Viața Românească
Revista întemeiata la lași, în martie 1906, de un grup de intelectuali în frunte cu CONSTANTIN STERE și G. IBRĂILEANU.
în 1981, la împlinirea a 75 de ani de existența, revistei VIAȚA ROMÂNEASCĂ i s-a conferit, prin Decret pezidential, Ordinul „MERITUL CULTURAL" clasa I, „pentru contribuția adusa la afirmarea și dezvoltarea artei și literaturii românești, la înfăptuirea politicii culturale a partidului și statului".
APARE LUNAR sub conducerea unui Consiliu de redacție Redactor șef : loanichie Olteanu
redacția
70146 BUCUREȘTI, str. Nicolae Golescu, 15
Telefon: 13 59 71, 16 40 49. 14 41 53
ADMINISTRAȚIA
70179 București, Calea Victoriei 115 Telefon : 50.64.30
Abonamentele se primesc prin instituții, factorii poștali și oficiile poștale, difuzării de presa din întreprinderi
Costul unui abonament la Viața Româneasca este de lei : 80 pe 12 luni, 40 pe 6 luni, 20 pe 3 luni
Manuscrisele nepublicate nu se înapoiazâ
Tiparul executat la întreprinderea poligrafică „Informația"
Viața Româneasca 9
ANUL LXXVII
FEBRUARIE 1982
Nr. 2
DUPĂ TREI SFERTURI DE VEAC
„Răbdarea e una din virtuțile agricultorului". Această propoziție, rostită în preajma răscoalelor țărănești clin 1907, conține o observație psihologică exactă. Răbdarea ține de tărie a firii, de supunere la real. In 1907 răbdarea ajunge la o limită insuportabilă. Pe 8 martie, la Flăminzi (Botoșani), iar pe 9 martie în sate din Teleorman, Vlașca și Ilfov, țăranii se răzvrătesc. „O să ne luăm singuri plmîntul", strigă țăranul Dolhescu, și aceasta pare să fie prima frază înregistrată a răscoalei.
Crîmpeie din „dosarul" răscoalei :
„In plasa Tîrgului agitațiunea a luat caracterul unei revolte generale, casa arendașului Stănceni a fost devastată, locuitorii din mai multe comune au înaintat spre orașul Botoșani".
Despre represalii. „...Astăzi două companii de infanterie, un escadron de cavalerie și o secție de artilerie s-au îndreptat spre Vieru, Hodivoaia, Stănești".
N. lorga : „Dumnezeu să-i ierte pe cei patru țărani români împușcați în orașul românesc Botoșani de oastea românească în ziua de 5 martie 1907. (...) In vecii vecilor, cît va mai dăinui suflarea românească pe acest pămînt, să nu-i ierte Dumnezeu pe netrebnicii și făcătorii de rele".
Atitudinea de simpatie și solidaritate a intelectualilor față de țăranii răsculați este cunoscută. Vlahuță, Coșbuc, G. Ranetti, Goga, Caragiale scriu texte virulente, demască, înfierează.
E semnificativ faptul că muncitorii se află alături de țărănimea răsculată. Sînt cazuri de solidarizare la Pașcani, București, Buhuși. Cercul socialist „România Muncitoare" din Brăila scrie : „După 40 de ani de robie și foamete jubiliară, mranii din Moldova, nemaiputînd răbda jugul exploatării, s-au răsculat". Apelul cercului socialist adresat muncitorilor de a se solidariza cu țărănimea răsculată mai conține cuvintele : „Căldura clasei noastre va pătrunde la sate".
Caracterul și implicațiile multiple ale răscoalei au fost bine înțelese în zilele noastre. S-a vădit, atunci, necesitatea înlăturării regiilor feudale în agricultura României și urgența rezolvării pro rmei agrare. O reformă agrară s-a legiferat după primul răzbgi*ia^^ existat și un „ministru al re-
2
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
fo? mei agrare“. Dar aplicarea reformei a avut un caracter limitat ; ea n-a reușit să rezolve problema agrară. In acea1 perioadă, N. Cornățeanu nota : ,,Lotul țărănesc se macină... Egalizarea în mizerie își urmează drumul ei...“
Istoria se rostește în favoarea țăranilor în martie 1945,, .'inel are loc reforma agrară realizată de guvernul dr. Petru Jroza. Un alt pas înainte îl constituie încheierea cu succes, m 1962, a cooperativizării agriculturii. Acest eveniment deschide calea practicării unei agriculturi pe baze noi, moderne. Mecanizarea, chimizarea, irigarea (triunghiul : mașină/apă/chi-mism) permit trecerea la producții intensive. Agricultura tinde să devină o ,,variantă a muncii industriale“ ; au loc transformări radicale în cadrul relațiilor interumane.
*
Să subliniem un aspect esențial al temei de față. Țăranul și spațiul rural sînt realități vitale în istoria țării noastre. Temelie etică, păstrător al limbii și ființei naționale, satul românesc a contribuit la structurarea unui tip de civilizație, la cizelarea unui om, la statornicirea unor valori spirituale. Evocarea răscoalelor țărănești, după 75 de ani, are loc într-un moment cînd sîntem obligați să reevaluăm relația om-pămînt. în această relație trebuiesc căutate soluțiile de viață ale omului contemporan. Azi, în condițiile în care survin dificultăți >n privința resurselor energetice, problema agriculturii ne preocupă în mod deosebit.
La cel de-al II-lea Congres al întregii țărănimi care a avut loc la începutul anului 1981, tovarășul Nicolae Ceaușescu spunea în cuvîntarea sa : „Ne propunem, de fapt, să realizăm o adevărată revoluție agrară în ce privește producția, productivitatea muncii, nivelul tehnic, eficiența economică, activitatea socială generală din satele noastre“.
Ne aflăm într-o etapă în care se apelează intens la agricultură. Dezvoltarea agriculturii sub raport intensiv are o limită, și orice limită impune căutarea de noi soluții. Cultura intensivă cere prea mari investiții de materie anorganică și de energie. De aceea se iau măsuri pentru găsirea unor tehnologii științific elaborate, găsirea unor metode care să asigure creșterea raportului de bioconversie în produse vegetale precum și economisirea energiei investite în lucrările agricole. Dintre ultimele acțiuni ale conducerii de partid și de stat notăm dezbaterile pe marginea programului de dezvoltare a zootehniei și aplicarea experimentală a proiectului Legii retribuirii muncii în unitățile agricole cooperatiste. Noile analize, experimente și măsuri sînt menite să dea un nou impuls productivității muncii și să ducă la o îmbunătățire radicală a activității în agricultură.
V. R .
13
„VIAȚA ROMANEASCA11 SI RĂSCOALA DIN 1907
Deosebit de semnificativ este faptul că cea mai bună dintre publicațiile noastre literare apărute la începutul secolului XX se situează manifest sub semnul solidarității intelectualilor, a scriitorilor în primul rînd, cu masele țărănești, identificate constant cu poporul însuși. Respectarea, în spiritul cel mai larg, a programului cu care se deschide numărul 1, din martie 1906, reprezintă pentru „Viața Românească'4 o garanție de seriozitate, de prestigiu și trăinicie.
Multe din materialele primului an de apariție, literare, științifice, politice, economice, sprijinite pe documente istorice sau pe mărturii contemporane, pe statistici oficiale ori pe anchete proprii, dar toate pe o strigătoare evidență, se constiMiie într-un veritabil prolog la seismele sociale ce se apropie, pe care par să le prevadă. Iată, spre exemplu, cronicile interne semnate de Constantin Stere, începînd cu întîiul număr al revistei, sînt cu insistență niște cronici ale vieții rurale, în care sînt urmărite procesul de pauperizare progresivă a țăranului, condițiile mize-.rabile de muncă și de trai, foametea cronică : „Țăranul nostru muncește îndoit mai mult, pe urma acestei munci țara poate exporta de șase ori mai multe cereale, cu toate acestea el n-a profitat nimic din acest spor de muncă și productivitate, ci sărăcește și flămînzește tot mai mult, încît a ajuns într-o stare de foamete constantă44 (Foametea constantă și chestia agrară, în nr. 1, 1906), apoi, dintr-o perspectivă lărgită, egoismul claselor suprapuse (Discursul d-lui P. P. Carp, nr. 5, 1906), existența trusturilor arendășești, adevărate imperii ale împilării țărănimii (Fischerland, nr. 6, 1906), enorma disproporție dintre marea și mica proprietate agrară, „o primejdie pentru tot viitorul nostru de stat și de neam44 (Țară de latifundii, nr. 10, 1906 ; Piemont românesc, nr. 1, 1907 ; Formarea latifundiilor, nr. 2, 1907).
Mai înainte de a fi — cum s-a spus adesea, în trecut, dar și mai recent — rezultatul unei atitudini politice de nuanță liberală, intervențiile lui Stere sînt expresia unui militantism funciar, a unei conștiințe intelectuale în alertă, sincer preocupată de insolubila „chestiune țărănească44, indignată de mizerie și nedreptate : „Se revoltă în mine însumi toată firea la gîndul de a trage toate concluziunile logice din situația descrisă44, bîntuită de previziuni sumbre și întrebîndu-se dacă.se mai poate, „pe cît încă nu e prea tîrziu, să preîntîmpinăm fatalitatea ca istoria însăși să se însărcineze să tragă toate concluziunile necesare44. Am citat din cronica internă a lui ianuarie 1907. Peste o lună, Stere crede că mîna marilor proprietari poate fi forțată printr-o „presiune morală energică din partea celorlalte elemente sociale, a noastră a
4	VIAȚA ROMANEASCA
tuturor, cărturarilor, a orășenilor, răzimați pe masele anonime din întunericul satelor".
O astfel de „presiune" a existat. Ea este prezentă chiar în paginile ,,Vieții Românești", printre altele, în studiile de igienă socială ale unor medici ca Nicolae Lupu sau Petre Cazacu : Alimentația țăranului, nr. 2, 1906 ; Rolul medicinei față cu boalele care izvorăsc din starea economică a săteanului, nr. 9, 1906 ; Locuințele sătenilor, nr. 10, 1906.. Primul articol este, cum declară autorul, medic primar în Fălciu, „strigătul de alarmă al unei inimi însîngerate, al unui fiu de sătean, care, ajuns acolo unde credea că poate face mult pentru semenii săi, vede că poate prea puțin", ultimul, dezvăluind condițiile insalubre de viață ale țăranilor, inferioare celor ale animalelor de povară, se încheie, tot atît de patetic, cu versurile ultimei strofe din Noi vrem pămînt.
Duhul acestei poezii, semănătoare de revolte, publicată de G. Coșbuc în „Vatra" din 1894, se face simțit în paginile revistei ieșene, mai ales după izbucnirea mișcărilor de la sate. In studiul său din nr. 3, martie 1907, intitulat Țăranul în literatura română, G. Ibrăileanu o caracterizează, actualizînd-o, drept „cel mai mare și mai cuprinzător strigăt al țăranului moldovean". O miscellanee din același număr reproduce, după „Lupta" budapestană, o variantă privind geneza aceleiași poezii. Cîteva luni mai tîrziu, în decembrie 1907, O. Goga face din ea un manifest al literaturii militante : „Poezia Noi vrem pămînt va fi un simbol de îndrumare pentru literatura viitorului. Artistul de astăzi și artistul de mîni sînt luptătorii durerilor mari" (Țăranul în literatura noastră poetică).
Dar Coșbuc, scriitor cu o carieră literară aproape încheiată la apariția „Vieții Românești", publică aici doar cinci poezii. Ibrăileanu și Stere își vor îndrepta privirile către mai tînărul Goga, tot un ardelean, abia impus prin neobișnuitul succes al volumului de Poezii, din 1905, la care vor recunoaște o parte din trăsăturile ideale, destul de general formulate, ale scriitorului poporanist, în primul rînd, nota socială mult mai apăsată decît la alți confrați. Intr-un amplu studiu pe care C. Sărcăleanu (Stere) i-1 dedică în numărul inaugural al „Vieții Românești", directorul acesteia va evidenția această notă, ocupîndu-se, pe șase pagini de revistă, de poezia Clăcașii. In același număr, vorbind despre scriitori și curente, G. Ibrăileanu îl va opune direcției estetizante din literatură, pentru că „vorbește de țărani și în numele țăranilor, în Ioc să cînte pleoapele străvezii ale unei nobile castelane". în fine, tot în nr. 1, la Revista revistelor, într-o polemică cu „Luceafărul", poezia Rugăciune servește drept argument împotriva teoriei împăcării între clase : „Interesele reale ale țărănimii nu se pot sluji fără luptă...". Goga va fi alături de Sadoveanu, și calitativ și cantitativ, unul din colaboratorii de prestigiu ai revistei, care-i publică, în primii opt ani de apariție, aproape 60 de poezii. Dintre acestea, Graiul pîinii, reprodusă după „Luceafărul", nr. 1, din 1907, ne interesează pentru accentele vaticinare din final : „Simt duhul răzvrătirii negre / înfricoșata zi de mîne / Cum și-au dospit amărăciunea / în bucătura mea de pîne". Două luni mai tîrziu, chiar în timpul răscoalelor, poetul va trimite la „Viața Românească" un impresionant prohod pentru anonimul truditor al pămîntu-
VIAȚA ROMÂNEASCĂ ȘI RĂSCOALA DIN 1907
lui : „Rămas bun, biete mini de trudă / Atîta vreme-mpovărate, / Ce stați pe pietul slab acuma / Întîia dată-ncrucișate. / Ostaș al sfintei munci depline / De-acum pămîntul te așteaptă..Poezia Un om răspunde dezideratului exprimat de Ibrăileanu ca scriitorii să contribuie la „răspîndirea unei atmosfere de simpatie și milă“ pentru țărani. Goga însuși îi atribuie această menire, într-o scrisoare adresată criticului, din Sibiu, la 1 mai 1907 : „N-aș dori altă decît să ajungă aceste rînduri ale mele sub ochii acelora care poartă cîrma oamenilor. Poate înduioșarea lor ar trezi o picătură de gînd curat“.
„Aș mai dori — mărturisește poetul cu același prilej — să se cutremure și condeiul scriitorilor noștri care n-au strune pe cari să ocrotească durerile de acolo". Desigur, Goga n-avea întru totul dreptate, căci, la puțin timp după ce face aceste aprecieri, în nr. 5 al „Vieții Românești", Al. Vlahuță publică fulminantul pamflet 1907, cu acel vers-sentință : „Minciuna stă cu regele la masă“, devenit în curînd atît de popular, dar și un prilej ca autorul lui să fie denunțat ca „instigator", alături de lorga, Haret, Stere, Sadoveanu, Spiridon Popescu... în fond, arată de la început și apoi, în repetate rînduri, revista, „instigatorii'' nu sînt altceva decît o încercare de a abate atenția de la adevăratele cauze ale răscoalei țăranilor : „Cînd un popor întreg se mișcă, mișcarea aceasta trebuie să aibă o cauză tot* așa de mare și tot atît de adîncă ca și mișcarea însăși“ (Cauzele mișcării agrare, nr. 3, 1907). Pe de altă parte, susține mai tîrziu Ibrăileanu, în Literatura „incendiară“ „anar-histă“ etc,, nr. 6, 1907, atît poemul lui Vlahuță cît și schița lui Spiridon Popescu Moș Gheorghe la expoziție trebuie judecate ca opere artistice •și nu ca articole politice, din perspectiva codului estetic și nu a celui penal. în narațiunea amintită, scrisă cu două luni înainte de dramaticele evenimente, sînt prezentate starea sufletească și nemulțumirile unui țăran și, dacă trebuie să-i reproșăm ceva autorului — observă cu ironie criticul ieșean — atunci acesta a creat „un țăran prea resemnai'' și n-a intuit că, peste puțin timp, moș Gheorghe va participa la răscoale. Această scriere, inspirată „din psihologia celor mulți", nu e deloc inofensivă, ci conține destule pasaje „subversive", cum sînt bunăoară, cele privind Palatul regal, în care eroul vorbește fără echivoc : Regele Carol „în loc să dea pămîntul la țărani îl ține el tot, pentru dînsul", sau cele despre spectacolul de la Teatrul Național : „De-ar spune (...) că n-avem pămînt de hrană și că robim pe moșiile boierești !".
Primul volum de proză a lui Spiridon Popescu, împrumutând titlul narațiunii din 1907, conține însă, ca piesă de rezistență Rătăcirea din Stoborăni, apărută și ea, în „Viața Românească", numerele 5, 6, 7 și 8, 1909, amplă nuvelă prefigurînd, printr-o anume detașare („imparțialitate", va spune G. Ibrăileanu într-o recenzie), epicul obiectiv al lui Rebreanu, cum de altfel, s-a arătat. Privită atent, răscoala nu apare ca o rătăcire, cuvînt în care, citindu-1 între ghilimele, Constantin Ciopraga ne îndeamnă cu deplină îndreptățire să vedem nu o optică greșită a autorului, ci ironia la adresa interpretărilor oficiale.
Alte scrieri, inspirate din represiunile sîngeroase ce au urmat răscoalei, Măcar o lacrimă de Paul Bujor (nr. 4, 1907, sau Furtună
6
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
veteranul, a lui I. I. Mironescu (nr. 3, 1908), nu depășesc pragul unor intenții onorabile.
între scriitorii profund zguduiți de răscoala țăranilor trebuie să-l numim în primul rînd pe Mihail Sadoveanu, a cărui operă va evolua, pînă în primul război mondial „sub semnul lui 1907“. Cu ecou direct în corespondența scriitorului : „îți închipui prin cîte emoțiuni am trecut ; cîte lucruri dureroase și înălțătoare am descoperit în împrejurările care ne-au cutremurat în sfîrșit din toropeala în care zăceam44 (scrisoare din 28 martie 1907, către Ibrăileanu), sau în activitatea publicistică (V. de exemplu, în „Cumpăna44, Reflexiile unui explorator, Cu prilejul serbărilor din Bucovina, Cercuri culturale...), evenimentele apar sublimate în proza sa artistică, cum este cea găzduită în „Viața Românească44 : într-o zi de primăvară, Cuza Vodă, Bordeenii, în ziua aceea de mart 1907... și chiar un roman istoric ca Neamul Șoimăreștilor. Apropiate acestora, prin tematică și atitudine, sînt prozele lui I. Agârbiceanu, publicate în aceeași revistă : Fefeleaga și Luminița. Lîngă numele scriitorilor amintiți le mai putem adăuga pe cele ale lui losif și Anghel, cu Caleidoscop. Sonate de Mart, în nr. 3 din 1908 : „Glumim și rîdem la doi pași de moarte/ Vulcanul arde însă, domnii mei !/ Feriți-vă de Idele lui marte !...“
O mențiune specifică o merită George Ranetti, ale cărui Cronici bucureștene pentru lunile februarie-aprilie 1907 redau fidel atmosfera mondenă și peisajul politic din epoca premergătoare răscoalei, izbucnirea acesteia, în fine, ,,pacificarea“ satelor și „normalizarea44 vieții în capitală. O ironie amară guvernează aceste pagini. Din șirul relatărilor desprindem un .proiect44 de expoziție țărănească, propus doctorului Istrati, fost administrator al expoziției jubiliare și noul ministru al domeniilor : „o secțiune a pelagroșilor, un pavilion al muritorilor de foame, un palat al victimelor exploatate de arendașii străini...44 Ecouri ale lui 1907 pot fi detectate și-n poeziile lui G. Ranetti din care una intitulată Ca și odinioară, apare în august 1908, la „Viața Românească44 : „Ca marea dup-o groaznică furtună /Așa părea azi cîmpul potolit/ Că nimeni n-ar avea temei de bănuit/ Că și pe-aici, năpraznică, nebună, /Dezlănțuitu-s-a revolta celor mici/ De-au tremurat palate uriașe/ Și s-au simțit mai mici, mai nevoiașe/ ca niște mușuroaie de furnici !...44
Dincolo de literatura publicată în propriile-i pagini, „Viața Românească44 urmărește atent, prin diversele ei rubrici, evenimentele culturale care vin în atingere cu problema țărănească ; iată, numai pe parcursul lui 1907, la Revista revistelor, nr. 9, sînt înregistrate sonetele din „Convorbiri literare44 ale lui Panait Cerna, Zile de durere, inspirate de răscoale, o recenzie a lui C. Stere din nr. 11, se ocupă de cartea lui Caragiale, 1907, Din primăvară pînă-n toamnă, iar la Miscellanea, din nr. 11 și nr. 12, este prezentat „Răvașul poporului44 scos de Sadoveanu și Gorovei. Nu lipsesc recenziile la diverse lucrări privind direct chestiunea agrară, deosebit de numeroase în 1907 : Citeva mijloace economice pentru îndreptarea soartei țăranului, Citeva cuvinte în chestia țărănească, Mijloacele de îndreptare ale stării țărănimii române (aceasta a lui A. D. Xenopol), Cum trebuie organizată asistența sanitară a țărănimii, unele dintre ele apărute în diverse col-
VIAȚA ROMÂNEASCA ȘI RĂSCOALA DIN 1907
turi de provincie, la Rm. Vîlcea : Chestiuni sociale, economice și politice relativ la săteni, la Fălticeni : Cîteva rînduri în chestia țărănească, sau la Bîrlad : Cooperativele sătești, starea lor actuală și menirea lor în viitor. Completăm acest tablou cu Cronica economică : Lipsa de lucru la țară în timpul iernii ; medicală : Mortalitatea copiilor la săteni, pentru a încheia cu Cronica internă, datorată lui Const. Stere și cuprinzînd, pentru anii 1907—1908 titluri ca : Momentul, Amnistia, Discuțiile din Cameră, Reformele, Latifundiile și progresul economic, Latifundiile și Jărămițarea proprietății țărănești, Pentru ce s-au răsculat țăranii ?
încă odată, răspunzînd acuzelor de „demagogie“ sau „politicianism44, Stere precizează intr-un articol din ultimul număr al anului răscoalei : „Vuița Românească, în tendința ei de a sluji ca o oglindă credincioasă a vieții sufletești a neamului, nu și-ar îndeplini menirea, dacă nu și-ar spune euvîntul, ridicîndu-se peste toate considerentele de partid și de persoane (s.n.), cu obiectivitatea unui istoric dator să lămurească înlănțuirea de cauze și de efecte pentru veacuri de mult trecute — asupra momentelor dramatice pe care le trăim44.
Directorul revistei nu exagera. Cercetătorul marii răscoale a țăranilor din 1907 simte, parcurgînd paginile „Vieții Românești44, pulsul viu? autentic, al evenimentelor.	*
DORU SCĂRLĂTESCU
POEZIA
Ca sîngele viu, ca puterea luminii și ca baterea mării zvîcnește poezia în trupul nemăsurat și impalpabil al lumii,
sens, contrasens, convertind alternanța atîtor ritmuri fără sens într-o legănare extremă de pozitiv și de negativ (oricare ar fi sinonimele lor),
într-o pulsare strictă și zadarnică în absolutul ei,
într-o lege indescifrabil avară și albă, sălbatic tăgăduită de tot ce există și trece, de tot ce (altfel vorbind) există și stă,
investind efemerul cu simulacrul dubios al eternității,
ghicindu-i eternității (vag postulate) anormale, fericite lacune, coborînd și suind, rămînînd și trecînd.
Dar ajungă, treacă în participii trecute, trăite, uitate prea multele gerunzii,
treacă în tăcere și umbră ideea,
treacă cuvîntul în neîmplinita, mereu neîmplinita tăcere, mereu dorita tăcere,
treacă cuvîntul în negare și în șoaptă, în tăcere și în murmur și în veșnica încercare a tăcerii în lucruri, inferioară oricărei adevărate tăceri.
Da, treacă și vină și treacă.
Pentru că echivocă, clandestină, oraculară, aproximativă, satur-niană, nesăbuită este poezia, totodată ea nefiind aici și acum, ci cuvînt al clipelor lumii întregi, pieritoare cu ea, triumfală.
Triumfală ? Dar morții, bieții morți fără nume, ce au să zică, jigniți de cuvîntul care dă fără să dea și ia înainte de a fi dat ? Morții uitați, morții răniți, morții pentru care nu s-a găsit, în graba clipei lor, nici o adevărată (fie ea chiar derizorie) redempțiune. Morții sînge-rînzi și susceptibili și cutremurător de uitați.
Dar nu. Poezia e altceva decît ceea ce slujește, nemijlocit, vieții și morții, vieții sau morții.
Poezia este zădărnicia triumfală, ideea uitată, pierdută, timpul evaporîndu-se înainte de a deveni eternitate sau pretext de eternitate.
Poezia este sarea aspră și vie a lumii, o limbă niciodată știută cu adevărat dar suveran grăitoare, impunător de tulburărtoare în inanl-tatea ei.
Poezia este drumul invers spre curata idee, este o recuperare violentă și în frumoasă măsură iarăși pierdută, este o palingeneză și o palinodie din același elan, este veșnica naștere și pieire a lucrurilor în cuvînt și a cuvîntului în lucruri.
POEZIA
9
Și totodată veșnica libertate de dinainte și de dincolo de silnicie, libertatea care mușcă nărăvaș și feroce (și în timpul istoric adesea zadarnic) din orice putere ce crește zadarnic pe trupul istoriei lumii.
Să vină în ajutor, grabnic, ființele, trecerea, durerea,
să vină în ajutorul cuvîntării despre poezie
să spună tot ce știu
să spună curat cum nu este absolută opoziția între adio și passio, cum mai există un al treilea regn, al ei înseși,
unde orice senzație devine transempirică
unde iubirea nu se iubește pe sine ci lumea
unde emoțiile sînt abstracte și răvășitor astrale
unde senzațiile nu dau lumea ci o durere a lumii, o plăsmuire, un zbor, o emblemă, un cîmp de putere, o demonică trecere a nemijlocitului în mijlocit și a mijlocitului în nemijlocit.
Poezie, ție ți se dedică neputința oricărui verb, proliferarea plină de o mătăsoasă rumoare a tăcerii, iubirea, sîngele roșu, ideea, puterea fără destinație, biruința eternă.
Dar nu. Nu această vorbire deșănțată, nu acest limbaj încărcat de tropi echivoci, de concepte impune e menit să dea seama de tine : numai tu însăți.
Numai tu însăți, în căderea ta de lavină, în absurditatea ta auro-rală, în mișcarea ta neoprită spre un punct arbitrar și indescifrabil, numai tu, fecioară în zale, copil, androgin, sibilă eternă, înger, diotimă^ stea.
Incendiu lin și etern răscolit de explozii, de vise și umbre, răcoare tîrzie peste imperii de aur, parfum uri și sînge, virginală auroră a atotputernicei morți, poezie, tu nimfă a soarelui însuși, tu veșnic cutremur, mîngîiere și vis.
Poezie, în timp ce, volatilă și vie, te exali odată cu răsuflările noastre sub cer, ești totodată în înalt și în departe, zenit absolut și orizont mișcător împreună cu distanța finitudiniimnseși.
Și iarăși : în timp ce te hrănește cu viața care ne vine prin nări, prin buricele degetelor, prin timpane, pupile, în timp ce fierbi în noi împreună cu toate pătimirile și mirajele sau te irizezi în emoțiile cele mai pure, ești, totodată, despărțită de îngustimea și trecerea și moartea din noi, abstractă, transcendentă, impersonală, ești întrupare și absență, durere și gînd, contemplație, iubire și lepădare de sine, ești disperat de străină de micile tranzacții cu clipa și soarta. Divin nărăvașă, poezie, tu .ești libertatea.
Da, poezie, la capătul drumului care trece prin greaua opacitate a metalelor și a adîncilor ape, prin lave și valuri, prin ierburi adinei, pe sub umbre și zori, prin adîncul străin al sufletului care cuprinde și a sufletului care este cuprins, printre blestematele flori ale răului nostru, ale răului lumii, la capătul acestui drum se cuvine să-ți dăm cel mai secret și mai aspru nume al tău : să te numim libertate.
Poezie, pasăre augustă și nevăzută, pasăre în zbor nesfîrșit peste pustiul unor mări ușoare șT'calde și pline de șoapte, sărbătoare auzită a nevăzutului, revelare ocultă, bucurie, simulacru divin.
10
VIAȚA ROMÂNEASCA
Poezie, Tebă cu o sută de porți, cu o sută de flăcări, cetate etern opulentă, etern jefuită, prădată de hoți singuratici, avizi și experți, sub un cer nemilos, feroce de stele diurne.
Poezie, arhaic și umed Olimp, lume de zei anteriori și năuci, care treceți prin vorbe, le îmbrăcați și le azvîrliți, lăsînd în ele urme sărate, amestec de zăpadă și de durere, de foc și de vis, de cuvinte și vînturi, de lună și umbră, himere androgine ale tot ce simte simțirea și simțul, uitarea și gîndul, amintirea și visul, cohorte de zei .străvezii cu ochi sclipitori și părelnici.
Și acum, singuri, atenți, să dansăm,
Să începem nobilul dans funerar,
Să-1 dansăm, îndelung, uitării
(Receptacol a tot ce s-a revelat în greul luminii)
Să-1 executăm cu o liturgică, impersonală, visătoare precizie, cu o precipitare tot mai savant și feroce ținută în frîu, Ținută, ținută pînă cînd va crește din trupul nostru fumegînd nemișcarea, receptacol solemn al oricărui dans, nemișcare a formelor pure.
Căci, poezie, dntercesoare plină de grație, cum oare am putea înțelege fără tine către ce tandră, iernatică figură și stea trimite spirala tot mai strînsă spre vîrf și spre țel, spirala plină de o mîndră evlavie a.trandafirului tînăr, a bradului alb.
Poezie, tu nu ai făcut, veac de veac, casă bună cu detractorii clipei, cu marii preoți ai lui ,,pentru altceva", mereu ,,pentru altceva", cu despoții arizi ai unei eternități mereu provizorii.
In lumea ochilor tăi se citește și efemerul îndrăgostit de sine, fericirea părților și a drumurilor, gloria clipei neexpropriate și niciodată străină de sine, nenăscută gata uitată.
In orice gînd despre tine se află închise-deschise, oferite-refuzate nenumărate lucruri ale lumii tale și ale tuturor posibilelor lumi latente în ea sau în altceva decît ea, cu amestecul acela de identitate șijdteri-tatev de al tău de demult și de ție veșnic străin, de îmblînzit și sălbatic, de rădăcini și de raze.
Ești ca un somn în care proliferează, infinite, glasuri și întrebări și constelații și fiare, întîlniri și chipuri și timpuri, zile scurte cuprinse în ani nesfîrșiți și, difuz, un greu și fierbinte polen.
Astăzi s-a rupt o creangă și ai curs din vinele sălciei și te-ai urcat ca un abur verde, trecînd, suind în lumină, chemînd și lăsînd.
Și tot astăzi ai fost văzută și auzită fugind prin pădure, ca într-un joc abia început, și în urmă-ți miroase a sălbăticiune, a floare și duh și în jur, mereu mai departe în jur, acolo unde nu ești și mereu poți să fii sau să nu fii, acolo molcome dealuri se încălzeau tăcute la soare, pierdute în starea aceea fericit dureroasă care pare făcută din prezența cea mai vie și mai -iremovibilă și cea mai adîncă uitare, perpetua reve-lație-ocultație a ființei de care tu nu ești străină, cum străine nu-ți sîrit, prin pădurile timpului, nici urletul, moartea, teribilul, voracele, solitarul.	“
POEZIA
îl
Curg prin vinele tale robust diafane toate lacomele și oarbele sucuri ale anotimpurilor și uneori se văd cum curg, prin severa transparență a unor vise imperioase și solstițiale.
Poezie, poezie, lebădă, păun, acvilă, cocor, pescăruș, flamingo, colibri, papagal, rîndunică, răpitor și răpită și _ rapt, voință de larg si cătușă, tu, nesfîrșită mulțime de ochi dintre corpuri și spații, noian de grele, ușoare, senine, nebune priviri de care freamătă lumea.
Poezie, ce mult și ciudat te asemeni, în ceasurile tale cele mai pure, cu un mut, un mut uriaș, greu muncit de vedenii și vorbe, de sintagme augurale și de oarbe tînguiri, mut amintitor, mut prevestitor, mut chinuit, fericit, visător, fără gesturi și lacrimi.
Poezie, tînjim după vorba care să te spună întreagă, cum ești, cum țîșnești din ființă ca logos, ca determinare și față etern originară a lui. Dar nu ne e dat.
Și-atunci îți vom spune, știițd-neștiind, că tu ești ca și apele mării, ape mari și pustii, ape amare, ape grele și reci, însuflețite de o împărătească putere, de o împărătească neliniște și de o lipsă de noroc, muncite fără chin și sfărîmate fără rost și veac, umplînd cu zarva și cu spuma lor cerul și timpul.
Nimica nu-ți sînt amintirea și vremea, veșnicie ți-e clipa, bucurie -tăcerea, osîndă iubirea, libertatea esență, lumea mireasmă.
Cum faci ca un loc în care omul se află, meleagul de-aici și de-acum și pe care, lăsîndu-se lui, îl primești puternic în sine, cu tainele sale cu tot, cum faci ca să pară, cu păsările, cu pădurile, cu chipurile, cu dulcea trecere a vremii prin luminile și umbrele lui, să pară că este departe, visat sau uitat, amintit sau pierdut, departe, nespus de departe. Spune, cum faci ?
Cînd, ca a marilor păsări cu nume sălbatic, umbra neodihnitei tale puteri trece peste lucruri și lucruri, se trezesc ici și colo vechi tensiuni și prezențe demult abolite, tăcerea dobîndește alt mod, urme șterse se văd scînteind pe sub umbrele vechi, sufletul se crede ajuns într-o țară din timpuri a lui și respiră adînc, se răsfață, se umflă în vînt.
Și-i mai ești, sărmanului suflet, care știe și durează puțin, îi mai ești cîteodată nevăzuta apă care îi lărgește albia, nevăzutul vînt care îi lărgește cuprinsul, ispita, amăgirea augustă care îi lărgește lumea, labirint și extaz, hrană și venin, oarba chemare spre locul adînc unde fierbe noaptea, unde dospesc buruienile nopții, unde se pierde cuvîntul și luna, unde tace marea, se naște iubirea și umbra.
Poezie, casandră și Jiierodulă^ infinită hecate, doamnă întunecată și sacră brodată cu semne, chip zugrăvit cu durere în ochiul soarelui însuși, există prilejuri mai aspre, cînd mușcăm pulberea la picioarele tale, cînd gîfîim în lumină, cînd ne cutremură spaima.
Există și alte prilejuri : cînd faci ca tăcerea să pară ea însăși un cer și uitarea viață, irevelatuljun trufaș univers, amintirea doar
12
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
solitară și tandră celebrare a morții. Tu faci și asemenea lucruri, însăți tu care rîzi alteori ați tată de opulența fără de saț a celor mai himerice și mai amețitoare podoabe, a celor mai nebune și mai desfrînate și mai rare culori ale lumii ca sfînt iarmaroc.
Dar cel mai înțelept e bărbatul care știe unde nu ești, cînd nu ești, care știe unde să nu te caute sau să caute dinadins zonele, straturile, lumile în care nu ești și nici nu poți fi. Căci numai acela îți știe puterea, măsura și rangul.
Vrei tu, poezie, ca însăși viața vieții noastre, așa cum a fost între sînge și stele, cu soartă cu tot, să pară mai mult o poveste uitată, aproape uitată ? Noi ți-o dăm, și zîmbim. Numai că tu, orice-ai zice, tu ești primul crainic care duce întîmplările oarbe și surde în imperiul soartei, tot tu cea care îi iei destinului prea dinainte știutul, urîtul, posaca, arida identitate cu sine.
Tu poți să fii în sîngele care ne umflă vinele și mușchii, care ne aprinde ochii și ne răscolește gîndul și poți să fii în anii care calcă peste noi ca grele turme oarbe cu miros de fum și poți să fii în umbra care ne coboară printre umbrele sădite din veac în pămînt.
Căci una este să surîzi ca muritor, alta ca zeu, și muritoare nu ești, chiar dacă ai în tine mult mai multă moarte decît orice zeu.
Te vei ivi în bolta zilei mari, te vei ivi, difuză și eternă ? Iată, te pîndește soarele și ochii și aerul tăcut și sufletul tăcut și marile ape amare și bietele stele, toate te pîndesc, poezie, să vii, să fii aici, pretutindeni, ca mierea și sarea luminii.
Da, pămîntul viu și pieritor călătorește printre sterpe corpuri minerale, învăluit în slava și puterea ta. Și anii vin și trec și gîndurile se hrănesc și cresc din elemente, din miriadele izvoare de putere ale lumii și din răcoarea sucurilor ei, din adînc și din înalt, iar tu, din vorbe omenești ți-ai înălțat în nevăzut împărăția și durata, tu, sfîntă, eponimă, preoteasă și legiuitoare, tu stăpînă.
Tu, poezie, tu ești, atuncea cînd ești, marea ca imens trandafir cenușiu, iubirea ca soare sălbatic și orb, ursita ca soră, moartea ca răcoare și vad, tinerețea ca semn.
Incompatibilă cu orice epitet, severă în eflorescentă și febră, inviolabilă ca tot ceea ce, violat, încetează să mai existe și chiar să fi existat ca obiect al violului. Hoardele, barbarii lacomi, vicleni și fățarnici știu asta chiar cînd, punîndu-și pe ei veșminte furate, culori jefuite și trist țipătoare, zornăie brățări și cercei, dansează semeți, venind și trecînd.
O, poezie, imemorială pădure, pădure nobil zănatică plină de pînda visătoare a umbrei, nemăsurată cădere în gol, moarte devenită spațiul viu în care urcă sunete, vorbe, conspirații și constelații de cuvinte mereu atuncea născute din veșnica moarte a nerostitului, din substanța dene-rostitului și a absolutei, divinei tăceri.
Există o putere, există totuși, care face ca ceea ce ne este familiar și intim, vechi în noi, trăit îndelung, să ne fie totuși viu și înalt,
POEZIA
13
așezat la o distanță transfinită între poftă și saț, între revelație și dogmă, între ce este veșnic nou și ce rămîne veșnic străin, între iubire și uitare, între durere și cer. Dacă are, lucrul acesta, un nume sau nu, fie acesta numele tău, poezie : o soartă care veșnic se inventează pe sine, o putere eternă mereu hrană sieși, tăgadă și triumf.
Tu ești întîlnirea, metatopicul loc unde are loc, unde se săvîrșește întîlnirea, îmbinarea fierbinte și castă, infinit roditoare, de regnuri și vise, de timpuri, semințe și gîndiri, de zei și culori, de esențe și aparențe, etern iarmaroc al ființei și morții, neocolită răspîntie a oricărui drum. Și așa se poate gîndi, și așa și nu altfel, poezie, libertate, belșug nevăzut și fără zăgaz, eden fără țărm și pedeapsă, turn babilonic și arcă.
Și mai ești, noi știm asta, cînd rîdem, cînd plîngem, mai ești simultaneitatea ardentă în care locuiește eternul și totodată mai ești senin furtunoasa mare a tot ce-i etern cu putință și vrea așa să rămîie.
Poezie, zburătoare mare și crudă, cum vii peste noi uneori, în ogrăzile noasre, cum fugim, cu țipete mici, și ne-ascundem după chipuri și umbre.
Căci tu, poezie, ești esențială și întemeietoare, răsuflare ușoară a lumii, răgaz și avînt, soră voioasă în vinele noastre, care luminează urcînd în pupilele noastre, puterea care ne-a ales pe noi și s-a lăsat aleasă de noi, puterea care, de-a lungul vieții, îl ajută pe om.
să moară rîzînd de bucurie
rîzînd în ochii iubirii
rîzînd în ochii plini de aprige astre ai morții
rîzînd fericit în ochii uitării.
Fiind tinerețea ființei, atemporala ei tinerețe, nepustiitoare, nedes-tăinuitoare revelație pură, limbaj a ceea ce este liber, în sine, indivizibil, mereu.
