după aceasta vru Isus Naviin să treacă Iordanul / şi să între în ţara cea giuruită. Şi trimise Isus Naviin soli, să între în cetatea Ierehonului. Şi deaca întrară solii în cetate, şi întrară în casa unii muieri curve, numele ei, Raava. Deci oarecarii spuseră împăratului Ierehonului, grăind: // „Venit-au nişte oameni din fi<i>i israilteanilor; întrat-au aicea, să iscodească ţara noastră”.
     Deci trimise împăratul cătră Raava, de grăi: „Scoate afară oamenii ce au venit în casa ta!” Iară ea zise: „Venit-au nişte oameni asară, prin tunearec, / ci iară au ieşit şi nu ştiu unde s-au dus. Ce căutaţi cum mai de sîrg, de alergaţ în urma lor, cîndai i-aţ agiunge!” Iară Raava ascunse iscoditorii în casa ei cea de sus, în nişte puzderie de in. Iară ierihoneanii îi goniră pre înş pînă la Iordan // şi să întoarseră.
     Deci întră Raava cătră iscoditori şi zise: „Ştiu că mare Dumnezău aveţ şi a mare Dumnezău sînteţ slugi. Şi bine ştiu că Dumnezăul vostru ne va da pre noi întru mînile voastre. Deci acum mă rog voao, cum feace Dumnezău cu voi, / aşa şi voi să faceţ milă cu casa părinţilor miei, să ne izbăviţ pre noi din moarte, adecă să feriţ pre tată-mieu şi pre mumă-mea, si pre mine, şi pre toţi cîţi sînt în casa noastră”. [202]
     Şi-i ziseră oamenii aceia: ,,Iată, noi // vom lua cetatea voastră, iară tu ţine minte ce-ţ spunem noi: Pune sămn roşiu şi-1 leagă la uşea casei tale, din carea ne-ai slobozit, ca deaca vom lua cetatea Ierihonului, văzînd sămnul acesta, vom cunoaşte casa ta şi o vom feri pre însă. Iară cînd va fi, atuncea / nimea din voi, din toţi, afară din casa voastră să nu iasă”.
     Şi zise Raava: „Să fie după graiul vostru!” Şi scoase pre înşi pre altă cale şi-i învăţă pre dînşii pre unde vor treace într-altă lature. Deci să întoarseră şi spuseră lui Isus Naviin toate // cîte fură.
     Şi de acolo să rădicară oamenii cu Isus Naviin şi veniră pînă la Iordan, vrînd să treacă. Şi stînd acolo, fu după trei zile, veniră cărturari de sîrg la gloate. Şi propoveduiră oamenilor, zicînd: „Cînd veţ vedea preoţii levitei / rădicînd sicriul legei lui Dumnezău, ca să vă rădicaţ şi voi pre urma sicriului dinapoi, iară de sicriu cu 2 mii de coţi să nu vă apropiiaţ!”
     Şi zise Isus Naviin cătră oameni: „Curăţiţi-vă pînă demineaţă, că demineaţă va face Dumnezău // ciudesă cu voi!” Şi zise Isus Naviin cătră preoţi: „Rădicaţi sicriul mărturiilor lui Dumnezău şi meargeţ înaintea oamenilor!”
     Şi zise Dumnezău cătră Isus Naviin: „Iată, din zua aceasta voi înceape a te înălţa înaintea fiilor israilteanilor, / ca să cunoască pentru ce că cum am fost cu Moisi, aşa voi fi şi cu tine. Iată, acum zi preoţilor celora ce iau sicriul de mărturiile lui Dumnezău: Întraţi şi staţ de marginea apei Iordanului!”
     Apa aceasta nu era atinsă de picioare de om, numai de corabii. // Această apă, giumătate de însă cură din marea Tamariei, iară giumătate, din iezerul Ghenesaretului. Şi să împreună amîndoao într-una. O parte dintr-acestea să chiamă Ior, altă parte să chiamă Dan. Iară pentru împreunarea lor să chiamă Iordanul. /
     Deci luară preoţii sicriul înaintea oamenilor. Şi întrară în Iordan. Picioarele preoţilor numai pînă în gleazne să udară într-apa [203] Iordanului. Şi stătură preoţii în mijloc. Porni-să apa întru amărăciunea sa, stînd departe foarte din cetatea Damianiei, // pînă întru laturea Cariatiarimului. Iară cea ce cura din gios curse toată, pînă ce săcă svîrşitul.
     Pogorîră pînă la Marea Araviteanilor şi pînă la Marea cea Sărată. Şi era preoţii stînd în mijlocul Iordanului, cu sicriiaşul legei lui Dumnezău. Iară oamenii / lui Israil trecură toţi pre uscat, pînă cînd să svîrşiră toţi oamenii ceia ce trecea Iordanul.
     Şi zise Dumnezău cătră Isus Naviin: „Ia doisprăzeace bărbaţi din doaosprăzeace seminţii creştineşti şi le zi lor: Fieştecarele de înşi dintr-aceşti 12 oameni // să ia unul cîte o piatră a umere. Şi le purtaţi cu voi dimpreună şi le puneţ pre înse în gloata voastră, măcară unde vă veţ poposi. Şi pururea întru toată gloata voastră vă vor fi întru sămnare, ca deaca te va întreba pre tine fiiul tău demineaţa / ce easte aceasta, tu veri zice: «Cînd săcă Iordanul de faţa sicriului legei lui Dumnezău, am luat aceaste pietri întru pomenirea sămnului de veaci»„
     Şi feace Isus Naviin toate cîte îi fură lui zise de la Dumnezău. Şi învăţă pre oameni de luară 12 pietri. // Şi alte toate ce le zise lor feaceră. Şi puse Isus Navin alte 12 pietri în mijlocul Iordanului, la locul unde stătuse picioarele preoţilor. Şi stau întru sămnul de veaci pînă în zua de astăzi.
     Şi zise Isus Naviin cătră preoţi: ,,Ieşiţ din Iordan!”/ Şi ieşiră preoţii cu sicriul pre uscat. Iordanul curse iară de la locul său, cum era şi mai ieri. [204]
     Aceaste seamne fură a noao zi din luna dintîi. Şi de-acolo să rădicară israilteanii şi veniră în Galgala. Şi acolo de-a doua oară să obrezuiră jidovii. Şi acolo mîncară pîine // de grîu. Şi le scăzu lor mana. Şi acolo, în Galgala, le feace lor Isus Naviin Paşti, în zua a patraspr<ez>eace a lunei dintîi.
     Într-acealea zile veniră israilteanii la Ierihon. Şi începură a bate război cu ierihoneanii. Şi era în toate zile de să loviia război cu război / şi nu putea să bată Ierihonul. Şi era israilteanii scîrbiţ foarte. Într-una de zile să potoli războiul.
     Şi era Isus Naviin de mîngîia pre israilteani şi-i ruga pre înşi ca să fie dîrzi. Şi i să arătă lui mai marele biruitori a puterilor lui Dumnezău, // Mihail arhanghel, de-a dereapta războiului, avînd spata goală amînă.
     Şi d-apropiindu-să Isus Naviin de îns, îi zise lui: „Cine eşti tu, de-ai noştri eşti, au de-ai vrăjmaşilor noştri?” Răspunse îngerul şi zise: „Eu sînt Mihail arhistratig. Şi acum am venit / a-ţ agiuta ţie”.
     Isus Naviin căzu gios, de să închină îngerului. Şi-i zise îngerul: „Dezleagă-ţ bocăncii din picioarele tale, că pămîntul cela ce spre îns tu stai, pămînt svînt easte!” Şi zise îngerul cătră Isus Naviin: „Zi preoţilor ca să ia 7 preoţi, // 7 bucine şi să bucine primpregiurul cetăţei Ierehonului de cîte 7 ori în zi, în şapte zile. Şi a şaptea zi vor cădea zidurile Ierehonului”. Şi deaca zise îngerul aceasta, să duse. Şi zise Isus Naviin preoţilor de luară bucine, 7 bucine a şapte zile, / şi într-aceaste 7 zile ocoliră preoţii cetatea, bucinînd cu şapte bucine de cîte 7 ori în zi. Cînd fu a şaptea zi, căzură zîdurile Ierehonului şi să svărmi toată cetatea, după graiul îngerului lui Dumnezău.
     Şi deaca fu aceasta, iarăş conteni // Isus Naviin tuturor oamenilor, zicînd: „Nimea nemică din cetatea aceasta să nu ia! Pre [205] nimea să nu feriţ, nici ca să scape cineva din cetatea aceasta, numai pre Raava curva să păziţ, să nu piiaie, şi de casa ei să nu vă atingeţ”
     Şi începură israilteanii / a piiarde pre ierihoneani şi pînă cătră sară niciunul de înşi nu rămase, numai Raava curva scăpă şi să mîntui cu toată casa sa.
     Şi era un om oarecarele din israilteani, numele lui - Ahar, fură aur şi argint şi vistiiare scumpe, // de mult preţ; şi neştiind nimea, să duse, de ascunse în casa sa. Şi trimise Isus Naviin să bată cetăţile Gain şi Zovom, ce era împrotiva Ierehonului. Şi începură a bate război. Ieşiră gaianii şi bătură pre israilteani.
     De aceasta să spămîntă Isus Naviin foarte / şi căzu pre faţa sa. Şi-i zise lui îngerul: „Caută şi întreabă pre oamenii tăi, că feaceră fărădeleage şi călcară învăţătura ta! Derept aceaea să îmbărbătară gaianii spre voi şi vă bătură”.
     Întrebă Isus Naviin şi cercă pre toţi şi să află Ahar vinovat. // Şi-i zise lui Isus Naviin: „Dă slavă Domnului Dumnezăului creştinescu, spune-m mie de toate ce ai făcut, nu ascunde de mine nemică!”
     Şi zise Ahar cătră Isus Naviin: „Cu adevărat am greşit Domnului Dumnezăului creştinescu, că văzui în cetatea Ierehonului / un inel de aur foarte frumos, şi 200 de dramuri de argint, şi un vas de aur, şi 50 de luţi de aur într-îns. Aceastea toate le luai şi le ascunşi la otacul mieu, în pămînt”. Şi trimise Isus Naviin, de aduseră aceale odoară ascunse înaintea lui // şi a bătrînilor israilteanilor.
     Şi zise Isus Naviin cătră Ahar: „Pentru ce feceş aceasta, de aduseşi spre noi mîniia Domnului Dumnezăului creştinescu, şi ne [206] pierdu pre noi? Deci să te piarză Dumnezău şi pre tine de pre faţa pămîntului!” /
     Şi învăţă Isus Naviin pre tot săborul fiilor lui Israil, de uciseră pre Ahar cu pietri. Şi pietrile ce aruncară spre îns să făcu movilă mare. Şi pierdură pre toţi ai lui, şi muiarea, şi feciorii, dobitoacele şi toată avuţiia lui, şi casa lui. Şi să chiamă locul acela Emecahor şi pînă astăzi. //
     Şi să suiră fi<i>i israilteanilor şi răsîpiră cetatea Gaiei. Şi tăiară pre oameni, robiră-i şi le luară avuţiia, şi toate dobitoacele pierdură. Iară pre împăratul Gaiei îl prinseră de viu şi-1 legară pre îns de un lemn şi stătu pînă sara. / Iară deaca trecu soarele, zise Isus Naviin de luară trupul lui şi-l aruncară într-un izvor şi-l împresurară cu pietri, atîta cît să făcu un munte mare. Şi easte şi pînă astăzi.
     Deaca auziră gavaoniteanii că limbă mare // şi tare a putearnicului Dumnezău vine spre dînşii, şi-i aduce pre dînşii Dumnezău cela ce desfeace marea, şi-i trecu pre dînşii pre uscat, şi alte multe şi minunate seamne fără de număr feace, Iordanul desfeace şi trecură pre uscat, / Ierihonul răsîpi, şi alte multe feace, cît nimea nu să poate protivi lor; aceastea toate deaca auziră gavaoniteanii, să meşterşugiră aşa, că îmbrăcară îmbrăcăminte vechi şi rupte, adecă haine sparte, şi în picioarele sale // puseră bocănci de potloage cîrpite, şi să îmbăierară în dîrştine rupte, şi luară pîine de săcară frămîntată cu pleave cu tot şi luară nişte vin vechi, împuţit. Aceastea toate duseră poclon.
     Şi închipuindu-să soli, adecă trimiş, / veniră în gloata fiilor lui Israil cătră Isus Naviin şi cătră boiari. Şi căzînd înaintea lor, ziseră: [207] „Domnii noştri, venit-am să ne închinăm voao, ca să nu ne piiardeţ pre noi”. Boiarii le zise lor: „De unde aţ venit cătră noi?” //
     Gavaoneanii ziseră: „Dintr-o lature departe am venit cătră voi, ca să facem pace. Căce că sîntem dintr-o lature departe, vedeţ, aceastea sînt veşmîntele noastre, vechi şi ruginoase. Cu de aceastea ne îmbrăcăm în ţara noastră. Aşijderea / iată că am adus de această pîine şi de acest vin, să vedeţ cum trăim noi în ţara noastră. Şi am venit cătră voi, să ne rugăm ca să ne daţ pace”.
     Şi cu această înşelăciune înşelară gavaoniteanii pre Isus Naviin şi pre boiarii israilteanilor. // Şi luară darurile de la gavaoniteani. Iară pre Dumnezău nu întrebară de aceasta. Şi feace Isus Naviin pace cu dînşii. Şi să giurară toţi israilteanii că-i vor feri şi nu-i vor piiarde pre dînşii. Deci să duseră gavaoniteanii fără de grije şi în pace. /
     Israilteanii era de robiia cetăţile prempregiur şi veniră pînă la cetatea gavaoneanilor. Şi ieşiră gavaoneanii înaintea lor, ceia ce venise întîi la pace. Şi cunoscîndu-i pre înşi israilteanii, le zise lor: „Dară voi pentru ce petreaceţ aicea?” // Gavaoneanii ziseră: ,,Aceasta easte cetatea noastră”. Şi ziseră israilteanii: „Dară pentru ce ne-aţ înşelat pre noi, zicînd: «Dintr-o lature de departe am venit cătră voi»?”
     Şi să sculară toţi oamenii spre Isus Naviin şi spre boiari, zicînd: / „Pentru aceasta, căce n-aţ întrebat mainte pre Dumnezău de aceasta, ci aţ făcut lucru ca acesta fără de treabă şi fără de folos”.
     Şi ieşiră gavaoneanii înaintea lor şi căzură la picioarele lor. Şi zise Isus Naviin cătră dînşii: „Voi ne-aţ înşelat // pre noi, zicînd că: «Dintr-o ţară departe am venit» Iară voi aţ fost lăcuind aproape de noi. Deci de acum, după giurămînt, nu vă vom face nici un rău, ce să fiţ de acum slugi feciorilor lui Israil, să le căraţ foc şi leamne şi de toate / de ce le va trebui”.
     Ce după cîtăva vreame, iară veni Isus Naviin şi bătu războiu foarte tare cu cetatea gavaoneanilor. Şi într-una de zile, bătîndu-să ei, văzu Isus că nu-i va putea bate pre înşi atuncea, că veniia soarele spre apus. // [208]
     Atuncea Isus stătu într-armat înaintea lui Dumnezău şi-i strigă, de grăi: „Ca să stea soarele pre loc împrotiva Gavaonului şi luna - împrotiva Farezului, pînă voi birui pre oamenii aceştia, vrăjmaşii lui Dumnezău, carii să luptă cu noi!” / Şi stătu soarele în mijlocul ceriului şi nu mearse cătră apus întru săvîrşirea unii zile, pînă ce svîrşi Isus Naviin pre gavaoneani.
     Şi cetatea lor cu foc o arse. Şi aşa îmbla Isus Navin cu oamenii şi bătea laturile şi luoa cetăţile // şi le răsîpiia. Şi pre toţi îi pierdu pre rînd, pînă la 42 de împăraţi. Pînă ce îmbătrîni, birui lumea 22 de ani. Şi de toţi, anii vieţei lui Isus Naviin fură 110 ani. Şi muri şi fu îngropat cu cinste. După aceaea fură ţinut de preoţi. /
     Şi iară veniră voievozii Persiei. Şi biruindu-i pre înşi, le slujiia lor. Şi era iudei<i> de da dajde haldeilor.
     
