Etimologia verbelor a dezmierda şi a desfăta * Cuvintele menţionate în titlu au etimologii controversate. Cum se va vedea mai jos, verbele a dezmierda şi a desfăta prezintă, sub aspect formal şi semantic, unele dezvoltări paralele, care fac ca etimologiile propuse să se sprijine reciproc. Vom reaminti, pe scurt, variantele fonetice, sensurile verbelor şi ale derivatelor acestora, precum şi soluţiile etimologice formulate pînă în prezent, în ordinea menţionată în titlu. Verbul a dezmierda înseamnă, după DEX: 1. ‘a mîngîia pe cineva atingîndu-1 uşor cu palma ori spunîndu-i vorbe drăgăstoase’, ‘a alinta’, 2. (refl.) ‘a se bucura de ceva’, ‘a se desfăta’; ‘a se răsfăţa’. în familia cuvîntului, există subst. dezmierdare, adj. dezmierdat, 1. ‘căruia i se fac toate plăcerile gusturile’; ‘alintat, răsfăţat’ 2. ‘plin de farmec’, ‘desfătător’; adj. dezmierdător ‘care dezmiardă’, ‘mîngîietor’, ‘alintător’; ‘care încîntă, care desfată’, ‘desfătător’. Se adaugă derivatele învechite desmierdăciune ‘dezmierdare, desfătare’ şi dezmierzie ‘voluptate’. In unele dicţionare, în locul grupului -zm- apare grupul -sm-, iar în locul succesiunii -mie-, -me-: a desmerda şi a dezmerda. Varianta cu -me- este caracteristică pentru graiurile de tip moldovenesc, în care a avut loc palatalizarea bilabialei -m + % rezultînd forma a disnerda sau a diznerda {eu diznerd etc.). Ambele variante sînt prezente, de pildă, în scrisul lui Creangă, numai că în locul consoanei muiate -n-, printr-un fenomen de hipercorectitudine, a apămt -m-, urmat e, nu de ie, în succesiunea fonetică -me-, ca în exemplele: Nezii-Păresii > Mezii-Păresii; a se mera; nercuri > mercuri, din opera aceluiaşi scriitor. Pentru variantele dialectale, vezi ALR, I, II, harta 236. Palatalizarea lui m + i semivocalic din diftongul -ie este prezentă şi în variantele aromâneşti ale aceloraşi cuvinte. Se ştie că palatalizarea labialelor este un fenomen general în acest dialect. După T. Papahagi, DDA, în acest dialect sînt cunoscute următoarele forme şi variante fonetice: diznerdu\, vb., cu sensul ‘cajoler’, ‘dorloter*, ‘caresser’; diznerdui s.n. (pl. diznerduri) ‘caresse*, ‘cajolerie’; dtnirdâre, s.f. ‘ca-resse’, ‘cajolerie’; diznirdat, -ta, adj. ‘dorlote’, ‘caresse*; diznirdăcime, s.f. ‘volup-te’,‘plaisir’; există şi variantele cu dez- şi dis-: dezmrdător, -toâre, adj. ‘caressant’, ‘cajoleur’ şi disnirdător ‘id.\ Verbul a dezmierda a cunoscut mai multe explicaţii etimologice, înregistrate în lucrarea DER, nr. 2896, şi în I.I. Russu, Etnogeneza, p. 309. în ultimul caz, se propune o origine autohtonă, traco-dacă, invocîndu-se un radical indoeuropean *{s)merd-cu sensul ‘durere*, ‘groază’; ‘suferinţă’, precedat de prefixul de(s)-, cu valoare privativă: „... se poate admite, scrie autorul, că desmierda avea sensul primar ‘a lecui, scăpa de vreo suferinţă, de un rău (etc.)’“. Prezenţa diftongului -ie- în toate varian- * Studiu apărut în LL XLIII-XLIV (1999), p. 5-8. 412 LEXICOLOGIE. ONOMASIOLOGIE. CONTRIBUŢII ETIMOLOGICE tele româneşti menţionate mai sus presupune, adăugăm noi, existenţa în radical a unui £ (scurt, accentuat), care, devenind diftong, poate explica palatalizarea bilabia-lei m în ri, din desnârd). Explicaţia lui I.I. Russu are un grad ridicat de incertitudine. Merită a fi reţinut rolul prefixului descare, pus înaintea unui radical, alcătuieşte un cuvînt al cărui sens este opus celui iniţial al radicalului. Etimologia cea mai răspîndită în lucrările de lexicografic a verbului a dezmierda a fost dată pentru prima dată, verbal, de I.