TU DOR ARGHEZl versuri Cu o prefaţă de MIHAI BENIUC i 'FÂCULTÂtEA OF FILOLOGIE D?\ BUCI BIBLIOTECA § 1959 EDITURA DE STAT PENTRU LITERATURA ŞI ART h - ¥ V Alcătuită sub directa supraveghere a autorului, ediţia de faţă strînge laolaltă volumele de versuri publicate pînă astăzi de Tudor Arghezi. S-au adăogat la acestea cîteva poeme inedite şi, in addenda, o selecţie din poeziile rămase în publicaţii- DESPRE ARTA LUI TUDOR ARGHEZI Tudor Arghezi este cel mai mare poet romîn în viaţă şi unul a cărui operă se poate înscrie pe orbita valorilor universale. Aproape octogenar, el are la trecutul său peste jumătate de secol de susţinută şi mereu perfecţionată muncă literară, din care poezia constituie miezul bogat, găsindu-se risipită în cantitate mare şi-n proza sa de romancier, povestitor sau pamfletar. Sub pana sa cuvintul devine poezie. Este neîndoios că după Eminescu ne găsim în faţa celei mai puternice manifestări a geniului poetic romînesc, exerci-tîndu-se ca forţă dominantă, cu influenţe considerabile asupra contemporanilor săi, îndeosebi în perioada dintre cele două războaie mondiale. Dar extrem de semnificativ este faptul că Tudor Arghezi, care la un moment dat în timpul celui de al doilea război a ridicat în presă, nu numai în poeme greu de publicat pe atunci, glasul împotriva cotropitorilor fascişti de la noi, a continuat după eliberare activitatea la un nou nivel, cu perspective noi, aliniindu-se în frontul literar revoluţionar şi devenind prin creaţia sa un promotor al ideilor patriotice şi al avîntului socialist, precum şi un acerb adversar al duşmanilor de peste graniţă ai ţării şi demascator al negrei dominaţii burghezo-moşiereşti. Această combativă participare în mişcarea literară de azi a poetului, care i-a adus o popularitate cum n-a cunoscut în trecut opera sa, lămureşte mai bine esenţa poeziei argheziene şi rădăcinile ei împlîntate adînc în viaţa poporului nostru. Cazul este similar cu al celui mai mare prozator al nostru, Mihail Sadoveanu, care nemijlocit după eliberare a luat poziţie pentru democraţia socialistă ce se schiţa şi pentru revoluţia poporului nostru condusă de clasa muncitoare în frunte cu partidul ei. De altfel dragostea de ţară şi de popor întocmai ca şi opusul ei, ura împotriva clasei dominante, exploatatoare şi parazitare, sînt pregnante în opera lui Arghezi şi dintru începuturi, inclusiv în poezia sa. Faptul, însă, nu trebuie să-l determine pe cercetător şi nici pe cititor să nu mai vadă în creaţia poetului tot ceea ce ar reprezenta un tribut nedorit, plătit timpului în care toţi scriitorii, activi şi înainte de 23 August 1944, au trăit. într-o atît de lungă cariera literară ca a lui Arghezi şi într-o atît de bogată şi variată operă este cu neputinţă să nu se fi produs oscilaţii, nedumeriri, înceţoşări privind claritatea ideilor şi fermitatea poziţiei luate în general sau în vreo problemă precum şi, mai rar desigur, scăderi în desăvîrşirea artistică a gîndului întruchipat în «cuvinte potrivite», cum ar zice însuşi poetul. Cuvinte potrivite! Mulţi au fost acum vreo treizeci de ani, ba poate mai sînt unii şi astăzi ispitiţi să creadă că la aceasta s-a redus truda poetului: să potrivească între ele cuvintele. Nimic mai departe de adevăr ca această presupunere. Fără îndoială că Arghezi găseşte cuvintelor nişte articulaţii surprinzătoare şi le spală în soluţii care scot, de sub cocleala vechimii, efigii şi tîlcuri nebănuite. Dar munca primară nu este asupra verbului ca verb, ci asupra datelor experimentale ale conştiinţei în contact cu realul prin mijlocirea simţurilor. Poate dintre pictori nici unul nu te învaţă mai mult ca Da Vinci să vezi în lumină şi culoare nouă frumuseţea vieţii. Deşi în arta sa nu se strecoară nimic, în aparenţă, nemaivăzut, ceea ce te surprinde este tocmai faptul că mijloacele artistice se subordonează, pînă la a nu mai fi sezisate ca atare, frumosului, risipit în realitate, către care artistul năzuieşte şi pe care, nu încape îndoială, în comparaţie cu modelul din lumea lucrurilor îl depăşeşte. De la îngerul zugrăvit de junele Leonardo în tabloul Botezul de Verrocchio şi pînă la portretul Constanţei d’Avalos, faimoasa Mona Lisa, căutarea frumosului la gradul desăvîrşirii devine legea fundamentală a măiestriei davinciene. Această subordonare a cuvîntului, deci a mijlocului artistic specific poetului, este caracteristică lui Arghezi, expresia verbală supunîndu-se imaginii descoperite şi desprinse din realitate. Cuvinte potrivite la o realitate internă sau externă percepută mai bine, intuită mai adînc, surprinsă într-o faţă nouă a sa este trăsătura fundamentală a poeziei lui Tudor Arghezi şi în aceasta eu îi aflu, peste secole, asemănarea cu maestrul florentin. Nimic din realitate nu este străin preocupărilor poetului şi lucrurile pînă la cele mai mici se supun cuvin-tului său potrivit, schimbîndu-se-n viziune artistică şi trezind o nouă emoţie, crescută din uimirea de a vedea izbucnind ceva de-acolo unde parcă pentru totdeauna-şi pusese peceţile obişnuitul, banalul, apoeticul. Totul se-nlănţuie, se defineşte artistic altfel de cum eram deprinşi a şti şi se înscrie 6 într-o nouă ierarhie de raporturi ale cugetului trecut prin sitele meşteşugite ale senzorialului, dar mai ales aspecte, frînturi din lumea dată, care păreau de-a pururi condamnate să nu le cerceteze geniul artei, se pătrund dintr-o dată de poezie. Pe lingă rarul cu precauţiune şi măsură utilizatul neologism, cuvintele tocite prin uz şi abuz, cuvintele intrate în amorţire sau pe cale de a se stinge recapătă sub pana lui Arghezi o nouă viaţă, încălzindu-se la focul realităţii, văzute de un ochi proaspăt, de o sensibilitate nouă. Universul poetic al lui Arghezi este concret, pînă şi cele mai abstracte idei cîştigînd în el materialitate. Cu cît acest univers se înfăptuieşte mai mult prin acumulare de noi opere şi prin desăvîrşirea viziunii despre lucruri a poetului, simţi cum stilul lasă tot mai puţin spaţiu pentru acel « dincolo » de lucruri pe care filozofii idealişti îl numesc metafizică. O « sete metafizică » a existat desigur la Arghezi ca la cei mai mulţi contemporani ai săi, produsă de educaţia specifică lumii în care s-a născut, de o anumită modă a « răului secolului » cum s-ar fi spus în veacul al XlX-lea, dar îndeosebi de greaţa ce i-a provocat-o prin lipsa ei de orice etică, prin minciuna şi jaful ci din partea celor de sus ambianţa socială. Din ierarhia bisericească, unde se încadrase, tînăr, un timp, Arghezi s-a retras repede. Iar dacă a fost vreodată ortodox, niciodată n-a devenit un « ortodo-xist», ţinîndu-se la respectabilă distanţă de curentul mistic al celor grupaţi în jurul revistei Qîndirea, prevestitori ai zodiei fasciste şi huliganice în Romînia încă dinainte de 1930. Anii de emigraţie, tot în tinereţe, cu stabilirea poetului în Elveţia, sînt şi ei o dovadă de inadaptabilitate la condiţiile politicianismului romînesc,«^prin ale cărui grajduri mai murdare decît ale lui Augias^pu puteai pătrunde fără să te murdăreşti. De altfel nici Arghezi, total, ca nici unul aproape din contemporanii săi n-a fost scutit de a-şi îmbiba îmbrăcămintea măcar cu miasmele acelor vremi şi împrejurări. Nu este în intenţia mea, însă, de a intra pe firul biografic şi menţionez anumite fapte numai pentru a indica originile unor parametri din poezia lui Arghezi, şi mai ales inaderenţa sa la metafizică, deci la înclinaţiile filozofice ale clasei dominante şi exploatatoare a muncii altora, şi de a sublinia revolta ce nu l-a părăsit niciodată, îndreptînd-o ca o necruţătoare critică spre cei avuţi şi îmbuibaţi. Se ştie de exemplu că un alt poet, Lucian Blaga, cu un certificat de naştere ulterior celui al lui Arghezi, a evoluat tocmai în sensul metafizicii şi misticismului, ajungînd la un moment dat să fie considerat exponent al ortodoxismului, exact atunci cînd « gîndirismul», preambul al huliganismului fascist, atinsese culmea repro- babilei sale glorii. Iar urme de revolte sociale în opera lui Blaga nu găsim, nici vreo dorinţă de a lumina pentru a împrăştia misterul şi a indica un drum nu spre Marele Anonim, cum numeşte acest poet pe dumnezeu, ci spre viaţă, pentru acei care au dreptul la ea prin munca lor. Blaga s-a complăcut să împrăştie în jurul său o tulbureală luminescentă, o luminescenţă de putregai, învăluindu-se în ea ca sepia în norul de cerneală şi ţinîndu-se sus şi la distanţă de mulţime, dar bucurîndu-se de graţie şi favoruri la cei puternici. Aşa se explică poate de ce nici pînă astăzi Blaga nu s-a simţit atras de lupta poporului romîn, pornit să-şi croiască drum fără stăpînitori în lumea nouă construc-toare a socialismului şi susţinătoare a păcii. Dimpotrivă Arghezi. El este al timpului nou, al ţarii clocotind de energie revoluţionară, al poporului sieşi stăpîn şi constructor al aşezării socialiste pe durată de veacuri şi nesupusă hazardului. Cfntare omului, 1907 şi alte cărţi ale sale de stihuri, de crîmpeie de basm, de bărbăteşti luări de atitudine pentru lupta celor ce muncesc şi pentru cei ce poartă flamura îndrumătoare a partidului, precum şi atîtea usturătoare pamflete contra duşmanilor noştri, ce urlă ca lupii de la distanţă, sînt opere care s-au înscris cu vîrf de diamant şi s-au zugrăvit în culori nepieritoare pe vitraliile erei ce-o trăim. Este oare vorba de o « convertire» a poetului, de o adeziune a lui la convingeri noi ? Fără îndoială că da. Dar nu este cazul unei întoarceri «de pe drumul Damascului». Poetul n-a fost niciodată funciar legat de o lume adversă progresului, dreptăţii sociale, păcii popoarelor. Dimpotrivă, cine cunoaşte cărţi ale sale ca: Icoane de lemn, Poarta neagră şi altele pline de protest social şi de ură şi dispreţ pentru fariseismul puternicilor, făţarnici şi prădalnici, recunoaşte chiagul mai vechi şi rădăcinile trainice ale atitudinii sale limpezi de astăzi. Aceste rădăcini trainice din opera mai veche a poetului ne dau cheia înţelegerii pentru poziţia sa de astăzi. Nu se poate vorbi desigur de o evoluţie continuă şi egală pe această linie a operei sale, ci mai curînd de o revoluţionare destul de rapidă a poziţiei sale prin înseşi schimbările revoluţionare produse în viaţa poporului nostru, începînd cu insurecţia armată din 23 August 1944 şi cu eliberarea noastră de sub jugul fascist, apoi de sub dominaţia monarhică şi de sub exploatarea moşierimii şi burgheziei. Sînt cunoscute cititorului bunăoară acele stihuri argheziene în care se manifestă căutarea de dumnezeu, căutare căreia nu i-a urmat niciodată o găsire sau o întîlnire, la 8 modul mistic înţeleg, cu cel căutat. Cel mult s-ar fi zis că l-a identificat cu umbra ce o lasă printre boi ţăranul trudit în asfinţire, proptit în coarnele plugului. în generala însă în psalmii săi, poetul rămîne cu căutarea şi niciodată pînă A»—convingerea câtesă-l facă să exclame cum doreşte: « ... vreau să urlu: Este ». Mai mult, poetul nu se poate lăuda nici măcar că «preabunul » i-ar fi trimis măcar un înger, atunci cînd poezia noastră se populase de astfel de făpturi întraripate, iar ortodocşii de la Qîndirea păşesc în extaz şarlatanesc. De la căutarea metafizică neîncununată de biruinţă, Arghezi nu putea ajunge decît să recunoască zădărnicia trudei de a căuta şi să se convingă că trebuie nu să sfărîme piedicile ce-1 despart de închipuita fiinţă supremă, ci pe însuşi cel căutat. Aceasta echivalează cu afirmaţia că dumnezeu nu este, exact opusul de la « este ». Şi acest « nu este » ia locul vechii dorinţe: « vreau să urlu : Este ». Iar acest « nu este » e lipsit de tragism, de dezamăgire, şi se rotunjeşte ca o constatare în care satisfacţia rezultă din cunoaşterea adevărului. Antimetafizic este de altfel Arghezi şi în concepţia sa bioistorică despre generaţiile umane în succesiune, cum reiese atît de plastic din genialele versuri ale Testamentului său. O omenire în devenire, cu bătrînii din străfunduri istorice urcînd pe brînci spre lumină, cu răzvrătire şi cu sete de libertate — iată sensul acestei poezii. Elementele ei de răzvrătire împotriva celor de sus le regăsim în Caligula şi mai ales în atîtea din Florile de mucigai. De la aceste elemente trecerea este nu numai explicabilă, ci şi firească, necesară, cînd condiţiile există, la luarea de poziţie în spiritul luptei de clasă declarate din volumul 1907, aparţinînd epocii de după eliberarea ţării. Schimbarea sapei în condei şi a brazdei în călimară, cum zice poetul, este făcută pentru ca « biciul răbdat» care se întoarce în cuvinte să izbăvească « încet şi pedepsitor » «odrasla vie a crimei tuturor » şi să însemne « îndreptăţirea ramurei obscure» ieşită la lumină. Acesta este tîlcul Testamentului, temei al Cîntării omului şi al viguroasei înfierări de azi a tot ceea ce poetul detesta şi altădată, fără s-o poată spune la fel de tăios, din cauza zăgazurilor externe obiective şi, poate, din cauza nedumeririlor interne, subiective. O altă trăsătură imprimată chiar de la început poeziei argheziene şi dezvoltată tot mai pregnant ulterior este o comunicativitate ce o înrudeşte cu cele mai bune realizări poetice populare. Fireşte că în această privinţă Arghezi suia un drum bătătorit mai înainte de Alecsandri, Eminescu, Coşbuc şi Goga, pietruindu-1 însă în continuare cu mai multe frămîntări de ordin social şi ajungînd în ultimul timpv la o simplificare artistică echivalentă cu a marelui poet anonim, de peste veacuri, din doine, bocete, strigături şi cîntece bătrîneşti. Inaderenţa funciară la misticism, răzvrătirea împotriva insultării vieţii şi nedreptăţii omului prin asuprire şi jaf, comunicativitatea quasi populară sînt elemente suficiente în creaţia dinainte de eliberare a lui Tudor Arghezi, pentru a lămuri atitudinea patriotică de azi şi participarea tinerească la mişcarea literară nouă, peste care flutură steagul de luptă al comuniştilor. Desigur că în lungul unei bogate cariere literare de peste şase decenii aceste elemente nu o dată au fost năpădite de stufoase înrîuriri trecătoare, dar ele au dat substanţa celor mai trainice realizări din variata poezie a lui Arghezi şi pînă la urmă s-au dovedit biruitoare, înlăturînd şovăielile vechi. Următorul Psalm de dată recentă: Călare-n şea, de-a fuga pe vint, ca Făt-Frumos, Am străbătut şi codrii şi ţara-n sus şi-n jos, Dar ajungînd în piscuri, de rlpi încrucişate, Să birui înălţimea văzui că nu se poate, în strălucirea nopţii, mari stelele şi oarbe, Chemîndu-mă-n tărie, prăpastia mă soarbe. Am apucat pe drumul pustiei, cel mai lung, Şi tot nu pot pe nici o potecă să te-a]ung. Te-arn urmărit prin stihuri, cuvinte şi silabe, Ori pe genunchi şi coate tîrîş, pe patru labe. Zărind slugărnicia şi cazna mea umilă Ai să primeşti flămîndul, mi-am zis, măcar de milă. încerc de-o viaţă lungă, să stăm un ceas la sfat, Şi te-ai ascuns de mine de cum m-am arătat. Oriunde-ţi pipăi pragul, cu şoapta tristei rugi, Dau numai de belciuge, cu lacăte şi drugi. învierşunat de piedici, să le sfărîm îmi vine; Dar trebuie,-mi dau seamă, să-ncep de-abia cu tine. sintetizează recunoaşterea falsităţii unui drum şi încheie numărul căutărilor. Un alchimist isprăveşte seria încercărilor de a scoate prin magie aur din plumb. Dar fără disperare, 10 căci în retorte noi a descoperit adevăratele relaţii din sinul materiei, la treapta chimică sau fizică, şi aceasta este mai de preţ decît aurul căutat zadarnic. O dragoste veche sfîr-şcşte de obicei cînd, poate insezisabil, a început una nouă. Dragostea cea nouă a poetului, în ciuda reacţiunii, este declarată. Arghezi se înscrie astăzi printre acei poeţi în a căror viziune artistică au năvălit zorii revoluţiei celor ce muncesc. A doua tinereţe a sa a crescut şi dă în floare pe tinereţea poporului romînesc, făuritor al destinului său socialist. Critica burgheză, în măsura în care îl recunoştea ca o valoare, califica pe Arghezi drept «modernist», făcînd abstracţie atît de adîncile lui rădăcini în vatra strămoşească şi de solidaritatea lui cu mulţimea luptînd să ajungă la lumină, cît şi de comunicativitatea şi inteligibilitatca versului său, opuse ermetismului şi intenţiei moderniste propriu-zise. Noutatea poeziei lui, surprinzătoare şi poate pentru aceasta părînd unora greu de priceput, nu este identificabilă cu modernismul, tot aşa cum nu poate fi considerată tradiţionalism legătura cu trecutul a sufletului poetului. De altfel atît modernismul, cît şi tradiţionalismul sînt două curente care de mult au fost înghiţite de smîrcurile istoriei, o dată cu prăbuşirea lumii burgheze la noi, pe cînd opera lui Arghezi continuă să dăinuiască şi să dureze. Oare această vitalitate a versului său, sporită în noile condiţii culturale din Romînia, cînd poezia devine bun al maselor de cititori, nu dă de gîndit acelora ce socoteau că poetul trebuie să scrie numai pentru un cerc de « iniţiaţi », circumscriind apartenenţa lui Arghezi la o modă literară dovedită apoi pasageră ? Din poezia lui Arghezi, luată în liniile ei mari, lipsesc şi gratuitatea şi extravaganţa, specifice artei moderniste. Poate neobişnuita forţă şi pricepere a poetului în a mînui cuvîntul, a-1 «potrivi», ca să folosim chiar expresia din întîiul volum de versuri Cuvinte potrivite din 1927, în a-1 scutura ca pe un caleidoscop, scoţîndu-i la iveală toate feţele şi înţelesurile, cîteodată mîncate de timp, şi îmbinîn-dule apoi într-o ţesătură cu totul nouă, au făcut pe unii să creadă că arta argheziană se reduce la un «joc de cuvinte », deci la formalism, la « poezie pură », la modernism. Dar un examen obiectiv al materialităţii poeziei lui Arghezi, înfăţişarea remarcabil noua, cîteodată în cele mai obişnuite şi banale şi de mult stereotipizate pentru percepţie aspecte ale realităţii obligă la constatarea că nu cuvintele şi potrivirea lor sînt ţelul muncii poetului şi că nu din ele şi-a distilat el esenţele fermecate. Cuvintele sînt numai un mijloc folosit, cu o măiestrie inegalată, de a scoate la lumină un chip mai proaspăt, mai adevărat al realităţii, prin stabilirea unor relaţii comparative, nemaiîntîlnite. Este vorba aici de un ochi artistic, cum era poate în pictură al lui Holbein, care ştie să surprindă în jurul său, de la gînganie la stea, pînă în cele mai mici amănunte, cînd microscopic, cînd telescopic, viaţa, făcîndu-ne s-o vedem şi noi, cum n-am mai văzut-o, şi totodată să auzim, pe lîngă pulsaţiile ei, ritmul inimii artistului, ca un metronom, măsurînd paşii devenirii. în această circumstanţă, desigur după ce a intrat prin muncă migăloasă între sculele imponderabile ale poetului însuşite din limba veche şi înţeleaptă a poporului, din doine ori din scripturi colbuite, din vorba aspră a plugarului ori din cea a orăşeanului, din pravili străvechi şi din terminologia ştiinţei şi filozofiei, cuvîntul poate deveni peniţa care desenează fin aripa unui fluture, dar şi făclia care incendiază o pădure ; poate fi cuibul de borangic în care dormitează un sîn de fecioară, dar şi securea gata să izbească intr-o frunte nelegiuită; poate fi crin, dar şi spadă; boare miresmată de primăvară, dar şi furtună nimicitoare; şoaptă de dragoste, dar şi blestem înspăimântător; poate fi ac de cusut broboadă de mireasă, dar şi lopată de săpat un mormînt; poate fi steaua care cade, ori creanga ce se ridică spre soare, poate fi şi este cea mai neaşteptată haină croită şi ajustată cu măiestrie pe trupul faptelor. Arghezi e un meşter extravertit, cu privirea îndreptată către lume. De aici colosala bogăţie şi varietate a universului său poetic, din care nimic nu rămîne pe din afară şi orice lucru, pînă la cele socotite cu totul străine de poezie, se pătrunde de fiorul artei, devenind vers, ca obiectele de aur sub mîna regelui Midas. Rămîi uimit de asemănări, de legături de rubedenie între tot ceea ce ne împrejmuieşte, şi tu însuţi te simţi mai avut. în corelaţie cu forţa realităţii dezvăluită ca într-o magie prin cuvintele argheziene, universul său este străbătut de cele mai diverse afecte omeneşti, de la durere la bucurie, de la gingăşie la ură, de la compasiune la revoltă, şi toate se axează pe un sentiment şi o idee a poetului, pe care le-am putea cuprinde într-un singur cuvînt: omenie. Această omenie presupune, indiscutabil, dragoste de om cu legitima sete de îndreptare a tot ceea ce schimonoseşte imaginea vieţii. Bucuria de a trăi; optimismul sănătos ce ţi-1 inspiră observarea naturii, de la o pisică ce-şi alăptează puii pînă la luna colindînd prin azur; răzvrătirea împotriva judecăţii nedrepte a domnilor — toate acestea au determinat ca poezia lui Arghezi, vehiculată de o romînească ridicată la o strălucire cum n-a mai cunoscut de la Eminescu limba noastră, să nu se împotmolească printre carele de 12 luptă sfarîmate în epoca dintre cele două războaie şi să treacă glorios pragul socialismului către timpurile noi. Poetul însuşi a împletit panglica roşie a revoluţiei în coama Pegasului, încălecînd şi pornind pe drumul nostru nou. Spuneam că de la Eminescu n-am avut un alt poet care să fi mînuit cu atîta strălucire limba în vers, ca Arghczi, deşi un Coşbuc, un Goga s-au dovedit maeştri de mare clasă ai graiului nostru. Lucrul acesta este foarte important. Eu ştiu că există oameni de ştiinţă lingvişti care consideră că în perfecţionarea şi formarea unei limbi scriitorii nu au nici un rol şi că numai omul de pe stradă, presa, armata şi alte instituţii sociale contribuie propriu-zis la progresul celui mai durabil dintre bunurile unui popor pentru a-şi comunica cugetul şi simţirea, limba. Desigur problema poate fi discutată. Foarte probabil că asupra acelor lingvişti care nu citesc literatură scriitorii prin opera lor nu au nici o înrîurire. Dar a afirma că bunăoară Eminescu, Caragiale, Creangă, Sadoveanu şi alţii, pe care-i învaţă copiii la şcoală şi-i citesc tinerii cu sete, nu influenţează şi ca limbă şi mod de exprimare, ci numai ca conţinut de idei şi de sentimente, este cel puţin riscat. Iar opera unui scriitor, din punctul de vedere al limbii, nu este pur şi simplu un registru sau numai un registru al formulărilor verbale prinse de la alţii, ci în foarte multe cazuri, mai de multe ori decît pentru omul care nu se ocupă de arta cuvîntului, un izvor de expresii originale, ce nu o dată devin locuţiuni şi zicători. Goethe a populat limba germană cu versurile sale. Formulările din fabulele lui Gr. Alexandrescu sau replicile din piesele lui Caragiale au ajuns proverbe. Un gînd, un sentiment adeseori pătrund în sufletul omului prin formularea fericită a unui vers, a unei replici teatrale, rămîn ca atare, se cristalizează şi se folosesc ca atare. ^Tot aşa cum pictura şi muzica rafinează înţelegerea prin mijlocirea senzaţiilor vizuale şi auditive, limba literară acţionează asupra limbii vorbite, înfrumu-seţînd-o, făcînd-o mai plastică, mai lapidară, mai aptă să cuprindă şi să întruchipeze verbal aspectele vieţii şi realităţii. Lui Tudor Arghezi îi revin mari merite prin contribuţia sa literară la dezvoltarea limbii noastre actuale, atît în literatură şi în publicistică, cît şi în limba vorbită. Căci o separaţie tranşantă între limba literară şi cea vorbită nu există. Subliniez în treacăt aceasta. Cel mai mare merit al poetului, însă, e acela de a fi dăruit poporului romînesc o masivă operă poetică, plină de tîlc şi de har, de dragostea de om şi de vatra sa, de semeni şi de patrie, de dreptate socială, umanitate şi pace. Cu această 13 operă a trecut el în rîndurile celor ce cinstesc prin artă patria noastră socialistă şi, adăugind carpii sale de stihuri file cu cîntece noi, din care vorbeşte şi conştiinţa ce se în~ cheagă sub steagul muncii libere, a ridicat o treaptă pe care joacă primele raze ale viitorului. Numele de Tudor Arghezi «adunat» — cum zice chiar poetul — pe această carte de căpătîi a literei romîneşti s*a şi gravat adînc în inima « urmaşilor stdpini », în inima acelor ce in şcoli, ori pe ogoare, ori în uzine termină cu fapte ceea ce poeţii au început cu vise şi cu nădejde. Cartea lui Arghezi este hrană pentru vise, pentru acele vise care prin omenie şi muncă duc la bucuria vieţii. MIHAI BENIUC CUV ÎNT Ori de cîte ori ai îngăirnat o pagină şi ţi s-a publicat, mai mult prin determinarea ambianţei decit prin dorinţă personală, un sentiment ca de nelinişte şi o turburare te-au cuprins. E clipa crispantă a tragediei literare. Te arăţi in priveliştea marilor morţi şi dinaintea meşteşugarilor condeiului in viaţă — examen de autorităţi cumplite, ca un copil, venit sfiios la carte de la gîşte şi oi. Mărturisesc că am fost întotdeauna pismaş pe fericirea exuberantă a cîte unui poet sau prozator, înfumurat de sine, cînd iese în librărie, mai cu seamă cu un « volum», în afirmare, cît şi în tăgadă şi impertinenţă, îndoiala şi lacrima secretă nu lipsesc şi nu izbuteşti intr-o viaţă de om, trăită în toate felurile îndelungat, să-ţi construieşti un orgoliu profesional măcar comparativ. Aş fi rîvnit acea săritură de olimpiadă, în care concurenta in tricou, cu o siguranţă înspăimîntâtoare, face cîţiva paşi înspre calul de lemn, bate palmele pe spinarea lui, se învîrte in aer pe mit ni şi trece intr-o curbă elegantă dincolo de cal, pe sus, şi se depune vertical pe tălpi, salutînd pentru aplauze furtunoase şi arbitru Prezenta carte apare prim hotârîrea editurii să strîngă intr-o a patra ediţie definitivă — ce poate fi mai provizoriu de cît definitivul ! — tot ce a cutezat în versuri autorul. Mîndria că ar merita această onoare aproape funebră, lui îi lipseşte. Dimpotrivă, stridenţele şi denivelările multor pagini, îndeosebi de tinereţe, aproape îl jignesc. Dar temerile lui au trebuit să cedeze îndemnurilor repetate şi stăruitoare, ale celor ce nu vor să ştie de cîte ori intenţia rămine în urma realizării sau a trecut pe lingă punct. Cititorul e bun şi se mulţumeşte cu cîteva aproximaţii, adăugind o parte din sensibilitatea lui pentru acoperirea deficienţelor unui scriitor. Debutul acestuia la ziarul Liga ortodoxă a fost exclus şi din addenda intrucît, la tipar, acuta vreo 60 de ani, 16 manuscrisul nu mai era acelaşi. Proprietarul gazetei îşi amesteca peniţa cu a subsemnatarului, fără cel puţin să-l înştiinţeze. Ambiţia lui, romantică, îl consacra «şef de şcoală ». Desigur că nici unele Agate negre nu întrunesc preferinţele autorului, dar plac cîtorva remarcabile gusturi literare, pe care o atitudine fermă şi negativă nu a fost în stare să le descurajeze. TUDOR ARGHEZI CUVINTE POTRIVITE vÂCttLTATEA DF FILOLOGIED?N' BUC BiBLigTEQ4 s® xSs TESTAMENT Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte, Decît un nume adunat pe-o carte, în seara răzvrătită care vine De la «străbunii mei pînă la tine, Prin ripî’şi‘gropi adinei, Suite de bătrînii mei vpe brînci, Şi care, tînăr, să le urci te-aşteaptă, Cartea mea-i, fiule, o treaptă. Aşează cu credinţă capătii. Ea e hrisovul vostru cel dinţii, Al robilor cu saricile, pline De- osemintele vărsate-n mine. Ca su schimbăm, acum, întîia oară, Sapa-n condei şi brazda-n călimară, Bătrînii-au adunat, printre plăvani, Sudoarea muncii sutelor de ani. Din graiul lor Gu-ndemnuri pentru vite Eu am ivit cuvinte potrivite Şi leagăne urmaşilor stăpîni. Şi, frămîntate mii de săptămîni, Le^un prefăcut în visuri şi-n icoane. Făcui din zdrenţe muguri şi coroane. Veninul strîrisT-am preschimbat în miere, Lăsînd întreagă dulcea lui putere. Am luat ocara, şi toreînd uşure Am puS'O cînd să-mbie cînd să-njure. 19 Am luat cenuşa morţilor din vatră Şi am tacut'O Dumnezeu de piatră, Hotar înalt, cu două lumi pe poale, Păzind în piscul datoriei tale. Durerea noastră surdă şi amară O grămădii pe-o singură vioară, Pe care ascultînd-o a jucat Stăpînul, ca un ţap înjunghiat. Din bube, mucegaiuri şi noroi Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi. Siclul răbdat se-ntoarce în cuvinte Şi izbăveşte-ncet pedepsitor Odrasla vie-a crimei tuturor. E-ndreptăţirea ramurei obscure Ieşită la lumină din pădure Şi dînd în vîrf, ca un ciorchin de negi, Rodul durerii de vecii întregi. Întinsă leneşă pe canapea Domniţa suferă în cartea mea. Slova de foc şi slova făurită împărechiate-n carte se mărită, Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte. Robul a scris'O, Domnul o citeşte, Făr-a cunoaşte căm adîncul ei r Zace mînia\ bunilor mei. CÎNTHC DE ADORMIT MIŢURA CÎND ERA MICĂ Doamne, fă-i bordei în soare, într-un colţ de ţară veche, Nu mai nalt decît o floare Şi îngust cît o ureche. Şi-n pridvor, un ochi de apă Cu o luntre cît chibritul, Ca-n crîmpeiul ei să-ncapă Cerul tău şi nesfîrşitul. Dă-i un fluture blajin Şi o broască de smarald. Şi-n pădurea de pelin Fă să-i stea bordeiul cald. Şi mai dă-i, Doamne, vopsele Şi hîrtie chinezească, Pentru ca, mînjind cu ele, Slava ta s o srnîngălească. Şi cînd totul va fi gata S-o muta la ea şi tata. CÎNTEC DE CUNUNIE PENTRU MIŢURA CÎND S-A FĂCUT MARE Mi-a dat sarcini Dumnezeu Să'ţi înjgheb bordeiul eu. Cu o sută de pitici Ţi -1 făcurăm de chirpici. 21 Printre pomii din livadă L-am ascuns, să nu se vadă, Şi-n hăţişurile-adinei Am muncit de-am dat pe brînci. Ţi-am adus să te cunoască Fluturi, melci, arici şi-o broască. Pentru lapte ţi-am adus Capra mea cu coada-n sus Şi un stup crescut de mine Plin cu faguri de albine, O pisică şi-un motan Şi-un căţel de porţelan. Ţi-am făcut şi-o-ngrăditură Cu nuiele de răsură. Dar cînd să se mute tata Totul find frumos şi gata, Dînd bordeiului ocol L-am găsit închis şi gol. Unde-i fata mea deşteaptă? Nu-mi spusese că m-aşteaptă ? Dintre crini şi chiparoase Făt-frumos mi-o şi furase. 28 octombrie 1956 ÎNVIERE Statuia zveltă şi-nseinnînd, se pare, Iubire, tinereţe sau credinţă, Subt frunza toamnei cenuşii dispare, întinsă-n şes pustiu velinţă. Se mai ghiceşte mina ridicată Spre bolţi, cum se ciopli din început. Un deget cerul fericit barată, Care de stei fusese cunoscut. Pămîntul se-aşternu peste făptură, Clipă cu clipă, neînduplecat. Nemuritoare-n cripta lor obscură, Tiparele statuii s-au păstrat. DIN DRUM T-’e cînt şi-acum din depărtare, Necunoscut, ascuns şi tutelar, Şi-ţi mai trimit aleanuri literare, Cuvinte-n manuscris şi de tipar, Fără să vreau, fragilă cititoare A stihurilor mele bărbăteşti, Să ştiu, trecînd prin timp călare, Nici cine sînt, nici cine eşti. Copacul darnic cu găteala lui, De sus îşi pierde foi de-argintărie, Căzînd în drumul orişicui, în suflet sau pe pălărie. Au, soare, tu, ivindu-te domol, Nu îţi alungi, tu, fulgerile lungi, Nu-ţi verşi lumina toată-n gol, Nepăsător pe cine îl ajungi? MELANCOLIE Am luat ceasul de-ntîlnire Cînd se turbura-n fund locul Şi-n perdeaua lui subţire îşi petrece steaua acul. Cită vreme n a venit M-am uitat cu dor în zare. Orele şi au împletit Firul lot cu firul mate. Şi acum c-o văd venind Pe poteca solitară, De departe, simt un jind Şi-aş voi să mi se pară. PLUGULE Plugule, cin’te-a născocit, Ca să fra minţi a şesurilor coaje Şi să-nlesneşti îndătinata vrajc De-a scoate-n urmă'ţi bobul însutit Cine ţi-a pus cuţitul în pămînt Şi a pornit cu soarele întîiul, Hotărnicind moşiei căpătîiul Şi dumicatul socotitu-şi-ba srînt? 24 Cine-a purces in ploaie şi furtuni Şi a brăzdat în negură şi zloată Şesul blajin şi gras, întîiaşi dată, Cu blesteme, nădejdi şi rugăciuni ? S-a-ndădnat copilul cel pitic Să arc şi să strîngă avuţie. Osînda şi-a schimbat-o-n bucurie, Clădindu-şi slăvi şi veacuri cu nimic- MUNTELE MĂSLINILOR Munte-ndrcptat cu piscul în tărie Şi neclintit în visul de azur, Bătut dc.-a mării veche duşmănie Cu bici de lanţuri împrejur, Pîndit să crească peste tine Şesul turtit, flămînd de înălţime, Şi să te-ajungă praful care vine Stîrnit de turme şi desime; Munte, cădclniţi de izvoare, Altar de şoimi, sălaş de sori, Care nu suferi floarea trecătoare Sa te îmbete cu miros de flori -Tu, în hotarul marilor mistere Eşti ca un semn de-a pururea putere, Al vieţii noastre cea fără de leac, împresuratule de astre ! Sufletul nostru, şubred şi sărac, Nu ştie de izvor şi roadă. Nădejdea-ne pribeagă între noi îşi lasă urmă slabă, ca o roată Cu spiţele de aur, în noroi. TÎRZIU DE TOAMNĂ Prin singurătatea lui brumar Se risipeşte parcul, cît cuprinzi, învăluit în somnul funerar Al fumegoaselor oglinzi. Căci prin mijl6c, bolnav de mii de ani, întunecat în adîncimi un lac e-ntins, Şi sîngele, din vii şi din castani, Pe faţa ruginie a undelor s-a prins. Tristeţea mea străvede printre arbori zarea, Ca-ntr un tablou, în care nu-nţelege: Boschet sau aşteptare opreşte-n fund cărarea? Şi linişteaţi ecoul buchetelor pribege. Spital de întristare, de căinţă, în care-ţi plîngi iubirea nentîmplată Şi'ţi aminteşti cu dor, cu-o suferinţă, Făptura nentîlnită niciodată. Molifţi, cîţiva, s-au întîlnit departe, Pe cînd murmurul parcului se roagă. . . Se-nchide înserarea ca o carte Şi sufletul în foi, ca o zăloagă. PSALM Aş putea vecia cu tovărăşie Să o iau părtaşa gîndurilor mele; Noi viori să farmec, nouă melodie Să găsesc — şi stihuri sprintene şi grele. 9A Orişicum lăuta ştie să grăiască, De-o apăs cu arcul, de-o ciupesc de coarde. O neliniştită patimă cerească Braţul mi-1 zvîcneşte, sufletul mi-1 arde. Ştiu că steaua noastră, ageră-n tărie, Creşte şi aşteaptă-n scripcă s-o scobor. Port în mine semnul, ca o chezăşie, Că am leacul mare-al morţii tuturor. Pentru ce, Părinte-aş da şi pentru cine Sunetul de-ospeţe-al bronzului lovit? Plinea nu mi-o caut să te cînt pe tine Şi nu-mi vreau cu stele blidu-nvăluit. Trupul de femeie, cel îmbrăţişat, Nu-1 voi duce ţie, moale şi bălan; Numai suferinţa cerului, păcat Nu-i cu ea să turburi apa din Iordan Vreau să pier în beznă şi în putregai, Nencercat de slavă, crîncen şi scîrbit. Şi să nu se ştie că mă desmierdai Şi că-n mine însuţi tu vei fi trăit. SEARA Un păianjen, ca un neg, Umblă lung în şase peri. Abia-1 vezi şi e întreg Cu nevoi şi cu dureri. Vine de la munca lui, Nu semşală de picior, îl aşteaptă, colo-n cui, Casa prinsă de urcior. Nu mă vede, nu mă are, Nu mă ştie de nimic. De ce^oi fi atît de mare ? De c.e-i el atît de mic? VÎNT DE TOAMNĂ E pardosită lumea cu lumină, Ca o biserică de fum şi de răşină, Şi oamenii, de ceruri beţi, Se leagănă-n stihare de profeţi. Rece, fragilă, nouă, virginală, Lumina duce omenirea-n poală Şi pipăitul neted, de atlaz, Pune găteli la suflet şi grumaz. Pietrişul roşu, boabe, al grădinii îi sînt, bătuţi şi risipiţi, ciorchinii. Plocate grele se urzesc treptat în care frunzele s-au îngropat. Din învierea sufletului, de izvor, Beau caprele'amintirilor Şi-n fluierul de sticlă al cintezii Se joacă mîţele cu iezii. Dcosibeşti chemarea pruncului în vînt Cîntată de o voce din pămînt. Născut în mine, pruncul, rămîne'n mine prunc Şi sorcova luminii în braţe i-o arunc. 28 MARINĂ Undamtinsă, val cu val, Pînăm malul celălalt Spală-n lapte de opal Cerul scund şi plopul nalt. Trei sau patru,-n mal, pescari Stau de ceasuri fără număr Muţi, ca nişte cărturari, Subt umbrele pîn’la umăr. Peste zare, uriaşă, Creasta-şi suie un hotel; în tot cerul, dat cămaşă. A*mbrăcat azurul eL Şid silit şi lacul sur Sad îmbrace cu lumină Şi să lingă împrejur Frumuseţea lui meschină. MÎHNIRl E trist diaconul Iakint Şi temerile lui nu mint. Fur şi tîlhar întru Hristos, El printre fraţi trecu sfios. Trupu-i bălan, de osîndit, Cu pravila s-a răzvrătit Şi, făcînd cruci, bătînd mătănii, Se simte stîrv între jigănii. Toţi sfinţii zugrăviţi în tindă Cu acuarelă suferindă, Ai cinului monahicesc, Scrutîndu'l, îl dispreţuiesc. Căci pe cînd schivnicii cu toţii Se pedepsesc amar, ca hoţii, Cu post uscat şi ascultare, Jertfind în Săptămîna Mare, La el, azi noapte, în chilie, A'ntîrziat o fată vie, Cu sînii tari, cu coapsa fină De alăută florentină. Şi Dumnezeu, ce vede toate, în zori, la cinci şi jumătate, Pîndind, să iasă, prin perdea, O a văzut din cer pre ea. PSALM Sînt vinovat că am rîvnit Mereu numai la bun oprit. Eu am dorit de bunurile toate. M-am strecurat cu noaptea în cetate Şi am prădat'O-n somn şi-n vis, Cu braţu-ntins, cu pumnu-nchis. Pasul pe marmur tăcut, Călca lin, ca-n lut, Steagul nopţii, desfăşat cu stele, Adăpostea faptele mele Şi adormea străjerii-n uliţi Răzimaţi pe suliţi. 30 Iar cînd plecam călare, cu trofee, Furasem şi cîte-o femee Cu părul de tutun, Cu duda ţîţii neagră, cu ochii de lăstun. Ispitele uşoare şi blajine N-au fost şi nu sînt pentru mine. în blidul meu, ca şi în cugetare, Deprins-am gustul otrăvit şi tare. Mă scald în gheaţă şi mă culc pe stei, Unde dă beznă eu frămînt scîntei, Unde-i tăcere scutur cătuşa, Dobor cu lanţurile uşa. Cînd mă găsesc în pisc Primejdia o caut şi o isc, Mi-aleg poteca strimtă ca să trec, Ducînd în circă muntele întreg. Păcatul meu adevărat E mult mai greu şi neiertat. Cercasem eu, cu arcul meu, Să te răstorn pe tine, Dumnezeu! Tîlhar de ceruri, îmi făcui solia Să-ţi jefuiesc cu vulturii tăria. Dar eu rîvnind în taină la bunurile toate, Ţi-am auzit cuvîntul, zicînd că nu se poate. PRIGOANA Porniră şi norii. Convoaie duc toamna-n mor mint. Grămezi de Linţolii se sfîşie-n vînt, în luptă cu cprbii, vîrtej cu cocorii, Sosesc în cohorte, se duc în cirezi, Ca bivolii negri, întinşi după coarne, 31 Năvală de şuier, de suflet şi carne — Şi doliul înfaşă tării şi livezi. Din negură fulgerul sare. L-astupă un munte ce trece ŞLapdi se despică în zece. Pe culmi zboară spume şi valuri de sare Cu monştrii de mină aleargă zmintite Femeile slute, cu muget de vite, Subt biciul din haos ce şerpuiem zare, Mînat gigantul Satan gol, călare. Mari ţeste se-azvîrlă din umăr. De streaşini atîrnă martiri fără număr. Statui se răstoarnă în holde de fum, Se clearina cerul în drum Şi frigul străpunge golanii Şi bîntuie ploaia castanii Şi sufletul geme muşcat de trecut, Ca fiara, de-o fiara cu pas cunoscut. Şi totul se-ncheagă şi-n gol se prăvale Cu scrîşner, cu spaimă, cu jale. In rîpi stau la pîndă satirii, ciclopii, Frecîndu-şi spinarea de marginea gropii. Puternicii beznei şi răii pădurii S-au strîns pentru pradă, ca furii. CENUŞA VISĂRILOR Cenuşa visărilor noastre Se cerne grămezi peste noi, 32 Precum se coboară pe glastre, Atinse, petalele-albastre, De-o giză căzută de sus printre fo Se scutură vîntul şi geme. Pămîntul e una cu cerul, Oraşeie-s bulgări şi gheme, Ghitare adinei de blesteme Şi aerul rece ca fierul. Pămîntul e-o moară deşartă Cu larve cerşind adăpost, Mişcîndu-se-n pulberea moartă, Ce-n haos mereu se deşartă: Ţărîna visării ce-a fost. CREION Vino joc de vorbe goale. Sîntem singuri. Ce să-i spun ? Numai gura du mi sale Se aude subt un prun. Ploua crengile lui rouă. Cade cîte-o picătură, Una-n păr, găteală nouă, Una-n gene, alta-n gura. Floarea mică, iarba toată, Sub dantela albei rochi, Spre genunche ridicată, Plină-i de pîndiri de ochi. 33 Aerul o strînge. Cerul O dogoare şi-o sărută. Unde trece-n cîmp, ca fierul, Ţara caldă face-o cută. Numai vorbele nu pot Să-i fi spus un gînd de tot. Numai ochiul meu nu-1 poate Spune nici pe jumătate. MORGENSTIMMUNG Tu ţi-ai strecurat cîntecul în mine într-o dup-amiază, cînd Fereastra sufletului zăvorită bine Se deschisese-n vînt. Fără să ştiu că te aud cîntînd. Cîntecul tău a umplut clădirea toată, Sertarele, cutiile, covoarele, Ca o lavandă sonoră. Iată, Au sărit zăvoarele Şi mînăstirea mi-a rămas descuiată. Şi poate că nu ar fi fost nimic Dacă nu intra să sape, Cu cîntecul, şi degetul tău cel mic, Care pipăia mierlele pe clape — Şi-ntreaga ta făptură, aproape. Cu tunetul se prăbuşiră şi norii în încăperea universului închis. 34 Vijelia aduse cocorii, Albinele, frunzele... Mi-s Şubrede bîrnele, ca foile florii. De ce-ai cîntat? De ce te*am auzit.7 Tu te*ai dumicat cu mine vaporos — Nedespărţit — în bolţi. Eu veneam de sus, tu veneai de jos. Tu soseai din vieţi, eu veneam din morţi. CHEMAREA Din pietre sterpe şi uscate Un fir de iarbă s*a ivit Şi vîrful lui în infinit A cutezat, străin, să cate. Născut dintr*un crîmpei de soare Şi o fărîmă de pămînt, Firul gingaş, curat şi sfînt, A-mbobocit şi*a dat o floare. Strivit în uliţa măreaţă, Secat de drumul de asfalt, El e de felul cerului înalt, Care şoptind îi spune şi-l învaţă. El, mulţumit că drept merinde I*aduce lapte noaptea în pahar, Se bucura cînd şi-un ţînţar De moţuri auriu se prinde. INSCRIPŢIE PE PARAVAN Pe pietrişul roşu-n parc Zboară pilcuri frunze roşii Cu fazanii şi cocoşii Subt al cerurilor arc. Din fîntînă bate-n soare Biciul rece-al apei vii. Papagalii-n colivii Se frămîntă pe picioare. Norii lungi, în hore pure, Trec şi ei pe calea lumii Şi se coace turta humii în arşiţă şi pădure. Şi, cu toamna-nfierbintată Joacă sufletul în noi, Scumpă ! care^ai pus altoi Gura pe durerea toată. Căci, în parc, pe trepte, jos, Scoate, dintr-un pai subţire, Pan, aprins de amintire, Cîntecul lui mincinos. PSALM Tare sînt singur, Doamne, şi pieziş! Copac pribeag uitat în cîmpie, Cu fruct amar şi cu frunziş Ţepos şi aspru-n îndîrjire vie. Tînjesc ca pasărea ciripitoare Să se oprească-n drum, Să cuvte-Tv mine şi să zboare Prin umbra mea de fum. Aştept crîmpeie mici de gingăşie, Cîntece mici de vrăbii şi lăstun Să mi se dea şi mie, Ca pomilor de rod cu gustul bun. Nu am nectare roze de dulceaţă, Nici chiar aroma primei agurizi, Şi prins adine între vecii şi ceaţă, Nu-mi stau pe coajă moile omizi. Nalt candelabru, strajă de hotare, Stelele vin şi se aprind pe rînd In ramurile-ntinse pe altare — Şi te slujesc; dar, Doamne, pînă cînd? De-a fi-nflorit numai cu focuri sfinte Şi de-a rodi metale doar, pătruns De grelele porunci şi-nvăţăminte, Poate că, Doamne, mi-este de ajuns. în rostul meu tu m-ai lăsat uitării Şi mă muncesc din rădăcini şi sînger. Trimite, Doamne, semnul depărtării, Din cînd în cînd, cîte un pui de înger, Să bată alb din aripă la lună, Să-mi dea din nou povaţa ta mai bună. Întoarcere În ţărînă De prin adîncul nopţii vin cocorii Pe care i-atn văzut plecînd Şi cu tăcerea gîndului şi-a orei Vorbele lor le'auzi de pe pămînt. Vin înapoi din raiuri fericite Şi lumea'ntreagă'a stelelor străbat, Vechi credincioşi ai turlei părăsite Şi ai bisericii sărace dintr-un sat. în sufletul, bolnav de oseminte De zei străini, frumoşi în templul lor, Se iscă aspru un îndemn fierbinte Şi'mi simt sculate aripi de cocor. DESCÎNTEC Lacăte, cine te-a închis La uşa marelui meu vis? Unde ni'i cheia, unde-i păzitorul, Să sfarăme zăvorul Şi să vedem în fundul nopţii noastre Mişcîndu'se comorile albastre ? Un pas din timp în timp, greoi, Se'apropie, dar a trecut de noi. Toţi paşii se sfîrşesc şi pier Pentru urechea ta de fier. De-o vînă'ntoarsă peste tine Cred că atîrnă din văzduh glicine Şi de pe bolţi, zorele Şi muguri şi ciorchini de stele. 38 Cine va pune-n uşa noastră cheie O singură scînteie? Lumina ochiul şi-l aşaxă Şi-n încăpere caută să vază. Lacătul simte şi tresare Cu bezna mea, ca de o sărutare. Stea, nu poţi tu intram veriga lui Şi lacătul tăcerii să-l descui? LUMINĂ LINĂ Cum te găseşti, uşoară zburătoare, Zăcînd aci, pe-o margine de drum, Şi nu dormind intr-un polen de floare, învăluităm aur şi parfum? Neascultînd de vintul de la stup, Te-ai aruncat în plasa verde-a zilei Şi darurile-acum, ale zambilei, Puterile-amorţite ţi le rup. Voind să duci tezaurul de ceară, Te prăbuşişi din drumul cel înalt. Cine-o să vie, trupul tău de-afară Să-I caute şi-n jur să sufle cald? Cu aripa-n ţărînă şi în vis, Strînge la piept comoara ta deplină. O ! te iubesc, frumoasa mea albină, Că sarcina chemării te-a ucis î POARTĂ CERNITĂ Biata bătrînă a murit. Ştia că moare negreşit, Ca toţi bătrînii cînd se simt că-ngheaţă Intrînd încet cu mîinile în ceaţă. Lam văzut sufletul trecînd în lumea ceealaltă, Prin plopii vineţi, strînşi la rînd Şi laolaltă. Un medic îngrijea piciorul stafidit, O fată mică şi o soră grasă. Parcă un străin a-ncremenit între făclii pe masa. Căţelul a rămas fără bătrînă, Nu-i mai ajunge botul pîn’la mină, Retrasă pentru marea rugăciune La piept. Iertăciune. Va fimbrăcat in albituri curate Trupul ei văduv de durere, Nesimţitor la ceasul jumătate Care bate după 8 mistere. Posomorit azi, clinele nu are Lapte, n-are de mîncare. S-a întrerupt gospodăria Şi s-au închis dulapul şi bucătăria. Piuliţa de aramă Luceşte ca un astru solitar Şi luna şi-a făcut un far Din turla-nvaluită-n scamă. INSCRIPŢIE PE O CASĂ DE ŢARĂ Te-ain ridicat pe-o coastă cu izvoare Şi-mprejmuindu-ţi liniştea cu aştri, Te las albind prin pomi din depărtare Cuib fermecat, ca de cocori albaştri. Din prispa ta vreau să-mi aduc aminte, Din geamul tău gmdi-voi la trecut, Privind în sus, la păsările sfinte, Cc-n streaşini cuib de-argilă şi-au făcut. Voi îngriji ca-n fiecare scară Să-ţi ardă-n vîrf nestinsa noastră stea, Pe care voi aprinde-o solitară Cu sufletul şi ruga mea. Iar pentru prunci şi ochii-odihnitori Ai preacuratei ce ne-nchise drumul, Vom răspîndi prin încăperi parfumul Care preschimbă inimile-n fiori. Şi-ntr-un ungher, vom face din covoare Un pat adine, cu perinile moi, Dacă Isus, voind sa mai scoboare, Flămînd şi gol, va trece pe la noi. CREION Obrajii tăi mi-s dragi Cu ochii lor ca lacul, în care se-oglindesc Azurul şi copacul. Surîsul tău mi-i drag Căci e ca piatra-n fund, Spre care-noată albi Peşti lungi cu ochi rotund. Şi capul tău mi-i drag, Căci e ca malu-n stuf, Unde păianjeni dorm, Pe zori făcute puf. Făptura ta întreagă De chin şi bucurie, Nu trebuie să-mi fie, De ce să-mi fie dragă? MIEZ DE NOAPTE Întîlnite-n vîrful crucii, Faţă-n faţă, steaua, luna, Se privesc şi, cîte una, Stelele deşteaptă nucii. Şi pe-al cerului pieptar Scapără frumoşii teferi Sumedenii de luceferi, Plini de voie şi de har. 42 Din apus la răsărit Toată iarba de pe cer, Mică-n bob cît un piper, A-nflorit şba tresărit. Şi pe cînd îmbătrâneşte Lumea, jos, printre coteţe, într-o nouă tinereţe Zilnic cerul se sporeşte. NICIODATĂ TOAMNA... Niciodată toamna nu fu mai frumoasă Sufletului nostru bucuros de moarte. Palid aşternut e şesul cu mătasă. Norilor copacii le urzesc brocarte. Casele-adunate, ca nişte urcioare Cu vin îngroşat în fundul lor de lut, Stau în ţărmu-albastru-al rîului de soare, Din mocirla cărui aur am băut. Pasările negre suie în apus, Ca frunza bolnavă-a carpenului sur Ce se desfrunzeşte, scuturînd în sus, Foile-n azur. Cine vrea să plînga, cine să jelească Vie să asculte-ndemnul nenţeles, Şi cu ochii'n facla plopilor cerească Să'şi îngroape umbra-n umbra lor, în şes. HERUVIM BOLNAV îngerul meu îşi mai aducea minte Din fericirile -i de mai nainte. Cerul la gust i-ajunge ca un blid Cu laptele amar şi agurid, Stelele lui nu şi le mai trimite Ca nişte steaguri sfinte zugrăvite, Şi vîntul serii nu-i mai dă îndemn Cu-aromelei de vin şi undelemn. Livada, cîmpul şi au pierdut şi floarea Şi roadele şi frunza şi culoarea. Apele negre duc sub cerul cald Nămoluri fierte, grele, de asfalt. Oriunde capul caută să-şi puie Locu-i spinos şi iarba face cuie. Cocorii trec tăria fără el Şi nu-1 mai cheamă zborul tor de fel. Viaţa veciei, cuibul din ogivă, Inimii lui ajuns-au deopotrivă Şi-ntîia dată simte, cit de cit, în dumicarea timpului, urît; Căci neştiută-ncepe să-ncolţească Pe trupu-i alb o bubă pămîntească. CÎNTARE M-am apărat zadarnic şi mă strecor din luptă în umbra lunii albe, cu lancea naltă ruptă. Pusei pămînt şi ape, zăgaze între noi, Şi sîntem, pretutindeni, alături, amîndoi. Te întîlnesc pe toată poteca-n aşteptare, Necontenita mută a mea însoţitoare. Pe la fîntîni iei unda pe palme şi mi-o dai, Iscata dintre pietre şi timpuri, fără grai. Ţi-ai desfăcut cămaşa şi-ntrebi cu sînii-n mină De vreau s-astîmpâr setea din ei sau din fîntînă. Ai dus la ţurţur gura cu gura mea plecată, Voind să bei cu mine scînteia lui deodată. Amestecată-n totul, ca umbra şi ca gîndul, Te poartă-n. ea lumina şi te-a crescut pămîntuL în fiecare sunet tăcerea ta se-aude, în vijelii, în rugă, în pas şbn alăute. Ce sufăr mi se pare că-ţi este de durere, De faţă-n tot ce naşte, de faţă-n tot ce piere, Apropiată mie şi totuşi depărtată, Logodnică de-a pururi, soţie niciodată. PSALM Ruga mea e fără cuvinte Şi cîntul, Doamne, mi-e fără glas. Nu-ţi cer nimic. Nimic ţi-aduc aminte. Din vecinicia ta nu sunt măcar un ceas. Nici rugăciunea, poate, nu mi-e rugăciune, Nici omul meu nu-i poate omenesc. Ard către tine-ncet, ca un tăciune, Te caut mut, te-nchipui, te gîndesc. Ochiul mi-e viu, puterea mi-e întreagă Şi te scrutez prin albul tău veşmînt Pentru ca mintea mea să poată să nţeleagă Nengenuchiatâ firii pe pămînt. Săgeata nopţii zilnic vîrfu-şî rupe Şi zilnic se întregeşte cu metal. Sufletul meu, deschis ca şapte cupe, Aşteaptă o ivire din cristal, Pe un ştergar cu brîie de lumină. Spune tu, Noapte, martor de smarald, în care-anume floare şi tulpină Dospeşte sucul fructului Său cald? Gătită masa pentru cină, Ramîne pusă de la prînz. Sînt, Doamne, prejmuit ca o grădina, în care paşte-un mînz. BELŞUG El, singuratic, duce către cer Brazda pornită^n ţară, de la vatră. Cînd îi priveşti împiedecaţi în fler, Par, el de bronz şi vitele-i de piatră. Grîu, popuşoi, săcara, mei şi orz, Nici o sămînţâ n~are să se piardă. Săcurea plugului cînd s*a întors Rămine-o clipă^n soare ca să ardă. Ager, oţelul rupe de la fund Pămîntul greu, muncit cu duşmănie Şi cu nădejde, pîna ce, rotund, Luna-şi aşaza ciobul pe moşie. 46 Din plopul negru, răzimat în aer, Noaptea, pe şesuri, se desface lină, La nesfîrşit, ca dintr-un vîrf de caier, Urzit cu fire de lumină. E o tăcere de-nceput de leat. Tu nU'ţi întorci privirile-napoi. Căci Dumnezeu, păşind apropiat, îi vezi lăsată umbra printre boi. EX HBR1S Carte frumoasă, cinste cui te-a scris, încet gîndită, gingaş cumpănită; Eşti ca o floare, anume înflorită Mîinilor mele, care te au deschis. Eşti ca vioara, singură, ce cîntă Iubirea toată pe un fir de păr, Şi paginile laic, adevăr, S'«u tipărit cu litera cea afîntă. Un om de sînge ia din pisc noroi Şi zămisleşte marea lui fantomă De reverie, umbră şi aromă, Şi o pogoară vie printre noi. Dar jertfa lui zadarnică se pare, Pe cît e ghiersul cărţii de frumos. Carte iubită, fără de folos, Tu nu răspunzi la nici o întrebare 47 FIARA MĂRII Te iată iarăşi singur, în lumea cît o scoică, Luptînd în fundul zării cu norii mari din cer Şi legănat de mare, de fiară, ca de-o doica, Şi năbuşit în cîntec de ţîţele-i de fier. Talazcle-adunate cu bezna, şerpii, rime, Şi-n gloate ghemuite, fanaticii limbrici Te urmăresc: izbînda şi lupta să-ţi dărîme, Findeă putuşi furtuna cu fruntea să despici. Deasupra muncii tale încet biruitoare Veghează-n toată lumea un singur strop de stea, Ca un păianjen care a pogorît din soare Ca-n trecerea viitorii zălog şi scut să stea. Te iată prins de vînturi. Stihia nu te cruţă. Ca-n vremea cînd, lipsindu-i şi luntre şi lopeţi, Omul era bolnava şi palida maimuţă, înfricoşată-n faţa cereştilor păreţi. Departe eşti, departe, ca fluturii ce-şi lasă în ramuri crisalida, din piersicul natal, Departe foarte, frate, de sine-ţi şi de casă, Gonind întreg oceanul, străin, din val în val. Unde se duce singur, urzit în marea deas;'t? INSCRIPŢIE PE UN PAHAR Cristal rotund, pe-o umbră de velur, Cu inima de-a pururea senină, M-am născocit din ape de azur, Am îngheţat sub ţurţuri de lumină. Şi nencetat, ca pietrele de rouă, Par a renaşte-n loc u-mi tot virgin, Cu-o licărire-n fundul meu mai noua, Pe cît mi-i încăputul de puţin. Dar n-ai să ştii, prin mine ce izvoare S-au strecurat şi cîte, liniştit. Şi nu cunoşti pe buza mea scânteietoare Buzele calde cîte m-au sorbit. Ele-s aci-n văzduh, ca nişte foi, Cînd îmi încerci răcoarea nebăută, Şi gura ta, sorbindu-mi stropii noi, Buzele-n zbor, umbrite, ţi-o sărută. PIA Ce poţi avea, sufletul meu, Cînd «mirele ne punc-n ramuri iară Ori Inel do foc, ori o brăţară, Cu mînu caldă a lui Dumnezeu? Şi cînd făptura ne primeşte -ntreagă, Ca un altar ce-n haos s-a deschis, Şi dinainte floarea ni se pleacă, Să-i sărutăm petalele de vis? Eşti întristat de-acest adine tablou, Unde la fiecare clipă am simţit Că ne atinge pensula din nou, A umbrei mari ce-n el ne-a zugrăvit ? 4<* Dar dorurile toate adunate, Pe unda-n fund a cerului străjar, Pe care noaptea trec întunecate, Luntrile, lin, cu prora de cleştar? Copacu-ntreg trăsare şi se-ndoaie Cu toate rădăcinile deodată. O picătură slobodă de ploaie Pe-o frunză a căzut, înveninată. PSALM Nu-ţi cer un lucru prea cu neputinţă în recea mea-ncruntată suferinţă. Dacă-ncepui de-aproape să'ţi dau ghies, Vreau sa vorbeşti cu robul tău mai des. De cînd S'a întocmit Sfînta Scriptură Tu n-ai mai pus picioru'n bătătură Şi anii mor şi veacurile pier Aci sub tine, dedesubt, suht cer. Cînd magii au purces după o stea, Tu le vorbeai — şi se putea. Cînd fu să plece şi Iosif, Scris l-ai găsit în catastif Şi Lai trimis un înger de povaţă — Şi îngerul stătu cu el de faţă. îngerii tăi grijeau pe vremea ceea Şi pruncul şi bărbatul şi femeea. 60 Doar mie, Domnul, vecinicul şi bunul, Nu mi'a trimis, de cînd mă rog, nici unul. BINECU VÎNT ARE Dormiţi, dormiţi! Hipnoza nopţii suflă boare în muşchii voştri veştejiţi Şi mîine veţi avea izvoare Din spor, pămîntul, să-l stropiţi Cu bale călătoare. Dormiţi, dormiţi, Căci legea o citeşte carul Cînd voi sînteţi încremeniţi Şi-n ţeasta voasttă-şi zvîrlă zarul Satan, cu ochii buimăciţi. Noroc ! Fiţi fericiţi! Dormiţi, dormiţi, în monarhia minerală, Cu-obrajii, sterpi şi gălbejiţi, Lipiţi de carnea triumfală, Cu care, morţi, vă-nsufleţiţi O zi şi'O viaţă goală. Cei umiliţi în trudă şi-n răbdare, Pribegii, robii şi sihaştrii, Bătuţi de^a lunii vînată dogoare, Aşteaptă stolul şoimilor albaştri. Judecători, stăpîni şhndreptăţiţi, Voi sînteţi beţi. Dormiţi, dormiţi. Şi însumi bine-vă-cuvînt. Căci e nevoie pe pămînt Să vă-nmulţiţi, Să ne-apăsaţi şi sa ne înlănţuiţi, Şi veacuri oarbe să clădiţi, Dormiţi, dormiţi l POATE CĂ ESTE CEASUL Poate că este ceasul, de vreme ce scoboară Din arbori toată frunza ce-a fost şi strălucit, Să ne privim trecutul în faţă, liniştit, Cînd urma lui de umbră începe să ne doară. Şi, fără umilinţă şi fără de mîndrie, Să ne-amintim în noapte, de noi, din fir în fir, Şi să privim zigzagul, pe stînci, de tibişir, tn care-şi puse pasul fragila mărturie. O zi mărunţi, o noapte aprinşi cu foc de aştri, Cînd răstigniţi, cînd slobozi şi mari şi-adesea mici, Păstori de crizanteme, profeţi pentru furnici, De-asupră-ne vulturii pluteau în cer albaştri. Şi de ni-s rupţi genunchii de căile spinoase, De ce pentru-ntristare să fie tot ce-a fost? Nu-i toamnă? Sa ne facem din noi un adăpost Şi s-adunăm deşertul, la cald, pe lîngă case. Să luăm cenuşa stinsă pe vechile altare, Să-i dăm din nou văpaia şi-un fum mai roditor. S-o-mprăştiem, şămînţă, pe şesul viitor, Nădăjduind culesul tîrziu, cu întristare. 52 NEHOTĂRÎRE îmi voi ucide timpul şi visurile, deci, Cîrpi-voi pe-ntunerie maneaua vieţii mele. Drept mulţumire şti-voi că cerurile feci Vor strecura prin găuri lumina unei stele. Să las s-o umple cerul cu vastul lui! tezaur ? Înveştmîntat domneşte, să trec cu giulgiul rupt; Pe coate cu luceferi, spoit pe piept cu aur Şi tatuat cu fulger, să nu-nving? să nu lupt? Să bat noroiul vremii, cu ochii-nchişi. Hlamida Să-mi scontă-n drum nerozii, rînjiţi, din cîrciumi, beţi. Ca fluturii, ce rabdă să-i poarte-n praf omida, Să rabd şi eu în mine, povară, două vieţi? Un om, trudit şi-acela, îmi va deschide mîine Mormîntul pomenirii cu mina-i preacurată, Ca să mă frîngă-n soare, schimbat prin moarte-n pîine, Şi fraţilor din urmă, şoptind să mă împartă. Dar ziua care trece şi mă răneşte-n treacăt, îmi umileşte cîrja şi-mi încovoaie clinii, Şi inima urmează s-atîrne ca un lacăt Cu cheile pierdute, la porţile luminii. De ce nu pot să nu ştiu, de ce nu .pot să n-aud în ce stă rostul zilei şi preţul de-a ţi-o trece? Deschide-mi-te, suflet, prin şapte ochi de flaut, Şi cîntecul şi viaţa şi moartea să le-nece. DOLIU Mai mult, tu nu vei mai vedea Nimic, nici cer, nici flori. S-au prăfuit din zarea ta, Ca nişte nori. Nici zare nu vei mai avea, Nici ochi cu care s-o masori în geamuri prin perdea. De-acum străină mina ta îţi va şedea deoparte, Ca un condei, pe undeva, Alăturea de-o carte. Şi ochii tăi, de gura ta, Vor trece mai departe, Decît un nufăr de o stea. Orbit-a viaţa şi, cu ea, Şi cîntecul şi luna, Şi unda-n care strălucea S-a stins pe totdeauna. O 1 Pentru veci tu ne*i mai fi, Şi-ai fost, mă-ntreb, vreodată? Atît pustiu mă-nvălui, Cînd sub un plop mi se trezi Tot dorul de-altădată î Gîndirea mi se pierde-n fum, Tot căutînd un vreasc de rost Întî-aste drumuri fără drum, în care toate doar au fost, Şi nu mai sînt acum. 64 PSALM Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere Şi te pîndesc în timp, ca pe vînat, Sa văd: eşti şoimul meu cel căutat ? Să te ucid ? Sau să-ngenunchi a cere. Pentru credinţă sau pentru tăgadă, Te caut dîrz şi fără de folos. Eşti visul meu, din toate, cel frumos Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă. Ca-n oglindirea unui drum de apă, Pari cind a fi, pari cînd că nu mai eşti; Te-ntrezării în stele, printre peşti, Ca taurul sălbatec cînd se-adapă. Singuri, acum, în marea ta poveste, Rămîn cu tine să mă mai măsor, Fără să vreau să ies biruitor. Vreau 6ă te pipăi şi să urlu: « Este ! » INSCRIPŢIE PE BIBLIE O mie de neamuri te^au strîns cu zăbavă, Trecîndu-te tainic prin somn tuturor, Cules, pe-nserate, de cugetul lor, Prin pomii nădejdii cu frunza bolnavă. O sută de veacuri, cusute-n cotoare, Aduc mărturie şi semn cunoscut Că oameni în vremuri, aleşi, te-au văzut întreg, în odăjdii de brumă şi soare. Poteca de suflete şesul străbate, Ca nişte săcara cu spic. Puterea dospeşte-n grăuntele mic Şi holdele-aşteaptă tot nescuturate. O mie de neamuri, plecate, domoalc Te caută-n ceruri, în vis, în pămînt. Ascuns te-au găsit în cuvînt. Sfărîmă cuvîntul: cuvintele-s goale. ARHEOLOGIE Sufletul meu îşi mai aduce-aminte Şi «acum şi nencetat, de ce-a trecut, De un trecut ce mi-e necunoscut, Dar ale cărui sfinte oseminte S-au aşezat în mine făr’să ştiu, Cum nici pămîntul ştie pe-ale lui, în care dorm statui lingă statui Şi-i zăvorit sicriu lingă sicriu. Un murmur nentrerupt, de epitafe, Cari mai străine, care mai sonore. Prin aer, timpu-i despărţit de ore, Ca de mireasma lor nişte garoafe. Tăcerea vocile şi le-a pierdut, Care-o făceau pe vremuri să răsune. Aud ţărîna doar a vocilor străbune, Cum se desface, cum s-a desfăcut. Şi cîteodata, totul se deşteaptă, Ca-ntr-o furtună mare ca tăria Şi-arată veacurile temelia. Eu priveghez pe ultima lor treaptă. DOR DUR Ai îmbătrînit băiete, Cîntînd stihuri şi ştafete, Potrivind, ascuns de lună, Vorba-n fluier, care sună. Lumea plînge de necazuri, Tu-ţi pui gîndul pe atlazuri Şi, de dor de vînt şi mierle, Faci cu acul flr de perle. îţi ungi rănile cu-argint, Te alinţi cu zări ce mint Şj-ţi faci cugetul hotar între înger şi măgar. Ah ! de cînd m-a fost iubit, Felul meu s-a izmenit. Gura-i rece de nălucă Mi-a lăsat viaţa năucă. Finţa mică de otravă Mi-a făcut carnea bolnavă. Fieşcare os mă doare De-amintire şi lingoare. Şi pentru că nu am ştire De-mi voi mai veni în fire Şi de o voi mai vedea Strînsă sub musteaţa mea, Ca un şarpe ce se zbate Suferind de cinci păcate; Stihuind imam hotărît Să-mi trec noaptea dc urît. Că dacă mai este vie, Scrie peană! Sînge scrie î Cine ştie I. . . O citi şi o să vie. MÎNĂSTIRE Aţipit-a ziua-n ramuri. Porumbieii albi, la rînd, Pe pridvoare şi la geamuri Se trezesc din nou visînd. Aripile dorm închise Pretutindeni, evantalii. Toată lumea ciripise Pentru seara de Rusalii. Clopotele-au ostenit, Liliecii din clopotniţi Dau de cerul risipit Pretutindenea din solniţi. 68 Luna - şi mină lin păunii Pe întinsu-i aşternut. Ochii tăi ca brutna prunii Mă gîndesc să ţi-i sărut. Şi cum ceasul bate-n larg Peste noi şi peste plante, De s-ar crede că se sparg Subt ciocane diamante; Timpul cel adevărat Vine-n aripi împrejur Şi pe capul meu plecat Varsă poale de azur. PSALM Pentru că n-a putut sa te-nţeleagă Deşertăciunea lor de vis şi lut, Sfinţir-mi lăsat cuvînt că te-au văzut Şi că purtai toiag şi barbă-ntreagă. Te-ai arătat adeseori făpturii Şi-ntotdeauna-n haine de-mpărat, Ameninţînd şi numai supărat, Că se sfiiau de tine şi vulturii. în Paradisul Evei, prin pădure, Ca şi în vecii trişti de mai tîrziu, Gura ta sfîntă, toţi Părinţii ştiu, Nu s-a deschis decît ca să ne-njure. Doamne, izvorul meu şi cîntecele mele Nădejdea mea şi truda mea ! Din ale cărui miezuri vii de stele Cerc să-mi îngheţ o boabă de mărgea. Tu eşti şi-ai fost mai mult decîţ în fire Era să fii, să stai, să vieţuieşti. Eşti ca un gînd, şi eşti şi nici nu eşti, între putinţă şi ntre amintire. DRUM ÎN IARNĂ Decembre, ca un paradis De marmur şi scîntei Hlamida şi-a deschis, Şi, dintre tei, Un vaiet lin de clopoţei Suspină-abia, ca-n vis. De-asupra nopţilor s a-ntins Legendă ideală, Şi nu e suflet neatins, Orieit de stins, De diafana ei petală, în care să nu fi descins Lumina siderală. E feerie de argint Cristalizat în ţurţuri lungi Şi pe cît ochii ţi-i alungi, Pe cît ajungi, E marmur alb, neprihănit, Pustiu şi nesfîrşit. 60 în umbra lămpilor cernite Se varsă vis în cupe noi Şi capetele mult iubite Se-nvecinesc pe nesimţite, Ca nişte frunze de trifoi. Feţi dulci, o clipă-ndragostiţi, Peatîta farmec şi senin, Fiţi cel puţin Voi, fericiţi. PRINŢUL Biruitor de lifte şi jivine, Aşteaptă dîrz, la rîndu-i biruit, Şi ochii lui, de patru timpuri pline, încremeniţi pe zare, n-au dormit. Pe locul unde şi-a răpus vrăjmaşii Iar slava lor ţarină a căzut, S-au arătat, în urmă, -n sînge, paşii Curtenilor şireţi ce l*au vîndut. închis în turnul morţii din poruncă, Prinţul e-ntreg, dar gîndurile-1 dor, Ca nişte vulturi negri ce-şi aruncă între coteţe rotirile lor. Puterea lui întreagă şi vitează Ascultă-n noaptea de safir şi lut, Din depărtare, calul că-i nechează, Care prin adieri l-a cunoscut. Şi cind îl rod păduchii cîteodată Pe dedesubtul platoşei domneşti, Prinţul te simte, spadă fermecată, Prinsă de şold, c-ai tremurat şi creşti. EVOLUŢII Pămîntul antic s-a civilizat. Nici nimfe, nici naiade, nici sirene, Crucificate ritmic şi alene în aşternutul undei ondulat. Pe coaja bulevardului de smoală Subt ochii guarzilor, în cete, Nepoţii lui Orfeu se duc la şcoală Cu plăcile de piatră cu burete. Toţi, abdicaţi din funcţia divină, Au renunţat la slăvile eterne. Apolo-i profesor de mandolină, Pan lecţii dă, de limbile moderne. Hercule-i petrolist dactilograf Şi Joe însuşi, farmacist de treabă, Serveşte m cutiuţe la tarabă Cîte un hap, cîte un praf. Odinioară, ne soseau prin curte Şi stau de vorbă-n cîntece cu noi, îngerii mici cu aripile scurte Şi sfinţii candizi în stihare noi. Şi cîteodată, scara, prin. grădină, Se naruia rănit din zbor Cîte-un seraf cu mina la picior, Ciocnit în aer cu-o albină. Dar la fereastra staulului, sus, De cîte ori oprindu-ne, din grabă, Nu am zărit lumina lui Isus Şi'am auzit că vocea lui ne-ntreabă Pa vel din Tars e-acum zaraf sărac Şi Chrisostom băiat de prăvălie, Iar Sfîntul Duh, închis în colivie, Făcutu-s-a pui mic de pitpalac. PUŢIN O, vino, fluture, te lasă Pe braţu-mi ostenit, întinde-ţi aripa frumoasă, Fii bunul meu venit. Strămută-mi gîndu-ntr-alte părţi, Strecoară-mi-1 pe sub tulpini, Ca să-l întorc apoi pe cărţi, Nins, cum şi tu vii, de lumini. Cu trupul tău de catifea Ce tremură de fin ce-i, îmi aminteşti de ochii de cafea Din genele Ilincei. în casa toamnei nu te vezi, De mic şi de uitat. Dar toate florile-n livezi Ţi-aştern cîte un pat Şi toate frunzele te cer Să-ţi legene lin somnul, Ştiind că leagănă spre cer, în sinul tău pre Domnul. O, du-te fluture, din nou, Luminile te cheamă; Dar prin al liniştii ecou Fii băgător de seamă. O mierlă-şi poartă pe sub tei Un cioc şi-o guşă-adîncă. Domnul e prins şi-n sinul ei — Şi mierla te mănîncă. GRAVURĂ Astăzi, soarele prin ceaţă S-a născut din haos, mort, Pe-nserata dimineaţă, Cenuşie ca un cort. Pe cînd sufletul coboară, Melancolic pe-amintiri, Ca o pulbere uşoară De scîntei şi licăriri, 64 Peste cărţile din care Se deşteaptă muşc trezit De pe flori ce-au putrezit Prin unghere de sertare, Orologiul, ploaia-n urmă Şi cu inima-ntr-un ritm, Bat secundele ce-n turmă Nencetat au tot murit. Şi ce linişte se-aşterne ! Şi cum sufletul se-aude, Scuturînd aripe ude Peste brumele eterne ! Dintr-a mea singurătate Las în voie timpul viu, Care ştie ce nu ştiu, Şi prin veacuri destrămate Fac cu pana semn şi scriu. CREION Trecînd pe puntea-ngustă Dintr-un secret imbold Cu mîna prinsă-n fustă, Şi-o suie pînă-n. şold. Genunchii, copţi ca griul, Duc somnului prinos. Fără-ndoială, rîul îşi lasă pleoapa-n jos Zburdalnică pe glezne Se-ntoarce către casă. O ! vîntule, ţi-e lezne Să-i spui că e frumoasă. Dar puntea-n salturi repezi Se clatină-ntre mure. O ! punte, fă-te lebezi, Şi du-mi-o-n ţărm uşure. Cu sufletul, şi eu O duc din mal de mîini Şi o simt în dorul meu Ca miezul unei plini. Şbacum, cînd îşi ridică O mină peste zare, O vede-o rîndunică Umplînd cu-o sărutare Azurul prins de-o stea. O ! cuiburi, scoici cu şoapte, Rugaţi-vă la noapte Din turlă pentru ea. .. PSALM Pribeag în şes, în munte şi pe ape, Nu ştiu să fug din marele ocol. Pe cit nainte locul mi-e mai gol Pe-atît hotarul lui mi-i mai aproape. on Piscul sfîrşeşte-n punctul unde-ncepe. Marea mă-nchide, lutul m-a oprit. Am alergat şi-n drum m-am răzvrătit Şi n>am scăpat din zarea marei stepe. Sînt prins din patru laturi deodată Şi-oricît m-aş măguli biruitor, Cunosc ce răni şianume unde dor Şi suferinţa mea necăutată. Din vitejii şi biruinţi trecute Am cîştigat puterea, ce-a rămas: Nu mai străbat destinul meu la pas Ci furtunos de'acum, şi iute. Nu lua în seamă cîntecele grele Cu care turbur liniştea de-apoi. Sînt leacuri vechi pentru dureri mai noi Şi cîntă moartea-n trimbiţele mele. JIGNIRE Nepreţuind granitul, o, fecioară 1 Din care-aş fi putut să ţid cioplesc, Am căutat în lutul rumînesc Trupul tău zvelt şi cu miros de ceară. Am luat pămînt sălbatic din pădure Şi'am frămîntat cu mină de olar, în parte, fiecare mădular, Al finţei tale mici, de cremene uşure. Zmălţîndu ţi ochii, luai tipar verbina, Drept pleoape, foi adinei de trandafiri, Pentru sprintene firele subţiri De iarba nouă ce-a-riţepat lumina. Luai pildă pentru trunchi de la urcioare Şi dacăm sini şi şold a-ntirziat Mina-mi aprinsă, eu sînt vinovat Că n-atn oprit statuia-n cingătoare Şi c-am voit să simtă şi să umble Şi să se-ndoaie-n pipăitul meu, De chinul dulce dat de Dumnezeu, Care-a trecut prin mine şi te umple. Femeie scumpă şi ispită moale ! Povară-acum, cînd, vie, te-am pierdut, De ce te zămislii atunci din lut Şi nu'ţi lăsai pâmîntul pentru oale? GRAIUL NOPŢII Cucuvaie, cîntecul tău tîrziu, în noaptea cu veşmînt argintiu, Are cîteva tari silabe Cu cîteva silabe slabe. Ce prost, întîi, s-a-nfricoşat de tine, De cîntecul tău cu chemări străine, De fiinţa de abur şi pucioasă în noaptea lui somnoroasă ? eo Ochii tăi, mari şi teferi, Ca nişte luceferi îngheţaţi de uimire, Privesc în suvenire. Tu ştii că destinul c grav în pensula marelui zugrav. Omule, gură strîmbă, gură hîdă, Pasărea nu ştie să rida ! Tu eşti clopoţelul Sfîntului Duh Şi treci lung prin văzduh Şi suni lepădarea de sine Şi-mpărăţia nopţii ce vine. Glasul tău depărtat şi sfînt Spune auzului de pe pămînt Că sufletul trebuie să stea De veghe, înarmat în şea; Că sufletul e-o sabie sticloasă Care trebuie trasă: Săd seînteie stelele n luciu ! Povară mi-e mintea, ca tuciul. Tu trăieşti fără castel, Fără pat, far’ aşternut, De la început; Fără cufăr, fără cărţi, Zburînd mereu intr-alte părţi, Neaşezată nicăieri, Fără drepturi, fără puteri. O ! cucuvaia lui Dumnezeu, Gîndesc c-ai fi sufletul meu ! B1ULBIUL Dimineaţa, seara, triste. Triste-s oare-ntr-adevăr ? Umbre-atîrnă de batiste Şi de fire lungi de păr. De vor fi sau nu, precum Ochiul de ciclop le vede, Zugrăvite-n vînt cu fum, N-au conture nici parfum Ramurile din livede. Printre prunii din amurg Cîntă-n ritmuri de tipsii Ghersul moale, stihul turc Şi arab, de la geamii. Rugăciune ! nebunie ! Ca bolnavii gem cu toţii. Sînt nebuni? în chinovie Au şi munte şi cîmpie. Catapeteasmă pustie, în altar, îmi intră hoţii. IOS1F AL UNGRO-VLACHIEI Se-nalţă fumul de tămîie De la jertfelnic la Isus Şi cu mireasma lui mîngîie Sfinţii cu nimb de foc, de sus. Cântările suind in cor Cu clopotele, s-au topit în glasul de mijlocitor Al blîndului mitropolit. Înveşmîntat in promoroc Cusut cu foi de trandafir, Se roagă-n gînd ca un proroc Şi pune fruntea pe potir. Dar ridicîndu-1 prea sfinţitul La ceruri, braţul i se frînge Şi varsă din neprihănitul Trup sfînt muiat în sfîntul sînge. Curata cuminecătură în veac de veac nu s-a vărsat. Unchiaşul în genunchi murmură: Părinţilor, sînt cu păcat! Pe cînd părinţii-arhimandriţi Şi arhondarul stavrofor Se jăluiesc, nemîntuiţi, Cum că păcatul e al lor. ICOANĂ Noaptea întinde scoarţe, plocate şi covoare, Urzite cu zigzaguri şi cu chenar mărunt, în care se repetă izvodul la culoare Şi chipurile crucii şi florile, cum sunt. în faţa lunii, dreaptă, şoseaua-n vărgi cu plopii S-a pardosit cu ţoale din Jii şi Mehedinţi, Şi-n umbra fiecărui copac aşteaptă popii, Strîngînd în mîini tăcute cădelniţe fierbinţi. Ivirea se va face, pesemne, din cîmpie, Prin albele cătune, pitite sub căciuli. La moara adormită cu roata-n apa vie S-au şi sculat dulăii, molatici şi ciufuli. Căci iar Ierusalimul se-arată după ploaie, Cum l-au ştiut întocmai, pe vremuri, cuvioşii. Ce vezi? Sobolii-nalţă biserici, muşuroaie. Ce-auzi? Văzduhul cîntă întreg cu toţi cocoşii. INSCRIPŢIE PE UN PORTRET Cunoşti în vreme visul că sfîrşeşte. Ţi-ai aşteptat oşteanul trist pe scut Să-ţi intre-n zale reci în aşternut Şi să-ţi frămînte trupul tîlhăreşte. Şi te socoţi ca iedera, deodată, Rămasă-n legănare şi pustiu. Ai bănuit că platoşa-i pătată, Pe care odihniseşi, cu rachiu. Făptură vrăjitoare şi duioasă! Nu te-am oprit s-aştepţi şi să suspini Ci te-am lăsat să-l încîlceşti în spini Fuiorul vieţii tale de mătasă. 72 Mi-am stăpînit pornirea idolatră Cu o voinţă crîncenă şi rece; Căci somnul tău nu trebuia să-nece Sufletul meu de piscuri mari de piatră. Durerea noastră aduce cald şi bine Celor hrăniţi cu jertfele din noi. Eu, noaptea, ca un pom, ascult în mine Căzînd miloase-n cuiburi, sfinte foi. TOAMNA Străbatem iarăşi parcul, la pas, ca mai-nainte. Cărările-nvelite-s cu palide'Oseminte. Aceeaşi bancă-n frunze ne-aşteaptă la fîntîni. Doi îngeri duc beteala fîntînilor pe mini. Ne-am aşezat alături şi braţu-i m-a cuprins. Un luminiş în mine părea că s-ar fi stins. Mă-ndrept încet spre mine şi sufletul mi-1 caut Ca orbul, ca să cînte, spărturile pe flaut. Vreau să-mi ridic privirea şi vreau să-i mîngîi ochii. Privirea întîrzie pe panglicile rochii. Vreau degetul uşure să-l iau, să i-1 dezmierd... Orice vroiesc rămîne îndeplinit pe sfert. Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plînge? Apusul îşi întoarce cirezile prin sînge. O ! ma ridic, pe suflet s-o strîng şi s-o sărut — Dar braţele din umeri, le simt că mi-au căzut. Şi de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, înc-o dată, S-aplec la sărutare o frunte vinovată, Să-nvingem iarăşi vremea dintr-o-ntărire nouă Şi să-nviem adîncul izvoarelor de rouă. Şi cum scoboară noaptea, al’data aşteptată, îmi pare veche luna — şi steaua ce se-arată, Ca un părete de-arme, cu care-aş fi vînat. Şi fără glas, cu luna, şi noi ne-am ridicat. MITRA LUI GRIGORIE Tiara, grea pe frunte, de aur gros bătut, S-a făurit frumoasă, acum vreo şapte veacuri, Muncită în robie de meşter, priceput A-mpodobi tertipul cu gingăşii şi fleacuri. Aci, cunoşti călcîiul ciocanului, lovit în bulgării de aur supuşi silit strivirii Şi-ncovoiaţi de-o floare la locul potrivit, Prinzînd înfăţişarea, treptat, a-nchipuirii. Aci, se subţiază metalul străveziu, Şi, fir plăpînd, ca firul de păr prin flori se coase: Tors ca din furci de aur şi ajungînd mătase, Pe nicovala neagră, se iscă nimbul viu. Trei rînduri de smaralde, ca dinţii din gingie, Rotunde, deopotrivă, jurîmprejur răsar, Pe-alocuri întrerupte de-o piatră rubinie Şi de un bob mai mare de vechi mărgăritar. 