Iar pe noi, pieritori cum sîntem, ne îndemni și ajuți să fim mai tineri decît amintirile noastre, mai fără păcat decît viețile noastre, mai mari și mai liberi decît propria soartă. Nu să părem, ci să fim. De aceea sîntem ca arborii, stelele, lupii, ca nebunele păsări, stîncile, șerpii, plecați după tine vrăjiți, ațîțați, visători, plecați fără țel și soroc după spunerea ta : bucurie, cufundare și trecere, inerentă și fugă, robie și zbor.
Sau sîntem ca o haită de cîini vînători porniți să adulmece urmele tale. Prin zăpezi și nisipuri, prin ierburi și ape, pe sub lumini schimbătoare, și zboruri, deasupra întunecatelor, adîncurilor, grelelor lumi de pămînt și de apă, noapte și zi alergînd nebunește prin visare și timp, alergăm după tine luîndu-ți mirosul și urma, sălbatica urmă de fiară fierbinte, mirosul de foc și de umbră.
Și apoi, poezie, se cade să spunem cuvîntul : există un text apocrif care spune că, grație ție, Turnul acela Babei a fost construit, a fost ridicat pînă sus între stele (iar piscul îi este ostrov într-o mare din rai) ; căci tu, poezie, ești un limbaj mai puternic spre cer decît tot ce desparte și surpă, decît tot ce dezbină și uită, nesăbuită, neamăgită înălțare și creștere către o țintă etern regresivă, etern ascensivă, etern
14
VIAȚA ROMÂNEASCA
^eluzfv^. înălțare și cer crîncen unite într-un joc infinit, dar mai ales creștere infinită care este totuși deplină, întreagă, în orice vîrstă a fini-tudinii ei.
Și astfel, poezie, turn plin de amintiri și de limbi, tu mai ești și. depozitara clement și savant zîmbitoare a vechilor moduri, imagini și tropi, a vechilor cînturi, ilustre, uitate, din vechile școli și grădini, tu, poezie, adăpostitoare de suspine și lacrimi, fabricantă de lire, crescătoare de privighetori, proprietară a lunii.
Tu, poezie, credem că singură muști din miezul ireductibil,'dur și opac a ceea ce este, muști și mănînci și sporești, flămîndă și pură, cîntînd.
Cîntec fericit al nezădărniciei, mereu murmurat prin trecerea clipelor, cîntec esențial și ubicvuu, mereu uitat și găsit, revelat și ascuns,, niciodată zadarnic, întrebare pură, uimire veșnic uimită, așteptare etemăr fericire a întrebării, așteptării, uimirii, încredere pură, etern visătoare.
Tu însă, de fapt, tu, poezie, tu nu ești limbaj, însemnare, transfer : complicat și obscur mijlocită cum ești, ești nemijlocitoare, vis împreună visat, celebrare a sufletului lumii și a lumii din sufletul lumii, putere și har de a fi în starea de taină ca în miezul intens al luminii, ca în raiul veșnic pierdut și mereu regăsit al nemijlocirii.
Ce oare să fie între clipă și clipă, să ne spui poezie, ce oare’ abisuri de timp peste care trecerea trece și devenirea devine ? Dar nu, poezie, tu n-ai cum să știi. între clipă și clipă poate să fie negația, moartea, perpetua reafirmare, resurgescenta din moarte, dar nu poezia, care e numai în clipe.
Poezie, tu aparții libertății sau ești libertate sau dai libertate ființei, nu știm pe deplin. Nici libertatea nu știm pe deplin, aer și sare a vieților noastre, înflorire și har, cuvînt încă viu dar bolnav de atîtea neroade, impure rostiri. Libertate, iubire, chemare și zbor, esență fierbinte și rană, creatoare de forme, ucigașă de forme, _resilientă eternă a naturii finite, libertate, poezie și triumf, născute în sîngele nostru sub stelele reci, în priveliștea morții, uneori vă simțim cum ardeți înlăuntrul materiei înseși, străbătînd-o, dînd vieți mai înalte neliniștii sale eterne.
Iar tu, poezie, te naști în cuvinte, renaști în cuvinte, cu ele și în ele durînd, cu ele și în ele trecînd, cuvintele noastre, din tot universul numai cuvintele noastre, din toată cosmica passio, din toată sălbatica, sfînta nețărmurire numai bucuria și numai durerea cuvintelor noastre.
Amestecată adînc cu tăcerea tu treci peste timpuri, prin forme și moduri, și iată că, în ceasul acesta, tu ningi prin cer și prin soare și miroși a adîncă zăpadă, și, în sfînta putere a legilor lumii, a veșnic libere zori.
Mereu încordată și albă speranță, consubstanțială cu noaptea ființei, făcînd ca tot ce există și trece să-și transcendă ființa și trecerea,.
POEZIA
15
finitudinea, moartea, să fie mereu simultan el însuși și o formă visată a sa, mereu simultan el însuși și o formă infinită a sa, figură echivocă a Unei eterne afirmări și negări a ființei și putinței de sine.
Ochi înmiiți și veșnic deschiși în nesfîrșita pădure a ființei, contemplație oarbă și pază, infinitul frunziș de ochi nevăzuți și veșnic deschiși, văzători și atenți în bezna pădurii ființei, originare priviri care văd doar atît : că ființa există, în spaima și bucuria de sine a tot ce există.
Poezie, tînjim după vorba care să te spună întreagă, cum ești, cum țîșnești din ființă ca logos și ești una dintre fețele sfinte ale marelui logos, una dintre determinările etern originare ale lui.
Poezie, tinerețe adîncă, neîmblînzită, a inimii noastre, j^ancosmică strajă de țărmuri, unduire și strigăt, atotcuprinzătoare fiică a atotcuprin-zătoarei iubiri, muzică a sferelor iubirii și a spațiilor pustii ale iubirii, a iubirii din lume și din gînd, a iubirii din timp și din moarte, a cumplitei și suavei iubiri.
Voi, poezie, iubire, trăiți în îoc și în aer, în roci și metale, în pămîntul cel gras cu iubire scăldat de apele mării sub semnele reci, cu iubire născînd și crescînd trecător prin lumină, animale și plante, oameni, îngeri și zei.
Poezie, noi știm cît de grea e pedeapsa mîniilor tale din veac și, cu ‘ dreaptă mînie îți spunem și noi : lovește cu sceptrul măgarii ce zbiară în muzica lumii și, trecînd, cortegiul tău zîmbitor, înflorit, plin de adieri și de dansuri, de păsări frumoase și zei, cortegiul tău să rîdă, trecînd, să rîdă cu hohote mari de asinii trebilor lumii.
Cum treci, prin ochiul adînc al marelui cer, așa cum urcă și vin și trec prin privirile ochilor gînduri și vise, amintiri, iubiri și păreri.
Poezie, ce stîmește în noi, gîndindu-ți esența, furtuni de cuvinte ? Ce neputință ? De ce ne vine să-ți spunem, copii pătimași, că ești lege și boare, răvrătire, pierzanie, mir, .bamadriadă de nimenea prinsă, miez alb al nucilor noi cu gust fără vina, îmbătătoare sevă amară ce curgi,, împreună cu sîngele lor, în arterele adolescenților lumii, fiară vînată, cu cîini și cu șoimi, de zei neștiuți, îmbrățișare fierbinte și strînsă și joc eluziv, incendiu, cataractă și crivăț, întuneric ce treci prin miezul cel mai aprins al zilelor noastre, arătîndu-ne cu iubire și grație, timp de o clipă ușoară, lumile, stelele, zodiacul, delicatele nebuloase, cometele, sorii, amintire a vremii cînd luna, o, luna era însăși tu, poezie (și parcă de fapt nu știam, încă păream să nu știm cît de cumplit este omul), potolire adîncă a străvechii neliniști, înviere în naosul nopții, fericire ascunsă.	—-----
ca atunci cînd flori pătimașe răsar din cîmpiile mării, ca atunci cînd iepele soarelui, iepele lui fără umbră, își scutură coamele albe și mari, și, poezie, îți adulmecă dîra și umbra.
Căci lumea pe care ne-o dai, poezie, e o lume cuprinsă toată în sine, o lume care se odihnește în propria ei exultație, în care lucrul cel
16
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
mai vrednic de visat este propria ei realitate și cel mai vrednic de amintit sau de chemat în speranță este, veșnic, însăși clipa trăită.
Emoție pură, sentiment absolut despre cele din lume, fior și culoare a suferitorului sine, însă purificată de istoria sinelui, de întîmplările lui, de trăitul înscris în trecut, răzlețit prin prezent. Păthos Kătharos, astltel^că lumea însăși, caii, surorile, cărările, ceața, stejarii par să se simtă pe sine, să se spună pe sine în emoția sinelui liber și pur, cu rădăcini de nesmuls în atemporalitatea nudă a morții și în timpul plin de chipuri și voci.
Infinită de chipuri, de glasuri și umbre, putere ascunsă revelată și vădit tăinuită, Kalipso și Phaino, vis, visător și visat, oglindă vrăjită și verde ca apele mării în care vedem nevăzutul. întunecată lumină din gînd.
Tu. poezie, auroră, tu știi să ne dai, din însăși averea puterilor noastre, o privire mai veche, în matinala ei feciorie, decît vremea cînd lumea s-a umplut de nume și legi, tu știi să ne dai uneori, ca un dar, o lume încă nestrăbătută și netrăită, dar gata să primească, înfricoșat ispitite, viața, căutarea și pasul, o lume în care chiar și ce-i vechi este prezent mereu, o lume împlinită și plină dar nu sătulă de sine, cu nopțile încă adinei și vînjoase și negre, cu verile aspre și tari peste colburi fierbinți, cu ape sclipitoare și vii, cu o lună mai răcoros arzătoare decît oricare vis, cu un soare trecînd prin cerul sălbatic ca un greu armăsar, ca un zeu, cu ierni fără țărm.
Curg stele pe fundul apelor visătorului pămînt, curg ușoare și mute pe albii către văile mării, curg printre grei și înalți munți de umbră, sub cerul pustiu ș Reglement, iar noi, poezie, privim printre lacrimi și semne obscure neputința amara și dulce înscrisă în adîncul oricărei iubiri?
Poezie, tu ești iubire, Libertate și iubire. Iubire de lume și chiar de locul acesta crîncen unde are loc întîlnirea cu lumea, de șinele aprig, de șinele plin de lumină și plin de moarte, de bucuria și de durerea trecătoarelor înfățișări ale soartei și mărginirii. Dar ești iubire de lume. Și rămînă nespusă aici, poezie, iubirea de lume, rămînă-ți doar ție s-o spui și s-o taci, s-o institui și s-o reprezinți, să o semeni și să o culegi. Doar atît fie spus, în numele tău și în greaua umbră a vremii. : poezia, frumusețea și iubirea nu sînt b^rite.^L_daimoni, podoabe primă-văratice, amăgiri și ispite, răgazuri și jocuri ale crîncenei lumi. Sînt ele însele crîncene, implicate în tot ce este putere, rodnicie și adevăr, dreptate și tămăduire, curățenie și avînt, în tot ce aduce în lume nesilnică ordine și nesilnică libertate, în tot ce dă glas tuturor părților în marele tot.
Cum am putea simți fără tine, fără prezența ta în noi, ca putere ascunsă, ca putere mereu posibilă și mereu făptuitoare, cum am putea simți că dăinuirea lumii este mereu biruință, că policroma, polimorfa., strălucitoarea, tăcuta, întunecata, șoptitoarea dăinuire a lumii este perpetuu triumf, înviere, Redempțiune, palingeneză din neființa eterna
POEZIA	17
înscrisă in clipă de clipă, în aparență și în esență, în abisul luminii și în abisul umbrei.
Copiii tăi, poezie, sînt treji ca, în grele păduri, niște fiare sătule de vise. Și sînt triști mai presus de simțirea tristeții, triști nu în ei, ci în lume, în însăși puterea neînfrîngerii lor, în sîngele aspru al lumii și în carnea mușcată de soartă a lumii, în oasele lumii zdrobite de umbră, în ecoul trezit printre sfere de uriașa trecere a timpului. Cuviința tristeții fiilor tăi e ca aceea, de pildă, a marelui monarh al uitării, a heghe-monului solitudinii, a vechiului arhanghel al mării și-al lunii.
Sub stele cum stă așteptînd nevăzut viitorul din lucruri și cum rătăcesc prin vrăjitele, blestematele desișuri ale amintirii atîtea mereu mai însingurate singurătăți, mai tăcute tăceri, mai pierdute iubiri. Și, poezie amară, poezie de miere și fum, poezie de ierburi călcate în zori, ce adînc se odihnea primăvara în respirația sferei cerești, în lumina iubirii.
Nu doar revine în amintire trecutul (căci revenire numim nașterea deodată a amintirii și a trecutului, instituirea lor reciprocă), ci, revenind, el iarăși devine și iarăși trece, făcînd prin aceasta mai bogat viitonil, mai amarnic trecutul, mai trecut trecutul, mai plin de viziuni, fără nume, situare și timp, mai supus poeziei, mai aproape de imperioasa ordine a neauzit-nevăzutului, căci aparențele sînt călăuzitoarele, calea, chemarea și semnul.
Poezia neașezată și tînără, poezie care trăiești mereu pe extremul hotar, a cărui lucrare străpunge hotarul, străbate în pînă atunci neștiut jiințîndele moduri ale ființei și ale sufletului, ale căutătoarelor și nesătulelor simțuri făcătoare de lumi, ale cuvintelor făcătoare de lumi, ale cuvintelor etern mijlocitoare spre nemijlocit, ale cuvintelor lumii întregi.
Căci, poezie nebună, în ordinea ta se implică mereu, cu durere și triumf, sfîșierea, tăgăduirea, ruptura, /transgresia, zdrobirea a tot ce este dat în ordinea ta și a lumii pe care o dai/De aceea iubim mai ales odihna din miezul crud al neodihnei tale, împăcarea în neîmpăcarea și necruțarea neodihnei din tine, a nesomnului tău.
Poezie, tu, năvăzută, tăcută, adînc respirînd în tenebrele opulente ale nopții, în spațiul nerevelării nocturne, plin de aer, de pămînt și de ape, plin de tăceri și de sunete, plin de corpuri, simți tu cum în adîn-cul plenitudinii dense și nerevelate a nopții se simte însăși devenirea, domoala, nestăvilita devenire a creatului, tăcută, atotcuprinzătoare, ascunsă ?
„Poezie, viața și ^ine^și bucuria și moartea fiind, în sufletul lumii, lucruri de seamă, poetice lucruri, nu-i de mirare că grea este moartea copiilor tăi, că sălbatic mușcă pămîntul murind, că sălbatic se uită Ja soare murind, blestemîndu-1, lăudîndu-1 amarnic, copilărește plîngînd. sfîșiați de iubir^^posedați fără sens de imperiul lumii.
18
VIAȚA ROMÂNEASCA
de sărbătoarea luminii, măcelăriți orbește de soartă, trădați de stele, trădați de iubire, amăgiți de durată.
O, nu doar reziduu, nu doar așteptare, nu doar trecere și întâmplare este vasta, plina de raze împărăție a clipei, nu doar pierzanie și neliniște, nu doar ce-ai pierdut și ce încă nu ai, nu doar ce ai fost și ce încă nu ești. Chemați poezia să vă explice clipa, să vă învețe clipa, să vă cînte clipa, chemați poezia să vă așeze în timpul cel bun al posesiunii și al ființei, timpul nedisparat și nevinovat al plenitudinii și al fericirii, în imperiul plin de poezie al clipei.
Poezia este, în cel mai strict înțeles, minune eternă, singura, da, singura dată vieților noastre, transgresie și împlinire, înflorire și paradox, beție și puritate, minune care durează veșnic minune fiind, cîștig nemuncit și zănatic, prisos risipit sub cerul de piatră și raze, perpetuu flux de uimire devenind bucurie și sens.
Morți înecați în visul vostru fără ieșire, în timpul vostru arid și imobil, locul adevărat al vieților voastre este uitarea, uitarea care se naște cu noi și în noi și devine stăpînă și crește ca o umbră amară hrănită cu timp, ca o devenire înceată a nemaiființei, măcinînd amintirea și sensul, măcinîndu-vă chipul, privirea, măcinîndu-vă anii și glasul, crescînd ca un negru potop, înghițind orice semn, devorînd chiar și numele voastre.
Poezie, pentru cîtă umbră se află așternută în tine, pentru cîtă moarte și uitare se află izbăvită în tine, ție-ți revine, la schimbarea anilor mari, la sorocul vîrstelor cosmice, ție-ți revine să pui iarăși nume pe toate uitările lumii, să scrii Poemul făcut doar din nume izvorîte prin tine din nou din viața uitării, alcătuire justițiară și melancolică, poem funerar al iubirii, atotmîngîietoare și deșartă chemare în lumină, răzbunare și îmblînzire a uitării, elegie și odă, lamento triumfal, pomelnic solemn al tuturor celor pe drept cuvînt numiți muritori, poem poliglot plin de lacrimi și vise căzute, visate, uitate în pulberea vechilor nume.
Poezie, tu știi : ochi mereu privitori, o, cer, ochi plin de raze, de unde și lumi, o, mare, ochi amar plin de lacrimi, ne naștem și trecem trăind în adîncul privirilor mari, murim dispărînd din lumina adînc-iubitoare a privirilor mari, din atotoglinditorul, atotiubitorul reflex al oglinzilor mari.
Poezie, tu ești puritatea. Corupția, miasma, pîngărirea, decăderea, viața măsluită de rîvnele oarbe, sluțenia, hula, le știi, ai crescut printre ele, sînt parte din lume, sînt în sîngele nostru și-n zodii, există, sporesc, se avîntă în lume. Dar tu ești virgo mundi inter meretrices invens, tu ești un chip al Dianei, vînătoreasa fecioară cu genunchi despuiați, cu părul tuns scurt, cu glas băiețos, tu ești zeița aceea crud virginală, dar nu vînătoarea de fiare curate, de lupi, de rîși sau de dropii, nu, ci de monștri, de întruchipările slute, sordide ale lacomei pofte, pocite surori ale silniciei, ca și ea negative prisosuri, tumefieri, spume otrăvite ale
POEZIA
1^
zădărniciei maligne, ale părții stricate malign proliferente în tot, necesară pedeapsă a lumii.
Poezie, tu ești puritatea, puritatea armată și totodată subtilă a vieților noastre, castitatea nestearpă a lumilor noastre. Cea care, rămî-nîndu-ți fidelă esenței, ești tot atît de puțin de vînzare cit și zodiacul.
Poezie, tu ești bucuria, bucuria pe care o plînge tristețea, bucurie a vieții și zîmbet al lumii, candidă jubilație a nopții, aprigă jubilație* a zilei și totodată locul în care își găsește un sens bucuria. Stare țesută, din cuvinte și raze, din îndurerare pentru ce trece, din semeție, nepăsare și cîntec, din constelații și lacrimi, descătușare a cuvintelor și a. puterii cuvintelor în bucurie, în puritate, în gingășia și grația puterii, triumf și mister și voioșie și zbor, ideogramă cu înțeles de trandafir,, ciorcîrlie nebună, șăgalnic cîntec în noapte și zori al cocoșilor largului lumii. Bucurie.
Poezie, soră iubită, soră frumoasă și nebună, albă lumină răsfrîntă. în șapte mii de culori, foc mînios al inimii noastre, ^iranocton^ necru-țătoare și castă, flagel al silniciei, £oră de sînge, cenușă și vis, torturată, măcelărită, împușcată, spînzurată, sfîșiată de șapte cămile, surghiunită la poli și în Hades, nebunește și zadarnic negată, poezie iubită, jucărie a călăilor lumii, oarbă iubită, sfidare dementă cu mîini pieri-toare și goale, pentesilee și triumf.
Poezie, știm destul de puține, bîjbîim printre taine și. glasuri, ne incintă falșii profeți, dar totuși ne vine să credem, în amurgul și moartea credințelor vechi, că tu, poezie, singură ești printre noi să proclami sfințenia lumii, sfințenia tuturor mădularelor ei, sfințenia cetăților și a lumii,, sfințenia ierbii și a rîurilor, a turmelor și a ochilor, a stolurilor, a semințelor și a frunzelor, a corăbiilor și a mării, a șerpilor și a stelelor, sfințenia elementelor și a gîndului, sfințenia clipelor și a soartei. Fără tine, zeiță profană și nesfîrșit zîmbitoare, cu greu am mai știi ce e sfînt și că lumea e sfîntă și că sufletul greu pătimește și plînge și caută beat și sărman printre vini și sfințenii și spaime, penitențe și false blesteme, uzurpate străvechii sfințenii. Dar lumea e sfîntă și, fiind fiu al cumplitei iubiri, sufletul însuși e sfînt.
Mai e, poezie, ceva, mai este ceva de spus despre tine, mai greu, mai sfîșietor, mai secret : tu patronezi încercarea plină de lacrimi, plină de o deznădăjduitoare îndărătnicie, orfana, văduva viselor noastre. Contestarea amară a morții : încercarea de a găsi în cele trecute pe cele vag viitoare, de a face din amintire speranță, din uitare prevestire, din cenușă o flacără nouă, din pierdut o himeră, de a vrea să mai fie ce-a fost, dar mereu înnoit, mereu altfel și la fel, sete de eternitatea iubirii, iubire de soartă, dragoste de finitudine, sărăcire voită de bogății neavute, renunțare la înstrăinarea în veșnicul nou.
Pămîntul, cerul și marea se respiră unul pe altul, își sorb unii altora durerea și sufletul, parfumul, puterea și visul și în toate acestea, difuză în toate acestea, poezia îngînă realitatea, dăinuirea și timpul,, tăcerea și slava ființei, aparența, esența, nimicul.
20
VIAȚA ROMÂNEASCA
Poezie, tu ești mai ales, înlăuntrul nemărginirii abstracte, o trăire deplină și cutezătoare a limitei, a mărginirii ca sursă a lumii, ești atestarea brutală și clară a limitei puse de soartă și pusă chiar soartei, tu ești cîntecul, durerea, nebunia, bucuria, cumințenia limitei, ești expresia soartei, așa cum soarta este ea însăși nepătrunsa expresia a unei limite de alt ordin și rang, ești limita ca izbire, durere, înverșunare și salt, ești limita ca înfrîngere și renunțare, ești limita ca fericire de a fi limitați și de a fi muritori și de a ține în gînd nelimitarea, nedeterminarea, infinitul sărac de cuprinsul său de finitudini și morți, de iubiri infinite, de gînduri obscure și triumfuri tîrzii.
Da, poezie, te-am numit puritate și vrem să te numim din nou puritate. Căci pure sînt toate cele ce nu își trădează esența nici atunci cînd se află trădare, cele ce nu mint nici mințite, cele ce, păstrîndu-și credință, păstrează credință, cele ce nu plătesc vamă ca să fie ce sînt. Lăudată să fii înainte de lupte, arhangel cu zale și flori, puritate mereu înnoită în flăcările soarelui viu, în esența luminoasă a apei, în aerul fără cruțare al zăpezilor mari, în primăvara eternă din adîncul tuturor anotimpurilor din ani și din vremi.
Tu, poezie, să bați ca un vînt, smulgînd, răscolind, învălmășind, împărtășind stătutul inimii noastre și sarea vechilor lacrimi și urmele din cenușa neamintirii, ațîțînd și aproape strigînd, cu suflarea ta aspră, atîtea focuri funeste sau caste ale inimii noastre : ascultă cum nechează în adîncul, în piatra, în pulberea inimii noastre armăsarul cel mare și alb, iubitor de izvoare, atotzburătorul.
Marele zîmbet al grădinii, zîmbetul fără chip al marii grădini care este insula verde, insula înflorită, insula pieritoare a lumii. Și au fost ceasuri cînd, sub ploaia însorită, zîmbeau către cer parfurmurile insulei lumii, zîmbeau și urcau și pluteau nevăzut, sus, dincolo de curcubeul aproape nocturn, sus, potolind foamea, și potolind setea carului, îndes-tulîndu-1 și răcorindu-1 și făcîndu-1 să se boltească cu o mai adîncă mlădiere, cu o mai femeiască dorință, cu o mai primăvăratică iubire peste insula lumii, plină de zori și de moarte.
Poezie, tu știi cum zboară și plîng și trăiesc fără timp, chemate de sfere, minunatele păsări, negrele păsări ale amurgului, tu știi cum visează marea, trecutul și moartea, tu știi că lumea și soarta se cade să fie iubite ori de cîte ori s-ar întoarce în noi, în sărmanii de noi, să mai fie trăite, tu știi cum stele sălbatice și tinere și pline de farmec cîntă în frunzișurile grele și negre ale uitării, cum șoapte se-aud din toate văile lumii, cum axe abstracte se taie în spațiul pur, cum rocile tac în adîncul oricărui astru, cum în propria sa nevăzută lumină odihnește trecutul, cum se rotesc în jurul polilor cosmici făpturi de flăcări, de plumb, de blîndețe și umbră, întruchipări nevisate, bogății inocente și corăbii pline de flori și de aripi, dureri blestemate, miriaedre frumoase, cum se învîrt, se învîrt, în puterea iubirii.
Poezie, pasăre pestriță și polipteră (cîte-o pereche de aripi pentru fiecare dorință de zbor trecută cîndva prin lutul zilelor noastre), linia
POEZIA
21
zborului tău e mai pură ca lumea și timpul. De aceea te credem cînd ne spui uneori (și prin adîncul ochilor tăi trec alge, meduze și pești), cînd ne spuni uneori, în puterea tristeții, ,,să nu vă pese cînd pămîntul și cerul și marea se plîng de urît și de timp“ (și prin adîncul ochilor tăi trec stele și flori).
Poezie, noapte care străbați făpturile cu întunericul tău, iradiere întunecată și răcoroasă, odihnă fără somn dar plină de iarba și de fumul viselor, în tine, poezie, se îmbună pătimașa insurecție a sufletului, în tine uitarea se uită pe sine zîmbind, de lacrimile lumii șiroiesc frunzele copacilor tăi, din rana copacilor tăi curge rășină îmbălsămată, mierea iubirii, din adîncurile tale întunecate și verzi izvorăsc elixiru-rile amare care, trecînd în vinele noastre, pătrunzînd în inimile noastre, alungă, alungă mereu, cu putere ascunsă, deșartă și urîtul cel greu și stearpa umbră ascunsă în clipele noastre. Da, poezie, balsam, talis-man, exorcism, buruiană de leac, buruiană înaltă și plină de stele.
Și sfîntul ulei al luminii tîrzii pe pleoapele noastre și umbra adîncă, sclipitoare și verde, îmbătător răcoroasă, a fîntînilor verii înalte și esența cristalină a mărilor nopții și furtunoasa sferă de foc și parfum spre care se înalță visele noastre cine mai bine ca tine, poezie, le știe și spune, cine mai bine ?
Poezie, vorbind despre tine într-o limbă precară trebuie să dăm mărturie și de înfățișările tale divin zoomorfe, hibrid terioforme, nu, nu himeră sau sfînt sau gingașă făptură cinocefală cu ochi cenușii, magnetici și goi sau idol polibrah heliocefal, dar și acestea, și toate acestea, și altele multe, întruchipări schimbătoare și sfinte, embleme suave și tulburătoare, ale tale, poezie, șarpe fecioară cu ochi înstelați, ca chip înrourat de blîndețe și dor, cu plutonice aripi.
Poezie, știi ce cred unii ? Că ai fi un loc al răscumpărării păcatelor fără de vină, un tărîm al amăgirii unde șchiopul se vede prins în dans cu îngerii cerului, unde e iarăși fecioară sfioasă femeia pierdută, unde se crede poet cerșetorul spunînd „miluiește“, unde săracul găsește comorile vechi ale lumii, unde iubit de regine fierbinți este slutul și prostul. Dar tu, poezie, chiar dacă poți să pari chiar și asta, nu ești compensația veșnic impură a tot ce pămîntul, viața nu dau, tu nu ești gazdă de lunatici, azil de betegi ai trecerii lumii. Pămîntul e viu și nu trăiește cu vise, ci-și împlinește în tine una dintre împlinirile lui. Căci tu, poezie, ești împlinire vrăjită a ce este plin, biruință a biruitorilor, cinstire și cinste a celor cinstiți, zborul înalt al celor ce pot să zboare înalt, vis întrupat din el însuși, locuință regească locuință de regi, armură a celor puternici și bravi. Da, tu ești raiul, dar raiul celor ce au dinainte în ei puterea de rai. Al celor în stare să creadă că esența, existența și aparența sînt unite și distincte ca hanghîa. triâs, în stare să simtă că tristețea e doar un umbrar care apără sufletul nostru de prea îmbătătoarele raze de dincolo de zile și nopți. Da, tu ești raiul și tot ce se naște în lume, fecioară, din sînul tău rodnic, de această obîrșie pare.
22
VIAȚA ROMÂNEASCA
Cum ai putea tu să fii exutoriul unor biete dorințe cînd sînt lucruri în tine pe care viața nici nu le poate dori, nici nu le poate •cuprinde, chintesențe și lumi făcute din asocieri inifinite, din îmbinări fără noimă, din obscure rostiri sibiline, din delfice ziceri născute la izvoarele simțurilor, la izvoarele lacrimilor, la izvoarele cuvintelor, din cîntece care sfîșie inima stelelor și trezesc rîsul gloatei sătule și pietrele celei flămînde.
Sus. sus de tot în adîncul aspațial și nocturn al acelui nevăzut care este sufletul nostru stă, mereu aprinsă, o stea. Poezie, tu o știi : arde cu o văpaie ușoară dar stăpînitoare, dezmiardă razele ei tot ce cuprinde, în aspațialele sale priveliști, sufletul nostru, dezmiardă și privesc cu luate aminte și cu pîlpîiri, căutări și aspriri, au un freamăt plin de viață și au, razele stelei din centrul iubirii, o nesfîrșire cutremurătoare, •cum cutremurătoare este sfințenia lor, poezie.
Se aude un glas care spune că nu, că poezia nu este toate acestea, un glas tăgăduitor și mîhnit. Apoi tace, nu poate să spună, refuză șă spună că poezia e neînstare să fie toate acestea și mai mult decît toate acestea, căci sufletul lumii tînjește, se zbuciumă, caută lacom și orb poezia aceasta întreagă, uriașa, nesfîrșita trezire în conștiința fără știință, în cîntecul vast al ființei purtătoare de neființă și îndrăgostită de ea, în primăvara ei, în lăuntrica, dureroasa, mîntuitoarea ei înflorire și spaimă.
însă, poezie, doar tu, poezie, știi să ne spui cum suferă cerul, cum inima lui ca un uriaș trandafir, e mușcată de vulturii negri ai viselor mării, cum în unele clipe îl umple și-1 doare, cumplită, uitarea, cum în unele clipe întregul lui orb e lipsit de speranță, cum îl străbat, nemiloase, uriașe maree de lacrimi, cum e răscolit nemilos de aride furtuni fără glas, cum suspină adînc în adîncul trecătorului timp, cum ninge tristețea vechilor ceruri printre stelele vii.
Poezie, tu ești fericirea și puritatea ființei, etern nedezvăluita ei dezvăluire, etern mărginită ei nemărginire, etern înflorită cu vorbe tăcere a ei, tăcere deplină și cuvînt împlinit.
Poezie, iată acuma ochii noștri închiși. Tu începi, ocean înflorit, la marginea pleoapelor noastre. Dincolo, la celălalt țărm, la celălalt pol, la celălalt zenit, așteaptă închiși, muritori, ochii noștri.
Noi ce sîntem, între cer și pămînt, copiii pierduți printre clipe ai soartei, rătăciți și uitați printre clipe, neașezați pe deplin în întîm-plări și în timp, noi ce avem gura arsă de sarea neagră a lumii, noi ce ne naștem mereu cum mereu ne-am născut, noi spunem acestea, visători și zîmbind.
PETRU CREȚIA
PENTRU O MAI CORECTĂ ÎNȚELEGERE
A CONDIȚIEI UMANE
UN INTERVIU CU MIRCEA ELIADE
— Iubite Domnule Profesor, după cum știți, în ultimii ani v-am rugat de mai multe ori să-mi răspundeți la cîteva întrebări. M-ați refuzat cu blîndețe și m-am resemnat, așteptînd cu o răbdare angelică apropierea unui moment aniversar.
în deceniul care a trecut nu ați acordat nici unui ziar sau reviste românești vreun interviu. Cu prilejul aniversării a trei sferturi de veac de viață, insist să vă căleați pe inimă.
Recent bibliotecile noastre s-au îmbogățit cu patru cărți semnate de Mircea Elîade : Aspecte ale mitului, De la Zalmoxis la Gengis-Han și — într-un tiraj de 60.000 de exemplare — volumul de nuvele în curte la Dionis. Zilele acestea a apărut versiunea românească a primului volum din Istoria credințelor și ideilor religioase și-mi place să sper că Noaptea de Sîițziene va vedea lumina tiparului anul viitor sub îngrijirea mea și a lui Liviu Călin.
Cum priviți aceste traduceri și editări ?
— Nu pot decît să mă bucur că, după atîția ani, o parte din scrierile mele literare și istorice devin accesibile cititorilor români.
— 1980 a adus și trei (același număr fatidic 1) cărți consacrate lui Mircea Eliade : Hermeneutica lui Adrian Marino, Introducere în operă... de Ion Lotreanu și Bibliografia mea. Care e părerea D-stră despre aceste lucrări epuizate in cîteva ore ?
— Asemenea succese de librărie mă măgulesc. Mai ales cînd e vorba de o lucrare excepțională ca masiva monografie a lui Adrian Marino.
— Cu cinzeci de ani în urmă făceați o pledoarie pentru gazetărie, de pe urma căreia orice scriitor adevărat n-are decît de cîștigat. Ce aveți astăzi de spus despre aceasta ?
— Cred și astăzi că experiența gazetărească este utilă oricărui prozator sau critic literar. Dar, evident, nu este vorba de orice fel de gazetărie. Eu mă gîndeam la Alain, la Unamuno, Papini, Ortega y Gasset, Eugenio d’Ors și alții de clasa lor.
— De ce scrieți, Domnule Profesor ?
— Mi-ar trebui multe pagini ca să răspund după cuviință. Pe scurt, lucrările de orientalistică, filozofie, istoria religiilor, precum și eseurile — le scriu ca să comunic ceea ce mi se pare a fi util, și chiar important, pentru o mai corectă înțelegere a condiției umane. Și scriu literatură pentru că nu pot altfel; scriu ca să-mi păstrez sănătatea și echilibrul meu sufletesc.
— Care e rolul scriitorului contemporan ?
24
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
—, x^ă întrebare anevoie de discutat, prin corespondență, de la 10.000 Kilometri ! în orice caz, adevăratul scriitor contemporan are la îndemînă destule modele exemplare : Dante, Shakespeare, Voltaine, Diderot, Goethe, Balzac, Toistoi, Dostoievski, Proust, Thomas Mânu...
— In februarie 1938, luindu-oă un interviu, M. Straie scria : „încăperea largă și plină de lumină e tapisată de rafturi înalte tlxite de carii. Intr-un colț pe un piedestal, o mare fotografie a lui Huctleir. Ce fotografie se află pe biroul D-stră la Chicago acum, după peste 40 de ani ? Dar la Paris aveți vreo fotografie pe masa de lucru ?
— Primisem fotografia lui Huxley de la editorul lui londonez. O păstram într-un colț al bibliotecii pentru că era într-adevăr foarte reușită și, aș spune, „ironică" : Aldous Huxley, a cărui cultură enciclopedică era bine cunoscută, citea, sau se pregătea să citească, The Times... Precizez că admiram pe Huxley, dar nu era, și nici nu fusese vreodată ,,autorul meu favorit". Deatunci n-am mai expus fotografii în camerele mele de lucru. Fotografia soției mele o păstrez în portofel, nu pe birou.
— Ce carte românească scrisă în ultimii 35 de ani v-a plăcut în mod deosebit ?
— Cunosc destul de aproximativ producția literară românească din ultimii 35 de ani. Din cîte am citit, mi-au plăcut îndeosebi Iama bărbaților de Ștefan Bănulescu, primul volum de Poezii al lui Marin Sorescu, Intrusul de Marin Preda.
— Operei lui Eminescu i-ați consacrat cîteva studii. în ianuarie 1950 scriați în Jurnal despre singura conferință interesantă — ținută de D-stră — cca despre marele poet. Ați putea să vă amintiți cîteva din ideile acestei conferințe ?
— De foarte mulți ani mă fascina acest paradox al personalității și operei lui Mihai Eminescu : pe de o parte, „pesimismul" gîndirii lui filozofice (comparat de critici cu sistemul lui Schopenhauer și cu budismul, așa cum era înțeles pe la jumătatea secolului trecut) ; pe de altă parte, „istorismul" lui Eminescu, pasiunea cu care cercetase realitățile sociale, culturale și politice ale neamului, din Evul mediu pînă în secolul XIX. Am arătat atunci, în conferința din ianuarie 1950, că regăsim aceeași atitudine paradoxală în istoria misticei creștine, în sufism și mai ales, în India tradițională. Am insistat în primul rînd asupra lui Shankara : pe de o parte metafizica lui e fundată pe ideea realității și unității absolute a Spiritului (singura realitate e Brahman, Spiritul universal, identic, de fapt, cu âtman, spiritul „individual" ; restul — Cosmosul, viața, societatea, omul alcătuiesc manifestări efemere și iluzorii ale misterioasei Mâyâ). Shankara a elaborat această metafizică a spiritului absolut în numeroase scrieri. Dar, pe de altă parte, Shankara este autorul cîtorva imnuri devoționale în cinstea anumitor divinități indiene. Mai mult, el însuși practica cu strictețe întreaga serie de rituale prescrise de tradiția hinduistă de la care se revendica. Shankara (dar nu numai el !) vorbește de două perspective, le-am putea denumi perspectiva absolută sau transcendentală, și cea relativă sau istorică. Mi s-a părut instructivă această paralelă indiană, nu pentru că ea ar
PENTRU O MAI CORECTĂ ÎNȚELEGERE
25
explica" mai bine pe Mihai Eminescu dar pentru că situează „paradoxul" creativității eminesciene într-un context universal.
— Tot D-stîă ați scris elogios despre cartea Exisei del Conte Eminescu sau despre absolut. întrucît această lucrare e cunoscută fragmentar în țară, vă rog să ne vorbiți despre ceea ce aduce ea nou în exegeza poeziei eminesciene.
— Este păcat că nu s-a tradus această impresionantă lucrare. Roșa del Conte are meritul de a fi citit și recitit nu numai colecțiile de foitelor, dar și cărțile populare românești accesibile lui Eminescu în manuscris sau în primele ediții. (Eminescu adunase un mare număr de asemenea texte, pe care le-a cumpărat mai tîrziu Dr. Moses Gaster). în multe din „cărțile populare" au fost păstrate legende fantastice și concepții de origină gnostică-eretică. Roșa del Conte arată că paralel cu, (sau chiar independent de) eventualele influențe ale autorilor germani, Eminescu a putut fi „inspirat" de materialul găsit în cărțile populare românești.
— într-o scrisoare a lui Mircea Eliade către Ion Chinezu, datată 25 februarie 1935, citesc : „Mi-e dor să recitesc pe Blaga și am de mult in cap un studiu asupra întregii sale opere — dar cum sint peste măsură de ocupat — (știi că pregătesc o ediție Hașdeu care mă uciae) sunt nevoit să amin mereu această bucurum. Ați schițat vreodată planul unei astfel de lucrări?
■— Din nefericire, n-am scris decît cîteva amintiri despre Lucian Blaga și recenzii despre anumite cărți de-ale lui. N-am schițat planul unei lucruri mai vaste, dar știam cum ar fi trebuit redactat : așa cum â scris Gundolf despre Goethe.
— Există în operele D-stră numeroase notații succinte, importante pentru isteria literară. Din Șantier, de pildă, aflăm că în 1931, pe cînd erați în India ați compus mental o piesă, de teatru fantastică ,,cu mult sarcasm" — Comedia morții.
Vă mai aduceți aminte de acea primă încercare dramatică ?
