Viața Româneasca
?
Revistă întemeiată la lași, în martie 1906, de un grup de intelectuali în frunte cu CONSTANTIN STERE șl G. IBRAILEANU.
In 1981, la împlinirea a 75 de ani de existență, revistei VIATA ROMANEASCA i s-a conferit, prin Decret prezidențial, Ordinul „MERITUL CULTURAL" clasa I, „pentru contribuția adusă la afirmarea și dezvoltarea artei și literaturii românești, la înfăptuirea politicii culturale a partidului și statului".

APARE LUNAR sub conducerea unui Consiliu de redacție Redactor șef: loanichie Olteana
e
REDACȚIA
70146 BUCUREȘTI, str. Nicolae Golescu, 15
Telefon ; 13 59 71, 16 40 49, 14 41 53
ADMINISTRAȚIA 70179 București, Calea Victoriei 115 Telefon : 50.74.96
e
Costuî unui abonament la Viața Româneasca este de lei : 144 pe 12 luni, 72 de 6 luni, 36 pe 3 luni
O
Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază
Tiparul executat la întreprinderea poligrafică „Informația"
anul lxxvii
DECEMBRIE 1982
Nr. 12
CONFERINȚA NAȚIONALĂ
A PARTIDULUI COMUNIST ROMÂN
PENTRU PREZENTUL ȘI VIITORUL ȚĂRII
Recent încheiată, precedînd cu puțin împlinirea a trei decenii și jumătate de la instaurarea regimului republican în România, Conferința Națională a partidului rămîne fără îndoială evenimentul major al unui an bogat în evenimente, un moment de referință pentru o lungă perioadă de aci înainte. Urmărite firesc și din afara hotarelor, lucrările ei au polarizat atenția, speranțele și adeziunea întregii țări, conștientă că aci se formulează adevăruri esențiale pentru viața noastră, că aci se concentrează și se exprimă virtuțile cele mai însemnate ale unui popor : cutezanța și înțelepciunea, fantezia și responsabilitatea, elanul și măsura, capacitatea de reacție promptă, adecvată și exactă la consecințele unei situații mondiale complexe și, pe deasupra tuturor, hotă-rîrea de Juptă necurmată pentru aplicarea în continuare a unui program cu strălucire verificat în timp, de edificare a socialismului și comunismului, de întărire a suveranității și independenței patriei, de asigurare a progresului ei material și spiritual.
Venind după istorica Expunere la Plenara din iunie a C.C., larg studiată, însușită și dezbătută în lunile premergătoare, Raportul prezentat de secretarul general al partidului a constituit documentul de bază al Conferinței Naționale, care s-a desfășurat practic pe temeiul tezelor, ideilor și orientărilor sale, adoptate în unanimitate. Impunător prin capacitatea de cuprindere a unei vaste problematici, magistralul Raport este încă o dovadă a contribuției decisive a tovarășului Nicolae Ceaușescu la elaborarea și înfăptuirea politicii interne și externe a partidului și statului nostru, politică răspunzînd nevoilor și aspirațiilor reale ale poporului român. Raportul prezintă o analiză profundă și multilaterală a stadiului atins la ora actuală de societatea socialistă românească și propune căile de urmat în viitorul imediat, măsurile de luat în vederea dezvoltării ei în continuare, oferind o perspectivă clară și mobilizatoare eforturilor depuse de întregul popor pentru asigurarea progresului țării. O asemenea analiză, urmată de hotărîrile adoptate de Conferință privind sectoare diverse ale economiei, de la sursele de energie și materii prime la agricultură, de la cercetarea științifică la comerțul exterior și relațiile internaționale, era cu atît mai necesară cu cît relațiile contemporane sînt în continuă schimbare iar fluctuantei destinderi îi corespunde o dură competiție în domeniul economic, căreia nu i se poate face față decît printr-o muncă de adaptare și perfecționare continuă în toate ramurile de^activitate, de stimulare a hărniciei, iscusinței și capacității inv§n#V^^^	a productivității și recom
2
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
pensare a lucrului bine făcut, de deplasare a nivelului de decizie dinspre centre cu responsabilități difuze spre unitățile și colectivele efectiv producătoare.
Conferința Națională a partidului a acordat o atenție deosebită dezbaterii și clarificării unor probleme teoretice legate de definirea și mai exacta înțelegere a stadiului actual al dezvoltării României. Stat al democrației muncitorești, revoluționare, realitate care nu încape în limitele înguste ale perimatului concept de dictatură a proletariatului, România a atins într-o scurtă perioadă istorică, sub conducerea partidului comunist, un nivel de dezvoltare care abia putea fi visat în urmă cu cîteva decenii. Cu toate acestea, în societatea noastră socialistă se manifestă o serie de contradicții care se cer studiate și lichidate în vederea realizării unui echilibru superior, a unei dezvoltări armonioase. Astfel, în textul Raportului e menționată tendința de rămînere în urmă a relațiilor sociale și de producție față de dezvoltarea puternică a forțelor de producție, contradicție care nu-și poate găsi soluționarea decît în lărgirea democrației prin folosirea și perfecționarea sistemului existent, menit să asigure creșterea rolului maselor în conducerea vieții economice și sociale. Situația agriculturii comparativ cu cea a industriei, ca și contradicția între cerințe și posibilități în domeniul consumului și al serviciilor, au fost studiate de asemenea în profunzime, adoptindu-se măsurile corespunzătoare. ,,Hotărîrile Congresului al XH-lea — citim în Raportul secretarului general al partidului — planul cincinal măsurile supuse spre dezbatere Conferinței Naționale, programele stabilite pentru următorii ani asigură realizarea acestor obiective, creează condiții pentru depășirea contradicțiilor, pentru realizarea unei concordanțe la un nivel superior și dezvoltarea impetuoasă a societății noastre socialiste/
Cit privește rămînerea în urmă a activității teoretico-ideologice a muncii politico-educative de formare a conștiinței socialiste, acestui domeniu i se consacră în Raport un capitol special, al cărui text integral îl publicăm în paginile revistei. Nu e desigur prima dată cînd se constată acest decalaj, în reducerea căruia literatura, artele, presa au un rol de seamă. Ele sînt chemate ,,să abordeze, în spiritul ideologiei partidului, problemele existente în societatea noastră, să ia poziție fermă față de diferitele aspecte negative, să pună pe primul plan propagarea principiilor și concepțiilor revoluționare ale partidului nostru despre lume și viață. Ele trebuie să înarmeze tineretul patriei, întregul popor cu teoria luptei revoluționare, dezvoltîndu-le hotărîrea fermă de a învinge orice greutăți, de a asigura mersul neabătut înainte al patriei noastre pe cele mai înalte culmi de progres și civilizație/4
Sînt concentrate aci elementele unui întreg program cu o deschidere largă, pornind de la succesele de pînă acum ale literaturii, artei și culturii noastre contemporane. Cum el îndreptățește și presupune noi investiții de talent și îndrăzneală în gîndire, există toate temeiurile să sperăm în îmbogățirea și diversificarea peisajului literar și artistic prin investigarea curajoasă a realităților contemporane, în crearea de noi opere care să exprime viața adevărată și capacitățile spirituale ale acestui popor.
V. R.
ACTIVITATEA IDEOLOGICĂ, POLITICO-EDUCATIVĂ PENTRU EDUCAȚIA MATERIALIST-DIALECTICĂ, PATRIOTICĂ A OAMENILOR MUNCII, PENTRU AFIRMAREA UMANISMULUI NOU, REVOLUȚIONAR, PENTRU ÎNTĂRIREA UNITĂȚII ÎNTREGULUI POPOR ÎN JURUL PARTIDULUI
Capitolul VIII al Raportului prezentat de tovarășul NICOLAE CEAUȘESCU la Conferința Națională a Partidului Comunist Român
Stimați tovarăși,
în întreaga operă de dezvoltare economico-socială și de construcție socialistă, un rol de importanță deosebită revine activității teoretice, educative, muncii politice de formare a conștiinței socialiste a maselor populare, a omului nou. După cum am menționat, în comparație cu dezvoltarea impetuoasă a forțelor de producție, a economiei și societății noastre, se manifestă o anumită rămânere în urmă a activității teoretico-4deologice, a muncii politico-educative de formare a conștiinței socialiste.
Așa cum se subliniază în documentele prezentate spre dezbatere Conferinței Naționale, este necesar să acordăm mai multă atenție acestui domeniu, să desfășurăm o activitate mai susținută pentru clarificarea diferitelor probleme teoretice și ideologice în raport cu stadiul de dezvoltare al societății noastre, precum și cu situația mondială, cu transformările revoluționare ce au loc în lume, cu problemele noi care apar în epoca noastră. Este necesar să ajutăm oamenii muncii să înțeleagă evenimentele, sensul evoluției sociale, faptul că întreaga dezvoltare internă și internațională confirmă cu putere justețea concepției materialist-dialec-tice despre lume și viață, că organizarea socialistă constituie singura cale de înlăturare a inegalităților, a asupririi unui popor de către altul, a exploatării și asupririi maselor populare, de realizare a unei societăți mai umane, )mai drepte, mai bune, care să asigure tuturor cetățenilor condiții egale de muncă și viață, care să permită afirmarea plenară a personalității umane, a fiecărei națiuni. (Vii și puternice aplauze).
Subliniind permanent, în activitatea politico-educativă de formare a omului nou, superioritatea socialismului, a umanismului revoluționar, a relațiilor de producție socialiste și a repartiției produsului social și național în spiritul eticii și echității socialiste, să veghem, totodată, la afirmarea neabătută în viață a acestor principii în toate domeniile de activitate.
32
4
VIAȚA ROMANEASCĂ
Este necesar, de asemenea, să punem un accent mai puteric pe înțelegerea rolului de. proprietar, producător și beneficiar al oamenilor muncii, pe necesitatea apărării și dezvoltării continue a proprietății socialiste ca fundament al egalității sociale, al făuririi societății socialiste multilateral dezvoltate și a comunismului. (Aplauze puternice). în întreaga activitate politico-educativă trebuie să subliniem necesitatea grijii și răspunderii fiecărui membru al societății, fiecărui cetățean, indiferent de locul de muncă și cu atît mai mult răspunderea mare ce revine cadrelor, de conducere din toate sectoarele pentru dezvoltarea continuă a proprietății socialiste. Să . nu uităm nici un moment că întreaga dezvoltare socială, bunăstarea poporului, independența patriei sînt condiționate de întărirea bazei tehnico-materiăle a societății socialiste, ca factor fundamental, hotărâtor al dezvoltării avuției naționale, a întregii societăți. Activitatea de educație politică, de formare a omului nou, cu o conștiință înaltă, trebuie să pună un accent deosebit pe creșterea răspunderii față de proprietatea socialistă, față de apărarea și dezvoltarea sa.
Munca pblitico-ideologică trebuie să cultive mândria patriotică a oamenilor muncii, fără deosebire de naționalitate față de trecutul glorios de luptă al poporului nostru, față de minunatele realizări în făurirea socialismului, să dezvolte puternic sentimentul de dragoste față de popor, de patrie, față de partid, hotărârea de a fi gata în orice împrejurări să servească interesele țării, cauza socialismului. (Aplauze puternice, îndelungate).
O atenție deosebită trebuie acordată educației tineretului, pregătirii sale pentru muncă și viață. Să sădim în conștiința tineretului spiritul revoluționar, dorința de a-și însuși cele mai noi cuceriri ale științei și cunoașterii umane, voința de a acționa în toate împrejurările ca revoluționari, ca patrioți, de a-și servi întotdeauna poporul, cauza socialismului, pacea. (Vii aplauze).
în același timp,, să dezvoltăm în rândul oamenilor muncii sentimentul solidarității internaționale, al prieteniei și colaborării egale cu alte popoare.
Este necesar, de asemenea, să acționăm cu toată hotărîrea pentru demascarea șî combaterea diferitelor concepții ale vechii societăți, a teoriilor imperialiste, colonialiste, a ideologiei capitalismului, punînd în evidență superioritatea concepției noastre despre lume și viață, a relațiilor socialiste, a umanismului socialist, a libertăților și drepturilor omului în societatea socialistă.
Să subliniem permanent că umanismul nostru revoluționar, întreaga noastră societate pun pe primul plan omul, bunăstarea și fericirea lui, afirmarea personalității umane, realizarea condițiilor de manifestare și afirmare egală a fiecărui cetățean, fără deosebire de naționalitate. Trebuie să acționăm cu hotărâre ca în toate domeniile să se manifeste cu putere aceste principii, combătând, luând poziție hotărâtă împotriva oricăror tendințe de nesocotire sau încălcare a lor. (Vii aplauze).
în întreaga activitate politico-educativă de formare a conștiinței noi, să pornim de la concepția revoluționară, materialist-dialectică despre lume și viață, de la principiile socialismului științific. Aceasta necesită o înțelegere aprofundată și lămurirea continuă a marilor transformări din societate, a direcțiilor obiective ale dezvoltării, a legităților evoluției sociale, a cuceririlor științei și cunoașterii universale, care confirmă zi de zi justețea concepției materialist dialectice despre lume și viață, materialitatea lumii înconjurătoare.
Este necesar să combatem cu hotărâre și să demascăm toate mentalitățile retrograde, mistice, să desfășurăm o luptă ascuțită împotriva influențelor burgheze în conștiința și viața ^oamenilor, Șă luăm atitudine hotărâtă împotriva naționalismului, șovinismului, rasismului, antisemitismului, a oricăror încercări de învrăjbire și înjosire a omului, că manifestări ale forțelor reacționare care, în actualele împrejurări internaționale, apelează din. nou la metodele și practicile vechi pentru a slăbi coeziunea și unitatea forțelor progresiste, a maselor populare, în lupta împotriva imperialismului și colonialismului, împotriva războiului, pentru o politică de pace și independență națională. Partidului nostru, ~ societății noastre socialiste le-a fost și le este străină atitudinea de pasivitate față de asemenea manifestări. Partidul, societatea noastră au acționat și vor acționa cu consecvență în direcția unei înțelegeri științifice de către toți oamenii muncii a principiilor socialismului, a legităților dezvoltării economico-sociale, precum și pentru creșterea răspunderii și participării conștiente a întregului popor la conducerea tuturor sectoarelor de activitate.
Sarcini de mare răspundere revin partidului, organizațiilor de masă și obștești, uniunilor de creație, presei, radioteleviziunii, tuturor organismelor educa-
CONFERINȚA NAȚIONALĂ A PARTIDULUI COMUNIST ROMÂN
5
tive din societatea noastră. Sub conducerea partidului, ele trebuie să desfășoare o activitate susținută în vederea ridicării nivelului politico-ideologic al cadrelor, formării conștiinței revoluționare, socialiste a maselor, înarmării întregului nostru popor cu arma revoluționară de luptă pentru socialism, pentru comunism,, pentru o societate a dreptății și egalității sociale. (Aplauze puternice, îndelungate).
Presa, radioteleviziunea, toate mijloacele de informare în masă, literaura, teatrul, cinematografia, celelalte arte, care se adresează maselor de milioane de oameni, trebuie să abordeze, în spiritul ideologiei partidului, problemele existente în societatea noastră, să ia poziție fermă față de diferitele aspecte negative, să pună pe primul plan propagarea principiilor și concepțiilor revoluționare ale partidului nostru despre lume și viață. Ele trebuie să înarmeze tineretul 'patriei, întregul popor, cu teoria luptei revoluționare, dezvoltîndu-ie hotărîrea fermă de a învinge orice greutăți, de a asigura mersul neabătut înainte al patriei noastre pe cele mai înalte culmi de progres și civilizație. (Aplauze puternice, îndelungate).
Documentele privind stadiul actual al socialismului în țara noastră, problemele teoretice și ale activității politico-educative, ca parte integrantă a programului partidului, dau o perspectivă nouă, luminoasă, întregii activități desfășurate de partid, de popor. Ele trebuie să dinamizeze activitatea din toate sectoarele, să ducă la întărirea și mai puternică a forței și unității partidului, a rolului său conducător, la întărirea unității întregului popor în cadrul Frontului Democrației și Unității Socialiste, la întărirea suveranității și independenței patriei noastre. (Aplauze puternice).
Problemele supuse spre dezbatere Conferinței Naționale asigură realizarea hotărîrilor Congresului al XU-iea și ridicarea României la un nou nivel de dezvoltare, creșterea continuă a bunăstării materiale și spirituale a poporului. Acum, hotărîtoare este activitatea organizatorică, practică pentru realiziarea lor în viață. Este necesar ca organele de partid și de stat, organismele democratice, toți oamenii muncii, fără deosebire de naționalitate, întregul popor să acționeze într-o deplină unitate pentru realizarea în viață, în cele mai bune condiții, a planului de dezvoltare economico-socială, a tuturor hotărârilor. Fiecare, la locul său de muncă, să acționeze cu fermitate în vederea îndeplinirii sarcinilor încredințate de partid și popor, răspunzând prin muncă și fapte concrete încrederii acordate, așteptă-.rilor partidului și poporului, asigurând înfăptuirea hotărîrilor Congresului al Xll-lea, a Programului partidului.
Dispunem de tot ce este necesar, putem și avem forțele pentru a depăși greutățile ivite într-un sector sau altul. Să facem ca influențele crizei economice mondiale să se resimtă cît mai puțin în țara noastră, să asigurăm realizarea obiectivelor de trecere la un nou stadiu de dezvoltare, la o nouă calitate a muncii și vieții, să ridicăm România pe culmi tot mai înalte de progres și civilizație.
în condițiile grele, de furtună, să demonstrăm forța și trăinicia societății noastre socialiste, capacitatea partidului de a conduce poporul și patria spre noi victorii. Să demonstrăm că partidul nostru comunist, născut în furtună, călit în anii grei ai ilegalității, nu se teme de greutăți și își îndeplinește cu cinste misiunea istorică în orice împrejurări. Să arătăm că partidul nostru își va îndeplini misiunea de unire și de conducere a poporului nostru pentru înlăturarea oricăror greutăți și pentru înaintarea neabătută a României spre înaltele piscuri luminoase ale societății comuniste. (Aplauze și urale puternice; se scandează îndelung „Ceaușescu — P.C.R. 1“, „Ceaușescu r— România, stima noastră și mîndria !“).
UN CÎNTEC DE DRAGOSTE PENTRU TRANSILVANIA *)
ARINA
Vatra casei fără vină, sub lampa de după cină, e cernută cu arină. Arina scoasă cu sapa de unde-a spălat-o apa, de sub țelina cu cimbru și fragi, și pusă frumos în saci, cărată de omul săracul de cînd a lăsat-o veacul pe întuneric măcinată de unde nu se mai gată, aleasă în ciurul cu fire mărunte, ca o sămînță de munte, în pămint, pămînt. în coastă, lut, și praf în văzduh și piatră în piatră pînă n-o arunci pe vatră, unde-i mestecată cu baliga din poiată și lipită cu aluatul pe unde-i masa și patul, cîtu-i casa și satul, ca-n ziua dintîi la Facere, de la ușă la căpătîi, fără întoarcere.
Arina-i arină numai cu talpa vecină, cernută umbros în casă pe jos, în amintire, pe vremea bunii, cu fire din pulberea lunii.
♦) Din volumul aflat in curs de apariție la editura Dacia.
VERSURI
7
Pe unde zboară rîndunica este jirul de nimica, ne poftit și ne zărit nici cit musca din continit, să fie prinsă din zbor cu ciocul și dusă cu tot cu locul unde i-a fost ei norocul. Nici sămînță sub grindeie nu-i făcută să steie, nici grapa cu dinții și spinii nu roade osul arinii, oasele sure sub care crește un deal cu pădure.
Arina nu-i arină unde se face tină, în durere, sub vorba muierii piere, ori ca un erete în albul din perete, arina cernută, măruntă, ca înainte de nuntă, ori, nu mai țin minte, înainte de sărbătorile sfinte, oarecînd, într-o țară de gînd, ca la început, la începutul începutului, din dealul lutului, ca o plutire, ca o eternă plutire, prin casă, prin zidire, prin cartea de citire, prin copilărie, arina din coastă, arina din iubire, dintre Gruiețele și Pojorîta, din totul și njci atîta !
ICOANĂ
Noaptea Crăciunului, Stea să se-aprindă 1 Glasul niciunului nu mai colindă.
8
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
Raze, subțirile, prind să se clatine. Doar amintirile vin după datine.
Singur seninu e dat urătorilor. Nu ne mai chinuie drumul Păstorilor !
Duse-s poveștile, cin-să ne mintuie ? Noaptea-n fereștile gîndului bîntuie !
SCRISOARE
Fără el, toate sînt la locul lor.
Cită dezordine în această încremenire !
Pină și gîndul calcă tăcut pe covor, Străin de lume și de omenire.
Fără el nimic nu se mai poate naște, Nici nu se strică nimic, așa, într-o doară, Crăciunul nu-i Crăciun, și nici Paștele Paște, Nimic nu-i făcut să bucure și să doară.
Fără el, fiecare stă la locul lui în libertatea care apasă, Din nici o parte, nici o mirare nu-i Să se ascundă undeva prin casă.
Fără el, clulapu-i un simplu dulap,
Și masa, masă, nici din poveste, nici ascunzătoare, Și nimenea nu-și face de cap, într-o lume tăcută și nepăsătoare.
Fără el, toate sînt la locul lor, Sub calorifer, pe poliță, în cămară, Ca într-un timp întâmplător Pe clasa întâia primară.
Fără el, și florile încep să se usuce,
Dacă nu-i el să le stropească, Și noi ne căutăm locul pe cruce Intr-o liniște nefirească.
9
VERSURI
A OPTA ELEGIE PRECARĂ
Cum nu putem să spunem ce gînduri ne apasă ! Ne-ar recunoaște umbra căzută între noi, Ce bîntuie prin toate și stă cu noi la masă Și-ascultă și se uită pe-ascuns la amîndoi.
Mal căutăm să ducem singurătatea Lunii, De Cupă ori de Toacă-ncercăm să nu ne pese. Stă Orion la streșini parcă legat cu funii Și-n crucea nopții suie Pleiadele mai dese.
Ne înșelăm în jocul știut pe dinafară
Și ne privim cu teama dintîi, să nu ne prindă, Clnd cineva-1 la pîndă și suie-acum pe scară, Și gura ta fierbine o simt ca pe-o osîndă.
De-ar fi odată cerul din asfințit să cadă, Covoare de jăratic să strîngem dedesupt, Și ploaia să se-audă foșnind apoi pe stradă Și părul tău să curgă-n amurg neîntrerupt.
Am așteptat o vreme tomnatică să vie,
•	Și vremea tescuită ne-a părăsit în cramă,
Să ne uităm zănatici la urmbra ei tîrzie Și să ne temem iarăși de tot ce se destramă.
Cînd am dorit să ningă s-a așternut ninsoare, Ca-n cartea de citire știută oareeînd.
Șl ne-am trezit că albiei zăpezilor ne doare, Cum auzeam copiii pe-afară colindînd.
Aș vrea să spun romantic și vorbei să rămînă, Și zilei, să mai steie ca negura pe lac.
Ne mai privim o clipă, ne mai luăm de mînă, As vrea să. plec, ori poate mă tem și mă prefac,
Dar timpu-și lasă crucea și-n fața noastră cade 1 Să-i rămînem alături, să-i fim cei doi tllhari, Cit lîngă noi, ostașii cu sulițe și spade Nu ne vor da credința ispitelor mai mari.
El însuși sîngerează și-și bea acum oțetul, Cum numai Fiul singur, iertîndu-ne pe toți. Noi ne privim lunatici și adormim pe-ncetul, Pe crucea mîinii celui mai mare dintre hoți.
10
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
VERSURI
DRUMUL
Aceasta nu mai poate da înapoi.
Ne vom încovoia ca niște căpițe de fin. Pînă atunci să fim mândri unul de altul, și să ne bucurăm de fiecare clipă.
Drumul a pierit cu desăvîrșire.
Au arat și amintirea lui.
Din sălcii n-a mai rămas nici urmă, numai eu dacă le mai pomenesc.
Cînd ajungeam, la capătul lui mă năpădeau amintirile.
Carele cu fîn pe spinarea lui lăsau urme, prin inima lui eram însoțit la plecare.
Și noi sîntem asemenea drumului.
Ni se vor șterge și urmele, nu peste mult! Numai eu voi lăsa chipul tău într-o carte și va mai rămâne în lume o zi sau două.
Gîndul veșniciei nu mă stăpînește.
Peste pământuri, departe, mă uit și îmi spun : ne vom încovoia ca niște căpițe de fîn, și aceasta nu mai poate da înapoi!
ION HOREA
EVADARE
Mai acum vreo zece ani, Ecaterina Oproiu, în numele Asociației cineaștilor, m-a invitat, împreună cu Gheorghe Vasilichi, la o discuție cu cineaști dornici să afle, ca izvoare de inspirație, episoade semnificative din anii de ilegalitate a partidului.
Nu cerusem nici un fel de amănunte cu privire la felul cum se va desfășura căci am crezut că o discuție este o discuție. Anume, cîteva persoane se așează în jurul unei mese și discută timp de cîteva ore, așa cum se discută de obicei, cu intercalări spontane ale unuia și altuia, cu întreruperi și reveniri, cu o glumă-două, prilej de destindere și înviorare. Discuție amicală la o cafea neagră și, poate, la un păhărel de coniac, preferabil din cel bun.
Spre marea mea dezamăgire, nu a fost așa. M-am pomenit introdus, împreună cu Vasilichi, pe scena cinematografului Studio de pe bulevardul Ana Ipătescu, primiți cu aplauze de aproape o sută de persoane, cineaști de toate specialitățile, mulți cu carnete și creioane pentru luat notițe, invitați fiind să asculte pentru a selecta și a transpune pe peliculă senzaționale întîmplări din viața unor „ilegaliștii
Mă simțeam destul de în stare ca la o discuție, așa cum mi-o închipuisem, să povestesc cîte ceva ce ar putea fi ascultat cu interes, îmbinînd și împletind pe alocuri spusele mele cu spusele lui Vasilichi, completîndu-ne reciproc în cele ce ar fi putut fi mai bine sau mai puțin bine cunoscut de unul din noi, din cele ce s-au petrecut în anii grei de ilegalitate a partidului. îmi și fixasem, dealtfel, cîteva puncte de reper. Pentru a relata însă pe larg și amănunțit, într-o expunere sistematică, momente și întîmplări vrednice de a reține atenția unui scenarist încît să-i fertilizeze imaginația și creația artistică, nu am fost cîtuși de puțin pregătit.
Noroc că i s-a dat cuvîntul mai întîi lui Vasilichi. El știa de mai mult de două săptămîni ce se cere din partea sa și venise bine pregătit. Avea de dat specialiștilor în creația cinematografică un subiect „gras“, peripețiile evadării sale în ianuarie 1935, împreună cu Constantin Doncea și cu Dumitru Petrescu, de la închisoarea centrală din Craiova. Subiect original, autentic și captivant, povestit cu suspansuri în momentele de tensiune, așa cum le place autorilor de seriale cinematografice.
Eu am scăpat ușor, pentru că succesul lui Vasilichi a făcut să treacă nebăgate în seamă puținele mele cuvinte și mi-a permis să închei rapid, mulțumind tuturor pentru bunăvoința cu care ne-au ascultat. Am avut însă buna inspirație să iau note după povestirea lui Vasilichi. în decursul anilor l-am rugat să-mi mai povestească despre evadarea lor, ceea ce o făcea cu plăcere, iar într-o bună zi mi-a dat să
12
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
citesc propriile sale însemnări. Selectate și îmbinate cu cele ce fragmentar și nesistematic am mai auzit de la Dumitru Petrescu și de la alții care știua cîte ceva, mi-au dat posibilitatea să reconstitui, pe cît se poate, peripețiile evadării, pentru a nu se pierde în veșnicie acest episod ce mi se pare destul de interesant, din perioada de ilegalitate a partidului.
Desigur, dînd acestui „material brut’", pe cît m-am priceput, o formă publicistică, dar respectînd adevărul faptelor așa cum le-am reținut, mi-am permis să-l punctez, pe alocuri, cu proprii impresii și reflecții, ceea ce sper că nu îmi va fi luat în nume de rău.
Gîndul evadării l-a obsedat pe Vasilichi din primul moment al condamnării sale la ani greu de închisoare, în iulie 1933, de către Consiliul de Război al Corpului II Armată. Ca și ceilalți condamnați, a sesizat o anumită predispoziție în starea morală și psihologică a unei anumite categorii de deținuți. A remarcat, anume, că oricare condamnat la o detențiune îndelungată trăiește cu convingerea că nu va rămîne în închisoare cinci, zece sau cincisprezece ani, căci are în față trei alternative salvatoare din care cel puțin una nici nu încape îndoială că se va realiza : evadarea, amnistia sau o schimbare de regim politic, ori chiar de regim social, care îl va elibera. Această convingere îi este suport moral care îi dă tăria să înfrunte inerentele și deosebit de asprele suferințe morale și fizice. De-abia venit în închisoare, începe să studieze topografia locului, să se intereseze unde dă ușa sau coridorul cutare, numărul și locul posturilor de santinele, încearcă soliditatea ușilor, a lacătelor, a zăbrelelor, cu sufletul plin de iluzii binefăcătoare, oricît ar fi ele de deșarte.
Nici condamnații în procesul celor care au condus luptele ceferiștilor din 1933 nu puteau face excepție de la această regulă generală.
Imediat după pronunțarea sentinței, condamnații, sub o puternică escortă de camioane cu militari și polițiști, au fost transportați la închisoarea militară Jilava unde, după numai cîteva zile, unii au și început să cerceteze topografia închisorii. Ceea ce îi interesa îndeosebi erau condițiile în care reușiseră să evadeze de acolo în 1921, un grup de comuniști, unii din ei condamnați la moarte. Aceștia evadaseră atunci printr-un canal subteran al fortului Jilava, canal care ducea afară, în cîmp, la cîțiva kilometri depărtare, unde se puteau retrage și salva trupele, în cazul unui asediu. Spre dezamăgirea actualilor deținuți, canalul, după evadarea din 1921, a fost închis printr-un zid de beton, făcînd imposibilă orice evadare pe această cale.
Evadarea nu era însă cîtuși de puțin o problemă de actualitate, căci sentința nu era încă definitivă. Sub presiunea maselor muncitoare, a opiniei publice, guvernanții au fost siliți să dispună rejudecarea procesului. L-au mutat insă, pentru mai multă siguranță, la Consiliul de Război din Craiova, oraș situat foarte departe de orice important centru muncitoresc și considerat ca fiind dominat de influența marii și mijlociei moșierimi din Oltenia. Preocuparea principală a inculpaților, mai importantă decît orice, era temeinica pregătire politică a procesului, transformarea băncii acuzaților în bancă de acuzare a regimului social-
EVADARE
13
politic existent, în tribună de afirmare a ideologiei și politicii partidului nostru comunist. Spirit, dealtfel, în care s-a și desfășurat procesul, cu puternicul său ecou intern și internațional.
Imediat însă după rejudecarea procesului s-a pus la ordinea zilei organizarea evadării întregului grup de condamnați comuniști. Existau în închisoarea militară toate condițiile favorabile pentru o asemenea acțiune. Secretariatul Comitetului Central al partidului însărcinase, hi acest scop, o echipă specială care asigurase, prin Ecaterina, soția lui Dumitru Petrescu, un contact permanent cu cei din închisoare.
Totul mergea foarte bine, erau toate șansele ca evadarea să aibă loc foarte curînd, cu cel mai deplin succes. Dar, — există, din păcate, și un dar... î Nici măcar dialectica materialistă nu a reușit pînă în prezent să descifreze imprevizibilul care se interpune între categoria filozofică de întîmplare și categoria filozofică de necesitate.
între măsurile necesare pentru securitatea pregătirilor se impuneau unele manevre de comportament care să aibă darul de a adormi vigilența comandantului închisorii și a comisarului regal, maiorul Gelep, oameni foarte suspicioși și nu fără motive întemeiate.
Raporturile cu maiorul Gelep erau din cele mai proaste. Avea împotriva lor o ură feroce, nu le putea ierta că, în ciuda eforturilor sale, nu i-a putut împiedica să dea procesului o turnură care i-a atras aspre reproșuri nu numai din partea superiorilor săi, dar și din partea Ministerului de interne și a președinției Consiliului de Miniștri. Din cauza aceasta, orice reclamație și orice revendicare a lor, de orice fel, erau sistematic și categoric respinse, fără nici b explicație.
Careva a avut ideea, acceptată de ceilalți, de a profita tocmai de această ostilitate a maiorului Gelep, pentru a crea o diversiune care să înlăture orice bănuială că ei s-ar gîndi cumva la evadare. Ca urmare, au înaintat Consiliului de război o cerere prin care, protestînd împotriva regimului sever la care sînt suspuși, solicitau să fie transferați la închisoarea Centrală, unde, fiind instituție civilă, li se va putea acorda un regim mai civilizat, condiții de existență mai bune. Bineînțeles, așa cum era de așteptat și de dorit, cererea a fost respinsă, deși era însoțită de o adresă oficială a comandantului închisorii care insista pentru aprobarea transferării, cu puternica motivare că închisoarea militară nu are suficiente mijloace de pază.
Poziția topografică era excepțional de favorabilă evadării, căci unul din zidurile celulei se mărginea cu un teren agricol dincolo de care se întindea șoseaua națională Craiova — București. Singurul lucru de făcut era o spărtură de 30—40 cm în zidul de cărămidă, treabă foarte simplă căci tovarășii noștri își procuraseră din timp uneltele necesare.
Dificultatea principală, de fapt singura dificultate, era faptul că partea exterioară a zidului era permanent supravegheată. Acolo se instalase un post de sentinelă care, potrivit regulamentului, se schimba din trei în trei ore.
Piedică, într-adevăr, foarte serioasă, care trebuia neapărat înlăturată căci anula din capul locului orice perspectivă de reușită. Nu știu
14
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
dacă a fost o treabă prea dificilă și nu știu cum s-o fi aranjat, dar iată că la o „numărătoare** de seară un soldat din noua unitate militară repartizată pe timp de o lună pentru paza închisorii, arătîndu-se mai colțos, mai „al dracului** decît ceilalți, a rostit, așa cum se prevăzuse, parola convenită cu cei „de-afară**. Era un utecist, oltean dezghețat, mi se pare dintr-un sat nu departe de comuna Cetatea, locul de baștină al lui Gheorghe Vasilichi.
Nu era deloc o problemă ca ostașul să intre ca santinelă tocmai la postul cu pricina și tocmai în „schimbul doi“, de la miezul nopții la ora trei dimineața. Urma ca evadarea să aibă loc imediat după miezul nopții, iar după traversarea celor 400—500 metri pînă la șosea, tot grupul, împreună cu sentinela, să se urce în două mașini, astfel ca pînă la ora trei, cînd va veni schimbul sentinelei să ia postul în primire, tovarășii noștri să fi fost de-acum departe și poate chiar de-acum găzduiți, la loc sigur.
Totul era bine pus la punct, așa că s-a și fixat, în înțelegere cu cei „de afară", data plecării. într-o noapte de lum. spre marți.
Toate bune, numai că... ! Diversiunea creată pentru deruta comandamentului închisorii și a maiorului Gelep de la Consiliul de Război, s-a întors, ca un bumerang, împotriva planului de evadare.
Avocatul Stelian Nițulescu, bun prieten cu condamnații și el însuși tovarăș membru de partid, a găsit cu cale să le facă o vizită tocmai în duminica anterioară acelei mult așteptate zile de luni. De-abia intrat pe ușa „vorbitorului", cu zîmbetul vesel pe buze și cu ochii sclipind de bucurie, i-a întîmpinat cu „măi băieți, am o veste bună pentru voi. Cu foarte mari greutăți am obținut de la generalul comandant al Corpului de armată aprobarea cererii voastre de transfer la închisoarea civilă ! Chiar mîine dimineață veți fi transferați !".
Să se dărîme închisoarea peste ei, nu altceva !
Fost, pe vremuri, căpitan în justiția militară, de unde s-a retras pentru a se alătura mișcării comuniste, Stelian Nițulescu își păstrase legăturile personale cu mulți din foștii săi camarazi din armată. Trecînd pe la Consiliul de război să-și ia permisul de intrare în închisoarea militară și aflînd acolo de respingerea cererii de transfer, s-a făcut luntre și punte pentru a ajunge la generalul comandant al Corpului I de Armată pe care-1 cunoștea foarte bine și pe care l-a convins să aprobe ceea ce nu avea cum să știe că este cu totul contraindicat de a i se aproba. Tare nedumerit și chiar șocat, s-a izbit de privirile mînioase cu care a fost întîmpinată vestea lui cea bună. Veste pentru care se bucurase, în mod deosebit, căci reprezenta și un succes personal împotriva maiorului Gelep, cu care avusese aspre și uneori penibile ciocniri în timpul desfășurării procesului, ca unul din principalii combatanți de pe banca apărării.
Planul de evadare, în care se puseseră atîtea speranțe și pentru a cărei pregătire se depuseseră atîtea eforturi, a căzut baltă. Porniți în zorii zilei spre închisoarea civilă, blestemau, în gînd, propria lor cerere de transfer și străduințele de mai bine ale unui prieten și tovarăș.
Viața își are, cum bine se știe, cum știm cu toții, capricii și paradoxuri nebănuite.
EVADARE
15
Totuși... și totuși... vor evada.. Dar, din. păcate, nu tot grupul de condamnați la ani grei de închisoare, ci numai trei din ei, căci în închisoarea civilă nu existau condițiile deosebit de favorabile din închisoarea militară.
S-a scris și s-a vorbit, deși nu îndeajuns, despre regimul de distrugere fizică aplicat deținuților politici comuniști, antifasciști, nu numai la închisoarea Doftana cu celebra ei celulă „Haș“, ci în aproape toate închisorile din țară. Înflămînzire, încarcerare în celule întunecoase și umede, șicane și maltratări de tot felul, chiar și bătăi. Aproape toți directorii de închisori, subalternii lor și gardienii, începînd cu primul-gardian, erau brute, sadici, suflete înnegrite și acrite, golite de sentimente umane.
Cu excepții. Ca și în toate celelalte domenii ale vieții sociale, ale relațiilor între oameni, există și excepții. S-a nimerit a fi, la închisoarea centrală din Craiova, ca director, „un om cu vederi mai liberale^, după cum spunea Vasilichi. Directorul a primit cu mult interes și cu oarecare satisfacție lotul de deținuți politici transferați de la închisoarea militară și a ținut, din primele zile, să-i cunoască personal pe fiecare și să-i asigure că, deși posibilitățile sale sînt foarte limitate, va face tot ce va putea ca viața lor în închisoare să fie „cît mai comodă14 în condițiile date. Se resimțea, în cuvintele și în comportarea sa generală, autoritatea morală a grupului de deținuți politici, izvorîtă în primul rînd din puternicul răsunet pe care l-au avut evenimentele revoluționare muncitorești din ianuarie-februarie 1933. Dar totodată și din forța morală a propriei lor personalități, din atitudinea lor curajoasă în fața Consiliului de război, atitudine plină de demnitate care le-a atras sentimente de simpatie dacă nu chiar de solidaritate nu numai din partea maselor muncitorești dar și din partea unor largi categorii din diferite straturi ale societății românești. Vederile „mai liberale“ ale directorului și bunăvoința sa erau, și ele, un reflex al atmosferei generale favorabile acuzaților ceferiști și petroliști, un reflex al influenței pozitive exercitate de opinia publică asupra forurilor guvernamentale.
Așa că din prima zi s-au putut obține din partea directorului, fără nici un fel de greutate, cîteva revendicări elementare dar de mare însemnătate, între care dreptul de „vorbitor44 cu membrii familiei și posibilitatea de a primi regulat ziare și reviste, aceasta însă cu condiția de a nu afla deținunții „de drept comun“, care ar putea să-1 denunțe.
Altceva a fost însă greu a se obține și chiar nu s-a obținut. Anume, autorizația ca acei care sufereau de unele afecțiuni și se tratau, pînă atunci, la spitalul militar, să continue tratamentul acolo. Fiind acum deținuți într-o închisoare civilă, era nevoie de astădată de aprobarea specială a generalului medic comandant al spitalului militar care, bucuros că a scăpat de astfel de pacienți, refuza categoric să acorde aprobarea.
De fapt, nu tratamentul medical era ceea ce interesa în primul rînd pe deținuți, ci cu totul și cu totul altceva. Vorba era de a se folosi de acest pretext pentru a se putea ieși din cînd în cînd dintre zidurile închisorii, și a se studia ce posibilități există în vederea evadării. Era
16
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
evident că evadarea putea avea loc numai pornind de dincolo de zidurile închisorii, căci din interior era, practic, imposibil. închisoarea era înconjurată de un zid înalt de cinci metri, deasupra căruia se aflau gheretele sentinelelor ; dincolo de acest zid se afla un al doilea zid, înalt de asemenea de cinci metri, iar între aceste două ziduri patrulau sentinele în permanență. Refuzul comandantului spitalului militar de a aproba ca deținuții să se trateze acolo părea să anuleze sau să îngreuneze foarte mult orice perspectivă de evadare.
Noroc însă de bunăvoința plină de naivitate a directorului închisorii, om într-adevăr cum-se-cade, căci el este cel care a, avut inițiativa să intervină pe lîngă prietenul său, director al spitalului „Filantropia", pentru a obține — și a obținut — permisiunea necesară pentru tratamentul medical în acel spital.
Nu-i de mirare că cei trei deținuți erau solemni și ipocriți în clipa cînd și-au luat angajamentul față de directorul închisorii și de directorul spitalului, că vor fi „cuminți", că nu vor profita de această permisiune pentru a le face „greutăți" !. Dar cine oare ar putea să-i învinuiască de rea credință, de incorectitudine și să dea în ei cu bățul ? Drept este însă că gîndul lui Vasilichi se îndrepta întotdeauna cu recunoștință spre directorul său de închisoare, căruia i-a pricinuit atunci un „mare necaz", căci, lipsit de scrupule, l-a pus, într-adevăr, — așa cum mărturisea Vasilichi — „într-o situație foarte gravă".
Să las însă de o parte asemenea considerente și să menționez că dreptul pentru tratament la spitalul „Filantropia" a fost acordat doar pentru trei inși, — Gheorghe Vasilichi, Constantin Doncea și Dumitru Petrescu — singurii care se aflau în cursul unui tratament început la spitalul militar și reluat acum la spitalul civil, cu periodicitatea de prezentare la medic din două în două zile.
Regulamentul închisorii prevedea că pentru diferitele deplasări ale dețiunților dincolo de zidurile închisorii, — corvezi, chemări la tribunal pentru anchete ori judecată, sau pentru orice alte cerințe — să fie repartizați, ca personal de pază, un gardian la trei deținuți sau doi gardieni la patru deținuți. Prevedere regulamentară deosebit de prielnică celor trei candidați la evadare.