74 Păstrată pentru Paşti în cămin cu-ncuietoare, Tiara stă-n părete, păzită de doi sfinţi. Albastrul căptuşelii pătat e de sudoare, Pe creştetul, din vremuri, al foştilor Părinţi. AGATE NEGRE Cum e-n mijlocul tăcerii, Adîncita n văgăuna Nopţii palide, ca luna Licărind în bruma serii; Şi cum sufletul se pierde Intr-un lin păinjiniş Ce se leagănă pieziş Să-l mîngîie şi dezmierdc; Cum din foile citite Fluturi albi, cu ochi de aur Pe buchete de ţintaur Mişcă aripi prăfuite; Cu susure de mătasă înecată de dantele — Pe la geamurile mele Trece vintul ca o plasă Constelată cu mărgele. Turburat in amintire, S-a întors parfum de vis, De la sînu-abia deschis Peste care-un braţ subţire Adormea ca un iris. Ochii strînşi în coji de fier Dau o boabă tremurată Pentru ochii de-altădată : Şi copacii-ntorşi spre cer Par corăbii negre, iată, încărcate cu mister. MORŢI ÎN CRUCEA NOPŢII Morţi în crucea nopţii? Nu cred. Totuşi, clopote, ca*n bură, Gîngăvesc. Clopote de lemn, cu putred Glas, jelesc Şi gîndiread arătură Peste care boi de zgură plugăresc. Trăgătorii şi groparii Lingă morţii viitori Dorm, gîndesc. Totuşi, jalnic lăutarii Izbucnesc Şi din guri de cîntători Vorbe: « slabi şi trecători » Se-nnădesc. Se-nmormîntă noaptea, parcă, Unii morţi ieşiţi din legi. . . E tîrziu I Uh, cum sufletul se-mbarcă In sicriu Şi vîsleşte spre pribegi, Şi te schimbă să-nţelegi Cenuşiu. Eu sînt mortul, eu groparii, Cimitirul şi presviţii! Eu jelesc ! Vînturi treieră stejarii Şi i zmuncesc. Ploaia plîngc rătăciţii. Şi, în mine, şi iubiţii Mucezesc. OSEMINTE PIERDUTE Iubirea noastră a murit aici. Tu frunză cazi, tu creangă te ridici. Atît amar de ani e de atunci! . Glicină tu, tu florile-ţi arunci. A mai venit de-atuncea să v-asculte, Voi plopi adinei, cu voci şi şoapte multe? Voi aţi rămas întorşi tot spre apus, Voi creşteţi toţi de-a pururea în sus. N-o mai zăriţi, din vîrfuri, nicăieri? Ştiţi voi ce vorba este vorba « ieri »? La poartă, umbr-aceluiaşi stejar. Mă rog, intrînd, de domnul grădinar. Fîntîna curge, ca şi-atunci, mereu. Tu curgi, fîntînă, pe trecutul meu. Şi toate sînt precum le-am cunoscut, Rămase-aşa, ca dintru început. I-am spus că vreau să caut un mormînt, Pe care l-am săpat, de mult, cîntînd. Şi mi-a răspuns că nu e în grădina lui. E^adevărat. Nu este mormîntul nimănui. SATAN Călătorind pe malul talazelor latine, L-am întîlnit, sol pacinic, pe-o stîncă de topaz, Cu ochii,, rîpi de umbră, deschişi din cer spre mine, Cu talpa roză, linsă, subt munte, de talaz. Gol în imensa zare, tăcut şi gînditor, Cu braţele păroase, la piept, făcute cruce, Privea la luntrea-mi alba pe undă cum se duce Tîrîtă de vîrteje, — picior peste picior. Deşi nămiez, în umbra-i, culcată peste mare Ca dîra unei neguri în care se răsfrîng, Văzui cum firmamentul roieşte şi tresare Din mii de candelabre aprinse din adînc. Şi se-ntreba atuncea speranţa mea mirată: Cine-ar fi fost să fie bărbatul uriaş, Oprit pe ţărmii lumii, cu-o mînă-atît de lată Încît putea să joace pe deget un oraş? Eu ridicai lopata in semn dc datorie Şi m-am sculat din luntre, de jos, ca săd salut, Scoţînd pentru cinstire albastra-mi pălărie Ca-n faţa unui rege ce trebui-cunoscut. El îşi întoarse capul puţin, strîmbînd în Ioc Planetele ca mingea, şi luna cum e chifla — Şi încruntînd sprinceana pe ochiul lui de foc, Răspunse Europei, orgolios, cu tifla. EPITAF ’Nainte de-a lăsa condeiul să zacă Uscat, ruginit şi frînt Ca o surcea, ca un crîmpei de cracă, în nisip, în pămînt, Dă-mi voie să-l înmoi în apă tare Şi cu stihurile mele din urmă să fac însemnare Caligrafică, pe piele. Pentru ca dragostea cînd ţi se-aţiţă Să le citească cel ce ţi-o cînta. Pentru ca pruncul tău, sugînd la ţîţă, Să-nveţe-n frumuseţea ta. Pentru ca noaptea, în oglindă, Privindu-ţi sinul scris, Strugure, dudă sau ghindă, Să te uiţi în carne, şi să ghiceşti în vis. Acesta e sufletul meu, Raşel. Rugaţi-vă pentru el. VODÂ-ŢEPEŞ Pacea e-n ţară, pacea en afara, Hotarul, liniştit cum n-a mai fost, Şi şesurile, azi la adăpost, Plugarii noi Ie fulgeră şi ară. Pe la-nceputul dulce al primăverii Satul şi-aduce-amirite de poveşti Şi frunza tremură pe crengi cereşti Şi, pasămite,-n taină, şi boierii. De bună seamă. Vodă gînditorul La curăţirea lumii-i hotărît. îndeasă ţeapa-n oameni pînă-n gît Pentru-a-ntîlni şezutul omuşorul. Şi nu cunoşti cruţări şi amînări De te arunci dreptăţii împotrivă. De-altfel, creştin, cu ţepile, colivă îţi pregăteşte Vlad — şi luminări. Cuviincios cu buna rînduială, Pentru cei mari, fie munteni sau turci, Avea mai mari şi osebite furci, Ca treapta loc să nu dea la-ndoială. Vedeai vizirii la-nălţimea lor, înfipţi în vîrfuri sprintene de plopi, Iar pentru sfinţi, vlădici şi episcdpi Avea lemn sfînt şi bun mirositor. Şi iată Sfatul Ţării adunat Să mulţumească domnului de Pace. Vlad şade-n jilţ. E liniştit. Şi tace Cu sufletul în platoşă-mpăcat. Şi pe cînd prieteni şi curteni in zale Ciocnesc în juru-i cupele cu vin. In cinstea faptelor Măriei Sale; El cugeta ce ţepi li se cuvin. ÎNTRE DOUĂ NOPŢI Mi-vun implîntat lopata tăioasa în odaie* Afară bătea vîntul. Afară era ploaie. Şi rai-am săpat odaia departe subt pămînt. Afară bătea ploaia. Afară era vint. Am aruncat pămîntul din groapă, pe fereastră. Pămîntul era negru : perdeaua lui, albastră. S-a ridicat la geamuri pămîntul pînă sus. Cît Iumcii'i era piscul şi-n pisc plîngea Isus. Săpînd s-a rupt lopata. Cel ce-o ştirbise, iatâ-1, Cu moaştele-i de piatră, fusese însuşi Tatăl. Şi m-am întors prin timpuri, pe unde-am scoborît, Şi în odaia goală din nou mi-a fost urît. Şi am voit atuncea să sui şi-n pisc să fiu. O stea era pe ceruri. în cer era tîrziu. CALIGULA Dorm în umbră legănate lebezile-n puf de undă, Cuiburi albe, perini albe, printre stele furnicar. Cîte'O stea însingurată cată-n aripi să se-ascundă Cîte-o lebădă-şi îndreaptă capul, ca un nenufar. De pe pod, la miezul nopţii, le aruncă mina bună Pîinea, ce nutreşte truda şi trudeşte visătorii. Mîini, lăsaţi-le flămînde să se-acopere cu lună; Lebezi, aşteptaţi ca pîinea să v-o dea semănătorii. Stea cu stea pe-ntinsul undei liniştite pun cleştar Şi printr-insul zugrăvite lebezile par şi luna. Plîngeri de viori şi fluier cad în lac mărgăritar Şi se-aud din depărtare lovind unda cîte una. în palatele aprinse, cu balcoane şi unghere, Liturghia bogăţiei are şLastă-seară loc. Cine-a scris, în ce odaie, fără pat şi fără foc, Imnul ăsta de izbîndă, de iubire şi durere ? Folosiţi-vă de cîntec, de lumină şi de taină, Cupe omeneşti de goluri, pline-n viaţă cîte'O clipă Şi cenuşa prin văpaie se-nveşmîntă cu o haină Şi găseşte ca să cadă înapoi un fulg dc-aripă. Cîntecul, lumina, taina, unda,-ntinsurile-albastre, Noi le ţinem, noi le strîngem, cei căzniţi, urîţi şi goi. Temeliile veciei orice-aţi face-s ale noastre. Voi, întoarceţi*vă veseli şi slăviţi, întru noroi. INSCRIPŢIE PE O UŞE Cînd pleci, să te-nsoţească piaza bună, Ca un inel sticlind în dreapta ta. Nu şovăi, nu te-ndoi, nu te-ntrista. Purcede drept şi biruie-n furtună. Cînd vii, păşeşte slobod, rîzi şi cîntă. Necazul tău îl uită-ntreg pe prag. Căci neamul trebuie să-ţi fie drag. Şi casa ta să-ţi fie zilnic sfîntă. STINSE SCÎNTEI De ne-ar ajunge numai icoana ce o lasă O undă lîngă luntre, un povîrniş de casă, O vatră-nvăluită-n cenuşa către seară Sau un tighel de piatră pe-o cruce seculară, Tu ţi-ai închide ochii şi le^ai porni să vie Icoanele pierdute n lumină aurie. Şi-ai retrăi trecutul întreg, cu ochiu-nchis, Fără să simţi că-ncepe să semene a vis. Dar învierea celor ce-au licărit de sus Şi se întorc să urce pe zări, de prin apus, în pulberile lumii cernute*n amintire, Se întocmeşte goală, într-o perdea subţire. Icoana lor e vie dar sufletul defunct e. Ce-a fost hotar îţi lasă din el cîteva puncte. Din fosta-mpărăţie azi a rămas o hartă, Cu care-n vîntul iernii cîrpeşti fereastra spartă. Era portretul unei făpturi de alb azur, Din care, pentru lampă, croieşti un abajur. Aducerile-aminte biletul ţi-1 trimit Cerînd adeverinţă un plic neiscalit. Tu, du-te şi atinge-ţi de lacuri şi grădini Aripile mînjite, din timpuri, cu lumini, De vreme ce dorinţa şi vatra nu-ţi ajung. Petrece lumea toată, călare-n lat şi-n lung — Şi totdeauna ţinta la care ai ajuns, Să ţi cadă moartă-n suliţi, ca un vultur străpuns. RESTITUIRI N-au mai rămas prea multe de-nvins şi de ştiut. Şoseaua se strîmtează, cărările se-mbină. Le simţi apropiate din ce în ce mai mult, Ca spiţele din roată, crăpate de lumină. Ne-apropiem. Văzduhul miroase vechi prin noapte, Flori vechi răsar de-a pururi cu vechile lumini. Un abur slab se cerne, un cer spoit cu lapte, Departe-n orizonturi, se naşte prin tulpini. E'O insulă ? un munte ? o apă ? un deşert ? De ce-ar sfîrşi'n pustie călătoria noastră? Ne-a mai rămas s-ajungem, acolo, poate-un sfert Din calea străbătută, jos verde, sus albastră. Să ne oprim? Un cîntec ne vine de la han. E vinul bun şi patul adine şi tu eşti dulce. Şi-ai vrea, învăluită în părul tău bălan, Pe jaruri carnea noastră, de vie, să se culce. Nu. Mină crîncen, timpul tu sparge-1 cu potcoava, S-apropiem vecia mai repede de noi. Păstrează-ţi sărutarea, ca florile otrava, Ca sa o dăm ţarinii întreagă înapoi, DIN NOU Din nou străbate iarna, întocmai cam trecut, Cu-aceleaşi obiceiuri, mereu nestrămutate! Ostreţe pînă-n ceruri, miresme pipărate, Movili de crizanteme şi-un vînt ce-a mai bătut. In uliţele-nalte, e noapte ziua-ntreagă Şi umbra, suvenire din vremea-ncetei luni, Se risipeşte, parcă, din carul cu cărbuni, Ce trece tras de-o gloabă normandă şi beteagă, Senină-n imitarea-i eternă, rece, goală, Şi silitoare, iarna, ca un şcolar supus, Aplică-ntotdeauna, strict, regula de sus, Cuminte, mulţumită de-a fi gramaticală. Cit timp măcar gîndirea n-o vrea sa se dezveţe în mijlocul acestei corecte repetiţii Pentru-ngrăşarea ierbii şi altoitul viţii, Şi să renunţe-odată la doruri şi tristeţe? Copacii însă uită de flori şi relief, în ceaţa-ntinsă, sură, din spaţiu; deopotrivă, Tămîie pentru frunze şi pentru morţi colivă. Par începuţi pe-o stofă de lină, pe gherghef. Poetul strîns în casă, pe piscul dintre hornuri, Întîrzie-n mîndria tăcerii, solitar. Visează pentru Domnul cu dulce în zadar Şi se hrăneşte zilnic cu ceai şi două cornuri. Băiete, ai un cufăr de foi şi de caiete. Dă groaza la o parte, citeşte-le din nou. E timpul ca la cornuri s-adaogi şi un ou Şi un potlog ca lumea, carîmbilor la ghete. VINO-MI TOT TU. . . Vino-mi tot tu n fereastră, stea-n fundul lumii vie Ce mă cunoşti aproape cu geamul de tărie, Cea stinsă cea din urmă şi-aprinsă cea dintîi. Coboară-te la mine, şi pînă-n zori rămîi. Ochiul deschis, în care un gînd mi se aţine, Doreşte ziua-ntreagă de noapte şi de tine. La tine se ridică în fiecare seară Albina să ia miere un bob şi-un bob de ceară. Soarele-i scump potecii şi prinde vieţi de tină Dar covîrşit de sineşi prea-i foc şi prea lumină. Şi de mi-i bună raza ce-o frînge-n pisc şi stîncă, Tu mîngîi, mir de aur, durerea mea adîncă. în jurul tău misterul, cu slove negre scris, Ca-n mine pune golul alăturea de vis: Cînd visul dîndu-i margini, cind golul, lui, vecie, Şi-mpreunaţi nici unul pe celălalt nu-1 ştie. BISERICA DIN GROPI Biserica necunoscută, cu hramul şters, cu vîrful rupt, Cu turla leşinată-n aer, se încovoaie-n osteneală Şi streaşinile-i, adăposturi de cuiburi, prinse dedesubt. Păzesc şi-a îngerilor palizi închipuită poleială. Un tei acoperă cu frunza şindrila sfîntului locaş. Un preot cîntă liturghia, bătrîn şi gîrbov, în veştminte, Pentru creştinii şi paginii acestei margini de oraş Şi pentru cîţi, după pomelnic, îşi mai aduce, ştirb, aminte. Tu n-ai de piatră decît semnul unui mormînt de domnitor De nici un stil arhitectura ta nu rîvneşte ca să ţie. Zidită-n lut, din grinzi şi bîrne, şi povîrnită pe pridvor Istoria şi arta nu stau auzul să şi-l plece ţie. Dar el, oltean cu coşuri pline şi cu balanţa fără greş, Întîrzie din drum la tine, cînd drumul lui spre tine duce. Ia cobiliţa din spinare, cu coşurile de cireşi, O pune jos şi, cu sfială, scoţînd căciula, face cruce. DESPĂRŢIRE Cînd am plecat, un ornic batea din ceaţă rar, Atît de rar că timpul trecu pe lingă oră. l-am auzit întîia bătaie amîndoi, Pierzîndu-se-n noiembre prelungă şi sonoră. QH Poate mai bate încă momentul de atunci, Poate-a tăcut îndată şi-aşteaptă să mai vie îmbrăţişarea veche, din nou precum a fost, Şi lacrimile tale, în gara cenuşie. Cu limbile-i oprite pe palidul cadran, Ne-a urmărit plecarea, de sus, ca o fereastră De casă părăsită, cu-o rază frîntă-n geam. Nu l-ai simţit că este părtaş la jalea noastră? Te-ai împăcat sau suferi de vremea ce-a crescut? La ce visezi cînd ziua pe lampa ta se curmă Şi cade-n geam zăpada la ceasul cunoscut, Tu, care-ai stat bătaia s-asculţi, pe cea din urmă? PSALMUL DE TAINĂ O, tu aceea de-altădată, ce te-ai pierdut din drumul lumii! Care mi-ai pus pe suflet fruntea şi-ai luat într-însul locul mumii, ^ Femeie răspîndită-n mine ca o mireasmă-ntr-o pădure, Scrisă-n visare ca o slovă, \r"'v Jnfiptă-n trunchiul meu: săcure. Tu ce mi-ai prins de cîntec viaţa cu braţe strînse de grumaji Şi m-ai pornit ca să mi-o caut la tine-n palme şi-n obraji. Pe care te-am purtat brăţară la mina casnică-a gîndirii. Cu care-am năzuit alături să leagăn pruncul omenirii. co Pur trandafir, bătut în cuie de diamant, pe crucea mea Şi care-n fiece mişcare pierzi cu-o petală cîte-o stea. Cămin al dorurilor mele, fîntîna setii-nvierşunate. Pămînt făgăduit de ceruri cu turme, umbră şi bucate. Tu care mi-ai schimbat cărarea şi mi-ai făcut-o val de mare, De-mi duce bolta-nsingurată dintr-o vîltoare-ntr-o viitoare Şi ţărmii-mi cresc în jur cit noaptea, pe cit talazul mi se-ntinde, Şi ai lăsat să rătăcească undele mele suferinde; Unde ţi-s mîinile să-ntoarcă t în aer căile luminii ? Unde sînt degetele tale ţ să-mi caute-n cunună spinii? ; Şi şoldul tău culcat în iarbă, pe care plantele-1 cuprind Şi-ascultă-n sinul tău suspinul iubirii, cucerit murind? Tu ce-nfiori pe şesuri plopii cînd treci, din creştet la picioare, Şi prinzi de tot ce te-ntîlneşte O plasă caldă de răcoare. Tu ce scrutezi, scoţîndu-ţi sînii pe jumătate din veştminte Ca să-i sătute focul gurii, cuprinşi de mîini cu luare-aininte, Pustia vremii, străbătută de şoimi de scrum şi de nisip, Cărora vîntul le-mprumută o-nfăţişare fără chip; Tu te-ai pierdut din drumul lumii ca o săgeată fără ţintă Şi frumuseţea ta făcută pare-a fi fost ca să ma mintă. Dar fiindcă n-ai putut răpune destinul ce-ţi pîndi făptura Şi n-ai ştiut a-i scoate-n cale şi-a-1 prăvăli de moarte, ura; Ridică'ţi din pămînt urechea, în ora nopţii cînd te chem, Ca să auzi, o ! neuitată, neiertătorul meu blestem. TRIUMFUL îşi Împlini voinţa cumplitul crunt efort. Neturburat de bine şi rău, priveşti destinul Şi nu te mustră gîndul că tu eşti asasinul Viteazului din munte, întins, învins şi mort. Osînda findu-ţi dată de-a creşte îndoit, Făcuşi din tine două puteri adinei de ură, Şi luaşi în luptă partea mîndrită, cu căldură, A celuia ce astăzi însemni c*a biruit. Năvala,-ntîi, fu-nceată, tîrzie, într-adins. Dar zi cu zi mai crude şi mai necruţătoare, Oştirile cu coifuri, pe căi cotropitoare, Pămîntul de pedeapsă hau rupt şi hau cuprins. Strivişi în şapte zile ce-i zămislit în şapte. 00 Nu mai adie vîntul în parcuri, parfumat. De ţtţele femeii, rămase fără lapte, Prunci orbi şi muţi, schelete şi sluţi ai spînzurat. Albinele, din bozii, aduc la stupi otravă, Izvoarele-năcrite-s şi strugurii scămoşi. Ca să-ţi ajungă ploaia, pune-n văzduh zăbavă Şi norii-n chiagul serii curg vineţi şi băloşi. Nici o vioară nu mai pricepe să mai sune, Chiar stelele sfinţite şi pure la-nceput Au putrezit în bolta visărilor străbune Şi zările, mîncate de mucegaiuri, put. A năzuit un clopot să sune liturghia Şi bronzul lui, ca scrumul, din turn s-a risipit, într-un avînt vremelnic voi şi ciocîrlia Cu aripile smulse să urce-n răsărit. Poate n genunchi mai cauţi tîrzia îndreptare Şi ceri smerit hodină la cerul tău pustiu. E de prisos. Genunchiul de stei lipit ţi-1 ţiu Şi biciul greu de plumburi şi noduri, pe spinare. E de prisos. Izbînda, de veci s-a cîştigat. Curata voie bună şi sfînta bucurie Din lanţul de robie nu pot să mai învie Şi să atingă cerul bătut şi-njunghiat. Voinţa nu se teme de-acum de o înviere — Şi ca să nu mai cerce să fie fericit, A luat în cleşte insul întreg şi l a stîrpit, Cu dreptul ce i-l dete sălbatica putere. ÎNT ÎMPINARE Dormi la fereastra visului meu, ţară, Al cărei lan a strălucit întîia oară Cădelniţelor sufletului meu fierbinte, Cu care ţi-am ieşit arzînd-nainte, Şi am călcat potecile lui Dumnezeu Cu luare-aminte. Prin gîndurile mele căile se ţes Mereu, pe unde spinii rni-am cules, De unde corbii-nvăluiţi de ploaie Ridică Pe âripe blestemul celui ce se-ndoaie Şi face-ntîiul pas, în zori, cu frica. Băteţi, feţi albi, în inimă la mine, De care sînt duminicile pline Şi holdele şi brazdele şi satul. Cîntec şi joc, Prin lumea sufletului meu vă faceţi loc Şi fiţi-i zi cu zi aluatul La frămîntatul suferinţelor cu foc. HERUVIC Tot ceasul îmi aduce un dar şi-o jertfă nouă, De vreme ce lumina primeşte să-mi lumine. Cîmpia scoate-n brazde bijuterii de rouă Şi pomii pun coroane şi nimburi pentru mine. în giulgii clătinate se leagănă cu lacul Făptura, pretutindeni de faţă şi dosită, A celui ce cu firul de umbră şi cu acul Scînteii, îndeseşte pînza mereu pe sită. îmi creşte-n suflet iarăşi o strună de vioară Dar cîntecul în mine tînjind să se deştepte, Sfiios şi şovăielnic şi-acum ca-ntîia oară, Răsună-n depărtare, mai sus şi mai afară, Ca-ntr-o vecie albă cu stîlpi şi turle drepte. Şi, seara, invelindu-şi grădinile cu crep, Sînt altoit cu visuri, ca un ocean cu stele. Nu ştiu culesul lumii de unde să-l încep, Din cîte flori de aur mi ajung pînă-n zăbrele. împrejmuit cu noaptea, aştept ca o făclie, înfăşurată n iederi şi-n frunze de leandru Şi încă neaprinsă, la ora mea tîrzie, în virf să mi se lase o stea din policandru. ÎNCHINĂCIUNE Viaţă de foc ! ce faci în vatra noastră ? Te-năbuşe chibritul şi te sting Hîrtiile-aruncate în flacăra-ţi albastră. Zalele noastre nu se mai ating Să-şi oţărască solzii lor, de tine. Platoşa noastră n*a mai oglindit Văpaia negurilor toate, pline Din răsărituri şi din asfinţit. Cînd păstoream cu turmele pămîntul Şi ne mutam uşori din loc în loc, Şi nu ştiam unde ne-a fi mormîntul Şi vieţuiam cu zarea la un loc Şi ne sculam cu soarele deodată Şi ospătam pe-o margine de apă Şi ne urma vecia ca o roată Şi-aveam toiag şi fluiere drept sapă Şi plug; şi, visul ne era pătul — Atuncea ochii noştri zîmbitori Nu căutau de subt învelitori Petecul unul crepuscul. Necunoscînd hirtie şi cerneală, Cîntecul nostru se-nălţa cîntat Iar nesfîrşitul vieţii nu era stricat De un canon, un scris, o zugrăveală. Unde purcezi ? rosteam la despărţire Şi arătam cu braţul în apus, în miazăzi, prin aburul subţire Ce-1 risipea cădelniţa de sus. în miazăzi, în miazănoapte, Pe patru drumurile largi ale făpturii Veneau cu noi, deasupră-ne, vulturii, Şi ugerii, alături, ai vitelor, cu lapte. Necăutînd în turle şi oraşe Unde se-nseamnă timpul cu*o bătaie, Soroacele stau scrise în stelele urmaşe. Şi ne simţeam acasă în cer, ca-ntr-o odaie. POTIRUL MISTIC Iată-1 cuprins în singura lumină Ce-o altoieşte cerul pe pămînt. De linişti mari cărarea lui e plină Şi pasul lui e tînăr, drept şi sfînt, Precum ar fi al codrilor de stele Cînd s-ar mişca din loc, şLn mers Păstorul alb, ivindu-semtie ele, Şbar face drum, păscînd, prin univers. L aşteaptă-n zări talazele de fier: Nestrăbătuta lor întunecime — Ce bat zăgazul limpedelui cer Cu spaimă, hotărîre şi cruzime. 94 E o statuie de întuneric sfîntul Şi ochiul care săd pătrundă Nu ha născut din lutul lui pămîntul, Ca să-l ridice peste el şi undă. Amforă, -n jur cu-o antică pictură Ce-şi aminteşte'n murmur c-a rămas Plinul de umbră pin’ la gură, Vas tămîios, pe-un fost iconostas, Du'te, purtată*n soare cu mîndrie, Pînă acolo unde*s zori de seară, Şi varsă-te în bezna cenuşie întreagă, liniştită, solitară. TU NU EŞTI FRUMUSEŢEA... Tu nu eşti frumuseţea spiralelor candide, în ochi tu nu duci moartea şi perlele lichide în cari răsfrîng misterul văpăile livide. Nici flori atingU'ţi fruntea spre dînsele plecată, Nici pagini cu poeme rămase de'altădată Nu se desfac nostalgic în dreapta-ţi inelată. Tu nu cunoşti otrava gîndirii şi-a vegherii: Fantasmele de fildeş, regini ale tăcerii, Nu ţi au suflat miresme subt sălciile serii. Tu ştii că de cînd lumea e linişte şi pace, Că drumul e pe care păianjenul îl face Ţesînd în umbră caldă velurele să-mbrace Sub cari stagnează ochii şi pletele-ţi opace. Copil naiv ! de'aceea te-ador şi te mingii Cu fafa'nmormîntată ca-n floare de lamîi, în carnea-ţi netezită de buzele dinţii! Şi nu-ţi şoptesc sonete, nici mitu?*i îţi îngîn, Pe unde trece umbra acestui boit păgîn. Aplec eternitatea spre tine, şi rămîn Cu ochi-nchişi în zîmbet, copil abianflorit; Cu fruntea răsturnată, cu visul risipit, Ca o dantelă scumpă, pe trupu-ţi adormit. Dar spune'fni, la crepuscul, încet, sînt'fericit ?.. . PORTRET M am zămislit ca-n basme cu şapte frunţi şi şapte Grumazi şi şapte ţeste. Cu'O frunte dau în soare, cu celelalte-n noapte, Şi fiecare este Şi nu este. Sînt înger, sînt şi diavol şi fiară şi-alte «a se meni Şi mă frămînt în sinemii ca taurii-n belciug, Ce se lovesc în coarne cu scînteieri de cremeni, Siliţi să are stînca la jug. Am ochi ce bat alene ca apa. Am lacrimile milei şi mîngîierea moale. \Jn fulger negru îmi sîngeră pleoapa. Ia seama: bruta de fler va să se scoale. Vino, mina mi-e calda şi pură, Să te dezmierd copilăreşte. Du-mi-o la rana, du-mi-o la gura. Spune — duhovniceşte, şopteşte. Mi-a muşcat un dinte degetul mic Şi-l otrăvi cu marea otravă. Ţi-aduci aminte? Te^am cocoloşit Şi te-am aruncat în lavă. SFÎRŞITUL TOAMNEI O ! cine-ar zice că pe-aici Au fost vreodată flori, Privighetori, Şi cărţi citite cu ochi mici, în care latele panglici întorsu-s-au de atitea ori? Şi totuşi, furăm doi mai ieri, Strînşi braţ de braţ, gîngavi, Ca doi bolnavi; Şi-n legănarea celor seri Subt plopii negri şi severi, Blînzi şi supuşi ca nişte sclavi. Să plec ! de-acuma sînt străin Pe unde fură tei, Pleşuvi şi ei! Ceva ciudat, ca un destin Mă-mpinge să mă-ntîrzii prin Căzuta frunză din alei. Aici, unde*a murit trecutul, Mă plimb ca-ntr-un mormînt, în care sînt Legat s^ascult cum tace lutul, Pe cînd în suflet toarce mutul Regret, înfăşurat în vînt. PSALM Vecinul meu a strîns cu nendurare Grădini, livezi, cirezi, hambare. Şi stăpînirea lui semtinde-acum Pin’ la hotarele de fum. Soarele'apune zilnic şi răsare într-ale sale patru buzunare. Văzduhul face parte din avut Cu-al zalelor de stele aşternut. Luînd şi lumina n ţarcul lui de zestre, O potcovi şi-o puse în căpestre. Din cer ia fulgeri, din pămînt grăsimi, Adîncuri înmulţind cu înălţimi, Şi fostul meu vecin de ţărm se ţine Vecin de*o vreme, Doamne, şi cu tine. Urechea lui închisă pentru graiuri Cu scamă s^a umplut, de mucegaiuri. Gingia moale, înţărcată, suge, Ochiul porneşte blînd să se usuce, în pîntec spini, urzici şi aguride Dau ştiri de beteşugul ced ucide. Creştetul gol poţi săd încerci Puhav subt pipăit, ca pe ciuperci. Şid şubred ca o funie-nnodatâ, Cu căpătîium barca înecată. no Doamne, aşa obicinuit eşti, biet, Să risipeşti făptura ta încet. Prefaci în pulbere măruntă Puterea dîrză şi voinţa cruntă. Faci dintr-un împărat Nici praf cît intr-un presărat. Cocoloşeşti o-mpăraţie marc* Ca o foiţă de ţigare. Dintr-o stăpînire semeaţă Ai făcut puţină ceaţă Zidind, schele-nalte şi repezi ridici, tncaleci pe lespezi cît munţii melci mici. Păretele-i veacul pătrat Şi treapta e veacul în lat Şi scara e toată vecia. Şi cînd le dărîmi, trimiţi clipa Să-şi bată aripa Dedesubt. Musca mută a timpului rupt. VRACIUL Am un bazar de zări şi firma mente De cioburi noi de lună şi planeţi. Aştri defuncţi atîrnă de păreţi, împărecheaţi cu zeci de instrumente, Tablouri fără dată, cărţi, portrete. Pendule-n care cucul s-a oprit, Spade cu vîrful ars şi ruginit, Icoane, pajuri, chivote, stilete... Am chei pe toate uşile-ncuiate, Cîntare, cum peni şi măsuri De preţuit cenuşile necercetate Din sufletul imponderabilei naturi. Am site fine de cernut polenul împrăştiat cu-albinele pe bolţi. Unelte, cu-ascuţişuri şi cu colţi Pentru găsit volumul, numărul şi genul. Corăbii ancorate-n cîte-o mare, Oraşe grămădite-n crepuscul, Cîmpii închise şi pămînt destul, Subt clopotele cîtorva pahare, Hlamide albe, mitre şi coroane... Pot unge papi, uzurpatori şi regi. Neamuri pierdute şi vecii întregi Stau condensate-n rînduri de flacoane. Un semn, şi tîmpla cerului se-apleacă. Un semn, şi uraganul s-a trezit. Un semn, şi neamuri noi s-au zămislit! Dar semnul mina mea nu vrea să-l facă ! în farmacia mea atotlecuitoare Aleanuri am la chinurile-abia simţite, Misterioase şi nemaitămăduite, Pe cînd prin jur se naşte lumea şubredă şi moare. Pe şesul negru cu lumini de ceară Pot frămînta din tină şi scuipat Un nou Adam, gigantic şi nerăzbunat. Aştept, îngenuncheată, plebea să mi4 ceară. Eu mă fălesc că nu vînd ca atîţia Tezaurele mele: Nici nu ştiu Dacă pe piaţă Dumnezeu cel viu S-a ieftenit mai mult decît tărîţea. Mormînt închis la zgomotul de-afară, Contemplu-a cîrtiţilor bucurie Lingîndu-şi puii cu idolatrie, Băloşi, subt steaua mea polară. DENIE CU CLOPOTE Taci. Nu te mişca. Din întunericul meu s-a deşteptat Şi zboară-n văzduhul înstelat Acvila amintirii. O 1 nu turbura răsăritul. De unde vine acvila albastră De a crescut atît ? Mică-n cuib şi fără aripi am lăsat-o. Nu-s prin urmare-nstrăinat Pe totdeauna de trecutul meu. Mai e nădejde, mai e mîngîiere, Mai colindă o umbră albă prin tăcere. Norul ce mă răpise s-a spart! Ploaie caldă ! ploaie mănoasă ! Curgi, darnică pe ogorul meu, Din care morţile sufletului S-au deşteptat. INTERIOR DE SCHIT Sufletul tău e parc, dc stîlpi, la rînd, Cu statui albe, sus, pe fiecare, încremenite-n cîte o mişcare Ce-a obosit în piatră şi s-a frînt. Cînd pasul meu purcede prin grădină Furiş, ascult în noaptea sunătoare, Murmiire cu silabe de lumină Şi vorbele de ceaţă şi răcoare. De subt cerdacuri, răzimat în coate, Oprit sfiios, tăcerea sa nu-nvii, Aştept să treacă statuile toate în drumul lunii albe, cenuşii. Pentru-ntunericul întins în tine Am stele mici, pe care eu le pui Să străjuiască-n lănci diamantine Basmul tiptil şi trist din visul lui. Cîte-o statuie îşi aduce-aminte De locul ei adevărat Şi se coboară strînsă în veşminte Pînă la capul celui aplecat. întinde mina, piatră, şi tihnit Mîngîie-i-1 cu palme de granit. RUGĂ DE VECERNIE în mine se deşteaptă o-ntreagă omenire, Sînt cei ce-au fost pc vremuri, sînt cei ce sint acum Cîte-o grădină veche, surpată-n suvenire, Mi-aruncă dinainte belşuguri de parfum. Şi de la sfîntul palid, sfîrşit şi blînd pe cruce, La biciul ce-1 izbeşte şi-l sîngeră-n obraz, Pe nesimţite nu ştiu ce-n vecina re duce Şi rînd pe rînd sînt unul şi celalalt. Zăplaz între atîtea inimi ce bat cu toate-n mine, Ca nişte turle pline de clopote, n-a fost, Nu este, r\-o să fie şi-n van va să suspine Eroul meu din suflet de rîsul celui prost. Şi voia mea de bine, frumos şi adevăr, ^ îngăduie să-şi ţie şi-acolo-n gînduri jugul. Simţindu-mi spinii frunţii ieşind cu răni prin păr, Sînt cel dintîi porunca s-o dau: Aprinde-ţi rugul Ca sfîntul în cenuşă subt ochii mei să piară, Ca dreptul să-şi strecoare-n urechea mea scrîşnirea Înmormîntat în lemne şi-nvăluit în pară ! Şi-n mine bate-n palme, mişcată, omenirea. Ca un norod de pacinici şi veseli asasini Ce pregătesc dreptatea luminii viitoare, Unii-nvîrtesc săcurea, ceilalţi desfoaie crini, Cu sufletele-n beznă şi degetele-n soare. Dar hotărînd privirea, de sus, pe umbra lumii Un suflet se strecoară în mine ca o rouă Şi-atunci visez cu gloata să bat poteca humii, Purtînd în vîrful lăncii, spre cer, o stea mai nouă. De unde vin aceştia ? De unde-aceşti eroi, Călăi, iobagi, apostoli, din noapte pîn’la mine? Dc unde-această piatră cu feţe de noroi Şi scăpărînd cu focuri de-azur şi de rubine? Le sînt dator odihna ce pleoapa nu-mi atinge? Le datoresc lumina şi faptul crud că sînt? Cu mine omenirea, Părinte, se va stinge? Dă-mi pacea şi răbdarea s-o caut şi s-o cînt. BLESTEME Prin undele holdei şi cîmpi de cucută, Fugarii-au ajuns în pustie La ceasul cînd luna-n zăbranice, mută, Intra ca un taur cu cornu-n stihie, $i gîndul meu gîndul acestora-1 ştie: în împărăţie de beznă şi lut să se facă Grădina bogată şi-ograda săracă. Cetatea să cadă-n nămol, Păzită de spini şi de gol. Usca'S-ar izvoarele toate şi marea, Şi stinge-s-ar soarele ca luminarea. Topească-se zarea ca scrumul. Funingini, cenuşă, s-acopere drumul, Să nu mai dea ploaie, şi vîntul Să zacă'tnbrîncit cu pămîntul. Sobolii şi viermii să treacă pribegi Prin stîrvuri de glorii întregi. Să fete în purpură şoarecii sute Gîngănii şi molii necunoscute Să'Şi facă-n tezaur cuibare, Sătule de aur şi mărgăritare. Pe strunele de la viori şi ghitare Să'ntinză păianjenii corzi necîntătoare. Întîi, însă, viaţa, bolind de durată, Să nu înceteze deodată Şi chinul să-nceapă cu-ncetul. Să usture aerul greu, ca oţetul. Să şchioapete ziua ca luntrea dogită, Să-ntîrzie ora în timp să se-nghită Şi, nemărginită, secunda Să-şi treacă prin suflet, gigantică unda: Pe sîrma tăioasă-a veciei, în scame Şi rumegătură să vi se destrame. Gîtlejul de sete, Să cate scuipat să se-mbete Şi limba umflatâ-ntre buze Să lingă lumina şi ea să refuze Şi-n vreme ce apa din şesuri se strînge, Să soarbă-n mocirla copitelor sînge. Şi strugurii viei storşi cu muşcătură Să lase în gură coptură. Coboare'se cerul, furtuni de alice în cîmp să v-alunge cu stelele-n bice. Despice-se piatra în colţi mici de cremeni, Vîrtej urmărindti'i pe semeni. Odihnă cerîndu-i, pămîntul să-nţepe Ivindu-se şerpii cînd somnul începe. Pe tine, cadavru spoit cu unsoare, Te blestem să te-mpuţi pe picioare. Să ţi crească măduva, bogată şi largă, Umflată-n sofale, mutată pe targă. Să nu se cunoască de frunte piciorul, Rotund ca dovleacul, gingaş ca urciorul. Oriunde cu zgîrciuri ghiceşti mădulare, Să simţi că te arde puţin fiecare. Un ochi să se strîngă şi să se sugrume Clipind de'amăruntul, întors către lume, Celalt să-ţi rămîie holbat şi deschis Şi rece-mpietrit ca-ntr'Un vis. Cînd ura temeacă şi-ţi scînteie-n oase Să vrei peste mie, să poţi pîn’la şase. Necazul tău mare să dea voce mică, Să urli, să n-auzi, să vezi că ţi-e frică. Iar ţie, jivină gingaş gînditoare, Să-ţi fie şezutul cuprins de zăvoare. Ficatul un cui sâ-ţi frămînte. Urechea să ţipe şi nasul să-ţi cînte. Să'ţi crape tnăselele-n gură Şi dinţii cu detunătură. Să-ţi pută sărutul, oftatul să'ţi pută, Mormînt cu mocirla stătută* O unghie pe saptămînă Să-ţi coacă la cîte o mină, Şi-n zilele de sărbătoare Un deget şi de la picioare. De pofte să-ţi sece obrazul, De bube să nu-ţi mişti grumazul, Să-ţi iasă cocoaşă Şi gîlci şi cucuie-n cămaşă. Buricul bubat din născare Să-ţi sîngere sub cingătoare. De glezne tîrîş să-ţi atîrne Ghiulele de capete cîrne, Rînjite, scrîşnite şi nerăzbunate: Măceluri, osîndă, păcate... MIEZ DE NOAPTE Eu sînt acel pe care l-am visat, L-am căutat şi-am vrut să-l născocesc, Ca prin gunoiul meu cel pmenesc Să treacă rasă, ager şi curat. Acel ce-atinge neatins noroiul Şi poate duce drum şi peste cer Şi să rămîie fier de este fier, Rugina-n el să nu-şi puie altoiul. Să năzuiască-n marmură schimbare, Singurătăţi de sus, de stalactit, Fiind cu toate-n veac nepotrivit Şi âripile fiindu'i vecinie călătoare. Eu ştiu tăcea cînd visul a murit Şi-n toată clipa-nalţ cîte-o statuie Tăcerii, pe un drum ce suie Neisprăvit. DUHOVNICEASCĂ Ce noapte groasă, ce noapte grea ! A bătut în fundul lumii cineva. E cineva sau, poate, mi se pare. Cine umblă fără lumină, Fără lună, fără luminare Şi s-a lovit de pomii din grădină ? Cine calcă fără zgomot, fără pas, Ca un suflet de pripas ? Cine-i acolo ? Răspunde ! De unde vii şi ai intrat pe unde ? Tu eşti, mamă? Mi-e frică, Mamă bună, mamă mică ! Ţi s-a urît în pămînt. Toţi nu mai sînt. Toţi au plecat, de cînd ai plecat. Toţi s-au culcat, ca tine, toţi au înnoptat, Toţi au murit de tot. Şi Grivei s-a învîrtit în bot Şi a căzut. S-au stîrpit cucuruzii, S-au uscat busuiocul şi duzii, Au zburat din streaşină lunii, Şi s-au pierdut rîndunelele, lăstunii. Ştiubeiele-s pustii, Plopii-s cărămizii, S-au povîrnit păreţii. A putrezit ograda... Ei! cine străbătu livada Şi cine s-a oprit? Ce vrei? Cine eşti, De vii mut şi nevăzut ca-n poveşti? Aici nu mai stă nimeni De douăzeci de ani. . . Eu sînt risipit prin spini şi bolovani... 108 Au murit şi numărul din poartă Şi clopotul şi lacătul şi cheia. S-ar putea să fie Cine-ştie-Cine. . . Care n-a mai fost şi care vine Şi se uită prin întuneric la mine Şi-mi vede cugetele toate. Ei! Cine-i acolo-n haine-ntunecate ? Cine scobeşte zidul cu carnea lui, Cu degetul lui ca un cui, De răspunde-n rănile mele ? Cine i pribeag şi ostenit la uşă? Mi-e limba aspră ca de cenuşă. Nu mă mai pot duce. Mi-e sete. Deschide, vecine. Uite sînge, uite slavă. Uite mană, uite otravă. Am fugit de pe Cruce. la-mă-n braţe şi ascunde-mă bine. BUNA VESTIRE Dragă mamă, dragă mamă, Pînza iar mi se destramă. Sufletul şi-acum mă doare, Trupul iar, în cingătoare, Braţul mi se leneveşte, Fusul scapă dintre deşte, Firul răsucit, din furcă, Mi se-nnoadă şi se-ncurcă, Acul floarea vrea s-o-nceapă Şi se-ntoarce şi mă-nţeapă. 109 Dau s-aleg şi dau să cos Şi'mi iese lucrul pe dos. Ochiul udă în neştire Borangicul cel subţire. Gîndurile mi-s amare Ca izvoarele de sare. în tot ce vreau şi gîndesc Aiurind mă pomenesc. Mamă dragă, mamă dragă, Parcă-mi creşte-n sîn o fragă. Am fost vinerea la schit: M-am rugat şi m-am smerit. Ce să cred şi ce să fac, Cu mine ca să mă-mpac ? Mă simt pe la înnoptat Ca un zarzăr scuturat, încleştat în rădăcină De-o zvîcnire de răşină. Şi-uneori sînt ca o cracă, Singură plînge şi cîntă, Singură se încovoaie De un gînd ascuns de ploaie, Ca o pasăre în foi. Dragă mamă, îmi năzare Că din brîu pe la-nserare înviem şi sîntem doi. Fata noastră e bolnavă, Fata mea şi-a dorului, în vîrful piciorului A-nţepat-o cu otravă Spinul prins de crini şi laur. LINGOARE 110 Fată, nu ţi-am spus să pui Ghetele cu bot de aur, Şesu-n turn să ţi-1 încui, Să-ţi farmeci cărările, Să te joci cu Duhul Sfînt Şi numai cu zările Să te reazimi de panunţ? Nu ţi-am spus eu, la călcîi, Să pui floare de sulfină Şi, ca steaua să mingii, Ghimpii, spinii cu lumină ? Să hi floarea ce-şi desparte Frumuseţea de ţărînă Şi sleieşte sus, departe, Viaţa ei de-o săptămînă? Nu ţi-am spus seara şi-n zori Toate de cîte trei ori? Fata zace-n pat bolnavă, Gingaşă şi somnoroasă, Ca pe-o tavă De argint, o chiparoasă. Căci nu fui de la-nceput Ca să te fi fost făcut, Eu, cu degetele mele, Din luceferi şi inele l Ţi-aş fi pus, ca să nu suferi, Pleoape smulse de la nuferi, Ochi cîte un bob dc rouă, Licurici în lună nouă. Sînii, ca doi pui de mierlă, l-aş fi pus în cîte-o perlă. 111 Şi de fiece obraz Un rubin ori un topaz. M-aş fi dus să-l văd cum ţese Soarele prin frunze dese, Cum izbeşte-n piatră rîul Şi S'ascult cum creşte griul, Cum îşi pune largul vînt Aripile pe pămînt. Şi din tot acest ştiut Ceas cu ceas te-aş fi cusut Şi drept suflet ţi-aş fi pus Sabie cu vîrf în sus. Dar de stai şi te gîrideşti, Mai bine să fii cum eşti, Să te-nţepi, să te striveşti Prin bucate pămînteşti. RUGĂ DE SEARĂ Infinit! Infinit! Adună'ţi bolţile deodată In şuier prelungit, Şi-n fruntea mea secată Şi-n pieptului aiurit Temfige drept ca o săgeată. Simbolic Infinit! Te strînge-n chip de fulg Şi-n mine, lămurit, Te răspîndeşte — să mă smulg, Să cad ca un aerolit Scăpat din circuit. Demonic Infinit! Descinde-n mine cum descind Tenebrele-ntr-un schit, în care sunete se-ntind Dintr-o cupolă spre zenit, Stropită-n creştet cu argint. Cu tine dorul am Să fiu rasplămădit şi şters în slava mea de miligram De praf, suflat în univers. Şi dă-mi virtutea unui bram, PămîntU'n vrăji să ţi i destram. Să'ini fie verbul limbă De flăcări vaste ce distrug, Trecînd ca şerpii cînd se plimbă; Cuvintul meu să fie plug Ce faţa solului o schimbă, Lăsînd în urma lui belşug. O 1 dă-mi puterea să scufund O lume vagă, lîncezîndă. Şi să ţîşnească-apoi din fund, O alta limpede şi blinda. Şi mă înghite-ntreg, în haos, Umil, senin şi mulţumit Că las în urma mea repaos, Şi-o foaie nouă de adaos La cartea vecinicului mit, în care visul mbe strivit Ca un vlăstar de mărgărit. STIHURI N-ar fi mai scumpă vremea sleindu-se-n tăcere Decît bătută-n clopot de glas fără durere? Nu-i mai de preţ arama, ce încă nencercată Aşteaptă-n fundul lumii să fie căutată ? în visul ce ne-nalţă uniţi, deasupra noastră, De ce nu s-ar deschide doar calea lui albastră, De ce n-am simţi numai ce nu se poate şti Şi gîndurile noastre mereu le-am obîrşi? Înmormîntează-ţi graiul oprit, sub sărutare, Şi lasă'ţi singur trupul, cu albele-i tipare, învăluit de umbră, el singur să murmure, Uşure ca o frunză, adine ca o pădure. Să vieţuiască singur în haosul de forţă Ce te trimite nouă prăpastie şi torţă. De ce n-ai fi voluta topită, de tămîie, Şi singură mireasma, din tine să rămîie? Drept pildă ia vecia ce-şi mînă-n mări uscatul Şi tăinuieşte-n raze potecile şi leatul. Şi fii-ne iubită în rostul tău sublim Şi fii-ne mai scumpă prin cele ce nu ştim. Aprinde-ţi două umbre de fiece lumină, Fii nouă deopotrivă şi soră şi străină. Fii ca o apă pură, în care se ascund Nămolurile negre cu pietrele la fund. Fii cîotecul viorii ce doarme nerostit. Smaraldul care încă pe mîini n-a strălucit, Poteca-n palma ţării, ce nu e încă trasă Şi poate duce-n ceruri sau poate-ntoarce-acasă. Fii arborele încă ne mistuit cenuşă, Ce ne arată vîrsta minunilor la uşă. 114 Şi dacă taina-n tine ar fi şi fără preţ, Deşi pustiu bordeiul nu-ndeamnă pe drumeţ Din depărtări» şiacesta, gonit de rătăcire, Nu-şi pune pe o creangă bordeiu-n suvenire ? Priveghe dară visul din noi să«l împătreşti. Fă-i început de coardă din fiecare deşti. Fă«i pirostrii ivoriul fierbinte «al unui trup Cu amintiri de marmori şi cu miros de stup. Nutreşte «ni«l cu ce e în tine întărire, Cetate de altare, izvor de omenire 1 Dăd lapte de eşti mumă, dă«i sînge, curtezană, Şi inima«n curvie ţi «o fă de Cosînzeană. Priveghe însă visul, stăpîn peste durată, Să nu se depărteze de oameni niciodată. Şi cînd ne ţii puterea pe braţul ce ne leagă. Simţind sub sărutare culcată lumea«ntreagă, Iubirea ta să fie asemeni unui rit, Ca sufletul din rugă să iasă «minerit. ZĂPADĂ Fulg limpede şi pur, Te-aştept să te scobori, Petală de pe flori Sădite în azur. Azurul se încheagă Să facă iernii salbă. E«o trudă-n bolta «ntreagă Să «ţi facă flnţa albă. 115 Dar ajungînd la noi, Cu steaua şi cu luna, Tu treci întotdeauna Şi laşi în lut noroi. DE-A V-AŢI-ASCUNS ... Dragii mei, o să mă joc odată Cu voi, de-a ceva ciudat. Nu ştiu cînd o să fie asta, tată, Dar, hotărît, o să ne jucăm odată, Odată, poate, după scăpătat. E joc viclean de bătrîni Cu copii, ca voi, cu fetiţe ca tine, Joc de slugi şi joc de stăpîni, Joc de pasări, dc flori, de cîni, Şi fiecare îl joacă bine. Ne vom iubi, negreşit, mereu Strînşi bucuroşi la masă, Subt coviltirele lui Dumnezeu, într-o zi piciorul va rămîne greu, Mîna stîngace, ochiul sleit, limba scămoasă. Jocul începe încet, ca un vînt. Eu o să rîd şi o să tac, O să mă culc la pămînt. O să stau fără cuvînt, De pildă, lingă copac. E jocul sfintelor Scripturi. Aşa s-a jucat şi Domnul nostru Isus Hristos Şi alţii, prinşi de friguri şi de călduri, Care din cîteva sfinte tremurături Au isprăvit jocul, frumos. Voi să nu vă mîhniţi tare Cînd mă vor lua şi duce departe Şi-mi vor face un fel de înmormîntare în lutul afinat sau tare. Aşa e jocul, începe cu moarte. Ştiind că şi Lazăr a-nviat Voi să nu vă mîhniţi, s-aşteptaţi, Ca şi cum nu s-a întîmplat Nimic prea nou şi prea ciudat. Acolo, voi gîndi la jocul nostru, printre fraţi. Tata s-a îngrijit de voi, V-a lăsat vite, hambare, Păşune, bordeie şi oi, Pentru tot soiul dc nevoi Şi pentru mîncare. Toţi vor învia, toţi se vor întoarce într -o zi acasă, la copii, La nevasta, care plînge şi toarce, La văcuţe, la mioarce, Ca oamenii gospodari şi vii. 117 Voi creşteţi, dragii mei, sănătoşi, Voinici, zglobii, cu voie bună, Cum am apucat din moşi-strămoşi. Deocamdată, feţii mei frumoşi, O să lipsească tata vreo lună. Apoi, o să fie o întîrziere, Şi alta, şi pe urmă alta. Tata nu o să mai aibă putere Să vie pe jos, în timpul cît se cere, Din lumea ceealaltă. Şi, voi aţi crescut mari, V-aţi căpătuit, V-aţi făcut cărturari, Mama-mpleteşte ciorapi şi pieptari, Şi tata nu a mai venit. . . Puii mei, bobocii mei, copiii mei 1 Aşa este jocul, îl joci în doi, în trei, îl joci în cîte cîţi vrei. Arde-l-ar focul. INCERTITUDINE îmi atîrnă la fereastră Iarba cerului, albastră, Din care, pe mii de fire, Curg luceferii-n neştire. 118 Sufletul» ca un burete, Prinde lacrimile-ncete Ale stelelor pe rînd Sticlind alb şi tremurînd. Scama tristeţilor mele Se-ncurcă noaptea cu ele, Genele lui Dumnezeu Cad în călimărul meu. Deschid cartea : cartea geme. Caut vremea: nu e vreme. Aş cînta: nu cînt şi sînt Parc-aş fi şi nu mai sînt. Gîndul meu al cui gînd este ? în ce gînd, în ce poveste, îmi aduc aminte, poate, Că făcui parte din toate ? Scriu aci, uituc, plecat, Ascultînd glasul ciudat Al mlaştinii şi livezii. Şi semnez: Tudor Arghezi ALTE CUVINTE POTRIVITE EPIGRAF Stihuri, zburaţi acum din mina mea Şi şchiopătaţi în aerul cu floare, Ca pasările mici de catifea Ce-ncep în mai să-nveţe şi să zboare. Stihuri, acum, porniţi, vă scuturaţi, Ca frunzele-aurite, pentru moarte. Pustnicii tineri, trişti şi delicaţi, Păstra-vă-vor într-un sicriu de carte. Stihuri de suflet, dintre spini culese, îndurerate-n spic şi-n rădăcini, Pătrundeţi, înţelese şi neînţelese, în suflete de prieteni şi străini. Şi semănaţi, ca noaptea ce vă naşte, Sfiială şi-ndoieli unde-ţi cădea, Căci Cel-ce-ştie însă nu cunoaşte, Varsă-ntuneric alb cu mîna mea. SCHIVNICIE Subt povîrnişul caselor de şiţă Întîrzia din ceruri o şuviţă, Oprită-n marea moartă a nopţilor din sat, De-o cracă neagră de potop uscat. 123 Turmele albe de azur şi foc încet s-au strămutat din loc. S-a răsucit lumina-n sine ca zuluful. Cerul, dezumflat, şi-a strins burduful. Vînt e ? Geamăt e ? Agonie este ? Spaimă liniştită stăpîncşte preste. AI cui e glasul mare care bate? Au vine din Psaltire? Au vine din cetate Dtopii de beznă se tîrăsc îngenuncheate RĂZBUNARE Din vălul nopţii rupi o stea: O guşti şi-o scuipi cînd strălucea. Cu nuna bălăcind în undă, Strici luna rece şi rotundă. Din valuri îţi croieşti stihare, Scăldîndu'te-n lumini de mare. Culegi grădinile de flori, Le-nmănunchiezi şi le omori. Te-nfăşuri între corzi şi harpe Şi de viole mute, şarpe ! Şi-n flecarele din noi Ştii să strecori chei mici şi moi. Diavole, jocul tău ajunge ! Pan te-a trîntit şi-acum te-mpunge. 124 ÎN GOLF Departe, prin suflet, prin zare Alb creşte din lac, Deschis în tăcerea cea mare, Un templu, din veac. Oglinda lui nici o lopată Şi luntre n-ating niciodată, Nu cleatină vînt. Nu-i ţărm, nu-i pămînt. Uitată-n lumină sihastra, Ogiva sticleşte pustie De-o flacără fostă albastră, Ajunsă în gol cenuşie. SUIŞ Tu eşti asemeni celui care Te-a frămîntat, te-a căutat şi născocit Şi semn izbit în tine-a-ncremenit De sabie biruitoare. Aceluia ce-atinge neatins noroiul Şi poate duce drum şi peste cer, Printre aramă, cremene şi fier: Giganticul, molatecul, vioiul. El năzuieşte-n lespede schimbare, Singurătăţi, de sus, de stalactit, Din veac cu toate find nepotrivit Şi âripile strînse fiindu-i călătoare. lâo Tu ştii tăcea cînd este de tăcere Şi-n toată ora-nalţi cîte un turn Arhanghelului mare taciturn, Neliniştit de greaua lui putere. Ştii suferi, iubi şi mîngîia, îndepărtat de oameni şi de tine, Dar bucurii tînjite şi suspine Nu aburesc oţelul şi sticlirea ta. VOCI Tot sufletul e-un clopot mişcat în vînt pe toarte. L-auzi printre utrenii sunînd în ceasul vieţii, I-asculţi bătaia moale, a unuia, departe Şi depărtat în brumă şi noaptea cu drumeţii. îl ştii şoptind în zarea durerilor trecute Şi, drept ecou, răspunde o şoaptă de regret, Şi suferinţa veche pe cea de'acum se-ascute Şi simţi cum vine zilnic ecoul mai încet. Ţi-ai rechemat grădina din timpuri, deşteptată: Duminici în cîmpie, zorele pe zăbrele, Cămeşile sumese şi umbra lor curată, Şi'Un zmalţ în geamul casei, din liniştea din stele. Sunaţi în amintire, voi, suflete, pe rînd, Cîte-aţi trecut prin mine şi cîte-aţi mai rămas, Cîte v-aţi stins de-a pururi şi cărora un gînd Sau licăr de lumină vă ţine loc de glas. 126 Cînd sufletele toate de tot vor fi tăcut Va mai rămîne, poate, un clopot viu la poartă. Cine-o veni atuncea din vechiul tău trecut Să sune-n întuneric şi-n timp cu mina moartă? INSCRIPŢIE Cînd mi-a sărit pe dinainte, Rîul mi-a spus: Vino cu mine, Şi nu in-am dus. Cînd îmi trecu pe maluri, Vîntul mi-a spus: Vino cu mine, Şi nu m-am dus. Cînd mi-a zburat de sus în jur, Şoimul mi-a spus: Vino cu mine, Şi nici cu şoimul nu m-am dus. Şi au trecut pe lîngă mine Către apus, Apele, vîntul, stelele, şoimii, Şi au trecut şi-alăturea s-au dus. CREION Luna umblă printre case îmbrăcată-n ceaţă fină. Ornicele bat la şase. Fiecare-i lună plină. Noi ne ducem printre luni, Filosofi şi domnişoare, Culegînd prin foi de pruni Stele albe, mărţişoare. 127 Îmbătîndu-se cu ochii îşi întoarse capul, una, Sprintenă prin faldul rochii. Şi atunci bătu şi luna. PSALM Ca să te-ating, tîrîş pe rădăcină, De zeci de ori am dat cîce-o tulpină, în cîmp, în dîmb, în rîpi şi-n pisc, Viu cind mă urc şi trist cînd iar mă isc. Am fost un pai şi am răzbit în munte, Molift înalt şi mîndru că pui punte Pe creştete, din lume către veac. Şi-am ascultat bătaia-i de tic-tac. Hrănit cu piatră şi-adăpat cu vînt, De-a fi-n vecii o streajă mă-nspăimînt. Mie foame de nisip şi lut Şi dor de apele din care n-am băut. M-aş umili acum şi m-aş ruga: întoarce-mă, de sus, din calea mea. Mută-mi din ceaţa mîna ce-au strivit-o munţii Şi, adunată, du-mi-o-n dreptul frunţii. TOAMNĂ DE SUFLET Zilele albe, iată, au început să plece, Ca nişte bărci tăcute* pornind fără lopeţi. în ţărm se face seară şi steauam cerul rece Păzeşte cripta nopţii cu candeli şi peceţi. în şirul vieţii noastre întreg, se face seară, O seară fără sunet, nici vînt, nici amintiri. Ieri a plecat o barcă, azi alte bărci plecară, Convoi de goluri strîmpte pe undele subţiri. De-ar răsuna în lume măcar un glas de goarnă! De s-ar clăti pe lume un singur larg talaz ! Nu. Nemişcată-n margini, lumina se răstoarnă Şi, ca să cînte, streaja de sus şba luat răgaz. De-aş fi un stei de peşteri, cioplit cu dalta-n lung, Aş sta S'aştept cu tihna, culcat pe-o muche dreaptă, Cele din urmă mute vecii să le ajung, Cu templul în spinare, cărui slujesc de treaptă. CONFIDENŢĂ De-abia trezită-n soare alb, grădina Din somnul ei curat dintru nceput, Că o şi turbură cu fulgere lumina Şi stupul lacom şi limbut. Ca nişte ochi se-ndreapta către mine, Cu gene lungi trandafirii Floarea deschisă a tulpinii pline De căutări sfiioase de copii. 327 129 Fieştece răsad în îndoială Că-şi spune visul sau că şi-l ascunde. îmi urmăreşte mîna prin beteală. Sînt grădinarul ierburilor scunde. Mărturiseşte-ţi puică micşunea Şoapta ce-o ţii pe buzele matale Şi lasă-ţi sufletul de catifea Să'şi scoată tot oftatul din petale. Voi bate-albinele de la prisacă Şi vă voi apăra de stele Şi de duhovnicia lor posacă. Căci voi sînteţi fetele mele. •CIRIP Veniră pilcuri, de Florii, Din Sfîntul Munte şi Ierusalim, Cu călăuza unui serafim, Peste prăpăstii, ape şi cîmpii. De Paşti va trebui să fie Praznice sfinte în tării, Clopote, coruri, liturghie Şi îngeri mulţi, sute şi mii. Doi heruvimi au tras la noi Şi au găsit un cuib de lut Gata făcut, bine făcut, Cu cîlţ uşor şi scame moi. ISO Copiii ni s-au deşteptat Cu stoluri în ferestre şi pridvoare Şi sfeşnicele s-au aflat, Ale livezilor, aprinse cu o floare. Văzduhul sună de viori Subt streaşinile-i frînte Ele-a cîntare au purces din zori Căci oamenii-au uitat să cînte. POTCOVARII Cu nările-n părete, un şir de armăsari. Cu jarul sub ciocane, un pilc de potcovari Par de la brîu la scule de zece ori mai mari. Pe nicovală flerul ia chipul cuvenit Şi faurul cel negru şi roşu-i mulţumit Potcoava pc copită că drept s-a potrivit. De-acum şi armasarii-n povară, cîte doi, Vor căuta cu sete văpaia din noroi, S-o scapere pe cremeni cu colţi pătraţi şi noi. Un faur din bătaie ciocanul şi-l opreşte, Căci un cărbune braţul i-1 muşcă şi-l ciupeşte, îl ia, ca pe un purec, din loc, cu două deşte. INSCRIPŢIE PE UN CUŢIT Ţi-1 vîr în brîu, păstrează-1 treaz în teacă. Sprijină-ţi pieptul în plăseaua lui Şi-nvaţă-ncins cu fier de te apleacă Să-ntîmpini cuviinţa orişicui. Bărbatul drept, tovarăş cu oţelul, Se simte vrednic şi voios în zori. Ai dreptul să-ngenunchi, de-ţi este felul, Dar să-l şi tragi cînd e să te masori. CEI DOI ORBI Mergîndu-şi Domnul drumurile sfinte Doi orbi ieşiră Domnului nainte. Legaţi de braţ şi spînzuraţi în bîte Păreau, iscaţi din depărtare, O plăsmuire cu-arătări urîte, Cu coarne, cu spinări şi opt picioare. Născuţi în beznă ca-ntr-un mîl de apă. Ei au rămas încătuşaţi de-o groapă Şi s-au tîrît şi-au dibuit domol, Ca mărăcinii fără de tulpină Pe-o nentreruptă margine de gol, între lumină şi-ntre rădăcină. — Mîntuitorule i strigară cît putură, Trimite orbilor căutătură. Spintecă gloata cu cuvîntul, Că ne strivesc bolnavii şi ne ceartă, Şi porunceşte a cădea pămîntul De pe lumina ochilor-ne moartă. Isus întinse mina, şi S-a luminat lumea de zi. POST-SCRIPTUM Nu te teme dc cuvinte, cel cu degete-n urechi: O să te prăvale noaptea şi-au să amuţească solii, Sfărîmat în lutul vremii, ca un vraf de oale vechi. Adăpost nu vor mai cere de la tine nici sobolii. Nu tc teme de răsunet, cel ce te-mpresori cu cripte Şi te supără flăcăii fugărind în cucuruz, Cînd prin trestii, lănci în tinda heleşteului înfipte, Cîntă caldă doina bălţii, misticului tău auz. Lasă horele şi trînta să-ţi învie cimitirul, Cela ce ridici beteala iederilor peste vis Şi, uitîndu-ţi rădăcina, îţi urmezi pe bolta firul, Pentru că în vîrf o floare cît o stea i s-a închis. Pleacă-te îmbelşugată, tu, tulpină, peste ţară Şi cu rodul greu sărută şesul vetrei, de gunoi. Scoate vîrfuri, de te bizui, şi podoabe în afară: Rodul va cădea şi singur înlăuntru, înapoi. FLORI DE MUCIGAI FLORI DE MUCIGAI Domnului Al. Rosetti Le-am scris cu unghia pe tencuială, Pe un părete de firidă goală, Pe întuneric, în singurătate, Cu puterile neajutate Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul Care au lucrat împrejurul Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan. Sînt stihuri fără an, Stihuri de groapă, De sete de apă Şi de foame de scrum, Stihurile de-acum. Cînd mi s-a tocit unghia îngerească Am lăsat-o să crească Şi nu a mai crescut — Sau nu o mai am cunoscut. Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară. Şi mă durea mîna ca o ghiară Neputincioasă să se strîngă. Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mina stingă. PUI DE GĂI. . . în ceaţa groasă Carul se-ntorcea acasă, întuneric beznă. Nu se vedea pînă la gleznă. Caii mergeau din obicei, Unde, nu ştiau nici ei. Hamurile nu mai ştiau ce mină, Iepile sau muntele de ţărînă. Nu se mai vedea la nimic luminile Dar treaba era gata. Omul şi fata Vînduseră toate găinile. Doamne ! parc-au dat cu oiştea în nişte zid. Iepile s-au împleticit. Cinci oameni de cositor, cu un cuţit Măruntaiele şi buzunarul omului le*au scotocit. Şi nevăzută, fata s-a strecurat în pîcla stătătoare Şi a orbăcăit, tîrîş ca o lipitoare, Pe dihania nopţii, vreme lungă, Pînă ce i-a fost sorocit, undeva să ajungă. — Oameni buni ! în strungăreaţă uşii Mîna fetei se lovi de mina mă tuşii. Mătuşa, cine'O fi fost, o băga în odaie Şi fata povesti la vatră, într-un crîmpei de văpaie, Că veneau de la tîrg, ca lc-au ieşit în drum hoţii Şi că ea scăpase pe dindârătul roţii. — « Fetico, stăi colea cu Dumnezeu, şi Lingă fata mea teu hodini ». Avea şi mătuşa o fată Despieptănată Şi cîteştrele femeile s^au suit în pat Şi s-au culcat: Întîi, cele două fete, Fata babii la părete. 138 Şi baba desfăcu un cojoc Şi cuprinse fata noastră la mijloc. Intr-un timp baba, întinse laba. Fata ei sforăia. Bun ! Şi părea că şi fata străină doarme tun. Intr-alt timp, se auzi un ciocănit. Cinci oameni de plumb au venit vŞi au şoptit Că se întorc mofluzi la han. Că omul ce-1 beliseră pe drum n-avea la el un ban. — Mai tacă-ţi gura şi uită-te-ncoa: E fata lui şi banii îs la ea, Răspunse baba, arătîndu-i patu; « Ai să te duci şi tu, fetică, după tat-tu !» Şi baba se linse pe buze, Cu pofta de sînge a unei miţe lehuze. Aţi înţeles cu toţii Că baba era gazda şi ceilalţi erau hoţii. Toţi chitiră să bage fata-n beci Şi să-i facă de ducă, aşa, ca la berbeci, Şi să o puie pe jar. Dar nu era bine să miroasă-n toiul nopţii a grătar. Mai bine, bucată cu bucată, Să fie aruncată. Dar vorba lui Terchea-Berchca, Fata trăsese cu urechea. Se strecură pe lingă fata mătuşii, Ce dormea ca duşii De pe lume, şi-i luă locul încet. Atunci, pe-ntuneric, berechet, Braţele, mîinile, degetele, hoţii, baba înăbuşiră fata lor, o tirirăm beci, degeaba, Pe cînd fata noastră fugi, pe ceaţă, Pînă se făcu dimineaţă. Baba miorlăie acum după fată-n închisoare. Şi hoaţele de la femei o scuipă şi o tîrnuie. Tîlharii taie-n ocnă sare Şi capul lor, cîrciumarul Cîrnu e. CINA în frig şi noroi Trec hoţii-n convoi, cîte doi, Cu lanţuri tîrîş de picioare, Muncindu-se parcă-n mocirli de sudoare. Fiertura e gata. E seară. E ploaie. O lingură grea, cît lopata, Dă ciorba din două hîrdaie. Cîţiva au ucis, Cîţiva ispăşesc ori un furt, ori un vis. 140 Totuna-i ce faci: Sau culci pe bogaţi sau scoli pe săraci. Livizi ca strigoii şi şui, Strîmbaţi de la umeri, din şold şi picior, în blidul fierbinte, cu aburi gălbui, îşi duc parcă sîngele lor. STRECHE Nu ştiu ce-mi vine: Aş mînca din fitecine Şi mi-aş pune mintea şi cu tine, Ca un porc. Mă arde, mă frămînt, mă întorc. Mi S'a făcut. Gem şi zbier ca un mut. Mi-a lovit strechea Şi coapsa şi gura şi urechea. îmi caut leacul Şi la Dumnezeu şi la Dracul, Degeaba. Văzduhul mă ustură ca leuşteanul şi .ceapa. Am un piron în ţîţă Şi'Un vătrai în vintre mă aţîţă. Vreau să beau sînge şi să rup Ca un şarpe, ca un lup. 141 Cînd se vîră-n uşă cheia Parcă scrîşneşte femeia Pătrunsă, despletită Şi neistovită. Acum la lună, Stau părechile-mpreună. Doamne ! mina se pune, Trupul se-ncovoaie, se lipeşte, se supune, Oftatul şovăie, înecul vine, Şi se zguduie mădularele, pline Ca nişte struguri, cu chin, Ciorchin în ciorchin Şi boabe pe boabe. La uşă, drugii zac în scoabe. Paznicul numără şi spune. Nu se face nici o minune. Pătru Marin, flăcău De pe subt Ceahlău, Mai are Zece ani de închisoare. GALERE Zgomotul de lanţuri multe A trecut prin curte, A ieşit lung pe porţi Printre vii şi morţi, Tîrîş, grăpiş, Prin păinjiniş, Ca o fiară bolnavă de rugină. 142 în potcovăria cu clăbuci de lumină Lăcătuşii le-au bătut călare O verigă-ntre picioare Şi la glezna nunii, Ca să poată hodini stăpînii, Cît, munciţi pe caldarîm, Hoţii trec dintr-un tărîm întreit tărim. O şchiopătare de vulthri căzuţi din stele Prin oţăţitul întuneric tare; O răstignire fără cruci şi fără schele. O Golgotă şeasă, fără altare. Pasul strîns lingă pas Merge-mpiedecat, ca un compas. Şi palmele upite cu ciocanul, cătuşa şi pila, Parcă se roagă, cu de-a sila. LA POPICE O palmă grea i s-a lipit pe gură. în creştet pumnul puse-o lovitură. Bocancul îi ajunse pina-n maţe. O clipă, văzu numai stele şi aţe — Şi şovăi pe un călcîi. AI vrei să birui şi ai dat întîi! Se-nţepeni din umeri, din bărbie, Spinarea piatră şi-o făcu. Ce-o ti să tie ! Sumese mîneca şi scoase Două braţe cu pulpele groase, Scrise cu slove şi horbote albastre. Dîrdîia podina subt mesele noastre. Ceasul se făcu înfricoşat. 143 Lungindu-se scurtul, cel lung s-a cocoşat Şi furnicau toţi ochii, fierbinţi, încă un pumn ! Dar fu primit în dinţi, în ascuţişul colţilor cîineşti, Şi zdrelit ca de dălţi, la deşti. Daca-ncepe ghiontul să te doară, JLungule, ne faci de ocară. O săritură înapoi: Venea scurtul, vîlvoi, Ca un arici, hotărît să înfrunte Vijelia namilei din munte. Scurtul ha şi muşcat De musteaţă Şi a scuipat Sînge din ea, cu mătreaţă. Puneţi rnîna, mă ! Veniţi încoace ! Lasă, bă ! că bine-i face ! Scurtul îi sfîşiase buza celui lung. Acu-i acu ! Se mai ajung, Se mai lovesc, se-mpung: Lungul se prăvale. îl izbi şi-n beregată O margine de gheată. 144 î scoală-împleticit i pune mina pe cuţit. a o parte, face-ţi-le loc ! )ar lungul nu are noroc, >ăci scurtul, jerpelit şi rămas în cămaşe, 1 rupe de boaşe. >i toată pricina ^sese Gherghina. ION ION Ln beciul cu morţii, Ion e frumos, întins gol pe piatră, c-un fraged surîs. Trei nopţi şobolanii hau ros Şi gura-i baloasă-i ca de sacîs. Cind cioclu-1 ridică-n spinare, Ion parc-ar fi de pămînt. De-1 pui poate sta în picioare. Dar braţul e moale şi frînt. în ochii-i deschişi, o lumină, A satului unde-i născut, A cîmpului unde iezii-a păscut, A încremenit acolo străină. 146 Departe de vatră şi prins de boieri, Departe de jalea mămuchii, Pe trupud cu pete şi peri, în cîrduri sînt morţi şi păduchii. TINCA Coşul ei cu soare, Proptit în şold, pe cingătoare, Ducea snopi de ochi galbeni, cu gene de lapte, Şi garoafe de noapte. în sinul ei ca mura îşi pironeau căutătura Domnii zvelţi din jurul mesii. — « Cine mai ia florile miresii ? » Fă, Tinco, fă 1 papucii de mătase, Mărgelele, cerceii, nu ţi i-a dat Năstase — Şi-n fiecare deşti cîte-un inel Nu ţi l-a strîns cu mîinile lui, el. Cine ţi-a frămîntat carnea de abanos Şi ţi-a băut oftatul mincinos? Cui i-ai dat, fă, să ţi-o cunoască Făptura ta împărătească? Cine ţi-a dezlegat părul cu miros de tutun? Cine ţi-a scos cămaşa, ciorapul? Cine ţi-a îngropat capul Nebun, în braţele lui noduroase, păroase, Şi te-a-nfrigurat fierbinte pînă-n oase? 146 Tu n-ai voit să spui Mimănui Unde înnoptai, Curvă dulce, cu mărgăritărel de mai! Vezi, Năstase osînditul Mu te-a pătruns decît o dată; Şi atuncea toată, Cu tot cuţitul. SERENADĂ De cu noaptea, cîte toate: Clopotul toacă şi bate, Broaştele, nu ştii de unde, Calcă-n clapele afunde. Se clătesc în beregată Cu faianţă sfărîmată Şi înghit la ceasu-ntîi Cioburile ei scîrţîi. Ciorile din pomi se muşcă. Steaua cade, foc de puşca, Fierăstraie şi rindele Rod în ciurciuvele. Pe la trei, Vin păduchii mititei; Pe la cinci, Ploşniţele cu opinci. Şobolanul te miroase Pe la şase. Gîlcile dacă ţi-au copt, Doctorul vine la opt. Bezna rece, zidul rece. Mai muriră paisprezece. 147 LACHE Ţăpos ca un cui Licăre ca sabia, Forfota ca vrabia, Să-şi păstreze taina lui. Dintr-un ban face doi, Cum vrei, galbeni şi lei, Descîntînd cu şoapte moi; Şi dintr-unul face şi trei. Are un ciocan mut: Bate şi nu se aude. Nicovala lui e ca de lut Şi toate uneltele lui sînt crude. Din metal face cocă, aluat, Borşuri, scrum şi rîntaş. Le scade după ce le-a adunat, Le face cogeamite caş, Le împănează cu safire, Scurge, tescuieşte şi frige — Şi scoate pentru chimire Icre de aur, în linguri şi pe cîrlige. Şi, a mai zis şi o rugăciune Pe care-o ştia numai el. Dintr-un tăciune A scos o beteală şi un inel. 148 Din copaie A tras cu mina, de-a dreptul, O vălvătaie * Care i-a luminat faţa şi pieptul. Pentru multele lui minuni, Lache stă închis de opt ani şi patru luni. UCIGĂ-L-TOACA Iuţindu-şi caii către sat Un ţăran venea întîrziat. Vînduse, pesemne, Nişte lemne. Tam-nisam, din goană, Se ivi o cucoană. Cucoană cu pălărie, Pemnoptate, pe. cîmpie, Ce putea să fie ? Arătare, stafie. Ea şchiopăta, se poticnea stîngace, Ca o ragace. Avea pantofi şi fuste veştejite Şi parc-ar fi avut şi copite. Parcă avea un beteşug. Parcă ieşise-atunci dintr-un coşciug Şi mai abitir Venea din cimitir, Ca o momîie. I se strîmbase ceva Şi parcă puţea A tămîie. Săteanul dete bici. — «Ce cauţi noaptea, cernită, pe-aici?» 149 Cu mînuşi, cu zorzoane, ca la gară, Izmenitura nu se potrivea cu drumul de ţară. — « Vine noaptea ! Ia-ma, nene. Fă-ţi pomană ». Ţăranul se cruci şi zise: « Suie, Satană 1 » Cucoana şi săteanul încruntat Cîrmeau pe drumul întortochiat. Ea întrebă: « Ai parale ? » El răspunse : « Da ce'ţi pasă dumitale ? » « Pai, sa mi'i dai » — şi-i puse mîna-n gît. Stafie, prost te-ai hotărît! Pe sub ipingea, Ţăranul se cam pregătea. Cît ai clipi, cuţitul s-a şi-nfipt. Vezi că te-ai fript? Şi, căruţa trase, măre Uie, De-a dreptul la Primărie, Ce să vezi? Putoarea cu brăţară Era muiere doar pe dinafară; Că pe subt poale Avea, ca omul, de toate şi două pistoale. FĂTĂLĂUL Cu vreo cîteva tuleie, Mă, tu semeni a femeie. La sprinceană Fetişcană, Subsuoară De fecioară. 150 Ai picioare Domnişoare, Coapsa lată Adîncata, Ca-n zuvelci; Urechile, ca doi melci; Doi zulufi cu doi cîrcei; Două boabe de cercei Dezlipite, de muiere. Şi — al dracului! — a miere Şi a tiparoase Hoitul tău miroase. Ţi-este mina Ca smîntîna, Degetele ţi-s — Parcă ţi le-a scris — Gemene, Să semene; Degetele ca viermuşii, Pielea: pielea corcoduşii. Solz de sticlă-n unghie. Ochiul tău înjunghie, Gura ta sub firişoare-i Pafta cu mărgăritare. Buzei tale apă dă Fîntîna şi leapădă. Fata de cum te-o vedea, Ca din vînt rămîne grea, Căci pleoapa de ţi-o ridici O ciupeşti cu trei furnici. O fi fost mă-ta vioară, Trestie sau căprioară Şi-o fi prins în pîntec plod De strigoi de voevod? 151 Că din oamenii de rînd Nu te-ai zămislit nicicînd. Doar anapoda şi spîrc, Cine ştie din ce smîrc, Morfolit de o copită De făptură negrăită Cu coarne de gheaţă, Cu coama de ceaţă, Cu uger de omăt — Iese aşa fel de făt. Din atita-mpărechiere şi împreunare, Tu ai ieşit tîlhar de drumul mare. Na ! ţine o ţigare. CANDORI E de lege creştină. Se închină. E smerit, bate metanii, Dă acatiste, face sfeştanii, Liturghii şi sărindare. Plînge Ia icoana mare. Ştie tipicul pe de rost, Zilele de harţi şi post, Aghiasmatarul, Penticostarul. Ia parte în ison, La Kyrie eleison. Ar putea să fie stareţ Nepismătareţ Şi arhimandrit Neprihănit. E numai credincios Al Domnului Nostru Isus Hristos. 152 Tîlcuie sfintele scripturi Cu şoapte şi tremurături Şi-i nevinovat ca un trandafir în odăjdii de serasir. .. Are patru spargeri, în dosare. Nouă furturi de buzunare. Şi un păcat neiertat: Un asasinat. DIMINEAŢA Aduceţi cerneala : Se face acum socoteala. Az-noapte, cu luna şi plopii, Opt bolnavi au dat ortul popii. De foamea şi chinul răbdării Lipită li'i burta de şira spinării Şi-n fundu-i, distrat şi ridicul, Ocheşte sinistru buricul. Cu toţii-s în pieile goale, Au bube cleioase pe şale, Noroaie de sînge pe piept şi picioare. A morţii atroce şi grea impudoare Dezvăluie cinic ce vor, în viaţă, organele lor. în colţ, un condei înseamnă cadavrul şi-al unei femei. 153 Bălaie, subţire ea-şi ţine deschis Pe lespede trupul, defunct paradis, Pe cînd îşi arată gîndul hîd Paznicii vii, care rîd. SICI, BEI Sfîrrr i Francul azvîrlit de bobîrnac în sus, Lucind, pînă la cruci s-a dus — Şi îl aşteaptă hoţii, roată, Să cadă-ntors pe partea lui jucată. Nu se prinde! — strigă cei cu bei — Te-am văzutără cîteştrei Cum Lai pornit! — Măi! Să-i saie ochii? — Să i! Se prinde! — hotărîră cei cu sici — Dar, haide I înc-o dată, dacă zici. îns-acu pe cinci lei, nu pe băncuţă. . . Vrei, PieJe-lungă ? — Bine, Puţă 1 A doua oară, nu-ş cum mă-sa a căzut; Că ceata s-a făcut, s-a desfăcut, S-a învîrtit, s-a rupt, s-a prins, De s-a-nnodat din şase inşi un singur ins. Duţă scuipă sînge. Irimie Zace, cu o găoază-n cap şi în tichie. Şi căutînd zadarnic să-l scoale îl jăluie ca pe psaltichie: Vezi, dacă joci, mă I fără parale ?. . . 154 CÎNTEC MUT La patul vecinului meu A venit azmoapte Dumnezeu. Cu toiag, cu îngeri şi sfinţi. Erau aşa de fierbinţi Că se făcuse în spital Cald ca subt un şal. Ei au cîntat din buciume şi strune, Cîte o rugăciune, Şi au binecuvîntat Lingă doftorii şi lîngă pat. Doi îngeri au adus o carte Cu copcile sparte, Doi o icoană, Doi o cîrjă, doi o coroană. Diaconii-n stihare Veneau de sus, din depărtare, Cădind pe cîlcîie Cu fum de smirnă şi tămîie. Luminări de ceară Se încrucişară. Scara din Cereasca-mpărăţie Scobora în infirmerie, Pe trepte de cleştar, Peste patul lui de tîlhar. Cei de faţă vorbeau pe deşte Cu el, şi bisericeşte. în tinda, Creşteau plopi de oglindă Şi o lună cît o cobză de argint. 165 L-am auzit şoptind. Şi toată noaptea a vorbit cu ei Şi cu icoana Dumneaiei A de-a pururea Fecioare, De Dumnezeu Născătoare. «Lăsaţi-l: nu poate să v-asculte. Nu vedeţi? Azi are vizite multe. Domnule grefier ». Zăbrelele s-au îndopat cu faguri de cer Şi atîrnau candele de stele Printre ele. Ferestrele închise S-au acoperit cu ripide şi antimise Şi odaia cu mucegai A mirosit toată noaptea a rai. L-am găsit Zgîrcit. El stă acum în pat. Unde-i sufletul lui? Nu ştiu. A plecat. MORŢII Ies morţii. . . Subt bolta cu clopot a porţii, Sînt zece la număr Şi, umăr de umăr, Se duc, cîte doi, în coşciuge, Fără mumă, fără popă, fără cruce. Se duc împreună Pe-ngheţ şi pe lună. 156 Din condică zece s-au şters, Vărsaţi în univers, Cu braţele puse domol Pe pîntecul gol. Flămînzi, ei nu ştiu de foame Şi, ţepeni, uitat-au de ger. Răni vinete, semne infame Vor fi vindecate la cer. Portarul în drum i-a oprit Şi-i numărăm boltă cu băţul. Mort pare şi calumlemnit Şi omul ce mînuie hăţul. Drum bun ! către groapa comună. Ţărîna vă fie mai bună Ca domnii ce v-au osîndit, Ca preoţii ce nu v-au citit. Şi băgaţi De seamă, să nu vămcurcaţi. Căci mîine seară, poate chiar diseară, Pe la aprinsul stelelor de ceară, Mai treceţi o dată La judecată. ŞATRA El a venit cu rîul lui de care Şi armăsari, din zarea mare. 157 Şoimii pustiei însoţeau, de sus. Vînturile daruri i-au adus, Mugete, cîntece, Cu cimpoaie-n pîntece. A cobze multe stepa sunase. Ca nişte bivoliţe grase, Negri, norii urmăreau convoiul, Întinzîndu-şi pe stele noroiul. Ploaia bătea-n coviltire cu bice, Cu pietre şi alice. Catapulta furtunii Batea cetatea cerului şi-a lunii. Aşa era uneori, Zarea cu lanţuri, pămîntul cu viitori, Şi ţipete De scripete. Şi un şuier ca de nuia Tăia zbierătul şi vuia. Tutunul se făcea în lulea Amar Şi scăpărai greu din amnar. Copiii goi se strîngeau în care Cu maimuţele între picioare, Şi papagalii ascultau din adăpost Cit era timpul de prost. Cimpanzeul tremura în paie Clăfătind o păstaie. Regele Burtea Mătură, stă, şi iar mătură curtea. 158 CONVOIUL Pustiile goale I-au ţinut cinci ani în poale. Şi s-au luat apoi, după ei, Munţii grei, Cîrduri, gloate, popoare De piscuri, s-au mişcat din spinări, şi-n picioare, Ca nişte uriaşi de piatră, Au ascultat cîinii cum latră. Cămilele şi elefanţii de granit Alţi cinci ani au venit în neştire, După coviltire, După zlătari, Ca nişte namile molii. Iar la zintîi De april sau de mai Au auzit cîntec de ţimbal şi nai Şi s-au întors. Pe cer scînteiau stele de mei şi orz. GENERAŢII împărăţia-i strînsă în patruzeci de care, Ca patruzeci de hambare. Bunici şi strănepoţi Fac şcoală printre roţi. Tîrîşul pe burtă, încălecarea scurtă, Urcuşul, alunecuşul Ca pluşul, Paşii-nceţi Ca nişte peceţi, 169 Copita mută, Urma păscută, Lacătul rupt în gură Ca o prescură. . . Abecedarul începe cu zarul. Şi toţi, Şi caii — sînt hoţi. MUNCA Orice supus al regelui lor E cu ceva sălaşului dator Şi toate meşteşugurile-s bune Agonisita zilei să adune. Vracii vindeca de scrinteală Şi babele de orice altă boală. Bubele-dulci şi deochiul Se tămăduiesc cu ghiocul; Abuba, gingia şi gălbinarea Trec repede ca ţigarea. Doi dumicaţi de jar în apa unui pahar. Cu tăciuni Se face şi de-aplecăciuni. Relele coapte Pier intr-o noapte. Răscăcărătura, Umflătura, surpătura, Deşelarea, Noada, spinarea, Ceafa, nasul Trec cu trasul. O alifie La sfrinţie, D băutură La căldură, La frig fipirig. Ochiul cu puroi E spurcat cu usturoi. 3£nd atîrnă Dai cu scîrnă. Răul crud îl bei cu ud. La rînză Oblojeală cu pînză. Frica Se bea cu apă de nimica. Meşteşugul Vine cu beteşugul. Cum ţi-e răul, Cîrmîzul, spînzul, scăpăul, Sînge de nouă fraţi, coconari, Migdale amari, Aşa îţi este şi leacul: Ducă'Se de-a berbeleacul. Te loveşte pacostea : Ea-ţi desface dragostea. Un birlic, întors, de carte, Te fereşte şi de moarte. Şi cînd vrei Sufletul să i-1 iei Cuiva De undeva, Şi să'l dai la Dracul, întinzi tot zodiacul. Asta te ţine scump, vezi bine 1 Un smaragd şi două rubine. 161 SFÎNTUL Prin iarmaroc Trec moaştele-n roabă, Ale lui Hialmar, duse de*o babă. De douăzeci de ani întregi E cel mai mare slut dintre betegi. Tălpile-i sînt întoarse la gură, Genunchii-s rupţi din închietură ; Fluierile sucite şi bătute S-au împietrit pe tăcute. Ca nişte aripi, umeribi s-au frînt Şi ochii lui caută a sfînt. A rămas mic cît un pui Chinuit în toate zgîrciturile lui. Fiindcă se născuse surd şi mut Trebuia ceva din el făcut. Auzi'l, trece. Gîdejurile sale Tărăgănează geamătul agale, în glasul lui de mut Bombăne Cuvîntul dintru început Ce se purta chiorîş pe ape. O muscă4 suge lacrima din pleoape. RADA Cu o floare-n dinţi Rada~i un măceş cu ghimpi fierbinţi. Joacă^n tină Cu soarele^n păr, ca o albină. 162 Se-apleacă, se scoală, sare, Cu sălbile zornăitoare, Ca nişte zăbale spumate. Se încovoaie pe jumătate, Opreşte şoldu-n loc, zvîrle piciorul Spre pilcul, în cer, unde Săgetătorul Aţine noaptea drumul vulturilor de-argint. Şi-a dezvelit sărind Bujorul negru şi fetia. Parcă s-a deschis şi s-a închis cutia Unui giuvaier, de sînge. Ai pune gura şi-ai strînge. Statuia ei de chihlimbar, Aş răstigni-o, ca un potcovar Mînza, la pămînt, Nechezînd. Spune-i să nu mai facă Sălcii, nuferi şi ape cînd joacă, Şi stoluri şi grădini şi catapetesme. Sînt bolnav de miresme. Sînt bolnav de cîntece, mamă. Adu-mi-o, să joace culcată şi să geamă I NOSTALGII Regele şi oamenii lui cu chică şi barbă N-au mai văzut firicel de iarbă. Cizmele creţe-n carîmbi S-au dus pe bani strîmbi, Bumbii de-argint au trecut prin lulele Şi ceata semeaţă e tunsă la piele. 