-A. Candrea lui Sextil Puşcariu. Acesta, în EWRS, nr. 522, după ce consemnează sensurile ‘liebkosen’, ‘verhătscheln’, scrie: „nach miindlicher Mitteilung von H. Candrea < *DIS-MERDO, -ARE eigtl. ‘Săuglinge aus schmutzigen Tiichem in reine legen’, dabei ‘verzăteln, damit sie nicht weinen’, daraus ‘verzârteln’, vgl. ffz. cajoler ‘durch Liebkosung in den Kâfig locken’ - ‘liebkosen’". La rîndul său, I.-A, Candrea, împreună cu O. Densusianu, în CDDE, nr. 491, invocă acelaşi etimon latinesc neatestat *DÎS-MERDARE: < MERDA ‘excrements’. Evoluţia semantică este explicată în modul următor: „... înţelesul primitiv trebuie să fi fost ‘ebrener (un enfant au maillot)’, de unde ‘cajoler (l’enfant) pour le faire taire pendant qu’on l’ebrene’". Primul sens, anume ‘a scoate din excremente’ este atestat şi în cuvîntul mantovan dasmerdar ‘mondar dalia merda’, în nprov. desmerdă ‘ebrener, tirer de l’ordure’. Dar evoluţia semantică din română, anume ‘a alinta’, ‘a răsfăţa’, ‘a desfăta’, este singulară, cu atît mai mult cu cît radicalul lat. MERDA nici nu s-a păstrat în această limbă. Etimologia propusa de I.-A. Candrea a fost preluată de L. Şăineanu, DU, s.v. a desmierda: „Derivat din lat. MERDA ‘murdărie’, însemnează lit. ‘a scoate din murdărie, a spăla un copil în faşe’, de unde ‘a netezi pruncul, a-1 mîngăia’; vorba făcea la început parte din graiul dădacelor". Un alt „termen de dădacă", cum spune L. Şăineanu, este vb. a (se) desfăta (vezi mai jos). Explicaţia verbului a dezmierda prin lat. MERDA, -AE a fost acceptată aproape de toate dicţionarele româneşti, precum şi de W. Meyer-Lubke, REW, nr. 4257a, constituind, totuşi, o curiozitate semantică şi etimologică în lexicologia romanică. împotriva explicaţiei prin lat. MERDA s-a pronunţat I.I. Russu. op. cit.: „... tîlcuirea «coprologică» oferită de Candrea are mai mult aerul unui joc de cuvinte, o glumă filologică, pe care, în începutul sec. XX (în elanul său de june fllolog-etimologist latinizant), Puşcariu a luat-o în serios, punînd-o în circuitul lexicografic şi cîştigîn-du-i credit aproape general**. Soluţia propusă de I.I. Russu a fost prezentată succint mai sus. Explicaţia etimologică justă a verbului a dezmierda a fost dată de romanistul german Dieter Woll. în studiul Rum. a dezmierda 'liebkosen * und die lateinisch-romanischen Verbaladjektiva auf -idus, în „Archiv fîir das Studium der neueren Sprachen und Literaturen**, 218. Bând, 133 Jahrgang, 1981, p. 303-308. Evoluţia semantică de la concret la abstract, propusă de Candrea este, după Woll, o „idilă nu lipsită de fascinaţie**, conformă cu clişeul despre limba română ca o limbă a unui „popor de ciobani**, în legătură cu care, ca în cazul de faţă, se poate spune că: „ver- ETIMOLOGIA VERBELOR A DEZMIERD A ŞI A DESFĂTA 413 bum non oletu (p. 303). Mîngîierea manuală a copilului, continuă autorul, nu poate sta înaintea procesului sufletesc, abstract, pe care îl conţine latura semantică a verbului a dezmierda: ‘a alinta cu vorbe drăgăstoase’, ‘a simţi plăcere’, ‘a se bucura (de ceva)’. Sensul concret ‘a mîngîia (pe cineva sau ceva) atingîndu-1 uşor cu palma’ este rezultatul unei evoluţii semantice ulterioare, secundare. Prin urmare, din punct de vedere genetic, sensul abstract a fost primar. Etimonul abstract propus de Dieter Woll este verbul latinesc MAERERE, 1. ‘a fi trist’, ‘a fi mîhnit’, ‘a fi abătut’, 2. ‘a jeli’, ‘a deplînge’. Din familia acestuia fac parte: subst. MEREOR, -ORIS, ‘tristeţe adîncă’, ‘durere’, prezent în expresia in maerore iacere (esse), ‘a fi foarte