Viața Românească
Revistă întemeiată la lași, în martie 1906, de un grup de intelectuali în frunte cu CONSTANTIN STERE șl G. IBRAILEANU.
In 1981, la împlinirea a 75 de ani de existență, revistei VIAȚA ROMÂNEASCA i s-a conferit, prin Decret prezidențial, Ordinul „MERITUL CULTURAL" clasa I, „pentru contribuția adusă la afirmarea șl dezvoltarea artei și literaturii românești, la înfăptuirea politicii culturale a partidului șl statului*.
APARE LUNAR
sub conducerea unui Consiliu de redacție Redactor șef : loanichie O'lteanu
REDACȚIA
70146 BUCUREȘTI, str. Nicolae Goiescu, 15
Telefon: 13 59 71, 16 40 49, 14 41 53
ADMINISTRAȚIA
70179 București, Calea Victorie) 115 Telefon : 50.64.30
Costul unui abonament la Vloța Românească este de lei : 144 pe 12 luni, 72 pe 6 luni, 36 pe 3 luni
Manuscrisele nepubllcate nu se înapoiază
Tiparul executat la întreprinderea poligrafica „Informația”
Viata Românească
ANUL LXXVII	APRILIE 1982	Nr. 4
CRISTALUL NEGRU
Parcă erai un foc de alcool In haina violetă-ntinsă moartă, In așteptare la deschisa poartă Spre cel mai vast al cosmosului gol.
Și lacrimile noastre ce să stingă In vîlvătăile acestui astru ?
Erau neputincioase în dezastru Și doar pe-obraz puteau să se prelingă.
Eu am tăcut ca-n munții-nalți o stîncă, Știind că noi ne despărțim pe veci Și că vor fi de-acum eonii reci In solitudinea tot mai adîncă.
Sînt tot mai singur, tot mai mohorit, Ca un cristal într-un străfund de mină Ce nu cunoaște raza de lumină Și tac, tot tac și mi-e tot mai urît.
Cine și-a pierdut iubita N-are ce să se frămînte, Ci să meargă înainte Chiar de i-ar veni să cînte, Rechemînd mereu iubita — Morții nu ies din morminte.
2
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
A luat cu ea iubirea Care poate ți-a purtat-o Și-a lăsat doar amintirea — Oare nu-i așa, Erato ?
Nu mai aștepta iubirea Și păstrează-i amintirea.
Și păstrează-i amintirea — Iar în lume țineați firea.
*
Mai vino-n somn măcar să stăm la sfat Pierduta mea speranță pe vecie, Voi fi de mine însumi întrebat Și eu îmi voi răspunde însumi mie, Dar, deși vis, tot ai să-mi pari aieve, Tu fosta prototipul melei Eve.
Cînd m-oi trezi voi spune : ea e moartă, Știind că-ncepe iar o zi amară, Și nu-mi va bate nimenea la poartă, Și m-oi gîndi la peatra funerară, Și m-oi găti, să-mi îndulcesc regretul, Să duc, de flori la urna ta buchetul.
Așa-mi trec mie zilele și anii
Și stau făcindu-mi singur spovedanii.
Cîte flori sînt pe pămint Toate fac un legămînt C-o să facă rădăcină De-nfrățire cu lumină. Și că iar or scoate floare Să se bucure de soare. Numai floarea omenească. Cînd i-e dat să hodinească Dac-o dată moare — moare. Și mai mult nu mai răsare..
SÎNT MULȚUMIT
9
îmi fuge noaptea somnul de pe gene Și ziua-mi umblă pasul mai alene, Mă mut de pe un scaun pe un altul Și nu.mai cerc peste hîrtoape saltul.
E semn de bătrînețe ori de moarte ? De amîndouă, cred, avea-voi parte Și poate mai curînd decît se pare — Ades mi-apare cîte-o arătare.
Nu e păcat de mine ? Nu-i păcat ! Destul am tot bocit și am cîntat. Sînt mulțumit, dacă rămâne doina Și dorul, dragul, mai străbate moina.
FEMEIA
S-a despicat femeia în două ca o prună, O parte e cu vierme, iar ceealaltă bună ; Dar nu mi-a spus adio cînd fu la despărțire. Vedea-ne-om iar vr-odată ori numa-n cimitire ?
Și mi-a lăsat durerea ca trena la cometă, Văl negru după mine pe-a cerului planetă, Așa sînt ele : una la tine-n brațe moare, Iar cealaltă sporește averea ce te doare.
Femei, femei menite să ne-ndulciți viața Și să lăsați pe urmă să ne cuprindă ceața Din care nu-i ieșire și dat e să pierim Să ne-ngropăm amaru-ntr-o groapă-n țintirim.
Dar să trăiască viața așa cum e făcută Din miere de albină, din fiere și cucută, Căci voi așa ne-o faceți, și pîn’la urmă-i bună, Și cînd e plină-i parcă o luminoasă lună.
TRECUTUL NOSTRU
Ieratați-mă că m-am născut cu voi In timpul muced, zis și vremuri noi. Puteți să mă-ngropați de mii de ori,
4
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
Eu știu că voi avea în față zori, Cînd voi, în groapa voastră, fără zile, De mult nu veți mai fi nici ca fosile. Hai, rîdeți gros și pînă la urechi, Și mă scuipați cu flegmă cit vă place — Dreptate totuși, totuși, se va face ! — Și vă-mbuibați în bunătăți și glorii, In mincinoase-a togelor istorii. Nu mă iubiți, de mult vă sînt urît, Nici mie nu mi-e drag porcescul rit Cu care voi scurmați trecutul țării Și-l împroșcați spre-nalturile zării, Crezînd că se va face constelații — E sînge, oase, foste generații.
*
Mc
Hulit am fost în fel și chip : Că sînt dogmatic, stalinist, Că sînt, că nu sînt comunist, Și iată, a plecat un tip, Ce i-ai fi zis ideologul, Că el avea doar catalogul. Să-l plîngă-n țară, este cine : Acel ce nu ține la tine.
* Mc
Mc
Ai fost canalie-n trecut
De ce ai fi de-odată înger ?
Eu nu mă schimb și sufăr mut, Și rabd luptînd în timp ce sînger.
BRÎNDUȘILF.
Brîndușile ca ochi tomnoși de fată Se-ntind pe șesul încă nebrumat Dar cine să, culeagă roada toată, In suflet să și-o pună îndesat ?
VERSURI
Cum să strivești atita frumusețe Și s-o ucizi tehui de dragul cui ?
O, frumusețe ne-nrădăcinată, Te voi lăsa pe seama nimănui.
Crești an de an și-n orice anotimp Fecioară pură, tu, delicatețe, Și-n sufletu-mi pătrunde ca un ghimp Ce nu lasă venin, ci frumusețe.
UITAREA
Bociți-mă ca pe o rece peatră, Ori ca cenușa ce s-a stins în vatră : Nici lacrimă, nici jale să nu fie — Uitarea pentru veci mi-ajunge mie. Ce țară pot visa mai fără graniți, Mai fără nici o armă, fără răniți ?
Nici drumuri pe port-cart, nici locuri de popas, Nici prieteni ce mi-ar spune bun rămas, Nici soare, lună, stele ori cereasca boltă, Nici că e iar război ori vr-o revoltă;
Nici suferință, nerăbdare, nici Mari comandanți ori ofițeri pitici, Nici timp, nici dor, nici saț și nici nesațiu, Ori setea de-a ajunge în vr-un Lațiu — Nimic și iar nimic, și iar nimic, Și din uitarea veșnică un pic.
MIRAI BENIUC
GENEZA, IV
(Urmare din numărul trecut)
Dar lancu — spunea bunicul tău cu deplină aprobare, n-a lăsat niciodată fără răspuns o vorbă bună ce i s-a trimis, și n-a pregetat să-i răspundă nici lui Kossuth, deși știa bine că de acum totul e pierdut. Scrisoarea sa, semnată la 3 august în Cîmpeni, adăuga el cu gravitate, căci era vorba de o credință foarte scumpă lui. a fost mai mult un mesaj către viitorime, menit să exprime — așa cum sunau chiar cuvintele lui lancu — „sentimentele frățești pe care le nutrim față de națiunea maghiară". Da, spunea bunicul tău cu tărie, scrisoarea lui lancu a fost necesară, deși ea ne-a adus multe rele. Căci lancu nu promitea decît să rămînă neutru față de armata maghiară, în cazul că nu va fi atacat. Această promisiune a sosit la Kossuth tîrziu dar el a mai avut timp, înainte de a-și transmite prerogativele generalului Gorgei, cu cîteva zile înainte de capitularea acestuia, la 13 august, de a-1 informa pe Bem despre neutralitatea promisă de lancu, iar bătrînul general a trimis imediat ordin colonelului Stein de a ataca Sibiul, fără să se teamă de lancu, deoarece acesta s-a împăcat cu ungurii și a primit drept de liberă trecere spre Țara Românească. Stein a căzut în bătălia dintre Sebeș și Miercurea, și bagajele sale — printre care și scrisoarea lui Bem — au fost capturate de trupele rusești ale generalului Luders. Statul major rus a înțeles, pare-se, foarte exact referirile lui Bem la lancu, constatînd că „guvernatorul Kossuth a dat ordin să se ia toate măsurile pentru o apropiere de români", dar apreciind în mod corect că datorită prezenței lui lancu în munții dintre Mureș și Cluj trupele maghiare au fost rupte în două, fără posibilități de comunicare între ele. suferind astfel o importantă slăbire. Dar comisarul guvernului austriac pe lîngă statul major rusesc, Dorsner, a citit și el scrisoarea lui Bem și, pe temeiul ei, a informat foarte grabnic Viena de „înclinarea lui lancu spre pactizarea cu rebelii unguri“, considerată a fi confirmată și de faptul că „de o vreme încoace lancu nu mai e atît de activ ca înainte". Iar guvernul imperial s-a folosit de acest fals pentru a se convinge și mai mult că procedase foarte bine nedîndu-le nimic românilor în schimbul sîngelui vărsat, și pentru a făuri un nou temei pentru politica aspră pe care intenționa s-o aplice față de cei din Transilvania..
Bunicului tău nu-i plăcea să vorbească despre ceea ce a urmat, și mai cu seamă refuza să se vorbească în fața lui despre ultimii am ai lui lancu. „Avram lancu — spunea el punînd parcă pecetea adevărului asupra faptelor și curmînd cu un gest tăios, repezindu-și mina dreaptă cu palma întinsă, de la stînga la dreapta de parcă ar fi fost un paloș cu care ar fi retezat orice vorbărie inutilă — și-a îndeplinit
GENEZA
7
misiunea națională pe deplin și fără ezitare atunci cînd istoria noastră a avut nevoie de un om ca el. A stat neclintit si a luptat cu hotărke deși avea o vie și adîncă simpatie față de maghiari și în același timp, o foarte mare neîncredere în austrieci. Din martie 1849 cunoștea prevederile noii Constituții austriece și el. bărbatul cu pregătire juridică, a înțeles pe deplin că poporul său a fost din nou nedreptățit, năpăstuit, dezmoștenit. De atunci a început să se adîncească marea dramă a sunetului său. De aceea a acceptat tratativele cu Dragoș, apoi schimbul de scrisori cu colonelul Simanffy și cu deputatul Gozman — deși pe acesta îl socotea un renegat — și a ascultat cu atîta răbdare mesajul vag și neclar transmis de Kossuth prin Bălcescu și visele de viitor ale marelui cărturar, și tot de aceea i-a mai trimis lui Kossuth, deși știa că zilele aceluia sînt numărate, scrisoarea în care subliniază sentimentele frățești ale românilor față de națiunea maghiară și-i promitea neutralitatea care lui, lui lancu, nu-i putea fi de nici un folos (căci trupele cu care Bem înconjurase munții fuseseră retrase, deoarece era arzătoare nevoie de ele în altă parte) dar puteau adînci neîncrederea imperialilor față de el, așa cum s-a manifestat de la început (căci el n-a uitat niciodată graba și disprețul cu care Puchner a cerut dezarmarea și trimiterea la vatră a lăncierilor români cleîndată ce s-a simțit stăpîn pe situație) și nu a fost nicidecum surprins de tonul grosolan și amenințător cu care, îndată după zdrobirea revoluției ungare, autoritățile imperiale au cerut dezarmarea trupelor sale, în loc de a-și exprima cinstirea profundă față de oamenii care au păstrat pentru împărăție, în mijlocul marii furtuni, o insulă de fidelitate ! Da, dădea din cap bunicul tău de parcă ar fi exprimat ultimul adevăr, lancu nu mai avea nici o speranță ! știa că toate deputățiile respectuoase și umile trimise la Viena s-au întors cu mîinile goale ! A plecat și el acolo numai și numai pentru că așa cerea Bărnuțiu și Comitetul de la Sibiu și frații săi, tovarăși de luptă, dar știind că nu se va întoarce decît cu vorbe goale ! De ce s-au așteptat unii ca el să primească decorații zornăitoare, slujbe bine plătite și să-1 aștepte, cu umilință și credință pe împăratul acela,, copilandru necopt dar Habsburg mincinos — cum au fost toți din veac și vor rămîne în veci pururea — și să-i ofere pline și sare acolo, în munții udați cu sînge și răsplătiți cu amenințări, ocări și foamete ? ! lancu a fost el însuși, nu un avocățel alcătuitor de preasupuse jalbe, și și-a păstrat mîndria, chiar și cînd a fost pus în lanțuri, pălmuit sau expulzat din Viena ca un răufăcător ! Chiar și atunci cînd rătăcea zdrențăros prin munți, cîntînd din fluier, ca lumea să știe că ..sade lancu supărat“ și să nu uite că toate acestea „pentr-un hoț de împărat U.
lancu știa că prăbușirea sa înseamnă și sfîrșitul speranței în „împăratul cel bunu și a rămas neclintit. Și de ce se miră unii că, întrebat ce doresc moții, a spus că Universitate la Beiuș și baie de aburi ia Cîmpeni ? Ce trebuia să răspundă ? Nu se știa foarte bine ce vor moții ? Oare lancu ar fi trebuit să mai scrie o jalbă preaplecată și s-o trimită la Curte ? A scuipat un răspuns, așa în batjocură, și și-a văzut de ale lui. Treaba lui importantă era să fie prezent, acolo unde a luptat și a aovedit că românii din Ardeal știu să folosească și armele, atunci cînd este nevoie, și unde umbra sa — căci nu se mai considera decît umbra lui lancu — putea să fie un veșnic memento ! El a înțeles ceea ce
8
VIAȚA ROMÂNEASCA
spusese prințul Schwartzenburg, în februarie 1849, cinci delegații Comitetului național român, duși ele nas cu vorbe frumoase sau vagi promisiuni, urzeau la Viena fel de fel de vise și ajunseseră tocmai la acela al unui mare ducat al românilor din Austria, cu împăratul devenit și mare duce al Românilor, că „un mare ducat nu se obține prin cerșetorie !" și nu mai credea în cuvinte, în jalbe, în cereri formulate cu umilită protocolară, sau în promisiuni vagi și goale de orice miez ! El nu mai credea — așa cum nu crezuse nici în tinerețea sa de student la Cluj — atît de apropiată în ani și atît de îndepărtată ca experiență istorică — decît în lancea lui Horea ! Și simțea — chiar și atunci cînd îi vedea pe foștii săi tovarăși de luptă devenind tot mai distanți sau arătîndu-se plictisiți și supărati de decăderea lui, chiar și atunci cînd mintea i se scufunda tot mai mult în negura finală — că pînă cînd pașii săi vor mai rătăci prin munții pe care i-a ridicat la luptă pe viață și pe moarte, hotărîndu-i să „pună pumnul în pieptul furtunii ori să piară", domnii, cei de la Viena ca și cei de la Pesta ori de la Cluj, nu vor uita de lancea lui Horea și nu vor putea să creadă cu adevărat (chiar dacă vor spune acest lucru, cu veșnica lor dorință de a-și manifesta disprețul față de plebea mizeră de care în realitate tremurau cu teamă animalică, nestăpînită) că românii nu cer drepturi ci le cerșesc ! (...)
Se prea poate să pară oarecum ciudat că ai avut necontenit un adevărat cult și (ceea ce e, poate, mult mai important) o foarte sinceră, înțelegere față de bunicul tău, deși condițiile în care s-a desfășurat viața și activitatea sa erau cu totul diferite de cele în care ai trăit și trăiești tu, în timp ce l-ai judecat întotdeauna nu numai fără bunăvoință dar nici măcar cu îndurare pe tatăl tău, deși cele gîndite, imaginate ori încercate de el erau mult mai comprehensibile pentru tine, mult mai apropiate de necesitățile și de cerințele de care crezi tu *că este străbătută (sau chiar modelată) lumea. Desigur, ți-a intrat din copilărie în alcătuirea ființei, în modul de a concepe lumea și rostul tău (și al neamului tău) în ea (mai bine zis în mijlocul agitat al nenumăratelor faceri și desfaceri din care ea se alcătuiește ca înfățișarea mării din zbaterea necurmată a valurilor, din care tu nu reușești să sesizezi decît un aspect de suprafață, rămînîndu-ți ascunse forțele ce acționează în adînc, încrucișările de curenți, pantele de care se sparge rostogolirea valurilor și pădurile de epave și de cadavre din adînc), ideea statornicită de predecesorii bunicului, că nu ești cu nimic mai prejos decît cei din națiile „recepte și privilegiate" (dar, crezi uneori, nu ai fi acceptat o altă idee nici dacă nimeni n-ar fi descoperit izvorul de noblețe al latinității, căci încrederea ta în propriile forțe nu izvorăște din nici o idee despre originea poporului tău ci de undeva din zone mai profunde, în primul rînd din conștiința forței tale și a capacității tale de a acționa pentru a înclina în favoarea ta balanța destinului) și lealitatea dovedită de generația bunicului tău, aceea că nimic nu se mai poate decide sau face în Ardeal fără consimțămîntul românilor, căci ei reprezintă o forță capabilă să acționeze, dur, sîngeros, aspru, pentru a-și apăra locul în lume și dreptul de a-și afirma ființa inalienabilă (deși generația ta ar fi fost capabilă să acționeze decisiv și să-și afirme interesele chiar
GENEZA
9
și Iară exemplul ei). Dar nu recunoști nici un merit generației tatălui tău, care s-a împotmolit în jocuri avocățești de politică măruntă, provincială, reușind, la urma-urmelor, doar să îngusteze orizontul generației tale, s-o facă să se obișnuiască — în locul unei politici de risc și curaj — cu o modalitate măruntă și tipicară a politicii, care a făcut ca această generație să intre cu foarte puține șanse de succes pe arena politică a României Mari și să condamne astfel, implicit, generația ta la un rol minor sau, în cel mai bun caz, la o luptă foarte aspră pentru dobindirea unui rol cît de cît important. Știi că a rosti o astfel de apreciere ar constitui, fără îndoială, un sacrilegiu de neiertat pentru toți cei care sînt convinși (și ei constituie majoritatea omenirii) că istoria se constituie dintr-o lentă acumulare de fapte, de progrese uneori abia perceptibile pentru contemporani, de mici și uneori insesizabile modificări ale realității, acumulate încet, cu răbdarea absolut incredibilă a timpului care înghite orice, digeră orice, și transformă pe neașteptate, într-un moment inspirat al său, această mulțime de mișcări anoste într-o erupție orbitoare, care plasează lumea și realitatea, sau o parte a lor, pe o nouă orbită, luminată de alți sori și vegheată de alte constelații. Este foarte posibil ca generația tatălui tău să fi avut, într-adevăr, un rol în cumularea de mici și abia perceptibile modificări din care se nasc marile explozii ale istoriei. S-ar putea chiar ca firea ta, de om care dorește să se descurce în viață prin propriile sale puteri, conștient de fantasticele resurse pe care le oferă pentru împlinirea destinului individual al oricărui bărbat, capabil să fie bărbat nu numai în pat — unde orice performanță e, din nefericire, întotdeauna extrem de relativă — dar și în domeniul unde afirmarea plină de energie a voinței este mult mai reală (sau mult mai exact calculabilă), al faptelor, al acțiunii directe, concrete, practice, să vină mai mult de la tata decît de la bunicul tău.
Tatăl tău și generația lui continuau să aibă o încredere oarbă în cuvinte, în noțiunile nobile care păstrează ca niște cripte solemne adevărurile capabile să dea impuls și avînt vieții, dar ei descoperiseră menirea adevărată a acestor noțiuni, adică asigurarea temeiurilor pentru o activitate economică capabilă să asigure progresul, ridicarea neamului din înapoiere, si să permită afirmarea neîngrădită a unor conducători respectați de toată lumea, îndreptățiți să rezolve problemele comunității din care fac parte și — pentru aceasta — să aibă parte de bunăstare și de participare la puterea politică și economică, adică Ia privilegiile de pe înălțimea cărora conducătorii celorlalte naționalități din Transilvania se obișnuiseră să-i privească de sus, cu semeție, eu dispreț pentru sărăcia lor. Da, străbunicii tăi au deslușit marea semnificație a primului vers din Deșteaptă-te române și au făcut totul ca această deșteptare să aibă loc în lumina unei depline încrederi în menirea lor înaltă fixată de originea nobilă, latină, a seminției lor, de înalta lor noblețe de descendenți ai stăpînilor lumii. Bunicul tău și ai lui au descoperit necesitatea de a dovedi prin fapte (adică prin proclamarea cutezătoare a unui program politic înalt și prin capacitatea de a mînui armele pentru susținerea lor) continuitatea virtuților asigurate de obîrșie. Generația tatălui tău a înțeles însă că pentru a se înfăptui prima poruncă, aceea a lui „deșteaptă-te române" și cea de-a doua, fixată în memo-
VIAȚA ROMÂNEASCzl
10 rabilul „murim mai bine-n luptă cu glorie deplină/decît să fim sclavi iaiași pe vechiul nost’ pămînt“ nu sînt suficiente nici ideile sfinte, nobile, înălțătoare, și nici măcar curajul și capacitatea de sacrificiu, la temelia lor trebuind să fie așezată o forță pe care n-a formulat-o nici poetul (căci ea era prea prozaică pentru a putea să se ridice la zb irul patetic al cuvintelor sale) și nici vreunul din ei, căci înțelegem că pruna condiție a făuririi ei este să evite stavilele, îngrădirile, adică ofensiva celor care dețineau de mult o asemenea forță și știau cit e de importantă, dar nu observaseră că și valahii au descoperit-o, și își dădeau seama că n-ar putea face o prostie mai mare decît aceea de a-și avertiza adversarii că da, fiți atenți, am început și noi să făurim o forță similară să vă ajungem din urmă și, cînd se va putea, să vă depășim. Da, versul pe care ei l-au simțit că lipsește din imnul românimii ardelene era „îmbogățiți-vă, românD sau, poate, „îmbogățiți-vă cei vrednici și tari dintre românD și, fără să-1 amintească vreodată și fără să-i ceară includerea în textul poetului, s-au pus cu toată seriozitatea lor bolovănoasă, greoaie și aspră, să-1 înfăptuiască de parcă ar fi fost legea de bază a existenței lor.
Ceea ce te face să nu ai nici o simpatie reală față de tatăl tău și o vie admirație pentru bunic nu e numai faptul că bietul tău tată nu a reușit să înfăptuiască această năzuință a generației sale (deși ea i-a străbătut toată viața și l-a făcut să nu închine decît o mică parte a energiei sale altor preocupări, în care s-ar fi afirmat, poate, cu mal mult succes), rămînînd sărac. Este evident că nici activitatea publică a bunicului tău nu a fost încununată de mai mult succes, și si-a terminat și el viața într-o sărăcie onorabilă. Dar bunicul n-a lăsat să se ghicească nici o clipă că și-ar socoti lupta rămasă fără rezultat sau, chiar, soldată cu o înfrîngere.
Tatăl tău și-a găsit în mod firesc locul în redacția „Tribunei" care avea să apară cu cîteva luni mai tîrziu, sub conducerea lui Slavici, uitînd că făcuse temeinice studii de drept și că se avînta într-o activitate nu numai periculoasă dar și nepotrivită pentru aptitudinile sale, decep-ționîndu-1 profund pe bunicul tău, care își făcuse alte planuri în legătură cu el. Totuși, neînțelegerile dintre bunicul și tatăl tău n-au început din cauza acestei aventurări pe tărîmul lunecos și plin de pericole ale gazetăriei, deoarece bunicul tău avea o prea mare stimă față de acțiunile curajoase, față de asumarea de riscuri în interesul nației, pentru a ajunge la conflict cu un fiu care nu făcea decît să-i imite spiritul îndrăzneț, lipsa de prudență atunci cînd se simțea solicitat de interese majore, deci tocmai abnegația pe care o socotea temei al existenței sale. Dar tărîmul pe care se mișcau ideile fiului său i se părea bunicului „rupt de vechile noastre tradiții adică învăluit oarecum în fumul periculos al ereziei. în primul rînd, cu cît se adîncea în bătrînețe bunicul tău părea să vadă mai puțin clar unele idei care i se deslușiseră cu toată preciziunea în anii tineri, și el n-a ezitat să combată (bizuindu-se pe ascendentul pe care l-a avut întotdeauna asupra fiului său, fără să simtă că acesta a exprimat mai mult admirația față de vitalitatea sa nesecată și debordantă, decît recunoașterea justeții ideilor sale, dealtfel extrem de dificilă deoarece bătrînul n-a avut niciodată o atracție prea
GENEZA
11
mare față de teoriile complicate, optînd pentru cîteva idei de bază pe care fiul nu le mai socotea cu totul satisfăcătoare în noile condiții istorice. și pe care, în plus, pentru a se arăta informat și pe plan teoretic, le sprijinea de fiecare dată cu alte argumente „filozofice", atribuite lui Kant dar înjghebate după inspirația sa de moment) orientările fiului său, deși ele continuau în condițiile schimbate pozițiile principiale ce i-au fost inoculate chiar de bunicul tău, în anii copilăriei și adolescenței, Este adevărat că bunicul tău s-a trezit într-o situație destul de incomodă în fața acestui fiu atît de deosebit de firea sa, a tatălui, și atît de înclinat spre abstracțiuni cărora el, fiul, le acorda o importanță decisivă, in timp ce tatăl le socotea vorbărie goală de oameni incapabili să acționeze. Pentru bunicul tău, plin de o vitalitate nestăpînită (care a scăzut in anii bătrîneții dar nu l-a părăsit niciodată — confirmată si de moartea sa, care s-a petrecut pe neașteptate, fără să fi fost precedată nici măcar de o zi de boală, în 1916, la aflarea veștii despre intrarea României în război, produsă deci de o bucurie ce a depășit capacitatea de rezistență a inimii sale uzate de vîrsta patriarhală și de o viață în care nu s-a gîndit nici o clipă s-o menajeze) și obișnuit să asculte doar vocea obscură a intuiției, nu glasul articulat al rațiunii, înclinarea tatălui tău de a supune orice eveniment, idee sau posibilitate unei infinite analize, de a despica firul în patru, era o inutilă pierdere de timp, iar adîncirea preocupărilor teoretice ale tatălui tău, a pasiunii sale analitice (devenită pînă la urmă excesivă, o frînă implicabilă a capacității de a lua hotăriri și de a acționa în direcția lor), a ezitărilor sale de a opta pentru o alternativă, a ascuțit contradicțiile, a distrus și ultimele punți de înțelegere rămase între ei, transformînd sentimentul de superioritate al bătrî-nului într-o ostilitate neascunsă, iar admirația juvenilă a fiului într-o atitudine critică morocănoasă, care, în realitate, i-a dăunat mult, căci cu trecerea anilor prestigiul bunicului a devenit imens iar atitudinea fiului a fost socotită simplă invidie. Oricît ai fi însă de copleșit de dragoste foarte sinceră față de bunicul, nu poți să nu recunoști că diferența dintre aprecierea cu totul exagerată față de bunicul tău (care n-a făcut, în realitate, nimic memorabil, lăsîndu-se doar purtat de valurile evenimentelor pentru a ajunge în preajma unor mari personalități — cum a fost neîndoielnic Avram lancu — și în vîrtejul unor fapte istorice, pe caro nu le-a îndrumat și nu le-a dominat, lăsîndu-se îndrumat de ele) și incomprehensiunea manifestată față de activitatea tatălui tău constituie o expresie nemijlocită a stării de înapoiere în care trăiește societatea noastră, în care ideile mai neobișnuite și concepțiile structurate într-o perspectivă mai largă decît necesitățile practice imediate nu reușesc să obțină nici un ecou. Este, în acest sens, oarecum straniu că articolele publicate de tatăl tău înainte de întemnițarea sa din 1887, și situate pe platforma obișnuită a luptei curente împotriva unor șicane din ce în ce mai amplu organizate și transformate treptat într-o implacabilă politică de înăbușire (adică articolele lăsate ție ca moștenire în culegerea compactată cu atîta grijă din dispoziția tatălui tău) au avut un ecou destul de larg făcîndu-i numele cunoscut și apreciat (ceea ce explică foarte stăruitoarea campanie de presă purtată împotriva condamnării sale — extinsă cu forme violente și în presa din țară — reluată cu solidari-
VIAȚA ROMÂNEASCA
late de multe ziare slovace, sîrbești și croate) în timp ce tot ceea ce a scris după cei doi ani îndurați la închisoarea din Seghedin și a publicat în broșuri sau volume, cu sacrificii materiale destul de apăsătoare pentru veniturile sale, n-a avut nici un ecou. Dealtfel, din articolele sale din Tribuna cel mai semnificativ este tocmai ultimul, cel care a declanșat aparatul represiv austro-ungar și a dus la punerea sa sub arest preventiv și, după un proces faimos prin curajul cu care nu s-a apărat ci a făcut rechizitoriul unui regim de teroare împotriva populației românești, la condamnarea sa aspră, a fost primul în care a examinat problema națiunii române din' Austro-Ungaria în ansamblu, fără segmentarea uzuală pe provincii, și a căutat o soluție unică și indivizibilă pentru o situație comună ce nu prezenta decît diferențe de nuanțe, dezbătînd condamnarea generalului Traian Doda din Banat, distins în războaiele Austriei în 1848, 1859 și 1866 și condamnat la doi ani Închisoare pentru că a vorbit despre necesitatea eliberării românilor din sclavia politică a Budapestei.
Nu există nici o îndoială că anii de închisoare au avut o influență hotărîtoare asupra tatălui tău. în primul rînd, se pare că [mărul înflăcărat și oarecum gata să procedeze cu imprudență care a intrat pe poarta închisorii, s-a transformat între zidurile acelea reci într-un bărbat matur, ponderat, dornic să examineze orice problemă ce i se punea, sub unghiuri cît mai diferite, pentru a-i măsura complexitatea, dificultățile, înfățișările, poate timorat, în orice caz tăcut, prudent, ferindu-se de vorbele mari rostite în public, concentrat și sever, poate tocmai din cauza aceasta puțin simpatizat, poate, privit uneori chiar cu o suspiciune nemeritată.
La început, imediat după ieșirea sa din închisoare, cînd a fost sărbătorit cu însuflețire atît la Sibiu cît și la Turda (undo ,,eroul care a suferit pentru națiunea sa fără să-și plece capul și fără să se simtă condamnat ci. dimpotrivă, judecător“, a fost salutat de însuși dr. loan Rațiu, președintele Partidului Național Român) aceste schimbări (care nu constituiau decît suprafața vizibilă sub care se ascundeau modificări mult mai profunde) au fost socotite urmări firești ale anilor de recluziune, ale solitudinii, ale suferințelor îndurate și ale răspunderilor noi, mai mari, pe care era sortit să le asume. Admirația și stima fruntașilor care l-au întîmpinat și ale mulțimilor ce l-au ovaționat (primite de el cu o răceală severă și o distanțare socotite atunci expresii ale voinței călite, capabile să reprime și să înghețe emoțiile) au ajuns în acele zile la cea mai înaltă cotă atinsă în cursul întregii vieți (dar de care n-a vorbit niciodată mai tîrziu, socotindu-le adresate unei alte persoane, dispărute pentru totdeauna între zidurile groase ale închisorii din Seghedin, și nu lui, omului nou care a ieșit din recea lor îmbrățișare). Dealtfel el i-a spus aceste lucruri foarte deschis bunicului tău, care în euforia transformării fiului său — socotit pînă atunci cel mai nereușit și mai puțin promițător și descoperit cu surprindere ca bărbat ridicat pe piedes-talul de martir al națiunii — a avut cu el o discuție plină la început de considerație pentru situația dobîndită și transformată după un ceas sau două într-o ceartă mai aprigă decît toate cele anterioare, inițiată mai cu seamă din dorința de a afla ce planuri mari nutrește tatăl tău, și bătrînul a rămas definitiv decepționat aflînd că în loc de a accepta
GENEZA
13
•situația extrem de onorabilă ce i se oferea la Sibiu, ca jurisconsult al băncii „Albina^, cu perspectiva de a deveni unul dintre membrii cel mai de vază ai Comitetului Executiv al Partidului Național, fiul său dorește să deschidă un birou avocațial la Bistrița, năzuind să Înființeze o .Asociație a sodalilor români și să organizeze o bancă a meseriașilor, pe baze cooperatiste. Evident, bunicul tău nu era cu totul străin de tărîmul pe care dorea să se avînte fiul său, el cunoștea foarte bine (căci treburile acestea în aparență mărunte constituiau pe atunci probleme ale întregii comunități și erau teme de discuție în toate casinele sau berăriile din Ardeal) importanța pe care o acordase Șaguna — rămas și la bătrînețe model și îndrumător al său — organizării meseriașilor români și meritul nepieritor dobîndit de Nicolae Cristea, redactorul Telegrafului român, care la îndemnul mitropolitului a reușit să înființeze în 1867 — după nenumărate obstacole ridicate de birocrația austriacă — ,,Reuniunea sodalilor români din Sibiu“, și nu ignora nici importanța experienței făcute la începutul lui 1868 de Visarion Roman prin înființarea faimoasei Societăți de păstrare și de împrumut de la Rășinari, pe bazele cooperatiste folosite cu succes de sașii din Ardeal, știind că această experiență a fost fructificată la punerea bazelor băncii Albina, față de care bunicul tău simțea o nemărginită stimă, ca pentru orice acțiune sau inițiativă înfăptuită cu succes. Asta este : bunicul tău, care s-a simțit fără încetare un om al faptelor (deși n-a făcut nimic deosebit în afară de participarea — de la distanța cuvenită — la înfrîngerea lui Hatvani lîngă Abrud și la zdrobirea trupei lui Vasvări lîngă Mărișel) și — spre deplina ta satisfacție dar și uimire — a fost socotit ca atare de toată lumea, nu prețuia decît faptele încununate de succes ignorînd în mod deliberat cele spuse lui lancu, după înfrîngerea suferită (evident, din cauza nechib-zUinței criminale a căpitanului imperial lovanovici, preciza întotdeauna bătrînul) de prefectul din munți între Rogojel și Poieni, atunci cînd ataca pentru a închide drumul trupelor maghiare spre Huedin, de înțeleptul colonel Losenau, „nemo semper vincit, sed et vincitur", și că orice încercare de a obține o victorie oferă și posibilitatea unei înfrîngeri. Dar nu înțelegea, mai cu seamă, rostul unei încercări de a obține o victorie, prin eforturi stăruitoare și prin asumarea unor riscuri absolut clar previzibile și destul de periculoase (atunci cînd nici Visarion Roman n-a reușit cu experiența sa de la Rășinari, deși era incomparabil mai bine pregătit pentru ea decît tatăl tău) atunci cînd biruința meritată, plătită cu aproape doi ani de temniță, recunoscută eu însuflețire de tot românul, era gata dobîndită și nu trebuia decît să întinzi mîna pentru a-i culege roadele !
Dar, mai ales, bunicul tău nu înțelegea un lucru, pentru el esențial : de ce fiul său, considerat de el o viață întreagă nu prea înzestrat (dacă nu chiar nepricopsit), în loc să se bucure că i-a pus Dumnezeu mîna în cap și l-a făcut să-și găsească un loc printre fruntașii și martirii neamului, și să accepte tot ce i se oferă fără trudă și fără sforțări în plus (deoarece toată lumea e convinsă că i-au ajuns chinurile din închisoare), dorește să asume o nouă serie de neliniști, incertitudini și insuccese, dedicîndu-se unei activități pline de surprize neplăcute ?,
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
ai
^De ce* m-a bătut oare Dumnezeu ca fiul meu cel mai mare să fie asemeni vîntului sau apei neliniștite, și în loc de a se mulțumi că a găsit o matcă de pace și de îndestulare caută cum să se izbească de st în ci noi ?»
Desigur, bunicul tău nu putea să fie decît el însuși (și anume cel ce a devenit la bătrînețe, nu zănatecul din anii tineri de care nici nu-și. mai amintea, și zîmbea vag și înduioșat cînd bunica ta, în vreun moment cînd se lăsa dusă de înclinarea ei din totdeauna spre sentimentalism, evoca figura sa de atunci, fiind, probabil, convins că amintirile femeii sînt false și că el a fost mereu și neschimbat cel care se afla a fi atunci, în clipa evocării) și nu putea să măsoare nici intensitatea și nici profunzimea trăirilor din temniță ale fiului său. Pentru el cea mai mare încercare era ^să stai, măi nepoate, veșnic cu arma lîngă tine, să aștepți să izbucnească dintr-o clipă în alta, pe ușă, vreunul dintre cei ce vegheau ca să vestească apropierea amenințării și să strige, speriat sau mînkrș sări părinte că vin ungurii !». Dar fiul său trecuse prin altă experiență,, mult mai cumplită deoarece în cazul celei dintîi poți pune mîna pc armă și să te aperi, așa că singurul lucru ce ți se poate întîmpla e să ucizi sau să fii tu însuți ucis, în timp ce în cel de-al doilea caz, aceia a! temniței tăcute, mute și implacabile, singura ipostază pe care o puți realiza tu este aceea a victimei lipsite de apărare, aflate la bunul placai celor ce te-au vîrît între zidurile ei sau al primului paznic sadic hotărît să-și descarce asupra ta nevoia de a șicana, de a oropsi ori de a tortura. Bunicul tău stătuse un an în munții lui lancu și a constatat cu satisfacție că oamenii din neamul său nu sînt niște iepuri fricoși (așa cum i s-a spus în toate școlile prin care a trecut), obișnuiți să fugă din fața pericolului ori să se tupileze în vreun tufiș sperînd să scape neobservați, ci oameni capabili de luptă, dintre care nici femeile nu se sperie de umbra lor ci sînt gata să răstoarne munții peste cei ce cutează să-i atace. Așa că el era cu totul incapabil să-și imagineze un alt tip de eroism : eroismul bărbatului căzut în mîinile vrăjmașului -lipsit de orice alt mijloc de apărare decît rezistența sa resemnată îndure orice și sentimentul de demnitate apărat cu înverșunare făt < : t si stoică de orice încercare de a o călca în picioare. Tatăl tău tre< > însă prin acest infern al rezistenței inutile și al demnității ignot * (nu scuipate în față, căci acest act ar însemna recunoașterea existe;/ ’ ei, ci ignorate, căci inexistența ei este însăși premisa situației în < t ești azvîrlit) și învățase ceva misterios și durabil din încercările ei. ceva ce n-a vrut (sau nu a fost în stare) să-ți împărtășească niciodva și care s-a ridicat treptat între voi ca un zid neiertător, ca unul din acele ziduri groase și reci de la Seghedin, făcînd să nu vă mai pu' ’ înțelege sau să nu mai puteți comunica (ori, poate, să folosiți noțiuni'r în înțelesuri diferite), și te gîndești uneori că grija tatălui tău de a- ți lăsa, articolele scrise înainte de prima sa închisoare, legate într-an splendid volum cu coperte de marochin roșu, și manuscrisele lucrărilor sale scrise după aceea (cîteva publicate, cele mai multe inedite) adunate într-o simplă și banală cutie de carton, a izvorît din dorința sa de a-ți face accesibil modul său de a gîndi, adică de a folosi noțiunile esențiale In contextul lor logic, pornind de la expresia lor familiară ție (deoarece
GENEZA
15
w apropiată ele aceea a bunicului de care te apropiaseși atît de mult) pentru a ajunge la expresia lor de maturitate, mai incifrată, uneori, mai greu de descifrat din cauza prudenței formulării, alteori greu de Înțeles din cauza ideilor complicate (sau părîndu-ți ție complicate) șl de a-ți transmite, astfel, peste mormînt, un mesaj pe care a fost incapabil (sau prea ocupat ca să-l transpună în fapte) de a ți-1 transmite ție și prin viu grai, așa cum ar fi fost firesc.