163 Din majolica ochilor a rămas O ştirbitură, şi din rege — un fel de gl; Şi femeile, şi bărbaţii şi copiii Au luat drumurile puşcăriei. Şi din sălaş a pornit intr-o dimineaţă Un urs cu belciug, o maimuţă paiaţă, Cu două tipsii şi spadă de tinichea, Un cîine cu giubea, Duşi de-o băietană Bălană. . . CEASUL DE-APOI în cer, Bate ora de bronz şi de fier. într-o stea Bătu ora de catifea. Ora de pîslă bate în turla din cetate, în ora de lină Se-aude vremea bătrînă Şi se sfîşie Ora de hîrtie. Lingă domnescul epitaf Bate glasul orei de praf. Azi-noapte, soră, N-a mai bătut nici o oră. ALELUIA ALELUIA ! în seara ceea piatra îşi luase-nfăţişar ea. Ciocanul odihneşte şi poate-ncepe iarăşi Căci alte lespezi albe rîvnesc în munţi chemarea, Ca din pietrar să-şi facă pe ani întregi tovarăş. El odihneşte, şi el, pe locul unde stete, Cu faţa la statuie, cu-o lespede subt cap, Uimindu-se că-n cerul, plecat ca un părete Stejarii mari ca norii şi plopii mai încap. Statuia îşi arată puternica-i croială Şi-n seara risipită e ca un fum oprit, Pe care frămîntîndu-1 cu sete şi-ndoială L-a împietrit pietrarul, de-a pururi, şi cioplit. Pietrarul se mîhneşte, întîrzie şi-aşteaptă. El îşi priveşte iarăşi statuia cu-ntristare. îi pare prea deschisă pe coapsă mîna dreaptă Şi degetul îi pare prea lung pe cingătoare. Genunchii par molateci şi şoldul pare scurt. Nu-i fragedă prin văluri cum este carnea vie înfrigurat zvîcnită de-o patimă cu furt. Femeia-şi simte viaţa, puterea ei şi-o ştie: Statuia i se pare-ngheţată-n trup străin. De cea dintîi nevastă ce-ar trece la fîntînă Cu strugurii-i de lapte, umflaţi ca-ntr-un ciorchin, S-ar ruşina statuia, ca sluga de stăpînă. Trudim o viaţă, Doamne, ca să ajungem firea Şi ea dintr-o povară şi-un chin îşi face joc De frumuseţi gingaşe, smerindu-ne gîndirea. Dă aripă furnicii şi coarne dă la taur. Ce-i muncă şi osîndâ la ea e-nchipuire. Din basm în basm şi-aruncă funinginea de aur Şi-acelaşi grai dă moarte şi dă şi nemurire. 167 Biruitor de-o parte şi biruit de alta, Pe temelia morţii el şi-a-nălţat zidirea Căci şi-a făcut în noapte o gaură cu dalta, Şi-a îngropat in marmuri şi ura şi iubirea. Statuia se străvede mai vie, mai fierbinte Şi poartă-ntr-însă jertfa de sineşi răbdătoare A tinereţii caste, strivită-n sîn de minte, Schimbînd în hotărîre lăuntrica dogoare. Totuşi, spori-ndoiala şi, ostenind pietrarul, Adoarme, pe cînd luna-şi urca prin brazi pătrarul. Doar stelele din cuiburi pogoară firul drept, Vărsînd statuii miruri pe cap cu degetarul Şi sărutîndu-i mîna pietrarului pe piept. Căci a simţit lumina şi-n stei aceeaşi mină Ca-n fundurile lumii, ce-a fost şi-a zămislit, Rămasă de a pururi, de-atunci încoa stăpînâ Pe negura înfrîntă în timpul biruit. A doua zi, pietrarul scruta statuia-n soare. Era pe la amiază, răşinile pe brazi Curgeau, topite de dogoare, O spune şi pietrarul, căci mai trăieşte şi-azi. Un vultur se aprinse-n văzduh ca o făclie Şi trase-n bolţi beteală de flăcări învîrtită, Pierzîndu-se cenuşe în zarea arămie. Aşa mi-a fost arşiţa povestită, Că umbra dintre cedri ardea ca o văpaie Spuzind răcoarea-n munte şi-n văi ca un cuptor. Se mai vedea cărarea din cîteva pîraie Ce gîdîlau al’dată cireşii-n drumul lor. 168 Necunoscînd că jertfa i-a fost în cer primită, îşi socoteşte truda, mîhnit, neizbutită. Ca n*a putut să facă decît un hoit, e-n stare Să-i dea statuii moarte obşteasca dezlegare. . Cum se desface, noaptea, ţărîna de scînteie, Urzeala şi a pietrei în praf să se descheie. Se scoală. Ia ciocanul şi locul hotărîndu-1 Se duce să doboare cum îl trimite gîndul. Dar descleştîndu'şi talpa din lespede, statuia Fugi spre piscuri goală şi vie. Aleluia I VERSURI DE SEARĂ CUVÎNT Vrui, cititorule, să-ţi fac un dar, O carte pentru buzunar, O carte mică, o cărticică. Din slove am ales micile Şi din înţelesuri furnicile. Am voit să umplu celule Cu suflete de molecule. Mi-a trebuit un violoncel: Am ales un brotăcel Pe-o foaie de trestie-ngustă. O harpă: am ales o lăcustă. Cimpoiul trebuia să fie un scatiu. Şi nu mai ştiu. . . Farmece aş fi voit să fac Şi printr-o ureche de ac Să strecor pe un fir de aţă Micşorată, subţiata şi nepipăita viaţă Pînă-n mina, cititorule, a dumitale. Măcar cîteva crîmpeie, Măcar o ţandără de curcubee, Măcar niţică scamă de zare, Niţică nevinovăţie, niţică depărtare. 173 Aş fi voit să culeg drojdii de rouă, într-o cărticică nouă, Parfumul umbrei şi cenuşa lui. Nimicul nepipăit să-l caut vrui, Acela care trăsare Nici nu ştii de unde şi cum. Am răscolit pulberi de fum. . . ORA RECE Treci peste tine, ca peste un drum închis Şi nu spune cine te-a trimis. Treci prin pirul negru şi bălăria groasă, Ca un cîine care se-ntoarce acasă. Să nu-ţi pierzi lacrima. Păstrează. O să fie nevoie. Drept înainte, inima trează ! Piteşte-te. Cineva o să bată La uşa, pe dinlăuntru încuiată. Să nu răspunzi că eşti bolnav de vreme. Cîntă. O să asculte, o să te cheme — Ora e umedă şi rece — Şi o să plece. mA uit Mă uit în cer, mă uit în pămînt. M-am întrebat cine sînt. Gînduri se duc, vin Din vînt, din senin, Ca nişte păsări rotunde, încotro? De unde? 174 Glasuri mă strigă cu nume străine. M-aţi chemat pe mine? Sînt eu cel căutat? Mi se pare că vîntul s-a înşelat. Cîte puţin sînt dator Fără să'ini fi dat nimic, tuturor — Şi lemnului uscat, şi bălţii stătute, Şi florilor, şi pietrelor, şi vitelor bătute, Şi oamenilor din răstignire. Cu ce să plătesc nefire şi fire? Sîngele meu nu-i al meu. Mi-e teamă să zic « mie » şi să zic « eu », Cu ce fel de drept Mi-aş umfla bîrnele din piept Şi mi-aş întinde pe zare Toată spinarea? Ce martor aş întreba Ca să-mi răspundă întrucîtva Măcar dacă sînt? Mă tot uit in cer, mă tot uit în pămînt, în baltă şi stuh Şi adînc în văzduh. DE PAŞTI La toate lucarnele şi balcoanele Au scos din cer îngerii icoanele Şi-au aprins pe scări Candele şi luminări. 176 Oraşele de sus, în sărbătoare, Au întins velinţe şi covoare Şi ard în potire Mireasmă subţire. Şi din toate ferestrele odată, Mii şi sute de mii, Heruvimii fac cu mîna bucălată La somnoroşii noştri copii. CÎNTEC DIN FRUNZĂ O să-ţi spui un basm cu copacii goi Care ţipă noaptea în vale la noi. Cuiburi de cioci, Veveriţe flămînde, melci betegi în găoci. Valea se vaetă toată Şi tu n-o auzi niciodată. O să-ţi spui. . . Mă frămînt pe moşie. Cît mi-e de dragă nimeni n-o să ştie. Aş vrea să fiu mai mic, să fiu vrabia ei bucurată, îi sînt ca un copil şi-i sînt ca un tată, Şi-i sînt ca un rob şi ca un stăpîn, de rob ce-i sînt. Tu nu vezi crîmpeiul ăsta de cer şi pămînt. O să-ţi spui multe poveşti. Ai s-alegi. Dar pe nici una nu ai s-o dezlegi. 176 PLOAIE N-am auzit-o, parcă, de mult. . . O ascult. Năduşala nopţii curge pe geamuri. Plouă-n golurile din ramuri. Aş voi să găsesc o asemănare Şi caut în zgomote şi murmure, în viori, în naiuri şi ghitare Ecoul nedesluşit şi turbure. Noaptea s-a-ntunecat cu alte nopţi în fund, Şi din no apte-n noapte, nopţile urzite Cern ploaia cu nisipul mărunt Ca nişte site. Gîndul, ajuns în flacăra lui de ploaie tîrzie, Se face palid şi descreşte ca o făclie. Fereastra e cernită de un fag De care-atîrnă noaptea neagra, toată, ca un steag. / Nu-i şuierul săbiilor ce se ascut Şi-al spadei ciocnite de scut. Nu e bătaia inimii. Nu-i Turnul şi ornicul lui în care timpul colinsc. E parcă sufletul tuturor oştilor învinse. MAICA SCINTILA Mina Maicii Scintila de la uşe îi moale ca o mînuşe. Ochii lungi ai Cuvioşiei Sale, Ca nişte migdale, Cu pleoapele apropiate Dorm pe jumătate. Sîngele candelei obrazului e de undelemn. O Madonă de majolică. Un crucifix de lemn. Un surîs de înger întristat A trecut, ba zburat Ca o columbă, pe dinainte. Pasul, nesimţit în veştminte, Vrea tot mai încet sa o ducă, Imaterial şi lin, de nălucă. Florile şi flutur ii au rămas intr-un vis De stingere în aghiesmele din Paradis. Nimic nu mai luceşte şi cîntă. De dincolo de zarea sfintă Se-aude-abia corul cetelor sfinte Cu peruci de aur şi cu încălţăminte Uşoară de catifea stelară. Maica Scintila înghiaţă La uşa şcolii de o viaţă, Descuie şi încuie, deschide şi închide Cu chei palide şi livide. Cunoaşte toate domnişoarele mititele Care poartă pe Hristos între mărgele, Şi pe cele care s-au măritat, Cu diplomă şi certificat. Maica mai descuie uşa din coridor Fetelor fetiţelor. 178 Maică tristă, maică suavă, Eşti bolnavă De seninătate şi slavă. MIERE Şl CEARĂ Fetele, albinele Au furat sulfinele, Ţarina de soare De pe flori uşoare, Pulberea de lună, De pe mătrăgună, Scrumul de şofran, Nea de marghiran, De pe isma-creaţă Broboane de ceaţă, Lină de tămiie Şi smirnă, molîie — Soiuri de lumină Făcută făină. Li se-aştern ca pînzcle Toate dupăprînzele Şi la toate ceasurile Trîmbele, atlasurile. Cred că va-ncăpea într-un stup şi-o stea, Care a venit Şi s-a rătăcit Dintr-un roi de sus. Şi care diseară E miere şi ceară. FABULĂ O să'ţi povestesc din cer, Zise umbrela din cuier. Eu aş vrea ceva să spun Din azur, zise băşica de săpun. Am şi eu un cuvînt, Zise răzătoarca de ciubote, despre pămînt. Despre lumină n-am isprăvit, Zise dintr-o cutie un chibrit. Cînd o să vorbesc şi eu, Zise tigrul de cîrpă, tremură cerul cu Dumnezeu. Nu ma siliţi, încă nu m-am vărsat, Zise paharul de apă, gol şi crăpat. Glasul mi-1 voi ridica Profetic, zise trîmbiţa de tinichea. Sînt cu zăvor şi cu cheie, Zise nasturele care se descheie. Vîrful meu fulgeră şi străpunge, Zise lancea de mucava, unde'ajunge. Toate aceste obiecte minunate Uitaseră că sînt imitate. HAR îmbrăcaţi în straie de iască Sînt gata cartofii să nască. S-au pregătit o iarnă, de soroc, Cu cîrtiţele la un loc, Cu întunericul, cu coropijniţa şi rîmele, Şi din toate fărîmele Au rămas grei ca mîţele, Umflîndu'li'Se ţîţele. J 80 Auzi ? Cartofii sînt lehuzi. Ascultă, harul a trecut prin ei Virginal, candid şi holtei, Dumnezeieşte. Cel-de-sus şi din veac binevoieşte Să-şi scoboare sfintele scule Pînă la tubercule Şi pentru negul cartofilor cald Face descîntece, ca pentru smarald, într-o noapte Li s-au umplut straiele cu lapte Ca să'şi hrănească un pui în fiecare vîrf de cucui. VACA LUI DUMNEZEU De prin vîrful pomilor A venit o boabă-n zbor De cafea, Năclăită în perdea. Dumnezeu cînd La făcut Finţa din scuipat şi lut, Cu o pensulă de zdreanţă A vopsit'O cu faianţă Şi i'a pus ca din greşala Două coji cu căptuşală în spinare, Ca să zboare, Şi aproape în zadar Patru puncte, ca de zar. Se gîndea atunci că nud Greu să fie vaca lui. 181 Ga un nod de broderie Neagră şi cărămizie Care mişcă şi se zbate, S-a-necat pe fu mata te în nemărginire -albastră Din fereastră. Şi findcă răsar în aţă Stelele de dimineaţă, Crede că din zare-adîncă Luna vine şi-o maniaca. Şi se-aşazâ liniştită Ca să fie înghiţită. DOMNIŢA Prinţesei mici îi pare bine Că stăpîneşte ţara de albine. Cetăţile dintre răchitele-argintii Noroade au cu sutele de mii Şi mîna-i cît o floare Cîrmuieşte dulce zeci de popoare. Ca să le placă în in se îmbracă Şi se stropeşte cu fum De parfum, împresurată de un văzduh de boare De levănţică şi răcoare. Prinţesa mică-i bucuroasă. Prisaca sună ca murmurul de coasă. Fagurii sînt grei în buricele moi ale degetelor ei. 182 în urzeala miilor de găuri de celule Aşteaptă-ncovoiate larvele minusciile Să se trezească şi săd zboare Pe umeri, pe gulere, pe cingătoare. A venit o solie De o mie Să-i cînte la ureche Ruga bălţii veche. Pîinea ei cu povidlă şi unt O înconjoară zborul trîntorului, măruut. Pe cafeaua cu lapte Au tăbărît şaptezecişişapte vŞi roiurile avide Se îmbulzesc la felia de cozonac cu stafide. ZĂBAVĂ Sagetătoarea căutătură Se mai zăreşte pe firimitură Sub canapea şi clavecin, A vulturului de caolin. Pasărea aspra, de tărie, S^a sfărîmat ca o farfurie. Păcat că din cioburi şi spărturi Nu se pot lipi şi face vulturi. Plingi după bijuteria spartă Ori fă cum vrei, blestemă sau iartă. Dar dînd clavecinul şi canapeaua-n lături, Vine noaptea! grăbeşte-te să mături. 183 CÎNTEC DIN FLUIER Inima mi-e drumul cu ploile, Mi-e drumul cu praful şi oile, Drumul sterp dintre copaci, Mi-e via strîmbă pe haraci, Mi-e satul cu cîinii, mi-e bătătura, Cenuşa din brazde şi arătura. Mi-e cireada care paşte pămînt, Mi-e cîrdul de ciori din vînt, Mi-e bivolul sculat din noroi Cu capul greoi Şi care se uită în golul mare. în toate inima bate şi tresare, în pruncul tăvălit de lingoare, în slăbănoagele lui mădulare, în stolul de muşte Tăbărîte să-l muşte. N-am iaz curat De adăpat. Vitele mele-n păşuni Rumegă tăciuni şi rugăciuni. Caut izvorul cu undele noi Şi sorb din borş de noroi, Mocirlă şi zmîrc. Mi-e inima şi-n cocostîrc Şi în săgeata-i vînătă din cer, în fierăstrăul de fier Al mărăcinilor de pe mormintele pustiei, în şoarecii de cîmp ai stihiei, în viespe şi în tăun. Cîntecul nu e bun, Cuvîntul e oftat, Braţul tărăgănat, Moleşită aripa. Mă bate vremea, mă bate ziua, mă bate clipa. 184 HAIDE Dacă ochilor tăi le-ar plăcea Nevăzutul şi neştiutul, ai putea Veni la mine, parcă, Şi te-ai lăsa primejdiei din barcă. Şi nu te-ai mai gîndi la nimic Nici la petecul tău de viaţă mic. Nămolurile tainelor toate Zac în mine răsturnate. Luntrea tîrîtă de ele Se loveşte de nuferi şi stele. într-o limbă barbară Ţi-aş spune poveşti dintr-o ţară. Vorbele, ca o ţărînă Din şesurile ei ţi le-aş presăra pe mînă Şi-n lacrimi se vor trezi Apele ţării dinspre miazăzi. Ascultă: rîurile-i trec prin mine. Le auzi tu destul de bine? Ascultă : grăieşte cucuruzul. Pricepi creşterea lui cu auzul. Uite-n livadă stupii, Uite-n vifore lupii, Uite cerbii, LJite firul ierbii. Vezi Herghelii, stoluri, turme, cirezi? Toate ale mele sînt şi de mine ţin, Tot ce nu-i al meu şi e strein. Din perinile munţilor, la rîul lat, Dumnezeu şi-a aşternut pat Şi s-a culcat. ORA TÎRZIE Stai, călăreţ î întoarce-ţi calul semeţ. Fă un ocol şi lasă. Vecia e mare, deasă. Ai pierdut-o. Ce-ai tăcut? Tu n:ai ospătat, calul n-a păscut Ai căutat steaua polară. Te-a aşteptat aci pînă-aseară. Bine ! Daţi fuga. Iute ! Mai aveţi cîteva minute. Aţi intrat In lumea numărului pătrat. Vă e foame, vă e sete, N-aveţi potcoave nici ghete. Dar plinea s-a mîncat, apa s-a băut. . . Aţi întîrziat un minut. De cînd aţi plecat Nu s-a mai secerat, Cuptoarele s au stins. Vetrele Au îngheţat ca pietrele. 186 Apele, oamenii, vitele, Pîinile, străchinile, cuţitele, Cu toate lucrurile de aramă şi fier S-au înălţat într-o noapte la cer. TRANSFIGURARE Cu toate că i«am. spus că nu vreau, Mi a dat noaptea-n somn să beau întuneric, şi am băut urna întreagă. Ce-o fi să fie, o să se aleagă. Puteam să ştiu că-n zeama ei suavă Albastră alburie, era otravă? M-am îmbătat? Am murit? Lăsaţi-mă să dorm. . . M-am copilărit. Cine mai bate, nu sînt acasă, Cine întreabă, lasă. . . Cui mai pot să-i ies în drum Cu sufletul meu de acum? LOGODNĂ Vrei tu să fii pămîntul meu Cu semănături, cu vii, cu eleşteu, Cu pădure, cu izvoare, cu jivini? Vacile ne vor aduce ugerii plini Şi vor mugi la poarta noastră De salcîmi cu floare albastră. 187 Nevăstuicile se vor juca în ogradă Cu purceii şi cu raţele, grămadă. Puii de borangic Vor număra meiul cu bobul mic Şi vor fugări ţînţarii. în faţa prispei vor tremura' arţarii Pestriţi şi va cînta cocoşul. Vom aduce florile cu coşul. Din nuiele de răchită Vom face împreună zestre împletită. Şi din lîna oilor Culcuşuri pisoilor. Vrei tu să fii grădina mea, De iarbă mare şi de catifea ? MIRELE Păşunea mea tu să fii Cu păpădii. Eu să fiu boul tău alb şi nevinovat Care te-aş fi păscut şi te-aş fi rumegat, Pe înserate, Pe copitele îngenuncheate, în jugul braţelor tale Aş urca greul cerurilor goale Şi munţii lunii pînă-n pisc. 188 Am rămîne în lună, pe disc, Să arăm văile de tibişir, Să semănăm lămîiţă şi calomfir. Culcă-mi'te trîndavă pc coarne, Fă-te jugul meu de carne, Stăpîna mea, frumoasă' ca aurul, De care tremură taurul. ÎNGENUNCHEARE Tu miroşi ca marmura şi apa din fîntina. Ai scos din uitare o nună, Te-ai deşteptat cu genele dese Peste minunile puţin înţelese. Vino să te ascund în trestii şi papuri Pînă'Or sosi hainele din cufere şi dulapuri, Pantofii înalţi Cu care-ai să te-ncalţi, Ciorapii de sticlă de mătasă, Horbota moale, cămeşile fumurii de acasă. Mîinile mele vor să te-mbrace în aromate, calde promoroace. Cu cireşe la cercei Să mergem la purcei, Să dăm vitelor tărîţele Mulgîndude ţîţele în ciubere. Dă-mi mîna ta fără putere Cu fînul de-a valma. Taurul vrea să-ţi lingă palma. 189 MIREASA Ochii tăi s-au pus pe slove şi cuvinte Ca nişte albine albastre, însetate de mirodeniile sfinte, Şi sugînd mierea cărţii s-au îmbătat cu ea. Halucinata ştinţei, vino în grădina mea, Unde busuiocul a crescut ca brazii, şi măceşii Zgîrie sîmburii sinului prin inul cămeşii. Pămîntul umblă după tine să te soarbă Cu vîrfuri boante de iarbă oarbă. Din sîngele tău băut şi din sudoare Pot să iasă alte poame şi feluri noi de floare. Vino. Dinainte îţi voi desface pelinul şi romaniţa Pe care le coace arşiţa. Cu braţele şi pieptul voi despica poiana Şi buruiana. Voi ridica viţele fragede cu ghimpi de mărăcine Ca nişte omizi lungi, lipite de tine, Te voi strecura ca dintr-o plasă, Dînd foile şi umbra deoparte, Cum ai făcut şi tu în carte, Mireasă ! După ce te voi fi trecut şi apărat De fiarele mici, de gîzele de un carat, De şarpe, de lanţuri şi de metale Vegetale, O să mă laşi sa-ţi pui inele de mîini, brăţări de picioare. Şi alte veştminte, dogoritoare. 190 CĂSNICIE . Şopîrlele verzi şi cenuşii, din chiparoşi, Se uită la tine, şopîrlă Albă, cum coşi Pe mal, cu piciorul în gîrlu. Şerpii casei nu te-au mai văzut, Oile se opresc, vacile rag. Şi măgarilor încurcaţi în muşte, le-ai căzut Cu drag. Trebuie să mergem să cunoască Tîrla, coteţele, grajdul, balta, Cine are să le domnească. Poftim... Ariciul nostru, pînă una-alta. GHICITOAREA Ghici ghicitoarea mea. S-a pogorît un păianjen dintr-o stea, Din Carul mic, din Carul mare, Pe un fir de cînepă lucitoare. Şi nu era păianjen, era păinjeniţă. Avea, ca tine, o guriţă (Mînca-o-ar mama !) Şi părul ca arama. Ochii ca nişte dude Brumate, negre, ude. 191 Şi a scos nişte picioare lungi Din două pungi Flutureşti, de mătase, Nu prea subţiri, nici prea groase, Cu călcîie Mirositoare a lămîie. La şale Avea două portocale Şi la sîn (Ascunde-le !) Ouăle, rotundele. Şi, să-mi mai aduc aminte Unde să fi văzut şi-un bob de linte. . . Nu ştiu, am uitat, Cu toate că l-am pupat. Ghici. . . Am împletit ibrişim cu arnici Şi i-am tivit sprincene şi gene Ca să-ngreuieze pleoapele alene. Ghici (Mînca-o-ar tata !) Cine era fata ? TIMPURI Uite-ţi trecutul în palmă. . . Te gîndeşti. . . Atîtea poveşti — Cînd le-ai citit, Fără-nceput, fără sfîrşit Şi cu sfîrşitul la-nceput? Seamănă măcar a trecut Crîmpeiele acestea Ce par să urzească povestea, Icoanele şterse, în care umblă O umbră de umbră ? 192 Ape fără oglindire, Sfoara pîraielor subţire Care-ntr-o dîră se zbate Pe păturile otrăvite ale albiei uscate? Nisip, cenuşe şi lut :- Sînt un trecut? r Un talaz se frămîntă, Zguduie marea frîntă, Rupe unda şi viscolul de alge Şi nu se sparge ! Se îndulceşte, alunecă, se strecoară, adoarme, Fără năvală, fără să se sfarme. Hultanul a cerut boabe de sînge. Leagă-i rana, nu i-o strînge, Şi pliscului, cînd i se deschide, Da i boabe de stafide. FĂCLII Făclii şi candele la rînd, Stinse, aprinse, fumegînd. Catapetesme, bolţi, iconostase, Acoperite cu praf de mătase. Cartea veche singură se răsfoieşte, învăţată de boantele deşţe Cu măciulii grele şi groase, Ale schivnicilor, la liturghii şi parastase. De marginea foilor de jos, Trei buricele închinăciunii sau ros. Şi au lăsat pe foi Foiţe de piele, mai vechi şi mai noi. Amestecată cu cafeniile rămăşiţe de moaşte, Slova, de multe ori sfinţită, greu se cunoaşte. 7 193 Noaptea, cotrobăieşte la strană şi în altar Un strigoi de ieromonah cărturar Cu faţa şi barba săracă In dulamă de aburi. Şi, iacă, Sînt închişi toţi în anii tăi, în trecut! Nai trăit? Ţi s-a părut? BĂRĂGANUL Ţii firea ta de la pămînt. Dai tuturor cu jurămînt Un petic de brazdă şi-o groapă. După ce le-ai dat pîine şi apă Li le iei înapoi Şi-ţi hrăneşti buruiana ţăpoasă şi pepenii goi îndoit, Cu mLgă trăită şi suflet dospit. în sufletul tău sufletele lor, Ale tuturor, Se aştern ca rufăria moale în sertarele goale Teanc. Năframe, tulpane, barişe Cu croiala piezişe. Dintr-o viaţă, a rămas curată O batistă pătrată. Dacă s-o topi şi batista, or să rămîie în dulap încuiate, miezuri de lămiie, De pelin, de calomfir, de clematite, Plămădite. Cînd nu mai are timpul nici trup, nici os, Vîntule, îmi cunosc neamurile şi strămoşii după miros. 194 O ZI Ziua de ieri s-a ţinut după mine, crezînd, Ca un cline flămînd, Că e legată cu ceva, cu vreo curea, Cu vreo frînghie, de viaţa mea — Şi la o răspîntie cu statui S-a întors, văzînd că nu-i. S'a pierdut neputincioasă şi pribeagă După ce vremea întreagă M-a urmat, pas cu pas, pînă azi La amiazi. Cine şi-a pierdut o zi cît o viaţă, S'O caute repede. Se înnoptează. Se lasă ceaţă. PRIVEGHERE Nu-nchide ochii, nu adormi. Ceasul e pe-aproape, pe-aci. Trebuie să treacă. Poate cam pe la toacă, Poate cam între vecernii şi utrenii, Cam după amurgul cu mirodenii, Pe la greieriş, Cînd îşi iveşte din papuri, furiş, Luna creasta. Cam pe vremea asta. Ia seama bine. Ceasul o singură dată vine. Bagă de seamă. Nu tăcea dacă auzi că te cheamă. 195 Spunei ceasului: « Ţiam auzit aripa de scrum, Catii-fi de drum ». Vezi uşile să'fi fie încuiate, Ferestrele ferecate Şi poarta de la ogradă. Că or să vie grămadă Şi sfintele femei, Care se vor înălţa din călcîie cîteştrei, Cu făclii de ceară Pînă la geamuri, ca să ceara Trupul tău adormit. Strigă: « Nud adevărat! Nu sînt răstignit! Dovadă pălmile şi tălpile mele ». Şi pune cîinii pe ele. SFÎNTULE De cîte vremuri ţi-1 tot ţii închis Nu ştiu ce ai, viaţă, vis, Bine, rău, în strînsul pumnului tău? Ţii în mină fum, cenuşe, foc? Ţi-am descîntat o ca pe un ghioc, Sfîntule, Pămîntule. Nici cîntecul, nici ruga mau descremenit Zaua de granit. N-au dezlipit deştele Nici dălţile, nici cleştele. 196 Tu eşti, oare, Sfinxul din poveste Care ştie ce este şi ce nu este, Dincolo de literă şi pravilă, Negură, namilă? Umblă omul, vîntul şi fiarele Să te rîcîie cu ghiarele Vii. Nici nu simţi, nici nu ştii. UN ClNTEC Ţesînd mătasea, în urzeală Am prins fir, din stea, de beteală. Ţesînd cînepa şi lina creaţă Am prins cîlţi şi zdrenţe de ceaţă, în fuiorul de in s-a strecurat Un tighel de sînge'nchegat. Şi dac'am ţesut cu timpul clipa Mi s-a prins în furcă aripa. Doamne din Cer, Sînt nepriceput ce să cer Pe borangic, pe dimie şi pînză. Datornicii vor să mi le ia, să le vinză. Mai am ascunse două covoare Care nu sînt pentru feluri dc picioare Şi nişte cămeşi, nişte fote şi nişte bete Care nu sînt nici pentru muieri, nici pentru fete. Erau pentru trupul nou al Sfintei Mării, Pentru cînd va trece eîmpul prin bălării. 197 Le păstrez la mine, însă ca pe nişte odoare străine. Le-atn muncit Dar nu le-am iscusit. Le-am lucrat, nu le-am făcut. Am fost ca un ostenitor mut Care-a grăit şi nu şi-a dat seama: Eu am prins numai războiul şi scama. Pot eu, Isuse, răbda Să văd deasupra sfintelor odoare Crucea ta, Semn dc vînzare? DE DINCOLO Şi-a răzimat scară Drept, cu coarnele afară, Şi s-a suit abea Pînă la o stea, Să-şi facă loc de căpătîi. Şi njunse-n ceruri cel dinţii. Scuturarea frunzelor nu I-a îngropat, Vintul nu l-a înecat, îngheţul nu 1-a-mpietrit, întunericul nu l-a înnegrit. în turlele rămase jos Clopotele spînzurau dc prisos Cu funiile de pulbere, scufundate Ca nişte feştile arse pe jumătate, în drojdiile nopţii uleioase. 308 Steaua tocmai scăpărase. Slova se isprăvise în mucegaiul poruncilor scrise. Timpul otrăvit, răzimat de morminte, Nu-şi mai aducea aminte. Se tîrau pe pămîm sufletele, cenuşile. La biserici, la case, la toate uşile Se chinuia să moară, de şapte Nopţi, un copil călcat de noapte. ÎNVIERE De cînd mi-ai pus capul pe genunchi, mi-e bine. Nu ştiam că mă voi vindeca de mine cu tine. Vorbele, gîndurile, împletirile crezusem că-mi ajung. Nu ştiam. Au zvîcnit umerii, au crescut braţele: fusesem ciung. Mi-am simţit coapsele, gleznele, spinarea tari ca un luptător. M-am vindecat şi m-am născut, sărutîndu-ţi talpa unui picior. Fusesem slăbănog, fusesem orb, rătăcit între uragane, miazănoapte şi răsărit. Mina iţi atirnăm nisip şi pietriş, Linsă de valul curmeziş Care vinc-mblînzit să-ţi pupe unghiile, inelele şi-o brăţară Şi iţi aduce daruri dintr-altă ţară, Zale rupte, firimituri de coifuri şi de scuturi, O poală de odăjdii argintii şi fluturi. Pentru leacurile din măceşii sinului tău Am înfruntat mînia lui Dumnezeu. 100 Vezi? Corabia din zare pluteşte lin, plecată pe sfert, Plumbuită ca într-un nămol de cositor fiert. Merge marea, merge cerul împovărat de stele. Numai corabia şi noi ne-am oprit între ele. LOGODNA Pe cîmpul palid, în sulfină, Vitele pasc şi rumegă lumină. Ramurile, poamele Fac mierea, smirna şi toate aroamele Şi căluşeii cercului cu zodii Curcubee de jivine şi jigodii. Auzi? Oglinzi şi argintări, şi-n ape Stă scufundat un clavecin cu două clape. Zări de zmalţ, văzduh de ceramică, Streaşini, un cuib de rîndunică. Sprintenul aer miroase A răchită tînără şi a mătase. Pămîntul dă din el Tidve, ismă, muşeţel, Boance, piersice, struguri. Rînduri de pluguri, Cocorii taie brazdă stearpă şi ară Nămolul tăriilor de ceară. 200 Vin turmele, capre, mioarce... Stăi ! Nu temtoarce. Coapsa ta sucită stă aşa de bine Caldă, lingă mine ! Ai vrea sănceapă noaptea? Vrei? Stringe-mi încet, un deget, două, trei, Neputincioase, somnoroase, putrede, slute, Pe adormite, pe tăcute. ŞAPTE CÎNTECE CU GURA-NCHISĂ DUREREA MEA. . . Durerea mea de vineri duminica-i mai dulce. O gust mai mult cînd sună un clopot dintr-o turlă. De ziua săptămînii mi-e milă şi mi-e silă. Anu-i opac şi vremea s-a-ngroşat, Mă cheamă ora din trecutul isprăvit Şi nu e loc să ies din cea de-acum, Prin funingini şi scrum. Timpul mi este însă scump Căci mi se pare că-i al meu în vitejie şi-n înfricoşare. Eşti un erou? eşti un fugar? Omule, purtat ca o manta tîrîş, Din şapte nasturi mai atîrnă cinci. Doi s-au pierdut. Unul a rămas pe munte, Altul a căzut în rîpă. Auzi-1. . . Cade în eternitate. MAI MULT PĂMÎNT Duc pămînt pe tălpi Cît cuprinde pămîntul. Mi-am făcut opinci din şesuri, Corăbii din talaze Şi aripi din vînturi. Mai multe ape clocotesc în mine Decît în matca mării, Mai multe stele au sclipit, Văzduh mai mult a fugit, 205 Umbră mai multă a trecut Prin păsurile sufletului Decit printre piscuri. Drumeţul îngheţat pe creste A fost adus pe targă. încălzeştC'i mîinile, maică, La icoane, Lumineazu'l cu candela. E bine în chilia ta, E bine în sufletul tău. Dă-i puţintică miere şi-o prescură, Ţine-l o sută de ani ascuns, S-asculte, noaptea, Lîngă mîinile tale-mbătrînite Toaca blîndă de utrenii. TOT O SARICĂ Tot o sarică mă-ncape, Gros şi slab, mare şi mic. Făcîndu-se pentru mine pitic, M a bătut pc umeri Dumnezeu Cu mina lui femeiască. Tu eşti? m-a întrebat: te cunosc. Nu am ştiut răspunde. Eu eram ? eu nu eram ? Cum putea să mă cunoască? Mă cunoşti, Doamne, din vie, Din lume, din farmece, din schit? 206 O să-mi spuie altădată, Dumnezeu, în ceasurile mici din amurg, Cînd vom vorbi în patru ochi. Dar cînd voi pleca într-acolo Pot să iau cu mine O carte groasă Şi clinele de-acasă? SINGURE VIN Singure vin lucrurile din trecut, Duhul lucrurilor fără fiinţă, fără umbră. Vin din buruienile vremii, Din catifeaua putregaiului, Din iasca lui, din pluta scorburoasă, însoţite de zboruri de libelule. Tristeţile de demult, Dintr-alte vieţi ale vieţii. Unele mă ştiu, altele m-au uitat, Mi-e frig. . . Cum o chema nu mi-a spus. Am văzut-o de sus încă o dată. De două ori o am văzut, înstrăinată. Odată, la fîntîna Samaritencii, Odată, pe stradă, subt umbrelă. Nu mai e fata zveltă cu doniţa pe umăr, E un lucru, amestecat Cu lucrurile fără umbră. 207 TOATE STELELE Toate stelele care^au trecut Prin zăbranicul meu S-au ridicat întreite roiuri, Intrînd într-alte nopţi. Erau în plopi, s-au prins în brazi. Erau în chiparoase, au intrat în tei. Au fost în fîntîni, sînt în ceruri. Bună dimineaţa, luceafăr ! Geana de argint tremură ca zaua. Ai fost pe un pieptar dc fier Şi ai răsărit în zare. Bună dimineaţa, fetelor ! O să pliviţi pînă la scăpătat Cu fotele întoarse pe brîu, Stelele întîrziate, încolţite, în pămînt. DE PE PODUL RÎULUI De pe podul rîului M*am uitat în unda lină, Prin care s-a strecurat Fumul vremii albastru. Au trecut înot pasările albe, Cenuşii şi pestriţe, împinse de umbră de sălcii. Au trecut şi luntrile, Au trecut şi îngerii oglindiţi. Peste umărul meu se uită în ape Mulţimea. M-am ridicat: podul era pustiu. M-am aplecat: mulţimea s-a întors. Am vorbit şi nu mi s-a răspuns. 208 Se uita şi un copil în rîu, Uimit şi el de frumuseţea lui. Vezi să nu cazi 1 Vezi să nu cazi ! DORMI ? Dormi, sufletul meu? te-ai culcat? Plouă şi singur mi s-a urît. Vreau să nu te supăr. Te-am văzut citind la lampă Şi n-am băgat de seamă Cînd ai închis oblonul din grădină Tărcat cu dungi egale de lumină. Am bătut încet în fereastră Şi iar am bătut, mai tare, Şi am intrat în încăperea ta. Curată rînduială ! Cartea sta deschisă la pagina albă: Toate paginile cărţii erau albe. Ce citeai tu într-o carte fără slove ? Patul era nedesfăcut. Cearşaful nou, perina proaspătă. Unde ai plecat? Unde umbli noaptea singuratic ? încălţămintea ţi-este neatinsă. Nu e gunoi la tine. Te-mbraci cu cămaşă de piatră Şi te încingi cu funie de-argint. Tu n-ai nici sudoare, Nici praf, nici scuipat. 209 Un ac îmi înglodeşte inima străpunsă, Medicule fără de prihană. Sau e un cui de la Crucificat Sau un ghimpe din cununa lui. Vindecă-mă, suflete. Vinacasă, suflete. Adu leacuri, suflete. DIN ABECEDAR IARNA BLAJINĂ Iarna blajina A intrat în voi, întîi, ca o lumină Preacinstită, pomule, Preagingaşe, omule. A rămas de astă-vară Luna în ramuri de ceară. Pomule mic, Ce torci tu, borangic ? Buruienile sînt îmbrăcate Şi încălţate Cu tîrligi De panglici. în streaşinele mele Vrăbiile au adus perini şi saltele. Pisica bătrînă Şi-a pus ciorapii de lină Şi torcînd pe neştiute Din carîmbi şi căpute S-a-mbrăcat cu tricou Cenuşiu şi nou. 2.13 Toată lumea se joacă De-a un fir de promoroacă, De-a ţandăra, de-a cremenea, Vrînd să fie-asemcnea. Floarea nu mai vrea să dea Şi s-a făcut nuia. Apa face minuni Şi soiuri de minciuni. La ighiaburi, burlane şi ciuturi : Vergele, mărgele şi ciucuri. Melcul urduros S-a făcut somnuros: Dintr-un fel de pămînţel. Pe care-1 ştie el Şi cu un fel de meşteşug, Şi-a făcut un fel de belciug Sfredelit, găurit, învîrtit — Şi s-a zidit Pe un an Intr-un fel de pantof, dintr-un fel de porţelan. Toate taie, toate-nţeapă, Din văzduh şi apă, Şi presărat cu ghimpi mici Pămîntul se ghemuie, umflat ca un arici. PE O HÂTRĂ Pe o piatră, subt un pom, îmbuca pîine un om Şi din pom un titirez Cerca fărîme de miez. Acum, după-nvăţătură, Vine şi le ia din gură. 214 Titirez ori vrabie Zboară către albie, Unde maica spală rufe. Ar avea şi el o scufe Şi-o batistă de clătit, Care s-au cam murdărit. Vrăbioiule vecine, Rogu-te treci pe la mine. Stai de-un an la noi în casă Şi de chirie nu-ţi pasă. Ma tot ţii intr-o minciună Şi n-ai dat măcar arvună. Vrabia cum să plătească La casă gospodărească ? Ea n-are în buzunar Două parale măcar. Toată lumea doar o ştie Că nu plăteşte chirie Şi stă-n pod pe datorie. UNUI PRIETEN MIC Cuţul negru peste tot Trece vama gînditor, Cu urechile pe bot. Cuţul este călător. Să cutez ceva să-i spun? Nu ştiu ce are să creadă. Trebuie să fie bun: A dat niţeluş din coada. însă fincă e pe jos, S-a uitat, nu s-a oprit. E frumos, dar ce folos Dacă-i aşa de grăbit? Cine-o ii găsit cu cale, Pe-nserate, de i-a scris Pe adresa dumisale, Să poftească la Paris? 1906, Versailles ALFABETUL Cine vine mîndru şi călare Şi nici cal măcar nu are ? (M) Urechile au crescut Pe măgarul nevăzut. (V) Ce borţos şi ce fudul Şi niciodată sătul ! (B) O să-ţi fac o întrebare: Cine-i gol, rotund şi mare? (O) Ca să-i rămîie peltică I-a rămas limba mai mică. (F) Mi-a venit de la părinţi Un pieptene cu trei dinţi. (E) 21b Are la buză un glonţ Sau un păr cu scîrlionţ. (G) Fuge după coadă Şi n-o poate prinde. (C) Cine seamănă din voi C-un căţel de usturoi? (D) Deşelat, răscăcărat, Spune, cum te-am botezat? (H) îi atîrnă, de căldură, Pînă-n praf limba din gură. (R) Rima o literă ştie Si numai pe ea o scrie. (S) Aţi văzut cumva să stea Băţul drept, fără proptea ? (I) Cobiliţa din spinare îi stăm cap şi nici nu-1 doare. (T) Vine şchiop dar umblă bine : Aşa şchiop nu-i orişicine. (N) 3 s-a-ntors de-a-ndoasele Să-şi numere oasele. (S) 217 Ca să nu-i rămîie goală Inima, i-am pus pedală. Cine-i chior şi cine are Ochiul lui între picioare MĂRTIŞOARE NU AM. . . Nu am nici pietre, nici metale Pentru suavele tale Diafane frumuseţi, Adunate din sute de firimituri de vieţi, Din floare, din rouă, din pasăre, Ca nişte mărgele de mei, de porumb şi de mazăre Cu acul şi firul. Gîndul meu ca trandafirul S-a întristat. Am uitat Să culeg şi să opresc O strachină din argintul ceresc. Mid aşternuse luna pe masa cu scule Şi puteam să fac giuvaere destule. . . Trezeşte-te, haide, din somn şi din puf, Gîdilată'n ochi de un zuluf în care bate soarele. Fiindcă vreau să ţi le citesc mărţişoarele. .. SĂ VEDEM. . . Să vedem, ar putea graiurile mele Să-ţi vie ca nişte inele, Ca nişte brăţări, ca nişte cercei.? 221 încearcă-le. Uite o dată unul, o dată cinci, o dată trei, Părechi şi despărechiate, Sau o dată pe toate. Le-am suflat cu smalţuri de zile, de ore şi de secunde Şi le-am făcut rotunde: Cristale ca piatra acră şi ca sarea de lămîie, Neputîndu-le face tămîie Şi scîrbit de diamante limpezi şi lucii. Uite, de pildă, unul în chipul crucii, Ar pune un semn turbure de lumină Subt bărbia ta de fată creştină. Altul îşi agaţă de aţă Gogoloiul de ceaţă. Să vedem, din atîta sărăcie, Să vedem, nu se ştie, Ce ţi-ar veni mai bine, Lucrurile goale, lucrurile pline, Grele sau uşoare ? Căci toate sînt mărţişoare. FRAGEDA Nu îi fie de deochi, Ce frumoaşă-i fără ochi ! Tivul pleoapelor se coase-n Ferfeniţe de mătase. De cînd s-a uitat în stele I s-a prins bezna de ele. Dintr-un lunecuş cu pana I sa-ncondeiat sprinceana. E tot pana care scrie Fluturii din păpădie. 222 A luat guta ei tipar Parcă de la nenufar: Ce i-a spus visul ascuns De-a şoptit şi i-a răspuns? Nu ş’cu cine seamănă Că îi pare geamănă : O să mă silesc să caut A ghici pe nai şi flaut. între perine şi pături Minau stă pe-aci, pe-alături. Punc-i degetare Cîte-o sărutare. Umblă-ncet, ia-i mîna-ncet, Mută-i-o încet, Să nu se deştepte... Şi-n cuprinsul palmii drepte, De zîntîi de mar te, Pune-i mărţişor o carte. CUVINTE STRICATE Toate Cuvintele mele sînt întortochiate Şi s-au îmbătat. Le vezi ? Au căzut, s-au sculat. Au vrut să alerge şi să joace Dar beţia le-a prăvălit încoace. Nu mai ştiu ce spun şi îs Bolnave de rîs. 223 S au stricat cuvintele mele ! Umblă prin mocirle cu stele De cositor După un mărţişor, ŞLar voi să culeagă roade Fîstîcite şi neroade Din sălcii nici verzi. Cuvintele să nu mi le mai dezmierzi, Sa nu le mai spuie agale Buzele tale, Să nu le mai cînte cumva Vocea ta Şi pe cobză deştele. Huleşte-le ! NU E în cutia de sidef şi aloi Au venit podoabe noi, Lăcuste, păianjeni, brotăcei. Nu te speria de ei. fam încremenit în stihuri blajine, Ca să te gătească pe tine, Stăpînă. Şopîrla-i pentru glezna de la mînă, Iar şarpele pentru grumaz, Fetişcană de atlaz — Şi pentru şoldul dumitale, de vioară. Domnişoară. Te rog a mă ierta Dacă-ţi zic şi tu şi dumneata Şi dacă din cuviinţă şi de frică Mintea mi se face peltică Şi uitucă mi se face. Chiiimbarul ăsta-i o răgace. Matostatul e un cărăbuş Prins acuş. E adevărat? Nu-i adevărat! Gingăniile au cam întîrziat Şi cutia de lemn de aloi S-a întors din drum înapoi, Pe spinarea furnicilor în hamul şi hăţul panglicilor. Bună dimineaţa, duduie ! Uite l mărţişorul: nu e. BURUIENI IARBA TREAZĂ Cu urechea la pămînt Lunecînd 1-ascult prin foi Lungi, de cîrji de popuşoi, Graiul apelor din vînt. I-aud undele-aşternute Giulgii moi, ca de hirtie, Şoapta cum îi întîrzie Sufletul să i se mute. Sculele mele cîntate Le-aş zvîrli vîrtej în foc. Vreau un singur pai, în loc De unelte ncrucişate. Dintr-o strună de o sfoară Voi să mă căznesc să scot Geamătul şi-aleanul tot, Pîcla grea şi ceaţa rară. Treceţi toate pe o coardă, Iarbă trează, floare moartă. 229 NU V-AM SĂDIT Nu v-am sădit şi nu v-am cercetat. Aţi încolţit în drojdii de ţarină, Bezna din zguri v-a pus şi semănat Şi de ogor v-aţi prins cu o ţîţînă. înăbuşind sălbatice grădina Şi roadele alese le-aţi ucis. Nu m-aţi lăsat să mîngîi nici blajina Căutătură galbenă-n cais. împotrivite, aspre, solitare, Aţi biruit cu blestem şi năpastă Şi vă crezusem strepezi şi amare, O blestemată bălărie proastă. Dar aţi răzbit în piatră: Pace vouă ! Şi binecuvîntare cui v-a dat. Sînt bucuros dc mulţumirea nouă Că s-a stîrpit gustosul zarzavat. Şi de n-am luat nici poame nici legume, Am scos cu degetele Cosînzcnii Din brazdă rădăcina fără nume Şi neştiuta miere-a buruienii. ÎN PERDEA în perdeaua de atlas Noaptea i-a intrat de-un ceas. Sfertul lunii de apus S-a urcat niţel mai sus. 230 Un foc alb din cer s-a rupt Şi se-anină dedesubt. Seară nouă-n vreme veche. Deget fraged în inel. Luna-i vine în ureche Şi-Lin luceafăr în cercel. BURUIANĂ, NU ŞTIU CARE Buruiană, nu ştiu care Ţi-i porecla de născare Şi nici nu vreau să ţi-o ştiu. Ştiu că eşti părnîntul viu Şi c.ă, orişicum, tu creşti Fără şti cum te numeşti, în fieştecare sat Fetele tc-au botezat, în fiecare urzică A pus Domnul o mărgică Şi-a croit tulpini şi floare După soiuri de tipare Cu osîrdnică migală, Să nu stea ţărîna goală. De folos ori nefolos El vrea-ntîi lucru frumos. Dintr-o îngustime-a ştofii A scos crinii şi cartofii. Cu acelaşi fir de aţă Ţese, prinde şi agaţă, Şi la fel, cu-aceeaşi rîvnă Că scoţi floare, că dai ţîfnă. Omul însă, căpcăun, Vrea frumos numai ce-i bun, împărţind pe cîte toate Sînt, în feluri de bucate, Judecata i-o dă gura Şi-i dă lingura măsura. Nu-i frumos la el ceva Care nu se poate bea Şi nimic bun şi curat Nu-i, ce nu e de mîncat. Buruieni cu fir aprins, Nu vă caut după lins, Spicul nu-1 aleg cu must Şi nici ghimpii după gust. FRUNZĂ PALIDĂ, FRUNZĂ GALBENĂ Frunza cînd moare Se face floare. Au adunat lună şi lumină Pomibn grădină Şi scutură soare. Aţi fost nişte trupuri Şi v-aţi făcut fluturi. Nucule, suflete scuturi. Dafini, duzi şi migdali Erau plini de papagali. 232 Le-au căzut aripi şi pene, Fulgii, alene Şi pe-ndeletele. Le-au rămas în arbori scheletele. Miroase a piatră şi ceară Şi ziua intră în seară. Prin ceaţa mînjită cu humă Se micşorează carul cu paie de brumă, Dric vînăt, strîmb, pe jumătăţi de roţi Şi cimitir întunecat, de hoţi. în mocirlă şi apă Calcă momîia ciungă şi şchioapă Şi duce carul ei cu gloabe mici, Ca un jeluitor singuratec, cu bici. Azi n-are-nceput desluşit Şi pare o zi de sfîrşit. Mîine va fi, nu va fi. . . Iată, Umbra strîngc orele aplecată... COLIND Doamne, vreau să-ţi mulţumesc... Dar în graiul omenesc Slova vorbelor tocită, Vorba slovei prihănită, înţelesul otrăvit Le-a muşcat şi-mbolnăvit. Un strigoi Pune-n negreală noroi. Pravila de baştină S-a pierdut în mlaştină. Ochii mici ai literii Sticlesc ca ai viperii. Voie da-mi să spînzur graiul Şi să-ţi mulţumesc cu naiul. Cm te cui care mă doare Frate-i cu tăcerea mare, Cu îngerii, cu lăstunii Şi c.u şoapta rugăciunii. Noaptea îţi înşiră albe Fire de beteală, salbe, Fluturi şi mărgăritare. Mulţumeşte, lăutare I Bunului tău împărat, Şi îi cîntă-ngenunchiat. CRUCEA VECHE Crucea veche de la drum Este cum s-a pomenit, Cu Hristos cel răstignit, Zugrăvit cu terci de fum. Turmele şi carele, Vremea, vînţul trec şi pier. Ea stă singură la cer, Cu Acela Carele. . . Lemnul i se tot dăvîngă, Zugrăveala se mănîncă, Trupul se cunoaşte încă, Povîrnit pe mîna stîngă. Toamna, grija nu ştiu cui Mai batea cîte un cui Şi C'Un deget sau cu două Da cu albăstreală nouă. PUI DE VÎNT Vîntul strigă: nu-i răspunde. Si te cheanvl: te ascunde. Te găseşte? Dă cu frunză. El nu ştie să se-ascunză. Abia de-a-nvăţat să ştie Să se toarcă şi subţie, Să se facă lină moale Prin porumb şi ramuri goale, Pletele să-şi depene Prin zăbrele ţepene. Vînt ? A fost numai un pui, Pasăre din ţara lui. Aripile de dantele încă-s cu bruma pe ele, Degetele, la picioare, Au în vîrf mărgăritare, Şi călcîile-n stihar Ouă par, de nenufar. Calcă lin şi cu stitală, Ca pe foi de poleială, Şovăind că poate strică Gîzele de majolică. Mirodenii cu tamîie L-împresoară şi-l mîngîie. Urma-i e mirositoare A sulfînă şi răcoare. Cheamă-1. Puneţi amîndoi Gura-n flaut şi-n cimpoi. URARE Şcbiopătînd la uşa mare Cu-o metanie şi-o cruce, Greierele îţi aduce Doamne, binecuvîutare. Gînduri line, Spice coapte, Doniţi pline: Miere, smirnă, must şi lapte. Să-ţi aducă binele Clipele •* albinele. Ca balta şi miriştea Să-ţi răspundă liniştea. Bună pază, Scăpărată dintr-o stea, Preacurata-i albă rază Casei candelă săi stea. Şi să te-asculte norocul Ca un cîine în tot locul. Cîntec, stihuri şi poveşti... Măre, Doamne, să trăieşti. MOŞTENIRE I-a luat moşului din gura Luleaua, pe arătură, Cu scuipatul de mohîrcă. Şi-a luat şi pe moş în circă. Moşul, nedeprins cu somnul, Adormise întru Domnul. Şi ziua namiaza mare Cu unchiaşul în spinare, A-nvăţat să cînte-aşa, Din scuipat şi din lulea. Erai, taicule, plugar Dar psalt bun şi lăutar. Zicu-ţi şi eu o cîntare De alean şi întristare. Urcă-n slăvi, intr-o stihie. Scripca, taică, ţi-este vie. Ghiersul meu nemaicîntat Încîlcitu-i şi uitat. De te va trezi urcuşul Dai băiatului arcuşul, Alăuta şi luleaua . . . Ceru-i palid ca laleaua. OM DB PĂMÎNT Clădită-ncet cu dalta şi mistria, Zidirea lui atinge-n cruci tăria. Pleşuve piscuri, zvelte, drepte, rupte: Sorocul împlinit al unei lupte. Meşteşugarul trist a biruit. Scoboară bîrnele neodihnit Şi, desfăcute mîinile de scule, Şi-le-mpreună: două-au fost destule — Şi se măsoară-n ce-a făcut. Răsplata Este că-şi vede lucrul năzuinţii gata. Moşia străjuită de statui E doară sporul frămîntării lui. Nu se ghicise pînă-n ziua şaptea Ce desluşeşte ochiul pe-ntuneric noaptea. Putea să fie piscul mai frumos, Dacă te uiţi în sus, de jos. De-abia la vîrf ce scoabe cu talpa pot săd lege Mai trainic, ziditorul înţelege. La trudă, zi şi noapte, două vieţi, Afli ce ştii şi ce-ai ştiut înveţi. Meşteşugarul, tată, e pămîntul. bai auzit tu geamătul, cuvîntul ? 238 Ţi-a spus ce vrea şi ce şi-a pus de gînd ? Ca este greu, cad prea tîrziu sau prea curind Să scapere ţarina vulvori şi jar de vatră? S-a plîns că vîntul gol îl chiuie şi-l latră? Că duhurile rele, a ocară, Mînjesc catapeteasma cu aripa murdară ? Căd îmbălează varul şid vîră viermi în grindă? Că neputînd sad spurce, îl spurcă în oglindă? S a plins de carne, cînd a fost strivit In rîpa lespezilor de granit? Cînd l-a călcat, mînat pieziş de slugi, Călcîiul temeliei, de colţ, pe tăvălugi? Pămîntul nu se plînge. Lui nimic Nui de ajuns de mare ca să nu i fie mic. Crînccn la cuget şi la faptă, El se-ncleştează-n el şi rabdă. La miazănoapte şi la zi-amiază, Munţii treziţi la veghe stau dc pază Şi îmbulzita coifurilor gloată Nu are-n strungă loc să treacă toată. Dintre cetăţi de plumb şi de omăt Purcede înainte şbndărăt, Se dezmorţesc din stîncile oprite Zvonuri de lănci, murmure de copite. în peşteri şi firizi, nerăbdătoare, Pat hergheliile copita de zăvoare. La trecători, în marca sihăstrie, Un uriaş se scoală, cu zaua argintie, Cu fruntea-n cer, cu scut la cingătoare, Scrutînd în- şea ţinutul şi liniştea, călare. Din neamul vechi al Crailor Carpaţi, Născuţi din piatră maică, Sînt teferi zece gemeni, alăptaţi La ugerii sălbatici de zimbroaică. Uite l sfiios, ursuz şi mut, Smerit ca la-nceput, Destoinic însă şi a doua oară Să mai ridice un hotar de ţară, Neştiutor de sine şi de tot, Frînt pe genunchi ori opintit în cot. îl mîngîie de viaţă şi de moarte Rotirea-n bolţi a şoimilor, departe, în rotocoale, prinşi in curcubeie. Şi, dimineaţa, proaspăta scînteie O ia din plinii de zorea Şi-i scrie Domnului cu ea. O LĂCUSTĂ MTa umblat în păpădie O goangă cu pălărie Şi cămaşe stacojie. Avea fuste şi manta Tăiate din catifea Şi pieptar cu solzi de ţipla, Căptuşit c-un fel de sticlă. Domnişoarei cu trei rochii-i Lăcrimau rubine ochii. Sa te ntreb pe Dumneata, Cum veriişi în iarba mea Şi de unde, Domnişoară De cristal şi scorţişoară ? 240 După pana ce te-a scris, Vii şi tu din somn şi vis. Căci vopseli asemeni nu-s Decît colo, tocmai sus, Unde sînt intr-adevăr Pensule de-a fir a păr Şi zugravii de o şchioapă, Meşteri scriitori cu apă. Ce te-a supărat? ţînţarul, Păpurişul, nenufarul ? Aş ti vrut să stea s-o prind, A venit încoa sărind Şi-a plecat sărind intr-alte Buruieni şi mai înalte. Şi-aş fi vrut să-mi stea întîi Pe un vîrf şi s-o mingii. Mi-a lăsat atîta mic: Bumbii goi, de păpădie. A VENIT De zeci de vieţi îl cheamă Pe cel fără vîrstă, fără ţărm, fără vamă, Din singurătate. Are să vie vîntul, poate, Cu sulurile desfăşurate. Poate o umbră albă Cu luna în salbă. 16 — c. 327 241 Poate, veni pasărea înstelată Cu aripa tăiată, Acvilă, drumeaţă Prin ţărînă şi ceaţa. Poate vîntul mării, pribeag pe talaz. Nu venise pînă la amiaz’. N-a venit nici pînă la toacă. Strigătul în pustiu începuse să tacă. Păianjenii, preoţi şi arhierei, Puricînd odăjdiile de seîntei, în arcul streaşinii de la cerdac, Le cîrpeau cu aţă şi ac. într-un plop cu turla subţire Corbii-şi alegeau mînăstire. Mişunau omizile-n ălbii uscate De ape adevărate. Luna spartă Cazuse-ntr-o scorbură moartă, Ca un urcior de lut. Cînd a venit 1 Cînd a trecut ? Nu era vînt, Nici pasăre, nici de cer nici de pămînt, Nici om, nici vis. Era ca un lucru scris, Făptură de şoaptă şi scamă, Se urzeşte, se destramă. Ca o licărire de icoană. Avea inel, cu o broboană Ca o măceaşă, privirea amară De căprioară. Zîmbetul întristat. 242 L-ai aşteptat. Ai adormit. A venit. A plecat. VÎNT STRĂIN Vîntul nostru mic mă cruţă. Merge-ncet după căruţă. Mină boii grei la pas Şi dejugă la popas. Suflă-n foc şi în ceaun. E copilul nostru bun. Vîntul cel adevărat E străin şi-nvierşunat. Ca o bucată de apa, N-are loc în ce să-ncapă, Nici pe piscuri nici în groapă. N-are de ajuns pămînt. Cîmpul meu îi este strimt. Pustnic şi întărîtat, Plugul şi 1-a-ngenuncheat. Rupe, scurmă şi sfărîmă, Umple cerul de ţarină. îşi mină cu miile, Negre, hergheliile. Răscoleşte mările, Le varsă căldările. 1(3* 243 Ia-n vîrteje turmele Şi le pierde urmele, în spinare, sa răstoarne Taurii izbiţi, în coarne. Pune zările pe fugă, Prinde munţii şi-i înjugă, Cu pădurile gălbui Alergînd în hora lui. Vîntului, noi, venetic Nu i putem cînta nimic. FĂCĂTURĂ Dacă vrei să te iubească Ia podoabă tinerească, Pune la urechi scîntei, Legănate pe cercei, Mîinile-ntr-un roi de stele Scăpărate de inele. Albiturile să-ţi fie Cum îi foaia de hîrtie, Şorţurile proaspete. Şi primeşte-1 oaspete. Horbotele mai uşoare Decît pleoapele de floare Şi călcată, fusta lungă, Bine, netedă, pe dungă. Iar făptura să ţi miroasă A mireasmă uleioasă. 2U BÎLCI IN ALDEBARAN Hai mărgele ! la mărgele ! Cerul meu e plin de ele. Giuvaere, cruci, podoabe, Cîte trei şi patru boabe, Cu scîntei mai tari, mai slabe. Vînd şi un mărgăritar, Cinci ocale la cîntar. Dar păcat de greutate, Că scade la jumătate Şi pierde cîte-o cîtime De crîmpei din îngustime. Vineri seara, la lucarne, O să-1 am cu două coarne. Dar aduce şi noroc, Că se face iar la loc. . . Toată noaptea ţiu deschis: Vînd pe dragoste şi vis Şi numai pe datorie. Plata de Sfînta Mărie, Ori la un soroc, ştiu eu? Cînd o vrea şi Dumnezeu. Ia numai un pumn şi du'te: într-o palmă ţii opt sute. Dacă merge bine treaba Dau şi Carul mic degeaba. 245 Cînd lumina se aciuă, In oblon se face ziuă. In cui uşa pe la clanţă Şi strîng bolta-n tărăboanţă Şi o car tiptil acasă: Zorile să nu mă vază, Vîntul să nu mă miroasă. Azi, mi-a mai rămas o stea. Fetelor, care o ia ? DENIE Seara stau cu Dumnezeu De vorbă-n pridvorul meu. El e colea, peste drum, în altarul lui de fum, Aprinzînd între hotare Mucuri mici de luminare. Din cerdacul meu la el E un zbor de porumbiel. îmi trimite danie Cîte o gînganie, Paianjini pe sanie Sau pe o metanie, Atîrnaţi de-o sfoară, groasă Cît o umbră de mătasă. Şi se leagă de pridvoare Mirodenii dulci de floare, Ca o punte de poteci Pentru fluturii-n scurteici. Pe drumul de el ales Graiul n-are înţeles. 246 Mai mult spune cucuruzul Decît gura şi auzul. Domnul tace. Glasul nu-şi trimitencoace. Domnul face. LUNA S-A Luna s-a suit în zare Din pămînt, cît o căldare, Şi pe cît se tot ridică Moara-n rîu se face mică. La iazul de platină Cumpăna se clatină. Şi cred că-i un meşteşug Luna prinsă de belciug. Cobiiiţa-n cer se urcă, Sprijinită'!! crac de furcă, Pe cînd moara, strînsă glugă, Ţine loc de buturugă. ClNTEC DE BOALĂ Domnul, Dumnezeul mare Mi-a umplut două pahare Din cerescul lui rachiu Scos din lună cu burghiu. Şi-n fiecare pahar A lăsat şi'un drob de har. 247 Amîndouă-s ale tale, Zise Domnul, ia-le, bea-le. După ce m-a-mpărtăşit Insul mi s-a risipit. L-am pierdut jurîmprejur, Ca o ceaţă dintt-un ciur. Şi-am rămas pribeag în boare Ca un miros fără floare, Al căreia lemn uscat Rădăcina şi-a uitat. Ca un foc fara cărbune. Ca un fum fără tăciune. Sfintele sale potire Au intrat în clocotire. Sufletul îmi umblă beat Pe subt veac şi peste leat. Şi de sfînta băutură Mă ia cu frig şi căldură. Carnea n-ar fi mai bolnavă Dac-aş fi băut otravă. încerc sufletul să*l mint Că boala nu mi-i de-argint. Beteşugul, în zadar, Că nu-mi vine de la har. Dar un leac întotdeauna l-l aduce noaptea luna Şi cînd lună-n ceruri nu e Geme ca străpuns de cuie. 248 Din ce văd cu jurămînt Boala-i de la Duhul sfînt Şi nu mi-e milă măcar De nu de mine, de har. IESE VATRA Iese-o vatra şi se varsă, Mare, din negura arsă : Aur crud, fierturi dc jar, Dintr-un fund ca de altar. Trestiile prin unghere Par aprinse la-Nviere. într-o scorbură de strană Sade-o maică-ntr-o icoană. Sălciile se închină, Babe mici, din rădăcină, Şi fieştecare trunchi De răchita stă-n genunchi. Geme-a papuri cîteodată O cădelniţă-ngropată Şi din bălţi adinei, arar, Toacă n gol un clopotar. Unde cauţi, rugă, şoapte Şi biserici, zi şi noapte. 249 DACICA Mă uit la tine, şubred vas de lut. Trei mii de ani ai încăput. Veci de vecii, pe care le înfrunţi, S-au adunat în golul tău, mărunţi, Şi fiecare vîrstă din vecie, Lăsînd un fir de praf drept mărturie L-a pus tihnit în ciobul păstrător. Clipa trăieşte, veacurile mor. Tu, plin dc taine şt ştirbit în gură, Ai stat ascuns adine în arătură. Nici oasele nu i s-au pomenit Ale aceluia ce-n zmalţ te-a-ncremenit Şi, frămîntînd, ţi-a dat obîrşii noi. N-a mai rămas măcar din el gunoi. Tot un pămînt, la fel de bun, la fel de Tu eşti aci. El parcă nici n-a fost. Dar înmuiată-n sînge şi sudoare, Unghia lui ţi-a pus un zbenghi de floare Şi, ocolindu-ţi coapsa cu subţire Chenar, i-a dat noroiului simţire. Tu poţi să fii, el poate să nu fie, Zgtriitura-i teafără şi vie. Nu eşti al singurului Dumnezeu, Ca luna, ca o stea, ca o pustie, Eşti şi al semenului meu. Brîul tău viu, cînd mîinile-au murit, Da biruinţă gingaşului pipăit. prost: 250 Olarul drept pe palma lui te-a pus Şi-ai scos răspuns, la deget, în auz. Fragedul sunet, dulce. Un, E-ntreg şi nou ca lanceput, şi plin. Urciorule de vis şi de pămînt, El ţi-a dat glas. Eu îţi voi da cuvînt. ÎNTR-UN LAC într un lac alb de lumină, A ieşit o lună plină. Ce mai caută şi luna Tot în lacuri totdeauna ? Limpezeşte şi îşi spală, Noaptea, farfuria goală, Porţclanu-avînd o pată De argint necurăţată. Azi, în Iacul îngheţat Blidul nu i-a mai intrat Şi-i atîrnă-n ceaţa sură Vătămat de o ştirbitură. STRIGOI PRIBEAG Dintre vrăjmaşii tăi mai nempăcat, Unul aţine drumul la tot pasul, Mai ticălos ca toţi cîţi n-au cruţat Că te-ai născut, nici pîntecul nici ceasul. 251 Slobodă iese luna din pămînt Şi-n rouă ei trasare nouă floarea. El nu putea să uite lucrul sfînt Şid turbură jignit asemănarea. îţi dă tiptil ocoale de dihor. Ţiar otrăvi odrasla şi ţi-ar pune Foc în pătul, în staul şi pridvor, De nu şi-ar teme mîna de tăciune. Aî fi putut să ţi-1 agăţi de şea Şi roibul să-l tîrască-n ţărna oarbă Cu funia-nnodată de grumaz, aşa, Pîn’la tocirea oaselor de iarbă... Dar noaptea-n vis, printre strigoii reci, Vine smerit, şi şoapta lui blajină îţi face rugăciune să-l dezlegi Şi să-l mîngîi cu milă şi lumină. Şi cînd, a doua zi, te-nfruntă iar, îl laşi să scuipe bale şi scăpău, Pentru că ştii că sufletu-i murdar Se îndoieşte şi că-i pare rău. DOI COPII S-AU DUS Doi copii s-au dus de mînă Colindînd o săptămînă După scoici, după ghioace. 252 Vrînd cu marea să se joace, Ea, pierdutăm hora ei, Nu s-a prins la rînd cu ei, Aţîţată să'şi dăstrame Păturile de năframe. Se dezbracă şi se-mbracă, Singură ca să se placă, Fermecată să se scalde în sidefuri şi smaralde. Nu ştiu ce le-a căşunat Pe la ceasul înnoptat, Că pe un drumeac stingher S au pierdut, intrînd în cer. . . CÎNTEC DE BUDUROI în căciuli de stuh şi paie Stupii stau pitiţi în ploaie. Printre crăcile de prun Par un sat ori un cătun. Au făcut şi foc. Se vede: Fumul ceţii din livede. Mînăstiri, schituri, chinovii, Ale maicilor Zinovii, Epiharii şi Domniei: Chilii mici, chivote mici. Cam miroase-a iarbă mare: Şbau gătit şi de mîncare. De spălat, ele-au spălat: Rufe-ntinse la uscat. 253 Acum vreo săptămînă Atîrnau ciorapi de lină, Şorţuri, fote, ii, pe sfori, Bondiţe, de subsuori, Barişe, scurteici, la soare, Odăjdii de sărbătoare. Le-a strîns şi Ie-a scuturat Un vîrtej, amestecat Cu frunza şi florile. Au rămas surorile Numai cu ce-aveau pe ele Nişte aripi dintr o piele. Din ştiubeie şi prisaca Stariţele nu mai pleacă Şi maicile cuvioase Au pus obloane la case, De nu mai pătrunde'afară Nici un tir de rază rară, Şi urzesc ţoale de ceară. Trebuie să fie bine larna-n stupii de albine. Adormit pe jumătate S asculţi viforul cum bate Sfîrcul nu te mai atinge, Viscolul nu te mai ninge. Stai, că fac un buduroi De iernat, şi pentru noi. HORE ABECE A vrut Dumnezeu să scrie Şi nici nu era hîrtie. N-avea nici un fel de scule Şi nici litere destule. C-un crîmpei de alfabet Mergea scrisul foarte-ncet. N-aş vrea nici atît să i supăr Cit piperul de enupăr, Dar o să vă spui ceva: Nici carte nu prea ştia. Orişice învăţăcel Ştia mult mai mult ca el. El, care făcuse toate, Nu avea certificate. Cîtu-i Dumnezeu de mare N-avea trei clase primare. La citit se-mpiedică, Nu ştie-aritmetică. Ştie-atît: numai să facă. Ia o leacă, pune-o leacă. Face oameni şi lumină Din puţin scuipat cu tină Şi dintr-un aluat mai lung Scoate luna ca din strung. 257 Papagalul şi păuna Şi-au smuls pana, cîte una, Ca să-i facă pinsulă Domnului din insulă, Coliba de pe pămînt A Celui înalt şi sfînt Find clădită de peşti meşteri între talaze şi peşteri. El a luat mai bine-o pana De la ţarca năzdrăvană Şi-ascuţindu-şi-o-ntre deşte, Despicînd-o şcolăreşte, Şi-a făcut condei, în stare A seri şi pe piatră tare. A-ntins cerul ca o coală în toată tăria goală, însă pana nu scria. A luat atunci o nuia Şi a însemnat cu ea, Cu argint, stea lîngă stea. Şi ca să vadă pe schele, A făcut şi cruci de stele. Ce-a scris noaptea s-a zvîntat, Apoi, pîn’la scăpătat, Cu sugătoare de soare — Şi ziua şi pe-nserare A citit şi tot a şters, Cîte-o vorbă, cîte-un vers, Şi cîte o dată, fată, Toată foaia, cartea toată, 258 Finea Dumnezeu ce-a vrut P-ormă nu i-a mai plăcut. Că din scrisele prea drese Nici lucru prea bun nud iese. Cit a scris el cerul tot, Să spui drept, a şti nu pot. învăţaţi cu cărţulie Cred c-aproape o vecie. Pe cît mintea îl ajută Melcul crede că o sută De vecii întregi şi pline. Melcul ştie, cred, mai bine. însă cerul, în sfîrşit, E de-atuncea tipărit. HORA LUI ESOP La oraş, pentru-animale E-un mitoc de haimanale. Toată lumea are loc în asemenea mitoc. Păsări, fiare, dobitoace, Cu cojoc, fără cojoace. Piţigoiul, cucul, stîrcul Vin să vadă cum e tîrgul. Vulpea e cu-nsărcinare. Cioara vine de plimbare. 269 Oaia ştie cum e caşul: Nu ştia cum e oraşul. Obicei de mînăstire: Pe trei zile învoire. O cumătră şbo mătuşe Stau cu mătura la uşe. Şi-s deschise uşile Cui vine de-a buşile. Pentru şoareci şi pisici Sînt tăiate praguri mici. Jivina cu lunecuş Are osebit culcuş. Pentru dăsagi şi măgari Uşile-s, fireşte, mari, Căptuşite sus cu vată, La ureche să nu-i bată. Ieslea şi ea s-ar putea Să fie de catifea, Nu ştiu, nu e treaba mea însă ştiu că-n turn, Ia ha Cîntă bivolul bălan. E un ghiers puţin mai tare Decît de privighetoare însă, vezi, de-aceea-i dat Răgetul: pentru cîntat. HORĂ DE HÎTRU Mi-aprinsei şi eu o vatră într-o scorbură de piatră. Moş Pîrţag îmi dă tîrcoale Cu o găleată cu bale. De ce jarul meu sticleşte Dacă vatra lui mocneşte ? Vetrele ni-s peste drum : Eu fac jar, el scoate fum. Nu mai are tinereţe Moşul ca să mai înveţe Că-n văpaia vetrei mele Am pus o poală cu stele Şi c-am luat pentru dogoare Cocă, pe cîrlig, din soare. Nu vrea-nvăţ de nici un fel De la mai meşter ca el. Nicovala de-o aude Moşu-ncepe să asude. Galben, verde şi duşman Dă cu ochii de ciocan. O sdnteie sare-ncoace: Se mînie de ce-i place 261 Şi scuipînd s-o stingă, ea Fuge şi se face stea. Şi-i trec naduşelile Toate căptuşelile. A venit cerbul domnesc La mine să-l potcovesc. Opt potcoave mici, de aur, Ciocănite-au fost de faur. Am bătut colţi pădureţi La turmele de mistreţi. Lupii mi-au cerut măsele, Zimbrii frunţi cu coarne grele. A venit şi Făt-frumos Buzdugan să-i fac mai gros Şi Ileana, doi cîrcei De argint să-i fac. Cercei. Şi prin fierăria noastră Trecu şi luna albastră. Hîtrule, nu e nici un Mijloc să te mai îmbun? Taica ţi-ar drege şi ţie Vreo chivără, vreo tichie, Cînd ai vrea în arătare Să ieşi mîndru şi călare. HORĂ DE BĂIEŢI într-o ţară care-a fost Era mare cel mai prost. Bi-ba, ba-ba Li-ba, la-ba. 262 Ţara unde-i bun tutunul Avea proşti unul şi unul. Bi-bo, bo-bi Ri-bo, ro-bi. Cine-o leacă-avea de cap Şi-l punea după dulap. Hu-hu, bu-hu Bu-hu, hu-hu. Pentru că omul cel mare Se-alegea după picioare. I-ha, ba-ha Ba-ha, i-ha. Umblau solii prin norod C-un carîmb şi-un calapod. Lu-la, la-lu Vi-va, va-lu. Şi cinstirea ţi se da După talpă şi pingea. Da-du, du-da Ga-gu, gu-da. Dar deştepţii fiind prea mulţi Au rămas pe drept desculţi. I-ha, pa-pa Pa-pa, i-ha. Am o minte, vai de mine, Şi mă face de ruşine. Cio-ca, bo-ca Bo-ca, cio-ca. Spune tu, pe ce-i cunoşti Dintre proşti pe cei mai proşti ? Zu-ri, zu-ra Zu-ra, zu-ri. După chica sau chelie? După unghii sau simbrie? Pa-vu, ga-vu La-vu, la-vu. 263 Finea, vezi, mai-marele Şi-ascunde picioarele. Tra-la, la-la La-la, la-la. EXAMEN DE UCENICI Poate-ai auzit de-o ţara... De ţara lui Pietde-vară. Şi acel ce nu aude, Are-n ţara ceea rude. Ce-ai să-mi spui de Gură-cască ! Cine nu-i să nu-1 cunoască ? Dacă te-aş fi întrebat Despre Papură-mpărat? S-a dus veste-aş fi răspuns Ca de-un drac de popă tuns. Ia seama să nu te-nşeli Că trecem la socoteli. Zece, şapte, nouă, una De-o potrivă-s totdeauna. Ba pe cît mi se cam pare Nula e ceva mai marc Şi un chil e cît un dram. Bine. Nici nu m-aşteptam. înmulţeşti? Ca şi cum scazi. Ce-a dat ieri? Ce dă şi azi. Cum e împărţirea bună? Cînd sporeşte şi adună. Cum sînt puse oasele ? La om, pe de-a-ndoasele. Citeşti drept? Dar scriu întors. Pui muştar şi iese orz. Pui cartofi, ies toamna gîlci. Piatra ced? Un fel de zgîrci. Despre măduvă şi carne. . . Nişte copite şi coarne Şi se vede pe copită Potcoava nejumulită. Ce ia cofa din izvoare? Păcură şi apă tare. Ce-ţi fac vacile-n păşune? Ce să facă ? Rod cărbune. Ce e cercul? Un pătrat. Cum e unghiul ? Crăcănat. Un căţel? E un purcel. Ce-i altfel? Tot ce-i la fel. Sînt acum încredinţat. Tînăru-i om învăţat, Zice Preşedintele, Potrivindu'şi dintele. Şi noi, zise adunarea, Ne^am făcut încredinţarea. Aşa şcoală, frate-meu, Parcă-aş învăţa şi eu. HORĂ ÎN GRĂDINĂ între flori de chiparoasă Doarme. Cine doarme dus, Răsturnat cu ceafa-n sus, Vînătă şi unsuroasă? Dc subt foi, unde-i culcat, Capul singur i se vede. Somnorosul din livede A vorbit. Poate-a visat. N-are fir în cap, de chel, Şi, găsi-l-ar strechile, l-au căzut urechile. Du-te, zgîlţîie-1 niţel. 266 Domnule, nu ş* cine eşti Dar te bate vîntu-n pat Şi parcă te-ai şi umflat. Pune fesul că răceşti. Dă-i mai bine-un bobîrnac. N-ai văzut că e dovleac? horă-n bătătură într-o magazie goală Am deschis şi noi o şcoală. Mai cu seamă fetele, Bercile, boghetele, Sînt silite să înveţe înşirate sus pe beţe. Am primit la-nvăţătură Tot ce-a fost mai bun de gură. Găinile şi cocoşii Ne-au trimis gălăgioşii. Bibilica s-a-nvaţat, Cred că nu m-am înşelat, Atît să zică ; « păcat ». Şi s-a dus pe drumul scurt Zicînd că ştie prea mult. Mîţa vru să fie moaşe, Dar se lasă păgubaşe. Din clasa-ntîia primară A fost broasca dată-afară. La purtare şi Grivei Are tot unu şi trei. Gîsca mestică sacîs Şi raţa moare de rîs. 267 Curcanul, umflat în pene, Scoate moţul din sprincene: Cîntă-n poartă caterinca. Directoare: Baba Ţinea. HORĂ DE ŞOARECI Toarce supărat Şi îngîndurat: Se'mplineşte, poate, Anul jumătate, Şi tot nu-i mai trece. Să rămîie rece E cu neputinţă. Nu-i dă voie firea. Şi-i o suferinţă Numai amintirea. Din tot ce-am aflat Din vecinătate, Are roşcovanul Marcu cotoşmanul Nu numai dreptate Dar temeiuri bune Să se şi răzbune, Dacă nu i-ar spune Cugetul jignit Că ce-a fost rămîne Bun pecetluit. 268 Aflu aşadară Că-ntr-un timp şi-o vara, Mîndru cum îi el De ce-i poate ghiara, L-a-nfruntat ocara Unui prichindel. Ceea ce cam pate Mai adesea, poate, Alde Goliat, Rămînînd, vezi bine, De rîs şi ruşine Şi nemîngîiat. Pînă la-ntîmplarea Cea cu supărarea, Viaţa lui fusese Dulce, pe alese. Gustul ce-i poftea Se şi împlinea. Căci dormind cît şapte, Din zori pînă-n noapte, Mînca, se-nţelege, Cît nouăsprezece Şi crescuse-n puf Cîtămai burduf. Se trezea, cerea, Căpăta, dormea. Ba se mai slujea Şi fără-a-ntreba, Vîrîndu-şi-o goală Unghia în oală Şi cîte o dată Laba-n supă, toată. De somn şi de lene Nici clipea din gene. Poate doar visînd Dădea, cînd şi cînd, Niţeluş, din coadă. Dar puţin de tot, Nu cumva să-i cadă Sau să-i facă nod. Aşa, fericit, Ce i-a trebuit Să'şi iasă din lire Şi din fericire? într-o zi din an, Nu ştiu la ce ceas, Ghem, ca pe divan, El cînta pe nas, Colea-n leuştean. Un şoarice pui Vine-n dreptul lui. începe sa joace Mingea, CU'O găoace. Dintr-un vîrf de bob Şi-a făcut scrînciob. DintX'O rădăcină, Funii şi prăjină. S-a-nvîrtit pe fus, A sărit în sus. Fuge ca pe sîrmă, Cu coada la cîrmă. (Coada lui elastică Este cu gimnastică.) 270 Pe nerăsuflate Şi-a făcut în chipuri Şotiile toate Şi multe tertipuri. E o jucărie Cu scamatorie. Labele-argintii, Ochi cu gămălii, Cu licărul iute. Urechile ciute. Sprinten şi vioi Ca un piţigoi, Bătu-l-ar să-l bată ! Cîtu-i de curată Şi gingaşe, zgaiba ! E fudul ca naiba. Dintr-un fund de ghindă Şi-a făcut oglindă, Vîrful unei pene Şi-l dă pe sprincene. Cu o ismă creaţă Perie-o musteaţă. De printre zorele Alege umbrele Şi mireasma bună Din fragi şi căpşună, Lacom de prinos Cu iz tămîios. Apucînd încoace, Vine să se joace Şi cu coada lui, A cotoiului, 271 Care, cum se ştie, E un tigru, însă De bucătărie. (Papă unt şi brînză.) Jocul s-a încins Ca-ntre ins şi ins. Se rostogolea Ca pe catifea. Şoaricele, biet, Era luat în braţe, Şi cam strîns la piept, Pipăit la maţe. Simte, parcă, ghiare Blînde în spinare Şi-abia c-a scăpat De-a fi sărutat, într-o coasta intră Blana de mînuşe : Pare cad înghimpă, Parcă4 înăbuşe. Iacă, dintr-un strîns, I-a venit şi-a plîns... Dar duiosul gîde Este bun şi rîde. Greu să se ridice, Şoaricele-şi zice : « Mila dumisale O să mă deşale ». Dar, vezi, la cotoi, Bucuria-n toi Şi fără zăbavă, Nu e de ispravă. Şoaricele lui Ia-1 de unde nu-i... Pe subt o ţintaură S-a ivit o gaură, Pesemne, deoarece N-a mai fost nici şoarece. Acum, pisiceşte, Marcu se gîndeşte, Muşcîndu-şi uscate Buzele umflate. De ce s-a jucat Şi nu l-a mîncat? Altă dată. . . dacă , . . Ştie ce să facă. Şi dacă-altă dată N-o fi niciodată/ Ţine minte bine, Marcule, şi du-te. Ia seama să nu te Pape el pe tine. POEME INSCRIPŢIE Neavînd de lucru-n cîmp, Nici în luncă nici în dîmb, Că muriseră şi pomii De arşiţele Sodomii, Cu care ne-a osîndit Leatul anului cumplit, Mătrăguna şi leşia Năpădindu-ne moşia, M-apucai, molîu, să-nvăţ în ţarină-a seri cu băţ. Măcar ţarina să deie Vorbe-n brazdă şi condeie. Om în vîrstă şi tîrziu, Tot am învăţat să scriu. Prins ca de'O copilărie, Mîna se porni să scrie. Mîzgălii cu tibişir Lemnele din cimitir. Făcui semne, cercuri, cruci, Pe bordeie, pe uluci. Se găsesc pe cîte toate Slovele mele culcate. M-ajunsese şi-o turbare Să pui semne de'ntrebare, Cîte trei, pe toate cele, Cînd pe pietre, cînd pe stele. 277 Zgîriam cîte ceva Pe urcioare, pe ulcea, Pe o casă, pe o poartă, Pe copaci, pe frunză moartă. Au scăpat de pana mea Meiul doar şi mazărea. Slovele cele mai bune Le-am scris negre, cu cărbune, Pe deasupra cu vopsele. Le-am pus ceară cu mărgele, Şi dintr-unele tipare Mi-a-ncolţit şi cîte-o floare. Nici acum nu ştiu s-aleg; Meşteşug a fost ori zbeg? 1945 ÎNTOARCERE Copacul, vîntul au venit de-aseară Şi cheamă gîndul istovit, afară : Li-i dor de el, că nu se mai adună De multe nopţi, să umble împreună. Unde-i, mătuşe, nu-1 văzuşi? Staţi să mă uit. V-aduc răspuns acuşi. întreabă, gîndule, de tine Vîntul pribeag şi pomul. Nu mi-e bine. Ce să le spui 1 Ştiu eu ce să le spui ? Că gîndul, maică, nu mai e al lui... 278 Spune-le că m-au amăgit destul, Că sînt de vînt, de drum şi de copaci sătul, Că zac olog, mîrşav şi amărît. . . Ba nu I Stăi, nu te du. Dă-mi cîrjile, dar prinde-mi tulpanul alb de gît Cu boldul lung de aur cu gămălie-albastră. Şi dă-mi şi-o floare din ghiveciul din fereastră, Şi spune-le că viu numaidecît. 1939 ŞOIM ŞI FATĂ Vulturul prigonit de vînt Căta scăpare la pămînt Şi fulgerul îl răsturnă-n fereastră. Acolo înşira pe aţă-albastră Mărgele, o domniţă, ca-n poveşti. Intră! îi zise. Şoimule, tu eşti ? Te-am cunoscut de mult şi te aştept, Dar te lovişi de turnul meu în piept. Nu erai tu, pe sus, peste palate, Rotindu-te-n singurătate, Cînd te-am chemat din frumuseţile pustii Şi tu te afundai mai tare-n sihăstrii, Viteaz în zbor, învierşunat în luptă Cu negura neîntreruptă? Semeţ de slavă, slava te-ncovoaie. Ţi-a frînt avîntul, te-a zvîrlit în ploaie. 279 Binevenit fii, şoimule, în casă. O să te-mbrac în zale de mătasă Şi o să-ţi pui brăţări în ghiare, Inele cu mărgăritare Şi pene mari de aur între pene. Să te înalţi între stihii viclene, Să tragi din nou hotar punctat cu stele, Pajura mea, împărăţiei mele. Decît să-mi toarcă miţele-mprejur Mi-ar fi plăcut, fireşte, un vultur. Ascultă, e mai cald aci ca-n pisc şi ceaţă, Vreau să se joace şoimul cu ghemul meu de aţă. Şi-ţi voi mai face-un dar domnesc. Cu lanţ uşure laba-ţi împletesc. O să te pui pe steaguri, pe bani şi pe peceţi Şi ai să-nveţi ce n-ai visat să-nveţi. Pe-o parte împăratul, pe cealalta hultanul. Al doilea pe ţară. Ce vreau, vrea şi sultanul. Ia vin’ să vezi cum se trăieşte Adevărat şi bine păsăreşte. Pietruşii, mierle, granguri, ciocîrlii Se simt la larg în colivii, în curte fericitele-or atenii, Le poţi vedea, sînt sumedenii. Privighetoarea cîntă mai frumos. Ochii de cînd c-un vîrf de ac i-am scos. Nu mai putea Cînta, aripa de-şi vedea. Cu ce mă laud însă sînt coconii Mei scumpi, cuminţi şi blînzi, claponii. Găină şi cocoş, cam pe din două, Hi sînt aproape-n stare sa şi ouă. 280 Nu turbură, nu striga, nu cer nimic. în pace Şi-n ascultare, fraged, şi sufletul le tace. Vultur ursuz, ia pildă şi-ţi înmoaie Pana de fier, ca Una de agniţă şi oaie. Ai dat ceva? Un zbor pierdut agale între tării şi stele, în spirale. Şi ca să te putem avea Noi te-am făcut de bronz şi tinichea. Nu ţi-a plăcut nici zahărul nici cuşca Şi-abia de te-am ajuns cu puşca. Nici preaslăvitoi împărat Nu te-a putut avea neîmpăiat. De-acum al nostru eşti de viu. Şi-o să-ţi aleg şi-un nume. Nu vrei să-ţi zic scatiu? La pipăitul fetei, între dalii, Şoimu-şi lăsa, deschise evantalii, Aripile în manile gingaşe, Rămas ca un copil fără cămaşe. îşi desfăcu de voie bună Ghiara rănită de furtună, încovoiata unghie de fiară 1 se-ndulci, muiata-n mir şi ceară Şi s-a simţit intrînd într-altă fire Blajină, de tămăduire. Dar ce văd? zise fata de-mpărat, Care-1 văzuse numai în zbor şi legănat. Stăpîn pe uragan şi peste vii şi morţi, Mă mir de ghebă, cum o porţi. Numai în zbor eşti învăţat Să nu fii strîmb şi cocoşat? 281 Cum poţi să fii de zbor în stare Cu cîtămai movila în spinare? Nu m-aşteptam, spun drept, să fii atît De-mpiedicat şi de urît. Ţi-aş face şi-o mărturisire, Eu te-am văzut mai sprinten, mai subţire. Şi urmărind în slavă drumul tău Te-aş fi crezut mai falnic, mai flăcău. Mă uit mai bine. Gîndul mi se-ncurcă Erai vultiir şi ai rămas o curcă. Te-aş pune-n curte, dacă nemîncate Ar mai rămîne curci adevărate. Dar adormind, domniţa l-a uitat. A doua zi nu l-a mai căutat Şi nici a treia, nici a zecea zi Gîndul domniţei nu se mai trezi. Vultftrul vede vînt şi vrînd să zboare Dă de tavan şi cade pe covoare. Cine te-a pus, domniţă, s-o răsfeţi, Să-i dai făgăduiala altei vieţi Sălbatecei şi negrei zburătoare, Dacă o uiţi în turn, la închisoare? Ea nu mai e, domniţă, fie-ţi milă, Nici pasăre de curte, nici acvilă. 1939 ZIUA ALBĂ Zi albă, zi uşoară, de zăpadă. Faţa de in se-aşterne sărutată Şi, proaspătă şi nouă, s-a întins Cu fluturii din ceruri care-au nins. 282 în dreptul geamului de chihlimbar E pusă masa cinei în altar. Înveşmîntaţi în ăripi, ca^ntr-o haină, îngerii mici adus-au har în taină. Din înălţimi, o rază aurie Ia parte-n bolţi la sfînta liturghie Şi lingura rotundă din potir Lacrimi a scos şi rouă de safir. Un gust ce fuse-n vin şi în prescură I s-a topit ca un surîs, în gură, Şi-n sîni feciori a scăpărat scînteia. ~ Cuminecă-se roaba ta, Femeia. 1939 ZIUA CENUŞIE Ziua cenuşie, vînăta zi tristă, îşi cocoloşeşte soarele-n batistă. Printre canavaua ceţurilor, sură, Plopii de frînghie-s prinşi în ţesătură. Roiuri, porumbieii: vreo cîteva sute De scrisori şi plicuri albe, desfăcute. Negura urzeşte, molcomă şi mută, Noaptea nentrerupta, nemaiîncepută. Hornurile toate dau puţină ceaţă, Cîlţi cîte-o fărîmă şi ţigaie creaţă. 283 Soarele rămîne spînzurat: un bumb. Zi crochiu. Estompă şi condei de plumb. 1939 CĂTUNUL Cătunul s-a mutat tiptil, din zare, în cimitirul lui, mai mare. Ce s-a născut, pe rînd s-a şi-ngropat Şi crucile au intrat în sat, Viori de lemn încremenite într-un semn. Şi au ieşit din sat pînă departe, Lăsîndu'i drumurile moarte. Ia seama bine, dacă treci, La încîlcitele şi vechile poteci. Să nu te-mpiedici de ciulini. Morţii-s acolo, ca-n cătun, vecini. Tîrît în ploaie de ciubote grele, Drumeţul, noaptea, poate să se-nşele Şi, încercînd cîrligul pus la porţi, Să ceară găzduire de la morţi. 1939 STĂ SINGURATEC Stă singuratec cîinele. De pază Nu ştie cui, pe la amiază: Fîntînii rupte, spinului uscat, Drumului, cerului, omului? A tremurat. 284 Gerul îi ustură urechile, laba, Nevinovat, neîndurat şi degeaba. Carnea, vlaga, zgîrciul, pe de-a-ncetul, I le-a mîncat şi mistuit scheletul. Barbă aspră i-a crescut, zbîrlită. Vocea scrîşneşte isprăvită. Şi-a purtat, ocărite, oasele Pe la toate uşile şi casele. îl chem şi nu înţelege: Nu mai poate să se dezlege. Dar ochii lui, într-un maidan, Părinte, Dau mărturia lucrurilor sfinte. 