De la prima ieșire, grupului i-a fost repartizat ca escortă, la propria sa stăruință, un gardian pe nume „nea Ghiță", om însurat și cu patru copii, interesat să-i escorteze pe deținuți la spital din foarte puternice motive intime, personale. Avea acolo o iubită cu care „se ținea bine" de mai mult de un an.
După două vizite la spital, „nea Ghiță" căpătase deplină încredere în deținuți. Convins că îi cunoștea de-acum foarte bine și că nu are de ce să-și creeze probleme inutile, urca sus, la etajul 2, camera 23, pentru a-și îmbrățișa iubita, lăsîndu-i pe deținuți în fața cabinetului medical, cu rugămintea de a-1 anunța și pe el cînd ei vor termina cu tratamentul medical.
Medicul, om de suflet și simpatizant al mișcării muncitorești, se declarase, din proprie inițiativă, gata să le dea o mînă de ajutor dacă sînt dispuși să „o ia din loc" din incinta spitalului. Cum după eșuarea evadării din închisoarea militară lucrurile nu fuseseră încă
EVADARE
17
aranjate cu cei „de afară“, i s-a mulțumit călduros pentru bunele sale intenții dar a fost rugat să aibe în vedere o perioadă cît mai îndelungată de tratament pentru ca ei „să poată respira cît mai mult timp aerul plăcut al străzii“.
Așa au mers lucrurile cîteva săptămîni. De obicei, pentru că tot erau în oraș, după vizita medicală treceau pe la un magazin unde cumpărau materiale necesare atelierului propriu de artizanat organizat de grupul de deținuți comuniști. Adeseori gardianul intra cu unul din ei in magazin, ceilalți doi rămîneau în așteptare afară, pe trotuarul din fața magazinului.
Intr-o zi s-a petrecut acolo, din cauza lui Ghiță Vasilichi, un incident stupid, care putea răsturna din nou și pentru timp foarte îndelungat, poate pentru totdeauna, orice posibilitate de evadare.
In magazin intrase Dumitru Petrescu însoțit de gardian, rămînînd în stradă Vasilichi și Doncea. La un moment dat s-au pomenit în fața lor cu agentul de siguranță Terpovici, de fel din același sat cu Vasilichi și fost coleg cu el la școala primară din comuna Cetate. între ei era o ură veche de ani și ani de zile. Neputîndu-1 șicana pe Vasilichi care nu mai locuia în comună, Terpovici nu pierdea nici un prilej să facă tot felul de mizerii familiei acestuia. Odată, înainte de proces, cînd mama lui Vasilichi venise să-și vadă fiul la tribunalul militar, Terpovici a îmbrîncit-o pe trepte, a doborît-o și a risipit cu piciorul conținutul pachetului cu alimente adus de bătrînă.
In incinta tribunalului militar, Vasilichi, înconjurat de jandarmi, nu a avut ce-i face. Acum însă,, văzîndu-1 în stradă, i-a sărit țandăra și, cînd Terpovici s-a apropiat de ei intrigat că îi află ca și liberi, în mijlocul străzii, fără nici o pază, în loc să rămînă liniștit și să-i dea o explicație plauzibilă, și-a înfipt mîna în gîtul agentului de Siguranță și, cuprins de furie, a început să-i care la pumni in obraz. Dacă nu ar fi sărit imediat Doncea și dacă tocmai atunci n-ar fi ieșit din magazin gardianul și Petrescu, cine știe cum s-ar fi terminat acest act nesăbuit, de inconștientă provocare din partea lui Gheorghe Vasilichi.
Cum este de înțeles, Terpovici a raportat cazul șefilor săi, aceștia au raportat mai departe iar rezultatul a fost că foarte, foarte greu, după un timp din fericire nu prea îndelungat de interzicere a ieșirii dintre zidurile închisorii, s-a reușit, în fine, datorită în bună parte și avizului alarmant al binevoitorului medic, să se reia la spital tratamentul declarat „absolut necesar“.
Cu toate nenumăratele obstacole, inevitabile sau evitabile, prevăzute sau neprevăzute, este evident că un larg concurs de împrejurări favorabile venea, parcă la comandă, în întîmpinarea candidaților ia evadare. Vorba glumeață a lui Dumitru Petrescu : „soarta destinului taie în fața noastră nodul gordian și ne face cu ochiul să trecem RubiconuTh
Cine, oare, ar putea pretinde că istoria nu se repetă ? Iată, Napoleon și-a putut organiza evadarea din insula Elba pentru că cel însărcinat în mod special cu supravegherea sa, colonelul britanic Campbell, părăsea insula plecînd la Livorno cu fregata „Partridge^
18
VIAȚA ROMÂNEASCA
pentru a se întâlni cu prea frumoasa sa iubită, contesa Miniaci. Gheorghe Vasilichi, Constantin Doncea și Dumitru Petrescu au putut organiza evadarea din penitenciarul central din Craiova pentru că nea Ghiță, însărcinat special cu supravegherea lor, îi părăsea pe sala spitalului și urca la etajul 2 pentru a se întâlni cu prea dornica de dragoste Mariuca. Numai așa au putut restabili, prin Ecaterina Petrescu, legătura cu Comitetul Central al partidului și, după scurt timp, să pună la punct, împreună cu delegatul venit special de la „centru“, întregul plan al evadării, pînă în cele mai mici amănunte.
Planul prevedea ca în ziua H, începînd de la 9 dimineața, ora cînd cei trei ies de obicei din închisoare însoțiți de gardian, o mașină venită din București să-i aștepte într-un anumit punct de pe traseul obișnuit spre spital. Șoferul mașinii va avea, ca semn de recunoaștere, o floare albă în mină. Cînd vor ajunge în apropierea mașinii, Vasilichi, cel mai plăpînd și bolnăvicios dintre ei, va simți că i se face rău, se va împletici și va cădea jos, leșinat. Ceilalți doi îl vor urca, cu ajutorul gardianului, în mașină, rugîndu-1 pe șofer să-i ducă pînă la spital, dar odată ajunși în mașină, îi vor da pe la nas gardianului cu o soluție adormitoare și vor porni rapid spre București.
Data acțiunii, ziua de 5 ianuarie 1935, iar responsabil de la .,centru“, Lazăr Grinberg *). Tovarăș tînăr și inimos, a avut un sfîrșit tragic, în martie 1944, fiind ucis împreună cu alți 48 comuniști și antifasciști la închisoarea Rîbnița, de către hitleriști. Misiunea plină de răspundere de a asigura, ca șofer, evadarea și deplasarea de la Craiova la București a fost încredințată unui șofer proprietar pe propria sa mașină, Averescu, tovarăș de mare încredere, cu care Lazăr Grinberg se înțelesese să se întâlnească în noaptea zilei de 4 spre 5 ianuarie, pentru a porni la drum.
Toate bune și toate ar fi fost chiar foarte bune, dacă socotelile de acasă s-ar potrivi întotdeauna cu cele din târg.
în noaptea de 4 spre 5, la ora stabilită și la punctul foarte bine precizat, ia-1 de unde nu-i pe Averescu, cu mașina sa. Se învîrte Lazăr de colo pînă colo, trec zece minute, mai trec încă zece, Lazăr își pierde răbdarea și cînd să-și piardă orice speranță, iată că se oprește în dreptul său o mașină cu un șofer complet necunoscut, dar cu o floare albă în mînă.
„Vă rog să mă scuzați că am întîrziat, Averescu mi-a spus că i s-a întâmplat o nenorocire și m-a rugat să vin eu în locul lui, să fiu la dispoziția Dvs., că puteți avea încredere în mine !“
Stupoare și derută. Zeci de întrebări străpung ascuțit sufletul și creierul iui Lazăr. Mai mult ca sigur că Averescu a fost arestat și că
* într-o discuție recentă, Alexandru Sencovici, fost pe atunci în Secretariatul Comitetului Central al partidului și organizator al evadării, a susținut că responsabil din partea „centrului" nu era Lazăr Grinberg, ci un altul, al cărui nume nu și-1 amintește dar căruia știa că i se spunea „blondul".
în imposibilitate ca după aproape cinci decenii să confrunt aceste două versiuni, merg mai departe pe firul relatării lui Gheorghe Vasilichi, înregistrînd însă și versiunea lui Alexandru Sencovici, singurul supraviețuitor, pe cît știu, dintre cei implicați direct și nemijlocit.
EVADARE
19
„a vorbit" sau, pur și simplu, este un provocator ordinar care a dat totul pe mina Siguranței. Dar dacă Averescu e provocator, de ce oare avea nevoie Siguranța să-1 înlocuiască, în loc să-1 folosească pînă la capăt ?
Teribile fracțiuni de secundă în care i se întretăiau în minte, fulgerător, neînchipuite dileme și îndoieli. Prima reacție, nici că se poate mai firească, a fost să plece imediat de acolo, să nu răspundă acestui șoier necunoscut ci să( plece, să plece cît mai repede cu putință. Dar stai, înseamnă că evadarea cade baltă, poate pentru totdeauna, iar dacă Averescu a vorbit la Siguranță nici nu încape îndoială că el însuși, Lazăr, se poate considera de pe acum arestat, căci agenții Siguranței trebuie să fie pitulați aci, pe aproape. Dacă acceptă să intre în aventură cu acest șofer, poate fi aproape sigur că la Craiova, în momentul cînd se vor urca în mașină, vor năvăli asupra lor agenții de Siguranță, prinzîndu-i în flagrant delict. Deci și într-un caz și în altul, evadarea a eșuat iar el, Lazăr, a intrat, fără putință de scăpare, în capcana Siguranței.
Ce-i de făcut ? Singura șansă, singurul fir de pai de care se mai poate agăța în acest moment de cumplită cumpănă, este posibilitatea ca totuși șoferul să fie de bunăcredință. Slabă, foarte slabă nădejde, dar totul este oricum pierdut, nu mai avea altceva de făcut decît să încerce această unică și foarte îndoielnică șansă. Dacă este o provocare, va vedea orișicum la urmă., indiferent ce va face acum. Nu, nu mai are nimic de pierdut, dar totul de cîștigat. Cine nu riscă, nu cîștigă !
In mașină și la drum, căci iată, se ivește o rază de speranță. Șoferul întreabă spre care stradă să pornească, el crede că-i vorba doar de o cursă în București, o cursă într-adevăr discretă, dar din moment ce i-a recomandat-o Averescu, înseamnă că-i „în regulă“. De aici concluzia probabilă că Averescu nu ,,a vorbit“ ci i s-a întîmplat ceva cu totul neprevăzut.
Nu avea cum să știe, decît după trei zile, că chiar în ziua aceea poliția i-a făcut lui Averescu o percheziție acasă, fără nici o legătură cu planul de evadare. Din elementar spirit de prudență, a considerat însă că e mai sănătos să nu se ducă la locul de întîlnire, dar pentru orice eventualitate l-a trimis pe un șofer, prieten de deplină încredere căci făcuseră împreună, nu o dată, curse nu întotdeauna prea „curate". Așa cum, de altfel, se întîmpla să facă pe vremuri șoferii mai „șmecheri1*, bucuroși de un cîștig mai gras.
„Nu e vorba de o cursă aci, în oraș. Am nevoie să merg la Craiova să iau niște marfă și să mă întorc mîine după amiază. Dacă vrei să mergi, bine ! Dacă nu, să fii sănătos, caut altă mașină !"
S-au înțeles repede din preț, au făcut „plinul“ la mașină și au pornit-o spre Craiova. Din discuția purtată pe drum, mai de la om la om, de una și de alta, șoferul, pe nume Gheorghe Bălan, i-a făcut o bună impresie. Aflase că este organizat în sindicatul șoferilor, că fusese arestat în timpul grevei șoferilor și că are un mare respect față de Averescu, „bun șofer", om foarte cumsecade și deștept". Aflase însă și un lucru neplăcut, și anume că mașina pe care lucrează nu e proprietatea lui ci e proprietatea unui comisar de poliție. Erau însă de-acum aproape de Cra-
20
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
iova, nu mai putea da înapoi. Ceva îi spunea, în cugetul său, că poate merge cu curaj înainte, omul ăsta este totuși un om sigur. Dar acum, fie ce-o fi !
Ce se va întîmpla însă la Craiova, la ,,fața locului‘‘ ? începutul va decurge probabil normal. în drum spre depozitul de unde trebuie ridicată marfa, vor întîlni un grup de deținuți dintre care unul va cădea jos, leșinat și vor fi rugați să-1 ducă, împreună cu ceilalți, pînă la spital. Pe urmă ? Ce va face șoferul, cum se va comporta în clipa cînd el, Lazăr, și cei trei deținuți se vor năpusti asupra gardianului și îl vor imobiliza ? Va striga după ajutor ? Va refuza să pornească mașina și va face scandal, să se adune lumea și să vină poliția ?
Ce-i de făcut ? Se apropie momentul critic șoferului începe să i se pară ceva suspect căci pe drum nu a putut afla ce fel de marfă va încărca, ceea ce poate nici nu era treaba lui, asta o va vedea el la urmă, dar acum la Craiova clientul pare puțin tulburat, nu-i răspunde nici la întrebarea încotro să se îndrepte pentru a ajunge la depozit.
în cele din urmă Lazăr își ia inima în dinți să-i spună totul, căci altfel se va pomeni la „fața locului“ cu scandal, cu o tevatură ce poate avea consecințe dramatice. în definitiv, dacă șoferul nu va fi „om de înțeles “ îi va plăti cursa așa cum s-au înțeles, va coborî din mașină și va încerca să-și întîlnească tovarășii pe traseu sau la spital, pentru a le explica ce se întîmplase, din propria sa vină.
S-au oprit să ia benzină, să facă iarăși ,,plinul“. Lazăr simte că a sosit clipa în care cea mai bună minciună este adevărul. Acum, ori niciodată ! îl ia de o parte, se depărtează de mașină zece-cincisprezece pași și îi spune. Șoferul îngălbenește. Apoi, deodată fața i se luminează, rîcle, îl înjură pe Averescu de ce nu i-a spus de la început despre ce marfă este vorba și dă cu căciula de pămînt. „Dacă sînt cei de la Gri vița, cinci ani de pușcărie să fac, dar numai să-i scăpăm !“
Lazăr nu se poate abține să nu-i dea cu pumnul în spinare în semn de prietenie.
Să vedem acum cum au mers1 lucrurile cu cei din» închisoare.
în noaptea de 4 spre 5 ianuarie nici unul din cei trei nu a putut dormi, nu a putut închide ochii. Gînduri, gînduri. Libertatea bate la ușă. Vor reuși, nu vor reuși ? Speranțe și strîngere de inimă ! Libertate sau viața, căci treaba asta ar putea să-i coste viața !
S-au sculat de dimineață ca de obicei, și-au îmbrăcat cîte două cămăși, și-au luat în buzunar aparatele de ras și cîte un șervet, după care au coborît în atelier și, fiindcă era „zi de spital“, s-au pregătit pentru ieșirea în oraș.
Minutele treceau greu, foarte greu, simțeau în piept svîcniri neregulate și strîngeri dureroase de inimă.
La ora 9 s-au prezentat la poarta închisorii, rugîndu-1, ca de obicei, pe primul gardian să-1 cheme pe nea Ghiță să-i ducă la spital.
Surpriză însă, foarte neplăcută surpriză ! Nea Ghiță plecase cu un sfert de oră înainte să escorteze un deținut la tribunal și nu avea cum să se întoarcă înainte de ora zece.
EVADARE
21
întîrzierea ducea inevitabil la pierderea întîlnirii. Mașina îi aștepta, așa cum se convenise, între orele nouă și zece, căci ai' fi devenit suspectă o staționare mai îndelungată. De altfel, dacă pînă la ora 10 nu se vor prezenta la locul întîlnirii, „responsabilul de la centru“ va trage concluzia că n-au putut ieși din închisoare și va pleca, probabil, înapoi la București. Deci, cu orice preț, trebuiau să ajungă la timp acolo.
La insistența deținuților, primul gardian, ca aceștia să nu piardă „ziua de spital", a desemnat ca escortă un alt gardian, Stoica Ion, singurul disponibil. Acesta era un om. posac, mergea tot timpul cu capul în jos, ca și cum ar căuta un obiect pierdut. Sprîncenele negre și stufoase ii ascundeau ochii negri. în general, omul făcea o impresie foarte proastă, punea sub semnul întrebării reușita acțiunii. Cu nea Ghiță lucrurile ar fi mers relativ ușor, ăsta însă nu-i cunoștea de loc, nu era obișnuit cu ei și se puteau ridica deci probleme serioase. Chiar s-au și ridicat încă în poarta închisorii. Cînd a auzit că e vorba să conducă la spital trei comuniști cu pedepse grele, a refuzat să meargă dacă nu i se dă încă un gardian sau dacă nu le pune lanțuri la mîini și la picioare.
Săracu’ avea, în definitiv dreptate. Și încă ce dreptate ! Norocul însă intervine din nou, în persoana directorului care tocmai intra pe poartă. Cei trei îl salută respectuos și îi raportează că este zi de spital, dar din cauza gardianului care nu vrea să meargă cu ei, riscă să piardă tratamentul.
Știu și eu, din propria experiență, ce însemna pentru gardieni și, în general, pentru personalul administrativ, un director de închisoare, oricît de puțin aspru ar fi fost el. Tot personalul trebuia să i se supună, fără murmur și fără șovăire. Auzind că gardianul refuză să-i escorteze, directorul, fără să întrebe de ce, se întoarce spre gardian și răstindu-se, îi ordonă să plece imediat cu dînșii la spital. Stoica Ion tremură, îngălbenește și, fără să sufle un cuvînt, face semn deținuților să-1 urmeze.
Așa au putut ieși ei, pentru ultima oară, pe poarta închisorii.
După vreo șapte-opt sute de metri, începe teatrul. Vasilichi se vaită, are dureri, se simte rău. Doncea și Petrescu sînt îngrijorați de starea tovarășului lor. Gardianului, îngrijorat și el, Vasilichi îi spune că i s-a făcut ieri o injecție după care a mîncat ceva de care nu știa că este contraindicat și că se simte rău, dar nu-i nimic, cînd vor ajunge la spital îi va da medicul ceva să-i treacă. Cu cît înaintau însă, criza se agrava, Doncea și Petrescu de abia îl susțineau de subțiori să se poată menține pe picioare.
Cînd au trecut colțul străzii cu pricina, au zărit mașina staționînd lîngâ trotuar. Șoferul, văzîndu-i, a deschis capota făcîndu-se că repară ceva, iar Lazăr a scos mîna pe fereastră) mașinii, legănînd alene o floare albă.
Ajunși în dreptul mașinii, boala lui Vasilichi s-a agravat brusc, picioarele i s-au muiat de tot, dă să cadă, atinge trotuarul, roagă cu ton de muribund să fie urcat într-o trăsură. Doncea și Petrescu țipă la gardian că de âe lasă omul să moară în mijlocul străzii. Acesta, speriat, roagă șoferul să-i ducă pînă la spital, că nu-i departe. Fără să se aștepte vreun răspuns, Vasilichi este luat în brațe, urcat în mașină,
22
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
ceilalți iute lîn^ă el. Gardianul, prevăzător la cheltuială, înainte de a se urca întreabă grijuliu, cine va plăti șoferul, că el n-are bani. „N-avea gri ja asta, plătim noi cursa !“ îi răspunde Doncea împingîndu-1 m mașină și așezîndu-1 pe bancă, la mijloc, între el și Vasilichi. Petrescu rămîne chircit în fața lor, iar Lazăr Grinberg, alături de șofer, cu revolverul în mînă și cu o sfoară groasă lîngă el, bună de legat gardianul, se pregătește să spargă fio]a de cloroform.
Șoferul ambalează motorul și dă viteză, nu cotește pe prima stradă la dreapta, spre spital, nici pe a doua, ci gonește înainte, fără să audă țipetele și înjurăturile gardianului care se pare că a început să înțeleagă ceva, dar încă nu prea, căci prea ar fi ,,de oaie“.
în poziție instabilă din cauza zdruncinăturilor mașinii, lui Petrescu îi vine greu să spargă fiola de cloroform. Trec veșnicii în fiecare fracțiune de secundă. Doncea smulge revolverul gardianului în clipa în care, în sfîrșit, acesta, sufocat de batista îmbibată de cloroform, se zbate, horcăie de cîteva ori și adoarme, bun de legat fedeleș de mîini și de picioare.
Socoteala era că gardianul va dormi buștean cel puțin două ore, timp în care ei se puteau depărta cu cel puțin o sută de kilometri. Dar nu au trecut decît trei sferturi de oră și acesta, trezit, începe să urle. Petrescu îi astupă gura cu două batiste, Doncea îl leagă la ochi să nu vadă pe unde trece, iar Vasilichi îi pipăie mereu tîmpla cu țeava revolverului. De frică, începe să plîngă. Ca să nu se înăbușe, i se scot batistele din gură, cu condiția să dea din cap în .semn că jură pe viața copiilor săi că nu va mai țipa.
Totul se desfășoară potrivit planului. Erau siguri că la Craiova, la închisoare, nimeni nu le va observa dispariția înainte de ora două, dai-pînă atunci ei vor fi de mult la București, în deplină siguranță.
însă — ghinion, cel mai_ neașteptat și neprevăzut ghinion ! Pană de benzină la numai 35 km de Capitală !
Ce-i de făcut ? Se aflau la marginea unui sat. Țăranii, curioși, unul cîte unul, începuseră să le dea tîrcoale. Unul le propune să-i ducă cu boii pînă la București. Ce-i de făcut ? Singurul lucru ce se poate face este ca șoferul, însoțit de Lazăr, să pornească prin sat să vadă dacă pot face rost de ceva benzină. între timp, Petrescu toarnă țăranilor verzi și uscate să le distragă atenția iar ceilalți doi, în mașină, îl țin pe gardian acoperit cu paltoanele și-1 amenință, cu revolverul la tîmplă, ca nu cumva să țipe.
Sînt de înțeles neliniștea și îngrijorarea celor rămași în așteptarea șoferului și a lui Lazăr. Vor face sau nu vor face rost de benzină ? Fiecare minut poate fi hotărîtor. Dacă între timp se dă alarma la Craiova ?
îngrijorarea lor este însă floare la ureche pe lîngă îngrijorarea și tulburarea lui Lazăr. Oare această pană de benzină nu este cumva premeditată ? Precis că șoferul este omul Siguranței care a aranjat așa lucrurile încît să-i bage la apă cît mai la fund ! Frumoasă poveste cu gardianul răpit, dezarmat și amenințat cu revolverul! Nimic nu-i mai poate scăpa dintr-un asemenea bucluc ! Tîmplele-i zvîcnesc, îi vine să-și dea cu pumnii-n cap. Cum de a fost atît de ușuratec, atît de
EVADARE
23
lipsit de cel mai elementar spirit ele răspundere de a putut să se încreadă prostește în cuvîntul unui șofer necunoscut ? Mare artist banditul ăsta de șofer, cît de calm pare el și cît de interesat se preface a fi să afle în sat un atelier meșteșugăresc, fie el de ce o fi acest atelier, numai să-i vîndă, cu un preț bun, cîțiva litri de benzină ! Te pomenești că atelierul meșteșugăresc nu-i nici atelier, nici meșteșugăresc, ci bîrlogul agenților de siguranță !
Inima i-a venit la loc ! Au găsit benzină, șoferul s-a purtat cum nu se poate mai bine și, slavă domnului, după trei sferturi de oră — cîte secole încap în trei sferturi de oră ! — au pornit-o din nou la drum, in goană nebună.
După cîțiva kilometri s-au oprit să se debaraseze de gardian. Lazăr îi bagă trei mii de lei în buzunar. Dar acum altă belea, gardianul nu vrea să coboare, îi este frică, tremură ca varga, plînge ca un copil, roagă să nu-1 împuște, să le fie milă de el că are acasă nevastă și copii, trei copii ! Dat jos la marginea șoselei, se zbate, plînge, convins că nu mai are nici o scăpare, că acum, acum va fi împușcat.
Dar nu-i timp să-i ducă lui de grijă ! Viteză maximă, trec ca fulgerul peste linia ferată de la Chitila, atenție mărită că sînt de-acum la periferia Bucureștiului și, în sfîrșit, iată-i la capătul căii Griviței. Coboară, îl îmbrățișează cu căldură pe șofer, după care pornesc fiecare în altă direcție. Au luat cîte un taxi, au schimbat fiecare taximetrele pe drum de trei-patru ori, ocolind dintr-un cartier în altul pentru a li se pierde orice urmă, pînă cînd, în jurul orei trei după amiază, au ajuns cu bine în casele conspriative indicate din timp unde, așteptați cu nerăbdare și chiar cu neliniște, au fost primiți cu dragoste tovărășească, cu brațele deschise.
Gazda lui Vasilichi s-a nimerit a fi în cartierul Grivița, în locuința unei tinere perechi, recent căsătoriți. Acolo a stat ascuns aproape trei luni de zile, pînă să ia drumul peste frontieră, spre Moscova, apoi spre Franța, unde a luptat în rîndurile armatei franceze împotriva Germaniei hitleriste și în mișcarea de rezistență împotriva ocupanților hitleriști.
înainte de încheiere se cuvine să vedem ce s-a întîmplat cu gardianul și ce s-a petrecut la penitenciarul central din Craiova.
Este de necrezut astăzi, cînd circulația pe șosele este atît de intensă, că a trebuit să treacă mai mult de o jumătate de oră pînă să se apropie de acel loc primii drumeți, un convoi de căruțe încărcate cu lemne, în drum spre București ! La vederea gardianului legat și svîrcolindu-se în mijlocul șoselei, țăranii s-au speriat, apoi l-au dezlegat, l-au luat cu ei în Capitală și l-au condus la prima circumscripție polițienească.
Comisarul de serviciu ridică din umeri, mirat și neîncrezător la povestea abracadabrantă a gardianului, constată bucuros că nimic din toate astea nu s-au întîmplat în raza circumscripției sale și deci chestiunea nu-1 privește, nu vrea să se lege la cap dacă nu-1 doare, așa că gardianul nu are decît să se prezinte la Prefectura Poliției Capitalei.
Primul lucru pe care Prefectura Poliției Capitalei l-a făcut după relatarea senzațională și încîlcită, incoerentă a gardianului, a fost să
24
VIAȚA ROMÂNEASCA
telefoneze la închisoarea Craiova, să întrebe dacă este adevărat că au evadat trei din cei condamnați în procesul ceferiștilor și petroliștiloi. De acolo li s-a răspuns că nu este adevărat, că cei mai mulți dintre ei sînt prezenți în închisoare., iar trei sînt în clipa de fața în tratament, la spitalul Filantropia.
Directorului închisorii nu-i venea nici în ruptul capului să creadă că cei trei au evadat. Cînd a aflat că ei nu sînt la spital, că nici nu au fost în ziua aceea la tratament, a format cîteva echipe care i-au căutat cu disperare prin cîrciumi, prin bordeluri și hoteluri, au controlat și casele unora pe care îi știau că-s comuniști sau simpatizanți ai comuniștilor și abia către ora șapte seara, pierzînd orice speranță, s-a hotărît să confirme la București că într-adevăr, trei deținuți au evadat luînd cu ei și pe gardian.
Gardianul a fost arestat, percheziționat și — ca să vedeți deștep-tăciunea acestuia — i s-a găsit ascunsă în bocanci suma de trei mii de lei ’ Dovada materială a complicității sale, exploatată cu amănunte și accente senzaționale de o anumită presă a vremii, care cerea pedepsirea exemplară a gardianului.
Ceea ce s-a și petrecut. Bătut și torturat zile și nopți pentru a mărturisi „tot“, a fost înaintat tribunalului militar care l-a condamnat la cîțiva ani de închisoare pentru complicitate la evadare.
Dar șoferul Gheorghe Bălan ? Dăduse dovadă de multă previziune științifică atunci cînd la Craiova, în stradă, în momentul în care a aflat ce fel de marfă va încărca, și-a manifestat bucuria că va scăpa din închisoare și pe cei de la Gri vița", chiar cu riscul de a face el însuși cinci ani de pușcărie. Nu cinci ani a luat, ci, mi se pare, numai trei, dar n-am aflat dacă bucuria lui a rămas tot atît de mare ca la Craiova.
Mașina, proprietatea unui comisar de poliție, precum am mai spus, avea „la bord,s un aparat de taxat care marca și kilometrii parcurși. Era sistemul de control asupra șoferului și, în același timp, indicatorul drepturilor de retribuție a șoferului plătit cu un anumit procent din sumele încasate.
întors în seara de 5 ianuarie la garaj, Gheorghe Bălan a comunicat proprietarului mașinii că a făcut o cursă pînă la Bacău și înapoi. Comisarul l-a crezut și era foarte mulțumit că a făcut o afacere bună. A doua zi, cînd a aflat de evadare și că evadații au ajuns la București cu o mașină, i-a trecut prin gînd că mașina în chestie ar putea fi chiar a lui proprie. Interesîndu-se, postul de control de la Pitești i-a confirmat că mașina cu numărul cutare de București a trecut intr-adevăr pe acolo. Versiunea șoferului, precum că un individ i-a pus revorverul în piept și l-a silit să-i ducă la Craiova și să transporte pe evadați la București, nu făcea două parale după confruntarea cu gardianul și după declarația acestuia că șoferul a fost tot timpul în cea mai bună înțelegere cu evadații.
Odată cu Gheorghe Bălan au mai fost arestați și schinguiți îngrozitor și alți șoferi cunuscuți ca fiind comuniștii, între care Ilie Olaru, Ion Hulubescu și Gheorghe Voicu, bănuit că el l-ar fi angajat pe Bălan căci se știa că sînt buni prieteni. Averescu a scăpat neatins, tocmai de el nu s-au agățat. Așa se întîmplă cîte odată, „unul face și altul trage !
EVADARE
25
Acum, în încheiere, o amintire personală.
în seara acelei zile de 5 ianuarie aveam o întîlnire pe strada Cuțitul de Argint cu Alexandru Sencovici din Secretariatul Comitetului Central. Sencovici, cu fața și ochii plini de o bucurie fără margini, exaltat — ■ cum cei ce-1 cunosc își pot da seama — se repede la mine de cum mă vede, mă îmbrățișează de nu știam ce i-a venit și, în loc să mă ducă unde ar fi trebuit să mă ducă, mă expediază rapid, să ne reîntîlnim după două săptămîni, dacă nu-mi va transmite intre timp o altă indicație.
Nu s-a putut abține să nu-și descarce sufletul, să-mi dea o explicație : „Au evadat trei de la Craiova, Doncea și încă doi. Pleacă acum și fii atent că vor fi percheziții și poate arestări !“
Nu cred că era prea încărcată de vigilență ieșirea lui la întîlnirea în seara aceea, dar a venit, totuși, ca nu cumva să se piardă legătura. Legătură care cu toate astea nu s-a putut prelua decît după mai bine de o lună de zile.
sept. 1982
ȘTEFAN VOICU
TORNADA
Ceva te doare dincolo de fire, un fir ce arde, totuși prea, subțire, ca de păianjen, ce s-a rupt și-l toarce în carnea noastră, mina unei Parce, sau umbra, poate,—a unui vis ce trece cînd nici făptura nu-și mai simte, rece, sau din fîntîni te strigă ecoul tău de ieri și nimeni nu te-aude, doar tu din nicăieri, sau frunza jilăvită ce-ți cade peste față mai rece ca o mină de brumă ce te-ngheață ceva te doare dincolo de fire cînd prima rază-ncepe să respire și ard cireșii-n giulgiuri de zăpadă catarge albe, rupte de tornadă.
BALADĂ DESPRE O PIATRĂ
Palidă piatră scrisă pe zare gură de fulger netemătoare,
stea asfințită, semn de morminte, cer îndărătnic printre cuvinte,
perlă-ngropată veșnic în sine, rai al tăcerii nopții ce vine,
rugă-mpietrită la ceasul de-apoi,
VERSURI
za nenuntită retrasă-n noroi,
tainică sursă oprită de timp, din care Ursă ți-ai smuls acest ritm ?
Mare opacă, zăcînd ca un pumn de mort fulgerat sub fragedul ulm.
Te tîngui și rîzi lumină și duh ' ou al tăcerii, cu pori de văzduh.
Temniță plină de îngeri* proscriși, ochi ol țărînii printre iriși.
Scoică ucisă cu vuiet ascuns, prund al uitării și ultim răspuns.
Un ciclu de foc te-a smuls din vecii. Pasăre fost-ai sau vrei ca să fii ?
Sau doar o creangă cu hespevide, cearcănul ceții care te-nchide ?
Lacrimă oarbă a remușcării, piatră, tăgadă a nemișcării I
URIAȘUL
*
Stătea între aripile vulturului ca între două stinci, ca un skior exaltat între două valuri vrăjmașe, întors cu spatele, ușor încovoiat, parcă izbind cu dalta în ceva nesfîrșit sau în cer, în memorie, în moarte, în stufărișuri de azur și-un limpede vînt albăstrea aripile vulturului și spatele necunoscutului întors spre sine cînd un ecou se sfărîma în cuvinte : „șlefuitorul de lentile'' da, el este, mi-am spus, dar cine este el, cine-i uriașul acesta ?
Și cine să-mi mai răspundă, cînd eu abia am coborît din vis și nu mai aud decît vuietul valurilor acoperind stîncile și noaptea ?
DE PARCĂ AȘ FI DESPICAT GURA UNUI LEU DE AER
Visam că o cotarlă roșcată, măruntă, punctiformă îmi prinsese între colți mîinile și mă umbream cu mine însumi de-atîta spaimă și-am încercat cîinește să-i desfac durele-i fălci, hîrsit de limba-i de piatră.
Și m-am trezit cu mîinile desfăcute
ca Toma necredinciosul cu mîinile suferinde, de parcă aș fi despicat gura unui leu de aer.
VASILE NICOLESCU
ESENȚA ADEVĂRULUI ÎN FILOSOFIA GRECEASCĂ
Odată ce adevărul este un concept, el trebuie să aibă, o ^esență. Aceasta era concepția grecilor, și în concepția lor căutăm să găsim ce este adevărul, iar natura lui se va găsi în întregime în esența lui.
Primul pas în descoperirea naturii adevărului în filosofia grecească l-a făcut filosoful german Martin Heidegger, printr-o analiză sui generis a celebrei alegorii a cavernei din Republica lui Platon f). Pentru interpretarea acestei „alegorii" (Hdhlengleichniss), el își ia ca ghid următoarea propoziție : Die „Lehre“ eines Denkers ist das in seinem Sagen Ungesagte — „învățătura unui gînditor este ceea ce nu este spus în spusele lui“. Dar pentru a ajunge să înțelegi ce nu s-a spus trebuie să reflectezi la ceea ce s-a spus. Pentru aceasta el consideră partea din dialogul lui Platon de care, este vorba, și o redă într-o traducere germană paralelă cu textul grec, traducere care, evident, este făcută în așa fel încît reflectă ideile sale 2). Alegoria consistă, după cum se știe, din a imagina niște prizonieri ținuți într-o peșteră, a cărei intrare este deschisă luminii. Acești oameni sînt legați în lanțuri, încă din copilărie, astfel că ei. nu se pot mișca din loc, neputînd să vadă decît înaintea lor Lumina unui foc, aprins în depărtare pe o înălțime, strălucește înapoia lor ; între foc și prizonieri se află un drum înalt. Să ne închipuim de-a lungul acestui drum un mic zid, în fața căruia, niște oameni, purtînd niște instrumente ce depășesc înălțimea acestui zid, trec tot timpul, precum trec și animale, de lemn, de piatră, de toate formele, ca în jocurile de marionete. Glaukon, interlocutorul lui Socrate, spune : „Straniu tablou". Și Socrate îi răspunde : „Ei seamănă cu noi". Oamenii înlănțuiți și-ar crea, desigur, obiecte reale din umbrele pe care le văd, și ecourile care s-ar repercuta în peșteră ar fi luate drept vocile umbrelor. Să presupunem acum că ei ar fi liberați din lanțuri și că ei ar trebui să facă unele mișcări, să meargă, să ridice ochii spre lumină etc. Toate aceste mișcări îi vor face să sufere și lumina îi va orbi și-i va împiedica să privească obiectele a căror umbră o vedeau înainte pe zid. Obiectele pe care le vedeau mai înainte le vor apărea mai reale decît acelea ce li se arată acum. Acestor prizonieri le va trebui o educație lungă pînă să se obișnuiască a privi lumina adevărată și a deosebi ceea ce este umbră de ceea ce este obiect real. Trebuie să asimilăm lumea vizibilă cu șederea în peșteră, și lumina focului care o luminează cu lumina soarelui. Ridicarea spre lumea inteligibilă, spre lumea ideilor, singura cu adevărat reală, este asemănată de Platon cu această reeducare a
h Platon, Republica, VII, 514a — 517a.
2) M. Heidegger, Platons Lehre von der Wahrheit, în voi. Wegmarken, pp. 109—144 (V. Klostermann, Frankfurt am Main, 1967).
30
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
prizonierilor de a se desprinde de lumea umbrelor pentru a pătrunde în lumea care produce aceste umbre.
Care este interpretarea lui Heidegger ? Ea este foarte interesantă, în întregime, dar nu ne vom opri decît la ideea de aletheia. — adevăr. După el, întreaga parabolă a peșterii tratează despre esența adevărului — vom Wesen der Wahrheit Alegoria povestește o istorie a unei „treceri de la o ,,oprire“, „ședere" (Aufenthalt) la „alta“. El distinge în această „trecere" patru trepte (Stufen), care, în diferențierea lor, constituie fiecare un mod dominant al „adevărului" — alethes, pe care-1 traduce tot timpul prin das Unverborgene — „neascunsul".
Această interpretare a termenului alethes (adevăratul) și a termenului aletheia (adevărul) ca „neascunsul", „dezocultatul" apare încă în celebra lucrare a filosofului german din 1927, Sein und Zeit^).
Pe prima treaptă se află oamenii înlănțuiți în peșteră — „care nu iau drept neascuns decît umbrele celor fabricate de om" (așa traduce el textul platonician).
A doua treaptă, în interpretarea filosofului germano constituie îndepărtarea lanțurilor. Prizonierii sînt acum, într-un fel, liberi, dar rămîn, totuși, închiși în peșteră. Ei au însă posibilitatea de a vedea lucrurile înseși, care mai înainte nu puteau apărea decît ca umbre pentru privire și care acum „vin mult mai aproape față de existent" — um cin Mehreres, dem Seiendes năher. Odată privirea eliberată din prizonieratul umbrelor, ea clobîndește posibilitatea să ia contact cu lucrurile din mediul înconjurător, despre care Platon spune că sînt alethestera („mai adevărate", „mai veritabile"), cuvînt pe care Heidegger îl redă prin unverborgener — „mai neascunse" 3 4 5). Și totuși prizonierii vor mai considera, după cum spune textul Republicii, că tot „umbrele" sînt „mai neascunse" decît ce li se arată acum. Aceasta se întîmplă din cauză că nu sînt obișnuiți cu lumina. Pentru ei „adevărul se află încă în umbre".
Astfel se ajunge la a treia treaptă, cînd cei „eliberați" ies afară din peșteră ins Freie — „în aer liber". Lumina face să dispară umbrele, și existentul (das Seiende) se arată abia acum ca „neascuns" și accesibil. Ceea ce se arată este accesibil — ton nun legomenon alethon, expresie pe care Heidegger o traduce prin von dem, was jetzt als das Unverborgene angesprochen wird — „despre care se spune acum ca (fiind) neascunsul (dezocultatul)" 6).
în sfîrșit, se ajunge la ultima treaptă cînd sînt sesizate ..cele mai adevărate" — ta alethestata, termen redat de Heidegger prin das Unverborgenste — „ceea ce este cel mai neascuns" sau „ceea ce este cel mai dezocultat".
3) Op. cit., p. 125.
4) M. Heidegger, Sein und Zeit (Halle, 1927). Termenul aletheia — adevărul este despărțit de Heidegger în particula privativă a și letheia, legîndu-1 astfel de a-lethes-neascuns. Așadar, pentru el, a-letheia înseamnă „neascunsul^, „devoalatul“.
5) Platon, Republica, VII, 515c ; M. Heidegger, Platons Lehre von der Wahrheit, p. 125.
6) Platon, op. cit., VII, 516a ; Heidegger, op. cit., p. 127.
ESENȚA ADEVĂRULUI ÎN FILOSOFI A. GRECEASCĂ
31
Prin urmare, analiza acestui pasaj din Republica, analiză extrem ele elaborată și urmărită pe text, îl conduce pe filosoful german să identifice, prin această alegorie platonică, „dezocultarea* adevărului cu o „eliberare* treptată. După el, sensul simbolic al acestei parabole nu este acela de a face evident înțelesul termenului aletheia (adevărul), ci al termenului paideia — „educație*. Ieșirea din domeniul umbrelor sau al aparențelor este un drum ascensional, care are diverse etape, fiecare cerînd o pregătire specială. Numai printr-o asemenea pregătire, omul poate să se adapteze la o stare specială, care-i permite să „vadă* existentul (das Seiende), după locul pe care-1 ocupă, ca umbră a unei copii (existența sensibilă), ca o copie (lumea sensibilă), ca reflectare a existentului, și, în sfîrșit, ca existentul însuși. întreaga această educație — paideia este un drum spre „eliberare* — Befreiung. Așa cum subliniază foarte bine Poggeler 7), comentatorul lui Heidegger, „educația caută deci să elibereze omul pentru a-1 îndrepta către devoalat care este adevărul. Esența educației, înțeleasă ca eliberare, ca drum care merge de la lanțuri și de la cavernă către existența liberă, are fundamentul ei în esența adevărului. Astfel, alegoria peșterii tratează fără îndoială despre educație, dar în realitate despre adevăr*. în același mod interpretează mitul cavernei în concepția lui Heidegger și Enrico Garulli 8) : „Heidegger subliniază în primul rînd semnificația termenului paideia, înțeles în sensul unei conformități cu un model (Bildung), și ca urmare în sensul unei doctrine a adevărului*.
Iată dar cum ajunge filosoful german la ideea de „eliberare* în legătură cu aletheia și paideia. Despre această relație el a vorbit mai pe larg într-un alt studiu Despre esența adevărului 9). Reluînd problema adevărului, el constată că adevărul are un suport ontologic . Das Wahre ist das Wirkliche — „Adevărul este realul*. în acest caz, care este esența lui ? El a arătat că adevărul este „dezocultare*, și că pentru a ajunge la a-1 „dezoculta*, trebuie o educație, o paideia, dar toate acestea nu indică decît condițiile în care se atinge adevărul, nu ce este el. Pentru aceasta este necesar să i se determine esența. Heidegger scrie textual : Das Wesen der Wahrheit ist die Freiheit — „Esența adevărului este libertatea* 10). După cum s-a văzut din alegoria cavernei, pentru a ajunge la adevăr, la „dezocultare*, prizonierii au trebuit să se „elibereze* de	lanțurile lor. Dar	a pune întrebarea	„Ce	este esența
adevărului* nu	înseamnă	oare a	înlocui o întrebare	prin	alta, adică
a înlocui prin	întrebarea	de mai	sus întrebarea „Ce	este	adevărul* ?