abătut’; adj. MERENS, -NTIS, ‘întristat’, ‘trist’, ‘abătut’. De la verbul MEREO, -ERE s-a format un adjectiv verbal, *MERÎDUS*, -A, -UM, care, împreună cu prefixul DÎS-, acesta indicînd un sens contrar celui conţinut în radical, s-a creat verbul *DÎS-MERÎDĂRE cu sensul ‘a consola’, ‘a mîngîia’, ‘a înveseli’, ‘a distra’, ‘a(-şi) descreţi fruntea’, sens complet opus celui de ‘a fi trist’, ‘a fi nnîhnit sau abătut’ al radicalului MERERE. Acesta din urmă nu are descendenţi în alte limbi romanice, după cum nu are nici adjectivul verbal *MERIDUS, care a putut, însă, exista alături de aproximativ alte 40 de adjective verbale în -ÎDUS, -A, -UM, dintre care amintim cîteva (unele rămase şi în română): ACÎDUS, ARÎDUS, CAL(l)DUS, FRACÎDUS, HUMIDUS, LANGUÎDUS, MARCÎDUS, MORBÎDUS, MUCÎDUS, NITÎDUS, PUTRÎDUS, RANCÎDUS etc. *MERIDUS, precedat de prefixul privativ DÎS-, a format etimonul *DÎS-MERIDO, -ĂRE. Evoluţia fonetică a fost următoarea: i din prefix a devenit e\ i din radical s-a sincopat (cf. CALÎDUS > cald); diftongul AE a trecut la e (deschis) (ca în taeda > *dqda), apoi £ s-a diftongat (ca în *dzieda > dzadă), devenind -ie-: desmierd(u). Printr-un fenomen de acomodare, fricativa surdă s, urmată de sonanta m, s-a sonorizat, apărînd varianta cu -zm-. In fine, în graiurile palatali-zante, m + i a trecut la mn şi apoi la n: deznerd (disnerd, desnerd etc.). Ţinînd seama de cele arătate aici, trebuie să admitem că aromânescul merdu ‘excrement’ nu poate fi continuatorul direct al lat. MERDA, -AE ‘id.’, şi aceasta nu numai pentru că schimbarea de gen este de neînţeles, dar mai ales din cauză că este imposibil de admis că fenomenul latinesc popular al diftongarii lui e scurt accentuat nu s-ar fi petrecut în acest cuvînt. T. Papahagi, DDA, s.v., care dă ca etimon lat. MERDA, consemnează, totuşi, faptul că unii îl consideră un neologism, menţionînd, totodată, it. merda şi turc. merdoud. Ultima sursă este mai probabilă, termenul fiind un element levantin de origine italiană. Dacă lat. MERDA s-ar fi păstrat în dialectul aromân, atunci cuvîntul ar trebui să sune aici *riardă (cf. arom. dizneârdă, pers. a 3-a. sg. şi pl., prez. ind. < *DfMERDAT, -ANT). Precizările de mai sus cu privire la absenţa în dialectul aromân a lat. MERDA fac de prisos explicaţia lui Woll despre neexistenţa unei omonimii supărătoare, a unui „conflict“, în acest dialect, între urmaşii lat. MEREO, -ERE şi cei ai lat. MERDA. Ultimul etimon nu a existat nici în dialectul dacoromân. în schimb, el trăieşte în alte limbi romanice. Aici, s-a putut ajunge la o omonimie supărătoare între *MERIDUS şi 414 LEXICOLOGIE. ONOMASIOLOGIA CONTRIBUŢII ETIMOLOGICE *DlSMiERlDARE, datorită sincopării lui î, şi lat. MfiRDA, cu urmarea că *dIs-M£ri„ DÂRE a dispărut în celelalte limbi romanice, dar s-a păstrat în română. Verbul a (se) desfăta are, după DEX, sensurile: (refl.) ‘a-şi petrece timpul într-0 stare de mulţumire, de bucurie, de încîntare’; ‘a petrece, a se distra’; ‘a simţi o mare plăcere, a se delecta’; tranz. ‘a încînta, a fermeca’. Etimologia este necunoscută. în familia cuvîntului sînt consemnate: desfăt (pl. desfături) ‘desfătare’; desfătare; adj. desfătat, -ă\ adj. desfătător. Precizarea că etimologia verbului a (se) desfăta este obscură, necunoscută, se întîlneşte şi în dicţionarele lui H. Tiktin, DRG, s.v. şi în CADE. H Tiktin face menţiunea că termenul este în mod evident de origine latină. Prima atestare datează din secolul al XVI-lea (1564, CORESI). Diferitele etimonuri latineşti care au fost propuse de lingvişti ca A. de