1939 UN PLOP USCAT Un plop uscat şi lingă plop o şcoală. Jurîmprejur, tăria goală. O veşnicie uriaşe, nentrerupt Albastră-n şes, în zări, sus, dedesubt. Atîta cer pentru atîta sat! Atîta Dumnezeu la un crîmpei! Un greiere de om stă-ngenuncheat Cu cobza-n rugăciunea ei. Tu te închini şi mai nădăjduieşti, Fărîmă de ceva ce eşti, Şi glasul tău cîntat ţi se îngroapă Cam heleşteu un strop de apă. 285 Plopul uscat ştia mai mult: a fost. Fă şi tu trunchi, ca plopul din ogradă. Creşte la cer, de bunăvoie prost, Dă frunze-n el şi lasă-le să cadă. 1939 RUE DE S AINT -PIERRE în zidul vechei uliţi, un ochi de geam cu stor De şase veacuri zace cu fiarele-i pătrate, La singura dugheană din cetate. Calvin trecea pe-acolo, bolnav, spre Consistor. E o tăcere moale, de rugă de sfeştanii, Şi liniştea lînoasă se leagănă-n cîntar, Mişcată din părete de ceas cu minutar, Pe lanţuri, depănate ca şirul de metanii. Bâtrîna băcăniţă-n tîrligi cîrpiţi cu sfoară, De zeci de ani măsoară de-a strîmbul preşum lung. Opt paşi din fund la uşe şi îndărăt, i-ajung, Cu cîrja de la dreapta, proptită-n subsuoară. Ai sta-ntre saci şi chiupuri, strîns bine la căldură, Poete fără gazdă, şi-ai vrea să-i fii nepot. Să scrii din ce-ţi năzare şi, razimat în cot, Uitîndu-ţi călimara, să-nmoi peniţa-n gură. Geneva, 1906 DOMNIŢĂ... De-amar de timp, scriindu-ţi şi cîntînd, Stau cu-o ureche-n zid şi la pămînt. 286 Pridvorul tău, de sus, din turla mare, Nu a cinstit scripcarul cu o floare. Tocită-i pana-n slova ta Şi corzile, nici ele, nu mai pot cînta. Domniţă cu cinci turle ia cetate, Răbdai aproape anul jumătate, Şi-n aşteptare, număr ca nebunii Luceferii rotiţi din coada lunii. Nici slut nu sînt şi am destoinicie Şi la stihiri dar şi la cerbicie. Nu te cerşesc. Te vreau. Am dreptul. Sînt Legat de umbra ochilor tăi crunt, Şi-s doară Făt-frumosul din poveste. Ajungă stihurile-aceste. Mai zic atît: Ia seama bine, Că-s neam din hoţii fetelor Sabine. 1940 CÎND S-AR OPRI SECUNDA Păianjenul visării parc-ar sui cu frică Şi ar călca, pe firul nădejdilor întins, Care-şi destramă vîrful, pe cit i se ridică Un căpătîi în haos, de-o stea de unde-i prins. 287 Singurătatea-n zale mi-a străjuit cavoul Ales pentru odihna rănitului oştean Şi i-a cules auzul catifelat ecoul Cu şase foi, al frunzei căzute din castan. De mult păzeşte cripta şi treapta ce scoboară, Dar vremea, nentreruptă de morţi şi crăci uscate, Erin mîinile tăcerii, de ceară, se strecoară Ca un fuior de pulberi şi brume deslînate. Intercalate-n ritmul unicului viu vers Ar mai simţi cadenţa, de-a pururi ascultată De valuri şi de zodii, egale-n pasul mers, Cînd s-ar opri secunda şi inima să bată? 1940 FLAUTUL DESCÎNTAT Argatul, auzind că-L cheamă, S-a turburat, de bună seamă, Şi ce mira mai mult oierul E că-l chema la curte chiar boierul. Stăpînul, trîndăvind în slava lui, Nicicînd nu se-arătase şi nicicui Şi simbriaş la staule de-o viaţă, El nu ştia măcar cum e la faţă. Gospodăria lui de prin Amiazamare Se cîrmuia de sus, din depărtare, Cu mori, cu turme, cu bucate. Doar pe la cîştiuri, din cetate, Trăgeau în sate, într-acoace, încăpătoarele cerdace, Carele-nalte (putini, boloboace, Coşuri şi papuri) încărcînd cu plin Caş, miere, grîu, porumb şi vin. Sămînţa brazdei grase, muncită strîns şi crunt, Din spicul cu mustaţă, zbîrlit, cu miez de unt, Şi sacii grei cu aur de mălai — Plecau în coviltirile cu cai. Portocalii, ştiuleţii-mpletiţi cu boaba mare Ca nişte faguri de mărgăritare, Culeşi cu patru fote curate, de pănuşi, Ieşeau din subsuoara cocenilor, păpuşi. Şi toate, vii, ogoare şi prisacă, Urneau din bătătura uscată şi săracă, Şi se ducea puhoiul plăvanilor, agale, Ca satele, de vale. Ba oamenii puteau să creadă Că sînt purtaţi ca o cireadă, Nu-mi mai aduc aminte şi am uitat cu cîte Gîrbace şi ce feluri de joarde şi de bite. Căci între oameni şi stăpîni Era un gol zidit, ca la fîntîni, în care apa suie-n gol de-a gata, Tîrîte sus cu lanţul şi găleata. Izvorul nu se poate nici uita în ochii celuia ce bea, Nerăbdător ţîşnirea să i-o soarbă Cu gura lacomă şi oarbă. 289 Din pricină de ziduri şi de gol Şi pasărea lua calea de ocol. Poruncile peste moşie Veneau pe la isprăvnicie. Ispravnicii, pe lingă ei, Aveau alţi mulţi isprăvnicei Şi-aceştia calfe, ucenici Mai mari, mai mijlocii, mai mici; Dar fiecare se-mputernicise Cu un crîmpei din pravilele scrise Şi fiecare-şi ascundea la sin Fărîma lui de petec de stăpîn. Trimise, spuse şi umblate, Poruncile-ajungeau schimbate Şi tot mergînd din ins în ins Soseau pe dos, parcă-ntr-adins. Stăpînul, n-aveai voie, ca pe moaşte, Nici de-ad zări, necum de-a-1 mai cunoaşte, în dreptul buzelor şi-al feţii Făceau de strajă logofeţii Şi dintre ei spătari, scutari, Păzeau fruntaşii cărturari. Stăpînul de ogoare şi de ape Era un bun al slugilor de-aproape, Şi cînd voiai să-ţi vezi cîrmacii Ţi-eşau-nainte psalţii şi tîlmacii. I-ai fi privit: I-ai fi mînjit. I-ai fi rugat; I-ai fi spurcat. Cînd lacrima nu ştie de zăbava, Oftatul nu e de ispravă, Necazul însă nu tihneşte Şi nud pe boiereşte. Te-apuca, taci! şi taci daca te doare Că se deoache pofta de mîncare. Şi nu ştiiai, ca vai de capul tău, Dacă-ţi era mai bine cînd era mai rău, Nedumerit, ca vai de tine De nu era mai rău cînd îţi era mai bine. Porni cam pe la toacă.. . Mai mult decît să-l bată, ce putea să-i facă ? O să-l omoare? o să moară. Nu moare doar un rob întîia oară. Ajunse, după ornic, pe la şase, Cînd soarele se uită printre case Şi cată înapoi. Cu chivăre, la uşe, şi suliţi, erau doi. Porunca e poruncă. L-au lăsat, Ciobanul a intrat, Murdar de năduşeală şi de praf. L-a dus din spate un vătaf, Trăgîndu'Şi prin belşuguri de odoare, Ca vai de lume, bietele picioare. Şi nu putea să-şi vie-n fire. Era ca o biserică şi ca o mînăstire, Clădită parcă de Satana. Parcă-i simţeai duhoarea şi pulpana Foşnite prin unghere. 0 altfel de-ntocmire şi putere Decît la stînă şi la plug, AltfM de meşteşug 1 se vădeau argatului la curte. L-au mirosit cîini lungi cu labe scurte, L-au miorlăit pisicile, cu blană Molatică şi nazuri de cucoană, Trîntite-n perini cît sofaua De-o lene tremurată ca damblaua. 291 Umblînd în colivii să se atîrne L-au rîs şi papagalii cu pliscurile cîrne. Un maimuţoi dădea-n căruţă Un alt soi de maimuţă Iar un vultur cît omul, subt zăvor. Smucea de o cătuşe bătută pe picior. Săli mari în care timpul tînjea şi adormise, Şi cimitire-nchise. în lustrul pardoselii de lespezi reci, de ceaţă, Zăcea o licărire de cremene şi ghiaţă. Păreţii, de la podină la grinzi, Unii dădeau într-alţii cu oglinzi Şi împătrit de zece ori, în coadă, Veneai, în loc de unul, o grămadă. Şi te sfiiai de sine'ţi ca de nişte Străini iviţi în privelişte, Din ape sure, lungi ca nişte strane. Avea şi glasul umbră-ntre icoane, Dînd zvonuri pe şoptite din tăcere, Din încăpere-n încăpere. Ion văzîndu-se o sută A dat să strige « Doamne-ajută » Şi glasul lui, ca-ntr-o pustie Stîrnită, s-a făcut o mie. Se răzgîndea şi şovăia să calce Pe scoarţe şi covoare cît o falce: Nu mai văzuse de cînd e, Ion, Odăi cît o păşune şi preş de un pogon, în străni, cu papuri la spinare şi şezut, I se părea că vede ce nu s-a mai văzut. Şi ca o capră şchioapă, pe trei căi, Se-mpiedica de praguri şi odăi. « Bine-o trăi boierul, îşi zise, şi nu-i chip să Nu-1 jinduiască omul. Dar mai bine lipsă. Doamne I ofta ciobanul abătut, Mai rău tu nu m-ai fi bătut ». 292 Şi se sucea tiptil prin casă, înfricoşat că spaima îl apasă. Şi îi venea să-mpungă-n zid, să mugă, Cătînd cu ochii uşe, ca să fugă. Că-şi aducea mîhnit aminte De tihna lui de mai nainte Şi încerca dintre comori să scape Ca din răspărul unei ape. — «Nici n-ai venit şi vrei să pleci?» îi zise Stăpînul, care-1 auzise. — « Ce faci la curte 1 » 1-a-ntrebat. — « Cioban sînt, sărut mina, şi argat. » — « Şi cum eşti poreclit ? » — « Ion », răspunse prea smerit. — « Şi ce simbrie ai ? » — « Iţari, obiele şi o chilă de mălai, Şi-un miel de Paşte, cînd îs mulţi, cucoane.» — « Şezi colea, lîngă mine, jos, Ioane », Zise boierul, hotărît şi tare. «Mai am o întrebare: De unde-ai învăţat să cînţi din flaut? Că de-aia te-am chemat, ca să te laud. Ba, te-am chemat şi pentru altceva... Vezi casa asta? E a ta. Nu poţi rămîne fără parte, Argat şi slugă pîn’ la moarte. Te-am auzit cum cînţi şi-mi place. Apropie-te, vino mai încoace. Şi şezi aci, pe jilţul meu. E-al tău, ţi-am spus, fă ce zic eu. Stăi bine, ce te ghemuieşti? Tu nici nu ştii ce meşter eşti Şi ce cinstire ţi se mai cuvine Faţă de unul nen semnat» ca mine. 293 Nu am o fată, că ţi-aş da-o ţie, Ca-n basme, o domniţă cu împărăţie, De-aci nainte, vreme nouă, Vom face viaţa pe din două, Deşi prea bine înţeleg Că ţi se cade totul pe de-a-ntreg, C-ar trebui cu-adevărat, Tu să fii domn şi eu argat. Flautul tău e flaut descîntat. Văzuşi de ce te-am fost chemat? Ghiersul ţi-e dulce, graiul ţi-e ales Şi are tîlcuri bune, cu-nţeles. Tu trebuie de-aci nainte Să faci numai atîta: ghiersuri şi cuvinte. Deocamdată-ţi dau din toate O legiuită, sfîntă jumătate, întinde mina, ia-le: Nu-s ale mele, ’s-ale tale. Ţi-ajunge? Nu măsor cu cotul Şi, dacă vrei, zisei că-ţi dau şi totul ». Ion îşi zise: « Doamne, cel din cer, De spaimă-mi vine iar să zbier. Nu e aievea, ăsta-i vis Şi numai Duhul rău mi l-a trimis ». Că-ntr-adevăr, Ion argatul îl desluşea-n boier pe Necuratul. — « Stăpîne, zise, nu mai ştiu: Sînt sănătos, sînt mort, sînt viu? Un lucru ştiu, că sînt năuc. Cînt şi eu ca o cioară, ca un cuc, Şi niciodată nu m-aş fi gîndit Că fac ceva deosebit. Eu am crezut, să fie zicala mea iertată, Că flautul nu-mi face o ceapă degerată. îl cerc şi eu, aşa-ntr-o doară, Şi suflu-n el şi-acum ca-ntîia oară. Berbecilor tăi, poate, le plăcuse Şi babelor cu caiere pe fuse, Şi asculta la flaut şi un ied. De-mi spui şi dumneata încep să cred. la seama insa, doamne, voia bună Să nu ne dea de gol şi de minciună. Am auzit odată că mai-marii Se sărutau la chef cu lăutarii Şi că treziţi, a doua zi, de greaţă, îi trimiteau la ştreanguri cu dis-dedimineaţă. Ori, poate, neavînd boier în loc, Umbli cumva să-ţi baţi de mine joc ? Că n-are rost să pui pe mine preţ Şi să mă faci din slugă cîntăreţ. Lasă-mă slugă, nu mă vreau stăpîn, Ca să mă ţiu de domni şi să-i îngîn, Să-mi fie frică de le-oi zice ba, De voi tăcea cînd ei m-or întreba. Că mă cam sperii de-ntrebare Şi nu prea intru-n voia lui cu fiecare Şi n-am la toată vorba nici răspuns. Am un stăpîn: nu-mi este de ajuns? Cu ceilalţi, mai mici ca dumneata, îmi e mai lesne a mă descurca. Cîştigul bacilor desculţi E că nu vor stăpîni prea mulţi. Dacă mă fac boier poate că-i bine; Nu te mai ţin de rău, în gînd, pe tine. Ca să-ţi fereşti, Ioane, tu gîtiţa de ştreang Dator eşti tuturora metanie şi hang, Şi poate că, dintr-una într-alta, niciodată, Aşa e boieria, nu scapi faţă curată. Şi facem, mi se pare, şi tîrla de ocară, Stînd pe la uşe, ploconit la scară. 295 Rînjit In silă, pînă la urechi, La musafirii tăi, şi noi şi vechi» Să casc de cască ei şi, la sudalme, Să mă ridic şi să le bat în palme Şi să mă strîmb şi să mă-nchin, Să zic la toate: bine şi: amin. E greu să mă mai ţugui, să mă ascut, Că niciodată nu m-am prefăcut. Orice-aş mai fi, o să rămti ce^am fost, Ion, ciobanul de Ia oi, cel prost ». — « A da-ndărăt nu se mai poate, Ţi-am aşezat şi drepturile toate. Uite şi cheile de la palat. L-am pregătit şi-aşteaptă încuiat. Are odăi cu arme şi podoabe, Fecioare dintre roabe, Uleiuri, mirodenii, te mîngîie Cu bun miros de rodii şi tămîie. Desprinse pletele, mai jos de şale, Aşteaptă pipăitul degetelor tale. Leapădă straiele frumos, Dă chica şi căciula jos, Şi lasă'te în voia lor, la fete, Alt chip să-ţi facă, palid, măi băiete. E un palat, cum ai să-l vezi, Pe dinlăuntru cu grădini şi cu livezi, Poteci de sticlă, ca atlazul, Leagă amurgul brazilor cu iazul Şi apa de mătase A mir şi trandafir şi ea miroase. Ioane, nu eşti om de rînd Şi vreau de-acolo să te-aud cîntînd ». 296 — «Bine, jupîne, zise, mă voi duce » Şi din opinci la creştet el şi-a făcut o cruce. «Vezi, Doamne — s-a-nchinat, încalţe, Nu m-ai ferit de treptele înalte ». Şi zise-n sine: « Ai s-ajungi ciocoi. Cum ne mai înţelegem amîndoi? între boieri şi-ntre vădane, Mai pot să-ţi zic, eu, ţie, mă, Ioane? Cînd te-ndrăgesc mai-marii nu-i semn bun, Mai bine-mi da o pungă cu tutun Şi un amnar ori un chibrit, Şi-aş fi şi eu mai mulţumit. Că domnii ăştia sau te duc în poală Sau te alungă-n pielea goală ». Cînd a intrat, aidoma s-a şi-ntîmplat. Era o ţară, nu era palat. « Prinţul» Ion era de mult dorit, Dar straiele nu şi le-a primenit. Femeilor ce l-au cuprins cu grabă Le-a spus: — « Duceţi-vă, vedeţi-vă de treabă ». Pe robii-ncovoiaţi în temenele I-a slobozit de munci şi cazne grele, Iar bucătarilor, care-ncepeau să frigă, Le zise: — « Mie daţi-mi mămăligă. Voi să mîncaţi bucatele, vînatul Şi tot ce are mai gustos palatul. Eu cu atît mă mulţumesc, De felul meu sînt pustnic şi postesc. Deschideţi mare poarta mea, Să intre şi să iasă cine vrea. Toţi oamenii-n cămaşe albă Au dreptul la dreptate şi la jalbă ». 297 El nu se-atinse nici de pat Şi s-a culcat încins şi îmbrăcat, Zgîrcit pe bîtă, frînt, Lipit, ca rădăcina, de pămînt, Şi-şi zise: « Spune gîndul să-l ascult Că asta n-o să ţie mult », Şi mai străin de cînd trecu hotarul, Şi-aduse intr-o seara şi măgarul Şi clinii, în palatul mohorît, Şi oile, sad ţie de urît. A stat ce-a stat acolo, cu hrisov între răchiţi şi trestii, în ostrov. Un timp de vreme, soarele A luminat şi-ntunecat izvoarele Şi luna-şi lua lin drumul prin zăvoaie Culcată pe un nor, ca pe o oaie. Chiar într-o noapte de furtună mare Veni vătaful domnului călare. ~ « Ai să te muţi, Ioane, din conac Că flautele nu-i mai plac. Are auzuri şi urechi mai multe Şi alte scule vrea s-asculte. Dar lasă-ţi flautul în cui, Cu suflu-n el, că suflul e al lui ». 1940 PĂRETELE DE VAR (Spital) Păretele de var, de lîngă pat, Cu zugrăveli şi semne s-a-mbrăcat. Rîuri de ochi şi brîie lungi, de pleoape, Tremură-n zid ca unda unei ape — Şi unii ochi din stoluri s-au ales, Orînduiţi cu feluri de-nţeles. 298 Cînd împrejur au început să zboare Sem nele-mi par familiare Şi, scrise desluşit, ies dintr-un sul Golul pătrat, numărul sterp şi sensul nul. Căutătura teafară şi tare Mi-a pus din tencuieli o întrebare, Cea prinsă de un vis a tresărit. Pleoapele, frunze, cad în asfinţit. Doi ochi mocnesc scînteia fără fiinţă Şi mă scrutează bezna lor cu stăruinţă. 1940 OGOR PUSTIU ( Spital) Ogor pustiu şi neumblat. S-a tot risipit, s-a tot adunat. Luna-i într-un coş de vatră veche Şl soarele-aninat de o ureche, Cofa de lut, atîrnă de-o prăjină, Mînjit cu zmalţuri ce-ar fi fost lumină. Uscate stele, pe coceni şi ostreţe, încep de slăvi şi cer să se dezveţe. Buruieni de scamă şi otreapă, Muntele-i strîmb. Ţarina crapă. Cenuşe, funingini şi zgură. Mucegai şi mălură. 299 Un sobor de vlădici, la matca-ncleită, S-a făcut buturugi de răchita. A trecut, undeva, şi oaste: Ies din ţărînă suliţi, coifuri şi coaste. Valuri de cîrpă Se răstoarnă cîmpul, cu scîrbă. O harfă şi o vioară, Cu strunele de sfoară, Zac în sînge şi noroi. O singură jivină, gogoloi, Ca un arici, ca un peşte, Pitulată, se rostogoleşte. Şi un coşciug spînzură-n văzduh: Al Tatălui, al Fiului şi-al Sfîntului Duh. 1940 SPUZĂ FIERBINTE (Spital) Spuză fierbinte, drumul fierbinte. Cîmpie de oseminte. Mi-e ca o coajă de pîine arsă gura Şi balele-s ca saramura. Limba mi-i ca piatra de ascuţit coasa. S-au lăsat pe mine păreţii, bîrnele, şi toată casa Se strînge coşciug. Mă frînge un zăvor, mă rupe un belciug. Am în gîtlej lacăte sparte. Un lanţ m-a-ncolăcit cu zale moarte. 300 Ai văzut luna, Nebuna ? A intrat pe furiş în trestie şi păpuriş. Seceră de-a valma rogoz, şerpi şi broaşte. Pe la ferestre trece chivotul stelelor cu sfintele moaşte. Vine otravă cu singe, pe moară. Nu bea mocirla murdară! 1940 BIVOLUL DE JAR ( Spital) Bivolul cu coarne de jar Paşte spini, pulbere şi lut, Şi lasă scrum şi pojar Pe unde-a păscut şi-a şezut. Pe biserica mare S-a ridicat ca o capră, în două picioare. Noapte: năvală şi pîclă de noroade. îi linge turla şi-o roade. A muşcat din aramă şi-a supt. Scrîşnit, clopotul a sunat şi s-a rupt. De-o suta de zile îi pîlpîie ochii a fum de feştile Şi-mi dă, cu moartea călare pe bivol, tîrcoale. Braţul e gîngav şi vlaga e moale. 301 Vai! apa s-a fiert în urcioare. Tînjesc să o sorb din izvoare. Mbaş vrea pălmile, tălpile, reci, Proaspătă iarbă, crăiţe-n poteci. Icoana singură surîde ca o păpuşe. A bătut cineva la uşe? 1940 S-A CULCAT O FIARĂ (Spital) S~a culcat peste mine o fiară Fără picioare, cu coarnele arse. Alergase lanurile de secară Şi zidul cu nările-1 sparse, Buturugă de tăciune. Aş voi cu o rugăciune Să chem din cer, să vie careva, Cu suliţă grea, Şi S'O alunge-n bezna mare. Atît îţi cer, Doamne, niţică răcoare. Fiara şi-a potrivit Ochiul aprins şi zgiit în ochiul meu, de care-şi freacă pleoapa. Nu pot să strig, de lanţuri şi cătuşe. Da? Maica Domnului a încercat la uşe? Aduce lingura cu doftorie. Intră 1 Dumneata eşti, Fecioară Mărie ? 1940 302 CE PLÎNGI' Ce plîngi, copilul meu? Ce-ţi are Sufletul ? Te doare ? Senină ca un bob de rouă, Ar fi ca o podoabă nouă, Dar e o lacrima de turburare Si mai cu seamă locul ei mă doare. Eu, lacrima, de tine-o am ascuns, Căci lacrimile nici nu-ntreabă, nici nu au răspuns. Teamă mLa fost de lacrima ta, fată, Şi ea s-a şi ivit neaşteptată. De unde a putut sammugurească ? Pricina ei o simt că-i pămîntească. Dintr-un nisip, dintr-un prundiş, dintr-un nămol. De nu aş da de urma ei în gol. Cînd a-nceput şi lacrima de viţă, Ai plîns şi tu, suava mea domniţă, Şi n-am avut să bănuiesc prilej Că s-a rănit o ramură de vrej. Mă doare eă-i sosita vremea lor, A gîndului şi-a lacrimilor, Fără să văd că fragedul sîn mic Creşte tiptil în cuibul lui de borangic. Obrazul sărutat de mine, Acum primeşte lacrima, mai bine. Vioaia pleoapă, deodată tristă, Cată la drum şi tace în batistă. 303 Păpuşile, poveştile, cum au trecut De n-am ştiut şi nu am priceput? 1940 PĂSTREAZĂ Păstrează lacrimile în urcioare Şi-ascunde-o, copila mea, departe, Comoara cu mărgăritare. Plînsele lacrimi sînt mărgăritare moarte. Nu trebuie să moară Nici una din comoară. E zestrea ta de teafără fecioară. Cununa ta domnească, de scîntei, Să stea în taina din firida ei. Te caliceşte, strînge subt zăvoare Neînceputele urcioare de izvoare, Să nu străbată-n ele nici, curată, luna. Nu cheltui din lacrimi, tu, nici una. Întîrzie suspinul şi, la plată, Să nu plăteşti cu lacrimi niciodată, Că o să ai nevoie, poate, Cîndva, de lacrimile toate. 1940 COPILĂ Copilă, copilă, Mi-e mîhnire şi milă. Gri vei, plînge şi el. Lacrimile noastre sînt la fel. 304 I s-a urît şi lui cu lacrimile mute. Un gînd i-a spus: aşteaptă. Alt gînd îi spune: du-te. îi este dor, ca nouă, De făgăduielile-amîndouă. îl cotropeşte ceaţa, ca pe fiecare. Seceră, poate, şi-n el semnul de-ntrebare. Flămînde sunteţi de altă pîine, Lacrimi de om şi lacrimi de cîine. Ce e, Grivei? Ce-i, moşule? Ce vrei? Glasul, ca o bătaie de aramă, Ţi s-a-ncetinat şi se destramă Şi latră-năbuşit de noapte Sfaturi şi şoapte. A stat cu mine-n bătătură o viaţă, El într-o ceaţă, eu într-altă ceaţă. Copilă, Mi-e mîlinire şi milă. Tovarăşi, prieteni, vecini, Dar singuratici, dar streini. Un ostrov fără luntre fiecare, Ostroave-n bălţi, în depărtare, Zărite-n ochii tăi, în ochii ei. . . Îmbătrînim, Grivei. 1940 305 ÎNŢELEPCIUNE ( Spital) Nu-ntîrzia pe lucruri, frate, Şi lasă-le necercetate. Că de le-ntorci urzelile frumoase, La pipăit mătasea se descoase. Un fir întreg, răzleţ în ţesătură, Leagă ruptură de ruptură Şi, de te uiţi prin ştofă, s-a zărit Hlamida, ca de cîlţ lipit — Atîtea oale zmalţuite Nu ţin nici vînt, pe cît sînt de dogite Şi stau în sus doar intr-o doară, Cu sprijinul cojelii din afară. O funie de clopot vrea să tragă Şi bronzul sună-n patru zări a doagă. Tocmai cînd cuiul trebuia să-l bată, Iată-1, ciocanul a sărit din coadă. Nu prinde dalta, cleştele n-apucă Şi nu se-mbină stîlpul de ulucă. Compasul scrie cercul strîmb, Cîntarul e scălîmb Şi cotul s-a scurtat de tot, Să facă zece coţi un cot, Şi greutăţile din tirizie Se cumpănesc cu foaia de hîrtie. Un icusar e-aşijderi cu lăscaia. Tăcu o mierlă, cîntă cucuvaia. Scaperi amnarul, nu mai dă scînteie. Nu s-a lovit cu broasca nici o cheie. Ce sta-ncuiat acuma stă căscat, Cheile noastre s-au încovrigat Şi, strepezite-n dinte, nu se-mbucă. Cine şopteşte are dor de ducă Şi cine pleacă vrea să stea; Lipseşte fitecui cîte ceva. Chemai un înger şi veni un drac, Diavol, şi el, de vată şi bumbac, în ciutura cu lanţurile noi, De'O viaţă scoţi ţarină sau noroi . Fîntînile adinei sînt prihănite Şi trebuiesc sleite: Nu căuta viteazul să scoboare Drept în mocirlă, pînă la izvoare. Cetatea forfoteşte de păpuşi. Ştubeiele sînt pline cu căpuşi Iar mierea li-e de sînge în fagurii umflaţi De-o seamă cu bojocii retezaţi. Ţi-aş povesti o mie, pe-ndelete, De lucruri, dar, băiete, N-ai fi mai bun şi nici mai înţelept, încrucişează braţele pe piept Şi uită-te în sus, La steaua din apus. Şi, dacă te-ncumeţi, Ia-o din cer şi-mparte-o la drumeţi. 1941 307 FRANQOIS VILLON Poţi tu să'mi spui, şoptind, ca-ntr-o poveste, Atîta frumuseţe unde este, Atîta gingăşie şi iubire, Dc cîtă Iasă veacul amintire; Frămînt şi cîntec şi mînie. Şi-atîta nevinovăţie? Unde-i Thaisa de odinioară, Ioana ciobăniţa, ostaşe şi fecioară, Şi Heloiza, scumpă în zadar Cinstitului părinte Abelar? Unde-i murmurul fostelor pîraie Şi-al apelor clătite-n eleştaie, Mărie, Maică Preacurată? Dar unde-i şi zăpada de-altădată ? 1941 MĂ IJIT LA FLORI Mă uit la flori, mă uit la stele: Eşti chinul dulce al tristeţii mele. Mă uit în mine, ca într-o chilie, Mă uit în ceruri, în împărăţie, Mă uit în gol, mă uit în vizuini. Te caut printre spinii din grădini, Dau buruienile de-o parte, de otravă, Şi pipăi locul urmei tale cu zăbavă. Străbat călare şesul, cucuruzul: Te caut cu vederea, cu auzul. Mă plec la trandafiri şi le miros Bobocii din tulpinile de jos. 308 Fuseşi în toate şi te-ai dat în lături, încerc sulfina: tu trecuşi alături, întreb plăpîndele verbine. Ele răspund că ştie patlagina mai bine. Zisei şopîrlei: — «A trecut pe-aici?»: Ea m-a trimis la şerpi şi licurici. Şi neprimind răspuns nici de la stupi, Mă iau după vulturi şi lupi. Am colindat moşia-n lung şi lat Şi-am scoborît din leat în leat Şi, ostenit în rîvnă şi puteri, N-am dat de tine nicăieri. Oriunde-ncep a cerceta Trecuse albă, chiar atuncea, umbra ta. Tăria -i de beteală şi salbă lîngă salbă. Mi s-a părut odată că ai fi fost o nalbă. Dar auzind o şoaptă, m-am întors: Vorbise vîntul intr-un lan de orz.. « Omul cu şoimul caută mereu Răspîntia lui Dumnezeu. Noi o vedem în cîmp şi în livede. El singur are ochi şi nu o vede ». Cu jurămîntul morţii, cel fără iertăciune, Toate îl ştiu pe Domnul: nici una nu mi-1 spune. 1941 PSALM Făr-a te şti decît din presimţire, Din mărturii şi nemarturisire, M-am pomenit gîndindu-mă la tine Şi m-am simţit cu sufletul mai bine. 309 Poverile-mi părură mai uşoare, Ca după binecuvîntare, Şi-nsetoşat de tine şi flămînd, M-am ridicat în groapa mea cîntînd. Cine eşti tu, acel de care gîndul Se-apropie necunoscîndu-1? Cui cere milă, sprijin şi putere Neştiutor nici cum, nici cui le cere 7 De-ajuns a fost ca, nezărit, Să te gîndesc şi-am tresărit. Tu nici nu-ntrebi ce voi şi mi-1 şi dai. Ce mi-a lipsit, întotdeauna ai, Şi-ai şi uitat De cîte ori şi ce şi cît mi-ai dat. Hambarul ţi-este plin împărăteşte. Pe cît îl scazi mai mult se împlineşte, Şi de la sine sacul ce se scoate Se însuteşte cu bucate. Dai voie bună, voia bună creşte. Dai dragoste şi dragostea sporeşte. Izvor îmbelşugat a toate, Tu nu dai nici un bun pe jumătate Sau nu-1 dai nicidecum Aceluia ce toarce şi împînzeşte fum. Cînd l-am pierdut, n-apuc să ţi-1 arăt Că mi l-ai pus adaos îndărăt. Stau ca-ntre sălcii, noaptea, călătorul Şi nu ştiu cine-i binefăcătorul. 1941 310 m-au Întrebat M-au întrebat dar au şi scris. « Mulţumim dumitale, am zis, Dar nu pricep cum vine Că scrii acolo-n catastiv, de mine, Că nu-s doar cine ştie ce în sat Şi carte nici n-am prea-nvăţat. Ce carte ştiu, e din ţărînă. Pui slove mici cu plod, şi mi îe-ngină Şi le citesc în brazdă greierii citeţi Trei nopţi întregi şi două dimineţi Şi ele cresc şi dau tulpini şi foi De cărţi înfăşurate strîns, de popuşoi. Şcoala mi-e cîmpul, dascăl mi-e pădurea Şi iscălesc frăţia cu securea. Fă bine, scoate din cotor Foaia zbîrcită-n el, de scriitor, Şi nu mă vinde pe hîrtie. Că satul nostru altă carte ştie Şi te-or întinde, de mai mare dragul, Cu bîta, cu toiagul, Şi nu te-o mai scula de prin mărar Nici vraciul cel mai cărturar. Nu-mi place mie omul că măsoară Şi-ţi fură umbra cu condei şi sfoară. Nu-mi place cîntăreală Şi ispitire pe încetineală. Ce-i dulce sug şi scuip ce-mi face greaţă Atît tn bătătura mea se-nvaţă. la-ţi drumul cit mai ţine soarele, Să nu-ţi rămîie pe la noi picioarele ». 1941 311 CÎND VENIRĂ Cînd îmi veniră furii în ogradă Ei n-au venit întîi grămadă. Nu au venit cum vin, deobşte, hoţii Cu ceata şi*o dată cu toţii. Ograda, satul şi cătunul I-au cunoscut, venind, pe cîte unul. Şi mau venit nici noaptea, pe furiş, Feriţi de drum şi luminiş. Ei au venit cum vin vecinii, în toiul zilei. Se coceau ciorchinii Şi atîrnau din frunze poame coapte. Era mai multă zi decît fusese noapte Şi maţipea, că-n deal se şi trezea Ziua de aur în grădina mea. M-au întrebat ce'mi fac copiii. Unii munceau prin fundurile viei, Alţii'i zăream pe scule cum se-ndoaie Biruitori în luncă şim zăvoaie, Cu seceri de scîntei şi cu topoare noi. în lanurile de trifoi Vedeam şi coasele cum zboară, Tăind nutreţul meu a patra oară. Cum auzeam că spun şi-ntreabă Păreau să fie oamenii de treabă. Dar cîinii ridicaţi în bătătură hau dus lătraţi, din gură-n gură. Clinii mei proşti, Potaia şi Lăţosul, Citesc cu nasul şi mirosul. 1941 ai 2 ALTĂ DATĂ Altă dată, au venit prin baltă, Cu cîte un ochean, cu cîte vreo unealtă. I-am văzut în păşuni, prin uluci, în cimitir, printre cruci. Au întrebat; — « Ce aţi dat Pe şesul ăsta semănat, Pe măgură şi pe izlaz, Pe livada din iaz? » Ce-am dat, ce n-am dat, Ei vorbeau piţigăiat. Ce vorbă-i asta că ce-am dat? « N-a fost, am spus, de cumpărat, Că noi altfel am apucat. Alte tocmeli avem pentru pămînt, Că astea nu se cumpără şi nu se vînd. Izvoarele şi ţara, noi de-a dreptul Le-am dobîndit cu sufletul şi pieptul. Săgeţile pornite, cît ajung, Din munţi în munţi, croiesc hotarul lung Şi ţarina răzeaşă nu se schimbă Pe preţ de liftă sau de limbă. Vînzarea, preţul, cîştigul, banii, Tertipurile sînt ale Satanii ». Răspunse unul: —* « Ba mai taci din gură, Ce tot vorbeşti ? că ţara se şi fură ». Zisei şi eu: — « Dacă ţi-ai pus de gînd, Să nu-i muşcaţi ţărîna pe curînd ». 1941 313 NU-NŢELEGEAM Nu-nţelegeam ce se gîndeau să spuie, Cercînd zaplazul cît e prins în cuie Şi mult miraţi că poarta n-are Zăvoare şi încuietoare. « Aşa ne-am pomenit. Bătrînii mei N-au prea umblat cu lacăte şi chei, Deprinşi, cum se obişnuise, Cu porţile şi uşile deschise Şi la biserică şi casă. Drumeţul intra, poarta mea îl lasă, Se hodineşte sau se-nchină, Şi pleacă mulţumit, cu traista plină ». Ei au mai zis pe păsăreşte: —• « Cine vă apără şi vă păzeşte 1 », Nouă ne-a stat întotdeauna paza Celui ce face noaptea şi amiaza Şi cugetul curat. Cetăţile, un vînt le-a măturat Şi zidurile mari şi întărite Se fac tărîţe-n vînt. Pe nesimţite, Un duh al gîndului le scurmă. Au fost cetăţi şi n-a rămas o urma. Puterea inimii vă doare Căci decît cremenea-i mai tare. De mii de ani eu mă păstrez Fără cetăţi şi fără meterez. Sînt alt soi de bărbat: Eu am bătut şi fără să mă bat. Cu zîmbetul şi aşteptarea Am strîns acasă toată zarea Şi se va-ntoarce înc-o dată Şi cîtă-a mai rămas înstTeinată. 314 în fieştece ţarina străină, Am bulgări tari de jar şi de lumină. Străinii nu pot să te are Că plugul hu răzbeşte prin vîlvoare Şi se fac scrum şi vitele şi plugul. Cenuşa li-e cîştigul, funinginea belşugul. 1P41 MĂRTURIE PE VIOARĂ ŞI ARCUŞ Sufletul mi-e un leagăn de păpuşi, Un căluşel de leagă ne-nvîrtite în valsul unei muzici pe şoptite. Zăresc cîte-o ureche şi-un obraz Din scoicile-aşternute cu atlaz Şi prinse una de-alta-n fuga lor Cu lanţul cîte unui mărţişor. Călătorind virtejul de scufiţe, Le flutură perucile, şuviţe, Şi ochii teferi, de safir rotund, Clipesc din fugă şi se-ascund. Caii de lemn, cit nişte cărăbuşi, Sînt înhămaţi, perechi, între păpuşi. Ar necheza-nvîrtindu-se la lună Dar glasul şi gîtlejul nu le sună. Un stol de fluturi de sulfină De vîntul scrînciobului se anină Şi rîd, în vîntul ce le ia Din geamul meu şi de subt lampa mea. m Nu turbura cu nici o întrebare Tăcuta mea înseninare. Surîsul meu, la zodii şi la stele, Ai înţeles că vine de la ele. 1941 CREZI BASMUL... Crezi basmul c-a sfîrşit şi s-a pierdut Şi el de-abia-i la început. . . Cînd seceta mai stearpă ţi se pare Atuncea podideşte izvorul tău mai tare Şi albia, uscată ca un drumeac de ţară, A izbucnit o dată şi dă pe dinafară. Aseară ţi-era pana din călimară seacă. Şuvoiul azi o-neacă. Minunile se iscă din peşterile pline Nainte să ajungă izvoarele la tine. Tu înnădind poveşti după poveşti Grije să n-ai că o să isprăveşti. Rămîne orişicînd răzleţ un fir Din cusătura unui trandafir. Dacă şi cade mîna la ţesut, O mină nouă firul xl ia, unde-a căzut, în iia străbunichii, se împlinise veacul; Pe-o floare întreruptă mai sta înfipt şi acul. întorci un fir prin fire, de beteală, Şi altă faţă iese din urzeală, Izvoade noi, din două, trei vopsele, Şi n-a putut nici veacul să le spele. Eu le-am întors şi le-am tot fost sucit, Pînă ce s-au fărămiţit. 316 Povestea mare mi-am făcut-o mică. Am deşertat tăria cu-o ulcică. Din Calea Robilor am luat prundiş Suind în cer cărarea pe furiş. Spinarea îmi rămase mînjită de făina, Cărînd în saci pe umeri ţarină de lumină. Şi le-am întors poveştile-ndărăt. . . Şi numai ca să-ţi mai arăt Că din scîntei sleite şi surcele Poţi întocmi din nou un cer cu stele. S-a spart oglinda şi-am suflat-o-n foc Şi s-au făcut oglinzile la loc. Din ceruri cade o paiaţă. Păianjenul de catifea, se-agaţă De o lumină leneşe, de aţă. Şi stă-n văzduh, cu luna faţă-n faţă. 1941 CÎNTEC DE FAUR Ce ţi-i moşule, ce vrei, Că scuipi în cărbunii mei? Te-am oprit, din vatra mea, Să iei jar pentru lulea? Vinovat îs, la ţigare, Că ţi-ai fript unghia mare Şi că-n vâlvătaia creaţă Ţi-a luat foc şi o musteaţă? Te-am băgat în fum cu nasul, Că nu-ţi mai trecu necazul? 317 Moşule, ţigan hain, Eşti o ploscă de venin, Şi-unde tu-ţi apeşi piciorul Laşi duhoare, ca dihonii, Şi, ca melcul, lasă bale Podul palmelor matale. Ai mînjit Cînd ai iubit Şi împuţi Dacă săruţi, în văpaia dimineţii Faci otravă ca bureţii. Dumnezeu te-a blestemat Să fii sterp şi îngîmfat, De nimic să nu ai parte, Nici de viaţă nici de moarte. Pui altoi: Iese puroi. Semeni floare: Parcă uzi cu apă tare. Viţa ta dă aguridă. Pomul viespe şi omidă. Sapi un puţ şi apa seacă, Nalţi o cruce, face cracă. Fierăstrăul ţi-1 încerci: Mucegai tai şi ciuperci. Vreai să dai şi tu pomană: Crapă-n două o icoană. Slavă Domnului, făcuşi Totdeauna tot ce vruşi. Unde-mi bat undrelele Ţi-ai uscat obielele, Unde-ascut săgeţile Tu-ţi piepteni musteţilc. 318 Scoabe, lacăte, ţîţîni, Eu le fac şi tu mă-ngîni. Fac belciuge, vrei verigi Şi ma ţii de rău şi strigi. De fac săbii, tu vrei teci. De fac una, vrei cincizeci. Fac o teacă, vrei o spadă. Fac un vîrf, ai vrea o coadă. Fac tăiş, tu-1 vrei ştirbit, Vrei fier bont, nu vrei cuţit. Măre moşule Cutare, Vatra mea nu-i scuipătoare, Şi de scuipi în jar aprins Crezi cumva că bai şi stins? 1941 UITE-L, VINE Uited, vine Bulibaşa, în iţari şba strîns cămaşa Şi cu brîul pîntecele. Vrea să-mi curme ciute cele, Cu o ceată de golani, Fe tutun şi gologani. Am şi eu un biet păcat: Cînt, potcoava cînd o bat, Ca să iasă, iarnă, vară, La copite mai uşoară. Mîna-mi spînzură în jos, Răzimată, pe baros, Şi luleaua-n gură rîde. Bulibaşa-i neam de gîde Şi golanii, ajutoare, Chibzuiesc să mă doboare. 319 Cinci cuţite dau să-mpunga, Ţîţa fără să-mi ajungă. Fiecare se repede, Dînd cu nasul de perete. Bulibaşa nimereşte Cu gingia drept în cleşte Şi-un ţigan în pielea goală Şi-a spart gura-n nicovală. Dar s-au prins a se-nţelege Că-i mai bine să mă lege, Să-mi reteze beregata. Sînt legat în lanţuri gata, Dar mă-ntind niţel din trup Şi le rup. Ei, mişei şi păgubaşi, Dau napoi cu cîţiva paşi. Eu le fac o zicătoare: Mă, cuţitul nu mă doare. Cînd ai pus în brîu cuţit Ori te laşi, ori e-ascuţit. Lanţul lui — de-a surda strigă E de plumb de mămăligă. Să fi fost ţigani vreo zece. I-am gonit cu apă rece. 1941 320 MÎHNIRI DE TÎNĂR CĂRTURAR Cum să o las? Nici ea nu m-a lăsat Pîn’la bacalaureat. Şi nici să mă gîndesc nu-mi vine. Că toate clasele le-a preparat cu mine, Teme greceşti şi versiuni latine. Nu mi-a făcut, sărmana domnişoară, Cosmografia mai uşoară? Nu mi-a sucit urechile tot ea Cînd nu-mi intra de loc în cap cîte ceva ? Dar, Doamne, i-ai dat voie să se nască, Şi ai făcut să o cunosc, să mă cunoască. Tu i-ai permis să facă două doctorate, Tu ai ţinut-o-n universitate, Să-nveţe reguli şi cuvinte. De ce mi-ai scos-o tocmai mie înainte Şi cum, Să mă frămînt aşa de mult acum? E galeşă, fără-ndoială, simţitoare, Sufletul ei mai dulce-i ca o floare, E bună, şi gingaşe, şi blajină, Dar, Doamne, e cît o maşină. O voce de portar, de-ngrijitor, Un pas, o claviculă, un picior, Fără pereche, Doamne ! Şi ce gură ! Ce pipăit! Ce zîmbet! Ce căutătură ! Cînd mi-a mărturisit, pe scară, tinereşte, Că suferă şi mă iubeşte Şi că m-a aşteptat Să cresc, li 321 M-am. înfricoşat, Tată ceresc ! Am simţit întîia oară Cum bate~o inimă de profesoară. Are treizeci de ani mai mult ca mine, Opt coţi înălţime, Dar în făptura ei ceva virginal. Ştie pe dinafară Iliada, în original, Sonetele lui Petrarca, Pe Goethe, pe Calderon de la Barca. Mi a spus cu glas de pitulice: -- « Să-mi zici Beatrice » Şi, ca un strănepot, Am văziit că nu pot. Bu îi zic domnişoară, Şi mă-nfioară Să nu-i vorbesc cu sfială La persoana a doua plurală. Dacă mă mîngîie, mă doare. Mîna îi e ca o râzătoare, Nud o fiinţă, Doamne, e*un dulgher, Deprins cu sculele de fier, Cu buşteni, cu grinzi, cu răngi şi rindele, Vai de păcatele mele ! Mă contemplă languroasă Şi mă răsfaţă delicat cu şoapta cea mai groasă. Doamne, cel ce faci firul de iarbă, Numai mustăţi nu are şi barbă. Ce să mă fac, Doamne, acuş ? Nu e fată de măritat, e un lăcătuş 322 Cu ochelarii, mari, pe nasul mic, Calcă-n pantofi cu călcîie de gumă Şi merge rigidă, solemnă, ca un dric împiedicat în brumă. Ce să-i spui Dascălului sentimental? Că e un cal, Ca un cal de cioclu, Cu valtrap şi binoclu? Că miroase a pipă N-ar fi nimic, Doamne, dar ţipă ! Să-i spui că ar fi mai bine Să-şi depărteze niţeluş inima de mine? Nu vreau să fiu bărbat de doică ! Să mă legene o troică, Un camion, un car! De-ar fi de două ori mai tînără, măcar S-a răstit la mine să o sărut Şi, Doamne, n-am putut. Nici nu m-am priceput. Şi m-a bătut! Cînd ne-ntîlnim, e ca o şiră de paie Lingă o copaie. Mi-e frică, Doamne, şovăi în contraste, între fericire şi năpaste, Că domnişoara nu vrea să moară Nici profesoară, nici domnişoară. Fă ceva. Dă o muscă, dă o boală! Sau fă-mă iar de şcoală. 323 Năpîrleşte-mă, Doamne, de tuleie, Fă-mă femeie Sau fă-mă iar băiat. Să mai dau un bacalaureat. 1941 INSCRIPŢIE PE O POARTĂ DE CONAC Cioplită din copacul întreg, din buturugă, Nu m-au săpat uneltele de slugă, Ieşită pe de-a-ntregul din singura sudoare A unui om, un meşter de grinzi şi de zăvoare. Nici n-au intrat în trunchiul din codru, doborît, Pieziş nici fierăstrăul, nici joagărul tîrît. Sînt cioplitură dreaptă, pe muche, de săcure, Dintr-un stejar de vecinicâ pădure, Cu scobituxi cinstite, crestate de topor. Am stat opt veacuri strajă aceluiaşi izvor. Ţîţînile-ngropate, cu drugi şi cu belciuge, Le pot urni nainte, cînd vor să li se-njuge, Şi-nchide înapoi Spinările de tauri, alături, cîte doi. Tu care ştii deschide şi descuia cu-o şoaptă, Eşti mai presus de mine, de meşter şi de faptă. 1941 324 INSCRIPŢIE PE MORMÎNT Cel care s-a ascuns aci de lume A vrut un stei sălbatec, fără nume, Şi o grădină-n jurul mormîntului, departe De orice mort, de orice moarte. L-am ascultat şi-am prăbuşit din munte Pleşuva stîncă, ruptă de la frunte. Nu are, prăvălită din creasta ei înaltă, Ştirbire de la dalta. Cine-i aci ? O floare doar îl ştie Şi neştiinţa noastră rămîne pe vecie. Nu te ruga. Nu plînge. Nu căuta în jos. A fost? N-a fost? E de prisos. 1941 INSCRIPŢIE PE UN INEL Am scris-o mic, ai s-o citeşti cu greu. Pune-1 în deget, scoate-ţi-l mereu. Nemaiputînd să ţi-1 sărut, eu, faur, Surîd în stihul ce ţi-1 scriu pe aur. Am vrut să nu fiu eu de vină Că am avut numai atîta rădăcină Cît a rodit o rodie, şi-atît. Citeşte cînd ţi-o fi urît. Inelul strecurat pe deşti Sărută-1 cînd ţi-1 scoţi şi cînd citeşti. 1941 326 NOI MOŞTENIM Noi moştenim acest tărîm De la măritul împărat din Rîm. Blagoslovit să-i fie osul Că şi-a trimis încoace şi prisosul, Şi legene-i ţarina şi mormîntul Şi-adie-i-le vîntul. Ne-ncinse ţarina cu brîu De rîuri şi-i urzi năframă Jurîmprejur, de grîu. în soare bate-a zale de aramă. Strămoşul lui făcuse dintr-o piele Hotarul ţării sale nou, împrejmuind cu noduri de curele Croite din spinarea unui bou. — « Socot cureaua, zise, ca un zid Pe cine-1 sare îl ucid ». Şi fratele lui geamăn, este scris Că l-a sărit în rîs. Şi l-a ucis. Dar cel puţin, mărite împărate, Acela i-a fost frate. 1941 AU TRECUT. . . Au trecut vremile, vîrstele, orele, Fetele zvelte şi horele. Au trecut porumbieii în zbor Pe deasupra lor, Cimpoaiele, viorile. Au trecut şi florile. Smucit în zigzag şi spirale De şolduri şi de braţe goale, Danţul plutit pe subsuori Ca duca şirurilor de cocori, Ca o ghirlandă s-a^nvirtit şi s-a-necat în slavă, In pulbere şi pleavă Gălbuie şi trandafirie. Mai auzeam în zvonuri o tipsie Prin chiote, şi depărtatele urale, De după munte, undeva din vale. Şi s-au topit şi ele şi s-au stins. Singurătatea marelui cuprins Neclătinată-ntinde stăpînire Peste ţinutul ei de cimitire. Am pus urechea: cîntă a lăcustă. Ce lungă mi-e poteca şi îngustă ! Mă pot gîndi că nimeni nu mai vine Să tulbure tăcerile din mine. Dar mi s-au rupt în horă şi din joacă Odăjdiile noi, de promoroacă, Şi pe hotarul înnoptat în zdrenţe albe calc, de căpătat. Vreai, mi se pare, lună, Să mergem împreună. 1941 327 ÎNTR-UN JUDEŢ într-un judeţ de miazănoapte, Din sat în 9at, din zvon, din şoapte, Se ştie că şi-au rupt genunchii, Pînă la groapă, taţii, fraţii, unchii, Şi verii, şi cumnaţii, şi nepoţii. Toţi au murit, cu toţii. Nu mai e bun nici un bărbat în nici un sat. Vreun unchiaş, ici-colea, un nebun, Mai şchioapătă-n vreun cătun, Cotrobăind pe drumuri, pe şosele, După coceni, după surcele, Domniţă şi duduie. Ei ar mînca şi balegă, şi nu e. Clinii schilozi aşteaptă-n drum Scămoşi în ceaţa ca de fum, Să vie-acasă cine nu mai vine. Şi ţine vîntul şi războiul ţine! Dar nu e voie de-asta Să stea de vorbă maica, surorile, nevasta, Şi nu e voie nici să te gîndeşti, Că ori iscoadă ori vîndut eşti. Domnii cu căşi de geam, din Bucureşti, Sînt bucuroşi, pe un’ te duci, Că ţara s-a umplut de cruci. 1943, Tg. Jiu ÎN SATELE Şl VĂILE în satele şi văile din Jii, Numai schilozi, numai muieri, numai copii, împleticiţi în ceaţă. Carnea pe ei e vînătă şi creaţă Şi osul se străvede-n piele. Dau braţele de glezne, picioarele sînt grele. 328 Strigoii ăştia mici, de ţară, Parc-ar voi să sară Şi s-ar sfii să calce pe pămînt, Ca de mormînt, La fiecare cotitură. Nici nu se plînge şi nici nu înjură. Atîta carne bună le-a rămas, Cît buba rea, de la urechi Ja nas. 1943, Tk- Ji» DA, E LUNG Drumu-i lung pînă la Jii, Fără taţi, fără copii. Ce rămîne sînt flăcăi De scutec şi de copăi. Casele, cătunele, Colea, cîte unele, Au rămas cu nişte babe, Vinete, scîlcii şi slabe. Fetele îmbătrînite Nu mai ştiu să se mărite. Pe flăcăi La luat pe sus Şi i-a dus şi i-a tot dus. I-a furat o vijelie Peste negura pustie Şi i-a dus, La răsucit, Pînă li s-au risipit, Zvîrcoliţi de-a-ndoasele, Zgîrciurile, oasele. Ce fu ăsta, om cu faţă, Cel împleticit în ceaţă? Cîrja-1 ia de subsuoară, îl întoarce şi-l doboară. Făt'frumos era frumos : La căzut falca de jos. 329 L-au mîncat pe jumătate Toate rănile spurcate. A scăpat ciuntit şi mut. Braţele şi le-a pierdut. Doar genunchii, calea, valea, S-au strîmbat ca alte alea. 1943, Tfl. Jiu DRUMU-I LUNG Drumu-i lung din Jii încoace Şi cuptiorul nu mai coace. Cîtă-i calea, cîtu-i drum, Nu e vatră, nu e fum, Azima şi mămăligă. Maica plînge, pruncii strigă. Au rămas în sate vii Numai cîteva stafii, Fără păr, fără gingii. Un’ma duc şi un’mă port Pute-a candelă de mort. Maicile şi vacile-au Înţărcat, săracile. Gura umbla după sîn Frămîntînd un hoit bătrîn, Ugerile, ţîţele, Aspre ca tarîţele. După ce-au pierit şi cînii, Au rămas numai bătrînii, Să-şi numere zilele. Te apucă milele, Lacrimile şi mînia. Asta fuse Romînia? 1943, Tg. Jiu 330 DE LA JI1, ÎN DRUM De la Jii, în. drum, încoace, Nici o vatră nu mai coace, Nici un coş nu scoate fum, Cît îi ţară, cîmp şi drum. în vetre-n nici unele Nud aprins tăciunele. Drumud lung pînă la Jii. . . Vitele -au tînjit în iarna Mai mult moarte decît vii. Abia calcă, se răstoarnă. Una-i şchioapă, alta-i oarba, Toate'au chica, toate barbă, De răbdare, de flămînde. Au şi coarne şi-s şi blînde Şi pe nemîncatele, Binecuvîntatele 1 S-au smerit bietele vite, Parc-au fost căliMărite. Ochii-ntregi şi o«iii lipsă Bat ca din Apocalipsă. Rod în gard şim cimitire Lemnul crucilor subţire. Pe la Sfîntul Niculaie Mai rămîn niscaiva paie Şi coceni, de cap de vită, Pe o streaşină belită. 1943, Tg. Jiu 331 DESEN ROMANTIC, ZGÎRIAT PE O AMFORĂ VECHE Cupido zăreşte-n casă Pe domniţa smeadă, goală Prin cămaşa, ca o plasă, Ce-ar fi prins-o vie-n poală. Frint din cotul ca ivorul, Braţul ţine căpătîiuL El şi-a-ncovoiat piciorul Şi i-a sărutat călcîjul. Ce-i aici ? Un sin. Aici ?. . . Cupido a semuit Subsuoara de arnici Cu un fluture lipit. Uite buza, uite gura, Ochii sprinteni, ca de lup. Casa, patul şi făptura li miros a miez de stup. înainte de-a-şi fi prins Firele de streaşini luna, Subţiată într-adins Din săgeţi el scoase una. Deşi-i şi băiatul gol, Nu-i ruşine nici păcat, Că-i trimis numai ca sol De fecior de împărat. 1944 332 ADORMITUL DIN ŞANŢ (Arthur Rimbaud) E-o groapă de verdeaţă, în care cîntă lină, O undă clătinată, cu fire de lumină Şi horbotă-argintie prin foi şi rădăcini. E un izvor de munte, prin lume, prin streini. Cu ceafa-n iarba rece voinicul doarme dus. E un oştean. Visează, culcat cu faţa-n sus, Cu capul gol. E palid în aşternutul verde. Un nor frumos, departe, deasupra lui, se pierde. Cu cizmele-n pătlagini, surîde-n asfinţit, Ca un copil cuminte, bolnav şi adormit. Leagănă-1 cald, Natură. Acoperă-l şi-l strînge. Li frig. El nici sulfina nu o mai simte. Drept, Stă nemişcat pe spate, cu mîinile la piept, în coaste are două rupturi adinei, de sînge. 1944 RĂZBUNARE M-au apăsat bătrînii şi tinerii şi cei Cu vîrste-mpleticite, nici oameni nici femei. M-au apăsat nerozii, deştepţii, cărturarii Şi micii, mijlociii şi marii şi mai-marii. Toţi cîţi împăduchează icoanele şi spurcă, Făţarnici, treapta albă a cerului ce-1 urcă, Au şovăit că ochiul La prins şi i-a-nţeles, Acolo unde cîrdul solemn era mai des. 333 Mormintelor spoite li s*a cojit spoiala, S-a deslînat cuvîntul, a-ngălbenit cerneala, Culoarea şi accentul s-au stins şi risipit, Lovite de arsura surîsului acid. Tu tulburi vălmăşagul pe prăzile mai bune Şi haita gînditoare n*ai vrea să se răzbune Cînd singur dinnaintea frăţiei te ridici ŞiT sîngeri fariseii şi blînzihntorşi pe bici? 1944 PĂIANJENUL Jucînd în zarea mea, paiaţa Mi-a dat azi bunădimineaţa, La geamul din grădină. O roată de mătase şi lumină L-a-mpresurat cu nimb de heruvim. A fost vecini de zări să fim. împărăţia lui de două şchioape Bate-n fiori de aur şi de ape, în dreptu-mpărăţiei mele, Urzită de-a crucişul din firele cu stele. Aceeaşi lună nouă Ne sparge borangicul din plasele-amîndouă Şi-acelaşi vînt le sfîşie-mpreună, Pe nopţile de viscol fără lună. Mereu şi nentrerupt, ca-ntîia oară, Compasul chibzuieşte şi măsoară, Reîncepînd de la obîrşii chinul De-a împlini ce sfărâmă destinul. Pentru o gîză cîtă cheltuială De aţă scumpă şi beteală ! 1944 334 CÎINELE SUFLETULUI Sufletul meu e cîine credincios. L-am dezlegat adeseori din lanţ. Adeseori din cuşca lui l-am scos Şi l-am tîrît pînă la şanţ, Pînă la şanţul întăririi mele, Ca să-l înec în smîrcul dintre stele. Deprins cu lanţul şi lungimea lui, Se-ntoarce repede la cuşcă Şi mîrîie la biciul dintr-un cui Care scoboară pe-nserat şi-l muşcă Şi i se plimbă ca un foc pe piele. Rănile lui sînt şi-ale mele. Cîine mişel, tu mirii numai biciul Şi urmele şi pragul mi le lingi! Căci te tîrăşti ca să-ţi păstrezi şoriciul Şi dînd din coadă voia mi-o învingi. Pe toată viaţa înnădit cu tine, Nedespărţit de coadă şi de bot, Sînt supărat că, strînşi atît de bine, Să te alung din bătătura mea nu pot. însă mă jur, cînd voi cădea de moarte, Hoitul meu gol nu-ţi va spori ospăţul, Căci de aproape, ca şi de departe, Te voi croi şi din mormînt cu băţul. 1944 335 CE'I FI ŞI TU? Ce'i fi şi tu şi ce fel de jivină, Că scormoneşti şi tu-n lumină? încerci să zbori şi-ajungi să sai Ca gărgăriţa de mălai. Ai vrea să cînţi şi zbieri: N-ai glas, nici aripi, nici puteri. Te*ai cuibărit pe undeva-ntr-o buche Şi stai în slovă strîns ca un păduche. Ţi s-a spuzit hîrtia pe care umbli-n lat Şi vrînd să te înalţi te*ai cocoşat. Te-aud şi*aş vrea să şi te-ascult Dar bîzîitul tău nu ţine mult Şi-o ia mereu de la-nceput, Ca un sughiţ, o tuse, un strănut. Ai fi rîvnit să cînţi, şi-n rotogoale Să crească larg şi cîntecele tale. Răsuflul ţTeste scurt şi, întrerupte, Fărîmele cu-ntregul de-a surda dau să lupte. Mînia ţi-o încerci ca un glndac, Şi ţi-o răzbuni, dar n-ai nici ac Şi nici venin în măruntaiul dumitale. Te-apăs cu talpa: ies niţele bale. 1944 CETATE MEDIEVALA Luna ninge chiparişii Cu funingini de argint. Unda pare amurgind. 336 Turnurile par trimişii Unui rege, ca s-asculte. El le-a pus pe cap comori, Chivăre cu pietre multe, Şi le-a dat şi trei surori. Pasările trec în zbor. Pasările sînt de aur. Pentru cine ciocul lor Duce-ncolo foi de laur? Au rubine-n ochi şi-n ghiare. Din fîntîna cu căldare Cercuită cu ghirlande, Scoate-o fată diamante. De-aş avea un cal şi-o spadă Şi-o domniţă de furat I Du-te, lună, din ogradă. Lumea s-a schimbat Şi flăcăului din salbă l-a ieşit mustaţa albă. Du-te, lună, ia-ţi veşmîntul Şi năframele senine, Dacă numai pentru mine Farmeci noaptea şi pămîntul. 1944 CLOPOTELE Sunaţi de seară ca-ntr-o dimineaţă. Parcă sunaţi dintr-altă viaţă, Dintr-un văzduh, care părea pierdut. V-ascult şi v-am recunoscut. 337 Nu ştiu ce chin mă ia şi mă frămîntă Cînd iar ascult cum vocile vă cîntă. Nu vreţi să staţi pe loc puţin, Să mă gîndesc ce e, alean ori chin? Muncesc în mine aripi să-ncolţească, Dintr-o pruncie îngerească, Şi neputînd ieşi, la cer, să bată, Mă doare carnea-n umeri, sîngerată. Vecernia uitată, de la toacă, Aş vrea să sune şi aş vrea să tacă Şi nu ştiu, să mă-nchin ori să m-ascund? Dintr-alte ceruri altele răspund. 1941 TU Nemaiputînd să-şi rabde nici tăcerea, Nici depărtarea, nici puterea Şi, în nestare a trăi uitată, Mîhnita lume te alese tată. Aşa-nrudită-n pribegie ţie, Cerea culcuş un colţ de-mpărăţie. Avu nădejdea să te facă om, Un mormoloc, un gnom. Te-a luat părtaş, nici pînă-acum nu ştii, La suferinţă, la tovărăşii, Şi a jurat pe numele tău sfînt, Şi strîmb şi drept, cum jură pre pâmînt. El a ştiut cum eşti, ce eşti şi unde Făptura ta suavă se ascunde, Din cîte spiţe şi în cîte, cel ce taci, Te faci şi te desfaci. Şi gîndurile toate ţi le ştie Şi voia ta o scrie Pe piatră, pe icoane, pe hîrtie, Chezăşuind la tine în cetate, Ca-n cimitire, locuri cumpărate, Cel mai smerit, mai blînd şi mai semeţ. Nu-i trebuia nici jilţ şi nici judeţ, Nici slavă, nici cîntare, surd şi mut. Pe om nici nu l-ai cunoscut. Eşti o tulpină fără rădăcină Şi semeni a mireasmă şi lumină. 1941 RUGĂCIUNE De ce stîrnişi ţărîna şi viu m-ai zămislit, Dacă-nceputului i-ai dat sfîrşit De mai nainte de-a fi şi-nceput? De cînd te-ai murdărit pe degete cu lut Vremelnic şi plăpînd tu m-ai făcut. Poţi cere o durată aceluia-njghebat Din tină trup şi suflet cu scuipat? 22 339 Torcînd mătasea tu o faci de scamă Şi frumuseţea i se şi destramă. Ai scos din buturugă o vioară Şi-i pui' şi coarda -n care vrei să moară, Pleznind în miezul nopţii albe, de smarald, Pe strigătul şi zborul în sus cel mai înalt. Un zbor i-ai dat şi şoimului la stele, împiedicat în peticele mele. Tu ai rămas de-a pururi şi viaţa noastră piere. Te mulţumeşti cu-atîta mîngîiere Că singur, între neguri, eşti veşnic; sorocit Prin mărturia celor ce-au murit. 194] COŞARUL ALB Luna plină, draga mea, Merg cu scara după ea. Nu vrea luna să m-aşteptc Şi-mi alunecă-ntre trepte. Cînd o reazăm, de-unde-a fost S-a mutat şi, ca un prost, Mut şi eu alături scara. Am pierdut mai toată vara Umblînd noaptea-aşa în dodii, Cu o scară printre zodii, Şi mi-am cheltuit o viaţă După zările din ceaţă. Am cutreierat un an Şesul lat din Bărăgan. Munţii-un an i-am colindat. Zece ani am căutat în izvoare,-n curcubeu, în rogoz, în eleşteu. 340 Scara, prin păduri şi sate, S-a tocit pe jumătate Şi de-abia de-ajung cu ea în clopotniţa cu-o stea, Unde sună gărgăunii. De funinginile lunii Nu mai poate să se spele Cel ce s-a mînjit cu ele. Luna însă m-aştepta. Uite-o la fereastra mea. 1945 TRANSFIGURARE Pentru că am auzit Că de-un timp ai năpîrlU, Ţi-aş da-n dar o bidinea Să-ţi lipeşti chică din ea. Cu barbete tinere Ai fi ca un ginere Şi mustăţile de cneaz Ţi-ar da ifos de viteaz. O prăjină-ntre picioare Ţi-ar ieşi cam prin spinare Şi o cobiliţă-n vînt Te-ar da-n leagăn, cînd şi Şi măcar o să-ţi rămîie Drept statuie o momîie. ;înd. 341 Numai că-n prăjină, sus, N-ai să gemi că eşti Isus Şi să plîngi în asfinţit Că te-au prins şi răstignit. 1945 EPITAF Şi-a făcut înghiţitoare Pe pofta lui de mîncare. Toate bunătăţile I-au mînjit mustăţile. Au trecut prin burta Iui Iezii, mieii cîmpului Şi-a-nvăţat cum să prăjească Sos cu pasare cerească* Mioriţa i-a plăcut Cu nucşoară şi năut Şi pentru privighetoare Avea altfel de frigare. 1945 EPITAF N-a mîncat şi n-a băut Numai cîte n-o fi vrut, Terci de smîrc Şi muguri de tîrn cu sfîrc. 342 Numai momiţe cu cimbru N-a putut mînca, de zimbru. Cînd a vrut şi-atare carne Şi-a zdrelit gingia-n coarne. 1945 EPITAF Plin de cîte racile, A Uns toate vacile. Bivoliţa şi catîrcă L-au purtat dormind în cîrcă. S-a spălat în loc de apă Cu lapte proaspăt de iapă. Ca să-şi facă piele nouă, A cerut găleţi de rouă. Dresuri, prafuri, alifii l-au zgîit ochii de vii Şi cu nas, cu ochi, cu tot, Faţa-i se făcuse bot. 1945 EPITAF Hoitul de sub piatra mea Şi-a dus viaţa pe saltea. Toate păcatele grele l-au fost pături şi saltele. N-a avut atîtea sugeri Cîte ţîţe şi cîţi ugeri La tot ceasul l-au lovit gura şi nasul. I 945 DOI FRUMOŞI Pe^o foaie de izmă-ngusta Se opreşte o lăcusta. Ce frumoasă'i, fa, Mărie ! N-^are nici ea pălărie Şi, strînsă-n fotele ei, Fără tocuri şi cercei, Cu bondiţa-n subsuori Şi cu talpa goală-n flori N-a fost, cînd a fost mireasă, Nici Crăiasa mai frumoasă. Insă e şi-un brotăcel Şi nu luai seama la el. Ochii lui în ochii ei Licăresc şi dau scîntei, Sufletele amin două Tremurînd de-o spaimă nouă, Şi fiecare se strînge Celălalt c-o să-l mănînce, Vai de păcatele lor, Nu a fost nici un omor, Au sărit care-ntr-o parte Şi s*au dus în cîrji departe. 344 Adevărul se cunoaşte: Dînsa nu mănîncă broaşte. Ar putea măcar să guste Dînsul, gingaşul, lăcuste ? 1946 PISANIE între drumuri şi castani Stau de două mii de ani, Pune mina, uşa scrisă Mi-e de-a pururea deschisă — Intra, cum te-am mai primit, Ori trufaş ori biruit. Nud trufie-n jilţ şi straie Legea mea să n-o-ncovoaie Şi n-a fost pe lume trunchi Să nu-mi cadă în genunchi. 1946 INSCRIPŢIE DE CATAPETEASMĂ Pe icoana-mpărătească, Neagră ca un lemn de iască, E o pată c.ît răsura, Unde îţi ajunge gura. Mii de mii de buze-n leat Locul ei l-au sărutat. 1946 345 PISANIE Sînt un schit de blăni şi doage Pentru cine să se roage. Vine cine vrea să treacă Pe sub turla mea săracă. Cîte un vrăjmaş de frunte Nalţă ghioaga să mă-nfrunte. L-ai văzut? Avea la el Săbii grele de măcel* Călărind vîrtej, s-a dus Nu departe într-apus Şi s-a-ntors din zarea largă Slut şimtins şi mort, pe targă. 1945 PISANIE Dă-mi durere şi prigoană, Dă-mi otravă cit îţi place. Ţine: milă şi pomană, Ţine har şi ţine pace. 1945 INSCRIPŢIE PE PARACLIS în altar sfîrşesc şi-ncep Cele ce nu se pricep. 1945 346 INSCRIPŢIE PE BISERICĂ Toţi au fost un timp. Eu sînt. Eu în cer. Ei în pămînt. 1945 INSCRIPŢIE PE O PÎNZĂ DE BARCĂ Curmeziş, talazu-1 taie Şi despică-1 ca un pinten, Luntre-a visului vioaie, Cu călcîiul zvelt şi sprinten. Se ridică, se prăvale, Creştetul să'şi scuture Peste aripile tale, Fragedule fluture. Răzvrătit din mare-n sus, Să-l străbaţi întotdeauna Lin, ca pasul lui Isus, Şi uşoară-n val, ca luna. 1945 INSCRIPŢIE PE TOBĂ Scula asta are mare căutare: Niciodată golul n-a sunat mai tare. 1945 347 INSCRIPŢIE PE UN CRANIU Paiaţa lui se-arată mereu cu altă mască, Urzeala comediei să nu i se cunoască, Jucînd în mii de feţe, naiv, acelaşi rol în care Măscăriciul divin se dă de gol, Iubire, jertfă, luptă : costume, Doamne Gîde. Cuvîntul cel din urmă e-al ăstuia. El rîde. 1445 INSCRIPŢIE PE AR ARAT Pe drumul mut al marilor stihii Pămîntul mort pluteşte-ntre stafii Şi-atîrnă putred, spînzurat în cete, Cu hoiturile altor vechi planete. ludeea, piramidele, pustiul... Cine-a-ntrebat al cui era sicriul Minat pribeag printre vîrtejuri oarbe, De-1 varsă unul, celălalt de-1 soarbe ? învăluit în stele, flori şi ape, Nu bănuia că moartea-i pe aproape Ce zămislise-n vreme din viaţa lui mai bun : O muşiţă şi-o muscă a viermelui nebun. Mai ştie cineva că-n neamul lor Ţînţarul cu hrisoave a fost nemuritor, Cînd nici strigoilor de ceaţă Slova de-aci nu le mai e citeaţă 1 1945 348 INSCRIPŢIE PE STEAG Ce mi-ai părut odinioară, în zarea cenuşie şi streină, Un petec atîrnat pe sfoară? Şi-o zdreanţă aninată de-o prăjină? Din viscol, uragane şi furtuni, Rămîne viu crîmpeiul de mătase, Acolo unde maica-1 aşezase, Zăloagă-n cartea ei de rugăciuni. 1945 INSCRIPŢIE PE UŞA POETULUI într-o viaţă de-o durată Ai murit de patru ori. De aceea n-ai să mori înc-o dată niciodată. Moarte, cînd ai vrut să ştii, Moarte, viaţă cînd ai vrut, Moarte de necunoscut, Morţi tîrzii şi timpurii. Amintirile, treptat, Au scăzut şi-ncet, pe-ncetui, S-a iscat din morţi poetul, Ca un cerc dintr-un pătrat. 349 Rătăceşte în pierzare Spre un punct sclipit de stea. Porunceşte-i şi-o să stea S-o ajungi din depărtare. 1945 INSCRIPŢIE PE COTEŢUL LUI HOŢU A orbit de boală grea Hoţul tatii, şi-aş fi vrut Să-i găsesc un leac, ceva. Nici un vraci nu l-a avut. N-am aflat nici un spiţer, Nici la tîrg şi nici în cer. De vreo şase ani sau şapte Ochii-i zac, peceţi de noapte, Şi-ngropat în gol cu totul Cată cu nasul şi botul. Uite-1, dibuie şi parcă A zări niţel încearcă. A trecut şi s-a lovit, A lătrat. O fi simţit. A-nţeles că pe aici Umblă-n tufe un arici. Altă dată, lingă casă, A dat de broasca ţestoasă, într-o zi, s-a pomenit Ciufulit dar mulţumit, Că visase că bătea Cinci dulăi şi o căţea. El se ceartă printre stele Şi cu nişte cucuvele. 350 Hoţu e căţel de treabă. Puii cloştii îl întreabă Cum e noaptea-n noaptea lui Şi-l mîngîie ca pe pui, Povestind mai lămurit Ce-au visat şi-au mai gîndit. îl iubesc şi derbedeii Din văzduhuri, porumbieii. Prieten bun, un porumbiel Doarme în coteţ cu el. 1945 REMINISCENŢE Vin, iată-le, tot de la sine, Frînturile toate spre mine, Fărîme ştirbite şi-ntregi De lucruri pe care de-abia le-nţelegi. Aşa sînt cum le-am uitat De cînd s-au culcat: Un fost cimitir de păpuşi, încep să se mişte de-acuşi, Să capete trup Din umbră şi zvon ca de stup, Şi, rupte, pe-ncetul se reîntregesc. Copite cu nimb îngeresc, Spărturi de icoane, păstrînd a mustrare, O schiţă de bine şi rău cuvîntare, O lacrimă prinsă-n pictură, O mină rănită, o căutătură, Şi clopote, parcă, departe, Şi cîte o foaie de carte. 351 O ţandără-nvie o amfora spartă. Dă sunet şi iedera moartă Şi vocile stinse luînd graiuri, pe rînd, Şi murmură parcă şi parcă şi rid. Mă văd cînd la Cină părtaş, Sau cînd, în prigoană, sutaş. încerc iar cămaşa de-atunci, îngustă, cu-o rană de-atunci, Şi nemaiştiută La inima vremii, tăcută. Şi dacă duc palma la gaura ruptă, Nu ştiu din ce luptă, Mi-alunecă, moale, pe sînge. Acolo se strînge Tot ce de la sine se-adună, Frînturi de Scriptură şi haşchii de lună. Nu pot să mă mint. Mă arde îngheţul: un sloi de argint, Şi deştele-n ceaţă Se fac peste unghii cărbune de ghiaţă. 1945 INSCRIPŢIE PE PARETELE CHILIEI Copila pe care-am iubit-o Pe timpuri, din veacul trecut, Era cea mai dîrză şi cea mai zglobie La horă, cu fote şi iie. în holda cu spic, suflecată, Tăia snopul plin dintr-o dată, încinsă cu soare Şi fulgere scăpărătoare. Iar, seara, vedeam că-şi agaţă Şi secera-n cer de o ceaţă. 362 Copila e visul de-atunci. Aminte nici nu prea-mi aduc, Căci îs cam năuc. Aproape nici nu mă cunoaşte. Un munte se-apleacă-n crepuscul şi paşte, în drum îmi ies alţi cunoscuţi, Mai tineri, mai duşi de pe lume. Cu toate că-mi zic şi pe nume Nu prea mă cunosc nici cu ei, în cete de patru, de trei. îmi pare că sînt eu şi-aceia, Din ceata de-a doua şi-a treia Şi mergem alăturea muţi Şi nepricepuţi, Sfiindu-ne unul de altul, Piticul, ghebosul, înaltul. Mi-e frică de ei şi de mine, De rău şi de bine. Călcîiele mele nu-mi par ale mele. Se-ngroaşe ţărîna. O simt cu piciorul şi mina, Şi duc şovăind şi n-aleg, Pe tălpile mele, pămîntul întreg. 1945 INSCRIPŢIE ÎN DOSUL UNUI PORTRET Trecutul acela e-al meu, Că zilele lui mă cunosc, Trăite cu alţii-n vileag, Tangent şi-n zigzag. Pe firul meu trec alte fire. Se-ating cele groase de firul subţire. O sfoară se curmă şi alta se duce. La toată răscrucea e-o cruce. Trecui pe o rază, de lume. Pădurile albe, postume. Ciorchini spînzuraţi între zodii. Robi, calea străbate prin codri de rodii, Bătută cu mărgăritare. Trecutul acela e-al meu, de mă doare? în pîinea de astăzi e griul de ieri. în ziua de-acuma e ziua de-atunci. Trecutul nu moare, se-njgheabă Din ziua trăită cu grabă, Ieşind din tablou ca o pată A unei culori de-altădată. Trei sfinţi fură-n timp zugrăviţi Şi unul vopsit peste altul. Uitîndu-se-n suflet, biserică-nchisă, Te vezi însutit Cu toţi cîţi în tine s-au fost zugrăvit Şi nu s-au cojit. 1945 INSCRIPŢIE ÎN PANTOFUL LOGODNICEI Nu ştie sprinteneala suavei domnişoare Că ridicîndu-i coapsa mai sus de locul ei, Făptura o-aşezase din veac peste femei, Apropiindu-i pasul înalt, de zburătoare. 354 Aristocratic, mersul s-a dezlipit de lut. Dansează zvelt şi cîntă, ca papura uşoară. Amestecată-n ritmul aspectelor şi clară, Plăpînda siluetă tiparul 1-a-ntrecut. Ţi-am scris de-o viaţă stihul de dragoste, întîiul, Intr-un pantof de nuntă, uitat între caişi, Cînd ostenită-n vălul miresei adormişi, Ca să-ţi sărute talpa de-aproape şi călcîiul. 1945 INSCRIPŢIE ÎN INEL Trei cuvinte viaţa -ntreagă. Două puncte: îmi eşti dragă. 1945 SERENADA Dulăii-1 aşteaptă cu ochii în pom. în pruni e un om Sau o arătare, călare pe-o cracă. Şi pomul se scoală, se-apleacă. De-i Pan cu copite de ţap, în roiuri de muşte, Dator sînt pe meşter să-l scap, Dulăii-ndîrjiţi să nu-1 muşte. 355 E blîndul din sat. . . Lăsaţi-1 sa fure că-i nevinovat. Blajin şi netot, înghite cu sîmburi cu tot. Prin ghimpii de fier şi zăpiaz El trece-n extaz, Senin, dus şi sfînt. El nu este de pe pămînt. Cînd intră n grădină şi bîjbîie luna, Scoboară şi pleacă şi fluieră-ntr-una Şi rîde că-1 gîdilă prunele, Ajunse la cioarec sub pîntece unele. Grivei a simţit Că e fericit Şi nu îl mai latră. Se uită la el ca o piatră. Cu clinii-mpreună Văd şcoala spoită cu lună, Clopotniţa-n plopi, Sobor cu trei popi, Şi-n deal primăria. El fluieră n dinţi liturghia. 1945 356 APOCALIPS De hramul Sfîntului Anton, Maimuţele-adunate în amvon Şi-n strană, se smeresc şi se sărută, Silind o psalmodie prefăcută. in Singele şi Trupul din potir Au pus rachiu, săpun şi tibişir Şi-n candela-necată bale. Cădelniţa-nvîrtită împrejur, agale, Dă jărăgai, acreală şi duhoare De cîrpă arsă şi sudoare Şi papură-nteţită cu chibritul. Mai-marele, un stareţ, un ţînc, mitropolitul Fumează din ţigare şi dă pe nas tutun, Făcînd un semn că isonul e bun. Par să se-nchine, să se spovedească în grai sucit şi-n limbă păsărească. Un hohot cînta, altul plînge-n tindă Şi luminările nu vor să se aprindă. Pentru iertat în rîs păcatele, Molitvele-s citite de-a-ndaratele. Penticostarul are viermi în foi. Mîntuitorul zilelor de-apoi E răstignit într-o icoană mare, Cu ploşniţe de sînge la mîini şi la picioare. Clopotul ştirb, din visul de-altădată, Sună a ciob şi-a putină uscată Şi-n apa de mocirlă, stătută şi cleioasă, Strigoiul face cruce şi-aghiazmă mincinoasă. 357 Se umflă luna'ti blid, fugară, Şi dă din cer ca laptele, pe din afară. La subsuoară, vîntul duce-n şal De frunze galbene-n furtună, Pe sălile pădurii, de spital, Coşciugul ctitoriei din schit, furat la lună: Frumoasa, negricioasa, uscăţiva Domniţă cu paftale de aur Paraschiva. 1945 INSCRIPŢIE PE OGLINDA MARE Ascuns de toată lumea, de ochii mei profunzi, Deschişi cit zarea largă, tu nu te mai ascunzi. Mi te arăţi pe faţă şi fără de shală, Şi-nzorzonat de teatru şi strîmb în pielea goală. N-a fost neruşinare să nu mi-o pui în faţă, Nestingherit de calmul meu luciu clar de ghiaţă. Prin spaţiile mele înoţi ca-n balta lina Şi-mi dai caricatură pe cînd îţi dau lumina: Că-mi ştii şi însuşirea din care ea purcede. Lumina mea se uită la voi şi nu vă vede. 1945 358 LA TREABĂ încă o dată Făt-frumos Şi-a smuls din grinda casei spadă, Arc bun şi buzdugan mai nodutos, Să dea din munte namila grămadă. Singur, orbeşte-n ceasul rău Simţindu-se-ntărit ca de-o solie, Cu o chemare din pămînt şi hău, Pe care o-nţelege şi n o ştie, Se puse-n calea negurii cu coarne Şi găurindu-i pîntecul în smîrc Şi împlîntîndu'i sabia în carne, Au curs din ea otravă, muci şi spîrc. în tăvăleala şarpelui cu zeci De căpăţîni şi ghiare uriaşe, Era să-şi piardă zilele de veci, Muşcat de scut, de piept şi de cămaşe. Cînd a căzut, dihania a dat Un vuiet care încă mai răsună, Că muntele pleşuv a tremurat Şi cu văzduhul lunii dimpreună. Urletul fiarei a mutat din loc Cremenea stîncii, brazdele şi marea. Dar Făt'frumos avu şi-acum noroc Şi se-mplini de-a-ntregul ei chemarea. 359 Şi isprăvind, sfiios se-ntoarce-n sat. Se-ascunde chibzuind ce să mai facă. O ciutură mai mare de-adăpat Şi'Un staul mai ca lumea, pentru vacă. 1945 ROMANŢA Am învăţat odată cuvintele-mpreună. Eu le adun cu pana: şi pana ta le-adună. Am înşirat şireaguri şi stihuri amîndoi. Par ale lui purtate iar ale mele noi. Pe strune cîntă şi el, pe strune cînt şi eu. Eu cînt, aşa-ntr-o doară, ca pentru Dumnezeu. El îmi pîndeşte ghiersul cu scripca lui săracă. Eu nu m-aud. El, silnic, munceşte să mă-ntreacă. Din coarde şi din graiuri, din slove şi mărgele, Au fost mai căutate la horă ale mele Şi, fetele, flăcăii le-au prins de la-nceput. El a scrîşnit, a-ngălbenit şi a gemut. Văpaia stelei albe mi-a tras prin noapte drum. Lumina lui firavă se-neacă grea, de fum. Trecea încet şi viaţa şi, el, s-a judecat Îmbătrînit şi-n suflet smerit şi-ngenunchiat. Făţarnică, vicleană, puhavă stîrpitură, Neputincios stătuseşi cu tălpile la gură Şi unghiile-n carne gingia ţi le-a ros, Lipit de întuneric şi zvîrcolit pe jos. 360 încredinţat că pana şi omul au murit, Caria îţi rînjeşte şi rîde, în sfîrşit. E cam tîrziu. Veninul şi el se oţăţeşte Şi zgîrciurile dure te ţin în zece cleşte. Nădăjduiai, călăul din temniţele mute Cumva, pe neştiute, ghicind să te ajute. în ziua cînd crezuseşi că ţi-ai vărsat amarul Nu poţi să faci cu omul nici ce-a făcut măgarul. 1945 PIZMA Căci n-ai găsit prinoase s-aduci nici unui zeu, Vino şi-mi bate zilnic îngenunchiat la uşe. De ce te-ascunzi? îţi place s-adormi pe şoldul meu, Hrănit cu raze moarte, otravă şi cenuşe. Tu ştii găsi la mine odihnă şi uitare, Cum nu ţi-au dat trufia şi braţul tău învins. Eşti slăbănog. Eu ţie sortită-s într-adins, Ca şi tu cîteodată să crezi a fi în stare. Ţi-am înţeles durerea, de mult, şi, făr’să ştii, Te-am urmărit şi, fără să vezi, ţi-am săturat Arşiţa de pe buze cu sfircul meu uscat, Cu laptele meu muced, de zer şi de leşii. în sinul meu sămînţa zvîcnită nu-ncolţeşte, Căci simţitoare ca o fîntina şi o harpă Nepipăite încă de ciutură şi deşte, Sînt nesfîrşit de dulce şi nesfîrşit de stearpă. Ştiui ce te apasă, ghebosule-n toiag Şi-ţi fermecai cu şoapte izvoarele deşarte Şi-ţi mîzgălii cu taine potecile, departe, Pe care zarea cade zbîrcită ca un steag. în zori, cînd ochii vineţi vor da de soare iar Şi noaptea, cînd perdeaua, ca plasa, va fi plină De stele, lîngă coapsa ce-o vei simţi vecină, Lipeşte-te cu spaimă că sînt şi că răsar. Şi pierde-te în mine ca un vîslaş în mare Şi carnea mi-o brăzdează cu-adîncul tău înec, Ca să ajungi mai iute la veşnica uitare A suferinţei tale şi-a rodului ei sec. 1945 CONSOLĂRI S-au prins tovarăşi buni cu rinduiala, Hîrdăul, fedeleşul şi găleata, Vroind să-nfrunte laolaltă nicovala, Ciocanul, jarul, spada şi săgeata. La drept vorbind, nu-i nici o trebuinţă. Noi vom sili uneltele să stea. Auzi tu, ce nesocotinţă, Să faci oţel în loc de tinichea. Materialele de cinste, eu te-nvăţ, Să ştii şi tu, ca om, că la bătaie Nu sînt acelea ce stau băţ, Dar celelalte, care se-ncovoaie. Şi sculele nevoilor de-acum Nu sînt acelea care-mpung şi-nţeapă. Capacitate trebui şi volum, Ca să primească-n ele şi să-ncapă. 362 Iată putinţele ce ţi se cer. împacă-te cu dreapta chibzuială. Cugetul tău să fie cu coadă şi miner Şi visul tău să fie ca o oală. Nu-i bine, oare, să te simţi Cu fundul lingă gură, scumpă troacă? La ce folos o za cu nişte zimţi Şi seînteierea lor de promoroacă? 1945 SARCINA SACRĂ Sînt greu cum era grea Fecioara, Din Duhul sfînt, şi-s chinuit şi trist. Mă doare gîndul, doare subsuoara. Se zvârcoleşte parcă n mine Crist. Şi mă înţeapă parcă raza lui Şi rana lui de lance m-a durut. Mă doare fiecare cui, Mă doare locul unde-a fost bătut. Mă dor mormîntul, spinii, crucea — şi mi-e sete Şi mie, ca şi lui, de apă. „ Unse mi-s buzele şi arse do burete Şi de otrava care mă adapă. Am şi murit întocmai, taică, Şi toată suferinţa ta m-a strîns, De-a pururea Fecioară, maică. Şi plîng şi nu ştiu cînd şi tu ai plîns. Dar, vezi, tu prunc pe'acela l-ai putut cunoaşte. Isusul meu nu-i cel adevărat Şi eu nud pot nici duce, nici cunoaşte. 363 Al VĂZUT ? Ai văzut cum Dumnezeu ne păcăleşte, De ne trec lucrurile printre deşte ? Ce şiret! Ce calic ! Ce tertipar ! Pune un lucru tot intr-alt tipar. Face pachete, sticle-nfundate, Cocoloşeşte, dă la strung şi bate, Răsuceşte, face mingi de ceaţă, închide fără lipituri, coase fără aţă. Pe cele-n colţuri le pune rotunde, Rotundele-n drepte le-ascunde. Ia lumina din cui Şi-o mută tocmai intr-un gutui. Cînd încoace, cind încolo, ia De ici, de colo, cîte ceva Şi măsluie sufletul şi trupul, De nu ştii care-i albina şi care c stupul. De ce fac păianjenii dantele, Lacul oglinzi, giuvaere şi betele! De ce face zarea depărtată privelişte ? Cînd omul sta, el pune să se mişte în el şi împrejur: totul, ape, stele, Codrii, luna, norii, toate cele, Învîrtite ca nişte inele. 1945 NEGUŢĂTORUL UMILIT Abur de aur, spumă de lumină, Culese dimineaţa din grădină Cu plasa şi năvodul de mătase, Tiptil, prin buruiene şi printre case, Lătrat de dini şi ocărit în zori, De cucuvăile bătrîne, cu urdori. Aş fi furat, dormind, şi ceaţa-n sac Şi-o atîrnam acasă de cerdac. Pe cobillţă funii lungi de stele Nu ar fi fost pe umerii mei grele, Vată de-argint, beteală ca de gheaţă, N-ar sta urît, cu usturoiu-n piaţă. S-ar fi ţinut de mine fetele Cu brîul desfăcut pe de-ndeletele Şi le-aş fi dat, ziua, nămiaza mare, Şi noaptea intr-ascuns pe-o sărutare. Ce-ai, precupeţ, în coşuri? Mai nimic Tămîie arsă, fum de borangic.. 1945 CUPRINSUL Pămintul, ţarina, bucatele, Puse-n spinarea mea cu toatele, Oameni şi turme şi vite, Brazdele zguduite, Potecile, miriştea, Durerile, neliniştea, Ploaia, negura, vîntul, Hohotul, spaima, frămîntul. 305 Cum a intrat în mine ţara noastră? Cum a-ncăput o ţara-ntr-o lopată? Pădurile într un ghiveci de lut? O mare-ntreagă-ntrun pahar băut? Atuncea, dimpreună cu ele-n stropul meu De smîrc, a încăput şi Dumnezeu. 1945 DE CÎND MĂ ŞTII De cînd mă ştii, am luat asupra mea Povara-ntotdeauna, Doamne, cea mai grea Şi tot urcînd în coastă, vream s-arăt Că nu mă dau poverile-ndărăt. O suferinţă între alte două N-am socotit-o suferinţă nouă. Haide şi tu, aşează-te-n spinare. Mă simt voinic. Pe cine ce-1 mai doare? Cine-i strein şi singur, cine? Să urce-n cîrcă, pe samar, la mine. Hai, ticăloşii, blînzii, toţi de-a valma, Cîţi aţi întins obrazul, cîţi baţi bătut cu palma, însărcinare, poate, am de la Satan Să vă ridic la cer prin uragan. Sînt robul vostru, hotărît de sus, Sa fiu caricatura lui Isus. De cîţi în seamă mi v-a dat Vreau să răspund pe faţă şi curat. 3Gb Nu'l uit pe cel ce carne dă şi nici Pe cel ce dă cătuşe, pravilă şi bici. Sînteţi ai mei, şi răi şi buni. Veniţi. Dator sînt să vă fac şi fericiţi. Dar ostenit în drumul meu îngust, Că sînt ales la milă cu dezgust, Scîrbit de om, jignit de omenire, Să mi duc poverile la mîntuire, Aş căuta zadarnic a nţelege De ce mi-ai pus porunci de-atare lege. Eu, Doamne, le-am primit şi mă supun, Stăpîne drag, gingaş ca un lăstun. Vreau să te-ntreb: cînd m-ai ales, ai fost nebun? 1945 CÎND EI SE BUCURA Cînd ei se bucură şi cîntă, Eu ce mă iau cu viaţa mea la trîntă? în loc să joc, să strig, să beau, stingher Mă uit, mă-ntreb, posac într-un ungher Şi mi se pare că de-aş fi călcat în hora lor, aş face un păcat. îi cercetez pe cei închişi în casă, Pe ca re-o suferinţă îi apasă, Cîţi în nădejde şi în rugăciune Nu au aflat alean şi-nţelepciune. Ori chinuiţi în taină de trecut De ce-au făcut şi de ce n-au făcut. 867 Unul plîngînd, o lacrimă pribeagă Pe rana ochilor sencheagă, Pecete pe o negură de veci. Ei gem şi tu petreci? Nădejdea celor sprinteni a murit. Umerii-s rupţi şi sufletu-i strivit. Carul de aur cu-mpăraţi şi zei Trecu prin gloate peste ei. Cimpoaie, cobze, flaute şi naiuri Daţi cîntecelor voastre alte graiuri. Mai bate hora şi aleargă, Cînd trec flăcăii-ncremeniţi pe targa ? 1945 DE MULTE ORI De multe ori ţi-a fost ruşine Sculîndu'te cu soarele pe tine, Că-n raza lui din aşternut O nouă zi a început. Nu se sfîrşise încă-n amorţire Ziua de ieri din amintire Cu nedreptatea, groaza şi dezgustul ei, Că alta vine fără să i-o cei Destinului din negurile grele, Pribeag între mocirlă, vînt şi stele. De cobiliţa dusă în spinare Mi-atîrnă zilele în cîte o căldare Şi calc încet, să nu le vărs în mers. De cîte ori le-am clătinat, am şters Cu talpa şi opinca, la fîntînă, O vărsătură neagră pe ţărînă. Duc sînge-n ele vechi, ca un năuc. Al cui e sîngele şi cui îl duc ? 1945 CÎTE PUHOAIE! Cîte puhoaie, cîtă omenire Se rînduiesc de-acuma în vileag, Să ceară bucurii şi fericire Scrise cu slove mari pe cîte-un steag Aş vrea să mă-nfierbînt şi eu cu ele, Să-mi bata-n tîmple inima şi mie, Vazîndu-le trezite, mari şi grele, Ca de o mare, sfîntă datorie. Dar iată pana celor ce-au mînjit Drapelele cu alte jurăminte, E-o bidinea cu părul năclăit De fostele vopseli de mai nainte. Unde statură bravii pînă azi, Că nu la bucurie ci la luptă Era chemarea, fraţi şi camarazi? Viaţa le curse dulce, nentreruptă. Aţi vrea credinţă întru necredinţă Şi lauri fără să fi-nvins, Venind la hramuri, după biruinţă, Cu sîngele păstrat şi neatins. 