Viata Românească
J	.	_ __________________
Revista întemeiata la lași, în martie 1906, de un grup de intelectuali în frunte cu CONSTANTIN STERE și G. IBRAILEANU.
In 1981, la împlinirea a 75 de ani de existența, revistei VIAȚA ROMÂNEASCA i s-a conferit, prin Decret prezidențial, Ordinul „MERITUL CULTURAL" clasa i, „pentru contribuția adusă la afirmarea și dezvoltarea artei și literaturii românești, la înfăptuirea politicii culturale a partidului șî statului".
'«•9 0
APARE LUNAR sub conducerea unui Consiliu de redacție Redactor șef : loanichie Olteana
©
REDACȚIA
70146 BUCUREȘTI, str, Nicolae Golescu, 15
Telefon : 13 59 71, 164049, 1441 53
ADMINISTRAȚIA 70179 București, Calea Victoriei 115 Telefon : 50.64.30
©
Costul unui abonament la Viața Româneasca este de lei j 144 pe 12 luni, 72 pe 6 luni, 36 pe 3 luni
•
Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază
Tiparul executat la întreprinderea poligrafica „Informația"
5^	J? P
Viata Româneasca
9
ANUL LXXVII NOIEMBRIE 1982 Nr, 11
în întîmpinarea Conferinței naționale a P. C. R.
O GÎNDIRE CRITICĂ SI REVOLUȚIONARĂ
9	9
Apropiata Conferință națională a partidului poate și trebuie să constituie un eveniment de seamă în dezvoltarea socialistă a României Moment de bilanț pentru toți comuniștii, pentru întregul nostru popor, Conferința vei analiza cu deplină răspundere realizările și nerealizările de pînă acum, fiind îndreptățită să tragă toate concluziile ce rezultă din mersul nostru actual pe drumul societății socialiste multilateral dezvoltate. Desigur, participanții la Conferință vor acorda cea mai mare atenție problematicii economice, devenită deosebit de acută în prezenta conjunctură ; totodată însă, și strîns legat de aceasta, vor fi discutate problemele social-politice, ideologice și educative cu care ne confruntăm practic în fiecare zi.
Actuala bază economică este chemată să asigure rezultate tot mai consistente din punct de vedere calitativ în ceea ce privește producția de bunuri materiale, dar și actuala bază spiritual-culturală — potrivit Expunerii prezentate de tovarășul Nicolae Ceaușescu, secretarul general al partidului, la plenara lărgită din 1—2 iunie 1982 — va fi solicitată să se afirme într-un mod mai pregnant decît pînă acum, favorizînd apariției de opere profund originale, expresii și componente noi ale specificului nostru național, îmbogățind astfel tezaurul cultural universal ; neajunsurile din toate domeniile, care au atît temeiuri obiective cit și subiective, se cuvin a fi mai întîi recunoscute ca atare, iar apoi discutate în mod deschis și cîntărite soluțiile cele mai potrivite pentru depășirea neîmplinirilor de astăzi. Esențial pentru materialismul dialectic și istoric, pentru marxismul creator este îmbinarea dialectică a gîndirii critice (a veritabilei critici, care merge pînă la rădăcina lucrurilor) cu atitudinea revoluționară, constructivă ; una fără cealaltă nu sînt cu putință, nici în teorie și, mai ales, nici în realitate. Fără critică, revoluționarismul se trădează pe sine, devine un simplu avînt, o tendință oarbă spre schimbare ; în lipsa atitudinii revoluționare, critica devine un exercițiu deșert, simplă negație a ceea ce este dat ; numai împreună dau ele adevărata g^^^^i^ceea ce trebuie să fie praxis-ul social-istoric revoluționar,	mi
2
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
Nu doar sistemul autoconducerii muncitorilor industriali este necesar să funcționeze cu eficiență sporită, ci și sistemul autoconducerii muncitorilor intelectuali (Dostoievski însuși se recunoștea cîndva drept scriitor-proletar, în cel mai propriu sens al termenului...) va trebui să se afirme realmente ca o forță socio-culturală determinantă pentru Însemnatele prefaceri ce stau de îndeplinit în fața noastră ; iar Expunerea de la plenara lărgită, expunere ce reprezintă tezele pregătitoare ale Conferinței naționale a partidului, accentuează tocmai ideea după care activitatea ,,teoretică“ (științifică, filosofică, ideologică, artistică etc.) trebuie să joace un rol hotărîtor în ghidarea acțiunii social-politice sau economice. Pentru punerea și soluționarea dilemelor pe care acest sfîrșit de mileniu ni le așează înainte, este nevoie astăzi, mai mult poate ca oricînd, de o gîndire critică și revoluționară, singura capabilă să se împotrivească cu succes asaltului contemporan al obtuzității agresive, al raționalității iraționale (cf. „logica“ înarmărilor, dar nu numai ea), al sacrificării omului concret pe altarul unei productivități de tip tay-lorist, capitalist.
Dar Conferința nu poate fi doar un moment de bilanț, ci și unul de concentrare a tuturor energiilor și capacităților poporului român în vederea dezvoltării ulterioare, pentru asigurarea unei împliniri socialiste, armonioase a tuturor cetățenilor partriei noastre, indiferent de naționalitate ; și perspectivele pe care Conferința este chemată să le deschidă pot fi recunoscute numai dacă ele sînt rodul unei adevărate gîndiri marxiste, critice și revoluționare. în economie, numai asumarea conștientă a tuturor responsabilităților autoconducerii de către fiecare muncitor și specialist poate asigura realizarea unui nou echilibru economico-social ; în educație, doar formarea unui tineret armonios dezvoltat, cult, inteligent, în stare de efort original socialmente semnificativ poate constitui țelul activității noastre multilaterale ; în știința istoriei, numai respectarea adevărului istoric poate însemna patriotism ; în filosofic, căutarea adevărului și articularea sa în sistem este scopul oricărui cercetător adevărat ; în arte (inclusiv în literatură și mai ales în literatură) slujirea frumosului nu poate lăsa deoparte afirmarea curajului civic, a decisivelor .opțiuni în favoarea unei angajări profunde pentru schimbarea celor ce sînt de schimbat și păstrarea a ceea ce trebuie păstrat, pentru neuitarea a ceea ce ne este esențial și spulberarea strîmbătăților de tot soiul.
V. R.
SCRIITORUL ȘI LUMEA DE AZI
Unde începe lumea contemporană ? Ca să mă orientez într-o temă vastă ca aceasta, am nevoie de cîteva repere ferme. Un reper bun poate fi locul natal. Sînt tentat să spun că lumea contemporană începe într-o casă de țară, adică în Bahrinești, adică în Mușenița, în ținutul Rădău-țului. Acolo merg tot mai rar. Acolo voi găsi o moară, o fermă mecanizată condusă de un inginer pe care-1 cheamă Hanibal, o sinucidere din dragoste, un brevet de invenție pentru simplificarea unui circuit electronic, o nemțoaică ce obținuse viza să plece la fiul ei în R.F.G. și este lovită de trăsnet chiar în preziua plecării, un pedepsit pentru trafic cu aur, două Istorii de Călinescu, o vamă internațională, Biblia și sute ele abonamente? la presa curentă, un om care a ispășit zece ani de pușcărie prin șaizeci, un bătrîn întors din emigrație din Americi să moară la casa lui : deci o groază de elemente ale lumii contemporane.
Fiecare element din repertoriul (incomplet) de mai sus este o temă de roman ; m-a izbit de pildă acel om care venea din detenție, după zece ani de absență din sat. era noapte și el bătea la fereastra casei noastre întrebînd : „Nu știți unde locuiesc eu ? nu știți cum se ajunge la mine ?“
îmi construisem o lunetă astronomică, calculam variabilitatea stelelor duble, intenționam vag o admitere la astronomie, credeam că universul începe foarte departe, de la Proxima Centauri sau de la Cepheu, azi am răsfoit caietele cu calcule de acum două decenii, nu le mai stăpînesc, mă simt umilit de adolescentul de atunci care rezolva monstruozități matematice și „cucerea" universul prin formule ; pe atunci însă nu știam un lucru simplu, că universul începe de la pragul casei.
Neputința de a vedea integral și departe a dat statut de provincie acelei părți a universului unde neamul meu și-a construit coliba, conacul, polisul. Eul stratificat, eul clivat poate fi închipuit ca o sumă de provincii între care nu se poate circula și între care firele de telefon au fost tăiate. Lumea contemporană nu-și găsește simbolul principal în complexul cibernetic de la Massachusetts ci, mai curînd, în tema planetei care își descoperă unitatea.
★
Japonezul este un om universal ? La întrebarea aceasta ești tentat să răspunzi prin clișee exotice. Recapitulezi ceva informație curentă, mai mult sau mai puțin pitorească sau senzațională, definești specificul japonezului și te simți foarte occidental. Specificul local, exacerbat,
4
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
poate fi un indiciu de întîrziere istorică, de izolare. Colectivitățile puternice au personalitate, desigur ; dar, în loc de a înțelege personalitatea unui ținut e mai comod să enumeri trăsături numite „specific “. Confundăm genius loci cu țesătura de superstiții ale omului de bine.
Știm că sindromul unei boli are multe variante și nuanțe ; sănătatea însă este asemănătoare la toți oamenii : este o stare de echilibru.
Intr-o capitală străină am cunoscut un japonez, eram cazați în același hotel, ne întîlneam la masă ; mi-a propus într-o zi un test de perspicacitate, și eu i-am propus unul. Eu n-am putut rezolva testul japonezului, din cauză că el vorbea o engleză stricată și n-am înțeles consemnul. Nici el n-a putut răspunde la testul meu, din cauză că vorbeam o engleză execrabilă și n-a înțeles consemnul. Ne-am despărțit prieteni.
Abia în filmul Dodes Kaden, de A. Kurosawa, am avut brusc senzația că japonezul este un om universal. Personajele din acel film (căutați-1 la Arhivă, vedeți-1 numaidecît) sînt oameni uluitor de simpli, mizerabili, puternici, expresivi și nu fac altceva decît să trăiască. Nu vreau să spun că nu lucrează, dimpotrivă, au ocupații, au meserii, au un spațiu în care se mișcă ; dar în esență, ei trăiesc pentru a trăi : de aici vine o impresie de natural, de firesc al existenței. Nicăieri, n-am avut mai acut senzația acestui adevăr primar, și anume că scopul vieții este viața. După vizionare, am urcat în tramvaiul 13 și mi-am dat seama că filmul acela continua sub ochii mei, cu acești oameni din tramvaiul 13 pe care-i priveam cu o receptivitate nouă.
I-am contrazis pe cei care au văzut în Dostoievski numai un excelent cunoscător al sufletului rusesc. Dostoievski este și un manual despre tumultul abisal al omului de oriunde. Un specialist în tehnici proiective (Bucureștiul are doi asemenea specialiști, redutabili, de anvergură) îmi spune cum Szondi, citindu-1 pe Dostoievski, a răcnit „evrika“, și a avut revelația diagnosticului experimental al pulsiunilor ; el a stabilit apoi cele opt clase pulsionale și cele cinci alegeri în destin.
Mă întreb dacă nu cumva Faulkner l-a inspirat pe Rorschach să descopere cealaltă mare tehnică proiectivă, a analizei personalității ; oricum, ei se întîlnesc, ei se susțin.
★
Omul și reptila. Apelînd la Jung, vom spune că omul contemporan tîrăște după el, nevăzută, o coadă de saurian. Omul nu poate scăpa niciodată de aceste resturi animale. în el se nasc conflicte care țin de zestrea genetică, de nepotriviri între structuri străvechi și exigențe actuale ; în om există voci care-1 chemă spre trecut. Voci genetice care vor să reinstaureze în urmaș o poruncă veche ; dacă urmașul vrea să-și aleagă propria lui cale, poate intra în conflict cu zidăria veche din el și aceasta îi perturbă echilibrul ființei.
Scriitorul lucrează în sensul său în opoziția acestei descătușări animale, accentuînd sau eradicînd acest conflict. Gabriel Garcia Mărquez, de pildă, își mîngîie coada de saurian. El mizează pe ceea ce ne trage îndărăt. Așadar el mizează pe foarte mult : de aceea are atîția cititori.
62
SCRIITORUL ȘI LUMEA DE AZI
5
Acest gen de literatură produce anestezie și iluzionare. Cititorului din orice spațiu geografic îi este bine cînd cineva îi mîngîie coada de saurian.
Joyce alege altă cale ; moderniștii de azi (postavangarda și mai ales transavangarda) aleg și ei altă cale : scoaterea saurianului din camuflajul milenar. Cum reușesc ei, deci, să se descurce cu reptila, cu tenebrele interioare, cu straturile arhaice, cu absolutul vintrelor ? Există o metodă : incifrarea pulsiunilor în limbaj. Textul devine un loc al deblocării energiilor ancestrale, rupere a constrîngerii genetice, alegere de soartă.
Scriitorul, în fața omului contemporan, are aceste două posibilități : să-și tot lingă coada de saurian, sau să vadă cum energia părții de reptilă poate fi socializată și comutată în acte cu destinație actuală. Știu patru—cinci prozatori tineri care merg pe această ultimă cale, dar ei sînt încă priviți cu rezervă.
★
Angoasa secolului nostru : învierea lui Satan. Malraux a fost întrebat care este cel mai de seamă eveniment al epocii contemporane și el a răspuns : „la resurrection de Satan" Anticristul reînvie sub forma nedreptății sociale, a genocidului, a dictaturilor, a amenințărilor atomice, a răului suprem pe care vremea noastră l-a experimentat din plin. Malraux spunea asta încă sub impresia ultimului război mondial și a tensiunii dintre cele două sisteme politice mondiale.
Apoi mitologul a vorbit de „integrarea lui Satan“. Este o teorie frumoasă, întăritoare, care vizează progresia psihică, marcînd un stadiu în evoluția ființei. Dar tema „integrării lui Satan" este vastă și ea nu dă atît soluții de supraviețuire, cît soluții de împlinire spirituală, de perfecționare a omului. Or, în crizele mari, cînd e amenințată existența speței, omul va căuta întîi o soluție de supraviețuire a trupului biologic — să aibă ce perfecționa.
★
Scriitorul și universul tehnico-informațional. La început au fost întrebări alarmante : lumea hipertehnică este ostilă omului, dăunătoare echilibrului biologic și social ? mecanismele tot mai complicate născocite de om îi scapă de sub control ? omul va găsi soluții să stăvilească tendința inteligenței la autodistrugere ?
Unii s-au trezit copleșiți de era cibernetică. Psihologii vorbeau de caracterul stressant al irupției informaticii în viața noastră. Și de frustrarea resimțită de om prin invazia tehnicului, înstrăinarea ce survine într-o lume remodelată în condițiile erei industriale. G. Mendel spunea că asaltul tehnologic naște un nou complex psihic ; în 1968, el explica astfel actul contestatar al tineretului francez : pentru tineret, imaginea psiho-socială a Tatălui suferă o perturbare, fiind infiltrată de „ideal tehnologic", deci de o putere artificială, străină tipului de putere arhetipală. Tehnologicul pare să creeze o presiune negativă asupra unor valori culturale ale trecutului ; în acest punct o conciliere este necesară și dorită.
6
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
începe așadar dialogul om-ambianță cibernetica. începe adaptarea, formarea unor reflexe noi, conforme cu noul cadru. Arta poate să contribuie la acest reacord psihologic. Arta, înglobînd conștient elemente din lumea tehnico-științifică, grăbește apariția unor noi releuri de comandă psihologică, propune strategii adaptative.
„Primirea“ tehnologicului în literatură poate atinge diverse grade de complexitate. De la integrarea naivă, artificială, pînă la dizolvarea sensibilă a granițelor, adică pînă la osmoza dintre poetic și tehnic. Osmoza aceasta — perceperea locului de atingere a contrastelor — e semn că eul nu mai are clivaj e și stratificări.
★
Cum întâmpină literatura explozia informațională ? în fel și chip. Soluția ușoară : introducerea în pagină a. fragmentului tehnologic, găsirea valențelor estetice ale deșeului industrial etc. Pasul dificil : conota-ția și sintaxa. Limbajele algoritmice dau sugestii limbajelor naturale (oul dă lecții găinii). Limbajul ALGOL ne revizuiește sintaxa, ne spune cum ne-am putea apropia de sintaxa cosmică (megale syntaxis, cum zicea Ptolemeu), ne mărește libertatea. Toate calculatoarele Felix de la noi îmi măresc libertatea.
Raymond Queneau : „Cuvintele se vor umple de mustul tuturor lucrurilor, cu seva savantă și cu latexul doct“. (Mică cosmogonie portativă).
Există o literatură încărcată cu informație tehnică, și se citește cursiv, are putere de fascinație :
de la Robert Goffin la japonezul Kobo Abe (nu cel din Femeia nisipurilor, ci cel din Totalitoscopul); de la americanul Thomas Pynchon la postavangarda italiană de azi.
La noi, reportajul lui Geo Bogza face loc unei bogate terminologii petroliere, geologice etc., anulînd răceala științelor și făcînd din ele elementele unei cosmogonii ; termenul științific auster sau necunoscut capătă un sunet familiar, o subită vechime, o legare de stratul nostru ancestral. Sau, la Nichita Stănescu, în Laus Ptolemaei găsim noțiuni de matematică, astronomie : poemul cosmogonic se transformă treptat în cîntec de leagăn.
Ca să nu mai vorbim de literatura science-fiction care folosește din plin elementele erei cibernetice.
Japonezii au propus un experiment : au pus pe versuri teoreme și definiții, formule și denumiri științifice, și le-au introdus în școală. Poezia nu servește aici ca. instrument incantatoriu, suport al memoriei, cum s-a zis ; ci ca mod de a opera o tensiune lirică, de a produce un email magic pe care îl așterni peste obiectul tehnic.
Informație despre destin. „Vehiculul^ poetic merge cel mai adînc în om ; de aceea, acest vehicul poate fi încărcat pînă la vîrf cu orice fel de informație. Orientalii, cîrcotași cum sînt au descoperit din
SCRIITORUL ȘI LUMEA DE AZI
vechime acest mod de „transport informațional". In Cartea mutațiilor, chinezii propuneau, sub forma atrăgătoare a oracolului, cea mai teribilă carte de științe comparate și de corelare interdisciplinară, punînd alături informație astronomică, agricolă, diplomatică, și despre știința conducerii societății, psihologia relațiilor umane, etică, filosofie.
Dacă vrei să-1 pui pe om într-o relație dureros de intimă cu toată informația culturală posibilă (deci informația necesară supraviețuirii și împlinirii sale ultime) trebuie s-o codifici sau s-o traduci (prin echivalențe și corespondențe adecvate) în informație despre destin.
Epoca modernă ar oferi material nou pentru un asemenea tip de lucrare.
★
Inteligența materiei. Este titlul unei cărți de dr. Dumitru Constantin, o apariție semnificativă (1981), rezultatul unei cercetări făcute cu vocație interdisciplinară și transdisciplinară. Mă gîndesc, citind această carte deosebită, că la noi confruntarea artă-știință n-a avut niciodată un caracter dramatic. Viziunea este necesară și-n artă și-n știință, ea dă coerență și sens unei sume de observații și experiențe și împinge mintea pînă dincolo de hotarul cunoscutului.
Mircea Malița (în Aurul cenușiu) dă multe exemple de creatori români care au făcut osmoza artă-știință. „Ion Barbu, poetul, era profesor de axiomatică, Camil Petrescu a studiat matematicile, educație matematică a avut și Pallady. întrepătrunderea domeniilor, proprie erei cibernetice, se manifestă zilnic".
★
Cum să evităm căderea în analfabetism. Vizitez un centru de calcul. Computere, calculatoare, sisteme de programare, specialiști care proiectează și traduc în sisteme algoritmice mesaje necesare. Stau de vorbă cu un electronist. Limbajul său precis, deși fără abuz de termeni de specialitate, mi se pare de o eficiență care ar invidia pe orice scriitor. Vorbim despre mecanisme, despre familia Felix (calculatoare românești), despre roboți din generația a treia. Se așteaptă o nouă generație de roboți, bio-roboți, văd în ei atributele unei generații de avangardă. Limbajele de programare mă atrag, așa cum m-a atras cîndva romanistica. Cineva spunea că necunoașterea, limbajelor informaționale va însemna analfabetism. Acum asta înseamnă doar incultură. Mă atrage această lume tehnică, ce provoacă omul (autonil ei) la o competiție ciudată. Creierul electronic are o foame de lup, înghite mereu programe, benzi perforate. Cîte limbi „se vorbesc" la calculatoarele de azi ? întreb pe interlocutor. îmi înșiră nume și nume, prea mult. încerc să învăț ceva despre limbajul universal FORTRAN. Cînd învățam prima literă din alfabetul latin, nu știam ce mare lucru se face cu ea. Acum știu : o literă (ca și un om deosebit pe care ai șansa să-1 întîlnești) îți poate schimba viața.
8
VIAȚA ROMÂNEASC/Î
Prima lecție despre limbajul FORTRAN este despre „strămutare4*, iată legătura cu ceva vechi : grecii numeau strămutarea „metaphora“.
★
Și la ce folosesc toate astea ? Oare acestea ne ajută numai la rezolvarea unor probleme ale traiului imediat, sau ne-ar putea împinge spre perceperea unei alte dimensiuni a lumii ? Pentru că se știe : omul, deși moare fără pîine, el rămîne ființa paradoxală care ar fi în stare să-și dea pîinea de la gură în schimbul unei călătorii de o secundă în lumea cu patru sau cinci dimensiuni, în lumea cu tahioni.
Paranteză despre prăpastie și pîine. La urma urmei, mă interesează și progresul acestei idei (omul înscris deplin în noosferă, triumful substanței noezice), dar și întrebarea : ce va mînca mîine acest om evoluat, acest om al planetei întregite ? Va fi destulă pîine într-o lume alfabetizată și ingenioasă — sau omul, forțat de condiții, va trezi în adîn-cul său genetic o nouă linie de transmutație a elementelor necesare lui, și atunci va consuma alt fel de energie, și atunci el va fi cu totul altul.
Dar pînă atunci mai este o prăpastie de trecut. De aceea repun problema în datele condiției umane de azi : gînditorii întrevăd că sîntem pe cale de a generaliza trăirea, la un nivel înalt, a sentimentului universal ; dar încă nu s-a răspuns la neliniștea : am scurtat, prin aceasta, drumul imens dintre om și pîine ?
★
Nostalgia întregului. în căutarea unui maximum informațional despre realitatea umană, artistul va trece prin științele secolului și va tînji la întregirea imaginii lumii. Se va orienta prin apelul la o resursă care a fost întotdeauna salvatoare, intuiția, ochiul lăuntric, scurtcircuitarea etapelor. își va spori emisiile cerebrale alpha și va vedea cum toate își recapătă coeziunea și unitatea primordială. Va comunica atît cît va fi nevoie să trăiască, discursul său va aspira să fie cuprinzător, el va tînji după simplitate, va redescoperi forța cuvîntului-nucleu, cel dinainte de explozia verbală. Textul va fi integral sau nu va fi deloc.
★
Revolta simplității. Sînt la Roma, văd o expoziție de grup, organizată în plină stradă, pe lingă via del Babuino, expun pictori din „Asociația pentru apărarea mediului ambiant44, discut cu președintele asociației, pictorul Mancini, el vrea valori tradiționale, el vrea resurecția peisajului, ei vor să apere ruințle, marea ; el a inventat „tabloul-fîșie44, propice să cuprindă orizontul marin. Da, ei apără peisajul, ei se repetă, chiar dacă cu iscusință și strălucire, tot repetare se cheamă, mă opresc lîngă pînzele unei „naive44, Luba Simansky, origine îndepărtat poloneză, o pictură cu vizibile urme slave, motive populare, ecouri de icoană
SCRIITORUL ȘI LUMEA DE AZI
9
rusească, ceva țărănesc și fantast, îmi spune că s-a scris despre ea și-n Izvestia. Revin la tema expoziției. Sigur, apărarea mediului ambiant este o idee care merită osteneala unei expoziții, dar nu pot aprecia bine ce eficiență ar avea. Da, arta poate atrage atenția asupra unui rău, poate da un semnal de alarmă, dar arta adevărată e cea care încearcă un asalt la rădăcina răului, în om. încearcă să schimbe nu printr-o predică anume, ci prin forța de a antrena vocile genetice, vocile pulsio-nale ale omului. Optimizarea prin artă, modelarea unor tendințe, socializarea unor tensiuni animale — e net superioară artei care vehiculează un slogan al vremii.
Despre optimizarea omului. Există așadar o știință și o artă a optimizării care, astăzi, se bazează în primul rînd pe psihocibernetică, sau pe sorfrologie. Sofrologia mi se pare că dă cele mai multe soluții de optimizare, mă interesează, adun și articulez orice informație pe tema asta, încerc să experimentez. Literatura se întîlnește cu sofrologia mai mult de cît s-ar crede. Dar atunci ea tinde spre eficiență, spre acțiune practică, rol încă puțin probat la textele artistice. Mă gîndesc la acel tip de text care ar putea începe lungul proces de reechilibrare a energiilor haotice ori rău canalizate la om și, ajunși aici, un text în plus ar face de prisos un medic. Bolile omului încep de la spirit, spun orientalii, și spun bine. încă nu există un canon precis al întîlnirii literaturii cu psihocibernetică. Oricum vreau să cred că textul de plăcere face loc unuia de ,,chrisoterapie“.
★
Lumea contemporană și inflația textului. Pagina scrisă, suprafața imprimată pătrunde adînc în viața omului și ajunge să-1 manipuleze. Se întîmplă ca omului să-i scape din mînă un instrument pe care el însuși l-a perfecționat. Exemplele sînt multe ; omul duce cunoașterea pînă la găsirea forței atomice și aceasta îi scapă din mînă. La fel de grav este că el a perfecționat textul și că textul îi scapă din mînă.
,,Puterea este textuală" : un enunț în jurul căruia Gheorghe Iova a construit un întreg eșafodaj de idei. Tot Iova îmi atrage atenția asupra unui fapt istoric : un împărat antic chinez, ca să diminueze forța generalilor săi care-1 subminau, a încurajat dezvoltarea cărturărimii. Și a obținut rezultatul așteptat : primejdia militarilor a diminuat. Inversarea relației este și ea, adesea, întîlnită în istorie.
Citesc un studiu de Sollers despre mînuirea omului de azi prin ,,suprafețe imprimate" ; anihilarea puterii decizionale prin impresia (uneori euforică) a faptului că omul ar participa la decizie, sau că ar gîndi cu mintea lui.
Se gîndește mult cu minte străină. Omul mediu este asaltat de mecanisme verbale, stereotipii fioroase. Care, odată cu frumusețea lor sonoră, sau odată cu fixitatea lor, aduc și dependență. Vorbitorul începe să depindă de cuvinte. Decizia noastră este, de atîtea ori, decizia conținută dinainte în blocul informațional preluat din gura altuia. Ce poate
10
VIAȚĂ ROMÂNEASCĂ
scriitorul ? Saltul spre enunțul care numește lumea pentru prima dată este minutul de libertate a scrisului.
★
Portretul robot al omului contemporan. Un reporter îmi cere să fac portretul contemporanului. De la noi sau de pe planetă ? îl întreb. Răspunde : indiferent de unde. Zic : omul contemporan începe să-și piardă portretul. Mai bine zis, acele mii de variante, chipuri, care făceau farmecul micilor colectivități de altădată își arată acum, tot mai mult, numitorul comun.
Cum așa ! se revoltă interlocutorul meu. Răspund : Să luăm un om mediu, de pe stradă, amorf, cu un lot de instincte (aceleași mereu, doar că supuse unei tot mai mari presiuni culturale, de socializare) ; cu un lot de alegeri în destin (aceleași alegeri genotropice, numărabile pe degete) ; cu un grad de instruire, de cultură (centralizat, observant atent, unitar) ; un om mînuind instrumente lunguiețe prin care produce bunuri... Omul, în ciuda a toate, se pare că este un vicios al actelor stereotipe, un pervers al trăirii repetitive ; este un alungat din paradisul uniformului și el tînjește veșnic după paradisul uniformului. — Această tendință naturală e transformată în dogmă. Eu tind spre un uniform exemplar ; dogma mă împinge spre un uniform convențional : un uniform (o schemă mai bine zis) sintetizat la un moment dat, în funcție de experiențe locale și necesități curente. Statul universal, despre cane vorbesc utopicii, poate fi și un triumf al uniformului convențional. Nu știu încă.
Iar negarea ? Ce loc ocupă negarea în dinamica omului contemporan ? Negarea — marea necesitate a viului — va fi și ea investită în „construcție", Azi, deși toată lumea caută energie, nu s-a gîndit nimeni prea limpede ce se poate scoate din energia negării, formidabilă la omul contemporan. Tendința actuală este să se contracareze această energie ; de aceea apar nevroze, sau defulări aberante, izbucniri de agresivitate. Omul contemporan crede că prin negare devine „individ", adică iese din serie. încă n-a fost pus la punct un canon al negării eficiente. Dar minți luminate vor face-o. Aceleași minți luminate vor da despoților de mîine soluții ca energia negării (considerată ca diavolească de tradiție) să producă îngeri în serie...
★
Și totuși, unde se sfîrșește „lumea" ? Nici la bătrînețe Tagore nu avea astîmpăr. Și un prieten l-a întrebat de ce călătorește mereu, de ce nu se potolește. De ce nu trage concluzia filosofică a vieții. De ce nu găsește în el însuși răspuns la întrebările despre lume (contemporană sau nu), de ce continuă să bată pămîntul cu piciorul, de ce continuă să iscodească fiecare om întîlnit, el, bătrînul mag. Tagore nu a putut răspunde ; sau, în tot cazul, nu s-a consemnat că ar fi dat vreun răspuns. Dar, într-o zi, el a notat undeva : „Mi-am început viața independent, neavînd grijă de nimic decît de o pisică. Probabil mi-o voi sfîrși cum am început-o".
VASILE ANDRU
DIMENSIUNEA EUROPEANA A LUI MIHAI VITEAZUL*)
Figura lui Mihai Viteazul s-a proiectat în conștiința poporului nostru cu trăsăturile romantice ale eroului național, fascinantul domnitor simbolizînd idealul unirii tuturor românilor din spațiul carpato-dună-rean într-un singur organism politic. Istoriografia românească a reținut și cultivat acest profil de legendă, însă, în ultimele decenii, înarmată cu o metodă riguros științifică, a pus în lumină și o altă trăsătură a între-pidului voievod : astfel, s-a relevat — în dauna eroului național — și caracterul său de suveran feudal, exponent al mentalității și practicilor epocii.
Cu mai puțină convingere, s-a insistat asupra unui al treilea aspect al acestei complexe personalități din galeria marilor domni români : universalitatea. Voievodul,care s-a ridicat vijelios împotriva opresiunii otomane și a intereselor egocentrice ale suveranilor din vremea lui, n-a fost numai un feudal ambițios — așa cum tendențios l-au zugrăvit mărturiile unor adversari —, n-a devenit numai un erou național, așa cum l-a vrut aureolat sensibilitatea întregului popor român, dar s-a .impus și ca un luptător pentru cauze generoase, un autentic creștin — poate ultimul cavaler în spiritul cruciaților — și un european, în momentul cînd Europa modernă nu-și definitivase hotarele politice și nu-și formase o conștiință clară de sine.
Dacă admitem că „toate marile opere au o istorie postumă, care este aceea a comentatorilor ' (v.R.Aron, La philosophie critique de l’histoire, Paris, 1964), atunci ni se pare foarte potrivit momentul actual pentru o reconsiderare a operei lui Mihai Viteazul sub aspectul universalității și socotim că documentele cele mai indicate să revele această dimensiune sînt cele privitoare la acțiunea lui diplomatică.
încercarea noastră de a reafirma universalitatea operei lui Mihai își găsește o legitimare în chiar mărturiile vremii lui. Inițiativele și isprăvile voievodului român au fost urmărite cu interes și emoție de cancelariile europene, au trezit nădejdi, au pus în mișcare popoare și au hrănit visuri, care anticipau cu trei secole evoluția prea înceată a eveni-
*) S-au împlinit 380 de ani de la asasinarea — pe drept stigmatizată „mișe-lească“ — a lui Mihai Viteazul.
Acest studiu e construit pe date obiective : el se dorește o pagină de istoriografie, în care „problemele" se convertesc în certitudini. Actualizarea fostelor „probleme" de către anumite cercuri, care cultivă ambiguitatea, impune un remember categoric : pentru noi — ca și pentru istoriografia universală — permanența românească în arcul carpato-dunărean a devenit istorie... clasică.
S-a redat această istorie în termenii documentelor vremii revolute, dar cu grija de a releva spiritul lor șempitern, valabil de-a lungul secolelor. Astfel : „creștinătatea" lui Mihai este afirmarea solidarității europene în fața unui pericol extracontinental etc.
12
VIAȚA ROMÂNEASCA
mentelor istorice. Faptele lui Mihai au intrat în legenda popoarelor creștine din sudul Dunării ; folclorul lor a păstrat vie, veacuri de-a rîndul, amintirea acestui erou al Creștinitații (Europei), în versuri ca următoarele :
„în frunte merge crucea, în urmă Evanghelia, Iar Mihai Beiul între ele, ca soarele, ca luna".
Mitropolitul Matei al Mirelor, într-o cronică rimată, mărturisea speranța grecilor că „Mihai va scoate coroana bizantină cu sabia și că ne-o va da-o nouă", iar alți doi conducători spirituali ai popoarelor creștine din Răsărit, mitropolitul Dionisie Rally al Tîrnovei și patriarhul Constantinopolului, îi împărtășeau prestigiosului voievod printr-o scrisoare din 13 martie 1597, că „toată creștinătatea i se închină cu dragoste" și că îl așteaptă „cu mare dor, nu altfel decît a doua venire". Epopeea vistiernicului Mihai Stavrinos, întitulată Vitejiile prea piosului și prea viteazului Mihai Voievod, a circulat ca o Alixăndrie în tot sud-estul european, fiind tipărită și retipărită în 12 ediții (între 1638 și 1806) și în principalele limbi ale vremii (greacă, latină, slavă).
Biruințele și planurile lui Mihai au fost înregistrate cu căldură de orașele italiene și în Cetatea Eternă, au cîștigat adeziunea morală a Boemiei, au stîmit admirația Spaniei, simpatia activă a Kievului și Moscovei și au provocat o emoție vecină cu panica la Cracovia. în numeroase „avisi“ din principalele capitale europene, faptele voievodului român erau urmărite și prezentate ca informații de mare senzație. Un „diario" din Roma afirma că „dacă a fost vreodată un principe în lume demn de glorie pentru acțiuni eroice, acesta este Signor Mihai, principele Valahiei", iar papa Clement al VUI-lea, inițiatorul și animatorul Ligii anti-otomane, îl copleșea cu laude într-o scrisoare din 16 august 1597. Staturile și ordinele Boemiei, luînd act de strălucitele victorii ale eroului dunărean, apreciau, în 1600, că ele „îi vor face numele nemuritor". Regele Spaniei, Filip al III-lea, informat de ambasadorul său la Praga, Don Guilen de San Clemente, că loviturile date de Mihai Imperiului otoman ar putea să-i smulgă Sultanului „totul sau o mare parte din posesiunile sale în Europa", îl felicita pe dinamicul luptător al Ligii creștine numindu-1 „dignissimus" și „de animo insigni et nobilissimo".
Mărturiile nu vin numai din partea Ligii creștine, ci și de la adversari. într-o proclamație către șleahtă, regele Poloniei, subliniind pericolul reprezentat de Mihai, își exprima convingerea că „acesta va îndrăzni lucruri mai mari", îndrăzneală care, după mareșalul Coroanei, Zebrzdowski, constituia o primejdie „cum n-a mai fost alta încă asupra Coroanei".
Actele lui Mihai — date fiind dimensiunile lor — nu pot fi înțelese decît în climatul european al secolului al XVI-lea. Importanța excepțională a acestui secol în istoria Europei este determinată de cîteva linii directoare :
a)	sfărîmarea unității spirituale și politice a Europei (caracteristică Evului Mediu) și apariția „sistemului de state" autonome (Staten-system, după W. Windelband) ;
b)	coalițiile între state — ligile — devin consuetudine de drept internațional, ceea ce promovează pe primul plan activitatea diplomatică ;
DIMENSIUNEA EUROPEANĂ A LUI MIHAI VITEAZUL
13
c)	politica sistemului de state generează, în Europa occidentală doctrina echilibrului european ;
d)	politica de echilibru, transpusă în estul Europei, se va numi „problema orientală“.
Raportată la acest climat, politica lui Mihai Viteazul reprezintă ultima încercare de salvare a Europei de musulmani printr-o formulă medievală, unitatea creștină (cruciadă), iar această formulă apare ca singura capabilă, atunci, să precipite ruina Imperiului otoman.
Europa din secolul al XVI-lea era divizată în trei zone : o zonă occidentală, în care ideea Europei, ca unitate spirituală și politică, intrase într-o profundă criză ; o zonă răsăriteană, în care imaginea Europei se risipise sub negura invaziei islamice, și o zonă nordică, în care conștiința Europei era în stare embrionară. Ar mai fi de adăugat o interzonă, care se formează, către sfîrșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea, la confluența celor trei : spațiul carpato-dunărean.
în acest secol al XVI-lea, Europa occidentală fusese împărțită de Reformă în două blocuri, catolic și protestant, care se vor măcina în lupte intestine timp de peste un secol și vor termina cu sfărîmarea intoleranței catolice, deci a unității spirituale, și cu surparea hegemoniei Sfîntului Imperiu roman de națiune germană, reprezentat de Casa de Habsburg. în zona răsăriteană, Imperiul otoman ajunsese, pe vremea lui Soliman Magnificul, pînă sub zidurile Vienei (1529), înghițise o parte din Ungaria cu Buda (1541), transformase Transilvania în principat vasal și făcuse din țările române grînarul vastului spațiu turcesc, .printr-o exploatare sălbatecă. Spre sfîrșitul secolului al XVI-lea, redutabilul imperiu se angajase pe panta unei dizolvante anarhii, provocată de repetatele revoluții de palat ale ienicerilor, care vor slăbi forța ofensivă a Islamului. în zona nordică, Polonia, după moartea lui Cazimir al IV-lea, și statul moscovit, după dispariția lui Ivan al IV-lea, trec într-o perioadă de lupte interne și de confruntări explozive, din cauza regiunilor de populație ortodoxă deținute de Polonia, — stat catolic, și revendicate de Rusia, țară ortodoxă. O colaborare între aceste țări pentru o acțiune comună creștină era de neconceput. Ideea unității creștine, atribut al comunității europene, ceda pasul particularismului monarhic.
După Mohaci (1526), se creaseră în spațiul carpato-dunărean condițiile politice și militare ale unei noi confruntări cu turcii. Prin constituirea Transivaninei ca principat autonom cu un statut politic asemănător țărilor române, se produce o apropiere între cele trei principate din spațiul fostei Dacii, care apar pe plan internațional într-o dublă poziție : de bloc creștin activ în lupta contra turcilor ; de tentație pentru poftele acaparatoare ale monarhiilor din cele trei zone continentale. Din acest spațiu, Liga anti-otomană, concepută în Occident și preconizată de Mihai, își va recruta armata ; în acest spațiu se va desfășura epopeea lui Mihai Viteazul ; și tot în acest spațiu va eșua ultima încercare de eliberare a Europei prin forțele unite ale europenilor. Spațiul carpato-dunărean va cunoaște, pentru scurtă vreme, resurecția spiritului european, într-o comunitate organică și o înaltă tensiune eroică de cruciadă, în contratimp cu Occidentul, care se destrăma în
14
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
numele ideii creștine. In fața pericolului extra-european al Islamului., europenii se vor regrupa, în acest spațiu, prin numitorul comun al. creștinismului, și vor provoca Imperiului otoman grave dificultăți. Prin eșuarea ultimei cruciade, se extinde și în zona răsăriteană a continentului politica de echilibru, cunoscută aci sub numele de politica sau problema orientală.
In marea mutație produsă la sfîrșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea în mentalitatea și politica Europei centrale și răsăritene, poziția lui Mihai va fi aceea a unui om politic realist, care intuise momentul cel mai propice pentru lichidarea dominației musulmane pe continent. Exponent al popoarelor mici, voievodul român va dovedi o viziune clară asupra dinamicei istoriei ; din nefericire, interesele marilor puteri vor abate acest dinamism pe meandrele a trei secole de războaie, în care eliberarea creștinilor va constitui pretextul, iar expansiunea imperialistă adevăratul mobil.
Dacă voievodul transalpin ar fi găsit înțelegere la Viena, poate că „problema orientală" n-ar fi existat și Europa și-ar fi întregit ființa politică încă din secolul al XVII-lea.
Inițiatorii Ligii anti-otomane, papa Clement al VUI-lea (1592—1605) și împăratul Rudolf al II-lea (1576—1612), concepuseră acțiunea lor ca o alianță a întregii Europe creștine pentru o nouă cruciadă, al cărei țel trebuia să fie scoaterea turcilor din Europa și Mediterana. Pînă la urmă, cruciada s-a redus la „Confederația" creștină, circumscrisă în spațiul carpato-dunărean, și a terminat fără glorie prin pacea de la Szitvatorok (1606).
Scoaterea turcilor din Europa urma, în intențiile papalității, să se soldeze cu aducerea creștinilor ortodocși sub tiara ei, compensînd astfel schisma Reformei ; pentru împăratul german, întreprinderea trebuia să se termine cu transferarea popoarelor eliberate sub suzeranitatea Casei de Austria, iar pentru Polonia, care poftea de mult țările române, prin subordonarea lor.
Poporul român, prin viteazul lui exponent, n-a înțeles să fie obiect ele tocmeală pentru marile puteri ; el dorea să se elibereze pentru sine și în același chip să elibereze popoarele creștine din sudul Dunării.
Cum se puteau conjuga interesele românilor cu noua situație internațională ? Prin reprezentantul lor cel mai activ, voievodul muntean, românii au sesizat oportunitatea Ligii creștine și au crezut, la început, în eficiența ei pe plan european. Prin noua cruciadă, se vedeau eliberați, odată cu celelalte popoare creștine, de sub stăpînirea Porții otomane. Acesta a fost obiectivul prim aî lui Mihai Viteazul. Independența vizată de el trebuia să fie absolută, nu o trecere de la un stăpîn la altul, de la o Poartă la alta. în sfîrșit, urmașul unor vrednici voievozi care ctitoriseră țara pe temelii creștin-ortodoxe, nu se gîndea la o integrare a românilor în comunitatea catolică, ci, dimpotrivă, spera într-o prezență europeană activă a ortodoxiei.
