Cele cuprinse în prezenta carte se raportează la moravuri vechia care, de sigur. au dispărut.
             PRELUDIU
   Oraşule, pe care te iubesc, ce-ai să aduci tu ţărilor unite laolaltă sub putredul tău prestigiu? Ce-ai să dai tu milioanelor de oameni, cari vin la tine ca la o cetate sfântă? Ce miruri porţi în mâinile tale de noroiu, ca să le ungi sufletul şi să li-1 întăreşti?
   Din închisoarea de unde te privesc peste cântecul broaştelor diiţ sipârcurile ce mă despart de tine, îmi dau seama, oraşul meu, de reverie şi de suferinţă, că tu n’ai avut ce face cu mine, că nu ţi-a păsut de inima mea, că nădejdiile mele te-au ofensat.
   Am fost în tine un locuitor supărător şi m’ai trimis între puşti, cu ordinul ca să mă gândesc la trecutul meu ca la o greşală şi la visurile mele ce te priviau, ca la o crimă. M’ai zidit aci, unde-ţi trimiţi escrocii, hoţii de buzunare, spărgătorii şi bandiţii, lângă
— 7 —
POARTA NEAGRĂ
cimitirul unde-ţi trimiţi dricurile ca nişte căleşti de mireasă, în vecinătatea casei, unde-ţi trimiţi nebunii; m’ai zidit în regiunea ta deşartă, în infernul tău, ale căruia munci, le-ai învecinat cu o pustietate.
   Trecutul meu, ascultă, nu am să mi-1 tă-găduesc, nici după ce un tribunal de popi m’au osândit pentru ceruri, nici după ce o poruncă m’a pedepsit pentru oameni, nici după ce furia putregaiurilor tale s’a răscolit, ca să-mi aducă în şoaptele sufletului, cuvintele de părere de rău. Au putut cei de o seamă cu mine, lucrători şi canoniţi ai ideii, să se lepede de prizonierul tău, să-l alunge dintre dânşii, să-l blesteme şi să-l bârfească oraş al încercării şi al neputinţii, insulă de liliac şi de mătrăgună, baltă stătătoare a purulenţei, în care se îneacă din sbor şi se fac leşuri toate păsările ce vin tinere pe deasupra apelor şi de printre munţi. Cloacă de nenufari.
   Dar mă gândesc la viaţa ta, capitală a unei ţări întinse, prin care trec astăzi, pe mijloc, Alpii şi şerpii mari ai norilor negri. Cum te înfăţişezi tu astăzi, când fruntariile s*au depărtat şi holdele noastre ating răsă-
                        — 8 —
POARTA NEAGRĂ
ritul, amurgite de apus? Ce suflet şi ce puteri aşezi tu la temelie? Ce sânge bate în vintrele tale?
   Mă adâncesc în tine şi caut, cetate cu gloată numeroasă, o elită care să-ţi dea dreptul să te mândreşti că din tine a purces în cele patru unghiuri ale lumii cântecul de adunare laolaltă a întregii odrasle. Tu ai vorbit cu înlesnire toate limbile drumeţilor şi te-ai supus obiceiurilor lor, trecând dela unele la celalte, ca dela o zi la ziua viitoare, încălţându-ţi simţirea cu cişmele sau cu pantofii celui mai de curând sosit. Sufletul tău e ca bucătăria ta: toţi i-au lăsat câte ceva, halvaua şi stridiile, porcul şi fazanul, sarmalele şi pateul, Mavrocordat şi Paul Verlaine, mastica şi şampania «gout americain», tutunul turcesc şi marylandul, papucii sultanei şi tocul Louis XV.
   Ai hipodrom ca Londra şi Parisul, bătaie de flori ca Nissa, rulete ca Monte-Carlo, modiste pariziene, croitori englezi, băcani greci, grădinari bulgari, misiţi armeni şi evrei; ai cluburi şi tripouri, automobile, covoare persane, dancinguri şi varieteuri; ai o Academie â la Richelieu.
— 9
POARTA NEAGRĂ
   Dar n’ai avut niciodată, nici un sfânt şi nici un scelerat strălucit. Şi tu n’ai dat nici pe Eminescu nici pe Anton Pan, nici pe Creangă nici pe Veniamin Kostaclii, nici pe Cantemir, nici pe Kogâlniceanu. Tu n’ai putut să dai un Domnitor.
   Ai o bibliotecă închisă cititorilor, pentru şoareci. Ai câteva sute de biserici în care cântă greerii de vecernii. Ai arhierei, negustori de acatiste şi de cadavre, ai episcopi care fac negustoreselor măritate copii şi văduvelor lepădături. Ai profesori fără studenţi şi studenţi fără profesori şi ai mulţi copii fără tată.
   Ai restaurante, hoteluri şi o sumedenie de case închise.
   Nu voiu exagera nimic, oraşul meu iubit şi ticălos, de o ticăloşie minusculă. Mă voiu duce însă din casă ’n casă, în toate casele tale mari, din club în club, din local in local, şi voiu spune ce am văzut. Voiu însemna cu o cruce mesele numeroase la care mănâncă doi domni şi o doamnă elegantă. Unul din ei e soţul doamnei şi celălalt e însoţitorul, care plăteşte restaurantul, teatrul, chiria, bijuteriile şi echipajul nobilei căsnicii fără
— 10 —
POARTA NEAGRĂ
descendenţă. Soţul consumă mulţumit şi în vreme ce pierde la cărţi, însoţitorul îi distrează perechea într’un alcov împrumutat. Voiu face iarăş un cârd deosebit din soţii bătrâni, dregători în societate, cari întreţin pe cheltuiala lor vigorile tinerilor inseparabili, prepuşi la egalizarea temperamentului soţiei tinere şi luxoase.
   0, Metropolă! Ziua nimeni nu stă acasă şi noaptea nimeni nu-i în casa lui. Fiecare bărbat îndulceşte singurătatea voită a femeii prietenului său şi femeile, adunate în casele cu perdelele groase, slujesc ritului tău pentru bani. îmi este neuitată sinuciderea acelui bărbat frumos şi de-o construcţie fizică uriaşă, care ascuns cu viţiile lui într’un apartament cu tripoul în faţă şi cu camerele spre curte, a desmierdat fără să ştie trupul fiicei lui, plecată la şcoală. Urîtul te alungă totdeauna într’altă parte, nomad. Medicul, omul de ştiinţă, omul politic, advocatul, inginerul, profesorul îşi lasă vatra goală şi nevestele lor îşi lasă întâmplătorii copii pe seama unguroaicii.
   Cu ştirea soţului, femeia unui factor însemnat vilegiaturează în societatea unui şef de partid, care va îmmulţi onorurile cuvenite
— 11 —
POARTA NEAGRĂ
soţului. Cu ştirea soţiei bărbatul se bucură de graţiile servitoarei. începătorul se înrudeşte noaptea cu femeia şefului său. Bărbatul divorţează de nevastă şi se căsătoreşte cu sora ei, cu care a concubinat, unind într’un acoperământ, ca fii ai lui, pe verii născuţi din încăierarea cu un singur mascul, a două surori — şi-i cea mai înaltă culme de cavalerism şi moralitate, la care poate ajunge unul din cetăţenii tăi aleşi. Căci de obiceiu nu se simte nevoie nici de primul divorţ nici de a doua căsătorie, idila merge paralel.
   S’au văzut în tine învăţaţi măsluind căr-
                           t »
ţile, ca să poată sustrage zestrea proaspătă a unui partener şi apărători împărţind cu hoţul, drept onorariu juridic, bocceaua cu lucruri furate.
   Mănâncă porceşte scumpa mea cetate şi te împreună ca muştele şi gândacii, din sbor sau între molozuri.
   Şeful familiei deboşează pe verişoară, pe soacră, pe mătuşe, pe cumnată, pe nepoată. Mă duc la un cunoscut şi dacă nu-i iau soţia, mă provoacă ea să încerc. Vine prietenul la mine şi-mi acostează nevasta, după ce des-brăcându-se de blană, a frecat cu spinarea
— 12
POARTA NEAGRĂ
ţâţele servitoarei. II primeşti bine şi el se crede pensionarul autorizat al bunurilor întregii familii. Unchiul se informează la nepoată de câte ori e strânsă în braţe în timpul unei nopţi şi acest unchi s’a întâmplat să fie şi Mitropolit.
   Când se întrunesc la ceaiu în saloanele tale, soţiile cetăţenilor tăi distinşi comentează forma, lungimea şi elasticitatea unui atribut la persoanele încercate, după cum bărbaţii fac, în colţul lor, confidenţe asupra facultăţilor secrete ale doamnelor măritate, din vecinătatea canapelelor pe care fumează agale.
   Ceeace mă revoltă la spectacolul tău neruşinat, de universală şi neîncetată streche, nu e în primul rând tinereţea care se iroseşte pe canal, creşterea copiilor, nelepădaţi la timp în casele tale bogate, căci toate acestea le plăteşti cu bătrâneţea precoce şi cu putregaiul. Mă revoltă consimţirea generală şi liniştea normală a monstruosului tău coit. Nici o dramă, nici o tragedie nu isbuc-neşte din smârcul, în care zeci de mii de broaşte zac încălecate.
   Mă revoltă că nici măcar cuvântul «înşelăciune» nu caracterizează starea de pria-
— 13 —
POARTA NEAGRĂ
pism desgustător a cetăţenilor tăi. Mă revoltă lipsa de pasiune, absenţa dragostei, absenţa inimii, a curajului şi a primejdiei din actele elitei tale presupuse. Soţiile nu-şi ucid bărbaţii, bărbaţii nu-şi ridică din pământ coarnele ca să-şi împungă adversarul, fetele seduse nu-şi răpun seducătorul. Urăsc în tine indiferenţa care devine o carieră, urăsc în tine sfatul şi tactul prudenţii. Fata sedusă şi cu averi îşi găseşte întotdeauna bărbatul care să-i dea în schimbul traiului comod şi al evoluţiei sociale, condusă de legăturile alianţei, numele lui, tot aşa după cum fetele slute, cocoşate, foanfe şi cu albeaţă îşi găsesc arhitecţii, medicii şi profesorii de cari au trebuinţă.
                             9
   Urăsc în tine tiparul, după care situaţiile cele mai complicate şi mai scârnave se aranjează fără morţi, ca o afacere între moştenitori libidinoşi. Urăsc în tine, oraş care făgăduiai reveriei mele trepte de ascensiune fără sfârşit, identificarea sufletelor cu banul abject. Pasiunile tale sunt microscopice, nebunia ta e cunoscută numai în forma paraliziei generale, sângele tău e păstrat cu îngrijire.
— 14 —
POARTA NEAGRĂ
   Asasinatele tale apar în forma minoră a pungăşiei prudente. Morţii tăi mor de indigestie sau de cantaridă, niciodată de un vârtej de patimi, de o răscoală de suflet, de o vijelie. Şi după cum năzuinţele se liniştesc cu un scaun în Parlament şi cu o sinecură, avânturile tale amoroase sfârşesc printr’o socoteală cuminte. Eşti o capitală care detestezi toate excesele, şi în cutezanţă, şi în răutate, şi în revendicare, şi în bunătate. Eşti un oraş cu măsură, un oraş intermediar, un oraş samsar. Nu crezi în nimic, nu nădăjduieşti nimic.
   In plină tragedie istorică bărbaţii tăi de seamă, bătrâni şi gârbovi, se căsătoresc vlăguiţi cu femei tinere, cari ştiu că vor aparţine altora. Când trupul nu mai ajută pe marii tăi cetăţeni, sufletul lor nici atunci nu se vindecă de luxură. Obsedat de lubricitate, el a luat forma, încă de mult, a unui singur organ.
   Pentru simţirea ta degradată, o, cetatea mea, când se va cutremura pământul, ca să te doboare şi să te învieze pură, ca pe La-zăr, în tinereţea, naivitatea şi lumina pe care le merită ţărâna ta binecuvântată?
V               »
15 —
                   BOERII
  Temniţa e plină de «boeri». Hoţii profesionali numesc boer pe orice purtător de buzunare şi de portofel, proprietate a purtătorului. Răsboiul a scos boerii la iveală şi i-a vărsat în depou. Foşti miniştri şi foşti deputaţi, bancheri politici, restauratori, care au jucat un rol într’o culoare, într’un judeţ, într’o uliţă sau într’o casă, ziarişti, socialişti, comunişti, samsari, boeri de categorii numeroase, contradictorii şi excluziviste.
  Rolul adeseori a fost presupus ori dedus. Niciodată modelul moral, ideal şi mecanic, nu a funcţionat mai perfect şi mai unanim, şi omul de sidef şi de fildeş, ideea cristalizată, lipsită de păr şi de sudoare, şi de jur împrejur lustruită, cu toate circonferinţele matematic egal depărtate de centru, stau dinaintea noastră vii.
— 16 —
POARTA NEAGRĂ
   Oamenii politici, ca nişte arhangheli metalici purificaţi prin focul marilor argintării, sunt singurele inocenţe ale momentului, din-tr’o întreagă ţară de oameni de suferinţă şi de îndoială, frământaţi în gigantica fiertură de sânge şi ţărînă. Şi alături de duzina lor infailibilă sunt considerabili numai morţii, pentrucă nu mai există ca să vadă, să cântărească şi să compare. Şi mai rămâne valabil pentru discursuri şi presă un singur cuvânt articulat cu trei unice silabe: «poporul». Oamenii în carne şi oase, condensaţi în cuvânt, simt cu toţii vinovaţi, la o rubrică oarecare, şi pe lângă boeri temniţele gem de ţărani şi muncitori.
   Unui industriaş de fier i se aduc ouă fierte tari, pe care din pricină că locuieşte cu alţi şapte, opt boeri într’un dormitor, fericitul posesor le păstrează încuiate în geamantan. Qând i se face foame peste zi şi în afară de mesele comune, el scoate un ou, îi sfărâmă coaja şi îl mănâncă în singurătate, stând pe pat ca un sătean pe buturugă. Ouăle lui au o valoare inexprimabilă şi nu seamănă cu nici un fel de alte ouă de pe lume. Tovarăşii de odae îşi pun ouăle, dacă se întâmplă să li
— 17 -
POARTA NEAGRĂ
se aducă, la îndemâna tuturora, ca nişte cepe pe marginea ferestrei. Ouăle industriaşului de fier par ouate de găini fenomenale, geniale, care vorbesc nemţeşte şi ar fi învăţat tabla înmulţirii. Ouăle au într’însele inimă şi creer, tecnică şi matematici, şi posesorul lor, când le mănâncă, spintecate în două şi în patru, are aerul că dumică ceva neînchipuit de personal şi s’ar părea că le ouă el, Industriaşul, sub plapumă, noaptea; că sunt eşite din găoace personală, din orificiul lui, unic, delicat şi rumen.
   Nici pâinea lui nu e ca toată pâinea. Coltucul industriaşului se chiamă franzelă şi franzela lui e mai albă decât oricare alta. Sorbind, mai mult decât mănâncă, fiinţa industriaşului cu ochi albaştri sub ochelari şi cu mustaţa ca fuiorul ştiuleţilor de porumb, participă la bucurii deosebite, al cărora mare trecut rămâne nespovedit. Vin din sticla lui nu bea, fiind un protivnic al băuturilor cu alcool şi preferând, când i se astupă înghi-ţitoarea, ca la raţele înnecate cu mălai, să se servească din vinul altuia sau să consume apă cu cana. De fumat, el fumează numai ţigările vecinilor, de teamă să nu se înveţe,
— 18
POARTA NEAGRĂ
purtând ţigările sale proprii, şi să nu-şi strice sănătatea. E sănătos şi idealul lui este să întreacă, fotografiat în pielea goală, estetica anatomică a unui oarecare Miiller, inventatorul unui sistem de a se înfrumuseţa muşchiulatura, semănând pe pântec cu rădăcinile de copac înodate. El se cheltuieşte în mişcări repetate, dimineaţa la sculare; singura risipă care nu costă parale.
   Şi e un bărbat frumos, după estetica unei neveste, mutilată în formele-i scheletice şi în portreul ei de cadavru, animat cu nuanţele carminului violet de drogherie. Romanul lui este cu zestre şi cu văzut şi plăcut. Când ochii soţiei, în vizitele la penitenciar, se opresc ca nişte fluturi spălăciţi pe frizura mu: stăţilor lui cu s cârlionţi, femeea are un spasm, care se rezolvă, evident, într’un supliment de umezeală secretă. Ea cade în reverie, pe scaunul tocit al cancelariei, şi în transa ei mistică amoroasă seamănă cu un crocodil de menajerie, anemiat pe o scândură de amintirile natale şi de subtalimentare. Industriaşul se bucură de situaţia de «mein Schatz» şi «Schatzli» al familiei, şi se găseşte mândru
de ea, când dis-de-dimineaţă, Duminica, îşi « *
                       — 19 —
POARTA NEAGRĂ
face mustaţa cu fierul şi îşi rade guşa de purcică, pentru primirea săptămânală a soţiei.
   El se alătură strâns de nevastă, pe acelaş scaun, şi îi şopteşte ceva de sigur porcesc, în ureche, căci ea pâlpâie şi se pierde — şi par’că i-ar spune confidenţial: «Ştii, meine siisse Kătchen, că a mai crescut»... Şi focul subit ca un chibrit al privirii ei, repede stins, zice: «Fritz!», cu o langoare infinită.
   înainte de a i se cunoaşte patetica lui avariţie, tovarăşii de dormitor îi turnau bu-curos în pahar din vinul lor. Mai târziu, ei au ajuns indiferenţi la apelurile ochilor lui de cicoare, fixaţi pe clondire, şi l-au lăsat să se mulţumească stăruitor cu produsul robinetului, ridicat dintr’o găleată. Adeseori, el a făcut elogiul apei, cu privirea ţintă la dopul unei sticle cu vin.
   Vinul cel mai mult şi mai bun îl aduce familia unui coleg de odae, mare proprietar de bodegă şi care a fost în timpul ocupaţiunii un căpitan fără sabie şi cu epoleţi. Personaj blând şi timorat, însă adunat cu toate resursele lui morale în jurul tejghelei, ca zidul umed cu temeliile în mocirlă, smălţate de reflexe şi suveniruri de cer, dimprejurul în-
20 —
POARTA NEAGRĂ
chisorii, el caută să împace cu zâmbetul şi moliciunea iritaţia presupusă a tovarăşilor săraci, scuzându-se în atitudini de cedare, că s’a îmbogăţit, nu din altceva, ci din vin cu sifon.
   Băutura făcând parte din beneficii, el a cheltuit-o în primele săptămâni fără mare economie. De ce-i închis, şi chiar de prietenii lui politici, nimeni nu ar putea să ştie.
   Retragerea trupelor româneşti a lăsat Capitala păzită de 400 de jandarmi subt comanda acestui căpitan, care pe lângă o bodegă personală, trebuia să păzească şi două alte localuri de mâncat şi de băut, aparţinând fraţilor lui. Stilul lui de ţal, format la mulţumirile însoţite de curbetă şi la numărarea restului tras pe marmură cu buricul degetului mijlociu, se împăca tragic şi trist cu uniforma de căpitan. Cu două zile înainte de retragere, el studia telegrafia fără fir, care nu se ştia niciodată exact unde se găseşte, în pălărie, în vârful umbrelei sau în şoşoni şi se preferă să-i fie bănuită existenţa tot într’un fir oarecare. De câteori echipa noastră de cercetători n’a rămas interlocată, după un denunţ binevoitor al unui vecin, dinaintea
— 21 —
POARTA NEAGRĂ
unei frânghii de rufe dintr’un pod sau luând contact cu cele patru sârme cari ţineau echilibrul unui burlan de fum! In momentul de a primi ordinul retragerii, un ofiţer îşi instruia ofiţerii subalterni, mai informaţi decât el, cum se apără un oraş de pe balcon şi dindărătul unei uşi, servindu-se de patru cartoane murale în culori, aduse din străinătate.
   Căpitanul de bodegă îşi cedase inamicului tesacul şi revolverul şi umblând încins cu o curea printre jandarmii lui figuranţi, care purtau pe braţ o inscripţie nemţească, refuzată de mai mulţi, s’a gândit că nu ar fi rău, din punctul de vedere comercial, să se puie bine cu inamicul. El luă de acasă o cutie cu ţigări de foi de cea mai fină calitate şi făcu o vizită şefului poliţiei germane. Zâmbetul lui blajin, ochii lui cenuşii, maniera lui extrem de îndulcită şi un limbaj germanic depărtat de surse, fură înţelese tocmai în momentul când căpitanul scotea cutia cu ţigări, ca o consecinţă a târcoalelor precedente.
   Şeful poliţiei sări de pe scaun şi-i aruncă ţigările ’n cap, afişând a doua zi pe toate zidurile oraşului, o publicaţie care înfieră tentativa de corupţiune.
— 22 —
POARTA NEAGRĂ
   — Aşa mitocănie, n’am mai pomenit! se plângea bodegarul. Şi se pretinde om civilizat! Putea să-mi spuie că nu fumează...
   Intr’o atmosferă de acuzaţie vagă, nedefinită, ca într’un păinjeniş, este cuprinsă toată lumea, şi tot ce s’a putut expedia la închisoare în primele zile, până ce s’a luat un contact cu greutăţile vieţii, a fost expediat. Cine a rămas liber n’a mai fost închis niciodată, indiferent dacă avea ceva să i se reproşeze, sau nimic. Dar aceia care încăpuseră într’o închisoare, trebuiau conservaţi, dintr’un sentiment poate analog cu imposibilitatea şi de a vinde şi de a dărui o haină pe care ai purtat-o, sau o blană veche, dela bunici. Intercalarea în sensibilitate a orgoliului profesional şi funcţionarea sentimentului de simetrie, te obligă pe deoparte să ţii ceeace ţi-a venit fără motiv, şi pe de altă parte, sau cu atât mai mult, să echivalezi cu o activare din ordinea faptelor punerea în libertate, de pildă a unui deţinut. Căci situaţiunile intră atunci în legea gravitaliunii şi se satelizează nimic cu nimic şi ceva cu altceva, minutul atrage ora, ora împiedecă ziua, ceasul se face an şi intenţia onestă parcurge codul penaL
POARTA NEAGRĂ
lipindu-se de fulgii aripelor ei cât de puţin din făinişul prin care a trecut.
   Codul penal e la fel cu tratatul de medicină universal, care se recomandă express şi sănătoşilor şi bolnavilor să nu-1 studieze, ca să nu devie mai bolnavi şi alţii să nu fie contaminaţi de morbi imaginari. Examinate cu legile şi cu patologia, toate societăţile omeneşti ar trebui împărţite în două unice categorii, una destinată spitalului şi alta puşcăriei, şi omenirea nu ar mai a^ea nici guverne, nici curăţitori de bătături. In vederea unei stări de spirit ideale care ar desfiinţa toate veleităţile de individualitate, ar reduce gândirea la tip şi atitudinea la model, ar mai trebui ca legile să fie învăţate pe dinafară în tot timpul cursului primar şi secundar, pentru ca insul să ştie din vreme că toate clipele zilelor lui au un corespondent, fie la poliţie, fie la primărie, fie la fisc, fie la balamuc, fie la tribunal, şi că starea de libertate şi de judecată proprie nu poate fi trăită normal, după erorile culturale, decât în lumea cealaltă, pre-gătindu-se populaţia excluziv pentru viaţa de apoi. Probabil că numai în absenţa unui buget considerabil s’ar proceda cu lectura,
— 24 —
POARTA NEAGRA
educaţia şi inculcarea. Intr’o societate echilibrată din punctul de vedere financiar, stilul s’ar exprima convenabil dela început şi categoric, toţi noii născuţi trebuind încadraţi după înţărcare în nişte închisori.
   închisoarea nu ar constitui, în sine, un mare desagrement. Culcat la oră şi sculat la oră, hrănit cât de puţin la oră, îmbrăcat de Stat cu cămăşi cu ştampilă, strămutat din închisoare în închisoare cu ordin şi gratuit, purtat cu baioneta, tratat cu o medicină simplificatoare, de toate bolile, cu sare amară, viaţa devine aritmetică şi organizată.
   Să taci când ai voi să spui ceva, e o educaţie a gurii, şi să gemi când te descurajezi, e o per* fectionare a mecanismului sentimentelor de-
   3
sordonate. Catechismul bunului detinut e si
                                    y       y
simplu şi moralizator; gardianul, primul gardian, grefierul, arhivarul, directorul general, vor fi primiţi în poziţia militară a drepţilor, cu un surâs unanim. Mulţumit? Mulţumitî
                           y           y
nu mulţumit, fericit! Bun băiat! Ochiul bunului deţinut nu vede nimic, nu cântăreşte nimic, nimic nu împleteşte, ca şi al bunului cetăţean... Dacă, paralel, informează ierarhic asupra gândurilor tovarăşilor lui de
— 25 ~
POARTA NEAGRĂ
satisfacţii... şi născoceşte, cu un grăunte de imaginaţie, evenimente mici, accentuând o stare de spirit exprimată vag, el începe să facă parte sentimentală şi supranumerară din conducere, detaşându-se progresiv din cârduri, către elită. Conducerea pedepseşte riguros nu numai tendinţa evadărei, care-i o modalitate morală platonică şi abstractă, dar fenomenul mai curent al calomniei, exagerat de susceptibilă la părerile pure ale deţinuţilor. Dacă s’a zvonit că se fură în administraţie, din pricină că acest zvon neruşinat e cotidian, se caută originea lui cu însetoşare. închişi în genere pentru furt, deţinuţii trebuesc scoşi de sub influenţa nefastă a unei asemenea obsesii, afară din toate mărginirile ei. Un funcţionar superior, mai ales la puşcărie, nu ştie să fure şi nici nu poate să fure: nu-1 lasă inima. S’a furat petrol? S’a furat dela bucătărie? Dela îmbrăcăminte? Dela rufărie? Trebuie să se dovedească. Şi dovada se face: hoţii sunt tot deţinuţii, pentrucă a minţi este a fura, şi ce te poţi aştepta dela hoţi?
   închisoarea e un laborator în care se pot urmări în amănunte, pe o suprafaţă de acţiune redusă la minimum, în borcane şi epru-
26 _
POARTA NEAGRĂ
bete, năzuinţele curate şi pasiunile triviale din viaţa reputată slobodă. Pe deoparte, conducători inspiraţi dela înaltele principii fixe ale civilizaţiei, şi pe de alta, o gloată de criminali şi inconştienţi.
   0 singură neplăcere comportă închisoarea, că nu poţi ieşi când vrei. Sau la uşă stă noaptea un lacăt cu zăvor, sau în timpul zilei porţile sunt păzite. Câteodată, prin deschizătura porţii mari, se zăreşte drumul: o căruţă cu un câine după ea, trece la vale. Ai voi să fii ţăranul cu căciulă, din paiele căruţei, şi ai atunci impresia că ţăranul e liber, că nu-1 păzeşte nici un zăvor, că nu-1 mărgineşte nici un zid şi nici un gardian, şi numai pe la toacă, atunci când începe numărătoarea, îţi aduci a-minte că zidurile lui sunt doar mai depărtate şi că zăvoarele Iui se văd numai din când în când.
   Un vârf de pom scuturat îşi mişcă ramura din creştet, de după zidul al doilea al temniţei. Până la el, dela ziduri, e poate o jumătate de metru de pământ. Pomul e dincolo, afară, şi legile lui sunt cel puţin aceleaşi cu ale codrului, deadreptul, fără judecată şi interpretare. S’a oprit o cioară ’n ramura lui — şi a zburat...
— 27 —
                  OASELE
  Doi câini s’au pripăşit, mirosind boerii, la închisoare. Ei vin de două ori pe zi, la vremea mesii, după oase. Oasele scăpând prevederilor legiuitorului, deţinuţii nu sunt obligaţi să le înghită. Ei pot să le arunce prin gratia ferestrei în curte, oase mici de pasăre şi ciolane de rasol. Căutătura de inele de aur a unui câine flocos le aşteaptă, cu botul în pământ. Boerii nu mănâncă dela cazan şi sunt, în porţia neconsumată, vreo sută cincizeci. Tăcerea lor elegantă asupra capitolului de întreţinere a unui nurhăr de pensionari absenţi din bucătărie şi prezenţi numai în registre, atrage surâsul necurmat al Direcţiei, mulţumită şi recunoscătoare în numele Statului. Desigur că la proces procurorii militari vor argumenta pentru răscumpărarea greşelilor deţinuţilor abstinenţi, cu meritele
— 28 —
POARTA NEAGRĂ
de economie dobândite la penitenciar, şi cu sacrificiul lor pentru finanţele publice, relevate de direcţiune.
   Intr’o seară, la îngânarea ceasurilor cu bătaia mănăstirească a orologiului clopot-niţii, se aude un zgomot precipitat de luptă. Dedesubtul ferestrei s’au încăerat două fantome: un deţinut cu câinele pribeag. Deţinutul, un băiat vânăt şi înfometat, dispută ^oasele cu dulăul. Câinele l-a pus jos şi-l măcelăreşte. Muşcat de obraz, flămândul scapă printre lemne, târîş. Zăbrelele uşii sunt încuiate pe dinafară şi nu i se poate da duşmanului câinelui însângerat nici un ajutor. Cum de se găseşte slobod în temniţă, după încuierea dormitoarelor? E un «servitor dela personal». Servise masa unui funcţionar şi se ducea la camera de gardă.
   Atacul deţinutului a fost pe temperament, reproducând în temniţă atacul din libertate. El putea să ceară printre zăbrele o bucată de pâine şi friptură — dar a preferat să-ş1 merite mâncarea şi să fie muşcat.
   Emoţionat de sentimentul ordinei sociale, proprietarul bodegii face demonstraţia prezenţei naturale a respectului de proprietate şi
— 29 —
POARTA NEAGRĂ
de capital şi la organismele cele mai înapoiate, ilustrând cu fapta câinelui toată teoria drepturilor câştigate. El dă dulăului, printre barele de fier, o bucată de carne, scoasă cu osul ei, dintr’o cratiţă cu varză.
   —     O să vecjfţi că mulţumeşte! zice bode-garul, întinzând câinelui bucata.
   Asistenţii ar fi dorit să fie teoria contrazisă, câinele îmbucând friptura dimpreună cu degetele şi briliantele generosului donator.
   Donatorul avusese dreptate. Câinele i-a lins mâna respectuos.
   —     Acest simţământ de recunoştinţă nm-1 întâlneşti la oameni, adause proprietarul bodegii. Cumnatul meu, pe care îl întreţin de 20 de ani, a umblat, pe vremea Nemţilor, să puie mâna pe bodega mea.
   Intr’o lume de câini, bodegarul ar fi întâlnit, neapărat, clienţi punctuali şi chiriaşi solizi pentru proprietăţile lui, cu sute de apartamente.
   —     Chiar simţul religios, pe care păcătoşii de oameni îl batjocoresc, se găseşte neştirbit la animale, mai zise bodegarul, dus cu gândul într’o viaţă superioară. Vaca nu se culcă niciodată — am văzut-o eu — dogmatizează
— 30 —
POARTA NEAGRĂ
marele comerciant, — fără să facă semnul crucii, pe podină, cu copita...
  Această descoperire încă neutilizată în dovedirea sentimentului pentru Biserică, este primită de tovarăşi cu un zâmbet subtil, care tăgăduindu-i substanţa, îi afir aă conţinutul. Bodegarul are în geamantan 12 sticle cu vin bun şi în familie doi Episcopi...

— 31
SEVER DIMITRIU
   E un băiat cu figura deschisă ca o mână cinstită ce ţi se întinde hotărît. In palma figurii lui, citeşti pe linia albastră a ochilor depărtaţi de laturile nasului puţin ridicat, cu buza într’un circonflex de Pierrot, o fire profund onestă şi o feciorie morală de mireasă, crescută între plante şi animale şi zări. Tâmplar de meserie, mai sărac decât tovarăşii lui socialişti, care îl chinuiesc si de care tră-ieşte izolat, fără să se folosească de subvenţia partidului, cu care ceilalţi duc o aproximativă viaţă liniştită de burghezi, Sever a intrat în atelierul de haine al penitenciarului şi a învăţat croitoria. Plecat pe masa unei maşini de cusut, el lucrează toată ziua la uniformele ocnaşilor şi a parvenit să confecţioneze, sub direcţiunea lui Dimitroff, patriotul bulgar, care, student, a ucis pe Mihăileanu, şi care
— 32 —
POARTA NEAGRĂ
<
le croieşte, 12 costume pe zi. Dela un leuf plata socialistului Sever, a crescut, s’a întreit, s’a înzecit.
   Uşa celulei lui deschisă, atrage prin simplicitatea sănătoasă a tânărului muncitor care o locuieşte. Intri la el întâmpinat de zâmbetul de acuarelă al persoanei lui întru tot simpatică. Ii mulţumeşti pentru o reparaţie făcută, întrebându-1 cât eşti dator şi silindu-te să-i învingi rezistenţa.
   —     Dacă nu vrei să primeşti bani, o să-ţi dăruiesc o carte, îi zici.
   —  Bucuros, o carte da, răspunde Sever.
   Şi cum intraseşi în celula lui, unde nu e loc
pentru două persoane, Sever şi-a pus mâna pe geamantanul de sub masă, îl urcă în pat şi cu o expresie de confidenţă adâncă, şopteşte:
   —     Am să vă~arăt ceva. Ştiu că are să vă facă plăcere. Şi deschide geamantanul, care se despică în două încăperi egale, şi înainte de a i seVputea vedea interiorul, Sever ridică o căma^e nouă şi spune:
   —     Mi-am cumpărat o cămaşe nouă... 70 de lei. Şi o pereche de pantaloni... 60 de lei. Şi două perechi de ciorapi. Şi 3 gulere. Şi o cravată...
POARTA NEAGRĂ
   Ca un copil, el îşi arată darurile aduse noaptea din stele şi prin zăpadă, în traista uscată şi păstrătoare a lui Moş Crăciun.
   — O să-mi cumpăr cu încetul tot ce-mi lipseşte... Vreau să intru în rândul lumii şi eu... Nu aveam nimic.
   Te despărţeşti de acest atentator la siguranţa Statului, condamnat la câţiva ani de muncă silnică, fără să răspunzi decât printr’o strângere de mână mută şi cu o lumină în genele sufletului mişcat.
/
— 34 —
I
^ NOAPTE DE ARGJ&T ^ ’
  De câteva nopţi, miraculoase prin seninătate şi profunzime, păzeşte soarele alb al lunii, până ’n zori cristalul eternităţii. Puşcăria, unde te întorci, cu zidurile ei albe, încremeneşte în sideful argintat al luminii, pare o vastă expoziţie de ireală pictură. Clopotniţa, biserica, spitalul, celulele, poarta, gardurile, sentinelele din curte, copleşite de culoare metalică; dovlecii albi, culcaţi pe burtă şi comunicând între dânşii prin vinele pleşuvite de foile mari ale tulpinilor târî-toare, ca prin nişte tuburi de transfuziune; totul, şi porumbii înfăşuraţi ca nişte steaguri, pare aci zugrăvit, aci sculptat, când sfânt ca poezia, când fermecător ca un vis.
  Şi visul durează noaptea întreagă, în timpul mutării lente a lunii pe curba tăriei. Şi, închis în sânul acestui splendid mister, in-
— 35 —
POARTA NEAGRĂ
spirator de intuiţii şi dăruitor de siguranţe secrete, omul, fericit că vede şi cunoaşte, se înfrăţeşte pe deasupra duşmăniei şi ticăloşiei comune, cu ceeace a fost întotdeauna mai curat şi mai frumos în conştiinţa uneori genială şi câteodată dumnezeiască a lumii.
          IERARHIA FISCALĂ
   Directorul general ia dela toţi directorii şi contabilii locali. Directorii şi contabilii iau dela aprovizionare. Directorii mai iau dela primul gardian şi dela portar, care îşi plăteşte locul ca şi «Primul». Primul ia dijmă din cei 20% asupra câştigurilor realizate de hoţi la jocul de cărţi şi «barbut», procente încasate de gardienii respectivi. Mai ia Primul arendă pentru acordarea monopolului de cismărie, de văxuit ghetele, de bărbierit, dela un hoţ care exploatează pe deţinuţii de meserie. Concesionarul general e deţinutul An-ghel al Chiranei. Mai ia «Primul» dela ceauşi, care iau dela hoţii fără experienţă, câte o taxă de dormit, 25 bani, 50 bani de pat, o industrie de iarnă. Se mai ia dela vânzarea pâinilor prin fraudă deţinuţilor, cu 4—5—6 lei pâinea, fabricată în închisoare. Un func-
— 37 —
POARTA NEAGRĂ
ţionar registrator e asociat cu deţinutul Botez, plastograful, care ţine biurou de acte şi advocatură în interiorul temniţei. Acesta scrie petiţiile a câte 50 de bani şi 2 lei bucata şi le înmulţeşte în aşa chip că face petiţia să fie prezintată la cancelarie în câte 3-4 exemplare. Orice petiţie adusă registratorului, scrisă deadreptul de deţinuţi, respinsă ca nefiind «bună» şi deţinutul e trimis la Botez. Plastograful Botez e şi împrumu-tător pe amanete, bancherul închisorii. Dobânda e de doi lei la pol pe săptămână. Botez mai vinde şi cărţi poştale, timbre şi plicuri.
   Portarul din poarta doua vinde hârtie şi «coaie». Gardianul Nuţu, cumnatul contabilului, vinde tutun şi ţigări cu preţ ridicat.
   Primul gardian mai încasează dela toţi deţinuţii «cu situaţie» câte o leafă lunară, echivalentă cu o chirie.
   La sosirea nouilor deţinuţi se face selec-
                         * *
ţiunea. Cei cu situaţii sunt trimişi însă cu toată turma la deparazitare: baie, tundere cu maşina, raderea subsuorilor şi a pântecului, etuvă. In drum către etuvă, noul deţinut «cu situaţie» disperat, cade la învoială cu conducătorul. Operaţia se chiamă «a mişca
— 38 —
POARTA NEAGRĂ
din urechi». Scăpat de toaletă, el trebuie să-şi asigure un pat cu saltea şi un anturaj; în-tr’altfel, e silit să doarmă la «carantină», pe scânduri, în societatea pungaşilor şi spărgătorilor de profesie, care peste noapte îl devalizează} Mişcai^ din urechi, i se dă ce cere.
     )acăffiouii arestaţi vin târziu — drumul e lunW^praful adânc,— ei cad în stăpânirea Primului de noapte, care îi perchiziţionează. Sumele şi obiectele grămădite pe masă, se povesteşte că se înjumătăţesc. Cei care n’au avut nimic, n’au lăsat nimic, din avariţie sau timiditate, tot mai au ceva ascuns. Pe aceştia îi iau în primire ceauşii, instruiţi. Locul de ceauş — scutire de corvezi, amicali-tate cu administraţia, autoritate asupra dormitorului — se plăteşte.
    Din când în când, Directorul se adresează unui deţinut cu stare şi-l buzunăreşte sub formă de împrumut, de câteva mii de lei. Alteori, ameninţarea de a fi strămutat un condamnat cu dare de mână la penitenciarul de destinaţie, dă acelaş rezultat. Ameninţările când vin dela Direcţia Generală se
*                             9
numesc «ordine precise» şi se regulează în afară de zidurile închisorii, nu se ştie unde.
39 -
POARTA NEAGRĂ
Destul că ordinul precis «se contramandează până la noi ordine».
   Cantinierul incasează pe o marfă proastă cu preţul înzecit asupra celui mai scump, la calitatea cea mai bună din comerţul liber — în medie, 1000 de lei zilnic. Lăptarul iaurgiu, vinde de câteva sute de lei pe zi. Pe lângă direcţiunea generală participă la beneficii, în progresiune descrescândă, directorul, primul, etc. Cu aceşti furnizori zilnici nu există niciodată nici o nemulţumire, nici o plângere, nici un scandal.
   Magazinerul are beneficiile lui pentru costumele, cămăşile şi obiectele, puţine la număr, pe care le poate furniza magazia lui. Găzarul îşi plăteşte locul şi libertatea de a circula prin închisoare; de obicei loc mecanic, rezervat pentru şofeurii care au călcat un pieton şi l-au ucis.
   Hoţii, la rândul lor, fac liste de subscripţie, ca şi funcţionarii, cărora le moare ritmic un membru al familiei.
   Gardienii, pentru o sticlă de lampă, pentru un fitil, o mătură, o cutie de vax, un săpun, o cutie de lapte, o pungă cu zahăr sau cu cafea, încasează de trei ori preţul plătit şi aşteaptă
— 40
POARTA NEAGRĂ
un bacşiş de minimum 5 lei la un obiect adus din oraş. In schimb, ei scad preţul mărfurilor, plătite uneori din buzunar, furnizate funcţionarilor si date uitării.
             * *
   Asa e viata unei închisori de corectiune, distribuită în numele Justiţiei şi al principiilor de drept, ca să păzească societatea de răufăcători şi pe aceştia să-i îndrepteze.
I
— 41
       DOCTORUL CONSTANTINESCU
  Client al unui birt de centru, medic de nevroze, terapeut al lui Alex. Davila, fercheş, elegant, scurt, de o tăetură de chelner. Vesel întotdeauna, faiacios că practică medicina numai pentru somităţi şi gratuit, ca medicii fără arginţi din calendar, prieten cu toată lumea, legat cu actorii, slăbiciune de mare temperament. Citează pe Freud, ca pe un coleg, în care n’ar avea toată încrederea, şi pe Kreppelin, ca un tiraj decolorat al celui dintâi. Are pentru «ştiinţă» un surîs de crai sceptic, căruia i se vorbeşte de graţiile secrete ale unei curtezane de hipodrom. Versat, pilduitor, expert, «Doctorul» trăia din reputaţia lui făcută printre actori, care la masa dela Continental îi adresau cu timiditate întrebări relative la stomac şi intestine, conştienţi că asemenea probleme sunt nedemne de un savant.
— 42
POARTA NEAGRĂ
   —  Ce face doctorul?
   —  E medic la spitalul Pantelimon.
   —  Din ce trăieşte ?
   —  E bogat.
   —  De unde vine ?
   —  E foarte bogat. E un tip original.
   Se povesteau despre el anecdote de mare învăţat, ca despre distracţiile lui Henri Poincare, şi un respect general învăluia fiinţa lui aleasă, în mijlocul tenorilor, care în faţa ştiinţei pure cedează şi ei. Doctorul apărea în uşa restaurantului, cu foi de caet în mână, intra salutând cu un deget, zâmbind ca un portret, înainta ca într’un mare laborator şi dând mâna cu cei dela masa artiştilor se aşeza în capul mesei şi preda un curs.
   Intr’o zi, o reţetă pe care o dăduse el, a fost înapoiată dela farmacie, cu observaţia că «Doctorul Constantinescu» e necunoscut în indexul medical. Indignat, proprietarul reţetei aleargă la farmacie să puie la locul lui pe farmacist, un conspirator, desigur, la metodele de vindecare ale doctorului. Farmacista, o domnişoară blondă, afirma că dacă există un doctor Constantinescu, el trebuie
— 43 —
POARTA NEAGRĂ
să profeseze o altă ştiinţă decât medicina: dogăria sau biliardul, pentru motivul că nu ştie să scrie o reţetă. Cutare produs chimic, din care doctorul dozase trei grame, se administrează cu centimiligramul şi reţeta lui ar putea ucide un elefant. Ochii se cască mari, rătăcesc şi salută pe domnişoara.
   Doctorul Constantinescu era un escroc cu obscurităţi sentimentale. Nici la Pantelimon nu exista un doctor Constantinescu, nici în spital, nici în laboratorul spitalului. De aceea «instrumentele» lui de lucru fuseseră «rechiziţionate». De aceea dialogul lui violent cu un ministru al instrucţiei publice, care voind să-i ofere o catedră la universitate, voia de fapt să întoarcă ştiinţa umană în apele politicei. Societatea lui cu actorii, titlurile, erudiţia, voiajurile lui de studii, averea lui, totul era un element, variat de o gentilă escrocherie. Te îndoiai că există şi Wundt cu care el a «lucrat», şi chiar limba germană.
   întârzierile lui la masă la Continental, unde nu se adăpa cu vin niciodată — higiena medicului stăpân pe sine! — întârzieri de câte 2 ore, până la golirea restaurantului şi a propriei lui mese, erau urmate de recriminările
— 44 —
POARTA NEAGRĂ
cu lovituri de pumn între farfurii, ale patronului, care răcnea că nu mai poate lăsa să se lungească un cont, de peste câteva mii de lei. Doctorul era invitat să nu mai puie piciorul în restaurant. Birtaşul renunţa la datorie.
   In ceeace priveşte mâncarea, Doctorul nu era zadarnic psiholog. Intra în restaurant când mesele erau pline, dacă ieşia din el după ce se goleau. Patronul nu putea să-şi turbure o clientelă care plătea, interzicând în public savantului să se aşeze. Zbierătul patronului, el îl primea sătul, cu capul plecat, cu un surâs înţelegător şi pentruca seara să reapară în sacoul lui pe şolduri, în ghete de lac şi în jiletcă albă.
   De atunci, de un an şi jumătate, doctorul fu văzut la Văcăreşti; într’o seară, cu pălăria în mână, dinaintea gardianului care-i punea chestiunea de rigoare:
   — Ce-i cu tine, mă ?
   Venise pe jos, prin praful greu al şoselei, între baionete, în convoiul de servitoare şi servitori, arestaţi pentru furtul unei părechi de ghete dela stăpân. Pantofii lui aveau un număr mai mare decât piciorul, pălăria de
— 45
POARTA NEAGRĂ
paie era neagră de vechime, gulerul rupt, la o cămaşă jegoasă.
   A doua zi, doctorul se preumbla prin curte cu foi de caet în mână; studiind... chestii de psihologie. Şi, a trecut o lună, au trecut două luni...
   Doctorul vânduse, ca să trăiască pe trotuarul Căii Victoriei, mobilierul unei case ce-i fusese încredinţată de nişte refugiaţi în Moldova. Acum a devenit umorist. S’a împrietenit cu hoţii şi bandiţii puşcăriei, pe care îi admiră, cu falsificatorii de monedă, ca la Continental cu actorii.
   Câteodată e întrebat:
   —     Bine, dar ai stat prea mult aici. De ce nu cauţi să... pleci?
   —     Ce să fac în Bucureşti ?, răspunde doctorul, plictisit de ţară, cu o voce care trece dincolo de bine şi de rău. Vreau de-aci să plec la Paris, unde am o rudă, pe marele fiziolog Babinski...
   «Doctorul)) are ştiinţa până şi în sânge.
   —     Bine, dar, nu e cam puturos, să stai în puşcărie, pentru ce stai dumneata?
   «Doctorul» bâlbâie, clipeşte iute din o-chi, uită cuvintele, îşi pierde marţialitatea.
— 46 —
POARTA NEAGRĂ
Totuş, pe un ton filosofic însă peltic, adaugă:
   —     Stima... So-so-socie-tă-tă-ţii, mă la-la-să re-re-ce...
   —   Cum asta, «mă Doctore», ca să zic aşa?
   —   Păi, păi, păi... ce-ce-ce să fa-fac?..
   Şi «Doctorul», care începe să creadă că mobilierul familiei reclamante îi, aparţinuse de drept, porneşte într’o tiradă comunistă. A deyenit maximalist. Când tribunalul, considerând că Victor Constantinescu, zis şi doctorul Constantinescu, a vândut scaunele, canapelele şi bucătăria unei familii, îl condamnă la doi ani închisoare corecţională, doctorul e în stare să ia poza şi să strige:
   —   Trăiască revoluţia socială!..

— 47 —

\
             GENERALUL AVERESCU
  Un soldat în gardă, e eşit din front la raport şi s’a plâns colonelului că stă de zece ani sub arme şi că şi-a lăsat copiii mici şi nu-i mai cunoaşte, că n’are cine să-i lucreze pământul, cerând, să fie trimis pe front sau demobilizat, că de unde nu, el şi cu camarazii lui părăsesc cazarma şi cu arme cu tot se duc la vetre.
  E interesant mijlocul prin care colonelul şi-a potolit soldaţii,hotărîndu-i să mai aştepte.
  — Rămâneţi pe loc, băieţi, le-a spus colonelul — mai staţi 15 zile şi se va alege cu voi. Aşa vrea şi generalul Averescu. Căutaţi să nu-1 supăraţi.
  Auzind de generalul Averescu, soldaţii s’au liniştit pentru răgazul dat. Proporţiile popularităţii generalului întrecea şi comicul şi fantasticul.
                                 / i
                      — 48 —
POARTA NEAGRĂ
   Dar ceeace arată pe de altă parte că rezerva generalului Averescu, a început totuş să facă să şovăie speranţele, e următoarea întrebare, pe care a pus-o ieri un soldat de santinelă câtorva deţinuţi dintre «boeri».
   — Mă rog, ce credeţi d-v., mai e cu noi ghinăraru, sau ne «vinde» şi el?

— 49 —
           LAMPA
   Dimineaţa însorită, moare pe turle pe la nămiezi. O înserare precoce umbreşte lumea şi se îngroaşe. La 4 şi jumătate ciorile ţin sfat zgomotos în ulmii din faţa celulelor, croncănesc în cor, se ridică *n aer grămezi şi cad iarăş în arbori, ca într’o groapă un pământ aruncat în vînt, odată cu o sută de lopeţi.
   Pe clopotniţa plumburie, învelită de curând, alte ciori se aşează pentru noapte, pe reliefurile religioase ale frizei de sus, cele mai de sus adăpostite de streaşină rece. Ele îşi caută atitudinea repaosului, ca nişte bolnavi, îşi găsesc cu greu cel mai comod echilibru, pe care şi-l părăsesc mereu protestând, ca şi cum îngerii pe creştetul cărora sălăşluiesc se mişcă, le smulg aripile negre şi le muşcă de ghiare.
— 50
POARTA NEAGRĂ
   Ca şi ciorile, deţinuţii se pregătesc de noapte, încercându-şi ferestrele, prin ciur-ciuveaua cărora înfige vântul săbii. Geamurile joacă ’n ramă. Multe din ele sunt improvizate din bucăţi de sticlă, spânzurate unele de altele prin câte un cârlig de tinichea, strecurat ca un S, între cioburi. Prin colţuri geamul lipseşte cu totul. Găurile pătrate ale uşilor, cu o poliţă, de o palmă, exterioară, dedesubt, uzate de timp şi de vechia lor întrebuinţare, răspund deadreptul în ploaie. Balamalele, făcute pentru cercetarea exterioară a interiorului, ţin slab în putregaiuri. Intr’o viaţă trecută ochelarul lor a căzut şi la unele ghişeuri a mai rămas sprinceana de fierărie, intercalată în orbita uşii, ca să micşoreze şi mai mult debitul luminii zilei. Odinioară, regimul celular consista în a ţine închis pe deţinut tot timpul, ca o fiară; a-i .servi pâinea şi apa prin grătarul uşii, a-1 controla pe lucarnă, de proporţiile unui ceasornic deşteptător, la fiece oră din zi şi noapte.
   Acest grătar se înveleşte acum cu ziare, se căptuşeşte cu cârpe şi trebuieşte totuş ţinut liber, într’un provizorat permanent, pentrucă
- 51 —
POARTA NEAGRĂ
broasca deschide uşa numai pe dinafară. Ca să ieşi din celulă, trebuie să scoţi braţul prin lucarnă până la subsuoară şi să cauţi cu pipăitul capul de umbrelă al zăvorului cu resort.
   Pregătirile de noapte au pus brusc pe program nevoia inexorabilă de petrol. Găzarul, care trece cu o găleată de combustibil lichid, e întins în toate părţile, chemat la spital, la celule, la secţia femeilor, în acelaş timp. Mizeria lămpilor furnizate de administraţie s’a complicat cu mizeria petrolului lampant, un petrol negru păcuros, care strică fitilul, afumă cilindrul cu o funingine grasă şi-l sparge. Câţiva au scăpat suferinţii de a nu putea ceti la fumul unei lămpi în agonie, adu-cându-şi lămpile şi petrolul de-acasă, şi cură-ţindu-şi cu de-amăruntul lumina.
   Lampa, cel mai bun tovarăş al singurătăţii, e pentru puţină lume zeul domestic ce trebuie să fie. In închisoare o iubeşti ca pe o soţie devotată şi frumoasă, făcându-i buzele, mân-găindu-i limba, ştergându-i sudoarea minerală din noaptea trecută, strecurată pe şoldu-i de verde cristal, purificându-i vitrina circulară de sticlă, în care îşi va expune încă odată
52 -
POARTA NEAGRĂ
splendorile de aur. Vorbeşti cu ea, cu lampa ta, cu soţia ta, ca unei bijuterii compusă cu inspiraţie şi cu speranţă de un argintar migălos.
   Servitorul Marin Gureşoiu, a învăţat să aibă acest cult pentru «Păpuşica» şi în stima lui el cuprinde şi pe mătuşa lămpii de luminat, lampa de încălzit şi de fiert, care de când şi-a stricat crisantema flăcării albastră îl dezolează ca o floare ce se usucă în celulă şi a căreia virginitate s’a ofilit.