3G9 OMULE O lăcomie crîncenă, nebună. Adună, omule, adună, Căzneşte, fură, surpă şi omoară, îţi trebuiesc putere şi comoară, îţi trebuiesc palate şi veşminte Să-ţi zacă-n ele hoit şi oseminte. Morminte, omule, morminte. Avidă, mina ta se strînge. Storci aur şi se scurge sînge. Nădejde, sînge, har, ca un burete, Le soarbe aurul cu sete Şi-n beciul tău zidit înghiaţă Neprihănita oamenilor viaţă, Avîntul, bucuria, puse bine De stîrvul tău, păstrate pentru tine. îmi e ruşine, omule, îmi e ruşine. 1945 FLOARE DE MUCEGAI întreaga noapte au cîntat din sute De fluiere, cimpoaie şi viori Şi din uneltele necunoscute Vîntul şi ploaia pe învelitori. Vulturii, corbii au venit cu toţii Şi rîd în coruri grave de metal, Văzînd cum mor în noaptea lungă hoţii Sub lacătele mari de la spital. 370 S'au înnodat ca viermii şi limbricii Pe coridoare, adunaţi la zbeg, Toţi sluţii beznei, cocoşaţii şi piticii Cu haitele pămîntului întreg. Dar sentinela temniţei pe viaţă A-ncremenit pe puşca ei de gheaţă. 1945 CÎNTARE OMULUI UMBRA Te urmăresc prin veacuri, prin virste şi milenii, încă de cînd spinarea ţi-o-ncovoiai pe brînci, Cînd speriat şi singur, tîrîş printre vedenii, Umblai numai să cauţi culcuş sau să mănînci. însoţitoare mută-n odihnă şi mişcare Şi copie leită, croită pe tipar, Ne-nghesuiam alături, ciuliţi în ascultare, La pasu-n frunze-al fiarei flămînde, greu şi rar. Ascunşi prin gropi şi scorburi, alăturea de tine, Tu nu ştiai că sîntem într'Unul singur doi, împreunaţi pe viaţă din două firi străine Prin şubreda ur zeală de aer dintre noi. Sînt umbra ta, de-a pururi de om nedespărţită, Cu linia schiţată aceeaşi de contur, Pe pulberea fierbinte şi-n cremenea tocită, Ca un păianjen negru ce-ţi umblă împrejur. Sînt petecul de noapte, dat ţie din născare, Şi ies şi intru-n tine în zori şi în amurg. Din mine vii şhn mine te-ntorci, în bezna mare, Firimiţată-n oameni şi-n zilele ce curg. 375 în mine-i scris destinul cu slove nevăzute. Ghiceşte-ţi-1, să-l afli, de-ţi este plin sau gol. Ţîţînele zidite alunecă tăcute, De-abia lăsînd să treacă un fum, ca un simbol. NICI O SILABĂ-NTREAGĂ Nici o silabă-ntreagă nu se rostea pe lume, Căci nu-ţi găsiseşi graiul legat şi priceput, N-aveai nici loc, nici ţara, nici neam şi nici un nume; Din vremi de vremi fuseseşi gîngav, pribeag şi mut. Era, şopteşte cartea, la început cuvîntul, Purtîndu-se pe ape, ca negura, răzleţ; De se-auzea un tropot, cuvîntul era vîntul, Călare pe vecie şi veşnic călăreţ. în ceasul ultim, umbra din lume se va strînge Din sufletele toate, la timp necunoscut, Din oamenii cu aripi, din oamenii de sînge, în negura-ntocmită din nou de la-nceput. Vor mai rămîne însă, în noaptea adunată, în peştera adîncă a haosului semn Despre ce-au fost puterea şi lupta de-altădată? Măcar o amintire, măcar crestată-n lemn? Măcar cît mai adie în unda călătoare, Fără să simtă-n zarea, închisă din apus Cu porţi de fier strîmptate, cu munţi şi stăvilare, Măcar cît oglindirea arţarilor de sus ? Din plămădirea nouă a smîrcului cu ceaţa Se va stîrni, pesemne, fierbinte, iarăşi viaţa. 376 PÎNĂ ATUNCI Pînâ-n sfîrşit, să nu uiţi măreaţa sărbătoare, Cînd te-ai sculat din pulberi deodată în picioare. Privirea ta tîrîşă şi-mpiedicată-n tină Primi din depărtare întîia ei lumină, Şi-o dată dezlegată de nul şi de ţărînă, Ajunse scrutătoare, senină şi stăpînă. Erai o rădăcină şi nici de-abia un trunchi: Ai smuls-o de sub tine şi-ai frînt-o pe genunchi, Şi slobod de osînda de rob încremenit Te-ai desfăcut de locul osîndei şi-ai pornit, Şi cumpănit pe cîte o talpă şi-un călcîi, Ai fost pe verticala înaltă cel dintîi. îţi ridicaseşi capul de jos, chemat de soare, Şi începu îndată şi cugetul să-ţi zboare. Tu ţi-ai învins pămîntul, mormîntul şi destinul. Se învinsese omul neaşteptat, străinul. ÎMPLINIRE Dezvăluişi deodată ce nu ştiai de jos Şi ai văzut pămîntul întins că e frumos, Din asfinţitul palid, boltit spre răsărit, întîia oară cerul de-a lungul l-ai zărit. Lua faţă adîncimea şi, nouă, toată firea îţi arăta deasupra şi-n jur nemărginirea. Dar înălţat în slavă, subt cingătoarea frunţii Ti se făcură netezi şi mici, pitiţi, şi munţii, Căci văzul are harul şi voia de la soare Ca tot ce întîlneşte să scadă şi scoboare. Ridică-ţi numai ochii puţin, ca un lăstun, Că piscurile înseşi descresc şi se supun. 377 Ai biruit ţarină şi-ai rupt împletitura. Nu-ţi mai cătai merindea tîrîş, pe brînci, cu gura, Ca viezurii şi şerpii, orbeşte şi flămînd, Cînd te-aratai o clipă şi te-ascundeai curînd. Fuseseşi blestemat Să zaci în neputinţă, de-a pururea culcat. Dar chinuit de rîvna de-a fi, muncit de jind, Miracolul trezirii l-ai săvîrşit voind. Ţi-ai depărtat pămîntul de buze la picioare, Slujit de-aci nainte de mîinile uşoare. LA STELE Dacă ce spune cartea, din vechi, e adevărat, Că ieşi din frămîntarea ţărînii cu scuipat, Batjocura-i plătită cu vîrf şi răzbunată. Nu trebuia să cugeţi, tu, vierme, niciodată. Atoatefăcătorul de rîpi şi de izvoare îi} temniţa fiinţei te-a-nchis între zăvoare. Tu trebuia să suferi, să rabzi cumplita lege, Ca omul, ca şi piatra, stă sterp şi nu-nţelege; Că într-o trebuinţă şi alta, de jivină, Să nu-ţi răzbească firea, din pîntec la lumină, Să fii o burtă numai, un zgîrci care se-aruncă, Şi să asculţi orbeşte de streche, la poruncă. Să-ţi amăgeşti mîhnirea şi dorul de-a pricepe Cu ce-are armăsarul mai crîncen între iepe. Adevăratul lumii avînt de început Porni din ziua-n care, trezit, ai priceput. Cel ce făcuse lumea, Iehova sau Satan, Nu prevăzuse mintea şi-n minte un duşman. A scăpărat un fulger din caznă şi-ntîmplare Şi fu decît şi stînca şi legile mai tare. De vreme ce modelul putuse-ntreg să scape, Nesfîşiat de fiare, nemistuit de ape, 378 De'acu păşeşte ager că ţi-a ajuns totuna De te-or găsi mînia şi prigoni furtuna Şi trăsnetul şi marea, şi crivăţul, să piei; Te vei lupta prin timpuri cu zeci de dumnezei, îngrămădiţi pe tine şi poruncindu-ţi: « Crede ! », Să'ţi fure giuvaerul ascuns, ce nu se vede. Intr-un avînt sălbatic te-ai dus pînă la stele Şi te-ai întors, aprinsă, cu una dintre ele. Că mina îţi arsese cu care-ai scormonit în jarul alb din cîinpul de sus, eşti răsplătit. Ai pus-o să răsară, să-ţi ardă-n vatra goală. A fost, biruitoare, întîia ta răscoală. FLACĂRA PĂZITĂ La flacăra, păzită să nu ţi-o fure vîntul, Te ispitea comoara ce ţi-o dădea pămîntul. Ascunsă-ntr-o firidă de piatră şi-ncuiată, Ba trebuia scobită adînc şi dezgropată Şi âpoi fiecărei frînturi de giuvaer Să-i spargi era nevoie şi doagele de fier. îţi trebuia răbdare, credinţă şi putere, Să-nlături aşternutul de pături de mistere. Dar cum să smulgi comoara pe care-ai flămînzit Tăcerii cetluite cu lespezi de granit? Şi cum putea clădirea veciei s-o răstoarne Plăpînda ta făptură, de-abia-nchegată-n carne, Cînd tainele şi somnul lăuntrice, vecine, Se prelungeau din ocna pămîntului şi-n tine ? Era întîi nevoie să te pătrunzi că nu Le birui neclintirea, de nu te-nvingi şi tu. 379 NĂSCOCITORUL Ai născocit pe-ncetul uneltele, cu care Ţi s-a făcut mai dîrză voinţa şi mai tare. Cînd te crezuseşi tocmai mai şubred şi mai mic, Atunci ţi-ajunse braţul molatec mai voinic. Tot căutînd zadarnic şi încercînd aiurea, Ai născocit tăişul, cuţitul şi securea. Vicleanul fierăstrău, Tovarăşul şi şoarecele tău, Care-şi strecoară firul ca luciul de oglinzi tn purmeziş, prin codri, şi îi despică grinzi, Şi secera pe care, în arşiţă, Măria O •duce-ncovoiată cît ţine-n zări tăria. Venise de cu noaptea, cu luna prinsă-n plopi, Şi se întoarce seara pe carul nalt de snopi. Ai născocit o dată Şi o nimica toată, Cît ghimpele, săracul, De mic şi iute: acul; Şi harnicul nimica, vioi ca o lăcustă, Se-nghesuie şi-aleargă pe marginea îngusta Şi-mbracă omenirea de miile de ani: O sculă genială, cinci ace la doi bani. Ai născocit şi aţa, mătasea de păianjen, Cu care coase acul pe Gange şi Teleajen. Ai născocit făina şi pîinea tuturor, Ca să ajungi de pîine gonit şi cerşetor, Crîmpeiule de viaţă, un rob, un muritor, în petecu-ţi de ţară, împotmolit, sfruntata Şi îndrăzneaţă minte a născocit şi roata; Nu mai socot burghiul, cazmaua sau lopata, Frînghia, sîrma, lanţul, cu care, prins de legi, Ai izbutit cătuşa de fluiere să-ţi legi. 380 Ai născocit şi luntrea, să umbli pe ghicite, Şi-n marea cu talaze şi valuri răzvrătite. Primejdia te cere şi-o cauţi, orişiunde Ghiceşti că te pîndeşte şi bănui că se-ascunde. PE DRUM De-atunci încoace, tocul străin a fost să-nceapă O vîrstă hotărîtă în ţara ta de apă. Ai logodit văpaia cu apele-n viitoare, Să mine sumedenii de mori şi de cuptoare. Atunci, întîiaşi dată s-a desluşit în fum Că ţi-ai croit nainte şi-n slăvi alt rost şi-un drum. S-a zguduit văzduhul şi răsuna şi hăul, Cînd se-auzi ciocanul zdrobind pe muchi ilaul. îţi trebuiau potcoave la caii prinşi de coamă, Zăbale, lănci şi scuturi de fier şi de aramă, Ca să o-nfrunţi cu pieptul primejdia-nvoită Cu ceasul râu, cu vraja şi leneşa ispită. Tu ai rămas de-atuncea-n răspăr şi răzvrătit, De cîte ori stăpînii şi vremea te-au minţit. CHEMAREA ÎNĂLŢĂRII Chemarea înălţării ca spicul se-mplinise. Tărîmurile toate te aşteptau deschise Şi te mutai pe ele în voia ta deplină, Scăpat de-nţelenirea pe loc şi rădăcină. De-o fire cu ţarina dar dezlegat de lut, Ai început o lume din nou de la-nceput. Strein în pribegie, plăpînd şi venetic, Erai cît o fârîmă de fulg şi de nimic, O coajă de tărîţe,^ o ţandăra, o pleavă. Bălan şi gol, făptura parcă-ţi era bolnavă. 381 Fugar, livid ca melcii, bătut de vremuri rele, Tu singur rămăseseşi pe lume gol la piele, Cel mai gingaş, mai fraged la trup şi oropsit; Doar umbra, drept cămaşă, pe piept nu ţi-a lipsit. Dihănii în cojoace cu ghiare, colţi şi coarne Pîndeau să te răstoarne: O lingură de sînge într-un plâmăd de carne, între clădiri de piscuri, pierdute-n culmi de brumă Ivirea ta, Adame, părea să fie-o glumă, Căci potrivit cu ele şi-oriunde te aşez Erai nici cit o boabă de mei ori de orez. Erai, ca pe-o hlamidă de purpură, o scamă, Un ac cu borangicul pierdut intr-o năframă, O copcă rătăcită printre frînturi mărunte. Încă-ncîlcită-n ceaţă, în cîlţi şi-n amănunte, îţi şi visa nădejdea, dormind, să puie-n jug Cu vitele pămîntul, cît e de lung, la plug, Şi se ivi, o dată cu omul slobod, munca. Din pravila ei aspră, el îşi făcu porunca De fiecare clipă, simţind întîi, cu frică, în el nebănuite puteri că se ridică. EU, UMBRA La gaura veciei, simţindu-te de mult, Am stat ascunsă vremuri, ca miţa, să ascult, în curcubee negre, de nopţi, te-am aşteptat. Scularea din puzderii s-a săvîrşit treptat. Te-ai dezlipit din umeri şi, răzimat pe coate, Văzuşi că ridicarea pe şale nu se poate. Ai încercat sucirea înceată, pe şezut, Din răsputerea caznei cu brînciul, şi-ai căzut. Te-ai tăvălit pe pietre ca şarpele rănit. Nu ţi-a slăbit nădejdea. Mereu te-ai prăbuşit. N-o să mai uit nici lupta cu sine-ţi nici această, în cerc de orizonturi imens, cîmpie vastă. 382 în mijlocul ei, omul vedeai cum strîns se zbate încăierat cu umbra lui în singurătate. Tăcerea îşi oprise şi suflul şi-aştepta: Va birui pămîntul sau zvîrcolirea ta? Secunda, numai una-n vecie, o clipită, Va hotărî să bată, sunată sau dogită. Izbînda, dacă sorţii n-o fură s-o ascundă, Atîrnă-n întregime de-o parte de secundă, îl vezi, căzut în trîntă, că iar zvîcneşte drept? S^ar zice că e-n luptă cu cerul, piept la piept. Se răscoleşte fierea, adînc, în măruntaie, S-a mai muncit şi rupe-ncleştarea, se-ncovoaie, Şi ocrotindu-şi sînul cu palma, şi rărunchii Se frîng din nou şi iarăşi i s-au deschis genunchii. Aşa e înălţarea şi preţul se plăteşte Cu chin şi suferinţă şi slavă, omeneşte. MINA LUI Ia uită-te acuma la mîna lui, făcută Pe flaut, pe cimpoi şi alăută. E-o floare. Vîră-ţi faţa în ea şi ai să bei Mireasmă, amintire şi vis din palma ei. Ea ştie să mîngîie, sa vindece, s-alinte, O strîngere, o dată, o ţine-o viaţă minte. E mută cînd vorbeşte tăcut, ca o pecete C-un crin săpat în mijloc şi litere secrete. Făgăduieşte-o dată, trecînd pe lîngă tine: Făgăduinţa-i sfîntă şi-atunci cînd nu şi-o ţine. De cîte ori o viaţă întreagă nu se-ngînă, Mîhnită printre lacrimi cu-o strîngere de mină? Şi cîte visuri, cîte şi vieţi nu au pierit, în suflet cu inelul părut făgăduit? Pe dinafară, viaţa are puteri să-ndemne, Pe dedesubt urzită între tăceri şi semne. 383 Cotoarele legate cu aur vor să spuie Ce ţin cuprins în scoarţe şi-un gînd cum se descuie, Dar fiecare titlu-i crestat pe-o carte -nchisă Cu lacăte, cu cheia ştirbită, cînd e scrisă. SĂ ŢI O SĂRUT Ti-o-ntorc pe dos şi faţă şi nu mă pot supune Să cred că floarea asta, ce-o ţiu, nu-i o minune. O-asemănam cu-o floare, dar seamănă cu-o stea. Cînd ai furat-o poate, din locul ei, cîndva, Pe drum, la pogorîre, din ceruri, din zenit, Te-a furnicat cu haruri şi ţi s-a-ntipărit. Că mă smeresc să cuget e lucru de crezut. Dă-mi fiecare deget, din cinci, să ţi-l sărut, Şi ţie, fată zveltă, care-nvîrteşti în aer, Ca o sfîrlează, fusul pe firul tors din caer, Şi ţie, străduitul cu palma grea şi tare, Cu ele îmbrăcate, de fier, ca-n degetare. Gîndeşte mintea, zicu-mi, dar ce-ar putea să facă Fără gîndirea mîinii, închisă şi săracă ? în scoica ei lipită şi-ar duce în zadar, Pe funduri, strălucitul curat mărgăritar. O scrie slova mîna şi e nemuritoare, Pe cît vor fi mai multe şi veacuri viitoare. Şi ochii plîng, dar plînge şi mai adînc vioara, Că plînge mîna-n coarda oftată, surioara 1 Şi meşterul Manole visa o mînăstire, Dar cine-a scos-o vie din moarta-nchipuire ? Cinci degete-ale dreptei cu cinci din mîna stingă Putuseră s-o-nalţe şi-ursitele să-nfrîngă; Aceleaşi mîini şi braţe care-au cioplit în stîncă Şi Sfinxul, păzitorul nisipurilor încă. îl vezi în dreptul lunii? pe creştetele lui S-a ridicat părechea de lei cu patru pui. 384 A, E, 1, O, U Să fac numărătoare. Deschide palma-ntreagă. Dă-mi degetul cel mare. Din celelalte patru, mai depărtat şi sprinten Şi înfrăţit cu ele, stă-n lături ca un pinten. Cînd au cuprins de coadă securea ş-o-ncîrligă Se-ntoarce şi le-ncinge, făcîndu-le verigă, îi zicem deget mare, dar nu că e mai mare Ci pentru că le ţine supuse-n ascultare. El poartă însărcinarea, ca şi căutătura, Să-nfăţişeze omul întreg şi semnătura. Din sumedenii multe, de capete, nici el Nici chipul nU'S pe lume de două ori la fel. De nu-nvăţau să scrie, strămoşul şi bunicul, Ei iscăleau hrisovul cu-acela, cu buricul. Al doilea din mînă e degetul ce'arată Menirea de poruncă şi pîra-n judecată. Deosibeşte'n gloată, ameninţă şi ceartă. A scos în privelişte greşala sau o iartă. Cel din mijldc e martor nepăsător şi poate Să le ajute leneş pe celelalte toate. E rece, întîrzie, pripelile'1 ajung Mai potolite, n-are voinţă şi-i mai lung, Şi dezlegat de suflet şi minte, are-nvăţ Să,stea ca-ntre umbrele şi pălării un băţ. Al patrulea iubeşte, părtaş la o solie Să.aibă logodita fecioară de soţie. Prinos de închinare la frumuseţea smeadă, El-poartă o cătuşe de aur drept dovadă. La licărul din deget răspunde-n ochi scînteia Pe.care-au scăpărat-o surîsul şi femeia. Al cincilea, gingaşul, mai micul, stă la coadă, Sm,erit că n-are cine să caute să-l vadă. Uitat cu cartea-n poală, vîrît în foi, pieziş, l-ar strînge moale vîrful rapsodul pe furiş. 25 — o. 827 S85 N/lai are-o-nsârcinare de numai frumuseţe : Cînd îţi ciocneşti paharul la nunţi să se răsfeţe. Mîngîie-se piticul cu unghia de cear£, Ca solzul de plătică, de lin şi albişoară, Că primăvara-i pune, primit pe un fuior, Cel mai aprins şi galeş inel de mărţişor. ADAMJ: Atît e numai mina, de apucat şi dus? Nu. Ea-ntăreşte graiul şi spune ce-ai fi spus, Mai limpede, şi vorbe de nu ţi-au mai rămas Ori n-ai, grăieşte mina cuvîntul fără glas. Că gestul, în tăcere, acoperă şi are Aceleaşi înţelesuri la sute de popoare. S-ar ti ales de tine ceva, Adame, ciung? Ai fi putut răzbate un drum atît de lung, Dacă-ţi lipsea, din toate, un simţ, neprihănitul Cercetător uşure şi ager, pipăitul ? DAR OCHII TĂI? Dar ochii tăi? Albaştri, verzi, negri sau căprii Zălog a nu se ştie ce mute mărturii. Cîte stihii senine adînc se zbuciumară. Ca să-ţi răsară limpezi icoanele de-afara? Ce gînd, în ce cuvinte, s-a-nvrednicit a spune Cum s-a ivit din sînge uimita lor minune? Prin ce minuni ciudate şi zămisliri încete . S-a săvîrşit în sîmburi asemenea scumpete? în pleoape, ca petala de floare de gutui, 386 E un smarald şi nu e, e de safir şi nu-i. E tulburea noastră în stare să mai ştie Ce amintiri de noapte, rămase din tărie, Cazînd pe-o dîră lungă, de aur, dintre stele S-au închegat la tine în două peruzele, Domniţă-al cărei zîmbet mă tulbură şi-ngheaţă ? îţi pîlpîie-n privire şi-un vînăt fir de ceaţă. E depărtare multă la smalţul ei cu ape, Deşi ţi-e frumuseţea de salcie aproape. Ascultă, ce nu-mi poate închipuirea crede. E că bijuteria cu pleoape calde, vede. Auzi? Pricepi? Sa poată vedea un mădular? Atunci, nu-i vorba numai de trupuri, ci de har, De o văpaie alta, de-o voie, de-o dogoare, Ce vine şi se duce, făclie călătoare. De ce a plîns smaraldul la şoapta în andante A scripcii, două lacrimi în două diamante? Pricepe. Nu ştiu dacă, prostită de cuvinte, Mai are lucrul ăsta loc să ne-ncapă-n minte. De asemenea, şi mintea, nu-mi pare, omeneşte, Un bolovan de cocă şi oase că gîndeşte. Cum? trupul de la sine, ţarină şi argilă, Să ştie ce-i sfială sau dragoste şi milă? Des umilit de-atîtea-ntrebări şi gînduri grele, Te ai despărţit în «simţuri» ca să te scapi de ele. E treaba lor că gustă, aud sau că miros, Sînt cinci, nu-i numai unul, de-ajuns şi de prisos. Nu e ceva-ntre ele? Numai miros şi limbă? Ce-o fi, ce nu,-ndoiala şi taina nu se schimbă. Ce ne mai batem capul să-l facem ghicitor? Nu le lăsăm mai bine pe toate-n seama lor? împins în îmbulzeala tăcerilor depline, Zic zvăpăiat în ele: Eu, Mie, Meu şi Mine. O dată cu sideful gingiilor stricate, Eu mi-am pierdut naiva dinţii virginitate. MAI SUS Astîmpărată foamea şi ispăşită truda, Un neastîmpăr altul îţi înteţise ciuda. Simţindu'ţi isteţimea, năvalnică să-nveţe, Ea serncepea-ntristată şi se sfîrşeam tristeţe. Umblai să ştii ce tace şi ce nu se arată, Aproape-nchipuite prin ceaţă cîteodată. Răzbirea la lumină nu-ţi mai era de-ajuns, După ce-ai stat ca lupii şi iepurii ascuns. Rîvneai mai sus cu mintea decît era datoare Zvîcnirea unei schiţe, făcută de-ncercare. Te turbura năluca trecînd, ţi-era urît Ca unui fără vlagă oştean posomorit, în liniştea făpturii erai neliniştit, UitîndU'te cocorii ca zboară-n asfinţit. Deşi trezit şi slobod, te frămîntai că ţi-s Şi zilele-ncilcite în restul unui vis. De altfel, mărginirea-n vremelnica durată îţi e de-atunci rămasa şi astăzi măsurată. O zi erai mai ager şi alta mai amar: Aveai otravă-n tine, de-atunci, de cărturar. Trecuse parcă timpul de partea ceealaltă. Parcă trăiseşi moartea cu viaţa laolaltă. OM CU OM Un om fusese-o frunză şi numai om cu om Au izbutit să crească şi sa se facă pom. Că moare frunza-n ramuri, puiandră şi uşure, Copacul vieţuieşte şi s^a-nmulţit pădure. Tu'ţi răsplăteşti ursita de grabnică pieire, FăcîndU'te, din omul prigoanei, omenire. 388 COPIL DIN FLORI Erai o scama-n haos, plutită la-ntîmplare, Suflat de-o adiere ca dintr-un puf de floare, între-ndoieli trecute, uitări şi presimţiri, Ţi s-a-mpletit ursita să ţii de două firi. Cînd eşti ce nu fuseseşi, cînd pari a fi şi tu Şi nentrerupt te cleatini între ba da şi nu. încredinţare dîrză o zi şi-o zi tăgadă, în lupta ta cu tine eşti unul şi-o grămadă. Aceloraşi cuvinte le dai alte-nţelesuri, Eresuri în credinţă, credinţă în eresuri, Şi nu e de mirare că eşti cum te arăţi, Cusut în lung, din creştet, din două jumătăţi. Căci toate ale tale sînt gemene perechi, Tălpi două, două braţe, doi ochi, două urechi; Dar cînd învălmăşeala simţirilor te fură, Ca să le spui trunchiate nu ai decît o gură. Tu te deschizi ca uşa, lăuntru şi-n afară Cobori şi urci în tine ca printr-un turn o scară. Ea singură scoboară şi suie în spirală, Ori că o umblă pasul, ori că rămîne goală. Eşti o faptură-ntreagă, te-ntrebi, sau de pripas? Ai căutat cu şoaptă din ce părinţi te-ai tras, Din oameni, din nenuferi, din şoimi? într-adevăr, Tu te găseşti cu vremea şi semenii-n răspăr, în viscole şi gloată, fugar şi duşmănit, De cîte ori nădejdea de om nu ţi-a murit I De cîte ori n-ai plîns Şi zvîrcolit ca rima te-ai înnodat şi strîns I Şi te-ai ascunde iarăşi. Ţi-e frică? Ţi-e ruşine? în liniştea, oprită ca un suspin, de cine? Te scormoni toată vremea să afli, să-nţelegi. Te ncredinţezi aproape, te răzvrăteşti şi negi. 389 îţi mai lipsea din tihnă, în suferinţa minţii, Să cauţi străbunia şi sa-ţi găseşti părinţii. De tînăr eşti mai vîrstnic, mai trist, ca un batrîn Eu ştiu ce-ţi trebuise de-o vreme: un stăpîn. Te-ai fi simţind cu tine mai viu şi împăcat Să te cunoşti odraslă de zmeu sau împărat? Din ce-mpărat şi anume din ce împărăţie, Crezîndu'ţi cuvenită coroana ei şi ţie? Destoinicia minţii n-ar fi putut să iasă Decît dintr-o-ntrupare domnească de mireasă ? In ce împărăţie şi-n ce fel de hotare Stau scaunul şi zmeul cu spada-n cingătoare ? Şi ţi-ai aflat stăpînul şi-obîrşia-n sfîrşit? Profeţii dintr-o carte, citiţi, te-au lămurit? îngenuncheat pribeagul şi dosădit în rugă Se teme că e slobod şi se doreşte slugă ? Nu-i scris măcar stăpînul ales de voie bună Şi sluga prietenie să ţie împreună. NUNTA Dar şovăind cu gîndul între pamînt şi cer, Te-au prins, pe nesimţite, cătuşele de fier Şi lanţurile, jugul şi temniţa. Mîndria De-a te simţi de sine ţi-o pălmui robia. Ieşind din trunchiul tînăr tot ramuri şi-alte ramuri. Se înmulţise omul în seminţii şi neamuri; Deocamdată gloată şi âpoi omenire, Fricoasă-ntîi şi apoi năvalnicăm neştire. Pînă'n adîncul lumii, prin zări şi depărtări, Se desfăcu pămîntul în graniţe şi ţări, Şi graiul orb ajunse să se prefacă-n limbă iar limba-n limbi mai multe simţi că i se schimbă; Căci, dintre taine, legea, din toate cea mai mare, A vieţii,d frămîntata şi veşnica schimbare. Monotonia moartă a lenei e-ntreruptâ De clocotul iubirii şi-al urii, şl de luptă. Curg zilele şi vecii, ca apele de vale Şi totul se-nmulţeşte, crescînd să se prăvale Şi, prăvălit, se iscă din nou, fără hodină, Mai sus şi mai puternic într-alt chip de lumina. Sa-mpuţinat văpaia şTaproape stinsă, vine De creşte iar viitoarea, stîrnită de Ia sine. Şi somnului şi nopţii le este-adevăratul Tîlc, a dospi în matcă, fierbintele aluatul, Ca să-ncolţească plodul şi mugurii să dea, De la stejar la trestii, garoafă şi lalea. E-o nuntă-n toată firea, cu văluri şi panglici, Cînd stelele-n obroace, pe bolţi, se fac mai mici Mireasa omenirii şi-a ţarinii dă pline Şi lapte, pentru pruncii ivirilor de mii ne. DIN TAINE O altă taină, limba, nu ştie cum răsare Şi cum se zămisleşte după ţinut şi soare. Mai limpede, mai aspră, mai posacă. De ce nu poate gîndul, ascuns în el, să tacă! Făptura ei de aer dă floare de lumină Şi are, ca porumbul şi volbura, tulpină. Tăgăduie, ca mintea şi trup şi căpătîi. într-adevăr pribeagă, ce-a fost întîi şi-ntîi, El, omul? el, cuvîntul? că limbile-au rămas Să. glăsuiască minţii, din cărţi, şi fără glas. Făptura de cuvinte, Jin grai sunat şi mută, Nu are, cercetată, plămadă cunoscută. E înger, e mireasmă atîta de uşoară C* fără vînt nici aripi, de cum se iscă zboară ? Sileşte-te mai tare, iubite grămătic, Să-mi spui, că, pînă astăzi, tu nu mi-ai spus nimic. TRUFAŞUL Babei au ba,-mpăraţii lucrară-n lumea-ntreaga, Ca neam cu neam, alături, să nu mai se-nţeleaga. Puterea de-mpăcare le-a fost întotdeauna Făţărnicia, cursa, urzeala şi minciuna. Ca să-şi păstreze sceptrul, momîia lor de paie A-mpins, cinstit, poporul în sînge şi-n războaie. Stăpînul cel mai lacom, fiind şi cel mai tare, îşi întindea cruzimea în larg, cotropitoare, Cu cîrdul lui de ciocli şi corbi nemaisătui, Peste popoare, roabe ca şi poporul lui. Zîzania, otrava, mocnită în afară, Le-a cuibărit şi-n ţară, Şi cînd, clocit o vreme, cocea-ndestul veninul, Hain, minţit, poporul îşi cotropea vecinul. Trăit într-o trufie de neam şi-n aţîţare, Se înteţise ura zăcută,-ntre popoare Şi ura moştenită, niţel cîte niţel, Zbucnea în năvălire şi măcel. PRIETENIE Dar luat vrăjmaşul singur, în parte, fiecare, Era un om ca tine, cu buzele amare. Tu i-ai ucis un tată, el ţi-a ucis un frate, Din ţara prinsă-n flăcări pierise jumătate. Erau zvîrliţi în groapă cu morţii, şi răniţii, De vii, şi oropsiţii de-ai lor şi urgisiţii. Tu n-ai văzut, ca mine, închise de curînd Şi proaspete, mormintele mişcînd. Ce ţi-am făcut eu ţie, ce mi-ai făcut tu mie, Ca ţara ta să fie cu-a mea în duşmănie? Ne pasă, oare, nouă, că domnii-n capitale Se-ngînă ca dulăii rînjiţi şi-şi dau tîrcoale? 392 Ni se sporeşte vlaga şi griul ni se coace Mai repede-n războaie decît în timp de pace? Ca să se piardă urma, cel ce-a intrat sa fure Dă foc şi la pădure. Să ardă codrii, munţii şi zimbrii-n jar, şi cerbii, Stîrpit în pleşuvia de scrum şi colţul ierbii. Cu potera-n potecă, haiducii-odinioară Ştiau şi să şi moară, Pe cînd sta pinii lumii, de-obîrşie crăiască, Şi sluga tîrîtoare ştiu numai să trăiască. Şi domnul, ca tîlharul, îşi întocmeşte-o lege A lui, cum o-nţelege. Deosibirea este că unul o plăteşte în ştreang, dar cel cu biciul şi legea-mparăţeşte, Ascunsă-n ea prin. colţuri cotite şi-n unghere, Din care-şi trage drepturi, mîndrie şi putere. Căci legea pentru dînsul e dulce, bade-Ioane, Şi numai pentru tine e plină de căpcane. El poate mii de oameni, în tihnă să omoare, Legîndu-şi zalhanaua de cîmpul de onoare. JALE Deci, mi-ai ucis copiii, şi ţi-am ucis părinţii, De ce? Fără pedeapsă? De dragul suferinţii? Ne-a luat pe sus cu steaguri, din linişte şi muncă, De la cazma şi pluguri, deodată o poruncă. Cu tobele nainte, mergeam ca la paradă, Cu pajura pe steaguri, o pasăre de pradă, încă săraci, noi ceştia, cîrpeam odinioară, Pe un ştergar cu coadă, ce-aveam şi noi, o cioară, Şi dincolo de Milcov, un cap de bou blajin, Pe-ntinderea de stamba, pe băţ, de un arşin. Acum, ne lua vulturul din ţarină, cu el în falduri de mătase, cu ghiara de oţel. 393 Noi am plecat ca orbii, cu sufletul ia gura. Cîntînd tot din poruncă, stihiri de-ndemn şi ură. Pe la sfîrşit de vară, Ne-am întîlnit cu moartea la capătul de ţară. Acum, în locul nostru, oştire cu oştire, Stau două cimitire. Din ce-a fost nebunie bolnavă, ne fu scris Să ne rămîie-n casă tot un coşciug închis, în. fiecare noapte, simţim cu noi în pat Cîte un mort culcat. Nou, cimitirul nostru, de-acolo se întinde încoace, pretutindeni — şi-n suflete morminte. Ce-i fi pierdut tu nu ştiu nici cît se mai cunoaşte, Dar sufletele noastre sînt boltniţe de moaşte. Icoanele-n părete sînt chipuri de părinţi Trecute-n carne veche şi palidă de sfinţi. Mai un război de-a surda, pribeag sau într-adins, Şi vatra ni se sfarmă şi neamul ni s-a stins. LUPTA şi război Tu, pentru stîrpitura cu-o slujbă peste oale, Iei temniţa şi ocna Prea înălţimii sale, El caută război. Războiu-i pentru trîntori, iar lupta-i pentru noi. Războiul te mînjeşte, dar lupta-i datorie, Să nu adormi pe-o coajă de pline şi-o simbrie. Cumplita răzbunare, dintr-alt război rămasă. O ia cu el oşteanul şi-o zgîndără acasă, Pînă-şi încinge spada din nou, cînd se deşteaptă Mînia potolită, sau dreaptă sau nedreaptă, Dac aţîţată totuşi, în vrajba de străin, De slugile alese cu leafă şi tain, De nu se-adună-n voie popor lîngă popor, Trecînd, la-nvierşunare, şi peste hoitul lor, Atunci, războiul lumii, purtat intre nebuni, ll vor răbda o dată la oîre şase luni, Precum i se năzare Nebunului mai mare, Şi, secerat de oameni, pâmintul, ca de-o boală, Va spînzura la urmă,-n văzduhuri, tidvă goală, Şi nimeni, nicăirea, ce-a fost n-o să mai ştie, Cînd ţările-ngropatc vor fi nişte sicrie. RÎNDUIALA Din vremile bătrîne, cinstit, copilăros. Poporul, blînd, primise pămmtul drept prinos. Bogata moştenire ba aşteptat, muncita, Să-i dea rodire nouă,însutită şi-nmiitâ, Şi avuţia zestrei spori îmbelşugata. Dar iată că mîncăii şireţi se şi arată. O ceată lenevită-n carîtă şi caleaşca Şi strînsă cu limbuţii de seama lor în gaşcă Au adunat mulţimea cu vorba lor frumoasă Şi-au colindat tărîmul întreg, din casă-n casă. Purtau giubea cu blană, găitane şi chenar Şi galbene mătănii, în mîini de chihlimbar, Că neavînd de lucru şi mătăsoşi la piele, îşi învirteau şiragul şi numărau mărgele. — « Noi sîntem de la Curte şi înţelepţi de casă Şi voi sînteţi poporul şi gloata numeroasă. Voi sînteţi mulţi şi carnea vă e bătătorită, Noi sîntem ce se cheamă, la carte, o elită. Deşi n-am pus spinarea şi ceafa la povară, Nici sarcina ce-o ducem nu este mai uşoară. Şi boul cară greul pămîntului, dar cum Joian nu s-ar abate, ne dus de om, din drum ? Cu hăis a ţine stînga şi dreapta lui cu cea. Bl merge cum pofteşte stăpînul, vrea*nu-vrea. 396 Vedeţi, se potriveşte cumva despre puteri De a mina cireada de boi să fim boieri. Ce uriaşă vită Şi-atunci cînd e scopită! Dar namila cu coarne tot rumegînd în pace, Noroc că n-are gustul de-a-mpunsul să se joace. Că-ntr-altfel o schimbare-n deprinderea tăierii Ar face bou boierul şi boii-ar fi boierii. De-i vacă, cine trece o mulge de o vadră. Ea rabdă, credincioasă la datină şi vatră. De-i bou îi vîri spinarea în jug şi boul trage, Preamulţumit şi gata aproape să se roage. Doar taurul sfărîmă şi stînca; de viţel Am luat măsuri să-l facem bleg, dulce şi mişel. Grămada asta mare, cuminte, ca să fie Purtată după voie, e ca o jucărie, Că un crîmpei de minte cîrmeşte o cireadă, Cireada n-are vreme de gîndul ei. Dovadă: Mai multe mii de vite Ascultă umilite Şi nu se întărită De un geambaş cu bîtă. Voi să munciţi cu braţul, noi ne muncim cu mintea Şi fie cît dovleacul, cît mazărea sau lintea De mică, mintea duce popoarele nainte Sau îndărăt. Atîrnă. E minte şi e minte. Le duce cu porunca şi voia ei de sus. De-acolo unde capul, de peste om, e pus. Noi sîntem mintea, capul, gîndirea, prin urmare, Şi voi preapreţioase, dar totuşi mădulare. Munciţi, şi fără grijă. Vi-s muncile cam grele, Dar noi vă stăm alături, lungiţi pe canapele. Avem ori nu dreptate? Răspundeţi la-ntrebare. » Şi-a cam codit răspunsul mulţimea, cît se pare. 396 UN ALTUL ZISE Un altul zise: — « Oameni, ca să înţelegeţi bine Tot rostul fără seamăn, ce vi se şi cuvine Şi noi, tîlmacii legii, ne-am hotărît supuşi Să ascultăm porunca unei mai mari păpuşi. Că-i zice Domn sau Rege, Sultan sau Preşedinte, Totuna e, la urmă: zicală de cuvinte. El dă dintr-o sprinceană, Lam şi-nţeles, că-1 ştiu, Fie că-i cu coroană, tichie sau chipiu Şi voia lui de pace Sau de război e lege, că vrea sau se preface. » Atunci, se arătară cinci inşi ca de argint, Cu mina-ncirligată în sus, blagoslovind, Ca nişte uriaşe burdufe de cimpoaie N-ar fi putut din şale nicicum să se-ncovoaie, Ca să dezlege — zice Iordanul din pustie — Curelele opincii celui ce va să vie. Neîmbrăcaţi în piele de capră, groşi în fuste Şi burţi, dădeau dovadă că nu mîncau lăcuste Ca omul sihăstriei, naintemergătorul Ioan Botezătorul. Cu foalele lăsate sta otova piciorul. Pe frunţi purtau cunună cu fund, ca de tingire, Sticlind din diamante, smaralde şi safire. Veneau sunînd cădelniţi în jurul lor şi alţii, Un cor de glasuri, psalţii. — « Noi sîntem totdeauna cu orice stăpînire Şi-o legănăm cu stihuri cîntate din psaltire, Creştinii cu creştinii, păgînii cu păgînii Că Dumnezeu ne-alege să ne'ascultăm stăpînii. » Ieşea şoptitaun murmur, din pîlc, o rugăciune: « Deşertăciune-s toate, sîntem deşertăciune. .. Nu-ţi bizui nădejdea de mîine niciodată Pe zilele, ca zoana şi pleava vînturată.. . 397 în gemete şi plînset ne trecem, şi-n povara. . . Nu adunaţi în viaţă durerilor comoară. Comoara voastră-i strînsă în cer şi, după moarte, Cel ce cunoaşte toate vă cheamă şi v-o-mparte. . . lubiţi-vă mai-inarii şi-i ascultaţi... Veniţi Şi-ngenuncheaţi la tronul aleşilor, smeriţi. . . Sînteţi flămînzi desculţii şi goii? Un sătul Nu are ce v-aşteaptă, pe voi, mai îndestul. Uitaţi -vă-n văzduhuri cum cele zburătoare Nu se-ngrijesc de hrană şi-o au cu-mbelşugare . . Şi cine-i înveşmîntă pe crini împărăteşte ? Izvoarele şi unda lor cine le păzeşte ?. . . Răbdaţi cu bucurie mucenii şi chin, Prigoană, nedreptate, batjocură. . . Amin. » TEMEIUL NM FRĂŢIA Frăţia ni-i teâneiui, V-o spunem mai cu seama cu condeiul, Că scrisul şi hîrtia ţin locul, pe curat, Şi-al omului de-alt’dată, de-acum numerotat. Cît ne-am trudit cu glasul, socot că bănuiţi, Să vă-nălţăm în rîndul de oameni fericiţi. Fiindcă-ncepeţi viaţa din nou cu noi în frunte, Să ţinem socoteala şi-a trebilor mărunte. Ce faceţi voi cu-atîta întindere de ţară ? V-ajunge cită sapa şi plugul cită ară. Bucata de ţarină pe care-aţi semăna N-ar fi nici trebuinţă să zici « e-a mea», « e-a ta». De fapt, întreg pămîntul e-al nostru,-al tuturor, De vreme ce frăţeşte trăim pentru popor, ll împărţim cu vorba de-a latul pe hotare. Cu cît mai mare rangul şi-ntinderea mai mare. De pildă, pentru Vodă şi seminţiei sale Le-am pregătit mai multe moşii de deal şi vale 398 Şi şesuri, munţi şi codri., cărbune şi ţiţei, Făr-a uita la daruri nici lista de căţei; Un ţărm şi-un cot de mare, Ca să clădim pe piatră castele cu pridvoare, Conace şi palate, grădini pentru stăpîne, Cu mori, cirezi şi turme şi herghelii şi stîne. Familia-nmulţită cu prinţi şi principese. Că naşterile-s multe, în şiruri lungi şi dese. La unchi, mătuşi, cumnate, surori, nepoţi şi veri. Şi alte rubedenii de mîine, de-azi, de ieri, Se cade fiecare, în vîrstă şi sugaci, Să aibă cîte-o ţară cu vii şi-un chnp cu vaci, O fabrică de zestre şi pivniţele sale; Şă iasă din ce curge şi pică mult, .parale. Sii facem cuvenite la gineri şi nepoate Din optzeci de judeţe, optzeci de principate. O dinastie nouă se-ncheagă pe-ndelete, Băieţi cîteva rînduri şi cîteva de fete, Şi nu e trebuinţă, născuţi de-aceeaşi mama Să semene cu tatăl, dac-ai băgat de seamă. Ba nu e nici nevoie să ştie să vorbească Aşa-zicînd, vreo limbă, de pildă, plugarească, Pentru coşar şi vite, cu două-trei, streine, Ajung să se-nţeleagâ cu voi destul de bine. Că tălmăcirea-n aur a limbii şi venitul Ei le pricep îndată, măcar cu pipăitul. De-altminteri, cîrmuirea şi bunii ei cîrmaci Se îngrijesc să aibă cît mai cuminţi tîlmaci. La urma urmei, domnii pot face o ispravă De prinţi, chiar dacă limba li-i groasă şi gîngavă. In parcuri ocolite cu ghimpi, de vînătoare, Vom strînge-ntre zăpiaze fazani şi căprioare; Să le avem de-a gata, închise ca-ntr-o cuşcă. Te-apucă dorul nobil şi patima de puşcă Şi ai la îndemînă vînaturile grase, Fără să-ţi bage frica şi tremurul în oase, Sălbrttăciunea-n codru prin vînt că te miroase. 399 Primejdia-i ferită, să-ţi iasă-n drum uti ţap Şi să te-arunce-n rîpă, de-a dura, peste cap. Ne place ciuta blîndă, copilă şi zglobie, Să o vedem întinsă, cu ochii-n agonie. Vînatul, ca şi omul, împrejmuit cu legi, îl ai cînd vrei şi sigur şi poţi să ţi-1 alegi. A MAI TRECUT O VREME Şi-a mai trecut o vreme, şi zeci de vremi, şi sute Şi mii de vremi, pe număr, în şir, nemaiştiute. Puterea-nscăunată a stăpînit cu jugul Popoarele, pămîntul, gîndirea şi belşugul. N-ajunse-n luptă omul să biruiască firea Că trebui să intre-n război cu stăpînirea. De cum păşeşte insul din treapta lui afară Nu mai e om ca tine şi se preface-n fiara Şi ins pe ins apasă îndată ce se suie Şi-l răstigneşte-n cuie, Şi neamuri şi popoare şi mii de ani, întregi, Au fost ţinute-n lanţuri de slugi de regi şi regi. Un rege ce se cheamă în cronici Rege-Soare Sta-n sfaturi cu şezutul sub tron pe o căldare. Pe gaura din fund Răspunsul Maiestăţii se desluşea rotund. Curtenii ascultîndu-1 din două voci odată Una ieşea vorbită şi cealaltă cîntată. Curtenilor de viţă li-i nasul surd şi mut: Nici oala, nici răsuflul din vînturi nu le put. Prea măguliţi în sine şi fericiţi să intre, Ei află ce gîndeşte stapînul şi din vintre. De-altfel întotdeauna şi-ncins cu chiparoase Şi crini, un tron miroase A srirv, a murdărie, avutul strîns porceşte îi dă trufie celui ce, prost, te porunceşte. 400 Ohabnicele bunuri din danii şi din 6cini Ajunseră să scoată duhori de grajd şi cocini, Şi s-a întins leşinul şi putreda duhoare De le-a răbdat în suflet şi cuget flecare, Un timp, cîteva timpuri. Mocirla adunase Din loc în loc, să zacă, lăturile spumoase. O dîră de mocirle legase între ele Tărimurile-nchise, palate şi castele. Puroaiele umflate, hrănite smîrc cu smîrc, Au copt buboiul negru, înmugurit cu sfîrc, Şi-atunci, din ţară-n ţară, Buboaiele, atinse de ac şi foc, crăpară. A FOST O NOAPTE OARBĂ A fost o noapte oarbă, cu luna-n ceruri lipsă. Stăpînii-şi amintiră, treziţi, de-j^pocalipsă. Cetăţi, oraşe, cuiburi de lene şi păcate S-au zguduit deodată, răsturnate. Ospeţele-n furtună, zburate de vîrtej, Opriră dumicaţii-n gingie şi gîtlej. Amestecaţi cu cioburi, stăpînilor, subt mese, Li se trezea beţia de prinţi şi de prinţese. Un urlet, ca de mare-n răzvrătire. Linţoliul gros al morţii-ncepu să se deşire. Irumptă, omenirea din ghizduri şi zăgaze Isca viitori, prăpăstii, şi piscuri de talaze. S-au prăbuşit în haos statuile, pe rînd, Cu slava lor de idoli, de piatră şi pămînt, I se părea lui Vodă că doarme şi visează. Beţia lui de noapte se pomenise trează, în gloata răzvrătită, puhoi ca de catarge, O negură se-ngtoaşă, o negură se sparge. El vede ce nu vede şi ce i se năzare; Un uriaş cu-o falcă aprinsă intră-n zare. 26 — c. 327 401 E-adevărat, e-aievea, e răscoală, îl caută norodul: împărăţia-i goală Şi una după alta i-s uşile-neuiatc. Le-a sfărîmat pe toate Şi intr-a doua sută cămaTă dărîmată Răscoala dă de Vodă pitit într*o privată. . . Cînd cumpăna răbdării, Măria Ta, sc frîngc, O ciutură-i de lacrimi şi-o ciutură-i dc sirtge. CEL CE GÎNDEŞTE SINGUR Cel ce gîndeşte singur şi scormone lumina A dat o viaţă nouă şi-un om de fier, maşina, Fiinţă zămislită cu gîndul şi visarea, Nenchipuit mai tare ca braţul şi spinarea. Cu ea brăzdezi pămîntul în lung şi lat şi sameni Şi una ţine locul la mii şi mii de oameni. Topitorii, cuptoare, mori, puţuri, fierăstraie, O sîrmă dă lumină, o ţeava vîlvătaie, O lampă duce graiul şi dăm văzduhuri veşti Că omul zămisleşte puterea din poveşti. Se face depărtarea mai scurtă decît pasul, La mii de poşti s-aude şi se cunoaşte glasul. Vorbeşti cu fundul lumii la tine, din odaie, Sec unda-ntrece veacul şi timpul se-ncovoaie Pe-o sfoară cit e firul de păr şi se agaţă Vecia, nesfîrşitul, pe un crîmpei de aţă. Se-nalţă slabul, omul, pe ăripi în tării Şi-aduce de acolo noi legi şi mărturii. lată-1, scoboară-n hăuri cu coiful lui rotund Şi rîcîie oceanele pe fund. El trece prin vîlvoare, prin cremene şi gheaţă. Pornise de cu seară, s-a-ntors de dimineaţă, Şi nu l-a ars dogoarea, nu 1-a-mpietrit nici gerul. E ţara lui pămîntul şi 1-a-mpletit cu cerul. Şi-aprinde lingă Argeş luleaua, şi văpaia Din pipă încă-i arde, ajuns pe Himalaia, Şi plinea coaptă-acasă, intr-un cuptor domol, l-o gustă pinguinii tot proaspătă, la pol, Şi, în sfîrşit, urmaşul lui Prometeu, el. omul, A prins şi taina mare, a tainelor, atomul. El poate omenirea, în cîteva secunde, S-o-ntinerească nouă pe veci ori s-o scufunde. E timpul, slugă veche şi robul celui rău, Tu, omule şi frate, să-ţi fii stăpînul tău. STIHURI NOI 1946-1955 PARADA Cînd încerc, pe dibuite, Stihuri nemeşteşugite, Vin la geamul meu închis, Ca din basme şi din vis, Toată noaptea, cît veghez, Pînă-n miez şi după miez, Valuri, ploi, ninsori de fluturi, Purtînd chivăre şi scuturi, Sumedenii de gîngănii -Şi-n genunchi îmi fac mătănii. Mă cunosc şi mi se-nchină Că le dau din geam lumină, In izbelişte şi hulă, Mîngîiere mi-e destulă Şi mă simt în lumea lor Sol, în loc de cerşetor. Intre treptele de sus, Pot să nu fiu, cum nici nu«s. Din împărăţia mea, începută din perdea, Fluturimea mă plăteşte De dureri, împărăteşte. Cine poate să'mi dărîme Slava de peste fărîme? 407 Una-n văluri de mireasă, Are pasul de crăiasă, E albastră şi frumoasă, Scrum de umbră somnoroasă, Şi-i subţire, din tipare, Ca un fum şi ca o boare. Străveziu-i borangic S-a urzit în Carul mic, Şi-i gingaşă şi suavă Ca Ofelia bolnavă. Nişte pui de porumbiei, De argint şi de polei, Vin în stoluri, ca o ceaţa, Se opresc, se strîng şi-ngheaţă. în odăjdii de atlaz Vin lăstunii mici la iaz, Să se bucure şi scalde în viitoarea de smaralde. O şopîrlă vrea să fie Cit un ac cu gămălie. In imperiul meu pătrat, S-au mutat şi aşezat Ciute, cerbi şi căprioare Prefăcute-n mărţişoare. Toate cele mari şi vii Sînt făcute jucării Şi-au trecut prin făcătură Nouă, în miniatură, între bumbi şi cuişoare, Fermecate să şi zboare; Vite mari, cu coarne grele, Deochiate, în mărgele, 408 Viespii, muşte şi lăcuste Cu aripile înguste; Fiarele-au ajuns sfiioase Şi-s cusute cu mătase. Un ţînţar cu picioroange Sare-n arcuri peste goange. Alt lungan şi-un uliu berc Tremură^n zigzag şbn cerc. O chirilică răsare Pe un punct de întrebare. Droaiele de alfabete Şi de litere schelete Se tîrăsc pe geam alene, Printre slove egiptene, Tresărite de un har De mai nou abecedar, Şi jivină cu jivină Sug bezmetica lumină. De fereastră s-a izbit, Gros cît un mitropolit, Cărăbuşul, un gîndac în manta cu comanac. E greoi şi cam atîrnă Cu un corn în fruntea cîrnă, în dulamă şi giubele Lustruite, ca de piele. Ca o pajură de foc, Fluturele din mijloc E'O păreche de paftale, Aninată-n balamale De cristal, o cataramă Pentru plete şi năframă. 409 E bâlţat din catifele, Zugrăvite cu inele, Tighelite cu chenare Albe, de mărgăritare. Cită mare cheltuială De smalţ, iac şi poleială ! Ce belşug şi ce risipă De comori intr-o aripă ! Ce-avuţii într-o paiaţă Şi-ntr-o scamă de mustaţă ! Nu s-a calicit măcar Nici un strop de chihlimbar Sau cerneală de cleştar. Că stihiile, grămadă, Au luat parte la paradă, Pana mea, să nu te sperii Că vin gloate şi puzderii, De scîntei, verigi şi zale, în vîrtej, în rotogoale, Cu strigoii fără nume, Stoluri, adunaţi din lume. Au mers horele şi-au stat. Nici un glas n-a suspinat, în tăcerea dimprejur Nu s-aude un murmur. Mii de mii şi mii de sute De-arătări nemaivăzute Sînt streine între ele, Ca şi fragedele stele, Ca şi stelele de mute. 410 Cedare sufletul să-nveţe Dintr-atîta frumuseţe? Patru broaşte subt pridvor Urmăreau căderea lor. DOUĂ CAPRE Două capre cu trei iezi, în genunchi, la o tulpină, Ţi se pare că le vezi Că se roagă şi se-nchină. în giubele lungi, de păr, Şi cu bărbi, ai da să zici Că sînt chiar, intr-adevăr, Cinci monahi ori ucenici. Şi-i şi altă-asemănare: Ciute şi-n suman sărac, înţolite-s, fiecare, Roşcovanele-n şiac, S-au sculat şi, rumegînd Stihuri mute şi litanii, Scapă, rupt din cînd în cirul, Şirul negru de metanii. CREION în grădina-n care scriu, Cerne aur argintiu O tipsie ca de jar, Spînzurată-ntr-un arţar. Florile trezite mi-s. Aripile şi-au deschis Şi desprinse din răzoare, Stoluri lungi încep să zboare. NOAPTEA Ar fugi şi n-are drum, Dar se face fir de fum, Se piteşte să se ţeasă, în păduri cu frunza deasă. De vecii, flăcăul soare Umblă-n hău să se însoare Şi o caută prin lume, Cu inel, să se cunune. Doamne, ce fel de răbdare Dragostea şi asta are ! Zi de zi el o aleargă Şi o place că e neagră. Dar s-o ia, cum şi de unde ? El se-arată, ea se-ascunde, Harăpoaica vrea să moară Şi frumoasă şi fecioară. ADORMITA Adormită pe plocate, Te-ai trezit pe jumătate Şi ţi-e frică şi sfiială Că te prinde ziua goală. 412 Nu poţi iute să-ţi ascunzi Sinii albi, de-abia rotunzi, Nici păianjenul din plasa Cu trei colţuri, ca mătasa. Haide, nu-ţi fie ruşine Că se uită mult la tine, Vărul soare, din Uvedc, A orbit şi nu te vede. CREION Fă-te, suflete, copil Şi strecoară-te tiptil Prin porumb cu moţ şi ciucuri, Ca să poţi să te mai bucuri. Strînge slove, cărţi şi pană. Dă-le toate de pomană Unui nou învăţăcel, Să se chinuie şi el. Gîndul n-o să te mai fure Prin zăvoaie şi pădure Cu ecoul de cuvinte Care-ngmă şi te minte. Cînd tristeţile te dor, Uită tot şi tîlcul lor. CĂŢEII Şl PĂDUCHII Nişte javre de căţei, Invoindu-se-ntre ei, Au făcut prietenie Scrisă negru pe hîrtie, Că ştiau vreo două buchi, Cu o droaie de păduchi. Nimeni n-are să se mire Că făcui asemuire, Căci, la cuget, cum credeam, vSînt cam toţi de-acelaşi neam. Sc ivise nalt, spătos, La lumină, Făt-frumos. Cu o pavăza. Ia soare, Limpede scăpărătoare, Şi cu spadă-n cingătoare. Ucisese prin coclauri, Pîntecoşi, cîţiva balauri Şi o leaotă de şerpi Tăbărîţi pe cîţiva cerbi, Gata'gata să omoare Şi vreo două căprioare. Feţi-frumoşii imitaţi Au fost ta re-măritaţi, Că-nviase-ntîmplător, Din nimic, modelul lor. Făt-frumos de pe Gilort Banuiseră că-i mort, Dar mai viu ca niciodată, Iată-1 iarăşi că se-arată. Trebuia neapărat Cel puţin înlăturat. 414 Să-l înfrunte semenii Pe cărarea cremenii, Se temeau că, la bătaie, îi sluţeşte şi-i mai taie. Dacă ies la lupta dreaptă, Nu se ştie ce m-aşteaptă Şi-i mai bine să mă lupt Intr-ascuns, pe dedesubt. Asmuţiră cu palavre După el, un cîrd de javre, Şi poteca lui, pe muchi, O-mpănară cu păduchi. Cînd păduchii-1 vor mînca, Făt-frumos s-o scărpina, Cînd căţeii vor lătra, Făt-frumos s-o speria. Tot aşa şi zi cu zi, Se va deznădăjdui. Nu va fi de-a surda cazna Şi va lua-o-n lume razna. Nici de seamă n-a băgat Cînd păduchii l-au pişcat. Iar potăile-au lătrat Fără să-l fi supărat, Deşi-au fost căţeii mulţi, Şi-nţoliţi şi mai desculţi, Scurţi de cap şi scurţi de coadă Asmuţiţi pe el grămadă. Făt-frumos, prea liniştit, Parcă nici nu i-a simţit. 415 STEAUA-N IARBĂ Ca un strop de rouă^aprins, Ce luceşte în poiană ? Pentru gîze într-adins, Să le-ndrumem buruiană? Ca o candelă de schit, Care strînsă-ntr-o scînteie S-a desprins şi a fugit Pe o gaură de cheie ? Ca o za de prin poveşti, Descusută din pieptarul Unei fete-mpărăteşti Sau din deşti mărgăritarul ? Singură cu-aureolă în imperiul de urzici, Cum te cheamă? Luciolă? Sau te cheamă Licurici? E gîngania cu stea Albăstruie, stinsă-n verde. N-o atinge, pana mea, Nici cu gîndul, că se pierde. NICI NU'I PASĂ Te-ai oprit într-un cais. Pasare, cin’te-a trimis? 416 Te-ai mutat din dud în dud. Cîntă, hai, să te aud. Pasările fermecate Nu au har să cînte toate ? Cioc vioi şi ochi zglobii, Spune-mi tu, de unde vii? Aşa pasăre bălţatâ N-am văzut-o niciodată Şi atita catifea, Scrisă numai pentru ea. între pomii din grădină Eşti acasă dar streină Şi să te ghicesc nu poci. Mă apropii, tu te joci. Nu ştii, pasăre frumoasă, Cum te cheamă? Nici nu-ţi pasă. CINCI PISICI Am în grădină cinci pisici Din.care două sînt pisoi, Ele gingaşe, moi şi mici, Ei dolofani şi zdraveni amîndoi: 417 Spinări, picioare,-ncheieturi ca fierul, Unghii de şoimi şi colţii lungi, de fiare, N-ar cuteza nici şarpele, nici jderul Să simtă *n ceafă crîncenele ghiare. Cînd calcă-n flori şi dau să se oprească S-asculte parcă un murmur pierdut Le cade ca pe-o scoarţă oltenească Ţesută umbra printre foi de dud. Sînt tigrii mei, de veche obîrşle, Şi mă mîndresc cu neamul lor cel mare, Şi bărbătesc şi blînd la duioşie Şi-ntr-adevăr ţesuţi ca pe covoare. Dar de ajuns să latre un căţel Că fug în pomi şi uită şi de mine. Tigri de junglă neagră, staţi niţel, Că mi-aţi făcut mîndria de ruşine. JOC DE CREION Brotăcelul, la fîntînă, L-ai avea la înde mină, Ca să-l prinzi (pe brotăcel) Să te joci niţel cu el. însă nici nu poţi să-l vezi, Verde, dintre frunze verzi, Căci cu ele seamănă Ca o frunză geamănă. 418 A! că-i mic şi e frumos Şi mar prea umbla pe jos, Că-şi mînjeşte — şi nu vrea — Pielea lui de catifea. Stă în pom pitit, pe cînd Ţie ţi-a venit un gînd: Printre mugurii crescuţi, Să-l mingii şi să-l săruţi. Dar ai vrea să ştii, acum, Ce se fac, pe frig şi-n drum, Cînd se scutură copacii, Brotăcelul şi brotacii. Căci, pe viscol, fără foc, Nici căciulă, nici cojoc, Pot să degere, săracii, Brotăcelul şi brotacii. N-avea grijă. Nu le pasă. Şi-au gătit la cald o casă, în pămînt, pe sub tulpini, în adînc şi-n rădăcini. Şi-acolo, pe vreme rea, Dorm întinşi pe canapea. DIDACTICĂ Tocindu-ţi plumbul pe hîrtie, încerci cuvîntul cum se scrie Şi cumpăneşti silabă cu silabă. Una-i prea tare, alta e prea slabă. 419 Un cîntăreţ de pildă, dintre ţară, Inspăimîntat odinioară De pana lui, ştiută drept măiastră, S-a aruncat în haos pe fereastră. Eşti cărturar de stihuri şi poveşti Şi tot le dregi şi nu le nimereşti. Aş vrea să am un fel de ştire Cu ce fel te alegi de mulţumire. O mulţumire-ascunsă, gîndesc, ca un păcat De care te simţi parca vinovat, Nu îngîmfarea stearpă că mi-ai mai dat o dată O copie de sute de alţii repetată. Te-au lăudat, fireşte, cu tine ce-i de-o seamă Sau cei mai slabi de înger sau chibzuiţi, de teamă. Cînd fapta nu întrece o laudă, nu-ţi pare Că lauda-n Unsoare aduce-a defăimare, După cum şi necazul, urzit într-o insultă, Vădeşte adunată-n pizmaş otravă multă? Vreai să faci aur dintr-un ban de plumb Şi un luceafăr dintr-un bumb. Eu te citesc, amice, ş-aş vrea un plod mai nou Să se străvadă-n zare prin felul tău de ou. L-au mai ouat şi alţii, tot moale şi clocit, îl iei şi fără coajă, cum e, şi te-ai mînjit. Cătînd fărîmele de poleială Te-ntreb: nu te încearcă, spui drept, nici o-ndoialâ/ Nu ţi se pare, ţie, că prins î.n rotogol Te-nalţi în jos şi te-mplineşti în gol? Că eşti jucat de-o undă ce te-neacă Şi de năluca apei, ca o nucă seacă ? Bogată chică, minte-n ea săracă. Eşti ca un nor, agale topit îndelungat, Şovăitor cu sine mereu şi destrămat. Secunda hotărăşte, înalţă şi afundă. Poţi bizui tu preţul pe clipă şi secundă? 420 Cuvinte 1 Ce temeiuri ai pus şi pe cuvinte, Cînd unul te sughiţe şi celălalt te minte? Aspectul şi silaba ! cununa ta firavă S-a adunat din cioburi şi hîrburi, cu zăbavă. Eşti mîngîiat că-n miezuri şi-n chipul dinafară Cuvintele cu alte cuvinte se măsoară? Că ceaţa-i judecată de ceaţă ? că şi-acum Şi mîine ţii în palmă fuior un fir de fum? Ce să aleg din tine, să fie bun păstrat? Nimic nu stă de sine în sus, nerăzimat: Se sprijină cuvîntul tîrîş, pe alt cuvînt, Şi ai şi tu un petec de umbră pe pămînt, Şi nici măcar un petec întreg, căci nula-şi lasă Şi umbra găunoasă. Cearcănul vînăt pune un stigmat Ochilor tăi de biet halucinat. Eşti obosit de-o vană osteneală Cătînd alt soi de pană şi cerneală, Ca să-nveleşti cu licăriri de paie Un ban de o lăscaie Şi să faci galben dintr-un firfiric. Iată-ţi-o viaţa: n-ai putut nimic. Tărîţe, rumeguşuri şi pulbere şi zoană, Vreun zuluf din coadă cu copcă de zorzoană. Şi din otravă în otravă, Ai adunat comoara ta de pleavă, Şi cînepă tocată, silind să te ridici Cu două ajutoare, cu foarfec şi lipici, în zorii zilei noaptea te deşeală. Eşti istovit şi mort de oboseală, îţi amorţi şi pana-n mină, Pe care ai tîrît-o prin ghimpi o sâptămînă. în tine ţine noaptea dar vezi că-n Tăsărit Catapeteasma zilei de aur s-a trezit, .\-Şi împrejurul tău, voioasă, munca. Sună cetatea şi răsună lunca. 421 Şesul arat se ţese în covoare Şi-n straie albe omul calcă pe ogoare, Şi suie brazda pînă-n cer, Unde veghează plopii mari de fier. Eşti ostenit de silă, carturare, Te c.hinuie o slovă, o-ntrebare, Şi-n loc să-ţi dea odihnă, ţi-a turburat-o, dragă, Şi-ai mai pierdut o vreme şi alt crîmpei de vlagă. Ridică-ţi nasul din hîrţoage Şi puneţi-1 Pegasul la iesle-ntre mîrţoage. Nemistuitul jar de soare Dă foc la vetre şi cuptoare Şi fulgera pe pluguri şi-n zăbale, Pe apa frămîntată de roţi, ca nişte zale, A morilor, pornite să macine lumina Amestecată cu mălaiul şi făina. Ascultă valea, satele, cocoşii. S-au deşteptat pe lanuri parcă şi strămoşii Brăzdînd-o-n lung, fîşie cu fîşie; Atîta lume albă-i pe moşie. Faurul face pentru cai şi boi în săptămîna mare-ncălţăminte noi, Potcoava ciocănită s-a invirtit ovală. N-auzi gemînd ciocanul, bătut pe nicovală? Se zbate fierul smuls din vîlvătaie, Se-mpotriveşte, rabdă silit, dar se-ncovoaie. Pe mii de nicovăi, în trintă Fierul cu fier şi focul se descîntă. Clocotul urcă-n slăvi a jertfă sfîntă Şi sculele, cărbunii şi tropotele cîntă, Pe cînd, în viaţa vasta, pe timpul tău decliv, Tu-ngheţi pe cîte-o rimă şi-aştepţi un adjectiv. HAMLET (încercare de sinteză) Regatul Danemarcei a început să fie Cutreierat de-o vreme de-o umbră, de-o stafie. Aci,-n castelul nostru străvechi, din Elsinor, Se-arată-n toiul nopţii, uşoară ca un nor. E-nveşmîntată-n zale regeşti şi în armură; O întîlnesc ostaşii, din turn, de caraulă. Se-arată cînd pe-o stîneă, şi cînd păşeşte-n şes, Se-apropie, stă, pleacă, şi n stelele ce ies Şi-şi pierd pe rînd scînteia şi spicul din tărie, Se mistuie şi umbra în zarea alburie. Pe la cîntat, cocoşii, cînd strigă şi se-ngînă, Stafia se destramă ca un fuior de lînă. Zvonesc de arătare toţi oamenii, din strajă. Eu, în strigoi şi stafii nu cred. E poate-o vrajă, O înşelare-a zării, o spaimiţ, o nălucă, Un abur care joacă pe cîmp şi se usucă. După cît spun oştenii, strigoiul arătat E o stafie naltă, de bărbat, Şi-ar fi asemănare, pe cît se înţelege, între pribeagă umbra şi răposatul rege. Părintele meu, mortul, şi rege mai-nainte Cum a trecut din slavă şi tron între morminte, Voinic şi încă tînar, deodată, e ciudat! Fratele lui, urmaşul la tron, s-a însurat Cu văduva, regina, cu maică-mea. De mine S-a prins de-atunci o scamă de ruşine. Mă turbură şi viaţa mă chinuie, ca-n vis, între vinovăţie şi un mormînt închis. Nu se răcise mortul şi-n clipa morţii, cruntă, în loc de doliu, mama sc pregătea de nuntă. Fiu şi nepot de rege, doi regi de-acelaşi sînge, Un ochi scrutează tronul şi celălalt îmi plînge. 423 De gîndurile mele curtenii noştri spun Că nu ştiu ce să creadă; actor sînt sau nebun? Căci graiurile mele sînt strînse şi-nvelite Ca poamelc-n hîrtia cu feţe poleite, Dar cînd întinzi zbîrcita bucată de foiţă Şi i-ai citit tiparul ascuns, de subt pojghiţă, Descoperi un grăunte şi un crîmpei de miez. Eu las să creadă Curtea că, teafăr, aiurez. Se deschisese floarea plăpîndei primăveri Şi am păzit o noapte şi eu printre străjeri, Să văd e*o aiurire rămasă de prin basme Sau ce? că-n lumea vie nu-i loc pentru fantasme. Nu cercetasem încă pe morţi, dar cine ştie? S-ar mai putea din cripte şi-al doilea să-nvie. Ştiut fiind ca între pămînt şi cer sînt semne, Care-ar putea la multe priceperi să te-ndemne. Şi aşteptînd să vie Temuta lor stafie, Cînd la un turn bătuse de miezul nopţii, pare Că-ntr-adevăr se-ncheagă-n văzduh o arătare. E-aşa cum spun soldaţii castelului de pază, Se-ntunecă, tresare, se pierde, scînteiază. în arme şi în zale, cu coif, plutind şi mută, Pe zarea-ntreagă umbra de fier e aşternută. Am socotit că văzul mă minte. Nu ! momîia Se-apropie ca fumul ce-1 vîntură tămîia Şi-mi face semn, ca-n timpuri, să-i viu şi mai aproape, Zărind-o tremurată, ca-n unda unei ape. Din ce în ce mai vie şi limpede, curata Vedenie vorbeşte. E regele i E tata! Ce spune? Bănuiala se face faptă plină Şi-n noaptea mea din suflet a scăpărat lumină. — « Dormeam — şopti stafia, cu vocea tatii veche — Şi mi-a turnat otravă Claudiu în ureche. 424 M-a deşteptat din somnul meu ultim agonia, I-am cunoscut mantaua, fugind, şi pălăria. Tu mai să uiţi, tîlharul că mi-a răpit coroana, C-a pîngărit frăţia şi a mînjit icoana Soţiei multiubite, tîrîtă-n desfrînare. Tu n-ai să uiţi ocara, că şi-n pămînt mă doare. Făgăduieşte, Prinţe, copilul meu, cu ură, Că n-ai să uiţi, şi jură ! Pe maică-ta, prostită, uitucă şi stîngace, O cruţă, dimpotrivă, că n-a ştiut ce face... Aud cocoşii, noaptea se duce, plec şi eu, Fă-ţi jurămîntul tainic, pe veci, copilul meu. » Pe spada de la coapsă, atunci, îngenuncheat, Cum se topea în zarea senină, am jurat. Şi-am scris pe luciul spadei jurata judecată: « Tu n-ai să uiţi ocara şi crima niciodată. » Dar ucigaşul tatii simţind că nu-i a bine Ar vrea să mă trimită, scăpîndu-se de -mine, Departe, peste mare, ca-n valuri, cînd voi trece, Spionii de la Curte să poată să mă-nece. Păşind pe dinaintea odăii l-am văzut Smerit în rugăciune, sfîrşit şi abătut. Se pocăia la ceruri, cerînd, în gura mare, Cu ochii în tavanul odăii, îndurare; Şi mi-au zvîcnit o data şi inima şi spada: Aveam din însăşi gura spurcatului dovada — Şi trebuia pedeapsa netrebnicului unchi Să-i vie de la mine, acolo, în genunchi. Voiam, dar ticălosul, ucis pe cînd se roagă, în loc să-afunde Iadul pedeapsa îl dezleagă, Fărădelegea scade şi sîngele vărsat îl scapă de osînda de veci şi de păcat... Dar mă chemase mama, mă duc să văd ce vrea. Poate c»ar vrea sâ-mi spuie-n sfîrşit ceva şi ea. 425 HAMLET O, mamă, mamă, mamă! Ai tu ceva cu mine ? REGINA Ai cam jignit pe tata, Hamlet. HAMLET Ce spui? Pe cine? Tu l-ai jignit pe tata. REGINA De ce răspunzi pieziş ? HAMLET Vorbesc şi eu ca tine, în dodii şi cruciş. REGINA Ce vrei să spui? HAMLET Nimica. Vorbeşti aşa, haihui. REGINA Uiţi cine sînt? HAMLET De unde I Stăi niţeluş să-ţi spui. Nu eşti regina care s-a luat şi măritat Cu fratele mai tînăr al fostului bărbat ? Şi nu eşti oare mama, adică mama mea, N-ai mai fi fost şi mamă I Mai clar nu se putea. REGINA Nu te-nţeleg, voi pune pe altul să-ţi vorbească. (Vrînd să plece, Hamlet o apucă de braţ.) 426 HAMLET Eu înţeleg vorbirea pe limba păsărească. Ci stai pe loc, aşteaptă, făptură îngerească, Să-ţi pui oglinda-n faţă, să vezi, să te cruceşti, Să ştii mai de aproape ce eşti şi cine eşti. REGINA Ce vrei? Ce gînd se-ascunde în tine? Vrei să mor? Să mă ucizi? Ce cauţi? Vorbeşte. Ajutor! Săriţi 1 POLONIUS (de după draperii) HAMLET Cine pîndeşte ascuns după perdea? Un şobolan cu două picioare? Vom vedea. (Străpunge draperia cu spada,) POLONIUS (câzînd) M-ai omorît cu zile! REGINA E groaznic. Ce-ai făcut? HAMLET E Regele?... Dar cine pîndea s-asculte mut? (Ridică draperia şi dă de Polonius mort.) REGINA Cumpliţi Ţi se năzare, ori ai înnebunit? HAMLET Eu ştiu deocamdată ceva şi mai cumplit, Cînd ai ucis un rege şi, pe neruşinate, Ai murdărit căminul şi-ai luat de soţ pe frate. 427 REGINA N-am priceput ce-i asta: « Cînd ai ucis un Rege»* HAMLET N-ai priceput la vreme, acum poţi înţelege. Un Rege I Da ! Un Rege ! (Către cadavrul lui Polonius:) Bătrîn tîmpit! Iscoadă ! Puteai lucra mai bine. Te luasem drept stăpîn’tu, slugoi fără ruşine. Vezi dacă nu te-astîmperi ? o întîmplare scurtă Şi-un vîrf de spadă ager ţi s-a-mplîntat în burtă. (Trage perdeaua la loc şi se-ntoarce la Regină.) Te potoleşte, Doamnă, şi nu-ţi mai frînge-aşa Albele mîini degeaba; mai bine şezi colea, Sau inima ţi-ai smulge-o din cîrpe, mai degrabă, Dac-ai avea, vezi bine, o inimă de treabă. Ori dacă, îngroşată mai poate, prin minune, Să bată şi să simtă curat în stricăciune. REGINA Dar ce-am făcut sa merit injuriile tale? HAMLET (o duce în faţa celor două portrete din odaie) Te-ai mai uitat vreodată să vezi că, de părete, Sînt atîrnate două şi singure portrete? Sînt cei doi fraţi alături şi pe-amîndoi îi ştii. Ia uită-te la fruntea şi ochii ăştia vii. E Regele! un rege, acuma fără viaţă. Voinţa şi nobleţea îi scapără pe faţă. E un ales în scaun din cei mai buni aleşi, Bărbatul dumitale şi omul fără greş. 428 Dar vezi-1 şi pe ăsta, bărbatul de acum: E o deosebire ca dintre jar şi fum, Un spic înalt alături de pirul care-1 roade, Tîlharul care suie, cinstitul care cade. Cum de-ai orbit atîta, să te scufunzi atît, Din pisc, intr-o mocirlă ajunsă pin’ la gît? Te pomeneşti că-i vorba, tîrziu, de o iubire în care vîrsta-şi cată o nouă-ntinerire; Dar vîrsta potoleşte, şi, singele fierbinte Se face, cred, cu timpul, mai rece şi cuminte. Un cumpăt şi-o măsură sînt chiar şi la nebuni. Ce duh spurcat te-mbie cu-atîtea spurcăciuni/ De ai fi fost o toantă, o proastă de duzină, Nu-ţi terfeleai mai tare obrazul de regină. De izbucneşti şi-ntr-însa, drăcească de văpaie, Şi zgîndări şi pe babe adînc în măruntaie, Atunci şi tinereţea şi cinstea ei curată Ca fagurii de ceară topească-se deodată ! REGINA Hamlet, stîrneşti în mine durerile secrete: Cine ar putea să-mi şteargă din gînd atîtea pete? HAMLET Văzuşi? Trăieşte însă mereu în nâduşeala Unui culcuş de scîrbă, uitîndu-ţi şi greşeala, întinde-te, leşină pe pat, să nu te-ntorci, Trezită şi-ngrozită, din cocina de porci. REGINA Mi-e de ajuns! Sfîrşeşte ! Cuvintele rostite Mi-njunghie în suflet cu vîrfuri de cuţite. HAMLET Un ucigaş, un trîntor, un ticălos, un rege De bîlci, un hoţ de sceptru, pîngăritor de lege. 420 REGINA Ajunge 1 HAMLET Maimuţoiul se face împărat. (Reapare stafia.) Ce-mi ceri, făptură sfîntă şi înger preacurat? Veniţi din ceruri, aripi, păziţi-mă de sus ! REGINA A-nnebunit! HAMLET Părinte, mustrarea te-a adus, Că şovăi şi las timpul să treacă necurmat Şi nu-mplinesc porunca pe care am jurat? STAFIA Tu n-ai să uiţi 1 Vream numai să-ţi mai aduc aminte, Dar linişteşte-ţi maica, rămasă fără minte Şi spînzurată-n gol. Vorbeşte-i mai cu milă, mai blînd şi mai domol. HAMLET Ei, cum se simte doamna ? REGINA Mă simt cam ca Hamlet, Care pierdut cu gîndul, zănatec şi poet, Vorbeşte cu văzduhul, ca vîntul şi pădurea. La ce te uiţi încolo, aşa şi într-aiurea? HAMLET Nu-1 vezi? E alb şi luciu ca fulgerul. De-ar vrea Şi muntele cu-o vorbă din loc l-ar strămuta. (Către stafie:) 430 Nu mă privi din slavă atît de-nduioşat Că'mi zdruncini hotărîrea pe care am jurat. Căci cu voinţa ruptă încep, slăbit, a plînge, în loc să plîngă spada cu lacrime de sînge. REGINA Cui îi vorbeşti aşa ? HAMLET Nu vezi nimic naintea ta? REGINA Nimic. Te văd pe tine. HAMLET Nu îl auzi? REGINA Că nu vorbeşti cu mine. Pe cine? HAMLET Nud vezi? Se depărtează. Mai uită-te. E tata! Parc-ar trăi aievea. . . S-a dus!. . . REGINA Halucinata închipuire-a minţii te-a clătinat, şi-ţi pare Că din nimic se iscă un om. E-o arătare. HAMLET Halucinat, eu, mamă? Dar sîngele din vine Zvîcneşte. Pune mîna la pumn, ca şi la tine. Te amăgeşti cu voie, şi te mîngîi — ai vrea Că nu-i păcatul vostru, ci nebunia mea. . . Căieşte-te mai bine în rugă şi metanii, Fă-i cerului cumplitul şir lung de spovedanii. 431 Tu pui gunoiul putred mereu la rădăcină, Să-ngraşi mai mult otrava amară din tulpină, îţi cer iertare, mamă... Nu-ţi pare cam ciudată Virtutea de la viciu cînd cere-a fi iertată? în vremea de-mbuibare, de putregai şi praznic, Se cere-ngăduinţă şi de la cel obraznic. REGINA Mereu clte-o dojană, mereu ocară nouă. Tu inima mi-ai frînt-o, nu vezi, Hamlet? în două. HAMLET Adevărat? Nu-mi vine sa cred. Atuncea, poate Ai să arunci dintr-însa murdara jumătate. Ca să trăieşti curată cu partea sănătoasă. Şi noapte bună, mamă.. . Dar gîndul nu mă lasă Să ştiu că intri iarăşi în aşternutul lui. înăbuşă ispita, alt mijloc ştiu că nu-i. Nu te-ndutci la şoapte, La şoaptele de noapte, Cînd însuşi Necuratul ia graiuri îngereşti. Adu-ţi aminte, mamă, ce-ai fost şi cine eşti. Dacă te-nvingi o dată, te-nvingi şi-a doua oaTă, Şi mîine şi poimîine... Ispita o să moară. Cînd voi avea nevoie de-o binecuvîntare Ţi-o cer şi eu ca tine... Fii mîndră şi fii tare l (Spre cadavrul lui Polonius:) Cît despre hoitul ăsta... îmi pare rău, vecine. Poate voise cerul să dea cu el în mine Şi-a dat cu mine-ntr-insul. O să ţi-1 scot afară. REGINA Şi ce fac, aşadară? HAMJ.ET Desigur că nimica din ce ţi-am spus să faci. O sâ te prindă hîdul de guşă. Te dezbraci. . . Te năclăieşte gura lui rîncedă de bale, Flămînd ce-i buhăitul de farmecele tale. Dar spune-i cînd te strînge, în friguri şi buimac, Că nu-s nebun cum crede, ci numai mă prefac. Ori nu-i aşa, femeie cuminte şi frumoasă, Că prea puţin îmi pasă Că-i spui ori câ nu-i spui? Ascultă. O idee: nu-ţi vine să te sui Pe-acoperiş, pe casă? Dai drumul coliviei şi-i laşi pe toţi sa iasă, fn stoluri, porumbieii sălbatici şi pribegi, Şi intră tu în cuşcă, acolo. înţelegi Ori nu-nţelegi nici asta ? Atuncea, dragă, ba sta ! Că despre mine, fiul, nebunul şi untul, Tu poţi la urma urmei, de sus, să-ţi frîngi şi gîtul, Căzînd, de bună seamă. Şi noapte bună, mamă. (lese tirînd cadavrul după el. Regina cade suspinhid pe canapea.) CARNET —MAI 1944 PĂSĂRILE DE FIER Ce-i colo sus, în ceruri, în zenit? Că berzele de-o vreme-au şi sosit. vSă fi întîrziat un cîrd? Să fi rămas Un stol răzleţ aiurea, de pripas? Par nişte porumbiţe, niscai lebezi, Cînd mici, cînd mari, cînd leneşe, cînd repe Noi le zărim acum întîia oară Că suie în april şi că scoboară. Dar iată că încep să-i dea, domoale, Azurului albastru rotogoale De spumă albă, ca de tibişir, Şi-s rînduite pasările-n şir. Cu toate că alunecă pe cer Şi zboară lin, sînt cocostîrci de fier. Aduc în ei otravă, foc şi pară Şi găinaţul lor aprinde şi omoară. Comunicatele semnate sînt sumare: « Distrus opt instalaţii militare, Mitraliat trei corpuri de armată. Uzină de petrol incendiată. » Realităţi: Ucişi cîteva mii De mume, de bătrîni şi de copii Şi dări mate două catedrale Şi, pe bolnavii-n paturi, trei spitale. DOUĂ NOPŢI Ospiciu de nebuni şi-un cimitir. De sus, din norii noi, ca de fuior, Au fost bătute două nopţi, în şir, Cu morţii, aiuriţii şi năucii lor. Mormintele-au sărit între nebuni. Ei trec miraţi la morţi şi, printre cruci, Se întîlnesc şi cred că văd minciuni Cu oase care fug şi cu năluci. O surdă-mută-n straiele-i vărgate, Scîlcie-n beregată, calcă-ncet, Sfădindu'se-n cuvinte mcir liga te Cu'O tidvă subsuoară, ca Hamlet. S-a isprăvit. Ramine-o arătură Şi peste ea, lividă, umblă luna. Ce cauţi tu, orbeaţă paceaură? Eşti luna, moartea, hîrca sau nebuna? Şi cimitirul şi ospiciu^s una. 438 MĂGĂOAIA Cînd vine pe sus, chelălăie şi latră Pe undeva, alarma de prohod, Şi-ngheaţă inima ca-n piatră. Un’ să te-ascunzi? Ţi-e frică, eşti nerod. Prostit deodată-ai sta şi-o iei la fugă Sau ai fugi pe luncă-n jos, dar stai Şi te chirceşti între blestem şi rugă Şi-ai vrea să ai un suflet şi nu-1 ai. Eşti ca o cracă-n furci, de care-atîrnă O carne spînzurată de sărac, Gîtlejul găunos şi tigva cîrnă. Ai auzit-o? rage zbierat, ca un malac. E gaia, cucuvaia, Strigoiul, măgăoaia. CINCI SUTE DE COŞCIUGE Pe dîmbul luncii noastre, stau înşirate-o mie, Croite-n grab’ azi-noapte capace şi sicrie. Sînt noi şi încheiate cu goluri între scînduri Şi aşezate, albe, pe cîte zece rînduri, Şi toate pe-o măsură, Că vor intra în ele cadavre de strînsură. Sicriile cinci sute, capacele cinci şute, Aşteaptă să mai fie umplute şi bătute. Mai late către umeri şi-n jos mai îngustate, Principiile raclei măcar sînt respectate, Cînd ucigaşii-n aer le-au murdărit pe-acelea Ce le-ntocmesc morala şi le botează pielea. 489 Trei biete mahalale muncesc să se dezgroape, Soldaţii cu topoare, cu răngi şi tîrnăcoape. Faitoanele de mină, cu pîntec, legănate, Au fost din tot oraşul în pripă adunate. De la gunoi şi şanţuri, măturătorii-n porţi Au fost schimbaţi în ciocli, să care-n ele morţi, Şi pînă la căratul de hoit, pe două roţi, Păzeşte sentinela coşciugele, de hoţi. CONVOIUL SICRIELOR Să fi rămas din rude-ngr o păţi niscai nepoţi? De subt moluz şi bîrne s-au scos aproape toţi, Cu toate că la număr ieşea de dimineaţă Cu mult mai multă lume decît fusese-n viaţă. Căci dintr-un om, întreagă, nu vine niciodată O singură bucată. Şi ce-a rămas dintr-insul se scoate pe lopată: O laba, şoldul, braţul, întregi numai bucăţi De om, şi zdrenţe, sferturi, fărîme, jumătăţi; 0 palmă delicată, la deget cu inelul Logodnei: nu-ncepuse prăpădul şi măcelul, într-un sicriu, grămadă, intrau de-a valma, paie, Ţărînă-amestecată cu păr şi măruntaie, Bărbaţii şi copiii, ciozvîrte şi crîmpeie De mâdulari şi resturi gingaşe de femeie. Unui bărbat cu braţe, scăpat din scrum mai plin, 1 se pierduse capul într-un coşciug străin. De altfel, nici o faţă nu mai avea figură, Smolită şi-nchegată într-o caricatură; Şi, ca o cobe nouă de-adaos, ca un semn, Mai rătăcea-ntre racle şi un picior de lemn, De se-ntrebau, cu martori, groparii şi poporul, Cător cadavre şchioape li se cădea piciorul, 440 Şi dacă mai e locui, tocit şi scîlciat, Să fic-a doua oară, cu preot, îngropat. Dar cînd porni convoiul sicrielor devale, Urla din nou « sirena »-n văzduh a plîns şi jale. MOARTEA-N VATRĂ îmi intră moartea*n vatră şi nu mă pot păzi, De patru ori pe noapte, de patru ori pe zi. îmi zboară peste casă, pe beznă şi lumină, Nepăsătoare, rece, streină şi senină, la chipuri neştiute şi vine în paradă De fluturi ca argintul, de păsări mari de pradă. Din fundurile purului azur, Se-aude, parcă-i vîntul, un vuiet dc murmîir. Credeai că-s porumbieii, în stol, şi că se lasă Din cerurile nalte, jucîndu-se, pe casă. Dar scoborîţi din boltă pe sate şi oraşe Erau un cîrd cu aripi de fiare uriaşe, La o poruncă oarbă a morţii, calculată; Că nu mai este moartea săracă, de-altădată, Idilică şi proastă, din basme şi poeme, Sosită cu o coasă, la vreme şi nevreme, Ţărancă ofilită la fîn şi la cosit. Şi-a lepădat şi coasa şi gluga şi mantila Şi masca ei de babă, rînjită cu de-a sila. Cu-o coasă ruginită ce poţi să faci? Surcele. Ca un briceag de-o şchioapă cojeşti cu ea nuiele. Poţi reteza din munte şi piscuri un stejar Cu-asemenea cichie de brîu şi buzunar? îi trebuia o sculă mai nouă, neumblată, Ca să doboare codrul întreg şi dintr-o dată. Unealta ei tocită de-abia cîte un gît îl ronţăia o dată, ca la găini, şi-atît. Nu poţi adevăratei morţi să-i mai zici pe nume Dacă în loc de unul nu seceră o lume. 441 Cîte-o bătrînă strîmbă ori cîte un unchiaş, Un prăpădit, un putred, un frînt, un păgubaş, Luaţi de pe ici şi colo, un mort uitat, o moartă, Sînt de croială veche şi azi nu se mai poarta. S-a săturat cucoana de cancere şi tifos, Vederile-i schimbate au ideal şi ifos. Ea vrea bărbaţii tineri şi rumeni ca bujorii Şi nu pe cîte unul, ea cere toţi feciorii. Năpraznicei cucoane îi trebuiesc cadavre milioane. Oraşe doborîte şi ţări de cimitire, Ca din monotonie să-şi vie mai în fire Şi pe mormîntul lumii, facîndu-şi cuib în tihnă, Să-şi capete ca morţii şi veşnica odihnă. Şi s-a gîndit... Ca morţii să-i vie din belşug, Să-şi părăsească vechiul meşteşug Şi vechea calicie, un mort şi un coşciug. Mai avusese veşti Că-n orice meserie mijloacele băbeşti Au fost înlocuite cu altele mai iuţi. Degeab-ai vrea o coasă ştirbită să-ţi ascuţi. Ea poate să rămîie la micile nevoi, Ca piatra şi amnarul şi fostul car cu boi. înstreinată însă, neroadă, fără carte, Ştia din limbi şi graiuri numai pe cele moarte, îi trebuia bătrînei o nouă-nvăţătură Şi alt soi de figură. S-a-ntinerit cu farduri, cu-o mască şi-o perucă, Să nu mai pară-o iasmă, o umbră, o nălucă. Aproape domnişoară s-a-nscris în şcoli înalte Şi mîinile de gheaţă şi le-a făcut mai calde, Picioarele mai groase, grumazul mai cărnos, Să nu i se mai vadă, uscată, nici un os. în fustă de studentă şi în halat cu poale, Cu ochelari subt frunte, pe găurile goale, A învăţat degrabă, cu rîvnă şi silinţă, Şi tainele ştiinţei, ştiinţă cu ştiinţă, 442 Şi limbile vorbite, ajunsă pricepută Pe oameni să-i aţîţe şi, paşnici, sa-i asmuţă. Laboratoare ziua, condeie şi caiete, De dorul meseriei, mai da, pe îndelete, Cîte o raită noaptea, în giulgiu nevăzut, Să gîtuie bolnavul slăbit, în aşternut. Şi repede ajunse şi ea născocitoare, Putînd fura fărîme de flăcări şi din soare. Cu un crîmpei cît pleava, de foc, din el, ea poate Să stingă viaţa vie-a pămînturilor toate, Că şi-a găsit şi glonţul care-mpuşcat să fie în stare să doboare nu un ostaş, o mie; Aşa că, înţelegi, Cu-o ţeavă-ngustă poate stîrpi popoare-ntregi. Priveliştea-i dorită: sus un pustiu cu stele Şi jos pustietate cu corbi şi cucuvele. Că ţinta e atinsă uşor: faci doi duşmani Şi un război cu dînşii la cîte cîţiva ani. UN LAZARET Un lazaret clădit în papainoage Slujeşte-n şes s-adune pe răniţi, Aduşi pe tărgi, ca nişte şomoioage De cîrpe-n sînge negru, şi zgîrciţi. Sint două mii dintr-alte mii de fraţi Şi-i arde-arşiţa-n cîmp, ca un blestem. Sluţi, ciuruiţi de gloanţe, despicaţi, Fără bărbie, falei şi umeri, gem. întinşi pe rînd de-a dreptul în ţărînă, Trei medici îi aleg cam pe-ntîmplate. Cei fără braţe pot să mai rămînă. Sînt ridicaţi ciuntiţii jumătate. 