Kniga sudei Ii(sª)lvi o Aendorĭ

     Sculă-să un om oarecarele din jidovi, numele lui - Aendor. Acestuia îi veni // în fire cum părinţii lui slujesc haldeilor. Şi clătindu-să, vru să facă părinţilor săi slobodzie. Şi zise cătră jidovi: ,,Ce-m veţ da, şi eu vă voi slobodzi moşteniia voastră din mînile haldeilor?” Şi ziseră israilteanii cătră dînsul: / „Face-te-vom boiari preste noi!” Şi zise Aendor: „Daţi-m mie daruri scumpe, să mă duc cătră Got, împăratul Persiei”.
     Acesta Got într-aceaea vreame împărăţiia Persia şi biruia pre haldei, şi pre mideani, şi pre agareani. Fiind tare şi putearnic // biruiia
aceaste limbi toate. [209]
     Şi luo Aendor daruri scumpe şi să duse cătră Got, împăratul Persiei. Şi închinîndu-să, îi deade darurile, zicînd: ,,Adusu-ţ-am, despoitoriu, daruri de la şerbii tăi, de la israilteani”. Got, deaca văzu darurile, / îi fură pre îngăduinţă şi le luo pre înse.
     Veni Aendor şi să odihni întru voinicii săi, că era adus cu îns trei mii de voinici, tot viteaji aleş. Şi avea mertic în toată vreamea, din polata împărătească. Aendor era de // să veseliia cu împăratul, în polata împărătească. Şi gîndi să să întoarcă, să margă. Şi zise cătră împăratul: „Împărate, am a dvorbi cu Împărăţiia ta oarece lucru de taină”. Şi zise Got: „Să întrăm în polata cea mai dinlăuntru / şi acolo putem dvorbi în taină”.
     Şi întrară amîndoi. Aendor, avînd spata sa ascunsă lîngă sine, o scoase şi de năprasnă o înhipse în inema împăratului. Şi aciiaş îl omorî pre îns şi căzu gios. Şi ieşind, închise uşa polatei şi zise // cătră ceia ce sta înainte: „Împăratul s-a culcat să doarmă şi mi-au zis să închiz uşa, să nu între nimea pînă-ş va îndulci somnul”.
     Aceastea zise Aendor înaintea celora ce sta acolea. Şi ieşi cătră israilteani şi le zise lor: / „Gătiţi-vă şi robiţ pre perseani şi să fugim de aicea!” Şi să gătiră şi începură a robi. Iară boiarii lui Got, deaca văzură ce fu, deşchiseră uşa polatei cei mai dinlăuntru şi aflară pre Got, împăratul lor, zăcîndu mortu. //
{Aendor robi robi mulţi şi să întoarse cătră israilteani în Ierusalim.

O Devora sudivšuju Ii(sª)lǔ i o Varacę

     Într-acela an era o mui<e>re, numele ei - Devora; şi fiind prorociţă, şădea în măgura Efremulu. Şi aceea judeca fiilor lui Israil. Şi toţi fi<i>i israiltenilor întra cătră dînsa, de le / judeca lor. [210]
     Trimise Devora şi chiemă pre Varac, fiiul lui Avinoem, şi zise cătră dînsul: „Au nu zise cătră tine Domnul Dumnezeul israiltenilor ca să mergi în măgura Tavorului şi să iei cu tine zece mii de bărbaţi de fiii Neftalimului şi ai Zavolonului, şi voiu veni cătră tine în Izvorul Chisului şi te voiu duce spre Sisari, boierul puterilor, a Vimovului, şi spre multă mulţime măriei lui, şi ţi-1 va da Dumnezeu pre dînsul întru mîinile tale?!”
     Şi zise cătră dînsa Varac: „De vei merge şi tu, eu încă voiu merge. Iar de nu vei merge, eu încă nu voiu merge, că nu ştiu zioa în care va trimite Dumnezeu îngerul Sfinţi<i>i sale cu mine”. Şi zise Devora: „Merge-voiu adecă şi eu cu tine într-această cale, că în mînă de muiere va da Dumnezeu pre Sisari”.
     Şi să sculă Devora şi merse cu Varac din Cadis. Şi conteni Varac Zavolonului şi Neftalimului. Şi să suiră dindeapoiul lui zece mii de bărbaţi. Şi să sui Devora cu dînşii în măgură. Decii dederă ştire lui Sisariu că să sui Varac în măgura Tavorului. Şi încărcă Sisari noao sute de căruţe de fier şi merse cu toţi oamenii săi în Izvorul Chisului. / Şi zise Devora cătră Varac:} „Scoală, că iată, aceasta easte zua ceaea ce într-însă va da Dumnezău pre Sisari în mînile tale!” Şi pogorî Varac din măgura Tavorului, şi ceale 10 mii de oameni mergea pre urma lor. Şi cutremură Dumneză<u> pre Sisari şi pre toată gloata lui. /
     Şi pogorî Sisari din căruţă şi fugiia pedestru. Varac îl goni, pînă căzu toată gloata lui Sisari, şi nici unul de înşi nu rămase. Iară Sisar fugiia în casa Iailiei, muiarea lui Aveor.
     Şi ieşi Iaila cătră Sisari şi-i zise lui: „Întoarce-te, domnul mieu, // întoarce-te cătră mine, şi nu te teame!” Şi să întoarse în casa ei. Culcă-să şi-l acoperi cu hainele sale. Şi zise cătră dînsă Sisari: „De te va întreba cineva de mine, tu zi lui: Nu easte aicea”. [211]
     Şi luo Iaila un hangeri al lui Averov / şi întră cătră Sisari în taină. Şi înhipse hangeariul prin zgăul lui. Şi trecu în treacăt pînă în pămînt. Atuncea Sisar oftă şi muri.
     Şi ieşi Iaila împrotiva lui Varac şi zise cătră dîns: „Vino, Varace, şi-ţ voi arăta ţie // pre cine cauţi!” Şi întră Varac şi află pre Sisar mort. Şi ochii lui - beşicaţi, ca de leu. Aşa izbăviia Dumnezău pre israilteani de ceia ce să protiviia lor.
     Aicea cîntă Devora şi Varac cîntare frumoasă şi minunată, / care nu o scrisem aicea, pentru mulţimea cuvintelor, ce numai ce amerinţăm acestor lucruri mari, ce fură. Iară în Biblie toate pre rînd să află. Aceasta Devora era de Ierusalim şi era prorociţă mare şi vestită întru oameni.
     Oarecînd veni Artasir, împăratul // persilor, să bată Ierusalimul. Şi deaca veni, ocoli toată cetatea şi să bătură în multe zile, vrînd să între în cetate. Şi pînă ce avură cetăţeanii puteare, le stătură împrotivă. Iară deaca slăbiră, nu mai putură a să protivi lor, ci să svătuiră / să închine cetatea persilor.
     Atuncea să sculă Devora şi zise cătră boiarinii Ierusalimului: „Pentru ce v-aţ svătuit aşea, ca să daţi svînta a lui Dumnezău cetate a Ierusalimului în mînile păgînilor? Lăsaţ pînă demineaţă, de-aciia veţ face precum veţ vrea!” // Iară ei toţi, deaca auziră svatul şi cuvintele ei, tăcură.
     Într-acea zi sculă-să Devora, şi-ş luo veşmîntele sale, şi să podobi foarte, şi-ş luo doao roabe cu sine. Şi luo mirezmă de bună mirosenie, i varenchi, i afrato, şi alte lucruri / de mîncări mult bune şi dulci, atîtea frîmseţi şi mirezme bune, cît mai frumoase nu să afla pre lume. Şi ieşi din Ierusalim şi să duse cătră Artasir-Împărat. Şi fiind cătră sară, să apropie de înşi. [212]
     Văzîndu-o pre însă împăratul, // să miră de frîmseţile ei, că era faţa ei frumoasă mai vîrtos decît toate feaţele de oameni ce era în lume. Şi întră cătră împăratul şi zise: „Bine te-am aflat, împărate putearnice şi preaslăvite!”
     El cu bună iuboste îi răspunse ei / şi-i zise: ,,Bine ai venit, floarea cea luminată a cîmpilor!” Şi-i zise ei să şază. Devora şezu şi zise cătră dînsă împăratul: „De unde ai venit cătră noi, ceaea ce cu zările tale luminezi ca soarele şi ca luna?” Ea răspunse şi-i zise lui: // „Eu sînt dintr-acest loc, de pre-aicea. Şi astăzi sînt doamnă aceştii cetăţi a Ierusalimului. Ce acum am auzit de bunătăţile tale şi de blîndeaţele tale şi am venit să mă cucerescu ţie şi să-ţ dau cetatea aceasta întru mînile tale, împărate!” /
     Aceastea deaca auzi Artasir, conteni voinicilor săi, să nu bată cetatea. Şi să luară toţi ostaşii ce era puş asupra cetăţei. Iară Artasir şi Devora şezură la cină. Mai nainte, cu voroave dulci să îndulci Artasir. Iară pre urmă, mîncînd // să veseli de frîmseaţile Devorei. Şi-1 adăpară pre îns cu vin, pînă să îmbătă şi fu bat.
     Devora grăiia: „Veseli-mă-voi cu domnul mieu, Artasir, cu mînile meale voi împlea păharul domnului mieu şi al cetăţei meale! Veseli-mă-voi cu tine, / ca o împărăteasă cu împăratul său, că n-am aflat un bărbat aseamene ţie, nici m-am veselit altă dată cu alt bărbat, ca cu tine astădzi, domnul mieu şi împăratul mieu! Iară acum am obiceai ca în toate nopţi neschimbat să mă închin // de cîte şapte ori Dumnezăului mieu. Deci să înveţi Împărăţiia ta, că în ceastă noapte nimea să-m apere mie, ci să-m dea bună pace, că voi să mă închin într-această noapte Dumnezăului mieu”.
     Artasir-Împărat, fiind sămărît de vin, învăţă pre toţi oamenii săi, / zicînd: „Socotiţ ca nimea dintru voi să nu să atingă de mine într-această noapte, numai Devora să-m slujască mie! Şi nimea să nu o împiiadece sau să o oprească pre însă; ce va vrea să facă, aceaea să facă!”
     Acest lucru deaca fu, toţi boiarii // şi toţi slujitorii de lîngă împăratul să deaderă în laturi şi să potoliră, numai ce rămase îm-păratul [213] cu Devora şi cu roabele ei. Iară înţeleaptă Devora îmbătă pre împăratul şi-l adurmi foarte. Şi rugîndu-să, neapărîndu-i nimea, scoase spata lui / şi-i tăie capul lui. Şi-l luo pre îns, neapărîndu-i nimea, şi mearse în Ierusalim şi întră cătră boiari. Şi le deade lor capul lui Artasir, împăratul perşilor.
     Deci, văzînd boiarii şi toţi ierusalimleanii capul împăratului Artasir, să bucurară cu bucurie mare foarte. //
     Şi-l luară şi-1 aruncară de zîdul cetăţei. Şi de aceale limbi păgîne, aşa izbăvi Devora cetatea Ierusalimului, cu toţi oamenii israilteanilor ce petrecea într-însă.
     
