[119] (457r[DB1])Liubovul credincios, şi cu bucurie, cu inemă curată, easte un lucru mare. Şi semnu întîiu a toată să vadză omul şi să cunoască. Cum grăiaşte şi styi Avgustin: Că nimenea nu poate să cunoască vrun lucru sau vrun om, de nu va avea mainte cunoscută (457v) cu acela. Şi aceasta se face de cinci firi ale trupului, ce se cheamă: de vedearea ochilor şi de audzul urechilor şi de apuţitul narilor şi gustarea gurei şi pipăitul mînilor. Cu aceaste cinci lucrure se cunoaşte liubovul: şi mai multu e den ochi, ce se cheamă de vedeala ochilor, cum spune şi prea (458r) înţeleptul Solomon: Că întînia pohtă omenească se înceape dentr-aceasta, ce se dzice den cunoscută. Şi cu aceasta se schimbă pohta omenească şi aduce de rîvneaşte inima lui lucrul ce veade şi-i place. Şi acesta e darul liubovului şi rădăcina lui şi easte temeiu mare întru toate darurele. (458v) Cum scrie şi filosoful Frat Tomas şi arată că nice un dar nu poate fi fără liubovul şi toate se începu den el.
    Şi cine va să aleagă binele den rău, să vadză cumu se înceape den darul liubovului; şi 
    într-aceaea veri cunoaşte adevărul. Şi dereptu aceaea să vadzî înţelepţii şi să înţeleagă carea e bunătatea şi care e răul.
    (459r) Derept aceaea liubovul acesta poate să-lu închipuiască omul spre o pasăre ce se cheamă caladrinon. Ce acea [120] pasăre are aşa nărav şi înţelepciune: cîndu-l duc înaintea omului bolnav şi easte omul spre moarte a muri, el întoarce capul, să nu-l vadză pre om; iară de easte bolnavul de-a firea viu, elu-i caută asupră şi toate boalele ies dentru omu atunceşti.
    (459v) Aşijderea face şi darul libovului, că nu poate să aibă mestecătură cu răul niceodată şi totu se scîrbeaşte de lucrul cela răul pre lume. Şi rămîne darul cu bunătăţile şi pururea află omului cela bunul întru inemă, ca şi păsările în verdeaţa cîmpului. Şi-ş arată darul său liubovul, ca şi lumina: cît o veri pune (460r) în loc întunecat, atîta-ş arată lumina mai mult. Cum grăiaşte Frat Tomas: "Cine va să fie îndereptat întru libov va să iubască întîiu pre Dumnedzău; a doua, pre sine; a treia să iubască pre părinţii-ş şi toţi ai lui, care cumu se cade să-l iubească, mai multu bunii decît răii". Încă şi răii se cade să-i iubim, ce nu reale-năravurile, (460v) cum grăi styi Avgustin. Dereptu aceaea să grăim întîiu de liubovul lui Dumnedzău, că easte mai sus de toate.
    A doo easte păntru liubovul muierilor, că liubovul lui Dumnedzău vine den doao darure: den credinţă şi razimul. Că nimenea nu poate să aibă liubov demnedzeiescu, de nu va avea (461r) credinţă şi nădeajde întru Dumnedzău, ca să priimească veciia veacului. Că şi Solomon aşa grăi: (461v) "Eu, Solomon, împăratul Ierusalimului, puş întru sufletul mieu să cerc de toate lucrurele lumiei. Şi într-aceasta, eu zidiiu case şi polate şi sădiiu vini şi pomeate şi de toată ruda plod ce era pre lume. Avuiu turme de dobitoace în tot chipul, multe fără număr. Avuiu şi mulţime de toată (462r) avuţiia şi avuiu nume mare, robi şi roabe, giucători şi cîntători şi de toată ruda de oameni mulţi; [121] şi-m făcea mai mare cinste de cîtă e pre lume. Avuiu şi învăţătură mai multă de toţi oamenii în lume. Şi nu fu nemică în lume de ce pohtiiu şi să nu mă sator. E deca mă întorşu întru căinţă de cîte făcuiu pre lume, de toate reale-patimele lumiei, folos nu vădzuiu, numai răutate sufletului; şi nice într-un lucru razim şi nădeajde nu aflaiu, numai întru liubovul lui Dumnedzău şi întru lucrurele lui. Şi mă rugaiu cătră Dumnedzău să-m dăruiască moarte".
    (462v) Styi Pavel dzise: "Învăţătura lumiei aceştiia înaintea lu Dumnedzău întru nemică easte". Aristotel grăi: "Gol am născut pre această lume. Şi vădzuiu şi bine şi rău şi apoi vădzuiu că nu-s nemică". Sty(i) Avgustin dzise: "Cine va să aibă liubov, el să aibă şi frică lui Dumnedzău cu liubovul. Că realele (463r) lumiei aceştiia potu-le vedea toţ. Căce nimenea nu poate să fie mare de nu va fi altul mic, nice cinstit de nu va fi altul fără cinste, nice bogat de nu va fi altul sărac".
    Derept aceaea lume toată stă ca o masă mare, cu un licinic mic prejuru ea. Şi trage unul să se acopere, el descopere soţu-luiş genuchele.
    (463v) Derept aceaea, cine-ş pune liubovul spre lumea aceasta, de multe ori pate rău. Căce întru lume easte răul, iară întru Dumnedzău pururea easte bucurie şi veselie. A doo easte liubovul rudelor şi naşte den sufletu. Şi sufletul se cade să iubească oamenii ruda ei. Cum arată şi darul bunătăţiei. (464r) Dzise Isaia proroc: "Nu te bucura celuia ce nu-ş iubeaşte ruda lui. Căce cela ce nu iubeaşte ai lui, dară pre alalţii cum va iubi, deca ale lui lucrure nu iubeaşte?". Solomon grăi că toate apele vin den mare şi iară în mare se întorcu. Şi toate trupurele den pămîntu [122] născură şi iară în pămîntu se vor întoarce. Şi înţeleg reale-patime ale lumiei, (464v)  mai mul laud morţii decît viii. Al treile liubov se cheamă priiatniciia şi soţiia. Şi easte un lucru dăstoinic şi cinstit. Şi fac unii priiatniciia şi se împreuneadză dempreună şi sînt soţi. Şi acest liubov vine den trei lucrure. Şi întîiu easte că omul acela adastă oarece lucru bun ca (465r) să aibă de la priiatnicul lui. Şi dereptu aceaea iubeaşte pre el, nu dereptu altceva. Şi acesta liubov easte strî(m)bu şi nu cade să se cheamă liubov. A doua easte să cauţi binele soţu-tău şi priiatnicul(ui) tău. A treia easte să aibi jale şi obida priiatnicului tău ca şi a ta. Aceaste doao darure ale liubovului bune sîntu şi bucurat(e). (465v) Acest liubov, cum spune Frat (T)omas, întră în patru lucrure: să iubeşti priiatnicul tău cu inemă curată şi să te nevoieşti cumu-i place lui. Şi să te fereşti să nu faci ce lui nu-i e voia. Să-l cinteşti înaintea feaţei şi să-l slăveşti el în dos şi să-i lucredzi lui la nevoie. 
    Solo(466r)mon dzise: "De la credinciosul priiatnicul tău lucru să nu cumperi". Vidiia dzise: "Întru bucuriia ta mulţi priiatnici veri afla; e întru grijile tale te veri afla însuţi". Tulie dzise: "De se va omul sui în ceriu şi va vedea slava şi obrazul lui Dumnedzău şi lumina soarelui şi a luniei şi a stealelor şi toate bunătăţile ceriului, şi, cîndu se va întoarce, priiatnic să n-aibă să-i povestească, ca şi cum n-ară fi vădzut nemică". Platon dzise: "Cîndu veri să iubeşti pre omul, întîiu-l ispiteaşte. Şi deca-l veri ispiti, atunce-l iubeaşte cu inemă curată". Liubovul ce e de pohtă se află în trei rîndure. Şi întîiu se cheamă hitlean, căce cîndu iubeaşte bărbatul pre muiare, iubeaşte-o (467r) păntru pohtă ce va să aibă cu-nunsa, e nu păntru altă. Şi aceasta mai multu [123] luptă pre oameni. Şi pohta liubovului acestuia easte pohtă trupească, cum spune Frat (T)omas: "Că nimenea nu va iubi pre vrun om sau altceva, de nu are vreo treabă d-insul; şi a mulţi lă e întrebarea ce vor, iar lor lă pare că e bună. Derept aceaea (467v) tot liubovul easte trupesc sau şi den minte, şi den trup".
    Ştiţi că e mai mare cu multu pohta de minte decît a trupului, cum spune şi Frat Tomas. Ce pohta trupului nu purceade mai multu într-altă ceva, numai spre pohta muierească: ce iubeaşte omul numai 
    să-şi împle jelaniia lui, cum se luptă şi vitele; derept aceaea (468r) nu poate să se cheamă acesta liubov.
    Aristotel dzise: "Liubovul se cuvine să fie aşa, ome; omul ce iubeaşti să-i veri bine pururea". Iară liubovul ce iubeaşte omul dereptu vreo treabă ce ceare  de la el, acesta liubov nu e derept binele priiatnicul(ui) tău, ce derept al tău bine. Socrat dzise: "Nice un lucrătoriu nu e mai mare de robul liubovului". (468v) Platon dzisă: "Liubovul ochi n-are, derept aceaea cei ce iubescu reale-pohte mai bine să lă dzică lor orbi şi nebuni lucrători, că pururea sînt în frică şi în grijă mare". Şi derept easte că liubovul hitlean să n-aibă darul liubovului, ce să fie urît hitlenşugul. Alt liubov (469r) easte de firea omului: nu easte în putearea omenească, ce easte o fire oarecum şi trage omul supt fire. Aristotel dzise: "Oamenii ce născură în lume supt o stea de planite, aceia au fire şi se iubescu unii cu alalţi. Iară alţii ce-au născut suptu alte planite, ei iubescu lucrure închipuite menţilor sale. Se arată (469v) şi întru meşteri, că se iubescu toţi pentru meşterşugul lor. Iară ei mai mulţi grăiescu rău unul de alt, căce au pizmă păntru [124] dobînda; şi păntru acest lucru ce se cheamă pizmă învrajbescu-se unul cu ala(l)t".
    Tulie grăi: "Liubovul curat cade-se să iubeşti pre toţi, nu de vro nevoie, nice de vro frică, nice derept vrum bine ce-ţi trebuiaşte să aibi (470r) de la cel ce iubeşti, numai cu minte şi cu inemă curată". Platon dzise: "Veri să ştii cine e închipuit ţie?Vedzi cine iubeşti fără de nice un lucru-parte". Înţeleageţi că dentru muieri se cunoaşte începutul liubovului. Şi să ştiţi că eu voiu arăta  rîndul loru şi vă voiu grăi dereptatea lor , (470v) de toţ cine grăiescu rău d-insele. Şi să căutăm faptele şi scripturile înţelepţilor cu învăţături şi cu mărturiile, să scriem pre măruntu cine grăiră bine şi cine grăiră rău,  cu adeverite răspunse. Să-ş oprească limba cine grăi rău de muieri. Iară ceia ce grăiră bine d-insele, ceştea sînt: Solomon dzise: "Cine (471r) află muierea ceaea buna bună bucurie află. Iară cine goneaşte muierea ceaea bună goneaşte-ş şi binele de la el". Iară grăiaşte de muiarea ceaea buna, că easte cununa bărbatului ei şi-i derepteadză casa lui. Şi derept aceaea o au trimes Dumnădzău întru agiutoriul lui. Iarăş, muiarea ceaea buna rădică casa ei. Şi ceaea neînţeleapta o pusteiaşte; cum nu (471v) poate omul tărpi fără de muierea, dereptu aceaea cade-se să o cheame a cincea coastă a trupului. Încă muiarea, cînd are învăţătură, se lumineadză de mente supţire ce are. E ceia ce grăiescu rău de muieri, aceştea sîntu: Solomon dzise că: "Nu e nice un rău mai de veninul şarpelui; aşijdere easte şi mîniia muieriei. Şi mai bine e să stea înaintea leilor (472r) şi înaintea zmeilor, decît unii muieri mînioasă". Şi iară, dentru muiare veniră păcatele dentîiu şi dentr-aceaea toţ murim. Solomon dzisă: "Dentr-o mie de bărbaţi, mulţi aflaiu buni. iară dentr-o mie de muieri nu aflaiu nice una bună. Pîndza face molii e muiarea face realele. Încă mai bună-i (472r) răutatea bărbatului, [125] decît bunătatea muieriei. De vrea avea muiarea domnie, multu rău vrea fi bărbatului". Dzise unul înţeleptu că trei lucrure sînt de scot omul den casă: fumul şi casa neacoperită şi muiarea ceaea hitleana. Ipocrat dzise: "Una den muieri, ea trecea (473r) cu foc amînă: "*Foc ţine pre alt foc, şi mai ardea muiarea decît focul*". Acmu e derept a tocmi cuvintele aceastea şi să gicem că protivita răutăţiei muiereşti fost-au Eva. Şi slobodzirea Evei fu Mariia fata, ce o izbăvi. Şi derept aceaea cade-se să vadză tot omul şi să înţeleagă bine lucrul (473v) acesta, ce aduse cuvinte pentru muieri. Şi să nu scoatem mincinoase cuvintele lui Solomon ce dzise d-insele, că: "Nu vădzuiu nicăirea vreo muiare bună". Ce eu grăiesc aşa, că cine au grăit bine dzis-au pentru ceale muieri bune, iară ce au grăit rău dzis-au pentru (474r) ceale muieri reale. Şi nu putem acmu pre mărunt să scriem care-s ceale bune şi carele-s ceale reale. Că Solomon avea mînie spr-insele, derept aceaea dzise că: "Nice o muiare nu vădzuiu bună". Cînd au scris aceastea, în batgiocura lor scrise, de mînie ce avea spre eale scrise aşa.
    (474v) Şi spune în cărţile vechi că Solomon, cînd era la învăţătură, el îndrăgi o muiere ce se închina idolilor. Şi de dragoste ce avea cu-nusa făcu-l de se lepădă de Dumnedzăul lui şi se închină idolilor. Şi atîta-l aduse, cumu-l îmbrăcă şi cu haine muiereşti şi-l făcură de torcea ca muierile şi-l purta unde vrea, ca un cocon mic. (475r) Derept aceaea dzise de mîniia lui că: "N-am văzut nici o muiare bună". Încă de pohtele trupului, mai vîrtos se ţin muierile decît bărbaţii. Căce carele călugăr sau postnic vrea ţinea, de vrea vedea frumseţi, de pohta lor, cum văd muierile pururea pre bărbaţi? (475v) Pare-mi-se că nice unul nu se vrea afla să ţie ca eale. Derept aceaea vădz eu că cei ce grăiră rău d-inse pierdură-ş cuventele. [126]
    Şi pentru darul liubovului grăiescu că împăratul den Rim, Dionisie, vrea să taie capul unii muieri, numele ei o chema Fisoghia. Iară ea cerşu să-i puie soroc 8 dzile, ca să-ş meargă acasă şi să-ş tocmească (476r) casa şi să-ş facă carte feciorilor ei. Şi aciiş riga Dionisie dzise să-i dea pas ce cerea, de va ave om să puie chizeaş: ca de nu va veni ea, să taie capul aceluia în locul ei. Şi Fisoghia trimise cătră un voinic ce-l chema Amon, ce avea liubov cu-nusa. Şi el vine şi o luo în chizănie, (476v) ca de nu va veni ea la soroc a opta dzi să-ş puie capul său în loculu ei.
    Şi Fisoghia se duse acasă-ş să-ş tocmească lucrurele ei. Şi i se apropie dzua e toţ oamenii rîdea de amon, căci întră chezaş. El nimică nu se temea, nice grijiia, atîta avea ei dragoste amîndoi. Şi cînd se apropie vreamea (477r) de soroc, vine şi Fisoghia, cum grăise cu împăratul. Şi atunce împăratul, deca vădzu acel liubov necurmatu ce avea unul cătră alt, iertă-lă moarte, ca să nu piară liubov de credinţă ca acela.
    