443 Din gîrla fiartă vine în sacale Leşia apei: gurilor li-e sete. Pînă a fi culeşi pentru spitale I-aşteaptă agoniile încete. Un nor de muşte, pus pe fiecare, îl dumică bucată cu bucată, Neputincios de nici o apărare, Sugîndu-i buba ochilor umflată. Au şi simţit din depărtare corbii Şi-n stoluri peste lagăr s-au lăsat. Iată-i în luptă crîncenă cu orbii, Smulgîndu-le cu pliscul tifonul sîngerat. ERAU TREI Erau în casă omul, femeia şi copila Cu chipul ca de aur, cu ochii ca zambila. Cînd trăsnetul din ceruri se sparse peste ei Le-a-mprâştiat clădirea în vînt cu cîteştrei. Era în asfinţit. Ca pleava şi ţarina s-au dus şi risipit. A doua zi, lumina Cernea cu stele mute, de candelă, grădina. Şi căuta bunica, subt lacrima de rouă, Crîmpeiele de carne, pierdute-n iarba nouă, Să o culeagă moartă, să fie prohodită. Pînă-n amurg strînsese de-abia un fund de sită. Unde lucea o muscă era şi o fărîma, Un nod, un zgîrci, o coajă, o sfoara ca o rimă. Din trei cîţi spulberase vîrtejul, la cules, Cît un cîntar de prune, atît s-a mai ales. 444 GLORIE Cetatea^i o movilă de ziduri răsturnate Şi a fugit şi umbra din cetate. Cîţi oameni incăm viaţă mai zac în agonie Subt grinzi şi în molozuri, se ştie, nu se ştie. Se va afla vreodată Cînd moartea lor uitată Se va-nsuma în cifra unui registru rece. A fost cîndva, e sigur, ceva, dar şbasta trece, Cum au trecut atîtea şi trec neîntrerupt, Fără să ştii ce moarte şi morţi zac dedesubt. Mîngîie-se cu-atîta şi morţii din cetate: Istoria le face martirilor dreptate. E scrisă cu condeie, cerneală şi cuvinte Şi jumătate mută, ea jumătate minte; Cu voie, fără voie, de milă, de batir, O să'i bocească-n vorbe-nflorite un catîr, Tot aşteptînd pomana de*a fi nemuritori, La uşile'amintirii în cîrji de cerşetori. PAZNICUL Se potolise spaima. Din casa stări mată Mai şovăiau trei ziduri în picioare. Podelelem cinci caturi zburaseră deodată Şi rămînea văzduhul posac învelitoare. Din creştet pînăm pivniţi clădirea era una. Bătuseră ploi negre trei ani de nopţi, la rînd. Prin casa găunoasă treceau cam cîmp furtuna Şi viscolul de iarnă nebun şi buciumînd. 445 în ce-a fost o fereastră păzea-ncruntat un cîine, Nedezlipit de vatra stăpînului pierdut, Pe care îl aşteaptă să vie azi ori mîine Şi mîinele-ntîrzie de mult şi-a şi trecut. CE VREI? Ţi-am povestit şi ţi-am adus aminte De prin războaiele de mai nainte, Zile trăite, zilele uitate Sau aţipite-n tine şi-nnoptate. Cînd ţi-ai trăit-o, clipa blestemată Creştea cît veacul, dintr-o dată, Şi pînă-n clipa ceealaltă Tu ai trăit cu moartea laolaltă. Intr-o secundă oarbă, dintre sorţi, Trăiai în două vieţi şi-n două morţi. Cîte secunde astfel repetate Nu te-au ucis mereu pe jumătate î De cîte ori tu nu te-ai întrebat Dacă-ai murit sau dacă-ai înviat! Semenul meu, tîrît între morminte Ştii, deşi viu, ca ţii de oseminte, Ce cugeţi, ce nădejdi mai ai, ce teamă? Baga mai bine, omule, de seamă. în faţa gîndului ce te colindă Ţi-am pus cîteva ţăndări de oglindă Şi te întreb, că sufletul îţi tace, Ursuz şi gol, ce vrei, război sau pace? 446 19 0 7 peisaje CUV ÎNT ÎNAINTE în anii nouă sute şapte, Ca din senin, în marte, într-0 noapte, S-a ridicat spre cer, din Hodivoaia, Şi din Flămînzi, şi Stănileşti, văpaia. Şi s-au aprins de-a latul ţării, mii De luminări şi de făclii, Ca la un Paşte şi o înviere, Facle, şi vipii, şi-opaiţe stinghere. Cum e-n biserică, la noi, Un mugure de foc, ca un altoi Pe vîrful unui fir de luminare, în sfeşnic, la icoane şi-n altare, Aşa, din sat în sat, se-ntinse Văpaia grînelor aprinse, Că flacăra mcepea să joace De-a rîndul pe pătule şi conace. Era să fie sărbătoare Sau slujbă de înmormîntare ? Urlau şi cîinii-n haite la năvală. Ajută, Doamne, ţara-i în răscoală. 449 PE RÂZĂTOARE S-a tot întins din luncă-n sat Şi-a mai lăţit fîşia cu-o brazdă, la arat. Moşia îi ajunge pînă la noi în casă. Aproape n-are omul pe unde să mai iasă, Şi se făcu moşia de două ori mai mare, Din suta de pogoane o sută de hectare. Nu ne mai ţin de-ogradă nici cloştile cu pui, Şi ele pasc cu mieii azi pe moşia lui, A hoţului bătrîn. la oile, le-nchide, făcîndu-se stăpîn. Pentru cîrlani şi vite plătim atîta gloabă, C-am cumpăra cu banii moşia, mai degrabă. Moşneni, din vechi, pe ţarini, pădure şi imaşi, Ajunserăm şi-n casa străbună chiriaşi. Ne-am plîns la stapinire-n deşert, că cel mai tare E cel umflat mai bine de pungi în buzunare. Nu căuta dreptatea domnească, frăţioare. Ia pe ciocoi ca hreanul şi dă-1 pe râzătoare. RĂZVRĂTITUL Dumitru ţărănoiul, dulgher şi lăutar, Nu tulburase satul vorbindu-i în zadar: Cu binele nu merge. L-am încercat de-a surda. Au scos din noi şi untul, cu sîngele, şi urda Şi zerul. O cocleală rămîne pentru noi, De nu te bagi iscoadă şi slugă la ciocoi. Eu slugă la jigodii nu m-aş vedea să fiu; Mă-ngrop mai repede de viu. 450 Te strădui fără noima şi dai pe brînci, te storci, Rîndaş la boieria de cocină de porci. Mai bine luarăţi sapa şi traista la spinare, Pribegi făr’de cămaşe, desculţi prin ţara mare. Prăşind prin bărăgane sau ciocănind o coasă, Un boz de mămăligă, de prînz, tot o să iasă, Dar cel puţin rămâne, de bine şi de rău, Că eşti de capul tău. Cioplind cu barda bîrna, bătînd dimia, piua, Ori învîrtind la moară eşti muncitor cu ziua, Nu rob pe toată viaţa şi priponit ca vita, Primind mălaiul muced şi-aprins, cu ţîrîita. Cu semenii de brazdă, fugiţi de pe moşii, începe-o răspicare şi de-alte datorii, începi să-nveţi cititul, să scrii, să vezi, să ştii. Peceţile de beznă, cojite de pe pleoape, începe-n întuneric de ziuă să se crape. Gîndind întîi în şoaptă şi mai tîrziu pe faţă Te-i aduna cu alţiimţărcâţi de-aceeaşi viaţa, Şi celor ce v^apasă, va mint şi vă înşeală în ceasul judecaţii le-ţi cere socoteală. Primarele, prefectul, crîşmarul, arendaşul, îl leagănă-n bîzdîguri şi ţîfnă pe Conaşul. Conaşul stăpîneşte zece moşii şi are Mai multe mii cîmpie şi codri de hectare. Ei se urăsc, viclenii, dar cum vorbesc de tine, Parc-au călcat cu talpa pe ghimpi de mărăcine, Şi strînşi în cîrd de pofte şi lăcomii căscate, Sînt cioclii şi otrava de peste mii de sate. Nu bai văzut, dînd ochii la curte cu săracul, Că li se strîmbă mutra, de parcă văd pe dracul? Evlavia din timpuri, cinstită, înălţase Lăcaşuri, paraclise şi mînăstiri frumoase. Un preot era preot şi crezul era crez. Ma tot gîndesc la timpuri şi-mi pare că visez. Măreaţa moştenire e luată cu chirie, Minciună şi tarabă, dezmăţ, negustorie. Cîţiva răzleţi, prin schituri şi parohii uitate, Mai stăruiesc în rîvnă şi cad în strîmbătate. Toţi au, ca şi pe vremuri, o faţă, doar să fie Smerenia văzută de-a tot făţărnicie. Bisericuţa-i martor, să v-a minţiţi mereu Ciocoii că-s tovarăşi, de brîu cu Dumnezeu. Sudorile de sînge şi suferinţa mută Le-ar fi-mpărţind cîştigul cu el, atît la sută. Cînd ne spoim a jale, mînjind şi cele sfinte, O ducem cu samsarii credinţei înainte. Te-aşteaptă-n strana dreaptă să vii Mitropolitul. Tu, din altar, la hramuri, alegi pe Răstignitul, Că gol şi el, ca tine, prin fumul de tămîie, E tot bătut în cuie, în palme şi călcîie. Piroanele de astăzi, dobînzi la împrumut, Tot Iuda le tocmeşte şi tot el te-a vîndut. Şireţi stăpînii noştri aflară bune rosturi Şi bine nimerite şi-n cele patru posturi Şi-n Miercurile, Vinerile toate. Dintr-un condei, se scade un an la jumătate. Veneau neaşteptate, de-a gata, ajutoare, Tipicuri întocmite-n sinoade şi soboare. Te-nvaţă stăpînirea, hrănit cu terci, rumîne, Să rabzi şi jumătatea din an ce mai rămîne. Tu, cuminecătura o ceri spre mîntuire, Te spovedeşti la popa, îngenuncheat, Zamfire, Şi el te şi pîrăşte, de-ai chibzuit vreo fapta Ce ţie ţi se pare a fi răsplata dreaptă. El e şpion de suflet la domnişori, bădie, Că vrea puternicia ciocoilor să ţie. 452 Apoi, la-mpărtăşire, orînduiala are Cerinţi de-mpăciuire. Te duci să ceri iertare Ciocoiului obraznic şi slugilor fudule, Că n-ai făcut mătănii la uşa lor destule. Aşa ca de la Paşte şi pînă la Crăciun Şi din Crăciun la Paşte, mai pocăit, mai bun, Ti se înmoaie vlaga şi nu treci din blestem La sfînta răzvrătire, de care ei se tem. Ai dus-o-ntr-o scrîşnire tăcută, însă are O margine rostită răbdarea orişicare. Ia furca, taică, n mînă şi ascute-i bine dinţii Şi apără'ţi odrasla, răzbunări şi părinţii. Dintr-unul te faci sute, din sute iese gloată. Aşteaptă ţărănimea scînteia scăpărată. Viitori şi limbi de flăcări aşteaptă să se mişte, Pitite după staul şi curţi, în porumbişte. Din apele, aprinse pe matca lor de scrum, întunece şi cerul puhoaiele de fum, Nu mai rămîie piatră pe piatră, grinzi în grinzi Şi cadă şi tăria în ţăndări de oglinzi. LIPSESC MORMINTE E zarvă-n tribunalul militar. Şedinţa lungă ţine de la şase. Se-ncumetase-o boaită de căprar Să calce ordinul ce i se dase. Doi cîte doi, sătenii răzvrătiţi Aveau să fie duşi între soldaţi, Dintr-o comună de săraci lipiţi Şi puşi să'şi sape groapa şi^mpuşcaţi. 453 Căprarul se lăsase dus de gînd. Cînd gropile săpate erau gata, Trăgea cartuşele în vînt, Făcîndu-i pe ţărani scăpata. La cercetarea noilor morminte, în lutul ţuguiat şi moale, A fost găsit, în loc de oseminte, Un şir de muşuroaie goale. Ce cîrtiţe-ar fi scos pâmînt atît? E mînă-aci de niscai om parşiv. L-au dibuit şi-au scos un amărît. Legaţi-1 pe căprarul Paraschiv. Căptaru-i vinovat de două ori. Întîi, nesocotise un grad de colonel Şi-a tălmăcit un ordin de superiori Cum cutezase să-l priceapă el. Dar mai cumplita lui vinovăţie, Ticăloşit de crima îndoielii, E c-a simţit în sînge o frăţie Şi-o solidaritate cu rebelii. Stăpînii judecăţii, fără jind, Dau pildă şi osînda ce faptei se cuvine, Ca ţara ne ramîne, socotind, Cu cinzeci de morminte mai puţine. 454 COCONU ALEC1J 1 Pe-Alecu Iliescu partidul liberal L-a pus pe Olt mai mare şi, uns pe cinci judeţe, E cel ce-a spus o dată-n Senat, în tinereţe, Primatul Romîniei că-i autofecal. E bivolar de seamă şi faţă între feţe, Şi dictator de ţară, ilustrul animal. El zice: — « Nu te-ntindc, te rog, la caşcaval », Argumentînd politic şi vrînd să te înveţe. Nu poate trece nimeni, cum spune el, nici mort, De Olt, fără să aibă în sîn un paşaport. Are jandarmi la ordin fanaticul de zbir. Bărbat de mare vază la centru şi la şef, El guvernează, neică, energic, după chef, Cu trei principii: Ma-ta, Te bag şi Ai Sictir. COCONU ALECU 2 La Iliescu-n curte, la conac, Sînt adunaţi, aduşi, ţăranii. Toţi cîţi ai căTor ochi nu-i plac Stăpînului moşiei Merişanii. Sînt cei mai teferi oameni dintrmn 9at, Dar i-au stîrnit boierului gras hula, Că, tot hrăniţi cu ceapă şi păsat, Nu-şi scot din cap, să-şi ţie-n mîini căciula. 455 Şi mai deştepţi decît stăpînul lor, Nu-ncep, vorbind, cu « poate » şi cu « daca » Şi în auzul treaz al tuturor, Ştiu să răspundă, cum şi ştiu să tacă. Legaţi la coate,-i numeri: sînt o sută, Şi-s înşiraţi la rînd, în rotogol, Ca la o horă încă nencepută, Şi de la ci la masă-i locul gol. La masa mică, beau tutun, cafele, Un ofiţer, în şoapte, cu jupînul : — Ascultă-ncoa ce, — zice, — colonele, începi cu cîtc doi, cu cîte unul? Aflîndu-se cu satul în război Găseşte că măsura înţeleaptă E să înceapă tot cu cîte doi, Şi oamenii pricep ce-i mai aşteaptă. COCONU ALECU 3 Femeile, copiii şi toţi ai lor veniră Cu ţipăt, să cunoască legaţii cum se-nşira. - «Nu vă lăsaţi) Mîncaţi-1 de viu, să-l arză tocul, Că spurcă unde şa de, nemernicul, şi locul. Smunciţi-vă din funii pe el, lovi-l-ar boala. Măcar un stîrv ca ăsta să ne fi dat răscoala ! Nu te-ncrunta încoace, boierule, aşa, Că am făcut prinsoare şi noi pe pielea ta. Odată şi odată te-om prinde noi în sat Şbai să plăteşti, jupîne, cu vîrf şi îndesat. Te-om deseînta noi, noaptea, să crape-n. tine fierea. Ce n-a putut bărbatul, o face şi muierea ». Trei sate, adunate jurîmprejur, grămadă, Răcneau de suferinţă la stîlpii de ogradă, Ca staulul de vite, în. fierbere, cînd rage. Ameninţau cu puşca, ele strigau: — « Păi, trage ! » E palid Iliescu, turbat şi mohorît. Muierile îl scuipă: — « Ciocoiule borît I » COCONU ALECU 4 Deodată, colonelul avu un gind al lui, Care nud vine lesne orişicui, Strigînd ţăranilor legaţi cu funii: - - « Drepţi! » Dar n-a mişcat nici unul. — «Puteai să te aştepţi, Răspunse Iliescu, tîlharu-s tot tîlhari », în ceasurile grele vin gîndurile mari Şi colonelul zise: — « Acum strigaţi cu toţii Trăiască generalul! că ne stîrpeşte hoţii. Că ştie Averescu războiul cum să-l facă, în ţara cu plugarii şi oamenii de clacă. Strigaţi au ba î » Nici unul nu mişcă şi nu. strigă. Sc-aude doar atîta: « Pamînt şi mămăligă ! » -- «Trăiască generalul! — mai zise el o dată, — Că ne-a scăpat de şarpe şi limba-nveninată Şi-a mîntuit în ţară odrasla boierească. Tot nu strigaţi nici unul din voi să ne trăiască?» Atunci, boier Alecu, scos din răbdări, vai, mamă ! Smuci cureaua burţii din loc, cu cataramă, Şi începu pe oameni, cu urletul: — « Trăiască ! » Pe faţă, peste gură şi pleoape să-i plesnească. 467 COCONU ALECU 5 S-a hotărît! Boierul arată cu cravaşa Şi-alege doi, din rînduri, pe Gheorghe şi Uie. — « Dezleagă-i, caporale, şi scoate-le cămaşa », Dă ordin colonelul, răstit, ca-n puşcărie. -- « Idee minunată, că, ruptă, descusuta, Cămaşa tot e bună la ceva. Cînd te gîndeşti, la urmă, că o să am. o sută i » Zise boier Alecu, glumind a zeflemea. Şi rîseră părtaşii de-această socoteală. Pe cînd soldaţii, tineri, cu lacrimile-n gene, Umblau cu-ncetineală, Tărăgănind, să vie sfîrşitul mai alene. — «Tu mi-ai făcut cafeaua? V-aţi nărăvit cu toţii, Răcni, sorbindu-şi ceaşca boierul. Fă, ocară, Ia seama, mi se pare că vă-nhăitaţi cu toţii! » Cafeaua înjurată se nimerise-amară. Se-ncruntă şi-ofiţerul: — « Ia mai sfîrşiţi odată l » Escorta, patru oameni, duce-ntre puşti pe cei Aleşi din rînd să-nceapă pedeapsa comandată. Un murmur clocoteşte din gloata de femei. Pornind în ceaţă şase, călcau arar şi strîmb Şi nu se mai văzură. Trecu şi-un timp, şi iată. Prin boarea ce-ncepuse să bată dinspre dîmb, Răsună-năbuşite şi gloanţele deodată. 458 O ftămintare-adîncă şi-un ţipăt la femei. Boier Alecu, mîndru, se uita înapoi. Comanda: ~ « Luaţi de-acuma cu şase oameni trei ». Boierul: — «Să rămînem, eu zic, la cîte doi ». CĂMAŞA DE NUNTĂ O sută, cum spusei, Fusesera-mpuşcaţi ca derbedei Şi răzvrătiţi ai satelor, sculate, S-aducă deşteptare şi dreptate. Cătunul a rămas şi mai sărac. Ileana slugăreşte de-atuncea la conac. E văduva lui Petre, ucis pentru stăpîn Din ordinul ciocoiului bătrîn. Uscată şi frumoasă, barişul ei cernit E ca un giulgiu negru al celui ce-a murit. Posomorit, ciocoiul ar vrea ca, de morminte, Să nu îşi mai aducă femeile aminte, Ca Oltul, care curge domol prin dreptul lor, Cu tot cîntatul doinei, atotnepăsâtor. Dar într*o zi boierul, lungit pe canapea, I-a poruncit Ilenei o cafea. Boierul sta-ntr-o rină. De scîrbă, ceaşca plină ei i-a scăpat din mină. Că-nspăimintată, vede ciocoiul îmbrăcat în borangicul dulce al fostului bărbat, Cămaşa lui de nuntă, cu flori de dediţei Aleasă şi cusută cu degetele ei. 459 Boierului cămaşa lui Petre ii plăcuse Şi-a pus-o deoparte de printre catrafuse. Cînd s-o trezi dintr-însa neliniştit strigoiul, Frîngîndu-i beregata să-năbuşe ciocoiul? DUDUIA E-o domnişoară-naltă, subţire şi trecută, Şi nu e nici femeie de tot şi nici bărbat. Cu noaptea-n cap se duce la plug şi semănat, La seceră, la coasă, călare şi ciufută. Au vrut sa o mărite. Duduia nu se lasă, Şi ofiţerii sprinteni, şi grangurii peţiţi, Cerînd-o de nevastă, plecau dezamăgiţi Că nu-i nici unul vrednic de mina ei osoasă. Era rostirea vie, în carne, simţ şi minte, A unei noi fiinţe, de-al treilea tipar, în loc de fraga gurii-i crestat un buzunar, Şi-n loc de trup se-ngustă un sac de oseminte. Femeie, nefemeie, la bine şi la rău, Turtită ca o tavă şi-un sul de rogojină. Sătulă de-ntuneric, scîrbită-i de lumină, Făptură nemplinită şi fată, fătălău. Citind, închisă-n casă, cărţi groase, pe alese, Văzu deşteptăciunea, ajunsă de prisos, Că nu dă mînguere şi nu-i e de folos, Şi-a-mbătrînit pe slove şi pagini nenţelese. 460 De ani de zile-ncoace, mînia se răzbună. Şi-a împletit gîrbaciul şi 1-a-nnodat cu plumb Şi alungind ţăranii prin1 grîu şi prin porumb, Harapnicul se-abate pe spete şi răsună. Spinările zdrelite şi deştele zdrobite De cnutul domnişoarei cu cizme şi nădragi, Că a sluţit călare o sută de iobagi Şi sumedenii prinse-n zăvoiul ei, de vite. Duduie, carabina îţi spînzură de şea Şi te-nsoţeşte-n raita din zori căţeaua cîrnă. Ea muşcă, asmuţită, apuca şi se-atîrnă. Duduie, răfuiala a şi-nceput. Păzea ! PUNGA Internele, Parchetul şi Vodă-n tilc cu ele, Răspunderea şi-o lasă lepădată. Răscoala ţărănimii şi cetele rebele Nu pot să fie duse la nici o judecată. Fiind « moment istoric » e treabă de armată. Cuvîntul e-al oştirii. Măreaţa Capitală E în război cu satul sculat, în luptă dreaptă. De-o parte puşti şi tunuri, de alta mîna goală, Prostimea puturoasă şi pătura deşteaptă. Eşti gata, generale? că gloria te-aşteaptă. Porunca nu-nţelege să judece. E dată. Ea mistuie şi frînge ţărani, ţigani, duşmani. La Bucureşti e ţara, pe drept, adevărată, Pe bulevard, la Capşa şi-n Lipscani. Să ne ocîrmuiască, de-acu, nişte golani 1 «Sînt proşti dar mulţi », e-o vorbă-n deşert, fără putere, Oricît de mulţi, nu-ţi pese, vie potop de-or vrea. Vasile Vodă Lupu n-avea nici mitraliere, Nici nitroglicerină, ca noi, Măria-Ta. întoarce-te alene, lungit pe canapea. Un drept se-ntemeiaza, fireşte, pe venit, Priceperea ia cîrmă stă-n loc de cap în pungă. Nu te întreb de unde o ai şi ai venit; Să fie cit mai groasă, mai plină şi mai lungă. Să poată să mîngtie şi să ungă. DOINĂ PB FLUIER Un avînt nestăpînit I-a-nviat şi-ndrăgostit Juni mai noi şi cotoroanţe, Cu principii şi nuanţe Se sărută, braţe-n braţe, De ceva să se agaţe. Suspinau că piere ţara. Venea vrajba cu ocara. Boieria-n răzvrătire Suferea ca de-o jignire. După-atîţi amari de ani O scuipau nişte golani, Supărată că îndura Palmele peste figură. Cînd era mai gras norocul Se-mplinise şi sorocul. Ţara le era moşia, Cugetul, ticăloşia, Cuviinţa, alelei 1 Huzureşti şi faci ce vrei. Legea, eu, cum vreau o fac: Birul, biciul, bunul-plac. Altă lege-n ţară nu-i: Fiştecare legea lui. Ai de unde şi s-alegi: Cîţi ciocoi atîtea legi. Ei, ţăranii,-o luau de-a buna Vor o lege, numai una, Şi o lege-a tuturor, Scrisă şi cu mina lor. Cînd şi cînd, un zvon, aşa Şi mai mult înfricoşa. Zece sate razeşeşti S-au pornit spre Bucureşti. De la munte, trei judeţe Pleacă, minte să ne-nveţe. La bariera din Vitan, Robii de pe Bărăgan Au sosit cu furci şi coase. La Chitila sînt vreo şase Mii de oameni cu topoare. Altele, la Cotroceni, Gloată mare de olteni, Fierb ceaunul pe coceni. Au venit, să se strămute-n Care, ca la şapte sute, Cu căţei, Şi cu purcei, Cu căldări, cu pirostrii, Cu copai şi cu copii, în palatul ăsta, măi, Sînt o mie de odăi, 463 De încap, batu-i-ar sfinţii, Oltul şi cu Mehedinţii, Şi mai sînt cămări şi căşi Cu izmene şi cămăşi, Să îmbraci, de-a lung şi latul, Muieretu-n tot Banatul. Vine toată omenirea Să dea ochi cu stăpinirea. Capitala răsfăţată E de-azi-noapte-mpresurată, Spune zvonul, şi-un fior Trece-n pielea tuturor Deputaţilor din Sfat. La un ceas întîrziat, Cotropit de-aricea slugi, N-ai nici cînd, nici cum să fugi. Un boier, vechi cărturar, La un ochi c-un ochelar, A cerut să intre-n ţară O armată dinafară, Orişicare, nu ii pasă, Cu stăpînii înţeleasă, Ca sa fie chezăşie De huzur şi de moşie. Patrioţi de vorbe mari, Cărturari, necărturari, Unii daci, alţii romani, Sînt cu noi pînă la bani. încercarea dacă vine Ori cer oştilor străine Să le fie-ntr-ajutor, împotriva ţării lor, Care geme, care plînge, înecată-n fum şi sînge; Ori, ca de atîtea daţi, Se pitesc prin străinătăţi. S-ar visa fugarii toţi, Toţi stăpîni şi patrioţi. Vinovaţii şi vrăjmaşii Fac tot ei pe păgubaşii. Măscărici şi negustori, Ni se fac judecători Şi simt mare trebuinţă Să dea şi cîte-o sentinţă. Plugud pedepsesc că ară; Turmele, că sînt în ţară, Cad sub greaua lor osîndă, Că nu pot să le mai vîndă Şi să le mai joace-n cărţi Cu fugari dintr-alte părţi. Pe ţărani, că-şi văd de muncă, Deri alungă şid aruncă, Şi se leapădă de ei Viii, morţii lor şTai mei Cu moşnenii şi străbunii, Rîndunelele, lăstunii Nu'şi mai puseră cuibare La conace şi-n pridvoare. Vrăbiile s-au mutat Din căminul necurat. Stolurile lungi de ciori îi aşteaptă pe feciori, Pe ispravnici şi pe fraţi, Sări dumice spînzuraţi, Să frămînte vitele Hoituri cu copitele. Facă'S'ar, cînd îi alungă. Bivoliţa sari ajungă. Nud la curtea boierească Nimeni să te mai cunoască, Şi-i părtaşe la răscoale Şi căţelul dumitale, Toată firea şi simţirea îs de «acum cu răzvrătirea. DOINĂ PE NAI Fumu-i gros şi-abia te văd. La conace e prăpăd. Ce blestem şi nenoroc I Magaziile-au luat foc. Griul arde, şi porumbul, într-o ceaţă grea ca plumbul, Şi văp&ile aleargă Uriaşe, să o spargă, Tocmai cînd se-arată-n ţară Şi-aurul de pe secară, De pe orzuri şi livezi. Vezi şi nu-ţi vine să crezi Că se duce orişicum Toată munca noastră-n scrum. Dar şi fără foc şi para, Ea pleca din vetre-afara, Dusă-n zări pe marea-albastră Şi nu mai era a noastră, îi era drumul deschis Boierimii la Paris, Unde începea odată Viaţa ei adevărată. Stropii noştri de sudoare Se făceau mărgăritare în şiraguri săltăreţe Pentru circ şi călăreţe, în cerceii cu rubine Era sînge de la mine, 4o6 Lacrima din ochii tăi, Carnea ta cu vînătăi Candela de agonie Şi tăcerea din sicrie. Domnişorii se adună Să se sfătuie-mpreună în cinzeci de ani de sfat S-au scuipat şi înjurat, La coşciugul mortului, Ca la uşa cortului, Mari ciocoi şi mici ciocoi, Ciocli vechi şi ciocli noi, Corbi în stoluri, cîteşcîte, Ca pe hoituri, tăbărîte, Dumicînd acelaşi leş La mîncare înţeleşi. Numai că o-nvăţătură Le începe de la gură, Pe cînd alta, cu alt cîntec, îi îmbucă de la pîntec. Şi dihonia lor ţine De o viaţă şi mai bine Şi cu toţii, în sfîrşit, Se îndoapă liniştit. Gîlcevindu-se frumos Ciocul le-a ajuns la os. Acum, vezi, Măria-Ta, Dacă domnii-or mai scăpa, Două reguli nu încap. Toţi vom tăbărî pe cap. Tărtăcuţa asta-ncurcă Şi dă domnilor de furcă. CeT un cap? Nimica toată. Braţe trebuiesc şi gloată. 46? Omul este de folos Numai de la gît în jos; La arat, la secerat E mai bun de cap scurtat, între umeri de năpîrci, E de-ajuns un bumb de zgîrci. Te trezeşti şi te mai miri Cu panduri şi Vladimiri Şi cu lumea de strînsură, Care-ţi bagă pumnu-n gură Şi te scot şi din moşie, Sa le faci cărăuşie. Vodă, Doamne, ia aminte: Asta vine de la minte, Arz-o focul de prostie. Răzvrătire, haiducie, Ură pe proprietar Astea vin de la tipar. A fost bun cîndva tiparul Cînd scotea Aghiasmatarul Şi molitvele, la schit, Dar pe urma s-a lăţit. De la slovă, de la buchi, S-a întins ouînd păduchi. Blesteme Mitropolia Gîndul, scrisul şi hîrtia. Litera de her, cerneala, Teascul, cartea şi momeala Strecurată prin cuvinte, Drept simţiri şi-nvăţaminte. Nu e de răbdat zăbavă Cugetarea e otravă. 468 Deocamdată, prinşi de spaimă Cuscrii nu se mai defaimă. Şi cumnaţii au uitat Cît de mult s-au înjurat La Cămară şi Senat Albii x, cum îşi zic, şi roşii 2 Nu mai fac azi pe cocoşii. Spilcuiţii de coconi, Din fuduli ajung claponi. Cucurigu ! sus, pe claie; Jos, în ploaie, cucuvaie. Ieri deştepţi şi astăzi proşti, Cînd îi vezi nu-i mai cunoşti, Milogindu-se-ntre ei Pentru cîte un crîmpei. Ţăndări, zdrenţe de idei. Cum veni năpasta Asta Şi ce este de făcut Să rămîie ca-n trecut? Mintea-atîta de bogată Şi-ndrăzneaţă altădată La arenzi şi la venit, într-un ceas a sărăcit, într-un ceas vijelios, Timpul s-a întors pe dos Şi se stinse deodată, Ca o lampă răsturnată. Toate feţele măreţe, Tinereţe, bătrîneţe, S-au schimbat într-o secundă. Unde să se mai ascundă ? Şi chirciţii şi înalţii Seamănă unii cu alţii, Albii: partidul conservator (n. rj. Roşii: partidul liberal (n. r.). 469 Ca pisicile fătate, Numai ca-ntr-altfel pătate. Din zorzoane şi din mască S-au ales doar cîlţi şi iască. Ce viteaz era pe cal Falnicul domn general, Cînd, trecînd frumos pe stradă, în ţinută dc paradă, S-arăta la Zece'Mai! S-a ales un putregai. Ca şi el, legiuitorii Sîrvt in zilele viitorii, Strînşi în tind Şi tremurînd. Fără vajnicul lor ifos, Pare că-s bolnavi de tifos. Parcă faţa le'a rămas Retezată de la nas. Cum începe balamucul Le şi zboară-n vînt surtucul Şi rămîn în pielea goală. Nu e şagă, e răscoală, Dar mîndriile trufaşei în izmene şi-n cămaşe. Insul cel adevărat E un strimb, un cocoşat. Desfăşat de blăni şi şube, Dedesubt e numai bube. Cîte decoraţii are De la gît la cingătoare, De la ceafă pe spinare, Zace copt, sub fiecare Licărire, un puroi Şi nu poate da-napoi. Din buboaiele stătute, Scos din el, ciocoiul pute. 470 DOINA îi ţes ţarii, pe gherghef, Fire-n jur, ca de sidef, Să ne sugă, ca pe muşte, Cînd se ţin să nu ne^mpuşte. Toţi păianjenii domneşti Stau la pîndă-n Bucureşti Şi apucă, pe furiş, Oamenii-n păinjeniş. Făcuţi ghem, pe dedesubt, Şi-i păstrează pentru supt; Iar păianjenul cel mare Stă în mijloc, ca-ntr-un soare De mătase. Coase firul şiri descoase Şiri aşează, să se joace, Mai încolo, mai încoace; îl înnoadă, îl deznoadâ, împletit tot pe-altă pradă, Ca să prindă, ca năvodul, înlăuntru tot norodul. Poate nici nu te'ai gîndit Că un băţ doar, de chibrit, Ar da foc într-o clipită La mătasea împletită. DOINĂ DIN FRUNZĂ La mitropolie-n faţă Parcă-i slujbă, parcări piaţă. Droaia de cu dimineaţă, Ca la urs, ca la paiaţă, Ca la tîrg şi iarmaroc, S-a-mbulzit, şi nu e loc 411 Să arunci de sus un ac. Tîrgoveţii totuşi tac Şi-ntr-atîta omenet Scapă şoaptele încet, Numai şoapte, Parc-ar fi un miez de noapte, Pe muţeşte, ca de frică, Spaima mută că se strică. E o mare Adunare. Deputaţi şi senatori S-au trezit la cîntători. Carnea tremură pe ei, Ca frecată cu ardei. Ochii nu şi-i mai închid. De opt nopţi n-au mai dormit. N-aţipesc niţel măcar, Că se-neacă şi trasar. Cîte un fior de gheaţă Le furnică pielea creaţă, Întrebîndu-se-alandala Cum s-o fi ivit răscoala Şi de ce şi pentru ce. Dar mai bine-i a tăce Şi-ai îngenunchea pe brînci, Că păcatele-s adinei. E ADVOCAT E advocat vestit, dar cam peltic. Avea ceva sub limbă-ncă de mic, De cînd umbla cu gîştele prin sat, Nebănuit că iese un mare advocat. Dar gura slută poate fi o vină, Dacă citezi din greacă şi latină, Şi dacă te vădeşti în stare Să aperi cu doi clasici un hoţ de buzunare ? O mare pledoarie dezleagă şi păcatul, Că hoţul îşi împarte venitul cu-advocatul. Cînd s-a întors bursierul cu doctorat în ţară, Nu sînt cinci ani, stătea pe dinafară, Şi n-avea nici pingelele întregi Neîntrecutul tînăr om de legi. Dar şi-a-nţeles chemarea bine Şi a făcut şi el ce se cuvine, Cînd n-a avut nici pat, nici blid, Că şi-a ales cel mai bogat partid Şi s-a înscris fanatic devotat, Ca să ajungă-ntîi băiat de stat Şi mai tîrziu de-aşijderea bărbat. A stat ce-a stat la colţ şi-apoi lungit Şi ceasul care sună la vreme i-a sosit, Şi n-a sunat dogit. Cel mai isteţ flăcău, din opt copii, în cîţiva ani făcuse trei moşii. Sătean de mămăligă şi de ciorbă lungă, Ştiuse să se facă ciocoi şi să ajungă. Şi-a mai ales şi-o specialitate Moşia cîştigată-n proces pe jumătate. Ca să cîştige-n fals moştenitorii, Erau mobilizaţi toţi autorii, Franţuzi, germani, romani şi toace Textele lungi de prin antichitate. El aducea, de-acum şi din anţărţi, La curte, o căruţă de secretari şi cărţi. Era o bucurie şi-o mare sărbătoare Cînd maestrul, opt ceasuri în picioare, Aplaudat de domni şi de cucoane, Mai dobîndea o mie de pogoane, Un nou conac, o moară, un rîu şi un suhat, C-un testament din patru sau unul fabricat. Dintr-un proces ieşise*n Capitală Şi'O casă boierească şi mare cit o şcoală. Birouri, cu intrări şi cu ieşiri, Ca tihna, de tăcute, a unei mînăstiri. Uşi leneşe pe ghinduri, cu căptuşeli de piele, Umplute cu saltele, Şi secretari cu-o treabă fiecare, Dactilografe, secretare, Dulapuri de arhivă, cu dosare. Hoţiile sublime, afaceri aşa-zise, Sînt studiate-n taină, cu uşile închise, Concesii şi contracte, cu drept de monopol. O simplă neghiobie lc poate da de gol. Mascate de-o nevoie de stat, de vreo uzină, Se^ntimplă tîlhăria să iasă la lumină. Un deputat mai gureş sau cu principii sfinte, Uitat să-şi ia răsplata tăcerii dinainte, Ameninţă să scoată-n vileag, la timp, neuns, Urzeala şi tertipul cu meşteşug ascuns. O izbucnire-a bubei lăuntrice, deodată Ar mai mînji şi feţe părute fără pată. Un zvon, cîndva, făcuse pe omul de onoare, încrezător în şefii mai mari, să se omoare. Cînd zvonul ar ajunge ştiut întemeiat, Puroiul s-ar întinde şi-n sus, pînă-n Palat. Dibaci să o strecoare prin Cod, maestrul ştie Să piardă o cărare ce duce-n puşcărie. Reţeta îi aduce în lada din altar Alt aur, milioane, pachete numerar. 474 Maestrul e şi-un mare gospodar. El cheile cămării le poartă-n buzunar, La tribunal, la Curtea de apel» Casaţie, consilii şi-n minister, cu el. Se teme jupîneasa că-n lipsa s-ar putea Să-i fure-o linguriţă de zahăr şi cafea. De trebuie să-i facă vreunuia vreo plată, Astupă cu spinarea, în uşa-ncet căscată, A casei lui de fier, Lăuntricul mister, Grămezile de suluri şi hîrtii Albastre, cîte-o mie, în vraf, cîteva mii, Că s-ar putea vreodată să-i ceri să te-mprumutc La mare trebuinţă, cu lei vreo două sute. El se păzeşte bine de-asemenea-ntîmplare, Plîngîndu-se într-una că e sărac şi n-are, Clădit pe temelia unui tarif robust. Ca să-şi admire capul, şi-a ridicat un bust La poarta din grădină, cu toate că îl doare Că nu-i în uniformă de general călare. S-ar potrivi cu calul sau iapa minunat, Căci e, din plămădeală, bărbat răscăcărar. Mai e şi om de artă, poet, bibliofil, Şi simţitor la toate, încă de mic copil. Cîncl alţi copii scursoarea pe buze-o ling şi-nghit, El şi-o ştergea cu palma ştergînd-o şi pe zid. Biblioteci legate îi căptuşesc pereţii, împodobiţi de rame; portretul tinereţii, Icoane şi tablouri, covoare ţărăneşti, Şi porţelanuri rare, chineze; tăvi şi ceşti, în mijlocul odăii, un crucifix splendid I-arată legătura cu omul răstignit. 476 De ziua lui, pofteşte la masă pe confraţi Şi ei primesc să meargă, deşi se ştiu furaţi; Căci trebuie. Maestrul stă bine-n lumea mare Şi poate-avea nevoie de-o proptă oareşcare. După ospeţe, jocul de cărţi îndătinat Plăteşte cu dobînda ce bei şi ce-ai mîncat. Maestrul, orice.-ai face, cîştigă el la joc, Că are pe sub masă şi-n mînecă noroc. Tu-ţt pierzi pe-ncetul banii, dar el te împrumută Din ce-ai pierdut cu-o sumă de-asemenea pierdută Beţia pătimaşă te prinde şi te fură Şi ea, ca şi maestrul, la cărţi şi băutură, Încît, cu punga luată mai faci şi datorii, Şi'un mezelic la ţuică te ţine zece mii. Şi jaful măsluirii pe faţă estem stare Să fie datorie, numită de onoare. Se poate ca la termen să n-ai destul bănet. Atunci îi laşi inelul şi. ceasul amanet. Bătrînii lui, părinţii, încep să se-ncovoaie. Cojocul le miroase a brînză şi a oaie. Ei vin de zece poştii, în car, la Bucureşti, A'şi mai vedea vlăstarul şi-aduc de-acasa veşti, Ca leagă bine grîul, săcara şi ovăzul, Că tremură moşia de spic, cît ţine văzul, Că vacile-s frumoase, dau scroafele să fete, Şi cînd vorbesc cu «Dînsul» nu îi mai zic «băiete» Ci «Domnule Ministru», «matale», «dumitale» Şi el primind sfiiala parc-ar primi parale, Părîndu-i rău că plata acea sta-ntîrziată Nu poate fi în palmă, ca banii, numărată. Obîrşia-1 jigneşte, că din opincă vine, De taică'su-i cam silă, de maică-sa ruşine, Doi bădărani de ţară, croiţi ca din topor, Lăsînd duhori de cocini, de grajd şi de dihor. Ar da cîteodată bătrîna să-l sărute, Dar buzele'i sînt parcă-ngheţate şi cusute, De cînd le-a spus feciorul lor drag, să nu se ştie Cumva'ti bucătărie, Cum că ar fi părinţii conaşului temut. I-a spovedit de asta de mult, de la-nceput; Să spuie cuconiţii şi slugilor că fac, Ea-n curte, el în staul, o slujbă la conac. De-o vreme, advocatul golan, de pînă ieri, Doreşte să se tragă din neamuri de boieri. A pus să se găsească un zapis, vreo hîrtie, Să-i dovedească spiţa de veche boierie, Cu sJove-ncîrligate, chirilice, şi, poate, Cu stemă, şoim sau cioară cu ghiare, jumătate, Alăturea de-o spadă şi-un coif vîrît în scut, Să-i facă şi pe plicuri trecutul cunoscut. Aşa se face, măre, că bietul de ţăran Rămîne singuratec, uitat din an în an. Odrasla lui stricată îl ţine, ca pe vite, Să tragă-n jug la moara lichelei ciocoite. CAUZA CAUZELOR Nevinovaţi ca îngerii, se-ntreabă Dintre boiei^L oameni mai de treabă Ce s-a-ntîmplat şi ce le-a mai lipsit Că satele s-au răzvrătit, Aşa deodată, fără pregătire. Boierii au dreptate să se mire, Că ei s-au înţeles destul de bine cu sătenii. Crăciun, şi Paşte, şi Blagoveştenii, Şi Bobotează, hramuri mari, cu clerici, îi adunau pe toţi pe la biserici Şi sărutau icoanele-mpreună. Ce? i-a oprit cumva, cînd se adună, 477 Vreun stăpîn să se închine ? Aşa că unii cu-alţii trăiau bine. La masluri, la botez, la-nmormîntări, Molitvele-s aceleaşi citite-ntre cîntari. Clopotniţa şi toaca nu sună pentru toţi? Atunci ţi-ai bate capul şi să-nţelegi nu poţi, Trăind duhovniceşte, în pace, mic şi mare, Să ia sfîrşit deodată asemenea-mpăcare ? Vezi, nu ştii cum se poate, Uitînd de liturghie, să intri în păcate. Unii, vorbind aiurea, spun că ţăranii mulţi, Flămînzi şi goi, trec vara şi iarna tot desculţi. Păi, asta lor le place şi n-are nici un rost Să-i pui să se îndoape opt luni pe an de post, Să se îmbrace-n şube, ca noi, şi să se-ncalţe. Cine-ar mai face spicul şi bobul să se-nalţe, Eu, dumneata, ministrul, advocatul? Priceperi la ogoare le are numai satul. Şi tot dintr-o sminteală se mai spune Ca singuri noi petrecem în case mari şi bune, Pe cînd ei stau cu porcii şi vitele-n odaie, Grămadă peste claie. De-altminteri, pentru gură Le-ajunge-o mămăliga, la plug, cu-o murătură, Şi-o doniţă de apa La desfundat şi sapă. Nu-i nici o potrivire între ţărani şi noi. Ei sînt scutiţi de sarcini şi n-au, ca noi, nevoi. Nici nu-şi dau bine seama cît sînt de fericiţi Ţăranii noştri simpli şi iubiţi. Noi, ceştialalţi, boierii, cum ni se zice, culţii, Stăm numai cît se cere cu leaota şi mulţii, întortochiaţi la minte, la fire şi simţire, Avem chemări şi dreptul obrazului subţire, Că fără ierarhie şi elită, o ţară, In loc să se ridice ameninţă să piară. 478 Săteanul nostru nu e mojic şi năzuros, Primeşte'Orice şi ne vorbea frumos. Şi tînărul, şi-unchiaşul, şi bătrîna Răspund întotdeauna: trăiţi şi sărut-mina. Un medic îndrăzneţ Fusese dat afară din slujbă, la judeţ. Intr-un raport de-o coala, trimis la Bucureşti, Scria, nepriceputul, tot soiul de poveşti. Cică din lăcomie şi din neruşinare Şi din dobitocie, noi nu sîntem în stare Să ne cunoaştem vina în răscoală; Că sărăcia neagră e-ntinsă ca o boală; Că noi purtăm păcatul că satele se scoală. Eram numiţi o şleahtă, tîlhari şi negustori, Ieşiţi de sub tejghele, călăi şi lipitori. Că de'am fi fost încaltea boieri de neam ales Am fi mai de-nţeles. Hrisoavele, de pildă, ascunse-n fund de ladă, Scrise pe piei de iepuri, ar face o dovadă. Dar ce-au ajuns moşnenii şi răzeşia lor, Vindută cu prăjina/ De rîsul tuturor. Boierii ăştia ţanţoşi, cu tălpile-n ţărînă, Vin cu căciula-n mînă Să ceară băniciorul cu boabe împrumut. Şi medicul, mîrşavul, pe toate le-a văzut. Moşierii şharendaşii au flămînzit ţăranul Şi îl trudesc tot anul. îl ţin ca pe o vită, Şi vara, ca şi iama, în viscol priponită, Cămătărit cumplit, Şi'l ţin şi-nnămolit Şi îngropat în sate de bordeie, Bolnav şi el şi proasta lui femeie. 47y Fără un dinte-n gură, îţi ia, cînd nici nu ştii, Un deget şi ţi-1 trece, prin bale, pe gingii. Copiii zac de guşter şi coptură, Ţîşnită din ureche şi ochi, ca o untură; De oftică, de friguri, de scrofuri şi pelagră, De uscăciune sau de buba neagră, Şi mor mai mulţi de două ori, Decît trăiesc cu gîlci în subsuori, Cu âbube, fălcăriţă şi umflături, Cînd dîrdîind pe prispă, de frig, cînd de călduri. Pruncii la sîn le smulg, să morfolească Ţîţele maicii, ca de cîlţ şi iască, Parcă hrănită numai cu bozii şi ciuperci. Sugacilor le unge limba cu zer şi terci. Noi sîntem pripăşiţii şi-ai vremurilor grele, Care au dat de-a lungul bărbaţi dar şi lichele. Ca să-i încingă lanţul de robie, Noi am £ pus în sate şi o jandarmerie, Să le păzească zilnic şi sufletul, şi gîndul, Cu puşca, pînă-i vine şi starostelui rîndul. Cine murmură, Gheorghe, Dumitru ori Ilie, E ridicat de-acasă şi-nchis la puşcărie. Cu-asemenea palavre şi născociri murdare Şi-a mîzgalit raportul şi doftorul Cutare, Dar l-am trimis la urmă spre strînsă cercetare. Aşa fiind povestea, li s-a făcut lumină Şi-au judecat stăpînii că mina doar streină S-a strecurat în ţară şi-a-mpins-o la răscoală Ascunsă-n vreo claie de fîn sau în vreo oală. Au căutat-o bine, dar clăile luau foc Şi oalele crăpară, şi n-au avut noroc. Atunci, se răzgîndiră, să fie cercetate Scrisorile studenţilor din străinătate. 480 Poliţia streină slujea pe cea din ţară, Le dezlipea trimise, primite dinafară, Şi copiile fură trecute-n Bucureşti Potăilor lihnite de vinovaţi şi veşti. Nici un băiat de-al nostru, din şcoli, n-a fost să fie Tîrît de zor-nevoie în vreo vinovăţie, Şi fără capi cu carte şi făr-a fi-nvăţaţi, Sătenii fură-n ţară cu miile-mpuşcaţi. Că vinovată fuse, de şi-a ieşit din fire Poporul, preacurvia de sus, din stăpînire. TRECÎND CIOCOIUL Trecînd ciocoiul, ieri, prin arătură, Numai Laud că zbiară şi mă-njură. Ce ţbam greşit, boierule, zic eu, De mă tot faci tîlhar şi derbedeu ? Am pungăşit la uşa dumitale, La seceră, la sapă, la parale? Dacă e vorba să ne dăm pe faţă, Hoţia de la curte şi ciocoi se-nvaţă. S-a înnegrit, de mult ce-i otrăvit, Că-1 ţintuiam cu ochii şi nu m-am căciulit. Ar vrea, că-i, de l cocon, Să-i ies în drum de-a buşea, cu vorbe de plocon, îl ustură ficaţii şi-l arde la rărunchi, Că, dacă trece el, nu îngenunchi. N-ajunge că ne suge, mai face şi pe sfîntul, Călca-l-ar vaca neagră şi l-ar mînca pămîntul. Las’că-i clocesc eu una, să n-o mai uite, tată, C-a pus la primărie jandarmii să mă bată. Ce mai boier şi ăsta, de marfă şi cîntar I Tat’su fusese-n piaţă plăcintar. W7 481 UN COLŢ DE ŢARĂ Un colţ de ţară urcă lin Carpaţii. E al ciocoiului, şi prost şi îngîmfat, Care-şi tot strigă de un timp argaţii, Să duca vitele la adăpat. Conacu-i gol şi staulele-s goale. Nici un. argat nu e să dea răspuns. Sătenii, hotăriţi să se răscoale, S-au înţeles cu toţii intr-ascuns. E zgomot şi nelinişte de foame» La vaci, la cai, la oi şi boi. Ciocoiu-ar vrea să-i prindă, sa-i înhame, Aduşi legali argaţii înapoi. Jandarmii, popa şi învăţătorii Tinjesc, de parcă fiecare-i mort. Prefectul ştie ce cum vrea poporul Şi scrie stăpînirii un raport. Dar pină una, alta,-ncearcâ Ciocoiul sa dea vitele la apă. Dar ce ? l-ascultă vreo vacă, parcă ? Şi cu îndemnuri proaste vitele s-adapă? Ar vrea să le adune-n bătătură. Nici una de pe loc nu se urneşte. Ar vrea să le-mblînzească, dar vorba-i parcă-njură Că vitele nu ştiu stricat pe franţuzeşte. m De-o viaţă joacă riga, se-ntinde, se răsfaţă. Strein, mîncad'ar buba, de ţarină şi vite, Nu ştie ce e gîscă şi crede că e raţă Şi nu deosibeşte pe cal nici pe copite. Ce-i cu maimuţele'astea rase, Cu geam la ochi şi cu nădragi pe dungă, înhăimărate ca la parastase, în straie negre şi cu coada lungă ? Se uită boii, vacile mirate, La maimuţoiul ăsta de sîrmă, cîlţi şi cîrpă, Cu vorbe întortocheate în gît şi scîlciate, Că li-i şi lor lehamete şi scîrbă. Căţelul se repede la desculţi Fărîma de bot negru bălţat, de catifea, între dulăi şi oamenii cei mulţi, în satu-ntreg e singura lichea. RAPORT DE PREFECT Eu, Domnule Ministru, rn-am silit, Cu sfaturi bune şi poveţe multe, Să potolesc judeţul răzvrătit, Dar nimenea nu vrea să mai asculte. Proprietari, boieri şi arendaşi Sînt speriaţi şi umblă ca guzganii Şi încolţiţi, simţindu-se vrăjmaşi, Doresc sa se împace cu ţăranii. 31 483 însă-adunaţi de mine laolaltă, Nu am putut să le mai dau de rost. Stăpînii lasă lucrurile baltă Ca să rămîie toate cum au fost. îndemnurile mele în pustiu Sînt socotite nişte vorbă goală. Mă tem, mă rog, pe cîte văd şi ştiu, Că se-nteţeşte ura în răscoală. Sînt semne rele-n fiece cătun Şi neguri în vîrteje peste ţară. Fiţi, Domnule Ministru,-aşa de bun Şi daţi-mă din slujba mea afară. TELEGRAMĂ CIFRATĂ Sînt informat că indivizi suspecţi Colindă ţara-n lung şi lat. Daţi ordin, Domnilor Prefecţi, Să fie fiecare prins şi arestat. Le bagă-n cap ţăranilor că sînt îndreptăţiţi să ceară drepturi noi, Şi pe deasupra şi pămînt, Şi păşunat la vite şi la oi. Unul, Coşbuc, a scris şi-o poezie, împrăştiată-n ţara pe ascuns. Luaţi peticele astea de hîrtie Şi constataţi prin cine au pătruns. 484 Aţîţătorii împarţesc broşuri La toţi sătenii şi nepricepuţii. Ei nu-nţeleg, din sate şi păduri, Tîlcul înalt al marei Constituţii. Ea e făcută pentru cărturari, Judecători, miniştri şi-advocaţi. Rog, repede, trimiteţi comisari Prin tîrguri şi oboare, şi-arestaţi. Vă fac direct răspunzători, De nu stîrpiţi îndată mătrăguna. De ce avem atîtea închisori, De parcă n-am avea nici una? Aştept rapoarte, de urgenţă, Că a-ncetat netrebnicia, Şi scrieţi-mi cu titlul Excelenţă. Trăiască Regele şi Dinastia 1 RĂSPUNS LA TELEGRAMĂ Conform cu ordinul secret primit, Eiind indispensabilă urgenţa, Am înzecit îndată şi-nsutit în tot judeţul nostru vigilenţa. Şi ca să nu mai întîrzii, Am luat măsuri imediate Ca, zi şi noapte, moarte, vii, Să fie forţele mobilizate. Am interzis joi tîrgul săptămînii Şi horele, duminica, la sate, Şi am mustrat holteii şi bătrînii, Şi am închis şi cîrciumile toate. Drept, mişună suspecţii peste tot, Dar cu jandarmi călări, săteşti, Am arestat şi dus convoaie, cot la cot, Trei trenuri cu spioni din Bucureşti. Căci, fără inutilă cercetare, Am luat suspecţii ca din oală. Aştept noi ordine suplimentare. Semnat: Prefect de Dorohoi Tîndală. Post-scriptum: Printre arestaţi Sînt unii costumaţi şi deghizaţi în popi şi militari. Ei sînt spionii cei mai mari. REPLICĂ LA RĂSPUNS Aşa-nţelegeţi ordinul primit? Pesemne c-aţi înnebunit. Aţi arestat în gări şi-aţi dus la beci Miniştri, deputaţi, cu doamne, vreo cincizeci. Cu-atîta nu v-aţi mulţumit, Aţi dus legaţi şi un mitropolit, Şi-un general de stat-major, în văzul tuturor. Daţi drumul iute şi le cereţi scuze. Două din doamnele miniştri sînt lehuze, Şi-o prezidentă e gravidă. Dar mintea procurorului e tot stupidă? 486 Mi-nchipuiam c-aveţi sub pălărie Oleacă de psihologie. Aşa arată un agent suspect, Nemernicule domn prefect? Suspectul se cunoaşte-ridată După figură, guler şi cravată. Niţel să-ţi fie ochiul exersat, Că l-ai şi identificat. Pare deştept şi-i îmbrăcat corect, Şi e amabil, domnule prefect. Poartă-ocbelari şi are şi ghiozdan. Pindeşte ca un pehlivan. Din gest, din vorbă-1 recunoşti, Numaidecît şi de la zece poşti. îl urmăreşti şi vezi ce soi şi hal Ar putea fi de intelectual, Vreo javră de student sau scriitor, Aţîţător plătit şi trădător. Cu toate că bacalaureat, Constat că sînteţi idiot sau beat* Destituit deocamdată, V-am dat pe loc şi-n judecată. F.LĂMÎNZENII E zarvă, zbucium, grijă în guvern, Ca zilele răscoalei nu se-aştern Ca foile-ntocmite pe muchi, de călindar, La fel deopotrivă, pe colţuri şi-n chenar. Una-i mai scurtă, alta e mai lungă, Şi mărginiie nu pot, în teanc, să se ajungă. Una-i curată, albă, lină, goală, Parcă n-ar fi armată şi răscoală, Şi nu se poate ţine o bună socoteală. Ar vrea, cînd le-mpreună, guvernul, şi le strînge. Să fie zilnic roşii, cu sărbători de sînge. 487 Guvernului îi place un tot şi simetria, Dar nu-şi mai face bine poporul datoria, Că nu-şi pîrăşte fraţii şi nu dă la lumină Ce se ascunde-n gîndul lipsit de disciplină. De pildă, trenul, care, cu sute de ţărani în lanţuri, se oprise în staţia Paşcani. Vagoanele de vite îi aduceau la Iaşi, Să ia osînda ocnei, de hoţi şi de vrăjmaşi. Frînarii, şi hamalii, şi muncitorii-n gară, Trufaşi, să-nfăţişeze ceva, şi ei, în ţară, Cu de la sine voie, aiurea şi obraznici, Au slobozit ţăranii şi-au dezarmat pe paznici. Răscoala izbucnise deodată în Moldova, La Giurgiu, la Caracal şi Craiova, Pornind din suferinţa celor smeriţi şi blînzi. Tu ţine minte satul flămînd, numit Flămînzi. BOIERII în ţară, două soiuri de boieri împart puterea între ele, Boieri de*o zi, boieri de ieri, Stăpînitorii vieţii mele, Şi unii, şi-alţii de pripas, Şi nu le poţi mai da de nas. Unii purced de la Fanar, Şi alţii de la coada vacii, Dar întăriţi cu-acelaşi har, Să sugă ţara şi săracii, Şi toţi de^o teapă şi un soi, Şi unii, şi-alţii sînt ciocoi. 488 Dintre clănţăi şi-nvăţători Se pregăteşte-a treia treapta Omizi, gîndaci şi lipitori, Şi-alt supt, mai crîncen, va să-nceapă, Căci corciturile dădură Pe cea dc-a treia corcitură. Şi fiecare cîrd se cheamă Cumva, cu numele bălţat, Şi se prefac, ca-n panoramă, Că se înfruntă şi se bat, Dar ca şi corbii, pe un leş, Sînt întru totul înţeleşi. Cînd crede împlinit sorocul, Sufletul face semn să vie Alţi măscărici să ţie locul Şi ţara luată cu chirie — Şi unii vin, şi alţii pleacă Lăsînd-o-n jale mai săracă. VACILE Un arendaş de ţară, dintro mie, A luat moşia Culmea cu chirie. Hapsînul stoarce nouăzeci de vaci Măreţe şi bogate mulgătoare, îţi dă la muls o vacă, dacă-i placi, De două ori pe zi cîte-o căldare. Văcarul Stan le ciuta şi le spune Şi-n mîna lui se lasă de plăcere, Şi, către seară, vine să adune Stăpînul, lapte, cinzeci de ciubere. 489 Dar Stan e gol, pe cît îi plin jupînul. Mălai doi saci pe an, copiii cinci. Stăpînul crapă de belşug. Rumînul S-a tot sfrijit şi n-are nici opinci- Tînjind doi ani, trei ani, să-şi cate Un rost mai bun şi mat cu spor, Nu s-a putut lipsi de vacile bălţate, De sufletul şi prietenia tor. într-un zi-ntii, stăpînului i-a spus Că-1 aştepta la uşa de la scară: — « Rămîi cu bine, eu m-am dus ». Se răscoli boierul ca o fiară. Şi boboşat, şi roşu de mînie, Voi să dea cu palma, cu năuc. Dar Stan răspunse: — « Sfintă boierie, N-o ridica mai sus că ţi-o usuc ». De-atunci, cucoanele, sumese, Se străduiesc să mulgă în zadar, Şi-nvierşunate că nici strop nu iese De lapte, au trimis după văcar. — « îţi dăm ce vrei, cît vrei şi başcă. întoarce-te la vacile vădane, Că nu ne mai dau lapte nici o ceaşcă, Şi se zăpresc şi ugerele, Stane ». 490 Se-ntoarse Stan şi vacile iubite Au scos un muget lung de bucurie. Săracule, blajinele de vite Se dăruiesc de-a-ntregul numai ţie. Că de la vaci pînă la ţîţa oii, Urăsc adine şi vitele ciocoii. ARENDA Boieru-şi dă moşia, în arendă, Cui da mai mult, şi are, pe agendă, Tot soiul, scris, de muşterii, Şi gospodari, mai buni de puşcării. De unde are el moşia nu se ştie, Că toţi boierii au moşie, Din furnituri, comenzi şi misitie, Din orzul cailor de la armată, Advocatură, soldă sau camătă furată. Odată şi odată, şi-n zestre, la-nceput, Şi-n moşteniri, sămînţa-i un jaf necunoscut. Scriind de vitejie, istoricii, dibaci, N-au glas despre pămîntul răpit de la săraci. Au grija să cîştige, tăcînd, ce li se cade, Călătorii prin lume, înscăunări şi grade. Boierul dă pămîntul cu sate, cu ţărani, Vînduţi iobagi şi robi, pe bani. De pildă, două sute de săteni, Ca nişte tîrnuri, hîrburi sau buşteni. Orbii, ologii, ciungii, muţii, şchiopii Stau la pomeni şi la coliva popii, Cercînd să dea o mînă de-ajutor Cîte un slut de ochi sau de picior. 491 într-un cătun mai zace, fost soldat, Un chip de om trei sferturi mai scurtat, Dintr-un război mai vechi cu turcii, ŞM ciuguleşte ciocul curcii Medalia tîrîtă pe sub pat, Cu care Vodă pieptul i-a scuipat. îi trebuie boierului dichis La Bucureşti, la Viana şi Paris, Lingăi, lichele, şteoalfe, să petreacă. Se-ntoarce, ia bănet, şi pleacă. Hoţit la dijmă, la-mprumut şi muncă, Degeaba ochii robul şi-i aruncă Ba la prefect, ba sus în cer. Urechile sînt surde, sînt de fier. Un arendaş e-aproape legiuit Să-şi scoată o arendă înzecit. Vezi, dacă ceri tot mila tuturor? Dumitre, pune mîna pe topor 1 CUCOANA-MARE Ce zaiafet! Cucoana are Patru moşii, trei mori şi-o apă mare. O spală Suzi pe picioare, O piaptănă-n oglindă o madamă, O-ncalţă Treji, cum o cheamă, O-mbracă Jeny, Kety o dezbracă, Şi o mai giugiuleşte cîte-oleacă. Un profesor de dresuri şi ventuze îi pune roşul de carmin pe buze, Şi părul i-1 vopseşte, ca să fie Cînd oacheşă şi cînd portocalie, 492 Şi, după fel de feluri de masaj, E zugrăvită ca un peisaj. Chirurgu-i netezeşte pe la gură Şi pleoape, zilnic, cîte-o zbîreituru. Cînd faţa-ntreagă s-a zbîrcit, Ca un ciorap mototolit, l-a tras-o, pielea,-n jos, în guşe, Zgîindu-i un obraz ca de păpuşe, întins ca sticla, neputînd să rida, Să nu plesnească luciul, să iasă mutra hîdă. Avea un aer ţeapăn şi mirat, Ca un cadavru preparat Şi pus în geam, cam strimb de la şezut, Să poată fi la morgă cumva recunoscut. Ca să-şi ascundă gîlca de piei şi vine trase, îşi încingea gîtlejul cu panglici de mătase. Avea cucoana şi-un copil, Vestit în valsuri şi cadril, De şaizeci şi vreo doi de ani, Frumos ca un păun între curcani. 0 barbă creaţă, de mitropolit, 1 se-nfoia pe gulerul scrobit Şi pe cravata lui, cea mai frumoasă, Cu o garoafă-n piept sau chiparoasă. Se răsucea-n saloane ca pe fus, Cu nasul tot pe sus, Părîndu-i'Se totul că miroase, Că, rafinată, nara i se înălţase. Boier de treflă şi birlic, Nu învăţase altceva nimic, Ştiind tot ce se-nvaţă de proşti, din cărţi şi şcoală, Prin ghicitoare şi prin bănuială. Avea dintru sămînţă ştiinţele-adunate în el prin har şi strînse priceperile toate. 498 îşi legăna piciorul cu pantof, Votbind la club scîrbit şi filozof, Pe cînd sorbea lichioruri şi cafele, Cu ochii tot pe unghii şi inele, Căci unghiile mtinii dumisale Luceau in roz, cu colţuri şi vîrf, ca de cristale. EI ştie multe, dar vorbeşte Pe jumătate numai franţuzeşte. A fost numit prefect şi-adinc jignit. Ministru ar fi fost mai potrivit, Că el se simte-n stare, bunăoară, Să guverneze nu numai o ţară, Dar şi un continent, şi două, Cu-o personalitate, se-nţelege, nouă. Dar toate astea fuseră odată, Cu barba-n scîrlionţi şi parfumată, Cu ifosul boierului domnesc, Cu tonul ţuguiat şi franţuzesc. Cucoana s-a trezit tîrziu, Ca un copac uscat într-un pustiu. Moşii şi mori, castele şi venit, încet, încet s-au mistuit. Vlăstarul scump, cu barba pe cravată, Ieşea cu gheata scîlciată, Şi jerpelit şi-aproape gol. Se-mprumuta la chelner cu un pol, Să facă înc-o dată jocul, Şi încercînd, la spartul lui, norocul. Cucoană-mare, sărut mîna, Te-au luat pe sus, cu anasîna, Şi te-au mutat, bolnavă-ntr-un azil, Blajină mamă-a scumpului copil. 494 Măreaţă de cucoană, Mîncai o ciorbă lungă, de pomană, C'Un strop sărac de undelemn, Din strachină, cu lingura de lemn. Parcă te vad şi astăzi cum murişi, Cu ochii umezi, trişti, deschişi. Uimiţi, nepricepînd ce s-amtîrriplat, JLa capul dumitale plîngea un cocoşat. FUGARA De la conac, mătuşa aiurită Fugeam papuci şi despletita, Fără ciorapi, cum s-a sculat, Şi a sărit, trezită-n somn din pat. Se auzea un zgomot înfundat, Amestecat spre ziuă cu lătrat. Cioban, Vulpoi, cu Cioara şi Ursei Se-ngrămădeau la uşa ei Şi au simţit, în noaptea ceea rece, Un. lucru nou, ciudat, că se petrece, Căci ciinii ştiu ce omul nu cunoaşte Şi ce primejdie îl poate paşte. E frig, ca-n luna marte. înfricoşată ca de moarte, Mătuşa fuge numai în cămaşe. Ea nu e arendaşe Şi, văduvă şi prietenă cu satu) încă de cînd îi mai trăia bărbatul, N-ar fi avut de ce sad fie teamă. Plugarii ştiu să ţie seamă De prietenii, vecinii lor, Care le stau frăţeşte-ntr-ajutor. 495 Păcat că oamenii deplini Se mai găsesc atîta de puţini. Dar se plătea în ţară, ajunsă la soroc, O veche datorie cu valuri mari de foc. în zări ardeau conace, magazii, Pătule, grajduri, primării, Că lumea brazdei s-a simţit datoare Să intre-n joc cu facle, cu coase şi topoare, Să-ntindă-n lung pîrjoJul, să doboare, Ca să-şi ajute fraţii, care-şi făceau dreptate în satele înveninate. Mătuşa alerga către oraş, Ducînd în braţe un făraş, Stricat şi ruginit, Şi un crîmpei de mătură tocit. STANE, CĂPITANE E ţara răsculată. — « Unde vă duceţi, oameni buni, în ceată Că nu e zi de tîrg şi iarmaroc ». — « O luăm şi noi, aşa, intr-un noroc. . . Că dacă încă n-am murit, Unchiaşule blagoslovit, Să zguduim, încai, niţel boierii, La începutul primăverii ». — «V-aţi rînduit să ştiţi ce-i de făcut? V -aţi socotit ? » — « Nu, nu ne-am priceput. Plesneşte fierea-n noi şi-atîta tot. Şi mergem s-o vărsăm ». — « Socot Că treaba nu se face decît cu rînduială. O să aveţi, de sînge, destulă cheltuială. 496 Umblaţi atîtea poşti Ca nişte proşti? Nu v-aţi ales şi voi un căpitan?» — « Ba da, pe Stan ». — « Ascultă, Stane, căpitane, Ce-aţi chibzuit să faceţi la Străoane, Că aţi plecat pe jos şi pe cărări, Numai cu umeri şi spinări, Şi cîte o ruptură de dăsagă. Ori e răscoală, ori e şagă. Şi dacă-i vorba, ce se-alege Cînd aţi scuipat pe lege Şi nu v-aţi chibzuit ? » — « Vezi, nici nu ne-am gîndit». Şi oamenii s-au dus şi dus mereu, Cum zic, cu Dumnezeu, întru tîrziu, departe, se văzură, Arzînd o zare, ca de zgură, Şi plopii-n cer, făclii. Erau prin zare herghelii, Cirezi, şi se-auzeau din rug, Nechez de cai şi vitele că mug. Au spart piane lungi şi canapele Şi s-au spurcat în ele. Au doborît dulapuri şi-au pus foc în toate, aruncate la un loc, Covoare, haine, rufe şi saltele, Foteluri şi perdele, De-a zorul. Tablourile-au fost sparte cu piciorul. Cămările aprinse fură. Nici un flămînd n-a luat o-mbucătură, Şi-n ele erau multe merinde pentru gură Şi bune, şi tot soiul de scumpă băutură. 497 Că toate bunătăţile-adunate Erau îngrămădite din sînge şi păcate. Amurg. Se-ntoarce-n sat o ceată. Unchiaşul iarăşi se arată. Un om ţinea în mină o vioară, Altul un ghem de sfoară, Şi altul, dintr-un scaun, spata, Unul o greblă ruptă şi lopata. — « Credeam c-aduceţi care încărcate, Vite, şi cai, şi pîine, frate. Am ascultat cirezi şi turme, herghelii, Arzînd de vii. O noapte-ntreagă au gemut. Atît v-aţi priceput? După atîta suferinţă şi zăbavă, Asta vă fuse marea-vă ispravă ? Atunci de ce aţi mai pornit? » —* « Vezi, — zise Stan, — nu ne-am gîndit ». PÂTRU AL CATR1NCII Aprod! Să intre Pătru al Catrinii! Veniseră streinii Să-l vadă pe tîlhar, şi săd audă, Cîte un fin, cumătru, nepot sau altă rudă. Gătit cu giuvaere, brăţări de lanţuri grele, li dase stapînirea, la glezne, şi ghiulele, Şi strălucea în fiare, ca un mitropolit, Ros în călcîi de scoabe cu nituri şi strivit. Cînd se mişca din lanţuri şi se-ndrepta să vază, O sută de cădelniţi păreau ca tămîiază. Patru diaconi falnici, înalţi şi laţi în spete, Drept sfeşnice de mînă, cu puşti şi baionete, Păzeau arhiereul de temniţă, de-aproape. Să nu cumva să zboare şi să scape. 498 Era, cum zic, un munte de om, şi-ntre vecini, Ca un vultur de piscuri, tîrît printre găini. Intrînd judecătorii, cu cel chemat în faţă, Se stinghereau să-i rabde privirile de gheaţă, Şi se făcuse *n sală Tăcere şi de suflet, ca-ntr-o clădire goală. Cînd glasul lui răspunse-ngînînd cuvîntul «jur ! » Un frig şi-o-nfiorare se-ntinseră-mprejur, Că vorba lui şi vocea loveau ca un cuţit. De care lucru-anume era-nvinovăţit ? Grefierul da citire isprăvii, cum a fost, Era la han cu lume, era şi zi de post, Şi fuse scos pe moarte, de subt genunchii lui, Ciocoiul Nastasachi, moşier din Covurlui, Care batea plugarii cu furca şi lopata. Tîlharul ho zdrobise, spărgîndu-i beregata. Trîntindu-1, tăvălindu-1, i-a prins-o-n două deşte, Ca-n gura unui cleşte, Şi-a strîns. înghiţitoarea a trosnit. -- « Te-aştept de ani de zile, ba spus. Bine-ai venit. Avem o răfuială împreună». Sătenii, de pe lăviţi, se scoală şi s-adună, îl dă de-a rostogolul. Voinic şi el, ciocoiul îşi căuta pistolul. De-ar fi simţit că satul se strînge pentru el, Să isprăvească Pătru cu dînsul într-un fel, N-ar fi venit hangiul să-i dea o datorie, Trei cîştiuri de chirie, Şi nu-şi mînjea carîta, Pe ploaie, pentru-atîta. Doar avusese semne. îl cam mîncase nasul. Eşti frămîntat, se pare, cînd e să-ţi vie ceasul, Te-mpinge Necuratul să-ţi ieşi din bobi şi fire; Te duci şi pe furtună cu moartea la-ntîlnire. — « Mărturiseşti ? » întreabă procurorul. — « Nici nu încape vorbă, mărturisesc omorul ». îl ştie tot poporul. — «.Puseseşigînd să-l jefui»... — «Ferească Dumnezeu Dreptatea nu-i hoţie. Nu spurc numele meu ». — « Atunci 1» — « Eu fac dreptate cinstită, pe tăcute Staţi să vă spui şi alte dreptăţi, de noi făcute. Le ştiţi şi dumneavoastră, dar n-aţi aflat făptaşul. De pildă, începuse să are arendaşul Izlazul pentru vite, din Lungeni. Unde să pască oaia şi vaca la săteni? Nu aţi găsit atuncea ciocoiul spînzurat? Se legăna-n frînghie, la marginea de sat. îl spînzurase Pătru al Catrincii. Întîi, îl amorţisem cu tălpile opincii, Şi-l agăţai, pe urmă, de cumpăna fîntînii, Să-l vadă şi cireada fiămîndă şi batrînii. O altă treabă bună a fost cînd, la arat, Am isprăvit ciocoiul din Ulmi şi îngropat. Aţi dat de el cu plugul... Dar Fane Găetan ? A necinstit opt fete curate, într-un an. Şi-au luat şi el răsplata şi cinT-a ajutat. O fi, la dumneavoastră, şi ăsta un păcat? Ciocoiul, strîmb din şale, era şi cocoşat. Trei platnici, va să zică. Pe-al patrulea, legat Cu-o roată de picioare, l-am dus şi înecat. Mănîncă şi-astăzi crapii din el, pe fund, în iaz, Şi crapii îi mănîncă boierii: nu-i necaz. Adăugaţi pieriţii din cîteva judeţe, Că n-au ştiut de bîtă şi bici sa se dezveţe. S-au întîlnit cu mine Şi nu le-a fost a bine ». — « De ce acestea toate, dacă n-ai vrut să furi 1 Ai stat ascuns de oameni, prin rîpi şi prin păduri. Eşti urmărit de poteri de patru ani întregi Şi-ai izbutit cu una să şi te înţelegi, 500 Şi te-au urmat soldaţii şi-ai întocmit o bandă. E-adevărat ori nu e?» — «Răspunde tu, Smarandă, Smaranda mi-e nevastă şi cea mai bine ştie ». — « E-adevărat, au luat-o cu toţii-n haiducie. Se împlineşte anul. Bărbatu-meu le fuse căpitanul. Băieţii, împreună, Făcură treabă bună Şi nu ne-au dat o dată de minciună ». — « Vezi, asta se numeşte pe nume tîlhărie ». — « Să mă iertaţi, cucoane, se poate, pe hîrtie ». — «Tot nu-nţelege Curtea şi cine nu v-ar plînge Că v-aţi ales din drumuri pe cel pătat cu sînge? Te lepezi că e jaful la mijloc. De nu-i, ce-i? Degeaba nu-ţi pui pielea în joc. Tu furi să bei ! Nu-ţi mai găseai, ca lumea cuminte-alt soi de rost? Bag scama din răspunsuri ca n-ai h om prea prost...» — « Aţi isprăvit mustrarea, boierilor? că vreau, Cînd oploşiţi dezmăţul, să vă vorbesc pe şleau. Ferindu-va de dreptul s-aveţi întîietate, Vi-1 iau din mîini ţăranii, să facă ei dreptate. Aţi ocrotit toţi viermii-ncuibaţi în rădăcină, Dînd vina pe tulpină. De-i spicul cu mălură şi-s golurile dese, Din putregai şi boală, ce pui aceea iese. Ţăran îs, din ţârînă, şi ţara e-n lingoare Si văd câ-ntr-altă parte decît boliţi vă doare, în cap e nebunia, ce-o cauţi la picioare? Am adunat trudiţii pămîntului. Le-am spus Să-şi dezlipească ochii şi să se uite-n sus. Că viermii, mărunţeii, rod în adînc, e-aşa, Dar slugăresc la viermii mai mari, Măria-Ta. Ei, oamenii, de frică Să-şi lepede năravul de slugi... să nu se zică... Să nu se bănuiască. .. molii, sa nu răspundă... Din ce în ce-n mocirlă se afundă. 601 Sînt Patru al Catrinii, va să zică, Şi nu sînt nici slugarnic şi nu mi-e nici o frică. Noi singuri, cu nevasta, Ne-am învoit să punem sfîrşit la treaba asta. Nevasta mi-e frumoasă, putea să mă gonească, Da-i place inimoasei dreptatea haiducească. Aşa e, măi femeie? Ia spune la boieri Cite dreptăţi făcurăm azi, ieri, alaltăieri, Anul de azi, anul trecut şi-n ceilalţi ani. Ce-am căutat, nevastă, dreptate noi sau bani? » — «îmi prea iubesc bărbatul, dar dacă l-am iubit Nu-i numai că e chipeş, dar că-i bărbat cinstit. Eu spui numai atîta (vedeţi-1 numai cîtu-i !) El ia ciocoiu-n braţe, eu îl ajut şi-l gîtui ». SATUL EI ? Băbuţa-şi cată la răspîntii satul, Băieţii, casa, fetele, bărbatul. Movila asta mare să fie satul ei, Grămezi de bîrne arse şi de pămînt, sau ce-i? De la biserică ia şcoală E numai cîmp de ţară goală, Cenuşe, scrum şi zgură, Şi cîte-o urmă, ca de bătătură. Mai scoate cîte'O rămăşiţă, Fum prăbuşit de stuh şi şiţă. Pribeagul suflet şchioapătă-n femeie Ca-n candelă, pe stinse, o scînteie, Şi cumpăna, la puţul lui Zamfir, Se-nalţă ca-ntr-un cimitir. 602 Cîte o grindă, prinsă«n căprior, Se-ncrucişează neagră, dintr-un fost pridvor, S*a îngrijit, în post, ocîrmuirea Să semuie, de Paşte, răstignirea. O RĂZBUNARE Nu era încă nouă sute şapte, Dar nu curgeau miere şi lapte Pe Argeş, Olt şi Vedea. Nu erau ale tale nici livedea, Podgoria, prisaca, Nici ţara ta, săraca. Zisei a ta c-aşa vorbirea vine, Şi o zisei cam cu ruşine. Toate erau, din vămi în vămi, închise ca în chingi cu catarămi, Cu lacăte şi cu ţîţîne; Ca să pricepi că ţie nici praful nu-ţi rămîne, Că toate sînt de tine, De mîna şi de gura ta streine. Uscîndu-te de sînge şi destramîndu-ţi viaţa, îţi lasă din mălaiul cernut prin ciur, mătreaţa. In ţara mare vei putea s«arăţi Că-nchise ca-n cetăţi, Stau strînse şi*ncuiate Belşugurile toate, Şi cheile-s la ei, O mie de stăpîni cu chei, Care descuie ţara şi-o încuie, Ca un coşciug bătut în cuie. Noi ne rotim ca şoarecii «mprejur. Ca să apuc un sac de grîu, îl fur, Şi toţi trăind din păcăleală, Tot omul e-nşelat şi-nşeală. 503 Ne minte stăpînirea şi o minţim şi noi. Ciocoiul fură lumea şi lumea pe ciocoi, Dar pe cînd noi ascundem de el un snop de soare HI suge vlagă, sînge şi sudoare. Cit ţine anul, toamna, iarna, vara, Sporeau durerea şi povara Şi se-adîncea o graniţă mereu în sinul ţării şi-n poporul meu; Aşa că-n vremea ei de ridicare, Trăiau în ţara două, alăturea, popoare, Ca două ape blestemate, Să zacă-n două mătci apropiate, Să nu se întîlnească nicidecum, Una să sece-n drum, Sorbită de pustie, Şi alta, subţiată, s-ajungă-n marea vie. Fruntaria fusese şi-a sîngelui, mai des, In sufletele sterpe de-nţeles; Poporul de o parte şi dincolo o ceată De domni scrobiţi cu nazuri şi pieliţa păstrată Poporul şi stăpînii; Stăpîni şi ai cenuşii din vatră şi-ai ţărînii, înscăunaţi prin vremuri, ani sute şi mai bine, Din voia şi-nvoiala poruncilor străine. Gîngania de-afară Se încuscrea cu vechea gînganie din ţara, Şi strinse, încleştate, pe-o zestre amîndouă, Corceau pe o a treia gînganie, mai nouă. Ciocoiul, cioclovina, A stingherit în muguri de-a şi-ncolţi lumina Şi s-a urcat în circă pe cei mulţi, Flămînzi, ca boii-n juguri şi desculţi. Povestea mai de vale Nu-i şir de vorbe goale, E faptă petrecută şi trăită Pe-o vale dintre sălcii şi răchită. 604 Trăise cioclul nouăzeci de ani, Un veac de jupuiala de piei, de pe ţărani. Nu mai voia să moară, Zgîrcit la magazie şi la moară. . . Cînd se borşeau merindele-n cămară, Chema la curte pe argaţi, Pentru pomeni şi pentru răposaţi. Mă-sa şi tat’su, din pămînt, Se-nghesuiau într-un mormînt, Cu patru rînduri de părinţi, Neamuri, spuseseră, de prinţi, Vestiţi prin cîrcotă şi calicie Şi toţi de-o apă şi de-o alifie. Le luaseră ţăranilor iobagi Şi nasturii, şi crăcii de nădragi. Pomana: putregaiul de brînză şi de peşte. Un mort ori un rumîn se mulţumeşte Cu ce arunci şi pute, Dintr-un hîrdău şi-o bute, Cu mîzga şi cu vărsătura. Ciocoiu-i pravoslavnic şi a-nvăţat Scriptura, Ştiind că nici o jertfă nu se pierde, Fie că brinza-i neagră, fie că-i carnea verde, Că sufletul îţi intră-n rai, Împărtăşit cu muşiţă şi mucegai. Pînă la ceruri, lucrul puturos Ajunge duh şi fum cu bun miros. Dar bunătăţile boierului, de dar, Erau zvîrlite-n bălegar, Nici cîinii, învăţaţi cu gusturi rele, Neatingîndu-şi nările de ele. De hrana lor, a cîinilor, ce vorbă! Să-i mai îndopi cu mămăligi şi ciorbă? Astea-s făcute pentru porci, că-ncai Nu-i de prisos risipa de mălai. Cîinii mănîncă ce boierul ştie, Căciulile cu moţ, de murdărie, Şi ce păcat Că omul să mănînce ca ei nu s-a-nvăţat. L-ai ţine toată viaţa şi fără cheltuială. Apoi, să ştii că burta goală, Silit înfometată, lingînd din ce se-aruncă, Ascultă mai supusa de bici şi de poruncă, Şi istovită vlaga de munci şi de corvezi, Nu te mai fură gîndul, adormi şi nu mai vezi. Se necăjea că nu pusese bir Pe crucile din cimitir, Pe nas, pe ochi, şi gura Să cumpere şi apa la toată-nghiţitura. E drept că necioplitul s-asculte pe degeaba, Ori să-i grăiască pliscul, cînd nu-1 priveşte treaba Cu dopuri în ureche şi-n limbă cu căluşul Poţi măsura năravul cu dramul şi căuşul, îmi place că-n podgorii, lucrînd cu două mii ni Muncesc culegătorii cu botniţe de cîini. îţi cade umbra lungă pe răzoare, De ce treci pe moşia lui, la soare ? Cocoşii noştri cîntă mult prea tare, Tocmai cînd face el numărătoare, Plecat între bomboane şi clondire, îl fericeşte tabla de-nmulţire. Măcar o socoteală de-a surda, cu plaivazul, L-a bucurat în suflet, i-a luminat obrazul. Să vezi cum pe hîrtie Se face zece — o sută şi o mie. îl ia cu o sfîrşeală şi oftează, De pildă dacă trebuie să scaza Şi nu-şi mai vine-n fire Cînd face-o împărţire. 606 în schimb, e-n toane bune Creionul cînd se joacă să adune. Ce rost mai are viaţa, să dai în loc să iei Un ban, doi bani, un leu, doi lei? El are două băniţi. La bună cercetare, O baniţă-i mai mică şi-o baniţă-i mai mare, Şi cumpără cu una şi cu cealaltă vinde. Nu se scurtează una, nici alta nu se-ntinde. Sînt gemene-amindouă, rotundul e rotund, Şi doagele-s aceleaşi din gură pînâ-n fund. N-ar fi nimic de spus. De nu ar avea fundul bătut ceva mai sus. la ouăle, trecute prin inel, Şi dacă trec e vai de el, De Stan, Ion, Manele şi-orişicare. Face de ouă însemnare, Că dacă vin de împrumută Porumb, ia muncă mie-n sută. Pe sacul de făină pentru iarnă, Plăteşti un an de zile, la povarnă, La plug, la seceră, la sapă. Se face veacul de cînd tot îngroapă Bărbaţi, neveste, văduve, copii, Ca în pămînt, în munci şi datorii. — «Ăsta trăieşte cît butucul roţii. O să ne-ngropi şi strănepoţii, Parşivă spiţă de boier, Şi ne jupoi, rugîndu-te la cer », Scrîşneau din dinţi şi din măsele Ţăranii goi, cu ce-au rămas din piele. Te săturam noi de bănet I Mina le crescuse-ncet, încet. 507 Ia, că-ntr-o zi de vară, Venea boierul de la gară, Culcat alene în trăsură. Arşiţă tare, flăcări, nu căldură. Ia, şi ţăranii se'arătară Din popuşoi şi din săcară. Ciocoiul nu se aştepta. Zece opriră caii pe şosea. Din zece s-au făcut, pe nevăzute, Oamenii, sute. — « Dă-te, boierule, — zic, — jos, Şi nu ţipa, că-i de prisos. Avem cu dumneata o socoteală (Boierul mai sugea o portocală) Şi facem socoteala plugăreşte. Mai linge-te pe deşte, Să nu pierzi nici un strop. Şi haida, hopa ! hop ! » Întîi, i-a ocărît. îşi dete însă seama că ceasu-i hotărît. Pînă în zare, ţara tăcea ca o pustie. Ce n*ar fi dat să scape l Şi-o moşie, . . Se auzeau doar greierii ţărînii. îi gîfîiau plămînii. Un greiere-i sări-n trăsură, Semn rău, pe la barbete, pe la gură. — « E cioclul meu, aşa-mbrăcat în negru », -şi zise, poate, boierul speriat. Era cam pe la toacă. Un clopot de biserică săracă Se auzea dogit din depărtare. — « Vezi cîtă grijă are Şi popa de sorocul dumitale ? » Voia sa se închine, dar mîna-i era moale. — « Hai, dă-te jos odată 1 » îi tremura o falcă scîlciată. 508 Ce s-a-ntîmplat atuncea nici nu s-a pomenit. Tîrît, lungit, trîntit, Sătenii îl călcară în picioare, Desculţi cu toţii, rece fiecare. Era şi nu era o răzbunare. Era mat mult şi nu-i găseşti cuvîntul, Era parca dreptatea ce-o face chiar pămîntui Şi toate cele ale> Mocirle, sînge, bale, Le înghiţea cu linişte ţarina, A toate peste oameni, şi legi, şi timp, stăpîna, Ca stropul de cerneală hîrtia sugătoare. N-a mai rămas nimic din mădulare, L-au ciocănit călcîiele ca-n piuă, O noapte-ntreagă pîn’la ziuă, Şi oasele, şi ele au pierit. Intrase-ntreg ciocoiul pedepsit, Fă rimă cu fărîmă, frămîntată, Şi se-ntindea-n pietriş, mereu, o pata. Fireşte, ciocoimea-nfricoşată Dădu porunci şi, cot la cot legată, Comuna fu adusă-ntre puşti la judecată. Trei sute de săteni, în cap trei sute, Cu piepturile desfăcute, Răspunseră la întrebare în parte fiecare: — « Aşa i-a fost lui scris. Eu singur l-am ucis ». Şi fiecare a jurat Că nimeni nu l-a ajutat. — « Cum l-ai ucis ? » — « Calcîndu-1 în călcîie ». — « Păi, omul ce ? se stoarce şi-i crud ca o lămiie Un om e trup şi os ». — « Călcîiele strivindu-1 şi osul i l-au ros ». — « De-ai fi avut călcîie de teasc şi de posta vă, Tot nu puteai la capăt să duci aşa ispravă. 509 S-a căutat cu sapa o zi, nămiaza mare. Nu s-au găsit nici oase, nici cap, nici mădulare. Ce aţi făcut cu ele ? Le-aţi luat cu voi, se spune ». — « Nici clinii n-au nevoie de-asemeni spurcăciune. L-am prefăcut cu talpa în muci şi în scuipat. Nisipul de la sine l-a supt şi dumicat. Şi fluiere şi coaste s-au măcinat, topite, Ca de potcoave grele şi copite. Ciocoiul se făcuse o cocă şi-o piftie, Şi am muncit o noapte şbo zi, precum se ştie. Că şi ciocoiul nostru a fost un soi de spumă, De zgîrciuri încleite, cu oase ca de gumă. Cum dam să-l mai apuc, El se făcea clăbuc. N-a fost nici om ca Lumea» n-a fost măcar bărbat, Că sta mai mult în perini şi da porunci culcat, îi putrezise carnea pe oase, din strămoşi. Ca tuturor acestor bitongi de domni frumoşi. Fătaţi de morţii puhavi, de-acu cîteva veacuri, Ei se tîrăsc prin viaţă cîrpiţi şi dreşi cu leacuri. De-i sufli, ca văpaia chibritului şi zboară, Stafii de morţi, călăii rămaşi de-odinioară. Mărturisesc ca ura mi-e încă-nvierşunată Şi-aş mai începe-o dată ». — «Să fi ucis tu singur, vezi, asta nu se poate, De ne-ai aduce-n faţa dovezile, pe toate; Cum poţi avea răbdarea omorul să dureze O noapte şi ajunul întregei după-amieze? Ucizi în drum, laşi leşul şi pleci: te-ai săturat». — « La dumneavoastră-i altfel decît la noi în sat. Nici ura nu vi-i ură, nici dragostea întreagă, Şi mintea dumneavoastră nu ştie să-nţeleaga. Amestecat necazul cu frica de-nchisoare, Nu ştiţi ce e răbdarea, chin lung şi răzbunare, înţelepciunea asta vă-nmoaie şi vă usca Şi-aţi învăţat să ziceţi: nu pot ucide-o muscă. 510 Necazul nu vă este necaz adevărat. Aţi dat în vînt cu pumnul şi-apoi aţi pregetat. Eu, ochi în ochi tot timpul cu moartea şi călăul, Nu uit cum trece-n glumă de-o clipă, două, răul. Aduni încet otrava, pînă se umple oala, Şi-atunci încep în tine zvîcnirea şi răscoala Şi dai şi rupi şi sfarămi orbeşte,-apuci şi muşti, Nu te mai temi de oameni, de temniţă şi puşri. Ca să vă fac dovada că pot să fac ce voi, Aduceţi-mi încoace un ciocoi, Şi-n faţa dumneavoastră, cuprinşi de doua gînduri, Eu singur, cu călcîiul meu, îl îngrop în scînduri ». Puteau juraţii Curţii, pe vrute sau ne vrute Să osîndească pentru un ins cîteva sute? Şoseaua-i încă neagră n locul gol Şi sforăie şi caii trecînd şi-i dau ocol, Că sînt şi astăzi urme de moaşte ciocoieşti Pe drumul care duce din Slatina-n Piteşti. ULTIMUL ORDIN DE LA INTERNE Asupra circularii secrete, în sfîrşit Consiliul de Miniştri, de ieri, a revenit. De-aci-ncol6, Prefecţii şi trupele viteze Şi poliţiştii noştri să nu mai aresteze. Se pierde vremea celor ce prind tîlharii-n sate Şi-i duc la judecată vii şi legaţi de coate, Jandarmii, gardienii şi Domnii magistraţi. Nu se mai fac procese, deci nu mai arestaţi. 