Viata Românească
REVISTĂ EDITATĂ DE UNIUNEA SCRIITORILOR
Apare lunar, sub conducerea unui Consiliu de redacție
Redactor șef : IOANICHIE OLTEANU
REDACȚIA
70146 BUCUREȘTI, str. Nicolae Golescu, 15
Telefon: 13 59 71, 16 40 49, 14 41 53
ADMINISTRAȚIA
70179 București, Calea Victoriei 115 Telefon : 50.64.30
Abonamentele se primesc prin instituții, factorii poștali și oficiile poștale, difuzorîi de presa din întreprinderi
Costul unui abonament la Viața Românească este de lei : 80 pe 12 luni, 40 pe 6 luni, 20 pe 3 luni
©
Manuscrisele nepublicate nu se înapoiazd
Tiparul executat la întreprinderea poligrafica „Informația"
Viața Româneasca
7
ANUL XXXIV AUGUST 1981	Nr. 8
CENTENARUL GEORGE ENESCU
SPIRITUALITATEA ROMÂNEASCĂ ÎN MUZICĂ
Asemeni lui Eminescu în poezie, lui Brîncuși în sculptură, George Enescu a exprimat prin graiul muzicii spiritualitatea românească la cel mai înalt nivel artistic. Realizînd în creație o sinteză organică între național și universal, îmbogățind limbajul muzical de după Brahms cu anumite particularități melodico-ritmice ale muzicii populare românești, Enescu a contribuit alături de ceilalți compozitori care s-au inspirat din folclor (Janacek, Bartok, Stravinski, Kodaly, De Falia, Haciaturian etc.) la îmbogățirea tezaurului muzical european cu noi modalități de expresie. Sînt caracteristice mai ales pentru cea de-a doua perioadă de creație a lui Enescu care incepe la mijlocul deceniului al treilea al secolului nostru (Sonata nr. 3 pentru vioară și pian) cînd, în locul unui „folclor imaginar “, rezultînd dintr-o stilizare a substanței muzicale populare, scoate în evidență trăsăturile specifice ale folclorului românesc, creînd în acest stil lucrări somfonice și camerale inspirate din frumusețile peisajelor patriei ca de pildă Suita a IlI-a „Sătească", poemul „Impresii din copilărie" pentru vioară și pian, Uvertzira de concert, Sonata a Hl-a pentru vioară și pian etc. ; părțile lente ale acestor lucrări reprezintă „cintece ale nopții“, care redau în mod sugestiv vraja peisajelor românești sub clar de lună.
Copil minune, începe să cînte la vioară la vîrsta de patru ani, reproducînd melodiile pe care le cîntau țăranii satului în care și-a petrecut o parte a copilăriei. La vîrsta de șapte ani a devenit elev al Conservatorului din Viena pe care l-a terminat la vîrsta de treisprezece. ani, obținînd la absolvire cea mai înaltă distincție ,,Gesellschaftsmedaille“. La’ Viena a fost crescut în spiritul respectului profund pentru tradiția clasico-romantică, modelîndu-i în mod considerabil personalitatea artistică, la care au contribuit și anii petrecuți la Conservatorul din Paris, unde a continuat studiile de vioară cu Marsik și de compoziție cu
Massenet și Faure. Deși studiile făcute la cele două conservatoare l-au îndepărtat ’ de muzica națională, din motive de ordin mai mult sentimental decît din considerente estetice, primele compoziții, cu care a
dobîndit un mare românească.
muzica populară

VIAȚA ROMÂNEASCĂ
Prima sa compoziție Poema română, scrisă la vîrsta de 16 ani a-fost executată la Paris de orchestra Lamoureux sub conducerea lui E. Colonne, cu mare succes, tinărul compozitor impunîndu-se atenției, cercurilor muzicale din capitala Franței. Următoarele două compoziții în stil românesc, Rapsodiile, compuse în 1901 au avut o circulație mondială, pitorescul melodiilor de sursă folclorică, pitoresc subliniat cu o orchestrație strălucitoare, reprezenta pe acea vreme o surprinzătoare noutate și a mărit faima tînărului compozitor. Dar cu tot succesul acestor lucrări,, Enescu nu a urmărit să devină un compozitor folclorist în sensul obișnuit al cuvîntului, și credincios convingerii sale că : ,,muzica este un grai izvorît din inimă în care se oglindesc fără putință de prefăcătorie1 însușirile psihice ale omului, ale popoarelor" — a simțit și nevoia de a-și lămuri poziția față de marea tradiție clasico-romantică, — lucrările din prima sa perioadă de creație fiind astfel expresia sensibilității naționale datorită în primul rînd conținutului lor emoțional. Stilul compozitorului este înzestrat cu o notă personală desigur și datorită „folclorului imaginar" alimentat de melodiile populare auzite în copilărie și întipărite în memoria lui. Din această primă perioadă de creație fac parte trei Si?nfonii, două Suite pentru orchestră, un Octet pentru coarde,. un Dixtuor pentru suflători, un Cvartet de coarde, un Cvartet pentru pian și coarde și două Cicluri de lieduri.
Afirmînd în memoriile sale redactate de Bernard Gavoty Entretiens avec Georges Enesco : ,,Je n’ait fait que essayer de traduire (en musique) ce que j’entendais chanter dans mon coeur“ (N-am făcut altceva decît să încerc să traduc (în muzică) ceea ce auzeam cîntînd în inimă), el a dat și prin aceste cuvinte dovada profundului său umanitarism, care se-desprinde din întreaga creație și din crezul său, anume că muzica „are menirea sfîntă de a apropia inimile într-o caldă înfrățire".
într-o perioadă a dezvoltării muzicii europene cînd poemul simfonic era considerat ca o formă muzicală desuetă, Enescu nu s-a sfiit să compună poemul simfonic Vox Maris, a cărui idee exprimată de melodie este povestea unui om care cu prețul vieții sale a salvat alți oameni. După intențiile lui Enescu, poemul reprezenta un apel la înfrățire adresat semenilor.
înclinat din fire mai mult spre sinteză, Enescu nu a rupt nici în cea de a doua perioadă a sa de creație cu tradiția. Cu toate că nu împărtășea concepțiile de inovatorism radical ale unor contemporani, ar fi totuși greșit a-1 considera drept un compozitor conservator care nu a adus nici în cea de-a doua perioadă de creație o contribuție la înnoirea limbajului muzical. Inovațiile sale, mai puțin spectaculoase decît ale altora din vremea lui, izvorăsc din tradiția românească cea mai veche, din arhaica muzică populară pe o singură voce, acordînd un rol preponderent melodiei. Tot din folclor și-a însușit procedeul dezvoltării continue a firului melodic pe baza variației recurente a cîte unor motive fundamentale, precum și libertatea construcției melodice eliberată de rigorile simetriei clasice. Eterofonia populară i-a inspirat procedee noi de suprapunere a mai multor voci concomitente.
Unul dintre marii maeștri ai contrapunctului din timpul lui, Enescu a îmbinat în creația sa expresivitatea liniilor melodice suprapuse cu un
CENTENARUL GEORGE ENESCU	3
limbaj armonic diferențiat și colorat, adeseori rezultatul vertical al melodiilor simultane.
în ultimele lucrări de cameră, Cvintetul pentru pian și coarde, Cvartetul pentru pian și coarde, Cvartetul pentru coarde nr. 2 și Simfonia de cameră, polifonia enesciană ajunge la o și mai mare complexitate ; aceste lucrări prezintă în același timp și unele importante modificări de stil, un cromatism mai intens în combinație cu frecvente salturi de septimă și nonă în structura melodică, precum și o organizare cvasi-preserială în sens orizontal și vertical al sunetelor. Aceste modificări stilistice nu constituie rezultatul unor influențe venite din afară ci ele s-au născut din necesități expresive.
Cu toată valoarea muzicii simfonice și de cameră a lui George Enescu, lucrarea cea mai importantă o reprezintă opera Oedip în 5 acte. Libretul a fost scris de Edmond Fleg, reunind cele două tragedii ale lui Sofocle, Oedip și Oedip la Colonos. Executată în 1936 în primă audiție la Paris, cu un răsunător succes, opera este considerată ca fiind una din capodoperele muzicii dramatice a secolului XX.
Printr-o asemenea prodigioasă activitate, George Enescu a stimulat dezvoltarea creației muzicale și artei interpretative românești. Din veniturile concertelor sale el a instituit un premiu de compoziție. A fost fondatorul și primul președinte al vechii Societăți a compozitorilor români.
Muzica lui Enescu a influențat în mod firesc creația compozitorilor români din generațiile de după el. Dar mai importante decît influențele de ordin stilistic sînt acelea pe care le exercită pînă astăzi, cînd școala românească a dobîndit o evidentă notă autohtonă și fără valorificarea particulărităților folclorului, muzica lui Enescu servind ca model în ceea ce privește manifestarea celor mai severe exigențe de către compozitori în elaborarea propriei lor opere muzicale.
ZENO VANCEA
GEORGE ENESCU ȘI ANTINOMIILE CREAȚIEI
Fără îndoială, există o cale prin care spiritul încă mai poate trans-cende multiplicitatea sensurilor minime ca să ajungă la globalitatea Sensului, și muzica este, o simțim bine, una din modalitățile acestei concilieri cu sine a spiritului. Ea este o modalitate ne-mediată, directă de rezolvare a antinomiei dihotomice (subiect-obiect) a conștiinței, ea este și o „experiență" specifică, de reabsorbție a ceea ce filosofia — punînd problema în termenii ei proprii — numește coincidența contrariilor. Aceste reflecții cu caracter mai mult abstract — dar suscitate de întîlnirea cu opera însăși — ne-au venit în minte meditînd la muzica celui care a descifrat și întruchipat la modul exemplar geniul muzical al poporului nostru , la George Enescu. Există aspecte ale creației enesciene care incită reflecția și declanșează meditația filosofică. Dacă e adevărat că arta este ultima care mai poate fi în măsură să refacă viziunea holistă a lumii, să arunce punți peste antinomiile care tind să sfîșie spiritul, muzica lui Enescu deține, din acest punct de vedere, un rol privilegiat.
Căci nu este ea oare expresia unui fel specific de a fi în lume, pentru care departele și aproapele, tristețea și bucuria, viața și nemurirea, umbra și lumina sînt moduri complementare de a fi și pentru care dorul este calea de găsire a acelei coincidentia oppositorum, prin care tensiunea contrariilor reintră intr-un echilibru de o extraordinară putere de regenerare spirituală ? Departe de a lăsa sufletul omului pradă unor antinomii tragic ireconciliabile, dorul românesc este tocmai soluția noastră, specifică și concretă de transcendere a polarităților, de învingere a destinului.
Caracterul „holistic" (=integrator, retotalizant) al gîndirii și viziunii muzicale enesciene se manifestă, după părerea noastră, într-un dublu sens. Primul aspect îmbrățișează vocația specific enesciană de universalitate, voința sa de epuizare a tuturor posibilităților muzicii, de explorare a tuturor formelor de exprimare muzicală. Puțini artiști au putut ilustra (cu egală excelență) domenii muzicale atît de multiple. „Bagheta mea nu-i decît arcușul eliberat" spunea în 1935, în Gazeta, dirijorul despre violonist.
Violonistul însuși resimțea un imens decalaj între voința sa de a exprima totul și limitele instrumentului la care excepționalul său talent era constrîns să se exercite : „Pentru un muzician este îngrozitor să n-aibă decît o simplă linie melodică, cînd ar vrea să aibă trei, patru, șase, opt, zece..." (Entretiens avec G. Enesco de Bernard Gavoty din George Enescu, Ed. Muzicală, Buc. 1964).
Putem ghici ce era interpretarea pentru Enescu din această mărturisire despre terifiantul efort (anterior oricărei atingeri a instrumen-
CENTENARUL GEORGE ENESCU
5
tului) de a înțelege nereductiv, printr-o minuțioasă studiere exhaustivă a compozitorului, a curentului, a epocii, a cadrului general din istoria muzicii, sensurile adevărate ale unei bucăți muzicale : ,,Pentru a cunoaște un compozitor trebuie să-i cunoști nu numai biografia, dar și majoritatea compozițiilor, să le compari între ele și să le așezi într-o justă corelație. Trebuie, de asemenea, să te familiarizezi cu epoca în care a trăit, cu tendințele gîndirii timpului său și cu poziția lui față de ele..." Și mai departe : „Citirea istoriei muzicii, evoluției sale, și influenței pe care fiecare compozitor a exercitat-o asupra ei este esențială (...). Consultă mai multe istorii ale muzicii (....) Compară și trage concluzii". (Interviul din The Washington Star, 1934, tot în George Enescu, Ed. Muzicală, 1964). Și toată această uriașă „muncă de cercetare" nu dintr-o voinței sterp enciclopedică, ci numai ca niște „modeste" preliminarii înaintea luării arcușului în mînă, pentru a interpreta cutare mare autor clasic ! Sînt zdrobitoare energia și voința marelui artist care într-un alt interviu, din 1927, acordat lui Petru Comarnescu își spunea sieși și le spunea colegilor : „Mai puține iluzii și mai multă muncă".
în creația propriu zisă a lui George Enescu, aceeași nevoie imperioasă a „exprimării totale" : pe de o parte, după cum se știe, creația enesciană, deși relativ restrînsă ca număr de lucrări, a cuprins toate genurile muzicale ; pe de alta ea a fost luminată de o adevărată obsesie a întregului : „Nu urmăresc decît creațiunea de ansamblu, cuprinsul ideii, emoția totului (s.n.)" (Cuvîntul liber, 1937).
Al doilea aspect „holistic" (termen, oarecum impropriu, dar căutînd să desemneze o realitate precisă a muzicii enesciene) ține de o ordine mai ales calitativă a creației, el luminează acel efort de reîmpăcare a antinomiilor, pe care îl aminteam la începutul acestor rînduri. Ne aflăm la nivelul cel mai pur al muzicii lui Enescu, în chiar centrul originalității lui creatoare, și totuși simțim, totodată, că sîntem la izvoarele sensurilor, filosofiei. Sînt lucruri care par (și sînt !) de pură tehnicitate muzicală, dar, în același timp, semnificația lor se ridică la orizonturile unei adevărate „philosophia perennis". Structural legată de nevoia de ascensiune spirituală a omului, de intuirea „corespondențelor" și omologiilor macro-cosm-microcosm, în care Unul și Multiplul se reîmpacă și își răspund, de regăsirea unei viziuni holiste (și mioritice !) a lumii (să ne reamintim rostul soteriologic al muzicii în „orfism", precum și rolul ei preponderent în doctrina „totală" a lui Pitagora), muzica poate oferi cheia unei mai adînci înțelegeri a problemelor Ființei și devenirii, și a omului însuși.
Aproape toți specialiștii au semnalat în creația lui Enescu, conjuncția unor aspecte muzicale antitetice și complementare, de diade și polarități care se implică și se susțin reciproc, acordînd acestei creații un echilibru de o inconfundabilă originalitate. Muzica enesciană e o „punte" între culturi, un loc paradoxal și privilegiat de întîlnire tensională, un „dor" întru spirit al antinomiilor.
Ștefan Niculescu, care a realizat, cred una din cele mai pătrunzătoare analize ale muzicii lui Enescu, subliniază admirabil caracterul singular al acestei creații, ce, spre deosebire de altele, al căror demers este fie dezvoltarea „ultimelor consecințe" ale unor tendințe europene dominante (anularea tonalității) fie revenirea la soluții „anterioare" (polifonia
6
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
neoclasică), fie ancorarea necondiționată în arhaic, ea, muzica lui Enescu, „reușește paradoxul nu numai de a păstra cîte ceva din toate aceste demersuri, ci și de a nu sacrifica nimic din sursele pe care le îngemănează^ (subl. autorului). Autorul dă ca exemplu de astfel de surse tradiția cultă europeană din sec. al XlX-lea, pe de o parte, și străvechea muzică populară românească, pe de alta. După cum vedem muzica lui Enescu nu e niciodată „unilaterală" ; cu o nobilă generozitate ea păstrează, nu suprimă nimic, ci condensează și „retotalizează" prin paradoxul creator al trans-cenderii contrariilor. Astfel, se enumără o serie întreagă de perechi de „antinomii" muzicale, cărora Enescu le-a găsit o soluție profundă și originală, prin „sinteza unor opoziții pînă atunci ireductibile" (Șt. Ni-culescu). Iată cîteva perechi de astfel de tensiuni antinomice cărora Enescu le-a dat o superioară rezolvare : ritmul ,,divizionar'4 din arta cultă, pe de o parte, și ritmul „liber" din muzica populară, pe de alta ; polifonia savantă occidentală și heterofonia arhaică și orientală ; improvizația (pe care Ștefan Niculescu o numește inductivă) și construcția riguroasă (expresie a unei metode deductive); tonalitatea cultă și contrazicerea ei, prin cromatizare, sau prin inserția intermitentă a unor moduri populare etc. Acestui șir incomplet de „antinomii^ i se pot adăuga încă multe altele : tensiunea rapsodic-simfonic (cum o mărturiseșe însuși Enescu într-o scrisoare din 1935 către Marc Pincherle), cea dintre tonul confesional și melancolic, de vis pe de o parte și puternicele accente de dramatism, pe de alta. Antinomia ritmică dintre „parlando-rubato" (sistem ritmic descoperit de Brăiloiu în folclor) și ritmul clasic își găsește ilustrarea majoră pentru prima dată în Sonata nr. 3 pentru pian și vioară în la minor, op. 25, care constituie, după specialiști, „un moment crucial" în cariera lui George Enescu. Este, bănuim, o caracteristică a lui Enescu faptul că aceste antinomii nu se anihilează reciproc ci coexistă. Astfel, întreaga bogăție a diadelor și polarităților este păstrată (ne amintim de situația similară deși, evident, pe alt plan al spiritului, din „paradoxiile“ lui Blaga).
Fecundă (căci reluată și perpetuată de mulți alți compozitori români) este antinomia polifonie-heterofonie (să ne reamintim că polifonia, creație a occidentului european presupune dezvoltarea melodică autonomă, a mai multor voci simultane, iar heterofonia, arhaică și orientală, presupune același traseu melodic parcurs de mai multe voci (sau instrumente), dar cu abateri de la acest traseu și cu mici improvizații, pe care Enescu a consacrat-o pentru totdeauna în arta muzicală.
Rîndurile de mai sus nu se vor și nici n-ar putea fi ale unui specialist în domeniul muzicii. Pentru noi, aceste perechi de opoziții, pe care Enescu le-a transpus și le-a rezolvat în mod exemplar în muzica sa, ne apar a fi expresia unor antinomii ale Spiritului. Soluția lor în creația enesciană este nu numai muzicală ci și, implicit și subiacent, filosofică.
CEZAR BALTAG
CONVORBIRI IMAGINARE CU GEORGE ENESCU
— Maestre, sînteți cel dintîi care a ridicat muzica românească în universalism : dar universalismul înseamnă supunere față de o ordine stabilită — în cazul dumneavoastră, față de orbita simfonismului postromantic. Nu credeți oare că un tînăr compozitor, acum, la sfîrșitul secolului XX, ar trebui, dimpotrivă, să-și caute originalitatea în „nesupunere" față de legile muzicale, chiar dacă asemenea nesupunere nu e altceva •decît o cîrpă de șters în locul covorului de rugăciune ?
— „Nu căuta un nou limbaj. Caută mijlocul de a exprima exact ceea ce este în tine. Originalitate obține cel ce n-o caută".
— Se spune despre secolul nostru că a detronat idolatrizarea artei, a perfecțiunii estetice, în favoarea discursivității. Discursivitatea, fluviul amănuntelor, celebrarea detaliilor, chiar dacă asta înseamnă ruina viziunii de ansamblu. în Orfeu, în Simfonii, nu disprețuiți ocheanul care aduce în prim plan amănuntele, dar ați renunța, astăzi, la șlefuire, ați renunța la căutarea perfecțiunii ?
— „N-am încercat nicidecum certitudinea de a fi perfect — departe de asta — ci bucuria de a vorbi un limbaj uman și frățesc".
— Chiar dacă nu prin discursivitate, arta dumneavoastră e totuși caracterizată de acel „murmur continuu", de unde și aparența formei muzicale pulverizate... Nu credeți în temele „mari", incisive, în șocurile percutante.
— „Pentru mine, o temă, înainte de a fi un punct de plecare, e un rezultat".
— O estetică romantică, deci, a fluxului continuu, vizibilă pentru noi mai ales în Vox Maris; estetică pe care și astăzi o urmează, în felul lor, destui tineri compozitori (Călin loachimescu, Adrian lorgulescu, Șerban Nichifor...) Le-ați mai recomanda oare romantismul german, dumneavoastră, un discipol al școlii franceze ?
— „Eu nu sînt un discipol al școlii franceze, sînt un impregnat de wagnerianism. De la vîrsta de șapte ani trăiesc prin Wagner și numai prin el. Am studiat, am trăit în Franța, sînt aproape jumătate copilul ei, dar nu am urmat școlile franceze ; și nu sînt de acord cu ea decît de cîțiva ani încoace, de cînd ea însăși a evoluat spre wagnerianism".
— Totuși, vă distrați observînd că nimeni n-a putut stabili, în străinătate, ce fel de muzică faceți — nici modul francez, debussist, nici maniera germană... ba chiar, în Octetul care e total lipsit în scriitură de aluzii naționale, occidentalii au descoperit „ceva oriental". Fluxul continuu nu e, probabil, decît „solidaritatea sufletului românesc cu spațiul mioritic, într-un fel molcom, inconștient, de foc îngropat"... cum spunea Blaga. Afinitățile structurale între Enescu și Blaga mai trebuie demonstrate ?
8
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
— „Par nature, j’aime Ies oeuvres vastes ou l’esprit s’assigne un but lointain, Ies oeuvres â la mesure des paysages de lâ-bas, faits de ciel et d’immensite44.
— Dar în ce măsură credeți că trebuie să fie prezent filonul folcloric în creația românească ?
— „în ultima mea sonată pentru vioară întrevăd o dezvoltare posibilă în viitor : a cînta în caracter popular fără aservire la motiv. Folosirea materialului folcloric nu realizează autenticitatea caracterului. Compozitorul român va putea să creeze paralel cu muzica populară, dar cu mijloace absolut personale“.
— Dar astăzi, cînd orașul este modelul lumii moderne, orașul, ca proiecție a stărilor interioare, cînd imaginile „cîmpenești“ devin tot mai rare, credeți că lucrările tinerilor compozitori se vor mai distinge prin acel „parfum al decorului natural” despre care ați scris că trebuie neapărat filtrat de geniul compozitorilor ?
— „Numai după ce multe, cît mai multe temperamente cu adevărat artistice vor vibra sincer în fața acestui mediu, se va putea spune că muzica lor are un caracter care ne este propriu44.
— Dacă ne-ați vorbi despre interpretare (pe care o putem compara, în plan literar, cu traducerea) : mai de dorit să fie „pecetea44 gîndirii personale, sau confundarea totală cu spiritul compozitorului interpretat ? Nu-i o exagerată îndrăzneală „identificarea44 ?
— „Nu este un sacrilegiu a te confunda cu creatorul unei capodopere ; dimpotrivă, e o iluzie fecundă, care îngăduie să te identifici mai bine cu magicianul căruia îi ești un umil interpret. Lucrul e relativ ușor cînd trăiești într-un vis permanent. In ceea ce mă privește pe mine, care nu încetez să visez în tovărășia marilor morți, dacă nu mă transport în secolul XVIII cînd cînt o sonată de Bach, dacă nu mă cred Beetho-ven cînd atac Sonata Kreutzer — mi se pare că nu le pot interpreta. bine44.
— Mulți dintre noi trăim într-un vis permanent... și totuși, viața modernă cere numai trezie. Cum ați vrea s-o trăiți...
— „Să servesc de îndrumător, ducînd muzica în cartierele mărginașe, în provincie, la țară, prin serbări, șezători, societăți corale și instrumentale. Să insuflu încrederea pierdută celor și așa destul de puțini muzicieni, prin premii, încurajări, verbale, recomandări, dîndu-le prilejul să se afirme. Fericiți sînteți voi, tinerii ! Veți putea realiza cea ce noi n-am mai ajuns să înfăptuim44.
GRETE TARTLER
UN SOPHOS
Multor contemporani George Enescu le-a putut părea un personaj rătăcit pe o scenă ; pe una în care, fără a fi așteptat, a fost întîmpinat cu uimire și încîntare. „Întîi de toate — scria Bernard Gavoty în prefața Amintirilor lui Enescu — el este noblețea cu chip de om. El ignoră cu desăvîrșire invidia și meschinăriile profesionale. își urmează neabătut drumul, bucurîndu-se in trecere de succesele altuia, li cunosc o singură ambiție : a compune și a face muzică". Un alt iscusit portretist, Ion Biberi, îl creiona astfel, în volumul de interviuri Lumea de miine : „Chipul luminos îi e catifelat de o melancolie caldă, învăluitoare. O față mărturisind fără voie o depărtare de fapte, de concret, de actual; o expresie revenită de pe alte meleaguri..." De pe care meleaguri ? — ne-am putea întreba : din Franța, din America, sau dintr-alt loc unde va fi dat concerte ? Dar nu despre meleaguri geografice e vorba, ne-o spune chiar Biberi, cîteva rînduri mai la vale : „Niciodată n-am avut pînă acum conștiința că mă aflu în fața unui om din altă lume, rătăcit printre noi" ; cuvinte nebănuit de adînci și șirul descrierilor ce l-au avut ca model pe acest om deplin al Muzicii (românești, dar nu numai). Imaginile rămase sînt întrucîtva și construite, desigur, dar e la fel de sigur că partea de subiectivitate din ele se reclamă tot din obiectivitate : din puterea pe cît de intimă pe-atît de reală a geniului enescian de a încălzi r de a emoționa ; din fața sa luminoasă, din plutirea pe deasupra deșertăciunilor omenești, din puterea de a-și supune virtuozitatea virtuții, din nimbul de creator cu care a ținut să-și desăvîrșească ființa.
Dar pînă acum n-am depășit încă nivelul afirmațiilor de suprafață. La urma urmei, de ce n-am încerca, în limitele posibilului, să sustragem stilului figurat acel motiv dominant din caracterizările făcute lui Enescu? Biografii, comentatorii și publiciștii n-au avut exact măsura propriei lor intuiții. Să intrăm în miezul problemei : alături de însușirile care au făcut din el un om (mai ales un muzician) al timpului său și al viitorului insondabil, Enescu deținea și altele, prin care ar fi putut aparține cu adevărat și unei alte lumi — aceleia a înțelepților primordiali din spațiul elino-trac numiți de greci sophoi. în Philosophia. mirabilis, o carte ea însăși admirabilă, Anton Dumitriu ne-a dat o bună deschidere către acea categorie de oameni, din care au făcut parte un Pitagora, un Orfeu (spre a-i numi numai pe cei ce s-au distins și ca muzicieni). Condiția lor spirituală nu se definea drept philosophia, năzuința spre înțelepciune, ci drept sophia, înțelepciunea însăși, în act. Un sophos își fixa ca scop al vieții atingerea stării de zeu, în sensul de stare desăvîrșită a Ființei. După tradiție, un astfel de ins era și un thaumatopoios, un făcător de miracole, dar el impresiona mai cu seamă prin puterea de inte-
10
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
riorizare, prin stăpînirea de sine, prin desăvîrșirea morală. Pe scurt, un sophos însemna „purtătorul de lumină, cel care a realizat Ființa".
Alte determinați! le vom vedea pe parcurs ; să rămînem deocamdată la atîtea. Cum să nu tresărim cînd le alăturăm în minte mărturiilor despre Enescu ? Mai întîi, înfățișarea acestuia a produs comentarii fiziognomice dintre cele mai interesante. „Maestrul — nota cu adîncime același Biberi — este adus de spate, am spune mai apropiat de sine ; impresia de interiorizare e cu atît mai puternică". Dar ne reține îndeosebi ceea ce s-a spus despre chipul său : că era Muzica însăși. Și dacă Muzica n-a fost vreo zeitate, ea era totuși patronată de una — Euterpe —, care, laolaltă cu celelalte muze, avea ca stăpîn pe Apollon, adică pe zeul luminii tocmai. Ce plină de tîlc ne apare acum întîmplarea aceea petrecută într-o seară, după un concert cu piese de Bach, cînd Gavoty, împărtășindu-i violonistului Enescu admirația în numele său și al sălii, primi ca răspuns niște scuze însoțite de un gest nelămurit : „Eu mă străduiesc doar să pun un pic de lumină în aceste comori" ! Să fi știut oare muzicianul nostru ce purta în el ? Greu de hotărît; dacă ar fi știut n-ar fi spus, poate, cu modestia-i recunoscută. Noi tot am fi aflat însă din creația sa, în care chiar el s-a voit oglindit mai mult decît în ipostazele de interpret. O seninătate binefăcătoare — fie ea de expresie transcendentă ori transcendentală — încununează cele mai multe din compozițiile enesciene, chiar pe cele în care zbuciumul omenesc atinge paroxismul, ca în Simfonia a IlI-a, spre exemplu. Ca să nu mai vorbim de opera Oedip, unde, în scena finală, eroul se mîngîie împăcat cu sine :
„Voi merge senin spre al meu ceas de hodină. Voi muri în lumină".
Dacă Edmond Fleg, libretistul, a lucrat singur finalul, atunci el a intuit bine lykotropismul compozitorului — sensibilitatea acestuia la lumina de ordin superior —, fiindcă la Sofocle scena e mult mai sobră, păstrînd ceva copleșitor din momentele epice anterioare.
Să revenim acum o clipă, pentru adaosuri, la Philosophia mira-bilis : „Sbphos-ul vorbește puțin ; nu polymathia, nu erudiția îl caracterizează, căci nu ea îl duce la sophia, ci calea spre realizarea universalului, calea pe care intră în act intelectul poietic, act poietic în sensul autentic al cuvîntului, de act creator, exprimat prin intermediul aforismelor laconice". Cît de adecvate sînt toate acestea în cazul de față ! George Enescu a fost de mai multe ori invitat să țină conferințe sau să scrie articole. De fiecare dată, la început, el se scuza, pretinzînd a nu se simți în domeniu, dar cîștiga îndată mințile și inimile printr-o exprimare laconică. De la el ne-a rămas aforismul : „Să te odihnești de muncă prin muncă ’" Și tot el a ridicat la înțelesul cel mai înalt principiul străvechi, zalmoxian, ce privea raportul dintre suflet și trup, înlocuind însă „sufletul" cu „conștiința" : „Să aibi o conștiință sănătoasă și vei avea și un trup sănătos !"
S-ar putea crede că laconismul acesta însemna stăvilirea cuvîntului spre a face loc unor torente de muzică. Iluzie ! Fapt știut, creația enesciană nu se impune prin cantitate. Ea impresionează, între altele, prin marea conciziune a expresiei. Precum Camil Petrescu, George Enescu ar fi putut susține și el că a văzut idei, pe care doar le-a redat
CENTENARUL GEORGE ENESCU
11
în altă formă. Și iată cum Enescu apare o dată în plus în ipostaza de sophos. Fiindcă, purtătorul de lumină este totodată unul care e în stare să dobîndească și să dețină universalul, esența. Muzica însăși este o cale întru universal. Muzica exprima la greci conținutul tuturor celorlalte arte. Ea determina în suflet acțiunea kathartică („Purificarea absolută, aceasta cată cel ce compune4’, îi mărturisea, peste vreme, Enescu lui Petru Co-marnescu !). Astfel, melos-ui semnifica nu numai melodia, ci o posibilitate de articulare cu Ființa, iar apoi de situare in aceasta.
Poate tocmai acolo, în felul antic de a concepe muzica, își are originea și obișnuința modernă de a vedea în cîte un reprezentant de geniu al ei o ființă aparte, miraculoasă. Cînd Enescu însuși spunea : „arta mea — religia mea44, el voia să dea o măsură a sincerității cu care s-a dedicat muzicii. Dar cind altcineva l-a calificat drept „un mesager al dumnezeirii artistice44, acela întreprindea o evaluare a performanțelor lui. In acest rînd de idei, Bernard Gavoty, iarăși, ni se pare extrem de grăitor, deși se referă, captivat de moment, numai la performanțele interpretului ; în fața celebrei fotografii — „imaginea durerii și a geniului44 — în care compatriotul nostru a fost surprins cufundat în Poemul pentru vioară de Chausson, Gavoty își dă frîu liber : „...cum ne poartă această viziune departe, foarte departe de sălile de concerte ! Unde ? Altundeva... Este privilegiul interpreților foarte mari de a ne deschide acestor regiuni misterioase în care numai vrăjitorii au acces. Iată miracolul Enescu44. Cuvinte asemănătoare s-au rostit și la adresa creației enesciene, adeseori. Limbajul acesta sacramental, vechii greci l-ar fi luat în toată gravitatea lui, fiindcă, în general referindu-ne, el le desemna niște modele de existență în care ei credeau. Oamenii secolului al XX-lea îl socotesc doar un limbaj figurativ. E bine și așa totuși; într-un asemenea limbaj s-au născut și se vor naște necesarele legende. Căci nouă, ridicînd ochii de pe cîteva rînduri însuflețite, ne e încă lesne să ni-1 închipuim pe Enescu mergînd pe stradă, ori adîncit într-un exercițiu cu vioara, cu pianul, cu bagheta, sau cu pana și portativul, astfel încît nimic să nu ni se mai pară thauma-topoietic. Dar celor de după noi, din secolele și mileniile următoare ? Lor, George Enescu le va părea cu adevărat un „Orfeu (!) moldav44 ; poate. Dacă nu va fi așa, înseamnă că noi, acum, nu-1 iubim destul; ceea ce nu voim a crede.
GHEORGHIȚÂ GEANA
GEORGE ENESCU
A adunat Moldova cu siguranță și generozitate, de-a lungul veacurilor, înțelepciune și frumusețe fără asemănare, din suferințe și bucurii, din cîntece de leagăn și din bocete întunecate, din spusele fluierului și vitejia paloșului, din spovedania apelor și codrilor, din zguduirile și răsăriturile pămîntului milostiv în dăruirea roadelor, din strălucirea zorilor și întunecimea negurilor, de la tropotele păgîne aducătoare de blesteme și pustiiri pînă la clocotul biruitor ai chindiilor și bătutelor, de la blesteme și iubiri, de la cumințenia dealurilor și gemetele adîncurilor pînă la măreția munților, a adunat Moldova toate acestea și încă multe altele, așteptind cu înfrigurarea zămislirilor împlinirea zodiei prin nașterea celor doi luceferi ai neamului ; Mihai Eminescu și George Enescu. Cărora le-a încredințat cu bucuria împlinirilor și a marilor străluciri, darul unic de a ni le înfățișa nouă și celor ce vor veni după noi, lumii întregi, prin rostiri și cîntări niciodată despărțite de chemările minților și inimilor noastre.
Și ni le-au înfățișat. Eminescu prin tot de ne-a dăruit de la Mai am un singur dor pînă la Luceafărul, Enescu prin tot ce-a creat de la Rapsodia l-a pînă la opera Oedip.
Asemănarea dintre ei nu este numai genialitatea ci și destinuL Amîndoi sînt ctitori de limbă și de cîntare.
Eminescu, pe lîngă marile frămîntări ale creației a fost obligat să îndure și marile asupriri ale însăși existenței.
Enescu, printr-o răscumpărare dreaptă a destinului a fost eliberat de vitregiile din afara vieții, rămînînd dator doar cu suferința creației.
Amîndoi, prin genialitate, au fost scoși de sub puterea neînduplecată a vremii, care prin amăgire, împuținare și ostenire, tulbură măsurătorile — și așa șovăielnice — ale omului ce nu poate trece, prin trimiterea minții, dincolo de cit îi îngăduie răsăritul și apusul unei zile.
Ei au putut să-și ducă zborul spre înălțimi și înțelesuri nicicînd. accesibile omului de rînd.
Despre Eminescu, slovele au înlesnit o cunoaștere mai largă marelui public. Despre Enescu, ascultătorii cunosc multe din cele ce li s-au povestit prin sunete, dar mai puține din cele ce s-au scris despre eh
Se știe, totuși, de către cei mai mulți dela noi și de către mulți. de dincolo de hotare, că George Enescu a fost unul dintre cei mai mari muzicieni ai secolului.
Personalitate muzicală complexă : compozitor de profundă și complexă viziune artistică, violonist de primă reputație mondială, pianist și dirijor la fel de apreciat de către marii muzicieni ai vremii, dintre care mulți i-au mărturisit prietenia și admirația. Se mai știe că la 12
CENTENARUL GEORGE ENESCU
13
ani terminase, ca violonist, Conservatorul de la Viena, iar în anul 1899, pe cel de la Paris, obținînd marele premiu al Conservatorului.
După o îndelungată și strălucitoare activitate artistică, a acceptat, cu generozitate, să ia asupra sa, ca profesor, îndrumarea unor tinere talente excepționale, viitori mari violoniști, primii numiți fiind Yehudi Menuhin și Cristian Ferras. Dintre violoniștii noștri, s-au bucurat de sfaturile binevoitoare ale marelui artist și pedagog Vasile Filip, George Enacovici, Mircea Bîrsan, Sandu Albu, Ion Voicu.
Despre modestia și cuceritoarea omenie a Maestrului Enescu s-au spus multe, dar s-au scris mai puține.
Avea o stimă de înaltă noblețe etică pentru ascultătorii concertelor sale, ca și pentru toți cei ce se aflau în preajma sa.
