945 TUDOR ARGHEZI, VERSURI. ESTE PRIMUL VOLUM DIN COLECŢIA «SCRIITORII ROMÂNI CONTEMPORANI, EDIŢII DEFINITIVE *. POE-SIILE STRÂNSE ÎN PREZENTUL VOLUM AU FOST ALESE DE AUTOR, IAR TEXTUL LOR REVIZUIT DE DÂNSUL. ACEASTĂ EDIŢIE S’A TRAS ÎN DOUĂ MII DOUĂ SUTE DOUĂZECI ŞI CINCI DE EXEMPLARE, ŞI ANUME: DOUĂZECI ŞI CINCI DE EXEMPLARE NEPUSE ÎN COMERŢ, PE HĂRTIE VIDALON CHAMOIS, NUMEROTATE DELA I LA 25, ŞI DOUĂ MII DOUĂ SUTE DE EXEMPLARE PE HÂRTIE VELINĂ ALBĂ VĂRGATĂ, FABRICATĂ PENTRU FUNDAŢIA PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ « REGELE CAROL II • LA FABRICA « LETEA » ŞI PURTÂND ÎN FILIGRAN CIFRA MAJESTĂŢEI SALE REGELUI CAROL II ŞI DEVIZA «NON SOLUM ARMIS», NUMEROTATE DELA 26 LA 2225. COPERTA VOLUMULUI ESTE DIN CARTON RAISIN INGRES, FABRICAT DE CASA CANSON ET MONTGOL-FIER, VIDALON-LES-ANNONAY JUSTIFICAREA TIRAJULUI : TUDOR ARGHEZI VERSURI EDIŢIE DEFINITIVĂ Îngrijită de autor BUCUREŞ FUNDAŢIA PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ « REGELE CAROL II» 39, Bulevardul Lascar Catarg i, 39 19 3 6 CUVÂNT ÎNAINTE Nu ştii ce să zici : unele lucruri par sorocite... Pe când mă sileam, într'o chilie şi apoi într'o ţară de munţi cu singurătăţi să întocmesc sucitele vorbe din cartea de faţă, nu mă cugetam că ele vor putea să fie vreodată tipărite. Le-am căutat şi m'am însufleţit să le fac frumoase. Altă râvnă n'am avut. N'am avut şi am rămas la ea. Mi se pare şi acum că nu trebuie cerut mai mult, unuia care se munceşte să încondeieze vorbele zilei şi să le întunece cu firimituri de noapte. Ca să spui drept, mie, unuia, când au fost aproape gata, vorbele nu mi-au plăcut atât, încât să-mi fac din ele o trufie şi mi-am făcut o umilinţă. Mi-aduc aminte că pe când aveam 18 şi 30 de ani, mă mângâiam cu aşteptarea să le pui într'o carte pe la vre-o 40, o carte care nici nu trebuia să iasă negreşit. 0 carte : o viaţă, este prea deajuns. M'am înşelat: mi-am scos cartea la 47 de ani şi nu a fost nici singura mea carte. Am mai scos vreo nouă. .. Dar această carte, de subt acest Cuvânt înainte, a fost întâia mea carte şi niţeluş ţin la ea; pentrucă mi-a purtat noroc. Ai aşa de puţine ştiri dela Dumnezeu, ca dacă vine norocul, parcă s’ar apropia de tine el... Lucrurile par câteodată sorocite de cine ştie de unde, de undeva, de dincolo de toată voinţa noastră, zic. 7 S’a întâmplat cu stihurile de-aci un lucru care nu s9a mai petrecut dela slovele lui Richard Wagner, întors din lumina lui mai sus, de un gând al Regelui Ludovic al II-lea. Nu as putea să cutez a începe asemănările dela pană dar le pot porni nestănjenit dela Coroană. întâia mea carte a fost tipărită de un Prinţ şi acum e tipărită din nou de un Suveran... De ce? Cum s9a făcut, nu ştiu. Sfielile mele sunt încremenite. Această potrivire a Domnitorului cu veacul, cu cartea şi cu copistul ei, nu mi se pare uşor de lămurit. S’a urzit în umbră o alesătură. Regele meu e norocos : din norocul Regelui s9a împărtăşit şi cartea, care a fost mult mai bine primită de cărturarii timpului decât aş fi crezut; şi pentrucă multe minţi mătăsoase au găsit, din pricina Prinţului şi a Regelui, cartea bună, să mă ierte şi Domnul şi Regele, rrCam învăţat şi eu cu bănuiala că în miezurile-i uşoare s'ar fi strecurat, nepus de mine, un fir de văzduh. Puricând în foile acestei tipărituri din nou şi întorcând câte o literă, răsturnând câte un cuvânt, rCam mai simţit că lucrez la cartea mea ci la cartea Regelui şi a destinului, şi rn'am căznit să nu o mai judec, să nu mai îndreptez nimic din slăbiciunile ei adevărate, să nu mă mai supere niciuna, de teamă că îndreptând să nu stric mai mult; nu numai din carte dar din cumpănirile norocului ei, care nu vine dela mine, strângă-torul unei lacrimi pentru mâna Lui, ci dela Rege. De Ziua Cărţii, 1936. TUDOR ARGHEZI 8 TESTAMENT TESTAMENT Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte, Decât un nume adunat pe-o carte. In seara răzvrătită care vine Dela străbunii mei până la tine Prin râpi şi gropi adânci, Suite de bătrânii mei pe brânci, Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă, Cartea mea-i, fiule, o treaptă. Aşeaz-o cu credinţă căpătâi. Ea e hrisovul vostru cel dintâi, Al robilor cu saricile, pline De osemintele vărsate ’n mine. Ca să schimbăm, acum, întâia oară, Sapa ’n condei şi brazda ’n călimară, Bătrânii-au adunat, printre plăvani, Sudoarea muncii sutelor de ani. Din graiul lor cu ’ndemnuri pentru vite Eu am ivit cuvinte potrivite Şi leagăne urmaşilor stăpâni. Şi frământate mii de săptămâni, Le-am prefăcut în visuri şi ’n icoane. Făcui din zdrenţe muguri şi coroane. Veninul strâns l-am preschimbat în miere. Lăsând întreagă dulcea lui putere. 9 VERSURI Am luat ocara, şi torcând joşure-^ Am pus-o când să ’mbie când să ’njure. Am luat cenuşa morţilor din vatră Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră, Hotar înalt, cu două lumi pe poale, Păzind în piscul datoriei tale. Durerea noastră surdă şi amară O grămădii pe-o singură vioară, Pe care ascultând-o a jucat Stăpânul, ca un ţap înjunghiat. Din mucegaiuri, bube şi noroi Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi. Biciul răbdat se ’ntoarce în cuvinte Şi izbăveşte ’ncet pedepsitor Odrasla vie-a crimei tuturor. E ’ndreptăţirea ramurei obscure Ieşită la lumină din pădure Şi dând în vârf, ca un chiorchin de negi, Rodul durerii de vecii întregi. întinsă leneşă pe canapea Domniţa suferă în cartea mea. Slova de foc şi slova făurită Impărechiate ’n carte se mărită, Ga fierul cald îmbrăţişat în cleşte. Robul a scris-o, Domnul o citeşte, Făr’ a cunoaşte că ’n adâncul ei Zace mânia bunilor mei. 10 CÂNTEC DE ADORMIT MIŢURA CÂNTEC DE ADORMIT MIŢURA Doamne, fă-i bordei în soare, Intr’un colţ de ţară veche, Nu mai ’nalt decât o floare Şi îngust cât o ureche. Şi ’n pridvor, un ochi de apă Cu o luntre cât chibritul, Ca ’n crâmpeiul ei să ’ncapă Cerul tău şi nesfârşitul. Dă-i un fluture blajin Şi o broască de smarald. Şi ’n pădurea de pelin Fă să-i stea bordeiul cald. Şi mai dă-i, Doamne, vopsele Şi hârtie chinezească, Pentru ca, mânjind cu ele, Slava ta s’o smângălească. Şi când totul va fi gata Se mută la ea şi tata. VERSURI ÎNVIERE Statuia sveltă şi ’nsemnând, se pare, Iubire, tinereţe sau credinţă, Subt frunza toamnei cenuşii dispare, întinsă ’n şes pustiu velinţă. Se mai ghiceşte mâna ridicată Spre bolţi, cum se ciopli din început. Un deget cerul fericit l-arată, Care de stei fusese cunoscut. Pământul se-aşternu peste făptură, Clipă cu clipă, neînduplecat. Nemuritoare ’n cripta lor obscură, Tiparele statuii s’au păstrat. 12 DIN DRUM DIN DRUM Te cânt şi-acum din depărtare, Necunoscut, ascuns şi tutelar, Şi-ţi mai trimit aleanuri lite'rare, Cuvinte ’n manuscris şi de tipar, Fără să vreau, fragilă cititoare A stihurilor mele bărbăteşti, Să ştiu, trecând prin timp călare, Nici cine sunt, nici cine eşti. Copacul darnic cu găteala lui, De sus îşi pierde foi de-argintărie, Căzând în drumul orişicui, In suflet sau pe pălărie. Au, soare, tu, ivindu-te domol, Nu îţi alungi, tu, fulgerile lungi, Nu-ţi verşi lumina toată ’n gol, Nepăsător pe cine îl ajungi? 13 VERSURI MELANCOLIE Am luat ceasul de ’ntâlnire Gând se turbură ’n fund lacul Şi ’n perdeaua lui subţire îşi petrece steaua, acul. Câtă vreme n’a venit M’am uitat cu dor în zare. Orele şi-au împletit Firul lor cu firul mare. Şi acum c’o văd venind Pe poteca solitară, De departe, simt un jind Şi-aş voi să mi se pară. 14 PLUGULE PLUGULE Plugule, cin’ te-a născocit, Ga să frămânţi a şesurilor coaje Şi să ’nlesneşti îndătinata vraje De-a scoate ’n urmă-ţi bobul însutit? Cine ţi-a pus cuţitul în pământ Şi a pornit cu soarele întâiul, Hotărnicind moşiei căpătâiul Şi dumicatul socotitu-şi-l-a sfânt? Gine-a purces în ploaie şi furtuni Şi a brăzdat în negură şi zloată Şesul blajin şi gras, întâiaşdată, Gu blesteme, nădejdi şi rugăciuni? S’a ’ndătinat copilul cel pitic Să are şi să strângă avuţie. Osânda şi-a schimbat-o ’n bucurie, Glădindu-şi slăvi şi veacuri cu nimic. 15 VERSURI 2 ; >n o rr-JA. DESCÂNTEC Lacăte, cine te-a închis La uşa marelui meu vis? Unde ni-i cheia, unde-i păzitorul, Să sfarme zăvorul Şi să vedem în fundul nopţii noastre Mişcându-se comorile albastre? Un pas din timp în timp, greoi, Se-apropie, dar a trecut de noi. Toţi paşii se sfârşesc şi pier Pentru urechia ta de fier. De-o vână ’ntoarsă peste tine Cred că atârnă din văzduh glicine Şi de pe bolţi, de sus, zorele Şi muguri şi ciorchini de stele. Cine va pune ’n uşa noastră cheie O singură scânteie? Lumina ochiul şi-l aşează Şi ’n încăpere caută să vază. Lacătul simte şi tresare Cu bezna mea, ca de o sărutare. Stea, nu poţi tu, intra ’n veriga lui Şi, lacătul tăcerii să-l descui? 38 LUMINĂ LINĂ LUMINA LINA Cum te găseşti, uşoară sburătoare, Zăcând aci, pe-o margine de drum, Şi nu dormind într’un polen de floare, învăluită ’n aur şi parfum? Neascultând de vântul dela stup, Te-ai aruncat în plasa verde-a zilei Şi darurile-acum, ale zambilei, Puterile-amorţite ţi-le rup. Voind să duci tezauru-ţi de ceară, Te prăbuşişi din drumul cel înalt. Gine-o să vie, trupul tău de-afară Să-l caute şi ’n jur să sufle cald? Cu aripa ’n ţărână şi în vis, Strânge la piept comoara ta deplină. O! te iubesc, frumoasa mea albină, Că sarcina chemării te-a ucis! 39 VERSURI POARTĂ CERNITĂ Biata bătrână a murit. Ştia că moare negreşit, Ga toţi bătrânii ce se simt că ’nghiaţă Intrând încet cu mâinile în ceaţă. I-am văzut sufletul trecând In lumea ceealaltă, Prin plopii vineţi, strânşi la rând Şi laolaltă. Un medic îngrijea piciorul stafidit, O fată mică şi o soră grasă. Par’că un străin a ’ncremenit Intre făclii pe masă. Căţelul a rămas fără bătrână, Nu-i mai ajunge botul pân’ la mână, Retrasă pentru marea rugăciune La piept. Iertăciune. Va fi îmbrăcat în rufele curate Trupul ei văduv de durere, Nesimţitor la ceasul jumătate Care bate după 8 mistere. 40 POARTĂ CERNITĂ Posomorit azi, câinele nu are Lapte, n’are de mâncare. S’a întrerupt gospodăria Şi s’au închis dulapul şi bucătăria. Piuliţa de aramă Luceşte ca un astru solitar Şî luna şi-a făcut un far Din turla ’nvăluită ’n scamă. VERSURI INSCRIPŢIE PE O CASĂ DE ŢARĂ Te-am ridicat pe-o coastă cu izvoare Şi ’mprejmuindu-ţi liniştea cu aştri, Te las albind prin pomi din depărtare, Cuib fermecat, ca de cocori albaştri. Din prispa ta vreau să-mi aduc aminte. Din geamul tău gândi-voi la trecut, Privind în sus, la păsările sfinte, Ce ’n streaşini cuib de-argilă şi-au făcut. Voi îngriji ca ’n fiecare seară Să-ţi ardă ’n vârf nestinsa noastră stea, Pe care voi aprinde-o solitară Cu sufletul şi ruga mea. Iar pentru prunci şi ochii-odihnitori Ai preacuratei ce ne ’nchise drumul, Vom răspândi prin încăperi parfumul Care preschimbă inimile ’n flori. Şi ’ntr’un ungher, vom face din covoare Un pat adânc, cu perinile moi, Dacă Isus, voind să mai scoboare, Flămând şi gol, va trece pe la noi. 42 CREION CREION Obrajii tăi mi-s dragi Cu ochii lor ca lacul, In care se-oglindesc Azurul şi copacul Surâsul tău mi-i drag Căci e ca piatra ’n fund, Spre care ’nnoată albi Peşti lungi cu ochi rotund. Şi capul tău mi-i drag, Căci e ca malu ’n stuf, Unde păianjeni dorm Pe zori făcute puf. Făptura ta întreagă De chin şi bucurie, Nu trebuie să fie, De ce să-mi fie dragă? 43 VERSURI \ MIEZ DE NOAPTE întâlnite ’n vârful crucii, Faţă ’n faţă, steaua, luna, Se privesc şi, câte una, Stelele deşteaptă nucii. Şi pe-al cerului pieptar Scapără frumoşii teferi Sumedenii de luceferi, Plini de voie şi de har. Din apus la răsărit Toată iarba de pe cer, Mică ’n bob cât un piper, A ’nflorit şi-a tresărit» Şi pe când îmbătrâneşte Lumea, jos, printre coteţe, Intr’o nouă tinereţe Zilnic cerul se sporeşte. 44 NICIODATĂ TOAMNA... NICIODATĂ TOAMNA. . . Niciodată toamna nu fu mai frumoasă Sufletului nostru bucuros de moarte. Palid, aşternut e şesul cu mătasă. Norilor copacii le urzesc brocarte. Gasele-adunate, ca nişte urcioare Cu vin îngroşat în fundul lor de lut, Stau în ţărm albastru-al râului de soare, Din mocirla cărui, aur am băut. Păsările negre suie în apus, Ca frunza bolnavă-a carpenului sur Ce se desfrunzeşte, scuturând în sus, Foile ’n azur. Cine vrea să plângă, cine să jelească Vie să asculte ’ndemnul ne ’nţeles, Şi cu ochii ’n facla plopilor cerească Să-şi îngroape umbra cu a lor în şes. 45 VERSURI HERUVIM BOLNAV îngerul meu îşi mai aduce-aminte Din fericirile-i de mainainte. Cerul la gust i-ajunge ca un blid Cu laptele amar şi agurid. Stelele lui nu şi-le mai trimite Ca nişte steaguri sfinte zugrăvite, Şi vântul serii nu-i mai dă îndemn Cu-aroma lui de vin şi undelemn. Livada, câmpul şi-au pierdut şi floarea Şi roadele şi frunza şi culoârea. Apele negre duc sub cerul cald Nămoluri fierte, grele, de asfalt. Oriunde capul caută să-şi puie Locu-i spinos şi iarba face cuie. Cocorii trec tăria fără el Şi nu-1 mai chiamă sborul lor de fel. Viaţa veciei, cuibul din ogivă Inimii lui ajuns-au de-opotrivă Şi ’ntâia dată simte, cât de cât, In dumicarea timpului, urît; Căci neştiută ’ncepe să ’ncolţească Pe trupu-i alb o bubă pământească. 46 CÂNTARE CÂNTARE M’am apărat zadarnic şi mă strecor din luptă In umbra lumii albe, cu lancea naltă ruptă. Pusei pământ şi ape, zăgaze între noi, Şi suntem, pretutindeni, alături, amândoi. Te întâlnesc pe toată poteca ’n aşteptare, Necontenita mută a mea însoţitoare. Pe la fântâni iei unda pe palme şi mi-o dai, Iscată dintre pietre şi timpuri, fără grai. Ţi-ai desfăcut cămaşa şi ’ntrebi cu sânii ’n mână De vreau s’astâmpăr setea din ei sau din fântână. Ai dus la ţurţur gura cu gura mea plecată, Voind să bei cu mine scânteia lui de-odată. Amestecată ’n totul, ca umbra şi ca gândul, Te poartă ’n ea lumina şi te-a crescut pământul. In fiecare sunet tăcerea ta se-aude, In vijelii, în rugă, în pas şi ’n alăute. Ce sufăr mi se pare că-ţi este de durere, De faţă ’n tot ce naşte, de faţă ’n tot ce piere, Apropiată mie şi totuş depărtată, Logodnică de-apururi, soţie niciodată. 47 VERSURI PSALM Ruga mea e fără cuvinte Şi cântul, Doamne, mi-e fără glas. Nu-ţi cer nimic. Nimic ţi-aduc aminte. Din vecinicia ta nu sunt măcar un ceas. Nici rugăciunea, poate, nu mi-e rugăciune, Nici omul meu nu-i poate, omenesc. Ard către tine ’ncet, ca un tăciune, Te caut mut, te ’nchipui, te gândesc. Ochiul mi-e viu, puterea mi-e întreagă Şi te scrutez prin albul tău veşmânt Pentru ca mintea mea să poată să ’nţeleagă Ne’ngenuchiată firii de pământ. Săgeata nopţii zilnic vârfu-şi rupe Şi zilnic se ’ntregeşte cu metal. Sufletul meu, deschis ca şapte cupe Aşteaptă o ivire din cristal, Pe un ştergar cu brâie de lumină. Spune tu, Noapte, martor de smarald, In care-anume floare şi tulpină Dospeşte sucul fructului Său cald? 48 PSALM Gătită masa pentru cină, Rămâne pusă dela prânz. Sunt, Doamne, prejmuit ca o grădină, In care paşte-un mânz. 49 VERSURI BELŞUG El, singuratic, duce către cer Brazda pornită ’n ţară, dela vatră. Când îi priveşti împiedicaţi în fier, Pare de bronz şi vitele-i de piatră. Grâu, popuşoi, săcară, mei şi orz, Nicio sămânţă n’are să se piardă. Săcurea plugului când s’a întors Rămâne-o clipă ’n soare ca să ardă. Ager, oţelul rupe dela fund Pământul greu, muncit cu duşmănie Şi cu nădejde, până ce, rotund, Şi-aşează luna ciobul pe moşie. Din plopul negru, răzimat în aer, Noaptea, pe şesuri, se desface lină, La nesfârşit, ca dintr’un vârf de caer, Urzit cu fire roşii, de lumină. E o tăcere de ’nceput de leat. Tu nu-ţi întorci privirile ’napoi. Căci Dumnezeu, păşind apropiat, Ii vezi lăsată umbra printre boi. 50 EX LIBRIS EX LIBRIS Carte frumoasă, cinste cui te-a scris, încet gândită, gingaş cumpănită; Eşti ca o floare-anume înflorită Mâinilor mele, care te-au deschis. Eşti ca vioara, singură ce cântă Iubirea toată pe un fir de păr Şi paginile tale, adevăr, S’au tipărit cu litera cea sfântă. Un om de sânge ia din pisc noroi Şi zămisleşte marea lui fantomă De reverie, umbră şi aromă, Şi o pogoară vie printre noi. Dar jertfa lui zadarnică se pare, Pe cât e ghiersul cărţii de frumos. Carte iubită, fără de folos, Tu nu răspunzi la nicio întrebare. 51 VERSURI FIARA MĂRII Te iată iarăş singur, în lumea cât o scoică, Luptând în fundul zării cu norii mari din cer Şi legănat de mare, de fiară, ca de-o doică, Şi năbuşit în cântec de ţîţele-i de fier. Talazele-adunate cu bezna, şerpii, râme, Şi ’n gloate ghemuite, fanaticii limbrici Te urmăresc: izbânda şi lupta să-ţi dărâme, Fiindcă putuşi furtuna cu fruntea s’o despici. Deasupra muncii tale încet biruitoare Veghiază ’n toată lumea un singur strop de stea, Ga un păianjen care s’a coborît din soare Ca ’n trecerea viitorii zălog şi scut să stea. Te iată prins de vânturi. Stihia nu te cruţă. Ga ’n vremea când, lipsindu-işi luntre şi lopeţi, Omul era bolnava şi palida maimuţă, înfricoşată ’n faţa cereştilor păreţi. Departe eşti, departe, ca fluturii ce-şi lasă In ramuri crisalida, din piersicul natal, Departe foarte, frate, de sine-ţi şi de casă, Gonind întreg oceanul, străin, din val în val. Unde se duce singur, urzit în marea deasă? 52 INSCRIPŢIE PE UN PAHAR INSCRIPŢIE PE UN PAHAR Cristal rotund, pe-o umbră de velur, Cu inima de-apururea senină, M’am născocit din ape de azur, Am îngheţat sub ţurţuri de lumină Şi ne’ncetat, ca pietrele de rouă, Par a renaşte ’n locu-mi tot virgin, Cu-o licărire ’n fundul meu mai nouă, Pe cât mi-i încăputul de puţin. Dar n’ai să ştii, prin mine ce izvoare S’au strecurat şi câte, liniştit. Şi nu cunoşti pe buza mea scânteietoare Buzele calde câte m’au sorbit. Ele ’s aci ’n văzduh, ca nişte foi, Când îmi încerci răcoarea nebăută, Şi gura ta, sorbindu-mi stropii noi, Buzele, ’n sbor, umbrite, ţi-o sărută. 