Dacă intenția tatălui tău a fost aceasta (și e foarte probabil că acesta e adevărul) ea nu face decît să tălmăcească iremediabila sa naivitate sau teoreticismul devitalizat în care el a eșuat. Căci ideile exprimate de el în etapa matură a existenței sale nu sînt decît palide aproximări ale unor concepții care în epoca decisivă a formării personalității tale, a orientării tale definitive în viață au fost proclamate cu c claritate pe care bietul tău tată n-ar fi reușit s-o atingă niciodată, (sau, poate, s-o înțeleagă niciodată, căci textele sale de după 1918—1919 nu diferă prin nimic esențial de cele scrise în perioada 1905—1910, deși cele două perioade sînt despărțite, ca printr-o falie geologică rezultată dintr-un cataclism, de evenimente care separă istoria lumii în „ceea ce a fost înainte" și „ceea ce a fost după".
Din punctul tău de vedere (întrupat în obligația de a sta în acest birou somptuos în care au stat principi din vechime și mari notabilități din epoci mai apropiate, în orice caz oameni cu posibilități de a aduce hotărîri de mare însemnătate pentru desfășurarea lucrurilor pe acest pămînt numit Transilvania, ca să afirmi dreptul tău de a păși pe urma W, de a dispune de forța pe care ei erau în stare s-o pună în mișcare și de a hotărî despre oamenii de jos — cărora ei le spuneau plebs miserrima, disprețuind-o, iar tu le spui frați români înșelați de trădători de patrie, iubindu-i și încercînd să-i salvezi) avatarurile teoretice ale tatălui tău nu prezintă nici un fel de importanță. Din cîte ai înțeles din însemnările și din scrisorile sale — căci a făcut copii de parcă le-ar fi acordat o mare importanță istorică și le-a ascuns într-un loc cunoscut doar de mama ta, singura ființă din lume despre care crezi că nici cea mai cumplită tortură nu ar reuși să-i zmulgă o mărturisire legată de un secret încredințat ei — tatăl tău a cunoscut la închisoare pe cineva apropiat de Viktor Aradi — sociologul care avea să scrie mai tîrziu lucruri interesante despre problema națională din Ardeal — și, prin acesta, s-a apropiat de un cerc suspect de „filozofi" din Oradea, a șa-numitul „Cerc Darwin", aflat în colaborare foarte apropiată cu
Cercul Galilei" din Budapesta și, prin niște foarte complicate rețele capilare greu de depistat, cu mișcarea social-democrată, legătură nu chiar atît de firească precît s-ar părea, căci membrii celor două cercuri se reclamau în principal de la Comte, Spencer și Durkheim, apropierea ier de teoriile marxiste — chiar și sub forma lor benignă, social-democrată — fiind foarte firavă și prudentă. Influența acestor cercuri asupra modelării gîndirii sale a fost, în orice caz, destul de slabă, concepțiile lor fiind destul de îndepărtate de explicațiile pe care le căuta tatăl tău cu o înfrigurare de obsedat, care l-a făcut să risipească în această căutare o cantitate de energie și de timp pe care ar fi fost mult mai indicat să le investească în întreprinderile în care era concret
16
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
angajat, cu responsabilități materiale deloc neglijabile, și al căror eșec lamentabil ar fi făcut necesar ca tu să-ți începi afirmarea în viată pornind de la zero, dacă energia nesecată, devotamentul nețărmurit și simțul practic sigur al mamei tale nu ar fi salvat ceea ce mai putea fi salvat și nu ar fi compensat prin propria sa activitate ceea ce se irosea prin preocupările divergente și dezlînate ale tatălui tău.
Nu ai uitat, în acest orizont, ceea ce tatăl tău a încercat să-ți explice, înainte de întemnițarea sa din 1894, dorind, probabil, să te facă să înțelegi sensul strădaniilor și sacrificiilor sale. A fost, dealtfel, singura dată cînd el ți-a vorbit despre prima sa experiență de închisoare (căci prefera întotdeauna să vorbească despre cea de-a doua, prilejuită, de rolul său excepțional de la procesul memorandiștilor, încununată, indiferent de ce-ar fi spus, de aureola meritată de marii martiri ai neamului, și capabilă să-1 așeze din nou printre cei mai de seamă bărbați ai națiunii). încercînd să te facă să înțelegi un lucru pe care nici el nu reușea să-1 înțeleagă decît foarte vag. închisoarea este un conglomerat de culoare și de celule — încerca el să explice în limbajul acela sărăcăcios și greoi pe care intelectualii români din Ardeal au reușit doar cu mare greu să-1 salveze de invazia școlilor străine, de obligația de a Ie accepta atunci cînd cele în limba română nu se înmulțeau ci se reduceau tot mai mult spre sfîrșitul secolului al XlX-lea și începutul celui de-al XX-lea, care a constituit fără îndoială perioada celui mai. aprig asalt dat împotriva limbii române în anii Austro-Ungariei, și pe care tu l-ai ascultat și continui să-1 asculți, — deși ești bucuros de îmbogățirea sa treptată, de regăsirea rădăcinilor sale în graiul atît de colorat, de bogat și de mlădios al țărănimii române din Ardeal (a cărui izbucnire atît de viguroasă și de plastică în limba literară te-a izbit și te-a încîntat atît de mult mai deunăzi, cînd ai răsfoit din întîmplare volumul de versuri al unui tînăr de undeva de lîngă Sibiu, Lucian Blaga, Poemele luminii, care pare a veni dintr-o dezvoltare nici o clipa limitată a unei limbi excepțional de bogate și de nuanțate, deși băiatul acesta a crescut în bietele noastre școli din Austro-Ungaria) și de treptata asimilare a limbii literare din patria-mumă, întotdeauna cu stimă, cu milă și cu durere — și sufletul celui închis e absorbit ca de-o viitoare de labirintul lor. Ceea ce trebuie să înveți întîi și-ntîi— încerca să-ți explice tatăl tău, poate pentru a avea măcar o singură ființă capabilă să depună mărturie pentru el, dispusă să-i explice nu atît eșecurile cît năzuințele —■ că ești un fel de melc sau de scoică, o ființă închisă într-o cochilie, cu deosebirea că tu nu poți și nu ai dreptul să te miști decît în spațiul limitat al cochiliei, între un ciubăr de lemn pentru spălat și unul de tinichea pentru excremente, obligat să-ți simți propria nimicnicie nu numai din implacabila ta claustrare ci și din prezența permanentă a propriei tale mizerii fiziologice. Apoi trebuie să înveți că această stare a ta nu este o întîmplare individuală și excepțională, o tragedie unică, în care ai fost azvîrlit de zei nemiloși, ci starea firească a ființei umane, căci sute și sute de alți oameni se află, în același labirint, exact în aceeași situație, uneori mai rea (căci au încălcat o prevedere din regulament și sînt tocmai pedepsiți, poate chiar, oroarea-ororilor, azvîrliți într-una din celulele puturoase și umede din pivniță.
GENEZA
17
unde nu ajung decît cei ce cutează să se răscoale împotriva ordinei implacabile existente în penitenciar, și exprimînd într-un mod exemplar ordinea ce domnește în stat, în lume și în univers !). Situația ta nenorocită și înjositoare este, deci, revelată tară milă, dezvăluită fără menajamente inutile, însăși situația ontologică a omului, și orice răzvrătire a ta sau a altuia împotriva acestei sorociri este condamnată de la început la eșec și hărăzită să ducă în văgăunile umede și cumplite de lîngă temeliile închisorii, unde urlă fără a fi auziți și gem fără să obțină îndurare cei îndrăzneți, dornici să se transforme în îngeri ai răului, și readuși pe calea cea bună (sau împinși la moarte) tocmai de pedepsele la care sînt supuși. Ei nu, zise tatăl tău rînjind (și a fost pentru întîia dată cînd i-ai văzut acest rînjet ce-i dezvăluia disperarea dar și cutezanța) aceste adevăruri nu sînt cuprinse în nici un regulament afișat pe pereți și nu-ți sînt comunicate nici de directorul închisorii (căci pe vremea aceea, mai exista elementara civilitate ca cei ca mine, condamnați! politici, aflați în honesta detentio, adică pentru ideile lor și nu pentru că au spintecat pe cineva, să fie primiți de directorul închisorii) nici de strajameșterul omnipotent care a devenit pe urmă stăpînul nostru, nici măcar de paznicii stagiari, paznicii ori paznicii șefi k.u.k. (adică, după vechea noastră desprindere, chesaro-crăiești) ce ne reglează fiecare ceas ca un mecanism foarte bine pus la punct, dar tu le înveți pe propria ta piele, în a 20-a sau a 200-a zi, te simți plin de ele ca de-o apă miloasă, te simți înecat de ele ca de-o inundație de care nu poți scăpa deoarece ușa celulei tale e încuiată cu două chei, una obișnuită și una de tip wertheim. Pe urmă, continuă tatăl tău, privind cu mare atenție tavanul sau podeaua, evitînd cu grijă să te privească pe tine, zilele trec (și nu atît zilele cît minutele tot mai lungi și orele nesfîrșite) și tu începi să înțelegi, fără putință de îndoială, că lumea e o uriașă închisoare în care nimeni nu Are dreptul să iasă din celula sa strimtă decît atunci cînd un clopoțel sună vestind că începe plimbarea de o jumătate de ceas sau de trei-sferturi de ceas, disciplinată, ordonată, reglată minuțios de paznici, între zidurile înalte ce te înconjoară din toate părțile, pe suprafața delimitată exact, în ritmul prescris de paznici, călcînd cu atenție ca să nu-1 lovești pe cel din fața ta sau să-1 faci să se împiedice pe cel ce vine după tine. Și pe urmă, după ce a trecut un an sau un an și jumătate de honesta detentio, dacă între timp nu ai înnebunit ca să fii strămutat într-un azil sau nu ai murit ca să fii transportat în liniște la un cimitir și înmormîntat simplu și eficace, așa cum se face orice treabă bună și definitivă în lume, ajungi să înțelegi că tu și ceilalți oameni nu aveți absolut nici un rost, că singurul sens al lumii este însăși existența trainică și implacabilă a unor ziduri reci și groase, capabile să înăbușe orice izbucnire anarhică, nedisciplinată și dăunătoare pe care o considerai înainte viață, că, în esență, această viață nu are nici un conținut, că ea nu face decît să tulbure perfecțiunea marilor ziduri de piatră care asigură ordinea (și s-ar putea ca singura ei justificare să fie tocmai ridicarea de noi și trainice ziduri groase și reci de piatră, acolo unde nu există încă, și unde proliferarea dezordonată, necontrolată și informă a 1 rl1	Qt * ar putea, chiar prin
linsa lor, tulbura ordinea dis$^^^tiiî^	din univers). Cînd
l LIN J
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
ai ajuns pe această treaptă („ducînd spre Nirvana, adică spre nimicul cel mare“, spunea tatăl tău, dar tu nu înțelegeai nimic, ascultind doar niște cuvinte, fără să-ți dai seama că cel ce-ți vorbea descoperise, poate, ..mai mult decît ceea ce păreau să spună cuvintele sale, deși erai băiat isteț și trăiai — sau începuseși să trăiești, mai bine zis să-ți deschizi ochii — într-o perioadă cînd nu mai erai condamnat să rumegi gînduri greoaie și primitive așa cum au făcut la vîrsta ta bunicul și tata, învăță-mîntul mediu ajunsese pe o altă treaptă, ți se ofereau reviste noi, pline de cutezanță modernă în abordarea problemelor, modalități noi ale literaturii și artei, totul cu condiția de la sine înțeleasă de a accepta să-ți fie oferite într-o altă limbă, devenită, prin treptata și răbdătoarea inițiere a școlii, foarte familiară, începînd să înlocuiască în gîndirea ta conceptele sărace și formele modeste ale graiului bunicului si tatălui tău) totul începe să se șteargă, spunea tata, închizînd ochii intr-un efort foarte dificil de a găsi întruparea în cuvinte și transmiterea unei experiențe pe care el nu a formulat-o niciodată în grai (și tu nu ți-al dat seama decît cu multă vreme după moartea lui din cîtă dragoste pentru tine și din cîtă dorință de comunicare a unui mare secret descoperit în aproape doi ani de solitudine și de disperare a izbucnit efortul său de a găsi vorbele potrivite pentru a-ți mijloci înțelegerea, măcar parțială, sau cel puțin bănuirea vagă a dimensiunilor teribile și a. orizontului acestui mare secret), totul începe să devină vag, fluid și fără importanță, pînă ajungi la concluzia teribilă că tu nici nu exiști, că nimeni nu există, în afară de tăcerea teribilă și atoateabsorbitoare a grelelor și recilor ziduri, că paznicul care deschide din timp în timp, tot mai rar, vizeta ușii grele de fier este o simplă iluzie de-a ta, că ochiul lui, care te fixează ca o ființă de-sine-stătătoare, separată de orice altă realitate, de orice ființă, dăinuind, simplu, ca ochi-care-te-privește, și apoi ca ochi-care-privește, și pînă la urmă ca ochi-al-zidurilor, nu te privește pe tine, nu te fixează pe tine și nu te controlează pe tine (deoarece tu nici nu exiști !) și tot ceea ce există în jurul tău (ca și în tine) este o simplă emanație sau un simplu joc al groaselor ziduri reci care alcătuiesc labirintul incognoscibil ce alcătuiește realitatea. ,,Da, spunea tatăl tău, privind tavanul sau podeaua cu o încăpățînare dură, aspră și tenace, vine un moment cînd tu nu mai crezi în propria ta existență și nu mai vezi decît sistemul de piatră rece și de reguli severe în care ai fost închis și care — începi să înțelegi — e pe cale de a te anihila, de a te înghiți ca o fiară cumplită a apocalipsului, și paznicii te controlează tot mai rar și cu o tot mai cumplită nepăsare deoarece tu ești pe cale de a înceta să mai ființezi, ești pe drumul de a deveni ceva ce nu există decît ca o închipuire a cuiva care a contenit să mai trăiască, și nu mai contezi în evidențele lor decît ca o cifră între alte cifre pe cale de dispariție, pe care sînt pregătiți s-o șteargă într-o clipă sau alta, și singurul motiv pentru care mai privesc în celula ta este ca să constate dacă te pot șterge din catastife sau ba. Da, repeta cu obstinație tatăl tău, acesta este momentul cel mai greu, cînd ești aproape nu numai de moarte (căci în astfel de situații moartea este o salvare !) ci de anihilarea propriei tale ființe, de recunoașterea dispariției tale din rîndul oamenilor, cel puțin a celor conștientă de realitatea propriei lor
GENEZA
10
prezențe în lume, și de trecerea ta în orizontul umbrelor (care este, îndeobște, azilul de nebuni), și în acest moment (și numai în acest moment, își ridică el degetul cu semnul unui cumplit avertisment) se hotărăște dacă ești capabil să reziști la cea mai gravă încercare pe care o poate îndura un om, sau nu meriți numele de om ! Căci omul — își ridică în fine tatăl tău ochii spre tine ca să te străpungă cu privirea lui rece, golită parcă de orice afect uman — nu merită să fie considerat om decît dacă este capabil să înfrîngă cea mai gravă încercare la care poate fi supusă ființa umană ! Doja n-a scos nici un oftat atunci cînd a fost ars la foc încet pe un tron de fier, și nici măcar atunci cînd tovarășii săi au mușcat, la porunca boierilor, din carnea sa, de parcă ar fi fost cîini, nu oameni ! Horea s-a urcat pe eșafodul unde îl aștepta roata, a ascultat cumplita sentință și și-a privit călăii în ochi, fără să fi rostit un singur cuvînt ! Avram lancu a măsurat cu o conștiință teribilă a diferenței dintre idealurile sale și rezultatele obținute, batjocura (la început ascunsă, camuflată, mascată cu binecunoscuta abilitate habs-burgică, apoi tot mai evidentă, și la urmă sfidătoare și brutală) cu care se plăteau sacrificiile greu de imaginat ale seminției sale, și-a acceptat destinul de nebun rătăcitor prin munții al căror crai a fost, și n-a scos nici un vaier, nici un cuvînt de jelanie ! A amintit doar — de cîte ori a avut prilejul — că mai are opt ceasuri îngăduite de poliția împărăției pentru a sta la Viena, și moții săi (singurii care-1 mai ascultau în acele zile, ca și înainte, în anii săi de glorie, căci cine altcineva îi dădea ascultare, înțelegeau că dacă Dumnezeu nu va salva Viena de acele opt ore, sau dacă Dumnezeu nu va fi destul de cîinos și le va da prilejul de a-și face dreptate la Viena, așa cum meritau după suferințele răbdate, acele puține ceasuri rămase lui lancu pentru a-și spune cuvîntul de mulțumire față de cetatea împăratului vor fi cu totul suficiente pentru a o transforma într-o grămadă de cenușă tot atît de cumplită ca și munții de amăgire și de suferință prăvăliți de împărăție peste Ardeal în cursul secolelor 1 Dar nu despre aceasta este vorba, își trecu tatăl tău mîna peste frunte, ci de altceva ! Mare păcat ar fi fost dacă lancu ar fi putut folosi așa cum dorea el, după cumplita răsplată primită de la împărat pentru marele serviciu pe care i l-a făcut, cele opt ore ce-i mai fuseseră permise la Viena. Căci Viena nu e numai Hofburgul și Schoenbrunnul, nu numai cancelariile și ministerele și domnii cei mari cizelați de intrigi și de viclenii, ci și orașul unuia din cele mai simpatice, mai amabile și mai tolerante popoare din Europa ’ Sau cine ar cîștiga ceva dacă bunicul tău și-ar putea realiza visul de a șterge de pe fața pămîntului palatul Parlamentului din Budapesta, ca să aducă în zArdeal măcar cărămizile pe care le-am plătit noi, cu sudoarea, sîngele și sărăcia noastră ? Există în lume un popor mai iubitor de libertate ca cel maghiar și un oraș mai liberal și mai xenofil decît Budapesta ? Ce vină poartă poporul ungar pentru zidurile reci și groase ale închisorii din Seghedin și ce a putut să afle (și mai ales cîte au fost în situația să aprobe) din legile făurite în parlamentul de pe malul stîng al. Dunării pentru a sugruma popoarele subjugate, muncitorii din Budapesta, sau țăranii din Somogy ori păstorii din Hortobăgy sau din Pustă ? Of, Doamne, suspină tatăl tău, te rog să mă ierți că gîndurile
:.2()	VIAȚA ROMÂNEASCA
unele rămîn în urma cuvintelor... Sau o iau înaintea cuvintelor în care le pot Formula ! Ceea ce vroiam să-ți spun e că în tumultul cumplit al ■oricărei încercări grave — și eu am experimentat această realitate doar în golul imens produs în jurul unui sărman om de o detenție îndelungată într-un penitenciar cu grijă organizat ca oamenii să nu trebuiască să fie uciși cu ciomagul sau cu glonțul deoarece pier ei singuri, fără nici o violență — sosește un moment cînd biata ființă umană este gata să-și accepte propria anihilare și să înceteze să mai existe ca ființă gînditoare. In acest moment cumplit — infinit mai groaznic decît acela al morții, pentru că el înseamnă acceptarea dispariției lumii create pe măsura -omului și înlocuirea ei cu o lume diabolică, făurită pentru nimicirea •omului sau pentru transformarea lui într-un mecanism lipsit de suflet și de capacitatea de a-și hotărî singur soarta — există o ultimă șansă : .aceea a revoluției ! Omul — îți explica răbdător tatăl tău deși vedea foarte limpede că nu înțelegi aproape nimic din cele spuse de el. că •pentru tine ele sînt un simplu șirag de cuvinte, avînd fiecare înțeles, 4acă e auzit izolat, dar fără noimă atunci cînd este integrat în frazele tatălui tău (pe care îl vedeai deodată, și foarte pe neașteptate, căci pînă .atunci ți se păruse doar foarte bolnav sau ros de torturile îndurate sau de incapacitatea de a se reintegra, după atîtea suferințe, în ordinea firească a lumii și în viața obișnuită a familiei, extrem de bătrîn și de vlăguit, mult mai bătrîn decît bunicul care îi era, totuși, tată) — are niște capacități de care nu-și dă nici el seama decît în momentele de mare încercare, atunci cînd nu numai existența lui ci și sufletul său sînt puse la ultima încercare, iar ele se concentrează în forța lui de a se revolta și de a spune nu ! Uite, dragul meu fiu, singura moștenire pe -care sînt capabil să ți-o las este aceasta : omul este oricînd capabil să spună nu !“
Nu erai tocmai atît de nătîng ca să nu înțelegi foarte clar această ultimă parte a marei destăinuri a tatălui tău, și acum, în noaptea aceasta grea și apăsătoare, cînd dacă nu ți se hotărăște destinul (căci nu ești chiar atît de neajutorat ca bunicul tău sau ca tatăl tău, nu ești limitat la o singură alternativă, ești un băiat deștept, capabil să găsească și alte .soluții, să se adapteze la situații noi, cu totul neașteptate, om cu fler și cu spontaneitate în reacții, descurcăreț cum zic frații noștri din sud eu care vreai să te asemeni cît mai mult căci simți că au dreptate, ei au găsit calea adevărată, nu strămoșii tăi apăsați de rînduieli vrăjmașe dar și de propriul lor sentiment de răspundere) se decide calea pe care ți-1 vei realiza, căci, fie ce-o fi, coste ce-o costa, tu nu vei rămîne nerealizat, un alt ratat în lunga serie a seminției tale, tu vei ajunge un om puternic și bogat( nu zadarnic stai în noaptea aceasta de cumpănă într-un palat și nu într-o cameră de hotel mizerabil ca bunicul tău — care se mulțumea adesea și cu o șură cu fîn — sau ca tatăl tău, care se interesa înainte de toate, de prețul camerei solicitate), iar în noaptea aceasta nu se decide decît calea pe care se va realiza acest țel, îți dai seama cu toată claritatea că în acel unic ceas de? destănuire tatăl tău îți oferea o opțiune : aceea de a merge cu cei hotărîți să apere labirintul de ziduri puternice al realității, sau cu cei revoltați împotriva lui și obstinați să facă orice fel de sacrificiu (inclusiv pe
GENEZA
21
acela al vieții lor) pentru a demola acest labirint ! Ei bine, in această noapte a rememorării, restabilirii sau constatării adevărurilor fundamentale, nu poți să nu mărturisești cu toată hotărirea (turnîndu-ți un nou deget din acest savuros Ballantine, după ce te-ai servit cu cîteva felii de șuncă și de cîrnați afumați de casă — căci nu ai renunțat niciodată la gusturile rustice ale predecesorilor tăi ci, băiat deștept, ți-ai făcut din ele un titlu de glorie și o lozincă de propagandă electorală) că tu — pe care tatăl tău te-a socotit destul de naiv și de neexperimentat pentru a încerca să-ți stoarcă, sub efectul unor fraze patetice și cam lipsite de miez, o opțiune în acel moment destul de îndepărtat al vieții tale — n-ai acceptat niciodată că această opțiune este reală, necesară, corespunzătoare unui imperativ social, politic sau etic ineludabil, și dacă nu ai răspuns atunci la întrebarea (pusă indirect sau foarte ascuns) de tatăl tău, nu ai simțit nevoia s-o iei în considerație nici mai tîrziu, pornind de la o părere foarte simplă și destul de gospodărească, și anume aceea că dacă labirintul de care vorbea tatăl tău există oricum, ținta pe care trebuie s-o urmărești nu poate fi nicidecum dărîmarea lui (căci ruinele ar acoperi întreaga țară, iar tu și generația ta nu aveți nici o nevoie de dărîmături și de paragini, ci de pămînt fertil, de orașe înfloritoare în care copiii tăi să se simtă bine și de cîmpuri mănoase în care frații tăi români (și, evident, toți frații de alte naționalități dispuși să se înhame — în spiritul sfintei egalități reclamate de lungi secole de către strămoșii, moșii și părinții tăi — la aceeași treabă sfîntă și rodnică) o să asigure fructele vieții fericite pe care o doriți. Toată problema, în această poveste încurcată a bietului tău tată, este, după părerea ta, foarte simplă, și această simplitate ți-a sărit în ochi din prima clipă : dacă lumea este o imensă închisoare, așa cum a apărut ea în coșmarul tatălui tău, înseamnă că aceasta e voința lui Dumnezeu și încercarea de modificare a ei ar fi nu numai zadarnică ci și un teribil sacrilegiu. Ce putem schimba noi, sărmani muritori supuși unor rînduieli pe care nu le putem modifica, din labirintul fantastic, cu ziduri inexpugnabile, din care sărmanul tău tată vedea constituită lumea ? Oare nu este mai firesc — îți puneai de pe atunci întrebarea la care în noaptea aceasta, cînd -ești instalat cu toată •siguranța într-un fotoliu cu pielea tocită de fundul gras al unor principi din neamul cel vechi al bathoreștilor (evident, vorba bunicului tău, mult mai recent decît neamul tău ce se trage într-o linie directă pe care Micu, Maior și Șincai au văzut-o venind fără greș de la Romulus și Remus — ca să nu mai vorbești de complicata afacere a predecesorilor din Troia de care nu-ți amintești decît vag încurcat, în lumina notelor proaste pe care le-ai obținut aproapte fără încetare la latină —, găsești ușor un răspuns lipsit de ezitare — ca labirintul cu ziduri invincibile să fie preluat de noi, de cei sortiți de istorie, prin originea, prin virtutea și prin mulțimea noastră, să-1 stăpînim în mod neasemuit mai firesc și să fie folosit pentru a pedepsi, pe bună dreptate, pe cei ridicați împotriva adevărului și a dreptății, ce să află fără nici o îndoială de partea noastră ?
încercarea de transmitere a unui mesaj, schițată după lungi și sterile ezitări de către tatăl tău, n-a găsit astfel nici un ecou în modul
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
tău de a fi și de a gîndi (deși principala ei menire a fost, după țoale semnele, aceea de a te preschimba pe tine în continuatorul ineficientului și ratatului său rost în lume) iar bunicul tău, la care ai căutat o confirmare (sau infirmare) a celor spuse de fiul său, a reacționat la redarea, poate prea simplificată și prea infantilă a ideilor sale — căci adevăr grăind nu le-ai înțeles decît într-o măsură extrem de redusă — prin-tr-un hohot de rîs atît de copleșitor încît l-a scutit de orice altă explicație.
în orice caz, tatăl tău a folosit foarte bine și activ primii ani de după ieșirea de la închisoare și a dovedit un dinamism deosebit în întemeierea Asociației sodalilor și a Băncii meseriașilor pe care le plănuise la Bistrița. După primul an se dovedi chiar atît de inspirat — și de convingător — încît s-a căsătorit cu mama ta, fata cea mai mică a venerabilului preot din Bistrița Bîrgăului, care a dat o zare de siguranță și de vitalitate neostenită copiilor neajutoratului nostru tată, aducînd în alcătuirea seminției un aport de energie, de voluntarism și, mai ales, de spirit practic, de care avea cu adevărat nevoie. Evident, la puțin timp după zămislirea ta (căci asemeni tatălui său, nici luliu Vlad, iubitul tău tată, nu era lipsit de capacitatea de a se amesteca pe nepusă masă în afaceri care nu-1 priveau), tatăl tău a reușit să ajungă amestecat în procesul memorandiștilor (deși dezaprobase cu energie Memorandul și a ajuns, prin aceasta — ca și prin îndelungata sa absență din primul plan al vieții politice, pe care ar fi trebuit să i-o asigure calitatea de membru al Comitetului Executiv, și prin uitarea meritelor dobîndite prin anii de închisoare, căci între timp procesele de presă împotriva gazetarilor români din Austro-Ungaria ca și numărul „martirilor41 rezultați din ele s-a mărit într-un mod cu totul întristător, ca și prin unele declarații oarecum surprinzătoare pentru un „bun rrromân“ — atît de puțin popular încît nu merita să mai asume noi suferințe și încercări) și să dobîndească, în desfășurarea lui, un rol de prim-plan, soldat cu o condamnare la șase ani închisoare, care i-a dat o mare satisfacție, deoarece ajunsese în fruntea condamnaților, depășind cei cinci ani cu care s-a văzut gratificat părintele Vasile Lucaci.
Of, o întreagă poveste încurcată modul cum sărmanul tău tată a reușit să se transforme dintr-unul din cei mai consecvenți combatanți împotriva Memorandului într-unul din cei condamnați la procesul intentat celor ce l-au alcătuit și tipărit, deși nu avusese nici un rol nici m redactarea și nici în tipărirea lui ! Fapt e însă că tatăl tău, fie-i țărîna ușoară, avea un dar deosebit de a călca în străchini, și ar fi fost o minune ca într-un proces cu care nu avea nici o legătură, căci militase împotriva acțiunii ce constituia obiectul său, să nu fi ajuns condamnat, și încă cel care a reușit să obțină cea mai gravă condamnare. Desigur, tatăl tău nu putea fi împotriva necesității de a se sintetiza într-un document fundamental nedreptățile și abuzurile — adică „gravamenele:c cum spuneau bătrînii în limbajul lor latinizant, greoi — pentru ca el să constituie baza de la care să pornească lupta împotriva „labirintului de ziduri groase și reci“ care înăbușeau, potrivit obsesiei sale, viața neamului — dar și viața tuturor oamenilor, de orice neam ar fi ei. Dar el nu putea fi de acord cu necesitatea de a prezenta acest document ca
GENEZA
23
pc-o nouă jalbă umilă a românilor, împăratului de la Viena, care și-a bătut de atîtea ori joc de ei, sinteza pătimirilor trebuind să devină, după părerea lui, o flamură de luptă și nu un nou prilej de cerșetorie. La Conferința din ianuarie 1892, cînd s-a hotărît înaintarea Memorandului la 28 mai, tatăl tău s-a arătat, în combaterea oportunității acțiunii la Curtea imperială, mult mai vehement decît Alexandru Mociony (care a fost, totuși, conducătorul recunoscut și foarte respectat al antimemo-randiștilor), pronunțînd în Comisia de 40 alcătuită pentru adoptarea hotărîrii care urma să fie susținută în mod unitar în fața Conferinței și votată în unanimitate pentru a nu lăsa nicidecum să se vadă contradicțiile interne din Partidul Național, o cuvîntare foarte violentă, în care a reamintit celebra frază adresată în 1849 de primul ministru austriac von Schwartzenberg delegației românești care spera că fidelitatea dovedită prin jertfe de sînge, a românilor, va fi răsplătită după merit, că „un mare ducat nu se obține prin cerșetorie". Pînă aici cuvintele sale au avut un răsunet în general favorabil și s-ar fi putut ca ele să tragă în cumpănă în favoarea propunerii minuțios justificate a lui Mociony de a prezenta Memorandul la împărăție doar „la timp potrivit", atunci cînd vor exista indicii că el s-ar putea bucura de o primire favorabilă. Dar atîta lucru nu-1 putea satisface pe bunul tău tată, care odată lansat în urmărirea obsesiilor sale nu mai putea fi oprit nici de un regiment de ulani. Opunerea față de o nouă jalbă umilitoare dusă la Viena pentru a reafirma o fidelitate de atîtea ori batjocorită și călcată în picioare nu era decît o premisă pentru desfășurarea amplă a unei concepții care se lovea cap în cap cu ideile uriașei majorități a celor prezenți și a programului adoptat la 3/15 mai 1848 pe Cîmpia Libertății din Blaj, considerat fără ezitare și fără retușări de amănunt, temelia oricărei politici naționale. Dar tatăl tău nu se lăsa îngrădit de asemenea probleme „de amănunt" și nici măcar de conștiința că nimic nu justifică efortul său de a răsturna o politică reafirmată de nenumărate ori de fruntașii românimii din Ardeal și intrată ca literă de lege în inima fiecărui român, sau de concluzia dictată de orice examinare cît de cît lucidă a faptelor, că acțiunea sa nu are nici o șansă de reușită ! Tatăl tău era mînat ca o corabie de un vînt puternic de pasiunea de a-și rosti convingerile, și în Evul mediu el ar fi devenit probabil călugăr rătăcitor hrănit de unica dorință de a-și propovădui credința pînă ar fi ajuns pe rug. La conferința de la Sibiu — mai exact în Comisia de 40 unde s-au desfășurat discuțiile pentru fixarea pozițiilor pe care, potrivit propunerii judicioase a lui Mociony, urma să le susțină cu toții în unanimitate, indiferent de părerile susținute pînă atunci — tatăl tău nu a fost însă azvîrlit pe nici un rug, nici măcar n-a fost întîmpinat de rumoarea nemulțumirii sau de exclamații de protest, ideile sale n-au fost combătute de nimeni, dimpotrivă, păreau a nici nu fi măcar înregistrate, au fost privite ca simple extravaganțe ale unui om cu mintea puțin tulburată de suferințele îndurate pentru cauza neamului, iar încercările sale de a le discuta cu bărbați apropiați de el, între patru ochi, la masă ori la o halbă de bere, au fost eludate fără excepție cu blîndețe, spunîndu-i-se cu deferență (și, probabil, cu milă) : «lasă, lasă
24
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
luliu dragă, om discuta altădată, acum sînt alte probleme la ordinea zilei». Singur Septimiu Albini, gazetarul vrednic de la Tribuna (ziarul care devenise oarecum campionul prezentării imediate a Memorandului la împărat) încercă să-i explice, într-o seară, după o cină îmbelșugată la Romische Kaiser, în timp ce goleau a doua sticlă de vin de Tîrnave (așa cum tatăl tău a relatat după aceea de nenumărate ori de atunci, străduindu-se, parcă, să-și justifice schimbarea de poziție care l-a aruncat în viitoarea procesului memorandiștilor și, pînă la urmă, la închisoare, făcînd ca vorbele lui Albini să ți se întipărească atît de adine în minte îneît îți amintești cu toată claritatea de ele și în această noapte de așteptare, cînd ești prea nervos ca să încerci să dormi și să te străduiești să faci ca orele să treacă mai repede gîndindu-te la întîmplări de altădată și încercînd să ghicești din înfățișările lor forțele care te-au modelat sau, poate, ți-au dat numai dorința de a merge pe o cale și nu pe alta), că «poporul nostru nu mai scapă din cercul vicios al credinței în drăguțul de împărat. A sosit momentul să lichidăm această politică tradițională, devenită insuportabilă. Mergem deci cu Memorandul, ca un popor conștient de demnitatea sa. Sau, sau ! Dacă ne satisface cererea și ne restituie drepturile, bine ! Dacă nu, dăm la o parte iluzia deșartă a trecutului și inaugurăm altă politică, întemeiată pe forțele proprii !» Aceste cuvinte nu puteau să nu placă tatălui tău, care s-a grăbit să le interpreteze prin optica sa, socotind că în acest fel eșecul, socotit de el absolut sigur, al Memorandului va deschide posibilități însemnate pentru ceea ce propusese el. Obsesia tatălui tău în acea perioadă — care s-a modificat într-un sens în cursul anilor pe care urma să-i mai petreacă la închisoare, fără să-și piardă temelia — a fost curmarea oricărei încrederi în împărat și renunțarea la orice speranță de a vedea Austria impunînd nobilimii ungare, aliata cea mai de nădejde în menținerea dominației sale asupra unui întreg conglomerat de popoare, și acceptarea situației de fapt a integrării Transilvaniei în Ungaria. Această nouă poziție ar fi adus, după părerea sa, o serie de avantaje. Astfel, ea ar fi pus capăt diviziunii forțelor naționale românești, căci Transilvania ar fi putut acționa în deplină unire cu Banatul, Maramureșul, Ugocea și Părțile ungurene, unitatea de acțiune transfor-mînd populația românească de sub coroana Sfîntului Ștefan într-o mare forță politică, a doua în importanță după unguri, în practică însă prima, ținînd seama de extrema fragmentare a populației maghiare în partide cu obiective divergente. în același timp, alianța electorală cu partide de stînga ungare, cu slovacii și sîrbii, le-ar fi dat românilor o capacitate în plus de a dobîndi un număr mare de deputați în parlamentul de la Budapesta și de a juca un rol în viața politică. Acest rol ar putea fi folosit, în coaliție cu forțele dornice de independență față de Austria și cu partidele de stînga, pentru sfărîmarea dualismului, ruperea Ungariei de Austria și lichidarea unui mare imperiu, capabil să mobilizeze, forțe pe care e greu să le învingi, ceea ce ar însemna ca peste trei milioane de români, aliați firesc cu slovacii, sîrbii și croații, să ajungă față în față numai cu ungurii, pe care cu aliații interni și cu sprijinul unei Românii independente, puternice, bine înarmate, nu ar fi greu să-i înfrîngă. Se pare că Albini l-a ascultat pe tatăl tău cu
GENEZA
25
cea mai mare atenție, dar l-a contrazis în toate punctele expuse de el, folosind, față de o încercare de a transforma niște vise în realități politice și de a baza soarta unui neam pe iluzii, nu pe calcule realiste și exacte, graiul bunului simț și al lucidității. „Ei, de-ar ieși toate așa cum le visezi tu, a spus Albini, amuzat probabil de o atît de flagrantă confundare a viselor cu realitatea, ce bine ar fi ! Dar, constată el,-învăluindu-și cuvintele într-un ton de regret, din nefericire totul evoluează neprielnic. Marea aristocrație ungară, al cărei rol politic e hotă-rîtor, pare foarte satisfăcută de dualism, ca și marele capital. Cele cîteva grupuri care îsi fixează ca țel independența față de Austria nu au nici o pondere mai însemnată. Alianța cu vreun partid maghiar ar avea șanse doar dacă am accepta să renunțăm la programul nostru de revendicări și să-1 acceptăm pe-al lor, care nu are nimic cu durerile noastre. Pînă și ziarele social-democrate exprimă părerea că partidele naționalităților sînt animate de tendințe burgheze și că nu este nici un domeniu în care să existe vreo comunitate de interese cu ele, Partidul Social Democrat situîndu-se pe tărîmul exclusiv al luptei de clasă a muncitorilor care nu au revendicări de ordin național. Așa că../’ Se pare că tatăl tău a încercat din nou să-și apere ideile dar Albini își pierduse, după toate semnele, răbdarea și observînd în restaurant un cunoscut cu care avea de rezolvat o problemă «de extremă urgență», și-a cerut scuze că trebuie să întrerupă o discuție atît de interesantă și s-a mutat la o altă masă.