«

— 53
                UN ULCER IDEAL
   Sâmbătă, a fost achitat de Curtea cu juri, un frate rămas în viaţă al unui avocat, mic politic şi escroc, sinucis. Sinucisul s’a substituit proprietarului unui imobil dat lui în păstrare, un oarecare Veleanu, refugiat în Moldova, i-a vândut proprietăţile şi a trăit fericit cu fratele lui până la descoperirea romanului. Afacere vulgar trivială, cu intrigi de foileton de bîlci, asortată pentru emoţiile literare ale birjarilor şi băieţilor de băcănie. Cel încă în viaţă trăia dela înălţimea unui lux straniu, un gust funebru, afişat cu impertinenţa atâtor inepuizabili bandiţi ai localurilor scumpe din Bucureşti.
   Sinucisul avea veleităţi şi precocităţi de ministru. In afacerea lui era un capitol al cămăşilor de mătase (300 de bucăţi), un capitol al costumelor (vreo sută), un capitol de
— 54 -
POARTA NEAGRĂ
sonde petrolifere, de păduri miniere, capitolul unei gazete proiectate cu un escroc mai norocos şi, însfârşit, capitolul vinurilor otrăvite. Suplimente: 0 nevastă adorată, plus un număr divers de femei adorate, exagerat, la activul incolor al unui advocat bolnav de bube stomacale şi de hemoragii ale intestinelor, plus patima jocului de cărţi. Individul, sărac şi pus pe un permanent efort de expediente, cu ambiţii care-i rodeau fizicul antipatic şi-i nutreau focul de paie al desnădejdei, era complet şi prezintă tipul lacheului, care-şi însuşeşte blazonul, cravatele şi ţigările stăpânului în călătorie.
   Individul şi-a tăiat vinele picioarelor în baie. Nu fără ca mai întâi să aranjeze situaţia juridică a fratelui nesacrificat, pe care l-a însărcinat să atenteze aparent la viaţa câtorva persoane, dăruindu-le sticle qu vin, otrăvit cu sublimat. După o normă de mecanică şi rezistenţă a materialelor justiţiei, familiară unui advocat, crima absoarbe delictul, asasinatul covîrşeşte escrocheria şi se judecă la Juraţi.
   Socoteala i-a izbutit. Moştenitorul băii vde sânge, arestat acum un an şi jumătate,
— 55 —
POARTA NEAGRĂ
a fost instruit pentru crimă. Sâmbătă i-a venit in ajutor, antipatia de maimuţă bolnavă pe care o exală ca o duhoare, unul din procurori, im pianist, care s’a improvizat magistrat cu scopul de a se căsători cu o fată bogată.
   Ca să fie judecat, inculpatul a fost scos din spitalul Colţei, unde izbutise două luni să fie internat de către justiţie, sub pretextul unui ulcer teoretic la stomac. Fratele lui, sinucis, suferise de un ulcer adevărat şi reproducân-du-1 mental pentru propria lui rânză, al doilea frate îi cunoştea din experienţă patologia, căreia îi veni ajutorul comicei lui fantezii.
   Piesa trebuia jucată până la capăt şi a fost jucată cu îndărătnicie. Subiectul s’a culcat în pat, într’o celulă a spitalului din închisoare, a încetat să mai mănânce, a luat cu regularitate o băutură neagră, mucegăită la suprafaţă, preparată de un subchirurg local. Vărsăturile şi le-a obţinut abundente, compuse din bale lungi. Ca să convingă de necesitatea transportării lui într’un spital din oraş, unde regimul închisorii înceta şi bolnavul teatral era scutit de injuriile periodice * ale diverşilor cercetători cari vizitau închisoarea; ca să creeze o atmosferă de compă-
— 56 —
POARTA NEAGRĂ
timire în închisoare pentru nenorocirile lui fizice, măşti ale nenorocirii morale, invita, cu neglijenţă, din când în când, pe câte un deţinut, şi se plângea acestuia, «ca unui părinte». Din întâmplare, bolnavul vărsase din amfora lui cu bale fabricate, o cantitate mare de gelatină, pe care nu avea cine să i-o şteargă de pe asfaltul celulei. Pentrucă figurantul era'în orele lui de suferinţă şi pictor, copiind flori ignobile pe mătase, după un model litografic, el îşi compunea vărsătura cu paleta, relevându-se pictor şi mai prost. Probabil că balele şi le pregătea din apă cu sirop, la maşina de spirt. In interiorul câte unui clăbuc de asemenea imaginară vomitură, el doza cu pensula culoarea. Contrastul dintre zeama apoasă a scuipatului şi individualitatea vop-selii în ulei, izbea numaidecât. La o vizită importantă, el exagerase, introducând într’un scuipat confecţionat un tub întreg de carmin, de un roşu imposibil, strecurat în siropul ul-ceros. Ochiul de icoană al pacientului făcea eforturi de vuporozitate şi vocea, aproape stinsă, cerea mângâierea: Spitalul Colţea.
    Figură de Pierrot tîmpit, simili-mirat de ce' i se întâmplă şi resemnat.
— 57 -
POARTA NEAGRĂ
   La vecerniile de Sâmbăta, smerit în faţa Născătoarei de Dumnezeu, el îşi punea semnul crucii pe piept, pe umeri şi pe frunte, cu o bucurie de flămând, care dumică spre gură miez de pâine albă, rupt cu vârful degetelor din gaura unei jimble calde.
   A fost scos din spital în ajunul judecăţii, Vineri, când cu figura lui de bolnav factice, se ţâra prin curtea temniţii ca un animal înjunghiat. îşi fabricase şi un gest adecuat: strângându-şi stomacul cu braţul, in aşa fel că încheietura interioară a cotului, ajun-gându-i în dreptul buricului, corpul lui era silit să se cocoşeze din şale, atârnând cu pieptul înainte. Efectul stării lui maladive se mai manifesta prin călcarea răscăcărată. In vederea şedinţei de a doua zi, insul nu neglijase nici un amănunt şi purta pantalonii cocoloşiţi prin presiunea saltelei, învârtiţi ca nişte burghie. La obiecţia că un inculpat nu se prezintă aşa judecătorilor săi, vocea lui extraterestră răspunse catacombal:
   — Aşa mi-a dat hainele dela spital. Au fost la etuvă.
   Azi, achitat, escrocul a fost să se arate la închisoare. In două zile s’a vindecat ulcerul,
- 58 —
POARTA NEAGRĂ '
s’a întărit vocea, figura s’a îngrăşat; ochiul a redevenit obraznic, ca în societatea defunctului frate, şi semeţ.
   P. S. Un alt advocat care a izbutit pe calea sinucigaşului prin reţete deosebite, a golit apartamentul mortului de cărţi, mobilier şi tablouri, şi le-a însuşit, şi a uşurat şi buzunarul văduvei, de câteva sume de bani cu ajutorul unui manuscris al sinucigaşului.
— 59 —
                     O COMEDIE
   Magistraţii dela Curtea marţială, uneori civili strămutaţi în uniformă, suferă de darul prieteniei cu devotament. Comisarul regal N. s’a distins întodeauna prin dragostea lui excesivă faţă de clienţi.
   —     Ei, ce mai faceţi băieţi ? îmi pare bine că vă văd sănătoşi. N’aveţi idee cât sufăr pentru voi! Nu-i nimic: răbdare. O să vie vremea să vă spun totul. Iscăleşte, te rog, hârtia asta.
   Clientul iscăleşte.
   —     Mă rog, domnule comisar regal, ce am iscălit ?
   —     Nimic... O simplă formalitate... Ştii... generalul... era nemulţumit de «calificare». Să nu se spuie că v’am arestat degeaba. S’au mai adăogat câteva articole din codul penal, la cele deja ştiute... Şi o să mai adăogăm...
Formalităţi...
           *
— 60 —
POARTA NEAGRĂ
   In ziua mandatului, lansat după arestare, şi care prevedea transportarea la închisoare.
   —   Dar asta ce e, domnule comisar regal?
   —     Nu e nimic, băieţi, o simplă formalitate... Aveţi răbdare... Sufăr îngrozitor. Dar aş vrea mai bine să fiu în locul vostru. Ieri am avut o scenă din pricina voastră. Am spus: Iată haina mea: v’o restitui...
   Nu vă pot spune mai mult... O să vie ziua!
   In ziua procesului:
   Advocaţii pledează incompetenţa. Curtea de-liberează întPun colţ: membrii ei nu sunt de acord. Cu majoritate, Curtea se declară corn-petinte. Bun.
   Preşedintele (un colonel): Vă rog, domnule advocat, intraţi în fond.
   Advocaţii : Ne găsim chiar în fond, domnule preşedinte.
   Preşedintele: Da? Atunci continuaţi.
   Advocaţii cer punerea în libertate a acuzaţilor. Curtea deliberează într'un colţ: membrii ei nu sunt de acord. Cu majoritate, curtea declară imposibilitatea punerii în libertate. Sentinelele fac o mişcare de arme că au înţeles.
j       t                     >
— 61
POARTA NEAGRĂ
   Comisarul Regal:
   —      Nu e nimic. E spre binele vostru. O simplă formalitate. Voi sunteţi băieţii mei scumpi şi eu lupt pentru voi. Cât sufăr! nu vă faceţi idee. Sărutări de mână cucoanei.
         9
   La rechizitoriu. Comisarul Regal:
   —   Cer condamnarea la moarte.
   După rechizitoriu.
   —   Formalităţi... Nu e nimic...
                 f
   Pauză de două ore pentru masă.
   Deţinuţii. — Nu luăm o ţuică ?
      * > »
   —   Păi, suntem în stare de arest.
   —   Ce-are-aface?
   —   Sentinelele...
   —   Nu-i vezi că rîd şi ei?
   —   Ne ducem la masă, băieţi... La 2 suntem
                         7     9
îndărăt. Fiţi fără grijă.
   Sentinele: Umblaţi sănătoşi.
   La băcănia din colt.
                       »
   Deţinuţii: Zece ţuici şi o măslină!
   Curtea se găsea şi ea la ţuică.
   Deţinuţii: — Poftim! E şi Curtea Marţială.
   —      Sunt oameni de treabă: s’au întors cu spetele.
— 62 —
POARTA NEAGRĂ
   Băcanul: Zece ţuici!
                   J
   Curtea (din ungherul de lângă salon): Noroc, băieţi!
   Deţinuţii (din ungherul de lângă brânza de burduf): Să trăiţi!
   La sentinţă după masă.
   — Fiţi tari, măi băieţi. As vrea să am o condamnare ca a voastră. Yă face onoare. Acum, duceti-vă la hotel cu soţiile voastre, am să viu şi eu numaidecât. Veţi continua să rămâneţi la hotel... Şi nici să nu vă mai gândiţi la asta. O formalitate. O bagatelă. Las’că vă voiu spune eu totul la timp. La revedere!
   Strângeri cordiale de mâini, aproape îmbrăţişări...

— 68 -
               ORGANIZAREA
  A tout seigneur tout honneur... In capul puşcăriei domneşte Directorul, ales dintre funcţionarii penitenciarelor din ţară, de Directorul general, inamovibil şi subaltern al Ministerului de Justiţie. El primeşte, seara, raportul primului gardian, care a primit înaintea lui raportul tuturor gardienilor, adunaţi la trei lovituri de clopot, în gangul întunecos, dintre cele două porţi ale temniţei. Gardianul prim se prezintă, trânteşte călcâiele milită-reşte şi fără să surâdă, debitează o frază în care se plasează obligatoriu numărul deţinuţilor găsiţi la numărătoarea de seară, efectuată de el cu asistenţa funcţionarului de serviciu al cancelariei şi a ofiţerului sau a sergentului din gardă. Directorul primeşte raportul cu o înfăţişare de idol deranjat şi ochii lui, privind pieziş, măsoară vârful mustăţilor urcate la nivelul pleoapelor şi încheie
- 64 —
POARTA NEAGRĂ
acest act de autoritate, primitoare de omagiul celor mici, cu blagoslovenia unui sacramental :
   — Bine ! poţi să pleci.
   La care, adeseori, el adaogă în şoaptă o dojană, referitoare la ceeace se chiamă în stilul decent mama şi capătă în genul apostrofai forma lexică «mă-ti».
   Nevasta lui, care tocmai toarnă supa în farfurii, se opreşte, respectoasă în faţa unei atitudini, expresivă de atâta putere concentrată şi de atâta armonică ierarhie.
   Directorul a parcurs ierarhia în întregul ei, de la funcţia iniţială de gardian şi portar.
   Imediat după Director, vin doi funcţionari cu autoritatea egală, dar cu atribuţii deosebite, contabilul şi grefierul, însărcinări care altădată se cumpăneau în mâinile unei singure persoane. Despărţirea puterilor mulţumeşte principiul admis în dogme şi asigură totodată Directorului general, în fiinţa contabilului, un pion mai lesne de manipulat; căci dacă se detaliază însărcinările contabilului, dictator al aprovizionărilor, cumpărător de lemne, de petrol, de făină, de fasole, cartofi, ceapă, furnizate cu vagonul: receptor
— 65 —
POARTA NEAGRĂ
al ştofelor şi încălţămintelor: depozitar al tuturor cantităţilor, supraveghiate de un cumnat sau de un nepot, se înţelege şi mai bine nevoia ca subalternul să fie cu stricteţe supraveghiat de şef.
   Contabilul se bucură de o situaţie independentă în închisoare şi atârnarea lui de directorul local este iluzorie. De altfel, el are familia cea mai bine, cea mai des şi cea mai variat îmbrăcată, în timpul unei singure zile. Soţia lui se arată în câte 4-5 culori deosebite, dela o apariţie la alta, şi cele două fetiţe ale lor sunt proprietarele, cochete şi ele, ale unei garderobe de curcubeu, din care lipsesc numai landoul şi guvernanta engleză. Din zorii zilei până seara, închis în biuroul lui special, contabilul nu face decât să alinieze cifrele şi să puie de acord facturile cu registrele şi cu dispariţiile lui în oraş, la Direcţia generală, unde se duce şi de unde vine cu o mapă subsuoară, umflată de hârtii strânse în cataramă.
   Contabilul e un om liniştit, măsurat, care ştie ce vrea şi ce face, vârît cu râvnă profesională în celula lui de miere, pentru cheltuirea căreia nu e nevoie de nici o convor-
— 66 —
POARTA NEAGRĂ
bire, de nici o distracţie, de nici un moment pierdut. Contrariu tuturor funcţionarilor, începând cu Directorul şi sfârşind cu copistul cel frumos, prevăzut cu şapte scârlionţi pe frunte şi cu o mustaţă redusă la două pen-sulări subt nas, contabilul n’are nici un păs, nici o dorinţă de comunicat. Trece cu nările lui mici şi groase, cu pantalonii lui de pepene galben, asortaţi cu o jiletcă albă, cu un sacou negricios şi cu o cravată albastră. Trece şi salută, dela biurou acasă şi de acasă la biurou, printre copacii închisorii, întotdeauna pe acelaş drum, fără o abatere de un pas în dreapta sau stânga. E ca un proprietar de moşie, care a contractat cu Dumnezeu o recoltă constantă şi care se simte garantat.
   Ceilalţi funcţionari se plâng cu toţii de insuficienţa lefii. Unii dintr’înşii recurg în temniţă, de la hoţi, la împrumuturi, pe care nu le plătesc, la cereri aproape directe de bani, în schimbul unui surâs pe zi, al unei concesii de gratuităţi. Contabilul nu s’a plâns niciodată de nimic, n’a schimbat cu nimeni o singură vorbă, decât foarte silit. Abia i se cunoaşte glasul şi o singură dată când a vorbit, din întâmplare, cei care l-au auzit au fost
„ 67 —
POARTA NEAGRĂ
mişcaţi de stricta mărginire de rubrică în centime a intelectului lui.
   Grefierul, administrativ vorbind, e un alter ego al directorului, pe care-1 înlocuieşte în tot ce e formalitate goală, hârtie, încarcerare, liberare, corespondenţă, comunicaţie telefonică, circulări, citaţii, parchet şi tribunal. Primul gardian, un şiret care-şi cunoaşte oamenii, a vorbit de el, lucru neobişnuit, admirativ, afirmând cu satisfacţie că e «băiatul cel mai cinstit din închisoare»; ceeace con-stitue un merit însemnat, nu s’ar putea să se spuie că şi în ochii Direcţiei generale, de care atârnă ^avansările lui viitoare.
   înalt cât o scară de zugrav de faţade, cu picioarele imens de lungi, ras la faţă şi pletos în creştetul capului, grefierul e un cumulard, care iscăleşte registrul de ieşire, cântă din mandolină şi scrie poezii. Nesatisfăcut în ce priveşte arta, dar bun funcţionar, sătul de meserie, sufletul grefierului simte îmbol-dirile academice şi are impresia nestrămutată că ar putea să fie uirmare poet sau romancier. Ca să dea o dovadă permanentă de extracţia lui intelectuală deosebită, el şi-a fixat şi o
— 68 —
POARTA NEAGRĂ
estetică individuală a costumului. Haina lui, cu detalii preţioase la mâneci, se despică mult pe bust, prelungind gulerul până la stomac, deasupra cărui stomac reversul gulerului se uneşte în doi nasturi îmbrăcaţi în culoarea ştofei costumului, ca să fugă iarăşi despărţindu-se, pe dedesubtul buzunarelor până la spate, unde haina, modelată pe trunchi, comite câteva fantezii de croială şi de cute, necunoscute în arhitectura croitoriei comune.
   Pantalonii largi pe pulpe, cad în strâmtoare pe genunchi şi continuă strâmtându-se şi adoptând volumul piciorului, ca un ciorap, până la încălţăminte, în interiorul cărora dispare marginea lor misterioasă. Insă curmat aparent la genunchi şi deasupra carâmbului de câte o bentiţă, cracul poartă pe desenul musculaturii, proeminent prin postav, câte un şir de nasturi de ştofă. Buzunare curme-zişe decorează oblic şi haina şi pantalonii, iar de gulerul cămeşii atârnă o lavalieră de mari dimensiuni, ale căreia vârfuri ajung la pântec, şi mai jos, ca aripele unei găini tăiate, atârnată pe piept.
   Personagiul întreg al grefierului, deloc in-
— 69 —
POARTA NEAGRĂ
comodat în deghizamentul lui, pare un fante chemat de pe o carte de joc în puşcărie, sau afirmă o profesie pierdută, de astrolog sau de vânător prin câmpiile Atlantidei, evocând fluturi cu coarne, omizi qua-drupede. Raportat la timpurile noastre, grefierul înfăţişează un prinţ planetar, depus de un vis care continuă în realitate, în cancelaria penitenciarului central.
   A cetit două din poeziile sale; una de dragoste «Vecina de peste drum» şi alta patriotică, populată cu atributele clasice ale eroismului: munţii, Ungurii, pieptul fără de moarte, tricolorul, codrii verzi, oştenii viteji, suferind însă de-o incorectitudine de gramatică, peste care critica literară a unui deţinut e obligată să treacă lin şi indulgent.
   Culoarea tuturor costumelor grefierului este de pâine de secară şi halva.
   In cancelaria cu mai multe birouri înşirate pe o sală lungă, muncesc toată ziua un număr considerabil de scribi, semi-scribi şi supra* scribi, organe subalterne ale grefierului, de toate vârstele, cărora situaţia de agenţi ai puşcăriei încă din leagăn le-a surâs. Intr’un
— 70 —
POARTA NEAGRĂ
biurou, stau aplecate pe câteva mese triste cele cinei sau şase figuri ale registraturii, care compulsează enciclopedia temniţei, ca nişte savanţi cu obrazul de capră. Mobilierul e la fel cu al tuturor birourilor publice, adunat cu bucata din vechituri, scaune contradictorii, mese de scris aruncate de alte admini-staţii, care şi-au reformat lemnăria, zdrenţele câte unui vechi aşezământ pentru construit arhiva vreunei parohii, vreunui regiment, sau registrele unui perceptor. Dulapuri de toate înălţimile şi culorile, pentru dosare, staluri fără fund în câte două picioare, în gaura cărora, ca să se aşeze, funcţionarul înţepeneşte o perină şi un carton. Pe dedesubtul scaunelor atârnă barba de pai despletită a desemnului mili-poligonal, tocit de fesele încă în viaţă sau răposate, care uzându-le s’au uzat. Unele scaune gem şi sar, apucate de un automatizm, spontan ca nişte strapontine, şi te ciupesc; altele, debilitate, osificate de incurabile reumatizme şi podagre, aşteaptă cu resemnare moartea prin incinerare.
   Cine poate seri cu deamăruntul viaţa unui fotoliu decrepit, cu antice năzuinţe de estetică şi titluri, la care a renunţat! Cine poate
71 —
POARTA NEAGRĂ
reconstitui tinereţea unui biurou sau a unui dulap printre care funcţionarii rod hârtia cu un dinte de fier, ca nişte şoareci, şi se mută cu lenea inexpresivă a păduchilor de lemn? Scuipători stagnate, în care se îneacă mucurile de ţigări aruncate cu regret din gură, când în focul lor sfârîie mustaţa prăjită, apar ca nişte piscine încremenite pe sub picioarele meselor strâmbe, mânjite de aruncătura artistică, gen guaşă şi email, a câte unui albuş sirupos, băşicat şi textil, vărsat ca dintr’o ceaşcă cu clăbuc, din gâtlejul amar de mahorcă al copistului respectiv. De altfel, zgomotul particular de fabricaţie, în fundul gurii închise, cu colaborarea regiunilor depărtate ale nasului, a fleşcăitei gelatine, se repetă la intervale, când la un birou când la altul, ca un efect firesc al muncii intelectuale.
   — «f/drr!» face arhivarul, adunându-şi conţinutul nasului în gură. «FZş!» răspunde copistul, golindu-şi gura de acelaş conţinut. Şi în zilele de toamnă ploioasă, pe care le cântă poetul, în mirosul de câine al hainelor ude, aceste două Voci şi unice guturale sânt ca bătaia continuă a orologiului vieţii de cancelarie.
                 *              j ş 4
                         - n -
POARTA NEAGRĂ
   Funcţionarul cel mai armonizat cu acest cadru de vechituri sterile, din care este absentă orice preocupare de frăgezime şi gust, miraculoasă pentru a face dintr’o atmosferă moartă o vietate, este acel biet funcţionar înalt, şi el ajuns pân’aci în uniforma lui de răsboiu, verzuie decolorată^ palid şi imobil la faţă, ca un strigoiu, din mustaţa căruia atârnă, curbă întotdeauna, macaroana moale a linei ţigări răsucite în degetele stacojii. O privire ieşită de soare, ca un tapet de hotel de provincie mică, albăstreşte nedesluşit ochii lui învăluiţi în pleoape veştede mari, de flanelă obosită. E un om în vârstă de 35, de 45, sau de 55 de ani, a căruia înălţime, intimidată de a fi prea mare, în raport cu salariul, pe când d-1 director pentru 800 de lei pe lună, fără sporul de scumpete, poartă un trup pe jumătate cât al lui, se cocoşează artificial din spinare, din şolduri, din genunchi, din toate câte puţin. Picioarele lui, înfăşurate de spirala moletierei militare, sânt ca acele scoici lungi de piatră, în care pare să fi: locuit odinioară nişte burghie, şi dau naştere închipuirei că sânt confecţionate deosebit, cu strungul, şi înşurubate în gaura pie-
- 73
POARTA NEAGRĂ
zise a genunchiului. înfăţişarea lui integrală îţi dă impresia că a fost conservat sărat şi că singura lui hrană a fost fumul de tutun, ca pentru plantele nordice ceaţa.
   Titlurile de slujbă ale acestor funcţionari variază cu scopul luxos de a da aceleiaşi însărcinări nume deosebite şi din pedantul administrativ spirit fals de metodă, care desparte omogenitatea pe categorii şi multiplică nula cu ea însăş. Gardienii-scriitori, gardienii telefonişti, inspectorii, subinspectorii, copiştii, registratorii-arhivari sânt denumirile unuia şi ale aceluiaşi lucru, plătit cu una şi aceeaş leafă, indiferent de vârstă şi de profesiunea iniţială. Şeful biuroului e un zugrav de case, care şi-a reluat meseria, scările, şablonul şi bidineaua. Telefonistul de zi e un băiat de 18 ani, un aventurier juvenil, în costumul de matelot care i-a servit în echipajul unui vapor cu escală la Toulon. Telefonistul de noapte, o păpuşe cu mustăţi, cu capul de faianţă, se bucură de farmecul unui nume de insectă sau de societate anonimă medicamentoasă, «Mandravela», frate cu negustorul dela răspântia Yăcăreştilor cu şo-
— 74 —
POARTA NEAGRĂ
şeaua. El merge sărind ca un vrăbioi şi te face să crezi că e purtat de nişte picioare foarte scurte, a căror deschizătură măsoară un unghi egal, de o palmă. La telefonul, fixat în zidul cabinei, tălpile lui se înalţă cu greutate pe vârful încălţămintei, ca pantofii unei baletiste, şi gura lui ridicată la nivel, cade din când în când din pâlnia aparatului, descurajată, ca să se ridice din nou, printr’un efort general al articulaţiilor cu scârţiitori, ca greutăţile unui ceasornic de părete. Toţi aceştia compun cancelaria, care ţine la zi şi la oră socoteala prizonierilor marelui aşezământ, în cifră mijlocie de şapte-opt sute indivizi; Hotelul Cod. Controlează cu rândul pachetele vizitatorilor, primesc şi înmânează citaţii, transmit hârtiile, notează liberaţii, nouii sosiţi şi morţii.
   Cât despre arhiva istorică a Văcăreştilor, construiţi cândva şi nu se prea ştie de ce, mănăstire şi reşedinţă domnească, ea n’a existat şi nu există. Şi desigur că a trebuit inventată. Caligrafiată de un pensionar al închisorii, plastograf de meserie şi în afinităţi cu ştiinţa istoriei, — şi încadrată în cabinetul directorului, ca un tablou, se poate
- 75 -
POARTA NEAGRĂ
ceti, e adevărat, o cronică scurtă a Văcă-reştilor, însă întemeiată pe singurul document al basmului, care trece din generaţie de pungaşi în generaţie de pungaşi, prin gura timpului şi circulă în zidurile închisorii.
   Un bileţel cu care se prezintă câte un condamnat de serviciu, de pe galeria cancelariei, îţi cere, de obiceiu «până Sâmbătă, la leafă», două linguriţe de zahăr, trei linguriţe de cafea sau «suma de un pol». Iscălitura care termină textul, redactat în stilul subcomisar şi grefă de ocol, merită singură sacrificiul cerut. Linia literei finale trece prin arabescuri studiate, se întoarce asupră-şi de câteva ori, descrescând spre stânga şi construieşte sub numele solicitatorului un brandenburg întor-tochiat, ca la cheotoarea paltonului sau la buzunarele decorate cu arnici ale unui cojoc sau cioarec de gală.
   Se zăresc figuri anonime în cârdul funcţionarilor. Ici, unul poartă un cap fără ochi, ca statuile, lătăreţ la bărbie; colo, celuilalt, de o frumuseţe de coafor, întreţinută luxos, i se frizează părul castaniu dealungul cărării cu un puf umflat şi creţ pe o sprinceană; conştiinţa că e irezistibil dă atitudiriei lui, hră-
— 76 —
POARTA NEAGRĂ
nită cu 225 de lei pe lună, călcătura monumentală a unui tambur major.
   Fidelitatea faţă de puşcărie a acestor oameni, care vânează o situaţie, leneş compusă în timp, miră; dar miră şi mai mult situaţia de gardian decât a funcţionarilor, care câte odată pleacă răzbiţi, după situaţii mai bune. Sânt gardieni cu câte 15 şi 20 de ani de serviciu, cu câte 30 de ani slujiţi zi cu zi, oră cu oră. Mult mai grea decât slujba propriu zisă, care consistă într’o amiciţie cu toţi hoţii puşi sub privegherea lui, în încuiarea şi descuiarea uşilor, în comandarea curăţeniei prin dormitoare şi curţi, e ofensa permanentă la care gardianul este supus din partea superiorilor lui, directorul, contabilul, primul-gardian, grefierul, arhivarul, agentul sanitar, supra-scribii, scribii, telefonistul, cu nevestele lor...