    Băsăul unde easte, mare răotate liubovului. (477v) Şi sînt doao oarecum: una easte cîndu-ţi pare rău de binele altuia. Adoua easte cîndu te bucuri de răul altuia, de-i faci lui mai multă obidă, aceluia ce are pagubă: pizma faci aceaea.
    Şi poate să se închipuiască pizmaşul cu o pasăre ce se cheamă aelin, (478r) ce atîta are băsău, că de veade că i se îngraşă puii, el i bate cu piscul în coaste şi-i face de nemoştescu. [127]
    Senac dzise: "Pizma unde easte, ea scoate binele şi face răul; şi răul face bine". Şi păntru zavistiia grăiescu: Cum viermele strică haina omului, aşijdere şi băsăul strică trupul omului. (478v) Solomon dzise: "Cîndu vedzi că cade ceva de la soţul tău, nu te bucura de paguba lui, că lui Dumnedzău nu-i place. Şi va lua paguba de la el şi o va da ţie". Iarăş grăiaşte că: "Cine se bucură răului altuia nu însereadză fără obidă". Styi Grigorie dzise că: "Nu easte mai mare păcat de pizma; şi unde easte ea, niceodată (479r)  nu e pace, nice liubov. Şi aceasta easte mai mare păcat în lume".
    Păntru pizma se află că era oarecine um boiarin mare şi avea la casa lui doi robi: unul era de mulţi mai scumpu pre lume, iară altul era de mulţi mai pizmaş în lume. Şi aduse (479v) cel boiarin amîndoi înaintea lui şi grăi lor: "Eu voiu să fac amîndoi să fiţi boiari şi soţi mie, mai de toţi de cîţ sîntu în curtea mea , că v-am aflat buni şi cu credinţă mai de toţi robii cîţi am. Şi acmu ceareţi ce veţi vrea de la mine. Şi cine va ceare mai întîiu, să dau ceialalt mai mult cu doao părţi".
    Şi nu vru să ceară niceunul înainte, de băsău, ca să nu ia unul mai mult de alalt (480r) cu doao părţi. Şi apoi grăi cel scumpu: "Vădz eu că Scarson nu va să ceară întîiu -, aşa-i era numele lui. 
    Şi grăi: "Doamne, Scarson nu va să ceară întîiu, de pizmă ce are. Ce eu te ceriu să-mi scoţi un ochiu şi a lui Scarson, amî(n)doi".
    Şi aceişi cel boiarin scoase celuia scumpul un ochiu şi lui (480v) Scarson amîndoi.
    Şi Senac dzise: "Nu faci rău, să n-aibi vrăjmaşi, că pizma face patime undeş easte". Platon dzise: "Niciodată nu e pizmaşul fără durori, nice scumpul fără frică". Styi Avgustin dzise: "Pizma nu iubeaşte pre nimenea. Derept aceaea, întru omul ce lăcuiaşte nu easte mai amărît păcat". [128]
    (481r) Omir dzise: "Mai bine să se ferească omul de zavistiia rudei lui şi priiatnicului, decît (de) vrăjmaşul cela răul". Tulie dzise: "Pizmaşul bucurosu e a piarde, nu numai să facă şi altuia pagubă".
    Dereptu răul pizmaşului scrie în Leage Veache: Pentru căce vădzu (481v) Cain toate lucrurele frăţine-său, lui Avel, că le înmulţeaşte Dumnădzău şi mărg înaintea lui Dumnedzău, ucise-l; şi era ei amîndoi numai fraţi întîiu născuţi pre lume. Şi acesta fu întîiu sînge vărsat pre pămîntu, de răul zavistiei.
    
    Bucuriia unde easte, un lucru de-al liubovului easte. Şi easte răpaos şi veselie sufletului, ca să se bucure şi sufletul (482r) întru pohtele ei, cum se cade.
    Isus dzise: " Viiaţa omului easte bucuriia inemiei. Şi cine se bucură fără măsură de lucru ce nu se cade, aceaea nu easte bucurie, ce easte păcat".
    
    Jalea easte răutatea bucuriei, cum grăiaşte şi Macropie, easte (482v) în trei lucrure. Întîiu easte cînd jeleaşte omul de vru(n) lucru mai multu decît se cade. Şi aceasta e curată jale. A doua easte că omul cela înţeleptul neceodată nu stă fără lucru. [129]
    Şi iarăş, dereptu jalea grăiesc: "Cîndu se prestăvi Alexandru, puseră-l boiarii lui într-o raclă de argintu poleită. Şi (483r) cîndu-l duseră să-l îngroape, mulţi filosofi mergea dup-însul şi aşa începură a-l plînge. Iulica dzise: "Acesta e cela ce împărăţia răsărita şi apusul! Şi acmu în raclă cu patru picioare stă". Barbarig dzise: "Alexandru sta şi nimenea nu-i cutedza să-i grăiască. Iară acmu-l ţinu în patru picioare". (483v) Delfin dzise: "Cine vedea pre Alexandru frică prinde de el. Şi acmu cine-l veade nimică nu se teame de el". Altim dzise "Alexandru împărăţi lume toată şi tot narodul. Şi acmu merge dendărăptul tutora".
    Persam dzise: "Nu era nice un lucru pre lume să stea înaintea lui Alexandru şi să nu biruiască el. Şi el nu putu să stea înaintea morţiei"(484r). Ardig dzise: "O, putearnice mai de toţi oamenii, cum cădzuş aşa". Drosian dzise: "O, moarte amărîtă, o, moarte cu durori, o, moarte fără milă, o, moarte mînioasă, cum avuş atîta îndrăznire şi biruişi pre cela ce nu-l putea toată lume birui!" (484v) Venic dzise: "O, întunecate(i) de minte, o, giudecatei năpăstuitoare, o, a bună-rudă pierdzătoare, o, frumuseaţeei gonitoare, o, bucuriei jeluitoare, o, îndrăznireei fugătoare, ce va face lume de acmu înainte, deca muri Alexandru, marele împărat! Şi noi, cum lu vrem uita şi să nu-l plîngem!" (485r) Şi aciiş începură toţ a plînge şi a se văieta. Şi făcură mai multă jale, cum n-au fostu niceodată pre lume. [130]
    
    Pacele easte, cumu grăiaşte styi (485v) Parnadon, bunătatea menteei, plecată înţelepciună inemiei, răpaus sufletului, soţie omului sufletească.
    Şi poate să se închipuiască pacea unii gadine ce se chiamă castor, ce gonescu vînătorii păntru coaiele lui, ce sînt de vracevanie. Şi deca veade că nu poate fugi, elu le rumpe cu dinţii, de le leapădă, să le afle vînătorii; iară pre el să-l lase în pace, să nu-l gonească.
    Isaia dzise: "Omul făcător-rău niceodată nu-ş aduce aminte să aibă pace". (486r) Barbarig dzise: "Pacele sînt mai desupra de toată bogăţiia şi mai bine de toată bună-ruda lumiei aceştiia". Styi Isidor dzise: "Cine nu e întru pace, nebună viaţă petreace". Platon dzise: "Aibi liubov cu bucuria, şi cu răul aibi vrajbă!" Iulica dzise: "Cîndu doi vrăjmaşi sînt depro(486v)tivă şi au puteare amîndoi, atunce e bine să aibă între ei pace şi bucurie. Că de vor vrea să biruiască unul pre alalt, mai multu tocmeală nu vor avea". Aristotel dzise: "Cine cunoaşte pacea, niceodată nu-şi aduce amente de vrajbă". (487r) Păntru pacili grăiesc în scriptura Rimului că era un om oarecare, de-l chema Polit şi avea vrajbă cu alt om, ce-l chema Listighia, om mare şi rău. Şi acela (487v) ucisease pre tatăl lui Polit şi-ş fesease netocmeală şi vrajbă. Şi era vina lui Listighie ca să se teamă el de Ipolit. Şi într-o noapte se sculă Ipolit, se duse la cetatea vrăjmaşului său şi strigă la poartă şi dzise: "Deşchideţi-mi, că eu sînt, Ipolit".
    Iară păzitorii şi portarii se mirară şi curseră de spuseră domnu-său. Şi Listighia deca audzi că easte Ipolit [131]singur şi fără arme, şi dzise să-i deşchidză să între el. Deca întră, alergă la vrăjmaşul lui şi dzise: "O, fratele mieu cela bunul, eu te ceriu să mă ierţi de ce ţe-am greşit, că eu te iert de ce mi-ai făcut, că mai bunu-m eşti (488r) tu decît cela ce ai ucis".
    Şi aciiş Listighie-ş puse un curmu în grumadzi şi cădzu la picioarele lui Ipolit şi plînse cu amar. Şi făcură dragoste mare amîndoi şi fură fraţi iubiţi cum nu se afla alţii pre lume ca ei.
    
    (488 v) Mîniia, grăiaşte Aristotel, easte rău inimiei, sufletului. Şi scoate sîngele omului de la inimă, şi de mînia sîngele omului se turbură şi se întoarce inema întu rău. Şi de aceasta 3 reale, den mănie şi den nebunie şi den răutate, multe rele se fac pre lume. Şi den mînie se face pizma şi n-are tocmeale niceodată nice cu un om, ce cu toţ se ceartă. Şi easte mare păcat liubovului (489r).
    Şi poate să închipuim mîniia ursului, ce-i e foarte dragă miiarea. Şi-l mănî(n)că albinele la nas şi la ochi, iară el lasă miiarea, ce se mînie pre albini, să le mănînce. Iară eale se strîng şi mai multe de-l mănîncă. Şi lasă unele, se duce altele; (489v) şi atîta se mînie, că de-ară putea n-ară lăsa niceuna vie, ce nu poate de rău şi de mînie ce are.
    Grăiaşte omul cela nebunul curundu-şi arătă mîniia: aşijdere şi înţeleptul o ascunde. Iarăş: "Grea easte sarea şi năsipul, ce mai asupră de toate easte grea mîniia omului neînţeleptu". Isus Sirah dzise: "Pizma [131] şi mîniia împuţineadză viiaţa şi dzilele (490r) omului şi cugetele îmbătrînescu omul fără vreame. Şi mîniosul easte ca focul" Casiodor dzise: "Mînie easte mumă tuturor realelor. Şi ce dai şi ce iai de la omul mînios nu are mulţemită, nice cinste". Pedie dzise: "Mîniosul ochi n-are". Senac dzise: "Mîniosul pururea e rău". Redie dzise: "Cîtu e omul mare, atîta e să se păzească de mînie. (490v) Prisiam dzise: "Mult războiu veri face pînă veri opri mîniia unui vrăjmaş mînios". Faraon dzise: "Omul mînios pururea creade să facă lucru ce nu e putearnic". Socrat dzise: "Dereptatea veade pre mîniosul, iară mîniosul nu veade pre dereptatea. Caton dzise: "Mîniia drăcuiaşte sufletul şi nu cunoaşte adevărul. Şi nu te mîniia niceodată fără vină". (491r) La Otecinic grăiaşte: "Cine le dobîndeaşte în mîniia, dobîndu e de dracul". Vidie dzise: "Mîniia easte pierdzăciunea tuturor bunătăţilor" Ermie dzise: "Toată mîniia nebunului easte întru cuvente, şi înţeleptului, în fapte". Senac dzise: "Cine-şi strînge limba lui den mînie şi-ş pune frîu limbei şi (491v) sufletulu-ş curăţează şi - iertat de Dumnedzău". Încă: "Mîniia întru oamenii ceia înţelepţii curînd moare, iară întru nebuni niceodată nu se curmă". Styi Iacov dzise: "Să fie omul curund audzitor şi apestit grăitor şi zăbăvit la mînie. Că mîniia nu răpaosă giudecata lui Dumnedzău". Socrat dzise: "Nu lăsa (492r) să te biruiască mîniia, ce fă să-ţi vie smerenie". Styi Grigorie dzise: "Trei tocmeale sînt de omul mînios: răspunsu dulce şi tăcearea şi să ieş denainte-i; şi veri face mult bine întru mîniia şi în zaviste". Încă: "Vrăjmaşul tău cela de demult, (492v) nu-l creade niceodată. Să se-ară el pleca tu nu te slobodz, căce el va să-ţi facă ce el n-au putut mainte. Şi ceare pururea vreamea să bea şi să se sature de sîngele tău". Naros [133] dzise: "Nice o avuţie nu poate ţinea înai(n)tea zavistiei". Tulie dzise că: "Răul de la rău se ia, ca fierulu, ce nu se lucie cu alt, ce iară cu alt fieru".
    (493r) Păntru răul mîniei scrie în Carte Veche că David îndrăgi (493v) pre Virsaveia, muiarea Uriei. Şi dzăcu cu dinsa şi o îngrecă. Şi aciişi trimise împăratul la bărbatul ei, că era cu oştile la războiu, să vie acasă, ca să-şi dzacă cu muiarea lui, păntru fecior ce va naşte să se cheamă al lui. Şi el, deca înţelease aşa cum au făcut muiarea lui, nu se mai apropie d-insa. Şi deca vădzu împăratul aşa, mînie-se spr-insul păntru ea şi scrise aciiş carte pînă la mai marele lui ostariu. Şi scrise aşa: "In ceas ce ver vedea cartea mea, să faci războiu mare la cetate. Şi puni pre Uriia în partea ceaea ce sînt vrăjmaşii noştri, unde e moarte mai multă, ca să moară el". Şi aşa fu (494r) într-acel ceas. Şi muri Uriia de mîniia lui David împărat.
    
    Mila easte, cum grăiaşte şi styi Avgustin, să dai săracului, ca să afli milă sufletului tău. Mila easte să ierţi pre cela ce greşaşte. Şi de vedzi un om greşindu, tu-l învaţă şi mîngîie obiditul şi roagă (494v) Dumnădzău păntr-însul.
    Vidie dzise că: "Omul de n-ară fi greşit, milă nu ară avea".
    Şi poate să se închipuiască mila păntru cîntătoriul sălbatec. Că deca veade părinţii lui că 
    îmbătrînescu (495r) şi-ş pierdu lumina ochilor şi nu potu să zboare, iară [134] ei lă fac cuibu şi-i hrănescu ei acolo. Şi lă scot peanele şi lă scot ochii şi şed acolo de hrănesc în cuibu, şi răpaosă pînă le cresc arepi noao şi lă dăruiaşte Dumnedzău şi vedeare ochilor, păntru mila ce fac pui(i) lor.
    Platon dzise: "Nu e nice un dar frumos şi bun, ca mila, să hrăneşti flămîndzii şi să slujeşti (459v) bolnavilor şi să adăpi secetoşii şi să priimeşti striinii şi să îmbraci golii şi să scumperi robi(i) şi să îngropi morţii". Loghin dzise: "Cine are milă cătră alţii, alţii vor milui pr-insul". Alexandru dzise: "Oamenii de doao lucrure cresc: să-şi gătească priiatnici şi să facă miloste". Solomon dzise: "Cine va da săracului (469r) să nu se căiască. Şi cine-ş va rîde de sărac, şi elu-l va aduce vreamea într-acea sărăcie". Iarăş: "Cine-ş închide ochii de cătră săraci, el încă va striga cu glasul mare, şi nice alalţii pre el nu-l vor audzi". Casiodor dzise: "Nu fii scumpu cu mila, ca să o afli întru sufletul tău". Onghiovenal dzise: "Nu fii scumpu, ce fii milostiv, că milostea easte mare bunătate". (469v) Hristos dzise: "Iertaţ şi vă se va ierta voao". Vidie dzisă: "De se-ară pedepsi omul pururea cînd greşaşte, puţini oameni ară fi în lume"
    (497r) Păntru milostea spune în scripturile Rimului, că aduseră înaintea lui Alexandru-Împărat un fur şi-l întrbă pre el: "Căci mergi (497v) de furi?" şi furul răspunse: "Căci mă duc singur, păntru aceaea mă cheamă fur. Iară tu, căce mergi cu soţie şi cu oameni mulţi, pă(n)tru aceaea te cheamă împărat. E de-ai fi şi tu singur ca mine, şi tine te-ară chema fur. Căce eu fur şi fug, tu mă goneşti; şi eu ce prad, 
    tu-m iai. Încă mene m-au făcut sărăciia de-s fur; iară tu eşti prădătoriu, ce e mai multu rău sufletului tău. Iară de-aş fi eu ca tine, mai bun aşi fi [135]de tine". Şi aceastea audzi Alexandru, cum grăi furul şi se întoarse spre milă - vădzu că acela nu era fur, numai de sărăcie şi de obidă măsărătăţiei ce avea -, iertă-l de moarte (498r) şi-l puse voievod. Şi prespe puţin(ă) vreamea fu mai mare de toţi voievodzii lui Alexandru.
    