Cu aceste obiective a pornit Mihai ; dinamica evenimentelor i-a impus și altele, mult mai îndrăznețe : unificarea politică a celor trei țări carpato-dunărene, desrobirea popoarelor creștine din sudul Dunării, desmembrarea Poloniei, scoaterea turcilor din Europa.
DIMENSIUNEA EUROPEANĂ A LUI MIHAI VITEAZUL
15
In realizarea acestor obiective, voievodul român s-a dovedit un mare general și un iscusit diplomat. Pentru Mihai însă, diplomația are sensul ele strategie, o strategie a păcii tot atît de pasionantă ca și strategia războiului. Reputatul strateg militar, Karl von Clausewitz, afirmă că războiul nu este altceva decît prelungirea, cu alte mijloace, a politicii (sau diplomației). Pornind de la această idee, unul din cei mai realiști strategi politici, V. I. Lenin, sugerează că diplomația trebuie să fie o prelungire, cu mijloace schimbate, a războiului. Mihai intuise acest adevăr. Domnitorul român s-a îngrijit permanent să-și pregătească acțiunile militare printr-o susținută campanie diplomatică și să-și definitiveze planurile pe cîmpul de luptă atunci cînd n-o mai putea face în cancelariile europene.
Mihai Viteazul a avut o tot atît de interesantă strategie a păcii pe cît a fost aceea a războiului, într-un secol în care diplomația devenise o armă prestigioasă în lupta dintre state. Intr-adevăr, prin înființarea reprezentanțelor diplomatice permanente, diplomația căpătase în Europa o funcție organizată și oficial activă. în felul acesta se face posibil dialogul între state și viața internațională începe oarecum să se socializeze. Acum se formează un personal diplomatic de carieră, recrutat dintre clerici, juriști și oameni de întinsă cultură, după examenul dat de școala venețiană. Nobila lor funcțiune era să înlocuiască forța prin drept, în realitate, să disimuleze forța sub aparențele dreptului. Acești luptători în armură retorică încep să-i concureze și să-și dispute gloria generalilor. De ei se va servi, cu rezultate spectaculare, Casa . de Austria.
Angajat într-un confluct de proporții și semnificație europeană, Mihai s-a văzut confruntat cu această rafinată și machiavelică diplomație. Unor diplomați ca Dr. Bartolomeu Pezzen, David Ungnad, episcopul Malaspina, milanezul Carlo Magno, dalmatinul Alexandru Comuleo, cancelarul Jan Zamoiski etc., Mihai nu le putea opune decît soli improvizați, cîte „un boier ales, înțelept și de cinste al țării“ care are ,,minte clară și bun simț“ sau „este cu credință". Și totuși, cu acești oameni, viteazul voievod a făcut față confruntărilor dificile și a repurtat succese nu numai pe cîmpul de luptă, unde s-a dovedit fără egal, dar și în culisele diplomației. Cel care, în acest final de veac al XVI-lea, a reprezentat și determinat destinul întregului popor românesc, a avut, întra-devăr, ca și sfetnicii săi, un robust simț al realității, ceea ce i-a permis să se orienteze cu fermitate în climatul periculos al epocii. Nu cred că în saloanele de la Viena sau de la Praga se înfruntau două mentalități, „orientul mistic, corect, deschis" și „metodele machiavelice, anarhia, venalitatea", cum afirmă unii istorici (v.I.D.Condurachi, Diplomați români in trecut sec. XIV—XVII. Brașov, 1937, p. 90). „Țăranul" de la Dunăre, disprețuit și temut de Zamoiski, a știut să recurgă la tot arsenalul de arme ale diplomației cu aceeași dezinvoltură ca instruiții și rafinații europeni și, în plus, cu convingerea că servește o cauză dreaptă și înaltă.
S-a vorbit de Machiavelli ; europenii occidentali citiseră, desigur, II Principe dar Mihai și oamenii lui, fără a fi auzit de faimoasa carte,
16
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
îi practicau învățăturile pentrucă le respirau în atmosfera morală a secolului. Cînd voievodul român remarca. în noiembrie 1599, că „nu pe altă, cale împăratul turcesc a luat toată lumea decît că a făcut tratat cu unul din dușmanii săi și a bătut pe altul, pentru ca, după biruință, să-și întoarcă arma la cei dinții", el dovedea o înțelegere perfectă a spiritului și metodelor diplomației curente, cu ale cărei arme, machiavelice, își va înfrunta adversarii. Procedînd astfel, Mihai se manifestă ca un „principe" realist, înzestrat cu faimoasa „virtu" cerută de secretarul florentin aceluia care ar fi trebuit să înfăptuiască unitatea Italiei,. Cesare Borgia.
Dar Mihai Viteazul nu s-a folosit numai de oameni : în dramatica,, adeseori disperata lui luptă, a recurs la toate mijloacele adversarilor. Pentru a-și asigura sprijinul sau a adormi vigilența, pentru a risipi aprehensiunile sau mînia, pentru a-și convinge sau intimida partenerii, el a mînuit și arma cuvîntului scris. O intensă corespondență în limbile și stilul diplomatic de atunci, vehiculată printr-un sistem de curieri foarte ingenios combinat, prinde în rețeaua ei toate centrele de acțiune politică, morală și militară ale vremii. Ca un suveran conștient ele independența și rolul său în conjunctura politică europeană, domnul Țării Românești trimite numeroase scrisori și memorii sultanului, marelui vizir, țarului moscovit, regelui polon Sigismund al III-lea, împăratului Rudolf al II-lea, arhiducilor Maximilian și Matei, regelui Filip al III-lea al Spaniei, hanului tătarilor, papei, patriarhului din Constantinopol, mitropolitului din Tîrnovo, ambasadorului englez la Constantinopol, staturilor și ordinelor Boemiei, cneazului Constantin de Ostrog, voievod al Kievului, unor nobili polonezi (Sebastian Lubomirski, Mniszech, voievod de Sandomir etc.), cazacilor zaporojeni etc.
Un alt mijloc, extrem de important, folosit cu multă iscusință în acțiunea sa diplomatică, a fost spionajul. Fără a poseda rețeaua de ambasadori perrnanenți, „spioni onorabili". Mihai trecea drept unul dintre cei mai prompt și mai precis informați suverani. Avea informatori de încredere prin toate țările angajate în evenimentele vremii : „Eu am oameni de încredere între ei (turci) — scria el arhiducelui Maximilian —, care îmi dau de știre orice află despre mișcările lor". Polonii, cărora Mihai le provocase momente de adevărată panică, declarau că acesta „știe tot ce se face și se vorbește la noi".
De asemeni, produs autentic al secolului al XVI-lea, Mihai n-a ezitat să utilizeze mijloacele frecvente atunci cînd a avut convingerea eficienței lor și conștiința că servește astfel o cauză înaltă, iar, în cursul tratativelor, nu rareori a forțat nota pentru a-1 determina pe interlocutorul ezitant. în sfîrșit, merită a fi menționate și două încercări de a folosi căsătoria pentru atingerea planurilor politice, după fericitul exemplu al Casei de Austria.
înainte de a încheia aceste considerații privind realismul mijloacelor diplomatice ale lui Mihai, este locul să recunoaștem că, dacă politica reprezintă, după formula altui mare realist, Bismark, „die Kunst aller Moglichkeiten" (arta tuturor posibilităților) și dacă aceste posibi
DIMENSIUNEA EUROPEANĂ A LUI MIHAI VITEAZUL
17
lități sînt înnobilate prin măreția scopului, atunci voievodul român apare ca un adevărat om de stat, care a știut să pună în slujba unor înalte obiective toate mijloacele posibile și necesare ale vremii.
Cu toată aparența contrară, există între principalele obiective ale epopeii lui Mihai Viteazul o strînsă conexiune, o dialectică riguroasă, pe care Mihai a intuit-o și a servit-o cu tenacitatea marilor inspirați.
Primul țel a fost scoaterea țării de sub stăpînirea otomană ; obiectivul superior, mai. îndepărtat, era expulzarea turcilor din Balcani și chiar din Europa. Intr-o conjunctură ideală, de la primul la ultimul obiectiv, ar fi trebuit să se ajungă printr-o strategie unilineară ; din păcate însș, contradincțiile lumii creștine au imprimat evenimentelor un curs sinuos, care a așezat etape intermediare — aparent potrivnice — între punctul ele pornire și cel de ajungere. O parte din aceste etape au fost parcurse, altele au rămas în intenție. Acțiunea diplomatică a lui Mihai delinează clar strategia sa.
Constituirea Ligii creștine a reprezentat, pentru năzuințele voievodului român, un prilej fericit, pe care-1 va folosi permanent. S-a spus că intenția de eliberare a țării a avut-o Mihai independent de conjunctura internațională, ceea ce adaugă meritului său. Mihai a avut inițiativa unei alianțe a țărilor din spațiul carpato-dunărean, inițiativă care s-a întîlnit cu aceea a papei și a împăratului. Demn de reținut . este faptul că voievodul român, făcînd aceste demersuri, proceda ca un adevărat suveran, ceea ce imprimă acțiunii lui diplomatice o valoare autentică. Diplomația înseamnă opțiune, iar aceasta exige independența : Mihai a avut independența, de aceea și-a permis o acțiune diplomatică proprie.
Intenția voievodului muntean de a trata direct cu inițiatorii Ligii a fost barată însă de Sigismund Băthory. Mihai nu va încheia un acord cu împăratul german decît în 9 iunie 1598 ;. pînă atunci, decis să deslănțuie cît mai repede campania împotriva turcilor, va accepta tutela, formal umilitoare, a principelui transilvan. Tratatul cu Sigismund din 15 noiembrie 1594, reconfirmat în 20 mai 1595, a constituit pentru Mihai cea mai scurtă cale, între cele posibile atunci, spre țelul urmărit.
Așa zisa închinare, asupra căreia s-au făcut aprecieri contradictorii, n-a știrbit efectiv cu nimic autonomia și inițiativele voievodului român. Grație acestor aranjamente, Mihai a putut declanșa răsunătoarele lovituri contra turcilor : masacrul de la București (15 noiembrie 1594), Călugă-renii (13/25 august 1595), Tîrgoviște (octombrie 1595), lichidarea raielelor de pe malul stîng al Dunării sînt opera lui Mihai, care va fi și principalul ei beneficiar politic. Bătălia de la Călugăreni — eveniment de rezo-
nanță europeană — marchează începutul unui prestigiu, a cărui eficiență diplomatică domnitorul român o va specula cu iscusință. Un prin efect
al acestei victorii a fost desfid mund ; în al doilea rî
rea de facto a suzeranității lui Sigis-junea militară a puterii turcești
18
VIAȚA ROMANEASCĂ
în Tara Românească fiind înlăturate, dependența față de Poartă își pierde orice eficiență politică și economică. Suzeranitatea turcească rămîne fără conținut, devenind o simplă formulă convențională a cancelariei otomane.
Dacă privim actul închinării către Sigismund Băthory în lumina acestor rezultate militare și politice, dacă ținem seama cui prăfuit, trebuie să admitem că ej. capătă semnificația unei ingenioase pregătiri diplomatice, pe care- iscusitul voievod a conceput-o și realizat-o în baza unui plan premeditat.
După loviturile date turcilor, intervine o stagnare pe frontul de sud : Mihai poartă discuții și corespondență cu turcii și ajunge la tratatul de pace din 6 octombrie 1598. S-a spus că abandonînd războiul din sud, Mihai Viteazul a întors spatele norocului (Xenopol). Privită în ansamblu, istoria scurtei lui domnii, înțelegem că pacea cu turcii n-a fost decît un armistițiu, iar întoarcerea frontului spre nord, o necesitate strategică. Mihai avea nevoie de liniște în sud spre a putea încerca reconstituirea „Confederației^ (alianța celor trei țări românești), care începuse să se destrame. Moldova, prin înscăunarea lui Ieremia Movilă de către oștile polone, se alăturase adversarilor, iar Transilvania, prin instabilitatea lui Sigismund și versatilitatea succesorului său, Andrei Băthory, luneca în aceleași ape polono-turcești.
Nu analizăm aici împrejurările care au provocat disoluția „Confe-derațieD ; subliniem numai că voievodul muntean era deplin conștient de rolul decisiv al spațiului carpato-dunărean în războiul anti-otoman. într-una din cele mai elocvente instrucțiuni date solilor săi la curtea împăratului, Mihai scria : „bine să ia aminte (împăratul) că Ardealul și Țara Românească în ce loc săntu, tot norocul creștinității iaste aruncat pre aceaste două țări, carele săntu baștele (bastioanele) și apărătură a toată creștinătatea ; că Dumnezeu să ferească, de ar apuca turcul aceaste două țări, ar fi peirea (a) toată creștinătateaC în același timp, el era convins de posibilitatea expulzării turcilor prin acțiunea unitară a creștinilor. Mihai nu apărea utopic stăruind în această credință. Să nu uităm că prin ortodoxism și-a deschis diplomatic Rusia drumul spre Constantinopol, că prin el își va legitima și ușura participarea efectivă la supunerea imperiului otoman. Mihai anticipa cu un secol cursul evenimentelor, așa cum o va face și în privința Poloniei.
Pentru marele domnitor de la Dunăre, creștinătatea nu reprezenta un pretext, ca pentru ceilalți suverani europeni. Și acest lucru îl intuiseră creștinii înșiși, după cum am mai remarcat.
Mihai vedea în creștinătate (în Europa) o armă și un ideal : unitatea ei trebuia deci refăcută. Aceasta este rațiunea întoarcerii dispozitivului de luptă de la sud spre nord. Spre a putea reface acest front, avea nevoie de liniște dinspre turci. Mihai reușise, prin corespondență directă cu marele vizir Ibrahim, să obțină steaguj domniei (1597), ceea ce echivala cu un armistițiu formal. în același timp, a negociat pacea prin mediația ambasadorului englez, Sir Edward Burton, și a celor doi patriarhi, de Constantinopol și de Alexandria. Următor acestor bune
DIMENSIUNEA EUROPEANĂ A LUI MIHAI VITEAZUL oficii și unor demersuri directe prin soli proprii, care aveau dispoziția „să nu se plece prea adine sub talpa turcilor“, Mihai convine să plătească tributul, „dar pentru rest (independența) să fie lăsat în pace:<. Tratatul se încheie la 6 octombrie 1598.
Ceea ce ar putea surprinde neplăcut în această perioadă de combinații diplomatice este faptul că Mihai trata concomitent cu ambele tabere. Se știe că în această vreme (9 iunie 1598) se definitivase și tratatul cu Rudolf al II-lea. Prin atari acte, voievodul român nu se-singulariza in climatul moral al secolului și, mai ales, nu-și îngrădea, în fapt, libertatea de acțiune diplomatică și militară.
De altfel, pluralitatea omagiilor devenise o regulă în raporturile internaționale din evul mediu.
Siguranța cîștigată în sud i-a permis lui Mihai să intervină în criza Ardealului, care înscrie o nouă etapă a luptei sale. Cucerirea Ardealului a cunoscut o abilă pregătire diplomatică. Mai întîi, intervenția ca mediator între Sigismund și împărat, o mediațiune numai formală, dar cu un dublu sens ; și aci trebuie căutată dibăcia mediatorului. Prin scrisoarea din 12 noiembrie 1598 către suzeranul său habsburg, voievodul transalpin urmărește să convingă Viena de importanța și necesitatea strategică a blocului carpato-dunărean în războiul angajat cu turcii și intervine pentru evitarea sfărîmării lui.
Acțiuni diplomatice în același scop a întreprins Mihai și în alte directii : pe lîngă noul principe al Ardealului pe lîngă Poartă și Polonia, la care putem adăuga acordul cu tătarii și o pregătire politică internă..
Accentuăm odată mai mult : Mihai nu s-a aruncat orb într-o ‘aventură. Conjunctura politică și militară impunea o intervenție urgentă, care se putea dispensa de un prea lung și oțios preliminar diplomatic: Mihai l-a întreprins totuși. Că a intuit just situația și a procedat realist, o dovedește reușita întreprinderii.
Am. văzut cum a reacționat voievodul muntean față de instabilitatea lui Sigismund Băthory : mediație între vasal și suzeran, legături directe cu împăratul.
Manevrele lui Andrei Băthory de a întoarce Transilvania în brațele turcilor precipită cucerirea principatului. Două acte mai importante au precedat acest demers militar : jurămîntul din 25 iunie 1599 și scrisoarea către secui. Prin jurămîntul de vasalitate către noul principe transilvân, Mihai urmărește și izbutește — ca și în cazul lui Sigismund — să adoarmă vigilența interlocutorului său : dovadă, biruința de la Șelimbăr (28 octombrie 1599). Al doilea act legat de campania din Ardeal este scrisoarea trimisă secuilor ca din partea împăratului, prin care li se promitea restabilirea vechilor libertăți desființate de Bathorești. Trebuie menționat că promisiunea a fost onorată de voievodul biruitor și că împăratul, în fața faptului împlinit, nu a anulat actul. Mihai, membru al clientelei imperiale și consilier al maiestății sale, a procedat, în această împrejurare, ca un „negotiorum gestor“, fără a fi avut un mandat expres, ci numai o prezumată consimțire, așa cum s-a adeverit prin ratificarea documentului de către împărat. De altfel, scrisorile false erau pe atunci unul din mijloacele cele mai obișnuite ale diplomației. Folosind abil și oportun acest mijloc Mihai și-a atins obiectivul.
20
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
Dar, pentru a ajunge la Șelimbăr și Alba lulia, Mihai a trebuit să desfășoare o susținută și complicată acțiune diplomatică pe lingă împărat și rafinata lui cancelarie. In tot timpul crizei ardelene, voievodul român n-a încetat să-1 asigure pe acesta de credința sa și să-1 țină în curent cu mișcările Bathoreștilor, fapt care îi cîștigase încrederea Consiliului imperial și a Suzeranului însuși, astfel încît eventualitatea unei expediții militare în Ardeal a fost discutată și cu el. Mihai susține că împăratul german i-ar fi cerut chiar să ocupe Transilvania nu o dată, ci de 14 ori. Cu sau fără ordinul expres al suzeranului său, Mihai știa că supunerea Transilvaniei va fi bine primită la Viena și, precipitînd evenimentele, a înfăptuit-o singur, însă, conform uzanțelor feudale, în numele suzeranului său, împăratul german, și pentru întărirea frontului anti-otoman.
Campania din Ardeal n-a întîmpinat dificultăți nici din partea Poloniei, deși Andrei Băthory era un instrument al ei. Se știe că, din momentul angajării sale în Confederație, Mihai nu încetase să-i cultive pe poloni, fie trimițînd soli la Cracovia, fie prin mediatori sau scrisori. Demersurile acestea nu s-au cristalizat în acte oficiale — este adevărat —, polonii au rămas ostili voievodului român, care se legase deschis de Habsburgi în războiul anti-otoman. Dacă Zamoîski n-a profitat de angajarea lui Mihai în Transilvania pentru a-și traduce în fapt intențiile de cucerire a Țării Românești — cum o va face mai tîrziu —, faptul se datorește, pe de o parte, procedurii greoaie a aparatului politic polon și dificultăților interne, pe de alta, atitudinii diplomatice a Porții, care, în etapa Ardealului, notifica la Cracovia că valahul îi este aliat. Mihai reușise, neutralizînd la timp pe turci, să-și asigure și expectativa Poloniei.
Prin această poziție a turcilor se explică, în parte, și neutralitatea tătarilor. Mihai însă făcuse și direct pe lîngă hanul tătăresc cîteva tentative îndrăznețe. Este cunoscut faptul că, în iunie 1598, el mediase o pace între han și împăratul german, de pe urma căreia sconta avantaje proprii. Mihai și comisarii imperiali intenționau să-i determine pe tătari la o întoarcere a armelor împotriva Porții. Iscusit negociator, voievodul român încercase chiar o captație a hanului, oferindu-i după moravurile vremii, un cadou de 10 000 galbeni.
Campania din Ardeal a întîmpinat unele dificultăți și în țară, din partea boierilor, care se împărțiseră în două partide : una, cu Buzeștii în frunte, se arăta îngrijorată de implicațiile acestei acțiuni atît de îndrăznețe, cucerirea unei țări creștine ; alta, condusă de banul Mihalcea, a fost alături de domn în întreprinderea sa. Mihai s-a sprijinit pe boieri, incontestabil, așa cum în Ardeal s-a sprijinit pe nobilime. Demersul boierilor (discutabila scrisoare din 5 septembrie 1599) pe lîngă poloni, de a-1 schimba pe Mihai cu Simion Movilă, nu modifică realitatea, dovadă că, în fruntea armatei de 6 000 de oameni, care pătrunde în Ardeal pe la Turnu-Roșu și face joncțiunea cu Mihai la Șelimbăr, se găseau frații Buzești (semnatari ai faimoasei scrisori), iar Theodosie Rudeanu logofătul (un alt semnatar) va deveni comandantul fidel și prea zelos al Clujului în timpul campaniei din Moldova. L-au trădat boierii pe Mihai ? Credem că episodul acesta reprezintă numai
DIMENSIUNEA EUROPEANĂ A LUI MIHAI VITEAZUL
21
schițarea unui gest ; el mărește meritul voievodului, care a reușit să facă dintr-o boierime, dominată de complexul inferiorității și dezorientată politic, asociata la o epopee de anvergură europeană.
Orice inițiativă se legitimează printr-o finalitate și se califică prin rezultate : campania lui Mihai în Transilvania se legitimează prin ideea generoasă a Ligii și se califică prin rezultatele spectaculare care nu pot fi concepute fără o abilă pregătire diplomatică.
Moldova constituie a treia etapă în drumul lui Mihai spre țelul Ligii creștine. Cucerirea Moldovei nu trebuie înregistrată ca o ispravă militară de conchistador : ea se încadrează într-un program amplu, care reiese din argumentele folosite de Mihai pe lîngă împărat și curtea lui spre a-i convinge de necesitatea strategică a noii sale operații armate. Cucerirea Moldovei, va spune intrepidul voievod, nu se face pentru sine, ci în numele împăratului și în interesul întregii creștinătăți ; asigurat dinspre nord, va putea ridica împotriva turcilor o armată de 200 000 de oameni, care, împreună cu alte 200 000 de creștini din sudul Dunării, „va pune un capăt veacului împărăției turcești" ; între aceste argumente, era și ideea unei împărțiri a Poloniei, în înțelegere cu țarul Boris Godunov, operație din care Casei de Austria i-ar fi revenit părțile catolice.
Toate aceste proiecte pot apărea ca o literatură mai mult fantastică decît diplomatică dacă le privim din perspectiva scurtă a momentului ; istoria va confirma însă realismul lor.
In timpul campaniei din Moldova, Mihai are liniște din partea sultanului și a satelitului său, hanul tărăresc. Turcii se amăgeau cu speranța că vasalul dunărean lucra în numele și folosul lor, iluzie pe care Mihai o întreținuse permanent.
în fața faptului împlinit, împăratul și anturajul său manifestă, de data aceasta, indispoziție, îngrijorare, dezaprobare ; în schimb, reacția Europei Occidentale, care continua să privească evenimentele din răsărit tot în perspectiva obiectivelor Ligii, este mult mai justă : cucerirea Moldovei va fi calificată în capitalele europene ca un „miracol", desigur nu numai militar.
Așadar, cel mai activ, mai consecvent și mai generos dintre partenerii „Confederației^ reușește, printr-o diplomație realistă, a războiului și a păcii, să întrunească sub sabia și voința sa cele trei țări românești, care constituiau principala forță ofensivă a Ligii anti-otomane. Voievodul român nu reușește însă să consolideze și să mențină acest bloc politico-militar. El pierde Ardealul, după Mirăslău (18 septembrie 1600), și Moldova (octombrie 1600) ; curînd, după 21 noiembrie 1600, avea să piardă și scaunul propriei țări.
Cu prăbușirea lui Mihai, este lichidată ultima forță .activă a Ligii și spulberate idealurile ei formale.
Prin ce împrejurări și prin ce erori se explică prăbușirea marelui domnitor ? Istoriografia românească o atribuie cîtorva carențe fundamentale : neglijarea elementului etnic (N. Bălcescu), lipsa bazei etnice :și fatalitatea (A. D. Xenopol), lipsa bazei economice (P. P. Panaitescu), lipsa unei bazei social-politice statornice. I s-a imputat lui Mihai și o lipsă de înțelegere a vremurilor, ceea ce l-ar fi împins la acțiuni
22
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
peste nivelul mijloacelor de care dispunea. Nu s-a stăruit asupra carențelor diplomației sale.
Pentru a putea identifica aceste carențe, trebuie să luăm în considerare, pe lîngă interesele și mentalitate^! monarhiilor din secolul al XVI-lea, de asemeni structura politico-financiară a războiului din acest secol și din această parte a Europei. Alianțele îmbrăcau forma feudală a raportului vasal-suzeran, iar armatele erau alcătuite, în bună parte, din mercenari, prin subsidii furnizate de statul suzeran. Proporțiile războiului declanșat de Liga creștină necesitau armate și fonduri, care depășeau posibilitățile unei singure țări. Mihai a operat și cu armată mercenară, pe care a recrutat-o și întreținut-o mai ales prin subsidiile lui Rudolf al II-lea, trezorierul Ligii. Viteazul general ar fi putut păstra Ardealul și, cu el, întregul sistem politic realizat prin sabie dacă nu și-ar fi pierdut încrederea și ajutorul financiar al Vienei. Dacă nu s-ar fi produs paradoxul Mirăslăului, Zamoîski n-ar fi invadat, probabil, țările românești și Mihai ar fi avut răgazul să-și consolideze politic și economic cuceririle, iar secolul al XVII-lea ar fi marcat rapida, prăbușire a imperiului turcesc. Mihai a cîntărit lucid această posibilitate, dar s-a izbit de opacitatea Vienei, care nu vedea mai departe decît interesul ei imediat, reintegrarea Transilvaniei. Cu Mihai aliat, imperialii puteau menține în frontul anti-otoman cele trei țări românești ; descu-rajînd acțiunile lui Mihai, au pierdut tot și au zădărnicit pentru totdeauna un nou front unitar al creștinilor (europenilor).
Consecvent convingerii sale în posibilitatea sfărâmării imperiului turcesc, Mihai și-a dirijat tot efortul diplomatic în direcția ei : a voit să salveze unitatea frontului creștin, să facă din ea o armă ofensivă contra turcilor, dar... sub controlul lui direct. Această pretenție, expresie a temperamentului său voluntar, i-a îngrijorat și iritat pe imperiali. Pentru a se menține și continua, Mihai avea nevoie de sprijinul politic și financiar al imperialilor ; acest sprijin însă l-a pierdut, pentrucă s-a grăbit să-și exprime dirct, agresiv chiar, pretenția de stăpîn al Transilvaniei : ,,Eu am luat această țară cu sabia — va declara el răspicat comisarilor imperiali — și nu slujesc împăratului de frică, ci de bună voie ce o am către creștinătate (Europa)...“ Această atitudine, explicabilă prin temperamentul exploziv al eroului, și un lanț de nefericite inițiative ale colaboratorilor lui au creat voievodului și cauzei sale o atmosferă de neîncredere și ostilitate la curtea din Viena, care i-au fost fatale.
Acțiunea diplomatică a lui Mihai Viteazul revelă dimensiunea cea mai interesantă a personalității sale ; în ea se conturează mai clar, oarecum direct, viziunea politică și intențiile, deci conștiința creatorului de evenimente ; prin ea, aceste evenimente își capătă prima lor semnificație, aceea pe care le-o dă autorul însuși.
Filozoful G. Simmel, distingînd două interpretări posibile ale evenimentelor trecute, istorică și a-temporală, lansează expresia de ,.sistem gîndit“, care face posibilă interpretarea istorică. In cazul nostru diplomația lui Mihai reflectă sistemul său gîndit, care ne permite o primă interpretare a evenimentelor declanșate de el. Demersurile, corespondența, instrucțiunile date solilor săi, războaiele lămuresc, pe de o parte, felul cum Mihai înțelegea structura și dinamica forțelor determinante
DIMENSIUNEA EUROPEANĂ A LUI MIHAI VITEAZUL
23
ale istoriei contemporane lui, pe de alta, intențiile și morala politică a omului de acțiune. Aceste coordonate fixează sensul evenimentelor legate de numele viteazului voievod.
Mihai, personalitate reprezentativă a lumii feudale, înzestrat cu un viguros simț al realității, a înțeles că singurele forțe creatoare de evenimente și împlinitoare de finalități, în vremea lui, erau : ideea .generoasă a frontului creștin anti-otoman, vizînd emanciparea statelor dependente și eliberarea popoarelor robite ; armata creștină, mercenară în bună parte, deci supranațională, pivot al acestei ample campanii ; alianțe după formula feudală a raportului suzeran-vasal ; recunoașterea funcțiunii statale a nobilimii (boierimii) feudale. în toată acțiunea diplomatică a lui Mihai Viteazul, este implicat acest sistem de idei și toate evenimentele determinate de el își capătă interpretarea istorică justă privite în lumina sistemului gîndit.
Intențiile de anvergură ale lui Mihai au fost schițate în dialogurile cu comisarii imperiali și în corespondența cu suveranii Ligii ; ele concordau cu înțelegerea sa realistă a conjuncturii istorice și serveau obiectivul inițial al creștinătății, eliberarea Europei de stăpînirea otomană.
Dacă privim cei opt ani de eroism legendar în perspectiva evenimentelor următoare, încheiate prin pacea, lipsită de glorie, de la Szitva-torok (1606), ne dăm seama că puțin a lipsit viteazului voievod de a evita tragicul sfîrșit : nu inexorabila dialectică a expansionismelor creștine în competiție l-au strivit, ci optica mioapă a Vienei.
Dar, în afara interpretării istorice, am văzut că este posibilă și o interpretare a-temporală. Prin a-temporalitatea unui eveniment înțelegem perspectiva detașată de momentul lui istoric, perspectivă dată de ceea ce s-a numit „momentul umanității** (Karl Marx). Evenimentul este privit în lumina ideilor revelate de evoluția ulterioară a istoriei naționale și universale. Chiar dacă aceste idei n-au fost activ prezente în conștiința personalităților care au determinat evenimentul trecut, ci eventual numai vag inculcate în sensibilitatea lor, istoricul le va folosi ca un gen proxim în definirea acelui eveniment. Hegel atrage atenția asupra acestui factor inconștient al istoriei atunci cînd se ocupă de interpretarea filozofică a trecutului : „în istoria universală, scrie el, datorită acțiunii oamenilor, se produce în genere și altceva decît ceea ce ei urmăresc și obțin, altceva decît ei știu și vor nemijlocit ; oamenii își duc la îndeplinire interesele, dar în același timp se înfăptuiește și ceva mai îndepărtat, ceva lăuntric ce zace în aceste interese fără a se fi aflat în conștiința și intenția oamenilor**. Consecința metodologică a acestei constatări este că „interpretarea adevărată** (noi am preciza : completă) naște din contactul operei și al istoricului postum, înarmat cu întregul lui sistem de idei. Implicațiile evenimentelor trecute, chiar nebănuite de autorul lor, se înscriu în contul acestuia, așa cum meritele adăugate de posteritate unei capodopere îmbogățesc postum nimbul genialului ei creator. De aceea mult controversata idee a unificării tuturor românilor ca români, nu ca material uman fără caracterizare etnică, își găsește în opera lui Mihai embrionul și referințele la ea potențează valoarea obiectivă a operei sale.
24
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
Incontestabil, Mihai Viteazul n-a fost instrumentul inconștient al’ unui joc de interese externe sau al unei fatalități inexorabile ; el a intuit substanța și dinamica realităților vremii și a inserat în succesiunea lor propria sa voință, așa cum ea s-a exprimat în acțiunea diplomatică. Sub acest raport, valoarea faptelor lui îl situează pe primul plan al creatorilor de istorie... Opera voievodului român exprimă o rațiune-imanentă, închide o virtualitate, care se actualizează de-a lungul secolelor următoare, desăvîrsindu-se în primele decenii ale secolului al XX-lea.
Istoria abundă în inițiative : puține rămîn și se împlinesc. Privite sub acest unghi, inițiativele și înfăptuirile lui Mihai apar organic integrate în unitatea istoriei românești și, mai mult chiar, în dinamica istoriei sud-estului european. Devenirea ulterioară a românilor și a comunității de popoare din Europa centrală și sud-estică a confirmat justețea planurilor și a legitimat pretențiile marelui domn român. Desigur, aceste recunoașteri au venit tîrziu, ca toate durabilele consacrări, ceea ce nu pune sub semnul îndoielii realismul politicii lui Mihai Viteazul. Cîte întîrzieri și ocoluri nu dau istoriei un curs de neînțeles pentru rațiunea postumă ! Mihai a văzut direct și a vrut să evite aceste ocoluri. Nu mult a lipsit ca, din acea impetuoasă răzvrătire a popoarelor creștine din răsărit, să fi rezultat ruinarea imperului otoman, fapt care ar fi dispensat istoria europeană de lunga perioadă cunoscută sub numele de „problema orientală", menținută pe agenda diplomației prin rivalitățile exclusiviste ale competitorilor la moștenirea „marelui bolnav". Nu mult a lipsit atunci ca, în spațiul carpato-dunărean, să se constituie și să dureze un organism politic unitar, factor decisiv în lichidarea imperiului otoman și în realizarea unei balanțe a forțelor creștine în competiție ; organism care ar fi reprezentat cadrul politic unic al statului național românesc înfăptuit abia în secolul XX.
Faptele și obiectivele lui Mihai Viteazul au avut un ecou, care nu a rămas legat de durata persoanei lui, cum văzuse Miron Costin, ci s-a prelungit dincolo de destinul ei ; un ecou, care nu s-a mistuit în limitele geografice și istorice ale unui popor, cum a crezut N. Bălcescu, ci a transgresat spațiul și istoria românească ; un ecou, care nu rămîne circumscris în categoriile istorice ale feudalității; cum a socotit P. P. Panaitescu, ci se modulează pe ritmica amplă a istoriei universale, cum ar spune Vasile Pîrvan.
Acțiunea diplomatică a lui Mihai Viteazul descoperă componente și conferă personalității lui dimensiuni mai mult decît locale și naționale. Sistemul de idei, reflectat în actele lui diplomatice și desăvîrșit prin dezvoltările ulterioare ale istoriei, proiectează figura viteazului voievod pe ecranul universalității.
în opt ani de domnie, Mihai a prefigurat, ca într-un prospect luminos, istoria a trei veacuri următoare. Ideile și faptele lui au devenit sursa unor revelații succesive, pe măsură ce s-au deschis perspectivele și s-au desvoltat premisele istorice. în documentele vieții lui, zece generații de români' și-au citit destinul și spre ele s-au întors, ca spre ochiul de lumină al unui far, cînd și-au pierdut drumul pe învolburatele ape ale istoriei.
AL. CONSTANTINESCU
POEM
De cînd te-aștept / de-un milion de ani ! Ești cea dintîi întârziere surdă, și-ți simt plimbarea-n sînge și te port ca pe-un drapel învins.
Un țărm amorf...
Și calci încet pe-aortele de sus — ca pe-un pustiu de veșnice nisipuri — Întârziere dulce-n fel și chipuri...
Și-n cer vuirea aștrilor pe boltă.
VÎRSTE
Unde-ați plecat tiptil și fără știre cu ușile închise luminat ?
cum ar pleca iubitele din pat cu tălpile călcînd peste cenușă.
Unde-ați plecat ?... sau poate n-ați plecat ? Înfiorare... ziduri... ușă....
Rămîn împrăștiat, mătușă, în seara rece de sabat.
OUL
Varianta XIII
Cerul acela inegalabil, noaptea-aceea teribilă, sorii-aprinzîndu-se sibs — uneori, artificii — spectacolul acela de azbr, necunoscut. Niciodată. Pelviană noapte uitată...
DIMINEAȚA
9
Ogarii Tăi cum goneau I...
Nu s-a putut : era o-nvălmășeală, o ceață, o zgură... Să pun o întrebare : Atât am vrut în dimineața sură.
MIHAIL CRAMA
SCRISORI DESPRE LOGICA (XV)
ARTA INTEGRĂRII
Am căzut peste metodele logicii, înainte de a afla ce este propriu, zis știința aceasta. Inducția, deducția, logica invenței, acum arta sau logica integrării, sînt tot atîtea metode posibile. N-ar fi trebuit să știm în prealabil ce este logica ?
Dar la fel ni s-a întîmplat de la început : nu știam ce este logica și în ce înțeles poate fi folosit substantivul, dar ni se părea că putem înțelege ce exprimă adjectivul, respectiv adverbul „logic“ ; încercam, tot fără a ști ce este logica, să definim cîmpul logic ; găseam o unitate logică prin el, apoi surprindeam, cu disocierea ei, procesul logic fundamental ; puneam astfel în lumină termenii logici ; ajungeam la ideea de formație logică saturată, în sfîrșit la cea de formație nesaturată și, cu ea, la precaritățile logice, al căror exercițiu duce la metodele logicii, necesare tocmai spre a ieși din precaritate și a ne apropia de un înțeles al logicii.
Unele din aceste metode figurau dinainte în ,,metodologia“ logicii de școală. Dar ce căutau acolo ? în măsura în care logica era concepută drept știința perfecțiunii formale, ea ar fi trebuit să descrie sau să desfășoare numai procese logice sigure, neavînd nevoie de metode și. căi de acces la siguranță. De metode și de o metodologie nu se poate vorbi decît dacă se concep formații logice precare, ca aci, cu un dezechilibru în termenii lor. Iar metodele poartă acum tocmai asupra termenilor cu-adevărat ,,logici” în timp ce altminteri, spre a se vorbi despre o metodă ca inducția, trebuie să se treacă din logic în teoria cunoașterii și să se invoce un domeniu atit de străin logicului cum este experiența ; sau, spre a se vorbi despre deducție trebuie, fie să se rămînă doar în sfera generalului, fie să se facă aplicații iarăși în experiența străină logicului ; sau în sfîrșit, spre a se vorbi despre o logică a invenției trebuie să se recurgă la psihologic, într-atît de neobișnuită apare invenția într-o lume a tautologiei declarate.
Despre o logică a integrării nici nu se vorbește în chip obișnuit în metodologia de școală. Dar aproape toate științele se dezvoltă, de la un moment dat, prin integrări succesive. Ele par a progresa prin salturi, așadar prin discontinuitate, mai degrabă decît prin continuitate. Cîte o nouă teorie ,,ipotetico-deductivă“, cum s-a spus, face gîndirea științifică să treacă pe o altă orbită, așa cum s-a întîmplat în chip evident în matematici și în științele naturii, poate mai puțin izbitor în științele spiritului, neînchegate cum sînt cele mai multe dintre ele. Caracteristic este că viziunea cea nouă nu o respinge și înlocuiește pur și simplu
SCRISORI DESPRE LOGICĂ
27
pe cea veche, ci face din ea un caz particular. Se poate chiar spune că o știință s-a maturizat atunci cînd a atins nivelul unor „adevăruri", respectiv legi, suficient de bine asigurate spre a rămîne oricînd valabile înăuntrul unui anumit orizont, deși într-un orizont lărgit ele nu mai .sînt valabile ca atare și par a fi desmințite. (De pildă, în șirul numerelor naturale orice înmulțire este la propriu o înmulțire, o augmentare ; în schimb în orizontul numerelor fracționare, care le cuprind și pe cele naturale, înmulțirea poate fi totodată o mișcare.) Faptul că în științele spiritului explicațiile și teoriile noi le pot desminți radical și lăsa în urmă drept caduce pe cele vechi nu arată decît că științele respective nu s-au maturizat, adică nu au ajuns la un corp de „adevăruri/. Altminteri integrarea este mai potrivită, ca metodă, științelor omului, cele ale spiritului, decît naturii și științelor despre ea.
Integrarea înseamnă ridicarea directă la general, fără mijlocirea cleterminațiilor. Am văzut în ea o formație logică precară, tocmai pentru că determinațiile nu mijlocesc, și am numit formația o integrantă, în măsura în care pînă și o viziune științifică poate căpăta contur individual și apare, cu orizontul ei limitat, ca un termen individual în raport cu generalitatea viziunii celei noi, ni se pare potrivit să invocăm integrarea și demersul ei logic chiar în cazul științelor naturii. Cum altfel să înțelegem „logic" progresul lor, cu salturile succesive pe noi orbite ? Dar integrantele pot duce fie la repaos în sînul generalului, fie la noi forme de acțiune prin el ; pot duce la contemplație, sau alteori la cunoaștere activă, cu determinațiile obținute acum sub controlul generalului. Științele naturii reclamă o cunoaștere activă.
în științele spiritului, în schimb, integrarea individualului în general conduce adesea la moduri contemplative, astfel încît vom spune că și contemplația (despre care anticii vorbeau cu atît interes, cînd opuneau „vita contemplativa" unei „vita activa") poate fi dezarticulată logic. Rugăciunea, de pildă, este o comportare spirituală ce ar părea să nu aibă nici un statut logic ; ea era privită încă de Aristotel drept o formă tipică de rostire ce nu e nici adevărată, nici falsă. Dar în clipa cînd părăsim acest criteriu logic al adevărului și falsității, instituind unul mai puțin rigid dar nu mai puțin sigur, anume cuplarea termenilor logici doi cîte doi (înainte de a regăsi formația logică saturată, cu toți cei trei termeni în bună ordine), atunci pînă și rugăciunea se desfășoară „metodic", sub semnul logic al integrantei. în actul de-a se ruga, subiectul individual se ridică de-a dreptul la general, folosind același procedeu logic activ în orice integrantă, inclusiv cele științifice. Numai că aci ridicarea la lege oprește la aceasta din urmă, cu un „facă-se" (voia ta), care este răsturnatul lui „fie" din logica invenției, așa cum integranta este răsturnatul realizantei.