     O Gedeonę
     
     Vru oarecînd Ghedeon să fugă de faţa oamenilor ce petrecea în Madiam. / Şi i să arătă dumnezăiescul înger, de-i grăi lui: „Dumnezău cu tine easte putearnic întru tărie!”
     Ghiedeon zise: „Cum să fie aşa, doamne? Dară deaca easte Dumnezău cu noi, pentru ce aduce spre noi aceaste răutăţi toate? Unde sînt ciudesele lui ceale mari, // cîte ne spuseră noao părinţii noştri, zicînd că din Eghipet ne scoase pre noi Dumnezău? Iară acum Dumnezău ne-au lepădat pre noi şi ne deade spre noi întru mînile oamenilor Madiiamului”.
     Şi căutînd îngerul spre dîns, îi zise lui: „Mergi întru / tăriia aceasta şi veri izbăvi pre israilteani din mînile Madiamului”. Şi zise Ghedeon: „Doamne, eu să mîntuiescu pre creştini? Iată, oastea mea easte puţină. Cu mult mai vîrtos decît a lui Manasie. Eu sînt mai mic în casa părintelui // mieu”. [214]
     Şi zise îngerul lui Dumnezău cătră dîns: „Dumnezău easte cu tine. Pasă şi veri bate pre Madiam ca pre un om”. Şi zise Ghedeon: „Doamne, de am aflat bine înaintea ta, fă cu mine seamne întru lucruri bune!”
     Şi zise îngerul: „Aicea voi fi, pînă vei veni”. / Şi aduse Ghedeon carne de capră şi 5 pîini de ordzu. Şi-i zise lui îngerul: „Pune carnea şi pîinea pre piatră!”
     Şi feace aşa. Şi atinse îngerul cu marginea toiagului său carnea şi pîinea. Şi să aprinse foc din piatră şi arseră toate. Îngerul fu nevăzut din // aintea feaţei lui Ghedeon. Acolo zidi Ghedeon jîrtăvnic lui Dumnezău. Şi-i puse numele Pacea. Şi easte şi pînă în dzua de astăzi.
    Şi zise Ghedeon cătră Dumnezău: „Doamne, să veri mîntui cu mîna rnea creştinii în ce chip ai zis, iată eu voi pune o lînă / într-o arie de grîu; şi de va fi roaoa numai pre lînă, iară preste tot pămîntul, uscat, voi înţeleage că veri mîntui cu mîna mea creştinii, în ce chip ai zis”.
     Şi mînecă Ghedeon de demineaţă, şi scutură lîna, şi curse roaoa din lînă şi să împlu de apă. //
     Şi zise Ghedeon cătră Dumnezău: „Doamne, ca să nu să mînie urgiia ta spre mine, că încă voi mai grăi una: ca să fie uscatul numai pre lînă, iară preste tot pămîntul, roao”. Şi feace Dumnezău aşea într-aceaeaş noapte. Şi fu uscatul numai pre lînă, / iară preste tot pămîntul, roao. Şi fu aşa.
     Demineaţă să sculă Ghedeon şi toţi oamenii cu-nîns. Şi să într-armară de la Izvorul lui Ared. Şi ceata lui Amalic şi a lui Madiam era împrotiva loru, despre miiazănoapte. //
     Şi zise Dumnezău cătră Ghedeon: ,,Mulţi oameni sînt de carii sînt cu tine, ce acum zi cătră oameni aşa: De easte vrunul dintru voi fricos şi spămîntat, ca să să întoarcă înapoi!”
     Şi ieşiră din măgura Galadului şi să întoarseră / din oameni 10.000, iară doao mii de oameni mearseră. Şi zise Dumnezău cătră Ghedeon: „Săvai că-s şi mulţi oamenii tăi, ce-i du pre înşi la o apă şi [215] să-i ispiteşti pre înşi: care va îndrăzni a întra <într-a>pă, acela să margă cu tine, iară care nu, acela să să întoarcă”. //
     Şi duse Ghedeon oamenii la o apă. Şi zise Dumnezău cătră Ghedeon: „Socoteaşte pre fieştecarele din oameni; şi fiecine carele nu va bea ca un om, ci plecîndu-să va pleschei ca un cîine, aceştiia să-i împarţi într-una şi toţ cîţ să vor / pleca în genunchie şi vor bea, aceştiia să-i împarţi într-una”.
     Şi fură de toţi, de cîţi băură apă înţelepţeaşte, trei sute de bărbaţi. Iară alalţi toţi băură ca cîinii, o mie şi şapte sute.
     Şi zise Dumnezău cătră Ghedeon: // „Trei sute de bărbaţi ce au băut după obiceaiul omenescu, mîntui-voi pre voi şi voi da pre oamenii Madiamului întru mînile voastre. Iară ceştealalţi să margă la locul său, că sînt neispitiţi”. Şi-ş luară toţi oamenii bucatele lor şi să duseră întru ai săi. /
     Iară ceale trei sute de oameni fură ţinute. Şi zise Dumnezău cătră Ghedeon: „Pugoară tu în gloată, tu şi Fara, sluga ta! Şi să asculţi ce ţi să va grăi ţie. Şi să vor întări mînile tale!” Şi pogorî Ghedeon şi cu Fara, sluga lui, în gloată. Şi // în oastea aceaea era 50.000 de oameni.
     Iară Madiiam şi Amalic şi toţi oamenii despre răsărit, şi mulţimea lor era ca a lăcustelor. Şi cămilele lor nu era număr, ce mulţimea lor era ca năsîpul mărei. Şi întră Ghedeon întru toată oastea lor. /
     Şi iată, un om spunea visul său cătră un soţ al său şi grăiia aşea: „Văzui astă noapte în vis unde era tot pîini de orzu răsîpite prin gloata Madiamului, de să răstogoliia şi veniră pînă la Colimog al Madiamului şi-1 ucise”.
     Şi răspunse soţul său şi zise: // „Nu easte altă, ce suliţa lui Ghedeon, fiiul lui Ioasaf, bărbat israiltean, şi să va da întru mînile lui Madiamul şi toată oastea lui”. [216]
     Şi fu deaca auzi Ghedeon spunerea visului şi tîlcul lui înţelease, căzu, de să închină lui Dumnezău. Şi să duse în gloata israilteanilor şi zise: / „Sculaţ, să meargem, că au dat Dumnezău întru mînile noastre toată gloata Madiamului!”
     Şi împărţi Ghedeon trei sute de bărbaţi în trei stoluri. Şi deade în mînile tuturor cîte un bucin şi cîte un vas de apă şi lumini aprinse între vasele ceale de apă. Şi le zise // lor: „Luaţi-mă aminte pre mine! Iată, eu voi îmbla prin mijlocul oştilor, deci cum voi face eu, aşijderea şi voi să faceţ. Cînd voi bucina eu cu bucinul dimpreună cu ceia ce vor fi cu mine, atuncea şi voi să bucinaţ cu bucinele primpregiurul oştilor. Şi fişcarele / dintru voi ca să zică: Suliţa lui Dumnezău şi a lui Ghedeon!”
     Şi întră Ghedeon într-o margine a oştilor şi 100 de oameni, cu însul. Şi cînd fu la miiazănoapte, să sculară strejarii şi începură a bucina întru bucine. Şi trîntiră gios vasele ceale de apă din mînile lor.
     Şi bu//cinară tutetreale ceatele şi zdrobiră vasele din mînile lor. Şi luară în mîna cea stîngă lumînarea, iară în mîna cea dereaptă, bucinele. Şi bucinînd, striga: „Suliţa lui Dumnezău şi a lui Ghedeon!” Şi sta fieştecarele dintru sine primpregiurul stolului / şi bucinară toţi dimpreună în trei sute de bucine.
     Şi îndată începură ai Madiamului a fugi. Şi întocmi Dumnezău arme oamenilor, fieştecarele soţ pre soţ să giunghia întru toată oastea. Şi fugiră oştile pînă la Vetset.
     Şi trimise Ghedeon întru toate hotarăle // Efremului, zicînd: „Pogorîţi întru tîmpinarea oamenilor Madiamului şi-i sîrguiţ la ape, la Tiveriia şi la Iordan!” După aceaea să într-armă Ghedeon şi mai tare cu ceale trei sute de oameni şi ucise pre Oriv, şi pre Eziv, şi pre Ezevei, şi pre Salmon. Şi ziseră / israilteanii cătră Ghedeon: „Tu să biruieşti şi să domneşti spre noi de acum înainte, tu şi feciorii tăi şi feciorii feciorilor tăi!”
     Şi zise Ghedeon: „Nici voi birui eu spre voi, nici feciorii miei, numai ce vă rog ca să-m dea mie tot omul // din toate ce au agonisit într-acest război, să-m dea tot omul cîte un uşnic” - uşnicul acela [217] făcea mulţi galbeni de aur. Şi ziseră toţi: „Da-ţ-vom ce pohteşti”. Şi-i deaderă toţi cîte un uşnic din agonisita lor. Într-un uşnic era aur mult, o mie şi 700, fără o cirtă. / Aceastea toate agonisiră şi alte mai multe, veşminte scumpe împărăteşti şi grivine de aur ce era spre grumazii cămilelor lor.
     Şi feace Ghedeon un sămn dintr-acestea, aseamene unui veşmînt preoţescu, şi-l puse pre îns în cetatea Efratului. Şi de-aciia în//ainte fură mai mici oamenii Madiamului israilteanilor. Şi de-aciia înainte nu mai rădicară capul său. Şi tăcu pămîntul 40 de ani în zilele lui Ghedeon. Şi muri Ghedeon întru bătrîneaţe fericite şi fu îngropat în Efrat, aproape de tată-său, Ioasaf. /
     Era un om oarecarele din seminţiia lui Dan, numele lui - Ieftae. Şi fu acesta gonit din moşiia sa, căce că era dintr-o roabă făcut. Deci fraţii lui îi ziseră lui: „Nu vei avea tu a moşteni în casa părinţilor noştri, căce că din curvă eşti făcut!” // Şi fu gonit Ieftae de la tată-său. Şi să sui într-o măgură şi petrecu acolo însuş.
     Iară fii<i> israilteanilor era dosădiţ de toate limbile şi n-avea cine le folosi lor. Şi să supăra, căce că nu avea boiari mai mare spre dînşii. Şi veniră cătră Ieftae, de-l ruga pre îns / să le fie domn şi să le margă lor într-agiutori spre vrăjmaşii lor.
     El nu vru, ce grăi cătră dînşii: ,,Eu sînt gonit de a mea seminţie, deci nu poci a face biruire în războiu”. Iară ei să svătuiră cu giurămînt cum îl vor pune pre dîns boiari, // numai să vine să le agiute lor la războiu. [218]
     Deaca auzi Ieftae cuvintele lor, ieşi la războiu. Şi să rugă Ieftae cu rugă mare cătră Dumnezău şi zise: „Doamne, de vei fi mie într-agiutori şi de voi birui vrăjmaşii miei, fi-va cînd mă voi / întoarce cu pace, măcară ce-m va ieşi întru tîmpinarea mea pre poarta casei meale afară, aceaea să fie jirtvă de ardere lui Dumnezău”.
     Mearse la război şi birui pre toţi vrăjmaşii lor şi întorcîndu-să înapoi, o fată ce era întîi a lui născută, adecă numai pre aceaea avea, // deaca înţelease că tată-său au biruit războiul şi vine, îi păru bine şi ieşi cu giocuri şi cu timpene întru tîmpinarea tătîni-său. Şi văzînd Ieftae pre fata sa ieşind, îş rumse veşmintele sale şi plîngea cu amar.
     Şi-l întrebă fiică-sa, zicînd: / „Ce plîngi aşea cu umilinţă, o, taică?” Tată-său zise: „Deşchide-voi rostul mieu spre tine, fiică-mea, şi te voi da jirtvă Domnului şi Dumnezăului mieu, că aşa m-am giuruit”.
     Ea zise: „De vreame ce easte aşa, fă-mă pre mine cum te-ai giuruit // lui Dumnezău, căce că feace scumpărare vrăjmaşilor noştri”. Şi zise fecioara: „Rogu-te, ascultă pre mine, părintele mieu, dă-m pas în trei luni. Şi mă voi duce în măgură, de voi plînge fecioriia mea şi să mă veselescu cu soaţele meale”. /
     Tată-său îi zise ei: „Du-te, fiică-mea, şi fă ce vei!” Şi mearse şi îmbla pren măgură, plîngînd fecioriia sa, cu soaţele ei. Şi cînd fu la svîrşitul plînsului, să întoarse cătră tată-său. Tată-său o luo şi o puse spre jirtvă de ardere. Şi fu // jirtvă curată şi nu i să socoti lui întru păcat. Şi giudecă Ieftae pre israilteani şase ani şi muri.
     