53 VERSURI P I A Ce poţi avea, sufletul meu, Când soarele ne pune ’n ramuri iară Câte-un inel de foc, câte-o brăţară, Cu mâna caldă a lui Dumnezeu? Şi când făptura ne primeşte ’ntreagă, Ca un altar ce ’n haos s’a deschis, Şi dinainte floarea ni se pleacă, Să-i sărutăm petalele de vis? Eşti întristat de-acest adânc tablou, Unde la fiecare clipă am simţit Că ne atinge pensula din nou, A umbrei mari ce ’n el ne-a zugrăvit? Dar dorurile toate adunate, Pe unda ’n fund a cerului străjar, Pe care noaptea trec întunecate, Luntrile lin, cu prora de cleştar? Copacu ’ntreg trăsare şi se ’ndoaie Cu toate rădăcinile de-odată. O picătură slobodă de ploaie, Pe-o frunză a căzut, înveninată. 54 PSALM PSALM Nu-ţi cer un lucru prea cu neputinţă In recea mea ’ncruntată suferinţă. Dacă ’ncepui de-aproape să-ţi dau ghies, Vreau să vorbeşti cu robul tău mai des. De când s’a întocmit Sfânta Scriptură Tu n’ai mai pus picioru ’n bătătură Şi anii mor şi veacurile pier Aci sub tine, dedesubt, sub cer. Gând magii au purces după o stea, Tu le vorbeai — şi se putea. Gând fu să plece şi Iosif, Scris l-ai găsit în catastif Şi i-ai trimis un înger de povaţă — Şi îngerul stătu cu el de faţă. îngerii tăi grijeau pe vremea aceea Şi pruncul şi bărbatul şi femeea. Doar mie, Domnul, vecinicul şi bunul, Nu mi-a trimis, de când mă rog, niciunul . . . 55 VERSURI BINECUVÂNTARE Dormiţi, dormiţi! Hipnoza nopţii suflă boare In muşchii voştri veştejiţi Şi mâine veţi avea izvoare Din spor, pământul, să-l stropiţi Cu bale călătoare. Dormiţi, dormiţi, Căci legea o citeşte cariul Gând voi sunteţi încremeniţi Şi ’n ţeasta voastră-şi zvârlă zarul Satan, cu ochii buimăciţi. Noroc! fiţi fericiţi! Bieţi rătăciţi, Găsiţi în uliţi felinarul Pe care ştreangul să-l suiţi Şi ’ncolăciţi-vă amarul, Gând e ’nzadar să năzuiţi, Gălcându-vă Calvarul. Dormiţi, dormiţi In monarhia minerală, Gu-obrajii storşi şi gălbejiţi, Lipiţi de cartea triumfală, Pe care lumile zidiţi Şi pofta-vă banală. 56 BINECUVÂNTARE Cei umiliţi, Cei gânditori şi cei sihaştri, De raza lunei dogoriţi, , Şi-avântă şoimii ’n câmjn albaştri. Dormiţi, dormiţi! Şi însu-mi bine-vă-cuvânt, Căci e nevoie pe pământ Să vă ’nmulţiţi, Să ne-apăsaţi, să ne înlănţuiţi, Şi veacuri oarbe să clădiţi, Dormiţi, dormiţi! 57 VERSURI POATE CA ESTE CEASUL Poate că este ceasul, de vreme ce scoboară Din arbori toată^frunza ce-a fost şi strălucit, Să ne privim trecutul în faţă, liniştit, Gând urma lui de umbră începe să ne doară. Şi, fără umilinţă şi fără de mândrie, Să ne-amintim în noapte, de noi, din fir în fir, Şi să privim zigzagul, pe stânci, de tibişir, In care-şi puse pasul fragila mărturie. O zi mărunţi, o noapte aprinşi cu foc de aştri, Gând răstigniţi, când slobozi, şi mari şi-adesea mici, Păstori de crisanteme, profeţi pentru furnici, De-asupră-ne vulturii pluteau în cer albaştri. Şi de ni-s rupţi genunchii de căile spinoase, De ce pentru ’ntristare să fie tot ce-a fost? Nu-i toamnă? Să ne facem din noi un adăpost Şi s’adunăm deşertul, la cald, pe lângă case. Să luăm cenuşa stinsă pe vechile altare, Să-i dăm din nou văpaia şi-un fum mai roditor. S’o ’mprăştiem, sămânţă, pe şesul viitor, Nădăjduind culesul târziu, cu întristare. NEHOTĂRÂRE NEHOTĂRÂRE îmi voi ucide timpul şi visurile, deci. Cârpi-voi pe ’ntuneric mantaua vieţii mele. Drept mulţumire şti-voi că cerurile reci Vor strecura prin găuri lumina unei stele. Să las s’o umple cerul cu vastul lui tezaur? Inveştmântat domneşte, să trec cu giulgiul rupt; Pe coate cu luceferi, spoit pe piept cu aur Şi tatuat cu fulger, să nu ’nving? să nu lupt? Să bat noroiul vremii, cu ochii ’nchişi. Hlamida Să-mi scoată ’n drum nerozii, din cârciumi, graşi şi beţi. Ca fluturii, ce rabdă să-i poarte ’n praf omida, Să rabd şi eu povară, în mine, două vieţi? Un om, trudit şi-acela, îmi va deschide mâine Mormântul pomenirii cu mâna-i preacurată, Ca să mă frângă ’n soare, schimbat prin moarte ’n pâine, Şi fraţilor din urmă, şoptind să mă împartă. Dar ziua care trece şi mă răneşte ’n treacăt, îmi umileşte cârja, îmi încovoaie crinii, Şi inima urmează s’atârne ca un lacăt Cu cheile pierdute, la porţile luminii. 59 VERSURI De ce nu pot să nu ştiu, de ce nu pot să n’aud In ce stă rostul zilei şi preţul de-a ţi-o trece? Deschide-mi-te, suflet, prin şapte ochi de flaut, Şi, cântecul, şi viaţa şi moartea să le ’nnece. 60 DOLIU DOLIU Mai mult, tu nu vei mai vedea Nimic, nici cer, nici flori. S’au prăfuit din zarea ta, Ca nişte nori. Nici zare nu vei mai avea, Nici mâni cu care s’o măsori In geamuri prin perdea. De-acum străină mâna ta Iţi va şedea de-o parte, Ca un condei, pe undeva, Alăturea de-o carte. Şi ochii tăi, de gura ta, Vor trece mai departe Decât un nufăr de o stea. Orbit-a viaţa şi, cu ea, Şi, cântecul şi luna, Şi, unda ’n care strălucea S’a stins pe totdeauna. O! pentru veci tu ne’i mai fi, Şi-ai fost, mă ’ntreb, vreodată? Atât pustiu mă ’nvălui, Când sub un plop mi se treze Tot dorul de-altădată! VERSURI JL Gândirea mea se pierde ’n fum, Tot căutând un vreasc de rost Intr’aste drumuri fără drum, In care toate doar au fost, Şi nu mai sunt acum. 62 PSALM PSALM Te drămuiesc în sgomot şi ’n tăcere Şi te pândesc în timp, ca pe vânat, Să văd: eşti şoimul meu cel căutat? Să te ucid sau să ’ngenunchi a cere. Pentru credinţă sau pentru tăgadă, Te caut dârz şi fără de folos. Eşti visul meu, din toate, cel frumos Şi nu ’ndrăznesc să te dobor din cer grămadă. Ga *n oglindirea unui drum de apă, Pari când a fi, pari când că nu mai eşti; Te ’ntrezării în stele, printre peşti, Ga taurul sălbatec când se-adapă. Singuri, acum, în marea ta poveste, Gu tine am rămas să mă măsor, Fără să vreau să ies biruitor. Vreau să te pipăi şi să urlu: « Este! » 63 VERSURI INSCRIPŢIE PE BIBLIE O mie de neamuri te-au strâns cu zăbavă, Trecându-te tainic prin somn tuturor, Cules, pe ’nserate, de cugetul lor, '’ Prin pomii nădejdii cu frunza bolnavă. O sută de veacuri, cusute ’n cotoare, Aduc mărturie şi semn cunoscut Că oameni în vremuri, aleşi, te-au văzut întreg, în odăjdii de brumă şi soare. Poteca de suflete şesul străbate, Ca nişte săcară cu spic. Puterea dospeşte ’n grăuntele mic Şi holdele-aşteaptă tot nescuturate. O mie de neamuri, plecate, domoale, Te caută ’n ceruri, în vis, în pământ. Ascuns te-au găsit în cuvânt. Sfărâmă cuvântul: cuvintele-s goale. ARHEOLOGIE ARHEOLOGIE Sufletul meu îşi mai aduce-aminte Ş’acum şi ne’ncetat, de ce-a trecut, De un trecut ce mi-e necunoscut, Dar ale cărui sfinte oseminte S’au aşezat în mine făr’ să ştiu, Cum nici pământul ştie pe-ale lui, In care dorm statui lângă statui Şi-i zăvorit sicriu lângă sicriu. Un murmur neîntrerupt, de epitafe, Cari mai străine, care mai sonore. Prin aer, timpu-i despărţit de ore, Ca de mireasma lor nişte garoafe. Tăcerea vocile şi le-a pierdut, Care-o făceau pe vremuri să răsune. Aud ţărâna doar a vocilor străbune, Cum se desface, cum s’a desfăcut. Şi câte-odată, totul se deşteaptă, Ca ’ntr’o furtună mare cât tăria. Şi-arată veacurile temelia. Eu priveghez pe ultima lor treaptă. 65 VERSURI DOR DUR ^ Ai îmbătrânit băiete, Cântând stihuri şi ştafete, Potrivind, ascuns de lună, Vorba ’n fluier, care sună. Lumea plânge de necazuri, Tu-ţi pui gândul pe atlazuri Şi de dor de vânt şi mierle. Faci cu acul fir de perle. Iţi ungi rănile cu-argint Te alinţi cu zări ce mint Şi-ţi faci cugetul hotar Intre înger şi măgar. Ah! de când m’a fost iubit, Felul meu s’a ismenit. Gura-i rece de nălucă Mi-a lăsat viaţa năucă. Fiinţa-i mică de otravă Mi-a făcut carnea bolnavă. Fieşcare os mă doare De-amintire şi lingoare. 66 DOR DUR Şi pentrucă nu am ştire De-mi voi mai veni în fire Şi de o voi mai vedea Strânsă subt musteaţa mea, Ca un şarpe ce se zbate Suferind de cinci păcate; In stihuri m’am hotărît Să-mi trec noaptea de urît. Că dacă mai este vie, Scrie peană! sânge scrie! Cine ştie! . . . O citi şi o să vie. 67 VERSURI MĂNĂSTIRE Aţipit-a ziua ’n ramuri. Porumbieii albi» la rând, Pe pridvoare şi la geamuri Se trezesc din nou visând. Aripile dorm închise Pretutindeni, evantalii. Toată lumea ciripise Pentru seara de Rusalii. Clopotele-au ostenit, Liliecii din clopotniţi Dau de cerul risipit Pretutindenea din solniţi. Luna-şi mână lin păunii Pe întinsu-i aşternut. Ochii tăi ca bruma prunei Mă gândesc să ţi-i sărut. Şi cum ceasul bate ’n larg Peste noi şi peste plante, De s’ar crede că se sparg Sub ciocane diamante; 68 MĂNĂSTIRE Timpul cel adevărat Vine ’n aripi împrejur Şi pe capul meu plecat Varsă poale de azur. 69 VERSURI PSALM Pentrucă n’a putut să te ’nţeleagă Deşertăciunea lor de vis şi lut, Sfinţii-au lăsat cuvânt că te-au văzut Şi că purtai toiag şi barba ’ntreagă. Te-ai arătat adeseori făpturii Şi ’ntotdeauna ’n haine de ’mpărat, Ameninţând şi numai supărat, Că se sfiau de tine şi vulturii. In Paradisul Evei, prin pădure, Ca şi în vecii trişti de mai târziu, Gura ta sfântă, toţi Părinţii ştiu, Nu s’a deschis decât ca să ne ’njure, Doamne, izvorul meu şi cântecele mele! Nădejdea mea şi truda mea! Din ale cărui miezuri vii de stele Cerc să-mi înghieţ o boabă de mărgea. Tu eşti şi-ai fost mai mult decât în fire Era să fii, să stai, să vieţuieşti. Eşti ca un gând, şi eşti şi nici nu eşti, Intre putinţă şi ’ntre amintire. 70 DRUM ÎN IARNĂ DRUM IN IARNA Decembre, ca un paradis De marmur şi scântei Hlamida şi-a deschis, Şi dintre tei Un vaet lin de clopoţei Suspină-abia, ca ’n vis. De-asupra nopţilor s’a ’ntins Legendă ideală, Şi nu e suflet neatins, Oricât de stins, De diafana ei petală, In care să nu fi descins Lumina siderală. E feerie de argint Cristalizat în ţurţuri lungi Şi pe cât ochii ţi-i alungi, Pe cât ajungi, E marmur alb, neprihănit, Pustiu şi nesfârşit. In umbra lămpilor cernite Se varsă vis în cupe noi Şi capetele mult iubite VERSURI Se ’nvecinesc pe nesimţite, Ga nişte frunze de trifoi. Feţi dulci, o clipă ’ndrăgostiţi, Pe-atâta farmec şi senin, Fiţi cel puţin Voi, fericiţi. 72 PRINŢUL PRINŢUL Biruitor de lifte şi jivine, Aşteaptă dârz, la rându-i biruit, Şi ochii lui, de patru timpuri pline, încremeniţi pe zare, n’au dormit. Pe locul unde şi-a răpus vrăjmaşii Şi slava lor ţărână a căzut, S’au arătat, în urmă, ’n sânge, paşii Curtenilor şireţi ce l-au vândut. închis în turnul morţii din poruncă, Prinţul e ’ntreg, dar gândurile-1 dor, Ca nişte vulturi negri ce-şi aruncă Intre coteţe rotirile lor. Puterea lui întreagă şi vitează Ascultă ’n noaptea de safir şi lut, Din depărtare, calul că-i nechiază, Care prin adieri Pa cunoscut. Şi când îl rod păduchii câteodată Pe dedesubtul platoşei domneşti, Prinţul te simte, spadă fermecată, Prinsă de şold, c’ai tremurat şi creşti. 73 VERSURI EVOLUŢII Pământul antic s’a civilizat. Nici nimfe, nici naiade, nici sirene, Crucificate ritmic şi alene In aşternutul undei ondulat. Pe coaja bulevardului de smoală Subt ochii guarzilor, în cete, Nepoţii lui Orfeu se duc la şcoală Cu plăcile de piatră cu burete. Toţi, abdicaţi din funcţia divină, Au renunţat la slăvile eterne. Apolo-i profesor de mandolină, Pan lecţii dă, de limbile moderne. Hercule-i petrolist dactilograf Şi Joe însuşi, farmacist de treabă, Serveşte ’n cutiuţe la tarabă Câte un hap, câte un praf. Odinioară, ne soseau prin curte Şi stau de vorbă ’n cântece cu noi, îngerii mici cu aripile scurte Şi sfinţii candizi în stihare noi. Şi câte-odată, seara, prin grădină, Se năruia rănit din sbor 74 EVOLUŢII Câte-un seraf cu mâna la picior, Ce se ciocnise ’n aer cu-o albină. Dar la fereastra staulul sus, De câte ori oprindu-ne, din grabă, Nu am zărit lumina lui Ilsus Şl-am auzit că vocea lui ne’ntreabă? Pavel din Tars e-acum zaraf sărac Şi Chrisostom băiat de prăvălie, Iar Sfântul Duh, închis în colivie, Făcutu's-a pui mic de pitpalac. 75 VERSURI PUŢIN O, vino, fluture, te lasă Pe braţu-mi ostenit* Intinde-ţi aripa frumoasă. Fii bunul meu venit. Strămută-mi gându ’ntr’aJte părţi, Strecoară-mi-1 pe sub tulpini, Ca să-l întorc apoi pe cărţi, Nins, cum şi tu vii, de lumini. Cu trupul tău de catifea Ce tremură de fin ce-i, îmi aminteşti de ochii de cafea Din genele Ilincei. In casa toamnei nu te vezi, De mic şi de uitat. Dar toate florile ’n livezi Ţi-aştern câte un pat Şi toate frunzele te cer Ca să-ţi legene somnul, Ştiind că leagănă spre cer, In sânul tău pre Domnul. 76 PUŢIN O, du-te fluture, din nou, Luminile te chiamă; Dar prin al liniştei ecou Fii băgător de seamă. O mierlă-şi poartă pe sub tei Un cioc şi-o guşă-adâncă. Domnul e prins şi ’n sânul ei — Şi mierla te mănâncă. 77 VERSURI GRAVURA Astăzi soarele prin ceaţă S’a născut din haos, mort, Pe ’nserata dimineaţă, Cenuşie ca un cort. Pe când sufletul coboară, Melancolic pe-amintiri, Ca o pulbere uşoară Cu bolnave licăriri, Peste mobile, din care Se deşteaptă muşc trezit De pe flori ce-au putrezit Prin unghere din sertare, Orologiul, ploaia ’n urmă Şi cu inima ’ntr’un ritm, Bat secundele ce ’n turmă Neîncetat au tot murit. Şi ce linişte se-aşterne! Şi cum sufletul se-aude, Scuturând din aripi ude Peste brumele eterne! 78 GRAVURĂ Dintr’a mea singurătate Las în voie timpul viu, Care ştie ce nu ştiu, Şi prin veacuri destrămate Fac cu pana semn şi scriu. 79 VERSURI CREION Trecând pe puntea ’ngustă, Dintr’un secret imbold Cu mâna prinsă ’n fustă, Şi-o suie până ’n şold. Genunchii, copţi ca grâul, Duc somnului prinos. Fără ’ndoială, rîul îşi lasă pleoapa ’n jos. Zburdalnică pe glezne Se ’ntoarce către casă. O! vîntule, ţi-e lezne Să-i spui că e frumoasă. Dar puntea ’n salturi repezi Se clatină ’ntre mure. O! punte, fă-te lebezi, Şi du-mi-o ’n ţărm uşure. Cu sufletul, şi eu O duc din mal de mâini Şi-o simt în dorul meu Ca miezul unei pâini. 80 Şi-acum, când îşi ridică O mână peste zare, CREION O vede-o rândunică Umplând de-o sărutare Azurul prins de-o stea. O! cuiburi, scoici cu şoapte, Rugaţi-vă la noapte Din turlă pentru ea . . . ♦ 81 VERSURI PSALM Pribeag în şes, în munte şi pe ape, Nu ştiu să fug din marele ocol; Pe cât nainte locul mi-e mai gol Pe-atât hotarul lui mi-e mai aproape. Piscul sfârşeşte ’n punctul unde ’ncepe. Marea mă ’nchide, lutul m’a oprit. Am alergat şi ’n drum m’am răzvrătit Şi n’am scăpat din zarea marei stepe. Sunt prins de patru laturi deodată Şi-oricât m’aş măguli biruitor, Cunosc ce răni anume unde dor Şi suferinţa mea necăutată. Din vitejii şi biruinţi trecute Am câştigat puterea, ce-a rămas: Nu mai străbat destinul meu la pas Ci furtunos de-acum, şi iute. Nu lua în seamă cântecele grele Cu care turbur liniştea de-apoi. Sunt leacuri vechi pentru dureri mai noi Şi cântă moartea ’n trâmbiţele mele. 82 JIGNIRE JIGNIRE Nepreţuind granitul, o fecioară! Din care-aş fi putut să ţi-1 cioplesc, Am căutat în lutul rumânesc Trupul tău zvelt şi cu miros de ceară. Am luat pământ sălbatic din pădure Şi-am frământat cu mână de olar, In parte, fiecare mădular, Al fiinţei tale mici de cremene uşure. Zmălţându-ţi ochii, luai tipar verbina, Drept pleoape, foi adânci de trandafiri, Pentru sprincene firele subţiri De iarbă nouă ce-a ’nţepat lumina. Luai pildă pentru trunchi dela urcioare Şi dacă ’n sâni şi şold a ’ntârziat Mâna-mi aprinsă, eu sunt vinovat Că n’am oprit statuia ’n cingătoare Şi c’am voit să simtă şi să umble, Şi să se ’ndoaie ’n pipăitul meu, De chinul dulce dat de Dumnezeu, Care-a trecut prin mine şi te umple. 83 VERSURI Femee scumpă şi ispită moale! Povară-acum, când, vie, te-am pierdut* De ce te zămislii atunci din lut Şi nu-ţi lăsai pământul pentru oale? GRAIUL NOPŢII GRAIUL NOPŢII Cucuvae, cântecul tău târziu, In noaptea cu veşmânt argintiu. Are câteva tari silabe Gu câteva silabe slabe. Ce prost, întâi, s’a ’nfricoşat de tine, De cântecul tău cu chemări străine, De fiinţa de abur şi pucioasă In noaptea lui somnoroasă? Ochii tăi, mari şi teferi, Ga nişte luceferi îngheţaţi de uimire, Privesc în suvenire. Tu ştii că destinul e grav In pensula nţarelui zugrav. Omule, gură strâmbă, gură hâdă, Pasărea nu ştie să rîdă! Tu eşti clopoţelul Sfântului Duh Şi treci lung prin văzduh Şi suni lepădarea de sine Şi ’mpărăţia nopţii ce vine. Glasul tău depărtat şi sfânt Spune auzului de pe pământ Gă sufletul trebue să stea De veghe, înarmat în şea; 85 VERSURI Că sufletul e-o sabie sticloasă Care trebuie trasă: Să-i scânteie stelele ’n luciu! Povară mi-e mintea, ca tuciul. Tu trăieşti fără castel, Fără pat, făr’ aşternut, Dela început; Fără cufăr, fără cărţi, Zburând mereu într’alte părţi, Neaşezată nicăieri, Fără drepturi, fără puteri. O! cucuvaia lui Dumnezeu, Gândesc c’ai fi sufletul meu! 86 BIULBIUL BIULBIUL Dimineaţa, seara, triste. Triste-s oare ’ntr’adevăr? Umbre-atârnă de batiste Şi de fire lungi de păr. De vor fi sau nu, precum Ochiul de ciclop le vede, Zugrăvite ’n vânt cu fum, N’au conture nici parfum Ramurile din livede. Printre prunii din amurg Cântă ’n ritmuri de tipsii Ghersul moale, stihul turc Şi arab, dela geamii. Rugăciune! nebunie! Ca bolnavii gem cu toţii. Sunt nebuni? In chinovie Au şi munte şi câmpie. Catapeteasmă pustie, In altar, îmi intră hoţii. 87 VERSURI IOSIF AL UNGRO-VLACHIEI Se ’nalţă fumul de tămâie Dela jertfelnic la Iisus Şi cu mireasma lui mângâie Sfinţii cu nimb de foc, de sus. Cântările suind în cor Cu clopotele, s’au topit In glasul de mijlocitor Al blândului Mitropolit. înveşmântat în promoroc Cusut cu foi de trandafir, Se roagă ’n gând ca un proroc Şi pune fruntea pe potir. Dar ridicându-1 Prea Sfinţitul La ceruri, braţul i se frânge Şi varsă din neprihănitul Sfânt Trup muiat în Sfântul sânge. Curata cuminecătură In veac de veac nu s’a vărsat. Unchiaşul în genunchi murmură: Părinţilor, sunt cu păcat! 