— îmi amintesc numai un singur lucru, și anume : o pereche de îndrăgostiți în pragul sinuciderii (dar amînînd necontenit „clipa supremă") și un număr de îngeri și demoni, greu de recunoscut ca atare pentru că arătau ca un grup de tineri (demonii) și tinere (îngerii) din zilele noastre. Titlul — Comedia Morții — camufla o dublă ambiguitate pe deoparte, „comedia" pe care — fără să-și dea seama — o jucau îndrăgostiți! ; pe de altă parte, personificările, strident desacralizate, ale morții își împlineau „misiunea" utilizînd intriga, comportamentul și limbajul unei comedii de bulevard... Ce mi se pare interesant acum, după o jumătate de veac, este faptul că în piesa aceasta anticipam tehnica nuvelelor fantastice pe care le-am scris în ultimii 30 de ani, și chiar conceptul de „camuflare a sacrului în profan" care m-a călăuzit în cercetările de istoria religiilor.
— în ziarele din toamna lui 1937 a apărut următoarea știre : „D-l Mircea Eliade intenționează să creeze o mare dramă intitulată eventual Ciuma. Acțiunea, s-ar petrece în timpul lui Vodă Caragea. încercarea în teatru a lui Mircea Eliade va însemna o dată importantă în literatura noastră, dramatică". Aii scris vreo scenă din această proiectată piesă ?
26
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
— Am scris cîteva scene, pe care nu le-am reținut pentru că. recitindu-le mi s-au părut mai aproape de ciuma evocată de Boccaccio în preambulul Decameronului, decît de ciuma din timpul domniei lui Vodă Caragea. Intr-adevăr, în primele scene apăreau Domnița Ralu și personajele care alcătuiau, într-un anumit fel, ,,salonul ei literar^. Cred că am făcut o greșeală distrugînd acele pagini. Epidemia numită de contemporani „ciuma lui Caragea“ încă nu luase proporțiile catastrofale de mai tîrziu. De-abia în actul II ar fi început teroarea — și ar fi irupt din străfundul credințelor și fanteziei populare scenariile și personajele fabuloase care (în interpretarea mea, nu în realitatea istorică) vor revela Domniței Ralu prăpastia care desparte „moartea filozo-ficească“ de moartea acelora care n-au știut să se apere torcînd ritual (și la timp 1) „cămașa ciumei“.
Mulți ani în urmă, prin 1956—57, cumnatul meu Ionel Perlea nei-a mărturisit că ar vrea să compună o operă cu temă românească și m-a întrebat dacă aș fi dispus să scriu libretul. I-am vorbit despre vechiul meu proiect, Ciuma lui Caragea, și subiectul l-a încîntat. Din nefericire, nu puteam începe lucrul imediat și cîtva timp în urmă Ionel Perlea a suferit primul atac de hemiplegie. Iar după aceea, am fost amîndoi confiscați de alte proiecte și obligații profesionale...
— în 1970, cînd ați scris Coloana nesfîrșită, vă era cunoscut romanul lui Peter Neagoe The Saint of Montparnasse ? L-ați întîlnit vreodată pe autor ?
— Nu cunosc nici acum romanul lui Peter Neagoe. Iar pe autor nu l-am întîlnit niciodată.
— Cunoașteți direct grupul de la Tîrgu-Jiu ? Cu ce ocazie l-ați văzut 7
— Din păcate n-am văzut grupul de la Tîrgu-Jiu.
— Roger Caillois are intr-unui din studiile sale un moto din Balzac : „Mitu^ rile moderne sînt și mai puțin înțelese decît miturile străvechi, deși sîntem devorați de mituri". Ce părere aveți despre acest aforism ?
— Balzac își înțelege foarte bine epoca și contemporanii. Desigur, expresia „devorați de mituri“ se referă la mitologia camuflată, și adesea degradată, care supraviețuia în Europa secolului XIX și supraviețuiește și astăzi. Am discutat în mai multe lucrări problema „mitologiei moderne^ (bunăoară într-un capitol din cărțulia, tradusă și în românește, Aspecte ale mitului). Inutil să revin încă o dată.
— Există vreo deosebire între metodologia conducătorului de seminar Mircea Eliade din Bucureștiul anilor 1935—1939 și cea a profesorului de la Chicago ?
— Dacă e vorba de „stilul“ meu personal de a ține prelegeri și de a conduce seminarii — niciunul. Nici la Facultatea de Litere și Filozofie din București, nici la Universitatea din Chicago, nu mi-am scris prelegerile. Doar la Ecole des Hautes Etudes (Sorbona), în 1945—46 și 1947—48, aveam în fața mea un text din care citeam lungi pasagii (erau capitole din Trăite d’Histoire des Religions și Le Mythe de Vfiternel Retour, cărți, pe atunci, încă nepublicate). Iar la Universitatea din Chicago am citit în 1956, cele șase „Haskell Lecturesu, intitu
PENTRU O MAI CORECTĂ ÎNȚELEGERE
27
late Paiterns of Initiation (textul a fost publicat sub titlul Birth and Rebirth). Iar în privința seminarului, singura deosebire este că aici, la Universitatea din Chicago, durează trei ore — și că, de vreo 15 ani, îl tin seara, în aceeași sală, aceeași zi a săptămînii (miercurea) și in același timp (de la 7 la 10) ca și atunci cînd am condus primul Joint-Seminar cu Paul Tillich.
— Diferă mult celebritatea de care vă bucurați în 1933 de celebritatea de azi ?
— în 1933 eram cunoscut, în România, ca scriitor și (poate) conferențiar. Astăzi sunt cunoscut mai ales ca orientalist și istoric al religiilor. De-abia de vreo 6—7 ani scrierile mele literare, traduse în principalele limbi europene, încep să aibă, cum se spune, ,,succes de public și de critică".
— Volumele D-stră memorialistice ne-au făcut cunoscute amănunțit momentele mai importante ale vieții. Anumite perioade — chiar pentru cunoscătorii temeinici ai personalității lui Mircea Eliade — continuă să rămînă obscure. Unul din biografii D-stră, referindu-se la august 1942, cînd v-ați întors pentru zece zile la București, precizează că ați fost sub observația Gestapoului și a serviciului secret român. Puteți să ne dați une]^ detalii despre aceasta ?
— Întîmplările din vara 1942, notate amănunțit în Jurnal, vor fi povestite și comentate în voi. II din Autobiografie. Pe scurt, iată despre ce este vorba. Din februarie 1941 eram consilier cultural la Lisabona. La 7 iulie 1942 am fost primit în audiență la Salazar. Faptul a produs oarecare senzație în cercurile diplomatice și printre ziariști, ca să nu mai vorbesc de diferitele servicii secrete. Pe deoparte, Salazar nu acorda audiențe decît foarte rar, și numai șefilor de misiune. Pe de altă parte, audiența, care trebuia să dureze 15 minute, a durat aproape un ceas. Printre alte multe lucruri îndrăznețe, Salazar mi-a spus : „Dacă aș fi în locul Mareșalului Antonescu, eu mi-aș păstra armata in țară, nu aș măcina-o în Rusia". Evident, deși fără să aibă aerul, era un mesaj către Mareșalul Antonescu, și am socotit de datoria mea să-l comunic. Cîteva zile mai tîrziu am luat avionul pentru București. Revedeam orașul după doi ani și trei luni (fusesem numit atașat cultural la Londra în aprilie 1940). Așa cum mă așteptam, și cum mă prevenise ambasadorul V. Cădere, plecarea mea la București, cîteva zile după audiența la Salazar, a părut suspectă Gestapoului. (Circulau deja zvonuri despre o posibilă desprindere a Italiei din Axă). Am fost urmărit, deci, încă înainte de a părăsi Lisabona, iar la București agenții Gestapoului nu m-au scăpat din ochi de cum am aterizat. După 24 de ore am fost primit în audientă de Mihai Antonescu. dar n-am apucat să-1 văd și pe Mareșal, astfel că n-am putut să-i transmit direct „mesajul" lui Salazar.
Detalii, unele savuroase, despre această audiență sunt notate în Jurnal. Ce vreau să amintesc acum este faptul că, temîndu-mă să nu-i „compromit", n-am întîlnit decît familia și cîțiva prieteni. Lam revăzut pe Mircea Vulcănescu, Paul Sterian, Dan Botta — dar nu și pe Al. Rosetti, Mihail Sebastian, Camil Petrescu și alții. Sunt și acum
28
VIAȚA ROMÂNEASCA
nemîngîiat, după 40 de ani, că nu l-am revăzut pe Mihail Sebastian,. lăsîndu-1 probabil să creadă că n-am vrut să-1 întîlnesc.
— Care e violon d'Ingres-ul D-stră ?
— Din adolescență și pînă astăzi, am schimbat de mai multe ori „vioara lui Ingres". încă din liceu mă pasiona alchimia ; primele articole le-am publicat prin 1923—24, prima carte (Alchimia Asiatică) a apărut în 1935, iar ultima (Forgerons et Alchimistes) în 1956... în India, pe cînd învățam sanscrita, pali și bengaleza, am îndrăgit studiul limbilor orientale, aș fi vrut să mai învăț încă vreo șapte, opt ! Dar am avut curajul să mă opresc la timp... După ce m-am stabilit la Paris, în 1945, m-am apucat serios de rusă, și aș fi vrut să învăț slava veche. Ce mi se pare curios în ce privește acest al doilea „violon dTngres" este faptul că nu am, cum se spune, „talent lingvistic".
în sfîrșit, deși nu știu dacă e vorba tot de un „violon d’Ingres" aș vrea să vorbesc de pasiunea cu care mi-am scris Jurnalul, începînd din clasa IV de liceu și (cu puține întreruperi) pînă astăzi. Dacă s-ar fi păstrat toate caietele, ar fi alcătuit, cred, vreo 8—9.000 de pagini.
— Ce carte regretați că n-ați scris-o încă ?
— Regret că n-am încheiat încă volumul III din Histoire des croyances et des idees religieuses, nici volumul II din Autobiografie.
— Ce reviste literare românești ale deceniului al patrulea apreciați în med deosebit ? De ce ?
— în primul rînd Vremea, condusă de frații Donescu. Evident, nu era o revistă exclusiv literară, dar o apreciam pentru libertatea și încrederea de care se bucurau colaboratorii (în majoritate destul de tineri) și pentru varietatea pozițiilor teoretice apărate de diverși critici literari și eseiști (Pompiliu Constantinescu, Camil Petrescu, Mihail Sebastian, E. Cioran, Pericle Martinescu și mulți alții).
— Ce cărți românești au o valoare universală ? Ce ar trebui făcut ca ele să fie cunoscute în întreaga, lume ?
— Problema e prea complexă pentru a o discuta în grabă și sumar. Sunt multe cărți românești a căror „valoare universală" ar fi fost recunoscută dacă ar fi fost traduse la timp. Mă gîndesc, bunăoară, la trilogiile lui Blaga. Ar fi trebuit să apară — în germană, franceză sau engleză — imediat după publicarea lor în românește, adică în anii 1930—40. Sistemul lui Blaga s-ar fi înscris în traiectoria filozofică specifică epocii, și astăzi și-ar fi avut locul lui în istoria filozofiei moderne. Evident, gîndirea lui Blaga nu și-a pierdut „valoarea universală" pentru că au trecut 40—50 de ani de cînd a exprimat-o. Dar interesul și originalitatea acestei gîndiri vor fi mai greu de recunoscut acum. (Sper că strălucitul filozof care este Constantin Noica nu va repeta această greșeală...) De asemenea, romanele lui Liviu Rebreanu au fost traduse prea tîrziu. îmi amintește de Os Maias, romanul lui Eca de Queiroz, scris în 1880 și tradus în franțuzește prin anii 1950.
PENTRU O MAI CORECTĂ ÎNȚELEGERE
29
Dacă ar fi fost tradus înainte de 1900 (anul morții lui Eca de Queiroz) Os Maias ar fi devenit tot atît de celebru ca și romanele scriitorilor scandinavi de la începutul secolului XX.
Ce trebuie făcut ? Să se traducă, repede, cărțile importante ale mai multor scriitori de seamă (nici o literatură străină nu s-a impus prin succesul unui singur autor) ; și traducerile să fie tipărite de edituri importante, bine cunoscute. Este o naivitate să ne închipuim că un bun roman românesc, tradus, bunăoară, în limba engleză și tipărit la București, ar putea atrage atenția — criticii străine.
— Ce spectacol teatral din Bucureștiul tinereții D-stră vă amintiți ? „Bre-zența“ cărui mare actor român vă obsedează ?
— îmi amintesc mai multe spectacole care m-au impresionat în adolescență și în prima tinerețe. Bunătoară Strigoii și Taifun cu Ion Manolescu, Apus de soare cu Nottara, Ioana d’Arc cu Lily Popovici.
— Ce vers dintr-o poezie românească vă vine mai. intii în minte ?
— Evident ,.Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă**... Sau : ,,Niciodată toamna nu fu maj frumoasă“... Sau : „Stă în codru fără slavă/ Mare pasăre bolnavă**... Sau „Cînd și-ardică struna/ fata verde, Una,/ duce-i-ar cununa../*
— Care sînt cele mai dragi locuri din București la care vă gîndiți adesea ?
— Casa din strada Melodiei, în care am copilărit. Școala primară din strada Mîntuleasa. Aleea de trandafiri din Cișmigiu. Pădurea de la Băneasa.
— Ce mesa} transmiteți entuziastului cititor al operelor D-stră din România anului 1981 ?
— Să aibă parte de norocul pe care l-am avut eu (cel puțin pmă acum...)
(Interviu luat de MIRCEA HANDOCA)
22 octombrie 1981
DINTR-UN CREZAMINT
1
Patimi de bunăvoie am îndurat, pentru voi am îndurat nădăjduind
Am nădăjduit pentru voi binele lepădînd necredința cea amară, crezînd a izvodi din strădania-mi vinul de viață, dulce viață.
Crezut-am să o fac prin silință încă mai fierbinte și luminoasă, — am îndrăznit a spori asta —, ca să plece întunericul degrabă, departe.
Numai că el s-a năpustit să ne troienească, beznele să. ne învestminte și să ne mohoreasc^ în negru cernit și în frig din afară.
Dar să știți, încă mai cred să umplu de veselie și de fără griji cofa vieții ăștia, aici și curînd.
Patimi de bunăvoie am îndurat și îndur
2
Pot tăgădui învierea ?
Ea e a noastră. Cu mina noastră, cu mina și mintea noastră alcătuită temei vieții acesteia. Acesteia de-aici, nu alteia de-aiureu. Să nu ne tînguim și să răbdăm.
Din întuneric mai voios clipește cea mai firavă chiar scînteioară.
Să nu ne tînguim și să răbdăm, numai că, de nu pot tăgădui învierea, învierea și-a noastră, dator sînt
DINTR-UN CREZĂMÎNT
31
și îndemnat sînt de răul ce ne prejmuiește, zăplaz de cătină și din mărăcini, strîngîndu-ne și zgîriindu-ne în sînge.
Dator sînt a lăsa urmă întrebarea punîndu-se : „Pînă cînd 2“.
Mucenicești, așa dar, moaștele mele să le slăviți, în viață fiind, încă în viață, cînd putreziciunea este la leghe bune de mine, cel căruia munca îmi sporește puterea să îndur, să scap întruna la rădăcina trunchiului vieții r u roade pentru voi, pentru toți.
Astfel, nu mă jeliți că aș fi asemenea neștiutului, nimicului, căci din umbra tăcută, mută de tăcuta, ucrez și urzesc ; trudesc și țes scoarța frumoasă, învrîstată, a binelui carele, dacă nu pentru voi îl socotiți, atunci nici mă mai strădui nici că mai sînt de mult, atît de demult de nici c-am fost vreodată.
4
Dreptul fi-va întru veșnică pomenire — așa zic — și nu mă îndoiesc nici nu mai am cînd, cel mai mult din timp l-am cheltuit; mi s-a dus, nu risipit, folosit.
De-aceea, zic, abia de mîine... ba, nu — mă zoresc — abia și poimîine va fi prea curînd pentru pomenirea, cea veșnică pomenire a dreptului care a fost teaca săbiei voastre iuți, îndîrjite, pripită foarte și așijderi tăioasă.
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
Gustând moarte încă trăind, mă bucură, cazna ce mi-ați dat și nu-mi miroase a pucioasă, ci a pîine curată, din grîu.
Gust moartea în fiecare clipă și trăiesc hrănit de ea fără spăimîntare.
„Ce bine !“ îmi spun, voi s fir și răul mai curînd, apropiindu-mi odihna, numai fiindcă preș mi-am făcut viața, să căleați chipeși, trufași, — tot înainte, credeți voi — în paradă mereu.
Voi, în paradă de cuvinte brumate de minciună ce credeți a fi rouă. Aș, de unde ? Vă mințiți și muriți. Ați și murit, mereu muriți, fără de leac, sărmanilor neștiutori.
6
Nu se pot grăi de către cuvînt... atâtea nu pot fi rostite, căci cele spuse, dacă nu sînt acoperite de gloria tăcută a făcutului, sînt găunoase, coajă sînt doar atunci cuvintele.
Tăceți și faceți!
Pe dinăuntru dojeniți-vă pentru prea puținul pe care nici pe el nu l-ați dat.
V-a năpădit buruianul cuvintelor, fără să vă fi îngrășat bălegarul gras al faptelor ce treabă au din rădăcini.
Aveți grijă : Nu se pot grăi de către cuvînt faptele.
Ele nu au trebuință de laude. Nu, nu au.
Ele singure sînt lauda.
DINTR-UN CREZĂMÎNT
33
7
Negrăit strălucească din tine trupul sfînt al Faptei și să se înalțe din moartea ticăloșiei nefăcutului. Aridice~se drept catarg a vieții flamură vîlvorînd.
Din tine, cum din fiecare, strălucească stîlp de foc, Fapta făldurind a bucurie în drumul săvîrșirii spre mereu neajunsa desăvîrșire.
Negreșit strălucim, dacă întruna fîlfîim Fapta, atîtea fapte și, precum frunzele codrului, sumedenii, se Zburătăcesc, căzînd în mierea soarelui ce-a copt holdele, rumenit roadele, toatele.
Sonet de încheiere
JERTFA
cu fiecare am jucat în horă
vieții, să amețesc în toiibl verii cînd stup eram cu dulcele mierii; albinele-mi fiind, orișicare, sora
care împărțea hrană tuturora : vouă și lor. Sub streșinile serii, la urdiniș, pîndeau urșii și jderii, tulbure-ne tihna și aurora,
voind — nimic izbutind, cît de istețe le erau îndrăznelile — spre a strînge fagurii, burdușiți muncii mărețe,
munca noastră trudnică ce-amar plînge, sudori plînge lumii cu fel de fețe, pentru viața-i, spre a nu curge sînge.
ȘTEFAN POPESCU octombrie 1981
13
GENEZA, II
Ceea ce s-a păstrat mai viu despre bunicul tău este legenda casă*-toriei sale. Bunicul terminase în anul Revoluției, în 1848, seminarul ortodox de la Arad și se afla tocmai în căutarea unei fete frumoase, plinuțe, harnice și cu ceva zestre, pregătit s-o ia grabnic de nevastă pentru a fi hirotonisit și a se putea instala cît mai repede într-o parohie bună. Vestea adunării de la Blaj i-a tulburat însă planurile, căci uitîn-du-și gîndul de însurătoare și de așezare liniștită întru tihna duhovnicească (și gospodărească) a unei parohii bogate, tînărul candidat la popie s-a repezit spre centrul schismaticilor de uniți, uitînd vechile vrăjmășii popești. Drumul său pînă la Blaj a constituit un fel de roman de' aventuri, povestit cu plăcere la un pahar de vin pînă la sfîrșitul vieții, și partea lui cea mai amuzantă — bătrînul știa s-o relateze cu un haz inegalabil — s-a petrecut la Aiud, aproape de ținta spre care se îndrepta, unde a trebuit să caute refugiu într-o circiumă, din fața unei patrule de grăniceri secui care îi oprea pe trecători, cercetîndu-le hîrtiile, și ducînd la comenduire pe orice român, bănuit a fi rebel în drum spre Blaj. în circiumă a nimerit însă peste un strajameșter destul de băut și dornic de tovărășie, și acesta l-a invitat la masa lui, i-a turnat din vin și i-a cîntat cîntece vechi din Trei Scaune, dîndu-i afară supărat la culme pe soldații din patrulă care au îndrăznit să calce pragul cîrciumii pentru a căuta „rebeli Cheful cu strajameșterui a ținut pînă după miezul nopții și a trezit în încercatul oștean sentimente atît de calde de prietenie față de ,,studentul în jură“ de care dăduse încît, înainte de a trebui să fie culcat de bunicul, cu ajutorul cîrciumarului, pe o laviță dintr-un colț, i-a destăinuit că în jurul Blajului, unde valahii se adună pentru o nemaipomenită rebeliune, sînt strînse, formînd un adevărat cerc de fier, nu numai cele patru companii din regimentul 2 de grăniceri secui, instalate la Aiud și în satele din vecinătate, dar și două companii din regimentul Cari Ferdi-nand, cu două tunuri, o companie din regimentul Bianchi și un escadron de dragoni, desfășurate din ordinul excelenței sale generalului Puchner și puse la dispoziția înălțimii sale Cornițele suprem de Alba de Jos, baronul Bănffy Miklos. După ce a scăpat din Aiud fără să mai dea de vreo patrulă, tînărul teolog a luat-o drept peste deal, ocolind drumul de țară și a tot mers pînă a-nceput să se crape de ziuă și a deslușit ca un vuiet surd de ape mari iar, răzbind pe-o muche de deal și aruncîndu-și privirea în jur, n-a văzut pînă departe decît mulțimi de oameni, în straie albe de sărbătoare, revărsîndu-se de pe toate dealurile spre valea Tîrnavelor, ca un puhoi uriaș și de nestăvilit. ,,Atunci m-a cuprins o însuflețire și o emoție atît de adîncă încît am căzut în genunchi și ridicîndu-mi mîinile spre cer am strigat : Mulțumescu-ți Doamne că mi-ai dat să trăiesc ceasul învierii acestui popor ! Am intrat apoi în zbaterea amplă a acelei mulțimi — povestea bătrînul la modul
GENEZA
35
patetic cu care generația lui s-a obișnuit de parcă i-ar fi fost un fel ■ de respirație firească — avînd sentimentul înălțător că particip la o nouă geneză : geneza dreptății pe pămîntul Ardealului. «Noi nu avem nici un cuget de dușmănie față de națiunile conlocuitoare, noi dorim numai libertatea care ni se cuvine după dreptul naturii — striga cu însuflețire, ca în transă, un tînăr teolog unit din apropiere (cu numele de Vasile Moldovan, cu care ne-am făcut mai tîrziu prieteni. în munți, dar atunci nu ne cunoșteam încă). Dumnezeu, creînd pe om — striga el cu o voce înaltă, transfigurată de emoție — n-a creat și privilegii, adică n-a vrut ca unii să fie domni și milioanele din popor sclavii lor ! Să-1 chemăm deci pe Dumnezeu în ajutor, ca de cumva tiranii noștri nu s-ar fi săturat de suferințele strămoșilor noștri, îndurate de veacuri întregi, dacă vor voi ca pămîntul acestei patrii neferite să mai fie udat cu sînge și lacrimi, să ne dea Dumnezeu tărie trupească și sufle -tească să ne putem dobîndi drepturile și libertatea la care el a chemat toată suflarea omenească !» Tînărul teolog vorbea necontenit, neobosit, și lumea îl asculta de parcă ar fi auzit cuvinte izvorîte din propria ei inimă, cînd un grup mare de oameni, alăturat nu de mult la puhoi, începu să strige «Stați, oameni buni ! Opriți-vă !» Glasul tînărulul teolog amuți iar mulțimea se opri pehotărîtă, împinsă mai departe de propria ei inerție, ținută pe loc de dorința de a afla ce se întîmplă. «Oameni buni, strigă unul din grupul de oameni, să știți că noi sîntem maghiari, și ne-au trimis domnii noștri să vedem că faceți și ce vorbiți. Cu un cuvînt, să vă spionăm ! Domnii noștri ne-au spus că învățații voștri nu vreau binele vostru ci numai vă tulbură mințile, ca să ia, cu ajutorul vostru, averile domnilor noștri și să se ridice ei în locul lor ! Iar noi ne-am încredințat că voi nu vreți decît ceea ce vrem și noi, iobagii maghiari, adică libertate ! Țelul nostru același este ! Așa că noi ne ducem acasă, ne luăm merinde și venim și noi la Blaj N Așa a pornit acea furtună din 1848, sub semnul frăției ! striga aproape bătrînut, înfierbîntat (și tu îl bănuiai că nu-și povestește propriile experiențe ci își amintește de niște pagini din Memorii din 1848—49 publicate de prietenul său, V. Moldovan, în 1895, la Brașov). în ziua de 14 mai mă aflam în mulțimea aceea nesfîrșită adunată în piața Blajului și umplînd străzile orășelului ca o inundație. Ba, cu forța și agilitatea tinereții, am reușit să pătrund și în Catedrală, unde s-a ținut de la ora 10 dimineața pînă pe la 3 consfătuirea preliminară a ,,intelighenției“, la care Bărnuțiu și-a rostit memorabila cuvîntare. Pe la trei după-amiază ne-am dus în sfîrșit la prînz, ceea ce nu pot zice că nu m-a bucurat peste seamă, căci nu mîncasem de la prînzul zilei trecute, iar vinul băut cu straja-meșterul din Aiud îmi cam rodea stomacul. Mesele așternute pentru „intelighentie" erau impozante : în curtea episcopească masa era așternută pentru trei sute de persoane, în ospătărie pentru o sută cincizeci, la seminar pentru șaizeci. Dar am rămas destui care nu aveam destulă vază ca să fim poftiți în aceste locuri simandicoase. Eu, cu încă trei bărbați, un profesor de la preparandia din Sibiu și doi popi de prin sate îndepărtate, de pe Mureș, am fost poftiți la masă de către vicarul Inochentie Udrea Bănățeanu, de obîrșie de undeva de lingă Lugoj, un bătrîn cu fața uscată, ascetic, cu trupul atît de descărnat încît la fiecare mișcare ți se părea că-i auzi oasele ciocnindu-se unul de altul și scoțînd
61
36
VIAȚA ROMÂNEASCA
un sunet sec și sinistru. Masa n-a fost însă întocmită după chipul și asemănarea blîndului vicar ci a bucătăresei sale voinice și grăsane, cu obrajii mari și grași ca niște buci bine împlinite, cu un zîmbet larg, mînjit parcă pe față cu untură de rață, și cu mîini binecuvîntate din care ieșiseră niște mîncăruri cum mi se părea că nu mai gustasem în viața mea. Iar vinul de Tîrnave, oferit de vicarul care abia se atinsese de bucate cu un zîmbet îngăduitor, se dovedi cu totul incomparabil, și ceilalți invitați ai eminenței sale l-au gustat cu o remarcabilă silință, antrenînd-o și pe gazdă și, după terminarea alaiului mîncărilor, și pe vrednica bucătăreasă (spre satisfacția evidentă a vicarului) ca și pe delicata lui nepoată care o asistase cu o modestie plină de eleganța celor vreo optsprezece ani. Avea acea nepoată niște ochi mari și negri în care lucea parcă o întreagă boltă înstelată, de august, și mișcări atît de sfioase și de fine încît nu mai vedeam că nu-i durdulie și plinuță cum mi se păruse pînă atunci că-mi plac fetele, și că nu are ochi albaștri și păr bălai, precum visam mai ieri, ci un păr lung, negru și strîns în cosițe cuminți, de nu-mi mai puteam lua ochii de pe ea. Am fost fericit că vicarul și ceilalți invitați ai săi s-au adîncit cu atîta ardoare în discutarea problemelor puse de Marea Adunare, în disecarea cuvîntării lui Bărnuțiu și în examinarea hotărîrilor care urmau să fie luate a doua zi, încît, retrăgîndu-se în biroul auster al vicarului nu au observat că eu am preferat să rămîn în cerdacul invadat de flori, cu fata aceea care mi se părea mai frumoasă ca tot ceea ce îmi putusem imagina pînă în ziua aceea. Spre ora 5, cînd cei patru s-au văzut siliți să-și întrerupă însuflețită discuție pentru a pleca la adunarea de după-masă din Catedrală, absența mea a fost descoperită cu o oarecare consternare care s-a preschimbat în haz și în glume atunci cînd am fost găsit în compania, încîntătoarei domnișoare. M-am prefăcut însă că nu înțeleg glumele comesenilor din ziua aceea și, în Catedrală, m-am făcut pierdut de lîngă ei, dorind să-mi pot savura netulburat fericirea ce-mi invadase toată ființa căci găsisem în sfîrșit fata pe care o visam. Discuțiile din nava bisericii deveniră însă prea înfocate ca să mă pot izola în dulcile mele închipuiri, și curînd am fost cuprins și eu de vîrtejul lor. Am aprobat și eu zgomotos cînd s-a propus trimiterea unei delegații la guvernator, pentru a cere punerea în libertate a lui Florian Micaș și a preoților arestați în drum spre Blaj, și am aplaudat cu însuflețire pe un tînăr moț, Avram lancu, pe care l-am văzut atunci pentru prima dată fără să știu că sub influența și sub conducerea lui viața mea va trece printr-o neașteptată schimbare și va lua un curs pe care nici nu-1 bănuiam pe atunci, și care a propus cu un zîmbet ironic ca delegația trimisă la guvernator să fie formată din oameni bătrîni, căci dacă vor merge tinerii ei nu vor aștepta să li se deschidă ușa guvernatorului ci o vor deschide singuri, cu piciorul !
Totul era foarte interesant, sufletele ardeau în focul unor înalte idei, speranțele clocoteau în inimi, dar pe mine — mărturisesc cu umilință — nu m-a părăsit nici o clipă imaginea fermecătoare a nepoatei vicarului și, în timp ce mulțimea care umplea piața și străzile, se veselea sub fîlfîirea steagurilor austriece și românești (căci, pentru prima dată în istoria lor, românii din Ardeal și-au făurit și ei un drapel
GENEZA
37
național, pe care și l-au închipuit roșu-alb-albastru, socotind că aceste culori sînt cele mai frecvente în portul național — motiv pentru care agenții guvernului aveau să-i acuze că au arborat... steagul rusesc) eu m-am furișat prin mulțime spre casa vicarului și văzînd lumina aprinsă în cerdac am cutezat să intru, cu un — socoteam eu — desăvwșit protocol, interesîndu-mă de sfinția-sa, care, evident, nu putea fi acasă la un asemenea ceas de sărbătoare a obștei, fericit că am ghicit o mică scînteie de bucurie în ochii cei mari și negri. Bucătăreasa cea trupeșă și bucălată s-a arătat binevoitoare, căci s-a retras peste cîteva minute, spunînd că nu-și vede capul de treburi, și ne-a lăsat în doi, îngăduindu-mi să cutez a rosti cele mai fierbinți declarații pe care mi le-am putut închipui, făcînd-o pe frumoasa fată să pălească de fericire și să șoptească duios că deși abia m-a cunoscut, nu-i sînt deloc indiferent. Bucătăreasa (din clipa aceea începu să mi se pară mai mult un despot al casei decît o vrednică slujitoare) își făcu însă curînd apariția și mă concedie fără multe formalități, spunînd că domnișoara trebuie s-o ajute la aranjarea mesei pentru a doua zi, iar bărbații să facă bine să-și vadă de ale lor. că de aceea s-au strîns la Blaj și nu pentru a reține femeile din îndeletnicirile lor. Am plecat totuși fericit și, găsind cu mare greu un locșor unde să-mi întind oasele obosite, aijn dormit ca-n sînul lui Avram, tre-zindu-mă doar a doua zi la opt, cînd clopotul cel mare al catedralei dădu semn pentru începerea adunării.
Am văzut astfel, sincer impresionat, ordonata încolonare a acelor zeci de mii de țărani înaintea podiumului ridicat în fața catedralei, i-am . văzut pe episcopii Șaguna și Lemeni luînd loc pe scaunele de președinți, am asistat la alegerea deputăției trimise pentru a invita la solemnitatea deschiderii pe cei doi comisari numiți de guberniul ardelean și i-am văzut pe aceștia făcîndu-și apariția cu toată gravitatea de care erau capabili, în semețele lor costume de paradă, încinși cu săbii. L-am admirat pe falnicul episcop Șaguna ridicîndu-se în toată măreția sa. pentru a da citire decretelor guberniale care autorizau adunarea și instrucțiunilor. pentru desfășurarea ei în ordine, oratorii neuitînd îndatoririle lor față de împărat și de patrie și ferindu-se să agite poporul necunoscător de politică, ba să-1 îndemne să-și îndeplinească supus obligațiile urbariale pînă la apropiata aducere a. legii pentru încetarea acestor îndatoriri. I-am văzut apoi pe cei doi comisari guberniali părăsind adunarea, iar mulțimea, precedată cu pași solemni de cei doi episcopi și de celelalte notabilități, printre care l-am zărit cu bucurie și pe vicarul Udrea Bănățeanu, îndreptîndu-se spre o cîmpie numită Rîtul Grecilor și care avea să se numească de atunci Cîmpia Libertății, am socotit că hotărîrile măritei Adunări se vor putea lua fără îndoială și în absența mea, și că eu ar trebui să mă grăbesc a întări alte hotărîri, care fără participarea mea nu plăteau nici un ban. în acest fel cu totul de neiertat am îndrăznit eu, în acei ani buieci ai tinereții — spunea bătrînul, cu o fățarnică părere de rău, aruncînd o privire șireată spre demna sa soție, care îl cerceta mustrător, de fiecare dată, clă-tinînd nemulțumită din cap — să lipsesc de la un mare eveniment istoric al neamului numai și numai pentru a mă oglindi cît mai repede în ochii unei fetișcane. Cînd, spre ora patru, vicarul și ceilalți trei musafiri ai săi sosiră la masă răzbiți de osteneală și de foame, dar comentînd
38
VIAȚA ROMÂNEASCA
declarația în patru puncte propusă de Bărnuțiu, însuflețiți de cel de-al treilea punct, afirmînd că «Națiunea română s-a declarat și s-a proclamat națiune de sine-stătătoare și parte întregitoare a Transilvaniei pe temeiul libertății egale», apreciind, cu păreri împărțite, insistența declarațiilor de fidelitate față de împărat, și puși aproape pe ceartă în privința celor două idei care nu fuseseră rostite de nimeni și pe care zecile de mii de țărani le așteptau cu inima la gură, cea proclamînd desființarea imediată a robotei și cea formulînd opoziția cea mai fermă față de încadrarea Transilvaniei în Ungaria. Am crezut că pot desluși o secundă în ochii vicarului o licărire de bănuială atunci cînd m-a zărit în compania nepoatei sale, dar discuția era prea înfierbîntată ca să-l lase să-și analizeze presupunerile, sau gîndurile defavorabile, iar eu le-am ascultat în tăcere discuția transformată cu încetul într-o ceartă moderată doar de respectul față de gazdă, care se situase cu fermitate rece pe o poziție acceptată — și numai parțial — de profesorul de la Sibiu, combătută cu vehemență de cei doi popi de la țară, anume aceea că adunarea poporului s-a terminat, merindele oamenilor sînt pe isprăvite, mișună și agitatorii nemulțumiți de liniștea, ordinea, disciplina și supunerea față de autorități care au caracterizat pînă în acel ceas desfășurarea «Marii și solemnei Adunări», așa că e timpul ca oamenii să se ducă în pace spre casele lor, ce au avut de făcut s-a isprăvit, celelalte să le lase pe seama capilor lor spirituali care știu ei ce trebuie să facă șl fără strigătele prostimii. Popii cei simpluți și cam țărăniți se încălzeau însă tot mai tare, pentru ei singurele lucruri importante erau că «trebue spus că desființarea robotelor sau moartea, și că națiunea română nu vrea Unio !», iar prezența «prostimii» era o condiție ca hotărîrile necesare să fie într-adevăr luate, proclamate și înfăptuite, că altfel exista pericolul ca ele să fie uitate de «domnii noștri cei mari», care numai ei știu ce clocesc în mintea lor, uitînd că tot din opincă se trag. Discuțiile de veniră tot mai înverșunate, mă temeam că o să se ajungă în curînd să se rostească vorbe tari, nepoata vicarului mă privea speriată, implorîndu-mă din ochi să fac ceva, să pun capăt situației tot mai penibile, dar ce ar fi putut inventa naivitatea mea de atunci ca să astup borta furtunilor. Vicarul devenise alb ca varul, era într-adevăr foarte enervat și mă temeam că stăpînirea sa de sine, de cleric școlit la Roma, nu va mai rezista prea mult. Dar bucătăreasa dolofană, care își privea stăpînul tot mai neliniștită, găsi soluția pe care eu o căutam cu zadarnică înfrigurare și sări de la masă, spunînd tare : «Iertați-mă, vă rog, o clipă. Am auzit clopoțelul de la poartă... A venit cineva !» Dispăru pentru cîteva clipe apoi reveni mai rumenă și mai emoționată decît plecase și îi spuse vicarului : «Eminență, a venit un cleric de la episcopie. O treabă foarte urgentă !». Vicarul se sculă de la masă și dispăru după o ușă, condus de bucătăreasă, am mai deslușit niște șoapte repezi, apoi o altă ușă se trînti și se făcu liniște. «Ei, totuși, își drese glasul profesorul de la Sibiu, ne aflăm în casa omului... Puțină ponderație, domnilor» !. «Ce ponderație, izbucni cel mai înverșunat dintre popi. Aici 0 vorba de viața sau de moartea neamului, nu de un blid de linte !-. Eram cu adevărat foarte jenat, nu mai îndrăzneam să-mi îndrept privirea nici spre ochii frumoasei fete, eram un netrebnic și un nime-nea-n lume, habar n-aveam cum să aplanez cu diplomație subțire un
GENEZA
3$
astfel de conflict ! Iar nebunii ăștia, îmi spuneam, n-au găsit alt loc ca să se certe decît în această casă, unde se afla cea mai încîntă-toare fată din lume ! Tăcerea continua să stărue, apăsătoare, după lelița aprigă a discuției, cînd ușa se deschise și bucătăreasa își făcu apariția, mieroasă, zîmbitoare, abilă. «Domnilor, spuse ea cu cel mai dulce glas, eminența-sa vă roagă să-1 scuzați că nu și-a putut lua rămas bun ! A fost chemat în mare grabă la Preasfinția-sa, episcopul. A trebuit să plece imediat... Dar m-a rugat să vă transmit că vă dorește călătorie plăcută și să nu ne uitați cînd veți mai da pe la Blaj !».
Am înțeles că sîntem expediați într-o formă elegantă dar fermă și îi blestemam în gînd pe popii arțăgoși care stîrniseră mînia vicarului punînd capăt prilejurilor care mi se ofereau ca să mai calc pragul casei unde se afla aleasa inimii mele. Am plecat, după ce am rugat-o pe bucătăreasă să transmită vicarului cele mai respectuoase mulțumiri pentru excepționala sa ospitalitate, nu însă fără a-i șopti frumoasei copile că pe înserate, cînd unchiul său va fi fără doar și poate ocupat cu Adunarea, voi veni s-o văd, să mă aștepte în portiță, ca să nu observe bucătăreasa venirea mea.