Nu refuza niciodată sfatul bun ce-i era solicitat.
Participa cu profunzimea ființei sale la marile frămîntări ale neamului și la suferințele celor mulți — dovadă, concertele sale dedicate răniților aflați în spitalele amărîte ale Moldovei în timpul primului război mondial.
Semnificativ este și gestul unic prin care și-a manifestat compasiunea față de suferințele marelui pictor Luchian, țintuit la pat de o boală necruțătoare. Enescu a intrat tăcut, cu sfiala umbrelor prietenoase, în camera în care abia se stinsese lumina zilei, a scos vioara din învelișul cutiei și a cîntat celui amenințat cu trecerea dincolo de apele vieții așa cum numai el știa să cînte. Apoi, fără nici o vorbă — socotită a fi de prisos căci muzica spusese totul — a părăsit încăperea, lăsîndu-1 pe Luchian sub mîngiierea sunetelor vrăjite venite să-i aducă alinare.
în toate realizările sale de creație și cultură Enescu a fost ajutat de o memorie uluitoare.
Se cunosc mărturiile lui Caudella, Bartok, Ravel și ale altor mari muzicieni făcute sub fascinația acestui miracol.
Trecea o singură dată la pian o simfonie și o știa în întregime pe dinafară.
Aceasta, transpusă într-un domeniu mai ușor de măsurat, ar fi egală cu a citi un roman de cîteva sute de pagini și apoi, fără să se repete lectura, să fie reprodus cu cartea închisă, fără omiterea unui singur accent sau a unei singure virgule.
Participam odată, în anii de demult, la o consfătuire organizată de Ministerul învățămîntului și prezidată de Snescu.
Cunoscînd punctualitatea proverbială a marelui muzician, m-am dus cu 15 minute înainte de ora anunțată.
Enescu era acolo, singur, la pian. Pentru mine, clipe de neuitat. își amintea cu drag multe cîntece din copilărie. Le trecea la pian cu fiorul anilor de-atunci, așa cum numai el știa s-o facă. Eram fericit să-i pot asculta cîntecele și gîndurile. îmi vorbea de parcă am fi copilărit împreună.
La ora fixată își face apariția și muzicianul-savant D. Cuclin. Enescu îl întîmpină :
— Doream să te întîlnesc, dragul meu, ca să te felicit. Mi-a plăcut mult ultima dumitale simfonie.
Și maestrul trece la pian executînd diferite fragmente, însoțite de comentarii.
14
VIAȚA ROMÂNEASCA
Cuclin încremenise cu brațele încrucișate.
— Dar de unde o știți, maestre ?
întrebarea era firească întrucît lucrarea nu fusese tipărită.
— Am ascultat-o în transmisia de la radio, acum două luni, a fost răspunsul.
Să analizezi o lucrare ascultată la radio cu luni în urmă este ceva greu de cuprins în înțelegere. In lumea pe care o socotim a minunilor, aceasta trebuie așezată printre cele dintîi.
In acest an, desprindem din eternitatea gloriei sale doar un veac pe care îl omagiem cu venerația cuvenită. Opera sa devine din ce în ce mai înțeleasă și mai apropiată de bucuriile vieții noastre.
Ea însoțește toate încrîncenările și biruințele cuprinse între nadirul și zenitul acestui neam.
Se cuvine, așadar, ca chipul marelui muzician să fie așezat, asemenea unei făclii veșnice, pe crestele cele mai înalte ale artei și culturii poporului nostru, întru a lumina, spre niciodată stingere, marile cuprinderi și marile idealuri ale noastre și ale celor ce vor veni după noi.
I. D. VICOL
GEORGE ENESCU
SI REFUZUL ÎNSTRĂINĂRII
9
Pe drumul către Tescani, într-o frumoasă zi de iunie. Tescani, un loc în care George Enescu a trăit și a compus, s-a bucurat de căldura căminului, de apropierea prietenilor. Și mă tot întreb : oare cum arată azi acest loc unde Enescu dorea a fi înhumat alături de soția sa ? Căci în paragraful Ultime dorințe din Testamentul său, se poate citi : „Subsemnatul George Enescu din București, strada General Mânu 16, îmi exprim dorința ca să fiu înmormîntat la Tescani județul Bacău alături de soția mea. George Enescu Tescani, în 14 iulie 1946“.
Nu știu de ce dorința marelui muzician n-a fost dintru început îndeplinită. Sper însă, că nu peste multă vreme osemintele sale vor fi aduse la Tescani. Mai știu că la Tescani se pune pe picioare o „casă memorială George Enescu“ și că, abia de doi ani s-a deschis o parte a ei, și o „Expoziție", prin grija autorităților băcăoane și prin rîvna unor oameni de cultură care au reparat greșelile și au învins inerția promisiunilor mereu amînate. După ce a fost rînd pe rînd, crescătorie de păsări și școală, conacul de la Tescani a redevenit azi ceea ce trebuia să fie, vai, dintru început : casă memorială, monument de cultură și loc de reculegere în amintirea celei mai mari personalități muzicale românești.
Dar, oare, mă întrebam, ce avea deosebit acel loc din apropierea Bacăului de putuse să-1 lege atît de mult pe rătăcitorul geniu al muzicii românești în care vroia să se întoarcă „pentru odihna cea mare“ ? Fiindcă, în ciuda faptului că activitatea sa neobișnuită de interpret, dirijor, de compozitor ori de gînditor, îl obliga — după ce deschisese porțile de aur ale gloriei — să trăiască în marile centre muzicale din străinătate, să întreprindă obositoare turnee pretutindeni, pe George Enescu îl urmărea totuși ideea reîntoarcerii, a revenirii la matcă. Enescu, în a cărui gîndire și exprimare artistică întîlnim noblețea firescului, perfecțiunea sferică și transparentă a gîndului, dar și tragismul trestiei pascaliene, era obsedat de ideea întoarcerii printre ai săi : „Sunt născut în inima Moldovei... Pămîntul natal cu tot ce este în el îl purtăm toată viața în noi.“
George Enescu evocă mereu în amintirile sale locurile copilăriei, pe oamenii anonimi ai acestor locuri. El își exprimă ideea cu claritatea celui pentru care cuvîntul mergea la esențe, trebuind să expliciteze — și uneori cît de poetic — ceea ce muzicianul făcuse în muzica scrisă de el mai înainte : „In ciuda atîtor kilometri parcurși, eu rămăsesem băiețașul duios și încăpățînat care văzuse lumina zilei acolo departe, pe șesurile României“. Pentru neobositul călător pe drumurile lumii ideea reîntoarcerii și reintegrării pentru totdeauna în locul de baștină revine obsedant ca un lait-motiv în interviurile pe care le-a dat, un lait-motiv nu fără accente nostalgice, exprimate cu marea simplicitate a artistului
16
VIAȚA ROMÂNEASCA
care-și cunoaște valoarea, care-și recunoaște rădăcinile. Gîndul mă duce, fără să vreau, la romanele Hortensiei Papadat-Bengescu în care muzicianul Marcian apare ca o fantasmă aureolată de bunătate, ca un om neobișnuit de generos, de o rară delicatețe sufletească, drumețind și el pe toate meridianele lumii, tînjind la fel după odihna unui loc liniștit, în așezarea patriarhală a Prundenilor... E posibil (așa cum a îndrăznit cineva să afirme) ca marea romancieră să fi avut drept prototip pe artistul de geniu și omul de aleasă alcătuire sufletească Enescu, atunci cînd l-a creat pe muzicianul Marcian din Concert din muzică de Bach, din Rădăcini, din Străina.
în drum spre Tescani deschid carnetul în care am notat unele cuvinte ale marelui plăsmuitor de armonii : „Am remarcat ...că viața oricărui om e ca o coardă de arc care, întinsă, oscilează și revine încet la poziția simplă și dreaptă de la care a plecat. Eu revin de unde am luat-o la acei care au prezidat primii mei pași și au dispărut; asta mă îndurerează, dar nu mă înstrăinează de locul meu natal unde vreau să mă întorc odată și odată pentru odihna cea mare“.
Acolo, la Tescani. Unde, înainte de a părăsi frumoasele sate moldovenești de deal, cu acel ceva leneș și nepăsător în soarele strălucitor al amiezii, întîlnim apa Tazlăului răsfirată într-o albie largă, lunca ei înverzită. Intrăm în sat și, lingă monumentul eroilor patriei căzuți în cel de al doilea război mondial, se deschid două drumuri : unul care duce în inima satului și altul înalt, care urcă singuratic și pieptiș undeva pe după deal. E soare, Tazlăul toarce, nu susură, toarce ca un motan leneș în soare, răsfățîndu-se în albia-i largă, și ne oprim. Căutăm un indicator. Nu este însă niciunul, dar un grup de copii ne scot din încurcătură : trebuie s-o luăm la deal, în sus, pe drumul singuratic, înspre „caste?'. Urcăm într-o șerpuire domoală, printre lanuri galbene și verzi (răpită înflorită și orz, și grîu) și ni se deschide înainte o alee de arbori cu trunchiuri groase, o alee de arbori bătrîni care duce spre „castel". Dincolo de uruitul motorului și, mai ales, după ce-1 facem să tacă, deslușim liniștea deplină a unui loc edenic, punctată de fîșîitul cosașilor și devenind aproape palpabilă prin zumzetul albinelor. Intre doi castani uriași, poarta de fier a conacului cu inscripția pe care o așteptam. Sus, înconjurată de un parc în care bătrînii brazi s-au acomodat cu stejarii sau castanii, o casă albă, nu prea mare, cu fronton și coloane, tot albe. „Castelul" e, de fapt, o casă înfiptă în inima parcului presărat cu clăi de fîn cosit, ca într-o ogradă mai mare, de țară. Ai zice că alba clădire e ținută pe palma dealului care întinde un dar curat cerului albastru. Și, ciudat, deși pe drumul către Tescani încercam să-mi rememorez fragmente din splendida Sonată nr. 2 în Fa minor, în interpretarea fără seamăn a lui Enescu la vioară, cu Dinu Lipatti la pian, și izbuteam — vederea casei de la Tescani alungă din mine orice acord enescian. Și izbucnește tăcerea. Unica tăcere a acelui colț de lume, împreunată cu revărsarea de lumină și de împărătească înverzire care înnăbușe în mine acordurile sonatei lui Enescu. Le caut, contrariată, le aștept să revină, dar nu mai revin... Aici, la Tescani, înțeleg ce puternică e tăcerea și, mai ales, liniștea de aici ca și a verdelui revărsat pe pajiști, în lumina mioritică a locului... încep să înțeleg de,.ce-i plăcea atîta la Tescani.
Intrăm printr-o ușă laterală pe care .scrie simplu : „Expoziția George Enescu". Dacă de-afară casa de la Tescani părea un modest
CENTENARUL GEORGE ENESCU
17
conac, înăuntru — poate datorită acelei mărețe liniști în care pătrunse-sem ca-ntr-o apă lină, poate din cauza ferestrelor înalte, acoperite de draperii — sîntem absorbiți și, parcă miniaturizați de spațiul ei vast. Și, de ce n-am recunoaște-o ? — cam gol... Casa memorială, deși deschisă încă de acum doi ani — ne explică ospitalierul muzeograf și administrator Al. Popovici — este încă în curs de amenajare. Cu resurse locale s-a făcut totul (restaurare, vitrine etc.) și cu bani puțini, dar cu multă tragere de inimă.
Vedem biroul compozitorului : o cameră în caie Timpul s-a oprit și unde totul e dureros de vechi. Pe biroul lui Enescu două fotografii : a soției sale și a mamei acesteia, Alice Rosetti Tescanu, coafată după moda de la 1880. Undeva, într-un colț, pendula bătrînă a conacului, care, îndată după 1946 a rătăcit prin cine știe ce casă ori șură țărănească; recuperată, ea nu mai are cu ce să anunțe orele, jumătățile, sferturile : pendula e mută ; n-are limbi, și nici tic-tacul n-ar avea cu ce să-1 bată : cadranului ei nu i-a mai rămas decît minutarul.
Bătrînul pian din marea sală de muzică este adus din casa de la București. E atît de vechi, încît pare a se sprijini greoi pe lira de lemn de sub claviatură. Ridic capacul și tresar : pe alocuri fildeșul de pe clape s-a curățat de tot, claviatura e știrbă...
într-una din camerele conacului vitrine cu exponate, cu lucruri ^care au aparținut marelui muzician ; de jur împrejur panouri cu reproduceri de fotografii, programe, afișe, facsimile, partituri, scrisori, tăieturi din ziarele vremii și citate din Amintirile lui George Enescu — nu știu de ce pînă azi netraduse la noi și nepublicate. Francezii pot citi aceste Amintiri, redactate de Bernard Gavoty, noi încă nu în întregime. Totul aici mă interesează, dar dau prioritate unui colț anume, cu istoria Tesca-nilor care a aparținut lui Costache Rosetti-Tescanu, unionist de seamă, prieten apropiat al lui Vasile Alecsandri și Costache Negri (cu acesta «din urmă și ceva cimotie). Aici aveau loc reuniuni secrete ale unioniști-lor. Liniștea Tescanilor a adăpostit așa dar dintotdeauna un mare tumult, o mare noblețe de simțire ! Rețin și transcriu o scrisoare a lui Costache Negri către proprietarul Tescanilor, pentru savoarea ei :
,,Iubite vere, cucoane Costache,
lată-ne ajunși la un alt an peste toți ceilalți. Deie Domnul ca în ■cursul lui să fim în viață și sănătate, cu frații și prietenii noștri împreună.
Să putem vide despre țara noastră că cei care o cîrmuisc ș-au mai plecat capul din nalta politică de pen vîrful ei către pămînt jos. Unde se mai vede ce ne mai trebuie și pe-aicea.
Să avem deci nădejde și răbdare.
Cînd voi mai putea iar să viu să mai răsuflu vreo două trei zile la Tescani [?] Iar pînă atunci, îmbrățișîndu-te, îți rămîn ca totdeauna, bun și sincer amic.
Costache Negri — Cuconului Costache Rosetti la Tescani Tg. Ocna, 2 genar, 1869.“
Moștenitoarea Tescanilor și viitoarea soție a lui Enescu, Maria sau Maruca, se va naște în-anul 1879. Din anul 1922 Enescu va veni la Tescani și va umple spațiul conacului cu armoniile sale. împreună cu «el vor veni aici prieteniiUjje^^ifa^	la Tescani vor fi :
Maximilian Costin, viojgjj^k	biograf al lui Enescu,
IU SECȚIA |
[iNuVklUA n
18
VIAȚA ROMÂNEASCA
Alfred Alessandrescu, care a scris la Tescani poemul simfonic Acteon, Theodor Rogalski, Mihail Jora, alt prieten și vărul Marucăi dinspre mamă (Alice Rosetti-Tescanu era născută Jora).
Întîrzii fără să vreau în fața unei scrisori a lui George Enescu către „locotenentul" xAlfred Alessandrescu (în timpul primului război mondial) :
Iași, 1918, Către locot. Alfred Alessandrescu, Str. Sărăriei 153.
Sîmbătă
Scumpe prietene,
Mi se cere să fac muzică mîine, duminică, către orele 5, la cercul de convalescenți al diviziei a patra (la 6—7 km de aici).
Căpitanul Dumitru însărcinat cu organizarea acestui lucru îți face două rugăminți : mai întîi ca să ai bunătatea de a cînta cu mine și în al doilea rînd, ca să stărui pe lîngă gazda d-tale, să ne împrumute pianul său, care va fi transportat cu toate onorurile cuvenite și adus înapoi idem*
Mai întîi e posibil ?
Dacă nu, voi scîrțîi singur la vioară.
Dacă da, voi fi foarte fericit ca niște sărmani convalescenți să asculte ceva complet.
Din toată inima, George Enescu.“
în mijlocul încăperii, într-o vitrină, vioara „Bernardel" oferită ca premiu tînărului absolvent din partea Conservatorului din Paris (24 iulie, 1899). De jur împrejurul cutiei viorii, cu litere aurii, scrie : „Premier prix decerne par le Conservatoire National de musique â George Enesco l’an 1899.“
Se știe că după ce începuse studiile muzicale la Viena, la șase ani, foarte tînărul student trecuse la Conservatorul din Paris, iar la 12 ani atrăgea atenția comentatorilor muzicali ca fiind „cel mai înzestrat" dintre studenți. Avea profesori iluștri, care l-au apreciat dintru început. Jules Massenet îi scria, de pildă, lui Costache Enescu : „Fiul dumneavoastră este o natură excepțională... Este cea mai interesantă organizare posibilă. Ați văzut lucrările sale de compoziție ? el va face onoare atît artei cît și țării sale..." Partitura Poemei române va fi publicată în numărul din 12 februarie 1898 în „Le Figaro". „Aveam 15 ani și jumătate cînd am compus-o. încercasem să pun în această suită simfonică cîteva impresii din copilărie". Prima audiție mondială a avut loc la 6 februarie 1898 la concertele Colonne (Theâtre du Châtelet) ca șiSonata nr. 2, în Fa minor? opus 6, pentru pian și vioară, moment pe care compozitorul îl va considera foarte important, piatră de hotar pentru activitatea sa componistică: era vorba, nu numai de detașarea netă de tutele străine, dar mai ales de modul personal în care își aflase un drum al său, numai al său. Inspirația sa va absorbi și încorpora organic creației sale motivele populare românești, dar Enescu, de aci înainte se va exprima liber, pe sine. „La 14 ani, își amintește el, mă plimbam singur într-o grădină. Un ritm mi-a venit deodată în minte. L-am purtat în mine timp de trei ani, apoi la 17 ani am scris în cincispreze zile Sonata mea nr. 2 pentru pian și vioară... Pînă la Sonata mea nr. 2 pentru pian și vioară eram în căutări. Din acel moment m-am simțit capabil să merg pe propriile mele picioare..."
CENTENARUL GEORGE ENESCU
19
Cînd Saint-Saens afirma : „G. Enescu face muzică așa cum face mărul flori“ vroia poate să elogieze geniul enescian, dotarea excepțională dar nu știa desigur nimic despre chinul artistului care putea fi obsedat ani la rînd de munca la o compoziție de-a sa. De exemplu, munca ia marea operă Oedip. „Oedip mi-a ocupat gîndirea timp de 25 de ani. Am lucrat efectiv timp de 10 ani“. O muncă uriașă care, cizelînd o operă perfectă, poate da impresia „mărului care face flori“. Enescu a cunoscut, desigur îndoiala, șovăiala, mucenicia creației. El însuși o spune undeva, atît de simplu, cu modestia-i proverbială : „Sînt persecutat de scrupule, dar nu cunosc disperarea : sînt prea umil spre a-mi oferi luxul disperării. Lucrez în suferință și bucurieA încă un citat : „Visez fără încetare... nu mai doresc decît un singur lucru pe lume : să traduc pînă la ceasul din urmă ceea ce freamătă în mine, să storc pînă la ultima picătură sucul fructului sălbatec pe care anii l-au copt.
Atîta vreme cît exist, vreau să cîntA
Freamătul muzicii enesciene umple casa de la Tescani ; inhibiția, datorată emoției care mă copleșise la sosire se risipește și încep să aud din nou acorduri din Sonata nr. 2 în Fa minor, acele măsuri (din partea a doua „TranquillemenV') ca niște cîntece de dor sugrumate pe care numai Enescu le putea isca... Armoniile enesciene îmi obsedează din nou auzul în timp ce privesc, nu bagheta lui magică, nu vioara Bernardel, nu partiturile, afișele, fotografiile în frac, ci... ochelarii lui Enescu așezați cuminte pe o perniță cu mătasea învechită și roasă de timp... Alături de ei, o agendă oarecare, cu scrisul mîinii care „făcea muzică așa cum face mărul flori“, o agendă a lui Enescu, păstrînd în ea pentru eternitate scrisul mîinii care mînuise arcușul. Și ochelarii aceia obișnuiți, modești, dar care-1 ajutau să citească, să scrie și să transpună pe portativ freamătul interior, care-i încercuiseră tîmplele mi se par de o valoare inestimabilă, unică. După cum unică este liniștea de la casa albă a Tescanilor, alături de care cripta deschisă îl așteaptă „pentru odihna cea mare“...
EUGENIA TUDOR ANTON
AMINTIRI DESPRE GEORGE ENESCU
Printre lucrările cu caracter memorialistic rămase de la ilustrul pedagog și militant pentru realizarea unității naționale a românilor, Onisifor Ghibu, s-au păstrat și amintirile sale, încă inedite, despre George Enescu, care cuprind interesante date în legătură cu activitatea și cu felul de a fi și de a gîndi ale marelui nostru compozitor. Manuscrisul lucrării este datat 8 noiembrie 1955 și e dedicat soției sale. Lucrarea a fost scrisă de Onisifor Ghibu curînd după aflarea știrii despre încetarea din viață a lui George Enescu și sub impresia acelei știri, care l-a afectat profund. Amintirile încep cu un eveniment din 1904 — serbările în cinstea lui losif Vulcan —, pentru a se opri apoi mai mult asupra momentului în care cele două personalități s-au cunoscut, în noiembrie 1917, la Iași și asupra colaborării lor pe linie națională din prima jumătate a anului 1918. Publicăm mai jos, ca un omagiu adus marelui George Enescu cu ocazia aniversării centenarului nașterii sale, două fragmente din amintirile lui Onisifor Ghibu din perioada de după marea Unire : primul, privitor la unele relații dintre cei doi din perioada 1925—1942, al doilea, din încheierea lucrării, cuprinzînd cîteva din considerațiile critice în legătură cu felul cum a reacționat oficialitatea la moartea compozitorului și la felul cum a fost îndrumată activitatea cultural-artistică românească 'în primul deceniu după cel de al doilea război. Ambele fragmente ne-au fost puse la dispoziție de Octavian O. Ghibu, care a stabilit textul și a elaborat și cele cîteva note de subsol. Subtitlurile sînt ale autorului.
I
NOI LEGATURI CU G. ENESCU
în anul 1925 maestrul, care urmărea cu un extraordinar interes întreaga viață muzicală din țară, fiind informat despre faptul că soția mea — pe care o auzise cîntînd la pian la matineul din 25 martie 1918 de la Chișinău, deodată cu acompaniatorul său N. Caravia — s-a afirmat în cursul anilor din urmă și ca o pasionată cîntăreață de lieduri (gen aproape cu totul necultivat la noi pe atunci), dînd chiar concerte prin diferite orașe din Transilvania, și-a arătat dorința de a o auzi și în această nouă ipostază a ei. Urmarea a fost că soția mea fu invitată pentru mai multe zile de doamna Maria Cantacuzino — devenită mai tîrziu soția maestrului — ca oaspe al dînsei la București. Acolo a cîntat de mai multe ori acompaniată de maestru, lieduri de H. Wolf, J. Brahms, Fr. Schubert ș.a., ș.a. Maestrul fu deosebit de mulțumit de prestațiunile noii cîntărețe apărute pe firmamentul muzicii românești și-o îndemna să dea un concert de lieduri la Ateneul din Capitală, angajîndu-se s-o acompanieze el însuși — lucru pe care l-a făcut de puține ori în viață.
Puțin după aceea o acompanie și la o audiție la Palatul regal. în fața reginelor României, Iugoslaviei și Greciei.
După toate acestea, maestrul o sfătui pe soția mea să se ducă pentru un timp oarecare la Paris, unde să-și desăvîrșească pregătirea nu numai în domeniul liedului, ci și în acela al operei.
CENTENARUL GEORGE ENESCU	21
Dar toate acestea formează un capitol asupra căruia nu mă voi opri; el a fost scris de soția mea, pe larg, într-un volum de „Amintiri despre George Enescu“ — volum care, din cauza morții soției mele ca și din alte cauze, a rămas în manuscris.
MĂRTURISIRI INTIME ALE MAESTRULUI
Iată cînteva însemnări dintr-o convorbire cu maestrul, la un prînz în casa lui Mișu Cantacuzino, la 1926, unde fuseserăm invitați împreună :
Maestrul nu se distinge printr-o lectură prea bogată. Nu ține neapărat să fie la curent cu literatura timpului, nici de la noi, nici din străinătate. Citește numai lucruri serioase și mari. Cunoaște clasicii mai mult prin intuiție decît prin erudiție sau prin interpretarea criticilor de profesie. De fapt, nici nu caută să-i cunoască, ci se mulțumește să-i simtă și să-i înțeleagă direct. în amănunte istorice, filologice și estetice nu vrea să pătrundă. Nu-i priește scolasticismul. Tire o mare admirație pentru unele ramuri ale științei, în special pentru matematici. Nu numai admirație, ci și pasiune. Dacă întîmplarea nu l-ar fi împins spre muzică, cu siguranță că se făcea matematician. Poate că ar fi avut de spus ceva propriu și acolo. Mai mult decît toate — poate că și mai mult decît muzica — îi place marele mister al universului, viața, cu problemele uriașe ale ei, cu culmile ei, cu profunzimile ei, cu dramele ei și cu tragediile ei. Ea te face să gîndești, să te frămînți, să lupți. Să lupți contra răului și pentru înfăptuirea binelui, a frumosului. E greu să arăți limitele binelui și ale frumosului. Mi se pare că ele se confundă. Și în viață, și în artă. E artificiu, pseudoartă, care poate să-i folosească ,,artistului“ care trăiește după ea. Dar atît ! Ca și arta e și viața, și ca viața e și arta — ambele trebuie să fie brodate pe frumos și pe bine, pe nobleță, pe delicateță, pe dragoste, nu pe practic, nu pe parvenire, nu pe ură... Viața de azi pe mîine nu e viață. Adevărata viață este numai pe culmi, reală sau numai visată, — nu importă...
LA INTRAREA LUI G. ENESCU ÎN ACADEMIA ROMÂNA
La 22 mai 1933 G. Enescu a fost primit în mod solemn de către Academia Română, în noua calitate de membru activ în Secția literară. La această sărbătoare am ținut să iau parte și eu, cu atît mai mult că ea însemna în evoluția înaltului așezămînt de cultură ceva cu totul nou : G. Enescu era primul „artist“ care a fost primit, ca membru activ, în rîndurile „nemuritorilor^.
La ședință a luat parte și regele Carol II, care a luat cuvîntul în ședință imediat după președinte și înainte de sărbătorit. El a spus că Academia nu aduce, in cazul dat, „numai un prinos de recunoștință talentului, artei și muncii pe care (noul membru) a depus-o pe altarul patriei sale, ci aduce și atîtor mii de anonimi ai poporului nostru, care au știut în timp de zbucium, de greutăți și bucurii, să dea sufletele lor, prin cîntecele noastre atît de frumoase, și care împodobesc atît de frumos cununa de lauri a culturii românești".
Discursul de recepție al lui Enescu a fost, dintr-un anumit punct de vedere, cel mai interesant discurs academic din toate vremurile. De
22
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
obicei, asemenea discursuri se întind pe zeci și zeci de pagini ; al lui Enescu avea numai 1V2 pagini ! In partea întîi a lui, oratorul a făcut o scurtă caracterizare a înaintașului său în scaunul academic, lacob Negruzzi, „luptător aprig cu suflet neprihănit", care „pentru binele obștesc a muncit cu tragere de inimă și cu răbdare". Urmașul se simte dator să aducă „cu adîncă emoție" prinosul său de „venerațiune pentru om și de nețărmurită recunoștință și admirațiune pentru scriitorul care și-a închinat viața operei de-nfrumusețare și înnobilare a scumpei noastre iimbi“.
In partea a doua a cuvîntului, „cel mai umil slujitor al muzicii", „al unui grai izvorît din inimă și menit s-aducă dragoste și-nfrățire printre cei pe cari îi despart credinți și obiceiuri diferite", ține să facă mărturisirea de credință că : „Muzica este un grai în care s-oglindesc, fără posibilitate de prefăcătorie, însușirile psihice ale omului, ale popoarelor", adăugind imediat, ceea ce fiecare ascultător aștepta, cu sufletul la gură, să audă din gura oratorului, că prin muzică „sufletul blajin și visător al românului a devenit cunoscut lumii, făcînd pe străini să exclame : «Un popor care cîntă doina atît de duios, trebuie să fie nobil și bun la inimă»". In continuare vorbește, foarte sumar, despre paralelismul dintre poezie și și muzică. „Cuvîntul aruncă lumină vie asupra sentimentelor, descriin-du-le, precizîndu-le în chip plastic. Grație cuvîntului, gîndirea se poate formula". La rîndul ei, „muzica, revărsîndu-se în adîncimile sufletului, pătrunde, misterioasă, în cele mai tăcute taine ale simțirii".
Definiția și caracterizarea muzicii, în aceste cîteva cuvinte scurte, reflectă concepția adevărată a autorului și poziția lui conștientă față de diferitele concepții estetice ale atîtor teoreticieni docți, care cunosc muzica fără să o înțeleagă în adevăr.
La atîta se mărginește întreg discursul. Te-ai fi așteptat ca primul artist care intra în Academie să schițeze și un program artistic, pe care ar urma să-1 îmbrățișeze înaltul așezămînt. De asemenea, ca el să încerce o prezentare a evoluției muzicii românești și să-i fixeze calea ce va trebui s-o urmeze de aci înainte. Să insiste asupra muzicii universale și a celei naționale, precum și a muzicii culte și a muzicii populare, fixîndu-și atitudinea și asupra problemei atît de vaste și complexe a folclorului muzical român și a datoriei Academiei de a îmbrățișa această problemă cu aceeași solicitudine cu care a îmbrățișat chestiunea limbii, a literaturii — culte și populare —, a istoriei și a științelor. Dar, „cel mai umil slujitor al muzicii", dușman al programelor menite să rămînă de cele mai multe ori literă moartă, nu găsi că ar fi potrivit să apară pentru întîia oară în fața areopagului culturii românești cu nici un fel de exhibiție, care să „epateze" lumea curioasă de senzațional. Modest, ca totdeauna, și cu un bun simț cum numai foarte arareori se întîlnește chiar și în sferele intelectuale cele mai înalte, el veni și cu acest prilej în fața elitei intelectuale a națiunii, fără nici o morgă, ca în fața altarului și a lui Dumnezeu însuși.
Dacă discursul de recepție fu atît de scurt, în schimb el fu compensat prin răspunsul dat, în numele Academiei, de secretarul general al acesteia, George Țițeica, celebrul matematician, mare iubitor de muzică și om de un perfect echilibru moral. Rețin din acest răspuns, de șase ori mai întins decît al lui Enescu, următoarele caracterizări vrednice de ținut în minte de oricine.
CENTENARUL GEORGE ENESCU
23
„Mai ales în artă — în arhitectură, în sculptură, în pictură și în muzică —, unde sinceritatea e caracteristică, unde simțirea fină a artistului e mai aproape de instinctul general al mulțimii, mai aproape de izvoarele firești ale năzuințelor comune, se pot citi toate însușirile, toate aspirațiile și toate frăm’întările unui popor dintr-o anumită epocă“. Arta lui Enescu — zice Tițeica — reflectă și ea epoca în care a apărut și s-a dezvoltat. E vorba de epoca următoare imediat după războiul de independență, în care încetul cu încetul sufletul românesc se încheagă și se îndreaptă tot mai conștient spre un țel superior, spre un destin pe deplin conștient. „Epoca de apropiere, pe planul literar, a tuturor claselor sociale..., epoca de înfrățire a tuturor românilor, epoca de pregătire sub toate raporturile a vremurilor ce aveau să vie. într-un sfert de veac s-a desăvîrșit, prin cultură, consolidarea națiunii noastre". în această operă, contribuția lui Enescu a fost semnificativă. Ea s-a remarcat din fragedele sale tinerețe, cînd a scris Poema română, pe care a reprezentat-o mai întîi la Paris, fiind de față, printre mulți alții, însuși oratorul festiv care-1 întîmpină astăzi pe noul membru și care face următoarea caracterizare a acestei renumite poeme : „Ea are ca temă să te facă să simți ce este o zi de sărbătoare la țară, în realitate Poema română are un înțeles mai adînc. Ea este o integrare și o armonie de sentimente specific românești, de la cele mai simple și elementare, pînă la cele mai înalte și rafinate“, avînd un plan logic, care se desfășoară admirabil, în cadrul unei anumite atmosfere.
Ce este Poema română ? ,,E o seară de vară în ajunul unei sărbători. Sună clopotele la biserică și s-aud preoții cîntînd. Se întunecă. Ciobanii în depărtare cîntă doina. Deodată s-aud tunete. începe furtuna, se dezlănțuie și apoi încetul cu încetul se potolește. Se face ziuă. Cîntă cocoșii. S-aud iar clopotele la biserică“.
începe serbarea cu o melodie ritmică a unui cîntec extrem de popular, a cărui melodie revine, ca un leitmotiv, sub diferite înfățișări. Se trece apoi la o splendidă horă boierească, așa cum o descrie Coșbuc în Nunta Zamfirei, apoi la o chindie cu tactul mai viu și mai sprinten, „în urmă toate se îmbină și se-mpletesc într-o minunată orhestrație, [...] în care se cuprind, sub formă impunătoare, sentimente de venerație, sentimente de încredere și sentimente de mîndrie națională.
„Poema română — zice de încheiere Tițeica — redă, sub formă muzicală mai caldă și mai adînc atingătoare, aceleași aspirații de înfrățire națională, pe care le-a dat literatura în epoca dinainte de războiul mondial".
în partea din urmă a discursului său, secretarul general al Academiei Române ține să sublinieze o serie de calități rare ale sărbătoritului. „Dta — zice el — faci prin activitatea Dtale superioară cea mai bună și cea mai frumoasă propagandă națională. Dta ești astfel în străinătate un strălucit reprezentant al neamului românesc, iar acțiunea Dtale de misionar pentru cunoașterea și înțelegerea Țării e sigură și dura-bilă“... Această misiune ți-ai îndeplinit-o „liniștit, stăruitor, fărăzgomot, și în țări străine, și aici la noi". „N-a fost an în care să nu străbați țara în lung și în lat, răscolind și ridicînd sufletele sub farmecul vioarei Dtale, iar în timpul Marelui Război ai mers din spital în spital să alini suferințele fraților răniți“... Ai dat talentelor tinere „prin viața Dtale
24	VIAȚA ROMÂNEASCĂ
simplă și cumpătată, plină de sforțări și de necontenită perfecționare, și o pildă de urmat, și o dovadă că un mare artist poate fi, în același timp, și un mare caracter. E cea mai bună lecție pentru cei ce se îndoiesc de calitățile rasei noastre“.
Serbarea de la Academia Română a fost un moment de două ori sărbătoresc ; întîi prin prezentarea personală angelică sau chiar arhan-ghelică a noului nemuritor, apoi prin splendida cuvîntare de întîmpinare, a minunatului om care a fost G. Tițeica. Am fost deosebit de fericit ca, la sfîrșit, să pot strînge și eu, in modesta incintă a strălucitului așeză-mînt durat de vrednici înaintași, mîna ambelor acestor exemplare rare, de elită, ale neamului nostru, mulțumindu-le pentru fericirea de care m-am făcut părtaș.
Cînd m-am despărțit, la urmă, de G. Tițeica, cu care am lucrat în frățească înțelegere la 1916 în comitetul de redacție al Revistei generale a învățămîntului, la București, și la 1919 în Comisia de organizare a Universității din Cluj, nici prin gînd nu-mi putea trece că nu peste prea multă vreme îmi va fi dat să-i scriu panegiricul (publicat în gazeta. Timpul, din București).
[-.]
G. ENESCU ȘI S. DRĂGOIU
Impresionat de colecția de folclor muzical a lui Sabin Drăgoiuc intitulată : 303 Colinde, cu text și melodie, m-am simțit dator să o recomand, în calitatea mea de membru corespondent al Academiei Române;, spre a fi premiată cu marele premiu I. Eliade-Rădulescu al acesteia. Raportul prezentat în acest scop era de oarecari proporții. In el insistam; asupra unei întregi serii de aspecte de natură muzicală și general-cultu-rală a colecției merituosului folclorist și compozitor, subliniind totodată și importanța ei din punct de vedere muzical, cultural și chiar politic internațional. Totuși, raportul meu de recomandare nu putu fi luat ca bază pentru premierea lui S. Drăgoiu, și aceasta din motive de ordin formal și regulamentar. După regulamentul Academiei, rapoartele de premiere prezentate de către membrii corespondenți se iau în consi-rare numai dacă respectivii membri au fost însărcinați anume de Academie, în cazuri concrete. Din inițiativă proprie pot face recomandări numai membrii activi. Totuși, în principiu recomandarea mea fu apreciată în mod pozitiv și pentru a o face să-și atingă scopul, ea fu predată membrului activ G. Enescu, pentru a prezenta el propunerea legală de premiere. Ceea ce Enescu, identificîndu-se întru totul cu raportul meu, și făcu, prin cîteva rînduri scurte. Astfel, S. Drăgoiu fu premiat cu marele premiu academic I. Eliade-Rădulescu. Bineînțeles că raportul meu nu s-a publicat, ca de alte dăți, cînd primisem însărcinări oficiale, în Analele Academiei, dar el se găsește la dosarul cauzei. De tipărit s-a. tipărit numai în Universul, nr. 356, din 25 decembrie 1936.