I
                RELAŢII
  Un ofiţer sosit la comandamentul gărzii, a plasat sentinelele desfiinţate la venirea «politicilor» în penitenciar, dealungul sălii, unde se plimbă toată noaptea paşii de plumb, împiedicând lucrul şi lectura. Ca să impresioneze, din timp în timp sentinela îşi manipulează încărcătorul cu zgomotul special, sau nasul i se zugrăveşte turtit pe geamurile ferestrii.
  O răceală complicată cu guturai intens şi cu tuse, te ţine în pat câte o zi întreagă. Seara, deţinutul Ciobanu, întrebuinţat de 5 ani la infirmerie, şi care şi-a pierdut oile în 1913, administrează cu mâinele lui de statuie un masagiu fenomenal şi decorează spatele şi pieptul cu rotogoale vinete de ventuze, ca si cum te-ar îmbrăca de bal mascat cu o piele de domino cafenie.
                            ; m
— 78 —
POARTA NEAGRĂ
   El povesteşte, apăsându-şi plastic degetele mari pe sgârciuri, cum i s’a prăpădit măgarul, cum i s’au rătăcit berbecii şi oile cum i-au căzut într’o râpă. Evocă mieii şi târla, colindă în fiecare noapte peisajul lui sufletesc într’o pâclă de praf.
   Oaia Gherghina şi berbecul Dascălul făceau parte din sufletul lui şi-l păzeau culcaţi lângă el, ca nişte câini. Mâncând nişte căpă. ţâni de varză, păscute într’o grădină de zarzavat, aceste mioare de credinţă s’au umflat şi au murit cu ochii la el. A fost semnul dezastrului adevărat.
   După pierderea târlei, Ciobanu a dat în nebunie şi crezând că Diavolul, care pe vremuri mai fusese trimis în nişte porci, i-au răpit avutul şi poezia, el s’a pus să ucidă oamenii asemănători cu Dracul. O uitătură piezişe îi revela numaidecât prezenţa Necuratului în om şi degetele lui, acum pricepute la masaj, se puneau pe beregata insului şi o sfărâmau ca o ţeavă goală de fluier.
   — Mai încet, camarade Ciobanu! gâfâia pacientul la mijlocul povestirii, înnăbuşit cu pipăitul, care trăgând vinele cefii şi cerbicea
— 79 —
POARTA NEAGRĂ
genunchilor, ilustrau basmul sentimental repetat al fostului baci.
   — Bine că mi-aţi spus! răspundea Ciobanu, ca să mă opresc. Intr’o zi, în spital, am strâns de gât un «prevenit», fără să mă gândesc... Să-mi faceţi semn, de câte ori vă doare....
                                                                     t- -
               /          V
80 —
                 VIZITĂ ACASĂ
   Plecat în camionul automobil al închisorii pe la 10, însoţit de un gardian şi o sentinelă, un soldat din Teleorman. Drumul a fost o sărbătoare solară, cu muzica vântului în spaţiu şi cu dansul solemn al copacilor, îmbrăcaţi în mătăsuri umflate, şuierătoare. Sensaţia libertăţii se compune la fiece pas, pe toate străzile, dealungul cheiului, în Piaţă, invadată de miile de culori în mişcare, din toate piedicile, relevate cu injuriile şi observaţiile de filosofie mecanică ale şoferului, în faţa maşinii. Căruţele ţărăneşti care ţin în deobşte stânga, şi valurile lor uriaşe de colb înveselesc ca pe un copil jucăriile mobile. La răspântia Văcăreştilor cu gârla, într’o îmbulzeală imensă de animale, de roţi şi de oameni mici, aşezaţi în căruţe, evenimentul emoţionant, citit pe feţele martorilor în-
— 81 —
POARTA NEAGRĂ
groziţi, al ameninţării de-a strivi sub tăvălugii roţilor duble de cauciuc carul plin de lume, al unor ţărani cu căciuli şi barişuri, a provocat rîsul şi bucuria de pericol, în spectacolul vieţii nereglementare, fără Director, fără gardian şi fără clopot.
   — In piaţă, în piaţa mare, am parcurs încet,
un teatru vast de popor şi mărfuri,
tesute unul cu celelalte ca într’un covor. > ■
Pătlăgele roşii, în movile şi pardoseli, proaspete şi noui, se întindeau în toată zarea pieţii, ca nişte grămezi de purpură, vândute cu cântarul de mână, pe trotuare, într’un iarmaroc pentru împăraţi din Orient. Har-buzii verzi, cu dungi întunecoase de aqua-relă, şi pepenii galbeni, cu coaja despicată simetric, păreau mitrele cu zmalţuri şi smaralde şi capitonate cu velură, destinate Suveranilor veniţi să-şi facă un echipament pe măsură şi să se întoarcă în patria lor, în faetoane pe două roţi cu fân, trase de un cal. Castraveţii, ca nişte cârnaţi de satin, pătlăgelele vinete, îmbrăcate în faianţă, cartofii în uniformă de postav, verzele de dantelă, dovlecii ca nişte cobai, umpleau gheretele de scânduri, în adăpostul
— 82 —
POARTA NEAGRĂ
cărora descurcând barba pătrunjelului şi cântărind pe pârghii de un cot catifeaua şi lâna fasolelor verzi, negustoreau precupeţii în şorţuri albe, despărţiţi de public printr’o tribună de morcovi cărămizii şi ridichi carmine.
   Scoborînd din maşină cu însoţitorii, unul cu puşca încărcată şi celălalt beteag de un ochiu, cu ochiul încreţit în jurul unei sfori de muci, am pus piciorul pe scara unei grefe. Am găsit acolo pe nevastă-mea. Un locotenent în plină explozie de personalitate, ca legumele pe lângă care trecusem, îşi expunea, dela distanţă, frecându-şi coada mustăţilor, pozele plastice cu mâna pe şold, cu pieptul statuar, cu un dinte de aur, cu un zâmbet, ale bărbatului cu «fizic plăcut».
   După o formalitate care a fost amânată, ca să fie săvârşită seara şi un ordin dat în consecinţă sentinelii, m’am dus cu simplicitate acasă, unde am petrecut toată ziua, cu familia şi cu câinii mei, consemnând soldatul într’o cameră cu o canapea, cu ţigări şi hrană. Ostenit, l-am găsit peste cinci minute pe bravul meu paznic, adormit după o întreagă noapte de gardă în penitenciar. E un sătean inteligent, de meserie rotar, încovoiat de 10
— 83 —
POARTA NEAGRĂ
ani de arme şi care a stat un an încheiat pe frontul cel mai primejdios al Moldovei.
   Trei generaţii înconjurau marea familie. Bunicul, plugar muncitor şi cuminte; fiul, literat şi puşcăriaş; nepotul, chipeş englezesc ; şi acest tablou, în care s’a servit mâncarea unei femei tinere, şi harnice, şi paharul cu vin, a mişcat ca o cină de taină.
   S’a bucurat Pussy, care nu-şi recunoaşte stăpânul bine decât acasă, în mobilierul propriu. A dansat frenetic Fetiţa, cei doi câini ai mei — şi... a cântat gramofonul pastorale elveţiene şi coruri de rugăciuni.
   Când mi-a sosit pe seară, gardianul, căruia îi dădusem drumul, înlocuindu-i şapca penitenciarului cu o pălărie de acasă, ne-am întors cu camarazii mei, duşi pe la casele lor şi ei, în congediu de puşcărie, cu un popas, pentru o ultimă cinstire a gardienilor cu bere şi mititei şi alt popas în cortul de pânză al unui fotograf.
   — Vizită a Directorului general însoţit de un pictor, căruia i-a luat mai târziu nevasta. Au stat în celulă un ceas. Nu mai văzusem pe acest «băiat bun» cu figura dulce şi cu sufletul
— 84 —
POARTA NEAGRĂ
lăptos, de la proces, când a depus împotriva unui deţinut şi a plâns intimidat în şedinţă. De trei ori mai grasă decât atunci, făptura lui plină ca o sedilă de caş, umple cu reliefuri grele şi moi, atârnate, nişte haine de o culoare de sac. Doi ochi mari cu expresia mă-lăiaţă a prunelor prea coapte, rivalizează în culoare cu câlţăria neagră a unei bărbi de popă de ţară, umflată pe fălci.
   După o conversaţie, cu pauze imense, în care ne uitam imul la altul, ca să reînceapă întrebările sfârşite şi să se repete, ca un căscat egal de foarfeci, aceleaşi răspunsuri, ne-am ales cu impresia că am stat o întreagă oră într’o baligă unsuroasă. Tot4 ce a rămas din istorisirile vizitatorului, care-i un artist, a fost episodul unui butoi cu vin fraudulos, excelent, pe care l-a cumpărat întreg cu 100 de lei...
— 85 —
                DOMNUL MINISTRU
   —   Poftiti că vă chiamă d-1 Ministru!
           9
   Ieşim în grabă: din dreptul uşii, directorul şi primul gardian ne arată cu braţul întins, la capătul sălii, pe d-1 Ministru. Facem cincizeci de paşi pân’acolo şi ne primeşte cu o mână cordială Ministrul A.., care în Consiliul de Miniştri a fost de două ori contra punerii noastre în libertate...
   —   Ce-ai făcut ?
   —     Ca omul, domnule Ministru, am scris cu nişte slove, pe nişte hârtie.
   —   Bine, dar ce-ai scris ?
   —   Orice-aş fi scris domnule Ministru...
   —     Ce talent! exclamă ministrul, întorcân-du-se către doi însoţitori ai lui, un arhitect şi un pictor miniaturist, aduşi pentru repararea celor două biserici ale închisorii. Ministrul îşi însoţeşte exclamaţia admirativă cu
— 86 —
POARTA NEAGRĂ
gestul, schiţat între gură şi piept, al unei reclame de muştar.
   Ministrul ne măsoară şi tace, tace şi ne măsoară, ne măsoară şi tace. E un ministru puţin elocvent şi fără vocabular. Ar începe o serie de întrebări, dar nimereşte numai o vorbă dela început. Cât... Când... Adică... Pentru... Insfârşit, isbuteşte o întrebare întreagă :
   —   Cu cine mai eşti ?
   —     Cu cei câţiva camarazi, pe care-i vedeţi plimbându-se pe lângă biserică. Ii auziţi? tocmai confecţionează acţiunea unui roman de aventuri.
   —   Ăla e Dumitru Teodorescu?
   —     Da, ăla, care a pomenit numele lui Fustei de Coulanges.
   —     Eminent băiat! zice, universitar, Ministrul Şcolilor, încurcat în superlative.
   —     Foarte eminent! precizează D-l Ministru, după o pauză, în care a scotocit.
   —     Altfel, nu o duceţi rău aici... Desigur scriţi... Uite, eu am îmbătrânit... Ministrul scoate pălăria şi-şi arată părul alb.
   —   Suntem câte odată de invidiat...
   —   Ha-ha-ha! râse Ministrul. Mâine in-
— 87 —
POARTA NEAGRĂ
terviu negreşit la Consiliul de Miniştri, ca să vă dea drumul... Să ştii că interviu... La revedere !
   După strângeri de mâini, Ministrul şi însoţitorii scoboară scara. Ministrul repetă, ca la o ieşire din scenă: Ce talent! Ce talent!
   Imediat, toţi reapar în curte, în dosul bisericii, din cerdac. Ministrul se întoarce către noi, arătând biserica:
   —   Aici poci să faci studii...
   Punem mâna la gură şi strigăm, ca să audă:
   —   Am prefera să le facem mai la vale...
   Şi imediat Ministrul, râzând şi salutând cu
mâna, mişcată ca o batistă:
   —   Negreşit!...
   Ne înclinăm pe balustradă. Gardienii, directorul, Ion nebunul, nu măi pricep nimic. Nici noi nu ne prea batem capul.
*s
t
t
— 88 —
        LEGĂTORUL DE CĂRŢI
  Atelierul de tipografie şi cartonaje al închisorii e vast şi pustiu. O lumină de mizerie se distribuie, cu praful, printre mese şi maşini. Presa de strâns, din mijlocul încăperii, şi subalternele ei, teascuri mai mici, maşinile de cusut cu aţă de oţel şi cele de tăiat, par, cu câte un braţ ridicat în aer, nişte sentinele mute, cu puşcă.
  Apropiindu-mă de o maşină, care amintea forma unei ghilotine — sub impresia umbrei din atelier, tăcerea sălii imense mi se păru că are utilitatea ei, că face parte intenţională, cu dinţii şi cuţitele aparente, puse în serviciul ocult al închisorii, din procedură, coduri şi principii. Şi, cum, întorcându-mi capul spre sud, zării crucile cimitirului din dealul de peste drum, avui viziunea unei săli Inchizitoriale de tortură, în care se schilodesc fără
— 89 —
POARTA NEAGRĂ
vaet picioarele, se laminează trupurile, se scurtează degetele şi se scâlcie în toate mădularele ei, pentru ivirea secretului pe buze, fiinţa omenească naufragiată.
   Distrat, căutai urme de sânge prin măse-lăria roţilor de transformat cadavrele în sfoară şi sârmă şi văzui podeaua vânătă şi grasă de petrol. Un gândac îmbrăcat în piele neagră nouă îşi ducea sarcina vieţii cu greutate, împiedicat în picioare rigide, ca limbile de ceasornic. împrejurul unui şurub unsuros el părea meşterul mascat al acestui organ de maşină, pusă probabil în funcţiune de sforţările combinate ale unui întreg conclav de gângănii, slujitoare voinţii administrative şi Diavolului, împăratul insectelor.
   Intr’o tinichea de lipit cu cocă, descoperii materia cerebrală a victimelor osândite la stoarcerea capului şi a oaselor de măduvă. Lămpi atârnate de arcuri arătau că execu-cuţiile au loc de preferinţă noaptea.
   Dar silueta unui om în fundul sălii, mă aduse la realitate, cu un sentiment de plăcere. Omul lucra, cu spatele la mine, aşezat pe un scaun la o masă, peste care sta cu luare aminte aplecat. Ceafa lui galbenă şi slabă,
— 90 —
POARTA NEAGRĂ
coatele lui cu coltuce uscate, indicau tuberculoză. II bat pe umeri şi tresare, întorcând o faţă uimită spre mine:
   —     M’aţi speriot! îmi zice lucrătorul cu o rostire afectată.
   Acul lui împungea în cotoarele aşezate la linie, ale unui vraf de cărţi strânse cu şuruburi de lemn.
   —  Dumneata eşti maestrul atelierului ?
   —  Io.
   —  Deţinut sau liber?
   —  Deţinot.
   Rostindu-şi răspunsul, legătorul de cărţi scoase un suspin de auto-compătimire, care dovedea cât se iubeşte. Un pesimism factice se zugrăvea pe figura lui artificializată şi exotică. Gura i se deschidea englezeşte şi fruntea lui încreţită de trei zbârcituri dese şi scurte, ce-i ridicau sprâncenile ca pe firul unui şular, înodat la rădăcina părului şi de nas, dădea o-chilor aspectul că suportă cu încăpăţânare lumina orbitoare a unui incendiu. Dinţii lungi se strângeau oblic în jurul unui punct gol din faţă, ca la rozătoare, şi, vorbind, maestrul legă. tor părea că suge o bonboană care-1 sileşte să altereze silabele şi să le dea o aparenţă de dialect.
— 91 —
POARTA NEAGRĂ
   —  Cum ai ajuns aici? îl întreb.
   —    Pentru omor, răspunse cu gura închisă legătorul, şi par’că vocea lui afectată spunea: borom-borom.
   —  Ai omorît ca să furi?
   —    No, den iobire. Vocea lui, împrumutând un timbru romantic rosteşte: No, birim-bi-rim.
   —  Ţi-ai ucis nevasta ?
   Legătorul ridică manile şi împingându-şi faţa ’n palme, răspunde:
   —    Em iobit o fata, pe chere amprens-o cu altoi.
   Caut să-l mângâi, sfătuindu-1 să-şi modereze remuşcările, cu gândul că l-a mânat o fatalitate, care uneori îţi comandă să te scufunzi şi să nimiceşti ce-ţi este scump.
   Preocuparea lui e alta:
   —    Minimol pedepsii e de cenci ani, afirmă legătorul de cărţi cu pronunţia lui, fără să-şi descleşteze fălcile. Remuşcarea încă nu se întâlnise cu sensibilitatea lui judiciară.
   —    Eu cred că o să te achite. E o crimă din gelozie.
   —    Der a fost premeditato. M’am dos co coţitul en bozonar la ea, hotorut să ispră-
— 92 —
POARTA NEAGRĂ
vesc. I-am spus fetei: exn fogodoieşti co te indrepţi? Şi mi-a res en feţă şi m’a focut
tompit.
   —   Atunci ai dat cu cutitul.
                            y
   —     Coţit ? oiţe, era cot braţol meo de long. Trei lovitori. Doue en pept şi-a treia en spate. Oltima i-am dat-o dopăce căzose jos.
   —     Juraţilor o să le fie milă de dumneata, mă căsnesc să-i răspund fără scârbă.
   —   Dar mai eram şi insorat...
   Bruta se desluşise.
   —   însurat cu o femeie, înjunghiai pe alta?
   —     No mai troiam enso co ne vesta. De cond am cunoscut-o pe «reposata», acum doi ani, n’am mai dat pe-acasă, no am mai avot, cu nevestanici olegotoră. Legătorul de cărţi reducea legăturile soţului la o legătură de registru, şi spiritul lui astfel luminat, n’avea nimic să-şi reproşeze.
   —     In limbaj judecătoresc, e o faptă de scelerat, ceeace ai făcut d-ta, observ legătorului de cărţi, care pe-o voce căutată, de amintiri fericite, îmi spuse cu emoţie:
   —     Eram on boiat detreabă. No m’aşi fi potot oiţa com tai o goină... N’am avot vicii, no am fomat, n’am jocat corti.
.A ’
                         — 98 —
POARTA NEAGRĂ
   —   Iţi plăceau însă femeile străine...
   —     No am fost viţios, no am fumat, repeta legătorul, obsedat de virtuţiile cetăţeanului nefnmător.
   Consolarea supremă a legătorului de cărţi, în ceasul când asasinase, rămânea virtutea că nu fumase. Printr’o dispoziţie de spirit, comună tuturor deţinuţilor care au trăit în
                    y   y
intimitatea îndelungată a crimei lor, legătorul de cărţi pierduse noţiunea răspunderii lui principale şi din tendinţa, poate inconştientă, de-a şi-o micşora, se înfricoşa de gravitatea amănuntelor, fapta lui se diviza şi subdiviza, pulverizată, teama începea să se manifesteze aiurea decât pe terenul crimei, judecata se schimonosise, raţionamentul devenea inad-misibil şi absurd.
   —   E en dosarol meo declaraţia onoi onchi
                                  9
al foetii, pe care mi-e roşine să v’o reprodoc... Dar nu e adevorat, vo jor. Nici no se potea. Inchipoiţi-vo co aşi fi encercat şi co aşi fi reoşit să-i leg feotii moinile la spate, corn declară unchiul. Yo întreb: n’ar fi dat din picere? S’ar fi losat, dopă ce aş fi legat-o? Pentruco ajunsese o destrăbălată care se întindea co toti bărbaţii, am amenintat-o
                 y        y 7              y
— 94 —
POARTA NEAGRĂ
__ so mă scuzaţi — co voi cumpera on
salam.». Dar atot a fost, o ameninţare... No e adevărat că aşi fi făcut ceva cu el, no-i adevărat! răgi legătorul, uşurat de mărturisirea părţii din crima lui, care îi apăsa mai greu cunoştinţa.
   —   La urma urmei ai ucis... Eşti dator să-ti
                                y           y
primeşti osânda cu resemnare... Te-ai simţi bine, achitat de crimă?
   Un fulger de speranţă străbătu privirea legătorului de cărţi.
   —   Credeţi co mo achită si de acozarea cu
           y                y
salamol ?
   —   De câtă vreme eşti arestat?
   —     De doue Ioni... Regimol de-aci mo slo-beşte, no dorm, am ajons on schelete... Mo gondesc la fetiţa mea de un an şi jumătate.
   —     Mai ai şi o fetiţă ? De ce nu te-ai gândit la ea înainte de asasinat?
   —     Şi eram un boiat aşa de bun... Coştigam 200 de lei pe zi... no aveam viţiuri, no jocam cărţi, no fomam... Oiţe ce am ajons: nomai osol şi pelea...
   —   Dar nevasta dumitale ce zice?
   —   De chestia cu salamol?
   —   De crimă, dobitocule! zbierai la legător.
— 95 —
POARTA NEAGRĂ
De crimă, nătărăule! Nu de salam, nici de fumat, nici de calităţile tale monumentale. Ce zice nevastă-ta, că ai părăsit-o ca un măgar? Ce zice că te-ai înădit cu alta, ca un porc ? Ce zice că ai trăit cu asta doi ani, fără să te mai îngrijeşti de casa ta, şi că ai omorît-o? Ce zice nevastă-ta că ai ucis pe femeia care nu te iubea, pe care ai voit să o sileşti să te iubească ? Spune-mi dobitocule, spune-mi canalie, spune-mi blestematule, ce zice nevastă-ta de asta?
   Şi, crescendo, lipii două palme pe figura lui îndulcită de o blândeţe îngerească.
   Legătorul s’a sculat în picioare, respectuos în fata ofensei.
   —     Ce so zico, so trăiţi? Vine Joia şi Do-minica la penetenciar şi-mi adoce de-ale mon-corii. Şi-a luat casă şi ţine pe fata reposatei la ea, zise legătorul de cărţi, tremurându-i buza şi bărbia de descurajare şi plângând.
   El credea că zicându-i puşcăriei penitenciar, închisoarea putea să pară o instituţie de binefacere. Şi, liniştindu-se, adause:
   —  Io cred c’o so-mi dea dromol...
K
t
f
— 96 —
t
                  COMUNITATE
  — Supărătoare în captivitatea noastră e promiscuitatea gravă a cârdului. Ne vedem acuzaţi laolaltă cu un soi de confraţi care n’au din profesiune decât porecla, şi cu mulţi necunoscuţi de noi, puşi să ne grupeze. Personagii tamponate de coada unui tren de marfă abjectă, născute în cârciumă, căzute dintr’o ladă ambulatorie de gunoaie, stârpi-turi poetice, tocite linguri vechi de lemn literare, vase greţoase, cu un smârc de conţinut artistic pe fund. Un ibric soios purtător de barbă, o damigeană cu ochelari,
etichetată bombastic. Avem sensatia că sân-
                               »
tem purtaţi, legaţi, fără să ne putem degaja, pe o căruţă cu imondice, către un depou de fecale comun. Un miros va face explozie din butoiul cu noroaie grase, când i se va scoate astupuşul anal.
— 97 —
POARTA NEAGRĂ
   Seriozităţi ridicule, voci pribege, cântate pe un ison milog, cerşetori mâncaţi de viermi, ciupiţi de molii, canalizaţi de cârtiţe, cu organele sufleteşti cuprinse ^tibt colonii cenuşii de raci de umezeală cuirasaţi, multipezi ca nişte stele lungi.
   Fiinţe fără creer, ca dopurile de plută, fără trup întreg, avortoni, schilozi. Unuia scund, cu gură de englezoaică bătrână, contractată într’un surâs permanent, i se cocoşează între doi ochi cu pleoape de găină, un nas de care ai vrea să tragi ca de mânerul de lemn al unui sertar cu şoareci. E autor delicat de femini-tăţi palpitante şi desleagă într’o limbă odioasă problemele sufleteşti din căsniciile alambicate.
   Altuia i s’a lipit de jghiabul gurii o perucă de barbă, prin rariştea căreia se văd, ca prin zăbrele, conturele unui cap, sărac de materiale. Glasul lui cloceşte lung până să sune şi se arată ca din paie şi ţoale, trăgănat sufleteşte. E stricat de lecturi nemestecate, ismenit cu sinceritate, ca un pelerin învăţat să mănânce din mirosul bucătăresei si rămas ticul de a se apleca unsuros la lucarna de la subsol. E critic de artă şi nuvelist.
— 98 —
                                                                           /
POARTA NEAGRĂ
Critică muzica, pictura, tipăreşte volume şi traduce. Deaceea şi-a lăsat şi căiţii. Toţi pictorii sânt admirabili pentru capacităţile lui şi toate tablourile admirabile, sau minunate sau foarte expresive, sau de-o artă... «cum foarte rar se întâlneşte».
   Altul e lung ca o sfoară, de care spânzură o pereche de ghete cu jambiere — şi înodat în 3-4 locuri moi. Merge sucit şi — în acelaş timp jumătate de faţă şi jumătate de profil. 0 cuvântare neînţeleasă, bâlbâită, care se rezolvă continuu în sunetele har, /u/a, goaie, mistă, amestecate înainte şi îndărăt. Şi aceste nenorocite cuvinte stropesc din articulaţiile labiale un necurmat excrement bălos, de care trebuie să te ştergi pe ochi, pe haine, pe pălărie. E critic dramatic şi Don Juan artistic, are puncte de vedere şi... cfonccepţii.
   Ne-am rezervat o latrină. Ca şi cum criticul ar purta în intestin un pulverizator, păretele, după trecerea lui, e stropit zilnic fin de sucul lui roşu. Individul e totdeauna palid. Seamănă sânge. Anusul lui e o floare ce-şi pierde polenul lichid.
   Venim la reportajiul politic, făcut de un zăbăuc puţin mai mare ca o broască, şi care
— 99
POARTA NEAGRĂ
ridică spre ascultători o privire diagonală de câine corcit şi o frunte zbîrcită des. Salută ciung, trimiţându-ţi o guriţă. Degetele nu ajung să prindă ţigarea, picioarele nu se pot întinde să calce un pas întreg, broscoiul umblă în romb şi se mişcă în trapez şi unghi ascuţit. Caşicum buzele l-ar frige, gura lui se repetă în sorbituri repezi şi dese, ca în vârful unei linguriţe cu ceai fierbinte. Natura l-a făcut să ronţăie nuci si
                                   »         t
ghindă în vârful unui copac. Scrie şi ţine ţara în curent cu gândirea politică a directorului C. F. R. şi-a ajutorului de Primar.
   Seara, scoaterea ciorapilor. Unul nu-i scoate niciodată. Ciorapii şchiopului sânt cei mai ostentativi, cu toate că şchiopul e şi un mare crai, care afirmă că «nu poate fără femeie». Ciorapii lui, de două ori mai lungi ca laba piciorului, poartă petice, ca nişte continente în cleiul sudorii şi atârnă de căpătâiul patului, în vreme ce picioarele se bucură, cu noduri şi incalculabile înmuguriri, de o libertate refuzată intelectualului lor posesor. Faţa şchiopului exprimă atunci o bucurie de curmală care şi-a evacuat sîm-burele ce-o înţepa. Sânt cele mai fericite
—100 —
POARTA NEAGRĂ
momente ale vieţii sale, în care ar primi cu satisfacţie o scrisoare de dragoste, ca să o citească uscându-şi tălpile şi jucându-i pe călcâie baera jegoasă dela ismene. Când rămâne desbrăcat, ca să-şi tocmească hainele lângă ciorapi, şchiopul pare un monstru marin ieşit cu coada între picioare pe uscat. Umblă; şi e când mai înalt, când pe jumătate; dispărând şi apărând printre paturi.
   Şchiopul n’are rufe, are însă pasiuni. In afară de pasiunea sexului, patima cărţilor îl devoră, şi a măsluirii. Felul cum îşi linge degetele înainte de-a distribui popii şi aşii, echivalează cu o ejaculare din zece penise ungulate. Ochii i se strâng şi spiritul lui devine zglobiu şi turbulent, calamburul face apel la buna lui stare sufletească, mono-silabe entuziaste scapă gâtlejului, acoperit de-o coajă verzuie de bube dulci — şi câte o înjurătură. Şchiopul e proprietarul unei impertinenţe de accente şi mişcări, al unei uşurinţe de-a intra în intimitatea răscăcă-rată a jucătorilor lui, comparabilă cu indisciplina porcului. Seara, el prăjeşte, la sobă, pe o farfurie de fier, ceapă şi cârnaţi
— 101 —
POARTA NEAGRĂ
pentru mirosul delectat de fumul seului prost, al celor 15 conlocuitori.
   Grupuri de câte trei-patru inşi, atraşi prin afinităţi, se desfac din total. Pe şoptite, ei îşi împărtăşesc impresiile şi stupidităţile, izolat, şi la masă ^grupul se ceartă pe o firimitură de salam.
   Bătrânul J. face «pipi» într’o sticlă, pe care o ţine sub pat şi din când în când o bagă în plapomă cu o destoinicie exemplară. El zice duios «pi-pi», cu nevinovăţia puilor de vrabie fără fulgi şi explică pentruce între sticla lui şi sticlele de apă, din care beau oaspeţii acestei menajerii, nu se poate face confuzie nicidecum. La rigoare, continuă să explice fără răutate, bătrânul, conţinutul se poate cunoaşte după gust.
                             *
   Bătrânul are un milion avere şi-i avar ca un smochin uscat. Obişnuit să nu cheltuiască, el e rezervat şi’n consumarea articolelor gratuite. Cuvântul puţin e singurul de care face risipă. El zice: m’am plimbat puţin, mă duc să iau puţin aer ; să beau puţină apă: să citesc puţin, împrumută-mi cartea dumitale puţin. Poate că aerul sa devie exigent şi
—102 —
POARTA NEAGRĂ
apa să-i încarce conştiinţa cu o datorie pe care ar fi silit să o plătească. Milionul bătrânului s’a fătat cu încetul, îm-puiat din economii fabuloase, aliat unui mic capital moştenit. Timp de 30 de ani redactor fidel la o foaie liberală, el a trăit «de ma plume» şi tezaurizând informaţiile, articolele, într’o memorie monumentală, care ştie englezeşte, franţuzeşte şi nemţeşte, el a strâns muşuroi, alături de grămada aurului său, o întreagă cultură de Weltspiegel şi Times, fără să-şi improvizeze opiniuni personale. Venitul banilor lui s’a adăugat an cu an la capital iar călătoriile anuale şi le-a făcut pe socoteala Statului naţional-Iiberal. Bătrânul poliglot mai cunoaşte chestiunile economice, chestia ţărănească şi cântă Ia pian ca o blondă cu ochii de safir. O juvenilitate comică %cutură organele lui bine conservate. Pentrucă e scump tutunul, el fumează două-trei ţigări pe zi, frânte dintr’o singură ţigare fără carton, preferând retezarea exactă, pe care o face cu un cuţit, ca să nu piardă niciun praf, dimineaţa. A fuma mai mult, e nesănătos. Acest principiu nu se aplică ţigărilor căpătate, pe care higienis-tul le gpleşte de fum cu un sălbatec apetit.
103 —
POARTA NEAGRĂ
    Subiectul lui idilic de conversaţie consistă în cele două operaţii ce i-au fost făcute nevestei sale, în Elveţia, «din care una cezariană». Cuvântul cezarian îi împrumută par’că un prestigiu, de care-i conştient. El intră ca incident periodic în toate frazele lui. La vârsta de 70 de ani operaţia nevestei, o doamnă venerabilă cu ghete bărbăteşti, ai căreia ochi din profil poartă două perdele păroase de piele cu ciucuri, lăsate până la pleopa inferioară, e o dată comparabilă cu civilizaţia egipţiană. Ca să economisească tălpile ghetelor sale bărbăteşti, doamna vine să-şi vadă soţul o singură dată pe zi, pe la 49 între cele două mese, şi calcă încet. E poate că şi o nouă economie de mâncare. însoţită de o fetişcană rumenă, purtătoarea unui coş acoperit, în care se găsesc mai multe şervete decât alimente, ea trece solemnă ca un cal de dric mascat şi cu panaşul negru în creştetul capului. Servitoarea se plânge căprarului din coridorul hotelului, că nu se satură niciodată; Doamna e scandalizată că servitoarele mănâncă mult, o intimitate pe care o destăinuieşte zilnic soţului jignit.
    — «Vous savez, ma dame eşt pne femme
—104 —
POARTA NEAGRĂ
 tres instruite», afirmă soţul. El îi citeşte articolele sale în locul cafelei cu lapte, asupra petrolului şi a porumbului, pe care doamna le găseşte suculente — articole scrise dis de dimineaţă; căci culcându-se din motive de sănătate şi consumaţie electrică, de vreme, bătrânii sunt foarte matinali. Dacă dorm, se cheltuieşte lumina soarelui în deşert: «il faut en profiter».
    Familia nu are copii. Soţii au adoptat o nepoată, care nu se ştie încă dacă va moşteni, întrucât testamentul depus la o Bancă îşi schimbă materia anual. Soţia îşi administrează singură averea şi soţul aparte averea lui. In vederea morţii, ei s’au aranjat ca unul să moştenească pe celalt şi cu fiecare an nou, el îşi freacă palmele, electrizat de o tinereţe nouă de o zi, constatând că a mai câştigat un an.
    Bătrânul povesteşte cu plăcere, cum s’a îngrijit de mormântul lui şi al nevestei, încă de mult, şi cum a reuşit, graţie calităţii lui de «ziarist» să realizeze o economie de 7-8 mii de lei în paguba cimitirului israelit, plătind groapa în care va fi scoborit «numai» v o mie de lei, reducere folosită şi în străi-
—105 —
POARTA NEAGRĂ
nătate, întotdeauna, la tariful căilor ferate. Bilete gratuite, scrisori de recoman-daţie, omul nostru nu neglijează nimic ca să se instruiască, să vadă Roma, Parisul, Londra, Berlinul, Viena, localităţile de munte şi termale, «toujours accompagne de ma femme».
   Dimineaţa, bătrânul ziarist îsi face toaleta într’o cămaşe scurtă şi în chiloţi până la genunchi; economie: doi coţi de pânză. Câteva mişcări gimnastice — nu prea multe — şi apoi se tunde... El se tunde după cum se linge câinele, singur. O lungă experienţă i-a des-voltat pipăitul în aşa fel, încât la inspectarea cu buricul degetelor a capului, de jur împrejur, el descoperă firul care a putut creşte peste noapte mai lung şi, prinzându-1 la ceafă şi ţinându-1 cu mâna stângă pe loc, apropie cu mâna dreaptă foarfecă de punctul fixat, deschide foarfecă şi taie. Taie puţin; numai atât cât trebuieşte...
   Pentru «cucoana» lui, bătrânul are cultul Madonei, recompensat printr’o autoritate severă. Făt bătrân, spiritul lui de un ramolisment agreabil, dă târcoale de motan cu coada ridicată. Stăpâna placidă, tronează în mers
— 106 —
POARTA NEAGRĂ
şi pe scaun cu gravitatea unei divinităţi caricaturale. O parte din veneraţia soţului se datoreşte averii personale a soţiei.
   Masa lui, pe care şi-o plăteşte el, e de-o frugalitate păsărească. Laptele şi-l însoţeşte pe la orele 11 dimineaţa cu zgârieturi de brânză, din care ciupeşte, pe subt un ziar, ca să nu ispitească vecinii, cu un vârf de linguriţă. Cu mâncarea străină bătrânul intelectual e mult mai puţin indiferent. Aşa, descoperind odată depus în balconul odăii lui, la răcoare, un castron cu mezeluri ce nu-i aparţineau, cu toate că erau orele 9 dimineaţa, când nu se mănâncă toba sau cârnaţii, el a devorat lacom în câteva minute un volum de carne, ca de două kilograme. Şi când proprietarul pachetului găsindu-1 înghiţind cu frenezie, îi atrase delicat atenţia că mezelurile fuseseră ale lui, bucuria pe care a încercat-o îi alterase într’atât echilibrul, încât bătrânul ziarist, jucând o isterie convulsivă a stomacului, de vreme îndelungată nesatisfăcut, răspunse bucuros şi fericit: «Mais c’est bon, c’est delicieux».
   In capul bătrânului se petrecuse un fenomen de semnalat. El ştia că pachetul ve-
—107 —
POARTA NEAGRĂ
cinului fusese depozitat cu învoiala lui, de-cuseară, pe betonul balconului. Ştia că pachetul din stânga, foarte voluminos, separat de bunurile lui mici, aparţinea unui vecin. Nu ştia însă ce se găseşte în castronul acoperit cu pânză şi ziare. Dimineaţa, când împins de curiozitate, ridicase acoperământul, spectacolul şuncii şi al tobei provocă la el o eclipsă, o violentă obsesiune, incitată de aroma căr-nurilor afumate şi de dorinţa continuu înfrânată, de a se hrăni odată bine, şi-i prinse ochii în farfurii. Gura i se deschise maşinal, braţele lui maşinal transportară, de pe balcon pe masă, castronul întreg, în care îşi scoborî maşinal o mână crispată. El făcea un salt, involuntar uriaş, dela habitatul lui la şuncă şi tobă. Cu burta la pământ, el înghiţi ca un şarpe, toate bucăţile apetisante ale vecinului. Instinctul fu atât de puternic la acest căpcăun gentil, bine crescut şi cu o educaţie de formă excesivă, încât la sfârşit, beat de satisfacţie, economistul îşi şterse fără să-şi dea seama gura unsuroasă cu mâneca jachetei, un costum scump, de 120 de lei, făcut acum şeaisprezece ani.
   Faptul s’a petrecut ca in vis, un vis din
—108 —
POARTA NEAGRa
care, căzut apoi în amorţire şi prudenţă, bătrânul nu s’a mai trezit niciodată, cu toate aluziile crude în circulaţie zilnic prin odaie în auzul lui.
   Tot aşa, hipnotizat, besmetic de flacăra unui rug de aur şi bijuterii, omul cinstit o viaţă întreagă, sparge vitrina luxoasă şi fură.
                           *
   Noaptea, lampa din mijlocul tavanului pune o vagă sinistră gălbinare pe păreţii, vopsiţi până la înălţimea omului, cu catran. Extremităţile vastei odăi fug departe, în două nopţi interioare, în care nechiază şobolanii. Un fum greu de tutun prost şi acru de mirosul mâncărilor, amestecate, în urma căruia picioarele prizonierilor oferă un desert gratuit, urzeşte atmosfera. Unul mai gândeşte la o aventură a lui, întins pe scândurile dure ale patului, aproape să adoarmă. Orchestra sforăiturilor e în preludiu. Vioara însoţeşte basul şi câte o lovitură de trombon sau de tobă mare deşteaptă brusc pe concertist. Cineva se torturează să taie sub paltonul ce-1 înveleşte, un buştean cu un fierăstrău uriaş. Unii vorbesc în somn, altul scrâşneşte din măsele ca şi cum rumegă sâmburi. Gura unuia
—109 —
POARTA NEAGRĂ
care îşi scoate dinţii şi doarme cu gingiile goale, face un zgomot plescăitor de sugaci, căruia îi scapă ţâţa şi-i fug buzele ca să prindă bumbul din nou.
   La ferestrele de sub tavan, armate cu bare perpendiculare de fier, viscoleşte. De patru zile, sunt momente de tăcere, în care ne surprindem cu toţii ascultând talazele zăpezii, clătinate ca nişte draperii de postav peste noi. Şi fără să ne mirăm de tăcerea noastră, ne uităm unul la altul şi înţelegem că fiecare din noi se gândeşte la ai lui... E unica singurătate trebuincioasă, de care ne folosim, această pauză adâncă în zgomotul zilii. Din când în când, vocea sentinelii, smulsă din gură, de uragane, strigă sentinelii următoare, ca într’o izbucnire nestăpânită de bucurie:
   — Număruu şaaaptee biiineee!...
   Liniştite, ploşniţele, înţelese cu moartea, cu justiţia, cu puşcăria şi cu eternitatea, apar pe cearşafurile celor cu cearşafuri, ca să ospăteze. Consumatorul şuncilor vecinului le poate oferi, de noapte, un sânge mai gustos. Şi deasupra celor 15 oameni adormiţi laolaltă, nu se opreşte nici o viziune alta decât a ploşniţei suverane, stăpânitoarea
                                ) *
                         -110 -
POARTA NEAGRĂ
închisorii, şi nu apare decât umbra palidă a celor trei graţii locale: tifosul, variola şi foamea, în zăbranice grele.
   Dincolo, în firida spitalului, aşteaptă să fie ridicate mâine şapte cadavre nude, ronţăite de şobolani. *
* .
— 111 —
               HOŢUL ŞI VRABIA
   Un condamnat din rândul celor a, pe care Statul îi îmbracă în uniformă de zebră, ca să ispăşescă un temperament rău orientat şi-i hrăneşte în locuri păzite de ostaşi luaţi dela brazdă —: cu scopul unic de a-şi curăţi păduchii, de a mătura închisoarea şi odăile, în aşteptarea sfârşitului osândei, — un condamnat tânăr ţinea în mâna lui groasă un pui de vrabie, căzut dintr’o turlă a bisericii, din cuib. Pe faţa deţinutului, aplecată spre convulsiunile aripilor puiului de vrabie, se zugrăvea o milă şi o bunătate, pe lângă care surâsul suav al Gioccondei părea o murdărie. Toată fiinţa lui, concentrată ca un elan în-tr’un singur gest, se grupase în scânteile senine ale ochilor.
   N’aş putea spune cine era sufleteşte mai inocent din cei doi copii, ocnaşul şi puiul de vrabie, în momentul când i-am descoperit.
112 -
t
/
POARTA NEAGRĂ
   — Săracul! spune ocnaşul arătând biserica. A căzut din pacostea asta de casă. Se zbate şi suferă şi, căzând, uite că şi-a strâmbat şi grumazul.
   Intr’adevăr puiul de vrabie, sta răstignit în palma lui, ca un bolnav care vrea să vadă lumea din targă şi nu poate să-şi ridice capul îndeajuns. Ochii puiului, negri şi fixaţi cu tenacitate în ochii mei, nu puteau să exprime durerea cîrcelului ce-i încleştase mica făptură. Romanul acestui zburător care şi-a rupt aripa în ziua când s’a bizuit să încerce unda aerului şi a luminii cu ea, m’a emoţionat şi am rămas sub sentimentul meu de tristeţe toată ziua. M’am gândit ce am putea face puiului de vrabie, ca să i se deslege mădularele şi mi-am dat seama că nimic. Intervenţia pipăitului omenesc era impracticabil şi misterul durerii lui prea mare ca să cutezi a i-1 cerceta.
—113 —
              STOIAN DIMITROF
  Am găsit într’o celulă pe asasinul lui Mi-hăileanu. După 18 ani de muncă în ocnă, individul prezintă o figură energică şi în capul puternic o minte lucid agresivă. Scurt, rumen, cu o privire ca un sigiliu, Bulgarul macedonean pare, în costumul vărgat, de puşcăriaş, din care se impun o jiletcă cenuşie şi o cravată corect înodată, un Englez din colonii. De loc sfios, dimpotrivă concentrat ca un acid, el pare stăpânul puşcăriei şi al societăţii şi pentru fiecare categorie, condamnaţi, funcţionari, oameni politici, el are o părere izvorîtă dintr’o lungă convorbire cu sine însuş. Se supără când un gazetar îl întreabă dacă munca silnică pe viaţă echivalează cu o periodă de 25 de ani, răspunzând, căe de mirare să nu se cunoască ceeace trebuie în primul rând să intereseze un ziarist, administraţia justiţiei. *.
-114-
POARTA NEAGRĂ
   Cineva găseşte că Bulgarul are tip «lom-brozian» şi nu-şi ascunde antipatia. Dimitrof spune, cu o satisfacţie vendicativă:
   —  «Sunt victima patriei mele».
   —     Dar Statul d-tale nu face nimic pentru d-ta ? întreabă alt ziarist, care pune obişnuit la contribuţie registrul măturătorilor Primăriei, cassa sergenţilor de oraş, calitatea de agent acoperit al Siguranţei Generale şi subvenţiile de critic dramatic al teatrelor particulare. Dimitrof răspunde:
   —     Să cerşesc ţării mele ceva ? Se poate ? îmi câştig existenţa muncind: am învăţat croitoria si sunt mulţumit. Ce-mi datoreste
          >           y                    >
mie Statul bulgar? In 1913 am evadat ca să mă duc pe front să-mi apăr patria şi am fost prins: un fost lucrător al meu în atelierul central al penitenciarelor, m’a vândut: mă refugiasem în satul lui şi era aproape să trec Dunărea. Drept răsplată, după această evaziune, am fost retrimis patru ani, la salina.
   Stoian Dimitrof se joacă zâmbind cu anii, ca şi cum n’ar stăpâni numai închisoarea şi toate ocnele, dar şi vecia.
—115 —
           TREI IEZI
   Două figuri discordante şi simpatice ale puşcăriei, iezii castanii, cu spinările bălţate de o pată albă. îşi plimbă ziua întreagă printre răzoare picioarele păroase, terminate cu o spintecăturş în părul labei, şi urechile ascuţite cu vârfurile încovoiate în sus. Iezii
     9
ţipă până la scăpătatul soarelui după o mamă nevăzută, ca şi Iancu nebunul, care pe a lui a ucis-o. îngrijeşte de ei un copil condamnat, pe care iezii îl cunosc. Câteştrei dorm noaptea în sala minorilor, într’un pat, ca nişte fraţi, ca nişte gemeni, copii de capricorn, ai aceluiaş ţap vânăt, pămâtul, şi ai aceleeaşi capre, cu ugerii plini de lumină, bălana pădure pestriţă.
                                       j /
— 116 —
            VIAŢA IN OCNE
  Mărăcineanu, e un sculptor în lemn fără educaţie specială dar de o precizie manuală uimitoare, condamnat la muncă silnică pe viaţă pentru a fi manifestat trăgând în judecătorii, care-i dăduseră o pedeapsă cu mult mai mică. Acul lui de oţel taie din abanos cutii de mânuşi, tabacheri, ţigarete şi obiecte de birou, înfrumuseţate cu chenare, volute şi împletituri, întortochiate ca literele de capitol din vechile cărţi bisericeşti.
  Vinovăţia lui Mărăcineanu a rămas nedemonstrată până în ziua de azi şi singura dovadă a crimei săvârşite asupra unei bătrâne ar fi fost o cravată punctată, pe care un om oarecare, întâlnit în preajma imobilului, unde se petrecuse asasinatul, o purtă la cămaşă, identică după mărturisirea inconsistentă a unui trecător, cu cravata lui Mărăci-
— m —
POARTA NEAGRĂ
neanu. Era un timp, într’adevăr, de justiţie romantică, moştenită de curţile marţiale, când un nasture vorbea mai bine decât o minte şi o cravată putea să se lipsească de îndoială şi de psicologie. Mărăcineanu a fost atât de sigur că în cele din urmă va fi achitat, încât verdictul de osândă la câţiva ani de ocnă l-a scos din fire, şi nefericitul a tras câteva focuri în blazonul aristocratic al înaltei Curţi de Casaţie, care nu a voit să anuleze hotărîrea instanţei osânditoare.
   Sunt mii de secunde, în care un om îşi poate mărturisi isprăvile, fără greutate. Timp de o viaţă, osânditul a fost cercetat şi în somn, ca să se surprindă o similitudine de quasi-afirmare. Concentrat în individul lui, resemnat, corect în purtări şi migălos de cinstit, funcţionarii numeroaselor penitenciare prin care trecuse, aveau despre deţinutul lor convingerea integrală a nevinovăţiei, ca şi toţi ocnaşii cu care a vieţuit. Şi când un vechi puşcăriaş jură pe ceva, el nu jură zadarnic. Totuş, dubitativul se înfăţişa ca un sentiment corectiv în mintea şi a celor care-1 preţuiau mai exact: cine primeşte ideea întreagă, fără izbucnire sau fără groază, că
—118 —
POARTA NEAGRĂ
un om nevinovat expiază păcatul unui asasin
necunoscut ?
  I s’au întins toate cursele şi a fost destrămat în toate firele lui. Inocenţa lui a rămas tuturor evidentă şi toţi directorii de închisori au ţinut, pentrucă sunt Români şi pentrucă Românii sunt esenţialmente buni şi adversari ai excesului, să răscumpere povara justiţiei printr’o pomană românească. Intervenţiile pentru graţierea lui au fost nenumărate şi probabil că numai însufleţirilor în atmosfera cărora a trăit, se datoreşte optimismul fundamental al lui Mărăcineanu, mai energic decât amărăciunea lui şi tinereţea unui fizic de o putere de basm.
  Mărăcineanu a făcut 18 ani din osândă, din care 7 în sare.
  In timpul ocupaţiunii germane, el a fost graţiat de generalul Mackensen, s’a însurat, are o soţie italiancă acortă şi un copil frumos. El a gustat libertatea doi ani de zile. După retragerea armatei de ocupaţie, Mărăcineanu a fost arestat şi readus în închisoare sub acuzarea de lese-patriotism, că nu trebuia să primească graţia dela Nemţi... El fusese pus în libertate la Doftana.
—119 -
POARTA NEAGRĂ
   Se auzeau, povesteşte Mărăcineanu, împuşcăturile tot mai apropiate ale răsboiului şi soldaţii din gardă se îngrijorau că nimeni nu mai venea să-i schimbe. In urmă, soldaţii au plecat, au părăsit puşcăria gardienii, funcţionarii, o zi şi o noapte, de a rămas ocna fără pază şi deţinuţii au plecat şi ei cu traista ’n spate, câte unul,
   — Dumneata vii, Mărăcinene?,,. îl întrebau ocnaşii. Dacă rămâi, te las cu bine. Mărăcineanu sta pe loc şi nu-i venea să«filgă».
   In ocne, condamnaţii tăind în stânci se opresc uneori şi latră: hau-hau! ca nişte câini şi urlă ca lupii, de câte ori unul din ei face o glumă. In ocna veche a Doftanei, care-i un cavou, înainte de construirea «castelului», condamnaţii munceau şi dormeau în sare şi ieşiau numai de Paşti şi de Crăciun la lumina zilei, ca să-şi vadă atunci rubedeniile. Mulţi din ei au orbit.
   Un preot vizitator, scoborît într’un lătrat general al ocnaşilor, în salină, s’a rugat să fie scos, înspăimântat că a intrat în iad de viu. - Deţinuţii fumează tot ce întâlnesc, foi de cărţi, scrisorile, rogojinile. Unul îşi fuma părul, învăluit în petice de ziar.
— 120 —
POARTA NEAGRĂ
   Deţinuţii aduşi dela ocne, unde trăiesc laolaltă sau individualizaţi în celule, se tem de singurătate şi au halucinaţii. Deţinutul vede un câine cu clopoţel umblând prin celulă şi dispărând la primul semn al crucii, sau o femeie care-1 trage de picioare jos din pat; sau simte un genunchi că îl striveşte prin pătură pe piept.
   Unii au simţit genunchii Necuratului apă-sându-i, de-a rândul, pe coşul pieptului, pe coaste şi pe pântece şi s’au luptat să scape, rămânându-le între degite şi părul sălbatic de maimuţoi sau de urs al monstrului care i-a călcat.
   Intre condamnaţii Curţilor marţiale er ji un căpitan de carieră, din cavalerie, osândit pe viaţă la ocnă pentru o lipsă imperfect stabilită, din cassă, de o sumă de zece mii de lei şi câteva zeci de centime. Ofiţer bogat, el lăsase la moşie o nevastă muzicantă şi trei fetiţe de o distinsă frumuseţe. La ocnă, el a trăit în celulă cu trei bandiţi dintre cei mai autentici. Unul, cu desăvârşire bestial, povestea cum şi-a violat fetele, la intervale, aducând elogii celei mai mici, în vocabularul lui, pentru sensualitatea ei: fetiţa avea opt
— 121 —
POARTA NEAGRĂ
ani! Fostul ofiţer venindu-i să plângă şi camarazii lui de celulă observându-i tristeţea şi descurajarea, l-au ameninţat cu răn-gile de fier, dacă nu participă la veselia lor şi dacă nu rîde. Şi fostul ofiţer a rîs... Să nu insistăm nici asupra consecinţelor condamnării ofiţerului, dar în treacăt putem face însemnarea că, graţiat, şi pus în libertate, el şi-a regăsit soţia într’un balamuc, fetele prostituate pe trotuar şi moşia vândută de cămătari...
   Un miracol. Azi la ora 12 jum. Mărăcineanu, după 18 ani de temniţă, a fost pus în libertate ! A ieşit pe poartă escortat de boeri, de socialişti, de gazetari şi de o ceată de deţinuţi, specialişti în buzunare şi spargeri. E o bucurie generală, ca într’o zi frumoasă de Paşti. Graţierea şi libertatea lui Mărăcineanu coincid cu onomastica directorului Stănescu, Sf. Mihail, impresionat şi el ca de un dar. Funcţionarii, gardienii, deţinuţii, toţi fac ovaţii celui liberat, care, copleşit de fericirea ce-1 isbeşte, păşeşte strîmb, palid, concentrat în linia aspră a capului lui energic şi cu profilul de bronz.
   Peste un ceas va fi acasă lângă copilul lui,
                                    1 /
                         — 122 —
POARTA NEAGRĂ
lângă nevasta lui, o italiancă blondă, cu figura martirei Tatiana, ostenită de suferinţe şi care nu-1 aşteaptă... Mărăcineanu are numai 37 de ani şi e de o rezistenţă fizică şi morală de mare clasicism.
   La 11 şi 20 de minute nu se ştia nimic. La 11 şi jumătate intră automobilul Ministrului de justiţie, trage în curte şi din el coboară vreo 7 persoane, printre care Ministrul, procurorul general, Miclescu, un justiţiar simpatic, şi primul procuror. Directorul «dă raportul» pe cele trei trepte dela intrare şi convoiul se îndreaptă spre celula lui Mărăcineanu, celula No. 20, fostă celulă politică timp de 6 luni.
   — Mi-a purtat noroc, spune Mărăcineanu,
mulţumit că celula a putut contribui cu o
moleculă la schimbarea influentelor misteri-
                                >
oase astrale. La urma urmei, în confuziunea esenţială a inţelegerii noastre, pusă în faţa spectacolului de taine al existenţii, superstiţia are drept la un loc şi merită să fie respectată ca o credinţă.
   Reprezintanţii magistraturii n’au voit să-i dea drumul condamnatului fără o ceremonie. In curtea interioară a temnitii au fost adu-
                              y
naţi în careu toţi hoţii şi li s’a ţinut un
—123 —
POARTA NEAGRĂ
discurs în care li s’a spus că «Societatea nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui» şi citindu-li-se decretul de graţiere, intercalat în discurs, măsura Regelui le-a fost prezintată ca o recompensă a purtărilor bune ale celui graţiat.
   înspăimântat de rigorile unui destin violent şi tenace, inocenţa lui Mărăcineanu se transformase în frică de oameni şi autorităţi.
   Mărăcineanu şi-a făcut bagajele într’o legătură. Un socialist, un tipograf inteligent, izbit de o criză de entuziasm infantil, trece printre picioarele oamenilor pe scară, ca să ajungă să-l felicite, întâiul. Directorul se opreşte grav, primeşte urările de ziua lui, şi, emoţionat, îşi face un merit personal din graţierea fostului său pensionar.
   încercări de a cere graţierea lui Mărăcineanu, au fost des repetate. La fiece vizită de magistrat, cu o tenacitate, în umilinţă, împietrită, deţinutul s’a înfăţişat cu pălăria în mână la poarta interioară; povestea problemei lui juridice a fost expusă cu o regularitate devenită monotonă, reexpusă, reluată, comentată, adăogită, prescurtată, după împrejurare. De 18 ani, Mărăcineanu îşi reedi-
—124 —
POARTA NEAGRĂ
tează «chestiunea», în sute şi mii de exemplare grăite, cu o eleganţă şi acurateţă de maşină de fabricat chibrituri şi asupra lui Floratos, singurul lui comparativ în carne şi oase, Mărăcineanu nu are decât o inferioritate : că nu ştie să scrie memorii şi «motive de casare», cu care cel din urmă a mobilat arhivele tuturor instanţelor pe unde a trecut: 36 de dosare în patru ani de arest preventiv: volumul Enciclopediei.
   Unii ocnaşi pe viaţă se îndrăgostesc de femeile, de prin satele dimprejur, şi pot dobândi libertatea să se vadă cu ele prin vecinătatea ocnei. Alţii îşi dispută condamnaţii tineri, pentru tovărăşia cărora intră în luptă. Condamnatului tânăr, i se oferă avantagiile meseriei ce-o are fiecare deţinut, e luat în celulă, învăţat să meşteşugească. Sânt tovărăşii care durează ani de zile şi se sfârşesc cu divorţul... E momentul tragic, în care cel ce părăseşte căsnicia îşi împarte cu cel ce rămâne, sculele şi marfa lucrată. Un detinut a vroit să evadeze într’un sac, luat la spinare de un gardian, care-1 denunţase, după primirea preţului de vehiculare...
— 125 —
               MARIA NICHIFOR
  Pârîtă de către stăpânii ei, de furt, Olteanca Măria Nichifor, cu fire semeaţă de cucoană, a intrat în puşcărie gravidă. Fără dovezi dar din pricina presupunerii că tăcerea ei naturală de lacăt încuiat, era un început de dovadă, Măria s’a pomenit în mijlocul «secţiei femeilor» ca un mânz^într’o cireadă de bivoliţe mânjite cu nămol. Intrând, ea s’a dat un pas înapoi, strângând pumnul, ca şi cum ar fi trebuit să lovească. Domol, gardianul a împins-o în curtea cu femei şi ea s’a ferit să intre, ţinându-se pe lângă uluci, ca pe malul strâmt al unei mocirle, în care pasul trebuie făcut cu băgare de seamă.
  — Haide, apropie-te, mironosiţo! au în-demnat-o femeile profesiunii. Dacă nu ţi-a fost ruşine să furi, aici ruşinea e de prisos. Ia stai colea şi spune-ne cun^ ai făcut...
—126 —
POARTA NEAORĂ
   încolţită de herghelia muierilor din curte, aşezate la rând la curăţitul fasolelor de păs-taie, şi al cărora fizic abject se succede între hibrid incolor şi bestialitate pronunţată, Măria dete bocceaua gardiencii. In legătură, ea strânsese portul gorjan cu năframa de borangic, care-i da Duminica un aer de împărăteasă, scoborîtă dintre căprioare şi mistreţi, în ziua slugilor din Bucureşti. Şi degetele ei începură să depene boabele de fasole din păstăi, ca nişte metanii. Şi s’au deşirat toate fasolele până s’au isprăvit şi a sosit vremea verzei, a pătlăgelelor roşii, a murăturilor şi la curăţirea tuturor legumelor de iarnă Măria a luat cu inimă parte.
   —     Ai furat au ba, Mărio ? întreba careva din când în când. Stăpânii tăi s’au plâns de nişte haine.
   —     Ţoale eu? Aleagă-se praful! blestema făcându-şi cruce, Măria.
   Şi a trecut toată toamna. Şi a trecut toată iarna. In primăvara anului următor, Măria dete născare unui prunc, cel dintâi prunc născut în temniţă. Era de şapte luni închisă preventiv şi nu fusese chemată la nici o înfăţpşare. Ştirea că un fiu al omului a
— 12? —
POARTA NEAGRĂ
văzut lumina zilei în închisoare, trecu prin sufletul celor opt sute de hoţi prizonieri ai dreptăţii cu o emoţie nemai încercată. Erau între ei tâlhari temuţi, cu lanţuri de mâini şi încătuşaţi de picioare, târându-şi de ani de zile, ca nişte Prometei, sculaţi din stânca de sare şi clătinaţi în mers, povara de fier. Spărgători fioroşi, asasini, pungaşi de buzunare, escroci, zlătari şi găinari, în uniforma cu tichie şi cu tunică vărgată, toţi au simţit la venirea ciudată pe lume a unui copil fără vină, în mijlocul lor, o căldură în inimi, o toropeală surâzătoare a încruntării lor şi fiinţa lui ca un ajutor trimis de Dumnezeu.
   Botezul s’a slujit după liturghie în biserica temniţii, călugărească, şi hoţii, prezenţi în unanimitate, au dat răspunsurile la ectenii, au cântat Axionul, Sfinte Dumnezeule şi cu voci catifelate: Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pre noi. Singur preotul periferiei era un cetăţean liber, venit la biserică din oraş; restul: corul, ţârcovnicii, cititorii, canonarhii şi publicul aveau dela un an închisoare până la munca silnică pe viaţă, toate calificările pravilei penale. '
   Darurile primite de copil au fost numeroase.
— 128 —
POARTA NEAGRĂ
   El a căpătat linguri de lemn scobite la ocnă, picioare de ouă cu încondeieri arse, metanii de păr de femeie bălană, mărgele de miez de pâine, colorate cu scursoarea burlanelor de pe acoperişurile vopsite. Mitică lăutarul i-a dăruit o vioară nouă cu sunetul bun, fabricată în cinstea lui, Mărăcineanu un ţi-garet şi un sfeşnic iar un falsificator de bani, un ban de argint adevărat, agăţat cu un ciucure de mărţişor, ca să-i poarte noroc.
   Către Paşti, Măria Nichifor, care căpătase drepturi în urma îndoielilor administraţiei că ar fi putut să fie vinovată, se putea preumbla prin curtea temniţei cu pruncul la sân, ca o Madonă. Un respect îngrijorat pentru maternitatea ei, făcea cancelaria atentă şi hoţii la ivirea ei printre plantaţii, aveau o sfială care venea din instinct.
   A trecut un an şi jumătate şi ar fi putut să
     treacă o viată dacă direcţia temnitii nu căuta, * > »
pe căile lungi ale ierarhiei, să aducă aminte arhivarilor care o uitaseră, că în puşcărie se găsea o femeie nejudecată şi un copil fără mandat de arestare. Repede, de astă dată, Măria Nichifor fu citată, judecată şi, în faţa unui dosar gol, condamnată la 15 zile închi-
— 129 —
POARTA NEAGRĂ
soare. Era într’adevăr greu de pus în libertate simplă o femeie bănuită de furt. Şi, după condamnare, s’a putut afla că stăpânii îşi găsiseră boarfele furate, într’un dulap, în care, distraţi, le puseseră într’o seară de dans.
   Măria şi-a ascultat verdictul de osândă cu ochii la ţâţa din care sugea cu poftă, plescăind, un mare dolofan de băiat, cu privirea adâncă albastră — şi mulţumită că peste 15 zile va putea să-şi poarte copilul din flori, dincolo de bolţile cu broaşte şi chei grele ale puşcăriei. Intr’a şaisprezecea zi, ea îşi luă rămas bun dela hoaţe, dela hoţi, sprijini copilul cu capul pe un umăr cusut cu figuri de mătase, îşi reluă bocceaua cu năframa şi se îndreptă spre cancelarie.
   —     N’a venit încă mandatul de punere în libertate, femeie! îi zise funcţionarul. Mai stai că trebuie să vie. Măria mai stete un ceas, mai stete un prânz.
   —  N’a mai venit, cum îi spuseşi ?
   —  încă n’a venit.
   Şi mai stete o cină şi mai stete o zi şi mai stete douăsprezece zile, când copilul, care i-se îmbolnăvise, muri. In a treisprezecea zi, pruncul ieşi singur, dus de căruţa morţilor,
—130 —
POARTA NEAGRĂ
trasă de un cal, la cimitir — şi Măria rămase cu bocceaua ei şi cu darurile copilului în temniţa închisă. A cincisprezecea zi sosi şi mandatul. Ea mai fusese uitată odată.
   Pe poarta cea mare dinafară a temniţei, Măria Nichifor şovăi să iasă, palidă, neputincioasă să facă pasul de tot. Şi se opri dinaintea zidurilor cu turle de sentinele, de-asupra cărora se ridicau celelalte turle ale bisericii şi mai sus turla mare a cerului alb de toamnă. Peste drum, mai departe, se vedea cimitirul. In dreapta, în jos, scobora drumul la oraş... Capitala.
— 131
UN SOCIALIST
   Sânt pe o sală cu ziariştii, în cinci celule, cinci socialişti. Unul e croitor, natură vătămată, voce aspră de cuţit ştirbit în sticlă, ins în apogeu de stupiditate, îmbrăcat «mai bine» decât ceilalţi, după un jurnal mexican, cu pantalonii lărgindu-se ca o pâlnie pe ghete. Are ochi urduroşi, gura uscată ca o pilă şi se simte preşedintele societăţii viitoare. Pensiunea închisorii şi condamnarea politică l-au
aristrocratizat si au dat acestei calfe cu acul
                 >
şi cu maşina de călcat, un dispreţ suveran pentru tot ce-1 înconjoară. E sentenţios şi infailibil. I se cuvin toate drepturile şi şi-le reclamă. Societatea viitoare îi pare în funcţie de croitorie, cu sclavi intelectuali. Un profesor are să-i cureţe ghetele, un bancher îi va spăla ciorapii, iar un director de minister are să-i poarte sufertaşul dela depoul social la nevastă şi înapoi.
— 132 —
POARTA NEAGRĂ
   Troţchi e după părerea lui un tovarăş care lucrează la maşina de cusut, iar Lenin unul care dă croitorului aţă. Revoluţia însă i-a deşteptat sufletul şi l-a învăţat să excludă cu desăvârşire din societatea viitoare inginerii, chimiştii, pictorii, scriitorii, gramatica şi abecedarul, putregaiuri. Revoluţia va inventa ştiinţe noi şi va renunţa la cultura de pân’acum, burgheză. Istoria nu există, căci laudă isprăvile popoarelor, ale oamenilor politici şi împăraţilor; ori ce-i aia popor, de vreme ce toate popoarele sânt rude şi ce-i aia om politic şi rege, când adevărul se compune din tovarăşi? Astronomia se ocupă cu stelele şi planeţii, când proletariatul cere opt ore de lucru şi două, trei Duminici pe săptămână. Chimia serveşte la fabricarea pastelor de dinţi, a parfumelor, a pudrei şi a săpunurilor, a culorilor de zugrăvit tablouri, covoare, articole prin care stăpâneşte capitalismul. Şcolile fac burghezi, bibliotecile îi întreţin, cărţile... prea multe cărţi!... O singură carte există: «Capitalul» lui Marx, care-i însă prea gros de citit şi Bazele social-democraţiei, tradusă de tov. Gherea şi publicată într’un extras de 25 bani. Filosofie, economie, poli-
—133
POARTA NEAGRĂ
tică, finanţe, drept, istorie, religie, toate acestea s’au suprimat odată cu capitalismul. Dreptul e unul, al proletariatului, al croitorului. Religia? noi sântem atei. O să ne batem joc de Dumnezeu ca de un animal primitiv şi pe popi îi vom pune la jug şi la spălatul privăţilor social-democrate. Pentru ca să nu se redeştepte niscai apucături burgheze în societatea noastră viitoare, vom arde tot ce s’a scris şi tipărit în regimul capitalist. Căci atunci adevărul va fi unul singur, al Statului, al statului socialist. Destrăbălarea de azi cu credinţe contradictorii si obiceiuri va înceta. Va fi o credinţă tip şi un obicei model, un costum raţional şi o încălţăminte raţională. Moda, adio modă! Mi-e scârbă de varietate: într’o internaţională exactă toţi oamenii vor fi şi la fizic şi la moral, absolut la fel.
   Vom suprima, între altele, şi muzica burgheză şi teatrul burghez, care nu mai au nici un rost. Afară de imnul Internaţionalei nu văd ce-a dat muzica omenirii. Cât priveşte teatrul, întemeiat pe luptă, pe averi, pe ranguri, pe psicologii, pe conflicte, el rămâne o
amintire parşivă. Conflictele, deşi nu vor mai
                                » ) '
—184 —
POARTA NEAGRĂ
exista, se vor regula în faţa tribunalului corporaţiilor, compus dintr’un tovarăş magazioner, cu tovarăşele soţii. Cine va trage o palmă unui fost burghez va bine merita dela Internaţională, iar proletarii între dânşii nu vor şti să se ia Ia palme pentrucă sunt fraţi şi egali, şi nu vor ajunge cu degetele la obrazul tovarăşului, braţele şi mâinele lor fiind de o lungime egală.
   Croitorul meu are un drum drept de urmat şi-l parcurge iute. El mai ţine de societatea burgheză prin aceia că-1 serveşte în închisoare o slugă, că a învăţat să joace şah la închisoare, şi că-1 hrăneşte partidul, pentru care a suferit, strigând la o întrunire: «Trăiască revoluţia socială» şi atât.
   Croitorul e croitor. Un guvern, a ştiut să facă însă dintr’o calfă un reformator, a identificat creierul lui idiot cu o ideie, la izbânda căreia lucrează inteligenţe alese, con-damnându-1 la şapte ani de muncă silnică în calitate de socialist.
—135
             PĂDUCHII POETULUI
   Suavul poet al braţelor întinse din în* tuneric la lumină pentru culegerea buchetelor impalpabile de rouă şi zăpadă selenară ; cântăreţul tuturor corindoanelor, al vălurilor delicate, pe cari le desfăşoară azurul; sufletul de rubin şi ametist purta întotdeauna o neagră pomadă, sub unghiile voluminoase, câteva luni o cămaşe, dormea întotdeauna şi luni întregi îmbrăcat, încălţat cu aceeaş pereche de ghete şi cu aceiaşi ciorapi. întotdeauna fiinţa lui exala un miros tare de lături cu ardei şi-ţi închipuiai cu groază regiunea lui anală, ca un peisaj deranjat în unda lui cleioasă, de mişcările profunde ale mormolocilor misterioşi, întotdeauna dinţii lui au fost negri ca abanosul, cu rădăcinile sempitern îngropate în mâzga groasă, şi verde ca un mucigai, a
—136 -
POARTA NEAGRĂ
fostelor alimente, măcinate cu câţiva ani înainte. Camaţiunea de ivoriu a poetului gingaş al ceţii şi al capelurilor lui Watteau şi Fragonard întotdeauna a puţit a hoit şi a saci cu viermi. Pantalonii lui au atârnat întotdeauna în noroi, rupţi pe margini ca o ţoală: lăbărţaţi din fese ca o traistă. Şi s’a remarcat cu oroare fructul abundent al pântecului, constipat de lene câte două săptămâni, deşertat în calâpuri compacte de câte 10 kgr. câte cinci şi şase calâpuri în porcelanul latrinii. Erau ca nişte masse mari de smochine pietrificate, cărămizii, fără forma clasică, lenitivă; căzute ca dintr’o gaură de cuptor şi din sfincterul rupt. Intre tovarăşii de promiscuitate, tovărăşia merge până la latrină. Toate acestea au fost întotdeauna şi mai toată lumea care a cunoscut această privighetoare nocturnă a artei poetice şi pe acest bijutier de acurateţi cristaline, le cunoaşte. Dar poetul, să aibă păduchi, nimeni n’ar fi cutezat să afirme.
   Fuseseră, este drept, bănuielile din iarna trecută, când confraţii aceluiaş dormitor evitau patul lui, o saltea grasă, acoperită cu o pătură pătată, ca nişte drumeţi cari
— 137 —
POARTA NEAGRĂ
nu vor să se odihnească în mămăliga unei balegi ospitaliere. Se şoptea # că poetul se scarpină ’n sân, se scarpină ’n cap, şi colegii se fereau de sânii şi de capul lui frumos, îmbrăcat cu plete splendide.
   Directorul a chemat în cancelarie trei camarazi şi le-a ţinut următoarea cuvântare:
   — Domnilor, mă vedeţi sfios în faţa d-voa-stră, dar dacă v’am rugat să veniţi aci, este ca să vă fac atenţi asupra halului de murdărie în care se găseşte unul din colegii d-voastră. E vorba de d-1 Coleg care-i plin de păduchi şi care a umplut de păduchi pe... servitorul dela celule. I s’a căutat în pat şi în pat s’au găsit păduchi. Ca să-mi evit neplăcerea de a comunica direct colegului d-voastră, — Directorul apăsa drăceşte pe acest cuvânt de «coleg»— că trebuie să se spele şi, ca să nu se nască vreo susceptibilitate profesională la d-voastră, din faptul că-1 chem la respectarea regulamentului, care în lipsa unei concepţii personale în materie de curăţenie interzice păduchii, vă rog pe dv. să interveniţi ca d-1 Coleg să ia o baie, să-şi trimită aşternutul la etuvă', să-şi cureţe celula. Ii pot da rufe noui, aşternut
-138 —
                                                                                                                                                         ) t
POARTA NEAGRĂ
nou, pătură nouă şi, dacă nu are — după câte văd — şi haine noui.
   Când i s’au transmis dorinţele directoru-
                                f
Iui, poetul s’a supărat pe colegi, ca pe nişte instigatori. Dar cum la dorinţele directorului s’au adăugat recomandaţiile lor, foarte exprese şi ameninţătoare, poetul de safir, de azur şi de argintul lunii s’a supus. Câţiva gardieni i-au transportat păduchii la baie şi la etuvă.
   Poetul s’a întors dela etuvă întinerit cu 10 ani: tocmai timpul de când trupul lui nu se mai spălase.
—189 —
               MARIN GUREŞOIU
  De câteva zile, camaradul bolnav doarme în celulă singur, fără supravegherea servitorului, un băetandru achitat de Curtea cu Juraţi. Crizele lui pot izbucni în mijlocul nopţii, lipsite de asistenţa altei puteri decât a lacătului exterior dela uşă. Lampa cu petrol stă toată noaptea aprinsă, deasupra patului bolnavului, iar vecinul lui, de care îl despart numai scândurile cu intervale luminoase ale unui dreptungbiu în zid, fost vreodată un leagăn de uşă, se teme de singurătatea vecinului şi de pericolul unui incendiu.
  Marin Gureşoiu a fost convins să doarmă la el lângă sobă, la căldură bună. El a primit propunerea cu bucurie. Şi-a luat păturile subsuoară şi, escortat de patru camarazi, s’a îndreptat prin întunericul curţii
                              ) t
-140 -
POARTA NEAGRĂ
către odăi. Pe drum, Gureşoiu a fost instruit pentru eventualitatea unei crize. El avu atunci o dezamăgire, făcută să înţeleagă cu. atât mai puţin cu cât concepea boala mai greu. Se opri prin întuneric şi întoarse capul către gazda lui de peste noapte, pe care o vedea aparent sănătoasă. Ideia că e bolnav de un beteşug curios, cu întoarcerea ochilor pe alb, cu bolborosiri şi inconştienţă, îl mira mai întâiu, apoi puse stăpânire pe creerul lui. Din momentul acesta bolnavul îi apăru în continuă criză. Ajungând la uşa lui, Gureşoiu, ţăran din Ylaşca, îndesat ca un brotac şi purtând un cap ridicol, urît şi amuzant, ca de pui de câine, pe mutra căruia se desinează strânsă şi diformată prin concentrare, caracteristicile viitoare ale dulăilor ciobăneşti, avu o ezitare neremarcată exact. Tocmai i se spunea:
   — Dacă vezi că-i vine rău, nu te speria, întoarce-te cu spatele la el.
   Acest îndemn sfârşi prin a înmuia cu totul echilibrul lui Gureşoiu, care se simţi clătinat, la fizic şi la moral. Gura lui de plugar mut, se fortificase într’o tăcere dură. Ochii i se încruntaseră, subt fruntea lui mică,
-141 -
POARTA NEAGRĂ
turtită pe linia părului tuns cu maşina. Nu îndrăsnea să-şi arate nici frica, nici curiozitatea de a se lămuri asupra răului descris, şi intră cu bolnavul în odaie. Lacătul fu închis definitiv cu cheia gardianului, în belciugele uşii.
   —  Noapte bună, Marin Gureşoiu!
   —     Sărut mâna! bombăni el, cu un accent de înjurătură.
   De-acum Gureşoiu ştia că va rămâne până a doua zi între patru ochi cu bolnavul, şi din spusele generale pricepuse rău, că în timpul nopţii se va întâmpla neapărat fenomenul inexplicabil, pe care căuta să şi-l imagineze. Se întreba cum va fi ? o luptă cu el, o muncă lungă şi silită, o spargere de lucruri prin odaie? Nu ştia. Agitat de această problemă gravă, Gureşoiu, îşi aşternu fără inimă păturile lângă sobă, cuprins de o sudoare rece şi îşi urmări tovarăşul de odaie cu o atenţie minuţioasă. Acesta îşi desveli patul cu linişte, se desbrăcă şi vrând să-şi facă toaleta, îi spuse lui Gureşoiu, terorizat:
   —     Tu întoarce-te cu spatele, că vreau să mă spăl...
   Gureşoiu nu mai auzise că un om se
                                  i t
— 142 —
POARTA NEAGRĂ
spală când se culcă şi crezu că începe criza. El n’avu decât puterea să-l întrebe pe cel ce se pregătea de spălat, cu lacrimile în ochi:
  — Domnule, sărut mâna, nu-mi dai voie, te rog, să fac o ţigare?
  Tremurându-i degetele, Gureşoiu răsuci tutun într’o foiţă, cu ochii mai mult la bolnav, decât la degetele lui paralizate în tabachere şi, gata să urle, îndată ce va fi sigur că a început criza. Oftând adânc, el trase din ţigare suspine mari de fum, în vreme ce îşi imagina că se petrec, în spatele lui întors, scenele unei formidabile nebunii.
  Sgomotul apei din lighean îl sperie, şi toată pielea lui îngheţă brobonată. Pocnetul săpunului alunecat pe scânduri, i se păru odată ca o detunătură de puşcă şi a doua oară ca unghiile unui ţap ce s’ar fi pus să sară prin odaie. In tăcerea de după baie, trecură prin capul lui Gureşoiu toate nălucile câte se puteau singure naşte, din împreunarea variată a întunericului cu lumina şi mintea lui înţelese că e la mijloc o diavolie înspăimântătoare;
  Dar Gureşoiu şedea aşa cu faţa la părete şi nu avu nici curajul să-şi arunce
—143 —
POARTA NEAGRĂ
mucul de ţigare ce-i sfârîi pe buze şi pe care-1 sugrumă între degete, păstrându-1 frecat în palma închisă, ca o muscă.
   Un sgomot nou. Râcâiau par’că picioarele patului podeaua. Gazda se culcase. O ghiaţă nouă se coji pe spinarea lui Gureşoiu. Apoi auzi foile unei cărţi răsucindu-se şi după o altă pauză, îşi auzi vocea lui răguşită, ca venind dinlăuntru! sobii, îndrăsnind să întrebe :
   — Pot să mă întorc, sărut mâna ?
   Distrat de lectură şi uitând de noul său musafir, patronul nu auzi întrebarea. O tăcere de cavou se instală în odaie, în care inima lui Gureşoiu bătea ca un clopot. Atunci, el îşi făcu proiectul să se întoarcă, şi îşi împărţi proiectul în mai multe părţi: va scoate întâiu o mână pa care şi-o strivea sub şale, apoi, încet, un picior amorţit, apoi va sgârci piciorul ca să se ridice şi numai după ce se va fi sculat pe vine va executa ultima parte din proiect, întorcându-şi capul, ca să vadă. I se părea că boierul stă mut în spatele lui, gata să-l pocnească ’n cap cu un lemn, pe care-1 ţinea, pe semne, ridicat: asta e criza. Şi se vârî repede până
                               ) *
—144 —
                    POARTA NEAGRĂ
la frunte sub pătură, ca un puiu sub cloşca lui. Şi mai stete aşa câtva timp şi iar îşi amărunţi proiectul.
   Când isbuti să se scoale pe vine, răzimat de soba caldă, Gureşoiu găsi pe cititor culcat în dosul unei cărţi în care se aprofun-dase şi-l privi o secundă, pitit în problema lui. Punctele cari continuau să tulbure mintea lui Gureşoiu, erau îndeosebi două: cum se arată boala gazdei şi când începe criza; a început şi bolnavul se găseşte în plină aiureală sau va începe mai târziu ? Şi dacă a început ? când a început şi ce fel de momente vor urma de aci înainte? Spiritul lui Gureşoiu se găsea nepregătit la complicaţiile neprevăzute ce trebuiau să aibă loc şi simţurile falsificate de fantezie erau halucinate.
   Mişcarea unui picior ce-i amorţise trezi pe cititor din lectură şi-l făcu să-şi scoată pieziş o parte a obrazului din carte.
   Era ceasul deciziv. Gureşoiu, fără să-l slăbească din ochi şi ţintind singurul ochi ce se vedea al boierului, se întări din toate mădularele si îsi dete drumul în sus; frecân-du-şi spinarea de sobă. Privirea lui exprima
— 145
POARTA NEAGRĂ
teroarea uriaşe a unui iepure încolţit. Gu-
reşoiu ar fi voit să se deschidă soba ca să
fugă deandaratele pe coş. Ochiul fix al celui
din pat, împăienjenit de imaginile paginii
pe care o citea, contempla fără să vadă,
orientat către Gureşoiu. Acesta pipăi pe la
spate rezistenţa uşii, din părete. De sigur
că acum criza începuse şi el se putea aştepta
la cele mai monstruoase forme ale boalei, pe
care nu voia să le cunoască, neputincios, ca
un copil care-şi mărturiseşte înfrângerea prin
lacrimi. Gureşoiu începu să plângă şi să se
roage, inconştient de zădărnicia rugăminţii
lui. Lacătul uşii fusese încuiat de temnicer >
de două ceasuri.
   —     Lăsaţi-mă, sărut mâna, să-l chem pe Oancea! zise Gureşoiu.
   —     Ai înebunit mă, Marine ? întrebă stăpânul.
   —     Mi-e frică, sărut mâna. Lăsaţi-mă să-l chem pe Oancea că n’o să-mi mai fie frică.
   —   Ce Oancea, mă ?
   In loc să răspundă, Gureşoiu deschizân-du-şi ochii şi mai tare, amuţi cu gura căscată şi un leşin îi moleşi picioarele. S’ar
fi zis că fiinţa lui se desumfla ca un balon * ^
— 14fi —
POARTA NEAGRĂ
care se strânge, aşa se cocoloşi deodată în colţul sobii, stupefiat. Buzele lui voiră să articuleze ceva, oprite de înec. Bolnavul dăduse cartea la o parte şi îşi arătase toată figura. Gureşoiu nu-1 mai recunoştea. Va să zică, boala consista în transformarea omului într’alt om, un om necunoscut, cu care el nu se mai putea înţelege. Va să zică, atacul bolii însemna strămutarea în trupuri noui a bolnavului şi metamorfozarea lui dealungul nopţii va fi infinită. Mereu se va culca în pat unul, ca să se ridice din aşternut un altul. Această magie sinistră îi apăru în toată fantastica ei putere, atunci când boierul înţelegând spaima servitorului, isbucni înţr’un mare hohot de râs. Râsul lui îi păru atât de hidos, încât Gureşoiu, disperat şi pe jumătate nebun, se vârî sub pătură, singurul lui refugiu, şi dispăru cu iuţeala unui şobolan, zguduit de gemetele unui plâns, deslănţuit ca o cataractă.
  Cochet, cu toate crizele lui, manifestate odată pe lună, bolnavul obişnuia ca, la culcare, să-şi puie, în toate serile, mustăţile într’un bandaj agăţat de urechi.
— 147 —
A L F O N S O
   Alfonso, deţinut politic, s’a făcut culpabil de fapt, prin nimic alta decât prin temperamentul lui de îngâmfată impertinenţă, amestecată cu o mare laşitate. El se umflă şi îngălbeneşte în aceeaş secundă, plânge şi scrâsneste din măsele, ameninţă si cere ier-tare.
                 /
   Ordonanţa de dare în judecată îl arată tocmai pe el, cel chemat la o situaţie socială şi politică, pregătită încă din scutece şi oala de noapte cu blazon, «nedemn şi slugarnic, cu spinarea veşnic încovoiată». Procurorul a avut, fără să-şi dea seama, o expresie croită pe măsură. Pentru ce un necunoscut, martor în proces face cu mâna pe cruce depoziţia, care nu eră de cadrul procesului, că l-a văzut repezindu-se din pragul unui teatru strălucit de becuri electrice, ca să deschidă uşa unui
— 148 —
POARTA NEAGRĂ
cupeu cu autorităţi? Pentru ce tocmai Ia acuzat o asemenea mărturie stranie, pare adevărată ?
   Personagiul a fost achitat pentru aceleaşi motive, răsturnate, pentru care alţii au fost osândiţi.
   După achitare, Alfonso a dat o reprezin-taţie de triumf. A luat un automobil şi a parcurs singur pe canapeaua maşinei, calea Victoriei toată, distribuind saluturi inutile, provocând luarea aminte a trecătorilor şic, gesticulând, demonstrând:
   — Eram nevinovat! Uitaţi-vă la mine! Sunt Alfonso!
   Entuziasmul lui Alfonso a indispus şi pe
indiferenţi.
          $
   Jubileul a durat dela Poştă la Şosea şi înapoi, neîmpărtăşit. O sângeroasă umilinţă pentru orgoliul autorului. El înţelege să se umilească singur, socotindu-şi bucuriile şi expansiunile ca o probă de artă politică în conduita vieţii, însă în patru ochi.
   El înţelege să-şi silească muma, o mumă excepţională şi o nefericită bătrână — să urce scara Doamnelor de onoare, ca să i se închidă uşa de un fecior tot atât de trufaş
- —149 —
POARTA NEAGRĂ
ca şi propriul ei fiu. El înţelege să joace o scenă de dramă şi de descurajare intensă în faţa bătrânei, pentru ca această biată femeie, indirect determinată de ticălosul cabotin ce-i posedă ca un duh necurat copilul, să-i aducă 500 de lei într’un plic. înţelege să cadă în genunchi, când intră în odaia lui procurorul ca să-l întrebe de sănătate. El înţelege să sugereze foarte lăturalnic îndureratei mame preocuparea constantă de a nu lipsi din colţul străzii la nici o ieşire din şedinţele consiliului de răsboiu, a prezidentului, penibil impresionat de această insistenţă. El ţine ca din gura familiei Curtea să afle de câte două ori pe zi că genialul ei produs nu va fi condamnat.
   Şi, pezevenchiul, câtă furie factice deslăn-ţueşte, când bietei mume, neatentă la menajamentele pe care şi le prepară singur fiul, îi scapă mărturisirea suspinată a unui demers nedemn, a unui gest ruşinos, a unei cereri ce trebuia să izbutească dacă putea să fie formulată.
   Mama lui, e ceeace-i calul flămând şi ostenit sub biciul căruţaşului beat, regele animalelor; e fiinţa lui de tortură, aceea care-i
— 150 -
POARTA NEAGRĂ
ştie viaţa, căreia nu-i poate nimic ascunde şi căreia totul îi poate fi cerut confidenţial; să se târască, să fie dispreţuită, să sângere pentru el. Câte mişelii se petrec între acest copil, disperat de faţadă şi de glorie, şi muma lui, se zăreşte când surprinzi colţul de perdea ridicat. O lacrimă e ştearsă ca o greşală în momentul când ai intrat prea repede în mijlocul actului, o privire în timpul convorbirii, ridicată cu o muţenie patetică şi moartă către ceruri, un oftat în punctul psicologic al unei fraze.
   Ea îl iubeşte cu o pasiune, pe care el o ştie în stare de crimă. E fiul adorat, licheaua strălucită a pântecului ei. Eforturile ei în tot timpul deţinerii şi procesului — luni de zilnică trudă, de intervenţii — păreau drumul Maratonului, la capătul căruia, eroina, ajunsă ca un cadavru, pe care singură ţinta finală îl mai ţinea în picioare, erai sigur că se rostogoleşte inanimată. Iată o femeie, care şi-ar fi câştigat veşnica odihnă glorios.
   Alfonso, trăeşte cu o femeie cu buzele groase. In faţa mumei lui, care suportă falsul menaj, ca o renunţare mai mult în folosul
                       — 161 —
POARTA NEAGRĂ
tiraniei fiului teribil şi adorat, ei se rostogolesc ca doi porci în pat, în patul odăii rechiziţionate de autorităţi pentru deţinuţii lor. Acolo trăiesc cei doi porumbei toată ziua, toată noaptea, columba stând în pat şi cerând farfuria cu cârnati, columbul fumând ţigările şi aruncând mucurile pe jos. Dar Alfonso se aţâţă şi se simte ofensat când hotelierul îi aduce aminte că e prizonier. Atunci el se dedă unui scandal înfiorător. Orgoliul micşorat de luni de zile în promiscuităţi ruşinoase, se răsbună şi răsbunarea lui Alfonso e sgomotoasă.
  O slăbiciune surprinsă determină la Alfonso o prăbuşire, de care se apără vociferând, îndată ce sunt mai mulţi spectatori de faţă. In prezenţa unuia singur, care face o aluzie oblică şi sigură, Alfonso abdică, arătând ce poate mistui el alături de un om căruia îi da-toreşte vreuna din spetezele faţadei sale.
   El s’a născut cabotin şi parazit. Cu o na-turaleţă perfectă, mănâncă la masa tuturora şi cere să fie servit. Joacă pentru ca să câştige parale şi calculează ce a câştigat. Trăieşte cn femeile de moravuri, fără să dis-puie de bani şi mai ales cu moravurile fe-
                                 , > '
                         — 152 —
POARTA NEAGRĂ
meilor; şi intrând în linia lui sufletească să nu se supere dacă e înşelat, el glumeşte.
   Alfonso deţine monopolul tuturor informaţiilor şi relaţiilor. O veste adusă pe altă cale decât canalul lui, îl aruncă în agonie morală; el se crede atacat, învins şi desfiinţat — şi, evident ştirile străine nu pot să fie adevărate. Lui totdeauna lumea îi eră închipuit favorabilă, cu el fenomenul vieţii se petrecea excepţional. Şi avea veşti pentru gura mare şi informaţii pentru şoptit la ureche, pe care le debită individual tuturor. Câte o ştire sau observaţie te privea personal, ţi-o încredinţa ceremonios: 6 intrigă, o porcărie.
   Indiscret ca o muscă, Alfonso se îmbolnăvea când doi camarazi găseau oportun să vorbească la o parte. Ochii lui se rotunjeau de invidie; nările i se umflau. Scos din fire, te aşteptă singur şi, nehun, te întrebă brusc:
   — Ce ţi-a spus Ipnescu? Spune drept.
   Perplexitate. Răspunsul potrivit la această injoncţiune îl ruşină cumplit şi Alfonso su-fereâ ca o insectă străpunsă şi fixată cu ac, în jurul căruia îi înnoată picioarele. Eră cu neputinţă ca Alfonso să bănuie că se poate
—153 —
POARTA NEAGRĂ
vorbi fără el, altfel decât împotriva lui. El se credea făcând parte din 'toate cuvintele, ca aerul, şi se muncea să reducă toate convorbirile la stricta lui individualitate, să izoleze pe camarazi, să-i puie să joace într’o intrigă vastă, ca nişte mosoare, depărtate, ce s’ar depănă pentru îngroşarea unui singur fir. Ii eră ciudă că-ţi mângâiai câinele, că te întreţineai într’un colt de odaie cu nevasta, fără participarea lui.
   Ceeace compensează această natură e o facilitate de hazuri, un torent de gium-buşuri, un talent reproductiv sensaţio-nal. Seara, Alfonso, imită cu brio pe unul din camarazi sau vorbeâ ca Maiorescu, ca I. Lahovary, ca Alex. Marghiloman. Acest băiat, înzestrat cu toate resursele pentru a distrâ o societate continuă şi numeroasă, e totuş tuturor antipatic. Figurile de teatru care operează şi pun în mare ilaritate o întreagă adunare se sfărâmă lesne, la o mişcare a sufletului, care trece prin splendidul decor al verbiajului ca o gânganie murdară.
   Alfonso nu-şi poate menţine în opinia celui care împărtăşeşte viaţa cu el, o fizionomie stabilă; dela o zi la alta, impresia nu durează,
                                  1 '
— 154
POARTA NEAGRĂ
nu se suprapune în sensul ei propriu. Broderiile lui dispar dela o cusătură la alta. Ai sensaţia că umbli pe un teren de făină. Ii făgădueşti ceva şi e primul om care îţi înlesneşte obiecţiunea:
   — Trebuie într’adevăr să mă ţin de cuvânt? Probabil că nu.
   I se aduc lui Alfonso acuzaţii publice de felul acesta: a insultat armata, a insultat pe Rege, a calomniat pe Regina. Nu-i acuzat de o critică adăpostită de o judecată, de o idee. Nu! Se zice: Alfonso a insultat pe Regină. Şi cine zice, ştie cum ar fi putut Alfonso să o insulte. Din lichelism, din nevoia de a se arătă spiritual, din pricina unei trăncăneli uşoare.
   Alfonso dovedeşte că nu a insultat armata, nici ţara, nici Coroana. Aduce documente din care se vede că el nu a fost atât de vinovat cum s’a spus. Ce-are aface ! nu-1 crede nimeni, enervează genul lui, nu culpa lui. Nu gluma supără, dar sentimentul că gluma e a lui. Un martor a afirmat că Alfonso e capabil de «orice», fără dreptate materială, dar cu o justificare intenţională minunată, fără să fi fost întrebat asupra capacităţilor morale ale
— 155 —
POARTA NEAGRĂ
acuzatului. A fost o izbucnire naturală. Şi nu seriozitatea atrage pe oameni. Nu! dar sentimentul că un om anume poate într’o împrejurare dată să fie concordant cu exigenţele ei.
   Alfonso e un nenorocit. Tezaure de scântei ies pe coşul lui şi totuş crezi că focul lui nu arde şi coşul lui scoate fum fără vatră. Elnu-şi va schimbă niciodată situaţia, căreia îi e predestinat, de a amuză, pe secundar, lăsând în urmă un depozit de plictis gros.
* /
t
156
         DEGETUL
   In camionul automobil s’a petrecut un accident. Un gardian era transportat dela gară la penitenciar. Stând în picioare, rezimat în interiorul camionului, gardianul fuma privind cerul albastru. Verigheta însă, dela mână, i se agăţă de maşină, prinsă în-tr’un interval de scânduri, îi fu zmucită brusc şi părăsi degetul, desbrăcat şi de carne ca de o teacă. Degetul rămase în verighetă şi verigheta în automobil. Leşinat, gardianul e dus din drum la spital.
   Istorisind accidentul şi dând amănuntul că scheletul degetului a rămas intact, şoferul scoase din buzunar un petic de hârtie în care eră înfăşurat un deget cu verighetă. Asistenţii impresionaţi au întors capul. Unii sunt palizi, alţii scuipă. Aspectul unui deget al cărui os s’a descălţat de carne cu
—157 —
POARTA NEAGRĂ
violenţă, enervează şi doare într’adevăr, iar ideea că obiectul accidentului poate fi purtat în buzunarul dela jiletcă, înfăşurat în hârtie de ziar, e stranie si macabră. Trebuie adaus, pentru obţinerea efectului, şoferul, un om bătrân şi slab, neras de câteva zile, cu ochii cenuşii, cu straele murdare, liniştit în manipularea corpului delict; ca şi cum ar fi explicat, desfăşurând şi înfăşurând la loc îmbrăcămintea moartă a unui deget viu, purtat în buzunarul de la ceasornic, modelul nou al unui şurub cumpărat pentru garaj.
                                                      t
/
-158 —
            GREVĂ DE OCNAŞI
                          9
   Doi oameni expediaţi aci din Ocnele Mari, ca şefi de revoltă, ca de-aci să fie trimişi în pedeapsă disciplinară de trei luni la Doftana, s’au baricadat într’o celulă şi refuză să iasă. Doftana e o închisoare celulară, cu celulele zidite în sare şi de unde, după câteva luni, im condamnat nu mai poate ieşi decât cu picioarele înainte.
   Se apropie ora de plecare. Ofiţerul aduce garda şi cere telefonic avizul comandantului de corp, care-i răspunde prin vocea generalului comandant să se puie la ordinele direcţiei. In faţa gangului interior al temniţei armata pare adunată pentru asediul unei fortăreţe. Soseşte din oraş directorul, cu pălăria tare. Exerciţiul funcţiunii într’un moment atâta de grav îi cere autoritate şi directorul trimite să i se aducă şapca neagră cu tresele de aur, pe care o pune cu ceremo-
— 159 —
POARTA NEAGRĂ
nialul de gesturi şi atitudini al unui prelat. Figura lui exprimă o energie gata să izbucnească. După un moment de tăcere, la care asistă ziariştii, socialiştii şi soldaţii, recules directorul rosteşte, dând comanda şi cuvântul istoric:
   —   Morţi sau vii trebuie să iasă!
   Simte că-i lipsesc prestigiului său un cal
arab şi un steag de mătase albastră cu albine de aur — dar neavând nici armăsar, nici drapel, înaintează la atac, dând năvală pe jos.
   Ce s’a petrecut în temniţă? Hoţii ridicaţi pe gardurile căzărmilor respective, au huiduit pe director. Un zgomot de lanţuri se apropie; camionul automobil care va transporta pe cei doi ocnaşi, trage în faţa gangului. Iese directorul victorios, care adresează parola:
   —   Vă rog, domnilor retrageţi-vă.
   Dar socialiştii Diaconescu si Himson au
                >                 t
fost prinşi în temniţa interioară şi trântiţi la gherlă pentru a fi instigat pe ocnaşi să refuze de a părăsi închisoarea. Gherla va dură 25 de zile, dictată dela Direcţia Generală, şi ea coincide cu ziua în care primii deputaţi socialişti intră, aleşi fără candidatură, în Parlamentul românesc.
                                    ■} /
160 —
              UN PROIECT DE ZIAR
   Floratos expune «planul financiar» al unui proiect de ziar, care consistă în a câştigă cât mai mulţi cititori, pierzând cât mai multe parale.
   Să-i dăm cuvântul în materie de specialitate:
   —     Fiecare exemplar al tuturor nunpterelor va purtă un bon. Sunt 365 de numere pe an ?
   —   Desigur, şi din când în când chiar 366.
   —     Perfect. Acum: Plăteşte cititorul 25 de bani de foaie?
   —     Certamente, preţul foilor fiind acum 25 de bani.
   —   Mă urmăreşti cu atenţie, nu este aşă?
   —   Cu cea mai încordată atenţie.
   —   Ei bine, la finele anului, cititorul îmi
aduce 365 de bonuri, şi-i restitui de 365 de
ori câte 25 de bani, adică tocmai atât cât a 7 \
— 161 —
POARTA NEAGRĂ
plătit el ziarul, plus 5% dobândă — în total 97 de lei. Iată combinaţia!
                          f
   Floratos a înebunit. Geniul lui financiar a descoperit tocmai nasturele de încheiat pantalonii.
   —     Vezi dumneata, domnule Floratos, preţul unui abonament e astăzi de 60 de lei anual, iar dumneata ca administrator, vinzi cu 17 bani foaia pe care peste un an vei plăti-o 25,ceeace nu înţeleg de fel, dar ceeace nu mai înţeleg absolut de fel, este că mai plăteşti şi o «dobândă». Eu găsesc mult mai comod şi mult mai odihnitor să nu scoţi nici un ziar. Pune# un redactor în balconul hotelului Continental şi roagă-1 să arunce pe fereastră câte un milion de lei în ziuB de Paşti. Vei avea mângâierea că ai făcut ca şi cum ai fi scos şi un număr în culori.
   Dacă ăsta ţi-e proiectul financiar, o să-mi dai voie să te felicit cu rezervă.
   —     Bine, dar e admirabil! răspunse totuş Floratos.
   Atunci s’a propus un ziar în 48 până la 120 de pagini cartonat zilnic cu marochin flexibil, purtând pe cotor numele incrustat cu aur al cumpărătorului. Acesta va fi obligat
                                : 'I '
— 162 —
POARTA NEAGRĂ
să plătească chioş carului preţul ziarului în-tr’o monedă de 25 de hani, la care va primi un rest de 1,40 plus o păreche de ghete. Iarna ghetele vor fi ambalate într’o pereche de şoşoni sau galoşi ruseşti.
   Cine va adună primăvara la redacţie zece perechi de şoşoni tociţi, va primi o vilă la Sinaia cu mobilierul complet şi menajeră tânără plătită pe 12 ani.
   Cu acest proiect tirajul ziarului va creşte sigur şi va depăşi tot ce se poate închipui. Toată chestiunea este să ştii cu câteva zile mai înainte, numele cititorilor care vor cumpără succesiv gazete, ca să le fie imprimat cu aur pe scoarţele de marochin flexibil.
   Ca să câştige averi fabuloase, omul devine inventiv.
              -163 -u*
                 PETRE GATUI
  A murit în spitalul penitenciarului ţăranul Petre Gatui după un efort de energie remarcabil: 14 zile de post integral, fără pâine şi fără apă.
  Registrul închisorii cuprinde următoarele date:
  «Născut în Sofia—Bulgaria. Etate: 58 ani, căsătorit, soţia în viaţă împreună cu 7 copii. Domiciliaţi în judeţul Ilfov, comuna Grădinari. Părinţi: Ilie şi Ileana, morţi. De naţionalitate bulgar, supus român. Decedat în spitalul închisorii Văcăreşti pe ziua de 9Maiul919, ora 13,30 de melancolie».
  Melancolia defunctului s’a manifestat din momentul depunerii lui. A şasea zi s’a raportat spitalului că un om dela rezervă îşi dă pâinea de pomană şi refuză să se hrănească. Spitalul a căutat să se convingă:
164 —
POARTA NEAGRĂ
  —   Am auzit că nu vrei să mănânci.
  —     Nu vreau să mănânc; de ce m’aţi închis iar?
  —   Când ai mai fost închis ?
  —     Un an şi jumătate înaintea răsboiului am stat în arest preventiv şi nemţii m’au pus în libertate.
  —   Ce-ai făcut ?
  —   îmi omorîsem soacra, care mă supăra.
  —     Dacă nu mănânci, dacă nu bei, ai să cazi la pat şi ai să mori.
  —   Atât aştept şi eu.
  —     In ultimele lui zile, povesteşte agentul sanitar Rădulescu, care l-a studiat până ce şi-a dat duhul, Petre Gatui puţea îngrozitor... Ştiţi. . . maţele alea fără sucuri, stomacul ăla care se usca, explica ştiinţificeşte agentul sanitar, gesticulând ca un fiziolog şi silin-du-se să se facă înţeles ca un savant vulgarizator.
—165 —
            PROCESUL ZIARIŞTILOR
   Un epizod caracteristic a fost instituit în procesul ziariştilor de advocatul «Ştefan An-tim», un nume derivat din Wexler. E un om inteligent şi cinic, negricios ca un ţigan, cu gura umflată subt o mustaţă ţepoasă, tunsă şi rară ca o perie de unghii, uzată la lustruitul maşinii de gătit.
   Argument: «Am fost lăsat în teritoriul ocupat pentru a servi Statul român, mobilizat la Siguranţa generală».
   Un advocat a precizat sarcinile date clientului său de către Siguranţa generală mai bine, documentându-se cu un certificat special, emanaţie a ministrului de interne, pe care l-a depus confidenţial, fără să-l citească, pe masa Curţii. Curtea ia cunoştiinţă de misteriosul act, cercetează fizionomia lui Antim cu surpriză, căutând par’că să con-
                            ') *
                     —166 — '
POARTA NEAGRĂ
frunte trăsăturile sensaţionale de agent provocator, cu modelul în carne şi oase : puturoasă carne, puturoase oase.
   Certificatul e înapoiat, strâns pe cele patru muchi ale hârtiei şi dispare în buzunarul fericitului proprietar, care îşi păstrează fără să se uite nici în dreapta, nici în stânga, o atitudine de vită înjunghiată însă asigurată. Textul confidenţial impune preşedintelui, un colonel incult şi incolor. Preşedintele se scoală şi îl salută. Ochii camarazilor îl ard în spate şi în ceafă, pe Wexler. El iese din sală cu capul plecat, ca un câine ţărănesc, legat subt căruţă şi cu ochii închişi.
   Wexler Antim a scris, după mărturia lui, articole care concordau cu campaniile duse de presa guvernului, în Moldova.
   El a fost primul ziarist care a scris şi a publicat în teritoriul ocupat, şi fondatorul primei gazete apărute. La câteva ceasuri după ocuparea Capitalei el s’a înfăţişat nu se ştie unde şi s’a instalat în redacţia ziarului «Bukarester Tagblatt», care în primele timpuri a apărut în două limbi cu textul identic. Antim Wexler a recrutat şi primul personal al ziarului, şi directorul succesor
—16? —
POARTA NEAGRĂ
Seltzer, care a «fugit» în streinătate nu se ştie cu ce sprijin, la înapoierea trupelor, şi s’a întors mai târziu nesupărat de niciun fel de cercetare judiciară, a fost o emanaţie a lui. El a insistat luni de zile pe lângă redactorii şi colaboratorii succesivi, ai gazetei, să ia contact cu foaia, cu o camaraderie tenace, a cărei origină suspectă apare abia în proces. Agentul provocator trebuia să-şi justifice însărcinarea.
   In proces, Wexler Antim s’a bucurat de menajamente stranii. Atunci când trebuia să fie arestat cel dintâiu, numele lui apare în dosar pe la finele lui Ianuarie, la trei luni după arestarea redactorilor şi a colaboratorilor teatrali sau literari externi, şi cu totul evaziv, cu prilejul unei declaraţii laconice, de trei rânduri. Numele lui fusese de atâtea ori citat de unii din cei «instruiţi», încât nu se putea ca personagiul să fie absolut înlăturat, măcar de formă, din proces. El n’a fost nici un moment arestat şi la judecată s’a prezintat cu liniştea şi libertatea unui agent în funcţiune, poate adus până la uşa Curţii cu automobilul chiar al Siguranţei.
   Instrucţia procesului a fost^o comedie, ca
                                   » t
— 168 —
POARTA NEAGRĂ
tot procesul. Niciodată, nici un prevenit n’a fost întrebat de articolele pe care le-a scris si cu ce nume semnase. Certitudinea cu care instructorul a afirmat în rechizitoriu, amplificând acuzaţia din ordonanţa de urmărire: faptul de a fi lucrat cu inamicul şi nimic mai mult, cu învinuiri de doctrină politică, nesprijinită de niciun articol în dosare — proprietatea articolelor şi a pseudonimelor, se înte-meiau pe informaţii în afară de dosar şi informatorul fusese agentul Antim Wexler, advocat.
   Singura circumstanţă, de care s’au folosit cei mai mulţi implicaţi, intenţionat introdusă în interogatoriu, pentru a li se întinde tuturor o punte de trecere, atârnă de o întrebare şi un răspuns.
   —   Ai scris ? sima întrebarea.
   —     N’am scris, a răspuns marea majoritate. Cum în acest proces nu s’a găsit nici un co-acuzat, care să tăgăduiască afirmaţiile avan-tagioase şi să dea mărturie contrarie, majoritatea, adică toţi care au tăgăduit, au fost achitaţi.
   Intr’un elan de lichelie, care la unii a mers până la lacrimă, n’au lipsit nici aceia care
—169 —
POARTA NEAGRĂ
au manifestat viguroase sentimente filo-
antantiste, gata să cânte în şedinţă, marşul
englezesc cu cimpoiul scoţian.
   Au fost condamnaţi 5 ziarişti. Ei au răs-> .»
puns:
   —   Am scris! Şi s’au justificat.
   —     De ce aţi spus că aţi scris, dragă ? reproşa o autoritate.
   —   Pentrucă nu putem minţi, au răspuns
condamnaţii.
           *
   Curtea, în proces, a osândit sinceritatea şi adevărul.
170 —
v>
\
           PROCESUL SOCIALIŞTILOR
   Din ziua de 13 Decemvrie 1918 când au fost ucişi cu mitraliera vreo 60 după unii, peste o sută după alţii, şi aruncaţi în depozit prin curţile şi gangurile din dosul Teatrului Naţional, socialiştii, aleşi dintre şefi, fură arestaţi, fură duşi la poliţie şi bătuţi la exterminare. Barba lui Moscovici şi spinarea aceluiaşi, picioarele şi coloana vertebrală a tovarăşilor Frimu, mort de pe urmele bătăii primite pe şale şi rărunchi, şi Cristescu, plus mădularele numeroase ale comitetului executiv, au fost îndelung îngrijite la Spitalul Văcăreştilor, ca să-şi recapete plastica pierdută.
   Socialiştii au cunoscut atunci faza de propagandă revoltată şi starea de spirit ostilă necesară. Totul în guvernul liberal eră consacrat putred şi abuziv.
—171 —
POARTA NEAGRĂ
   Vizita socialiştilor ardeleni Flueraş şi Ju-manca a fost primită la închisoare cu o ridicare răsboinică de braţe, iar auzul ministru-lui de justiţie Buzdugan, venit întru târziu ca să se asigure de starea sanitară a închisorii, avu de suportat o mitralie furtunoasă de grindină sistem Marx.
   Faza intrase, e adevărat, cel puţin din partea guvernului, într’o transformare care nu întârzia să rodească. Deja se făcuse propunerea ca doi socialişti să încapă în guvern, onoare pe care şefii au refuzat-o. Din spital, ei fură mutaţi în sala antrop o metrică, din curtea personalului, pentru ca două zile mai târziu să fie aşezaţi într’o încăpere şi mai agreabilă, în biurourile direcţiunii, evacuate brusc.
   Duşi la curtea marţială între baionete, pentru cercetări, socialiştii cântau în cor la ieşire şi la intrare, cântece revoluţionare.
   Socialiştii fură aduşi la hotelul nostru din Capitală, fiind hotărîtă data procesului lor. Păziţi1 de o gardă numeroasă, ca garnizoana unei cetăţi, puşi în imposibilitate dfe a comunică, fie cu ziariştii, fie cu familiile ; primind merindele cu autorizaţia de fiece far-
                                                                                   (
—1?2 —
POARTA NEAGRĂ
furie, a ofiţerului comandant al eţajului lor, din mâna jandarmilor înghesuiţi în mansardă ; escortaţi individual pe săli, de câte doi şi trei jandarmi cu baioneta la armele încărcate; porniţi dela hotel la Curte în interiorul unui cordon puternic de arme, socialiştii erau obiectul unei severităţi, care cu ziariştii, aproape liberi şi în timpul procesului cu desăvârşire liberi, nu se practicase.
   După câteva şedinţe, doi socialişti, Cris-tescu şi Bălineanu căzură bolnavi. . . Se făcuse înţelegerea între guvern şi partid.
   La întrebările ziariştilor, puse dela o fereastră la alta, peste curtea dintre galeriile hotelului:
   —   Ce aveţi?
   Cristescu răspundea, zămislind cuvinte:
   —     «Comedită». In câteva zile suntem liberi !. .
   La una din şedinţe,'procurorul regal propuse disjungerea procesului. Autorii principali fură scoşi din cauză şi lăsaţi în proces numai complicii, care se văzură condamnaţi la 8, 7 şi 5 ani de muncă silnică.
   Guvernul adoptând târziu procedeele ami-
— 173 —
POARTA NEAGRĂ
cale impuse de situaţia socialistă internaţională, a isbutit — cum era de aşteptat — să înmoaie mişcarea şi să arunce peste membrii comitetului executiv umbră şi suspiciune. Cristescu e acum zilnic la Ministerul de Interne şi vine în inspecţie la închisoare în automobilul Ministerului. Disidenţii sunt gata să primească orice loc în minister, cu riscul de a părăsi chiar partidul, în calitatea lor de disidenţi. In sânul partidului se remarcă o obo-sire a flamurii roşii şi o trecere către un socialism cu două culori suplimentare. Programul alcătuit de congresul recent, a fost complimentat ca o operă pacifică, de către însuşi guvernul care a împuşcat manifestaţia din 13 Decemvrie.
   Perspectivele celei mai bune colaborări, se deschid pe zi ce trece, mai mult. Se repetă manevra din prima mişcare socialistă înăbuşită prin procedee de colaborare. Insă numai pe jumătate. Colaborarea e numai o speranţă socialistă excitată de guvern.....