După-masa era tîrzie dar Blajul fierbea de grupuri de oameni și cînd am ajuns pe Cîmpia Libertății am rămas încremenit : mulțimea de zeci de mii de bărbați nu se clintise, nu voia să se împrăștie, aștepta dezlegarea necazurilor ei adînci. Ascultase cu evlavie și cu nerăbdare vorbele cele mari și frumoase, jurase ceea ce i se ceruse să jure, cîntase imnul împăratului, acceptase tot ceea ce i se spusese să accepte și acum nu mai aștepta decît porunca cea mare pentru care venise : că nu mai există robotă ! Și hotărîrea care era pe toate buzele : Nu vrem Unio ! Am umblat multă vreme printre mulțimile acelea de oameni îngrămădite în jurul unor tribune improvizate de pe care le vorbeau bărbați învățați, dornici să lupte pentru binele lor, mai cu seamă tineri plini de generozitatea vîrstei însuflețite de idealuri înalte. L-am revăzut pe Avram lancu, tînărul acela bălai, cu mustață ca spicul griului, cu ochii arzînd de un foc viu, care te pătrundea pînă în adîncul sufletului : «Hotărîrea noastră este desființarea robotelor fără despăgubiri, sau moartea ! — striga el, în graiul său simplu, pe care toți îl pricepeau. Vă întrebați : dar putea-vom face o faptă așa de mare ? Iar eu vă spun : Uitați-vă pe cîmp, românilor ! Sîntem mulți ca cucuruzul brazilor ! Mulți și tari, că Dumnezeu e cu noi !». Un ropot însuflețit de glasuri puternice îi acoperi cuvintele, ca o furtună gata să izbucnească. Era vădit că tînărul acesta dăduse glas unui gînd care lucra în mințile oamenilor ca un vierme care nu doarme... Am mers mai departe, privind și ascultînd. Pe o masă se ridica din tălăzuirea mulțimii un alt tînăr. «Cine-i ?» am întrebat în șoaptă. «Advocatul loan Buteanu», mi-a răspuns un țăran, fără să-și întoarcă fața spre mine. «Unul de-ai noștri !» adăugă el. sorbind cu sete vorbele care pocneau ca niște pistoale. «Aceasta este țara noastră — spunea el cu un glas limpede și hotărît, care se auzea pînă departe — și nimic nu vom mai suferi a se face în ea fără știrea și învoirea noastră ! Grofii vreau unio ! Știți ce vrea să zică unio ? Că pînă acuma ne-au încălecat pe păr iar acuma vor să ne pună și șaua în spate !».
40
VIAȚA ROMÂNEASCA
Ei da, mi-am zis. Discursurile frumoase au fost rostite, dar mulțimea aceasta vrea niște certitudini simple, ca piatra, ca griul, ca sapa, și nu vorbe abil împletite, cuprinzînd înalte abstracțiuni !
înțelegeam — sau începeam să înțeleg acum — discuția aprigă dintre vicar și cei doi popi de la țară, care cunoșteau necazurile țăranilor din propria lor experiență și nu erau dispuși să renunțe la adevărurile lor simple și aspre de dragul nimănui, nici din respect pentru un cleric învățat, nici din bunacuviință care cere să nu te iai la harță cu omul care te-a poftit la masa lui. Am rătăcit prin mulțime, pătrunzîndu-mă cu încetul de gîndurile și revendicările exprimate în graiul necioplit și fără ascunzișuri, am ascultat oratori ciocnindu-se în păreri și am văzut că unii plecau huiduiți, amenințați de pumni butu-cănoși, și priveau cu teamă în urmă, dacă nu cumva oamenii mîniati s-au luat după ei cu gînd de răfuială, iar alții găseau un ecou direct și firesc, parcă ar fi vorbit doi vecini opriți pe-o clipă din arat. Mi s-a întîmplat astfel ceea ce n-aș fi crezut că mi se poate întîmpla nici în ruptul capului : Am uitat că fata cea frumoasă pe care o descoperisem în casa vicarului mă așteaptă în portiță, și nimic nu e mai important decît lumina din ochii ei. Am uitat și pace !“ ,,Și de atunci ai rămas cu nărav, intervenea cu glasul ei domol bunică-ta, zveltă și frumoasă, cu ochii ei mari și negri, privindu-și cu un reproș plin de duioșie bărbatul gras și mătăhălos, rumen și neastîmpărat. De atunci n-ai făcut decît să tot uiți că sînt și eu pe lume și îmbătrînesc așteptîndu-te !»“.
Ce rost ar avea însă continuarea acestor relatări și mai ales transcrierea lor cît mai exactă la modul acela patetic-idilic (atît de greu comestibil pentru generația mea, crescută în admirația față de un alt fel de literatură și autoeducată în exercițiul unui alt chip de a privi lucrurile și de a gîndi, poate mai realist, poate mai practic, poate mai cinic, nu-i treaba mea să clasific „stilul“ generației mele, pentru a folosi un alt cuvînt la modă — căci atracția față de cuvintele la modă e tot atît de naturală ca cea care le face dorite pe cele mai faimoase și mai scumpe cocote, probabil din ambiția instinctivă de „a sta în față“ cum se zice, de a nu fi mai prejos decît alții, ce dracu, doar sîntem și noi cineva, nu-i așa, ce, nouă nu ni se cade ce li se cuvine lor, nu-i de nasul nostru, ai ?) atît de agreat de înaintașii noștri, îndulcit uneori la bunicul de o înclinare spre autoironie care uimea (pentru că părea neverosimil ca un bărbat atît de admirat poate să se privească pe sine însuși cu un anumit blînd dispreț, poate mai bine zis — căci nuanțele sînt greu de găsit — cu un fel de condescendență jignitoare, sau care li se părea ascultătorilor jignitoare, deoarece bătrînul era atît de bine zăvorit în armura superiorității sale încît părea să nu-1 poată atinge nici propriul său dispreț). N-ai tu timp în noaptea asta de așteptare — nu furtunoasă, oricît ai dori să folosești vorba de haz din bunul lancu Luca, nu, ci de acalmie amenințătoare prin însăși certitudinea că e foarte efemeră, de pauză scurtă în pragul unei zile furtunoase (dar adjectivul acesta nu are nici un haz cînd e lipsit de substantivul zi, știa bătrînul Caragiale ce face, grec deștept, minte odihnită, zglobie, hrănită cu vin nu cu bere — deși am impresia că lui
GENEZA
41
lancu Luca îi plăcea mai mult berea, există și o epigramă faimoasă unde Caragiale rimează cu parale, cum ar fi dorit el totdeauna să rimeze fără a reuși însă, săracul, decît la bătrînețe, cînd totul e prea tîrziu — știa el ce face, zici, legînd „furtunosul" de „noapte", căci spre deosebire de „o zi furtunoasă", care evocă ceva sumbru, agitat, mohorît, amenințător și pînă la urmă trist — așa cum va fi fără îndoială cea de mîine — „o noapte furtunoasă" te face să prevezi ceva excitant, interesant, atrăgător, o noapte de pasiuni dezlănțuite sau o noapte de chef, în orice caz, ceva atrăgător, exciting cum le place să spună englezilor) — ca să tot întorci pe o față și pe alta niște întîmplări vechi ori aspectele obscure ale vieții unor personalități de mult dispărute, dar n-ai ce face, sînt unele probleme care trebuiesc neapărat clarificate în fața conștiinței tale (pe dracu, tot vorbindu-ți de bunicul tău, te molipsești și tu de grandilocvența înaintașilor, deși vorbele mari te plictisesc de moarte), mai clar spus : care trebuiesc odată și odată privite în față (și în cursul de pînă acum al agitatei, pardon, dinamicei tale vieți n-ai prea avut nici timp și nici chef să te joci cu rotitoare oglinzi, de amintiri și de analize psihologice, așa cum faci acum, în aceste ore de așteptare, cînd te afli la cumpăna apelor, ai urcat coasta abruptă, pe care puțini* reușesc să se cațere, nu au nici vigoarea, nici hotărîrea și nici stăruința necesară, și acum aștepți să bată ceasul cînd începe plimbarea lină, odihnitoare, plăcută, pe coasta domoală ce ți se deschide în față, înclinată spre pîrîul de lapte și de miere, spre nestematele din coarnele cerului fermecat, care te așteaptă, supus, să le culegi) și în examinarea cărora nuanțele dobîndesc o importanță nebănuită, dacă nu chiar netă prioritate. Așa că, n-ai ce-i face, trebuie să te scufunzi tot mai adînc în niște treburi de mult uitate și lipsite de importanță reală azi (cînd, vorba preferatului tău lancu Luca „sînt chestiuni importante la ordinea zilei") dar care dobîndesc în aceste ceasuri luminate de flacăra aurie a whisky-ului (din care te decizi pînă la urmă să deschizi totuși o nouă sticlă, din aceeași serie agreabilă sigilată de domnii Ballantine and Son din Dunbartonn, Scotland, ca să mai închini două degete — cu multă ghiață și sifon — în cinstea înaintașilor care n-au gustat niciodată din asemenea fierturi, mulțumindu-se cu rachiul de prune de 70 de grade ori cu vinul auriu de Tîrnave) o însemnătate pe care n-o prea înțelegi, dar n-ai de ce s-o combați căci te ajută să treacă orele de așteptare pînă cînd colonelul de jandarmi (dracu știe cum îl cheamă, n-ai nici un chef să-ți bați capul la ora asta cu numele lui) îți va telefona dacă cei care au ocupat intrarea minelor, instalațiile de spălare, centrala electrică și birourile s-au împrăștiat la somațiile sale prescrise de legi și de regulamente sau a trebuit să tragă în ei, așa cum scrie la carte, și dacă s-au tras salvele ce s-a mai întîmplat ? Principalul în povestirea pe care bunicul tău o spunea cu atîta plăcere și în nesuferitul său stil patetic-idilic atenuat doar de humorul său (deși cuvîntul de autoironie e mult mai potrivit) nu ți se pare însă ceea ce a reținut memoria publică (cea fixată apoi în aride și din fericire ilizibile Memorii de către prieteni care l-au dușmănit o viață întreagă, de discipoli incapabili să înțeleagă nun cea mai sărmană frîntură a unei vieți, și de cărturari dor-
12
VIAȚA ROMÂNEASCA
.nici să găsească o temă bună pentru o teză doctă, de doctorat, sau bună de prezentat pentru un premiu al Academiei, și preocupați mai mult de propria lor capacitate de a îngrămădi în jurul fiecărui moment al unei vieți lungi pomelnice de opuri, autori și de date — deci de a face uzualele și, poate, obligatoriile exerciții de competență și de erudiție —, decît de a descoperi adevărul acelei sărmane — chiar dacă exemplare — vieți) adică : graba cu care a alergat la Blaj, în ciuda tuturor opreliștilor și greutăților, și ușurința cu care a uitat pur și simplu să participe la lucrările Adunării pentru că a dat de o fată frumoasă. De uitat a uitat bătrînul, ce-i drept, toate marile idei pe care venise să le audă rostite de pe înălțimea tribunelor ca pe un catehism al unei epoci noi, dar nici la bătrînețe, cînd răspunderile obștești deveniseră o togă solemnă pe care n-o scotea nici cînd aleii își pun halatul și papucii, Gerontie Vlad n-ar fi renunțai la un ceas petrecut cu o femeie frumoasă nici dacă în schimb i s-ar fi oferit o dezbatere de înalte abstracțiuni de la care să nu lipsească nici Platon, nici Sfîntul Toma, nici Dionisie Areopagitul și nici Kant (pe care îl cita mereu fără să-i fi citit nici o singură pagină, așa că pînă la urmă filozoful de la Koenigsberg devenise un fel de alter ego al său, un fel de purtător de cuvînt care-i formulase ideile înainte de a fi fost gîndite și căruia i le puteai atribui fără nici o teamă că s-ar putea să greșești). Acesta este adevărul : Gerontie Vlad, tribunul, martirul, omul care și-a închinat întreaga viață cauzei nației, nu iubea decît viața, imensa și multipla ei pulsație, frumusețea ei uluitoare întrupată în carnea fierbinte și parfumată a femeilor, într-o tavă plină de fripturi bine rumenite și cu mireasmă îmbătătoare, un coș cu fructe în pîrgă, zîmbind în deplinătatea frumuseții lor, ori un vin bun, vechi, tare, capabil să te încălzească, să-ți pună sîngele în mișcare, să dea avînt imaginației și căldură sentimentelor. Credința sa religioasă — neîndoielnic sinceră și plină de devotament izvora din această poftă de a se bucura de plăcerile oferite de viață, privite — ca de călugării lui Rabelais — ca cea mai înaltă formă posibilă a laudei creatorului lor, a lui Dumnezeu sau u naturii (care se cam contopeau sau cel puțin se suprapuneau în mintea sa), iar patriotismul său exemplar, exprimat în capacitatea de sacrificiu dovedită în atîtea ocazii — era cealaltă față a dragostei de viață, care trebuia slăvită, cinstită și ocrotită în toate formele și înfățișările ei, mai cu seamă în cele familiare, cunoscute, apropiate, deci în primul rînd folositoare și îmbucurătoare, cum e familia, seminția, neamul, pămîntul natal cu turmele, cîmpiile, pădurile, livezile și viile laie, nația, ca noțiune integratoare a tuturor acestora. Pentru bunicul tău nimic nu apărea sub formă de abstracțiune (nici chiar cugetările sale morale, atribuite fără ezitare și cu toată convingerea vreunuia dintre sfinții părinți ai bisericii răsăritene — printre care îi număra, numai el știa de ce, și pe Toma de Aquino și pe Augustin, numiți „sfinți", după rînduiala papistășească. și nu ,,fericiți" cum îi dicta protocolul pravoslavnic — sau cele filozoficești, atribuite fără deosebire misteriosului Kant, niciodată citit dar considerat fără să-și dea seama că se joacă de-a obiectivarea într-un filozof a propriei subiectivități — un fel de emanație a gîndirii proprii, deși el credea foarte sincer că îl asimilase atît de perfect pe filozoful de la Koenigsberg
GENEZA
43
încît gîndea spontan în tiparele ideilor acestuia). Totul era viu, concret, palpabil. La Blaj, l-a interesat în primul rînd nepoata vicarului Udrea, pentru că era cea mai ispititoare întrupare a nemărginitei capacități a vieții de a crea frumusețea îmbietoare de plăceri neasemuite, dar nu se poate trece cu vederea că pînă și din forma simplificată și stereotipizată prin nenumărate repetări a povestirii sale despre aventura de la Blaj (așa cum au pierdut din vedere toți învățații miopi care au reluat-o sau comentat-o în doctele lor lucrări) rezultă cel puțin două trăsături caracteristice ale luptătorului, tribunului, martirului, bărbatului exemplar etc. de mai tîrziu, ei anume : intuirea sigură și profundă, în ciuda spontaneității ei aparent superficiale, a deosebirii manifestate la marea Adunare de la Blaj între cei îndrăgostiți de marile abstracțiuni (cum sînt îndeobște intelectualii) și poporul dornic de fapte concrete direct legate de practica de zi cu zi a vieții sale pline de nevoi, și descoperirea, fără mirări și considerații teoretic pline de patetism, a solidarității intuitive, adeseori tăinuite cu o anumită sfială în fața „domnilor" care gîndesc în primul rînd (sau de foarte multe ori în primul rînd) în termeni de deosebiri și contradicții naționale (izvorîte din concurența practic inevitabilă la care sînt obligați împotriva „domnilor" de limbă stăpînitoare, favorizați la împărțirea bunurilor lumii, a pîrghiilor stăpînirii și a șanselor de ascensiune și de afirmare), dar bazate pe niște similitudini foarte concrete de situație în lume, de raport cu „domnii" și cu rînduielile care fac e ca cea mai mare parte a roadelor muncii lor să curgă în buzunarele acestora (care, vrînd-nevrînd, trăiesc incomparabil mai bine decît ei chiar și dacă sînt din neamul lor, rostesc aceeași limbă și sînt apăsați de dezavantaje, atunci cînd se află sub un regim de opresiune națională). Gerontie Vlad a constatat, mergînd spre Blaj, în puhoiul de țărani români, că printre aceștia s-au strecurat și țărani maghiari, trimiși de poruncile „domnilor" lor să-i spioneze, dar care au descoperit curînd că nu au de-a face cu dușmani ci cu oameni ca ei, apăsați de aceleași necazuri ca și ei, și s-au desolidarizat de „domnii lor", alăturîndu-se firește celor ce le semănau prin adevărul vieții lor (ba au ajuns chiar să creadă că „domnii" românilor sînt altfel decît ai lor, identificați cu năzuințele țăranilor). Și deși era un tînăr teolog, cu caș la gură, lipsit de experiență, Gerontie Vlad a înregistrat această realitate și nu s-a mirat, pentru că nici n-a comentat-o ! Apoi, la Blaj, cuprins de flăcările primei iubiri (deci intrat în „criza erotică", așa cum definesc esteții noștri de azi sentimentele ființelor „rudimentare", „simpliste", dacă nu „primitive", de parcă ar fi vorba de un soi de animale intrate în perioada rutului, nu de oameni cuprinși de niște porniri umane mai complexe, împletite foarte trainic cu cele mai profunde rădăcini ale vieții) bunicul tău nu a fost atît de orbit încît să nu observe că între mulțimea de țărani și „domnii români" (sau cel puțin o parte a lor) se manifestă o deosebire de perspectivă care ar fi trebuit să-i trezească cele mai vii îngrijorări, deoarece „domnii" înclinau să se arate satisfăcuți de cuprinderea în expresii exacte și convingătoare a doleanțelor, în timp ce ceilalți, „prostimea" — cum i se zicea pe vremea bunicului —, voiau altceva, ceva palpabil, con-
4 1
VIAȚA ROMÂNEASCA
creț, practic, pe care îl poți cîntări în pumn, măsura cu ochii, pune în desagă ca să-1 vadă și nevasta și pruncii, și vecinii, și chiar și „măria-sa", domnul cei cu drepturi asupra lor, iar acest ,,ceva“ trebuia să fie în primul rînd ,,desființarea robotei fără despăgubire, sau moartea !", cum strigase, de pe acea fragilă tribună improvizată, tînă-rul de la Vidra care îi atrăsese din prima clipă atenția, Avram lancu, de care nici n-a încercat să se apropie și probabil că nici nu intenționa să se apropie, căci el avea alte socoteli și alte planuri. Da, Gerontie Vîad a observat și această deosebire (azi am numi-o probabil contradicție) și nu s-a mirat căci nu s-a ostenit nici măcar după atîtea decenii, la bătrînețe (cînd el se număra printre aceia care știau multe despre această contradicție ca și despre cauzele, formele și evoluția ei) s-o comenteze. Da, bunicul tău a văzut, a constatat, nu s-a mirat deloc și și-a continuat drumul său, căci avea el altceva pe cap decît dezlegarea acestei probleme (pe care o cunoștea, probabil, de mult, ca și pe cealaltă, cea constatată la întîlnirea dintre iobagii români și maghiari pe drumul spre Blaj). Pentru el — ca și pentru oamenii aceia bolo-vănoși și aspri, din ,,prostime“, pe care-i înțelegea cu atîta siguranță — nu existau probleme abstracte, umanitare, „generoase" cum se spunea într-un timp, nu existau decît probleme care-1 priveau pe el, direct, personal, ca pe-o ființă din carne și oase, și probleme care nu-1 priveau pe el, erau ale altora și era treaba lor să și le rezolve. Așa că bătrînul, adică, pardon, tînărul teolog din 1848, s-a înfățișat în amiaza celei de-a treia zile a marii Adunări de la Blaj la vicarul inochentie Udrea Bănățeanu, după ce a trecut pe la un bărbier ca să-i pună în bună rînduială părul și să-1 radă cum i se cuvine unui teolog care n-a fost încă uns cu darul preoției și pe la un croitor ca să-i calce straiele și să-i vîndă un guler tare nou-nouț pentru a-1 înlocui pe cel muiat de sudori și cenușiu de colb, și în cuvinte alese cu grijă pentru a respecta pasiunea latinizantă a blăjenilor și a nu se arăta mai prost pentru că e un neunit simplist și needucat, i-a cerut după cuviință mîna nepoatei. Vicarul l-ar fi ascultat cu răbdare și i-ar fi explicat pe îndelete că deși nu are nimic împotriva persoanei distinsului tînăr teolog, ale cărui calități îi dau certitudinea că îl așteaptă un strălucit viitor, dar deosebirile confesionale constituie — așa cum și el ar trebui să-și dea seama — o stavilă de netrecut între nepoata evlavioasă și educată în tradițiile severe ale religiei catolice, a unui vicar unit, și un viitor preot neunit, și l-ar fi poftit, în cuvinte alese, protocolare, bine potrivite ca să nu fie jignitoare, să nu mai calce pragul casei sale, și s-ar fi putut întîmpla ca Gerontie Vlad — respectuos din fire și cu adevărată considerație încă, pe vremea aceea, față de vîrsta vicarului — să-i accepte argumentele, să se plece în fața refuzului ferm și să-și caute de drum. Dar, din nefericire pentru el (pentru Inochentie Udrea), vicarul îl primi într-o stare de mare excitație nervoasă care covîrșise firea sa îndeobște placidă și stăpînită. Discuția de la masa din ziua precedentă îi tulburase fierea, iar lipsa de respect arătată a doua zi dimineața de mulțime față de episcopul său, pe care-1 însoțea îndată după ora 8 spre prezidiul Adunării de pe Cîmpia Libertății, împreună cu alți înalți prelați de la Blaj, strigătele ațîțate, prin care Preasfințitul Lemeni era numit trădător de neam, l-au
GENEZA
45
înfuriat nespus, și deși a urmat pilda stăpînului său, răbdînd ocările cu umilință creștinească exemplară, nervii săi fierbeau de-o nețărmurită revoltă, fiind încredințat că această demonstrație de ostilitate a fost montată cu vrăjmășie de ceata schismatică, de dinainte condamnată la încercările Purgatoriului, dacă nu de-a dreptul la cele infinit mai cumplite ale Infernului, a neuniților, conduși de diabolicul Șaguna, de ale cărui intenții de a deveni unicul ocîrmuitor al obștei românești prin înlăturarea episcopului de la Blaj era cu desăvîrșire convins. Vicarul era om de încredere al episcopului Lemeni, se socotea unul din rarii săi confidenți și era nespus de mîndru că el era cel încredințat cu păstrarea în bună rînduială a corespondenței confidențiale a înaltului prelat. El știa deci mai bine ca oricine că episcopul său era socotit de guberniul nemeșesc de la Cluj ca om în care el își poate pune încrederea căci va îndeplini cu tot devotamentul poruncile primite. Udrea își amintea cu exactitate de instrucțiunea primită cu data de 7 mai din partea guberniului, prin care se atrăgea atenția episcopului să nu predea în cursul adunării președinția altor persoane, să nu îngăduie să ia parte, și alții decît cei invitați, adunarea să fie ținută în Catedrală, nu sub cerul liber, ca ^umărul participanților și mișcărilor lor să poată fi ușor controlate, și dacă s-ar ivi dezordini adunarea să fie deîndată dizolvată. Vicarul își amintea foarte exact și de cea de-a doua instrucțiune primită cu două zile mai tîrziu, ca la adunare să nu ia parte decît preoți cărora să li se interzică să vină cu săteni. Udrea vedea și acum în fața ochilor chipul deznădăjduit al vlădicu-. lui cînd și-a dat seama de mulțimea tot mai înspăimîntătoare a popo-
rului care se revărsase începînd din ziua de 13 mai la Blaj și se transformase într-o adevărată mare de oameni. Ce putea el să facă împotriva unei asemenea mulțimi, cum putea să-i controleze mișcările și reacțiile, să le îndrume într-o albie liniștită, de a cărei scurgere domoală să fie mulțumită și stăpînirea, fără a trezi nici nemulțumirea periculoasă a norodului ? Lemeni știa că nici Șaguna nu-i mai slobod în mișcări decît el, că i se trimiseseră și lui ordinele primite de el, dar vlădicul de la Sibiu era întîi de toate favoritul unor cercuri de la curtea împărătească, dependența sa de nemeșii din guberniul de la Cluj era mai. slabă, știindu-se apărat de influențe cu rază mai mare de acțiune își putea permite o atitudine mai independentă față de guberniu, și conștiința acestor deosebiri de situație îi dădea episcopului de la Blaj un apăsător sentiment de nesiguranță, deoarece era convins că Șaguna își va folosi avantajele pentru a-i șubrezi poziția, pentru a-i slăbi autoritatea în fața mulțimilor și a păși astfel spre o hegemonie care putea fi socotită nu numai a sa, a lui Șaguna, asupra rivalului său de la Blaj, ci și un succes al neuniților față de uniți... După ce a deschis Adunarea, încercatul episcop, arătîndu-se foarte emoționat, a declarat — așa cum s-a consemnat în protocolul dezbaterilor — „cum că, trecînd prin mulțime, a auzit poporul strigînd în gura mare că nu voiește unirea Transilvaniei cu Ungaria și, prin urmare, a anunțat că de unire astăzi nu poate fi vorba“. în felul acesta Lemeni a găsit forma cea mai meșteșugită și mai puțin precisă, deoarece a spus mult mai puțin decît ceea ce s-a consemnat drept concluzie a dezbaterilor zilei (unde se precizează că „s-au făcut reflexiuni din partea
46
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
mai multor membri ca întrebarea despre uniune să se dea la o parte pînă ce românii nu vor avea deputați în dietă, căci numai acolo se poate dezbate după drept și se poate hotărî această întrebare44) și încă și mai puțin decît ceea ce s-a declarat în cel de-al 16-lea punct al „Petiției națiunii române44, dezbătut pe baza proiectului prezentat de profesorul August Treboniu Laurian, și definitivată după multe discuții, alcătuindu-se într-un adevărat Program național al românilor din Principatul Transilvaniei, dar considerată deocamdată „petițiune“ a mulțimii, pentru a cărei înmînare împăratului la Viena și dietei transilvănene la Cluj au fost alese două „deputațiuni“, prima condusă de episcopul Andrei Șaguna iar cea de-a doua de episcopul loan Lemeni. Totul ieșise — s-ar fi putut considera — bine, dar Inochentie Udrea nu putea scăpa de griji și de neliniști, gîndindu-se la situația grea în care se va afla episcopul său în fața dietei de la Cluj (convinsă că Lemeni e un sincer adept al uniunii) văzîndu-1 în surprinzătoarea ipoteză de președinte al unei „deputațiuni“ care aduce o petiție îndreptată împotriva acestui act. Dar neliniștea blîndului vicar era covîrșită mai ales de compoziția Comitetului permanent, cu sediul la Sibiu, însărcinat să primească răspunsurile aduse de cele două deputațiuni și să convoace o nouă Adunare națională care să ia cunoștință de ele și să aducă hotărîrile necesare, în fruntea căruia fusese așezat tot Andrei Șaguna, conturîndu-se astfel o accentuare a rolului conducător al Sibiului față de Blaj (fără ca blîndul vicar să-și dea seama că această hotărîre luase o piatră de pe inima episcopului Lemeni, care numai conducător al unei mișcări protestatare împotriva Uniunii nu dorea să ajungă). Apăsat de astfel de preocupări, de griji și de neliniști vicarul se hotărî cu greu să-1 primească pe tînărul teolog care-i fusese pînă în preziuă musafir, bănuind că vine cu vreo propunere din partea „taberei ortodoxe'4 și fu gata să fie lovit de dambla cînd înțelese, din vorbele alese cu grijă de acel june, că se prezintă pentru a cere mîna nepoatei sale. Sîngele, de obicei domol și rece, i se urcă într-o clipită înfierbîntat în cap, ochii i se umflară ca două cepe și chipul, atît de demn și de auster, i se schimonosi de mînie în timp ce, articulînd cu greu cuvintele, cu limba împleticită, înecîndu-se de supărare, începu să țipe cu glas înalt și pițigăiat : „Cum... Cum îndrăznești ? !.. Blasfemie ! Anatemă — urlă el desfigurat. Afară ! Ieși afară... mai izbuti el să îngaime, apoi căzu pe un scaun, acoperindu-și fața cu mîinile tremurătoare : „Ești nebun, șopti el excedat. Nebun de legat ! Nu-ți dai seama că ești un osîndit, un ortodox ? !“ Cu o ultimă sforțare se ridică, drept și neînduplecat, ca arhanghelul care ne-a alungat primii strămoși din rai, și șuieră rece, amenințător, cu o furie stăpînită dar ucigăoare : „Afară ! Ieși afară ! Să nu te mai văd !“ în clipa aceea izbucni pe ușă bucătăreasa voinică, speriată de țipetele stăpînului, gata, să-i sară în ajutor, și Gerontie Vlad consideră că singurul lucru pe care-1 mai poate face e să părăsească terenul de luptă cu capul sus și cu demnitate rece, ca semn al disprețului pentru izbucnirea isterică, la care asistase.
(continuare în numărul viitor)
FRANCISC PĂCURARIU
ÎN CUMPĂNĂ
Mi-e inima de-o vreme împărțită Intre luceafăr și paing, Și unul, și-altul — darnică ispită — Deopotrivă poftele-mi încing.
Monarhul nopții hiperboreene, Cutezător argonaut, Mă cheamă-asemeni miticei sirene, Dar mă-nfior c^nd îl aud.
Mă-ndeamnă să-nălțăm spre cer catarge Și lunii cu surîsul pal Să-i pescuim printre astrale alge Splendide perle-n castu-i voal.
„Vom face cu nectarul pur libații
In fiece stelar fiord
Și-om vizita superbe constelații Cu perspective de pol nord...
Iar cînd acasă-n zori te vei întoarce
Cu ochii beți de infinit, Senin putea-vei spune terței Parce Să taie firul împlinit...*
In colțul lui, privind pe sub sprinceană, Paingu-așteaptă clipa treaz : El știe că neodihnita goană Tînjește după un răgaz.
Atuncea vrăjitorul îți oferă Culcușul calm într-un cotlon, Cu perspective care nu-s himeră Și negrul vin autohton ;
Iți spune un proverb și din ceasloave Tîlcuie noima unui rînd, Că uiți mirajul sideralei nave Și toate cîte-n lume sînt.
48
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
„Aici găsești, paingul iți murmură, Neliniștilor tale cort...
Nu rătăci pe căi fără măsură
Spre nu știu care îndoielnic port...“
De s-ar putea, prieteni, deopotrivă Inima v-aș încredința pe rînd, Căci nu mă-mpacă doar o perspectivă, Ci amîndouă, alternînd.
LUCRUL ÎMPLINIT
Să fie viața o-ncîlcită școală Sau eu învățăcel nătîng ?
Căci traista-mi e ca-n prima clipă goală, Oricît m-am străduit să strîng.
Trudesc mereu tot lucrul cel mai silnic
Și mai nedeslușit;
Zadarnic rîvna îmi sporește zilnic, N-ajung la un sfîrșit.
în timp ce alții construiesc altare,
Eu, dimpotrivă, stric,
Ei au un crez și-i dau întruchipare, Eu n-am în cap nimic.
Ceilalți își află-n lume Betleemul
Și cred în steaua lor;
Pe mine-n loc m-a țintuit blestemul, Iar steaua mi-e sub nor.
Și cînd gîndesc că ultima clipită
Ca la-nceput mă va găsi, întreb firesc ciudata mea ursită Ce rost mi-a dat aci ?
Atunci pieziș se-nfige-n mine gindul
Că totuși eu dărîm un mit :
Oricum te porți, ești bun —mormîntul Nu-ți cere lucrul împlinit.
AL. CDNSTANTINFSCU
apa spînzurată
1
Cînd am ajuns în vîrful cel mai înalt al drumului care șerpuiește' plin de mistere pe Piatra Craiului, s-a deschis larg peisajul atît de pitoresc, care cobora repede spre cîmpia Tisei. Ne-am oprit să privim acest joc al înălțimilor aruncate de Apuseni în ultimele sale svîrcoliri,. printre care se prăvălesc cu zgomot spre vale apele Crișului Repede, cînd spumate de loviturile stîncilor, cînd cristaline de liniștea albiei.
Era în toamna anului 1946. O zi cu soare strălucitor făcea din coloritul peisajului o frescă desfătătoare. înălțimile se pierd apoi în Valea Crișului. Așezările încep.
Rănile războiului erau încă peste tot vizibile. Toamna frumoasă care îți răpea privirea peste cîmpuri și păduri ne^a însoțit tot drumul. Prin; sate afișele electorale multicolorate atrăgeau privirile. Soarele, semnul Blocului Partidelor Democrate, domina pe afișele care chemau cetățenii să voteze pentru candidații săi. Celelalte partide aveau alte semne. O linie verticală era semnul tradițional al partidului liberal, pe* care alegătorii au botezat-o bîta ciomăgarilor de altă dată, tocmiți să; aranjeze cu prezența lor rezultatul la secțiile de votare în ziua alegerilor ; ochiul era semnul partidului național-țărănesc, care s-a format imediat după primul război mondial din contopirea partidului național, din Ardeal și a partidului țărănesc din vechiul regat. Această hibridizare politică a dat naștere unui partid care nu. mai reprezenta obiectivele de altă dată ale partidului național, apărătorul drepturilor egale ale românilor din fostul imperiu austro-ungar, și nici țărănesc, decît cu numele, care avea menirea să atragă prin înșelăciune votul alegătorilor de la sate, care cîntăreau greu în balanța alegerilor parlamentare. Guvernările din anii ’30 au măcinat acest partidă Discordiile politice au determinat ruperea a numeroase grupări, îndeosebi cele de tendințe democratice.
Alte semne geometrice încurcau altădată capul alegătorilor. Votarea prin semne, introdusă încă de la primele alegeri parlamentare din secolul trecut, era o expresie a analfabetismului. Oamenii, în marea lor majoritate, nu știau să citească și exercitarea dreptului de a alege' se realiza prin aceste semne, după cum semnătura pe acte era de regulă amprenta degetului mare. Au fost ultimele alegeri în care s-au folosit semnele ca să reprezinte partidele în fața alegătorilor. Desfășurarea acțiunii de alfabetizare a fost realizată într-un timp record. Peste doi ani, la alegerile care au urmat candidații se prezentau nominal. Așa a dispărut unul din vestigiile unor vremuri fără întoarcere.
Mașina înainta încet spre Oradea. După citeva decenii de servicii și rigorile anilor grei de război, nu putea mai mult. Somnolența m-a^
50
VIAȚA ROMÂNEASCA
cuprins și m-a rupt de exterior. Gîndurile zburau cu ani în urmă, prin 1931, cînd participasem la ședința de validare în parlament a deputaților Blocului Muncitoresc-Țărănesc. Organizația utecistă mobilizase o grupă mare de studenți care ocupaseră loja de la cucurigul parlamentului.
A luat cuvîntul Lucrețiu Pătrășcanu. Deputății majoritari, național-țărăniști și liberali, au ascultat cuvîntarea mai întîi în tăcere, ca apoi să izbucnească un tumult infernal, prin care se încerca să se înăbu-șească glasul adevărului și dreptății sociale care suna sub cupola parlamentului ca o prevestire a vremurilor ce aveau să vină. Rechizitoriul tînărului tribun împotriva regimului de teroare și opresiune al burgheziei și moșierimii n-a fost pe placul majorității parlamentare.
Deputății Blocului au fost invalidați fără nici o rațiune, fără nici cel mai mic respect față de voința celor care i-au ales în parlament. Studenții protestau cu vehemență din galeriile parlamentului. Au fost evacuați cu forța în vacarmul care nu putea fi oprit.
A trecut de atunci un sfert de veac. Partidele burghezo-moșierești, care s-au autointitulat istorice, s-au regrupat în forma în care au existat între cele două războaie mondiale.
Guvernările liberale și național-țărăniste au fost lamentabile. Criza economică din acei ani a fost însoțită de scăderea masivă a cîștigurilor muncitorilor și curbele de sacrificiu aplicate salariaților de stat de toate categoriile, de la ceferiști la învățători. Ei au patronat represiunile sîngeroase împotriva greviștilor de la Lupeni și Grivița. Marile monopoluri au pus stăpînire pe bogățiile țării, pe petrol și minereuri, industria metalurgică și de mașini. După ce în anii ’30 au stipendiat gruparea legionară și au netezit calea ascensiunii la putere a partidelor fasciste, gogo-cuziste și legionare, și au girat instaurarea dictaturii fasciste antonesciene, încercau să readucă vremurile apuse pentru totdeauna. în condițiile create de eliberarea țării și prăbușirea întregului sistem al fascismului, partidele burgheziei și moșierilor, care au continuat să susțină gruparea bandelor legionare care terorizau în unele zone de munte și asasinau pe reprezentanții puterii populare, s-au pus în întregime în solda puterilor imperialiste. Pătrunderea legionarilor în aceste partide le-a imprimat agresivitatea specifică fascismului împotriva clasei muncitoare și a partidului comunist, a forțeloh? democratice, populare.
Confruntarea dintre patridele de stînga și democratice grupate în Blocul Partidelor Democrate și partidele național-țărănesc, liberal și gruparea titelistă social-democrată se anunța la un nivel de înaltă tensiune.
Candidații Partidului Comunist Român participau pe listele Blocului Partidelor Democrate și, alături de ei, reprezentanții Frontului Plugarilor, candidații de stînga ai partidelor social-democrat, o grupare național-țărănistă și una liberală, care s-au rupt de partidele istorice și au aderat la platforma Blocului.
APA SPÎNZURATĂ
51
în birourile comitetului județean de partid din Oradea era forfotă mare. Candidați! Blocului stabileau zonele unde urma să desfășoare campania electorală. Am ales o zonă în sudul județului pe șoselele care duceau la Ceica, Beiuș, Vașcău, la poalele Apusenilor și alta spre Nojorid, Ținea, Olcea, parte în care majoritatea populației era românească. în aceste comune o tradiție îndelungată făcea ca influența partidului național și apoi cel al național-țărăniștilor să fie mare și de aceea ne așteptam să ne lovim în campania electorală de opoziția lor înverșunată, de șovinismul lor sălbatic, alimentat de ura față de puterea populară.
Fără să mai zăbovesc, am luat drumul spre Ținea, comună mare, vestită în această regiune pentru băile sale, centru de plasă. Domnul pretor m-a întîmpinat cu multă bunăvoință, cel puțin în aparență. El a mai primit de-a-lungul anilor candidați din toate partidele, cu surîsul de buze, și acum continua. Era evident stingherit, nu știa ce să spună, ce să facă cu mîinile sale care se agitau necontrolate cînd încerca să discute despre politică. *
în sinea lui îmi clocea o festă.
După o adunare în Ținea, unde participarea a fost impresionantă și activă, partidul comunist avînd aci o organizație puternică, la insistența pretorului a urmat una în comuna Olcea. Am plecat fără întîrziere.
Mașina înainta cu greu, din groapă în groapă, pe un drum peste care războiul și-a lăsat urme adînci. Cînd apărea vreun deal, coboram și împingeam mașina, doar-doar ar porni motorul și cînd pornea răscolea pe drum un nor de praf care îneca pe toți cei care îi ieșeau în cale.
Din cînd în cînd, pe drumurile țării, apăreau tineri cu desaga in spinare. Erau instructorii județeni care băteau pe jos toate drumurile ducînd din sat în sat cuvîntul partidului. în desagă manifestele electorale și cu ceva de ale gurii, fiindcă nu găseau de multe ori unde să mănînce. Erau cei care duceau greul campaniei electorale. Erau muncitori din uzine, uteciști, studenți, care pătrundeau din casă încasă, dintr-un sat în altul.
— încotro ? l-am întrebat pe unul.
— La Olcea.
— Suie în mașină că acolo mergem și noi.
Șoferul remarcă nu fără ironie :
— Unul în plus la împins mașina.
— Cu mașina asta, pînă la urmă, pățim ca Păcală cu măgarul; îți vom duce rabla în spinare.
Părăsim șoseaua națională și intrăm pe una comunală, și vai de noi ce am pățit ! Dar am ajuns în sat și am uitat de calvar.
într-o sală de clasă, mică și întunecoasă, s-au adunat țăranii ; printre ei autoritățile comunei, primarul, învățătorii și domnul părinte. Nici tineri, nici femei. Așa era pe aici obiceiul din străbuni. Fețele pietrificate ale țăranilor, arse de soare și de sudoare, cicatrizau dureri
VIAȚA ROMÂNEASCA
52
seculare. Atmosfera de gheață, precum și tăcerea grea cu care am fost întîmpinați la intrarea în sală, anunțau o adunare dură. Fostul fief al partidului național nu se arăta primitor.
Cum să încep ? Nimeni nu mă prezenta. Pretorul tăcea. îi era evident frică. Atunci m-am hotărît.