     O Man(n)oe
     
     Întru acealea zile era un om din seminţiia lui Dan, numele lui - Manoe. Şi muiarea lui era fără de roadă şi nu năştea. Şi i să arătă [219] îngerul lui Dumnedzău / şi zise cătră dînsă: ,,Iată, tu eşti fără de roadă; ce de acmu să te fereşti, să nu mai mănînci carne, nici să beai vin, nici horilcă şi tot ce nu easte curat să nu între în zgăul tău. Că iată, veri să începi în zgău şi veri să naşti fii; şi brici nu să va // pune pre capul lui, că pruncul carele veri naşte va fi ales de Dumnezău şi va mîntui pre creştini din mînile altor seminţii”. Şi să duse îngerul de la dînsă.
     Iară Manoe lucra în satul său. Sara veni acasă şi-i spuse lui de toate cîte-i zise îngerul / şi cum i să arătă ei. Şi zise Manoe: ,,Pentru ce, o, muiare, nu m-ai chiemat şi pre mine, ca să văz omul acela, adecă pre înger? Ce de va veni şi adoară, tu să mă chiemi, ca să-l văzu şi să grăiescu cu dînsul. Şi atuncea voi creade”.
     Şi feace muiarea după cuvîntul bărbatului, // că era amîndoi iubitori de Dumnezău şi îmbla după învăţăturile sale şi să temea de Svinţiia sa. Manoe era de să ruga lui Dumnezău, ca să-i arate lui pre îngerul carele i s-au arătat şi muierei lui.
     Cînd fu demineaţa, iară să arătă îngerul muierei şi zise: / „Au nu ţ-am zis asară de toată necurăţiia să te fereşti, vin şi horilcă să nu beai, că vei să aibi a înceape în zgău?! Şi veri să naşti fii. Şi vin şi mied nu va avea a bea şi brici pre capul lui nu să va pune, pentru ce că va fi ales de Dumnezău”.
     Şi zise muiarea cătră // <înger>: „Doamne, de-m grăieşti adevăr, aştaptă pînă voi chiema pre bărbatul mieu din sat”. Şi zise îngerul: „Mergi!” Şi grăbi muiarea, de-ş chiemă bărbatul său.
     Şi deaca veni Manoe, văzu pre îngerul în casă. Şi-i părea lui că veade om, iară nu înger. Şi grăi cătră dînsul: / „Tu eşti omul lui Dumnezău, ce ai venit asară în casa mea şi ai grăit cu muiarea mea?”
     Şi <zi>se îngerul: „Eu sînt şi am venit să spui muierei tale de astăzi să să ferească, şi nimica din ce easte necurat să nu guste, şi tot ce easte din vie să nu guste, vin şi horilcă // să nu bea, că iată, va înceape în zgău şi va naşte fii. Şi nici acela va bea vin, nici beare, şi brici pre capul lui nu să va pune, că va fi ales de Dumnezău”. [220]
     Aceasta deacă auzi Manoe de la înger, zise cătră dînsul: „Doamne, pare-m că eşti om, cum easte numele tău? / Spune-m, ca deaca să va împlea cuvîntul tău, să te proslăvim „. Şi zise îngerul: „Ce cerci numele mieu? Acesta easte ciudesă”. Şi aduse Manoe o capră, să giunghie. Şi zise îngerul: „De vei giunghiia, nu voi mînca. Iară de vei face lui Dumnezău jirtvă întru toată-arderea, fi-ţ-va ţie de curăţie”. //
     Şi puse Manoe jirtva pre piatră. Şi atinse îngerul lui Dumnezău cu marginea toiagului de jirtvă. Şi ieşi pară din toiag şi arse arderile pînă în svîrşit. Şi cînd fu în arderea jirtvelor, să sui îngerul în pară de foc la ceri.
     Iară Manoe, văzînd ciudesă preaslăvită ca aceaea, / căzu pre faţa sa la pămînt şi după un ceas să sculă şi zise cătră muiarea sa: „Oh, muiare, peri-vom, căce că am văzut pre Dumnezău”. Şi zise muiarea: „Doamne, nu vom muri, ce cearerea noastră o vom svîrşi, pentru ce că jirtva noastră fu priimită, că de nu are împlea Dumnezău // cearerea noastră, nici jirtva noastră are priimi”.
     