Dacă în demersul logic al actului de a se ruga nu se poate citi decît supunerea la general, o altă modalitate contemplativă, de astă dată laică, anume extazul estetic, este în măsură să spună mai mult despre natura contemplativului însuși, iar odată cu el, despre orizontul unei logici a integrării. în contemplația estetică nu încape odihnă și supunere la general. Fără a conduce la cunoaștere activă, integranta estetică sîrșește totuși la o formă de cunoaștere, una contemplativă : în proto
28
VIAȚA ROMÂNEASCA
tipul, în legea, în natura generală contemplată apare infinitatea de sensuri și nuanțe ce deosebesc de la început exuberanța artei de austeritatea religozității. în termeni de logică, generalul atins de extazul estetic nu oprește la el și la bogăția sa reținută, ci trimite singur la infinitatea determinațiilor generalului. „Nu te mai saturi‘‘ privind o întruchipare frumoasă, pentru că percepi ceva din determinațiile ei nesfîrșite.
La rîndul lor aceste determinați! pot să nu fie manifeste, dacă ieșim din lumea întruchipărilor concrete ale artei și regăsim abstractul. Așa se întîmplă în cazul integrantei pe care o pun în joc proverbul și cuvintele înțelepciunii. Cu proverbul se petrece iarăși ridicarea la general, adică la maxima enunțată drept regulă. înțelepciunea — dacă o reducem la subsumarea cazurilor sub reguli — are și ea un procedeu logic preferat ; iar în exercițiul ei, ca în cazul contemplației de artă, generalul atins nu subjugă, ci îngăduie o contemplație cunoscătoare, chiar dacă una de simple principii.
înțelepciunea, contemplația estetică, rugăciunea chiar, s-au ivit ca tot atîtea exemple de folosire a integrantei drept metodă determinantă într-o artă a integrării. Exemplele acestea toate se desprind din domeniul științelor omului, cum sînt ; istoria, arta, experiența religioasă, economia, filologia, filosofi-a. în legătură cu ele s-a constatat că mijlocul lor de-a investiga și cunoaște este altul decît analiza strict științifică. I s-a spus uneori în germană „Einfuhlung“, tradus la noi cu intropatie, care ar exprima pătrunderea simpatetică în lucruri. însă ar trebui spus mai mult : pătrunderea afecUv-intelectuală în lucruri. înțelegi ceva în domeniul științelor omului pentru că e vorba de manifestări omenești, familiare ție ; de aici reacția emotivă, afectivitatea. Dar ceea ce înțelegi astfel îți dă totuși o formă de cunoaștere, și de aceea „intropatie^ spune prea puțin. Cu traducerea lui Einfuhlung prin pătrundere afectiv-inte-lectuală apare în plină lumină cunoașterea prin integrantă a fenomenului considerat ; căci fenomenul, individual cum este, capătă sens abia prin integrarea sa într-o ordine (a istoriei, a vieții de pildă), ca atare într-un ansamblu organizat. Citești în el așa cum citești întregul în ochii unei ființe vii. în timp ce într-un fenomen izolat al naturii nu poți citi de-a dreptul legea, ci trebuie s-o cauți pe alte căi decît prin considerarea directă, aci pătrunderea afectiv-intelectuală te așează de-a dreptul în generalul fenomenului. — Nu fac oare și teoriile ipotetico-științifice așa ? Dar ceva esențial deosebește integranta din științele omului de cea din științele naturii. La ultimele, generalul se constituie liber, și în definitiv este instituit, făcut, ca un sistem de axiome ; pe cînd în științele omului generalul apare cu fenomenul singular cu tot, ca dinainte date.
Oricum ar fi — că integranta este caracteristică științelor omului, sau că ea se exercită și în cele ale naturii — metoda integrării nu poate lipsi dintr-o logică. în ce constă metoda ? Procedeul ei principal ne pare a fi : trecerea realului în posibil. Precaritatea anterioară, realizanta, încerca să treacă posibilul în real, cu logica invenției. Acum în cadrul integrantei se trece, invers, realul în posibil. Realitatea individualului își pierde opacitatea în favoarea alcătuirii, rostului, funcției lui, și astfel a formei înscrise în el. Vorba lui Schiller, cum că spre maturitate nu ne mai interesează teoriile ci faptele — înțeleasă prin aceea că tocmai
SCRISORI DESPRE LOGICĂ
29
faptele te solicită acum să teoretizezi, în ele dezvăluindu-se mai bine generalul decît în teoria goală — poate fi aplicată aci. Cînd se maturizează, un individual își arată mai bine funcția, respectiv forma, el putînd fi trecut din spațiul real în spațiul unde formele subzistă în chip firesc : cel al posibilului. Individualul se cufundă în posibilul generalului. — Dar, la rîndul său, ce este posibilul ?
Se spune obișnuit că el este o simplă modalitate logică, alături de necesar, contingent, imposibil, real. Dar posibilul ne apare ca fiind în însăși natura logicului. Este chiar atît de mult în natura logicului încît, față de metafizic care se raportează la lumea ființei, logicul o exprimă pe cea a putinței. Prin posibil se înțeleg, în tr-adevăr, trei lucruri :
este posibil ceea ce este real (soarele are putința, să lumineze de vreme ce luminează efectiv) ;
este posibil ceea ce va -fi real (virtualul) ;
este posibil ceea ce nu este și nu va fi real.
Cu un asemenea tablou dispar greutățile obișnuite ale ideii de posibil în legătură cu contradictoriul ei. Cui se opune posibilul ? necesarului ? imposibilului ? realului ? Dar posibilul nu se opune nici unui termen logic (necesarului i se opune contingentul, imposibilului probabilul, realului idealul) și cel mai puțin se opune realului. El învăluie realul, defi-nindu-se în parte prin el, în parte prin ceea ce nu este încă el, în parte prin ce nu va fi niciodată. Iar prin posibil, generalul nu se opune realului individual, ci învăluie dinăuntru și dinafară individualul.
Integranta va fi dezvăluirea generalului din individual și din jurul lui, dezvăluirea mediului intern și extern în care individualul se scaldă. • Dacă integranta ridică pînă la urmă la forme, în particular la forme logice, procesul ei nu este de a ,,scoate“ forma din real, ci de a duce realul la formă prin posibil. Căci forma, înainte de a însemna ceea ce revine în comun mai multora, înseamnă desăvîrșirea unui singur lucru.
Ca metodă logică alături de inducție, deducție, și invenție, ca și de cele ce vor urma, arta calculului simbolic și logica sistemului, arta integrării se exercită peste tot în cîmpul culturii, dîndu-i formele (teoriile, încadrările, categoriile), spre a se întoarce singură asupra ei și a da formele logice. Logica ea însăși se face cu metode logice. Toate metodele contribuie la formalizarea logicului și sînt în definitiv expresia lui. Dar integranta, cu procedeul trecerii realului în posibil, dă reflexiunea logică în puritatea ei. Formele ce vor izvorî din această reflexiune vor fi deopotrivă în real, în posibilitatea de real, ca și în posibilitatea pură, așadar în acel posibil imposibil de care vorbeau medievalii.
La capătul de sus al ierarhiei științelor, cum va trebui să stea, logica ar urma să fie prinsă în toate și desprinsă de toate. Ispita gîn-dului, prin integrarea lucrurilor, este să ajungă la dezintegrarea lor — în simboluri, legi structuri, scheme. Logica, știința formelor, ne-ar putea învăța să nu dezintegrăm lumea prin forme.
CONSTANTIN NOICA
FLUTURII
Cînd ești silit să stai undeva mai multa vreme, cel mai cuminte e să începi prin a te integra. A te integra înseamnă a nu socoti o pedeapsă timpul pe care trebuie să-l petreci acolo, ci să te instalezi în acel loc, în acea împrejurare, în acel timp, ca și cinci n-ai mai pleca.
Trecerea timpului. Trece timpul ? Eu trec, tu treci, noi trecem. Aici și acum. Vine ? vine veșnic ? Nu vine, nu se duce, nu e paralel. Nu avem același sens. El este. Este și-l primim ca pe o mănușă în obraz, sfidare sau forță în fața căreia nu ai nici arme, nici argumente. „II coule et nous passons\ adică timpul ne însoțește, mergem în aceeași direcție, dacă nu chiar în același ritm ? II coule înspre noi, dar nu sîntem în stare decît sau să trecem prin el, să-1 lăsăm să ne străbată, ori să ni se închidă deasupra, rareori, și nu în cele mai fericite cazuri, pe lîngă noi, nu, nu timpul, noi cu iluziile noastre, închipuindu-ne că, nebăgîndu-1 în seamă, nu ne atinge, nu ne atacă, nu ne îneacă. Cronometru contra-cronometru, toată viața noastră e contra cronometru, impactul, efortul, împotrivirea, adevărata măsură a trecerii noastre prin curgerea lui pe loc.
După acea ardere a lor laolaltă în hambarul Berthei — era cît pe aci să devină „ardere de tot“ — Justin Intendentul îi instalase pe toți într-una din sălile Preventoriului. Bertha se apucase de treabă fără să-și piardă cumpătul, îi scăldase în țuică și-i înfășase, coconi și nimfe gata să transgreseze materia, să treacă în acea altă stare a ființei despre care ea, mare crescătoare de viermi de mătase, credea că ar fi șansa noastră, dovada materială că trecerea, marea trecere ne-ar fi la îndemînă. Ca să constate cu tristețe că s-au ales doar cu arsuri, cu semne pe spate ori pe mîini, stigmate nesfinte ce le vor rămîne veșnic, deosebindu-i pînă la moarte de cei pe care nimic nu i-a atins.
— De unde se începe, de unde începem să începem ? spuse Daniil, încercând zadarnic să-și slăbească feșele. Există lungi perioade în care firele nu se arată, nu spun nimic, se leagă, se dezleagă, se taie, se întretaie, curg, se înnoadă și, deodată, fără un semn special, înseamnă ceva, de atunci începem o existență. O alta, latentă, mocnește, pîlpîie doar atît cît să nu se piardă șirul, firul se deapănă, se continuă, trebuie să fie o continuitate, dar continuitate nu înseamnă doar aparența continuității. Ca firul să nu se rupă, trebuie întreținut, întrețesut. Și din nou capătă contur, relief, se îngroașă, intră în formă, într-o formă pe care și-a turnat-o cu grijă, în începe să însemne ceva, să se țină cont de ea. Din clipa aceea nu mai ai treabă, totul se face „de la sine;c,
FLUTURII
31
pentru că e pornit bine din demult, începe un neam, o perioadă, ori, pur și simplu o pregătește pe următoarea. Sau se justifică hrănind doar firul pentru a-1 putea construi pe cel ce urmează, adună pentru cel ce urmează, adună pentru cel care va veni, îl încarcă, îl îmbogățește, se pregătește pentru a-1 primi, îl pregătește pentru a fi. Poate că de asta e atît de greu de explicat extazul, dragostea, talentul. Harul. Este un prag la care au contribuit generații cu o anume sensibilitate, cu lungi fire și acumulare de forță. Ori de tandrețe. Un prag ce nu se poate face spontan, iei lemn, o mînă de cuie, un ciocan și gata. Se face din ce este, din ce s-a adunat, singur, dela sine. Dela șinele ăsta... Dacă-1 faci forțat... Se „rupe apa" prea de vreme.
— Dar se mai întîmplă și altfel, interveni profesorul de biologie, cel asupra căruia doctorii de la Preventoriu încercaseră experiența, se zice chiar că reușiseră cu profesorul mai bine decît cu ceilalți, aveau cîntare ultrasensibile, pierderea era atît de modestă, aproape de „cosinus de pe doi", care după cum se știe e egal cu zero, de aceea Justin Intendentul le propuse la toți să încerce și majoritatea se în voiseră. Pentru binele științei. Naturii nu-i mai pasă, continuă profesorul, nu te mai poate folosi, și-a făcut interesele cu tine, îți ia speranța biologică. Această inteligență a naturii, care te face să strălucești numai în beneficiul ei, nu te iartă. Cunoaște dragostea, nu însă și mila. Iți răsucește firul la capăt și-ți face un nod biologic pentru că nu-i mai poți asigura necesarul, te lasă. E nevoie de o inteligență consonantă desăvîrșită de suplinire a sensului biologic ca să-ți mai dea răgaz, ca să te mai îngăduie. Altfel, te rostogolește implacabil spre celălalt destin : linia punctată, . aceea care prelungește, care completează, care „vede în spațiu". Nu „creșteți și vă înmulțiți", alta trebuie să fi fost comanda biologică transmisă sub forma patetică a blestemului care ne-a pedepsit, îngă-duindu-ne să trăim. Acest univers baroc, autor al cerului și al pămîn-tului , și care, singularizîndu-ne ne acordă un statut egal cu sine însuși, ne arată cu îngăduință că are nevoe nu atît de noi, cit mai ales de substanța pe care ne-a împrumutat-o la un capăt al vieții, pentru a ne-o lua la celălalt superior prelucrată, îmbogățită cu emoție, cu dragoste, cu suferință, cu tot ce s-ar numi — impropriu, desigur, nu se poate cuprinde atît de mult într-un singur cuvînt, fie el și suflet — deci, nu „creșteți și vă înmulțiți" — „înmulțiți-vă și muriți", voi, singura formă din lume care decide, singura care poate fabrica și emite rezonanța care cuprinde ce nu poate fi cuprins. Gîndul, cel care depășește ce nu poate fi depășit : iute ca gîndul, are darul pe care, se pare, Dumnezeu și l-a păstrat pentru sine : de a fi „unde cu gîndul nu gîndești".
— Cîte generații, spuse Daniil, ca și cînd nu l-ar fi auzit pe profesor, parcă toată lumea se trăsese înlăuntru, auzind rareori ce spuneau ceilalți, au trăit în dosul ferestrelor flamande, au văzut vaste asfințituri flamande, au fost nevoiți să adune plase pe plajele alb-albe, cu cer de furtună andezit căzînd pe acoperișuri roșii, culori crude, nesofisticate, pentru ca să transpară într-o singură generație, la un singur om, într-un singur ochi, să se scurgă într-o singură mînă și mîna aceasta, încărcată de tensiunea atîtor generații, să treacă lumina ca plumbul printr-o fereastră adine încrustată într-o cercevea cenușie, dîndu-i luminii
32
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
o singură șansă : să vină dinlăuntru, lumina extraordinară care cade pe un „Un om într-o cameră" al lui Rembrandt.
Ce poți spune despre miracolul Veneției ? Un miracol la care ai asistat, despre care poți jura că există. Cîte generații de pictori, cîți poeți au adaos culoare și fast și farmec, acel farmec crepuscular, agonic, veșnic pe moarte, repetabil, jucat și totuși veșnic nou, ca schimbarea gărzii și a celor trei drapele la San Marco...
— „San Marc, sinistru, miezul nopții bate...“. Dyonis îl întrerupse pe Daniil, care, desigur, ar fi desfășurat viguri de mătăsuri, ar fi pre-vălit tone de miasme și le-ar fi aprins lumini după orele zilei și strălucirea anotimpului, ca și cum ar fi egrenat mătănii nevăzute, așa erau vorbele lui, lungi șiraguri de chihlimbar și perle negre care se rostogoleau, torcîndu-se, împletindu-se, însuflețite, tremurătoare, cutremurînd.
— Ce păcat, spuse Poetul, că aceste două miracole nu s-au ciocnit.
— Miracolul Eminescu ? se miră Dona, bine, dar nu e sigur...
— Absolut sigur. Sau, chiar dacă a fost, a fost dus atunci cînd mintea începuse să i se umbrească. O, dacă era întreg, receptiv, ia gîn-diți-vă ce șoc pentru sensibilitatea lui, pentru nevoia lui de fast, de morbid, de puritate sterilizată, absolută... Și ce cîștig pentru Veneția ! Nicicînd iubit mai tandru, mai disperat, mai apt pentru iubiri pierdute, imposibile, n-ar fi cîntat-o, n-ar fi blestemat-o, n-ar fi adorat-o, cu toate că, adăugă Poetul, s-ar fi putut ca întîlnirea atît de așteptată, îndelung visată să fi fost împlinită mai curînd în visare, imaginația ne face feste, ne îndeamnă să ardem pe dinlăuntru astfel încît, cînd ajungem față-n față cu obiectul adorației noastre consumăm doar material ceea ce împlinisem, epuizasem imaginar de mult. Tragedia marilor romantici !
Biata muză care-1 urma pas cu pas — l-ar fi urmat și în foc, dar a avut ghinionul ca focul să nu o atingă, s-a înfășat nevătămată, doar să fie alături de el, să-1 adore și să-1 ocrotească, cu toate că ea însăși, la mai puțin de jumătate din vîrsta lui, aproape o fetiță, ar fi avut nevoie de ocrotire — izbucni, ca întotdeauna cînd nu înțelegea ceva, în plîns, plîngea în hohote disperate și Poetul o mîngîie binevoitor și absent, ca pe un mic mînz, în răspăr și ea se potoli, începuse să surîdă și continuă să-1 adore, nepricepînd nimic din el.
Daniil se plimba, agitat și nemulțumit, întreruperea de adineaori nu fusese în stare să-i stăvilească nevoia de a vorbi, de a vorbi în general. Spre disperarea lui, Dyonis îl opri din nou din desfășurare :
— Cu sau fără amprenta Veneției, Eminescu rămîne deapururi Eminescu. Să sari un secol ca să-l marchezi pe al doilea, nevoia lui de adevăr, de dreptate, de absolut... Din păcate vehemența lui politică nu era susținută de o limbă abia în căutarea formelor proprii de exprimare, de aci unele stîngăcii de limbaj care i-au făcut pe detractorii lui să-și permită să nu-1 înțeleagă, să-1 răstămăcească... Am citit cu atenție articolele politice, nu era nici vorbă, antisemit, nici măcar xenofob, era un patriot care nu înțelegea ca cei care vin, greci, evrei, turci, să nu se încadreze în munca, în tradițiile noastre cu nepăsare, cu neiubire, hrăpăreți și puși pe ajuns.
FLUTURII
33
— Nu e susținut de o limba încă în formare, zici, interveni Poetul, dar la facerea acestei limbi contribuie din plin...
— Datorită harului poetic, o dovadă în plus, spuse Dyonis, că limba română avea dintotdeauna o pașnică vocație poetică, totul i se așează „dela sine“...
— Acest „dela sine“ pentru care merită să tragi cu tunul, se supără iar Poetul. Sigur că limba română se așează de la sine pe limbă, dar cu condiția s-o fi tras bine în suflet, pe creier, în sînge, cu sute de tomuri, cu mii de pagini descifrate la opaiț, „cînd cu gene ostenite../4, cu nopți de meditație, nedormite, cu lipsuri de tot felul, cu renunțări la palton pentru cărți, cu niciodată ajungere la capăt, asta e „de la sine“.
Noroc că de la casa pădurii venea miros îmbietor de pîine coaptă în țăst, mai poezie nici că se putea.
— Uite, nu vă mai înmiați, în curînd ne va aduce Vlase ori Mila pîine proapătă. Stăm aici înfășați și morți de frică, nici nu ne putem vedea cu blestemata asta de lumină portocalie, parcă sîntem niște măști, niște lampioane de dovleac, dar eu am să vă spun o poveste, chiar povestea cu zîna cea bună : „... era, de bună seamă, ca în toate basmele, pe vremea cînd cei doi mari călători umblau pe pămînt. De fapt, îi cam bătea gîndul să se retragă, să se adune de pe drumuri, îi dureau bietele picioare, șontîcăiau, și făcuseră și bătături. Pe drumul întoarcerii se întîl-niră cu o fată șugubeață și jucăușă care-i petrecu o bucată de cale. Făcîndu-i-se milă, zise : lăsați pe mine ! Vă scutesc eu de plîngeri și plîngăcioși, „Doamne dă-mi, Doamne fă-mi, Doamne adă-i, Doamne du-i, pușcă-i Doamne, Doamne auzi-ne !“, — dac-ai sta să-i asculți, nu ți-ai 'mai putea trage sufletul. Așa, așa, zise cel mai sus numit, că se putea ajunge lesne la el pe atunci, ținîndu-și bietele picioare muncite — că umbla pe teren, nu ca acum — într-o baie cu sare de Bazna și flori de măierană și busuioc, ba chiar și cu isop, de unde și cîntarea „și stro-pi-mă-voi...u — am ostenit. Da’, fata moșului, cum dai de ceva deosebit, să nu pregeți, să mă-ntrebi ! Nu preget, Doamne, n-ai grijă. Nu-ți cere unul ceva să nu-ți ceară altul taman pe dos, toată ziua și toată noaptea, dă-mi și fă-mi ! I-auzi ! și fata deschise ferestrele de către lume și mări volumul pe recepție și pătrunse o larmă atunci și un potop de voci, de vorbe, de limbi, de țipete de jale și de făgăduieli de pocăință : „Apără, mîntuiește și fericește ! „Fericește, apără, mîntuiește !“ „Și ne izbăvește de cel viclean ! „...de cel viclean“ „...de cel...44 „de cei...“ și atunci bietul moșneag își vîrî sfintele sale degete în prea sfintele sale urechi și zise, trăgîndu-și un sac pe cap să-și facă și-un abur, că strănutase : "Da’ mai izbăviți-vă și singuri de cei vicleni !“
Mihail, cel cu gît ca berzele de sticlă, cel asupra căruia încercaseră experiența dar nu reușiseră decît să-1 sperie și să-i subție pielea, rîse pentru prima oară după multă vreme și spuse, „tu ești zîna cea bună, nu-i așa ?“
... și fata porini și dete fiecăruia ce-i cerea, dar nițel mai altfel, le dete ce n-aveau, dădu păr la melci și mătase broaștelor, aripioare pătlăgelelor și multă, multă apă la șoareci, da, se distra de minune.
— Nu mă face să rîd că mi se-ntinde fața și mă doare. Și ce-a mai făcut ?
62
34
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
— Ei, ar fi făcut ea multe, dar au rechemat-o. Și pe urmă a stat ea și s-a gîndit și a înțeles într-un tîrziu că nimeni nu are dreptul să intervină în viața nimănui.
— Nici chiar ca să-i facă un bine ? se auzi o voce de undeva, mai de lîngă ușă, nu-și dădură seama a cui, încă nu se puteau mișca în voe.
— Și de unde să știe că binele pe care-1 cere nu e un rău pentru altcineva, sau chiar pentru el însuși, cîndva, bine pentru care mai tîrziu te va blestema ?
— Cînd nu ai nimic nu ți se poate lua nimic — spuse din nou. glasul și înțeleseră că era al lui Dyonis, dar nu-1 întrebară nimic despre experiență, în mond era dreptul fiecăruia să accepte sau nu, să se supună sau să nu se supună, dacă te-ai supus, însă, mergi pînă la capăt și suporți consecințele.
— Asta așa e, spuse tînărul Mihail, ce să ți se ia ?
— Ce păcăleală ! Glasul lui Dyonis era schimbat, venea parcă de foarte departe, se înțelegea din el o oboseală cumplită. Poți fi luat bucată cu bucată, fibră cu fibră, celulă cu celulă. Poți fi invadat ori ejectat din tine însuți la distanțe imprevizibile. ,,Numai o încercare, numai pentru scurtă vreme.” Garanție morală și materială. Darul rîvnit, omul invizibil, penetrabilitatea materiei, ți se asigură integritatea, reintegrarea în tine însuți în exact aceeași formă laolaltă. Dar între timp, în tine recipient s-a făcut curățenie, s-au pus toate la loc pentru a te primi pe tine refăcut, „pe tine te“, cum ai învățat la școală. Dar pe tine te cine să te poată recupera, cine să-ți garanteze că, de pe unde ai fost te întorci întreg, bucată cu bucată, fibră cu fibră, celulă cu celulă ? Poate că tocmai din substanța ta magnifică a fost nevoie să se înhațe spre folosul și hrana energiilor neștiute partea cea mai subtilă, aceea care nu se poate cîntări nici inventaria, care nu are cum să mai fie înlocuită, care se bănuiește doar a fi acolo, altfel n-ai fi ceea ce ești, cine ești. In numele cui, în folosul cui, al cărei omeniri, al cărui viitor are cineva dreptul, înafară de tine te să hotărască, să decidă cum ți-e mai bine, cine ți-e mai bine să fii ?
— Nu știu cum vă simțiți, dar mie îmi pare rău, souse Mihail, cel cu gît de barză fragilă de sticlă, eu cred că experiența mea nu a reușit. Mie mi-e foarte dor de ei. Atunci, la început, mi se părea că sînt din sticlă, țineți minte, se vedea prin mine, și sîngele, și inima, chiar și conexiunile acelea stranii se vedeau arzînd. Apoi mi s-a părut că zbor, nu sus, undeva, în pantă. Apoi nu mai știu cum, am ajuns dincolo...
— Dincolo de ce ? întrebă Lozămblig.
— Cred că dincolo de constelația aceea ciudată, care spui că nu e o zodie.
— Ophiucus, omul cu șarpele.
— ...dar parcă eram aici, pe muntele cu pietre și după fiecare cotitură vedeam pămîntul și știți cum se vedea ? Aveam, știu sigur, altfel de ochi, parcă mi se luaseră apărătoarele și vedeam din toate' părțile și dintr-odată, vedeam toți oamenii, toate vietățile și copacii și florile mișcîndu-se, arzînd. Asta sîntem, o mișcare arzîndă și asta se
FLUTURII
35
vede. Cred că dacă s-ar fi putut mări și apropia și izola doar cîteva din aceste mișcări arzînde s-ar fi putut vedea cum se văzuse la mine, sîngele -curgînd și arderile, și toate asociațiile, miliardele de conexiuni ale miliardelor de mișcări arzînde pot fi văzute de acolo de sus și rîvnite.
Vedeam acest lucru unic, dar mie mi se făcuse dor de ei. Poate că nu m-au iubit, poate eu sînt vinovat, i-am dezamăgit, dar mi-e dor de ai mei. Char dacă vor rîde iar de mine și-mi vor spune poet de trei parale, eu m-aș întoarce acasă.
— Același tandem feroce, iubire-ură, iubirile forțate, viscerale, lăsate dela Dumnezeu, sau dela cine or fi fost lăsate, care te înhamă, te limitează, te obligă, iubește-mă ori te distrug, îi urăști pe cei pe care-i iubești pentru că nu-ți plac...
Muza Poetului izbucni iar în pîns și el iar o mîngîie în răspăr, binevoitor și absent. Poetul era din nou printre ei, era ca ei.
— ...știi că dela ei vii, continuă el, și un pas, un singur pas mai la dreapta ori mai la stînga, ai fi fost ca ei, îi urăști pentru că nu vor, pentru că nu te lasă să fii ca tine, îi urăști pentru că simți că nici ei nu te iubesc, iubesc legătura amară care-i înnoadă de tine, te urăsc pentru că nu le ajunge viața lor și, canibalic, ar vrea să ți-o înfulece pe-a ta, ca să se realizeze în tine, bagă în tine capital, investesc ca să-ți scoată ochii, știi tu cîte ți-am dat, cîte ți-am făcut, de la cîte ne-am oprit, numai ca tu să ai, să ne răsplătești, să avem și noi un sprijin la bătrî-nețe, adică să faci tu ce n-au fost în stare să facă ei cu forțele lor, te înghit ca să-i împlinești pe ei, nu pe tine, te obligă la recunoștință e fiindcă te-au hrănit cu bucăți rupte de la gura lor, smulse din burta lor, ți-au dat apă și hrană și te-au însoțit, ca să se fălească cu tine, să le dai însutit și viața ta pe deasupra și stimă că te-au făcut și te-au azvîrlit în lume, ,,crește și ne mulțumeșteȘi le dai și le-ai mai da și-ai vrea să le dai într-una, și ți-e ciudă că n-ai fost în stare decît de atîta și ei nu pricep că tu nu poți mai mult și-ți vine să le dai tot, și pe tine, na-vă la loc ce ați făcut, mormolocul în care ați investit vînt și gene neisprăvite și vreți furtună de gradul zero și să vă salute vecinii pînă la pămînt. Dar confruntarea nu se duce la vecinii voștri, la madam’ Bercovici ori la madam’ Ghiță, puțin îmi pasă. Și vine o vreme cînd te întorci și vezi că ai pierdut ocazia să se mîndrească cu tine, și madam’ Bercovici te privește strîmb, și madam’ Ghiță oftează așa-s copii, și ai fi vrut grozav să-1 fi mulțumit pe bătrînul care moare neînmpăcat și mințit, și păcălit, care nu a fost niciodată mîn-dru de tine... Sau n-a vrut să arate, la ședințele de la bibliotecă el era singurul care-i apăra pe poeții moderni, naiba să-i mai înțeleagă ticăloșii, dragii de ei, amărîții de noi, de noi toți.
-- Mi-e dor, scînci Mihail, de mama mea frumoasă. O întrebam cîndva, țin minte, dormitorul lor dădea spre curtea cu flori, ușa era spre hol, pe fereastra dinspre curte se vedea un pui de piersic înflorit și doi lilieci gemeni, unul alb și unul mov, pe unul, cel alb, l-a plantat tata, adus din grădina tatălui său, pe cel mov l-a adus mama de la mama ei, cu timpul s-au amestecat și părea unul singur cu două feluri de flori. Eu eram puțin bolnav și mă prefăceam și mai bolnav, doar atunci le păsa de mine. Poate nu voiau să-mi arate...
2 i
36
VIAȚA ROMANEASCĂ
— Sigur, minte-mă frumos și spune-mi vorbe dulci îl întrerupse-Poetul, cu năduf.
— Lăsați-1 să spună, poate chiar așa era, nu voiau să-i arate, zise zîna cea bună.
— ... cădea lumina de amurg pe trăsăturile ei, avea un profil frumos, semăna cu o actriță, nu știu cum o chema, cu un profil de o mare puritate...
— Deana Dubrin, asta era, o recunosc din descriere, șuieră printre feșe cineastul cardiopat.
— In sfîrșit !, ar fi vrut să cresc mare și să fiu bogat, să-i cumpăr o blană de astrahan, ea n-avea săraca decît o vulpe roșie și am întrebat-o, plin de dragoste, de adorație, dacă ei nu-i este dor de mama ei, cum de i-a putut supraviețui, cum de n-o sfîșie dorul. Și mi-a răspuns, tristă și înțeleaptă : „A trecut atîta vreme de atunci !“ Oare asta să fie soarta sentimentelor noastre, se calcifică, se sclerozează și nu ne mai doare ce ne-a durut, nu mai iubim, uităm că am iubit, cît, cu cîtă duioșie, cum se poate ?
— Da, se pierde, această sfîșiere pe care ne-o dă incertitudinea, depărtarea, despărțirea, moartea. Dona vorbea încet, ca după drum lung, greu, nici ea nu scăpase, nici pe ea n-o scutiseră. Tot ce se așează, între noi și ei, între noi și noi, între noi și — vai ! — sufletul nostru nemuritor. Nepieritor.
— 286 de zile pentru remaniere totală a prăpăditei ăsteia de colivii ! se supără iar Poetul. în ce să se mai aciuiască durerea, dorul, iubirea, neliniștea, dacă-i piere terenul de sub picioare ? Trebuie preluat totul din șapte în șapte zile, din 286 în 286 de zile, noi înșine ne devenim nouă străini. Există oare în ziua 287-a un gol, ca și cînd cineva ar fi uitat să măture, să curețe celule descuamate, țesuturi moarte ? Și ele, amărîtele, cenușăresele, sentimentele și sufletul nostru stau și zac acolo, resturi cu broboadă neagră, neîndurîndu-se să plece, se ridică în aer, stol speriat, se așează iar pe locurile știute, cuibărindu-se ? Sau gol, casa goală, dacă totul se schimbă, să plece și gîndurile și simțămintele și... vraiște. „E cineva aici ? locuiește cineva ? Ielele nebunele, vîn-toasele.v
— Am privit-o pe mama, reluă Mihai, îngrozit, cu oroare, „cum, și tu crezi că peste treizeci de ani eu n-o să te mai iubesc ? n-o să-mi fie dor de tine, măicuța mea frumoasă care seamănă cu...“
— Deana Durbin !
— Hai cineastule, că strici poezia cu știința ta perfectă !
— Mi-a plăcut întotdeauna exactitatea...
— Mă plictisești, taci din gură ! Spune, băiatule, zi-i înainte cum era cu mama ta frumoasă.
Dar băiatul adormise și se așternu liniște. Doar în colțul cel mai îndepărtat, acolo unde nici lumina portocalie nu pătrundea, se auzi un plînset abia reținut și pe urmă cineva care nu voia neapărat să fie auzit, spuse : „Și noi care credeam că nu-i nimic de capul lui, că nu e în stare să gîndească, să simtă, îl bruftuluiam, spre binele lui ! Care naiba poate spune ce e și ce nu e spre binele lui, spre binele cuiva ?“'
FLUTURII
37
— De ce oare, se revoltă Daniil, nu putem veni fără nicio încărcătură, fără amintiri, fără legături, fără trecut, fără fire, mii de fire care încurcă totul ?
— în fiecare zi, începu zîna cea bună să spună una din poveștile ei neroade și lipsite de „sens utilitar“ (da, da, zînă bună, doar acest simț pe care și pisicile îl au, numai tu, nu) în fiecare zi plec dela ea...
— Dela cine naiba pleci ? se burzului Poetul.
— Dela zi. în cealaltă parte a fusului orar. Acolo unde ziua vine după ce pleacă de aici. De fapt, ajut soarele să apună. Ajung și încep prin a-mi pune pardesiul pe umeraș — acolo am, am și pardesiu și multe umerașe cu teci tricotate — și mă uit în sacoșă să văd ce mai e de cumpărat. Scutur prin casă — acolo am — deschid fereastrele dinspre grădină, e acolo un mic cintezoi, sau poate altă pasăre, cum sînt multe pe acolo — de cînd sînt pe aici n-am văzut nici măcar o singură pasăre cu puf auriu cu verde și ochi albastru închis, mă uit în ochii, tot albaștri, ai cîinelui — acolo am și cîine, păcat ar fi să n-am — și clinele mă duce la birou și-mi arată foile scrise și foile încă nescrise și văd că am ajuns la capăt... aproape de capătul foii — oh, da, acolo scriu ! îmi fac cafeaua — desigur, și acolo beau cafea — văd că, mai am loc pentru un și, doar astfel totul se poate lega. Foarte tîrziu, înspre după amiază, păsările, cîinele, pisica — vai, uitasem pisica ! — pisica maro cu hexa-goane galbene și coada în rondele maro-galben se așează în jurul meu mirați, puțin agitați, mustrători și așteaptă... nu, nu de mîncare...
Ne așezăm cu toții pe treptele de lemn luciu de cît am stat pe ele așteptînd, și, de sigur, așteptăm, eu încep o poveste pe care o știm. * cu toții, dar lor le place cum le-o spun și le-o spun tot pe aia cu mici variante, mici invenții, mici minciuni, de fiecare dată altele și-i las să mă prindă, pe ei îi amuză...
Întîi cîinele, pe urmă pisica maro cu hexagoane galbene și păsările mai la urmă încep să audă ceea ce eu încep doar să simt, astfel că atunci cînd scîrțîie poarta — ce să fac, a trebuit să iau cu mine poarta, poarta din tabloul lui Țuculescu, poate era doar o poartă verde din lețe și, așa cum am învățat de la alt prieten de-al meu, spațiile dintre lețe au ajutat mult la arhitectura acelei case, acelei grădini, din locul acela, ce să fac, tot dela el am învățat să folosesc ce nu le trebuie altora și asvîrl, că nu le văd, că nu le știu folosi, și atunci cînd scîrțîie poarta apare. Mă descoperă. Surîde. Ne privim îndelung. Scurt îndelung, căci iată, pleacă soarele și eu trebuie să-1 ajut iar să apună. De fiecare dată uit pardesiul meu minunat pe umerașul cu toc tricotat. Sînt iar acasă... și aștept să plece soarele ca să-1 pot petrece. Dar se lasă greu, abia se tîrăște, lasă dîre, peste tot pe unde trece lasă dîre și nu se-ndură. îmbă-trînește. îl apun, ajung acolo și-o luăm dela capăt, pardesiul, pisica, pasărea, cîinele.
— Ascultă, fetico, da’ tu nu dormi niciodată, nu visezi ? o întrebă Poetul, și parcă era mai puțin înverșunat.
— Cum să nu dorm ? Cum să nu visez ? Doar că nu știu unde, de care parte a soarelui, nu știu cînd. O iau de unde am rămas... De unde ? Doamne, ah ! dela și.
— Da, ai dreptate, fată împiedicată, nu știm nici jumătate din cît ar trebui să știm despre noi. Jumătatea cu somnul oricum e pierdută,
38
VIAȚA ROMÂNEASCA
niciodată nu știm totul, nu reținem ce e mai important, de fiecare dată însă sîntem implicați. Visele sînt totdeauna la persoana întîi. Tu ești eroul, actorul principal ești tu, vedeta, cel căruia i se întîmplă, cel care provoacă întîmplările, alteori le dirijează, scapă sau nu scapă din tot felul de aiureli, este autorul propriilor sale scenarii pe care le joacă în fața unui public îndeobște necunoscut, de fiecare dată altul. E în fiecare noapte o mică judecată de apoi, o scurtă dare de seamă, în vederea marii dări de seamă. Jumătatea cealaltă, cea nevisată, e și aceea înjumătățită, mai bine zis îmbucătățită, cine are curajul să; afle totul despre sine, să se analizeze ca o oglindă crudă care are, în loc de nitrat de argint, sînge și săgeți otrăvite pe partea nevăzută.
— Așa e, spuse Dona și parcă fiecare vorbea pentru sine, își dădeau replici doar ca să se audă gîndind — unii nu-și dau osteneala, alții nu-și dau seama, alții se văd cum ar vrea să fie, își fac o părere falsă, întotdeauna foarte bună și, la fel cum în vis conduc cadrilul, în viață se plasează exact sub steaua polară „ce pentru noi răsare“, cel de lîngă tine n-are decît să crape, el nu e eroul principal, trebuie să-i iei izmenele — și izbucni în rîs, un fel de rîs, cît îi permiteau feșele, iar Dyonis o întrebă, mirat :
— Ce-ai spus ? asta-mi amintește de ceva, dar așa, ca o undă peste alte unde...
— Am spus ce-ai auzit : să-i iei izmenele. Eram la școală și jucam un fel de irozi făcut de mine, nu-1 scrisesem, îl povestisem doar și voiam să-1 jucăm cu clasa. La repetiții eu le spuneam ce să facă, ce să spună, eu zicînd că știu rolul, acela al unui ciobănel care povestește ce și cum, în jurul unui foc. Iaca și ziua cea mare, toată lumea venise îmbrăcată cu ce găsise pe la bunici, mie îmi promisese o mătușă de la sat că-mi aduce un costum cum n-are nimeni și mi l-a adus, costum de fată, numai bănuți și mărgele, pe mîneci lucrătură de-o palmă de lată, poale cu dantelă groasă, eu uitasem să-i spun că sînt un flăcăiaș astfel că,neavînd izmene, jucam în ciorapi albi. Foc aprins în mijlocul scenei, cu bec și celofan roșu, liniște. Și deodată, salvare, un băiețaș, rudă a vreunui „actor" de ocazie, de curiozitate se nimerise pe scenă și eu, întrezărind norocul, mă reped la el și încep să-i trag izmenuțele. El țipă si le ține, eu strîng din dinți și i le trag, încercînd să-i șoptesc că eu am făcut piesa și joc rolul principal : „eu sînt vătaful, eu sînt principalei’, înțelegi Și băiețelul, plîngînd și ținînclu-și zdravăn izmenele țipă cît poate — nu aveam cortină, totul se petrecea „la vedere" — „oi fi tu principalul’, da’ nu cu izmenele mele".
— Da,îmi aduc aminte, spuse Dyonis.
— Ce-ai spus ? Cum să-ți aduci aminte ?
— Băiatul acela... eu eram. Dar ai uitat
ceva, ai uitat, sau nu mai vrei să-ți amintești ; ai reușit. Mi le-ai luat, mai bine zis mi le-ai smuls și eu muream de rușine, o fată să mă dezbrace pe mine și încă de cel mai frumos costum pe care-1 primisem de pomană, că eu cam așa mă îmbrăcam, de pe unde lucra mama mea căpătăm și cîte o haină de pomană. Asta era costumul național al fetei senatorului, care trebuise să fie băiat și n-a fost.
— Nu se poate, dar asta înseamnă că noi...
FLUTURII
39
— Ba se poate, am fost și eu acolo, spuse neamțul. Știți, atunci s-a stricat becul și n-ați mai jucat.
— Dar dumneata ești un soldat, un...
— Sturm, vă rog. Eu sînt Sturm, nu știți ? vecinul dumneavoastră din dreapta. Aveam patul de către fereastră.
•— Aiurează, săracul, șopti Dona, dar Sturm o auzi.
— Nu, doamnă, noi am fost în spital cînd eram mici, bolnavi de scarlatină, la izolare. Și Mihail a fost. Și doamna care a vorbit mai ’nainte, mama lui Mihail.
— Mama ? mama mea a vorbit ? am crezut c-am visat și țineam ochii strînși...
— Da, zise Sturm, noi toți de aici, nu știu cum s-a nimerit, am fost la izolare, de scarlatină, ni s-a dus și pielea de pe noi, și domnu gras era cu noi, cel cu cinemaul tata lu domnu poet era profesor de franceză și Dyonis nu putea să sară în șoșon... .
— în șotron, așa ziceai și atunci, șoșon, mă neamțule !
— Au trecut atîția ani de atunci, cum se poate ?
— Mamă, cum m-ai găsit ? Ziceam că nu-ți pasă...
— Adineauri ai spus altfel, cînd erai bolnav — chiar și cînd te prefăceai, noi știam că te prefaci, dar înțelegeam că fusesem prea aspri cu tine, ne prefăceam și noi că te credem, — eram toți în jurul tău cum era să te las acum ?
— Știți cum m-am gîndit eu ? — zise Sturm. Din cînd în cînd, oameni care au trăit ceva deosebit împreună, un război, un cutremur, • o boală, trebuie să se mai întîlnească, să-și povestească, să vadă ce-au priceput.
— Dacă. Dacă au priceput ceva, măi neamțule, spuse Poetul băiatul profesorului de franceză. Tu ce naiba ai priceput din războiul ăsta și de ce, de fapt ai dezertat ?
— N-am dezertat. M-am lăsat la vatră, cînd am trecut prin oraș. Treceam cu trupele deavalma prin oraș și cineva, o babă, a strigat : „ia uite-1 pe copilu lu Sturm, blănaru’, ce naiba caută și ăsta printre../' N-am mai auzit ce-a spus, dar atunci m-am întrebat și eu ce caut acolo și nu știu cum, m-am trezit aici.
— Ai vrut și tu — nu-1 iertă Poetul — să-ți dovedești, ca noi toți, că ești cineva. Cum te-ai dus ? Cum te-ai înrolat ? Și cum ați ajuns praf și pulbere, praful s-a ales, mă, de voi !