— Oameni buni ! Am multe să vă spun. Dar aș vrea mai întîi să ascult păsul vostru.
Din nou tăcere. Nimeni nu începe. Domnul pretor a început să-i îndemne să ia cuvîntul. Era atîta falsitate în vorbele lui ! Nici o mișcare. O liniște apăsătoare domnea în sală.
în sfîrșit, primarul satului și-a luat inima în dinți și s-a ridicat în picioare. Toate fețele aride s-au îndreptat spre el, parcă ar fi vrut să-i spună : zi vîrtos ce ne doare ! în sfîrșit, tăcerea s-a rupt, gheața s-a spart, primarul i-a dat drumul :
— Domnule candidat ! Mulți au trecut prin această sală, dar puțini s-au mai întors pe la noi. Cum s-a sfîrșit primul război, domnii candidați din partidul național au venit, ne-au ascultat și nimeni din sat nu i-a mai văzut. Erau cînd naționalii, cînd liberalii, și cine îi mai știe. După vot fugeau de noi ca de ciumă. Dumneata ai să faci la fel ?
Primarul s-a oprit din vorbire și s-a așezat ostentativ pe scaun. Neîncrederea în ceea ce li se spune era sfidătoare.
Au urmat din nou minute lungi de tăcere, încărcate de ani grei de suferință. S-a ridicat în picioare un altul.
— Dacă nu spui dumneata, s-a adresat primarului, lasă-mă pe mine, că-s mai bătrîn. Vedeți, noi cei din Olcea, sîntem de rîsul lumii. Cîți au trecut pe aici ne-au promis să putem săpa un puț, s-avem ce bea noi și vitele noastre. Dar apă în sat n-avem nici azi.
Am prins curaj ! Dacă aceasta este vrerea oamenilor din sat, fără îndoială că mă pot măsura cu predecesorii compromiși în fața lor.
Din discuțiile care au urmat la școală, pe străzile satului, în casele oamenilor, aveam să aflu lucruri care m-au zguduit. Cît de tenaci pot fi oamenii din partea locului.
Olcea era așezată pe platforma de granit care cobora din adînci-mile Apusenilor și pe aici ajungea la suprafață. Oricît au încercat oamenii să sape puțuri pentru a avea apă, stînca de sub ei n-a cedat niciodată. Lîngă ei satul Călacea împărtășea aceeași soartă.
Cînd venea iarna începea lupta dramaticei cu setea. Nevoia i-a făcut inventivi. Cum cădea frigul, atîmau bețe sub streșini, artistic aranjate, ca să se formeze chiciuri de gheață. Pentru neinițiat peisajul era de domeniul basmelor. Chiciura de ghiață strălucea sub bătaia razelor de soare și îmbrăca casele într-o feerie albă, seînteietoare. Cînd gerul începea să cedeze, țăranii puneau sub streșini gălețile și culegeau apa, strop cu strop, pe măsură ce chiciura care spînzura sub streșină ceda tăria de gheață sub căldura relativă a soarelui de iarnă. Oamenii au botezat-o apa spînzurată.
APA SPÎNZURATA
53
Picătură cu picătură să strîngi apa din topirea zăpezii de pe acoperișuri era expresia unui dramatism dincolo de civilizația zilelor noastre.
Vestea a mers repede prin satele vecine și nu o dată erau luați peste picior :
— Nu dau fata după băiatul lui, că a băut apă spînzurată !
în primăvară, cînd începea deszăpezirea, locuitorii satelor adunau apa în gropi săpate în jurul gospodăriei. La intrarea în sat era un iaz improvizat, care aduna apele din precipitații pentru adăparea vitelor.
Vara coborau cale de zece kilometri pînă la Tăut pe Crișul Negru să adape vitele cu apă curată. în zi de tîrg mergeau la Batîr sau la Ținea. Tîrgurile jucau un rol important în viața satelor fiindcă acolo făceau schimburile de produse, vindeau și cumpărau, acolo veneau în contact cu lumea.
Am rămas ziua toată în sat. Alte adunări programate le-am amînat. Locuitorii au devenit prietenoși. Am început apoi discuțiile pe alte teme. Despre războiul care abia trecuse pe aici ; ce mai e de făcut pentru ridicarea așezării ; ce conținea Platforma Blocului Partidelor Democrate pentru lumea satelor^ și cîte nu aveam să ne spunem.
Zile apoi, gîndurile și imaginația mea fugeau sub streașinile caselor din Olcea, de acolo de unde apa spînzurată potolea în timpul iernii setea oamenilor și a vitelor.
3
M-am întors hotărît la București să găsesc o soluție. Atunci, în 1946, încă nu era chiar atît de simplu. Am făcut apel la o întreprindere de specialitate care n-avea însă dotarea necesară. M-am adresat unor geologi, care au fost mai receptivi.
O echipă a plecat la fața locului. Au cercetat hărțile geologice și au confirmat că această masă granitică prelungită din Apuseni nu e posibil de străpuns. Geologii au găsit totuși o soluție. Cum se iese din sat și cobori cîteva sute de metri în vale, începe o zonă care permitea o străpungere pînă la două sute de metri, unde considerau geologii că se pot găsi straturile de apă freatică ale Crișului.
Evrika ! am strigat în sinea mea.
Era, însă, prea devreme.
Trebuia găsit un maistru fîntînar care să se apuce de treabă. Oamenii din sat, care mă înconjurau acum cu mai multă încredere, spuneau că la Beiuș ar exista un fîntînar vestit, de prin partea locului.
L-am găsit și pe acesta. Era singurul care avea o mică instalație de forat improvizată din resturile ce au rămas de pe urmele războiului, dar cu care reușise să sape și puțuri mai adînci. Dar nu în granit.
/X întocmit un deviz. Cerea fîntînarul mulți bani și oamenii din sat, săraci cum erau, nu aveau de unde îi strînge.
La Prefectura județului și nici la plasă nu erau fonduri, pentru asemenea lucrări. Materialele trebuiau procurate și meșterul cu echipa lui trebuiau plătiți. M-am adresat organelor superioare. Am fost întîm-pinat cu bunăvoință, dar fără să obțin fonduri.
54
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
— Sînt multe sate și chiar orașe, unde apa se aduce cu sacaua și se vinde cu găleata.
— Sînt multe, dar am prezentat un caz și hai să-l soluționăm.
— E greu... cu asemenea moștenire de la regimurile trecute nu este posibil să rezolvăm cererile deodată.
— La moșteniri trebuie să apelăm mai puțin. Acum sîntem la putere și oamenii cer de la noi fapte, mari sau mărunte, așa cum ie întîlnim în sate și orașe. Dar a asigura apă în localități este un lucru elementar al civilizației contemporane.
Și așa s-a întîmplat umblînd din birou în birou. Nu mi s-a părut un efort deosebit ca să abandonez. Pînă la urmă fondurile au fost găsite.
Oamenii au prins încredere.
Angajarea fîntînarului, faptul că după alegeri m-am întors la ei cu fondurile obținute de la guvern, au făcut ca speranța să-și găsească loc în casele de la Olcea.
Cînd au început lucrările pentru săparea puțului, am primit o scrisoare de la notarul de la Ținea, care suna ca un poem al omeniei.
4
A trecut mai bine de un an și nici o veste de la Olcea.
Intr-o zi își face apariția fîntînarul din Beiuș.
— Gata ? Am întrebat cu nerăbdare.
îngrijorarea de pe fața lui m-a înghețat.
Se săpa de mai bine de un an în granit. Dacă au înaintat vreo treizeci de metri... și au cheltuit toți banii. Instalația improvizată trebuia reparată. Alți bani.
Eram consternat. Ce zic oamenii din sat ?
Am chemat geologii, care se arătau și ei mirați. Cu hărțile întinse pe birou marcau unde se termina granitul. Locul indicat de ei, era în afara zonei de granit.
Fîntînarul avea însă să mă lămurească.
N-a săpat la locul indicat de geologi.
Cînd să înceapă lucrul la locul indicat pe hartă, domnul părinte a strîns oamenii la biserică și le-a spus : puțul se va săpa lîngă casa domnului, adică în curtea bisericii, în vecinătatea casei lui. Așa vrea coana preoteasă.
Fîntînarul n-a cedat și lîngă el oamenii din sat. Se va săpa unde au arătat domnii geologi. Discuția a ținut pînă seara tîrziu, cînd domnul părinte a recurs la o stratagemă.
Va pleca la București să vorbească cu domnul deputat !
într-adevăr, a venit în capitală. Drept dovadă la întoarcere a arătat oamenilor biletul de tren... !
în realitate, domnul părinte și-a văzut de cele lumești prin București, fără să dea ochii cu deputatul.
Forajul pe granit înainta foarte încet și a distrus și instalațiile de foraj.
Și așa s-a pierdut timp, și mai grav era că s-au pierdut banii care trebuiau găsiți din nou. Era necesară o nouă examinare la fața locului.
APA SPÎNZURATÂ
55
M-am reîntors la Olcea. Oamenii erau din nou tăcuți și cu mai puține speranțe. Totuși, unii dintre ei m-au încurajat să continui căutările.
Alții întrețineau o atmosferă de neîncredere.
Umblînd prin sat, dau de o bătrînă care mă întîmpină cu glas tărăgănat :
— Maică, de la bătrîni știu că Maria Tereza a trimis un maistru neamț aici, care a plecat fără să se apuce de treabă. Loc blestemat !
— De ce blestemat ?
— Să n-ai unde adăpa vitele, iar oamenii iarna să bea apa spînzurată, nu este un blestem ?! Nici un descîntec n-a alungat blestemul ăsta !
Oamenii din sat care s-au strîns în jurul nostru au îndepărtat pe bătrînă și au continuat să insiste să se găsească o soluție să fie și ei sat în rîndul satelor de pe Valea Crișului.
Am plecat cu gînduri care mă torturau. Nu vedeam soluția. Dar n-am spus nimic oamenilor.
5,
La următoarele alegeri care au avut loc în 1948, am candidat în aceeași circumscripție electorală. Entuziasmul popular după ce s-a declarat Republica în decembrie 1947 a creat condițiuni mai favorabile pentru desfășurarea activității candidaților. Organizațiile locale ale partidului au desfășurat acțiuni ample politice și gospodărești, ceea ce a determinat creșterea influenței în mijlocul țăranilor din zona de munte, unde reforma agrară nu a influențat prea mult situația țăranilor.
M-am reîntors la Olcea. în aceeași sală m-am întîlnit cu oamenii. Faptul că s-au făcut încercări de a găsi apă în sat a creat o atmosferă de lucru și discuții. Mă simțeam foarte stingher în adunare pentru nereușita operației de foraj pentru apă. Oamenii au prins curaj și cereau să căutăm în continuare. încrederea lor era molipsitoare.
Soluția însă întîrzia să fie găsită. Trebuia părăsită ideea de a găsi apa în zona satului. Granitul nu se lăsa străpuns de tehnica cunoscută atunci și nimeni nu garanta că sub granit sînt straturi de apă.
La viitoarele alegeri n-am mai candidat în aceeași regiune. N-am rupt legăturile cu cei din județ și îndeosebi cei din Olcea mă țineau legat de ei. O corespondență susținută ținea trează în conștiința mea situația oamenilor din Olcea care continuau iarna să bea apa spînzurată, iar fetele nu se măritau decît în satul lor.
Anii treceau necruțători, unul după altul, și nu reușeam să găsesc o soluție.
Dar oamenii din Olcea n-au pierdut încrederea și într-o zi i-am primit la București. Era cu ei și secretarul comitetului de partid de la Ținea.
Timpul a lucrat și în mintea mea. Să începem din nou cu săpatul unui puț, era să dăm geologilor noștri mai multă încredere decît trebuia !
56
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
Pentru a nu mai dezamăgi încă o dată pe oameni, era necesară o soluție radicală.
Cu forța care o avea după un deceniu puterea populară din țara noastră, era posibil de găsit o soluție sigură.
Trecuse 12 ani de la prima întîlnire. Era în 1956. Organele locale, raioanele și județul au stabilit elaborarea unui proiect mai larg care să asigure aprovizionarea cu apă a comunelor Olcea, Călacea, Girișul Negru, Belfir și Ținea. Sursa cea mai sigură era stratul de apă freatică a Crișului Negru. Lucrările au fost proiectate de Institutul de proiectare județean, iar execuția prin întreprinderea de construcții locală. Totul pornea pe baze sigure. Apă exista și bună. De unde se va procura conducta de oțel ? De la stație la Olcea sînt 2 km., la Ținea însă 7,7 km., la Călacea 3 km., la Girișul Negru 4 km., la Belfir 3 km., plus distanța prin comune.
Fostul notar de la Ținea, om de ispravă, știa la ce uși să bată, și mai știa slăbiciunile unui fost deputat prin acele locuri pentru oamenii din Olcea. Cu acest stindard a extins alimentarea cu apă pentru mai multe comune.
Cu posibilitățile care le aveau schelele petroliere prin recuperarea de materiale conducta a fost găsită.
Apa a fost captată prin dren și colectată în două puțuri de unde era pompată în rezervoare la Buziaș la 6 km. și de acolo într-un castel de apă ridicat la marginea satului și apoi prin conducte pe ulițele largi, prin aproape toată comuna.
Oamenii din Olcea urmăreau lucrările ca pe o minune. Ieșeau la săpături. Duceau conducta cu căruțele lor. Făceau tot ce li se cerea.
S-au tras la casele satului 165 de branșamente.
Și în ziua cînd apa rece a Crișului Negru a ajuns la poarta caselor a fost cea mai mare sărbătoare în sat.
6
Trecuse aproape două decenii de la prima întîlnire cu oamenii din Olcea, cînd un telefon mă pune din nou în stare de alarmă.
Priza de apă săpată pe malul Crișului a secat. Am trimis imediat o echipă de specialiști, și după ei, a doua zi, am plecat și eu.
De la Oradea, cu mașina am plecat din nou pe drumul care de atîtea ori m-a zdruncinat prin gropile sale. De data aceasta un drum asfaltat prin grija organelor locale, pe la Nojorid, Mersig, Tincea, Olcea, m-a dus rapid la destinație.
Ce multe transformări prin sate, față de ce am cunoscut altă dată ! M-am oprit la Ținea, devenit centrul raionului.
Am fost condus pe malul Crișului la stația de captare. Vara secetoasă a făcut ca nivelul apei în Criș să scadă sub priză. Stratul freatic a coborît sub nivelul prizei de apă. Specialiștii au coborît priza pînă s-a ajuns la stratul de apă. Apa a început din nou să fie pompată pe conductă, în sat.
Am plecat spre comună dornic să mai vorbesc cu oamenii de aici.
La intrarea în sat, mi s-a deschis în față un spectacol care mi-a tăiat răsuflarea.
APA SPÎNZURATĂ
57
Pe strada principală, cam la douăzeci de metri, erau postate cișmele. La cîte una, femeile scoteau apa. trecută prin stația de purificare, bună de băut.
Nu mă săturam de privit. însoțitorii mei de la Oradea se mirau de ce m-a prins această stare de euforie. Amintirile îmi năpădiseră simțurile, gîndirea.
La școală, oamenii s-au adunat în jurul meu. O altă generație, mai tînără, avea acum alte preocupări.
Nimeni nu mă cunoștea, pe nimeni nu cunoșteam !
Numai apariția unui om mai vîrstnic a rășcolit din nou trecutul : — Tovarășe deputat, a strigat el. Sînt învățătorul cu care ați vorbit pe vremea cînd, știți dumneavoastră, eram satul cu apa spînzurată.
Vestea a străbătut ca fulgerul. Tinerii s-au strîns în jurul nostru. Era generația care știa de la bătrîni povestea cu apa spînzurată și despre un deputat comunist.
împreună ne-am îndreptat spre cooperativa agricolă de producție, în grajdurile gospodăriei apa curgea pe jgheaburi. Vitele erau de rasă, bine întreținute. Cooperatorii vorbesc despre planurile lor viitoare de dezvoltare. Urmăreau pe cei din Mădăraș, cooperativă agricolă de producție fruntașă, și doreau să-i ajungă.*
Peședintele cooperativei agricole de producție ne prezintă noua organizare, efectele ei, care se puteau vedea pe fețele oamenilor, în casele lor, la noua generație tînără și plină de vigoare. Școala, atît de tristă altă dată, răsuna de veselie.
Cînd am plecat din Olcea, m-am oprit la marginea comunei și am “privit din nou strada. Cișmele aliniate la marginea drumului stau mărturie dîrzeniei acestor oameni, care au trăit veacuri cu apa spînzu-rată și n-au părăsit locurile unde s-au așezat cu casele lor, cîndva, departe, în secole și milenii. Cei de la raion și de la județ au fost mereu lîngă ei și cu ei în realizarea unor condiții normale de viață. Este umanismul care pleacă de la marile înfăptuiri pentru o țară întreagă la micile înfăptuiri locale, care sînt mari pentru oamenii locului și care, prin numărul lor mare, dau dimensiunile umanismului.
MIHAIL FLORESCU
CE FRUMOASA GRADINA
Ce frumoasă grădină era cimitirul din sat
In ziua aceea senină
Și cum strălucea zîmbetul ei
Scăldat în lumină
Călcam printre cruci ca printre oamenii vii
Eram pe jumătate învinsă
Mi-era rușine că-n mînă aveam un buchet de fior
Și-o luminare aprinsă
Mă rugam la vînt să-mi stingă făclia
Nici o adiere
Mă uitam la oamenii zîmbitori de pe cruci
Nici o înviere
Păreau că stau așa de bună voie
Toată curtea bisericii era plină
De nuci proaspăt căzute în iarbă
Dar cine să vină
Să adune în grabă nucile verzi
Ei nu mai au nevoie de mîncare
Ei stau la rînd așa doar din obișnuință
Sau dintr-o simplă întîmplare	"
PASTEL
Vreme închisă, grea, bănuitoare
Cineva vine-ncet prin burnița rece
Numai ca să vadă ce se mai întîmplă pe-aici Dar nimeni nu poate să afle ce se petrece
Visăm intens o moarte salvatoare
Vine o altă moarte tristă și grea
Pentru noi și nimeni nu știe Cum ne mai salvează și ea
VERSURI
59
Acum chiar vremea parcă se deschide Acum nu ne mai temem, acum așteptăm Acum nu mai visăm ce nu mai vine Dar o să vină totul fără să mai visăm
NUMAI TRUPUL
Avea linia vieții în talpă
Și eu mă uitam îngrozită la linia vieții lui Care părea foarte lungă
Și el îmi simțea ochiul ca pe un cui
I s-a părut firesc să mi-l scoată
Deși se putea foarte bine
Să scape de îngrozitoarea durere Mutîndu-și talpa as^ă de pe mine
Ochiul meu care-a plătit totul
Șade acum în palma lui
Ca un copil cățărat în vîrful unui gutui
Numai trupul rămas încă viu
Dar nevăzător
Mai clatină din cînd în cînd
Imensul picior
TURNUL BABEL
Descoperisem un nou mod de a ne înțelege In ciuda limbilor care s-au încurcat Și terminasem de construit turnul Babei Și era-nalt și bine așezat
Cînd nu știu cum totul a-nceput să se clatine Și el însuși s-a gîndit că e vremea să urce Spre noi să-ncurce limbile din nou
Dar n-a mai avut ce să mai încurce
60
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
Vorbeam din nou cu toți aceeași limbă Spuneam același lucru, vreau să zic Iar el se uita liniștit cum scandam același cuvînt Care nu însemna absolut nimic.
ÎNCĂ TE VĂD ȘI-ACUM
Încă te văd și-acum pe dinăuntru Rană închisă' în care doarme un zeu Zvîcnind ca un mușchi mai rebel Su,b nervul îndărătnic al meu.
Pereții tăi rotunzi de carne crudă Sînt linși de el încet ca de un cîine Dar vindecarea încă n-a început Și nu știu ce-o să mai fie mîine.
La suprafață pare că totul s-a terminat Și numai eu aștept înfricoșată Dar cine să se mai gîndească acum Că rezistența la durere e limitată ?
CA UN IEPURE
Ca un iepure fugisem de arma
Îndreptată spre viața mea
Nu pierisem de glonț, ci de groaza Că nimic nou nu se întrezărea.
Abia după ce am ieșit din cutarea
In care am stat ca pe-o cruce
Am știut că m-aș putea înălța
Pînă la liniștea care duce
Încet încet spre același sfîrșit
Obștesc care va să zică
Și m-am bucurat că nu stătusem cu mîinile-n sin. Și m-am bucurat că murisem de frică.
VERSURI
61
ATlTA DOAR
Adormisem cu cămașa de piele pe mine
Nu permite regulamentul mi-au spus Și m-au ridicat în capul oaselor Și mi-au tras-o cu ușurință în sus.
Nu m-am mirat că m-au dezbrăcat așa fără să mă întrebe.
Aveau și ei obligațiile lor
M-am mirat doar că pielea mea subțire Se desprinsese atît de ușor.
Rămăsese întreagă
Era o cămașă sadea
Dacă ar fi fost puțină lumină
As fi putut să cos rîuri pe ea.
*
Atîta doar că era întoarsă pe dos
Și eu nu puteam s-o întorc pe față ;
Atîta doar că nimeni nu se gîndise
Să-mi pună sub pernă un ac și o ață.
PĂRUL LUI SAMSON
Dalila și-a făcut meseria
Capul lui Samson a stat pe genunchii ei
Ca pe-o tipsie
Și părul lui a fost tuns și puterea lui A fost pierdută fără să știe.
Cînd s-a trezit și-a vrut să se dezlege
De funiile strînse pe el era tîrziu însă povestea sa nu se putea-ncheia Atîta cît Samson mai era viu.
Lumea mai știe numai cum i s-a luat puterea Dar eu îmi amintesc și ce urmează Și-nfricoșată stau în imensul salon Aproape de cei doi stîlpi auriți Și-aștept să crească părul lui Samson.
ILEANA MĂLĂNCIOIU
ARHITECTURA CU VAGOANE
Tăceau vagoane vechi pe linii moarte ca un bunic alături un -felinar scîncea credeți c-o să mai vină pentru o seară ea ? ...strivește electronii cu țîța pe o carte.
O, tu geologie — copilăria mea fluviul își uită marea și pleacă-n altă parte și albia rămîne ucisă ca o carte pe care o citește o amintire rea.
Mai tac vagoane vechi pe linii moarte sînt bălțile secate, bostănile sînt sparte.
VÎNĂTOARE RATATĂ
Cresc șobolanii pe sub blocuri cerească blana lor se vinde cresc șobolanii pe sub blocuri șoareci pisica nu mai prinde.
Cresc șobolani sub vila grasă și oaia behăie-mpăiată după dulăul care, iată, s-a fost făcut cățel de rasă.
Cresc șobolanii și mănîncă și răni stelare dar și brîncă.
GEORGE ALBOIU
LEGENDA
Ei săgetau cerul și apoi așteptau. Printre nori la rînduri cerul săgeta.
REPAOS SI MIȘCARE
» »
In ochii tăi negri, de știi, te poți îneca, uneori.
Negre umbre mestecenii lasă, alteori, pe zăpadă.
TRANSILVANA
Frunzele și florile gerului; amintirea brazilor arși în vatra aceasta.
ORIZONTAL ȘI VERTICAL
Ianuarie arată fuga de ciută, cum piatra,
*64
VIAȚA ROMÂNEASCA
pe pasăre, măiastră, pînă prin marte.
Peste colină, inelînd locul, lebedele își află tîlcuL
"RECUPERARE
Ochii mei privesc ochii tăi, care au văzut ochii ei, care au privit ochii lui
care l-au privit.
Pe un țărm, cineva argintează argintul.
In spatele nopții, altcineva rînjește și-așteaptă.
MIRCEA RAICOPOL
COMENTARII CRITICE
SCRISORILE LUI E. LOVINESCU
Corpusul epistolar cvasicomplet al lui E. Lovinescu (Scrisori și documente, ediție îngrijită, prefață, note și indice de Nicolae Scurta, Editura Minerva, 1981) pune iarăși problema corespondentei scriitorilor. Cît aparține dintr-însa literaturii (ficțiunii) și cît vieții (realului) ? Nu e imposibil a inversa termenii propuși în paranteză, vorbind despre o „realitate44 a esteticului și despre o de-realizare cu semn existențial. în calitate de epistolier, scriitorul are de ales (cînd nu le alternează ori nu le îmbină ’) între două modalități. El poate servi „literatura44, compu-nînd scrisori din motivele ca și din firele stilistice ale acesteia, cu orgoliu! continuării operei pe un tărîm „intim44, îMsă nu mai puțin reprezentativ, ori, abandonînd masca artistului, poate comunica în calitatea sa strict umană, în virtutea unor imbolduri ce interesează mai mult (dacă nu exclusiv) pe biograf decît pe cercetătorul creației. Dacă în cel dinții caz, evident, scriitorul se „transformă44 într-un „personaj de roman44, în cel de-al doilea se „transformă44 într-un om. E pasionant de urmărit nu numai geneza autorului, felul în care psihologia amorfă și neutră în determinările-i generale cristalizează sub imperiul creației, ci și procesul invers, al „despuierii44 de prerogativele acesteia, al reîntoarcerii la condiția efemeră, anodină a insului de rînd. E un soi de „izgonire din paradis44, mai bine zis o plecare voluntară de pe tărîmul privilegiat. Scriitorul își dovedește sieși că e viu, intrînd și ieșind din mit. Socotim că e impropriu a vorbi cu orice preț despre „literatură44, despre „romanesc44 în condițiile în care un autor dorește a se lepăda de atributele acestora (atît cît îi e la îndemînă) pentru a ni se recomanda în calitatea sa privată, accidentală, perisabilă. O bună doză de penitență intră în curajul de a așterne rînduri „fără har44, în afara duratei inanalizabile a operei, în marginea destinului său suveran. O „cădere44 calculată care constă în a te angaja, scriind, într-un sens diferit de cel al artei literare. Ceva nesigur și fantomal se strecoară în textul „muritor44, mulat pe concretul indiscutabil, precum dibuirile șovăitoare și dureroase ale cuiva care a uitat să umble după ce a învățat să zboare. Din care pricină apare sentimentul de jenă al cercetătorilor aflați în fața pieselor „personale44, acea explicită ori măcar difuză teamă de „impietate44. Merită oare a fi culese de pe jos frunzele împrăștiate ale unui arbore care și-a depus sămînța în altă parte ? Totuși, pînă la urmă, învinge rațiunea documentului, îngăduind publicarea vestigiilor unor existențe asaltate pe toate laturile lor de o legitimă curiozitate.
Se înțelege că scrisorile lui E. Lovinescu fac parte din categoria a doua, nefiind redactate în vederea unei publicări postume. Mozaicul pe care-1 alcătuiesc paginile lor răzlețe, inegale, înfiorate de mari diferențe
66
VIAȚA ROMÂNEASCA
de dispoziție și de tensiune intelectuală, unele pur ocazionale, cu o inevitabilă pecete a „prozei“ cotidiene, nu lasă nici un dubiu în această privință. E mai mult decît probabil că semnatarul lor s-ar fi opus dării lor în vileag, preocupat cum era de a-și desăvîrși imaginea armonioasă a personalității, în evoluția sa tenace către luminile ultime subscrise de Anonymus Notarius. Dar această împrejurare nu le scade cu nimic semnificația. Ele constituie o reprezentare a purgatoriului celui ce-a risipit o energie extraordinară în vederea atingerii unui ideal moral, reflectînd, disparat și capricios, desfășurarea torturantă a devenirii. O „gîlceavă" a criticului cu sine transpare, probabil, în aceste texte, de vreme ce un astuțios comentator (v. Portret de critic tînăr, în Luceafărul din 31 octombrie 1981) își închipuie a vedea în ele „un program de pătrundere socială", un ochi abil „specializat parcă în «public relations»", un practician al „«echilibrului» profitabil". Poate există și asemenea urme de zgură ale combustiei pilduitoare, însă cu atît mai demn de relevat este meritul înfrîngerii tentațiilor, direcția generală de înaintare ce înlătură soluția micului aranjament balcanic, a oportunismului mănos. Un E. Lovinescu scutit de orice slăbiciune ar părea artificial, un frate siamez al lui Titu Maiorescu cel înălțat la puterea măștii olimpiene de către preazeloșii săi învățăcei, sau al lui G. Călinescu, metamorfozat peste noapte într-un tabu... Mult mai importante sînt aici trăsăturile dignității, ale intransigenței, ale unui caracter, sub aspecte visătoare și abulice, incoruptibil. Măcar pentru faptul că ele au fost confirmate într-un chip impresionant de către întregul traiect biografic și etic al criticului. Verbul așternut în ocurența corespondenței s-a dovedit a fi încarnat într-o franchețe organică, nedezmințită de suma unei vieți. Iată independența de spirit cu care autorul începător se adresează lui Titu Maiorescu în 1906 : „îmi permit să vă trimit al doilea volum de critică. în cîteva pagini ale lui se vorbește și de dv, cu respectul ce v-am purtat întotdeauna, dar și cu independența care mă însoțește oriunde. Aș fi infinit recunoscător să le luați în seamă, deopotrivă, pe amîndouă". O „mulțumire" către impetuosul și instabilul G. Călinescu. din 1930, conține afirmarea unui principiu inviolabil : „M-aș fi grăbit, încă de la începerea publicației articolelor d-tale asupra mea din Vremea, să-ți mulțumesc, dacă n-aș fi fost de părere întotdeauna că toate dezbaterile critice trebuie să se desfășoare în cea mai deplină libertate spirituală, fără obligații de ordine sufletească și socială..." După cum o implicită pledoarie pentru consecvență răzbate din această lapidară ne-consimțire de a participa publicitisc la o comemorare a lui O. Densu-șianu : „Tot ce am scris însă în această privință (...) îmi ridică orice calitate de a scrie despre dînsul, mai ales într-o publicație de ordin festiv. Exprimîndu-mi acest regret («diferențele mici creează prăpăstiile mari»), vă trimit salutările mele devotate." Nu trebuie trasă de aci, în mod pripit, încheierea unei rigidități, a unei poziții moralizatoare de paradă^ dosind germenele nesincerității. E, Lovinescu se arată a fi un spirit larg deschis, comprehensiv în fața fluctuațiilor omenești, un tip perfect de confesor. De altminteri cenaclul său nu ar fi fost cu putință, în coeziunea sa păstrată în ciuda a nenumărate vicisitudini (dezertările și atacurile cunoscute ale scriitorilor promovați fiind cele mai grave).
COMENTARII CRITICE
67
fără tactul înalt al maestrului, care provoca și modela nu numai substanța literară, ci și pe cea psihologică, ajungînd la gesticulația abre-viat-caligrafică, diafană a unui dirijor (după cum și-1 amintește Ștefan Aug. Doinaș). Intre armele de care dispunea, una dintre cele mai redutabile era, desigur, atitudinea absolutorie. Să recitim aceste rînduri, pătrunse de un magnetism al simpatiei, către Camil Baltazar, a cărui recunoștință n-a fost chiar fără cusur : „Omul nu e numai sub vremuri, ci și sub momente, pornit deci la reacțiuni pe cît de instantanee, pe atît de regretabile : rațiunea nivelează apoi totul și determină justa poziție a raporturilor reale : e destul să înțelegi părerile de rău ce mă împresoară și via mea dorință ca să stăm de vorbă sub acoperișul ce nu ți-a fost inamical și te așteaptă de mult, cu aceeași veche afecție". Foarte grăitoare e și poziția exegetului în fața defecțiunii lui Felix Aderca, ce i-a trimis o scrisoare cu imputări dintre cele mai tari. Ironia ni se înfățișează atît de cordială, încît reținem paradoxala mișcare de a i se găsi... scuze interlocutorului excedat de iritare, de a se păstra raporturile unei continuități fondate pe „inalterabile"' sentimente : „...nervozitatea d-tale te aruncă într-o stranie eroare de personalism. Cred că aparține unei faze critice și, cum sentimentele mele nu se alterează, nădăjduiesc că vei reveni la o rfiai justă percepție a realității, pentru a-ți regăsi pe vechiul d-tale prieten care, chiar cînd te fură, te prețuiește". Sînt notorii gesturile de solicitudine ale lui E. Lovinescu față de tineri, din care ne mulțumim a cita doar următoarea spiritual •.grafiată recomandare a lui Bogdan Amaru : „E. Lovinescu recomandă cu Căldură pe tînărul scriitor Bogdan Amaru, plin de talent și de boale ; de talent mă ocup eu ; de boale ți-1 trec dumitale, cu rugămintea să-i dai toate indicațiile și ajutoarele utile ; cu observația că, dacă e plin de toate, numai de bani nu e". Pedagogia sa era grațioasă, evitînd a brusca, așa cum se întîmplă, prin tonul ex cathedra, prin repulsivă suficiență, învăluind obiecțiile în parfumul delicat al cuvîntului de îmbărbătare și de civilitate. Cum puțini alții, E. Lovinescu se dovedește a stăpîni și a face uz de arta galică a rostirii polie : „Dacă v-am pomenit de oarecari lecturi, nu era pentru a vă pune într-o situație de inferioritate ; o recomand oricui, talentul fiind numai o condiție inițială, în care trebuie să se implice și o alimentare continuă de cultură literară... Continui a insista și acum că aveți nevoie de această fertilizare. Vă mulțumesc pentru paginile de călătorie în tren, patetice, ce-mi trimiteți și vă rog să primiți omagiile mele, devotat..." Cîteodată, spre a fi mai de efect, consiliul se împletește cu recunoașterea decepțiilor și insuficiențelor proprii, în același reginx al stilului amiabil, vindecător ca un balsam... Cînd e nevoit a potoli susceptibilitățile Virginiei Gruber, alarmată de perspectiva apariției unui roman în care eroina principală va fi mama sa, Vero-nica Micle, elocuția lovinesciană își dozează căldura și abilitatea, într-un tur de forță încununat nu doar de succesul în sine al expresiei, ci si de un succes, după cum aflăm din lectura altei scrisori, de ordinul înrîu-ririi asupra conștiinței adresantului : „Veronica e o ocazie ; și mărturisesc că aș fi preferat să fie o femeie anonimă ; pentru a ocoli îndreptă-țitele susceptibilități de familie. Dacă aș ști că puteți judeca lucrurile cu mai mult calm decît păreți a o face și nu ați vedea totul prin
68	VIAȚA ROMÂNEASCĂ-
prisma unor vechi rancune (care au răsuflat în citeva cărticele contestabile) mi-aș face o vie plăcere să vă trimit romanul, pentru interesul său pur literar. In el ați găsi o sumă de oameni, scene, situații care n-au existat niciodată, schimbări voluntare de amănunte (domicilii, cronologie etc.) — totul pentru a crea un adevăr superior celui care a existat aparent și faptic — adevărul psihologic ; meritul la care rîvnește cartea mea (și va mai fi una) nu este de informație asupra vieții cotidiene a Veronicăi — ci de creație". E. Lovinescu e tot ce poate fi mai departe de tipul anahoretului hirsut, cicălitor și dizgrațios, în pofida abstragerii sale din viața pragmatică, a sacrificiului mereu bănuit în spatele conduitei sale reticente, supravegheate. Cultivat și spiritual asemeni unui prelat catolic, el ne apare drept un Homme du monde, știind să cocheteze cu ispitele pe care le îndepărtează, refuzul însuși avînd tandrețea melancolică a unui flirt cu Imposibilul. Interesul său notoriu pentru „anecdotă" și pentru „cancan" ce înseamnă altceva decît o medie între necumpătare și sublimare, între concretețea fremătătoare și abstracțiunea care așterne o ordine ultimă, înțeleaptă ? Viața frenetică, dionisiacă nu găsește într-însul un îndărătnic cenzor, ci o conștiință direct încurajatoare, vibratilă în propria-i resignare savantă : „Cred că-ți petreci foarte nimerit vremea pe acolo ; ocupația literară și altele nu sunt vocații feminine ; ele umplu numai vacanțe. Dacă viața sau simulacrul ei se prezintă direct, de ce să faci efortul necesar chiar și unei scrisori literare necum unei cărți ? îți urez deci toate campionatele, dacă există prin farfuria Ocnei Sibiului. Iar la toamnă, cînd voi avea plăcerea să te văd, fii sigură că nu voi căuta în sacul dumitale grăunțe literare : voi zice ; a trăit ; și e mult mai important" (dintr-o scrisoare către Ioana Postelnicu). După cum într-o epistolă trimisă altei exponente a tinereții triumfale, Cella Serghi („dona Cella"), ironia e atît de blîndă,. atît de îmbibată de calinerie, încît exercițiul său se înscrie în cadrul vilegiaturii evocate, ca un tablou propriu, tulburător, al acesteia : „Nici nu era de snerat de la o tînără doamnă, în prada celei mai ostenitoare preocupări din cîte s-au găsit pînă acum : aceea a inactivității. în aceste condițiuni cusutoreasa, ștrandul și, pur și simplu, căldurile devin îndeletniciri absorbante și catastrofale ; cele ce rămîn nefăcute se pot consola cu punțile aeriene ale bunelor intenții ; în nisipul cald al plajei trebuie să se scrie foarte comod fel de fel de capodopere literare sau chiar numai sentimentale. Din ceea ce-mi scrii, mai mult decît din capitolul lecturilor, rețin cu bucurie capitolul de dragoste. Vrea să zică ai fost și puțin îndrăgostită în acest răstimp ! Iată o ocupație potrivită, care te absolvă de orice uitare ; așa da ! Și omenește și literar e cred terapeutica cea mai salutară și care întreține în om o prospețime de poezie care înnobilează. Nu prea mult, firește ; nu cu posibilitatea de dramă sau cu epilog ușor căzut în platitudinea cotidiană. Așa, puțin cam distant, cu un om puțin cam străin și care pleacă. Dacă te-aș fi văzut conducîndu-1 la gară, ți-aș fi spus : sînt sigur că va mai veni, dar iar se va duce. Asta e viața și, diletantic nu e prea rea. E drept că femeile au și ele socoteli ceva mai precise și că judecata mea are peri albi nu numai pe la tîmple și aparențe de lichidări de conturi". Autorul liniilor de mai sus pare a contempla Existența irezistibilă, la o fereastră larg deschisă, îmbătat de
13
COMENTARII CRITICE
69
toate efluviile pe care le emană, însă fără a-i călca niciodată spațiul interzis. E un gentlemen din cap pînă în picioare, ironic pe jumătate cu alții, pe jumătate cu sine. Îmbătrînindu-se, glumeț, înainte de a împlini șaizeci de ani (dar și realmente îmbătrînit, căci din fotografii ne măsoară un bărbat cu părul albit de tot, surpat, cu o vizibilă încordare de a se ține drept și de a privi drept), se antrenează într-o „viață dublă", masîndu-și tot mai mult energiile pe versantul ficțiunii intangibile, izbăvitoare. Presimțirea neantului apropiat (acea „lichidare de conturi" ce-1 obsedează) dă vorbei sale de spirit un specific gust de gravitate metafizică.