într-adevăr dacă adevărul	este, în	esența lui, libertate	(Freiheit), atunci
se pune întrebarea : „Care este esența libertății* ? Aici trebuie să ne oprim, altfel cădem dintr-o întrebare în alta, și așa la nesfîrșit, zice Heidegger. Cercetarea raportului dintre libertate și adevăr conduce în mod necesar la concluzia că libertatea, ca fundament al adevărului, nu
') Otto Poggeler, Der Denkweg Martin Heideggers, în cap. Platons Lehre von der Wahrheit (Gimther Neske, Pfullingen, 1961).
8) Enrico Garulli, Heidegger, p. 41 (Citadella Editrice, Assisi, 1974).
9) M. Heidegger, Vom Wesen der Wahrheit, în voi. Wegmarken, pp. 73—98 (V. Klostermann, Frankfurt am Main, 1967).
t0) M. Heidegger, op. cit., p. 81.
32
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
trebuie să mai necesite și ea, la rîndul ei, un alt fundament. Dealtfel în alt studiu — Despre esența fundamentului1J) el o spune clar, ,,fundamentul trebuie să fie fără fundament". Prin urmare, libertatea este esența ultimă a adevărului, dar nu are, ea însăși, o esență. Ea este originea fundamentului ; die Freiheit ist der Grund des Grundes — „Libertatea este temeiul temeiului" (sau „fundamentul fundamentului"). Esența adevărului se descoperă (enthullt sich) ca libertate.
Nu vom urmări mai departe dezvoltările pe care le face Heidegger ; ele nu mai privesc direct conceptele grecești ce ne interesează, fiindcă aceste dezvoltări derivă din modul de gîndire personal al filosofului german. Deoarece ne-am propus să examinăm esența adevărului în filosofia grecească, noi vom apela la concepte și teorii specifice grecești, pentru a fi cît mai aproape de mentalitatea lor.
★'
Ideea lui Heidegger are nevoie, totuși, de unele precizări. Dacă considerăm, odată cu filosoful german, că „esența adevărului este libertatea", trebuie să mărturisim că această definiție nu explică treptele pe care le parcurg prizonierii pentru a ajunge la lumină. Mai clară apare ideea de eliberare a prizonierilor, din alegoria cavernei. De fapt, aici sînt două lucruri, pe care Heidegger nu le-a considerat în mod distinct și anume diferența dintre adevărurile intelectului abstract și adevărurile intelectului intuitiv. In toată filosofia grecească se descoperă existența a două intelecte : unul, pe care Aristotel îl numea „pasiv" pathetikos; al doilea, numit de gînditorul grec „nepasiv" — apathe-tikos, și pe care peripateticii de mai tîrziu îl vor numi „intelectul poietic" — nous poietikos, intelectul creator (de la verbul poiein — a crea, a plăsmui.
Primul intelect (pasiv) ne oferă adevăruri ca o simplă adaequatio ; al doilea, (poietikos) „creează", adevărul, prin identificarea intelectului cu esența lucrului cunoscut, identificare între nous și to on, dintre intelect și Ființă. Desigur, în mod metaforic se poate vorbi de o „eliberare" a adevărului prin „dezocultarea“ lui. Cunoașterea unei teoreme matematice poate fi considerată ca o „devoalare" și o „eliberare" a ei de sub vălul care o oculta. Dar acest mod de a vorbi este figurat și nu putem spune că adevărul teoremei este ,,eliberat“. în schimb, prizonierii din peșteră sînt eliberați în mod real și cunosc adevărul cînd scapă de lanțuri. Schimbarea stării lor este indiscutabil o „eliberare" și deci nu este vorba de o figură de stil în cazul lor.
Să încercăm să aprofundăm această idee. Deoarece adevărul bazat de identificarea dintre intelect și Ființă nu poate apărea decît în capul celor dotați cu nous, urmează că numai ființa umană, singura posesoare a 7ious-ului, este capabilă să atingă astfel de adevăruri. Prin urmare, nici un lucru din lume nu poate ajunge la adevăr — aletheia, adică la „eliberare", în afară de om. *
1J) M. Heidegger, Vom Wesen des Grundes, în voi. Wegmarken (citat mai înainte), p. 87.
esența adevărului în filosofia grecească
33
Una din definițiile date de greci filosofiei ^este.: cunoașterea theoretică (directă, prin intelectul intuitiv) a adevărului. Pe de altă parte, gînditorii greci au mai spus că obiectul filosofiei este, în ultima analiză', eliberarea sufletului de legăturile lui cu lumea sensibilă.. Platon o spune textual : ,,Sarcina filosofiei este să-i elibereze sufletul (filosofului) “ 12). Așa dar, scopul filosofiei este unic : el este theoria adevărului, ceea ce înseamnă că intelectul se identifică cu adevărul, adică realizează o anumită stare a Ființei, iar această „stare" este o „eliberare". Ca și prizonierii din peșteră, sufletul (partea lui intelectuală) este prizonierul lumii sensibile și numai cînd cercetează lumea noetică, a esențelor, adică ceea ce este „veșnic, nepieritor^ neschimbător, și întrucît este de aceeași ființă cu această esență, rămîne statornic lîngă ea, cît poate sta așa de la sine și prin sine" 13 14). Așa dar, „eliberarea" este o descătușare de lumea sensibilă și penetrarea intelectului în lumea inteligibilă. Dar această „realizare" nu are loc dintr-o dată, ci se actualizează treptat, ceea ce Platon a redat prin interpretarea termenului aletheia — adevărul ca ale-theia — alergarea divină (ale, alergare, cursă ; theia, divină) ^). Este o cursă, după el, pe care intelectul o efectuează urcînd treptele existenței, aetualizînd posibilitățile lui treptat pe scara stărilor multiple ale existenței. Analiza făcută de Platon cuvîntului aletheia arată tocmai că această descătușare a intelectului este treptată, printr-o „alergare" continuă. Dacă în contextul acestor idei am aplica metoda etimologică a lui Platon și cuvîntului „libertate" — eleutheria, acesta ar căpăta un sens cu totul special, care l-ar apropia de rezultatele găsite mai sus. Partea întîi a acestui cuvînt — eleu — este identică ca sens cu avreo care este un verb însemnînd „a sesiza", „a ridica întunericul de pe ochi", „a înțelege" etc. 15) ; partea a doua a cuvîntului conține rădăcina ther care dă (Bailly) cuvintelor în care apare sensul de „a fi cald", „a încălzi", de unde cuvintele ; thero — încălzire ; thermos — cald ; thereia — anotimpul cald, vara etc., etc., idee care s-a menținut și în limba latină, unde particula ther a devenit fer și așa s-a format, de exemplu, fervere (fer-vere) — „a fierbe", „a arde" (unde intră și ver, ideea de anotimp cald).
Așadar, eleutheria ar putea însemna un foc, o ardere, care. „înlătură întunericul de pe ochi", care te face să înțelegi. în conformitate cu interpretarea dată de Platon, ale-theia, ca „alergare divină", este eleutheria — eliberarea, care arde toată zgura cunoașterii sensibile, purificînd intelectul și făcîndu-1 astfel apt să străbată treptele existenței, în acest sens Platon spune că „aletheia" — adevărul este, în realitate, un fel de purificare de toate pasiunile" 16).
.Astfel, credem că sîntem mai aproape de adevărul grecilor neoprindu-ne la ideea că „esența adevărului este libertatea", ci inter-pretînd aletheia ca o activitate, ca o realizare a unei stări existențiale, ca realizarea unei eliberări. Adevărul theoretic nu este dat odată pentru
12) Platon, Phaidon, 84a.
13) Platon, Phaidon, 79d.
14) Platon, Kratylos, 421b.
J5) Anatole Eailly, Dictionnaire Grec-Frangais (Hachette, Paris, ed. din 1937).
j6) Platon, Phaidon, 69c.
6
34
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
totdeauna : atunci nici „esența“ lui — ca libertate — nu poate fi dată. Aletheia este o cursă divină prin care se realizează eleutheria. în acest sens am putea spune, parafrazînd dictonul latin unumquodque quantum habet de entitate tantum habet de veritate — „ceva cită existență are, atîta adevăr are" 17), în forma următoare : unumquodque quantum habet de veritate, tantum habet de libertate — „cît adevăr ai atins, atîta libertate ai". De aceea ni se spune un cuvînt care primește, prin această interpretare, un sens deplin 18).
Kai gnbsesthe ten aletheian, kai he aletheia eleutherosei umâs.
„Și veți cunoaște adevărul, și adevărul vă va elibera pe voi", în acest text nu se promite, prin cunoașterea adevărului, o altă cunoaștere, a esenței lui, ci o acțiune exprimată printr-un verb, verbul eleutherou «— „a elibera". Socotim dar, că pentru greci, aletheia. avea sensul de adevăr theoretic (obținut prin intelectul superior) și nu era un concept, avînd o esență ce putea servi la definirea lui. Aletheia era un act, prin care se realiza o „stare", stare care făcea să iasă ființa umană din propriile ei limitări.
Fragment din voi. Aletheia
încercare asupra conceptului de adevăr în filosofia grecească
ANTON DUMITRIU
17) Acest dicton a fost redat exact de scolastici după Metafizica lui Aristotel (II, 993b). Ideea exprimată în acest text arată, în mod evident,, că nici Ființa și nici adevărul theoretic nu sînt date odată pentru totdeauna, ci sînt realizări treptate.
ÎS) Kata loanin, 8, 32.
LITERATURA — CONȘTIINȚA DE SINE A UNEI SOCIETĂȚI
începutul deceniului șapte afla cultura română într-un proces de marcată și febrilă căutare a unor drumuri noi de înțelegere a relației artă-realitate privită pînă în urmă cu cinci ani dintr-o perspectivă cît se poate de simplistă. Cinci ani trecuseră de cînd prin opere semnate de Marin Preda, Al. Ivasiuc, Eugen Barbu, D. R. Popescu, Fănuș Neagu, Ștefan Bănulescu proza noastră cunoștea procesul cel mai radical și mai sesizant de înnoire din ultimii treizeci de ani ai existenței sale. Mai precis din momentul în care generația Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, G. Călinescu, Camil Petrescu intraseră în conul de umbră al creației lor majore și chiar dacă unii aveau să fie din nou prezenți în anii 50 sau 60 nu propuneau o reînnoire de substanță a prozei ci continuau direcțiile anterioare sau urmăreau materializarea unor vechi obsesii. Și cu toate că între 1948—1965 numărul romanelor de o calitate artistică ieșită din comun nu a fost deloc neglijabil iar proba timpului le-a confirmat valoarea și mă gîndesc aici la Desculț, Un om între oameni, Nicoară Potcoavă, Bietul loanide, Scrinul negru, Moromeții, Groapa, Străinul, Setea, totuși romanul devine realitatea dominantă a culturii românești, revărsîndu-se din mătcile sale tradiționale și cucerind noi teritorii de inspirație și de expresie, înnoindu-și fundamental modalitățile de expresie abia în deceniul la care ne referim.
Fenomenul a avut o asemenea amploare și profunzime încît la începutul anuluî 1970, deși începuseră să se petreacă mutațiile pe care le-am amintit, nici cel puțin nu putea fi bănuit. A surprins mai întîi anvergura dezbaterii care a izvorît din problemele acut contemporane ale mutațiilor petrecute după 1948. Romanele anilor ’50 fie dădeau o nouă imagine a unor perioade ale istoriei (Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, Zaharia Stancu), fie creau tipologii psihologice individuale sau colective noi ale unui univers tradițional (Marin Preda, Eugen Barbu). fie abordau dramatica problemă a opțiunii la începutul revoluției (Titus Popovici). Singurul roman în care se înfățișa destinul unei clase în anii revoluției, un destin tragi-comic era Scrinul negru.
Roman al unei prăbușiri, al unei destrămări lente în grup sau individual Scrinul negru reprezenta cea dintîi imagine a unui proces social care nu a implicat ideea de opțiune ci de incompatibilitate.
Romanul care s-a scris după 1970 nu s-a aflat într-o stare de adversitate, nu a negat această „cale mare“ a literaturii. Replica nu este dată acestor cărți care au afirmat într-un climat îmbibat de dogmatism ideea de literatură și au contribuit esențial la educarea estetică a publicului a cărei percepție artistică era necontenit alterată de avalanșa literaturii mediocre. Replica era dată — așa cum nota mai tîrziu cineva — literaturii idilice care pur și simplu a denaturat cu bună știință imaginea unei societăți în plină revoluție. Nu numai prin eludarea episoadelor dure, tensionate de mare încleștare ci înfățișînd drumul către noile întocmiri sociale ca o expresie a entuziasmului colectiv, a unei dorințe moștenite de secole și milenii și pusă în evidență acum.
Ținînd seama de circumstanțele arătate mai sus și anume că operele literare înscrise pe orbita perenității erau inspirate dintr-o realitate istorică și se opreau în anii de început ai revoluției prozatorii deceniului 7 n-au avut sentimentul continuității. Uneori nici cu propria lor operă publicată în anii dinainte. De aceea ideea de literatură polemică a fost mereu, prezentă în ceeace autorii mărturiseau despre propria lor operă în cronicile și articolele dedicate acestor scrieri. Polemica a fost una de esență și nu a contrazis cutare sau cutare imagine, nu a avut în
36
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
vedere o operă literară sau alta. Mai întîi, pentru toate romanele sau piesele de teatru din epoca respectivă care au fost considerate atunci ca neprezentative pentru reflectarea tipică a realității și-au pierdut instantaneu individualitatea devenind o pastă amorfă indistinctă. De aceea polemică se ducea nu cu autori și opere ci cu însuși modul în care era înțeleasă relația fundamentală a artei cu societatea.
De aceea prozatorul a inserat nu numai odată faptele istoriei atestate ca atare în însuși fluxul narațiunii, folosind documentul, episoadele trăite sau povestite cu o valoare de generalitate privind procesele social-politice ale acestor patruzeci de ani. Chiar și cei care nu înserează documentul în țesătura „povestirii “ leagă destinul personajului de perioade și momente-cheie din istoria contemporană, îl înscriu în cadrul unor mari încercări. Confruntarea a devenit de asemenea elementul esențial al prozei și poate — mai ales — procesul de conștință. Chiar în romanele cu un caracter parabolic, desprinse de cotidian confruntarea și procesul de conștiință au o valoare esențială deoarece scriitorul caută consecințele ultime ale actului. Și mai ales consecințele dureroase ale actului tău asupra celui de lîngă tine, știut sau neștiut dar care a avut de suferit din pricina faptelor tale. Chiar romanele cu o temă polițistă nu își propun să descopere un vinovat ci să restituie un adevăr. Dar pentru aceasta nu numai odată pătrundem într-un labirint de unde caracterul deschis al multor romane contemporane. O anume relativitate a noțiunilor, a ideilor se face și ea prezentă, caracterul dubitativ fiind și el caracteristic prozei din ultimii ani. Replica dată unor adevăruri imanente și absolute, unor convingeri prestabilite se realizează prin dialectica afirmației și a negației, a apropierii și a respingerii.
Astfel se explică ceeace numim în limbajul comun „succesul de public”, faptul că romanul românesc contemporan și-a cucerit popularitatea tocmai în momentul cînd el a abordat nu numai probleme dificile ci și tehnici care la prima vedere nu păreau deloc limpezi și mai ales „accesibile“. S-a demonstrat astfel faptul că simplismul silit nu ascundea decît neputința și oroarea de înnoire și mai ales de necunoscut. Fiecare din romanele ce au marcat această epocă au stîrnit nedumeriri, iritări au avut parte de replici scrise sau orale ce dovedeau în fond neputința de a accepta nu numai o modalitate sau alta, o perspectivă sau alta asupra realității sociale ci modificau însăși ideea pe care o aveam asupra locului pe care îl are literatura în viața societății românești. Pentrucă în acești ani literatura română și-a înțeles dintr-o perspectivă radical nouă, fundamental nouă misiunea ei. Modificîndu-și structural substanța și modalitatea de expresie literatura a încetat să mai reprezinte justificarea unor erori sociale și politice ci a devenit conștiința de sine a unei societăți. Conștiința de sine nu se realizează decît printr-un sever examen critic. Ceea ce proza acestor din urmă cincisprezece ani a realizat plenar.
VALERIU RĂPEANU
LOCAL POPULAR DINTR-UN VECHI BURG
nu se decide nimic în fundătura aceea dar se discută în neștire oamenii merg acasă și continuă să trăiască se strecoară ei cumva se strecoară de parcă pe sub case li s-ar scurge umbra unui dragon mare de tot
și-ar fi luați pe sus
spre destinații necunoscute cu teamă în suflet
revin la locul de întîlnire vorbind vorbind, până când printr-o firidă care se cască-n perete apare oceanul în plin podiș continental
EXERCIȚIU DE ALARMĂ
9
nu mai r amine de inventat decât liniștea.
imposibilă
cu o asemenea istorie în spate și cu orizontul
văzut prin firida garsoniere^
halebardele din sala scărilor cuțitele sclipind în aglomerația
de pe autobuz
gardianul invizibil în blocul turn își pune clopotul sirenei
pe cap
38
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
am mai luat o inițiativă dictată de alții
extenuat in spatele
ferestrei din spatele
balconului din spatele
balustradei din spatele
străzii din spatele terenului minat
plutesc de unul singur prin apa subțire
depusă în cuminte
CONDIȚII NOCTURNE
9
nu mă mai reobișnuiesc
mă reobișnuiesc din ce în ce mai greu cu scrisul
din partea lor cititul aproape nu contează alții reinventează natura
să speri încă într-o moarte naturală.
ar ți frumos
soarele urcă și coboară impotent că ur și co boa ră
nu-mi vine să plătesc
păcatele altora
păcatele cu brevet de invenție
spălarea rufelor în public
senilizarea progresivă
zidurile texte schimbate pe imne străvechi gramsci
utopia soarelui
cetatea idealizată
cenușa din tubul de șampon crematoriul-furnal pe un fundal-bruegel
VIRGIL MIHAI
UMBRA (III)
„În sfîrșit, am lăsat să se priceapă lesne că nu sînt dispus să fiu sluga nimănui. “ Și mai fusese ceva : cum turcii, ațîțați de austrieci, amenințaseră cu sancțiuni militare principatele, Cuza ordonase masarea de trupe românești la Dunăre cu misiunea de a riposta eventualei acțiuni turcești. De a riposta de asemenea manieră, incit, indiferent cu ce preț, transportul de arme să ajungă în mina sîrbilor. Și turcii s-au mulțumit să dezaprobe acțiunea lui Cuza, fără a trage un singur foc. Firește că domnitorul avusese spatele acoperit de ruși, dar nu făcuse el oare și dovada că nu înțelegea să aibă armată de dragul de a o avea, ci mai ales pentru a o folosi la nevoie ? Și nu cîștigase în sîrbi aliați, oferind un bun exemplu ungurilor, polonezilor, bulgarilor ?... „Mai ales că nu m-am mulțumit numai cu asemenea ajutoare ? Cînd la Belgrad era în toi ciocnirea turco-sîrbă, n-am concentrat trupe pentru a sprijini Serbia ? Și în conflictul turco-muntenegresc am luat partea Muntenegrului, ca să fie limpede pentru oricine că am înțeles să colaborez cu țările mici, ca și țara mea, împotriva marilor puteri.“
De altfel, cu Serbia, Cuza înțelegea să dezvolte relații complete. Așa s-a ajuns la înființarea de agenții diplomatice la Belgrad și București, la convenția de extrădare, la cea telegrafică, la dreptul de a poseda reciproc bunuri imobiliare, în fine, la colaborare militară... Domnul prim-ministru al Serbiei avea dreptate cînd afirma că niciodată mîna românească n-a vărsat sînge sîrbesc, cum nici sîrbii n-au vărsat sînge românesc. „Garașanin... cred că am avut multe lucruri în comun cu primul-ministru al Serbiei... înțelege-vor oare cei ce vin acum sensul unei atari politici ?... Cu polonezii nu puteam avea relații de la stat la stat, pentru că Polonia nu există... Eu aș vrea să existe o Polonie puternică și de aceea am sprijinit emigrația polonă, dar nu puteam avea relații de la stat la stat... Nici cu ungurii... Trec peste faptul că m-am izbit mereu-mereu de problema Transilvaniei... dar nici ungurii nu au o organizare de stat ca a noastră sau a Serbiei... Și cîte nu mi s-au reproșat de ruși, de turci, de austrieci din pricina sprijinului ce l-am dat emigranților... Pentru ruși eram un păcătos din pricina polonezilor, pentru austrieci din pricina ungurilor, pentru turci din pricina bulgarilor, și așa mai departe, și așa mai departe... Mda... n-ar fi tocmai plăcut să afle nici unii nici alții despre relațiile mele cu emigranții..e
40
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
Chiar dacă de fant din capul locului am acceptat extrădarea deținuților de drept comun, și am refuzat extrădarea pentru delictul de opinie... chiar dacă s-a cunoscut treaba asta, am făcut destule în dosul unor promisiuni formale../'
— Nu rămîne decît să nrocedați în așa fel ca interesele Franței să nu fie atinse.-, ceea ce nu mi se pare imposibil, de vreme ce conjurația s-a organizat nu numai la București, ci și la Paris. E de presupus că noua conducere contează pe sprijinul împăratului Napoleon... prin urmare se va feri de gesturi necugetate, sper... Cît privește Turcia. Austria și Rusia, depinde tot de înțelepciunea politică a. celor ce-mi urmează... Mie alt rău decît mi s-a făcut nu mi se mai poate face.. Dar lor și mai ales țării ar putea să...
De Beyne considera totuși că sechestrarea arnivei trebuia privită ca o măsură obișnuită. Asta era adevărat. Și Cuza cînd a venit la putere a făcut tot ce s-a putut să intre în posesia documentelor secrete ale căimăcămiilcr... Și de ar fi să preia din nou puterea, printre primele griji ar fi să sechestreze arhiva secretă... Din fericire pentru el, nefiind lacom, Cuza nu lăsase în urmă-i hîrtii compromițătoare privind unele tranzacții personale. Apoi, fiind un om drept, se înconjurase de oameni drepți și nu-și promovase la conducere favoritii, ci oamenii competenti. Făcuse și inevitabile jocuri politice. Ii pusese pe conservatori să se compromită definitiv in chestiunea reformei agrare, dar asta ar ii putut-o vedea și cei de dreapta... Mda... prețuise mult calitățile profesionale ale colaboratorilor și considerase că n bună guvernare este aceea făcută de buni tehnicieni... intr-adevăr, n-avea de ce-și face griji din pricina arhivei secrete...
— Și dumneata, de Beyne ?...
Fostul său șef de cabinet era cu adevărat trist. El îl pricepuse poate cel mai bine pe Cuza fiindu-i atît de apropiat, considerîndu-1 atît de îndeaproape. Pe lingă aprecirea calităților personale ale fostului domnitor, de Beyne pricepuse mai ales calitățile guvernării lui Cuza. De Beyne ar fi fost îndreptățit să se considere copărtaș la reformele făcute de Cuza. îndreptățit deoarece el aducea experiența Franței și o punea la dispoziția lui Cuza. Dar de Beyne știa că destui potențați, mai ales în acest răsărit de Europă, nu aveau privirile îndreptate spre guvernările moderne ale Occidentului, că vedeau în ele o piedică. în calea exercitării puterii lor despotice. Așa încît indiferent de ce sfaturi ar fi primit despoții, guvernarea lor nu s-ar fi remarcat prin deschiderea de orizonturi democratice. Cuza, dimpotrivă, îl folosise pe de Beyne mai degrabă de consilier în probleme de reforme interne. în chestiuni de politică externă fuseseră uneori în dezacord, inevitabil, dar de Beyne recunoștea că dreptate avea nu el, ci Cuza. Cuza trebuia să apere interesele țării și încă de la începuturile domniei căutase relații politicoase cu toți vecinii. Nu voia să i se reproșeze necinstea în angajamentele făcute. Dacă nu se prea sinchisea de reproșurile ce i se făceau pentru că își îndeplinea planul de reforme în interior, că pretindea respectarea legilor de români ca și de străini, aceasta însemna că știuse a face acele concesii externe, care-i aduceau și lui avantaje. De Beyne, fără a neglija nici un moment interesele Franței, admitea că în fond ele nu fuseseră niciodată atinse. Pentru politica Franței în Balcani căderea lui Cuza era un eșec politic,
UMBRA
41
socotea de Beyne. în ciuda proclamării ca rege a contelui de Flandra. Regele acesta putea să fie un bun supus francez, dar Cuza fusese un bun aliat. Un aliat ce se vrusese deopotrivă puternic și european...
— Am să rărnîn cuzist...
Ex-domnitorul nu răspunse. Va rămîne bun cuzist de Beyne, numai că fără Cuza... Și apoi ce ar putea face de Beyne ? Să-i pledeze cauza pe lingă împărat ? Inutil, împăratul primise destul de senin propunerea lui Cuza de a părăsi tronul Țării Românești. în acești ani, Franța părea să-și fi recăpătat măreția, grandoarea... Un aliat în Balcani... Da, nu era rău, dar Parisul putea să-și protejeze și singur interesele... N-avea neapărat nevoie de un factor de echilibru local...
— Acesta nu e un răspuns politic, zise, în sfîrșit, Cuza surîzînd. E un răspuns sentimental...
— Am lucrat prea mult timp împreună cu dumneavoastră ca să vă judec numai politicește... Și apoi... eu nu sînt politician de profesie, sînt ceea ce ați binevoit dumneavoastră să faceți din mine. Un tehnician bun pentru o guvernare bună...
— S-ar zice că n-a fost o guvernare prea bună, replică ex-domnitorul. Altminteri nu ne-am afla aici, acum, spre a ne lua rămas bun și a constata că de fapt am pierdut jocul...
Complotiștii, din motive lesne de înțeles, nu voiau să-i lase lui Cuza prea mult timp pentru întrevederile cu foștii colaboratori. De aceea durata lor era limitată și, politicos, dar ferm, oamenii erau scoși din camera în care aveau loc audiențele.
— Sînt convins că țara vă va regreta în curînd, continuă de Beyne, lacîndu-se a uita că oricum nu va putea încheia discuția cu fostul domnitor. 'Reformele introduse de dumneavoastră vor da. roade curînd...
— Iți mulțumesc, de Beyne... Nu numai pentru ce-mi spui acum, vreau să-ți mulțumesc pentru toți anii ce mi i-ai consacrat...
— Fericirea a fost de partea mea...
— România ar putea să-ți fie recunoscătoare... sfaturile și competența dumitale au fost de neprețuit... Mă ’ tem însă că nu vei mai fi folosit...
— Nici n-aș dori...
— Dimpotrivă... Dumneata, de Beyne, nu pe mine m-ai ajutat întîi și întîi, ci guvernarea mea. guvernarea țării adică...
— Se vor afla alții...
— îmi pare rău că n-am dus toate lucrurile pînă la capăt...
— Să nu vă pară rău. Ceea ce era important de făcut, s-a făcut... Ei vor culege roadele... Ce-i drept, însă, nu numai ei ci și România...
— Ei... după cum. vezi, trebuie să încheiem... Rămîi cu bine, de Beyne...
„De parcă m-aș afla la o recepție la palat... obligat să fac onorurile casei, să urez fiecăruia bun venit, nu care cumva însă să leg o discuție mai lungă cu vreunul... ca să nu scap din vedere cine știe ce alt oaspete... Adevărat, adevărat...
Diferența e că aici sînt gazdă în calitate de prizonier de stat și nu eu fixez protocolul primirilor... Eu sau oamenii mei, ci ei, ei știu, sau dacă nu știu, hotărăsc cine să intre și cît să rămînă aici... De fapt treaba
42
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
asta nici măcar nu mă umilește. Dar nici ei, nu cred că vor să mă umilească... Pur și simplu așa consideră că nu-și primejduiesc acțiunea... Bieții de ei... Grea răspundere și-au asumat../'
★
A doua zi, 12 februarie, fostul aghiotant domnesc Teodor Văcă-rescu, fost aghiotant domnesc, deci și fost om de încredere domnesc, trebuia să preia prefectura județului Prahova din mîna lui Istrate Negulescu, socotit cuzist nărăvit și deci periculos pentru cele ce aveau să se întîmple... Nu se putea spune despre Văcărescu, noul prefect, că regreta. Intîi de toate, dacă ar fi avut teamă de remușcări nu ar fi primit misiunea aceasta, o misiune delicată ce însemna, practic, instituirea stării de urgență pînă la Predeal. învestit cu puteri extraordinare și hotărît să și le exercite cu maximă energie, fostul aghiotant domnesc nu era în nici un caz suspect de moliciune, de sentimentalism. Ca majoritatea apropiaților lui Cuza, Văcărescu făcuse carieră sub vechiul regim fiindcă domnitorul îl considerase un moderat și, conform principiului nedezmințit, Cuza refuzase consecvent să se bizuie în guvernare pe extreme, fie ele de dreapta. ,,albii", fie de stînga, „roșii". Dar, după cum se vede, și moderații erau ca atare numai în aparență.
Teodor Văcărescu ocoli și el poliția și, aidoma celor din București, încredință armatei întreaga operație. Generalii loiali domnitorului, de cum aflaseră de amestecul oștirii în lovitura de stat, consideraseră că se adusese o atingere gravă tinerei instituții, căreia Cuza îi dăduse întregul sprijin al autorității sale. Pe scurt, conjurații nu țineau seama că a amesteca armata într-un act de înaltă trădare crea precedente periculoase. Se și discuta deja de dezavuarea ofițerilor conjurați. Cît privește soldatul de rînd, asupra lui nu se puteau arunca răspunderile nesocotinței, fiindcă el nu știa ce misiune execută. Și apoi nici nu era de dorit să se creeze alt precedent periculos : anarhia ! în armată, disciplina se cuvine să fie respectată cu sfințenie, altminteri oștirea își pierde rațiunea de a fi. Politicienii nu reflectaseră asupra acestor treburi. Treacă-meargă, politicienii puteau greși, mai ales că nu se întîlneau decît într-un singur punct, detronarea lui Cuza, încolo fiecare partidă menținînclu-și ideologia, dar ofițerii nu puteau fi scuzați pentru asemenea greșeli. Teodor Văcărescu nu se gîndea nici el la acest aspect, dar chiar de s-ar fi gîndit, acum ar fi fost prea tîrziu. Și avea atît de puțin timp la îndemînă pentru a pune la punct tot mecanismul trecerii lui Cuza spre graniță...
...„Țara noastră are nevoie de economii, nouă ne trebuie un domn luxos, ne trebicie un cetățean^ bun român, simplu și modest, ca și țara noastră. Asta n-am spus-o eu, a spus-o Kogălnicenu și poate că nici nu se gîndea la mine..." într-adevăr, Kogălniceanu se exprimase astfel în ședința Adunării elective a Moldovei... „4 ianuarie 1859... Ce multă vreme a trecut de atunci... și ce puțină... Că eu am fost un cetățean așa cum îl propunea Kogălniceanu, e foarte sigur... Nu mi-am însușit nimic din lucrurile țării... nimic din ceea ce puterea mi-ar fi îngăduit-o... Am fost acuzat de toate relele, dar de hoție nu. Teamă mi-e însă că mulți dintre cei ce m-au înconjurat au profitat de pozițiile
UMBRA
43
avute spre a-și rotunji averile ...Librecht mi-a dat destule informații ...Dar el însuși, Librecht, n-a profitat oare ?... Oricum, nu acolo s-au scurs marile cheltuieli ale statului. Aveam totul de creat. Trebuia să ieșim din starea de înapoiere... Și nu mi se poate reproșa numai mie creșterea an de an a bugetelor. Adunarea a votat întotdeauna proiectele propuse ...E drept că astfel au apărut mereu noi instituții... instituții care au adus cu ele și cheltuielile... fără a avea întotdeaumi venituri sigure de finanțare... Sigur că unificarea legislativă și administrativă trebuia făcută... armata reorganizată... înființate universități, școli... Comisia centrală, Curtea de Conturi, Curtea de Casație, Consiliul de stat, pensiile... investițiile productive mari... Creditele mi s-au refuzat, însă, ba, unii au considerat că modernizarea trebuia făcută cu pași mai mici... Adunarea vota, însă, vota întruna, poporul voia să ajungă repede la bunăstare... Fără bani, însă, de unde ? ...Să fi acceptat chiar sugestiile celorlalți, de a contracta împrumuturi pe termen lung, aruncînd o parte din povară și asupra viitorimii, tot n-aș fi realizat vreun lucru. Marile puteri nu aveau interese, iar marile bănci străine nu considerau că-și pot risca plasamentul capitalului fără garanții politice... Cît privește partea de buget afectată armatei, ea a fost într-adevăr mare și pe bună dreptate, văd acum criticată... Totuși nu cred că am greșit... ideea de a te da pe mîna unui aliat puternic era și este periculoasă. Sînt prea mulți puternici... Căruia să i te supui ? Apoi e și umilitor să fii un aliat fără valoare, chiar alegînd o asemenea cale... Dimpotrivă, existența armatei ne-a asigurat un grad mai mare de securitate internă și aproape în întregime autonomia internă... Dar viitorul ?... în viitor s-ar mai putea schimba raportul de forțe, ar mai putea dispărea (și apărea, ce-i drept) unele mari puteri. în scimb o Românie întregită, o Polonie renăscută, o Bulgarie prietenă, Ungaria, Serbia și altele, astea reprezintă o perspectivă geopolitică sigură... Și între atîtea națiuni România trebuia să fie cea de pe urmă ?... Banii... Nici cei mai pricepuți experți n-au putut scoate țara din impas... Eu n-am avut pretenția să mă pricep la toate... Am avut doar bunul simț de a-mi alege colaboratorii... Dacă nici ei n-au reușit, nu puteam reuși decît făcînd sacrificii... Și sacrificiile au adus hula domniei mele... Totuși la fel aș proceda de ar fi să o iau de la capăt... I-am scutit pe oameni de prezența mea exagerată, ar fi fost obositoare. Aș ieși mai rar încă decît înainte la tot felul de serbări propagandistice, însă aș deschide și mai larg calea competenței... Un adevărat șef de stat vorbește puțin, numai cînd împrejurările deosebite o cer, vorbește mai puțin și face mai multă treabă../4
Cuza nu avea nici un motiv să-și reproșeze că-și obosise poporul cu prezența sa istovitoare, cum este orice putere ce crede mai mult decît se cuvine în propaganda despre sine, ce se crede deasupra celorlalți oameni, deasupra criticii... Cuza nu fusese un faraon. Ieșise și el, e necesar din cînd în cînd să ieși în fața poporului, mai ales pentru a gira unele acte de seamă. Cum fusese și reforma agrară și altele. Dar nu-și făcuse din sine chip cioplit, obiect de venerație oarbă. Cuza nu dorea un popor neghiob, robul persoanei sale infailibile. Nici nu se căznise dealtfel să fie scos deasupra celorlalți. Presa îl critica la fel de aspru ca și opoziția sau Adunarea. Pusese condiții restrictive presei numai în legătură cu publicarea acelor materiale ce ar fi putut stîrni
44
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
complicații diplomatice (bunăoară chestiunea teritoriilor răsăritene). însă nu pusese pumnul în gura ziariștilor. Din contra, socotea că ziarele, cu bunele și relele lor, contribuiau la formarea unei adevărate opinii publice. „Acel popor care e lipsit de ziare, ori plictisit de monotonia lor, este în pierdere, fiindcă își pierde simțul judecății critice...'4
...„Nu încerc să-mi găsesc scuze... încerc să găsesc explicația stării de lucruri la care s-a ajuns și să găsesc, de se poate, o altă cale, mai bună, de guvernare. Nu pentru guvernarea mea, ci pentru a celor ce vor veni după mine... De nu au și găsit-o... Tot ce se poate... Pînă la urmă cred că tot la ideea împrumuturilor străine se va ajunge... Asta va pune probleme generațiilor viitoare, dar va rezolva chestiunile momentului... Au și ei dreptatea lor... Nu e chiar atît de drept să sacrifici o generație pentru a-i ferici pe urmași, a-i lipsi complet de griji. Întîi că grijile vin unele din altele, oricum apar altele noi... In al doilea rînd, eșecurile prezentului pot pune la îndoială justețea politicii momentului. Omul are destulă întemeiere să-și zică : de vreme ce eu o duc prost, de unde să știu eu că fiul meu o va duce mai bine ? Ce garanții am ? Va veni un nou Cuza, va vrea și ăla totul, și fiul meu va fi și el sacrificat pentru cealaltă generație... Vreau măcar certitudinea că sacrificiul meu nu e zadarnic... Da, o asemenea certitudine poporul ar fi avut-o dacă „roșii44 și „albii44 s-ar fi ostenit să dea încredere omului, nu să-i clatine și cele mai timide nădejdii... Nici „roșii44 și nici „albi1' nu m-au ajutat... Cel puțin „albii44 aveau o explicație clară : nu voiau schimbările ! Dar „roșii“ pretindeau schimbările ! Oare cum s-ar fi descurcat de ar fi avut puterea ?... Eh, o vor avea de acum înainte... Să dea Dumnezeu să o folosească spre binele țării...44
Cuza, bine intenționat, activ și dezinteresat (dezinteresat în privința beneficiilor personale) era deprimat în cea de a doua zi de captivitate. Se menține urît, o ură atît de mare, încît se îngrozea la gîndul că omul poate ajunge să aibă și asemenea sentimente paroxistice. Nu înțelegea decît în parte motivele urii. Pentru că nici după lovitura de stat din mai, el nu lovise în opoziție. își crease, ce-i drept, posibilitatea de a guverna mai direct, și asta putea fi socotită o lovitură dată opoziției, dar nu trecuse la măsuri represive. îi considera adversari de opinie, și nu-și dezlănțuise pornirile personale. Nici nu ar fi avut cum o face, natura firii sale respingînd violența. Dealtfel respecta opiniile adversarilor. Și chiar de nu era în acord cu ele, reflecta asupra lor și uneori (ca în cazul ideii de a contracta împrumuturi) se înclina. E nedemn pentru un om civilizat să desconsidere alte păreri pînă într-atîta încît să nici nu le ia în seamă...
„Și totuși au fost ani frumoși... Au fost anii creației... Nu știu dacă anii de stabilizare sînt la fel de frumoși. Trebuie să fie, căci începe belșugul... Dar anii creației au farmecul lor aparte. Presupun elan, dăruire, dezinteresare, în sfîrșit, conștiința că întemeiezi un stat... întemeiezi un stat... Nu poporul, el exista, ci statul cu instituțiile sale. Asta am făcut noi... Sau am încercat să o facem... Și nu oricum, ci după spiritul Europei... De Beyne n-a stat degeaba cu mine... Nici Lamy... Oricine ar veni, oricine va veni, va greși de nu se va strădui să facă din România un stat european... Sîntem o țară mică, am fi caraghioși să ne organizăm după modele imperiale... Trebuie să trăim bine în interior
UMBRA
45
și să firn îndeajuns de puternici pentru a nu ne clătina mereu după vînturile marilor puteri../'
împreună cu sfetnicii săi, Cuza estimase că realizarea reformelor — afară de cheltuielile curente — nu se putea înfăptui cu mai puțin de un miliard de lei. în cei șapte ani de domnie, însă, nu atinsese niciodată cifra necesară. Cheltuise 880.500.000 lei, bapi proveniți mai ales din contribuțiile țărănești, dar nu realizase nici reformele (nu toate) și nici nu ieșise din criza financiară perpetuă, în ciuda tuturor măsurilor propuse de economiștii săi cei mai onești. Datoriile publice, bonurile de tezaur nu izbuteau să scoată finanțele din impas. Datoria externă i se refuza, băncile nu puteau, sau credeau că nu puteau credita un guvern care, singur, nu oferea garanțiile politice necesare. ,,Blestemata de Convenție ! Am cedat, mi-am însușit punctul de vedere de a contracta credite în străinătate... și abia după lovitura de stat am izbutit să obțin un împrumut. Singurul, de altfel. Ca și cum prin lovitura de stat băncile străine ar fi avut mai multă încredere într-un guvern autoritar... De fapt... era și greu de înțeles în Occident că în România se poate guverna democratic... Ca și cum guvernarea democratică ar descalifica statul... sigur că presa, ecoul opoziției, ataca ideea împrumutului. Dar presa nu era guvernul... Săracul Steege... numai el știe cum a izbutit să obțină pînă la urmă împrumutul... Turcii l-au boicotat, intriganții din țară l-au pus în situații penibile... Păi ce fel de ministru de finanțe ești dumneata, domnule Steege, i s-o fi spus, de nu ai acordul fruntașilor politici de la București ? Geaba spunea el că are acordul meu... Se vede că englezii știau ei ce știau de i l-au încuviințat pînă la urmă... N-a fost cea mai bună afacere. însă dovedindu-ne corecți, puteam deveni parteneri de încredere și pentru alte bănci occidentale. Asta mi s-a părut mai important chiar decît suma obținută, care era aproape de 49 de milioane de lei, deci nu rezolva problemele noastre financiare. Și apoi, a mai fost ceva. Că împrumutul lui Steege s-a realizat pînă la urmă fără condiții politice. Totul se reducea la dobînzi și modul de achitare a datoriei, dobînzi mari, dar cel puțin Londra nu ne-a impus cum să folosim împrumutul, ci doar cum să-1 restituim... Asta a fost succesul... Și un început bun, cred eu, un început bun, fiindcă pînă la urmă a fost un tîrg și nu un joc politic... E adevărat că parte din împrumut s-a consumat pentru a încheia incidentul cu secularizarea mănăstirilor închinate. Eu am crezut că-i trag pe sfoară pe turci, iar ei au crezut că mă trag pe mine. Le-am plătit comision .turcilor, iar turcii și-au însușit bani... N-au ajuns niciodată la cei în drept... în schimb am scăpat de presiunile celorlalte puteri, tare nemulțumite de secularizare... Mă rog, cu mine a fost cum a fost... Ne-am prins cu mîța în sac și pînă la urmă și eu și turcii ne-am făcut a uita chestiunea. Rămîne de văzut dacă prin plecarea mea, turcii nu vor încerca să stoarcă și restul de bani... Oricum, trebuie să se știe că nu am făcut împrumut la turci, că a fost o simplă afacere de comision... Să sperăm că deputății care au participat la dezbaterile din Adunare n-au uitat expunerea lui Strat care fusese la Constantinopol pentru a trata chestiunea... Poate că englezii ne-au acordat împrumutul tocmai pentru a se rezolva povestea asta cu mănăstirile ?... Atunci n-aș zice că n-au avut și ei interese de altă natură decît de natură strict financiară... Trebuia să ne ocupăm și de altele, nu numai de piaștri...