CENTENARUL GEORGE ENESCU
25
LA CLUJ, DE VORBA CU MAESTRUL ENESCU DESPRE MUZICA ROMÂNEASCĂ
în iarna anului 1936 G. Enescu venise pentru trei concerte la Cluj 1L Era firesc ca să-l și văd cu acest prilej, nu numai să-1 ascult, să-1 văd adică, în sensul că mă voi întîlni iarăși cu el, mai ales că așa ceva nu s-a mai întîmplat de vreo trei ani și mai bine. Dar întîlnirea aceasta îmi pricinuia o oarecare jenă, căci aveam să deschid cu acest prilej o discuție în jurul unui moment oarecum penibil, asupra căruia mă făcuse atent colegul meu Coriolan Petranu, cunoscutul istoric de artă. Acesta era-angajat în vremea aceea într-o polemică aprigă cu anumiți istorici de-artă maghiari asupra caracterului artei românești. Antagoniștii noștri, seculari contestau anume că ar exista o artă românească, susținînd că noi: n-am creat nimica specific în domeniul artelor, ci am împrumutat totul, de la vecini, adică de la turci, de la unguri și de la ruși. In sprijinul teoriei lor ei îl citau pe însuși G. Enescu, care cu vreo 25 de ani în urmă ar fi susținut cuvînt de cuvînt așa ceva într-un interviu acordat revistei Luceafărul, din Sibiu *). Petranu își arătă profunda indignare pentru această atitudine a lui Enescu și stărui pe lîngă mine să-i comunic cumva acestuia faptul.
Interviul din chestiune îl cunoașteam și eu, dar totdeauna am fost de părerea că el nu putea fi autentic. Acum era momentul ca nedumerirea mea să fie înlăturată într-o formă sau alta. în cursul convorbirii pe care am avut-o la prima întîlnire cu maestrul, i-am comunicat, printre-altele, supărarea din cercurile universitare clujene pe chestiunea pretinsului interviu, care ne făcea, intr-adevăr, servicii din cele mai defavorabile în toiul luptei acerbe dintre noi și unguri, și-mi arătai neîncrederea’ față de autenticitatea declarațiilor care i se atribuiau. Maestrul fu. extrem de afectat de cele ce aflase de la mine și-mi declară în mod categoric, cuvînt de cuvînt ceea ce urmează aici : „Nu ! N-am dat niciodată, un asemenea interviu și dacă de fapt mi s-au atribuit astfel de declarații, ele privesc pe cel care le-a semnat și care se vede că nu mi-a înțeles, deloc cuvintele ce i-am spus. Nu există muzică românească ? Dar, pentru Dumnezeu, — eu am dovedit printr-o serie de compoziții de-ale mele nut numai că există o astfel de muzică, dar că eu o prețuiesc foarte mult și. că am introdus-o în muzica cultă, apreciată acuma și de străini. Am scris doar Rapsodia română, Poema română și acum de curînd o Sonată & la roumaine. In fața unor astfel de fapte, ce valoare pot să aibă niște* cuvinte pe care mi le atribuie un interlocutor ocazional și pe care eu nici măcar nu le-am citit ?
în orice caz țin să-ți mărturisesc că există o muzică românească^ una și indivizibilă (ipsissima verba !) pe întreg teritoriul locuit de români..
J) Filarmonica „G. Dima“ a adus la Cluj, începînd din a doua jumătate a?, deceniului ’30 și pînă în vara anului 1940, datorită eforturilor personale ale Veturiei Ghibu, vicepreședinta și conducătoarea artistică efectivă a societății, pe cei maîî de seamă artiști din țară, în frunte cu G. Enescu, Cella Delavrancea, M. Jora, Dinu Lipatti, Alfred Alessandrescu, Silvia Șerbescu ș.a. Corespondența cu aceștia s-a. păstrat în bună parte și constituie un prețios izvor documentar pentru istoricii mișcării artistice din Transilvania din perioada dintre cele două războaie mondiale:.
*) I. Borgovanu. La Gheorghe Enescu, în Luceafărul, nr. 15/1912. Interviul ui provocat reacția lui G. Dima, tot în Luceafărul nr. 6/1913 v în interviul intitulat Muzica românească. De vorbă cu dl. Gh. Dima, semnat de T. Codru.
26
VIAȚA ROMÂNEASCA
Că la periferiile acestui teritoriu în muzica românească se găsesc și anumite influențe exercitate de popoarele vecine, acest fenomen se întîl-nește în toată lumea, nu numai în ce privește muzica și dansurile, dar și în ce privește limba, portul și obiceiurile. Influențele acestea sînt reciproce și ele nu alterează cîtuși de puțin fondul problemei. Da, avem o muzică romanească proprie, foarte bogată și frumoasă, deși s-ar putea foarte bine să n-avem o muzică națională proprie. Căci, nu toate popoarele își au muzica lor, iar pentru aceea nu se poate zice că asemenea popoare n-ar avea o cultură a lor. De exemplu, poporul belgian nu-și are muzica sa, totuși este un popor cult“ 2).
Desigur că am fost extrem de satisfăcut de aceste precizări ale maestrului, pe care-1 și rugai să le aștearnă pe hîrtie și să le dea publicității, spre a împrăștia în mod definitiv echivocul care a dat prilej la atît de grave interpretări și concluziuni. Dar maestrul mi-a răspuns că n-a polemizat niciodată în viața sa cu nimeni și, nici altfel, nu s-a îndeletnicit cu scrisul, care-i este o teribilă povară. ,,Eu — a încheiat discuția maestrul — răspund tuturora cu opera mea muzicală și, foarte rar, unor oameni în înțelepciunea și obiectivitatea cărora am toată încrederea. De aceea, te autorizez pe Dta să publici această convorbire, care cuprinde tot ce am de spus esențial cu privire la problema muzicii românești“.
Am împlinit pe de-antregul dorința maestrului publicînd convorbirea avută (în Universul, din 11 ianuarie 1937), mulțumindu-i pentru distincția cu care m-a onorat și dorindu-i totodată încă mulți ani, în deplină sănătate, „spre a putea pune muzica românească în și mai mare măsură în valoare, în cadrul muzicii universale însăși“.
La cîteva zile primii rîndurile prin care îmi mulțumea pentru chipul exact în care i-am redat cuvintele, exprimîndu-și speranța că prin aceasta interpretările greșite sau intenționat deformate vor înceta.
DUPĂ TRĂZNETUL DE LA VIENA DIN 30 AUGUST 1940
In vara anului 1940 Societatea Filarmonică „George Dima“, din Cluj, pregătea programul stagiunii sale pe anul 1940/1941, avînd printre altele un concert de pian ai Cellei Delavrancea și unul de orhestră dirijat de maestrul G. Enescu. Cu acest prilej maestrul avea să fie sărbătorit, în cadre corespunzătoare cu importanța momentului, pentru împlinirea a 60 de ani de viață.
Dar trăznetul de la 30 august 1940 despică Ardealul în două, răș-luind de la trunchiul lui și Clujul mîndriei noastre românești. Filarmonica „George Dima“ căzu și ea jertfă loviturii tîlhărești, pe care o îndreptară contra noastră puteri din afară, nouă defavorabile.
Universitatea pribeagă din capitala Ardealului sfîșiat își găsi un adăpost vremelnic în Sibiul marilor tradiții create de-a lungul vremurilor de George Lazăr, Andreiu Șaguna, George Coșbuc, George Dima, Octavian Goga ș.a. Deși Dima părăsise Sibiul înainte cu mai bine de patru decenii, tradiția lăsată de el era încă destul de vie. Totuși, Sibiul,
2) Din O. Ghibu, De vorbă cu maestrul Enescu despre muzica românească, în Universul, LIV, nr. 10, din 11 ianuarie 1937.
CENTENARUL GEORGE ENESCU
27
plin de miile de refugiați din Ardealul de Nord și mai ales din cetatea lui de scaun, resimți din plin lovitura dată Clujului.
Pe noi ne mîngăiară citeva rinduri adine simțite de la Cella Dela-vrancea și o fotografie trimisă de maestrul Enescu cu un autograf care începea cu un motiv din opera Oedip și cu asigurări de prietenie. Cella adresa soției mele următoarea scrisoare :
Gara Băbeni, Vîlcea 4 septembrie 1940.
Scumpa mea — sunt cu voi. Rana va rămîne. își înscrie semnul în toate inimile. Ne-a trăznit Dumnezeu — Să credem că El ne-a trăznit, ca să ne vie iertarea tot de la El. Cînd mă gîndesc cum iubiți Clujul, mă cutremur. Zilele de azi sunt cele mai dramatice, pentru că ele depășesc înțelegerea oamenilor. Și nu știm în ce fel să ne integrăm sentimentele în cadențarea violentă a prezentului din care trebuie, totuși, să punem temelie viitorului.
Te sărut cu lacrimi
Cella
MAESTRUL ENESCU NE MÎNGÎIE
CU UN MOTIV DIN OEDIP AL SAU,
A CĂRUI SEMNIFICAȚIE N-AM ÎNȚELES-O
Mai mult decît aceste rînduri, tăiate parcă în marmoră, ne-a impresionat motivul din Oedip, pe care ni l-a trimis în aceste zile teribile maestrul Enescu. De ce ne-o fi transmis un mesagiu legat tocmai de nefericitul erou din tragedia grecească, cu fatalitatea ei nemiloasă și imutabilă ? Gestul mi-a rămas pentru multă vreme o enigmă. Să fi înțeles maestrul că trebuie să privim noua situație ca sentința definitivă și implacabilă a fatalității ? Dar, asta ar fi din partea lui o cruzime pe care nu i-aș putea-o ierta niciodată, pentru nimic în lume. Așa ceva ar echivala cu pecetluirea unui defetism mai mult decît dezolant, — mortal...
Cum să-i aflu înțelesul adevărat ? Cînd mi se va da ocazia pentru aceasta ?
[...Speranța de a-1 vedea pe Enescu la București, cu prilejul, unui festival proiectat a avea loc în onoarea lui, la împlinirea vîrstei de 60 de ani, nu se realizează. Rațiuni legate, pare-se, de împrejurările războiului l-au determinat pe marele artist să refuze a fi sărbătorit.]
SĂRBĂTORIREA SE FACE ÎNSĂ LA SIBIU
Dar iată-1 venind, în primăvara următoare, la 28 aprilie 1942, la Sibiu, pentru un concert. II vom avea așadar la noi, cu noi. îl vom asculta cîntînd la vioara-i măiastră, — îl vom întîlni, ca de obicei, și la noi acasă, ca oaspe al nostru, vom sta de vorbă cu el, îl vom descoase în fel și chip, pe cit va fi cu putință,—îl vom ,,exploata“ la maximum-ul la care întîlnirile atît de rare ne dau dreptul... Mai mult chiar, îl vom și sărbători, prin surprindere, căci altfel nu acceptă. Ceea ce nu s-a putut face la Cluj, din cauza cataclismului național, se va face aici, desigur că în cadre mult mai reduse, dar se va face. Și lucrurile s-au și împlinit toate, și încă peste program. Cînd se ridică, înainte de începerea concer
28
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
tului, cortina vechiului Teatru municipal, distrus în curînd de un incendiu, apăru pe scenă ajutorul de primar al Sibiului, Dr. Simion Mitea.. care rosti un discurs ocazional deosebit de bine simțit, în cinstea marelui ambasador al simțirii românești, pe care Reuniunea de muzică „George Dima“ din localitate se socotește mîndră să-1 proclame, din. prilejul împlinirii vîrstei de 60 de ani, ca membru de onoare al ei, și căruia românii din Sibiu sînt fericiți că-i pot oferi, în afară de o ploaie de flori, o minunată liră de argint, cu panglică tricoloră. Din partea publicului prezent a fost o manifestație mai mult decît entuziastă. Maestrul,, păcălit, îi iertă pe cei ce complotaseră în acest chip la adresa modestiei, și patriotismului său și mulțumi pentru toate profund emoționat, spunînd că este adînc afectat că a fost primit în cadrul Reuniunii de muzică de* sub patronajul moral și artistic al celui mai mare muzician al Ardealului.
LA CINA CEA DE TAINĂ CU G. ENESCU
După concertul strălucit ca totdeauna, despre care în presa locală a publicat o judicioasă dare de seamă vechea muziciană ardeleană, „privighetoarea Ardealului" de odinioară, Lucia Cușma, care pe vremuri s-a bucurat, la un concert al ei, la București, la 1916, de concursul maestrului, — a avut loc în onoarea maestrului o recepție în modestul nostru cuib de pribegi din strada Dr. loan Rațiu nr. 3. Sfios și retras, ca de obicei, oaspele nostru s-a simțit totuși deosebit de bine în mijlocul unei frumoase cununi de admiratori, cu care s-a întreținut așa cum îi este elementul său favorit, și după mai puțin de o oră, obosit, s-a retras, pentru a-și relua în camera de hotel ocupațiunea de predilecție, pe care* i-o cunoșteam încă de la Cluj. Căci maestrul lucrează, adică compune, și în zilele cînd este în turnee prin țară. însoțindu-1 pînă la hotel îmi destăinui cu o oarecare jenă oroarea de oameni necunoscuți, chiar și cînd aceștia îi sînt admiratori sinceri, de care nu se îndoiește. Dar nu-i plac aprecierile de ocazie și de condescendență, care îl obosesc și-1 indispun. Lumea trebuie să-i ierte această ciudățenie. în schimb, se bucură că. a doua zi, la dejun, va putea fi la noi într-un cerc cu totul restrîns numai noi, amfitrionii, și dînsul. în astfel de cercuri se simte la; largul său.
★
Ce „dejun“ neuitat, unic ! Nu mai țin minte astăzi nici ce-am mîn-cat, nici ce-am băut. Căci nici noi, ai casei, nu ne-am prea bătut capul, cu cele destinate pîntecelui, nici oaspele n-a venit în casa noastră cu cine știe ce apetituri selecte și rafinate. „Dejunul" a fost mai mult c „cină de taină", sau un simpozion platonian, a cărui amintire mi-'r rămas vie în minte și în suflet.
Cînd i-am deschis ușa la intrarea în locuință, maestrul se opri, un moment în fața icoanelor primitive vechi, pictate pe sticlă și pe lemn,, care erau fixate, ca un fel de altar, pe peretele din față al vestibulului, îl impresionă în special aceea a sfîntului Gheorghe — cea dintîi icoana din viața mea, adusă din casa părintească de la Săliște.
CENTENARUL GEORGE ENESCU
29
— Sfîntul mucenic Gheorghe ! îmi zise maestrul George Enescu. Mă bucur că vom petrece aici o oră sub protecția lui... Mă simt atît de bine cînd știu că sînt păzit de el...
Intrăm apoi în camera mea de lucru. Pe unul din pereți : Gheorghe Lazăr și Octavian Goga.
— Și-aici un Gheorghe ! șopti maestrul. Bietul Goga, ce păcat -că s-a stins atît de năpraznic.
Trecem apoi în camera de muzică a soției mele. Deasupra pianului, patru portrete a patru prieteni : George Dima, George Enescu, Tiberiu Brediceanu și Marțian Negrea, toate cu autografe atît de scumpe nouă. Maestrul își oprește privirea asupra lui Dima : „al treilea George în •casa asta !“ la care eu îi răspund : și astăzi îl avem și pe al patrulea !
— Un mare artist, Dima, și un mare om. L-am cunoscut bine și l-am iubit...
— Maestre, îl întrerup eu, ne datorați o lămurire, pe care o așteptăm de aproape doi ani. Ce-ați vrut să ne spuneți prin motivul din ,,Oedip“ din autograful de pe fotografia pe care ne-ați trimis-o aici după pierderea Clujului ? Să ne împăcăm cu fatalitatea ?
— Nu, Doamne ferește ! Omenirea a luptat în cursul vremii împotriva fatalității antice și a ajuns întrucîtva să și-o supună. Prin lupte :și suferințe crunte și prin credința pe care ne-o dă religia.
CE ESTE CU OEDIP ?
— Asta este Oedip în concepția mea : lupta pînă la capăt, fără șovăire, fără văicăreală și fără să aștepți vreo răsplată. Oedip nu mai este o jucărie a zeilor păgîni ; el a fost izbăvit de credința cea nouă, care a dat omenirii obiective noi și i-a deschis zări largi. Teza mea nu este pesimistă, ca a lui Sofocle. Eu nu sînt pesimist, sînt un optimist sever, crîncen, care n-aștept nimic de pomană, nici de la mila unui Dumnezeu plin de iubire pentru creaturile sale, nici de la mila oamenilor. Aștept totul de la sforțarea omenească, dar îl înțeleg pe om ca fiu al lui Dumnezeu. Purtăm în noi sci nteie divină, dar nu ne dăm îndeajuns seama •de asta...
După un asemenea ,,ap^ritiv“, nici n-am apucat să ne dăm seama cît de repede s-a terminat dejunul. Maestrul a fost tot timpul foarte degajat și nu s-a ferit de cHe o glumă, rîzînd cu naivitate de copil de cîte o ghidușie cu care ne descrețea frunțile. Era bucuros că sîntem singuri și că nu e obligat să respecte uzanțe sociale cu care nu poate și nici nu se prea gîndește să se obișnuiască.
După masă se așeză un moment la pian, făcînd cîteva exerciții, pentru degete, după care trecu la cîteva tacte de acompaniamente de lieduri, fără să-și permită mai mult decît o invitație discretă, care însă nu fu urmată de nimic. Nevastă-mea nu mai cînta de mai mulți ani, -din cauza bolii ei de inimă.
Trecurăm apoi în odaia mea de lucru, între cărți, dosare și tablouri. Cercetă, cu sete, etajerele cu cărți, vrînd să aibă o orientare sumară despre caracterul bibliotecii mele. Apoi ne așezarăm la taifas.
30
VIAȚA ROMÂNEASCA
SPOVEDANII
De la muzică lunecarăm ușor la problemele care apasă viața omenirii și mai ales a neamului : trăim într-un haos cumplit, din care nimeni nu mai poate întrevedea ce se va alege pînă la urmă. Oricine va ieși biruitor din încleștarea grozavă de astăzi, nu va avea nici un motiv de adevărată bucurie. După primul război mondial omenirea întreagă a ieșit zdrobită sufletește, și iată, că după mai puțin de un sfert de veac, aceeași generație de oameni se încleștează din nou într-un război și mai crîncen. Cine-i poate prevedea consecințele ? Te-ngrozești de ele numai cînd începi a te gîndi. Nu e vorba de distrugerile materiale, de orașele și satele arse și nimicite. Nici chiar de viețile care s-au stins. Căci acelea se odihnesc, de-acum. E vorba de pustiirea sufletelor, de căderea în barbaria și sălbăticia cea mai înspăimîntătoare. Mergem spre un cataclism al umanității. Vor trebui secole întregi pentru a repara ce au stricat aceste două războaie. Mă gîndesc la omenire și mă gîndesc și mai mult la bietul nostru neam, care nici n-apucase încă să se desmeticească cum trebuie după suferințele lui de veacuri și care acum e lovit iarăși fără milă. Eu nu sînt disperat, dar sînt adînc întristat și îngrijorat. [...] capriciile războaielor nimeni nu le cunoaște, decît după ce totul s-a încheiat... Trebuie să credem în Dumnezeu și să-i cerem ajutorul lui, fără de care totuși nu putem face nimic. Dar trebuie înainte de toate să fim oameni, să fim patrioți, să iubim adevărul, binele și frumosul.
NE-NTOARCEM LA TRECUT
ȘI NE ÎNDREPTAM SPRE VIITOR
Din parte-mi, am căutat să abat discuția de la viitorul enigmatic, la trecutul din care totuși putem trage învățăminte. Vremurile de la Iași, din 1916—1918, și cele de la Chișinău, din 1917—1918. Și cele de la Cluj, în România Mare... [...] Sînt încredințat că ne vom întîlni din nou, după acest război, acolo unde ne-am întîlnit odinioară și unde ne-am bucurat din adîncurile inimilor noastre. Cred că vom trăi să ne întîlnim nu numai la Clujul românesc, imposibil de uitat, ci și la Stana noastră dragă, de unde să plecăm in pelerinaj la Ciucea, unde își doarme somnul de veci Goga al nostru, care va vrea poate că să ne comunice, de acolo de unde e, vreun mesagiu pentru anii pe care îi mai avem înaintea noastră.
II
MOARTEA LUI G. ENESCU [...]
La 5 mai 1955, G. Enescu a murit la Paris, într-o modestă cămăruță ce nu sufere nici o comparație cu palatele luxoase în care atîția din muzicienii din țară se lăfăesc în București. El a lăsat în urma sa, în afară de multele compoziții care își vor lua locul în repertoriul muzicii clasice universale și afară de un număr, din păcate, prea mic, de discuri imprimate cu piese executate de el la vioară sau dirijate de el, — și cîteva caiete de memorii, care vor fi o adevărată evanghelie nu numai a unui mare artist, ci și a unui mare om, — ceea ce este mai mult decît orice altceva.
CENTENARUL GEORGE ENESCU
31
Cîteva pagini din aceste memorii au ajuns și în țară ; ele circulă din mînă în mină printre cei ce l-au iubit și admirat și care astăzi îl privesc sub speciae aeternitatis, văzînd în el cu adevărat nu numai un mare artist și un mare om, ci și întruchiparea ideală a românului de totdeauna — din trecut și din viitor.
Ce păcat că acei care țin astăzi în mîinile lor un condei sau au privilegiul deosebit de rar de a vorbi la Radio, nu sînt în stare să se ridice nici astăzi pînă acolo, încît să redea scrisul lui Enescu din memoriile sale, în chip autentic. Ei îl foarfecă în mod barbar, lăsînd afară din el ceea ce este de mai mare valoare, prezentîndu-ne un Enescu mutilat pînă la deformare. Se continuă și cu el operația urmată față de N. Bălcescu, V. Alecsandri, M. Eminescu, A. Vlahuță ș.a., pentru ca de total-ostraci-zatul O. Goga nici să nu mai amintesc *).
[...]
Eu mă rog din adîncul sufletului meu lui Dumnezeu să așeze la conducerea destinelor neamului românesc în locul ucenicilor Anei Pauker, oameni cu suflet, oameni cu conștiință, oameni cu dragoste adevărată pentru adevăr, pentru frumos, pentru bine, pentru neam, pentru umanitate [...]
NU MAI EXISTĂ ROMÂNIA ? NICI „POPORUL ROMÂN “ ?
Cu prilejul trecerii la cele eterne a lui G. Enescu s-a scris și s-a vorbit în țară relativ mult despre el, dar s-a scris și s-a vorbit cu rezerve din cele mai caracteristice și mai elocvente. Oficialitatea a fost de o meschinărie revoltătoare, oricîte onoruri ar fi aranjat în amintirea marelui defunct. Ca să relev un singur fapt : în întreg necrologul, semnat de Prezidiul Academiei R.P.R., Uniunea Compozitorilor din R.P.R., Ministerul Culturii, Ministerul învățământului, Direcțiunea generală a Radiodifuziunii, Uniunea Scriitorilor din R.P.R., Filarmonica de stat, Conservatorul și Teatrul de Operă și balet al R.P.R., nu se vorbește nici o singură dată, în vreun chip oarecare, despre „poporul român“, al cărui strălucit fiu a fost răsposatul, nici despre România, pe care el atîta a iubit-o și a servit-o. Se vorbește exclusiv despre „poporul din mijlocul căruia s-a ridicat“, despre „poporul său", despre „țara noastră", „patria dorită“, despre „folclorul muzical al patriei", „cultura nouă a patriei noastre“, „geniul artistic al poporului nostru", „inima poporului nostru".
*) Așa cum era de așteptat, evocarea lui Onisifor Ghibu poartă pecetea momentului în care a fost scrisă : 1955, adică chiar miezul a ceea ce s-a convenit a se numi obsedantul deceniu. De atunci a trecut un sfert de veac și atitudinea față de patrimoniul cultural și artistic național s-a schimbat considerabil, valorificarea — prin interpretare, studiu și largă difuziune — a tot ce a însemnat prin timp creație spirituală românească dînd roadele așteptate. Cum lucrurile sînt general cunoscute, orice precizări și stăruințe fiind de prisos, ne vom referi doar la locul înalt pe care îl ocupă azi în conștiința publică figura genială a lui George Enescu, fapt vizibil printre altele chiar în amploarea semnificativă a pregătirilor făcute pentru sărbătorirea centenarului marelui muzician patriot (N.R.).
'32
VIAȚA ROMÂNEASCA
[...] Dar care este oare adevărata moștenire creatoare a lui G. Enescu? Este cea trimisă de el la 21 mai 1904 de la Paris, la Oradea Mare 3) : Deschideți vechea carte a vremilor trecute, Menirea voastră-n lume dintr-însa o aflați.
Al vostru-i viitorul, nepoți de împărați, A voastre fi-vor iarăși comorile pierdute...
Sus inimile voastre, români, voioși-nainte !
Căci zorii zilei dalbe acuma se ivesc.
Trăiește încă-al Romei geniu dumnezeesc, Și n-am pierdut noi mila cerescului Părinte.
Intonați acest imn sfînt al marelui G. Enescu pe toată întinderea țării, pe ogoare și în fabrici, în școli și în cazărmi, în săli de concert și de teatru, la radio...
Să-1 asculte zilnic și să-1 spună, dimineața și seara, ca pe o rugăciune și să-1 rostească la momente solemne, ca pe un jurămînt sfint, fiecare român...
ONISIFOR GHIBU
3) Compoziția lui G. Enescu, pe versurile lui I. U. Soricu, dedicată lui losif Vulcan și trimisă acestuia, în 1904, cu ocazia serbărilor de la Oradea în cinstea Familiei și a întemeietorului ei. Amănunte și comentarii pe marginea acestei compozitii patriotice din tinerețea lui G. Enescu se găsesc în prima parte a amintirilor lui O. Ghibu, publicată în parte de Viorel Cosma, sub titlul Semnificațiile patriotice ale unei prime audiții absolute, în Muzica, XXVIII, nr. 6 (312), septembrie 1978.
A FI TlNĂR
Tinerețea nu este o perioadă a vieții, ea este o stare de spirit, un efect al voinței, o calitate a imaginației, o intensitate emotivă, triumful curajului asupra timidității, o victorie a gustului de aventură asupra dragostei de confort.
Nu devii bătrîn decît cînd ți-ai trădat idealul.
Anii ridează pielea, dar renunțarea la propriul ideal brăzdează sufletul.
Prejudecățile, îndoielile, temerile și disperările sînt niște dușmani care ne fac încet să ne îndoim la pămînt și să devenim pulbere, înainte de moarte.
★
Tînăr este cel care se miră, se minunează, întreabă ca un copil nesățios și apoi sfidează întîmplările și găsește bucurie în jocurile vieții.
★
Sînteți tot atît de tineri cît încrederea în voi înșivă rămîne tînără, la fel de tineri ca tînăra voastră speranță ; la fel de bătrîni ca descurajarea voastră.
★
Veți rămîne tineri cît veți fi receptivi la tot ce este frumos, bun și mare, la mesajele naturii, ale omului și infinitului.
★
Dacă într-o zi inima voastră va fi mușcată de pesimism și roasă de cinism, fie ca Dumnezeu să aibă milă de sufletul vostru de moșneag.
GEORGE ENESCU (din Pensees)
MUZICA SI CUVÎNTUL
FIINȚA UNEI IDEI. — Cel mai de seamă compozitor român pînă astăzi vine pe lume într-o familie cu opt copii, patriarhală, într-una dintre cele mai fermecătoare provincii românești, Bucovina Moldovei, de unde s-a ridicat și poetul nostru național Mihai Eminescu și alte personalități de geniu. Ținut înrudit cu Maramureșul, Bucovina cu marea sa civilizație sătească unde fiecare casă de țăran pare a fi princiară iar portul de toate zilele și de sărbători de-o magnifică simplitate, unde predomină albul bunei cuviințe, această țară veche, străjuită de munți și păduri, dăruită cu pășuni bune și loc pentru semănat, este și vatra ocrotitoare a acelor minuni arhitectonice românești, mănăstirile bucoviniene, Sucevița, Voro-nețul, Humorul, Arbore, zugrăvite pe dinafară, păstrate pînă astăzi, de-o frumusețe unică pe pămînt.
Istoria și natura sînt arnîndouă cultivate aici, o istorie eroică ce îl are în miezul ei pe Ștefan cel Mare, luptătorul neînfrînt împotriva cotropitorilor turci iar natura ocrotește în leagănele ei ctitoriile voievodale din acele vremi de luptă pe viață și pe moarte între oștirea creștină moldovenească și puhoiul musulman agresiv, anume mănăstirile, păstrătoarele celor mai vechi codice cu întîile traduceri din cărțile sfinte în limba română.
Totul aici este demn de poveste, rîurile și munții domoli, pădurile nesfîrșite, fînețele în floare, istoria voievozilor legendari, satele de basm, mănăstirile paradi-siace... Este o lume a comunității, viețuirii laolaltă atît de specific românească și ortodoxă, în tradiția bizantină în același timp, omul de aici trăiește în ritmul și duhul comunității, neclaustrat mădular al aceluiași organism la sfințirea și propășirea căruia în smerenie și dragoste se știe ființial chemat.
Fără această matcă milenară de civilizație sătească, fără istoria lui Ștefan cel Mare, fără ctitoriile unice în lume medievale, fără Moldova ca o unică făptură, George Enescu este greu de închipuit. Omenia lui adîncă, inima lui bună și jertfi-toare vin din acest tărîm de aur al spațiului românesc căruia îi va închina lucrarea, sa de geniu. Spiritul lui Enescu va fi unul de slujitor față de o lume echilibrată în urma acceptării suferinței. Moldova s-a păstrat în istorie, poporul nostru există pentru că aici s-a jertfit prin vremi foarte mult. A exprima făpturile jertfitoare, spiritul de jertfă al poporului român a fost gîndul de o viață al marelui nostru compatriot.
Enescu ar face ca structură parte dintre compozitorii care sînt esențialmente* poeți, care au enorm de spus răspicat în istorie, pentru care arta nu este scop în sine ci mijloc de desâvîrșire.
Este ceea ce va spune Albert Schweitzer despre Beethoven și Wagner care „gehoren mehr zu den Dichtern“. Enescu vrea să spună, să vorbească, este o făptură atinsă de dimensiunea Logosului întrupat în istorie, în dosul lucrărilor lui vibrează ființa unei idei, țesătura unui text lămurit pe care muzica îl amplifică, articulează desăvîrșit, îi dă statură oraculară kerigmatică. Enescu va fi atras de acel fel de rostire sacrală specific medievală, a acelor epoci cînd muzica și cuvîntul nu viețuiau separat, cînd nu se despicase dimensiunea liturgică a rostirii, cînd poesia împreună cu muzica erau Gottesdienst, cum spune Heidegger despre un Sofocle.
Apoi moștenirea nemijlocită a tradiției liturgice bizantine, a artei imnice din epocile frumuseții desăvîrșite a liturgicului bizantin, unde Imnul în cuvînt ena însoțit, încarnat, de sufletul muzicii pe oipt glasuri în Bizanț cum o spun Imnele
CENTENARUL GEORGE ENESCU
35
unui Roman Melodul din epoca)de început a Haghieii Sofii, îndemnau pe românul George Enescu în această direcție.
Tradițiile vechii Elade, orfismul tracic și liturgicul bizantin, pe lîngă un Wagner occidentalul care descoperea și el tocmai aceste tradiții ale cuvîntului cîntat, pot fi numiți înaintași ai lui George Enescu.
Problematica, gîndul central al operei de o viață a lui George Enescu este legată de ispășirea prin suferință, de biruința prin suferință a răului, de abolirea morții din istorie.
Măreția omului constă în capacitatea de a-și asuma suferința a sa și a altora: omul este ceea ce este, podoabă a universului cînd își pune sufletul său pentru alții din iubire.
Oedip învinge moartea, destinul prin iubirea uriașă ce se aprinde în sufletul său față de Theba natală atinsă de nenorocire. El devine erou, crește, ia proporții eroice pe măsură ce răul ce planează asupra propriei Patrii se abate asupra persoanei lui așa cum va deveni Iov ținta răului.
Asumîndu-și o vinovăție ce nu era a lui, Oedip devine văzător, dobîndește ochiul al treilea cum spune Holderlin, posibilitatea de-a deveni ocrotitor peste veacuri al Patriei, revendicat de mai multe cetăți.
Această putere ce-1 animă pe om, care poate fi orientată prin voință în sensul asimilării suferinței colective, este gîndul de o viață al lui Enescu, exprimat exemplar în drama sa Oedip, dar Oedip nu-i singura lucrare pe această temă.
Mai sînt cîteva drame plăsmuite fragmentar, unele care dezbat aceeași dimensiune a jertfei. Vom aminti drama lirică Meșterul Manole, cel care se va jertfi pe sine în ce are mai sfînt pentru ridicarea Mănăstirii Curtea de Argeș.
Altă dramă pe multe pagini de manuscris numită Fiica lui Jejtae reia motivul biblic din perioada Judecătorilor cînd Jeftae, un anonim, asumîndu-și istoria poporului său devine erou prin jertfirea propriei sale fiice.
Iar chipul jertfitorului suprem din istorie, a jertfei din iubire cum spune Eminescu, îl va exprima Enescu în drama lirică Ahasverus, după cîte știu necîntată pînă acum.
Melosul care transfigurează cuvîntul la Enescu este străbătut în forța sa expresivă de tonuri din bocetul arhaic românesc, acel strigăt din celebrul prohod bizantin : „Primăvară dulce, Fiul meu cel dulce, Frumusețea unde ți-a apus ?“ apoi, cum au observat ailți comentatori, transpar în muzica enesciană asimilate Cata-vasiile muzicii bizantine care vor pregăti drumul celui de-al doilea mare compozitor român al oratoriilor bizantine, Paul Constantinescu.
Se cuvine amintită pe lîngă făptura de geniu a lui Enescu marea sa umanitate, jertfele personale ce le-a făcut prin arta sa de-a ajuta nemijlocit oamenii sărmnai în ani de secetă cînd le cumpăra mălai din bruma sa de bani, apoi ajutoarele acordate orfanilor rămași după război.
Arta în dimensiunile ei etice slujitoare, diaconale așa cum se cere a fi, și-a găsit în Enescu un jertfitor exemplar.
IOAN ALEXANDRU
REZONANȚELE SPAȚIULUI ȘI TIMPULUI ROMÂNESC. — Totul ar fi fost numai de ordin sentimental, de adeziune a inimii la marile armonii enesciene în care semeția din noi recunoaște distincte rezonanțele spațiului și timpului românesc. Și am veni, bineînțeles, cu argumentele melodioase ale Rapsodiilor, cele mai la îndemînă pentru laicii in arta muzicală.
Totul ar fi fost numai de ordin sentimental, de orgoliu firesc, știindu-ne geniul național purtat și cinstit pe toate meridianele pămîntului, în întreita ipostază de compozitor, dirijor și interpret.
Dar cercurile concentrice se lărgesc cuprinzătoare cînd intervine rațiunea și constată că în marile armonii enesciene inspirația fecundă se întrepătrunde cu arta și știința înaltă a compoziției, pînă la ceea ce am putea numi erudiție, stă-pînire de savant a legilor interioare ale creației, de la miracolul studiat al contrapunctului pînă la arhitectura de catedrală a operei, — fie că venim cu argumentul Sonatelor fie cu cel de turlă aurită al lui Oedip. Și toate aceste rigori, toate aceste legi severe fiind respectate fără rabat de muzicalitate, la euforie, fără căderea în
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
’ 36
.acel savantlîc uscat și abstract cu care ne sgîrie urechea unele creații întărîtat moderne.
Drumul spre glorie a fost greu în muzica secolului XX care, în Europa, avea un public larg, bine educat, — melomani și teoreticieni de mare anvergură și mai păstra încă celebrități cu statuia gata cioplită, în vecinătatea tuturor experimentelor hieratizate sau zgomotoase. Enescu, ca și colegii săi de notorietate cum sînt Prokofisv sau Bartok de pildă, a știut să-și păstreze melodicitatea, armonia, simetriile în tiparele unor legi de creație bine asimilate, ale unei culturi muzicale prodigioase și în spiritul unei modeAități adevărate, prin structură și nu prin iconoclastie.
De aceea nu numai pornirea sentimentală ci și reflecția, meditația ne hotărăsc adeziunea totală la Enescu, la geniul creator al neamului nostru românesc. Fără îndoială că mîndria legitimă decurge și ea ca un corolar frumos.
AL. ANDRIȚOIU
FĂRĂ SFÎRȘIT. — „Trebuie să vibrezi și trebuie să-i faci și pe alții să vibreze în viață". Cum era Enescu omul ? Iată cîteva, puține poate, gesturi. A trăit toată tragedia exantematicului din Moldova în anii primului război mondial și a întreținut moralul oamenilor cîntind cu orchestra pe care am făcut-o noi toți ia Iași. Ne-am sacrificat pentru oameni, date fiind vremurile și am cîntat sub bagheta lui. Era fenomenal în concertele date atunci, avea o asemenea vrajă, încît ne înălța și pe noi, și am cîntat cum n-am mai cîntat în viața noastră. Un om care s-a dăruit din tot sufletul.