— 174 —
ţ
               MITICĂ LĂUTARUL
   Un ţigan tânăr, croit cu o demnitate fizică solemnă, de amforă înaltă, care se risipeşte, ca un vas de cioburi lipite, la contactul cu apa fiartă, îndată ce te însufleţeşte mila de el. Dacă ar fi rămas mut şi cu mâna stângă înţepenită din născare sub bărbie, Mitică ar fi un invalid admirabil. Profesează dintre hoţii, pe cea mai dispreţuită, după găinărie: Mitică e borfaş. Pândeşte hainele şi rufele întinse pe frânghie şi fuge cu ele în
braţe, pe nerăsuflate... până la Văcăreşti.
Recidivist multiplu, rentabilitatea specialităţii lui e mediocră, Banii pe care îi capătă din vânzarea unei părechi de ghete furate ar putea să fie câştigaţi văxuind-o o singură dată. Recidiva lui, mai mult pasională decât tâlhărească, se naşte şi se consumă a doua zi după punerea în libertate, după
175 —
POARTA NEAGRĂ
o condamnare de doi ani, şi chiar pe drumul de ieşire dintre penitenciar şi oraş. Când vede un crac de pantalon, o mânecă sau un cearşaf, Mitică îşi pierde şi amintirea şi echilibrul, se repede, înşfacă şi fuge. Până pe seară se întoarce de unde plecase, la penitenciar.
   Acest ridicul devastator al ordinei sociale are însă un dar muzical dumnezeiesc. El se deosibeşte de profesioniştii zgomotului prin totala lui inconştienţă artistică, de viţel naiv şi de copac. .Vioara face parte din mă-dulările lui, ca somnul şi ca pofta de mâncare. Ţiganul cerşeşte cu ea, înzestrat de neputinţa lui sublimă, sporul de pâine, redusă la porţie reglementară şi ciugulită de condeiul contabilităţii, trebuincios ani-malului său înfometat şi elastic.
   Plouă. Cântăreţul e desculţ în stofa rece a
                  t           f
pământului ud, şi cântă. Ochii lui neliniştiţi, se aşteaptă din dreapta şi stânga la ivirea regulamentului, care nu-i dă voie. Capul lui joacă din resortul gâtului, necurmat, de jurîmprejurul curţii plantate cu porumbi înalţi. Şi în punctul de întretăiere al sentimentelor zbuciumate de nesigpranţă, arcuşul
— 176 —
POARTA NEAGRĂ
se taie cu suspinul viorii. Lăuta lui, scapă intuiţii şi preştiinţe şi ţi se pare uneori că au clipit ochii de piatră ai lumii necunoscute şi că o secundă au rămas deschişi.
   Arcuşul destrămat cuprinde la atingerea lui cu coardele informe, improvizate din zdrenţe de sfoară, silinţa, stilul şi amărăciunea unei biblioteci. Primul gardian apare: totul se face ghem — şi suspinele şi fulgerii şi lumea — şi ţiganul se ascunde tremurând, cu vioara, sub zeghea vărgată a Statului uniformist.
   Când, insensibil, paşii primului gardian, ajung până la urechea lui beată de emoţii, vioara îi stă sub bărbie. Cântecul se încheie brusc cu agonia viorii, trântită de un stâlp de piatră şi despicată în ţăndări şi surcele. Primul gardian e antimuzical, ca şi regulamentul închisorii, care concepe exerciţiul muzicii ca un viciu, ca o pederastie a sufletului, ca o evadare nepermisă din zidurile temniţii, grele.
   Ţiganul îşi contemplă trist cenuşa viorii şi cu câteva palme puternic ştampilate pe figură, se depărtează lent, şi deja preocupat să-şi fabrice o nouă vioară. Ca vechii
—177 —
POARTA NEAGRĂ
artişti, pe care vocaţia îi făcea ingineri şi industriaşi, ca Leonardo Da Vinci, Mitică lăutarul îşi construieşte singur uneltele cu briceagul, din câteva scândurele. Deobicei, o cutie de ţigări de foi dăruită de un fumător şi o ramură de salcie îi ajung ca să înjghebe vioara şi arcuşul. In buzele lor, el orândueştc firele unei şuviţe de păr, din coada calului palid, bolnav, care trage, din spital, căruţa morţilor la morgă. Vioara lui de două şchioape, arcuşul lui de o palmă, sunt proporţionate pe statura unei pisici.
   A doua zi, se apropie Mitică din nou cu subsuoara zeghii umflată şi scoate iarăş din sân cutia lui cu bijuterii abstracte. Mătăsuri moi se deapănă dintr’însa, furtuni de stele se iscă, dansuri de fluturi şi icoane cereşti se învârtesc în jurul magului, care le farmecă şi le stăpâneşte. El ghiceşte conţinutul fiecărei muzici pe care o aude urechea lui inspirată, fredonată pentru întâia oară.
   Ii fluieri o arie, o uvertură, un motiv, încă la începutul ei nesigur, şi lăutarul Mitică a şi reconstituit întregul, pe care-1 cântă cu o intuiţie impecabilă. Ne uităm la figura lui netulburată, la mâinile lui, care şe joacă şi fac
178 -
POARTA NEAGRĂ
miracole fără să ştie, şi încercăm un sentiment de absurditate complicată şi râdem, loviţi de o ilaritate divină. Ţiganul nici nu bănuieşte că a descoperit pe Wagner, că a inventat pe Beethoven, că a refăcut pe Gou-nod, cu degetele lui triviale, care-şi permit luxul vulgar de a fura ismenele de pe garduri şi de-a sparge dulapurile cu fracuri.
   Auzul ţiganului ştie să desfacă sunetul, să pulverizeze tonul, să oprească din fiinţa lui de polen brut numai atâta cât îi trebuie pe coarde; ştie să amestece aromele ultime ale unei note cu nuanţele degradate ale alteia, cu măestria simplă şi cu simplicitatea incultă şi delicată a păianjenului, faur de giuvaiere pentru muşte... Mângâierea velurii, licărirea aurului, străluciul cristalelor, trec rând pe rând şi combinate pe strunele de cârpă ale meşterului Mitică...
   Un singur gardian îi acordă artistului protecţia lui, magazinerul Stegaru, un Oltean care poartă ’n inima lui, străină de meserie,, orchestra Jiului tumultos. In «Magazia cu efecte», în care lucrează câteva ore pe zi, Stegaru se închide cu Mitică pe dinlăuntru cu cârligul, şi făcându-şi socotelile cu creio-
— 179
POARTA NEAGRĂ
nul, înmuiat pe alocurea în gură, ascultă lăuta, ale căreia sunete mai înalte, străbat din când în când afară, ca din fundul unui cavou, în care s’a deşteptat vecinicia...
   Când va ieşi, peste alt an, din puşcărie, în care zace de un an şi jumătate, Mitică lăutarul n’o să aibă nici haine negre nici ghete de lac, ca să apară în localurile unde muzica se plăteşte; şi nici vioară. Sufletul lui încovoiat între două îmboldiri opuse, va trece de partea furtului de boarfe şi patru zile Mitică ţiganul va purta pălărie şi pantofi de ciocoi, ca un ţigan aristocrat. Poliţia va pune mâna pe el încă odată şi o dată mai mult el va fi judecat de nişte domni cu încălţămintelc cumpărate şi în costum de comandă.
   —     Ce-ai făcut mă ţigane ? De ce eşti închis ?
   —   Ia, pentru nişte haine, boierule. M’a
pârît unul, care le-a furat....
   Puţini la număr sunt hoţii care să-şi mărturisească vina.
   Cei mai mulţi au intrat în temnită din
                 t                       *
întâmplare. Mai toţi au fost pârîţi că au
— 180 —
POARTA NEAGRĂ
furat, de unul care umblă în libertate. Dacă această imagine a martiriului lor de deţinuţi vine din tendinţa obişnuită de a desfiinţa sau micşora cauza detenţiunii, răspândind-o printr’o neostenită reclamă şi un permanent afiş, sunt foarte numeroase cazurile când imaginea e justă. Judele de ocol suferă tot atât de tendinţa de a osândi pe nevinovaţi ca şi hoţii de a se socoti condamnaţi pe nedrept. închisorile ospitalizează mulţi inocenţi şi cu aproximaţii evidente inocenţe. Cel mai lesnicios act este să ţii luni întregi şi ani întregi oamenii luaţi dela treburile lor, în închisoare, pentru ca la judecată să le dai o osândă de 15 zile, foarte des mult mai mică decât «prevenţa». Cine ce răspundere are că răpeşte muncii şi datoriilor pe un cetăţean?
   Cine controlează ? Ce organ de supraveghere a felului cum se judecă sau se păstrează în temniţă un prevenit, există? Nici unul. Dacă presa se ocupă de aceste stiluri, perso-nagiile de Stat înfierează şi vorbesc de calomnie, presa e numită tulburătoare a or-dinei de Stat şi tratată cu termenul ruşinos de revoluţionară. Şi unele guverne cer
—181 —
POARTA NEAGRĂ
unui judecător nou să-şi înscrie în carnetul activităţii lui pentru avansare, cât mai numeroase condamnări. Când nenorocitul de magistrat nu are sprijin politic, şi pentruca ordinea socială să nu fie câtuş de puţin tul-hurată şi tdate acţiunile să se acorde, condamnările cad, în oraşe, asupra oamenilor de muncă şi la ţară, în conflictele dintre proprietar şi ţăran d e preferinţă asupra celui din urmă. Procedând într’altfel, magistratul care a intrat în carieră cu o doză de visuri şi cu o conştiinţă neştirbită de amestecul în politică prematur, se vede mutat din locul lui la plângerea primului negustor de vinuri alegător din parohia judeţeană.
   —     Să-ţi fac un cântec boieriile, propune ţiganul.
   —   Fă-mi un cântec!
   Mitică ţiganul e un băiat de 18 sau 20 de ani, voinic şi frumos, cu o gură puturoasă de usturoiu, gătită cu mărgăritare. Are în temniţă o reputaţie de «lingău» şi propune cui i-a cântat de mai multe ori, plăcerile pe cari pipăitu-i labial expert se recomandă că ştie să le procure în schimbul unei hârtii de 5 lei. Se povesteşte mai mult despre
— 182 —
POARTA NEAGRĂ
viciul îndoit al lăutarului Mitică. Buzele lui spurcate şi limba lui negricioasă printre dinţii de fildeş, cad uneori în rugăciune în faţa unui hoţ care le-a plăcut, cerând cu pasiune să fie lăsate să guste din fructul întărîtat al bărbăţiei.
   Sensualitatea ţiganului este primită. In temniţa plină de scrâşnirea surdă a stăpânirii de sine silite, tinereţile oneste ale atâtor flăcăi cu organele puternice, a cărora crâncenă virilitate de brută prizonieră, respiră printre gratii sudoarea ardeiată, adusă de vânt din închisoarea femeilor, pot fi fără greutate seduse de ochii galbeni de şarpe ai ticălosului lăutar, când mai ales ele se* găsesc singure într’un loc ascuns cu flacăra lor desmierdătoare. împotriva rigorilor administraţiei, care pedepsesc fără cruţare pe-derastia şi masturbarea întovărăşită; împotriva corecţiunilor aspre; împotriva bastonadei şi a izolării îndelungate în beciuri, pervertită prin răzbunările juridice ale societăţii şi răsculată, natura izbuteşte să-şi cucerească drepturile ei, de multe ori cu efracţie şi violenţă. S’a petrecut cazul acelui minor evreu, urît ca un diavol, roşu ca un
— 183 —
POARTA NEAGRĂ
ţap şi murdar, violat tocmai la reînfiinţarea Palestinei de potenţa exuberantă a unei brute creştine, spre indignarea şi ofensa prevenitului Alcalay, un ortodox din Israel, arestat, mijlocitor de grâne, chel şi buzat, care numără în permanenţă boabele mari ale unui şir de metanii, purtate cu mâna la spate, deasupra feselor groase.
'I i
—184
%
            O VIZITĂ CU OCHELARI
   O vizită a unui ins cu ochelari, şi mole-tiere, în figura căruia, construită — s’ar fi zis — din cârpe lipite, se recunoaşte par’că un individ care-şi complică stupiditatea cu titlul de scriitor. Mă întâmpină pe galeria cancelariei cu nişte ochi rotunzi de Pierrot jigărit. Prima mişcare este să fug.
   —    Pe lângă că am dorit să vă cunosc, am venit să vă fac şi o rugăminte, zise.
   Odată un asemenea vizitator, un poet cu fizionomie de cal, mi-a cerut, parale...!
   —    Am venit să vă cer o colecţie completă din revista d-voastră, zise personagiul.
   Am avut sensatia interioară că ochii mei >
şi atitudinea mea întreagă exprimă o alie-naţie mintală subită. Nu-mi venea să cred că am auzit bine. Venise pe jos ca să-mi ceară în puşcărie colecţia unei reviste. Mă
— 185 —
POARTA NEAGRĂ
uitam la uimitorul meu vizitator cu teroare, cu admiraţie şi cu ură.
   —  Şi ce vrei să faci cu ea ?
   Insul lăsă ochii în jos, cu o pudoare jucată şi răspunse cu buzele înbălate de un surîs caramel.
   —     O să vedeţi când o apărea... îmi trebuiesc nişte... Am căutat la Academie şi nu sunt toate numerile... Lipsesc.
   Când «o apărea». Prin urmare individul vrea să scoată o «lucrare». Individul «prepară» ceva şi vrea să administreze elogii. O nevoie greu stăpânită mă împingea să-l rog să se puie de-a buşile jos şi să-i dau cu picioarele în cap. Simţii că îngălbinesc.
   «Retrăgându-se», individul, ostenit de drumul prin arşiţă, făcut pe jos, şi pe care acuma îl va face înapoi, are un cuvânt potrivit cu, împrejurarea:
   —  Mă iertaţi că v’am deranjat...


— 186
         PICTORUL ŞTEFAN LUCHIAN
   Un actual ministru plenipotenţiar bogat e un amator de artă de merit* Acum vreo 16 ani, pictorul Luchian, găsindu-se «fără franc», viitorul domn, ministru numai de justiţie, i-a înlesnit lucrul, punându-1 să-i zugrăvească apartamentul....
   Să nu ne închipuim că artistica Excelenţă cerea, aprinsă de o pasiune medievală, de Papă sau Doge, fresce sau picturi adevărate pentru păreţii domiciliului său. Nu; Luciii an trebuia să execute o simplă lucrare de chivuţă, şablonând o friză şi trăgând câteva linii simetrice peste spoială.
   In mijlocul travaliului său, care consista, credem, şi din curăţirea parchetelor, după ce zugrăveala fusese efectuată, Luchian fu lovit de paralizie şi silit la răstignirea pe pat. El scrise estetului său mecenat, ru-
— 187 —
POARTA NEAGRĂ
gându-1 să-i plătească cei 300 de lei cât i se cuvenea pentru cheltuelile bidinelei.
   Generosul protector îi răspunse că a fost nevoit să dea cei 300 de lei zugravului care a continuat opera întreruptă.
   Au mai trecut şapte ani. Excelenţa sa luă cunoştinţă, într’o zi, cu adâncă revoltă şi compasiune puternică, de situaţia lui Lu-chian, care zăcea, tot paralitic. Acest om trebuia ajutat şi de grabă. Nu poate să fie lăsat un artist victimă nepăsării sau ferocităţii epocii. Sufletul viitorului ministru plenipotenţiar se simţea culpabil de indiferenţa lui involuntară de până atunci, faţă de artist, şi se scuza de distracţia în care trăise, ca de o crimă. Acest act odios din partea unei conştiinţe artistice, care admiră fru-moşul ca pe un element eminamente cultural, trebuia reparat numaidecât. Ministrul căzu pe gânduri, medită mult, şi ieşi din reveria lui cu un pachet subsuoară.
   In chiar ziua aceea, Luchian primea prin-tr’un servitor pachetul şi o scrisoare dela Excelenţa Sa.
   Servitorul îi puse artistului pachetul în pat şi îi dete în mâinile slabe scrisoarea.
— 188 —
POARTA NEAGRĂ
Luchian încercă să despoaie de hârtie pachetul»
   Degetele lui pipăiră, nesigure şi curioase, nişte stofă, şi apoi desfăcură scrisoarea.
   — Domnule Luchian, îi scria Ministrul. In nefericirea care te loveşte, m’am gândit la d-ta, că eşti lipsit de mijloace şi datoria mi-a poruncit să te ajut. Iţi trimit aci alăturat o păreche de haine nu prea uzate. Te rog, foloseşte-te de ele, şi nu te socoti prea obligat. Al d-tale: V. A.
   Excelenta Sa trimitea cele mai intime ale sale daruri, ofrandă artistului sărac şi omagiu artei picturale; ceva rupt din fiinţa lui: pantalonii, în cari jucaseră sânii caritabilelor sale buci.
   Se înţelege că aducătorul primi îndată şi nădragii şi scrisoarea ministrului în cap, plus o imprecaţie vulgară, în care se vorbea retrospectiv, în vederea unei reinstalări, de pântecul ce lepădase României un aşa ministru plenipotenţiar.