Tatăl tău nu era omul care să se descurajeze de primirea rece a părerilor sale, și în susținerea consecventă și neobosită a unor idei, a unor poziții teoretice desfășura atîta energie încît dacă ar fi folosit-o pentru prc movarea intereselor sale practice, materiale, am fi fost, probabil, una dintre cele mai bine situate familii din Ardeal, dar cum în activitatea pentru susținerea lor dovedea o nepăsare condamnabilă și o lipsă de inițiativă greu de înțeles, situația noastră era, dimpotrivă, dintre cele mai jalnice. Obișnuita sa cheltuială donquijotescă de energie pentru apărarea unor cauze ce nu-i fuseseră încredințate de nimeni dobîndi și de data aceasta proporții remarcabile. El socotea, ca întotdeauna, că procedează cu mare viclenie, cu „diplomație" cum îi plăcea să spună, pierzîndu-și vremea la Sibiu și declar îmi u-șe obligat să procedeze astfel ca nu cumva Memorandul să fie -edactat în absenta sa, fără să-i pese că biroul său avocațial de la Bistrița se duce de rîpă, că își pierde și ultimii clienți, iar cele două „opere" ale sale Reuniunea sodalilor români din Bistrița și Societatea de păstrare și de împrumut duc o existență tot mai firavă din cauza îndelungatei absențe a principalului lor animator. Și dacă Reuniunea și-a regăsit destul de repede viabilitatea și dinamismul, sub conducerea unui comitet de meseriași vrednici (care nu și-au uitat nici recunoștința față de întemeietor, alegîndu-1 președinte de onoare pe viață), banca populară pe baze cooperatiste, pe care cu cîțiva ani în urmă tatăl tău o socotea nucleu al unei viitoare bănci importante și active, capabilă să concureze aici, în nordul Ardealului, Banca Albina, și de care acum părea că uitase cu desăvîrșire, s-a stins foarte repede, asociații, îngrijorați de lipsa de activitate a Societății de păstrare și de împrumut, determinată
2G
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
de absența singurului dintre ei care părea orientat în problemele bancare și ar fi putut s-o îndrume, retrăgîndu-și depunerile, bucuroși că-și pot recupera doar cu pierderi neînsemnate capitalul inițial. Unul dintre prietenii tatălui tău, avocatul Marțian Pop din Năsăud, impresionat de profunda îngrijorare a mamei tale, a făcut chiar un drum pînă la Sibiu (refuzînd rambursarea cheltuielilor făcute cu această călătorie sub pretextul că a mers la Sibiu în primul rînd pentru a se informa despre situația politică și despre evoluția sa în viitorul apropiat) a reușit, la întoarcere, să-și ascundă doar cu mare greu nedumerirea produsă de nepăsarea cu care tatăl tău a primit veștile proaste de acasă, declarînd că afacerile sale din Bistrița sînt o bagatelă față do cele în care e gata să se lanseze, dar s-a arătat, în același timp, impresionat de „importanta poziție politică" în care a ajuns tatăl tău, fără contribuția căruia întreaga acțiune memorandistă ar fi zădărnicită sau cel puțin compromisă. Mama ta, sărmana, cunoștea prea bine năravul iubitului ei soț de a uita realitatea și de a pluti fericit în norii veșnicelor sale planuri și speranțe, uitînd doar să le ducă la împlinire după ce le-a început, atras de acum de alte planuri și vise, veșnic împrospătate, înnoite ca dintr-o sursă inepuizabilă, așa că a oftat resemnată atunci cînd Marțian Pop i-a transmis singurul mesaj concret ce i se încredințase. acela, că tatăl tău e aproape sigur că va face parte din delegația •care va merge spre sfîrșitul lui mai la Viena pentru a înmîna împăratului Memorandul, că acționează neobosit în această direcție deoarece dorește să fie prezent cînd, după eșecul pe care el îl considera absolut sigur, se va pune problema noii orientări a politicii Partidului Național și el va avea ocazia de a-și impune vederile foarte minuțios elaborate (deci capabile să impresioneze profund pe fruntașii buimăciți de falimentul evident la care i-a dus politica urmată pînă în acel moment). Probabil că mama ta a început din acel ceas să se gîndească mal insistent la necesitatea de a găsi o sursă sigură de venit, neputîndu-și lăsa cei trei copii mici dependenți de capriciile unui soț prea luat de vîrtejul viselor sale ca să-i treacă prin minte că are și o familie care trebuie hrănită și îmbrăcată, și s-ar putea că tocmai prezența (și poate sfatul) lui Marțian Pop a făcut să se nască ideea distileriei de rachiu înființate de ea la Năsăud după condamnarea tatălui tău.
Fapt este că la ședința din 25—26 martie a Comitetului Executiv tatăl tău a dovedit o rîvnă și un dinamism care au făcut uitată intervenția sa nefericită în discuțiile desfășurate cu puțin timp în urmă, și din unele păreri rezultă că el ar fi avut un mare rol în ordonarea și selectarea uriașului material adunat de avocatul clujan luliu Coroianu pentru a constitui baza Memorandului și că ar fi participat și la redactarea textului definitiv (deși, dacă îți aduci bine aminte, el afirma că acest text a fost alcătuit de loan Slavici, la București, și trimis La Sibiu pe măsură ce termina un capitol, ceea ce explică, finind seamă de încetineala scrupuloasă cu care lucra acest scriitor — sau de greutatea cu care el ajungea să ia o hotărîre — întîrzierea cu care a înfăptuit textul definitiv și traducerea lui în mare pripă, atunci cînd delegația se afla la Viena).
GENEZA
27
Oricum s-au petrecut lucrurile, fapt este că antimemorandistul tău tată s-a numărat printre cei 300 de delegați aleși ca să plece la Viena, sub conducerea dr.-ului loan Rațiu, pentru a înmîna împăratului noua jalbă a ,,credincioșilor săi supuși români". S-a numărat și printre cei mai zguduiți de refuzul împăratului de a-i primi, socotit suprem gest de dispreț, și de trimiterea plicului în care a fost predat Memorandul la Cancelaria împăratului, la Budapesta, pentru a fi rezolvat de guvernul ungar, și reacția sa atît de sensibilă ți se pare destul de stranie, căci el se numărase printre cei convinși de dinainte că acțiunea este lipsită de rost și nu are nici o șansă de reușită ! Nu este însă de mirare că peste o lună de zile, la banchetul care a avut loc la Gesellschaftshaus după încheierea grandioasei adunări generale convocate la Sibiu de către Comitetul Executiv, pentru aprobarea acțiunii memorandiste, tatăl tău a fost cel mai vehement dintre vorbitorii care și-au exprimat amărăciunea produsă de gestul de dispreț al împăratului. ,,Se știe, a spus el, că Asan prezentîndu-se la împăratul bizantin cu o jalbă, a fost pălmuit de acesta. Asan a venit acasă, a răsculat poporul și a creat celebrul imperiu româno-bulgar ! A fost în ceas bun palma ce a primit-o Asan de îa împărat ! Și noi am primit acum o palmă de la împăratul ! Deie Dumnezeu ca și palma aceasta să fie în ceas bun !“
Chemat peste cîteva zile în fața judecătorului de instrucție pentru a da seama de aceste cuvinte considerate ,,gravă lezmajestate" și ,,îndemn fățiș la rebeliune", tatăl tău a avut curajul de a repeta foarte exact scurtul său toast, dar a declarat cu fermitate că prima lui parte nu face decît să reamintească o binecunoscută legendă istorică, pe care n-o ignora nimeni dintre participanții la banchet, deci nu le putea inocula nkî o pornire nouă, iar ultima parte nu cuprindea decît aprecierea că împăratul, refuzînd să primească pe cei 300 de membri ai delegației române, le-a dat o palmă, ceea ce e adevărul adevărat pe care el, luliu VJad, continuă să-1 susțină fără ezitare. Judecătorul de instrucție pare să fi fost un om inteligent, care a înțeles să nu întindă prea mult struna, era dealtfel informat că tatăl tău va fi implicat în procesul Memorandului, așa că problema fu clasată după cîteva audieri, dar informarea cu privire la toastul rostit la Gesellschaftshaus a fost totuși inclusă în dosarul procesului, ca o dovadă că luliu Vlad este un agitator periculos, ceea ce i-a agravat situația și, împreună cu declarația violentă rostită în cursul procesului, a făcut să primească cea mai mare pedeapsă, întrecîndu-1 pe Lucaci, deși popa de la Sisești abia ieșise de la închisoare, fiind deci recidivist. Faimosul toast i-a asigurat însă tatălui tău un neașteptat prestigiu, și în august 1893, cînd întreaga redacție a Tribunei a fost aruncată la închisoare din cauza unei informații pe al cărei autor nu l-au putut identifica (dovedindu-se doar mai tîrziu că a fost un ofițer austro-ungar de origine română, trecut în țară și devenit ofițer român) șî dr. loan Rațiu l-a chemat pe Valeriu Braniște (pe atunci profesor la liceul din. Brașov) la conducerea ziarului, tatăl tău a fost încadrat în noua redacție, ajungînd astfel în situația de a trimite lunar cîte o sumă de bani mamei. Această situație nu a fost însă prea trainică, procesul Memorandului, început la 7 mai 1894, soldat cu sentințele pronunțate de tribunal în ziua de 25 mai 1894 și încheiat prin respingerea din
28
VIATA ROMÂNEASCĂ
13 iulie a aceluiași an a recursului condamnaților, punindu-i capăt pentru totdeauna. Acolo, în sala Redutei orășenești din Cluj, amenajată special deoarece nici o sală a Tribunalului regesc ungar nu putea cuprinde atîția acuzați, la 12 mai, în cea de-a șasea zi a procesului, după ce apărătorii și-au depus mandatele și s-au retras deoarece au constatat că nu există nici cele mai elementare condiții pentru a-și face datoria față de clienții lor din cauza obstrucției permanente făcute de completul de judecată, tatăl tău, invitat de președinte, baronul Zsigmond Szent-kereszty să-și facă declarația de apărare, s-a ridicat semeț și a rostit în limba maghiară, ca să fie bine înțeles (deși pînă atunci nu vorbise decît în limba română, prin traducător) următoarele : ,,Declar cu toată fermitatea că acest proces va rămîne în istorie ca o monstruozitate inadmisibilă în ultimul deceniu al secolului al XlX-lea !“ întrerupt și chemat la ordine de președinte, fluierat de o mică parte a publicului admis în sală, amenințat cu pumnii de cîțiva jurați, el a așteptat neclintit, rece și calm, cu fața imperturbabilă pe care nu se citea nici un sentiment ci numai o mare, senină și invincibilă hotărîre, să se facă liniște, apoi a spus cu aceeași voce clară și calmă : „Acuzații, apărătorii lor, membrii lor de familie, ziariști români și străini au fost instalați, atacați în stradă, maltratati, sub privirea nepăsătoare a poliției. Poliția și jandarmeria au atacat, maltratat, terorizat mulțimea de români venită să demonstreze că Memorandul nu e opera unui grup de oameni ci a unui popor întreg ! Toată această mascaradă sîngeroasă, destinată să ne sperie, nu face decît să dovedească extrema slăbiciune și putreziciune a regimului care apasă și asuprește poporul român blestemat de soartă să trăiască sub coroana Sfîntului Ștefan !“ Trecînd peste țipetele isterice ale președintelui care încerca să-i retragă cuvîntul, el a strigat cu glas de tunet, dominînd tumultul sălii : ,,De aceea, puteți să faceți cu noi tot ce vreți ! Dacă trebuie, vom muri fericiți, pentru că ne-am convins definitiv că șandramaua e gata să se prăbușească ! Ceasul izbăvirii noastre este foarte aproape V
După ce a terminat, s-a așezat și n-a mai deschis gura, mărginin-du-se în ultima zi să declare că se alătură declarației pline de demnitate a doctorului loan Rațiu, culminînd în acele cuvinte splendide : „Existența unui popor însă nu se discută — se afirmă !“ Este absolut neîndoielnic că atunci cînd s-a ridicat să vorbească în sala Redutei orășenești din Cluj, în fața unui tribunal care nici nu încerca să-și ascundă ostilitatea față de inculpați, tatăl tău s-a înălțat pe cea mai înaltă treaptă pe care avea să se situeze vreodată în viața sa. într-o anumită măsură el a înțeles acest lucru, căci la sfîrșitul vieții nu a încetat să repete că „domnule, nimeni dintre acuzați, nici chiar Rațiu și Lucaci, care se pricep și ei să rostească vorbe grele, nu a fost întrerupt de președinte de atîtea ori și cu atîta furie, cum am fost eu ! Baronul Szentkereszty era gata să fie lovit de dambla ! Și gîndește-te : eu eram cel mai lipsit de importanță dintre inculpați ! Cel mai lipsit de importanță, domnule !“ El își aducea aminte cu tot atîta plăcere de căldura cu care Rațiu și Lucaci l-au îmbrățișat și l-au felicitat după ce s-a rostit sentința și ei s-au putut întoarce la hotel. „Ai fost nemaipomenit, dragule mi-a spus Rațiu, repeta el, fericit. Iar printre documentele
GENEZA
pe care ți le-a lăsat după moarte se numără și un dosar cuprinzînd tăieturi din presa de la Cluj și de la Budapesta, în care este prezentat ca un ațîțător fioros, ca un dușman sîngeros al națiunii ungare. El își dădea, adică, seama că procesul a fost un moment de cea mai mare însemnătate din viața sa. Dar el era convins — sau spera — că acest moment nu a fost cel mai important și cel mai înalt, ci doar o treaptă, pentru a se ridica și mai sus ! Acest sentiment i s-a întărit în timpul, lungilor luni de detenție.
Tatăl tău nu se arăta înclinat să exagereze suferințele îndurate la închisoarea regală ungară de stat din Vaț. Dimpotrivă, îi plăcea nespus de mult să povestească întîmplări hazlii din perioada relativ lungă a. detențiunii, căci „noi, martirii — spunea el cu o emfază glumeață — n-am trăit niciodată mai bine decît la temniță. Întîi și-ntîi, rolul principal îl aveau Gheorghe Pop de Băsești — căruia îi spunea simplu, așa cum; se pare că îi spuneau, la propria sa cerere, toți cunoscuții, Badea Gheorghe, deși, ca mare proprietar de pămînt era, după toate semnele,, cel mai bogat dintre membrii conducerii Partidului Național și, în mod cert, cel mai bătrîn dintre memorandiști, căci avea spre 60 de ani — bărbat înalt, cu ochi negri, pătrunzători, cu barbă căruntă, cu mult humor, pe care nu l-a pierdut nici la închisoare, veșnic dispus la glume,, și Teodor Mihali, avocat și director de bancă din Dej, bărbat încă, tînăr, sub 40 de ani, jovial și glumeț, care au creat în jurul lor o-atmosferă atît de plăcută încît m-au transformat într-un om vesel și bine dispus chiar și pe mine, care nu prea sînt de obicei așa. Apoi cămările noastre erau veșnic pline, soseau mereu pachete trimise de* români pentru ^martirii nației», șunci și slănini și cîrnați afumați, păstrăm uri și costițe și tot soiul de afumături, și aveam dreptul de a ne procura în fiecare zi un litru de vin de căciulă, așa că aveam cu. ce uda sărătura. Iar gardienii — primeau 2 coroane iar gardianul șef 4 coroane bacșiș pe lună de la fiecare martir — păreau mai curînd personal de serviciu decît paznici la închisoare, ușile celulelor, al căror mobilier a fost completat pe cheltuiala lui Badea Gheorghe, se închideau doar de la 9 seara pînă la 6 dimineața, în restul timpului ne făceam fără opreliște vizite, jucam cărți sau trăgeam cîte un chefuleț... Of,. Doamne, — suspina el cu nostalgie glumeață — și mai primeam și plată ca să trîndăvesc, căci mi se trimiteau lunar 168 coroane, salariul de la Tribuna, și 150 de coroane «gratificație de martir», care Dumnezeu știe* de unde mai veneau dar le aducea cu regularitate, lună de lună, Mangra și ni le trimitea prin careva dintre soțiile care luaseră locuință la Vaț șî ne vizitau zi de zi“. Și începea îndată să relateze vreo întîmplare’ hazlie : „Domnule, într-o seară, înainte de închiderea ușilor, îi vine lui Badea Gheorghe să bea un pahar de vin. Nu mai avea niciunul printre noi nici o rezervă. Dar îmi aduc aminte că Barcian s-a lăudat că a pus la o parte 4 sticle. Mă duc și-i spun : Imprumută-i lui Badea Gheorghe o sticlă de vin, pînă mîine. El crede c-o vreau pentru mine, și zice morocănos : N-am vin !...“ Intîmplarea se desfășura hazlie, urmată', de alta și alta, de parcă lunile de la Vaț; curmate de grațierea acordată la 15 septembrie 1895 de Franz loseph, ar fi fost o necontenită și agreabilă petrecere. O singură dată l-am auzit izbucnind, cînd prietenul’
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
: a)
său Marțian Pop l-a întrebat după cîteva pahare de vin, în casa noastră -aproape țărănească din Năsăud (unde ne mutasem în perioada detențiunii sale și care mirosea îngrozitor a țuică și a borhot din cauz^^ căzilor cu prune ce fermentau lent în curte și a cazanelor de fiert pălincă din fundul grădinii, care clocoteau fără încetare ca să se poată umple cît mai multe sticle plate, devenite cunoscute și cerute aproape în toată tara, ca silvorium produs de distileriile „Vlad Gyula es neje“) : „dar bine, luliu dragă, în timp ce toată suflarea românească se agita pentru voi, voi nu făceți decît să beți, să mîncați și să glumiți, în loc de a. examina ce va trebui să faceți cînd veți ieși din temniță ?!“ Tatăl tău îsi privi cîteva clipe paharul, apoi spuse mînios, aproape strigînd, el care rămînea veșnic calm, cu vorba domoală și sentimentală : ,,Tu crezi că are vreo importanță ce facem noi ? Soarta acestui neam o decid alții ! Cei care țin totul pe spatele lor și ne hrănesc pe toți din sudoarea și din sîngele lor !“ Cred că Marțian Pop n-a priceput nimic dar n-a mai insistat, năcăjit că l-a enervat pe bunul său prieten. Dar tu ai înțeles -că în tatăl tău ceva s-a schimbat, undeva în adînc, unde se plămădește soarta omului, rostul său în lume. Nu deslușeai ce anume s-a schimbat în el și l-ai pîndit cu tenacitate, căci vroiai să afli neapărat. Dar devenise tăcut, închis, necomunicativ, își vedea cu sîrguință de treabă la Banca „Aurora“ unde i se oferise o slujbă destul de bine retribuită, mergea în fiecare seară la Casină unde nu rămînea niciodată mai mult de un ceas-două și venea acasă, așezîndu-se după cină cu o carte și cîteva caiete la masa din sufragerie unde voi, copii, trimiși pe la orele 9 la culcare, auzeați pînă tîrziu foșnetul paginilor întoarse, sau scîrțîitul ușor al scaunului cînd se întindea după vreun caiet ca să-și însemne ceva. Sîmbătă după-masă se ducea la Bistrița, mînînd singur căruța cu un cal, folosită de obicei la transportul lăzilor cu sticle de silvorium la gară, și se întorcea seara tîrziu, obosit și mulțumit, iar mama v-a spus, o dată, cînd ai întrebat unde e tata, că e la „reuniunea sodalilor", dar tu, necunoscînd cuvîntul, ai crezut că e vorba de o „reuniune a soldaților“ și ai fost multă vreme bucuros să ai aflat secretul tatălui tău : se pregătește de război !
Mai tîrziu ai înțeles supărat că tata pleacă din nou, cînd a fost chemat, în 1897, la Arad, în redacția ziarului Tribuna poporului, și cînd ai auzit, fără ca ei să știe că tu tragi cu urechea, discuția dintre tatăl tău, hotărît să plece cu orice preț, și mata ta, care nu pricepea „ce diavol neliniștit s-a cuibărit în tine, să lași din nou o situație onorabilă și să-ți iei lumea-n cap ?! Nu ne merge aici bine ? Har Domnului, niciodată nu ne-a mers așa ! Nu ești respectat și prețuit ? Nu te poți plînge ! Tu nu te gîndești la fericirea noastră ?“ Mama ta a fost un om tare, dîrz, ferm, foarte convinsă că principalul scop al omului pe pămînt nu este fericirea ci împlinirea neșovăitoare a datoriei, dar de data aceasta glasul i se urcase patetic, ca să se înece apoi în plîns. Tatăl tău a tăcut multă vreme, apoi a spus încet, de parcă ar fi vorbit cu el însuși : „Ai dreptate, dragă. Dar există în lume și lucruri mai importante decît fericirea noastră !“ Atunci ai înțeles : aceasta exprimă schimbarea petrecută în el la închisoare. Restul e prefăcătorie, amăgire, teatru !
Pe urmă ai crescut și tu, ai început să vezi și să înțelegi mai multe, si ai ajuns să știi destul de bine ceea ce de atunci ai înțeles pe deplin.
GENEZA
că tatăl tău n-a petrecut lunile de la închisoare spunîndu-i anecdote lui Badea Gheorghe și șterpelind vinul lui Barcian, ci a meditat, în singurătate, aspru, închis în sine ca într-o peșteră, la mecanismul ascuns al lumii !
Ți-e greu să-ți dai seama cît de adînc a pătruns el în tainele acestui uriaș și complicat mecanism, și poate că țelul urmărit de el prin adunarea în dosare ordonate a tuturor articolelor sale publicate și — ca o dezlegare finală — a textelor rămase în manuscris în care a concentrat ceea ce nu a socotit indicat să dezvăluie în fața lumii, a fost tocmai acolade a te face să cunoști drumul său în infern și să ții seama de experiența astfel dobîndită pentru a-ți face mai facilă propria ta coborîre în infern ! în ciuda aparenței sale de detașare de realitate, de dezorientare și de plutire în nori, ți se pare că tatăl tău a dovedit — tocmai, prin această intenție — o deosebită perspicacitate, înțelegînd că tu vreai să înveți din lecția sa. Dar, în același timp, el a confirmat, prin aceeași intenție, îndreptățirea faimei de om naiv și neajutorat, care nu l-a părăsit nici după moarte. Căci dacă este adevărat că tu ai fost încă din copilărie hotărît să înveți din exemplul tatălui tău (și pentru aceasta moștenirea de texte concludente lăsată de el ți-a fost deosebit de utilă} nu e mai puțin adevărat că tu n-ai dorit nici o clipă să înveți să-1 imiți ori să-1 continui, ci, dimpotrivă, să fii în stare să faci totul pentru, a nu fi ca el, să nu-i continui experiențele, să nu mergi pe drumul lui. •
Ei, dar asta nu trebuie să tulbure această plăcută desfășurare du amintiri, învăluită în ușoara ceață pe care o așterne peste mintea ta efectul plăcut al whisky-ului, din care deocamdată nu-ți mai torni, totuși să nu exagerăm, ai nevoie să fii stăpîn pe nervii și pe mintea ta, mai sînt doar cîteva ceasuri și totul o să se termine, o să poți bea liniștii un pahar-două, să mănînci ceva gras ca să-ți căptușești stomacul și să dormi puțin, ca apăsarea aceasta sîcîitoare a oboselii să înceteze, să te simți ca renăscut și, după o baie călduță să fii iarăși gata de acțiune, pregătit, să faci declarațiile necesare presei și să răspunzi la întrebările ce se vor pune, să întîmpini surprizele, problemele noi, și să-ți croiește drum prin noianul lor căci, har Domnului, tu nu ești (sau nu le simțit îngrădit, handicapat cum se spune azi, de ingenuitatea primitivă a bunicului sau de naivitatea donquijotescă a tatălui, tu... Dar să revenim, cum se spune, la oile noastre, lasă amintirile să se reverse domoale și călduțe, căci e mai bine să judeci pe alții (mai ales pe tatăl tău, căci față de tați simțim cu toții — nu tu ai inventat această constatare ci bătrînul Freud — o surdă și inexplicabilă repulsie, mai ușor comprehensibilă în cazul tău deoarece e vorba de un tată ratat, care și-a ignorat șt cele mai elementare obligații față de soția și de copiii pe care i-a șt iui turna dar nu i-a știut crește !) decît să ne examinăm și să ne analizăm pe noi înșine, să lăsăm aceasta pe seama poeților, căci altă treabă' nu au ! (...)
Da. o politică bazată pe vise, așa cum a încercat s-o facă generația, iubitului tău tată, nici nu putea să dea alte roade, și nu putea să nască;. în mod firesc, decît donquijoți de teapa tatălui tău ! Ei, voi, generația ta, ați supt alt lapte, laptele lucidității și realismului, iar atunci cînd a fost să dați cu pumnul în masă nu ați stat nici o clipă pe gînduri L'
32	VIAȚA ROMÂNEASCĂ
Păi ce, era să așteptați ceva de la boșorogii lui tată-tău, care au pus .mina pe tot ceea ce era de obținut, de dobîndit, de cîștigat (desigur, cu excepția neghiobului de tatăl tău care n-a înțeles că i-a pus Dumnezeu mina în cap și a așteptat, liniștit, să-i cadă vreo pară mălăiață în gură, a așteptat mult și bine, și n-a înțeles nici în ceasul morții — cînd se pare că oamenii ajung să priceapă totul, de parcă înțelesurile s-ar aduna ca cerul. înstelat într-o oglindă — că o astfel de pară nu există, că politica visată de el nu există, că tot ce a sperat — adică i s-a părut că e pe cale de a construi, atunci cînd nu făcea decît să teasă nesfîrșite pînze de iluzii, ca Penelopa așteptîndu-1 pe Ulise, ca Ileana Cosînzeana adormită și așteptînd venirea unui improbabil Făt-Frumos, căci Feții-Frumoși au dispărut de mult din lume și n-a rămas decît realitatea hîdă, implacabilă, necruțătoare) lăsîndu-vă cu buzele umflate pe voi, cei ce ați avut în mînă sabia și comanda și gloanțele din cartușierele soldaților voștri, care nu știau să asculte decît de voi, pentru că, acolo pe front, voi ați fost ofițerii noștri, români și ei sărăcii, în timp ce tatăl tău și ai lui, în ciuda tuturor discursurilor, congreselor, articolelor și programelor, au rămas necontenit și iremediabil „domnii de rumâni", nu „ai noștri, români și ei, săracii" !
(va urma)
FRANCISC PĂCURARIU
CEI DE SUB CRISTAL*)
Timpul modificase perspectivele ; altfel vedeam oamenii acum și altfel îi văzusem. Cînd intervine și moartea care atît de mult șterge (sau accentuează) contururile, omul apare definitiv mutilat de atîtea din virtualitățile pe care i le presimțeai.
Am avut în genere prieteni și cunoscuți mult mai vîrstnici decît mine. De la un timp, cînd au început să dispară unul după altul, m-am văzut constrîns să mă mulțumesc doar cu relațiile.
Dar prietenii mei în realitate n-au murit. Ei continuă să-mi bântuie singurătatea.
Mă strădui să-i privesc cu ochi critic. Izbutesc oare să duc pînă la capăt această intenție ori, furat de bătaia inimii, îi evoc așa cum i-am iubit ?
Ii găsesc mereu pe biroul meu. Sub cristal. Este singurul mod în care îmi mai pot sta aproape.
♦ Iată-1 pe Ion Vinea.
Au trecut ani de la moartea lui dar, prieteni sau simpli admiratori, îl simțim mereu prezent în memorie, în inimă, în carte. Ne dăm seama totuși, cu regret, că pentru generațiile tinere mesajul lui străbate anevoie întunericul.
Dacă pentru Ion Barbu, pentru Lucian Blaga, pentru Bacovia — ca să ne referim în primul rînd la poeți — suflete și tiparnițe, pînă la -urmă s-au deschis, n-am. putea afirma cu aceeași tărie același lucru despre autorul Orei fîntînilor.
Bineînțeles cărțile lui se află printre atîtea altele în biblioteci dacă nu, mai rar, în librării. Din cînd în cînd un scriitor de altădată îi consacră în eseuri sau în amintiri o pagină sau un adjectiv. Dar cîți poeți tineri îl mai întîlnesc în urcușul lor zbuciumat ? El îi așteaptă pe toți cu brațele pline de poeme la răscrucile viitorului.
Poeții de astăzi — o, nu toți ! — se iubesc prea mult pe ei, ca să iubească și poezia.
Ion Vinea cere apoi, pentru a fi receptat, lungimea de undă a sensibilității rafinate, o delicatețe de idee și de emoție care nu este la îndemîna oricui și care, involuntar, jignește grosolănii și agramatisme.
Ion Vinea a fost însă și un mare prozator. Romanele, nuvelele, schițele lui poetice ascund comori care, scoase în adevărata lor lumină, vor fi pentru literatura noastră prilej de nobilă mîndrie. Nimeni n-a avut, în vremea lui, o pană mai inspirată, nimeni n-a dat cuvîntului românesc mai neașteptate luciri, nimeni, mai ales, evitînd darurile
*) Fragment din Memorii.
13
34
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
ieftinei maeștrii, n-a izbutit cu mai mult firesc să lege diafanele nuanțe ale gîndului de mătăsurile și catifelele formei.
Firește. Ion Vinea, datorită împrejurărilor nefavorabile, dar mai. ales rigorii sale artistice, a realizat numai în parte darurile cu care natura îl înzestrase. Se observă ușor însă din pietrele fulgerate armonia templului neridicat, iar în frîntura de coloană calitatea marmurei.
Moartea l-a surprins în timp ce își definitiva opera. A fost toată viața sclavul perfecției, jertfind în mod deliberat succesul zilei realizărilor absolute.
Dintr-un paradox al destinului, după ediția I a Orei fintînilor nici un volum, nici o operă definitivă n^a mai putut beneficia de îngrijirea lui. Astfel destule pagini care îi poartă astăzi numele stau cel puțin sub semnul unei improvizații care nu îl caracteriza. Mir cea Zaciu a scris în privința asta și mult înaintea noastră, cuvinte pertinente din care, toți cîți l-am cunoscut și prețuit pe Ion Vinea, am înțeles în ce măsură redusă opera postumă îl reprezintă.
Pentru noi el continuă să fie însă prietenul de fiecare clipă,, tovarășul de drum pe calea pe care — întunecată — o vom continua, în curînd, împreună.
Cît de deosebit îmi apare, în comparație, Victor Eftimiu ! Exterior,, exploziv, urmărind succesul imediat, sacrificînd la nevoie substanța culorii, finisarea primei alcătuiri, dar izbutind să sporească, prin magie personală, valoarea unei avalanșe de scrieri, unele pe nedrept uitate.
Amurgul de viață al lui Victor Eftimiu, așa cum l-am surprins,, a avut reverberații solare.
Maestrul ocupa un loc privilegiat în viața noastră culturală.
Supraviețuitor al unei generații care ne-a dat atîtea glorii, el. continua să fie istoria recentă a literaturii, a teatrului, a vieții publice....
După moartea Agepsinei, decorul rămînînd același, climatul apartamentului somptuos de pe strada Dr. Marcovici se schimbase. O serie întreagă de tinere fete veneau zilnic să-1 viziteze pe „maestru", unele., destul de puține, atrase de exuberanta lui personalitate, altele dornice să beneficieze de generoasa lui primire.
La ora dejunului cînd masa era întinsă pentru toată asistența și cînd se întîmpla să întîrziem și noi, prietenii lui apropiati, luam loc printre duduite vesele și flămînde.
— Ce vrei să fac ? Să stau de vorbă cu Cazaban, cu Sorbul despre întîmplări petrecute în 1900 ? Prefer să aud ciripitul lor. Mă odihnește.
I-am dat dreptate. Mai ales că atît Sorbul cît și Cazaban nu mai erau de mult pe această lume.
Director la Național, pentru a treia oară, după 23 August, așa cum de mult îl așteptam, el a fost pentru noi toți o surpriză. Prima lui direcție fusese pur și simplu revoluționară, cu excelente rezultate în materie de spectacole, de repertoriu, de turnee streine etc., etc. A doua a eșuat în urma vehementelor campanii de presă ale „presei de dreapta" și îndeosebi a Cuvîntului. Obligat mereu să se apere și neavînd în oresă susținerea constantă a vreunui polemist, priceput și pasionat în mar vie de teatru. Victor Eftimiu n-a avut răgazul de a realiza,.
CEI DE SUB CRISTAL
De atunci însă și pînă la 23 August 1944 toți aveam nostalgia unei direcții Eftimiu care să continue și să depășească pe cea dinții. In ceea ce mă privește îi promisesem că în asemenea eventualitate voi fi, în presă, apărătorul lui necondiționat.
Dar a treia direcție ne-a dezamăgit pe toți — prieteni sau simpli admiratori.
Omul a fost din primele zile cuprins de „nebunia Cezarilor". Nu primea pe nimeni în audiență sub motiv că are „de lucru". Preferințe feminine specifice andropauzei îl împingeau la opțiuni administrative și de repertoriu, pe planul bunului simț greu scuzabile. Generozitatea nativă îl mîna spre liberalități fără forme legale ; i se întîmpla adesCci să împartă fără chitanță ajutoare actorilor săraci întîlniți pe stradă, lăsind astfel impresia că între casieria Teatrului Național și buzunarul propriu nu era deosebire. Actorii încasau și, după obiceiul pămîntului, nu se sfiau să povestească. Dărîmarea Teatrului Național sub bombardament german îi îngreuna pe de altă parte posibilitățile de spectacole răsunătoare. Colaborările administrative îi erau totuși foarte favorabile. Secretar general la Culte și Arte sub ministeriatul lui Ghiță Popp era Radu Cioculescu, vechi și devotat prieten. în comitetul de direcție al Teatrului numise pe I. Valjan și pe Eugen Jebeleanu, iar în comitetul de lectură figuram, alături de Zahâria Stancu. Asta ca să nu cităm decît pe prietenii imediați. In plus, pe lîngă funcția de director al Teatrului Național, Victor Eftimiu ocupa și pe aceea de director general al Teatrelor și Operelor, ceea ce îl ferea de dificultățile administrative ale unei dependențe de minister.
Toate aceste premise favorabile au fost însă repede anulate de acte ilogice, cînd nu direct păgubitoare. A dat astfel afară din Teatru personalități actoricești și regizorale de mîna întîi la cel dinții pretext oferit de o neînsemnată greșeală. In schimb s-a grăbit să ia atitudine publică împotriva acelora care îl numiseră în post, semnînd un manifest al opoziției. Dar greșeala capitală a comis-o față de I. Valjan, marele avocat și autor dramatic. După ce îl numise în comitetul de direcție, Eftimiu a refuzat să-i reprezinte o piesă întitulată Norocul, piesă pe care în timpul războiului autorul nu o putuse face jucată. Am încercat de mai multe ori, însă mereu zadarnic, să mediez între ei. In mod incontestabil Eftimiu nu avea dreptate. I. Valjan era un autor dramatic important, iar toate piesele sale anterioare fuseseră succese răsunătoare ale Naționalului. în plus Norocul era o piesă excelentă care ar fi- beneficiat de aceeași bună primire din partea criticii și din partea publicului.
Excedat de tergiversări și apoi de refuzuri ușor mascate, I. Valjan a profitat de un moment favorabil și a demisionat din conducerea Teatrului, desolidarizîndu-se de gestiune și cerînd o anchetă a ministerului. Eftimiu a fost suspendat, iar comisia respectivă a fost numită. Ca șă vorbim pe românește — omul o căutase cu luminarea.
Zadarnice au fost încercările mele și ale lui Radu Cioculescu să-1 Trezim cu un ceas mai devreme la realitate. Eftimiu nu credea că poate fi înlocuit.
Ne-a răspuns la un moment dat cu o butadă :
36
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
— Așa am încurcat lucrurile că nimeni afară de mine nu le mai poate descurca.
După 1964 am reluat locul meu în climatul atît de primitor al casei lui Victor Eftimiu.
Puține? mai sînt din cîte atunci erau, dar în primul rînd nu mai este el, acea fîntînă de viață care mi se părea eternă, inepuizabilă...
Din cîte ne amintim despre un om, destule nu merită a fi povestite și multe nu se pot povesti.
Pe alt plan, de astă dată moldovenesc, îmi răsare în memorie Cezar Petrescu — exemplu tipic de ceea ce francezii numesc „une riche nature“. Dotat cu multe calități și talente, el ascundea sub un' aspect bonom și placid o energie nedomolită.
Cezar Petrescu s-a cheltuit și s-a risipit lăsînd mereu senzația că are rezerve inepuizabile. în ciuda ,,semănătorismului“ său originar și a „gândirismului" pe care l-a inițiat, el n-a încetat să fie deschis marilor curente europene — așa cum dealtfel publicistica lui o dovedește.
L-am cunoscut vag, deși îl întîlneam des, între cele două războaie; prin redacții și prin localuri. Avea un simț nativ al umorului și cîștigase destul scepticism în viața de toate zilele ca să guste o glumă chiar cînd nu îl flata.
Amator de vin bun, cartofor, găsea totdeauna timp să tipărească-romane și nuvele într-un ritm neobișnuit, ba chiar să-și scrie, cînd era necesar, articolul ,,zilnic“.
Cezar Petrescu nu trăia în absolut. îngăduitor față de slăbiciunile” omenești, fată de obiceiurile pămîntului și față de sine, știa, nu doar din spusele cronicarului, că bietul om e „sub vremi".
Cînd am fost întrerupt de patriarhul Miron Cristea (pe atunc? președinte de Consiliu) în publicarea foiletonului din ziarul România.; Viața de haz și de necaz a lui Constantin Tănase, Cezar Petrescu m-a chemat în biroul lui directorial să-mi anunțe „catastrofa".
— Ce crezi, mă ? Cică nu trebuie să încurajăm destrăbălarea. Un ziar al guvernului nu se cuvine să evoce lumea de perdiție a teatrului de revistă. Și ne-a sfătuit să publicăm — în loc — o viață edificatoare și morală, bunăoară pe aceea a sfîntului Ion Crisostomul.	:
Și după o mică pauză a reluat ironic :
— Ce zici ? Nu te tentează ?... Lasă, nu pune la inimă. Așa e viața... așa e presa... și mai ales așa e politica !
De atunci s-a întîmplat să nu mai stăm împreună de vorbă. T-am citit doar cărțile care mi-au întregit imaginea omului cu darurile lui neasemuite, cu micile lui scăderi și cu atît de omeneștile lui slăbiciuni cîte i-au permis să trăiască fără să se înalțe prea sus.
Ala opresc la chipul lui Zaharia Stancu.
Ne-am cunoscut la cafenea în primii ani ai deceniului al patrulea — abia sosit eu de la Paris, el din Teleorman. Nimic nu ne apropia afară de defecte. Zaharia Stancu avea atunci înfățișare de tînăr lup, gata să sfîșie prima oaie întîlnita în cale. Era mai puțin și mai mult decît un om — era o furtună. în ministere, la Universitate, prin
CEI DE SUB CRISTAL
37
redacții, juca fără menajamente rolul „temutului polemist^. Nu-și crease încă un postament mai sigur fiindcă se grăbea. Lucra deocamdată prin diverse redacții — la Floarea de foc, la Credința. A devenit însă repede director — la început de revistă, apoi de cotidian. Scurt timp după o fază „gîndiristă“, materializată în culegerea Poeme simple, a scos revista lunară Azi pe care mai tîrziu o va transforma în săptămînal.
Poetul Zaharia Stancu urma dealtfel să se retragă curînd pe al doilea plan în favoarea ziaristului, a luptătorului social, a polemistului...
Romancierul avea să iasă din crisalidă mult mai tîrziu.
La cafenea avea, cum spunea Vinea, „tăceri fioroase'4. Asculta mai mult și, în ciuda aparențelor, aduna impresii ca să tragă învățăminte. Se oglindea în felul lui de a fi o țărănească neîncredere în orășean și o neîndemînare în folosirea cuvintelor cu mai multe înțelesuri.