Iar atunci cînd s-a acceptat pacea de la Buftea, s-a pus nemților condițiunea să se facă un tren special pentru ambasada Franței, trecînd prin Elveția și, în vagonul acela i s-a rezervat și lui un loc, i s-a dat un loc și lui Goga atunci și cîtorva oameni politici care erau „chemați“ la Paris, căci era necesară prezența lor acolo. Și cînd a aflat Enescu de lucrul acesta, a spus : „Cum se poate să plec eu acuma ? Păi acuma e cel mai grav, cel mai trist moment al țării noastre, am să stau aici“. Și a rămas. Nu a vrut să plece. Enescu a stat și a înfruntat tot, a cîntat pentru soldați, a cîntat pentru holerici și exantematici. A venit și a cîntat pentru ei. Nu mai vorbesc că în spitalele în care cîntă se aflau refugiați cu nostalgia locurilor părăsite, cum s-a întîmplat și la sanatoriul din Piatra-Neamț, unde erau vreo 4000 de ofițeri și de soldați. Enescu a venit și a stat toată noaptea cu dînșii și i-a încurajat. Acesta era Enescu. Omul care a sacrificat tot, pentru ca abia la urmă să plece și să-și recapete toată strălucirea în Apus.
Preocuparea lui era să scrie atunci Oedip. A devenit o preocupare de durată. Ba Iași a scris în atmosfera aceea oribilă. Cită vreme a lucrat la Oedip ? A lucrat vreo douăzeci de ani. Se juca la Theâtre Francais Oedipul lui Sofocle cu Mounet-Sully. Cînd Enescu a văzut scena în care Oedip își scoate ochii, a fost atît de zguduit și de impresionat, încît a avut deja motivul operei. Atunci l-a găsit pe Edmond Fleg care i-a făcut libretul, și din cele două piese ale lui Sofocle a compus una singură. Enescu a lucrat opera asta în răstimpuri. I-a pus punct final la Tescani, în 1931, la 27 aprilie.
V-am vorbit de Enescu omul. Acum despre Enescu — interpretul și muzicianul. Eu care am cîntat cu el în orchestră pot spune că era extraordinar, era fenomenal. Știa să-ți transmită un fluid pe care poate nu l-a avut nici un alt muzician în viața lui. Enescu era dirijorul, deci interpretul unic în felul lui. Spunea mereu că interpretul trebuie să respecte ceea ce e scris de autor. în 1929 Enescu a cîntat la Viena cele trei sonate de Brahms și, după prima sonată, în pauză, a venit cineva la el și l-a întrebat: „Dumneavoastră, cînd ați cîntat sonata :de Brahms, v-ați crezut că erați Brahms ?“ Maestrul s-a uitat la el și i-a spus următorul lucru : „în tot ce cînt, mă îmbrac în haina creatorului".
Am avut șansa să văd Oedip la Paris, în 1936. Am fost invitatul lui la Theâtre de l’Opera. Era și intendentul Huysmans acolo care, felicitîndu-1 în fața corului, orchestrei, soliștilor, i-a dat „Legiunea de Onoare“. Nu vă dați seama cît a fost de emoționat și mi-a spus. „Am venit copil de la Viena la Paris, am fost primit și protejat și am rămas statornic credincios patrei mele, dar Franța este patria mea adoptivă. Niciodată nu voi uita modul cum m-a primit, am avut colegi admirabili aici și iată cum mă răsplătește".
CENTENARUL GEORGE ENESCU
37
Era foarte multă lume și m-a rugat să vin la clînsul a doua zi de dimineață. A doua zi m-am dus la maestru de dimineață tare. Am sunat, era foarte încîntat, m-a îmbrățișat din nou și mi-a spus : „Ce bine ai făcut că ai venit, pentru că măcar așa mai trăim	în Moldova noastră U	A început	să preludeze	la pian și
tocmai atunci a sunat	iarăși cineva la ușă :	era Cortot.	Cu toate	că	spusese că
nu vrea să-i tulbure nimeni atmosfera Moldovei noastre imaginare, l-a primit cu bucurie și, după cîteva	cuvinte calde, Cortot l-a întrebat :	„Maestre,	de	unde aveți
acest touche du piano“	? „E un dar ca toate	darurile“, a răspuns	cu	veșnica lui
modestie Enescu.
L-am mai văzut (desigur că acum selectez și spicuiesc din amintire) la întoarcerea din Statele Unite, în concertul de Beethoven. Atunci mi-am dat seama cit îl deranjau aplauzele. Cînd a intrat în scenă, sala l-a aplaudat frenetic. Stătea derutat cu vioara în mînă, cu ochii închiși, rugîndu-se parcă : „Isprăviți, că nu pot să încep“. Cînd intra în scenă, avea totul pregătit în minte și în suflet. Oricum, știa orice partitură pe dinafară. Pentru că, așa cum s-a spus : „Enescu cînta întîi cu mintea, apoi cu inima și, în fine, cu mîinile“.
Ce făcea Enescu în Concertul de Brahms ? El pregătea totul pentru ca admirația publicului să crească in așa fel încît finalul să devină o apoteoză. E un lucru pe care noi nu-1 putem face, și de aceea Enescu este pentru noi fără sfîrșit.
ROMEO DRĂGHICI
ASCULTÎNDU-L PE ENESCU. — Noi am suferit mereu (și poate o mai facem și azi) de un complex de modestie. Eminescu dacă scria în germană era Rilke, Brâncuși dacă nu mergea pe jos pînă la Paris unde să impună lumii o poartă gorjeană rămînea un simplu cioplitor. Enescu, cu vioara sub braț...
Enescu a deschis o poartă a țării sale spre lume, demonstrînd că din Livenii Dorohoiului poate să apară un caz de excepție menit să impună cu armele sale — arcușul, vioara — adevăruri și frumuseți necunoscute nicăieri.
Prima integrală a cvartetelor beethoveniene i-a aparținut. Era un act temerar. Drumul cu trenul, clasa a IlI-a, spre tîrguri românești unde, după cum spunea el, „dacă un singur ascultător dorește să asculte Bach, sînt mulțumit“, marile scene ale lumii pe care acest virtuoz al plaiurilor moldovene a strălucit sînt argumente pentru înscrierea sa în marea carte a muzicii.
Acum, după 100 de ani de la nașterea sa eu încerc să vă reamintesc cîteva lucruri.
Enescu, a fost de o modestie exagerată. Niciodată nu a lăsat să se întrevadă că existența sa este un continuu chin.
Această dedublare fantastică între obținerea existenței, între modestia traiului, între interpretare-profesorat, pe de-o parte, și compoziție pe de altă parte, aceasta din urmă înrobindu-1 în puținele sale ore de răgaz, a constituit o dramă în care doar omul de artă poate să intre cu adevărat.
Enescu a făcut studii strălucite la Viena și la Paris, a reușit să ajungă un adulat al marilor centre muzicale ale lumii și totuși, dacă priviți chipul său în multele fotografii existente, sau busturi, sau portrete, observați o tentă de tristețe, de oboseală.
Enescu dorea să compună. Nu avea timp, pentru că trebuia să cînte la vioară. Dar dorea să compună, pentru că știa, era convins că nimeni pînă la el n-a spus ce putea să spună el. A scrie muzică, acest act temerar, a demonstrat lumii ce înseamnă muzica românească de sorginte populară sau lăutărească a dus pe parcurs la o duplicitate dureroasă : existența, adică interpretarea și idealul, adică creația.
Compozitorii români de azi îi datorează imens. Fără Oedip, Sonata a IlI-a în caracter popular românesc pentru vioară și pian sau Simfonia de cameră, cultura românească ar fi văduvită de o coloană fără sfîrșit, sau, de ce să n-o spunem, de o șiră a spinării atît de necesară unei nații care-și apără deopotrivă memoria și viitorul.
Am fost la Tescani, am locuit în casa lui George Enescu în care oaspeți de săptămîni sau luni erau Alfred Alessandrescu, Rogalski, Silvestri. Eram împreună cu Eugen Pricope, distins muzicolog, rafinat cercetător al lui George Enescu. Modestia din molcomele sale vorbe moldovenești, ascultate pe aleea atît de fru-
38
VIAȚA ROMÂNEASCA
moașă a plopilor fără soț din apropierea casei enesciene, m-a determinat atunci să mă gîndesc să scriu o carte despre Enescu. Dar timpul, cel mai bun sfătuitor, a hotărît că înainte de o astfel de acțiune care poate fi întreprinsă uneori foarte bine și alteori, sub pretextul popularizării, foarte prost, trebuie să amîn.
Să mai ascultăm Sonata a IlI-a pentru pian și vioară, să mai ascultăm Simfonia de cameră, să mai ascultăm Oedip. în special să le ascult eu, care doresc să scriu și să o scriu lucrarea Ascultîndu-l pe Enescu.
Acest om, de o noblețe spirituală desăvîrșită, care după cum am spus, a mers în marile metropole să delecteze lumea cîntînd la vioară și la pian sau prin intermediul baghetei sale, apoi în spitale de răniți, în tîrguri, Om care nu-și găsea timp să compună — de o scrupulozitate, care azi unora poate să li se pară deplasată — a lăsat țării sale, lumii, 33 de opusuri de o inestimabilă originalitate, puncte de reper pentru muzica românească de azi.
Se împlinesc 100 de ani de la nașterea lui Enescu.
Să-l ascultăm mai des. Să încercăm să-1 înțelegem.
Cel puțin aici, la noi, să reușim să-1 popularizăm nu doar prin cele două Rapsodii, ci prin operele sale capitale.
Cu alte cuvinte să ne gîndim mai în cunoștință de cauză ce ar fi cultura românească fără Luceafărul sau Poarta Sărutului sau Oedip, ce ar fi omenirea fără o cultură, indiferent unde există ea ?
MIHAI MOLDOVAN
O AMINTIRE. — Mulțimea locurilor comune — îmi amintesc în acest moment de cele citate de Al. Paleologu în legătură, de pildă, cu Sadoveanu, dar și cu alții — nu a putut să înăbușe în mintea și sufletul nostru ideea și sentimentul George Enescu. Felul semi-intelectual în care s-a vorbit mult timp și se mai vorbește încă, în varii medii „culturale'1, despre el și muzica lui „inspirată din folclor“ nu a reușit să închidă canalul destinat luării la cunoștință de acest fel de conștiință a noastră, numit George Enescu. După ce a fost semnal la radio, pentru te miri ce emisiuni de consum, exact cum coloana lui Brâncuși se mai chinuiește încă — vorba iarăși a marelui intelectual citat mai sus — pe cutiile de bomboane, după ce ne-a reprezentat deci cu cinste prin stufărișul cu care atîta lume își maschează golul, George Enescu iese din nou, limpede, mare, el însuși, cu față spălată de toate acele prafuri, în fața lumii, acum cînd ființa lui ar împlini o sută de ani, dacă ar mai fi și altfel decît sub forma unor sunete înlănțuite, dacă ar mai fi și altfel decît tragedie a lui Oedip sau Dixtuor, sau cîntece pe versuri de Clement Marot. Dar ființa artistului se stinge mai totdeauna cu mult înainte de a număra o sută de ani. Vîrsta ei se consumă în cîteva — puține — zeci de ani, însă din care rămîne hrană a spiritului celor ce vin multe sute și mii de ani. Am spus cu emfază, adică subliniere, un loc comun învățat încă în școala, poate, primară și apoi, mereu, în școlile cu și fără frecvență prin care de voie-de nevoie trecem, ca printre niște furci caudine, toată viața noastră de o sută de ani sau chiar mai puțin.
Au rămas intacte, deși trecînd prin atacul cîinos al timpului și prin cel, și mai cîinos, al „vorbelor proaste", toate acele fulgurații ale spiritului transcris în vorbirea esoterică a muzicii, a rămas modelul etern de artist intelectual sub chipul neliniștit sau pierdut în contemplarea cine știe a ce, invizibile pentru noi, profunzimi, chipul lui George Enescu din momentele lui cînd interpreta.
Am auzit că unii se duc să-1 caute în Moldova, la vechea casă părintească, alții într-un cimitir faimos din Paris alții în fotografia lui interpretînd Sonata Kreutzer, la care —de ce să uităm ? — am făcut înșine apel, cîteva linii mai sus. Eu îl caut, acum și de cîte ori vreau să-1 găsesc, scrutindu-mă cu atenție, reluînd la cercetare mentală, scuturînd și împrospătînd vorbe simple sau complicate, originalități și locuri comune, care — toate — s-au depus în conștiința mea și sigur în a tuturor compatrioților mei și poate și în cea a multor oameni din această lume de zeci și zeci de ani. Iar din cînd în cînd și cîteva note muzicale, un motiv, o amintire a spiritului...
NICOLAE PRELIPCEANU
CENTENARUL GEORGE ENESCU
39
POETICĂ ENESCIANĂ. — în cerebralitatea exagerată marele muzician vedea pericolul unei minimalizări a artei : „Sper, zicea el, că se va reveni la sinceritate și se va tinde înspre colaborarea dintre spiritul și sensibilitatea artistului în concordanță cu natura umană". Așa cum pictorii știu că forța complexă a expresiei lor se bazează pe formele primare, cercul, pătratul, triunghiul, compozitorul atrage atenția asupra elementarității fundamentale a artei sale, printr-o raportare foarte semnificativă la comportamentul natural al țăranului : „Că muzica este un mod de expresie foarte simplu, dacă nu rudimentar, aceasta este un fapt al experienței. Un om al pămîntului, un țăran, dacă resimte o durere foarte vie, nu vorbește niciodată ! El geme, ceea ce este un fel de a cîntă. Și eu sînt cam așa, fiindcă consider muzica drept singurul mijloc de a exprima strigătul sufletului cu toate misterioasele lui ondulații“.
în cea mai mare apropiere de elementarul, de rudimentarul geamătului, ai strigătului, se află, ca mijloc de expresie, citatul. Așa cum l-a practicat, citatul constituie exotismul lui George Enescu, corespunzător cu acela din Safta florăreasa a contemporanului său Luchian, dar și o petrecere erudită în spirit clasic de felul unui text ca Păcală și Tândală de C. Negruzzi : artistul leagă parimii, ca și Anton Pann, făcîndu-și spunerea din spunerile altora, sau ca și cînd ar fi ale altora, de două ori obiectiv dat fiind caracterul materialului utilizat, și operațiunea stă sub un semn epic paradoxal, al înaintării pe loc, ceea ce nu contrazice ideea compozitorului, după care muzica nu este o stare, ci o acțiune, „poezie a inciziei44 (O, courbes, meandres...)
Motivul poetic al indeciziei, ipostază funcționalizantă a ideii de compoziție ca aminare a finalului, răsună, ca să luăm doar aceste exemple, și în prima Rapsodie, și în Sonata a IlI-a pentru vioară și pian „în caracter românesc", și în Oedip, în compunere sau nu cu nota exotică sau cu aceea de glumă clasică, erudită, își face scurte apariții intermitente în Simfonia nr. 2 și poate fi identificat și în alternativele mereu reluate, pendulatorii, ale clopotelor sonore din Suita nr. 2 pentru pian, în re major, op. 10, mai ales dacă înțelegem că semnificația superioară a indeciziei enesciene se definește complet, metaforic, prin tema Sfinxului — care și desenează explicit, în actul al doilea din Oedip, „curba44 cea mai extinsă și mai înaltă din întreaga sa operă. Prezența temei e constantă, la capătul langorilor din Sonata a IlI-a pentru vioară și pian izbutcmesc neașteptat, în iviri de o clipă, enervări de pasăre nocturnă :
Și văd mirat cum ghearele din cînd în cînd îți ies și se retrag în pungi de catifea, ca la pisici, în gînd și-n prag la pîndă stînd.
RADU PETRESCU
ENESCU : PERFECȚIUNEA „IMPERFECTĂ44. — Opera întemeietorilor de culturi artistice (Eminescu, Enescu, Brâncuși) cunoaște prea adesea un destin nemeritat, fiindcă posteritatea, frecventînd lesnicioase căi bătătorite înainte de apariția revoluționară a întemeietorilor, omologhează un mod de captare în fond aberant, care întoarce asupra izvorului pur cerneala spălăcită a producțiilor marcate de stimă, entuziasm, recunoștință etc., într-o cascadă în aluviunile căreia se adună o imensă cantitate de anecdotă. Sînt de-ajuns două generații de interpreți uluiți și recunoscători — printre ei artiști animați de cele mai nobile sentimente — pentru a avea despre opera marilor deschizători de perspective dacă nu o imagine deformată, măcar una flagrant unilaterală, din care nu se mai recunoaște miezul fertil al devenirii, germenul Firii eterne, programul genetic al unei spirituaaități.
Dacă îl citim pe Enescu prin mioapa lentilă a posterității imediate (și posteritatea, în ce-1 privește, și-a început travaliul cu mult înainte ca el să treacă în lumea umbrelor), nu înțelegem din activitatea Geniului decît că a manevrat cu abilitate citatul popular, că a tradus în limbajul european intraductibilul nostru folclor, că, așa precum lucrase pînă la el muzica românească, noua muzică avea s-o facă de la el înainte, doar numai cu o amploare și autoritate sporită de marele său nume de șef de orchestră și violonist, că asemenea altor începători de instituții (înțeleși și aceia în același mod) și Enescu, ca șef de școală, nu așteaptă decît să fie imitat, reorodus, pastișat, amplificat, sau abreviat pînă la semnalele emisiunilor
40
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
poștale și radiofonice, de fond sau comentariu. Un bogat buchet de roze omagiale, numite creații post-enesciene, s-a hrănit din această înțelegere : opera i s-a desfăcut în două, rapsodiile și fragmente din simfonii sau suite erau acceptate, Vox maris, Simfonia de cameră sau Oedip erau trecute la capitolul lucrări accidentale ; s-au aflat și unii apărători vajnici ai enescianismului, care au pretins că marele creator de școală a greșit pe alocuri. Instituția respingea părți ale construcției, pentru ca firma să nu mai fie schimbată, spunîndu-se înțelept : muzica noastră trebuie să se dezvolte așa, căci așa a făcut Enescu, dar nu și-așa, căci aici și aici Enescu s-a rătăcit...
A trebuit să vină, în zilele noastre, o altă generație de muzicieni, caie, înlăturînd firma, să așeze toate părțile operei la vedere, la examenul critic, pentru a se putea pătrunde la sensul ei adînc. Cercetători și compozitori abia aflați acum la vîrsta afirmării au redeschis procesul moștenirii lui monumentale. Așa cum numai cu Vlahuță și Cerna nu puteam defini un program eminescian, cu vasta producție de rapsodii, poeme simfonice și bucăți de salon, ivite după Enescu, nu aveam cum să descifrăm o estetică muzicală și o școală în stare să înfrunte timpul.
Generațiile contemporane nouă judecă lucid, cu o rară pertinență, superba lui moștenire, însoțind venerația pentru Maestru cu instrumentele de diamant ale cunoașterii ce vede în opera încheiată o perfecțiune dialectic imperfectă în perspectiva culturii. Ca orice operă artistică, adînca originalitate, înalta frumusețe a gîndirii enesciene sînt invitații la altă treaptă a Artei. Citit prin creația admirabilei noastre școli de compoziție de astăzi, Enescu apare deplin și într-adevăr viu, ideile sale perpetuu fertile. Arghezi n-a făcut altceva pentru Eminescul nostru.
E tulburător, dar adevărat, să spui că Enescu, deplinul, este imperfect ; dar o spui, și o crezi, știind că din imperfecțiunea Iliadei s-au scris secole multe, dialogîndu-se etern cu presupusa, sublima ei imperfecțiune...
MIRCEA HORIA SIMIONESCU
CĂTRE IOAN FLORA
Azi mă mușcă raza de la stea vorbită cu gura ta, cîine tu de piatră rece, și coroană de la rege, mai strivesc cîte-o caisă, mai sufoc cîte-o narcisă, un abis cu o abisă, cristu-mi-să, cristu-mi-să... de cădeau cuțite lungi, limbi de vulturi ochi ce plîngi, aer respirat de mama, cînd- îi dispăruse teama, cînd îi opusese toamna, și o argintase iarna.
II
Un cer fără de stele cuvintele erau un verb plin de inele Saturnele plimbau, cînd codrii toți în noapte prelung și des dormeau, cînd peștii de din mare spre mine mieunau, iar eu băgasem mina vîrîtă pîn’la cot de întorsei Carpații ele la Buzău cu tot, de i-am lăsat pe greieri doar ei să zică gri-gri-gri.
Oi mai fi fost vreodată sau oare oi mai fi... Putîndu-le pe toate și neputînd nimica
42	VIAȚA ROMÂNEASCĂ
	prelung și des dormeam, cînd peștii de din mare spre mine mieunau, iar eu băgasem mina vîrîtă pîn’la cot de întorsei Carpații de la Buzău cu tot, de i-am lăsat pe greieri doar ei să zică gri-gri-gri. Oi mai fi fost vreodată sau oare oi mai fi... Putîndu-le pe toate și neputînd nimica pierdutu-am pe Doina, pe Rodica. Bat înecații-n țărmuri 1 0, Doamne, vînăt bat! Eu stau șezînd pe trepte la mine în palat. III Gemeau de foame ierburile de pe cîmp, gemeau de foame stelele, iar eu eram de tot flămînd, înconjurat de stemele acestui loc sfințit de nedescălecat, acestui loc fierbinte, pe care îl aveam ducat și mamă și părinte. Aici eu voi muri de foame păzind mereu cu strășnicie, e-aici atîta veșnicie, e plin de oameni și de oame. Veni-vor Fetele Morgana în jurul gurii mele să danseze, stau voievozii-ntinși pe sub gorgane în după-amieze. Eu stau și eu păzesc și sînt portarul porții-acestui sfînt pămînt.
CÎNTEC	Alergau gazelele-ntre ele pe toate gîndurile mele, felurile lor de fele licăreau ca niște iele, de-ți cădea maică și sinul făr-de lapte și secat,
VERSURI
43
ai născut un împărat, maică, ți-ai născut stăpînul, și lovesc cu o săgeată
de stau trist vînînd doar vulturi cînd tu pletele îți scuturi o leoaică-mborțoșată, care naște prea murind doar un leu peste nisip, cum tu mamă făr-de chip pe mine m-ai fost născut.
RUGĂCIUNE
Ca un fuior mă absoarbe în el acel inel saturnian, de somn cînd eram totul și la fel cu toți aceia care dorm.
Un ocean deasupra mea și dedesubt un ocean, stăm strigător precum o stea plesnindu-vă în geam, de ușile erau deschise, ferestrele erau deschise, sau poate numai pare-mi-se că erau doi, Isuse.
NICHITA STĂNESCU
SCRISORI DESPRE LOGICĂ (IX)
CÎND MEDIUL EXTERN TRECE ÎN MEDIU INTERN
Nu este numai cutezător, poate fi chiar grotesc să vezi totul răsturnat, cum vedeau medievalii arborii, după o sugestie a lui Aristotel, drept un fel de realități „însuflețite^ cu capul în pămînt, de unde-și trăgeau seva, și cu picioarele în aer. Dar oameni sîntem, și cînd pătrunde o idee în cugetul unui om, nu mai este nimic de făcut decît să-i îngădui a trage toate consecințele ideii, chiar dacă nici el nu știe care sînt ele, și să-1 asculți, sau să-l lași să predice în pustiu.
Logica lui Hermes pare să pretindă a răsturna aproape totul, în venerabila știință al cărei nume îl invocă : pentru ea, rațiunea de pildă nu este o formă de unificare ci una de diversificare, pornind de la o unitate (pe care am numit-o holomer) ; procesele și chiar formele logice, ca judecata și raționamentul, nu se obțin prin concentrare și compunere ci prin disociere și descompunere ; ca atare, rațiunea, cel puțin cea logică, nu ar fi o forță agregantă ci una dezagregantă, ba tocmai de aceea ar fi „rațiune^ pentru că este în măsură să păstreze legi constante într-un univers în expansiune ; în sfîrșit, totul pleacă, în logica lui Hermes, întocmai ca pe plan ontologic, nu de la simplu la complex ci de la o complexitate structurală, respectiv de la un triunghiu logic, a cărui tensiune lăuntrică ar genera distensiunile și conexiunile logice, din gîn-dire, din simboluri, sau din realul în organizată devenire.
Pornind de la holomer, adică de la individual-generalul inițial (în care individualul și generalul nu sînt distincte, ba nici nu există ca atare încă, ci vor apărea abia prin descompunere; am ajuns la triunghiul logic alcătuit din individual-determinații-general, pe care l-am putut ilustra nu numai cu silogismul — generator al logicii propriu zise, după cum se știe, oricît l-ar desconsidera unii, astăzi — dar și cu alte formații de gîndire și rostire.
Să lăsăm totuși de o parte, deocamdată, toată bogăția de aplicații a ideii de „formație logică^, saturată ori nu — cu sorții ei de a da socoteală fie de vicisitudinile, fie de reușitele din toate actele de viață spirituală, inclusiv cele de cunoaștere, așadar de a da socoteală de întreaga cultură, așa cum este normal să năzuiască o logică a lui Hermes — și să întîrziem încă o clipă asupra silogismului ca expresie, aparent desăvîrșită, a formației logice pe bază de triunghi logic, uitînd așadar o clipă că, în desăvîrșirea sa, silogismul ascunde o săvîrșire logică și un fel de lucrare valabilă pretutindeni.
Ce se întîmplă într-adevăr, din perspectiva aceasta, în silogism ? Se întîmplă — spectral și formal — ceva care ar putea da un sens, cum arătam, atît vorbei lui Aristotel cum că orice demonstrație este un silo
SCRISORI DESPRE LOGICĂ	45
gism, cît și celei a lui Hegel cum că întreg realul, cu divin cu tot, este în fond silogism : se întîmplă anume o trecere a mediului extern în mediu intern.
O asemenea trecere vi se va părea a fi însăși lucrarea esențială a spiritului, care transformă tot ce este „exosomatic” în „endosomatic”, cum s-a spus în biologie și cum s-ar putea petrece lucrurile și în restul realului. Se întîmplă așadar ceva care va face ca tot ce ne învăluie din afară să fie, prin conștiința noastră, un „înăuntru^, sau, cum spunea frumos Aristotel, ceva care face ca ,,sufletul să fie toate lucrurile”, într-un fel; sau încă, se întîmplă așa cum spunea W. von Humboldt despre limbă, cum că ar fi : „das sprachliche Umfassen der Welt in das Eigentum des Geistes“ (Opere complete în limba germană, voi. IV, p. 27).
Procesul acesta de conversiune pe care-1 va formaliza (pînă la un punct doar), cum vom vedea, silogismul este efectiv de întîlnit pretutindeni. Așa cum s-a spus de către biologi (cu un exemplu pe care nu șovăim să-1 invocăm cu fiecare prilej, ca fiind cel mai lămuritor) că marea cea sărată, în sînul căreia a apărut viața, a fost preluată și inclusă de mamifere în sîngele lor, care este acum ca și o hrănitoare mare lăuntrică, la fel se poate spune : că specia, exterioară exemplarului individual, devine instinct de reproducere și „nisus“ formator în individ ; că deopotrivă cultura, în sînul căreia ne ivim și de care sîntem învăluiți, prin educație și instrucție, devine de la un moment dat și în anumite exemplare alese un fel de mediu intern (cîte un fizician este, într-un ceas privilegiat, fizica însăși, după cum un poet este poezia și un geometru geometria) ; că divinul, în religiile tribale prin asimilare a totemului și în religiile superioare prin împărtășire și împărtășanie, se preface în substanță lăuntrică a credinciosului ; că spiritul	obiectiv	al	lui Hegel poate	deveni, în
unele cazuri, spirit subiectiv ; că	relațiile	de	producție trec	limpede în
afirmarea de sine a cîte unei personalități ; că limba, exterioară vorbitorilor ei cum este, poate deveni	la cei aleși,	poeți, gînditori	sau simpli
bine-grăitori, propria lor virtute	intimă ;	că	legile juridice	și morale,
exterioare insului cum sînt, pot sfîrși prin a fi, la un moment dat, norme interioare ; și că valorile omului, exterioare și ele cum îi sînt, devin, la cei bine hărăziți, principii dinăuntru creatoare.
In definitiv s-a numit geniu (și există o genialitate și a naturii dacă știm s-o surprindem) tocmai cel care prescrie alte legi, fără a ni se spune întotdeauna că geniul s-a hrănit din substanța mediului său extern, pe care l-a prefăcut în mediu intern într-o măsură atît de puternică, încît a sfîrșit prin a face din ea un mediu extern pentru alții și alte realități.
Dacă acum ne gîndim — din perspectiva acestui proces exemplar, pe care logica și l-a însușit cu silogismul și de care va trebui să dea socoteală mai departe sau într-alt fel, dar tot în chip formal — la un exemplu material ori la o invenție tehnică pe care s-o putem socoti reprezentativă pentru conversiunea mediului extern într-unul intern, atunci nu ne poate veni în minte un exemplu mai sugestiv decît șenila, tancul. Șenila exprimă ca realizare omenească, tot ce poate fi mai filosofic în sînul realității și ea poate fi socotită invenția cea mai uimitoare, întrecînd cu mult, ca semnificație speculativă, invenția avionului, a rachetei, a
46
VIAȚA ROMANEASCĂ
radar-ului sau a mașinuței de calculat, care nu face decît să pună în valoare rapiditatea fluxului electronic spre a opera cu simple adunări.
Intr-adevăr, șenila este vehiculul ce se așterne drumului (ca în versul popular românesc) și pentru care, ca la orice vehicul, drumul ar trebui să fie mediul extern, dar care a preluat asupra ei și în ea drumul, devenind vehicul cu drum cu tot, așa cum a vroit Hegel să aibe drept „adevăr“ rezultatul cu drum cu tot, sau așa cum a năzuit întotdeauna filosofia să aibe Unul cu multiplu sau cu divers cu tot. Așa fiind, șenila ilustrează însuși spiritul analitic, în sens bun, al rațiunii infra și extra-umane, un spirit ce nu are acum nevoie să pună în joc cuțitul, bisturiul (cel mai nefilosofic obiect din sînul realității, cum ni s-a părut întotdeauna) spre a obține descompunerea, dezarticularea și analiza, ci care „analizează“, desfăcînd în părți, prin desfășurarea de sine, unitatea sintetică necompusă pe care o reprezintă ea, șenila.
întocmai „mediului*" silogistic, șenila dă, prin deplasarea ei, cei trei termeni fundamentali, de astă dată perfect materializați. Ea dă întîi generalitatea drumului, în orice parte și oriunde s-ar îndrepta, așa dar o-generalitate ca și absolută (căci nu mai este vorba de o cale anumită ci de orice cale, de un adevărat Tao chinezesc) ; ea trădează apoi, cu făptura ei de vierme, dar de vierme ce are drumul în el și nu se tîrăște pe drum, individualul, în versiune mecanică ; și tot șenila dă, atît sieși ca realitate individuală cît și drumului ca realitate generală, determinații, care sînt în același timp libere și necesare, libere pentru că ea se deplasează oriunde și necesare pentru că totuși deplasarea ei stă sub legea drumului.
Ceea ce devine vădit, cu exemplul acesta material, este faptul — rămas oarecum ascuns în silogism — că mediul se distribuie fără să se împartă. La fel cum mediul omenescului, holomerul din silogismul clasic asupra lui Socrate, se distribuie fără să se împartă, în oricîte exemplare umane care-și trăiesc viața ca o pregătire pentru moarte, acum mediul extern al drumului se distribuie fără să se împartă în oricîte vehicule și cu oricîte deplasări ale fiecăruia, cu aceste vehicule care au izbutit să atingă stadiul de vehicul cu drum cu tot. Ba, într-un sens, exemplul material și mecanic al șenilei ar putea fi mai potrivit încă decît silogismul, pentru relația „logică“ dintre cei trei termeni, căci mediul dispare pînă la urmă în concluzia silogismului chiar și sub forma termenului-mediu, el făcînd doar funcția de legătură între individual și general.
Rămîne de văzut dacă silogismul, oricît de caracteristic părea la început pentru procesul logic, nu pierde ceva esențial din acesta, anume triplicitatea, silogismul dovedindu-se — așa cum o și arată Aristotel și logicienii clasici — mai degrabă un procedeu decît un proces logic desăvîrșit.
Va trebui așadar cercetat dacă, la mijloc între formațiile logice cu-adevărat saturate, care, tocmai pentru că păstrează prea bine articulați cei trei termeni, sînt în odihnă logică iar nu în procesualitate (cum era celebrul „iubește și fă ce vreiu) și între formațiile logice provizoriu și doar metodic saturate, cum se dovedește a fi silogismul ca simplu procedeu de gîndire, nu ar rămîne de găsit veritabile procese logice (altele decît conexiunile exterioare din logica modernilor și contemporanilor),, adică procese care să nu rezolve triadicul în diadic.
SCRISORI DESPRE LOGICĂ
47
Este, în formațiile logice saturate, o desăvîrșire fără săvîrșire, sau fără una logică, după cum în formațiile logice provizoriu saturate, ca silogismul, este o desăvîrșire cu scop imediat și lipsită de orizont speculativ. Ar rămîne astfel de stabilit, în punctul la care am ajuns, în ce măsură procesualitatea cu toți cei trei termeni laolaltă este posibilă, ea dînd cu-adevărat măsura logicului.
în felul acesta două căi par a ne sta înainte (căci din nefericire reflexiunea logică nu are la dispoziție orice cale, ca șenila). Întîi să urmărim procesualitatea ce s-ar naște din precaritățile logice, un fel de precarități aidoma celor ontologice, sau maladiilor spirituale omenești stabilite pe baza lor, unde unul din cei trei termeni nu este nicidecum absent, dar unde cercetarea sau încercarea de a-1 refuza duc la săvîrșire în sînul desăvîrșirii triadice, iar la om duc, cu așa zisele lui maladii spirituale, duc la marile lui creații. Pe această primă cale, a precarităților logice, vom întîlni — o spunem de pe acum — șase tipuri de judecăți (așa cum erau șase tipuri de maladii), care se opun într-un fel judecăților din tabloul clasic, unde se vorbea mai degrabă de cantitatea, calitatea, relația și moralitatea judecăților, nu de natura lor, cum vom vedea că se întîmplă aci, în cazul judecăților (sau lărgit spus : al Krinamen-elor) pe baza celor trei termeni : individual, determinații, general.
Dar, în al doilea rînd (iar aceasta este sarcina cea grea care ne stă. în față și pe măsura căreia nu știm încă dacă, bieți interpreți ai Interpretului cum sîntem, vom reuși să fim), va rămîne de încercat, de iscodit, de născocit și poate pînă la urmă de stabilit, în ce fel devin totuși logic cei trei termeni, odată atinși.
Poate — s-o spunem iarăși de pe acum — vom ajunge la o logică a tematicului în locul uneia a theticului, care e una a simplei puneri (cu opuneri, asocieri, disocieri și cine știe ce înlănțuiri exterioare pe bază de corective), așadar la un fel de conectivitate logică fără de conective. Ar rămîne așadar totul, după nouă scrisori.
CONSTANTIN NOICA
IN FATA PORȚII * •
Discobolul clin fața porții In mîini ține luminile soarelui, La fel bronzuri vii sîntem noi Ridicînd nevăzută o flacără.
hz umbletul bronzurilor noastre Anii ne schimbă gărzi după gărzi, Alte ramuri în alte priviri, Cîntarea iubirilor, dureri de-asfințiri.
Tu poți doar cu mîinile, doar cu ochii, Găzduiește-mi cald gîndul, Chiar miine cu un cuvînt ucigîndu-l, Fericindu-l, înzăpezindu-l...
DORUL	PADURENILOR
	Brazii-i tăiem ca și cum Căprioare-am ucide Și seara pe rîu coborîm In lumini mai candide. Dintr-un război fără moarte, am zice, In care ne hăituie dorul, Întoarcem spre dragostea caselor Blînd și neplîns viitorul. Dimineață-nflorind iar de geruri Vom sui în neliniști norocul, In goruni vom simți calzii lotuși, Zările neînghețîndu-ne focul. Asedii rămînem ideii, Iubim chiar zăpezile, steii...
ION RAHOVEANU
VARĂ - PRIMĂVARĂ
Primăvara a fost rece, cu un cer jos și cenușiu ; pînă la sfîrșitul lui mai s-a mers cu pardesie. Caișii înfloriți prin curți s-au trecut aproape neobservați, iar crengile le-au rămas multă vreme neînfrunzite, niște nuiele țepene — ca și cînd seva n-ar fi trecut prin ele. Verdeața ieșise anemică și creștea greu sub apăsarea cerului și ploii.
Cam prin primăvară a început să sune mai des la nepoți Vica Delcă.
— Romanița, striga mătușa Vica, în receptor, cu glasul ei gros. Romanița, ce-i cu mama ta ?
Era gălăgie în piață, și telefonu-ăsta avea pe dracu să-1 ia. Da ea, de 30, de 40 de ani, numa aici venea dacă vecina, madam Stănescu, nu era acasă.
— Romanița, repeta mătușa Vica, ce face mama ta, Romanița ? Tot la spital e ? Ce spun doctorii ?
— Stai liniștită că e bine, răspundea nepoata. Tot acolo e, și e bine că e acolo... Dacă se întoarce acasă, se apucă de treabă, de rufe, de călcat... Așa, stă în pat și se odihnește...
— Dar băiatul ce face, Romanița ? Ce face Matei ? strigă mătușa Vica.
— Cu școala, tanti, cu școala, răspundea nepoata, învîrtindu-se de nerăbdare în jurul telefonului.
Nu era bine așezat telefonul, chiar între camera ei și a fostului soț. Chiar dacă divorțul se terminase și nu mai avea să se teamă de vreo reclamație, tot nu vroia să-i dea satisfacția că o duce prost. Că mama e în spital, că ea nu-și vede capul de treburi.
— Da voi cînd mai veniți pe la mine. Romanița ? striga mătușa Vica, neliniștită. Poate asta fusese prima ei întrebare, dar, din șiretenie, o amînase.