—189 —
        I
             PICTURA LUI LUCHIAN
   Am abordat astăseară cu Floratos un punct jenant în profesia de publicist, întâlnită cu cariera lui de amator de tablouri, şi eliminat cu îndărătnicie până azi, din conversaţia cu el: punctul Luchian.
   Intr’unul din ultimele numere ale unei reviste, consacrat artistului, mort în urma emoţiilor provocate de un judecător de instrucţie, care în urma plângerii lui Floratos privitoare la autenticitatea contestată a unui tablou—«Flori galbene»—iscălit Luchian, voia să aresteze pe pictor, paralitic de nouă ani în pat şi pe scaun, fusese, cum se zice, înjurat Floratos. Nu uitasem articolul morţii lui Luchian iar Floratos îşi aducea aminte de el. Din timp în timp, el vorbea de articol, elogios. Alteori, câte un vechi număr al revistei apărea din întâmplare, bine vizibil, pe o masă, pe
— 190 —
POARTA NEAGRĂ
un dulap. Situaţia era delicată. Floratos aştepta explicaţii.
   Fără să se vorbească de revistă, discuţia porni dela pictură. Floratos credea să fie un cunoscător plastic expert.
   Povestirea tabloului contestat s’a intercalat dela sine şi cu desvoltările ei juridice şi artistice, a ocupat întreaga seară. In dreptatea pe care şi-o arogă argumentând în materia proprietăţii artistice a operii de artă, Floratos e ajutat cu o parţialitate voită, de oaspeţi.
   Deci, i s’a oferit de către negustorul Pascu Finkelstein lui Floratos, un tablou de Lu-chian, pe care l-a plătit 3000 lei. Toţi pictorii cari îl frecuentau — Floratos era cel mai frecuentat om politic, după Take Ionescu — au admirat tabloul. Floratos şi-a dat însă seama — afirmă el — neinspirat de nimeni, că între tabloul lui Luchian şi tablourile pictorului Cornescu simt asemănări izbitoare. Se ştie că ucenicul Cornescu a fost legat de aproape de Luchian şi că i-a servit adeseori de şevalet. Chemat, Cornescu a afirmat că tabloizi era de Luchian. Chemaţi, âlţi pictori au afirmat că tabloul lui Luchian era de Cornescu. Atunci Floratos chemă pe
-191 —
POARTA NEAGRĂ
negustorul Pascu, îi arătă asemănările şi Pascu afirmă că într’adevăr tabloul era de Cornescm Conform unei învoeli anticipate,
Pascu îsi reia tabloul rămânând să numere
        >
cumpărătorului cei 3.000 de lei cu care fusese plătit. Cumpărătorul aşteaptă, telefonează, trimite vorbă, somează. Peste două săptămâni, Floratos depune plângere împotriva lui Pascu, nu a lui Luchian — aceasta e apărarea lui Floratos — şi judecătorul numeşte o expertiză, pe care Floratos o şi plăteşte cu 300 de lei, ceeace nu mai vine în apărarea lui. Ce s’a mai făcut el nu ştie, căci Verzea, directorul general al poştelor, închis şi el acum în acelaş penitenciar cu Floratos, subt o acuzare mai gravă, ceeace vine de astă dată în apărarea lui, a pus să-l aresteze şi de atunci contactul lui cu lumea încetează.
   Prin urmare, F. nu e vinovat de nimic din cele ce s’au petrecut cu Luchian; el a depus o plângere de escrocherie şi fals contra lui Pascu Finkelstein. Ce interesant sună atari substantive în atare împrejurare!
   Că lucrurile s’au întâmplat exact aşa, pare plauzibil. Insă Floratos nu l-a socotit pe Luchian inocent de fals şi escrocherie; ceeace
—192 —
POARTA NEAGRĂ
reiese din argumentarea lui generală, privitoare la un caz de escrocherie, la care ar participa şi autorul eventual al unui tablou. El nu primeşte ca întemeiat răspunsul că paternitatea unei opere de artă, împotriva ori cărei expertize, o mărturiseşte irefutabil declaraţia autorului interogat. Luchian, odată, întrebat de mine, despre tablou, mi-a răspuns că tabloul e de el. Alt criteriu nu există pentru autentificarea unei lucrări, atâta timp cât autorul trăieşte. Controversa începe după moarte, ca în chestia Rodin, de actualitate acum la Paris. Poţi să crezi pe pictor sau nu, e însă absurd să nu-1 crezi pe cuvânt. Floratos pune chestia pe terenul Dreptului şi al Cumpărătorului, pe când în speţă ea se pune pe terenul artei. Cumpărătorul, presupus artist în gusturi, îşi plăteşte plăcerea de a avea un tablou, indiferent cine l-a iscălit şi indiferent de preţ.
   Dar cum stă lucrul cu negustorul de tablouri, care îl cumpără ca să-l revândă (şi să câştige 1000%) se întreabă F? Tot aşa, exact ca la amatorul de artă, care sub sugestia familiei şi a cunoscuţilor ajunge să nu-i mai placă tabloul şi cade în consi-
—193 —
POARTA NEAGRĂ
derente secundare, de autenticitate, ş. a. m. d.
   Iarăşi ceeace jigneşte principiile de drept ale lui F. e paternitatea incontestabilă a operii de artă executată sub supravegherea, indicaţiile şi intervenirea finală a artistului. Cornescu era un auxiliar al lui Luchian, care îi ducea mâna pe trei sferturi paralizată. Ucenicul umplea unele spaţii cu culorile compuse după ordin, sprijinea propria mână a maestrului pentru schiţarea unui efect.
   Lumina unui znop întreg de albăstrele era obţinută, la sfârşitul lucrării, cu adaosul unui singur punct de culoare. Acest impalpabil zbenghi, de dimensiunile unui ochi de şarpe, trebuia frământat pe paletă de însăş mâna maestrului şi transportat în tablou de însuş pipăitul lui. Ca să-l capete, între sforţare şi neant, pictorul îşi încrunta puterile ca natura, care scrîşnind profund şi dramatic din toate epocile şi materialele-i brute, izbuteşte să puie pe aripa unui fluture aproape microscopic, un sfert de centimiligram de ţărână selenară. Şi ca să-şi ducă pensula până în dreptul peticului de pictură ales şi ca să poată
— 194-
POARTA NEAGRĂ
împunge odată, cu pensula pânza, artistul avea nevoie de biruinţa cumplită, de o secundă, asupra nefiinţei şi răstignirii.
   Autenticitatea operei de artă nu mai trebuieşte stabilită juridic.
   — Vine un moment, spune Floratos, când colaborarea auxiliarului creşte pe cât scade a maestrului. De cine-i tabloul astfel lucrat?
   Incontestabil că de maestrul, care a pri-veghiat lucrul auxiliarului, a primit să fie iscălit el în colţul tabloului şi afirmă — afirmă mai ales — că tabloul e opera lui. Şi dacă mâna lui bâjbâie, ochiul potriveşte şi măsoară culoarea. Luchian eră mai ales un colorist şi atâta timp cât a mai putut împinge pensula între patru petale, purtată de mâna ucenicului şi lovită de maestru în coadă, pentru nimerirea efectului căutat, pictura semnată cu numele lui era pictura lui. Principiile de drept autorizau pe judecătorul de instrucţie să facă abstracţie de mărturisirea artistului şi să caute să deosibească în conştiinţa lui o parte de individualitate condamnabilă, supusă expertizei şi sustrasă proprietăţii artistice. Luchian nu va fi crezut
— 195 —
POARTA NEAGRĂ
când va confirma că tabloul e de el, şi vor trebui crezuţi negustorii, amatorii de artă, deputaţii, senatorii, directorii şi secretarii generali.
   Să presupunem că după moartea lui Lu-chian, care şi-a însuşit paternitatea tabloului contestat, se documentează că a minţit: ce-i de făcut? Răspuns: să te îndoeşti de valoarea expertizei, ale cărei motive nu le cunoşti şi să te menţii cu orice risc la recunoaşterea artistului. Dreptul se bagă în toate bucatele, indiferent dacă le face greţoase. Independent de profitul mai mare sau mai mic al negustorilor de tablouri şi de caracterul de marfă, pe care îl capătă opera de artă în momentele vânzării, ceeace se cere să fie ţinut în seamă e scopul final al vânzării: iubirea de artă, plăcerea ultimului cumpărător de a-şi odihni ochii pe un tablou, pe care cumpărătorul l-a găsit conform cu gusturile sale. Plăcerea estetică e un scop final. Plăcerea estetică e convenţională în toată arta; ea preţuieşte numai întrucât o încerci.
   Tangent pe punct a venit în discuţie proprietatea indefinită a unui tablou, care vândut de artist sub imperiul necesităţii cu
— 196 —
POARTA NEAGRĂ
100 lei, se vinde peste 15 ani cu o sută de mii de lei. Artistul sărac, vede cum simplii paraziţi ai picturii se înavuţesc cu opera lui dată pe nimic. • Ce-i rămâne artistului ? Gloria, se răspunde. El nu are nici un drept asupra unei proprietăţi, care se vinde cu preţuri fantastice din pricina semnăturii ? Pierde el orice legătură materială cu invenţia lui, brevetată cu numele lui şi numai cu el?
   — El e în cazul unui proprietar care şi-a vândut locul, fără să ştie că un cumpărător va descoperi săpându-1, o mină de aur. Exact. Insă traficul cu lucrările de artă e organizat după cele mai stricte reguli ale exploatării prin asasinat. Negustorul cu «flair» monopolizează toată opera unui artist din anii de mizerie, o tezaurizează, o ţine ascunsă, şi-i dă drumul cu ajutorul presei şi al tuturor mijloacelor de cari dispune un cămătar profesionist.
   Artistul în plină vogă se vede cenzurat pe piaţă de propria lui operă trecută, pe care exploatatorul o debitează la intervale în prăvălia lui. Insă dobânda la capitalul învestit în tablouri cine o plăteşte, întreabă advocatul? Recunoaşteţi că relaţiile dintre
—197 —
POARTA NEAGRĂ
artist şi cumpărător sunt dezordonate şi că ele trebuiesc supuse unui contract, care până azi nu există nicăiri.
  Asupra acestei ultime chestiuni nu ne-am putut înţelege nicidecum.
*
— 198 —
                t P. P. CARP
  Eri a murit Petre Carp la vârsta de vre-o 80 de ani, bolnav şi sleit. Omul despre care s’a spus că este cel mai cinstit, ca un suprem elogiu, şi un caracter, moare cum a şi trăit, absent din ţara lui şi, detaliu simetric, în momentul în care opusul lui, Take Ionescu, a intrat în tară cu o soţie tânără la braţ. Dela victoria aliaţilor, Petre Carp n’a produs decât o judecată, şi aceea strict verbală şi intimă strict, că «Victoria nu-i aşa de apropiată cât se pare; dimpotrivă». A venit guvernul Coandă, urmat de guvernul Brătianu. In Bucureşti, au funcţionat Curţile marţiale şi teroarea. A urmat prigoana, arestarea, condamnarea partizanilor părerilor lui sau ai unei părţi din programul carpist, de politică externă. Bătrânul dela Ţibăneşti, retras la moşie, a ră-
—199 —
POARTA NEAGRĂ
mas indiferent. Se spune şi rămâne de controlat, că Petre Carp a cerut două audienţe la Rege, care i-ar fi fost refuzate, şi că în cele din urmă i-a adresat Regelui o scrisoare, asumându-şi toată răspunderea politicii din teritoriul ocupat. Istoria, dacă nu va avea altceva de făcut, va elucida această problemă a finalului vieţii omului reputat «de caracter».
   Ai vrea să lauzi pe unchiaşul care şi-a încheiat toate actele politice cu aşezarea monoclului agresivă, în fereastra frunţii, şi cu o glumă; şi care în 60 de ani de viaţă politică a fost autorul unui singur rol şi al câtorva discursuri şi episcopul unei reverii politice eterne între Clemenceau şi Platon. Dumnezeu să-l ierte, dacă a greşit.
* /
. * >
-200-
          NOAPTEA IN ÎNCHISOARE
  In tăcerea de după miezul nopţii, păzită de nemişcarea bolţii cereşti se aude glasul de piculină al cucuvăii şi oftatul chiuit al simpaticului huhurez, care se înscrie în grafica auzului cu o broderie aurie pe un câmp de catifea. Din caerul negru al nopţii, se desprind, ca nişte fire şi şuviţe pestriţe, ţânţari şi fluturi, grăbiţi să danseze până la moarte în jurul unei proaste lămpi de petrol. Un fluture îmbrăcat ca o panteră, aşteaptă pe părete, cu aripile strânse şi pare o emanaţie locală, în mimetism cu desenul şi culoarea costumului condamnaţilor. Noaptea este întreruptă de vociferările violente ale unui deţinut, la orele 3, nebun sau înebunit.
  După o ceremonie ‘ întreagă de sentinele, de gardieni, de flăcări mişcătoare, nebunul sa fost scos din sala comună şi transportat
— 201 —
POARTA NEAGRĂ
la gherlă, pe cât se pare, de unde i se aude vocea — un tenor puternic — cântând par’că imnul acestei nopţi extraordinare, prima noapte fără ploaie, desfăşurată ca o perdea de aur, deasupra lumii şi a pridvorului celular.
A
- 202
            REVOLUŢIA SOCIALĂ
   Răspândindu-se ştirea că partidul socialist are de gând să manifesteze în număr mare sub zidurile Văcăreştilor, închisoarea a fost transformată astăzi, până la 3 d. a. în fortăreaţă puternic apărată. încă de azi noapte, mai multe companii de armată şi de vânători de munte, au luat în stăpânire terenul, pentru o luptă sângeroasă. Mai mulţi ofiţeri, un procuror, un comisar regal, directorul general — simpaticul şi perfidul Ionescu-Mariţa — au şi luat masa de prânz în curtea penitenciarului. Instrucţii severe au fost date. Circulaţia, din închisoare în curtea personalului, a fost oprită şi interzise deasemeni au fost şi vizitele la vorbitor. Era să se oprească şi împărţirea pâinilor în penitenciar.
   Totul luase expresia de gravitate a unei \ore splemne. Ofiţerii inferiori se prezintau,
— 203 —
POARTA NEAGRĂ
după scurte dispariţii, şefilor, raportând în poziţie, evenimentele secundei. Gardienii umblau meditativi, ca nişte berze cu şapcă; în cuprinsul autorităţii lor copacii păreau profund preocupaţi, scrutând impenetrabila mască a directorului, care cu chipiul oficial în cap şi cu mâinile la spate, măsura trotuarul interior.
   Se pregătea de atac întreg personalul. Armata era retranşată între ziduri. Mitralierele fură puse la punct. Procurorul îşi repeta mental somaţia, de care avea să atârne viaţa sau moartea valurilor socialiste. Directorul a fost surprins în privată, repetând câteva mişcări patetice, din frunte, din braţe şi din muşchii picioarelor, pe care nu le putea executa dinaintea autorităţilor adunate.
   Ziarele deţinuţilor politici fuseseră supuse fericitei măsuri de a fi oprite în cancelarie. Sentinelele înaintate pândeau mişcările inamicului. Portarul închisorii respingea scurt pe oricine voia să intre, pentru ca nu cumva în pălăria nevestelor să se introducă tunuri şi în fustele lor cete revoluţionare.
   Aşteptarea fu lungă. Dela 8 ore dimineaţa
— 204 —
POARTA NEAGRĂ
până la 12. Zarea se întindea liniştită în dogoarea fertilă a soarelui fierbinte. Apărătorii ordinei şi ai citadelei, încercau sentimentul decepţiei celei mai grele şi al nemilosului ridicul. La 12 ^—1 toţi paznicii Statului se aşezară la masă, unde mâhnirea lor căuta compensaţii în inima paharelor şi ’n blidurile concave.
   Toată ziua n’a venit nimeni. Valoarea ostăşească n’avu să se măsoare decât cu plictisul. Soldaţii intonară în cor:     «Ţaţo
nu te supăra». Porţile închisorii fură deschise vizitatorilor. Ziarele se distribuiră. Nici un duşman, nici un revoluţionar, nici un picior de bolşevic. închisoarea îşi recăpătă pe la 4, fizionomia obişnuită şi toată lumea, militară şi civilă, a rîs, trebuindu-i un concret, de Domnul Director.
v
— 205 —
              CURŢILE MARŢIALE
  Romeo Grigorescu e numele unui locotenent arestat, nepot al generalului Eremia Grigorescu, dela Mărăşeşti. Fiind mobilizat la Cartierul general şi venind în Bucureşti, avu un diferend banal cu un căpitan, dela Comenduirea pieţii, pentru o femeie. Căpitanul îl ia cu el la comenduire, îl dă în judecată pentru insulta superiorului, pasibilă de 5 ani de închisoare, şi-l arestează la închisoarea militară, unde stă 60 de zile şi este achitat, pe motivul că la data insultelor era demobilizat şi prin urmare civil: Unchiul lui, generalul, îl demobilizase cu efect retroactiv. Achitatul e pus în libertate şi pregătindu-se să plece la ţară, la moşia tatălui său, fratele generalului, nepotul e arestat din nou, pentru... fals.
  In ce consista falsul?
                           * h
— 206 —
POARTA NEAGRĂ
   înainte de insulta superiorului, locotenentul dăduse ordonaţei sale un congediu de 4 zile, iscălind un bilet de voie fără ştampilă. Soldatul, întors la serviciu cu o întârziere de 14 zile, e arestat. Căpitanul insultat, dela comenduire, află că ordonanţa locotenentului Grigorescu e la închisoarea militară, îi cercetează biletul şi se duce la Curtea marţială, arătând că fiind demobilizat la data biletului şi prin urmare civil şi data biletului. aşezându-se între data demobilizării antidatate şi data insultei, locotenentul nu avea dreptul să semneze un bilet de voie unui soldat...
   P. S. — Generalul Eremia Grigorescu s’a prezintat personal la Curtea marţială în şedinţă, la judecarea nepotului său şi juriul militar a putut înregistra pentru sine, cel mai injurios rechizitoriu de bună cuviinţă şi inteligenţă, pe care un acuzat nu l-a auzit niciodată.
   — Germanul Badt, un broscoi cu ochelari, e ţinut în prevenţie de 7 luni, acuzat că a fost văzut în Zeppelinul care venea noaptea să bombardeze Capitala...
— 207 —
POARTA NEAGRĂ
   —     Băcanul Zografi, un Albanez, a fost ţinut arestat pentrucă la intrarea trupelor de ocupaţie în Bucureşti a salutat cu pălăria.
   —     Un atentat la viaţa unui general. Jandarmul X din batalionul din Bucureşti a fost victima acestei acuzaţii, extrem de gravă pentru un militar, în urma denunţului chiar al generalului. Jandarmul, în timpul opririi trenului în care călătorea şi un general, a ieşit pe peron şi în aşteptarea pornirii din nou a locomotivei — era în epoca întârzierilor, din lipsă de combustibil — a început a se distra prin vecinătatea gării, trăgând cu puşca.
   La judecată, jandarmul recunoaşte a fi tras în gară, cu puşca, însă nu într’un general, ci într’o cioară.
   —     O fată s’a certat cu un flăcău «pe vremea nemţilor». Trei luni prevenţie. La proces, fata e achitată.

— 208 —
                                                 - f
            PLUTONIERUL
   Custodele închisorii militare era un luptător de profesie, fioros, uriaş, Sonda, care cu un pumn putea să spargă zidul. Indiferent, el bătea pe toţi deţinuţii, cel puţin odată, la sosire. Dacă deţinutul avea spectatori, Sonda lua cu sine pe deţinut, ca un păiajen o muscă, îl ţâra într’o odaie depărtată şi acolo tăbăra pe el, cu pumnii şi cu varga. Cei de jos înţelegeau îndată situaţia, după torentul de urlete ce se auzea, şi intra într’înşii o spaimă de moarte.
   Intr’o seară, luptătorul Sonda s’a înscris la luptele dela Alhambra, unde un atlet mai puternic decât el, l-a făcut de ruşine. Revenind trist la cazarmă, s’a sculat de cu noapte şi a bătut, ca să se răzbune, zece deţinuţi, cum ar fi mâncat un birjar zece mititei. Dintre alte fapte de arme ale cele-
-209 —
POARTA NEAGRĂ
brului bătăuş, se citează o ucidere din bătaie şi nebunia unui deţinut bulgar, căruia i-au sărit minţile sub pumnul lui Sonda.
   Plângerile împotriva lui înmulţindu-se la exces, Comenduirea a delegat, ca să-şi achite conştiinţa, un maior pentru anchetă. Anchetatorul se înfăţişează însoţit de Sonda prin toate sălile închisorii. Răspunsul deţinuţilor a fost invariabil, ca şi întrebarea maiorului.
   întrebarea maiorului: Cum? Se bate aci?
   Răspunsul deţinuţilor: Vai, d-le maior! dar cine să bată?
   Maiorul a plecat din închisoare, şi mai încredinţat decât trebuie să fie un magistrat
militar, că arestaţii calomniază.
       ■ *
   Deţinuţii sunt în orice caz nişte biete brute laşe.
   Intr’o sală, erau închişi 86 deţinuţi, din care numai 12, culcaţi transversal şi gură lângă gură, puteau să doarmă în paturi. Ceilalţi, pe un spaţiu extrem de redus, se distribuiau, lipiţi unii de alţii, pe sub cele 2 paturi din odaie şi pe jos, jumătate din trupul unuia culcat pe jumătate din trupul vecinilor. Celor 86 deţinuţi le era interzis să părăsească odaia,
— 210 —
POARTA NEAGRĂ
închişi cum erau cu lacătul pe dinafară. O singură dată aveau îngăduinţă să iasă câte unul, între sentinele, dimineaţa, şi după ieşirea fiecăruia, până la întoarcerea lui, lacătul era din nou încuiat. Ceremonia dura câteva ore şi niciodată nu ajungeau cei 86 de arestaţi de toate vârstele să se evacueze în latrină. Cişmele şi bocancii multora serveau în odaie, grele dimineaţa, ca nişte ciu-bere, pline.
   Făcându-se scandal de către socialişti, tratamentul celor 86 deţinuţi ajunse la urechile plictisite ale autorităţii militare, care orândui o anchetă, anunţată evident, din vreme. Camera fu repede decongestio-nată, arestaţii fură distribuiţi câte mai puţini de odaie. La sosirea unui colonel, totul era în ordine relativă.
   Socialiştii deţinuţi, indignaţi, săriră înaintea colonelului.
   —     Domnule colonel, în camera aceasta am fost până ieri 86.
   Colonelul ia notă şi întreabă pe unul din cei 86, mutat acum într’altă odaie:
   —   Câţi eraţi ieri în odaie ?
v Intimidat, deţinutul încă privindu-1 în
— 211 -
POARTA NEAGRĂ
ochi pe Sonda, pe care nu era sigur dacă cifra lui îl va satisface.
   —    Eram... eram... patruzeci...
   Un socialist: Nu-i adevărat. Eram 86!
   Colonelul se adresează altui deţinut, care stăpânit de aceeaş laşitate dar încurajat puţin de negarea socialistului, răspunde, adăo-gând zece.
   —    Am fost cincizeci... d-le colonel.
   Socialistul: Yă afirm d-le colonel, că
au fost 86.
   Atunci colonelul se întoarse către un al treilea deţinut, un negustor, care mai sporeşte numărul deţinuţilor din odaia din ajun.
   —      Eram, d-le colonel... vreo 60, vreo... 70...
   Şi cum deţinutul voia să continue şi ameninţa să se urce până la cifră, colonelul, contrariat, întoarse spatele şi se de-părtă, lăsând restul nerezolvat.
   Sonda obişnuia să supuie pe toţi noii veniţi, întâi unui interogatoriu şi pe urmă corecţiunii cu pumnul. La sosirea socialiştilor la închisoarea militară el procedează la fel şi socialiştii îi atrag atenţia că interogatoriul e treaba judecătorilor de instrucţie.
— 212 —
POARTA NEAGRĂ
   Autorizat, fără de dovadă, să procedeze după cum l-o tăia capul, Sonda răspunde:
   — Aici se face adevărata instrucţie şi cine vine aici vine ca să fie bătut... Crucea şi Dumnezeul mă-ti de socialist.
   In sfârşit, plângerile curgând cu miile la autoritatea militară, luptătorul Sonda e scos din slujbă şi «retrogradat», numindu-se în funcţia de grefier la Curtea marţială... Acolo, într’o seară, a aşteptat până la orele 8 % când se goliră toate cabinetele parchetului şi în deplină siguranţă că nu-1 aude nimeni, a luat cu sine doi ţărani deţinuţi, i-a băgat în privată şi pe un spaţiu de trei metri pătraţi i-a bătut pe amândoi, până i-a leşinat.
   Să fie Sonda un pervers înăscut, care nu poate trăi, ca un Neron devenit plutonier, decât în spectacolul schilodirilor şi în vaetul suferinţii ? Să fie un caz de sugestie colectivă ?
   L-am cunoscut pe Sonda. Un om puţin la trup şi slab, politicos afară din cale, cu vocea sfioasă, blând şi prietenos. Răsfoia o carte de versuri şi avea preferinţele literare cele mai delicate...
   In 1913, la întoarcerea trupelor din Bulgaria, am fost adus să scriu un şir de ar-
— 213 —
POARTA NEAGRĂ
ticolc împotriva unui colonel, întemeiat pe mărturiile, impresionante prin culoare de adevăr, ale unui întreg tren de soldaţi, ale cărora nume şi adrese fuseseră cu de-a-măruntul consemnate în caetul meu de buzunar.
   Chemat la Parchet, mi s’a cerut numele informatorilor, pe care am refuzat să-l comunic. Pus faţă ’n faţă cu colonelul, oribil de brutalizat — în numele drepturilor şi al omenirii — mi-a venit să mă spânzur. Colonelul plângea şi mă găseam dinaintea celui mai blând şi părintesc om de treabă. Nu ştiam ce să fac. Am voit să-i sărut mâna. M’aş fi băgat cinci ani slugă la el fără simbrie, numai să pot să-l împac. Nu fusesem niciodată într’o stare sufletească atât de contradictorie şi acest eveniment a constituit primul meu mare des gust de presă şi de meseria de preslaş....
   Colonelului i-a fost de-ajuns cea mai ieftină dintre compensaţii şi cea mai stupidă, după o calomnie abjectă: o desminţire.
   Dar am căutat şi eu o compensaţie morală, umblând timp de 2 luni, în tot judeţul Argeş, de vunde erau soldaţii, ca să
— 214 —
POARTA NEAGRĂ
găsesc pe câţiva din ei. Privirea lor fusese atât de înflăcărată, accentul lor atât de veridic, tempo naraţiunii atât de logic în plastica lor povestire de suferinţi îndurate, încât aveam dreptul să le fac cel puţin imputarea că s’au servit dolosiv de măştile tragediei.
   Toate numele şi toate adresele fuseseră false...
1
V
— 216 —
                 SCENĂ LA JILAVA
   Se anunţă inspecţia unui general şi deţinuţii sunt puşi pe două rânduri ca să-l primească. Deţinuţii socialişti se grupaseră laolaltă. Generalul apare în capul frontului care izbucneşte la sfârşitul liniei într’un imn de
bună sosire. Generalul e mulţumit. Inain-
                                *
tează salutând şi surâde. 0 închisoare atât de disciplinată, cu deţinuţi atât de bucuroşi de vizita lui, îl măguleşte. El încetinează pasul şi se opreşte în dreptul fiecăruia.
   Deodată însă generalul păleşte şi ochii lui încruntaţi se îndreaptă către corul dela coada coloanei. Urechile lui aud tot mai distinct cuvintele imnului cântat; se supără, dă ordine ; maiorul comandant al închisorii se grăbeşte să se scuze, primeşte cu amărăciune un potop de insulte, gesticulează de disperare.
   Liniştiţi, socialiştii cântau în onoarea generalului inspector, «Internaţionala».
— 216 —
                     BUBI
  După reprezintaţia de adio, dată într’o seară de Duminică, strălucita trupă zilnic ovaţionată frenetic, s’a retras în viaţa privată, prin apartamentele ce înconjoară circul şi fac un singur corp cu el. E o curte îngustă, cu strâmtori, circulară, gâtuită între colţurile ieşite ale edificiului şi gardul împrejmuitor şi subt învelitorile treptate, de pagodă, cu streaşini adânci, căsniciile personalului, cu ferestrele joase, par nişte cuiburi de cârtiţe şi şobolani, în care un meşter păianjen ar fi introdus, pe fire, lumina...
  Raţele îşi leagănă mingea pântecului ca nişte crapi ieşiţi pe uscat. Gâştele populează cu mişcări de preotese curtea de noroi şi gunoi pe lângă uşi, pardosită cu bolovani rotunzi ca pepenii stricaţi.
  Câteva găini urmăresc, ciugulind pămân-
— 217 —
POARTA NEAGRĂ
tul, liniile unui desen imaginar şi bucuroase că au descoperit un tezaur, acolo unde nu se găseşte nimic, zgârie cu entuziasm pământul cuminte, pe când ochiul subit inspirat al lebezilor de ogradă se surprinde contemplând deacurmezişul, cu o atenţie mistică, cerul în care se ascunde Dumnezeu, deasupra circului vopsit cu catran şi terminat cu un minaret pitic. Contemplarea intermitentă a gâştii sfârşeşte repede printr’o aplecare pe burtă, urmată de aruncarea instantanee a unui scuipat mocirlos şi de o fericită bătaie din pene. E stilul ei de-a-şi exprima impresiile, primite cu gâtul ridicat în ipoteză.
   Trei porci tineri murdari, din care unul creţ, cu o simpatică privire de voie bună, în capul lui satiric, rătăcesc de jur împrejurul templului cu paiaţe, cu coada înodată strâns deasupra ochiului fesei şi cu cheotoare, ca sfoara unui pachet de cârnăţărie.
   Ilustra călăreată de scoală înaltă, care a recoltat dealungul stagiunii urale, cât zece deputaţi, când cu un picior pe şeaua calului şi cu celalt în vânt, zbura pe subt ochii lungiţi ca nişte migdale ai elevilor din galerie ; cuceritoarea de inimi, abia înveştmân-
-218 —
POARTA NEAGRĂ
tată într’o fustă diafană, cu zeci de volane şi petale, umflată ca o crizantemă, trece acum drumul în papuci şi broboadă, purtând pe farfurie o bucată de brânză, cumpărată din colţ. Seducătoarea călăreaţă şi baletistă e cocoşată, are un nas zbârcit, un păr aspru ca fânul şi trei copii..,
   Dela fereastra de hotel, care ne serveşte de închisoare, urmărim viata familiilor tă-bărîte de jurîmprejurul circului, ca într’un bazin cu apă deplasarea mormolocilor şi a vioaielor lipitori.
   Fiecare membru al familiei, amestecată acum cu gâştele, cu tapajul bariton al raţelor, cu basul porcilor şi cu găinile, e un număr cunoscut din circ. Stareţa căsniciei din faţă, e băbuţa cea mică, o domnişoară de un cot, cu bărbia ceva mai ridicată dela pământ ca a unui răţoi. Figurează deobiceiu la spectacol, într’un şir de şapte «liliputani», bărbaţi şi femei, o scenă pastorală elveţiană, însoţită de doina vacilor şi de refrenul ei gutural. Mi-aduc aminte de o atitudine a trupei, în care băbuţa bătând uşor din palme, cu braţele înclinate deasupra capului, ridica şi piciorul într’o schiţă de dans pe loc. Acum
— 219 —
POARTA NEAGRĂ
o cunosc în aspectul ei gospodăresc zdrenţuit. Ea conduce întreaga gospodărie, cu o autoritate evidentă. E o persoană harnică, nervoasă şi sîcîită, ca o vrabie în neîncetat neastâmpăr. învârtită pe creştetul craniului, aparent prin păinjenişu] părului pleşuvit, ea nu poartă o cosiţă mai groasă decât coada porcului ce se fuduleşte cu această mustaţă de carne de-asupra buzei anale. Cochetăria contrastând cu şorţul soios o reţine dimineaţa câte puţin la oglindă, pentru ca d-şoara să-şi vâre sub cosiţa capului o turtă mică de păr străin bălai, încâlcită ca perina de călcâi a unui papuc.
   Sculată de dimineaţă, d-şoara iese cu un pumn de grăunţe în poala ei cât un buzunar şi hrăneşte animalele, printre cari se pierde ca o pasăre clocitoare. Ea poate intra în coteţul găinilor ca un cocoş, fără să-şi plece capul. înfăşurată într’un şorţ lung, rigidă pe şolduri şi pe umeri, grasă sub bărbie, d-şoara pare un copil artificial, în vârstă de 40 de ani, care se mişcă graţie unui resort întors odată pe zi.
   Sub comanda ei se găseşte, afară de animalele bătăturii şi de o servitoare cu gles-
— 220 —
POARTA NEAGRĂ
nele groase şi cu pielea picioarelor roşie ca sfecla, un căţel, un copilandru de căţel. E un pui stângaci vânăt şi gălbui, de dulău de neam prost. Capul mare şi fălcos a luat-o înaintea trupului cu cel puţin două luni, aşa că puiul de câine şi-l poartă cu oarecare greutate, îngrijorat de echilibru şi cu o seriozitate comică, ridicat pe încheietura gâtului. El pare îmbrăcat până la umeri ca la circ, cu un cap artificial, de câteva ori mai voluminos decât capul lui adevărat.
   Intre căţel şi d-şoara pitică e o alianţă şi un conflict permanent, care umple toată ziua cu manifestările lor. încă neobişnuit cu paza regulilor de bunăcuviinţă şi încrezător cu naivitatea unui neofit în libera funcţiune a organelor sale, căţelul îşi depune uleiurile pe covoarele din casă. De mai multe ori pe zi, se aude stridenţa glasului ascuţit de fluier, în care se zbat alternativ pitpalacul şi ocarina, şi când îţi ridici ochii de pe carte şi te uiţi într’acolo, îl vezi părăsind odaia cu o grabă scâlcie, cu un pas întrerupt de insuficienţa picioarelor, prea strâmbe pentru fugă, sărind şi urmărit de nuiaua cât un
— 221 —
POARTA NEAGRĂ
băţ de chibrit a d-şoarei, care apare în uşe cu ochelari. Nuiaua se agită fără să-l lovească, ameninţătoare în aer, ca bagheta de polcă a unui şef de orchestră. Căţelul
însă a înţeles că nuiaua nu-i un obiect de »
desfătare şi închipuindu-şi că-1 ustură, dacă-1 ajunge, se simte obligat să puie efectul înaintea cauzei şi ţipă cât îl rabdă gura, căznindu-se să treacă pragul uşii cu cea mai mare velocitate pe care i-o permite corpul caricatural. Ca să i se modifice rassa, căţălandrul a suferit operaţia tăierii cozii şi a urechilor şi pare deghizat într’o formă grotescă, mijlocie între pasăre, peşte şi cornut.
   Duminica, domnişoara, îmbrăcată cu haine noui, stă pe un scaun scurt, cu spată, în-tr’adins construit pentru d-sa şi citeşte, sub gutuiul înflorit, o carte nemţească. Toţi ai casei au plecat de acasă: dresorul de cai, călăreata de înaltă scoală, baletistele si clow-nul August, un domn înalt, blond, grav ca un inginer, ocupat în timpul săptămânilor de vacanţă cu ţesălatul porcilor ce vor intra mai adânc în sânul familiei, sub formă de câmaţi şi cărnuri afumate pentru iarnă.
— 222 —
POARTA NEAGRĂ
   Vasele stau şterse în dulapuri, furculiţele în cutia lor, servitoarea a plecat şi ea la plimbare. Singură domnişoara şi căţe^1 ghemuit la picioarele ei, înc*1 ite cu pantofj
albi de copil, sunt^asâ. Uşa dela bucătărie e închisă, ca dulapurile. Păsările şi porcii sunt in coţţe Domnişoara se bucură de o stăpânire ntegrală a domiciliului şi are orgoliul ur^ camerist de jurnă, care se plimbă irzilele de sărbătoare, pe coridoarele Băncii
Tf ^
Naţionale.
   Figura ei curată exprimă o satisfacţie cinstită. Mai citeşte puţin, se mai uită puţin la pomi, toţi înfloriţi, la liliacul albastru peste garduri şi când câinele, ireverenţios, îşi plimbă botul ca o maşină de tuns în jurul şezutului, cu piciorul ridicat la umăr, ca să-şi prindă purecii şi să-i toace pe loc, domnişoara se apleacă, îi scoate capul, de urechi, din intimele lui preocupări şi mus-trându-1 cu degetul, gros cât un bob de ghindă, ca un preot protestant, îi vorbeşte româneşte: — Bubi, de tce nu stai fromos ?
v
— 223 —
^ f
            FLAŞNETARII*
  Cât mi-e de drag bătrânul flaşnetar di'"?1 aduce flaşneta, sicriul, subt fereastra me?’ mă salută şi cântă. Intre flaşneta veche şi flaşnetarul bătrân şi repertoriul lui, compus din şase arii, pe care nimeni nu le mai cunoaşte, s’a întemeiat o solidaritate, ca şi cum s’au născut gemeni împreună. Aceeaş culoare îi îmbracă pe câteşi trei. Pălăria bătrânului e roşcată ca flaşneta, şi flaşneta lui e cenuşie ca pălăria, cele şase cântece s’au descompus ca forma hainelor, ca încălţămintea; un material ciudat, uniform, a rezultat din transformarea lentă şi din pătrunderea unora cu celelalte a lemnului flaşnetei, a tovalului ciubotelor, a pielei flaşnetarului. Singuri ochii foarte albaştri ai bătrânului pun două pete de mozaic în acest grup de vechituri turnat ca dintr’o bucată de fontă.
                        'i
— 224 —
POARTA NEAGRĂ
  Cântecele flaşnetei s’au uzat în concordanţă cu lemnul, marşul se aseamănă cu valsul şi mazurca aduce cu romanţa, aşa cum ajunge de seamănă leiţi într’o coabitare îndelungată baba cu moşul şi cu ei amândoi pisoiul, şi cum se identifică după o logodnă depărtată, când unul din soţi a şi murit, inelul căsniciei cu degetul ce-1 poartă.,.
  Vehiculul cu care îşi împinge unchiaşul flaşneta, e o împărechere totuş eterogenă de organe. Roţile au slujit cândva unui cărucior de copil, care poate că de atunci a ajuns general sau ministru şi poate chiar să se fi întors în ţărână... Legată cu o frânghie ce şi-a schimbat consistenţa, pe postamentul inform al roatelor şi dedesubtul flaşnetei, zace pântecul unui fost violoncel, cu gâtul rupt acum o sută de ani. In compunerea monstruosului instrument — o căruţă care cântă — bătrânul a cugetat că o vioară moartă poate da sonorităţi unei flaşnete în agonie.
  Muzicalitatea flaşnetei a rămas ca nişte voci de tinichele aruncate, de sticle ce se sparg, de amnare scăpărătoare, de chei multe, de scârţâiri de uşi — şi toate aceste glasuri împărechiate se urzesc unele cu altele, într’o
— 225
POARTA NEAGRĂ
armonie, la ale căreia semi-tonuri strîmbe, se adaugă tonuri noi care nu aparţin nici unei game vii şi par suvenirea ultra-terestră a unor fiinţe de mult defuncte, scheletele imateriale ale unor vibraţiuni dispărute din zgomotul lumii, unde totuş de la veac la veac, trecute de pc o vioară pe alta, cântecele se menţin şi se păstrează, ca nişte diamante exacte.
   Flaşnetarul face înconjurul oraşului într’o săptămână şi dimineţile de Sâmbăta, când soseşte cu barba lui afumată de mohârcă şi surâde balconului meu, de unde îi va sbura tainul, înfăşurat în hârtie, ca un fluture alb, el pare că vine de departe, din Italia cu monumente cenuşii ca şi flaşneta, din Na-poli, din Yenezzia, din Roma, unde poate că a cântat în ajun sub fereastra unui prelat din Vatican. Intre el şi mine, care-1 privesc învârtind manivela lui cu imnuri în putrefacţie, s’a legat o prietenie mută, în care vorbeşte mai expresiv şi mai adânc decât cuvintele cele mai bine găsite, limba peltică a flaşnetei, într’un stil de monumente risipite. El mă cunoaşte poate, de treizeci de ani, ca un tovarăş cu care am trăit, mi-a zîmbit la toate
— 226 —
POARTA NEAGRĂ
ferestrele pe unde m’am mutat, şi acum la închisoare, ca un Dumnezeu cu barba albă, egal de bun pentru toţi argaţii lui pământeni.
   Deasupra flaşnetei, în colivie, stă bosumflat un cobay cu ochii rotunzi şi negri ca două mărgăritare. Lângă el cutia cu noroace, din care iese pentru spiritele neliniştite un bilet tipărit, galben, verde sau alb, după sexul şi după vârsta cercetătorului, ispitit de intenţiile misterioase ale destinului. Ce a putut înfrăţi muzica şi norocul în mintea bătrânului flaşnetar?
   Plecat cu ploile toamnei şi cu cocorii, retras departe, poate schimbat în Moş Crăciun, ca să pregătească, poate, jucăriile copiilor, de iarnă, bătrânul meu se întorcea odată cu rândunelele, acelaş de anul trecut, cu aceeaş trăsurică şi acelaş repertoriu. Zâmbetul lui surâdea ca şi cum nu ne văzusem din ajun. II aşteptaseră caişii ca să înflorească subt binecuvântarea cântecelor lui, vechi ca psaltirea. II aşteptam eu cu ochii în fâşiile albastre ale azurului... arborate la toate etajele cerului ca să-l primească.
   Anul trecut au înflorit grădinile fără ca
flaşnetarul să fi venit. A trecut vara toată.
   s
— 227 —
POARTA NEAGRĂ
A trecut toată toamna, au plecat berzele, s’au scuturat penele copacilor în aşteptarea lui. Şi s’au întors rândunelele încă odată. Şi au înflorit caişii, salcâmii, fără povestirea lui de bine, şi sărbătorile Paştilor au trecut iarăş fără s’audă flaşneta, deasupra căreia sta pitit un cobay alb cu capul roşu şi cu ochii de mărgăritar......
u
                                                                                                       ■i
— 22S —
              CUIBUL RÂNDUNICII
  Când omul va îngrămădi atâta ştiinţă încât să nu-i mai rămâie inteligenţii lui nici un mister, cum va mai primi el să trăiască, să se su-puie şi să aştepte desfăşurarea şi finalul unei
vieţi de mainainte cunoscute?
   >
  Omul are norocul că găseşte la fiecare veac drumul şi după ce a dat în direcţia unei singure erori toată cultura pe care inteligenţa lui putea să o producă, adoptă cu uşurinţă alta, croieşte un drum nou, după o descoperire, sau se întoarce la altul, părăsit demult, cu alte speranţe. Omul are norocul că poate greşi cât mâi des fără părere de rău, cu neadormitul vis de o perfecţiune actuală şi viitoare. Omul are norocul că se distrează, că face războiae pentru o idee — el crede — pentru un instinct; că munceşte mai mult decât cercetează şi că moare în definitiv la
— 229 —
POARTA NEAGRĂ
timp, aducând câte foarte puţine firimituri, într’o mie de ani, din marele necunoscut.
   Credinţa cu care rândunica îşi construieşte cuibul sub streaşină mea, din noroiul de peste drum, aglutinat cu paie, aduce aminte de casna oamenilor de a-şi zidi palate şi de a dura proprietăţi, din care nu se alege nimic. O prăjină lungă va sfărâma Cuibul într’o zi, când stăpânul casei îşi va da seama că piatra dela intrare se acoperă cu scuipatul cuibului din dreptul ei. Dacă ar şti rânduneaua că munca ei va fi sfărâmată, că puii-i vor fi doborîţi, nu s’ar mai iubi, n’ar mai cloci ouăle, ci singuratică în mijlocul unei lumi de profunde şi definitive singurătăţi, ar aştepta pe crucea bisericii să pice de slăbiciune şi neputinţă, protestând împotriva naturii, care se joacă de-a zburătoarele, prin greva tuturor organelor ei. Dacă ar şti de moarte şi de viaţa căreia îşi pregăteşte odrasla, îngrădită de instinctele şi de viaţa pisicii, rândunica n’ar mai străbate zările către zonele calde, nu şi-ar mai osteni aripile, n’ar mai prinde muştele şi fluturii aerului trandafiriu, n’ar mai culege din zbor, căzând ameninţătoare şi primejduită, bobul de apă cu care se
— 230 —
POARTA NEAGRĂ
adapă din unda marilor lacuri, ciupite în li* niştea zilei de ciocul dibaci.
   Dar natura se zbeguie cu făpturile ei până la capăt. Le închide, ca nişte cutii fru* moaşe şi le deosibeşte conţinutul, aşa încât să nu poată comunica fiinţă cu fiinţă, des-părţind zburătoarele între ele şi pe ele de celelalte fiinţe şi aşezând în constituţia fundamentală a vieţii împotrivirea speciilor, agravată de duşmănia individuală.
   Chiar între oameni, câţi se aseamănă între dânşii ca să se poată'înţelege? Câţi vorbesc pe deantregul aceeaş limbă? Unul singur îşi cunoaşte limba lui şi nimeni nu i-o poate în totul pricepe. O carte ar ajunge în toată lumea căci tot ce se poate gândi despre lume încape într’o singură carte. Nu! Mii de cărţi nu desluşesc din tine nici începutul.
   Mii de rândunele construiesc în fiece primăvară, ca Dumnezeu, din lut şi scuipat, acelaş cuib, fără să ştie nimic şi milioane de oameni improvizează cu speranţa înjumătăţită, că poate să mai fie ceva...
v
— 231 —
          TRIFOIUL
   Am un ghiveci cu trifoi în fereastră. In capătul firelor lungi, pe care un miracol le ţine în picioare, se deschid câte trei foi de fir, ca nişte umbrele.
   II păstrez în geam trifoiul, căci mai bine decât altă plantă, îl văd zilnic trăind. Dimineaţa firele lui se apleacă şi rămân aplecate către soare. Seara, firele sunt drepte şi foile s’au întors, cu o încântătoare pudoare. Le văd închizându-se şi deschizându-se şi a-ceastă acţiune neînsemnată a unei plante nespus de gingaşe, ce-şi strânge fiinţa în faţa umbrei şi pare că doarme noaptea odată cu pasările, cu albinile şi cu vacile albe, farmecă şi turbură.
   Ce eşti tu şi cum ne-am întâlnit ca să-mi dai mie sensaţia pe care spiritul o respinge, că cineva te-a făcut şi pe tine şi pe mine şi
— 232 —
POARTA NEAGRĂ
că în faţa unui fir diafan de iarbă cărţile şi inteligenţa trebuie să capituleze ?
   Cum te bucuri tu, ca şi mine, de lumină şi te întristezi de întuneric? Ce ai tu, care nu mă cunoşti şi nici nu poţi să ştii dacă sunt, cu mine, care te privesc cu uimire şi necaz fără să te înţeleg ? Ce cauţi tu pe lume şi ce căutăm noi amândoi?
   Cărturarul te numeşte plantă şi-ţi zice ţie trifoi — şi mie om. Şi mai mult nimic.
   Fiecare cu numărul lui.

— 233 —
         TORTURA
   Toţi copii fură, cum fură câinii, mâţele, maimuţele, cărora instinctul de proprietate, produs de civilizaţie, li-i necunoscut. Eu când furam câteodată un pumn de zahăr sau câteva bonboane, se deslănţuia în mine şi peste mine o întreagă dramă, ca o cataractă, şi niciodată n’am fost mai nefericit ca după realizarea unui act, care îmi făgăduise o plăcere. Dulceturile furate îmi ardeau mâna în »
care le ţineam ascunse în buzunare şi preocuparea mea tenace, consista în a duce la loc ceeace dosisem, pândind momentul de a nu fi surprins în vinovăţia mea îndoită.
   Sensaţiile, scrupulele încercate cu bonboa-nele, au rămas la maturitate în ce priveşte femeia. O iubeşti, te învierşunezi, şi în ceasul când îţi aparţine, te-ai întristat. Ai migtuit-o.
   E ceva care îţi turbură toate plăcerile presupuse, pe cale de a fi realizate; ceva inex-
— 234 —
POARTA NEAGRĂ
plicabil, ca şi cum pe lespedea sufletului, aşternută pentru mulţumire şi odihnă, o mână satanică a gravat sentinţa, pe care o citeşti de câte ori vrei să te aşezi cu o carte sau cu o amantă: «tu nu ai acest drept».
   Ce neam nesfârşit de sclavi îngenunche în tine, când vrei să te bucuri? Din ce iobăgie seculară apare azi sufletul tău, când vrei să-l împărtăşeşti cu o mulţumire ? Te-ai născut solidar cu sentimentul că ai numai datorii şi că trebuie să le suporţi pe cele mai grele, cu atât mai docil cu cât jertfa se prevede mai grea.
   Tu nu vei fi nici bogat nici sus aşezat, pare să dăscălească o voce interioară. Tu vei purta jugul unei conştiinţe de rob şi vei robi, făr’a te plânge, familiei tale, femeii tale, copiilor tăi, şi mai ales unui trecut, pe care nu-1 cunoşti, ivit în idei şi sentimente; nu din plăcere nici din neplăcere, dar pentrucă aşa trebuie să fie. Duminica ta nu va fi Duminică, căci atunci vei fi chemat la o muncă mai aspră. Grădina ta nu va fi o grădină parfumată şi un aşternut delicat de culori, pen-trucă nu vei avea timpul să vezi şi să simţi.
— 235 —
POARTA NEAGRĂ
Tu vei cugeta mereu la altceva decât la ceeace faci, absent de pretutindeni unde gândeşti că eşti. Ospăţul pe care ţi l-ai pregătit nu mai are gust, odată ce ţi l-ai întins pe faţa mesii. Pendula cu sunetul adânc, pe care ţi-ai cumpărat-o, încetează de a te mai zgudui cu glasul ei, îndată ce-ţi aparţine. Ajunge ca un lucru să fie al tău, ca să-şi piardă şi gustul şi fiinţa. Toate în tine dispar, într’un mormânt.
   Şi totuş viaţa îţi place — pentrucă nu o trăeşti; cu toate că în toate bucatele şi suculentele, ti se oferă, odată cu arta care le-a pregătit o muscă sau un fir de păr. Tu aştepţi cu solemnitate ca să-ţi treacă toate pe dinainte, pentru consolarea de a te gândi, după ce au trecut, că au stat o secundă dinaintea ta.
   Iţi place viaţa nu pentru tine ci pentru alţii şi pentru dânsa. Asistent neputincios la spectacolele care te domină sau te revoltă, vei răsfoi cărţile ei cu imagini necontenite, în tăcere. Fiece clipă vine cu o imagine proprie.
   Din când în când, concorzi două imagini sau încrucişezi două idei şi-i singura ta răzbunare de a fi sclavul veşnic şi misterul impenetrabil al capriciului divin sau vulgar, graţie căruia te-ai ivit.
- 236 —
              RUGĂCIUNE
  Mă rog ţie, Doamne, şi nu ştiu cui mă rog şi de ce mă rog. Sufletul mi-e plin de o bogată durere, ca o corabie de mărgăritare ce-şi poate pierde tezaurul la o răscolire de talaze. Durerea mea trebuie să o împărtăşesc cuiva şi nici un om nu-i în stare să mi-o priceapă şi nu are auzul de care sufletul meu simte nevoie.
  Ştiu că este ca şi cum aş fi un nebun în faţa unui pustiu şi că mă închin vântului şi tăcerii, cu plopii şi cu apele singuratice. Dar încă fac rugăciunea mea către tine, punct întunecat de lumină din întuneric, căci îmi trebuie un tovarăş, îmi trebuie un stăpân pe care nu-1 găsesc, o patrie ca să nu semene cu pământul, un împărat cu care să vorbesc, o cifră.
  Mă rog Ţie pentrucă ţi-s stelele frumoase,
— 237 —
POARTA NEAGRĂ
pentrucă ai urzit azurul, pentrucă ai făcut caprele şi copacii şi ţi-ai distribuit fiinţa în toate seminţele şi în toate fiinţele, cu cari fără voia mea mă simt legat, fie că ştii tu sau nu ştii. Mă rog Ţie Doamne, să nu mai fiu eu însumi.
'<■
ii
— 238 —
              GÂN GĂNIILE
  Noaptea năvălesc în lumina lămpii mii de insecte, pe care o mână invizibilă pare că le aruncă pe fereastră, ca nişte confeti. Vin din ceruri, din cuiburile lui luminoase, sau sunt ele înşile stelele, ale cărora stoluri adânci trec în vârteje multicolore pe deasupra noastră neîncetat ?
  Insectele zboară şi ies, ori şi cum, din întunericul care le fabrică şi le dă drumul ca unor imense valuri de sămânţă de mister. Din tiparele lor până în lampa mea arzătoare, în a căreia dogoare aripile impalpabile, de pulbere dantelată diafană, se topesc în scrumuri de aur, ele s’au ţesut din cele mai fine şi mai provizorii materiale din câte a descoperit natura şi fiecare e lucrată ca o bijuterie de geniu. Smalţului verzui şi transparent, catifelei cărămizii, pieilor ce le alcătuiesc, unse cu
— 239 —
POARTA NEAGRĂ
lacul capricios al pensulei aeriene, artistul din întuneric le-a adaus câte un corset de mătase, câteva fire nervoase ale picioarelor şi elitrelor şi în toate aceste compoziţii microscopice a pus esenţa şi mai uşoară şi mai tainică, a unui suflet de sine stătător, care le îngăduie să se înalţe, să se mişte, să se poarte dintr’un loc într’altul, să-şi aleagă flacăra ce le va mistui.
   Trei fluturi de aceeaş mărime, tăiaţi cu foarfecă după un patron identic într’un atlas de o culoare necunoscută, stau ca trei triunghiuri echilaterale pe păretele meu. Capul lor e o minune. In puful palid mărunt şi bogat ce-1 acoperă, sticleşte ca două rubine, focul sumbru, cu amintiri de metal, al ochilor desinaţi în orbita lor auriferă cu preciziunea şi amănunţimea florilor de câmp. Cei trei fluturi stau ca nişte echere. Câte trei dungi brune şi în zigzag le acoperă transversal aripile, largi la bază, iar stofa lor poartă în ţesutul ei linii de relief imperceptibil, sute de raze geometrice întâlnite în punctul ascuţit ce ascunde capul, ca un vârf.
   Noaptea îmi trimite mai întâiu câte un model din fiecare zburătoare, pe care apoi îl
— 240 —
POARTA NEAGRĂ
repetă. Cele mai frumoase sunt şi cele mai puţine. Intr’o ninsoare de ţânţari, de sute din aceşti purici înaripaţi, care intră pe fereastră sărind, sunt numai trei fluturi de aur şi numai două imponderabile mărunte libelule....
   Risipirea nopţii risipeşte şi insectele care, îngânându-se noaptea cu ziua, se duc la cuiburile lor necunoscute, strânse în împărăţia lor miraculoasă la un apel. Şi, noaptea viitoare altele le înlocuiesc, alte forme, alte culori, alte temperamente, dela domniţa de ghiaţă încremenită ca o fantomă în mantaua-i albăstruie în ungher, până la gângania nebună, în luptă cu umbra ei pe tavan.
   In timpul zilei insectele zburătoare simt mai puţine şi poezia părăseşte spaţiul, ca să lase să bâzâie musca.
   Poezia obscură şi lină a nopţii prieşte mai mult păstrării intacte a comorilor mişcătoare. Ziua aparţine insectelor încălţate şi căpuşii devorante. Specii noui, uimitoare, inventate instantaneu împuiază văzduhul şi iarba. Unele imită racul, altele contrafac în proporţii infinitezimale atitudinea păunilor, rapiditatea cailor, graţia lebezilor cenuşii, săritura broaştelor în rugă de ploaie.
-241 -
POARTA NEAGRĂ
   Dar în mijlocul horelor de fluturi încinse în jurul lămpii, apare, să-şi expuie plosca infectă de sânge, ploşniţa, matroana cu şoldurile umflate, ţaţa puşcăriei. Târtiţa ei trivială e mistuită însă în focul, lumânării cu care am următit-o de aproape: facla adevărului arzător.