     O Sa(m)sonę
     
     Şi începu muiarea lui Manoe în zgău, şi născu fii, şi-i puse numele Sampson. Şi fu Sampson om tare şi putearnic, atîta cît nu avea potrivnic. Şi Duhul Svînt era cu îns. Şi cînd să deade / îngreuierei trupului de mîncări, atuncea fu rob şi atuncea fu biruit de vrăjmaşii săi.
     Acesta Sampson vin şi mied nu bea din naşterea sa. Şi de darul Celuia de sus era fericit. Deci cînd să deade beţiei şi îngreuierei trupului, de mîncări, atuncea fu batgiocurit // de vrăjmaşii săi. Şi îmbărbătîndu-să el, multe puteri arătă întru israilteani.
     Într-una de zile îl aflară pre îns păgînii giucîndu-să în cîmp ca un cocon tinăr. Şi ostaşii aceştia ce-l aflase era ca la 12 mii de [221] oameni. Sampson nu avea nici armă, / nici spată, nici altă nemică de ce trebuie omului la război, numai ce află o falcă de asin uscată. Aceasta o luo în mînă şi ucise cu însă 12 mii de oameni. Şi osteni de război şi însătă. Şi să rugă lui Dumnezău. Şi fiind falca uscată, să rupse din//tr-însă izvor de apă. Şi curse şi bău Sampson, de seate.
     Şi era om tare foarte. Şi da har lui Dumnezău şi feriia învăţăturile sale foarte.
     Acesta Sa<m>pson a mulţi creştini arătă îndereptare şi multă biruire feace spre vrăjimaşii săi. / Şi alte seminţii nu putea răbda a vedea iuţimea lui, ce începură a să scula pre îns cu meşterşug, vrînd să-l piarză. Şi începură a face şegi cu-nîns. Sampson să deade beţiei şi să îmbăta şi să însoţiia cu alte seminţii şi să hrăniia cu-nînşii.
     Într-una de zile, fiind bat de vin, îl // ferecară pre îns alte seminţii în şapte lănţuje de hier. Iară cînd era treaz, nu îndrăzniia nimea a să atinge de îns. Deci pentru aceaea îl îmbătară pre îns de vin, gîndind ca deaca să va trezi va face cu-nînşii pace. Şi de-acii nu va mai avea puteare a să scula asupra lor cu război. /
     Cînd - în miazănoapte, să trezi Sampson de vin. Şi să sculă şi văzu legături de fier spre dîns. Şi cum să întinse, rumpse verigile şi să sculă şi află poarta cetăţei închisă. Şi aşa să opinti cu umerele, cît rumse poarta, cu stîlpuri, cu ţîţîni şi cu verigi cu tot, // şi o duse în vîrhul unui munte, şi o lăsă acolo, şi să duse.
     Şi cînd fu demineaţa, deaca să sculară alte seminţii, aflară cetatea lor răsîpită şi poarta cetăţei, în vîrhul muntelui, dimpreună cu stîlpii şi cu verigile şi cu ţîţîni cu tot, spămîntară-să şi / să mirară ce vor face. [222]
     Şi ieşi Sampson întru mîniia aceaea şi cu meşterşug vînă trei sute de hulpi şi luo o sută şi 50 de lumînări aprinse. Şi legă coada unii hulpi cu coada alţiia într-un loc. Şi puse cîte o lumînare aprinsă între 2 coade // şi legă pre dînse. Şi aciiaş aprinse toate lumînările. Şi slobozi hulpile între hotarăle filisteanilor. Şi arse tot cîmpul lor şi viile şi pometurile şi fînaţele.
     Şi să întreba alte seminţii de vina aceasta. Şi adeveriră că Sampson o au făcut. / Şi ziseră să-i dea lui muiare de seminţiia lor. Şi precum să svătuiră, aşa şi fu. Şi oarecînd, mergînd el să-ş vază logodnica sa cu carea să logodise, şi mergînd pre cale, află un leu. Şi mergînd pre urma lui, îl agiunse şi-l omorî, atîta de lesne, // ca cum are omorî un om pre o capră.
     Şi după oarecîte zile, iară i să tîmplă a treace pre acea cale şi află roi de albine încuibîndu-să în rostul leului. Şi mîncă din miiarea aceaea şi deade tătîni-său şi mîni-sa şi duse şi logodnicei sale. Şi <nu> le spuse / că din rostul leului au luat miiare. Şi veniră feciori tîneri din filisteani, număr - ca la trei sute; şi cu înşii giucă într-acea sară.
     Şi zise Sampson cătră voinici: „Pune-voi înaintea voastră o cimilitură: ,,De vă să va tîmpla să mi-o spuneţ, eu să vă dau // voao trei sute de veşminte alease. Iară de nu-m veţ putea spune, eu să vă iau hainele tuturor”. Ei ziseră: „Spune noao mainte cimilitura!” Şi zise Sampson: „De la cel mîncători ieşi mîncare.
Şi din cel tare ieşi dulceaţă”. Aceasta auzind voinicii, / adecă feciorii filisteanilor, nu putură preceape ce easte cimilitura aceaea, ci-ş cerşură pas 15 zile, apoi să-i spuie.
     Mearseră cătră Dalida, muiarea lui Sampson şi ziseră aşa: „Tu eşti de a noastră seminţie şi pentru aceaea te-am dat tarelui Sampson, // ca pentru tine să nu păţim greu. Deci acum îl întreabă pre îns [223] tu, şi-ţ va spune ţie cimilitura şi tu ne vei spune noao, ca să nu ne ia hainele noastre”. Aşa feaceră svat cu dînsă şi să duseră.
     Iară Dalida veni cătră Sampson şi zise cătră îns: / „Pentru ce nu mă înveţi şi pre mine cimilitura ceaea ce tu o ştii, ca să mă rămăşluiescu şi eu cu muierile cealea ce-s deprotiva mea, ca şi eu să dobîndescu cîte cevaş cinste?” Şi-i zise ei Sampson: „Ce vei să-ţ spui ţie?” Ea zise: „Cimilitura ceaea ce asară // ai spus rudelor meale”.
     Sampson zise: „Dănăoară, venind pre cale ucisei un leu. Şi după cîtăva vreame, iară mi să tîmplă a treace pre acea cale şi aflai roi de albine încuibîndu-să în rostul leului. De acolo luai miiare şi mîncai şi ţ-am adus şi ţie”. /
     Aceasta, înşelătoarea, învăţă cimilitura şi spuse celor 300 de feciori, cu rămasul. Veni vreame ca aceaea şi cerca Sampson să ia hainele de la dînşii. Iară ei ziseră: „Spune-ţ-vom ciumilitura: că leul ai ucis şi după cîtăva vreame ai aflat miiare în rostul leului şi // ai mîncat”. Şi zise Sampson: „De nu v-are fi spus logodnica mea, n-aţ fi ghicit ghicitoarea mea!”
     Pre acesta, pre minunatul Sampson să svătuiră alte limbi, adecă filisteanii, să-l ucigă pre dînsul. Şi fu dat el de muiare în mînile lor, într-acesta chip, / că-l întreba şi-l supăra pre dînsul în tot ceasul, zicînd: „Cum fu naşterea ta, ca să ştiu?” Întrebarea şi pofta ei era ca să ştie tot lucrul, cum şi în ce chip i să ţine putearea. [224]
     Mult fu supărat şi întrebat de dînsa; şi nu vrea să-i spuie. Cînd fu mai pre urmă, atîta-l supără, // pînă ce-i spuse ei toată inema lui; şi-i zise: „Îngerul zise maicei meale mainte de naşterea mea brici pre capul mieu să nu să puie în viiaţa mea, pentru ce că am 7 peri de aur în capul mieu. Iară de i-aş rade, are fugi tăriia mea de la mine şi aş fi aseamene / fieştecărui om, slab şi neputincios”.
     Aceastea deaca auzi Dalida, cunoscu tot adevărul lui. Şi spuse filisteanilor toate cîte fură. Şi i să tîmplă vreame de treabă, că odată să îmbătase Sampson de vin şi adurmi foarte greu, deci i tunse // perii capului lui. Atuncea, deacă să sculă Samson din somn, să precepu că easte neputincios şi slab, mai vîrtos decît toţi oamenii în lume.
     Atuncea veniră filisteanii şi scoaseră ochii lui, căce că era umilit e nu ca oarecînd, hrăbor; că de însul / mainte să temea, cu mii şi cu întunearece, iară acum şi de muiarea sa fu batgiocurit. Ce de moartea lui şi noi să zicem, că după ce fu lipsit de lumina ochilor lui, avea un copil, de-l purta pre dîns. Şi-i uda perii capului, pînă ce crescură iară. //
     Şi fu deaca-i crescură perii capului, iară să făcu tare, precum era şi mainte. Şi i să tîmplă vreame de treabă, cînd Dalida, muiarea lui Samson, cînta şi giuca cu oameni mulţi, carii făcea cu dînsă curvie. Şi fiind mulţi, şezură sus în polata ceaea / ce însuş Sampson o întocmise, carea o proptiia la mijloc un stîlp.
     Şi ducîndu-să, zise cătră copilul cela ce-l purta: „Du-mă pre mine aproape de stîlpul cela ce ţine polatele!” Şi deacă-l duse, zise Sampson cătră copil: „Fugi de aicea şi te depărtează // de polate!” Şi depărtîndu-să, iară Sampson luo cu umerele sale muchile stîlpului, şi-l aruncă gios, şi-l răsîpi, zicînd aşa: „Du-te şi tu, suflete, cu aceaste limbi!” Şi aşa să răsîpi polata aceaea, ce într-însă era adunaţi. Şi muriră cu toţi. / [225]
     Giudecă Samson pre israili 20 de ani şi să săvîrşi cu alte seminţii şi muri.
     
O Samoilě i o Anně, m(a)tre ego

     Era o muiare din seminţiia lui Asir, numele ei - Ana. Şi fiind fără-de-roadă, nu năştea. Oarecînd întră în beseareca lui Dumnedzău // şi să ruga într-ascuns, cu rost tăcut şi glasul ei nu să audziia.
     Deci întră preotul şi zise ei: „Pentru ce ai venit a vrăji aicea, în besereca lui Dumnezău?” Iară ea nu răbdă ponosul, ce suspinînd, lăcrămă şi zise întru sine: „Viu easte Domnul / şi Dumnezăul Savaot, că de voi naşte, dar îl voi aduce casei Domnului Dumnezău şi va sluji Svinţiei sale, întru toate zilele vieţei lui!”
     Şi fu auzită ruga ei şi născu fecior. Şi să bucură Ana şi să rugă lui Dumnezău, cîntînd cîntarea // aceasta: „Întări-să inema mea de Dumnezău. Şi să înălţă cornul mieu”. Această cîntare într-ascuns o izvodi şi rugîndu-să, o cîntă pînă în svîrşit.
     Şi cînd fu Samoil de trei ani, îl deade pre îns mumă-sa în casa lui Dumnezău. / Şi era acolo o muiare oarecarele, numele ei - Armatema; şi aceaea hrăni pre Samoil, pînă ce crescu. Şi deaca crescu în vîrstă, cîtu-i era a creaşte, fu preot şi giudecători oamenilor israilteanilor. Acesta pomăzui pre Saul spre împărăţie, aşijderea şi pre David // şi vădi pre Saul de fărădelegile lui. [226]

O Ilii jerei

     Acesta Ilie era preot Dumnezăului de sus. Avea 5 feciori şi nu-i învăţă pre înşi leagea lui Dumnezău, nici îi îndereptă pre dînşii a şti leagea şi învăţătura, ce jirtvele ceale alease le mînca mainte de blagosloveniia preotului; / şi era oamenii scîrbiţi de aceasta întru grij multe. Şi era atuncea de hrăniia pre Samoil în beseareca lui Dumnezău. Şi veni îngerul lui Dumnezău, de grăi lui Samoil; ca în somn îl strigă pre îns, zicînd: „Samoile!”
     Lui Samoil îi părea că easte dascalul lui // şi să duse cătră îns şi zise: „Ce m-ai strigat, dascăle?” Dascalul zise: „Nu te-am strigat, fătul mieu”. Şi să duse şi după un ceas iară veni îngerul şi zise: „Samoile!”
     Samoil iară mearse la dascal şi grăi: „Ce mă strigi, dascale?” Dascalul zise: „Eu nu te strig, fiiul mieu; / ce cela ce te va striga şi a treia oară te va izbăvi. Răspunde-i şi-i zi aşa: Iată, eu, Doamne. Ce vei cu şerbul Tău?”
     Şi iară veni îngerul şi-i zise lui: „Samoile!” Samoil zise: „Iată, eu, Doamne, ce vei cu şerbul Tău?” Şi-i zise lui îngerul: „Scoală şi zi lui Ilie, preotul, // aşa: «Pentru ce nu înveţi feciorii tăi, ci fac fărădeleage în jirtvele oamenilor, în pîine şi în carne şi în vin; pînă nu sînt blagoslovite de preotul, ei iau de mănîncă şi beau? De au sau ai cetit ce scrie întru leagea lui Dumnezău: [227] de toate cîte-s aduse de oameni în besearecă, nimea / să nu să atingă de înse, pînă nu le va blagoslovi preotul; însă din ceputul lor să dea Domnului Dumnezău şi aşa să le curăţască preotul, după curăţie să le blagoslovască şi după blagoslovenie să le mănînce?»„
     Deci cînd fu demineaţa, să sculă Samoil şi spuse lui Ilie preotul toate // cîte fură. Iară Ilie nu numai aceastea înţelease, ce pururea îş învăţa pre feciorii săi a face toate cîte-s după tocmală. Samoil iară îi spuse lui de aceaste cuvinte. Atunci Ilie nu-ş mai învăţă feciorii săi, nici le conteni lor a să lăsa de aceaste / lucruri vicleane, ce să ruşina de dînşi şi nu-i mai învăţă. Derept aceaea Dumnezău să mînie spre dîns şi spre feciorii lui. Şi aduse limbi păgîne în ţara lor şi mîncară toate hotarăle Ierusalimului. Şi feciorii lui toţi de armă periră. //
     Ştiind Ilie de feciorii săi că s-au svîrşit, că-i adusease capetele lor, şi văzîndu-i pre dînşi, să sui într-un cerdac înalt şi şedea şi ofta şi să auziia plîns mare şi tînguire în casa lui Ilie preotul, pentru feciorii lui, că periră pentru fărădeleagile lor. / Şi cu dînşii muriră şi alţi oameni mulţi.
     Deci vedeţ că de ş-are fi învăţaţ preotul feciorii săi, n-are fi murit şi alţi oameni mulţi pentru dînşii. [228]