Cihac, Gr. Creţu, S. Puşcariu, 0. Densusianu, Leo Spitzer, W. Meyer-Lubke, Victor Buescu pot fi văzute în A. Ciorănescu, DER, nr. 2888. Explicaţia etimologică pe care o considerăm justă a fost dată, prima dată, de L. Şăineanu, DU, s.v., fiind apoi preluată şi întărită cu noi argumente de A. Ciorănescu, op, cit, Şăineanu scrie că verbul este un „derivat, probabil, din lat. fetor ‘putoare’ (de unde fat(ă), cu o evoluţiune de sens analogă lui desmierdă, ambii primitivi termeni de dădacă)66. Menţionarea substantivului făt şi a verbului a făta l-a determinat pe August Scriban, Dicţionaru, s.v. să explice termenul în discuţie prin substantivele făufată, cu prefixul des-. Totuşi, această apropiere nu e justificata, după cum şi invocarea subst. lat. FETOR (FCETOR) ‘miros urît, putoare’ de către Şăineanu nu e suficientă, atîta timp cit în latină există în aceeaşi familie un verb din care poate proveni rom. a desfăta, anume FGETEO, -ERE (FETEO) ‘ubelriechen’, ‘stinken’ (= ‘a mirosi urît, a puţi’); ‘verhasst sein’ (‘a fi odios, nesuferit, urît’) (din radicalul fimus ‘Mist’, ‘Kot’). Precedat de prefixul DIS-, care indică sensul contrar, lat. FCETERE a stat la baza unui derivat al cărui sens era opus celui din radical: în loc de ‘a mirosi urît’, ‘a fi cuiva odios, urît, nesuferit’, verbul a căpătat înţelesul de ‘a fi bucuros, mulţumit’; ‘a simţi o mare plăcere’, ‘a se delecta’. Evoluţii semantice asemănătoare, continuă Ciorănescu, prezintă spân. heder ‘oier mal’ y ‘enfadar’; desmierdă y esL nega ‘aseo del nino’ y ‘deleite, voluptuosidad’. Şi în continuare: „Esta explicacion, sugerida ya por Şeineanu, no parece haber tenido aceptacion, a pesar de ser con mucho mas correcta66. Mai rămîne de explicat trecerea de la conjugarea a Il-a la conjugarea I. Se poate admite o schimbare de conjugare sub influenţa verbului feto, -Are ‘a fata’, 4a scoate pui’, ‘a cloci’, din lat. FETUS, -US ‘făt’, ‘nou născut’, ‘copil’, din radicalulFE-LlX, -ÎCIS ‘roditor’, ‘purtător de rod’ (A. Walde-J.B. Hofmann, LEW, I, p. 474-475), aşadar, în locul unui radical neatestat *DlS-FOETERE, a apărut etimonul, tot neates-tat, *d!sf£TO, -ARE. Schimbările fonetice ale acestuia de la latină la română nu ridica nici un fel de dificultate: *dIsfETO > *desfetu > desfăt. Întrucît în latină există şi adj. FGETÎDUS, -A, -UM (şi: FETlDUS, -A, UM) ‘care pute, împuţit’, este posibil cade la acesta să se fi derivat un verb de conjugarea I *dîs-fetîdo, -Are. în urma sinco- ETIMOLOGIA VERBELOR A DEZM1ERDA ŞI A DESFĂTA 415 pârii lui i (neaccentuat) (cf. CALÎDUS > cald\ ^DlS-M^ERlDARE > desmierdare) şi a trecerii grupului consonantic -td- la a apărut etimonul *Dls-F£TO, -Âre, probabil şi datorită influenţei verbului menţionat FfîTO, -ÂRE. Evoluţia formală şi semantică a verbelor a dezmierda şi a desfăta prezintă unele paralelisme remarcabile. Dar, în timp ce în cazul primului verb evoluţia semantică a fost de la abstract la concret, în cazul celui de al doilea, ea a fost de la concret la abstract. Explicaţia prin etimonul MfiRDA a verbului a dezmierda trebuie abandonată1. 1 în volumul al II-lea din ediţia a Il-a a Dicţionarului român-german de H. Tiktin, Wiesbaden, 1987, p. 56, la etimologia cuvîntului a dezmierda, Paul Miron, împotriva opiniei mele, pe care am pre-zentat-o şi aici, a adăugat următoarea precizare, neargumentată şi subiectivă: „Wolls Herleitungsver-such aus dem abstrakten lat. *dis-maer1dâre zu maerMmaeridm [...] ist vOllig verfehlt". Adaug amănuntul că eu am fost responsabil cu revizuirea etimologiilor din Întregul dicţionar.