— Ei, da, ofta nepoata, și mai grăbită. Venim, n-avea grijă, știi tu că eu vin, numai că săptămîna asta încă nu... Zilele astea, încă nu... Marți nu... joi... nu... peste vreo zece zile... în orice caz, nu mai devreme... Eu aș vrea, dar nu pot, înțelegi că nu pot ? Nu-mi văd capul de treburi...
Fusese o fetișcană neîndemînatică și cu capul în nori, și-acum își mai uita în troleibuz sacoșa, jerseul, în alimentare uita să ia de la casă restul. Nimeni nu putea fi mai uluit decît ea văzîndu-se de vreo cîțiva ani încoace cum aleargă de la o treabă la alta, de la serviciu la spital, de la piață la grefier și de-acolo la Reciproca’ pensionarilor, aproape fără să încurce nimic ; aproape reușind să le facă bine. Nimeni nu putea fi mai uluit și mai disperat și mai mîndru.
— Atunci te aștept, fata mamii, spunea răgușit mătușa Vica.
Ei, ei, pentru cine se zbătuse ea toată viața ? Nu pentru frați ? Nu
50
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
pentru nepoți ? Să nu le fi zis omu-ei o vorbă de rău, că i-ar fi scos ochii... N-a luat ea toată viața bani de la tejghea, cit a avut prăvălie, și a dat la frați cu amîndouă mîinile ? Puține de brînză, și mezeluri, și vin Dealu-Zorilor, care era mai scump, și delicatese... Care cum venea pleca încărcat... Nu i-au făcut ei, ea și Delcă, nunta soră-sii, mama Roma-niței ? Nu i-au cumpărat ei mobilă de dormitor ? Mobilă bună, stil florentin... Cu banii care i-a dat la frați făcea zece case. Ce s-a mai omorît pentru soră-sa, s-o ție în școală, ce s-a mai omorît pentru fratele Niculaie, ce l-a mai plîns cînd era în război, în Rusia. Cît a umblat după el cu pachetele cînd a fost închis, ce-a mai plîns ea de focu’ lui, și-acu odată nu-1 vezi și tu că vine... Să te pomenești odată în casă cu el.
— Ei, ce faci tu, Vico, mai trăiești, nu mai trăiești ? Na și ție o sută de lei, că ți-o prinde bine...
Dacă nu s-ar duce ea la el, nu l-ar mai vedea cu anii... Și cîți bani i-a trecut pîn mină, i-a tocat toți curva de nevastă-sa, cînd îi aude vocea aia a ei, prefăcută...
— Booonjuur, Vico, uite-așa face curva, bon-juur, Niculaie nu-i acassăăă...
Bonjur, pupă-mă-n cur, zice și ea în gînd, atunci cînd îi aude vocea aia a ei, prefăcută. Și închide repede telefonul. E-hei, cît ai să dai, ești bun, cît n-ai, nu faci o ceapă degerată, așa-i pe lumea asta...
Vica Delcă mergea spre casă, bodogănind. La tinerețe fusese o femeie înaltă și țîțoasă, după 30 de ani se tot împlinise, duduiau podelele sub ea cînd pășea ; acum era grasă de-a binelea și făcuse și-un gheb în spate. Dădea colțul la Coriolan, și încă de-acolo vedea oblonul ruginit, înecat de praf, al fostei lor prăvălii. Fosta prăvălie, camera de la stradă ajunsă acum pivniță și bucătărie de vară : pe un perete stivuite lemnele, pe celălalt cărbunii, într-o parte bufetul cu ușile căzute din balamale, mormanele de ceapă, cartofii. Găleata cu zoaie — ca să nu te mai duci, pe ploaie, pe frig, pînă la latrina din fundul curții. Vica mergea încovoiată sub paltonul decolorat, era încă frig, deși primăvară, se legase cu două basmale la cap și-și pusese și dinții cînd plecase spre piață. Nu putea să-i țină mult, c-o strîngeau, și-i făceau gura toată o rană. Dar și dacă nu-și punea dinții, se sîsîia, abia înțelegeai ce spune. Așa că atunci cînd pleca la telefon, și-i punea, totdeauna.
încă același frig, dar un cer alburiu, o lumină pîcloasă. Orașul s-a umplut peste noapte de blugi cu manșeta întoarsă prevăzător, pentru cît aveau să mai intre la spălat. Blugi Lee, puștoaice tunse Sasson. Apărură primele mese încărcate de chifle și napolitane uscate, iar alături, grătarele de mititei deasupra cărora începea să se ridice fumul. Bîzîitul compresoarelor umplea centrul, la fel ca și cartierele depărtate, se construia în grabă pe locurile goale de la cutremur — neașteptate maidane știrbe unde buldozerele se opinteau într-un nor alb de praf. Trecătorii încă se mai opreau în loc și priveau resturile de zid înnegrit cu aceiași ochi — îngroziți, obtuzi și lacomi. Și iar puștoaicele tunse Sasson, îmbrăcate în blugi Lee, la care tînărul nu se uita : era însurat de cîțiva ani, și era mai serios decît oricare alt bărbat pe care sora lui îl cunoscuse.
— „Și ieri m-a sunat tanti Vica, spuse tînărul.
VARĂ — PRIMĂVARA
51
Aruncară amîndoi aceeași privire suspicioasă spre patul unde se zărea obrazul tras, cu ochii cerniți, încercănați și părul alb, cîlțos de-atîta zăcere. Pe tăvița de la capul patului lichidul verzui vomitat — un verde strălucitor, mătasea broaștei. Cînd Romanița puse mîna pe tăviță, ochii bolnavei o urmăriră neliniștiți — era obiectul de care avea nevoie cel mai des, și cei din jur, toți răuvoitori, i-1 luau ca să o chinuiască.
— Lasă-i-o, știi că o enervează dacă i-o iei, mîrîi tînărul.
Și pe el îl enerva soră-sa, agitația ei ostentativă și exagerată, cum se mișcă prin rezervă în pantalonii ei albi de doc, și-și mai aruncă o ochiadă în oglinda din fața chiuvetei. Mai duce tăvița, mai duce plosca? își mai aruncă o ochiadă, se mai uită pe geam, și e mîzgălită la ochi, ca totdeauna. Și viața ei aiurită îl enervează, și că mama a bătut drumurile ca să-i ducă copilul la grădiniță — ei, s-o vedem ce-o să mai facă și de-acum înainte...
— Sună pentru că simte ceva anormal... Pentru că te încăpățînezi să nu-i spunem... Și e absolut ilogic să nu-i spunem de vreme ce, la un moment dat, tot o să-și dea seama. Cînd o să vadă că mama nu mai apare, tot o să-și dea seama...
Vorbesc în șoaptă, deși știu că ea de zece zile nu mai e conștientă. — Unde sîntem ? întreabă, din cînd în cînd.
N-a scos nici un geamăt de cînd zace în acest pat cu rotile. Rana de la burtă rămîne mereu la fel de deschisă — o pleznitură roșie, de pepene copt — și rotogoale negre-gălbui, de la perfuzii, îi pătează pielea uscată a încheieturilor.
— Unde sîntem ? întreabă, și-și pironește asupra ta ochii măriți pe fața trasă, cu genele neașteptat de lungi și de negre. Acum, de cînd nu mai cară sacoșe grele, nici nu mai aleargă la serviciu cu firele duse de la ciorap, nici nu mai strigă, plină de nervi, la copii, și nici nu mai știe în ce cameră și în ce pat zace, ochii ei au căpătat o privire întrebătoare, depărtată și misterioasă.
— Mai bine să dea telefoane, decît să știe adevărul. Mai bine să mai păstreze o speranță, spune nesigură Romanița.
Parcă nu acesta ar fi argumentul cu care ar putea să-1 convingă pe fratele ei.
Culoarea densă și totuși ambiguă a ochilor lui verzi pe fața măslinie, tenul gras, cu pori vizibili — un ten de bărbat matur. Ca și corpul înalt, care îmbracă hainele bine, ca și privirea ușor neîncrezătoare, ca și gesturile cumpănite.
— Plus că atunci cînd îi spunem, ar putea să facă un șoc... E deja întoarsă cu spatele la el și își face de lucru pe lîngă bolnavă : îi umflă perna, i-o ridică, netezește cutele de la cearceaf, controlează escarele, pe urmă ia alifia de pe noptieră ca să le ungă.
— Și atunci, ce faci cu ea dacă rămîne paralizată ? Ce faci ? O iei tu la tine ?
— Unde vrei s-o iau ? Cine vrei să aibă grijă de ea ?
Fața brună a lui Andrei s-a întunecat și mai mult. E cald, și cu tot spray-ul de dimineață rotogoale umede îi pătează la subțioară cămașa^ proaspăt apretată. îl irită întrebările stupide ale soră-si, și faptul că le pune chiar de lîngă pat; dacă ea totuși aude ? dacă nu e inconștientă ?
— N-ai decît s-o iei tu, răbufnește.
-52
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
Are pleoapele umflate și albul ochilor injectat, cînd au trecut anii fără să facă tot ce se aștepta ? Lucrează noapte de noapte, cu disperare, are o fire lentă și conștiincioasă, suferă de bilă și este revoltat că jumătate din cei ce vin la servici își pierd vremea la șuete și la cafele. Este revoltat și pe familia lui burgheză și puritană, care l-a trimis spre viață timid și neajutorat, i-a atîrnat pînă la moarte tinichelele de la dosar, originea proastă care, oricit ar lucra noaptea, nu-1 va lăsa niciodată să avanseze.
— De ce s-o iau eu ? Eu susțin să-i asigurăm liniștea, stăruie aiurita de soră-sa, care l-a iritat de cînd o știe.
Ii întoarce spatele, desface pachetele, pachețelele, termosul.
— Astea le-a fiert Nelly la abur...
Ii arată perișoarele, anume ca să schimbe vorba. Există oameni cu care, oricît te-ai strădui, tot nu te poți ințelege.
Uită-te la el, strînge Romanița din maxilare. Chiar și în situația asta, n-are altă grijă decît să arate calitățile de gospodină ale nevestii. Uită-te la el, chiar și într-o situație d-asta...
Se uită și spre pat, încăodată ; în aerul stătut, greu mirositor, ai camerei, chipul ei este cit poate fi mai frumos chipul unei femei ajunse la această vîrstă. Subțiată și palidă, mîinile devenite gracile, privirea neagră și visătoare — unde este femeia voinică, energică și autoritară cu ■care se certa altădată ?
— Deci tot nu vrei să-i spui, insistă Andrei, strîngînd termosul, hîrtiile de la pachețele.
De mic a fost îndemînatic, s-ar pricepe să facă orice, numai să-i lași timp : să desfacă piesa încet, să mai fumzee o țigare, pe urmă să o asambleze. S-ar pricepe la toate, dacă ar avea timp, a ajuns să doarmă în mod curent 4—5 ore pe noapte, și cînd te uiți împrejur rar să mai găsești vreunul să-și pună sufletul în ce face. Cînd te uiți împrejur, te miri că nu s-a dus chiar totul de rîpă...
■— Mîine vii ? întreabă soră-sa, ieșind să-1 conducă.
Dispare mirosul reanimării — de săpun, urină, spirt, fecale subțiate. Nimeni la ora asta, doar coridoare pustii. în camera asistentelor o zăresc pe femeia de serviciu, aia cu burta mare și picioarele varicoase ; își calcă atent rufele aduse de-acasă — mileuri, maieuri de copii. înalt și stîngaci, Andrei merge spre ea în vîrful picioarelor și îi vîră o hîrtie de zece lei în buzunarul căscat al șorțului. E sîmbătă seara, se aude semnalul muzical de la Om bogat, om sărac, ultimele asistente coboară la televizor.
— Trei zile nu, am de lucru, răspunde cu întîrziere, dar cu un glas categoric.
Uită-te la el, se gîndește soră-sa, cum tot greul lucrurilor îl lasă pe mine, ca totdeauna. Are ce are cu el încă de cînd era mic, și l-a mușcat de deget. E neschimbat de cînd era mic, și răcnea seară de seară în baie, de frică să nu-i intre în ochi săpunul.
— Cu actele pentru azil ce mai e ? întreabă el. Te-ai gîndit că pînă în toamnă trebuie s-o internăm pe Vica ?
Are un glas aspru, dar plictisit. De-atîția ani de cînd așteaptă să se vadă odată pe picioarele lui, desprins de familie : să-și poată aranja o casă cum vrea, să aibă și Nelly ce-ar merita, să poată lucra și el, lini
VARĂ — PRIMĂVARA
53
știt, noaptea. Și cînd credea că a reușit să pună totul la punct, atunci au început lucrurile astea înfiorătoare... Toate belelele...
— ...ultima oară mama a spus că are dreptate tanti Vica să nu vrea la azil... Ar fi prima de pe strada ei, are și ea vecine, cunoscuți, îi e rușine... Doar au fost și ei cineva, au avut și ei prăvălie...
— Ei, mare lucru, dugheana lor... Că dacă nu veneau ăștia să le ia prăvălia, cine știe ce situație și-ar fi făcut... Tu te uiți la ce îndrugă Vica...
Foarte bine ține minte prăvălia lor, și tejgheaua sub care îi plăcea să se joace, și clătinarea imperceptibilă a balanței. Și seara cînd i-au dat un sac mare, burdușit cu bancnote verzi.
— Poți să te joci cu ele cît vrei, i-a zis unchiul Delcă, gata de-acum, a venit stabilizarea.
Și bărbații au rămas să șușotească într-un colț, în timp ce tanti Vica se pieptăna în fața lavoarului : lîngă cana înaltă, de faianță albă, cu flori roșii și mari, i se vedea în oglindă fața proaspătă, nasul grecesc și părul negru și creț pe care atunci nu se gîndea că vreodată are să î] vopsească.
— Tu nici nu știi cum arată un asemenea loc... Tu nici nu știi ce mizerie e... Are dreptate să nu vrea să audă de azil...
— Ascultă, o întrerupe Andrei, răgușit.
Se caută, nervos, în buzunar, după țigări. Doar dinții mici, galbeni, ușor tociți îi arată fără cruțare vîrsta.
— Ascultă, ești în stare s-o iei la tine ?
— La mine ? Dar știi că n-am unde... Știi că pînă...
— Atunci de ce atîta vorbărie inutilă ? Nu-ți dai seama ce răspundere îți iei ?...
— Ce răspundere ?
— Dacă se întîmplă ceva, dacă paralizează sau mă rog, o iei la tine și ai grijă de ea... Păi asta e, ce dai din umeri ? Ce se întîmplă cu unchiul Delcă dacă nu murea într-o săptămînă ? A, altfel cred și eu, e ușor să faci pe caritabila, e ușor să spui că nu vrei să o trimiți la azil... Dar nici să nu-ți iei o răspundere...
★
— ...spune să-mi iau eu răspunderea dacă mă opun s-o ducem la azil...
Vara izbucnise brusc, cu călduri toropitoare, întrerupte din cînd în cînd de ploi torențiale, ca și cînd cerul apăsător s-ar fi rupt. Cum se opreau ploile, canicula izbucnea din nou, ca febra într-un trup sleit. Odată cu căldira, amestecul pestriț al orașului ieșise brusc la iveală : o lume gălăgioasă și țigănoasă acoperi, ca o pecingine, străzile înecate în soare. Se trăseseră mai la umbră, spre garajul unui bloc, să se ferească de arșiță și de privirile oamenilor ; se trăseseră firesc în umbră, de ani de zile se fereau de străzile luminate, făceau dragoste în cearșafuri străine.
— Ei, cum să-ți iei tu răspunderea... Chiar să vrei, n-ai putea...
Avea în glas o solidaritate politicoasă, dar plictisită. Poate era plictisit de căldură, de înghesuiala din tramvai, de cele opt ore de serviciu în care el reușea și să-și arate zelul și să-și rezolve problemele personale. Poate era sătul că mai în fiecare zi venea aici să-i susțină moralul, să
54
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
se plimbe pe trotuarul din fața spitalului, cu două ziare, citite și răscitite, făcute sul în buzunarul hainei de tergal — prea groasă pentru căldura asta, prea veche în atîta lumină.
•— Mi se pare rușinos pentru noi, să o vîrîm în azil... Știi ce veselă, ce darnică era ! E mai mare cu opt ani ca mama...
începuse din nou cu poveștile ei de familie care nu-1 interesau, dar n-avea să-i arate acest lucru, așa cum nimănui nu-i va arăta vreodată în față lucrurile neconvenabile. O privea atent, deși știa bine, prea bine chiar, cum arată : și corpul gol i-1 știa în amănunt — fusese foarte subțire la început și grasă nici acum nu ajunsese —și cum se îmbrăca : la fel ca o studentă venită de vreo doi ani din provincie. Chiar și părul tot așa și-1 purta, tuns băiețește, sau legat cu un șiret la spate. Firele albe însă i se înmulțiseră, neliniștitor, la tîmple și în creștet.
— Cînd s-a decretat mobilizarea generală, în august 916, bunicul a plecat pe front, bunica a murit de febră tifoidă, și tanti Vica și-a crescut frații, pe mama, pe unchiul Niculaie...
Era azi mai exaltată ca deobicei și o secundă avu o senzație neplăcută de falsitate, gîndindu-se că va trebui să-i țină isonul. Dar senzația se risipi repede, se obișnuise demult și cu propriul lui glas nefiresc, și cu gesturile lui silite : fusese emotiv de cînd se știa și își construise cu perseverență o fire ascunsă și întortochiată de care, în realitate, era mîndru.
— Dar mătușa asta a ta n-are soț ? N-a fost măritată, sau ce i s-a întîmplat ? întrebă, simțind că a sosit momentul replicii lui.
— Doar știi că unchiul Delcă a murit după cutremur, răspunse mustrător Romanița.
Mustrător, șăgalnic chiar : cum, doar eu îți povestesc zi de zi tot ce fac, nu m-ai obișnuit tu așa ? N-am sunat la tine după ce le-am dus doctorul ? Consultația m-a costat o sută de lei, dacă trăiește o săptămînă, este scăpată, a spus doctorul, și chiar așa a și fost : a murit într-a patra seară. Iar la crematoriu nu m-am mai dus pentru că în ziua aceea ne-am întîlnit amîndoi, nu se poate să nu ții minte...
— După cutremur, imediat, a paralizat unchiul Delcă... De spaimă... Oricum, mai curînd sau mai tîrziu, tot i s-ar fi întîmplat, avea 79 de ani și 120 de kilograme...
El șuieră, politicos și admirativ.
— ...Biata tanti Vica, și ea bătrînă, și îți dai seama să trebuiască ;să-l întoarcă de pe o parte pe alta, să-1 schimbe...
Se oprește bruc și se uită la artera pe care vîjîie mașinile colorate. Prietenul ei are o pudicitate pe care ea ține să nu o deranjeze, înțelege foarte bine felul lui de a fi, seamănă cu fratele ei, cu Andrei ! Dar este cu mult și mult mai blînd, și în atîția ani nu s-au certat niciodată... Nici măcar nu-și amintește s-o fi contrazis vreodată ; doar uneori o ironizează, lăudînd-o ca pe-o străină. Și ăsta ar fi unul dintre lucrurile care îi displac la el, dar ea este loială, ea este de bună credință, și, cu severitate, nu-și permite să îi displacă.
— E îngrozitor cum de la o vreme începe să-ți scadă memoria... spune bărbatul, ducîndu-și mîna, prea subțire, la frunte. în lumină, carnea feții lui pare muiată și firele cenușii de pe maxilare sclipesc roșcat. Mișcările îi sînt însă de adolescent — nesigure, agitate.
VARĂ — PRIMĂVARĂ
55
— Toată viața lui, unchiul Delcă s-a pretins ateu, deși nu făcuse decît. patru clase primare... O singură pensie, amîndoi, și-aia mică, totuși au reușit să-și strîngă o rezervă, ceva bani la cec... Așa că, dacă l-au dus'la crematoriu, rezerva lor de bani a rămas întreagă, o are și acum tanti Vica. Și toți din familie au apelat la ea cînd au avut nevoie...
— O rezervă... cam cît ?
— Ei, șapte mii... Ei, ce-ți închipuiai ? se repede ea, văzîndu-i strîmbătura amuzată... Pentru ei, care trăiau amîndoi din șase sute cincizeci de lei...
— Ei, spune el... numai șapte mii... Cînd spui o rezervă...
Se uită amuzat la ea și cu două degete schițează o mîngîiere. Se știu de atîția ani și cu toată înfățișarea ei, puțin șleampătă, puțin sărăcăcioasă, de studentă provincială, a ajuns ceea ce în realitate se cheamă o femeie între două vîrste. Cum poate să rămînă cineva atît de lipsit de simțul realității, se întreabă, mîngîindu-i depărtat umărul cu două degete ? Așa se întreabă și cînd o vede cum lucrează luni și luni la o treabă pe care n-o să încaseze pînă la sfîrșit nici trei sute în mînă...
— N-ai înțeles, spune ea, vioi. Nu ca să păstreze rezerva de bani l-au dus la crematoriu, ci pentru că el a zis că nu vrea să-1 îngroape cu popă...
Dar e convinsă că el înțelege tot; vezi și tu ce văd eu ? îl întreabă, cîteodată în gînd, în timpul zilei cînd stă în rezervă. Mirosul lînced de urină, spirt, fecale și cloramină, paturile despărțite de draperii de mușama, deasupra lor tăblițele negre cu numele înscris, vîrsta, operația. Faianța peretelui pătată galben de vomismente, vezi și tu ce văd eu ? Ochii ei cerniți, buzele subțiate, acoperite de o crustă portocalie, ațe de salivă cleioasă cînd se întredeschid, vocea răgușită, impersonală.
— Unde sîntem ?
— Ar fi- rezistat oare dacă n-ar fi știut că el înțelege tot, chiar fără ca ea să-i povestească, chiar fără ca ea să-i spună o vorbă ? Ca și cînd ar tot înota pe sub apă, kilometri și kilometri, fără sfîrșit, respirînd printr-un fir de trestie — numai.
— Nu pentru economie de bani l-au dus la crematoriu...
— Dar dacă banii au rămas, nu s-a supărat nimeni... Dimpotrivă, rîde el, blînd.
Un fel de nechezat subțire.
— Da, acum mi-amintesc ce povesteai despre mătușa și unchiul tău : că nu se prea înțelegeau, că se certau des, și după ce el a murit mama ta a spus că abia acum o să trăiască și sora ei liniștită, debitează el, din ce în ce mai jovial.
— Numai că era mai complicat, spune ea.
Se uită la coada care s-a format în fața măcelăriei, mai este o oră pînă să deschidă și peste încă o oră poate să vină mașina cu carne. Așa că femeile, pensionarii s-au cam așezat, unii și-au adus și scăunele.
— Mai complicat, spune ea, pentru că după ce el a murit ea nu părea să mai aibă chef de nimic... Nici să coasă nu mai avea răbdare, rămînea cu ochii în gol, pe vreun scaun...
Mai complicat, totul este mai complicat; și ea tot în gol se uită, iar pe furiș, cu o privire lacomă, lui îi urmărește mișcările : jneastîmpă-rul mînilor, prea subțiri pentru un bărbat, rîsul copilăresc și ușuratic.
56
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
Mai complicat, are o secundă de exaltare cînd aproape înțelege cum te poți supune să-1 vrei pe celălalt, chiar dacă îți displace că își salută șeful cu o înclinare prea adîncă a capului și îi face cadou personal de ziua lui o sticlă de Johnny Walker ; chiar dacă îți displac glumele lui stereo-tipe și glumele celorlalți pe seama lui, și trupul, de la o vreme greoi, cu pîntecul ieșind prin cămașă, moale, și șezutul lățit de scaun...
Chiar dacă, fără să știi de ce, mai ales la amiază, pe zăpușeală, cînd lumina este atît de albă, și oamenii merg zoriți, și mașinile sînt aglomerate te simți sleită și nu mai vrei nimic... E numai lumină și cald, și ți-este lehaminte... Asta era cîteodată, dar acum îl pîndește cu-atîta nerăbdare, de la geamul rezervei. Și pe urmă coboară în goană scările, cu pumnii strînși în buzunarul halatului alb, cu dinții încleștați, nu, spune în gînd obrazului tras, cu ochii încercănați și părul pîslos de atîta zăcere, nu, spune glasului ei răgușit, nu, spune scuturînd din cap și traversînd în goană prin cele patru benzi de mașini colorate care gonesc pe arteră. Nu, își spune, privind cu ochi răi împrejur și alergînd spre trotuarul unde el o așteaptă, nu, își spune ea, acum, timp de o oră n-am să mă. mai gîndesc la asta.
— Nu, îi spune lui, cînd ajunge, totdeauna gîfîind, nu, n-am vrut, să întîrzii, dar...
Și-1 privește aproape intimidată, și ochii îi sînt aproape recunoscători, aproape veseli.
— Ei, dă el nepăsător din mînă, și se uită plictisit la tramvaiele care se apropie de stație, toate înaintînd la fel de greoi, toate cu “ușile deschise, cu ciorchini de oameni vîrîți unul într-altul, atîrnați la fiecare scară. Ei, spune el, asta-i problema ? Doar ți-am spus de-atîtea ori, tu îți vezi acolo de treburi, dacă poți coborî, dacă nu, nu... Eu te aștept și o oră...
— Nu reușesc să-mi găsesc o pilă la miliție, spune el, dintr-o dată.
Ca și cînd fraza i-ar fi irupt, fierbinte, o ținea de-atîta timp, ca s-o arunce la momentul potrivit ; nu este ea prea săritoare, nici cine știe ce relații n-are, nici nu se cade să-i ceri ceva cînd este într-o asemenea situație, dar întrebarea niciodată nu strică. Nu știi de unde sare iepurele. Așa că se gîndise s-o întrebe totuși, atunci cînd s-o ivi prilejul. Dar momentul nu mai venea și el își pierduse răbdarea.
— Cînd dai examenul ? întreabă ea, și-și aude nota falsă din propriul glas îngrijorat.
— ...Sîmbătă... Așa că miine și poimîine nu mai pot să vin., se-precipită el. Mă duc să exersez parcarea și pornirea din pantă...
Un neastîmpăr brusc l-a cuprins, se uită la ceas fără reținere.
— Ei, cam ar fi timpul, spune, împingîndu-o ușurel de umeri, antre-nînd-o la mers.
O, nu, nu mă întoarce acolo, încă puțin, încă puțin, doar, ar seinei ea ; dar nu face decît să meargă puțin înaintea lui, împiedicat, lovindu-se de toate denivelările asfaltului.
Prin ușile deschise ale blocului răzbește mirosul obișnuit, de ceapă prăjită și igrasie.
— Aici, la etajul trei stă Oprișan...
Memoria ei este intactă, sau îi soarbe fiecare vorbă, așa că știe-cine este Oprișan : relația pe care el o cultivă cu grijă de ani de zile,
VARĂ — PRIMĂVARA
57
acel influent demnitar care n-avea noroc la însurat pentru că găsea numai fete cu dosarul prost. Dar iată că a găsit una cum trebuie și a primit și el dezlegarea să se însoare de vreme ce stă într-un apartament de trei camere, în acest bloc prin umbra căruia ea pășește împleticit,, ocolind pubelele pline.
— înseamnă că este un om corect, de vreme ce n-a profitat să-și. ia apartament mai în centru, spune ea cu o falsă însuflețire.
Și, brusc, vocea i se face plîngăreață. Se oprește în loc și schițează o mișcare, de parcă ar vrea să-1 ia de mînă.
— Oh, înțelegi, șoptește, înțelegi? Mi-e așa de groază să mă întorc... Mi-e groază că s-a întîmplat ceva cît am lipsit...
— Sărăcuța de tine, spune el, abstract, compătimitor. Ce vrei să se schimbe într-o oră ?
Se uită temător în jur și, pe urmă, iute îi trece mîna pe creștet.. — Sărăcuța de tine... cu asemenea necazuri pe cap... Și eu, cu. examenul meu de șofer, spune cu aceeași vinovăție abstractă.
Se uită iar temător împrejur, o trage iute spre el, o sărută grăbit,, mușcîndu-i buzele, împingînd-o în zid ; o violență nepotrivită cu lumina, albă, înțepătoare, ca și cînd ar vrea să se ațîțe. Sau ca și cînd ar vrea să. termine așa cum trebuie întîlnirea.
— Mai recunoști locul ? îl întrebă ea.
Are în glas o nostalgie voită și complice. Niciodată nu l-ar fi întrebat dacă n-ar fi atît de disperată că trebuie să se întoarcă acolo. Să mai vorbim încă cinci minute despre cum era cînd ne întîlneam aici, să mai vorbim puțin, despre asta sau despre orice altceva, să mai stăm și să mai vorbim, nu mult — măcar cinci, măcar patru, măcar trei minute. Dar nu mai spune nimic, pășește cuviincios alături de el spre stația de unde are să-și ia tramvaiul.
— Ei, da, se grăbește el, cum să nu-mi amintesc.
Cum să nu-și amintească de vreme ce este una dintre cele mai vechi amintiri a lor și i-a tot evocat-o, de-atîtea și de-atîtea ori, încît. aceleași cîteva cuvinte îi și vin, automat, pe limbă.
— Da, recită el, vedeam de sus cîmpul de rapiță, verde, și lacul, cu bărci...
Se oprește brusc și începe să alerge înspre tramvai...
— Atunci, sîmbătă... Tot așa, îi strigă de pe scară.
Acum trebuie să se întoarcă acolo, așa că așteaptă lîngă zebră să traverseze, cu pumnii strînși de nerăbdare în buzunarele halatului., lăsîndu-și greutatea cînd pe un picior, cînd pe altul. Văzduhul prăfos și înfierbîntat este ars de lumină și plin de scrîșnetul frînelor, de clinchetul tramvaielor. Un uruit prin care ea aleargă, smulgîndu-și cu greu, la fiecare pas, tălpile sandalelor din asfaltul, moale ca o plastilină. Aleargă încruntată, uitîndu-se împrejur cu ochii răi, nimic împrejur,, nimănui nu i se întmplă nimic, ei se așează la cozi, ei se întorc de la servici, ei își plimbă în cărucioare copiii, îi tîrăsc de mînă... Nimănui nu i se întîmplă nimic groaznic și neașteptat, pentru ca lumea să se-echilibreze. Nimănui nu i se întîmplă nimic, și atunci de ce ei, de ce-mie ? De ce tocmai ei care în ziua operației a împlinit 60 de ani, tocmai.
58
VIAȚA ROMÂNEASCA
ei care n-a fost bolnavă decît de două ori de gripă ? Aleargă strîmbîn-du-se încruntată, cu ochii răi, printre mașini. Tocmai ei care are numai o rochie bună, de lame verde pentru care a luat bani de la Reciproc dinainte de nunta Clarei, și un deux-pieces bleumarin pe care l-a lăsat împreună cu pantofii și furoul la garderoba de la internări, oi mai ieși de aici, sau nu ?..., s-a mirat, cu glasul ei răgușit, aspru. Mai mult se mira decît se întreba, dar vorbise în șoaptă ca să nu audă copiii care o așteptau în capătul culoarului. Mai mult a spus decît a întrebat, așa încît și cumnatul ei, de-alături, abia a auzit-o. Și pe urmă a urcat scările cu pasul ei apăsat, pe-atunci, acum trei săptămîni un pas de femeie voinică. Și-o față severă și posomorită și gesturi îndemînatice și cumpănite.
Traversează artera și trece de poarta spitalului și trece de ghereta unde portarul, cu șapca de postav cafeniu așezată strîmb deasupra frunții asudate înghite bucăți mari de roșii, de castraveți și de parizer, așezate pe un ziar umed. Și trece de cîinele fără stăpîn, veșnic hămesit, cu limba scoasă și coastele slabe tremurînd de căldură, care noaptea adulmecă pe lingă morgă, și o sperie pe femeia cu picioarele varicoase, care duce cam la ora aceea, gunoiul..
Intră iar pe coridoarele răcoroase, mirosul de spirt și de urină, paturile cu draperii de mușama...
— ...ce cauți aici ?... ce căutați ?... cine ?...
Mătușa Vica răsuflă repede, de la urcatul- pe scări — de la căldură, de la emoție poate. Și își face vînt cu un carton — poate chiar cel cu care femeia cu picioarele varicoase strînge gunoiul. E grasă mătușa Vica, e rea de căldură, transpiră mult, transpiră și pe față, își face vînt cu cartonul și nu răspunde nimic ; ca un copil care a făcut o poznă.
— Dacă eu ți-am spus să stai acasă, de ce ai venit ?
— Lasă, dragă Romanița, spune vecina — madam Stănescu, cu un glas dulce-acrișor, așa cum se vorbește cu un copil izmenit. Lasă, dragă, a vrut și ea s-o vadă pe sora ei, are și ea dreptul ăsta...
Madam Stănescu — înaltă, slabă, cu nasul poros și lung, plin de puncte negre. Madam Stănescu, care-și crește nepotul și are-o frică de ea ! Vine fiu-su dimineața cu mașina și i-1 aduce, iar seara vine și-l ia. Și cu noră-sa nu se înțelege.
— Dimineața, cînd venea să-și bea cafeaua la mine, mereu era îngrijată, iar am sunat la copii, îmi spunea, și nu i-am găsit, și nu știu nimic de sora mea... E sora mea, și mă doare... Lasă, am încurajat-o eu, că facem noi într-un fel... Și am adus și portocale.
— I-am dat zece lei lu; dom’ Popescu... spune și mătușa Vica.
Broboane de transpirație pe frunte, în bărbie ; în glas, o încîntare de copil căruia i-a ieșit șotia. Și părul, jumătate alb, jumătate roșcat de la fostul vopsit (nu l-a mai vopsit de cînd a murit unchiul Delcă) strîns într-un coc mic la ceafă.
— ...Și dumnealui ne-a condus pîn-aici, că știa că e azi zi de vizită... Și-a căutat portarul în registru, și-a dat telefon, și-am urcat scările, și-am nemerit-o...
Mătușa Vica, în rochia ei de mătase naturală, neagră cu bobițe albe, dinainte de război. Doar pe la subțiori și pe spate mătasea i se mai taie.
— Era îngrijată dumneaei, și tot dădea telefoane peste telefoane, spune dom’ Popescu. Dau telefon la copii, îmi spunea, și copiii mă mint,
VARĂ — PRIMĂVARA
59
că unul spune una și altul alta, și seara degeaba iau carbaxin, că nu pot să dorm, gîndesc la fiecare ce necazuri are, și îmi fuge somnul... Și toată noaptea mă perpelesc, că nu știu ce-i cu sora mea, și pe nepoți îi întreb : nu mai veniți și voi pe la mine ? Da nici unul, de două luni și ceva, nu mi-a mai trecut pragul... Lasă, i-am dat eu asigurare, lasă că spitalul ăsta știu unde e, știu și cu ce tramvai trebuie să mergem...
Dom’ Popescu-frizerul care vine acasă și tunde și bărbierește și tot mai cîștigă un ban, la 77 de ani. Și-a adus una de 65, văduvă și ea, și-a ținut-o trei luni și nu i-a convenit cum gătea ; sau altceva nu i-a convenit, și i-a spus să plece. Mic de statură, cu o mustață albă, țepoasă sub nas; stă țeapăn pe scaun, cu genunchii depărtați și cu mîinile zbîrcite își apasă genunchii.
— Portocale n-are voie, așa că ai să le iei înapoi... Le iei tu și le mănînci, că tot n-ai dat niciodată bani să-ți iei portocale., spune răstit Romanița.
— Nu mănînc eu portocale...
— Nu mănînci că nu te înduri de bani, dar dacă le ai... Și mănînci, nu mănînci, le iei înapoi, aici se strică...
Nu-i este deloc milă de ea, așa cum stă, cu rochia ei neagră de mătase, udă sub sîni și sub gheb ; numai la subbraț nu transpiră, că se dă cu bicarbonat de-o viață. Și picioarele, cu pielea albă, desfăcute ușor de căldură... Să te cerți pentru ea cu fratele tău, să vrei să o ocrotești, ea să umble cu viclenii, și, în plus, să n-aibă nimic ! Să stea liniștită pe scaunul ei, cu picioarele ușor desfăcute, să transpire, să se uite la patul în care se zăresc ochii încercănați și părul alb, cîlțos de-atîta zăcere, să se uite, să nu spună, să nu aibă nimic.
Și cei doi — madam Stănescu, cu nasul lung și poros, domnu’ Popescu, cu mustața țepoasă și albă — să se uite și ei la pat cu ochi obtuzi, îngroziți și lacomi.
Iar ea, care de cînd a ajuns în patul cu rotile nu se mai poate întoarce singură de pe o parte pe alta, ea se uită cu suspiciune la tuburile prin care picură lichidul. A avut acum o lună o perfuzie care i-a udat patul și cine știe, poate acum, tulbure, își amintește.
Se uită la tuburi cu suspiciune.
— Rău ați făcut că v-ați luat răspunderea asta...
Romanița aruncă o privire prin fereastra rezervei, aruncă o privire în oglindă, varsă tăvița de la chiuvetă.
— S-ar fi putut să-i vină rău pe drum, aici, pe scări.... Rău ați făcut că ați adus-o... Și, oricum, dintr-o clipă în alta poate să intre profesorul... Aici este reanimare, aici nu-i salon obișnuit, aici nu se fac vizite...
Cei trei continuă să stea pe scaune și să se uite la pat.
— Portarul s-a uitat în registru și ne-a trimis... încearcă, cu glasul ei acrișor madam Stănescu.