611 Rapoartele primite la Centru, pînă ieri, Dau arestări şi cifre prea mari de prizonieri. Consiliul de Miniştri, ţinut după-amiază, A hotarît aceştia că nu interesează. Nu va scăpa cu viaţă de'aicLnainte unul, Cît vom sluji pe Vodă cu puşca şi cu tunul. Vă rog să luaţi aminte din scurt, şi raportaţi Atît: pe zi ce număr aveţi de împuşcaţi. ÎN DEŞERT La ce folos că^mi străluceşti, tu, soare, C^ai pus grădina noastră-n sărbătoare, Că pardoseşti pămîntul cu covoare, Ştergare şi peşchire şi plocate, Şi-aşterni cărările nemaiumblate, Că umpli casa de lumină albă, Că ne atîrni de ramuri salbă după salbă, Un cîrlionţ de aur, un cîrcel, Cînd o beteală, un inel ori un cercel Pe pomii unşi în vîrfuri-nante, Cu miruri şi ulei de diamante. Nu ai lăsat nici din scaieţi nici unul A nu'aminti-n odăjdii de rouă şi Crăciunul. Mărgelelor din ghimpi şi spini nu preget Să le adaog o mărgea din deget. Că faci altare şi aprinzi mirezme, Că-nalţi biserici şi catapetezme în plopii mei, îţi mulţumesc frumos, Măria-ta de sus, dar ce folos! 512 Ni-i vătămată inima de viaţă. Ea cere noapte, negură şi ceaţă. EPILOG Au cîştigat ciocoii războiuJ lor cu ţara Şi s-au ales plugarii cu morţii şi ocara. Sus inimile sterpe ! Trăiască putregaiul! Sărbătoresc se-ntinde în Bucureşti alaiul Şi nengropaţi, pe drumuri, ucişii zac dovadă Că cine mai cîrteşte, ca şi ei va să cadă. Trăiască şi guvernul şi brava lui armată, Că-mpuşcă la comandă pe mamă şi pe tată. între flăcăii noştri şi noi, acei cu vina, Gîndeşte, hotărăşte şi-nvinge disciplina. Trăiască Suveranul şi mai cu seama el, Că ne-a făcut oştire şi ofiţeri model, Să apere bănetul şi setea de la fire De-a-l înmulţi nainte prin jaf şi gîtuire. Izbînda-i totuşi trista, deşi e cîştigată. Boierii cad pe gînduri, la masă, dintr-o dată. Le scapă furculiţa din mînă şi-ntr-o doară Privirea cată goală-n ninsoarea de afară. Nu-i chiar o bucurie şi-atîta de uşor Să vezi că-ţi vine moartea, de drept, într-ajutor De-acu schimbat e totul- în curţi şi-n pragul porţii Printre viţei şi-n grajduri, te întîlneşti cu morţii Cu umbra lor de sînge. Se uită, stă şi piere. Parcă-i în cîrji bătrînul Stoian şi parcă cerc. Nici unul nu mai are nici braţe, nici putere. Mi-aduc aminte, seara, din frunză cum cînta... Era deştept, Dumitru. . . E-ntins în şanţ, papă. . . dd — c. 32? 513 E o tăcere moartă, careta-ngheţat şi zace Pe sate, pe cătune, pe oameni, pe conace. E frig în suflet. Gîndul se înfiripă-alene Şi şchioapătă ca şoimul gol, dezbrăcat de pene, Cu âripa de piele, prin glod, ca o găină. S-a mohorît a noapte şi ziua, pe lumină. Un lucru umblă, negru şi nou, din casă-n casă. Din negurile astea tot moarte-o să mai iasă. Morţii-au tăcut în sate, dar tot le-a mai rămas Din ochi o pîlpîire şi-o şoaptă, ca un glas. Bateţi din palme-n teatre şi-n săli de adunare Că vă aduce-oştirea o nouă uşurare. Aţi cucerit-o ţara, după amar şi chin, Cu sabia şi tunul, ca un pamînt strein. Că de streină ţara deşi vi-i gura plină, De ea, n-aveţi ce zice, v-a fost şi vi-i streină. Ea mai fusese-a voastră cu tot ce-a dat belşug, Prin fraudă piezişe, tertip şi meşteşug. Acum se face-a voastră de tot, prin foc şi pară. Poporul fără pîine mai e şi fără ţară. Cu slove de trei şchioape, pe firme, cu vopsea, Citeşti şi mulţumeşte a cui e ţara ta. De vrei, din temelie, să ştii ce haimanale Te stăpînesc pe tine şi rodul ţării tale, Iei condicile-nchise, subt chei, la tribunale... Şi n-ai aflat nimica, ai dat de o mulţime De societăţi pitite, numite anonime. Nu că tăgădui munca făcută, nici atunci Cînd una grămădeşte prea mult, din două munci, Dar cine pune trudă mai grea, plugarul, care Stă-ngenunchiat să vadă sămînţa de răsare Ori domnul cel cu geamul rotund, de lîngă nas, Nervos că iscăleşte la şase luni un ceas? 514 Dreptatea, deocamdată, înfrîntă, tot mai cere Răsplata măsurată pe muncă şi durere, Dar subt cuvînt că unul are un simţ şbo minte Şi altul braţe grele, vorbirea asta minte, Cînd spune că stăpînul, mai mare, se cuvine Să ia tot rodul zilei, sleindu'te pe tine. Nu vreţi, nici astă dată nu vreţi ? Atunci se schimbă. S*a isprăvit tocmeala. Vorbim o altă Limbă. Aşa, pe neştiute, pe la un miez de noapte, Răspunde din bordeie alt nouă sute şapte, Mai chibzuit, mai crîncen, nu lînced ca o turmă. Să nu cumva să fie, vedeţi, şi cel din urmă. Că poate şi armata în slujbă la ciocoi, Trezită la dreptate, sa fie-atunci cu noi. STIHURI PESTRIŢE I FABULA FABULELOR Robul neputînd, pe vremuri, să crîcncască, frînt înjug, Fără ca să fie-n tîrguri spînzurat ori pus pe rug, Totuşi, findcă trebuinţa de-a cîrti e omenească, Cuteza, ascuns în pilde, ticluit să se rostească. Strecurată-ntre durere, lege şi fărădelege, Pilda fiecare după mintea lui o înţelege, Încît, mai întortocheată în urzeala ei oleacă, Nu mai aţîţa stăpînul şi-ncepea şi lui să-i placă. De altfel, şi chiar mustrarea ce i-o face înţeleptul Vine mai frumos cîrmită decît otova, de-a dreptul, Şi se cade şi blestemul, pentru cît mai mult folos, A fi spus şi scris frumos. Pilda, fabulă, zicală, snoavă, haz şi ghicitoare Au slujit să-l mai mîngîie omului de tot ce-1 doare, însă fabula-i o pildă-n care omul, cum o face, Pune a vorbi pe faţă-n locul lui pe dobitoace. Şi cu toate că nu schimbă lesne răul arătat, Povestind, deocamdată cugetul îi e-mpăcat. Prefăcîndu-se pe sine-n fiară, oaie sau maimuţa, Nu-şi mai iartă nici stăpînul, nici pe sine nu se cruţă. Lupul, mielul, leul, mînzul, cîine, şoarece, pisoi Stau în fabulă, de sfadă, ca la teatru, cîte doi. Cel mai tare-1 gîtuieşte pe mai slabul, cel mai des; Cel puţin aşa, pe timpuri, era tîlcul înţeles. Puricind letopiseţii slovelor, din fir în par, Fabula e născocirea unui rob, intr-adevăr. Grec neştiutor de carte, zdrenţuros, urît şi şchiop, Se chema cu o poreclă şi i se zicea Esop. Bănuiala, în greceşte, care-ncearcă să te prindă-i Că te vezi, după poreclă, în Esop ca-ntr-o oglindă. Dar pe cît era de slut, Pe atît deşteptăciunea îl făcuse mai temut. Vezi că mintea şi gîndirea, fie veacul cît de prost, Au avut întotdeauna'n lume, cît de cît un rost, Căci ca pila, amîndoua rod şi lanţurile grele, Care se desfac pe-ncetul, slabe ca nişte curele. Cu o vorbă scăpărată, ca din bici, într-o scînteie, Plăsmuirile lui repezi aveau toate cîte-o cheie. El ajunse-o marfă vie şi din tîrg în tîrg, vîndut Ca un cal şi ca o vită, o lua iar de la-nceput. Cocoşat, pipernicitul era ieftin la cîntar. Un cumpărător, o dată, îl pusese bucătar, Că ştiind în slutul casei cîtă minte se ascunde, A crezut c-aşa mai lesne, încurcîndu-1, să-l înfunde. Deci, îi porunci s-aducă ce-i mai bun şi dulce-n lume, Pregătind ospăţ de prieteni într-o zi din an anume. El aduse limbi, din piaţă, numai limbi, în coşuri pline. Şi mîncînd tot limbi mesenii, erau gata să leşine. Ce-i mai dulce decît limba? zise robul. Ea mîngîie, Farmec dă şi mulţumire, proslăveşte şi tămîie. La alt praznic, nu ştiu care, l-a chemat stăpînul iar. Să-mi aduci acum, îi spuse, ce-i mai rău şi mai amar. Şi Esop tot limbi aduse, răspunzînd că, şi suava, Nu se pomeneşte-n lume mai a dracului otrava. Fabula de-atunci încoace s-a lărgit cu toate-acestea, Soră geamănă cu gluma, păcăleala şi povestea, Şi o mai lărgim, cu voia cititorului şi noi Adunînd în cusătură cîteva altiţe noi. într-o fabulă dibace, adevărul, din belşug, E ţesut în frumuseţea graiului, cu meşteşug. 522 Poate fi cînd poezie, cînd surîs, cînd pişcătură, După cum se-ntoarce acul şi izvoadele te fură, Altădată-n căptuşeală, pe furiş, dar azi pe faţă. Fabula cu care-ncepem ţine locul de prefaţă. PREFAŢĂ LA FABULE DE KRÎLOV Fabulă se cheamă vechea corcitură Dintre pilda bună şi caricatură; O minciună blinda-n care se prefac Hazurile snoavei scurte-n bobîrnac. încă de pe vremea robului Esop, N-a fost încercată fără tîlc şi scop Şi întotdeauna, de la el încoace, Ea în loc de oameni pune dobitoace. Le dă grai şi slavă, şi dregătorii, Ca-ntr-un basm anume scris pentru copii, Aratînd că vite, fiare, tîrîtoare Se-nrudesc cu omul, mai cu fiecare; Că-i făţărnicie şi-ntre animale: Sînt al Dumneavoastră, sluga Dumitale. Din poeţii droaie, neaoşi sau străini, Fabuliştii-n lumea toată sînt puţini. Ca să dai de dînşii, trebuie să sari Peste cîte două, trei şi nouă ţări, Şi atunci, fumîndu-şi pipa şi tutunul, într-un colţ de lume dai de-abia de unul. Genul, cum se zice,-i rar şi greu, şi cere O întorsătură-n punctul de vedere Şi prin glumă crudă, spre deosebire, Fabula-şi petrece firul ei subţire. 623 Numărînd pe nume, fabuliştii nu-s Decît cinci sau şase, şi Krîlov c rus. îi lipesc o foaie cărţii, Ia cotor, Ca o lămurire de traducător: Căci originalul nefiind de faţă, Parcă trebuinţa cere o prefaţă. Tălmăcirea-n versuri, carte de pe carte-i, Ca un rînd de nasturi şi mărgele sparte, Scoase din saltarul lexicului gros, Fără gînd, cuvîntul trece găunos, Ca de-a lungul unei sîrme sau vergele Cheia fără broască, şirul de inele, Gîndul, ca un suflet, i-a pierit şi, moartă, Vorba stă căscată-n stihuri, ca o poartă, Dată de părete într-un fum de ceaţă : Nici că se zăreşte fosta mogîldeaţă. Pline-n limba cărţii, goale-n limba nouă, Vorbele-s ca nişte coji, în coş de ouă. Luat pe ac, cuvîntul puricat în deşte, Nu se mai loveşte, nu se potriveşte. Gîndul pe de lături lunecă şi iese Altul înţelesul celor înţelese. Nevoind să fie treaba în zadar, Am lăsat deoparte vorbele-aşadar, Şi-am pornit din gîndul care le-a mînat, Orice gînd se-ncheie-ntr-un cerc ori un pătrat Şi ghiceşti îndată ce „începi să-l spui Pînă unde duce mărginirea tui. Deci, lăsînd să zacă vorba cît mai des, Am umblat cu plodul ei şi l-am ales. Cititorul cărţii e-ndemnat să cate Unde bate miezul şi-unde nu mai bate. 524 BALADA MAEŞTRILOR în dăsagi, pe umăr, văru-meu Păcală Aducea-n tîrg ouă şi smîntînă-n oală. Numărind pe deşte cît e săptămîna, Cumpănea cu ouă brînza şi smîntîna, Şi pornea de joia şi cu bulzi de caş, Să-i ajungă vineri marfa în oraş, Cînd, din casă-n casă, pentru fiecare Domn, avea vreo turtă şi prin buzunare. Advocaţi şi doftori şi adeseori Cîntăreţi şi pictori, dascăli şi actori Dintr-un timp aude un cuvînt ciudat, Care fuse'aproape greu de învăţat. Cind vorbeau pe scară-n uşi ori pe ferestre, Domnii, muşteriii, îşi ziceau «maestre »♦ Cîte cinci şi zece de'astfel de pedeştri, Adunaţi la poartă, toţi erau maeştri. — « Ce-o mai fi şi asta? se-ntreba Păcală, Că mani auzit-o-n piaţă, nici la şcoală. Poate-n Capitală este şi râmîne, Ca n Găieşti, cum fuse neică sau jupîne ». Dar văzu că vorba « maestre » stîrneşte O înviorare, parcă-i franţuzeşte, Şi la bătrîneţe şi la tinereţe. El, un an de zile puse să o-nveţe. Cei chemaţi cu vorba care i se spune, înfloresc în sine-ndată. Ce minune? Cum le zici « maestre » în ce-aveai de spus, Gîtul li se-nalţă de tTei ori mai sus, Omul e mai ager, mai vioi, mai sprinten, Ca un roib agale, îndemnat de pinten. Şi Păcală-şi zise; « Vorba asta scurtă E ca mîngîierea porcului pe burta. E cu farmec dulce şi, din strîmb ori ciung, Simţi că te lăţeşte şi te face lung. 625 Insul se mîndreşte, limba-i se deznoadă Şi ia vînt şi, vesel, dă-n nădragi din coadă. Măi ce bine-mi prinde ! Am aflat şi harul Să-mi pui în picioare bine şi măgarul. Cum ajung acasă, văd eu cît îi este De fudul auzul, şi-o să-l strig Maestre ! » CUIUL într-o vreme, la-nceput Şi-ntr-un leat nemaiştiut, Care, nu pot să însemn, Casele erau de lemn Şi ulucile de scînduri, Ca şi azi, întinse rînduri, Puse strîmb şi cap în cap Şi proptite cu proţap. Dar zburau cu fiecare Vînt mai tare, Case, garduri şi pătule; Şi în timpurile toate Grijile erau destule. Le-adunai împrăştiate Şi-ncepea din nou şi iar Truda muncii în zadar, Ca să scoli din clătinare Iarăşi doagele-n picioare Şi din nou să le anini Cu te miri ce rădăcini. Năzdrăvan, cum altul nu-i, Un băiat al nimănui Născoci, atunci, un cui. Şi l-a scos şi arătat. 526 Cuiul nou o săptămînă A umblat din mînă-n mină. A fost strîns şi pipăit, Pus pe limbă, mirosit, Nici un om nu înţelege Cuiul ţeapăn cum să lege, Fără funii şi curele, Scîndurile între ele. Năzdrăvanul şi golanul îl înfipse cu ciocanul. Zice unul: — « Dragul meu, Aşa cui făceam şi eu, Poate chiar mai dichisit, însă, vezi, nu m-am gîndit ». COMOARA Un croitor zăcea bolnav Şi-aiurind în pat, gîngav, Parcă da să se-nţeleagă Că-mpungînd o viaţă-ntreagă Ar fi adunat comoară. Şi pe cînd trăgea să moară, Avînd şi patru feciori, Meşteri toţi şi buni croitori, I a chemat şi au sosit Să ia parte la sfîrşit. Dar trecînd intr-alte zodii Le vorbea croitoru-n dodii Şi cuvîntul « despărţire » Ei Lau luat drept « împărţire » Şi-aşteptau să se-mpărţească Avuţia părintească. 527 întristaţi, binenţeles, Nerăbdarea le da ghics. Tatăl, cînd o fi-adunat, Pe furiş, de-i om bogat? Se-ntrebau, puşi pe cîrtit, Unul şi-altul ispitit, îl ştiau sărac lipit. N-avea barem prăvălie Şi lucra pe datorie. Locuise-ntr-o chilie Toată viaţa cu ei toţi, Ba avea şi trei nepoţi. Din ce s-o fi procopsit Fără pic de alt venit? Şterpelind de la croială, Din postav, din căptuşeală Retezînd un cot mai lung Peste coţii cîţi ajung? Sau da bani pe amanet, Adunînd, încet-încet? Va să zică, aşadar, Mai era şi cămătar Şi ei nici n-aveau habar. Cinstea lui în meserie Era, deci, făţărnicie. Zeci sau sutele de mii, împărţite-ntre copii, Se ivea, tulburătoare, Şi o altă întrebare: Ce-o să aibă cel mai mare? Ce-o să aibă cel mai mic, Cam firav şi cam pitic? Ce or să aibă, din copii, Şi ceilalţi doi mijlocii? 528 Unul şi-altul, scunzi, înalţi, Rîvnind partea celorlalţi Findcă banii adunaţi Baga vrajba între fraţi Şi vorba săracului: « Banu-i ochiul dracului », Pe averea adunată Erau gata să se bată. Ei visau moşii şi case Şi vroiau să se şi lase De croit şi de cusut, Să dea bani cu împrumut, Să trăiască din dobîndă, Şi să cumpere şi vîndă, Fiecare buzunar Ajungînd milionar. Tinerii moştenitori Au şi plîns de vreo trei ori, Bucuroşi în sinea lor Ca orice moştenitor. Strînşi grămadă lingă pat : — « lata de ce v-am chemat -Zise tatăl, mai trezit, Slăbănog şi chinuit: Mie ceasul mi-a venit. M-am gîndit întîia oafă Să vă las şi o comoară, Soră bună cu belşugul, Cum v-am dat şi meşteşugul. Moştenirea-i o povaţă : Nu uitaţi nicicînd în viaţă Nodul să-l faceţi la aţă ». VOLUMUL ŞI CRÎMPEIUL O carte proastă, dar legata ~n piele, Cu aur pe cotoare şi cu stele, Luxoasă, lustruită şi bogată, Stâ-n raft ca o cucoană bosumflată La teatru — care se preface Că piesa lăudată îi displace. E singurâ-ntr-o loja şid e cald. Poartă-n urechi cerceii de smarald, Brăţări pe braţe, şi la gît, Mărgăritare — şi i s-a urît. O plictisesc ansamblul şi detaliul Şi'şi face vînt la piept cu evantaiul. E decoltată pînăn toate celea Şi, ca şi cartea groasă, şi-aratâ toată pielea. Din raftul de alături, subţirea cărţulie Se-ntreabă cu sfială din palida A hîrtie, Dacă-nţelesul cărţii şi scrisul se măsoară Cu luxul şi grosimea-n cotor de dinafară. Ea-i descusută, foile îi ies, De-abia se descifrează de jerpelite ce-s. Se vede cît de colo c-a fost şi-i o ispită Prin cîte mîini trecuse, citită, răscitită, Pe cînd vecinul mîndru, de drept aristocrat, Stă-n raft, ca-ntr-o vitrina pantoful nencălţat. Broşura se smereşte şi întreabă; — « Cucoană, eşti o carte a unui om de treabă, Dar cum se face, voi Să ştiu, de ce atîtea foi, Atîtea pagini, poate că o mie? De ce cîtămai teancul de hîrtie? Mi-ar fi, mărturisesc, ruşine Să am atîta hoit pe mine. 530 Te-ai revărsat şi curgi ca un potop. Cerneala dumitale nu are fund şi dop? Condeiul cînd e ager şi nu minte, Un gînd il spune-n cîteva cuvinte. Ţi-e mătură condeiul şi mina cît copita, De te lăţeşti atîta şi cu nemiluita? Probabil, autorul se bucură, nu glumă, Că a frecat farîma să dea atîta spumă Şi că şi-a scris-o, cartea, cu săpun. Nu-i vorbă, pămatuful pare bun Şi pe bărbie-aluneca mai bine. în scris, nefericirea-i clăbucul că nu ţine. ACUL ŞI AŢA Nenea Acul, ţaţa Aţa îşi pierdură dimineaţa Pe un cot De postav sau şeviot. Nu prea ştiu porecla lor, Pentru că nu sînc croitor. Acul zise: — « Ce ai azi De te-ncurci mereu şi cazi? Cînd te rupi şi cînd te-nnozi La un fir cu două cozi. » Aţa zise; — «Tu mi-o spui, Cînd mă duci aşa, haihui? Ia mai bine ţine-ţi gura Şi fă drept împunsătura. Văd că lucrul nu ţi-e drag, Coşi de-o zi la un nădrag Şi nu te-am văzut în stare Să pui nişte buzunare. Te-ai întors de-atîtea ori De Ia bumbi la cheotori Şi cu toate că ţi-am spus Că'i pui strîmb, mai jos, mai sus, Ca un încăpăţînat Tu nici nu m-al ascultat. Şi clientul şi patronul Au văzut că pantalonul încercat a treia oară Tot îl roade Şi nu-i vine cumsecade, la nu te mai îngîmfa, Lua-te-ar naiba să te ia. Cine treaba nu şLo ştie Ia o alta meserie ». Zise Acul ; — « Stai niţel. Cîrpa-nfruntă pe oţel? Te-am simţit de-o vreme, Aţa, Ca ajungi cam îndrăzneaţă. Alta treabă nu mai ai, De te ţii de mine scai? Nu mai pot să fac un pas, Că-mi dai una peste nas. Numai să nu-ţi pară rău. Fii, mă rog, de capul tău. Nu-i destulă o ruşine, Ca un maţ c-atîrni de mine? Mult o sa te mai rabd şi car? Parcă ţi-aş fi fost măgar. Nu vezi c-ai îmbătrînit? Cicăleala te-a băbit Şi, din neagra, ai albit. Tu eşti ce fuseseşi: Aţa ? îţi da, uite, şi mustaţa. 532 Cînd m-am însurat cu tine Nu te saturai de bine. Ai uitat, de cînd te-am luat De pe ghem, ca ţi-s bărbat?» -- « Uite cine mă învaţă ! îi răspunse ţaţa Aţa. Un sfrijit, un găunos, încrezut bărbat frumos. Uită şi cl că, la zor, L-am primit, de milă, chior. De m-aş lua după sudalme, I-aş cîrpi şi două palme». La această sindrofie A sărit dintr-o cutie Acul bont cu gămălie, Care nu se prea pricepe Cit şi celălalt să-nţepe. Unde -1 pui acolo şade, Că e tare cumsecade. Şi s-a mai vîrît să fie Şi o copcă mărturie. Şi un nasture, tiptil, De cămaşe de copil. Mai pîndea şi-un crocodil Cu gingiile căscate Pînă pe la jumătate, Gros în fălci şi ascuţit, Foarfecele de croit. Dar cînd fuse — deodată — Cearta mai întărîtată, A intrat, cum s-a făcut, O maşină de cusut. SC ÎNDURA Un om umbla să bage-n casă O scîndură de brad, cam noduroasă. Nu-i vorba că-avea noduri, dar tocmai ca s-ajunga, El scîndură aleasă şi-o alesese lungă. De şase coţi ori şapte, de printre hodoroage, Se pregătea pe uşa odăii lui s-o bage, Şi chibzuind cum face de isprăvit căratul, S-a repezit pe uşă cu-o scîndură de-a latul. Dar se lovi-n părete, parcă-1 împinse dracul, De se ştirbi la gură, căzînd de-a berbeleacul. Întîi nu prea-nţelese şi n-avea ce să spuie Şi pipăindu-şi fruntea dădu şi de cucuie. Sculîndu-se, mai stete, se mai gîndi şi, iată, S-a luminat la minte dintr-o dată: -- « Nu vrei să-ncapi pe uşă? O să te bag pe geam, Cum ne fusese vorba dintîi, cînd mă gîndeam. Şi ca să Eu mai sigur că poţi intra, aşteaptă. O să te mut din stînga, acum, în partea dreaptă.» Intr-adevăr, schimbată, cu capetele-ntoarse, Se repezi mai tare şi capul şi-l şi sparse. A doua izbitură de zid l-a schilodit Şi a ieşit din lupta cu scîndură, borşit. —- « Ptiu I - înjura săracul, — mi-a scos din şold piciorul 1 Stai că mă pun pe tine cu toporul.» Dar îşi aduse-aminte că n-avea duşumele Şi că avea nevoie de blăni, nu de surcele. Cu scîndură în braţe, întîi nu te gîndişi Că trebuia să intre pe dungă şi pieziş; Al doilea, crezuseşi că-ntoarsă, bunăoară, O scîndură se face, Păcală, mai uşoară. 534 PUTINA CU CLEI Cum se făcuse, cum nu, Din putina cu cocă el arăta cu pumnu, Ameninţînd, ca prostul şi-anapoda pe cei Ce se uitau cum iese şi intră iar în clei. Căzuse-n coca moale Şi nu putea din mîzga adîncă să se scoale. Cum îşi scotea un cap, Aluneca pe doagă la fund, îndată-n pap. Venea la suprafaţă Şi dispărea degrabă. Munceşte, se agaţă, Şi se sileşte-n van, Mînjit de lipiciosul săpun şi suliman. De milă, nişte prieteni, din smîrcurile grase, L-au scos de păr afară, cînd tocmai se-necase. în putina cu clei, El amintea, căzutul, pe unii dintr-acei Docţi oratori semeţi, Prinşi între substantive şi verbe, ca-n scaieţi, Dativul, imperfectul, Care nu pot să scoată dintr-un discurs subiectul. Apare o secundă Şi-ndată cu discursul obiectul se scufundă. Căscări de ochi, mişcări din subsuori, Şi pauze, n-ajută prea mult pe oratori S-ajungă la sfîrşit, într-un auditoriu tăcut şi-ncremenit. Limbutului îi vine Să fugă, să se-ascundă, să leşine. în proză,-n poezie, Un dascăl dădea lecţii de chipul cum se scrie, însă savantul, dacă Se pricepea la multe, n-aflase ce să facă, 535 Vorbind, cu că şi cay Pe care toată vremea şi-alături le ciocnea De-a dreptul şi de-a-ndoase; Încît în aşteptarea concluziei frumoase, Din lecţia-nvataţă Se alegeau studenţii la nas cu o găleată, Şi multe generaţii din ea au mirosit. Şi cînd scria o carte, din capăt la sfîrşit, Ideea, aşa-zisă, îi lua un teanc de coaie şi rămînea nescrisă. Şi cinci să fi avut, Le isprăvea pe toate-nainte de-nccput. De-asemenea spurcate, stilistice belele, Nu-i vine nimănuia curajul să le spele. DIHANIA Era un porc, ţi-o spui şi dumitale, De patru sute cincizeci de ocale, Greu cît un bivol, mare cit o vacă, Scos la vedere-ntr-o baracă, Sâ-1 ştie lumea, să se mire. Mult mai presus de orice-nchipuire, Nu mai putea nici să se mişte. O nemaipomenită privelişte. Avea şi-un nume, scris pe-o tabla, care îi ar^ta. şi.. titlurile rare. Nu le ţin minte, dar înfricoşat, Intrînd în încăperea lui 1-am salutat. Oricum, intram la un aristocrat. — «Pe ce-1 cunoşti? » m-a întrebat sfios, Un om de rînd. — « Pe ce ? Păi, pe miros. Boierii ăştia şi-n ce dau afară Au un parfum de miere şi de ceară. 536 Dar uită-te mai bine, ce păcat Că nu e prinţ în scaun sau barem deputat Ştii ce măreaţă ^ar fi o adunare Cu ăsta la tribună, în picioare, Cînd şi aci, pe resturi bă legate, E plin de-aşa solemnă majestate ? » Zi de Obor, oriunde te întorci, Un tîrg întreg de porci, cu mii de porci; Unii grămezi şi alţii, unul, doi, Purtaţi cu ştreang de laba dinapoi. Vmndu'Şi unul capul prin ostreţe Şi speriat de guşile măreţe Ce spînzurau ca nişte geamantane, — « Ce-o fi cu asta, — frate-meu Ioane, întreabă porcul, cu-o grăire blîndă, Pe cel ce îl tîra prin tîrg să-l vîndă, Câ-n zilele de marţi şi vineri Se pomeneau grăind şi porcii tineri. — Dihanie ca asta n-am văzut, Cît un morman, din cap pînă-n şezut, Şi-o burtă, Doamne ! nu ştii ce să zici. Ce namilă, cumetre, de stvrv şi de şotiei Pe un părete al odăii lui, Erau bătute-n cui Medalii, decoraţii şi certificate. Porcul fusese o celebritate. Răspunse omul ce-1 purta de sfoară: — « E cel mai mare porc din ţară, Dar tot un porc; atîta doară Că a mîncat de mii de ori mai gras Decît purceaua de Ispas, Mîncarea ta, mîncatea iriea şi*a tuturor Ca să se-ngraşe domnul Rîmător, Că legea lui e să se umfle el Şi din răbdarea omului mişel. Dac-ai băgat de seamă, încinsă peste burtă, Are şi-un soi de spadă scurtă în teacă de sidef bătut în piele Şi presărată-n lung cu peruzele, El are gogeamite rînză, Ca să prefacă totul în osînză. Pe cînd tu morfoleşti coceni şi n-ai ce face, El a băgat în el copai şi troace, Căldări, cazane şi hîrdaie. Tu, mulţumeşte-te cu paie. Tu, rîmă-n smîrc şi scurmă, Că el se-ndoapă cit o turmă. Fii fericit şi nu mai tot ofta Cînd creşte el din mămăliga mea şi-a ta. » BIBLIOTECA Un samsar, odinioară, De prin Ţara romînească, învăţat voind să pară, Mu ştia nici să citească. Dar era samsar avut Şi da bani cu împrumut. Să se-apuce să înveţe, Cum ar face oricine, Chiar tîrziu la bătrîneţe, îi părea că-i de ruşine. Faima trebuia păstrată Şi s-ar pierde dintr-o dată. Avuţia -i duse vestea Peste ţara şi departe, Şi prinsese şi povestea Că era burduf de carte. Mai putea juca un rol Dacă s-ar fi dat de gol? Ca ţăranul din zicale, Luase şi el ochelari, Socotind că pe parale Ies şi proştii cărturari. Dar degeaba şi i-a pus Cînd mai jos şi cind mai sus. El credea că banii Iui Pot orice şi dau şi minte, Că şi slavă orişicui Pune banul înainte. Şi se bucura, fudul, Că strînsese dindestul. Vorbă dulce, voce blinda, Surîzînd cînd împrumută, El da banii cu dobîndă, Mulţumit cu suta-n sută. Nu pe an, că nu e bună, Suta lui era pe lună. Numai de iscălitură Se ferea ca de deochi, Răspunzînd la-ncurcătură Că era beteag de ochi. Una-i sa numeri hîrtii Şi-alta este să le scrii. 539 în oraş, văzînd prin case Două, trei biblioteci, Lustruite şi frumoase Cu sculpturi şi bronzuri, deci Se caia întotdeauna Că nu are şi el una. Supărat, s-a chibzuit Cum s-o aibă, aşadar, Şi se hotărî-n sfîrşit Să-şi aducă un tîmplar, Şi a dat de la-nceput Peste unul priceput. îl tocmi să-i scoată-ndată Din rîndea şi dălţi, frumos, O bibliotecă lată De mahon cu abanos Şi sidef, cum alta nu e Şi cu chei, sa se şi-nome. -- « Să mi-o faci cît un părete Zise, razimat în cot, Şi, ascultă-mă, băiete, Mă-nţelegi, cu cărţi cu tot, Pe tipicul cunoscut, După cum am mai văzut, Cu cotoare poleite Şi cu titluri mari, pe piele, Cu chenare, ţine minte, Jos cu literele mele — Ţi-am mai spus cum mă numesc Şi cu semnu-mi boieresc. 540 Vreau o mobilă de lux, Cu sertare şi vitrine. Du-te la geamgiul FucKs Şi să-i spui că-i pentru mine. Te-nţelegi clin trei cuvinte: Sînt în firmă preşedinte ». Cărturarul dintr-o dată, Mîndru, fericit şi demn, Le avu dintr-o bucată, Poliţe şi cărţi de lemn. Toata spiţa-i boierească Va avea ce să citească. GÎSCA INSPIRATĂ Erai o gîscă şi tu, ca gîştele, mă rog, Şi te vedeam voioasă, la prînz şi pe la toacă, Cu gîtui lung, din guşe, cu pasul pintenog, Scăldîndu'te-ntre raţe cu gîştele'îitr-o troacă. Ca să-ţi grăbesc ouatul, ţi-am şi ales gîscanul, Din toţi cel mai destoinic, în cîrd, dintre bărbaţi, Dar tu, în loc de ouă, o vară şi tot anul, Mi ai pardosit ograda, cîntînd, cu găinaţi. Cînd s-a ivit, un vultur, pe cer te-ai vrut hultană. Să zbori şi tu în slavă ca el, fudulă ţaţă. Din aripile-ntinse îi lunecase-o pană Şi-o încercai, căzută la ţinem cotineaţă. PĂIANJENUL NEGRU Fabulă ÎI simţi cum te pîndeşte din pînza Iui de aur Păianjenul cel negru, cu genele de taur. Corect în redingotă, joben, mănuşi, monoclu, îşi face meşteşugul, discret, de mare cioclu. Pe un gherghef cît ţara, ascuns într-un fotoliu, Nebănuit îi ţese zăbranicul de doliu. El nu tocmeşte mortul, bucată cu bucată, Ca firmele de piaţă, ci ţara dintr-o dată. Şi fără suferinţe şi lacrimi, ci la rece, Tocmeala se urzeşte între mai mari, vreo zece. Ca bănuiala dreaptă din zvon sa nu se nască, El împlineşte slujba stăpînilor, de mască împarte miliardul cu ei în părţi egale: Atît la sută mie, şi restul dumitale. Contractele cu ţara sînt sacre şi legale. Şi astfel veneticul, samsar şi cot la cot Cu demnitarii zilei, mai e şi patriot. El are fabrici multe, întinse-n sus şi-n jos, Afacerea e bună, ctştigul e frumos, La una face gaze de oftică şi tuse, De-nec sau de orbire, precum i se ceruse; La altele, obuze, cartuşe, mitraliere. Slăbeşte talpa ţării, el creşte în putere. Dar cînd sc-ngroaşa gluma şi se aprinde casa, Se-adună ceata-ntreagă şi-o ia la sănătoasa. La mii de poşti departe şi peste zeci de graniţi, El ne-a cărat avutul în doniţe şi băniţi. Departe, peste ape mai multe, şi-un ocean, Că ţara pute-a oaie, a vacă şi-a cocean. 542 Păianjenul gîndeşte. . . în noua lui uzină, A născocit o altă, mai crîncena maşină. I au izbutit maşina şi ritmul ideal. I-aruncă-n guri văpaie, cărbune şi metal, Şi scoate pe grătare, în serii lungi şi-n şir, La fiece secundă, din ea un cimitir. Eu îţi urez, paharul în mină cind 1-ăi strînge. Să-mi sorbi în vin otravă şi-n fund să dai de sînge. Dihania-mbrăcată în platoşă şi zale, Flămîndă să ucidă, dă lumii iar tîrcoale, Şi iar i se năzare, C-aude zvon şi tropot şi huiet dintt-o zare. Am învăţat în vreme ce-ascunde grija asta: Se pregătesc în taină durerea şi năpasta, Cind va voi norodul minţit să o doboare Dihania flămîndă, cu bite şi topoare? Li'i rîndul să vorbească şi oamenii de rînd Ieşiţi în răzvrătire, mulţimi, ca din pămînt, Şi, hotăriţi la faptă, să lepede din lege Pe cei ce-aduc războiul, să-i prindă şi să-i lege, Şi, puşi în cuşti pe roate, tîlhari nebuni şi fiare, Să-i poarte-n huiduială prin ţări şi prin popoare. II UN CRITIC Dădeam să-l ocolesc, dar m-a zărit Şi nărăvit cu dulcile tîrcoale, M-a prins de braţ şi mi-a vorbit smerit: — « Ştii c-am citit-o cartea dumitale. Emoţia mă curmă, să mă ierţi. Am plîns şi-ţi mulţumesc c-am fost în stare. De ani dc zile ochii mei inerţi Nu mai ştiau ce este-o lăcramare. » M-am apărat şi dam să fug, dar el Mă-nţepenise bine-ntr-o vitrină, într-adevăr, dădusem chiar un fel De carte, cum se zice, la lumină. M-a dus aşa, cu surle şi urale, De mă credeam purtat într-un convoi De coruri şi cădelniţi monahale, Şi mă uitam în lături şi-napoi. înfricoşat să vadă orişicine în osanalele admirative, Că le răbdam şi mă priveau pe mine Fierbinţile lui mari superlative. 547 O laudă tîrîtă te insultă. Ocarad mai primită, că nu ştie Să gîdile trufia cu Unsoare multă, Făcînd cu tine-n gînd tovărăşie. Nu înţeleg nici azi că m-am ţinut S-aud un ceas sinistra secătura, Fără sad pun bocancul în şezut Şi sâ nud ard o palmă peste gură. IDEALIST Mă ia de braţ şi-n automobil, Sâ scap de el nicicum nu se mai poate. E un savant, mă rog, şi-un imbecil, Deci o superioritate. îşi iese din măsură şi din piele. Da sfiituri grave şi filozofează Şi e fudul că mi-a-nşirat, mărgele, Mărgăritare moi, de capră brează. E doftor, mi se pare,-n medicină. Dar cînd sughiţe, bunăoară, Se sperie, slăbeşte şi leşină La gîndul c^ar putea şi el să moară. începe fraza orişicînd cu: «Dacă Aş fi », de pildă, mare peste blegi, Ar şti ce trebuie să facă Şi-ar îndrepta şi ţara, mă nţelegi. L-ascult zicînd: « Din punctul de vedere », « Găsesc că », « deci » şi « prin urmare », « Momentul dat ». . . Urmează o tăcere Şi-ntinde la chibrit şi o ţigare. H psiholog şi poliglot, de fel. E mare cărturar şi profesor. Ar fi un loc, făcut ca pentru el, La un hotel, portar sau ajutor. PRIETENUL SUFLETESC Daca-1 întrebi de sănătate, El stă cu buzele umflate. Dacă-1 opreşti cumva la masă, Zice ca supa e prea grasă Şi, încă de la început, Bucatele nu i-au plăcut, îi dai ţigare şi-l surprinzi C-aşteaptă să i-o şi aprinzi. Te-ntreaba cît cîştigi din meserie Şi cît plăteşti semestrul de chirie. Se pare că ar fi avut Şi gîndul la un împrumut. La urma urmei, daca n-ai peşin, S-ar mulţumi cu mai puţin. Zici dumneata, el zice tu, Zici ba, El zice da. Nevastă-ta îi pare pricepută, Dar după faţă, cam trecută. Nu ştie ce-ai că ai albit Şi te găseşte mai slăbit. Cum te-nţelegi cu socrii şi cu fata? De undezi cumpărat cravata? 541) De mult nu se mal poarta cu dungi şi picăţele: De-i trece pe la mine, ţi-arăt pe ale mele. Mai scrii la vreo carte ? Ce te-ai mutat aşa departe ? De-ai stan oraş, ai fi-nţeles Că ar veni la masa ta mai des. Ce te gîndeşti să faci la vară, Că el şi-o va petrece tot la ţară. Te uiţi la ceas, că s-a făcut tîrziu. Ce să-i mai dai să scapi? Vreun rachiu? Dar vizita se prea lungeşte. Să-i spui ceva răstit, mai romîneşte ? S-a-ntunecat, se face unsprezece, Şi prietenul tău tot nu vrea sa plece. Nu prea se simte bine: La noapte poate c-ar dormi la tine. Te scoli, te strîmbi, el stă, puţin îi pasă. N-are măcar cei şapte ani de-acasă. CULTURĂ Cînd am făcut atitea şcoli Am înţeles să iasă advocaţi, Contabili, ofiţeri şi doctori pentru boli, Dar nu aveam nevoie de prea mulţi învăţaţi. Mai multă carte duce, precît văd, La lipsă de respect şi, la tot pasul, Cobesc golanii-a moarte şi prăpăd, De cum îşi vîră-n treaba noastră nasul. Stăpînii ţării sîntem noi, moşierii, Că ţara-i împărţita între noi. Să vie să ne-arate hotarele puterii Şi legea datoriei obşteşti nişte puţoi? 550 Le am dat învăţături, ca să ne fie în slujbe, de folos şi devotaţi, Să ţie fiecare de-o moşie, Fiindu-ne-n provincii şi-n Bucureşti argaţi. O teapă nouă şi nebănuită, Aşa-numiţii scriitori, Se şi ivi în slova tipărită, Numindu-ne duşmani şi-asupritori. Do breşe u-Argeş, Arion, Vlăhuţă, Kogîlniceanu şi-alte haimanale Au şi-nceput ţăranii să-i asmuţă Alăturea de unul, pe nume Caragiale. EVOLUŢIE Cucoana ceea-n zdrenţe şi uscată Mi-e cunoscută. Uite cum se roagă. Soţie,-amanta, astăzi hodoroagă, Ce mare rol jucase altădată I Făcea miniştri, şefi şi domni, ca-n şagă, La club, la vals, în cler şi în armată, Temută, căutată, ascultată. A dus de nas, în cîrd, o lume-ntreagă. Concesii, monopoluri, furnituri, Treceau prin patul ei de hetairă, Ieşite din lighean şi spălături. Acestea le ştiai şi le tăceai. Te-ntrebi acum, de ce mereu te miră Că ţara sta-ntre smîrc şi putregai? 551 CINE FUGE? Cine fuge pe bariexi, Alergînd din răsputeri ? Are barba pînă-n brîu, Cit un snop vărsat, de grîu, Şi cum fuge şi se duce De subt barbă'i saltă-o cruce, Pe un lanţ de aur gros, Ca să-i placă lui Hristos. Aur gros de giuvaer, Cu trei stele, ca pe cer, Şi căruţa lui cu foc Zbiară ca să-şi facă loc, Pe şoseaua cu grădini, Peste gîşte şi găini. Vrea s-ajungă cît mai iute, Că palatul îi cam pute. A primit înştiinţare Că sosesc din depărtare Viespile de fier, pe sus. Se-ndoieşte, ca Isus Să mai facă vreo minune, Ca în timpurile bune, Şi grăbeşte a-şi ascunde Bine părţile rotunde. Se piteşte-n sat, la proşti, Cale de vreo patru poşti. Prea Sfinţite Nicodime, Patriarh de la treime, Proştii fără altă treabă Se uimesc şi se întreabă Cum de-ţi uiţi în ceasul rău, Omule-al lui Dumnezau, Cu năravuri boiereşti Turma dată s-o păzeşti? 552 Binecuvîntata-ţi gură Ţi-este plină de Scriptură, Cită vreme, gras in ceafă, Stai la troacă, lingă leafă, Şi ierţi cîtemai păcate Cu trei deşte -ncîrligate. SCRISOARE Geneva 1907 Iubitul meu, de cînd lipsesc de-acasă, Am colindat din ţară în ţară mai frumoasă, Pe unde cînd te plimbi, în mers ca papagalul, înveţi ca papagalul să strigi în patru limbi. Mai trece cu vederea şi rogu-te mai iartă Că nu ţi-am scris din toate oraşele din harta. Mă recunosc, aproape ca-ntr-o oglindă spartă. Cînd ţara ni se zbate adînc în foc şi noapte îţi scriu de la Geneva, în nouă sute şapte. Tu, scrie-mi ced pe-acasă — ced nou, ca şi-n trecut, Dar trebuie să-ţi iîe un lucru cunoscut: Scrisorile din ţară, cît şi trimise vouă, Sînt desfăcute toate, aici, de-o sluga nouă. Guvernul ia cojocul, la noi, de pe ţărani Câ i trebuie la plata poliţiilor în bani. îşi are pretutindeni agenţi cu leafă mare, Că fără ei de-o treabă nu-i în stare. Acid stăpîn pe lege şi mare demnitar, Un domnişor, monsieur Monoar 1. El ţine o arhivă a lui şi o pecete Legală, dar păstrată poliţiei secrete. Poate că ştii că scutul pecetiei se-mparte în doua, cu o cheie într-o parte. 1 Maunoir. 553 Şi cu o jumătate alături, de vuLt&r. Sînt scrise două vorbe împrejur De-obîrşie latină, Care-nsemnează: « Facă-se lumină»1. Şi-ntr-adevăr, cum s-a citit pe scurt, Lumină s-a făcut. La noi, stăpîni pe ţară şi porţile Gheenei, Moştenitori ai vremii sînt fraţii Bratienii, Sînt trei într-o treime, Aidoma la suflet şi faţă şi-nălţime. Ca nişte popi, cu barbă. Păstrînd asemănarea, stufoşi de-atîta iarbă, Ca cel de altădată, Tot Brătianu dar vajnic, ce le fusese tată. Răscoala plugărimii lor nu le e pe plac. Vulpoii şi viclenii se prefac Că n-ar pricepe pricina de boală Care-a-mbrîncit ţăranii cu furcile-n răscoală. Ca să le pară mîinile curate Dau zvon că răul vine doar din străinătate. Şi caută prin lume pe cei care instigă Să scapere-n bordeie uscata mămăligă. Poliţia lui cere cetăţii geneveze Să caute romînii şi să-i supravegheze. Monsieur Monoar, ministrul, slugoi de teapă-naltă, Slujeşte asupririi din ţară, de unealtă, Duşmanilor dreptăţii ţărăneşti, Şi zi de zi trimite raport la Bucureşti. Scrisorile din patria-n viitoare Sînt luate-n aproape cercetare Şi strînse-n dosare, Şi pe cînd inima ne plînge Că neamul e-necat în sînge, 1 Fiat lux. 554 Poliţia, cu cealaltă-nţeleasă, Scrutează lacrima de^acasă Şi judecă suspinul interzis, Dintr-un dosar, pe care-1 ţine-nchis. Nu s-au aflat din vraful de scrisori Nici vînzatori şi nici instigatori. Nici asta Brătianului nu-i place Şi ţine adevărul ascuns în el şi tace, Ca un buboi ce coace. Noroc că Wilhelm Teii, cel legendar, E*acum la poştă dîrz funcţionar. Dezvăluind mîniei generale Ticăloşia cutrei federale, S-au scos la cuvenita scărmănare Cîteva mii dosite de dosare, în slujbă la-mpăraţi, la ţari şi regi, De ani întregi. în ziua scărmănării a fost, na miaza mare, Zvîrlită-n foc arhiva de dosare. GURA LUMII Măgarul, călărit de un unchiaş, îl duce fiul de dîrlog, Şi nici nu au intrat încă-n oraş, Că trei muieri, cam slobode, mă rog, îi dau cu tifla: — « Cum ? Nu ţi*e ruşine Să'ţi laşi copilul desculţat pe jos Şi să te care el pe tine? Şi mai şi rîzi, bătrîne puturos ? » 555 Bătrînul n-are ce să spuie Şi, ocărit cum fuse în zadar, Opreşte-n loc, descăleca şi suie Numaidecît băiatul pe măgar, Şi ia dîrlogul, ca să-l ţie el. Gîndindu-se la cele întîmplate, Unchiaşul, cam slăbuţ şi mititel, O ia scîlciu prin tîrg cu greutate. Dar doi moşnegi înjură pe băiat: — « îţi şade, nesimţitule, frumos Să stai acolo cocoţat Şi laşi pe taică-tu pe jos? » Băiatul sare iute de pe şa Şi tatăl şi copilul se-ntrebară: — « Ce facem de ne-o merge tot aşa ? Cu o găina-n traistă, La tîrg nu-i mare treabă. Dacă ştiam, ai dracului să hie Şi ochii să le iasă, Nu mai plecam cu noaptea-n cap, Ilie. Mai bine ne-am întoarce, băiatule, acasă ». Se chibzuiesc, mai stau, se mai frămmtă, Se uita înainte şi-napoi, Şi cu nădejdea tîrgului înfrîntă, încalecă măgarul amîndoi. Dar o nevastă şi un gospodar îi întîlnesc pe drum, la o răscruce. Şi-i plîng: — « Nenorocitul de măgar S^a-ncovoiat şi nu mai poate duce ». Mai ramînea să facă o-nceTcare, Să ia de-acuma dînşii măgarul la spinare. III BALADA ÎNGHIŢITORULUI — «Vezi cum îţi dă cu tifla omul din colţ, vecine, Şi te batjocoreşte de-o vreme şi mai bine?» Vecinul, stînd pe-o rină, cu spatele, tăcut, întru tîrziu răspunde cu — « Nu ştiu, n-am văzut ». — « Ţi-a scos şi limba, taică, şi-acum te-a şi scuipat. » — « Vai, dragă, ce greşeală ! E cel mai bun băiat! » — « Dar ţi-a lipit şi-o palmă, pe falcă, şi mai multe.» — «Cine şi-ar pierde timpul şi firea să te-asculte?» — «Păi, ţi-a cîrpit vreo sută. . . Te-ai cam învineţit.» — « Aştept sa mai dea una, că nici nu le-am simţit. » — « Trezeşte-te, că iacă, ţi-a tras-o şi pe aia. » Să ştii că-ncepe-acuma,-mi zisei, mă, şi bătaia. Care pe care, zicu-mi, aci era-ntrebarea. Dar pălmuitul, rece, i-aprinde şi ţigarea. Şi ce să vezi? înghite şi un picior, şi iară, Şi zice : — « Lovitura e nereglementară. Au curs şi celelalte vreo sută de picioare.» Răspunsul: — « Nu mai crede ce vezi, că nici nu doare. Dar dacă ţi-e dorinţa, cum am băgat de seamă, întreabă-1 cine este, te rog, şi cum îl cheamă. Atîta eleganţă în orişice mişcare, Atrage după sine răsplată şi onoare. » — « Te-admir cît rabzi, vecine. Te spurcă şi te bate Şi tu primeşti cu zîmbet şi cu seninătate. » Din snoavă, cititorul de stihuri o să-nvcţe Că frica se numeşte, la unii-n tîrg, nobleţe. 559 UN VIS URÎT Întîi, cînd s-a culcat, S-a mai uitat o dată pe subt pat, Subt draperii şi chiar pe subt covoare, Cu sfeşnicul şi-un muc de luminare. Că e firesc, mai mult decît firesc, Să nu se prea încreadă în cei ce-1 slugăresc Şi nu ar vrea să aibă vreo uimire, După ce va intra în aţipire. Pe la boieri e naturală, Intre stăpîni şi slugi o bănuială. Asigurat, senin în dormitor, S-a-ntins frumos şi cască. Somn uşor! Şi totuşi, vezi, uimirea s-a ivit, Un zgomot, la-nceput nedesluşit, în toiul nopţii şi-n palat, Ca un murmur, încet s a adunat Şi zgomotul s-a-ntins de dinafară Şi a intrat şi s-a suit pe scară. Cum a răzbit pe uşile-ncuiate, Cu broaşte mari şi cu lăcate, Că scările şi cu pridvorul Le bate cu pingeaua tot poporul? Şi strigă, dar ce strigă nu-nţelegi, Că n-auzi graiuri şi cuvinte-ntregi, Ci sa-ţi ascuţi auzul, să te ţii! Sute de graiuri şi de seminţii. Şi, în sfîrşit, şi-n dormitor năvală. Portarul porunceşte: — «Tovarăşe, ia scoală! Avem cu dumneata o socoteală ». Buimac, holbează ochii, apoi şi-i cască iarăşi. Bărbat de stat cu un portar tovarăş X 5G0 îl ocărăsc şi-l scuipă mic şi mare Şi-l zgîlţîie mereu mai tare, îi pun cătuşe grele de mîini şi de picioare. Aude şi nu-i vine Să creadă : — « Jos !. . . Ruşine ! La temniţă cu tine i La moarte ! » strigă unii şi « La spânzurătoare ! » L-apucă o sfîrşeală, gîndindu-se că moare. Ce temniţă adîncă \ Stă-n beci de ani de zile, nu bea şi nu mânîncă. S-au înmulţit cu anii, Gîndacii lungi, păduchii, şobolanii. Puţea. Ar fi fumat. Ce bun era trabucul cu rom, de la palat 1 Şi i-au crescut o barbă, de mult nebărbierit, Şi unghiile-ntoarse, de schivnic, dintr-un schit. Legat de o verigă şi de un lanţ zidit, S-a cocoşat şi tare-a-mbrătrînit. îşi aducea aminte, pe paie, în ungher, C-ar fi purtat porecla, în stat, de om de fier. 1 se suia un nod în gît. N-a fost, din fericire, decît un vis urît. Energicul bărbat S-a liniştit de cum s-a deşteptat. Căzuse-n somn, din pat. FOAIE VERDE LA PARIS La Paris, între pahare, Şed în coate, pe ziare, Foşti curteni şi foşti boieri, Cîţiva buni stăpîni de ieri, De cînd stau pe dinafară Ei suspină după ţară. Că se nimeriră toţi Mari romîni şi patrioţi. 3$ — c. 327 561 Doar o dat-au şovăit, Cirul s au strins şi au fugit, Cînd corabia $e-neacă, Şobolanii, droaie, pleacă. Din pîrjol, ca de-obicei, Au tulit-o-n cird şi ei, Cu o muscă pe căciulă, Groasă -n pîntec şi sătulă. Truda voastră, măi Ioane, V-au cărat-o-n geamantane, S-aibă să benchetuiască Din sudoare roinînească. Tălmăcită în valută, A-ncetat să le mai pută. Gîndul li se-abate-n ţară Insă hoitul, bunăoară, S-au grăbit cu-ntîietate Să şi-l ia-n străinătate; Cel cu pipota mai mare Să şi-o puie la păstrare, Unde sînt asigurate Miliardele furate, în depozite secrete, încă de pe cînd, băiete, Se bateau în piept, Ia Moşi, Pentru glie şi strămoşi. Strămoşiile şi glia Merg cu genealogia. Poţi fi mare patriot Chiar de n-ai pierdut de tot Sîsîitul pe silabă, Moştenit de la tarabă. Peste ţări şi peste ape Simţi că ţara-i mai aproape. Scumpe fură toate celea Dar mai scumpă ţi-este pielea. Pai văzut? Cind să răspundă, Au pierit într-o secundă, Parcă nici mar mai fi fost. Tu, Ioane, gol şi prost, Ai rămas pe brazda ta, A plivi şi secera. Putregaiul de strinsură Ajunsese la coptură Şi buboiul de pe oase, îngrăşat cu vîrf, crăpase. Haimanaua fără ţară, Pripăşită şi fugară, Luînd trecutul cu chirie, ŞPa făcut şi-o meserie: Din senin şi dintr-o dată, Se propune exilată. Maimuţoii ciocoieşti S'au trezit în tren Bălceşti. — « DaţPne cite^o hîrtie, în trei limbi, de mărturie, Că în timpurile grele N-am gindit numai la piele Şi că ceasurile mari Le-am trăit mîncînd dolari. » Zice unul mai cu vază: — « Ştiţi că-n ţară se votează? >/ - « Ştirea ne interesează. » 663 — «Aflu ca poporul tot Merge, om cu om, la vot, Şi, ce nu s-a pomenit In răstimpul fericit, Toată breasla, toţi golanii, Tirgoveţii şi ţăranii, în opinci şi în obiele, Şi muierile, şi ele, Vizitii, grăjdari la noi, Şi ciobanii, de lu oi. Locul nostru, de acuş, O să-l ia un lăcătuş. Şi-unui advocat samsar îi urmează un dogar. Cum vedeţi, mă rog frumos, Lumea s-a întors pe dos ». V'amintiţi de ţara bună? Lucram bine împreună, Pin-a nu se aprinde casa Şi-a o lua la sănătoasa, Cu bănet şi catrafuse, Valvîrtej. — « Ce bine fuse ! » — « Ne scuipam, ne ocăram, Dar uşor ne şi-mpăcam. Pentru drepturi şi putere, AleTgam după avere. Cu o mie de pogoane Nici nu-ţi mai păsa, cucoane. Cu o mie de hectare Alegeai un domn mai mare, Şi cu patruzeci de mii, Cu cirezi şi herghelii, 564 Mori, ţiţei, păduri şi sate Şi-orişice, pe săturate, Erai autoritate. Ţi-era voia respectată în justiţie şi-armată Şi-l numeai şi îl scoteai Orişicînd, pe cine vreai, Admirînd cum se-nvîrteşte Totul, tot, pe zece deşte. Şi desigur, cei mai tineri, Veri, nepoţi, băieţi şi gineri, Trebuiau încurajaţi Să ajungă deputaţi, Senatori, bărbaţi de stat. Un mandat de deputat Era, dragă, o arvună Care merge dimpreună, Ca vocala cu-o consoană. Cu silabele ,,Bu-get“ Aveau dreptul, get-beget, Să se-nfrupte din belşug, Ca viţeii, care sug. Nu e ţara lor, cînd vor? Nu e maica, vaca lor? Nu mai ştiu care netot Născoci un singur vot, Ca acum, după răzbel, Voturile sînt la fel. Coconaşul Cu rîndaşul E totuna şi egal. Ce dezmăţ î Ş{ ce scandal î Trei colegii erau rele? Vai de păcatele mele I Uite, parca mi-e ruşine Că votează orişicine. Vrei să fii şi tu ca mine? 565 Ţi'arătam eu, stai niţel, Că nu sîntem toţi la fel. Cînd vedeam că te întreci, Te turnam, legat, la beci. Vreai şi tu să te alegi, Nemîncat de ani întregi, Şi să faci, tu, alte legi? Zău? De fiştecare falcă Te-alegeai cu o scatoalcă, Să n-o uiţi cît mai trăieşti, Să nu uiţi nici cine eşti. Dacă nud mai dam de fund, Luam şi urna s-o ascund. Cei mai buni alegători Ne votau de zece ori. La prostime mai tîrziu Dam cinzeaca de rachiu Şi de fitece fiţuică Polul şi un chil de ţuică. Cîştigam aşa un loc, Numai cu un boloboc. Sigur ca să fii de tot, Sculai şi pe morţi la vot. Minunata de metodă îi tihnise şi lui Vodă.» Oratorul de la chef Părea să fi fost un şef. Cauză, necauză, Se făcu o pauză. Dar în masă, deodată, Se porni un pumn să bată. însemna, din asistenţă, Că grăieşte-o excelenţă. Spinului, ca o femeie, îi venise o idee. 566 îşi trecu mina prin par Şi grăi, intr-adevăr: — « Vreau să ştiţi ce nvam gindit, De trei zile nedormit. Nu glumesc, nu spui poveşti... Să le sorim la Bucureşti. . . Că ie-«am da, din timp, şi lor Hocărît un ajutor. Prin tocmeli şi înţelegeri, Să le facem noi alegeri, Cum ştim noi şi le-am făcut. Pe tipicul cunoscut. Avem leacuri şi reţete încercate şi concrete. Pentru fel de fel de cazuri, Mutre, nazuri şi necazuri, Sfori sucite-n zeci de chipuri, Chiuluri, panglici şi tertipuri Şi, de s-ar ivi buclucul, Mîngîieri cu cauciucul. Mă aştept, că, mai apoi, Să ieşim la vot şi noi. Dar nu punem în scrisoare: Domnule sau frăţioare Sau: stimate, onorate, Titluri vechi şi perimate, Ci, dibaci cum sîntem iarăşi, Vom începe cu: ,,Tovarăşi.''. Cred că, recunoscător, Cel mai mare-n rîndul lor Ne dă-ndată, tuturor, Şi moşiilc-ndărăt, După cum o să v-arăt, Şi astfel, mai dai, mai lasă, Ne vedem iar domni acasă. Cit priveşte monarhia, S-a schimbat filozofia. Am ajuns de cîţiva ani Democraţi republicani. Suveranul, mult iubit, H de altfel absorbit De supreme interese, în gîlceavă şi procese, Testamente şi-mpărţeală De moştenire regală, tntt-o ţară depărtată, A chemat în judecată Şi pe fosta ţiitoare, Una din moştenitoare, Grijuliu ca banii-i scapă — Şi pe taică-su din groapa. Mîndră, sfîntă dinastie, Ai căzut în ţigănie. Este vremea, se-nţelege, Să-nălţăm pe noul rege, O prajină-n Cişmigiu, Cu o teaca şi-un chipiu. Trebuie iar înţeles, Să scrim clar şi-n chip ales, N-avem la Paris, prezente, Toate marile talente, Minţile mai eminente, Toate penele măiastre, Strînse-ale culturii noastre? E ştiut, cultura toată, Ca şi noi, îi exilată, Şi, ca să vorbim deschis, Elita-i aci-n Paris Şi adevăratul stil, Neaoş, scrie în exil. N-avem un trecut şi fapte? Oare nouă sute şapte Nu-i al nostru, domnii mei N-avem scopuri, nu idei? 568 Nu-i ideea cea mai bună Ca fugirăm împreună ? Daţi-mi ţara îndărăt Şi ce pot am să v-arăt. Am concepţii în exil, Şi poporu-i imbecil. Faci din el ce vrei şi-ţi vine, Ca să rabde ştie bine. Rabdă tot şi tot înghite Timpuri ne mai isprăvite. Ca înghiţitoarea lui Alta-n lumea asta nu-i. Dă-i borhot şi muci şi sînge, EI înghite, nu se plînge. Cine vrea, cum vrea tl minte, Imbecilul e cuminte, Zece veacuri şi răbdarea l-au lărgit înghiţitoarea. Cu cinzeaca şi cu fleica Uită tot şi toate neică, Şi pe mă-sa şi pe ta-su Şi ne creşte noua nasu. în temeiul căpătat Orişicare ipistat Este şi bărbat de stat. Asta, vezi, de noi se ştie Şi avem psihologie. De asemenea se ştie Că plutim în poezie Şi, fugind accelerat, Ne-am găsit şi adunat. Şi cu toate că-n absenţă, La mezat şi-n concurenţă Să ne scoatem pe furiş Ochii am ţinut morţiş. 569 Sa avem vreo cinci guverne, Cu miniştri de Externe Dreapta, stingă şi mijlocul. Şi ne-ntoarcem şi cojocul. Mai avem şi cîţî fugari Tot ntîţia cancelari. » într-adins ori din greşeală, Prin Paris trecea Păcală, în iţari, cu traista-n băţ, Se brodi pe la ospăţ Şi-mbucînd din mămăligă, l-auzea de jos că strigă. Zise-n sine: — «Să mă sui Şi trei vorbe să le spui: Puneţi-vă pofta-n cui. Ce a fost s-a isprăvit, Ce-aţi catatară-aţi găsit, îngrijiţi mai abitir De guverne-n cimitir Şi mîncaţi şi înghiţiţi Banii ţării măsluiţi. Eu v-aş mai ura atît : Să vi se oprească-n gît. » IV TRIŞCA Un biet plugar, odată, să-l sufli, sad dai jos, îşi înjghebase-o trişcă şi fluiera frumos. Sta-ntr-un bordei, departe, la marginea de sat, Dar se-auzea cum cîntă din fluier, suspinat. Din cobză şi din flaut, din frunză şi din drîng, Cîntau demult şi alţii cînd horele se strîng, Dar nu ieşea din scula nici unui nătărău — Atît alean de suflet şi leac de ceasul rău. Treceau pe la bordeiul, ascuns acolo-n bozii, Şi teferii şi răii, fireşte, şi nerozii, Şi rămâneau s-asculte, tăcuţi şi duşi cu gîndul, Cum îşi purta el ghiersul, din fluier desfăcîndu-1. Cînd graurul, cînd mierla, cînd cucul, cînd prigorul Şi zvonul ciocîrliei îşi luau din fluier zborul, Şi parcă o pădure întreagă, la răspînte, Din ulmi, din fagi şi paltini se ridica să cînte. Veneau şi lăutarii oraşului, trimişi Să prindă tîlcuirea cîntării, pe furiş. Căci fluierul trecuse de sine şi, amară, Avea în el şi voce de om şi de vioară, Şi glas de vînt şi vaiet de holde şi de ape, Şi geamătul furtunii cînd fulgeră pe-aproape, Şi grindină şi trăznet; tăceri şi presimţiri Urzeau păinjinişul rostirilor subţiri, Incit ascultătorii, din cîmp şi de la stînă, Scăpau şi ţîţa oii şi secera din mină, Cînd l-auzeau din muncă, năuci şi luaţi din lume. La nunţi şi la botezuri, la zilele de nume, Cîntau, să se-mpletească, tot soiul de unelte, Adinei, molii şi zvelte; 673 Ele cîntau pe plată şi luate cu chirie, Iar el, în dorul leiei, golan fără simbrie Şi n-avea nici cămaşă, opinci întregi şi cioareci Şi prăpădit, în zdrenţe, părea mîncat de şoareci. N-avea nimic pe vatră, de-abia un fir de soare, Dar n-avea nici suspine şi doine de vînzare, Că harul nu se vinde Pe bani şi pe merinde. Te temi să pipăi banul cind crezi că nud a bine, Şi harul, ai credinţa, că e străin de tine. îi ajunsese faima trişcarului departe, La ştiutorii scripcii şi meşterii de carte, Şi au venit sad vadă cu ochii, la bordei, Boierii meseriei de cîntec şi condei, îi ziseră, găsindud: — « Prea bine, dar se cere Să nu ne pierdem firea şi punctul de vedere. Sînt pravile şi dogme şi, fără de-ndoială, Nu ţi-e iertat să fluieri din buze, fără şcoală. Orice privighetoare şi mierlă recunoascăd, Cum l-am primi să cînte pe insul fără dascăl, Fără hîrtii semnate, cu număr, an şi zile De pricepuţii noştri la rubrici şi ştampile? Ai îndrăznit cînd hora şi lanţul ei se mişcă Să amăgeşti flăcăii şi fetele cu-o trişcă. Tu nu ştii ce-s acelea şi nici nu ai idee, O gamă, un solfegiu, un portativ, o cheie. Nici cînd te dai de gol La un diez, la un becar, la un bemol. Ştii tu ced un andante, de pildă? Vezi? Nu ştii. Faci ca nerozii doine, stihiri şi melodii, Că muzică şi artă şi contrapunct se-nvaţă în şcolile înalte şi-n zece ani de viaţă. Doar diploma pe care o dă academia Te-ndreptăţeşte meşter şi face măiestria. » — «Te-aud vorbind, cucoane, şi după cum ţi-e placul, Eu cînt, să am iertare, cum cîntă pitpalacul, îmi vine cum îi vine să dea din cioc şi lui. Şi n-avem nici o vină mintea nimănui. Să mă păzească Sfîntul să pui la îndoială Puterea căpătată a minţilor la şcoală. E vorba noastră veche: „Ai carte ai şi parte". Că slova-nvaţă graiul şi ginJul să se poarte, Dar carteu-nfumurată de goi şi fudulie Poate că e mai proastă ca neaoşa prostie. Pe vremea noastră singuri ştiau cititul popii. Noi ne trudeam cu plugul, cu secera, cu snopii, Şi popii vai de lume, că preoţii de ţară Spuneau din molitvelnic mai mult pe dinafară. De le ntorceai bucoavna, citita, răscitită Molitvă''U'iigropăciunii, ei îşi pierdeau sărita. Din neam în neam cu boii pe brazdă şi ciobani, Noi sîntem proşti, bădie, de două mii de ani. Şi totuşi, luaţi de vuituri şi îndurînd arşiţa, Noi, proştii, pe o trişcă, făcurăm Mioriţa. Te-ai luat cu minem vorbe, boierule, la trîntă, Mai bine pune gura, ia trişca mea şi cîntă, Să ascultăm nu vorba, ci ghiersul cît îţi face, Că nici ţăranii noştri nu-s nişte dobitoace. » — « îl auziţi ce spune? Un mut, la început, Din vorbă-n vorbă-ajunge obraznic şi limbut, I se dezleagă limba anapoda şi-n loc Să tacă, te mai face că eşti şi dobitoc. Să o curmam, băiete, căci, cum se vede treaba, Ai cap de buturugă şi trăncănim degeaba. Mai bagă'ţi trişca-n bete,'ncrezutule zevzec. N'«m nici un chef cu tine Ia fluier să mă-ntrec. N-aş vrea să-ţi sug scuipatul şi să mă-nfrupt cu bale Din trişca ta mînjită cu muci şi cu zăbale. 676 Vrea s-o pupăm, s-o lingem în vîrf, auzi, colega? Noi mâieştri cu faimă, noi Alfa şi Omega. Din fluier ce să iasă, oricît de bine cîntă, Mai mult ca o bătută în praf şi-o sîrbă frîntă ! » Deşi măreţi şi meşteti, ei nu ştiu că totuna Sint harfa cu vioara şi flautul cu struna Şi că puterea tainei lăuntrice-mprumuta Şi scindurii crestate oftat de alăută. Ţăranul scoase trişca din sin: — «Păi, e de soc Şi mică, zise, alta-n cămaşă mare loc. Cu mina mea am rupt-o clin pom, şi cu briceagul. O-nvîrt pe sub mustaţă, de mi-e mai mare dragul. Ea s-a-nvăţat să cînte de cînd era-n copac Şi-mi cîntă-n sin, la piele, şi singură, de-o tac. Şi nu mă simt destoinic. Cînd fluierul tăcut începe să zvîcnească, eu numai U ajut. De ce vă mai răstirăţi la mine? Sînt netot, Nu ştiu nimic, aşa e, dar fac şi eu ce pot ». — « Nici n-are şapte găuri, cum trebuie să fie, Ca să se-nfiripeze din ele o chindie », Mai ziseră-nvăţaţii, uitîndu-se la sculă. — « O gaură, răspunde trişcaru,-i prea destula. Cînd povesteşte, cîntă şi dă învăţătură, Nici omul n-are, nici el, mai mult decît o gură ». O FURNICĂ O furnică mică, mică, Dar înfipta, va să zică, Ieri, la prînz, mi s-a urcat De pe vişinul uscat, Pe picioare, pentru căci Mi le-a luat drept nişte crăci. 576 Mărunţica de făptură Duse, harnică, la gură O fărîmă de ceva, Care-acasă trebuia Aşezat în magazie Pentru iarna ce-o să vie. — « Un’te duci aşa degrabă ? Gîndul meu mîhnit o-ntreabă, încă nu te-ai lămurit Ca greşeşti şi-ai rătăcit? Cu merindea îmbucată Te-ai suit pîna-n cravată Şi mai ai pîna-n chelie Două dealuri şi-o bărbie. Nu vrei, tata, să-ţi arăt Cum iei drumul îndărăt? Să-ţi mai pui o întrebare: E aproape de culcare; Unde dormi aici, departe? într-o pagină de carte? S-ajungi virgulă tîrzie într-un op de poezie ? » Mă gîndesc ce-i de făcut S-o feresc de neştiut, îngrijat de ce-o să zică Maica stareţa furnică De-o lipsi din furnicar, Şi-o aşteaptă în zadar. SMARANDA Batrîna Manda toarce lînă De-abia mai vede, de bătrînă, Dar firul ei, din cîte fire, Nu se mai toarce lung şi mai subţire. Nud vorbă că, dregîndu-şl glasul, Din cînd în cînd îi pică nasul. Dar picătura lui, uşor, Se duce-n caier şi-n fuior. Ea nu e de cînd ştiu şi niciodată, Orice se-ntîmplă, întristată. Răspunsul ei a fost mereu: « Aşa vrea bunul Dumnezeu ». Cu furca^n brîu şi subsuoară, O fură toţi, la tîrg, la moară, Şi nu-i femeie mai săracă. Nu ştie număra şi pleacă. Ded moare una din copile, Zice că nu mai are zile, Dar la soroace nu pot sa rămîie Mormintele fără tămîie, Şi-n postul mare, deopotrivă, Nici morţii ei fără colivă. Cumătră Manda s^a născut Acum un veac şbun sfert trecut Şi arem viaţă cu codiţe, Minca-le-ar mama, încă trei fetiţe. 678 Fetiţa M a udei cea mai mică, Un piţigoi de trup, o rîndunicâ. Se pierde printre gîşte şi curcani, Şiîmplinit de-abia optzeci de ani. Dă tot ce are, Manda, de pomană, bau mai rămas marama şi-o icoană. GIUVAERE Zi cu zi, îmi faci cadou, Puică galbenă, un ou, Şi nici n-ai avut habar Că-mi laşi zilnic în cuibar, Parcă lunecat din cer, Dintr-o stea, un giuvaer, în uimirea mea adîncă, Uit că oul se mănîncă Şi mă uit, mărire ţie! Ca la o minunăţie. Âsta-i oul de găină? Asta i ochiul pe slănină ? Ăsta S'a vîndut în piaţă Ieri şi azi de dimineaţă? Nu se poate ! Ce nu ştii Că nu vînd bijuterii Marna Voica şi Dumitra Nici cu coşul, nici cu litra? Precupeţi de har şi nimb? Marfa asta nu-i pe schimb. Prin petale de opal Se străvede un cristal Şbntr-un sîmbure de ceaţă, vStrînsă'n tainele de viaţă, 579 încolţeşte veşnicia. Asta ţbe bijuteria. Puică, ouăle matale Nu le capeţi pe parale, Că slut lucruri geniale. Aoleu, ce proastă eşti! Nici măcar nu te gîndeşti. SECERA Parc-ar fi căzut din cer Luna nouă-ntr-o livadă Şi i'au pus un lemn miner, Ca să ţie bine-n coadă. Şi cum umblă în răspăr Prin grîu zvelt ca papurişul, Pare luna-ntr'adevăr Că-şi începe secerişul. Leana seceră şi taie, Cinge snopii pe mijloc Şi din snopi clădeşte claie, Cîte cinci, din loc în loc, Pe ciad Craiul-nou, din cer, Mai tîrziu s»a bucurat, Surioara lui de fier Argintiu, cum a lucrat. 580 LA COSIT Zboară coasa prin trifoi Şi prin mei, lingă zăvoi, C-a ieşit, flăcău vînjos La cosit, şi Făt-frumos. Oacheş, nalt şi lat în spete, El a luat-o pe-ndelete Şi-n răstimpuri, trei minute, Bate coasa şi-o ascute. Cosînzeana, care-i gazda, Rîde cum întinde brazda, Retezînd trifoiul, meiul, Parcă scrisă cu condeiul. Cînd cositul l-a sfîrşit, Cîmpul pare împletit, Ca o scoarţă verde-n dungi, Şi urzit pe fire lungi, Cu izvod, din loc în loc, Floarea macului, de foc. Şi zăvoiul tot miroase A izvor şi tiparoase. V ZMEU’ Zmeu’, dog de vînătoare, E frumos la arătare, Falnic, sprinten şi semeţ. Nu e cline de coteţ. E uşor, cînd sare-n vie, Ca un fulg de păpădie. Trece zidurile-n zbor, Elegant ca un cocor, Iute ca un glonţ de puşcă. Dar e cîine care muşcă. El pe nimenea nu lasă Nici să intre, nici să iasă, Nici în curte, nici din casă. Orice mişcă, muscă, miţă, îl jigneşte şi-l aţîţă. Cînd îi este vocea trează. Sperie şi-nfricoşează. De un timp îndelungat, Aşa glas n-a răsunat De pe cînd cu Apa-mare, Pe cînd cîinii, mi se pare, întreceau în trup măgarii Şi găinile ţînţarii. Că a fost, cu-adevărat, Cum din carte am aflat, Un răstimp cînd toate cele Creşteau dincolo de piele, 585 Fără frîu şi alandala. Ca, de pildă, portocala, Mai umflată ca dovleacul, De cădea de-a berbeleacul, Cu felia cît o doagă, îngrozea o lume-ntreagă. Pe atunci un cetăţean, Moldovean sau bănăţean, Din călcîie pîna-n ceafă Era lung cît o girafă, Şi erau stăpîni, aleşi, Cei care mîncau cireşi Stînd pe pîntec, drept din pom Elefanţi cu trup de om. Astea toate peste hopul Care s-a chemat Potopul. Cînd vorbesc cu dînsul, Zmeu’ Face, ca de bronz, pe leu* Dintr-un loc din ţara lui, Nu-i nevoie să-l mai spui: Leul mare şi cumplit Care s-a cam rebegit. Rogu-1; « Domnule, pofteşte ». Ştie numai englezeşte Şi 4 deprind treptat cu-nvăţul Neaoş, mai mişcînd cu băţul. Cu'aşa lord nu e frumos Să fii nepoliticos. Limba băţului nu-nşală. Că-i din veac universală Şi-i ciudat că, de-orice soi, Cîinii latră ca la noi Deşi Blak, şi neam de zmei, Se miroase cu Ursei i 586 Îngîmfat şi încrezut, Zmeu-i cneaz recunoscut Pe grădină şi ţinut. El nu suferă şi nici Nu le iartă pe pisici. Numai o ciorovăială Nud prea intrăm socoteală : Cu motanul Bob, roşcatul, Care, tolănit de-a latul, Şi cu mutra somnoroasă, Scoală capul sau şi-l lasă. îl ia-n glumă şi pe el, Ca pe-o javra de căţel. Zeci de urme de duel, De război şi vitejii, De prin pod şi magazii, Şi de box, pe fălci şi nas, Au făcut din Bob un as. Cum s-a spus în grai de sport, Cînd cîştigi aproape mort. Şi e lucru de mirat: Bob nu-i încă publicat. El dă lupta, ba cu doi, Ba cu trei şi cinci cotoi, în scandal cu tărăboi, Zmeu-l cată şi-l pîndeşte Să-l apuce tîlhareşte. Dar Bob şade-ntins şi doarme, Ca voinicul, fără arme, Şi pe cît de iscusit, Zmeu-a şi chelălăit, Că-ntr-o doară, vezi, băiete, I-a şi pus Bob o pecete Şi s-a iscălit pe bot, Doar mişcînd niţel din cot. 587 Din. cîte-o dezamăgire Zmeu’ nu-şi mai vine-n fire. Astfel, ieri, prinzînd din vînt, Un scatiu, lingă pămînt, A fugit cu el în gură Dincolo de bătătură. L-am strigat; — « Nu ţi-e ruşine, Dacă nu de el, de mine, Măgădaule, să-ţi pui Mintea c-un crîmpei de pui! Du-te, să nu te mai văz. » Se pitise prin ovăz Şi, trufaş că e mustrat, M-a certat şi m-a lătrat — Şi scatiul i-a scăpat Dintre dinţi, şi a zburat. . . Bravo l Pasăre isteaţă Care-mi cînţi de dimineaţă Dintr-un vişin cu beteală. Să te mînce vru Păcală, Şi-a mîncat o păcăleala. (O să-ntreb, cînd o să-mi pice Un lingvist, cum i se zice, Că-s uituc, Doamne fereşte, Lui Păcala-n englezeşte.) Nemaipricepînd ce-a fost, Zmeu’ cam rămase prost Şi cu buzele umflate Despre cele întîmplate. 588 Se tot uită-n sus, in gol. Porumbieii albi, în stol, Rîndunici, sticleţi şi vrăbii, Ca nişte luciri de săbii, Le vedea că se perindă în văzduh ca-ntr-o oglindă. Bosumflat şi umilit, încă nu s-a lămurit. A văzut întîia oară Că ce se mănîncă zboară. GREIERELE A-nceput un greiere Casa s-o cutreiere. Şuieră Şi fluieră Şi să dormi nu te mai lasă Parc-ar fi la el acasă. Ducă-se în altă aia, Că mi-a luat-o el odaia Şi mă bate la ureche Struna lui de sîrmă veche. De-o mai fi cum a-nceput, îmi iau traista şi ma mut. Ai văzut neruşinare? Sîmbătă, amiaza mare, Fără nici o-nştiinţare, A venit, s-a instalat Şi s-a pus şi pe cîntat. Eu, ca omul aşezat, 689 Nu pun mina pe pian Decît rar, din an în an, Pe oboi sau clavecin : Să nu supăr pe vecin --Dar şbatuncea cu măsură Şi cu degetul la gură, Cînt vreo polcă sau vreo horă, Pin*la anumită ora. Nepoftitului din casa Prea puţin de noi îi pasa. îl tot caut în zadar Şi nu dau de lăutar. Dintr-un drîng cu limba frxntă, EI s-a pus pe chef şi cînta, Undeva, printr-un ungher, La umbrelă, Ia cuier; îl aud de peste tot, Şi din podini şi din pod Şi nu mă pricep cum face Cad aud şi-atunci cînd tace. De cinci ori am aţipit Şi de cinci ori m-a trezit Oaspele afurisit. Ma frămînt, ascult, aştept Cu duşmanul să dau piept, Dar el, molcom şi huihai, Dă din cobză şi din nai : Ori că zgîrie pe seripcă, Ori că rîcue o şipcă, Cîteodata pare, parcă, Pe sticlete cad încearcă Sau că-ngînă pe departe Pila-n ciob de sticle sparte, C-are multe şi destule Şi gîtleje, dar şi scule. Şi. . . atunci ? Am luat în gură Apă, şi cu-o stropitură L-am scos dintr-o crăpătură. Nimerisem sub perdea, într-un colţ de duşumea, îl văzui, se scutura, Şi nu mai putea cinta. Udă, leoarcă, răguşită, Vocea-i moale e scîncită Şi caricatura bearcă A uitat să mai şi meargă. Mi se face, însă, milă De făptura lui umilă. Suferinţele mă dor. Eram gata să-l omor. Să-l omor că dc ce cîntă? Gîndul ăsta mă-nspăimîntă. Ştie oare, oarecine, Viaţa lui de unde vine? Tot ce poate, orişiunde, E să cînte ghiersuri ciunte Şi cîtu-i de mititei Numai gura e de el, Ca o trîmbiţă — şi nu zici C-are-n guşe zece muzici? Ştie-atîta, vai, săracul, A cinta, — ca pitpalacul, Şi-are dreptul ticălos Sa nu cînte nici frumos. Graiul lui e de-aşa fel Că-1 pricep ai lui şi el. I-am prins trupul de un dram Şi i-am dat drumul pe geam Şi-auzindu-1 iar, de jos, I-am urat: « Mergi sănătos l » NOAPTE DE AN C olindeţ Pc subt cerul plin de salbe Semtind catifele albe. Apele s-au încleştat între maluri, de uscat, Şi trec leneş peste ele Boii mari cu coarne grele, Cu împletit ar nici în cozi. E o luncă de Irozi împietriţi de vad în jos, Zale-n piept şi coif sticlos. Unii'S plopi, alţii răchite, Paznici pe neadormite, îmbrăcaţi în stalactite. La zbntîi de an şi lună, Ca din zodii ies pe lună, De prin sutele de ani, Plugurile cu plăvani, Ca să are, Pe ninsoare, Şi trag brazda prin zăpadă. Cu flăcăi cu faţa smeadă; Din pătule, din cătune, Cîntecele-au să răsune, C-au pornit să haule Sate, văi şi staule. S-a-mbrăcat în chiciuri pomul, Albăd ţara, alb îi omul. Au plecat la drum flăcăii, După pluguri cu dulăii, 692 Că de-or da de-o haită mare De văpăi scăpărătoare, Cite două felinare Ca scinteia de amnare, Haita lungă S-o ajungă. Şi tăria-i pînă-n zări, Candele şi luminări. Nu vă temeţi de jivini, Că umblaţi intre lumini, Prin tărîmul fermecat, Ca-ntr'un basm desfăşurat. Moara, roată şi morar Potmoliţi'S în cleştar. Dintr-o gaură de cheie Străluceşte o scînteie. Ferestruia, sus pe piatră, Se trezeşte cîteodată, Ca o flacără din scrum. Dintr-un ghem ascuns de fum, Se deşiră şi-şi ia drum Şi de stele se agaţă Un subţire fir de aţă. Morăreasa ia din saci Şi-nvîrteşte Ia colaci. Doi voinici, cu mîini voinice, Au trosnit în hău din bice, împletite din curele Şi bălţate cu mărgele, în suman şi cizme, baciul Bate gerul cu gîrbaciul, Dar gîrbaciul, scurt şi gros, E cîrmit anevoios. Doi din crai Scot un muget de buhai. 593 Unul dă, dte niţel, Cînd din cînd, din clopoţel. Craiul negru povesteşte Basmul, pe moldoveneşte, Stihuri vechi, de slovă veche, Mir de suflet şi ureche. Ca la cărţile de joc, S-au strîns craii la un loc, Crai de toba, crai de ghindă, Cînta, joacă şi colindă. Să nu spui, ar fi păcat, C-au plecat la căpătat. Cine are boi şi plug Are parte de belşug. Ia te uită, băietane, Pe dimie ce găitane 1 Ce condeie pe cojoace, Şi pe fluturi sâ-i îmbrace ! însă cînd un gospodar, Cu un ţoi ori un pahar, l-ar cinsti cu un rachiu, Iute ca argintul viu, Cu vin fiert ori ţuică fiartă, Păi, atuncea, Doamne iartă, Nu se mulţumesc cu-atî.t: Dau urciorul tot pe gît. Şi semtime la case, Unde-s fetele frumoase. Că se face pregătire Cu ulcele pe peşchire, Cu covoarele de zestre, Cu muşcatele *n ferestre, Pentru coame şi căpestre, Cu năframe pe păreţi Şi urări pentru drumeţi. 61)4 VISCOLUL Iată, iarna vine albă, Sunînd ţurţurii din salbă, tn odăjdii şi stihare, A venit mîngîietoare. Şi o vad cum îşi agaţă Ciucurihn pridvor de gheaţă, Cum îmi pune noaptea m geam Flori de care vara a-am, Şi ie coase Cu mătase. Aşternută cu peşchire Şi tăceri de muiăstire, Prin livadă^mi lasă dar Policandre de cleştar, Cu un roi aprins în ele De scîntei şi de mărgele. Vai de păcatele mele, Astăzi pare să mă*nşele ! Vai de noi, ce vînt cumplit! Zece zile-a viscolit, Zece nopţi ne-a zguduit. Zece nopţi şi zece zile Huruiau mii de tocile, Ascuţind printre nămeţi, Suliţi, săbii şi săgeţi, Că Vicleanul e cu noi, Fără veste în război. Zimbrii-n turme, herghelii, Se-alungau peste cîmpii, Armăsarii-n lumea largă Călcau Dunărea s-o spargă, Cu cirezile năuci, Speriate de năluci. 595 Năvălind să se afunde Aiurite, în neunde. Bărăganuri, între zări, Coame, coarne şi spinări. De harapnice şi bice Bolţile stăteau să pice Şi în huiet şi urale Stîlpii lor să se prăvale. S-a strîns haosul să urle, Tobe, buciume şi surle. Şesul creşte, ceas cu ceas. Nici un sat n-a mai rămas. Unde-s turlele, că nu-s? Undc-s crucile de sus? Din biserica-ngropată Numai una se arată, Ca-ntr-un cimitir pustiu, Mai e om pe lume viu ? Casa noastră, ca o moară, Face zoană de săcară Şi tărîţe de zăpadă, Valvîrtej, grămezi-grămadă. Au pierit demult şi stupii. Au ieşit în haite lupii, De flăminzi, cu ochii-aprinşi. Au mmcat şi cîţiva inşi. Cîţi au fost? La-nvălmăşeală Nu se ţine socoteală. Cine ţine morţii minte? Au găsit încălţăminte Şi-n ciubote cîte-o labă. S-a pierdut şi-o biată babă. De atunci lipsesc de-acasă Un paroh şi-o preoteasă. 59(> Haita i*a mîncat, socot, Cu cojoc cu păr cu tot. Giulgiul alb, pînă departe-Presărat cu aripi moarte, Piţigoi şi pitulici, Noduri parcă de panglici. Ne'a murit lingă fereastră Şi o pasăre albastră, Fără să cunoaştem daca Ne*a cerut culcuş, săraca. VI MORMÎNT ÎN DRUM Ţărani, femei, pe drumul de Periş, îngenuncheaţi pe dîmbul strimt şi frînt, între lumini înfipte în pămînt, Veghează un copil cu ochii-nchişi. O pată crudă-n calea de pietriş Arată locul sîngelui plăpînd Şi peste chipul micului mormînt Cad lacrimile şterse pe furiş. Ce vagabond de spaţii şi smintit A dat peste păpuşa lor de fată Şi sfărîmînd'O, bravul, a fugit? Trecuse-n goană cu maşina aia Flăcăul ţării, scurt, ca o săgeată, Grăbit să-şi ia cafeaua la Sinaia. CRISTELNIŢA Mitropolitul cînd l-a botezat A spus că era gata să-l înece, Nu c-ar fi fost cristelniţa prea rece, Dar că s-ar fi născut şi el căscat, în neamul lui, al treilea din leat, 601 Toţi s-au născut căscaţi, că trece, Din tată-n fiu, mctealina-n cîte zece, Şi semnul de blazon e-asigurat. Oricine poate, măre, să-l audă La un mesaj de anul viitor, îngaimă fraza, geme şi asudă. Şi orişicine poate sa-1 cunoască, Din fuga de maşină cu motor, Că umblă mut şi surd şi gură-cască. MESAJUL De fiecare început de an El ne citeşte cîte o scrisoare, De prin văzduh, din lunga depărtare, C-a mai făcut un plod, un roşcovan. Rozîndu-şi vorbele, ca un ciolan Le morfole-n gingii şi-nghiţitoare, Ce are? Gîlci în beregată, oare? Şi-i trebuia un an de-aşa elan? Dacă şi timpul vostru va dura O să mai faci o forfotă de crai, Englezi, franţuzi, nemţi, belgi, et caetera, Sporeşte-ţi seminţia, Majusculă, De onkli, tante, mutere, şi hai! Că ţara n-are muşiţă destulă. ALTEŢĂ Ţi-ai cam greşit, Alteţă, cariera. Că eşti frumos şi ai pe cal ţinută, Nici un sergent-major nu mai discută, Căci te-a văzut călare la Pipera. Eşti cunoscut şi Ia Madera, în sud, unde matrozii te salută, Cheflii şi ei ca Prinţul, sută-n sută, Şi grecii pripăşiţi prin porturi. Kalispera în Bucureşti, scoteai din garduri parii Şi darîmai pereţi şi felinare Şi te băteai în parte cu birjarii. Că-n limuzină eşti viteaz, te ştiu, Doar capului i-am pune*o întrebare: Nu i-ar tihni mai bine vizitiu? CANCELARUL Ne-am întrebat adesea, cioclovină, Dibace-n măsluirile externe Şi răsturnată leneş între perne, Pe arcurile moi de limuzină, Ce fel de neam aveai la origină? Căci numele, din cîteva guverne, Nu sună, n-are ritm şi nu se-aşterne Pe graiul nostru, cu şoptkea lină. Te-am ascultat vorbind de-o Romîme De care parcă nici n-aveai habar, Ca de-o problemă de geometrie, Şi ţuguiat la limba ta de iască, Am înţeles că scoţi din buzunar Şi sugi cîte-o bomboană englezească. A FOST, N-A FOST? Se povesteşte că aveam un rege, Cum, care, cînd? cătai şi întrebai, îl căutai, ca-n sacul cu mălai, Un bob de mei şi n-aveai ce alege. Din povestire spusa te mirai Că n-ajungea din fapte să se-nchege Şi nu aveai din pleavă ce culege, Pribeagă umbră, praf şi mucegai. Fugar de neam, de timp şi de popor, Stins ca un muc şi rece ca un ciot, N-avea răgaz, de-a fuga călător. A fost? N-a fost? rămîne să se ştie, Fugind mereu, el a fugit de tot Din ţara guvernată de o fotografie. VERSURI PENTRU COPII FACEREA LUMII Balet pe şapte silabe Cîrid a fost, la început, Nu era nimic făcut. Lumea toată era goală, Ca o tidvă, ca o oală. Era noapte peste tot, Ca-n cutia cu compot. Era ceaţă, Ca-n borcanul cu dulceaţă. Şi tăcere, Ca intr-un hîrdău cu miere. Pe atuncea, Dumnezeu, Singur, o ducea cam greu. Ar fi vrut să vadă soare Că apune şi răsare Şi să stea întotdeauna Măcar de vorbă cu luna. Ar fi vrut şi el, săracul, Să asculte pitpalacul, Ciocîrlia, piţigoiul Şi cîmpia cu cimpoiul. Dar în noaptea asta chioară Nu era o cioară! N-avea nici pe cin’ să certe Şi n-avea nici cui să ierte. Pentru că, vedeţi, Nu erau băieţi; 607 Nici mici Ca nişte pici; Nici mari Ca nişte ştrengari. Şi nu erau nici rochiţe, Adică fetiţe, Cu zulufi şi cosiţe. Seara-ngenuncheat în pat Nu era nici un băiat Şi nici o fata Cu rugăciunea neînvăţată. Pentru ce 1 Pentru că zic: Nu era încă nimic I Şi, de bună seamă, Cum ar fi fost ceva fără mamă? Fără mamă şi fără tătuc Nu se poate face nici un papuc. Şi nici bomboane şi jucării Nu erau. Finea nu erau copii. Dar Dumnezeu s-a pus Să lucreze colo, sus. A luat o foarfecă o dată Şi hîrtie neliniată. A luat un ghem de sfoară Şi i-a dat drumul afară, Din cer în mare, Şi scoase soarele cît o căldare. A luat clei şi pap Şi a făcut un crap. Şi pe lingă clei A luat o pungă cu seîntei. Şi făcu şi luna Şi stelele, una şi una. 608 Căci, uitasem, pasămite, Nişte foarfeci ruginite Şi nişte materiale, Nişte mucavale, Nişte cocă, nişte glomotoace, Nişte prafuri, cu care Sfinţia sa n-avusese ce face. Şi cam fără ca să vrea Făcu omul după stea, Făcu struguri pentru om, Şi aşa, pom lingă pom, Flori cu flori şi ape-n ape, Totul gata fu aproape. Dumnezeu făcu, Vasile, Lumea toata-n şase zile. Şi după trei săptămîni Se frecă pe mini, Mulţumit Că a isprăvit. Nitam-nisam, Omul s-a numit Adam. Adam era cirn Şi scurt cit o coadă de tîrn. Eva, cam peltică, Nu putea să zică Nici Petrică, nici Costică. Zicea sticlă-n loc de strică, Zicea fiică-n loc de frică, Zicea chie-rv loc de scrie, Zicea cate-n loc de carte, Şi etie, nu hîrtie, Şi ace cu măngălie, Şi chion şi nu creion. Şi nu putea să zică nici Ion. Şi Adam sta supărat Că vorbea cam scîlciat. 