— Lasă-1, lasă-1 în pace, îl apostrofă zîna cea bună.
— Păi se putea, zînă de carton presat, să nu-i iei tu apărarea, nu ești tu apărătoarea cauzelor pierdute ? Popor de elite, cum s-a putut printre atîtea elite să nu fie și unul deștept și să zică stop ? Cum s-au îmbătat cu apă rece ? Cum de n-a fost unul să-1 tragă de mînecă ? Toți erau tîmpiți, unul, mă, unul să nu fi zis ?
— Nu ți s-a întîmplat niciodată, Poetule, să nu mai vezi ? Dar absolut nimic. Nici în tine, nici în afara ta. Dyonis încercă să se miște, să se întoarcă, dar nu reuși, astfel că urmă : — Uite, chiar acum, nu am nici-o putere, nici unul nu avem nicio putere. Am impresia că pe viața mea sînt storuri, că pe pereții acestei... case, ori ce-o
40
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
fi, sînt storuri, ca pe storuri sînt storuri, că și pe aerul pe care-1 respir și pe cerul portocaliu sînt storuri, că sînt storuri cu solzi sidefii pe ochii mei, pe creierul meu sînt solzi sidefii. Dar că totul este ancorat și se poate declanșa dintr-o singură mișcare, ca un rulou prea strîns, odată, crac, și gata, și voi vedea cu adevărat și dintr-odată, ca Mihail.
— Nu am vrut neapărat să fiu cineva, dar să fac parte din ceva, spuse Sturm ca și cum aș fi. Mulți cred că sînt cineva și se poartă ca și cum ar fi. O vreme le merge, lumea se învață cu ei, îi ascultă, apoi nu-i mai ascultă, îi aude, li se pare normal să-i audă, e ca și cînd ai închide un buton, cu ciudă, asta nu înseamnă că radio nu continuă să-1 difuzeze și dacă automat îl deschizi uitînd că abia l-ai închis, auzi finalul frazei, sau o altă frază cu același sens, și-1 lași deschis, să te audă vecinii că-1 asculți, și el zice și tu cu ale tale și el cu ale lui, îți ajunge din cînd în cînd un crîmpei de frază, aceeași și aceeași, și știi că doar de asta e vorba, că nu poate fi vorba de altceva, că oricînd, ziua și noaptea, duminicile și în zilele de lucru numai asta și asta se va repeta și sfîrșești prin a acepta, că dacă nu, tot n-ai cum să-i spui, el e Fuhrer și între tine și el e zidul aparatului, și trăiți așa mai departe, el cu ale lui, tu cu ale tale, el nu te întrerupe, tu nu-1 contrazici și cînd te trezești că-ți vine să-1 spargi sau să-i spargi capul ălui de-ți toacă întruna și-ntruna, vezi că nu mai ai cum. Că ai pierdut momentul cînd l-ai mai fi putut întrerupe, încurca, ori contrazice, cînd te-ai fi putut revolta, cînd ar fi trebuit să nu te supui, să strigi : „ce caut eu printre ăștia, nu mă supun, e absurd, nu-i adevărat, nimeni nu are dreptul să se cocoțeze așa de sus pe ...fără merite, pe merite pe care nu le merită, de care nu e în stare, pe care nu le pricepe, care nu i se potrivesc, nu-i decît un falit de zugrav, dar... te uiți în stingă, te uiți în dreapta și-i vezi pe cei din stînga și pe cei din dreapta că nu mai reacționează, că și ei au pierdut momentul cînd ar fi putut s-o facă și că nu ați ridicat ochii în același timp, că nu v-ați împuns privirile de revoltă în aceeași secundă, că nu v-ați aprins, lumină dela lumină, că lumina, dac-o fi pîlpîit o vreme, s-a stins, dacă nu s-a stins încă, mai clipește des și mărunt pe rezistență, dar nu în același timp cu cel din stînga și cu cel din dreapta și stingi butonul și aprinzi butonul, ori că vorbește, ori că nu vorbește, este tîrziu și absolut degeaba.
— Cum dracu pierdurăți voi războiul dacă v-ați făcut atît de deș-tepți ? iești Lozămblig din letargie.
— Ia te uită, ce de lume, ce faci domnu Lozămblig, ce te faci, domnu Lozămblig cu neamțu ăsta învățat ?
— îi prinde bine la războiul următor, dacă-1 mai apucă...
— Ei, gata, că v-o fi de cînd zăceți aici în feșe, legați, hai, doamnă Bertha, dezleagă-i, să vedem ce piele nouă au pus pe ei ! Ha ! ha ! ha ! rîse dogit Justin, intendentul.
Bertha răspunse ca de obicei ,,doamnă-i mă-ta“ și se puse pe smuls feșele de ziceai că-i jupoaie și toți încercară să se ferească, mai de grabă cu reflexe de apărare decît apărîndu-se de fapt.
— Și domnu Justin a fost, el era și acolo intendentul spitalului, la izolare, descoperi Sturm cu încîntare, ce mai face moașa cu diplomă ? Dar se opri și spuse, abia șopti : madam’Bertha ?
FLUTURII
41
Și Bertha se opri încurcată și nu mai răspunse, ca de obicei, „madam’.
★
— Uite, vezi, asta este șansa noastră. Dovada. Dincolo de „garde-robă“, după baia finală cu aburi, mai există ceva, undeva, înspre care merită să te duci.
Bertha, cea atît de sălbatică și imprevizibilă, cea care ședea zile întregi ciucită pe grămada ei de lînă și cîlți și pufăia cu pipa de cireș neagră și patinată, torcînd ori dărăcind, ori scărmănînd lînă, ieșea în ultima vreme din izolarea în care se cufundase imediat după război, atunci cînd o scoseseră din biata ei cabană smolită și o azvîrliseră în hambarul nefericit, care mai și arsese, i l-au ridicat la loc cu toții după ce li se primenise pielea, îi chema la ea pe „sinistrațp (doar toate se petrecuseră din vina ei, și războiul, și focul, nu ?), le făcea foc de coceni ori din trunchiuri întregi de copaci găunoși, uitați de cine știe cînd pe rîpele acum sterpe, le cocea bulzi, mămăligă cu brînză dela caprele Milei, ori floricele, nici acum nu era prea expansivă, dar nu-i lăsa să plece, nu-i lăsa să tacă, nu-i lăsa pentru nimic în lume să ațipească. „Bertha se lumește“, spunea Lozămblig, își ajută coconii să se spiritualizeze “.
Pe masa lungă și negeluită, Bertha „opera.“ Colecția de fluturi i se scorojise, se nimicise, abia de mai scăpară cîteva cutii.
Pereții erau plini cu rafturi, umpluse și grajdurile cu rafturi pe care dormeau „cele patru somnuri'4 mase de omizi, de cînd dădeau frunzele duzilor ea culegea și căra, nu se știe cum descoperise valea verde, neatinsă de miasmele de sulf, croșne uriașe de frunze, tăcută, ursuză, rea, repezită. De acolo veșnica foșcăială din șura ei, din toate podurile fostelor grajduri de care era plin Preventoriul. Sute de grămăjoare, tăiate, parcelate, hăcuite grămadă scîrboasă de omizi și gogoși în diferite faze ale trecerii lor spre altă stare.
— Și dacă n-ai înțeles ce-am vrut să spun, nici o pagubă ! se repezi ea cum îi era obiceiul și-i întoarse spatele lui Dyonis.
— Doar că fluturele, spuse Dyonis cu acea blîndețe ironică, senină, care-1 exaspera pe Daniil și o încînta pe Dona, fluturele nu-și mai aduce aminte că a fost cîdva omidă, n-are de ce și strădania omizii a fost anonimă și inutilă pentru ea. Degeaba, de 24 000 de ori a dat cu capul de și-a răsucit firele, s-a sugrumat, s-a omorît, s-a macerat, s-a nimicit, s-a ratatinat.
Dar, după surîsul urît al Berthei (surîdea strîmb, într-o dungă) înțelese că ceea ce ținea ea între degetele-i butucănoase — cum naiba reușea să facă lucruri atît de delicate cu cîrnații ăștia ! — era tocmai cheia enigmei : peste chitină, deci după ce din materia vîscoasă și verde și cafenie a frunzei de dud începuse sacrificiul de sine al omizii, din „altă stare“, cineva, nu se știe cine, a desenat cu penel subțire, ușor, din mătase de păianjen, două antenuțe date pe spate, două aripioare lipite de chitină, fără ca materia informă dinlăuntru să fi fost organizată, pregătită pentru starea de fluture — coada fluturelui cu inele, să zicem că ar aduce cumva cu fosta omidă — dar acest desen nespus
42
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
de delicat apare și pe partea interioară a chitinei, într-un straniu repousse, ca un imbold, întîi a fost imaginea lucrării, apoi apare și „lucrarea".
— Atîta vreme cît nu vine un savant japonez să-mi dea o explicație savantă cum că la ei de mult s-a făcut transplant de nimic, eu socotesc asta miracol.
Hotărît, spuse Dyonis, cea mai statornică permanență și mai trebuitoare, este speranța.
— Și dumnezeu o fi la fel ? întrebă Dona care venise să-1 ia pe Dyonis la casa pădurii, unde Mila le făcuse o scovardă cît toată plita. Bertha se enervă și bombăni, adunînd cu măturică din aripi de gîscă grămada informă de nemurire ; îi trimise... să nu li se răcească scovarda.
— Care Dumnezeu, acela al Milei ?
— Aceia al răzbunării, se aprinse Dona, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, al intoleranței și al sacrificării propriului fiu iubit, al trecerii prin foc și sabie, ori al neantului infinit, acela care ne-a creat după chipul și asemănarea sa. Cel care mă condamnă la sărăcie și castitate, cel care, făcîndu-mă aidoma sieși, mă alungă în clipa în care scînteia pe care mi-a scăpărat-o odată cu duhul de viață despică adevărul vieții și al morții, al binelui și al răului, izgonindu-mă din iubirea lui și-mi blestemă pîntecul, „vei naște în dureri !“, „spini și pălămidă", „focul veșnic" !
— Nu fi la fel de neîndurătoare ca el, cel neîndurat. Poate că nu a fost decît omida și acum se roagă de fluturele pentru care s-a nimicit : „fă-mă la loc, ajută-mă să-mi refac ciclul, tu cel pentru care m-am sacrificat, reîndumnezeiește-mă, o, tu tîrîtoare omidă ajunsă grație mie fluture, omule, Dumnezeul meu ! Mai dă-mi o șansă și te voi face stăpîn pe toate universele, și niciodată nu te voi mai izgoni !"
— Izgonește-mă, zise omul, acum după ce am pătruns misterul pămîntului, sau sîntem pe care să-1 înțelegem, izgonește-mă cum m-ai izgonit cînd eram pe cale să-1 aflu pe acela al cerului. O, tu cel atît de singur, poate vrei să ne întoarcem în rai, dar noi nu mai vrem, imaginea acelui eden nu ne mai seduce, ne-am încropit, din memorie para-disiacă, ori din cuprindere propriul nostru rai și sîntem, abia acum vedem, mulțumiți cu el aici. A ne transfera înapoi ar fi o pedeapsă mai mare și mai grea ca izgonirea primordială, pe atunci nu aveam memorie, nici moștenire, nici nostalgii. Eram inocenți, eram puri, eram goi și fără de rușine. O excursie penibilă, trimite-i pe niște mici negrișori în raiul strămoșilor lor : „vedeți, copii, aici, pe malul marelui fluviu Ngo, bunicul vostru Nta a avut o vedenie, i s-a arătat marele elefant alb... sau poate era un rinocer alb ? — „Un rinocer alb ? ha ha, avem la Zoo rinoceri albi și casuari, și maimuțe argintii, ce nevoie să vii pentru atîta lucru în iadul ăsta de șerpi și muște ?“ ...Ați stîrpit șerpii din rai ? Nu, ar fi un eșec, ceva neplăcut și inutil.
— Dar eu te-am creat și am drepturi asupra ta.
— Ai dreptul, desigur. Mă poți condamna la sărăcie, la boală, la foame, mă poți umili făcîndu-mă conștientă de condiția mea dependentă de proteine și de apă, mă poți zidi între patru pereți ori patru linii convenționale, un singur lucru nu-mi poți lua, chiar dacă e tot un dar divin, nu-mi poți lua dreptul la a spera. Știința mi-a deschis
FLUTURII
43
poarta macrouniversului și microuniversul mi se desfoliază pînă dincolo de limita posibilă, pînă la tine. Și optul culcat pe-o rînă nu-mi mai ajunge, pentrucă nu reprezintă și această teribilă pătrundere în propriile mele adîncuri, cu propriile mele nevoi de infinitul adînc, dreptul meu la visare, capacitatea mea de a spera are dreptul la o buclă în plus și poate cîndva bucla se va închide și deasupra : cp
— Și cînd se va petrece minunea asta ?
— în clipa în care din mine îl voi descoperi pe cel ce m-a ajutat să mă descopăr.
— Și dacă ai imaginea în față vei înțelege de ce trefla cu patru foi a fost dintotdeauna semnul speranței :
— în Sourya Sidhantha se pomenește un templu cu o formă ciudată, ca o cruce fără cap, într-o stîncă la o înălțime de 200 de metri, fără nici o posibilitate de a accede, unde se pare că s-au descoperit vechi tablete despre un creator care era numai cap-gînd, principiu. Avea ca simbol un semn asemănător literei m și care se pronunța mo-oh. Determina, domina, controla. El a creat o primă ființă care să-1 exprime, cu forma identică marelui principiu (asta pentrucă principiul, fiind unic, nu avea altă formă la îndemînă pentru a se exprima). Această primă formă a avut acces la tot ce avea principiul, a primit și puterea asupra altor forme. După ce toate celelalte forme fură desăvîrșite și condițiile create, această ființă a fost așezată în mijlocul lor și numită Domnul.
— Doar o singură greșeală a făcut acest mare principiu, spuse cu amărăciune zîna cea bună, a treia ghicitoare din Turandot.
— E moartea, e moartea, cîntă încet Dona.
— întoarcerea noastră se petrece, aș putea spune a rebours. Nu mai vorbise de mult Daniil, ca și cînd s-ar fi autoexilat din Florența care-1 nesocotise. întoarcerea în ființă, în ființa care ne-a dat viață — progresie geometrică, întîi la puterea 4, apoi la puterea 16 apoi... etc... ca niște bronhii care caută aer, imensul plămîn al omenirii care se întoarce în cer pînă la acel Mo oh-esență, Dumnezeu principiu care s-a creat pe sine, multiplicîndu-se, iar eu îl ajut să se refacă.
— Dacă plămînul acesta nesfîrșit respiră ceea ce nu se mai poate pritoci, inhalează și expiră doar mizerie, nu-1 văd bine principiul vostru ! Era, bine înțeles, Bertha, care nu mai înțelegea să fie exclusă chiar dela scovarda filosofică.
— Știm exact cît sîntem în stare să cuprindem, declară peremptoriu Daniil, credincios creștin în inimă, teolog laic cu o stranie nevoie de asceză, negîndu-și desele ieșiri din chingi, din toate chingile, ale teologiei, “ale căsniciei, ale temperanței, filosof în mobilitatea minții lui, prea cultivat ca să nu înțeleagă, prea poltron ca să nu se teamă, „ne pas jurer que Dieu existe, c’est jurer qu’il n’existe pas de quoi, s’il existe, il vous punira eternellement“, cu acea aplicare de tip monaho-bizantin, frică și derută, dislocat din haosul lui și prăvălit în altul de care nu mai poate scăpa, refugiindu-se în uitare sau în arguție, avîntîndu-se după lungi perioade de post și rugăciune direct în vîrtejul luptei pentru putere pentru reușită, însetat de notorietate, nu tocmai străin de un anume tip levantin îndomesticit la noi, venit odată cu monahii de la
44	VIAȚA ROMÂNEASCĂ
sfintele mănăstiri, oploșit pe lîngă domni, lacomi și intriganți, descope-rindu-și o a doua vocație : politica, subtilă ori grosolană, dar întotdeauna profitabilă.
— Asta-mi aduce aminte, spuse profesorul, de Tragedia omului. De fapt, cine pierde și cine cîștigă ? E tragedie, pentru că, oricum, sfîrșește cu moartea.
...Sfîrșește, oare cu moartea ? se întrebă Dyonis și spuse, ca pentru sine : sau, poate, se continuă, așa cum totul continuă într-o măreață și vastă, și tragică neliniște, prea vastă pentru ca noi să decidem, peremptoriu și suficient, că nu există.
— Deocamdată, se însufleți Daniil, mușcînd din „scovarda filoso-fică“ la acest banchet fără de sfîrșit, știm doar ce nu este.
— Omul l-a căutat pe Dumnezeu și va mai continua să-1 caute, spuse Dyonis, chiar dacă, la capătul acestui lung periplu, se va descoperi pe sine și imensa lui singurătate.
Mayâ BELCIU
UMBRA (II)
— continuare din nr. 9 —
Puse revolverul pe masă, resemnat. Apoi semnă pe spinarea unuia dintre conjurați actul de abdicare. Cariera lui politică se încheia și singura dorință era să se vadă la moșia sa de la Ruginoasa, împreună cu soția sa, să se bucure de tihna locului și, era sigur, de dragostea țăranilor... Se vede că mecanismul era bine, uns, căci funcționa perfect. I se aduseră hainele civile, le îmbrăcă, fu scos printre soldații care, de data aceasta, nu-i mai dădură onorul. Nici nu aveau cum...
Era teribil de umilitor și se abținu de la a pune întrebări. Noblețea obligă. Află totuși că Doamna Elena rămînea la palat și fu mulțumit. El fu închis într-o trăsură ciudată, din care nu se vedea nimic afară, cum nici de afară nu se vedea în ea. ,,Parcă ar fi o trăsură de pușcărie/4 încă era întuneric cînd porni trăsura și, cu toate că nu vedea nimic, Cuza își dădea seama că orașul nu se trezise încă. Nici un alt zgomot, doar huruitul roților trăsurii ce-1 ducea pe el tulbura pacea dulce a întîilor ore de dimineață...
Balul dat de Rosetti cam ostenise. Se dansa și se bea oarecum în silă. Cei mai mulți dintre invitați părăsiseră de altfel serata. Rămăseseră numai cei ce trebuiau să rămînă. Așteptau cu vizibilă nervozitate vești. Și cînd ele veniră, în sfîrșit, atmosfera se învioră și sindrofia se transformă subit într-un centru de lucru febril. De acum masca trebuia lepădată, evenimentele începeau să ia alt curs și lucrurile trebuiau făcute repede și bine...
„...Oare lovitura de stat am făptuit-o numai pentru a realiza în sfîrșit reforma agrară ? Și în general reformele necesare ? Am știut că reformele, numeroase cîte au fost, nu puteau avea ca efect imediat decît o continuă criză a celor săraci, căci aplicarea lor făcută chiar bine, nu putea fi făcută miraculos... Am sacrificat cu bună știință interesele unei generații în folosul alteia... Și criza totuși nu putea dura chiar atît de mult, dacă e să judecăm drept... încă un an — doi și roadele reformei agrare ar fi scos statul din criza instituțională și cetățeanul din situația sa nesigură... Așa cred eu... Poate că fără să vreau am fost trufaș și nu ambițios, cum se cuvine să fie un șef de stat ? Chiar așa, oare nici un alt mobil nu m-a împins la lovitura de stat ?... Dar atunci de ce, după anunțarea reformei, cînd Kogălnicenu a făcut turneul prin țară, l-am pus pe Librecht să-1 urmărească ? Să văd dacă nu-și însușea singur meritele legii ? Meritele lui erau egale cu ale mele, dar oricine știa că legea nu devenea ca atare cîtă vreme nu o sancționam eu. Am fost gelos pe Kogălniceanu... Ori Librecht m-a informat greșit ? Evident că
46
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
primul-ministru merita să fie primit în județe cu înaltul respect ce i se cuvenea. Și tot evident era că primul-ministru nu era omul de paie al domnitorului, fie el domnitorul și Alexandru loan Cuza. Vorbea în numele său, cu vorbele sale, însă scoțîndu-se pe sine în valoare, punea în valoare guvernarea mea... Neîndoielnic, Librecht a exagerat, iar eu mă nărăvisem. Ce-mi spunea el, apoi așa rămînea. în ultima vreme nici nu-i mai verificam rapoartele... Confortul despotului, asta a fost. Nemaiguvernînd liberal, am ajuns să am o părere prea bună despre mine. Atît de bună, încît nu mi-a fost rușine să-1 înlătur pe Kogălniceanu, ba să-mi stric și prietenia cu dînsul. E drept că nu ne-am dușmănit, dar lucrurile s-au petrecut așa... Și atunci mă întreb, nu cumva lovitura de stat a însemnat și drumul, începutul de drum către dictatura absolută ?... Greu e pînă te dezbari de prejudecăți, cele ce le ai prin educație și cultură... După aceea... Am forțat punga contribuabilului. Nu pentru mine, pentru țară, ce-i drept, dar n-ar fi fost mai înțelept să o iau mai încetișor ?... Și mergînd eu așa, nu m-aș mai fi izbit de o situație asemănătoare celeia create de reforma agrară ? Și izbindu-mă, n-aș fi lichidat și ultima rămășiță de guvernare liberală ? Dictatura este din toate punctele de vedere mai simplă. Ordonă și se execută, pe cînd parlamentul îți mai temperează zelul. Chiar și un parlament ce-ți împărtășește ved-rile poate să fie o frînă în calea ambițiilor personale, căci zadarnic este să ceri unui arhitect să facă o casă potrivită vanității tale și nu potrivită calculelor tehnice... iar autocratul e deasupra oricăror reguli. Pînă și doi cu doi nu mai fac patru dacă dictatorul ordonă să nu mai facă patru... Așa ar fi, dar uite că „roșii’’ ar fi fost și mai iuți ca mine... în fond între mine și ei n-au existat și nu există deosebiri de fond, ci de metodă. Și eu am fost acela care am impus linia de guvernare moderată, nu ei... De ar fi fost după ei, am fi ținut-o numai într-o revoluție... Apoi nu eu însumi am voit să cedez puterea ? De acum structurile există, cineva va veni să culeagă roadele... Nu puteam fi dictator pentru că sînt european. European în așa măsură că politica mea, abilă, a fost de nuanță bizantină și nu balcanică... Fleacuri... gelos pe Kogălniceanu am fost... Dar poate că m-a furat pentru moment elanul. Am fost și sînt gata să recunosc că am greșit... Acum, acum nu vreau să greșesc, însă. De mă voi abține de la orice act politic, de nu mă voi agăța cu putere de tron, toată istoria asta se va săvîrși în liniște... Nimeni nu mă regretă... încă... Dar va veni și un timp în care mă vor regreta... Sigur, dacă aș ridica țara, indiferent ce motiv propagandistic aș invoca, țara m-ar urma. M-ar urma nu pentru ce are, nu are încă nimic, decît un făgaș prin care n-a început să curgă apa belșugului, m-ar urma pentru ceea ce am întruchipat eu pentru ea. Dreptate și ordine socială... A fost mai mult. A fost însăși ideea de țară, de a avea o țară, fie ea și îngrădită de Convenție, dar o țară în care nici turcul, nici .rusul, -nici habsburgul nu-și mai putea face voia ca mai înainte... E ceva să ai un steag... Ei, da, orice guvernare ajunge la un moment dat să-și fie prea suficientă sieși... Bine fac englezii și americanii că transmit puterea... Puterea nu trebuie să aparțină etern unuia și aceluiași om în lumea modernă... Și dacă se va mișca lumea?... Nu se va mișca ! Nici nu se cuvine să se miște. Eu trebuie să mă mișc, și mai bine o făceam fără a mă tot consfătui cu Parisul... De altfel am
UMBRA
47
pierdut încrederea împăratului nu din pricina guvernării mele, ci din pricina dorinței de a nu mai guverna. Sentimentalismul nu este cea mai fericită cale politică. Franța are nevoie aici de un stăpîn grijuliu față de interesele sale și Napoleon e obligat să se gîndească întîi la interesele Franței. Spunîndu-i că nu mai doresc domnia, pentru împărat am devenit cel mult un prieten, dar nu și un sprijin... Se va lepăda și el de mine și-l va învrednici cu amiciția politică pe acela ce-mi va urma... Poate să fie cineva chiar din familiile domnitoare ale Franței. Ar fi indicat, deși... celălalt Napoleon n-a avut amare deziluzii cu regii și regișorii făcuți de el ?... Oricum, de e să vină prinț străin pe tronul României, și eu așa am cerut, atunci e preferabil un prinț francez. Țara noastră aparține Europei și se cade să se adapteze modului de viață european ; turcii și habsburgii nu mai au viitor politic. Țarul nu dorește alte puteri în jur, iar Anglia și Franța sînt prea inteligente să-și sacrifice interesele de dragul unor vase ce se scufundă. Preferă un țar îngrădit. Turcia și Austria l-au îngrădit cît le-a stat în putință, dar vremea curge în defavoarea lor... Poate un cordon de țări mici, încă puternice, să suplinească vidul de putere... Polonia renăscută, Bulgaria, Serbia, Grecia, România... Ungariei îi convine oricum, doar e părtașă la imperiu... Ce-o fi făcînd Doamna mea ? E vremea să uit de acum cine am fost. Sau mai bine zis nu cine am fost, să uit pur și simplu puterea, exigențele puterii... Să redevin... nici așa nu e bine... Am făcut politică, din tinerețe m-am amestecat in viitoare... E timpul să devin un mic moșier mulțumit, prosper, după avere, că n-am prea multă... Să am în ogradă găini, cocoși și curcani, să am vaci pe pășuni, să am sămînță de însămînțat, să mai călăresc din cînd în cînd... Să-mi iubesc singura femeie credincioasă... buna mea Doamnă... Să stau iarna la gura sobei, să colind de Crăciun, să mă bucur de primăveri, de veri și de toamne... Să nădăjduiesc să am o bătrînețe calmă... Mi-ajunge cît m-am agitat. Ei... și apoi să nu mă ucidă astmul... Dar mai ales să nu mă topesc de inimă rea... Nu plecarea de pe tron mă doare, ci felul în care a trebuit să plec... Putea-voi uita ? Ori nu voi uita și mă voi gîndi mereu-mereu unde am greșit ? Cînd am greșit ? Care ar fi fost de fapt atitudinea cea mai nimerită față cu împrejurarea de acum ? Dar față cu alte împrejurări... De asta mi-e teamă. Cîtă vreme mai am conștiință, cîtă vreme mai am caracter — și nu văd de ce aș pierde ceea ce însemn de fapt eu — nu voi putea uita. Amărăciune nu înseamnă lipsă de demnitate. Lipsă de demnitate e să-ți plîngi în public amărăciunea, nu să nu o ai. De nu o ai, înseamnă că faptele tale s-au făcut cu cinism... Mă duc de parcă aș fi un tîlhar de drumul mare... Mi s-a spus că sînt prizonier de stat, un tîlhar... Drept e că mai ușor îl pui la popreală pe un tîlhar... Nici nu e nevoie de complot... Doi trei gvardtști și gata treaba. De... dacă fură și ăla o pîine... Mie mi s-ar putea întîmpla, însă, un lucru mult mai rău decît hoțului... Poate că pînă se vor face bine stăpîni pe situație, ar trebui să plec în străinătate. Cine știe, rămînînd aci, lumea și-ar reveni și s-ar isca tulburări ?! ...N-ar fi exclus. Dacă nu din alte pricini, din teama față de zguduiri. Poporul abia de s-a obișnuit cu ideea de a avea o țară, nu are încă dezvoltat gustul răsturnărilor violente... Plus militarii credincioși, căci nu pot crede că toți sînt amestecați în afacerea asta. In sfîrșit, s-ar putea ca după trezire, multora să nu le convină aducerea unui prinț străin, despre asta
48
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
e vorba doar. Unora fiindcă se cred îndreptățiți să primească ei tronul,, alții din pură mîndrie (adică de ce un străin pe tron ?), iar poporul, mai mult ca sigur, fiindcă tot nu și-a pierdut încrederea în domnia mea. Poate să fi devenit mai indiferent, normal, poverile pe capul său cad,, dar nu neîncrezător. Admițînd că Librecht m-a mințit în privința, popularității — el spune că popularitatea mea e în creștere, ceea ce nici eu nu pot crede, îmi place doar să cred, dar știu că mă iluzionez — chiar dacă, prin urmare, Librecht m-ar minți, e neîndoielnic că totuși cuvîntul meu e ascultat... Și în orice caz, pentru țăranul neîncrezător din fire, eu sînt garanția că reforma agrară va rămîne în veci. Țăranul nu crede în legea reformei, ci în simbolul ei, omul s-a învățat ca legile să se schimbe mereu, în funcție de cel de la putere care, din oportunism, e nevoit să modifice legile, fără a se gîndi că schimbările dau regimurilor caracterul neserios al provizoratorului. De fapt adevărata, criză a guvernării mele n-a fost provocată de legile prea multe. Au fost și multe, nu zic ba, dar nu aceasta a fost problema. Promulgarea lor a adus avantaje și dezavantaje de moment. Chestiunea, în fond, ar fi alta, cred. Că eu am creat instituții care să garanteze stabilitatea legilor. O țară bine guvernată are legi puține, drepte și eficiente și instituții care să le susțină. Nu se poate trăi prin decrete... Lovitura mea de stat a fost un semnal. Poate că un altul în locul meu și-ar fi continuat politica internă printr-o dictatură absolută. Poate lumea ar fi dus-o mai bine o vreme. Dictatura îți îngăduie să duci o politică economică de avantaje momentane, însă, în perspectiva viitorului, o asemenea politică este istovitoare. Ea nu duce decît la prăbușire... Și nu trebuie să fii cine știe ce mare specialist pentru a-ți da seama că prăbușirea economică internă nu înseamnă independență. Nu poți fi stat suveran,, cu o poziție externă sănătoasă, dacă nu ești tare în interior/'
...Călătoria nu dură mult. Pînă una-alta, prizonierul de stat avea să fie găzduit într-o casă conspirativă din Piața Sf. Gheorghe, într-o casă de încredere hotărîtă de Rosetti. In solitudinea sa, ex-domnitorul avea vreme să cumpănească asupra atitudinii ce o avea de luat. Știa că pînă la consolidarea noilor autorități prezența sa în București era periculoasă. Poate nu chiar într-atît de periculoasă pe cît își închipuiau conjurații, cine să știe, oricum partizanii regimului Cuza nu trebuiau stîrniți. Dar mai ales ex-domnitorul știa că de voia, de nu voia, va fi silit să plece, așa că, pentru a nu se expune altor umilințe, își îngădui luxul de a avea el inițiativa. Se va exila, iar cînd guvernarea sa va fi uitată, cînd noile autorități vor controla situația, se va întoarce în țară, se va stabili la Ruginoasa și romanul său se va încheia. De altfel fu singura inițiativă cu efect. Pentru că i se refuzară pînă și știri despre Doamna Sa. Nemaivorbind de colaboratorii săi. ,,I-or fi pus la popreală. Mai ales pe Librecht, ăsta le-a stat tuturora ca un cui în ochi. Și nu numai din pricină că era omul meu de încredere, ci și fiindcă, știind el multe, e mai bine să fie făcut inofensiv. Eventual, în schimbul eliberării, să-i smulgă tainele... Despre mine, despre alții..." Cuza avea umor fără îndoială, de vreme ce se resemnă constatînd că a fi prizonier de stat nu era o situație prea veselă, mai ales din pricina lipsei de umor a. conjuraților. Hai să admitem că de Librecht și de alții au nevoie, dar de soția mea ?... Vor să o folosească, sigur, vor să mi-o pună împotrivă. Ce
UMBRA
49
puțin o cunosc... Ce puțin cunosc caracterul familiei Cuza... Doamna Elena nu le-ar face jocul de ar arunca-o direct în iad...
în iad, ce-i drept, nu fu aruncată fosta primă doamnă, dar nici prea departe. Părăsi și ea în zori palatul, cerînd găzduire familiei colonelului Carol Davilla. Nu înainte însă de a afla de cele întîmplate peste noapte, mai ales de povestea cu Maria Obrenovici. Indiscreții se bizuiau pe semne, pe experiențe personale, sau o judecau pe Elena Cuza după măsura propriilor neveste. își imaginau, care-va-să-zică, își imaginau că fosta prima doamnă va coborî la mahala... Dar... o doamnă rămîne doamnă și biata femeie își păstră stăpînirea de sine. Nu fusese copărtașă la domnie, își văzuse de îndeletnicirile ei de prințesă, nu se amestecase, din bun simț, nu numai în treburile politice ale soțului, dar nici în cele ce decurgeau uneori, în viața de familie, din activitatea de șef de stat a lui Cuza. Acuma însă simțea că de avea un rol politic, apoi acela era de a nu apăsa și ea — și ce greutate ar fi avut apăsarea ei ! ; era doar o femeie înșelată, nu ? —, de a nu apăsa și ea umerii oricum căzuți ai fostului domnitor. Nu resimțea decît o imensă silă față de oamenii aceia cu un cuget atît de mărunt...
...Cuza își întrebă paznicii dacă poate transmite un mesaj. Paznicii chibzuiră îndelung dacă să îndeplinească sau nu dorința ex-domnitorului. Abia după aceea se interesară cui anume voia să transmită mesajul. Principele se gîndise de mult, încă din momentul în care luase hotă-rîrea de a se expatria, să-și facă știută hotărîrea locotenentului domnesc generalul Nicolae Golescu. Nu atît din pricină că se bizuia pe mai multă generozitate. Ba chiar dimpotrivă. Nu pe generozitatea generalului •Golescu se bizuia, ci pe abilitatea politică a acestuia. Nu fusese el mereu în elita conducătoare ? Anchetator în nefericitul proces din ’40 al bietului Mitiță Filipescu, aghiotant sub Ghica, aghiotant domnesc al lui Bibescu, ministru în Guvernul Provizoriu la ’48, locotenent în Locotenenta Impusă de turci tot la J48, lider, unul din liderii emigrației, Nicolae Golescu știuse să cadă mereu în picioare. Cu alte cuvinte știuse să facă politică. Iar ceea ce avea a-i comunica ex-domnitorul era tot un tîrg politic... Da, paznicii erau de acord. Pentru că, se înțelege, generalul Nicolae Golescu juca și în detronarea lui Cuza rol de prim-rang. Sigur, Alexandru loan, fost Întîiul, după opinia țăranilor, era puțin răutăcios, dar nu se îndepărta de adevăr. Generalul era oportunist ca orice politician talentat. Dar Nicolae Golescu avea și el un suflet, și în sufletul lui, față de drama istorică petrecută în zorii lui 11 februarie 1866, se găseau destule urme de simpatie pentru fostul domnitor. Simpatie ce crescu după primirea mesajului. Era adevărat că mesajul'venea în întîmpinarea măsurilor prevăzute de conjurați, adevărat era și că el pricepu de ce Cuza le-o lua înainte, dar el nu avea vanitatea de a nu-i acorda nici un privilegiu prizonierului de stat. La drept vorbind, era mai bine așa. Dacă vreodată, cineva, ar avea îndrăzneala de a pune la îndoială buna-credință a conjuraților, mesajul lui Cuza constituia un contraargument de primă (și exclusivă) importanță. Nu conjurații îi impuseseră exilul, ex-domnitorul se autoexilase. La o primă vedere asta diminua puțin rolul complotiștilor, dar în fața opiniei publice se cîștiga, ei, complotiștii, lepădîndu-și astfel măcar o mică parte din păcate. Pe scurt, scrisoarea lui Cuza arăta că și pe viitor va fi, chiar așa, ex-domnitor, un om leal țării și ordinii ei. Că, avînd în vedere
50
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
dificultățile inerente ale oricărui regim proaspăt venit la putere, „știa bine că prezența sa ar strica o pace de care aveau nevoie instituțiile cele noi pentru a se înrădăcina, regimul cel nou pentru a se consolida.’4 Ce-i drept, Cuza nu-și punea cenușa pe cap, de vreme ce făgăduia să activeze ca prinț român asemenea cum o făcuse și ca prinț domnitor. Altfel zis, Alexandru loan își aprecia cei șapte ani de guvernare... Nicolae Golescu nu băgă de seamă lucrul acesta. Firesc, nu ? Doar nu era să-și blameze anii în care folosise puterea. S-ar fi blamat nu numai pe sine. Și-ar fi blamat colaboratorii. Ba chiar și generalul ar fi avut parte de același vot de blam, doar și el luase parte la guvernare.
Numai că oamenii mediocri îi judecă pe ceilalți potrivit propriei măsuri. Firea deschisă a lui Cuza, care îi intrigase mereu, mulți soco-tind-o pură cabotinerie, le era cu atît mai greu de înțeles acum. Coloneii Solomon și Brăescu abia-și țineau în frîu trupele. Prin Elena Cuza transmiseră prințului să ordone, și soldații loiali își vor face datoria. Adică îl vor readuce pe Cuza pe tron. în triumf, spre bucuria poporului și a armatei. în ziua aceea, însă, în casa lui Costică Ciocîrlan din Piața Sf. Gheorghe, nu intra cine voia, deci nici fosta primă doamnă nu primi îngăduința la a-și vizita soțul. O asigurară că trăiește. Căci, din primele ceasuri, aflîndu-se de noaptea palatului, Bucureștii se trezeau cu o nouă ordine și cu o știre grea, anume că domnul fusese asasinat. Abdicarea ca abdicarea, dar asasinatul... Zvonul era periculos și agenții conjuraților bîntuiau ca un vînt posomorit pe străzile capitalei dezmințind, care cum se pricepea, vestea asasinatului. Unii în cîrciumi, alții în băcănii, în redacții, ba chiar și la cazarma Malmaison încercară să ajungă. Acolo nu avură de făcut altceva decît să constate că noul regim e în pericol de moarte. Soldații stau cu arma la picior și așteaptă ordinul de atac. Nicolae Golescu uita însă că prințul n-avea de unde să știe ce se întîmpla. Desigur, își închipuia că fierbere trebuia să fie, cum nu, că autoritățile erau obligate, pentru a asigura succesul operației, să-i izoleze pe cuziști, să controleze instituțiile și strada, dacă voiau să aibă liniște. Nemaivorbind de obligațiile ce le aveau față de legațiile străine. Căderea unui guvern nu înseamnă doar dispariția unor persoane din scenă, ci și anumite înțelegeri. Consulatele trebuiau să primească asigurări că interesele țărilor lor nu erau lezate prin abdicarea lui Cuza. Că abdicarea era o problemă pur internă, legată de deficiențele guvernării, dar că noile persoane nu anulează convențiile existente, că noile persoane vor doar să repare greșelile administrației înlăturate. Totuși, Cuza găsi că Nicolae Golescu ar fi putut răspunde, mesajului său. Ba mai mult, ar fi putut.să-1 viziteze, și el, Cuza, i-ar fi putut fi util în această treabă delicată, de umplere a vidului de putere creat, l-ar fi putut sfătui cum să procedeze pentru a se face repede stăpîni pe situație. Sau, în orice caz, chiar dacă stăpîneau situația — și așa trebuia să fie de vreme ce el se afla sechestrat la acest Ciocîrlan, să ajungă să-și stăpînească și nervii. Evident că se întîmplau lucruri mari, că atitudinile se formau în raport cu actul istoric petrecut, dar nervozitatea duce la nesiguranță, și nu era cazul să se facă alte noi greșeli. Ajungea una, cea mai importantă de fapt. Așa încît ziua se scurgea tare greu. Căci nu numai complotiștii se aflau pradă emoției, ci și Cuza. Nici el nu voia război civil, firește, și era o adevărată mîngîiere liniștea acelei case. Cît timp nu se auzeau focuri de armă,
UMBRA
51
totul era în regulă. Indiferent de ce se întîmpla în cancelarii, era bine dacă nu se întîmpla nimic pe stradă. Cuza nu iubea revoluția de jos. Nu o iubea și nu credea în ea. Credea în schimb în revoluția de sus, garantată de energia de jos. Guvernase ca un revoluționar, dar de sus, bizuindu-se, firește, pe sprijinul poporului. Despotism luminat ?... Poate...
...Nu era chiar atîta liniște pe cîtă presupunea Cuza a fi deoarece prin București începu să circule zvonul că prințul fusese asasinat. Treaba asta crea probleme conjuraților. Nu era vorba numai de a liniști consulatele străine, cît mai ales de a potoli armata și de a preveni întinderea molimei tulburărilor în popor. Era necesar, deci, să se dea aparența de legalitate detronării, rezolvîndu-se astfel toate. Și faptul că noi autorități cîrmuiesc și stăpînesc situația, că domnitorul nu fusese ucis și, în fine, că va pleca, din proprie dorință. Treaba, nici ea, nu era chiar așa de grea. Sub regimul blînd al lui Cuza, și mai ales fără supravegherea polițienească și a servicilor secrete, conspiratorii avuseseră vreme să se organizeze nu numai în a aplica lovitura, ci și în a exploata imediat succesul. Cea mai mică fisură ar fi răsturnat calculele, dar fisura nu se produsese. Părea a începe să se producă, mai ales din pricina zvonului de lichidare ; se cerea, li se cerea complotiștilor dezmințiri categorice. Încît la orele 13, în acea zi de februarie 1366, Camera și Senatul, convocate în sesiune extraordinară luau cunoștință de succesul operațiunii. Guvernul și Locotenenta domnească avînd actul abdicării, informară că fostul domn se află la loc sigur ca ,,prizonier de stat“, că, deci, tronul este vacant, și cerură deputaților să își exprime aprobarea deplină față de cele întîmplate. Chestiunea nu era complicată nici ca atitudine, nici ca metodă. Marea majoritate a celor întruniți știau din vreme ce urma să se petreacă, marea majoritate conlucraseră la realizarea detronării, prin urmare nu făceau altceva decît să dea fațadă legală unei activități subterane desfășurată de cîțiva ani încoace. Intr-adevăr, mecanismul funcționa bine, iar aplauzele confirmară satisfacția succesului. Totuși, dacă din punct de vedere strict tehnic complotul era o reușită, dacă se mersese, ca și pe vremea lui Cuza, cu metoda politicii faptului împlinit, perspectiva umplerii vidului de putere la vîrf era, în bună măsură, operă de diletanți. Deputății îl proclamară pe contele de Flandra domn al României. Nu Alexandru loan Întîiul, ci Filip I care, e drept, provenea din familia domnitoare a Belgiei. Era adevărat că Filip I nu se aflase în tribună la Blaj în mai 1848, era adevărat că nu făcuse parte din Comitetul de la Cernăuți, că, pe scurt, nu desfășurase nici un fel de activitate politică în principatele române, era adevărat că mai nimeni nu-1 cunoștea, poporul nu-1 cunoștea chiar deloc, dar deputății nu votau pentru un militant, ci pentru un blazon. Militantul care fusese Cuza nu avea, oricum, blazonul belgian. Și în plus era ,,prizonier de stat“... Așa încît țara avea totuși domnitor, cam departe la acea vreme de răsăritul Europei, mai bine zis destul de departe pentru a nu se aventura în România. Dar se rezolvase, pentru moment, chestiunea succesiunii și, în plus, ședința extraordinară avu darul de a da gravitate actului și de a dezlega limba oficialităților în legătură cu ex-domnitorul Cuza. El trăia, deci poporul să-și vadă liniștit de ale sale. Cu armata... Multe depindeau de Solomon și Brăescu. Multe și puține în același timp. Multe dacă acei colonei primeau ordin de la Cuza, puține dacă nu primeau. Țara nu mai
52
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
era ca la ’48, iar Solomon învățase între timp că armata ascultă de comandantul ei suprem. Pînă una-alta, cum taina ascunzătorii se păstra riguros, nu era de presupus că se va comunica între Cuza și colonei. Și noile autorități vegheau cu strășnicie la păstrarea secretului. îi revenea Doamnei Elena Cuza să transmită soțului ei că regimentele leale sînt gata să-1 repună pe Alexandru loan pe tron, însă nici dînsa nu știa unde i se afla soțul...