88 IOSIF AL UNGRO-VLAHIEI Pe când părinţii-arhimandriţi Şi arhondarul stavrofor Se jăluiesc, nemântuiţi, Cum că păcatul e al lor. 89 VERSURI ICOANĂ Noaptea întinde scoarţe, plocate şi covoare, Urzite cu zigzaguri şi cu chenar mărunt, In care se repetă izvodul la culoare Şi chipurile crucii şi florile, cum sunt. In faţa lunii, dreaptă, şoseaua ’n vărgi cu plopii S’a pardosit cu ţoale din Jii şi Mehedinţi, Şi ’n umbra fiecărui copac aşteaptă popii, Strângând în mâini, tăcute cădelniţe ferbinţi. Ivirea se va face, pesemne, din câmpie, Prin albele cătune, pitite sub căciuli. La moara adormită cu roata ’n apa vie S’au şi sculat dulăii, molatici şi ciufuli. Căci iar Ierusalimul se-arată după ploaie, Cum l-au ştiut, întocmai, pe vremuri, cuvioşii. Ce vezi? Sobolii ’nalţă biserici, muşuroaie. Ce-auzi? Văzduhul cântă întreg cu toţi cocoşii. 90 Inscripţie pe un portret INSCRIPŢIE PE UN PORTRET Cunoşti în vreme visul că sfârşeşte. Ţi-ai aşteptat oşteanul trist pe scut Să-ţi intre ’n zale reci în aşternut Şi să-ţi frământe trupul tâlhăreşte. Şi te socoţi ca iedera, de-odată, Rămasă ’n legănare şi pustiu: Ai bănuit că platoşa-i pătată, Pe care odihniseşi, cu rachiu. Făptură vrăjitoare şi duioasă! Nu te-am oprit s’aştepţi şi să suspini Ci te-am lăsat să-l încâlceşti în spini Fuiorul vieţii tale de mătasă. Mi-am stăpânit pornirea idolatră Cu o voinţă crâncenă şi rece; Căci somnul tău nu trebuia să ’nnece Sufletul meu de piscuri mari de piatră. Durerea noastră-aduce cald şi bine Celor hrăniţi cu jertfele din noi. Eu, noaptea ca un pom, ascult în mine Căzând miloase ’n cuiburi, sfinte foi. VERSURI TOAMNA Străbatem iarăş parcul, la pas, ca mai’nainte. Cărările ’nvelite-s cu palide-oseminte. Aceeaş bancă ’n frunze ne-aşteaptă la fântâni. Doi îngeri duc beteala fântânilor pe mâni. Ne-am aşezat alături şi braţu-i m’a cuprins. Un luminiş în mine părea că s’ar fi stins. Mă ’ndrept încet spre mine şi sufletul mi-1 caut Ga orbul, ca să cânte, spărturile pe flaut. Vreau să-mi ridic privirea şi vreau să-i mângâi ochii • • • Privirea întârzie pe panglicile jrochii. Vreau degetul ugure să-l iau, să i-1 desmierd. . . Orice vroiesc rămâne îndeplinit pe sfert. Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plânge? Apusul îşi întoarce cirezile prin sânge. O! mă ridic, pe suflet s’o strâng şi s’o sărut — Dar braţele, din umeri, le simt că mi-au căzut. Şi de-am venit ca ’n timpuri, a fost ca, înc’odată, S’aplec la sărutare o frunte vinovată, Să ’nvingem iarăş vremea dintr’o ’ntărire nouă Şi să ’nviem adâncul izvoarelor de rouă. 92 TOAMNA Şi cum scoboară noaptea, aldată aşteptată, îmi pare veche luna — şi steaua ce se-arată, Ga un părete de-arme, cu care-aş fi vânat. Şi fără glas, cu luna, şi noi ne-am ridicat. 93 VERSURI MITRA LUI GRIGORE Tiara, grea pe frunte, de aur gros bătut, S’a făurit frumoasă, acum vre-o şapte veacuri, Muncită în robie de meşter, priceput A ’mpodobi tertipul cu gingăşii şi fleacuri. Aci, cunoşti călcâiul ciocanului, lovit In bulgării de aur supuşi silit strivirii Şi ’ncovoiaţi de-o floare la locul potrivit, Prinzând înfăţişarea, treptat, a ’nchipuirii. Aci, se subţiază metalul străveziu, Şi, fir plăpând, ca firul de păr prin flori se coase: Tors ca din furci de aur şi ajungând mătase, Pe nicovala neagră, se iscă nimbul viu. Trei rânduri de smaralde, ca dinţii din gingie, Rotunde, de-opotrivă, jurîmprejur răsar, Pe-alocuri întrerupte de-o piatră rubinie Şi de un bob mai mare de vechi mărgăritar. Păstrată pentru Paşti în cămin cu ’ncuietoare, Tiara stă ’n părete, păzită de doi sfinţi. Albastrul căptuşelii pătat e de sudoare, Pe creştetul, din vremuri, al foştilor Părinţi. 94 AGATE NEGRE AGATE NEGRE Cum e ’n mijlocul tăcerii, Adâncită ’n văgăuna Nopţii palide, ca luna Licărind in bruma serii; Şi cum sufletul se pierde Intr’un vag păinjiniş Ce se leagănă pieziş Să-l desmierde; Cum din foile citite Fluturi albi, cu ochi de aur Pe buchete de ţintaur Mişcă aripi prăfuite; Cu susure de mătasă înecată de. dantele — Pe la geamurile mele Trece vântul ca o plasă Constelată cu mărgele. Turburat în amintire, S’a întors parfum de vis, Dela sânu-abia deschis Peste care-un braţ subţire Adormea ca un iris. 95 VERSURI Ochii strânşi în coji de fier Scurg o boabă tremurată Pentru ochii de-altădată: Şi copacii ’ntorşi spre cer, Par corăbii negre, iată, încărcate cu mister. 96 OSEMINTE PIERDUTE OSEMINTE PIERDUTE Iubirea noastră a murit aici. Tu frunză cazi, tu creangă te ridici. Atât amar de ani e de atunci! Glicină tu, tu florile-ţi arunci. A mai venit de-atuncea să v’asculte, Voi plopi adânci, cu voci şi şoapte multe? Voi aţi rămas întorşi tot spre apus, Voi creşteţi toţi de-apururea în sus. N’o mai zăriţi, din vârfuri, nicăieri? Ştiţi voi ce vorbă este vorba «ieri i> ? La poartă, umbr’ aceluiaş stejar. Mă rog, intrând, de domnul grădinar. Fântâna curge, ca şi-atunci, mereu. Tu curgi, fântână, pe trecutul meu. Şi toate sunt precum le-am cunoscut, Rămase-aşa, ca dintru început. I-am spus că vreau să caut un mormânt, Pe care l-am săpat, de mult, cântând. ,Şi mi-a răspuns că nu e în grădina lui. E-adevărat. Nu este mormântul nimănui. 97 t VERSURI S ATAN Călătorind pe malul talazelor latine, L-am întâlnit, sol pacinic, pe-o stâncă de topaz Cu ochii, râpi de umbră, deschişi din cer spre mine, Cu talpa roză, linsă, subt munte, de talaz. Gol în imensa zare, tăcut şi gânditor, Cu braţele păroase, la piept, făcute cruce, Privea la luntrea-mi albă pe undă cum se duce Târîtă de vârteje, — picior peste picior. Deşi nâmiez, în umbra-i, culcată peste mare Şi aruncată ’n valuri ca un adânc de noapte, Văzui cum firmamentul de-odată ’ntreg trăsare Cu lămpi şi candelabre, pe calea lui de lapte. Şi se ’ntreba atuncea speranţa mea mirată: Cine-ar fi fost să fie bărbatul uriaş, Oprit pe ţărmii lumii, cu-o mână-atât de lată încât putea să joace pe deget un oraş? Eu ridicai lopata în semn de datorie Şi mă sculai din luntre, de jos, ca să-l salut, Scoţând pentru cinstire albastra-mi pălărie Ca ’n faţa unui Rege ce trebui’ cunoscut. 98 SATAN El, îşi întoarse capul puţin, strâmbând în loc Planetele ca mingea, şi luna cum e chifla — Şi încruntând sprinceana pe ochiul lui de foc, Răspunse Europei, orgolios, cu tifla. 99 VERSURI EPITAF Nainte de-a lăsa condeiul să zacă Uscat, ruginit şi frânt Ga o surcea, ca un crâmpei de cracă, In nisip, în pământ, Dă-mi voie să-l înmoi în apă tare Şi cu stihurile mele din urmă să fac însemnare Şi să ţi le scriu caligrafic pe piele. Pentru ca dragostea când ţi se-aţîţă Să le citească cel ce ţi-o cânta. Pentru ca prunctul tău sugând la ţîţă, Să ’nveţe carte ’n frumuseţea ta. Pentru ca noaptea în oglindă, Privindu-ţi sînul scris, Strugure, dudă sau ghindă, Să te uiţi în carne, şi să ghiceşti în vis. Acesta e sufletul meu, Raşel. Rugaţi-vă pentru el. 100 VODĂ-ŢEPEŞ VODA-ŢEPEŞ Pacea e ’n ţară, pacea e ’n afară, Hotarul, liniştit cum n’a mai fost, Şi şesurile, azi la adăpost, Plugarii noi le fulgeră şi ară. Pe la ’nceputul dulce-al primăverii Satu-şi aduce-aminte de poveşti Şi frunza tremură pe crengi cereşti Şi, pasă-mi-te, ’n taină, şi boierii. De bună seamă. Vodă gânditorul La curăţirea lumi-i hotărît. îndeasă ţeapa ’n oameni până ’n gât Pentru-a ’ntâlni şezutul omuşorul. Şi nu cunoşti cruţări şi amânări De te arunci dreptăţii împotrivă. De-altfel, creştin, cu ţepile, colivă Iţi pregăteşte Vlad—şi lumânări. Cuviincios cu buna rândhială, Pentru cei mari, fie Munteni sau Turci, Avea mai mari şi osebite furci, Ca treapta loc să nu dea la ’ndoială. Vedeai Vizirii la ’nălţimea lor, înfipţi în vârfuri sprintene de plopi, / / v ' 101 VERSURI Iar pentru sfinţi, Vlădici şi Episcopi Avea lemn sfânt şi bun mirositor. Şi iată Sfatul Ţării adunat Să mulţumească domnului de Pace. Vlad şade ’n jilţ. E liniştit. Şi tace. Cu sufletul în platoşă ’mpăcat. Şi pe când prieteni şi curteni în zale Ciocnesc în juru-i cupele cu vin, In cinstea faptelor Măriei Sale; El cugetă ce ţepi li se cuvin. 102 ÎNTRE DOUĂ NOPŢI INTRE DOUA NOPŢI Mi-am împlântat lopata tăioasă în odaie. Afară bătea vântul. Afară era ploaie. Şi mi-am săpat odaia departe sub pământ. Afară bătea ploaia. Afară era vânt. Am aruncat pământul din groapă, pe fereastră. Pământul era negru: perdeaua lui, albastră. S’a ridicat la geamuri pământul până sus. Cât lumea-i era piscul şi ’n pisc plângea Iisus. Săpând s’a rupt lopata. Cel ce-o ştirbise, iată-1, Cu moaştele-i de piatră, fusese însuş Tatăl. Şi m’am întors prin timpuri, pe unde-m scoborît, Şi în odaia goală din nou îmi fu urît. Şi am voit atuncea să sui şi ’n pisc să fiu. O stea era pe ceruri. In cer era târziu. 103 VERSURI CALIGULA Dorm în umbră legănate lebezile ’n puf de undă, Cuiburi albe, perini albe, printre stele furnicar. Gâte-o stea însingurată cată ’n aripi să se-ascundă Câte-o lebădă-şi îndreaptă capul, ca un nenufar. De pe pod, la miezul nopţii, le aruncă-o mână bună Pâinea, ce nutreşte truda şi trudeşte visătorii. Mâini, lăsaţi-le flămânde să se-acopere cu lună; Lebezi, aşteptaţi ca pâinea să v’o dea semănătorii. Stea cu stea pe ’ntinsul undei liniştite pun cleştar Şi printr’însul zugrăvite lebezile par şi luna. Plângeri de viori şi fluier cad în lac mărgăritar Şi se-aud din depărtare lovind unda câte una. In palatele aprinse, cu balcoane şi unghere, Liturghia bogăţiei are şi-astă-seară loc. Cine-a scris, în ce odaie, fără pat şi fără foc, Imnul ăsta de izbândă, de iubire şi durere? Folosiţi-vă de cântec, de lumină şi de taină, Cupe omeneşti de goluri, pline ’n viaţă câte-o clipă. Şi cenuşa prin văpaie se ’nveşmântă cu o haină Şi găseşte ca să cadă înapoi, un fulg de-aripă. 104 CALIGULA Cântecul, lumina, taina, unda, ’ntinsurile-albastre, Noi le ţinem, noi le strângem, cei căzniţi, urîţi şi goi. Temeliile veciei orice-aţi face ’s ale noastre, Voi întoarceţi-vă veseli şi slăviţi, întru noroi. 105 VERSURI INSCRIPŢIE PE O UŞE Când pleci» să te ’nsoţească piaza bună» Ca un inel sticlind în dreapta ta. Nu şovăi» nu te ’ndoi, nu te ’ntrista. Purcede drept şi biruie ’n furtună. Când vii» păşeşte slobod, râzi şi cântă. Necazul tău îl uită ’ntreg pe prag. Cădi neamul trebuie să-ţi fie drag. Şi casa ta să-ţi fie zilnic sfântă. 106 STINSE SCÂNTEI STINSE SCÂNTEI De ne-ar ajunge numai icoana ce o lasă O undă lângă luntre, un povârniş de casă, O vatră ’nvăluită ’n cenuşă către seară Sau un tighel de piatră pe-o cruce seculară, Tu ţi-ai închide ochii şi le-ai porni să vie Icoanele pierdute ’n lumină aurie. Şi-ai retrăi trecutul întreg, cu ochiu ’nchis, Fără să simţi că ’ncepe să semene a vis. Dar învierea celor ce-au licărit de sus Şi se întorc să urce pe zări, de prin apus, In pulberile lumii cernute ’n amintire, Se întocmeşte goală, ca ’ntr’o perdea subţire. Icoana lor e vie dar sufletul defunct e. Ge-a fost hotar îţi lasă din el câteva puncte. Din fosta ’mpărăţie azi a rămas o hartă, Cu care ’n vântul iernii cârpeşti ferestra spartă. Era portretul unei făpturi de alb azur, Din care, pentru lampă, croieşti un abajur. Aducerile-aminte biletul ţi-1 trimit Cerând adeverinţă un plic neiscălit. Tu, du-te şi atinge-ţi de lacuri şi grădini Aripile mânjite, din timpuri, cu lumini, 107 VERSURI De vreme ce dorinţa şi vatra nu-ţi ajung. Petrece lumea toată, călare ’n lat şi ’n lung — Şi totdeauna ţinta la care ai ajuns, Să-ţi cadă moartă ’n suliţi, ca un vultur străpuns. 108 RESTITUIRI RESTITUIRI N’au mai rămas prea multe de ’nvins şi de ştiut. Şoseaua se strîmtează, cărările se ’mbină. Le simţi apropiate din ce în ce mai mult, Ga spiţele de roată, crăpate de lumină. Ne-apropiem. Văzduhul miroase vechi prin noapte Flori vechi răsar de-apururi cu vechile lumini. Un abur slab se cerne, un cer spoit cu lapte Departe ’n orizonturi se naşte prin tulpini. E-o insulă? un munte? o apă? un deşert? De ce-ar sfârşi ’n pustie călătoria noastră? Ne-a mai rămas s’ajungem, acolo, poate-un sfert Din calea străbătută, jos verde, sus albastră. Să ne oprim? Un cântec ne vine dela han. E vinul bun şi patul adânc şi tu eşti dulce. Şi-ai vrea, învăluită în părul tău bălan, Pe jaruri carnea noastră, de vie, să se culce. Nu. Mână crâncen, timpul mi-1 sparge cu potcoava, S’apropiem vecia mai repede de noi. Păstrează-ţi sărutarea, ca florile otrava, Ga să o dăm ţărânii întreagă înapoi. 109 VERSURI DIN NOU Din nou străbate iarna, întocmai ca ’n trecut, Gu-aceleaşi obiceiuri, mereu nestrămutate! Ostreţe până ’n ceruri, mirezme pipărate, Movili de crisanteme şi-un vânt ce-a mai bătut. In uliţile ’nalte, e noapte ziua ’ntreagă Şi umbra, suvenire din vremea ’ncetei luni, Pare-a cădea din tona din carul cu cărbuni, Ce trece tras de-o gloabă normandă şi beteagă. Senină ’n imitarea-i eternă, rece, goală, Şi silitoare, iarna, ca un şcolar supus. Aplică totdeauna, strict, regula de sus, Cuminte, mulţumită de-a fi gramaticală. Cât timp măcar gândirea n’o vrea să se desveţe In mijlocul acestei corecte repetiţii Pentru ’ngrăşarea ierbii şi altoitul viţei, Şi să renunţe-odată la doruri şi tristeţe? Copacii însă uită de flori şi relief. In ceaţa ’ntinsă, sură în spaţiu; de-opotrivă, Tămâie pentru frunze şi pentru morţi colivă. Par începuţi pe-o ştofă de lână, pe gherghef. Poetul strâns în casă, pe piscul dintre hornuri întârzie ’n mândria tăcerii, solitar. 110 DIN NOU Visează pentru Domnul cu dulce în zadar Şi se hrăneşte zilnic c’un ceai şi două cornuri. Băiete, ai un cufăr de foi şi de caiete. Dă groaza la o parte, citeşte-le din nou. £ timpul ca la cornuri s’adaogi şi un ou Şi un potlog ca lumea, carâmbilor la ghete. VERSURI VINO-MI TOT TU . . . Vino-mi tot tu ’n fereastră, stea ’n fundul lumii vie Ce mă cunoşti aproape cu geamul de tărie. Cea stinsă cea din urmă şi-aprinsă cea dintâi. Coboară-te la mine, şi până ’n zori rămâi. Ochiu-mi deschis, în care gândirea se aţine, Doreşte ziua ’ntreagă de noapte şi de tine. La tine se ridică în fiecare seară Albina-mi să ia miere un bob şi-un bob de ceară. Soarele-i scump potecii şi prinde vieţi de tină Dar covârşit de sineş prea-i foc şi prea lumină. Şi de mi-i bună raza ce-o frânge ’n pisc şi stâncă, Tu mângâi, mir de aur, durerea mea adâncă. In jurul tău misterul cu slove negre scris, Ca ’n mine pune golul alăturea de vis: Când visul dându-i margini, când golul, lui, vecie. Şi ’mpreunaţi niciunul pe celălalt să-l ştie. Il2 BISERICA DIN GROPI BISERICA DIN GROPI Biserica necunoscută, cu hramul şters, cu vârful rupt, Cu turla leşinată ’n aer, se încovoaie ’n osteneală Şi streaşinile-i, adăposturi de cuiburi, prinse dedesubt, Păzesc şi-a îngerilor palizi închipuită poleială. Un tei acoperă cu frunza şindrila sfântului locaş. Un preot cântă liturghia, bătrân şi gârbov în veşminte, Pentru creştinii şi păgânii acestei margini de oraş Şi pentru câţi, după pomelnic, îşi mai aduce, ştirb aminte. Tu n’ai de piatră decât semnul unui mormânt de Domnitor. De nici-un stil arhitectura ta nu râvneşte ca să ţie. Zidită ’n lut, din grinzi şi bârne, şi povârnită pe pridvor Istoria şi arta nu stau auzul să şi-l plece ţie. Dar el, Oltean cu coşuri pline şi cu balanţa fără greş, întârzie din drum la tine, când drumul lui spre tine duce. Ia cobiliţa din spinare, cu coşurile de cireşi, O pune jos şi cu sfială, scoţând căciula, face cruce. 113 8 VERSURI DESPĂRŢIRE Gând am plecat, un ornic bătea din ceaţă rar, Atât de rar că timpul trecu pe lângă oră. I-am auzit întâia bătaie amândoi, Pierzându-se ’n Noembre prelungă şi sonoră. Poate mai bate încă momentul de atunci, Poate-a tăcut îndată şi-aşteaptă să mai vie, îmbrăţişarea veche, din nou precum a fost, Şi lacrămile tale, în gara cenuşie. Cu limbile-i oprite pe palidul cadran, Ne-a urmărit plecarea, de sus, ca o fereastră De casă părăsită, cu-o rază frântă ’n geam. Nu l’ai simţit că este părtaş la jalea noastră? Te-ai împăcat sau suferi de vremea ce-a crescut? La ce visezi când ziua pe lampa ta se curmă, Şi cade ’n geam zăpada la ceasul cunoscut, Tu, care-ai stat, bătaia s-asculţi, pe cea din urmă? 114 PSALMUL DE TAINĂ PSALMUL DE TAINĂ O, tu acea de altă dată, ce te-ai pierdut din drumul lumii! Care mi-ai pus pe suflet fruntea şi-ai luat într’însul locul mumii. Femee răspândită ’n mine ca o mireasmă ’ntr’o pădure, Scrisă ’n visare ca o slovă, înfiptă ’n trunchiul meu: săcure. Tu ce mi-ai prins de cântec viaţa cu braţe strânse de grumaji Şi m’ai pornit ca să mi-o caut la tine ’n palme şi ’n obraji. Pe care te-am purtat brăţară la mâna casnică-a gândirii. Cu care-am năzuit alături să leagăn pruncul omenirii. Pur trandafir, bătut în cuie de diamant, pe crucea mea Şi care ’n fiece mişcare pierzi cu-o petală câte-o stea. Cămin al dorurilor mele, fântâna setii ’nvierşunate. Pământ făgăduit de ceruri cu turme, umbră şi bucate. 115 VERSURI Tu care mi-ai schimbat cărarea şi mi-ai făcut-o val de mare, De-mi duce bolta ’nsigurată dintr’o vâltoare ’ntr’o vâltoare Şi ţărmii-mi cresc în jur cât noaptea, pe cât talazul mi se ’ntinde, Şi ai lăsat să rătăcească undele mele suferinde; Unde ţi-s mâinile să ’ntoarcă în aer căile luminii? Unde sunt degetele tale să-mi caute ’n cunună spinii? Şi şoldul tău culcat în iarbă, pe care plantele-1 cuprind Şi-ascultă ’n sânul tău suspinul iubirii, cucerit murind? Tu ce ’nfiori pe şesuri plopii când treci, din creştet la picioare, Şi prinzi de tot ce te ’ntâlneşte O plasă caldă de răcoare. Tu ce scrutezi, scoţându-ţi sânii pe jumătate din veştminte Ga să-i sărute focul gurii, cuprinşi de mâini cu luare-aminte, Pustia vremii, străbătută de şoimi de scrum şi de nisip, Cărora vîntul le ’mprumută o ’nfăţişare fără chip; Tu te-ai pierdut din drumul lumii ca o săgeată fără ţintă Şi frumuseţea ta făcută pare-a fi fost ca să mă mintă. 