Cine ar fi putut presimți în acel timp drumul pe care viața lui urma să-1 apuce ? Cine mai ales și-ar fi putut imagina că „țăranul44 va cîștiga, în folosul luptei sale, atîtea iscusinți boierești ? într-o epocă în care mulți scriitori se rezervau și amînau verificarea tiparului, Zaharia Stancu rupea toate zăgazurile revărsîndu-se peste ogoare sau peste pămînturile în paragină. Era bunăoară un abis între firea lui și a celor din gruparea „Criterion44 — toți cultivați, cu pretenții de rafinament uneori justificate, călătoriți peste hotare, vorbind limbi străine, citadini de cîteva generații. Polemica împotriva „cavalerilor de Curlanda“ n-a pornit însă din inițiativa lui Zaharia Stancu. A început-o Sandu Tudor, directorul zarului Credința care deși neoortodox combătea unele tendințe fascizante ale Criier ionului. Ceea ce la început părea să fie o luptă intensivă întră două nuanțe ale „dreptei44 a căpătat, în desfășurarea polemicii, odată cu intervenția elementelor de „stînga44, un alt caracter. Dealtfel în publicistica timpului pozițiile politice nu erau precis delimitate.
Nu am participat la cruciada anticriterionistă, în ciuda prieteniei mele cu Stancu, așa cum nu am participat la‘multe din campaniile lui „literare44. îmi dădeam seama că în aceste bătălii zarurile erau inițial falsificate. Uneori se întîmpla ca luptătorii să fie conștienți de interesele oblice pe care le serveau ; alteori se lăsau furați de pasiuni personale, aducînd apă la cele mai periculoase mori. Am preferat să nu mă amestec și din cauza unor păreri deosebite în materie tactică. Nu înțelegeam să mă bat „de-a surda44 cînd puteam da, argumentat, lovituri eficiente dacă nu mortale. Colegii mei de bătălie erau mai mult pamfletari, eu mai mult polemist și această deosebire structurală nu era de natură să ușureze colaborarea.
Cît despre Zaharia Stancu, nepregătit în cele juridice și mînat de temperament se întîmpla să fie deseori chemat în fața justiției ca să răspundă pentru „delicte de presă44. Aceasta mai ales odată cu apariția Lumii românești, ziar de care la un moment dat m-am despărțit. Scriam reportaj politic în sensul constituirii unui front anticarlist. Oricît de mare admirator al lui lunian aș fi fost, îmi venea foarte greu să mă las cîștigat de „antimadgearism44 și să contribui astfel la fărîmitarea nartidelor, urmărită de Carol.
VIAȚA ROMÂNEASCA
3S
Raporturile mele cu Stancu nu au suferit substanțial în urma acestei plecări. Nici eu, nici el nu puteam schimba realitățile de bază. Lumea românească apărea cu susțineri economice care urmăreau promovarea ideilor „iunianiste".
Dincolo de ceea ce scriam (sau nu scriam) în ziare, părerile noastre intime erau sensibil aceleași. Ni le confruntam cu prilejul evenimentelor ori de cîte ori, în timpul zilei, se întîmpla să fim alături, în redacții, în tipografii, în cafenele...
Zaharia Stancu, „pornit" de felul lui, nu se distingea prin pasiunea nuanțelor. Temperamentul i se manifesta în invectivă și anume imediat în articol, fiindcă anevoie se putea opri să nu scrie ceea ce în emoția clipei îl zguduise. A doua zi abia, recitind propria lui proză tipărită, tremura. Pamfletarul avea mai mult curaj decît omul, decît poetul.
Mă întreba atunci îngrijorat : ,,Ce crezi că o să se întîmple ?" Ii răspundeam de obicei : ,,Nimic ! Ce vrei să se întîmple ? Poate un proces în plus. Atît !" Firește, ar fi exagerat să se caute dedesubtul unei activități în largă măsură disparate, dacă nu contradictorii, firul de aur al unei voinți organizate. Zaharia Stancu asculta pur și simplu chemarea temperamentului, apelul îndîrjit al actualității. Este ușor dealtfel cititorului de astăzi al colecțiilor de ziare din epocă, să surprindă angajări amarnice în probleme spulberate de timp. Atunci însă, in jurul unor asemenea pretexte se ducea bătălia și, în ciuda aparențelor, acei care o purtau nu erau cu totul orbiți de moment și nici nu îl supraestimau, dar nevoiți să accepte condițiile luptei, îi acceptau cu seninătate și riscurile. Au apărut ulterior destui care să se împăuneze cu meritele lor. Nu a fost cazul lui Zaharia Stancu.
O bună bucată de vreme (șase ani), pînă la 23 August, am condus Uniunea Ziariștilor alături de Ion Vinea — președinte — și de Zaharia Stancu.
A trebuit să facem deopotrivă față ostilității administrației de stat plictisite de protestele noastre în favoarea libertății presei și valului de „dreapta" din opinie care cîștigase adeziunea multor ziariști. In adunările anuale pentru realegerea conducerii am trecut deseori prin momente dificile. Ion Vinea, lipsit de talentul vorbirii în public, rostea doar cîteva cuvinte stereotipe. Ii urma de obicei Zaharia Stancu și cu fiecare frază a lui pierdeam o serie de voturi. Fără pic de diplomație, el vorbea unor ziariști, dintre care destui erau de „dreapta", așa cum serici în gazetă, „cu barda". Sarcina mea, ca al treilea vorbitor, era destul de grea, dar făcînd apel la interesele noastre profesionale comune, la prietenia personală care eventual ne lega, amintind prestigiul personal al lui Ion Vinea, izbuteam pînă la urmă să modific radical atmosfera și să fim realeși../
Findcă puțini au putut presimți în Zaharia Stancu interbelic pe acela care urma să devină după 23 August. Nu că ideile sale s-ar fi dezvoltat în altă direcție decît se anunțaseră. Personalitatea lui s-a afirmat însă în mod paradoxal tocmai prin însușiri care înainte în mod neîndoielnic păreau să-i lipsească.
CEI DE SUB CRISTAL
39
Intre anii 1930 și 1944, dacă știa uneori să asculte, rareori se întîmpla să vorbească pentru a fi la rîndul lui ascultat. Nu avea arta relațiilor sociale.
Era în felul lui de a fi ceva provocant cînd nu direct vexatoriu.
în mod surprinzător însă, cu timpul învăța să devie altfel, căpătînd. odată cu vîrsta și cu experiența, meșteșugul cuvintelor.
Așa se explică faptul că Zaharia Stancu s-a dovedit abil în viata publică, el care se remarca doar prin stîngăcie dacă nu prin brutalitate.
M-am gîndit deseori la căile prin care s-a operat în sufletul lui transformarea și nu am găsit decît una singură. Zaharia Stancu a învățat de la cafenea ceea ce nu putuse învăța de acasă. A frecventat zi de zi oameni de calitate și de formație diversă, într-un climat de toleranță și de verificare reciprocă. In ciuda aparențelor, s-a oprit mai puțin la glume și mai mult la comportări. A căpătat astfel acea practică indispensabilă a raporturilor cu oamenii fără care valoarea nu poate deveni autoritate. Evoluției morale i-a corespuns o transformare fizică. Țăranul din Teleorman a căpătat o distincție de gentilom. Trăsăturile i se îndulciseră iar părul ușor cărunt, sobrietatea vestimentară completau un aspect civilizat, dacă nu direct occidental.
•Păstrase totuși din trecut acea căldură comunicantă care îi permitea, la cerere, raporturi de la inimă la inimă. Nu pierduse pe. drum decît patima răzbunării, voluptatea acelei „dolce vendettau care fusese a partizanului și nu mai putea fi a omului de conducere.
Cine ar fi spus că Zaharia Stancu va învăța să uite și să ierte ?
Au fost și fricțiuni între noi, momente de tensiune pe care însă arpîndoi le-am depășit. Așa bunăoară cînd scria Zile de lagăr își verifica memoria în conversațiile noastre zilnice. Eu nu uitasem nimic, dar tocmai din această cauză mă întrebam cum ar fi putut el să tacă sau să omită unele episoade personale. De aceea nu am citit nici pînă astăzi volumul în care, pare-se, aș fi de șaizeci și opt de ori citat. Faptul că numele meu a dispărut total din edițiile ulterioare mi-a confirmat aprehensiunile.
O umbră a zvîrlit între noi și următoarea întîmplare pe care pentru pitorescul ei o povestec. Zaharia Stancu începuse de la un timp să se gîndească, poate mai mult decît se cuvenea, la premiul Nobel. Nu era dealtfel în acel timp o particularitate personală, o excepție. Și alți scriitori ai noștri începuseră să se considere candidați in spe. Ba unii, cri de cîte ori auzeau că vre-un balcanic le-o luase înainte se socoteau nedreptățiți, frustrați.
Acum 10—15 ani o comisie de scriitori condusă de Radu Popescu și secretariată de Vlaicu Bîrna s-a prezentat acasă la Victor Eftimiu pentru a-i solicita semnătura pe o adresă către Academia Suedeză. Adresa propunea pe Zaharia Stancu pentru premiul Nobel, în numele Academiei, al Universității, ral Uniunii Scriitorilor și purta iscăliturile membrilor respectivi. Victor Eftimiu, care se considera el însuși candidat mai îndreptățit, a găsit o soluție de eschivă.
— Eu am o convenție cu Carandino, un legămînt. Nu semnez fără el. Dacă iscălește, iscălesc și eu imediat.
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
Comisia a invocat în sprijinul ei principiile, dar mai ales necesitatea urgenței.
— Unde să-1 găsim ? Unde să alergăm acum după ei ? Nu mai e timp.
Dar Victor Eftimiu, surprins în costum de casă (vestita lui cămașă cu rîuri), nu se da bătut cu una cu două. își susținea morțiș punctul de vedere inițial.
Cînd discuția era în toi și cînd Radu Popescu își epuizase în fond argumentele, ușa s-a deschis și, „deus ex machina", am intrat în casă din pură întîmplare, nechemat-neconvocat de nimeni, din simplă coincidență de literatură proastă.
Am fost întîmpinat de o bucurie generală. Numai Eftimiu care mă cunoștea era, în sufletul lui, liniștit.
Radu Popescu mi-a întins fără întîrziere adresa și stiloul. „Iscălește, mă... că altminteri nu semnează Maestrul“.
Am parcurs în viteză • textul și am întrebat dacă nu cumva mi se face o farsă, dacă adresa și semnăturile sînt autentice. Dar la confirmarea celor din comisie am adăugat o obiecție fundamentală. Adresa era a următorilor „membri ai Academiei Române, profesori universitari, membri ai Uniunii Scriitorilor" etc. Ori în momentul acela eram doar membru al Fondului literar.
— Iertați-mă, dar sînt un om cu obraz. îmi cunosc lungul nasului. N-am nici o calitate să mă amestec între oameni atît de importanți, cu titluri, cu catedre, cu legitimații. Aș comite o gafă și chiar o indeli-catețe. Ce ar zice bunăoară regele Suediei dacă ar întîlni numele meu între ale atîtor somități de faimă universală ? Etc., etc.	*
La care Radu Popescu mă asigura :
— Nu înțelegi că e vorba de o simplă formalitate ? Semnezi pur și simplu ca să-i faci pe plac Maestrului, care — el știe de ce — susține morțiș că fără semnătura ta nu iscălește.
Toate argumentele au rămas însă infructuoase. N-am semnat. Și în consecință nici Maestrul !
Mai tîrziu Eftimiu mi-a mărturisit că s-au perindat în decursul anilor și alte comisii cu același scop.
— Veneau mereu alții ; numai Vlaicu Bîrna era permanent în toate comisiile.
...Zaharia Stancu a aflat desigur despre toată povestea. Niciodată n-a venit însă vorba despre ea în conversațiile pe care ulterior le-am avut împreună.
Ceva s-a schimbat însă în raporturile noastre, ceva real și nemărturisit.
Astăzi, în lumina timpului trecut, regret un scrupul desigur exagerat, care nu mi-a îngăduit să-i satisfac dorința. Timpul împiedică însă, uneori, îndreptările.
Scriitorii și-au dat repede seama cît au pierdut prin moartea lui Zaharia Stancu. Nimeni de atunci nu l-a putut înlocui, nici /in relație
CEI DE SUB CRISTAL
41
cu colegii de profesie, nici mai ales în raporturile cu activitatea de stat. Multe drepturi au cîștigat scriitorii sub conducerea lui. Cei care vor sosi după noi îl vor găsi pe Zaharia Stancu în cîteva sensibile poeme, în inspirate pagini de proză și chiar în vehementele lui articole din presă.
Cît despre om, va rămîne desigur biruitoare legenda.
Noi nu ne-am obișnuit încă să vorbim despre el la trecut. îl simțim mereu aproape și — în clipa de față — urmărind peste umăr, tot ceea ce scriem despre el.
(va urma)
N. CARANDINO
O SEARA CU FOLCLOR SCANDINAV
Lorena a invitat șase persoane, eu am invitat cam tot atîtea. Socrul le explică de ce are o casă mare, arătoasă, campaniformă. Le-o arătăm, le-o povestim, le deschidem uși, le deschidem inima. Asta este tîmpla casei, zic eu. Hai să vă arăt anfilada.
Este o casă complicată, completă. O casă de om. Așa ceva am văzut numai la Pompei, casa fraților Vetti, de pildă. Ați auzit de casa fraților Vetti, e cea cu fresca-emblemă de la intrare. Fresca în care Priapus își cîntărește mădularul. Pe un- taler Priapus își pune mădularul, pe alt taler sînt pungi cu aur. Le zic invitaților despre fresca respectivă. Cum arată ? întreabă invitatul Ies. Uite, zic eu, vă desenez. Ei se apleacă ghem deasupra mesuței pe care eu desenez cum mă pricep. Cinci capete de bărbați deasupra mea. Apoi cinci hohote de rîs.
Acum îi las, merg prin celelalte încăperi. Eu și Lorena trebuie să fim omniprezenți. Să se simtă bine, ei.
Discuție din marginea atenției mele. Viviana a venit aici să-1 vadă. E nebună după el. Dar eu stau cu ochii pe ea. Ii turtesc craniul. / De ce ? / Că se bagă, că e frivolă, că dă tîrcoale, că îl seduce. Că nimic din ce face femeia asta nu durează. / Tot ce e nedurabil e murdar ? / Lasă filosofia, îi turtesc craniul dacă nu stă la locul ei. Cum s-o fi strecurat, că mă îndoiesc că a invitat-o cineva. ! Știi, la arabi se admite asta ; și dacă natura a inventat acest „modeL de relație, înseamnă că firea îl cere și că există oameni care au nevoie de așa ceva. / Nu, nu. Ai să vezi ce-i fac.
— Hei, mă strigă Lorena. (Mă sărută în grabă.) Vezi că cei din cubiculum au terminat băutura. Du-te în beci după vin. Eu le mai aduc fursecuri. (Mă sărută iarăși, dispare.)
în încăperea pe care eu o numesc atrium s-au grupat cîțiva domni intelectuali. (Le aduc o vodcă poloneză. Le aduc un vin cumpărat de socrul meu, pe sub mînă, de la centrul agricol Dolj. De la un inginer, coleg de tremurătură pe vremea obsedantului deceniu). Ei sînt veseli, acești domni intelectuali. Ei au neveste intelectuale care s-au grupat în camera alăturată, în triclinium. Ei au monopolizat casetofonul. Ei vor Carmina burana, Ei vorbesc zodii. Nu scap de ei.
— Fă-mi ascendentul mă, zice. Am auzit că te pricepi la. Tu și cu Lorena vă pricepeți la astea. Un cuplu de savanți, eu vă admir. Fă-mi ascendentul, te rog.
— Și mie, și mie.
— Vi-1 fac. Stați să-mi aduc instrumentație. Vedeți, ăsta este un astrolab de poche*
o seara cu folclor scandinav
43
— Nu știam că există astrolab de poche.
— Da, există și philosophe de poche. Stați așa. La ora 19 zici? Precis ? Ești jumătate săgetător. De asta ești cum ești.
— Ce înseamnă că sînt săgetător ?
— E cu noroc, vorba chinezului. Nu te doare capul de traseu. Ajungi fără dureri de cap acolo unde altul ajunge cu capul spart.
— Dar luna în tron, asta ce-i ?
— Nu pune atîtea întrebări, lasă-1 să ne facă și nouă un ascendent. Vino aici, te așteaptă nativul și nativa.
— Salut, nativilor. Mă scuzați. Mă cheamă dincolo. Revin îndată.
Plan-mediu cu trupuri vii. E cam înaltă pentru tine, nu vezi. / Singurul lucru care contează sînt contactele umane, dialogul, frecventarea oamenilor. Aș sta și i-aș asculta la nesfîrșit. Ei au ce spune. Cititul e neînsemnat, e cunoaștere uscată. Trupurile lor vii, vorbele lor, mintea lor. / Ai dreptate, fată. Dar de ce zice ăla că ești frivolă ? / Naiba știe, nu sînt frivolă. Sînt doar un pic.nebună. Nu te speria, dacă pleci, te sfîșiu. Aici, de față cu lumea.
în cubiculum.
— Dacă ești slab, îți intră oasele în parteneră.
’ — Ei, ei.
— Fără prestigiu și fără teci nu faci nimic.
— Are un gen de deșteptăciune care displace. îi pune la punct. Eu înțeleg. Mă simt și eu răzbunat prin asta.
— Se decenzurează, cred. L-a cam repezit pe inginer.
. — Ce vrei, să fie ca toți ? Știu, știu ! Omul respectă prostia altuia din precauție.
Gros-plan cu rememorare. E fum dens, s-a fumat mult. Făceam cu ei un experiment de notare a gîndirii paradoxale. Grupa martor era mai bătrînă, mai greu modelabilă. Randament diferit, dealtfel de aceea i-am dat nobilul rol compensatoriu de grupă martor. Priviți, le spuneam. Iau două extreme, le vedeți. Acum atenție, le unesc. Bum ! Notați repede ce se produce. Timp de lucru, trei minute. Suspendați relația imediată obiect-cuvînt. Lăsați pentru la urmă protestele, măi oameni. Libertatea se învață greu. începeți prin a vrea. Unul are ceva de întrebat. Poftim, întreabă, inginere. Buddha e un cal mort, așa ați zis ? N-am zis eu, a zis un antic oriental. Supunerea aduce unele avantaje, constat la altul, după mimică.
— Ai căzut pe gînduri, zice Ygrec.
— Citește-ne, tipule, din cartea aia, Vindecarea destinului. Am auzit că pregătești ceva tare. Ne-a zis Lorena.
— Nu-i de citit. E de trăit.
— Hai s-o trăim acum.
— Asta și facem, poate.
— Pun pariu că, în loc să te distrezi, acum tu strîngi cazuistică. Sau, în paralel, faci și asta. Te distrezi și strîngi cazuistică. Semne din subconștientul colectiv, ne-a spus Lorena cîte ceva. Sînteți amîndoi niște țipi. Niște figuri. Constat că voi vă cam admirați unul pe altul, reciproc.
44
VIAȚA ROMÂNEASCA
*	Predomină obstacolul s-ar zice, intrarea lui
semi-punitivă. ușa deschisă aha aici erați trebuia să-mi închipui, invitatul Zed îi provoacă un recul îi absoarbe o zonă din dreapta brațului, grup intra-punitiv. formează-le -marginea. zona ideilor se lasă suptă mîncată. pasiunea alcoolul somnul micșorînd pînda de sine și de altul, obstacolul se retrage.
— Hei, leu motănit ! zice Lorena. în două ore ne întîlnim abia a doua oară. Sînt niște cronofagi, nu ? N-ai fost prea vesel, te lași greu la dans. Viviana îți dă tîrcoale, sau mi se pare ? în fine, să se defuleze și ea. Dacă prezența ta o defulează, să-i facem pomana asta.. .Sînt rea ? Te-am decepționat prin ceva în seara asta ? Vezi ce minunat •dansează unchiul meu cu propria lui fiică. în familia mea toți au dansat bine. Nu fi depresiv. Știi că îmi induci foarte ușor depresie. Te superi că nu avem timp unul de altul. Rabdă și tu. Dacă vrei, dansez cu tine acum.
— Mă mișcăm lent.
— Excelent.
— Știi ce-i dansul ?
— Tu poți urmări ritmul cînd vorbești ? Fii atent.
— Sînt. Știi ce-i ? Dansul e intenție de act sexual stilizat.
— Nu cred.
— Eu cred. Dansul e stilizarea ultimă a acuplării. Mai este și. O stilizare a agresivității. Amorul și războiul, nu ?
— Aș zice că. Stai un moment. Aș zice. Un cum să zic. O decom-pensare.
— Da, socializarea tensiunii războinice, agresive sau sexuale. Mișcarea ritmică, înscrierea trupului într-o vibrație, iată socializarea.
— Media de vîrstă a invitaților noștri e destul de mare și pentru război și pentru amor. Nu ? Mă duc repede în impluvium. Să văd dacă au toți ce le trebuie.
— Bine, eu am să controlez atrium.
A sta cuprins în trupul ei. Epiderma ei toată, ritmată de respirație.
Prea mare loc își face dragostea în viața mea.
Neașezarea mea este o operă : opera lor.
Iau de pe raft cartea lui Vădim Andreev, Răsfoiesc. Lorena zice, zmulgîndu-mi-o : rușii se pricep la familie, sînt niște dărui ți ai familiei.
Eu adaug : da, se pricep la familie mai bine decît la mecanică fină, mai bine decît la bomba cu neutroni. La ei familia e totul.
Lorena spune că are nevoie de mine pentru toată viata.
Deci nu pentru toate zilele din viață. Deci nu pentru fiecare minut de viață.
Pumnul slab cu care se ucid ființele între ele.
Casa asta, a socrului, îi amestecă pe toți în viața mea. Amestecul lor începe în această casă mare, cu geometrie latină. Casa albastră a socrului meu. Este locul unde rudele se simt rude. Unde prietenii se simt prieteni. Casa albastră a fraților Vetti din Pompei.
O SEARĂ CU FOLCLOR SCANDINAV	45
In vila fraților Vetti era o petrecere în preziua erupției Vezuviului. Și-n ziua erupției. La Pompei se pregăteau alegerile municipale. E mereu o petrecere pe undeva cînd vine sfîrșitul lumii. E mereu o campanie electorală pentru ocuparea unor fotolii municipale. E mereu o luptă, o ascensiune, o boală, o crimă, o voce care seduce, un escroc care promite, un sex care înghite. Un copil început, un copil avortat, o leziune incurabilă pe colul ei uterin. Blestem. Zarvă în piață, antrenament în cazarma oștenilor, un negoț întrerupt de sfîrșitul lumii. Un amor întrerupt la trei sferturi din act, erupția, două trupuri căutîndu-și consensul, glasul culmei. Sfîrșitul lumii îi ia prin surprindere, în plină acțiune, pe toți. E mereu o competiție, o înfruntare, o lozincă, o fierbere electorală sub Vezuviu, o cursă a binelui. Țin minte lozincile de pe zidurile Pom pe iul ui : VOTAȚI-L PE GAIUS
E GARANȚIA MORALEI el luptă pentru RESTAURAREA vechii familii romane, casa lui este triumful eticii, copiii lui sînt cetățeni de frunte, averea lui este cîștigată prin sudoarea frunții, femeia lui țese pînză deși are zece ancillae. GAIUS simbolizează regenerarea virtuților romane UBI TU GAIUS EGO GAIA. .
Pe alti pereți, eu citeam :
NU-L VOTAȚI PE ANSELINUS e un bandit politic, e un arogant și un tortălău *). vorbește mult și e lichea, are papagal și linge dosuri, languria larvarum plenus. s-a ridicat prin crimă uneltire și DELATIONES. a pierdut războiul din Cumnia. S-A DAT CU GRECII, este o scursură clasică. LĂTRĂTOR EST. e un provocator.
Ies din pivniță, aduc încă trei sticle de vin.
S-a furișat după mine, acolo.
Zice că ăla se pricepe numai să-i murdărească trupul, viața — Nu mă interesează tipul, zic.
— Vedea-v-aș pe toți adunați în plen la înmormîntarea lui.
Le aduc vin. Discută despre Carpați, despre culise. Domnii intelectuali. Carpații au fost un cazan cu apă călduță, opinează Zeci. Smoala e o descoperire tîrzie, completează Ygrec. Tu ai neamuri poloneze, nu ? De ce numele tău are „ci“ la urmă ? Ce neamuri ai, ce 7 Eu am folclor polonez, mă frate.
Mai aflu din marginea atenției că. De ce n-ai rămas în Italia, în 'Franța ? N-am vrut, n-am avut chef. Nu-ți convine Parisul ? Nu-mi
*) Referire, la ansa (tqartă).
46	VIAȚA ROMÂNEASCĂ
convine. De ce ? Parisul e cauciucul dezumflat al Europei, așa zice unul. Al lumii, nu al Europei ; al Europei este lașul. Ce, ăsta e glob ? Am adus din Scandinavia un disc, să vi-1 cînt.
Vorba ălora, cine l-o fi invitat pe Ygrec ? Cum s-o fi strecurat el în casa noastră ? Cum să ne apărăm casa, pragul ?
Ei ascultă muzică.
(Colaj muzical, eventual.)
— Azi a cerut buletinul la pline.
— Zi mersi că ai buletin.
Zed termină de povestit : Aveam un fiu, l-am trimis în lume, să vadă lumea, să prindă minte. Știți ce-a făcut ? A creștinat lumea. Ce să fac acum ? Să-l dezmoștenesc ?
— Importante sînt numai contactele umane, zice Viviana. Tu nu înțelegi. Tu nu vezi. Omule. Nu mai sîntem atît de tineri ca să amînăm. Avem cinci simțuri. Vreau să te receptez cu toate cinci simțurile. Ești, vanitos, ești egoist. Te porți urît cu mine, mi-e rușine. Nu-ți plac. Vreau să mănînc din trupul tău. Ei zic că sînt nebună. Dar eu sînt flămîndă. Asta înseamnă nebunie. Foamea, foamea, foamea.
— Importante sînt numai contactele umane, repetă ea caldă.
— Viața lor trece în chip important ?
— Nu, nu. Nu te preface că n-ai înțeles.
E fum, e fum, e fum.
— Deschide geamul că e fum, zice Viviana.
în atrium ei dansează. Dansul e o secreție a trupului. E un lubrifiant. E un mucus. în trup se adună dans. Se adună război. Dansul este făcut din cele cinci elemente. Este agni varuna neutrino. In trup se adună alarmă, amor, prăpăd. Trupul crește pînă ce nu poate să se mai suporte. Ei cresc unii în alții. Pasiunea, somnul, alcoolul, vezuviul — se micșorează pînda de sine și de altul. Ascult, văd : asta nu-i cazuistica mea, este viața mea revărsată într-a lor.
Surdină cu voci de femei. Zice că nu suportă vizite mai lungi de trei ore. îl privește. Pe mă-sa. Stil americănesc ? Da, așa zice. Și mai ce ? Zice că le-ar da la toți cîte o yantră. Bine, atunci să ne dea cîte o yantră. Nici nu știți ce pierdeți, ne zice, Nici nu știți ce pierdeți în fiecare clipă, zice el.
Ce pierdem ce pierdem ce pierdem ce pierdem ?
Trupul lor secretă suc de foc, scrie Shivananda.
Cînd acesta se adună, survine o izbitură între trupul tău și lumea asta, contur de flăcări, marcînd ceea ce nu încape din tinele tău în lume, O privesc. E obosită, extenuată. Are cearcăne violet. Are nevoie de mine pentru toată viața. Nu pentru toate zilele vieții. Sînt zile cînd i-aș putea lipsi. Sînt oameni care o pot gîndi. Sînt zile cînd prezența mea o poate veșteji. O stare discontinuă de bine pentru ea, Lorena. Această discontinuitate se va numi viața mea. Destinul meu dat mie spre vindecare.
Uite ce ne-au adus, zice Lorena. Uite, uite, uite. îți place ? îmi place. Da și da și da. Uite, uite, uite. Asta e de argint. Asta e un fleac
O SEARĂ CU FOLCLOR SCANDINAV
47
dar e brodat drăguț. Asta e de la fondul plastic. Spune Lorena. Confirm eu. Spune iarăși Lorena. Confirm iarăși eu. Asta e cu deg rade uri. Asta e din jad. E din nuc.
— De ce taci ? întreabă Lorena. De ce n-ai somn ? De ce te-ai sculat la ora asta ?
Zic că era unul care, ca să scape de fum, s-a aruncat în foc.
Dimineața la poartă așteaptă calul pribegilor. Cu ce-ai venit, cu ce te aduni. Ea înțelege ce-ți trece prin minte. Ea citește gîndurile altuia de la despărțire în sus. Ea citește mintea de la singurătate în sus. Ea citește lumea de la pustiul lumii în sus.
Zice, arzîndu-mi mîinile cu mîinile ei : Să nu pleci, să nu pleci, să nu, să nu.
Ziua trece ca o propoziție simplă, trăită. Soarele ne asfințește în ecarne vie.
Ce pierdem ce pierdem ce pierdem.
VAS1LE ANDRU
MĂSURA
Dacă m-aș fi apucat mai din vreme Ați fi citit un poem fermecător Scris de mine, Dar cztm am tot aminat (Am răzuit pereții De afumătură, Am lustruit obiecte Nefolositoare) Iată ce uscăciune Se poate citi
De aici și mai jos :
Că mă apucă de gît gheara plicticoasă A acestui secol nervos, Că sînt probleme nebune Și pseudoprobleme
Care grozav mai sînt amestecate, Că mă doare îngrozitor capul, Și aceasta nu-i o minciună, Că tot mai mult sar în față Cei ce fac pe neînțeleșii, Că adevărul și delicatețea Au pumnul în gură Cum pumnul în gură îl are Și acest poem nervos Care se cere a fi oprit aici Pentru a nu întrece
Orice măsură.
PECETEA
îți amintești cum treceai zburînd Peste acele șiruri de armii, (Toporul în dreapta, spada în stînga) Pentru a cuceri acel crîng înspinat ? în mijlocul lui eram eu, acoperită
VERSURI
49
De casa păianjenului, ocrotitoare, Acolo stăteam, copil Sălbatic al pădurii Și nimic nu înțelegeam.
Cum te zbați între viață și moarte Intinzînd după mine Mîna tremurătoare.
De hohotele mele de rîs
Răsuna acel crîng înspinat In care mă ascundeam Ca într-o casă ocrotitoare.
Cind, cu dinții de fier
Veni crivățul negru să muște
Din firava-ți făptură, Adevărul mă strălumină Și mă arse cu pecetea-i pe gură.
TREZIREA ÎN VIS
Cu glonțul rotund al lunii în ceafă Te predai, ridici mîinile și strigi;
Totuși strigi, gîtuit de spaimă, dar strigi; „Cine-i vinovatul 2“
Uite cum se perindă (Pe sub ochii tăi uluiți cu Orbitele ochilor scoase mult în afară Ca la spînzurați)
Șiruri imense de noi specii de animale Care-și cer dreptul la hrană Și dreptul la viață.
Leșini cu mult mai înainte de execuție, Nici nu mai apuci
Să-ți faci în gînd rugăciunea.
Te trezești apoi între patru scînduri Cu glonțul lunii pironit în ceafă.
IOANA DIACONESCU
DELOC METAFIZICA
a admira și a huli
a biciui a mîngîia a înălța a osîndi
a întemnița în tăcere a coborî în cuvînt iată șapte verbe pe care acest poem nu le va rosti
dar cavaleria cosmică tropăie prin sîngele meu lacrima de vitriol a crucificatului îmi îngheață șira spinării hipercivilizații se întorc în noroi candelabre se sting
doar nebunul imperiului sare în patru labe gărzile de pretorieni aplaudă
printre tumbe fericit el scuipă cîte-un adevăr (numai Platon a fost sfîșiat de dulăi îl arătase cu degetul pe Tiran dar filosoful n-a avut noroc)
vă binecuvînt cu toate balsamurile voastre măscărici cu chimvale și paraclisieri surzi tămăduitori în halate de in și jongleuri vizionari orbi purtând făclii pontifi cu capul ras și codoașe de idei inghițitori de foc și de săbii
vă binecuvînt înalte arcade și imaculate coloane piețe publice cu sirene de carton și de cîlți gropi de var și scări de marmoră ducînd in nicăieri havuzuri și statui fără chip reflectoare
rampe de lansare-n neunde
programe de modificare â cîmpului magnetic și biomagnetic și psihologic și logic și paralogic și parapsihologic
amfore pîntecoase și goale prosperitate extaz
ce superb ambalaj pentru perceptorii circumscripțiilor nucleare prospecția holografică, a dezastrului
DELOC METAFIZICĂ	53
atinge perfecțiunea
(să cunoști moartea în toate dimensiunile posibile
e totuși o prioritate)
m-am săturat de clopote de vînt
bugete de apărare condotieri trambuline și cursul
unciei
horoscoape manevre strategice inteligență artificială
șotroane politice jocuri de bursă
halucinații psihodelice legiuni străine răpiri
brigăzi de diferite culori
nu
creierul izolat de corp nu-i o soluție
mai bine să-l convocăm pe defunctul Marshal
Mc Luhan
glaciațiune universală
curba natalității
pluralitatea lumilor
pătrunderea într-un univers ne explorat
spirit de frontieră
iată teme intr-adevăr intelectuale
numai că unde au rămas exploratorii
pionierii aventurierii voluntarii nebuni
căutătorii de comori sau de senzații extraterestre
au rămas doar inventatorii mașinilor de spart sticlă
și febra aurului atît
unde sunt ramura verde de palmier
ghiveciul de tradescantia și laica
tirsul cu frunze roșii de iederă
tăblițele de ceară cu semne niciodată descifrate
de taumaturgi sau futurologi
știu mai sunt
arhitectura genetică sau viața în eprubetă
bănci cu diferite organe pentru transplant
bomba curată și necurată
orașe și tuneluri artificiale prelungite sub valuri
sfeșnice de argint luminînd
metropole subpămîntene
zece mii de mirese așteaptă încă la Susa sau aiurea
cavalerii tărîmurilor boreale
să celebreze marea nuntă a austrului
și trena de voal alb	r
a prins culoarea doliului
umărul tău valvă de scoică răsturnată buzele tale rodii sîngerînd
cavaleria cosmică îmi tropăie prin sînge
:52
VIAȚA ROMÂNEASCA
și mă întreb dacă mai exist
dar tu îmi spui : sunt și certitudini
viteza luminii în vid
constanta atracției universale singurătatea noastră în doi eu cred în înțelepciunea ta deloc metafizică și iar păsările mecanice se rotesc în jurul tronului
(știu : nimeni nu le-a ars ochii
să-și întoarcă văzul doar spre șinele lor și cîntecul să fie mai pur)
dar lumea ascultă și așa ciripitul multicolor
al păsărilor galbene ca pucioasa
care nu se cufundă în șinele lor niciodată ascultă sunetul metalic programat
și tace
o savante și ultrarafinate judecăți de valoare paradoxul hidrostatic
numărul îngerilor pe vîrful de ac cîntecul mecanic de pasăre ce subtilitate
a renaște-n neant
nu se face cu ghirlande rituale
sau disperări metafizice
cu pene de curent sau de struț
cu absențe sau prezențe de conjunctură
cu sînge de capră sau spirt de orez
reproducînd splendorile Romei
euforia caselor de gheișe
fastul Bizanțului
sau dansurile curții elizabetane a renaște-n neant
cînd răsturnat pe blana de sobol
cavaleria cosmică îm^i tropăie prin sînge triumfal și aș vrea să caut cheile inițiatice ale numelui tău (mutația semnul geometria și nuștiuîncă) sînii tăi ard ca niște cupe fosforescente și eu cel întemnițat în tăcere cobor în cuvînt ca într-o mare
în care îmi afund capul de șapte ori
să mă purific cum mă învață bătrînul Pitagora înainte de a răsturna în mine
pocalul plin de spaima deloc metafizică a crucificatului
TOMA GEORGE MAIORESCU
PORTRETUL ARTISTULUI PRIN EL ÎNSUȘI
L-am văzut de prea puține ori în viața mea pe Theodor Pallady ca să încerc a-i schița un portret (care dealtminteri n-ar face decît să semene prea bine cu cele cunoscute, confirmîndu-le în linii mari încă o dată), dar amintirea lui e pentru mine stăruitoare și, deși se întemeiază pe puține date, nu vagă. Era prin anii cincizeci, cînd eu eram deci foarte tînăr, timid și interesat acut deși de departe de personalitatea lui impresionantă, despre care auzisem atîtea. Pictura lui putea fi cunoscută mulțumitor în acea vreme, îndeosebi prin piesele esențiale de la Muzeul Zambaccian, la care se adăugau însă și altele, văzute de mine pe ici pe colo, dar și prin monografiile destul de docte pentru stadiul de atunci al cercetării artei, ale lui Ionel Jianu și K. Zambaccian, apărute imediat după război. îl zăream pe atunci străbătînd strada Frumoasă (unde locuia, după cum am aflat mult mai tîrziu, în gazdă la colegul său ceva mai tînăr H. H. Catargi), apoi dînd în Calea Victoriei, unde se pierdea prin mulțime ; numai că silueta lui bizară și ținuta anacronică atrăgeau și mai mult atenția prin faptul că Pallady înainta pe îngustul trotuar al străzii sale ținînd viguros în mînă un baston îndreptat cu vîrful înainte, asemeni unei spade, ca și cum ar fi vrut să-și facă prin ' aglomerația inexistentă a pietonilor un loc pe care nimeni nu se gîndea, chiar așa, să i-1 conteste. De cîteva ori l-am văzut mai apoi stînd pe o bancă din Parcul loanid sau Grădina Icoanei, uneori singur, alteori alături de cîte cineva, mai rar schimbînd cîteva cuvinte cu cine îi era aproape. Nici vorbă nu era să-1 ,,abordez" ; îi cunoșteam firea din ceea ce-mi spuseseră alții și nici nu știu ce i-aș fi putut eventual spune. Am fost unul dintre cei care i-am văzut marea expoziție retrospectivă din 1956, pentru mine una din revelațiile acelor ani, un eveniment de maximă importanță în cariera artistului. Pallady nu cred că a venit la vernisaj și nici ulterior nu mi s-a întîmplat să-1 zăresc printre tablourile ce se aflau pentru prima oară adunate împreună, oferind o imagine de ansamblu unică pentru ce va fi fost arta lui ; cred că era încă de pe atunci foarte bolnav și nu mai ieșea din casă, curînd avea să și moară. Am aflat ulterior multe despre firea lui ciudată și retorsă, despre ieșirile lui bruște împotriva unora sau a altora dintre cei care-1 înconjurau, admiratori sau chiar prieteni, și ideea mea despre el s-a cristalizat pe atunci în forme pe care le credeam definitive.
Dar, peste cîțiva ani, cînd am ajuns să lucrez pentru cîtva timp la Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei, s-a întîmplat să-mi treacă prin mînă sutele de schițe și desene pe care venea să le^vîndă,
54
VIAȚA ROMÂNEASCA
întrucîtva cu toptanul, o nepoată a sa care-i moștenise acest prețios depozit și încerca să-1 comercializeze cît mai avantajos cu putință. Era vorba în majoritatea cazurilor de simple instantanee grifonate pe hîrtie, de crochiuri pe foi de carnet sau agende din care s-ar fi putut presupune că mai tîrziu artistul extrăgea ideea vreunei pînze ce avea să se realizeze. Ceea ce m-a frapat cel mai mult în această arhivă oarecum „preistorică" a activității sale, pe care nici un muzeu nu o va etala desigur niciodată, este marele interes pe care Pallady îl arăta omului, siluetei omenești surprinse pe stradă, prin grădinile, publice, prin restaurante și cafenele, în plimbări sau în mișcările ei agitate. Cred că nu mă înșel afirmînd că aceste schițe pe care nu le voi numi încercări n-au nici un fel de importanță nu numai în sine (căci Pallady n-a fost totuși un desenator de talia și vocația lui Steriadi, care găsea în desen un fel de formă de expresie absolut vitală a personalității sale artistice), dar nici pentru eventualul travaliu de pregătire pentru compozițiile mai ample, realizate pe pînză mai tîrziu.