609 Cînd vorbim şi povestim, Ca să lămurim, Băiatul şi fata Erau de 3 iile gata. Erau mici, însă voinici, Rumeni, iuţi şi dolofani Ca la 5 şi 6 ani. Ţinîndu-se-n livadă De mină, ca să nu cadă, Numărau mereu pe deşte Ce au şi ce mai lipseşte. Căci fiecare simţea Ca îi lipseşte ceva Şi ce lipsea nu ştia. Ştiţi că tot eu am ghicit Şi vă spui ce le-a lipsit. N-aveau cu ce să se joace Fincă n-aveau dobitoace. Dumnezeu şi el uitase Să le facă-n zile şase, Dobitoacele. Dar păstra cojoacele, Copcile, tiparele. Puse degetarele, Puse aţă-n ace Şi-ncepu să facă dobitoace * Ca să se afle în treabă Regizorul mă întreabă: — « Povestirea se pricepe ? » Eu răspund că se pricepe, — « Bine ! piesa poate-ncepe ! » (Bătaie de gong,) Bătu gongul de trei ori, Micilor ascultători 1 Şi stingeţi acum lumina Că s-a ridicat cortina. — « Bine ! zise Dumnezeu, Să se-nceapă lucrul meu. Am făcut cu voi contract Ca piesa să fie intr-un act». — « Să vie salaorii: Bărbierul, croitorul, Vopsitorul Şi toţi actorii ». Luaţi-o-acum cu-ncetişorul Ca să auzim ce spune croitorul. Amice, Uite croitorul ce zice: — « Sînt croitor de ştofe moi Şi stric costumele noi. Cine Nu vine Să-l dreg, la mine? Cui doreşte o păreche, îi fac numai o ureche. Ceri o coadă şi-ţi fac trei Ca să le porţi cum vrei. La patru labe, un client Are-o labă supliment ». Amice, amice, S-auzim bărbierul ce zice: — « Sîut bărbierul! Am onoare 1 Muşteriii mei au toţi patru picioare. Eu fac mustăţile la lupi, Cind vrei să-i pupi. Tund cu maşina girafa Şi-i potrivesc toată ceafa. Toată pădurea se rade la mine: Rad ieftin şi bine. Eu sînt ala care Perii veveriţele pe spinare — Şi încovoi cu cleşte calde şi reci Zulufii coarnelor de la berbeci. » Acum, amice, S- auzim văpsitorul ce zice: — « Eu lucrez cu bidinea, Cu pensulă şi vopsea. Am înmuiat în mare Şi am spoit, din zare Pînă-n zare, Toată ţara bolţilor cuprinzătoare. Luceafărul de poleială L-am lipit cu scrobială Şi bam pus în cuiburi de beteală. La pisici Le-am făcut ochi de aur mici. Pe raci I-am pus în piele de draci. Lăcustele Şi-au strîns fustele Şi au trecut prin verdeaţă, încondeiate cu vopsea de izmă-creaţă, » 612 Cei trei lucrători Au muncit din noapte pînă-n zori, Şi din zori în noapte Alte zile, şapte. Şi s-au înţeles să nu stea Decît atunci cind s-o putea. Unul şi-a scrîntit piciorul însă a venit croitorul, L-a cusut şi 1-a-ndreptat. Iar bărbierul s-a tăiat: Bun băiat, dar prost băiat I E stîngaci, şi-n sus şi-n jos, Şi duce briciul pe dos. Văpsitorul are daruri din belşug, Dar suferă şi el de-un beteşug: Se uită pieziş, cruciş, Un ochi la făină, Alt ochi la slănină; De unde i s-a tras Că s-a mînjit pînă la nas. Dar nu-i nimic: Cu un pic De benzină O să-i iasă nasul la lumină. Căci deşi au terminat, Meşterii încă nu s-au spălat. Bun I. . . Bun de tot!. . . Uite-1 că vine şi Dumnezeu înot Prin norii albi de trandafiri, Dimprejurul Sfintei sale mînăstiri. — « Eu am făcut Tot ce-am putut, Zise Dumnezeu. A fost destul de greu, Mi-aduc aminte mereu 613 Dar ce fâcurăţi voi în şapte zile noi, Vreau să ştiu. Am venit să vă scriu ». MeşteriLau răspuns: — « Am cusut, am vopsit şi am tuns, împărate* Fiarele sînt adunate De trei nopţi şi jumătate, însă stau nebotezate. Am făcut copite, coarne, Am făcut lină şi carne, Cozi şi blănuri şi cojoace. Dar copiii vor cu ele să se joace. Şi nu mai au răbdare De aşteptare. Adam se strîmbă la noi Şi dă cu cîte un pietroi. Eva dă cu tifla şi ne-njura Prin bătătură. Ce sîntem noi de vină Ca s-a făcut lumină La tine în vitrină? Dacă le dăm jucăriile toate Nebotezate, Le^amesteca şi le încurcă. Viţelul o sa semene a curcă Şi curca o să capete copite Şi din talmeş-balmeşul de vite Cine ştie ce-o sa iasă Pe lingă casă. Te-ai gîndit, Măria-Ta, Ce nume le putem da ? » — « Mă gîndesc, Mă razgîndesc Şi cred că să nimeresc — Zise împăratul Ceresc, Am adus dicţionare, Lexicoane şi vocabulare. Să vedem cum se schimbă Dintr-o limbă-ntr-altă limba. Cined ăla din urzici? De lingă chirpici ? Şapte sute nouă acc. Veniţi încoace ! Cînd îl întorc Seamănă a porc. ., Tu ai sa mănînci furnici Şi te-am botezat arici! Ai ceva de zis ? » Nu zice nici pis. — « Domnul care zugrăveşte Numele se potriveşte ? >> — «Nici nu se putea Să îl cheme altcumva. Prea uşor se sperie Şi parcăd o perie ». — « Unge-1 cu răşină Şi dăd drumul în grădină ». — «Văd în florile de mac Un capac pe alt capac, Zise Sfîntul împărat. Dobitocul pare cam ciudat. Are cap ca puii de găină , .. Ce-i cu tine, jivină? Ce să fie această drăcie? Ramă de fotografie? 615 Are o croiala Ovală Şi la coadă-i cu cîrlig. » — « Bîzdîganie — strig — De cauciuc sau de pingea, Dorim a te vedea. » Prin buruienişte Ea începu să mişte. Atunci cu vocea lui cea groasă, Zise Sfîntul: — « Tu să fii broasca ţestoasă. Vom îngriji aldată Şi de broasca ceealaltă, Dezbrăcată. Ia-o şi trînteşte-o-n balta Unde-o fi apa mai caldă. » — « Melci, melci, Codobelci, Scoateţi coarne boiereşti. Melcule, pe unde eşti ? » — « Cine-ntreabă ? » Are treabă. S-a suit pe-un fir de iarbă: Vrea s-ajungă mai degrabă. Are nouă săptămîni Să sosească la salcîmi. Dumnezeu printre stufişuri Zări nişte luminişuri. — « Du-te tîrîş, grăpiş, Pînă la luminiş, Zise rimei răsucite. Şi vezi de trimite Ştiri nemeşteşugite: Ce fel de foc Stă acolo pe loc Şi nu arde? Le vezi? 616 Sînt cînd albastre, cînd verzi, Sînt parcă vreo cincizeci De flăcări încremenite şi reci, Ca nişte smaralde, ca nişte safire Cu raza subţire...» — « Doamne, ziseră ucenicii, Eştia sînt licuricii. . . Cu care se joacă noaptea piticii. . . (Se-aude cobza: zdrang! zdring!) Nu pune mîna, Doamne, ca se sting — « Au mai rămas, împărate, Florile astea nebotezate, Care zboară tot prin flori. . . Cîte două surori, Cîte doi frăţiori, De catifea pestriţă. . . Uite-i, s-au lăsat pe-o crăiţă, Uite-i, s-au mutat pe-o muşcată, Şi moţăie pe-o garoafă bălţată, Cum să botezăm aceste începuturi ?. — « Haide, să le zicem fluturi...» Şi aşa, rînd pe rînd, Toate s-au numit din gînd. . . Şi cum ne-am îndatorat, Actu-ntîi s-a terminat. — E tîrziu şi ni-i cam lene: Vine lene pe la gene. . . Şi un glas veni din lună, Şi vă zise: — « Noapte bună ». ŢARA PITICILOR PREFAŢĂ într-o zi, pe înserat. Ce să vezi? Ne-am apucat, Doi părinţi şi doi copii, Din Cartea cu jucării, Să minţim, să povestim Ce-am ştiut şi ce nu ştim, Pentru alţi copii, mai mici, Nici chiar mici de tot dar nici Mari, ca de însurătoare, Şi făcurăm şi-o prinsoare, Cine poate seri mai iute Stihuri vreo cîteva sute, Şi ne-am aşternut pe scris. Ochii ni s-au cam închis, Mîna ne-a cam amorţit Şi-a ieşit ce a ieşit. Am citit în adunare Ce scrisese fiecare Şi din toate, vrea nu vrea, S-a ales povestea mea. Rămăşagul fu: « Se poate Seri şi pe nerăsuflate ? » Vorba e c^am cîştigat Şi-n sfîrşit, am răsuflat. Partea mea, într-adevăr, Am avut un sfert de măr, împărţind un măr creţesc; Nu cumva ca să jignesc Pe tovarăşii de coate, Mîncînd sferturile toate. 021 Domnule, care citeşti Multe altele poveşti, Mai frumoase şi mai scrise N-o să'ţi placă, pare-mi'Se. Te-ai deprins cu stih. bogat Cu care te-am învăţat. Nu mă osîndi, vai mie ! C-am căzut în sărăcie. E nevoie să-ţi explic : Eşti prea mare. Fă-te mic. Uită regula o data Şi cu cartea dezvăţată, Mergi niţel de-a buşile. Poţi închide uşile, De ţi-e teamă şi ruşine Să te faci de rîs ca mine. Ieşi din dogmă şi, tiptil, Fă-te la citit copil. Asta, Domnule Confrate, Dă alean şi sănătate. Eu, cum vezi, încet, încet, M'ani făcut analfabet. ŢARA PITICILOR în pădurea cu furnici E'O cetate de pitici. Au adus lăstunii ştire. Că-i un fel de mînăstire Şi că mar fi numai una. Mult mai multe vede luna, Mînăstiri de rugăciune, Cînd răsare şi apune. Schituri şi chinovii, toate, Printre frunze aruncate Fac din codru o cetate. Zvonurile cercetate S-au vădit adevărate. Ca şi vrabia, lăstunii N-aduc vorbele minciunii, Că sînt cei mai serioşi Din scatii şi din botgroşi, Agăţaţi de iedere, Şi cei mai de-ncredere. Inmulţindu-se piticii, Şi gîngavii şi pelticii, I-a primit şi Dumnezeu, Care, dintr-un curcubeu, îi scrutează cu ochianul Toată ziua şi tot anul. Neputînd sa îl mînie S au făcut piticărie Şi cu sfîntu-i ajutor Au ajuns cît un popor. Dar prea mici pentru războ Şi buni doar de tărăboi, Nendrăznind să asuprească Altă viţă omenească Şi, ca nu cumva să piară îmbucaţi de niscai fiară, Şi-au făcut şi ei o ţară. Sfat ţinură zile şase, După naţii, după case, Căci piticii'S multe neamuri, Trunchiuri, rădăcini şi ramuri, Cînd corcite, cînd pestriţe Şi cu graiuri după spiţe. Cum se scrie pe curat, Neamul s-a organizat. .. Cautînd întii ce fel Să aleagă de model Dintre sutele de state Cunoscute şi umblate, Au luat pildă sa trăiască Pravila călugărească. Mai schimbînd pe ici, colea, Unde nu se potrivea, Amînînd postul cel mare Pentru viaţa viitoare, Micşorînd în călindare Zilele prea lucrătoare Şi-nmulţindu-le pe cele Scrise roşu dintre ele, S-a-ntocmit, aşa, un plan Că o zi a fost un an. — «Săptămînile-s prea lungi La duminică s-ajungi », Zise marele mvăţat Care lua parte la sfat. — « Da, e drept, i s^a răspuns, Una nu e de ajuns, Şapte e mai bine, că. . . Decît o duminecă. » Şi soborul soroci O duminică pe zi. Un pitic — s-a legiuit — Să stea mai mult aţipit. Avînd dreptul să se culce, Orice zi fiind de dulce, Ziua, noaptea, cit mai des. Şi să doarmă mai ales, Că nici Pronia cerească Nud doreşte să slăbească, Bucălat ca o păpuşe, Cu bărbia peste guşe. S-au dat Sfintelor scripturi Cîteva întorsături. S-a mai pus şi s-a mai scos Ce fusese de prisos Şi păstrîndu-se-n sfirşit Ce era mai chibzuit, între sfintele mirene A fost pusă Sfînta Lene. Uite-s neamuri de pitici Din mai mici în tot mai mici Şi cu fel de fel de feţe, Albe, negre, linse, creţe, Şi cu vorbe că nu poţi Să te prea-nţelegi cu toţi. Cu o vorbă-n două guri Ori mă lauzi, ori mă-njuri. Vorba-i ca ulceaua goală, Te cotigă şi te-nşală, Şi te spurcă şi te spală. Iei cu ea, ca din hîrdâu, Tocmai din sufletul tău Şi-s în pricinile toate Două feluri de dreptate. Legămîntul şi minciuna Sînt de*o teapa şi totuna Şi nu ştii adevărat Ce-ai minţit şi ce-ai jurat. E un soi de făcătură Să se-ntindă prin ruptură Şi a fost un soi de lege Ce-i legat sa se dezlege, Fieştecare crîmpei în cîte doua şi trei, Orişice virf de bucată Vrînd sa fie lumea toată. Şi orice ţipenie Mare căpetenie. Partea vrînd să fie-ntreg, Părţile nu se-nţeleg. Dar bă tind un vînt odată Răscoli pădurea toată Şi din pricinile fricii S-au strîns iarăşi toţi piticii. Fiştecare vizunie Are hram şi stărcţie Şi prin scorburi şi prin toi Stau piticii cîte doi, Cîte trei sau mulţi de tot Şi se-nghesuie cum pot. Mînastirile mai mari Au chiliile-n ştejari, Nouă, zece pe o cracă, O biserică şi-o toacă. Dintr-un bob de ghindă închis S-a-ntocmit un paraclis. Şi doi popi cît gămălia Cîntă-n ison psaltichia, Pe cînd schivnicul din strană Doarme dus, chitit în blană. Dau tămîie cu căţuia Pentru toată cetăţuia Ispitită de pierzanii, Bâtînd cruci, puind metanii. Se hrănesc cu ce te miri Şi mai mult cu nori subţiri. Strîng în cîte o găoace Rouă nouă subt capace: Doniţi, putini, boloboace, Şi în ele, cam copaie, Sîmbetele fac şi baie, Ziua marelui răsfăţ. Pregătiţi pentru ospăţ, Le ajunge o măslină Şi-o măsură de făină Cîtă-ncape-n degetar, De la Paşti la Făurar. Să frămînţi şi să tot faci Artose şi cozonaci l Dintr-o scorbură de cracă Vine laptele de vacă. Vaca n-a intrat de tot: Pînă-n coarne, pîn’la bot Mi se pare ca-i pestriţă Şi-ai jura că-i veveriţă, Pentru că Ia vaci şi boi Coada nu prea stă vîlvoi. Ouă ? Ai prin meri şi pruni. Dai o raită şi aduni Şi te-ntorci cu o căciulă. Marfa-i bună şi destulă. G27 Mii şi sute de găini Ouă mult pentru creştini, Trei pc zi ori cîte două, După regula mai nouă. Numai că găinile Ce-şi aleg tulpinile Şi pun cuib în frunza deasă Nu sînt cele de acasă. Sînt şi ele tot cu cioc Dar nu stau prea mult pe loc Şi aş face o prinsoare Că sînt vrăbii, cît se pare, Piţigoi, sticleţi ori cuci Cuibăriţi colea prin nuci. Cît priveşte dulcele Ai albine: mulge-le I Dintr-un fagure de miere Ies în scoici vreo trei ciubere. Să nu uit să mai însemn Că un ţoi de undele mn Ţine, cum sînt rosturile, Pentru toate posturile, în cel mai înalt molit E-un pitic Mitropolit. Nu-i mai mare de atît, De la poale pîn’la gît; De o şchioapă mijlocie, Pot să dau şi chezăşie. Stă intr-un pahar rotund, Pe un jilţ lăsat la fund, Spilcuit ca o mireasă Şi paharul stă pe masă, Tuturora să se-arate în palatul din cetate. Din molift, în lumea-ntreagă El şi leagă şi dezleagă. 028 Mitra de mărgăritar Iese "afară din pahar Şi de-acolo, plin de har, Cu o rază, Vede şi supraveghează. El e tuturora tată, Vorba-i este ascultată Şi porunca lui temută, Ori grăită, ori tăcută. E de-ajuns că dă din pleoape Şi îngheaţă şapte ape. A făcut un semn cumva, Sau din ochi sau din giubea, Şi-amuţi posomorit Codru-nalt numaidecît. Căci piticii-n sihăstrii Fac prea multe nebunii, Că se-mbie, că se joacă Scoborînd tîrîş pe cracă. Unul ţine predică, Altu-i pune piedică. Unora le vine placul Să se dea de-a berbeleacul Şi din leagăne, din vînt, Dau cu burta de pămînt. Se amestecă, de mici, Cu gîngănii şi furnici Şi se-ntrec în izmeneală. Uneori, mai din greşeală, Te ia cioaca-n cioc şi cracul Ţi-1 apucă pitpalacul. Dau cu tifla, se îngînă, Se stropesc lîngă fîntînă Sau se fluieră, se-nfruntă, Zbiară-n chiote de nuntă. Ori, ca nişte blestemaţi, Se bat seara cu scuipaţi. 629 Se buşesc, se iau de brîu, Larma zburdă fără frîu, Baba oarba, leapşă, ţurcă. Bărbile li se încurcă, Şi de-a capra, la tot pasul, Nimeresc şi-n pomi cu nasul. Şi cum cad cu miile, Mai deşi ca scrumbiile, înţelege orişicine Ce greu liniştea se ţine într^un hohot şi-un dezmăţ, Fără bici şi fără băţ. Stareţul prea supărat Cîteodată s-a-ncruntat Şi deşid sînt fraţii dragi, Ii mai pişcă la nădragi. Pe piticul mai borţos Ţi 1-a-ntors cu faţam jos Şi-l măsoară pe spinare, Undeva, să am iertare. Cîte unud pipăit Cu gîrbaciul împletit Iară altul, slut şi cîrn, Cu o mătura, c-un tîrn. Sau cu snopul de urzici Pielea grasă i-o băşici. Sau îl ţii în colivie Agăţat la stăreţie. Ca sa daţi îndreptăţire Stareţului scos din fire, Să vă povestesc ce fac Fraţii răi, cu comanac: Iov primise-nsărcinare Să dea-n mină o scrisoare Stareţului dintr-un plop, Arhiereu sau protopop; 630 Unui stareţ mai din vale De dudul Sfinţiei sale. Un răvaş de Episcop Se pune-n sticlă cu dop, Tainele sfîntului Clir Cerînd plicuri de clondir, însă Iov, ca să cunoască, Scoase dopul lung de iască Şi ştafeta, şi-a citit. Ca pe un nefericit. Duhul rău Ta ispitit Şi-a pierdut prin frunză, bietul, Astupuşul şi biletul, Şi i-a dus Vladichii-n poală, Pe la toacă, sticla goală. De isprava neiertată A fost tras la judecată Şi avu neobrăzare, Eeţelor judecătoare Care caută lumină, Să le spuie: — « Nu-s de vină » Şi că sticla era plină Cu spirt bun de tescovină. — « Vă întreb acum frumos, Zise trist şi procstos, Ce pedeapsă se cuvine, Să se vindece mai bine, Unui frate mincinos?» Şi să mai cutez să spun Că Nichifor bea tutun? Şi că are şi-o lulea, Pe la sin, pe undeva? Şi-un amnar Cu brăcinar? 631 Nimeni însă, la dovadă, Nuâ mai iute de tăgadă, împrejurul gurii, barba l-a îngălbenit ca iarba, A răspuns că la mijloc E că suflă noaptea-n foc înfundat -- « Fire-ai să fii ! Deştele ţi-s stacojii», «Am umblat cu un chibrit Răspundea: — Şi le-am pîrlit ». « Ori că-mi pute mie, or* că Puţi matale a mahorcă. » El răspuns da orişicui Că aşa c suflul lui. Tit fu prins în buzunar Cu-o bucată de zahar, — « Nu minţi, că e-n zadar 1 » — « Nu pricep şi sînt mirat, Zise Tit şi s-a jurat. Totuşi, nu ştiu cine-ncalte, Mi-a furat pe celelalte. » Tiron îşi pitea o dată Şi-n papuci cîte-o . bucată Şi de zahăr cît mîncase Pe furiş, se îngrăşase. ScutuTindu'i casa, tinda, Cosma i-a furat oglinda Marelui Mitropolit, Foarfecă de potrivit Şi-o grămadă De borcane cu pomada. O avea Spînzurată de curea 632 Şi se mai uita in ea, Cum îi sta cînd poruncea Şi cînd binecuvânta, Zvelt şi sprinten pe tir li":, Cu trei degete cîrlig. Alifiile străbune, Mă gîndesc cu plecăciune, Că-i slujeau de-ntins şi tras Cutele de pe la nas, Că înaltul prea sfinţit Cam era niţel zbîrcit, Insă foarte îngrijit, Mirosind, ca o duduie, A căpşuni şi a gutuie. Vroia Cosma să se vadă De-i frumos şi el o dată. Şi-a ciuntit cîte o aţă Din zulufi şi din mustaţă, Căci, nu-i fie de deochi, îi da barba pînă-n ochi. Trecînd jos de cingătoare. Unghiile la picioare Cum se taie, a uitat. Foarfecă ha înţepat. S-a rănit şi a ţipat. Şi sărind pe un călcîi S-a dat el de gol întii. Rele, mari, necugetate Sînt asemenea păcate Şi piticii s-au jurat Să nu cadă-ntru păcat. Cresc cit vor, şi nu-i nimica, Barba, unghiile, chica Dar opresc blesteme grele Sa le ciopirţeşti pre ele. «33 Mai ales atunci cînd n-ai Nici un foarfec să le tai. Judecata, intr-un glas, L-a legat, l-a-ntins şi ras. Toate faptele acestea Nu cinstesc prea mult povestea, Că piticii nu-s buni tot». Şi-ntrc ei mai sînt şi ho Ci. Circ unii-ntr-o ureche Nu-s pitici din vremea veche. Pripăşiţi de joi, de vineri, Unii sînt prea cruzi şi tineri. Nici n-au nouăzeci de ani, încă pui, încă juncani. De-abia pe la două sute, Cînd bărbia face cute Şi sînt plini ca nişte saci, Graşi ca nişte cozonaci, Falnici ca nişte bureţi, Poţi să zici că sînt băieţi Şi de nu s-ar fi jurat, Câ-s flăcăi de însurat. Să rca-1 uit de zugrăvit Pe sfîntul Mitropolit. Părul lui, cu valuri creţe Pînă-n şold, e-o frumuseţe, Pieptănat de o răgace Cu un spic, după ce coace, Ori de mei, ori de sacară, Pus deoparte de cu vară. De-altfel, gîzele din iarbă Poartă grije mult de barbă. Barba Marelui Pitic Trasă-i ca din borangic 634 Şi-i îmbracă pieptu-n zale Cu odăjdia ei moale. Dumnezeu cel nepătruns Dîndu'i tron, înalt, l-a uns. L-a-ntărit cu un hrisov, Scris cu slove cic ceaslov, în cerescul lui cerdac, Pe o coaje dc copac. I l-a scris cu vorbe-ncete Şi strivite cu pecete. Poate-acum ai vTea să ştii în ce-anume sihăstrii Şi anume cam pe unde Mînăstirea se ascunde, Din pădurea cu pitici, Nu o prea zăresc de-aici. Să mai laşi întîi, niţel, Să-l întreb şi pe căţel, Să mă gîciîi la cucui, Şi pe urmă o să spui; Sa mă scarpin după ceafa. Nu spui bine, nu-mi dai leafă. Vezi, căţelul ştie bine, Că a fost la drum cu mine, M-a păzit şi ajutat. Am mîncat şi am răbdat Şi-am dus greul împreuna, Pe timp bun şi pe furtună, Ghemuiţi într-un culcuş, Cum dormim de-atunci şi-acuşi. E pitic şi el dar treaz, Fără frică şi viteaz. Fără el, jur pe ce am, Nu mai ştiu ce mă făceam. 635 Mă mînca vreun crocodel, Vrun păianjen, fără el, Iar cucuiele dentăi Cu vîrf bont şi vină tăi, îşi aduc mai bine'aminte, Fără snoave şi cuvinte, Ce-am făcut şi ce-am umblat Pină ce le-am căpătat. Uite, te-aş putea-ndrepta, însă doar pe Dumneata, Şi sînt foarte-ncredinţat Că o dată îndreptat N-ai să dai învăţătură Orişicui şi mură-n gură. Prin urmare, în pădurea ceea mare Iarna-i cald, vara răcoare. Fagii sînt atît de nalţi Cum n-au fost şi nu-s ceilalţi Şi podesc o bagdadie Peste-ntreaga-mpărăţie. Codru-nchis, ca-ntr-o odaie, Nu-1 ajunge pic de ploaie. Am iernat şi am căscat Numai pe pămînt uscat. Că de-ar fi noroi, ca-n lume, Nu le-ar mai păsa de glume Cuvioşilor din schit, Ci s-ar fi-ndeletnicit, Toata ziua, toata viaţa, Cum se crapă dimineaţa, Să-şi radă pingelele, Să-şi spele obielele, Şi să-şi frece cioarecii, Alergînd ca şoarecii; G36 Că venind, din întîmplare, Marele la cercetare, Din mai'tnarii, cel mai mare, Cum îi zic piticii, «Tata», Să-i vadă curaţi şi gata. Pe cărări şi pe şosea, Unde-ai fi, unde-ai călca La-ntuneric, la lumină, Umbli ca pe rogojină, Şi ţi-e dulce la picioare Toată ţara umblătoare. Pardosită cu covoare Şi cu preşi Subt copacii mari şi deşi, Zic şi temnicerii ca Eşti ca în biserică. Ca s-ajungi pe drum, mai iute Rupi cinci tălpi şi trei căpute, Dar ajungi neapărat Intr-o zi la scăpătat, Însetat şi nemîncat. Pîntecul lipit de spate, Ţi-a scăzut la jumătate, lei în toLba din spinare, Răzimată-n cingătoare, Straie, pîine, brînză, nuci, Dar mai trebui s-o şi duci. Chibzuit şi gospodar, Eu mi-am luat şi un măgar, Cugetînd ca prin păşuni Să ajung în şase luni. Dar păşune şi livezi Nicăirea nu le vezi Şi-ar fi fost ca, Ia măgar, Să înham şi un hambar, 637 Ca să aiva ce mînca Pe drum şi Domnia Sa, N-am ajuns să fac nimic (Cu măgarul, vreau să zic). Un măgar, părerea mea, La drum lung e o belea. Trebuise sad arăt Demtors şi calea-ndărăt. Drumul meu ducea de-acasă Pe dindos, pe lingă casă. întii o apuci aşa, Patru poştii şi ceva Şi o iei pe lingă dîmb, Unde*l taie podul strîmb. Nu lua ceas, nu măsura Calea, timpul, nu cumva Să te .sperii ce-n răspăr Merge vre mea-ntr-adevăr. Ai să dai de-o apă mare, Fără pod şi trecătoare, De un vint în curmeziş, De cenuşe, de prundiş, Pe alocuri, cîmpul gol H de clei şi de nămol. Nici nu simţi ce fel şi unde Talpa stă să se scufunde Si sorbit încet în prund, Mîlul te trage la fund. Am găsit, muncită-n glod, O mulţime de norod, Răstignită-n huma moale, Neputînd să se mai scoale Şi la fiece-ncerc are încleştată şi mai tare. Ţara, după cum vedem, O-mpresoară un blestem Şl nămolurile scad, Uneori, pînă la iad. Broaştele, cît nişte vite, Dau din coarne şi copite. Drăgălaşii, mititeii Mormoloci, sînt cît purceii. Dar un bivol şchiop, corcit, Două nopţi m-a fugărit. Ducă-se şi să se ducă, Poate-a fost vreo nălucă Neagră, şi, se vede treaba, Că am alergat degeaba. A venit încoa şi-un ţap Să mă bat cu el în cap. Nu cred rău c-a vrut să-mi facă. îi ardea şi lui de joacă. Dar de teama de cucuie M-am făcut să-l vad că nu e. Un ţînţar cît un ierete Mult şi el de furcă-mi dote. Muştele erau cu barbă. M-am lovit de-o vacă oarbă, M-am împiedecat de-o sfoară Cu trei capete şi-o gheară. Namile, dihănii multe, Cît de lungi pe-atît dc slute, Mişunau necunoscute. Un păianjen cît un om Avea ramuri mari, de pom; Aţa lui, din nod în nod, Se*ntindea cît un năvod. Peştele din apă, parcă Era, Doamne ! cît o barcă Şi ieşea din au la soare. Am văsuţ o lipitoare Şi mai neagra şi mai mare. Ce ciudat e, poţi să zici, Ca o ţară de pitici Să înceapă, la doi paşi, De-un ţinut de uriaşi! într-un basm de mai tîrziu Mi-am şi pus de gînd să scriu Cum se cheamă fiecare Lighioană şi-arătare, Că e bine sa le-nveţi Să le spui şi la băieţi. însă fie cum o fi, Poate ca m-aş razgîndi. Ce să cauţi, tu, voinic, Negreşit, dar încă mic, Să iei drumul prin pustii, Cu strigoi şi cu stafii, Să te-ncurci pe unde ies Din bîrloagele de şes, Soiurile de jivine Care m-au pîndit pe mine ? Eu mai bine ţi-aş fi dat, Razgîndindu-mă, un sfat. Ia întinde-te colea, Pe un puf de canapea, Să auzi povestea mea. Căci de aceea sînt poveşti, Ca să nu te osteneşti Decît cel puţin să căşti Seara, de Crăciun şi Paşti, Şi s-asculţi, pe adormite, Lucruri nemaipomenite. Cît priveşte sfînta slujbă E mai mare Ava Cujbă, Protosinghelul bătrîn, Vechi unchiaş, oleacă spin, Cam ursuz şi, nu degeaba, Poreclit în schituri «Baba». A se şti, e legiuit Aspru, slujbele din schit, Buche, buchi, pe dinafară; O vecernie de seară, O utrenie de noapte, O molitvă, pe la şapte, Cu citiri în liturghie Şbun acatist la chilie. Tipicarul, canonarhul Şi Chirii Iclisiarhul Rînduiesc şi-n paraclis Să se cînte cum stă scris, Fără ca, de nerăbdare, Să se sară din tropare Ori, cu gîndul mai buimac, Sa se piardă vrun condac, Ori să-ţi scape din vedere Poftoreala ce se cere. Ca-n Mince, se citeşte Subt stihire : « Poftoreşte », Ca să cînţi de două ori, După sfinţi şi sărbători, Rugăciunea cuvîntata Nu se prinde dintr-o dată Şi lui Dumnezeu îi place, Dintre norii de cojoace Şi de pături, să asculte Poftoreli oricit de multe. 641 Datinile din bunici, Din pitici în străpitici Au trecut din viaţă-n viaţă Şi piticul le învaţă. Zece ani de ascultare, La corvezi cu clacă mare, Întîi mătură şi spală. Fierbe rufele-ntr-o oală. Toată noaptea, pîn’la ziuă, Bate păpuşoiu-n piuă, De mălai şi mămăligă. Pînă, bietul, se-ncovrigă. Iar în zori, cu o căldare. Cară apa din izvoare. Obosit de neodihnă, Cade-n deal şi doarme-n tihnă, Şi-l trezeşte, cînd îl doare, Numai pofta de mîncare. Unii spală obştea toată, Care-aşteaptă dezbrăcată. O cămaşe mai purtată Trebuie mai mult frecată Şi nădragii au de scos Din fund zbenghiul de prisos. Iar intr-un păinjeniş Cam ascuns, cam pe furiş, Stau ciorapii la uscat. Cinci duzini: le-am numărat. Şi piticii suflă-n foaie Goi şi-n picioarele goale Cu căpută şi carîtnb Un ciorap, pe sfoara, strîmb, Pus la rînd cu alte ţoale, Cit păstaia-i, de fasoale. 642 Şi cămeşile-s ca nişte Fluturi, daţi în vînt sa mişte, Şi batistele-s, să zic, Ca de nasul de pitic, Roşcovan ca-n luna mai, Dar umflat de guturai, (Pentru troahnă singur leacul Pus în nară e bumbacul). Parcă, pe frînghii, iţarii Şi i-au lepădat ţînţarii, Ştii, ţînţari cu coapsa-n dungă, încreţiţi din sîrmă lungă. Fiecare dolofan Are dreptul de golan La două rînduri pe an, Şi de Paşti şi de Crăciun, Cu o turtă cu magiun. O giubea şi o curea Şi-o scurteică scurtă, scurtă, Pînă la juma de burtă. Dar cum pielea s-a scumpit Cizma merge la cîrpit. O pereche de bocanci N-o iei nici cu patru franci. De cînd ţine schitul minte N-a tocit o-ncălţăminte Şi prin iarba ceea moale-i Bine cu tălpile goale. De ce-ar sta spălătoria Rînd în rînd cu croitoria, Şi de ce, dacă te-mbraci, Treci alături, la cîrpaci ? Pentru că aşa ţi-e dat Dacă eşti pitic curat. 643 Sute de croitori descos Şi cos nasturii de os, Peticele'ntre picioare Şi la alte mădulare. Acele aleargă iute, Du'te, vino, vino, du-te. Un croitor mai priceput Drege de la început La maşina de cusut. Culcă pe pitic subt ac, Coase de-a dreptul pe crac. îl dă jos, se suie altul. Numai unul, Toma psaltul, Fuse'odată vătămat De maşină, şba strigat, Şi nădragul, a venit Vraciul de La dezlipit Şi a pus un plasture Pielei de subt nasture. însă, pînă una, alta, Ici e rîul, colea balta: Toţi fac baie. Mai batrînii în copaie, La odaie. Cei mai leneşi îşi aduc Apă-n gură, cu clăbuc, Şi făcîndu-şi gura cep, A se lincturi încep, De parcă s-ar fi spălat, Cum e vorba, cu scuipat. Asta'A limba lor peltică-i Morfoleală de pisică. Strînşi ca raţele, ia ploaie, Cei mai graşi se scaldă-n straie, Neputînd să se dezbrace De seu mult, ca de-o găoace. «44 Bălăcesc şi unii-noată într-un lac nimica toată, Iar duhovnicul Ilie Pe un fund de farfurie. Unu-şi scalda trupul sfînt în ghiveciul de pămmt. într-o strachină mai rece Era altul să se-nece Şi un frate, mai de soi, Scufundîndu-se-ntr-un ţoi, A rămas în el, băiete, Şi-a crescut, un an ori doi, Mare cît un castravete. Ceasul ajungînd la semn Bate toaca-n fier şi-n lemn. Lemnul cel dintîi se roagă, Ciocănit mărunt pe doagă Cu un ciot cît o lulea Pentru cine mai dormea. Că piticii, mulţi dorm duşi Prin gutui şi corcoduşi Şi visînd, precum se ştie, La cereasca-mpărăţie. Cască-a lene şi se-ntind Somnul dulce jinduind Şi, frecîndu-se la ochi, Nu le fie de deochi, Bosumflaţi că ia sfîrşit Visul lor neîmplinit. Visul întrerupt îţi lasă Toată viaţa somnoroasă. Unul cade ca din grindă, Ca o ghindă. Unul se gătea să caşte Şi. sfiit de nişte broaşte, 645 A rămas nemaicăscat Şi, în schimb, s-a scărpinat. Din pomi, calea cea mai scurtă, O iau cei mai mulţi pe burtă, Dar şi-aşa, din crăci în crăci, încurcaţi în cămilafci Şi greoi ca nişte ploşti, Nici prea teferi, nici prea proşti, Tot ajung să se scoboare Şi sa cadă în picioare. Un pitic mai gros e şchiop Dar în treaptă-i protopop, Stavrofor sau mitrofor. E mai scurt de un picior Şi ciubotele, la duca, îl sucesc şi îl hurducă. Cîrja-i e, din subsuoară, Cît căluşul de vioară. O metanie de lină îi atîrnă de o mînă. în dulamă şi giubea Calea rău, păşind abia, Dar cu cine se-ntîlneşte Zice-ncet: — « Blagosloveşte ! » Auzind şi ea chemarea, Toacă şi ciocănitoarea. Clopotul de după miezul Nopţii-1 trage huhurezul. Pupăza şi ţintizoiul Bat în zimţi cu piţigoiul în tot ceasul rugăciunii Bat bondarii şi tăunii Şi în zbor de roiuri cheamă Ca un murmur de aramă. 646 Închinînd la strana goală, Unde şade nevăzut Cel ce-a fost dintru-nceput, Intră-n strană sau se scoală Doisprezece-arhimandriţi Şi duhovnici preasfinţiţi. Tot soborul e în păr Şi'i sobor îndvadevăr, Un sinod adevărat, Scuturat şi periat, Desfăcut ca din cutie Cu pitici de jucărie. Fiecarele avea Papură de catifea Pentru tălpile lui sfinte Din sfinţite-ncălţăminte. Bărbile au un miros De măslin şi tiparos, De sulfină şi de nufăr, Ca un văl păstrat în cufăr, Alb, de cînepă şi in. Au zis de trei ori: — « Amin ! » Un diacon dă tămîie La genunchi şi la călcîie Şi, făcînd închinăciune, Iese ceaţa din tăciune, Rotocoale, şi se suie, Sunînd lanţul, din căţuie. Lanţurile, cîteşitrei, Greieri au în clopoţei. Psaltul mare, Ioil, A venit la schit copil Şi acum îi ţin copiii Isonele liturghiii, 647 Grămădiţi la strana lui Ca un stol de nişte pui. Corul, cînd se potriveşte, Cîntă: « Doamne miluieşte » Şi îngînă fiştecare Glas: « Prea Sfîntă Născătoare ». în altar e-o intrătură Pentru cuminecătură. Un potir cît o zorea H cu stea de peruzea. Procoveţe-n Patru feţe. O ripidă de mătase, Cusături de flori frumoase. O prescură-n coaje moale, în chip de patru paftale. O frămintă şi o coc Schivnicii de la mitoc. Vinud stoarce-n poloboace Iosif mutul, cared face. însă cheia de la beci, Cu butoaie mari şi reci, E la stareţ, pe verigă Şi piticii nu mai strigă, Cerînd altă chezăşie, Ca pe vreme de urgie, Cînd din pivniţă semfruptă Cei mai năzdrăvani la luptă, Stingînd vinul şi rachiul. Sub Gbervasie Şaşiul, Stareţ rău şi cu nărav, Şi şaşiu dar şi gîngav, Douăzeci de gîligani Au secat în patru ani Zăcătorile, păstrate De cinci veacuri în cetate, 648 Pe cînd obştea lua în gură într-un an o picătură Doar în cuminecătură. Un pitic nedreptăţit Cu mai mulţi s-a chibzuit, Necăjiţi de-atîta post, Să-i dea postului de rost. Au aflat un meşteşug Căptuşit cu beteşug. Frigurile, cînd şi cînd, îi cam scutură, pe rînd, îi apucă, cete, cete, Ba cu tremur, ba cu sete, Şi gîtlejul li-e uscat Pin’ la fund, pînă-n ficat. Nişte junghiuri îi cam taie Şi-i frămîntă-n măruntaie, Doftoria mai creştină E ciocanul cu prăştină însă fără de aghiazmă: Cea mai dulce cataplasmă Vezi, aghiazma, nicidecum N-are gust niţel de fum Şi n-aduce alinare La oricare mădulare, Fără numai sufleteşte. Nici n-o guşti, că se stropeşte. Dar de suflet, fiecare Nu prea se mai bolnăveşte. Cu o sticlă de ispravă Obştea n-ar mai fi bolnavă Şi-i păcat că-n săptamînă Nu i stă cheia la-ndemînă. Vinul are-aşezămînt Cît e trup şi sînge sfînt, 649 Că se face preschimbare Printr-o binecuvîntare. Ce e sînge şi e trup E ca fagurii din stup. Turta'i turtă, vinul vin: îl sorb tot şi-ntîi mă-nchin. Cîte un pitic mai fură Din cuptor vreo prescură Şi cu vin de două deşte Mai ades se-mpărtăşeştc, La chilie, umilit, Ca un vechi arhimandrit, Cu toate că, mai pe scurt, TrasU'n sticlă nu e furt. Nu se ştie veştmîntarul Undezi mîngîie amarul, La ce schit, în mare taină. Căci aduce pe sub haină, încruntat dintr-o sprinceană, Cîte-un pui de damigeana. Cînd îl vezi, cam după prînz, Are nişte ochi de mînz Şi zimbeşte-ntr-ale sale Gînduri, şovăind agale. Puţintel aprins la faţă, Anteriul i se-agaţa Cînd de colo, cînd de ici, între ştevii şi urzici. Ştiu în sinea ta ce zici: Din pitici cum ies pitici? De la icre sau din ouă Sau din ele amîndouă ? Lucrul ăsta Lam uitat. 650 Bine că m-ai întrebat Şi-o să spui adevărat. Am băgat în schit de seamă Că piticii nu au mamă Şi nici tata, Niciodată; Nici neveste: Rînduiala aşa este. Tainele neînţelese N'au făcut piticărese. Fuste la pitici şi fete Făcătorul nu le dete, ’Cigă-i toaca să-i ucigă ! Eu îi fac din mămăligă. Dacă vrei şi dumneata Un pitic a încerca, Dacă vrei pitici să faci, Ia aluat de cozonaci Şi învaţă de la mine. Seama ia sa iasă bine. Ia alune d-ele mici, Potrivite pe pitici. Pui de toate-ntr-o căldare Şi presări cu scorţişoare. Pui şi'Un praf, niţel, de sare. Dacă iese spuma-n clocot, Şi-a bătut un ceas de clopot, Pregăteşti fără zăbavă Şi cuptorul pentru tavă, Mai ungînd şi cu lipici. Şi ies tocmai opt pitici. Astad legea, opt o dată, Cu barba nepieptănată; Nici mai mulţi, nici mai puţini, Toţi voinici şi toţi creştini. 051 De^ar ieşi vreun musulman, îl torni iarăşi în cazan Şi mai dă niţel în fiert, Ieşind un pitic pe sfert. Eu, mai leneş, cu ciaunul, Fac o dată ci te unul. Mai pui şi o linguriţă De tahîn, şi lămîiţă. Şi mai am un mijloc bun: Pui mahorcă, pui tutun, Cum îi vreau, mai roşcovani, Mai bălani ori mai ţigani. Pînă-i gata o fiertură, Mai citesc şi din Scriptură. Greutatea d la alune Şi să fie toate bune, Că de este miezul sec Iese un pitic zevzec. Şi mai e o greutate Lingă celelalte toate; Cum se face alifia Sau lipiciul. Datoria^ Să se prindă negreşit. . . Uite, vezi, nu m-am gîndit... Toate cele, mărunţele, Le am scrise pe o piele Şi-o sâ-ncerc să mă silesc Slova să le'O desluşesc. O să vezi cum or să-ţi iasă Tot pitici de-ăi mici prin casă, Din dulap, de prin umbrele, Agăţaţi printre perdele, Valvîrtej pe canapele, 652 Grămădiţi peste pisici, Mii şi sute de pitici, Şi la tine, mulţi în pat, La sărit şi gîdîlat. Pe cafeaua ta, cu lapte, Or să tabere vreo şapte, Ca să-ţi pape şi smîntîna, Vîrînd limba, băgînd mîna, Mierea, cornul, prăjitura, Şi furîndu-le cu gura. Dar motanii-s nişte fiare Cu cîrlige şi cu ghiare. Pune-i botniţă pisicii Că-ţi mănîncă toţi piticii. Schiturile, cîteodată, Au o zi de judecată. Pe o uşă din pridvor Scrie mare: « Consistor »> Stareţul, suindu-i scara, Strînge-n şold cu subsuoara Cartea groasă, de canoane. Grămăticul, cu creioane, Gumă, pană şi cerneală, Pune-n sală rînduială. Cînd începe judecata Rînduiala este gata. Bate-n talger de aramă, A deschis din cataramă Vechea pravila, şi bagă între foi cîte-o zăloagă, Petice de patrafir. Din tavan, un musafir, 653 O maimuţă cît un nod, Depănîndu'Se din pod, Joacă-n gol, pe sus, ca naiba. A văzut o muscă, zgaiba, Şi se lasă Pe o dîră de mătasă. Faţa cea mai cuvioasă Răsfoieşte-n cot, pe masă, Şi, din cînd în cînd, îşi plimbă Două degete pe limbă. A scrutat pe păcătos, Care-şi lasă ochii-n jos, Un pîrlit, un venetic. Numele lui: Calinic. Vinovat e, se-nţelege, De o grea fărădelege. Fapta lui îşi cere preţul. A citit întîi citeţul: — « Era la bucătărie Şi venea din chelărie. Luînd o strachină, nici vorbă, Din rîntaşul pentru ciorbă, I-a vărsat-o pe chelie Cuviosului llie », Care-i martor şi-i de faţă, Plin de seu ca de* o mătreaţă. Barba-i e, de la gîtlej Pîn’la nas, ca un vîrtej, Prinsă parcă-ntr-o sfîrlează. — « Ce-ai făcut nici nu cutează Gura noastră să grăiască », Spuse vocea stăreţească. <>54 Sfetnicul mai vechi din Sfat E ciupit, ca de vărsat, Din greşeală împuşcat, Intr-un pom cu mult vînat, Cu alice. Se apleacă-ncoa şi zice, (Şoaptă cu mîna la gură); — « Parcă-i scos dintr-o untură ». Sfetnicul din stînga pare Că-i cu el de o părere, însă stareţul le cere Pedepsiri pilduitoare Şi s-a-ntors zicînd: — «Eşti prost! Povesteşte cum a fost. » Vinovatul e zugrav Dar şi dînsul tot gîngav. Se sileşte şi se luptă Cu un cîlţ de vorbă rupta Şi dă gîndul, pinâ-1 scoate Bîlbîit pe jumătate, Şi mai mult din inîini şi coate Sa grăiască dacă poate, Iar de cum a început Adunarea-a priceput Şi toţi ziseră deodată — « Judecata-i luminată ». Tace molcom toata sala Cît se face chibzuiala. Pe sub masă Consistorul Chibzuieşte cu piciorul Şi se calcă pe picioare, Drept răspuns şi întrebare, — « Fii, părinte, serios », Zise-n colţ un proestos. 656 Dar osînda întîrzie, Findcă stareţul nu ştie Cine i-a întors pe dos Cartea, şi cu susu-n jos, Şi tocmai atunci, ca dracul, Fa pierit şi comanacul. Hotărîrea, în sfîrşit, E citită liniştit. Comanacul s-a găsit. — « Aruncat-am, frate, sorţii Şi eşti dat de-acuma morţii. Mort vei fi între cei vii, Asta trebuie s-o ştii. Să n-ai poftă de mîncare De cinci ori nămiaza mare. Să mănînci de la cazan. Drept, e, frate Damian ? » — « N-am văzut nicicînd mai dreaptă Judecată înţeleaptă », A răspuns cel întrebau. Iar ceilalţi: — « Adevărat! » — « Intre fraţi vei E străin Şi-ţi tai porţia de vin. Dar fiind mort, eşti totuşi viu : Te înţărc şi de rachiu. Nu-ţi mai las de-acum putere Nici să lingi un strop de miere. Să te-nţepe toţi ciulinii! Să-ţi dea coate toţi vecinii! Şi sticleţii să te ciupe ! Viespile să mi te pupe ». Şi mai zise: — « Calinic Vrednic nu-i de-a E pitic ». 656 Şi mai zise glasul iară: — « Scoateţi'l pe mort afară », Către patru sprîncenaţi Gîzi, călăi şi crunţi gealaţi. Dar legat, după osîndă, Nu-i fu inima mai blinda Celui scos din porţie, Deşi el cu morţii e. Pocăinţă, remuşcare Ticălosul nu mai are. — « Tare-mi pare-acuma rău C-a fost blid şi nu hîrdău », Zise el, rîzînd în sine, Pară urmă de ruşine. Cît de bun ai vrea să ieşi, Scorţişoara dă şi greş. Toţi piticii cărturari Poartă brîu şi ochelari, Briu încolăcit pe şale Ca la turci, peste pistoale. Brîul duce, plin de pete, Şi cerneală şi pecete Şi-ntr-un corn de ied mai duce Şi nisip, ca să usuce. Slovele prea îngroşate Trebuiesc cu el zvîntate Şi nisip cînd nu mai ai Iei ţarină şi presai. Că la scrisul pe hîrcie Pana nu prea vrea să scrie. Dai din limbă, strimbi din gură, Iese şi-o zmîngîlitură; Mai întingi, mai pui, mai pici. 667 Tot aşa-i şi la pitici. Nemînjiţi ca să rămîie Dau cu sare de lămîie. Ochelarii-s de urechi Agăţaţi cu sîrme vechi. Cad pe nas ca o brăţară Şi mai legi şi cu o sfoară, Dedesubt, din comanac. Lucru de pitic sărac. Cărturarii din pitici, Cei mai tineri şi mai mici, Şi-au făcut şi obiceiul Să nu scrie cu condeiul Şi, făcînd economie, La cerneală şi hîrtie, Mîzgălesc păreţii-n şir Cu cărbuni şi tibişir. Un pitic vrînd să se joace Ia pe stareţ şi îl face Dinspre nas şi cîrn, pe zid. lconomul l-a păzit Şi 1-a-ncins, într-o hodaie, Cu o mamă de bătaie. Dar nepotolit cu-atît L-a făcut şi mai urît, Cu cocoaşe şi cu rît Şi de rîsul tuturor. Şi-a fost dat la Consistor. Pe de altă parte, toţi, Care nu-s veri şi nepoţi, Se răzbună şi murmură Pe peretele din şură, Murdărit cu cîte toate, Pîri, măscări şi-ocări spurcate. Tot ce nu s-a spus pe faţă G58 Scris e dis-de-dimineaţă. De aceea cărturarii Sînt sub pază ca tîlharii, Căci un vîrf de scris pe scurt Dă venin şi doare mult Şi-o fărîmă de sudalmă E mai rea decît o palmă. Să mai spui? Să nu mai spui? Nu-i în toana orişicui. M-aş gîndi, precum se cere, Să găsesc o încheiere. Că de-am ţine-o tot aşa O s-ajungem a căsca Şi eu cît şi dumneata, Ca în basmul cu cocoşu’, Basmul cu Cocoşu Roşu, Şi cu ochii tot mai mici Ne-am trezit şi noi pitici. Mai e timp şi altă dată Să va spui povestea toată. COLINDĂ DE CRĂCIUN COLINDĂ DE CRĂCIUN Doi unchieşi pitici, Pitici dar voinici, Au venit in sat Pe la scăpătat, Unul Moş Ajun, Altul Moş Crăciun Ce s^au cugetat Că au adăstat. Nu cunoşteau locul, Bătu-i-ar norocul, Şi din depărtare Lătrau cîinii tare, Nefiind datori A fi ştiutori Şi sfinţiţii moşi, Fiind, de fel, fricoşi, După cum se ştie La ei în stihie Cîinii sînt cuminţi Şi n-au colţi şi dinţi, Că sus nici o gură Nud de muşcătură Nici de lătrătură. Fincă şi-ntrucît Buzele surîd Şi toate sînt vesele, Ca la nunţi miresele Inimile, feţele. 663 Amîndoi cu barbă Stufoasă şi albă, Cu fuiorul moale Pină îa paftale, Ca doi arhierei Numai de-un crîmpei Cit geana la pleoapă Mai înalţi de-o şchioapă, S au oprit puţin La popa Marin. Popa nud acasă, Nu c preoteasă, Nici paracliser. Numai eîmp şi cer. Arde în altar Un mărgăritar Şi-o stea a rămas La iconostas. Din turlă atîrnă Clopotul de-o bîrnă. Cine ce să spuie Dacă nimeni nu c ? Atunci au deschis Sacii, şi-au trimis Purceii de lemn Să le-aducă semn Şi ştire din sat. — « Dacă ninge-n sat Mergem la-nnoptat, Iar de n-o fi nea Om sta şi-om vedea Cum ne-om îmbrăca. Dacă o să-ngheţe Punem ghebe creţe Şi căciuli de oaie. Dacă e a ploaie Eu o să mă'inbrac în piele de drac. Dacă a venit Cum am auzit Vara lui Crăciun Tiinpu-i şi mai bun », A zis Moş Ajun. — « Tată Moş Ajune, Moş Crăciun îi spune. Eşti mai tînăr poate, Cu-o zi jumătate. Pot să te şi iert, Pot şi să te cert, Vorbeşti cum e dat Unui căpiat Şi unui viclean. Eşti cam pămintean Şi vorba la minte O ia înainte. Cînd eşti între slugi Nu ştii ce îndrugi Parcă nu mai ştii Nici de unde vii; Dă-mi răgaz să-ţi spun. Şi bei şi tutun. Tu mustrarea mea O pui în lulea. Mă smeresc, mă-nchin, Şi tu cauţi vin. Pînă pe la Paşti Tot te-ntinzi şi căşti Şi-ai fi bucuros Să fii om de jos. Ai uitat ce-a zis Cel de ne-a trimis? Să nu se lipească Musca pămîntească De noi amîndoi? Uită-te-napoi, Frate Moş Ajune, Şi fă rugăciune ». — « Tată Moş Crăciun, Zis-a Moş Ajun. Nu vreau sa te mint, M-a lovit un jind. Zilele-n stihare Mi se fac amare Şi de^atîta rază Mi se-ngreţoşază. îngeri, aripi, stele, Păcatele mele I Toată noaptea, vere, Mare priveghere. Ziua liturghie, Psalmi şi Slava Ţie. Fără să mai tacă, Toată vremea toacă. Cor de glasuri groase, Condace, icoase Şi coruri subţiri, Şi tot mînăstiri, Numai mînăstiri. Pentru aţipire Ceri blagoslovire Şi pentru sculare Binecuvîntare. Şi m-am săturat Să dorm îmbrăcat, Ca un ceas de pat. Sîivt un păcătos Dar pe-aci-i frumos. Eu cu voia ta Parc-aş rămînea, Nu ta supăra, Mîine de amiază Pîn’la Bobotează. Uite ce-ai să faci, Fii niţel dibaci. O să mergi să spui: A pierdut un cui — Trebuia să-l pui. A pierdut cinci cuie Trebui să le puie. Fă şi tu o snoavă C-un cui şi-o potcoavă Şi zi că măgarul L*a găsit pojarul ». Şi şezînd afară Acum, lingă moară, La un kilometru, Iată Sfîntu Petru. Prea Sfinţia Sa Tocmai îi căta Şi era şi el Cu moşii la fel, Căci după tipic Orice moş e mic Ager şi batrîn Şi-o bucată cîrn. în stihia geamănă Moş cu moş se-aseamănă. Moş Crăciun gîndeşte UitîndU'Sem deşte 667 Şi întru tîrziu Zise: — « Ştiu, nu ştiu, Vorba Dumitaie, Tată, mi se pare Şi cu alţi măgari, Mai mici ori mai mari, Că se potriveşte. Şi, Doamne fereşte, Poate şi cu-al meu. O să stau şi eu Pentru potcovit. Fii blagoslovit. Zici că-nrîrziază ?. . . » — « Pîna-n Bobotează ». Dar stînd ei la sfat Ce S'O fi-titîmplat Că din sacii grei Ce i duceau cu ci Ieşiră cu miile Toate seminţiile, Toate jucăriile. Urşii mari de lină Cu păpuşi de mină, Iepurii cu leii, Lupii, brotăeeii, Făpturi şi jivine, Plăsmuiri blajine, Fiare, orătenii, Trupuri de vedenii Făcute din glumă Fie că de gumă Sau de mucava Ori dintr*altceva, De pildă: din ţiplă Şi cu ochi de sticlă. Căruţe şi sănii 668 Trase de dihănii. Maimuţoi cu cîrmă, Cu oase de sîrmă, Elefanţi nerozi Tot cu două cozi, Ca să nu pricep Unde ei încep : Una und’se ştie Cu o gămălie Şi alta la cap, Lipită cu pap. Seminţii de jucării S-au ales pe la copii. Vacile şi turmele îşi pierdură urmele, în colibe lingă soba Sună trîmbiţa cu toba. Iar ia han între tingiri Au tras şase musafiri; După neam şi după bresle, Trei la mese, trei la iesle. DRUMUL CU POVEŞTI Trecea ca o pînză, desfăcut din trîmbe, Vîntul rău şi taie dealurile strîmbe. Ia pustietatea vinătă din dungă, Răscolind scaieţii şi răchita lungă. în copacii negri recea lui arsură Pune glomotoace de cleştar şi zgură. Rîjniţele sale lasă rumeguş. Cleiurile sale fac alunecuş, Povîrnişul luciu, dis-de^dimineaţă, S-a-nvelit cu ţipla şi pojghii de gheaţă. Apele de*a valma, balta tot aşa, Au făcut deasupra sloi de tinichea. Totul, dintr-o dată, se copilăreşte Vrînd să se^mpietrească ce nu se'mpietreşte. Au fugit din sălcii mierlele şi cucii. Numai cioaca poate sta în vîrful crucii. Au zburat vulturihn lumea cealaltă, Cu sfînta lumină niţeluş mai caldă. Bieţii de păianjeni, care torc mătasă, Şase luni din găuri nu mai au să iasă. Floarea şi mireasma au tăcut chitic, Marele se face din ce-n ce mai mic, Pînă la tipicul mic al jucăriei, Ca sad ia cu mîna mai uşor copiii. Despre cîmp, atîta aş avea de zis, Că e plin de iepuri pînă-n Paradis. Dar în povestire e o-mpotrivire Ce*ar putea pe alţii decît noi să mire. Moş Crăciun porneşte, Vîntul îl opreşte, Vîntul îi întoarce, încotro şi-ncoace, Sania, bădie: Parc^ar fi, şi nu e, tot o jucărie. JLa răscruci de drumuri, cinci vînturi, grămadă, Sar să-i risipească stelele din ladă. Lăzile sînt toate bine încuiate, Lacătele grele - au chei întortochiate. 670 Lupii-ntre răspîntii i-au ieşit nainte, Fără să-şi aducă barba lui aminte. — « Ce cătaţi aicea, măi, căţeii mei, I-a mustrat unchiaşul, Tuluc şi Grivei? Daţi-vă deoparte, fiare pămînteşti, Nu-i pentru jivine drumul cu poveşti. Ce vreţi? miei de pîslă şi cai de hîrtie? Poate mucavaua de foame sa ţie ? » Puşi pe două rînduri, în troianul gros, Lupii, de ruşine, au făcut frumos. Va să zică, vîntul, în feluri şi chipuri, Vru să-ntoarcă moşul din drum, cu tertipuri. I-e necaz, că şi el face pomi şi stele, Frumuseţi şi lucruri, mari şi mărunţele. Din postavul lumii, alb, împărătesc. Ce folos, că-ndată toate se topesc: Străveziu, uşure, horbote, broboade, Lucrul lui, ca scrumul, se sfarmă şi cade, Iar, ca să dureze, cît de cît mai bine, Trebuie să-l lase-n ramura ce-1 ţine; Pe cînd, el, Unchiaşul, pe al lui îl mută De nu se sfărîmă unul dintr-o sută. Toate-ajung diseară bune şi întregi Şi ţin pîn’la anul fără să le dregi. lată de ce-njură vîntul şi-l înţeapă Şi de ce Unchiaşul nu vrea să priceapă. După multă trudă, poftim că soseşte. Rumen, gras şi vesel, mină boiereşte Hamuri şi zorzoane îi încing măgarii, Albi cum e sideful, iuţi ca telegarii. Potcoviţi cu sticlă şi cu giuvaere, Ca să aibă-n coastă copita putere. A sosit cu bine Moş Crăciun, dar ştiu C-a ţinut şi plosca bine, cu rachiu. PRISACA STUPUL LOR Stupul lor de pe vîlcea Stă păzit intr-o broboadă De trei plopi înalţi, de nea, Pe o blană de zăpadă. Prisăcarul le-a uitat Şi-a căzut şi peste ele Iarna, grea ca un plocat, Cu chenar de peruzele. înlăuntru însa-n stup Lucrătoarele sînt treze Şi făcînd un singur trup Nu-ncetează să lucreze. Ca nici una n-a muncit Pentru sine, ci-mpreună Pentru stupul împlinit Cu felii de miere bună. ISCOADA De cum s-a ivit lumina, A ieşit din stup albina, Să mai vadă, izmă-creaţă A-nflorit de dimineaţă? 675 Se-ngrijeşte gospodina De-nfloreşte şi sulfina, Căci plutise văl de ceaţa, Astă-noapte, pe verdeaţă. A găsit toată grădina înflorită, şi verbina, Şi s-a-ntors, după povaţă, Cu o proba de dulceaţa. PAZA BUNĂ S-a întors cercetătoarea Să le spuie la surori Că-i deschisă toată floarea Şi cîmpia, de cu zori. Şi-au plecat aproape toate La cules, cu mii şi mii, Lăsînd vorbă la nepoate Să-ngrijeasca de copii. Căci muscoii şi bondarii Şi-alte neamuri de pădure, Pe şoptite, ca tîlharii, Umblau mierea să le-o fure. Insă paza-n stupi e buna, Că tîrziu, după apus, Colo jos, subt stupi, la lună, Hi zăceau cu burta-n sus. 676 TÎLHARUL PEDEPSIT într-o zt, prin asfinţit, Şoaricele a-ndrăznit Să se creadă în. putere A prada stupul de miere. El intrase pe furiş, Strecurat pe urdiniş. Se gîndea că o albină-i Slabă, mică şi puţină, Pe cind el, hoţ şi borfaş, Lingă ead un uriaş. Nu ştiuse ca nerodul Va da ochii cu norodul Şi-şi pusese-n cap minciuna Că dă-n stup de cîte una. Roiul cum dc l-a zărit C-a intrat, l-a copleşit. Socoteală să-i mai ceară 1 Nu ! L-au îmbrăcat cu ceara, De la bot pînă la coadă, Tăbărîte mii, grămadă, Şi l-au strîns cu meşteşug, încuiat ca-ntr-un coşciug. Nu ajunge, vream să zic, Să fii mare cu cel mic, Că puterea se aduna Din toţi micii împreună. 677 FETICA Ce duh ai şi ce putere Să-mpleteşti ceară cu miere, De la floarea din grădină, Ostenită de albină? Tu aduni de pe meleaguri, Pentru stupi şi pentru faguri, Pulberi, rouă, stropi şi leacuri, Poate că de mii de veacuri. Ca din lină, ca din ace, Ţeşi reţeaua de ghioace, De celule-n care pui Mierea dulce şi un pui. Scule, numere, cîntare Au spus la măsurătoare Că-ncăpcrca cea mai mare In găoacea cea mai mică E ghiocul tău, fetică. Eşti, pe lumea de subt ccr, Cel mai mare inginer. Pe-ntuneric, far*să ştii, Ai făcut bijuterii Şi minuni în toată clipa Cu musteaţa şi aripa. Şi, cum ştii, muncind, să taci, Nu te lauzi cu ce faci. ZDREANŢĂ L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă, Cel cu ochii de faianţă ? E un cline zdrenţuros De flocos, dar e frumos. Parcă-i strîns din petice, Ca să-l tot împiedice, Ferfeniţele-i atîrnă Şi pe ochi, pe nara cir na, Şi se-ncurcă şi descurcă, Parcă-i scos din cîlţi pe furcă. Are însă o ureche De pungaş, fără păreche. Dă tîrcoale la coteţ, Ciufulit şi-aşa lăîeţ, Aşteptînd un ceas şi două O găină să se ouă, Care cîntă cotcodace, Proaspăt oul cînd şi-l face. De cînd e-n gospodărie Multe a-nvăţat şi ştie, Şi, pe brînci, tîrîş, grăpiş, Se strecoară pe furiş. Pune laba, ia cu botul Şi-nghite oul cu totul. « Unde-i oul?» a-ntrebat Gospodina. « L-a mîncat! » « Stai niţel, că te dezvăţ, Fără mătura şi băţ. Te învaţă mama minte ». Şi i-a dat un ou fierbinte. Dar de cum l-a îmbucat, Zdreanţă l-a şi lepădat Şi-a-njurat cu un lătrat. Cînd se uită la găină, Cu culcuşul lui, vecină, Zice Zdreanţă-n gîndul lui: « S-a făcut a dracului ». G79 BĂNUŢUL Auzise şi Dănuţ Că un. ou e cu « bănuţ » Şi credea că oul moale-i Puşculiţă cu parale. Avea ca vreo şase ani Şi visa să strîngă bani, Socotind pe uşi, cu creta, Cît costa o bicicletă. Scormonind pe la găini, Pe subt cloşti şi prin vecini, A stricat, pe neştiute, Ouă cam vreo două sute. Dar s-a pus plîngînd să zbiere, De necaz şi de durere, Ce-a pierdut şi ce-a găsit. Că s-a mai şi mîzgălit Cu albuş, cu gălbenuş, De atunci şi pînă-acuş N-a ajuns să se mai spele, Că intrase mîzga-n piele. A răcnit şi-a mai ţipat Că măcar nu Ic-a mîncat, Fierte, ochiuri sau răscoapte, La cafelele cu lapte. HI crezuse, baietanul, Că bănuţu-i gologanul Sau un leu frumos şi nou Pus cumva în orice ou. Nu ştia ca-i stă pe fund, Oului, un gol rotund Pentru plod şi pentru pui, Cînd ia trup făptura lui. 080 Că subt coaja strînsâ caicr Sta păstrat un pic (ie aer, Ca, trezit din nesimţire, Puiul mamii să respire. GHICITOARE Ghicitoarea ştiu că*ţi place. Ce-i ca un burduf de acc? Ca un pepene cu ţepi? Ia gîndeşte-te. Pricepi? Şi răspunde-n doi, trei timpi, Cine are mii de ghimpi ? Cui îi ustură şoriciul? N-ai ghicit că e ariciul? ARICI, ARICI, BOGORICI Ghem de spini şi ţepi uscate, Stă-ntărit ca-ntr-o cetate. Poate trece un vecin Peste el cu carul plin, Ca nu simte nici atît Cit l-ai gîdila pe gît. Ca să-l scoată, ca să iasă, CUnii-l latră. Lui nu-i pasă. Unul, încercînd un pas, S-a ciocnit în ghimpi Ia nas, Findcă tontul şi netotul Şi-a vîrît în ace botul. Dacă-ar fi citit aici El afla ce-i un arici, însă clinii n-au habar De tipar şi-abecedar. 681 Nesupus la gind pismaş, Bogorici e drăgălaş Cui îl ia cu prietenie. Cîntă-i numai din tipsie Şi-ţi şi joacă o chindie» PERECHI Totdeauna cîte două, Pe subt streaşină, de plouă, Şi pe ţiglă, pe ţugui, Sus, în dreptul soarelui, Vrăbiile din cuibar Au ieşit la călindar. Ghiersul spune ce se-aude, Vrăbiilor maici şi rude, Ce se mai găseşte-n piaţa, In grădină, prin verdeaţă, Gîze noi cu păr şi goale, Şi-alte-asemeni trufandale. Capul, cît alunele, Se pleacă la unele Şi gîndeşte chibzuit Cîte veşti n-au mai venit. Şi, la rînd, din loc în loc, Au rămas cioc lîngă cioc. 682 NEPĂSARE Dimineaţa, cînd mă scoală, Stolul e o ciripeală. Le strig tare, ca la şcoală. Porţia e cîte trei — Zeci de boabe-n cioc, de mei. Le învăţ să numere, Ele dau din umere. De le-aş da şi carne crudă, Nici nu vor de scris s-audă. Vrăbioii mei sînt proşti: Cum de-i vezi îi şi cunoşti. INIMĂ DE CÎINE La coteţul lui Dulău, Paznic bun şi cîine rău, Vrăbiile se adună Sa prînzească împreună. Zgribulite-n pod şi-n pom, Au văzut ducînd, pe om, Troaca mare cu păsat Şi Dulău a şi lătrat. Uriaşul negru ştie Că a pus tovărăşie Şi cu vrăbioii hoţi Mămăliga pentru toţi. Şi, gingaş cum nu se poate, Le-a lăsat-o jumătate. 683 MEIUL Cînd venea vreo vijelie, Le-am dat mei pe farfurie, Ca să nu se risipească Hrana-n viscol, păsărească. Vrăbiile, mai şirete, Făceau semne către fete: Să nu fie vreo capcană. Vrăbioiul de-astă-toamnă, Priceput, ca mai bătrîn, Rtse-n el, cu ciocu-n sin, Şi din pleoape, ca de gumă, Şi din ochi clipi a glumă. — « LasVa ştiu cu, vru să spuie, Şi ce este şi ce nu e. Omul ăsta, din fereastră, Este bun, că-i mama noastră. » MÎŢA Cînd se scoală iese-n tindă. De-abia-ncepe să se-ntindă Şi-obosita de căscat Se întoarce iar în pat. Ca să doarmă şi mai bine, Laba căpătîi şi-o ţine, Şi din vis, cum s-a adus, Ca s-a pus cu burta-n sus. 684 Dar scurteica-i, ca de vată, Cu opt nasturi e-ncheiată: Şi dormind şi dolofani Sug din ea cinci cotoşmani. Creştetul, bălţat pieziş, Pare strîns ca-ntr-un bariş înnodat cu două funte: La urechile din frunte. Ea visează poate, parcă, O plimbare într-o barcă, Pe un luciu argintiu, Poate chiar în Cişmigiu. Că-i dă coada-n ritm tîrcoale, Camtr-un lac de apă moale, Coada ei de păr de pîsla, Batînd perna ca o vîslu. GÎRI GÎRI între oi şi-ntre măgari, Laolaltă cu catîrii, Calea-n pas, cu paşii rari, Giscam vîrstă. Gîri-Gm. Chiar berbecii o cinstesc Pentru tact şi cumpătare Şi cu felu-i bătrînesc îi dau rang de inspectoare. 685 Are cinsprezece ani, Şi în gloata curţii deasă Trece mîndră prin gîscani, Ca prin bilei o preoteasă. O saluţi, o chemi, §i vine. Din ced spui şi ce-i vorbişi Ea se uită lung la tine Dintr-o parte şi pieziş. N-a avut noroc să-nveţe Şcoala cel puţin primară. Că acum, la bătrîneţe, Ajungea şi profesoară. PUI DE GREIER Sare parcă pe jăratic Şi-i şi lung şi e şi lat. Capu-i pare retezat Şi, al naibii, e simpatic. Tînăra caricatură E-mbrăcată ca-n nădragi, Şi toţi fraţii lui mi-s dragi, Numai dacă tac din gură. Pe sub toate uşile A trecut nesupărat, Decît lung mai mult pătrat Şi umblînd de-a buşile. Cînd începe, să te ţii! Cîntă otova din drîng, Că şi miţele se plîng De atîtea melodii. IADA între iezii din cireada S-a născut de-o săptămînă, Dintr-o capra mai bătrîivu, Dar zburdalnică, o iadă. E bălţata-n fel de pete, Zugrăvite ca pe var Cind, prin vişini şi arţar, Bate luna in părete. Dar pestriţă şi balţată, Albă, neagră, stacojie, S-a-ntrecut în fudulie — Si-i stă bine, că e fata. Iar în frunte, iada mea Poartă, brează, semn: o sten. CLOCITOAREA Omul zici c-a născocit, El, maşina de clocit. Dar, pe cît mi-aduc aminte, I-a luat cucul înainte; 087 Căci în tagma păsărească Pune pe-alţii să clocească, Hoţul, ouăle cu pui, Ca să'i scoată cucii lui. El pîndeşte, pe furiş, Cuiburile din. frunziş, Un minut fără dădacă, Şi-ntr-o lipsă de oleacă Ouăm cuib strein şi pleacă. Un ou ici, un ou colea, Mai frumos nu se putea. Cuiburile, cu chirie, EL le ia pe datorie Şi, la şase, şapte poşti, Face pasările cloşti. Cît priveşte plata dreaptă, E soroc la Moş-Aşteaptă. Cînd prin pomi, cînd în urzici, Ouă-n cuib la pitulici, Oare nici nu au habar Întorcîndu-se-n cuibar. Ouăle lor, cam la fel, Se şi potrivesc niţel, Şi-apoi gazda nu prea ştie Nici să numere, să scrie Pe o frunză, pe-o hîrtie, Cîte ouă a lăsat In cuibar, bob numărat. Pitulicile, cinstite, Rămîn dară păcălite. Eu aş vrea să ştiu: ce zice Amăgită pitulice Cînd bobocii ei năuci Dau, în cuib, de pui de cuci? 088 BABA-N SAT Baba-n sat face minuni» Că deseîntă cu cărbuni, Doi cărbuni şi trei minciuni. De-orice păs, de orice- doare, De măsele, de lingoare, E atotvindecatoare. Toate poate, şi le ştie, Dînd cu bobii-n farfurie. Cu o vrajă bombănită, Cînd însoară, cînd mărită, Şi dezleagă şi desparte, De aproape, de departe. Numai pentru om sărac N-are timp şi n-are leac. De la el n-ai ce să iei Nici pentru cocoaşa ei. INEDITE FABULĂ INVERSĂ Jupînul dascăl, pe catedră stînd, Jupînul ucenic ieşi din rînd Şi-l măguli cu feluri de cuvinte Pline de miez şi de învăţăminte. — « Citit-am cărţile sublimului învăţător, îl văd scriind, gîndind şi mă-nftor. L-aud vorbind şi mă-ngrozesc De focul Dumisale tineresc. . . Nu mai vorbesc de ştinţa ce o ştii : Eşti cel mai mare dintre morţi şi vii. Şi, mai întîi, Cine ţi-ajurige barem la călcîi ? De-ai 6 şi-n muzică şi în pictură Cum te vădişi a fi-n literatură, Ca-ntr-un cuptor prea strimt mai multe tăvi N-ar încăpea în lume două slăvi. Chiar Dumnezeu ar face feţe-feţe Şi s-ar înscri la curs, cîte ceva să-nveţe ». — «Tot ce vorbişi perfect adevărat e Şi nici nu ai aflat pe jumătate. Ce pot şi ce ştiu eu e lucru mare. Duc unsprezece glorii în spinare Şi mai e loc de douăzeci; Te pui cu piscul şi-ai vroi să-l treci? Sufăr dar sînt fără păreche Şi-n lumea de-azi şi-n ceealaltă veche. De-orice statură şi lungime într-adevăr, nu mă ajunge nime. Am fost şi sînt şi-n veac voi fi Cum noaptea-i noapte şi cum ziua-i zi. însă pe mine nu mă păcăleşti Cu-ntorsături de vorbe franţuzeşti Maimuţărite după La Fontaine, Căci sînt în toate celea fenomen. Poţi să te frîngi, îţi zic, şi să te rupi: Din caşcavalul meu nici un fragment nu pupi». 11 februarie 1940 PRIETENUL Aşa, Ursei, Pune-ţi botul pe genunchii mei — Şi uită-mi-te-n ochi cu bunătate. Ciine frumos, tu ştii că ţi-s un frate. Tu ai încredere în mine, Ciobanule de munte, sălbatec, şi ţi-e bine, Să te mingii cu glasul şi cu mina Că simţi în mine Gorjul de piatră, strunga, stîna Şi sarica şi-opincile de-acasă. Zbîrlită blana ţi-este mătăsoasă Şi labele vînjoase ţi-s Ca bîta căluşarilor ce te-au tri mis. Colţii de fier au însă muşcătura moale Cînd încă-apucă mîna-ntre zăbale. Ca să-mi arate că ţi-s drag. Mă prind de haina-n fiară şi mă trag. Mă-mbie, mă răsfaţă. îmi ieşi în drum şi-mi sai în faţă. Şi nasul rece mi-ajunge la mustaţă. Te ştii al meu şi vrei să fiu al tău. Am scris pe poartă: « Cîine rău ». 694 DEŞERTĂCIUNE Toata ziua, toată noaptea treaz, Cine-mi spune de o viaţă-ntreagă Să fiu gata pentru care ceas Cînd o taină poate se dezleagă? Taina celor taine fără număr, înnădite şi încrucişate între creştet, inimă şi umăr, Jugul, hamul meu de rob şi frate. Traista «i gata, cîrja-i în pridvor. Drumul o să fie lung pe lună, Drumul de un om şi un picior Strimt şi-ngust cu ceaţa dimpreună. Stau la pîndă-n bălţi şi împrejur, Clopot, voce, tunet să mă strige, Ţipăt rău sau şoaptă să murmur, Ce voi zice, nu ştiu, ce voi zice? Şi mi-e spaimă de ceva urît, De o fiară, de un ceas pe care îl aşteaptă sufletul atît, Lingă viaţă, lingă închisoare. Cine strigă? Nimeni n-a strigat? Cucuvaia, greierul, tîlharul? Voi fi fost chemat şi-apoi uitat? Bate timpul, trece minutarul. Netrăita viaţă s-a sfiit Şi-am trâit-o însutit. 695 INSCRIPŢIE PE COIF De ce ţi-e zarea azi atît de goală, Viteazule, şi cugetul pustiu? în toate o-ndoială, o sfială. Ţi-e cînd şi prea devreme, ţi-e cind şi prea tîrziu. ADDENDA Din AGATE NEGRE — 21 — Trecutul, revenind pe-alocuri, — Trimite-n inimă parfume Părînd zvîrlite peste focuri Dintr-alte vieţi, dintr-altă lume; Miresme scumpe, fără nume, Sînt sufletele-atîtor locuri! Şi, ca pe foile de-albume, Le-ntorci în vinetele blocuri Din raftul vieţilor postume. . . Esenţă lină şi subtilă în care totul pare şters De buruiană şi argilă în nesfîrşitul univers, întoarce filă după filă Şi vers adună după vers în călimară, la feştilă. Cu amintirile-ntr-un ghiers. Ne-am întîlnit în bălării Cu toate amintirile, deodată : Bolnavă, luna sta culcată Pe un pachet zdrenţos, de vată, într -un ungher printre tării. Trecutu-i spada descîntată. Ea taie inima-n felii De bronz, de aur şi agată. 1904 (manuscris) 699 — 37 — Prin apele holdei doi palizi fugari au trecut, Cînd luna cu crepuri suite pe creştet, uşor Intra ca un spectru de sînge, sculat din trecut, Şi-n urmă rămase ecoul gîndirilor lor: — Visez un imperiu de beznă şi lut, Cetăţi peste care cucută şi laur Să tremure rece înspre Absolut, Şi vîntul să zacă pe brînci de balaur, Şi gîndul să-ncrunte cu scîrbă ~ au fost şi-au trecut. O singură rază fugară să spînzure.-n gol Albastra, cu-o stîncă de-argint de reflex, Şi vecinie să-mbrace cu nimb circonflex Tăcerea prin care va curge domol VisaTea cetăţilor arse, culcate. Visez un imperiu de neguri, de vaste caverne; Uitarea să-i fie măsura de timp, Să şuiere bulgări de grindină neagră-n Olimp, Şi rîpele pline de valuri, ca nişte citcrne, Să poarte cadavrul lui Joe lungit între perne, Cadavru-i de smirnă, de cîntec, de vaiet şi doruri eterne. E soarta solemnă-a sublimei Cartagini, Ca-n valuri de flăcări s-adoarmă pe veci; Pe buze să-i crească bureţi şi pătlageni --Şi rimele umezi, sinistre şi reci, Să-i gîdiJe stîrvul. . ♦ — Din care rămîne-vor cîteva pagini. 700 — în ele vor naşte sobolii şi-or trece pribegi, Prin rafturi de fildeş vopsite cu flori. . . — Şi fluturi negri vor sta pe viori, în care suspină iubirea atitora regi. Iubirea divină, iubirea trecută pe care tu nu o-nţelegi — Din care doar pulberi dacă mai poţi să culegi. 1904 (manuscris) PE PLOAIE Ce demon am, ce sorţi, ce ţară/ Şi pentru ce pămîntu-ntreg Mai strimt Decît boltita mea cămară? Azi am un sceptru, mîine-1 neg: — S-a frînt l Mi-e frig din creştet la călciie. E umed fiecare gînd Şi orb I Ah I s uf le tu-i bolnav de riie Şi pin’ la sînge se mingile Cu ghiarele-i de corb. Mai sus, mai sus de nori şi aştrii E frig, pustiu, şi e-n zadar Să pleci, Minţit de-atîţi satiri albaştri, — Spre stăvilarul secular înfipt în haos cu pilaştrii — Căci nu-i făcut să treci. 701 Mai sus, mai sus! Spre ce ? Spre unde 1 în loc de-a merge poate-n sus, Spre ideal, Te-mping spre beznele profunde Greoaie ca un şal De bronz, sub care doarme dus Alt Nepătruns, alt Presupus. 19 00 Cugetul ronuTiest:, II, nr. 6—7, 1923, p. 429. DEDICAŢIE Femei, potire cu venin, Miros de fin stropit cu soare, Lăsaţi-mi jalea să-mi închin într-astă toamnă-ntristătoare ! Parfumul vostru vrăjitor îmi prinde fruntea-n nebunie Ca un stilet omorîtor Şi-azvîrle sînge-n reverie. Aspir o dragoste-alburie în care numai nemurire Şi nori uşori să se-nmlădie Ca vîntul printre corzi de lire. Visez o dragoste suavă, O sărutare lină, rece, Cum simt molifţii din dumbravă Cînd peste dînşii luna trece; 702 Cum simt în umbră heleştaie în cari tresar lumini de candeli, Cînd vîntul serilor le taie Cu aripi fragede de^arhangheli. O sărutare fără spasme, O-mbrăţişare solitară Şi corpuri limpezi de fantasme Din care setea seculară Să verse vinul sideral în arşiţatele caverne Din stînca mea de mineral Înmormîntată printre perne. Senar, nefericit azil Al cugetărilor amare, Te-a prins al morţii fad cadril în selenara-i desfrînare. înţelepciune, veşnicie, Şi tot ce cînţi în înserare C'O palidă zădărnicie Ce-ţi toacă trist în cugetare. Te du pleşuv prin omenire, Spuzit în suflet şi livid; De-i fl-nţelept, de-i fi stupid Aceeaşi surdă neclintire îngheaţă sufletele-n vid. 703 De-i fi bandit sau visător, Despot cu sîngele pe limbă; Aceeaşi negură te nimbă, Şi pentru pasu-ţi călător Cărarea vremei nu se schimbă. Iubiri visate sau trecute Cu smirna sîriurilor calde, Sau bolţi stropite cu smaralde Se duc, stîrpite şi căzute, Aceleaşi valuri să le scalde. în şuier vînăt urcă ura, Lugubra lumelor camaşe Şi'O prindem unghii camtr'O faşe, Lăsîndu'i hoit ciuntit figura. Belzeb şi Christ se duc de-a dura 1 Nădejdea, visul se confundă Cu limba faclei, muribundă, Cu silueta cui? Cu darul, Cmn crep ce-astupă viitorul, Cu amintirea, cu zefirii, Bătînd văzduhul ca vampirii — Şi-ntind sfîrşitului, covorul. . . — Poeme, fraze şi sisteme Ce tind să stingă meteorii 1 O vijelie de blesteme Pe care-o-nalţă muritorii; O vorbă zisă şi răszisă ! Azi, cartea lor îmi este-nchisă; Şi dacă nu închidem tu I Virtja socială, IV, 1910, pp. 276—278. 704 LITANII în depărtarea noastră, Lio, îmi zboară gîndul ca un corb în ploaia unei toamne sure — Prin solitudini de pădure Pe unde sufletul e orb Şi vîntul un amar adio. . . .Un biet buchet pe care-n rînd Păianjenii ţesură cort în chipul unui baldachin; E-atîta plîngere şi chin Să văd că-ntr-însul e un mort. Aceasta-i masa, scumpă Lic, La care tu odinioară Visai crepuscule de tuci Peste aleie lungi de nuci Pe unde vîntul înfioară Ca un sfîrşit de reverie. Sînt singur; ah, şi cît de rău Şi plin de moarte e văzduhul, Şi ploaia, baltă de otravă. Aş vrea ca gura ta suavă Pe-aceste vrafuri să-şi dea duhul, Aş vrea pe masă capul tău. Pe masa asta arsa-n vise Voiesc să doarmă fruntea ta Cu pleoape-nchise pentru veci; Mai bine două buze reci Cari nu mai ştiu a săruta, De-a pururi vinete şi-nchisc. . . 45 — e. 327 705 Atunci ai fi a mea, Iubită I Ai fi o glastră funerară, Cu părul, plantă de infern; Atunci ai fi a mea etern ! Şi-n fiecare-amurg şi seară De fruntea ta încremenită Aş alipi şi fruntea mea ŢinîndU'ţi tîniplele-ntre mini; Şi-aş cugeta Ia « altădată », La-ntîia sărutare dată, La-ntîiul « ieri », la primul « mini », La-ntîiul glas de cucuvea. . . Ţi-aş ridica în deget pleoapa Şi ţi-aş privi privirea stinsă Cum aş privi într-un abis Care-ar vorbi de morţi, de vis, De lumea ceea larg întinsă Pe care n-o închide groapa. Şi părul ca un crep de doliu L-oi săruta nebun de jale, De fericire, de extaz; îl voi lăsa peste obraz Să-mi curgă ca un rîu de jale. El va fi ultimul linţoliu Al celui care te iubi; Iar cînd durerea va izbi Cu barda cea din urma-n mine, Cu lovitura cea mai grea — 706 Atunci, pe masă, Ungă tine Vangălbeni şi fruntea mea. Viaţa socialii, VIII—IX, 1910, p. 28. SINTAXĂ RITMICĂ Norii se duc; Escortă funebră, duc toamna-n mormînc, Grămezi de linţolii destramă-se-n vînt Şi corbii medita pe braţe de nuc. — Sosesc în cohorte, se duc în cirezi, Cînd negre ca bezna, cînd rare, — jucînd în muzica morţei, mai mulţi intr-un rînd Şi doliul absoarbe gîndiri şi livezi. Din negură facle răsar; Le-astupă vreun munte ce trece masiv, întreg firmamentul e-un vis de beţiv, Pe culmi zboară spume şi dîre de var; Cu monştri de mină aleargă zmintit, Nebune, sluţite de biciul barbar Ce şerpuie-n haos dinspre răsărit Mînat de-un gigantic Satan solitar. O ţeastă se-azvirlă din umeri titani, De ştreanguri atîrnă martiri de bitum, Statui se răstoarnă în grupe de fum, Se clatină cerul sub paşi suverani, Prin ceţe compacte se spintecă drum; Şi frigul străpunge plămînii golani Şi bîntuie ploaia-n castani Şi-n suflet remuşcă trecutul postum. 4f>* 707 Şi totul se-mbină şi«n vid se prăvale; Acolo-s la pîndă satirii, ciclopii, Pe-aci se combină durerea cu plopii, Pe-aiurea e geamăt şi jale. . . Oh ! plîngeţi, de-acuma, pe lespedea gropii Acelor suave şoptiri vesperale Din vremea cînd luna, cărări ideale Brodase cu degete pale, Spre frunţile voastre, vecine cu snopii. Viaţa socială, XI, 1910, p. 19 5. CUCUVEAUA E noapte, şoapte trec pe baltă, Tuşeşte clopotul în turn, Vibrează lung. . . Saturn. . . Saturn. . . O cucuvea pe bolta «naltă. Saturn, Saturn, răsuna-n vînt. Dantele negre deşirate Se-ntind pe pietrele curate Pe turnul alb cu vîrful frînt. Nici un cuvînt, e vînt, e vînt. Din gang ies plete de-ntuneric. E rîs, e plînsul ei himeric. E noapte, şoapte trec pe baltă. Saturn, Saturn, vibrează-n vînt, Nici un cuvînt, e vînt, e vînt. J896 Cugetul romi nes;c, II, nr. 6—?. 1923, p. 428. 708 ORAŞ MEDIEVAL Abia se scoală vîntul. în fund un ultim cer. Văzduhul se închide cu lacăt şi zăvoare, Sc pregăteşte, iute, un soi de întristare Ce pare hotărîtă în schituri, în mister. Lumina-şi cară-n matcă nămolul alb al ceţii, Din care sc scufundă o turlă după alta, Nămiezul întîrzie în ora dimineţii Şi ca s-ajungi la soare îl scoţi din zid cu dalta. Tăcerea se închină la o madonă veche. O casă-şi lasă pleoapa, o turlă îşi îndreaptă Ceasornicul, ce-i bate aproape de ureche. Biserica d pe scară, pe cea din urmă treaptă. în stoluri cade frunza sfiioasă şi se-ascunde, Ca nişte pui de pasări, din cer necunoscute. Un pas te urmăreşte de cîteva secunde. Nud nimeni. Scoate pipa şi-aprinde-ţi-o. Şi du-te. Ramuri, numflr festiv, 1029, p, 3J. IATĂ, SUFLETULE.. Lui Walt Whitman lată, sufletule, stihuri fără chip, Fără sunet şi fără de răspuns, De pulbere şi de nisip. Primeşte-le, murmură-le. 701) Cuviincios ne-apropii iar de tine Fiindcă mă tem şi fiindcă te-am va2ut Sălbatec şi neliniştit. Dau adăpost subt un acoperiş cu mine Lui Dumnezeu şi marilor minuni, Cum aş putea să nu mă-nfricoşez ? Le-am rupt să curgă fără şir, Metanii dezlînate, Horbote, petice, borangicuri, frunze. Aş încerca să stăm din nou La şoaptă După ce dansurile s-au oprit Şi a tăcut orchestra. Vreau să vorbim în graiuri desfăcute Şi dezlegînd cuvîntui de cuvinte S-alegem înţelesurile pe sărite. Altădată, am grăit în stihuri încălţate, Croite măsurat şi-mpodobite. Am ostenit să-mi fie strînsă limba în coturni Şi vreau s-o las să umble de acum desculţă. Revista Fundaţiilor, VII, nr- 9, 1936, p. 483. O LACRIMĂ O lacrimă-ţi căzu pe mină La plug şi în ţărîna. Te soarbe brazda-ncet şi seacă. O lacrimă e şi sudoarea Cînd istovita carne plînge Şi ţi le bea, nesimţitoarea, Şi lacrimile rănilor de sînge. 710 PLîrvs de domniţă, geamăt de plugar, Lacrima cade tot aşa de rar Şi tot atît de des, Una pe plug şi alta-n in ales, Şi tot aşa-n tăcere se arătă, Curată şi nevinovată. Tu, catăm cer de la pămînt Şi stinge-ţi lacrima din cînd în cînd, Căci dacă lacrima te doare Alta-i durerea pentru fiecare. Revista Fundaţiilor, VIII, nr. 2, 1941, p. 4. CURGEŢI, VÎNTURI Curge vîntul. . . Curgeţi, vînturi de vulvoare, Nu vă pese ce ne doare. Grîu, săcară şi porumb S-au făcut pietriş de plumb. Ciuruit de pîcla groasă, De trei luni te-ascult pe coasă. Te-aud, vîntule, că ari Prin ogoare, prin prăpăstii şi stejari, Zi şi noapte în neştire Săpînd gropi şi cimitire. De trei luni te-ascult că treieri Pentru bufniţe şi greieri, Ţi-s mai dragi cînd ne ucizi Roiurile de omizi, Coropijniţa şi toate Soiurile blestemate. 711 Sălciile şi răchita Ne-au dat cu nemiluita Ştreanguri negre în zăvoi. Stupii plini îs cu puroi. Singuratice belşuguri, Bube ! boabele şi struguri — Luna-n spicele de scai: Seceri şi de mucegai Ochii stelelor se zbat în urdori de-argint umflat. Cumpănită, din fîntînă, Scoate ciutura ţărînă Şi grădini lingă grădini Sînt ca nişte rogojini. Sîngele-n copii uscat lese-n zgîrciuri de scuipat. Nici puteri de lăcrămate Ochiul nu mai are Şi cirezile-n păşune Pipăie cu buza jarul rogozului de tăciune. Claviaturi, II, nr. J, 1942, p. 2. NU MAI ZĂRESC. . . Nu mai zăresc si-aş sta să mai ascult Poteca merge încă mult? Şi cine-ar fi croit-o prin mohor Pentru un singur călător? Nici apele, nici vîntul n-o-ntrerup. E pas de sfînt, e pas de lup? 712 Se duce, doar se duce şi nu vine, Cărare-aleasă numai pentru mine. De cînd o umblu fără de răscruce, Nu vreau să merg şi ea mă duce. M-aş odihni. . . Secundă cu secundă Poteca înapoi mi se scufundă. Revista romît\ Tîrlă.................................. 727 Haruri............... . 727 Psalm ...................... ........... 7 .H) Tabla alfabetică a poeziilor 731