116 PSALMUL DE TAINĂ Dar fiindcă n’ai putut răpune destinul ce-ţi pândi făptura Şi n’ai ştiut a-1 scoate ’n cale şi-a-i prăvăli de moarte, ura; Ridică-ţi din pământ urechia, în ora nopţii, când te chem, Ga să auzi, o! neuitată, neiertătorul meu blestem. 117 VERSURI A- " rr ■ i ^ J,, ? J r / Yt / >V ' TRIUMFUL îşi împlini voinţa cumplitul crunt efort. Neturburat de bine şi rău, priveşti destinul Şi nu te mustră gândul că tu eşti asasniul Viteazului din munte, întins, învins şi mort. Osânda fiindu-ţi dată de-a creşte îndoit, Făcuşi din tine două puteri adânci de ură, Şi luaşi în luptă partea mândrită, cu căldură, A celuia ce astăzi însemni c’a biruit. Năvala ’ntâi fu ’nceată, târzie, într’adins. Dar zi cu zi mai crude şi mai necruţătoare, Oştirile cu coifuri, pe căi cotropitoare, Pământul de pedeapsă l-au rupt şi l-au cuprins. Strivişi în şapte zile ce-i zămislit în şapte. Nu mai adie vântul în parcuri, parfumat, De ţîţele femeii, rămase fără lapte, Prunci orbi şi muţi, schelete şi sluţi ai spânzurat. Albinele la stupuri aduc din câmp otravă, Izvoarele ’năcrite-s şi strugurii scămoşi. Ca să-ţi ajungă ploaia, pune ’n văzduh zăbavă Şi norii ’n chiagul serii, curg vineţi şi băloşi. Nici o vioară nu mai pricepe ca să sune, Chiar stelele sfinţite şi pure la ’nceput, Au putrezit în bolta visărilor străbune Şi zările, mâncate de mucegaiuri, put. A năzuit un clopot să sune liturghia 118 TRIUMFUL Şi bronzul- lui, ca scrumul din turn s’a risipit. Intr’un avânt)vremelnic voi şi ciocârlia Cu aripile-'Smulse să urce ’n răsărit. Poate ’n genunchi mai cauţi târzia îndreptare Şi ceri smerit hodină la cerul tău pustiu. E de prisos. Genunchiul de stei lipit ţi-1 ţiu Şi biciul greu, de plumburi şi noduri, pe spinare. E de prisos. Izbânda, de veci s’a câştigat. Curata voie bună şi sfânta bucurie Din lanţul de robie nu pot să mai învie * ✓ Şi să atingă cerul bătut şi ’njunghiat. Voinţa nu se teme de-acum de-o înviere — Şi ca să nu mai cerce să fie fericit, A luat în cleşte insul întreg şi l-a stârpit, Cu dreptul ce i-1 dete sălbatica putere. 119 VERSURI ÎNTÂMPINARE Dormi la fereastra visului meu, ţară, Al cărei lan a strălucit întâia oară Gădelniţilor sufletului meu fierbinte, Cu care ţi-am ieşit arzând ’nainte, Şi am călcat potecile lui Dumnezeu Cu luare-aminte. Prin gândurile mele căile se ţes Mereu, pe unde spinii mi-am cules, De unde corbii ’nvăluiţi de ploaie Ridică Pe aripă blestemul celui ce se ’ndoaie Şi face ’ntâiul pas, în zori, cu frică. Băteţi, feţi albi, în inimă la mine, De care sunt Duminicile pline Şi holdele şi brazdele şi satul. Cântec şi joc. Prin lumea sufletului meu vă faceţi loc Şi fiţi-i zi cu zi aluatul La frământatul suferinţelor cu foc. 120 HERUVIC HERUVIC Tot ceasul îmi aduce un dar şi-o jertfă nouă, De vreme ce lumina primeşte să-mi lumine. Câmpia scoate ’n brazde bijuterii de rouă Şi pomii pun coroane şi nimburi pentru mine. In giulgii clătinate se leagănă cu lacul Făptura pretutindeni de faţă şi dosită, A celui ce cu firul de umbră şi cu acul Scânteii, îndeseşte pânza mereu pe sită. îmi creşte ’n suflet iarăş o strună de vioară Dar cântecul în mine tânjind să se deştepte, Sfios şi şovăielnic ş’acum ca ’ntâia oară, Răsună ’n depărtare, mai sus şi mai afară Ca ’ntr’o vecie albă cu stâlpi şi turle drepte. Şi, seara, învelindu-şi grădinile cu crep, Sunt altoit cu visuri, ca un ocean cu stele. Nu ştiu culesul lumii de unde să-l încep, Din câte flori de aur mi-ajung pân’ la zăbrele. împrejmuit cu noaptea, aştept ca o făclie, înfăşurată ’n iederi şi ’n frunze de leandru Şi încă neaprinsă, la ora mea târzie, In vârf să mi se lase o stea din policandru. VERSURI ÎNCHINĂCIUNE Viaţă de foc! ce faci în vatra noastră? Te ’năbuşe chibritul şi te sting Hârtiile aruncate în flacăra-ţi albastră. Zalele noastre nu se mai ating Să-şi oţărească solzii lor, de tine. Platoşa noastră n’a mai oglindit Văpaia negurilor toate, pline Din răsărituri şi din asfinţit. Gând păstoream cu turmele pământul Şi ne mutam uşori, din loc în loc, Şi nu ştiam unde ne-a fi mormântul Şi vieţuiam cu zarea la un loc Şi ne sculam cu soarele de-odată Şi ospătam pe-o margine de apă Şi ne urma vecia ca o roată Şi-aveam toiag şi fluiere drept sapă Şi plug; şi, visul ne era pătul — Atuncea ochii noştri zâmbitori Nu căutau de subt învelitori Petecul unui crepuscul. Necunoscând hârtie şi cerneală, Cântecul nostru se ’nălţa cântat Iar nesfârşitul vieţii nu era stricat De un canon, un scris, o zugrăveală. Unde purcezi? rosteam la despărţire 122 ÎNCHINĂCIUNE Şi arătam cu braţul în apus, In miază-zi, prin aburul subţire Ce-1 risipea cădelniţa de sus. In miază-zi, în miază-noapte, Pe patru drumurile largi ale făpturii Veneau cu noi, de-asupră-ne, vulturii, Şi ugerii, alături, ai vitelor, cu lapte. Necăutând în turle şi oraşe Unde se ’nseamnă timpul cu-o bătaie, Soroacele stau scrise în stelele urmaşe. Şi ne simţeam acasă, în cer, ca ’ntr’o odaie. 123 VERSURI POTIRUL MISTIC Iată-l cuprins în singura lumină Ce-o altoieşte cerul pe pământ. De linişti mari cărarea lui e plină Şi pasul lui e tânăr, drept şi sfânt, Precum ar fi al codrilor de stele Când s’ar mişca din loc, şi ’n mers Păstorul alb, ivindu-se ’ntre ele, Şi-ar face drum, păscând, prin univers. L’aşteaptă ’n zări talazele de fier: Nestrăbătuta lor întunecime — Ce bat zăgazul limpedelui cer Cu spaimă, hotărîre şi cruzime. E o statuie de ’ntuneric sfântul Şi ochiul care să-l pătrundă Nu l’a născut din lutul lui pământul, Ca să-l ridice peste el şi undă. Amforă, ’n jur cu-o antică pictură Ce-şi aminteşte ’n murmur c’a rămas Plinul de umbră pân’ la gură Vas tămâios, pe-un fost iconostas, Du-te, purtată ’n soare cu mândrie, Până acolo unde-s zori de seară, Şi varsă-te în bezna cenuşie întreagă, liniştită, solitară. 124 TU NU EŞTI FRUMUSEŢEA TU NU EŞTI FRUMUSEŢEA . . . Tu nu eşti frumuseţea spiralelor candide, In ochi tu nu duci moartea şi perlele lichide In cari răsfrâng misterul văpăile livide. Nici flori atingu-ţi fruntea spre dânsele plecată Nici pagini cu poeme rămase de-altădată Nu se desfac nostalgic, în dreapta-ţi inelată. Tu, nu cunoşti otrava gândirii şi-a vegherii: Fantasmele de fildeş, regini ale tăcerii, Nu ţi-au suflat mirezme sub sălciile serii. Tu ştii că de când lumea e linişte şi pace, Că drumul e pe care păianjenul îl face Ţesând în umbră caldă velurele să ’mbrace, Sub cari stagnează ochii şi pletele-ţi opace. Copil naiv! de-aceea te-ador şi te mângâi Cu faţa ’nmormântată ca ’n floare de lămâi, In carnea-ţi netezită de buzele dintâi! Şi nu-ţi şoptesc sonete, nici mituri îţi îngân, Pe unde trece umbra acest hoit păgân. Aplec eternitatea spre tine, şi rămân Cu ochi ’nchişi în zâmbet, copil abia ’nflorit; Cu fruntea răsturnată, cu visul risipit, Ca o dantelă scumpă, pe trupu-ţi adormit. Dar spune-mi, la crepuscul, încet, sunt fericit? . . 125 VERSURI PORTRET M’am zămislit ca ’n basme cu şapte frunţi şi şapte Grumazi şi şapte ţeste. Cu-o frunte dau în soare, cu celelalte ’n noapte Şi fiecare este, Şi nu este. Sunt înger şi diavol şi fiară şi-alte-asemeni Şi mă frământ în sine-mi ca taurii ’n belciug, Ce se lovesc în coarne cu scânteieri de cremeni, Siliţi să are stânca la jug. Am ochi ce bat alene ca apa. Am lacrimile milei şi mângâierea moale. Un fulger negru îmi sângeră pleoapa. Ia seama: bruta de fier va să se scoale. Vino, mâna mi-e caldă şi pură, Să te desmierd copilăreşte. Du-mi-o la rană, du-mi-o la gură. Spune, duhovniceşte, şopteşte. Mi-a muşcat un dinte degetul mic. Şi-l otrăvi cu marea otravă. Ţi-aduci aminte? Te-am cocoloşit Şi te-am aruncat în lavă. 126 SFÂRŞITUL TOAMNEI SFÂRŞITUL TOAMNEI O! cine-ar zice că pe-aici Au fost vre-odată flori, Privighetori, Şi cărţi citite cu-ochii mici, In care latele panglici Intorsu-s’au de-atâtea ori? Şi totuş, furăm doi mai ieri, Strânşi braţ de braţ, gângavi, Ca doi bolnavi; Şi ’n legănarea celor seri Subt plopii negri şi severi, Blânzi şi supuşi ca nişte sclavi. Să plec! de-acuma sunt străin Pe unde fură tei, Pleşuvi şi ei! Ceva ciudat, ca un destin Mă ’mpinge să mă ’ntârzii prin Căzuta frunză din alei. Aici, unde-a murit trecutul, Mă plimb ca ’ntr’un mormânt, In care sunt Legat s’ascult cum tace lutul, Pe când în suflet toarce mutul Regret, înfăşurat în vânt. 127 VERSURI PSALM Vecinul meu a strâns cu neîndurare Grădini, livezi, cirezi, hambare. Şi stăpânirea lui se ’ntinde-acum Până* la hotarele de fum. Soarele-apune zilnic şi răsare Intr’ale sale patru buzunare. Văzduhu-i face parte din avut Cu-al zalelor de stele aşternut. Luând şi lumina ’n ţarcul lui de zestre O potcovi şi-o puse în căpestre. Din cer ia fulgeri, din pământ grăsimi, Adâncuri înmulţind cu înălţimi, Şi fostul meu vecin de ţărm, se ţine Vecin de-o vreme, Doamne, şi cu tine. Urechia lui închisă pentru graiuri Cu scamă s’a umplut, de mucegaiuri. Gingia moale, înţărcată, suge, Ochiul porneşte blând să se usuce, In pântec spini, urzici şi aguride Dau ştiri de beteşugul ce-1 ucide. Creştetul gol poţi să-l încerci Puhav subt pipăit, ca pe ciuperci. Şi-i şubred ca o funie ’nnodată, Cu căpătâiu ’n barca înecată. 128 PSALM n Doamne, aşa obicinuit eşti, biet, Să risipeşti făptura ta încet, X. Prefaci în pulbere măruntă Puterea dârză şi voinţa cruntă. Faci dintr’un împărat Nici praf cât într’un presărat. Cocoloşeşti o ’mpărăţie mare Ca o foiţă de ţigare. Dintr’o stăpânire semeaţă Ai făcut puţină ceaţă. Zidind, schele ’nalte şi repezi ridici, Incaleci pe lespezi cât munţii melci mici. Păretele-i veacul pătrat Şi treapta e veacul în lat Şi scara e toată vecia. Şi când le dărâmi, trimiţi clipa Să-şi bată aripa Dedesubt. Musca mută-a timpului rupt. 129 VERSURI VRACIUL Am un bazar de zări şi firmamente. De cioburi noi de lună şi planeţi. Aştri defuncţi atârnă pe păreţi, Impărechiaţi cu zeci de instrumente. Tablouri fără dată, cărţi, portrete, Pendule ’n care cucul s’a oprit, Spade cu vârful ars şi ruginit, Icoane, pajuri, chivote, stilete . . . Am chei pe toate uşile ’ncuiate, Cântare, cumpeni şi măsuri De preţuit cenuşile necercetate Din sufletul imponderabilei naturi. Am site fine de cernut polenul împrăştiat cu-albinele pe bolţi. Unelte, cu ascuţişuri şi cu colţi Pentru găsit volumul, numărul şi genul. Corăbii ancorate ’n câte-o mare, Oraşe grămădite ’n crepuscul, Câmpii închise şi pământ destul, Subt clopotele câtorva pahare, Hlamide albe, mitre şi coroane . . . Pot unge Papi, uzurpatori şi Regi. 130 VRACIUL Neamuri pierdute şi vecii întregi Stau condensate ’n rânduri de flacoane. Un semn, şi tâmpla cerului se-apleacă. Un semn, şi uraganul s’a trezit. Un semn, şi neamuri noi s’au zămislit! Dar semnul mâna mea nu vrea să-l facă! In farmacia mea a-tot-lecuitoare Aleanuri am la chinurile-abia simţite, Misterioase şi nemaitămăduite, Pe când prin jur se naşte lumea şubredă şi moare. Pe şesul negru cu lumini de ceară Pot frământa din tină şi scuipat Un nou Adam, gigantic şi nerăzbunat. Aştept, îngenunchiată, plebea să mi-1 ceară. Eu mă fălesc că nu vând ca atâţia Tezaurele mele: Nici nu ştiu Dacă pe piaţă Dumnezeu cel viu S’a ieftenit mai mult decât tărâţea. Mormânt închis la zgomotul de-afară, Contemplu-a cârtiţelor bucurie Lingându-şi puii cu idolatrie, Băloşi, subt steaua mea polară. VERSURI DENIE CU CLOPOTE Taci. Nu te mişca. Din întunericul meu s’a deşteptat Şi zboară ’n văzduhul înstelat Acvila amintirii. O! nu turbura răsăritul. De unde vine acvila albastră De a crescut atât? Mică ’n cuib şi fără aripi am lăsat-o. Nu-s prin urmare ’nstrăinat Pe totdeauna de trecutul meu. Mai e nădejde, mai e mângâiere, Mai colindă o umbră albă prin tăcere. Norul ce mă răpise s’a spart! Ploaie caldă! ploaie mănoasă! Curgi, darnică pe ogorul meu, Din care morţile sufletului S’au deşteptat. 132 INTERIOR DE SCHIT INTERIOR DE SCHIT Sufletul tău e-un parc, de stâlpi, la rând, Cu statui albe, sus, pe fiecare, încremenite ’n câte o mişcare Ce-a obosit în piatră şi s’a frânt. Când pasul meu purcede prin grădină Furiş, ascult în noaptea sunătoare, Murmure cu silabe de lumină Şi vorbele de ceaţă şi răcoare. De subt cerdacuri, răzimat în coate, Oprit sfiios tăcerea să nu ’nvii, Aştept să treacă statuile toate In drumul lunii albe, cenuşii. Pentru ’ntunericul întins în tine Am stele mici, pe care eu le pui Să străjuiască ’n lănci diamantine Basmul tiptil şi trist din visul lui. Câte-o statuie îşi aduce-aminte De locul ei adevărat Şi se coboară strânsă în veştminte Până la capul celui aplecat. întinde mâna, piatră, şi tihnit Mângâie-i-1 cu palme de granit. 133 VERSURI RUGĂ DE VECERNIE In mine se deşteaptă o ’ntreagă omenire, Sunt cei ce-au fost pe vremuri, sunt cei ce sunt acum» Gâte-o grădină veche, surpată ’n suvenire, Şi-aruncă dinainte-mi belşugul de parfum. Şi dela sfântul palid, sfârşit şi blând pe cruce, La biciur ce-1 izbeşte şi-l sângeră ’n obraz, Pe nesimţite nu ştiu ce ’nvecinare duce Şi rând pe rând sunt unul şi celălalt. Zăplaz T Intre atâtea inimi ce bat cu toate ’n mine, Ca nişte turle pline de clopote, n’a fost, Nu este, n’o să fie şi ’n van va să suspine Eroul meu din suflet de rîsul celui prost. Şi voia mea de bine, frumos şi adevăr, îngăduie să-şi ţie şi-acolo ’n gânduri jugul. Simţindu-mi spinii frunţii ieşind cu răni prin păr, Sunt cel dintâi porunca s’o dau: Aprindeţi rugul Ca sfântul în cenuşă subt ochii mei să piară, Ca dreptul să-şi strecoare ’n urechia mea scrâşnirea înmormântat în lemne şi ’nvăluit în pară! Şi ’n mine bate ’n palme, mişcată, omenirea. Ca un norod de pacinici şi veseli asasini Ce pregătesc dreptatea luminii viitoare 134 RUGĂ DE VECERNIE Unii ’nvârtesc săcurea, ceilalţi desfoaie crini, Gu sufletele ’n beznă şi degetele ’n soare. Dar hotărând privirea, de sus, pe umbra lumii Un suflet se strecoară în mine ca o rouă Şi-atunci visez cu gloata să bat poteca humii, Purtând în vârful lăncii spre cer, o stea mai nouă. De unde vin aceştia? De unde-aceşti eroi, Călăi, iobagi, apostoli, din noapte pân’ la mine! De unde-această piatră cu feţe de noroi Şi scăpărând cu focuri de-azur şi de rubine? Le sunt dator odihna ce pleopa nu-mi atinge? Le datoresc lumina şi faptul crud că sânt? Cu mine omenirea, Părinte, se va stinge! Dă-mi pacea şi răbdarea s’o caut şi s’o cânt. 135 VERSURI BLESTEME FRAGMENT Prin undele holdei şi câmpi de cucută, Fugarii-au ajuns în pustie La ceasul când luna ’n zăbranice, mută, Intra ca un taur cu cornu ’n stihie, Şi gândul meu gândul acestora-I ştie: In împărăţie de beznă şi lut să se facă Grădina bogată şi-ograda săracă. Cetatea să cadă ’n nămol, Păzită de spini şi de gol. Usca-s’ar izvoarele toate şi marea, Şi stinge-s’ar soarele ca luminarea. Topească-se zarea ca scrumul, Funingini, cenuşă, s’acopere drumul, Să nu mai dea ploaie şi vântul Să zacă ’mbrâncit cu pământul. Sobolii şi viermii să treacă pribegi Prin stârvuri de glorii întregi. Să fete în purpură şoarecii sute. Gângănii şi molii necunoscute Să-şi facă ’n tezaur cuibare, Sătule de aur şi mărgăritare. Pe strunele dela viori şi ghitare Să ’ntinză păianjenii corzi necântătoare. 136 BLESTEME întâi, însă, viaţa, bolind de durată. Să nu înceteze de-odată Şi chinul să ’nceapă cu ’ncetul. Să usture aerul greu, ca oţetul. Să şchioapete ziua ca luntrea dogită, Să ’ntârzie ora în timp să se ’nghită Şi, nemărginită, secunda Să~şi treacă prin suflet, gigantică, unda: Pe sârma tăioasă-a veciei, în scame Şi rumegătură să vi se destrame. Gâtlejul fierbinte de sete, Să cate scuipat să se ’mbete Şi limba umflată ’ntre buze Să lingă lumina şi ea să refuze Şi ’n vreme ce apa din şesuri se strânge, Să soarbă ’n mocirla copitelor sânge. Şi strugurii viei storşi cu muşcătură Să lase în gură coptură. Coboare-se cerul, furtuni de alice In câmp să v’alunge cu stelele ’n bice. Despice-se piatra în colţi mici de cremeni, Vârtej urmărindu-i pe semeni. Odihnă cerându-i, pământul să ’nţepe Ivindu-se şerpii când somnul începe. Pe tine, cadavru spoit cu unsoare, Te blestem să te ’mpuţi pe picioare. Să-ţi crească măduva, bogată şi largă, Umflată ’n sofale, mutată pe targă. Să nu se cunoască de frunte piciorul, Rotund ca dovleacul, gingaş ca urciorul. Oriunde cu zgârciuri ghiceşti mădulare, Să simţi că te arde puţin fiecare. 137 VERSURI Un ochi să se strângă şi să se sugrume Clipind de-amăruntul, întors către lume. Celait să-ţi rămâie holbat şi deschis Şi rece ’mpietrit ca ’ntr’un vis. Când ura te ’neacă şi-ţi scânteie ’n oase Să vrei peste mie, să poţi pân9 la şase. Necazul tău mare să dea voce mică, Să urli, să n9auzi, să vezi că-ţi-e frică; Iar ţie, jivină gingaş gânditoare Să-ţi fie şezutul cuprins de zăvoare. Ficatul un cui să-ţi frământe. Urechia să ţipe şi nasul să-ţi cânte. Să-ţi crape măselele 9n gură Şi dinţii cu detunătură. Să-ţi pută sărutul, oftatul să-ţi pută, Mormânt cu mocirlă stătută. O unghie pe săptămână Să-ţi coacă la câte o mână, Şi 9n zilele de sărbătoare Un deget dela picioare. De pofte să-ţi sece obrazul, De bube să nu-ţi mişti grumazul, Să-ţi iasă cocoaşă Şi gâlci şi cucuie 9n cămaşă. Buricul bubat din născare Să-ţi sângere subt cingătoare. De glezne târîş să-ţi atârne Ghiulele de capete cârne, Rânjite, scrâşnite şi nerăsbunate: Măceluri, osânde, păcate . .. 