După ce deputății rezolvară problema delicată a succesiunii, regimul impus ex-domnitorului putea fi cît de cît îmbunătățit. Nu în sensul de a i se reda libertatea, nu, Doamne ferește, dar, sub strictă supraveghere, să i se îngăduie a-și vedea soția de pildă, ori pe șeful său de cabinet, fostul său șef de cabinet mai exact, ori pe domnul consul Tyllos. Mai ales că domnul consul al Franței la București voia să se convingă cu propriii săi ochi. Zvonurile îl alarmaseră și dezmințirile puteau fi false. Dacă el nu-și putea spune încă deschis părerea asupra actului de nesupunere al complotiștilor — problema succesiunii se discutase direct între Cuza și Napoleon al III-lea și în alți termeni decît în cei în care o tranșaseră conjurații —, de un lucru era conștient. Anume că un asasinat politic ar fi fost tratat cu asprime de guvernul său. Rebelii de la București și-ar fi asumat libertăți prea mari într-un asemenea caz. Încît, spre seară, fu hotărît transferul lui Cuza de la Ciocîrlan la palatul de la Coto-ceni. Nu se făcea ca domnul Tyllos să intre în orice casă. Pe de o parte. Pe de altă parte, palatul de la Cotroceni era mai izolat. Fiind adus acolo, Cuza nu putea să nu-și amintească de drama celor de la ;48, care, toi la Cotroceni, fiind invitați de Fuad, se aleseseră cu sentința definitivă : exilul ! Dar ce exil !...
Nicolae Golescu tot nu răspunsese scrisorii lui Cuza. „Ministrul... fost ministru de-al meu... mă rog, fostul meu colaborator, nu are timp... E ocupat... Și, dacă mă gîndesc bine, îl înțeleg../' înțelegea Cuza foarte multe, detronarea unui șef de stat e o treabă serioasă doar... „Am să-i mai trimit o scrisoare... Poate să le aducă un pic de liniște..."
Doamna Elena Cuza izbuti să-i strecoare rugămintea lui Solomon. Domnul Cuza să poruncească și el va curăța capitala de trădători. Ofițerii, cei mulți, înțelegeau să-și respecte jurămîntul de lealitate. Cît despre soldați, să nu uite Alexandru loan Cuza că ei îi erau devotați trup și suflet. „Și ce s-ar întîmpla dacă aș reveni pe tron ? Semnul slăbiciunii puterii mele s-a fost dat... N-aș avea altă alternativă decît să guvernez cu militarii, adică dictatura... Poate că Solomon ar lichida repede puciul, poate că pînă în zori m-aș afla din nou în palatul domnesc... Poporul ar crede că nici nu s-a întîmplat nimic, zvonuri de-ale dușmanilor... un coșmar... Poate, dar de vreme ce s-a ajuns la un asemenea grad de nemulțumire încît dreapta și stînga să-și dea mîna spre a se scăpa de mine, înseamnă că nemulțumirea e profundă. înseamnă că guvernarea mea nu mai corespunde exigențelor puterii... înseamnă că poate țara nu mai are nevoie de mine..."
— Nu... Nu ar fi demn, spuse Cuza. Ar fi trebuit să dejoc complotul... și n-ar fi trebuit să fi fost eu acela care, în decembrie trecut, să fi dat semne reale de slăbiciune exprimîndu-mi dorința de a părăsi tronul... în sfîrsit, nu vreau să creez greutăți autorităților actuale. Ele trebuie să mențină pacea socială și ordinea publică pînă la o rezolvare
UMBRA
53
^definitivă. Contele de Flandra nu va primi domnia, știu asta de la împăratul Napoleon al III-lea... Va mai dura pînă să se hotărască... Mulțu-mește-i colonelului Solomon din parte-mi, spune-i că îi admir lealitatea, dar că nu consider necesar să mi se redea un drept ce mi se contestă...
Doamna Elena Cuza nu-și îngăduia să aibă opinii politice, mai bine zis nu-și îngăduia să și le manifeste, și mai ales nu față de soțul ei. Prin urmare nu uză de mandatul încredințat de Solomon — greșit zis, de altfel, colonelul nu putea da ordine primei doamne, el îi putea adresa rugăminți, doar — nu îndeplini așadar rugămintea cuziștilor, de a-1 convinge pe domnitor să se pună în fruntea armatei și să-și recucerească (și să-și apere) puterea.
— Vei hotărî cum vei crede că e mai înțelept, zise dînsa.
— Am hotărît, spuse el, am hotărît. Apoi, cu o tandrețe de multe ori uitata în acești șapte ani, din felurite pricini, și mai ales din pricina exigențelor guvernării, Cuza o privi cu un aer ciudat : vom părăsi o vreme țara, pentru a nu fi o piedică în calea noii ordini, apoi ne vom retrage la Ruginoasa. Vom fi fericiți atunci...
Doamna Elena Cuza intuia însă că exilul avea să fie definitiv. Umbra lui Cuza va stingheri orice guvernare ce va veni și oripine va fi suveranul, nu va putea să-1 tolereze pe Cuza în țară. Chiar de nu ar avea nimic personal cu el, chiar de i-ar fi prieten, din punct de vedere politic nu-și va îngădui să lase țara cu o cît de mică atenție îndreptată spre simbolul formării ei. Nu i-o spuse, însă, pentru că, socotea dînsa, ajungeau greutățile unei zile pentru o singură zi. Fie că i-ar fi mărit descurajarea, fie că nu, a discuta despre așa ceva era indecent. Carierele mari trebuie să se prăbușească pe măsură. Iar oamenii mari trebuie să-și admită soarta cu aceleași impulsuri mari care i-au caracterizat și în perioadele de glorie. Altfel spus, omul mare trebuie să fie ca atare și la măreție și la restriște. Restriștea poate fi și ea măreață...
Solomon, chiar dacă fu dezamăgit, înțelese bine atitudinea lui Cuza și, fără a colabora cu noua ordine, își impuse, sub scutul armatei, ale regulilor ei de conduită, neutralitatea politică. La fel și Brăescu, desigur. Ceea ce nu înseamnă că nu se gîndea, aidoma altor ofițeri superiori, la reparațiile morale ce vor trebui făcute nu numai domnitorului, ci și castei. Ofițerii trădători nu mai aveau ce căuta în armata română. După părerea lealiștilor — nu neapărat toți cuziști, dar patrioți —, se crease un precedent periculos. Armata nu are voi,e să-și trădeze jurămîntul și în genere nu are voie să determine schimbări în ordinea politică a țării. O guvernare militară nu trebuia să aibă loc decît în cazuri extrem de grave, cînd politicienii puneau statul în primejdie de moarte. Sigur, aici încăpea o bună doză de relativism. Cine stabilea cînd patria era în pericol de moarte ? De aceea, pentru mai multă siguranță, armata să-și vadă de ale ei, politicienii de ale lor. In sfîrșit, Solomon nu uita mirarea unui turc care se întrebase cum de există atîția ofițeri superiori — maiori, colonei, generali — în principate, atîția ofițeri fără armată... Cuza împărțise nu grade, împărțise și grade, dar le dăduse ofițerilor armată și sensul misiunii ei. Ex-domnitorul n-ar fi șovăit să accepte războiul dacă războiul i-ar fi fost impus, indiferent de cine. Concentrarea de la Florești fusese o bună demonstrație. Bine echipată, bine instruită, o armată chiar mai mică numericește este o armată redutabilă. Sigur, Cuza ar
54
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
fi căutat soluțiile pașnice, dar n-ar fi respins nici efortul suprem la o> adică. Ofițerii apreciaseră și apreciau încă. Majoritatea adică, deoarece complotiștii dezonoraseră, după părerea lealiștilor, corpul ofițeresc român, în sfîrșit, cuvîntul, ordinul lui Cuza fu respectat. Natural, de vreme ce cuziștii îl recunoșteau în continuare ca domn...
„Oare ce-și vor fi închipuind generalul Golescu și ceilalți ?... Orice și nimic totodată. Un lucru însă e foarte sigur : că nu vor să eșueze ! Trebuie să recunosc că nipi nu ar fi cazul. Ar fi un dezastru de ar eșua. Pentru că eu, semnînd abdicarea, am acceptat cedarea puterii și onoarea nu îmi îngăduie să o iau înapoi cu sprijinul armatei. Doar dacă poporul ar realiza o mișcare atît de violentă în favoarea mea încît să fiu obligat să revin la tron, abia atunci aș reveni, pentru că dovada că țara are nevoie de mine ar fi prea puternică... Dar poporul nu se va mișca. Cel puțin nu deocamdată../'
Se simți obligat moralmente să-i scrie lui Nicolae Golescu o a doua scrisoare, de la Cotroceni de data asta. Nu de alta, dar, în ciuda faptului că mulți dintre conjurați îi fuseseră colaboratori, se părea că aceștia nu prea fuseseră atenți în judecata ce o făcuseră stăpînului. Mai bine zis nici nu o făcuseră, căci o judecată superficială e ca și nulă. Libertatea de a călători pînă la frontieră era condiționată de obligația de a nu face nici o declarație și de obligația că nu va aproba ca alți cuziști să facă declarații „m contra ordinii de față“. „Mă umilesc... Mai bine zis vor să mă umilească. E semnul fricii... Frică față de cine ? Față de mine ? Eu am abdicat. Față de popor ? Se prea poate, dar atunci se pune întrebarea de nu cumva ei înșiși se îndoiesc de justețea acțiunii lor... Se tem să mă lase să călătoresc în voie pînă la Predeal... Să mai văd și eu țara... Fie, dacă lor le e atît de frică, înseamnă că n-am de ce mă socoti umilit. Și chiar dacă, interesele țării sînt mai presus de orice, întîi și întîi mai presus de propriile mele interese".
„în împrejurările actuale orice român ce nu concură la dobîndirea obștescului țel, adică principiul proclamat de corpurile statului, este tră~ dătoriu către nație", scrise ex-domnitorul și socoti că fusese deplin explicit. Cu alte cuvinte nu el, în nici un caz nu el va încerca să pună piedici fragilului guvern ce preluase asupră-și destinele țării. „Mai mult de atît n-avea ce spune. Să-i laud ? Ar fi împotriva firii, doar nu pot fi de acord cu felul în care au procedat. Metoda lor nu-mi este pe plac și nu pot minți... Ce alte angajamente să-mi iau ? Nu sînt un borfaș, să făgăduiesc că nu voi mai fura găina vecinului. Nici n-am furat vreo găină, la urma urmelor. în schimb socot că arătîndu-mi dorința sinceră de a-i vedea controlînd situația, mergînd pînă acolo încît mi-am cerut exilul, îmi fac mai mult decît o datorie de onoare. Le cedez pur și simplu locul. N-ar trebui să fie atît de cinici. N-au dreptul să-mi pretindă acordul, să se mulțumească și cu atîta cît omenește îmi este posibil. Anume să accept situația creată".
Locotenentul domnesc, generalul Nicolae Golescu nu ținea, firește, pentru sine scrisorile lui Cuza. în intimitate, Golescu nu se îndoia de sinceritatea lui Cuza. De fapt, dacă se gîndea bine, nici el, nici ceilalți, nu aveau motive de a pune la îndoială buna-credință a fostului domnitor. Totuși, de vreme ce ministrul de interne, noul ministru de interne, Dim. Ghica, punea chestiunea în termeni foarte gravi, anume că de reușita
UMBRA
55
(sau nereușita) scoaterii rapide și fără complicații a principelui din țară, se lega onoarea României, trebuia să i se dea și lui dreptate. Fie și din motive strict tehnice, internele erau încredințate că o asemenea ispravă se cuvenea a fi făcută după toate regulile, și se acceptă propunerea lui Dim. Ghica de a se proceda ca la carte. Domnului Eder, consulul austriac, i se ceru viză pentru intrarea principelui în imperiu și domnul consul nici nu așteptă confirmarea Vienei. Dacă Alexandru loan Cuza nu intenționa să se instaleze, ca refugiat, pe teritoriul habsburgic, Curtea îi putea îngădui să treacă spre alte țări, traversînd imperiul. Și Alexandru loan Cuza nu intenționa să zăbovească prin Viena. N-avea de gînd să dejuneze cu împăratul cum, sigur, nici împăratul nu avea timp pentru un ,,fostL Legile politicii sînt dure în asemenea împrejurări. Așa că problema vizei austriece nu mai era o problemă. Rămîneau alte amănunte, de ordin intern. Cum să se facă transportul ? Prefectul cuzist Istrate Negulescu, prefectul județului Prahova, fu înlocuit în ziua de 12 februarie de fostul aghiotant domnesc, Teodor Văcărescu, om de încredere printre conjurați. Sigur că Teodor Văcărescu nu vizase să ajungă prefect, fie și în Prahova, și mai ales nu dorea să se îndepărteze de „ curte de noua „curteL Insă pînă la îndeplinirea misiunii, putea accepta și provizoratul prefecturii în cauză, învestit fiind cu puteri discreționare militare și civile pentru întreaga perioadă. De altfel militarii păreau — militari amestecați în complot — militarii păreau deciși să ducă treaba pînă la capăt singuri. Dorința politicienilor era ca ieșirea lui Cuza din țară să se facă cu cea mai strictă discreție, iar ofițerii conjurați gîndeau că nu numai poporul trebuia ferit din calea principelui. Sau invers, fostul domnitor ferit de •orice contact cu poporul. Dar nici măcar poliția nu avea voie să cunoască planul de acțiune, afară de ministrul de interne, se înțelege. Și nici sol-dații simpli nu prea știau exact ce făceau. Era ceva ciudat, desigur, dar nu era de nasul lor cunoașterea unor anumite secrete. Caii ce-i primiră pentru a-i pregăti de drum, fără a li se preciza ținta, fură bine hrăniți și li se luară clopotele de la gît. Patrule înarmate împînziră șoseaua spre Ploiești. Landouri și cupeuri se înțesau de soldați, iar una din trăsuri fu complet închisă. Nici perdea, nici felinar... Patrulele, de altfel, primiră ordinul de a juca și rolul de felinare.
Politicienii își încheiau și ei conturile pregătind proclamația locotenentei domnești spre a fi difuzată după ce Cuza va fi trecut de vama de la Predeal poporului, în orașele și satele Țării Românești. O, cum să nu, ea trebuia crezută. Cuza fusese detronat nu din pricina unor interese politice, nu, ci pentru că „în 1859 ambițiile și luptele înverșunate inter-pusese ura și discordia în societate și ale căror rezultate au fost alegerea unui om care era negațiunea oricărei convingeri, oricărui principiu, oricărei credințe". Intr-adevăr, propaganda nu trebuie să aibă prea multe atingeri cu adevărul. Ba, de se poate, să nu aibă nici o atingere cu adevărul. Politicienii, versați în marile jocuri de saloane, credeau cu nestrămutată îndîrjire că o bună propagandă convinge că albul e negru și negrul e alb. Convinge mai ales un popor credul, un popor ce-și respectă conducerea, oamenii conducerii. De altfel, lucizii, sau cinicii, erau și din aceștia, își spuneau că, fie de crede, fie de nu crede poporul, tot nu se va mai întîmpla nimic cînd Cuza nu va mai fi. Nu se va mai întîmpla nimic periculos, prea periculos, pentru a nu înăbuși cu ușurință trezirile,
56
VIAȚA ROMÂNEASCA
de se vor petrece treziri... Și în fond de ce s-ar petrece treziri ? „Roșii“ nu apăraseră toate reformele ? Ba le aprobaseră, mai mult, se zbătuseră, să le aplice mai radical decît Cuza. Aveau prin urmare merite față de* popor ? Aveau, fără îndoială. Adevărat era și că „roșii“ mai aveau și nemulțumirea nemărturisită că ex-domnitorul nu-i împinsese cu hotă-rîre și nepăsare în față. Asta nu se spunea poporului. Cît despre conlucrarea cu „albii“, aici se găsea explicația. Simplă. Simplă și grosolană,, aproape de xenofobie. Cînd un om este însăși ,,negațiunea“, orice român, de orice stare ar fi, are înalta îndatorire patriotică de a pune umărul la înlăturarea negațiunii. Cine va crede bine, cine nu, nu. Nu era chiar obligatoriu să și crezi. Ajungea să taci. Și se va tăcea. Din frică (lașitate),, din nepăsare, din neînțelegere. Momentul, oricum, era bine ales, căci nepăsarea devenise un fenomen de care era conștient însuși Cuza, în ciuda rapoartelor optimiste ale prefecților și miniștrilor săi. Dacă pînă și Librecht fusese optimist... Un optimism mai moderat decît al celorlalți, dar nici el nu înțelesese exact starea generală, anume că absenteismul cuprinsese pînă și clasa cea mai îndatorată guvernării lui. Cuza. Țărănimea. Dar mai ales nici Librecht nu înțelesese că de la Cuza se aștepta totul, prin urmare și toate nemulțumirile se îndreptau tot către el. Toate, în sfîrșit, nimic nu mai avea greutate din clipa în care Cuza ieșea din țară. Că doar nu erau să alerge bieții oameni în păr la domnul Eder să obțină vize și să o ia pe urma principelui, să-1 ajungă, să-1 întoarcă din drum și să-1 repună pe tron... Asemenea răspunderi domnul Eder nu și-ar asuma. Nici nu era cazul. Nu se mișca nimic. Paralizaseră pînă și spionii. Nu de spaimă, ci de surpriză. Așteptau și ei să vadă ce va fi în următoarele zile. Și apoi rămînea deschisă chestiunea succesiunii. Majoritatea străinilor știau că la București nu va domni Filip I, conte de Flandra, din familie domnitoare belgiană. E drept că puțini bănuiau măcar cine-și va. pune coroana la București... Trebuia să fii un temerar sau un imbecil să te înhami la treabă în România. „Însăși m,egațiunea“ fusese un temerar, o recunoșteau „ albii “ și ,,roșii“, dușmanii și prietenii. Proclamația locotenenței domnești era praful necesar, stîrnit de trecerea zorită a vreunei trăsuri. După un timp, praful se așează, cînd trăsaura s-a îndepărtat îndeajuns... Trăsura lui Cuza era pregătită pentru o trecere nemaiauzită și nemaipomenită. Locotenența domnească era, așadar, obligată să arunce praf pe măsura istoriei. Dar de crezut mai nimenea nu credea că se va îneca în el. Nici măcar — nu poate mai ales, autorii. Situație extraordinar de delicată, considera ministrul de interne, căruia i se încredințase’ „rușinea" sau lipsa de rușine a țării. De fapt rușinea o adusese Lecca, de stai să te gîndești bine, iar ministrului de interne îi revenea misiunea de a nu o face pe a doua. Și fără polițiști, mai ales fără polițiști... Că detronarea în sine era un act grav, pricepeau toți. Dar odată întîmplată detronarea era absolut necesar ca tot ce decurgea din acest act să se petreacă în concordanță cu evenimentul. Un eveniment, fie și de o logică îndoielnică, trebuie, totuși, să-și fie consecvent. Asupra oportunității cazului abia de se mai putea discuta. Și de ar fi regretat unii — și trebuie spus că după alegerea lui Filip I regretele începuseră deja — acum era prea tîrziu... Nu se puteau împinge regretele pînă acolo încît să se revină asupra faptelor fără a demonstra, cu sau fără voie, că faptele nu și-au avut justificări temeinice din capul locului. Aici era toată chestiunea, în
UMBRA
57
fond, și Cuza înțelegea, mai bine ca oricine, că oamenii săi — oamenii <e fuseseră amestecați în complot — erau acum siliți să meargă pînă la capăt. Sigur că etic puteau fi judecați cu asprime, dar recunoștea că judecata nu se referea la evoluția de acum a lucrurilor, ci la mobilurile ce declanșaseră evenimentele. Pe scurt, scara valorică se reducea la scara politică, referințele morale nu mai aveau nici sens și nici obiect. Orice s-ar fi spus în contra lui Cuza, orice s-ar fi făcut împotriva lui (chiar și lichidarea la rigoare) era în concordanță cu faptul împlinit. Că nu erau în concordanță cu acea gîndire ce nu ar fi trebuit să ducă la faptul împlinit, asta era deja cu totul altă chestiune, o chestiune ce rămînea să fie judecată după ce se va fi isprăvit examenul de maturitate politică al coaliției anticuziste.
,,Intr-adevăr, ciudat... O trădare este un lucru nedemn... Iar odată întîmplată trădarea, nedemn este să nu realizezi ceea ce decurge din trădare. Oricum, sînt de acord cu ei că de plecarea mea atîrnă multe în legătură cu prestigiul țării. Orice tulburare, orice semn de incapacitate al autorităților de a feri căderea de tulburări, ar dovedi și poporului și străinătății că premizele au fost greșite... Greșite au fost ele, nu-i vorbă, dar părerea mea nu mai are nici o importanță. Părerea mea a avut importanță pînă în momentul abdicării. Și poate că de fapt părerea mea și-a pierdut' importanța mai demult. De cînd am dat a înțelege că sînt decis să cedez puterea. Orice formațiune politică ar fi luat în considerare asemenea atitudine. Ar fi fost obligată să ia act și totodată să facă pregătiri spre a nu fi surprinsă. Nu văd de ce politicienii de la București, fie ei ,,roșii“, fie ,,albi“, s-ar fi exceptat de la regula firească de conduită “politică. Pretutindeni s-ar fi procedat la fel. A, da, maniera e cam grosolană, dar, iarăși, asta e altă problemă. De cele mai multe ori politica nu se face cu eleganță. Cu menajamente. Menajamentele înseamnă eșec sigur. Sînt în măsură să o știu fiindcă eu n-am fost un oarecare dintr-o opoziție oarecare, știu prea bine, căci am fost nu numai om politic, ci și practician al puterii... Mda, trecînd peste lipsa de eleganță, iarăși m-am aflat în acord cu politicienii noștri. Trecînd, cum zic, peste lipsa de eleganță și peste modul de a vedea rezolvarea. Nu așa am vrut să se întîm-ple, mai bine zis am vrut să se întîmple ce s-a întîmplat, dar nu în maniera aceasta. Să dea Dumnezeu ca totul să fie bine. La urma urmelor povestea se va uita, ce nu se va uita, și va rămînea probabil ceva ce nu se va uita, va fi justificarea celor petrecute... Dar prea sînt speriați de ei înșiși... Pare că propria îndrăzneală îi depășește... ca și cum detronarea nu ar fi fost privită cu gravitatea cuvenită... în sfîrșit, s-a lucrat bine, recunosc. Dacă a fost cineva surprins, apoi nu ei au fost. Nici măcar ușurința cu care s-a desfășurat actul propriu-zis nu i-a surprins. Cel cu adevărat nepregătit am fost cu. Avusesem destule indicii. Știusem îndeajuns de multe. S-ar fi cuvenit să apăr, să mă apăr... Sau, în sfîrșit, cunoscînd ce era de cunoscut, să iau acele măsuri care să-mi fi permis să aibă cîștig de cauză modul meu de a soluționa problema. N-am de ce învinovăți pe nimeni. Nici pe Valentineanu, nici pe Beldiman, nici pe alții, deși... Dumnezeu știe ce au păzit și ei. De... Ce au găsit ei, treaba lor. Dar ce am găsit eu ? Energia mea a lipsit aici. Valentineanu și Beldiman n-au trădat prin cunoaștere. Au trădat prin colaborare din necunoaștere. Mai că aș zice un adevăr spunînd că întîiul trădător al lui
58
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
Alexandru loan Cuza a fost domnitorul Țării Românești. Să recunoaștem, că istoria are partea ei de umor... Dar... în fond, acuma s-a isprăvit și nu numai că s-a isprăvit, dar simt cu o mare ușurare că s-a isprăvit..». Evident, aș fi vrut, ar fi trebui să vreau să evit să o pun pe soția mea în poziție delicată... Ar fi trebuit să mă gîndesc și la soarta colaboratorilor, la soarta intimilor mei... Ei vor plăti oalele sparte ale unei domnii toropite. Nu mi-e rușine de ce am realizat sau de ce nu am putut realiza, pe scurt nu mi-e rușine de guvernarea mea. Îmi acuz însă calitatea finalului piesei... Am fost un personaj cam ciudat... prea blînd și totodată, incapabil să accepte senin consecințele blîndeții. De acceptat le accept eu, dar nu cu seninătate...“
Fără seninătate primea și capitala știrile. Altminteri puține, zgîrcite.. Noile autorități evitau cu grijă luări ferme de poziție publică. Din o mie și una de motive, dar mai ales din pricina temerii că pozițiile noilor auto-? rități nu erau încă limpezi. Nu aveau baze trainice, puternice, explicabil, se înțelege... întii trebuiau să pună mîna pe toate pozițiile cheie, să-i neutralizeze pe cuziști, ori astea cereau timp... Timp și absența lui Cuza. din țară... De vreme ce nu colaboraseră cu domnitorul într-o treabă în care, pretindea Cuza, el și-ar fi dat concursul — în măsură rezonabilă, firește — nu i se putea cere acum să le dea el putere acelor instituții ce-i înlocuiau guvernarea.
— Este necesar să facem ceva pentru a dezminți zvonurile, consideră generalul Nicolae Golescu și în acest sens se făcea invitație domnilor consuli să-1 viziteze pe ex-domnitor la Cotroceni.
— Acei consuli care doresc să se convingă, zise careva. Că domnul Eder, bunăoară, știe, doar el ne dă vizele...
Mai erau și colaboratorii foarte apropiați. Conjurații nu erau sălbatici totuși.
— Să le dăm ocazia de a-și lua rămas bun unii de la alții...
— Chiar tuturora ?...
— Ei... nu chiar tuturora. Librecht, de pildă, e arestat... N-o să-1. aducem și pe el...
— Da, dar cu domnul de Beyne...
— Asta e altceva...
— Asta poate crea încurcături diplomatice.,.
— Da și nu...
— în orice caz, Cuza nu trebuie să fie lăsat singur cu vizitatorii săi..o — Da, cine știe ce ar putea declara...
— Dar nu e elegant.».
— Toată afacerea n-a fost elegantă... Nu se pune problema...
într-adevăr, nu se punea problema... Cuza fu nevoit, să-și pună la: grea încercare răbdarea. „Mă țin la palatul Cotroceni... De ce nu m-au dus la arestul militar, sau unde s-ar fi nimerit ? Umilitor nu e atît faptul că mă supraveghează ca la vorbitor ; umilitoare e neîncrederea în cuvîn-tul dat. Dar e cuvîntul domnitorului Alexandru loan Cuza, și în toți acești ani nu le-am dat posibilitatea, nici prietenilor, și nici dușmanilor, să pună la îndoială cuvîntul meu... Rău am ajuns, bietul de mine... Să trebuiască să le spăl eu rușinea în fața străinilor... O, Doamne, de s-ar putea, oamenii ăștia n-ar sta la îndoială să-mi pună în cîrcă pînă și conjurația... Eu am organizat-o, eu am întocmit în întregime planul acțiunii..».
UMBRA
59
Mda, ar fi greu de explicat de ce. Numai pentru a abdica în felul în care am făcut-o ? Așa ceva n-ar convinge pe nimeni... Nu erau necesare atîtea preparative... Abdicarea pur și simplu, și încă nu înainte de a remite puterea cu instituții cu tot unor oameni a căror conducere să capete consistență, eficiență, din prima clipă de guvernare../'
După ce-și văzu soția, în seara aceleiași zile de 11 februarie, Cuza trebui să apară și în fața consulului Franței spre a-i dovedi acestuia că trăiește. Complotiștii o voiau și ex-dornnitorul se executa. ,,Parcă aș fi un leu îțn cușcă... să mă poarte pe străzi, să se vadă că leul rage, că leul se agită, mă rog, să vadă că leul e viu... In cușcă, dar viu... Se mai văd lei în cușcă pe la bîlciuri..."
Domnul consul Tillos întreținuse relații corecte cu fostul domnitor, fără a fi fost totuși buni prieteni. Nici n-ar fi fost posibil. Exigențele guvernării, chiar așa cum fusese ea, profranceze, nu-i îngăduise să dea totul, să se dea cu totul pe mîna reprezentantului unui stat străin totuși. Fie și pentru a nu-i irita pe ceilalți diplomați, dar nu numai din pricina astai. Nici un șef de stat nu are dreptul de a destăinui ceea ce nu-i aparține și foarte multe lucruri nu-i aparțin unui șef de stat. In indiferent ce situație s-ar afla, el este totuși mandatarul puterii țării sale. Nemai-vorbind că guvernarea lui Cuza fusese liberală, chiar și după lovitura din 2 mai se răciseră, se înăspriseră relațiile sale cu liderii grupărilor politice, dar nu cu poporul.
„Acum va trebui să par destins și chiar mulțumit... Cum să deplîng trădarea ?... Și fostul meu aghiotant ce caută aici ? Nici măcar în domnul Tillos nu se are încredere ? A, da... cît pe ce să uit... persoana în care nu se. poate avea încredere sînt eu, prizonierul de stat... încă nu m-am dezobișnuit de apucăturile domnești.... Se cuvine deci să mă port cu aceeași demnitate cu care m-aș fi purtat în zilele în care ședeam pe tron..."
Consulul francez știa, desigur, foarte multe... Și de mesajele lui Cuza către Napoleon al III-lea avea cunoștința, și de activitatea opoziționistă din țară și din străinătate avea cunoștință; pe scurt, Tillos avusese cunoștință din vreme despre iminenta abdicare. E drept că și el, ca și Cuza, și-o închipuise altfel, adică nu printr-o lovitură de forță, ci prin consens între România și Franța, între domnitor și politicienii de la București. „Poate, își zicea consulul, ar fi trebuit să uzez de situația mea, oricum mai aparte decît a tuturor celorlalți diplomați de aici, și să împiedic actul cam rebel... Nu se exclud complicațiile politice acum... In sfîrșit, vom vedea..."
Fostul aghiotant domnesc, impasibil ca o piatră, demonstrînd că nu intenționa să roșească niciodată pentru vînzarea făcută, era, în intimitate, îngrijorat. Prezența sa la întrevedere nu putea, totuși, împiedica o declarația periculoasă a lui Cuza. Doar nu era să-i pună pumnul în gură, ori frînghia în jurul gîtului, ori, pur și simplu, să-1 împuște. Tillos se afla la Cotroceni tocmai pentru a-1 vedea viu pe principe. Pînă la urmă, Văcărescu — abia a doua zi urma să preia prefectura Prahovei — își puse nădejdea tot în tactul lui Cuza. Nu era cea mai mare plăcere să constate că în ciuda a tot și a toate, numai tăria de caracter a fostului domnitor conta la o adică. Erau ca actorii ce-și cunosc bine piese, ticurile și trucurile, care în culise trăncănesc despre orice, dar în fața publicului apar în așa fel încît să pară că habar n-au ce se petrece în
60
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
clipa următoare. Piesa trebuie să le pară lor la fel de necunoscută, la fel' de nouă ca și spectatorului. Mare ipocrizie, dar cum să faci politică fără, ipocrizie ? Oricum, Cuza și Tillos erau numai ipocriți, în schimb Văcărescu era cinic, fiindcă din ipocrizia celor doi, el și colegii săi întru „noua ordine de față“ vor scoate efectele propagandistice corespunzătoare. Cuza a spus, Tillos a crezut, poporul nu are de ce să-și mai pună întrebări inutile...
— Știți, prin București a circulat zvonul că s-a petrecut o mare dramă la palat...Tillos evita cuvîntul ce trebuia rostit. Drama se petrecuse, adevărat, nu se petrecuse asasinatul...
Cuza surîse, ca în zilele fericite, un surîs fermecător, puțin melancolic, nu apăsător trist, dar nici vulgar voios. Surîse și nu răspune. El nu știa că zvonul mersese pînă la a amuți lumea...
— S-a vorbit că s-a tras, se decise Tillos.
Hm ! De tras nu s-a tras, el, Cuza voise să tragă, nu o făcuse,, cine să mai poată aprecia dacă procedase bine sau rău ? El, probabil, dar de vreme ce faptul se consumase, nu mai avea rost să-și împovăreze sufletul cu o nouă suferință.
— Nu, domnule consul, nu s-a tras... De altfel nici nu era cazul...
Nici nu era cazul ? Lovitură de stat în toată regula și Cuza neagă evidențele ? „Dar ce ar putea face ? A fost domnitor și e obligat să se poarte ca un fost domnitor pînă la capătul zilelor/4 Tillos îl înțelegea de fapt. Nu există nici o scuză pentru trădare, însă cînd pierzi, așa. cum pierduse Cuza, trebuie să-i aperi chiar pe trădători. Nu fiindcă ai iubit trădarea, ci pentru că aceia ce au făcut-o erau acum puterea, statului.
— In fine, a fost totuși o lovitură de forță...
Tillos atinsese rana în punctul cel mai dureros. Și mai penibil.. Cum să mintă, cînd chiar conjurații se băteau între ei spre a-și asuma meritul de a-și fi pus spinarea sub pana domnitorului ?... Ei bine, da, sigur, se întâmplase ceva, oamenii fuseseră prea grăbiți... el anunțase doar că vrea să se retragă din viața politică și pe semne că nu o făcuse îndeajuns de repede... Dar dacă el, domnitorul, ar fi poruncit soldaților să plece, aceștia ar fi plecat. „Mai-mai să crezi că a fost așa, o discuție amicală. Un grup de ofițeri îi intră cu forța în apartament, îi așeză actul de abdicare sub nas și-1 întreabă amabil de nu socoate că a venit momentul să-și respecte promisiunea... Eh, bine, principe, toată stima, dar e ceva ce nu se înghite... Ne prefacem că înghițim gălușca, dar noi doi știm mai bine chiar decît conjurații ce înseamnă abdicarea...“
— Nu pot să acuz pe nimeni... La drept vorbind n-a fost o lovitură de forță... Sigur, cîțiva ofițeri rebeli au abuzat de poziția lor.... Comandantul gărzii palatului s-a lăsat și el antrenat într-o faptă necugetată... Totuși, am abdicat pentru că, după cum bine știți, sînt bolnav, sînt obosit și nu-mi doresc nimic mai mult pe lume decît să mă duc la moșia mea... La Ruginoasa... E un loc minunat, domnule... E un loc unde merită să-ți petreci viața... Cîte zile voi avea de trăit, acolo am să le trăiesc... A cam venit vremea să înțeleg că vîrsta mea nu mai e potrivită cu exigențele guvernării... Trebuie oameni noi, politică nouă... Așa. e bine... Nini un șef de stat n-ar trebui să gîndească măcar că puterea îi aparține definitiv... Pe măsură ce anii trec, prejudecățile se înmulțesc...
UMBRA
61
Și nimic nu e mai grav decît să vrei să ai întotdeauna dreptate. Și cînd ai puterea în mină, îți impui punctul de vedere... Dar dacă punctul tău de vedere e greșit ? Dacă punctul tău de vedere e dăunător ?... Iată, aș zice că am destule justificări să fiu mulțumit de mine... Am înțeles la vreme că este momentul să cedez puterea altei generații... cu idei mai proaspete. Nu puterea și mărirea mea trebuie să crească, trebuie să crească puterea și mărirea țării... Asta e valabil oriunde... Pentru că eu nu sînt domnitor prin sînge.
„Altei generații... Ba e chiar generația dumitale... Și chiar anterioară dumitale... Nu oameni noi vin la cîrmă, ci oameni vechi... Om nou erai dumneata../4
— Am aflat însă că părăsiți țara... Nu că vă retrageți la Ruginoasa...
Orgoliul ar fi fost staisfăcut, dacă ex-domnitorul ar fi fost orgolios... Ce altă dovadă mai bună trebuia să dea decît să plece pentru a nu încurca socotelile noii administrații ? Cuza se bucura însă de sprijinul multora... Mai erau cuziști în țară...
— Temporar, domnule consul... Clima... Sînt din ce în ce mai bolnav și umezeala iernii de aici îmi face rău... Am nevoie de alt aer...
— înțeleg, făcu Tillos...
„Ce-o fi înțelegînd ?" îl privi atent și Tillos îi suportă privirea, dînd aprobator din cap... Pricepuse foarte bine. Prezența lui Cuza la București ar fi creat dificultăți serioase noilor stăpîni. Ori chiar mai mult, prezența lui Cuza la București ar fi putut duce la răsturnarea guvernului format după abdicare. Chiar dacă ex-domnitorul s-ar fi retras la Ruginoasa... Chiar dacă, mai exact, ex-domnitorului nici nu i-ar fi trecut prin minte să nu-și respecte promisiunea de a-și trăi restul zilelor la Ruginoasa. Pentru că orice regim nou este confundat cu dificultăți serioase, există în popor tendința de a se regreta conducerea veche. Și cine putea ști cum ar fi evoluat lucrurile ?
Și Tillos și Cuza erau mulțumiți unul de altul și aveau și de ce. își judecaseră bine^ rolurile. Tillos se făcuse a crede, iar Cuza se făcuse a nu ști că Tillos știa. însă faptul în sine rămînea în picioare. Asasinat nu se produsese. Restul era, la drept vorbind, fără importanță. Cuza, căzut, nu mai reprezenta mare lucru pentru Franța. Nu mai reprezenta din punct de vedere politic nimic din momentul în care el nu mai era omul-apărător al intereselor franceze în România. Omul-apărător cu puterea în mînă, căci altminteri putea să rămînă foarte bine filo-fran-cez. Cuza își înțelegea situația. Nu Parisul îl detronase, nu avea nimic a reproșa guvernului maiestății isale imperiale Napoleon al III-lea. Nici revendicări față de Paris nu avea în consecință. Rămîneau în actualitate simple relații de simpatie personală și atît. Șeful său de cabinet, domnul de Beyne, era puntea sentimentală între putere și lipsa de putere. Sigur că de Beyne i-ar fi pledat cauza cu toată căldura. Fostul domnitor avusese în fostul secretar un prieten și un foarte bun sfătuitor, pentru că de Beyne, cunoscînd organizarea instituțională a Franței, știa să-și pună în valoare cunoștințele în România, care ea însăși se moderniza ținînd seama de instituțiile franceze. De Beyne muncise enorm, trudise alături de Cuza la organizarea statului modern român și era inevitabil ca între cei doi bărbați relațiile să devină prietenești. Nu era de o parte domnitorul, de alta sluga. Erau doi oameni
62
VIAȚA ROMÂNEASCA
ce se înhămaseră la o muncă grea și trăgeau căruța ca doi camarazi. Șeful de cabinet înțelegea mai bine ca oricine ce însemna căderea lui Cuza. Mai bine poate chiar decît domnitorul. Fiindcă el, domnitorul, cedase ceva mai mult manifestîndu-și dorința de a părăsi puterea, încît întîm-plarea propriu-zisă nu-1 luase pe nepregătite. în plus, Cuza începuse să-și piardă răbdarea. Reformele nu dădeau încă rezultatele așteptate și, ca șef de stat, nu avea cum să nu-și dea seama că lipsa efectelor favorabile duce inevitabil la scăderea popularității sale. N-o vedea într-atîta de scăzută, cîtă era, dar nici iluzii copilărești nu-și mai făcea. De Beyne înțelesese și el, desigur, dificultățile guvernării lui Cuza. Dar el nu avea răspunderile și obligațiile lui Cuza. Pe de altă parte, de Beyne aparținea unei națiuni mature, capabilă să sacrifice interese de moment pentru realizări durabile. Ceea ce la Paris însă ar fi părut normal, la București părea o greșeală. De Beyne știa că nu se greșea în realitate. Mai știa și că, alături de Cuza, multe din reproșuri i se adresau și lui. Și dacă n-ar fi fost cetățean francez, fără îndoială că s-ar fi aflat la popreală la acea oră... Șef de cabinet al lui Cuza, cetățean francez... nu era el un spion ? Nu era, în primul rînd fiindcă Alexandru loan Cuza își luase dintru bun început riscurile... în sfîrșit, de Beyne îl slujise pe domnitor în problemele tehnice ale guvernării. Că uneori sfaturile sale cuprindeau și alte sfere politice, asta era adevărat, dar Cuza nu se ferea de a le face cunoscute Franței. Iar de avusese și lucruri de ținut numai pentru sine, de Beyne era convins că domnitorul și le păstrase ca atare. El nu văzuse în Cuza un naiv, ci un om politic serios, bine intenționat față de țară și zelos în a-și duce la capăt intențiile. Locotenent-colonel Lamy ar fi putut confirma și el că în domeniul său, armata, Cuza pusese suflet. Evident că Lamy știa că face politica propriului guvern, dar el nu ascunsese lucru acesta și nici Cuza nu privise altfel situația. Avusese nevoie de armată. Pentru a crea o armată sînt necesare mai multe, armament, cazărmi, soldați, dar mai ales instructori. Acceptîndu-1 pe locotenent-colo-nelul Lamy, Cuza acceptase nu numai organizarea militară franceză, dar și ideea cooperării militare. Și ce dacă francezii știau totul despre armata română ? Nu cu Franța avea să poarte România război. Cu Franța putea fi aliată într-un eventual conflict. Din acest punct de vedere, totul fusese limpede din capul locului. Cuza n-avea de unde scoate peste noapte instructori. Și nici nu voise să-și lase armata pe mîna altora...