    Nemilostea easte multă răutate nemilosteniei. Şi easte în cinci lucrure. (498v) Întîiu, easte cîndu nu-i pare omului rău cînd are altul pagubă. A doao, easte cînd amărăşte săracul deca mesereaşte. A treia, easte cînd nu ierţi nescui, ce ţe-au greşit. A patra, easte cînd pedepseşti omul ce ţe-au greşit mai mult decîtu-i e greşala. A cincea, easte vătămarea sufletului, cînd greşeşti omului de voie, fără vină.
    Şi poate să se închipuiască nemila cu o gadină ce se cheamă vasilisca, ce acea gadină omoreaşte omul numai să-i caute cu ochii, şi n-are niceodată milă. Că de nu va afla om să venineadză, numai cu suflarea lui el usucă toată iarbă şi toţ copacii şi toată frundză: atîta easte de veninată.
    Isus Sirah dzise păntru nemila: "Nu fii ca leul, ce n-are niceodată milă, nice spre gadină ce sînt suptu el". (499v) Ermie zise: "Nu da inima rea amărîtului, să nu cadză întru mai multă boală". Casiodor dzise: "Mai sus de nemila pre lume nu e mai mare păcat, cînd caută oarecine să se îmbogăţească cu ale altuia munci şi sudori". [136]
    
    (500r) Efti(n)iia easte să nu fie omul scump, ce să fie evtin, cum grăiaşte Aristotel: să dea cu măsură la oamini ce va şti că sînt credincioşi şi tribuitori. Că cine dă oamenilor ce nu-s buni şi credincioşi şi nu-ţ trebuiesc de vrun lucru, aceaea easte perită, ca şi leapedzi apă în mare. (500v) Şi cine dă mai mult decît-îi easte putearea, curund-îş va piarde evtinia şi va cădea în sărăcie de multă evtiniia ce au avut. Ce şi scrie mainte-capetele de răul scumpeatei: Derept să nu cheltuiască întru vrun locu, fără chip şi fără de ispravă. Că cine-ş leapădă chelciugul în deşert cheamă-l acela nebun veselitor. Ce iarăş mai multu e păcat de scumpeate, (501r) decît de multă-bucurie. Cum spune şi Frat Tomas, în trei chipure: Întîiu easte păcat de multă-evtiniia, ca să dai şi să nu dai cu scumpeate. A doua easte că omul foarte evtin curund-îş piarde veseliia, mai decît scumpul scumpeatea. Şi de multă-evtiniia, omul curund cade în sărăciia. (501v) Cum şi Aristotel dzise: "Cine-ş cheltuiaşte avuţiia mai desupra de măsură, curund cade în sărăcie". Cum grăiaşte Iov: "Jale la inimă şi ruşine în obraz", şi alte multe.
    Şi poate să se închipuiască (502v) darul evtinii(i) vîlturului, că easte evtin mai de toate alalte păsări şi niceodată nu rămîne fără vînat; şi ce prinde, pururea are obiceiul şi lasă jumătate; şi merticul ce lasă eale mănîncă şi alalte păsări ce îmblă după el. Eale nu pot vîna: ce lă dă acest mertic, că easte foarte evtin.
    Solomon dzise: "Cînd faci bine, vedzi cui le faci şi unde faci binele, să aibi multă mulţemită". (502v) Şi iară: "Cînd va fi mila ta în sînul săracului, şi el va ruga Dumnedzău [137] păntru tine şi te va izbăvi de tot răul". Şi iarăş: "Cum apa stinge focul, aşijdere şi milostea stinge păcatele". Şi iarăş "Che(l)tuiaşte argintul tău păntru priiatnicul tău cîndu-i nevoie, şi nu-l ascunde". Alexandru dzise: "Dă altuia, ca să dea alţii ţie". Vidie dzise: "De veri să dai, stăjit dă".
    (503r) Franzet dzise: "Cheltuiaşte întru eftiniia cînd ţi-e cu tribuinţă şi cu toată inima, nu dănafară de inemă". Isus Sirah dzise: "Un lucru ce veri să dăruieşti, să fie cu bucurie obrazului tău şi cu cuvînt dulce că mai bunu e cuvîntul, cela bunul, decît mare dar". Tulie dzise: "Nu e (503v) nice un lucru cinstit pre lume ca bucuriia şi ca darul ce dăruiaşte pre om". Şi iarăş: "Nice un lucru nu e scumpu în lume ca omulu cela drăgălaşul". Şi iarăş: "Cel lucru ce dai cade-se să ştii cumu lu dai, că darul grăiaşte în ascuns". Socrat dzise: "Cine nu lucreadză priiatnicului lui cîndu i se poate, uita-se-va d-insul cîndu-i va fi nevoie". (504v) Stii Petru dzise: "Mai bine să dea, decît să ia". Hristos dzise: "Darea curăţeadză sufletul şi iartă păcatele". Senac dzise: "Cînd tu veri să dai, caută întîiu întru sufletul tău patru lucruri. Întîiu, să ştii cui dai, şi atunce dă cu obraz curat şi cu bucurie şi cu cuvinte (504v) dulci. Că mulţi greşesc de sărăcie şi hulesc: *O, moarte, de eşti dulce measerului!*". Caton dzise: "Iubeaşte alalţi şi fii priiatnic bun şi scumpu, ca să nu vie paguba la tine. Şi avuţie ce ai dă cu măsură, căce cînd foarte cheltuiaşte, curîndu se împuţineadză". Şi iarăş dzise: "Cînd e sărăciia cu bucurie, pohtit lucru (505r) oarecum easte în lume şi bun. Mulţi priiatnici la veselie se află, iară la nevoie afli-te însuţ. Şi se cade priiatnicului tău să te cunoască la nevoie. Iară întru bucurie mulţi priiatnici afla-veri". Isus Sirah dzise: "Ado-ţi amente de sărăcie [138] în vreamea cînd eşti eftin şi (505v) rămăşiţele-ţ lasă să-ţi fie în vreamea de sărăcie. Că vreamea se schimbă de demîneaţa pînă sara". Platon dzise: "Rău lucru easte sărăciia, e de face rău, easte-i şi mai rău". Solomon dzise: "Fraţii săracului nu iubesc pre frate-său şi priiatnicii lui fug de la el". Şi iară: "Săracul, cînd nu-l cunosc, batu-l toţ oamenii (506r) şi, să grăiaşte, nu-l ascultă nimenea. Şi să-i sîntu cuvintele înţeleapte, toţ oamenii-ş bat gioc d-insul". Solomon dzise: "De doao lucrure te rog, Doamne: "Nu-m dă sărăcie, nice bogăţie, numai viiaţa mea să aibu ce-mi tribuiaşte". Iară dzise Solomon că : "De va grăi un boiarin cuvîntul, toţ oamenii-l (506v) ascultă; să i-ară fi şi cuvîntul nebun, ei-l fac mîndru. Şi, de-ş rîde cineva d-insul, toţi-l înjură". Şi iarăşi dzise: "Bogăţiia ce se strînge de pripă, de pripă se împuţineadză, iară ceaea ce se adună cîte puţin, den puţin se face mult". Varos dzise: "Boiarinul nu adună avuţiia lui fără muncă, nice o poate ţinea fără frică". (507r) Chelsie dzise: "Cînd are corabie vreamea bună, atunce are şi frică de pacoste. Aşijdere şi omul, cînd îmbogăţeaşte, atunce să aibă frică mai multă". Şi iară: "Nu ocări săracul, nice laudă pre bogatul, că anul se întoarce ca roata şi săracul îmbogăţeaşte şi bogatul mesereaşte". 
    (507v) Păntru evteniia scrie că un sărac cerşu lu Alexandru un aspru păntru numele lui Dumnedzău. Elu-i dărui o cetate. Şi grăi săracul lui Alexandru: "Nu mi se cuvine mie dar mare ca acesta". Şi Alexandru răspunse: "Nu caut eu ce ţi se cuvine ţie să iai, ce caut eu ce mi se cuvine mie să dau".[139]
    
    Scumpeatea easte răutatea evtiniei, cum grăiaşte şi Tulie , cînd are omul scumpeate foarte, să adune dereapte şi nederepte, şi ţine ce i se cade să dea, de nu dă ce-i e folos. Mai multu e scumpu cela ce ţine ce i se cade lui să dea. Styi Grigorie dzise: "Toate lucrurile de pre lume (508v) au şi început şi sfîrşit, iară scumpeatea sfîrşenie n-are". Şi poate să se închipuiască scumpeatea cu o gadină ce se cheamă sobol, ce lăcuiaşte şi trăiaşte cu pămîntul. Şi de scumpă ce easte, pururea e flămîndă şi nu va se mănînce, căce i se teamă să nu să sfîrşască pămîntul. Dereptu aceaea easte tot nemoaşte, păntru scumpă ce easte.
    (509r) Grăia cartea că nu easte în lume mai mare păcat de scumpeatea. Încă grăiaşte că toate se trecu pre lume, iară scumpeatea pururea se noiaşte şi lucreadză. Styi Pavel dzise: "Scumpeatea easte rădăcină tuturor realelor". Solomon dzise: "Cine îmblă după scumpeate, pururea-ş turbură casa lui".
    (509v) Iarăş dzise: "Scumpul niceodată nu se împle de bani. Şi cine-i iubeaşte foarte nu va ave hasnă de ei". Şi iarăş dzise: "Scumpul nu se va îmbogăţi niceodată". Pitagor dzise: "Cum easte povara asinului altuia dobîndă, aşa şi scumpului bogăţiia mearge în mîinile altu(ia) şi elu e cu paguba". (510r) Senac dzise: "Florinţii se cad să lă fie [140] omul stăpîn decît să fie banii stăpîni omului". Şi iarăş: "Cum boala urmă bolnavul şi-l pune în pat, aşişdere şi scumpeatea urmază scumpulu şi-l pune la sărăcie" Şi iarăş dzise: "Doi oamnei sîntu ce niceodată nu văd bine pînă mor: nebunul şi scumpul". Şi iarăş: (510v) "Mai bine easte să cinsteşti omul fără de bani decît bani fără omu". Persam dzise: "Năsipul, cîtu se mută şi se calcă, atîta se îndeasă şi se învîrtoşază. Aşijdere şi scumpul, cîtu are mai mult, atăta se întăreaşte în scumpete". Casiodor dzise: "Ca bureatele, cum nu va să lasă apă pînă nu-l strîngi cu mîna, (511r) aşijdere şi scumpul, pînă nu-i iai cu sila". Chipriian dzise: "Scumpului e frică se arunce sămînţa în pămîntu derept să o mulţească de doo ori, decît să dea milostenie oamenilor". Venalie dzise: "Nu sîntu banii a scumpului, ce e scumpul al banilor".
    Derept scumpeatea (511v) adevereaşte styi Chipriian şi lă dzice închinători de idoli, ceia ce se închină argintului şi aurului. Aşa şi scumpului: se închină banilor, şi veade că nu pot să-l scoaţă den moarte.
    (512r) Păntru scumpeatea scrie şi spune că era un om oarecine, ce-l chema Gherminon. Şi întru toată (512v) viaţa lui nu făcu nice un bine pre lume, numai ce se nevoiia să strîngă bani şi nu mai putea să se sature. Şi era mai scumpu de toţi oamenii în lume. Şi avea avuţia multă foarte. Şi cîndu-i vine moarte, chemă trei feciori ai lui şi grăi lor: "Rogu-vă, feţii miei, să cheltuiţi slobozi cum se cade avuţie ce v-am adunat. Că eu de vrea fi iubit să cheltuiescu, nu mă vrea munci acmu la moartea mea, şi vrea avea cinste de cătră oameni. Iară eu pururea mă nevoiia să strîngu, şi de avuţie şi de scumpeate nu putuiu fugi, cum nu poci acmu fugi de moarte. (513r) Şi aflaiu scumpeatea: şi e mai mare de toate păcatele pre lume" Şi Dumnedzău trimise minune la moarte lui şi se află sîngerată inema lui, într-o raclă plină de bani, unde era lui avuţiia.[141]
    
    Pedepsiia easte, cum spun înţelepţii, bunătate liubovului. Şi sînt toate faptele lumiei socotite. Iară cela ce nu e socotit şi nu e pedepsit, easte afară (513v) de bunătatea liubovului şi-l jăleaşte pre acela şi darul de liubov.
    Solomon dzise: "Nebunia easte legată de inima coconilor, iară neruşinarea mai rea e de nebuniia. Şi omul, de-l veri bate cu curea, nu moare, ce se pedepseaşte".
    Şi poate să se închipuiască pede(p)sia (514r) lupui, căce de se duce să fure şi-i face sunet un picior, el lu bate şi-l muşcă, de le pedepseaşte, ca să nu facă într-altă cale sunet.
    Solomon dzise: "Cine pedepseaşte pre altul mult bine-i face". Senac dzise: "Omul cela înţeleptul se pedepseaşte de răul altuia". Şi iarăş: "De iubeşti pre priiatnicul tău, pedepseaşte-l în taină". (514v) Digheon dzise: "Cine va să aibă liubov cu priiatnicul lui să-l înveţe în taină, căce învăţătura den ascunsu easte dulce şi aduce liubov. Iară ea de făţişă iscodeaşte vrajbă". Caton dzise: "De pedepseaşti cineva şi nu-ţ va învăţătura ta, de ţi-e priiatnic, nu-l lăsa, ce pururea-l pedepseaşte". (515r) Platon dzise: "Caută, nu pedepsi soţu-tău înaintea altora, nice cîndu e mînios".
    (515v) Derept pedepsia scrie în Carte Veche că era oarecine un părat pre nume Faraon, ce-i grăi lui Moisi de multe (516r) ori să lase nărodul lui Dumnedzău, şi nu vru. Şi strînse inima şi nu-i lăsă. Şi Dumnădzău vru să-l pedepsească, ca să se întoarcă cătr-însul. Trimise vătămături [142] la el. Şi întîiu fu rană, că făcu Dumnădzău apele sînge. A doua, fu broatăci mulţi pre pămîntu. A treia, fu muşte multe de toate neamurele. A patra, fu ţînţarii, că acoperiră tot pămîntul. A cincea, fu grindenea şi strică toate pomeatele. A şasea, fu moarte în toate dobitoacele cari era întîiu născute. A  şaptea, fu întunearec pipăit, că nu vedea unul pre alalt. A opta, era lăcustele şi mîncară tot rodulu pămîntului. (516v) A noua, era moartea, ce muriră toţi feciorii Eghipetului ce era născuţ întîiu. Şi nu se pedepsi de aceastea de toate. Şi Dumnădzău trimise lui şi-l junghe pre el cu rană nevindecată. Şi de aceasta muri şi el şi oamenii. Şi acesta era marele Faraon înde-n Eghipet, ce munciia pre nărodul lu Dumnădzău.
    