El „poseda" în mod magistral desenul în structura artei sale, dar nu era „posedat" de desen ca Steriadi. Și totuși ele trădează ceva din complicațiile sufletului său ciudat, greu de închis și definit în formule simplificatoare. Pallady nu era chiar așa de neinteresat de ambientul uman pe cît lăsa să pară comportarea lui „între oameni". La Pariș, în sudul Franței, în Bretania, dar și la București oraș pe care, în bună tradiție ieșeană și aristocratică, îl detesta, împreună cu locuitorii săi, artistul se dovedea un observator atent și un curios al prezentelor umane, chiar dacă omul (cu excepția nudului feminin care intră în compozițiile sale mai mult ca un element de decor) este ca și inexistent în tablourile sale realizate.
Ciudățenia firii lui era mult mai complexă și ea mi s-a revelat la justa măsură abia atunci cînd mi-am dat seama de faptul că el era un om dublu, departe oricum de acel singuratic inconcesiv pe care lăsa să-1 presupună atitudinea sa retractată și, uneori, chiar agresivă față de cei din jur. în dragoste fusese un pasionat și un nesăbuit, erou de aventuri romantice (în care răpirea celei ce-i va deveni ulterior soție nu e cel mai faimos episod), iar mai tîrziu, cînd imaginea lui devenise întrucîtva mai familiară lumii din jur (printre care mă prenumăram și eu însumi), el părea a fi fost un tip saturnic, dar în același timp rămăsese un nestăpînit, cu izbucniri violente, bruște. Totuși raporturile sale cu oamenii erau mult mai complexe decît se bănuiește în absența documentelor sale biografice esențiale care vor deveni cunoscute cîndva. L-aș asemui cu acel „om al mulțimilor" din povestirea omonimă a lui Poe ; lui Pallady îi plăcea agitația omenească în care se izola însă retractil și ciufut; era însă un om „public", fără a face vreo concesie socialității sau măcar politeții care e un omagiu de sine, în ciuda aparențelor contrarii, prea universal admis ca firea lui sucită să-i cedeze.
Există o sumă întreagă de evocatori ai săi care se amuză, ba chiar se și. bucură povestind aceste ieșiri ale marelui om și pe care, chiar și atunci cînd ei înșiși le-au căzut victime, le atribuie „aristocratismului" său funciar, cu toate drepturile și capriciile acestuia, înțelese fiecare așa cum vrea.
PORTRETUL ARTISTULUI PRIN EL ÎNSUȘI
«35
Și aici însă ar trebui discutat pomindu-se de la o serie de nuanțe. .Nu trebuie uitat, de pildă, că în afara originei și educației, Pallady s-a format în atmosfera „fin de siecle" a Parisului tinereței sale ; de aici poate s-a molipsit de acea boală a disprețului agresiv și a ostentației de sine, de care aristocrații autentici, din „vremurile bune", erau imuni. Nu el este primul care solicită prin singularitate și violență ceea ce afișează a nesocoti. Este ceva ostentativ, de poză nu totdeauna superioară, ci (vai !) de superioritate, a omului public și „în public", care, in plus, să nu se uite că a trăit din propria sa trudă artistică, departe de nepăsarea nobilului rentier ; a trebuit să-și vîndă propria artă — și aici ar fi foarte multe lucruri de spus.
Pallady, în epoca lui de mare notorietate, care datează de pe la mijlocul celui de al treilea deceniu din viața sa și ține pînă la ultima expoziție cu vînzare, .cea din 1946, a știut să-și vîndă tablourile. Cerea prețuri enorme, din același aparent dispreț pentru cei care, în fond, îl admirau în modul cel mai sincer și competent. Cota lui la bursa tablourilor era foarte • ridicată, fără ca el s-o întrețină abil, din umbră, cum făcea Pătrașcu ; însă practic vorbind, nu vindea decît potentaților finanțelor, oamenilor de afaceri și, mult mai puțin decît se crede, „boierilor66 din rîndurile cărora descindea,
Cred că nu mă înșel afirmînd că pornirea aceasta spre cîștigul ușor (vai. cît de străină de adevăratul estet !) explică prea bine un lucru peste care biografii lui trec prea repede : anume de ce Pallady a renunțat la cariera sa pariziană, mult mai dificil de împlinit, cedînd chiar de la primele sale succese pe piața bucureșteană și expunînă sistematic numai ‘ în țară, unde desfacerea era mai sigură. Dar artistul nu a știut să-și chivernisească existența, spre deosebire încă o dată de Pătrașcu, tipul perfectului gospodar al artei, adică acela care a dat înainte de el atîtea personalități ilustre, de la Giotto sau Tizian și Rafael, la Velăzquez sau Picasso. Pallady pierdea sume enorme la cărți, decavîndu-se aproape în fiecare seară la Automobil-Club unde, spre deosebire de Jockey, se juca, după cîte știu eu, pe sume mari. Existența relativă de „boem64 era de fapt a unui om cu mîna, în cel mai autentic sens al cuvîntului, spartă, dar care știa să facă să treacă prin ea mulți bani, și-i căuta cu aviditate.
Evident, atari constatări nu micșorează întru nimic marea realitate artistică a produselor sale lucid comercializate, dar ele trebuiesc avute în seamă atunci cînd încercăm să-i sondăm psihologia. Clișeu] prea facil al „aristocratismului" la un om despre care nimeni nu-și amintește să fi dăruit cuiva o pînză, cum făcea de atîtea ori’ cu generozitate fostul băiat de bani gata ajuns muritor de foame, Luchian, trebuie înlăturat, fără ca arta sa să-și piardă calitățile ei esențiale de rigoare, asceză și autocontrol poate prea strict. Sfîșiat de aceste porniri contradictorii, Pallady n-a știut să se lase în voia demonului său interior și arta lui nu trădează (în sensul cel mai bun, dar și cel mai rău al cuvîntului) clocotul lăuntric care-1 mistuia, dar pe care și l-a sublimat uneori, socot eu, spre proprîa-î pagubă. Există în pictura lui poate o luptă cu sine însuși dar, șî, ceea ce e pandantul nerelevat al acesteia, o reducție păgubitoare, O fire nelăsată în voia ei pare a se descifra în relativa monotonie a creației sale, ceea ce-mi apare în mod supărător de cîte ori văd tablouri
56
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
de Pallady în număr mai mare, îndeosebi din ultimele sale trei decenii de viață, cînd realizările au fost într-adevăr decisive, dar în același timp ne fac, prin izbutirile lor, să uităm multe.
Și, în același sens, gîndindu-mă la firea lui întoarsă, și inversînd o imagine devenită prea ușor tradițională, mă întreb în final dacă „aristocratismul" lui Pallady nu consta tocmai în duritățile lui faimoase, pe care știa să și le facă acceptate, ba, mai mult, în faptul că ajungea să-i determine pe admiratorii lui naivi să transforme picioarele primite de la el în spate în acolade încurajatoare sau chiar generoase dovezi de intimitate.
Abia în acest caz încep să cred că spiritul aristocratic și-ar serba adevăratul său triumf.
ALEXANDRU GEORGE
..DINTR-O LACRIMA CINTIND
Țărînă, țară, țarină, țărani... Vocabule străvechi, mereu prezente în conștiințe, definind și îndreptățind o întreagă istorie, luminate intens în momentele ei de răscruce. Rezonanța și semnificația lor inspiră și poeziile din grupajul de față. Situîndu-se la cumpăna dintre lacrimă și cîntec, ele pot completa și preciza relieful unei hărți posibil? a sensibilității lirice actuale.
ȚĂRANI >
Pe o pînză de Corneliu Baba
Ion și Măria față în față cu pămintul într-un dialog milenar. Pămintul povestește de sîngele și sudoarea care-l îngrașă de Ionii pe care-i adăpostește sub brazdă să nu-i bată vîntul de toamnă tîrzie. Ion povestește de grîu și porumb, de secetă și ploi fără noimă.
Măria spune un cuvînt fierbinte despre copiii care cer lapte și pîine. Sapa din mîna lui Ion povestește despre buruieni și răscoale. Dialogul trece asupra copiilor în ziua cînd Ion și Măria se mută sub brazde-n istorie.
Și așa mai departe...
STRĂMOȘII
Unii dorm blajini pe sub ierburi și rădăcini alții încearcă să se ridice
58
VIAȚA ROMÂNEASCA
în spice
sau curg prin vene albastre în odraslele noastre.
ROMEO DĂSCĂLESCU
ELEGIE PENTRU ÎNVINȘII PĂMÎNTULUI
9
într-o lume de mirări nu e loc de întrebări pun pariu că pină miine nu se coace nici o pline nu dați vina pe grădini de nu-i mîine-n rădăcini într-o lume de mirări pun pariu că pînă mîine nu e loc de întrebări nu sCcbace nici o pline
STELE PROASTE
de pămîntul nașterii mele
trag la vale două stele
acolo e vale și-n vale e ceață
două căpestre trag de o viață
o	stea cîntă alta tace stele proaste haidamace
o	stea tace alta rîde
vale deal și timpuri hide
PATREL BERCEANIT
AMINTIRI DIN COPILĂRIE
Liniște vouă, copii buni de Ungă fîniini și de prin lanuri, în timp ce părinții voștri fac orașe ; pace vouă, copii din colb de vară, singurii țărani adevăr ați, purii pămîntului.
Ba,teți și pietrele una de alta, să vă ia mîinile, cu părul moale, foc, frecați în palme laptele griului
59
„...DINTR-O LACRIMĂ CÎNTÎND“
și dați-l pe git, apoi cintați, departe de lumea deslănțuită să facă, să tot facă orașe fără vreun sfirșit.
Pace vouă, copii galbeni ca griul și ca lutul de pîine din care sinteți făcuți ; capul vostru de la o vreme se ridică din grîu ; parcă sinteți niște luminări care se uită cu lumina lor spre hămesitele orașe.
Pace vouă pînă cînd și această pace va fi o amintire din copilărie.
ION CRÎNGULEANU
ROATA SOARELUI
Dincolo de nestatornica suflare și amăgirea lapoviței, dincolo de hotarul tăiat de negativa amprentă roata soarelui trupul ni-l înseamnă.
Nimic străin în atingerea
frunzei neînsuflețite, în patima istovită de carnagiile țărînii. Aceeași liniște
•	în leagănul ouălor, în lăcomia
crepusculului.
Goliciunea nu se acoperă
cu fîșii de cer zdrențuit, nici cămașa trasă la sorți nu o visează cel mîndru de platoșa de fier. Foc viu se-apropie, încarcă ciorchinii cu voluptatea rotunjimii.
Sudoarea hrănește nesomnul faptei, belșugul roșului din cîntul cintezei.
ZENO GHIȚULESCU
CUM TE VISEZ
cum te visez !
parcă îngrop sub brazdă fruntea unui poem
și aștept
la capătul ogorului
să-mi cadă-n palme
â numai grîu...
ION MĂRGINEANU
60
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
RANĂ ETERNĂ
Să-mi ridă timbra ca un fulger pe coline, Azur netulburat să-mi cadă la picioare. Cit mai rămîn în toamnă fructe pentru mine, Mai e și-o rană in pămintul care doare...
Se surpă liniștea ca iedera prin luturi, Sub pași să încolțească rosturi luminate. Vuiesc în tot văzduhul nunțile de fluturi Și-și torc apoi exodul în eternitate.
Și sufletul respiră o taină grea și nouă, Cum i-ar veni un cîntec în întîmpinare.
-	Cit mai rămîn semințe, cit ard oase sub rouă,
Mai e și-o rană în pămintul care doare...
GEO GALETARU
VIN MIEII...
Vin mieii.
Mai albi decît neaua.
Ciudată ninsoare de miei.
Pe-un drum răscolit de haiduci, prin lumea de basme.
Covor li s-așterne o mare de cetină.
Și-mi umplu alb fantezia.
Zburdă mereu.
In dans urnesc din adincuri pădurea.
Cu chipuri voevodale, mărețe
alături
străbunii mei daci.
De aur cojoace.
Toiege la fel.
Zimbetul năzuind, către stele.
Rară, clipita-mi învăluie pașii.
Cu mine domoală se mișcă pădurea.
Cu mieii-năvală
— ninsoare albă de miei.
Blîndă amenințare.
Prea blîndă.
Din vis plămădită statuie.
Fără astîmpăr.
rămasă departe, în urmă.
GEORGE MOROȘANU
641
..DINTR-O LACRIMĂ C1NT1ND”
CASA
Casa călătorește ;
zidită-i intr-o forfotă de crizanteme și din două biserici măsoară oamenii cu lacrima.
...Femeia în pereți își coase sufletul. Casa-i tristețea și bucuria, închise-ntr-un singur măr pe care-l manine cu poftă !
Casa izvorîtă-i din miini, nu-i un timp sigilat ci o faptă dc sabie.
...Cu iarbă se leagă la rană copilul.
Nicăieri nu se poate vorbi de păminturi moarte.
Sufletul meu legănat de flori naște
o turmă de stele și mama trăiește la izvoare dintr-o lacrimă
c întind.
ION DRAGOMIR
CAI DE VÎNZARE
în zpri sloboziră caii pe dana pustie, tropote seci urniră aerul dur.
Spre schela subțire — neînțeleasă sentință — prinții cîmpiei, docili, trec fără să privească în jur.
Pîclă verzuie, tăcerea înghite lumină, țărani rebegiți de nesomn visează un stog. Printre catarge cîinele galben al iernii urcă-n clopotnița lumii și plînge, minzul țintat e întîiul luat de dîrlog.
Pricepe deodată abisul, zvîcnește în aer, apele fug către marginea lumii mugind.
Vapoare și păsări și oameni de-a valma și ziua, hidos răvășesc în adîncuri firidele algei.
Sub pleoape, tîrziu, un astru coboară în frig.
SORIN ROȘCA
62
VIAȚA ROMÂNEASCA
IMN
Pentru cei care au știut să împrăștie la timp boabele pe întinsele cîmpuri, pentru cavalerii griului, * un imn 1
Pentru ei, lira mi-o sun cu mindrie pe țarini bogate, în ramurii polii, in coarnele vîntului.
MIHAI MUNTE ANU
CĂMĂȘI DE GRÎU •
cămăși de grîu
avuse tatăl meu cămăși de grîu
i le spăla mama in fiecare simbătă noaptea
într-o albie de miresme
i le usca pe cumpeni de fîntîni
proptite-n sfircuri de cer se răsturnau visele pest^ tinda casei mirosind
a grîu copt
și a dragoste de țară
CONSTANTIN PREDA
COMENTARII CRITICE
ÎNTRE CRITICĂ SI POEZIE
Gheorghe Grigurcu face parte din rîndul acelor critici optimiști șr fericiți, abstrași din contingent, care nu au încercat, după cîte se pare,, niciodată sentimentul zădărniciei, pe care blazarea i-a ocolit întotdeauna și care scriu infatigabil cu o convingere totală în eficacitatea scrisului lor... Judecind lucrurile după hărnicia acestor critici s-ar crede că exercițiul criticii e într-adevăr o ,,magistratură“ sine qua non care nu mai prididește să facă ordine și să „promoveze valorile" într-o literatură ce nu cunoaște nici un fel de frustrări. Recentul și masivul volum Critici: români de azi (editura Cartea Românească, 1981), care urmează la scurt timp după la fel de masivul Poeți români >de azi, e încă o dovadă a sir-guinței’și optimismului său incurabil. împreună cu Idei și forme critice (1973), cu care însumează 1000 de pagini, noul volum constituie probabil, cel mai cuprinzător index al criticii actuale.
Sînt reunite aici, fără nici o intenție de trucare, cronicile scrise la apariția unor cărți de critică în ultimii 8—10 ani. Spre deosebire însă de volumul din 1973, autorul încearcă de data aceasta o clasificare a criticii de azi, operație pe care a întreprins-o și asupra poeziei în volumul Poeți români de azi. Faptul acesta indică, e de presupus, intenția nedeclarată de a realiza în cele din urmă o panoramă organizată a literaturii contemporane. In consecință, materialele sînt distribuite acum, cu cr motivare teoretică minimă, în cinci grupe, după criterii, cum declară autorul, morfologice, indicînd principalele moduri de manifestare ale intervențiilor critice : Intre critică și istoria literară, Teoria criticii, Critica artistă și critica actualității, Eseul, Contribuția scriitorilor. Deși o operație în realitate post factum, clasificarea pe care o face exegetul, urmîncl de aproape categoriile și grupările propuse de alții în unele clasificări anterioare, e plauzibilă, în general, atît în ce privește modalitățile criticii actuale, cît și încadrarea criticilor. Evident, anumite obiecții și rezerve s-ar putea formula. Astfel, în unele cazuri — Critica actualității și Contribuția scriitorilor — clasificarea nu pare să țină seama*, de criterii morfologice, ci de considerente exterioare. In ambele categorii figurează ‘autori foarte diferiți ca temperament ’ și manieră critică, neavînd drept trăsături comune decît faptul că aparțin... scriitorilor (ca și cînd criticii nu ar fi scriitori), ori că practică de obicei o critică a actualității literare. De asemenea, noțiunea de critică artistă, ambiguă și discutabilă în sine, rămîne și de data aceasta mai puțin concludentă. :Cine scrie mai „artist", de exemplu, C. Stănescu, Al. Protopopescu, Voicu Bugariu etc., care figurează în această categorie, sau Nicolae
61
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
Balotă și Al. Paleologu încadrați la Eseu ? Fără îndoială că niciodată nu se va putea realiza o clasificare cu care toată lumea să fie de acord, dar poate că o mai atentă clarificare teoretică a fiecărui grupaj ar fi avut darul de a evita unele din neconcordanțele semnalate.
Critic al actualității literare el însuși, cu o predilecție exclusivă pentru poezie și critică, Gheorghe Grigurcu, din imboldul irezistibil de a cuprinde totul, sacrifică de multe ori selecția. La fel ca în Poeți români de azi, al cărui sumar numără peste 80 de nume, și aici el aglomerează spațiul cu prezența unor comentatori modești cărora le acordă un tratament serios, în ample cronici, chiar dacă uneori pentru a-și exprima și unele „rezerve". Din cele 62 de nume incluse în sumarul volumului, cel puțin zece ar fi putut să lipsească fără nici o pierdere pentru istoria criticii de azi. Această exigență minimă în anumite cazuri, dezamăgește, cu atît mai mult cu cît Gheorghe Grigurcu dovedește nu de puține ori o salubră vivacitate a spiritului critic. Eroare de diagnostic sau poate mai curînd o discretă potrivire a pasului ? Dar, asupra acestui aspect vom reveni. In același timp însă lipsesc din volum unele nume care fără îndoială ar fi meritat mai multă atenție decît mulți dintre cei prezenți, de nu ar fi să menționăm decît pe regretați! Dinu Pil lat, Ovidiu Cotruș, A. E. Baconsky etc.
în niște considerații teoretice (Despre natura criticii etc.) plasate semnificativ la sfîrșitul volumului, ca mod de a sublinia importanța secundară pe care le-o acordă .în raport cu exercițiul critic, Gheorghe Grigurcu reia o serie de noțiuni și clișee care circulă de la un timp și în critica noastră, fără a avea decît rareori o acoperire în idei : „A citi înseamnă la un nivel -«primar» a te implica în circuitul critic". Sau : „Lectura e o deschidere spontană nu numai spre operă, dar și, implicit..." etc. Și el ne amintește de identificare, de implicare, de simpatie, de asumarea obiectului, de trăirea creației, de „deschidere" etc. etc., devenite prin repetare mecanică simple poncife jenante. Și el face apel la numele unor autori transformați, din complexe de provinciali, în autorități infailibile și indiscutabile : „Așa cum arată Georges Poulet", „așa cum arată Gaetan Picon" etc. O chestiune care îl preocupă în mod deosebit pe Gheorghe Grigurcu este aceea a „scriiturii". Menirea primordială a criticului, care e și el un scriitor, este de a scrie „frumos" și cu „imagini plastice", așa încît să poată fi citit pentru el însuși, iar nu pentru cine sau despre ce scrie — ne asigură autorul într-o nedisimulată pledoarie pro domo. Este și aici o confuzie de oarecare circulație între limbajul criticii și acela al ficțiunii, al creației, care sînt reduse la mijloacele expresiei. Evident — și acesta este un truism — un critic e citit în primul rînd pentru el însuși, nu pentru cel despre care scrie. Dar nu pentru că divaghează „frumos", ci pentru ceva mai substanțial. Pe cine l-ar putea interesa textul, să zicem, al unui comentator oarecare chiar dacă acolo e vorba de Eminescu ? Și pe cine nu interesează și azi textul lui Maiorescu în «care marele critic scrie despre cutare versificator patriotard ? Pentru că comentatorul amator transformă o temă eternă într-o platitudine, în timp ce criticul de vocație înnobilează cazul banal, particular cu atributul ideii, conferindu-i astfel perenitate. Cu sau fără Imagini plastice, nu acesta e lucrul cel mai de seamă, ci un nu știu ce
&
COMENTARII CRITICE	65
care asigură demersului critic o anumită permanență. Textele de critică ale unui poet ca Ștefan Aug. Doinaș sînt mai puțin „poetice" decît acelea ale lui I. Negoițescu sau Gheorghe Grigurcu. înseamnă aceasta că primul mai puțin dotat cu darul expresiei și că textele lui sunt citite cu mal puțin interes ? Nicidecum !
Adevărul e că, din comoditate intelectuală, se transformă o chestiune secundară într-o problemă de căpătîi a criticii de azi, ignorîndu-se lucruri de o importanță vitală. Problema nu e de a ști ce fel de critică c mai bine să facem, de „identificare", de „întîmpinare", de „respingere", cu sau fără „imagini plastice" etc., ci de a face critică pur și simplu. Cochetarea în condițiile vieții noastre literare cu niște noțiuni ivite sub alte zodii mi se pare o nu întotdeauna inocentă fandoseală.
Gheorghe Grigurcu practică cu eleganță și suplețe cea mai comodă formă de critică, aceea a citatului abundent. Poet el însuși, pentru care exercițiul criticii e în mod declarat o întreprindere „secundă", exegetul se caută cu obstinație, la fel ca I. Negoițescu, în textele altora pentru a-și astîmpăra o insațiabilă nevoie de „literatură"'. Observația critică se consumă pe spații restrînse, de la un pasaj la altul, parcurse în pași mărunți de paj alintat. De multe ori criticul se lasă sedus de volutele frazelor și eventuale metafore pe care le caută cu o străduință de morfinoman. Atunci el se pierde într-o avalanșă de citate printre care cu greu se mai strecoară gîtuit firul comentariului, îneît de multe ori nu se mai știe dacă e vorba de textul lui sau de cel comentat. Gheorghe Grigurcu e un excelent critic al impresiilor fragmentare și imediate. îl interesează înainte de orice măsura în care textul respectiv e prozaic • sau expresiv metaforic, tonul ironic sau grav, dispoziția, umorile etc. Referințele, analogiile sînt minime. Comentatorul nu pare preocupat decît de litera și uneori de spiritul textului pe care îl are în față. Rareori amplitudinea observației critice depășește fragmentul pentru a cuprinde întregul și încă și mai rar pentru a implica contextul literar. Cu alte cuvinte, criticul palpează cu o voluptate aproape erotică epiderma textului, nu însă și straturile lui mai puțin aparente. Fraza lui e plastică și sugestivă, iar limbajul metaforic deseori împrumută liric aripile diafane ale poeziei. Acest lucru îi dă posibilitatea de a pune cu pregnanță în evidență virtuțile stilistice și artistice ale textului analizat, de a se .substitui autorului.
Se observă o oarecare inaptitudine sau frigiditate a ideilor. Ideile lui critice se dizolvă în metaforism care vine din nevoia de a plasticiza, de a amplifica impresia, nu din aceea de a concentra ori sugera o judecată. Fixată în limbaj mai mult ornamental decît funcțional, impresia nu aspiră la dezvoltarea și transpunerea în registru intelectual ca la E. Lovinescu. își este suficientă sieși. Excursul lui critic e în mod conștient un impresionism pulverizat, înflorat de metafore, care în convingerea sa e cel mai apt pentru a recrea, pentru a răsfrînge, sub un unghi personal, virtuțile textului.
Cu toate însă că predomină desfășurările largi prin mijlocirea citatului, analiza detaliilor cu sacrificarea sintezei, Gheorghe Grigurcu posedă „indubitabil darul expresiei sintetice. Probante în acest sens sînt între
66
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
altele caracterizările succinte, deosebit de sugestive și in general exacte ale criticilor menționați în capitolul Ipostaze critice actuale : „Un teoretician masiv e Adrian Marino, monograf al lui Macedonski, dar mai cu seamă mînuitor al pîrghiilor criticii ^totale», aspirînd la sistem. Teribil de informat, cu o acablantă putere de muncă'4 ...etc. ,,Spirit cultivat, însă fără suficientă pregnanță, Ion Vlad amestecă la nesfîrșit lutul cu apa. întîrziind a turna pasta în tipare44. ,,Alexandru George, mare scotocitor de publicații vechi, din zona cărora iese cu o vivacitate polemică augmentată, retușează violent imaginea clasicilor avînd față de prezent o igienică. rezervă44 etc. _
Deși ispitit spre cuprinderea exhaustivă a literaturii actuale, uneori cu o exigență minimă, Gheorghe Grigurcu nu-și refuză atitudinea critică pe care o formulează fără complexe și ocolișuri. Se observă chiar o anumită constanță în judecățile sale față de unii autori. Astfel, D. Micu,. de exemplu, e supus unei ,,execuții“ lipsită de ezitări atît în volumul Idei și forme critice din 1973, cît și în cel de față. Ov. S. Crohmălniceanu e prezentat ca un critic fără nerv și fără opinii personale, vehiculînd idei exprimate de alții. Lui Eugen Simion i se spune ,,de la obraz44 că e conformist și cam lipsit de personalitate critică. Judecata vine ca o sentință definitivă : „Nici o zvîcnire aventuroasă în această zidire de înălțime medie (...) Lipsit de senzația riscului, saturat de certitudini, exegetul adoptă un limbaj egal, fluent, fără mare strălucire... Scrisul său nutrit de o ardere molcomă nu cunoaște ascuțișurile personaliste'4 etc. I. Negoițescu însuși, pentru care Gheorghe Grigurcu nu-și ascunde o admirație aparte, nu e scutit de unele observații critice privind mai ales lipsa lui de spirit critic, laudele exagerate la adresa unor cărți deseori mediocre. Nu discutăm aici îndreptățirea observațiilor sale critice, luăm doar act de existența lor.
Cu toate însă că Gheorghe Grigurcu, spre lauda lui, nu aderă la spiritul partizan îngust, care de mai mulți ani viciază atmosfera literară,, dispoziția lui critică se lasă uneori într-un mod subtil condiționată. în fața unor nume, el devine impersonal descriptiv, mulțumindu-se politicos să expună rezumativ textul : „în ipostaza (tradițională) de povestitor.-Sadoveanu se prezintă drept continuatorul unui epos popular, deviat din-baladă, scriind, după o distincție a lui Fenimore Cooper, «un soi de românce lirică și sentimentală, corespunzînd povestirii europene»”. Sau .. „E propusă ideea unui Sadoveanu iluminist în spiritul veacului al XVIII-lea, «un raționalist deci, care se îndreaptă spre tiparul lucrurilor»” etc.
în mod curios Al. Piru beneficiază și acum, ca și în volumul din 1973, de o prezentare encomiastică ce tinde să anuleze credibilitatea sa critică. Intimidat parcă de roba universitară, Gheorghe Grigurcu își propune să demonstreze ceea ce i se neagă mai mult sau mai puțin „în surdină14, anume „înzestrarea literară44. Indigență comentariului critic devine în percepția sa „scriitură antibarocă44, care „transmite un. lirism de climă aspră ca verdeața de ace a unui conifer44. Fără a clipi., el scrie negru pe alb : „Nu credem a greși văzînd în scrisul criticului, drept o mai adîncă obsesie de lectură, pe Sainte-Beuve44. Sau, cu un. lirism la fel de puțin cenzurat : „încă, prin urmare, un argument pentru spectacolul captivant de scriitor, pe care, prin umorile sale nereprimate..
COMENTARII CRITICE
67
ca și prin decantările ironiei, ni-1 oferă Al. PiruG „într-o epocă de tranziție — scrie Gheorghe Grigurcu trecînd distrat peste realitatea literară — în care «se purta» personajul critic improvizat, amorf și lipsit de eficiență, acest elev al lui G. Călinescu a continuat linia de seriozitate cărturărească și de inefabilă responsabilitate a maestrului său“ (p. 61). în comentariul la una din cărțile despre G. Călinescu însă, Gheorghe Grigurcu va lăuda, nu peste multe pagini, atitudinea polemică a autoarei tocmai față de același G. Călinescu, în aceeași „perioadă de tranziție../5. In sfîrșit, ceea ce în opinie cvasiunanimă constituie o insuficiență caracteristică a criticului universitar, devine în „răsfrîngerea“ lui Grigurcu, printr-o dezinvoltă răsucire a semnificației, o calitate : „Poeziile sînt în mod perfid rezumate spre a rezulta din comprimarea lor caricatura55.
Am insistat asupra acestui exemplu pentru a pune în evidență capcana condiționării spiritului critic, pe care uneori o ignoră cu candoare autorul Criticilor români de azi. în general însă, portretele sale critice, realizate într-o pastă agreabilă, presupun un penel vioi și plin de fantezie și nu așteaptă decît ca exegetul să treacă de la detaliu la ^esențializare spre a le spori șansa de a fi omologate de istoria literară.
M. NIȚESCU
CHESTIUNEA ARZĂTOARE
Contestat, încurajat, tolerat, acceptat cu rezerve ca o fatalitate a •istoriei noastre literare în curs de înfăptuire, „romanul obsedantului deceniu55 a devenit, fără-ndoială, o specie hibridă, stîrnind în același timp interesul publicului și al criticii, dar și provocîndu-le mîniate decepții. Dacă am înșirui doar cîteva din numele autorilor implicați, într-o mai mică sau mai mare măsură, în punerea în circulație a acestei categorii romanești — Marin Preda, Augustin Buzura, Constantin Țoiu, Ion Lăncrănjan, Dinu Săraru, Dumitru Popescu și Dumitru Radu Popescu —, am vedea lesne cum judecata sociologică, impusă de piramida tirajelor spre vîrful căreia se situează cărțile acestora, se substituie inevitabil judecății estetice. Printre observațiile juste, nu puține, făcute •pe marginea acestei specii epice inedite este și cea care asimilează „romanul obsedantului deceniu55 cu romanul-document, substitut temporar al mărturiei istorice propriu-zise. Iar interesul acut, însemnînd mai mult decît o curiozitate obișnuită, pentru istoria recentă constituie una din datele simptomatice ale actualei noastre conștiințe publice. 'Cum a fost înainte de a fi ce este, cum de-a fost ce-a fost, cum s-a întîmplat sau cum de ni s-a întîmplat — sînt întrebări mereu repetate, semne ale unei stări de „șoc55 post-evenimențiale încă nerisipite, întrebări modale, s-ar putea spune, definindu-ne modul de existență. E, desigur, în această repetare a lor și un apetit pentru ficțiune, pentru fabularea para-istorică, un refugiu anesteziant din fața răspunderilor prezente, puțin fatalism, dar și puțină iluzionare că prin cunoaștere, tre-
56
68
VIAȚA ROMÂNEASCA
cuiul acesta (ori copia sa actuală) ar putea fi ameliorat, îndulcit. Și asta deoarece, se știe, modelul trecutului obsedant a fost deja pus în circulație Vorba lui Șerban Foarță, din interviul dat revistei „Vatra" : actualul deceniu „nici n-a început bine, și ne și obsedează../' „Obsedați" par a fi scriitori, cititori, critici deopotrivă, gata să ceară socoteală dc cele întîmplate prin acest mijlocitor cu aparența inocenței care este romanul, așteptînd din partea lui mărturisirea deplină a ,,adevărului/'. Era deci firesc să-i corespundă unui asemenea „orizont de așteptare'' o lungă serie de romane (ea nu pare să se încheie prea degrabă, singurul, lucru care se va schimba fiind probabil deceniul avut în vedere) Deceniul obsedant a dat astfel naștere romanului defulant.
Numai că genul acesta de roman nu-i doar fructul niciodată îndeajuns de copt pentru apetitul publicului, ci și un bun prilej (net superior celui oferit de o simplă colecție de documente) de manipulare ideologică a datelor istorice și, prin ele, a cititorului. S-a spus despre „romanul obsedantului deceniu" că procedează la o simplă răsturnare a maniheismului romanului proletcultist, pozitivii din trecut devenind negativi și invers. E vorba, însă, doar de prima fază, naivă. I-a urmat problematizarea temei, subiectivizarea și psihologizarea ei : datul istoric devine un fapt de. conștiință morală, prilej de dezbateri interioare și de răspunderi personale. Dilema și tema romanului defulant se restrîng treptat la o singură întrebare : curajul sau frica ? Iar epicul se transformă într-o terapie psihodramatică. Niciunul din răspunsurile posibile nu-i satisfăcător în sine. A alege „curajul" implică riscul simplificării discursive, al moralizării pedante. Iar a amesteca frica și curajul m ideea unei naturi umane perfectibile cu „luminile și umbrele" ei nu-l întotdeauna o alternativă inspirată, atît timp cît rafinamentul psihologă servește la disimularea „chestiunii arzătoare" pe cărările întortocheate ale sentimentalității.
★
Am socotit utilă o atît de lungă introducere la analiza trilogiei Iul Bujor Nedelcovici, ale cărei volume (Fără vîsle, Noaptea și Grădina Icoanei), apărute inițial separat, au fost reeditate împreună anul trecut sub titlul Somnul vameșului în „Biblioteca de proză română contemporană" a editurii Eminescu, deoarece aceasta îmi pare într-o mare măsură ilustrativă pentru o anume mentalitate a romancierului de azi. „Tipică ' e în primul rînd condiția protagonistului cărții, Iustin Arghir, victimă a unei injustiții sociale, persecutat pentru păcate mai mult imaginare ale familiei, neputîndu-și ocupa după absolvirea facultății locul meritat în aparatul justiției din cauza procesului politic înscenat tatălui său. Iustin Arghir e în mod firesc „obsedat" de un trecut traumatizant și dornic să se elibereze de această obsesie, pregătindu-și în vederea atingerii scopului său o pledoarie care va deveni treptat rechizitoriu, după cum din „vinovat" va deveni, într-un sfîrșit, judecător. Hotărîrea sa de a-și obține reabilitarea socială și morală îmi pare nu mai puțin tipică, duptă cum tot astfel e chiar și formația juridică a personajului, simbol transparent al sensului existenței sale epice : acela de a face dreptate și de a
COMENTARII CRITICE
6‘?
spune adevărul. într-un asemenea roman al defulării colective sint elemente combinate de intrigă polițistă și scenariu judecătoresc : numai că aici „victima" e cea care organizează și desfășoară „ancheta*4, urmărind identificarea „asasinului44 moral, demascarea lui și pronunțarea solemnă a „verdictului". Eroul e nevoit să-și facă dreptate de unul singur, confruntat fiind cu o justiție părtinitoare, adesea implicată ea însăși in nedreptatea comisă, fapt care duce în plan narativ la un amestec specific de aventură și introspecție. Singura instanță în care mai poate avea încredere e propria sa conștiință morală, și ea amenințată de degradare prin spaimă și lașitate. Numai viermele îndoielii continuă să roadă pe dinăuntru, stimulînd secrețiile lucidității. Instanța interioară nu-i în consecință suficientă ca să se facă dreptate, e necesară afirmarea și recunoașterea ei publică. Redobîndirea dreptului de a profesa, de... a judeca, echivalează de aceea pentru Iustin Arghir cu repararea nedreptății anterior comise.
Ca să poată ajunge aici, el a trebuit să parcurgă însă lungul drum al fricii paralizante, recuperarea sa socială asemănîndu-se cu cea fizică a handicapatului motor în urma unui atac cerebral care-și redobîndește treptat siguranța mersului printr-un sistematic efort de voință. Aștep-tîndu-și reabilitarea, Iustin Arghir refuză „Compromisul, Complicitatea, Culpabilitatea" : ocupă slujbe modeste și reconstituie trecutul familiei în speranța că se va elibera astfel de tot ce-i determinase destinul, obținînd o mult dorită libertate de mișcare. Explicațiile date de autor, în postfața trilogiei sale, voinței de autodeterminare a personajului merită a fi reținute ca semnificative : „Spaima și lașitatea, ascunse atît de adînc în noi, pot fi învinse. Să nu acceptăm supunerea în fața altuia. Să încercăm să ne cîștigăm demnitatea și sentimentul unicității ca indivizi" și : „Interesele societății să nu primeze asupra intereselor individului și nici invers, să restabilim acest echilibru uitat. Mai multă rigoare și pasiune. Un cult al exactității în locul adevărurilor absolute. Seif-respectul. Siguranța părții vindecă de nesiguranța întregului". Să recunoaștem în aceste enunțuri programatice, revendicative pentru drepturile individualității, condiții indispensabile însăși existenței faptului artistic.
Reconstituirea vieții unei „mari familii" din trecut ocupă o bună parte din primele două volume ale trilogiei și ceea ce pare excesiv aici, acea „boală a amintirii" de care se recunoaște suferind eroul, nu-i decît narcoticul luat cu regularitate de el, cel lipsit acum de familie. Reconstituire nostalgică, punct de sprijin pentru echilibrul sufletesc al personajului, probă elocventă a rolului defulant deținut de ficțiunea trecutului. Simpatia cu care privește autorul, alături de personaj, aceste episoade de roman e observabilă și în deosebita lor realizare narativă. Prin mărturia rudelor rămase în viață și vizitate de Iustin Arghir pentru a le provoca amintirile, prinde contur o adevărată „saga" convingătoare artistic, e drept că pe alocuri cam artificial-livrescă. Memorabilă îmi pare mai cu seamă scena întîlnirii capilor celor două familii (unul colonel, celălalt negustor de cai și ulterior mare bancher) din a căror unire avea să apară și Iustin, scenă faulkneriană prin orgoliul protagoniștilor și prin precizia încăpățînată a lui Ștefan Orleanu Fier în anticiparea desfășurării evenimentelor. Prin procedeul narațiunilor paralele, romanul pierde
70
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
din omogenitate, cîștigînd însă diversitatea perspectivelor, tinzînd spre acea formă mozaicată pe care și-o revendică autorul. E greu de spus dacă toată această strategie narativă servește într-adevăr programul cărții și dacă nu cumva e doar un impediment pentru cursivitatea lecturii. Obligat să lupte pe mai multe fronturi, în același timp, romancierul nu poate face față, din păcate, peste tot cu egal succes.