— Hai, tanti, hai, e timpul, lasă că mai vorbim la telefon.
. . își trece brațul pe după umerii grași, pe după ghebul rotund, și-o împinge ușor, antrenînd-o să meargă.
Iar mătușa Vica se ridică — greoaie, buimăcită, ascultătoare. Cu fața îmbujorată de emoție și de cuperoză, scoate din cînd în cînd o batistă mare, cadrilată, de bărbat, și se șterge de transpirație. Merge
60
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
șovăind, împinsă ușor și hotărît de la spate ; în dreptul patului încetinește pașii. Se oprește.
Cei doi nu s-au ridicat de pe scaune, se uită cu lăcomie : oare cum au să-și ia surorile adio ? Un țînțar trezit bîzîie dintr-o dată, un bîzîit subțire, ca un vîrf de ac.
Mătușa Vica s-a aplecat, a luat mîna subțiată, cu unghii vineții și a dus-o la gură.
— Ce-s eu, popă, să îmi pupi mîna ?
Vocea răgușită, dușmănoasă a sorei mai mici doar o clipă a descum-pănit-o. A ieșit încovoiată, cu rochia de mătase lipită pe ghebul transpirat.
Nepoata închide ușa în urma celor trei. Un timp se uită visătoare prin geam spre trotuarul de vizavi, acolo unde răspoimîine el are să apară, din nou, în buzunar cu două suluri de ziare, citite și răscitite. Se uită la blocurile cartierului nou, răsărit în cinci-șase ani peste un cîmp de rapiță, verde strălucitor, plin de gunoaie.
Cînd se uită din nou la pat, privirea i se înrăiește : ascunsă sub pătura ridicată peste picioarele reci, cianozate, cu unghiile vineții — punga de portocale.
★
Cădura de etuvă a orașului, văzduhul alb și ars de lumină, amprente de tocuri în asfaltul moale ca un șerbet. Cerul •— deznădăjduitor de albastru. O sufocare începe încă de dimineață, de la opt, cînd trupurile sînt deja umede și toropite ; așa că au fost inspirați copiii să pună mai pe seară, mai pe răcoare, parastasul de șase săptămîni — cel mai important, cel la care va veni întreaga familie. Ziua nu cade în post, nimeni nu este bolnav, majoritatea încă n-au plecat în concediu. Sînt totuși, cîteva absențe, și tocmai acest lucru se discută la început : motivele celor care n-au venit. Andrei toarnă vinul în pahare, Romanița încarcă farfuriile și le duce la fiecare.
— Vicăi i-ai dat ? o întreabă cînd unul, cînd altul. E prima oară, în atîția ani, cînd Vica este în atenția celorlalți. La ocaziile mai simandicoase nici nu era poftită, pentru că nu făcea față. Dar astăzi, în timp ce împarte farfuriile încărcate, Romanița îi tot aude numele, pomenit în șoaptș.
— ...mi-a fost așa de milă la înmormîntare de ea, abia mergea, și atîta a plîns... Eu trebuie să mor, nu tu, spunea, că eu sînt mai. bătrînă...
— Mai servești puțină șuncă, puțină salată, tanti Vica ? Hai, spune, odată, că mă grăbesc, vezi că este atîta lume...
A ieșit bine parastasul, au reușit copiii să facă rost de salam de Sibiu, de șuncă de Praga, este și-un vin natural, l-a găsit Nicuiaie, fratele răposatei, prin cunoștințele lui — vin din pivnițele Patriarhiei : mîine poți fi liniștit că n-o să te doară capul. Se vorbește despre boala răposatei, se trece la greșeli de diagnostic, la sumele care se pretind ; atmosfera dintr-odată se înfierbîntă. Acum vorbesc mai mulți deodată, dau nume, dau cazuri.
VARĂ — PRIMĂVARĂ
61
— Kent mai vii ? Pește două săptămîni... cineva spune un banc mai vechi. Se rîde cu reținere.
— ...din tot ce-a fost, biata Vica m-a impresionat cel mai mult... Și ce-o să facă ea de-acum la vreo nevoie, cine are s-o mai ajute ?
— Friptură de porc sau de pui ? Sau mai bine din amîndouă ? Și porc, și pui, nu-i așa, tanti Vica ?
E tot zăpușeală, deși afară aerul se albăstrește a seară. Cu o carte luată din raft la întîmplare, mătușa Vica își face vînt, răcorindu-și obrajii congestionați. Stă pe canapea, cu picioarele desfăcute de căldură și cu farfuria parcă tot timpul goală.
— înghețată, tanti Vica ? De lămîie sau de cacao ?
Ii cară cu un fel de înverșunare, o servește de două ori din fiecare fel, și înverșunarea ei crește cînd îi zărește din nou în poală farfuria golită. Fii atentă cu Vica, mănîncă prea mult pentru vîrsta ei, o trage cîte cineva de mînecă. Biata Vica, are și ea ocazia, în fine să mănînce așa ceva, dacă te gîndești, are și ea ocazia la..., îi șoptește altul.
— Chec ? Cașcaval ? Sau vrei iar friptuisă ? Ce-i ? Hai, spune mai tare, nu vezi ce gălăgie e ? Spune mai tare ce vrei să spui, tanti Vica...
Camera, într-adevăr, s-a umplut de fum și de vacarm, se discută despre listele pentru Trabant, cei informați strecoară amănunte despre Olcit-uri.
— ...dădea telefon cînd la mine, cînd la soră-mea, povestește încet Andrei, în celălalt colț. Totdeauna mă întreba la fel : ce face mama ta ? Tot la spital e ? E la spital, îi spuneam eu, dar stai liniștită... Dar operație îi mai fac ? mă întreba la urmă...
— ...ce spui ? Spune mai tare, tanti Vica, nu vezi ce gălăgie e ? Ce vrei ? Vrei iar friptură ?
— Pune și tu niște salată într-un borcan, și fă și tu un pachețel, și du-i băiatului.;. Du-i și băiatului, că-i și el suflet de om, șușotește mătușa Vica.
Mai adineaori și-a scos dinții în baie, nu putea să-i mai țină, c-o strîngeau, și-i fac gura toată o rană ; d-aia se înțelege mai greu cînd vorbește.
— înghețată ? De lămîie sau de cacao ?
— Ce vrei tu, fata mamii... Ce vrei tu, pune-mi... Și stai și tu jos, și înghite ceva, stai jos să mai stăm și noi de vorbă...
— Ei, asta-i... Dacă eu stau și vorbesc, cine... Mătușa Vica învelește felia de cașcaval într-un șervețel, o vîră în poșetă și pe urmă se întoarce la înghețată.
— Puțin vin ? O cafea, tanti Vica ?
— Nu mai vîrî în ea ca într-un sac fără fund. Și vin, și cafea, la tensiunea ei...
— Nu tu ai zis că e mai sănătoasă decît tine ?
— Și-atunci trebuie s-o îndopi pînă îi vine rău ? Ai un gen de inconștiență, un gen de a nu vedea consecințele, care mă uluiește... Ca și cu actele...
— Cu actele, ce ?
— Crezi că nu-mi dau seama că dinadins nu duci actele pentru azil ? Azi cu un motiv, mîine cu altul, pe cine crezi de fapt că păcălești ?
62
VIAȚA ROMÂNEASCA
Numai pe ea o păcălești, asta, bineînțeles, dacă nu ai de gînd s-o iei la tine, paralizată...
— De ce să paralizeze neapărat ? Că vrei tu așa ? Poate să mai trăiască mult și bine la casa ei... Nu vezi că n-are habar, nu vezi cum mănîncă ?... Și-atunci, trăiește și ea ca toată lumea, trăiește la casa ei, se duce dimineața la cafea la vecine...
— Da, și-au să vină vecinele la iarnă să-i spargă lemnele... O să vină vreuna s-o spele, s-o schimbe dacă n-o să se poată, mișca ? Nici pentru o mie de lei nu-ți vine nimeni...
— O ții una și bună, că n-o să se mai poată mișca... De unde știi tu cum o să fie ? S-ar putea foarte bine să moară și așa, dintr-odată...
— Da, o să moară cum vrei tu, o să moară cum îți convine ție...
Mătușa Vica stă pe canapea, în rochia ei de mătase naturală — rochia ei din vremuri bune. A terminat înghețata, și acum începe felia de chec. Pe scară șe aud tocurile Romaniței, a plecat în goană acasă, băiatul e singur, băiatul nu știe că i-a murit bunica. Nu-i nici o grabă să transmiți veștile rele, susține Romanița, așa că nu i-a spus încă băiatului că i-a murit bunica.
— ...dacă mă nimerea pe mine la telefon, mă întreba : Nelly ? Tu ești, Nelly ? Ce face sora mea, Nelly ? Ce face soacra ta ? Tot la spital este ? Tanti Vica are un glas gros, răgușit, la început n-o recunoșteam, credeam că-i un bărbat, cine o mai fi și ăsta să-mi spună pe nume ? mă întrebam. Pe urmă, o învățasem...
Tocurile Romaniței nu se mai aud, băiatul este singur, și prietenul Romaniței trebuie să dea telefon, totdeauna pe la ora aceasta o sună. Sînt seri cînd nu o sună, mai ales de cînd și-a luat examenul de mașină, și atunci ea așteaptă pînă tîrziu telefonul lui, și pe urmă doarme prost, toată noaptea. Andrei umple paharele cu vinul de la Patriarhie, Nelly povestește cum a venit la spital tanti Vica, adusă de un vecin și de o vecină, Violeta, nevasta lui Niculaie povestește cum arată apartamentul pe care i l-a cumpărat fiului ei din prima căsătorie.
Pe canapea, mătușa Vica molfăie checul.
★
— Vrei să spui că n-ai să rămîi cu mine, întreabă ea, răgușit.
El își smulse privirea miloasă de sub privirea ei și se uită înainte. Imensă, oglinda lacului sub cerul roz-portocaliu. Undeva, departe, o yolă. împăcarea întinderii dulci, ușor ondulate sub adierea care mișca frunzele lucioase ale uriașului vișin. Sub vișin, masa de metal, cu un picior mai scurt, clătinîndu-se pe pietriș, și naveta cu sticle de bere caldă și Cico.
— Spune, repetă ea. Deci nu mai vrei să mai rămîi cu mine.
Se mișca pe scaun, era roșu la față și lumina verii atît de puternică încît dacă l-ai fi privit cu atenție i-ai fi zărit, prin pielea prea albă, fiecare vinișoară. Sub pielea străvezie, din clipă în clipă părea că de emoție aveau să-i explodeze vinișoarele roșii.
Ca o fîlfîire imaterială simți cum se răsucește în ea vechiul instinct de ocrotire. O lovi în piept, ca o aripă de pasăre în aer și, dintr-odată
VARĂ — PRIMĂVARA
63
orbită, dintr-odată nemaiînțelegînd ce se întîmplă, se uită la el, îngrijorată. Ceva, cineva îi făcea lui rău, și ea avea să întindă mîna să-1 apere.
Privi întinderea lucie și caldă a lacului, malul de vizavi pe care se ridicau casele satului, idealizat de distanță. Ar fi trebuit să curme într-un fel scena neverosimilă care la amîndoi le făcea rău. De ce fusese atît de neînțeleaptă s-o declanșeze ? De ce să știe neapărat ce face el în serile cînd nu o sună ? De ce să știe cum a făcut rost de bani pentru mașină ?'
Cu o încăpățînare fanatică privi florile galbene de răchită, barca ce sălta sub valurile mici ale debarcaderului. Se uită la lemnul putrezit al bărcii și la valurile unsuroase, pline de mătasea broaștei — verde strălucitor — pline, fără îndoială și de lipitori negre.
— Intr-o zi frumoasă e păcat să discutăm asemenea lucruri, spuse ea, cu glas rigid.
Și pe urmă zîmbi, cît putea mai festiv.
O, Doamne ! Dacă ar fi putut să se vadă în clipa aceea ! Pielea feței, părînd mai stoarsă, mai lipsită de elasticitate, sub pudra ieftină, întinsă în grabă. Dinții mărunți din față deja ușor tociți, locul gol de la spate unde îi lipseau două măsele...
— M-a sunat tanti Vica în ultimele săptămîni, continuă, încercînd să-și facă mai sprințar glasul. A sunat și la Andrei, și la unchiul Niculaie, tu nu mai vii pe la mine ? ne spunea la fiecare. Și fiecare cu treburile lui, cum se întîmplă... Eu singură, mai slabă de înger...
Făcu o pauză, îi căută pe față zîmbetul obișnuit, complice, dar nu-1 găsi.
— ...mai slabă de înger, am trecut pe la ea. Am stat aproape o oră, i-am dus 25 lei și un pepene. Am certat-o că iar s-a mai îngrășat, nu știu de ce mi s-a părut de data asta atît de umflată, mi-a arătat că împletește ciorapi, ca să nu stea degeaba...
Chelnerul aduse două fripturi imense, cu ochiuri de zgîrci și de grăsime.
— ...și ce crezi ? Azi dimineață, dimineața mea liberă, și tu ai spus să ieșim cu mașina, mă trezește telefonul, madam Stănescu, vecina cu care m-am pomenit atunci, la spital. Că tanti Vica nu se simte prea bine și să vin imediat. Bine, îi spun eu, dar am fost aseară și n-avea nimic, am plecat tîrziu, și se simțea bine...
— Tot trebuia să discutăm cîndva, șopti el, strecurîndu-și glasul cu o disperată iuțeală.
Nu, nu fusese pînă acum suficient de iute și de abil, nu storsese de la viață nici măcar un sfert din ceea ce își dorise : o bursă de trei luni în RFG acum cinci ani, un post de șef de birou fără speranțe de avansare, mici ciubucuri cu care își plătea datoriile.
— Cum ? întrebă ea.
își rezemă cotul de marginea mesei care se clătina, furculița căzu jos, o auziră cum lovește pietrișul, dar nici unul nu se aplecă s-o ridice.
— Tot trebuia să ajungem, odată și odată la discuția asta...
Și, cu un gest nou, nervos și precis, luă de jos furculița. O puse în dreptul său și i-o dădu curtenitor pe a lui ■— cea curată.
— Cum, repetă ea, mai tare, mai răgușit.
64
VIAȚA ROMÂNEASCA
Și imediat, vocea i se opri în gît cu teamă, simțind alături fața lui umbrită. Să nu se dea în spectacol. Nu-și dădu seama că tocmai acest lucru se întîmplă : că din acest moment dorințele și interdicțiile lui nu mai contau. Și ea putea să le încalce, putea să nu se mai teamă.
își turnă singură bere în pahar, bău, își turnă iar. De la o clipă la alta uita tot ce se întîmplă, așa că își uită și teama de el și din nou încercă să vorbească.
— De ce ? întrebă. Din cauza dosarului meu ? Din cauza...
— Mănîncă, îi răspunse el, cu glasul cel nou, poruncitor.
Juca scena ca un bărbat adevărat și din nou — dar mult mai slab — ea simți aceeași răsucire ușoară — absurda nevoie să-1 ocrotească.
— Mănîncă, repetă el.
Și ca să-i dea exemplu, înghițea bucăți mari, care i se duceau repede pe gît, și între înghițiturile lacome ducea paharul cu Cico la gură. Da, chiar nu mai era deloc băiatul timid care o urmărise atîta timp cu insistențele lui rușinate și blînde, da, chiar devenise altcineva în atîta timp de cînd erau împreună.
— Nu pooot...
Șoapta ei ieși ca un chițăit rugător, privea lacul cu ochii uscați, țeapănă în rochia ei neagră de poplin, care prindea atît de ușor scame, și el o lăsă în pace.
își mîncă toată friptura, mîncă și dintr- a ei, jumătate. Din obișnuință continua să mai arunce împrejur inutile priviri temătoare.
— Bărbații sînt cinici, i se explică, avertizator și patern, la sfîrșit, punînd tacîmurile în farfuria golită.
Acum, că-și terminase friptura și ea nu mai încerca să mai schimbe nimic, își turna doar bere în pahar și o sorbea cu înghițituri lungi, însetată, acum putea și el să vorbească. Cu glasul cel nou, sigur de el, dar încă cu opintelile timide de altădată.
— Poți să mănînci și de nervi, știi ? îi zise.
Colita i se răscolise, într-adevăr, de nervi ; de durere îi venea să se curbeze pe scaun sau să o ia la goană înspre toaletă. Dar mai rămase, îi spuse că e singura femeie pe care a iubit-o în viața lui — cam puțin pentru o viață de bărbat, adăugă — își trase într-o parte fața roșie, congestionată, și două lacrimi mici i se scurseră pe șănțulețul de lîngă nas.
își șterse repede lacrimile cu un vîrf de deget; un gest repezit și delicat, gestul băiatului care în camera străină de deasupra cîmpului verde de rapiță o implorase, cîndva, să nu se despartă. Și, care, iată, devenise bărbat în atîția ani de cînd erau împreună.
— Scuză-mă două secunde, îi spuse el.
Și aleargă spre toaletă. După ce el se întoarse, se duse și ea. Lîngă piciorul mesei stăteau, goale, claie peste grămadă, patru sticle de bere.
El băuse doar una de Cico — ca orice șofer, începător și cuminte.
— Aici, după colț, sînt trei cabine de telefon, poate măcar una este bună, îi spuse el.
Ea coborî. Coborî și el, închise cu grijă mașina, intră vizavi în alimentară. Era expeditiv și știa să se facă simpatic și să inspire o părere bună din prima clipă.
VARĂ — PRIMĂVARĂ
65
Ajunse la mașină înaintea ei și o așteptă, cu o pungă verde de plastic în mînă.
— La tanti Vica n-am mai sunat... Prefer să merg să văd, mi-e teamă să nu cumva... Iar acasă am sunat de trei ori, dar nu răspunde...
Nu-1 mai privea, nici lacom, nici întrebător, dar glasul tot răgușit îi rămăsese.
— Deci să te las la tanti Vica, îi spuse el, abstract îndatoritor. Brînză de 21, adăugă, arătîndu-i sacoșa care mustea. Un firișor albicios se strecura printr-un colț al pungii și el căută îndelung în mașină un colț mai potrivit, ca să nu păteze.
— Brînză de 21, repetă după un timp, simțind că tăcerea devine prea lungă — vîrîse cheia de contact, apăsase pedala — simțind că ea n-are să mai scoată nici o vorbă de-acum, și doar are să privească orașul, dintr-o dată încremenit, sub lumina tăioasă și albă.
— Precis este afară la joacă, nu-ți face griji, o încurajă. Se uita din cînd în cînd în oglinda retrovizoare, întindea mîna să mai șteargă geamul de un praf invizibil, era atent la circulație, așa încît, în timp ce vorbea, făcea pauze mari între cuvinte.
— Precis este afară... totdeauna era afară la ora asta... Totdeauna era afară la joacă... și cînd dădeai telefon nu răspundea... nimeni... și tu te speriai degeaba...
★
Nimeni cu care să te joci, cald și praf. Praf în jurul bătătorului de covoare unde un bărbat scund, în maieu, bate cu înverșunare un covor de iută.
— ...duce-ți-vă de-aici, nu vedeți că bat covorul ? le strigă copiilor.
Norișori albi de praf amestecat cu moloz care ies din schela blocului neterminat din colț. Ies tot timpul, ca la o explozie. Pe o scîndură, cu litere roșii lozinca : PUTEREA STĂ ÎN FAPTELE NOASTRE.
Praf de la ăia de la M 15 care joacă mingea, sînt unii mari de la blocul M 15 care joacă mingea, dar pe Matei nu-1 primesc.
Și nici unul dintre prietenii lui nu a ieșit afară la ora asta.
Matei stă ghemuit la umbră, lîngă colțul scării. Astăzi mama i-a spus că o să se întoarcă tîrziu : el să se uite la televizor, el să fie atent să nu pățească ceva, el să mănînce singur că ea o să se întoarcă tîrziu. Are treabă. Așa i-a spus dimineață.
Și tata a plecat mai adineaori și nu știe exact cînd o să poată să se întoarcă.
Soarele a coborît în spatele antenei de televizor de la scara E ; cînd ajunge acolo e trei și jumătate, trei și jumătate, cîn’ să iasă afară, la joacă, la ora asta ?
Poate mama e la spital, și atunci o să se întoarcă tîrziu, dar poate că s-a dus acasă la Tanti Vica, de-o sută de ori a sunat telefonul după ce a plecat. zĂlo, tu ești, Matei ? spunea ăla care suna, aproape toți care sună știu că el este Matei, numai unii îi spun Romanița ? Tu ești Romanița ? Cum ? Vaai, dar ce semeni cu maică-ta la glas... Și-ăsta de azi : spune-i maică-tii să vină repede că madam-Delcă se simte rău, madam-Delcă e Tanti Vica, să vină repede maică-ta, sau altcineva din familie... Dar se
66
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
vede că ăla nu prea găsea pe nimeni din familie, nici pe unchiul Andrei, nici pe tanti Nelly, nici pe nimeni, că tot pe el îl sunau, de un milion și o mie de ori l-au sunat. Pînă s-a săturat să le mai răspundă și a ieșit afară.
Afară e cald, și e praf, sus pe schelă bocăne ciocanele, deasupra capului Iui țiuie un ciocan de lipit. O flacără de magneziu, la fel de albă, ca lumina zilei, sus unii își închid balconul.
— N-au decît să-1 închidă, a spus mama, n-au decît, noi nu-1 închidem pe-al nostru, că tot o să ne mutăm...
— N-aveți decît să vă mutați voi, le-a spus el, voi n-aveți decît să vă mutați, că eu aicea rămîn...
El aici o să rămînă. Are el prietenii lui, îi are pe Vali și pe Florin,, îl are pe Cîine, mai o să vină și Bunica. N-au decît să se mute ei, el aici o să rămînă. O să mai vină și Tanti Vica dacă n-o să mai fie atît de grasă.
— Ești grasă, i-a spus mama aseară lui Tanti Vica, ești grasă,, de-aceea nu mai poți să vii pînă la noi. De-aceea abia-abia te miști... De ce mănînci atît, de ce te lași să te îngrași ? Dacă, doamne ferește, pățești ceva, cine vrei să te îngrijească ?
— De neam sînt grasă, a zis Tanti Vica. Femeile din neamu’ nostru, toate așa au fost, grase. Grase și frumoase, nu ca astea de-acum, slabe-scînduri, de n-are bărbatu’ pe ce pune mîna. S-o vezi pe străbunică-ta, uite-atîta era, și cum mergea, purta ghete cu toc și blană la gît, tu nu te-ai îngrășat că ai avut necazuri...
Femeile din neam au fost grase, dar Matei e slăbuț și e cel mai scund din toată clasa.
— Du copilul la doctor, spune Unchiul Andrei, de ce ești inconștientă și nu duci copilul la doctor ?
— O să-1 înscriu la un sport, spune mama, trebuie să-mi fac timp, am atîtea pe cap, dar trebuie să-mi fac timp să-1 înscriu la un club, și pe urmă să-1 duc și să-1 aduc, altă soluție n-am, de-aici de la noi, oriunde te-ai duce tot e o distanță...
Matei îi ascultă îmbufnat, el nu vrea nici la doctor, el nu vrea nici. la club, el vrea să se joace aici, cu prietenii lui. Ii are el pe Vali și pe Florin, îl are pe Cîine.
Uite un cîine.
E chiar Cîinele.
Țucuricu, țucuricu, strigă Matei cu glas mîngîietor.
E chiar Cîinele care latră scurt, în glumă, și vine în salturi caraghioase spre el.
Vai de capul lui de cîine, cîine fără stăpîn, trebuie să fie de la casele demolate, a spus Bunica. Așa a început totul. Bunica a început să-i dea oase să le ducă la Cîine. Bunica parcă face vrăji, așa îmblîn-zește toate animalele, ea l-a învățat pe Matei să pună firimituri la vrăbiuțe, las-că vine iarna din nou și-au să pună ei doi firimituri pe balcon, și-au să vină vrăbiile și el are să le numere, șaisprezece au venit odată, el stătea pitit după pomul de Crăciun, și vrăbiuțele au venit, zvîîîrrrr ! șaisprezece, le-a numărat. Ala a fost recordul absolut pe anul trecut.
Să vedem anul ăsta...
VARĂ — PRIMĂVARA
67
Țucuricu, țucuricu, strigă Matei, și Cîinele vine în salturi caraghioase, caraghios mai este și Cîinele ăsta ! Sare cu labele pe el, îl miroase, sare înapoi, țucuricu, țucuricu, vino tu, aici... Cîinele iar se repede, și are o blană cenușie care de-aproape parcă este din mai multe culori, parcă e făcut din petice.
Ce frică mai îi este lui Tanti Vica de Cîine, ia-1 d-aici că mă mușcă, striga atunci cînd mai venea pe la ei, ia-1 d-aici drace, n-auzi, că mă mușcă... Venea și Bunica, atunci, e-hei, era veselie, puneau pe balcon firimituri la vrăbii... Florin are într-un borcan pești, Vali are un motan, el îl are pe Cîine. El l-a îmblînzit primul. Așa că și Cîinele știe cine îi aduce lui oase. Știe cine îi este stăpîn. Și dimineața merge în urma lui pînă la școală, și la prînz stă la umbră, gîfîie la umbră, chiar aici, lîngă scară, dar dacă îl vede pe Matei, odată latră, scurt, în glumă, și se repede.
Știe cine îi este stăpînul.
Ar trebui să se ducă sus, să caute un os sau puțină carne. Cîinele nu se prea omoară cu pîinea, în frigider parcă erau niște chiftele, nu știe sigur, nu s-a uitat ce mîncare e. I-a fost lene.
— Matei-ar-dei, strigă de la balcon, de la unu, proasta de Pistruiata.
Dacă o s-o prindă odată pe jos, vai de ea ! I-arată el, proastei de Pistruiată, a vorbit el cu Vali și cu Florin, dacă o prind ei o dată pe jos...
— Ar-dei ! strigă Pistruiata și aruncă în capul lui cu boabe de porumb, îi este lui lene să urce pînă la ea : ar urca pînă la unu, ar suna la ușă, și cînd ar veni Pistruiata să deschidă ar apuca-o de-o coadă, e-hei, uite-așa ar apuca-o de-o coadă și...
— MM-aaateii, strigă Pistruiata.
— Du-te dracului ! strigă Matei, du-te dracului... De căldură i s-a lipit praful pe picioare.
Țucuricu, țucuricu, strigă cu glas mîngîietor, și Cîinele sare caraghios. Matei aruncă o piatră și Cîinele se repede și o miroase, crede că-i un os, he-he-ha rîde Matei, pe schelă scîrțîie scripetele, PUTEREA STA ÎN FAPTELE NOASTRE, Cîinele stă la picioarele lui Matei, și amîndoi se uită la schelă.
Trece un camion greu, praf, fum, miros de benzină, Cîinele se repede la el, latră cu înverșunare, aleargă în urma camionului lătrînd, pe urmă se întoarce.
Matei îi aruncă o piatră, Cîinele se repede și o miroase. E clar, îi este foame. Trebuie să se ducă pînă sus, să-i caute un os, puțină carne. Cine știe de cînd n-a mai mîncat, Cîinele.
— De două zile n-am mai mîncat nimic, a zis Tanti Vica aseară. De umflată, sînt umflată, dar de mîncat n-am mîncat nimic, nu știu ce am, tot timpul mi-e greață...
— Căldura asta, ai și tu răbdare puțin, a zis mama. Trece ea și vara, stai și tu în casă pe căldura asta, nu mai bate drumul pînă la piață să tot dai telefoane. Tot dai telefoane, cînd la ăla, cînd la ăla, ce vrei ? Fiecare își știe treburile lui, degeaba suni, mai repede tot n-au să vină... Și la mine, tot degeaba suni, eu tot odată la două săptămîni vin, mai repede nu pot, n-am timp, nu-mi văd capul de treburi....
— Nu mă mai duc la telefon, că de-abia merg... Uite că de-abia merg, de-abia îmi tîrîi picioarele...
68
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
— Ești grasă, de-aia nu poți să mergi, asta e, nu te lăsa să te îngrași...
— Sînt bătrînă, a zis Tanti Vica. De pe strada noastră am rămas cea mai bătrînă... Chiar rideam cu madam Stănescu-vecina și cu dorm Popescu-frizeru’, chiar rîdeam, ieri, la cafea, e-hei, mi-o fi venit și mie rîndul, le-am zis, de pe strada noastră am rămas cea mai bătrînă... Da dom’ Popescu, cum e el : la bărbați, zice, eu îs primu, șapteșopt fac în noiembrie, eu îs primu, la bărbați, zice, da nici prin gînd nu-mi trece... Atît am rîs, să-mi vie rău, nu alta...
Matei trage cheile atîrnate de gît, și descuie. Trîntește capacul peste cratița de pe aragaz, nu-i nici un os, nu-i nici carne, cînd să deschidă frigiderul, sună telefonul.
•— Da, spune Matei, da, n-avea grijă...
Jos trece un camion, huruie mai tare decît mașina de gunoi, o frînă, o frînă prelungă, ascuțită, o frînă ca un schelălăit de cîine.
— Da-da-da, spune Matei, învîrtindu-se de nerăbdare în jurul telefonului, da-da-da, spune și mai grăbit, pune la repezeală, strîmb, receptorul în furcă, se repede la fereastră.
Nu se vede pînă jos de aici.
De aici, de la fereastră nu se văd nici mașina, nici Cîinele.
își împinge cît poate fața în plasa albastră de țînțari, tot anul sînt la blocul ăsta țînțari de la băltoacele șantierului, de la subsolurile inundate.
Dar Bunica a pus la geamuri plasă de țînțari, și el n-are să se mute din blocul ăsta niciodată, îi are el pe Vali și pe Florin, îl are și pe Cîine, mai o să vină și Bunica, mai...
Se repede la frigider după chiftele. Pe vîrful nasului i-a rămas o pată neagră de praf, de care el însă nu știe ; vine tot timpul praf de la șantier și a îmbîcsit plasa de țînțari — albastră.
GABRIELA ADAMEȘTEANU
PLUTONUL DE EXECUȚIE
Douăsprezece carabine în rastelul de lemn. Încărcate. Una are pe țeavă un glonț orb.
Glonț orb.
Și douăsprezece mîini care se întind, în speranța că vor atinge-o pe ea. Pe el.
Ce înseamnă, tată, un glonț orb ?
Nu știu, fiule, am să răspund, dacă voi fi. întrebat.
Și un al treisprezecelea, pentru care unsprezece gloanțe sunt prea mult. Elegii. Și cineva care spune : Foc !
Apă. Aer. Pămînt. Răspund.
Da, răspund : apă, aer, pămînt.
POVESTE
O poveste despre neliniștea apei și se pare acum că aud.
Era într-un vis în care cuvintele se ascund după o pîclă de gînd ce se mișcă greoi. Și totuși, deasupra o mare lumină stă fremătînd Te caut mereu și mereu, amîndoi visez să fugim pe o plajă întinsă, să ne ascundem printre nisipul vălurit al dunelor adormite în soare, să alergăm prin lucirea de mare, lăsînd semnele tălpilor goale în urmă. O turmă de delfini să-și arate, negre, spinările lucioase în larg. Să privim valurile care se sparg și să nu ne gîndim la nimic. Să ne gîndim la nimic.
Să te ating ușor și tu să te-nfiori și să îți cauți locul cald la subțioara mea, să ascultăm Povestea împreună : „E neasemuită vraja zeului poet, care pe nimeni altul nu l-a putut ispiti, sclipitoarele fluvii vărsîndu-și apele într-una în oceanul fără pereche, neputînd a-l umple vreodată...“ Să ascultăm toată Povestea împreună și apoi să ne pregătim îndelung pentru noapte. Minuțios.
Învățîndu-ne din timp ultimele șoapte.
Să sune frumos.
Să nu uităm însă lumina care vom fi în curînd.
Nu întuneric, o mare lumină deasupră-ne stă fremătînd.
ION DRÂGĂNOIU
SENTIMENT ANTITANC
ascultați trîmbița îngerească a primăverii izbind de pereți, una după alta, odăile singelui vostru
în grădini au dat colț morcovii din anul trecut și cartofii uitați din anul trecut și, printre șenilele unui tanc, iarba din primul război mondial și, printre șenilele altui tanc, iarba din al doilea război mondial
iarba din cel de-al treilea război mondial refuză încă să crească printre șenile de tanc
așa că iarba din cel de-al treilea război mondial a încercuit trupurile unei perechi de tineri
îndrăgostiți destrăbălați desigur, ah, inadmisibil de destrăbălați dar infinit mai puțin destrăbălați decît
o șenilă de tanc
le creștea pe la nări pe la subsuori și pe la glezne, iarba din cel de-al treilea război mondial și pe la subsuoara simțurilor atît de tinere și pe la subsuoara văzului atît de tînăr și pe la. subsuoara dragostei lor de dragoste le crește iarba celui de-al treilea război mondial în timp ce ei nu se sinchisesc
decît de sîngele lor izbit de rotoarele primăverii, în timp ce ei nu aud decît
VIAȚA ROMÂNEASCĂ	71
marile viituri ale dragostei umflînd făgașurile
surîsului,
în timp ce ei nu aud decît
lancea ierbii perjorînd cerul
și rîsul îngerilor
pe care îi gîdilă la tălpi
LUCIAN AVRAMESCU
CRONICA LINGVISTICĂ
ION COTEANU, ORIGINILE LIMBII ROMÂNE*
Problema enunțată în titlul acestei lucrări a fost, este și va fi mereu actuală. Și nu numai pentru noi românii. Din punct de vedere strict științific, ea interesează pe toți romaniștii. Cel puțin teoretic, la fel cu „originile" oricăreia dintre cele zece continuatoare ale limbii latine. Interesul ei pentru români nu este numai științific. Fiind vorba de cea mai importantă dintre trăsăturile caracteristice ale unui popor și, mai tîrziu, ale unei națiuni, cei care vorbesc de secole o limbă sînt interesați, în cunoașterea și evaluarea ei, și dintr-un punct de vedere afectiv, în sensul înalt al termenului, adică din punct de vedere național. Limba este nu numai purtătoare, ci și creatoare de cultură : cultura unui popor se exprimă, înainte de toate, prin limba lui, încă din momentul cînd aceasta a luat ființă. După aceea, datorită progresului firesc, inevitabil, pe care îl realizează, în toate ramurile de activitate poporul în discuție, limba „creează" cultură prin faptul că toate cunoștințele (în sens foarte larg) pe care le dobîn-dește el cu timpul, fie prin ostenelile proprii, fie învățîndu-le de la alte popoare, devin realități comunicabile, deci accesibile oricui, prin limbă,, care le dă un nume, și în felul acesta ele există cu adevărat pentru oricine. Nu mai amintesc, în această ordine de idei, rolul extraordinar de păstrătoare și apărătoare a ființei poporului, rol pe care îl are, prin forța lucrurilor, limba în împrejurări amenințătoare pentru existența lui spirituală.
O lucrare consacrată începuturilor limbii noastre materne, mi se pare, în condițiile de astăzi, binevenită. Autorul celei de față, Ion Coteanu, era printre cei mai indicați să atace această problemă. Ba, ținînd seamă de faptul că responsabilul propriu-zis al noului Tratat de istorie al limbii române — căci, dacă nu mă înșel, coordonator al acestei opere este el singur (în orice caz, la primul volum, redactat încă de acum doi ani, care se ocupă tocmai de „origini", a apărut ca conducător numai el) — se poate spune că era chiar cel mai indicat dintre toți lingviștii noștri.
Această broșură se adresează, înainte de toate, unui public nepregătit să înțeleagă așa cum ar trebui o problemă grea, cum este cea în discuție, prin ea însăși chiar pentru specialiștii tineri sau mai tineri. Afirmația mea se întemeiază pe modul de expunere a faptelor și de interpretare a lor. într-adevăr, autorul a evitat, în măsură maximă, nu numai o anumită terminologie, ci și un stil științific propriu-zis, nu prea „savant", dar totuși la un nivel mai mult ori mai puțin ridicat. Rezultatul nu mi se pare, în general, satisfăcător. Din „populară", adică accesibilă oricui, cum.
*) Editura științifică și enciclopedică, București, 1981 ; 67 pagini.
CRONICA LINGVISTICĂ
73
a intenționat autorul, prezentarea a ieșit adesea banală și nepotrivită pentru o lucrare științifică. Exemple nu dau, pentru a nu lungi vorba, dar și pentru că un cititor atent, de obicei, la acest aspect, de mutle ori neglijat, al lucrărilor de specialitate, le poate găsi singur.
Mai importantă decît această lipsă, de ordin mai mult estetic, este aceea a clarității. Sînt numeroase pasajele redactate greoi sau stîngaci ori pur și simplu neglijent. Vorbesc în deplină cunoștință de cauză și bazat pe experiența mea foarte îndelungată de cititor, sper, exigent. Mi-a venit destul de greu să înțeleg bine anumite lucruri, și nu sînt sigur că am reușit. De astă dată vin cu cazuri concrete. Mă limitez la indicarea paginilor și la reproducerea primelor cuvinte din pasajul respectiv p. 22, alin. 3 de jos („Cum aceste nume...K) ; p. 27, r. 3 de jos și urm. („Cele aproxima-tix 70 de cuvinte../4) ; p. 30, r. 3 de sus și urm. („Se vede deci că../4); p. 35, r. 4 de jos și urm. („dar ceea ce este demn de reținut../') ; p. 42, r. 14 de jos și urm. („Pentru limba română, ...“) ; p. 45, începutul alin. 3 de jos („Fără îndoială că tendinței populare...44) ; p. 53, ultimele 7 rînduri de jos.