O levita i o zene ego

     Acesta levit îş luo şie muiare pre Plachida, din Vi//tleaemul jidovăscu. Şi să duse muiarea lui în casa părinţilor lui, în Vitleaem. Şi şezu acolo 4 luni. Deci să sculă bărbatul ei din măgura Efremului şi să duse în Vitleaemul jidovăscu, să-ş întoarcă fămeaia lui la sine. Şi petrecu acolo 5 zile. /
     După aceaea să sculă şi să întoarse iarăşi în casa sa. Şi veniră împrotiva unui oraşi. Şi iată, iaste Ierusalimul. Zua să plecă foarte şi mergînd ei apuse soarele aproape de Gavaon, unde era ocina lui Veniamin. Şi să întoarseră, să petreacă în Gavaon. //
     Deci întrară şi şedzură într-o uliţă a oraşului. Şi fiind sara, iată, veniia un om bătrîn, cu asinul său. Şi era şi omul acesta din măgura Efremului, ce şi acesta era venit în Gava. Şi venind, văzu acest om strein, şezînd de laturea oraşului.
     Şi-l întrebă pre dîns: / „De unde eşti şi unde mergi?” El îi spuse lui de toate pre rînd. Şi-i zise lui bătrînul: „Pace ţie!” Şi-l duse pre îns să petreacă şi să să răpaose în casa lui într-acea noapte. Şi fu după ce cinară şi iată, oamenii cetăţei aceia, fi<i>i fărădelegilor, ocoliră casa aceaea // pre de toate părţile. Şi bătînd în poartă, scrîşca cu dinţii şi striga pre gazdă, grăind: „Scoate noao acel strein, să-l vedem cine easte!”
     Şi ieşi bătrînul şi zise cătră dînşii: „Fraţilor, nu facereţ rău acestui om strein, nici lucraţ nebunie! / Iată, fata mea şi muiarea lui le voi scoate pre înse voao. Deci, precum veţ vrea, aşa veţ face”.
     Şi scoase muiarea acelui om strein cătră dînsul şi feaceră curvie cu însă pînă demineaţa. Deaca o lăsară, veni pînă înaintea uşei casei aceia, în care era bărbatul ei // şi căzu şi muri.
     Cînd fu demineaţa, să sculă bărbatul ei şi deşchise uşa şi o văzu zăcîndu. Şi grăi cătră însă: „Scoală, să meargem pre cale!” Şi nu fu într-însă glas, nici auzire. Şi o luo pre însă moartă şi o puse pre un asin şi o duse în ţara sa. / Şi luo o armă şi o tăie în 12 părţi, [229] după numărul a 12 seminţii creştineşti, zicînd aşa: „Vedeţ urîciunile ce fură între fraţii noştri!”
     Şi plîngea tot cine vedea. Şi să sculară toată seminţiia lui Israil spre seminţiia lui Veniamin, // să le plătească fărădelegile lor. Iară ei ieşiră din Gavaon şi să gătară de război. Şi să lovi toată seminţiia israilteanilor cu seminţiia lui Veniamin. Şi periră întîia zi de război 22 de mii de israilteani. Şi ziseră: „Tot să nu treacem / fărădelegile acestora!” Şi iară să gătiră de război.
     Şi ieşiră fi<i>i lui Veniamin a doao zi întru tîmpinarea lor. Şi iară bătură pre israilteani şi periră 18 mii. Şi să suiră fi<i>i lui Israil în Vetil şi plîngea înaintea lui Dumnezău plîns mare şi tare foarte. //
     Şi zise Dumnezău cătră dînşii: „Mai suiţi-vă încă o dată şi demineaţă îi voi da pre înşi întru mînile voastre!”
     Şi a treia zi să sculară fi<i>i israilteanilor spre fi<i>i lui Veniamin şi mearseră în Gava şi-i ocoliră primpregiur şi feaceră război foarte tare. / Şi periră fi<i>i lui Veniamin pînă în svîrşit, din mic pînă în mare, şi-i robiră pre înşi fi<i>i israilteanilor, şi cetăţile lor răsîpiră, şi cu foc le arseră. Şi nu rămase din seminţiia lui Veniamin nici om, nici dobitoc, nici casă, ci periră toţ, pînă în svîrşit. //
     
O Saulě

     Acesta, adecă Saul, fiind sărac, petrecea cu tată-său, numele lui era Chisa. Şi petrecea în sărăcie. Şi atuncea era preoţii de giudeca israilteanii. Oamenii fiind îngreuiaţ şi supăraţ de multe războaie, să ruga lui Dumnezău ca să le dea lor împărat. / [230]
     Şi într-aceaea vreame era de giudeca israilteanii Samoil proroc, ce să născuse din Ana cea neroditoare; le era şi slujitori şi giudecători. Oamenii nu înţelegea, nici mulţămiia, că era îndereptaţi de Samoil proroc, ce să nevoiia şi ruga pre Dumnezău // ca să le dea lor împărat.
     Şi le zise lor Samoil: „Ce sînteţ scîrbiţ, iată, eu voi ruga pre Dumnezău şi vă va da voao împărat”. Şi să rugă Samoil lui Dumnezău şi-i spuse de svatul oamenilor. Şi zise Dumnezău: „Văz că nu vor să fie socotitori de mine, / ce vor să să aseamene limbilor. Da-le-voi lor împărat după inima lor, pentru ce că nu vor ca tu să împărăteşti spre dînşii”.
     Şi zise Dumnezău cătră Samoil: „Mergi astară şi închideţ poarta cetăţei şi demineaţă o deşchideţi Şi pre carele veţ afla // afară de poarta cetăţei, acela să le fie lor împărat!” Şi feace Samoil toate după graiul lui Dumnezău.
     Iară Saul era de păştea asinii tătîni-său. Acesta pierduse pre asini şi-i cercase pretutindinea şi nu-i putuse afla. Deci fiind sara, venise / la poarta cetăţei, ca să întreabe şi pre prorocul acesta. Şi află poarta închisă. Şi şezu toată noaptea la poarta cetăţei.
     Demineaţa deşchiseră oamenii poarta şi vru Saul să între. Iară Samoil îl ţînu şi zise cătră oamenii israilteanilor: // „Iată-vă împăratul vostru, ce pre dînsul 1-aţ vrut, - grăiaşte Dumnezău!”
     Şi deaca-l văzură toţi oamenii, ziseră: „Acesta easte împăratul nostru!” Şi luo Samoil cornul cu mirul şi-l pomăzui pre dînsul spre împărăţie. Şi i să închinară lui toţi oamenii.
     Şi era Saul cu-un-ochi. / Şi cum să văzdîrji întru puteare, îndată începu a smeri oamenii. Unora le lua avuţiia, altora le scotea cîte un ochi, altora le da munci cumplite, nu să mai conteniia, ce făcea tot rău fiilor lui Israil.
     Şi să mînie Dumnezău şi trimise spre dîns duh // viclean şi necurat. Şi aşa Saul, învăluindu-să de duh necurat, pururea cerca vraci, ca să-l tămăduiască, şi nu afla. [231]
     Odată să tîmplă de veniră nişte filosofi nazareani, avînd ispită a goni duhuri necurate. Şi ziseră cătră Saul: „Să afli un voinic tînăr, / să ştie zice în alăute şi să ştie cînta cîntări; şi de la dîns te veri vrăciui”. Şi spuseră lui Saul că easte un voinic într-acea lature, feciorul lui Iesei. Acesta bate în alăute şi ştie cînta în cîntări.
     Şi trimise Saul cătră Iesei, să-1 întreabe de aceasta. // Iesei zise: „Easte un cocon, de paşte oile meale; acela ştie zice în alăute şi ştie cînta cîntări”. Şi ziseră solii cătră dînsul: „Împăratului Saul trebuiaşte!” Şi zise Iesei: „Demineaţă va veni de la turmă şi-l voi lua eu însumi şi-l voi aduce cătră împăratul”. / Şi să duseră solii.
     Iară demineaţa luo Iesei iepuri şi miei şi gînşte şi curci şi găini şi alte multe pasări. Şi luo şi pre David, fiiul său, şi să duse cătră împăratul Saul, zicînd: ,,Bine te-am aflat pre tine, împărate!”
     Împăratul zise: ,,Acesta easte fiiul tău, // cel ce bate într-alăute şi cîntă în cîntări?” Iesei zise: „Acesta easte fiiul mieu şi ştie aceastea toate”. Saul zise: „Trebuiaşte lui să fie cu noi”. Iesei zise: „Iată şerbul tău, doamne, împărate! Mai am şapte feciori, aceştia vor fi de treaba casei meale, iară acesta cocon, David, / va fi cu tine”.
     Şi petrecu David în polatele lui Saul. Şi cînd învăluiia pre Saul duhul necurat, de sîrg bătea David într-alăute şi îndată să tămăduiia. Şi aşea avea Saul răpaos de duhul necurat. Aşa făcea David la toată nevoia lui Saul.
     Şi zise Ivatam, // fiiul lui Saul: „Taică, să dăm pre sora noastră, Melhula, lui David, în loc de muiare. Şi va fi cu noi şi te va vindeca de neputinţa ta”. Şi feaceră aşa. Şi deade Saul pre fata sa, Melhula, lui David, în loc de muiare, şi-i fu lui a o lua.
     Într-acealea zile veniră oşti / spre Saul. Şi veni Saul cătră prorocul Samoil, să întreabe pre Dumnezău: mearge-vor la războiu, au ba? Şi-i zise Samoil: „Aşa grăiaşte Dumnezău: Du-te, şi veţ birui vrăjmaşii voştri, ce nimică cîtu e un păr să nu iai de acolo!” [232]
     Să duse Saul la război şi birui // şi nu feri învăţătura lui Dumnezău, ce luo marhă multă şi alte cealea multe. Samoil ieşi întru tîmpinarea lui Saul şi-i zise lui: „Bine ai venit, împărate, ca un biruitori! Ce glasul dobitoacelor îl auzii cu urechile meale şi învăţătura lui Dumnezău n-ai ascultat!” /
     Saul zise: „Doamne, luai dobitoace întru mîncare şie”. Samoil să mînie şi zise cătră Saul: „Iată că ai călcat învăţătura lui Dumnezău şi ai lăsat leagea Lui! Grăiaşte Dumnezău că: «Nu va petreace dumnezăiescul Duh întru tine, ce să va lua împărăţiia ta // de la tine şi să va da celora ce fac învăţătură mea şi nu vei avea a vedea faţa mea, pînă ce eşti întru cei vii!»„
     Întoarse-şi faţa sa şi fugi de la dîns. Saul se lăpădă dintru împărăţie. Iară duhul cel necurat, auzind cîntările şi alăutele, el fugi de la dîns. / David fugi în casa tătîni-său şi păştea oile, ca şi mainte.
     Iară Dumnezău zise cătră Samoil: ,,Mergi în casa lui Iesei şi pomăzuiaşte pre mai mic fiiul să<u>, întru împărăţie!” Samoil zise: „Doamne, cum voi mearge, dară de va auzi Saul de aceasta, de au nu mă va // piiarde?” Şi zise Dumnezău: „Ia un giunc şi vino, ca să faci jirtvă. Şi te du în Vitleaem cătră Iesei şi-l chiiamă pre îns la jirtvă şi pre feciorii lui. Şi acolo îţ voi arăta ţie ce vei face!”
     Şi să duse Samoil în casa lui Iesei, să facă jirtvă şi veniră feciorii lui / şi şezură la masă. Şi căută prorocul spre fiiul lui Iesei cel mai mare, numele lui - Eliav. Şi zise: „Întru adevăr acestuia i să cade a fi împărat întru creştini!” Şi aciiaş, vrînd să-l pomăzuiască pre dîns împărăţiei, vărsă mirul, şi nu mearse derept. //
     Şi aduseră şi pre al doile, numele lui - Aminadav, ce nici spre dîns nu mearse mirul derept. Şi fu adus şi al treile, anume Sima. Şi nici acela nu fu destoinic. Şi aduse pre ceialalţi feciori şi nici unul nu fu destoinic împărăţiei. / Şi grăi Samoil lui Iesei: „Ai şi alt fecior?” Iesei zise: „Am un cocon tînăr, ca de 12 ani, numele lui - David”. Şi-i grăi lui prorocul Samoil: „Viu-i Dumnezău, că nu voi mînca pîine, pînă nu vei aduce aicea pre fiiul tău acela aicea”. // [233]
     Şi fu adus David, fiind copil. Şi vărsă Samoil mir în capul lui. Şi aşea curse mirul din creaştetul lui, derept prin mijlocul rostului lui. Atuncea grăi Samoil: „Acesta easte ales de Dumnezău a fi împărat creştinescu!” Derept aceaea şi mai pre urmă zise David / că: „Tată-mieu şi mumă-mea m-au lăsat, iară Dumnezău mă priimi!”
     Şi acieş să duse Samoil întru ai săi, în Armatem. Saul era scîrbit foarte pentru ce că să lipsise de împărăţie. Şi veni cătră o vrăjitoare, îmbrăcat în haine proaste, // ca să nu-l cunoască. Şi cum aruncă vrăjile în hîrbu, acieş îi grăi lui: „Tu eşti împărat, dară cum întraş să mă înşeli pre mine?”
     Saul zise ei: „Aruncă-m vrăjile, să vedem cum vor cădea!” Ea aruncă şi zise: „Văz un om care pre tine ocăraşte şi praporul tău, adecă / sămnul de împărăţie, ţi 1-au luat”. Şi zise Saul: „Şi eu aş vrea să-l vădz pre dînsul!” Şi-i arătă lui fărmăcătoarea, zicînd: „Iată!” Şi căută şi văzu pre Samoil ca prentr-o oglindă. Sculîndu-să, Saul să închină lui Samoil şi-i grăi lui Samoil, din oglindă, // zicînd: „Iată Domnul Dumnezăul tău te-au lepădat pre tine din împărăţiia ta, căce că l-ai mîniat! Şi nu veri mai vedea faţa mea în viaţa ta”. Şi să duse.
     Atuncea luo pre Saul cutremur şi zăcu în patul vrăjitoarei, cît nu mai putea. / Vrăjitoarea zise: „Tu, împărate, scoală de mănîncă şi bea şi te întăreaşte, că împărăţiia ta să arătă a fi dată altora!”
     