138 MIEZ DE NOAPTE MIEZ DE NOAPTE Eu* sunt acela pe care l-am visat, L-am căutat şi am vrut să-l născocesc, Ga prin gunoiul meu cel omenesc Să treacă rază, ager şi curat. Acel ce-atinge neatins1 noroiul Şi poate duce drum şi peste cer Şi să rămâie fier de este fier, Rugina ’n el să nu-şi puie altoiul. Să năzuiască ’n marmură schimbare, Singurătăţi de sus, de stalactit, Fiind cu toate ’n veac nepotrivit Şi aripile fiindu-i vecinie călătoare. Eu ştiu tăcea când visul a murit Şi ’n toată clipa ’nalţ câte-o statuie Tăcerii, pe un drum ce suie Neisprăvit. 139 VERSURI DUHOVNICEASCĂ Ce noapte groasă, ce noapte grea! A bătut în fundul lumii cineva. E cineva, sau poate, mi se pare. Cine umblă fără lumină, Fără lună, fără lumânare Şi s’a lovit de pomii din grădină? Cine calcă fără zgomot, fără pas, Ca un suflet de pripas? Cine-i acolo? Răspunde! De unde vii şi ai intrat pe unde? Tu eşti, mamă? Mi-e frică, Mamă bună, mamă mică! Ţi s’a urît în pământ. Toţi nu mai sânt. Toţi au plecat, de când ai plecat. Toţi s’au culcat, ca tine, toţi au înpotat, Toţi au murit de tot. Şi Gri vei s’a învârtit în bot Şi a căzut. S’au stârpit cucuruzii, S’au uscat busuiocul şi duzii, Au zburat din streaşini colunii, S’au despărţit de casă rândunelele, lăstunii. Ştiubeele-s pustii, Plopii-s cărămizii. S’au povârnit păreţii. A putrezit ograda . .. 140 DUHOVNICEASCĂ Ei! cine străbătu livada { Şi cine s’a oprit? Ce vrei? Cine eşti, De vii mut şi nevăzut ca ’n poveşti? Aici nu mai stă nimeni De douăzeci de ani ... , Eu sunt risipit prin spini şi bolovani . . . Au murit şi numărul din poartă Şi clopdtul şi lacătul şi cheia. S’ar putea să fie Cine-ştie-Cine . . . Care n’a mai fost şi care vine Şi se uită prin întuneric la mine Şi-mi vede cugetele toate. Ei! cine-i acolo ’n haine ’ntunecate? Cine scobeşte zidul cu carnea lui, Gu degetul lui ca un cui, De răspunde ’n rănile mele? Cine-i pribeag şi ostenit la uşă? Mi-e limba aspră ca de cenuşă. Nu mă mai pot duce. Mi-e sete. Deschide, vecine. Uite sânge, uite slavă. Uite mană, uite otravă. Am fugit de pe Cruce, Ia-mă ’n braţe şi ascunde-mă bine. VERSURI BUNA-VESTIRE Dragă mamă, dragă mamă, Pânza iar mi se destramă. Sufletul şi-acum mă doare, Trupul iar, sub cingătoare, Braţul mi se leneveşte, Fusul îmi scapă din deşte,. Firul răsucit, din furcă, Mi se ’nnoadă şi se ’ncurcă, Acul floarea vrea s’o ’nceapă Şi se ’ntoarce şi mă ’nţeapă. Dau ş’aleg şi dau să cos Şi-mi iese lucrul pe dos. Ochiul udă în neştire Borangicul cel subţire. Gândurile mi-s amare Ga izvoarele de sare. In tot ce vreau şi gândesc Aiurind mă pomenesc. Mamă dragă, mamă dragă, Par’că-mi creşte ’n sân o fragă. Am fost Vinerea la schit: M’am rugat şi m’am smerit. Ce să cred şi ce să fac, Cu mine ca să mă ’mpac? Mă simt pe la înoptat 142 BUNA-VESTIRE Ga un zarzăr scuturat, încleştat în rădăcină De-o zvâcnire de răşină. Şi-uneori sunt ca o cracă, Singură care se-apleacă, Singură ce se frământă, Singură plânge şi cântă, Singură se încovoaie De un gând ascuns de ploaie, Ga o pasăre în foi. Dragă mamă, îmi năzare Gă în brâu pe la ’nserare înviem şi suntem doi. 143 VERSURI LINGOARE Fata noastră e bolnavă. Fata mea şi-a dorului. In vârful piciorului A ’nţepat-o cu otravă Spinul prins de crini şi laur. Fată, nu ţi-m spus să pui Ghetele cu bot de aur, Şesu *n turn să ţi-1 încui, Să-ţi farmeci cărările, Să te joci cu Duhul Sfânt Şi numai cu zările Să te reazimi de pământ? Nu ţi-m spus eu la călcâi, Să pui floare de sulfină Şi, ca steaua să mângâi, Ghimpii, spinii cu lumină? Să fii floarea ce-şi desparte Frumuseţea de ţărână, Şi sleieşte sus, departe, Viaţa ei de-o săptămână? Nu ’ţi-am spus seara şi ’n zori Toate de câte trei ori? Fata zace ’n pat bolnavă, Gingaşă şi somnoroasă, 144 LINGOARE Ca pe-o tavă De argint, o chiparoasă. Căci nu fui dela ’nceput Ca să te fi fost făcut, Eu, cu degetele mele, Din luceferi şi inele! Ţi-aş fi pus ca să nu suferi, Pleoape smulse dela nuferi Ochi câte un bob de rouă, Licurici în lună nouă. Sânii, ca doi pui de mierlă. I-aş fi pus în câte-o perlă, Şi de fiece obraz Un rubin ori un topaz. M’aş fi dus să-l văd cum ţese Soarele prin frunze dese, Cum izbeşte ’n piatră râul Şi s'ascult cum creşte grâul, Cum îşi pune largul vânt Aripile pe pământ. Şi din tot acest ştiut Ceas cu ceas te-aş fi cusut Şi drept suflet ţi-aş fi pus Sabie cu vârf în sus. Dar de stai şi te gândeşti, Mai bine să fii cum eşti; Să te ’nţepi, să te striveşti Prin bucate pământeşti. 145 VERSURI RUGĂ DE SEARĂ Infinit! Infinit! Adună-ţi bolţile de-odată In şuier prelungit, Şi ’n fruntea mea secată Şi ’n pieptu-mi aiurit Te ’nfige drept ca o săgeată. Simbolic Infinit! Te strânge ’n chip de fulg Şi ’n mine, lămurit Te răspândeşte — să mă smulg, Să cad ca un aerolit Scăpat din circuit. Demonic Infinit! Descinde ’n mine cum descind Tenebrele ’ntr’un schit, In care sunete se ’ntind Dintr’o cupolă spre zenit, Stropită ’n creştet cu argint. Cu tine dorul am Să fiu răsplămădit şi şters In slava mea de miligram De praf, suflat în univers. 146 RUGĂ DE SEARĂ Şi dă-mi virtutea unui bram, Pământu ’n vrăji să ţi-1 destram. Să-mi fie verbul, limbă De flăcări vaste ce distrug, Trecând ca şerpii când se plimbă; Cuvântul meu să fie plug Ce faţa solului o schimbă, Lăsând în urma lui belşug. O! dă-mi puterea să scufund O lume vagă, lâncezândă. Şi să ţâşnească-apoi din fund, O alta limpede şi blândă. Şi mă înghite ’ntreg, în haos, Umil, senin şi mulţumit Că las în urma mea repaos, Şi-o foaie nouă de adaos La cartea vecinicului mit, In care visul mi-e strivit Ga un vlăstar de mărgărit. 147 VERSURI APĂ TRECĂTOARE Zămislită nu se ştie pentru ce mâhnirii noastre, Ai s’ajungi, fărâmă rece, curgătoare unde-albastre. îmbrăcată cu arşiţa ce te-aşteaptă ’n zori de Mai Vei fi troacă şi oglindă, boturilor de buhai. Luciul tău, prin blestem tainic, îngheţat în umbra morii Va tăia în dungă luna, şi cresta din zbor cocorii, înşirând minunea firii cu grosimea-ţi de mătase, Fundul mărilor de ceruri îl vei înădi şi coase; Şi numit Danubiu, Argeş, Nistru, Olt, Prut şi Te- leajen, Ne vei legăna grădina ’n pânze albe de păianjen, «Căci călătorind vei pune şesurilor peste ţară Aşternuturi vii de salbe, împrejurul ei brăţară Şi ’n pământ, arat sălbatic şi-apărat încins cu fierul Brazde ’n lungu-i de luceferi, îngropând în maluri cerul. Prin salcâmi plecaţi şi sălcii, mulţumindu-i că te- atinge, Sânul mamelor voinice îl vei mângâia şi linge. Gâştele cuprinde-le-vei pe subt aripi şi vei duce. Se va scoborî prin tine turla răzimată ’n cruce. Plumbul tău cu feţe multe va sticli ca un vitrou Care ’n fiecare petec scapără un soare nou, Şi când mintea mea croieşte un tipar mai lesnicios, 148 APĂ TRECĂTOARE începând întotdeauna lucrul cu temei, de jos, Tu răstorni aşezământul şi o lingură de apă Mă învaţă că se poate munca şi de sus să ’nceapă. înviat din miezul nopţii, petrecut cu mâini de umbră, Tu eşti, fir de pisc şi haos, ca o rază care umblă. Ce stihii străbaţi, streine, de gândirea mea mirată, Ce comori nepipăite nici de visuri niciodată, Mărturia mi-o aduce, într’un tremur ca de jar, Licărul neprins de sculele niciunui argintar. Insă de trăsar în tine ochii-atâtor mari mistere; De te-ai strecurat prin cuibul tainicelor giuvaere; De-ascultaşi de ruga nopţii, care-ţi descântase fiinţa Ca să-şi mângâie cu tine sihăstria, suferinţa; De-ţi ieşiră ’n drum troiene de vecii şi piatra moartă, Care trebuie ’n strâmtoare biruită ’ncet şi spartă, Tu putuşi întoarce hora ’mpotrivirilor şi-a humii Şi ieşişi mărunt şi sprinten şi sfinţit din legea lumii, Făr’ a pierde niciun fulger, nici o za de curcubee, Mişunând în vâlvătaia insului tău de scânteie. Giulgii de lumină albă calul nostru va să pască, Şi pe giulgii cortul nostru creasta va să-şi hotărască. Eu, ca să-mi aduc aminte de adânc şi nesfârşit, Intre două şesuri limpezi am oprit şi-am poposit. 149 VERSURI STIHURI N’ar fi mai scumpă vremea sleindu-se ’n tăcere Decât bătută ’n clopot de glas fără durere? Nu-i mai de preţ arama, ce încă ne’ncercată Aşteaptă ’n fundul lumii să fie căutată? In visul ce ne ’nalţă, uniţi de-asupra noastră, De ce nu s’ar deschide doar pleoapa ta albastră, De ce n’am simţi numai, ce nu se poate şti Şi gândurile noastre mereu le-am obârşi? Inmormântează-ţi graiul oprit, sub sărutare, Şi lasă-ţi singur trupul, cu albele-i tipare, învăluit de umbră, el singur să murmure, Uşure ca o frunză, adânc ca o pădure. Să vieţuiască singur în haosul de forţă Ce te trimite nouă prăpastie şi torţă. De ce n’ai fi voluta topită, de tămâie, Şi singură mireazma, din tine să rămâie? Drept pildă ia vecia ce-şi mână ’n mări uscatul Şi-şi tăinueşte ’n raze potecile şi leatul. Şi fii-ne iubită în rostul tău sublim Şi fii-ne mai scumpă prin cele ce nu ştim. Aprinde-ţi două umbre de fie-ce lumină, Fii nouă de-opotrivă suroră şi străină. Fii ca o apă pură, în care se ascund Nămolurile negre cu pietrele la fund. 150 STIHURI Fii cântecul viorii ce doarme nerostit, Smaraldul care încă pe mâini n’a strălucit, Poteca ’n palma ţării, ce nu e încă trasă Şi poate duce ’n ceruri sau poate ’ntoarce-acasă. Fii arborele încă nemistuit cenuşă, Ce ne arată vârsta minunilor la uşă. Şi dacă taina ’n tine ar fi şi fără preţ, Deşi pustiu bordeiul nu ’ndeamnă pe drumeţ Din depărtări, şi-acesta, gonit de rătăcire, Nu-şi pune într’o creangă bordeiu ’n suvenire? Priveghe dară visul în noi să-l împătreşti. Fă-i început de coardă din fiecare deşti. Fă-i pirostrii ivoriul fierbinte-al unui trup Cu amintiri de mar mori şi cu miros de stup. Nutreşte-ni-1 cu ce e în tine întărire Cetate de altare, izvor de omenire! Dă-i lapte de eşti mumă, dă-i sânge: curtezană, Şi inima ’n curvie ţi-o fă de Cosânzeană. Priveghe însă visul, stăpân peste durată, Să nu se depărteze de oameni niciodată. Şi când ne ţii puterea pe braţul ce ne leagă, Simţind sub sărutare culcată lumea ’ntreagă, Iubirea ta să fie asemeni unui rit, Ca sufletul din rugă să iasă ’ntinerit. 151 VERSURI ZAPADA Fulg limpede şi pur, Te-aştept să te scobori, Petală de pe flori Sădite în azur. Azurul se închiagă Să facă iernii salbă. Să-ţi facă fiinţa albă E-o trudă ’n bolta ’ntreagă. Dar ajungând la noi, Cu steaua şi cu luna, Tu treci în totdeauna Şi laşi în lut noroi. 152 DE-A V’AŢI ASCUNS... DE-A V’AŢI ASCUNS . . . Dragii mei, o să mă joc odată Cu voi, de-a ceva ciudat. Nu ştiu când o să fie asta, tată, Dar, hotărît, o să ne jucăm odată, Odată, poate, după scăpătat. E-un joc viclean de bătrâni, Cu copii, ca voi, cu fetiţe ca tine, Joc de slugi şi joc de stăpâni, Joc de pasări, de flori, de câni, Şi fiecare îl joacă bine. Ne vom iubi, negreşit, mereu, Strânşi bucuroşi la masă, Subt coviltirele lui Dumnezeu. Intr’o zi, piciorul va rămâne greu, Mâna stângace, ochiul sleit, limba scămoasă. Jocul începe încet, ca un vânt. Eu o să rîd şi o să tac, O să mă culc la pământ. O să stau fără cuvânt, De pildă, lângă copac. E jocul sfintelor Scripturi. Aşa s’a jucat şi Domnul nostru Iisus Hristos 153 VERSURI Şi alţii, prinşi de friguri şi de călduri, Care din câteva sfinte tremurături Au isprăvit jocul, frumos. Voi, să nu vă mâhniţi tare Gând mă vor lua şi duce departe Şi-mi vor face un fel de înmormântare In lutul afânat sau tare. Aşa e jocul, începe cu moarte. Ştiind că şi Lazăr a ’nviat Voi să nu vă mâhniţi, s’aşteptaţi. Ca şi ctim nu s’a întâmplat Nimic prea nou şi prea ciudat. Acolo, voi gândi la jocul nostru, printre fraţi. Tata s’a îngrijit de voi, V’a lăsat vite, hambare, Păşune, bordeie şi oi Pentru tot soiul de nevoi Şi pentru mâncare. Toţi vor învia, toţi se vor întoarce Intr’o zi, acasă, la copii, La nevasta, care plânge şi toarce, La văcuţe, la mioarce, Ga oamenii gospodari şi vii. Voi, creşteţi, dragii mei, sănătoşi, Voinici, zglobii, cu voie bună, Gum am apucat din moşi strămoşi» Deocamdată, feţii mei frumoşi, O să lipsească tata vre-o lună. Apoi, o să fie o întârziere, Şi alta, şi pe urmă alta. 154 DE-A V’AŢI ASCUNS... Tata nu o să mai aibă putere Să vie pe jos, în timpul cât se cere, Din lumea cealaltă. Şi, voi aţi crescut mari, V’aţi căpătuit V’aţi făcut cărturari, Mama face ciorapi şi pieptari, Şi tata nu a mai venit . • . Puii mei, bobocii mei, copiii mei! Aşa este jocul. II joci în doi, în trei, II joci în câte câţi vrei. Arde-l-ar focul. 155 VERSURI INCERTITUDINE îmi atârnă la fereastră Iarba cerului, albastră Din care, pe mii de fire, Curg luceferii ’n neştire. Sufletul, ca un burete, Prinde lacrimile ’ncete Ale stelelor pe rând Sticlind alb şi tremurând. Scama tristeţilor mele Se ’ncurcă noaptea cu ele, Genele lui Dumnezeu Cad în călimărul meu. Deschid cartea: cartea geme, Caut vremea: nu e vreme. Aş cânta: nu cânt şi sânt Par’c’aş fi şi nu mai sânt. Gândul meu al cui gând este? In ce gând, în ce poveste, îmi aduc aminte, poate, Că făcui parte din toate? 156 INCERTITUDINE Scriu aci, uituc, plecat, Ascultând glasul ciudat Al mlaştinii şi livezii. Şi semnez: Tudor Arghezi. 157 FLORI DE MUCIGAI FLORI DE MUCIGAI FLORI DE MUCIGAI Domnului Al, Rosetti Le-am scris cu unghia pe tencuială, Pe un perete de firidă goală, Pe întuneric, în singurătate, Cu puterile neajutate Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul Care au lucrat împrejurul Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan. Sunt stihuri fără an, Stihuri de groapă, De sete de apă Şi de foame de scrum, Stihurile de-acum. Când mi s’a tocit unghia îngerească Am lăsat-o să crească Şi nu a mai crescut — Sau nu o mai am cunoscut. Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară. Şi mă durea mâna ca o ghiară Neputincioasă să se strângă. Şi m’am silit să scriu cu unghiile dela mâna VERSURI PUI DE GĂI . . . In ceaţa groasă Carul se ’ntorcea acasă, întuneric beznă. Nu se vedea până la gleznă. Caii mergeau din obicei, Unde, nu ştiau nici ei. Hamurile nu mai ştiau ce mână: Iepile sau muntele de ţărână. Nu se mai vedeau la nimic luminile. Dar treaba era gata. Omul şi fata Vânduseră toate găinile. Doamne! parc’au dat cu oiştea în nişte zid. J_£pile s’au împleticit. Cinci oameni de cositor, cu un cuţit, Măruntaiele şi buzunarul omului le-au scotocit. Şi, nevăzută, fata s’a strecurat în pâcla stătătoare Şi a orbăcăit, târîş ca o lipitoare, Pe dihania nopţii, vreme lungă, Până ce i-a fost sorocit, undeva să ajungă. — Oameni buni! In strungăreaţă uşii Mâna fetei se lovi de mâna mătuşii. Mătuşa, cine-o fi fost, o băgă în odaie 162 PUI DE GĂI... Şi fata povesti la vatră, într’un crâmpei de văpaie, Că veneau dela târg, că le-au ieşit în drum hoţii Şi că ea scăpase pe dindărătul roţii. — Fetico, stăi colea cu Dumnezeu, şi Lângă fata mea te-i hodini. Avea şi mătuşa o fată , Despieptănată Şi câteştrele femeile s’au suit în pat Şi s’au culcat: întâi, cele două fete, Fata babii la părete. Şi baba desfăcu un cojoc Şi cuprinse fata noastră la mijloc. Intr’un timp, baba întinse laba. Fata ei sforăia. Bun! Şi părea că şi fata străină doarme tun. Intr’alt timp, se auzi un ciocănit. Cinci oameni de plumb au venit Şi au şoptit Că se întorc mofluzi la han. Că omul ce-1 beliseră pe drum n’avea la el un ban. — Mai tacă-ţi gura şi uită-te ’ncoa: E fata lui şi banii sunt la ea, Răspunse Baba, arătându-i patu: Ai să te duci şi tu, fetică, după tat-tu! Şi baba se linse pe buze, Cu pofta de sânge a unei mâţe lehuze. Aţi înţeles cu toţii Că baba era gazda şi ceilalţi erau hoţii. 163 n* VERSURI Toţi chitiră să bage fata ’n beci Şi să-i facă de ducă, aşa, ca la berbeci, Şi să o puie pe jar. Dar nu era bine să miroasă ’n toiul nopţii a friptură la grătar. Mai bine, bucată cu bucată, Să fie aruncată. Dar la vorba lui Terchea-Berchea, Fata trăsese cu urechia. Se strecură pe lângă fata mătuşii, Ge dormea ca duşii De pe lume, şi-i luă locul încet. Atunci, pe ’ntuneric, berechet, Braţele, mâinile, degetele, hoţii, baba înăbuşiră fata lor, o târîră ’n beci, de geaba, Pe când fata noastră fugi, pe ceaţă, Până se făcu dimineaţă. Baba miorlăie acum după fată ’n închisoare. Şi hoaţele dela femei, o scuipă şi o târnuie. Tâlharii taie ’n ocnă sare Şi capul lor, cârciumarul, Gârnu e. 164 CINA CINA In frig şi noroi Trec hoţii ’n convoi, câte doi, Cu lanţul tîrîş de picioare, Muncindu-se par’că ’n mocirli de sudoare. Fiertura e gata. E seară. E ploaie. O lingură grea, cât lopata, Dă ciorba din două hârdaie. Câţiva au ucis, Câţiva ispăşesc ori un furt, ori un vis. Tot una-i ce faci: Sau culci pe bogaţi sau scoli pe săraci. Livizi ca strigoii şi şui, Strâmbaţi dela umeri, din şold şi picior, In blidul fierbinte, cu aburi gălbui, îşi duc par’că sângele lor. 165 VERSURI STRECHE Nu ştiu ce-mi vine: Aş mânca din fitecine Şi mi-aş pune mintea şi cu tine, Ca un porc. Mă arde, mă frământ, mă întorc. Mi s’a făcut. Gem şi zbier ca un mut. Mi-a lovit strechea Şi coapsa şi gura şi urechia. îmi caut leacul Şi la Dumnezeu şi la Dracul, De geaba. Văzduhul mă ustură ca leuşteanul şi ceapa. Am un piron în ţîţă Şi-un vătrai în vintre mă aţîţă. Vreau să beau sânge şi să rup Ca un şarpe, ca un lup. Când se vîră ’n uşă cheia Par’că scrîşneşte femeia Pătrunsă, despletită Şi neistovită. 166 STRECHE Acum, la lună, Stau părechile ’mpreună. Doamne! mâna se pune, Trupul se ’ncovoaie, se lipeşte, se supune, Oftatul şovăie, înecul vine, Şi se zguduie mădularele, pline Ca nişte struguri, cu chin, Ciorchin în ciorchin Şi boabe pe boabe. La uşă, drugii zac în scoabe. Paznicul numără şi spune. Nu se face nicio minune. Pătru Marin, flăcău De pe subt Ceahlău, Mai are Zece ani de închisoare. 