46
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
Să unificăm cursul monetar în principate, dar mai ales să instituim un sistem monetar național... să înființăm mari instituții de credit, instituții centrale de credit, folositoare țăranului, comerciantului, antreprenorului, proprietarului, pe scurt... O vor face alții cînd vor avea cu ce finanța asemenea instituții... Principiile sînt bune, dar fără bani... Banca Română ar fi putut și ea îmbunătăți politica financiară... De înființat am înființat-o, dar de funcționat n-a funcționat bine... Am avut capital am greșit numindu-1 pe Ion Ghica la conducerea băncii. Prea multe încurcături mi-a adus... Am vrut să stîrpesc relele, și mai rău m-am încurcat... Ghica nu putea fi străin de ele, din moment ce sub conducerea lui s-au complicat toate... Dacă ar fi să aleg... dacă ar fi să aleg, aș repeta ceea ce i-am spus lui de Beyne în mai 1864, după lovitura de stat : prefer a cădea cu onoarea nepătată pentru națiune, decît să pier pe nesimțite fără cea mai mică șansă a prezentului sau viitorului. Căci, împotriva dificultăților, cu toată lipsa noastră de experiență, cu toate greșelile noastre, România a mers înainte. Asta i-am scris-o si împăratului Napoleon al III-lea....“
...între timp, se țesălau caii de poștă, se constituiau detașamentele de soldați ce aveau să patruleze pe drumul spre Predeal. Noile oficialități prevăzuseră totul, în amănunt. Dar mai . ales erau foarte preocupate ca nu cumva țăranii, în ciuda necazurilor ce le aveau încă, nu cumva țăranii să afle pe ce drum pleca Domnul Cuza. Ori chiar de aflau, să nu se poată apropia de el. Cine știe, ar fi în stare să-1 întoarcă din drum.
— Eu cred că nu este cazul să ne îndoim de sinceritatea lui Cuza, îi spunea Nicolae Golescu noului titular de la interne, Dim. Ghica.
— Eu, domnule general, nu îmi permit să cred nimic. Așa o fi, așa o fi cum spui. Totuși nu ne putem permite să greșim, răspunse Dim. Ghica, sufocat pesemne de înalta misiune ce-i revenea.
Să nu uităm că Alexandru loan Cuza n-a moștenit tronul, ci i-a fost dat spre a guverna țara. Chiar dacă el nu va voi acum iar tronul, poporul l-ar putea determina să revină la putere. Și în ’59 s-a supus voinței naționale...
— Ei, ripostă puțin nemulțumit locotenentul domnesc, în ’59 Cuza a vrut și el puterea...
Dim. Ghica era mai pămîntean.
— Cine nu vrea puterea, domnule general ?
• Nicolae Golescu îl privi ciudat, cu un fel de bănuială. Directorul Băncii Române, Ion Ghica, se pregătea să abandoneze instituția căreia izbutise să-i dea inconsistență, se pregătea să preia sarcini mai importante. Anume să devină prim-ministru... Era, în cele spuse de Dim. Ghica, o aluzie ? Ion Ghica, intrigant fără pereche, anticuzist înverșunat, iubea puterea. Dar era el oare exemplul cel mai bun ?... Era și o mare diferență între Ion Ghica și Cuza. Primul fiind un caracter închis, politician de profesie, al doilea fiind un caracter deschis, guvernînd dezinteresat și făcînd politică numai cînd interesele mari ale țării o cereau. Ghica exploata fără nici un scrupul avantajele politicianismului său, Cuza refuza orice avantaj personal rezultat din favorurile ce i le oferea puterea.
— Nu te credeam chiar atît de pornit împotriva lui Cuza...
— Nu înțeleg...
UMBRA
47
— îmi închipuiam că și dumneata considerai îndepărtarea lui Cuza ca o necesitate politică... Ca un act politic, nu ca o problemă personală...
— E mai bine să evităm subiectul... Și dumneata ești politician și ți-aș putea reaminti cîte ceva din viața dumitale, domnule general...
— N-am ce ascunde, pară senin Nicolae Golescu.
Dim. Ghica renunță :
— Cu atît mai bine... Acum nu e cazul să fim dezbinați...
— Exagerezi, dragul meu, surise locotenetul domnesc. Nu e vorba de dezbinare... Mă gîndeam pur și simplu dacă nu întrecem măsura...
— Nici o măsură de precauțiune nu e exagerată cînd e în joc salvarea sau rușinea României. Sloganul era lansat...
Nicolae Golescu se cam îndoia că soarta României depinde de acele măsuri.
— Poporul e apatic...
— E apatic pentru moment... încă nu știe exact despre ce este vorba... Dar nu uita că de la Cuza au țăranii pămînt...
— Și de la noi, doar l-am sprijinit...
— L-am sprijinit, unii... Cuza este însă garanția lor... Oamenii se mai tem că legea agrară poate fi schimbată... Dar cîtă vreme ar fi Cuza domnitor, ei ar fi siguri că nu s-ar schimba...
— în sfîrșit, făcu Nicolae Golescu, poate că ai și dumneata dreptate...
— Am sau nu, datoria noastră e să ducem la capăt treaba începută....
...Discuția nu putea fi totală. Și din pricina ofițerilor conjurați, și din pricina politicienilor, care se agitau, iar lumea vedea că se mișcă prea multe. La palat, domnul Cuza nu-și trecuse în revistă garda... Soldații din noaptea aceea, a abdicării, fuseseră izolați, iar cazarma de la Malmaison, unde se aflase știrea detronării, era agitată. Capitala nu mai era în necunoștință de cauză.
— Cine o fi acest conte de Flandra ? se întrebau cetățenii și nimeni nu le răspundea.
— Păi... de ce un conte de Flandra ? ziceau alții. Cuza nu era bun ? Și dacă el nu era bun, atunci de ce n-au găsit tot un român ?
— Un român dintre boieri ? Haida-de ! Și-așa o duceau greu, dar de vin iar boierii la putere, atunci trebuia să lăsăm orice nădejde de mai bine la o parte...
— Dar de ce trebuiau să-l detroneze pe domnul Cuza ?
— De ce, de ne ce, uite că au făcut-o...
Vorbe de stradă, deocamdată, dar odată închegate și format un climat de revoltă, strada putea deveni periculoasă. Așa că Dim. Ghica avea și el dreptatea lui. Și chiar de ar fi gîndit el altfel, nu avea voie să creadă ce gîndea. Era un executant și el, ca și alții, cu rang înalt, de, dar totuși un executant...
...„Nu prea mi-ar cădea la îndemînă să ajungă informațiile despre polonezi să circule prin Palatul de iarnă de la Petersburg... Nu numai din pricina mea. Deși și din pricina mea, fiindcă n-aș vrea să se spună despre mine că am fost un prieten fățarnic. Am fost cinstit în angajamentele ce le-am luat față de țar. Dar, pe de altă parte, în
48
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
chestiunea poloneză nu eram în măsură să dau satisfacție rușilor. Nu poți gîndi, ca șef de stat mic, cum e România, să lovești în alte popoare mici. Zic însă că nu numai din pricina mea, ci și din pricina lui Napoleon al III-lea. Fie că a vrut să repare greșeala lui Napoleon cel Mare în problema poloneză, fie că interesele politice ale Franței prevăd existența statului polonez, fapt e că împăratul însuși ar avea unele complicații. El știa cum tratam eu emigrația poloneză și mai știa cum ocoleam exigențele țarului... E drept că Franța actuală, cu Walewski ministru de externe, a aprobat și m-a încurajat în atitudinea mea, dar tot atît de drept e că și eu eram, poate chiar mai interesat decît Occidentul, de renașterea Poloniei../'
Polonezii erau foarte activi în Occident, dar nu de acolo puteau porni la lucrurile concrete legate de revoluția lor. Occidentul le putea acorda azil, arme, bani, instructori, atitudine favorabilă, însă vecinătatea propriei țări era locul de plecare. în Turcia polonezii se mișcau relativ ușor, dar în altă parte nu prea. Așa că România, ca stat închegat, devenise un centru foarte activ al emigrației poloneze. Sub nasul spionilor țariști, ei își vedeau de treburile lor, nu fără a-și crea încurcături, unele încurcături, mai bine zis, și nu fără a-i cauza și domnitorului român destule admonestări din partea Petersburgului.
Cuza își respectase promisiunea în toți cei șapte ani cît deținuse puterea. Și nu numai față de polonezi, ci și față de bulgari și de unguri. Ungurii, care, după ’48, luaseră și ei calea pribegiei atît din pricina Austriei, cît și pentru a-și susține cauza în fața Europei, în fața lumii. Cauza revoluției lor, cu erorile ei chiar. în ciuda diferențelor de vederi în legătură cu Transilvania, Cuza tratase cu ungurii și în orice caz le asigura șederea — atunci cînd o solicitau — în România...
...Consulii străini din București se agitau, cum era și firesc. Evenimentul merita osteneala. își informau propriile guverne despre cele petrecute și cereau instrucțiuni cu privire la atitudinea lor în această privință. Era oare de așteptat intervenția unilaterală a vreunei puteri ? Teoretic, era posibil. în realitate era greu de presupus că vreuna din părți va călca în picioare Convenția. Mai ales că la Paris se și semnalau preparativele pentru a discuta (și hotărî) între cei mari rezolvarea crizei de putere din România. Proclamarea contelui de Flandra ca rege la București nu era decît o sfidare în plus. Ele, puterile, vor decide asupra persoanei ce va guverna în viitor...
...Solomon nu se îndura să părăsească Malmaisonul. Tot mai aștepta ordinul lui Cuza. Știa, Doamna Elena Cuza îi transmisese hotărîrea soțului ei, știa că domnitorul se pregătea nu de revenirea la tron, ci de plecare în străinătate. Știa și totuși .se mai gîndea la o minune... Inclusiv la minunea ca autorii loviturii de stat să-și dea seama de greșeala ce o făcuseră, să-și dea seama și să-i ceară lui Cuza să uite rătăcirea... Chiar așa de ar fi fost, domnitorul nu mai putea prelua puterea. Odată întîmplată pierderea ei, însemna că ea se șubrezise. Cuza era îndeajuns de inteligent să priceapă...
— Trebuie măturați, îi repeta într-una colonelului Brăescu.
— De acord, răspundea invariabil acesta.
— Păi... ce să facem ?
— Să-1 convingem pe domnitor.
UMBRA
49
— Nu poate fi convins.
— Atunci... rebeliunea noastră ar fi o trădare, cum trădare e și rebeliunea conjuraților. Noi, de acum, sîntem supușii noilor autorități.
— Nu le-am jurat credință...
— Nu încă...
— Jurămîntul o să-1 depunem și noi...
— Niciodată...
— Jurămîtul nu e față de o persoană anume, ci față de țară și de conducerea ei...
Solomon înțelegea și el prea bine, numai că nu voia să recunoască evidențele. Nu încă...
— Ai aflat ceva despre plecare ?...
Brătescu se miră :
— Doar nu-ți închipui că mi-au spus...
— Mda... e secretul lor...
— Păi... cam așa e și normal...
— Cum adică normal ?
— Normal clin punctul lor de vedere... Dacă nu reușesc...
— Și ce dacă nu reușesc ?
— Bine n-are cum fi... S-ar putea ajunge la război civil...
— Cu tunurile noastre ?
— Nu poți să tragi în popor...
— Nici nu trebuie tras în popor... Poporul îl vrea pe Cuza...
— Dar și complotiștii au susținătorii lor... Așa că...
— Unde pleacă ?
— Cine ?
— Domitorul...
— Nu știu...
— Sper că se duce în Franța, direct la împărat...
— Cum îl știu eu...
— Cum îl știi ?
— Demn ! Nu cred că domnitorul va merge în Franța, mai ales acum...
— Ar trebui să o facă...
— El nu vrea să cerșească'tronul...
— Nu e vorba de cerșit tronul,... E dreptul său...
— Așa o fi, cum zici, dar eu unul nu cred... Se va ține departe de Paris o vreme...
— Eu m-aș duce direct în Franța...
— Ei... dumneata...
... ,,Intr-adevăr, n-a fost ușor. Inteligența politică și sentimentele mele îmi dictau o atitudine specială în favoarea polonezilor. Franța m-a aprobat, polonezii de asemenea, țarul însă nu. Și chiar și Franța și polonezii mi-au făcut uneori viața grea...“
„Meritul cel mare al epocii noastre este că ea a recunoscut și a pus in lucrare ideile roditoare de solidaritate și de înțelegere care leagă toate națiunile lumii prin interesele lor și care le vor apropia și mii mult în viitorime prin sentimente de frăție și de stimă reciprocă. De aici vine acest mare concurs de la popor la popor, în care fiecare nație aduce tributul geniului său și care permite tuturor să prețuiască și să
50
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
admire progresele neîncetate ale spiritului omenesc^. Era o profesiune de credință exprimată în mesajul din decembrie trecut către corpurile legiuitoare, exprimată formal, pentru că de fapt aceasta fusese convingerea sa politică dintotdeauna. Sub aparența unei formulări elegante se ascundeau intuiții nu mai puțin elegante — prin noblețea lor —, dar mai aspre. Și înăsprite încă de realitățile dure în care a fost nevoie să guverneze.
„L-am luat pe Gliick medic personal, deși puteam să-mi aduc un francez sau un neamț, sau ce-o fi fost. Numai că Gliick, afară că era doctor, este comisar al Guvernului Național Polonez... Nu era potrivit să ridic la rang consular relațiile mele cu G.N.P. dar puteam, cu oarecare abilitate, nu cine știe cîtă, în definitv, să acreditez agenții emigrației poloneze. Formal n-ar fi avut nimeni ce-mi reproșa. Formal, numai, în fond... în fond era evident pentru oricine, și mai ales pentru ruși, căci ei erau mai interesați... M-am descurcat după puterile mele și după mintea mea. De vreme ce au tolerat în mare starea de fapt, n-am de ce mă plînge că ingeniozitatea mea era mediocră.. Rezultatele au fost oricum bune și asta e important. Nu pentru că scopul scuză mijloacele. Așa ceva îngăduie și crime. Nu. Ci pentru că, folosindu-mă de mijloace minore, în orice caz simple, am avut cîștiguri majore... Majore... Un fel de a zice, insurecția poloneză a rămas numai în amintirea istoriei... Dar dacă se reușea ? Ehe ! Multe lucruri s-ar fi schimbat în răsăritul ăsta nenorocit... Dar nu eu aveam puterea să refac statul polonez... Nici puterea și nici căderea... Singura mea alternativă ar fi fost o alianță activă, ceea ce am și dorit. Aș fi dorit ca Franța să se angajeze mai serios în treaba asta. Dar împăratul mi-a comunicat verde că nu se va angaja decît pînă la vorbe și m-a și avertizat să nu mă joc eu de-a împăratul, pentru că nici în problema românească Franța n-ar putea merge dincolo de vorbe. Adicătelea, de mă amestec și mă ocupă alții, ei, împăratul, nu va avea altceva de făcut decît să protesteze — energic sau ba — dar nu va fi în măsură să schimbe cursul evenimentelor. Așa încît dreptate mare a avut Kogălniceanu cînd le-a spus polonezilor că, nefiind ei nici organizați, nici puternici, nu ni se putea pretinde nou, românilor, să facem contra Rusiei ceea ce Franța, mare și puternică, nu făcuse încă...
Nu e căderea mea să-1 judec pe împărat, mai ales că România îi datorează enorm... Și eu îi sînt îndatorat... Dar Franța și-a complicat politica în Mexic, în Prusia, în Schleswig-Holstein... Dumnezeu știe ce-i așteaptă, ce-i mai așteaptă și pe francezi... Nu m-au crezut pe mine polonezii. A trebuit ca Napoleon însuși să-1 descurajeze pe Czartoryski... Mi-a spus Gliick... Napoleon a zis că momentul nu era favorabil unei intervenții în chestiunea Poloniei... Că o vărsare de sînge ar fi fără folos... De, cred și eu că din moment ce Franța nu putea să-1, înfrunte pe țar, vărsarea de sînge era inutilă... Nu există nici o șansă 1 Așa mi-a spus Gliick că i-ar fi declarat Napoleon lui Czartoryski... In schimb mie nu mi-au acordat suficient credit... își imaginau, poate, că vroiam să-i duc cu vorba lăudîndu-mă să-1 determin pe împărat să intre mai adînc în politica de aici...
(Va urma.)
VIOREL ȘTIRBIT
NICI O POLIȚA DE PLĂTIT
Pînă și in paiul iubitei
dorința, ta așează un amplificator pentru foșnetul alb al cearșafului.
Noaptea, pînă și orașul era pentru tine o blană de pisică electrizată de bastoanele de ebonită ale milițienilor.
Dar destul cu toate acestea — renunță la castelele din Spania.
Respiră adine aburii supei, îngroapă-ți mîinile
în perlele verzi ale mazărei, adaptează-ți metabolismul
după orarul de vară
ignoră șiragul de mere adormit în ferestre ca o pisică de miez acrișor sfidează cutia poștală, scrisorile nedesfăcute
izbește cu pumnul ceasul deșteptător, telefonul, robinetul, tubul cu pastă de dinți, sări cu picioarele pe scoica de tablă a conservei, linge-te pe bot la gîndul perlei dinăuntru, stîlcește in- bătaie cîmpii
adormi privind urma unui avion
ca o albeață în ochiul albastru al cerului, întoarce-te liniștit pe partea cealaltă...
Pentru azi nu mai ai nici o poliță de plătit.
COLECȚIONARUL DE VISE
9
Nici un fel de întrebări. Doar răspunsuri zgîriate cu acul în pielea bolnavă a pereților. Doar pagina albă străbătută de nervi pistonul de ger trăgînd pe obraz o roată de gheață.
La umbra evenimentelor, colecționarul de vise te răsfoiește noapte de de noapte.
O sinucidere cu mangal, o dispariție la iarbă verde țin în viață foaia unui tîrg de provincie unde poți fi un elastic întins pînă la stingerea edițiilor de seară, pînă la epuizarea benzinei în rezervor, a sîngelui în artere marco polo al cărților poștale, al reproducerilor decente — călător prin muzeele de hîrtie,
52
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
expert în răsăritul soarelui pe ilustrate color în mari cimitire ale fericirii promise.
Fumuri și vise, orchestre canibale tocmite pe veci, în fața lor îmi acopăr fața ca pe-o groapă cu var. Anul ciumei și deja himenul unui ecran plesnește de cifre, de morți întâmplătoare, abstracte.
Doar răspunsuri cîștigătoare la întrebările date la cîini (naufragiul unei zile strîns în albume, legat în piele) Și e mai bine să-ți lași pielea feței întinsă de vracii filipinezi, să umfli balonul: un brîu de tutun, o pirogă ușoară în care să aluneci prin țipătul frunzelor o mușcătură de aer, un aforism celebru și te-ai aranjat cu posteritatea.
PENTRU CĂ NU AVEAM DE GÎND
Pentru că nu aveam de gînd să plec nicăieri — am rămas să dau apă la morile don-quijotești ale plictisului.
Din pielea, lui Sancho mi-am croit cea mai grozavă armură, din acrul transpirației lui — cea mai mortală otravă mi-am pregătit.
Acum stau melancolic sprijinit în lande și nu am de gînd să plec nicăieri.
Uneori, nervurile frunzei ce-mi ține de adăpost se întind ca in pragul und crize.
Uneori, ascult oasele vîntului cum scîrțîie și se clatină în întuneric. Nici turme de oștiri nu mai sînt. Nici cirezi, doar șoareci albi îmi cotrobăie armura, cuvintele, coiful.
Mi se cuibăresc în buzunare, în urechi, în păr.
Mă privesc cu înțelegere ca pe o experiență reușită.
Stau sprijinit în lande ca într-un plop fără soț.
Despart apele de uscat, macin vorbe, deprind arta ghicitului în făină, nu am de gînd să plec nicăieri.
TRAIAN T. COȘOVET
DESCARCATORII
Cel tînăr, cu tatuaj pe piept, se agită nervos. Ceilalți doi așteaptă așezați pe bordură. Au scos pîinea și salamul și molfăie. Cel tînăr se așază în cele din urmă și el, ceva mai la o parte, scrîșnind din dinți.
— Auzi, bă, mai bine hai și tu să mănînci și să tragi un gît ! spune cel cu pantalonii rupți, care are familie.
Cum cel tînăr tace, cel cu mustață, slab și chiulangiu, dar cel mai bine îmbrăcat dintre ei — poți găsi la el oricînd o țigară străină, un bilet la film, ceva — ; deci, cel cu mustață, cică :
— In fond, de ce te grăbești ? Ai vreo șustă ? N-ai ! Toată ziua te fîțîi de colo-colo, nici la circiumă nu tragi, nici la film, nici familie n-ai, azi aici, mîine colea, visezi la cai verzi pe pereți : ia, și tu, un bagabond ; da’ de dat mare te dai...
Cel cu tatuajul tace, scrîșnind mai departe din măsele.
— Da’, ia spune, că nu ne-ai zis niciodată, de închis de ce te-au închis ? îl întrebă cel cu pantalonii rupți. Te-ai caftit ?
— Da’ de unde atîta caft pe capu’ lui ? dă din mînă a lehamite cel cu mustață. Am eu un șmecher, lucrează la procuratură, și de la el știu : vagabondaj, părăsire de domiciliu, tîmpenii din astea, să moară țuțu. Și nouă ne face pă ocupatu’, făcea-m-aș în ocuparea lui !
Cel cu tatuajul nu răspunde. La început vrusese să-i convingă să dea la o parte mașina din cauza căreia nu puteau descărca, dar niciunul nu fusese de acord.
— Da’ de ce, că nu ne plătește	din moșia lu’ tac’tu dacă	om sta
și	noi o	oră, ca belferii, îl apostrofase	cel cu mustață.
Au	mai fumat o țigară, și uite că	vine și șoferul cu mașina	parcată
prost, și	ei încep să descarce. După ce	termină se tocmesc cu gospodina
să mai ciupească ceva, o înjură la plecare, din principiu, și se întorc la depozit. Șoferul intră în baracă, iar ei se așază pe stiva de lemne.
— De ce nu te căsătorești și tu, mă, să te așezi la casa ta ? îl întreabă cel cu pantalonii rupți. Asta ce trăiești tu nu e viață, bă, ascultă-mă pș mine, că sînt trecut prin ciur și prin dîrmon, Cînd ai și tu o casă, vii de la servici, mai muierea, mai copiii, simți că nu treci degeaba. Uite, fie-mea, nu e frumoasă, da’ e fată la locu’ ei. Vino și tu într-o după-masă, vă fac cunoștință și, dacă v-oți place, te iei cu ea, pe ce-am mai sfînt!
— Nu pot, răspunse ursuz cel tînăr.
— Da’ de ce nu poți, mă, ă ? Eu îți propun, ca unui frate, și ți-o dau pe fie-mea, și tu, ’ce : nu. Da’ ce, te-oi fi crezînd prea bun pentru ea, ă ? Bă, fie-mea are și liceu, bă...
— Sînt căsătorit, zice tînărul.
Tac amîndoi. Și, pînă la urmă, cel cu tatuajul se simte totuși dator să povestească. Zice că are nevastă și copii, dar că nu îi mai suportă, deși femeia e cuminte și copiii frumoși, îi explică ăluilalt că sufletul lui se zbuciumă, că a avut cîndva speranțe mari, dar că e ceva mai presus
54
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
de om, pe lume, că lucrurile nu sînt ce par, ci că ascund altceva în spatele lor, și că nevasta și copiii nu înțeleg asta. Nimeni nu înțelege asta. Vorbind, și-a desfăcut cămașa la piept, și tatuajul se vede acum întreg : este un desen îngrijit, chiar artistic, reprezentînd un șarpe străpuns de un cuțit. Printr-o curioasă anamorfoză, cînd cutele pielii se strîng sub pectorali, desenul reprezintă o ingenuă, cu părul lung despletit, ca o amintire răzbind palimpsest.
— Ia mai lasă-te, mă, de zgoande, îl întrerupe cel cu pantalonii rupți. Ești om în toată firea. Am citit și eu, uite așa cum mă vezi, tot felul de baliverne prin cărți, cînd eram _tînăr. Da’ toate prostiile astea îți umplu mintea de fum, îți fac rău. Azi nu mai citesc decît ziarul și mă simt foarte bine. Familia, copiii, viața ta, și asta e tot. Bei din cînd în cînd o țuică și-ți trec gărgăunii.
Cel cu tatuajul se ridică și pleacă.
— Lasă, măi, tîmpeniile, și du-te acasă (strigă după ei cel cu pantalonii rupți), și dacă te-o mai primi muierea și nu te-o da afară, să-i pupi și tălpile, ascultă-mă pe mine !
Cel cu tatuajul merge repede, strîngîndu-și bluza subțire la piept. Vîntul toamnei bate azi mai tare, și, după nopțile dormite prin parcuri, tușea îl îneacă. Stă, la un moment dat, în fața unei case, urmărindu-i pe cei care intră în ea. O gospodină se oprește lîngă intrare și se uită la el, curioasă. Și, el pleacă tușind, își mai aprinde o țigară, și colindă, fără nici o treabă, străzile reci ale metropolei, cu privirile în pămînt, încruntat, dîrdîind : un cetățean a cărui existență măruntă se scurge cu griji și probleme eșuate într-un mîl fără perspectivă, în vreme ce noi strălucim exemplar, înălțător, antiseptic, noi, cei cărora poziția și acțiunile ne dau dreptul să dăm sfaturi și să judecăm, fiindcă noi, cu pătrunderea noastră de spirit, înțelegem și viețuim fără dubii și fără de prihană pe lume.
ÎN VILEGIATURĂ
Cînd am ajuns la recepție, ăia de acolo m-au întrebat că ce meserie am, și eu le-am răspuns că sînt gunoier.
— Gunoier ? parcă tot nu-i venea să creadă șefului.
•— îhî ■ am confirmat.
— Și ce salariu lunar aveți ? m-a descusut el.
— Patru mii șapte sute zece scriptic.
— Mai mult ca mine, a constatat îngîndurat, și m-a privit cu mult mai multă considerație după aia.
— Căsătorit ?
— îhî.
— Copii ?
— Îhî.
— Cîți ?
— Șapte.
— Bun, zice el.
După aia mi-au dat cheile : de la cameră, de la closet, de la balcon, de la casa cu bani și de la barul de zi și de noapte.
WEEKEND-UL UNUI T1NAR FURIOS
Pentru confirmarea autenticității se poate apela la Emil Popescu, a cărui relatare o reproduc fidel.
Vine la mine Ștefan și mă întreabă ce să facem, că e sîmbătă. Nu mergem nicăieri ?
— Hai să mergem la Simona, că e ziua ei, spun eu.
-- Bine, zice el, și se duce acasă să se schimbe.
Eu îi dau telefon Simonei și îi spun „La mulți anU.
— Mulțumesc, zice ea.
— Pot să vin pe la tine ?
— Da, zice ea.
După ce termin de vorbit, apare și Ștefan. își pusese pe el costumul cel bun și cravata.
Pe drum am cumpărat o sticlă de șampanie și un buchet de flori. Sunăm la ușă. Nimic. Mai sunăm, o dată și, după vreo zece minute, apare Simona. Se uită la noi lung și tace. Pînă la urmă zice :
- — Intrați.
Și noi intrăm.
în cameră mai sînt trei colegi de servici de ai ei și o fată. Stau pe scaune și tac. Ne așezăm și noi și ne uităm unul la altul. După vreo cincispreze minute, unul dintre țipi se repede la șifonier strigînd :
— Vreți să vedeți o păpușă care sare ?
Se urcă pe un taburet și ia de pe șifonier o păpușă de cauciuc. Se duce în mijlocul camerei, dă cu ea de pămînt și păpușa sare.
— Ați văzut ? Sare !
Și mai dă o dată cu ea de pămînt.
Se uită Ia noi, aruncă păpușa înapoi pe dulap, se așează la loc pe scaun și tace.
După vreo jumătate de oră o întreb pe Simona :
— Nu mai e bere ?
— Ba da, zice ea.
— Nu ne dai și nouă ?
Pleacă din cameră și se întoarce după douăzeci de minute cu două pahare cu vin.
— Bere nu mai e ? întreb.
— Ba da, zice. Și pleacă iar, dar de data asta ia și cealaltă fată cu ea. După patruzeci și cinci de minute se i’ntoarce cu doftă sticle cu bere și le pune pe masă. Fără instrumentul de desfăcut sticla, fără nimic. Unul dintre colegii ei de servici se repede, înșfacă o sticlă, scoate un briceag din buzunar, desface capsula, toarnă berea toată în paharul lui. După un timp, iau și eu briceagul și desfac sticla cealaltă. Simona se repede serviabilă și mi-o toarnă toată în pahar. Ștefan se uită..
— Nu mai e bere și pentru Ștefan ?
— Nu, zice Simona. S-a terminat.
Pe la nouă, toți se ridică brusc și pleacă. Noi rămînem.
— Nu desfacem și sticla aia de șampanie ? o întreb pe Simona.
56
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
Ea se scoală și caută în dulap, unde o pusese. Cred că vrusese s-o păstreze pentru alt an.
Bem șampania și plecăm.
De dimineață ciocăne cineva la geam. Mă scol și mă uit. E Ștefan. Zice :
— Hai să jucăm o tablă.
Eu mă gîndesc : iar table ?!... Si zic :
~ Nu. ’
— Hai să ascultăm niște muzică, zice el.
Eu închid o clipă ochii și văd un magnetofon gîfîind și noi stînd si uitîndu-ne unul la altul. Și zic :
— Nu.
El zice :
— Hai să ne plimbăm cu barca.
Eu mă gîndesc : mergem pînă la lac, două ore dus, aglomerație, mașina nu vine, ajungem acolo, scoatem barca din hangar, îl ajut s-o repare pe ici, pe colo, încă vreo două ore, apoi luăm, două sticle de bere, ne urcăm în barcă, bem berea, fumăm o țigară și ne întoarcem acasă. Și zic :
— Nu.
— E ceasul unu, zice el. Mai stăm o oră și pe urmă mergem la discotecă.
Eu mă gîndesc : să merg acolo, să le văd pe alea cum se iîțîie și pe ăia cum se bîtîie. Și zic :
— Nu.
— Atunci ce vrei să facem ? zice Ștefan.
Eu zicj
— N-ai o carte să-mi dai să citesc ?
Ștefan zice :
— Aoleu... mă duc la taică-meu să mănînc prăjituri...
Și pleacă.
Eu rămîn și mă gîndesc ce să fac. Să-i dau un telefon Iui Victor ? De ce? Să-1 întreb ce mai face, iar el să-mi spună: „Mă plictisesc^, și eu să-i zic : „Hai la un film“, și el : „Ăăăă... nu...“ ?
Ies afară și-1 văd pe Nicușor reparîndu-șr mașina în curte.
— Ce mai faci, Nicușor ? îl întreb.
— Salut, zice el. Ce să fac ? Repar mașina.
— Bine, zic eu.
— Bine, zice el.
— La revedere, zic.
— Salut, zice el.
Acum stau în casă, fumez, răsfoiesc romanul pe care mi l-a dat Ștefan înainte de a pleca la taică-său și aștept să se facă seară să mă uit la filmul de la televizor.
MIHAIL GRĂMESCU
COMENTARII CRITICE
%
DANIEL TURCEA ÎNTRE IMPLICARE
ȘI ABSTRAGERE
Dispărut la 33 de ani, „vîrsta martirilor''^, Daniel Turcea face parte din categoria acelor poeți pe care tragismul vieții îi decupează convenabil. Alături de iluștrii săi înaintași decorați de o îndoliată aură (Rimbaud, Trakl, Ernst Stadler, Esenin, Srecko Kosovel, la noi Labiș), pare a-și ii introdus existența în operă precum o piesă ilustrativă, a o fi mînuit precum un trop al suferinței. Chipul său emaciat devine el însuși o ideogramă radiind sfîșiere și moarte, asemenea unei materii radioactive. Destinul unui atare creator e nu numai întrupat în creația sa, dar și situat oarecum deasupra acesteia, indicîndu--ne direcția de înțelegere simpatetică, regimul moral de care are nevoie. Există, desigur, riscul (teoretic) ca omu'-simbol să devină mai autoritar decit opera, să o stânjenească precum un Sburător cromolitografiat, sentimentalizam. Nu e cazul aci, căci ne aflăm la porțile unei poezii de o remarcabilei densitate vizionară, încă, prea puțin explorată și insuficient pătrunsă în conștiința publică. Ediția cvasicompletă apărutei în colecția Hyperion (Eplfania, cu o postfață ele Artur Silvestri, Ed. Cartea Românească, 1982) constituie o mină lirică bogată, capabilă a ne atrage în afara oricăror convențio-nalisme biografice, a oricăror patetisme de duzină colportînd inevitabil o imagine neasimilată. Soarta se arată astfel pe atît de prielnică operei, pe cit de neprielnică se arătase autorului său.
Daniel Turcea a urcat trudnic spre izvoarele poeziei, printr-o experimentare a limitelor existențial-simbolice (implicare și abstragere), începuturile sale, matur întrunite în volumul Entropia (1970), sint supuse atracției concretului, care e permanent dilatat, exaltat și amănunțit în arabescuri sufocante, orientale, acoperind pagina cu o luxurianță metaforică inexplicabilă. în acest climat al materiei dureros-jubilante, cumulative (fără a fi ,,primordială", ci o junglă a relațiilor livrești, a unui rafinament al mijlocirilor), poetul ni se dezvăluie drept un dionisiac stilizat. Demonia sa abordează lumea ca diversitate, ca fragmentare și pulverizare, caleidoscop al ,,posibilului” estetic. E o fugă de unitatea reducționistă, schematică. Imaginile par nerăbdătoare a se produce, înghesuite fără aer destul, ca niște insecte într-o cutie. Lucrătura versului e deasă prin migala scriiturii, deși impresia e de aglomerație biologică, de colonie stufoasă a unor microorganisme stăpînite de un dinamism ieșit din comun. Autorul are aerul de a nu dispune de timp suficient pentru a-și prelucra materialul copleșitor al unei înregistrări
58
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
sumare, clasîndu-1 provizoriu, cu o vădită înfrigurare, preocupat de a nu irosi nimic din varietatea entomologică ce i se îmbie. Prin colcăirea unei naturi libere de orice constrîngere vizibilă, într-o feerică devenire, disponibilă la ingeniozitatea unui număr nesfîrșit de asociații, Turcea își amplifică trăirea la un mod „păgîn**, naturist-alambicat. Aspirația sa e spre un proteism exasperat, sustras ,,logicii“ oricărei „mișcări**, ca o turmentare a fenomenului. Eterogenitatea schițează o soluție a supraviețuirii prin „posibilul** mereu invocat : „Scăpare nu mai există / Nu-i decît un nesfîrșit Posibil / Unde logica e să te smulgi / de sub ecuațiile oricărei mișcări / să poți trăi / vieți / astfel / nenumărate** (Zen). Religia poetului, ia această fază, e metamorfoza, „cameleonismul** ingenuu, eteric : „chiar dacă tot ți s-ar deschide, să știi / adevărul este fiecare / din fețele lui, Cameleon / Adevărul este lumea pe care Tu o parcurgi / și numai tu o parcurgi / pentru că în preajma ta lucrurile se schimbă / aerul în libelule de aer / fierul neatins în mătase** (Splendorile Cameleonului). Angajat în pluralismul înfățișărilor, se simte solidar cu universul sensibil, într-o manieră halucinant concretă, utilizînd reziduurile unei cosmogonii reduse la simțuri : „poate că suntem vii dar obiecte / fragmente emigrînd în fragmente / sub umbra vieții pe stinse planete / ca și cum te-ai umple de degete / toate cu multiple întrebuințări / de apă, de lună, de țări** (Poem didactic). Este figurată și ubicuitatea : „se află în sud și-n același timp ghețuri / îl adoră la nord boreal / se află oriunde nefiind oriunde** (Șansa inefabilă a renașterii florentine). Autorul Entropiei se cufundă în sine, cufundîndu-se în lume, printr-o strategie a implicării. De aci nesațiul său central, exotismul său funcționînd nu sub forma unor trimiteri directe, banal evocatoare, ci a unor răsfrîngeri abisale, delirante, care se străduiesc a surprinde, dincolo de eul psihologic, un eu mai adine, ontologic. Căutînd a epuiza existența în cît mai multe registre, o sugerează cu o insistență și cu un fior care capătă un tîlc premonitoriu. Această agitație nebună între civilizații, timpuri, continente și doctrine ne instruiește asupra dorinței sale dramatice de a arde etapele, de a realiza latențele integrării sale în contingent. Poetul vrea să trăiască intensiv, printr-o revărsare într-o geografie inverificabilă, pestriță, cu note grave dar și bufe, și într-o epocă sintetică, întrunind posibilitățile prezentului, trecutului și viitorului, străbătută de o babilonică rumoare, ca spre a pecetlui balcanismul său congenital. Efectul general e stupefiant și hipnotic, precum o întretăiere a zeci de muzici ce se zdrențuiesc una pe alta, precum o simultană proiecție a zeci de filme color pe ecrane juxtapuse. Un văl gros de opiu se așterne peste întregul peisaj euforizant grație extraordinarei densități a fanteziei (pusă la încercare și prin confruntarea sa cu perspectiva scientistă, de la matematică la fizică nucleară). De la reveria arabă, geometrizantă („Și așa cum deasupra Țării Yemen / aerul visează geometrii / cu moi, în cub havuz de catifea, / sfere de întîmplări măceluri unse cu mirt și aloe / lespezi / din cafea** — Abdul sau elogiul lui Parmenide), dar mai ales lascivă („și tot nisipul serii sub pleoapa lui Oman / e molima plecării arabilor neferii / e-n rodie desfrîu-n semințe odaliscă / e-n șal de odaliscă paloarea fructei vai / sub diamante zodii de animal alături1* — Ibidem) la taoismul decorativ („lună de argint cufundată-n iaz de argint / un
COMENTARII. CRITICE
59
om de argint în pirogă de-argint / așteptînd toată viața s-apară / o femeie de argint // fructe // S-a-ntîmplat într-o hieroglifă / odată cu adierea viatului de mosc / soarele a desfăcut un lotus / la-ntretăierea a + linii / și una din -ele a-nceput să viseze / Yin moale / picură-n Yang“ —Lao), de la coșmarul mătăsos al brutalității antice („Cai de magneziu sub luna damnată / și atunci de ce Siracuza ori Roma de corăbii o mie / Ca să planeze asupra mea și a voastră frica / Soldatului care-ți tulbură cercurile pe un pumn de nisip / Deși se pare că sub lovitura de sabie / Asii de mătase se-ntind" — A treia) la expresia iubirii pentru diafanul veac al XVI-lea („Legile astea ale somnului te feresc de obiecte prea ascuțite / Și poate de aceea îmi plăcea secolul 16 cu un clavecin / Singurele încăperi care te feresc de apăsarea limpede a piramidelor / Și mai tîrziu a mașinilor care și acum joacă din plăcere șahul mecanic / Deși jocurile astea au ceva de ceasornice la care doar timpul diferă / Și totuși eleganța și nostalgia cadrilului*7 — Ibidem) și la imaginea unui avatar american („Atunci / am fi aici, înlocuind Florida / și ne-am gîndi în cretă umbros măslin la Cruz“ — Șansa inefabilă a renașterii florentine), Daniel Turcea se caută printr-un onirism în felul indicului âtman, care, după cum ne amintește postfața, pune eul emițător de propoziții lirice în situația de a sta concomitent înlăuntrul și în afara sa. Un simbolism marcat de prețiozitate și mievrerie, de școală macedonskiană, e reluat în această'producție, dintr-un unghi „modern“, retopit și turnat în tipare cu totul diferite, sub zodia unei Utopii acutizate, vecine cu suprarealismul (trebuie semnalată și înrudirea cu lirica lui I. Negoițescu). Evitînd abstracțiunea spiritului pur, poetul, se complace în alcătuirea unui decor luxos, echivoc prin faptul că oglindește peisajul obiectual, dar și pe cei lăuntric, violent deformator, combinatoriu, trădînd resturile unei ambiții demiurgice. Aerul „minor“, îndelung lucrat, lăcuit al metaforelor descoperă o conștiință obosită, metafizic capitulardă, eșuată în sîrg artizanal, în bricolaj estetizant. Ceea ce e pierdere la treapta descifrării datelor conștiinței, ni se relevă însă drept un cîștig de prim rang la treapta expresivului. Turcea ne vorbește cu o încîntătoare substanțialitate manieristă, de fruct pîrguit, înmiresmat. Alexandrinismul figurilor sale de stil trimite la visurile unei materii fragede. în perpetuă restructurare ideală, sub tensiunea unei împliniri în care orgoliul împlinirii se reflectă instantaneu în fastul imagistic. Poemul decurge ca un reportaj detaliat și febril asupra unei lumi virgine, pline de miracole : „plecăciuni de jad sub copite cu invitații de mandarin sfărîmînd / șerpii sculptați și de bronz au căscat / boturi coclite lunecînd pe socluri sub uși / și marmura vie / castelul era acum o floare carnivoră imensă / viața lui pe oglinda cu cine subțiri / scurse roșii tulburîndu-se apele / cu 3 sălcii solzoase și 4 / corăbii arzînd îndelung / cu țărmuri retrase în ancore grele / doi ochi uzi sfărîmicioși și gălbui / și mîna căutînd un scut ori ceva să pareze / părul ii devenise de săbii lucioase / ca-n Wagner / ca un giulgiu rece pentru un Reigner wiking / viața se muta cînd aici cînd acolo / părăsindu-1 cu 3 călăreți / în negru plecînd de la Mecca , dar nu mai putea să dispară, oricum // și totul era o floare carnivoră imensă / — de ce și de unde venisem / cu capul plecat am ieșit / și clanțele ușilor grele lipicioase și pîlpîind / cu un rege maur
60
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
din baga și clovn / din cedru de Liban, bîlbîind ghidușii / la dreapta și la stingă ieșisem" (Copacul, principele și oglinda). Cochetăria pitagoreică a autorului, manifestă în terminologia matematică la care apelează ne indică teama sa de proliferarea nezăgăzuită a lucrurilor ficțiunii și a raporturilor dintre ele, încercarea de a stăvili năvala lor printr-o legitate, de a supune cantitatea la norma sa intrinsecă. In degringolada internă a reprezentărilor poeziei, se silește a impune o ordine formală, îl transformă într-un trofeu al său, investit cu un sens ornamentai. Nu o dată printr-un gest ludic, topit în crispata muzicalitate a insolitelor asociații : „un joc unde unul pe celălalt inventă / amîndoi deodată și se suprapun / acestei convenții / devenită aer / ecuații apun / cifre aprind Dar materia voluptuoasei fantasmagorii răsăritene absoarbe acest cifru,, în vaier / de necifră vis / și aflîndu-1 unic / număr orb închis / și care pe sine prin el se rezolvă / Unul evoluția celuilalt absolvă / existența a două, 3, IMPERSONAL / Rezolvarea dată unui de 4 / 3 4- acești 3/ pentru că respiră aer muzical" (Poem didactic). Uneori e adoptată fără rezerve dicțiunea lui Ion Barbu : „un spațiu ce există între dar l-am cuprinde / nu ne-ar fi în afară nici noi afara lui / am anula succedări etape ireale / la nisipoase timpuri în repetata vale (...) e-atîta frumusețe în dislocări de cuburi / cînd sapă-n lege la depărtări de muzici (...) prin vegetații clare cu exploadate chei" (Șansa inefabilă a renașterii florentine). Aite dăți e atinsă struna grandilocvent teoretizantă a lui Nichita Stănescu : „Geometria este haosul care tinde spre axiome / incertul care tinde spre Incontrolabil // Geometria elimină tot ceea ce se poate ști / pentru a ajunge la ceea ce nu se poate ști / axioma // Axiomele sînt în afara propriei lor geometrii / Ele sunt neclintite dar geometria reprezintă / evoluția lor / mai exact, a cîmpurilor, a oglinzilor" (Geometria sau căutarea drumului). Revelatoare ni se prezintă versurile ce urmează, relativizând axiomele în numele unei axiome unice, informulabile, înainte de a celebra „realitatea" în direcția necurmatei sale prefaceri : ,„Axiomele nu există, sînt ireale / nu există decît umbra lor / iar sursa de lumină e sufletul / Axiomele înseși sunt înclinările, secțiunile / nuanțele, fațetele unei singure axiome Monas Monadum / de neformulat.. Evidentă, în afara cuvintelor / realitatea nu-i percepe decît ( anumite înclinări / mimîndu-Ie / fascinant cameleon" (Ibidem). Așadar „realitatea" e socotită un organism fascinant „cameleonic", un semnificaut variabil al unui semnificat abscons. Odă a concretului, această parte a creației în discuție se întemeiază totuși pe o viziune abstractă asupra lumii, „dezordinea" senzuală a metaforizării fiind deopotrivă „trăită" și calculată liric.