    Răsfăţari easte (517r) răutatea pedepsiei, cum grăiaşte şi Andronic: "Sînt cuvi(n)te dulci şi dau unii darure mari şi iau omul cu bine, pînă-l scoate de-ş piarde sufletul lui derep binele lui". Şi au unii obiceai, cu cuvinte dulci ca să facă ce lă place lor, iarăş derep binele lor. Şi aceasta nu se cheamă răutate, ce easte dar placerei, ce place omului.
    (517v) Şi poate să se închipuiască răsfăţatul spre sirena, ce easte o gadină mare. Şi den mijloc în sus seamănă a fată, e den mijloc în gios seamănă a peşte şi are doao coade rădicate în sus. Şi pururea (518r) stă în loc rău, unde se fac valure pre mare. Şi atîta cîntă bine şi dulce, pînă face oamenii den corabie de durmitează de dulceaţa ei. Ce deca veade c-au adormit, ea lă face mare pacoste şi pătimescu acolo în mare.[143]
    Tulie dzise: "Dedesuptul miereei dulce, se lipeaşte amar venin". Şi iarăş: "Suptu cuvintele bune, se lipesc reale fapte". Senac dzise: "Toată răsfăţătura ţine venin. (518v) Verghilie dzise: "Mai bine să îmbli cu vrăjmaşul tău, decît cu cela ce te laudă în faţă cu cuvinte dulce". Senac dzise: "Mai multu să te temi cîndu te laudă, decît cîndu ţi se laudă cu frică". Caton dzise: "Cîndu te laudă omul, atunce şi se cade să nu-l iai aminte şi să nu-i credzi de alte". (519r) Şi iarăş dzise: "Omul cela hitleanul răsvaţă priiatnicul lui şi nu-l trage spre cale bună". Platon dzise: "Nu lua credinţa omului ce-ţ mulţemeaşte de ce nu e, că acela te va dăfăima după tine. Şi cine te măngînie cu limba, cu coada împunge". Varos  dzise: "Albina ţine în gură miiare şi în coadă - acul cu venin". 
    (520r) Derept lauda grăiaşte la Esop că era un corbu, de ţinea un codru de caş în gură. Şi văzu vulpea pre corbu cu caşul în piscu şi se duse supt copaci, unde era corbul şi prinse a-l lăuda laude mari. Şi după alalte multe începu de-i dzise aşa: "Dragu mi-e şi-mi place cîntecul tău, cum nu mă poci sătura de frumseaţe-ţi, aşijdere şi de glasu-ţi: cum ţi-e trupul, aşa ţi-e şi glasul. E deca auzi corbul atîta laude, începu blăstămatul să cînte cîntecul lui - ştiţi cumu e, easte: "Crraa" -, şi-i căzu bucata de caş den gură. E vulpea-i grăi: "Fii tu cu frumseţea-ţ, (520v) eu voiu fi cu caşul". Şi se duse ticălos, înşelat.
    
    Prevedearea easte cînd va omul să facă vrun lucru şi va întîiu să prevază cum i va fi lucrul pînă apoi, şi de [144] va să grăiască, să vază unde-i razimă cuvîntul şi de bine e, au de rău e: şi atunce să înceapă să facă şi să grăiască. (521r) Cum şi Tulie dzise, că sînt trei lucrure: Întîiu, easte să ţie omul minte. A doua, easte minte omului, cum să aleagă lucrurele ce va să facă: ce faci să fie de bine şi binele să aleagă den rău. Şi a treia, easte prevedearea, ca să cunoşti de-ntîiu lucru ce veri să faci. (521 v) Aceaste trei darure vin într-alte doao: svatul şi nevoinţa.
    (522r) Aristotel dzise: "Poate să se închipuiască darul prevedearei furniciei, ce easte lucrător stăjit vara, ca să afle să gătească cu ce trăiaşte iarna. Şi ţine mente cea iarnă ce-au trecut, dereptu aceaea adună vara, ca să-i fie la iarna ce va veni. Că vara află de ce-i trebuiaşte şi-i preveade, de cunoaşte vreamea ce va veni. Şi sparge în mijloc de pămîntu şi-ş face răpaos, ca să nu lă strice cea vreamea cu nevoia ce vine. Derept aceaea, în bun locu-ş pun lăcuita, ca să nu le ajungă ploaia. Şi aşa fac, căce au dar de prevăd (522v) şi cunoscu vreamea înainte".
    Solomon dzise: "Mai bună e învăţătura, decît avuţia lumiei toată". Isus Sirah dzise: "Vinul şi pîinea veseleaşte inema omului. Iară darul lu Dumnădzău easte învăţătura omului". Şi iarăş: "Robul înţeleptu cu credinţă lucrează domnu-său". (523r) Şi iarăş: "Întru tinereaţele tale învaţă meşterşug, că-ţ va trebui la bătrîneaţe". Şi iarăş: "Toată învăţătura vine de la Dumnădzău". David dzise: "Începutul mîndriei - frica lu Dumnădzău". Senac dzise: "Eu s-aş fi cu um picior în groapă, iară-mi tribuiaşte învăţătură". Arsie dzise: "Şi lumea (523v) aceasta şi alaltă piarde cine nu ştie învăţătură. Iară cine easte înţeleptu, el înţeleage şi nu poate să piiardză, nice sărăceaşte. Senac dzise: "Învăţătura doarme la inemă, e nu întru cărţi zace". Aristotel dzise: "Înţeleage de poartă omul cela mîndrulu armele dereptu toată protivitura". Şi nebunu e omul cela ce gice că narocul dă omului (524r) [145] veri bine, veri rău: ce minte lui i dă. Alexandru dzise: "Noaptea se-au făcut ca să socotească omul ce va face prespre dzi". Aristotel dzise: "Lucrurele ce-u petrecut dau minte omului: Ce mai bine e întîiu să-ţi fie ca ruşine, decît apoi să te căieşti". Solomon dzise: "De toate lucrurele te svătuiaşte şi apoi nu te căi" (524v) Încă: "Sînt trei lucrure protivnice svatului: nevoinţa şi mîniia şi scumpeate". Şi iarăş: "Svatul de pripă apoi are căinţă". Încă: "Easte zăbava grea, iară face omul înţelept". Sedechia dzise: "Cînd veri să te svătuieşti, caută cui-ţ veri da svatul, ca să ţie mai bine de (525r) tine şi să-ţ ascunză taina şi să-ţ întărească svatul". Alexandru dzise: "Toate lucrurele se întăresc den svat". Şi iarăş: "Întru lucrure svătuite se cade să aibă omul frică; şi în svat, să se zăbăvească, să nu se pripească". Teopract dzise: "Nece un lucru nu poate ţinea înaintea stăjitului". Sostis dzise: "Şi apa ce cură (525v) încă are venin".
    (527r) Derept darul prevederei, cum am dzis, cine va să-ş aducă aminte de cealea de apoi: În ţara Rimui încălecă împăratul odată şi se duse la vînat şi trecînd el prentru (o) pădure, află un filosof; şi învăţa el. Şi strigă împăratul, şi el nu răspunse. Şi împăratul, deca vădzu aşa, el mearse la el şi întrebă de cel lucru ce face. Şi aciiş grăi filosoful: "Eu învăţu învăţătură". Şi împăratul grăi: "Învaţă şi pre mine ceva". Şi filosoful luo condeiu şi scrise aşa: "Ce-ţi vine să faci, păzeaşte-te, şi-ţ adu aminte ceaea de apoi, ce ţi se va veni". Şi împăratul luo hîrtiia aceaea (527v) şi se întoarse la Rim. Şi dzise de se lipi hîrtiia aceaea desupra porţiei casei împărăteşti. Şi stătu acolo neşchită vreamea. E unii dentru boiari ai cetăţiei făcură svat să taie pre împăratul şi făgăduiră unii barbiru alu împăratului mulţi florinţi ca să taie capul împăratului cîndu-l va rade. Şi-i făgăduiră să-l scoaţă şi den moarte. Şi [146] într-o zi merse barbirul ca să rază pre împăratul. Şi mergînd el, văzu cartea aceaea lipită desupra uşiei, unde scriia: "Ce veri să faci, adu-ţi aminte aceaea de apoi ce-ţ va veni". Şi aciiş barbirul de tot se întunecă şi (528r) socoti că împăratul ştie ce vor ei să facă. Şi derept aceaea o au pus cartea desupra uşiei, că ştie ce vor împăratului să facă boiarii. Şi atunceş mearse la împăratul şi cerşu iertăciune de cătr-însul, şi-i spuse de toate. Şi împăratul nu ştiia nemică de aceastea şi se miră. Şi trimise de aduseră pre boiarii aceia ce-au fost la svatul morţiei lui şi dzise de lă tăiară capetele. Şi iertă moartea barbirului. Şi atunce tremise păntru filosoful cela ce-i dedease cartea aceaea. Şi nu-l lăsă să se mai ducă de lîngă elu şi-i făcu cinste mare.
    
    (528v) Nebuniia ce easte, cum spune Platon: Easte în multe chipure nebuniia. Şi easte nebuniia de o are omul pururi şi easte nebuniia de prinde omul la luni nooa. Şi această nebu(529r)niia a luni(i) easte ca şi nebuniia ce e de fire. Şi easte nebuniia ce are omul minte puţină, ce vine de la inema ceaea reaoa. Şi alta e cumu e celora ce lă lipseaşte minte de tot. Şi easte nebuniia de mearge în multe chipure. Şi aceasta nebuniia vine în patru lucrure oarecum: Întîiu, easte că nu caută nice u(n) lucru (529v) să socotească cu mintea lui cum va fi: şi acea nebunie vine de la inimă, căce face cumu-i va inima şi nu socoteaşte cu mintea. A doua, easte cîndu nu socoteaşte omul ceaea de apoi, ce-i va veni. A treia, easte cîndu e omul pripealnic (530r) şi face [147] lucrul şi nu adastă să socotească cumu-l va face. A patra, easte cînd nu va să facă bine priiatnicului lui de ce el ceare: şi s-ară înceape să facă bine, el nu săvîrşaşte pînă apoi. Şi easte nebuniia de un lucru bună, de ce înceape şi nu sfîrşaşte.
    (530v) Şi poate să se închipuiască nebuniia ceaea reaoa boului sălbatec. Şi are un obiceaiu de nu sufere să vadză roşiu înaintea lui. Şi cînd vor vînătorii să-l prinză, ei se îmbracă cu haine roşii şi mergu acolo unde easte boul. Şi el, deca-i veade ruşindu, aleargă cu mare mînie, să-i ucigă şi să-i calce. Şi ce nebuniia (531r) lui, nemică nu dobîndeaşte. Şi aleargă spre ei şi vînătorul se pune după un copaciu: şi boului (i) pare că va lovi pre om şi loveaşte copaciul. Şi atîta loveaşte tare, cît nu mai poate să iasă de acolea. Atunci vin alalţi de-l ucig. 
    Solomon dzise: "Nu grăi niceodată cu nebunul, că nu-i plac lui cuvintele tale; nice grăi tu de ce-i plac lui". Încă: "Cine grăiaşte cu nebunul (531v) mai bine să doarmă." Şi iarăş: "Nebunul cînd îmblă pre cale, cîţi oameni veade, toţi i pere că-s nebuni ca el". Şi iarăş: "Nebunul, în rîsuri sare glasul lui, şi înţeleptul rîde cu smerenii". Iarăş: "Mai bine e să te întimpini cu leulu şi cu ursul cînd lă ia cineva puii, decît cu un nebun mînios".
    (532r) Păntru nebuniia scrie în scriptura Rimului că încălecă odată Aristotel cu Alexandru-Împărat la Machedoniia. Şi voinicii ce mergea înainte pedestri goniia nărodul, să facă cale împăratului. Iară (532v) un nebun şedea desupra unii pietri în drum şi nu vrea să se abată den cale. Şi mearse un rob al împăratului să-l împingă, să cază de spre piatră, căce cunoscură că e nebun. Şi dzise Aristotel: "Nu pişcareţ piatra, ce să stea desupra pietrei!". Şi nu-i ziseră om aceluia, că era nebun. [148]
    
    Dereptatea easte, cum grăiaşte Andronic, că cine va să scrie să împarţă şi să curăţeaze bine lucrul. (533r) Frat Tomas dzise: "Trei lucrure se cad să aibă omul cine va să facă judecată şi dereptate: Întîiu, să aibă puteare. A doua, să ştie bine giudecata. A treia, să judeci pre dereptu, fără făţăriia".
    (533v) Şi poate să se închipuiască dereptatea împăratului de albini, cum (534r) tocmeaşte şi împarte toate lucrurele pre derept. Şi unele den albini sînt tocmite să aducă miiare şi altele stau de se ceartă cu altele şi se svădesc, că aşa lă e firea. Şi tot au vrajbă, că va una de la alaltă să ia miare. Şi nu iase niceuna den căşuţă, numai înaintea împăratului, şi toate i se închină. Şi de lă e împăratul bătrîn foarte şi nu poate zbura cu arepile, eale se adună multe albini şi-l ţin de nu-l lasă să cază niceodată. Şi alalte albini au acul în coadă, iară împăratul are înainte, ca un părat ce easte. Şi (534v) unii dentr-înşii sînt negri, alţii sînt roşii şi sînt mai mari de albinile. Şi iarăş, iubiţi dereptatea, ceia ce giudecaţi pămîntul!
    Senac dzise: "Cine nu-ş  poate tocmi fămeaia lui, să o ţie, rău va ţinea şi va tocmi pre alalţii. Tulie dzise: "Dereptatea easte mumă şi împărăteasă tuturora bunătăţilor (535r) şi fără de aceaea nice un lucru nu poate fi". Decreton dzise: "Cinci lucrure sînt ce sparg giudecata: dragostea şi ruşinea şi darea şi obrazul omului şi frica". Platon dzise: "Niceodată nu da svat omului ce pohteaşte, că va veni răul spre tine, ce vrea să vie spr-însul. (535v) Aristotel dzise: "Nu sta în cetate ce sînt domni mulţi, nice unde sînt învăţători mai mulţi răi decît buni, şi mai [149] nebuni decît înţelepţi". Ptolemei dzise: "Pre domnul cela înţeleptul pedepseaşte-l cînd tribuiaşte, de veri să aibi dar şi cinste d-insul". Iarăş dzise: "Cît domnul (536r) iubeşte pre robul lui, atîta se cade să-l aibă de frică. Iară cît va sări înaintea domnu-său, atîta-ş va piiarde cinstea lui".
    (538r) La Otecinic scrie că era un pustinic oareunde şi făcu trudă cătră Dumnădzău multă vreamea, ca să afle vinde(538v)cătură de o boală mare ce avea; şi nu se putu vindeca şi se plînse cătră Dumnădzău. Şi Dumnădzeu trimise u(n) îngeru în chip de călugăr şi-i dzise lui: "Vino după mine, că Dumnădzău va să-ţi arate de judecate ascunse". Şi mearse cu călugărul la o casă: şi era aspri mulţi. Iară îngerul fură asprii şi mearse de-i duseră la altă casă; şi-i lăsă la uşa unui om sărac, ce i se necase în mare tot ce avuse el. Şi atunce mears(e)ră la altă casă şi giunghe un cocon mic, ce era în leagăn. Ci deca vădzu aşa, vrea să fugă pustinicul de el: i părea că e (539r) dracul. Şi aciişi zise îngerul: "Nu te teame, eu-ţ voiu spune lucru ce-m făcut, deretu căce-m furat banii: Să ştii că ai cui era banii, el vînduse tot ce avuse, de strînsease acei bani, ca să-i dea unui om, să scumpere sîngele; că ucisease pre tatăl aceluia. Şi de vrea lăsa să fie aşa, mult val vrea fi în oraşul acela şi se vrea ucide mulţi. E derep să otbesc răul şi să se întoarcă acel om, să fie bun , eu am luat banii; că de va vedea că rămîne sărac, el se va duce la o mănăstire şi-ş va mîntui sufletul de păcate. Şi derep căce-m lăsat banii la uşa celui om, easte aşa: (539v) Că acel om ce şădea într-acea casă, el pierduse tot ce avuse, i se necase în mare. El de amar mare vrea să se ducă să se spîndzure. Derept aceaea, lăsaiu banii acolo, ca să nu-ş piardză sufletul. Iară de rîndul celui cocon mic easte aşa: Că tată-său era milostiv şi făcea multă miloste şi bunătăţi. E de cînd au [150] facut acel fecior, el se-au lăsat de dragostea lu Dumnădzău şi au început a iubi argintul şi au lăsat milostea şi se-au prinsu de realele lumiei. Derep aceaea am jungheat feciorul lui ca să se întoarcă, să fie bun, ca şi de-ntîiu. Şi derept (540r) aceaea, nu mira şi de boală ce ai, că de nu vrea face aceastea, nice tu nu te-ai întoarce spre mila lu Dumnădzău; că Dumnădzău nu-şi trimite îngerul fără vrun lucru. Ce oamenii nu cunoscu de ce-l trimite Dumnădzău". Şi cum grăi, îngerul nevăzut fu. Iară călugărulu deca audzi aceastea, vru să ispitească să vază de va fi adevăr şi se întoarse înderăt şi află de toate adevăr. Şi atunce se duse pustinicul la loc unde era, în pustinie, şi se pocăi şi mai mult de ce-i era greşala. Şi se rugă cătră Dumnădzău, şi făcu mai mare trudă şi biruială de cum avea ainte.
    