167 VERSURI GALERE Sgomotul de lanţuri multe A trecut prin curte, A ieşit lung pe porţi Printre vii şi morţi, Tîrîş, grăpiş, Prin păinjiniş, Ga o fiară bolnavă de rugină. In potcovăria cu clăbuc de lumină Lăcătuşii le-au bătut călare O verigă ’ntre picioare Şi la glezna mânii, Ga să poată hodini stăpânii, Gât, munciţi pe caldarâm, Hoţii trec dintr’un tărâm într’alt tărâm. O şchiopătare de vulturi căzuţi din stele Prin oţăţitul întuneric tare; O răstignire fără cruci şi fără schele. O Golgotă şeasă, fără altare. Pasul strîns lângă pas Merge ’mpiedicat, ca un compas. Şi palmele unite cu ciocanul, cătuşa şi pila, Par’că se roagă, cu de-a sila. 168 LA POPICE LA POPICE O palmă grea i s’a lipit pe gură. In creştet pumnul puse-o lovitură. Bocancul îi ajunse până ’n maţe. O clipă, văzu numai stele şi aţe — Şi şovăi pe un călcâi. A! vrei să birui şi ai dat întâi! Se ’nţepeni din umeri, din bărbie, Spinarea piatră şi-o făcu. Ge-o fi să fie! Sumese mâneca şi scoase Două braţe cu pulpele groase, Scrise cu slove şi horbote albastre. Dârdâia podina subt mesele noastre. Ceasul se făcu înfricoşat. Lungindu-se scurtul, cel lung s’a cocoşat Şi furnicau toţi ochii, fierbinţi. încă un pumn! Dar fu primit în dinţi, In ascuţişul colţilor câineşti, Şi zdrelit ca de dălţi, la deşti. Dacă ’ncepe ghiontul să te doară, Lungule, ne faci de ocară. O săritură înapoi: Venea scurtul, vâlvoi, 169 VERSURI Ga un arici, hotărît să înfrunte Vijelia namilei din munte. Scurtul l-a şi muşcat De musteaţă Şi a scuipat Sângea din ea, cu mătreaţă. — Puneţi mâna mă! Veniţi încoace! — Lasă, bă! că bine-i face! Scurtul îi sfâşiase buza celui lung. Acu-i acu! Se mai ajung, Se mai lovesc, se ’mpung: Lungul se prăvale. II izbi şi ’n beregată O margine de ghiată. Se scoală ’mpleticit Şi pune mâna pe cuţit. — La o parte, face-ţi-le loc! Dar lungul nu are noroc, Căci scurtul, jerpelit şi rămas în cămaşe, II rupe de boaşe. Şi toată pricina Fusese Gherghina. 170 ION ION ION ION In beciul cu morţii, Ion e frumos, întins gol pe piatră, c’un fraged surîs. Trei nopţi şobolanii l-au ros Şi gura-i băloasă-i ca de sacâs. Gând cioclu-1 ridică ’n spinare, Ion parVar fi de pământ. De-1 pui poate sta în picioare. Dar braţul e moale şi frânt. In ochii-i deschişi, o lumină, A satului unde-i născut, A câmpului unde iezii-a păscut, A încremenit acolo străină. Departe de vatră şi prins de boieri, Departe de jalea mămuchii, Pe trupu-i cu pete şi peri, In cârduri sunt morţi şi păduchii. VERSURI + TINCA Coşul ei cu soare, Proptit în şold, pe cingătoare, Ducea snopi de ochi galbeni» cu gene de lapte, Şi garoafe de noapte. In sânul ei ca mura îşi pironeau căutătura Domnii svelţi din jurul mesii. — Cine mai ia florile miresii ? Fă, Tinco, fă! papucii de mătase, Mărgelele, cerceii, nu ţi i-a dat Năstase — Şi ’n fiecare deşti câte-un inel Nu ţi l-a strâns cu mâinile lui, el. Cine ţi-a frământat carnea de abanos Şi ţi-a băut oftatul mincinos? Cui i-ai dat, fă, să-ţi-o cunoască Făptura ta împărătească? Cine ţi-a deslegat părul cu miros de tutun? Cine ţi-a scos cămaşa, ciorapul? Cine ţi-a îngropat capul Nebun, In braţele lui noduroase, păroase, Şi te-a ’nfrigurat fierbinte până ’n oase? Tu n’ai voit să spui 172 TINCA Nimănui Unde înnoptai, Curvă dulce, cu mărgăritărel de Mai! Vezi, Năstase osînditul Nu te-a pătruns decât odată; Şi atuncea toată, Cu tot cuţitul. 173 VERSURI SERENADĂ De cu noaptea, câte toate: Clopotul toacă şi bate, Broaştele, nu ştii de unde, Calcă ’n clapele afunde. Se clătesc în beregată Cu faianţă sfărîmată Şi înghit la ceasu ’ntîi Cioburile ei scîrţîi. Ciorile din pomi se muşcă, Steaua cade, foc de puşcă, Fierăstraie şi rindele Rod în ciurciuvele. Pe la trei, Vin păduchii mititei; Pe la cinci, Ploşniţele cu opinci. Şobolanul te miroase Pe la şase. Gîlcile dacă ţi-au copt, Doctorul vine la opt. Bezna rece, zidul rece. Mai muriră paisprezece. 174 LACHE L ACHE Ţăpos ca un cui Licăre ca sabia, Forfota ca vrabia, Să-şi păstreze taina lui. Dintr’un ban face doi, Cum vrei, napoleoni şi lei, Descântând cu şoapte moi; Şi dintr’unul face şi trei. Are un ciocan mut: Bate şi nu se aude. Nicovala lui e ca de lut Şi toate uneltele lui sunt crude. Din metal face cocă, aluat, Borşuri, scrum şi rîntaş. Le scade după ce le-a adunat, Le face cogeamite caş, Le împănează cu safire, Scurge, tescuieşte şi frige — Şi scoate pentru chimire Icre de aur, în linguri şi pe cârlige. Şi, a mai zis şi o rugăciune Pe care-o ştia numai el. 175 VERSURI ----------------------------P---------------- Dintr’un tăciune A scos o beteală şi un inel. Din copaie A tras cu mâna, de-a dreptul, O vălvătaie Care i-a luminat faţa şi pieptul, Pentru multele lui minuni, Lache stă închis de opt ani şi patru luni. 176 UCIGĂ-L TOACA UCIGĂ-L TOACA Iuţindu-şi caii către sat Un ţăran venea întârziat. Vânduse, pe semne, Nişte lemne. Tam-nisam, din goană, Se ivi o cocoană. Cucoană cu pălărie, Pe ’noptate, pe câmpie, Ce putea să fie? Arătare, stafie. Ea şchiopăta, se poticnea stângace, Ca o răgace. Avea pantofi şi fuste veştejite Şi par Var fi avut copite. Par’că avea un beteşug. Par’că ieşise - atunci dintr’un coşciug Şi mai abitir Venea din cimitir, Ca o momâie. I se strâmbase ceva Şi par’că puţea A tămâie. Săteanul dete bici. — «Ce cauţi noaptea, cernită, pe-aici?» Cu mânuşi, cu zorzoane, ca la gară, 177 VERSURI Ismenitura nu se potrivea cu drumul de ţară. — « Vine noaptea! Ia-mă, nene, Fă-ţi pomană ». Ţăranul se cruci ş’ zise: «Suie, Satană!». Cucoana şi săteanul încruntat Cârmeau pe-un drum întortochiat. Ea întreabă: «Ai parale?» El răspunse: «Da! Ce-ţi pasă dumitale? —« Păi, să mi-i dai » — şi-i puse mâna ’n gât. Stafie, prost te-ai hotărît! Pe subt ipingea, Ţăranul se cam pregătea. Cât ai clipi, cuţitul s’a şi ’nfipt. Vezi, cocoşneaţă, că te-ai fript? Şi, căruţa trase, măre Ilie, De-a dreptul la Primărie. Ce să vezi? Putoarea cu brăţară Era muiere doar pe dinafară; Că pe subt poale Avea, ca omul, de toate şi două pistoale. 178 FĂTĂLĂUL FĂTĂLĂUL Cu vreo câteva tuleie, Mă, tu semeni a femeie. La sprinceană Fetişcană, Subsuoară De fecioară. Ai picioare Domnişoare, Coapsa lată Adâncată, Ca ’n zuvelci; Urechile, ca doi melci; Doi zulufi cu doi cârcei; Două boabe de cercei Deslipite, de muiere. Şi — al dracului! — a miere Şi a tiparoase Hoitul tău miroase. Ţi-este mâna Ca smântână, Degetele ţi-s — Par’că ţi le-a scris — Gemene, Să semene; Degetele ca viermuşii, 179 VERSURI Pielea: pielea corcoduşii. Solz de sticlă ’n unghie. Ochiul tău înjunghie, Gura ta sub firişoare Pafta-i cu mărgăritare. Buzei tale apă dă Şi fântâna leapădă. Fata de cum te-o vedea, Ca din vânt rămâne grea, Căci pleoapa de ţi-o ridici O ciupeşti cu trei furnici. O fi fost mă-ta vioară, Trestie sau căprioară Şi-o fi prins în pântec plod De strigoi de voevod. Că din oamenii de rând Nu te-ai zămislit nici când. Doar anapoda şi spârc, Cine ştie din ce smârc, Morfolit de o copită De făptură negrăită Cu coarne de ghiaţă, Cu coama de ceaţă, Cu ugeri de omăt — Iese aşa fel de făt. Din atâta ’mpărechiere şi împreunare, Tu ai ieşit tâlhar de drumul mare. — Na! ţine o ţigare. 180 CANDORI CANDORI E de lege creştină. Se închină. E smerit, bate metanii, Dă acatiste, face sfeştanii, Liturghii şi sărindare. Plânge la icoana mare. Ştie tipicul pe de rost, Zilele de harţi şi post, Aghias matar ul, Penticostarul. Ia parte în ison, La Kyrie eleison. Ar fi putut să fie stareţ Nepismătăreţ Şi arhimandrit Neprihănit. E numai credincios Al Domnului Nostru Iisus Hristos. Tâlcuie sfintele Scripturi Cu şoapte şi tremurăţuri Şi-i nevinovat ca un trandafir In odăjdii de serasir . . . V ^ N I ^ v _ ^ u VERSURI Are patru spargeri, în dosare* Nouă furturi de buzunare* Şi un păcat neiertat: Un asasinat* 182 DIMINEAŢA DIMINEAŢA Aduceţi cerneala: Se face acum socoteala* Azi noapte, cu luna şi plopii, Opt bolnavi au dat ortul popii. De foamea şi chinul răbdării Lipită li-i burta de şira spinării Şi ’n fundu-i, distrat şi ridicul, Ocheşte sinistru buricul. Cu toţii-s în pieile goale, Au bube cleioase pe şale, Noroaie de sânge pe piept şi picioare. A morţii atroce şi grea impudoare, Desvăluie cinic ce vor In viaţă, organele lor. In colţ, un condei înseamnă cadavrul şi-al unei femei. Bălaie, subţire ea-şi ţine deschis Pe lespede trupul, defunct paradis, Pe când îşi arată gândul hîd Paznicii vii, care rîd. 183 VERSURI SICI, BEI Sfârrr! Francul azvârlit de bobârnac în sus, Lucind, până la cruci s’a dus — Şi îl aşteaptă hoţii, roată, Să cadă ’ntors pe partea lui jucată. — Nu se prinde! —* strigă cei cu bei — Te-am văzutără câteştrei Cum l-ai pornit! — Măi! Să-i saie ochii? — Să-i! — Se prinde! — hotărîră cei cu sici — Dar, haide! înc’odată, dacă zici. îns’acu pe cinci lei, nu pe băncuţă . . . — Vrei, Piele-lungă? — Bine, Puţă! A doua oară, nu-ş cum mă-sa a căzut; Că ceata s’a făcut, s’a desfăcut, S’a învârtit, s’a rupt, s’a prins, De s’a ’nnodat din şase inşi un singur ins. Duţă scuipă sânge. Irimie Zace, cu o găoază ’n cap şi în tichie. Şi căutând zadarnic să-l scoale II jăluie ca pe psaltichie: — Vezi, dacă joci, mă! fără parale? ... 184 CÂNTEC MUT CÂNTEC MUT La patul vecinului meu A venit azi noapte Dumnezeu, Cu toiag, cu îngeri şi sfinţi. Erau aşa de fierbinţi Că se făcuse în spital Cald ca subt un şal. Ei au cântat din buciume şi strune, Câte o rugăciune, Şi au binecuvântat Lângă doftorii şi lângă pat. Doi îngeri au adus o carte Cu copcile sparte, Doi o icoană, Doi o cârjă, doi o coroană. Diaconii ’n stihare Veneau de sus, din depărtare, Cădind pe câlcâie Cu fum de smirnă şi de tămâie. Lumânări de ceară Se încrucişară. Scara din Cereasca ’mpărăţie Scobora în infirmerie, 185 VERSURI Cu trepte de cleştar Peste patul lui de tâlhar. Cei de faţă vorbeau pe^deşte^ Cu el, şi bisericeşte. In tindă, Creşteau plopi de oglindă Şi o lună cât o cobză de argint. L-am auzit şoptind. Şi toată noaptea a vorbit cu ei Şi cu icoana Dumneaiei A de-a pururea Fecioarei, De Dumnezeu Născătoare. — Lăsaţi-1: nu poate să v’asculte. Nu vedeţi? Azi are vizite multe, Domnule grefier. Zăbrelele s’au îndopat cu faguri de cer Şi atârnau candele de stele Printre ele. Ferestrele închise S’au acoperit cu ripide şi antimise Şi odaia cu mucegai A mirosit toată noaptea a Rai. L-am găsit Şgârcit. El stă acum în pat. Unde-i sufletul lui? Nu ştiu. A plecat. 186 MORŢII MORŢII Ies morţii . . . Subt bolta cu clopot a porţii. Sunt zece la număr Şi, umăr de umăr, Se duc, câte doi, în coşciuge, Fără mamă, fără popă, fără cruce; Se duc împreună Pe ’ngheţ şi pe lună. Din condică zece s’au şters, Vărsaţi în univers, Cu braţele puse domol Pe pântecul gol. Flămânzi, ei nu ştiu de foame Şi, ţepeni, uitat-au de ger. Răni vinete, semne infame Vor fi vindecate la cer. Portarul în drum i-a oprit Şi-i numără ’n boltă cu băţul. Mort pare şi calu ’nlemnit Şi omul ce mânuie hăţul. Drum bun! către groapa comună. Ţărâna vă fie mai bună 187 VERSURI Ga domnii ce v’au osândit, Ca preoţii ce nu v’au citit. Şi băgaţi De seamă, să nu vă ’ncurcaţi. Căci mâine seară, poate chiar diseară, Pe la aprinsul stelelor de ceară, Mai treceţi odată La judecată. 188 ŞATRA ŞATRA El a venit cu rîul lui de care Şi armăsari, din zarea mare. Şoimii pustiei însoţeau, de sus. Vânturile daruri i-au adus, Mugete, cântece, Cu cimpoaie ’n pântece. A cobze multe stepa sunase. Ca nişte bivoliţe grase, Negri, norii urmăreau convoiul, Intinzându-şi pe stele noroiul. Ploaia bătea ’n coviltire cu bice, Cu pietre şi alice. Catapulta furtunii Bătea cetatea cerului şi-a lunii. Aşa era uneori, Zarea cu lanţuri, pământul cu vuitori, Şi ţipete De scripete. Şi un şuier ca de nuia, Tăia zbierătul şi vuia. Tutunul se făcea In lulea Amar Şi scăpărai greu din amnar. 189 VERSURI Copiii goi se strângeau în care Cu maimuţele între picioare, Şi papagalii ascultau din adăpost Cât era timpul de prost. Cimpanzeul tremura în paie Clăfătind o păstaie. Regele Burtea Mătură, stă, şi iar mătură curtea* 190 CONVOIUL CONVOIUL Pustiile goale I-au ţinut cinci ani în poale. Şi s’au luat apoi, după ei, Munţii grei. Cârduri, gloate, popoare De piscuri, s’au mişcat din spinări, şi 1 Ca nişte uriaşi de piatră, Au ascultat câinii cum latră. Cămilele şi elefanţii de granit Alţi cinci ani au venit In neştire, După coviltire, După zlătari, Ca nişte namile molâi. Iar la zintâi De April sau de Mai Au auzit cântec de ţimbal şi nai Şi s’au întors. Pe cer scânteiau stele de mei şi orz 'n picioare, VERSURI GENERAŢII Impărăţia-i strânsă în patruzeci de care, Ga patruzeci de hambare. Bunici şi strănepoţi Fac şcoală printre roţi. Tîrîşul pe burtă, încălecarea scurtă, Urcuşul, alunecuşul Ca pluşul, Paşii ’nceţi Ga nişte peceţi, Copita mută, Urma păscută, Lacătul rupt în gură Ca o prescură . . . Abecedarul începe cu zarul. Şi toţi, Şi caii — sunt hoţi. 192 MUNCA MUNCA Orice supus al Regelui lor E cu ceva sălaşului dator Şi toate meşteşugurile-s bune Agonisita zilei să adune. Vracii vindecă de scrinteală Şi babele de orice altă boală. Bubele dulci şi deochiul Se tămăduiesc cu ghiocul; Abuba, gingia şi gălbinarea Trec repede ca ţigarea. Doi dumicaţi de jar In apele unui pahar. Cu tăciune Se face şi de-aplecăciune. Relele coapte Pier într’o noapte Răscăcărătura, Umflătura, surpătura, Deşelarea, Noada, spinarea, Ceafa, nasul, Trec cu trasul. O alifie La sfrinţie, O băutură La căldură. 193 13 VERSURI La frig Ţipirig. Ochiul cu puroi E spurcat cu usturoi, Gând atârnă Dai cu scârnă. Răul crud II bei cu ud. La rânză Oblojeală cu pânză. Frica Se bea cu apă de nimica. Meşteşugul Vine cu beteşugul. Cum ţi-e răul, Gârmâzul, spânzul, scăpăul, Sânge de nouă fraţi, coconari, Migdale amari, Aşa îţi este şi leacul: Ducă-s’ar de-a berbeleacul. Te loveşte pacostea: Ea-ţi desface dragostea. Un birlic întors, de carte, Te fereşte şi de moarte. Şi când vrei Sufletul să i-1 iei Cuiva De undeva, Şi să-l dai la Dracul, întinzi tot zodiacul. Asta te ţine mult, vezi bine! Un smaragd şi două rubine. 194 SFÂNTUL SFÂNTUL Prin iarmaroc Trec moaştele ’n roabă, Ale lui Hialmar, duse de-o babă. De douăzeci de ani întregi E cel mai mare slut dintre betegi. Tălpile-i sunt întoarse la gură, Genunchii-s rupţi din închietură; Fluierile sucite şi bătute S’au împietrit pe tăcute. Ga nişte aripi, umerii-i s’au frânt Şi ochii lui caută a sfânt. A rămas mic cât un pui Chinuit în toate zgârciturile lui. Fiindcă se născuse surd şi mut Trebuia ceva din el făcut. Auzi-1, trece. Gâtlejurile sale Tărăgănează geamătul agale. In glasul lui de mut Bombăne Cuvântul dintru început Ce se purta chiorîş, pe ape. O muscă-i suge lacrima din pleoape. 195 VERSURI RADA Cu o floare ’n dinţi Rada-i un măceş cu ghimpi fierbinţi. Joacă ’n tină Cu soarele ’n păr, ca o albină. Se-apleacă, se scoală, sare Cu sălbile zornăitoare, Ca nişte zăbale spumate. Se încovoaie pe jumătate, Opreşte şoldu ’n loc, zvârle piciorul Spre pâlcul, în cer, unde Săgetătorul Aţine noaptea drumul vulturilor de-argint. Şi-a desvelit sărind Bujorul negru şi fetia. Parc’ă s’a deschis şi s’a închis cutia Unui giuvaer, de sânge. Aş pune gura şi aş strânge. Statuia ei de chihlimbar, Aş răstigni-o, ca un potcovar Mânza, la pământ, Nechezând. Spune-i să nu mai facă 196 RADA Sălcii, nuferi şi ape când joacă, Şi stoluri şi grădini şi catapetesme. Sunt bolnav de miresme. Sunt bolnav de cântece, mamă. Adu-mi-o, să joace culcată şi să geamă! 197 VERSURI NOSTALGII Regele şi oamenii lui cu chică şi barbă N’au mai văzut firicel de iarbă. Cişmele creţe ’n carâmbi S’au dus pe bani strâmbi, Bumbii de-argint au trecut prin lulele Şi ceata semeaţă e tunsă la piele. Din majolica ochilor a rămas O ştirbitură, şi din Rege - un fel de glas. Şi femeile, şi bărbaţii şi copiii Au luat drumurile puşcăriei. Şi din sălaş a pornit într’o dimineaţă Un urs cu belciug, o maimuţă paiaţă, Cu două tipsii şi spadă de tinichea. Un câine cu giubea, Duşi de-o băetană Bălană . . . 198 CEASUL-DE-APOI CEASUL DE-APOI In cer, Bate ora de bronz şi de fier, Intr’o stea Bătu ora de catifea. Ora de pâslă bate In turla din cetate. In ora de lână Se-aude vremea bătrână Şi se sfâşie Ora de hârtie. Lângă domnescul epitaf Bate glasul orei de praf. Azi noapte, soră, N’a mai bătut nicio oră. 199 0 VERSURI DE SEARĂ CUVÂNT CUVÂNT Vrui cititorule, să-ţi fac un dar, O carte pentru buzunar, O carte mică, o cărticică. Din slove am ales micile Şi din înţelesuri furnicile. Am voit să umplu celule Cu suflete de molecule. Mi-a trebuit un violoncel: Am ales un brotăcel Pe-o foaie de trestie ’ngustă. O harpă: am ales o lăcustă. Cimpoiul trebuia să fie un scatiu. Şi nu mai ştiu . . . Farmece aş fi voit să fac Şi printr’o ureche de ac Să strecor pe un fir de aţă Micşorată, subţiata şi nepipăita viaţă Până ’n mâna, cititorule, a dumitale. Măcar câteva crâmpeie, Măcar o ţandără de curcubee, Măcar niţică scamă de zare, Niţică nevinovăţie, niţică depărtare. Aş fi voit să culeg drojdii de rouă, într’o cărticică nouă, 203 VERSURI Parfumul umbrei şi cenuşa lui. Nimicul nepipăit să-l caut vrui, Acela care trăsare Nici nu ştii de unde şi cum. Am răscolit pulberi de fum . . . 204 ORA RECE ORA RECE Treci peste tine, ca peste un drum închis Şi nu spune cine te-a trimis. Treci prin pirul negru şi bălăria groasă, Ga un câine care se ’ntoarce acasă. Să nu-ţi pierzi lacrima. Păstrează. O să fie nevoie. Drept înainte, inima trează! Piteşte-te. Cineva o să bată La uşa, pe dinlăuntru încuiată. Să nu răspunzi că eşti bolnav de vreme. Cântă. O să asculte, o să te cheme— Ora e umedă şi rece— Şi o să plece. 