Dacă în prima sa carte Daniel Turcea oferă o poetică a implicării, o dată cu Epifania (1978), prelungită și în ciclul de postume Poeme de dragoste, poetica sa devine una a abstragerii. Lumea fenomenală e abandonată ca o vanitate, în numele unui principiu spiritual arzător,, ce videază perceptibilul. Poetul se poate mîntui prin „înălțare4*, prin compunerea eului său în unitate lăuntrică, printr-o patetică senină „întoarcere" către esență : „împodobită cu absență // voluptatea / numelui si-a morții, n-o mai ai / cît timp nu te-ai întors ; lanternă ; anul se lumina pe dinăuntru // golit de orașe" (Ceremonia). Contrar atît de
COMENTARII CRITICE
61
răspînditelor azi atitudini lirice ele „demitizare", de laicizare, de parodiere a misterelor, are loc aci o energică mișcare de re-sacralizare a poeziei, propusă ca o proslăvire a „luminii" transcendentale (,,numim lumina nespusă și singura lumină“ — Numim). Faza Epifaniei constituie un hagialîe interior. Poetul, oarecum espiegle la început, ne apare acum integral grav. O spiritualizare intensă deschide calea unei fericite umilințe, a unui martiraj întru „Adevăr" (un ,,adevăr“ ce „în mine sînge-rează"), față de care creația nu poate avea altă postură decît cea de martor. „Lumina" e „dincolo de ușă", ușa se deschide „în tine însuți", sufletul e „ca o candelă", inima e „ultimul loc al ființei / suprema lumină", care lumină e, la rîndul său, „ascunsul / peșteră / săpată în gînd / unde naște / umbrită de har / înțelepciunea" (Ibidem). Acest vifor de lumină expiatoare exprimă revelația, teofania : „de pace și de-o nouă adeverire / cum nu putem asemui / iertare / și acoperămîntul / trupul / vălul / tot cortul cerului / se face străveziu / margine lumii / îi zăresc vremea / și locul arde / și rămîne clară" (Trupul). Insațiabilitatea materială dispare, suspendînd într-un răstimp scurt, cu aerul fatidic al unui ciclu încheiat, întreg cortegiul de cutezătoare metamorforizări, de avîntat amalgam baroc. O tînjire metafizică, înrudită cu cea blagiană, pogoară peste ruinele festivității orgiastice, deplîngînd în tonuri subțiri tăcerea, lipsa de har, însingurarea, vina : „atunci, sufletul, neștiind / de sine se învăluie-n tăcere / lăsînd fără de har să se aprindă / un dor fără cuvinte ca o seară / ce vine-n urmă dezgolind / însingurări / și-ndepăr-tări / și raze / ca strălucirea unei spade, noaptea / ce se lasă, vinovat / sufletu-și uită / Izvorul și privește către frunze / uimindu-se ca de a sa risipă" (Floare carnivoră). „Cuvîntul" noului poet (căci putem vorbi de un nou poet) purcede din calcinarea accepțiilor carnale, tangibile, echi-valînd o resurecție. E o convertire la imaterialitate, o sondare a „nevăzutelor" : „din litera ca dintr-o raclă / din cenușa numerelor, din/ trupul acest-al cuvintelor / ce se schimbă la față / din lucruri ' din înțelep-ciunea-nstelată / ca din moarte, învie / învie acum / Cuvînt necuprins" (Din litere). Trupul e jertfit in imanența sa, fiind lăudat doar ca recipient al Logosului : „Da, minunat trupul, dacă poate fi, / vas al Cuvîntului / minunat acest trup / și puterile / ce-1 fac să nu ardă avind / în sine, Cuvintul" (Trupul). Sînt cîntate fenomenele simbolice ale descăr-nării, ale lepădării de sine, ale tămăduirii prin duh : seara („seară tu / veniseși parcă de pretutindeni, din / întreagă viața-mi, din lucruri / din cenușă, ca o iertare / ca o-nviere, uitasem / răul lumii, așteptam" — Va fi un timp), lumina („dar cine poate a-ngropa lumina / ce-nconjură cu apele-i un cer / ca pe un nufăr care își deschide / mulțimea lui de pleoape înăuntru" — Martor splendorii), drumul („drumul acesta e mai lung ca viața-mi // e drumul de la literă la duh / și primul pas e depărtarea lumii"’ — Alb, veșmîntul). Limbajul liric se simplifică, verbele sînt tot mai rare, parcă temătoare de ele însele, ca niște urme singuratice de pași pe o mare întindere de zăpadă. Intensitatea contemplației are ca urmare o anume confuzie a conștiinței, o împleticire a propozițiilor sub semnul prostrației. O covîrșitoare oboseală sleiește materialul lexical, deznoadă sintaxa, ducînd la emisia rarefiată a ultimului Bacovia : „unde, / fără maluri, / rîu / și punte / pentru cine-ntreg acest senin ? // cine / dacă nu coboară / însuși Cel ce știe / dinafară ? // decît ce se
62
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
vede/ // mai înalt // privi" (Acest senin). O atare „depărtare" de lume, profundă și emoționantă experiență spirituală de împlinire, corespunde unei extazii ca stadiu ultim al uniunii extatice teoretizate de către Pseudo-Dionisie Areopagitul în Tratat de teologie mistică, acelei rupturi totale de toate preconizate de către Meister Eckhart. Poetul transgresează realitatea pentru a se depăși prin purificare. Versurile sale mărturisesc despre o bucurie nelumească : „am băut picătură cu picătură / eu, întunericul / am băut rugăciuni / am sorbit lacrimile / mai de preț decît stelele / o, nepămîntească băutură / foc am sorbit / lumina / luminii" (Lemn purtător de lină tăcere). Sfîrșitul drumului pămîntesc este identificat, sub acest auriu charismatic, cu un început. în chilia sa de tînăr mistic medieval, poetul cunoaște o apoteoză a credinței : „sînt tînăr, obosit acum de lipsa / de tinerețe și de / ascultare / faceți ce vreți, am mărturisit, el va/ veni din nou și pentru fiecare / își va depune mărturia sa / eu am uitat și frica și tristețea / nu mai am de străbătut / decît propria-mi umbră, înserarea ' ființei mele, Doamne, am aflat / celor ce au sfîrșit un început"' (Mărturisire). Plutirea sa e asigurată în spațiul unei stări mai mult decît al unei confesiuni, „căci, după cum remarcă Nicolae Manolescu, sufletul nu se consideră demn a-și mărturisi meschinele trqiri, adorînd să se risipească în marele miracol al ființei". „Starea”' înseamnă o înstrăinare de sine, o sublimă obiectivare în laza „luminii" omnipotente : „o, cum adevărul / apele-nfioară / și cum ne naștem // a doua oară // atît de aproape de cer // mai aproape de noi decît sufletul / era Lumina / iar și iar / / Lumină, minune, iertare"' (O, cum adevărul). Care este valoarea estetică a unei astfel de iluminări ? Fără îndoială, ea presupune un sacrificiu al țesuturilor poeziei, corespondent al sacrificiului trupesc, o „asceză" mistuitoare la nivelul cuvîntu-lui. Versurile tulburătoare alternează cu altele fade, trăind din ritual, fără hrană percepțională, dintr-o goală mecanică a frazei cultice. Fizionomia unor poezii capătă o lividitate fantomală. Prea multă umilință antrenează după sine ireversibile surpări ale terenului sufletesc, care nu mai poate susține construcția artistică. Prea multe lacrimi înmoaie solul tare, necesar oricărui fundament, prea multe suspine îl fărîmițează. Excesiva „spiritualizare" sfîrșește prin a se institui drept un factor de risc, deopotrivă pentru organismul fizic al autorului și pentru producția sa, bizuită și ea pe resorturi „fizice". Oricît de însemnată în ordinea valorilor unui homo religiosus, transa mistică nu se poate transpune cu ușurință și cu același efect de fervoare în codul liric. Soteriologia nu are, în sine, altă pondere decît cea a unei teme, „sfințenia" nu se comportă, în raport cu creația, altminteri decît ca o intenție. Chiar dacă sîntem de acord, alături de Mihail Ralea, în comentator al lui Blaga, că „orice poet mare are mai mult ori mai puțin sentimentul religios al unității cosmosului", nu putem a nu socoti tezismul religios la fel de problematic pentru artă ca orice fel de tezism. Poezia pare a fi favorizată de o dispoziție dialectică, de imaginea conflictuală a mentalității ce o generează, suferind cînd i se impune o „purificare" de proveniență externă, o sterilizare în contradicție cu nevoile propriei sale economii vitale. Oare nu prin conștiința „eretică" se explică vitalitatea unor poezii pe motiv religios ale lui Arghezi și Blaga, indiscutabil mai interesante esteticește decît cele ale unui recent „imograf". carp-și etalează
COMENTARII CRITICE
63
deplinătatea conversiunii într-un chip monoton ? De altfel, însuși autorul Epifaniei. se arată, în unele secvențe, a regreta etapa sa inițială, generos „descriptivă", spontan aderentă la materia poetic angajată, beneficiind de vitaminele substanțelor slobode : „sînt țări, dar mai ales locuri / așezări la marginea apelor / un om / gata să intre / și-n casă / icoana / sau numai un gest / o mirare // numai descrierea / întregii lumi / ar putea fi / începutul" (Sînt țări, dar mai ales locuri). Dar, ca și în cazul lui loan Alexandru (acesta copleșit de repetiție, în mult mai mare măsură pîndit de procedeele industrializării), putem desprinde suficiente pasaje de foarte bună calitate lirică, exprimînd logodna unui crez cu acuitatea expresivă. Cum e, de pildă, acest psalm ce se așează în rîndul celor mai zguduitoare creații ale genului din întreaga noastră literatură : „lasă-mi / tăcerea Ta / cuvintele Tale / inima inimii de țărînă / răsuflarea pămîntului / nu Te mai pot ascunde / fața Ta pîlpîie în ochii mei / în paloarea feței mele // pleoapele Tale se vor lăsa peste cer / peste lucruri, fețe-nlăcrimate / și va începe / ceea ce ai dorit / ceea ce ai iubit / pentru întotdeauna / viața sau moartea / înțelepciunea sau mîlul / iată șansa / și nu-i decît un pas / un gînd // dincolo de cer, în lumină / dincolo de cer, în bunătate // frumusețea Ta, cine o va spune" (Iubire). Ne exprimăm convingerea că, în pofida timpuriei sale dispariții, care nu l-a împiedicat însă a-și rotunji opera din punct de vedere moral și estetic, ca și cum ar fi fost pregătit s-o „încheie" astfel, Daniel Turcea va fi socotit drept unul dintre punctele de reper ale poeziei române actuale.
GHEORGHE GRIGURCU
SOMNAMBULII SOARELUI
Somnambulii (Die Schlafkandler) și-a intitulat Herman Broch trilogia, alcătuită din romanele 1888 — Pasenow sau romantismul. 1903 — Esch sau anarhia și Haguenau sau realismul. Ca în întreaga sa operă epică, prozatorul austriac țintea să înfățișeze așa cum declara singur „figuri ale unui model chemat să demonstreze legea istorică după care are loc o criză de valori". Ambiția lui era să surprindă în cîțiva eroi tocmai acel „spirit al epocii" (Zeitgeist), caracteristic prăbușirii viitoare iminente. Personajele principale au între ele o înrudire nu doar psihică sau socială, ci globală, antropologică, închipuie o specie aparte de umanitate, căzută pradă unei demonii și definibilă integral, doar metaforic, prin intermediul anumitor simboluri cuprinzătoare poetice.
Nu știu dacă Georgeta Horodincă a urmat sugestiile lui Herman Broch, teoreticianul romanului „poli-istoric", dar se întîlnește cu inițiativele sale în multe privințe.
Și în Somnambulii soarelui (Editura Cartea românească, 1982) e descrisă o „criză a valorilor", de pe urma căreia mulți tineri au devenit, la noi, victimele demoniei fasciste îmbrăcînd cămașa verde și îmbră-
64
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
țișînd crezul legionar. Și aici, personajele principale se înrudesc profund, dincolo de firile foarte diferite, au în fața vieții o atitudine comună, care trădează un fanatism contagios, propriu epocii, ca și o vulnerabilitate lăuntrică, semnul vocației destinelor catastrofice.
Ei sînt somnambuli, umblă de parcă i-ar stăpîni o forță hipnotică, înaintează neatenți la tot ce-i înconjoară, ca pe o adevărată muche de acoperiș a existenței și cad în gol, atunci cînd sînt treziți din visul lor adînc. Curios însă, nu suferă vraja lunii, ci a soarelui. Autoarea ei construit astfel un ingenios simbol care să definească o natură umană pervertită, întoarsă paradoxal de la aparenței ei strălucitoare, la ceva sumbru, mohorît, încrîncenat. xĂstrul zilei închipuie claritatea spiritului, puterea discriminatorie a rațiunii, puritatea, viața. Toate acestea cunosc însă la personajele Georgetei Horodnică o contorsionare negativă. Intensa lumină solară îi orbește pe tinerii protagoniști ai romanului, în loc să-i facă să vadă mai bine. Prețuirea acordată de ei spiritului nu favorizează reflecția lucidă, ci, dimpotrivă, o umilește. O adevărată beție speculativă atrofiază complet simțul realității. Setea de puritate ia forme inumane si ascunde pînă la urmă, prin caracterul excesiv, aprige porniri tulburi, subconștiente, proprii unei vîrste ingrate, maschează o refulare fără succes ei celor mai elementare instincte. Religia vieții devine pentru ei o cale de eludare facilă a principiilor morale, spre a da frîu liber, iarăși, cruzimilor adolescentine. Exaltarea faptului de a trăi pur și simplu, cît mai intens, sfîrșește paradoxal în disperare și gust fanatic.
Trebuie ^pus din capul locului că Georgeta Horodnică se arată preocupată să cerceteze cum ei fost posibil ca inși cu netăgăduibile calități intelectuale și morale să cadă sub fascinația unei ideologii ei crimei, legionarismul ? Prin ce bizară metamorfoză au ajuns printre ciomăgași și pistolari, atîți tineri inteligenți, citiți, sensibili, însetați de dreptate, dornici să ,,schimbe la față România’* ? Ce viciu secret i-a împins să se facă apologeții celei mai sinistre bestialități pe care a cunoscut-o istoria ?
Autoarea nu neglijează, firește, să prezinte și masa componenților mișcării legionare, brute îneîntate să-și poată exercita nestînjenite apeti-turhe autoritare, asemeni camaradului Bădicu, derbedei de teapa lui Lică și Șerbănică, puși pe jaf și acte sadice, veleitari demagogi cu vechi și nevindecate ranchiune sociale, ca avocatul Răduică, slujbași mărunți cărora nenumărate frustări le-au otrăvit firea, ariviști deghizați in profeți etc. Georgeta Horodincă schițează inteligent mediile de unde fascismul își recruteazei aderenții, speculînd idiosincraziile intelectualității provenite recent din lumea satelor, neputințele vindicative ale lumpeni-lor, exasperările micii burghezii, nevoile găsirii țapilor ispășitori pentru dezastrul național (ne aflăm după Dictatul de la Viena și prăbușirea regimului carlist).
Dar atenția principală autoarea și-o îndreaptă către exemplarele umane superioare, intrate în mrejele legionarismului și la drama lor sîntem invitați să asistăm. Convertirea negativă a simbolului luminii e ideea cărții și are rostul de a exprima tocmai această ambiguitate. Și Vladimir Streinu a folosit o formulă similară, cu o adresă identică, dar într-o viziune batjocoritoare, descriind mentalitatea ,,firilor soa-reluia.
COMENTARII CRITICE
65
Georgeta Horodincă, dimpotrivă, privește fenomenul sub unghiul său tragic. Ea se prinde să facă să apară oroarea fascismului, natura lui morbidă, nu la nivelul materialului uman ignobil, ci al celui prețios, rar. Altfel zis, autoarea alege deliberat o cale nebătută, conștientă fiind că e ușor să demonstrezi abjecția legionarismului lucrînd cu expo-nenții lui de joasă speță, cum s-a făcut adesea, mult mai greu însă aducind în discuție „purii"", ,,marii înșelați"", care nici ei n-au lipsit. Dar și puterea de convingere a unei asemenea ultime analize ar crește considerabil. Cu alte cuvinte, nocivitatea legionarismului, are toate șansele să apară denunțată mai eficace. în aceasta rezidă și originalitatea romanului, deloc neglijabilă.
O „somnambulă a soarelui”' este personajul principal, Cornelia, elevă în ultimele clase de liceu, refugiată din teritoriile cedate. Sub traumele evenimentelor nefericite care i-au lovit grav familia (soarta tatălui neevacuat încă, nu o cunoaște nimeni, fata împreună cu mama au sosit doar cu două valize la o mătușă, unde sînt făcute să simtă zilnic că reprezintă o povară) traversează o dificilă criză puberală. Tulburările nubilității îi provoacă un dezgust de propriu-i trup, o repulsie violentă față de tot ceea ce e carnal. Cornelia ar vrea să fie numai spirit, are senzația că existența o maculează („viața în sine e ceva scîrbos“ — spune ea), procedează zilnic, prin urmare, la lungi ablațiuni stăruitoare, care o enervează pe tanti Meluzina. Naufragiul idealurilor infantile ale eroinei o face să simtă arzător nevoia unei credințe» Cade în religiozitate, începe să se ducă des la biserică, Sofica, o prietenă cu limba ascuțită, o poreclește „creștina"’.
Cornelia caută, mai ales, un obiect de devoțiune supremă și-l găsește în persoana frumoasei doctorițe evreice, Dita, pe care-și propune să o convertească spre a o „salva“.
Fără să știe; însă, luptă împotriva unei inconștiente atracții erotice, exercitată asupra ei de fratele Soficăi, proaspătul bacalaureat Andrei. Propensiunile religioase, idolatrizarea Ditei, vocația misionară sînt obstacole pe care și le ridică singură în fața unor porniri secrete naturale, resimțite ca fiind culpabile și reprimate din acest motiv cu oroare. Dovadă stau visurile de-o evidentă simbolistică freudiană ale eroinei.
Cînd îi surprinde pe Dita și Andrei îmbrățișați, Cornelia face să basculeze întreaga sa mizericordie creștină în ură. Contrariată brutal, exaltarea idealistă, odată cu nemărturisitele dorințe ascunse îndărătul ei, adoptă brusc figurațiile manicheismului rudimentar fascist. Cornelia vede în tot ce a dezamăgit-o teribil o urzeală demonică și e gata acum să combată pe Satan sub steagul Arahanghelului Mihail, conform mista-gogiei legionare, Dita întruchipînd senzualitatea, minciuna, demonismul iudaic ș.a.m.d.
Autoarea dezvăluie cu multă finețe cum o anume speță de misticism adolescentin, izvorît din aspirații deturnate și imbolduri nesatisfăcute, creează o „somnambulă a soarelui"". Evoluția personajului face perceptibilă vulnerabilitatea unei astfel de structuri sufletești instabile. Valorile au aici o bază materială atît de șubredă, încît pot suporta schimburi de semn la prima zguduire serioasă existențială. E un indice de criză acută a lor.
66
VIATA ROMÂNEASCĂ
Andrei închipuie alt ,,somnambul al soarelui“. El e un tînăr sclipitor, nonconformist, înclinat spre bravadă, plin de dispreț pentru mediul burghez, ,,așezat, din care vine, în conflict cu „adulții" (i-a adresat o scrisoare deschisă impertinentă lui lorga, n-ar vrea sub nici un motiv să continue existența părintelui său, angrosistul bonom Tache Conțescu, are gustul „faptei“ și al „aventurii".
Andrei se face apostolul unui vitalism frenetic, care, în spiritul „trăirist“, nu vrea să recunoască nici o opreliște morală. Personajul seamănă cu Tudorel din Bietul loanide. Ca și acolo, autoarea îi pune în gură fraze din primele scrieri ale lui Emil Cioran (Pe culmile disperării mai ales) ceea ce-1 reduce oarecum la ceva „deja vu“. Demn de interes e însă sondajul în^ direcția fondului obscur. Pe Andrei îi pierde amoralismul presupus deabsolutizarea energiei vitale indiferent în ce direcție s-ar manifesta ea. Deși Răduică îi inspiră un profund dispreț, cu toate că-1 găsește imbecil, lipsit de gust și oportunist, acceptă să colaboreze la „hebdomadarul" lui, Garda Teleormanului. Și Andrei — ne dăm seama curînd — maschează prin profetism vitalist și amoralism nietzsche-ian, niște biete pofte băiețești inhibate din cauza experienței puține de viață. Rîvnește la Dita și se năpustește asupra doctoriței îndată ce are impresia că a găsit momentul prielnic, nepăsîndu-i de ravagiile sufletești pe care gestul său le va declanșa (dezamăgirea cruntă a Corneliei, gelozia oarbă, sortită să facă din Ion un ucigaș). „Căposul" Andrei apare, în ciuda numeroaselor sale calități ieșite din comun, primejdios prin grava lui iresponsabilitate. „Bestia apocaliptică" — așa cum îl numește ironic-afectuos și admirativ sora sa — poartă și el în sine un morb nihilist distructiv.
Mai puțin izbutit ca realizare literară, Ion, cel de-al treilea „somnambul" solar, e tipul întunecat, complexat, dostoievskian. Reacțiile lui ni le explicăm mai greu, rămînînd într-un fel de beznă misterioasă. înțelegem însă că și-a transformat, prin imense energii psihice, condiția umilă de copil din flori, aparținînd personalului domestic din casa doctorului Haimovici, într-o mîndrie sălbatică ; Ion are, spre deosebire de Andrei, un simț justițiar mereu treaz, tocmai fiindcă a fost rănit din copilărie. El crede cu toate puterile sufletului său obscur într-o revoluție morală, care să întroneze absoluta dreptate. Personajul are vocația jertfei, e făcut din aluatul martirilor (a și stat lungă vreme în închisoare). Și la el însă, tot eșafodajul valorilor e irațional și, ca urmare, foarte fragil. Ion nu cunoaște îndoiala, trăiește doar cu credințe oarbe, e gata să moară sau să ucidă pentru ele. Avem de a face cu un tip prin excelență pasional, orientat într-o direcție spiritualistă. De ordinul credințelor oarbe e și dragostea secretă pe care i-o poartă din copilărie Ditei. Că o asemenea afecțiune, dispusă la orice sacrificiu, contrazice întreaga lui ideologie politică, nu-i pasă. Raționalitatea constituie elementul în care sufletul întunecat al lui Ion se complace.
Vulnerabilitatea personajului provine din felul său de a opera doar cu categorii absolute. Nici nu încearcă să obțină o explicație de la Dita, afirmațiile Corneliei îi sînt de-ajuns ca să o ucidă, fiindcă imaginea ei, trădîndu-1 cu alt bărbat, după ce a avut loc regăsirea lor, reprezintă pentru dînsul un lucru insuportabil. Personajul are o natură cețoasă, așa a fost gîndit, dar comportamentul său, nu are, literar vorbind, destulă
COMENTARII CRITICE
67
logică, în toate episoadele. Dealtfel însăși prezența lui e puțină și fumegoasă.
„Somnambulii soarelui“ sînt tineri, Cornelia și Andrei, niște adolescenți, Ion, chiar dacă e mai matur, nu-i întrece cu mult în vîrstă. Legionarismul a creat, la capitolul acesta, o adevărată mitologie. Tinerețea înseamnă disponibilitate, elan vital, energie clocotitoare, intransigență morală, entuziasm, putere de jertfă, etc. „Bătrînii" au creat structurile politice anchilozate după chipul și asemănarea lor. E nevoie de o întinerire a întregului organism social. Popoarele „tinere" își reclamă ,,spațiul vital" împotriva celor senile, „civilizate", „decadente". „Barbaria" e salutară în istorie, fiindcă-i injectează seve proaspete ș.a.m.d.
Georgeta Horodincă face să transpară cu mult talent articulația acestei vaste demagogii pe greutățile întîmpinate de tineri la intrarea în viață acum patru decenii, cînd lumea capitalistă se clătina din temelii. Inspirată e mai cu seamă sugestia modului cum, sub efectul misticii juventuții, are loc tocmai o deturnare a biologiei. In fizionomia avocatului Răduică, autoarea ne îndeamnă să observăm, disputîndu-se „masca întinerită a unui bătrîn și masca îmbătrînită a unui tînăr". Dita îi atrage Corneliei atenția că rămîne într-o adolescență prelungită peste limitele ei firești și aceasta înseamnă o stare maladivă. In legătură cu gustul legionarilor pentru ceremoniile funebre, Niculina face remarca pătrunzătoare : „Ce, ăștia sînt tineri care au treabă cu morții ?" Pe chipul lui Lică surprinde semnele îmbătrînirii timpurii. El — spune cu perspicacitate Niculina — „seamănă leit cu o babă turcească*’.
Cornelia luînd act de nenorocirea pe care o provocase, trăiește revelația adevărului suprem sub forma unui acces isteric, resimțind dureri violente în pîntece, ca la o „falsă procreație". Ion își pierde mințile după asasinarea Ditei. Din bărbatul de o mare vitalitate devine „un slăbănog"' care îngenunche la răspîntii, își toarnă țărînă în cap și strigă : „Oameni buni, ucideți-mă cu pietre. Doamna Silbermann a avut dreptate, sînt un asasin "
Andrei piere în timpul rebeliunii legionare. Sofica menționează într-o conversație ulterioară cu Cornelia că el murise de fapt înainte. A.ceasta din urmă — ne spune epilogul romanului — a rămas „șubredă și neîmplinită" toată viața.
Cea mai mare parte a acțiunii se desfășoară într-o vară zăpușitoare. Soarele are un efect torid, nimicitor ; el nu face să țîșnească viața, ci o pîrjolește. „Pe cadranul răsturnat al universului — notează autoarea •— timpul începuse să curgă în sens invers, îmbătrînind copii și intorcind părinții în neștiința copilăriei, cînd urzeala lumii apare ca desfăcută sau nefăcută încă".
Cadrul întîmplărilor îl oferă un tîrg de provincie cu atmosfera lui caracteristică. S-a spus că aici Georgeta Horodincă recurge la modele arhicunoscute, nemaiinventînd nimic nou. Sigur că ambianța provincială am mai întîlnit-o și angrosistul Conțescu., comandantul jandarmeriei locale, maiorul Athanasiu, înțepată mătușă Meluzina, avocatul Răduică sau doctorul Haimovici au ascendenți literari, deși șeful de gardă Tomaziu, cumsecădenia lui poltronă și rezistența verbală pe care o face fascismului, e o figură memorabilă, inedită în bună măsură.
32
68
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
Urmărirea reacțiilor acestui mic univers supus presiunilor statului legionar pe cale de instalare, nu-mi amintesc însă a o fi văzut tratată kt noi. Sînt aici comportări revelatoare, lașități și mici cutezanțe, modificări de raporturi umane consfințite, observate pertinent și prezentate aintr-un unghi care conferă o apreciabilă originalitate. El constă în surprinderea momentelor cînd automatismele sociale încetează să mai funcționeze. viața obișnuită ieșind din țîțîni.
Ca Broch, Georgeta Horodincă mobilizează forme literare multiple, spre a da romanului o putere de cuprindere simțitor sporită, acea „poliistoricitate“ la care aspiră autorul Morții lui Virgil. Textul e însoțit de tăieturi din presa vremii, citate, declarații publice, fragmente ale unor stenograme, toate destinate să contrapuncteze ficțiunea prin document, să-i dăruie o distanțare ironică sau tragică. Avem și un ,,roman în roman“, Cartea luditei, istoria familiei Haimovici, proiectată pe un destin milenar. Sînt folosite, cum am văzut, simboluri poetice, inculcate prin sublinieri inteligente, se invocă mituri, care au, la rîndul lor, rolul să adauge dimensiuni în plus faptelor, cum e povestea lui Phaeton. Visele Corneliei prilejuiesc și o intruzie de imagistică onirică. Senzația este că toate acestea nu au fost absolut necesare pretutindeni și, deși utilizate cu discreție, par a fi răspuns mai curînd unei ambiții demonstrative de modernitate. Impresia aceasta o lasă în special pasagiiie unde autoarea are aparte-uri complice cu cititorul, privitor la rolul naratorului și a posibilităților lui. Cîteodată intenția demonstrației se lasă ghicită șl în anumite ecouri teoretice prea transparente. Ducîndu-se la scăldat, protagoniștii sînt puși să ia în discuție un vechi proiect edilitar nerealizat, ocazie ca Sofica să emită cîteva considerații acide despre canalizarea orașului și pavatul străzilor, aproape cu cuvintele prin care Mihai Ralea aducea pe pămînt programele politice cosmico-delirante ale dreptei românești.
Spun acestea pentru că cea mai mare parte a cărții e o solidă narațiune auctorială, bine condusă, cu fine analize psihologice și treceri pricepute la stilul indirect-liber, acolo unde se simte efectiv nevoia. Modernitatea certă i-o dă romanului o intelectualitate autentică, perceptibilă în optica avizată prin care e urmărit mereu fenomenul legionar, fără îngroșări caricaturale, dar și fără iluzii.
Dacă eroii sînt „somnambuli", autoarea păstrează privirea trează și o îndreaptă lucid asupra lucrurilor, reabilitînd pentru noi solaritatea care-i orbește și pierde pe protagoniștii cărții.
OV. S. CROHMĂLNICEANU
CRONICA IDEILOR
SENSUL UNIVERSAL AL ARHAICULUI
Sergiu Al-George era un om pentru care dialogul între culturi era nu numai posibil ci și salvator pentru spirit. Cartea sa din urmă *) pornește de la constatarea că interesul Europei pentru India dă seama, pe de o parte, de semnificația universală a valorilor indiene, iar pe de alta, că era menit să umple un gol în conștiința culturală europeană. O anume ruptură cu gîndirea simbolică, cu valorile arhaice și civilizația satului își are rădăcinile, spune el, din vremea cetății antice. Clasicismul apoi, ideal cultural de tip academic, deci citadin, a adîncit această desprindere de gîndirea simbolică, și abia romantismul a căutat să regăsească dimensiunea simbolică a lumii și a spiritului, pe mai multe căi și anume, prin folclor, prin tradiția hermetică, prin deschiderea către mit și imaginar, și în sfîrșit către valorile culturale extraeuropene, în cazul nostru către lumea Indiei. Este evident, spune S. Al-George, că India a contribuit astfel la o redimensionare a spiritului european, la instituirea unei antropologii, mult mai universală decît cea clasică.
în această redimensionare pornind de la India a spiritului european, au existat și momente confuze. Un anumit pesimism existențial (Schopenhauer, printre alții) s-a revendicat în mod cu totul nejustificat de la India. Ignorîndu-se tocmai dominanta simbolică a Indiei, s-a putut vorbi și unii o mai gindesc și astăzi, poate, de linia de gîndire antirațională sau pesimistă a Indiei, ceea ce este o evidentă eroare. «Lumea, în gîndirea indiană, spune S. Al-George, este considerată întotdeauna într-un dublu plan ; aparențele sunt simboluri ale realității de adîn-cime». Sentimentul desprinderii de lume este întotdeauna coexistent cu acela al identificării cu lumea.
A venit apoi pozitivismul cu erorile sale, altele, vidînd gîndirea simbolică tocmai de semnificația care îi era proprie. Mesajul prețios al geniului indian risca să sucombe în erudiție pură și abia grația unor spirite care au înțeles tocmai sîmburele viu al acestui mesaj, între ele un Mircea Eliade, revirimentul s-a putut produce.
în contextul culturii românești, viziunea asupra Indiei se corectează de la bun început. Deși influențat de Schopenhauer, Eminescu depășește viziunea nihilistă a acestuia, el fiind un poet al Absolutului, și nu al neantului schopenhauer ian. Blaga, Eliade, Brâncuși ilustrează după Eminescu, deschiderea universală a culturii române, căreia structurile simbolice nu i-au fost niciodată străine.
începîndu-și comentariile sale indiene la Brâncuși, S. Al-George face două importante distincții : aceea între original și originar, și aceea între influență și confluențe ; optînd pentru originar, Brâncuși a fost poate primul artist european de la Renaștere care reinstituie un străvechi limbaj, aproape uitat în Europa, acela al structurilor simbolice arhaice ; în al doilea rînd, contingențele sale cu India se situează la nivelul confluențelor și nu la acela periferic al influențelor. Brâncuși și-a găsit adînci contingențe cu India nu printr-o cunoaștere orizontală ci printr-o ascensiune verticală la sensurile simbolice primordiale ; Oul, Pasărea, Stîlpul sunt simboluri primare arhaice, pe care redescoperindu-le, Brâncuși a regăsit dimensiunea cosmogonică, dimensiunea de care Vedele dădeau seama în mod explicit. Spiritul brâncușian reface, în planul sculpturii, dialectica manifestatului și nemanifestatului, care constituie axa gîndirii metafizice indiene. Pentru a scoate esențele din invizibilul nemanifestatului și a le transpune în vizibil, fără a
*) SERGIU AL-GEORGE, Arhaic și Universal, București, „Univers", 1981.
70
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
le degrada la nivelul aparențelor empiricului, Brâncuși a urmat soluția transpunerii în tipare simbolice ; iar simbolul la Brâncuși are întotdeauna o dimensiune cosmogonică — spune S. AL-George. Autorul găsește că teoria esențelor, elaborată de tantrismul sivait din Cașmir, acum un mileniu, este profund consonantă cu viziunea plastică brâncușiană, căci, ca și la Abhinavagupta, și în sculptura lui Brâncuși, * esența oricărei entități este doar o parte din esența cosmică, sumă a tuturor esențelor», identificată ca «zonă transpersonală a conștiinței fiecărui ins și totodată ca realitate supremă» (p. 27).
Există în sculptura lui Brâncuși — arată S. Al-George — o evidentă unitate a formelor culturale, «un sens unitar dat de sinergia tuturor părților*' și, în legătură cu aceasta, o convergență a simbolurilor către un «focar», ’ de o mare densitate semantică. Pentru descifrarea cîmpului simbolic brâncușian și instituirea unei necesare hermeneutici a acestuia, India ne oferă, arată S. Âl-George, similitudini grăitoare și totodată «chei» ale înțelegerii corecte. Simbolurile dominante la Brâncuși, Coloana și Oul, își dezvăluie în contextul miturilor indiene, dar și în arhitectura stupelor budhiste, de pildă, o coerență remarcabilă ; izvorul prim al acestei reprezentări simbolice este la Brâncuși, evident, folclorul românesc ; paralelismele indiene vin însă să o reconfirme și să o întărească.
La Coloana mitică, de pildă, Brâncuși a ajuns de la Coloana Cerului a folclorului românesc. Reprezentare a Axei Lumii, avînd deci funcție cosmologică, ea are în mitologia indiană și funcție cosmogonică, dinamică, de despărțire a Cerului de Pămînt și naștere a Luminii. S. Al-George arată cît de solidare și intricate sunt cele patru mari teme cosmogonice vedice : 1) Embrionul de Aur ; 2) sfîrtecarea lui Purușa androgin ; 3) anularea Unului cel de dincolo de Ființă și de Neființă ; 4) Separarea Cerului de Pămînt. Tema Separării este direct legată de simbolismul Stîlpului cosmic, identificat în Atharva Veda cu însuși Brahman. Plecînd de la Paul Mus, care vedea în Mitul Separării premisa unei «cosmologii închise» (ce se va răsfrînge în arhitectura stupelor, de pildă) precum și temeiul unei viziuni zenitale a Spațiului, așa cum rezultă el din această cosmogonie a separării, S. Al-George arată că spațiul în gîndirea indiană are o structură calitativă, de preeminență a verticalității, structurare calitativă pe care gîndirea europeană, cu excepția, poate a sincretismului helenist și a viziunii creștine medievale, pare s-o fi ignorat. Spațiul este pentru India lumină, strălucire, geneza spațiului înseamnă epifanie a luminii. Această asociere lumină-Coloană este urmărită de autor, deopotrivă, în descîntecul românesc și în textele vedice, în stîlpii românești ai porților și în coloanele rituale indiene, arătîndu-se că, în toate aceste cazuri, simbolismul luminii nu este doar solar, adică cosmic, ci transcosmic, pentru a se arăta apoi, cum în Upanișade, lumina și conștiința absolută, spațiul-lumină exterior și lumina interioară devin identice. Solidar cu acest spațiu-lumină este și timpul revelat ca ciclic prin simbolismul roții. în compunerea Coloanei brâncușiene din romburi octoedrice suprapuse, S. Al-George descifrează o succesiune de expansiuni ale spațiului-lumină și contracții ale întunericului, de cosmogonii alternante și reîntoarceri la starea precosmogonică, sugerînd astfel ciclicitatea și infinirea mitică.
Trecînd la comentariul ritualurilor legate de Coloana cosmică, S. Al-George face o paralelă extrem de interesantă între sărbătoarea religioasă echinocțială „Steagul lui Indra“, în care stîlpul cosmic luminos primea, cum vedem, epitetul de steag și echivalentele coloanei din riturile de trecere românești, steagul de nuntă, steagul mortului, steagul călușarilor. Toate replicile rituale ale coloanei (stîlp. steag, buzdugan, suliță, săgeată) converg în același cîmp simbolic al luminii ascensionale Stîlpul sacrificial a cărui înălțime corespundea înălțimii omului, arată că măsura infinitului este omul. Dar — cum spune atît de frumos S. Al-George — «nu e deajuns să fii om pentru a deveni o măsură a inifinitului, ci trebuie să fii un om care să aspire spre infinit» (p. 72).
Autorul evidențiază sinteza cuplu-coloană, arătînd că începînd cu Sărutul, în care vedem fuziunea completă a trupurilor — la fel ca în statuietele lamaiste pe care sculptorul le văzuse la muzeul Guimet — Brâncuși redescoperă misterul contopirii contrariilor și, prin stilizare și abstractizare, tema Sărutului evoluează spre contopirea ochilor în Coloană, deci în emblema aceleiași lumini transcendente și a realității absolute. Solidar cu cele de mai: sus este și simbolismul porții, structură primordială prezentă în cotidian, prin care fuzionează antinomiile existențiale și care se însoțește și la poarta lui Brâncuși și la porțile indiene și la poarta
CRONICA IDEILOR
71
noastră țărănească de existența cuplului antitetic, fie gemelar, fie exotic, ne cosmic : coprezența soarelui și a lunii ca expresie a eternității pi in abolii ea polarității astrale.
Cu privire la proiectul Templului din Indore, paralela cu stupă buddhistă este cea mai relevantă. «Lancea cosmică» ce străpunge spațiul ovoidal închis al stupei devine la Brâncuși verticalitate a luminii venind din orificiul acoperișului. Există însă și o mare deosebire. Spațiul stupei e absolut închis, cel al Templului ar fi trebuit să fie accesibil dar numai cîte unei singure persoane. Soluția orificiului din tavan ar fi făcut posibilă, spune S. Al.-George, o nouă versiune a Coloanei ca Stîlp de Lumină. Echivalarea Germenului de Aur cu Coloana (explicită în Rigveda) capătă în alte texte o articulare și mai completă, incluzînd și oul Cosmogonic ; Germenul de Aur, aflat în interiorul Oului, este factorul cosmogonic expansionist ce va deveni Axa Lumii. Coexistența celor două teme brâncușiene, Ovoidul și Coloana, își are temeiul în caracterul arhetipal al asocierii ou-coloană, caracter confirmat de prezența lor atît în contextul cosmogoniilor indiene, cît și în cosmo-logiile unor populații primitive, amerindiene, de pildă.
Continuînd explicarea simbolurilor lui Brâncuși, S. Al-George se oprește la Țestoasa Zburătoare care a derutat pe mulți cercetători. Cu siguranța exegetului vedic, el desprinde imediat valențele cosmogonice ale Țestoasei, precum și corespondența sa cu Oul și Stîlpul. Autorul vede în imaginea țestoasei o cosmogonie a separării și, implicit, simbolismul ascensional pe care spațiul-lumină, consecutiv separării îl presupune. Tradiția chineză, tradiția indiană (vedică, hinduistă și buddhistă) sunt convocate pentru a explica simbolul.