Deși au produs cuiva impresia de opacitate, de totală disimulare a afectelor, scrisorile lui E. Lovinescu ni se prezintă, dimpotrivă, transparente ca un rîu limpede, prin undele căruia se zăresc accidentele albiei. Rafinatul confesor de ținută catolică nu și-ar fi cîștigat inefabila autoritate fără un stagiu al suferinței personale, fără prelungite și tortu-rante crispări sufletești pe care a simțit nevoia a le destăinui corespondenților săi. Discreția pe care a cultivat-o ca pe o aspră disciplină, pînă la a se confunda cu expresia sa precum cu o ideogramă morală, e pe alocuri frîntă de accentele unei trăsături nereținute, rezonate. într-o filă de tinerețe adresată confratelui, mai tîrziu repudiat, Mihail Dragomi-rescu, întîlnim figura discreției în stere de aspirație, cu o fiziologică atestare : „în același chip neașteptat îmi spui că ți-am cerut «multe altele». Mă știam dintre acei ce nu prea cer nimic. Poate că mă asimilezi cu alții. Mi se urcă lacrimi în ochi gîndindu-mă la situația în care mă pui. Ce vrai, sunt de o rară susceptibilitate". După un seism sentimental, datat 1910, găsește cu cale a-și da singur îndemnuri, prin mijlocirea unei scrisori către Simion Mehedinți : „Sper că în mijlocul naturii să mă liniștesc puțin și să reviu la vechea idee că omul nu valorează nimic decît prin ceea ce lucrează : încolo totul e fum !" în persoana junelui Tudor Vianu (1920), e salutat „un caracter", prilej cu care e destăinuită marea dezamăgire de la amiaza propriei existențe : „Sub aparențe placide și indiferente, ochiul meu a distrus (sic !) linia d-tale fermă și a avut marea bucurie de a găsi un caracter și o conștiință. Lucru enorm de rar ! încotro mă întorc, nu văd decît instabilitate. Aș zice și ingratitudine, dacă n-aș fi suprimat ele mult acest sentiment din gama sentimentală". Sar în ochi numeroasele referințe ale criticului și romancierului asupra lucrului său. Neținînd seama de împărțirile timpului zilnic, de succesiunea programului anual, trudește cu o credință incandescentă în idealul literar, în beatitudinea unui apostolat care-i corijează scepticismul și-i resoarbe „frivolitățile" legăturilor umane. Adevărată viziune a raționalismului său clarvăzător, scrisul îl epuizează și-1 fericește, îl macină și-i insuflă sîmțămîntul unei datorii transcendente. Imaginea de asceză estetică e de neînlăturat. Autorul își savurează jertfa : „Eu, ca de obicei, mi-am fructificat vacanța și romanul e isprăvit și Odiseia pusă la punct în ultima retușare ; e drept că totul reprezintă zece ore de scris pe zi fără nici o întrerupere ; vacanța o consider terminată ; dealtfel am avut zile de o clemență rară, nimic din ororile bucu-reștene, totul dulce și armonios". Calendarul își suspendă funcția obștească pentru a deveni un răboj al literaturii. Zilele nu au alt conținut în afara prestației scriptice, despotic spectru al desăvîrșirii din fascinația
70
VIAȚA ROMÂNEASCA
căruia nu se poate sustrage. Foarte tânărului Eugen Jebeleanu i se fac, în foarte scurte comunicări, asemenea confidențe : ,,Șederea de aici, pe un timp cu totul plăcut și răcoros, mi-a priit îndeosebi ; romanul Mite e isprăvit de mult ; și azi am isprăvit și revizia Odiseii : e drept că va mai trebui o suprarevizie ; dar pînă în primele zile ale lui sept, cînd vin la București va fi gata și ea“. Sau : „Multe salutări, scumpe domnule Jebeleanu ; beau apă fiartă dar am scris și un roman tot atît de fier-binte“. Sau, cu emoția unei despovărări : „Romanul Mili l-am isprăvit în prima redacție (625 p.), așa că aș putea circula nițel cu conștiința împăcată*’. Dar, încâlcind mai mult ca de obicei norma tacită a caracterului „neliterar“ al corespondenței practicate, într-unul din punctele acesteia E. Lovinescu se dedă unei voluptuoase poetizări a bucuriei auctoriale. Ne aflăm în 1933, cînd criticul a atins sobrietatea expresiei sale meticulos decantate, renunțînd la exaltarea fantezist-juvenilă a începuturilor cu excesiv beletristă amprentă. Și cu toate acestea o muză misterioasă („o persoană neidentificată“, după cum indică alcătuitorul ediției) îi zmulge accentele unei patetice declarații, a unui copleșitor encomiu închinat scrisului. Gestația îndelungată a operei izbucnește într-o senzuală halucinație mitologică, în care arta ca eros și erosul ca artă se îmbină într-un spasmodic, uluitor, schimb de impulsii. O rodire întru spirit e anunțată ca o victorie a absolutului. Avem în față o pagină antologică nu numai a celui ce a scris-o : „Pe biroul din arhaic somptuosul meu salon, luminat în sfîrșit de zîmbetul clement al unui cer senin, cu dulceață de convalescent, pe acest birou mic într-un cubaj enorm, privesc cu o indicibilă satisfacție și cu o bucurie împinsă pînă la lacrimi cele o sută de pagini efective ale viitorului meu roman ; după trecerea acestui cap, pot fi sigur de destinele restului. Am vorbit mai sus de lacrimi în sens figurat, și iată că, prin sugestie, îmi simt ochii umeziți de mulțumire, vasăzică toată această inchietudine pe care o port în mine de mai bine de șase luni, toate aceste nemulțumiri, seninătăți, dezastre intime, aspirații și revolte nu vor rămîne sterpe ; vasul sufletului meu le-a păstrat intacte pentru a mi le oferi, acum pe vară, în pocalul de delicii și de otravă în care fermentează esența pură a operei de artă ! Iată faptul brut și, pentru mine, senzațional, ce voiam să-ți comunic, cu năvală de satir beat și descătușat din turmentul lui“. în claustrul său străveziu, E. Lovinescu se împărtășea din esența lumii ce nu i-a acordat aparențele.
GHEORGHE GRIGURCU
TEXTE ȘI DOCUMENTE
PANAIT ISTRATI —GEORGE ORWELL
UN MOMENT ÎN BIOGRAFIA LITERARĂ A CELOR DOI SCRIITORI
Ultimii ani de viață ai lui Panait Istrati s-au scurs într-o dramă a prăbușirii speranțelor și visurilor sale. Nu numai omul era sfîșiat de boală și de tot felul de privațiuni și umilințe materiale, ci și scriitorul. Conștiința îi era luminată acum de o nevoie de izbăvire. Sînt anii triști ai lui Panait istrati, de care avea să-1 apere numai adevărul vremurilor de mai tîrziu. Era singur, sau aproape singur, înconjurat de cîțiva prieteni și scriitori care continuau a crede în Panait Istrati și a se mîndri cu opera sa. Este o eroare de a socoti pe Panait Istrati un abandonat în propria sa eroare, sau de a se crede că scriitorul, își demola singur postamentul monumentului său literar. Panait Istrati a fost un demn și un sincer, plătind greu acest preț rar al calit^ii scrisului. Niciodată nu și-a dezis opera și crezul în care o crease. Don Quijote, însă, se trezise din visare și nu mai putea să vadă nici o moară de vînt. Zbaterea pe viu, consumul într-o luciditate necruțătoare și o suferință materială acută, obligîndu-1 să primească subvenții caritabile, părea unora un fel de evidență a „descompunerii" morale a scriitorului, ca și cum traiul zilnic al unui bolnav de tuberculoză era floare la ureche ! Cine era vinovatul că Panait Istrati ajunsese în starea de a aștept a pomeni ? Ar fi imoral să condamnăm tot pe aceia care îi dădeau, și să închidem ochii la toți aceia care organizaseră boicotul operei, îl „epuraseră" din rîndurile lor. Scriitorul trăia într-o rupere de utopie, nu de crez și de credință. Erau anii grei ai Utopiei, nu ai conștiinței scriitoricești a lui Panait Istrati. Dovadă hotă-rîtoare o constituie un document de o rară frumusețe a mesajului literar ce ne-a fost relevat prin intermediul operei lui George Orwell, scriitorul englez care aparținea familiei sale de spirite. întîlnirea tînărului George Orwell cu Panait Istrati nu era întâmplătoare ! Prozatorul englez, care se autodefinea „scriitor politic" în eseul apărut cu trei ani înaintea morții sale (1950) : Pentru ce scriu, avea să onoreze și el condiția scriitorului „angajat" în numele apărării omului. El, cel cu experiență gorkiană, întocmai ca Istrati, aruncat de viață în Birmania pe — culmea ironiei ! — un post de polițist, apoi ca vagabond la Paris și Londra, devenit luptător în Spania pentru apărarea Republicii (1936) — moment ce-i va restructura atitudinea — va proiecta două instantanee de tenebre ale literaturii de ficțiune futurologică, de tragedie grotescă, în volumele ajunse Ia celebritate mondială : Animal Farm (1945) și 1984 (1949). De la Down and Out in London and Paris (în franceză apărută sub titlul La Vache enragee, locuțiune care traduce starea de extremă mizerie, echivalabilă poate prin românescul La pămint), Catalonia liberă (1936—1937), El vive L’Aspidistra (1936), George Orwell va face un adevărat salt de conștiință. Căci Animal Farm și 1984 erau viziunea neagră a realizării absurdului, a Utopiei, prin pana unui Bosch al prozei europene moderne.
Apărută în 1935, în traducere franceză, la editura Gallimard, La vache enragee era nu numai primul roman al lui Orwell, dar și primul tradus într-o limbă străină. Prezentarea scriitorului englez — un necunoscut atunci chiar și în Anglia — o face Panait Istrati. Am putea spune că Panait Istrati
72
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
îl descoperă Europei pe Orwell, așa cum la rîndul său fusese descoperit de Romam Rolland. La vache enragee corespundea în substanță și în stil cu însăși literatura lui Istrati. Era o carte-reportaj autobiografic prin „azilurile" de noapte și de zi ale Parisului și Londrei, în cea mai curată descendență și moștenire gorkiană. însuși Orwell, — pentru a-și onora viitorul public francez, scrisese o introducere specială, cu un rezumat autobiografic, insistînd asupra experienței sale sumbre de viată ca vagabond, muncitor de tevatură în tot soiul de localuri, în anii 1928—29, timp în care va fi citit cu siguranță și romanele lui Panait Istrati. Orwell este un explorator al universului uman de subcondiție ai societăților moderne bogate, în lumea abandonată pe ultima treaptă a mizeriei și degradării materiale, lumea declasaților, cerșetorilor, vagabonzilor tiranizați de foame, de lipsa unui loc de dormit, a unui loc de muncă. Este universul izgoniților din viață, al acelor urîți și respinși. Cerșetori, vagabonzi, borfași, șomeri, criminali, — o mulțime care se zbate pentru a vegeta, a respira și a trece de la o zi la alta.Toți sînt niște sclavi ai patronilor de restaurante, cafenele, bodegi, hoteluri de lux și de pasaj, speculați în mizeria lor totală, cufundați în subsoluri sordide ca-n niște cale ale unui imens monstru submarin. Este lumea care servește, lumea care așteaptă, lumea care nu e bună decît de curățat, cărat, spălat, de alergat, de lovit, de înjurat, dresată să fie supusă, surîzătoare in fața clientului, docilă, și care nu urcă din subsol decît atunci cînd este chemată și cînd trebuie să servească un stăpîn. Orwell spunea cu modestie că această „bien banale histoire" va putea servi cititorului întrucîtva „ă la maniere d'un journal de voyage" — dar prin care țară ? Prin aceea care se numește de oamenii care au cunoscut-o, lumea și pămîntul sărăciei. Orwell era unul dintre puținii geografi-exploratori ai acestei suprafețe a Terrei lumii moderne, care și-au asumat misiunea umană de a o străbate și a o cerceta,
Romanul lui Orwell era pentru Istrati „o operă rarisimă în vremea noastră", în primul rînd prin „absența totală a frazeologiei literare". Scriitorul român îl descoperea cu adevărat pe Orwell — și în același timp își făcea propriul testament literar. Prefața la romanul La vache enragee datată „București, martie 1935", deci cu o lună înainte de a muri este și ultima sa credință literară. Destinul, măcar acum generos, a făcut ca scrierea de adio a lui Istrati să fie în același timp și actul de recunoaștere a unuia din scriitori cardinali ai conștiinței umane contemporane. Prefața lui Istrati la cartea lui Orwell este, simbolic, un testament literar, ea fiind în același timp și 'postfața la propria sa operă. Rămîn de clarificat de acum încolo cîteva chestiuni, și anume : propunerea de a scrie Prefața a venit direct din partea lui Orwell, sau prin intermediul editurii Gallimard ? Care va fi fost reacția scriitorului englez la opinia exprimată de Istrati ? S-au cunoscut cei doi scriitori la Paris, împărtășind același destin ? Este de presupus că traducerea franceză a fost trimisă lui Istrati numai cu acordul lui Orwell, adică Prefața nu a avut caracterul unui incident biografic. Probabil că însuși Orwell va fi apreciat că cel care putea să-l înțeleagă și să facă și pe alții să-1 înțeleagă era atunci în Europa, Panait Istrati. în orice caz, Prefața lui Istrati prefigurează o continuitate în afirmarea puterii adevărului literaturii în vremurile moderne. Cum romanul lui Orwell va apare la Paris, după moartea lui Panait Istrati, Prefața — al cărei text îl dăm în traducere — rămîne cea dintîi solie postumă a duratei operei sale. Noul botez literar era și un act de proprie resurecție, arătînd oamenilor nu rănile primite de la ei, ci dragostea care continua să le-o poarte, căci condiția literaturii depindea vital de condiția umană.
20 octombrie 1981
MARIN BUCUR
TEXTE ȘI DOCUMENTE
GEORGE ORWELL
LA VACHE
ENRAGEE
PRfiFACE DE PANAÎT ISTRATI
TRADVIT DE L’ANGLAIS ȘAR R. N. RAIMBAULT ET GWEN GILBERT

GALLIMARD
Paris — 43, rue de Beaune
Foaia de titlu a cărții lui George Orwell La vache enragee, apărută la Paris în 1935, cu prefața lui Panait Istrati,
74
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
PREFAȚĂ
Nu știu care este genul romanelor pe care le scrie de obicei George Orwell, dar La pămînt este o operă rarisimă în vremea noastră, în primul rînd prin puritatea facturii sale — vreau să zic prin absența totală a frazeologiei literare. Nu se va afla în această carte o singură pagină măcar de ceeace s~a convenit să se numească intr-un fel peiorativ, „literatură". Și, aceasta poate fi considerată ca un record pentru scriitor și, în același timp, ca o mare șansă pentru cititorul său.
La prima vedere, La pămînt poate părea a nu fi decît un simplu reportaj, „un jurnal de călătorie", cum spune însuși autorul. Această carte este totuși altceva. Căci nu există un jurnal de călătorie care poate să păstreze pe durata a două sute optzeci și șase de pagini această naturalețe, această simplicitate, această forță ce constă în a nu înfățișa decît faptul, gestul, realitatea brutală, dezbărată de orice nerozie descriptivă sau constructivă, fără a cădea nici măcar odată în monotonie.
Ar fi fost totodată firesc ca George Orwell să se fi lăsat atras de ceea ce făcu odinioară gloria lui Gorki, înaintașul său în gen : crearea de mari figuri, de felul lui Konovalov ; căci, după exemplul său, lumea lui Orwell este aceea a vagabonzilor, pe care eu n-am prea cunoscut-o, — bazinul Mediteranei, ținutul meu, fiind prea bogat în soare și in resturi de mîncare ca să-l oblige pe vagabond să alerge ca un nebun în căutarea unui adăpost și a unei bucăți de pîine.
Bozo, de exemplu, pe care eu îl consider figura cea mai luminoasă dintre toate acelea care mișună în această carte, s-ar fi pretat de minune la o mare creație literară, și e păcat că George Orwell n-a fost ispitit să facă din el un tip literar.
Numai că ceea ce dă măreția acestei „mari creații literare", îi este în egală măsură nereușita. In fapt, Gorki a epuizat subiectul, a distrus toate punțile în urma sa. Nimeni în zilele noastre nu-l va egala în genul vagabondului-gînditor. El va rămîne maestrul fără școală. Iată pentru ce eu însumi m-am păzit de a-l urma pe această cale, in ciuda bogăției de figuri grozave de dezmoșteniți ai sorții, pe care i-am întîl-nit cu adevărat pe drumurile mele. Colosul rus vorbise despre asta pentru cel puțin un secol1.
Totuși, borfașul cu personalitate puternică există. Vagabond simpatic sau escroc periculos, dacă nu s-a chemat întotdeauna Villon sau Gorki, nici Konovalov, din lipsă de creator, nu înseamnă că nu continuă să fie o măreață realitate.
Marele romancier olandez J.M. de Jong a întîlnit unul dintre aceștia. Era un hoț autentic care într-o zi îi scrise din închisoare. Jong merse de-l luă de-acolo ; el dovedi că acest vagabond era un adevărat poet și chiar un om cinstit. Și, de atunci acest vagabond străbate Olanda, povestindu-și viața în conferințe foarte gustate. Nu-mi amintesc în acest
1 Probabil clin motive politice, Academia suedeză n-a socotit demnă de încoronare această operă unică în literatura universală. Ce va rămîne, însă, din operele cumplit de comunizante ale lui Gorki cel de azi, la zece ani după moartea sa ? P. I.
TEXTE Șl DOCUMENTE
75
moment de numele său, nici de titlul culegerii sale de poeme, dar voi reveni asupra acestui lucru intr-o zi.
Anul trecut, eu însumi l-am descoperit pe românul Petre Bellu. Cartea sa, Apărarea are cuvîntul, pe care am prefațat-o, s-a vîndut în 65 de mii de exemplare, în ciuda lipsurilor sale flagrante.
Unde s-a spus, în sfîrșit, că un om nu e mare decît cînd scrie sau pictează într-o manieră somptuoasă ? Măreția personalității umane nu se măsoară cu cotul. Aș putea să susțin teza contrarie, și fiecare dintre noi a avut poate fericirea să cunoască și să iubească oameni de o valoare morală, de o originalitate de caracter, de o profunzime de spirit rar egalabile. Și, firesc, se întîmplă că un număr din aceste ființe se pierd în oceanul nedreptății noastre sociale.
Nu întreb : cine îi va salva dela pieire ? întreb : cine, cel puțin, ni-i va arăta, și mai ales, prin ce mijloc ?
Geniul lui Gorki nu a fost decît un joc ca să ne revele această noutate într-o formă desăvîrșită. Dar, am spus-o, drumul a fost închis chiar de Gorki. După război, literatura a devenit într-adevăr „literatură". Cel sincer își va da seama prin sine însuși. Aproape totul devine ilizibil. Și în ciuda producției și a consumului mereu în creștere, diprețul de „literatură" este azi universal, mai mult la aceia care scriu decît la aceia care citesc. In ce mă privește, mărturisesc că sufletul meu de scriitor nu mai e acela de acum zece ani 1 îmi dau seama că această artă nu este decît o profesiune care nu mai are nicio noblețe, că verbul nostru este fals și că sinceritatea emoției artistice se găsește rareori în cărțile acestor vremuri.
George Orwell pare să ocolească dificultatea, lipsindu-se de emoția artistică. Scrie fără mofturi. Nu descrie nimic, sau puțin, nu bale cimpii niciodată, evită detaliul cel mai inevitabil, nu se aprinde înaintea niciunui caz, și alunecă pe momentele cele mai propice de a deveni mare artă, dar deasemenea „literatură". Și totuși, d^ la un capăt la altul, La pămint se citește ca cel mai pasionant roman și de cea mai rară calitate artistică.
Oare pentrucă totul a fost trăit ? Dar și „trăitul" îl sluțim. Stricăm cele mai frumoase momente a ceea ce a fost „trăit" de noi, voind să facem artă. Nu ne mulțumim cu ceea ce e mare fără fraze, cu faptul în goliciunea lui. Urmăm căile bătute ale grandilocvenței literare și cădem în fariseismul artistic. Naturalul, frumosul natural care dă întreaga valoare a existenței, îl izgonim din inima noastră, alergînd după năluca lui. Naturalul este întregul secret al acestei cărți. îl urmăm pe Orwell ca și cum i-am fi fost însoțitori în această cumplită viață a vagabonzilor din Paris și mai ales din Londra, pe care el ne-o arată, împărtășind-o cu ei. Aici nimeni nu pozează, nici el, nici noi. Nimic despre păpușile care sînt, unul înaintea celuilalt, scriitorul și cititorul său și, înaintea amîndorura, personajele romanului modern. Nimic din convenționalism, nimic din melodramă. Nimic din dramaticul literar. Trăim cu toții în această carte, fără a suferi prea mult, fără a ne revolta prea mult, deși totul este o înspăimântătoare suferință și o sfîntă revoltă. Cum a putut Orwell să stabilească acest echilibru ? Așa cum spune el însuși, cartea 'este „o istorie destul de banală". Și ușor de a cădea în
76
VIAȚA ROMÂNEASCA
melodramă ! Subiect arhicunoscut, dumnezeiește ilustrat citeodată, întotdeauna foarte speculat. Mi~e familiar, în afară de îngrozitoarele azile de noapte engleze pe care, slavă Domnului, Orientul meu nu le cunoaște, fără ca totuși să-i fie mai rău. Am fost spălător de vase în Egipt și în Elveția, nu la Paris ; dar în acest oraș, căruia îi datorez atît de mult, mi-am mîncat partea mea de „vacă turbată" 1. Am cutreierat eu însumi străzile dela „Coq d’Or" la Belleville, la Batignolles și periferie.
N-aș îndrăzni totuși niciodată să-mi povestesc aventurile de-a lungul unei cărți atît de voluminoase ca aceea pe care a scris-o George Orwell dintr-o răsuflare. Mai mult ! La pămînt este o operă care face să gîndești, să meditezi asupra tristeților existenței, ca un roman de Bălzac, dar fără să facă, să înghiți fastidiosul lui Balzac.
Arta literară își va regăsi aici autenticitatea ei nativă, sau ea va muri pentru mult timp.
București, martie 1935
PANAIT ISTRATI
1 Joc ele cuvinte ă propos de titlul traducerii franceze La vache enragee.
CĂRȚI—OAMENI—FAPTE
@ AMINTIRILE UNUI PEDAGOG MILITANT. — Cu totul memorabil este în amintirile lui Onisifor Ghibu din Pe baricadele vieții — Anii mei de învățătură (Ediție îngrijită, prefață, note și comentarii de Nadia Nicolescu, Postfață de Mircea Zaciu, Editura Dacia, 1981) sentimentul de participare la istorie, la tragicele ei evenimente, la reînvierea plină de dramatism a existenței sociale, politice și culturale a Transilvaniei. Pe baricadele vieții e oglinda unde Onisifor Ghibu se recunoaște ca om și învățat, ca luptător și pedagog al neamului românesc ; aici el își reconstituie viața, lumea prin care a trecut, cu alte cuvinte, creează un autentic Bildungsroman. Cartea este și opera unui cronicar din stirpea Școlii Ardelene, cu verbul profetic și aprins, al lui Nicolae lorga, disponibil să rostească adevărul în orice împrejurare și cu prețul oricărei consecințe.
Anii de învățătură sînt mărturiile unei tinereți dominate de ideea apărării ființei .neamului românesc. Ca să împiedice, cît: era atunci posibil, procesul de desna-ționalizare a românilor din Transilvania, Onisifor Ghibu se instruiește, își formează o cultură istorică solidă, ca apoi să vină să susțină principii, drepturile firești ale românilor.
Ființa morală a lui Onisifor Ghibu este opera unei colectivități rurale milenare. E vorba de un sat românesc (Săliște), care își va modela fiul pe măsura unui destin istoric dramatic. „Datorez, astfel, satului meu natal tot ce este solid în ființa mea fizică și spirituală. El mi-a pus baza întregii mele vieți. Tot ce a mai urmat după aceea, n-a fost decît dezvoltare și completare a ceea ce aduceam cu mine din moștenirea, experiența și agoniseala primilor zece ani. Toate formele vieții și carierei mele de mai tîrziu își au rădăcinile în strămoșii mei, care s-au jertfit pentru idei îndrăznețe și pentru .scopuri altruiste, în mediul țărănesc și meșteșugăresc al satului, cu tradițiile și idealurile lui de luptă și libertate, în părinții mei, care au fost întruchiparea
muncii pentru progres, în biserica și școala la umbra cărora am crescut și care au sădit în sufletul meu sămînța celor mai scumpe idealuri ale omenirii. Am străbătut mai tîrziu «multă lume și împărăție», pe uscat, pe ape și prin văzduh. Am văzut mii de sate și de orașe, prin mai toate țările Europei. Mi-am scăldat sufletul în priveliști fermecătoare, am privit opere de artă fără de moarte, am ascultat mari artiști, filozofi, preoți, oameni de știință și cîrmuitori de state, am participat la adunările atîtor mari savanei ai lumii, am urcat scările și catedrele atîtor universități, academii,’ teatre, biblioteci, arhive și expoziții, dar am rămas mereu același copil nedezmințit al satului meu natal, pînă-n clipa de față.“
Trecînd prin școli românești și străine, Onisifor Ghibu va păstra în memorie chipuri de profesori, oameni de știință celebri, va fi deschis oricărei forme de cultură, cu condiția ca ea să servească idealul național.
Excelente sînt, în memorialistica lui Onisifor Ghibu, prin realismul lor moral și istoric, portretele. Privirea lui a păstrat dominanta unei personalități, i-a creat masca în acord cu realitatea și adevărul moral. Fără complexe. E semnificativă atitudinea lui față de două personalități ale culturii române, Maiorescu și lorga. Frecventînd cursurile Universității din București, el va audia prelegerile lui Titu Maiorescu. Studentul Ghibu nu-1 acceptă pe „filosofi, are rezerve serioase față de „dictatorul literaturii și culturii românești dintre anii 1860 și 1905...“ Profesorul Maiorescu „era, de la catedră, tot ce poate fi mai desăvîrșit : apariție monumentală, plină de armonie : voce modelată artistic, de o fermecătoare claritate și dulceață, gesturi bine stăpî-nite și discrete, expunere caldă, gradată, o logică impecabilă, fond interesant, fără o prea mare profunzime, concluzii care, la prima întîlnire cu ele, lăsau impresia unor adevăruri definitive. Nu mai întîl-nisem pînă atunci un asemenea meșter al cuvîntului, deși în anul 1904 avusesem
78
VIAȚA ROMÂNEASCA
ocazia să ascult, timp de cîteva zile, mai mulți profesori celebri ai Universității maghiare din Budapesta. Putea li lucru de mirare că lecțiile de istorie a filozofiei moderne, ținute la Universitate, erau audiate nu numai de un mare număr de studenți de la toate facultățile, ci și de un numeros public din afară compus, ce e drept, mai mult din snobi ?" Onisifor Ghibu nu adera la atitudinea criticului, la „clasicismul" imperturbabil al lui Maiorescu. „Am simțit o reală bucurie cînd, în preajma sărbătorilor Paștilor din anul 1906, am reușit să evadez de sub vraja sirenei, în puterea căreia nu mai credeam". Cu totul altfel va fi privit Nicolae lorga. Tînărul Onisifor Ghibu se regăsește în multe din ideile marelui învățat și și patriot. „încă din primele săp-tămîni am avut marele noroc de a fi introdus în casa profesorului N. lorga, care m-a apropiat de el ca pe un copil al său. Luni de-a rîndul n-a fost zi în care să nu fi petrecut ceasuri întregi în preajma omului socotit pe atunci drept cea mai extraordinară întrupare a geniului nostru național. Putea-voi uita vreodată minunatele seri de sîmbătă, cînd se întrunea, în camera de lucru a acestuia, întreaga redacție a „Sămănătorului", la care se mai adăuga și un mic număr de admiratori ai așilor literaturii noastre din acea vreme, și la care verva unică în felul ei a amfitrionului ne purta, ca prin tara minunilor, prin întreaga literatură universală, pe care o cunoștea pînă în cele mai mici amănunte ? Acolo am cunoscut — Octavian Goga și cu mine — pe M. Sadoveanu, pe Șt. O. losif, pe I. Scurtu, pe Emil Gârleanu, pe Z. Bârsan și pe alții, cu care am legat prietenii prețioase. Și cîte îndemnuri nu mi-au venit de la Nicolae lorga însuși, care m-a luat colaborator la unele din lucrările lui !"
în Germania, Onisifor Ghibu va cunoaște o altă lume. El îi va judeca valoarea, în sens moral, își va însuși cultura ei, va trăi o intensă viață spirituală, dar nu în absolut, ci în relație cu destinul Transilvaniei, cu gîndul de a reveni în țară, cu noi forțe, cu noi idei, reforme, în lupta pentru desăvîrșirea unității naționale. Teza sa de doctorat va fi concepută tot în acest sens, ca un strigăt care să avertizeze despre nocivitatea bilingvismului în școală și, mai ales, în condițiile imperiului austro-ungar. Sinteza lui Onisifor Ghibu va cunoaște o mare circulație și eficiență, atît în România, cît și în Europa. Valoarea ei rămîne
și azi de netăgăduit. în Germania, el va studia cu dăruire pe filosofi, pe marii pedagogi ; va reacționa iritat la gîndirea lui Schopenhauer. Cu această ocazie, Onisifor Ghibu își va preciza cu claritate, în-tr-un stil patetic, crezul său politic, filo-sofia sa, idealul pe care îl slujește cu toată ființa, va face o radiografie a condiției statului național, va vorbi de destinul neamului românesc, de specificul său,, descoperit în experiență, ca filosofie și morală unică. El amendează entuziasmul manifestat de unii din contemporanii săi pentru Shopenhauer, pe care îl găsea nepotrivit pentru realitățile românești. în același timp, dă prețuirea cuvenită peisajului străin marcat de marea cultură. Iată cîteva rînduri despre Weimar : „Pămînt cu adevărat «clasic», în prima linie pentru germani, dar și pentru alții, care se pot ridica de la tipicul etnic firesc al cuiva la nobilul stil al general-omenescu-lui care înfrățește pe toți oamenii deopotrivă (...) Aici au trăit, au visat, au gîn-dit, au scris, au suferit, au luptat, au biruit sau au fost înfrînți «muritori» care și-au asigurat în viață nemurirea, ca Lucas Cranach, Wieland, Herder, Goethe, Schiller, Liszt, Nietzsche și mulți alții, a căror respirație se mai simțea, caldă și pătrunzătoare, pe vremea mea..."
Valorificate și înțelese din perspectiva de azi, memoriile lui Onisifor Ghibu, pe lîngă caracterul lor de document trăit, de magistrală lecție cu caracter istoric asupra unei epoci dramatice, eternizează vîr-stele unei existențe, trăite plenar, definită și judecată fără părtinire. Ele sînt mărturiile unui luptător neobosit pentru luminarea și salvarea ființei naționale, care nu a renunțat niciodată la adevărul istoriei și vieții, care nu și-a trădat idealul, nici atunci cînd istoria i-a fost potrivnică. Este opera unei conștiințe exemplare.
ZAHARIA SÂNGEORZAN
• CAMIL, SPIRIT MODERN ȘI ZEU TUTELAR*. — S-au publicat în ultimii ani tot mai multe și mai revelatoare „documente" privindu-1 pe Camil Pe-trescu. După Notele zilnice editate de
1 Scrisori. către Camil Petre sen, voi. I—II. Ediție îngrijită, prefață, notez indici de Florica Ichim-, Ed. Minerva, 1981.
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
79
:Mircea Zaciu în 1975 și după o masivă culegere de texte „din laboratorul de creație al scriitorului", scoase la lumină în 1979 de Alexandru Bojin și Florica Ichim, au apărut în 1981 două volume de Scrisori către Camil Petrescu, de astă dată, îngrijite și amplu comentate de Florica Ichim. Ca și în cazul lui Rebreanu, se pregătesc, în felul acesta, elementele necesare marii biografii intelectuale și morale, ce urmează a fi scrisă.
Un Camil Petrescu văzut de prieteni, de emuli și admiratori, iată un fapt mai deosebit pentru scriitorul ce nu se sfia să-și declare obsesia genialității, dar atît de contestat de numeroși dintre contem-.porani. Deși avînd un fel de vocație a inimicițiilor, corespondența recent publicată ne dezvăluie o față aproape nevăzută a lui Camil, aceea de model artistic recunoscut și de suflet sensibil și generos, de o rară solicitudine față de confrații mai tineri și de foarte mulți anonimi, aflați, într-un fel sau altul, în suferință.
Prețuirea se îndreaptă mai întîi către autorul dramatic și omul de teatru, ca maestru în materie de arta spectacolului („sînteți primul și deocamdată singurul teoretician al teatrului românesc", îi scria regizorul și scenograful ieșean Ion Sava), și teoretician modern ale cărui opinii^ „ostracizate la București", cum nota îon Biberi în 1936, ar găsi o primire caldă la Paris. Se fac adesea aprecieri despre Miora și Act venețian, despre Danton și mai ales despre Suflete tari, piesă pe care profesorul de limbă și literatură română de la Roma, Clau-diu Isopescu, o tradusese în italiană, admirată, alături de alții, de Mihail Sebas-tian și analizată într-un text confidențial de G. Călinescu. Acesta remarcă nu numai semnificația parantezelor, a indicațiilor de regie, care „continuă drama într-un plan fantastic și chiar liric", dar observă, încă de la început, complexitatea teatrului camilpetrescian care depășește posibilitățile scenei tradiționale.
Foarte bună impresia, cel puțin în anumite cercuri, face și romancierul. Anto-ine Golea (Siegfried Goldman), compozitor de origine română, voia să traducă în franceză Ultima noapte de dragoste, în-tîia noapte de război, fiind de părere că e „cel mai bun roman românesc". Opinii asemănătoare exprimă Emil Gulian sau corespondenții anonimi, despre care vom vorbi ceva mai jos. Unul dintre cei mai statornici prieteni și admiratori ai Iui Camil Petrescu, Mihail Sebastian, a vegheat o întreagă noapte săracă de
iarnă, citind romanul : „...și am fost pur și simplu fericit. îți mulțumesc mult : dacă admirația mea pentru d-ta ar fi putut fi sporită, romanul ăsta ar fi făcut-o cu siguranță". Lui i se pare că prin anumiți eroi, cartea ar putea dezvolta alte virtuale cărți : „Uite, Vasi-lescu-Lumînăraru sau Nae Gheorghidiu, ce figuri grotești de mare roman social ar putea da. Și căpitanul Coravu n-ar putea să prilejuiască el singur o altă carte de război, un fel de epopee bărbătească, scrisă altfel decît literatura de război de pînă acum ?"
O corespondență susținută poartă Camil cu Claudiu Isopescu, acesta plîn-gîndu-se în anii ’30 de statutul cu totul precar al culturii române în străinătate, de indolența, dezinteresul și incapacitatea atașatului cultural, precum și a funcționarilor din Ministerul de Externe, care nu trimiteau cărți nici bibliotecii române de la Facultatea de Litere din Roma și nici acelora care scriau cu simpatie despre limba și literatura română, precum sax^ntul italian Giulio Bertoni. De asemeni, un dialog poartă cu istoricul de artă Jacques Lassaigne, autorul monografiei Luchian, care stabilea relații cu scriitorii francezi cunoscuți pentru a colabora la „Revista Fundațiilor Regale" și propunea schimburi culturale mai intense cu Franța, referindu-se îndeosebi la experiențele teatrale, foarte originale și moderne, ale lui Camil.
în rîndurile multor scrisori străbat ecouri ale frămîntărilor social-politice ale anilor 1930—1940. Veșnic revoltatul și justițiarul Panait Istrati i se plîngea lui Camil Petrescu de lipsa de solidaritate a scriitorilor, care n-au înțeles cauza „de înaltă umanitate" a minerilor de la Lu-peni ; autorul Chirei-Chiralina le luase apărarea în înfruntarea acestora cu patronatul: „în sensul acesta, Lupenii mi-au servit un exemplu dureros : în timp ce eu riscam să fiu ciomăgit și de către ai mei și de cei ai tuturor chilipirgiilor politici, nu s-au găsit trei oameni de frunte printre scriitorii noștri care să considere cauza minierilor din Valea Jiului ca o cauză de înaltă umanitate, deci și a omului de condei, oricît acest condei ar fi azi inferior tîrnăcopului".
Emil Gulian, și nu numai el, vorbea despre atmosfera grea din timpul războiului, Cecilia Constantinescu, foarte bună prietenă a lui Camil, era îngrozită de amenințările lui Hitler pe care-1 asculta perorînd la radio în 1938, „care
80
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
domn Hitler răgea foarte războinic", Anișoara Odeanu evocă zecile de ore de adăpost în timpul bombardamentelor, condamnîndu-i pe legionari și în-țelegînd tardiv „ce odios trebuie să fi fost regimul din septembrie 1940 și cel ce i-a urmat".
Astfel de ecouri pătrund și în scriso-riîe, poate prea numeroșilor expeditori anonimi, admiratori ai dramaturgului și romancierului (un ciocan maramureșean îi sărută dedicația}, fapt interesant pentru un eventual studiu de sociologie literară. Cărnii Petrescu avea reputația de „suflet mare", fiind receptiv la suferințele celor umili, cum se dovedește că și era. Un tipograf șomer îi cere să intervină spre a-și recîștiga locul de muncă, altul, spre a obține un transfer, un tuberculos, ca să fie internat în sanatoriu. O imagine profund întristătoare se degajă după lectura acestor scrisori, în care poeți săraci n-au unde mînca și unde dormi, sau sînt azvîrliți în drum de proprietar pentru că nu pot să plătească chiria.
Un considerabil număr de apeluri vin de la actori (Camil Petrescu a fost scurtă vreme director al Teatrului Național), de la cei mai modești, care solicitau un ajutor sau să fie distribuiți într-un rol, pînă la nume care țineau afișul, precum Elvira Popescu, Sonia Clu-ceru, Ion lancovescu, Agepsina Macri-Eftimiu, G. Ciprian, Leny Caller. Și, totodată, de la tineri scriitori debutanți, ca Ion A. Bucur, Theodor Constantin, So-rana Gurian, Mihail Ilovici, Aurel Lam-brino ș.a. Contestat de generația lui, Camil Petrescu a fost un fel de zeu tutelar al tinerilor pe care i-a sprijinit, mai ales în calitatea lui de redactor la reviste ca „Cetatea literară", „Universul literar", „Revista Fundațiilor". Lucia Demetrius declara că „scrie literatură datorită lui Camil Petrescu", iar Mihail Sebastian mărturisea că faptul de a-1 fi cunoscut pe autorul Sufletelor tari a fost capital în viața lui : „Nu scriu o pagină de literatură, nu șterg un cuvînt și nu adaug vreunul fără să mă gîndesc : «asta i-ar place, asta nu i-ar place» lui Camil Petrescu ?"
Hotărîtor a fost cuvîntul de îmbărbătare al redactorului de la Fundații pentru tînărul Laurențiu Fulga, care, ofițer împotriva voinței lui, se confesa maestrului, meditînd la condiția tragică a României anului 1939 : „...nu se petrec oare de la un timp încoace prea multe catastrofe, prea multe panorame grotești ? Nu credeți că un vierme subteran ne zdrun
cină și ne supurează istoria, nu credeți c-am intrat în categoria țărilor fără spațiu spiritual ?“ Alături de textul scrisorilor, extrem de semnificativ pentru debutul lui Laurențiu Fulga este acel Post-scriptum pentru istoria literară, mărturisire pe care autorul Straniului paradis a simțit nevoia s-o facă publică, lămurind o dată mai mult propria-i biografie literară și subliniind rolul important pe care l-a avut Camil Petrescu pentru generația tinerilor din anii premergători celui cle-al doilea război mondial.
Camil a fost mult mai iubit decît ne-au; lăsat să credem contemporanii și a exercitat o influență literară și intelectuală, ale cărei dimensiuni se conturează acum pe deplin. Gustul pentru teatrul de idei, pentru romanul proustian, demistificarea unei anumite anchiloze spirituale veneau și de la el, iar în unele privințe (auten-ticismul, concepția dramaturgică), de la el, în primul rînd.
Chiar cu unele excese de sumar (aș mai fi omis pe unii anonimi) și de aparat critic, pe alocuri încărcat inutil, Florica Ichim a dat o ediție excelentă, cu o informație bogată și ingenioasă prin solicitarea unor „corespondenți" contemporani binevoitori, precum Constantin Noica sau Laurențiu Fulga, ale căror completări îl aduc încă o dată în cercul de lumină pe zeul tutelar de care vorbeam.
AL. SĂNDULESCU
® O CARTE DESCHISA. — Fiecare carte bună poate fi considerată o carte pentru adolescenți. Generațiile tinere au privilegiul de a recepta cu prospețime lecturile tradiționale și de a le dărui astfel o nouă viață. Mai rai se petrece invers. Mai rar o carte scrisă pentru adolescenți poate să fie o lectură interesantă și pentru cei tre-cuți de vîrstele care încep cu 1.