205 VERSURI MĂ UIT Mă uit în cer, mă uit în pământ. M’am întrebat cine sânt. Gânduri se duc, vin, Din vânt, din senin, Ca nişte păsări rotunde, încotro? De unde? Glasuri mă strigă cu nume străine. M’aţi chemat pe mine? Sunt eu cel căutat? Mi se pare că vântul s'a înşleat. Câte puţin sunt dator Fără să-mi fi dat nimic, tuturor— Şi lemnului uscat, şi bălţii stătute, Şi florilor, şi pietrelor, şi vitelor bătute, Şi oamenilor din răstignire. Cu ce să plătesc, nefire şi fire? Sângele meu nu-i al meu, Mi-e teamă să zic « mie » şi să zic « eu ». Cu ce fel de drept Mi-aş umfla bârnele din piept Şi mi-aş întinde pe zare Toată spinarea? 206 MĂ UIT Ce martor aş întreba Ga să-mi răspundă întrucâtva Măcar dacă sânt? Mă tot uit în cer, mă tot uit în pământ, In baltă şi stuh Şi adânc în văzduh. 207 DE PAŞTI La toate lucarnele şi balcoanele Au scos din cer îngerii icoanele Şi-au aprins pe scări Candele şi lumânări. Oraşele de sus, în sărbătoare, Au întins velinţe şi covoare Şi ard în potire Mireasmă subţire. Şi din toate ferestrele odată, Mii şi sute de mii, Heruvimii fac cu mâna bucălată La somnoroşii noştri copii. 208 CÂNTEC DIN FRUNZĂ CÂNTEC DIN FRUNZĂ O să-ţi spui un basm cu copacii goi Care ţipă noaptea în vale la noi. Cuiburi de cioci, Veveriţe flămânde, melci betegi în găoci. Valea se vaetă toată Şi tu n’o auzi niciodată. O să-ţi spui . . . Mă frământ pe moşie. Căt mi-e de dragă nimeni n’o să ştie. Aş vrea să fiu mai mic, să fiu vrabia ei bucurată. Ii sunt ca un copil şi-i sunt ca un tată, Şi-i sunt ca un rob şi ca un stăpân, de rob ce-i sânt. Tu nu vezi crâmpeiul ăsta de cer şi pământ. O să-ţi spui multe poveşti. Ai s’alegi. Dar pe niciuna nu ai s’o deslegi. 209 VERSURI PLOAIE N’am auzit-o, parcă, demult . . . O ascult. Năduşala nopţii curge pe geamuri. Plouă ’n golurile din ramuri. Aş voi să găsesc o asemănare Şi caut în zgomote şi murmure In viori, în naiuri şi ghitare Ecoul nedesluşit şi turbure. Noaptea s’a ’ntunecat cu alte nopţi în fund, Şi din noapte ’n noapte, nopţile urzite Cern ploaia cu nisipul mărunt Ca nişte site. Gândul, ajuns în flacăra lui de ploaie târzie Se face palid şi descreşte ca o făclie. Fereastra e cernită de un fag De care atârnă noaptea neagră toată, ca un steag. Nu-i şuierul săbiilor ce se ascut Şi-al spadei ciocnite de scut. Nu e bătaia inimii. Nu-i Turnul şi ornicul lui In care timpul colinse. E parcă sufletul tuturor oştilor învinse. 210 MAICA SCINTILA MAICA SCINTILA Mâna Maicii Scintila dela uşe Ii e moale ca o mânuşe. Ochii lungi ai Guvioşiei Sale, Ga nişte migdale, Cu pleoapele apropiate Dorm pe jumătate. Sângele candelei obrazului e de undelemn. O Madonă de majolică. Un crucifix de lemn. Un surâs de înger întristat A trecut, i-a sburat Ga o columbă, pe dinainte. Pasul, nesimţit în veştminte, Vrea tot mai încet să o ducă, Imaterial şi lin, de nălucă. Florile şi fluturii au rămas într’un vis De stingere în aghiasmele din Paradis. Nimic nu mai luceşte şi cântă. De dincolo de zarea sfântă Se-aude-abia corul cetelor sfinte Cu peruci de aur şi cu încălţăminte Uşoară, de catifea stelară. Maica Scintila înghiaţă La uşa şcolii de o viaţă, Descuie şi încuie, deschide şi închide VERSURI Cu chei palide şi livide. Cunoaşte toate domnişoarele mititele Care poartă pe Hristos între mărgele, Şi pe cele care s’au măritat, Cu diplomă şi certificat. Maica mai descuie uşa din coridor Fetelor fetiţelor. Maică tristă, maică suavă Eşti bolnavă De seninătate şi slavă. 212 MIERE ŞI CEARĂ MIERE ŞI CEARĂ Fetele, albinele, Au furat sulfinele, Ţărâna de soare De pe flori uşoare, Pulberea de lună, De pe mătrăgună, Scrumul de şofran, Nea de măghiran, De pe isma creaţă Broboane şi ceaţă, Lână de tâmâie Şi smirnă, molâie — Soiuri de lumină Făcută făină. Li se-aştern ca pânzele Toate dupăprânzele Şi la toate ceasurile Trâmbele, atlazurile. Cred că v’a ’ncăpea Intr’un stup şi-o stea, Care a venit Şi s’a rătăcit Dintr’un roi de sus. Şi care diseară E miere şi ceară. 213 VERSURI ' *r. * ' > Jf f ' ~-*J 4 FABULĂ O să-ţi povestesc din cer, Zise umbrela din cuier. Eu aş vrea ceva să spun Din azur, zise băşica de săpun. Am şi eu un cuvânt Zise răzătoarea de ciobote, despre pământ. Despre lumină n’am isprăvit, Zise dintr’o cutie un chibrit. Când o să vorbesc şi eu Zise tigrul de cârpă, tremură cerul cu Dumnezeu. Nu mă siliţi, încă nu m’am vărsat, Zise paharul de apă, gol şi crăpat. Glasul mi-1 voi ridica Profetic, zise trâmbiţa de tinichea. Sunt cu zăvor şi cu chee Zise nasturele care se deschee. Vârful meu fulgeră şi străpunge Zise lancea de carton, unde ajunge. Toate aceste obiecte minunate Uitaseră că sunt imitate. 214 HAR HAR îmbrăcaţi în straie de iască Sunt gata cartofii să nască. S’au pregătit o iarnă, de soroc, Cu cârtiţele la un loc, Cu întunericul, cu coropijniţa şi rîmele, Şi din toate fărîmele Au rămas grei ca miţele, Umflându-li-se ţîţele. Auzi? Cartofii sunt lehuzi. Ascultă, harul a trecut prin ei Virginal, candid şi holtei, Dumnezeieşte. Cel-de-Sus şi din veac binevoieşte Să-şi scoboare sfintele scule Până la tubercule Şi pentru negul cartofilor cald Face descântece ca pentru smarald. Intr’o noapte Li s’au umplut straiele cu lapte Ca să-şi hrănească un pui In fiecare vârf de cucui. 215 VERSURI VACA LUI DUMNEZEU De prin vîrful pomilor A venit o boabă ’n zbor De cafea, Năclăită în perdea. Dumnezeu când i-a făcut Fiinţa din scuipat şi lut, Cu o pensulă de zdreanţă A vopsit-o cu faianţă Şi i-a pus ca din greşeală Două coji cu căptuşeală In spinare, Ga să zboare, Şi aproape în zadar Patru puncte ca de zar. Se gândea atunci că nu-i Greu, să fie vaca lui. Ga un nod de broderie Neagră şi cărămizie Gare mişcă şi se zbate, S’a ’nnecat pe jumătate In nemărginire-albastră Din fereastră. 216 VACA LUI DUMNEZEU Şi fiindcă răsar în aţă Stelele de dimineaţă, Crede că din zare-adâncă Luna vine şi-o mănâncă. Şi se-aşează liniştită Ca să fie înghiţită. 217 VERSURI DOMNIŢA Prinţesei mici ii pare bine Că stăpâneşte ţara de albine. Cetăţile dintre răchitele-argintii Noroade au cu sutele de mii Şi mâna ei cât o floare Cârmuieşte dulce zeci de popoare. Ca să le placă In in se îmbracă Şi se stropeşte cu fum De parfum, împresurată de un văzduh de boare De livănţică şi răcoare. Prinţesa mică-i bucuroasă. Prisaca sună ca murmurul de coasă. Fagurii sunt grei In buricele moi ale degetelor ei. In urzeala miilor de găuri de celule Aşteaptă ’ncovoiate larvele minuscule Să se trezească şi să-i zboare Pe umere, pe gulere, pe cingătoare. A venit o solie De o mie 218 DOMNIŢA Să-i cânte la ureche Ruga bălţii veche* Pâinea ei cu povidlă şi unt O înconjură zborul trântorului mărunt. Pe cafeaua cu lapte Au tăbărît şaptezecişişapte Şi roiurile avide Se îmbulzesc la felia de cozonac cu stafide. 219 VERSURI ZĂBAVĂ Săgetătoarea căutătură Se mai zăreşte pe firimitură Subt canapea şi clavecin, Al vulturului de caolin. Pasărea aspră de tărie, S’a sfărâmat ca o farfurie. Păcat că din cioburi şi spărturi Nu se pot lipi la loc vulturi. Plângi după bijuteria spartă Ori fă cum vrei, blestemă sau iartă. Dar dând clavecinul şi canapeaua ’n lături, Vine noaptea! grăbeşte-te să mături. 220 CÂNTEC DIN FLUIER r ', '' - ^ • i ro } - 'v kj' CÂNTEC DIN FLUIER ^ ^ ' Inima mi-e drumul cu ploile, Mi-e drumul cu praful şi oile, Drumul sterp dintre copaci, Mi-e via strâmbă cu har aci, Mi-e satul cu câinii, mi-e bătătura, Cenuşa din brazde şi arătura. Mi-e cireada care paşte pământ, Mi-e cârdul de ciori din vânt, Mi-e bivolul sculat din noroi Cu capul greoi Şi care se uită în golul mare. In toate inima bate şi tresare, In pruncul tăvălit de lingoare, In slăbănoagele lui mădulare In stolul de muşte Tăbărîte să-l muşte. N’am iaz curat De adăpat. Vitele mele ’n păşuni Rumegă tăciuni şi rugăciuni. Caut izvorul cu undele noi Şi sorb din borş de noroi; Mocirlă şi zmârc. ^ VERSURI Mi-e inima şi ’n cocostârc Şi în săgeata-i vânătă din cer, In fierăstrul de fier Al mărăcinilor de pe mormintele pustiei, In şoarecii de câmp ai stihiei, In viespe şi în tăun. Cântecul nu e bun, Cuvântul e oftat, Braţul tărăgănat, Moleşită aripa. Mă bate vremea, mă bate ziua, mă bate clipa. 222 HAIDE HAIDE Dacă ochilor tăi le-ar plăcea Nevăzutul şi neştiutul, ai putea Veni la mine parcă Şi te-ai lăsa primejdiei din barcă. Şi nu te-ai mai gândi la nimic Nici la petecul tău de viaţă mic. Nămolurile tainelor toate Zac în mine răsturnate. Luntrea tîrîtă de ele Se loveşte de nuferi şi stele. Intr’o limbă barbară Ţi-aş spune poveşti dintr’o ţară. Vorbele, ca o ţărână Din şesurile ei ţi le-aş presăra pe mână Şi ’n lacrimi se vor trezi Apele ţării dinspre miază-zi. Ascultă: râurile-i trec prin mine. Le auzi tu destul de bine? Ascultă: grăieşte cucuruzul. Pricepi creşterea lui cu auzul. Uite ’n livadă stupii, Uite ’n vifore lupii, 223 VERSURI Uite cerbii, Uite firul ierbii. Vezi Herghelii, stoluri, turme, cirezi? Toate ale mele sunt şi de mine ţin, Tot ce nu-i al meu şi e strein. Din perinile munţilor la riul lat Dumnezeu şi-a aşternut pat Şi s’a culcat. 224 ORA TÂRZIE ORA TÂRZIE Stai, călăreţ! Intoarce-ţi calul semeţ. Fă un ocol şi lasă — Vecia e mare, deasă. Ai pierdut-o. Ge-ai făcut? Tu n’ai ospătat, calul n’a păscut. Ai căutat steaua polară. Te-a aşteptat aci pân* aseară. Bine! Daţi fuga. Iute! Mai aveţi câteva minute. Aţi intrat In lumea numărului pătrat. Vă e foame, vă e sete, N’aveţi potcoave nici ghete. Dar pâinea s’a mâncat, apa s’a băut . . . Aţi întârziat un minut. De când aţi plecat Nu s’a mai secerat, Cuptoarele s’au stins. Vetrele Au îngheţat ca pietrele. 225 15 VERSURI Apele, oamenii, vitele, Pâinile, străchinile, cuţitele, Cu toate lucrurile de aramă şi fier S’au înălţat într’o noapte la cer. 226 TRANSFIGURARE TRANSFIGURARE Cu toate că i-am spus că nu vreau, Mi-a dat noaptea ’n somn să beau întuneric, şi am băut urna întreagă. Ce-o fi să fie, o să se aleagă. Puteam să ştiu că ’n zeama ei suavă Albastră alburie, era otravă? M’am îmbătat? Am murit? Lăsaţi-mă să dorm . . . M’am copilărit. Cine mai bate, nu sunt acasă, Cine întreabă, lasă . . . Cui mai pot să-i ies în drum. Cu sufletul meu de acum? • . • 227 VERSURI LOGODNĂ Vrei tu să fii pământul meu Cu semănături, cu vii, cu eleşteu, Cu pădure, cu izvoare, cu jivini? Vacile ne vor aduce ugeri plini Şi vor mugi la poarta noastră De salcâmi cu floare albastră. Nevăstuicile se vor juca în ogradă Cu purceii şi cu raţele grămadă. Puii de borangic Vor socoti mieul cu bobul mic Şi vor fugări ţînţarii. In faţa prispei vor tremura arţarii Pestriţi şi va cânta cocoşul. Vom aduce florile cu coşul. Din nuiele de răchită Vom face împreună zestre împletită. Şi din lâna oilor Culcuşuri pisoilor. Vrei tu să fii grădina mea, De iarbă mare şi de catifea? 228 MIRELE MIRELE Păşunea mea tu să fii Gu păpădii. Eu să fiu boul tău alb şi nevinovat Care te-aş fi păscut şi te-aş fi rumegat, Pe înserate, Pe copitele îngenunchiate. In jugul braţelor tale Aş urca greu cerurile goale Şi munţii lunii până ’n pisc. Am rămâne în lună, pe disc, Să arăm văile de tibişir, Să semănăm lămâiţă şi calomfir. Culcă-mi-te trândavă pe coarne, Fă-te jugul meu de carne, Stăpânea mea, frumoasă ca aurul, De care tremură taurul. 229 VERSURI INGENUNCHIARE Tu miroşi ca marmura şi apa din fântână. Ai scos din uitare o mână, Te-ai deşteptat cu genele dese Peste minunile puţin înţelese. Vino să te ascund în trestii şi papuri Pân’ or sosi hainele din cufere şi dulapuri, Pantofii înalţi Cu care-ai să te ’ncalţi, Ciorapii de sticlă de mătasă, Horbota moale, cămeşile fumurii de acasă. Mâinile mele vor să te ’mbrace In aromate, calde promoroace. Cu cireşe la cercei Să mergem la purcei, Să dăm vitelor tărîţele Mulgându-le ţâţele In ciubere. Dă-mi mâna ta fără putere Cu fînul de-a valma. Taurul vrea să-ţi lingă palma. 230 MIREASA MIREASA Ochii tăi s’au pus pe slove şi cuvinte Ga nişte albine albastre, însetate de mirodeniile sfinte, Şi sugând mierea cărţii s’au înbătat cu ea. Halucinata ştiinţei, vino în grădina mea, Unde busuiocul a crescut ca brazii şi măceşii Zgârie sâmburii sânului prin inul cămeşii. Pământul umblă după tine să te soarbă Cu vârfuri boante de iarbă oarbă. Din sângele tău băut şi din sudoare Pot să iasă alte poame şi feluri noi de floare. Vino. Dinainte îţi voi desface pelinul şi romaniţa Pe care le coace arşiţa. Gu braţele şi pieptul voi despica poiana Şi buruiana. Voi ridica viţele fragede cu ghimpi de mărăcine Ga nişte omizi lungi, lipite de tine, Te voi strecura ca dintr’o plasă, Dând foile şi umbra de-o parte. Mireasă! a După ce te voi fi trecut şi apărat ,. VERSUI& De fiarele mici, de gâzele de un carat, De şarpe, de lanţuri şi de metale Vegetale, O să mă laşi să-ţi pui inele de mâni, brăţări de picioare. Şi alte veştminte, dogoritoare. 232 CĂSNICIE CĂSNICIE Şopîrlele verzi şi cenuşii, din chiparoşi, Se uită la tine, şopârlă Albă, cum coşi Stând pe mal, cu piciorul în gârlă. Şerpii casei nu te-au mai văzut, Oile se opresc, vacile rag. Şi măgarilor încurcaţi în muşte, le-ai căzut Cu drag. Trebuie să mergem să cunoască Târla, coteţele, grajdul, balta, Cine are să le domnească. Poftim . . . Ariciul «nostru, până una alta. 233 VERSURI GHICITOAREA Ghici ghicitoarea mea. S’a pogorît un păianjen dintr’o stea, Din Carul mic, din Carul mare, Pe un fir de cânepă lucitoare. Şi nu era păiajen, era păinjeniţă. Avea, ca tine, o guriţă (Mânca-o-ar mama) Şi părul ca arama. Ochii ca nişte dude Brumate, negre, ude. Şi a scos nişte picioare lungi Din două pungi Flutureşti, de mătase, Nu prea subţiri, nici prea groase, Cu călcâie Mirositoare a lămâie. La şale Avea două portocale Şi la sân (ascunde-le) Ouăle, rotundele. Şi, să-mi mai aduc aminte Unde să fi văzut şi-un bob de linte . . . 234 GHICITOARE Nu ştiu, am uitat, Gu toate că l-am pupat. Ghici . . . Am împletit ibrişim cu arnici Şi i-am tivit sprincene şi gene Ga să îngreuieze pleoapele alene. Ghici (mânca-o-ar tata) Cine era fata? 235 VERSURI TIMPURI Uite-ţi trecutul în palmă ... Te gândeşti . . . Atâtea poveşti — Gând le-ai citit, Fără ’nceput, fără sfârşit Şi cu sfârşitul la început? Seamănă măcar a trecut Crâmpeiele acestea Ce par să urzească povestea, Icoanele şterse, în care umblă O umbră de umbră? Ape fără oglindire, Sfoara râurilor subţire Care ’ntr’o dâră se zbate Pe păturile otrăvite ale^ălbiei uscate? Nisip, cenuşe şi lut Sunt un trecut? Un talaz se frământă, Zguduie marea frântă Rupe unda şi viscolul de alge Şi nu se sparge! Se îndulceşte, alunecă, se strecoară, adoarme, Fără năvală, fără să se sfarme. 236 TIMPURI Hultanul a cerut boabe de sânge. Leagă-i rana, nu i-o strânge, Şi pliscului, când i se deschide, Dă-i boabe de stafide. 237 VERSURI FĂCLII Făclii şi candele la rând, Stinse, aprinse, fumegând. Catapetesme, bolţi, iconostase, Acoperite cu praf de mătase. Cartea veche singură se răsfoieşte învăţată de boanteleja^i£ş£&t»» Cu măciulii grele şi groase, Ale schivnicilor, la liturghii şi parastase. De marginea foilor de jos, jPreiburlcele închinăciunii s’au ros. Şi au lăsat pe foi Foiţe de piele, mai vechi şi mai noi. Amestecată cu cafeniile rămăşiţe de moaşte Slova, de multe ori sfinţită, greu se cunoaşte. Noaptea, cotrobăieşte la strană şi în altar Un strigoi de ieromonah cărturar Cu faţa şi barba săracă In dulamă de aburi şi, iacă, Sunt închişi toţi în anii tăi, în trecut. I-ai trăit? Ţi s’a părut? 238 BĂRĂGANUL BĂRĂGANUL Ţii firea ta dela pământ. Dai tuturora cu jurământ Un petic de brazdă şi-o groapă. După ce le-ai dat pâine şi apă Li le iei înapoi Şi-ţi hrăneşti buruiana ţăpoasă şi pepenii goi îndoit, Cu mâzgă trăită şi suflet dospit. In sufletul tău sufletele lor, Ale tuturor, Se aştern ca rufăria moale In sertarele goale Teanc. Năframe, tulpane, barişe Cu croiala piezişe. Dintr’o viaţă a rămas curată O batistă pătrată. Dacă s’a topi şi batista, or să rămâie In dulap încuiate, miezuri de lămâie, De pelin, de calomfir, de clematite, Plămădite. Gând nu mai are timpul nici trup, nici os, Vântule, îmi cunosc neamurile şi strămoşii după miros. 239 VERSURI O ZI Ziua de ieri s’a ţinut după mine, crezând, Ga un câine flămând, Că e legată cu ceva, cu vre-o curea, Cu vre-o frânghie, de viaţa mea — Şi la o răspântie cu statui S’a întors, văzând că nu-i. S’a pierdut neputincioasă şi pribeagă După ce vremea întreagă M’a urmat, pas cu pas, până azi La amiazi. Cine şi-a pierdut o zi cât o viaţă Să o caute repede. Se înnoptează. Se lasă ceaţă. 240 PRIVIGHERE PRIVIGHERE Nu închide ochii, nu adormi. Ceasul e pe-aproape, pe-aci. Trebuie să treacă. Poate cam pe la toacă, Poate cam între vecernii şi utrenii, Cam după amurgul cu mirodenii, Pe la greieriş, Când îşi iveşte din papuri, furiş, Luna creasta. Cam pe vremea asta. Ia seama bine. Ceasul o singură dată vine. Bagă de seamă. Nu tăcea dacă auzi că te chiamă. Spune-i ceasului: « Ţi-am auzit aripa de scrum, Caută-ţi de drum ». Vezi uşile să-ţi fie încuiate, Ferestrele ferecate Şi poarta dela ogradă. Că or să vie grămadă Şi sfintele femei, Care se vor înălţa din călcâie câteştrei, Cu făclii de ceară VERSURI Până la geamuri, ca să ceară Trupul tău adormit. Strigă: « Nu-i adevărat! Nu sunt răstignit! Dovadă^ pălmile şi tălpile mele ». Şi pune câinii pe ele. 242 sfAntule SFÂNTULE De câte vremuri ţi-1 tot ţii închis Nu ştiu ce ai, viaţă, vis, Bine, rău, In strânsul pumnului tău? Ţii în mână fum, cenuşe, foc? Ţi-am descântat-o ca pe un ghioc, Sfântule, Pământule. Nici cântecul, nici ruga n’au descremenit Zaua de granit. N’au deslipit udeştele_ Nici dăiţiie, nici cleştele. Tu eşti, oare, Sfinxul din poveste Care ştie ce este şi ce nu este, Dincolo de literă şi pravilă, Negură, namilă? Umblă omul, vântul şi fiarele Să te râcâie cu ghiarele Vii. Nici nu simţi, nici nu ştii. 243 VERSURI UN CÂNTEC Ţesând mătasea, în urzeală Am prins fir, din stea, de beteală. Ţesând cânepa şi lâna creaţă Am prins câlţi şi sdrenţe de ceaţă. In fuiorul de in s’a strecurat Un tighel de sânge ’nchegat. Şi dac* am ţesut cu timpul clipa Mi s’a prins în furcă aripa. Doamne din Cer, Sunt nepriceput ce să cer Pe borangic, pe dimie şi pânză. Datornicii vor să mi le ia, să le vânză. Mai am ascunse două covoare Care nu sunt pentru feluri de picioare Şi nişte cămeşi, nişte fote şi nişte bete Care nu sunt nici pentru muieri, nici pentru fete. Erau pentru trupul nou al Sfintei Mării, Pentru când va trece câmpul prin bălării. Le păstrez la mine, Insă ca pe nişte odoare străine. Le-am muncit 244 UN CÂNTEC Dar nu le-am iscusit. Le-am lucrat, nu le-am făcut. Am fost ca un ostenitor mut Care-a grăit şi nu şi-a dat seama: Eu am pus numai războiul şi scama. Pot eu, Iisuse, răbda Să văd de-asupra sfintelor odoare Crucea ta, Semn de vânzare? 