    (541r) Nedereptatea easte răutatea darului dereptăţiei, cum şi Macropie grăiaşte, cînd giudeci cineva rău pre nederept. Aceasta easte mai mare nedereptate. Şi easte în multe chipure nedereptatea. Întîiu, easte cînd junghe om pre alt om păntru puţin lucru. Şi aceasta se cheamă vărsătură de sînge. A doua, easte cînd faci u(n) lucru ce nu se cuvine. Şi aceaea easte ruşinea. A treia, easte cînd faci unui silă de ceva. A patra, easte cînd faci pagubă omului de ceva. A cince, easte cînd i iai cu de sila (541v) omului ceva. Şi aceaea se cheamă silă şi pradă. A şasea, easte cînd iai omului ceva într-ascunsu. Acela e furtuşag. Şi poate să se închipuiască nedereptatea dracului, că el n-are nice o dereptate niceodată. [151]
    Solomon dzise: "Nu osîndi pre altul fără vină, ca să nu te osîndeşti şi tu".(542r) Încă: "Sînt trei lucrure ciudate şi fără chip în cetăţile împăraţilor; a patra easte ce nu o poate omu răbda: cînd robul domneaşte şi nebunul cînd se satură bine şi bărbatu cu muiarea lui lă e scîrbă unul de-alalt, şi cînd slujnica stăpîneaşte pre  doamnă-sa". (542v) Senac dzise: "Patru lucrure sîntu mari păcate ce vor să strige înaintea lu Dumnădzău: Răul ce faci omului bunu; şi curviia ce face bărbat cu bărbat; şi cînd opreşti preţul lucrătoriului tău sau robului; şi mărturia strîmbă".
    Aristotel dzise: "Fereaşte-te să nu vărşi sîngele omului nevinovat; căce că omul ucide pre alt: el va (535r) striga înaintea lu Dumnădzău şi va grăi: *Doamne, robul tău va să fie închipuit Ţie*". Solomon dzise: "Cine face groapă să bage altul într-însa, însuş va cădea într-însa". Şi iarăş: "Cine rostogoleaşte pietri întorcu-se spr-însul". Şi iarăş: "Cine va tăia coada şarpelui, întoarce-se de-l muşcă". Avgustin dzise: (543v) "Darul easte dar, cela ce se dă cu voie. E cela ce nu e cu voie dar nu se cheamă, numai ruşine". Loghin dzise: "Cine va face bine altuia pre el va afla binele acela, şi nu va şti de unde-i vine".
    (544v) Pentru nedereptatea spune la Otecinic că dracul pohti odată să se însoare, ca să facă feate, să le mărite şi să tragă pre ginerii-şi în muncă. Şi luo pre nedereptatea muiare şi făcu şapte feate. Şi cea dentîiu fu trufiia; şi o mărită după oamenii ceia marii. A doua fu scumpeatea; şi o mărită după ceia ce iubescu argintul şi aurul. A treia fu strîmbîtatea; şi o deade după ţărani. A patra fu pizma cu băsăul; şi o mărită după oamenii ceia cu meşterşugul. A cincea fu neomenie fără obraz; şi o deade cărtularilor. A şasea era măreaţele, (545r) cine se ţine sus şi mîndru; şi aceaea o trimise muierilor în lume. A şaptea era mai rea [152] de toate, ce era curvia; şi aceaea nu vru să o mărite, ce o ţinu acasă-ş, ca să fie curvă; şi căruia om tribuiaşte să meargă la casa lui, să o afle.
    
    Dereptatea easte credinţa, cum şi Terenzie dzise, ca să aibi curată şi dăstoinică credinţă.
    (545v) Şi poate să se închipuiască prostimea cu dereptatea cocoarălor, ce au un părat şi toţi lucreadză lui cu (546r) dereptul, fără de nice o înşilăciune. Că noaptea, unde dormu ei pun pre împăratul în mijloc d-inşii şi alalţi împregiur. E doi pun strajă, de păzesc. Şi derep să nu doarmă, stau numai într-un picioru. Şi în cela picior ţine o piatră; de va dormita, să cază piatra, să facă sunet, să auză şi alalţi. Şi aceasta easte de multă dereptate ce au cătră împăratul şi cătră alalte soţii.
    Sedechia dzise: "Cine-ş piarde credinţa mai mult (546v) n-are ce piarde". Şi Solomon dzise: "Mulţi oameni sînt blîndzi, ce puţini sînt credincioşi". Socrat dzise: "Fii credincios cătră cela ce te creade şi fii vîrtos întru libov, ca să vez bine d-insul". Venali dzise: "Derep rîndurele lumiei aceştiia, unii le laudă, alţii le blastemă: numai adevărul şi credinţa, ce le slăveşte toată lumea".
    (547v) Păntru dereptate spune în cărţile Rimului că era prinsu împăratul Rimului, Marco de Cartagheni, că avea vrajbă Rimul ca Cartaghenul. Şi trimiseră pre împăratul Marco la Rim în loc de sol, ca se schimbe oamenii cîţ era prinşi în Rim den Cartaghen, cu ceia ce era la Cartaghen [153] den Rim. Şi deca mearse împăratul, (548r)făcură svat în polatele Rimului. Şi se sculă însuşi împăratul Marco ce era prinsu în Cartaghen şi dzise: "Eu vă svătuiescu se nu faceţi schimbu, căce rimleanii ce sînt în Cartaghen prinşi, toţ sînt bătrîni şi oameni neputearnici. Iară cîţ sînt de la Cartaghen cicea prinşi, toţ sînt boiari mari şi voinici hrăbornici de războiu". Şi deca audziră svatul aşa, toţi stătură în cuvîntul lui. Şi el derep să nu spargă credinţa, iarăş se turnă la temniţă în Cartaghen, că aşa se făgăduise.
    
    (548v) Strîmbătatea easte protivnică dereptăţiei. Easte cînd grăiaşte omul de un lucru, şi face altul. Şi cînd cugetă la inimă să înşale pre altul cu vrun lucru şi cînd predădeaşti altul, ce el se nădăiaşte de bine de la tine.
    (549r) Hitleniia easte mintea omului cînd trage tot a face rău, şi pururea nevoiaşte rău de sufletul lui; şi face hitlenii e răul cade spr-insul şi în sufletul lui.
    (549v) Frat Tomas dzise: "Băsăul easte cînd ai inemă rea şi cugeţi altuia rău: că acela e cugetu nedostoinic". Şi se face băsăul de patru lucrure: Întîiu, easte că omul(ui) ce are băsău i e mînie să fie altul ca el. A doua, easte că are obiceaiu omul acela ce-i e băsău pre altul pururea să-i facă rău, oare cu vină, (550r) oare fără vină. A treia, easte că are omul vrajbă pre cineva de vrun rău ce-au păţit, ce i se pare că-i e de la el răul acela. A patra, easte derept alte multe lucrure ce-au ispitit neştine pre vrăjmaşul [154] lui şi derept aceaea are băsău spr-insul. Şi aceasta şi pizma easte, cînd faci rău ea derept alt.
    (550v) Şi poate să se închipuiască strîmbătatea vulpiei. Căce cînd i-e foame şi nu poate găsi vînat, iară ea se face moartă în poiană şi tinde picioarele. Iară pasările o văd şi o ocolesc: lă pare că e moartă. Şi îndrăznesc, pînă merg şi aproape şi se pun şi pre ea. Iară ea de veade aşa, ea sare de apucă cîte poate. Şi are ş-alte multe hitlenii, ce nu le putem acmu scrie.
    (551r) Solomon dzise: "Hitlenul se face a nu-ş cunoaşte paguba cînd i-o face altul, ca să (să) arate aceluia el de altă parte". Esop dzise: "Cine e plin de hitlenie nu le va lăsa niceodată, derep să înşale oamenii, că spre aceaea are pohtă mare". Varos dzise: "Dedesuptul pieleei de mielu ascunde-se lupul".
    (551v) Platon dzise: "De trei lucrure easte milă sufletului mieu: De boiarin, cînd sărăceaşte; şi de omul cinstit, cînd-îi fac ruşine; şi de înţeleptul, cînd-îl bate un nebun". Solomon dzise: "Cugetele cealea hitleanele împart pre omul de Dumnădzău". Senac dzise: "Băsăulu easte răutatea tuturor bunătăţilor". Alexandru dzise: (552r) "Cine ai priiatnic de credinţă, nu avea băsău spr-insul. E de nu, nu-ţ da credinţa cătr-însul, că băsăul şi pizma iscodesc realele". Venalie dzise: "Pizma nu e nemica liubovului, sire(ci) n-are meastec". Vidie dzise: "Zavistea muierească atîta easte, că niceodată nu iubesc cine iubeaşte bărbatul ei. Cine cu credinţă iubeaşte pururea stă în frică (552v) de acela ce iubeaşte, ca să nu-l piarză".
    (553r) Păntru strîmbătatea scrie în Cartea Veache că trimise Dumnădzău îngerii lui la o cetatea, ce se chema [155] Sodom şi Gomor. Şi păntru curviia ce fesease, vru Dumnădzău să-i potopească. Şi unul era bun dentr-înşii, de-l chema Lot. Şi el priimi îngerii lu Dumnădzău, şi acela (553v) era robul lu Dumnădzău; şi-i dziseră îngerii să iasă afară den cetate Sodomui, că ei vrea să o aprindză, să ardză cu toţ cîţ era într-însa. Ce ieşi Lot cu doao feate ale lui şi cetatea arse cu toţ oamenii. Şi Lot scăpă într-o pădure. E featele lui pohtiră să-l prilăstească, să dzacă cu-nusele. Şi-l adăpară cu vinu şi-l îmbătară. Şi mearse cea mai mare; şi el de beţie nu ştiu şi făcu păcate cu dinsa. Aşijdere şi alaltă; şi fu şi cu aceaea. Şi-l înşelară cu înşelăciune ca aceasta şi cu strîmbătate; şi amîndoo îngrecară.
    
    (554r) Adevărul easte cum grăiaşte şi styi  Avgustin. Şi poate să se închipuiască adevărul la puii unii pasări ce se cheamă prepeliţă: de la alaltă, ce-i e vecină, oaole iau una de la alaltă, de le clocesc. Şi cînd nasc puii, (554v) au fire şi cunosc ei pre glas carea lă e mumă pre adevăr: şi cumu-i aud glasulu, ei aleargă la muma sa cea derepcea şi îmblă după ea; aşijdere  şi omul, cînd va să grăiască ceva menciuni, el acoapere cu neşte cuvinte şi aduce întru adevăr. E deca se iuveaşte adevărul, piare minciuna.
    Aristo(555r)tel zise: "Cine iubeaşte pre adevărul, adevăru lui agiută întru toate lucrurile cîte înceape să facă". Isus Sirah dzise: "Nu-l lua întru necredinţă, cuvîntul adeverit, oare derep ce lucru". Şi iarăş: "Cine va grăi derept nu se va munci; (i)ară cineva grăiaşte menciuni - mare [156] trudă are". Caton dzise: "Un lucru ce-ţ făgăduiaşte (555v) un om nu făgădui tu altuia, ce tu încă n-ai luat". Styi Avgustin zisă: "De multe ori easte glasul nărodului ca glasul prorociei".
    (557r) Derep adevărul spune la Otecinic că era un boiarin mare oareunde şi lăsă multă avuţie în lume; şi se duse de se călugări într-o mănăstire. Şi într-o dzi egumenul socoti că va şti rîndul mai bine de alalţi călugări; (557v) ce-l trimise la tîrg departe de mănăstire, ca să vîndză m(î)şcoii mănăstirei, că era bătrîni şi nu putea lucra cu-nuşii, şi să cumpere alţii tineri, să poată să lucreaze. Şi călugărul nu vru să se leapede denaintea egumenului, dereptu făgăduinţa ce se făgăduise, să aibă posluşanie, ce se duse nu cu toată voia. Şi sta în mijloc de tîrgu cu asini. Şi unii oamenii a cui trebuiia asini, ei întreba călugărul: "Buni sînt aceşti mîşcoi, să-i cumpărăm?" Călugărul grăiia: "Creadeţi-mă, oameni buni, că mănăstirea (558r) easte săraca, iară ei de-ară fi buni, nu i-ară vinde cicea în tîrg". Şi deca audziia aşa oamenii, ei se lăsa de negoţ şi veniia alţii ce întreba pre călugăr: "Ce lă e cestor asini de lă-s coadele zmulte?" Şi el răspunde şi zicea: "Căce sînt bătrîni şi cad desupt cîndu-s cu povară. Şi cîndu nu-i pot scula, rădică şi de coade şi trag, dereptu aceaea sînt zmulte". Şi cîţ lu întreba pre el, el tot grăiia adevăr şi fugiia de minciuni. Şi nu putu vinde asinii, ce toţi-i întoarse iarăş la mănăstire. E un călugăr, ce era cu-nusul soţie, se duse (558v) de-l pîrî la egumenul păntru cuvintele ce grăise dereptu magari. Şi egumenul, deca află cumu e rîndul, începu a-l ţine rău. Şi călugărul răspunse şi dzise: "Creade-mă, părinte svinte, că în lume am fostu om bogatu şi mi se-au urît cu minciunele şi cu realele lumiei. Ş-am ieşit den minciuni ş-am venit la mănăstire ca să-mi [157] spăsescu sufletul şi să nu înşel cineva cu minciuni, că mi se-au urîtu de acealea". Şi deca i-(au) auzit egumenul cuvintele, iertă călugărului greşala.
    