Deși eroii romanului „Vacanța" de Costache Anton (Editura Ion Creangă, 1981), ca și destinatarii lui, se înscriu în această fericită fracțiune temporală și au 13—14—15 ani, adulții care o citesc pot descoperi (ca și în romanele precedente „Seri albastre" sau „Diminețile lungi" dealtfel) o tulburătoare discuție etică despre legăturile dintre oameni, despre demnitate, despre orgoliu, dintr-o perspectivă general valabilă, în care-
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
virsta de formare a personalității, pe care c au personajele cărții de față nu face decît să pună anumite accente și să ancoreze romanesc o problemă eternă — aceea a amiciției, a inanalizabilelor ei cauze, a severelor ei legi.
într-un decor de basm, construit cu generozitate, se petrece o poveste foarte reală, povestea unei prietenii care începe și se termină foarte repede, pentru că eroii ei nu se potrivesc, se află în contratimp. Virgil și Dominic sînt cei doi prieteni, dotați cu talente care le ascut inteligența .și simțirea. în jurul lor lumea capătă dimensiunile imaginației adolescentine. Vara, la mare, unde fac cunoștință, iarna la munte, unde se vor căuta pentru a-și limpezi sentimentele, natura este de o frumusețe fantastică și energică, inspiratoare, devenind din decor — o replică ; oamenii au fiecare ceva demn de admirat : îndemânare, gingășie, experiență., înțelepciune ; animalele care populează universul copiilor — delfinul, cîinele, cerbul, calul, îmbogățesc cu simbolurile lor arhaice existența, inițierea — în artă, în omenie și sînt, de fapt, toate la un loc, proiecția în afară a viziunilor unei vîrste miraculoase. Prietenia dintre cei doi-băieți nu se va realiza, dar își va împlini rostul — acela de a îmbogăți cel puțin pe unul dintre ei, cu o experiență edificatoare, care îi va consolida încrederea în sine, puterea de renunțare, curajul de a lua o hotărîre. Cele cîteva zile de vacanță devin astfel o parabolă a căutării prietenului, nu așa cum ți-1 închipui, ci așa cum este el în realitate.
Salutară în romanul „Vacanța" este lipsa de convenționalism în care se complace prea adesea literatura pentru copii și adolescenți și care face să se compromită cele mai bune intenții. Aici, personajele se mișcă firesc, se exprimă liber, cu naturalețe, sugerînd prin dialog ritmul lor interior : Dia, Petru — Petru, Smărăndoaie — deși apariții episodice, au suflul vieții, indicibilul care le dă credibilitate.
Cu multă finețe este sugerată viața sufletească a personajelor principale — a lui Virgil Vișoiu, mai ales, a cărui relatare constituie de fapt, firul epic al romanului.
Sînt surprinse în „Vacanța" subtile și imprevizibile mutații psihologice, trecerea de la iluzie la realitate, de la bănuială la convingere, de la orgoliu la demnitate, de la vorbă la faptă. Deși personajele sînt angrenate în evenimen
tele vieții exterioare, colectivul — tabăra, clasa, grupul de copii care vizitează șantierul și trăiește aventurile pădurii în iarnă —, direcția narațiunii este de fapt una spirituală, „aventurile" sînt. mai ales sufletești, trăirile (care modifică structurile psihologice în formare și sînt deci fundamentale) se petrec interior, nespectaculos uneori, dar decisiv. Cartea — fapt mai rar — se încheie cu o întrebare. Răspunsul pe care fiecare cititor îl poate da urmînd propria sa inteligență și judecată, oferă tot atîtea concluzii posibile romanului și îl transformă într-o carte deschisă, incitantă.
VICTORIA DIMITRIU
• ARHIVELE OLTENIEI. — La Craiova și-a reluat de curînd apariția o prestigioasă publicație de cultură : Arhivele Olteniei (Serie nouă, voi, 1, Editura Academiei, 1981).
Această publicație are o tradiție bogată, cîștigîndu-și un loc al ei în viața spirituală a Olteniei și a țării. Este înființată în 1922, la Craiova, de Ch. Laugier și prof. C. D. Fortunescu. Ea apare fără întrerupere pînă în 1943. Ultimul tom din vechea serie apare în 1946.
Noua serie o continuă pe precedenta în ce privește ținuta științifică și preocuparea pentru o varietate impresionantă de probleme (legate de istorie, filosofie, filologie, etnografie și folclor). Găsim, în acest prim volum, studii, documente, pagini de memorialistică (I. G. Duca, Memorii) ; sînt publicate rezultatele unor săpături arheologice din județele Olt, Dolj, Mehedinți ; sînt valorificate investigații actuale despre realități lingvistice, economice, demografice. întîlnim, în • sumarul revistei, semnătura unor personalități precum lorgu Iordan, Mihnea Gheorghiu, Ion Coteanu, Al. Graur, Dumitru Berciu, Dumitru Tudor, Mircea Mușat ș.a. Citim contribuții de valoare ale unor specialiști craioveni, contribuții care dau o idee despre nivelul ridicat ai cercetării științifice din această zonă.
Reapariția Arhivelor Olteniei este un valoros act de cultură, răspunzînd unor cerințe spirituale locale și înscriindu-se într-un elan de participare a tuturor zonelor țării la' cultura națională.
V. A,
•82
VIAȚA ROMÂNEASCA
•	UN POET TÎNÂR. — în afara unui anumit teribilism de sugestie uneori ni-chitastănesciană și — la polul opus — a unor ecouri din gravitatea lui Mihai Ur-sachi, volumul de debut (Mona-Monada, Junimea, 1981) al lui Lucian Vasiliu nu datorează poeziei de azi decît acel summum inextricabil de limbaj, devenit bun •comun și deci anonim, care o situează estetic în actualitate. Se poate spune, așadar, că Lucian Vasiliu e o voce deplin distinctă, că avem în prezența lui încă un poet original. De altfel, cele două laturi opuse ale poeziei sale — teribilismul, semnificativ în cazul lui și gravitatea — se constituie, în cele din urmă, într-o simbioză care-i conferă identitatea lirică. Trecerea parcă firească de la fan-dările scurte de scrimeur adolescent la scrutarea reculeasă din perspectivă ontologică îi fixează dintru început, într-o posibilă ars poetica, principala particularitate a scrisului său : „Trag sabia de la șold :/ îmi ucid certitudinea/ bătătoresc pămîntul peste o groapă nouă/ închin/ dulci libații creierului meu/ acum,/ cad străpuns de sulițe necunoscute/ zac, mort neîngropat, liniștit și singur/.../ îmi amintesc/ de zile și de nopți prenatale :/ magi cu șerpii morți în palmă,/ sufletul Mamei în nemișcare/ veghind la pîndă cu șo-pîrla/ căderea soarelui în eleșteu.// îmi amintesc/ întunecimea unui loc uscat/ extazul ochiului deschis în întuneric/ întrezărind/ dincolo de carne albă carne/ dincolo de disperare albă disperare/ întrezărind/ epava unui asfințit pe mare“ (Mierla de la Casa Pogor).
Există în versurile lui Lucian Vasiliu o neliniște, o agitație ingenuă a cărei motivație el o învăluie de cele mai multe ori într-un limbaj voit bătăios, de campanie, sub care se ghicește aproape întotdeauna o determinare reală serioasă. Cu sentimentul că se află în mijlocul unei conjurații universale poetul nu are altă cale decît aceea a unei permanente stări de beligerantă, de exorcizare care trebuie disimulată prin limbaj pentru a nu provoca și mai mult duhurile răului. în poemul metaforic Proprii ipostaze ale propriei geneze, poate cel mai semnificativ din cuprinsul volumului, poetul pare să închipuie ciclic un fel de dublă geneză, aceea a nașterii biologice și a unei renașteri spirituale, ca o trezire dintr-un somn neștiut, ca o eliberare din imperiul unei puteri malefice : „în ziua aceea,/ pe cît de vestită, pe atît de nenumită' mă aflam închis într-un OU,/ deținut al
Ordinului LANCEA UTOPICA/ în numele unei DEZORDINI universale/ peste care DICTATOR era un vierme/ al cărui nume este foarte greu de/ pronunțat/.../ în ziua aceea DICTATORUL însuși veni/ și-mi puse din nou întrebarea fatală : /VREI ALTĂ LIBERTATE ? ÎMPOTRIVA TA ? Drept care, obișnuit cu stereotipia /răspunsurilor/ am gîngurit/ într-o limbă cu totul moartă acum : /ED ET-LUM IRO AU’M’UTIVOL NI AETRENIT AEM/ IS ATADOICIN UN AM ARI-URIB !//. Plin de sînge plin de răni cu trupul/ acoperit de afișe incendiare neclare și rupte' cu brațele pline de cătușe cu gura plină de/ zăpezi murdare cu pieptul spart prin care/ se zărea Marea RYRUA șchiop pe jumătate surd/ cu brațul drept mai strîmb decît/ brațul stîng cu un ochi verde și cu altul/ roșu/ am privit drept în față lumea/.../. Peste noapte, spirite nevăzute au venit/ și au suflat asupra mea. Dimineață/ nu mai eram surd nu mai eram strîmb ochii mei/ deveniseră impecabil de verzi aveam/ un corp desăvîrșit pe care-1 oglindea/ apa unui lac./ Doar o mare INCERTITUDINE mă stăpînea/ simțeam/ că în interiorul meu se produseseră avalanșe/ de zăpadă, tornade/ învă-seră avalnșe/ de zăpadă, tornade/ învățasem o limbă nouă care îmi oferea/ posibilitatea de a numi infinit și nuanțat/ REALITATEA./.../ în ziua aceasta,/ pe cît de vestită, pe atît de renumită/ mă aflu închis, de bună voie,/ într-un OU,/ deținut al Ordinului LANCEA UTOPICA/ DICTATORUL însuși vine și îmi pune din nou întrebarea fatală : /VREI ALTĂ LIBERTATE ? ÎMPOTRIVA TA ?” etc.
într-un anumit fel, se poate vorbi de „realismul” poeziei lui Lucian Vasiliu, chiar și atunci cînd limbajul metaforizat încearcă să ascundă, dar și să sugereze totodată, avatarurile contingentului. Poetul nu străbate un teritoriu al ficțiunii de dincolo de lucruri și realități, ci unul printre lucruri și realități, căruia îi descoperă sau îi adaugă însă prin metaforă, în momentele de „inspirație”, o dimensiune permanentă prin care poezia lui transcende condiția efemerului, ca în aceste excelente versuri de „dragoste” : „Aș vrea să spun/ ceva despre cenușa ochilor tăi crepusculari/ pentru ei am pregătit cuvintele pe linia de tragere/ pentru ei grenadele, lopata de infanterie/ crucea din lemn de măslin// îngenunchez în duminica lor/ îngenunchez prin
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
83
tre rufele zilelor impare/ cu nouă cîrti-țe în loc de nouă degete/ în desăvîrșit întuneric te caut/ în propria mea apropiere de mine,/ printre himere și jivine/.../ Nimeni nu știe, nimeni nu va ști/ cum se plînge cu ochi tăi./ Viața mea se măsoară cu răbdarea lor/ de a privi cenușa, dîra de sînge, rănile./ De o parte ei, de o parte, golul bineștiut : /pretutindeni/ brațul imensului orgoliu, rece și mut“ (Mona-Monada — IX).
E aproape de la sine înțeles că nu toate poeziile din sumarul acestui volum de debut sînt la fel de notabile. Poetul face uneori prea multă risipă de pocnete de pușcoace inofensive, ca într-o figurație de teatru sau ca într-un război de copii. Dar semnificația volumului, în ansamblu, constituie o certitudine estetică și lirică.
M. NIȚESCV
•	CAVALERUL TRAC. — Pe Sergiu Al. George l-am cunoscut în circumstanțe excepționale și cu totul excepțional mi s-a dovedit a fi și el. Promiscuitatea nu-1 stînjenea ; mizeria nu știrbea nimic din suverana-i bună dispoziție ; suferința nu avea înrîurire asupra surîsu-lui și bunăvoinței sale ; iar curajul, curajul mai ales, era solid, total, biruitor. Cultura te covîrșea, însă numai prin imensitatea ei, cîtuși de puțin prin orgoliu sau închidere în sine. Și generos, vesel, calm, la astronomică distanță de orice micime, deșertăciune, văicăreală.
Fascinat de budism și indianism, transmitea celor din jur ceva din neplecata resemnare și strașnică putință de însingurare a unei concepții și stoică și prac-ticistă despre viață. Căci ne împărtășea nu numai din nenumăratele lui cunoștințe (predînd cu vajnică răbdare, doritorilor, elementele gramaticii sanscrite), ci și din metodele yoghine sau tantrice de a subjuga ori măcar anestezia amarul, descumpănirea, supărarea, icnirile stupidității și ale slăbiciunii, bietele văpăi ale mîniei neputincioase. Fundamentale pentru el erau gîndirea tradițională, simbolurile, mitul, imaginarul, visul, psihismul abisal.
Dintre autorii contemporani îi prefera pe C. G. Jung, pe Vasile Pârvan, pe Ananda Coomaraswamy, pe Mircea Eliade, pe Spengler, pe Bachelard, pe G. K. Chesterton, ■ pe Julien Green ; pe
toți marii indianiști, desigur, și mai cu seamă pe Paul Mus, a cărui amplă monografie despre templul de la Barabudur îi era aproape carte de căpătîi. Dintre cei mai vechi : ermeticii de la îmbinarea Evului de mijloc cu Renașterea (Meister Eckhart, Jakob Boehme, Paracelsus), romanticii, Novalis (la care desprinsese sorgintea multor teorii contemporane). Sacrul, misterul, miracolul, absolutul îl atrăgeau și-1 obsedau. Numai acestor făpturi ale minții și simțirii, ale etos-patosului, le cerea sprijin, nu preambala-telor entități produse ale unui pozitivism facil, de o bună bucată de vreme precipitate în desuetudine.
Nu avea despre viață și om vederi simple și unidimensionale. Era. convins că soluții și lămuriri nu pot fi căutate decît în domeniul antinomiilor, în al logicii analogice, în al tainelor ciclicității și arhetipurilor, în al esențelor numenale. De aceea i-a și stîrnit entuziasmul. Noaptea de Sînziene a lui Mircea Eliade, unde se cumpănește sibilicul și semantica simbo-li^ui, se luptă libertatea cu ursita, se asociază visul (cifrat) cu semnalele realității (plurivoce). Dar la Mircea Eliade i se părea că deosebirea netă dintre sacru și profan e dusă prea departe ; mai degrabă era dispus a gîndi că tărîmul normal e al sacralității, căruia i se opune al demonismului, profanul fiind doar un eufemism, o mască, un subtrefugiu al forței nefățarnic dezvăluită de Dos-toievski.
Era de asemenea firesc să fie și el atent la o altă realitate : spațiul mitic al lumii noastre sătești, nu mai puțin, decît la cel al construcțiilor și ipotezelor minții asiatice. Ritul, simbolul, lupta infinitului cu finitul, țarcul intim al conștiinței, veșnica reîntoarcere, scenariile repetiției, gîndirea duală se revelează cercetătorului culturii ca avînd rădăcini adînc înfipte în neoliticul european și în special sub-est european. De unde și considerația purtată unui Pârvan,. unui Blaga, unui Brâncuși. în sculptura acestuia din urmă regăsise mai toate elementele propriei viziuni a lumii.
Capitolul consacrat lui Brâncuși în ultima (în ambele înțelesuri) carte a lui Sergiu Al.-George de aceea și este atît; de pregnant, de atractiv, de însuflețit. Cugetătorul își află artistul, teoreticianul se poate desfăta fără șovăială și remuș-cări întru contemplarea formelor. Sculpturile lui Brâncuși i s-au înfățișat indianistului ca tot atîtea anulări ale opoziției dintre pătrat și cerc, ca certe ex~-
84
VIAȚA ROMANEASCA
presii ale absolutului în structuri manifeste, ca retreceri de la multiplicitate și diferențe la unitate și nediferențiere, ca reflexe ale tăriilor spirituale și ale luminii, adică ale „esenței cosmice". Brân-cuși transcende antinomiile, se inspiră de-a dreptul din plăsmuirile lumii neprihănite (de intervențiile raționalismului) a simbolurilor rurale ; arborele, pasărea, coloana sunt de fapt epifanii ale lumii transcosmice. Contracției întunericului, opera lui Brâncuși îi opune expansiunea spațiului-lumină. Iar lumina nu-i decît „esența tuturor formelor".
Studiul despre Brâncuși le întrece poate pe cele despre Eminescu, Blaga și Mircea Eliade pentru că, tălmăcindu-1 pe artist, Al.-George a putut împăca Vedele cu autenticul cel mai românesc, performanțele stilistice ale grației cu intuițiile cugetului primordial, subtilitățile filosofiei obișnuită a lucra în eoni și veșnicii cu farmecul irezistibil al marilor realizări plastice. Coloana, îndeosebi și culminant, rezolvă dialectica unu-mul-tiplu, cer-pămînt, manifest-nemanifest. Brâncuși, așadar, l-a consolat și l-a justificat pe Al.-George : India și Asia, pe de-o parte, România și sud-estul european, pe de alta, nu mai strălucesc în rivalitate ori izolare, ci înfrățite. Și-apoi Brâncuși mai este și confirmarea definiției dată artei de romanticul Schelling : „infinitul reprezentat ca finit".
Acestea le-a scris mai tîrziu, în Arhaic și universal, carte de mărturisire, nu mai puțin decît Confesiunile Fericitului Augustin ori ale lui Rousseau, decît Sein und Zeit ori Un om sfîrșit al lui Papini. <Numai că la autorul român nu-i ca la eel italian ori ca la alți occidentali, e ca în balada noastră națională : nu disperarea sau egotismul sau frigul. Ci — ca și la Brâncuși — bucuria dezvăluirii nu-minosului. Ori — ca la Eliade — caritatea, „cea dintîi și singura esențială datorie a omului".) Eu însă le știam, în parte, dinainte, de cînd l-am cunoscut mai întîi pe Sergiu Al.-George (ideile recent publicate trăiau de mult în ființa lui psiho-fizică) și tot astfel le vor păstra acele straturi ale memoriei care-s mai rezistente decît chiar plăcile din belșug presărate cu săruri de argint. Iar pe el ca pe un lovan Iorgovan, ca pe un cavaler trac inițiat în misterele orfi-cului și tantrismului, ca pe o sinteză de Varlaam și loasaf, ca pe unul din acei doftori fără de arginți cărora vechimii i-a plăcut a le da drept simbol un șarpe, șarpele semnificînd deopotrivă fantisticul,
îndemînarea, înțelepciunea.
Fața rotundă și oacheșă. Ochii, foarte negri, adînciți în orbite, sfredelitori, neînșelați, neamăgiți ; căutătura însă blajină, amenă, nepreconcepută ; propensiunea temperamentală spre înțelegere și îndatorire, de planton în caz de nevoie și gata a veni în ajutor ; iar vorbirea isteață, iubind gluma, iscoditoare, ca și a țăranilor năsăudeni din care cobora. Totuși ageră în a mînui termenii cei mai abstracți. Și, îmi permit a repeta, a stărui : neînfricat, neînduplecat, cu silă și dispreț pentru lașitate. Avea un fel al lui, cînd i se iveau în cale viclenia și minciuna, de a strînge buzele și a le întredeschide — alternativ, a mirare și părere de rău — de natură a vindeca în veci de veci pe oricine de aceste josnicii. Pe un strămoș al acestui vrednic bărbat (care a fost și medic iscusit și erudit cărturar) îl va fi avut în vedere cronicăreasca pană care a scris că nu s-a îngăduit să-i fie lui după voia hainilor de tătari.
N. STE1NHARDT
e TREI POEȚI APROAPE BRAȘOVENI. — „Iv. Martinovici înaintează în poezie simetric și grupat, ca o falangă macedoneană" — scriam în 1977, cu referire la primele sale patru volume de versuri, dintre care trei îmi ilustrau copios susținerea. între timp a apărut și al cincilea, întoarcere la Nausicaa (1979), iar acum de curînd al șaselea, Eterna auroră (Cartea românească, 1981), și situația nu s-a schimbat radical : regăsim aceeași așezare „în teren" și aceeași tactică de a cîștiga teren, prin conceperea volumelor ca ansambluri gîndite cu anticipație, în care partea poemul) este și nu este de sine stătătoare. Chiar procedeele au rămas în parte neschimbate : o mitologizare susținută, accentuată de factura imnică a glăsuirii, în care „fecioara" sau „zeița fecioară", „preoteasa în alb", „Măria-sa", „Marele Mag", „Stă-pîna Abundenței" (un fel de Ceres a poeților), „Moira" etc. sînt invocați-invo-cate la tot pasul, ființe de aer reprezen-tînd pe rînd sau deodată „eterna auroră", „Aurora primordială" a unei stări de pre-geneză, increatul bogat în disponibi
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
85
lități, destinul și chiar pe protectorii invizibili ai destinelor de poeți. Un lucru nu putea evita autorul : amenințarea dinspre monotonie, căci încă nu s-a inventat pentru imn un foarte bogat registru de atitudini (motiv pentru care un A. E. Baconsky, alt împătimit de Aurore, nu și-a îngăduit decît un singur „imn către zorii de zi“). O figurație naturistă mereu schimbată, ca un decor plimbat în spatele protagoniștilor, pentru a crea impresia că ei, și nu fundalul se mișcă, încearcă să învioreze aceste cîntece care s-au condamnat dintru început și cu bună știință la o arie foarte restrînsă de posibilități. Astfel, alături de abisurile cosmice de rigoare în spațiul Moirei, în-tîlnim rînd pe rînd reflexe din satul românesc al tradiționaliștilor, apoi „colinele biblice" cu cedri, jungla cu „grasele ierburi înalte" și tulpini de bambu, „arborele Ashoka" — „arborele fără prihană", sau vag desemnate, dar neted -calofile, „țărmuri cu soare prodig".
Mitologia și calofilia fac casă bună și în cel de al doilea ciclu al. volumului, „Din lazaretul secolului XX", care-și ține numai în parte promisiunile de a ieși din zona afectării. Dimpotrivă, tonurile linse, atitudinile studiate cîștigă noi poziții, dimpreună cu inmicul, extins la religia manierismului academizant : „O, zorii mijesc și sufletu-mi cîntă, trîmbițe /de aur răsună clar din suflu zeiesc/ urcă Nemuritorul în carul de foc, Aurora/ alaiul precede" etc. Acceptînd că poetul nu se poate desprinde așa de ușor din obișnuințele sale (dar a încercat el cu adevărat s-o facă ?), cititorul versat va reține de bună seamă din aceste poeme pe acelea (destul ele puține) de o natură mai dramatică, imagini ale unor apoca-lipse pe care secolul atomic le-a și prefigurat : „Meduze uriașe se tîrăsc printre arbori /polipi cu tentacule abia demineralizate/ păsări bezmetice își rup aripile și sternul/ de crengi carbonizate într-un val de cenușă/ înecăcioasă — omul cu părul de iod ori de sulf/ trece prăbușit în propria cădere de Narcis descărnat/ sub stranele reci ale stelelor — // Femei însingurate vorbesc cu încheietura mormintelor"... (Iubito, iată parad i su l m e u).
Prea puține diferențe se stabilesc și între ciclurile (trei) care formează volumul Romantica (Ed. Eminescu, 1981), al treilea totodată al brașoveanului de adopțiune Ștefan Stătescu.
La drept vorbind, volumul e o singură cantilenă, segmentată din loc în loc în chip de poeme, cu o „Doamnă" tutelară în centru, căreia i se închină acum nu imnuri ci — mai conforme cu obiectul adorației și cu tradiția orașului lui Cin-cinat — madrigaluri. Dar madrigalul, vai !, poate fi tot atît de ostenitor cînd la temelia lui stă osîrdia pleonastică de a împlini volumul și nu, cum s-ar cuveni, de a modela unicatul. Cîntece de întomnare, evocînd nostalgic „vara arborilor", avertizînd asupra năvalei cailor care semnifică efectul pustiitor al vremii, sau asupra „Vesperalilor" — mesagerii unei istorii cumplite de pe acum exersată în dezastre, compunerile acestea, altfel muzicale, constituite din vaste și bine cumpănite legato-uri (ce amintesc modalități similare din baladele lui Ștefan Aug. Doinaș care a impus, se pare, procedeul), dar insuficient rotite pe un nucleu propriu, vin pe deasupra și cu o anumită facilitate, vizibilă între altele în gustul prizonier pentru „citat" : cîte un vers memorabil implantat ca un motoraș în țesuturile poemului și dîndu-i ghies să înainteze. Eminescu, Minulescu, Ba-covia, Pillat sînt cel mai des „citați", unul din poeme făcîndu-se forte să îmbine, la un moment dat, ecouri din Pillat și Bacovia : „Hai să valsăm ! Dar încă îți mai legi, /ca-ntru-un poem de-un singur vers, sandala".
Mai aproape de reprezentările curent-moderne despre poet și funcțiile poeziei, versurile din Romantica ale lui Ștefan Stătescu, cel poreclit — cum aflăm — „Bătrînul Domn al micilor cafeuri brașovene" — constituie (sau numai mi se pare ?) o înstrăinare de posibilitățile și direcțiile prefigurate în volumele precedente
Arcanele muzicii în forme oricît de modeste n-au, în schimb, cîștig de cauză asupra lui Nicolae Stoie, care cu Zăpada din anul o mie (Ed. Eminescu, 1981) face să se ridice la patru volumele sale de versuri. Determinarea autorului e de a înjgheba poeme, numai că pentru a-ceasta are de combătut — și n-o face totdeauna sau n-o face îndeajuns — un adversar redutabil : prozaismul, sub forma maniei cogitaționale nimerind cu regularitate în insignifianță și platitudine : „Bunăstarea și cînd o ia înainte/ totdeauna-! pîndită/ de sărăcia care fuge, cu șanse egale, din urmă"... ; sau : „Poetul contemplativ adăugîndu-și obiectele lumii/ le însuflețește pînă ce ele
86
VIAȚA ROMÂNEASCA
ajung/ la starea de cemunicare prin viu grai“.
Mai simptomatic e să constați că împotriva oricăror contraindicați!, poetul s-a angajat într-o lirică a cotidianului citadin (cu corolarul său : privirea ironică stîrnită de tehnicizarea vieții) pentru care n-are. vădit, nici o vocație, iar în momente și mai neprielnice produce căznit mici confecții festiviste despre niște flori ale demnității „nicicînd ofilite de cenușa imperiilor44, însoțite de alte flori, acestea reale, care „Cupe de lumină-s... toastînd/ pentru ziua de mîine, pentru prietenie și dragoste44. Mai multă fantezie pune poetul în răsfoirea epocilor și în montarea unor situații paradoxale (Zăpada din anul o mie, Moby Dick, Poem compus, Vintul din secolul șaptesprezece, La urmă), cu interesante efecte de perpetuum mobile scoase din rotirea ciclurilor. Dar cel mai aproape de sine însuși pare a fi autorul într-o seamă de pasteluri văratice evocînd raiul senzațiilor prime, mai puțin în compoziția oarecum pretențioasă Denunțarea unui miracol, insuficient strunită, cît mai ales în cîteva cîntece ușoare ca o respirație (în iunie, Dimineață de iulie, Rumoare, Cireșul sălbatic, Vîrful dealului, Speranța). Acestora le voi prefera totuși o seamă de versuri care aduc o viziune mai puțin solară, cu o groasă parte de umbră asupra aceleiași naturi și a oamenilor ei. Bunăoară, Pădurea carnivoră sau unele părți din amintitul poem Denunțarea unui miracol, cu un cosaș, Morcotan, dispărut după moarte fără urmă din groapa lui. Personajul și aventura lui postumă par desprinse din galeria de destine marcate de bizarerie a lui Dominic Stanca : „pînă la brîu era cuprins acesta de iarbă, /iarba îi creștea pe față în loc de barbă/ și-n mîinile-i de iarbă cu un ciocan de iarbă/ bătea o coasă lungă, tot din iarbă. /Doar alături pe iarba adevărată se odihneau/ încălțările lui, /țundra și ciorecii lui,/ hainele celelalte cu care fusese-ngropat. // (Cînd l-au căutat, ce să vadă-n mor-mînt ? /în adevăr dispăruse, nu mai era în pămînt, /îi săpaseră groapa pe o stîncă de sare /și ploaia și aterul și vîn-tul /care aleargă și-acum prin crengile oțetarilor/ și toată această mișcare/ împreună cu propria lui nemișcare/ des-chiseră-n sare/ o copcă/ prin care el coborî nemișcat în adînc/ lunecînd, lune-cînd, lunecînd.)“
CORNEL REGMAN
• TENSIUNEA IDEILOR. — Al. Cons-tantinescu publică o carte mai puțin obișnuită la noi ; o culegere de micro-eseuri, de fapt de notații finale ale unui elaborat proces de gîndire, ce rămîne însă subînțeles, un mozaic de gînduri părînd disparate, dar organizate în fond într-un sistem ferm, chiar dacă neexpus ca atare. Dintr-un jurnal de idei (Cartea Românească, 1980) se situează, formal vorbind, în linia fragmentarismului filosofic al lui Nietzsche și al lui Emil Cioran, autorul mizînd, ca și aceștia, pe capacitatea cititorului de a reface mental demonstrația ale cărei concluzii le prezintă autorul. Riscul unei astfel de formule este ca receptarea să se vadă limitată la acei cititori ce pot reconstitui procesul de elaborare, la cei cîțiva care au capacitatea de a reface tensiunea, mersul dialectic al ideilor după ce li se prezintă doar rezultatul ultim al procesului de gîndire, și acela într-o formă adeseori apodictică. Dar pentru cei ce reușesc să intre în consonanță cu autorul fascinația unei astfel de cărți este imensă. Deși mărturisește a nu avea ambiția unui sistem, Al. Constantinescu demonstrează, prin rigoarea jurnalului său de idei, permanența cîtorva concepte care îi guvernează gîndirea. Problema pe care și-o pune obsesiv autorul (deși niciodată explicit, mai mult prin răspunsuri decît prin întrebări) este aceea a posibilităților spiritului de a-și apropia lumea în forme adecvate, nesupuse fluctuațiilor imediate, ca și aceea, cu care prima face pandant, a capacității gîndirii de a crea o lume similară celei reale. De aici, apelul frecvent, în filosofie, la sistemul de categorii kantiene și obsesia degajării structurilor din formele materiei și ale istoriei, a permanențelor ce guvernează evenimentele, ca și apelul la artă ca po-sibibilitatea supremă de manifestare a libertății spiritului, devenit, în planul estetic, el însuși creator. Ăl. Constantinescu rezervă artei, în chip absolut, cîmpul libertății, considerată întotdeauna ca libertate a spiritului, ca maximă posibilitate combinatorie și ca înaltă formă a cunoașterii, demonstrată prin adecvarea la real. Cele trei forme de manifestare obsedantă a capacității umane de a-și însuși realul rămîn istoria, arta și limbajul. De ele și de raporturile dintre ele, ca și de raporturile acestor forme subiective de manifestare a spiritului cu lumea exterioară, obiectivă se ocupă cu precădere Al. Constantinescu. Fiecare
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
8?
■dintre microeseurile sale ar putea invita la o discuție, fiecare afirmație trezește în cititor dorința de a-și verifica propriile argumente, de a reface pe contul său demonstrația. Nu recurgem la exemplele incitante implicate în discuția despre raportul dintre evenimentele istorice și structurile devenirii istorice, dintre istorie ca înscriere de fapte și istoriologie ca degajare (subiectivă) a semnificațiilor permanente ale aparențelor accidentale. Nu recurgem nici la exemplele, la fel de puternice, legate de raportul ce se stabilește între parte și întreg în științele legate de devenirea umană. Ne-am referi însă cu plăcere la un microeseu despre raportul dintre creație și limbaj, eseu care, dată fiind forma extrem de concentrată în care Al. Constantinescu își prezintă cugetările, nu mai poate fi în nici un fel rezumat, ci numai transcris : „Poate fi limbajul creator ? Dacă socotim creația o transfigurare, limbajul apare ca substanțial, dacă, dimpotrivă, creația privește substanța, atunci limbajul rămîne mijloc în acest proces. Desigur, trebuie cercetată noțiunea însăși de substanță : nu cumva este o entitate, un termen fără conținut experimental, o re-manență a stadiului metafizic al gîndirii (A. Comte) ?
în • ultima analiză, substanța este o structură permanentă, sau forma de structură generală, din care, prin modificări succesive, derivă structurile complexe (o aplicare a formulei vechi : evoluția = eterogenizarea omogenului). Și atunci : cum trebuie exprimată creația în limbaj structuralist ? Este o schimbare de structură, un adaos, o determinare nouă (în sens hegelian). Dar limbajul ? Ori este un cod — convențional ca orice cod — și atunci funcția lui rămîne formală, ori este expresia necesară a structurii și atunci el participă genetic la procesul creației : Hic Rhodos !
Se relevă în întregime, în acest fragment, structura gîndirii autorului : o cultură filosofică și istorică utilizată spre a încerca un răspuns personal la vechile probleme ale cunoașterii și limbajului uman, expunerea dialectică a posibilităților gîndirii de a atribui semnificații realității obiective, nostalgia (niciodată deplin îndepărtată) a structuralismului (ges-taltismuluj, de fapt) ca un corectiv aplicat diversității experimentale ; insatisfacția în fața oricărui răspuns definitiv, păstrarea semnului de întrebare de la care s-a pornit după ce- principalele posibilități de a-1 înlocui cu un punct apodictic
au fost epuizate. Limbajul abstract al discuției nu este, firește, de natură a recruta mulțimi de cititori, selecția se face printre cei cărora fondul de cultură aperceptiv le dă posibilitatea de a dialoga cu autorul. Dar foloasele dialogului, odată stabilit, sînt atît de mari pentru cititor încît merită riscul selecției calitative. Aproape toate aceste impersonale (aparent) expuneri de idei (abia o singură dată, o confesiune la persoana I : a senzației de a trăi ca în vis o realitate crudă) stimulează gîndirea, o silesc să le urmeze, aprobînd sau negînd, în orice caz, definindu-se față de ele. Puțini autori de opere filosofice au acest talent. Uneori formulările au și o frumusețe memorabilă : „Creația este imperfecțiunea care, ieșită dintr-un vis al perfecțiunii, se întoarce la izvorul purității dintîi. Și acest joc, Pantocratorul îl realizează prin muzică“.
Receptarea, intelectuală și emoțională, a unei astfel de cărți rămîne o virtualitate realizată în cîteva cazuri fericite. Dar merită.
ROXANA SORESCU
® SIMETRIILE VASALE. — Geometria sau mai bine-zis cosmo-metria devenirii, în sens augustinian, acea hiper-fizică în care „eul“ creator își găsește deplina libertate, conturează în muzica serial-modală trepte vizibile, de fapt secvențe — fiindcă nu e vorba de o creștere în sens ascendent, ci de o desfășurare pe orizontală. Opera muzicală se desfășoară ca seismograma, care, chiar dacă nu oprește lumea din cutremur, dă cel puțin ascultătorului iluzia că se poate mișca odată cu ea. Acest tip de muzică se potrivește îndeosebi bunilor logicieni, constructorilor de moduri, serii, secvențe, care, chiar dacă nu ignoră improvizația și spontaneitatea, nu se lasă totuși „fu-rați“ de ele — sau, dacă ar fi să-1 parafrazăm pe Max Frisch, autorilor care scriu și nu „sînt scriși“.
Nicolae Brînduș este chiar un teoretician al structurilor improvizatorice, un promotor al semiografiilor non-lineare care stimulează, între altele, creativitatea și fantezia interpreților ; numeroase din lucrările sale, precum Ideofonie, cantata Vă stau vasale simetrii sau Antifonic, propun formule improvizatorice care se generalizează, ideograme cu suprapuneri
88
VIAȚA ROMÂNEASCA
de structuri improvizatorice. S-ar putea spune totuși că ele rămîn în permanență „determinate" de voința compozitorului — varietatea expresiilor muzicale pare un desen a cărui dezvoltare a fost dinainte calculată, precum liniile unei scoici pornind dintr-un punctum saliens și desfășu-rîndu-se în evantai. Lucrările lui Nicolae Brînduș lasă în permanență vizibile cosmo-metriile, secvențele devenirii (după cum și în viață, complexa personalitate a compozitorului — cunoscut și ca pianist și muzicolog — dovedește nu numai har ci și o bună „planificare a forțelor"). Chiar fascinat de muzica psaltică, de modurile orientale, de „muzică continuă", chiar preocupat de modernele forme sincretice sau de tape-music, Nicolae Brînduș nu uita să pună în valoare construcția lucrării, să facă din arhitectură un ornament în sine. „Secvențele" sînt, de pildă, foarte vizibile în lucrarea Dialogos sau Divagues — al cărei titlu face o expunere a „planului" autorului prin însăși grafia sa :
zALO\ /OS
Di< \ VA /
O incursiune în istoria muzicii, pornind de la o „pînză" de muzică continuă, un vuiet sugerînd haosul primordial, se structurează treptat în secvențe ritmice alternînd cu „valuri" meditative și puncte de maximă tensiune. „Cosmosul" creat prin mișcare presupune și aglomerări trepidante dar și foarte transparente secvențe care lasă vederii, de pildă, intonații modale, în speță intonații folclorice din Bihor. Momentele de concentrare a expresiei (după patosul dezvoltat spre exterior, după armoniile luxuriante) evocă simplitatea camerală. Și celelalte lucrări ale lui Nicolae Brînduș conțin asemenea momente de concentrare : Simfonia baladă pentru orchestră, cor, tenor și bariton, cantatele Mărturie și Inscripție, cele Trei piese pentru orchestra precum și opera Logodna — toate în tehnică serial-modală. Logodna, compusă după Strigoii de Mihai Eminescu, urmează textul îndeaproape, urzind o polifonie strălucit construită între grupurile vocal-simfonice, vocile actorilor recitatori și banda magnetică. Planurile solemne sau bocetele, dialogurile cor-soliști, planurile de „irealitate" (termolo-uri la corzi, acorduri și efecte de ecou la suflătorii de lemn) sînt voit „secerate", delimitate. Momente de tăcere sau de recitare simplă pun mai bine în evidență calitățile dis
cursului muzical. Este de remarcat că Nicolae Brînduș lasă, după momente tensionate de tutti, magia textului eminescian să lucreze singură : de pildă, sosirea lui Arald la bătrînul mag. Efecte de „muzică antică" (precum pizzicattele din final, sugerînd lăuta unui rapsod) și efectele electronice, se asociază într-o amplă paletă expresivă. Sînt de observat, în momentele de vrajă-blestem, semne care prevestesc experiențele din Domnișoara Huss, lucrare scrisă de Nicolae Brînduș după aproape un deceniu de la Logodna.
Balcanismul transfigurat, dialogurile clamate, cu aer de avertisment, coloratura magic-orientală a momentelor meditative, sînt dominate însă în Domnișoara Huss de o altă tonalitate : ironic-male-fică. Ritmurile crîncene, sugerînd obiceiuri arhaice și jocuri populare îndrăcite, propozițiile scurte, aproape suprapuse, „lovind" asemenea unor strigături, cu sublinieri de percuție, acele „mecanice cadențe" voite de Ion Barbu, depășesc viziunea carnavalescă, întregind o imagine a veșniciei morții. Viziunea lui Nicolae Brînduș asupra Domnișoarei Huss nu este numai o asumare muzicală a „jocului în joc" ci o depășire a ludicului către esența sa tragică.