— 242 —
               DANABASY
  Danabasy a fost condamnat de un fost prieten, la un an şi jumătate închisoare pentru o schiţă de palmă. Prietenul era de profesie judecător. A fost aproape numai o intenţie de palmă, căci l-a atins în diagonală; fostul prieten refuzase martorii trimişi pentru cererea unei, cum se zice, satisfacţii. Prietenul e un maniac şi titlul lui de căpetenie l-a constituit o închisoare de câteva luni dată de nemţi, care au găsit mijlocul să-l facă, subt ocupaţie, glorios. Există oameni liniştiţi, care n’au păcătuit împotriva fricii de moarte cu nimic şi care îşi asumă şi meritele florilor de pe mormântul Eroului Necunoscut.
  Fostul prieten fiind la cenzura scrisorilor la poştă deveni un rafinat al spionajului, pe care îl descoperea şi la muşte, şi îşi începu
— 243 —
POARTA NEAGRĂ
cariera de dictator profetic denunţându-şi colegii. El a «prins» o carte poştală a lui Danabasy, mobilizat şi el la cenzura scrisorilor, carte în care se pomenea de o doamnă X. Danabasy fu pârît în toată forma şi arestat. La percheziţie, s’a găsit asupra lui un carnet cu iniţiale, cu adrese şi cu o cifră de bani înscrisă în dreptul fiecărui rând: dovadă certă a spionajului. Era însă o listă de numele prescurtate şi adresele câtorva persoane, profesioniste sau amatoare, însoţite de tariful respectiv... Danabasy se vede a fi fost un Juan cu contabilitate în regulă şi care dintr’o noapte consacrată poeziei reţinea costul, lăsând altora, mai prozaici, colecţionarea adevăratelor corpuri delicte, bucle de păr şi panglici dela cămăşile de noapte. Prietenul, în aplicarea instinctului său subit de agent şi detectiv diletant, dăduse un greş lamentabil, răscumpărat mai târziu prin revenirea la judecătorie, unde s’a petrecut răzbunarea tardivă a celui condamnat la un an şi jumătate de închisoare pentru o palmă.
Danabasy pentru schiţa lui de palmă a fost chiar arestat şi ţinut şapte zile în închi-
— 244 —
POARTA NEAGRĂ
soare preventivă până azi. Capul nippon cu ochelari, adus între baionete, pe o lapoviţă imensă şi galoşii plini cu noroi dau atitudinii lui un aer de stampă, în care personagiul şi-a pierdut uneltele de bambuz şi undiţa, într’un lac măsliniu.
— 246 —
                      I O N A Ş
   Ionaş era amantul unei soţii cu consimţământul bărbatului, un om de felicitat. Prin-zând-o cu un al treilea, Ionaş bătu soţului telegrama următoare: «Venez vite. Elle nous trompe». Fidelitatea dublă era atinsă grav.
   Altădată, Ionaş era ministru, şi fu primit în gara Buzău de câteva personagii oficiale. Stând în mijlocul lor, pe peron, şi primind raportul situaţiei, Excelenţa era preocupată de o problemă decorativă, în care se adâncise. Cu bastonul, ministrul lărgea proporţiile unui scuipat mare, ce-i zăcea la picioare, construind împrejur, din materia componentă, un peisagiu de arabescuri.
   Nu se ştie al cui era scuipatul pe care importantul factor al Statului îl întindea cu vârful bastonului. Dacă el isvorîse convulsionat cu degetele din nasul cleios al unui
— 246 —
POARTA NEAGRĂ
frânar, ministrul conservator îşi arăta astfel şi preferinţele pentru democraţie, pe care de obicei şi le-a ascuns. Dacă, ceeace se crede, găluşca de pe peron aparţinuse persoanei sale, atunci insistenţa de a frământa-o după ce a pierdut-o, dovedea admiraţia pentru frumuseţea operilor proprii, im gust estetic şi re-gretul de a lăsa în urmă, în prada hazardului, provincial, o perlă lichidă, produsă de stridia gurii Excelenţei sale.
— 247
        GINECOLOGIE
   Cazul unei familii. Tatăl de 60 de ani, are un fiu însurat şi o fiică măritată, şi locuiesc astfel trei familii împreună. Nevasta fiului şi fiica bătrânului, dau anual naştere câte unui copil. Dar mai face copii şi nevasta bătrânului, mama fiului însurat şi a fiicei măritate. Cam în aceeaş lună sunt în aceeaş casă trei familii cari nasc: mama face surori şi fraţi pentru copiii ei; unchi şi mătuşi pentru copiii copiilor ei. Unchii au aceeaş vârstă cu nepoţii şi uneori sunt cu câteva zile mai tineri.
   A se urmări lanţul de rudenii...
< <
'i
. —248—
UN VIZITATOR DE MARE LITERATURA
   Şi Miercuri o vizită cumplită. Un tânăr cu pleoapele înodate de o uşoară conjunctivită, care-i pune în jurul ochilor două cercuri de jumări. Faţă leproasă, păr mare, unsuros, de culoare dubioasă, dat pe ceafă. Din când în când, floaca frontală se lasă pe ochi ca o perdea, ceeace nu displace tânărului estet, care şi-o aşează la loc, scuturându-şi capul de jos în sus, fără să puie mâna, ca un acrobat care mănâncă o plăcintă cu mânile la spate, din tavă direct. Ca să-şi reia părul atitudinea comandată, tânărul face o mişcare, ca de refuz, bruscă, mai întâiu de fakir care se concentrează, însoţită de o tremurătură a umerilor, apoi capul şi-l repede în sus ca un înotător care spintecă valurile: valurile simt pletele lui ce-şi restabilesc astfel direcţia spicului. Detaliu odios, gura plină de frumuseţi,
— 249 —
POARTA NEAGRĂ
de formule şi de dinţi stricaţi a tânărului vizitator, pute ca şi cum ar vorbi o brânză stricată, aninată. Ghiceşti în gingia putredă a vizitatorului abcese în funcţiune şi un stomac fără intestine, în care fermentează armonia fecalelor, începând din înghiţitoare.
   A venit să mă vadă pentrucă nu mă văzuse de mult şi în ajunul unei călătorii pe care o întreprinde. Admiră, recunoaşte, sprijină şi comentează cu un spirit critic ambarasat de etichete, în articole publicate sub un titlu general care începe cu «Noi...». Insă băiatul nu vrea să-şi piardă independenţa artistică şi intelectuală şi te tratează pe ici, pe colo cu o democratică egalitate. Poate că numai atitudinea ta rău interpretată, posomorită, de victimă disperată, îl împiedică să-ţi ofere un «mă», să-ţi dea cu «tu» ca dela monument la monument, împietrite în aceeaş glorie împreună. Suporţi, cu o politeţă mârîită, bagajul de boarfe ce ţi se descarcă în cap din cufărul cu sdrerţe al tânărului tău coleg de imortalitate. In precocitatea lor filosofică, fesele lui să tot aibă 20 de ani. Dar uneori o injurie vulgară ţi se strânge în
— 250 —
POARTA NEAGRĂ
gură ca o flegmă de tuse pe care abia o împiedici să scape... Idolii, îţi zici cu scârbă, trebuie să fie răbdători, şi rabzi. Rabzi până ce vizitatorul binevoeşte să-şi isprăvească repertoriul.
   Starea mea sufletească e ca de cerb prins într’un coteţ de găini. Cu neputinţă să mă mişc, aştept, şi toată activitatea mea se rezumă în gestul de a fuma, de a-mi mângîia fundul pălăriei aşezată pe genunchi.
   întreb uneori:
   —   E noroi ? Sau alteori:
   —     A plouat ieri şi în Bucureşti ? Şi tânărul răspunde cu întrebarea îngrozitoare:
   —   Ce ati mai scris ?
           >
   Odată, acest camarad pe terenul muzelor, mi-a adus la hotel, unde eram întîile luni închis, o serie de «portrete» ca să mi le citească şi între ele se găsea şi portretul meu, cu care ar fi voit să înceapă.
   —     Pân’aci! am răcnii — şi tulburarea mea aţâţată a făcut ^atunci un gest desnădăjduit, de acar în primejdie de a fi călcat de tren, de o elocvenţă, pe care autorul portretului meu moral şi literar nu a înţeles-o, dar căreia i s’a supus. O singură linie din
— 251 —
POARTA NEAGRĂ
portret şi aş fi făcut o crimă. Crăcii criticului admirativ ar fi ieşit agitându-se dela etajul al doilea pe fereastră.
   Povestind sentimente de contradicţie şi de exasperare în care te pune o asemenea situaţie, ai sensatia că ai căzut într’un butoiu cu clei, din care nu mai poţi ieşi cu nici o opintire. Eşti mâzgălit şi mortificat.
* t
— 252 —
                 BALABAN
  Noaptea şi dimineaţa s’au petrecut de veghe în zguduirile cu zgomot ale ocnaşului Balaban, un «vieţaş» nebun. Celula lui, pe o galerie în continuare cu galeria celulelor politice, galeriile sunt despărţite cu o uşe uşoară de magazie care nu se încuie nicio-odată.
  Ieri, Balaban ceruse directorului general pe un ton imperativ să fie strămutat la ocnă, de unde a fost scos fără voia lui. S’a plâns de mâncarea din penitenciar, provocând din partea directorului general răspunsul desconcertant: N’ăi vrea să-ţi dau pui fripţi?
  Până astă noapte, Balaban s’a mărginit să-şi manifesteze nebunia prin cântece în mijlocul nopţii. Balaban e un Hercule tânăr şi mărunţel, cu muşchii umflaţi, ca nişte
— 253 —
POARTA NEAGRĂ
saci cu nisip, la pulpe, la umeri, la braţe. O linie formidabilă conturează trupu-i de taur, terminat printr’un cap de Napoleon, cu ochii albaştri, închişi în litera exotică a sprincenelor negre.
   Intenţionat sau sincer — medicul crede că Balaban e un farsor — la orele 12 noaptea, după un somn liniştit, repertoriul lui ciudat începe să se desfăşoare. Cântece cu ison bisericesc, urmate brusc de un fluierat de gară, urmat de monoloage. Uneori, Balaban apostrofează în întunericul celulei pe cineva, pe care-1 dă afară cu strigătul: «Pleacă, îţi zic! du-te, du-te!» răstit cu o voce afectată de actor de provincie, şi această scenă dintre un ocnaş nebun şi marele întuneric durează câte un sfert de oră, după care începe cântecul: «Nu pot crede nu pot creeede Nici nu eeeste de crezut...», şi urmează un ropot de aplauze bătute cu palme ca de fier.
   Vecinul de celulă al lui Balaban, un inginer cadaveric, al căruia cap transparent, cu ochelari, pluteşte pe sfoara interminabilă a unui trup imens, răsucit ca un cearşaf ce se stoarce, te gândeşti că trebuie să fie în agonie.
— 254 —
POARTA NEAGRĂ
   Pe la orele 3 din noapte, trezit şi el, Iancu, nebunul reputat al temniţei, intră de la gratiile spitalului, într’o polemică violentă cu Balaban, care prin întunericul nopţii, tăcută ca un cimitir, îl aşteaptă să-şi termine toate frazele, ca să răspundă şi el revoltat, pană la capăt. Intre cei doi nebuni atenţia pune o înţelegere tragicomică, aceea de a urma o luptă verbală disciplinată. înjurăturilor pornite din spital ca un torent, Balaban le răspunde ca o umbră istorică: «Ciiineee... eşti tuuu...?»
   Spre dimineaţă, armat cu capacul de fier al privăţii celulare, Balaban înteţeşte loviturile până atunci rare, cu care încerca rezistenţa uşii.
   Pe la 5 uşa cedează. Arma nebunului a prăvălit-o şi Balaban iese pe galerie. Sentinelele fug, gardienii fug! Balaban scoboară scara răcnind, circulă gesticulând prin curte şi fă-cându-se deschiderea temniţei întregi, hoţii se grămădesc în perspectiva spaţiului şi-l urmăresc. Balaban se întoarce, sparge uşa altei celule, zmuceşte şi rupe din rama de piatră a balconului paraclisului grilajul decorativ de fier. El strigă pe socialişti, pe ziarişti, cari se
— 255 —
POARTA NEAGRĂ
strecoară câte unul pe scară şi se retrag în papuci şi cămeşi în curte, în aşteptarea unui atac, însoţit de asasinat. Ca de vânt, uşa celulei No. 23 e smulsă din loc deşi încârligată pe dinăuntru şi... apare verde şi aproape în pielea goală, o nouă specie de nebun, creiată instantaneu, un coleg. Balaban se îndrepta spre celulele noastre. Socialistul Sever a mâncat o palmă. Socialistul Coniţ, un tipograf, socialiştii Nistor şi Bogdan, croitor şi tapiţer, mai prudenţi, măsoară de o jumătate de oră distanţa, prin curte, care-i separă de poarta temniţii, evoluând când înainte, când înapoi, după pericolul ce se apropie sau se retrage. Socotind că tactica cea mai bună consistă în a nu ne arăta pe cerdac, aşteptăm înapoia uşii, lângă un ciocan.
   Garda militară cu puştile încărcate, dispăruse ca şi gardienii, la prima scrâşnire uriaşe de dinţi, cu care se ivise în gura-i strânsă Balaban pe cerdac. Temniţa prezintă aspectul unei revoluţii. Cei 700 de hoţi din închisoare puteau să plece liniştiţi pe porţi, fără să-i întrerupă nimeni. Dispăruse întreaga ierarhie, stratificată la direcţia unei închisori.
— 256 —
POASTA NEAGRĂ
   Puterea fără margini a lui Balaban e numai fizică. Privirea care-i rezistă îl intimidează. Ieşindu-i înainte nebunul Iancu, ho-tărît să-l înjunghie cu un briceag de scobit urechile şi dinţii. Balaban e apucat de groază.
   In sfârşit, hoţii se hotărăsc să-l astâmpere pe Balaban, în momentul când nebunul ră-zimat de umerii unui copil, pe care-1 mângâia, începuse să-l ameninţe cu o privire încruntată. Eroul zilei e banditul Lache, vestitul şef de bandă, care după 18 ani de ocnă a fost adus să-şi sfârşească osânda de 20 de ani aci. Lache e un ţigan mărunt, stropit cu găuri de vărsat, nervos şi slab, cu o căciulă mare, al căreia moţ e vârît cu o eleganţă specială înăuntru. Agerimea de maimuţă a ochilor lui şi mersul lui cu călcătura felină, pe vârful degetelor, ca şi cum încheietura călcâiului i-ar sta în mijlocul tălpii, aduc aminte lupul şi hiena. Darul lui de comandă îl face ascultat şi stăpân asupra tuturor hoţilor care îl privesc cu admiraţia terorizată a tinerilor începători, pe poetul mare încă în viaţă trecând pe bulevard. Lache ia deodată atitudinea
— 257 —
POARTA NEAGRĂ
   Puterea fără margini a lui Balaban e numai fizică. Privirea care-i rezistă îl intimidează. Ieşindu-i înainte nebunul Iancu, ho-tărît să-l înjunghie cu un briceag de scobit urechile şi dinţii, Balaban e apucat de groază.
   In sfârşit, hoţii se hotărăsc să-l astâmpere pe Balaban, în momentul când nebunul ră-zimat de umerii unui copil, pe care-1 mângâia, începuse să-l ameninţe cu o privire încruntată. Eroul zilei e banditul Lache, vestitul şef de bandă, care după 18 ani de ocnă a fost adus să-şi sfârşească osânda de 20 de ani aci. Lache e un ţigan mărunt, stropit cu găuri de vărsat, nervos şi slab, cu o căciulă mare, al căreia mot e vârît cu o eleganţă specială înăuntru. Agerimea de maimuţă a ochilor lui şi mersul lui cu călcătura felină, pe vârful degetelor, ca şi cum încheietura călcâiului i-ar sta în mijlocul tălpii, aduc aminte lupul şi hiena. Darul lui de comandă îl face ascultat şi stăpân asupra tuturor hoţilor care îl privesc cu admiraţia terorizată a tinerilor începători, pe poetul mare încă în viaţă trecând p^ bulevard. Lache ia deodată atitudinea
— 257 —
POARTA NEAGRĂ
tigrului ridicat în două picioare ca să sară, urcă scara iute, iese înaintea lui Bala-ban, care în plină vociferare se opreşte speriat, holbează ochii şi, paralizat, se laşă apucat de mână şi strâns de tălpile de fier subţire ale banditului Lache.
   Stăpânit, Balaban îl urmează pe scări, e
scos din curte. Atunci reînvie bărbăţia sol-
                                        »
daţilor şi gardienilor, care apar cu funii. Se apropie hoţii şi socialiştii. Balaban e răstignit pe pământ, spre cea mai mare părere de rău şi a lui Lache, silit să-şi arate autoritatea, şi a celorlalţi hoţi de carieră. Nebunul Iancu strigă: In lanţuri! La gherlă! Hoţii, adresându-se socialiştilor şi ziariştilor, clatină din cap.
   — N’are, bietul, cu d-voastră nimica. Ură-şte pe gardieni.
   Un lanţ leagă un braţ de un picior al lui Balaban, închis la gherlă, unde în aşteptarea curierului care îl va transporta în patria lui plăcută, la ocnă, el şi-a sfâşiat hainele şi îşi întinde lanţul pe muşchii goi de hercule despuiat.
   Socialistul Bogdan care protestează şi când e soare şi când nu e, şi când îi e bine şi când
— 258
POARTA NEAGRĂ
îi e rău, se supărase teribil că Balaban nu-1 lăsa să doarmă şi îi ameninţa existenţa. Acum, el se revoltă de ce Balaban e în lanţuri. Logică de tapiţer.
   Primul gardian, Negoiţă, i-a răspuns:
   —   Atunci să-i dăm drumul prin curte.
   —   Mă opun! a replicat Bogdan.
   Balaban a asasinat lent, cu rari lovituri
de cuţit şi cu progresive strangulări, o bătrână călugăriţă, care refuza să-i spuie unde
ţinea banii ascunsi.
» >
   Iar ca să poată pătrunde în chilie, a imitat noaptea vocea şi sgârîitul pisicii, deasupra pragului uşii...
— 259 —
   HAINELE DOMNULUI DIRECTOR
   D-l director e un bărbat mijlociu, negru la faţă, cu pielea albăstrie, ruptă şi dreasă peste tot, ca un ciorap cârpit cu ghemuri deosebite. Pe obraji, pe bărbie, pe lângă buze, masca lui prezintă găuri reprizate pe dedesubt, sau nodurile superficiale ale unei înseilături grosolane, executată cu un ac prea mare şi cu un bumbac prea gros de o mână nepricepută. Faţa lui pare îmbrăcată într’un tricou cu două găuri pentru ochii permanent înflăcăraţi. Pleoapele poartă rând pe rând umflătura vânătă şi roşie a unei invizibile ţepi de viespe, cu care s’a luptat peste noapte în timpul unui vis urît de blefarită. Intr’adevăr, dimineaţa d-l director se deşteaptă fără să fi avut simptome de cu seara, cu privirea îndoită, un ochi normal şi celalt scoborît către nară, ceeace dă capului o atitudine de ochitor fără puşcă.
260 —
POARTA NEAGRĂ
   Ceafa d-lui director, mai totdeauna supurează, dintr’o plagă neagră cu conturul neregulat de mocirlă, şi trandafirie în mijloc, ca şi cum ar fi primit deasupra gulerului lustruit dela cămaşe, flegma cu miez, sfâşiată din plămânul unui tuberculos. Dar acest cap, acoperit cu mitra directorială — şapcă neagră cu trese de aur pe catifea vişinie şi cu două chei încrucişate pe frunte — e conştient de importanţa lui şi semeţ. Mătura unei mustăţi aspre se zbîrleşte cu vârfurile în sus, deasupra buzelor violete, proeminente, prin umezeala cărora organul gros şi posomorit al d-lui director grăieşte. Acest organ rosteşte înjurătura cu o înlesnire care-i aproape o politeţă. D-l director ştie că e o persoană energică şi o mână de fier.
   O întreagă carieră de puşcărie se bolteşte ca o zare în perspectiva trecutului pe care l-a străbătut până la treapta superioară, de unde acum comandă fulgerii ca un zeu, grad cu grad, tresă cu tresă: «Sunt Directorul Unei Instituţiuni», repetă el ca un ecou al destinului, de câte ori i se pare că nu s’ar şti îndeajuns cât e de însemnat rolul
iui social. Si această declaraţie o face de două > »
— 261 —
                   POARTA NEAGRĂ
ori pe zi, cu pălărie sau cu şapcă, în apartamentele deţinuţilor săi, ajutându-se cu gestul mânii drepte, la ale căreia degete strălucesc inelele mari cât bobul de măslină şi mai cu seamă unul cu inima neagră, înconjurată de briliante şi de proporţiile unui lacăt de puşculiţă.
    *
   D-l director e însă cochet. Costume cenuşii, costume cernite şi bleu-marin îi mângâie trupul fălos. Croitoria de sub direcţia asasinului Dimitroff e în permanenţă ocupată, ca şi cismăria închisorii, cu împodobirea personalităţii sale, păşind majestuos în încălţăminte subţire, galbenă sau neagră. In mijlocul curţii, pavată cu bazalt, fiinţa lui se contemplează singuratică în obiecte şi îşi zice, privind clopotniţa, legătoria de cărţi, birourile, brutăria şi dincolo de ziduri: «Toate acestea sunt ale mele. Cum aş face să mi se simtă autoritatea şi puterea şi mai mult ?» Din când în când un detinut se strecoară
                          y
cu căciula în. mână prin faţa lui şi la fiecare marcă de respect, bărbia lui de stăpânitor se ridică puţin.
   E în costumul lui gri. D-l director se măsoară cu mulţumire şi îşi scutură mâneca
— 262 —
POARTA NEAGRĂ
hainei inutil, de T> umbră, îşi alungă o cută. Cele două degete ale mâinii drepte prind marginile manşetei şi acordat cu acest gest, întregu-i corp se mişcă rigid şi face o piruetă. In cracul stâng al pantalonului se rotunjeşte greu, atributul virilităţii, ca uu muşchi suplimentar, acoperit în interior cu mătasa cămăşii de culoarea foii de porumb, vizibilă la guler şi piept.
   Domnul director pleacă în oraş. E seară. îşi pune cu migală mânuşile de aţă cenuşie, interesat, la fiecare deget, de forma splendidă pe care o capătă încălţat, frecându-le cu un lung masaj satisfăcut, dela rădăcină la vârfuri, şi beat de plăcere, ca şi cum s’ar masturba la cinci organe deodată, înrădăcinate ca bananele pe un singur ciorchin.
   In inima lui, d-1 director îşi zice orgolios: «Cine ar fi crezut să ajung ce sunt?» Şi în spiritul lui triumfător şi fermecat se topesc Napoleon, Bismark şi Regele, ca nişte stâr-
— 263 —
                O FATĂ PLÂNGE
  A mai înebunit în închisoare o fată bătută Ia comisar. In spaţiul tăcut al închisorii, în faza de linişte şi nemişcare, nebunia fetii isbucneşte într’o plângere tristă de agonie, care, fără tranziţie, devine cântec melancolic tărăgănat, strigăt de ajutor! ajutor! ca şi cum în celula în care e închisă şi unde sfâşiindu-şi hainele, virgina-la-i pudoare a rămas cu totul goală, ar locui patru fiinţe cu patru naturi şi patru voci deosebite. Viziuni de groază se succed cu viziuni simpatice cari atrag în feluri atenţia nebunei.
  După cântec, fata pare să fie o ţărancă. In vocea ei se străvede câmpul, cântă ciocârlia, trec boii şi carele şi praful dureros al satelor pustii.
— 264 —
POARTA NEAGRĂ
   Trebuie aflat de ce a fost dusă la poliţie, de ce şi de către cine bătută şi de ce închisă la Văcăreşti, această femeie tânără, despărţită pe vecie de câmpul ei şi de oameni, prin brutalitatea fără răspundere a unui funcţionar.
— 265 —
          PRUNCII
   Am văzut azi un copil de 9 ani, condamnat la 15 zile închisoare pentru crima inocentă de a fi poftit la o cutie de rahat şi de a fi furat-o. S’a găsit un negustor destul de legalist ca să-l denunţe şi o autoritate destul de senină, ca să-l aresteze şi să-l osândească.
   Consecinţă: copilul a fost sedus de către un individ de 40 de ani, un Bulgar, cedând foamei, pe care Bulgarul i-a astâmpă-rat-o cu o bucată de brânză. Actul s’a petrecut de câteva zile. Copilul s’a sfiit până azi să se plângă. Anusul lui e cu desăvârşire rupt şi o gangrenă s’a declarat în punctul violentat.
   E un copil naiv şi cuminte, pe care Codul, răzbunătorul prestigiului social, a ţinut să-l amelioreze. La gherlă, unde a fost izolat Bulgarul, ar trebui aruncat în fiare şi negustorul de rahat.
— 266 —
         o încercare de evadare
  Pe la orele 9 seara, .după închiderea temniţei, la 8, când nu mai sunt liberi până la 10 decât deţinuţii politici, o goană de picioare face auzul atent şi un ropot are loc într’un colţ al curţii personalului către primul gardian. Se disting cuvintele: fiare, să vie garda, evadare, dintr’un ghem de murmure. O lună curată albeşte păreţii de var printre petele gălbui ale arborilor goi, după o ploaie care a curs trei zile şi trei nopţi dintr’un cer plumburiu.
  Primul gardian, luat de un gardian de noapte şi de infirmierul Rădulescu, se îndreaptă în pas alergător către interiorul temniţei. La 9 % b* tăcerea profundă a nopţii, căreia lumina lunii îi dă un ton de eternitate, începe clopotul să sune. Pentru întâiaş dată liniştea nocturnă e tulburată. Semnal. Se face numărătoarea deţinuţilor din nou.
                       j  t
— 267 —
POARTA NEAGRĂ
   Sublocotenentul gărzii, un ofiţer înalt, străbate umbra curţii pavate, cu luciul cozorocului de Iac: salută. Mai mulţi soldaţi trec în grabă spintecând cu baioneta de argint întunericul albastru al spaţiului întunecat de copaci. Curtea de piatră şi bolta celor două porţi consecutive ale temniţii. Celulele de Techirghiol în temniţa din fund. Lucarnele lor dealungul galeriei, stau luminate simetric, ca nişte aştri de aur pătraţi.
   Un deţinut care trebuia să fie închis în dormitorul lui la ora lui, a fost zărit umbrind păretele alb al spitalului, aşternut cu o încremenită velinţă de atlas, şi tupilân-du-se în catifeaua ascuţită a celor câţiva molifţi. L-a văzut Slavici şi mai de aproape a fost văzut de un ţigan, închis într’o celulă vecină şi care, supărat de ploşniţe, scosese nasul prin gaura cu gratii a uşii, ca să miroasă noaptea şi să contemple stelele din dreptul ochilor, zăbrelite.
   Iată directorul, care tocmai sosit din oraş cere lumină şi roagă să fie însoţit. Grup de patru. Se încearcă poarta de zăbrea de fier, croită ’n semicerc, la gura boltită a piv-niţii de subt spital şi cineva spune că cer-
— 268 —
POARTA NEAGRĂ
cetarea pivniţei s’a făcut. In odaia cimentată a morţilor nu e nici o urmă de evadare. Primul gardian de noapte arată locul pe unde presupusul evadat ar fi putut ieşi — şi pe lângă care puteai trece de nenumărate ori fără să-l bănueşti. Totuş, semnele evadării sunt distincte şi dovedesc inteligenţa celui care a fugit sau stă pitit undeva pe aici, în-tr’un păejeniş. E o fereastră de pivniţă, care răspunde şi în pivniţă şi, printr’un capriciu de arhitectură, şi «între ziduri». Ea scobeşte zidul la nivelul solului şi se arcuieşte până la înălţimea unui om. Gratii foarte rare îi îm-părţesc lumina, ţesută cu sârmă gbim. pată împletită des. Sârma a fost desfăcută pe un dreptunghiu spre pământ şi un gol a fost practicat dedesubtul barei orizontale care desparte fereastra în două şi pe subt care evadatul a putut 6ă se strecoare. El a fost cu picioarele goale, căci ca să nu se înţepe apăsând cu talpa în mănunchiul de ghimpi ai sârmii, pe deasupra căreia trebuia să alunece, prevăzător şi pregătit, pusese peste sârmă doaga de nuele a unui coş împletit, pe care picioarele lui s’au sprijinit în efortul executat de corp ca să treacă
— 269
POARTA NEAGRĂ
printr’un vid îngust, ca pe o pedală. A is-butit să fugă? Cine poate să spuie?
   Fapt este că nu a fost prins. Fapt este că un om umbla tupilat prin curtea spitalului, în lumina lunii, după ce dormitoarele fuseseră închise.
   Zăvoarele uşilor din spaţiul imens de dormitoare al închisorii, sunt date acum rând pe rând înapoi cu bătaia ciocanelor care le fac să funcţioneze de două ori pe zi. Deţinuţii simt vizitaţi unul câte unul şi identificaţi. Zăvoarele sunt iarăşi bătute cu ciocanul la loc şi lacătele trântite în verigele lor, reîncuiate. După un ceas de control la flacăra roşie a faclelor urmate de şepci, de capele, de baionete şi de convoiul zmeilor pe care-i deşteaptă feştilele dealungul, pe păreţi, zgomotul se potoleşte, nu lipseşte din cifra totală nici un hoţ. Şi totuş imul a rămas afară, în dogoarea lunii.
   In tăcerea restabilită a nopţii, din curtea argintată a spitalului sperie tunetul brusc al unei voci:
   — Caţaveico, adu-mi geamantanul!
   E strigătul familiar al lui Iancu nebunul, pe care luna, fermecătoarea somnambulilor, îl împiedică să adoarmă. §
— 270 —
           VISUL UNUI PROLETAR
  Croitorul Nistor plictisit de foarfecă şi de-getar, a trecut într’o seară de Aprilie înflorit pe la club. Acolo un tovarăş cu barba de câlţ auriu şi cu ochii de un albastru rece, de cuţit, vorbea de pe tribună necăjiţilor sociali, adunaţi într’un miros cu origini exprimate. Respirau subsuorile, picioarele* şi tainele păroase ale întregului corp, de acord, şi toate nuanţele aerului închis în jurul oratorului contribuiau la o armonie olfactivă comparabilă cu un jazz de miasme. Văzduhul de tramvai şi de sală de aşteptare de gară, se îngreuia cu aroma de mahorcă şi ceapă, cu adieri de usturoi şi cu emanaţia caprină a hainelor, plouate de bura monotonă a străzii, dintre reverber ele de gaz.
  încet, încet, sala se umplu de figuri sclipitoare, care după o zi de treabă veneau să
— 271 —
POARTA NEAGRĂ
se împărtăşească liniştite cu vorbele sufleteşti ale nouii religii. Aplauze mari acopereau ca o surpare de pietre în prăpăstii, aluziile mai tari ale neobositului tribun.
   Nădejdile călătoare ale omului, devenit omenire, se înfăţişau de astădată în formă concretă şi auditoriul putea să le facă o socoteală pe ceasornic, 8 ore de câte trei ori pe zi, însemnând în dreptul lor un salariu şi un tarif. Precizia idealului şi a dorului de mai bine, făcuse un progres evaluat aritmetic.
   Croitorul N ist or se simţi minunat de bine în această mare colegialitate, în care figurile surâdeau între ele şi el îşi amintea ca un vis urît înjurăturile din timpul zilei primite dela patron şi clientelă pentru o păreche de pantaloni tăiată pieziş. Când oratorul zise întru târziu «jos burghezia», croitorul Nistor, fără să priceapă tocmai sensul exact al acestor cuvinte, dete un strigăt intuitiv şi răspunzând «Bravo tovarăşe!» se simţi din-tr’odată ridicat în primele rânduri ale luptătorilor sociali.
   La sfârşitul conferinţii pe care o ascultase cu o confuză beţie a sufletului, se înfăţişe
— 272 —
                      —--
                    POARTA NEAGRĂ
secretarului şi plătind cotizaţia de neofit, se înscrise în rândurile partidului muncitoresc.
   De atunci el se duse şi participă la toate manifestaţiile, cumpără şi citi broşurile de propagandă ale partidului. Cunoscu, pe câte unul, pe toţi fruntaşii mişcării, pe care îi întâmpina colegial, cu «tovarăşe», cărora le zicea pe nume, şi se adresa, liber cu «tu» şi cu «mă», mai ales acelora dintr’înşii îmbrăcaţi mai bine, cu oarecare distincţie bur-gheză, ale cărora mâini, neînţepate laînseilat, nefripte la fierărie, purtau unghiile curate, ca nişte domnişoare, şi mânuşi de piele. O suspiciune generală plutea asupra acestor câţiva fruntaşi: advocaţi, profesori, «intelectuali», şi doctori în medicină. Ei păreau nişte uzurpatori, nişte transfugi incapabili ai burgheziei, adăpostiţi cu scopuri ascunse, în bordeiul muncitorilor, şi destinaţi să compuie clientela partidelor de exploatare.
   Mai ales că dela un timp încoace, numărul acestor pui de burghezi creştea în sânul mişcării, pe măsură ce în societate alţii mai ageri, mai bine înrudiţi sau mai lingăi, ocupaseră locurile râvnite. Câţiva ingineri cerură înscrierea colectivă chiar din închi-
  V
                        — 273 —
   îs
POAETA NEAGRĂ
soare, în partid. Câţiva ziarişti se alăturară partidului muncitoresc. Mai mulţi condam* naţi politici trecură ostentativ, ca să pedepsească Societatea, subt steagul roşu, pentru care nu există inamic naţional, ci inamici de clasă.
   A fost caracteristică pentru croitorul Nis-tor trecerea la socialism a unui fiu de boier, care profesase până ’n ajun doctrina conservatoare pură a boierului, a jandarmului, a biciului şi a împăratului şi străbătuse mai multe partide burgheze cu o nelinişte politică egală. Şi, aceluia îi zicea tovarăşe cu o vădită agresiune, care se adresa batistei lui parfumate, ţigărilor lui scumpe, automobilului ce-ilegăna fiinţa, între închisoare şi judecătorul de instrucţie, tripoului de unde va veni în viitor la club cu tânăra lui soţie, după câteva ore în şir de poker sau de bridge.
   Acesta era socialist după cum unele puşti sunt de salon. Socialismul lui îl făcea boierilor mai simpatic, pentru că mai artistic primejdios şi cucoanelor mai dorit, din pricina sângelui revoluţionar, care-i va stropi într’o zi de baricade, cravata şi plastronul de chelner. La masa verde dela clubul spor-
— 274 —
POARTA NEAGRĂ
tiv ca şi la ceaiul dela 4 dat de d-na Stârcu, unde se întrunea tot ce sexul sensibil avea mai ales, Vulpişor Potache, dăruit cu o abundentă obrăsnicie şi posedând lecturi literare, desena în suspinele feminine ale auditorului decoltat, conturele grevei generale şi expunea pe un fotoliu Louis XV, dictatura proletariatului, încrutându-şi pumnul şi figura şi îmbucând după aceea, cu un surâs satisfăcut, o bonboană de ciocolată cu sâmburele de ananas.
   Toate acestea, croitorul Nistor le simţea însomnorat şi neputându-şi exterioriza sentimentul sigur că intelectualii partidului umblă după scaune de deputaţi, într’o critică susţinută îşi permitea cu dânşii numai limbagiul unei camaraderii exagerate şi atitudinile servitorului care-şi provoacă stăpânii. Picior peste picior, el cerea «tovarăşului» o ţigare aurită, pe care boierul socialist i-o oferea dintr’un buzunar de piele, incrustat cu marca familiei, în argint — şi se lăsa, impertinent, să-i fie ţigarea şi aprinsă.
   Uneori, cu capul lui din întuneric, croitorul înjgheba «o chestie» în care «tovarăşul»
   V
- 275 —
POARTA NEAGRA
trebuia prins cu ruşine. II întreba ce l-a determinat să devie socialist, să se amestece cu robii de pe moşiile părinţilor lui, tocate la cărţi. Şi atunci, Vulpişor Potache, în picioare, în faţa croitorului răsturnat şi sceptic, îi făcea o profesie de credinţă socialistă arzătoare şi exagerată, îi vorbea îndelungat despre supra-valută, despre maşi-nism, despre regimul capitalist, condamnat să dispară, îi definea mizeriile uzinei şi crizele de producţiune, armata de rezervă a proletariatului, cum s’a format proletariatul, ce viitor îl aşteaptă. Şi stabilea, ca nişte corolare absolute ale conservatismului, principiile socialiste, căutând odată mai mult să se autogestioneze că între aristocraţie şi democraţie nu-i decât un moment: atitudinea în care te culci şi socoteala cu care te scoli.
  Croitorul Nistor râdea în hohote la această demonstraţie matematică şi gâdilat de tămâia pe care i-o aducea boierul la picioare, el îi arunca în nas, ca nişte pumni, fumul ţigărilor lui încălţate cu aur...
  — Qu’il est embetant cet animal-lâ! observa Vulpişor Potache în auzul discret al
— 276 —
POARTA NEAGRĂ
soţiei lui, la ieşirea din vorbitor. Şi enervat, ochii lui Vulpişor se umpleau de lacrimile contrarietăţii...
   — Ne pleure pas, Youlpichor, c’est le progres social qui le veut. Tu seras depute, je te’n assure...
   Cât despre croitorul Nistor, credinţele lui erau definitive şi lapidare. Lumea începea dela Karl Marx care se rosteşte câteodată pe olteneşte, Marsc. Până la Marx fusese întuneric, şi ca să păstrăm cuvintele lui, încurcătură de meaţe. Toată omenirea era alcătuită din vite mai mari sau mai mici. Toţi umblau după ceva pe care nu-1 găseau. Dacă nu venea Marx, şi astăzi omenirea s’ar fi găsit tot în această stare de plâns, ca un ac fără ureche sau ca un mosor fără aţă. Dela Marx încoace există maşina de călcat şi maşina de cusut. Căci până la Marx pământul era locuit numai de burghezi şi nimic nu-i mai de dispreţuit decât «burghezîia».
   Burghezii erau un popor burtos, cu favorite, care a născocit astronomia, chimia, dreptul, literatura, matematicile, pifctura, pentru apăsarea muncitorimii. Burghez e si-nopim cu asasin, cu vierme, cu mucegai, cu
— 277 —
POARTA NEAGRA
excrement. Iisus Cristos a fost un burghez neţtţin. Dumnezeu: un temnicer pentru stă-p^i$^ea croitorilor, a tinichigiilor, a tâmplarilor, a tipografilor, a tapiţerilor, a proletariatului.
   Homer, Sf. Pavel, Goethe, Balzac, nişte intelectuali scârboşi. Şcoala: o fabrică de burghezi. Universitatea: o porcărie. Numai porcării burghezeşti. Istoria lumii e istoria burghezimii. Popoarele sunt fraţi -|i surori, oamenii egali, nu poate exista un om mai inteligent ca altul. Această invenţie a bur-ghezîmii a dărîmat-o Marx. Cine ştie să citească e intelectual şi se pricepe în politică şi în conducerea Statelor. Dacă citeşti pe silabisite şi scrii un cuvânt într’un sfert de ceas sau nici nu citeşti nici nu scrii, e egal: alfabetul e o cursă a burgheziei, cu toate că nu e rău să-l ştii. învăţătura lui Karl Marx nu are nevoie de ştiinţă: o afli la club şi din ixperienţă.
   Noi, muncitorii, avem toate drepturile. înţelegem prin muncitori pe toţi aceia cari lucrează cu cotul şi cu genunchiul. Restul nu sunt muncitori şi trebuiesc desfiinţaţi. Profesorii, inginerii, arhitecţii, pictorii, scrii-
— 278 —
POARTA NEAGRĂ
torii, filosofii vor fi în prima zi a revoluţiei sociale împuşcaţi sau trimişi să măture mahalaua, în vreme ce proletariatul, expulzâ'n-du-i din case, se va muta în ele el. Vom sparge bisericile şi vom face săli de întrunire. Teatrul va fi gratuit. Restaurantele vor fi de geaba. Cofetăriile şi cîrciumile deasemenea; şi cinematograful.
   In ziua revoluţiei sociale croitorul Nistor îşi va pune hainele de Duminică şi va ieşi în piaţa Teatrului, îşi va alege un automobil şi va zice: acest automobil e al meu. Se va duce la .palatul Regal şi trimiţând garda acasă va zice: casa asta e a mea şi a neves-tii. Cu nevasta la braţ, se va duce în prâ-vălii şi îi va alege câteva costume pe sprinceană, după care va da pe negustori afară, luînd cheile magazinelor în buzunar. Apoi îşi va duce acasă trei piane electrice, care cântă singure, zece gramofoane şi va disolva Consiliul comunal, numind tovarăşi ca să dirijeze. Ministerul de externe va fi desfiinţat şi diplomaţia anulată. Va fi suprimat tot statul burghez. Dela ceasornicar va lua 7-8 ceasoamice cu două capace şi un deşteptător, ca să aibă; dela negustorul de
— 279 —
POARTA NEAGRĂ
ghete 20 de perechi de încălţăminte, de toate culorile şi o pereche în trei culori cu bizeţ de lac; se va aproviziona cu cămăşi, cu ciorapi şi în sfârşit şi cu batiste.
   Şi după ce va fi regulat treburile oraşului, va ieşi la ţară şi va spune ţăranilor:
   —     De azi înainte, nu mai mâncăm porumb, nici pâine neagră: cultivaţi grâu pentru cozonaci şi cornuri.
   Şi când îl vor întreba ţăranii:
   —   Cine eşti d-ta boierule, el va răspunde:
   —     Nistor; atât. Câmpul nu mai e al vostru ci al Statului, adică al vostru şi al nostru, al croitorilor, tinichigiilor, vopsitorilor, tapiţerilor...
   Şi se va sui în automobil şi va pleca mai departe, vestind ţăranilor că a venit la putere şi împărţindu-le cocarde roşii.
   Nistor crede cu emoţie şi sinceritate şi cu căldură în acestea toate şi trăieşte ca să le împlinească.
</
— 280 —
i
           FLOAREA ŞI GENERALUL
  Venind Sâmbătă în inspecţie, generalul comandant a văzut un deţinut cu o cri-santemă la butonieră.
  —     Ce va să zică asta ? întreabă generalul pe grefier.
  Grefierul are ideia să scuze pe deţinut:
  —     Vedeţi, d-le general, deţinutul nu e' un condamnat, e numai un prevenit.
  încurcat în raporturile cari trebuie să existe între condamnaţi şi botanică, între crisantemă şi prevenit, grefierul se pierde în pauze îngânate, încearcă să facă definiţia condamnaţilor, a preveniţilor şi a florilor şi termină încetul, pe subt cuvinte, construind cu gesturi anapoda o circonferinţă, două circonferinţe, o întreagă spirală şi salutând în sfârşit prin încovoierea insului său înalt, ca un biciclist care a trecut călare,
                     — 28U—
POARTA NEAGRĂ
în goana pedalelor şi cu ochii închişi pe sub o boltă joasă, frecat cu spinarea de cărămizi.
   Răspunsul colonelului V. la o altă întrebare a generalului, adversar pe semne al florilor lui Dumnezeu şi care văzuse pe masa pregătită de cină a socialiştilor, un buchet într’un vas, a fost mai bun:
   — Sărbătoresc, d-le general, victoria lui Bela Kuhn.
   Intr’adevăr, Bela Kuhn tocmai fugise din republica sovietică ungurească.
><•
i
- 282 —
\
           INFIRMIERUL POKORNY
  Mărunt, incolor, cu privirea fostă cenuşie şi grupată în colţurile ochilor către nas, fostul bancher, condamnat pentru bancrută frauduloasă, prigonit pe vremuri de un ziarist democrat, se agită ziua întreagă foarte grăbit, cu varii îndeletniciri, de mai multe ori pe ceas, între spital şi cancelarie şi dela cancelarie la spital. Eri şi-a făcut şi ultimele salutări deacurmezişul curţii, cu familia lui, din care cea maj sentimentală era o femeie bătrână, de statura lui, desigur muma lui, cu buzele intrate într’o gură goală de dinţi şi cu o particularitate caracteristică a figurii. Ascuţită cu exagerare, bărbia ei avea proporţiile unui biet cioc.
  Infirmierul Pokomy ţine socoteala scrisă a tratamentelor ordonate de doctor, pe Un registru, asistă la bandaje, notează purulen-
— 283 —
POARTA NEAGRĂ
ţa şi temperatura, scrie şi iscăleşte bonuri, distribuie medicamente şi umblă, umblă cu o eternă foaie de hârtie în mână, pe care o transportă de câteva ori pe zi din spital la cancelarie şi invers.
   Funcţiunile din închisoare, atribuite deti-nulilor sunt ca un joc de copii, în care băeţii sunt medici, şefi de tren şi ofiţeri; suluri de hârtie şi celuloid, goale pe dinlăuntru, limitate pe un spaţiu de 500 Metri pătraţi.
   In spital simt vreo 20 de tuberculoşi, hrăniţi dela cazan şi trataţi de medici cu tonice şi aperitive. Pentru acest sistem de însănătoşire medicul vine cu regularitate pe bicicletă, se arată plin de profunzime profesională, un soi de Păcală diplomat, foarte respectuos cu ordinea stabilită şi care pentru 3-400 de lei pe lună salariu nu se revoltă, nu se plânge. Vine, clopotul vesteşte vizita medicală, deţinuţii se grămădesc, Pokorny scrie, registrul se umple, bolnavii mor. şi furgonul morgii circulă intens; cel mai ocupat dinte autorităţi.
   Intre tuberculoşi, unul e izolat într’o celulă din regiunea spitalului, un inginer, al căruia
                       - 284—
POARTA NEAGRĂ
hoit va aparţine în curând, pe vecie, curţii marţiale care l-a depus. E o caricatură înaltă, despre care nu se mai poate spune înaltă; un imens manechin, cu o distanţă între ghete şi şapcă, acoperită de maţul unui corp de mai mulţi metri dubli. Corpul poate să rămâie în loc încă o bucată de vreme după ce picioarele s’au ridicat de pe scaun, şi au pornit, chemate de un vizitator la cancelarie, de obiceiu tatăl, un domn, şi acela lung dar mai spătos, care intră pe poarta temniţii cu un geamantan. Sunt oameni pentru numărul cărora s’ar părea că nu există nici pătură de culcat, nici uşi de intrare şi care par destinaţi să doarmă deanpicioarele în umbra bisericilor, răzimaţi cu capul de turlă şi să profeseze meseria de stingători de stele. Oameni sfori, oameni catarge, oameni telegraf, care când se opresc pe loc par nişte plopi uscaţi, îmbrăcaţi civil şi cu o pălărie basculând în vârful ramurii celei mai subţiri, ca o cioară. Păsările i-ar Iha drept nişte fantome vegetale, în care găsesc loc de cuiburi vrăbiile şi liliecii şi dacă ar fi pasionaţi după călărie ei ar fi siliţi să alerge pe girafe şi echinozauri.
   Bolnavul dela spital e ca un şarpe ambu-
— 285 -
POARTA NEAGRĂ
lanţ şi mai are şi ochelari pe figura lui galbenă cantalup. Picioarele lui în mers sunt încrucişate ca un semn de multiplicare, ce se descompune şi recompune continuu, înmulţind la infinit inutilitatea vieţii cu pătratul rădăcinii neantului.
   Doctorul, etern ocupat să ronţăie seminţe de floarea soarelui şi dovleac, puse în buzele lui mari, în serviciul unei frunţi înguste, scrie diagnosticul: tuberculoză de gradul III-lea şi tuberculoză la intestine. Şi curtea marţială instruieşte...
                                                                                                                                                                                                                    1 c
I
— 286
        SOCIALISTUL
   Croitorul Nistor, calfă de croitor, s’a trezit într’o zi arestat şi închis, judecat şi osândit la muncă silnică pe 10 ani. El înţelese vag că e martirul unei idei şi îşi puse pantalonii lui cei mai frumoşi la proces şi ghetele cu nasturi. O estetică particulară a socialistului Nistor îl îndemna să adopte un model de pantaloni mexicani, largi Ia gură deasupra ghetelor ca nişte pâlnii turtite. Comisarul care-1 anchetase întâi, l-a acuzat de spirit revoluţionar şi la proces, luând o atitudine mândră şi sfidătoare, croitorul strigă de câteva ori:
   — Jos burghezîia, trăiască socialismul! a-pucat de un mare lirism. Ziua şedinţii fiind o sărbătoare a societăţii viitoare, el voi să
                          f           7
dea burghezilor din sală şi militarilor cari îl judecau, o mare lecţie de socialism.
   «Noi socialiştii, zise el, vrem»... şi se făcu deodată un mare întunerec besnă în capul lui, «vrem, noi socialiştii, fiindcă, trăiască
— 287 —
POARTA NEAGRĂ
tovarăşul Rakowschi, precum am spus, noi suntem socialişti. Burghezii şi capitalismul, care adică este societatea burgheză de azi, înseamnă asuprirea clasei muncitoare şi unirea proletariatului, steagul roşu al internaţionalei, trăiască revoluţia. Nu mai vrem să fim exploataţi şi socialismul ştiinţific şi Marx şi capitalismul şi burghezia, cerem 8 ore de muncă. Suntem bolşevici. Societatea burgheză se stinge, jos capitalismul, trăiască determinismul economic.»
   Juriul dete din umeri, publicul dete din umeri, numai croitorul, visător înflăcărat şi palid, rupea din gura lui cuvintele bolborosite, ca şi cum un cleşte nevăzut i-ar fi extras câte o măsea cuvântătoare. Sforţarea lui arăta că Nistor ar vrea să spuie mereu ceva pe care nu-1 nimereşte, şi la cuvintele «votul universal» se aşeză pe scaun.
   Preşedintele: Nu mai aveţi nimic de spus ?
   Nistor, (satisfăcut şi conştient că a băgat cuţitul — cum zicea el — în burghezîmea din sală) zise: Trăiască revoluţia socială!
   Socialiştii prezenţi trecură printr’o amară decepţiune. Ei învăţaseră pe croitor un discurs, pe care i-1 dăduseră scris ca să-l reciteze
— 288 —
POARTA NEAGRĂ
la şedinţă, dar Nistor convins că discursul e prost şi umilit să primească de-agata proza unor simpli intelectuali, avocaţii partidului, —• a voit să facă el un discurs propriu, mai tare şi mai vehement.
   Partidul se văzu nevoit să-i servească o pensie de 25 de lei pe zi şi mâncarea; încă un martir care-i încărca bugetul!
   La puşcărie, un ministru de justiţie, care îşi da seama de ridicolul situaţiei de a face croitori şi tapiţeri mucenici şi căuta să pacifice partidul, stabili pentru ei un regim politic. Din ziua închiderii, croitorul fu conştient că a devenit om de Stat şi nu mai puse mâna pe foarfecă şi ac. Dela burghezii din închisoare învaţă jocul de şah, care deveni unica lui preocupare, afară de aceea de a mânca de două ori pe zi din bucatele aduse de partid din oraş.
   Nistor luă, cu încetul, dela fiecare câte ceva. Se desvăţă să se radă şi chemă bărbierul puşcăriei, care rădea pe burghezi. Stând cu capul răzimat de spatele scaunului, văzuse un burghez punând sub ceafă o perină şi puse şi el una. Părul îl purtă tot mai lung până ce îşi fasonă un cap de «intelectual). îşi pierdu privirile în văzduh şi începu să scrie
289 —
POARTA NEAGRĂ
poezii şi maxime ca aceasta: «Dumnezăul meu este denamita». Mânile i se albiră după câteva luni de închisoare. Soţia lui, lucrătoare într’un atelier de cravate, nu-i mai plăcea. 0 privea cu răceala unui zeu, subit conştient de valoarea lui. Auzise cuvântul «eul» şi-l repeta convorbind cu nevasta lui, uimită de atâta învăţătură şi nobleţă căpătată la închisoare, vorbind de «eul» lui. Cratiţele şi pachetele cu mâncare, pe care i le aducea soţia, ttu mai cunoscură pipăitul degetelor lui. Un deţinut inferior, vulgar, nepolitic, îi slujea de servitor, şi croitorul Nistor, imitând pe burghezi, îi punea în mână câte un bacşiş. Persoana lui devenea pe măsură cu vremea mai preţioasă. Croitorul ajunse la cochetărie, făcân-du-şi degetele cu pila de unghii, punând o floare la cheotoare.
   Desigur că după terminarea închisorii, echivalentă cu universitatea, situaţia lui în partid şi în societate nu mai poate rămâne aceeaş. Omul politic are nevoile şi preocupările lui, deosebite de ale simplilor muncitori — şi Nistor gândeşte la un mandat de deputat cu indiferenţa orgolioasă a celui ce ştie că merită recompense mai mari.
— 290 —
                   FETICA
  O fată de 11 ani a furat bani. Un judecător a anchetat-o şi arestat-o şi o cameră de punere sub acuzare i-a confirmat mandatul. Din suma furată, a cărei importanţă variază, după informator, între doi poli şi 4000 de lei — în momentul arestării copila îşi cumpărase obiectul dorinţelor ei celor mai vii: doi castraveţi, ca să-i mănânce cu sare.
  Am văzut-o escortată de soldaţi ca într’o
                              *
gravură de propagandă. Numai că şi soldaţii şi gardienii şi gardiencele care o însoţeau la «secţia femeilor», mai inteligenţi de cât autorităţile, şi surprinşi cu toţii de micimea nouei arestate şi atraşi de figura ei extrem de simpatică, o escortau ca la un botez, cu glume şi cuvinte mângâietoare, care arătau copilei că puşcăria e un loc mai bun decât se povesteşte, preferabil în orice caz stăpânului
                     — 291 —
19*
POARTA NEAGRĂ
legalist, dela care a furat cu naivitatea şi instinctul unei mate, si care a trimis-o la închisoare.
   Cineva a chemat copila şi a pus-o să-şi povestească isprava. Copila a produs o schiţă inocentă a furtului săvârşit, gingaşe ca un pastel.
   —     De dată asta, am să te iert, îi răspunse cineva, ca un judecător suprem, de care atârnă soarta tuturor hoţilor din Bucureşti. Dar dacă ai să mai faci odată, am să-ţi tai o mână şi dacă mai faci şi a doua oară, îţi tai şi un picior, oh—Nu ţi-e milă? a întrebat copila.
   —  Ţie nu ţi-a fost milă, când ai furat?
   —     Nu e tot una, a răspuns cu vioiciune hoaţa mică. Dacă tai piciorul, curge sânge şi doare.
* t
                                                                                                                                                                   i
— 292 —
          VORBITORUL BOERILOR
  Cancelaria era plină dealungul părerilor de familii tăbărîte la grefă şi deosebite unele de altele prin grupuri, alcătuite fiecare în jurul câte unei singure persoane, punctul de atenţie al ochilor şi de orientare al capetelor, ridicate sau aplecate. Un tată, un frate, un soţ închis, prizonier al unui dreptaş interpret al unei acuzaţii, organizată pe schema unui text de lege „sumar, surâde şi gesticulează evocaţiilor de libertate. Femeia unuia cu capul mare, de câine cârn, pe nişte picioare ca două buzdugane, buzată, cu măselele de aur, frizează cu pipăitul ei mărunt şi distrat, în prezenţa copiilor îmbrăcaţi în alb, părul ridicat şi încremenit pe creştet ca o cremă de şocolată al soţului ei, negustor de cereale, om cu dare de mână, respectat şi duşmănit în oraşul provinciei lui şi cu minte.
293 -
POARTA NEAGRĂ
   Mai tânără, mai frumoasă şi mai elegantă pe şoldurile-i înalte, blonda nevastă a celuilalt a străbătut ziua caniculară de astăzi, cea mai fierbinte din vară, până la penitenciar, cu pleoapa unui ochiu umflată pe pupila albastră, ca muşcată de o viespe. Soţul ei, cocoşat pe un taburet cu picioarele scurte, o fixează prin ghiaţa ovală a ochelarilor de aur, prins de nasul cu vârful subţiat şi prelungit înainte şi puţin în sus, ca un bot de tapir cu barba roşcovană.
   Un fost vânzător de mătăsuri, acuzat de tentativă de dezerţiune şi condamnat la 20 de ani de muncă silnică, şi care a făcut doi în ocnă, domina lângă două femei negricioase şi sbârcite, basul numeros al vocilor armonizate, cu sopranul lui neobişnuit de subţire, de sticlete. Capul de filosof al unuia, chel, gros, apare lângă pălăria nevesti-si, ca o lună în umărul idilic al unei îndrăgostite.
   In colţul din dosul uşii aşteaptă silueta germanică, vastă, a unui copil bălan, care nu are decât 15 ani. Privirea lui sigură şi clară, carnaţia lui sănătoasă, abondentă înăuntrul gulerului dela cămaşe, desfăcut şi resfrânt peste gulerul hainei, iradiază onestitatea şi
— 294 —
POARTA NEAGRĂ
un curaj liniştit. Tatăl lui, de o înfăţişare viguroasă şi energică, intră cu luleaua în colţul gurii şi încruntat pe cadrul de metal al sticlelor dela ochi: d-1 Tenhof. O strângere de mână scurtă, o sărutare rapidă — una singură—pe obrazul fiului şi urmează im dialog, abreviat de expresia privirii, în care tatăl comandă grav, numerotând seria dorinţelor lui pe degete, de patru ori, şi fiul afirmă, după fiecare punct, printr’un gest şi o mişcare a capului că a priceput şi va face întocmai. Convorbirea sfârşeşte prin remiterea geamantanului cu alimente, printr’o sărutare identică primei, şi fiul iese, salutând cu o politeţă de bronz, rezervată, adunarea.
   Ea s’a petrecut repede şi în picioare.