Sigur, acum Lamy ar fi putut să-și reproșeze unele lucruri. Ofițerii formați sub Cuza realizaseră lovitura de forță. Era un blam asupra armatei române, a corpului ofițeresc, dar și asupra lui Lamy și a lui Cuza însuși. Totuși, totuși, nu trebuia dramatizat. Conjurați erau o mînă de ofițeri corupti de politică, grosul corpului ofițeresc însă își menținuse integritatea-Și, în sfîrșit, ceea ce era cu adevărat important, era crearea instituției armatei. Nu era, firește, o armată instruită să dărîme marile puteri din jur, dar era o armată capabilă să descurajeze unele veleități. Fiindcă printre părțile proaste ale unui război, există și partea proastă a impresiei politice ce o produce. O invazie, să zicem, în România, o invazie unilaterală întîmpinată cu tunuri, punea în situații încordate pe atacator cu alte mari puteri. Pe cînd lipsa de opoziție, după părerea lui Cuza, ar fi însemnat să țină țara ca pe o casă cu ușa veșnic deschisă fitecui. Numai grație micii sale puteri militare își îngăduise Cuza concen
UMBRA
63
trarea din aprilie 1859, între Cîmpina și Ploiești, la Florești. Așa cum era ea, acea tabără avea misiunea ca în caz de atac din partea turcilor să se deplaseze la Dunăre și să atace. Cum, dacă habsburgii intenționau să treacă munții, armata română avea misiunea de a respinge trupele imperiale.
Cuza nu făcuse din armată un scop în sine, ci o instituție capabilă să-i asigure politica internă. Iar Lamy își făcuse pe deplin datoria, de vreme ce domnitorul își îngăduia, bizuindu-se pe trupele sale, să trateze cu puterile din jur și de pe poziții de forță la nevoie. Desigur, fusese mulțumit în agust 1863 cînd în sfîrșit putuse să-i umilească și el pe turci. 1600 de militari trebuind să traverseze pe pămînt — apele Dunării scăzuseră și nu era navigabilă — între Vîrciorova și Gura Văii. Cuza nu refuză, bineînțeles, cererea otomană, dar -condiționă traversarea obligîndu-i pe militari să facă drumul neînarmați și numai în căruțe. Turcii,de voie, de nevoie, acceptaseră. Evident, nu era semnul slăbiciunii militare otomane, ci era semnul unui început de respect față de o țară ce își permitea să nu se supună necondiționat. Și nu numai față de turci se comportase cu fermitate. Fermitate ce se transmisese pînă jos în cadrele armatei. Cînd, în 1859, la Burdujeni austriecii încălcaseră granița, comandantul grănicerilor, fără a mai aștepta aprobări, ordonă respingerea imperialilor. Cu alte cuvinte, se crease în armată, foarte curînd de la venirea lui Cuza la putere, acel spirit sănătos ce animă trupele bine instruite în vederea unui scop clar. Anume că rolul lor este de a nu se lăsa umilite.
Puterea armată îi dăduse prilejul lui Cuza să acționeze în interior conform cu legile țării, fie că era vorba de turci, austrieci sau agenți țariști. încît și Lamy și Cuza putea fi mulțumiți de ceea ce realizaseră. E drept că nu se zgîrcise atunci cînd aprobase bugetele anuale. Armatei i se rezervau cele de cuviință pentru procurare de echipament și tehnică de luptă modernă. Domnitorul ajunsese pînă acolo încît era în măsură să dea arme emigranților polonezi și unguri, să concentreze trupe la granițele vestice cînd fusese amenințată independența Serbiei. De altfel cu Serbia întreținuse relații bune. România și Serbia erau constituite ca state, în vreme ce, de pildă, polonezii urmăreau renașterea Poloniei.
Lamy îl sfătuise pe Cuza să fie în permanență pregătit și pentru o eventuală alianță cu o mare putere spre a face război alături de ea, dacă acel război ar fi purtat în sine făgăduința întregirii complete a țării. Era, mai ales, vorba de Transilvania, provincie de care Cuza și guvernarea sa se preocupase în mod aparte...
„...Ei, da, acestea sînt cîteva lucruri ce merită atenția viitorimii... Poate și altele... Oricum, ne-am îngăduit să ne comportăm cu demnitate și în același timp să nu fim aventurieri... în nici un fel de aventură nu m-aș fi lăsat tîrît, dar nici n-aș fi acceptat, și nici n-am acceptat nici un fel de aventură pe teritoriul țării. Armata m-a înțeles... Armata mă înțelege și acum. De vreme ce este pe picior de luptă pentru a-mi reda tronul... Poate că atitudinea mea îi dezamăgește pe soldații și ofițerii mei... dar ziua aceasta va trece și ea... Am educat armata în spiritul respectului față de autoritatea statului, iar statul nu
64
VIAȚA ROMÂNEASCA
sînt ea... Se vor convinge că există și alte rațiuni, mai înalte, care cer ca ordinea să fie din cînd în cînd schimbată... Ori măcar îndreptată...
De Beyne era îngrijorat de soarta arhivei secrete, intrată pe mîna conjuraților.
— E ceva compromițător pentru mine ?
— Poate că da...
Erau. Erau lucruri ce, judecate pripit, puteau fi calificate compromițătoare. „Dar ceea ce se află acolo înseamnă politică... Firește că năzuința mea, și năzuința oricărui șef de stat trebuie, trebuia să fie să am relații bune cu toți vecinii. Asta însemna și unele compromisuri... Dar nici unele n-au atins demnitatea țării. Și apoi...“
— Arhivele acestea tot spre Franța se vor deschide...
— Poate...
De Beyne nu credea că dinastia va fi belgiană. împăratul francezilor nu era chiar atît de puternic precum se credea, așa că turcii, austriecii, rușii, aveau și ei de spus cuvîntul lor în legătură cu desemnarea moștenitorului tronului lui Cuza.
— Să sperăm că noile autorități vor avea înțelepciunea de a se folosi de arhivă pentru scopurile proprii...
Da, trebuia separat că așa se va întîmpla, chestiunea era în ce măsură noua oridne va duce o politică realistă în exterior spre a proteja politica internă. Cuza fusese filo-francez, dar nu se simțise niciodată obligat să-și deterioreze relațiile cu puterile din jur. Și cei ce vor veni ?... Vor găsi, firește, multe lucruri în arhiva sechestrată. Bunăoară povestea cu armele pentru Serbia... După părerea lui Cuza, orice șef de stat român trebuie să ducă o politică de strînsă cooperare cu țările din Balcani. Dar aceasta era părerea sa, o și aplicase, însă poate că noii guvernanți vor gîndi altfel. Oricum, în ce-1 privea, Cuza era convins că nu greșise. în cel mai rău caz datele puteau fi prezentate cu rea-cre-dință și astfel să i se pună în sarcină erori grosolane. însă judecate cu cinste, toate datele „dosarului Serbia*' demonstrau abilitatea politică a ex-domnitorului. Săci Serbia, aidoma României, își proclamase autonomia și înțelegea să existe ca țară închegată, în ciuda nemulțumirilor austriece, în 1862 Cuza îngăduise trecerea a 500 de căruțe cu arme din Rusia pe teritoriul românesc spre Serbia. Protestaseră turcii, protestaseră habsbur-gii, protestaseră englezii, iar pînă la urmă protestaseră și francezii. Singurii care tăcuseră fuseseră cei interesați, rușii. „M-au crezut omul țarului... N-am fost omul țarului, cum n-am fost unealta nimănui, am fost doar domnitorul Țării Românești. Sigur că rușii erau interesați în a sprijini Serbia. Dar și eu am fost interesat în avea relații strînse cu un stat care nu mi-a dat decît dovezi de prietenie. Apoi am fost interesant să-i fac un serviciu țarului pentru a obține din partea sa o atitudine favorabilă față de secularizarea bunurilor mănăstirilor închinate.
(va urma)
VIOREL ȘTIRBU
O CULOARE
O culoare goală de densitate
ia-o și fă-o să creadă în ceea ce e putred
în ceea ce va cădea eliberîndu-i lăuntrul
fă-o (deocamdată) să creadă-n bătăile inimii.
ALT VIS
CÎTE-UN
Alt vis
alt suflet febril alți contribuabili
ai legilor ascuțirii eterne
cine știe ce vis
și ce suflet
altă durere
stăpînă pe sine
tulburată doar de mulțimea comenzilor
ai înțeles
cum poți continua.
POEM
Cîte-un poem fără grijă, matur asemeni unui șuierat
pe-un cîmp bîntuit de fiorul bunătății
care-i va fi urmarea ?
dacă-ți cufunzi mîinile în teama nisipoasă
66
VIAȚA ROMÂNEASCA
dacă le-așezi pe scoarța ulmului bogat în sentimente
dacă-ntărîți cu ele ploaia hulpavă neprihănită
la fel de prielnic vei fi pentru tine Însuți
poemul e o simplă traversare.
LA NIMENI
La nimeni nu se referă nu-ți folosește la nimic
această suferință
din țesătură vrînd un fir să iasă îl sperii
și reintră înapoi
ca o insectă-n țărînă alungată de-un gest
ca un trandafir pe care asemuvrbdu-l cu un diamant instantaneu îl prefaci în Uitare.
TALISMANUL
Cînd spre amiază degetele tale mă vor culege
cînd spre amiază vei avea un păr ospitalier
cînd spre amiază îmi vei da și mie un talisman
cînd spre amiază îmi vei da o singură amiază
fără s-o putem înlocui vreodată.
GHEORGHE GRIGURCU
GLOSE LA POEZIA LUI MIHAI BENIUC
In bogăția și prestigiul poeziei dintre cele două războaie, dominată de mari personalități (și care începuseră deja să aibă epigoni), era foarte greu ca un poet să se impună încă dela prima lui carte. O asemenea excepție cerea o voce poetică, un stil cu totul aparte și temerar și nou, meșteșug artistic și cultură dar și tenacitate în găsirea unui editor care să avizeze, deseori cu risc, pe volumul de versuri ale tînărului inspirat. Or, Mihai Beniuc, cu ale sale Cîntece de pierzanie apărute într-o editură modestă din Transilvania, a avut acest destin fericit de-a se impune încă din prag și a ieși din serie în aerul tare și primitor al noutății lirice : „Nu mai umblați mereu după exemple, / Exemplele-s făcute pentru proști./ Din serie de vrei să te cunoști,/ Fugi de cărări și nu intra în temple !“
Noutatea era la Beniuc, în contextul poeziei anilor '30, nu numai pe plan artistic ci și social. O poezie aspră, frustă, revendicativă dar melodică și în cultul metaforei, care nu derivă din experiențe artificioase și insolite, ci din tradiția poeziei ardelene de ardere încinsă și revoltă, prezentă în parte la Coșbuc și, mai copois la Goga, Aron Cotruș și Emil Isac. Dar și cu valențe către Lucian Blaga în tendința de a alcătui o mitologie autohtonă. Descendența este nu numai din tradiția naționlă. Din confluența cu poezia universală se pot face, la Mihai Beniuc, înrudiri, absorbite organic, cu Ady, Esenin, Maiakovski, dar și cu expresioniștii germani în viziunile terifiante (Chivără roșie sau Me-hța). Toate acestea iau forma unui aliaj în care metalul tutelar este cel propriu, — adică originalitatea atît de puternică încît distingem repede încă din auz timbrul propriu poeziei beniuciene.
Originalitatea poeziei aduse și apoi dezvoltate de Mihai Beniuc stă în evocarea satului ancestral privit cu ochii orășeanului cărturărit, revolta colțoasă catalizată apoi revoluționar spre comunism, democratizarea, însă modernă și artizană a limbajului, toate acestea inspirate în teme diferite : eroismul dintotdeauna al Ardealului, conflictele sociale de clasă, armata și războiul (Sub Casiopeea, Melița), cîntecele bachice, cele de dragoste etc. Toate într-o gamă comună al cărei pitoresc îl dă o anumită trufie ostentativă : „Dacă astăzi Blaga sau Arghezi / Sînt mai mult decît Mihai Beniuc,/ S-ar topi răcelile zăpezii / Cînd va fi de-aicea să mă duc !“ sau cochetăria poliglotă : „Pe unde trec, pe unde mă duc,/ Toată lumea șoptește, vorbește ! Acesta e poetul Beniuc / Știe șapte limbi și rusește 1“
Tema eroică se leagă de tendința, voită sau instinctivă de-a alcătui o mitologie autohtonă în poezie. Au mai făcut-o Eminescu, Coșbuc, Blaga. în acest sens, Făt frumos, Chivără roșie, Gelu și Tuhutun, evocarea regilor daci, a voievozilor, apoi a tribunilor (Horia și lancu îndeosebi) dar și a lui Eminescu, a Mioriței, a lui Păcală Chioru, prefigurează jaloanele unei epopei posibile dar numai schițate. Cadrul fabulos al desfășurării
68
VIATA ROMANEASCA
este deseori o natură primară, genuină, — cum era la romani perioada saturniană. Carpatul, „cu căciula mare dată într-o parte", codrii tulburi și negricioși, apele cu păstrăvi (Desna și Valea Șeasă). In aceeași lume fabuloasă se ridică simboluri înfocate : flăcările mistuitoare din Chivără roșie, păunul roșu dănțuind pe munți, garoafa roșie, melița, ursul românesc, furcile care sprijină cerul, coasa bătută de o slugă cu piatra, inima bătrînului Vezuv, mărul de lîngă drum.
Paradoxal dar armonios, aceste trimiteri la lumea primară coexistă cu cele de civilizație urbană, de ultramodernitate, despicate „cu o viteza de vivisector" cum spune poetul. Dealtfel, cea de a treia carte a lui Mihai Beniuc, Poezii publicată în Editura Fundațiilor Regale (iată saltul de recunoaștere grabnică a valorii poetului !) vădește o citadinizare largă a motivelor poetice. Citadine sînt aproape toate poemele de dragoste. Și modeme pînă la limbajul voit prozaic, efectul emoțional influînd din subtext. Poemul începe de obicei ca o evocare banală, nonșalantă : „Din-tre-nșelăt oarele amante / Mi-a rămas în minte numai una / încărcată greu cu briliante / Și purtînd, pe fruntea-i albă, luna.// Mă-nvălea cu șalul de-ntuneric / Și stăteam alăturea tăcuți / Trupul fi i-l cuprindeam eteric : / Spune, tu, de ce nu mă săruți ? Tot așa demarează Ana Kelemen sau chiar poeme mai apăsat sentimentale și mai metaforizate dar care păstrează totuși aerul relatării simple, aparent banale : „Iubito, nu mai sîntem tineri / Și de privim în calendar / La tine-i joi, la mine-i vineri, / Ai părul nins, am părul rar". Poezia devine astfel epigram atică în sensul superior dat de vechii greci noțiunii. Alteori, cu subtilitate modernă pînă la rafinament, prozaismul ivit și controlat artistic al poemului are aparență de reportaj liric : o idilă platonică într-o cofetărie este descrisă ca la ziar, dar cu efecte dintre cele mai frumoase.
Curios este că și poezia anacreontică, bachică, nu are nimic de a face cu petrecerile de la țară, cu bardacele moțești, ci devine, fie superior melancolică : „Curînd, curînd am să încep și eu/ Culesul grav și mare al vieții / In pieptul meu atîrnă tot mai greu./ S-au copt bag seama, strugurii tristeții" — fie de viziune cosmică : „Iar cînd porumbii zărilor vor prinde / Pe acoperișul cerului să joace...", fie livrescă, fie pur și simplu euforică, din simpla plăcere de a petrece.
In acelaș timp, o gravitate împletită cu răspundere și înțelepciune, desfășurată larg sau restrînsă în aforsim, leagă capitolele și cărțile poetului. Ele sînt deobicei reținute și recitate, Mihai Beniuc avînd, în opera lui, din belșug, versuri și strofe memorabile, comoară lirică pe care Șer-ban Cioculescu o apreciază atît de mult și a cărei lipsă tot mai mare, în poezia nouă, o deplînge. Zice Beniuc : „De vrei să știi nepoate cine-am fost, / Istoria învață-o pe de rost" și, mai străbătător : „Hei, fraților, la mine-n sînge, / Istoria contemporană plinge !“ sau se lamentează cu amărăciune : „Spus-am eu că viața-așa cum e / Nu e chiar așa cum trebuie !“ Rîvnește totuși spre idealul său poetic și exultă : „Vreau să fiu și am să fiu ! / Am să fiu ce vreau să fiu !" Cînd însă gravitatea se despletește frumos, poemul e ca o arhitectură treflată. Jalea, dorul și răscoala, trei stări de spirit, se întregesc precum cele trei Crișuri : „Venisem flăcău de pe Crișuri / Cu sufletu-n trei învelișuri / De jale, de dor, de răscoale / A celor din munți și din vale !“ Apoi poemul panora-mează expresiv și parcimonios, aparte, cele trei stări de spirit și de fapt,
GLOSE LA POEZIA LUI MIHAI BENIUC
69
și se încheie cu o strofă-metaforă de excepțională plasticitate : Și mina pusei pe lăută./ Lăuta era învăscutăj In muguri. Iar cînd o lovii,/ Se-ncinse de flori purpurii".
Această gravitate socială și proprie se desface, necontenit, la Mihai Beniuc mai ales din volumul de răscruce, Un om așteaptă răsăritul, despre care se pomenește rar și despre care nu prea știu ce părere are însuși poetul, dar care este, cred, ca o răsucitură amară și exuberantă, de apăsare și nădejde, de închidere a unei paranteze și deschidere a alteia. Pe o piatră, la răscruce de vremi, un om așteaptă răsăritul. De aici clarificarea crezului revoluționar comunist al poetului cîștigă mereu în substanță. Firește, cu acel tribut al epocii pe care nu scriitorii l-au făcut întemeiat dar în care au crezut, — am crezut și din care a ieșit ceea ce a ieșit. Ciudat este că unii confrați care i-au fost tributari, cel puțin atîta cît Beniuc, îi cer socoteală și îi fac imputări poetului de parcă ei ar fi scris, în epoca respectivă, numai poeme hieratice și angelice. Numai că așa cum pecetea unui inel domnesc se deslușește în toate actele curții, talentul și personalitatea lui Mihai Beniuc se deslușeau fie în poeme pe de-a-ntregul frumoase, unele antologice (Toboșarul timpurilor noi, Primăvara) fie în versuri de aleasă ținută. Cel ce începea un poem (dealtfel poem anatemizat pe atunci) cu versurile : „N-am biografie / Nici cît un copac / Singur, în cîmpie,/ Pe un mal de lac..." își justifică stirpea artistică, „ La tîmplă mi s-a strîns părul cărunt / Ca sarea din adîncul ocnei scoasă", sună un alt început de poem. Dar epoca aceea s-a dus, poezia bună rămîne. Mihai Beniuc și toți ceilalți poeți adevărați au revenit la valoare și autenticitate. Este, cum spunea un confrate, „întoarcerea poetului la uneltele sale". Înaintînd în vîrstă, poetul devine în cărțile sale reîntruchipate, gnomic și, mai apoi elegiac. Dar cu înțelepciunea senectuții. Ca în acel De senectute, cu adevărul cumpănit și tărăgănat al căreia ne-am chinuit, traducînd, în anii de liceu. Mihai Beniuc, cel ce făgăduia cu trufia-i pitorească, altădată, că idilic și elegiac nu va fi niciodată, a intrat, dar cu efecte strălucite, în apele moi ale elegiei, a devenit înțelept ca într-un divan persian, își scrie cărțile cu știința și arta ideii și cuvîntului. In fond poetul întregește o operă care era normal să înceapă cu crăparea stîncii, și ivirea izvorului, atunci cu barda, azi cu toiagul lui Moise, odată rostind formula „deschide-te sesam", azi deschi-zînd el însuși cutia minunilor. îmi amintesc un vers din epoca mai sus veștejită, dar care bravează frumos : „Tovarășe Mihai Beniuc,/ Printre poeți bătrîn haiduc !" Bătrîn, da, astăzi, dar la linia de zenit a senectu-țit, — haiduc însă, mai puțin. Toate se cristalizează, toate se clasicizează. După zbucium și revoltă, spargeri de tipare și replăsmuiri, vine perioada calmului, a bunei așezări, a simetriei și echilibrului, a armoniei și rotundului. Sub zodia acestor simetrii și armonii sărbătorim pe unul din marii poeți ai României, printre cei mai iubiți nu numai de cititori, ci și de poeții deveniți cititori și învățăcei. Și vom merge la Sebiș, la izvoarele moțești și revoltat semețe ale poeziei beniuciene și vom murmura, parcă psalmodiihd : „La Sebiș ori în altă parte / Mereu același dor de ducă..." și-i vom ura acolo, aici, în orice colț de țară, viață îndelungată, ani fecunzi literaturii sale (adică literaturii noastre naționale), sănătate, fericire, liniște și tot ce poate fi mai frumos pe pămînt.
AL. ANDRIȚOIU
KOINOI TOPOI (C)
Cum poate ajunge știința la valori ? După propria ei lege, doar constatîndu-le ca pe niște fapte, descriindu-le, clasificîndu-le și sistema-tizîndu-le, în sfîrșit „explicîndu-le“ relaționist și cauzalist în termeni de exterioritate. Ca pe niște fapte, nu ca valori.
Dacă totuși ea, știința, este animată de o valoare, — care-o fi să fie, numai să n-o proiecteze cumva în față-i, pentru a o devora ca pe un obiect, ci să fie purtată (ea, știința) de ea (valoarea) ca de o (eventual neștiută) evidență globală indiscutabilă —, dacă, deci, știința este animată de o valoare (și este !), ei bine : ce anume (sau cine) îi dictează opțiunea ? Și pe ce bază ?
★
Scurt spus, temeiul valorilor este de căutat în Verbul total, sursă a tuturor Numelor. în arhiverbul a fi (în care, de altfel, toate celelalte verbe sînt incluse). Iar ființa, în sensul forte, este întotdeauna prezență. Prezență la ea însăși. Sau co-prezență.
Și totuși... Prin simplul fapt de a răspunde adsum încă nu e zis că te-ai prezentat la apel cu însăși prospețimea inconfundabilă a ființei tale întemeiate. Tot așa de bine s-ar putea ca, victimă inconștientă a lenei-de-a-fi, să duci la locul înfățișării doar avutul tău ontologic (palid vicar) sau chiar, cine știe, derizoriul avut pseudo-ontologic al tuturora și al nimănuia.
Și acum, marea întrebare : între a părea și a fi, cum poți deosebi ? Cum poți prinde Ființa adevărată ? Sau, întorcînd întrebarea de la atributiv spre modal : cum îl poți prinde cu adevărat pe a fi ? Căci acolo (și numai acolo), în Verbul total și în perceperea lui directă, se înrădăcinează și mi se revelează valorile. Mi se revelează... — pe ce cale ? (Eu întreb, eu răspund :) Pe calea Jubilației, a Bucuriei neumbrite, care este un fel de dispoziție globală (cunoscătoare doar „cu coada ochiului", în măsura adică în care să nu se poată spune despre ea că ar fi pur și simplu neștiutoare de sine), o dispoziție (și o disponibilitate) de a te deschide (de a fi deschis) întru (ei, da !) Ființă și de a te împlini cînd ea ți se dăruie, făcînd una cu (fiind însuși) vîrful ei exprimat aici-acum-așa.
— Dar o „cheie" n-o fi existînd oare, ca să distingem între adevărata Jubilație și pseudojubilațiile de duzină, între adevărații Arno-teni și drojdia omenirii, între Bucurie și succedaneele ei ?
KOINOI TOPOI (C)
71
— Ba da, există. Și uite care e : să prinzi deosebirea (capitală) dintre diftong și hiat.
— Luați peste picior ligvistul din mine, văd eu bine. Dar puțin îmi pasă.
— Nu, vorbesc foarte serios. Căci, beat (cu diftong), poți fi din multe pricini : de vin, de droguri, de avere, de putere ; dar deznodă-mîntul e mereu același, mai de vreme sau mai tîrziu (sau chiar de-a lungul întregii beții) : fada tristețe a nimicniciei, golul cenușiu al trezirii. (S-a spus chiar, dar lucrul nu poate fi adevărat decît în cazul unor relații sordid funcționalizate : omne animal triste...).
— (Aici mă înscriu eu în fals. Je m’inscris en faux, cum spune franțuzul. Epuizarea, fie ! poate surveni, nu zic ba ; tristețea, însă, niciodată, —cîtă vreme dragostea e și ea de față).
— (Nu /te contrazic. Ba chiar sînt absolut de acord cu tine în privința asta.Numai că aș vrea să revenim la problema noastră dintîi. Așadar : Dacă nu ești beat (de ce s-o nemeri), ci be-at de ființă, ei bine, atunci totul se schimbă din temelii. Beatitudinea, într-adevăr, este sursă intarisabilă de beatitudine ; Jubilația adevărată, sursă continuă de jubilație ; Bucuria, izvor nesecat de bucurie.
★
De ce am spus : perceperea Verbului total, a arhiverbului a fi? Pentru bunul motiv că — în sine, de la sine, prin sine, pentru sine — a fi cu atîta se mulțumește : să fie. Adică să bată necontenit pînă la (ne)marginile sale, ba chiar să dea peste. Ca valoare, însă arhiverbul nostru nu se poate constitui decît în măsura în cane e, așa-zicînd, „luat în cătare“ — și atunci reprezintă o țintă pentru cel ce, vizîndu-1, e deschis întru (iarăși !) el, dar de la distanța (paradoxală) care intervine (fără a-i separa de-a binelea, dovadă transcendent-imanentul augustinian) între finit și infinit.
Și iată că, în căptușeala hainei noastre celei de toate zilele (una după alta, una în vederea celeilalte alergînd), ducem toată viața cu noi pascalianul Memorial (revivifiant) al acelei (acelor) Clipe. „Foc. Bucurie. Lacrimi de bucurie/4
Dar să-ncepem prin a învăța bucuriile simple !
Și în timp ce, cu privirea goală, mături cîmpul vizual ca să-ți alegi traseul cel mai economic, să vezi, să vezi cu-adevărat cerul și norii reflectați
în băltoaca pe care tocmai o eviți
— ce minune !
72
VIAȚA ROMÂNEASCA
Și în timp ce, reflex, ciulești urechile
ca sa ciugulești neutre indicații fonice
utile orientării tale în spațiul împrejmuitor, să auzi dintr-o dată, să auzi cu adevărat
o hămăială departe, prin bezna foșnitoare
a Herăstrăului noaptea — ce minune !
Și în timp ce, fără greș, funcționează
mașina rutinieră a lui
bun ăziua-bunăseara-numai bine-ciao-pecurînd-pa, să ai, în fuga clipitei (dar în durata microclipei),
revelația unei mîini vii
în mîna ta uimită
— ce minune !
Ce minune, într-adevăr,
să guști, să miroși, să mîngîi, să simți cu adevărat ! Să fii acolo, chiar acolo unde lucrul acela uluitor se petrece cu adevărat,
— ce minune !
într-adevăr, ce minune !
Reveniți, vă rog la problema cheii !
— Fie ! Cheia bunei înrădăcinări în solul (ferm) al valorilor, augustinianul ama ne-o oferă. Intr-adevăr, deschiderea spre a fi care ne introduce în intimitatea valorilor finale (ipostaze diversificate ale supremei Valori integratoare : Ființa) (de la care, deci, cu toatele participă) nu este deschiderea scrutătoare a cunoașterii, ci disponibilitatea fremătătoare a iubirii.
— Iubirea, știm că e una. De unde, atunci, diversificarea ?
— în funcție de direcția vizării, Ființa (ne) apare, fie ca Adevăr, fie ca Bine, fie ca Frumos. Și întotdeauna, și ca Unul („Unul bogat“). Ens, Unum, Verum. Bonum, Pulchrum : transcendentaliile.
— Dictonul scolastic, dacă-mi aduc bine aminte, sună : transcen-dentalia convertuntur.
— Asta, pentru că medievalii puneau toate transcendentaliile în aceeași căciulă. Dacă însă ne uităm mai bine, ens și unum stau pe palierul de4a-sine-lui, în-sine-lui, prin-sine-lui, pentru-sine-lui (Absolutul). Ca atare, nu se încropesc (la modul lor : nonprehensibil) decît dincolo
KOINOI TOPOI ,(C)
73
de capătul oricărei vizări. Verum, bonum et pulchrum, în schimb, (așezate pe alt palier), sînt prinse în colimator chiar la capetele unor vizări. (Au fost înhățate de relație, cum s-ar spune. Relativizate, într-un cuvînt.) La capetele unor vizări discernabile : fiecare cu propriul ei unghi de deschidere spre (sau — totuși ! — mai exact : întru) acel „trans-a, acel nod absolut pe care-1 (supra)formează ens-unum.
— Ați spus : vizări discernabile. în acest atribut s-ar fonda, dacă v-am înțeles eu bine, autonomia valorilor : verum, bonum et pulchrum NON convertuntur.
— întocmai. Cu o precizare însă : formaliter.
— Vreți, adică, să spuneți : FORMALITER non convertuntur.
— Exact. Iar precizarea mi se pare de cea mai mare importanță. Căci autonomia (formală) a valorilor — în funcție de care Adevărul, Binele și Frumosul se constituie (fiecare în parte) ca atare, după criterii intrinseci fiecăruia, deci ireductibile între ele — nu echivalează cu descheierea lor din țîțîni sau cu totala lor despletire. Verum, btinum, pulchrum — fiecare în parte il manifestă implicit pe ens-unum (care le e temeiul). II manifestă din plin (deși doar sub unghiul respectivei vizări, se-nțelege). Așa încît : ens, unum et verum convertuntur. Și tot așa : ens, unum et bonum convertuntur. In sfîrșit (cum era de așteptat) și ens, unum et pulchrum convertuntur.
— Văd, văd : aceeași convergență la rădăcina unui V cu care ne-am mai înitîlnit, făcînd bun menaj cu pluralitatea (undeva-cumva legată) care răsare la capetele de sus ale V-ului cu pricina.
Ce-ar mai fi de spus ? Că valorile finale sînt date prin însăși firea lucrurilor, prin firea lumii, prin firea firii ? Am văzut. Că, oricum, ele sînt date — și că nici o știință din lume nu le poate construi ? Că limită pozitivă nu au, fiind coextensive cu ,,bătaia “ arhiverbului a fi ? — favorizînd, deci, desfășurarea nestînjenită a „Unului bogat“ ? Că din această lipsă a unei limite pozitive (amplu suplinită, și eficace, de existența cîmpului de freamăt ce se deschide între Qui est și ama), că din această lipsă de îngrădire le vine (le : valorilor finale) : pe de o parte, o varietate și o suplețe deconcertante la o primă ochire, dar justificate de frăgezimea și căldura vieții ce răzbate prin fermitatea lor ; pe de altă parte, faptul că nu pot fi prinse (sau nu ni se dau), în finețea lor întotdeauna perfect adaptată (aici-acum-așa), decît (și asta doar la vîrful atenției existențiale !) prin coduri implicite ? (Coduri implicite, sigure de orientarea lor generală, lipsite însă de cazuistică, și fără de care codurile instituționalizate n-ar avea, propriu-zis, în ce anume să-și întemeieze, pas cu pas, existența lor în periodică transformare adaptivă.) (Exemplu de cod implicit : jus naturae.)
Ar mai fi de spus, despre valorile finale, că o limită au totuși (e drept : negativă ; dar de netrecut) : de a nu îngădui cu nici un chip obnubilarea lui a fi de către a părea, — care, la drept vorbind, reprezintă izbucnirea stihiei lui a avea în arealul lui a fi (a avea însemnînd, în ocurență, a poseda și a mînui ,,feluri de a fi“ gatafăcute).
*
74
VIAȚA ROMÂNEASCA
Cît privește valorile instrumentale, aici da, se poate vorbi liniștit de construcție, așa cum se vorbește în mod curent de elaborarea (în care adjectivul „laborios^ e inclus) unei strategii judicioase pentru atingerea unui obiectiv dinainte dat. Singura regulă de observat (de cîte ori înfrîntă !) în această ridicare de schelării : valorile instrumentale să fie mereu ordonate spre realizarea celor finale, să nu li se pună-n cale niciodată și în nici un caz să nu li se substituie.
★
în categoria valorilor instrumentale, precizez că intra întreg domeniul instituțional fără excepție, în frunte cu suprema instituție — atît de lăudată de Hegel spre sfîrșitul vieții. (Bineînțeles, retranșîndu-i-se acesteia atributul localizator.)
Absolut sigur, însă, nu intră în această categorie, orice s-ar întîmpla (și oricînd) (și oriunde), omul în carne și oase, bietul om de sub vremi : eu, tu, tu... el, el... ea, ea, ea... ei toți, ele toate... puzderie ; (mereu, însă, unul ; mereu, însă, una) ; (căci, — luați/luate, toți aceștia/toate acestea : puzderia, adică, de „el“ și de „ea“..., luați unul cîte unulduate una cîte una —, fiecare în parte dintre ei/ele își spune sieși „eu“ și, potențial, fiecare în parte este un „tu“ adevărat pentru orice alt „eu“ adevărat în fața căruia îVo poate duce divina întîmplare ; fiecare în parte dintre ei/ele este, de fiecare dată, unic/unică ; mereu ,,de neîn-locuit“).
Suprema sarcina în conviețuire — în cea restrînsă a celor apropiați ; dar nu mai puțin în cea largă, adică în viața colectivității (inclusiv nivelul ei instituționalizat) —, asita e : să-1 dibuiești pe a fi în aproapele tău, în semenul tău, în cel de lingă tine, oricine ar fi acesta și oricît de pitit (sau de risipit) va fi fiind a fi în făptura lui, îndeobște țesută din obișnuințe. Să-1 dibuiești pe a fi și să-1 ajuți — chemîndu-1, ispitindu-1, ademenindu-1 — să se încropească și să rasă la lumină.
Căci, în fiecare din noi, o lumină (la rădăcină), fie ea cît de firavă, pîlpîie mereu, în așteptarea unui tiraj potrivit care să-i îngăduie să ne cuprindă în întregime. (E, doar, legea noastră de constituire, intima noastră auto-nomie, posibilul nostru propriu, cel care ne dă — ne-ar da, dacă ar fi mereu treaz și activ ; sau, ceva mai exact : dacă noi înșine am fi mereu treji, mereu deschiși întru, mereu disponibili să ne abandonăm dinamismului lui, care la urma urmei al nostru e — veritabila noastră identitate și propria noastră consistență.)
★
Vorbeați adineaori de chemare, de ispitire, de ademenire. Asta presupune, cred, existența, dacă nu chiar a unei tehnici elaborate, măcar a unui rudiment de metodă care să garanteze eficacitatea apelului ; presupune, deci, inserția ispititorului în planul transitivității — și iată-ne, pe nesimțite, angajați în plină hetero-nomie, altfel spus în plină acțiune manipulatoare.
— Ce curios mi se pare să te aud vorbind de manipulare, cînd efectul urmărit este tocmai manifestarea reală (deci auto-nomă) a Celuilalt ca atare, cîtuși de puțin alinierea lui pe felul de a fi al ispititoru
KOINOI TOFOI (C)
75
lui, înstrăinarea lui de sine însuși și, în ultimă instanță, înstrăinarea lui de a fi. Și totuși îmi dau seama ce anume te neliniștește : puterea (pe care o bănuiești) a ispititorului asupra ispititului — și te înțeleg. Ai avea perfectă dreptate dacă așa ar fi. Dar liniștește-te !, lucrurile sînt departe de a sta așa. Chemarea, ispitirea, ademenirea nu fac parte dintr-un proiect deliberat, nu sînt deci cu adevărat chemare, ispitire, ademenire. Ele sînt doar atît : un model iradiant. Cine este (cu adevărat) cheamă fără să vrea (ipso fado, cum ar veni), ispitește (fără să vrea), ademenește (fără să vrea), dar nu spre sine, ci spre a fi cu adevărat. Deși nu se autoconstituie ca model, devine (fără să vrea) model, este (fără să vrea) model pentru oricine îi iese în cale. Nu un model care s-ar cere, Doamne ferește, imitat (în conturului lui) (contur, de altfel, ireductibil ; deci, practic, inimitabil). Nu. Ci un model care pe nesimțite dă naștere, în jurul lui, unor deschideri similare spre a fi, al căror rod va fi și el, de fiecare dată, unic și ireductibil. Da, da, deschiderea clipitelor funcțio-nalizate spre verticala Clipei integratoare are un mod al ei, propriu, de contagiune : modul insidios.
— Opusul siluirii, adică ; asta vreți să spuneți, nu ? Totuși, o problemă rămîne deschisă în continuare : dacă există, cît de cît, o tehnică, un procedeu, o metodă, atunci există ceva la-ndemină, la care am putea oricînd recurge pentru a obține în Celălalt un efect pe care îl dorim noi, fără a ne sinchisi cîtuși de puțin dacă și el îl dorește sau nu. Știți, nu-mi plac deloc, dar deloc, deloc, oamenii care vor cu orice preț să facă ceea ce ei numesc „fericirea" celorlalți. (Chiar dacă, pentru asta, s-ar și sacrifica.)
— Absolut de acord cu tine în această privință. Numai că, vezi tu, la-ndemîna nimănuia nu există nimic care să-1 ajute să obțină automat efectul scontat, atunci cînd e vorba de a fi (cu adevărat). Nici măcar în propriul caz. Cu atît mai puțin, deci, în cazul Celuilalt. Și poate că, pusă în termeni de model (deci, vrînd-nevrînd, de imitare), problema e din capul locului prost pusă. De fapt, e vorba, aici, de doar atît (un „atît" care, însă, e Totul) : de un preaplin care se revarsă, de o strălucire (nespus de intensă, deși nu sare-n ochi) care-1 manifestă întotdeauna pe a fi, de o aureolă pe lîngă care oricine poate trece fără s-o vadă dacă e orb (orbit de șirul clipitelor în care s-a lăsat prins), dar pe care, pînă la urmă, ba unul, ba altul o zărește — iar cine, din sinea sa, apucă s-o zărească, se cheamă că o zărește cu adevărat și, prin chiar asta, el însuși se trezește înzestrat, la rîndul lui, cu ea.
— O adevărată explicație, totuși, nu mi-ați dat.
— Recunosc, nu. Pînă la urmă, făcui ce făcui și-ți pusei întreg ghemul în poală. Ceea ce, trebuie să recunoști, nu-i puțin lucru ! Nu-ncerca acuma să-1 explici tu, deșirîndu-1 ! Mai bine implică-te în el ! Cine știe, poate-i mai exact așa.
★
— Stați, că mai am o întrebare. Cînd ați spus : „cel de lîngă tine, oricine ar fi acesta", v-ați gîndit chiar la oricine sau doar v-a luat gura pe dinainte, dumneavoastră gîndindu-vă, de fapt, la cineva așezat pe același palier... ?
76
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
— Pe același palier cu cine ?
— Păi, cu „tine“-le din citatul precedent.
— Nu-nțeleg întrebarea. în materie de a fi (cînd a fi se manifestă cu adevărat), sîntem cu toții într-o universală fraternitate, nedistribuită pe nici un fel de trepte „mai de jos“ sau „mai de sus“.
— Vreți cumva să spuneți că din această fraternitate pot face parte și cei din tagma mînuitorilor ?
— Iarăși nu înțeleg întrebarea. Cînd se îndeletnicesc cu mînuirea (a altora) (dar, în fond, chiar și cu a lor proprie), ei doar par a fi. Nu sînt cu adevărat. (Puterea lor e puterea constrîngătoare a lui a avea.) Iar cînd (și dacă !) apucă să fie cu adevărat (în Clipa care pogoară asupra lor), atunci — prin chiar asta — încetează să mînuiască. Deci intră și ei în conformitatea universală a lui a fi. (Puterea lor e puterea absolut neconstrîngătoare, creatoare de cîmp, a Ființei.) In orice caz, un lucru e cert : cu toții, fără excepție, sîntem supuși, în principiu (și, vai !, în fapt), aceleiași scăderi de nivel; aceleiași căderi (natura lapsa); nimeni nu se poate lăuda — mai ales în acest binecuvîntat secol al douăzecilea — că ar fi scăpat întru totul și în orice împrejurare de această pacoste a mînuirii, că nu s-ar fi folosit niciodată, nici o singură dată de semenul său ca de un mijloc, în cadrul propriilor sale pro-iecte. Tu autem quis es, qui fudicas proximum ? Dar tu, cine ești tu, de-ți judeci aproapele ?
Revenind, în concluzie, la „valori"', ar fi deci de spus că, în timp ce valorile instrumentale se ierarhizează, unele în vederea altora, care devin (provizoriu) un fel de valori finale pentru cele dinii, un fel de scopuri ambigue (ele însele fiind în același timp mijloace pentru alte scopuri-mijloace), valorile finale, ele, nu pot fi cu nici un chip distribuite pe scări de „mai mult“ sau „mai puțin“. Cînd sînt, cînd le prindem, cînd ni se dau, cînd ni se dăruie, cînd facem una cu ele în registrul temporal al Clipei, toate sînt absolute, căci în Absolut ne împlîntă toate. Iar suprema valoare instrumentală îi este prin definiție subordonată celei mai „insignifiante" valori finale.
Pentru ca pînă și cea mai „umilă“ valoare finală să aibe șansa de a se realiza, pentru aceasta și numai pentru aceasta trebuie să fie construit întreg eșafodajul valorilor instrumentale, inclusiv cea mai sus cocoțata dintre ele.
— De ce atîta înverșunare împotriva valorilor instrumentale ?
— Nu împotriva lor. Ci împotriva (dar cu cît năduf în inimă și cu cită amărăciune !), împotriva omului însuși, care singur s-a băgat slugă la dirloagă, care singur s-a lăsat furat de mijloace, pe măsură ce le punea pe picioare, transformîndu-le în scopuri și, pînă la urmă, trezindu-se că și-a pierdut menirea, iar golul lăsat de această pierdere nimic altceva nu i-1 poate umple. împotriva bietului de om (amăgit de vise-substitut), care — bine zgîlțîit — se va trezi, poate, din uitare și-și va reintegra, în sfîrșit, menirea. A lui proprie și, concomitent, a lumii întregi.