Viața animată a familiei de altădată contrastează cu claustrarea în care trăiește Iustin Arghir, în ciuda celor cîteva prietenii ale sale destul de constante. Un prim triunghi amical îl alcătuiește cu Simion, tip echilibrat și onest care va face carieră politică și-1 va sprijini pe Iustin să obțină un post în magistratură, și cu Aron, bonom întreprinzător, privind cu detașare problemele existențiale. Celălalt triunghi apare în ultimul volum al trilogiei, avînd o motivație diferită. Dacă Iustin a supraviețuit și a răzbit grație primilor doi, îi ajută acum, la rîndul său, pe Rovența, un contabil suspectat la un moment dat de crimă și pe Florică, figură inocentă a sărăciei cu duhul, ambii rămași pe drumuri și adăpostiți în garsoniera lui modestă. Rovența e o apariție dostoiev-skiană (în prefața trilogiei, N. Manolescu îl asemuiește cu Marmeladov !) ce-și va trăda în două rînduri salvatorul. Alături de el, chipul umil-diabolic al căpitanului Voican se detașează sugestiv dintre personajele secundare.
De-a lungul întregii cărți, Iustin Arghir se dovedește capabil de o singură dragoste, și aceea amestecată cu milă, pentru bolnăvicioasa Dana. Amor descărnat, ca și înfățișarea ei fizică, mult mai convingătoare fiind dintre prezențele feminine mătușa Liz. Uscățimea erotică a personajului — în ciuda unei vieți afective încărcate — îmi pare cu totul semnificativă, ascuțindu-și și mai mult profilul de fanatic al ideii morale. Intensitatea sentimentului atinge apogeul atunci cînd polemica de principii etice îi permite mult așteptata defulare, cum se întîmplă în finalul trilogiei într-o impecabilă demonstrație de demnitate recucerită. în rest, în zadar încearcă o femeie să și-1 facă amant dezbrăcîndu-1 (la propriu), iar o alta să-i afle „misterul", dîndu-i acestuia senzația că e despuiat din priviri : juisarea eroului e în exclusivitate morală.
Ascetismul secvențelor din prezent, în contrast cu relativa opulență narativă a „romanului" amintirii, e vizibil în registru stilistic prin aspectul lor de fragmente de scenariu. Dialogul domină, completat cu scurte indicații de regie. Romanului din roman îi corespunde psihodrama evenimentelor curente, „teatrul" prefigurat de încercările puterii și transfigurat simbolic în cîteva rînduri de Rovența : „M-am întrebat de multe ori cine ești, Rovența ? spune Iustin făcînd vădite eforturi pentru a rămîne stăpîn pe el. !.J Abia acum îmi dau seama că tu, Rovența, ești întruchiparea acelei fantasme ! înțelegi ? Tu ești realitatea ! Actorul !» / Rovența e nedumerit, încearcă să zîmbească așa cum îi e obiceiul, apoi zice : «Și ce a-nsemnat el pentru tine ?» / «Frica. Am crezul că m-am lecuit... că am scăpat de teama cu care am trăit mult timp în suflet. Tu însă ai fost mereu lîngă mine.» / «Și...» / «îmi jurai credință !» / «Și eu ce reprezint ? Tot frica ?» / «Nu. Ceva mai mult mai evoluat, mai rafinat...»" Dialogul are loc după a doua trădare a lui Rovența, acest actor al delațiunii permanente.
COMENTARII CRITICE
Alături de nostalgia amintirilor, frica este celălalt sentiment dominant al romanului. Ea blochează în repetate rînduri voința personajului, e principalul obstacol pe calea recondiționării morale. O frică în același timp difuză, fără motive concrete bine precizate, provocată de impresia constantă a lui Iustin Arghir că e permanent urmărit, conștiuni de faptul că e o țintă vie în exercițiile de tir ale puterii. Maladie mortală, spaima e pricina unui dezechilibru senzorial și fiziologic, inspiratoarea halucinațiilor. Cea mai sugestivă înfățișare a ei se află în al doilea volum al trilogiei, al cărui titlu e dealtfel Noaptea. Frica se instalează atunci cînd ești lipsit cu totul de certitudini, de puncte ele sprijin îm conștiiță și fără un ,,spate asigurat" pe terenul vieții publice. Nu s-ar putea spune că Iustin Arghir are vreun dușman desemnat sau, mai exact, dușmanul său nu are o față anume. Căpitanul Voican nu-i decît un mijlocitor, o „unealtă", e chipul de circumstanță al terorii, un chip mai degrabă jovial, fără motive de ranchiună personală. Nici teama lui Iustin Arghir nu-i una în fața „organelor" — conștiința nevinovăției îl apără totuși. Spaima sa e de factură aparte, abstract-concretă ca a eroului kafkian. E spaima celui desemnat în mod arbitrar să fie victimă, lipsit de protecția divinității justițiare (aceasta și nu alta cred că e semnificația „Somnului vameșului" !), spaima celui obligat să-și dovedească mereu inocența, spaima de un ..dosar" amenințător, icoană birocratică a unei noi și crude divinități. După un lung și tenace antrenament, a cărui desfășurare o consemnează toate cele trei volume, Iustin Arghir reușește să-și domine frica. Se află chiar, la un moment dat, în căutarea cuiva căruia să-i demonstreze — și cu ocazia asta să-și demonstreze — că nu-i mai e frică. Și acest cineva e găsit în persoana lui Runcanu, personaj politic influent și chiar binefăcătorul lui Arghir, în urma intervenției lui Simion, dar care urmărește să-1 facă pe tânărul judecător obedient și docil. Intransigent, acesta își pierde postul de președinte de tribunal. Lecția de justiție pe care Iustin Arghir i-o ține lui Runcanu e, intr-adevăr, emoționantă, revanșă simbolică a unei demnități ultragiate.
Am mai semnalat deja această turnură simbolică a întâmplărilor din roman. Simbolurile joacă un rol însemnat în strategia narativă a Somnului vameșului, fie ca simple procedee stilistice, cum sînt metaforele „vîslelor" ori ,, „mîinilor" personajelor (romancierul abuzează puțin spre finalul primului volum de asemenea mijloace în cîteva pasaje de un lirism nu întotdeauna de cea mai bună calitate), fie ca puncte de reper în construirea parabolică a cărții. Culpabilizarea permanentă a eroului cu spectacolul adiacent al fricii e în logica acelei mentalități care cere învinuitului să-și demonstreze nevinovăția, chiar și atunci cînd probele acuzatorului lipsesc. Suspiciunea devine o probă concludentă, suficientă pentru condamnare. O asemenea mentalitate, împotriva căreia protestează vehement autorul prin intermediul personajului său, duce la situația aberantă a vinovăției tuturor pînă la proba contrarie. O mentalitate a păcatului generalizat, ce transformă existența într-un șir nesfirșit de dezvinovățiri. Iustin Arghir, cu toată naivitatea și lipsa lui de umor, e în privința asta un tip de bună .credință, considerînd dreptatea posibilă înăuntrul sistemului. Viața sa auster-monahală, ca și modul sentențios
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
ori figurat în care vorbește subliniază caracterul demonstrativ, „tezist" al cărții. Parabola ei e una a prezenței publice a scriitorului, a dreptului său de a-și asuma realitatea în conformitate cu propria-i conștiință, o parabolă a libertății. Dovadă identitatea evidentă dintre ținuta ideilor romancierului Bujor Nedelcovici, exprimate în postfața trilogiei, și punerea lor în aplicare de către „judecătorul" Iustin Arghir. Curajul și demnitatea personajului sînt vădite în clipa în care îi spune „de la obraz" adversarului său tot ce gîndește. El nu poate schimba cursul evenimentelor, „faptele" sale sînt numai „vorbe". Nu altfel procedează scriitorul atunci cînd își imaginează opera confruntată cu judecata severă a posterității : „actele" pe care aceasta i le va cere la controlul identității sînt tot de natură verbală. Un lucru e cert : romanul a reușit să-și în-girîngă frica paralizantă față de realitate, a restrîns mult petele albe îngrădite de tabuuri ideologice, e o prezență artistică demnă. Altfel spus, în limbaj de parabolă — s-a ridicat și umblă ! Bujor Nedelcovici, în Somnul vameșului, ne-o dovedește.
MIHAI DINU GHEORGHIU
VITEZA CRITICII
Citind cartea unui coleg de-al său pentru un critic nu poate exista satisfacție mai mare, în afara aceleia de a se găsi citat în ea (dovadă că e luat în seamă, că părerile lui, împărtășite sau nu, contează) decît de a constata că se află în situația de a subscrie la o serie de idei sau considerații de ordin general, principial. Neoferindu-mi nici un strop de mulțumire egoistă, Critică ^i angajare (ed. Eminescu, 1981), al șaselea volum (după Rondul de noapte, 1974 ; Al doilea rond, 1976 ; Scriitori tineri contemporani, 1978 ; Firescul ca excepție, 1979 și o antologie de proză scurtă contemporană tot din 1981) de Mircea lorgulescu, mi-a dat în schimb, nu o dată, prilejul de a mă simți solidar cu autorul. „Desconsiderarea criticii începe cu desconsiderarea foiletonului ; iar desconsiderării criticii îi urmează desconsiderarea literaturii", spune, de exemplu, admirabil, aforistic aproape, Mircea lorgulescu și ceea ce spune ar trebui să sune ca un necesar avertisment în „cutia de rezonanță"' (titlu, în volumul de care ne ocupăm, dat unui grupaj de reflecții preliminare) a literaturii de azi. în mod deosebit subscriu la cele afirmate de critic în legătură cu „aplauze (le) (pseudo-aplauze) pentru falsul curaj" (falsul curaj părîndu-mi-se, am mai subliniat acest lucru, o minciună mai primejdioasă decît minciuna propriu-zisă) : „Confuzia dintre romanul politic și romanul despre politică — zice Mircea lorgulescu — a contribuit la nașterea de notorietăți efemere, întâmpinate cu un entuziasm gălăgios : aplauze pentru falsul curaj, pseudo-aplauze...". Fraza acuză pe alții (bine știuți de altfel din pricina acelui „entuziasm gălăgios" ce le este propriu) dar îmi vine să cred că, chiar dacă n-a fost în intenția celui ce a scris-o, obiectiv ea ne invită pe toți să ne scrutăm cu atenție conștimța.
COMENTARII CRITICE
73
Ceea ce declară criticul referitor la modul în care trebuie înțeles patriotismul este de asemenea cît se poate de important : „Nu este suficient să fim mîndri că ne-am născut și că trăim aici ; aceste virtuți trebuie valorificate. Cît mai bine și în toate planurile vieții ; altfel, ne mîndrim zadarnic, ba chiar a ne mîndri la nesfîrșit înseamnă a reteza înseși temeiurile acestei mîndrii. Adevăratul partiotism este critic și activ, nu retoric4'. Cu aceasta n-am epuizat desigur punctele de convergență descoperite în timpul lecturii volumului în planul ideilor generale. Mă opresc totuși aici pentru a releva că, în primul rînd o carte despre (în ordine) poeți, prozatori, dramaturgi și critici, Critică și angajare ne cîștigă adeziunea și prin numeroase observații la obiect, rapide caracterizări globale și minuțioase (deși operate și ele tot în viteză) analize pe text. Virgil Teodorescu este identificat cu „realitatea unei bogate și cuprinzătoare opere poetice, adesea prea bogată și prea cuprinzătoare". Despre Mircea Dinescu se spune că „aduce în versurile sale tonul inconfun-dabil și cu neputință de imitat al sincerității", „un adevăr rostit direct, fără înconjur, nici strigat patetic și nici spus în șoaptă, cu fereală, insinuant, ci pe un ton normal". în Adrian Popescu criticul vede „un arhitect al transfigurărilor salvatoare, al tensiunii spre frumos și înălțător ca atitudine deopotrivă existențială și estetică" iar în Dorin Tudoran (despre care a scris întotdeauna deosebit de pătrunzător) „un spirit foarte mobil, deschis tuturor experiențelor și formulelor ca altădată Miron Radu Paraschivescu" : „Unitatea acestei poezii (a lui Dorin Tudoran n.n.), foarte variată ca înfățișare, o dă tendința mereu prezentă de a realiza o deplină armonie între atitudine și rafinament, între exprimare și expresie" ; la el „niciodată exprimarea nu ucide expresia, niciodată expresia nu învinge exprimarea". în cărțile lui Șerban Foarță este omologată „o victorie a jocului". „Roman de dragoste, roman politic, roman social, roman de idei, Cel mai iubit dintre pămînteni este în primul rînd o carte cinstită și liberă". „Dintr-un loc în care nu se întîmplă nimic, tîrgul Platonești (romanul Vara baroc de Paul Georgescu n.n.) devine un loc unde se întîmplă totul". în Istoria brutăriei nr. 4, considerat „textul cel mai reprezentativ" al lui Mircea Nedelciu, nu avem de-a face cu „obișnuita dez-eroizare" ci cu „eroizarea unui aparent non-erou". In piesa lui Teodor Mazilu Frumos e în septembrie la Veneția „Speranța și amintirea încetează să mai fie expresii ale omenescului, devenind instrumente ale mortificării, ale inumanului, ale absenței".. In teatrul lui D. R. Popescu (ca și în proza lui, aș adăuga 1), „Adevărata acțiune a personajelor este vorbirea". Lui Eugen Simion îi sînt caracteristice, observă acum Mircea lorgulescu, „demnitatea stilistică și permanenta menținere a spiritului critic într-o atenție deopotrivă rezervată și cordială". De „o erudiție aproape neverosimilă pentru epocă" Marian Papahagi pare „mai degrabă contemporan cu Tudor Vianu și G. Călinescu prin caracterul sistematic și autentic umanist al formației" etc. Critică și angajare nu este însă doar o carte despre poeți, prozatori, dramaturgi, critici, ci și o carte despre poezie, proză, dramaturgie, critică, ba chiar și despre reportaj și literatura de călătorie. în legătură cu aceasta din urmă Mircea lorgulescu scrie o excelentă pagină (216}.. Analist atent, penetrant, criticul cultivă în același timp gestul sintezei,
11	LATA ROMÂNEASCĂ
riscă frecvent generalizarea. Cu primele cărți apărute la începutul deceniului ’70—’80 și semnate de „Horia Bădescu, Mircea Dinescu, Paul Emanuel, Dinu Flămând, Ion Mircea și Adrian Popescu nu se năștea o -generație» (sau o -promoție») nouă : se afirma o înțelegere a literaturii eliberată de obsesia stabilirii unei relații cu ceea ce o precedase. Pentru acești poeți mai importantă decît succesiunea era creația : ei sînt mai preocupați de poezia însăși decît de a se situa în raport cu formele poeziei de pînă la ei" ; în poezia primei jumătăți a aceluiași deceniu Mircea lorgulescu crede a putea observa o tendință „către puritate și purificare". Nu ascund că în destule privințe nu sînt de acord cu Mircea lorgulescu. Nu voi insista însă asupra deosebirilor, nu voi alcătui lista divergențelor noastre (liste în a căror semnificație de altfel nu prea cred : poți lăuda foarte tare o carte aducîndu-i nenumărate obiecții concrete — de „amănunt", „locale", după cum poți respinge în fond alta neadu-cîndu-i, lămurit, nici una). Mă voi mulțumi de aceea să spun că după părerea mea Mircea lorgulescu minimalizează importanța prozei (scurte) de la începutul deceniului ’60—’70 și să semnalez o inconsecvență. La p. 260 autorul nu-și reține supărarea (îndreptățită) provocată de apariția unei antologii de poezie în care nu figurează Mircea Ivănescu dar în care figurează în schimb Ion Crînguleanu și Haralambie Țugui. La p. 140 el încearcă să justifice însă o antologie de teatru contemporan din care lipsește Teodor Mazilu ! Invocarea chestiunilor de principiu (criterii, viziune critică, perspectivă analitică) nu poate servi în acest caz la nimic (trezind doar unele dubii în legătură cu seriozitatea argumentării), o antologie a dramaturgiei românești de azi fără Mazilu fiind la fel de „scuzabilă" ca una a dramaturgiei de la sfîrșitul secolului al XlX-lea fără Caragiale.
în critica pe care o face, Mircea lorgulescu pornește întotdeauna de la un nu : „Un «roman comic» a fost considerată, la apariție, cea mai recentă carte de proză a lui Paul Georgescu, Vara baroc (1980). Dai* Vara baroc nu este un roman comic". Acest nu poate fi direct, categoric, ca în exemplul pe care l-am dat, sau voalat, îndulcit, redus la o adăugire sau nuanțare : „Nu seninătatea este nota acestui ciclu, ci înseninarea", „poetul se dedă nu risipei, el cedează ispitei risipirii". Cornel Ungureanu analizează o serie de scriitori „dintr-o perspectivă ce nu pare atît inedită, cît neașteptată". Citînd o frază din Eugen Simion : „A pleca este în fapt a mitiza puțin, a trece din timpul trăirii în timpul mărturisirii, de la experiență la concept, de la faptă la mit", Mircea lorgulescu „lipește" la ea această completare (polemică în sensul că simplifică energic conținutul exprimării comentate) : „De la, se poate adăuga, efectuarea călătoriei la descrierea ei". Oricum, refuzul (adresat odinioară, în prima fază a activității criticului, unor cărți și scriitori, acesta este întors acum mai ales împotriva interpreților lor), nevoia am spune vitală de delimitare constituie impulsul original ce pune în mișcare critica lui Mircea lorgulescu. Care își începe uneori articolele „atacîna" de la prima frază : „Nu am înțeles prea bine de ce Nicolae Manolescu, în cronica lui din «România literară» (nr. 7, 14 februarie, 1980), crede că..." Mircea lorgulescu polemizează nu numai cu criticii (cu Nicolae Manolescu în special) ci și cu critica, găsită de pildă în culpă în legătură cu nuvelele
COMENTARII CRITICE
75
lui Ștefan Bănulescu, „oarecum inaccesibile în spiritul lor analizelor critice, multe preocupate pînă la exces îndeosebi de tehnica scriitorului, e drept, de o izbitoare originalitate". Și nu numai cu critica de azi ci și cu cea din trecut : „Dar nu «să rămînă actual» a fost, cum scrie Lovinescu, soarta lui Maiorescu, ci să fie periodic redescoperit" și chiar cu cea străină în persoana lui Emmanuel Mounier (1905—1950), ivit într-un chip oarecum surprinzător la p. 95 a cărții. Pînă și atunci cînd își dă acordul într-o problemă sau alta Mircea lorgulescu nu uită să se distanțeze fie și numai „în cîteva chestiuni mărginașe" (p. 192). Iar cînd nu are cu cine să polemizeze, polemizează cu sine — ca în acest pasaj în care o afirmație este implacabil negată (pe deplin sau pe jumătate) „In teatru, D. R. Popescu nu-și continuă și nu-și prelungește proza decît în măsura în care în scrierile anterioare anului 1965, anul debutului său în dramaturgie (cu Visul sau Damen Vals, piesă într-un act), descoperim existența unor elemente de factură dramatică (afirmație). Ar fi cu toate acestea greu să se susțină că proza și teatrul scriitorului sînt compartimente etanșe, fără legătură (negarea afirmației) ; în realitate o legătură există, chiar foarte strînsă (afirmație). Este însă o legătură de un fel neobișnuit (seminegarea afirmației)". Această tensiune a controversei din care se naște critica lui Mircea lorgulescu (o critică a lui nu, dar și însă), tensiune uneori reală, alteori creată în chip artificial (o furtună într-un pahar cu apă este de pildă polemica la care ne-am referit mai sus cu Nicolae Manolescu și al cărei obiect îl constituie întrebarea dacă un recent roman al lui Bujor Nedelcovici se deosebește „mult și fățiș de cărțile mai vechi ale scriitorului" sau nu, N. M., ne asigură contrazicătorul său, susținînd că da, romanul se deosebește „mult și fățiș de...", în vreme ce M. I. afirmă un punct de vedere opus, adevărul aflîndu-se probabil undeva la mijloc), această energie (furie) a delimitării cîteodată cu orice preț imprimă scrisului autorului de care ne ocupăm, ca o forță de propulsie inițială, o impetuozitate caracteristică. Temperamental na emotiv, un „repezit" Mircea lorgulescu este poate condeiul cel mai iute al criticii noastre contemporane. Viteza criticii sale este favorizată si accelerată de un admirabil talent al exprimării rapide, precise și clare, autorul volumului Critică și angajare fiind unul din actualii campioni ai scrisului limpede și exact : „Trebuie să reînvățăm — spune el — lecția exactității, a preciziei, a clarității" ; cu atît mai mult cu cît „Limpezimea și rigoarea nu exclud subtilitatea ; numai printr-o maximă claritate se poate obține maximum de nuanțare". însă tocmai ușurința cu care Mircea lorgulescu construiește fraze impecabile (șiv cu care probabil de fapt citește, gîndește și face tot ceea ce face — cu bruște însuflețiri de moment, într-o stare de agitație interioară ce își consumă repede obiectul) ne dă uneori impresia de întâmplător și inconsistent. Criticul se lasă cîteodată în voia cursivității expresiei în detrimentul exprimării (al atitudinii, al ideii), îmbătat nu de cuvinte ci de lunecarea lor armonioasă, ascultătoare. De aici nu puține generalizări pripite, prea largi („O năzuință spre esențial caracterizează literatura română") sau dimpotrivă prea înguste („Travestind un concret în alt concret «parabolele» istorice dramatizate sînt expresia unui comod evazionism, a unei fugi în decor", citim de pildă la p. 157 și gîndul ne zboară imediat la Caligula lui
76	‘ VIAȚA ROMÂNEASCĂ
Camus), exagerări (nu cred că „adevăratul înțeles“ al primului volum din Moromeții — operă nu numai de mare valoare ci și, în proza noastră postbelică, una din rarele opere „rotunde“, perfecte și deci în acest sens autonome, suficiente lor însele — „se dezvăluie deplin (s.n.) abia în al doilea volum“), uneori o anumită umflare demagogică a vocii și a stilului (p. 20) și riscul de a face mult zgomot pentru nimic (p. 34). Primejdia care pîndește această impresionantă activitate critică este a scrisului pe patine ducînd prin facilitate la o prea mare disponibilitate. Disponibilitate acuzată de faptul că nu puține din opiniile lui Mircea lorgulescu au suferit de-a lungul anilor transformări radicale. „Desființați" în 1976, în Al doilea rond, criticii Paul Georgescu și Eugen Simion, rediscutați parțial pe aceleași cărți, beneficiază în 1981, în volumul de care ne ocupăm, de comentarii entuziaste. Atunci ca și acum demonstrațiile în același timp logice și avîntate ale autorului par fără cusur. Ele se bat totuși cap în cap. Intr-un interviu, Mircea lorgulescu afirma : „oricum, chiar dacă despre autorii despre care am scris mai de mult am azi altă părere, nu-mi reneg nici un text și schimbarea se datorează atît evoluției lor cît și evoluției mele, ambele petrecute în cadrul evoluției întregii literaturi de azi“. Indiscutabilă, această triplă evoluție nu poate explica însă pe deplin de ce Paul Georgescu și Eugen Simion sînt tratați într-un fel în urmă cu (numai) cinci ani (cînd unele din cărțile lor importante erau deja scrise) și cu totul altfel astăzi. Combătînd „tendința de a se căuta «tutele» spirituale“ („Acest gust al supunerii, care nu de puține ori a luat forme agresive, mi se pare enigmatic și denotă o lipsă de dorință a independenței spirituale pe care nu o înțeleg și nu o împărtă-șesc“)j Mircea lorgulescu, luîndu-și și de această dată un elan prea mare, exagerează pericolul : „A face (...) prozelitism «gherist» sau «călinescian» ni se pare o enormă eroare. Un refuz mascat al actualității. Și o punere a întregii literaturi contemporane românești sub semnul caducității și al epigonismului“. In ciuda acestor fraze mînioase (prea mînioase !) Mircea lorgulescu este un critic care a avut și are modele. Și chiar modele foarte apropiate. în prima fază a activității criticului, distructiv și ,,rău“ pe vremea aceea, idolul lui a fost Mihai Ungheanu, așezat mereu în fruntea listelor de critici apăruți în jurul anului 1965 și considerat în Scriitori tineri contemporani din 1978 „un fel de Maelstrbm al gîndirii". în anii din urmă modelul lui Mircea lorgulescu, mult mai afirmativ acum față de literatură, a devenit Nicolae Manolescu, pe care de-a lungul acestui volum (ca și în cronica din «România literară» la Arca lui Noe, II) îl hărțuiește nemilos... și fascinat. Ceea ce a fost ieri pentru Mircea lorgulescu Mihai Ungheanu (un „Maelstrbm al gîndirii“) este acum Nicolae Manolescu (numit în cronica mai sus citată o „mașină de gîndit“). Ferice de colegii noștri capabili să exercite deja înrîuriri ! Ce să spunem însă de cei care le suportă ? Un răspuns l-ar putea constitui (minus exagerările) chiar pasajul despre prozelitism reprodus mai sus din volumul lui Mircea lorgulescu. La care, am putea constata acum, presanta nevoie de delimitare exprimă un efort de smulgere de sub acțiunea unei forțe de atracție subjugătoare. Independența ostentativă a opiniilor, aerul foarte decis ascund la Mircea lorgu-bescu un anumit grad de nesiguranță interioară. Nesiguranță vizibilă
COMENTARII CRITICE	77
4 în planul judecăților de valoare. Nu întâmplător, cele mai bune pagini ale criticului iau în discuție cărțile fie ale unor autori în mod evident lipsiți de talent fie ale unor clasici, decedați sau în viață — deci cărți „mai ușor de clasat. O foarte scurtă dar eficientă recenzie publicată de Mircea lorgulescu la începutul deceniului ’70—’80 în Luceafărul retrimi-tea în neantul anonimatului pe un versificator care avusese fantezia să creeze un verb de la substantivul bufniță. A bufnița devenea în acea capodoperă telegrafică a criticii noastre de respingere un verdict irevocabil. Pe de altă parte, frumosul studiu despre Dinicu Golescu reprezintă una .din cele mai fericite întoarceri spre trecut ale criticii foiletonistice con-:bemporane.
VALERIU CRISTEA
CĂRȚI—OAMENI—FAPTE
• ȘTEFAN CEL MARE. — Să ne aducem pururea aminte fiecare.' dintre noi de părintele nostru bun și sfînt, Ștefan cel Mare, fără, fapta și ctitoriile căruia neamul nostru este greu de închipuit.
Ce este regele David pentru seminția lui Israel cu trei milenii în urmă, este Ștefan cel Mare pentru neamul nostru. Așa cum craiul David plăsmui a un psalm după fiecare luptă în fruntea neamului său., tot așa Ștefan cel Mare ridică o mănăstire, lăcaș de grai și suflet românesc pe colinele sfîntului nostru pămînt.
Am recitit zilele acestea documentele nemijlocite rămase din acele vremi, paginile scumpe ale cronicilor asupra făpturii lui, documente lîngă care a adormit și Sadoveanu la Mănăstirea Neamțu ca lîngă relicve sfinte, după ce scrisese cea mai scumpă carte a vieții legată de făptura lui Ștefan cel Mare.
Căci fără Ștefan cel Mare n-ar fi nici Eminescu, nici Sadoveanu nici lorga, ca să vorbesc doar despre aceste candele de aur ale ultimului veac apărute în neamul nostru.
Venea în fruntea Moldovei acest fecior de domn la patru am după căderea Constantinopolului. Copilărise în raza de aur a Bizanțului, era fiu al Răsăritului creștin aflat acum la ceas de cumpănă prin, înaintarea grozavă a turcilor de altă lege către inima Europei.
Dacă nu se ridica aici în Carpați marea poartă a creștinătății din trupurile și sufletul unui neam, dacă această poartă n-ar fi avut stîlpr de nesmuls în Mircea cel Bătrîn, loan Corvin de Hunedoara și fiul său, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare pînă la Mihai Viteazul și Constantin Brîncoveanu cu fiii săi, nimic nu putea opri valul de mînie asiat să se reverse pînă la marginile continentului spre oceanul de apus.
Pentru că prin această poartă străjuită de vitejii români nepereche în veac nu s-a putut intra, Pămîntul românesc nu a devenit pămîntul Bizanțului cotropit, semiluna nu a abolit soarele dreptății din locul cel mai sfînt al sufletelor și duratei noastre. Nu sîntem Bizanț după Bizanț, cum s-a spus, ci România și fără Bizanț pentru că noi n-am căzut definitiv niciodată.
Podul înalt și Războienii, o biruință și o înfrîngere ca să evoc două din zecile de bătălii, sînt ceasuri sacre ale istoriei noastre. Acolo am murit, acolo floarea neamului nostru în plină putere de viață și luptă și-a vărsat purpuriul sînge irigînd în cosmos acest pămint strămoșesc întru rodire de viață.
Sfîntă zi de primăvară în Săptămîna Patimilor, în joia mare, cu cinci sute douăzeci și cinci de ani în urmă, în locul zis Direptate Mitropolitul Moldovei Teoctist varsă cornul plin cu mir sfînt pe creștetul bălai al celui care va deveni piatră de hotar în destinul neamului nostru și al Europei întregi. Din acea clipă Ștefan a devenit alt om, dobîndi o altă inimă și simțire, viața lui deveni viața neamului său pe care l-a slujit întru lungime de zile, netemîndu-se decît de judecata lui Dumnezeu din mila căruia, singura, spune lorga, se știa Domn al Moldovei în veac.
Mi se strînge inima cînd răsfoiesc puțina, vai, literatură ce s-a scris pînă acum despre el. despre Ștefan cel Mare și Sfînt. Vor trebui generații de-a-rîndul și de acum înainte să-și încălzească inima și cugetul Ia acest rug nestins în jurul căruia se durează pe mai departe ființa neamului nostru.
IOAN ALEXANDRU
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
79
e „DIN AVENTURA DE A FI CIN-;STFr...".— Nerefuzîndu-și sensibilele, ne-cesare schimbări ale atitudinii lirice, poe-..zia Anei Blandiana a ocolit, în schimb, orice palinodie spectaculoasă. Fidelă sieși, lirica Bhindi anei rămîne întotdeauna de-o mvidiabilă cinste față de datele ei fundamentale. Atît de evidentă este această calitate, încît a sărit pînă și în ochii unor comentatori mai puțin avizați în ale poeziei și onestității. S-ar putea spune că, la urma urmelor, o asemenea rectitudine nu c mai mult decît stimabilă. Se poate răspunde, cu ușurință, că o asemenea însușire nu e puțin lucru, și nu doar la nivelul generației Anei Blandiana, atît de talentate dar și atît de contradictorii — dacă nu dezamăgitoare în unele cazuri !— ,în evoluția unora dintre protagoniștii ei. Premonitoriu parcă pentru cum avea să girate destinul poeziei sale, poeta murmura în Călcîiul vulnerabil : „Din aventura de a fi cinstit / învingător acasă mă întorc'1. Azi *), cînd poezia ei s-a așezat intr-o matcă inconfundabilă, pe care (ori-t înd posibile !) surprizele n-o vor putea, probabil, infirma, poeta revendică pentru mne — cu o umilință extrem de orgolioasă ! — un singur merit — fidelitatea față de propria-i vocație : „Locuită de-un cîntec, / Părăsită de-un cîntec / Poate chiar văduva unui cîntec / Necunoscut ■și iubit, / Nu merit frunzele voastre de
/ Decît pentru umilința .• De a-i fi rămas credincioasă / La nesfîrșitb într-adevăr, poeta nu și-a pierdut firea în fața laudelor torențiale ori la zgomotul unor campanii de contestare cărora nici poezia ei nu le-a scăpat.
Despre temele unui univers poetic, nu e potrivit să spui că sînt puține ori multe. Uneori — ajunge să scrii fie și numai despre natură ori macularea prin existentă, singurătate sau dragoste, cunoaștere ori neîncrederea în cuvînt ; alteori — nici despre toate acestea ! Important rămîne cît de bine reușește un autor să convingă că temele nu rămîn simple motive, ci sînt adevărate obsesii ale poeziei sale. Ana Blandiana nu este nici chiriașa grăbită a unei teme ori alteia, dar nici nu practică naivitatea celui încredințat că „stoarce" totul dintr-o temă. Altfel spus, poezia ei are măsură (și 'asta. în ciuda modernității formulei, i-a asigurat un natural aer de clasicitate), temele nu rămîn simple pretexte „de atacat", asemeni •pereților trufași ai muntelui aflat în fața
Ana Blandiana, Ochiul de greier, Ed. Albatros, 1981..
pariului alpinistului cu el însuși. Nu există, așadar, sfidare în abordarea acestor teme, ci necesitate.
Printre prezențele benefice, poezia Anei Blandiana numără și-un aparte sentiment al naturii. Poeta pare a opune emerso-nianului „natura ne încartiruiește, nu ne naturalizează" credința că, dimpotrivă, sintem natură ; nu trebuie decît să ne readaptăm pulsului ei secret, să nu-i uităm, definitiv, ritmul. Nu o natura naturata, cea primind totul prin pasivitate, găsim în poezia Blandianei, ci opusul ei — o natura naturans.
Dacă s-a schimbat ceva in atitudinea poetei față de viziunea ei asupra naturii, modificarea ni se pare foarte apropiată de ceea ce observa la propria-i poezie un Pavese. De la un sentiment al contemplării delirante, Blandiana ajunge la contemplarea neliniștită. Dacă la autorul Mărilor Sudului această modificare de unghi, poate fi descifrată (cum singur propune) confruntînd Peisajul puștii cu Lună de august, la Blandiana modificarea poate fi urmărită citind în paralel Glumă (I). Noapte de dragoste (Al. Philippide remarca cu justețe că la Blandiana sentimentul naturii apare, deseori, asociat celui al iubirii), Din apă ieșeau trupuri albe de plopi, pe de-o parte, și Pe lacul morii, Eu nu cînt frunza, în agă, pe de alta. Modificarea s-a produs, credem noi, la nivelul volumului Octombrie Noiembrie Decembrie iar cele două modalități, nu se exclud ; mai noua n-o respinge pe cea anterioară. Ele coexistă, cu aceeași legitimitate — atitudini gemene dar cu identități profund particularizate. Prima e mai aproape de ceea ce înțelege Dămaso Alonso prin toposul locului plăcut, cea de a doua de sursa pe care Pavese o simțea drept „crearea unui mister natural în jurul unei nejiniști umane", depășind, deci, simpla „spiritualizare a unei scene cu totul descriptive", oricît de pasionată ori pasională. Celor ce vedeau în seria reprezentată prin antologica Dealuri o clasică resemnare cu blîndul duh al naturii, poeta le trimite, parcă, un semn — ea știe că și liniștea naturii e o iluzie : „Crezi că nu știu / Că în dosul / Acestui mirific incendiu / Al pădurii căzute în roșu / Nu e decît timpul / Laș care trece / Mascîndu-și plecarea / Cu spectaculoase și ipocrite minuni ? /.../ Dacă, în după amiaza / De duminică-a toamnei, / Lumea îmi pare perfectă, / Numai eu sînt vinovată, / Numai eu voi plăti — luni."
80
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
' Nu, la Ana Blandiana natura nu e doar acel blînd refugiu, ci marca cetei mai frumoase dintre lumile posibile. Fiind, deci, singura posibilă, dramatismul, neliniștea acestei realități nu sînt mici. Abandonul în acest imperiu începe, într-adevăr, de la împrietenirea cu natura și ajunge pînă la ipostazele unei îndepărtări de tine însuți, atingind uneori chiar forma unui „proiect” de „asfințire” aparținînd, parcă, unei Ofelii : „Să îmi fac o luntre împletită din ierburi și flori / Și să mă las să alunec pe rîu ca un plaur, / Egal depărtată de maluri, / Străină de pești, / Să mă mîntuie stelele noaptea și-n zori / Să mă-nconjoare-ai apei ochi vitregi de aur. // Să nu văd nimic prin pleoape-le-nchise, /Un roșu-ntuneric încet mă pătrundă / Atent doar la ritmul somnatec de undă, z Ușor se-nsteleze și moartea-mi de vise / Lăsate tîrziu să răspundă. / Tîrziu legănată de luntrea de ierbi, / Miresme sărate și verzi m-or cuprinde, / împletită în alge și șerpi, / Asfințită-n al mării pustiu, / Să nu mai țin minte.”
Dacă există, de la o vreme, în poezia Anei Blandiana o supratemă care să „tiranizeze" toate celelalte teme :— înglobîn-du-le, parcă ! — aceasta e somjiia. Prezentă și în volumele anterioare, ea se instaurează definitiv cu Somnul din somn. carte în multe privințe crucială pentru evoluția poetei. Motivul s-a închegat greu, n-a fost scutit de-o anume inconsistență, scăpînd printre degete atît autoarei cît și comentatorilor leneviți în prejudecata somnul — prefigurare a morții. La Blandiana somnul depășește acum această semnificație, neînstrăinîndu-i-se total. El nu este numai fugă din realitatea insuportabilă ori numai „întoarcere pentru o clipă la ritmul pur al materiei4', cum nu e doar stare de grație ori încercare de imersiune în candoarea (ori ferocitatea !) subconștientului ; nu e numai o necesară „încărcare a bateriilor" vitale și conectare la viața nevăzută a realității, cum nu e doar dulce abandon etc. E toate acestea la un loc, o dorință infinită de a trece pe sub, peste, prin barierele dintre preexistentă, existență, extincție — încercare de cuprindere ; efort neîncetat al cunoașterii.:
Dacă Jean-Pierre Richard amintea „bizara reverie nervaliană asupra ochiului de papagal" în care se întîlneau „două trepte de existență și durată", ce altceva decît un ciudat herb al continuității și disjuncției, al simultaneității eroismului universului mic și al indiferenței-gene-roase a celui mare, ce altceva decît un
martor-simbol al acestei pendulări lucide între posibil și imposibil este acest cehi de greier la Ana Blandiana ? Aici se apropie poeta, spre a se despărți definitiv, de somnul romanticilor, de sufletul și visul celor descifrați de Albert Băgăm-Acelui om al lui Oken, om aflat „la capătul unei evoluții" și avînd „în el toată multiplicitatea", Blandiana nu-i preferă., ci îi caută perechea pierdută : omul pur-tînd în el toată unicitatea. Somnul devine astfel și acel laborator ilimitat, în care, din substanțe infinite, veghea unui alchimist al sufletului încearcă să restabilească ipostazele de mult pierdute, fără de care întregul de-acum e o eroare continuă : „Ți-aduci aminte despărțirea / Celulelor de ele înseși / Și spaima sîngelui voind / Să curgă într-un singur trup ? / Pămîn-tul se-ntindea prin arbori / Și cercul se-ncleșta în crengi, / Să nu se cedă, goală rana / Pe locul căreia s-au ru.pt."
Ochiul de greier ni se pare a marca o fericită radicalizare a poeziei Anei Blandiana. Intîlnim, din ce în ce mai pregnant, „victoria unuia din termenii afirmați, în conflict" pe care Lucian Raicu o sugera, încă din comentariul la Poezii, 1974. drept necesară acestei lirici construită din antinomii neobosite. Poeta nu renunță, (nici n-are cum !) la mișcarea perpetuă, flux/reflux, a poeziei sale, nu părăsește definitiv zodia unei interogații continui., dar, și asta e foarte important, trece la o-de-lestare de elementele ce dădeau, altădată, versurilor sale un aer declarativ, ușor abstract. Deși aceleași ca întotdeauna, temele acestei poezii sînt servile az7 de-o atitudine lirică mai tranșantă. Ver surile „Am obosit să mă nasc din Idee, / Am obosit să nu mor" mărturisesc m? despre renunțarea la idee, ci despre nouă atitudine lirică. Cîștigul e consistent, mai toate motivele liricii Anei Blandiana îmbogățindu-se cu titluri antologice.
Cumplita spaimă de solitudine își ad^’T7' prin Singurătate, Zbor, Atît de frig p de primă mînă ; neîncrederea în cm mu câștigă în dramatism prin titluri ca 'ho mele (pierderea identității prin... nume; ori acel Șir amintind teribil-breugheliana Parabolă a orbilor : „Cuvintele trec strada / Ca șirul de orfani / De la Casa Copilului, / Fiecare cu pumnu-ncleștat / în haina celui din față, / Cu singura grijă / De-a nu se pierde / Unul de altul." Ce încredere să mai ai în aceste biete cuvinte, în puterea lor de a mărturisi, denunța, acuza ?