Să vedem acum și unele probleme de fond, așa cum le concepe autorul. Ele sînt, firește, mult mai importante decît cele discutate mai sus. în general vorbind, oscilații de felul celor pe care le-am înregistrat (dîndu-le alt nume) în pagina precedentă apar și aici. Cea mai semnificativă și mai gravă se referă la noțiunea de „limbă română44. De-a lungul expunerii, al cărei obiect este tocmai această limbă, tov. Coteanu o prezintă ca existînd cînd încă din momentul cuceririi Daciei de către romani („limba română din secolul al II-lea sau al III-lea“, p. 17), (cf. capitolul „Cum arăta limba română către sfîrșitul secolului al III-lea și începutul secolului al IV-lea“, p. 28). cînd din secolele III și IV, cînd mai tîrziu, terminînd — de astă dată în mod precis — cu secolul al Vl-lea, exact anul 587. Atunci se înregistrează celebrul strigăt torna, torna fratre, pe care diverși istorici și lingviști, printre ei A. Philippide, le consideră românești, fiindcă cel care le reproduce (cronicarii bizantini Sinokattes și Theofanes) afirmă că au fost spuse „în limba țării44, „în limba părintească44. îmi pare rău că nu pot fi de acord cu această interpretare. De altfel, tov. Coteanu însuși arată, indirect, dar cît se poate de clar, că nu se gîndește chiar la română. Căci adaugă (p. 53) : „...dacă ei[cronicarii bizantini] spun că s-a strigat «în limba țării», «în limba părintească», o fac tocmai ca să se vadă că limba aceea era la fel ca latina, deosebindu-se de greaca vorbită curent de militarii bizantini44. Deci „la fel44, nu aceeași, ca latina. Că în principiu, adică teoretic, la un nivel științific superior, se poate spune că româna a început să existe virtual încă din momentul în care s-a produs primul contact dintre latinofoni și populația autohtonă cucerită de romani, nu poate nega nimeni. Aceasta însă numai între specialiști, nu cînd avem a face, ca în cazul de față, cu cititori din marele public, străini, profesional vorbind, de problema în discuție. Oscilațiile-de care pomeneam mai înainte produc nedumeriri, confuzii, ambiguități, care tocmai în situația dată trebuie evitate cu toată acribia filologică obligatorie. Iată, printre altele, un exemplu foarte elocvent în sensul arătat. La p. 18 începe un capitol intitulat „Adoptarea limbii latine de societatea dacoromână44. Ce sens au ultimele două cuvinte ? Să nu uităm, iar dacă am uita, ne aduce aminte autorul, că e vorba de momentul imediat următor cuceririi romane. Căci capitolul începe astfel : „De îndată ce*
74
VIATA ROMÂNEASCĂ
romanii s-au instalat în Dacia, latina a devenit limba oficială a provin-ciei“. Aceasta însemnează că dacii erau atunci daci curați, exact ca mai înainte, iar „romanii” (de fapt coloniștii, care numai romani propriu-ziși nu prea erau), romani ca și pînă atunci. Se poate vorbi de „societate dacoromană“, dacă prin „societate” înțelegem o colectivitate umană cît de cît coerentă ca alcătuire ? Eu cred că nu. După cîteva generații de conviețuire, da, avem, adică începem să avem o societate dacoromână. Aceasta, din punct de vedere etnic. în ce privește limba, „romanii" (vreau să spun coloniștii) n-aveau nevoie să „adopte“ limba latină, fiindcă ei veniseră cu ea în Dacia. Nu sînt „cîrciobar“, nu caut „nod în papură”, cel puțin în ochii oamenilor care mă cunosc bine. Dar nu pot trece cu vederea, aș zice mai întîi ca pedagog și numai după aceea ca om de știință, asemenea formulări într-o lucrare din care necunoscătorii urmează •să învețe unele lucruri, să le învețe clar și să le păstreze la fel în mintea lor.
Trec acum la cîteva fapte de ordin strict lingvistic. Mă opresc numai la unele mai semnificative. P. 31 : „Un e închis pronunțat cu gura aproape închisă, sună ca un i deschis, iar i pronunțat cu gura mai deschisă decît de obicei [sic !] sună ca un . Așadar, calitatea de „deschis" sau de „închis“ a unui sunet — în cazul de față a vocalelor e, i — este în funcție de „deschiderea^ sau „închiderea”, gurii (în sensul curent al termenului, adică, vulgar, „căscată", sau în poziția ei obișnuită, cînd nu vorbim). Eu știam (și nu numai eu) de pe vremea cînd eram studentul lui A. Philippide că particularitățile aici în discuție depind de deschiderea sau închiderea canalului fonator, pe care îl formează limba (organul) după cum se apropie mai puțin sau mai mult de palat. Cu gura „aproape închisă“ nu se pronunță nici un sunet, și tot așa cînd o ținem (foarte) deschisă. Sunetele sînt produsul vibrațiilor aerului care circulă pornind din plămîni, trecînd prin trahee și ajungînd în cavitatea bucală, unde organele fonatorii iau poziția necesară pentru articularea sunetului respectiv. Acestea diferă de la sunet la sunet, și chiar cînd, cum se întîmplă adesea, sînt aceleași, poziția lor unele față de altele diferă (diferența poate fi minimă, dar suficientă pentru a da naștere la sunete diferite). Cavitatea bucală servește, în cazul multor sunete (îndeosebi al vocalelor), ca o cutie de rezonanță, asemănătoare, în ce privește efectul, cu a unei viori sau a unui violoncel. Ceea ce urmează pe aceeași pagină și continuă pe p. 32 dă loc la discuții tot atît de serioase (de ordin tot tehnic, ca să zic așa, adică științific). Relevez numai afirmația de la p.32 că „limba daco-romană“ nu a cunoscut diftongul au“ (în cuvinte ca autum, taurum), care se pronunța „ca în caut, laud“, afirmație care nu știm pe ce se întemeiază. Cît despre augustum > agust și ausculto > ascult „dispariția" lui u (din au), care caracterizează nu numai latina dacoromână, este o modificare fonetică condiționată, produs al disimilației (u accentuat din silaba următoare a provocat sincopa lui u al diftongului). La p. 34 citim : „...un c urmat de e sau de i nu se mai rostea ca un c urmat de a, o sau u. El se pronunța după toate probabilitățile ca o consoană între c și ce, ci..“. M-am trudit să-mi imaginez ce fel de sunet putea fi acela „inter-mediar“ între c și c, dar fără succes. Situația este mult mai simplă dacă nu uităm că, înainte de e sau i, c avea o nuanță palatală din cauza
CRONICA LINGVISTICĂ
75
vocalelor palatale următoare : se articula acolo unde se articulau vocalele. Palatalizarea a dus, prin forța lucrurilor, la africatizare, adică la c. La fel s-au petrecut lucrurile cu t în aceeași ambianță fonetică (urmat de e, i), ceea ce explică de ce petiolus, de pildă, a devenit picior. Dealtfel, mi-aduc aminte că într-un text latinesc de prin secolul al V-lea (nu sînt tocmai sigur de dată !) apare cuvîntul terminaciones, așadar cu c în loc de t (lat. terminatio), ceea ce probează că ci și ti se confundau, se pronunțau, adică, absolut la fel. Exact ca în unele graiuri dacoromânești de astăzi din nord-vestul țării, unde pluralul lui cheie și tei (sg. și pl.) sînt percepute de vorbitorii care nu cunosc în graiul lor acest fenomen ca perfect omonime. (Localnicii, bineînțeles, nu le confundă).
Exemple de felul acestora se pot înmulți. Mai dau unul singur. La p. 58 se spune : ,,sunetul [j] a apărut în limba română prin cuvinte slave ca jale, jelui. El a fost extins apoi și în cuvinte de origine latină ca gioc, giuca, gioi, giug „jug“ ș.a. ; care se pronunțau cu g(i)“. Este necesară o asemenea ipoteză pentru a explica transformarea lui g în j ? (Dealtfel, autorul vine cu explicații, teoretic juste, de pildă, că sunetele nu se împrumută ,,ca atare", ceea ce ar arăta oarecare îndoială cu privire la afirmația sa.) Se uită și de astă dată că africatele — g este o africată, la fel cu c, cu ț, dz — sînt sunete „hibride^ (alcătuite dintr-o oclusivă și o fricativă), complexe, care, prin însuși acest fapt, sînt, ca să zic așa, condamnate să se „simplifice^, devenind fricative. Nu numai în limba română s-a produs această simplificare. Fr. jouer sau joug provin tot din lat. jocare, jugum, (pronunțate la început io-, iu-). Sînt și ele produsul unui proces provocat din afară ? Dacă prin imposibil, admitem ipoteza de mai sus, cum se explică fr. s<Zts într-un cuvînt ca ciel < caelum, fr. s < c din chef < lat. caput (care în vechea franceză suna cief), rom. z < dz în cuvinte latinești moștenite (zic < dzic < lat. dico), mold. s < c în cuvinte ca sapă < ceapă < lat. cepa etc. ? Cu privire la c > s pot cita și pronunțarea toscană, ca s, a lui c intervocalic : ventisincue < venticinque (alături, tot în toscană, de cinque, cînd nu se găsește precedat și urmat de vocale, ceea ce ar demonstra că fenomenul de fricati-zare a africatelor a început în poziție intervocalică, deci ca produs al unei duble asimilații).
închei această recenzie, oarecum penibilă, cu relevarea a două greșeli „materiale“ : Petronius (Arbiter) a fost contemporan cu împăratul Nero, din cauza (adică de teama) căruia s-a sinucis, și n-a putut trăi, deci, în sec. I înaintea erei noastre (cum se spune la p. 29) ; lucrarea Studii de istorie socială. Vechimea rumîniei în Țara Românească (p. 66) •este a lui Giurescu C. (tatăl), nu a lui C. C. (fiul).
IORGU IORDAN
COMENTARII CRITICE
PAGINI SI ZILE
SAU
„LUMEA CA VOINȚĂ SI REPREZENTARE"
'7	•	»
Dacă ar fi să luăm în considerare frecventa sa folosire în titlurile diferitelor volume, „voga“ jurnalului ar putea să pară în continuă afirmare. Lucru destul de ciudat pentru stilul de ,,viață și muncă" al scriitorului de azi ce și-a mecanizat uneltele concomitent cu o profesionalizare tot mai accentuată a ,,ocupației" sale. Jurnalul cere (și este) în primul rînd timp, or tocmai timpul e ceea ce-i lipsește acum scriitorului. Timp-pentru lucru la pagină, pentru bruioane, variante, note ce vor fi privite, poate, doar peste... timp, ca solemne și oficializate texte. Scriitorii cel mult „fișează", restul adunîndu-se ca „de la sine" prin lovirea succesivă a clapelor mașinii de scris. Nici lungi scrisori nu mai sînt în stare să-și trimită (aceste rude timbrate ale jurnalului), preferind, într-o epocă de tot mai desăvîrșit sincronism, telefonul. Odată afirmat primatul desăvîrșit al textului, cine mai poate miza pe efectul întîrziat (cîteva decenii) al unor însemnări efemere în chiar clipa consemnării, cu neîndoielnică valoare personală., deci, în mod clar, atextuate ? Pariul stendhalian pare să devină cu totul inimaginabil.
Cîndva atracția pentru jurnal s-a explicat printr-un plus de „sinceritate" și prin dorința cititorului de a asista la „dezvăluiri", de a se insinua în intimitatea scriitorului pentru a afla cît mai multe și mai picante : un soi de secularizare a actului creator, jurnalul urmînd să consemneze’ un schimb de locuință între turnul de fildeș și apartamentul la bloc, dacă se poate și împărțit cu alții. Dar era vorba de fapt de un anti-jurnal. adesea compus din foiletoane deghizate, scrise sub și la lumina zilei, uneori însă, e drept, și... ă contre-jour.
Privind astfel lucrurile, jurnalul lui Radu Petrescu (din care au apărut pînă acum două volume autonome, Ocheanul întors, 1978 și Părul Berenicei, 1981, ambele tipărite la Cartea românească), respectînd formula tradițională, denunță impostura falselor jurnale și a „actualităților" improvizate. E un jurnal autentic, probînd seriozitatea unui gen acreditat îndeobște tocmai pentru un soi de nonconformism ludic. Prin aceste cărți Radu Petrescu a cîștigat un pariu cu sine și cu vremea puțin prielnică în care materia lor a fost redactată, însemnări actuale și la douăzeci de ani după ce au fost consemnate, afirmîndu-și într-un sistematic exercițiu voința creatoare. Conștiința artistică precede în mod flagrant existența, scriitorului, determinîndu-i ipostazele concrete în care se manifestă. O spune dealtfel în repetate și limpezi rînduri autorul : „împlinesc astăzi douăzeci și șase de ani. (...). Nu știu ce vreau, știu doar că sînt — și sînt pentru că în fiecare clipă vreau să fiu. Ce mi-aș putea dori mai mult decît
COMENTARII CRITICE
77
să continui de a fi, sau de a avea puterea să aștept a fi, deși sînt oarecum în vid, situație nu rea" și ,,în roman, omul, după ce a fost pasiune, sociologie, economie sau pacient în laboratorul unui psihiatru, va deveni esență divină, numen, fără să se piardă însă în nori, garantez. M-am născut, probabil, pentru așa ceva."
Dintre diferitele' capitole ce s-ar putea desprinde în analiza acestor pagini de jurnal, două ar fi capitale. Primul, cel în care se manifestă spiritul critic-disociativ, suplețea interpretărilor (pe teme din Homer, Urmuz, Tasso ori Poe), descoperind un fin și avizat comentator de literatură, cu o înțelegere modernă a simptomatologiei textelor. Multe din aceste meditații (unele definiții memorabile ale formulei jurnalului însuși) au o consistență și o concizie aforistice, antologabile oricînd sub titlul, să spunem, parafrazînd, Privind cartea. Celălalt capitol l-ar constitui privirea însăși, semn al unei culturi devenită natură, un ochi format în spațiul picturii, dînd relief formelor descrise, transformînd cele văzute în tablouri pregnante, deasupra așteptărilor acelui „mic exercițiu pur, de componistică1', după cum ne era prezentat jurnalul. Arta compunerii este cea care dă materialitate textului, o senzație de materie densă, dar totodată aerată, respirînd prin spațiile rămase libere între notații. Cititorul e prins într-un fel de vertij, oscilînd între rezonanța înaltă a însemnării abstract-meditative și nota coborîtă, apropiată, din gama intimității. Jurnalul e de aceea o formulă cordială, de generoasă amiciție, men-ținînd totuși distanța protocolului, afirmînd prin toate o inconfundabilă distincție. Datorită firii sale întoarse (vezi cele constatate mai sus), el își îndepărtează cititorul, dindu-i însă iluzia apropierii. De unde și prima înțelegere a unuia din titluri — Ocheanul întors. Cea de-a doua o deținem dintr-o mărturisire publică a lui Radu Petrescu : „ocheanul" înțeles ca obiect imaginar, dotat cu un mecanism cu arc, „întoarcerea" nemaifiind în acest caz răsturnare, ci răsucire a cheii și comprimare a arcului, ocheanul devenind proiector al imaginilor acumulate. Mecanism deci, dar și organism, dînd lucrurilor și lumii cu „de la sine" putere o anumită configurație. Născocire simptomatică pentru o preocupare constantă a lui Radu Petrescu : automatul și „mistica obiectivării" în funcționarea (și în ideologia) literaturii. Iar jurnalul, ca reflex al unei succesiuni temporale auto-reglate, nu putea scăpa nici el acestui regim, obiectivîndu-și autorul și proiectîndu-i opera. Alături de exercițiul componistic, de ideea pătrunzătoare și de impecabila figură de stil, jurnalul memorează contabil fiecare rînd adăugat la operă, ca o mașină de calcul postată la ieșirea din zi. înregistrînd o creștere constantă și ireversibilă a „cotelor" acesteia (la 24 aprilie 1962, „patruzeci și unu de rînduri“, la 8 mai, „aproape o pagină", dar, cel mai des, rezultatul e „o foaie și ceva"). Ca realitate suficientă sieși, jurnalul re-produce figura autorului, a operei și chiar propria sa figură, constituindu-se în paralel ca un aide-memoire al creației.
Intîmplările consemnate de jurnal sînt mai întîi evenimente ale ochiului, studiul cromaticii fiind, în acest caz, mai revelator decît cel al „acțiunii" : „lan de porumb gros și roșu ca aurul englezesc (...) într-un imperiu de cafeniu" ; munți amintind „somptuoasa materialitate a rochiei Estherei lui Rembrandt" ; o zi „cu aur și indigo peste dealurile brune" și în care „pădurile roșesc" ; într-o alta, „la apus, dealurile sînt trandafirii, bine decupați copacii de pe cel din față, în chipul specific reliefurilor
78
VIAȚA ROMÂNEASCA
de pe medalii’* ; la 10 dimineața e consemnată o „Lumină albă, apăsătoare^ pulverizînd volumele" ; să mai reproducem și un tablou în culori mișcătoare : „O tînără văduvă aleargă după doi porci negri. Brațe și picioare roz, pe rozul mai palid al lanurilor de grîu. O ! fericire a ochiului**. Secretul menținerii prospețimii acestei „fericiri a ochiului*' în contrastul limitat la alb-negrul paginii scrise stă în știința folosirii intervalelor, a ceea ce se află situat între lucrurile contemplate, desemnat printr-o noțiune abstractă („spațiul**), capabilă să transgreseze însă momentul concret al contemplării și să-1 restituie intact cititorului în momentul lecturii : „Totdeauna spațiul dintre obiecte m-a îmbătat, mi s-a părut cea mai vie parte a obiectelor însele. In el, neturburat și cristalin, cataractă fulguitoare, mi s-a părut că rezidă esența finală, un paradis de delicii, tot ce am mai prețios.** Toate aceste exemple, decupate din Ocheanul întors, se circumscriu unei anumite porțiuni autobiografice (o perioadă de stagiu prelungit într-un sat din estul Transilvaniei după absolvirea facultății), în care autorul e silit să-și readapteze privirea la un peisaj inedit. „Fericite sînt depeizările**, ni se spune de la prima pagină, și asta deoarece familiarizează necunoscutul, dovedindu-se o încercare temerară a privirii noastre atotmodelatoare. Să înțelegem de aici triumful voinței de reprezentare, indiferența la peisajul cu care se confruntă ? Răspunsul ni se dă peste mai multe pagini : „Dipșa m-a învățat să văd. Nu-ți arunci ochii oricum, e o tehnică specială, privirea din spatele ochiului trebuie să patineze pînă la obiect și să revină de la acesta. Fac exerciții. (...) Privind astfel, sensibilizezi aerul dintre ochi și obiect, îl materializezi și simți cum te leagă de ce privești, ochi, aer și obiect formînd astfel un unic corp. Fixez o jumătate de oră fața de masă roșie pe care mi-am așezat mîna alături de ceasul deșteptător, două cărți groase, un creion, un măr, cana cu apă și lampa de gaz aprinsă. Iată universul**.
Să îndrăznim să extragem de aici și noi încă o definiție a jurnalului, identificîndu-1 tocmai in acel spațiu-despărțitor-care-apropie privitorul de obiectul privirii, întîmplările de cel sau cei cărora li se întîmplă, numin-du-1 știință chiar a intervalului. O însemnare semnificativă, între altele, din Părul Berenicei de această dată : „în cartea mea (Matei Iliescu,. n.n. M.D.G.), cel mai mult îmi dau de lucru trecerile de la o imagine la alta. Acar al imaginilor mele, am mult de lucru.** Dacă în acest caz, fiind vorba de un roman, conexiunile sînt esențiale pentru realizarea cursivității, în jurnal „trecerile** sînt însăși substanța acestuia, scriere purificată de convențiile succesiunilor narative, rămase în seama „întîmplării**, a hazardului. Iată de ce se poate spune că jurnalul probează într-o măsură mai mare decît romanul o natură artistică, eliberată de invenție, ce-trebuie totuși mereu născocită ca să se poată afirma ca diversitate.
Atenția deosebită pe care o acordă Radu Petrescu problemelor „de spațiu" ale literaturii reabilitează o îndeletnicire ce se credea a fi indispensabilă doar filosofilor : geometria. Studiul volumelor, al formelor,, iată primul pas spre ceea ce s-ar putea numi „metafizica literaturii**, un efort necesar de a depăși contradicțiile curente și de a scăpa (o)presiunilor zilei : „între oameni care îți cer lucruri contradictorii, dar egal de amenințători, scăparea e să poți face din nimicuri care nu supără pe nimeni o geometrie de aer, un cîntec pentru urechea expertă (adică liniștită) a.
COMENTARII CRITICE	7^
norilor". Aceste rînduri ar putea oferi o explicație și ar sugera o rădăcină comună a scrierilor ce țin de ambigenul eseului literar și filosofic — cum ar fi, să spunem, cel exersat de Petru Creția în Norii. (Acestei punți de legătură între literatură și filosofie modernii îi spun „eseu“, în vreme ce acei avînd o formație clasică preferă numele mai vechi de „poezie" !) O descriere de tablou se închide într-o afirmare a capacităților proprii de ordonare a lucrurilor, spațiul avînd fără îndoială, într-o asemenea înțelegere, aprioricul categoriei kantiene („Facultatea poetică e însă în mine, cel adaptat unei ordini proprii“). Romancier în formare în perioada scrierii acestor pagini, autorul e preocupat de structurile epice (dîndu-le vechiul nume de „compoziție"), propunîndu-și întocmirea unei „poetici de uz propriu". Dintr-un lung pasaj revelator (Ocheanul întors, pp. 99—100), reproducem doar ultima propoziție, subliniată în chip de concluzie :: „Orice carte de literatură este un jurnal, în realitate, al duratei noastre inefabile". Ceea ce s-ar putea citi și cu înțelesul că orice jurnal este și o „carte de literatură", adică un manual, o culegere de exerciții formale în limitele unei „durate" proprii. Oscilația inițială între pictură și scriitură („S-ar putea să fi greșit făcîndu-mă scriitor și nu pictor ?" sau „A scrie cum pictează Pallady") probează doar logica strînsă a unei gîndiri coerente. Alternînd contemplația și proiecția, reperele după care se modelează personalitatea scriitorului sînt consemnate în chiar pagina pe care o scrie și în al cărei amestec de semne și imagini se recunoaște : mai întîi muzica, în care sublimează rigoarea geometriei, apoi dansul, ca. incorporare a spațiului : „Sînt doar un început de muzici pe-o pagină, strălucind printre semne de cerneală" și „ridicarea mîinii, mișcările ochilor, pronunțarea sunetelor și a cuvintelor, pozițiile corpului, succesive, necontenite, implacabil produse, toate îmi apărură ca niște spontane, rapide și efemere inflorescențe ale unui soi de copac de fum — care eram eu".
Dificultatea existenței personajului într-o scriere dominată de volume, riscînd să fie strivit de „materialitatea" lumii condensate între filele cărții, e pusă „sub semnul reprezentării renascentiste despre per-soană" (dar triumfînd în era mecanică inaugurată în secolul trecut),, marcată de un însemnat „accent tehnicist". Admirator al lui Flaubert și rafinat analist al „automatelor" acestuia (ca și ale altora), Radu Petrescu urmărește prin scrisul său o cale de ieșire din corsetul dogmatic al „misticii obiectivării", exersînd mereu strategiile sublimării, atingerea absolutului și risipirea contingențelor.
Imposibil de rezumat în diversitatea formelor sale, jurnalul e un. model de lectură și viață, admirabil în exemplaritatea lui.
MIRAI DINU GHEORGHIU
CĂRȚI - OAMENI—FAPTE
LA ANIVERSAREA „SCÎNTEII"
în anul aniversării a 60 de ani de la făurirea Partidului Comunist Român, — ziarul „Scînteia“, purtător de cuvînt in rîndul maselor și expresie a aspirațiilor maselor, împlinește o jumătate de secol de apariție. Colecția sa, cele peste 12 000 de numere tipărite cîte înregistrează caseta cronologică, sînt o mărturie a saltului istoric produs în toate sferele vieții social-economice și politice a patriei, salt datorat cursului ascendent al revoluției și construcției socialiste, inițiate și conduse de partid.
Filele îngălbenite ale colecției „Scînteii“, numerele ce mai miros încă a cerneală, descriind evenimente de sub ochii noștri, se constituie ca un veritabil album al vieții noastre social-politice și spirituale. Iar acest original tezaur de fapte cotidiene, acest jurnal de călătorie în timp, infățișînd peisajul luptei revoluționare și al muncii încordate, al ideilor și proiectelor unui partid politic profund patriotic și în perpetuă zbatere creatoare arată, peste ani și prin ani, transformări radicale.
Un ziar — cu deosebire cel al partidului revoluționar al clasei muncitoare — este expresia unei opțiuni spirituale constructive. în acest sens, imaginea pe care o degajă, în primul rînd, răsfoirea colecției „Scînteii“ este aceea a succesiztnii dinamice a mutațiilor calitative din viața spirituală. într-adevăr, la capătul a 50 de ani de apariție, paginile „Scînteii“ refac drumul de la viața spirituală eterogenă, dispersată și contradictorie a trecutului nu prea îndepărtat la societatea socialistă de azi în care masele populare devin — odată cu schimbările revoluționare din economie, din structura și relațiile sociale și pe măsura făuririi unității socialiste a poporului — o totalitate de individualități în plină afirmare liberă, unite prin conștiința și voința lor de acțiune.
Mai ales într-un moment aniversar, cînd de regulă bilanțurile sînt firești, nu e totuși un simplu bilanț constatarea evidentă că în cei 50 de ani de pînă acum „Scînteia“ a întreținut vie flacăra revoluției, explicînd politica partidului, militînd convingător pentru înfăptuirea ei. Redactorii și colaboratorii „Scînteii" au fost și sînt — cum onorează tovarășul Nicolae Ceaușeascu profesia ziaristului — „luptători comuniști, activiști de partid în acest domeniu“.
Exemplul „Scînteii“ — îndeosebi din perioada inaugurată de Congresul al IX-lea al partidului — relevă că puterea de convingere a ideologiei socialiste, inclusiv a instrumentelor sale, a presei, se bizuie simultan pe principii științifice, pe capacitatea de a înfățișa analize realiste, deopotrivă emoționale și raționale, asupra vieții sociale, de a vehicula argumente călite la focul revoluției, adică prin proba de foc a practicii, de a invoca și promova noul, prefigurînd militant viitorul.
Larg deschise cunoașterii și exprimării opiniilor, zi de zi tribună a revoluției sociale, a reconstrucției radicale a societății și omului, paginile ziarului au însemnat chemări și îndemnuri la fapte, fiind în același timp cronica vie a faptelor. Pe calea înfățișării lor publicistice penetrante — cum demonstrează paginile „Scînteii“ —, prefacerile adînci din industrie și agricultură, din știință și învăță-mînt, din sfera creației literar-artistice au intrat în conștiința maselor, marcînd în profunzime esența socialistă, umanist-revoluționară a acestei conștiințe.
Prin tot ce au ele mai bun sub raport publicistic, paginile „Scînteii“ probează că ambianța care reprezintă forța materială dominantă a societății socialiste românești se întregește generînd și forța ei spirituală dominantă. în acest context, dezvoltarea social-economciă a țării, forjarea modului de viață socialist, — proces în continuă devenire — ridicarea nivelului politic al maselor, participarea acestora
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
81
la viața social-politică, ascensiunea structurilor și relațiilor democrației socialiste, înflorirea noii culturi, politica externă dinamică și constructivă a partidului sînt linii fundamentale mereu oglindite de paginile „Scînteii“. Ele se constituie cu fiecare zi în purtătorul activ, militant, al unei veritabile infuzii de spirit înnoitor, de cutezanță și realism, partidul îndemnînd și pe această cale, a cuvîntului scris, la permanenta confruntare critică a principiilor cu practica, a practicii trecute cu cerințele prezentului, a acestuia cu orizonturile științific prospectate ale viitorului.
Expresie fidelă a orientărilor partidului, filele colecției dezvăluie acea cerință a dialecticii informării, componentă a educației moderne, care arată că odată cu lărgirea sferei de cunoaștere a maselor se creează necesitatea informației mereu mai bogate asupra vieții economice, sociale, politice, spirituale. Astfel, multiplele genuri ale creației gazetărești, reportajele desprinse din miezul fierbinte al vieții, articolul analitic, interviul, comentariul — fiecare în parte și toate laolaltă — se raportează maselor nu numai ca unui obiect al propagandei, ci și ca unui subiect, purtător și emițător de opinii, de convingeri.
Îmbogățirea permanentă a vieții spirituale, ridicarea nivelului de cunoaștere, sporirea capacității maselor de a se orienta în noianul de informații, de a face selecția lor valorică și a aprecia cu discernămînt evenimentele, faptele sociale, conferă, desigur, noi dimensiuni nevoii de informare, cerinței de a se transmite fiecărei categorii sociale — pe fiecare problemă importantă — informații satisfăcătoare sub raportul cantității, oportunității în timp, calității și relevanței social-politice.
Paginile „Scînteii“, ale presei noastre în general sînt o oglindă a vieții democratice, a cursului nou inițiat de partid în direcția participării efective și eficiente a oamenilor muncii la conducerea societății. Procesul de înfăptuire a Programului partidului, a hotărîrilor Congresului al Xll-lea, reflectarea cuprinzătoare a marilor dezbateri democratice ale clasei muncitoare, țărănimii, intelectualității, în forumuri reprezentative, constituie expresia convingerii și adevărului că politica cea mai apropiată omului este aceea care se desfășoară în văzul poporului, cu voința și participarea lui.
La aniversarea „Scînteii“, se impune atenției adevărul că paginile presei, tribună și școală a noii democrații, își îndeplinesc menirea, funcția lor educativă, transmițînd un mesaj coerent, unitar, care să modeleze conștiințele, să informeze multilateral și să convingă argumentat. în fapt, integrată organic instituțiilor politice și ideologico-educative ale societății noastre — instituții care acționează laolaltă, dar fiecare pe căi specifice în direcția unică a stabilizării și proliferării valorilor conștiinței socialiste — presa joacă un rol important în oglindirea și modelarea opiniei publice, stimulează dezvoltarea armonioasă a personalității umane, capacitatea sa creativă.
Aniversarea „Scînteii" — moment de reflecție și angajare — prilejuiește gazetarilor examinarea propriei munci în raport cu exigențele noii etape a construcției socialiste, cu imperativul de a răspunde încrederii și sarcinilor partidului acționind în strînsă legătură cu viața, servind prin mesajul cuvîntului tipărit interesele clasei muncitoare, ale poporului, cauza partidului.
ION MITRAN
• SUCCINT — DESPRE 4 VOLUME DE VERSURI. — Coincidența fac° să mă fi oprit la patru volume de versuri apar-ținînd unor poeți consacrați, prezenți cu rubrici și coloane în dicționarele literare. <ă din cele patru volume două aparțin unor poete, — simetria aceasta n-are cum mai mira azi la noi, cunoscută fiind afirmarea nu numai numericește bogată, mai cu seamă în ultimul deceniu, a liricii feminine. E însă desigur o întîmplare — ce-și are nu mai puțin tîlcul ei — că volumele celor două poete la care m-am
oprit întrec în rezonanță și relief pe cele semnate de binomul de poeți.
O veritabilă surpriză o constituie volumul FLORENȚEI ALBU Epitaf, poate cel mai semnificativ din creația poetei și care o propulsează printre prezențele de marcă ale poeziei actuale. O reașezare — zic eu — cu atît mai binevenită cu cît poeta, mereu deasupra mediei, nu prea izbutea să impresioneze retina criticilor, atrasă de alt gen de spectacole, de peisaje mai tensionate. De fapt, volumul — unitar ca stil, unitar prin obiectiv — e fruc
6 — c 1468
82
VIAȚA ROMÂNEASCA
tul unor stări de spirit deloc potolite, împinse pînă la eliminarea oricărei surdine și, prin aceasta chiar, deosebit de percutant. La provocarea lor își vor fi spus cuvîntul și unii stimuli din afară, mă gîndesc la poemele cu țărani ale lui Ion Gheorghe, alt fiu al Cîmpiei Române, cu care poeta împarte interesul pentru vechile întocmiri țărănești abolite ; dar ea putea găsi și în particularitățile propriului temperament, tenace, rădăcinos, aprig-re-criminator, teren și îndemn pentru o poezie a unei singulare obsesii a satului trădat, care organizează pînă în detalii muzeul de senzații stratificate, depuse an de an. în ce mă privește, ader mai bucuros la acele poeme din volum, mai fără program și deci și fără polemică, sprijinite cel mult pe o polemică subtextuală, care se fac păstrătoarele unei nemaiîntîlnite zestre de percepții, prin care satul bără-gănean tradițional — în contrast cu tonul de litanie și bocet, muzica de fond a poemelor — se prelungește fabulos de viu în contemporaneitate : „Mai arde focul în cuptor / sufletul focului buiește afară / și mama-n pragul vetrei, / și mama încer-cînd cu obrazul ei subțire / de petală bătrînă, / de floarea mărului înflorit încă o dată : / mama încercînd cu fața, / cu sufletul, / puterea focului la coptul pîinii. // Cum mai miroase-a pîine călăvie, / a cozonaci, a primăvară-n vînt, / a toate bucuriile și-ntoarcerile / și neîntoarce-rile...“ (Cuptorul de pîine). Sau : „Magnetul plin de ace și degetare / în perete. O strachină cu-o nucă / stă capcană șoriceilor. / Lampa de unsprezece / părăsită-n grindă. // Covoare în culori de ceapă, nucă / și frunzele porumbului — / suc vegetal, ce suflu moale / îmblînzind lumina. / în spete, în vîrtelnițe, / în ghemele de lînă, / lucrarea vremii s-a oprit. // Și peste tot, fotografii de miri / de nou-născuții, Eternități“ (Interior familiar).
O deschidere nouă pe tabla de șah, care a cunoscut destule variante, unele eșuate, altele încununate de succes, experimentează, reușind să convingă, și NINA CASSIAN, prin volumul său recent De îndurare. Poeta, adepta unei lirici a feminității cu tot ce acest cuvînt presupune, începînd de la planul conștiinței treze, chiar foarte treze în cazul dat, pînă la lucrarea neodihnită a marelui simpatic, nu-și trădează întru nimic programul, atîta numai că unele valori pînă aici zeificate sînt întîmpinate mai degrabă cu rezervă și, dimpotrivă, altele, tăgăduitoare de compensații, trec pe primul plan. Poemele se numesc acum, semnificativ, Primeniri — I, II, III —, perioada de glacia-țiune ce se anunță promite cel puțin puri
ficări, o „zonă a salvării “ prin ieșirea din sine „spre o ieșire mai mare“, sau scalde repetate în lumina primordială, în „splendori înghețate", în „albă răcoare". Procesul acesta de convertire e totuși abia la început și nu e foarte sigur că poeta va găsi în sine suficiente resurse de umilință să-1 adîncească („N-am învățat să slujesc, / nici acuma nu știu, / dar mă a-prind și mă sting, / pîlpîi și iată, deodată, / sînt flacără mare / de sine mistuitoare"). Mai ales că alte obsesii de care se lasă stăpînit cugetul ei opun carnalului în diminuare spaima de neant sau atracția maladivă pentru spectacolul disoluției. în fine, un Vivarium propune și o soluție de salvare : exprimarea prin cuvînt. Poetul plantează — se știe — „pe locul fostelor obsesii" de fiecare dată un nou „început de poezie", el are de „dresat" a-tunci, în locul sălbăticiunilor care l-au locuit o vreme, „cuvîntul" nou, necunoscut.
Ca și în cazul Florenței Albu, găsesc că poemele cele mai împlinite se situează în afara specializărilor monografice, că poeta completă Nina Cassian e de căutat în versurile care împacă obsedanta problemă cu nevoia de joacă a artifexului și cu irepresibila pornire, născătoare de multe nuanțe ale spiritului, de a domina prin comprehensiune : „Despre deliciile nopții polare / încă nimeni nu mi-a vorbit. / Nici măcar tu, Bătrînețe, / pentru că tu, dumneata, dumneavoastră, / ești și sînteți foarte vivace. / Scufia ta, a dumneavoastră, / e deosebit de vioaie: 7 umbra ei pe pereți /face iepuri și tumbe. / în gingia de sus / ți se și vi se naște / un splendid canin. // Cît despre noaptea polară / — o metaforă ca oricare alta." (Tu, dumneata, dumneavoastră).
„Monograficul" predomină și în volumul lui PETRE STOICA, Prognoză meteorologică, sub forma multelor poeme care — întemeiate pe parataxă, pe serii de juxtapuneri — își propun să examineze temeiurile sau mai degrabă criza de temei a civilizației epocii atomice, îndeletnicire în care poetul nu e nici pe departe primul venit și desigur nici ultimul. Degradarea vieții, explodarea valorilor stabile sub presiunea insuportabilă a amenințărilor veacului este spectacolul cel mai des în-tîlnit în aceste poeme, la care se asociază parcă și natura jignită de om și de aceea răspunzînd anapoda la comenzi: „în anul acesta la sfîrșitul lui iulie / iarna își închide stagiunea deschisă în aprilie / a-poi se instalează primăvara / berzele vor veni mai tîrziu / rînd pe rînd reproduse în noile manuale școlare" (Prognoză meteorologică). Pentru că pentru ecologul
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
83
nostru natura frumoasă s-a refugiat în poeme, în vreme ce șobolanii planifică extinderea orașelor sau, așezați pe scăunele de plastic, la concertul deșeurilor, „ascultă cu pioșenie imnul gunoaielor”.