245 VERSURI DE DINCOLO Şi-a răzimat scara Drept, cu coarnele afară, Şi s’a suit abea Până la o stea, Să-şi facă loc de căpătâi. Şi ajunse ’n ceruri cel dintâi. Scuturarea frunzelor nu l-a îngropat, Vântul nu l-a înnecat, îngheţul nu l-a ’mpietrit, întunericul nu l-a înnegrit. In turlele rămase jos Clopotele spânzurau de prisos Cu funiile de pulbere, scufundate Ca nişte feştile arse pe jumătate, In drojdiile nopţii uleioase. Steaua tocmai scăpărase. Slova se isprăvise In mucegaiul poruncilor scrise. Timpul otrăvit, răzimat de morminte, 246 DE DINCOLO Nu-şi mai aducea aminte. Se târau pe pământ sufletele, cenuşile. La biserici, la case, la toate uşile Se chinuia să moară, de şapte Nopţi, un copil călcat de noapte. 247 VERSURI ÎNVIERE De când mi-ai pus capul pe genunchi, mi-e bine. Nu ştiam că mă voi vindeca de mine cu tine. Vorbele, gândurile, împletirile, crezusem că-mi ajung. Nu ştiam. Au svâcnit umerii, au crescut braţele: fusesem ciung. Mi-am simţit coapsele, gleznele, spinarea, tari ca un luptător. M’am vindecat şi m’am născut, sârutându-ţi talpa unui picior. Fusesem slăbănog, fusesem orb, rătăcit Intre uragane, miazănoapte şi răsărit. Mâna îţi atârnă ’n nisip şi pietriş, Linsă de valul curmeziş Care vine ’mblânzit să-ţi pupe unghiile, inelele şi-o brăţară Şi îţi aduce daruri dintr’altă ţară, Zale rupte, firimituri de coifuri şi de scuturi, O poală de odăjdii argintii şi fluturi. Pentru leacurile din măceşii sânului tău Am înfruntat mânia lui Dumnezău. 248 ÎNVIERE Vezi? Corabia din zare pluteşte lin, plecată pe sfert, Plumbuită ca într’un nămol de cositor fiert. Merge marea, merge cerul împovărat de stele. Numai corabia şi noi ne-am oprit între ele. 249 VERSURI DIN ABECEDAR Iarna blajină A intrat în voi, întâi, ca o lumină Prea cinstită, pomule, Prea gingaşe, omule. A rămas de astăvară Luna în ramuri de ceară. Pomule mic, Ce torci tu, borangic? Buruienile sunt îmbrăcate Şi încălţate Cu târligi De panglici. In streaşinile mele Vrăbiile au adus perini şi saltele. Pisica bătrână Şi-a pus ciorapii de lână Şi torcând pe neştiute Din carâmbi şi căpute S’a ’mbrăcat cu tricou Cenuşiu şi nou. Toată lumea se joacă De-a un fir de promoroacă, 250 DIN ABECEDAR De-a ţandăra, de-a cremenea, Vrând să fie-asemenea. Floarea nu mai vrea să dea Şi s’a făcut nuia. Apa face minuni Şi soiuri de minciuni La jghiaburi, burlane şi ciuturi Vergele, mărgele şi ciucuri. Melcul urduros S’a făcut somnuros: Dintr’un fel de pămânţel, Pe care-1 ştie el Şi cu un fel de meşteşug Şi-a făcut un fel de belciug Sfredelit, găurit, învârtit — Şi s’a zidit Pe un an Intr’un fel de pantof, dintr’un fel de porţelan. Toate taie, toate înţeapă, Din văzduh şi apă, Şi presărat cu ghimpi mici Pământul se ghemuie, umflat ca un arici. 25J VERSURI LOGODNĂ Pe câmpul palid, în sulfină, Vitele pasc şi rumegă lumină. Ramurile, poamele Fac mierea, smirna şi toate aroamele Şi căluşeii cercului cu zodii Curcubee de jivine şi jigodii. Auzi? Oglinzi şi argintări, şi ’n ape Stă scufundat un clavecin cu două clape. Zări de smalţ, văzduh de ceramică, Streaşini, un cuib de rândunică. Sprintenul aer miroase A răchită tânără şi a mătase. Pământul dă din el Tidve, izmă, muşeţel, Boance, piersice, struguri. Rânduri de pluguri, Cocorii taie brazdă stearpă şi ară Nămolul tăriilor de ceară. 252 LOGODNĂ Vin turmele, capre, mioarce . . . Stai! Nu te ’ntoarce. Coapsa ta sucită stă aşa de bine Caldă, lângă mine! Ai vrea să ’nceapă noaptea? Vrei? Strânge-mi încet un deget, două, trei, Neputincioase, somnoroase, putrede, slute, Pe adormite, pe tăcute. 253 MĂRŢIŞOARE NU AM NU AM... Nu am nici pietre, nici metale Pentru suavele tale Diafane frumuseţi, Adunate din sute de firimituri de vieţi, Din floare, din rouă, din pasăre, Ca nişte mărgele de mei, de porumb şi de mazăre Cu acul şi firul. Gândul meu, ca trandafirul S’a întristat. Am uitat Să culeg şi să opresc O strachină din argintul ceresc. Mi-1 aşternuse luna pe masa cu scule Şi puteam să fac giuvaere destule. . . Trezeşte-te, haide, din somn şi din puf, Gîdîlată ’n ochi de un zuluf In care bate soarele. Fiindcă vreau să ţi-le citesc mărţişoarele. • . 257 17 VERSURI SĂ VEDEM,.. Să vedem, ar putea graiurile mele Să-ţi vie ca nişte inele, Ca nişte brăţări, ca nişte cercei? Incearcă-le. Uite odată unul, odată cinci, odată trei, Părechi şi despărechiate, Sau odată pe toate. Le-am suflat cu zmalţuri de zile, de ore şi de secunde Şi le-am făcut rotunde: Cristale ca piatra acră şi ca sarea de lămâie, Neputându-le face tămâie Şi scârbit de diamante limpezi şi'lucii. Uite, de pildă, unul în chipul crucii, Ar pune un semn turbure de lumină Subt bărbia ta de fată creştină. Altul îşi agaţă de aţă Gogoloiul de ceaţă. Să vedem, din atâta sărăcie, Să vedem, nu se ştie, Ce ţi-ar veni mai bine, Lucrurile goale, lucrurile pline, Grele sau uşoare? Căci toate sunt mărţişoare. 258 FRAGEDA FRAGEDA Nu îi fie de deochi, Ce frumoasă-i fără ochi! Tivul pleoapelor se coase ’n Ferfeniţe de mătase. De cât s’a uitat în stele I s’a prins bezna de ele. Dintr’un lunecuş cu pana I s’a ’ncondeiat sprinceana. E tot pana care scrie Fluturii din păpădie. A luat gura ei tipar Parcă dela nenufar: Ce i-a spus visul ascuns De-a şoptit şi i-a răspuns? Nu-ş cu cine seamănă Că îi pare geamănă: O să mă silesc să caut A ghici pe nai şi flaut. Intre perine şi pături Mâna-i stă pe-aici, pe-alături. Pune-i degetare Câte-o sărutare. Umblă ’ncet, ia-i mâna ’ncet, 259 17* VERSURI Mută-i-o încet, Să nu se deştepte . . . Şi ’n cuprinsul^ălmii drepte, De zîntâi de Marte, Pune-i mărţişor o carte. CUVINTE STRICATE CUVINTE STRICATE Toate Cuvintele mele sunt întortochiate Şi s’au îmbătat. Le vezi? Au căzut, s’au sculat. Au vrut să alerge şi să joace Dar beţia le-a prăvălit încoace. Nu mai ştiu ce spun şi îs Bolnave de rîs. S’au stricat cuvintele mele! Umblă prin mocirle cu stele De cositor După un mărţişor Şi-ar voi să culeagă roade Fîstîcite şi neroade Din sălcii nici verzi. Cuvintele să nu mi-le mai desmierzi, Să nu le mai spuie agale Buzele tale, Să nu le mai cânte cumva Vocea ta Şi pe cobză „deştele^ Huleşte-le! VERSURI NU E In cutia de sidef şi aloi Au venit podoabe noi, Lăcuste, păianjeni, brotăcei. Nu te speria de ei. I-am încremenit în stihuri blajine, Ca să te gătească pe tine. Stăpână, Şopârla-i pentru glezna dela mână Iar şarpele pentru grumaz, Fetişcană de atlaz — Şi pentru şoldul dumitale, de vioară, Domnişoară. Te rog a mă ierta Dacă-ţi zic şi tu şi dumneata Şi dacă din cuviinţă şi de frică Mintea mi se face peltică Şi uitucă mi-se face. Chihlimbarul ăsta-i o răgace. Matostatul e un cărăbuş Prins acuş. 262 E adevărat? Nu-i adevărat! Gângăniile au cam întârziat Şi cutia de lemn de aloi NU E S’a întors din drum înapoi, Pe spinarea furnicilor In hamul şi hăţul panglicilor. Bună dimineaţa, duduie! Uite-1 mărţişorul: nu e. 263 TABLA DE MATERII TABLA DE MATERII CUVINTE POTRIVITE Testament............................................... 9 Cântec de adormit Miţura ............................... 11 înviere ................................................ 12 Din drum................................................ 13 Melancolie.............................................. 14 Plugule................................................. 15 Muntele măslinilor...................................... 15 Târziu de toamnă ....................................... 17 Psalm................................................... 18 Seara................................................... 20 Vânt de toamnă.......................................... 21 Marină ................................................. 22 Mâhniri................................................. 23 Psalm................................................... 25 Prigoana ............................................... 27 ţlenuşa visărilor ...................................... 29 Creion.................................................. 30 Morgenstimmung.......................................... 31 Chemarea................................................ 33 Inscripţie pe paravan................................... 34 Psalm................................................... 35 întoarcerea în ţărână................................... 37 Descântec .............................................. 38 Lumină lină............................................. 39 Poarta cernită.......................................... 40 Inscripţie pe o casă de ţară........................... 42 Creion................................................ 43 Miez de noapte......................................... 44 Niciodată toamna........................................ 45 Heruvim bolnav.......................................... 46 265 TABLA DE MATERII Pag. Cântare.................................................... 47 Psalm...................................................... 48 Belşug .................................................... 50 Ex libris.................................................. 51 Fiara mării................................................ 52 Inscripţie pe un pahar..................................... 53 Pia........................................................ 54 v Psalm....................................................... 55 Binecuvântare.............................................. 56 Poate că este ceasul....................................... 58 Nehotărâre................................................. 59 Doliu...................................................... 61 Psalm...................................................... 63 Inscripţie pe Biblie....................................... 64 Arheologie................................................. 65 Dor dur.................................................... 66 Mănăstire.................................................. 68 Psalm...................................................... 70 Drum în iarnă.............................................. 71 Prinţul ................................................... 73 Evoluţii................................................... 74 Puţin...................................................... 76 Gravură.................................................... 78 Creion..................................................... 80 Psalm...................................................... 82 Jignire ................................................... 83 Graiul nopţii ............................................. 85 Biulbiul................................................... 87 Iosif al Ungro-Vlachiei................................... 88 Icoana .................................•............... 90 Inscripţie pe un portret .................................. 91 Toamna.................................................... 92 Mitra lui Grigore............................. . . 94 Agate negre................................................ 95 Oseminte pierdute........................................ 97 Satan...................................................... 98 Epitaf ....................................................100 Yodă-Ţepeş .............................................. 101 Intre două nopţi ..........................................103 Caligula.................................................. 104 266 TABLA DE MATERII Pag. Inscripţie pe o uşă ........................................106 Stinse schintei............................................ 107 Restituiri..................................................109 Din nou.................................................... 110 Vino-mi tot tu............................................. 112 Biserica din gropi ........................................ 113 Despărţire..................................................114 Psalmul de taină........................................... 115 Triumful ...................................................113 întâmpinare................................................ 120 Heruvic.....................................................121 închinăciune................................................122 Potirul mistic..............................................124 Tu nu eşti frumuseţea.......................................125 Portret.....................................................126 Sfârşitul toamnei...........................................127 Psalm.......................................................128 Vraciul.....................................................130 Denie cu clopote............................................132 Interior de schit...........................................133 Rugă de vecernie ...........................................134 Blesteme ................*.................................136 Miez de noapte .............................................139 Duhovnicească...............................................140 Buna-Vestire.....................................• . . . . 142 Lingoare ...................................................144 Rugă de seară...............................................146 Apa trecătoare..............................................148 Stihuri ....................................................150 Zăpada..................................................... 152 De-a v’aţi ascuns...........................................153 Incertitudine...............................................156 FLORI DE MUCIGAI Flori de mucigai............................................161 Pui de găi................................................ 162 Cina .......................................................165 Streche.....................................................166 Galere .................................................. . 168 La popice...................................................169 267 TABLA DE MATERII P-g. Ion Ion.................................................171 Ţinea...................................................172 Serenadă................................................174 Lache...................................................175 Ucigă-1 toaca ..........................................177 Fătălăul................................................179 Candori.................................................181 Dimineaţa...............................................183 Sici, bei...............................................184 Cântec mut..............................................185 Morţii..................................................187 Şatra...................................................189 Convoiul ...............................................191 Generaţii ..............................................192 Munca ..................................................193 Sfântul.................................................195 Rada....................................................196 Nostalgii ..............................................198 Ceasul-de-apoi..........................................199 STIHURI DE SEARĂ Cuvânt..................................................203 Ora rece ...............................................205 Mă uit .................................................206 De Paşti ...............................................208 Cântec din frunză ......................................209 Ploaie..................................................210 Maica Scintila..........................................211 Miere şi ceară..........................................213 Fabulă ...................................................214 Har.....................................................215 Vaca lui Dumnezeu ......................................216 Domniţa ................................................218 Zăbavă..................................................220 Cântec din fluier.......................................221 Haide...................................................223 Ora târzie..............................................225 Transifigurare..........................................227 Logodna...................................................228 Mirele..................................................229 268 TABLA DE MATERII \ -ţ Ingenunchiare . . Mireasa.......... Căsnicie......... Ghicitoare .... Timpuri.......... Făclii........... Bărăganul .... 0 zi............. Privighere .... Sfântule ... Un cântec. . . De dincolo .... înviere.......... Din Abecedar . . Logodnă .... MĂRŢIŞOARE Nu am................................ Să vedem............................. Frageda ............................. Cuvinte stricate..................... Nu .................................. Pag; 230 231 233 234 236 238 239 240 241 243 244 246 248 250 252 257 258 259 261 262 269