Sintaxa formelor în corelație cu valoarea lor semantică nu a prins să se dezvolte în Europa decît recent, dar în India ea datează de pe vremea lui Panini, deci de acum 2500 de ani. O concepție nu doar formală, ci sintactico-semantică este însă esențială în exegeza artei simbolice. în arta plastică un prim aspect al condiționării semantice a formei este relația dintre spațiu și volum, mai exact identitatea și interdefinirea lor, ca în cazul arhitecturii sacre indiene, dar și al artei lui Brâncuși. Această inter-determinare este posibilă doar în viziunea unui spațiu cum e cel instituit de mitologia separării cosmogonice, în care receptor și conținut devin identice, iar esența lor comună este lumina. în interiorul finitu-dinii spațiului astfel constituit se află însăși infinitudinea. Imaginile radiale din arta indiană, roata, mandata, exprimă concomitent atît trecerea centrifugă a Unului în Multiplu, cît și reintegrarea, inversă, a multiplului în Unu. Critica formală nu poate surprinde decît unul sau altul din aceste două aspecte, de aceea se impune asocierea ei cu hermeneutica. Teoria estetică a formei pure dă doar o pseuclo-soluție problemei, căci «forma pură» nu poate fi concepută decît univoc, neputînd institui o pluralitate de sensuri. Brâncuși nu urmărea atît o formă geometrică, unică : Oul, ci o formă semnificativă și esențială, Oul de Aur. simbol al luminii si deci al transcendenței, în care lumina și spațiul sunt intricate cu spiritul. Pentru a înțelege relația formă-esență-lumină, S. Al-George părăsește chiar gîndirea vedică sau buddhistă și se referă la textele tantrismului sivait din sec. al Xl-lea. Din doctrina Logosului, mai veche, a lui Bhartrihari, vizînd problema Unului și Multiplului într-o dialectică a Ființei ce unifică obiectivitatea și subiectivitatea, cosmodinamica și psihodinamica, și în care prima treaptă a Ființei este Lumină, Abhinavagupta a dezvoltat o splendidă teorie a imaginii. Drumul spre forma absolută, pe care Brâncuși îl concepe ca pe cuprindere a tuturor formelor într-una singură, este un drum pe care maeștrii spirituali indieni l-au străbătut, nu într-o intenție artistică, ci în cadrul unor experiențe concrete, în centrul cărora se află imaginea. Conștiința, lumina, esența sunt coprezente în imaginea purtătoare de esență absolută ; la cel mai profund nivel al imaginii, gîndirea este co-extensivă cu lumina. Simula percepție a imaginii sensibile surprinde. la suprafața conștiinței, doar un element formal sau altul, în timp ce în actul intuiției pure, sub forma de virtualitate a imaginii, conștiința nrofundă realizează plenitudinea și lumina formei absolute. Este ceea ce a redat și Brâncuși în arta sa, care comunică, înainte de toate uri înalt sentiment al numinosului.
A crede că interesul lui Eliade pentru India ar fi tributar existențialismului este o eroare, arată S. Al-George. G. Spaltmann a semnalat pe bună dreptate, existența, încă din Fragmentarium, 1939, la Eliade a termenului-cheie de autenti
72
VIATA ROMÂNEASCĂ
citate. (De fapt, teoretizarea termenului începe încă din Oceanografie, 1934, — arată S. Al-George). Autenticitatea este la Eliade un concept care, conținînd deopotrivă și un aspect gnoseologic și unul existențial, transgresează atît fenomenologia cît și existențialismul. Autenticitatea, cu corolarul ei, universalitatea (Eliade mărturisește a fi plecat spre India dintr-o „aspirație către universalitate44); au fost văzute de Eliade ca o ieșire din „forme", clișee și automatisme, ca o năzuință spre transpersonal și libertate, o libertate concretă în act, și cu aceasta am atins de fapt una din problemele centrale ale filosofiei indiene, pentru ai cărei maeștri, angajarea în act este un exercițiu spiritual, cu valoare axiologică. (Eliade a dezvoltat în Oceanografie o adevărată tehnică a transpersonalizării, prin recursul la imaginație sau prin fixarea conștiinței pe date „brute" : divagație, jurnal intim etc.) : aparent laice și cotidiene, întîmplările „în sine" pot deschide o «breșă în continuitatea determinismului empiric», operînd o cale spre non-relativ si absolut). Autenticitatea lui Eliade, spre deosebire de conceptele existențialismului este deschisă spre absolut, spre transcendență, eliminarea cărora constituia un postulat pentru Heidegger și Sartre. Se poate spune că autenticitatea împreună cu corelatele ei : libertatea, universalitatea, autohtonia, corespunzind respectiv domeniului existenței, al culturii, și în sfîrșit, celui istorico-geografic, augurează experiența indiană a lui Mircea Eliade. Din India, Eliade alege Yoga și Tantrismul, deci căile cele mai „concrete", mai „autentice*4 și totodată’discipline „autohtone" (originea lor preariană a fost dovedită). Privite din perspectiva eliadiană a „autenticității", tehnicile yoga, atît de diverse prin natura lor și care ar fi fost de neabordat global din perspectiva fragmentară a științelor occidentale, își dezvăluie coerența, precum și semnificația lor de «căi» țintind dobîndirea libertății ființei în «contextul unui absolut viu». Vedem, așadar, cum „concretul", decurgînd din conceptul elia-dian de autenticitate a permis depășirea erorii de reprezentare a Occidentului despre samadhi sau nirvana ca aproximare a vidului, a neantului ontologic, prin Eliade devenind astfel evident pentru prima oară în Europa că aceste trepte ultime ale desăvîrșirii spirituale sunt stări concrete ; absolute, pline și nu vide de conținut. Cercetările electrofiziologice ulterioare l-au confirmat, de altfel, pe Eliade evidențiind plenitudinea și potențarea maximă a activității neuropsihice la Yoghini, infirmînd implicit teza vidului psihologic în samadhi.
Autenticitatea cu tendința ei spre concret, i-a permis lui Mircea Eliade să abordeze yoga diferit de predecesori : diversele tehnici yoghine și antagonismul unor curente spirituale axate pe yoga sunt unitar definite ca un conflict între termenii polari (formă-viață și corelatele lor) implicați de autenticitate. Perspectiva autenticității s-a dovedit singura în măsură să explice natura și difuziunea tehnicilor yoga. J. W. Hauer, de pildă, antecesor al lui Eliade a eșuat în încercarea sa de a explica yoga din perspectiva morfologismului cultural, conceptele (spen-gleriene), de „formă specifică" și „stil" neputînd da seamă de permanența și universalitatea mesajului Yogăi, în timp ce Eliade, punînd problema în termenii unei cuprinzătoare filosofii a existenței (în care perspectiva psihologică sau morfologică nu sunt anulate, ci încadrate) a izbutit. Că a fost așa, o dovedește- și împrejurarea că un indianist de mare răsunet ca Paul Masson-Oursel reia în a sa Le Yoga (1967), idei, teze și chiar formulări eliadiene (cartea sa poartă chiar subtitlul L'authenticite du Yoga).
Eliade a putut accede la India, arată S. Al.-George, pentru că el adaugă pregătirii filologice și vocației filosofice, acea calitate rară a artistului pentru care „fantasticul44 e o dimensiune familiară. El a avut îndrăzneala și competența să descifreze latura cea mai „fantastică44 a spiritualității indiene. (Fantasticul lumii indiene nu înseamnă straniu și neverosimil, ci o realitate concretă ținînd de «zona de adîncime în care își află rădăcinile conștiința realului»). Azi, cînd se vorbește de tantrism, mai ales două nume sunt evocate în bibliografia europeană a problemei : A. Avalon, ca traducător și editor și M. Eliade ca exeget și istoric al religiilor. Fantasticul lumii Indiei ține de abisal, dar nu de abisalul inconștientului — rezervor de instincte și refulări — ci tot de o sferă noologică : sfera gîndirii profunde, zona structurată de formele simbolice. Descoperirea Indiei de către Eliade s-a făcut în această ordine a gîndirii și experienței simbolice. Este o ordine inepuizabilă deoarece simbolul «cu cît ne dezvăluie, cu atît ne și ascunde obiectul revelării» (p. 171).
în continuare, S. Al-George discută două probleme eliadiene : a sacrului și a simbolului, folosind metoda confruntării imaginare cu un reprezentant al
CRONICA IDEILOR
73
tradiției indiene. După ce constată că ideea de sacru, de sorginte ottoniană, (ganz Andere al lui R. Otto traduce de fapt upanișadicul anyad eva, ^cu totul altfel») precum și atribuirea paradoxală de calități pozitive sacrului inefabil, oot fi validabile din perspectiva filosofiei indiene, în schimb opoziția sacru-profan (tributară, s-a afirmat, terminologiei durkheimiene), nu își poate găsi corespondențe în această iilosofie. Eliade transgresează, însă, arată S. Al-George, în mai multe rînduri opoziția polară pe care și-o însușise în lucrarea Sacrul și Profanul, spune S. Al-George, concepînd, de pildă, profanul ca «haos», «ireal», realitate «precosmogonică,» or prin aceasta, el regăsește dialectica Maya-ei (ca iluzie, «irealitate», ori ca ceva care există și nu există, deci transcende antinomia ființă-ne ființă) regăsește astfel dialectica indiană în care sacrul și profanul sunt similar-disim ilare. O altă transcendere a dialecticii polare, arată S. Ai.-George, operată de teza lui Eliade a irecognoscibilității sacrului, a camuflării sacrului în profan : printr-o dialectică (de tip indian) a participației (profanului la sacru) se abolește niatusul vechii dialectici durkheimiene. în această dialectică polară (manifestă în Trăite și Le Sacre et le Profane), simbolul avea o structură diferită (totalizantă) față de cea a sacrului și hierofaniei (dichotomizantă). Ulterior însă (precum și în lucrările de tinerețe : Mitul Reintegrării, 1942), Eliade este, după cum am văzut, foarte aproape de ontologia indiană : concomitenta revelare-ocultare, apoi abolirea distincției sacru-hierofanie (prin conceperea Maya-ei ca hierofanie) și în sfîrșit abolirea deosebirii între dialectica sacrului și cea a simbolului. (în ce ne privește, înclinăm a crede că atunci cînd afirmase opoziția polară sacru-profan, Eliade înțelesese că cei doi termeni sunt numai epistemologic, și nu ontologic, polari. Ei îi apar ca opuși omului din societatea desacralizată, pentru care refacerea legăturii cu sacrul este traumatică ; pentru cel care trăiește în sacru, cum este homo religiosus al metafizicii indiene, această discontinuitate, într- adevăr, nu există).
Sergiu Al-George consideră că există o dichotomie în opera erudită elia-diană, între latura de indianist, pe de o parte, și cea de filosof al religiilor, pe de alta. în India. Eliade căutase „omul universal“, arată S. Al-George. Realizînd însă (și aici) parțialitatea demersului, Eliade s-a îndreptat apoi către lumea „primitivilor“ și folclor. în noile sale activități, arată S. Al.-George, India va continuii să subziste, nu atît în obiectul, cît în esența demersului teoretic eliadian, demers raportabil azi la două mari curente de gîndire : fenomenologia și hermeneutica. La Eliade aceste două discipline sunt unificate (hermeneutica deținînd primul loc) tocmai în zona lor de disociere (fenomenologia privește transcendentalul, hermeneutica transcendentul). Hermeneutica prezintă, pe de o parte, un aspect teoretic discutat mai sus, și, pe de alta, unul practic, de decriptare semantică a simbolurilor. Eliade propune simbolul drept remediu împotriva som-brării inteligenței în logico-empiric, el neputînd lipsi dintr-o «inteligență validă și completă» (Oceanografie). La Eliade aspectul cel mai important al hermeneuticii (după cum a arătat și Adrian Marino) este înțelegerea acesteia ca tehnică spirituală, capabilă să transforme omul. Dacă hermeneutica occidentală, tradițională, ca hermeneutică a textului, deci a discursivității, tindea către univocitate, hermeneutica lui Eliade este plurivocă, plurisemantică, în consonanță și cu gîndirea indiană unde „pluralismul filosofic “ (mai multe darsana) continuă plurisemia simbolurilor corpului vedic. Hermeneutica lui Eliade, hermeneutică a simbolurilor, face recurs la o logică a ambiguității pornind de la izvorul comun al imaginarului (= fantasticului) și logicului, deopotrivă, și se înscrie, așa cum a arătat-o G. Durând, în „marea turnantă44 a spiritului contemporan, care face loc gîndirii antinomice (e.g. logica lui Lupașcu, matematica lui R. Thom etc.). în ontologia fantasticului — căci la Eliade fantasticul nu ține de teoria genurilor literare, ci de ideea de sacru ; el are deci un statut ontologic — reîntîlnim confruntarea celor două linii interpretative. Fantasticul, arată S. Al-George, nu se poate întemeia pe dialectica durkheimiană (a disimilarității), ci pe cea a similar-disimilaritații (în linie indiană). La Eliade, spune Sergiu Al-George, planul de suprafață, onus celui „de adîncime", nu este profanul, ci Maga-samsara, o lume „care există și nu există“ (Jurnal, I, p. 550). Există, spune S. Al-George, la Eliade, atît un fantastic al deplasării (între două planuri discontinue ale realului — de aici ..încurcătura’4 personajelor din nuvele, nevoite să „penduleze44) —, cît și un fantastic al coales-cenței planurilor. în care fără pendulare, fără discontinuitate, conștiința ia ac* de planul de adîncime. Viața, istoria, capătă un rost transcendent, adică o formă care
74	VIAȚA ROMÂNEASCĂ
este destinul — dar nu în sens absurd și tragic ca la greci, ci plin de semnificație. Așa este în Noaptea de Sânziene. Deși, inițial, fără ambiție filosofică, arată S.’Al-George, romanul ajunge treptat la o temă obsesivă : condiția omului contemporan care pîndește „ieșiri“. Cîteva soluții știute : o soluție a substituirii timpului sacru cu timpul imaginar. Alta, finalistă : a transcende Istoria prin valorizarea ei inițiatică pe plan vital și psihologic. Soluția din roman a lui Mircea Eliade : descoperirea unui sens (dincolo de finalitate și cauzalitate) al Destinului (o ordine a simetriilor și analogiilor între ființe, lucruri, durate temporale) în Istorie. în romanul lui Eliade, diacronia Istoriei devine sincronie a Destinului. Personajul principal (Ștefan) vede în această sincronie a Destinului formă încărcată de sens.
La greci, destinul era lipsă de sens. La Eliade este «transcendență care trebuie descoperită sub forma istoriei». Transfigurarea Istoriei în Destin este efect al gîndirii simbolice, arată Sergiu Al-George. Există o scară urcătoare . concept-sîmbol-destin. Conceptul revelează sensul finalist-cauzal, simbolul pe cel arhetipal, iar Destinul pe cel transcendent (dar și individual), unic, ireversibil, spune S. Al-George. «Destinul instaurează o formă totalizantă care nu semnifică, dar se semnifică (s.n.). El abolește dichotomia actului simbolic ca și oricare altă dicho-tomie» (p. 220).
în «marea turnantă» a gîndirii antinomice europene, ca unul dintre primii care au căutat să fundamenteze o „epistemologie a adîncurilor", se înscrie Lucian Blaga, arată S. Al-George. Ideea de bază a studiului său este următoarea : ceea ce abilitează epistemologia antinomică blagiană este nu «dogma» (care e inde-terminabilă), ci simbolul și, în speță, metafora. Metafora, arată autorul, este «structura de adîncime» a filosofiei lui Blaga, ea fiind ridicată de la nivelul stilisticii, — precum în gîndirea europeană —, la cel al cunoașterii metafizice. Deși nu cunoaște decît dimensiunea artistică a metaforicului indian, nu și pe cea teoretică, Blaga a ajuns la dezvoltări teoretice în multe privințe similare cu cele ale filosofiei indiene.
Blaga a înțeles că ceea ce caracterizează gîndirea indiană este antinomia suprarațional-fenomenalitate. Instrumentul ieșirii din antinomie și calea de acces către unitate este simbolul. în lucrarea de început (Pietre pentru templul meu, 1919), Blaga stabilise o tipologie a culturilor bazată pe trei categorii stilistice fundamentale : 1) idealul (lumea greacă) ; 2) individualul (lumea europeană, de fapt romanică și germanică) ; 3) impersonalul (lumea indiană). Căi către impersonalul absolut, simbolul și tăcerea se deschid spre mister, primul revelîndu-1, cea de a doua umplîndu-se de acesta. în Filosofia stilului, 1924, Blaga observase din nou trei stiluri, fundamentale : 1) tipicul (corespunzînd idealului) ; individualul și 3) absolutul (impersonalul din prima lucrare, care ca stil cuprinde acum nu doar India, ci și arta orientală, Bizanțul și Evul Mediu european, iar azi expresionismul și curentele moderne). Și de astă dată, absolutul atrage perechea simbol-tăcere, iar simbolul se deschise spre «antinomic».
Deși conținutul semantic comun e acela de transfer atît pentru termenul indian (upacara) cît șî pentru cel grec (metaphora), transferul în upacara este înspre transcendent, pe cînd în metaphora avem un transfer în sens neutru. în brahmanismul vedic, metafora rezolvă antinomia empiric-transcendent, în buddhism ea desemnează și instrumentul acestei treceri : simbolul (subsumat aici metaforicului). Obiectul oricărei exprimări — potrivit gramaticienilor-filosofi indieni — este mișcarea, nu substanța, ca la europeni. în același timp, mișcarea care se refuză conștiinței empirice ; ea poate fi surprinsă numai prin act inferențial, adică nrintr-o transcendere. La Panini, inferența prin semn transcende opoziția sensibil-inteligibil, la Bhartrhari, metafora transcende opoziția multiplicitate-unitate (orin realizarea lui. pratibha : «lumina intuitivă» a sensului global), în Nyaya-Sutra, cuvintele operează transfer metaforic între universalii și individual, pe cînd în buddhism (unde universaliile sunt iluzorii și numai sensibilul absolut este real) demersul e invers. Concluzia generală este că „pentru epistemologia indiană, metafora este singurul mijloc de trecere de la individual la universal, de la sensibil la inteligibil, indiferent de consistența ontologică care li se atribuie acestor planuri “ (p. 240).
Gîndirea europeană a realizat sensul filosofic al metaforei (și simbolului), abia după desprinderea lor din formalismul retoricii unde le plasase pentru multă
CRONICA IDEILOR
75
vreme aristotelismul, și anume, odată cu romantismul, care realizează aspectul antinomic al simbolului, întîi ca transgresînd cele două principii logice formale : identitatea și noncontradicția, apoi ca reflectînd dialectica paradoxală ocultare-revelare (Schelling, Novalis etc.) printr-o transcendere a antinomicului ce prezintă analogii cu perspectiva vadantică (învăluirea de tip Maya-Brahman), buddhistă (relativul învăluind absolutul), a misticii musulmane (vahil-hijab, ce ascunde inimii pe Creator), a Evului Mediu (lumea ca simbol al Divinității). Dintre moderni trebuiesc neapărat numiți E. Cassirer, M. Eliade (care a făcut din raportul ocultare-revelare, dialectică a sacrului), și, desigur, Blaga.
Sergiu Al-George urmărește cum, de la întîile lucrări filosofice, metaforicul — simbolicul din volumele de tinerețe — întemeiază întreaga filosof ie a cunoașterii antinomice a lui Blaga, (oarecum învăluit, în forma „dogmei", în Trilogia cunoașterii în schimb direct, în Trilogia Culturii, unde „genezei metaforei" i se consacră o carte întreagă). Faptul că în „procesul teoretic de lărgire treptată a rolului pe care îl joacă structurile antinomice în actul de cunoaștere, putem regăsi chiar procesul de lărgire al metaforicului, descoperirea unor multiple trepte ale acestuia“ — este ideea care stă la baza excepționalului său studiu despre Luciap Blaga.
«Pentru Blaga, metafora nu este o problemă de stil, ci de substanță» — arată S. Al-George, ea ține de «ordinea structurală a spiritului» : Omul este animal metaforizant, spune undeva Blaga, arătînd cît de străin este spiritul său teoriilor mentalității magice, prelogice, încă în mare vogă pînă acum cîteva decenii. Există un izomorfism între metaforă și „cunoașterea lucifericăkt, ceeace arată că în antinomiile Trilogiei Cunoașterii, ie reîntîlnim de fapt pe cele ale metaforicului, arată cu mare pătrundere S. Al-George. Pe de altă parte dialectica ocultării este a întregii istorii a culturilor. De la această tradiție, pe care nu o menționează explicit, Blaga și-a luat ideea de bază a întregii opere : «Eu cu lumina mea sporesc a lumii taină». Reîntîlnim la Blaga echivalarea vălului cu lumina : analogia cu Novalis i se impune lui S. Al-George. La Novalis, jocul de cute al vălului naturii-fecioară este «cifru» al unei supraexistențe : «Lumea este un trop universal al spiritului, imaginea simbolică a acestuia». Dialectica paradoxală a cunoașterii este cea a simbolului, arată S. Al-George.
. în Trilogia Cunoașterii, continuă autorul, Blaga elaborează o epistemologie a antinomicului, nespecificînd că e vorba de fapt de structura formelor simbolice, în cadrul acestei epistemologii, el lărgește treptat sfera antinomicului : începe cu dogma (Eonul dogmatic), continuă cu cunoașterea luciferică (volumul cu același titlu), apoi întreaga cunoaștere, cu toate speciile sale, e văzută ca o supremă antinomie revelo.re-ocultare (Cenzura transcendentă). De fapt e vorba de un proces de parcurgere a treptelor metaforicului, arată S. Al-George.
în „cunoașterea paradisiacă“, obiectul cunoașterii este văzut integral ; în cea „luciferică“ are loc o «deschidere» (dichotomie) a obiectului în «fanic» și «criptic», altfel, din «obiect» el devine simptom pentru misterul ascuns. «Saltul», adică aplicarea teoreticului asupra «cripticului» revelă un anume dezacord ; este dezacordul pe care în metaforizare îl instituie dizanalogia termenilor. în cazul cunoașterii luciferice blagiene, acesta este un dezacord teoretic între o categorie teoretică și fanicul misterului deschis. în cursul «saltului» conceptul este în disonanță cu fanicul. Viziunile metafizice nu sunt logice ci analogice (presupun «saltul») și sunt sinteză a antinomicului.
în Cenzura. transcendentă dialectica fanic-criptic e numită «revelație disimu-latoare» ; are loc o extindere a antinomicului și la cunoașterea «paradisiaca» și la cunoașterea «concretă» (actul percepției), și la cunoașterea «mitică», precum și la cunoașterea «ocultă». Deci toată cunoașterea e acum antinomică, recte metaforică. Orizontul cunoașterii „concrete“, de pildă, e văzut „disimulat“ în continuitate (deși e perceput ca discontinuu). în India această continuitate ținea expres de actul metaforizării. Este interesant de notat, arată S. Al-George, că Novalis considera și el cunoașterea sensorială drept simbolică, deoarece e mediată.
Așadar vedem cum cunoașterea paradoxală («revelația disimulatoare») escaladează toată cunoașterea, i.e. minus și plus-cunoașterea, precum și acel prag — în care misterul e transcategorial și permanentizat, — numit zero-cunoaștere de Blaga. Blaga a căutat să demonstreze că alte tipuri de paradoxii (cu excepția gîndirii patristice) nu sunt ilustrative din punct de vedere „dogmatic". altfel, spus nu anartin minus-cunoașterii. El a extins (în mod eronat, dună cum demonstrează S. Al-George) această demonstrație negativă și la metafizica indiană. Nefiind
7G
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
indianist și prețuind viziunea despre India a unui P. Deussen (care dăduse o interpretare, azi depășită, în linia idealismului german), Blaga s-a limitat la Vedanta și a considerat că soluțiile la raporturile de alteritate și non-alteritate dintre Brahman și sufletul individual (jiva) — soluții care sunt două : 1. jiva este reflex al lui Brahman; 2. jiva este identic cu Brahman sub aspect abstract și diferit de el prin accidentalitatea concretă — sunt soluții logice și nu „dogmaticei Reamintim că, după Blaga, dogmă înseamnă : 1. sinteză antinomică și 2. scinaere a două concepte logic solidare). Dar, observă S. Al-George, alteritate și non-alteritate față de Brahman posedă nu numai jiva, ci tot ce emană din Brahman, inclusiv divinitatea ca persoană, precum și lumea empirică. S. Al-George arată deasemeni că Samkara (reprezentant, după Blaga, al unei soluții „logicedeci nu „dogmatice “) considera că Brahman și emanațiile lui (i.e. Absolutul! și lumeci fenomenală) sunt in non-alteritate (sunt una). Aceeași idee e și mai clar exprimată în termenii proprii buddhismului Madhyamika de Nagarjuna : între samsara și Nirvana nu este nici-o deosebire.
Căutînd să fundamenteze minus-cunoașterea (sau gîndirea dogmatică), Blaga a reîntîlnit (și reconstituit), fără să le cunoască, tezele gîndirii paradoxale indiene, arată S. Al-George. Este clar că paradoxul nagarjunian, dar și identitatea Maya-Brahman, realizează nu doar o identificare între planuri ontologice diferite, ci și între simbol și simbolizat, or aceasta este chiar temeiul epistemologic lui Blaga. Experiența simbolică posedă, însă, trepte diverse : pe cea mai de sus, simbolul nu mai simbolizează, ci chiar este realitatea absolută (cea simbolizată). Sinteza antinomică indiană coincide cu această treaptă superioară ; tot astfel minus-cunoașterea lui Blaga, culminare a dialecticii raportului (raport de natură simbolică, n.n.) fanic-criptic. Formula generică a atîtor antinomii prin care gîndirea lui Blaga îi întîlnește pe Nagarjuna și Samkara, ar fi : «misterul este însăși Lumea», adevăr al intelectului extatic, în care experiența simbolică se află pe treapta sa ultimă. în versul despre „corola de minuni a lumii vers axial, atît pentru poezia cît și pentru filosofia lui Blaga, realizarea identității Lumea = mister absolut, depășește alternativa simbolică pătrunzînd în zona tăcerii și uimirii. Filosofia și poezia lui Blaga își găsesc prin aceasta o perfectă comunicare.
Propunînd în ultimul capitol al cărții o meditație asupra marilor teme eminesciene bazată pe restituirile teoretice prilejuite de Brâncuși, Eliade, Blaga, și de referirile la spațiul culturii indiene, autorul instituie o confruntare Emi-nescu-India la alte niveluri decît s-a încercat pînă în prezent. El propune trecerea de la stadiul «istoriografie», al izvoarelor indiene detectabile la Eminescu, la cercetare? «izvoarelor interne», a fondului de sensibilitate eminesciană, spre a înțelege ct-^sonanța poetului cu India. «Indiferent de importanța lor, izvoarele externe, și în cazul Indiei, nu spun nimic dacă nu sunt raportate la o precunoaș-tere, cea care dă ponderea actului creator. Rolul acestor izvoare este doar acela cîe a trezi, printr-o vibrație euritmică, marile rezonanțe interioare» (p. 272). în acest sens, S. Al-George propune cercetarea a două aspecte aparent contrare ale operei eminesciene : melancolia și patosul cosmic și cosmogonic, căutîndu-le unitatea de profunzime.
în perspectiva filosofică occidentală — care a făcut prea puțin loc simbolului, dominant însă în gîndirea indiană — sentimentul absolutului a putut naște ideea de absurd (pesimismul schopenhaeurian, conceptul de înstrăinare la un J. Grenier, magistrul lui Camus, etc.). Schopenhauer a izolat din buddhism una din sauzele suferinței — trsna-setea, care devine la el Voința de a trăi — și a ridicat-o la rangul unui absolut negativ, care, de fapt, închide calea spre transcendență. Din gîndirea upanișadică, în schimb, el a reținut din dialectica alterității (neti, neti) și non-alterității (tat tvam asi) doar al doilea aspect și a făcut din el modalitate de accedere în Nirvana (!?), iar Nirvana este văzută ca neant. Grație Ideilor — un fel de universalii ante rem — conștiința se ridică prin artă la o obiectivare a Voinței în sentimentul mult mai impersonal al melancoliei. Oricît de favorabil ar fi fost Eminescu filosofiei schopenhauriene, melancolia eminesciană nu are un accent pur negativ ca la Schopenhauer ; dimpotrivă, ea face loc transcendenței și absolutului. Lumea, la Eminescu este «simbol al unei metarealități» și, prin aceasta, poetul accede infinit mai exact la geniul indian unde lumea este, deopotrivă, alteritate și non-alteritate a absolutului, conform dialecticii unificatoare a simbolului. O serie de echivalări succesive [(Maya — iluzie — joc (lila) — dans — ritm spanda)] avansează aproape de la
CRONICA IDEILOR
77
sine ideea extraordinară a lui Sergiu Al-George că «dacă Blaga a simțit Maya ca văl, Eminescu a simțit-o ca ritm», și că «ambiguitatea ritmurilor lumii declanșează în conștiința poetului o reacție tot atît de ambiguă, cea a melancoliei», iar melancolia eminesciană este expresia modului în care, transgresmd viziunea scho-penhaueriană, in sentimentul-concept al lui Eminescu, «aspectul negativ se conjugă cu cel pozitiv, similar cu situația din dialectica paradoxală a simbolurilor și a ontologiei indiene» (p. 280). Melancolia lui Eminescu nu este negativă și uni-valentă — ca la Schopenhauer — ci posedă, o simțim cu toții, o ambivalență de sinteză antinomică, instituită de însăși ambivalența ritmurilor care unifică lumea potrivit dialecticii simbolice. în sens negativ, ritmul, spune S. Al-George, scandează devenirea pură (devenirea fără capete, cum ar spune Noica) ; în sens pozitiv, însă, — și la Eminescu cele două aspecte se conjugă — el revelează opusul devenirii, ființa și realizează simbolismul cosmic. însuși erosul eminescian participă la această deplasare ascensională — revelată de ritmurile lumii — către unitate și absolut, și în acest sens, S. Al-George analizează magistral tema androginiei în poezia eminesciană. Androginia este, așa cum a arătat Eliade, paradigmă a oricărei stări de transcendență și suprimare a contrariilor, ieșire din individualitate și contopire cu altul, la fel ca și în Sărutul lui Brâncuși.
«Agonia conștiinței profane în experiența eresului androgin — arată S. Al-George — nu este decît ridicarea la paroxism a tensiunii din dialectica melancoliei ; cei doi termeni antinomici ce coexistă atît de paradoxal în melancolie, amărăciunea ca expresie a alterității și voluptatea, corespondent al non-alterității, ating pragul lor suprem» și ajunsă aici «melancolia se convertește în reprezentare simbolică» (p. 289). Melancolia eminesciană — conchide autorul — nu este pesimism și alteritate, ci «sentiment fundamental al lumii», «conștiința comprehensivă a ritmurilor prin care se transcende cosmosul, timpul și iubirea, care converg cu toate înspre absolut, aproximîndu-1 ca eternitate și non-dualitate».
Somn, moarte, eros sunt «elemente coesențiale» și toate tind la Eminescu, către «starea de primordialitate a ființei și conștiinței». Misterul «desfășurării» primordialității este reprezentat de tema cosmogonică, comună lui Eminescu (Scrisoarea l-a) și Vedelor. Aici «izvoarele externe ale operei se întîlnesc cu cele interne în coincidența unei totale receptivități», și sensul cercetării is fonograf ice a Amitei Bhose, de pildă, își găsește de data asta cu adevărat acoperire. E interesant de notat, arată S. Al-George, că această cosmogonie indiană dă seama și de sensurile cele mai profunde ale operei lui Brâncuși ; de aici se poate deduce ideea că «suntem implicit confruntați cu definirea unui anumit spațiu spiritual». Atitudinea față de cosmogonie este traducerea unui sentiment existențial de întîm-pinare a Cosmosului. Această atitudine nu este un „tropism” romantic al culturii noastre (Brâncuși — care a reușit să realizeze deplin ceeace era mai mult un „deziderat” pentru romantici : o artă simbolică, — e înafara vreunei filiații romantice), ci ține de un temei arhaic și mult mai adînc, și de aceea, consideră S. Al-George, într-o posibilă perspectivă inversă, de la Brâncuși spre Eminescu, însăși ponderea romantismului la Eminescu poate fi reconsiderată. Atașamentul filosofic al lui Blaga și Mircea Eliade față de Novalis, spiritul cel mai adînc al „renașterii orientale”, cum a mai fost numit romantismul, precum și consonanțele eminesciene și brâncușiene cu același spirit novalisian, pe de o parte, și cu profunda spiritualitate indiană, pe de alta, arată vocația cu adevărat universală, în sens larg, a culturii noastre, care în consonanță, și nu în sau sub influența altor culturi, și-a recuperat, pe căi proprii, simbolismul cosmic tradițional într-o formă integrală și coerentă, împreună cu majorele semnificații existențiale pe care acest simbolism le implică (p. 295). Brâncuși, căruia autorul i-a dedicat cel mai strălucit capitol a cărții este, după Sergiu Al.-George, model paradigmatic al acestei poziții a spiritului românesc, în care arhaicul și universalul se reîntîlnesc într-o firească și, numai aparent paradoxală, coincidență.
CEZAR BALTAG

CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
• PLIMBĂRILE DOMNULUI ANDRE-ESCU PRIN ANOTIMPURILE VEACULUI TRECUT. — Nu se știe sigur dacă anotimpurile arătau la fel ca astăzi în secolul trecut, dar putem presupune asemănări. Probabil, cînd plecau păsările, pădurile rugineau, venea toamna, ploile adăugau nuanțe de galben în frunze, brumele — ceva ocru roșcat, frigul — palorile pămîntului. Despre cer nu se știe aproape nimic. Probabil, în funcție de nori, ceață și sentimentele personale ale ochiului, era la fel de nestatornic în albastrurile sale, după cum aflăm din tot felul de zvonuri literare rămase prin catrenele pastelurilor. Singura noastră speranță de-a afla ceva amănunte demne de crezare ar fi să ne adresăm pictorilor. Anotimpurile veacului trecut sînt cele din pînzele lor, nici prea aproape de adevărul peisajului, totuși nici prea departe, situate într-un loc geometric unde emoția se întîlnește cu magica mișcare a culorilor iar impresia cu reverberațiile luminii. Oricum, nici o defăimare a naturii la pictorii singuratici ai cîmpiilor și pădurilor, ieșiți din ateliere să mai vadă ce se petrece prin zăpezile lui ianuarie cu o rază de soare, cu umbrele verii într-un crîng, ori cu gamele de roșu în amurg. Cam asta era situația cînd domnul Andreescu își începuse plimbările prin anotimpurile veacului trecut.
în viața domnului Andreescu sînt atîtea amănunte nesigure — de exemplu, nu se știe dacă s-a născut în București sau în împrejurimi — încît n-ar fi de mirare să aflăm că nici n-a murit. Probabil se mai preumblă prin înserările capitale ori o fi plecat pentru cîteva zile în vreo pădure să observe scoarțele fagilor, iar anunțul din ,,Binele public" din 3 septembrie cum că ar fi în stare gravă, apoi decesul la ora patru după amiază, vineri 22 oct./3 noem. 1882, n-ar fi decît niște date pentru uzul biografilor și aniversărilor. Oricum, ipoteza n-ar trebui înlăturată cu totul, din moment ce prezența lui ne este atît de necesară, și
abia acum aflăm cîte ceva despre tînărul cu „temperament tăcut și trist, înclinat către izolare și preocupat de ciudate reverii, care îl absorbeau pînă la uitarea de sine" (Al. Busuioceanu). Biograful schițează portretul temperamental al unui adolescent, licean, privit dintr-un unghi romantic, care echivalează pasiunea și meditația cu izolarea și uitarea de sine. Dar cînd te afli prin anii 1864 sau 1868 nu e prea grav, reveriile le dedici liniilor ce nasc forme, desene pentru care la sfîrșitul fiecărui an școlar ți se înmî-nează „premiul I cu cunună".
Plimbările domnului Andreescu prin anotimpurile veacului trecut încep destul de mizerabil, așa că nici n-ar trebui să ne mirăm dacă vom descoperi în sufletul lui puțină melancolie, locul din reverii nu-i întotdeauna asemănător cu acela spre care te duce poștalionul, iar el se îndreaptă cu tînărul profesor de desen liniar și caligrafie spre Buzău. Acum, dacă mai adăugăm doar cîteva evenimente, am și încheiat cu viața privată a pictorului. Deci : un crîng și cîteva plimbări pe valea Buzăului ; două drumuri la București (1873 și 1874) ca să vadă expozițiile ,Amicilor Bellelor Arte". Despre prima — care adunase în zece încăperi la hotelul „Herdan" peste 1000 de obiecte și tablouri de autori europeni și români din colecțiile particulare și cea domnească — exegeții afirmă că : „trezește cu o forță neobișnuită vocația sa de pictor" (Radu Bogdan), „căci pentru o sensibilitate ca aceea a lui Andreescu și pentru curiozitatea lui atît de dornică de a cunoaște de-a dreptul secretul artei de odinioară... trebuie să fi însemnat o adevărată școală, mai temeinică și mai plină de învățăminte decît cea pe care artistul începător o urmase pînă atunci" (Al. Busuioceanu). Participarea la cea de-a treia expoziție a „Amicilor Bellelor Arte" cu cîteva tablouri („Oală cu flori", „Plopi la marginea satului", „Peisaj din crîngul Buzăului" „Pești") rămîne prezumtivă, periodicele vremii n-o consemnează, dom
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE	79
nul Andreescu e un anonim pentru contemporanii săi, și ca orice anonim e înconjurat de probabilități : se pare că adeseori își petrecea zilele prin bîlciuri și tîrguri, cel puțin despre asemenea evenimente ne vorbesc tablourile sale atribuite acelor ani, martore ale vieții sale împreună cu cerul din priveliștile pictate („căci felul de a zugrăvi cerul, în tr-un ton gălbui nediferențiat și mort, e maniera primelor lui lucrări“). Cînd un cer este invocat în sprijinul tău înseamnă că exiști. Iar dacă s-ar ivi și-o iubire... însă domnul Andreescu e preocupat mai mult de pulsațiile culorilor sau de singurătatea unei cumpene dintr-o margine de sat, de felul cum ar putea fi descris orizontul, de cromatica siluetelor într-o zi de Drăgaică, închipuiri ale ochilor și senzații atît de personale încît nu interesează pe nimeni. Și-atunci nu-i de mirare că singurele certitudini din viata domnului Andreescu sînt amurgul din priveliștile sale, verdele scăzut spre gri, galbenul mereu temperat, brunul ars, griurile în coborîri palide, un pumn de coacăze însoțite de7o frunză și cîteva felii de pepene unde roșul se răsfață.
Dar timpul nu-i prea îngăduitor cu pictorul Andreescu, iar el probabil știe, certificatele medicale din primăvara și toamna anului 1878 l-au avertizat și trezesc în el o grabă ; ftizia, boala secolului, i-a bătut la ușă, și mai are doar un răgaz de patru ani ca să contrazică atîtea îndoieli, să confirme o speranță, și să permită unui ilustru urmaș, pictorului G. Petrașcu, să acuze zăpezile : „...o iarnă timpurie îl îndeamnă să iasă la lucru. Uitîndu-se pe sine în fața motivului a stat în zăpadă un timp prea lung, din care cauză răcește și cu toate îngrijirile luate, boala ni-1 răpește pe cel care ar fi devenit, poate în viitor, pictor de reputație universală, la vîrsta aproape de 33 de ani...“ Este de presupus că nu tocmai zăpezile din anul 1881 amintite de Petrașcu să fi fost de vină, altfel ar fi urît iernile și nu le-ar fi elogiat în atîtea tablouri memorabile. Oricum, la sfîrșitul anului 1878 pleacă la Paris, apoi la Bar-bizon. într-un tablou, Grigorescu ni-1 înfățișează în clasica ținută vestimentară a peisagiștilor din acele timpuri, care pre-făcuseră grajdurile și hambarele cătunului în ateliere de pictură și hoinăreau prin celebra pădure cu stejari seculari și stînci cu aspect pitoresc în căutarea efectelor de lumină și culoare, întîrziind sub umbrelele lor albe, atenți la mișcările cromatice ale naturii. Un personaj în obișnuitul halat albastru, cu cortelul alb
sub care își va petrece ziua, cutia de culori și șevaletul cu dînsul, bărbos, nu altul decît domnul Andreescu plecat în căutarea unui motiv cromatic. De acum înainte în biografia lui contează doar eternitatea culorilor.
Se spune că ar fi pictat tîrguri și piețe, ceea ce nu-i cu totul neadevărat ; dar privind mai atent tablourile numite astfel ne vom da seama că el de fapt picta sunete și mișcări, adică armoniile fugare ale clipei, ceea ce se aude și se vede dintr-o anumită depărtare cînd taci, forme asupra cărora nici umbra și nici lumina n-au vreo putere. Ele se întrupează din vibrații și senzații cromatice, ca și cum un pian temperat ar îndemna mișcările mîinii să mai presare o tușă de roșu sau de galben stins unei păreri a ochilor.
Probabil cel mai mult îi plăcea să picteze păduri în preajma desprimăvărării ori intrate în stăpînirea iernii ; sau cîm-pii lupă ploaie ; sau drumuri de vară ; și uneori străzi. De fapt el căuta culorile anotimpurilor, așa cum ele par să fie în momentele de grație cînd propriul lor timp se întîlnește cu acela afectiv al pictorului și cu temperatura unei impresii.
în anotimpurile domnului Andreescu nu bate vîntul. Ați observat ? E liniște și din culori izbucnește tăcerea, sau se aude doar ploaia de aseară rămasă în tonurile de verde umed și crud, adică în ierburi și frunze, care așteaptă soarele^ adică lumina și năzdrăvăniile umbrei, dar soarele este absent, pictorului nu-i plac jocurile amăgitoare, de aceea l-a topit cu bună-știință în rozurile norilor. E liniște, calm și chiar o senzație de austeritate în peisajele domnului Andreescu. Și e puțin cam frig. Ați observat ? Dacă ar fi să urmăm părerile exegeților, această impresie senzorială s-ar datora armoniilor reci ale gamelor de albastru și de verde. Poate... Și florile din priveliști ? Cîțiva maci la marginea unui drum prin lanuri, domnul Andreescu preferă armoniile corale ale compozițiilor de gen, a cules florile și le-a aranjat în ulcele și meditează asupra valorilor tonale în ceasurile lui de atelier. încotro, nimic neobișnuit.
Trecem și noi mai departe. S-a făcut tîrziu și pictorul e' obosit, nu arată deloc bine, ca și în ultimul autoportret, febra i s-a urcat în obraji. Ca să respectăm obiceiul timpului, luăm și noi trăsura, și plecăm să contemplăm anotimpurile văzute de domnul Andreescu... Cerul c indiferent în albastrul său de oțel și acoperă o liniște melancolică. Pădurile grave. Cîmpurile vegheate de orizonturi joase se scaldă în ceasuri calme... Și de undeva
80
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
se aude frigul de care s-a vorbit, griurile aduc iarna, dar lunile zăpezilor sînt blînde și doar copacii desfrunziți să-ți trezească întristări. Să tot călătorești prin aceste anotimpuri, pe unde în veacul celălalt domnul Andreescu „se uita pe sine“.