1 kni(g) Paralipome(n)
OªDv(d)ě i o Golia(d)

     Iară blîndul şi smeritul David nu să înălţă cu hirea, să zică: „Eu sînt împărat, // de bună-rudă sînt! Cine-m va lua mie împărăţiia?!”, - ce era smerit şi ales. Şi nu rămînea de oile părinţilor săi, ce pururea avea fire smerită şi dereaptă. [234]
     Şi cît fu duhul cel necurat întru Saul, tot în casa lui Saul petrecu. Şi cînd / îl învăluia pre îns duhul, David bătea într-alăute şi îndată-1 lăsa. Şi Ioatam, feciorul lui Saul, foarte iubiia pre David. Saul îl urîia pre îns, ce să întorcea de la dîns pentru blîndeaţele împărăţiei lui. Cînd era sănătos, tot goniia pre // David, iară cîndu-l învăluia duhul, atuncea chiema pre David, să-i agiute.
     Şi veniră limbile de la răsărit oarecînd, să le robască ţara. Şi era israilteanii întru greutate şi întru scîrbe multe. Şi întru oastea acelor limbi era un om putearnic foarte, / numele lui - Goliad, carele, nădăjduindu-să vitejiei sale, ponosluiia Dumnezăului viu. Şi biruiia toată lumea cu vitejiia sa. Şi să înfricoşa tot omul de faţa lui: mîndriia-să Goliad întru vitejia sa.
     Şi veni David cătră Saul, de grăi: „Pentru ce te scîrbiş, // domnul mieu, împărate, şi pentru ce să schimbă faţa ta?” Saul zise: „Grije mi-e de alte limbi, ce vin spre noi. Deci iată că ţie ţi să deade împărăţiia şi tu eşti tînăr; ce vei putea face?”
     Şi zise David cătră Saul: „Eu voi ieşi la harţu cu dîns”. Saul dzise: „Ia-ţ arme şi cai buni de război!” / David zise: „Mie nu-m trebuie nici o armă. Eu cînd păscui oile părinţilor miei şi veniia la mine lei şi urşi, şi eu îi ucideam fără de arme; deci aşa va fi Goliad înaintea mea, ca una dintr-aceale fiară”.
     Ieşi David la războiu şi întră în oaste şi zise cătră // Goliat: „Tu cine eşti, de ai venit să ponosluieşti Dumnezăului viu şi vei să robeşti oamenii lui Dumnezău?! Au doară îţ pare că vei să înghiţi pre toţi de vii? Du-te de aicea în bună pace, iară de nu, de sîrg voi da trupul tău gadinelor pămînteşti / şi pasărilor cereşti, întru mîncare! Şi sîngele tău cîinii îl vor linge, că Dumnezăul israilteanilor cu noi easte!”
     Răspunse Goliat şi zise: „Oh, voinice, ce te prilăsteşti, de grăieşti cătră mine cuvinte ca aceastea, că nu voi avea a rădica spre tine suliţă sau armă, // ce cu mîna te voi lovi şi vei muri! Şi te voi da corbilor întru mîncare! Cetăţile voastre le voi sparge pînă în pămînt şi pre voi, pre toţi, vă voi piiarde! Iară Dumnezău, cela ce într-îns tu crezi, nu-ţ va folosi nici ţie, nici cetăţei acestiia, că şi dumnezăii miei sînt putearnici. / Ci te du de aicea, o, voinice, ca să nu-ţ pierzi viaţa ta, să agoniseşti plîns seminţiei tale!” [235]
     Aceasta deaca auzi David, chiemă numele lui Dumnezău într-agiutori şi băgă piatră în praştie şi lovi faţa lui Goliat, zicînd: „Vezi putearea Dumnezăului mieu!” Şi cum îl lovi // pre îns în cap, îl ucise. Şi alergă, de scoase cuţitul lui şi tăie capul lui. Şi aşa fu mîntuirea israilteanilor într-aceaea zi. David fu iubit de toţi oamenii israilteanilor. Şi să chiemă împărat.
     Saul goniia pre David şi vrea să-1 ucigă pre dînsul. / Şi veni David în Hevron şi să fece de sine împărat; şi împărăţi într-înşi 7 ani.
     Într-una de zile auzi Saul că David easte în Veftil şi veni, de şezu în Veftil, de cerca pre David. Într-acea noapte deşchise David poarta cetăţei şi scoase oamenii săi // afară. Iară David însuş întră în oastea lui Saul şi luo toiagul lui şi gugimanul lui. Şi nimea pre dîns nu-l simţi. Demineaţa căută Saul toiagul şi gugimanul şi cugetă, zicînd: „David le-au luat!”
     David să sui împrotiva căiei şi sta acolo într-o piatră înaltă. / Şi trecînd Saul, îl strigă David dinapoi şi zise: „Pentru ce mă goneşti, domnul mieu, fiind eu înapoi?” Şi grăi cătră boiari: „Bine strejuiţ voi pre împăratul! Căce nu-l păziţ mai bine? Că cum i-am luat toiagul şi gugimanul, i-aş fi putut tăia şi capul. Ci să nu-m dea // Dumnezău să-m rădic eu mîna spre pomazanicul lui Dumnezău, că pre îns Dumnezău-l pomăzui!”
     Şi deade lui Saul toiagul şi gugimanul. Şi de acolo fugi David în loc pustii; şi cu dîns, trei sute de voinici.
     Şi neavînd ce mînca, veni David noaptea în bes<ea>reca lui Dumnezău / şi zise cătră Aviatar preotul: „Easte pîine să mănînce aceşti voinici?” Aviatar preotul zise: „Nu easte altă pîine, fără numai jirtva. Deci de vor fi coconii curaţi, să mănînce!” Şi zise David: „Trei zile sînt de cînd nu s-au atins de muieri”. Şi zise Aviatar: // „Ei mănînce dară!” Şi mîncară toţi şi băură. [236]
     Şi să sculă un om idumeanin, numele lui - Doic, şi mearse, de spuse lui Saul, zicînd: „Doamne, împărate, preoţii Domnului iubescu pre David şi dau lui ceale ce-s de treabă lui Dumnezău, iară pre tine cu minciuni te înşală / şi te urăscu”.
     Aceasta deaca auzi Saul, trimise să ucigă pre trei sute de preoţi ai Domnului Dumnezău, ce era cu Aviatar. Iară preotul Aviatar să duse cu David.
     Şi altele multe feace Saul lui David şi oamenilor lui, pînă în zua morţei lui. Şi-ş pierdu // Saul viaţa sa la războiu. Şi cîte ispitiri feace Saul lui David, ce pentru mulţimea lor le-am trecut, de nu le-am scris.
     David luo împărăţiia şi împărăţi întru israili. Într-una de zile prînziia în polate şi îmbla, de să primbla în nişte şoproane ce era desupra polatelor. / Şi văzu o muiare, spălîndu-să în baie şi întrebă de dînsă, care easte. Şi trimise într-ascuns, de o aduseră cătră dîns. Şi feace cu-nînsă păcat; iară bărbatul ei, Urie, era la războiu cu Eovav, sărdariul oştilor.
     Deci trimise Eovav pre Urie, să spuie lui David de rîndul oştilor. // Şi deacă veni Urie, îi zise David: ,Mergi la casa ta, de te odihneaşte; şi cînd va fi demineaţă vei veni”.
     Deci să duse Urie la casa sa. Şi avusease svat cu soţii săi, ca să nu să atingă de muiarea lui şi nici să doarmă într-un pat cu dînsă, zicînd: „Soţii miei sînt / acum la oaste şi să ţin întru curăţie, iară eu să mă culc în patul mieu?! Nu-m easte destul de arătarea casei meale?”
     Şi aşa să ţinu. Şi să culcă pre aşternutul său. Iară muiarea lui, fiind făcută păcat cu David şi neputînd a să ascunde, spuse împăratului, // zicînd: „În ştire să-ţ fie, doamne, împărate, că eu făcui [237] păcat cu tine şi acum bărbatul mieu nu să culcă cu mine; ci iată că să va duce la oaste şi cînd să va întoarce, mă va <găsi> îngreuiată de tine şi capul mieu va tăia!”
     David deacă auzi de aceasta, / trimise carte cătră Eovav, voievodul său, zicînd: „Cînd vă veţ lovi oşti cu oşti, pune pre Urie înainte, ca să piaie!” Şi deade lui Urie scrisoarea de moartea lui, pecetluită. Şi o duse cătră Eovav voievodul. Eovav deaca ceti cartea, puse pre Urie înaintea războiului. // Şi aciiaş fu giunghiiat. Şi aşa feace David curvie şi ucidere.
     Văzînd Dumnezău păcatul lui David-Împărat, carele feace, trimise îngerul său cătră prorocul Natan, zicînd: ,,Mergi de vădeaşte pre David de păcatul carele feace!” Şi zise prorocul cătră înger: „Temu-mă, căce easte împărat, / dară de nu va răbda vădirea, adecă ispovedaniia, ci mă va omorî?!” Şi-i zise îngerul: ,,Mergi şi mă veri vedea pre mine, stînd înaintea lui! Deci de nu va priimi împăratul descoperirea, eu-l voi ucide pre dînsul!”
     Şi veni prorocul cătră împăratul. Şi deacă întră, // văzu pre îngerul, stînd dindeapoiul împăratului, ţiind spata goală amînă, ca de nu va îngădui descoperirea, de năprasnă să-l piarză pre dîns.
     Deci văzînd prorocul pre înger, luo îndrăznire, cît grăi cătră împăratul: „Am giudecată cu tine, împărate”. / Şi zise împăratul: „Spune-m vina!” Răspunse prorocul: „Un om oarecarele avea 99 de miei. Şi şezînd cu dînse, să veseliia. Iară altul era un om sărac, de şedea aproape de dîns. Şi acel om sărac era avînd numai un miel, ce-l ţinea în casa lui şi de la masa lui mînca şi păharul // său bea. Iară bogatul acela uită cei 99 de miei ai săi şi luo cest miel sîngur acelui om sărac şi-l giunghie şi-1 mîncă. Această vină îţ arăt ţie, ca să te giudeci tu însuţ, cu rostul tău”. [238]
     Şi grăi împăratul: „De să va afla să fiu făcut eu una ca aceasta întru împărăţiia mea, / aceluia om să-i dau 10 pentru unul; iară de nu, să-i tai capul lui!” Răspunse Natan proroc, de zise: ,,Tu, împărate, ai făcut aceasta!”
     Şi acieş blîndul David-Împărat să sculă din scaunul său şi să închină, zicînd: „Greşit-am Domnului Dumnezăului mieu!” Atuncea Natan proroc, // văzînd spata întorcîndu-să la locul său, zise cătră împăratul: „Dumnezău au iertat păcatele tale!”
     Şi de-aciia împăratul plîngea păcatele sale, carele feace. Atuncea scrise psalmul acesta, Pomilui mę Bªe.
     Îngerul îi conteni lui, zicînd: „De acum înainte nu va scădea spata ta!” / Şi născu David 7 feciori, doi - cu muiarea lui Urie şi trei - cu Velhula, fata lui Saul, şi 2 - cu Maneia, a lui Navan. Întîiul născutul fiiul său era Avesalom.
     