    (559r) Minciuna easte protivnică (559v) adevărului, cum şi Aristo(te)l dzise: "Easte cînd ascunde oarecine adevărul şi grăiaşte minciuni, ca să înşale pre oarecine". Şi sîntu minciuni în multe chipure. Şi sînt minciuni sînd gice omul de pohtă, ca şi pildele şi de alte rîndure, ce grăiesc oamenii, să facă pre alţii să rădză. Şi nu e de bine nice aceaea, ce e năravul omului să grăiască minciuni şi să nu poată grăi adeverit niceodată. Şi sînt minciuni cu giurămînt: şi pune şi pre altul de giură cu minciuni, ca şi el. Şi aceaea easte lepădarea de Dumnădzău. Şi derep aceaea, cine se giură pre strîmbu, (560r) sau pune altul de giură, aceasta easte blăstămat de Dumnădzău.
    Şi poate să se închipuiască minciuna unii gadine ce se cheamă pre limba grecească pinara, ce n-are ochi şi lăcuiaşte în pămîntu. Şi de va nemeri de va ieşi desupra, într-a(560v)cel ceas moare. Aşijdere şi minciuna, op să o acopere cu nescare cuvinte; iară cînd veade lumina dereptăţiei, într-acel ceas moare, ca şi pinara. Derep  minciunile grăiaşte Solomon: "De trei lucrure se teame sufletul mieu, de a patra mi se cutremură: "Cîndu se turbură cetatea; şi strigarea nărodului; şi pîra minciunoasă; şi moartea ce e mai a(561r)mară în lume". Şi iarăş: "Gura mincinoasă [158] ghiunghe-ş sufletul ei". Şi iarăş: "Mai bine să iubeşti un fur, decît un om ce e pururea mencinos". Styi Grigorie dzisi: "Păntru minciuna minciunosului, şi adevărul nu-l creade". (562r) Păntru minciunile scrie în scriptura Rimului că era o giupîneasă, ce o chema Iurina, fată lu Anastasie-Împărat. Şi iubi un fecior, ce-l chema Amon. (562v) Şi vrea să facă înşilăciune cu-nusul, iară el nu vru nicecum, păntru frica împăratului şi păntru liubov ce avea cătră împăratul. E cea giupîneasă socoti să-i facă moarte oarecum lu Amon. Şi într-o dzi, trecînd Amon pre lîngă poartă cămării ei, iară ea începu a striga şi dzise: "Alergaţ, alergaţ, că Amon vru să-m facă ruşine cu de-a sila". Şi aciiş prinseră pre Amon îi-l duseră la împăratul şi-l întreba de easte adevărat cumu-l pîraşte pre el. El răspunse şi dzise: "Ba!". Şi trimise împăratul de chiemă fata-ş (563r) şi o întrebă: "Cum au fost lucrul acesta?" Şi ea nu răspunse. Şi iară-i dzise; şi nu grăi. Şi o întrebă de multe ori şi nu mai răspunse. Şi grăi un voinic împărătesc: "Cîndai ş-au pierdut limba". Şi împăratul dzise de-i căutară în gură e limbă n-avu. Şi deca văzu împăratul ciudă ce aceaea, într-acel ceas dzise de lăsară pre cocon. Şi atunce i se turnă limba iarăş. Şi atunce ea spuse tot adevărul tuturor oamenilor. Şi se duse într-o mănăstire şi-ş sfîrşi viaţa acolo călugăriţă, de vina aceasta ce-i fu ei păntru minciuna.
    
    (563v) Darul tăriei easte, cum grăiaşte şi Macropie, în trei lucrure: Întîiu easte a trupului puteare; şi aceaea easte [159] de fire şi nu e dar. A doua, easte tărie, ca să întărească şi să iuşureadze sufletul cu bunătăţi, să nu se teamă (564r) de vrăjmaşul. A treia, easte tărpeanie, să rabde toate cîte vor veni spre om.
    Şi aceaste doao tării le are leul în trupul lui, că pururea easte (564v) cu ochii deşchiş cînd doarme. Şi de merg vînătorii să-l veneadze, el şi prinde de veaste. Şi derep să nu-i afle urmele, el le acoapere cu coada. Şi apoi, cînd vor vînătorii să-l păpustească de gonit, el se întoarce spr-inşii, fără de nice o frică şi vîrtos se luptă cu ei, păntru darul tăriei şi al putereei ce are.
    Tulie dzise: "Cade-se omului să fie tare la războiu şi răbdătoriu întru năpă(şti). Senac dzise: "Cine e (565r) tare easte şi iuşor". Planic dzise: "De doo lucrure iubeşte-se omul: de îndrăznire şi den credinţă". Socrat dzise: "Mai mare e dăstoiniciia să fugi cînd se cade, decît să stai să mori".
    În cartea lu Franghel scrie că easte îndrăznirea în multe chipure: Şi întîiu easte cînd e omul îndrăznitoriu că n-are cum aimintrea să facă şi e vinovat de moarte. Şi aceaea easte îndrăznire de nevoie. A doua easte cînd easte omul deprins la razboiu, pă(n)tru aceaea e (566r) îndrăznitor. A treia easte de războaie multe căce-u dobîndit şi pururea se nădăiaşte că va dobîndi. A patra easte cîndu e omul mînios şi rău. A cincea easte cînd nu se teame omul de nimeni. Şi aceste cinci bărbăţii sînt toate nebune şi nedăstoinice. Şi a şasea easte dăstoinică-cuvîntului şi de bucurie, cîndu e omul îndrăznitor, (566v) ca să nu aibă ruşine şi pagubă în trupul lui, şi în sufletul lui, şi în avuţiia lui, şi în părinţii lui. [160]
    Păntru tărpeanie dzise Socrat: "Tărpeania easte bucurie milostiniei". Ptolomei dzise: "Cine va 
    să-şi bată joc de reale-patime ale lumiei aceştiia, el să se însoţească cu milostenia şi cu tărpeanie". (567r) Omir dzise: "Cine e răbdătoriu de toţ oamenii easte cinstit".
    (567v) Pă(n)tru darul tăriei scrie (568r) în Leagea Veache că era oarecine de-l chema Sampson ce era mai cu vîrtute de toţ cîţi era pe lume. Şi făcu multe tării şi nu le scrisem acealea cicea, ce sînt în Cartea Veache scrise. Şi tărie avea în trup şi daru lui era în capu. Şi oamenii den Filistim avea vrajbă 
    cu-nusul şi făcură de-lu înşelară cu o curvă ce iubiia el. Şi el durmind în braţele ei, iară ea-i rase părul. Şi atunce veniră filistimlenii şi-l prinseră şi-i scoaseră ochii lui. Şi într-una de zile, ei făcea mare veselie susu (568v) într-o polată împărătească. Şi aduseră şi pre  Sampson de-ş bătea gioc d-insul şi ocăriia. Şi atunce dzise Sampson: "Că mie cumu mi-a faptu, mai bine să fiu mortu!" Şi se apucă de stîlpul cela ce ţinea polata şi clătină stîlpul. Şi căzu casa de-i împresură pre toţi cîţi era în casă şi pre Sampson dempreună. Şi aşa făcu Sampson, de puteare ce avea în trupul lui.
    
    (569r) Ticăloşia easte frică şi răutatea tăriei, cum dzise şi Calimereh, în trei rîndure. Întîiu, easte cînd e ticălos întru sufletul lui, să se teamă să nu-i vinie vrun rău spr-insul. Şi aceasta easte curată ticăloşime. A doua, easte de vrun lucru ce vine (569v) spr-insul, ce nu i se cuvine omului,[161] şi se spare de aceaea. Şi aceaea se chiiamă mic întru suflet. A treia, easte să nu poată să tărpească vro nevoie ce va veni de vrun rău. Şi aceaea se chiemă slăbiciune.
    Şi poate să se închipuiască ticăloşimea iepurelui, ce e mai fricos de toate gadinele ce-s pre lume. Şi cînd-îi în pădure şi se clatină (570r) frunza den copaci, el aude şi fuge, atîta easte de ticălos.
    Şi Solomon scrise păntru ticăloşime că: "Nu easte alt lucru să facă pre omul ticălos, numai cu ale lui hitlenii şi rea-omenie ce are omul, cîndu-l prind de ale lui reale fapte".
    Terenzie zise: (570v) "De veri să fii fără frică, nevoiaşte-te cu bine şi grăi(aşte) puţine".
    (571v) Păntru ticăloşiIa scrie în cărţile Rimului că împăratul Dionisie era mai ticălos de toţ oamenii pre lume. Şi de ticălos ce era, nu putea vedea bine niceodată. Şi u(n) priiatnic al lui slăviia-i viiaţa lui şi-i zicea: "Împărate, cade-ţi-se să slăveşti pre Dumnezeu, că ţe-au dat atîta bunătate". Şi într-o zi chiemă împăratul pre acel priiatnic (572r) al lui şi-i dzise: "Vino de şezi în scaunul mieu!". Şi mearse de şezu. Şi zise împăratul de aprinseră un foc mare supt picioare-i. Şi desupra capului lui spînzurară o sabie ascuţită foarte; şi o spînzurară numai cu um păr de cal. Şi împrejur de el puseră toate văşmentele şi sculele împărăteşti şi avuţiia împărătească toată o puse înainte-i. Iară el, simţind arsura focului, şi vedea sabiia desupra, şi nu se putea nice într-o parte mişca, numai ce ruga pre împăratul dereptu mila (572v) lu Dumnedzeu să i se [162] facă milă d-însul, să nu-l muncească. Şi atunce-i răspunse împăratul şi-i zise: "Tu atîta slăveşti viiaţa mea. Derep ce slăveşti o mult? Că eu stau în toate dzilele întru mare frică, decît unde şedzi tu acmu, ce nu poţi răbda nice un ceas".
    
    Mare-sufleţiia easte, cum grăiaşte şi Tulie, cînd caută omul nalte lucrure şi slăvite şi frumseţate.
    (573r) Şi poate să se închipuiască mare-sufleţie şoimului, că mai bine va el să-ş lase puii să moară de foame, decît să lă dea mortăciună sau împuţită carnă. Şi nu va să veneaze alte pasări, numai carile-s grase.
    (573v) Styi Avgustin zisă: "Leul n-are vrajbă cu furnicile, nice prinde muşte, dereptu 
    mare-sufleţie ce are". Tulie dzise: "Sufletul omului cinstit cunoaşte-se de lucrure bune". Icoprastos zise: "Nu e nice un lucru mai mare şi mai rău pre lume ca sufletul omului să nu-l dobîndească". (574r) Alexandru zise: "Mai bine cu boierie şi cu cinste moarte, decît cu ocărîciune viiaţă".
    (574v) Derep mare-sufleţiia scrie în scriptura Rimului că era un vraci al unui domnu ce-l chiema Pir. Şi era mare vrăjmaş rimleanilor. Ce trimise vraciul la rimleani, să-i dea florinţi să otrăvească pre Pir. Iară rimleanii răspunseră [163]şi dziseră: "Noi nu vrem să otrăveşti vrăjmaşul nostru, ce vrem să-l dobîndim cu tăriia armelor noastre, e nu cu hitlenşug". Şi aciiş trimisără sol la Pir, să-i spunie să se păzească de vraciul lui.
    
    (575r) Nălţimea easte răutatea mare-sufleţiei. Şi easte în trei chipure. Întîiu, easte svîrşit nălţime, cînd omul ş-arată măriile şi se ţine mai mare de alalţi, derep să-l slăvească oamenii mai desupra decît i se cuvine. Ce dereptatea easte: cumu e omul, aşa se (575v) cade să-l laudzi.
    Solomon dzise: "Mai bunu e nume bun, decît avuţie multă".
    A doua, easte cînd se laudă şi se slăveaşte omul de alt om, şi nu (d)e el singur. A treia, easte cînd spune omul mai mult decît are. Aceaea se cheamă neînţelepciune: cine o face minte n-are.
    (576r) Şi poate să se închipuiască măria păunului. Că toată dziua are obiceaiu să-ş meastece peanele şi iubeaşte să se învîrtească împrejur de oameni, ca să-l laude pre el păntru frumuseaţe-i. Atîta easte de măreţ.
    Solomon dzise: "Cine iubeaşte măreaţele easte rob jucătorilor". (576v) Caton zise: "Nu avea măreaţele, de ver să te arăţi tuturor dulce". Solomon dzise păntru răutatea laudei: "Lasă să te laude limba altuia, e nu a ta". Styi Isidor zise: "Păntru un ou, găina cu mare glas strigă, pînă o aude şi vulpea". Tulie zisă: "Numele rău puţină vreame ţine". (577r) Sedechia proroc dzise: "Nu [164] giudeca cineva de cuvîntu, ce den lucru. Că mulţi fameni mînt, iară cînd face omul, atunce-i vine şi dobîndă şi răul".
    (578r) Derep nălţimea, ce sînt măreaţele, scrie la Otecinic că odată vine u(n) înger în chip de călugăr la un pustnic. Şi îmblînd cu el, aflară un cal mortu şi puţiia foarte. Şi pustinicul, de putoare, începu a-ş astupa nasul. Şi îngeru lui se arăta că nu-i pute nemică. Şi trecînd ei mai înainte pre cale, vădzură o fată (578v) frumoasă într-o grădină, cu haine frumoase de măreaţe. Şi aciişi (începu) îngerul a-ş astupa nasul. Şi pustinicul, deca  văzu aşa, se miră şi avea cuget rău spr-insul. Şi zise pustinicul îngerului: "Ce-ţi astupi nasul de o muiare frumoasă ca aceasta? Căce nu-ţ astupaşi nasul la cel stîrv de pre cale, ce puţiia aşa rău!". Şi aciişe răspunse îngerul şi dzise: "Căce mai mult pute nălţimea şi măreaţele cătră Dumnezeu, decît de un trup împuţit, ce pute a toată lumea". Şi cum grăi (579r) îngerul, într-acel ceas nu-l mai văzu. Şi atunce înţelegu că au fostu îngerul lu Dumnezeu şi de Dumnezeu trimis.
    
    Tocmit easte omul cine nu-ş poate schimba (579v) mintea lui, cum gice styi Avgustin: "Easte curată tocmeală, cînd nu se poate schimba omul de cumu e, ce va să fie pururea într-un chipu. Şi aceaea nu e bună căce-i zisă scumpeate". Şi styi Andronic dzise: "Cine e strîns niceodată nu-ş schimbă firea păntru vrun rînd den lume".[165]
    (580r) Şi poate să se închipuiască tocmitura darului la o pasăre ce se cheamă finix, ce lăcuiaşte pre lume 300 şi 15 ai. Şi deca veade că îmbătrîneaşte şi au slăbit, ea (580v) adună neşchite leamne, de face cuibu. Şi întră înlău(n)tru şi stă asupră soarelui şi bate tare cu arepile. Şi de arsura soarelui se aprinde foc, de arde acolea în cuibu de vîntul arepilor lui. Şi această pasăre - tocmită că niceodată nu se mută, numai stă, căce-ş ştie firea, că va să se întinerească. Şi cîndu se împlu 9 zile, naşte den trupul ei un viiarme şi creaşte puţin cu puţin, pînă-i cresc şi arepi; şi se face pasăre, ca şi ceaea dentîiu. Şi nu e alta pre lume, numai una.
    (581r) Styi Isidor zise: "Nu lăuda începutul, ce sfîrşeniia". Styi Grigorie zisă: "Mulţi aleargă la alergat, ce cine întreace, acela ia rămasul".
    (581v) Derep darul tocmealei scrie în scriptura Rimului că îm(582r)păratul Dionisie din Rim făcu leage. Ce acea leage easte întru nărod foarte strînsă şi vîrtoasă. Şi împăratul se mînie şi vrea ca să meargă toţ pre urma lui, că el era foarte derept. Şi atunce grăi împăratul nărodului: "Eu voiu să mă duc pînă unde am lucru. Şi voiu să vă juraţi; ceastă leage, ce-am făcut, să o ţineţi pînă voiu veni. Că eu voiu să mă duc să grăiesc cu Dumnedzeul cela ce me-au dat leagea aceasta. Şi atunce pre voia voastră o voiu schimba". Şi nărodul auziră aşa, toţi se jurară; şi împăratul se duse şi mai mult (582v) nu se întoarse, derep leagea ce făcuse se nu o spargă. Şi cînd vine la moarte împăratul Dionisie, el învăţă să-i ardză trupul cu focu şi să-l arunce în mare, păntru nărodul să nu crează, să zică că sînt fără leage. Că de-ară fi adus trupul lui iară în cetate, ei vrea călca jurămîntul. [166]
    
    Netocmeala easte răutate (583r) darurelor, cum zise şi Prisiam. Şi poate să se închipuiască netocmeala rîndurelei, că paşte zburînd cînd cicea, cînd colo.
    Păntru netocmeala zice Salustin căce easte şi nebuniia. Şi Platon zise: "Cine e netocmit pururea întru norocul lui adastă". Solomon zise: "Omul nebun creade tot cuvîntul, (583v) iară înţeleptul caută să nu-ş piarză sufletul". Lernicos zise: "Cine se rău păzeaşte desu se svătuiaşte".
    (584v) Derept răutatea netocmealei scrie la Otecinic că era un tîlhar ce făcuse multe reale pre lume. Şi mearse (585r) să se ispovedească la un svînt pustinic. Şi cînd vru să-i dea canon, tîlhariul zicea să-i dea ce-i place; şi pustinicul să-i dea vreuna de ce-i plăcea nu putea, căce vedea el că nu poate acela să postească. Şi dirept aceaea nu-i deade alta, ce-i zise pustinicul: "Ce e mai puţin, acela fă: unde veri găsi cruce, cazi cu genuchele la pămînt şi i te închină". Şi tîlhariul zise: "Face-voiu aşa". Şi pustinicul iertă-i păcatele. Şi deca se duse tîlhariul de la călugăr, elu-l aflară neşte vrăjmaşi. Şi el, (585v) cumu-i văzu, începu a fugi. Şi fugind află-o crucea, pre cale şi-ş aduse amente de învăţătura pustinicului. Şi 
    într-acel ceas căzu cu genuchele la pămîntu şi se închină înaintea crucei. Şi atunce-l ajunseră vrăjmaşii şi-l uciseră. Şi deca muri, văzu pustinicul 2 îngeri unde ducea sufletul tîlhariului în ceriu cu bucurie derept atîta lucru puţin. Şi cugetă la inemă şi el ca să ispitească la lucrurile lumiei, că-i păru foarte iuşor tîlhariul, de atîta lucru puţin, să meargă în pă(586r)răţiia ceriului. Şi lăsă pustiia şi purcease să se ducă la [167] lume. Şi aciişe dracul puse o măiestrie pre cale şi prinse de un picior şi căzu acolo de muri. Şi dracul i luo sufletul în muncă, căce nu se tocmi în tocmeală bună.
    