CORNEL BOZBICI
• DINTR-UN DECENIU CU TUDOR VIANU. — Puțini dintre marii noștri profesori din trecut au exercitat o influență așa de mare asupra tineretului studios ca Tudor Vianu, cunoscut fiecăruia dintre noi, înainte de a ajunge studenți, din cărțile tipărite în deceniul al patrulea deci înainte de 1940. Este adevărat ca opera lui s-a îmbogățit mult, esențial, în ultimul sfert de secol al vieții sale, prea scurte ; am fost astfel martorii apariției succesive a Artei prozatorilor români (1941), care inițial a fost un curs universitar, audiat de noi în primii ani de studenție ; apoi, Istoria literaturii române (împreună cu Șerban Cioculescu, Vladimir Strei nu, 1944) și mai tîrziu, la mare distanță : Probleme de stil și artă literară (1955), Literatură română și literatură universală (1957), Schiller (1960) și, ca un bilanț strălucit al muncii sale literare și științifice, volumele masive de sinteze : Studii de literatură română (1962), Studii de literatură universală (1963), Studii de stlistică, volum întocmit de Vianu pentru tipar, apărut postum însă, în 1968. Ultima lui carte, tot un curs la origine, a fost Arghezi, poet al omului, — în care Cîntare/ Omului e analizată din perspectiva literaturii universale. Am dus oferta scrisă Editurii, manuscrisul ei rămînînd și azi la mine (după ce a fost bătut la mașină), căci de mulți ani lucram sub conducerea lui Vianu la Dicționarul limbii poetice a lui Eminescu, lucrare amplă, inițiată și condusă de profesorul nostru, care nu a apucat însă s-o mai vadă tipărită, căci ea a apărut abia în 1968, la un ieceniu și mai bine de la începerea culegerilor de material pe fișe pentru acest Dicționar. Astfel, în mai bine de un deceniu cît am lucrat direct cu Tudor Vianu la Secția de limbă, literatură și stilistică a Institutului de lingvistică, din 1952 oină la dispariția lui în 1964, am învățat, am auzit si am văzut atît la cercul nostru de cercetători, condus de eminentul profesor, încît munca, gîndirea si asDiratvle noastre au nrimit marca indelebilă a stiinteț umanismului și sensibilității sale. Erudiția hr Vianu ne-a filtrat și sintetizat marile adevăruri și cuceriri ale lite
raturii, filozofiei, esteticii și stilisticii ; el ni le-a transmis, la cursuri, în conferințele, analizele și discuțiile foarte multe, legate de munca în comun la Universitate și la Institutul de lingvistică.
Aici, prin 1953—1954, Tudor Vianu era, cu tot prestigiul său recunoscut de profesor universitar, redactor simplu la Dicționarul limbii române literare contemporane (în 4 volume), după ce munca noastră la marele dicționar tezaur, în continuarea redactării lui Pușcariu, a fost anulată prin intervenția brutală a lui Traian Săvulescu, președinte atunci al Academiei, într-o noapte de pomină în august 1952 (după care Tudor Vianu mi-a trimis la Sanislău, acasă în Ardeal, o scrisoare plină de tristețe). Păstrez și azi fișele de dicționar redactate de el la corespunde, corespondență, corn ; cu prof. Edgar Papu, formam toți trei un mic colectiv de redactori. în acest timp, vechile lui preocupări în legătură cu limba scriitorilor, cum se cunosc mai ales din Arta prozatorilor..., s-au accentuat, s-au extins. Ceea ce nu se spune în biografia lui Vianu, dar se cuvine reținut ca fapt esențial, decisiv pentru studiile ultimilor săi ani : este vorba de o orientare lingvistică mai profundă, utilă în judecarea valorilor expresive, literare, a fenomenului creator, cu aplicare la opera lui Eminescu, Bălcescu, Odobescu, Cara-giale, Arghezi, Sadoveanu, Geo Bogza, urmare, desigur, a muncii la Dicționarul limbii literare și la acela al limbii lui Eminescu.
Analiza aspectelor expresivității limbii scriitorilor, după această etapă de redactor, a căpătat adîncime și un suport filologic mai riguros, cum se poate vedea mai ales în studiile lui Vianu asupra limbii lui Eminescu și Odobescu, în clasicul conspect amănunțit comentat al „epitetului eminescian “ și în „expresia juvenilului la Eminescu
Am însoțit adesea pe Vianu în drumurile lui de la Facultate acasă, sau prin frumoasele alei ale parcului Herăstrău la întîlniri cu Vladimir Streinu ; am asistat regulat, ca secretar al Sectorului de limbă literară, la. discuțiile de miercurea la prînz pe marginea fișelor la Dicționarul Eminescu. Observațiile fine, controversele, sugestiile stîrnite de imensul material lexical și stilistic (peste 70.000 de fise adunate și adnotate) deschideau calea unor investigații filologice și estetice nebănuite, concretizate în analizele anărute apoi asunra limbajului eminescian, dar și în registrul vast al rectificărilor de text, mai puține în ediția academică, multe de tot la ediția veche, Scurtu.
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
81
a prozei (Flora Șuteu și Eugen Simion făcînd apoi o nouă ediție, corectă, înaintea celei actuale din voi. VII al Operelor lui Eminescu). Acolo, în discuțiile lingvistico-literare( continuate apoi, după ora 14, la cofetăria Nestor, unde Vianu ne poftea la o cafea), se putea înțelege mai bine „funcția tranzitivă și cea reflexivă" a cuvîntului, ideea că „cine scrie sau vorbește exprimă un conținut logic, dar și afectiv, se și exprimă deci“, — cum spunea Vianu în Arta prozatorilor români. Dar cu cîte amintiri personale, unice, nu erau agrementate aceste discuții ! Vianu fusese secretarul lui Mace-donski, locuise în tinerețe în aceeași casă cu Coșbuc, pe Calea Plevnei, cunoscuse în împrejurări și în manifestări foarte diverse pe lorga, Slavici, Arghezi, Galac-tion, Lovinescu. Prietenia lui cu Ion Bar-bu, cu Camil Petrescu, Rebreanu, Blaga, Perpessicius a rămas constantă și fertilă, cu un respect reciproc, adînc, vizibil și în numeroasele pagini consacrate de el acestor scriitori. „Ce pierdere imensă pentru tineret prin absența literară a lui Maiorescu, Rebreanu, Blaga, Lovinescu, Pârvan, Arghezi ! Ei se vor întoarce însă în librării și manuale mai glorioși încă:c ne spunea Vianu prin 1953, acum trei decenii, ceea ce s-a și întîmplat apoi.
A fpst un om al adevărului, al omeniei, al frumosului, — un interpret și un apărător al valorilor umaniste, gînditor și poet, cu harul cuvîntului și cu măsura judecăților care rămîn aere perennius, mai tari decît arama statuilor. Din vastele lui lecturi și meditații au apărut nu numai Estetica, studiile de istorie literară și de stilistică, ci și poeziile (adunate în volum de Emil Mânu, prin 1957), și Dicționarul de aforisme comentate în care se reflectă ceva din imensul orizont al gîndirii și sensibilității lui Vianu.
★ ★ ★
Cînd Tudor Vianu avea să împlinească 60 de ani, în decembrie 1957, un grup de elevi și prieteni ai săi am hotărît să publicăm — în buna tradiție a culturii noastre — un volum omagial la care s-au înscris colaboratori de prestigiu. Redactorii volumului — Valentin Lipatti, Emil Mânu, Gh. Bulgăr — lucrau sub egida Societății de științe filologice (Academia, Uniunea scriitorilor, Universitatea nu prevăzuseră un asemenea omagiu !). Materialul s-a adunat repede, peste 500 de pagini dactilografiate, s-a dat apoi la tipar, dar curînd s-au ridicat mari obiecții de autoritate : era o manifestare a...
cultului personalității, deci volumul trebuia restructurat : numai 2—3 articole despre Vianu, restul articole despre literatura română și universală, ca un volum obișnuit de studii al Societății citate. Dar nici așa volumul nu a mai apărut, deși fusese tipărit și broșat : un exemplar cu mențiunea „Pentru B. D.G (=bun de difuzat), purtînd data : 27.VIII. 1958, se află totuși în arhiva mea. Volumul se deschide cu un Omagiu lui Tudor Vianu, de M. Ra-lea ; E. Papu, urmează : T. Vianu-profeso-rul; Al. Dima, Arta ca formă a muncii în concepția lui T. Vianu ; Bibliografia operei lui T. Vianu (nesemnată, clar făcută de Emil Mânu). Semnează studii și articole : Al. Bălăci, I. Brăescu, Gh. Bulgăr, N. Condeescu, Pimen Constantinescu, Ovi-diu Drimba, Nina Facon, Aram Frenkian, Maria Gabrea, Mihail Isbășescu, Valentin Lipatti, Emil Mânu, Aurel Martin, G. C. Nicolescu, Perpessicius, Al. Philippide, Dan Simonescu.
Profesorul Vianu a fost foarte mișcat cînd a văzut gata volumul, dar și foarte afectat că nu s-a putut difuza. Asta era acum 25 de ani ! Mai tîrziu, cînd l-am vizitat de multe ori acasă, ducîndu-i fișele noi la Dicționarul Eminescu pentru revizie, Vianu a scos o dată din sertar manuscrisul lucrării Epitetul eminescian, și, dîndu-mi-1, zise cu tristețe :
— Ține-1, domnule B., ca amintire a colaborării noastre cordiale pentru cînd nu voi mai fi...
Cine și-ar fi închipuit atunci că peste atît de puțini ani Vianu nu va mai fi printre noi, îndrumător, dascăl, maestru ?...
Căci ultimii săi ani au fost lipsiți de tihna și satisfacțiile la care avea dreptul ; nici conducerea Academiei, nici familia n-au știut să-i prețuiască cu adevărat munca, talentul, opera. După primul infarct, îl vedeam adesea abătut în biroul lui de la Biblioteca Academiei, fumînd (ceea ce-i era absolut interzis), cu ceașca de cafea în față, gînditor, melancolic, presimțind parcă un sfîrșit prematur. După ce evocase la o întrunire de lucru a noastră conflictul etern dintre lorga și Arghezi, apoi tensiunea lui Rebreanu în așteptarea reacțiilor critice la apariția romanului Ion, în toamna lui 1920 (Vianu tipărise atunci o primă recenzie foarte pozitivă la Ion), i-am spus profesorului că toți așteptăm de la el un volum de amintiri literare cu ceea ce el știa, și nimeni altul ca el... ,,— Dar mă credeți, dragă, așa de bătrîn ?! Ceasul amintirilor ultima fază a lucrării mele, n-a venit încă !“
82
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
Era în primăvara timpurie a lui 1964. Vianu continua să lucreze, mai încet totuși, să citească fișele de redactare a Dicționarului Eminescu, continua să fumeze, să viseze, să sufere în tăcere, mai mult în singurătate..»
S-a stins atunci, prematur, după un nou infarct cardiac, la 21 mai 1964. Ar fi avut acum 85 de anii...
GHEORGHEBULGAR
• MEMORIA LUI RADU STANCA. — Se împlinesc în această lună două decenii de la despărțirea prematură de Radu Stanca. Pleca dintre noi, în acel moho-rît sfîrșit de decembrie, unul dintre cei mai străluciți regizori ai epocii, lipsind teatrul românesc nu numai de un mare artist, dar și de un teoretician subtil și avizat, cu un program estetic ce-și păstrează o certă actualitate. Așa l-a cunoscut marele public pe Radu Stanca, cel care a condus teatrul sibian spre perioada lui de apogeu, ocrotind și încurajînd ucenicia multor actori de seamă ai scenei noastre de azi.
Dispariția lui neașteptată, la numai 42 de ani, a provocat, însă, o adevărată răsturnare de imagini. Dacă în timpul vieții fusese considerat numai sau mai ales un mare om de teatru, el ni s-a revelat treptat, din surpriză în surpriză, ca un creator plurivalent, poet, dramaturg, eseist, autor al unei opere de dimensiuni impresionante, reluînd în planul ficțiunii un joc predilect al măștilor care invită, cu grație și superioară ironie intelectuală, la descifrări și interpretări multiple.
Lirica stanciană, element predominant și de convergență al acestui nou spectacol, avînd, în opoziție cu efemeritatea actului scenic, calitatea perenității, este deopotrivă expresia unei spontaneități pline de vervă cuceritoare și rodul unei strategii savante : se interferează și se suprapun, teme și motive, într-o somptuoasă desfășurare de imagini, articulate uneori paradoxal, alteori disciplinate în cristalizări baladești, construind decoruri mirifice și personaje bizare și dramatice, în dezvoltări de inepuizabilă fantezie. Dincolo de „scenografia" scînteietor decorativă se consumă combustiile alternative ale unei exuberanțe impetuoase și ale unor grave neliniști existențiale, acompaniate de muzicalitatea versificației clasice, instrument de continuitate,
dar și de exercițiu cu rezonanțe moderne particulare. Tema morții și motivele sale colaterale (spaima, neliniștea, invocarea Parcelor, glosele asupra timpului ireversibil, conj urarea astrelor, lamentația, îndoielile hamletiene) conturează, parțial, o „artă poetică", pe rînd stoică și sfidătoare, echilibrată prin elogiul iubirii mîn-tuitoare, semn al triumfului vieții, întruchipată fie în apariții hieratice, fie într-o gesticulație pasională, fie în metamorfozele unei intimități calde, armonioase.
Transfigurată consecvent în registrul unui estetism galant, această bipolaritate se transferă în dramaturgie, unde susține reinterpretarea personală a unor mituri de circulație universală sau se constituie în meditație filosofică asupra confruntării tragice a ființei umane cu forțele ostile ale destinului. Calitatea poetică a expresiei se intensifică aici prin patosul retoric și conflictual, culminînd adesea în replici de valoare aforistică. Opera dramatică a lui Radu Stanca nu a intrat, totuși, într-un contact real și integral cu publicul ; volumul apărut postum cuprinde numai cinci piese, majoritatea celor definitive sînt rămase încă în manuscris, alături de remarcabilele sale traduceri din Fr. Schiller, Moricz Zsigmond și A. de Musset, încît restituirea completă a acestui sector important al creației ră-mîne încă un deziderat imperios.
Pe de altă parte, eseistica lui Radu Stanca a descoperit pentru cititori și critică un creator pentru care arta s-a afirmat în esență ca un exemplar gest de cultură. Conturarea unui complex program inovator, sugestiv, structură fundamentală pe care s-a înălțat, explicit și implicit, o activitate îndelung meditată și riguros circumscrisă teoretic, orientată pe linii fecunde de forță, înseamnă, înainte de toate, respingerea fermă a diletantismului și a improvizației facile, angajarea exigentă și totală în realizarea unei creații de ample și dense semnificații. Este, poate, aspectul cel mai elocvent prin care Radu Stanca se impune ca o vie prezență, depășind triumfător drama prea scurtei sale existențe.
Timpul, care nu i-a brăzdat chipul și nu i-a încovoiat statura înaltă, de discretă, înnăscută eleganță, a deschis artistului intrarea „în pacificul vast al nemuririi" și l-a încremenit „la intersecția cerului finit cu cerul infinit"' într-o efigie de eternă tinerețe, spre care amintirea noastră se întoarce mereu înfiorată și recunoscătoare,
MONICA LAZAR
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
83
® CĂLĂTORIE LA ORIGINILE CULTURII. — Intre cărțile care marchează emblematic spiritualitatea contemporană, Cultura Africii, operă de sinteză a filosofului german Leo Frobenius, ocupă un loc privilegiat. Căci dacă astăzi un trib pierdut în jungla amazoniană este studiat cu același interes ce se acordă vestigiilor arheologice ale civilizațiilor mediteraneene, de exemplu, faptul se datorează credinței fundamentale a științei moderne în unitatea de esență a culturii umane în toate ipostazele sale ; credință atît de intim legată de spiritul veacului, încît pierderea ei, prin cine știe ce ..monstruoasă “ descoperire, i-ar apărea ca un gol căscîndu-se deodată în sine însuși și amenințînd cu surparea întregului edificiu. Privirea aceasta nouă asupra culturii, care a înlocuit mentalitatea superficială operînd cu comode ierarhii, a secolului XIX, a fost inaugurată de studii cum sînt cele consacrate de Frobenius Africii negre, studii care au culminat cu această incitantă Cultura Africii. Iată de ce, apariția ei la Editura Meridiane *) reprezintă una dintre cele mai importante contribuții aduse în ultima vreme de colecția ,,Biblioteca de artă" la înțelegerea orientărilor contemporane în gîndirea asupra culturii.
După propria sa mărturisire din „Considerații. preliminare“, Frobenius a pornit în călătoriile sale de studiu de-a lungul și de-a latul continentului african sub impulsul nemulțumirii față de „teoria ciclului cultural" elaborată de el pe baza materialelor etnologice existente, „astfel că am dat urmare chemării unei «confruntări» cu viața, cu sensul viu al acestei lumi" (voi. I, p. 32). Confruntarea avea să dureze aproape trei decenii la capătul cărora, rod al unei dăruiri nemărginite, arta africană avea să-i livreze sensuri fundamentale pentru întreaga cultură a umanității. Privit în generalitatea sa, demersul acesta este deoarte de a fi singular : de la Kant începînd, filosofii nu au făcut decît să încerce o cobo-rîre a ideilor în lumea faptelor, o întrupare a lor, fără de care ideile însesi păreau sortite să rămînă doar palide fantasme devorînclu-se unele pe altele. Cu adevărat nouă este însă la_ culturolo^ul german o nostalgie a originilor, încercarea de a le aduce din negura istoriei în lumina plină a vieții.
*) Leo Frobenius, Cultura Africii, traducere de Ion Roman, studiu introductiv de Ion Frunzetti, Editura Meridiane 1982.
în esență, teoria sa privitoare la geneza culturii pornește de la înclinația omului către joc în care se revelează „capacitatea de a se dărui sufletește și în deplină «realitate» unei a doua lumi de fenomene" (voi. I, p. 26), o lume aflată în afara relațiilor sale pragmatic naturale, o lume a esențelor care îl emoționează dincolo de înțelegerea faptelor. Dăruirea sa este atît de mare, încît în jocul său omul ajunge să întruchipeze însăși realitatea, esența care îl emoționează („în a-și juca «rolul» rezidă sursa oricărei culturi “ — voi. I, p. 27) ; ba, întruchipînd destinul astrelor, omul s-a putut chiar sacrifica pe sine, lăsîndu-se ucis cu întreaga seninătate pe care i-o dădea credința participării la ordinea cosmică, așa cum se întîmpla în uciderea sacră a regelui (cap. 11 — „Tragedia"), întreaga lume a culturii — artele și poezia, religia și miturile, ceremoniile și stalul a luat naștere din această dispoziție ludică, alcătuind o a doua formă" de viață a omului : jocul opus „existenței", într-o vreme „cînd emoția domina totul : demnitatea jocului și emoția !" (voi. I, p. 29). Teoria lui Frobenius pune în mișcare doar cîteva elemente primare („emoția", „înclinația spre joc", „recepționarea realității"), capabile însă, ca germeni, de a crea mari complexități. Sacrul de pildă, este, din perspectiva acestei teorii, rezultatul unei creșteri a capacității omului de a se emoționa, un sentiment vital născut din sinteza emoțiilor particulare generate de multiplicitatea realității recepționate. Se află aici un psihologism marcînd teoria cu o anumită limitare detectabilă mai întîi chiar în această „emoție" ce revine ca un leitmotiv în întreaga operă, pentru a culmina într-o afirmație ca aceasta : „zeii nu reprezintă în fond altceva decît ultimele întrupări ale emoțiilor de odinioară" (voi. II, p. 49). Căci emoția trimite cu gîndul la o înmuiere a spiritului, la o lentă displuție sub șocul realității, stare, la urma urmei, puțin propice creației care cere mai degrabă o privire tă-joasă, neîmpăienjenită. Psihologismul a-cesta este însă doar un reflex al subiectivității pe care Frobenus însuși o pune pretutindeni în joc pentru înțelegerea mai adîncă a sensului fenomenelor, dar care, netransfigurată, nu reușește să ridice discursul teoretic la o adevărată dimensiune ontologică ; ba, uneori, îl și parazitează în forma unui patos, autentic și de o desăvîrșită discreție, dar nu întotdeauna înzestrat cu acea forță poetică dispensatoare de explicație.
84
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
Un „corp“ cum e cel pe care Frobe-nius încearcă să-1 dea ideilor sale — omul arahaic, „primitiv dinaintea marilor culturi istorice, este, ca orice reconstituire, amenințat cu o existență iluzorie. Numai că pentru filosoful german, sensul faptelor din culturile arhaice studiate se revelează printr-o vastă operație de comparare purtată deopotrivă în spațiu (tre-cînd prin culturi învecinate) și în timp (corelînd faptul trecut cu cel viu). Aplicat formei ce supraviețuiește chipului, comparatismul acesta morfologic care alătură reprezentările desenelor rupestre ale culturii paleolitice din nord-vestul Africii de cele aflate în peșterile din Franța și Spania sau de reprezentările Egiptului antic și ale civilizațiilor sud-vest-asiatice, precum și pe toate acestea de basme culese și chiar de întîmplări petrecute în cursul expedițiilor, îl conduce pe autor din aproape în aproape, pe liniile unor vaste ocoluri concentrice din ce în ce mai strînse, către nucleul arzător al întregii cărți : dezvăluirea din noianul faptelor, a stilului culturii africane, a ceea ce dăinuie dincolo de toate reprezentările supuse pierii. în întreagă această secțiune (cea mai consistentă), Frobenius creează un scăpător „vîrtej“ al detaliilor, în care sensul pare să ia naștere din fapte fără efort, prin simpla lor expunere. Cultura Africii negre își dovedește aici adînca unitate cu întreaga cultură a umanității, o unitate ce se sprijină pe opoziția complementară a două stiluri : stilul hamitic (de tip hiperbo-rean), dominat de separarea dintre eu și lume, de magie, de jocul voinței, și stilul etiopian (de tip ecuatorial), Hominat de unitatea omului cu lumea, de mistică, de jocul dăruirii. Adevărata importanță a cărții însă, rezidă, credem, în drumul parcurs pînă la acest rezultat. Relevînd un adevărat clivaj al semnificațiilor, filosoful german pune la tot pasul în lumină caracterul originar simbolic al reprezentărilor din arta africană și, prin extindere, din artele culturilor arhaice în general : la începuturi, artele sînt dominate de un stil „exclusiv simbolic“ în care reprezentarea trimite dincolo de ea, în lumea mitului (născut, spune Frobenius, din „«zgomotul cultic»f<), pentru ca, printr-o continuă erodare a semnificațiilor, artele să cadă, odată cu degradarea mitului în basme (născute din „nevoia de «zgomot social» “), sub dominația unui stil al „simbolicii ilustrate “ !. Cu această relevare a continuiei simbolizări ce însoțește dintotdeauna și pretutindeni cultura umană, Frobenius coboară cu adevărat la
originile culturii, inaugurînd totodată o hermeneutică a artei de o stringentă modernitate.
Alungat în cotidian, acolo unde un demon al plictisului îl roade nemilos pe dinăuntru, omul modern poate, asemeni lui Ishmael de pildă — eroul lui Mel-ville — să cedeze unei ispititoare chemări a depărtărilor, încercînd sentimentul nelămurit că aerul aspru al mărilor sau luxurianța nepăsătoare a naturii tropicale i-ar putea schimba gustul sălciu pe care i-1 lasă viața, i-ar putea yivifica trupul și spiritul, deopotrivă atinse de a-ceastă maladie a civilizației. Dar evadarea aceasta spre spații exotice, plecarea aceasta spre necunoscut, semănînd mai degrabă cu un refuz de a privi înapoi, se apropie mai mult de visare ; căci ori-cît de reală ar fi călătoria, itinerariul ei rămîne să aparțină, invizibil, unei incerte geografii interioare, o geografie în care se caută nu atît întoarcerea, punct al unei noi plecări, cît centrul, mișcătorul nemișcat. Dincolo de rigoarea științifică a descoperirilor, cartea lui Frobenius poate fi citită și ca jurnalul pasionant al unei asemenea îndoite aventuri.
VLAD RUSSO
• „ȘI VOI CAI, VOI CAI \ — S-a făcut caz, dacă nu și rumoare (urmate — oameni suntem ! — de silențiu), la dispariția lui A. E. Baconsky, de unele coincidențe și acorduri (ce, îndeobște, se zic stranii) dintre sinistra-i moarte și poe-zia-i proprie — cu aer, uneori, oracular —, vorbindu-se de, evident, „presentimente “, „determinare karmidă“, ș.c.j).
Nu ne displace, la ocazii, premoniția — căci suntem, pare-se, niște bovarici ai darului divinatiunii —, și, fără riscuri, suferim, în taină, de un complex (să-i zicem :) al Cassandrei, care, în forma-i cea mai joasă, se exprimă printr-un — stupid și veșnic — „Nu vă spusesem eu ?!“.
Despre vers-oracol de același (la fel — dar numai astăzi — de straniu), și anume :
Judecind după dragostea mea pentru cai
Se pare că aș fi sortit longevității.
nu s-a suflat, însă, — atunci — nici un cuvînt.
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
85
Nu mai țin minte dacă și acesta a fost întîmpinat, la apariție, cu aceleași jalnice, inepte și, la urma urmei, ipocrite reproșuri, contestații și alarme (făcînd, el, să se ducă pe pustii tot atîtea moho-rîte jeturi de cerneală tipografică absurdă...) ca, între altele, benigna, inocenta „iederă44 — „roșie“, parcă, — „a amurguluiori ca acel sadovenian — quand meme ! — „ritm milenar al transhumantei44... Căci dacă, vai, acestea două păcă-tuiau de — nu-i așa ? — evazionism, si paseism, și formalism, iproci... iproci..., sus-zisul vers-oracol era, de bună seamă, culpabil de mister, absconsitate (mai anevoie tolerabile, acestea, și decît însuși arbitrariul unor tropi...) ; spre-a nu mai spune că o dragoste prea mare de equidee — o „hippophilie“ — putea să i indispună pre cei cîți, bieților cai, — de dragul Omului, nu mai încape vorbă, — le vor fi jurat moartea, „vărsîndu“-i fără păs la abator...
...O „moarte-a cailor“ — așijderi contestată — „halucinase“ și poetul nostru..., avînd, tot el, să se asemuie, pe sine, cînd ,cu umbrele cailor noaptea pe-nalte coline moldave...“, cînd „...jumătate cu luna, Jumătate cu șirul de cai dispărînd în trecut“... ; aceasta, după ce, prin ’47 — adică foarte june și iscălind cu, între „n“ și „k“, un „sz“ —, închipuia, la un amor defunct, acest sarcastic quasi-epitaf : „Adio, femeie albastră, noaptea desenează pe mormintele poeților cai !“.
Și nu avem decît să constatăm că, după ce — cu greu, dar exemplar, căci : între cei dinții — se desprinsese de corul lozincarzilor de serie, ca să devină caligraful eufonic — de mai tîrziu — și mol-com-euforic (nu fără, însă, unele aleanuri și brume cimeriene, ca și niște infuze inchietudini.... calme). A. E. Baconsky se întoarce ex abrupto — în ultima culegere antumă 1 2 — la modurile-i lirice dinții..., la o viziune, dar, mai dislocată, mai strîmbă, mai febrilă : „expresionistică“ și — fără nuanțe — neagră3, (re-) valorifi-
1 în ’63 (cf., în Imn către zorii de zi, Vis printre oameni). E cu putință, totuși, ca poema — ce nu-i un cap de operă, desigur, — să se fi tipărit în prealabil, în vre-o gazetă literară, — tocmai asupra unor astfel de „trufandale 44 baconskiene urmînd să-și exerseze colții griveii presei (și azorii ei).
2 ...de versuri, bineînțeles, — anume : Cadavre în vid, E. L. 1969.
3 Dovadă (minimală), înseși aceste titluri : Psalm negru, Sonet negru, — din Cadavre.
cîndu-și negativ (cu un cuvînt al lui Gilbert Durând) motivele-i de predilecție, anterioare, — între acestea : Calul însuși...
...Nu voi intra, aici, în amănunte (doct-fastidioase și exempte de umor), făcînd catagrafie cabalină !
E suficient să spun că „feeria44 cu cai amabili : „albi44 sau „argintii'4 (ce, deve-niți „fără stăpîn“, o dată, și „începînd să semene cu viscolul44, puteau neliniști — nu, însă, foarte !), se convertește în coșmaruri'1 propriu-zise..., în cavalcadele (grotești, lugubre ori — numai — derizorii) din Cadavre..., în multele (prea multele !) „schelete44 și „piei14 de cai (în carne și oase ori... „din lemn44), fantaziați aceștia, de un „profet al cailor44, de unul „palid44, și s(t)imulați de pseudo-cravașa (ca și — cum totul e, aici, succedaneu : erzaț și ștras — de, pasămite, zaharina) „dresorilor44 unor „cuvinte-cai44, — fără ca, totuși, calul ca atare, în acest mic bestiar apocaliptic, să aibă parte de discreditul, disgrația și maledicția însăși a cîinelui, a corbului, a hienei.
Nu, dar, „hippophilia“-i propriu-zisă — cu care, de altminteri, bravii cenzori n-au a-și prea bate capul — putea să-i fie pusă, atunci, la îndoială (adică : suspectată), cît făr’-de-noima, insolitul și „scandalul44 unei asemenea concluzii : „sortit longevității44 — trasă, aceasta, din premisa amintită (ce este una nu se poate mai oarecare și... inconcludentă) : „dragostea [...] pentru cai44!
Căci hippomanți, desigur, — noi — nu suntem !
Ei bine, — _ iată, însă, că Dicționar-vd de simboluri5 ține să ne asigure (cu probe) că, „în Japonia44, „...calul [...] pro-teguie longevitatea (așijderi calului-dra-gon chinez)44.
Acum, că el, A. E. Baconsky, va fi fost înrîurit, aici, — au ba — de astfel de exotice „miteme44 (pe care suntem slobozi să le și ignorăm), nici nu prea mai importă — dacă, oricum, reminiscența sau resurecția unor arhetipuri e cu putință prin chiar harul poeziei („geamăn44 — într-asta —, dar, procesului oniric).
4 „Trebuie să cercetăm mai îndeaproape acel demon hipomorf germanic, mahrt, comparat [...] cu mora, vrăjitoarea, din slava veche, cu mora, năluca, din rusa veche, cu mora din polonă și cu mura din cehă, care nu sînt altceva decît coșmarul nostru.44 (Gilbert Durând, Structurile antropologice ale imaginarului, în românește de Marcel Aderca, E. U. 1977, p. 90).
5 Dictionnaire — adică — des Symboles, Paris, 1969, voi. I, p. 191.
86
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
Din capul locului — de altfel — eu, unul, îl crezusem pe cuvînt...
...Căci poezia e, mereu, „la țelul ei'4 ; și, fie și „mințind" (ca... ficționist !), poetul, el, e — încă — o... minciună „qui dit toujours la verite“ !
Pot să (ne) mintă, însă, bătrînele simboluri...! oracolele noastre : gromovnice, grimoire-uri, cărți de vise..., frazele cărora devin — atunci — niște perfide antifraze: o „ironie", dacă vreți, „a sorții"...
...Mort la nici 52 de ani, acest poet nu va fi fost, „se pare", „sortit longevității".
Nu mai rămîne, dar, decît ca noaptea să deseneze, pe mormîntu-i. cai...
ȘERBAN FOARȚA
•	...LENTILE, OGLINZI, MICROSCOA-PE. — Cartea de debut a lui Mircea Căr-tărescu Faruri, vitrine, fotografii (Cartea Românească, 1980) ascunde sub lavă ironiei atît de „greu de dezamorsat" o poezie frustă, ridată de experiențele civilizației, dar cu limpede sunet al lirei. O conștiință „de sfîrșit de mileniu" o susține cu inteligență pînă la capăt, smul-gînd vălul iluziei cu savante instrumente optice.
într-o lume desacralizată : „doar șine de tren / îngustîndu-se ca ochiul care țintește. / dumnezeu corectează femeia în șpalt / macheta lumii sale a luat premiul III" (Cromolitografie), în care pînă și candida zăpadă agresează mileniul : „ceas neîntors care întorci cu vuiet de navă spațială / foaia de tablă a mileniului < și-o nituiești cu trupurile noastre pierdute, sofisticate / prezervînd spațiutimp-creiersex în țara piulițelor" / (Februarie 1978), tînărul poet resimte nostalgii arca-diene : „o lume fără cuvinte, o lume a falimentelor nervoase mîngîietoare / o lume a pantomimei fără de mască, a înțelegerii fără de semne, / o lume în care să putem adormi /“ (Focalizare).
Fiecare poem reprezintă minuțioasa hologramă a unei situații, rod al sisificei tentative de a distruge aparențele, de a sfîșia blestematul văl și de a pătrunde dincolo de „ectoplasma" lucrurilor. Mircea Cărtărescu este un vizual, fără a fi un pictural (notațiile pe această linie sînt pur simbolice : Bosch, Cranach, Mondrian, Breughel, Munch, Ensor etc.) și continuă pe Nichita Stănescu prin complicațiile tehnicii ipostazierii în diverse „puncte de vedere", perfecționîndu-și propria
perspectivă cu instrumente specifice : lentile, oglinzi, microscoape, astrolabi, sextante etc., mînuite cu pricepere de cinefil. Poetul însuși mărturisește cenzura cinematografică în receptarea existenței : „dansul morții — nu am văzut nimic din toate acestea în / cursul asficsiant al vieții mele / eu nu cunosc decît etuvele uriașe ale sălilor de cinema / din care una trebuie să fie încrustată adînc în creierul nostru /" (Romanța peștelui-tor-pilă), morb care atinge, ironic, și țăranii din Georgice-le sale : „să coborîm / pînă în magazinele subterane de aparate / elec-trocasnice și în sala / de proiecție a rădăcinilor să mai vedem / jurnalul cu realități din lumea anotimpurilor / filmul documentar cu calculatoare tăcute / care în fiecare iarnă / se trag din oameni /" (Georgica a Vl-a).
De aici apetența pentru fotografiere, imortalizare, focalizare, scenarii, distribuții, regie, proiecție și organizare de vaste diorame cu obligatorii filmări din prim plan și secvențe color.
Un univers suprasaturat de imagine (chiar plantele conțin „scenarii de clorofilă"), devorat de demonul analizei, vivisecției și disecției — recompus prin tehnica de colaj din elementele unei astronomii, geologii și biologii aparte și uzînd, prin verb, de „șmecheriile chimiei industriale" pentru a-i unge străvechile resorturi cu proaspete metafore — o lume în dezagregare, ne sugerează poetul. Refuzul ei este anulat, însă, prin voluptatea reprezentării și Mircea Cărtărescu regăsește, alături de ceilalți poeți din Cenaclul de luni, farmecul discursivității, preschimbată uneori în tiradă — un fel de copleșire a peliculei cu note explicative dar și cu o fonotecă de efect contra-punctic : Arghezi, Blaga, Bacovia : „te uită cum ninge decembre, citește-mi / ceva din marcuse" (Georgica a Xl-a). Aluzia livrescă face parte din recuzită — Homer, Vergilius, Properțiu, Catullus, Joyce, Dante, Goethe, Pitarul Hristache, Goga, Călinescu, Vianu, Sahia sau Dimi-trie Stelaru luați americănește în răspăr sînt simple reclame luminoase pe frontispiciul cîte unui poem, neavînd de-a face cu modul intelectual al lirei.
Originalitatea lui Mircea Cărtărescu se cristalizează în pătrunzătoarea incizie asupra realului prin „ridicarea privirii în rang" și sfidarea teribilistă a oricărei poetici a tainei.
ECATERINA VAUM
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
87
•	ÎN COTIDIANUL AMORF. — Luminița Petru reunește în cel de al treilea volum al său, Garda de noapte (Cartea Românească) aspecte de viață cotidiana ce definesc pregnant condiția feminină, chiar dacă, privite în sine, nu oferă nimic spectaculos.
De profesie medic, ea concepe suita sa de proze scurte ca un decupaj de secvențe surprinse în chiar febrilitatea „gărzilor de noapte“, ocazii deopotrivă de reflecție, dar mai ales de acțiune eficientă, în consecință, ambele condiții — de femeie și de medic — transpar prin eșan-tioanele de experiență propuse unui examen sensibil și responsabil^ deopotrivă de incitant, indiferent de mediul de referință : citadin, provincial, sătesc. Complexitatea situațiilor trăite de eroinele sale — iubire, maternitatex bătrînețe, dizgrație, f rus tare, degradare morală și chiar umilință — nu se oferă strict sub forma unui caz cu semnificație categorică, ci ca o rețea de conjuncturi posibile la care se raportează o conștiință valorizantă unică, povestitorul. O voce de femeie pledează în subtextul narațiunilor (de fapt niște reconstituiri pătrunse de o pasiune investigatoare constantă) pentru demnitate și pentru curajul de a te asuma integral ca ființă umană pe parcursul tuturor experiențelor, inclusiv cea a insuccesului, nerealizării, platitudinii. Problematica morală explicită și implicită a acestor proze o vehiculează personaje conturate succint și cu un mare simț al preciziei în chiar momentul unei opțiuni urgente.
Fără a depăși registrul tensiunilor etice iscate într-o existență ternă (cu excepția, poate, a Voivodesei, nuvelă cu o rezolvare nu pe deplin convingătoare). Luminița Petru etalează disponibilitățile unui analist lucid și eficient mai ales cînd obiectul investigației se oferă într-o ipostază particulară, de neputință și de degradare produsă de boală. Din acest unghi,-realitatea umană fascinează prin atașamentul crispat față de un ideal, oricît de modest, sau prin lupta de identificare cu sine. Pornind de la simple observații prilejuite de contactul cu suferința fizică, faptul marginal, de excepție, sau numai derizoriu se redimensionează la scara unor semnificații de tulburătoare gravitate în Bătrîna, Cancer, Spuneți-le). Re-dobîndirea identității mutilate de boală reclamă din partea unor ființe suferinde o energie ce le epuizează în cele din urmă, și uneori, concesii aspirației profunde spre liniște și puritate morală. Spuneți-le dezvăluie agonia unui bătrîn
torturat de rapacitatea și ipocrizia rudelor apropiate. Personificări ale demonismului meschin, soția și sora își dispută averea acestuia, incitîndu-1 să facă procesul racilelor din viața de familie. Pledoaria pentru seninătate și împăcare în ambianța lucrurilor simple, singurele care pot să întrețină bucuria sufletească, e roștită de autoare ca un memento, după cum reflectă o legitimă aspirație spre frumusețe etică.
A privi cu detașare propriile înfrîngeri în contextul devenirii în timp, ca personalitate umană, se desprinde ca o deviză posibilă de viață din mai multe piese axate pe condiția feminină, conferind un timbru particular atitudinilor de curaj și speranță ce le animă în pofida oricăror situații ingrate (Să trăiești printre oameni, Ce poți face cu iubirea, Picură ceața, Evoluție, O întâlnire, Voivo-deasa).
Iar dacă manifestările de apropiere, tandrețea, înțelegerea, frumusețea, disponibilitate afectivă, inteligența pot suferi uneori în impactul cu neînțelegerea sau înțelegerea viciată a celor din jur, ele nu încetează să străbată în cotidianul amorf. Ce poți face cu iubirea aduce în prim plan intimitatea unor oameni timizi modești, incapabili să-și exprime în mod adecvat aspirațiile spre împlinirea afectivă. în Evoluție doi soți, profesori de educație fizică, celebrează surîzător eșecurile carierei lor. La fel, dar în alt mediu, cel medical, Simpozion de anestezie consemnează reacțiile produse de sentimentul frustării la o tînără doctoriță, lezată în drepturile ei de superiorii ierarhici. Aspecte ale individualismului, meschinăriei, lipsei de principialitate sînt denunțate ca făcînd imposibilă comunicarea autentic umană, în temeiul demnității personale. Uzînd de acumularea detaliilor ca în tehnica cinematografică, Luminița Petru sugerează cu finețe trecerea de la umor dezabuzat la exasperare.
Piesele Eu n-am trecut pe lingă viața și Cunoștințe întâmplătoare fac să pătrundă în conștiința noastră aspecte ale maculării morale în atmosfera barurilor, cu fete dezorientate, în așteptarea unui plasament bun și rentabil din partea vreunui bărbat cu vocație obscură de proxenet. Intensificarea elementului dramatic în existența cotidiană se conjugă cu diversificarea tipologică a dezamăgiților, re-actualizînd o tradiție în proza românească.
Observațiile percutante ale autoarei (deloc ostentative, dimpotrivă, filtrate prin convenția „cunoștințelor întîmplă-toare“) ne implică într-o responsabilitate
88
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
de martor pe măsură ce răzbat dincolo de detaliu și aparență, spre un univers de dureri înăbușite.
Schițînd numai cîteva gesturi revelatoare (Picură ceața) sau reconstituind în compoziții mai ample destine neînțelese celorlalți (în deja citatele Să trăiești printre semeni și Voivodeana), Luminița Petru ne propune tot atîtea moduri’ de a trăi autentic în cadrul raporturilor umane, ne confruntă cu cîteva aspecte de adevăr psihologic reperabile în existența cotidiană.
Calitatea definitorie a stilului este precizia, alături de concentrarea și simțul nuanței în alternarea procedeelor narative. O pasionalitate difuză imprimă acestor proze unitate în interiorul ciclului.
• VÎRSTE ÎN LEMN. — în monografia dedicată cunoscutului sculptor maramu-reșan Vida Gheza, Haoul Șorban, în calitate de tovarăș de experiență al artistului din timpul studiilor la Baia Mare în anii ’30, reconstituie ambianța culturală din „orașul lui Pintea“ și, în paralel, o biografie rezultînd din cumularea unor informații concrete și din sinteza lor calitativă, în măsură să surprindă nașterea unei vocații și împlinirea ei în operă.
Asemeni pictorului Tonitza, Vida Gheza se definește ca artist de stingă, prin viața sa exemplară dar mai ales prin conștiința sa modelată de evenimentele social-politice ale unei epoci de ascensiune a fascismului, cînd varianta sa hor-thystă se pregătea să invadeze Transilvania.