TUDOR-SAVEL PORA
CUMPĂNĂ
Chemați-i pe toți! Rămâneți măcar voi! Doamne, ce mă fac ? Am strigat; Gata ! Sînt! E logic ce frunza spune.,.
De păsări vorbitoare mă scutur ca un copac.
Dintele veveriței sparge în tăcere alune.
Mereu se rupe firul de la nodul
Fierbinte pe care încîlcit de la ea în mine legat îl coși.
Iți cer o unghie, îmi dai stelele cu totul...
Cuvîntul în hulă seacă lăsmdu-mi flămîndele-i coji.
Întorc foaia cărții. Eu mor. Tu te naști pe dungă,
Pe țărmul pe care despicîndu-ne am zăcut...
Vecia e clipa amorțită, lungă,
De la păstor la oi, limbă de lut.
Floarea ta se zvîntă în tipare,
Sprinceana se arcuiește, subțire, să mă înșeli.
Ești la ușă ? Clanță nu-i! Dar bați... Și tot mai tare
Mă spăl cu sînge curat de greșeala primei greșeli...
RĂSCRUCE
Acum te-ai convins ! Numai cuvîntul a fost în toată frunza, în cîntec, în suflare.
Din coastă te-ai rupt ca să poată avea moartea rost De la despărțire pînă la împreunare.
Sînt cruzimile mele acele cuie
Pe care prin gura profetului le-am bătut, Vrednică să rămînă cea care suie
O floare roșie într-o floare neagră de lut.
Tremur tot, ah,ce bine e în groază
Țintuit, pînă se întoare tîrziu îngerul chipului tău de pază !...
Cît să mai vreau ?! Ce să mai pot ?! Abia mai știu...
ÎMPLINIRE
Te-am adunat secundă cu secundă, Pierdută ca argintul viu în trup ; Aș vrea străpuns cu ură să mă rup. Și să renasc în steaua ta fecundă.
Ce-ar mai putea pămîntul să ne-ascundă Mai mult ca jaful florilor la stup, Mai mult ca foametea de lup în carnea mării așteptând la pîndă ?
Ne ard în ochi cîmpiile de zgură, înșelătoare zările ne fură
Cu voci cîntînd în guri de labirint :
„O, cînd vor înflori în piepturi teii, Și vor umbla desculți prin ierburi zeii Pierduți în zbor de păsări de argint ?“
PRAG
Un sloi e gîndul; vina în spații s-a-nmulțit; Aleargă^n sînge graiul ca păsări speriate. Cine-a țipat cu-un deget înfipt în infinit, Cînd zarul îndoielii de partea crucii cade ?
S-a prefăcut icoana îndurerată-n rug ; Cămașa e țesută din pîlpîiri și ace. în jur fug cercuri, nume nedescifrate fug ; Catapeteasma-n vaiet prin veacuri se desface.
ION RUȘET
COMENTARII CRITICE
APOLOGIA FRUMOSULUI ȘI A VIEȚII. SENSUL UNEI ANGAJĂRI
Deși vîrsta poetului Radu Boureanu nu este încă una a lui, fie îngăduită transmutația, „lasciate ogni speranza“, se poate vorbi în cazul său despre o remarcabilă longevitate creatoare. După ediția de autor din 1972, el a mai publicat încă patru cărți de poezie : Ce oră e în lume ? (1973), Planeta curată (1976), Planeta nebunilor (1979) și, mai recent, Frumusețile oarbe (1982, la editura Cartea Românească). însă și mai important este faptul că, deși nu fără legătură cu creația anterioară, aceste volume sînt substanțial inovatoare, infirmînd ideea oricărei, cît de mici, manierizări. Două mari focare de semnificație iradiază în toate aceste cărți : poezia întrebărilor ultime și poezia Cetății umane. într-un anume sens, direcțiile acestea sînt contradictorii, pentru că cea dintîi însemnează meditație sapiențială asupra ieșirii din lume, iar cealaltă tocmai acuta implicare în secol. Ceea ce specifică meditația pe tema trecerii, a senectuții și a extincției este o deplină seninătate, trăsătură, de altfel, mai generală a liricii lui Radu Boureanu, și care este deopotrivă produsul unei naturi solare, al unei concepții stoice despre suferință și nu în ultimul rînd al credinței în misiunea de sublimare și de salvare pe care autorul o atribuie artei. De aici calmul confesiunii și tonul relaxat și egal prin care poetul reactualizează vechi adevăruri : ,,Să nu mă blestemați dacă vă amintesc/ încă o dată că totul este trecător", și tot de aici imagistica sobră în care e drapat motivul trecerii : „nu poate fi oprită limba-n ornic“ sau : „în apele oglinzii nu-i durată". Din „vîrsta amurgului și a întrebărilor", el întinde un arc peste timpul anilor pierduți", cînd „eram pasăre răpitoare de imagini și lumină", într-o rememorare elegiacă în care nostalgia impetuoasei tinereți întîlnește bucuriile blînde ale senectuții reflexive. Aceeași calmă luminiscență scaldă și poezia marii experiențe finale : „chiar dacă vremea fi-va-n fiecare an mai rece/ rămîn să o aștept pe vechiul ornic/ melancolii să nu mă poarte spre piramidele aztece", stingerea fiind topire în azur : „Voi fi ca o captură siderală/ sorbit de o planetă tutelară/ cu-ntregu-mi spațiu gol de-atîtea vise".
Poezia lui Radu Boureanu nu a disprețuit niciodată angajarea. în fiecare volum vibrează generoasa coardă a lirismului civic, într-un mod lipsit de retorism și de strigătul patetic-egolatru al versificărilor de circumstanță (într-un mai vechi poem, el spunea : „Ceea ce mă doare mai mult e stridența ;/ Exploziile, toate exploziile mă înspăimîntă"). Estompîndu-și eul în favoarea problematicii și confesiunii colective, formulată în tipare ce o menesc receptivității largi, poezia sa poartă, nu nu trebuie uitat, sigiliul seniorial de apărător al artei (cu majusculă),
80
VIAȚA ROMÂNEASCA
pentru care ampla comprehensivitate nu însemnează nicicînd abdicare de la condiția estetică. Cu ultimele volume, angajarea primește un înțeles, special, în sensul unei deschideri de anvergură către marile întrebări și spaime ale secolului, „acest secol monstru-n mers/ de tehnică și durere/ vomînd pe milioane de mări netăinuitul fum“. Pentru vibrantul martor al traumelor veacului care este Radu Boureanu (să ne amintim, între altele, Sîngele popoarelor), poezia înseamnă șoc și acțiune, strigăt provocator și neliniștitor de conștiințe. într-o lume în care vîrtejul stihinic al creativității tehnice poate aduce deopotrivă fericirea sau dezastrul, vocea sa răsună ca un avertisment și ca o chemare de vechi umanist : „Și vouă ce chemați acorduri sumbre/ pe orgi satanice rînduite-n pîndă/ — călcînd pe urma monștrilor — plăpîndă/ pe un pămînt umblat de umbre,/ e încă timpul să vă spunem totul/ despre frumos, despre absurd, despre oroare/ nutrind un vis uman care nu moare“. Convins că „monștrii se află în noi“, își înalță glasul împotriva „nopții dinlăuntru a făpturii“ și „protestul“ său vizează întunecatele porniri primare, aducătoare de haos și barbarie : „E timpul să sece izvoarele spaimei cu negre litanii/ vrem albe cetățile lumii nu capitale ale durerii ;/ E timpul să ne audă preoții gîngavi cumpănind rațiunea istoriei“. în spațiul dintre asemenea versuri transparente — cum se și cade să fie poezia-apel —, spiritul vaticinator închipuie viziuni coșmarești, ca acest alt, terifiant cimitir marin : „La veac precar peruci de fum / se despletesc pe orgi, satanic,/ recviemul va suna postum/ pe doliu-n somnul oceanic,// sub nafta care l-a umbrit/ țișnind din sparte burți de nave,/ un cimitir marin pornit/ în flux pe apele bolnave// se va lipi la țărm pierdut/ unindu-și somnul cu pămîntul/ în veacul ce n-a mai știut/ că la-nceput a fost cuvîntul“. Revoltă a naturii ? Surpare a geometriei universale ? „Pădurile seculare" pornesc „marele exod" către ocean, uscatul se întoarce în apă, ca într-o magmă pregenezică. Ca într-o nouă proclamație a revenirii la natură, geniul uman, precar și imperfect, primește replica echilibrului cosmic („Acolo, printre popoare de astre/ nu sînt apocaliptice,, umane dezastre“) sau lecția tăcutelor puteri htonice, cum în acest admirabil imn închinat înțelepciunii telurice : „Din neștiute vremi pămîntul se lasă spintecat ; /Nu moare-n bălți de sînge,/ sîngele-i alb se ridică în. plante :/e dăruire, e purificare,/ e în dureri telurica-nălțare,/ în marile cicluri ale naturii./ Noi oamenii am jinduit vulturii,/ și abisale taine atalante./ Noi sângerăm, ne pierdem în pămînt,/ suim numai cu cenușa pe vînt.../ Trestie gînditoare,/ subțire, prea subțire, mlădie, prea mlădie,/ ne îndoim, ne frîngem,/ putrezim,/ pămîntul nici nu știe cînd. murim“. Planeta curată, Planeta nebunilor și Frumusețile oarbe sînt, la un loc, cartea-manifest a unei conștiințe planetare.
„La ce bun poetul în timp de secetă ?“, pare a se întreba, cu Holderlin, autorul Frumuseților oarbe, și în răspunsul său stă cuprinsă, superba lui credință în regalitatea artei. în universul „uscat, gîtuind cîntătoarele“, în care spațiul aspirațiilor e umplut de „cimitire pe roți“ și „din deceniu în deceniu/ nu urcă visul ci coboară", poetul afirmă rostul altitudinar al frumosului, intervertind înțelesul străvechii alegorii : „Auzisem în Agora un glas blestemîndu-i pe greieri ;/ urcînd furnicile-n catalige de sensuri obscure / luîndu-i celui ce cîntă însemnele — harul/ mutîndu-1 în lumea de formice gesturi ;/ absurd fiind
COMENTARII CRITICE
81
și surd la destine și cîntec/ acel ce întoarce pe dos organica fire[...]/ Greierii nu au ucis niciodată ! Cîntecul i-a durut, oblojind însingurări și păcate/ formica lume de Solenoxis ca o cerneală se-ntinde/ pe continente, invadînd digerînd, distrugînd/ locul, casa și omul44. In acest context tematic, austera ținută lirică a lui Radu Boureanu nu-și poate refuza un gest de superioară ironie : „Dacă vei veni cu foarfecele de tuns tufișurile/ de bațochin, să-mi retezi imaginile, strofele./ știi bine că-i treabă zadarnică“. Poetica lui Radu Boureanu este prin excelență una militantă. Ea nu numai proclamă valorile frumosului, dar face și o apologie a lor — în înțelesul etimologic al cuvîntului, de „apărare44. In acest fel poate fi socotită și amărăciunea iubitorului de clasicitate în fața Cetății eterne cuprinse în cercurile modernului infern mundan : „Pe afișe cresc fetele/ mult mai goale ca nimfele/ androginii în trăsnet/ își duc motocicletele// Ce obscure cresc limfele/ și gorgonice pletele,/ inundate sînt piezzele/ noii barbari strîng cetele// își spun crezul cu ghearele/ lăsînd cîrne statuile/ crude trec curtizanele/ terfelin-du-și gutuile.// O, bătrînilor mentori/ muți ai legilor antice/ ne îngroapă absurdul/ unor vremi atalantice“. Și tot astfel, nostalgia priviriii sale, peste milenii, către „frumusețile oarbe“ ale „vechii Elade“ (sau către „ochii de piatră-ai Egiptului“), retrase în Olimpul unei perfecțiuni abstracte și mute.
In poemul din fruntea ultimului volum, încheiat pe o antiteză (...cumințenia Pămîntului — hybrisul gintei omenești), o „frumusețe oarbă“ este întreaga fire, „obosită de iureșul nostru, îndelung de noi chinuită“, „încifrîndu-se“. Cataclismele ei pălesc în fața născocirilor umane : „Din mici vecii geologice rabdă Pămîntul,/ uneori scuturîndu-se precum o viețuitoare ieșită din unde ;/ uneori ar fi să ne temem că din miezul ce se ascunde/ s-ar dilata pocnind cîndva ca o castană coaptă./ Să ne temem că poate cîndva începe urgia/ cu jerbele, cu protonii lovind în miezuri de aer,/ dar cel mai îngrijorător e omul copil stricînd jucăria,/ acel echilibru al cugetului/ cu lungi căutări în umbrele tainei,/ cu groază mugind în miezul atomilor/4
în frumoasa-i senectute, Radu Boureanu vorbește semenilor cu vigoarea și responsabilitatea unei mari conștiințe etice și estetice. Directă, brizantă, adesea sentențioasă și întotdeauna de o reflexivitate susținută și mereu proaspătă, poezia ultimelor sale cărți este lucrarea angajată a unui creator care se știe cetățean al lumii. Dăruit de atîtea muze, el reeditează modelul artiștilor de Renaștere, și nu numai prin multilateralitatea preocupărilor, ci în același timp prin felul de a înțelege universul și dreapta așezare a omului în el. Poetul reamintește necontenit misiunea cosmicizatoare a gîndirii și faptei umane, avertizînd asupra Nemesis-ei creativități. De aceea, cuvintele așezate ca moto la unul dintre poeme, puse la Brecht în gura lui Galilei, pot sta pe frontispiciul integralei sale opere poetice din ultimul deceniu, „Cu timpul, veți putea descoperi tot ce se poate descoperi, totuși progresul vostru vă va depărta tot mai mult de umanitate. Prăpastia dintre ele și voi poate deveni într-o zi astfel, încît la strigătul vostru de bucurie în fața unei noi cuceriri să răspundă un țipăt de oroare universală44.
NICOLAE MECU
LITERE ȘI FILOSOFIE
A „avea idei44 se socotește a fi, pe bună dreptate, un act de legitimare a proprietății discursului critic. Un stil „propriu44 e în același timp unul „personal44, adecvat atît operei, cît și personalității morale și profesionale a criticului. Numai „intrînd la idei“ poți judeca pe altul, dobîn-dești statut de „persoană juridică44. Care să fie, însă, semnele particulare ale ideii critice, cum să o deosebești de produsele ideologice de altă factură ? Mircea Martin propune în recentul său volum tocmai un asemenea criteriu : „coerența estetică“ și „demnitatea stilistică'4 a criticii literare formează substanța Dicțiunii ideilor, titlu ales nu fără o oarecare intenție provocatoare. Nimic „formalist44 în atenția constantă, declarată a lui Mircea Martin pentru formă. După cum nimic „festiv44, ornat în prețuirea arătată rostirii critice, contrazicînd mitul impersonalității ideilor, fără slăbiciuni însă pentru frumusețile gratuite. Dicțiunea nu-i aici decît sinonimul mai des pomenitei — în limbajul comentariilor critice curente — ținute. Sinonimie ea însăși semnificativă : vorbirea îngrijită și vestimentația corectă sînt expresii comportamentale, forme vizibile ale „conținutului44 uman. Ce spune în fond un cronicar literar atunci cînd ține să-și sublinieze aprecierea față de un autor ? Respectivul e fie un „critic de ținută44, fie o „voce inconfundabilă44, ceea ce, pînă la urmă, înseamnă cam același lucru. Și în critică tot „haina face pe om44.
Pledoaria lui Mircea Martin nu-i doar una în favoarea cîtorva lucruri ce-ar trebui să fie aproape de la sine înțeles. Problema identității actului critic iese la iveală de după perdeaua figurilor memorabile. Liantul acestei culegeri de studii, unul nu doar „de formă44, este chiar identitatea criticului, „proprietatea44 ideilor sale. Două teme revin cu insistență : poezia și filosofia. Și nu întîmplător, căci la jumătatea drumului dintre desăvîrșirea formală a artei, simbolizată în literatură prin poezie, și spațiul de referință al ideii, cum e socotită filosofia, stă critica însăși, nedecisă parcă încotro s-o apuce. Sînt, desigur, și alte aspecte ale personalității criticii, ca și alte personalități critice (Fundoianu. Raymond, Picon, Călinescu și Barthes, Bousono) analizate în carte. Dar, din perpectiva titlului ei și a „manifestului (pus) în loc de postfață44, articolele „Contradicția la Valery44 și „Simetria revelată a ideilor sau Tudor Vianu despre filosofie și poezie44 formează nucleul Dicțiunii ideilor. Valery și Vianu au în comun, după Mircea Martin, acea „rigoare impersonală44 în care sublimează „experiența subiectivă44, ca și, lucru mai însemnat, o anumită atitudine față de filosofie, socotită dependentă de artă. Articolul despre Valery începe dealtfel prin reproducerea unui elogiu al lui T. S. Eliot ce vedea în criticul francez „un om prea inteligent pentru a fi un filosof44. Mircea Martin subscrie aspectului particular al observației (reținînd din scrierile autorului lui Monsieur Teste un „criticism prelungit pînă la marginile poeziei44), nu însă, cum vom constata ulterior, și la insinuarea mărginirii intelectuale a filosofilor. Criticul se opune minimalizării filosofiei de către „radicalismul44 lui Valery și al altora, punerii acesteia la discreția artelor atunci cînd e socotită un „gen literar particular44, ori se vorbește de pictură ca filosofie, ca și de posibilitatea existentei unui „filosof-muzician44. Afirmațiile ar conține o „generalizare grăbită și excesivă44, produse fiind de spiritul revanșard „fie (al) unor
COMENTARII CRITICE
83
artiști, fie (al) unor gînditori insuficient exprimați “— de genul Keyserling (citat de Vianu) sau Valery însuși — care „pînă la urmă nu contează într-o istorie a filosofiei“. A replica unei asemenea opinii că, în fond, mulți dintre cei care „contează" în istoria filosofiei nu prea au ce face în istoria literaturii, deși au încercat să-i măsoare destinul, ar rezolva poate prea simplu lucrurile. Subordonarea filosofiei față de artă, replică modernă a mai vechii subordonări a artei de către filosofie, prezintă totuși interes dincolo de reacția de decompensare a artiștilor frustrați. O judecată de situare (filosofia este sau nu o „specie “ a artei/literaturii) devine una de (de)valorizare și mă văd ispitit să citez un pasaj dintr-o lucrare mult mai vehementă în ton și mai netă în concluzii a unui ,,radical“ împătimit (Jean-Fran^ois Revel, Pourquoi des philosophes ?) : „La philosophie ne reflechit pas sur la litterature, elle en imite Ies modes, ce qui est tout different. Car, en fait, qu’est-ce que notre philosophie sinon une province de la litterature ? de cette litterature que Ies philosophes affectent de mepriser tot en recherchant avidement un reflet du genre de gloire qu’elle procure ? Allons, Messieurs, soyons serieux, qu’est-ce que Sein und Zeit, d’un bout ă l’autre, sinon un exercice de style ?“ Indiferent dacă judecăm excesive sau nu asemenea afirmații, ele nu amenință în fond filosofia ca instituție, cu manualele ei de istorie cu tot. Apropierea filosofiei de artă și literatură poate părea unora degradantă (și pe acest efect contra un Revel în desfășurarea sa polemică), dar un cîstig e sigur de pe urma revizuirii statutului filosofiei : cu cît filosoful împărtășește mai mult condiția socială a artistului, a scriitorului, cu atît condiția sa de maître penseur autocrat e sensibil redusă. O mutație pe care o consider de maximă importanță, dîn perspectiva ei trebuind a fi judecat echilibrul acestui raport (gîn-dit de obicei în termeni scolastici) al literaturii cu filosofia.
Dovada cea mai bună că vechiul mod de punere a problemei nu duce nicăieri se află chiar în comentariul lui Mircea Martin la o frază apodictică a lui Tudor Vianu. Iată fraza : „Putem concepe o poezie fără filosofie, dar nu și o filosofie fără poezie. “ Și un fragment din comentariu : „nu toată filosofia modernă s-a apropiat de poezie, după cum nici poezia modernă, în diversitatea atît de greu reductibilă a orientărilor ei, nu a «fugit» de filosofie. Privind însă lucrurile global (și în cadrul unei discuții generale despre filosofie nu s-ar putea altfel), constatăm că relația între poezie și filosofie a rămas aceeași în etapa lor modernă. Relația celor două concepte se dovedește a fi constituită dialectic, neîngăduind deplasarea unuia și menținerea celuilalt în nemișcare. Altfel spus, poezia s-a îndepărtat vertiginos de filosofie, dar, în același timp, sau, mai exact, la un scurt interval, filosofia s-a apropiat de poezie, reflăcînd astfel un echilibru pe care evoluția unui termen amenința să-1 deterioreze. Așa încît poezia modernă nu ni se pare a fi mai departe de filosofia modernă decît poezia romantică de filosofia romantică. Iată de ce evoluția modernă a poeziei nu constituie o probă suficientă în favoarea părerii lui T. Vianu că e posibilă o poezie fără filosofie, dar nu și o filosofie fără poezie.“ Să admit că este așa, deși suprafața culturii mele filosofice și poetice nu-mi permite o verificare riguroasă (și e și greu de imaginat cum s-ar putea face o astfel de verificare). Dubla procedură folosită de Mircea Martin în demon
84
VIAȚA ROMANEASCA
tarea mecanismului logic combătut are la rîndul ei un dublu „tăiș". Criticul constată că nici în parte („nu toată../), nici „global" Tudor Vianu nu are dreptate în chestiune. Dar exact la fel pot fi combătute afirmațiile sale. Care poezie anume să se fi „îndepărtat vertiginos de filosofie" și de care filosofie ? Pe de altă parte, care filosofie anume „s-a apropiat" de poezie și despre ce poezie este vorba ? Lăsînd la o parte aspectul diferențiat al relațiilor dintre filosofie și poezie, nu cred că progresăm prea mult în cuprinderea fenomenului. Să înțelegem că filosofia s-a apropiat de vechea formă a poeziei, formă între timp dispărută, transformată în alta, emancipată la rîndul ei de filosofie (de cea veche sau de cea nouă ?)...’? Oricît de dialectic am privi lucrurile, nu ajungem totuși prea departe. Pentru că modul de punere a problemei este eronat. Nu cu o poezie sau o filosofie anume avem de-a face, și nici cu suma lor dintr-un moment istoric dat. Raportul privește conceptul, imaginea, felul cum este receptată ,,poezia“ — respectiv, „filosofia" —, prezența ei simbolică și chiar critică, iar nu relațiile dintre operele ca atare. Bineînțeles, modul de înțelegere a poeziei (filosofiei) depinde și de creația poetică (filosofică), avînd însă, totodată, un grad pronunțat de autonomie. Evoluția în cauză este deci una a conceptelor (și concepțiilor), nu a „materiilor" propriu-zise. Să dăm un exemplu : criticul invocă scientismul filosofiei „din secolul XIX pînă astăzi" ca gen de filosofie fără poezie. Și, totuși, cîtă poezie și chiar mistică a științei exista — și mai există — în scientismul acesta !
Privind lucrurile din perspectiva esteticii tradiționale, operînd cu criteriile maximale ale „Adevărului și Frumosului", se ajunge inevitabil la o asemenea definiție a „poeziei filosofiei" : „Efectul estetic al filosofiei decurge din coerența înaltă a ideilor, din tensiunea și pasiunea demonstrației, din caracterul ei irefutabil." Nimeni nu poate nega însemnătatea stilului unui discurs filosofic. Dar a admite „irefutabilul" ca sursă a emoției estetice implică un risc serios pentru o conștiință critică a cărei particularitate e tocmai îndoiala, intrarea la idei. Altfel, multe sisteme filosofice bine rotunjite, armonios-cantabile au zămislit chiar prin Adevărul lor sentențios-definitiv penibile excrescențe dogmatice, Prostia și Urîtul (cu același drept la majuscule ca și categoriile opuse) fraternizînd sub țesătura frazelor frumoase, înalt-sunătoare. Efectul estetic este maxim atunci cînd filosofia oferă, ca urmare a irefutabilității ei, prilejul recitării solemne și predicării pastorale. „Irefutabilul"' și „gratuitul" devin astfel perfect sinonime, filosofia degra-dîndu-se cu adevărat într-o artă ea însăși dubioasă. Mircea Martin cunoaște prea bine acest risc și-1 ocolește despărțind dicțiunea ideilor de ornamentele false, ca și de seducțiile oratoriei (deși e greu de imaginat „cantabilitatea" unui text înafara vocii interpretului său). Dicțiunea nu e, în intenția autorului, o figură a prețiozității în spațiul ideilor, ci, așa cum sugeram la început, un semn al proprietății și identității discursului critic. Ca și accentul (străin sau nu) în vorbirea curentă, ea distinge o pronunție naturală de una dobîndită, „făcută". Apartenența la înalta societate a ideilor se simte : ca și banii, ideile par să aibă „mirosul" specific al provenienței lor.
Cît privește prețuirea arătată de critic „sistemului", ea se împletește semnificativ cu maniera deductivă a ideilor și gustul sentințelor
COMENTARII CRITICE	85
memorabile. Poezia și filosofia sînt de aceea în mod firesc două idealuri majore pentru nestatornicul discurs critic. Complexul criticii în fața desăvîrșitei rostiri poetice și a profunzimii ideii filosofice a căpătat chiar o formă instituționalizată. O carte de critică e omagiată adesea spunîndu-se că e „frumoasă ca un poem", „pasionantă ca un romanț ori „plină de idei profunde“. în ierarhia aprecierilor, comparațiile — cu literatura ori filosofia — pun semnul egalității între o operă, individuală, și calitățile altui gen, socotit superior, dar căruia nu-i aparține, de fapt, opera elogiată. Nu spun că neapărat comparaison n’est pas raison și nici că ar fi artificial acest complex al criticii. Mircea Martin însuși, a dat, dealtfel, în cartea sa precedentă, o excepțională analiză a mai multor asemenea complexe. Printre ele ar putea fi și cel al întregului, pe care cred că-1 regăsim sub forma „sistemului". Atitudinea cea mai recomandabilă față de sistem o socot totuși mefiența, fără excesele suspiciunii generalizate, dar și fără jemențichism teoretic. Prea mult au dat de furcă (și literaturii) sistemele irefutabile, prea a mascat frumusețea utopiilor agresiunea fără de maniere a dogmei. Iar primul capitol anesteziat a fost întotdeauna critica, acoperită de scleroza în plăci fie ele și de marmoră.
E desigur nedrept să închei aici araliza unei cărți cuprinzînd mai multe texte incitante în idei și admirabile în expresie. Luciditatea și echilibrul criticii lui Mircea Martin sînt bine cunoscute, iar acum reconfirmate. Am preferat, totuși, să urmăresc „sistematic" o singură idee, fie și în dauna diversității. Dicțiunea ideilor o impune.
MIHAI DINU GHEORGHIU
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
• AUREL VLAICU. — în acest septembrie 1982 se împlinește un secol de cînd a văzut lumina zilei „maistorașul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu" (cum l-a numit Victor Ion Popa,) pionier al aviației mondiale, intrat în legendă în ciuda faptului că s-a săvîrșit din viață la doar 31 de ani — vîrstă la care, fie vorba între noi, mulți tineri de azi, cu infinite posibilități tehnice la îndemînă față de țărănușul de altădată, născut în fundul provinciei, bîjbîie încă în căutarea vocației, plutind într-un cras- amatorism. Am făcut această precizare pentru că e de-a-dreptul uimitor cum Vlaicu a reușit să străpungă „zidul sonic“ al indiferenței, neîncrederii, invidiei și să ajungă în elita tehnică a lumii într-o branșă socotită aristocratică, sofisticată, branșă cu care cochetau prinți și fii de regi. Ce sfidare față de acești aleși, să vii tu din România, dintr-un sat cu un nume insuportabil (Binținți !) pentru fonetica occidentală să vii deci dintr-o lume de țărani și să faci primul avion din lume de construcție metalică !
Mai mult ca sigur că un mare destin se asumă, cu toate riscurile implicate. Destinul nu e o întâmplătoare stațiune balneară pe care ai ales-o în urma unui buletin meteo. Aurel avea 14 ani cînd a citit că Otto Lilienthal s-a prăbușit cu planorul după ce realizase primul zbor din lume fără motor. Era avizat că este un drum nou, plin de primejdii. Cînd s-a înapoiat la porumbeii săi cu ziarul în mînă, ne place să credem că românașul modest ce era prin baștină și rang își va fi spus încăodată că tot ceea ce visa va face în ciuda... Mănușa era aruncată. David-ud din Binținți avea și el să uimească, precum altădată cel legendar, pe Goliath. Nu vom ști niciodată nuanțat (și adevărul stă mai ales în nuanță) oricît am citi de atenți ziarele și relatările contemporane lui, ce sfidare, ce provocare imensă au însemnat în acel moment (profund nedemocratic în aviație), sosirea acestui pui de țăran hune-
dorean la masa inventatorilor și a pilo--ților sinucigași. îl vor crede încă mulțL un excentric, un aventurier zălud. Profet în țara ta... Marii prinți ai aerului l-au stimat însă din prima clipă. în. ochii marilor profesioniști există o lumină care se recunoaște cu benignă invidie la momentul decesiv.
Avînd cu sine doar lădița cu unelte și nedespărțita vioară, marele prieten de mai târziu al lui Goga, care își uimise’ colegii din Orăștie reparînd ceasuri betege^ și broaște încăpățînate ca niște fete bătrîne, va poposi la Budapesta, apoi la Miinchen. Un bun instinct, vedeți ? Căci: primul semn al unui mare destin este alegerea prietenilor și a locului de studiu. E foarte important cu cine îți faci rodajul visurilor.
în 1909 execută primul său zbor în comuna natală cu un aparat cumpărat cu; mari sacrificii. Urcă 15 metri în pocnetele bicelor cîtorva flăcăi care suduiau; cîțiva cai nereceptivi la clipa istorică. Cîmpia a fost, cu gravitația sa, tiranică; în acea zi cu sudălmi : Vlaicu nu s-a înălțat a doua oară și a rulat stângaci pe sol cîțiva kilometri.
La finele lui august, anul următor, el reușește să ia înățime și să uimească asistența care nu știa cui că atribuie această ascensiune eroică inventatorului, constructorului sau pilotului îndrăzneț". Riscul său, riscul asumat mă uimește și mă înclină în fața memoriei sale, respectuos. Căci una e să riști un scaun, un obiect repetabil, chiar un mare și ambițios roman și alta e să zbori cînd nimeni nu știe zbura, în afară de păsări.
L-au urmărit și ghinioanele. Deși se înființaseră două școli de aviație (la Chi-tila și Cotroceni) și el era o autoritate1 consacrată, nici măcar n-a fost minim consultat. Intelectualii însă, în cea mai mare parte, l-au apreciat și încurajat dintr-un bun început. Marii scriitori ai timpului Goga, Caragiale, Coșbuc au avut cuvinte de laudă, atât de trebuitoare în clipele dilematice. Se poate spune că'
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
87
Vlaicu a fost susținut clipă de clipă de marii intelectuali ai vremii. Asta e bine să ținem minte. Cît mai mult.
Dar viața nu e numai încurajatoare. Un oarecare amploiat, director al Arsenalului, l-a sîcîit și purtat pe drumuri, i-a pus bețe în roate. Evident, sub acoperămîntul regulamentelor care în orice timp sînt suficient de ambigue ca să dea mînă liberă micului filistin birocrat.
Norocul îi surîde la Școala de Arte și Meserii, vechea școală care a dat atîția mari meseriași îndrăgostiți de munca lor și pe care am avut mulți prilejul să-i mai prindem în viață după război prin uzinele invadate de noii elevi ai școlilor profesionale, cam pripiți, cam superficiali. La directorul acesteia, inimosul inginer Pa-naitescu, Vlaicu a găsit totul : zelul, lipsa de invidie, competența, pasiunea lucrului bine făcut. Adică marfa cea mai greu găsibilă în Balcani. Aici ia naștere Vlaicu 2 cu care stîrnește la Blaj entuziasmul ardelenilor veniți să-1 vadă pe trufașul înaripat din Binținți. Precum în poanta cu girafa, mulți vor fi zis „așa ceva nu există".
Serbările de la Blaj au fost ocazionate de serbările Astrei și la ele au participat și Caragiale și Coșbuc, admiratori consecvenți, patrioți reali. Puțin mai tîr-ziu, la Aspern, Vlaicu obține cu acest Vlai$u 2 două premii unu și un premiu doi. Dar ambiția lui era să treacă peste Carpați cu aparatul, în zbor ditirambic pentru unirea ce se simțea în aer. Aparatul însă nu era potrivit pentru așa ceva. Ca atare, Aurel își construiește un alt aparat, a cărui finisare pentru zbor întîrzie însă — întîmplare fatală — așa încît se decide : va zbura tot cu Vlaicu 2. Lîngă Cîmpina, aparatul se prăbușește. Avea numai 31 de ani...
Obsesie permanentă această traversare a munților ! O scrisoare din Ardeal de la un prieten, se pare că i-a fost fatală în a-1 convinge să zboare. I s-a scris cu însuflețire molipsitoare că la Orăștie vor veni cu mic cu mare la noile serbări ale Astrei. A ateriza în mijlocul prietenilor și fraților de dincolo de munți era mai înainte de orice un gest politic. Nu putem decît cu un mare efort de imaginație să înțelegem fervoarea și starea de spirit a celor din* timpul acela cînd gîn-deau la Unirea cea mare. Mulțimile ignorau orele mici ale dimineții, carele soseau cu zile înainte și făceau tabere în ■apropierea locurilor serbărilor. Amintirea marilor adunări umane de la Putna lui Eminescu, sau din vremea unirii principatelor era încă vie. nepoții repetau
în alt context starea bunicilor, delirul era curat, înalt, robust. Vlaicu ardea să zboare, unind astfel într-o evanescentă linie aeriană părțile dezmembrate ale țării. Poate nu e inutil să amintim o informație furnizată recent de Constantin Gheorghiu : în loc să se permită prietenilor lui Vlaicu, Magnani și Silișteanu care au terminat construirea lui Vlaicu 3 să continue experimentările și zborurile pe acesta, cum era firesc, aparatul a fost lăsat în părăsire pînă în 1916, deci aproape trei ani. La sfîrșitul lui 1916, în plin război, Silișteanu (mobilizat sublocotenent) dă ordin să se încarce avionul pentru a-1 duce la Iași, în refugiu, dar obtuzul, criminalul, nătărăul căpitan Eugen Adamovici dă ordin de două ori(!) să fie descărcat. Ce alineat birocratic, ce gînd stupid va fi traversat mintea acelui om în acea clipă, n-o să știm niciodată. Cert e că aparatul abandonat pe rampă va fi găsit de nemți care — țipi serioși — îl vor găsi foarte interesant și-1 vor încărca cu mare grijă pentru a-1 expedia în ordonata Germanie. Invențiile de ultimă oră ale aparatului au fost înstrăinate astfel pentru totdeauna. Germanii le-au folosit din plin fără să le mai precizeze paternitatea. „Maistorașul Aurel“ și-a răscumpărat existența dăruită la venirea pe lume. Vasile Lascăr, dacă și-ar fi putut realiza visul, poate că destinul l-ar fi ajutat și pe Aurel mai mult. Gîndea Lascăr, vă amintiți, scrie și pe statuia lui : doresc să fac din administrație a doua magistratură. Dar gîndul acestuia din urmă s-a prăbușit și el, ca și aparatul lui Vlaicu,
MIRCEA SĂNDULESCU
• COERENȚA DE ADÎNCIME. — Sub forma unor portrete și eseuri, Zoe Du-mitrescu-Bușuleaga propune în Itinerarii prin cultură un repertoriu de valori cu funcție definitorie pentru perimetrul românesc, pornind de la cîteva idei și concepte recurente în studiile autoarei : cultura, umanismul... în consecință, ele sînt menite a orienta existența omului contemporan în sensul unor imperative morale și cognitive perene.
Dosoftei, I. Ghica, Eminescu, Goga, lor-ga, Sadoveanu, Vianu, Călinescu, Arghezi, M. Eliade, loan Alexandru... în domeniul literaturii sau contingente ei, apoi Brân-cuși, Pallady, Enescu (în Miscellanee) — prilejuiesc reformularea unei atitudini responsabile față de însăși devenirea noastră spirituală în context universal.
88
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
Reflecția autoarei integrează nu numai opera în ce are ea mai reprezentativ sub aspectul mesajului, ideologiei, ci, dincolo de operă, trăsăturile morale cu valoare exemplară deduse din realizarea ei de către artist : probitatea intelectuală, apartenența la ethosul poporului român, asumarea unui moment din istoria națională într-o formulă estetică de excepție.
Surprins direct, ca într-un crochiu, sau la capătul unor demersuri cu caracter demonstrativ, portretul cultural confruntă cititorul cu exigențe etice, cu aspirații interioare (e relevant din acest punct de vedere articolul consacrat lui Tudor Vianu), într-un stil de o maximă acuratețe. Pentru Zoe Dumitrescu-Bușulenga cazul Eminescu în literatura română (abordat din perspectiva unor concepte celebre — ideea Eminescu, lansată de Blaga sau omul deplin al culturii românești, aparținînd filosofului C. Noica — se explică în primul rînd prin identificarea profundă a poetului „cu destinul românesc perpetuat și cristalizat în succesiunea generațiilor”, prin reconstituirea unui spațiu mitic originar. Interesul față de cel mai mare poet al nostru, manifestat în repetate rînduri prin sinteze de proporții diferite (Valori și echivalențe umanistice — 1973. Eminescu — 1964. Eminescu — cultură și creație — 1976) impune din partea autoarei abordarea unor aspecte esențiale de folclor românesc, atît pe dimensiunea ethos și etnicitate, cît și pe aceea de istoricitate.
Convergențele tematice ale operei eminesciene (tratate pe larg în volumul din 1976) apar într-o prezentare succintă și în Itinerarii..., ca pledoarie pentru teza misiunii pe care cultura românească ar avea-o de îndeplinit în spațiul european, datorită trăsăturilor sale : vocația sintezei și a istorismului, sensul militant, capacitatea de asimilare.
Mitologia ancestrală resuscitată de Eminescu într-o formă poetică pregnantă constituie o matrice stilistică și cognitivă repusă în circulație, un factor generator și regenerator în timp : valabilitatea ei o probează coerența structurilor culturale durate de poporul nostru într-o istorie dramatică.
M. Sadoveanu prilejuiește autoarei un studiu tematist constînd în glosarea de citate și situații tipice într-o ordine revelatorie, deocamdată fără observații de ordin stilistic și cu atît mai puțin narato-logic. în cele cîteva eseuri se actualizează opinii din exegeza consacrată prozatorului în ultimul timp, cu precădere din cartea lui Alexandru Paleologu. Demersul
Zoei Dumitrescu-Bu^uleanga se poate defini tocmai de aceea ca unul de integrare și transcendere a semnificațiilor pur literare în sfera culturii și a civilizației.
Sadoveanu îi mai suscită atenția și prin, actul de regresiune într-un timp mitic, al preoților daci, prin mijlocirea cuvîntului scris. Ca și la Eminescu, Blaga, Mircea ’Eliade, mitologicul încetează a mai fi privit din exterior și se afirmă ca mod. specific de asumare a existenței.
Principiul „comunității folclorice” propus în acest studiu operează în sensul detectării a ceea ce îi apropie profund și esențial pe scriitorii amintiți, dincolo de diversitatea genurilor, de stilul lor individual.
Cultura se formulează în concepția autoarei ca o însumare de experiențe colective cristalizînd neîncetat sub formă de mituri, amplificate de construcțiile ideatice și de operele artistice ce traduc un sentiment unic de raportare la existență.
în orizontul mitologic se elaborează și un cod al participării la acțiunea socială, la istorie, căci „eroii mitici îl ajută pe om să se înalțe și să se înnobileze prin, modelul lor, spre a-și transcende starea comună”.
Mircea Eliade e privit ca un cercetător și filosof al mitologiilor în tentativa sa de a sistematiza datele furnizate de ele într-o ordine ce vizează în același timp proiectul omului integral.
Așa cum am precizat, Itinerarii... sugerează moduri posibile de asimilare a culturii autohtone în temeiul unor criterii multiple de apreciere a ei. La capătul lecturii se sedimentează un tablou de valori spirituale și de atitudine : probitate intelectuală și reticență față de diletantism (în cazul lui Tudor Vianu), fascinația istoriei, repusă în circulație în sinteze ce îmbină erudiție și patetism (la Nicolae lorga), subtilitatea intelectului, cutezanța iconoclastă și din nou, înzestrarea pentru sinteză (la G. Călinescu), mesianismul țărănesc (la Octavian Goga), accesul la stratul gîndirii mitice românești (Eminescu, Sadoveanu, C. Brâncuși, M. Eliade).
Fără a fi epuizat gama trăsăturilor umane expuse în această galerie de portrete și făcînd de altfel și obiectul unor sinteze separate la sfîrșitul cărții, se cuvine a sublinia că o voință de totalitate și armonizare le conferă dinamism în interiorul volumului.
Și chiar dacă nu conține o exegeză spectaculoasă a autorilor respectivi, cartea, prin însăși expresia elegantă și persuasivă prilejuiește o angajare simpatetică a cititorului în spațiul permanențelor
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
89
noastre spirituale, cu puterea unui act de conștiință. în sfîrșit, parcurgerea itinerarului ne pune în contact cu reflexele de cultură și valorizare ale unui cititor foarte rafinat, emanație cînd a exercițiului pe aceeași temă, cînd a abordării cu mijloace nuanțate a unor subiecte de interes constant.
Coerența de adîncime a culturii românești se afirmă ca teză cu valoare aplicativă în studiul istoric.
TATIANA RĂDULESCU
• RÎVNITA SUFERINȚĂ A CUNOAȘTERII DE SINE. — Anatomia suferinței (Editura Cartea Românească, 1981) este o carte de exegeză intimă a unui clasicist (Mihail Nasta) pe care lectura celor vechi l-a învățat în primul rînd să pre-țuiască și să trăiască propria sa viață cu o extraordinară acuitate a simțurilor și a minții. Pentru profesorul Mihail Nasta mitologia greacă nu este o simplă materie de studiu, un domeniu în care să-și etaleze cunoștințele, ci un mijloc de a înțelege omul (a cărui „substanță", cum spunea Ortega, este istoria) și de a se înțelege pe sine, și aici, pe drumul anevoios al devenirii de la sălbăticie la civilizație, profesorul devine poet, reconstituind cu fantezie creatoare moduri de viață cucerite de om cu fiecare pas pe care l-a făcut pe treptele suișului dificila conviețuire a omuluiranimal nedumerit cu jivina stingherită, apoi omul jertfelor sîngeroase (vînarea animalelor), apoi vîrsta de fier, cînd oamenii au început să se vîneze unii pe alții, apoi vîrsta eroilor, ctitori de neamuri mîndre, cu luptele lor drepte și cu disperarea jertfei de sine.