    Socotinţa easte, cum zice Tulie, easte tărie şi măsură, derep să faci lucrurele cu măsură, ca să (586v) ieş afară den măsură şi den dereptate, şi ver păgubi şi-ţ ver piarde şi sufletul.
    Derep pohtele trupului easte socotinţa în doo chipure: întîiu, easte să te scîrbeşti de scumpeate şi să fii în chip evtin şi să dai derep sufletu-ţi. Aceasta e curată socotinţă.
    (587r) A doua, easte să te protiveşti scumpeţiei celora ce au firea să fie scumpi, ca şi firea curviei şi firea furtuşagului. Acealea vin den firea omului. Şi cine se protiveaşte acestora, aceasta se cheamă ţiitură şi aceasta easte mai mare dar bunătăţiei, decît socotinţa.
    Cum grăiaşte (587v) şi Frat Tomas, ca să n-aibi niceodată vro poticală de realele lumiei păntru nescari pohte de lume.
    Şi poate să-ş seamene socotinţa spre un dobitoc ce se cheamă cămila, ce e mai curvare de toate dobitoacele pre lume. (588r) Şi mearge pre urma cămileei pînă la o sută de mile, numai să o vază, urma-i goneaşte. Şi atîta easte socotită şi-ş ţine firea, că de va fi mumă-sa sau soru-sa, el nu se meastecă cu-nusele.
    Tulie zise: "De veri să iubeşti socotinţa, pururea de toate lucrurele ce-s mai desupra tu fugi, şi-ţ opreaşte [168] pohotele tale, şi-ţ pune frîu pohtiloru-ţi". (588v) Socrat dzise: "Mai bine-i pare scumpului să-ş dobîndească scumpeatea, decît pre un vrăjmaş al lui". Încă: "Şapte socotinţe sînt (589r) de-mi plac mai mult decît altele pre lume: tînărul să ţie pohta trupului, bătrîneaţele cu bucurie; răbdători la sărăcie; cu măsură să aibă avuţie; plecat la mărie, cîtu se măreaşte, atîta să fie mai mult plecat; şi răbdătoriu la năpăşti; şi să-ş ţie alte pohte".
    (591r) Păntru socotinţa scrie în cărţile (591v) Rimului că împăratul Priam auziia de un filosof, ce-l chema Cantida. Şi zicea acel filosof că cine nu-ş ţine pohtele nu e om, ce cu vitele va lăcui. Şi vru împăratul să-l ispitească, să vază, putea-va să nu greşască cu ceva sau să-ş iasă în mîndrie în vrun chip cumva. Şi trimise de aduseră pre ceia ce avea limbi mai rele şi era mai hitleani de toţ oamenii, ca să grăiască rău şi să-ş bată joc înaintea filosofului. Şi începură a grăi cine cum ştiia mai rău; şi unul dzise: "De ce rodu eşti tu, Cantido?" Şi el răspunse şi zise: "Ruda (592r) mea easte întîiu începutul în mine, iară a ta easte svîrşitul în tine. Şi Domnia ta nu griji de mine mai mult, nice eu gîndesc puţin de tine". Şi altul zise: "Abău, cu frumoase haine eşti îmbrăcat!" Şi el răspunse: "Omul nu se cunoaşte pre haine, ce pre deale". Şi altul zise: "Cine ţe-au încreţit părul aşa frumos?" Şi el răspunse: "Darul nu stă în peri, ce e la inemă". Şi dzise altul: "Doamne împărate, păzeaşte-te de Cantida, să nu fie iscoadă, că dăunăzi l-am văzut în oastea elinilor". Şi răspunse el: "Multă vreamea easte de cînd înveţi tu (592v) să grăieşti rău de mine. Iară eu am învăţat să nu gîndesc de cuventele tale". Şi zise altul: "Căutaţi cum grăiaşte, ca un prealăstnic!" Şi el nu răspunse. Şi altul zise: "Eu voiu [169] grăi amu ce-am pohtit, că tu n-ai limbă". Şi dzise altul: "Căutaţi furul, cum nu-i e frică de ruşine!". Şi el nu răspunse. Şi altul zise: "De te-ai teame de ruşine, n-ai grăi aşa". Şi dzise altul: "Lăsaţi-l, nebunu e, grăiaşte îmbălături!". Şi el nu mai răspunse nimic. Şi-i dzise împăratul Priam: "Cumu e acest lucru, de nu răspunsi nimică?". Şi Cantida zise: "Şi tăcearea încă e bunu (593r) răspuns la cuvinte ca aceasta. Cine va să grăiască rău şi grozav, mai multu e darul limbiei, decît al urechilor. Şi cumu e domnu limbiei lui, aşijdere, şi eu, limbiei mele şi mintei meale". Şi văzu împăratul socotinţa lui, chemă-l şi-i zise de şezu lîng-însul şi începu-l a-l întreba: "Cum putuşi de răbdaş atîta cuvinte grozave şi nu te mîniiaş nimică?" Şi atunce răspunse filosoful, zise: "Căce sîntu eu domn domnilor lor, mentei lor cea rea; şi rob robilor miei rabdă reale fapte lor, oarecîte grăiră ei grozăvii". Şi atunce (593v) înţelease împăratul că oamenii, cînd lă zic cuvinte de batjocură, atunce se şi mînie. Iară ceia înţelepţii, ei-ş ţin firea şi nu se protivesc nebunilor. Că de se mînie, mai rea peire-ş facu.
    
    Nesocotinţa easte răutatea socotinţeei, cum zice şi Damaschin, easte cînd va omul  să îmble pre toate voile cîte-i vin de la inemă.
    (594r) Şi poate să se închipuiască nesocotinţa spre o gadină ce se cheamă leocorn, ce are multă dragoste şi pohtă să [170] vadză feate. Şi cînd va vedea vreo fată, aciişi mearge la ea şi de dragoste-i adoarme în poală-i. Şi atunce vin vînătorii de-l prind, că aimentrea (594v) nu se poate prinde, de n-ară avea nesocotinţa. Ce ş-atunce piare păntru nesocotinţa şi piare păntru nemintea lui.
    Platon zise: "Nu e mai rău păcat în lume de nesocotinţa. Căce ce veade şi ce-i place, tot va să aibă şi să fie al lui". Aceaea se cheamă nesocotinţă. Şi dentr-aceaea vin toate realele lumiei. (595r) Vasiles dzise: "Omul ce e mult pohtitor easte mai păcătos de toată lumea". Senac zise: "Întru omul pohtitoriu, nice un lucru pre lume nu poate să ţie". Socrat zise: "Cine va să îmble după pohtele lui easte om peritu şi curund răsîpitu".
    (596r) Păntru nesocotinţa scrie la Otecinic că era o fată de o chema Aginta şi era cinstită în lume mai de toate. Şi auzind ea pururea de pohta curviei povestind muierile, pohti şi ea cu mintea să ispitească să vazî de easte acel lucru aşa pohtit cum zic muierile. Şi într-o zi trimise la un ibomnic al ei, ce se iubiia demultu, de mici. Şi el atunceş vine şi se culcă cu-nunsa. Şi deca facură păcate de multe ori, într-o zi începu a se lăsa, mai multu să nu facă. Şi se pocăi păntru curăţia ei, feţiia ce (596v) avea întîiu; şi mai mult nu o mai putu dobîndi. Şi atîta se jeli, cît mai mult nu putu, ce se giunghe, de muri.
    
    Plecarea-nînţeleaptă easte, cum şi Orighinie zise, să (597r) pui frîu pohtelor cînd eşti în nălţime. Ce se zice, cîndu [171] e omul boiarin, să nu îmble pre urma pohtelor inemiei lui, că va cădea în păcate mari; nice să se pleace foarte multu, ce unde-i e măsura, cumu i se cuvine: căce şi smearenie în multe chipuri easte.
    (597v) Întîiu, easte să te iuveşti pururea mai mic de-alalţi. A doua, easte să fii cu bine cătră toţ unde se cade. A treia, easte să te lupţi mai cu puţin decîtu ţi-e putearea. A patra, easte ca se crezi că nu eşti dostoinic de toate lucrurele lumiei. A cincea, easte să te temi de cine se cade.
    (598r) Den smearenie se iscodesc patru darure. Şi întîiu easte închinăciune, să te închini celor mai mari de tine; şi slujba să slujeşti celor ce-ţi sîntu mai mari. Şi dar easte dăruit a cel (ce) dăruiaşte neştine, să-i întoarcă mai asupră.
    Şi poate smearenia să se închipuiască spre oaie. Că easte (598v) mai multu smearină de toate dobitoacele pre lume. Şi toate rabdă, oarece-i fac. Derep aceaea desu se află în cartea dumnezeiască, derept smeareniia şi tărpeania ce are.
    (599r) Cine vrea mearge la războiu şi vrea izbîndi şi ce dobîndă dobîndiia, cînd se întorcea în Rim, avea rimleanii leage şi-i făcea trei cinsti şi trei ruşini. Şi cinstea dentîiu era că tot nărodulu Rimului ieşiia afară den cetate de întimpina pre ei. A doua cinste era că-l punea într-un căruţ  şi trăgea patru cai albi; şi nărodul tot, şi înainte şi îndărăt mergea, pren toată cetatea. A treia cinste (599v) era că toată dobînda cîtă dobîndise şi prada ce luase ei o ducea dup-însul.
    (600r) Şi întîiu necinste ce era: punea un ţăran sărac şi mai ticălos de toţ oamenii în căruţ 
    cu-nusul. Şi acesta era o socotinţă, cum să zicem: "Fapt-ai bine? Nu te mări, [172] numai te păzeaşte, că poţ să ajiungi să fii şi tu sărac ca şi mine".
    A doua necinste era că cel om ce era în căruţ cu el tot i da cu pumnul în cap şi în spatele şi-i zicea: "Nu te mări, (600v) că alţii-ţi fac cinste, iară tu eşti om ca şi eu". 
    Şi a treia necinste era că tot omul într-aceaea zi avea voie să-l înjure şi să-l ocărască cum va vrea.
    
    (601r) Naltă-mîndrie easte răutatea smeareniei, cum grăiaşte Aristotel, că naltă-mîndrie cine o are pururea-i pare să fie desupra tutoror. Şi easte această mî(nd)rie în multe chipure. Şi easte înalţime, cînd va să fie ainte de toţi. Şi easte naltă-mîndrie domnilor, că vor să domnească oamenii înşişi. Şi easte naltă-mîndrie nebunească, cînd (601v) va să facă omulu ce nu e putearnic. Şi easte iarăş mărie necunoscută, cînd va mai multă cinste şi laudă decît ce i se cuvine aceluia toate laudele. Şi iarăş e naltă-mîndrie cînd nu cinstesc pre acela, elu-i face pre toţ batjocură. 
    Şi den nalta-mîndrie (602r) se iscodesc toate realele. Încă trei lucrure naşte reale: Întîiu, easte cinstea să nu o facă mai mare-luiş. A doua, easte slujba să nu slujească celuia ce-i e stăpîn. A treia, easte darul ce te dăruiaşte, ce n-are har binele lui ce i-ai făcut să mulţemască. (602v) Şi poate să se închipuiască nalta-mîndria şoimului den piatră, că [173] pururea va să se arate şi să domnească toate pasărele. Şi se află şoimi de se prind cu vîlturul crucişat, să-l ucigă - şi elu e împărat tuturor pasărilor. Şi unde şoimulu-ş face cuibul, toată zua ocoleaşte şi păzeaşte să nu se apropie altă gadină, ca să fie el sîngur şi să obladuiască locul acela sîngur.
    (603r) Solomon zise: "trei rude de oameni nu iubeşte Dumnezeu mai de alţi: meserul trufaşu şi bogatul mencinos şi bătrînul nebun ce n-are mente". Iarăşi: "Naltă-mîndrie unde easte, pururea stau în zavistie".
    (603v) Platon zise: "Şase lucrure sînt ce fac pre omul de piarde bunătăţile ce au făcut: Cănd va omul să-l rogi multu păntru un dar ce va să facă; şi cîndu se zăboveaşte se-l facă, şi cîndu-l face fără inimă bună şi cu cuvinte rele mărmăind.
    (604r) Păntru trufiia scrie în Cartea Veache căce cînd făcu Dumnezeu pre dracul, el lu făcu mai frumos şi mai mare de îngerii ceriului. El atîta se mări, că socoti întru mintea lui să se protivească lu Dumnezeu şi să ia el domniia raiului. Şi Dumnezeu văzu aceastea, trimise pre arhanghel Mihail şi-l goni den ceriu cu toţi cîţi era ai lui. Derept aceaea trufa easte rădăcina tutror realelor.
    
    (604v) Postul easte mare dar, ce se cheamă ţiitură, căce ţine şi frînează pohta pîntecelui. 
    Şi poate să se închipuiască ţiitura magarului sălbatec, ce nu va să bea niceodată apă turbure, de nu va fi lipede. Şi mearge la rîu, ce de va găsi apa turbure, el va adăsta [174] şi douaş (605r) zile şi trei şi nu va bea apă turbure, pînă nu se va limpezi. 
    Păntru ţiitura grăiesc tvor(e)ţii că Dumnezeu păntru aceaea făcu pre omu cu gură mică, ca să văzdrăjască pîntecele, şi trup mare de alalte vite (605v) pre pămîntu. Iarăş puse limba în gura omului cu trei zidure: şi întîiu păreatele easte falcile; şi a doua, dinţii; şi a treile, buzele. Aceastea fease Dumnezeu, ca să aibă ţiitură şi măsură întru limbă.
    Solomon zise: " Cum pun frîu calului ca să-l ţie, aşijdere se cade şi omulului să puie frîu pohtelor lui, ale trupului, cu postul".
    (606v) Păntru văzdrăjanie scrie în cărţile Rimului că mergîndu Alexandru pren pustiia Vavilonului, lipsiră bucate, că n-afla nimică să mănînce, şi muriia mulţi de foame. Şi unul den boiari avea puţineale meare şi duse împăratului, lu Alexandru. Şi Alexandru le luo şi zise că: "Dumnezeu nu va să fiu eu viu singur, ce să moriu cu soţiia mea cu toată dempreună". Şi trecea atunce un rîu mare. Şi aruncă mearele în mijloc de rîu. Şi le văzură (607r) mulţi voinic călăraşi, deaderă în apă să ia mearele dereptu foamea şi se necară mulţi: nu putură să rabde răceala apei, de slăbiciune de foame ce lă era. Şi trecînd mainte, aflară sate şi luară de ce lă tribui tot nărodul.
    