O Avesalomě

     Şi era într-aceaea vreame un om slăvit, numele lui - Ahitofel. // Acesta urîia pre David foarte şi cerca vreame să-1 ucigă pre dîns, şi nu afla. Şi deaca crescu Avesalom, Ahitofel află vreame şi mearse, de-i zise lui: „Pentru ce laşi tu împărăţiia tătîni-tău, că iată, Solomon, fiiul slujnicei, va să ocineadze împărăţiia?! / A ta easte împărăţiia şi ţie ţi să cade, că tu eşti întîi-născut de David. Ce îndrăzneaşte şi o ia, că Dumnezăul părintelui tău îl va lepăda pre dînsul de împărăţie şi împărăţiia lui ţie ţi să va da!” [239]
     Aceastea deaca auzi Avesalom, luo aminte cuvintele lui // Ahitofel, să înălţă cu firea şi să svătui cu Ahitofel de împărăţie; şi puţin adecă nu să înşelă Avesalom cu înşelăciune şi vrea să să scoale spre tată-său.
     Ahitofel să temu ca să nu aibă Avesalom dragoste cu tată- său şi să-l înşale. Şi zise cătră Avesalom: / „Ca să nu spargi credinţa care ai, a te scula spre tată-tău, ci să faci ce-ţ zic eu!” Şi zise Avesalom: „Ce easte aceasta şi ce zici tu să fac?” El zise: „Vrea-vei tu să te culci cu una din posadnice tătîni-tău?”
     Aceastea feace Ahitofel şi rădică mînie // mare între tată şi între fecior. Şi cu svaturile ceale reale ale lui Ahitofel să înşelă Avesalom şi chiemă pre una din posadnicele tătîni-său, să mănînce cu dîns. Ea nu înţelease svatul său cel viclean, deci o luă pre dînsă într-ascuns, şi să culcă cu dînsă. / Şi aşa să izvodi mîniia.
     Şi luo Avesalom tot cît putu trage cătră svatul său, împreună cu Ahitofel. Şi ieşiră întru laturea Hevronului şi lăsară pre David sîngur în Ierusalim. David plîngea şi să tînguiia pentru păcatul ce feace Avesalom. Şi plîngea, // căce că rămăsease sîngur în polate.
     Şi era un om oarecarele înţelept, numele lui - Husie, fiiul lui Emenie. Acesta petrecea însuş cu David şi să îngrija cu-nîns. Şi văzînd pre împăratul ţinut de scîrbe, zise: „Doamne, împărate, pentru ce te scîrbeşti aşa / şi-ţ agoniseşti jale?
     Împăratul zise: „Vezi, o, soaţe, scîrba aproape de mine easte; şi mă întrebi pentru ce sînt scîrbit?! Nu vezi că am rămas numai eu sîngur şi cu tine şi n-are cine-m agiuta? Iată că toţi voinicii miei sînt de ceaea lature de // Iordan, în Valea cea Sărată. Şi nu ştiu ce fac acolo cu Eovav voievodul. Iară de are fi fiind aicea, eu de multă jale ce am m-aş fi izbăvit”.
     Şi zise cătră îns Husie: „În cîte zile are putea voinicii tăi să vie de acolo?” David zise: „În 10 dzile”. Şi grăi Husie: „Eu mă voi duce [240] cătră / fiiul tău, Avesalom, şi-l voi face pre îns ca într-aceaste 10 zile să nu vie cătră tine. Numai să nu te mînii pre mine, căce că am multe a grăi spre tine”.
     David zise: „Du-te, numai să te svătuieşti cu Avesalom, ca într-aceaste 10 zile să nu vie cătră mine, iară eu voi trimite // carte la Eovav voievodul şi va veni, de va bate război cu dînşii”.
     Şi trimise David carte cătră Eovav voievodul, să vie cu voinicii la război, zicînd că: „S-au sculat spre mine fiiul mieu, Avesalom, şi cu Ahitofel”. Husie să sculă şi luo oamenii săi cu arme şi cu cai / şi să duse cătră Avesalom.
     Avesalom şi Ahitofel şi alalţi oameni, deacă văzură pre Husie, să mirară şi-i ziseră lui: „Cum easte pentru ce ai venit cătră noi şi ce easte vina venirei tale?” Husie zise cătră Avesalom: „Ţie ţi să cade a împărăţi, iară // pre părintele tău 1-au lepădat Dumnezău. Iară tu pre toţi pre noi ai a birui. Doamne, împărate Avesalome, iată că tu ai svîrşit învăţăturile lui Dumnezău şi pre tine te iubi Dumnezău mai vîrtos decît pre Solomon”.
     Auzind Avesalom cuvintele lui Husie, să trufi / cu inema. Şi priimi pre Husie şi să odihniră. Avea oaste multă, că să adunase de prin toate cetăţile. Şi zise Ahitofel: ,,Împărate Avesalome, să meargem să luom împărăţiia!”
     Avesalom zise: „Să întrebăm şi pre Husie de aceasta, că easte om înţelept!” // Şi ziseră cătră îns: „Tu ce zici, mearge-vom [s]ă luom Ierusalimul, au ba?” Husie zise: „Mai îngăduie, domnul mieu, Avesalome, încă 12 zile şi vor veni cătră tine toţi bătrînii a 12 seminţii, spre închinarea împărăţiei tale. Şi aşa vor veni preoţii şi cu mare cinste / te vor duce în Ierusalim. Iară război nu ai cu cine bat[e]. Şi zise Avesalom: „Bun svat are Husie şi Ahitofel”.
     Şi zise Avesalom să mai odihnească oştile încă 12 zile. Iară Iovav voievodul veni de la război şi află pre David îmbrăcat în [241] dîrştine şi şezînd în cenuşe // şi plîngînd pustiirea sa şi uitarea ce fu.
     Şi zise Iovav: „Nu ne easte noao destul cît ne batem cu alte limbi, ce şi cu robii şi cu fiiul tău să batem războiu, fiind cuprinşi de atîtea dureri?!” David suspină, plînse şi zise cătră îns: „Iată că pentru / păcatele meale Dumnezău mă uită şi fiiul mieu să sculă spre mine cu Ahitofel!”
     Iovav să sculă cu toate oştile sale într-armaţi şi să duse şi să îngloti spre Avesalom. Şi chiemă numele Domnului Dumnezăului israilteanilor într-agiutori. Şi să loviră oşti cu oşti // şi-i răzbiră. Husie şi cu alţi mulţi ieşiră din război şi fugiră pre altă cale. Ahitofel să spînzură, că să temea ca să nu cază în mînile lui. Avesalom rămase sîngur. Şi vrînd să scape, fugi. Şi fugind cu calul, i să încurcă părul capului de nişte ramuri de stejari / şi să anină: calul fugi, el rămase. Unul din voinici îl văzu pre dîns aninat, trase într-îns cu săgeata şi alergă de tăie capul lui şi-l duse cătră David, părintele său.
     David luo capul fiiu-său, lui Avesalom, şi plîngea şi să tînguiia pentru păcatul ce feace. // Şi grăi cătră cela ce-i tăiase capul: „Oh, soaţe, pentru ce nu 1-ai adus pre îns viu cătră mine?! Au doară n-ai cunoscut că îngerul îl ţinea pre dîns de păr?”
     Aşa David plîngea şi tînguiia pre Avesalom pentru păcatul ce feace.
     
O 1 kni(g) Paralipome(n)

     Iată că iară scrie / în Leagea Vechie, în cartea ce să chiamă Paralipomen, că oarecînd vru David-Împărat să numere mulţimea oamenilor israilteanilor, să vază cîţ sînt întru zilele împărăţiei sale [242] voinici de oaste şi cîţ lucrători sînt, de fieştece mesereaie // cîte sînt. Şi chiemă pre scriitoriul său, numele lui - Iovav.
     Şi zise David cătră dîns: ,,Mergi de numără şi scrie toată seminţiia fiilor lui Israil şi-m adu numărul lor, să-l văzu!” Şi grăi Iovav: „Împărate, mulţimea nărodului multă easte, / cine va putea sta să numere mulţimea lor? Crez, de sînt mulţi, de sînt puţini, toţi ai tăi robi sînt. Dară de nu va fi pre îngăduinţă lui Dumnezău lucru<l> acesta ce vom să facem?”
     Împăratul siliia pre Ioav să numere oamenii. Mearse Ioav şi numără seminţiia // israilteanilor şi află de toţi cîţi petrecea în Ierusalim, o mie de mii şi o sută de mii, afară de muieri şi de coconi şi de oameni bătrîni. Şi să află oameni întru jidovi 470, fără de muieri şi fără de coconi.
     Şi-n multe părţi şi laturi / rămaseră nenumăraţi. Pentru că învăţătura împăratului nu fu pre îngăduinţă înaintea lui Dumnezău şi căzu moartea spre oamenii cei număraţi. Şi periră puţini, nu mai mulţi decît cîţi era număraţi.
     Zise Dumnezău cătră Gad, sluga lui David: ,,Mergi de spune // domnului tău, lui David: trei cazne voi trimite spre dîns, pentru ce feace răutatea aceasta. Deci să-ş aleagă şie ce va vrea: au să fie trei ani [f]oamete prin toată lumea, au trei luni să fie gonit şi vînat pre vrăjmaşii săi şi să să chinuiască pînă la moartea lui, / au trei zile să fie moarte spre oamenii cei nenumăraţi.”
     Mearse Gad şi spuse lui David că aşa grăiaşte Dumnezău: „Aleage-ţ şie dintr-aceaste trei cazne una!” Răspunse David: „Amară şi cu scîrbite îm cad mie aceaste trei lucruri; mai bine să caz în mînile lui Dumnezău // decît în mînile vrăjmaşilor, ce ca să fie moarte şi în mînile lui Dumnezău să fim daţi!” [243]
     Atuncea trimise Dumnezău pre arhistratig Mihail şi în trei ceasuri ucise 70 de mii de oameni. Şi iară zise Dumnezău îngerului Mihail şi conteni moartea. Căută David / şi văzu pre îngerul lui Dumneză<u> stînd spre o arie desupra. Era înalt foarte, că ag[iung]ea de pre pămînt la ceri. Şi în mîna lui ţinea spata goală. Şi mîna lui era întinsă spre Ierusalim. Atuncea David de frică căzu spre faţa sa şi plîngea, grăind: „Agiunge, Doamne, agiunge!” // {Conteneşte mîniia ta şi ca să vie spre mine urgiia ta, iar nu spre oamenii tăi!” Răspunse al Domnului înger, de grăi: „Degrab să faci jîrtvă lui Dumnezeu aicea spre ariia aceasta, ca să contenească mîniia urgiei sale!” Merse David şi cumpără ariia aceiia ce era în vîrful cu grîul ce era într-însa, cu boi şi cu raliţa / cu tot dimpreună, raliţa o tăie pre piiatră şi făcu foc şi junghie boii şi arse grîul ce era în foc, dimpreună cu boii. Aşa făcu jîrtvă lui Dumnezeu. Şi învăţă pre înger Dumnezeu şi părăsi de-a mai tăia oameni<i> israilteanilor. Grăieşte-să că pre urma acestora zidi sfîntul Sion spre ariia aceasta Solomon, fiiul lui David-Împărat.}