Jertfa, văzută ca un „meșteșug sacru", o „demiurgie", se află dealtfel în centrul cărții lui Mihail Nasta, prin cele treizeci și una de ipostaze (capitole) ale itinera-riului dionysiac încheiat cu ..nașterea tragediei" — supremă „îngemănare de stări". „Despre soarta jertfei — ne anunță exegetul lui Dionysos — se va intona mereu alt Imn ; despre desfacerea plodului Za-grus vom cuvînta iară și iară...", fiindcă „o fibră de nevinovăție, o scînteie din primul Dionysos fărâmițat retrăiește în orice ființă întruchipată omenește din cenușa titanilor spulberați". Glosele lui Mihail Nasta pe marginea fenomenului dionysiac se situează în prelungirea celor nietzscheene, prin intensitatea participării și inspirația verbului. Elanul dionysiac este propus ca o soluție de purificare a
pasiunilor : „Ori de cîte ori se trezește un instinct de libertate primordial în sufletul omenesc, această revoltă înseamnă o suferință dublă : pulsația de sălbăticiune și nevoia de a ieși (pînă la hotarele ființei) din locașul pămîntean al dorințelor neizbăvite. Pe amîndouă le amestecă firea titanică, dorința de putere neînfrî-nată. Numai dacă se decantează prin elanul dionysiac (revolta extazului provocat), drojdia se limpezește miraculos. Dorința pură se aprinde-n suflet, ca un vin sacru, neprihănit." La o asemenea incandescență glosa se transformă într-o profesiune de credință : exegetul-poet se vede pe sine ca un inițiat păgîn, menit să trăiască pînă la capăt suferința individului „stăpîn pe o singură făptură", al cărui țel, va fi eliberarea de carapacea insului, prin evaziunea într-un cosmos virtual : după ce sădește în suflet subversiunea, zeul nesupus Dionysos-Eleutherios aduce „suprema dezlegare", iar inițiatul se contopește cu zeul, cu alte cuvinte inferioritatea lui asimilează lumea exterioară.
Elanul dionysiac are pentru Mihail Nasta o importanță primordială în încercarea de cunoaștere a omului, a omului integral, care a fost (și uneori mai este, cînd îl atinge „pecinginea puterii") homo necans (omul care ucide), care este și homo faber, și homo ludens, și homo sapiens, și mai ales homo patiens. Căci Mihail Nasta nutrește convingerea că a fost neglijată, în cunoașterea omului, valența pătimirii : „O înstrunare a simțurilor (sensibilitatea difuză) precedă cunoașterea, filtrată de-a lungul anilor de judecata discriminativă. Iată de ce și antropologia va trebui să ne ajute la reconstituirea unui homo patiens, etern îndurătorul care l-a precedat pe dublul său, pe așa-numitul homo sapiens."
Asumîndu-și sarcina de a descifra la nivelul sensibilității pe acest etern îndurător care este omul, himericul anatomist (cum se denumește pe sine autorul) glosează mituri, basme, fantazări ale subconștienetului, care „nu fac decît să obiectiveze această necesitate obscură de a modela paradigma unui homo patiens". Pentru modelarea integrală a omului, Dionysos („eliberarea de sine prin contopirea cu fărîma de văpaie din trupul jertfit") este desigur pus în legătură cu Apollon („stăpînire de sine" ; „numărabilă cunoaștere a lumii"), fiindcă numai prin antagonica lor înfrățire umanitatea poate fi ferită de autodistrugere. Pînă a ocupa locul central (care revine lui Dionysos „în efigia jertfei"), armonia contrariilor este totuși prezentă constant
90
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
în această anatomie a suferinței, prin afirmarea necesității unui echilibru al ipostazelor apollinică și dionysiacă (în lipsa căruia omenirea s-ar prăvăli în haos) și prin exaltarea orfismului. („Nu vom fi în stare să înțelegem cum se articulează totul și unde se leagă puntea lumii, discordia concora, dacă vom lăsa deoparte lira lui Orfeu.“)
Cea mai impresionantă calitate a acestei cărți rare de filosofie și poezie mi se pare a fi împletirea strînsă dintre cultură și viață. Prin uitare de sine, prin elan dionysiac, „inițiatul", „himericul anatomist" al suferinței, „pedepsitul" (în sensul de om cu experiență, ros de învățături) — cum își spune sieși autorul —se înscrie într-un ritual măreț de semne cosmice, neaspirînd la altă originalitate decît la aceea (înțeleaptă) a fatalei re-descoperiri a adevărurilor eterne prin re-asumare personală : „Te vezi așadar obligat să refaci în pantomime cronica celor trăite de demult, dintot-deauna, într-un limbaj personal, fiindcă tu le trăiești altfel." Pentru această operație de interpretare a lumii prin prisma ta și de interpretare a ta prin prisma lumii, clasicistul care știe că nimic nu e nou sub soare în afară de ceea ce a fost uitat supune totul meditației poetice, convins că „singurul domeniu al recunoașterii aproape directe rămîne subiectivitatea ,măsurată pe calea ființei". Trăind viața prin cultură și totodată ra-portînd faptul de cultură la experiențele vieții, anatomistul suferinței glosează pe alții și se lasă glosat de ei, căci, „uite, așa ne lăsăm furați de individualitatea celorlalți, pînă seamănă cu a noastră". Citatele sînt alianțe spirituale (niciodată paradă de erudiție), sînt operă de exegeză și totodată de confesiune și, pentru că îl exprimă și pe autor, sînt adaptate, reinter-oretate liber prin tălmăciri subiective, potențate prin bogate și întotdeauna funcționale referiri la o experiență oersonală (..într-un limbaj personal, findcă tu le trăiești altfel").
Inevitabil se ivește problema limbajului, pentru împărtășirea unei asemenea exoeriente de cultură și de viață, într-o dublă dispoziție de „umilă și îndelung răbdătoare naivitate" si de „nesuferită ironie tragică", apreciată drept „cea mai de seamă învățătură".
în Precuvîntare autorul ne avertizează că, în mod inevitabil într-o asemenea descriere a suferinței intelectuale de către anatomistul ironic, vom avea de a face nu cu repovestirea unui întreg roman al ființelor, ci mai curînd cu transpunerea
unor „stări de fapt", fiind nevoit să se restrîngă la cîteva imagini obsedante, căci „nu se poate circumscrie cu răbdare o-biectul anamnezei fără să jertfești logica, unei transcrieri lineare". De aceea, vrînd să dea glas acelui homo patiens din fiecare dintre noi, himericul anatomist al suferinței constată că nu-i mai lipsește nimic... în afară de „nesuferitele" cuvinte potrivite. Eternul chin, desigur, al cuvîn-tului ce exprimă adevărul. Se cere un „anotimp de har" pentru a reda pre-cu-vintelor valori fundamentale. în fața acestei dificultăți, „pedepsitul" („Tărîmul damnării este imaginat în mitologeme foarte vechi în termenii unei eterne germinații a gîndurilor omenești pe care le-au pedepsit (s.n.) zeii, pentru a ne cunoaște limitele") aspiră să ajungă la un sens adevărat, primitiv și primordial r „etymologia, adevăr în logos". Atunci,, „aproape toate cuvintele cu înțeles deplin ar avea putința să răsune cu sensul primordial intens." Obsedat de sensul adevărat al cuvintelor capabil să transpună acel „desen al presimțirii" în care „regăsim arhetipuri conturate de spaime și dorințe", adaugă la planșele Anatomiei o> Scară a cuvintelor, menită să restituie, pe cît posibil, valori semantice primordiale. Aceasta e o altă particularitate (și calitate) a cărții, care face dovada vocației deopotrivă filosofică și poetică a „pedepsitului" Mihail Nasta. Nu a definit oare Or-tega pe filosof ca pe un căutător de etimologii, un om care vrea să afle rațiunea istorică sau etimologică a lucrurilor, să le surprindă în starea născîndă cînd li s-a dat pentru prima dată un nume ? Tentația aceasta este încercată intens de autorul Anatomiei suferinței, care-și mărturisește dorința de a se afla în lucruri „pentru a le cuprinde cu gestul iederei, pe nesimțite, cu degete infime". Cunoscător al' numelor primite de lucruri la nașterea lor, Mihail Nasta mînuiește cuvîntul în același timp cu rigoare și cu dezinvoltură.. Libertățile și asociațiile îndrăznețe nu sînt urmarea incertitudinii asupra sensurilor primitive, ci a nevoii de a sonda straturile profunde ale acestui homo patiens anterior lui homo sapiens. Ca lingvist, nu poate să nu constate ceea ce de Saussure a numit arbitrarul semnului lingvistic, dar ca poet nu poate să nu resimtă dureros acest arbitrar și să nu încerce să motiveze semnele folosite („N-ar trebui să ne proclamăm de fiecare dată noi înșine arbitrii semnelor din vorbirea-ce-se-așter-ne-în-scris ?“). De aceea, în Scara cuvinte-telor reface cu fiecare cuvînt etimologia, cu alte cuvinte dă de știre despre adevă-
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
91
Tata ființă din orice tipar de cuvînt, și 'desigur, pe tărîmul unei etimologii semni-ficante, conferă unor termeni rezonanța modelatoare specifică pentru fiecare istorisire din Anatomie. Așa se explică nu-îmeroasele re-etimologizări, sau (mai rar) plăsmuirile de cuvinte (verba ficta) sau paronomazele, care ascultă de îndemnul de a logodi cuvintele după similitudinea lor fonică „pentru a le prinde în aceeași mladă semantică". Se verifică astfel și la nivelul cuvîntului noblețea și dificultatea căutărilor unui poet-gînditor care coboară din nou, pe cont propriu și sprijinit pe tradiție, la sorgintea ființei și a cunoașterii de sine.
ANDREI IONESCU
• CONFESIUNEA CA BASTILIE A SUFLETULUI*). — Există un tip de narațiune întemeiată pe narațiune (sau pe un șir compact de narațiuni) dar care, la rîndul ei, nu mai poate fi narată. Aceasta se cheamă cu un cuvînt : filosofie. Și chiar dacă filosofia îmbracă veșmîntul unui amplu confesional dramatic, puțin catalogat sau încă „neomologat" — așa cum se întîmplă în romanul lui Octavian Paler — nu înseamnă că avem dreptul să ne îndoim de ea. Undeva, în paginile acestei cărți minunate •— care se citește pe nerăsuflate, așa cum ne „citim" noi într-o oglindă proprie și imaginară, gîndurile — autorul ironizează cu un rafinament substanțial meteahna omului contemporan de a clasifica și eticheta totul. Ca și cum — parafrazez — după ce operația aceasta a fost împlinită, nu am mai avea nimic de făcut în fața realității. Eroare. Abia în asemenea clipe, ne dăm seama că totul e la fel de complicat sau de simplu ca mai înainte, că realitatea ne scapă exact ca mai înainte, sau ca acum — după ce am re-definit-o algebric — printre degete, ceea ce ne întemeiază în sisifica noastră îndrăzneală de a o lua de la capăt. Important este să nu crezi cumva că procesul taxonomic al lumii s-a încheiat odată cu efortul tău. Iată poate prima calitate a -unei sofii cu adevărat creatoare și iată, voi spune imediat, ceea ce face frumusețea gîndirii lui Octavian Paler.
Scepticul înflăcărat — pe care-1 întîl-nisem în acele minunate „dialoguri despre prudență și iubire" din Apărarea lui Ga-Ulei — se desfășoară acum într-un roman adevărat, în care protagonistul cel auten
*) Octavian Paler : Viața pe un peron, Editura Cartea Românească, 1981.
tic este, în fapt, Gîndirea (și rebeliunea noastră față de propria noastră gîndire).
Se poate crede, oare, că un caz clasat de istorie și de didactica acesteia, este și un caz încheiat, glosat, închegat, înghețat ? Poate spiritul nostru să adoarmă rezemat pe etichete care numesc și închid totul în ambalaje luxoase și definitive ? Dacă este sau ar fi așa — viața noastră mai are vreun sens ?
Că, în fiecare din noi, vrea să spună O. Paler — și o spune, dar în alți termeni, — zace un Robespierre, o știm. Dar că, în fiecare din noi, trebuie să se înalțe un judecător necruțător al propriei noastre rebeliuni w față de adevărul cel vechi în fața adevărului celui nou și că trebuie să ne îndoim de infailibila noastră virtute — iată un argument sine qua non care poate să redeschidă oricînd dosarul Robespierre.
Este ceea ce organizează în Viața pe un peron Octavian Paler, re-deschizînd un proces, procesul ideii de adevăr în istorie prin comportamentul individului „de jos", oglindit in „individul de sus", care trebuie să se apere de aceeași vehementă pulverizare și imersiune a conștiinței în apele Răului. Pentru a ne convinge că așa stau lucrurile, întregul roman se desfășoară anume ca un proces al ew-rilor protagonistului — deopotrivă judecător, apărător și procuror, după ce a fost și rămîne în continuare victimă și (co)autor la „crimă". în toată această ecuație a simbolurilor, ceea ce interesează cu adevărat nu este gradul de implicare în realitatea existențială a protagonistului ca ființă socială, ca existent, ci implicarea conștiinței sale în etica istoriei, care nu este altceva decît fapta, aura și ceața cotidianului. Nu trebuie să facem eforturi mari pentru a ne convinge că acesta e adevărul ; cea mai bună demonstrație este celălalt personaj al cărții — Eleonora —, convocată în cîmpul narației nu ca personaj, ci ca o altă proiecție a aceluiași eu, al protagonistului, ca un alt eu al piramidelor eu-lui, clădite în profesorul de istorie ratat și în judecătorul impenitent al vieții de pe peron.
Dar conflictul cel mai temeinic al romanului, aș spune flacăra lui — fiindcă mă gîndesc la tensiunea interioară, magmatică, a acestei uriașe adversități confe-sive dintre eul social și eul profund — îl constituie însăși bătălia care se dă între om și cobră, între îmblînzitorii de cobre adevăr ați și cei care cîștigă această ipostază din frică, propagînd frica, în ei și în jurul lor. Aceasta mi se pare a fi simbolul central al unui roman, în care eroul
92
VIAȚA ROMÂNEASCA
principal este așteptarea, ca factor, ca imanentă „categorie" ontică și socială a vieții. Și ce se așteaptă ? în orice caz, nu viața — care se consumă oricum, chiar dacă ceasul are doar un minutar imprecis —, și nu prea plinul ei, al vieții, aflată oricind la liziera abisului, ci ideea de adevăr despre viață, despre Răul și Binele din noi. Procesul cel mare — acesta este în roman : să faci binele cu speranța — speranța a fost ultimul rău și bine scos din cutia Pandorei — că ameliorezi istoria și că semenii tăi îți vor evalua gestul la dreapta lui valoare și nu-1 vor deturna în detrimentul existenței lor. A nu-1 lăsa pe Robespierre să-și ducă negația pînă la capăt, a-1 urca pe ghilotină tocmai cînd se pregătea în fine să construiască altfel decît prin ghilotină, • înseamnă a-ți ghilotina propria conștiință, deja ticăloșită sub povara acestei nedreptăți. Dar a sta aidoma cetățeanului Sieyes — fiind de acord cu toate părțile — nu înseamnă a te împărtăși și din victorie și din crimă, nu e, oare, totuna cu a fi o mangustă ? Imun, așadar „nativ" (precum această „pisică" la veninul cobrei), la veninul realității externe, prin refuzul de a-i face față, de a da piept cu realitatea, de a lupta. Oare a refuza lupta, privin-du-te conștient și organizat de dreptul de a lupta, de puterea de a decide, de a spune da sau nu, vieții și adevărului ei, nu înseamnă a-ți refuza cu ignominie omeneasca menire de a opta ? Cetățeanul Sieyes este, și el, un alt personaj clădit în piramida protagonistului poate la fel de trist și deopotrivă de nociv ca îmblînzitorii de cobre sau dresorii de cîini, împotriva căruia (cărora), conștiința eroului trebuie să lupte, cu îndîr-jire. Lupta fiind singura dreaptă, cea mai rațională și omenească așteptare. A tînji în taină — și cooptat de nemișcarea lașă a indeciziei — după clipa cea propice, pentru a-ți clama, doar în clipa cea propice, eroismul, e o lașitate pe care semenii trebuie să ți-o demaște, chiar dacă istoria, prea ocupată cu mersul ei, ți-o „face" nevăzută. Dar dacă nu ți-o demască ei. semenii, ocupați, și ei, cu făurirea istoriei ?
Autorul acestui insolit roman simboli-co-filosofic are, desigur, un răspuns ferm și acestei întrebări : nu există un examen mai dur și mai neîndurător al comportării, al actelor noastre existențiale, decît propria noastră conștiință.
Pentru a spune toate aceste lucruri grave, patetice, eroice si simple totodată, Octavian Paler a construit un roman care arată ca un labirint de simboluri. Am
exagerat de fapt, folosind cuvîntul labirint ; există o cheie a Ariadnei pe care o „ghicești" mai înainte, dar pe care o vei avea mai ales după ce ai parcurs hățișurile întregii narațiuni. Este dreptul eu-lui de a se teme de propria lui scindare tragică și periculoasă nu atît pentru sine — deși...—, cît pentru „semenii" săi.
Cînd eroul multiplicat al Vieții pe un peron și-a consumat viața — inclusiv prin reevaluarea ei imaginară și procesarea existenței lui în cîmpul halucinat al istoriei — și se apropie de frontiera Deșertului, își adresează (în final), cea mai cumplită invocație : „Doamne, apără-mă de mine însumi".
Mai este, oare, nevoie să comentăm un asemenea strigăt ? (Un strigăt poate la fel de vibrant, de dureros — și de neuitat — ca și acela din obsedanta amintire : strigătul construit din carnea fetidă a nedreptății ca formă ultimă de contemplare și receptare a naturii umane).
Puternic, realismul simbolic al Vieții pe un peron, se încheagă în mintea cititorului, asemenea unei furtuni solare ; o vedem, dar n-o putem stăpîni. E ceea ce, la un moment dat, i se întîmplă autorului însuși — care vorbește ca un poet într-un tratat de ontologie socială, prefăcut ad hoc într-o poveste comportamen-tistă.
Să nu ne mire, de aceea, tentația fiecăruia din noi de a crede că am scris această carte înainte de a o... fi citit. Poate că în chiar această comuniune bioestetică stă și înfrîngerea dar și victoria acestei cărți : ea însăși poate deveni motivul unui proces — al vieții ca literatură, al literaturii ca viață.
Oricare va fi sentința noastră, să nu uităm a ne întreba în final — în cazul în care vom ajunge totuși la concluzia că Bastilia din noi trebuie dărîmată —: ce punem, ce putem pune și ce trebuie să punem în loc ?
Chiar dacă această carte vine mai tîr-ziu decît timpul ei, nu putem nega adevărul că Viața pe un peron este, poate, cel mai puternic roman behaviour-ist în literatura noastră de azi.
CONSTANTIN CRIȘAN
• REFUZUL UTOPIEI — O poetă pe deplin formată este Gabriela Negreanu în a doua sa carte de versuri (Elegii pentru sufletul înflorit, Editura Eminescu, 1981). Paginile ei trădează un suflet dur...
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
93
spartan, cu gingășii reprimate rapid, cu mari sentimente încredințate și ele unei aptitudini analitice remarcabile, spriji-nidu-se pe necesitatea (resimțită acut) de lumină, claritate, ca și pe o gravă neliniște în fața aventurii incontrolabile a „sufletului înflorit". Relevabilă în primul rînd este expresia brutală, izvorînd nu din absența preocupărilor formale, ci dintr-o atitudine specifică față de acestea. Așa zisa artă, așa zisul frumos, așa zisele străluciri (ușurele), nu au ce căuta în versurile sale. Dimpotrivă, este atinsă extrema opusă, frizînd din cînd în cînd trivialul, poezia salvîndu-se totuși de sub zodia nefericită a acestuia prin detașare. Autoarea pare să ne spună că lumea fiind uneori trivială se cere descrisă în culori de aceeași natură. Și cu aceasta începe, de altfel, procesul pe care poeta i-1 intentează. Universul este un ce existent prin degradare ; fiind derizoriu și efemer, el este, în același timp, incomprehensibil. în acest cadru, oamenii se lasă amețiți, îmbă-tați, fermecați de o dulce inconștiență, de o „pîclă“ fără fisuri : „s-a lăsat peste oameni/ ca o sită perfectă// (...) cîțiva s-au închis în case/ cîțiva’ au aruncat bombe/ cîțiva au avut o / senzație/ muzicală/ pluteau printre ochiurile ei/ plăcut dezorientați/ începuseră să se întrebe/ să caute/ ca-ptr-un joc de-a vacanța/ fără timp nici adresă/ precisă// apoi au renunțat la chemări/ lunecau unii pe lîngă alții tăcuți/ beatificați/ se auzeau doar scrîș-netele mașinăriei/ perfecte" (Pîcla). Viața apare ca un vertij pe marginea unei prăpăstii unde fericirea este provizorie. Ca înaintea unui salt în abis, în fața vieții se scoate un strigăt (Acum). Sau, pur și simplu, „cuvintele mor", „sufletul asfixiat" nu poate „să zgîrie carcasa ele plumb" iar poeta zace de bunăvoie „între patru pereți" uitînd de mii de ani „gustul/soarelui și al brizei sărate, gus-tul/flăcărilor și al iubirii" (Undeva). Limbajurile nu sît nici ele decît „pă-stăile nebuniei" ; timpul, în regimul său privat de eternitate, favorizează o himeră care „hrănește un mit/și noi ne-nchinăm la burta-i/ umflată" (Semne). „Lucrurile" “ se înnămolesc și mai mult în secțiunea a doua a cărții, cînd sînt puse față în față cu lumile ideale. Gabriela Negreanu refuză utopia, folosind mai degrabă perspectiva inversă, cu efecte bufe, nu și liniștitoare, ca în poemul Satyricon. Diogene, dintr-un alt poem, umblă cu luminarea printre cei ce „proclamă adevărul minciunii", degradarea fiind desăvîrșită, încît, depășind în enormitate lipsa de „parabole/ Geometrie și
lumea sa este atît de meschină că nici măcar nu-1 mai răstignește. Ce este, totuși, curat ? „Noi, obidiții și sărăntocii !.../ Rafinații de odinioară, învățați și poeți !.../ Aceia care pot aduce doar/ creieri și lacrimă curgerii lumii..." (Lu-mea-n schimbare). Universul este deci reintegrabil în realitatea lui primă. Frumosul, scris cu majusculă, pare, prin imagine își cuvînt, să readucă, temporar, „echilibrul cetății". Dar în fața acestuia se ridică, aproape ca o realitate antagonică, adevărul, între cele două valori operînd, cu caracter obligatoriu, opțiunea poetei. Totuși, nostalgia și apoi viziunea paradisiacă îi oferă o posibilitate con-ciliatorie. Este momentul unei mari jubilații, al unei mari certitudini (E-hei !...).
Secțiunea erotică a volumului, departe de a exalta „sufletul înflorit", este o mare și, estetic vorbind, justă elegie închinată acestuia. încă dintr-un poem anterior, era previzibilă atitudinea adoptată, preocupările convergînd în primul rînd înspre asigurarea fericirii (securității) celui iubit : „agățînd cuvintele,/ sugrumîn-du-le/ blîndul meu, binecuvîntarea mea,/ așa îți spuneam/ și într-o lume de boare și pulberi erai/ fericit" (Vînt). în Elegia întîi, acesta e prevenit cu grijă asupra pericolului „femeii-șarpe", cea „cu gușa flămîndă, cu limba-nspicată/ și hipnoza mlaștinilor în privire". G. Călinescu remarca undeva particularitatea poetului român de a se teme că iubita îl va devora, lat-o de data aceasta pe ea privindu-1 pe bărbat : „îl vedeam pulsînd în infraroșu/ ca o uriașă insectă devoratoare,/îl vedeam orientîndu-și prin noapte/ ventuzele/ orb, dar atît de precis (Iar el). Spaima stabilește între cei doi un sistem ocult de comunicare, ei putîndu-se „lovi cu gîndul", încît sufletul refuză „frăgezimea culorilor și încrederea/ în euforica transparență-a/ luminii" (Mînie). Astfel, „sufletul cuprins de turbare" iese din trup, din eul însuși, oferind spectacolul propriei sale morți, contemplată de poetă „cu brațele încrucișate/ cu degetele palide/ suavă și dulce și îndepărtată/ ca Mona Lisa". Cu toate acestea, dragostea izbucnește irepresibilă, ca o revelație orbitoare, ca o înviere, ca o renaștere. Tonul poeziei devine de o puritate extremă, sentimentul fiind puternic și necruțător, aducînd cu sine seninătatea, fericirea (chiar dacă împreună cu sfîrșitul vieții !!), totala beatitudine.
Poetă cu mari resurse, Gabriela Negreanu se situează pe treapta adevăratei poezii.
RADU ULMEANU
94
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
• ORAȘUL FURNICAR. — Străzile întortocheate din jurul Ateneului erau pline de bănuți, mici pergamentoși, (de mărimea unei unghii sidefate) îngrămădiți printre mașinile parcate, pe trotuar, pe garduri, pe copaci și cine mai știe unde... Deodată volbura îi adună și împreună cu un val de praf îi ridică într-un vîrtej de zece, cincisprezece metri, plimbîndu-i de-a lungul străzii și orbindu-i pe conducătorii auto. Apoi valul jucăuș se mută în stația lui 126 din fața „Cinei“ și praful cu puzderia de solzi neliniști puțin mulțimea care aștepta autobuzul. Oamenii tușeau sufocați, enervați de atacul acesta neprevăzut. Cineva se aplecă și ridică un bănuț. Nu, nu se pricepea nimeni la botanică. Mătăsos, translucid, părea o sepală, ori mă rog ceva, un rest de plantă desprins de pe arborii din împrejurimi. Castanii de-abia înfloriseră : nici vorbă nu putea fi de ei. Orașul ăsta a fost bîntuit de ciumă în mai multe rînduri, de cutremure și zăpezi fără măsură, dar de vîrte-juri de praf orbitor amestecat cu nu se știe ce unde s-a mai pomenit ?... Veni o mașină, își deschise ușile și o parte din oameni intrară buluc. Mai rămăseseră totuși destui, și aceștia în următoarele cinci minute s-au trezit invadați de un nou rotocol, mai sufocant decît primul. Dragonul fără cap își întindea coada cu plesnituri de bici, se ridica și se lățea tăindu-le respirația. De data asta se strecură teama. Da, au mai fost invazii, de țînțari, de cărăbuși, chiar și de șobolani ieșiți din pivnițe ori de pe cheiul Dîmboviței, dar de dușmanul ăsta perfid nu auzise nimeni pînă acum. Trîmbele se repetau la intervale mici de timp și în curînd se închiseră toate geamurile și strada se goli. Nimeni nu știa precis despre ce e vorba, circulau tot felul de zvonuri, unele că furtuna ar fi doar aici, în jurului Ateneului, altele că s-ar fi lățit și în alte părți ale orașului. Fără voia lor, oamenii părăsiră perimetrul blestemat dar în locul lor veniră alții, neștiutori de pericol și se opriră fie pe băncile din parc, fie în fața afișelor care anunțau recitalul pianistului Viktor Eresko. în program : Rahmaninov. Șase momente muzicale, op. 16., Variațiuni pe o temă de Chopin, Sonata nr. 1 op. 98... Vîntul bătea turbat, trecerea spre vară a fost bruscă în orașul de cîmpie anul acesta. Pînă nu demult a stat să ningă și deodată a venit căldura, grea, consistentă, ca o apă stătută. Și vîrtejurile șerpuitoare au pornit din nou, mai cu furie, ca într-un dans al vrăjitoarelor. Cine să aibă curajul să stea să se uite la ele ? Spre dimineață, sub copacii bătrîni nu se
mai vedea decît o stradă măturată și ici, colo, urmele unei salbe țigănești, din bănuți vechi, cu zimții tociți de multe sute de ani.
VIVI GHEORGHIU
• TRAGICOMICELE NOSTALGII ALE „CALULUI VERDE“. — în romanul Fire vagabondă a lui Antoine Blondin (prozator din tînăra generație — acum sexagenară —- a anilor 50), după o serie de peripeții fanteziste pri care trece protagonistul, povestite la persoana întîia cu o spirituală complezență, dar și cu o acidulată intenție satirică la adresa genului romanțios, în ultimul capitol al cărții, îl reîntîlnim pe veșnicul peregrin într-un compartiment de tren ai cărui pasageri își dau în vileag de la prima ochire, condiția socială și preocupările diferite prin particularitățile îmbrăcăminții : un domn cu decorație, un jocheu, o călugăriță, o gospodină, un pescar amator etc. Gospodina croșetează, călugărița prefiră niște mătănii, pescarul drege o plasă ruptă. E zăduf, cineva deschide geamul, „mi se umple scufia de praf“ protestează călugărița. Două pagini mai apoi aflăm că trenul, de fapt, nu s-a urnit niciodată din loc și nici nu are de gînd să se urnească, fiind garat pe o linie moartă, într-un studio cinematografic : un tren fără destinație. în așteptarea secvențelor în care trebuie să apară pe platou, cîțiva figuranti s-au deprins să se reunească în acel compartiment anume, mimînd în continuare existența fictivă a unor personaje necunoscute, definite numai prin costumul împrumutat. „Cîndva însă vom lua și noi un tren care pleacă“ încheie povestitorul cu o ultimă și deznădăjduită speranță.
Ilie Popescu, eroul sau, mai bine zis, similieroul piesei lui Constantin Popa Calul verde vizionate de publicul bucureș-tean în cursul turneului întreprins de Teatrul Național din Iași, încearcă la rîn-dul său o evadare din stereotipia cotidianului fad și cenușiu, printr-o autosugestie practicată cu perseverență, metodic. Dotat însă cu o imaginație rudimentară în lipsă de altceva se mulțumește să recurgă la o metaforă de uz curent, interpretată literal, visînd pur și simplu „cai verzi pe pereți“, nu chiar o herghelie întreagă, ci un singur exemplar cabalin, feeric colorat ca într-o exotică pînză a lui Gauguin. Ilie Popescu este un mărunt funcționar la Asigurările sociale, retrogradat dintr-un serviciu de răspundere în urma unei încurcături de care nu era cu nimic vinovat, conțopist de modă
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
95
veche, muncitor și corect — șurub util în marele mecanism birocratic — ținut la distanță de colegii mai puțin conștiincioși din pricina scrupulozității cu care își împlinește obligațiile. Un individ neutru, șters, „fără însușiri", cu un orizont limitat, dar cu nemulțumiri mocnite și aspirații confuze ce-1 îndeamnă să caute o iluzorie compensație, pe măsura proprie mediocrități și a carenței sale de fantezie (bunăoară, dintre toate excursiile posibile în lumea largă, el o alege pe cea din Albania). N-ar fi greu de găsit termeni de comparație în literatură : Akakii Aka-kievici, Cănuță, om sucit sau Microbul lui Brătescu-Voinești. Spre deosebire de aceștia însă Ilie Popescu nu este un umil, ci un complexat care simte cum îi fuge pămîntul de sub picioare și cum îl pîn-dește primejdia de a-și pierde identitatea, transformîndu-se într-un monstruos, un anonim gîndac, ca în tulburătoarea alegorie a lui Kafka Metamorfoza. Evadarea în imaginar reprezintă pentru el o tentativă de reabilitare, de redresare a orgoliului său ulcerat. Iată de ce se străduiește să-și asocieze și tovarășa de viață, cu o insistență autoritară, implacabilă, tiranică, la această călătorie spre Citera, spre o Citeră, vai insignifiantă, prozaică, după chipul și asemănarea sa. Din păcate, ratat pe plan social, cu micile lui ambiții de avansare eșuate, nefericitul nu are mai mult noroc nici în căsnicie : lipsit de suport afectiv traiul conjugal a fost de la bun început avortat.
Perechea sa, Mina Popescu, nu pare a fi nici ea mai interesantă : ternă, fără relief, aproape abulică, seamănă cu o molie amețită de naftalină ce a pierdut instinctul zborului. O căsătorie fără dragoste, un bărbat demn mai curînd de compătimire decît de stimă, o existență insipidă, prin care orele, zilele, anotimpurile trec fără urmă, au coborît-o pînă la cel mai profund nivel al resemnării. Renunțarea și supunerea ei totală ne fac totuși să bănuim o ființă secretă, o conștiință neîn-cețoșată încă de plictis și oboseală. Acceptarea docilă a ficțiunii calului verde poate fi primul pas deliberat spre dezintegrare, așa cum aruncarea de pe pod în albia seacă a rîului, în care Ilie își închipuie că vede o ană limpede și îmbietoare și pești înotînd, poate fi sinonimă cu o sinucidere. Ultima replică a surorii ei, Vera „Cum de n-au văzut că nu era apă ?" lasă în suspensie o seamă de întrebări, constituind prima verigă a unui lanț întreg de supoziții : un final deschis, susceptibil de cele mai diverse comentarii și interpretări ca în multe din pie
sele lui Ibsen, Constructorul Solness, de pildă, Rața sălbatică sau Hedda Gabler.
Autorul ? Constantin Popa este o mai veche cunoștință a noastră, actor de prim plan al scenei ieșene, pe cît de talentat, pe atît de simpatic. De-a lungul carierei sale care însumează două decenii a avut suficient răgaz să se inițieze în labirinticele căi ale succesului în teatru. Restul se datorează inteligenței, iscusinței și harului său scriitoricesc. în Calul verde și-a propus un dificil experiment : să redea chintesența locului comun și a banalității printr-un dialog care să nu plictisească, ba chiar să fie animat și să amuze. Experimentul s-a soldat cu o performanță, publicul, într-adevăr, a rîs și a aplaudat. Abia cînd a ieșit din sală s-a dumerit că, în realitate, a asistat la o sumbră și patetică dramă. Sau la o tragedie fără eroism, în care fatalitatea nu e ocultă și nu acționează din exterior, ci rezidă in neputința însăși a personajelor, în sărăcia lor interioară.
Regizorul Dan Nasta, care a adus adesea netăgăduite servicii dramaturgiei originale, fără aspirații spre vedetism, preferind întotdeauna să se retragă, cu modestie, în culise, și-a dat seama că. cel mai potrivit mesager al lui Ilie Popescu nu putea fi decît autorul, deter-minîndu-1 să iasă la rampă și să-i pledeze cum știe mai bine cauza. Și a avut perfectă dreptate.
Liana Mărgineanu și Florin Mircea au primit, din colegialitate, să joace niște roluri complementare, vag conturate, Vera și Ștefan fiind doar simple proiecții la scară redusă a cuplului Mina-Ilie, în ipostaza reușitei și a fericirii, o mediocră fericire.
Mina, așa cum a înfățișat-o Violeta Popescu, nu este numai o ilustrare a destrămării iăuntrice și deplinei resemnări, ci cu un adaos de nuanțe, o imagine meditativă a zădărniciei oricărei împotriviri, a unei abdicări lucide și amare : atitudinea absentă, răspunsurile monocorde, îngăimate în silă, privirea fixă, adîncită în contemplarea propriei prăbușiri, i-au subliniat expresiv semnificațiile.
Sensibilitatea, finețea și noblețea cu care a susținut și alte roluri, i-au mijlocit spectatorului bucureștean posibilitatea de a aprecia în mod concludent alesele resurse artistice ale unei interprete-de o mare distincție.
OVIDIU CONSTANTINESCU
96
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
• ARABESCURI. — Născută la București în 1953, absolventă a Conservatorului la clasa compozitoarei Myriam Marbe, Violeta Dinescu face parte dintre tinerii preocupați de exprimarea modernă a „spațiului ondulat4, de elasticitatea formală și arcurile sonore, de variația densității atît în planul vertical, cît și în structura ritmică și modală. Cercetările tinerei compozitoare (care a asimilat modelul unor Aurel Stroe, Ștefan Niculescu, Liviu Comes) includ în același timp, de pildă, aplicarea „pătratului magic44 în partitură (pătratul magic fiind tabloul numeric în care suma numerelor de pe o linie e egală cu aceea de pe oricare coloană și cu aceea de pe fiecare diagonală — „talisman44 folosit încă din antichitatea arabă, chineză, indiană).
Astfel, lucrarea Transformări, pentru orchestră, are o formă de variație continuă, într-un stil doinit (rubato), iar combinația de moduri aleasă are la bază structura unui pătrat magic de ordinul 5. Tema se transformă neîntrerupt pentru ca, după o bruscă oprire prin cadență, să reapară în final topită într-un nou aliaj semantic. Aceeași prefacere are loc și în structura armonică, ritmică, precum și a pulsației secțiunilor în formă. Valuri de amplitudine variabilă, pregătind și părăsind treptat punctul culminant, conferă lucrării un aer misterios, halucinant geometric ; un echilibru amintind de arhitectura orientală.
Același stil de construcție după modelul anticului pătrat magic poate fi deslușit în Sonata pentru vioară și pian. Temele lucrării (care alcătuiește exemplul unei corespondențe între forma de sonată mono-partită, monotematică, și cea evoluată, de sonată propriu-zisă, în trei părți) sînt numai în aparență distincte, pornind de fapt din același mod. Un flux neîntrerupt al temelor care parcă răsar una din alta, o succesiune a secțiunilor dezvoltătoare, o transmutare a elementelor sonore — toate acestea se petrec într-o formă de arc în trei părți definite nu prin pauze, ci prin respirații libere.
Arcurile sonore stau la baza piesei pentru flaut și percuție Arabescuri, în mod programat. Tensiunea care se ivește între țesătura melodică a textului muzical și continua mișcare internă de creare a echivalențelor și disocierilor celor două instrumente, dau acele jocuri de clar-obscur care scot mai bine în evidență „arabescurile44, dantelăriile, cizelările, cadența geo-metriilor, suplețea și strălucirea înlănțuirilor armonice. Sensurile multiple ale par
titurii migrează, compunîndu-se și recom-punîndu-se într-o imperceptibilă metamorfoză. La fel, lucrarea pentru pian Ecouri se desfășoară în valuri de diferite amplitudini, cu puncte culminante care creează la rîndul lor un sens de mișcare. Avînd la bază un mod structurat după legea de succesiune și prioritate ce definește numerele din universul matematic. Ecourile depășesc totuși rigoarea numărului, adaptîndu-se caracterului doinit al muzicii românești, împlinindu-se și apoi stingîndu-se ca într-un joc imaginar de clopote. Tîlcul ar fi următorul : în aparență îndepărtată de viață, născută dintr-un raționament matematic, reductibilă la scheme de mare uscăciune, muzica își va depăși totuși oricînd cadrul sever. Un fel de febră strînge și multiplică figurile, le compune și le descompune ca într-un labirint — fiindcă, lizibile în mai multe feluri, după axe verticale și diagonale, fiecare dintre figuri ascunde și revelează secretul și realitatea mai multor posibilități.
Ciclul de Lieduri, pe versuri de Lucian Blaga, e construit pe aceleași „arcade44, de data aceasta duble : ale rostirii cu vîntului și ale oglindirii în sunet. Ceața misterioasă din Liniște, rezonanțele dense din Pămîntul, explozia avîntată din Vreau să joc, tonul de cutremurată întrebare din Dar munții unde-s ?J apoi întoarcerea la o nouă ipostază a liniștii (îmbogățită prin transformarea continuă și lentă din Stalactite, toate aceste momente ale „marii treceri44 prind discursul muzical într-o constelație modală numai în aparență tradițională. Modernitatea scrierilor Violetei Dinescu vine tocmai de la aceste „panouri44 sonore, cu forme diferite, care ar putea exista pentru ele însele și nu pentru a juca un rol laolaltă. în fața lor ascultătorul își păstrează libertatea de a le rememora într-o nouă așezare — care să nu modifice efectul general.
Definitorii pentru acest univers al arabescurilor ar mai fi Elogium pentru trompetă și trombon, Dialog pentru flaut și vioară, Imagini pentru flaut, ciclul Satya, Amintiri pentru orchestră de coarde, Anna Perena pentru trei flaute, alamă, corzi și percuție. De asemenea, corurile Violetei Dinescu — dintre care vom numi doar Sentințe latine, Amurg, Zori de flori, Toamnă, Cîntec rămas în fluier, încearcă aceeași aventură a reconstruirii unor labirinturi luminate de imagini neașteptate.
GRETE TARTLER
COLABORATORII NOȘTRI : ION RUȘEȚ. — Născut la 19 noiembroie 1945, în comuna Gura Văii, județul Bacău, din părinți țărani. Studii medii la Onești, licența în filologie la Iași. Profesor de română la Pucioasa-Dîmbovița. A debutat în 1975, în paginile săptămînalului „Luceafărul".
Volumul în manuscris : Podul de aur, versuri.
ERATA. — Printr-o inadvertență, la sumarul publicat pe coperta numărului 10 al revistei noastre, s-a omis menționarea titlului Vasile Pârvan de Mircea Vulcănescu (însoțit de un Cuvînt necesar despre Mircea Vulcănescu de Vasile Vetișanu). Tot acolo, la Pârvan inedit de Al. Zub, nu s-a dat și cuvenita indicație asupra textului prezentat : Schițe din viața socială germană de V. Andrei (pseudonim de tinerețe al istoricului).
Revenim de asemenea asupra articolului Sensul clasicismului antic de Li viu Franga (numărul 8, a.c.), restabilind forma corectă a rîndurilor 12—16 de sus, p. 47. Ele se vor citi după cum urmează : „știință a vieții, pentru viață. Filologii clasici pot în mod competent contribui la dezvoltarea gîndirii umane, inclusiv matematice, fizice, «tehnice^ etc. dacă, împotriva tuturor prejudecăților, ei înșiși vor începe (în unele cazuri, reîncepe), împreună cu specialiștii respectivelor domenii, defrișarea acestor imense teritorii încă insuficient abordate."
în același articol, cititorul e rugat să facă următoarele rectificări : universalul uman (p. 44, r. 20 s.), delimitare tranșantă (ibidem, ultimul rînd), excerptat (p. 45, r. 6 s. și, desigur, -filologiei clasice (și nu... biologiei clasice — ibidem, r. 8 j.).