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE	81
Pierderea tinereții își dezvăluie fiorul lece în Veșmint, adevărata piele de chagri dovedi ndu-se, totuși, irepetabila primăvară a vieții ; nevoia de candoare, de puritate, definitiv ultragiatei prinde un ton dintre cele mai izbutite în Dovezi. Și nu în ultimul rînd, o foarte frumoasă, gravă poezie patriotică avem în Morfologie, poezie cum foarte rar se mai scrie azi și purtînd sigiliul inconfundabil al p cetei.
Această ascuțire a unghiului din care e scrutată realitatea poate fi urmărită, ca jntr-o radiografie desfășurată, și în ceea ce separă — ca atitudine lirică — acel tineresc-dubitativ „Ce e destul / să țip din Călcîiul vulnerabil de Vocala de-acum : „Așa cum cel în care bisturiul pătrunde / Nu-și cîntă durerea, / Așa cum cel înjunghiat pe la spate / Nu are timp să-și versifice / Revolta „și moartea / Și nu reușește să scoată / Decît un A înfundat, / Superior în concentrare / Poemelor lumii rămase în viață, / Aș putea pur și simplu / Să strig o lungă, nestinsă vocală, / Pentru că nu știu / Ce poem / A reușit să străbată ! în măruntaiele suferinței / Mai adînc decît litera A.44
Acest pentru că știu anunță că undeva a apărut o certitudine ; în labirintul unui univers poetic, în care genealogia noastră era o neîncetată multiplicare a pierderii unicității („Sîntem visați de cineva : Visat la rîndul său / De altul / Care e visul unui vis / Anume“), poeta azvîrle azi un fir al Ariadnei. Atît de greu cîști-gatul pentru că știu face din poezia Anei Blandiana nu doar evaziune ; ea devine și ihvaziune spre straturile de foc ale sîmbureului existen țial.
DORIN TUDORAN
® OMAGIU LUI ȘTEFAN AUG. DOINAȘ. — A vorbi despre Ștefan Aug Doinaș înseamnă, în condițiile unei elementare adaptări la realitate, a vorbi despre prestigiul ideii de poet. înainte de a ne ocupa de vocația sa (excepțională), de cultura sa poetică (de cel mai înalt rang), de marele său efort întru împlinire (in-cluzînd arii mereu diversificate), sîntem atrași de cristalizarea unei atitudini ontologice, traducînd raportul dintre om și Liră. Este nu numai un raport al autorului cu produsul său, ci și o integrare în angrenajul obiectiv al acestuia, ca într-un univers autonom, fastuos în rotirea sa în
jurul unei osii a prezentului etern, dezin-teresîndu-se de circumstanțele originilor pe care le împinge în mit. Poetul dispare, spre a spune astfel, în ținuta Poeziei. Nu e aceasta factorul suprem, esența, revelarea unei identități dintre poet și spusele sale ce-1 justifică sub unghi absolut ? Ad-mițînd că Poezia ar fi o „aventură a limbajului44, creatorul său i se dăruie cti o ingenuă bucurie liminară, cu o capacitate de jertfă care, ca orice jertfă implică o palingeneză : „Acum, ni se destăinuie autorul Omului cu compasul, după ani de zile de meditație asupra cuvîntului poetic ; după ce disciplinele limbajului m-au ulcerat, și m-au tămăduit tot ele ; după ce am scris mai multe poezii despre cuvîntul iubire decît despre iubire — iubirea mea pentru cuvînt îmi întărește, mereu, impresia că poezia e un tărîm ele mijloc : un spațiu virtual, înlăuntrul limbajului, deci obligatoriu între mine și lucruri, pe care trebuie să-1 creez de fiecare dată pentru a putea să-mi construiesc geometria verbală, imagistică, afectivă44. Pe acest „tărîm de mijloc", ca un topos al demoniei lirice, se așează cea mai perfecționată mașinărie pe care a propus-o făptura umană, menită a o anula fără a o pierde, a o malaxa fără a o distruge, spre a o proiecta pe un dialog sublimat, reprezentativ, acea „mașină de produs starea poetică cu ajutorul cuvintelor44 asupra căreia ne instruiește Valery. Ea nu are un brevet unic, trebuind a fi inventată de către fiecare poet în parte. Doinaș ne-o oferă într-una din variantele sale cele mai perfecționate, mai sensibile, cu diafragme vibrînd la imponderabile, cu lubrifianți de o finețe nebună, cu ecrane pe care se amestecă cele mai imprevizibile semnale ale tărîmurilor îndepărtate, în infernale scintilații și muzici edenice, însă dacă magicianul se predă magiei sale, devenind „prizonier al cuvîntului44 incantatoriu, în virtutea unui imbold din adîncuri asupra cărora nu e posibil să glosăm, nu-1 putem oare „elibera44, în perimetrul conștiinței noastre și pe răspunderea noastră, pentru a-1 supune măsurii obștești ? Nu-1 putem smulge „dezumanizatului44 aparat demiurgic pe insul care constituie materia sa primă ? Vom încerca asumîndu-ne umilință unui artificiu și orgoliul unui omagiu în care credem pe deplin.
Ștefan Aug. Doinaș face dovada unei exemplare moralități înțr-o cetate a literelor aglomerată și agitată, pestriță nu o dată dureros afectată de ciocniri interne. Postura sa demnă și convingătoare prin
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
pilda principiilor profesate, a unei opere majore avînd coerența lăuntrică a onestității, alcătuiește o contrapondere a demagogiei, a tiradelor narcotizante, a tuturor trucurilor evazionismului estetic. Stihia .compromisurilor e întîmpinată cu o privire lucidă și ironică. Poetul are ochiul .ațintit spre miezul lucrurilor, pare a nu uita nimic nici din trecutul propriu, nici .din cel al culturii, nedînd atenție chemărilor vane ale iluziei interesate, ale avîn-turilor suspect lucrative. O școală uma-...nistă de veche și rafinată tradiție se filtrează prin pupila sa clară, de medic care pune exact diagnosticul și prescrie reme-vdiul indicat. Căci aportul unui veritabil creator nu e numai o sumă de acte nar-vcisiace, ca un șirag de perle închise în-tr-o vitrină asigurată, ci și o iradiere for-. mati vă, o întrețesere cu cîmpul de vibrații al istoriei, o poziție comunicativă, ă <coeur ouvert. Pornind din nucleele creației, o atare energie benefică, se întregește an cazul autorului în discuție cu o eseistică inteligentă și persuazivă, exhortativă (Cînd e nevoie, înalt pedagogică. Siidînd pavoazarea de gust îndoielnic, retorica .insistentă a conjuncturalului, fluctuațiile (bursei carierelor, poetul se apropie cu egală osîrdie de valorile clasate ale literelor ca și de cei tineri, cărora le dă un tonifiant bun venit. în critic, Doinaș e un .spirit luminat, exigent și totodată tolerant, nepotolit adversar al idiosincraziilor -care sînt vecine bune ale mistificării : .„Străine de spiritul literaturii mi se par acele manifestări ale rivalității literare -care tind să se transforme în veto cultural, pentru a «desființa* o operă sau un scriitor, sau pentru a înălța o falsă personalitate pe un soclu imaginar. Tentativele de a forța gustul estetic și scara de valori în plină formare, sunt și mai •grave atunci cînd se exercită în peisajul literaturii contemporane. Căci, oricît am spune că timpul este singurul filtru care cerne valorile, noblețea și menirea criticii adevărate stau în posibilitatea de a veni în întîmpinarea acestei «judecăți* inexorabile, anticipînd locul pe care o operă, un scriitor îl vor ocupa în conștiința culturală". Așa gîndește autorul 'Modei poetice, făcînd parte din rîndul acelor scriitori, nu foarte numeroși, care-și pun totdeauna de acord conduita publică cu normele enunțate.
Dar cu observațiile din ultimul paragraf ne-am îndepărtat oare cu adevărat de Doinaș-poetul, claustrat în geometria inumană a mașinii de produs Poezie ? Spre a vorbi despre prezența sa morală,
l-am pus cu adevărat în paranteză pe cel-născut-de-verb ? Poate, totuși, că nu, de vreme ce Poezia se privește nesățios în oglinda umanului și numai în apele ei își poate măsura independența de Ființă care, dintr-o ireprimabilă nevoie, ...cheamă ființele1’, pe cele aidoma ei, zămislite din ficțiunea zeiască, dar și pe cele de carne și sînge, pe muritorii „amar" / logodiți / zilnic cu toate .. arătările lumii-n lumină". Convocînd umbrele ce-o alcătuiesc, băgăm de seamă că acestea sînt ale experiențelor, emoțiilor, actelor, a căror devălmășie ne încheagă destinele, circumscrie fenomenologia viețuirii noastre cotidiene. Chiar dacă „se asociază altfel decît în felurile obișnuite", chiar dacă sînt „muzi-ealizate, rezonante" (Valerv), valoarea lor se răsfrînge în conștiința unei trăiri ce le ratifică, subjugîndu-se propriului său ideal de transcendență prin puritate melodioasă. Poezia e o existență a cărei incandescentă măduvă provine din făptura efemeră a poetului, unică și indivizibilă în fragilitatea sti descumpănitoare, precum „o somație — atît de organic / impalpabilă puls de pe tîmplă". Ne place să credem că Ștefan Aug. Doinaș nu-și dorește un alt atestat, la pragul celor șase decenii dense și invidiabile, decît acest „puls" pe care să-1 transmită creației sale în veac.
GHEORGHE GRIGURCU
« UN JURNAL DE IDEI DEVENITE OBSESII. — Trei obsesii puternice par a se desprinde — la prima vedere — din Bloc notes-ul lui Augustin Buzura apărut în 1981 la editura Dacia. Cea dintîi este obsesia morții psihice pe care autorul Vocilor nopții o socotește a fi cel mai rău dintre rele : „nimic nu poate fi mai absurd decît să-ți supraviețuiești ție în-suțiț decît să știi că ai rămas doar materie vie însuflețită, modelată după voința altora".
Citatul de mai sus mi se pare cu atît mai semnificativ cu cît ei face parte dintr-o însemnare despre Auschwitz — adică despre muzeul fabricii morții ale cărui imense vitrine cu păr omenesc de toate culorile și ale cărui cuptoare fac gîndul să paralizeze copleșit de cumplita senzație a atrocității și a morții fizice atotstă-pînitoare cîndva acolo.
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE	83
De ce după acel fior rece al morții care-ți străbate șira spinării de cum ai pus piciorul pe pămîntul Auschwitzului Buzura revine totuși la obsesia morții psihice ? Fiindcă lagărul există, ne spune el, are și astăzi victime : „Experiența sinistră a patru milioane de oameni nu i-a scutit pe alții să moară nici fizic nici psihic44. Și fiindcă în chiar incinta cumplitei fabrici a morții oamenii trebuie să fi suportat mai greu tot moartea psihică survenită încă de la intrarea în lagăr.
De ce acești oameni nu s-au revoltat, se întreabă Buzura, așa cum ne-am întrebat la rîndul nostru toți, cei care am aflat cum la acele înfiorătoare cuptoare erau siliți să lucreze chiar unii dintre deținuții cărora nu le venise încă rîndul.
Ca să te revolți îți trebuie o minimă libertate, este răspunsul care i s-a impus aproape de la sine.
Dacă totala lipsă de libertate dintr-un lagăr duce direct la moartea psihică, „libertatea de a gîndi într-un singur fel și de a nu te abate de la dogmă“ duce și ea tot acolo, dai* ceva mai pe ocolite, demonstrează majoritatea însemnărilor din acest Bloc notes. Cînd această așa-zisă libertate nu a dus la moarte psihică ea a dus la o conștiință de sine greu plătită care — la limită — a fost silită să se verifice chiar și în fața Inchiziției insti-tuționalizate.
Buzura nu se ocupă în această carte nici de moartea psihică în contextul lagărului, nici de Inchiziția instituționalizată a Bisericii catolice. De comentează doar ca pe niște situații-limită din perspectiva cărora ni se luminează mai bine problema morții psihice privită în general sau din punctul de vedere al creatorului. Astfel într-una dintre aceste însemnări ni se amintește — nu întîmplător — cum la vremea sa'maestrul Aretino — care era foarte departe de a fi un pudic — s-a scandalizat tocmai de Jiidecata de apoi a lui Michelangelo „denunțîndu-1 Inchiziției pe atunci la începuturile ei“. îl învinuia, citează Buzura din Romain Rolland (care povestește după Vasari), că a pictat lucruri care „ar face să roșească pînă și o casă de toleranță44. Cînd papa a dat ordin să fie îmbrăcate personajele, se spune în continuare în Bloc notes, marele florentin a răspuns : „Spuneți papii că lucrul acesta este fără mare importanță și că este ușor de rezolvat. Sanctitatea sa să vegheze să pună rînduială în lume : a rîndui o pictură nu-i o trudă prea mare.“
Cită dreptate avea Michelangelo spu-nînd că nu-i o trudă prea mare să rîn-
duiești o pictură o dovedește nu numai cenzura din epocile ei de glorie ci și cea impusă în desăvîrșit anonimat. Nu întîmplător după atîtea sute de ani răspunsul dat Sanctității sale de cel care a creat Judecata de apoi rămîne perfect valabil. Fac această afirmație fiindcă aproape toată cartea lui Buzura — care nu mi-a dat nici o clipă senzația falsului sau a anacronicului — nu este altceva decît pledoarie pentru o artă care să. redea realitatea așa cum este și nu cum ar vrea anumite persoane să fie văzută. Această insistentă pledoarie în favoarea, adevărului are la bază argumentul — adus la zi — că acei puternici cu adevărat ar trebui să rînduiască lumea ca să arate și în arta adevărată așa cum și-ar dori ei să fie, fiindcă a rîndui arta nu e mare lucru.
în ce constă această aducere la zi a vechiului argument căruia toată judecata de apoi i-a dat dreptate ? în rememorarea acelor fapte istorice (și implicit a celor de istorie a culturii) care se repetă și din care ar trebui să învățăm ce e de învățat. Astfel la pagina 9 putem citi : „Istoria arată că după fantastica înflorire a artei și literaturii grecești, datorită unor popoare de pedestrași și călăreți, oamenii au fost obligați să uite scrisul și desenul pentru a le reînvăța după foarte multă vreme, iar regiunile care au dat lumii atîtea valori au fost obligate să producă și diverși Prodromi specializați în cîntece și ode la botezuț nunta, onomastica sau lăuzia unor doamne și domnițe, sau în panegirice pentru cei cc aveau uneori timp pentru cultură doar în timpul meselor de prinz. In sfîrșit, dacă plecăm tot de la învățămintele istoriei, nu putem exclude ca, datorită carenței papirusului, să înflorească iarăși folclorul".
Nu e un secret pentru nimeni că această carență a papirusului este însoțită de toate consecințele pe care le reține istoria din alte vremuri. Spiritul contabil al epocii pe care Buzura îl a-mendează ades ne spune : cultura costă. Iar marele prozator care se simte răspunzător de soarta culturii poporului său ripostează : parcă ignoranța n-ar costa infinit mai mult.
Și cu asta am ajuns la cea de-a doua mare obsesie a acestui jurnal de idei : aceea a deculturalizării culturii și a răspunderii pe care o are adevăratul scriitor pentru tot ce se întîmpla cu marile valori ale țării sale.
• 31
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
Conștiința acută cu care sînt privite în aceasta carte posibilitățile poporului nostru de a se afirma prin cultură, și erorile care iac ca unele dintre aceste posibilități să nu devină realități m-a făcut să înțeleg cîtă dreptate are Buzura în stră-. dani a sa de a spune la vreme lucrurilor pe nume. Citindu-1, fără să vreau mi-am .amintit — prin contrast — de toți acei critici de mîna a doua care tună și fulgeră împotriva proletcultismului de acum 30 de ani,lăudînd în același timp lucrări care țin de amatorismul contemporan prin nimic superioare „artei“ din epoca incriminată.
Nu am nici o îndoială că la baza •acestor manifestări nu stă conștiința estetică atît de des invocată, ci mai curînd spiritul primar agresiv.
Și cu asta am ajuns la cea de-a treia mare obsesie a lui Buzura, moștenită parcă în mod direct de la Marin Preda.
Spiritul primar agresiv, așa cum de-.monstrează paginile acestei cărți, se manifestă în mod pregnant’ în negarea acelor lucruri pe care cei ce sînt puși să le judece (fie ei simpli judecători critici sau de alt fel) nu vor să le știe sau sâ le înțeleagă.
Cele trei mari obsesii ale cărții lui Augustin Buzura semnalate mai sus s-au născut nu numai din experiența sa de viață ci și din cea de lectură. Și nu numai aceste mari obsesii. însemnările .sale despre scriitori cuprinse în Bloc notes — foarte dense și foarte frumoase — nu sînt niciodată simple însemnări ele lectură. Fiecare nume este invocat în acest context în măsura în care de la el a plecat sau prin el s-a. verificat într-una din ideile sau obsesiile sale autorul. Uneori aceste nume sînt aduse în scenă spre a dovedi că fiecare epocă are scriitorii pe care îi merită. Alteori pentru a ni se demonstra că o națiune reprezintă în cele din urmă atît cît reprezintă conștiința cetățenilor ei.
Nu știu dacă Augustin Buzura, cum reiese el din aceste însemnări, este personajul cel mai reușit al lui Augustin 'Buzura, așa cum ar trebui să fie după propria sa teorie. Este, poate, puțin prea ...ardelean, tot în sensul dat de el termenului. Cred că unii dintre eroii săi își depășesc creatorul prin umor, alții prin poezie. Dar, luat separat, nici unul dintre acești eroi nu are atîta conștiință cît autorul. Deși, poate că, împreynă au uneori la fel de multă. Și cînd spun asta mă gîndesc, înainte de toate, la extraordinarul final al Vocilor nopții. Dacă te doare
urlă (poți să urli) îi spune acolo unul dintre prietenii lui Pintea bătrînului tată al acestuia, accidentat în mod absurd tocmai cînd reușise să-și înalțe la loc casa distrusă de ape. Tonul pe care i se dă această neobișnuită dezlegare este firesc și nu ne miră fiindcă bătrânul face parte dintre cei mulți obișnuiți să suporte în tăcere dureri de neimaginat.
Dacă tot te doare de-ți vine să urli măcar să se știe spune în ultimă analiză autorul pentru care a scrie înseamnă a depune cinstită mărturie asupra timpului tău și a-ți împlinit astfel datoria și față de trecut și față de viitor.
ILEANA MALANCIOIU
9 ÎNAPOI LA CONTA ? — Parafrazîn-du-1 pe Hegel, s-ar putea spune că fiecare epocă istorică își are filosofii pe care îi merită ; dar și că meritele epocii sînt hotărîtoare în prețuirea acordată unui anumit filosof (lucrul este valabil și pentru poezie — a se vedea „cazul“ Emi-nescu). Socotit decenii de-a rîndul drept singurul (deci și primul) filosof al românilor, în sensul de creator al celui dintîi sistem filosofic din gîndirea românească, Vasile Conta (15 noiembrie 1845 — 21 aprilie 1882) a fost mai mult invocat decît studiat, revendicat decît descifrat, citai; decît înțeles ; personalitate contradictorie din punct de vedere politic (a aderat în tinerețe la Internaționala I, pentru ca după 1879 să facă parte dintr-o grupare liberală de nuanță republicană, dar și naționalistă, cu pronunțate accente antisemite, de pildă) și cultural (în anii de studii era ,/socialist și ateu“, apoi frecventează Junimea, de care se dezice etc.), Vasile Conta este cu siguranță primul creator de sistem filosofic materialist al românilor și, în acest sens, meritele sale nu pot fi îndeajuns de mult subliniate.
Biografia sa pare să fi fost pusă sub aceeași stea a fatalității care a însoțit și destinul lui Eminescu : copil și adolescent visător, dar recalcitrant, fuga de la școală pentru a fi sufleur și actor într-o trupă ambulantă, revenirea către studii, o bursă în străinătate, participarea activă la viața politică a țării, sfîrșitul tragic al vieții (la numai 37 de ani). însă Conta a înregistrat mai multe reușite exterioare : după studii în străinătate, la 27 de ani este avocat celebru și profesor de drept civil la Iași, la 35 de ani devine ministru al
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
85
■nstr acțiunii publice, scrierile sale filosofice au fost tipărite și în Franța sau Belgia încă din timpul vieții, avînd parte de o unanimă recunoaștere (națională și internațională) a calităților de filosof, profesor, orator. N-au lipsit nici încercările de a-1 considera șef de școală, după primul război mondial auzindu-se chiar îndemnul „înapoi la Conta !“, dar mediocritatea urmașilor pe de o parte, ascensiunea marxismului pe de alta au dovedit că întoarcerea nu mai era posibilă fără o serie de rezerve fundamentale, fără a-i supune opera filosofică unui lucid examen critic.
într-o vreme cînd școala maioresciană încuraja nu filosofii, ci profesorii de filozofie, Vasile Conta și-a asumat riscul unui sistem materialist, dînd vieții filosofice românești o nouă dimensiune și o nouă perspectivă. Asociind ontologiei materialiste o gnoseologie materialistă, Conta n-a putut însă depăși printr-o viziune dialectică strimtele cadre ale materialismului metafizic scientist de factură buchneriană sau moleschottiană, și aceasta e evident în problema determinismului : negînd existența liberului arbitru, el considera că în lume domnește un determinism absolut, la baza căruia stă legea ondu-Jației universale, adică o generalizare și extrapolare ilicită a evoluționismului bio-jogic, darwinist. într-un sfîrșit de secol -aturat de pozitivism, Vasile Conta a subliniat însemnătatea filosofici pentru progresul umanității și neputința științelor singure de a umple viata spirituală a omului.
In cursul vieții și-a văzut tipărite trei din lucrările filosofice : Teoria fatalismului (1875—1876 în „Convorbiri literare", 1877 în traducere franceză la Paris și Bruxelles). Teoria ondulațiunii universale (1876—1877 în „Convorbiri literare", 1895 la Alean, Paris, cu o prefață de L. Buch-ner) și Introducere în metafizică (1879 în ../Convorbiri literare", 1880 în franțuzește Ia Paris) ; postum, i-au mai apărut Bazele metafizicii (1888, în franțuzește la Paris, 1914 în românește) și întîiele principii ■care alcătuiesc lumea (1888, la Iași, în limba franceză). De asemenea, de pe urma sa au rămas numeroase, scrieri juridice, politice, literare, cugetări etc.
Dacă, așa cum arăta Lucrețiu Pătraș-canu în 1945, e imposibilă (și de nedorit), o veritabilă întoarcere la Conta, este nedreaptă considerarea operei sale filosofice exclusiv din perspectiva istoriei filosofici ; gîndirea vie a lui Vasile Conta poate dezvălui, la o cercetare atentă, numeroase
sugestii utile nu numai în cîmpul filo-sofiei, dar și în cel al psihologiei, antropologiei, esteticii etc., unele dintre ele chiar „de actualitate". Astăzi, „înapoi Ia Conta !“ mai poate însemna și un îndemn la studierea operei unui filosof adevărat, de la care se poate învăța curajul întemeierii unui sistem.
DAN OPDESCU
• LABIRINTUL OPEREI ISTORICE. — Mircea Ciobanu scrie aparent un „roman al generațiilor". De fapt, Istorii (III)* este un roman despre timpul trăit, re-trăit (în amintire) și povestit ; roman în care generațiile nu se mai succed după o cronologie liniară, ci se întretaie, se ciocnesc, se suprapun transformînd Timpul într-un carusel amenințător, într-o spirală concentrică, într-un joc de cuburi. Cele trei volume ale ciclului de. Istorii dezvăluie destinele unei „familii" — transparentă pînză de păianjen, în care se zbate istoria, timpul. Un timp poliedral, cu nenumărate fațete, multiplicat de memoria personajelor și a naratorului ; un timp labirintic. Fragmentul de istorie (cuprins aproximativ între 1920 și 1960), fisurat, spart de amintirile protagoniștilor este mereu reluat, remodelat, redeșenat din alte perspective afective. Lumea, timpul — pare a spune scriitorul — este un mozaic : aceleași pietricele colorate, așezate în mereu alte configurații, închipuind mereu alte forme și legende. Există totuși un focar al acestei texturi mișcătoare : agonia și moartea lui lancu Dudescu (întrupate din .amintirile convergente ale Măriei, Logofetesei și Sisei) ’— prefigurare a destrămării ....familiei", a înstrăinării tuturora. Pe lîngă „istoricul oriental" (naratorul), care se găsește cînd în labirintul textului, cînd în afara lui, po-vestirile-amintiri sînt puse în scenă de doi „regizori" : Logofeteasa („moașă" a cuvîntului, a logos-ului ; inițiată în ritualul nașterii și morții) și Gheorghe Palada — demiurgul ratat, un Meșter Manole „negativ", voința prezent-absentă, păpușarul din culise care mînuiește sforile marionetelor : Maria, Sisa, lancu, ștefan (mijlocitori între Marele Palada și nimicnicia „muritorilor" de rînd). Dar dincolo de biografiile anonime, încrustată într-
* Ed. Eminescu, 1981.
86
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
una clin absidele „istoriilor44, pulsează o povestire emblematică pentru poetica ro-manescă a lui Mircea Ciobanu : pentru a reuși să-și ducă la bun sfîrșit tabloul început, un pictor oarecare este constrins să contemple modelul (o femeie) prin țesătura străvezie, a unui văl. Doar astfel. inefabilul chipului se estompează, nuanțele se șterg, mișcarea îngheață, lăsînd să transpară liniile feței, „invariantul44. Dincolo de forme — adică de metamorfoze — pictorul a surprins Forma. Capodopera exclude, așadar, viața. Tensiunile realității nu se pot transforma în cuvînt. Lumea pătrunde în text contrafăcută^ falsificată. Raportată la simfonia realității opera — limitată și fragmentară — este un eșec. De unde drama (rana !) mereu deschisă a creatorului. Intr-adevăr, ce altceva sînt aceste „istorii44 decît filtre, „v(o) aluri44, prin transparența cărora se întrezărește Istoria? „Istorii44 =reluări, reveniri, repetiții, întoarceri către aceleași regiuni afective, către aceleași evenimente — un efort disperat-ironic de a descifra taina fascinației, pe care ele, aceste ființe și lucruri, o exercită asupra personajelor și asupra naratorului. Des-tăinuirea lumii, a timpului : o lucrare utopică, sub ochiul lui Sisif. în Istorii domină obsesia ne-împlinirii egalată numai de voluptatea de a continua : povestirea nu se (poate) închide ; ea generează o altă povestire, în care se povestește etc. Labirintul fabulei reflectă labirintul amintirilor, care — la rîndul lui — oglindește labirintul timpu-lui-istorie (casa lui Palada, cu numeroasele ei camere, pare o materializare a labirintului). Povestirile care recidivează, amintirile proliferante sînt filtre (văluri !), canale prin care destinele comunică, și, în același timp, obstacole, ziduri despărțitoare între indivizi. Amintirea-povestire este o ridicare la putere a singurătății. Maria, Sisa, Logofeteasa, Milita, Palada se baricadează în amintirile lor. însă amintirea-povestire are și funcția de (auto)cunoaștere : dez-văluirea tainelor, a conștiinței cu frustrările și complexele ei. Amintirea este o epifanie : vina, sentimentul de culpabilitate — care macină personajele — devine evident numai prin rememorare, prin retrăire interioară, mentală. Dar, pentru că Istorii (III) este în primul rînd un roman despre (facerea unui) roman, trebuie să-1 receptăm și ca text ce se lasă în-văluit și în-văluie cu silabele sale lumea, istoria, omul spre a le dez-vălui apoi treptat și incomplet omului, istoriei, lumii. Istoriile lui Mircea Ciobanu au nostalgia romanului ca
„proces verbal44 al unei societăți și al unei conștiințe ; o nostalgie permanent corodată de ironia modernului care nu mai crede în posibilitatea creației de ființe și universuri prin verb.
NARCIS ZĂRNESCU
© MONTALE, POET AL MEMORIEI.— Un cunoscut mi-a povestit cum l-a văzui o dată pe Montale. De fapt l-a zărit numai, dar a fost bucuros și cu atît. Cineva a consimțit să deschidă ușa biroului la ziarul unde poetul lucra. Aplecat peste manuscrisul său, Montale a ridicat pentru o clipă privirea, îndreptînd-o spre ușa întredeschisă, apoi a surîs. Asta a fost tot. Oare știa că e spionat astfel de către admiratori ? Sau, din depărtări, a zîmbit unui gînd al său, unej viziuni așteptate ? E ceea ce m-am întrebat auzind modesta relatare.
Totdeauna am avut impresia că poezia lui Montale, cîtă am citit, e un exercițiu obsedant de memorie. Ca și cum întreg prezentul poeziei sale n-ar fi decît pînda unor amintiri ce revin pe fragmente, stîrnind tot așa, fragmente de sentimente; o luptă cu înecul timpului, . cînd vezi apărînd la suprafață fie niște degete crispate, fie o jumătate umbrită de chip, un umăr, un simplu semn. Memoria a fost pentru Montale principalul instrument cu care își elabora poemele, încer-cînd mereu, cu ajutorul ei, să descifreze „criptograma vieții44. Se vorbește că în ultimii săi ani memoria îi slăbise. Dar era de neînlocuit pentru el. Așa că o recucerea treptat, cu neasemuită răbdare, cum se vede din acest emoționant Caiet pe patru ani (ed. Univers, 1931, col. „Orfeu44) unde amintirile apar și mai palide ca în celelalte cărți, și mai atomizate, dar însoțite de comentariul înțe-lepțesc al poetului. E sigur că Montale nu avea imaginația realului, mai concretă adesea ca însăși realitatea. Asta și explică, în parte, dimensiunea cantitativă redusă a poeziei sale. Avea în schimb intuiția timpului, a unui timp de o materialitate copleșitoare, de sub apăsarea căruia puține lucruri (și cît de inconsistente, abia o pulbere fină !) pot fi salvate. însă ce am admirat mai mult la marele poet e acel aparent imobilism sufletesc, în realitate acea masivă și încordată inimă,
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
87
disprețuitoare de palpitații facile. Stator-î 11 c ia.
S-a remarcat la Montale o dispoziție pentru esențial, nu unul factice, halucinat, ci unul care trebuie forat în carnea lucrurilor, avînd aparența aspră, asimetrică, a pietrei mîncată de apă și a osului dezvelit. Nu fenomenalul, cu formele lui multiple și arbitoare, l-a atras, dimpotrivă, eternul mai greu recognos-cibil, chiar dacă se înfățișează umil, aceasta fiind, cred, și cauza principală pentru care i s-a atribuit marca de „.ermetic", altminteri improprie. Poate că „eternul" e totuși mult spus și nepotrivit. S-ar cuveni să spunem, în ton cu modestia poetului, că l-au atras lucrurile ultime : „Unica știință care stă în picioare / escatologia..."
Caiet pe patru ani se prezintă ca un jurnal și nici vorbă că asta și este : jurnalul zilnicei dispute (aș fi zis : trînte) a poetului cu propria sa memorie. Iată scurta poezie intitulată Melodie ușoară : „Mintea noastră debarcă / faptele mai de seamă ce ni s-au întîmplat / și le îmbarcă pe cele mai de rîs. Asta arată / deficiența ambarcațiunii / și-a constructorului. Călăfătuitorul / suprem nicicînd nu s-a pus la dispoziția / noastră. Este nrea ocupat." însă memoria, se pare, nu înseamnă pur și simplu a-ți aminti. într-adevăr, ar fi prea puțin. Montale vede în ea un atribut ontologic : „Memoria vie e imemorială, / nu din minte țișnește, nu se cufundă-n ea. / De existent se prinde ca o aureolă / de ceață pe cap..." Ei bine, această aureolă o zgîndăre veșnic poetul încercînd să-i smulgă adevăruri omenești. Și care sînt acelea ? Tot ce rămîne, ca o depunere, independent de voința noastră, tot ce se refuză trecerii, curgerii : „Adevărul e sedimentare, stagnare". Tocmai cu asta se ocupă poezia montaliană, cu inventarierea, așa zicînd, a lucrurilor ce se fixează, rămîn. în genere aceste lucruri sînt doar frînturi. Așa cum sînt, ele trebuie descrise. Iată pentru ce majoritatea poeziilor din Caiet pe patru ani au acel inimitabil aer de descriere, pe care îl aveau și unele poezii mai vechi, aer accentuat, de data aceasta, prin stăruință. Printre ele, printre cele care se mențin, care nu trec, sînt clipe inpalpa-bile, de o natură comună cu a muzicii, țăndări de peisaj, chipuri. Sînt, în poezia lui Montale, și adevărate personaje, a căror existență fantomatică conține^ pe lingă ele însele un sens, sens a cărui gravitate le fixează, lestîndu-le, pe fundul oceanului mișcător al timpului : Celia,
Clizia, Gina din Ziua Marților, bătrîna slujnică analfabetă din poezia intitulată chiar Ceea ce rămîne (dacă rămîne), femeia unei dragoste pasagere și femeia iubită și după moarte, chiar și cățelan-drul Galiffa. în ce constă acest sens, evocat mai sus ? Nu ne stă în puteri să precizăm, el ținînd de taina ființei și a poeziei.
Altceva se arată însă impresionant și face din Caiet pe patru ani o operă înalt realizată, anume că fiecare evocare deschide porțile unui suflet de adîncimi incalculabile, ce o însoțește cu comunicarea sa neprecupețită, cu darurile sale de sensibilitate, cum observă admirabilul cunoscător și traducător al lui Montale, Florin Chirițescu. întîmplarea cea mai prozaică, chiar și întrebarea sîcîitoare, atrage o atitudine sufletească, îmbrățișarea ori refuzul catifelat ale vastei subiectivități a poetului. Micile și marile mizerii ale vieții întîlnesc, din parte-i, aceeași neclintire morală aproape pietrificată, îndulcită însă, și cu ecoul amplificat, de cîștigul senectuții. Pretutindeni .Montale e concis, eliptic cum îl știm, neînduplecat, dar aceasta fără muchii tăioase ca în tinerețe ci într-un regim egal, de superioară contemplație. Elabo-rînd din materia (din care însuși omul lui era făcut) acest Caiet pe patru ani, poetul se găsea, într-adevăr, pe pragul lucrurilor ultime. Ceea ce îl conduce la confuzia eminamente poetică, desăvîrșit exprimată astfel : „Bazinul e un cerc imens, văd înăuntru / nuferi și peștișori roz-pal. / M-aplec și cad dar dă alarma / un băiețel de vîrsta mea. / O mai fi oare apă înăuntru ? îndoi brațul / și-ating / podeaua din odaia mea".
MARIUS ROBESCU
• MUZICĂ ATEMPORALA. — Aspectul static, linear, al discursului muzical ; monotonia ca virtute (amintind arhaicele forme de provocare a extazului) ; lipsa unei dramatice „deveniri temporale" ; re-petitivitatea — provocînd insă nu numai „cercuri închise" ci și „peisaje ondulatorii", datorate unor imperceptibile va-riațiuni ; absența unor „puncte de perspectivă ; detașarea de context ; tendința de a se obține un „proces infinit" ; anularea voită a contrastelor printr-o intensitate expresivă constantă — iată numai cîteva din caracterele „muzicii atempo-
88
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
râie" scrise de Cornelia Dan Georgescu. Prețuit îndeobște pentru „maniera Țucu-lescu" în care știe să extragă unele elemente folclorice, folosindu-le ca leitmo-tive-simboluri (acea privire-de-pretutin-deni, echivalentul sonor al „ochilor“ din peisaje), Corneliu Dan Georgescu nu poate fi însă numit un „folclo.rist“ — deși e, fără îndoială, specialist în materie, autor al unui important studiu analitic de folclor, Tipologia muzicii instrumentale de joc. Citatele de folclor pe care le inserează ca motive obsesive nu sînt de fapt decît microelementele unei structuri de o maximă simplitate, sînt „elementele anonime44 care contribuie la crearea unei „iluzii muzicale44 (dacă se poate inventa o astfel de paralelă a iluziei optice) ; sînt fragmentele unei delicate și în același timp complexe monotonii care nu poate fi numită doar continuitate lineară și nici măcar numai ștructură uniformă a suprafeței — cum s-ar vorbi despre pictura lui Mondrian, de pildă. Corneliu Dan Georgescu pare a recurge, de altfel, în mod obișnuit la sugestia plastică drept paralelă a lucrărilor sale : dovadă numeroasele picturi în manieră abstractă, culori violente dar aerian echilibrate, pe care le-a creat ca o prefigurare a lucrărilor sale muzicale.
Ciclul Jocuri (anunțat, într7o formă mai bartokiană, de Motive maramureșene), poate fi considerat începutul preocupărilor compozitorului pentru forma statică, non-evolutivă. De la colajul de microelemente, combinarea segmentelor, de la reconstituirea unor straturi ale tabelului de culori (elemente ritmice, polifonice, sau de textură), se ajunge în cele din urmă la dizolvarea acestora într-o pastă continuă, involuntară. între primul și ultimul joc, văzute ca variante ale aceluiași subiect (I Jocuri. II Peisaj bihorean, III Jocuri festive, IV Colaje, V Refrene, VI Pianissimo, VII Hore lungi, VIII Variantele unui joc, IX Ecouri de joc, X Jocuri multiple), există o evoluție ; dar lipsa unei construcții drama-turgice propriu-zise duce la ideea de forma non-evolutivă, atemporală. Vioiciunea hibernală, foarte pură, din Jocuri festive sau Pianissimo păstrează prin urmare irizări de cristal înghețat ; vocile ondulatorii (acoperite uneori de orchestră) îșj urmează fluxul în mod independent, fără întreruperi dramatice, fără vizibile contraste.
Un alt ciclu, Modele (este de remarcat pasiunea compozitorului pentru lucrările de largă respirație, cicluri a căror con
struire dificilă nu-1 înspăimântă, opere dc căutare a esenței printr-o îndelungată strădanie), continuă căutarea unor sunete a căror pură geometrie să fascineze prin cerebralismul antiromantic — în linia picturilor lui Ben Nicholson și Pasmore). Arhetipurile căutate în Modele sînt : ideea fundal-figură (existentă încă în Jocuri IV, Colaje) și contradicția con-tinuu-discontinuu. Aceeași celulă cu viteze diferite creează linii care se suprapun ; ritmuri egale susțin figurări m accelerando sau, dimpotrivă, în rallen-tando; pulsații și decalaje de respirație diferită duc la o evoluție foarte lentă, aproape imperceptibilă, a detaliului. Prima parte a ciclului, Alb-Negru, avînd drep': fundal vibrafonul și percuția și drept „desen44 grupe de suflători și corzi, culminează într-un mare unison static, r. intrare treptată în cluster ; în Continuo, permanența misterioasă a sunetului de orgă primește schimbătoare pete de culoare și „desenul44 unei tot mai dese lovituri de timpan ; zonele de culoare se modifică lent. Modelul IV, Rubato pornește de la ideea minimalismulm repetitiv (vizibil încă în Hore lungi), reluînd obsesiv celule de 3—4 sunete, din doine. O continuitate de val, o pînză de ceață prin care se distinge jocul elementelor, amintind acea zonă comună care există între Orient și folclorul maramureșean, de pildă. Intenția — și izbînda — este producerea unei stări modificate de conștiință : muzica extatic-monotonă a Im Corneliu Dan Georgescu oferă într-adevă.c ascultătorului posibilitatea meditației, contemplației pure. Poate, uneori, și senzația de rătăcire, implicită „spațiului ondulat44. Opera Model mioritic (V) este astfel construită pe baza sutelor de variante ale Mioriței : fiecare moment fiind altfel regizat, prin simultaneizarea tuturor soluțiilor din variante. Păstorul este., de pildă, omorît sau nu, în același moment, după cum propun feluritele versiuni. Ritmuri de joc, de doină, de baladă, se suprapun unor fundaturi diferite, de clopoței, fluierași, respirație omenească ș.a. Buclele de rătăcire (amintind de IV, Rubato) dau muzicii acea curgere infinită, „în afara timpului44.