Explorînd universul artei sale prin prisma acestui concept cu mare valoare operativă, raportînd-o nu mai puțin la stilul expresionist, dominant în perioada de referință, Raoul Șorban include în fizionomia spirituală a sculptorului deopotrivă convingerile sale comuniste, participarea la mișcarea de rezistență din Spania, detenția, lagărul, războiul... Dar dincolo de experiența europeană a sculptorului, în centrul preocupărilor estetice ale elevului lui Alexandru Ziffer s-a aflat întotdeauna resuscitarea acelor resorturi profunde ce au permis în timp. menținerea unei autentice vieți spirituale în Transilvania : dialogul dintre noile forme de existentă socială și stratul mitic al eresurilor plăsmuite de o colectivitate arhaică si conservatoare din necesitatea de a-si r^fra intactă. în tiparele consacrate, sensib^Hpfe? valorile. Astfel, ne™-ona-jele sculpturii ]uj Vida Gheza par a des
cinde dintr-un trecut fabulos într-un prezent al acțiunii și al luptei.
Depășind faza juvenilă a „figurilor grotești “ — reconsiderată ulterior în totemuri sau în sculptură mică — artistul parvine să dea expresie plastică de o originală factură meditației^ concentrării lăuntrice, forței latente a individului. Așa s-au născut Dansul oșenesc, Horitoarea, Sfatul, bătrînilor, Monumentul de la Moisei, ca ipostaze ale omenescului în cele mai diverse situații. Sinteză între mitologie și viziunea concretă asupra omului plasat în mediul său obișnuit, seria de lucrări Răscoala, Țărani la interogatoriu, Țăran legat la stîlp, Miner ghemuit, Miner cu lămpaș, Miner strigind — transfigurează gesturi și atitudini limită produse de suferință și revoltă acumulată. Tot astfel pantheonul eroic al lui Vida Gheza, cu Gelu și Menumorut, cu Dragoș și Bogdan, cu Pintea haiducul, în sfîrșit, cu Horia, Cloșca și Cri șan, ale căror întruchipări datează din perioada detențiunii în lagărul de la Gurs unde au fost pierdute fără urmă, exorcizează pasiuni, căutări, necesități istorice urgente în Transilvania anilor ?30.
Lemnul, piatra, gipsul își au vocea lor interioară, voința de formă imanentă. Dar pentru a o satisface, artistul maramure-șan nu are nevoie de acea așteptare extatică pe care și-o impune Brâncuși pentru a crea, ci de febrilitatea celui investit cu misiunea de a fixa artistic destine ultragiate, sincromzînd drama și setea de justiție a lui Horia cu moartea fără drept la apel a țăranilor de la Moisei. Așa a apărut celebrul monument în aer liber de la Moisei. într-un efort lucid de identificare a artistului cu conștiința colectivă marcată de atrocitățile comise de horthiști în plin secol douăzeci.
Indiferent de dimensiunile lucrărilor sale — mai echilibrate sau ample, monumentale — Vida Gheza conferă metafore adecvate deopotrivă unor trăiri cu valoare exemplară pentru perimetrul sufletesc la care se raportează și unor elemente de credință populară. Intuind în fibra lemnului multiplele valențe de rostire a lumii în mulțimea ei de ipostaze, sculptorul, în măsura în care se obiectivează ca personalitate creatoare prin intermediul acestui material, se și contopește cu ethosul unei comunități străvechi. în chin autentic, lemnul sculpturilor lui însumează virtuți nesperate, subordonîndu-se intențiilor artistice : valorifică arabescurile, sinuozitățile copacului în seria compozițiilor fantastice ; e dinamic, plastic nrin jocul tăieturilor spatulate și prin dispunerea
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
89
cînd mai abruptă a suprafețelor, cu efecte de contorsionare — în Dans oșenesc — cînd simplă și majestuoasă în Pintea, Mitncitor forestier...
Uneori, lemnul de nuc ieșit din mîinile lui are limpezimea apei cu valuri împietrite — în seria nudurilor feminine — ; în schimb, cel de paltin, cu fibra lungă și dreaptă e convertit într-o expresie ascetică de meditație și reculegere prin ritmicitatea muchiilor din a căror îmbinare străbate lumina privirii, murmurul buzelor ; se cuvinte a mai observa în acest registru de procedee plastice cum din colaborarea artistului cu materialul supus transigurării, lemnul folosit la realizarea monumentului de la Moisei, își afirmă calitățile sale elementare : continuă să trăiască vertical, în ambianța pădurii, totul traducînd nevoia de ordine, de esențialitate tipologică și o ardere lăuntrică egală, care e a maturității. Compoziția portretului diferă de la un personaj la altul prin ordonarea spațială a planurilor izolate prin cioplire, astfel încît rondul țăranilor martiri surprinde în proiectul originar unitatea întru diversitate a sufletului nostru.
/Xfirmîncl polivalența lemnului ca materie primă a sculpturii sale, Vida Gheza nu numai că se situează în prelungirea unei tradiții, dar își și asumă, în calitate de creator cult, cele două dimensiuni ale spiritualității locului : puterea de a naște viziuni atotcuprinzătoare de tîlc. prin arta monumentală și sculptura statuară, și modestia artizanului de tip arhaic cave celebrează actele simple ale vieții prin obiecte casnice etalînd o nedesmințită aplicație spre găteală și pitoresc.
T ATI AN A RĂDULESCU
• CRITICA ȘI RISCUL IMPLICĂRII. -Răspunzînd unei întrebări, Dan Culcer evocă momentul cînd aidoma altor confrați, încearcă să publice în paginile revistelor clujene : „Am fost primiți pe unde se mai găsea loc, dar nu aceste publicații ne-au făcut să fim“. Mărturisirea este simptomatică pentru o retrospectivă asupra deceniului precedent cînd destinul cîtorva critici este legat, in exclusivitate, de o revistă anume care i-a descoperit și i-a promovat, le-a asigurat spațiu pentru formare și afirmare în cadrul unor rubrici permanente. Dacă publicația respectivă n-ar fi fost, existența lor literară n-ar fi găsit, probabil, vreo altă șansă de manifestare, ar fi rămas în ano
nimat. Vatra este exemplară în această privință. Ea s-a născut odată cu cîțiva dintre distinșii săi colaboratori ; prestigiul, în creștere, al literaturii scrise de acești tineri s-a răsfrînt, benefic, asupra revistei. Dan Culcer se află printre ei. „Textele critice" înserate în Serii și grupuri (Editura Cartea românească, 1981) au apărut, cele mai multe, în publicația locală, fiind inițial comentarii ocazionate de dinamica vieții literare. Culese în volum, aceste „texte“ sînt menite, în intenția autorului, să ofere „o imagine posi-a momentului literar de atunci.
Cititorului i se face precizarea că „o prezumție de prioritate a influențat selecția cărților comentate", celelalte, „doar citite", sugerînd „baza unor generalizări cu valoare de cadru". Dar precizarea nu e suficient de limpede : despre ce fel de prioritate să fie vorba ? Selecția nu lasă să se vadă un criteriu univoc. Atîtea cărți bune, de critică sau de proză (poezia nu încape în vederile criticului), unele depășind valoric o parte din cele consemnate, n-au fost luate în considerație, ceea ce simplifică și limitează, preferențial, demersul critic. Analiza cuprinde scrieri predilecte, pe temeiul invocatului „spirit afin", pe cînd frecventele generalizări, de regulă în regim negativ, nu se sprijină pe argumente și pe exemplificări convingătoare. Decizia subliniază apăsat subiectivitatea criticului, fapt ce impietează asupra tonalității de ansamblu a cărții. Presupusa conjuncție („citind și trăind literatura") divulgă, în alt plan al receptării, o reacție de dis-juncție și de opoziție. Critic de opinie tranșantă, nesfiindu-se să-și formuleze radical punctul de vedere, autorul prezintă anume cărți, descrie stări de lucruri, recoltează și confruntă probe („note sociografice" se găsesc peste tot, nu doar într-un capitol special), interpelează și deliberează în termeni categorici, casanți, ca o pronunțare în instanță. Tonul cărții este acid colorat, fără cenzurare, de umori mai degrabă, decît de fervori. Limbajul aparține, deseori, foiletonului jurnalier, cu accente de pamflet excesiv pasional. Tocmai acest polemism gratuit și incisiv opacizează și relativizează imaginea rîvnită de autor.
într-un prim capitol, Dan Culcer constată un reviriment actual al eseului ca urmare a instituirii unor „factori favo-rizanți“ și a depășirii acelui „criticism dogmatic cu puternice accente manihe-iste“ din perioada postbelică. înainte de război, eseul a cunoscut o diversitate și o strălucire demne de a constitui obiectul
90
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
unei cercetări atente, azi, însă, consideră cu justețe criticul, „evantaiul problematic al eseului românesc rămîne relativ îngust", încît ne întrebăm dacă se poate vorbi încă de „maturizare". îndoiala noastră este generată de însuși cuprinsul secțiunii în discuție. Cu privire la cărțile comentate se fac observații în general judicioase, dar insuficiente pentru a circumscrie eseul actual. Dacă N. Manolescu n-ar fi fost inclus în asemenea „grup", structura capitolului respectiv putea fi mult mai anemică. Exclus din capitolul Seismografie critică (unde i se cuvenea, pe drept, un loc), autorul Teme-lor este așezat între eseiști fie pentru că are „niște povestiri fantastice" cu înclinare spre eseu, fie pentru că studiile consacrate lui Sadoveanu și Odobescu dovedesc însușiri eseistice. în acest caz. de ce, oare, volumul în jurul lui E. Lovinescu al lui Alexandru George, comentat ca eseu în alt sector al cărții, n-a fost cuprins în același loc ? Relativismul criteriilor explică astfel de inconsecvențe. Conceptul de eseu devine labil, neconcludent și confuz, cîtă vreme îi sînt transferate și lucrări de critică/istorie literară, și proze fantastice sau o serie de texte (care vor fi, într-adevăr, eseuri ?) atribuite unei pleiade de diverși scriitori (enumerați la pag. 13, nu în ordinea datei nașterii, cum afirmă criticul, dacă nu cumva deține alte date decît cele cunoscute).
Din dorința de a realiza o „seismografie critică", sînt grupați o serie de critici vădit diferențiați ca valoare, ca modalitate de analiză a fenomenului literar. Dificultatea de a sesiza analogii sau apropieri între acești critici este resimțită chiar de Dan Culcer care refuză (în afara considerațiilor despre „o nouă promoție de critici") să formuleze o privire de sinteză. Judecăți cu caracter general există, cu referire însă la aspecte para-literare. O imagine completă a criticii literare din anii 1975—1980 nu e cu putință de realizat pe baza numai a contribuțiilor selectate și comentate de criticul de la Vatra. De o triere severă, de o „aplicare netranzacțională a spiritului critic" nu poate fi vorba deoarece în răstimpul vizat au apărut și alte cărți de critică, de o însemnătate cel puțin echivalentă cu a celor prezentate. Apoi, nici în cazul acestor opțiuni comentariul nu justifică, de fiecare dată, o adeziune simpatetică. Dan Culcer scrie fără nerv, parcimonios în aprecieri, despre N. Manolescu, Mircea Zaciu, Marian Papahagi, I. Vartic ș.a„ încît textele despre cărțile
acestora sînt printre cele mai nesemnificative și inexpresive comentarii ce li s-au dedicat chiar și de unii din cei suspectați ca veleitari. Rezerva criticului în asemenea situații devine de neînțeles. Analiza propriu-zisă e înlocuită cu prezentarea expeditivă, fără a se pune în discuție substanța cărții. A spune că în cutare „eseu" se află „nenumărate exemple de analize exacte, fine" (p. 18) nu înseamnă a emite o judecată de valoare, cît timp măcar o mostră nu este privită mai de-aproape spre a i se dovedi validitatea. Autorul afirmă frecvent că astfel de cărți sînt „incitante", numai că incitația are o altă deschidere decît cea spre ideația cărții vizate. Aplicată și la obiect este analiza studiului despre E. Lovinescu al lui Al. George, unde cîteva din ipotezele autorului sînt supuse *unei discuții argumentate, cu adeziuni și amendamente motivate. Incitant vrea să însemne altceva : apel la dezbatere despre unele aspecte extrinseci ale literaturii de azi. Chiar cînd se referă la studii care analizează scriitori din alte epoci, ochiul criticului nu refuză să survoleze prezentul, să detecteze moravuri și năravuri ce afectează grav climatul literar. Gustul dezbaterii se afirmă acum, în ample preambuluri, digresiuni și paranteze, cu dezinvoltură, fără crispări, fără ezitări, într-o frază a cărei vigoare e mai rar întîlnită în textul analitic ; în pagina de atitudine autorul e mai direct, mai simplu în modul de a se exprima, mai spontan în aprecierea unei stări de lucruri.
împreună cu considerațiile subtile relativ la fantastic, zona de rezistență a cărții o constituie două secvențe mediane destinate prozei, unde scrutarea atentă a textului, relevarea diverselor perspective narative prilejuiesc autorului exercitarea virtuților sale analitic-interpretative (cu rezerve, totuși, față de formalizarea discursului epic). Dacă în comentarea cărții de critică se ajunge la devierea discuției spre fenomene de natură extranee, în paginile privind romanul și proza scurtă Dan Culcer se manifestă ca un veritabil critic „cu pasiuni sociologice"’, cum el însuși se consideră. Evoluția romanului din ultimii an îi oferă cîteva exemplare într-adevăr incitante la lectură și evaluare din unghiul impactului la social. Opțiunile criticului sînt ilustrative în sensul elaborării unor „schițe" revelatorii pentru „o retorică a romanului cu teză", pentru a cărei finalizare într-o construcție de anvergură autorul dovedește suficiente argumente. în analiza unor romane cum sînt Cel mai iubit dintre pămînteni^
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
91
Racul, Orgolii ș.a. se confirma acuitatea observației, capacitatea de a intui și a releva complexitatea comportamentului uman și a mecanismului social, a raporturilor dintre individ și istorie. Criticul desfide practica recurgerii la așa-zisele eșantioane semnificative pentru perspectiva narativă adoptată de romancier ; el refuză să extragă cu pipeta un paragraf pentru a-1 contempla, zmuls din context, pînă la euforii olfactive. Romanul este cuprins în totalitate, descris, uneori, cu minuțiozitate, sub forma reconstituirii, în plan interpretativ, a traiectului evenimen-țial, și, simultan, a discutării elementelor definitorii pentru scenariul narativ, problematica și mesajul cărții. Nesatisfăcătoare este maniera de a comenta prozele scurte ale lui Mihai Sin, în cazul cărora analiza se confundă cu aglutinarea fișelor de lectură, neglijent redactate.
Nu putem încheia înainte de a semnala alte neajunsuri, de ordin formal, nesesizate sau ignorate (amical) de cronicari și recenzați. Dacă n-ar fi atît de frapante și atît de frecvente, am crede că sînt simple scăpări. Astfel, deseori apare folosirea eronată a articolului posesiv-geni-tival (în construcții de tipul : „Dicționarul limbii române a lui Lazăr Șăineanu... ,.la nivelul conflictelor și, respectiv, a structurilor compoziționale;4 etc.). Supărătoare sînf cacofoniile, abuzul de atribu-tive introduse prin pronumele relativ care (ce-i drept, performanța de 14—15 care pe pagină o deține I. Sîrbu într-o monografie obscură, anost-didactică despre Camil Petrescu ; un competitor redutabil este Alex. Ștefănescu, din ce în ce mai înrobit de a gîndi și a scrie „atri-butiv“, cum rezultă din confesiunile sale duminicale unde docilul și salvatorul pronume apare cu o frecvență de pînă la 30 de ori !). Dan Culcer detestă exprimarea laxă, confuză, prolixă, însă el însuși cade în această capcană ; așa este, de pildă, stufoasa perioadă de la p. 194— 195. în alineatul următor autorul nu ezită să se disculpe nu mai puțin alambicat : „Vom recunoaște, deci, lesne, neîncrezători în puterile noastre, după repetate și încăpățînate încercări de a ne apropia de miez; dificultatea scrierii acestor rîn-duri, mereu puși în situația de a construi perifraze al căror sens...“ etc. Cînd simte nevoia să adnoteze sintagma „roman cu teză“ se exprimă astfel : „expresia nu are sens peiorativ, ci numește doar tradi-ționalitatea convenției și anterioritatea subliniată a opțiunilor auctoriale etice și politice, transmisă explicit‘‘ (p. 161). Unor critici li se reproșează abuzul de adjecti
ve ; păcatul incriminat împovărează pro-pria-i sintaxă (la citatul precedent s-ar putea adăuga alte mostre : „nemăsurat entuziasm Qptimist-polemic și libertar”, „convenție asimilată, popularizată, banalizată și clasicizată“ etc.). Uneori echivocul exprimării are efecte minimalizatdâre, împotriva voinței autorului, ca la p. 301 unde se vorbește de o nouă generație de critici literari („niște personalități formate și afirmate ca atare“), „constituită ca atare11, „avînd o comuna mentalitate și o comună bază culturală44.
Exemplificările de mai sus indică o parte din riscurile ce subminează foileto-nistica lui Dan Culcer. în genere, stilul este zgrunțuros și retoric. Paginii scrise i se injectează atît venin, încît textul, deși momentan provoacă senzație și place grupului de simpatizanți poate deveni curînd caduc, își va pierde văpaia stîrnită de prea lumești idiosincrazii și va interesa, probabil, doar ca argument pentru o psihologie de epocă. Criticul pare mereu mînios, încruntat, iar un lexic încărcat cu exploziv îi servește cu promptitudine înverșunările de orgoliu rănit. Ceea ce îi lipsește însă pentru a cîștiga, din partea cititorului, creditul atît de mult jinduit nu-i altceva decît acea detașare necesară judecării austere a textului literar. Retorica demascării si a acuzării prezumtivelor coterii administrative nu trebuie substituită actului critic de onestă situare și evaluare a operei. O mai decisă reprimare a fireștilor nemulțumiri și detașarea de sine, în schimbul concentrării asupra obiectului estetic, ar putea duce la substanțializarea comentariului critic si, totodată, la rigoare și disciplină formală.
ILIE GUȚAN
• ORAȘUL FURNICAR (2) — Nu, nu, nimic deosebit nu se întîmplâ noaptea asta în oraș. Străzile sînt mai misterioase, mai pustii și mai pline de umbre dar atîta tot. Oamenii mor puțin și mîine dimineață viermuiala va începe din nou. Și totuși, într-unul din cartierele noi se oprește un taxi. Din el coboară doi tineri care stau cinci minute de vorbă, calmi, cu voix-basse se urcă înapoi și pleacă. Ce n-au putut discuta în mașină ? De ce-au venit pînă aici ? E miezul nopții. Din fața alimentarei, din umbra unei coloane se detașează o femeie tînără, blondă și se apropie de trotuar. Ca din pămînt în fața ei apare o „Lada44 verde oliv, portiera se închide și mașina pornește lin. Nu, în noaptea asta nu se va întîmplâ
92
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
nimic. Luna e prea rotundă astă seară, prea ispititoare pentru ca să-i dea cuiva prin cap să spargă depozitul de băuturi. Nici măcar țiganul tară nas, cel care mîine va trece ca vîntul dînd bice cailor în căruța lui cu roți de automobil, încărcată cu zdrențe și sticle goale nu va îndrăzni să facă nimic. Se va îmbăta altă dată. Ziua, pe lumină își va cumpăra ca de obicei o sticlă cu rachiu alb și după ce o va goli de jumătate se va așeza picotind pe bordura trotuarului și va zăcea acolo cîteva ceasuri clătinîndu-se cu ea în mînă. Și totuși lumea nu doarme. Din loc în loc se văd lumini aprinse. Sînt ochi care veghează. Toți or fi venit de la spectacol ? Ce fac ? Citesc, petrec, lu crează ?... Sînt mame care nu și-au terminat treaba, femei care împletesc „la domiciliu” sau doctoranzi care conspectează ?... Haita de cîini a început să latre. Javrele vagabonde au găsit ceva de ros în cutia de gunoi și acum mîrîie întărîtat. Unul chelălăie a pagubă. Deodată, o bubuitură surdă urmată de alte cîteva zgomote înfundate. Nimic, s-au răsturnat lăzile din fața magazinului, pesemne n-au fost bine stivuite. La Scara A ușa grea, metalică este închisă cu atenție. Doamna Frînceanu pășește nesigur echilibrîndu-și cu grijă suta de kilograme. De efort gîfîie ușor. Mai are de urcat multe trepte, se duce să facă penicilina de miezul nopții băiețelului de la etajul patru din blocul de vizavi. în noaptea asta în oraș nu se va întîmplă nimic deosebit. Și totuși din puzderia de stele îndepărtate mi s-a părut mie sau una a căzut fugind ?
VIVI GHEORGHIU
• MIHAIL DRAGOMIRESCU ÎN ACTUALITATE. — O nouă carte despre concepția teoretică a lui Mihail Dragomirescu o datorăm universitarului bucureș-tean Alexandru Tudorică. Mihail Dragomirescu, teoretician al literaturii (Editura Minerva, seria „Universitas”, 1981), studiu serios, scris sobru, uneori excesiv de sobru, cu ton de soliditate analitică do-bîndită printr-o îndelungată meditație, poate fi încă o dovadă a interesului pe care cercetarea modernă o manifestă față de autorul Științei literaturii. De fapt, fără să devină preocupare constantă a actualității — cum, din păcate, se pare că n-a fost decît ca prilej de polemică și neobosite atacuri —sistemul teoretic al lui Mihai Dragomirescu, pus la punct în cele mai mici detalii, ca o mașină infai
libilă de detectat esențe literare, se vădește dacă nu fecund în totalitatea lui, cel puțin profitabil ca ansamblu pentru concepția modernă asupra cercetării literaturii. Acesta este sentimentul general care ne întîmpină și în studiul lui Alexandru Tudorică, volum mai ales descriptiv și impersonal, în care judecata de evaluare, deși pare că e prezentă de la primele rînduri, se lasă totuși îndelung așteptată. Autorul are toate calitățile recunoscute spiritului universitar : sobrietate, măsură, gustul comparației docte, detalierea cu scop expozitiv, echilibru vizibil în construcție și stil. Subiectivitatea este dușmanul numărul unu, motiv pentru care cercetătorul se menține inflexibil, avansînd timid, în ceea ce îl privește, ideea frumuseții în sine a sistemului dragomirescian. Atitudinea lui Alexandru Tudorică este, în acest punct, perfect neutră și, recunoaștem, am fi fost tentați să întîlnim pe lînga o prezentare atît ele atentă și o explicație sensibilă. Frazele au însă neutralitate, nu întotdeauna prolifică : „Ca și atîția alții înaintea sa, Mihail Dragomirescu n-a scăpat nici el de fascinația sistemului. Tentația de a admira felul cum funcționează structura, apreciată pentru coerența și frumusețea eh poate alunga în planul secund criteriul adevărului care ar trebui să justifice în chip real asemenea însușirii. Pare neobișnuit, dar Dragomirescu este un gînditor sensibil la această frumusețe a sistemului, la plăcerea de a sesiza și pune în evidență articularea întregului.” (p. 42—43). (în treacăt fie spus, nu pare nimic neobișnuit aici...). Fără să credem că există o critică universitară, cu calități și defecte-pilot, care să o distingă de alte (care ?) tipuri de critică, o constatare se impun© și cu această ocazie : spiritul analizei tinde spre o impersonalizare voită, în care opera teoretică în discuție este lăsată — provocată — să se dezvăluie singură, să-și deconspire, nuanțat însă, dogmatismul (asumat), valoarea de unicat, caracterul integrator, sistematic, modelele și felul propriu în care le folosește, aspirația spre universalizare, funcționalitatea mai mult sau mai puțin îndoielnică. Totul într-o descriere ordonată obiectiv, organizată fără cusur, folosind metoda comparației între sisteme de gîn-dire „vecine” sau complet diferite cu scopul de a da organicitate analizei. Descrierea e întotdeauna pe cît de riguroasă din punct de vedere teoretic, pe atît de fină, pătrunzînd în miezul unei concepții vaste cu o precizie de instrument electronic. De unde, firește, și con
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
93
secința imediată : un stil rece, speculativ cu măsură, dominat de obsesia înlăturării oricărui exces analitic. Probabil că sistemul radiografiat, în care se dezvăluie o adevărată retorică a exagerării, din motive de coerență internă, i-au impus autorului o atenție sporită, o „gardăîndreptată în acest sens.
Aducerea în contemporaneitate a „esteticii integrale “, raporturile viabile care se pot descătușa din puțin elastica teorie a capodoperei, îl urmărește în permanență pe Alexandru Tudorică, în ciuda faptului că numai într-un scurt capitol final se discută pregnant actualitatea sistemului lui Mihail Dragomirescu. „Estetica integrală “ este pentru autorul studiului o paradoxală (și cam forțată) împăcare a două tendințe opuse, actualizate prin însuși conceptul dragomirescian de sinteză : atitudinea expresivă și cea formală. Spiritul impresionist, creator, imaginativ și cel științific, sistematic, normat. „în fine, nota cea mai deosebită pe care sistemul literar dragomirescian o prezintă cercetătorului este intenția de a alia cele două sfere, prin definiție incompatibile : a misterului și a științei. “ (p. 388). O asemenea construcție teoretică este de la bun început una care speculează artificial existența operei, dar a nu admite acest lucru înseamnă a refuza contactul cu partea ei de rezistență. Critica pe care o aduce Alexandru Tudorică sistemului vizează tocmai partea lui de artificiu, construirea forțată a unor criterii care să satisfacă pretențiile ansamblului (obsesia triparti-ției, rigoarea tradițională de a subsuma calități generale genurilor particulare ale literaturii etc. Aici poate fi atacată întreaga concepție a profesorului. E însă un artificiu ale cărui efecte se estompează datorită rezultatelor. Teoria lui Mihail Dragomirescu e un mod de gîndire,asupra operei înțeleasă ca text autonom și cîști-gul e imens, mai ales că ideea apare în chipul cel mai evident și în Știința literaturii și în Teoria poeziei, și în cursuri și seminare. în al doilea rînd, cîștigul e mare dacă avem în vedere condițiile practice în care teoreticianul și-a perfecționat sistemul, într-o epocă de mari mutații estetice, de fluctuații ale programelor artistice. „Actualitatea lui Dragomirescu este în acest punct maximă", conchide Alexandru Tudorică. Ne-am fi așteptat la o dezvoltare .mai amănunțită a ideii, așa cum se întîmplă în volum, de exemplu, cu relația dintre estetica cro-ceană și cea a lui Dragomirescu. în ciuda neutralității pe care o propagă adesea, cartea de debut a lui Alexandru Tudorică
este cu siguranță o lucrare de bază în exegeza operei teoretice a lui Mihail Dragomirescu.
COSTIN TVCHILA
• CRITICA CRITICII DE FILM (11). CALITATE, PREMII, CLASAMENTE, „ELITISM“. — Decernarea tradiționalelor premii anuale Acin — ajunse la cea de a zecea ediție — a reactualizat, cu acuitate, problema calității filmului românesc. Să lăsăm la o parte discuția, devenită oțioasă, în legătură cu diferențele fundamentale dintre substanța calității în industrie și aceea în literatură și artele frumoase, — cu nuanțe specifice, totuși, printre acestea din urmă, de îndată ce cinematograful, bunăoară, observă în parte și regimul unei discipline productive de fabrică (sau, cu alte cuvinte, e mai ușor ca filmul să fie un produs de serie). Să considerăm, în schimb, filmul din unghiul celălalt, al posibilității, al șansei sale de a fi operă de artă, în rînd cu muzica, pictura, arhitectura, teatrul, literatura. Ce ne spun, în acest sens, al „ameliorării “ calității, de la un an la altul, în domeniul cinematografului național, — recentele premii Acin pe 1981 (știindu-se bineînțeles, că în artă progresul nu este neapărat liniar, ci se desenează în zig-zag) ? Aceste premii, din păcate, nu au darul să ne comunice o situație prea îmbucurătoare.
Desigur, premiile Acin fixează, scrupulos, ierarhia valorilor, așa cum aceasta reiese din producția de 30 de pelicule a anului 1981. Nu avem nici un motiv să punem la îndoiață corectitudinea preliminărilor și deciziilor juriului prezidat de Andrei Blaier ; în schimb, realitatea pe care acestea o surprind și o scot în relief, pune pe gînduri. Principalii lau-reați — principali, în sensul că un palmares, orice palmares, are, el însuși, o proprie ierarhie, un Mare Premiu fiind, de bună seamă, mai important decît premiul pentru Montaj, iar cel pentru Regie, mai important decît cel pentru Coloana Sonoră (diferențiere confirmată și de entitatea în bani a gratificațiilor) — au mai fost distinși, în repetate rînduri. Da-neliuc, de pildă, a avut Marele Premiu și în 1980, Geo Saizescu a mai beneficiat de un Premiu Special (fără bani) în 1974, Elisabetei Bostan i s-a mai acordat Premiul pentru Regie, 1977, lui Călin Ghibu i s-au mai recunoscut virtuțile de excelent operator de imagine, în 1976 și 1979, după cum Nelly Merola a mai primit
94
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
cununița pentru cele mai bune costume, în 1973. Oricine, însă, e îndreptățit să observe, și încă vehement ; ce importanță are că toți aceștia au mai l’ost premiați, la intervale mai scurte sau mai lungi, dacă sunt într-adevăr valoroși, dacă operele și contribuțiile lor sunt cele mai eficiente sub raport artistic ? Perfect adevărat, nu are nici o importanță : dar dacă ne aducem aminte că, bunăoară, Șantaj (1981) nu e un film mai bun decît Păcală, (1974), și nici Saltimbancii (1981), decît Mama (1977), pentru Elisabeta Bostan, sau decît Veronica (1973), pentru Nelly Merola, și, la rigoare, exclusiv din punct de vedere al fotografiei, nici Ștefan Lu-chian (1981), decît Dincolo de pod (1976), — înseamnă că, vrînd-nevrînd, premiem nu atît depășirea unor stadii, înaintarea, prospețimea, cît constanța unor comportări profesionale, care, în unele cazuri, ar putea fi totuna cu rutina. De acord, nu e puțin lucru să-ți menții cota de zbor sau, oricum, să nu o părăsești în cădere precipitată. Dar, în asemenea condiții, să nu se mai vorbească, totuși, cu optimism oficial, pentru anul 1981, despre progrese semnificative și evoluții vizibile...
Mai e un aspect, însă care pune decisiv pecetea unei judecăți negative asupra anului cinematografic trecut : neacordarea premiului pentru Debut, pentru Opera prima. Mai exact, imposibilitatea, nu numai pur axiologică, de a se decerna un asemenea premiu, deoarece — am mai semnalat fenomenul, în paginile acestei reviste — în 1981 nu s-a produs decît... un singur debut I La 30 de filme, o unică ,,opera prima** : iată proba unei politici de cadre cu totul reprobabilă, lipsită de justificare și, deci, de scuze. Să adăugăm la toate aceestea neacordarea premiului pentru Scenariu — adică privind zona cea mai nevralgică, „punctum dolens**, a filmului autohton — și devine absolut explicabil faptul că tonurile «umbre. întunecate, au învăluit cu precădere tabloul producției noastre cinematografice din 1981. Și iată că încă odată, la distanțe de timp tot mai mici, se impune să ne întrebăm și să încercăm să răspundem la un inexorabil : ce e de făcut ? (Deși, tare mă tem că problemele sunt mereu aceleași, cel puțin de cîțiva ani încoace, nodul lor, nedezlegat sau netăiat, cuibă-rindu-se la sînul și în sufletul producătorilor.)
Ocazia palmaresului Acin a retrezit o nevoie relativ constantă, permanentă, de a dobîndi — măcar la nivelul privirilor critice — conștiința unei limpezi ierarhii de valori în cinematograful nostru, acum
mai ales, în pragul necesarei elaborări a unor tratate (colective) de istorie sau a unor istorii de autor, ale acestui cinematograf. Și mi-am adus aminte, astfel, că am văzut cîndva, peste umărul unui cititor, în revista „Echinox * o propunere de acest fel. La B.U.C., una dintre rarele biblioteci publice care dispune încă de colecția revistei studențești de la Cluj, am căutat si am găsit : în „Echinox**, nr. 5 și 6—7 din 1978, loan Groșan publica, sub titlul Diviziile filmului artistic românesc de lung metraj, un veritabil clasament al cineaștilor români (și al operelor lor reprezentative). Cu îndrăzneala tolerată de mandarinii bunei cuviințe publice mai mult criticilor tineri și exuberantelor reviste studențești (întreținîndu-se vechea prejudecată a „păcatelor tinereții** și ui-tîndu-se că tocmai la o asemenea vîrstă se rostesc adevărurile fără peri pe limbă), loan Groșan scria — ne aflăm, repet, în mai 1978 — de „impasul traversat pe brînci de filmul românesc**, paralel cu „situația oarecum similară din punct de vedere valoric în care se află fotbalul nostru** : o asemenea analogie, continuă Groșan, m-a „condus la ideea organizării unui sistem competitiv care să permită, ba chiar să favorizeze obținerea de mari performanțe și în domeniul cinematografic** ; și, de îndată ce „realizatorii, dar mai ales diriguitorii filmului autohton nu au niște repere clare, o ierarhie cît de cît onestă și de bună credință în babilonia cinematografică“ ar impune o „operație ordonatoare**, adoptîndu-se „ca să fim pe înțelesul tuturor, modelul la în-demînă pe care ni-1 oferă cu generozitate sportul-rege, fotbalul**, adică alcătu-indu-se „divizii valorice** (subl. n.). Mai exact, o divizie A (10 realizatori cu respectivele lor 10 filme reprezentative), o divizie B (tot cu 10—10) și o divizie C (30 de realizatori cu 30 de filme). în realitate, Groșan propune un clasament al celor 50 de regizori români care au activat de la 1940 încoace, de îndată ce pe ultimul loc, al zecelea, din divizia A figurează Jean Georgescu și O noapte furtunoasă. Autorul nu își dezvăluie, dinadins, criteriile (pe care le presupune ca fiind ușor de ghicit), dar nu uită să precizeze că locurile ocupate în tabela sa clasifi-catorie, nu sunt fixe, date o dată pentru totdeauna, ci „promovările** apar posibile, dînd ca exemplu cazul lui Sergiu Nico-laescu, care, aflat pe locul 21 (în absolut) și 1 din divizia C (cu Dacii), ar putea să sară în divizia B dacă ne-ar oferi, spune Groșan, un film mai bun decît Doctorul Poenaru al lui Dinu Tănase (locul zece
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
95
în divizia B, și 20 absolut). Se observă imediat că situarea pe o treaptă sau alta din aceste „divizii valoricee discutabilă — inclusiv în concepția pozitivă a termenului — ca orice asemenea operație, rezultată dintr-o unică voință. însă nu pot să neg că loan Groșan a văzut exact, sau aproape exact, atunci cînd a stabilit valoarea „absolută “ a primilor zece realizatori de filme de la noi. Cu excepția cazului lui Jean Georgescu — pe care l-aș scoate din competiție cu O scrisoare pierdută, un clasic de măsurat cu metrul unui alt sistem de criterii, și l-aș relansa cu Directorul nostru, de plasat, eventual, pe același loc — ; cu excepția aducerii, apoi, în discuție a lui Paul Călinescu și a Desfășurării sale, omisiune, mă gîndesc, prea importantă pentru a nu fi semnalată ; precum și, bineînțeles, cu condiția unei substituiri de titluri ale unor filme aparținînd acelorași autori, apărute ulterior clasamentelor din 1978, — consider că Groșan s-a aflat și continuă să se afle în miezul adevărului indicînd, pentru divizia A, deci ca prim eșalon al regiei noastre, următoarele nume : Li viu Ciulei, Lucian Pintilie, Mircea Daneliuc, Dan Pița, Victor Iliu, Iulian Mihu, Andrei Blaier, Constintin Vaeni, Mircea Veroiu, Jean Georgescu. Iar dacă Daneliuc și-a depășit Cursa prin Proba de microfon și prin Croaziera, iar dacă Dan Pița — pe Tănase Scatiu prin Concurs (dacă, din capul locului, nu erau de preferat Nunta de piatră sau Filip cel bun), în rest ne aflăm cam tot la stadiul sesizat de Groșan, cu cei doi „outsiderP, Ciulei și Pintilie, în frunte, prin filme din 1965, respectiv 1969/70.
îmi opresc, deocamdată, aici comentariul — mult mai profitabil decît pare la prima vedere — pentru a-1 relua în numărul viitor al „Vieții Românești nu înainte, însă, de a face o propunere și, bineînțeles, de a retranscrie — întru împrospătarea memoriei noastre, a tuturor — clasamentele lui Groșan (nu știu dacă autorul nostru și le-a primenit între timp).
Propunerea privește, din nou, premiile Acin : juriul vede, de obicei, filmele supuse deliberării sale prin iunie-iulie, iar decernarea propriu-zisă are loc în luna decembrie, deci aproape la un an de la încheierea celui luat în considerare. Un astfel de mult prea amplu decalaj poate să influențeze gîndirea juriului, deoarece între timp apar alte lucruri ale acelorași candidați sau ale altor autori, apte să modifice orizontul valorilor, în bine sau în rău, nu contează, alterînd astfel vizi
unea pertinentă asupra creativității unui an de producție cu caracteristicile sale proprii. Pe de altă parte, slăbește interesul și curiozitatea publicului, din memoria căruia se șterg, cu timpul, contururile exacte ale filmelor văzute ; decernarea mai promptă, în februarie sau în martie, oricum în primul trimestru al anului, conferă o mai accentuată prospețime și actualitate premiilor, acestea păs-trînd — în formula practicată în prezent — ceva muzeal și stătut, desuet, depășit, anacronic.
Și-acum, „diviziile“ lui Groșan, în înfățișarea cărora mi-am permis să adaug, într-o coloană din dreapta, cifra locului „absolut“, ocupat în ordine de cei 50 de cineaști evocați :
Divizia A
1. Li viu Ciulei
— Pădurea spînzuraților	(1)
2. Lucian Pintilie — Reconstituirea	(2)
3. Mircea Daneliuc — Cursa	(3)
4. Dan Pița — Tănase Scatiu	(4)
5. Victor Iliu — Moara cu noroc	(5)
6. Iulian Mihu — Felix și Otilia	(6)
7. Andrei Blaier — Prin cenușa imperiului	(7)
8. Constantin Vaeni — Zidul	(8)
9. Mircea Veroiu — Dincolo de pod	(9)
10. Jean Georgescu — O noapte furtunoasă	(10)
Divizia B
1.	Mircea Mureșan
— Răscoala	(11)
2.	Manole Marcus
— Puterea și Adevărul	(12)
3.	Lucian Bratu
— Tudor	(13)
4.	Alexandru Tatos
— Mere roșii	(14)
5.	Timotei Ursu
— Septembrie	(15)
6.	Stere Gulea
— Iarba verde de acasă	(16)
96
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
7. Cristiana Nicolae
— întoarcerea lui Magellan	(17)
8. Gheorghe Vitanidis — Facerea lumii	(18)
9. Andrei Cătălin Băleanu — E atît de aproape fericirea	(19)
10. Dinu Tănase — Doctorul Poenaru	(20)
Divizia C	
1. Sergiu Nicolaescu — Dacii	(21)
2. Francisc Munteanu — La patru pași de infinit	(22)
3. Sa vel Stiopul	
— Anotimpuri	(23)
4. Mircea Săucan — Meandre	(24)
5. Malvina Urșianu — Gioconda fără surîs	(25)
6. Elisabeta Bostan — Mama	(26)
7. Mircea Drăgan — Setea	(27)
8. Virgil Calotescu — Mastodontul	(28)
9. Geo Saizescu — Balul de sîmbătă seara	(29)
10. Mircea Moldovan — Toamna bobocilor	(30)
11. Maria Callas Dinescu — De bună voie și nesilit de nimeni	(31)
12. Ion Popescu Gopo — Comedie fantastică	(32)
13. Gheorghe Naghi — Aurel Miheles — Două lozuri	(33)
14. Dinu Cocea — Haiducii	(34)
15. David Reu — Cercul magic	(35)
16. George Cor nea — Patima	(36)
17. Șerban Creangă — Căldura	(37)
18. Vladimir Popescu-Doreanu — Ceața	(38)
19. Al. Boiangiu — Maiorul și moartea	(39)
20. Mihai Constantinescu — Despre o anume fericire	(40)
21. Adrian Petringenaru — Proprietarii [probabil o scăpare,	
cred că este vorba de Tatăl risipitor — n.n.]	(41)
22. Geta Tarnavschi	
— Misterul lui Herodot	(42)
23. Gheorghe Tur cu — Castelanii	(43)
24. Ștefan Traian Roman — Regăsire	(44)
25. Haralambie Boroș — Șah la rege	(45)
26. Horea Popescu — Dragoste lungă cle-o seară	(46)
27. Cristu Polucsis — Fantomele se grăbesc	(47)
28. Petre Bokor — Tufă de Veneția	(48)
29. Carol Corfanta — Serenadă pentru etajul XII	(49)
30. Doru Năstase — Pe aici nu se trece	(50)
Și fiindcă după această reproducere urmează semnătura mea, îmi permit să atrag atenția — dintr-un firesc scrupul „filologic^ — că ordinea celor 50 de realizatori români de filme (dintre care 47 sau cel puțin 45, mai sunt încă în activitate) aparține lui loan Groșan, iar nu, încă, lui
FLORIAN POTRA
Cârfi primite la redacție
MARIN BUCUR, Poezie — destin — dramă. Eseuri. Editura Cartea Românească, 1982.
PETRE STOICA, Amintirile unui fost corector. Editura Cartea Românească, 1982.
PAUL ALEXANDRU GEORGESCU, Casa Weber sau ieșirea din noapte. Nuvele. Editura Cartea Românească, 1982.
ION CRISTOFOR, în odăile fulgerului. [Versuri], Prefață de Petru Poantă. Editura Dacia, 1982. (,,Debut“).
PATIȚA SILVESTRU, Luceferi. Sub semnul împlinirilor copilăriei. Editura Ion Creangă, 1982.
ROMULUS BUCUR, BOGDAN GHIU, ION BOGDAN LEFTER, MARIANA MARIN, ALEXANDRU MUȘINA, Cinci. [Versuri], Cu o prefață de Nicolae Manolescu. Editura Litera, 1982.
TUDOR ARGHEZI, Autoportret prin corespondență. Prezentat de Barbu Cioculescu, Editura Eminescu, 1982.
IOAN GEORGE ȘEITAN, Manual de sinceritate sau arta de a vorbi melancolia. [Versuri], Postfață de Radu Petrescu. Editura Albatros, 1982.
* ♦ * Lectura clasicilor și teoria modernă a textului; Centenar Octavian Goga. Colocviile de critică ale revistei „Transilvania", Ediția a V-a, Sibiu, 1981.
♦ * ♦ Antologie de poezie arabă. Perioada clasică. Traducere, antologie și note de Grete Tartler și Nicolae Dobrișan. Editura Minerva, 1982, („Biblioteca pentru toți").