    Mîncarea cu asupră easte răutatea văzdrăjaniei, cum zise şi Tulie: "Easte multă pohtă, să bea şi să mănînce omul". [175]
    (607v) Şi poate să se închipuiască lăcomia lupui-vîltur ce-i suri, ce mănîncă stîrv. Ce atîta are pohtă spre lăcomie, că se duce o sută de zile spre omul, stîrv lui să afle. Şi derep aceaea tot îmblă pre urma oştilor şi sînt aceastea semn războaielor. Şi cunosc oamenii cînd văd că cad mulţi de aceştea: ei văd că va fi vărsare de sînge.
    (608r) Şi toate realele vin den lăcomiia: ia menţile omului şi meastecă mentea, fireaseaşte înţelepciunea, frînge sîngele, orbeaşte ochii, slăbeaşte tocmealele trupului, îmbată limba, sfărîmeaşte trupulu, iscodeaşte curviia şi împuţinează viiaţa: şi toate boalele vin dentru aceasta.
    (608v) Styi Isidor zise: "Cine iubeaşte lăcomiia easte mare curvaru". Şi iarăş: "Lăcomiia easte boală trupului şi răsipă mintei".
    Solomon zise: "Cine iubeşte vinul niceodat nu se va îmbogăţi". Şi iarăş: "În bearea vinului şi muierile fac pre oameni de-şi iesu den rădăcină". Şi iarăş: "Vinul, (609r) cînd easte în păhar, pre lisne se bea; apoi muşcă ca şarpele". Aristotel zise: "Nu te învăţa păcatul(ui) dobitoacelor, că toate îmblă pre urma pohtei seaţiului".
    Păntru păcatul lăcomiei scrie în Cartea Veache că Dumnezeu, cînd făcu pre omul, pre Adam şi Eva, şi-i puse în raiu şi lă deade voie să facă ce vor vrea, numai să nu se tinză spre lemnu cela ce-i învăţă Dumnezeu. Şi deca se duse de la ei, vine dracul la Eva şi o dosădi pînă o făcu de mîncă de pomul acela. Şi deca văzu ea c-au stricat învăţătura lu Dumnezeu, deade (610r) şi bărbatului de mîncă. Şi de păcatul acela noi toţi murim. Derep aceaea să creadem că cine greşi lu Dumnezeu întîiu era greşala lăcomiei: derep aceaea easte mare păcat pre lume lacomia. [176]
    
    Famănul easte să se ferească de curvie, cum zice şi Tulie, că easte un dar pre dirept lăudat, cînd pui frîu păcatelor de curvie.
    (610v) Şi poate să se închipuiască curăţie turturealei, ce niceodată nu uită soţiia. Ce de va muri una şi va rămînea alta, totu-ş va păzi curăţiia. Şi mai mult nu se împreunează cu alta, ce pururea lăcuiaşte singură: şi niceodată nu bea  apă curată, nice stă în lemnu vearde.
    (611r) Styi Ieronim zise de răutatea curăţiei: "Să te păzeşti de şase lucrure. (611v) Întîiu, easte bucatele cu asupră: căce cum nu poţi să stingi văpaia focului cu paie, aşijdere ver putea să ţii curviia cu saţiul bucatelor. A doua, easte să fugi de leane, că cine fuge de leane curund stinge curvie. A treia, easte să se ferească bărbatul de muiare, să n-aibă mestecătură nimică cu-nuse, nice cuvinte, nice alte lucrure. Căce de nu vor face păcate mai multu e decît să învie omul den moarte. A patra, easte să te fereşti de oameni răi ce îndemnă spre curvie.
    (612r) Sty(i) Grigorie zise: "Nu e mai mare păcat şi răsipă trupului, ca curviia. Dereptu aceaea se cade să se păzească omul mai multu decît de-alalte păcate". A cincea, easte să nu stai acolo unde easte păcatul curviei, nice unde se face, nice unde se povesteaşte".
    (612v) Styi Isidor zise: "Păcatul curvii(i) easte ca maimuţa ce va să facă de toate cîte veade făcînd oamenii; ce veade alalţi luptîndu-se, ea încă va să facă". A şasea, easte să te fereşti, să n-auzi cîntece mireneşti şi jocure şi alte veselii. Pitagor zise: "Iarba vearde se face în loc apătos, iară [177] curvie de ascultarea cîntecelor (613r)  şi jocurelor şi veselielor se face".
    (614r) Păntru darul curăţiei trupului ce e famăn scrie la Otecinic că era o călugăriţă la o mănăstire unde era multe călugăriţe, în cetate unde era împăratul. Şi într-o zi, trecîndu împăratul pre lîngă mănăstire, elu o văzu şi o iubi (614v) foarte, că era foarte frumoasă. Şi cerşu de multe ori să-i facă voia, iară călugăriţa nice într-un chip nu vru. Şi într-o zi mearse însuşi împăratul cu multă mînie la mănăstire şi scoase pre ea cu sila afară, ca să o ducă la polatele lui. Şi atunce văzu călugăriţa că nu o mai lasă, să-i fie milă de d-insa, ca să nu-i spurce curăţiia, căce era plecată lu Dumnezeu; el nu mai vru să o lase, atunce zise ea împăratului: "Căce făcuşi mine mai asupră decît cu alalte călugăriţe ale mănăstirei? Că sînt alalte mai frumoase de (615r) mine!". Şi împăratul răspunse şi zise: "Placu-mi ochii-ţi, căce sînt atîta frumoşi!" Şi aciişi grăi călugăriţa: "De eşti atîta iubit cu ochii-mi, lăsa-voiu de te veri sătura cîtu-ţi place. Numai ce mă lasă puţină vreame să merg la chilie-mi, ca să-mi iau neşte hăini, ceale ce am, şi acmu voiu veni". Şi împăratul într-acel ceas zise de o lăsară. Şi se duse la chilie-şi şi-ş scoase amîndoi ochii şi-i trimise împăratului şi-i porînci aşa: "De ai atîta dragoste pre ochii mii, ia-i şi fă cu-nuşii ce-ţi tribuiaşte!". Şi aşa se întoarse împăratul la polate c-urgie şi cu mînie (615v) multă. Şi călugăriţa-ş păziia cur(ăţ)ie şi mai bine vru să-ş pia(r)ză ochii decît să fie despărţită de Hristos. [178]
    
    Curviia unde easte - răutate curăţiei. Easte în patru chipure: Şi întîiu, easte curvie cînd muiarea cu (616r) bărbat nu sînt luaţi cu leage şi dzacu dempreun(ă). A doua, easte cînd au învăţătură muiarea cu bărbatul şi fac curvie afară de fire, unde nu-i e să facă. A treia, easte cînd cade în păcate omul, rudă cu rudă. A patra, easte cînd face omul păcate de fire ce ie cu muiarea cu leage.
    Styi Ironim zise: "Vîrtos lucru easte omul să se mărească şi să ţie curată feţie".
    (616v) Styi Grigorie zise: "Curvie răsipeşte trupulu şi spurcă sufletul, ia darurele de la omu, fură numele bunătăţilor, greşaşte pre omul şi înşală pre Dumnezeu".
    Şi poate  să se închpuiască curviia liliacului, ce easte mai curvaru de toate gadinele (617r) în lume. Şi de multă pohtă ce are, nu ferescu vreo fire de pohte în cuibul ei, cum fac alte gadine: ce bărbătesc cu alt bărbătesc şi muieresc cu muieresc, cum se află, aşa împreunează. Styi Pernadon zise: "Nice de un păcat nu se află să se bucure dracul, ca de curvie. Şi vina easte aceasta: "Căce el poate să facă (617v) toate păcatele, numai curviia. Derep aceaea veri afla că mai multu oamenii cad în păcate de curvie.
    Persie zise: "Cinci lucrure pierd bogăţie: lăcomiia şi jocurele şi curvie şi pizma şi muierile". Solomon zise: "Niminea nu va băga foc în sîn şi (618r) să nu-i arză hainele. [179] Şi de va călca desupra jeratecului i vor arde talpele. Şi cine stă cu muierile nu poate să nu greşască". Şi iarăşi: "Curvarii se cunosc den nălţarea ochilor şi sprînceanelor". Şi iarăş: "Patru lucrure sînt de n-au saţiu niceodată: Întîiu, easte (618v) munca adului. A doua, easte firea muierească. A treia, easte pămîntul, ce nu se mai satură de apă. A patra, easte focul, ce nu se mai satură de leamne". 
    Aristotel zise: "Creadeţi-mă că curvia easte stricăciune trupului, scurtare viiaţei, mînie bunătăţilor". Şi Vidie zise: "Tînărul de curveaşte păcatu-ş face; iară bătrînul nebuneaşte".
    (619v) Solomon zise: "Auziţi toţi, mici şi mari, şi voi, domnilor ce oblăduiţi spre feciori şi spre muieri şi spre fraţi: Nu dareţi domniia voastră viiaţă mai desupra. Camai bine easte altul să roage pre tine, decît să cauţi tu la mîna altuia".
    Şi iarăş: "Cine se împrumutează easte lucrător celuia ce se-au îndatorit".
    (620v) Păntru răutatea curviei scrie în cărţile Rimului că împăratul Teodosie făcu un fecioru şi ziseră vracii şi filosofii că de va vedea soarele sau focul pînă la l4 ai, el va piarde vedearea. Şi atunce zise împăratul de-l închiseră într-un turn cu babe şi cu doice, să-l hrănească. Şi acolo împlu 14 ai, în turn, nice văzu foc, nice soarele, nice de alte lucrure de pre lume. Şi deca-l scoaseră de acolea afară, împăratul zise să-l înveaţe leage creştinească; şi-i spuseră cumu e raiul şi cumu e adul şi cum dracul (621r) duce oamenii ceia ce fac rău pre lume în muncă. Atunce zise împăratul să-i arate toate rîndurele de pre lume pre rînd: oamenii, muierile, cai(i), hainele, avuţie, aur, argint, pietri scumpe şi alalte toate de pre lume, şi cîini şi pasări şi tot, [180] ca să le ştie şi să le cunoască. Şi începu feciorul a întreba de numele tuturor şi-i spuseră de toate. Şi cînd vine a întreba de numele muieriei, cum o chiamă, răspunse unul şi zise cu glumă: "Numele acestora se cheamă dracul, ce trage pre oameni în muncă". 
    Şi deca fu lucrul acesta, apoi întrebă împăratul pre fecior ce lucru-i mai plăcu (621v) de alalte toate. Feciorul răspunse şi zise: "Draci(i) ce trag oamenii în muncă" - şi ştiia el ce e raiul şi ce e munca, şi cine e dracul.
    
    Măsura easte, cum grăiaşte şi Andronic, ca să aibi măsură întru toate lucrurele tale şi să fugi pururea de mult asuprit şi (622r) de puţinel mult. Ce urmază de doa(o) bunătăţi, ce se cheamă ruşinea şi cinstea. Cum zice şi Damaschin, că ruşinea easte ca să te temi de toate lucrurele făcute strîmb, ce face omulu. Iară cinstea, cum zice şi Macrovie, ca să facă omul lucrure cinstite şi frumoase.
    (622v) Derept aceaea darul măsurei easte ca corabiarul, ce tocmeaşte corabia şi o trage. Aşijdere este şi măsura: mearge pre urma tuturor darurelor lumiei, cum se cade frumoaselor şi cinstitelor lucrure. Derept aceaea, darul măsuriei easte dostoin. (623r) Păntru aceaea le scriem apoi de toate darurele, cum stă denapoi şi corăbiarul în corabia. Şi ruşinea easte ca şi cîrma corabiei, ce fereaşte corabie, să nu piară în loc de nevoie: aşijdere nu lasă ruşinea pre măsură să facă vrun lucru rău, că o fereaşte de toate lucrurele neînchipuite, ca şi cîrma pre corabie. [181]
    Cinstea easte cum sînt opacinele la corabie, de mîntuiesc corabiia de nevoie şi o duc la drum bun şi dirept: aşa mearge şi cinstea pre urma măsuriei. ( ) el se iscodeaşte slujba.
    (623v) Prisian zise: "Curtenia easte în trei lucrure: Să fie omul sprinten cu trupul şi întru bune năravure şi întru slujbă cu cuvîntu bun şi dulce răspunsu". Şi den slujbă vine supţiimea omului, cum zise şi Alexandru: "Supţiime easte năravure frumoase şi bune, curate".
    (624r) Şi poate să se închipuiască măsura (624v) spre o gadină ce se cheamă armelin, ce easte întru măsură şi socotit şi neamiş şi cinstit de alalte cîte-su pre lume. Şi niceodată nu mănîncă vrun lucru necurat sau grozav şi nu mănîncă în zi niceodată de doo ori, numai o dată. Şi cînd mănîncă, nu iase afară den cuibu, ca să nu-ş întine picioarele: derep aceaea niceodat nu calcă în locu ud, cu tină; numai ce stă în loc uscat. Şi cînd vor vînătorii să-l prinză, ei ocolesc cuibul cu tină şi păzesc pînă iase den gaură. Şi deciia astupă gura cuibului, ce dau să-l prinză; armelin înceape a striga şi a fugi. Şi deca dă colo de tină, (625r)el stă de-l prind, căce nu va să treacă să-ş întine picioarele. Şi mai bine va să-ş piarză viaţa, decît să-ş întine picioarele în tină, atîta e de cinstit armelin.
    Chirada zise: "Toate lucrurele ce n-au măsură pierdu-ş darul". Şi Decreton zise: "Cine suge mult foarte apoi scoate sînge".
    Galin zise: "Mult foarte mult şi puţin foarte puţin strică toate darurele". (625v) Senac zise:
    "Cine mult aleargă des usteneaşte". Aristotel zise: "Tot ce e cu asupră se scîrbeaşte lumea".[182]
    Stualepored zise: "Puţină fiiare amăraşte multă miare şi un rău mic strică multe bunătăţi. Păcatul vechiu face ruşine noa(o)".
    Vichenie zise: "Cine va să-i fie dulci toate lucrurile, el să le facă rari".
    (626r) Solomon zise: "Acolo unde easte ruşinea, acolo e şi credinţa". Şi iarăş styi  (I)sidor zise: "Ţine pururea ruşinea înainte-ţi". 
    Casie zise: "Cine nu se teame de ruşine viu se îngroapă".
    Platon zise: "Mai bine e moartea, decît să nu se teame om de ruşine".
    Şi Socrat zise: "Cinstea acopere şi ruşinea şi curviia".
    Şi styi Avgustin zise: "Cinstea omului se cunoaşte de vedearea ochilor".
    (626v) Şi iarăş: "Bună-rudă mencenoasă - omul ce se arată bunu, şi nu e: easte ca oglinda ce arată ce nu e într-însa".
    Aristotel zise: "Soarele usucă tină şi bună-rudă mencinoasă n-are altă nimică bunătate, numai numele". Şi seamne bună-rudei, să zicem omului cela bunul, sînt (627r) (...) e de lucru, să fii plecat, să [aib]i milostenie mai de toate, să fii înţelept, şi să te temi de ruşine şi de toate lucrurele cealea strîmbele, şi să aibi suflet curat.
    (627v) Păntru darul măsuriei scrie la Cartea Veache că întîiu făcu Dumnezeu cerul şi pămîntul şi marea şi tot ce e într-însa şi le tocmi de demîneaţă pînă seară într-o zi. Şi a doua zi alease ceriul de apă şi o împărţi [...].