— 295 —
                   NEBUNII
   Nebunul Balaban a fost întors dela Măr-cuţa, unde era internat de câteva zile. E slab şi se plânge că a fost foarte bătut. Vorbeşte curent, dar deodată pasul cugetării lui alunecă pe câte o coaje de portocală şi mintea lui Balaban se răstoarnă. Cere o muscă...
   — Daţi-mi o muscă în mâna dreaptă.
   Sau pretinde că vorbeşte englezeşte.
   A spart o celulă, a mai spart una, şi a umplut păreţii cu sânge. Medicul, psicologul închisorilor, un oarecare d. Stoenescu, un cap fără mutră, cercetează şi pune diagnosticul: «nebunie simulată».
   Nebunul Iancu se ceartă toată noaptea cu cucuvăile, pe care le ia drept nişte femei adunate în copaci ca să-l ocărască. E curios că şi cucuvăile, în strigăte, la rândul lor îi răspund. Ele strigă «cu-cu-ea», şi Iancu sila-
— 296 —
POARTA NEAGRĂ
biseşte: «Ca-ţa-vei-co». In limbajul nebunului, caţaveică e sinonimul femeii.
   Iancu are preludiile crizei de epilepsie caracteristice. Inconştient, el nu mai recunoaşte, ameninţă. Un psihiatru, în arest preventiv, afirmă că într’o asemenea criză epilepticii ucid.
   Toate acestea n’au nici o importanţă. Alienistul Stoenescu e neclintit în concluzia lui: simularea — şi universal. înainte de a-i retrimite la ocnă, de unde au fost aduşi pentru maladie mintală, i-a pus cu toate acestea «în observaţie». In acest scop a fost izolat cu gard un şir de odăi. Intr’o celulă, cu pari într’un colţ, a fost închis Balaban. Intr’o cameră e un biurou şi un scaun. Observaţia medicală o face lacătul dela uşe, scaunul sau biuroul sau un infirmier. Bravul medic a preparat 12 ani pasta de dinţi şi pudra de orez într’un laborator, ştie să puie ventuze şi scoate măselele poate că mai bine decât cu cleştele, cu ciocanul. Observaţiile a 700 de deţinuţi si ale tuturor câţi, în oarecare măsură, pot să deosebească un nebun de un om normal, nu simt ştiinţifice, deşi ei au trăit luni de zile, şi zi şi noapte laolaltă cu nebunii care simulea-
297 —
POARTA NEAGRĂ
ză. Savantul Stoenescu însă decide. Ştergân-du-şi ochelarii cu batista şi scobindu-şi cu degetul nasul, bărbatul de ştiinţă al Direcţiei generale, din lună în lună, când îşi plimbă, la iscălirea ştatelor, silueta prin închisoare, răspunde invincibil: simulează.
   Intr’o bună zi, nebunii se vor azvârli cu capul în jos din cerdac. In faţa cadavrului lor, eminentul neurolog va nota, surâzând: «Nu v’am spus eu că simulează?»
u
                                                                                                                                        i
298
         CONVOIUL
   Pe la 6 îşi face intrarea convoiul, între baionete, al nouilor deţinuţi. La rândul celor ieşiţi în fiece dimineaţă pentru a fi cercetaţi la Parchet sau judecaţi, se adaogă, seara, numărul arestaţilor din ajun. Unii dintr’înşii intră cu călcătura sceptică şi distrată a celui care a mai fost şi a mai văzut. Zâmbetul lor afirmă o familiaritate ceremonioasă cu portarul Ilie, care de 15 ani păzeşte în acelaş loc, cu obrazul fraged şi mustaţa încolăcită scurt, cavoul uriaş al fostei mănăstiri. Ochii revăd satisfăcuţi, zidurile, bolţile ce se succed, pe drumul podit cu bazalt, clopotniţa cu ciori negre pe capete albe de heruvimi de tencuială — şi pe pardoselile curate dintre atâtea clădiri, văruite proaspăt, recunosc cu o uşurare, un confort nebănuit în mahalaua de mlaştină cu mortăciuni de acasă.
— 299 —
POARTA NEAGRĂ
   Alţii au intrat aci, acum pentru întâiaş dată. Demoralizaţi de câteva nopţi petrecute la Poliţie şi de înghesuiala prin smârcurile îndelungate ale distanţei, între gardieni şi soldaţi, au ajuns inconştienţi şi ridiculi. Ei sunt ca dopurile smulse dela sticla lor, care a conţinut şampanie şi coniac şi trebuiesc potrivite pe sticle de oţet şi gaz. Sosesc ca nişte fantome, bolnave de o nebunie tăcută, înşiraţi ca pe sfoară, grupul lor merge când pitit, când sculat mai sus decât îngăduie statura, şi în obscuritatea care-i deformează, ei par schiţaţi cu cărbune, cenuşii şi mâzgăliţi, după iconografia bizantină, pe un părete foarte vechi şi fără dimensiuni, de biserică ruinată, fără turle.
   Datina cere ca, intrând, procesiunea să se descopere, ca în faţa unui altar; neofiţii unui cult, care se închină la ceasornic. Nouii sosiţi sunt chemaţi la realitate de vocea injurioasă a «Prrimului de noapte». Cuvântul, rostit cu dublu r, indică puterea şefului gardian. Primul de noapte e un personaj încălţat cu jambiere, fudul de ghetele lui cu nasturi şi cu tocuri înalte, subţiri. In veriga lui sună o sută t de chei şi, ca un simbol, prin verigă
— 300 —
POARTA NEAGRĂ
trece biciuşca. Primul de noapte are toată înfăţişarea mândră a unui călăreţ descălicat. Călcâiul lui înaripat joacă mărunt, solidar cu agerimea pantalonului croit pe reliefuri, şi biciuşca îi bate pulpa, ca o flagelaţie de trufie. In faţa lui stă dimpotrivă, răscăcărată, arătarea molâie a unui gardian bălan imberb, cu pleoapele bătrâne, cu gâtul pântecos, cu şoldurile dărăpănate, care suge în obrocul mânii ţigara, trecută, pe la spate, din gura sălcie a unui deţinut în gura lui de spân.
   Când primul începe să ia «în primire», la lumina unei vâlvătăi imense de şomoioage de grăsimi, prestigiul lui imens se ştirbeşte pe registru. Paginile catastivului sunt scrise cu o caligrafie gătită de mâna cu unghii răsfăţate, ale grefierului cu zulufi, indescifrabilă pentru Prim.
   Geniul grefierului lucrează iniţialele ca nişte broderii, inventând în text, gulere, picioare şi căciuli de fantezie. Litera B în registrul Cancelariei se răsfaţă ca un mitropolit cu două burţi. M dansează cu pene de struţ la cap, într’un stol de fluturi, realizaţi din zboruri de puncte. Singura care refuză să se supuie ingeniozităţilor artistice ale grefierului e li-
— 301 _
POARTA NEAGRĂ
tera O, ca o gaură şi ca un colac — şi tot ce poate complica simplicitatea covrigului a-cestei majuscule, e o pulverizare exterioară de molecule de susan, care-i dă înfăţişarea bizară de verigă cu păr.
   Ca să izbutească lectura numelui lui Gheor-ghe Trişcă, zis şmecherul, zis Napolion, Primul repetă silabele şi le gângăveşte, în ilaritatea depărtată a grefierului, din uşa cancelariei, care cu un ifos răzimat ironic, de Adonis, îşi freacă un cârlig de păr, lăsat pe frunte mai lung. Iar ca să puie cruce numelui strigat, căruia îi răspunde un «zent» de curs secundar, venit cu volubilitate din grupul prizonierilor — Primul duce la gură şi înmoaie de mai multe ori, buricul unui creion aplecat pe registru, rămânându-i gura violetă şi amară, ca şi cum ar fi mâncat unsoare de copite.
   Mişcare generală... După ce s’au aşezat rândurile şi a început strigarea, iată sosind la lumina pâlpâie, dintr’un întuneric de uşi zguduite, capul unui amiral, cu trese late de aur. Deloc grăbit, însă energic în pasu-i artistic, se apropie Directorul, bosumflat şi ţanţoş. Fascinaţi de metalul sclipitor al şepcii,
— 302 —
POAETA NEAGRĂ
noii sosiţi au o viziune despre cum ar fi să se petreacă judecata din urmă, în ceruri închise cu zăvoare şi cu apel nominal. Ei trăiesc o repetiţie generală de Apocalipsă, străbătuţi de-o emoţie sfântă, care le dă intuiţia că toţi au avut dreptate, şi Popa de-acasă, şi Jandarmul şi Subcomisarul şi Judecătorul de, Instrucţie. Prin urmare, din veac, totul e ticluit iar Poliţia şi Parchetul merg mână în mână cu Infernul şi cu Dumnezeu. Şi fiecare îşi zice fără cuvinte şi numai în sentiment, stupefiat de acest mare acord universal:
  —   M’a luat dracul!
  Şi când gardienii, din spatele frontului de arestaţi, şoptesc, zărind pe Director şi îndrep-tându-şi repede ţinuta:
  —   Vine Ţiganul!
  Nouii sosiţi mestecă reflecţia că şi îngerii profesează porecla şi calomnia.
     «

— 303 —
                DIRECTORUL
  Directorul se înfăţişează ca un ţigan ade-vărat. La culoarea pielii, care nu dă loc la nici o îndoială, se adaogă expresia, tonul, grimasa de parvenit. Ochii lui refuză să se uite, gura lui refuză să stea sau să se mişte normal, nasul lui’ refuză să primească ideia că ar avea două nări şi că suflă cu organele identice de prinprejur. Figura lui, în genere şi în detaliu, exprimă o nemulţumire fără motiv şi fără scop. Par’că aerul îi pute, îi înţeapă ochii şi îi otrăveşte limba. Par’că Directorul ar voi şi să fie şi să nu fie, plictisit că este şi desgustat că n’ar mai fi. Persoana lui se pare mai presus de cunoştinţă, ca într’o filosof ie — şi carnea Iui, înecată de puroaie, ce se vădesc la pleoapele umflate de-o conjunctivită neagră, la colţul vânăt al gurii, la grumazul constelat de buboaie variate, are
— 304 —
POARTA NEAGRĂ
                                   \
sensaţiile unei plămădiri superioare, ceva cam între Patriarhul Constantinopolei şi Regele Italiei.
   Fiinţa Directorului face ocolul într’adins al curţii pe lângă ziduri şi apare din fund, între cele două rânduri de deţinuţi, ca să guste o intrare triumfală de dramaturg. In cor, deţinuţii strigă:
   — Trăiţi!... iti...
           * >
   Unele glasuri au rămas în urmă, pentrucă au început să vocifereze, prin surprindere, mai târziu. Urechea Directorului e supărată, ca un auz de şef de orchestră.
   Acum Directorul se vede dela cap până la vârful picioarelor, cu trupul scump înţreg.
   El vine să facă cercetarea.
   Directorul îşi proclamă gulerul lustruit, hainele călcate cu dungă, ghetele de lac, ce-1 strâng îngrozitor, inelele gigantice din degetele înmuiate în briliante cu aur.
   Cercetarea domnului Director priveşte «mai ales» două categorii de oameni: recidiviştii şi neofiţii. Vocea lui mustră deopotrivă, în cuvinte nescrise, evocatoare de Dumnezei, de mamă, de organe anatomice şi sexuri, şi pe cei care au mai fost şi pe cei abia sosiţi. Inte-
305 —
POARTA NEAGRĂ
rogatoriul lui e nemilos, relativ la familie, la rangul ei social, la studii şi funcţiuni, cu scopul de a stabili contrastul cu puşcăria şi o
lecţie individuală de morală. Indiferent dacă
   >
răspunde sau nu, indiferent de ce răspunde şi de felul cum răspunde, noul venit este în sfârşit bătut, în calitate de nou venit, iar recidivistul în calitate de recidivist.
   Bătaia consistă într’un asortiment de palme ajustate, trimise în figura clientului cu îndoitul efort al braţului şi al pieptului ce-1 împinge. întâia palmă este expediată cu o mare putere mecanică, pentru motivul că individul se găseşte sosit în închisoare. A doua palmă e puiul viguros al celei dintâi. A treia palmă este dată pentrucă pălmuitul s’a ferit. A patra palmă rectifică pe a treia. A cincea palmă este chemată de a patra. A şasea palmă stabileşte ritmul şi cu douăsprezece palme se obţine simetria.
   Inelele Directorului au jucat rolul boxului blindat. Vasalul rămâne vânăt, însângerat şi strivit. închisoarea are în fund o infirmerie.
* '<
i
— 306 —
           UN PREVENIT CONTABIL
  Un tânăr zvelt, îmbrăcat corect, chiar cu oarecare lux, într’un costum de mătase câ-nepie, se afirmă la interogatoriu, contabil într’o Bancă şi îşi arată, în termeni politicoşi, mirarea că este arestat. La primirea celei dintâi palme figura lui fină, încadrată de procesiunea lungă a hoţilor de buzunare, exprimă o stupefacţie negrăită. Crezuse că e o eroare. După a doua palmă, dată cu răgazul necesar indicaţiei că nu trebuie să se înşele, el isbucneşte în hohotul de plâns al uimirii desnădăjduite şi în acest moment cumplit, şi ca o supremă chemare de leagăn, sufletul lui, strâns până la pruncie, îngână: — Mamă!                     *
  D-l director dă drumul palmelor următoare. Etica lui e revoltată. Un bărbat în toată firea, incapabil să suporte bătaia, chiamă ca să-l ajute icoana măsii.
                      — 307 —
20*
POARTA NEAGRĂ
   Observaţia directorului are succes. Hoţii » »
îl aprobă cu veselie; ceeace iscă o atmosferă de colegialitate de clasă între convoiul deţinuţilor şi funcţionari.
   Deţinuţii, în mare parte cu picioarele goale, sunt întinaţi de noroiul cenuşiu al şoselii străbătute. Câte o pâine jumulită de coajă pe drum, iese din câte o subsuoară peticată. Ferfeniţă pantalonului a ajuns pe un picior gol, la genunchi, iar pe celălalt a
rămas la nivelul unei încăltăminti abstracte.
                            » »
Câţiva ţărani, netulburaţi în muta lor gravitate, privesc şi ascultă cu un aer de prinţi liniştiţi, în opinci, scufundaţi în căciuli.

‘ * /
I
— 308 —
                 FEMEI
  Două femei fac un grup osebit în convoiu. Una e urîtă, cu înfăţişarea de brută monstruoasă a tuturor muierilor din închisoare, lipsite de graţie, şi la care sexul, comparabil cu o rană, cu o gâlcă, cu un sgârci, sau cu un intestin, nu comunică fizicului lor nici o atracţie, ochilor nici .o scânteie, pasului, mişcărilor, nici o poezie. Burdufuri de hoit prost, saci de vicii şi de atrofii, femeile închise, recrutate din slugile hoaţe, nu prezintă interes; perversiunea lor aparţine întotdeauna cretinismului şi niciodată însuşirilor de rafinament femenin.
  Cealaltă, e o fată de vreo 17 ani, pe jumătate goală în cârpele sfâşiate, în cari este ipotetic îmbrăcată. O privire aproape frumoasă, animată de un accent halucinat, se strecoară printre genele prinse în gălbe-
— 309 —
POARTA NEAGRĂ
nuşul umed al permanentelor urdori. Gura ei, spintecată ca de briciu, e îngropată deasupra bărbiei. Când surâde cu cochetărie, printre gingiile vinete fără dinţi, i se străvede limba, ca un limbric în cuibul bălos. Părul, galben ca polemd, contrastează cu figura murdară, pestriţă pe pomete. Ochii ei caută atenţia absentă a primului gardian, cu moletierele verzi şi tocurile subţiri.
   Sculaţi în sdrenţele pieptului, bumbii sânilor dau, într’o duhoare de vechi spălă-turi de vase, impresia virginităţii trupului ei neastâmpărat şi hidos. Răspunsurile-i sunt recitate cu o aiureală zâmbitoare şi cu cinismul candid al unei inocenţe primitive. E ca un mânz degenerat, care gesticulează artificial şi s’a trezit vorbind. Se deduce din povestirea ei, că a servit 5 ani gratis familia numeroasă a unui cârciumar bătrân din Balcani, ca fată ’n casă, ca bucătăreasă, ca spălătoreasă şi ca guvernantă, şi că în gospodăria stăpânului ei, s’a simţit fericită. Domnişoara cânta la piano «Tosca» şi ea o asculta, transportată, cu lingura de supă în braţe. Yăzându-i carnea înmugurită, instinctele peninsulare ale bătrânului evoluau ILbi-
— 310 —
POARTA NEAGRĂ
dinoase. Intr’o seară, pe când familia era la cinematograf, ea s’a văzut silită să-l refuze, în vreme ce, gâfîind, patronul îi strecura în palmă darul, scos din tijghea, al unei hârtii de 2 lei. Insă nobilul orgoliu oriental rănit, s’a răsbunat. Acuzată de furt, copila fu arestată. Intr’un avânt de tinereţe inconştientă, buzele ei arse de mizerie, fac o destăinuire. Deţinuta ar fi preferat pe fiul cârciumarului, un tânăr frumos şi elegant, cu părul creţ de berbec şi care scrie poezii.
   Directorul o ascultase cu şapca lui de amiral dată pe ceafă, fără să o «plesnească» măcar odată... La o fereastră de sus, luminată, apar culorile unui papagal. Şi o voce leneşă, de sirenă, cântă din cadrul ferestrii:
   — Mişule, vino la masă...
   E doamna directoare, groasă, în capotul de catifea verde cu pieptul galben şi cu o creastă roşie de mătase în cap, gravidă de 6 luni. Atenţie respectuoasă, vocile tac, atitudinile se ’ndreaptă. Directorul se întoarce transfigurat către fereastra dintre frunze. Sirena s’a ascuns cu o intenţie de farsă inocentă şi din pervazul ce-o maschează, îngână:
311
POARTA NEAGRĂ
  —    Cucul... Mişulel... Cucul
  Şi când directorul deschide uşa, ea, de pe scară, împunge cu deştiul şi face din întuneric:
  —    Bum!
312-

           INCARTIERUIREA
   Pâlcul întreg şi-a luat porţiile de palme, apelul e terminat, nouii sosiţi încep să se desmeticească şi o comandă îi clatină din loc şi-i duce ’n faţa porţii a doua, a temniţii adevărate, o poartă imensă, de lemn gros, încadrată de boltă cu ceasornic. O poartă mai scundă se deschide din poarta mare înlăuntru, ca un fund de cutie, şi deţinuţii intră în negura ei, ca pe gaura cheii. E gangul de sub clopotniţă, unde convoiul face al doilea popas, pentru percheziţii, gang închis între două porţi, poarta pe care convoiul a intrat şi poarta încă nedescuiată, prin Care deţinuţii se vor scufunda definitiv în temniţa mare.
   La o masă cu lampă uriaşă şi registru aşteaptă în coate un alt gardian, a căruia menire este să înscrie conţinutul buzunarelor.
— 313 —
POARTA NEAGRĂ
Alţi gardieni caută buzunarele. Un rând de lanţuri monumentale şi de cătuşe decorează umbra uriaşă a gardianului de serviciu.
   Interogatoriul reîncepe. E amuzamentul suprem al celor ce primesc. Şi prima întrebare, după un discurs de injurii colective, retuşate de înjurătura individuală, aşezată sau după cuvântul întrebător sau la mijlocul frazei sau la sfârşit, dacă întrebarea e scurtă, este monoton aceeaş:
   — Când ai mai fost pe-aici?... Pe tine te cunosc...
   Că a mai fost, că n’a mai fost: fiecare nou sosit spune că vine pentru întâia oară şi fiecare iese, la percheziţie, bătut din nou.
   Contabilul bătut de director şi-a calculat situaţia şi a luat hotărîrea să se acomodeze. El şi-a formulat speranţa timidă că procedând ca la Bancă, prevenitor şi gentil, nu Ca faţă de un client ce-şi preschimbă poliţa, dar de un deputat care intră să-şi încaseze un comision, călăii lui se vor simţi obligaţi la o atitudine ceremonioasă. Ceeace-1 preocupă evident este să dea acestor psihologi impresia că el nu e un hoţ ordinar, că nu seamănă cu nici unul din tovarăşii lui de drum,
— 314 —
POARTA NEAGRĂ
cu care contrastează panamaua şi costumul lui de soie ecrue, şi că în definitiv el nu e câtuş de puţin vinovat; că o năpastă l-a copleşit pe neaşteptate, ajutată de pisma unui director de serviciu, din pricina unei dactilografe.
   E dealtfel punctul de vedere, sincer sau prefăcut, dar în deobşte sincer, al tuturor deţinuţilor. Nici unul nu-si explică arestarea şi deţinerea şi noţiunile tuturora sunt obscu-rate, fie din cauze morale congenitale de paralizie a unui sector de sensibilitate, fie din cauza convingerii exacte că dacă ei au furat ceva, alţii au furat şi fură mai mult, fără să-şi piardă libertatea. In mintea lui dezorientată, fiecare hoţ citează hoţiile mai mari, autorizate de onoruri şi de situaţii sociale şi se mângîie cu concepţia că furtul e starea normală vie a Societăţii. Şi faptul că judecătorul îl întreabă numai despre furtul lui, cu excluziunea oricăror altor furturi bine cunoscute de el, pe deţinut îl bucură ca o vielenie secretă, cu care se găseşte de acord.
   Contabilul, voind să degajeze personalitatea lui adevărată, cade în exces boin-
— 315 —
POARTA NEAGRĂ
bastic, vecinii lui îl batjocoresc iar gardienii îl privesc chiorîş. Onoarea unui gardian de puşcărie consistă întru a nu face impresia că poate să fie prostită şi se apără de o asemenea eventualitate cu palmele, cu picioarele şi cu pumnii. Un marxist din convoi atrage violent atenţia contabilului că nu toţi cei de faţă sunt pungaşi sau vinovaţi şi că în închisoare stau şi deţinuţi de o extracţie superioară celor ce măsluiesc registrele contabilităţii, deţinuţii politici.
  Contabilul îşi cere scuze, cu desăvârşire năucit de suma neroziilor ce-şi închipuie că a făcut şi de terenul pierdut în stima pungaşilor, cu care din acest moment va trebui să vieţuiască. Se bâlbîie, se împleticeşte şi ar voi să retracteze.
  Când îi vine rândul, scoate din buzunar un portmoneu de mătasă albastră, cu o monogramă de aur.
  —     E «caramagiu», definesc doi pungaşi de buzunare.
  —     De unde l-ai şterpelit ? întreabă altul, cu observaţia că în tramvaie portmoneele sunt deobicei de proastă calitate şi că numai în marile restaurante circulă asemenea giuvaere.
— 316
POARTA NEAGRĂ
    Pipăindu-1, gardianul întreabă, ca să în-
scrie în registru:
    —  Cât ai în el ?
    —    900 de lei, mă rog, răspunde dulce vocea contabilului de Bancă.
    La numărătoare, gardienii au găsit însă ' suma de 120 lei, şi chiamă pe contabil mai aproape.
    —    D-ta, de-acolo, fă-te ’ncoace. Ya să zică si minţi?
    Contabilul de Bancă încă nu a înţeles. El afirmă sus şi tare că are 900 de lei în port-moneu. Un torent de stoluri de palme cade pe obrajii lui, uşor umflaţi de atingerile d-lui director şi hoţii, dimpreună cu socialistul, participă cu aprobări unanime la bătaia «Domnişorului». Gardianul perchezitor s’a sculat din coate, dela masă, ca un boxeur în ring. Convoiul se retrage la păreţi şi lasă arena liberă în mijlocul încăperii, pardosită cu piatră, ca unei partide de luptă, pe când, din turla de deasupra, bat orele de bronz lente, ca un semnal solemn de gong.
    Cişmele gardianului perchezitor şi-au şi pus de câteva ori botul în stomacul, în şalele şi ’n spinarea tânărului contabil de
— 317 -
POARTA NEAGRĂ
Bancă* Pumnii lui l-au ajuns de repetate ori în fălci cu duritatea silexului colţuros. Inebunit, contabilul se aplică la necesităţile cele mai urgente şi se opreşte o secundă din cursa ce-1 poartă într’un vârtej de picioare şi de ghionţi, ca să scuipe un albuş sanghi-nolent. Ochii lui spăimântaţi caută zadarnic loc de scăpare. El ar voi să zboare, să se arunce în sus, ar voi să facă explozie ca o bombă, pentru ca botul cismelor d-lui gardian să nu-1 mai întâlnească ci să treacă prin el ca printr’un fum. Convoiul înşirat la zid, surîde. Când cade într’un perete, tovarăşii îl aruncă înapoi, ca pe o minge cu picioarele, şi contabilul de Bancă, în orice direcţie ar nimeri-o şi în orice punct s’ar afla, se isbeşte neapărat de cişmele celui ce-1 preumblă.
   Şedinţa se încheie cu o formă legală. Contabilul a recunoscut că portmoneul lui conţinuse suma de 120 de lei.
   Sunt orele 8. Ultima poartă a temniţii se deschide şi ea, în faţa bisericii din mijlocul fostei mănăstiri. Se procedează la «deparazitare». Contabilul ar vrea să zacă la pământ. In două ore fiinţa lui s’a transformat cu totul
                9
— 318 —
POARTA NEAGRĂ
şi nu mai are nici amintire. Nu mai ştie cum 1-â chemat şi nu mai ştie să plângă. I se pare atât de imposibil tot ce i s’a întâmplat încât începe să creadă că el e altcineva, un bandit bătrân sau un gardian sau o vacă sau un papuc de pâslă. Intre fotoliul de puf din biuroul dela Bancă şi cişmele gardianului se desfăcuseră secole şi civilizaţii. A mai avut o singură tresărire a omului vechiu, când, jupuindu-1 de haine ca să-l îmbăieze, un gardian a dat ordinul:
   — La piele!
   Maşina de tuns a intrat lacomă cu dinţii ei deschişi în părul negru ondulat, suculent de sănătate, şi după câteva scârţîiri palma contabilului trecu ca’ n vis pe ghiuleaua capului, aspră ca o dăsagă umflată de un dovleac. Apoi, un briciu muşcător pustii toată podoaba bărbăţiei lui. Căzut în leşinul personalităţii, el nu aude glumele pieilor goale desfătate de duşa caldă şi nu simte în aburul întunecos al sălii imense, pătată de plămădeala de foc a unei singure lămpi cu petrol, nici gândacii mâncându-i săpunul uscat pe buric-
                                              /
   l
— 319 —
           STĂRI SUFLETEŞTI
   In buzunarul sufletului găurit, contabilul se anevoieşte să-şi adune mărunţişul pierdut al amintirilor unei zile încheiate. Se apleacă ici după un gologan, dincolo după cinci parale şi de cele mai multe ori izbeşte cu degetele curate francul gelatinos al unui scuipat. Din toate lucrurile, petrecute totuş cu pre-ciziune, lipseşte, în ora când le rechiamă, ca să-şi exprime abjectul conţinut, din fiecare un fragment — şi el le reconstituie pe câte jumătate goale. Intervalul uimirii se taie egal cu câte o linie de viziune plină.
   Contabilul avea despre sineş impresia că pe de o parte ar fi fugit în pas gimnastic în interiorul unui pustiu circular îngrădit cu stinghii, iar că pe de altă parte ar fi trecut pe acolo, în acelaş timp, pe dinafară, şi că s’ar fi zărit prin zăbrele alergând
- 320-
POARTA NEAGRĂ
vărgat cu dungi: o dungă de realitate lângă o dungă de ficţiune. Toată urzeala imaginilor în cari suferinţa lui se coase pestriţă, îi lasă o sensaţie de secol lichid şi de peisaj încreţit.
   Şi, par’că, uneori, el ar fi fost şi nişte cărţi rânduite frumos, prăvălite însă într’un mare întuneric cu cadavre. Şi par’că tot el ar fi fost şi nişte şoareci şi par’că şoarecii ar fi ciupit din cărţi şi din paginile ilustrate în culori. O muscă verde, stârnită de miasma besnei, dar sfioasă de întuneric şi umezeală, cântă par’că, în sita lucarnei. Şi musca tot sufletul lui ar fi fost.
   In reconstituirea zilei, gândul contabilului de Bancă elaborează cu o unghie, alene, schiţe slabe de gravură, începute şi numaidecât aruncate, ca pe nişte scoici de talc şi spermanţet unsuros, cu speranţă şi cu des-gust. Dar şi din speranţă şi desgust el simte tot numai o fracţiune sau numai indicaţia exterioară fugitivă a unui sentiment, încercat într’un viitor care ar fi trecut, întors câteodată pe jumătate înapoi. Sensibilitatea lui se găseşte alterată ca exactitatea vizuală a unui om înecat într’un fluviu limpede de mare capitală şi numai pe trei sferturi mort.
321 —
POARTA NEAGRĂ
De dedesubtul undei, ochii aceluia citesc într’un turn cu orologiu, ceasurile de jos în sus...
   —     De ce a fost el arestat ? De ce a fost închis? Pentru ce a fost bătut?
   Contabilul se complace în verificări tulburi şi înţelesul lui mat se aţinteşte stăruitor în cate o problemă care degradează insul:
   —     Cine l-a bătut întâi? Directorul sau gardianul ? Şi de ce a fost bătut atâta timp şi atât de tare?
   Pentrucă a isbutit să-l bată şi să-i sluţească mândria, laşitatea lui fizică împrumută acestor doi magistraţi noui o autoritate, de care totodată bravura lui se răs-vrăteşte.
   —   Arestat... Bătut... Director... Gardian...
   Definiţii: Ce-i un Director?.. Ce-i un Gar-
         f
dian ?...
   Silabisiri: Gar-di-an...
   Apoi rostirea sunetelor izolate: A... i.... a... x... e... o...
   Nimic nu mai are nici un sens!... Insă cuvântul «bătut», întipărit pe toate organele lui cu deamănuntul, iveşte o jale nemaipo-
- 322 —
POARTA NEAGRĂ
menită. Ca numele unui decedat de curând* în familie, seara, când radele se regăsesc la cină singure şi nu s’au deprins încă pe cine să-l mai servească cel dintâiu.
   — Nu se poate! Nu se poate! Nu se poate!
   Răcnind, contabilul sare de jos în picioare, din mocirla lui de săpun, gesticulează o apărare violentă şi porneşte prin aburul înecă-cios al sălii de baie, la o luptă imaginară şi târzie, atlet de piatră albă pe o streaşină de templu.
   Puterea lui se desinează integrală, ageră şi covârşitoare, pe un trup de mineral elastic. Dedesubtul muşchiului închis ca un brîu viu peste pântec, ea se strânge bărbăteşţe într’un ciorchin abrupt. Ura i se deslănţuie însă, ca un mizer cataclism. El se învierşu-nează că a răbdat pedeapsa bătăii fără să lovească. Acum, el ar fi în stare a rostogoli zimbrii cu pumnul, izbiţi între coame. Slobod de legile sociale transpuse în costum; betelia şi cusătura mijlocie a nădragilor: ea să împiedice avântul; subsuorile jiletcii şi ale vestonului: ca să reţie ridicarea profetică a braţelor; mănuşile: ca să comprime mâinile şi să le ducă legate; gulerul: jug pe
                        — 323 —
21*
POARTA NEAGRĂ
grumaz; încălţămintea: ca să strice mânia şi să armonizeze pasul celui ce purcede drept; pălăria: graniţă obştească a frunţii; trupul contabilului, de o frumuseţă cruntă, se regăseşte în instinctele adevărate, poruncite din adânc, din pământ...
   Un sfârşit de zi, de altă zi, irizează şi începe să-l preocupe, fără motiv şi consecinţă... Gândurile lui se strecoară unele într’altele, contradictoriu, se compun în desordine absurdă, ca şi cum i-ar fi cântate, din patru, cinci apartamente deodată, cu ferestrele deschise peste o grădină uscată, melodiile deosebite ale căsniciilor de prin etaje, cu flaut, celo, armonium şi vioară...
   Din geamul unui vagon, cu care se vede călătorind, ochii lui urmăresc în apusul de aramă bălţată, zborul aplecat al unui corb singuratic, întârziat în luminişul crepuscular. Din când în când, pasărea se împleticeşte din linia lui oblică pe orizont. Corbul trecuse pe deasupra trenului, demon de catifea, vast în uniformă neagră. Alunecase peste uscăturile cenuşii ale toamnei. Se depărtase. Şi deodată corbul şchioapătă pe câte o aripă.
-324
POARTA NEAGRĂ
   De mai sus de el, dintr’un zbor paralel cu al lui, scoboară scurt, la timpuri, ca o săgeată vie, o pasăre mai mică. Loveşte corbul cu ciocul în cap şi pleacă. Şi se întoarce iarăş cioCnindu-1. Şi se depărtează iarăş. Clătinat din masiva lui stabilitate, până în marginea zării, corbul va trebui să cadă ucis. Ceeace-1 zguduie pe amintitor, în această necunoscută mare tragedie vesperală dintre două nevinovăţii, una lentă şi docilă şi alta agresivă şi agilă, este debilitatea lăuntrică a uriaşului corb, jucărie neputincioasă a unui puiu de uliu asasin, resemnarea la fatalitatea că trebuie prăvălit din cerurile înalte şi devorat de un gândac.
   —  închideţi geamul că se face frig!
   E ordinul şovăitor al unui pasager din compartiment, cu gâlcile în bandaje şi care depune uneori, cuprinsul unei guri cuviincioase, în cleiul vânăt al unei batiste cu monogram.
   —  Nu te-ai mai îmbrăcat, mă?
   E apostrofa gardianului dela baie.
   Un moment ridicată, fiinţa morală a con-ţabilului de Bancă se desumflă ca o spumă, cade ca, o minge pe un acoperiş povârnit,
— 32$ —
POARTA NEAGRĂ
trece în scursori prin întunericul jghiabului şi al burlanului de ploaie.
   Teroarea execuţiei, la comandă răstită, îl ia în stăpânire.
   Cămaşa, pantalonul, ciorapii şi ghetele simt reintegrate pe om. Cu pardesiul de culoarea halvalei, cu cravata şi bretelele pe umăr şi braţ, el intră în convoiul, condus prin închisoare de o feştilă cu fumăraie, aprinsă în vârful răsucit al unei sârme. Lampagiul oficial poartă costumul cu tichie, desinat cu vărgi, al închisorii. E un fost şofeur, vinovat de moartea unui advocat sfărîmat în botul maşinii. El străbate cu procesiunea lui nocturnă curţile vinete, coridoarele expresioniste şi arcadele pitite, ca preotul unui rit grotesc. Mâna lui dreaptă înalţă feştila iar stânga duce căldăruşa cu petrol, în care, cu bumbacul în jos, aşteaptă feştilele de rezervă. Lampagiul botează cu funingini toată închisoarea şi participă, ca factor administrativ asimilat, la predarea dormitoarelor şi a celulelor pe rând, şi, în drumul lui către dormitoare, convoiul noui-lor sosiţi, legănaţi de focul intermitent al feştilei, pare că scoboară în infern.
— 326 —
            STREAJA DE NOAPTE
  Doi gardieni, reprezintând Guvernul şi puterile civile, dau în seama puterii militare, înfăţişată printr’un sergent şi opt ostaşi cu baioneta la armă, paza de noapte a puşcăriei.
  Se face apelul nominal al unui dormitor. Numele lui Ion Câţă este citit pe registru, cu toate poreclele lui boiereşti, zis Ciocoiul, zis Alfons, zis Marghiloman. Arestaţii primesc apelul smirna, în atitudine, rânduiţi în dreptul paturilor ce le-au fost desţinate, şi, în iluzia unei simpatii fără consecinţi din partea Armatei, ei se silesc să maimuţărească poziţia «drepţi» la perfecţiune.
  Ion Câţă, zis Marghiloman, nu cuprinde în sumarul lui fizic şi oratoric nimic din câte ar putea să amintească figura provocatoare a ilustrului bărbat de curse. Pe ju-
— 327 —
POAETA NEAGRĂ
mătate despuiat şi subţiat până la cartilage, descompus şi sperios, el învăluie alaiul forţelor executive într’o contemplare abstractă de apostol jigărit. Vina lui Ion Câţă, zis Alfons, e ţigănească: furt de izmene, de pe frînghie. Detaliu umilitor, Câţă a fost prins înainte de a fi putut fugi cu albiturile furate, muierile au încbis poarta şi au tăbărît pe Alfons cu zece reteveie.
   —     De ce îţi zice aşa, mă băiete ? întreabă sergentul.
   —   îmi mai hlichle hli Chlirhliac, răspunde
Câtă cu naivitate.
   >
   —     Ii mai zice şi Chiriac, traduce un deţinut, familiarizat cu limbagiul exotic al lui Marghiloman.
   Sergentul bagă de seamă că «Marghiloman» pătimeşte de o gravă insuficienţă a pronunţării şi de o infirmitate dublă. Limba Iui răscoaptă, lipită ’n fund, gelatinează cuvintele şi le beşică, iar buzele, automatizate de ritmul repeţirii, întorc silaba de câte două ori.

— 328 -
               AGHIUŢĂ
  «Aghiuţă» reapare pentru a patrusprezecea oară într’un dormitor. Procurorul nu a putut tămădui labele acestui geniu monstruos, de nevroza lor naturală. Aghiuţă profesează specialitatea de «scorţar», care consistă întru a îndemna buzunarele să-şi verse fulgerător conţinutul în profitul lui, fără ca proprietarul, transportat de admiraţie în faţa câte unui monument din Capitală, să prindă de veste. Aghiuţă operează în toate punctele unde cultura şi conştiinţa naţională s’au abat într’un monument, la Ateneu, la Teatrul Naţional, la Cercul Mihtar şi cele mai multe şanse i le-a oferit până azi Mihai Viteazul, pentru memoria căruia profesează un respect deosebit.                   #
  Mutră de 60 de ani, pe un trup de 15, Aghiuţă leagănă pe nişte umeri slăbănogi un
- 329 —
POARTA NEAGRĂ
craniu de gigant, prins de un gâtlej ca un belciug. El se înfăţişează ca un ciocan cu coada ruptă din mijloc, ca un şurub cu piuliţa prinsă în ghevint sau ca un balon umflat, de orificiul' căruia spânzură un vierme. Pare zbârcit într’un borcan cu spirt şi îmbătrânit la vârsta de avorton. Gura, fără buze, ca un plic, nu ştie să grăiască. Râsul ei e ca o linie decorativă scămoasă pe o spinare de păianjen. Privirea fugară chiorîş e maladivă de prea multa lumină a masalalei şi pleoapele sânt strânse ca nişte cheotori. Dela nasul umed, atrofiat, ocolindu-i bărbia cocoloşită, obrajii spânzură putrezi pe două linii duse adânc, curbate pe bot. Buza de sub nări e mare cât fruntea şi fruntea, păroasă până’n sprâncene, e-a unui cap de pisică.
   Aghiuţă, cel mai idiot dintre hoţi, este cel mai dibaci. Ca să petreacă la exerciţiul abilităţilor lui excepţionale, boerii îl desfid să le fure lucrurile din buzunare şi Aghiuţă li le fură întotdeauna, fără greş. Buricele degetelor lui se lipesc de obiecte ca lâna de scaeţi, nyinile lui le imprimă o nerăbdare, le hipnotizează cu o ameţeală magnetică uimitoare: ceasornicele, inelele, acele de cravată, porto-
— 330 —
POARTA NEAGRĂ
felele doresc instantaneu să treacă în posesiunea irezistibilă a lui Aghiuţă.
   In timpul nopţii, Aghiuţă execută dorinţele ceauşului din dormitor, jefuind pe nouii sosiţi, culcaţi îmbrăcaţi şi adormiţi. Ceauşul, ales de Direcţie dintre hoţii, remarcabili prin puterea pumnului, dintre aceia care strivesc un cap sau dogesc un piept sau înfundă câteva coaste dintr’o singură lovitură, reprezintă noaptea într’un dormitor ordinea şi disciplina, aplicate pe loc. Descântate de Aghiuţă, încălţămintele părăsesc picioarele dulce şi hoţul, în luptă cu victima lui adormită, se acomodează elastic, ca un şarpe mut, cu mişcările şi zvârcolirile ei. Când cel adormit dă semne că ar putea să se trezească, ceauşul suflă ’n lampă, lărgind jefuitorului sfera de acţiune. La nevoie, el dă pe tăcute o mână de ajutor,: strângând victima de boaşe. Sufocat de durere, prizonierul leşină cu un suspin confundat cu visul.
   Alte ori, o luptă adevărată se încinge pe întuneric, o luptă în care noul sosit, stupefiat de un atac neînţeles, atribuit diavolului din Sf. Scriptură, nu se^ apără şi nu loveşte, ci ;nutnai îşi schimbă atitudinile şi aşteaptă des-
— 331 —
POAETA NEAGRĂ
făşurarea crizei, înspăimântat. Descălţarea şi desbrăcarea lui sunt atunci violente şi radicale. La reaprinderea lămpii, jefuitorul începe să se desmeticească şi să priceapă un adevăr, pe care nu va îndrăzni niciodată, înainte de punerea lui în libertate, să-l formuleze — şi atunci numai pe tăcute.
   Un sistem ingenios de-a fura pantalonii unui «fraier» e acela al «întoarcerii cu acul». El permite desbrăcarea unui tovarăş adormit, la lumină, şi jocul acului şi al adormitului, purtat în toate direcţiile de vârful ce-1 înţeapă cu destoinicie, este egal cu o voluptate. Hoţul, aşezat pe marginea patului, vizează punctul ascuns, înţepând uşure în punctul opus. Adormitul se desface odată şi revine la o poziţie anterioară. O nouă împunsătură, dozată, corectează poziţia. Experimentând sensivitatea subiectului, acul învaţă împunsătura eficace şi la fiece înţepătură, corespunde deşertarea unui buzunar, descheirea unui nasture sau ieşirea unei părţi a cracului din pantalon, de pe individ.
   Câteodată, contactul electric al acului, mâinile calde şi febrile ale operatorului şi fanteziile somnului, vizitat de imagini, au putut
— 382 —.
POARTA NEAGRĂ
să determine beţia simţurilor şi să le înşele, punând o piedică de zăvor la desbrăcarea unui ins... Alte ori, gemete guturale şi mângâieri, în fraza cărora se strecura numele di-minuitiv al unei femei rugate, cuprinsă goală în absorbirea fierbinte a demenţii sensuale, se însumau într’un final tumultuos de convulsii şi într’o agonie zbătută...
  Pipăitul lui Aghiuţă ştia să exploateze cu rafinament şi situaţiile speciale.
           /
— 333 —
         LACĂTE
   După apelul din dormitor, autorităţile trec în dormitoarele următoare. Uşa cu povara ei de fierării este trântită adânc: ineluctabilă clipă a emoţiei cotidiane. Prizonierii şi-au dat seama că sânt cu adevărat despărţiţi de lumea întreagă şi în puterea exclusivă a necunoscutului întreg. Câteva zăvoare mari sânt bătute deacurmezişul uşilor, pe dinafară, cu ciocanul. Zăvoarele refuză, broaştele murmură, cheile scrâşnesc, lacătele muşcă — injuriile şi blestemele fierului în serviciul silit al dreptăţii.
   Pe drumul de scânduri al coridoarelor îngheţate, alaiul se depărtează şi până la ziuă nu se vor mai auzi din dormitoarele moarte, dealungul lui, decât pasul măsurat al sentinelei, schimbul gărzilor şi rondul...
   Iama, se întovărăşeşte însă jalea pe mii de
— 334 —
POARTA NEAGRĂ
flaute metalice de orgi ale vântului, cu pustietatea infinită a tăcerii. închisoarea este năvălită de miile de arătări născocite ale spaimei, în joc şi zburdălnicie cu inima prizonierului. Sute de viori funebre cântă triumfale la o fierăstruie puternic blindată, din fundul dormitorului, lângă tavan, din care cad mărgele de umezeală. Prin geamul de sus, se uită înlăuntru satanii mărunţei, improvizaţi din resorturi şi sticlă şi care spionează cu ochii cât pumnul luminişul vânăt al încăperii. Urechile lor ciulite, păroase, ascultă chiar gâtxdurile hoţilor încremeniţi în frig. Unghia de curcă a câte unuia zgârie ghiaţa din geam. Altul loveşte geamul cu pumnul şi fuge...
   Ca să se încălzească fără combustibilul costisitor al închisorii, mai mulţi hoţi s’au asociat să tremure laolaltă, pe aşternutul de lemn, îngheţat ca o lespede mormântală. Ei aud alergările în cete ale miilor de pitici urâţi şi cafenii, pe acoperişul alunecos, unde se dau pe ghiaţă şi în tobogan, în hohote, în aplauze şi în urale, tocmai din vârful turlelor cu cruci, până’n spital şi cimitir.
   Dar instrumentele de alint, preferate ale iernii, sânt tobele mari. împărăţia nopţii
335 —
POARTA NEAGRĂ
împresoară toată închisoarea cu timpane, ca să tortureze cu perversitate moralul oamenilor din puşcării. Şi între tobele cât nişte tancuri se intercalează giganticele tipsii, chiuie ocarina, purtată cu carul cu boi şi plânsul fără nădejde al piculinii. Iar prin simfonia tuturor orchestrelor, adunate laolaltă şi în deslănţuire universală, se aude geamătul ca de moarte, pulverizat de uragane al sentinelelor din turnuri, care-şi răspund, din turn în turn, pe zidurile exterioare, că supravieţuiesc. Un oftat se ’mprăştie uneori pe coridoare: sufletul canonit al sentinelelor din interior, răzbite de îngheţ.
   — Că rău m’ai blestemat măicuţă, Dum-nezeu să te ierte!...