Mai mult decît „petele de culoare44, ciclul Schițe pentru o frescă aduce aura spațiului alb : motivul absenței, al tăcerii, al „sunetului nespus44. O Cantată cu teme de colind tratate ca variante lasă „alburi44 propice reculegerii, completării sugestiei ; a treia lucrare din acest ciclu, Imnuri, propune patru blocuri mari de sunete
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
89
iegate de interludii diverse (cu aer de choral. de pildă), alcătuind principalele puncte de sprijin ale Schițelor. Densitatea de început a informației se rarefiază în „blocuri de ceață", dinei impresia de imponderabil, apoi dispare intr-un „gol" .are se dovedește adesea mai sugestiv lAcît tabloul complet.
Atemporalitatea muzicii lui Corneliu Pun Georgescu pare a culmina în sim-hmia Armonii simple, inspirată de aceiași tehnică Tuculescu de extragere a imor semne din folclor : fluxul odihnitor și în același timp straniu al privirii-de-pretutindeni. motivul muzical obsedant pînă la glisare în irealitate.
Muzica de cameră mai recentă, Opt compoziții statice pentru pian și Cintec îndepărtat, precum și Studiile atemporale riape-music), se apropie într-o anume măsură de intențiile terapeutice ale mu-Bdi ambientale. O plasă cristalină cu mici pulsații secrete, lovituri imperceptibile ca bătaia unui cioc de pasăre în-L-un disc de aramă, „valuri" interioare 'înregistrarea prelucrată a unui acord de orgă) ; toate acestea amintesc formulele melodice din cîntecele populare arhaice D raportul de regularitate și frecvență dintre sunetele constitutive ale melodiei, care erau folosite cîndva de vindecătorii mientali. Muzica statică propusă de Cor-iu Dan Georgescu este reînvierea — în haine moderne — a unor forme arhetipale, universale, care modifică percepția proceselor temporale. Energia interioară a muzicii este astfel reconsiderată din unghiul reculegerii, detașării, al melo-Imapiei.
GRETE TARTLER
9 CRITICA CRITICII DE FILM (7). BILANȚURI ALE „ACTUALITĂȚII". — Obiceiul de a trage linia și de a socoti profiturile și pierderile unui an de activitate a pătruns și în critica de film. Cel mai asiduu în alcătuirea unor asemenea bilanțuri este Călin Căliman, pregătit mea de la 1 ianuarie („Contemporanul", nn 1/1982) să-și comunice concluziile asupra cinematografului național în 1981. Criticul începe prin a stabili un reper decisiv : anul 1980. considerat ..cel mai bun an ai filmului românesc", în raport mi care anul 1981 — demarează prudent Căliman — ..nu a fost un an rău al producției naționale, dar a fost un an foarte •amestecat». cu prea puține creații de
vîrf — deși una a depășit condiția curentă a filmului românesc remarcabil —, cu prea multe realizări «de serie» și cu destule filme de interes infra-artistic" (infra-infra, dar de ce „de interes" ?). în ceea ce privește interesul — de data aceasta, termenul e folosit mai corect — pentru conținuturile actualității, Căliman e de părere că „structura de ansamblu a repertoriului a fost lipsită de o dominantă revelatoare. Aceasta, poate și pentru că filmul de actualitate... s-a achitat în. multe cazuri formal sau superficial de îndatoririle față de realitate. Cred că filmul românesc se află într-o perioadă de «tatonare» a raporturilor sale cu istoria contemporană (viața) și cu propria-i expresivitate (arta)...". Trebuie să-1 întrerup aici, pe Căliman, din două motive, întîi, de ce «tatonare», pînă cînd «tatonare» ? Dacă anul 1980 a fost «cel mai bun», cel mai fast, al cinematografului nostru — afirmație acceptabilă, eventual cu o rezervă de ordin „istorist" —, atunci de ce, în 1981, ne întoarcem la „tatonări" ?! Să fie vorba, oare, de „tatonarea" unor teritorii (tematice și de tehnică a comunicării, de limbaj) noi, inedite, pe care însăși realitatea le deschide, le impune, privirii realizatorilor de filme ? Nicidecum și nicidecît, de îndată ce Căliman continuă, precizînd : „...s-au forțat uși deschise, s-a înaintat pe drumuri închise [?!], toate acestea minimalizînd forța de impact la [?!] spectatori a demersurilor etice și estetice întreprinse..." Autorul nostru simte și el inadvertența, pentru că în finalul „sintezei" sale, își corectează sentința : „A fost foarte «a-mestecat», da, anul cinematografic 1981 : un an, i-aș zice, «de recul»...". Astfel, imaginea pe care dicționarele o definesc prin „a căuta să cunoști o situație, o împrejurare orientîndu-te cu multă prudență", se transferă într-un domeniu predilect al artileriei : tunul cinematografic a „tras" în 1980 o salvă admirabilă, dar în 1981 a suferit, firește (?), o mișcare de „recul", de „retragere". Așa să fie, așa să se explice — ca în folosirea armelor de foc — căderile de „ton", de calitate, ale producției autohtone de filme ? Dar dacă e așa, de ce să nu ne întrebăm, arghezian : „Cedarea aduce aminte cartușul umed. în momentul trăgaciului, mat. Explozia se rezolvă-n pîslă. Cine abate verticala ? Cine toarnă apă în iarba de pușcă ? Un vrăjmaș ?...". într-adevăr, cine toarnă apă în iarba de pușcă a creativității cinematografice de la noi ?
90
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
Pînă ce se va stabili identitatea acestui vrăjmaș, să ne întoarcem la Căiiman. Al doilea motiv al popasului, în citat, e oarecum subsidiar : un mărunt caz de „furtișag" de idei și de formulare a acestora. Căiiman pomenește, fără ghilimele, de raporturile filmului românesc „cu istoria contemporană (viața) și cu propria-i expresivitate (arta)". Or, cu două luni înainte („Cinema", nr. 11 1981), „Lauren-țiu Ulici scria, textual : „...cred însă că momentul de acum al filmului nostru e mai interesant prin tensiunea creștere-scădere înlăuntrul raportului său cu istorici contemporană (viața) și, deopotrivă, cu propria-i expresivitate (arta)...". Există și o probă a mini-infracțiunii : Căiiman : „...scăzuta — totuși — capacitate meditativă asupra vieții" ; Ulici, pe lingă faptul că însuși titlul intervenției sale cuprinde întrebarea „Dar meditația asupra vieții ?“, în miezul raționamentului său, spune : „Multe din filmele noastre (...) au intrat în «pădurea» realității... fără să încerce... meditația asupră-i...". Modeste împrumuturi sau, cum ar fi observat tot Arghezi, „reminiscențe".
în numărul revistei, „Cinema” care îl publică pe Ulici (un Ulici în formă de „.agnițiuni" ale stării noastre' cinematografice prin speciale, paradoxale, antiteze : „Crește pofta de viață, scade pofta de artă — aceasta mi se pare a fi, în exprimare sintetică, situația filmului nostru în vremea clin urmă" : dar o asemenea „apoftegmă" — care apoftegmă, evident, nu vine de la lipsa ele pofta de viață sau de artă ! — ar pretinde, singură, o analiză adecvată, pe care, cu părere de rău, suntem nevoiți să o amî-năm, deocamdată) ; în același număr, repet, apar „privirile globale" propuse și de alți opt critici, sub titlul „De la cronica de întîmpinare la o privire globală, sub semnul maximei exigențe". Nu puține sunt aporturile reale, interesante, serioase. Seria începe cu același Călin Căiiman, care, ele data aceasta, își reglează tirul în vederea ulterioarelor exerciții din „Contemporanul" și afirmă că 1981. „ar fi — după toate aparențele, și exceptînd posibilitatea unor surprize [care, vai !, nu s-au ivit — n.n.] — un an nedecis ; știu că nu de metafore are nevoie filmul românesc, dar i-aș zice un an de «zbor planat»", unde e transparentă aluzia la precarul film cu același titlu al lui Mar-dare. (Totuși, ele metafore, filmul românesc are nevoie, clar nu are nevoie, în schimb, în aceeași măsură critica de film !)
Impresia călimană e întărită de Florie i ichim, pentru care cele mai multe dintre produsele anului 1981 sunt „filme de uitat, destinate conului de umbră cu care se apără memoria noastră de tot ce este superfluu". La rîndul său, loan Lazăr e de părere că „starea amorfă a «textului-cinematografic din multe filme ale noastre are ca motivație gîndirea neevoluai. 1 a regizorului”. Magdci Mihăilescu susține-cu tărie că „imaginea a ceea ce se cheamă «o stagiune» nu este exultantă. Nici măcar mulțumitoare. Mai mult aș zice : nici vag liniștitoare. Prea mu IU înghesuială în spațiul mediocrității și submediocri Lății, prea nestingherită filantropie și comoditate...". Dintre cele mai bine centrate, se distinge comentariul Nataliei Stancu, cronicara „Scînteii" : „Am fost... în situația să asistăm la premiera unm pelicule de o platitudine (nu odată cu pretenții ’), sărăcie, falsitate, de o lipsă de maturitate profesională și artistică., aproape incredibile (...) în filmele de actualitate — atît de necesare — miza ră-mîne încă inferioară f rămîn țări lor pric care trece societatea românească (cu mult mai bine aproximate și chiar frontai abordate de romancieri și ele dramaturg care continuă, în genere, să rămînă în afara orbitei ecranului)". Și încă o remarcă, importantă : „Destui dintre artiști. cu care ne mîndream par atrași de filmul comercial (...) Văzînd producții foarte slabe ale unor regizori stimați, te întrebi. — Cum este posibil, cum este posibil să ignori că prestigiul obligă ? Cum este posibil ca, după filme0 de artă, substanțiale, să-ți risipești energia și să-ți pervertești criteriile (amenințînd să pervertești și gustul publicului), turnînd sute de metri de peliculă lipsiți de adevăr și fior uman, dar concludenți pentru invazia celui mai autentic kitsch ?" în si'îrșih dacă pentru Nic. Ulieru „ceea ce mi se pare că dă tonul în perioadei la care ne referim este tocmai cenușiul condiției de debutant — în flagrantă preponderență față de alte caracteristici ale stagiunii''' (da, în parte, nu în privința preponderenței „caracteristice"), — pentru Mircev Alexanclrescu tristă devine constatarea „că facem filme despre ziua de astăzi de parcă le-am povesti altora, de pe alte meridiane si dintr-o epocă viitoare..."
Despre Ulici am relatat ; rămîne, dinadins lăsat la urmă, Ștefan Oprea. Mult mai puțin pentru constatarea, prea Ia înclemîna oricui, potrivit căreia „nu n? lipsesc decît marile opere cinematografice, nu lipsește decît caratul artistic îr.
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
91
stare să facă clin aceste filme producții de valoare, cărora să le putem pretinde eficiența educativă ce incumbă operei de artă", — și mult mai mult, pentru cele „cîteva cuvinte despre critică. Am mai scris în treacăt, undeva, că ori de eîte ori vorbește în general despre lipsurile atît de evidente ale filmelor noastre, critica e foarte severă, foarte lucidă, foarte... critică. Imediat însă ce discută cazuri concrete, filme anume, ea, critica, devine blîndă, concesivă, descoperă în scenarii și în demersurile regizorale calități care, fie că nu există, fie că șînț mult sub nivelul entuziasmului critic (...) Dacă cineva ar avea curiozitatea să adune la un loc observațiile critice făcute în general, ar obține un tablou destul de negru, m timp ce adunînd observațiile făcute la obiect, ar obține un alt tablou, de o culoare mai deschisă, mai optimistă. Ciudățenii de-ale criticii. Dealtfel, în perfect acord cu ciudățeniile din cinematografia noastră". Perfect de acord, și eu, cu Oprea, deși ar trebui să se țină seama de faptul că multe filme neizbutite în întregul lor, cuprind și (puține, bineînțeles) secvențe viabile, zvîcniri de ordinul expresiei, de unde excedentul de „negru" în considerațiile cu caracter general. Pe de altă parte, însă, nu se poate susține cu deplină seninătate că critica ar fi foarte... critică în ceea ce privește terminologia, instrumentele de lucru, propriul său limbaj profesional : „zbor planat", „Înghesuială în spațiul mediocrității", .miză inferioară", „cenușiul condiției de debutant", „pofta de viață sau de artă" ș.a.m.d. vor fi fiind, ba chiar și sunt, pe un plan generic, „impresionist", evaluări in armonie cu situația de fapt, dar nu corespund unui prea înalt grad de „profesionali late", în sens de tehnică, de .lechne", care pentru vechii greci era un -inonim al artei înseși.
Dar Oprea a fost luminat de o fericită inspirație punînd în strînsă conexiune „ciudățeniile criticii" cu „ciudățeniile din cinematografia noastră". Căci iată ce ne-a test dat să aflăm din interviul acordat Ecaterinei Oproiu (publicat în revista „Cinema", nr. 12/1981) „Raportat la nivelul ;Jtor cinematografii, chiar mai experimentate, am atins, mai ales în anul 1981, un ni-calitativ care poate constitui o serioasă bază de discuție". Probabil că, în aceeași .lipă, pe chipul autoarei interviului s-o E conturat o umbră de nedumerire^ dar nevasta, nedumerirea, a fost risipită pe
loc ele prompta, infailibila completare, argumentată, a interlocutorului : „Recitiți chiar cronicile publicate de revista dumneavoastră !" Adică de revista „Cinema". Nici nu visa, cred, Ștefan Oprea, la Iași, o atît de rapidă și de strălucită confirmare a „ciudățeniilor" ce se înfiripă în cetatea de scaun a filmului autohton.
FLORIAN POTRA
• RECITALURI ACTORICEȘTI : RO-ZINA CAMBOS. — Fiecare actor presimte sau insistă sau intuiește în sine existența latentă a unei game, palete ori evantai (potrivit comparațiilor consacrate) de posibilități pe care un roL oricît de complex, nu ajunge să le epuizeze și nici unul dintre ei nu s-ar plînge că în cutare spectacol e obligat să stea mai tot timpul în scenă, debitînd pagini întregi de text.
N-am putea afirma că principalul personaj al narațiunii dramatice Cum s-a /acut de-a rămas Caiinca fată bătrînă de Nelu lonescu (titlu ce va fi stîrnit, probabil, curiozitatea femeilor cu aspirații matrimoniale, chiar și a văduvioarelor vesele sau nostalgice) ar fi deosebit de complex. Autorul l-a înzestrat cu o natură onestă, leală, „dintr-o bucată", cu principii morale conservatoare, dar sănătoase în candoarea lor și idealuri romantice în care dragostea are o funcție determinantă. Cu asemenea exigențe erei de prevăzut ca viața, care nu-și risipește energiile în gentilețuri și amabilități, să-i pricinuiască destule decepții preaîncreză-toarei eroine, scoțîndu-i în cale niște imagini obscure sau mediocre ale perfecțiunii visate și despărțind-o, pe de altă parte, cu o crudă nepăsare, în preajma ceremoniei nupțiale, de singurul bărbat cu care constatase o deplină compatibilitate.
Putem spune în schimb că Nelu lonescu și-a respectat angajamentul, subscris la alegerea titlului, de a ne furniza explicații complete asupra motivelor pentru care o fată atît de nurlie, inimoasă și cu simțăminte curate, s-a decis ori s-a resemnat să accepte celibatul, punînd-o pe Catinca să-și povestească viața cu sinceritate, dar și cu lux de amănunte, într-o suită de experiențe ce i s-au părut mai semnificative, deși de un interes inegal : sînt lungimi în text sau chiar scene
92
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
întregi care puteau fi suprimate în avantajul spectacolului (altminteri de succes, un nou succes în palmaresul teatrului Giulești) și în privința aceasta credem că intervenția regizorului ar fi fost oportună.
Dintre cele cinci confirmări dramatice cu o acțiune în diagramă frîntă intermitentă, decupată cinematografic, asemenea Comediei de modă veche de Aiexei Arbu-zov cu care? piesa lui Nelu lonescu are unele corespondențe — însumînd tribulațiile sentimentale ale Catincăi în compania a cinci parteneri diferiți (ca vîrstă, profesiune, temperament și ținută morală), cea mai atent detaliată psihologic și în același timp și cea mai pregnantă, lucru de care și-a dat seama și autorul, acordîndu-i o mai mare importanță, se arată a fi relația, mai puțin episodică, mai puțin pasageră, Catinca-Andu, cu necontenitele ei fluctuații și disputele vehemente (gen cuplul Marcel-Musette din Viața boemă, romanul lui Murger), cu despărțirile furtunoase și reconcilierile subite, cu acuzațiile reciproce, dure, intolerante, cu nevoia de apropiere și conviețuire a „singurătății în doi“. Dragostea ia de astă dată accente pasionale și un aer de fatalitate iar sfîrșitul ei, coincizînd cu finalul piesei capătă un discret (și tocmai de aceea emoționant) timbru patetic. Fără să vrem ne vine în minte fraza cu care se încheie povestea unei alte fele bătrîne istorisită de Henry James în Piața Washington : despărțin-du-se de fostul ei logodnic care s-a dovedit un vulgar vînător de zestre, Cathe-rine, singură în salonul pustiu, ia din nou în mină broderia părăsită cu puțin înainte și „se așează să lucreze — pe viață, am putea spune.“ La fel cum Ca-tinca va continua să prepare toată viața rețete de farmacie.
Printr-un capriciu al soarbei, Catinca, deși o ființă obișnuită, fără prea mari veleități, trece printr-o serie de aventuri nu tocmai banale (bunăoară, nu ne-am fi așteptat ca fata cheflie și guralivă cu maniere de madame sans-gene și limbaj flagrant golănesc să se metamorfozeze, ca Eliza Doolittle, mica florăreasă a lui Shaw, în distinsa doamnă care ascultă în reculegere, avînd aerul de a pricepe tot, pedanta disertație a universitarului Atanasiu, presărată cu numeroase citate latinești). Un rol, așadar, generos, grație căruia interpreta poate arpegia în voie pe claviatura resurselor sale actoricești. Rozina Cambos s-a integrat simplu și fi
resc tuturor ipostazelor, cu o detașare, mai curînd resemnată și plină de comprehensiune, decît critică sau obiectivă, nuanțată de melancolia ochilor mari șl migdalați de odaliscă și atît de expresivi, de surîsul ușor ironic și trist, de figura delicată, învăluită într-o difuză- reverie. Am văzut-o pînă acum în câteva roluri din tînăra sa carieră și, de fiecare dată, a fost nu altfel — n-ar fi o calitate de excepție pentru un actor, deși sînt atîU > care se repetă indefinit — ci altcineva o individualitate net deosebită. într-ade-văr ce alt contrast tipologic mai frapant ar putea fi decît între gesturile imponderabile și prețiozitatea rafinată a frumoasei lady Alworth din Răfuiala (Pm-lipp Massinger) și sporovăială pisăloag ț a Maricicăi Tunsu din Opinia publică (Aure! Baranga), depanată automat îa-tr-o însușire indistinctă de cuvinte ! Iată cum spiritul de observație poate devem un factor însemnat în aportul creator al interpretului.
Gelu Nițu, secundantul scenic al Rozi-nei Cambos, a căutat să se situeze la a paritate artistică, într-un rol de mai modeste proporții, dar nu lipsit de virtualități, descoperind într-un caracter nefericii cauzele ratării lui Andu, un ins neliniștit și vulnerabil măcinat de ambiții meschine și de o extremă și nestăpînită nervozitate. Gelu Nițu l-a redat în contururi apăsate, fără să alunece. în șarjă, menținîndu-se cu tact în marginile veridicității și pc-dalînd mai ales pe discontinuitatea R contradicțiile manifestărilor. Sugestiv îndeosebi modul cum, la ultima sa apari Ho. fără nici o grimă, doar prin oboseala întipărită pe față, prin umerii lăsați a în-frîngere. prin flexiunea genunchilor y mișcărilor silnice ale întregului trup, aj-torul a marcat trecerea anilor.
Vocea de stentor a lui Mircea N. CreR. este aiît de imperativă, rostirea replicilor atît de tranșantă, îneît publicul, simt? de la bun început că are în față un om. care știe ce vrea și nu vorbește de florile mărului, așa că-i acordă total crezămîm. regretînd doar că preamaturul sfîrșit al căpitanului de marină l-a obligat să m scump la vedere.
Să nu uităm cele două scurte interludii comice jucate cu un haz bine punctat d.^ Maria Pătrașcu și Ileana Codarcea, spectacolul adresîndu-se tuturor gusturilor, m; numai firilor simțitoare venite să compătimească împreună cu eroina.
OVIDIU CONSTANTINESCP
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE	‘X/
VIATA ROMÂNEASCĂ IN 1906
în numărul TREI (MAI 1906) al revistei se publică în continuare nuvela In lumea dreptății de I. Al. Brătescu Voinești ; celelalte lucrări literare, aparținînd unor autori azi uitați — cu excepția prozatorului I. Mironescu — sînt minore și lipsite de relief. Nu același lucru se poate spune despre partea de istorie și critică literară, unde e de menționat în primul rînd G. Ibrăileanu cu un nou articol din seria care va forma viitorul studiu despre Spiritul critic in cultura românească.. Inaderent la pașoptism, Costache Negruzzi — căci el este Primul junimist — îl prefigurează după critic pe Maiorescu prin atitudinea precaută față de importul, civilizației apusene în formele create în urma Revoluției franceze ; pe de altă parte, spre deosebire de un A. Russo, „el n-a fost conștient de marea importanță a curentului poporan... pentru că el n-a fost poporanist../4 iar românismul său. se reduce mai mult la cărțile bisericești, la trecut, decît la literatura populară,. decît la țăranul român viu, cu sufletul și nevoile sale44, după cum „și astăzi, «românismul». cînd e expresia reacționarismului, se sprijină mai mult p'e «trecut».-iar pe țăran întrucît acesta e un simbol al trecutului44 încheie criticul caracterizarea sa, în termeni lipsiți de echivoc, reflectînd cunoscuta poziție care va defini revista de. la Iași și întreaga mișcare poporanistă în toată perioada premergătoare-Marii Uniri.
Trebuie amintit de asemenea articolul lui C. Șărcăleanu (—C. Stere) despre Oscar Wilcle, Petroniu veacului al XlX-lea (sic), evocat nu întîrnplător la cîțiva ani de la moartea ..izbăvitoare44, ca un argument puternic împotriva formulei „artă pentru artă44 — de fapt a estetismului („o minciună, o închipuire a egoismului sătulului, a triumfătorului vieții44) ; ispășirea și căința din proaspăt apăruta la Londra De profundis trebuie puse în legătură după Stere nu cu „faptele care i-au atras fulgerele legir4, cît cu „teoriile lui egoiste și dușmănoase pentru mulțimea celor ce zidesc viața prin durerile și munca lor...44
Mai sînt de semnalat în acest număr preocupările liberalismului vremii — de care' „Viața Românească44, chiar aflată în afara partidelor politice, nu era cu totul străină... — pentru extinderea economiei spre o industrie națională bazată pe resursele de materie primă, combustibil și potențial uman aflate la îndemînă. Vintilă I. Brătianu, de numele căruia e legată politica „prin noi înșine44, vede intr-un articol (Din economia noastră națională) posibilitatea dezvoltării unei industrii permanente la munte și a alteia de tip casnic și sezonier la cîmpie. fiindcă „nu trebuie să jignim (!!...) cealaltă ramură ele activitate, agricultura, atît de bine adaptată cîmpiilor noastre și atît de intrată în moravurile poporului nostru44. E inutil de adăugat că grija de a nu „jigni44 se adresa desigur nu „poporului nostru44 cu agrestele lui „moravuri44 (!), ci structurilor sociale și economice existente, a căror radicală și violentă contestare liberalismul român nu și-o putea imagina nici acum, cînd pînă la izbucnirea tragicului incendiu din 1907 mai erau cîteva luni....
în Cronica economică I. Simionescu detaliază cu aplicația naturalistului în aceeași ordine de preocupări ; descurajînd speranțele „de întemeierea unei metalurgii Ja noi44, el înregistrează faptul că „petroleul44, sarea și cărbunele de pămînt erau, între bogățiile subsolului românesc, „intrate deja în circulația capitalurilor44 si atrage atenția asupra necesității exploatării și a altor rezerve care la data aceea incă se mai importau : nisip, gips, piatră de construcții, paie (!!!) ... A nu se uita că sîntem la începutul secolului, în țara neîntregită, cu o existență independentă de abia trei decenii și epopeea industrializării României era o posibilitaie ascunsă într-un viitor îndepărtat, dificil de prevăzut în schițările timide ale vremii.
începînd cu acest număr, revista face loc cunoscutelor „scrisori44 din provinciile ocupate de marile imperii vecine. „Viața Românească44 năzuind să fie — cum se precizează într-un argument la Miscellanea — „o oglindă a întregii vieții românești, — a vieții întregului neam românesc44. Ținîndu-și cititorii la curent cu „mișcarea politică, culturală, economică etc. din toate părțile locuite de români44, revista lucra în direcția idealului unității naționale, visînd să ajungă „o manifestare vie a unității culturale a neamului nostru ; fiind, de fapt, un
91
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
singur popor, hotarele politice nu pot și nu trebuie să formeze vreo barieră în viața noastră sufletească41.
★
Numărul PATRU (IUNIE 1906) se deschide cu delectabila povestire a Lui .N. Gane, Ciubucul logofătului Manole Buhuș, al cărui erou — un boier moldovean de modă veche înfruntînd Occidentul la el acasă — pare a-i fi servit mai tirziu de model depărtat lui I. I. Mironescu pentru nu mai puțin simpatica figură a iui Tulie Radu Teacă (lucru probabil de mult stabilit de cercetătorii literari ; dacă nu o vor fi făcut, le oferim sugestia acestei filiații). Mai departe, o poezie de O. Goga (entuziast salutat de Stere încă de la primul număr) și mai ales începutul acelor „impresiuni fugitive'4 ale lui Stere întitulate Patru zile în Ardeal, lucrare circulînd pe vremuri într-o colecție „de buzunar44 și reeditată de curînd de Z. Ornea în Scrieri alese. Anunțînd pe marele romancier-memorialist de mai tîrziu, Patru zile în Ardeal rămîne una din cele mai frumoase cărți de călătorie din literatura vremii, egală în importanță pentru cunoașterea sufletului poporanismului pe cît va fi Social-democratism sau poporanism pentru cunoașterea doctrinei.
Cu acest număr un alt tînăr liberal — și unul din cei mai străluciți — își face intrarea la „Viața Românească44. E vorba de I. G. Duca, viitor ministru și prim ministru în România întregită, care avea să moară asasinat de legionari în 1933 și care trasează acum, cu mai puțin de un deceniu înaintea marii conflagrații, harta reală a Europei politice așa cum o defineau alianțele și jocul de interese și forțe al momentului. Prevăzînd relativ corect viitoarele grupări de state, cronicarul se situează pe o poziție foarte avansată pentru vremea lui, în numele „concepțiunilor democratice care răspund nevoilor de pace ale proletariatului modern44.
în restul numărului (pentru a da cititorului de azi o imagine a" bogăției .și diversității de preocupări a acestei instituții de cultură națională care era „Viața Românească44), proză și versuri de Ana Conta-Kernbach, I. Al. Brătescu-Voinești, Gh. din Moldova, I. Ciocîrlan, studii de folclor (D. D. Pătrășcanu : urme de cult solar în poveștile noastre, da, dar „reduse numai la cei cloi eroi : Făt-Frumos și Balaurul, cu o vagă amintire și asupra Zmeului" ; în rest trebuie plecat de la „viața și sufletul poporului nostru44, de la „concepțiile pe care și le-a făcut poporul asupra vieții44), lingvistică, istorie literară (G. Ibrăileanu, Spiritul..., în continuare), istorie (Români, Armîni și Rumeri : loan Nădejde în polemică .•stufoasă, densă cu N. lorga în chestiunea formării poporului român), muzeistica (Al. Tzigara-Samurcaș), evocări și scrisori din Bucovina, Basarabia, Ardeal. Miscellanea, Cronica literară (C. Șr.[=C. Stere] schițînd un profil al lui Ibsen), .științifică (P. Bujor : fototropism, particule elementare), pedagogică (S. C. Mân-drescu). Recenzii (critică, literatură, istorie, lingvistică). Mișcarea intelectuală în străinătate (scurtissime recenzii — nesemnate — ale noutăților de librărie din Franța, Germania, Austria, Anglia, Polonia, Italia : aproape patruzeci de titluri -din domeniile filozofiei, esteticii, istoriei politice și literare, sociologiei, biologiei, fizicii „nucleare44, „astrochimiei44, prozei de ficțiune). Cît despre Revista revistelor, se recenzează critic principalele periodice românești din București, Suceava, Sibiu, precum și numerele din mai (a nu se uita că sîntem în iunie!!) ale unor publicații din Franța, Italia, Germania, Elveția, Austria, Anglia, SUA, Rusia...
în sfîrșit, o veste consemnată cu bucurie la Miscellanea : apariția la 24 mai 1906, a bisăptămînalului „Basarabia44, „primul ziar românesc din Chișinău". venit ca „un glas de pe cealaltă lume, o adevărată înviere din morți44. Aceasta după ..un veac de întuneric... fără drept la limba strămoșilor... fără școală, fără biserica, în hula tuturora...44
★
Numărul CINCI (IULIE 1906). O notă la Miscellanea anunță logodna lui Octavian Goga „cu frumoasa d-șoară Hortensia Cosma44. eveniment celebrat în Capitala țării, „în pavilionul de la Expoziție al românilor de peste hotare44. ..Cîntăreiul iubit al întreg neamului românesc44 (și nu tmdnd poet, categorie
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
apărută mai tîrziu...) avea 25 de ani : (co)editase în 1902 Luceafărul și tocmai debutase cu volumul de Poezii (1905), primit, se știe, cu entuziasm de public și de mai toată critica vremii (lorga, Stere, Ibrăileanu, Lovinescu...) si premiat de Academie în urma raportului lui Titu Maiorescu....
...Care raport va intra și el în istorie ; deocamdată colectivul „P. Nica-nor & Co“ nu pierde prilejul de a observa într-o altă notă — că ,,D. Maiorescu, în raportul său... nu vorbește de poeziile izvorîte dintr-un sentiment social, nici nu le citează, deși ele sînt cele mai frumoase14. Bineînțeles că nu este vorba de o simpla șicana la adresa bătrînului critic, după cum pe noi nu gustul pentru anecdotica măruntă ne-a făcut să izolăm aceste rînduri, „Rugăciunea, Clăcașii.. continuă nota, nu cedează întru nimic ca talent părții a doua din Satira. a IlI-a a lui Eminescu, poate sînt mai presus decît ea...“ Criticul „nu relevează Clăcașu pentru că în această bucată se exprimă dureros suferințele unei clase pentru care d. Maiorescu n-a luptat, și disprețul, ura împotriva «stăpînilor gliei*" în contra cărora d. Maiorescu n-a luptat44. Și dacă se pune problema preferinței „plecînd de la punctul de vedere al sentimentului exprimat, apoi e sigur că preferința unui om la înălțimea cugetării și a moralei veacului trebuie săi fie pentru Clăcașii, în care se zugrăvește (sic) suferințele acelei clase care e aproape însăși nația întreagă, în care se zugrăvesc năzuințele spre fericirea acelei clase care sînt năzuințe spre mărirea acestui neam, spre un viitor înalt al românismului...44
Nota e întru totul remarcabilă, în ea regâsindu-se și idealurile morale și politice ale componentilor grupului, și limitările estetice ale doctrinei. Căci oricît de adevărată și stânjenitoare ar fi fost observația la raport, contrapunerea în acest 'mod a doi. mari poeți — incomparabili în absolut — este simplificatoare și pare-a prevesti exagerările și „reconsiderările44 în cel mai fericit caz conținutiste de mai tîrziu.
în partea de literatură revin „poporanistul44 Spiridon Popescu (cu o palid-tezistă schiță „militară44 : La țintă) și tînărul Sadoveanu, ca un fragment din ceea ce va fi La noi în Viișoara : mare poezie a naturii într-un episod de ucenicie cinegetică și mai ales atmosfera tensionată și tulbure din preziua exploziei, magistral sugerată într-un text — clasic azi — în care mîndria țăranilor răzeși în continuă sărăcire e confruntată — virtual pentru moment — cu lumea nouă a ciocoilor venetici și acaparatori : „...cît vezi tu cu ochii, și mai este încă, toate ale noastre au fost, și acuma multe nu mai sînt ale noastre... Uite, auzi cum zice buciumul de jale ?... Eh ! — și aici bătrînul oftă adînc — așa a fost să fim noi fără noroc și să ne roadă încet-încet veneticii. De aceea ziceam eu...44 etc. etc.
Pentru a încheia, vom menționa micul studiu al lui G. Bogdan-Duică despre fourieristul Teodor Diamant — „un nebun după unii, un entuziast după a.lțin un român cu inimă, după Ghica44 — a cărui figură e reconstituită din colaborările la Curierul românesc, „despre care nici Ion Ghica nu știa nimic cînd și-a scris amintirile44, și articolul semnat Victor C. Rareș (=Gh. din Moldova)^ cunosc străinii (...literatura) : erori „grosolane44, exagerări „extravagante’4 și tăceri „tot așa de revoltătoare44 — în revistele occidentale ale vremii.
Numărul ȘASE (AUGUST 1906). Cronica internă : Fischerland de C. S.(tere),. analiză clasică a situației catastrofale din agricultură, întreprinsă pe baza unei dări „de seamă44 publicate de „Camera de comerciu și industrie44 din Botoșani cu ocazia anului jubiliar, privind starea economică a județelor Botoșani-Dorohoi-Suceava, „trei județe din Moldova de sus, care în stilul discursurilor solemne sînt glorificate ca «grînarul României», și care mai cu drept ar fi să poarte numele -mai glorios de Fischerland. Sistemul fischerian, care „ a găsit adepți de toate legile și de toate neamurile — fischeroizi nediscutabili, indiferent dacă sînt sau nu supuși vreunei „protecțiuni44 sau sînt chiar strănepoți drepți de ai lui Traian44.. era „genial în toată simplitatea lui : adunînd prin arendare în mînile unef asociațiuni puternice latifundii fantastice, îl faci pe mojicul să nu mai poată, crîcni ; lipit de bucățica lui de pămînt, avînd nevoie de pășune, țăranul e silit să:
06	VIAȚA ROMÂNEASCĂ
primească legea potentatului de latifundii...“ („O ilustrație vie a ^liberei concurențe»44 ... observă cu sarcasm amar Stere). Rezultatul : sărăcire continuă, plină dincolo de capătul puterilor : scăderea producției în gospodăria țărănească, a veniturilor țăranilor, creșterea mortalității infantile (între 42,5 și 50 la sută in județele studiate, „acolo unde copiii din a treia parte a familiilor țărănești nu cunosc gustul laptelui...44) O, Doamne, încheie Stere, are cineva ochi să vadă și urechi să audă în țara aceasta ? Și mă întreb : oare nu pentru a ne feri de astfel de constatări «bărbații de stat» ai României, în veacul al XX-lea, se opun încă la organizarea unui serviciu statistic ca în toată lumea ?...“
Cititorul știe desigur că satul Flămînzi, de unde avea să izbucnească răscoala peste mai puțin de o jumătate de an, se afla chiar pe teritoriul acestei Fischerland...
Același C. Stere, studiind Situația din Rusia după dizolvarea Dumei și sîn-geroasa „pacificare44 a lui Stolîpin, nu vede posibil triumful imediat al revoluției, încă „neputincioasă de a se organiza44 : recente răscoale locale „au vădit și mai mult această neputință, prin inepția conducătorilor lor și inconștiența mulțimii (la Deșlagar, de pildă, răsculații, după ce au împușcat pe toți ofițerii garnizoanei, afară de unul singur, apoi s-au predat acestui singur ofițer, implorîndu-L să-i ierte...)44
„Sîntem încă foarte departe, încheie lucidul analist, de restabilirea situa-țiunii normale în Rusia. Nimenea nu poate prevedea peripețiile prin care va trece groaznica tragedie la care asistă lumea civilizată, — dar e sigur că din .anarhia aceasta nesfîrșită, din cataclismul acesta epic între forțele trecutului și aspirațiunile viitorului nu mai poate rezulta restaurațiunea Rusiei țariste, în :condițiunile ei politice și sociale tradiționale, și nici chiar în configurația ei geografică de astăzi.
Și poate numai în deceniile viitoare vom putea spune : consumatum est.“ Mai exact — va decide istoria — : în cel imediat următor.
MIHAI POPESCU
CĂRȚI PRIMITE LA REDACȚIE
EUGEN TQDORAN, Lucian Blaga — Mitul poetic. Editura Facla, 1981.
NICOLAE STOIE, Zăpada din anul o mie. Versuri, poezii și poeme. Editura Eminescu, 1981.
VIOLETA ZAMFIRESCU, Lacrima pietrei-. Versuri, Editura -Cartea Românească, 1981.
VIOLETA ZAMFIRESCU, incandescența miezului-. [Versuri.] Editura Eminescu, 1981.
GIACOMO LEOPARDI, Canti — Cînturi. Traducere, cuvînt înainte, cronologie, note și comentarii de Eta Boeriu. Editura Facla, 1980.
VALENTIN TUDOR, Dinspre rădăcini. [Versuri.] Editura Facla.
VALENTIN TUDOR, Culoare-n flori de iarnă. [Versuri-.] Editura Facla, 1980.
IOANID ROMANESC U, Magie. [Versuri.] Editura Eminescu, 1982.
EUGEN DORCESCU, Arhitectura visului. [Versuri.] Editura Facla, 19B2.
* + * Teatru chinezesc din secolul XX. Selecție, traducere din limba chineza și note de Constantin Lupeanu. Prefață și tălmăcirea versurilor de Mira Lupeanu. Editura Univers. 1981,
* * * Magazin literar. Editat de Asociația scriitorilor din Timișoara, 1982.
LUDMILA GHIȚESCU, între două dimineți. [Versuri.] Editura Eminescu, 1981.
CORNEL REGMAN, Noi explorări critice. Editura Eminescu 1982.
GEO GALETARU, Inefabila ninsoare. [Versuri.] Editura Facla, 1981.
GABRIEL CHIFU, O interpretare a purgatoriului. [Versuri.] Editura Eminescu, 1982.
TRAI AN IANCU, Doină. [Versuri.] Editura Eminescu, 1981.
AUGUSTIN POP, Ceea ce fulgerul amină. [Versuri.] Prefață de Marian Papahagi. Editura Dacia, 1981.
ION STOICA Casa de vint. [Versuri..] Editura Eminescu, 1981.
GABRIELA NeGREANU, Elegii pentru sufletul iaflout^ Editura Eminescu, 1981.
GABRIELA NEGREANU, Aventurile lui MotoloLRostogol la prima hii ieșire din ocol. Roman în prozoversuri. Editura Ion Creangă, 1981.
HORIA GANE, Meilor, [Versuri.] Editura Cartea Românească, 1982,