Mișcările contrastante folosind motive ritual-folclorice transfigurate sînt vizibile și în Solilocviu și Match, lucrări care încearcă o permanentă întrepătrundere a muzicii vii și a memoriei benzii magnetice. Ciclul simfonic în cinci părți Phtora (denumit astfel după un semn în notația bizantină care indică „stricarea modului") urmărește „stricarea" notației clasice, lineare, care generează și un anumit tip de comportament muzical. în Phtora I planurile ușor de urmărit, secvențele clare, se organizează în jurul unui do central indicînd un sistem de durată, sfîrșind apoi într-un bocet de aluzii bizantine. Cantus-Firmus sau Pthora III, scris pentru orice grup instrumental care are și un instrument cu claviatură (avînd rolul de cantus firmus) evocă un joc de șah, al cărui comportament a fost programat dar a cărui materializare depinde de jucători. Alcătuirea timbrală al grupului de instrumente și capacitatea asociativă a interpreților reprezintă acei factori improvizatorici pe care logica autorului îi ține în permanență sub observație.
Aluziile bizantine devin cîntare psaltică declarată în cei Șapte psalmi pe versuri de Arghezi. Rolul solistului este determinat, pianul subliniază numai, uneori, recitativele, sau însoțește la unison scă
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
89
rile modale cîntate de voce ca o „umbră” sortită să coloreze spațiul de joc al sunetelor. Momentele cheie ale ciclului de lieduri sînt, de altfel, neacompaniate — în spiritul muzicii de strană ale cărei melisme nu suportă suprapuneri sonore. Gravitatea Psalmului I („Ruga mea e fără cuvinte”), sensul ludic al Psalmilor II și III, efectele de coloratură concentrate dar deosebit de expresive (de pildă, un tril la pian, rar și de lungă durată sugerînd bătaia de toacă), dramatismul Psalmului VI și melopeea Iară cuvinte, de o misterioasă și tragică transparență, a ultimului lied — fac din ciclul amintit o capodoperă a muzicii de cameră, un scenariu complex și în același timp de o simplitate emoționantă. Nicolae Brînduș își face prin acest ciclu vasale nu numai simetriile sonore ci și cosmo-metriile devenirii trans-egotiste, oferind ascultătorului o imagine a „nașterii zeului în om“.
Preocupările de ultimă oră ale compozitorului (teatrul instrumental : lucrările Kitch-N pentru clarinet și bandă magnetică, Trei strigături de alean — pentru percuție solo și Infrarealism, pe un text de Ion Barbu), par să culmineze în opera La țigănci, pe text de Mircea Eliade. Scrisă * „în formă de scoică” (uvertura cuprinde toate entitățile muzicale dezvoltate ulterior) opera reprezintă cea mai complexă sinteză a preocupărilor lui Nicolae Brînduș — din care nu lipsesc nici muzica memoriei, nici muzica gestului și muzica imaginară.
GRETE TARTLER
® CRITICA CRITICII DE FILM (5). EVOCĂRI ALE ISTORIEI. — Cronicarii cinematografici, masa lor, au puține idei fixe, mai puține decît colegii lor muzicali sau plastici, pentru a nu mai pomeni de cei literari, din simplul motiv că au și mînuiesc mai puține idei în general. Oricum, dintre acestea, una picură unanim din toate penițele criticilor celei de-a 7-a arte : reprezentativ, definitoriu pentru un cinematograf național este și ră-mîne filmul care vorbește despre actualitate, despre societatea prezentului. Dar tocmai în lumina unei asemenea ierarhizări de problematici devine interesant de cercetat, dintr-un impuls dialectic, domeniul complementar, întregitor, al filmului
istoric. Care este, așadar, conduita criticilor noștri în raport cu frămîntările, teoretice și practice, ale evocării istoriei prin film, ale așa-numitei „epopei cinematografice naționale”, ținînd seama, firește, de amploarea și diversitatea „tematică” și tehnico-stilistică a acestui domeniu, cu răsfrîngeri și întrepătrunderi în aria filmului politic, a celui de aventuri, a ecranizărilor, a biografiilor (romanțate sau nu) ?
Consultarea, în biblioteca I.A.T.C., a unor fișiere alcătuite pe baza celei mai nuanțate clasificări zecimale, mi-a îndreptat pe loc atenția spre un articol, mai vechi, ce-i drept, ca dată, dar permanent proaspăt prin titlu : O linie de continuitate (ele la „Independența României" la „Pentru Parie) de Ștefan Oprea („Cronica”, nr. 30.1978). Este vorba de o privire — dintre cele rare, în critica de film — să-i zicem, „comparatistă” : adică, se așază cap la cap filmul, din 1912, al lui *Grigore Brezeanu și filmul, din 1978, al lui Sergiu Nicolaescu, și, după ce se descrie, emoționat și emoțional, istoricul binecunoscut al Războiului Independenței, se spune : „Și iată că azi, după mai bine de șase decenii și jumătate, asistăm la un nou film al războiului pentru independență, un film — „Pentru Patrie” — realizat de plurivalentul cineast Sergiu Nicolaescu, un film care face să se întindă o linie de continuitate în istoria cinematografiei noastre, unind două puncte semnificative : cel al începututrilor, caracterizat prin entuziasm si dăruire, și cel prezent, caracterizat prin maturitate și luciditate — ambele însă vibrînd de patriotism fierbinte. Este greu să spunem la vizionarea căruia dintre aceste două filme am fost mai emoționați, dar ne rămîne din ambele sentimentul adînc al unei cauze naționale de vitală însemnătate : cauza libertății, a independenței, a existenței noastre ca popor cu drepturi egale în marele concert al lumii. Ideea că pentru această cauză am plătit cu grele jertfe de sînge, că merităm să fim libert și egali cu toate popoarele lumii pentru că de-a lungul întregii noastre istorii am luptat cu demnitate și vitejie pentru aceasta, ideea că sîntem astăzi pe pămîntul care e al nostru de milenii, ideea că știm exact de unde venim și încotro mergem, acestea și alte idei la care ținem ca la însăși ființa noastră, se desprind convingător din filmul lui Sergiu Nicolaescu”. Acestea și alte asemenea considerații — la nivel de șezătoare de
00
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
]a sfîrșitul secolului XlX/începutul secolului XX, eventual prezidată de un redactor de la „Răcnetul Carpaților“ — ne prefiră Ștefan Oprea, care, cu perfectă seninătate și inocență, subliniind „superioritatea de concepție" a lui Sergiu Ni-colaescu, adaugă : „Sigur că e vorba și de o superioritate a realizării artistice și tehnice, dar aceasta se înțelege de la sine..." De ce să se înțeleagă de la sine ? Pe titularul rubricii specializate a revistei „Cronica" nu l-a vizitat niciodată vreun dubiu în legătură cu „progresul în artă" ? N-a observat, oare, din literatură sau din muzică sau din pictură, că o eventuală superioritate a operelor recente, față de cele din epoci revolute, nu se „înțelege" niciodată „de la sine" (nici chiar atunci cînd survin spectaculoase perfecționări și inovații tehnice), ci numai de la caz la caz, pe temeiul unui riguros studiu filologic „comparatist", care își are principiile și criteriile sale particulare. Și-apoi, rămînînd pe tărîmul strict al cinematografului, Oprea nu l-a citit pe un Balăzs Bela, de exeplu, ca să mă limitez la un „clasic" în materie de teorie și estetică a filmului : „Arta antică, oricît de primitivă și de naivă ar fi, nu ne apare niciodată ridicolă. Ea este expresia spirituluală a unui timp străvechi. Filmul a alergat, însă, prea repede ; tot noi mai suntem încă în viață și rîdem de noi înșine (...) O galeră portugheză din secolul al XV-lea constituie o splendidă imagine, dar primele locomotive și primele automobile sunt ridicole (...) Vechile lilme — cea mai mare parte a lor — nu dau impresia unui obiect istoric, ci a unuia provincial : nu sunt o limbă moartă, și străină, ci o stingheritoare și stîn-gace bîlbîire a înseși limbii noastre". L-am invocat și citat pe „sistematizatorul" Balăzs, mai ales pentru a-1 îmbia pe Oprea să rostească o judecată diferențiată : Independența României, primul lung metraj româneasc cu actori (păstrat) are o valoare de document „sentimental", emoțional, iar autorul său este un diletant la primele exerciții ; Pentru Patrie, în schimb, este produsul unui regizor profesionist experimentat, un foarte bun tehnician, dar nu putea să constituie un eveniment public, la scară națională, anvergura celui dintîi. Deși sub media orară mondială, și filmul românesc „a alergat", prin decenii : din păcate, crono-metrul lui Ștefan Oprea s-a deteriorat înainte de ..sosirea" lui Pentru Patrie și nu a mai fost în stare să măsoare cu precizie etapele parcurse pe „linia de continuitate" aleasă.
Dacă Oprea nu dovedește o apetență deosebită pentru teorie și sistematizare, o dovedește, în schimb, cu siguranță, D. I. Suchianu : în cronica dedicată filmului La răscrucea marilor furtuni („România literară", nr. 50/1980), cum era de așteptat, distinsul decan al criticii naționale de cinema definește „teoretic" genul de care ne ocupăm : „Nu orice poveste cu peripeții și costume de epocă este film istoric. Pentru a aparține acestui nobil gen, filmul mai trebuie să împlinească două condiții : să cuprindă un moment de viraj în istoria universală, ivit pentru prima oară în cutare istorie națională. Cealaltă condiție, este ca povestea să cuprindă cît mai numeroase momente de epopee, adică de curaj, unde curajul măsoară nu gradul de utopie, ci gradul de certitudine că, în ciuda aparențelor, exaltatele elanuri se vor realiza". Aparent aproximative și fragile, aceste gînduri sunt, pînă la urmă, destul de pregnante, deși nu universal valabile : încape în deschiderea unghiului lor, bunăoară, Crucișătorul Potiomkin, dar mai puțin sau deloc Iluzia cea mare, încape Patimile Ioanei d’Arc, și mai puțin Andrei Rubliov sau Sărmanii flăcăi (ca și propunerile anti-epopee, de critică vehementă a trecutului în nodurile sale negative, formulate de un Lukăcs Gydrgy pentru film). Oricum, ne asigură D. L Suchianu, încap cu prisosință La răscrucea marilor furtuni și Munții în flăcări, care „sînt nu numai modele de film istoric, după toate grelele reguli ale acestui gen de povestire. Aceste filme mai sînt încă ceva : sînt o lecție de istorie nu doar pentru publicul românesc, ci și pentru spectatorii străini". Parafrazîndu-1 pe Pirus, regele Epirului, am fi îndreptățiți să susținem : încă o lecție ca aceasta, și o scrîntim !
Dar filmul istoric e „megieș" cu filmul politic, iar în legătură cu acesta din urmă, revista „Cinema" (nr. 3 și 4/1981) a inițiat o largă dezbatere, la apelul căreia, D. I. Suchianu răspunde prompt și concret încă din titlu : „Filme politice ? Iată cîteva exemple !“ într-adevăr, ni se oferă cîteva exemple de film politic autohton : O lacrimă de fată, Șantaj, Canarul și viscolul, Singurătatea florilor, Clipa, nu înainte, însă, de a li se configura statutul : „în 1928, am scris pentru universități un manual de sociologie unde spuneam că valorile politice se înrudesc cu cele juridice, căci ambele au drept obiect legile țării. Cu deosebirea că dreptul, prin organul său tipic, tribunalul, lucrează la conservarea legii. La întoar
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
91
cere la lege, atunci cînd ea e violată. Din contra, politica înseamnă dorința de a schimba, de a înlocui legea existentă cu o alta. Activitatea politică are totdeauna ceva revoluționar*/. Și intervenția continuă, revelatoriu : „Un film este politic, atunci cînd pictează asemenea schimbări generale. Filmul poate fi melodramă, comedie, documentar, fantastic, polițist, dar el va fi și poliție dacă zugrăvește conflictul între omul vechi și omul nou. Mai ales cu filmul polițist este el rudă bună, căci foarte adesea problemele revoluționare pot fi confundate de unii cu cele ale delincvenței. Mai ales atunci cînd un delict riscă răspîndindu-se, să schimbe structura unei societăți**. (Precizez că sublinierile aparțin autorului și că tot ce acesta din urmă declară a apărut, nu aiurea, ci în revista-organ „Cinema“, în numărul din martie anul 1981). E adevărat că în încheierea rîndurilor sale, D. I. Suchianu ne atrage luarea aminte : „Previn că mai sînt și alte filme românești adevărat politice. Dar mă opresc. Am fost prevenit să nu mă întind la cașcaval. Cu spațiul tipografic nu se glumește**. în schimb, cu ceea ce acest spațiu rabdă...
Spre deosebire de D. I. Suchianu și de Ștefan Oprea, care, totuși, se „agită** și perorează, Călin Călim an a ales calea „invulnerabilității** prin banalitatea de tipul dărilor de seamă, ca în frazele din „Cinematograful românesc în căutarea personalității** : „Nu este deloc de neglijat apoi faptul că într-un singur an cinematografic epopeea cinematografică națională s-a îmbogățit cu un film de profundă rezonanță patriotică precum „Burebista" — al scenaristului Mihnea Gheorghiu și al regizorului Gh. Vitani-dis — sau cu un film de ireproșabilă ținută culturală și estetică precum „întoarcerea lui Vodă Lăpușneanu** de Malvina Urșianu, pe lîngă alte pagini de epopee ca „La răscrucea marilor furtuni** și „Munții în flăcări** (anul revoluționar 1848 evocat de scenaristul Petre Sălcu-deanu și de regizorul Mircea Moldovan) sau „Rug și flacără** (de Adrian Petringe-naru după romanul omonim al lui Eugen Uricaru). Pur și simplu, scurt și cuprinzător. (A se observa, însă, fie și în treacăt, ierarhiile subtile stabilite de critic în sistemul său grafic și ortografic : unele nume de scenariști între liniuțe, altele între paranteze. E o știință și asta !)
Adeptă a aceleiași linii expeditive, tranșante, pare a fi, cu anticipare, și Simelia Bron („Amfiteatru**, nr. D1981) în „Pragul unei selecții de capacități (sau „Anul cinematografic 1980“)**, adu-
nînd cu sîrg într-un singur buchet, dar cu savante separări, cînd printr-un „apoi“ de staniol, cînd printr-un „și*‘ de celofan, cînd printr-un „sau** de hîrtie de ambalaj, filmele : întoarcerea Izti Vodă Lăpușneanu, Vlad Țepeș, Burebista, „apoi** Ultima noapte de dragoste, Bietul loa-nide, Ion „și** Dumbrava minunată, „apoi** La cumpăna marilor -furtuni [tot una cu „răscrucea**] și Munții în flăcări „sau** Azi fost 16... „Apoi**, exemplară rămîne ampla cugetare, în care e implicat și filmul istoric : „Noi nu am atins un film capodoperă, dar e tot mai evident că tindem către aceasta. Noi nu am izbutit o mutație de structură, un nou limbaj filmic, dar e evident (prin filmele frumoase realizate în acest an) că tindem spre aceasta, noi nu am deschis suficient de larg porțile debuturilor (...) dar e fără doar și poate că am început o selecție de capacități în care e inclusă toată suflarea contribuabilă la producția no^tră cinematografică**. Așa se face că după „fortuit** (devenit forțat), lucrativ (devenit „de lucru**), „alertat** (devenit ritm ce se face alert) etc., lexicul nostru cel de toate zilele s-a îmbogățit și cu această prețioasă „suflare contribuabilă** : entitate cuprinzînd, desigur, pe toți cei care aduc o contribuție nemijlocită la producția noastră de filme (depășindu-se cu brio vechea, anacronica accepție, încă prezentă în dicționare, de „persoană care plătește impozite**). Fără îndoială, o parte, oricît de infimă, din impozitele pe care le plătim se duce și pe filme, dar numai în noua viziune lexicală ni se oferă șansa să contribuabilizăm la creșterea cinematografică națională, direct și creator...
Am înregistrat, cu toate acestea, și „contribuabilități** mai rezonabile ale criticii, cu privire la filmul istoric. în „Orizont cinematografic** („România literară**, nr. 1/1981), Ioana Creangă observă, la obiect și cu măsură, că „pentru compunerea unei iconografii cît mai complete a trecutului, traiectoriile epice se diversifică, ritmurile se dilată, spectacolul filmic se extinde concret, în timp (dar, din păcate, nu totdeauna și în idei)**. Tot la activ, e de trecut și intervenția lui Mircea Alexandrescu sub titlul, cam îndoielnic ca gust, „Nu aduce anul, ce aduce toptanul** (Cinema**, nr. 1V1981) ; referin-du-se la producția curentă, criticul se întreabă și își dă un răspuns cu al cărui ton generic nu putem să nu fim de acord : „Așadar, ce ne spune imaginea-colaj a stagiunii ? Ne spune că facem și astăzi filme despre trecut parcă exta-ziați de „expresivitatea** costumului de
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
epocă, de minuția reconstituirii cadrului, și nu preocupați de sensul parabolic al evenimentelor invocate. Se consideră, probabil, că simpla invocare a trecutului este de la sine grăitoare". Just, dar nu și suficient : pasul e efectiv, dar încă prea scurt. Pentru a consemna un pas cu adevărat important, se cuvine să ne oprim — de data aceasta, adierea bene-iică vine din direcția criticii „universitare" — la eseul lui George Littera, Re-citindu-l pe Iliu: actualitatea discuției despre stil („Studii și cercetări de istoria artei. Seria teatru, muzică, cinematografie", tomul 28, 1981). Avem aici, în sfîrșit, angulația corectă și tonul exact al unei critici cinematografice demne de acest nume : „Considerată în perspectiva raportării la practica artelor cu vechi tradiții — scrie Littera — producția cinematografică vădește în cîteva dintre experiențele ei cele mai închegate din punct de vedere stilistic încercarea de a căuta o „cheie" expresivă originală, capabilă să restituie permanențele culturii naționale (...) Concepută ca un calm, senin ritual al vieții desfășurat în preajma morții, emoționantă prin puritatea ei elegiacă, secvența cinei din Pădurea spînzuraților constituie momentul în care Ciulei atinge echilibrul și strictețea expresivă caracteristice unei întregi tradiții de cultură clasică. Din punct de vedere plastic, Tănase Scatiu asimilează învățămintele picturii noastre clasice, peisagistice și „de gen", absorbindu-le într-o savantă figurare dinamică a spațiului. Abia schițate, alte tentative ne permit totuși să le descifrăm proiectul ; în Dacii, de pildă, se poate întrezări trimiterea la arhetipul cultural reprezentat de Dacia fabuloasă înfățișată în eminescianul Memento mori sau de tărîmul arhaic evocat în sadove-nianul Nopțile de Sînziene, chiar dacă regizorul nu a izbutit să dea o interpretare cinematografică îndeajuns de poetică spendorii naturii și expediției cinegetice" etc. Da, aceasta e calea de urmat, acesta este, realmente, un „discurs" critic echilibrat, senin, cultivat, bine stăpînit în structura și articulațiile sale cele mai fine, profund motivat : „Dacă am subliniat dubla necesitate ca producția cinematografică să ființeze, în strînsă solidaritate cu dominantele culturii românești și să restituie în moduri originale experiența noastră istorică și contemporană, e pentru că omogenitatea stilistică a „școlii cinematografice naționale" înspre care tindem se întemeiază nu atît pe afinitățile formale
cît pe coeziunea interioară, pe spiritul comun din care derivă operele exponențiale". O coeziune și un spirit care s-ar cuveni să impregneze și critica de specialitate, căci și critica — nu încape nici o îndoială — trebuie neapărat, și ea, „să ființeze în strînsă solidaritate cu dominantele culturii românești", dacă vrea să existe dincolo de arabescurile impresioniste sau de cumințenia anostă a referatelor de serviciu. Gestul critic concret trebuie să treacă, în sfîrșit, dincolo de „constatările descriptive", adîncin-du-se în analize aplicate, în care „temele" istorice să nu apară disociate de structurile cinematografice portante, de mijloacele tehnico-stilistice, într-un cuvînt să nu se trateze separat problemele „polisului", ale cetății și ale istoriei, de problemele legate de „techne" (tehnică, artă, pricepere, meșteșug). Conduita critică a lui George Littera ne reamintește că a fi patriot în artă, inclusiv în critica de film, înseamnă, așa cum recomanda G. Călinescu scriitorilor, a crea capodopere. Ce este, ce poate să fie o capodoperă în critica de film ? Deocamdată, un subiect de posibilă (necesară) meditație.
FLORIAN POTRA
© TINEREȚEA LUI MOROMETE. — Ca majoritatea prozatorilor — chiar dacă nu au de fapt pasiunea teatrului și nici nu manifestă vreun interes deosebit pentru noua dramaturgie, fiindcă sînt și unii care se mulțumesc cu inițierea schematică, pe texte clasice, dobîndită în perioada școlarității Marin Preda s-a lăsat ispitit la rînclul său de luminile rampei și de succesul imediat și concret, dar din păcate, cele mai adesea, relativ și efemer, pe care-1 poate oferi o seară de premieră. Deși nu frecventa cu o asiduă regularitate sălile de spectacol, autorul Marelui singuratic avea o judecată clară și pătrunzătoare a fenomenului teatral. Vocația sa literară îl îndreptase însă de la bun început spre explorarea mai aventuroasă și cu perspective mai vaste a genului epic care, datorită structurii polifonice, în mocl paradoxal, cu cît este mai arborescent și mai divers orientat, ca o roză a vînturilor, permite o mai mare libertate de mișcare scriitorului. Parcelarea limitativă și încorsetarea impusă de canoanele dramaturgiei
CĂRȚI — OAMENI
93
care nu acordă decît cel mult — și cu indulgență — optzeci de pagini unei piese pentru a nu solicita peste măsură atenția publicului, puteau fi cu greu acceptate și asimilate clupă epopeica expediție întreprinsă cu Cel mai iubit dintre pămînteni.
Vrînd să adauge prestigiul scenic eroului său predilect, a cărui psihologie a rămas definitorie — alături de Ion, de Mara și de Vitoria Lipan — pentru o întreagă epocă din istoria țărănimii autohtone, Marin Preda a căutat să se rezume la substanța epică a volumului doi din Moromeții, poate și pentru că luase cunoștință de existența excelentei dramatizări a părții întîi (încă inedite pînă în clipa de față), efectuate cu puțin înainte de Liviu Dorneanu. Adaptarea lui Marin Preda nu răspunde chiar întru totul exigențelor teatrului (în ca-zul unui autor de talia • sa, chiar și licențele devin calități : să se amintim de Seringa lui Arghezi), fragmentînd episodic și separînd elementele componente ale romanului care, în spectacol, se înfățișează sub forma unei triple intersectări de planuri, net delimitate ; între acestea, regizoarea a interpolat o scurtă incursiune în oniric de un puternic efect, prin straniul tablou al nunții reconstituite în conture fantastice în visul protagonistului). Văzute fugitiv și în ra-cursiuri, tribulațiile clanului moromețian și frămîntările lui intestine apar estompate și nu tocmai limpezi pentru cei ce nu au proaspătă în minte lectura cărții iar bogata galerie de tipuri pitorești nu depășește totdeauna stadiul de eboșă. Climatul social și momentul politic sînt în schimb redate cu pregnanță și defilarea personajelor cu nume atît de specifice este prin ea însăși evocatoare, pri-lejuindu-ne o simpatică reîntâlnire cu niște inși (în cazul celor detestabili, simpatia se adresează nu modelului uman, ci ficțiunii artistice) a căror identitate neconfundabilă și familiară ne face să-i întîmpinăm cu o amicală fluturare de mînă, deși unii dintre ei, în imaginea scenică, par a se fi orășenizat între timp, aducînd mai curînd cu niște foști magistrați sau șefi de birou veniți la o șuetă, nu în ograda Iui Moromete, ci la o masă de la Carul cu Bere : Iso-sică (interpretat cu acuratețea și veridicitatea recunoscută a lui Matei Alexandru), Plotoagă (Ion Henter) cu înfrigurata și sterila lui' agitație, căreia consătenii îi opun o flegmatică și zeflemitoare inerție, Cîrstache a lui Dumitrache
(amuzant caricaturizat ele Alexandru Drăgan), Giugudel (Emanoil Petruț), Cos-tache al Joachii (Iulian Necșulescu), vindicativul și brutalul Vasile al Moașei (Alexandru Georgescu), Țugurlan (Traian Stănescu), Matei Dimir (Andrei lonescu).
Regizoarea Anca Ovanez-Doroșenco deține pesemne magicele însușiri ale zînei bune din basmul Cenușăresei : poate să plăsmuiască din nimic sau din minime pretexte o caleașcă aurită trasă ele niște șoricei în chip de bidivii focoși, cu un vizitiu îmbrăcat în fireturi. Extrema simplitate a montării piesei lui Marin Preda pe scena Naționalului este aproape incredibilă. Pe podiumul înconjurat de trei părți de panouri îmbrăcate în negru,, avînd fiecare cîte o deschidere spre culise, nu se află decît niște paie aurii risipite la întîmplare. Și un plug, iar lîngă plug un om : să fie un tablou necunoscut al lui Millet ? Ca prin farmec, totuși,, spectatorul se simte transpus, de la pri--nfa ridicare de cortină, pe o arie de treieriș sau pe o miriște într-un nesfîrșit bărăgan. Tot ce poate fi mai simplu, întocmai ca principiul lui Arhimede. De bună seamă, numai că, spre a-1 descoperi, Arhimede a trebuit, în prealabil, să facă o baie și, îmbăindu-se, să se și gîn-dească.
Cînd și cînd, din înălțimi, coboară, fixate, pe ștăngi, sugestii de decoruri : fațada unei case de țară, niște tufărișuri uscate, un lan de grîu copt, pur simbolic, reprezentat prin cîteva spice. Scenograful George Doroșenco a rezolvat economic și ingenios necesitățile unei reprezentări figurative, iar colaborarea celor doi soți a fost ca întotdeauna bine inspirată.
Și cu ce intuiție sigură Anca Ovanez a știut să-și alcătuiască distribuția și să di-rizeje un numeros ansamblu cu o netăgăduită naturalețe și expresivitate !
Morometele marelui actor care este Gheorghe Cozorici a avut noblețea înnăscută și integritatea monolitică a unui erou de baladă : plină de miez, înțelepciunea lui pornește dintr-un fond meditativ supus multelor încercări și cum-pene ale vieții și întreținut de răspîntia sufletească în care se află, gestul său e cumpătat (în afara unor izbucniri temperamentale pasagere, dar apringe), plin de demnitate, vorba rumegată pe îndelete și rostită cu scumpătate. în rarele momente de mărturisire a preaplinului lăuntric, devine prevenitor, mîngîios, inima i se înfrăgezește : în Tinerețea lui Moromete. Marin Preda a intercalat cele
'94
VIAȚA ROMÂNEASCA
mai frumoase, mai .pure, mai lirice scene de dragoste din creația sa. Silvia Popo-vici (Fica) le-a desenat în subțiri arabescuri, cu o caldă paletă, trezind în somnolența resemnării tîrzii sentimente ce încă se mai pot bucura de dulceața soarelui tomnatic.
Privirea cruntă, răzbunătoare, cu scîn-teieri de pumnale, a Ilenei Stana lonescu, în Catrina, mi-a amintit de femeia cu ochi de șarpe veninos din ultimul roman al Luciei Demetrius, Oglinzi aburite. N-aș fi crezut că interpreta ducesei de York din Richard al III-lea s-ar putea metamorfoza într-o cumătră atît de autentică și atît de savuros întruchipată. Pe Elena Sereda în schimb am mai vă-zut-o în asemenea ipostaze, totdeauna perfect integrată în atmosferă.
Olga-Delia Mateescu a spălat rufe, a frămîntat cu picioarele lut amestecat cu paie pentru chiriei și a spart lemne cu bravură și cu toată convingerea, înfrun-tînd riscul de a face bătături în pal-mele-i delicate, într-o continuă bună-dispoziție, ca o harnică gospodină rurală, veselă și inimoasă, obișnuită a nu lua lucrurile în tragic. împrumutînd prezența fizică și asemănarea Florinei Cercel, Al-boaica a fost o țărancă sănătoasă și înfloritoare, stăpînă pe sine, cu privire ageră și un ușor zîmbet ironic în colțul gurii.
Și un nume nou pe afișul Naționalului : Andrei Finți, căruia rolul cu posibilități restrînse — deși presupunea pe alocuri un joc pe două planuri, Niculae fiind împărțit între atașamentul față de familie și postura lui oficială — i-a îngăduit deocamdată să evidențieze o bună ținută scenică și o gestică sobră.
Un spectacol ce păstrează nealterată amprenta atît de personală a unuia dintre reprezentanții de frunte ai romanului românesc.
OVIDIU CONSTANTINESCU
•	CVARTETUL PORTUGHEZ. — Cazul lui Fernando Pessoa *) pare să ilustreze ambițiile națiunilor mici de a-și suplini o absență mai lungă din forul culturii universale prin personalități de primă mărime. Preluînd o metaforă a
*) Fernando Pessoa, Ploaie oblică. în românește de Roxana Eminescu. Editura Univers, 1981 (colecția „Poesis").
lui Călinescu referitoare la Eminescu, în astfel de viguroase tulpini se concentrează sevele cele mai alese ale spiritualității unui popor. Numai că în opera lui Pessoa nu se amalgamează diferitele tendințe ale unui moment literar într-o expresie unică, în care nu mai pot fi distinse ci, indicînd aparent o indecizie a autorului, ele se constituie în arte poetice independente, corespunzînd tot atîtor pseudonime ale sale.
Născută în amurgul mișcării romantice și în efervescența căutărilor moderniste, opera portughezului nu e străină nici de teoretizările clasicizante ale unor simboliști (Valery), nici de orfismul romantic, nici pe prometeismul futurist, nici de nihilismul și agnosticismul dadaist. în esență, Pessoa exprimă criza de identitate a poetului modern, prizonier al unui punct de vedere relativist. Metamorfozele vocii naratoare în funcție de diversitatea subiecților la prozatori celebri din acest secol (V. Woolf, Valurile, L. Durrell, tetralogia Alexandria) capătă la Pessoa corespondențe în crearea unor universuri spirituale diferite. Prin heteronimi, lansați inițial ca autori „în carne și oase", el încearcă să recupereze cîte o fîșie reala din universul incongruent și discontinuu, zădărnicind înțelegerea și exprimarea unitară.
Pactul faustic al artei se dovedește însă ireversibil. Poezia rămîne intens conștientă de sine, dedublată, ca și cum respectivul autor s-ar privi în același timp și s-ar încadra într-o anume tipologie.
Iată-1 pe Alberto Caeiro, de exemplu, încercînd, asemeni teoreticienilor romantismului, să revină la limbajul „Naturii" și al „Omului adevărat și primitiv". Precum în dimineața omenirii, el se contopește cu lucrurile, trăiește la nivelul senzațiilor, considerînd poezia o simplă emanație a ființei, „cum floarea nu poate s-ascundă culoarea". Captivat de concretețea ireductibilă a lumii, Caeiro întreprinde o critică empirică a limbajului („lucrurile nu au semnificație ; au existență"), mai ales a celui abstract, raționalist, în favoarea intuiției directe (Am înțeles că lucrurile sînt reale și diferite-ntre ele ,7 Am înțeles cu ochii, niciodată cu gîndireaJ Să le înțelegi cu gîndirea ar fi să le vezi că-s la fel). Mintea. în simplitatea ei, se dăruiește unui poem precum unei creații naturale. Numai că mintea „simplă" nu știe acest lucru despre sine și nici nu emite filo
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
95^
sofii agnostice. Totul e pură nostalgie. Accentuata depersonalizare, un fel de golire mallarmeană de orice sentiment personal („Și fără-a citi, fără de gînduri și fără să dorm") indică și ea limitele întreprinderii. Dincolo de sentențiozita-tea declarațiilor se ascunde o sfîșietoare — prin muțenie — conștiință a alterită-ții, a singurătății individului într-un univers ce-și urmează imperturbabil cursul : Realitatea nu are nevoie de mine H Simt o bucurie enormă/ La gindul că moartea mea nu are de fel importanță.
Cu Ricardo Reis parcurgem celălalt „semicerc al emoției" — el e apolinicul, rafinatul, arhitectul formelor perfecte. Sceptic și epicureic, se retrage din fața dramelor lumii, contemplîndu-le de la fereastră, ca pe un spectacol indiferent. Cu simțurile anesteziate și dorințele voluntar inhibate, ne face să ne gîndim la calmul măștilor de faraoni, privind imperial în eternitate. De fapt aceasta și este, o mască agățată pe figură dintr-o profundă dezamăgire și lipsă de alternativă : ...vrei nimic,/ .Ești liber ; cel ce n-are nici dorește/ E om egal cu zeii.
Conceput în opoziție cu Ricardo Reis, Alvaro de Campos se apropie cel mai mult de părintele lor prin visul experienței totale. Suflet stîrnit de „mari zgomote moderne", glorificînd mașinismul, trăind intens fiecare emoție, el încearcă să se elibereze de toate inhibițiile. Celebra odă maritimă devine astfel o succesiune de stări umorale, de la neliniștea incertă, provocată de contemplarea unui peisaj marin, la sanguinul dezlănțuit, tînjind după senzațiile tari ale celebrilor navigatori și descoperitori de pămînturi — „regi ai Mării Totale" —, la strigătul coleric, animalic, dezarticulat al piraților ucigași și alcoolici, dezinte-grîndu-se într-un hohot dement și revenirea — rușinată — la duioșia și reflexivitatea spiritului cultivat. Fuga de civilizație și din lanțurile domesticității eșuează încă o dată în recunoașterea condiției insignifiante, tragice a individului („Eu cine-s să pot să mă plîng și să întreb ?"), reguzîndu-i și dreptul la revoltă.
Se pare că Pessoa a căutat, de fiecare dată, o nouă șansă de a se exprima plenar, însă nu a reușit decît să se risipească în copii infidele. „Ființa ce nu și-a putut aparține" își dorește, de aceea, vindicativ, o stingere mai deplină chiar decît a vechilor hinduși, fiindcă vizează și ordinea ideală (... să pier/ Băutut de o briză abia-nmiresmată, din oricare cer).
Indiferent din ce abisuri s-a născut acest insolit edificiu artistic, el dispune de acea coerență profundă ce deosebește spiritul sintetic de cel eclectic. Pessoa ilustrează singur „muzeul imaginar" al heterodoxiei stilistice ce caracterizează arta secolului nostru (Andre Malraux, Les voix du silence). Poemele semnate cu propriul nume îi justifică programul. Astfel, obișnuința de a vedea istoria și existența nu ca o secvență logică ci ca domniu de manifestare a discontinuității și aleatoriului îl obligă la o artă oblică, materializată la diferite nivele ale conștiinței, complicînd la nesfîrșit mecanismul simplei percepții sau intuiții. Scindat între eul real și cel artistic, poetul suferă o fundamentală înstrăinare, devenind un simplu mediator între lucruri și o idealitate ocultă. Nu demiurg, ci agent implicat. Orfismul („Și-n cîntecul hîrtiei se nasc piramide") este și el o poză. între poezie și realitate se stabilește o relație de reciprocitate ; piramidele îl „stri-v^jc", lucrurile îl „traversează" radio-grafiindu-1. Ploaie oblică, subliniind dualitatea actului creator („între visu-mi de port și imaginea mea cu acest piesaj") propune o viziune humboldtiană asupra limbajului. Nu cuvîntul ioanic, aruncat peste ape, ci cel heraclitean, fundamentînd dubla articulare a existenței („pînă sînt una fiind amîndouă") : Și brusc cineva trece era cea dublă prin ciur,/ Două realități praful amestecîndu-și...
Heteronimii lui Pessoa, aflăm din cuvîntul înainte al Roxanei Eminescu la această remarcabilă antologie, au fost mai numeroși. Cei trei au supraviețuit probabil datorită opozițiilor fundamentale ce-i fac semnificativi în cadrul operei în ansamblu, așa cum sînt selectate sunetele cu valoare fonemică într-o limbă. Cultul primitivismului și aristocrația scrisului, ermetismul și fluxul necontrolat al emoției etc. sînt antinomiile ce ne vin în minte atunci cînd vrem să caracterizăm diverși poeți moderni, sau sinteze ale experiențelor posibile, precum opera lui Fernando Pessoa.
MAR1A-ANA TUPAN
•	TRIBUNA, săptămînalul clujean de cultură, împlinește 25 de ani de la apariția sa în seria actuală. Numele acestei reviste are rezonanțe multiple în cultura noastră. Prima Tribună (1884—1903) apare
VIAȚA ROMÂNEASCA
la Sibiu, scoasă de loan Slavici. Scopul publicației era lupta pentru eliberarea de sub ’asuprire a românilor din Transilvania și întărirea conștiinței de unitate națională, cultivarea literaturii de inspirație rurală și valorificarea folclorului fiind prime instrumente de acțiune. Programul acesta era continuat de Tribuna arădeană (1897—1912), apoi de Tribztna bucureșteană (1915—1916). O altă Tribună, condusă de Ion Agîrbiceanu apare la Cluj între 1938—1940, moment dificil în apărarea integrității hotarelor... între toate seriile tribuniste a existat o continuitate de spirit, ele fiind centre „de lucrare literară" (cum zicea Slavici) cu o mare forță de iradiere spirituală.
Generațiile tribuniste numără oameni de seamă, dintre care amintim doar cîțiva : Slavici și Coșbuc, Octavian Goga și Ilarie Chendi, Emil Isac și Agîrbiceanu, Victor Papilian și Lucian Blaga.
Tribuna actuală (apărută în 1957 și condusă din 1969 de prozatorul Dumitru ■Radu Popescu) are perioada cea mai lun
gă de existență neîntreruptă. Punind pe prim plan afirmarea și concentrarea energiilor creatoare ale Transilvaniei» revista reușește să fie una din publicațiile românești cu o mare audiență. Din programul ei de altădată au rămas valabile exigențele estetice, cultul limbii române, valorizarea individualității locului, stimularea unei ambianțe culturale propice creației și împlinirii.
în Clujul de azi cu o viață universitară, culturală și artistică intensă, cu o editură, cu reviste și ziare, Tribuna are statura ei aparte, vocea ei distinctă ; pulsul ei dinamic o situează între cele mai interesante publicații din țară. îi urăm acestei prestigioase reviste multi ani ; îi dorim aceeași vigoare și prestanță în promovarea valorilor culturale. Adăugind și etâpele precedente la cei 25 de ani ai revistei de azi, resimțim și mai limpede că Tribuna este un titlu cu greutate heraldică.
R.
CÂRTI PRIMITE LA REDACȚIE • »
EMIL ȘIMÂNDAN, Un spectacol pentru o mie de ani. Interviuri
[luate unor sculptori „din toate colțurile României, reprezentînd toate generațiile'1, participant! la Simpozionul de sculptură „Zărand“ de la Căsoaia, edițiile din 1979, 1980, 1981], Editura Consiliului județean Arad al Organizației Pionierilor, 1981.
STELA VINIȚCHI, Singurătatea cuvintelor. [Versuri]. Editura Eminescu, 1981.
AL. I. ȘTEFÂNESCU, 10 femei. [Povestiri ; „selecție din lucrarea
mai largă, în pregătire, Fratele meu Femeia"\. Editura Cartea Românească, 1981.
DOINA CETEA, Fața luminii. Versuri. Editura Dacia, 1981.
PAUL EUGEN BANCIU, Sărbătorile. [Roman]. Editura Albatros, 1981.
* * * Almanahul părinților 1982. Redactor responsabil : George Ciudan. Editat de „Revista de pedagogie'1.
MARIN NEGOIȚÂ, Punctul de topire. Mozaic cu oameni și furnale. Editura Albatros, 1981.
MIHAIL GRÂMESCU, Aporisticon. Glosar de civilizații imagi-
nare. Editura Albatros, 1981, (Colecția „Fantastic club“).
MARIUS MIRCU, M-am născut reporter ! Roman. Editura Cartea Românească, 1981.	*
MIMAI SIN, Ierarhii. Roman. Editura Eminescu, 1981.
AL. CÂPRARIU, Ochii de pretutindeni. [Versuri]. Editura Dacia, 1981.
NICOLAE BREBAN, Don Juan. Roman. Editura Cartea Românească, 1981.