u
— 336 —
i
                 VARIETĂŢI
  Din punctul de vedere superior, al Justiţiei, dormitoarele sânt încălzite, fiecare dormitor având dreptul la câte opt bucăţi de lemne pe zi, distribuite de către d-l Econom. D-l Econom opreşte însă câte trei bucăţi de fiecare dormitor. D-l Prim-de-noapte ia câte două, d-lui Prim-de-zi i se rezervă un lemn iar altul este păstrat pentru a economisi. Lemnul cu noduri este destinat dormitorului, ca să încălzească aproximativ 30-40 deţinuţi. Acest al optulea lemn rămâne de obiceiu întreg, carbonizat la vârf. înainte de a se fi crăpat de ziuă, hoţul cel mai abil l-a scos fumegând din sobă, l-a stins în urină şi l-a dosit, intercalându-1 sub curea, pe corp, la piele. Neprevăzuta marfă este negociată, între biserică şi spital. Acolo îşi fac plimbarea matinală, pe un trotuar de cărămizi, «boerii»:
— 337 —
POARTA NEAGRĂ
escrocii de marcă şi deţinuţii politici. Preţul unei bucăţi de lemn, cumpărată de la «camarazi» este un leu, mai ieftin cu vreo 25 la sută decât la gardieni, care procură combustibil suficient pentru încălzirea dormitoarelor boereşti.
   Hoţul care a vândut un leu bucata de lemn, este un gospodar prevăzător, căci, seara, în dormitor, el are nevoie de 25 de bani, o taxă de hotel, plătită ceauşului la orele 4 după amiază. Ca să devie simpatic şi tolerat în toată ierarhia locală, hoţul de rând trebuie să păstreze relaţii normale cu ceauşul, perceptorul intim şi consilierul tehnic şi administrativ din timpul nopţii. Cu ceauşul, re-prezintantul cel mai deaproape şi mai vizibil al autoriţăţii, nu se glumeşte. Pasagerul care nu ă făcut «rost» de 25 de bani pe zi, intră pieziş în dormitor, cu o privire învăluitoare pentru ceauşul lui. El vă petrece o noapte excepţională. Ceauşul se va ocupa de dânsul atent şi continuu, atingându-1 cu mâna lui groasă şi grea şi bine hrănită.
   De câteva ori pe ceas, pasagerul neplătit va primi câte o «gutuie». Gutuia consistă în a sfredeli craniul cuiva, învârtindu-i bărbie-
— 338
POARTA NEAGRĂ
reşte pe pielea capului, unghia mare strânsă a pumnului drept. Consecinţă, un simplu cucui de fiecare gutuie, sau o gutuie completă. După 25-30 de gutui, distribuite pe suprafaţa osoasă, primitorul îşi simte capul de zece ori mai voluminos şi gingaş la pipăit, ca o friptură de raţă.
   Gutuia se serveşte cu două garnituri; căutarea pârţagului sau frecarea tâmplelor în răspăr; cu deosebire că răspărul pârţagului, operat cu tărie în gaura cefii, în punctul unde anatomia indică vecinătatea creerului mic, pe regiunea părului mărunt, are un efect mai accentuat. La tâmple, este ca şi cum ai fi fost frecat odată cu glaspapir, pe când la ceafă ai sensaţia că lucrează o pilă cu dinţii mari, un raşpel sau un polizor.
   Bobârnacul în tidvă, în pielea gâtului sau nas, e inocent, cu condiţia să nu te fereşti prea mult, ca să nu cadă bobârnacul, din întâmplare, pe globul ochiului, pe care-1 roşeşte şi-l umflă. Sucirea sgârciului urechii e mai dureroasă, comparabilă, în serie, cu strângerea primei falange a unui deget pe articulaţia lui, în interiorul pălmii. Efectul acestui ultim act este în deobşte un răcnet, precedat
                       — 339 —
22*
POARTA NEAGRĂ
de o convulsiune, ca la vulpile prinse cu laba într’o gingie de fier.
   Sucirea urechii, a vârfului urechii, se aseamănă cu arta japoneză: este delicată. După o pipăire catifelată a conturului superior, încovoi zgârciul puţin, cum ai îndoi o petală de roză, şi, strângându-1, îi dai drumul. Mai violentă şi rezolvată câteodată cu sânge la rădăcina dintelui şi a măselei, este figura pumnului proiectat în lăţime, de jos în sus, pe sub bărbie. Această varietate a formelor cu care-şi tratează pasagerul gratuit intervine numai de câteva ori în timpul unei nopţi şi anume numai atunci când, scufundat în reflecţii şi ruşinat cu anticipaţie de asprele mustrări ale Primului-de-zi, că nu a ştiut să-şi facă toată datoria, ceauşul se scoală brusc din pat şi înaintează...
   Căci nici ceauşul nu-i de capul lui. Şi el se înlănţuieşte in angrenajul social, atârnând de câteva roti dintate, cu care evoluează ar-monic. Ca să meriţi postul de ceauş, cată să dovedeşti. D-l Prim, când te distinge, îţi pune în mod fracţionat condiţiile, pe care le-a consimţit şi el, integral, primind un post de răspundere dela autoritatea unuia mai
— 340
POARTA NEAGRĂ
mare ca el, care la rândul lui a fost numit cu o însărcinare. Căci dacă decretele şi hârtiile au un conţinut general, ceremonia verbală însoţitoare a numirii, comportă confidenţiale preciziuni imperative. Aşa că, în ultima analiză, hoţul, pe care-1 închide societatea ca să-l izoleze, face încă parte din armonia universală, întrucât în dormitorul lui, el rămâne un factor activ, o celulă utilă registrului de Dare şi Avere. La fardul vândut cu câteva sute de lei cutia, pentru uzul parfumat al unei cântăreţe europene, în trecere prin Bucureşti, poate că au contribuit prin osmoză şi insinuare atomică, şi cei «25 de bani pe noapte» ai lui Câţă, zis Ciocoiul, zis Alfons, zis Marghiloman : utilitatea obştească a unui număr de 800 deţinuţi pe zi, câţi ospitalizează singura temniţă a fostei mănăstiri Yăcăreştii.
   Dela dormitoare, o administraţie bine organizată ar putea înscri în bugetul ei, a 25 bani de cap, zilnic lei... 200.
   Din 7 lei pe zi cât are un deţinut bugetar, societatea ar putea realiza circa, a 4 lei de cap... 3200 lei.
   Dela gaz, fân, materiale, pături, îmbră-
— 341 —
POARTA NEAGRĂ
căminte, etc., s’ar mai putea dobândi pe zi cam... 1000 lei.
   Un total de lei 4500 aproximativ pe zi, este susceptibil să puie în circulaţie pentru mângâierea suferinţelor fine, un milion şi jumătate de lei anual, dela o singură închisoare.
   Personalul închisorilor fiind însă dezinteresat la extrem, aceste sume se pierd fără folos pentru nimeni. Şi personalul, la dezinteres adaogă cumpătul, sobrietatea. Dacă uneori unul din şefii sublimei instituţii a penitenciarelor, cheltuiesc cu mult peste salariu, şi realizează proprietăţi, aceasta se datoreşte, fără pic de îndoială, rezervelor personale, averilor părinteşti, resurselor familiei, în care născându-se câte un element cu vocaţie specială pentru diriguirea duhovni-nicească a clasei hoţilor de rând, este lăsat ca un pictor, ca un literat, ca un muzicant boem, să-şi urmeze chemarea de mizerie pe socoteala bătrânilor.
‘ i /
— 342 —
                   VOCAŢII
  Dregătoria supremă a închisorilor e apa-nagiul unui pasionat de carieră, care poartă titlul modest de Director General al închisorilor. De obicei se aleg la acest post de frunte vocaţiile irezistibile, care pe tărâmul lor echivalează cu Socrate sau cu Corneille. Cineva se naşte Director General de închisori după cum altcineva s’a născut Crispi sau Mozart: e un temperament, o predestinare din eternitate, un misticism.
  Trebuie să fie în ţară câteva sute de închisori mărunte şi câteva zeci de puşcării calificate. Intr’un ocol de ziduri grele, păzite de armată, trăieşte o lume supusă unui regulament şi stăpânită cu toate puterile executive reunite, acordate de Stat. Cetăţean mai docil prin definiţiune, nu poate să fie ca deţinutul, cetăţean al unei republici închisă cu lanţuri.
— 343 —
POARTA NEAGRĂ
Peste aceste numeroase roiuri republicane împărăteşte exclusiv, nedisputat şi fix, un singur personagiu: Directorul General, părintele, episcopul, mitropolitul, tatăl acestui regat. Subdirectorul, Directorul contabilităţii sânt numai Fiii şi Sfinţii Duh, contraşi în tripla şi totuş unica şi nedespărţita lui supremă individualitate. El e Alfa şi tot el Omega. Guvernele au câte un control oarecare: parlamentul şi presa; Directorul General al închisorilor reprezintă în persoana lui multifrontală, şi activitatea şi controlul. El e de sine stătător şi incomensurabil, mai mare decât Armata, mai tare ca Legea, mai autonom ca Universitatea, dincolo de Academie, de Barou, dincolo de Bine şi Rău, solitar şi omnipotent în univers. Atâta putere în mâna fină şi parfumată a unui singur ins e ceva admirabil, un rezultat miraculos al acestui echilibru divin de Stat, care ştie să asocieze contrariile şi să separe identităţile, după capriciile totuş logice ale biologiei.
   Porunca integrală, cu realizarea ei deplină în acţiunea altuia, s’a risipit, ca aşezământ, s’a pierdut din toate celelalte organizaţii sociale. In împărăţia morţilor legale, adică a
— 344 —
POARTA NEAGRĂ
Direcţiei generale, porunca e tot atât de neştirbită ca în epoca lui Carol Magnul şi a Genezei. Este cu neputinţă să se spună: nu.
   Tronul împărăţiei osândirilor este ocupat actualmente de fizicul svelt şi copilandru al unui Director General, căruia i s’a dat în poreclă, un nume de fată ’n casă. Mersul lui de copilă se divide în pas de dans, pe nişte picioare mici şi febrile, de turturea. înclinarea capului, strecurarea ochilor lui, lungi ca migdala crăpată, guriţa lui înfiorată, şoldurile lui de englezoaică, părul lung, zulufat şi retezat deasupra gulerului pur, cravata lui graţioasă, mişcările lui în M şi W sânt însuşirile tipului la gargonne. Subt plastronul că? meşii par’că se descifrează ţâţele noui ale unei fete slabe de pensionat şi cele trei linii centrale, ale pantalonului, încrucişate pe un pântec plat, par lipite pe sexul neted al unei studente adolescente.
   Când vorbeşte, grumazul acestui efeb cu părul alburiu, are cochetăria oftatului posesiunii, buzele lui se întreţin cu vârful limbii, roză ca la căţeii albi, într’un joc sensual, şi corpul lui întreg undează ca draperiile unei cadâne.
     y
 * • ^
                        — 345 -
POARTA NEAGRĂ
   Mintea sprintenă din căpşorul gentilului autocrat, e însă perfidă şi duşmănoasă. Ea urzeşte zilnic o formulă de nelinişte şi de ură. Directorul închisorii, primitiv, brutal şi înfumurat, îl simte încolăcindu-i-se pe braţe şi pe înghiţitoare şi însomnorându-1 cu ochi de şarpe, aţintiţi în ochii lui cu ulcioare şi caş. Superiorul ţine să-l doboare, subalternul rezistă. De patru ori a fost să-l arunce departe, surghiunit între stanele de sare ale unei ocne şi de patru ori atacul a dat greş. Vexat şi aţâţat, Directorul general îi dă ocol, ca o mâţă unei colivii cu pitpalac. Laba lui catifelată a fost rănită la un asalt, dar ştie ea că victima, până în cele din urmă, îi aparţine.
   Un protector puternic st interpune între ei: «naşul care m’a cununat». Ocupând o înaltă magistratură, acest personaj poate vorbi deadreptul cu primul-ministru şi cu ministrul de resort. Pentrucă presa pomeneşte de câtva timp numele magistratului, în legătură cu o eventuală criză de guvern, subalternul aşteaptă acest eveniment ca să scoată, după expresia lui pitorescă,... nişte coarne! Şi Directorul general ezită. In ziua în care şi-a dat seama că magistratul ostenit de spe-
-346
                    POARTA NEAGRĂ
ranţe şi-a suprimat dorinţele de candidat, Directorul general n’a mai făcut decât o săritură şi victima s’a prăvălit, schiţând în cădere fulgerul diamantelor mari din inele. Cu soţia lui gravidă, subalternul s’a transportat în munţii de sare, ca să-şi primească fătul între asasini şi atentatorii la pudoarea propriilor lor ne vârstnice copile.
   Directorul general explică uneori deţinuţilor politici secretul solicitudinii, purtată de înaltul magistrat directorului de închisoare, căruia i-ar fi dat în căsătorie o,tânără croitoreasă, destinată în casa magistratului să îmbrace pe Doamna şi să coasă în taină nasturii Domnului. Un titlu atât de imens hrănea în inima «Ţiganului» pasiunea desordonată şi absurdă de-a parveni, din fost gardian de închisoare, la treapta cea mai de sus a specialităţii.
   0 secundă, într’o seară, visul era să fie o realitate. Magistratul fusese chemat la Palat: o ediţie specială a suspendat respiraţia lumii judiciare şi a închisorii. Directorul, instalat la telefon, aştepta comprimat între incertitudine şi siguranţă. Vârful cel mai înalt al apabiţiunii ameţise massivul. închisoarea, cu
— 347 —
POARTA NEAGRĂ
urechea lipită la zăbrele, aştepta şi ea, căci triumfătorul ar fi parcurs-o răcnindu-şi izbânda şi dând ordin ca porţiile de ciorbă să fie a doua zi mai mici.
   El a rămas în gura telefonului până la ziuă, fără să primească nimic. O altă secundă l-a dat peste cap. Căci magistratul a părăsit ţara brusc, ducându-se la Paris.
   — Sânt foarte supărat, se spovedea la ora prânzului, Directorul: nu mai fac politică niciodată...
   El era sigur că fusese şi bărbat politic.
‘ v
— 348 —
             VISUL UNUI DEŢINUT
  Pe nopţile de urale, de gemete şi ecouri, în care temnita fluieră ca o titeră vastă, hoţii, neliniştiţi ca nişte lunatici, sânt posedaţi de o singură ideie: evadarea, visul secret al fiecărui detinut. Hoţul se visează insinuând
          9        *
o pilă în gratii şi măcinându-le ritmic, în muzica vântului dela ferestre. Sau rupe uşa prin apăsarea lentă şi stăruitoare a spinărilor din dormitor. Pe urmă sare zidul, încolţit de sentinele. Focurile sunt stinse de zăpadă în ţevi şi gloanţele sânt rupte din gura puştii de vijelie şi vifor. El se va piti în şanţuri, se va strecura în cimitir şi printre morţi, va intra în oraş. Toate primejdiile fugii devin bucuriile sacre ale libertăţii, pe care oamenii liberi nu le cunosc. Intr’o cârciumă murdară cântă o armonică şi joacă trei muncitori fericiţi... Să te plimbi pe stradă, să nu te oprească nimeni,
-349-
POARTA NEAGRĂ
cât vrei, toată noaptea, toată ziua. Să stai în drum şi să zici: aci e biserica Sf. Spiridon, acolo e Mitropolia, acolo Poşta, Casa de Depuneri. Ce frumoasă vitrină! A cui o fi trăsura asta cu doi armăsari! Să câştigi o pâine pe zi şi să te bucuri că o alegi din brutărie! Să nu te ispitească prisosul nimănuia, să nu râvneşti la nimic, dar să te găseşti slobod, stăpân pe viaţa ta, culcat de bună-voie, sculat de bună-voie, fără clopot şi fără apel nominal.
   Hoţul se gândeşte cât are de alergat într’un suflet pân’acasă. Câinele are să-l recunoască şi-i va linge mâinile cu care a furat şi care i-au fost legate. Are să bată în geam, întâi foarte încet si se va furişa în casă între ai lui, hoţi ca şi el sau oameni de ispravă.
   In timpul verii, condamnaţii la osândă lungă îşi fac de lucru, grădinărind împrejurul celor două pietre albe, mutilate de o spoială cu var, resturi de morminte domneşti. O tradiţie foarte veche povesteşte auzului aplecat si îmbătat al deţinuţilor, că o cale subterană răspunde în Bucureşti, într’un mal de râu, pe dedesubtul unui mormânt din curtea închisorii, acoperit cu pământ. Pe-acolo veneau pe timpuri boerii păroşi, în mănăstire, cu ibov-
— 350 —
POARTA NEAGRĂ
nicile lor şi se ascundeau la egumeni, ca să petreacă neştiuţi. Când se va descoperi subterana, toţi deţinuţii vor putea să plece...
   Deţinutul nu-şi împărtăşeşte adevăratele lui gânduri, decât la privată, prietenului sigur şi tovarăşul lui, ce-1 atinge cu cotul, aşezat lângă el, cu nădragii lăsaţi pe călcâie. In acest moment desgustător, de latrină comună, sufletul lor cel mai curat şi concepţiile sincerităţii, imaginaţia şi pasiunea se unesc ca într’o operă de artă şi dau actului lor vulgar un fel de măreţie. In dormitoare, la muncă, pretutindeni, cuvintele deţinuţilor subînţelese şi rezervate, se tem de «caiafă», un agent deghizat, care face meseria de-a consimţi să stea în temniţă pentru salariu, sau un deţinut curtenitor faţă de autorităţile de penitenciar. Acesta dispare pe zi câte o jumătate de ceas în cancelarie, unde dă raportul amănunţit şi indică spiritului de observaţie al Direcţiunii, proectele de evadare.
   Osândiţii pe viaţă, au părăsit orice speranţă de fugă, burghezie resemnată a puşcăriei; totuş, ei aşteaptă o punere în libertate neprevăzută, înainte de moarte. Zilele
— 351 —
POARTA NEAGRĂ
de Paşti şi de 10 Maiu pot să le aducă o graţiere anul viitor. Intr’o ladă, ei şi-au pregătit un rând de haine noui, pentru ieşire, o păreche frumoasă de ghete, o cravată verde sau violetă, o pălărie neagră şi, ca să-şi ofere treptat o bucurie în vederea liberării, ei îşi lustruiesc încăltămintele din cufăr, alintân-du-le ca pe nişte pisici şi ca pe nişte persoane scumpe.
   Când o intenţie de evadare i-a fost semna-»
lată, administraţia temniţei este apucată de febrilităţi solemne şi grave. Autorul proec-tului de evadare, e scos din dormitor şi vine fierarul care-i pune la glesne şi la mâini cătuşe, apoi vinovatul e băgat «la gherlă».
   Niciun deţinut neprivilegiat de protecţia corupătoare a Direcţiunei, nu a denunţat niciodată planul unei evadări. Când îşi dau seama că s’au învoit câţiva să o încerce, de-ţinuţii adorm adânc, cu inocentă, lăsând activii să opereze. Dacă în vălmăşag, vor putea şi ei să se strecoare, o vor face bucuros. Niciodată ancheta unei încercări de evadare nu a izbutit să scoată din gura unui martor o dovadă.
   Reverii absurde se leagă de posibilitatea
— 352 —
POARTA NEAGRĂ
unei fugi. peste ziduri. La condamnaţii pe viaţă, ideia fugii e un extract mixt al zborului cocorilor care se înalţă, al zbuciumului taurului legat, al ferocităţii mistreţului şi al faptei asasinului. In drumul lui după aer slobod şi lumină nezăbrelită, evadatul ucide tot ce i se împotriveşte.
  Deţinuţii povestesc evadări celebre care n’au avut loc, mulţumindu-se să-şi hrănească speranţele cu o literatură orală, în care pulsează idealul lor cel jnai adevărat, succesiv în toate generaţiile puşcăriei.
4
v
— 363 —
          GHERLA
   De regulă, nici o evadare nu isbuteşte. Tentativele plătite cu gherla sânt mai mult de ordinul speculaţiei intelectuale şi sancţionează precugetarea.
   Gherla e supliciul corecţional local. 0 cameră strâmtă fără pat, fără ferestre. Vinovatul, în lanţuri, e îmbrâncit înlăuntru, şi se prăvăleşte pe pardoseala de piatră, lângă un urcior cu apă veche. El va rămâne nemişcat atâtea zile câte a hotărît vocea răstită şi jupuitoare a domnului Director şi nu va primi nimic «din afară». Pe vremuri, gherla se înăsprea cu tortura înţepenirii în butuc. Fluierele picioarelor erau încuiate între două grinzi găurite, şi pedepsitul zăcea cu spinarea pe piatră, ca un om înecat cu călcâile ridicate, prinse’nrăchiţi. Vieţuitoarele nocturne ale clădirilor bătrâne, urechelniţa fugace şi febrilă,
— 354
POARTA NEAGRĂ
pe sute de fire monstruoase; gângăniile negre împleticite în articulaţii greoaie; jigania lustruită; făptura cenuşie cu pântecul alb a gândacului de umezeală; broasca oloagă, cuibărită în piatră; melcul imberb; ploşniţa cu târtiţa ardeiată de-o putoare grasă; păduchele unsuros; burlescul purice şi toată natura drăcească, făcută pentru oameni, luau contact, prin mustaţa tactilă, prin bube sau ventuze, prin bale şi zeamă, cu vinovatul de gherlă. Şoarecii cu ochii de gămălie i se suiau cercetători pe obraji iar şobolanul libidinos, cu coada bolnavă, îşi apropia nasul de fiinţa străină.
   La gherlă, hârdăul care întreţine în dormitoare permanenţa gustului de latrină, lipseşte. Când sfincterul oboseşte de încordare şi băşica stă să plesnească sub strânsura maximă a voinţii, pedepsitul erumpe în celula lui cu o explozie generală de fecale. Cerul care-şi hrăneşte pasările şi le îmbracă, trimite jivinilor din crăpături şi găuri anemicul lui aliment.
   Din când în când, gherla e vizitată furiş, prin crăpătura uşii, de interogatoriul Directorului sau al unui delegat, însărcinat să
   v
— 355 —
POARTA NEAGRĂ
deslege o problemă şi să curme un mister. Pedepsitul nu mai are nimic de spus, ca să-şi scurteze timpul de tortură. Uşa se închide. Cancelaria s’a fortificat în considerentul că pedeapsa desleagă limba, ca să ţâşnească din mizerie şi degradare adevărul şi lumina. Tăcerea prizonierului îi jigneşte orgoliul ca o încăpăţânare: lupta prestigiului cu cerbicia celui pedepsit e dusă până la capăt.
   Atunci, dela gherlă, se întoarce în temniţa «liberă» o fantomă cu dimensiunile pierdute, cu conturele sfâşiate, un om de ierbar. El poate fi lipit pe un perete cu pensula de pap, ca un afiş. Privirile lui s’au evaporat, încheieturile i se destramă, carnea e ca un bumbac întrebuinţat, sângele a devenit ca un praf care curge prin vine ca nisipul clepsidrei, părul s’a învechit, urechile atârnă, nasul vădeşte osul dominant al scheletului, un surâs cunoscut se desinează prin pielea şi carnea transparentă.
   Când îl întâmpină administraţia cu reluarea pentru a suta oară a tiranicului interogator, pedepsitul nu mai poate cunoaşte nici regula şederii. In sforţările pe care le face pentruca linia lui să se întindă reglementar,
- 356 -
POARTA NEAGRĂ
picioarele se frâng în zigzaguri, şoldul nu mai aderă cu pieptul, mişcarea umerilor şi a braţelor s’a desolidarizat de ţinuta grumazului şi a bărbiei. Fosilul instabil dansează pe un metru de pământ ce pare oblic îd toate unghiurile, se reazimă de uluci, fără să se poată ţine, vine spre Director, alunecă în stânga, se întoarce, într’un dezechilibru sinistru, ca un maimuţoi de carton, cu mişcările în dezordine calculată, pornită pe o sfoară.
                   r *
                                                      *
V
- 357 -
               IANCU NEBUNUL
  In temniţa noastră vocifera un nebun fără vârstă, Iancu. El ar fi putut să aibă 55 de ani, 40 de ani, 35, îndreptăţind şi numele de Unchiaş şi titlul de Nene, ce i se da, deopotrivă, de către deţinuţi. Mersul lui tărăgănat, în cămaşa cu poalele largi, încinsă peste ismene cu catarama unei curele, se adapta la toate vârstele deopotrivă, ca un fluier sau ca un briceag. Tot aşa, vocea lui, obicinuit domoală, răguşită şi monotonă, care exprima puţinele idei întârziate în mintea lui neutră şi uniformă.
  Iancu păşea prin pietrele temniţei, cu capul povârnit sub povara unei preocupări misterioase, care i-1 îngreuia cu mitra ei de calcar. Ii zăreai figura ridicată brusc din pământ şi masca lui era când senină, când întărit ată.
— 358 —
POARTA NEAGRĂ
   Dulceaţa privirii îl făcea să semene uneori cu nevinovăţia îngerilor abstracţi din icoanele de smalţ, vândute de bijutieri, pentru a fi- strecurate pe un lanţ de aur subţire, în sus şi în jos, între sânii unei logodnice blonde. Atunci, un zâmbet plutea pe faţa lui înfrumuseţată, ca o nuanţă iscată din nimic, în zorii zilei, pe pâlnia diafană a unei flori de zorele.
   Alte ori, el scula din pământul negru, cu o încetineală hotărîtă şi agresivă, asupra trecătorului, o privire dârză de taur cu coarnele scurte. Seara, Iancu putea să pară bunicul lui Iancu cel de dimineaţă. Doi oameni deopotrivă de tari cu două puteri alternative, rse luptau în colivia lui de oase, şi când zgomotul în interior. era mai mare, se întâmpla ca adversarii încăeraţi să se prăvălească odată cu bietul trup neputincios şi strâmt, în care îşi disputau întâietatea. Prins de convulsiuni uriaşe, ca un vapor, în care Marea şi talazele ei ar fi călătorit pe dinlăuntru, Iancu se frământa furtunos în ţărână. Câţiva deţinuţi îi imobilizau braţele şi picioarele cu brîie roşu, unul îl lua la spinare ca pe o albie şi pornea
359 —
POARTA NEAGRĂ
cu el la spital, unde-1 aşeza legat în patul pardosit cu scânduri şi învălit cu o pătură cenuşie ruptă.
   Pe figura nebunului, turburată până în mocirlele adânci, ale sufletului, se ivea atunci tinereţea redeşteptată a ochilor, ca ’ntr’un mărgăritar şi ca ’n pupila galbenă a florilor de muşeţel, printre genele virginale, întocmite albe în vârful unui fir. Surîsul i se evapora pe buze, fraged, ca o ceaţă alburie, întârziată cu greierii, la revărsat, pe un lan de grâu somnoros.
   Mă apropiam de patul lui cu ţigarea aprin-r să, pe care Iancu o lua din mâna mea, mulţumind cu o închidere a ploapelor, cu o expresie discertă de suveran indulgent. Mă apropiam şi mai mult de el, cu nevoia de a descifra în omăturile lui obscure o potecă de orientare către viaţa lui trecută, dar Iancu nebunul trecea pe dinaintea mea ca un drum, însoţit de două gropi lungi pe marginea lui, ca un drum care nici nu începe niri nu are sfârşit, făcând din satul, prin faţa căruia stă, fără să se mişte şi fără să ştie nici el, înconjurul lumii. Pe insul Iui Iancu aş fi putut umbla şi merge zile, săpr
— 360 —
POARTA NEAGRĂ
tămâni întregi şi ani şi nu aş fi ajuns niciodată.
   In ceasurile de luciditate, el vorbea întristat de nişte copii ai lui, care nu veneau la temniţă să-l vadă. Avusese copii? nu avea copii? Aveau copiii în mintea lui o semnificare nebănuită? Când stăruiam să-şi ducă gândul până la un capăt, Iancu se întorcea deodată întreg, ca o foaie de carte, la o pagină nouă, spiritul lui urma un angrenaj deosebit, ca o roată de maşină, care se apucă să se învârtească de-a ’ndaratele, fără pricină evidentă, sau ca o curea de transmisiune alunecată de pe o şaibă. Lumea lui era orânduită uneori cu simplicitatea unei mese, la care gesticulau câteva păpuşi. Puşcăria era pentru el o mănăstire, din care trebuia să fugă, nu însă complotând împotriva stareţului şi a consistoriului, ci pe faţă. El aştepta mereu o trăsură, pe care nu i-o trimeteau la timp caiafele şi caţa-veicele, duşmanii şi muierile; spiona intrările, analiza zgomotele ce veneau din afară, cu o pălărie de paie, ruptă, pe cap, cu un fost geamantan gol în mână, plin cu borde-rouri închipuite. In temniţă şedeau şi îm-
— 361 —
POARTA NEAGRĂ
pârâţii, care şi ei trebuiau să plece: de ce şedeau? de ce aveau să plece? împăraţii erau deţinuţii politici, care vorbeau cu el împărăteşte. La poarta temniţii, undeva, şedea şi Mitropolitul.
   Intr’o zi, în spital, alături de patul nebunului, muri un puşcăriaş bătrân, sfârşit de cufureală. Din pântecul aceluia, moale şi zbârcit ca un ciorap, se scurgea în valuri acre, liniştite şi continui, zeama sângelui, sucurile tainice ale vieţii, ca dintr’un urcior răsturnat, şi ele s’au scurs şi s’au strecurat până ce lutul, scorojit de veghe al bătrânului, a rămas gol, fără căldură, fără suflet, fără suferinţă. Pe Iancu, agonia calmă, de şipot, a vecinului, l-a interesat, fără să înţeleagă. Asupra morţii, Iancu nu mai avea nici o concepţie şi între morţi şi vii el făcea aceeaş confuzie ca între deţinuţi, împăraţi, caiafe şi mitropoliţi. El părăsi chiuind sala spitalului, urmat de ochii bolnavilor, terorizaţi de moartea din patul bătrânului cufurit. Palizi, slabi de neîngrijire, ei îşi dădeau seama, în patul lor de scânduri, ca sunţ de două ori prizonierii mQrţii, în puşcărie şi în spital, şi li se părea că moartea acolo
— 362 —
POARTA NEAGRĂ
e mai sigură şi mai adâncă, mai ineluctabilă şi mai matematic fatală decât în tot restul lumii, păziţi de acelaş om, care îi pune şi să scuipe şi care îi şi duce, odată morţi, la spinare, fluierând pe treptele dela beciul cadavrelor, pardosit cu ciment, un cântec de bodegă şi de amintiri. De jos, din beci, îi lua furgonul, care vine de două ori pe săptămână, ca rudele de-acasă.
   Un deţinut, un condamnat, învie până la ultima secundă a osândei, în nădejdea, de care l-a despărţit societatea prin ceremonia legală a unui rit nepăsător şi sceptic. Odată instalat în spital, timpul îşi pierde marginile şi spaţiul i se strânge ca un elastic, scăpat din întinderea lui, câmpul pe care îi alergau visurile se mărgineşte, lumea e ’n patul lui, asistat de patru păreţi mari, spoiţi cu var.
   Omul se face mic şi porneşte de-a buşile, pe brânci, pe de-asupra unui precipiciu haotic, de-a lungul unei scânduri lungi, înco* voiată, îngustă, îngrozit de adâncimile negre, în care trebuie să se prăvale. Mirosul de petrol şi fenol al spitalului e ca un preludiu olfactiv al mormântului. Prin feres^
363 —
POARTA NEAGRĂ
trele mari ale spitalului se zăreşte cimitirul pe spinarea măgurii de peste drumuri, plantat cu cruci, vegetaţie albă de pustietate şeasă. Toată viaţa hoţului bolnav se strânge la un pumn de musculiţe, care zboară nevăzute de privirea sentinelii din turnuri şi de paza placidă a gardianului chior. El poartă la frunte, brodate într’o ghirlandă de lanţuri decorative, două chei de argint pe şapca ocolită cu o bandă roşie de postav.
   Când cariola morţilor veni dela Morgă, ca să ridice pe bătrânul golit de diaree, Iancu nebunul se preumbla prin curtea temniţii cu geamantanul lui de borderouri şi desculţ. Doi cai de mizerie mare şi de fantezie trăgeau căruţa neagră, conduşi de biciul, lenevos ca un fir de salcie, al unui vizitiu posomorit, cu o figură de maimuţă galbenă. Cozorocul capelei lui cenuşii, era tras peste nasul turtit deasupra unei guri strâmbate spre umăr, cu colţul mustăţilor murdar jur împrejur.
   Furgonul se opri dinaintea spitalului. Metodic, vizitiul, care nu era la primul cadavru, descarcă furgonul de o ladă lungă de brad, oprindu-i capacul în furgon. In acest cosciug-
— 364 —
POARTA NEAGRĂ
tip sunt transportaţi toţi morţii din temniţă la Morgă şi el serveşte indefinit nouilor candidaţi la moştenirea împărăţiei cereşti. Destul de larg, ca să încapă două-trei cadavre deodată, uneori de sex deosebit, el salvează, între spitalul temniţei şi Morgă, morala formelor sociale şi vădeşte atenţia Statului, faţă de supuşii lui defuncţi, cărora le ia hainele şi le împrumută cosciugul.
   O bucurie grandioasă izbucni din sufletul nebunului Iancu, pe când doi deţinuţi, în haine vărgate şi tichie, ca diaconii unui cult necunoscut, glumind între dânşii, scoteau cosciugul, în care bătrânul, căruia i s’a lăsat în stăpânire cămaşa scrobită de fecale, sta smirna, cu braţele încrucişate, în atitudinea de-a se strecura, fără să se lovească, printre cele eterne. Iancu îşi îndesă pălăria de paie, fără fund, şi se repezi pe capra furgonului, exclamând cu o claritate neobişnuită:
   — A venit trăsura!. . . Mă duc!. .. La revedere!. ..
   După ce închise uşa furgonului şi o înţepeni cu ciocul cârligului basculant, vizitiul se urcă lângă nebun, luă hăţurile în mână şi puse ’n mişcare caii porniţi în tropotul
— 365 —
POARTA NEAGRĂ
inegal al copitelor bolnave, către poartă. Iancu saluta temniţa în picioare şi deţinuţii râdeau, salutându-1 în deriziune.
   La poartă, doi gardieni invitară blând pe nebun să se scoboare. El se uită la dânşii uimit. Gardienii insistară. Apucară pe nebun de-o mână, mâna li se supuse. Ochii nebunului fixau descurajaţi uniforma portarului dela poarta boltită interioară, pe când o chee cât un topor intra în broasca porţii şi se învârti de două ori cu scrâşnetul ei subteran. Piciorul se puse pe şina de fier a roţii şi ajutat de gardieni, nebunul sco-borî pe pământ.
   Şi pe când porţile cu vârfurile ridicate îşi reînchideau aripile uriaşe de lemn, treptat şi teatral, Iancu nebunul, cu capul plecat, cu geamantanul cu acte târîş, se întorcea în spital, plângând, ca un copil, al căruia balon se spărsese. . .
— 366 —
            PATRIA NOUĂ
£
  A trecut încă o zi în aşteptare incoloră. Ceaţa dimineţii impresionase pe camarazii matinali, cari au văzut-o pe la cinci, doliu de toamnă timpurie, lăsat peste peisagiul vizibil din galeria celulelor de sus. Grossu, prin ochelarii lui noui, cu sârme de metal alb agăţate de urechi, citeşte «Amintirile din casa morţilor» în traducere nemţească, un volum de formatul cărţilor de rugăciuni, şi figura lui rasă şi resemnată de preot catolic, oftează.
  — Vine toamna! murmură Grossu, cu o voce, care trimite iluziilor un salut şi le dă întâlnire la iarnă, tot în închisoare.
  La prânz, la masă, în casa deţinutului Floratos, care va aştepta zadarnic punerea lui în libertate pe ziua de azi, după trei ani de prevenţiune, se fac proecte, triste şi
— 367 —
POARTA NEAGRĂ
  entuziaste. Pe cele triste le exagerează, fidel viciului de melancolic şi arţag, inteligentul, excelentul deţinut Teodorescu, căruia Flora-tos îi cedează de urgenţă, cu începere chiar de astăseară, cele două camere pe cari le ocu-pa, — el întrebuinţează verbul la imperfectul speranţei — mobilate cu o sobă de teracotă pentru lungile viitoare luni de iarnă. Detenţiunea stăruitoare transformă şi pe oamenii cari au fost sindici la Bursă şi politici şi au luptat dramatic cu viaţa, în nişte copii sugaci, capabili să se emoţioneze până la crize de bunic, de un incident imaginar, cu aspect favorabil.
    Condamnaţii la munca silnică pe viaţă, de câte ori li se comută pedeapsa, îşi fac un rând de haine noui, pe care le perie zilnic, mângâind în ştofa lor carnea suavă a libertăţii, şi mai au până la părăsirea ocnei,* câte cinci şi opt ani de răbdare, şi ei stau de vorbă ore întregi cu costumul, cu ghetele şi cu pălăria, care le vor purta trupurile înlănţuite de peştera de sare, prin lumea slobodă a lui Dumnezeu. Şi când li se pare că timpul durează mult, când teama de boală şi moarte le străfulgeră sufletul,
— 368 —
POARTA NEAGRĂ
ei fac socoteala anilor ce mai rămân, greşind cu intenţie numărul lor. Constant, fiecare ocnaş se înşală cel puţin cu un an, îndeobşte un an în minus asupra restului de osândă.
    Cei mai mulţi au pierdut în 18 şi 20 de ani orice legătură cu lumea din afară. Satele lor s’au obişnuit cu ideia că locuitorii
osândiţi la ocnă nu se vor mai întoarce.
        >
    Lumea îmbătrâneşte în comună. Câte un pomelnic le rosteşte numele la acatist, cu nesiguranţă, când la vii, când la morţi.
    Osândiţii şi-au schimbat şi natura şi genul. Cei mai mulţi au adunat în ocnă parale, au învătat o meserie; cei mai mulţi sacrifică pederastiei, dormind subt aceeaş pătură cu un ocnaş mai tânăr, care când soseşte între ei, devine obiectul unei licitaţii imense, a pasiunilor sălbatece, a delicatelor atenţiuni, ofrande, scutiri de muncă, invitaţii.. . Ce vor face ei părăsind închisoarea, care i-a educat pentru o. viaţă de povestiri fantastice şi de schiţe negre în aquajorte?
    Unii se stabilesc cu meseria profesată în exterior, prin împrejurimile închisorii, staţionează Duminica în dreptul porţilor, păstrează relaţii cu funcţionarii, cu gardienii % -'•
— 369 —
POARTA NEAGRĂ
penitenciarului, în care li s’a interzis să măi intre; puşcăria e familia lor, patria lor adoptivă, cosmosul particular.
   Se povesteşte cazul unui Ocnaş care aşteptând de 25 de ani cu garderoba lui nouă de om liber, zilnic pipăită, în ziua punerii în libertate, ieşind din închisoare făcu zece paşi în afară şi căzu mort în drum.
   De bucurie sau de sentimentul golului universal ?
         *
                                         * ' A <*
l
— 370 —
             OMUL DIN CINg^f
  Se petrece cu «boerii» un fenomen curios. De câte ori e vorba de imul, se numesc toţi ceilalţi. Articolele din cod indică pare-se vârsta unuia şi aceluiaş animal quintufront, care poartă numele de «boerii».
  —     Cine-i domnul care trece ? întreabă câte un puşcăriaş nou.
  —   Ştii, ziariştii. . .
  Şi noul venit ştie numaidecât că între boeri sunt cinci ziarişti, cari formează laolaltă un soi de grup statuar, cu persona-giile gemene şi lipite, unite unele altora, prin spete şi pe la picioare, prin acelaş material de plumb, de bronz sau de sare...
  Nu poate unul să se mişte că ceilalţi patru se resimt. întinde unul o mână, tot blocul se deşteaptă: v — Ce vrei să faci ?
                       — 371 —
r,*
POARTA NEAGRĂ
   Dacă rămâi singur, cel puţin încă unul vine să-ţi ţie de urît. Citeşti o scrisoare personală? Ceata întreagă se găseşte jignită că-ţi permiţi a face dintr’însa un «secret». Dacă necesitatea e adevărat că zămisleşte organul, cei cinci tovarăşi se vor trezi într’o noapte legaţi imul de altul printr’un maţ fiziologic, care va parcurge în cinci direcţii deosebite distanţele dintre ei. E exclus să se vorbească altfel decât în grup. Orice altă prietenie pare suspectă, pare o tendinţă de emancipare, care ţi-e totalmente refuzată:
   — Sîntem cinci, afirmă ochii celorlalţi patru, suntem ziariştii! Vorbele lor sunt aceleaşi, convorbirile sunt aceleaşi, materia dialogurilor e identică permanent. Te surprinzi chiar scriind despre aceleaşi lucruri ca alţi doi-trei în aceiaşi seară. Un comunism desgustător face din cinci un singur ins.
   Fiecare din ziarişti vorbeşte la plural. Vroind să zică eu, zice noi; când vom fi liberi. . . Azi ce facem?. . . Trebuie să dăm din mâini şi din picioare ca să scăpăm. . .
   De câte ori se trimite o cerere, o scrisoare, o petiţie, hârtia*se acoperă cu cinci iscăli -
— 372 —
POARTA NEAGRĂ
turi şi unul e obligat să vorbească de cele cinci personagii jucate de el, ca de un scamator divers, şi unic şi multiplu în acelaş timp. Dacă unuia din cei cinci i-ar veni porunca punerii în liberate, ceilalţi patru s’ar năpusti asupră-i şi l-ar sugruma, ca să nu se ştirbească unitatea de cinci.
   Eziţi să faci baie, să-ţi schimbi cămaşa, obsedat că în realitate speli şi primeneşti pe ceilalţi şi că în ligheanul şi în baia ta rămân grăsime neagră şi brânză cenuşie de cinci inşi. Ce să-ţi mai aduc? te întreabă nevasta. Nu-mi mai aduce nimic, răspunzi, cu sen-saţia că nimic nu mai e pentru tine, că tu nu mai eşti individual, că nici o acţiune a ta nu-ţi mai aparţine, de vreme ce eşti din cinci.                ♦
   Voi mai putea redeveni vreodată unul, te întrebi neliniştit? Voi mai avea dreptul de-a acţiona vreodată singur, fără curiozitatea altora indirectă, ridicată peste umărul meu; fără obligaţia de a fi solidar cu alţi patru, veniţi aci din patru regiuni opuse ale pământului, să facă fiinţă cu mine? să-i miros cu plăcere când put, să-i ascult când vorbesc, să-i suport când glumesc, să dau
— 373 —
POARTA NEAGRĂ
liniştea şi singurătatea mea pradă nevrozii unuia sterile, analizii altuia, tovărăşiei unui al treilea şi al patrulea individ?
  — Doamne, Dumnezeule, izbăveşte făptura mâinilor tale de complexitate!

— 374 —
                  ION PETRE SCU
   Fiecare deţinut «boer», are servitor, ca
fiece ofiţer ordonanţă.
         » »
   Plecându-i servitorul, Floratos a angajat dintre deţinuţi pe altul. Băiat harnic, deştept, cu o figură care exprimă o francă sinceritate, cu o gură curată, făcută par’că numai pentru corurile de îngeri, noul Ion stârneşte de câteva zile, ale noviciatului, admiraţia colectivă. Genul lui total are viata
       9                                  9
şi veselia latentă a unui pui de animal, a căruia acţiune e un joc şi un echilibru permanent. 0 privire luminoasă însoţeşte toate mişcările lui Ion şi în câteva zile interiorul celor două odăi ale lui Floratos a căpătat o atitudine nouă, ca şi cum o femeie voioasă i-ar fi imprimat un ritm de bucurie şi un surâs amărunţit. Rapid în concepţie, instantaneu în execuţie, Ion, căruia înce-
— 375 —
POARTA NEAGRĂ
puse să i se zică Ionică, nu conteneşte de dimineaţa până seara târziu, din munca lui, pe care o pricepe. Poate că degajamentul firii avea ceva exagerat şi sonoritatea cuvintelor lui un ton de intimitate nivelatoare, care nu făcea parte din programul unui servitor. Formele lui verbale «Stai să vezi» şi «Iţi aduci aminte că ţi-am spus» denotă oarecare libertinaj, dar le atribuie fiecare extracţiei, pe care o crede ţărănească, căutând într’însele chiar satisfacţii rustice în stilul
                          »
mugetului vacilor şi al fumului din hornuri.
   Astăseară, decepţie generală. Curioşi să analizeze necunoscutul acestui copilandru, care se părea că trebuie să ascundă surprize strălucite de naivitate, boerii l-au provocat părinteşte să vorbească. Furtul lui dubios de nişte decoraţii, luate dintr’un pod, părea opera unui copil, care ţinea să se joace cu nişte tinichele şi podul în care decoraţiile au fost găsite, era închipuit ca o depedinţă continuă a propriului pod al casei unde locuia el şi unde s’ar fi dus să caute o ladă veche sau câteva căpăţâni de ceapă.
   împins să vorbească, Ion, cu o naturaleţă dumnezeiască, a descris o escaladare cu
— 376 —
POARTA NEAGRĂ
spargere categorică, în podul caselor ocupate în strada Sebastopol de un ministru şi a făcut teoria morală a furtului profesional. Din ce în ce mai surprinşi şi tot aşteptând ca urmarea povestirii lui să corecteze cele spuse, cărora li se putea da o interpretare greşită, ascultătorii sfârşiră prin a se uita unii la alţii, încremeniţi de stupoare.
   Podul ministrului l-au spart de cinci ori, Ion şi cu un «coleg», prost, pe care îi pare rău că l-a luat cu el. In ziua în care a fost prins, el fuma în fereastra podului. Era ora 9 dimineaţa şi sta ascuns acolo dela 10 seara, din ajun, ca să poată, folosindu-se de un moment potrivit, să scoată lucrurile furate. Mai furase şase covoare şi le vânduse cu 7 mii de lei unui profesor de muzică, cu nume italian, care s’a «învârtit» cu comisarul secţiei respective. Prinţul Ghica, proprietarul imobilului, locuit într’o aripă a lui de ministru, îşi lua tocmai laptele în curte; era prin Mai — şi primi scuipatul fumătorului din pod în ceaşcă. Asaltarea podului şi prinderea hoţilor.
   Ca să ajungă la pod, hoţii intrau pe scara mare, pe care circulau şi locuitorii casei şi
— 377 —
POARTA NEAGRĂ
care ducea până la învelitoare, şi tot pe acolo scoborau şi obiectele furate. — Ion e respectuos cu ierarhia:
   —    M’am dus să-i fur domnului ministru caseta cu bani, zise el, pe care am văzut-o de trei ori deschisă în faţa mea, dar nu m’a ajutat norocul. Bine am făcut că i-am furat ce i-am furat, căci «mi-a scris că nu dă parale» adaugă Ion.
   —  Cum ti-a scris ? ce însemnează asta ?
            y
   —  I-am dat o petiţie, zise Ion.
   —  Petiţie ?!
   Da, cerându-i ajutoare, de mai multe ori, ca să ajut pe bătrânul tată-meu.
   Nu s’a insistat asupra acestui capitol şi a mecanismului relaţiilor dintre Ion şi ministru, înţelegând că s’a produs o tentativă de şantaj, sau o manoperă de explorare hoţească a topografiei sentimentelor.
   îmbătat de sine, Ion mărturiseşte că mai este judecat în lipsă şi pentru alt «fapt», în care fiind prins şi-a dat un nume fals şi pentru care va lua doi ani puşcărie.
   —    Nu eram prost, spune el, să-mi dau numele meu adevărat. Dar vă întreb pe d-vs., pot să fiu măcar uşor condamnat?
POARTA NEAGRĂ
   Şi acest distinguo:
   —    Căci nu era marfă românească, de-a noastră: era marfă dela Nemţi.
                              9
   Ion furase dela ocupanţi puşti, muniţii, îmbrăcăminte, pături şi bocanci, şi se afirma * patriot şi naţionalist.
   Ion e întrebat cum de-i vine să fure, când are atâtea însuşiri bune de muncă şi de rânduială, şi e încurajat să facă amendă onorabilă pentru viitor.
   Ion răspunde cu teoria originală că trebuie să furi de câteva ori ca să ajungi om cinstit, dând pilda unui pescar din piaţă, care la 12 ani era în puşcărie pentru primul furt, şi care astăzi are bălţile cele mai mari în arendă şi e proprietar a cel puţin 22 de imobile.
   —    Voi fi un al doilea Titircă, zise hoţul, citând numele pescarului. O lovitură de 6-7000 de lei dela 3 la 6 luni închisoare. Faci câteva lovituri de acestea şi-ţi ajung, argumentează hoţul cu ochii luminoşi, răspunzând cu voce tare unei preocupări tăcute.
   Liniştea povestitorului îngrozeşte. Nici un cinism la el, dar o sinceritate, un entuziasm, o determinare spirituală definitivă, congeni-
— 379 —
POARTA NEAGRĂ
tală. Conştiinţa pedepselor mici, pe cari le asigură Codul Penal, hoţilor, facilitând profesia furtului şi promovând-o ca o inocenţă, în vreme ce trimite la ocnă pe ucigaşii din pasiune, furie şi beţie, trece la generaţii de indivizi, face şcoală, creează o clasă de bandiţi încurajaţi să trăiască din parazitism şi pră-dăciune şi să găsească în ele mijlocul opulenţei şi al imunităţii.
   Ascultătorii se privesc lung, pe când Ion le trimite, ca o pasăre albă, nevinovatul lui surîs, amestecat într’un clăbuc de fum de tutun.
   —     Qu’en dites-vous? întreabă cineva cu melancolie.
   —     Je le ficherai a la porte, răspunde Flo-ratos afectat.
     Lipseşte din prezentul volum un şir întreg de figuri literare şi politice, care vor întocmi o carte deosebită de portrete.
                      - . . L                    i
— 380 —
                         CUPRINSUL
                                                               Pag.
Preludiu............................................. 7
Boerii.............................................. 16
Oasele.......................................... 28
Sever Dimitriu...................................... 32
Noapte de argint.................................... 35
Ierarhia fiscală.................................... 37
Doctorul Constantinescu............................. 42
Generalul Averescu.................................. 48
Lampa............................................... 50
Un ulcer ideal.............'.................... 54
O comedie .......................................... 60
Organizarea......................................... 64
Relaţii...........................................   78
Vizită acasă........................................ 31
^Domnul Ministru ................................... 86
Legătorul de cărţi.................................. 89
Comunitate.......................................... 97
Hoţul şi vrabia.................................... 112
Stoian Dimitrof.................................... 114
Trei iezi........................................... H6
Viaţa în ocne...................................... 117
Maria Nicbifor..................................... 126
"Un socialist...................................... 132
Păduchii poetului.................................. 136
^Matin Gureşoiu.................................... 140
— 381 —
POARTA NEAGRĂ
                                                                     Pag.
Alfonso................................................ 148
Degetul................................................ 157
Grevă de ocnaşi . .                                     159
Un proiect de ziar . .                                  161
Petre Gatui............................................ 164
Procesul ziariştilor . .           . .                  166
^tocesul socialiştilor................................. 171
Mitică lăutarul ....................................... 175
O vizită cu ochelari................................... 185
Pictorul Ştefan Luchian................................ 187
Pictura lui Luchian.................................... 190
t P. P. Carp........................................... 199
Noaptea în închisoare.................................. 201
^Revoluţia socială .................................... 203
Curţile Marţiale....................................... 206
Plutonierul............................................ 209
Scenă la Jilava........................................ 216
Bubi..................................................  217
Flaşnetarul............................................ 224
Cuibul rândunicii...................................... 229
Trifoiul............................................... 232
Tortura................................................ 234
Rugăciune.............................................. 237
Gângăniile                                              239
Danabasy............................................... 243
Ionaş................................................   246
Ginecologie............................................ 248
Un vizitator de mare literatură ....................... 249
Balaban........................................... . .  253
Hainele Domnului Director . .             .......... ; 260
O fată plânge.......................................... 264
Pruncii..............................................   266
O încercare de evadare ...                              267
Visul unui proletar................^................ 271
Floarea şi Generalul .....................1......... 281
382 —
POARTA NEAGRĂ
                                                                    Pag.
Infirmierul Pokorny                                     283
'Socialistul.........................................   287
Fetica ................................................ 291
Vorbitorul boerilor ...                                 293
Nebunii                                                 296
Convoiul............................................... 299
Directorul............................................. 304
Un prevenit contabil . .                                307
Femei ................................................. 309
Incartieruirea......................................... 313
StărTsufleteşti........................................ 320
Streaja de noapte...................................... 327
Aghiuţă................................................ 329
Lacăte................................................. 334
Varietăţi.............................................. 337
Vocaţii................................................ 343
Visul unui deţinut..................................... 349
Gherla................................................. 354
Iancu Nebunul.......................................... 358
Patria nouă............................................ 367
Omul din cinci                                          371
Ion Petrescu                                            375