Spre deosebire, însă, de poeții gravității pentru care spectacolul ce se oferă e prilejul unor mari zguduiri și a unei tristeți morale, Petre Stoica pare înclinat mai degrabă — alături de alți, cîțiva confrați ai săi mai tineri — să decorativizeze oarecum urîtul, să-și demonstreze adică, manipulînd respingătorul material, arta de prestidigitator : „homo informaticus înghite seara pastile galbene sau verzi / și înoată în somnul cifrelor de mîine / poezia mucegăiește în pivnițele marilor orașe 7 asemenea iederei îmbracă odele trupul mareșalilor / prostituatele admiră întrecerile hipice / apoi se duc la ședințe și cer îndreptarea lumii" (Epoca de aur, III). In astfel de cazuri, versurile alcătuiesc parcă întreguri niciodată saturate, ce se refac în variante abia modificate, asemenea unei vegetații acvatice. Riscul pentru poezie e chiar automatizarea, repudiată de însuși poetul ori de cîte ori o semnala pe alte planuri de manifestare, „scăunelele de plastic" se multiplică pentru a lăsa să se așeze nu numai șobolanii ci și filozofii care „împletesc din sîrmă ghimpată ideologii", aceiași filozofi care — în alt poem — „dirijează meciurile de box" etc. etc.
O poezie de cugetare, în versuri ample adunate la rîndu-le în mari ansambluri care amintesc prin ambiție de construcțiile lui Al. Philippide, scrie PETRE GHELMEZ, aflat cu Conversația la al șaselea volum al său. Dar versul liber folosit nu e cea mai bună pavăză împotriva despletirii, se întîmplă chiar ca poemele să nu se coaguleze în jurul unor nuclee cît de cît stabile, de unde primejdia pentru ele de a trena sub formă de materie fumegoasă. Prozaismul este un alt neajuns, posibil și pentru că autorul nu-și alege în chip prea fericit prilejurile de reflecții. Spălătoreasă, Supa, Strada, Luptătorul și alte cîteva sînt lungi însăilări ieșite din timp, a căror existență cu greu ar putea fi sancționată de sensibilitatea vremii noastre. Schimbarea uneltelor se impune neîntîrziat și un mai mare credit acordat subiectelor și situațiilor ce se pretează la a fi întîmpinate cu arma cea mai redutabilă a poetului, inocența : „O, serile de primăvară, de-altădată, / Plod căutînd / La mugurul încins al luminării, / Bănuțul aburit de viață, / în golful transparent / Al oului cu grijă ridicat, / Din paiele-aurii de prin cuibare. // Unghia subțire a gerului / Fața de copil ne-o
încerca încă. // Oul — cu dreapta înspre cer ținîndu-1, / Ne mai feream de flacără privirea, / Cu palma stingă / Paravan făcînd — / Curburilor de calcar însorit. // Pe-o insulă de gheață somnoroasă. / Plutea viața neștiindu-se" (Cu palma stingă). CORNEL REGMAN
• ROMANUL UNUI MEDIU. — Despre Caius Mihailă am mai scris în 1972 cu prilejul apariției primei sale cărți, Jurnal la Morile de vînt. Printr-o subtilă punere în pagină a unor realități și conștiințe ale deceniului șase, romanul consemna, de fapt, experiența de viață a medicului constănțean într-un sat pierdut în Delta Dunării. Remarcam atunci prospețimea observației, siguranța în exprimarea epică a unor scene de viață cutremurătoare, o degajare în abordarea directă a unor chestiuni narative. De o plasticitate extraordinară, Jurnal la Morile de vînt se înscria în sfera acelor romane cu valoare biografică și de document al unei epoci, al unui mediu, al unei conștiințe. Medicii bolnavi (Ed. Eminescu, 1980), apare ca o continuare firească a primului volum, urmărind conștiincios firul biografiei. Epica va consemna docilă schimbarea mediului de viață al personajului central. Medicul-personaj ne conduce de astădâtă în culisele unui spital județean (unde boala și bolnavii se află de ambele părți ale baricadei ce luptă pentru viață) iar medicul-narator ne transpune în situații de o autenticitate zguduitoare. Narațiunea își propune să demistifice cu sarcasm pentru a provoca un sentiment imediat și o atitudine. Scopul nu este de a îmblînzi conștiința ci de a menține în stare de alarmă luciditatea. Ca și în realitate, personajul cheie deține în roman un post de răspundere la Direcția sanitară a unui județ. în această calitate, parcurge toate mediile aflate în atingere cu funcția sa : secții de chirurgie, pediatrie, urgență, morgă, săli de naștere, orfelinate, dispensare comunale etc. Secvențele se înlănțuie cinematografic. Dacă unele par simple anecdote, altele (și cele mai numeroase) amintesc de expresionismul unui Ingmar Bergman. Diversitatea scenelor înregistrează și o oscilație a atitudinii epice. Naratorul poate satiriza pînă la caricatură (un asemenea personaj caricatu-
* Dispariția tragică a prozatorului constănțean Caius Mihailă, în plină forță creatoare, ne-a întristat profund. Cu atît mai mult cu cît. atunci cînd scrisesem despre această ultimă carte a sa, omul de bine și medicul onest era încă o prezență tonică, răspîndind în jurul său solicitudine și înțelegere față de suferințele omului.
84
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
ral este Vătămanu, instructorul de la centru, obsedat de ideea fixă a „scadențaru-lui"), ne poate îngheța prin calmul cu care ne introduce într-un mediu de graniță (mă opresc la scena de la morgă unde chirurgul Orana are o discuție cu medicul internist, „autorul" decesului), dă sugestia absurdului (în timp ce cazurile grave reclamă intervenții neîntîrziate, la direcție se țin ședințe interminabile) sau a celui mai dezgustător servilism (pentru a nu-și deteriora relațiile cu superiorii, un chirurg preferă să iasă din operație pentru a răspunde la telefon etc). Alături d*e situații generale sînt expuse, ca într-un veritabil manual de patologie — cazuri : un spital din județ care nu își poate îndeplini funcția de spital din cauza condițiilor, un cămin de handicapați tratați subuman, un orfelinat unde jucăriile sînt ținute sub cheie pentru a nu se descompleta, ceea ce ar promova imputări la inventar ș.a.m.d. Cîteva personaje copleșesc prin dramatism. în aceste împrejurări paginile iau turnura unor veritabile anchete sociale, a unor dosare puse în discuție cărora nu li s-au găsit adevărații vinovați.
I se poate reproșa lui Caius Mihailă probabil un ton naturalist, o viziune asupra vieții deformată de propria sa meserie. Acestea sînt însă lentilele prin care romancierul vede existența. Atmosfera încordată, trepidantă a cărții, este ea însăși stresantă ca și lucrarea celui care scrie. Nu putem respira de atîta senzațional, de atîta neobișnuit, de atîta durere și suferință încrustate în firescul existenței. Acest hibrid dintre jurnal și rememorare beneficiază de lipsa de trac a chirurgului pus în situația unei extreme urgențe. Cu nervii încordați sîntem plimbați prin uzina celor destinați să vindece : un adevărat infern în care, umanitatea bolnavă cu adevărat este aceea tarată de prostie, ignoranță, delațiune, insensibilitate, egoism, incapacitate de înțelegere, între social și psihologic se creează astfel o tensiune dramatică. Caius Mihailă, fără să imagineze o lume, o esențializează pe aceea din vecinătatea sa. Plecînd de la prezențe reale și cazuri databile (acest lucru se intuiește din verismul descrierilor creînd senzația de „văzut“, transcris fidel). Caius Mihailă a scris o carte fermecătoare ce vine din efotul discret și rar al unui neprofesionist al scrisului.
MIRELA ROZNOVEANU
• O CARTE DESPRE TEATRU. — Un poet care scrie critică e privit cu suspiciune sau prejudecată. Dacă se consideră
necesar să o facă (un „rău necesar“), din pricini de ordin teoretic, atunci părerea aceasta poate cădea cu ușurință sub zodia interferență a prejudecății ; dacă nu, vînătoarea perfidă a suspiciunilor e dezlănțuită .Orice motivație s-ar aduce, oricum ar fi răstălmăcită opera poetică în funcție (sau față de) poziția critică a respectivului, nu scăpăm de insinuarea unui punct de vedere dogmatic. E cauza care ne face să comentăm cartea lui Marius Ro-bescu, Autori și spectacole (Editura Emi-nescu, col. „Masca", 1980), făcînd abstracție că autorul ei este și un poet important, afirmat cu precădere în ultimul deceniu. Desigur, făcînd abstracție pe cît posibil ; dacă eventual concluziile, atitudinea cronicarului dramatic vor coincide (dulce nefericire !) cu cele deconspirate la poetul Spiritului însetat de real, lucrul acesta poate fi, se înțelege, deopotrivă bun și rău.
Autori și spectacole cuprinde activitatea de cronicar dramatic a lui Marius Ro-bescu, întinsă pe intervalul unui deceniu. Cartea se deschide cu un Argument, unde autorul, optimist-pesimist la adresa îndeletnicirii sale, vorbește de conul de umbră în care se află critica teatrală. Ea „e mai ales o practică". Se ocupă de un fenomen viu și pieritor, e o lectură a efemerului, bine fixată însă în perimetrul obiectivități! tocmai prin incontrolabil. „Noi putem repeta astăzi experiența lecturilor lui Titu Maiorescu, de exemplu, permițîndu-ne să-1 verificăm și să ne verificăm. Optica unui cronicar de teatru contemporan cu marele critic rămîne însă în afara oricărei confruntări : obiectul judecăților sale a dispărut. Cărțile se păstrează. Cîteodată se reeditează. Spectacolele țin de precaritatea viului : trăiesc și pier". Nu e singura și nici cea mai importantă piedică. E un obstacol de domeniul instabilității speciei în sine, căci interesul cultural pentru cronica dramatică, chiar în absența posibilității de a o verifica, chiar la distanță mare în timp, va exista. Ce se pierde este savoarea actului critic ca atare, delectarea care ține de contemporaneitatea gestului. Mult mai interesantă ni se pare cealaltă problemă ridicată de acest „cuvînt înainte". Cea a nepotrivirii de coduri : teatrul este un gen distinct de artă, cu legi specifice, cu un limbaj substanțial diferit de al literaturii, plasticii, muzicii, din fiecare împrumutînd mai mult sau mai puțin. Și totuși decodificarea acestui limbaj de limbaje trebuie întreprinsă cu mijloace lingvistice, cu instrumente așadar improprii, familiare altei arte. Fără îndoială, situația e mai puțin gravă decît, să zicem, ceea a criticului
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
85
de artă (aici operează însă o convenție străveche $i un echipament teoretic și instrumental foarte bine pus la punct) sau, mai ales, aceea a criticului muzical, mult mai marcat de diferența categorică, de-a dreptul stînjenitoare, dintre coduri. Dar, să recunoaștem, dilema nu e de ocolit și felul în care se răspunde la ea, scriind un text sugestiv, influențează substanțial calitatea exegetului.
Marius Robescu surmontează cu precauție, sinceritate și în măsură egală decizie și franchețe obstacolul enunțat. Cronicile lui plac prin modul în care, în puține cuvinte, pe un spațiu extrem de redus, se atacă în același timp problematica textului literar ce stă la baza reprezentației și se pătrunde în atmosfera spectacolului, evidențiindu-i împlinirile sau hotărînd neajunsurile. Majoritatea articolelor încep cu un succint profil al piesei, autorului, temei, epocii, cu incursiuni, așadar, tipologice, sau, în altă ordine, al omului de teatru implicat (regizor, actor), cînd acesta este o personalitate indiscutabilă. Ideile prind viață imediat, se mișcă făcîndu-ne să ne amintim, de multe ori, emoția spectatorului. Am subliniat intenționat acest cuvînt. Dacă un text de critică literară, de un anumit fel, își poate conduce, cititorul, prin abilitate tehnică, la a trăi aievea, în simultaneitate senzorială, emoția operei descrise, cronica dramatică are, în această privință, o situație deosebită. „Spectacolul este un fapt de viață și artă. E, în același timp, frumos și perisabil. Pedantul ratează suflul său viu. Ignorantul îl privește ca pe o simplă comedie ; în cel mai bun caz, dacă e sensibil, îl apropie pînă la confundare de viața reală“. Ceea ce se poate crea este amintirea iluziei și nu iluzia trăirii simultane. Toate acestea sînt subînțelese de Marius Robescu. El privește însă totul cu un ochi „pururi candid", acceptă atitudinea de spectator, pentru a se putea despărți în actul critic. în general, poziția sa participativă exclude izbucnirile temperamentale, este de o amabilitate o-biectivă, de o „condescendență glacială în perpetuă echidistanță față de fenomenele artistice diverse", cum scrie Valentin Silvestru pe coperta cărții. Spiritul cronicarului e transparent cu scepticism disimulat, recluzionat și dirijat de candoare. El nu se manifestă alergic față de anume neîmpliniri clișeizate, constată falsul, nepotrivirea fără a le „pune la zid". Echilibrul, dinamica secretă a echilibrului sînt, la Marius Robescu, adevărate predispoziții spirituale.
Aranjîndu-și cronicile într-o ordine cronologică vizibilă, autorul nu a intenționat
mai puțin să sugereze că ar vrea să scrie și un fel de istorie a teatrului prin reprezentările românești contemporane. Primul spectacol comentat e Antigona lui Sofocle, urmează Medeea de Seneca, Militarul fanafaron al lui Flaut, un Terențiu, apoi Shakespeare, Cantemir (e vorba de spectacolul Cătălinei Buzoianu cu Istoria ieroglifică dramatizată), Goldoni, Ibsen, Alecsandri, Eminescu, Cehov etc. Cea mai mare parte a textelor analizează, cum e firesc, piese de autori contemporani, aici exercițiul critic fiind și de natură evalua-tiv-literară. Argumentul unei asemenea distribuții, ca și al intenției sugerate, poate fi : „Pentru a dăinui, teatrul trebuie să-și sondeze din cînd în cînd originile, să reconstituie sacralitatea inițială care l-a însuflețit", (p. 11). în sfîrșit, cartea se închide cu scurte dar pline de idei însemnări despre teatru și film. Aici autorul vorbește de lipsa de autenticitate, de „falsul" structural al operei cinematografice, de, într-un fel, impuritatea lui estetică. E o argumentație a preferinței statornice pentru teatru, în particular pentru actorul de teatru, ființa la care obișnuitele demarcații (existentă cotidiană — existență artistică) devin imposibile. Autori și spectacole este, neîndoielnic, o carte solidă despre forme vii și pieritoare ale artei.
COSTIN TUCHILĂ
•	OVID S. CROHMĂLNICEANU SAU CREAȚIE ȘI RIGOARE. — Mă simt ca în fața unui examen, dar mult mai grav decît cele pe care le dai punînd mîna pe un bilețel. N-am îndrăznit niciodată să scriu despre profesorul sau, mai bine spus despre ceea ce reprezintă profesorul Ov. S. Crohmălniceanu îndeosebi pentru bă-trîna mea generație. Nu fiindcă n-aș fi avut ce să spun, poate chiar sunt foarte multe de spus, ci din rezerva legitimă cred, a celui ce nu îndrăznește. Poate dintr-o pudoare (fals sinonimă adesea cu lașitatea) prea aproape, prea legată de modestia învățată de la profesorul care știa (și știe) pe același ton de sobrietate elegantă să-ți spună: „nu ai dreptate", dar și : „vezi, eu la asta nu m-am gîndit și cred că ai dreptate". Sunt niște formulări necesare, care trebuiesc consemnate, chiar dacă ele se repetă : Crohmălniceanu este teoretician, critic, istoric literar, prozator ca „violon d’Ingres", ancorat în Science Fiction, iubindu-i convenția și defsășurînd cu evidentă iscusință „relativitatea" și sensurile opuse ale vieții. Profesorul rămîne un veșnic „informat" (în secolul XX nu mai pot exista enci-
VIAȚA ROMÂNEASCA
clopediști), un „curios" de toate noutățile și un „îndrăgostit". Iată de ce : Acolo unde iubirea pentru idee il copleșește, el descoperă nuanțe nebănuite, așa încît e foarte normal ca să rămînă în umbră alte „locuri", unde pentru el nu se întîmplă nimic.
Dreptul scriitorului. Cînd și-a întocmit din prelegerile de la curs volumele de Istoria literaturii române între cele doua războaie mondiale, am căutat acolo cîteva lucruri pe care nu le-am mai găsit, deși uluiseră un amfiteatru întreg. Nu și-au mai găsit locul probabil din aceeași sobrietate și chiar exagerată severitate cu sine. Am înțeles atunci că scriitorul nu și-a publicat pur și simplu un curs. L-a rescris. Din pudoare față de stil, din severitate față de formă. Din respectul față de ideea de istorie. Doar că nu ne stau în față pagini stricte și informa-; tive, ci un tip de interpretare creativ, în afară de relaționarea în care situează scriitorii, este mereu preocupat de universul ideei, simbolului, arhetipului, fără a neglija comparația. Aici privirea „critică" (termenul ar fi trebuit de mult înlocuit) este absolut constructivă și, aș spune, salutar constructivă, dată fiind absența speculației sau interesului pentru semnele neștiute. „Istoria" — și nu numai ea — se citește iară dicționare filosofice, emblematice sau de logică formalistă ; cu toate că răzbat asemenea accente, ele devin sub condeiul lui Ov. S. Crohmăl-niceanu știute din totdeauna. Ușoară amăgire. Criticul scrie în spirit fenomenologic, dar introducînd în el sistemul de „morfologie" literară (prea rar folosit în exegeza românească) și sensul „duratei" bergsoniene al paginilor atîtor autori, atît de mulți încît lista lor ar semăna cu o dare de seamă pentru care cred că nu e locul aici și acum.
Acum cînd îi serbăm șase decenii • de viață și o atît de lungă carieră critică Ov. S. Crohmălniceanu trebuie la rîndu-i comentat și omagiat „în durată".
O activitate literară de aproape patru decenii ca publicist, redactor de revistă sau redactor șef și, în paralel, de universitar, activitate care a însemnat . descoperiri de noi talente, aducerea u-nor scriitori în conștiința publică, impunerea unor scriitori neînțeleși de ci-, titori, reconstrucția critică a unor „monștri sacri", clasici ai literaturii române, conexiunea unor epoci din trecutul nostru literar cu literatura
universală, nu poate fi cuprinsă într-o simplă enumerare. Și, cu siguranță, ar însemna mai ales să spunem prea puțin despre creația și rigoarea, critică a lui Ov. S. Crohmălniceanu... Ele se cer menționate în primul rînd pentru că sunt mai greu de decelat dincolo de tonul uneori cordial, de entuziasmul nu totdeauna reținut, de o anume ingenuitate a spiritului matur care se lasă surprins de realitatea talentului cu o neascunsă încîntare.
IOANA CREȚULESCU
•	I. NEGOIȚESCU LA 60 DE ANI. — A-l evoca pe sexagenarul I. Negoițescu ni se pare oarecum bizar. Nu pentru că omul „arată mai tînăr", cum se zice de regulă, complimentos, ci pentru că în ordinea mai adîncă a lucrurilor situația sa se constituie într-o excepție. La aceeași vîrstă Titu Maiorescu era un monument aproape isprăvit, E. Lo-vinescu vorbea cu neliniștitoare pre-moniție despre „ultimul prag" iar G. Călinescu dezvolta tema fugoasă a unei tinereți inepuizabile, într-un chip menit a pune pe gînduri. Cioculescu, Streinu, Perpessicius făceau, la rîndul lor, figură de atemporali, înscriși în statele unui eteric clasicism. Avînd o devenire involuntar segmentată, impu-nîndu-se relativ tîrziu conștiinței publice, autorul Poeziei lui Eminescu a beneficiat de șansa de a se fi sustras cursei vîrstelor, matur în anii fragezi ai pateticei corespondențe cu Radu Stanca și juvenil fremătător în anii maturi ai comentariilor închinate literaturii actuale. Bilanțul este al unei disponibilități încîntător entuziaste, al unei magnanime deschideri determinate parcă de latențele unei tinereți neîmplinite. Distinsul domn cărunt cu surîsul cald și cu albastră privire atra-bilar-duioasă poartă cu sine rezerva unui timp necheltuit, care e, poate, secretul oricărei construcții întru spirit. Din văzduhul pur al unor ne-obligații, poetul și exegetul trage firele feerice ale unei experiențe proaspete, întemeietoare, apte a-l identifica radical, dis-tanțîndu-1 tot atît de radical de nu puținii literați ai generației sale care (ca și atîția alții, mai tineri ori mai vîrstnici) nu s-au putut feri de feluritele angajări conjuncturale cu efecte dintre cele mai corozive. Fidel unui crez estetic, I. Negoițescu a găsit resursele necesare de a-l servi nu numai cu mare talent, ci și cu o pilduitoare
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
87
(am zice și dramatică, dacă ni se îngăduie) consecvență. Spectacolului descurajant al compromisurilor, adaptărilor, ajustărilor (uneori etajate pe decenii, pe luștri și chiar pe ani, ca o formă funcțională de supremă „actualitate), a înțeles a-i opune riscul unei purități primejduite dinafară ca și dinăuntru, de propriii săi demoni, periodic răsculați, mereu înlănțuiți însă de criteriile unei înalte morale profesionale. „Pierderilor" sale în direcția „carierei", a titlurilor, a remunerațiilor etc. le-a corespuns, în simetria infailibilă a idealității, un „cîștig" enorm în substanța creației ca și în infrastructura de probitate a acesteia. De-votîndu-se, dintr-un spirit patriotic substanțializat iar nu clamat, creației literare românești, autorul Scriitorilor români moderni i-a parcurs toate etapele, într-o încercare de a-i reface e-voluția într-un basorelief al valorilor pipăite cu ardoarea unui spirit liric. Chiar dacă întreprinderea nu e încă dusă la bun sfîrșit, elementele sale livrate pînă acum o justifică, integrînd-o unei perspective acerb personale, creatoare. Deosebita atenție cu care exegetul a înconjurat literatura curentă îi oferă de asemenea un titlu de glorie, dacă ținem seama de profunzimea și subtilitatea observațiilor turnate într-o grafie inconfundabilă. Scriitura luxoasă a lui I. Negoițescu e de fapt dionisiacă, răspunzînd unui elementar duh mediteraneean care devastează calculul rece, dărîmă castelele de nisip ale acribiei, depășește calofilia prin încadrarea în fierbinți zări organice. Concettismul se relevă drept numai un cifru al unui strat mai din afund, senzualitatea, protocol voluptuos al contactelor cu formele estetice. Evident, nu putem fi de acord cu toate judecățile sale, nu-i putem urma, în virtutea diferențierii firești a conștiințelor, toate meandrele preferințelor, cîteodată de o comprehensiune strict privată. Dar nu putem a nu stima blocul acestei deosebit de importante contribuții, hărăzite, prin însăși imanenta sa, a întreține flacăra creației, a descuraja camelota. I. Negoițescu e aliatul firesc, un mare prieten și un prețios consilier al efortului de descifrare literară ca și al luptei împotriva imposturilor cu proteice fețe. Acel timp neconsumat care-i alimentează scrisul cu seva sa misterioasă se alcătuiește într-un avertisment împotriva oricăror încercări de mistificare în lumea valorilor, egală cu ea însăși în
absolut, spaimă a falșilor idoli. O cauzalitate lăuntrică bravează potrivnicia împrejurărilor parcă într-adins întețită, precum o salamandră în flăcări. Parafrazînd caracterizarea pe care Ricarda Huch i-a acordat-o lui Nova-lis, putem netulburați afirma că I. Negoițescu e critic nu în mai mică măsură decît om.
GHEORGHE GRIGURCU
•	CRITICA CRITICII DE FILM Motto : „Nu judecați, ca să nu fiți judecați ! Căci cu ce judecată judecați veți fi judecați ; și cu ce măsură măsurați, vi se va măsura" (Mat. VII, 1, 2).
(1). — Acum aproape cincisprezece ani, cînd sub mottoul urmuzian Cică niște cronicari..., care avea să devină și titlul unui volum din 1970 — își inaugura rubrica criticii literare în revista „Tomis", Cornel Regman simțea, firesc, nevoia nu atît să-și justifice precaut demersul, cît să contureze un prealabil „identikit" al cronicarului literar, precum și cîteva „dintre chestiunile care țin de metodologia cronicii literare". Un fel de a proceda corect, în respectul „dumiririi" criticului — cum ar spune Regman însuși— în legătură cu propriile sale obiective, mijloace, criterii, rosturi. Modelul fiind astfel verificat, mă voi aține și eu pe urmele lui, desigur cu necesarele adecvări la condiția și caracteristicile cronicii de film. Și voi începe cu înche-ierea-argument a prolegomenelor lui Regman : „Concluzia nu poate fi decît una singură : critica în genere, cronica literară în deosebi, cînd devine — chiar pentru scurtă vreme și fragmentar — ancilla, servă fidelă a modelor filozofice și de tot felul, nu mai vede la doi pași. Ceață trecătoare, nici vorbă, într-o epocă de clarificări decisive. Ceață stînjenitoare, nu mai puțin, la risipirea căreia îmi voi da osteneala să cooperez". Și iată că se ivește imediat nevoia unei echivalări, mai mult chiar, a unei răsturnări de termeni, deoarece în critica de film nu modele (și cu atît mai puțin modelele) filozofice îi fac pe cronicari să „nu mai vadă la doi pași", ci, dimpotrivă, distanța la care se țin față de vetrele încinse ale unor confruntări de idei „centrale1' (filozofice sau nu). Vreau să spun că pericolul de care e amenințată cronica de film pare mai curînd acela de a se transforma în ancilla, „servă fidelă", a propriei sale spontaneități, a impresionismului extempo-
88
VIAȚA ROMÂNEASCA
raneu, a unei subiectivități „fără țăr-muri“. Ceața se iscă, de data aceasta, dinăuntru, nu vine din depărtare, cu fuioare tocmai de aceea poate mai dense, mai compacte. Dar să mergem înainte. în raport cu cronicarii literari, cei cinematografici au avantajul că pot, fără eforturi excesive, să scrie despre toate filmele românești și, în consecință, din unghiul acesta al cuprinderii cantitative, pot să înfrunte și să rezolve cu relativă ușurință și ceea ce Cornel Regman consideră că este „o problemă de mare însemnătate a criticii... este imaginea pe care izbutește sau nu să ne-o ofere despre producția... în desfășurarea și creșterea ei“. Căci, „cunoașterea aceasta în extensiune face și ea parte din obligațiile profesionale ale cronicarului și ea e aceea care-i dezvoltă dexteritatea de a se mișca familiar în actualitate, însușire care a fost din totdeauna a cărturarului publicist". Avînd în față, deocamdată, o producție de 30—35 filme pe an, cu un ritm de cca 3 premiere pe lună, cronicarul cinematografic poate acoperi cu senină prisosință „cunoașterea în extensiune". în ceea ce privește „chestiunile care țin de metodologia cronicii", Regman o propune întîi pe aceea a „scării", a proporțiilor bine cumpănite, care „trebuie să permită o cit mai bună „citire" a reliefului cercetat". Și adaugă : „Cronica-pilulă nu servește nimănui". Dacă la unele cotidiene din țară, spațiul constituie o reală problemă restrictivă pentru cronicarul de film, aceasta e mai puțin resimțită în revistele săp-tămînale și chiar într-un ziar ca „România liberă". Ba, s-ar putea observa că, în raport cu vlaga celor scrise, adeseori spațiul pare chiar excedentar. Fenomenul devine și mai evident dacă ne referim la satisfacerea dezideratului unei cronici capabile „să situeze mai decis opera comentată în-tr-un „gen proxim", fie acesta creația anterioară a scriitorului, fie genealogia unei probleme sau o familie de temperamente". Surprinzător, situarea filmului comentat într-un „gen proxim" sau — prin adecvare la o a-numită specificitate — pur și simplu într-un „gen" cinematografic, devine pentru cronicarii noștri o problemă a-proape insolubilă, așa cum rezultă din trecerea în revistă a ceea ce s-a scris despre Croaziera, semnificativă premieră a acestei primăveri : în nici una dintre cronici, filmul nu este definit prin elementarul, preliminarul gest
critic de a i se stabili factura, genul. Departe de orice pedanterie, un asemenea gest răspunde unei necesități de claritate a „citirii" reliefului cercetat, de identificare a ’formei’ sale fundamentale. Este vorba, bineînțeles, și de o mentalitate (cinematografică) : în Franța, în Italia, chiar și în țări anglosaxone, genul filmului este statornicit, obligatoriu, înainte de însăși exercitarea actului critic, în fișele producătorilor și în programele de spectacole anunțate în ziare. în fiches da Cinema, de exemplu, culegere chenzinală de „fișe" tocmai, fiecare „generic" începe invariabil cu genul.' dramatic, polițist, frescă, fantastic, biografic, evocare, dramă socială (am citat,, la întîmplare, nr. 594 din februarie 1978). Aceeași circumscriere, poate ceva mai „generică", în cotidiene, la afișul cinematografelor : dramatic, polițist, istoric, comic, „briliant" (în românește e un francezism), muzical, aventuri,, fantaștiițific, erotic. Publicul nostru nu e dedat însă în acest sens, și probabil nu-1 interesează dinainte ce va vedea,, dacă va rîde sau va plînge, dacă i se va pune doar un nod în gît etc. (deși funcționează o foarte bine pusă la. punct telefonie fără fir, care îl informează negreșit și în această privință). Pentru cronicar, totuși, definirea genului intră în însuși enunțul demersului critic și-i facilitează explicarea și interpretarea, ca și o mai netă formulare a concluziilor. Și-acum, să trecem, fără întîrziere, la textele concrete.
în „România liberă" (nr. 11.342), Eca-terina Oproiu deschide discuția asupra Croazierei afirmînd că autorul filmului, Mircea Daneliuc, „dă buzna peste-rînd, calcă protocolul, sare, îmbrîncit, ce-i drept, și de cîțiva critici, peste etapa de tînără speranță și încă de la primul film, de la Cursa (1975) e uns favoritul unui public, nu prea numeros dar exigent, care vede în film nu di-verstismentul, ci avertismentul" ; apoi,, tot de Daneliuc e vorba, „personajul devenit, între timp, personalitate omo-logată... depășește statutul de autor de-succes, înzestrat el însuși cu un spirit competitiv contondent". în continuare, lâsînd să mijească speranța unei hotă-rîte plasări într-un „gen proxim", cronicara enumără titlurile celor cinci filme realizate pînă acum de Daneliuc și observă că „fiecare film a reprezentat o experiență notabilă. Linia, de forță a cineastului se situează întotdeauna în realitatea imediată, în perimetrul unui tineret care caută și se-
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
89*
caută. Marota sa e lașitatea. Mascota sa e fata ’sanfaso’... Vocația sa e de radiolog al prezentului44. In sfîrșit, în alineatul următor, cald-cald spre fierbinte (să-mi fie permis și mie să mă las prins în jocul acesta zglobiu, și nu numai de cuvinte), autoarea parcă s-ar rosti cu pertinență :“... în Croaziera cîmpul de observație se lărgește, formula filmului ne apare mai largă, mai decisă, mai bogată în conotații. Sub un ton de reportaj o dramă a fricii, un somn al lașității. Dar nu numai atît44. încă o piruetă și, iată, ne întîm-pină întrebarea-cheie : „Dar ce e Croaziera ?“ Frige-frige, și răspunsul coboară izbăvitor asupra cititorului : „Croaziera e povestea unei călătorii răsplătitoare44. Uf, pare să scoată autoarea un oftat de ușurare, și, desfă-cîndu-se cu totul de chingile unei „discipline44 și „rigori44 socotite, iluzorii, inutile, continuă pe trei abundente coloane de ziar să facă exact ceea ce știe într-adevăr să facă : adică o critică subiectivistă, relativistă, descriptivă, evocativă, metaforistă, aprecia-tiv-impresionistă. Cu alte cuvinte, Eca-terina Oproiu se pricepe să re-poves-tească filmul, iluminîndu-i cu de-amă-nuntul momentele esențiale, subliniin-du-i „frazele-cheie44, „obsesiile-mamă44, „marile perfidii artistice44 (termenii îi aparțin). De pildă, acută e constatarea: „Drapat în aparența banalității, folosind un limbaj care nu pare a avea altă ambiție decît găsirea locului comun (mare perfidie artistică !), filmul construiește din fărîme, din impresii, din ’fleacuri’, un edificiu cu atît mai impunător, cu cît mîna autorului își ascunde permanent abilitatea44. Potrivită diferențiere — cum ar spune Lionello Venturi — între impulsul sincer, generos, total uman al artistului autentic, pe de o parte, și abilitate, fie ea chiar prodigioasă, și doctrină, fie ea chiar impecabilă, pe de altă parte. La fel, caracterizarea lui Daneliuc ca „un orchestrator de prima mînă, un specialist al conexiunilor44, deși considerațiile cu privire la raportul imagi-ne-coloană sonoră, oricît de epatante prin adjectivări lucitoare, mi se par discutabile : „Faceți abstracție de sonor, astupați-vă urechile — ața se va rupe și mărgelele vor cădea pe jos44. Dar orice film-operă de artă (cu foarte rare excepții, mai mult teoretic posibile) se înscrie într-o asemenea condiție, fiind o strictă bi-unitate audiovizuală. (Dar, surprizînd o presupusă lipsă de omogenitate îatre imaginea
vizuală și cea sonoră, în Croaziera, o privilegiere a acesteia din urmă, își închipuie oare cronicara noastră că dialogurile lui Daneliuc ar putea să trăiască o viață autonomă, să zicem, în timpul unui spectacol pur auditiv, radiofonic !?) Palid apare, după aceea, efectul apelului redactoarei-șefe a revistei „Cinema44 la ceea ce ea numește „metoda calului Troian44, prin aplicarea căreia, în film, „șablonul nu e distrus din afară, opunîndu-i-se o respirație mentală descătușată. El e atacat dinăuntru, închizîndu-1 ermetic în propria lui carcasă, hrănindu-1 cu propriul său bioxid de carbon, amenin-țîndu-1 nu cu descăpățînarea, ci cu asfixia44. Prea multe cuvinte, și nu toate eficiente, pentru a spune că Daneliuc pare un creator instinctiv, dar este de fapt reflexiv și elaborat. Dar de ce trebuie deslușit cu tot dinadinsul, în aceasta, un „truc al autorului44, după ce a fost semnalată, în același paragraf, deja citata „mare perfidie artistică44 ?! De ce trucuri și perfidii ale artistului ? De ce să nu ne gîndim că viața însăși și natura sunt pline de „trucuri44 și de „perfidii44 — cum observase de mult Lenin, iar pe făgașul acestuia Lukăcs propunea să se dezvăluie în opera de artă, și capacitatea, creatorilor — Leonardo, Shakespeare, Cezanne, Tolstoi sunt pomeniți ca exemple — de a sesiza „astuția44, „viclenia44, „șiretenia44, „perfidia44 cu care, bunăoară, „povîrnișul unei coline dezvăluie într-un mod nou structura întregii priveliști sau astuția cutărui gest,, sau a cutărui cuvînt, prin intermediul cărora în caracterul instantaneu, aparent întîmplător, se concretizează o« fază importantă a dezvoltării umanității ?“. Dar, „viața e teribil de deficitară în formă44, se plîngea Oscar Wilde, ipotetic idol și totodată admirator al cronicarei noastre, adăugind că arta e menită să intervină pentru a corecta viața, forma deficitară a acesteia. Daneliuc, așadar, ca artist, surprinde „trucurile44, „perfidiile44 și „astuțiile44 vieții, ale realității, dîndu-le o formă’, (a sa, unică) prin creație. Tot așa cum cronicara, tot în buna tovărășie a lui Wilde, presupune probabil că „critica’, este o creație într-o creație44 și că, ba-zîndu-se pe o „dezinvoltură calculată44 (ca a lui Daneliuc, nu ?), „numai inten— sificînd propria personalitate, criticul' poate interpreta personalitatea și1 munca altcuiva44. Mai mult, prin exuberanța sa descriptivă și evocativă de-’ senzații și intuiții personale; cronicara?
DO
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
de la „România liberă" pare a se face ecoul carpatin al lui Anatole France : „Dacă e sincer, criticul trebuie să spună : — Domnilor, voi vorbi despre mine în raport cu Shakespeare, cu Raci ne, cu Pascal sau cu Goethe“. Asta este : Ecaterina Oproiu vorbește despre sine însăși în raport cu Daneliuc, cu filmul acestuia, și, eventual, în raport cu producția națională de filme, cum ar putea să rezulte și din încheierea cronicii analizate : „Prin Croaziera Mircea Daneliuc se rereconfirmă o personalitate aptă să grăbească arderile în filmul românesc. Cineastul a lărgit o breșă, a creat în jurul său o zonă de interes cinematografic față de realitatea înconjurătoare. Din păcate, talentul ’nu se ia’. Dar o anumită cantitate de inteligență injectată în brațul unei arte nu înviorează numai o mînă, ci un întreg organism". Frumos, nu ? Dar, cu ce folos ? Imaginismul evocator al cronicarei, uneori de-a dreptul copleșitor, este și perforant, pătrunde relativ adînc în carnea materiei cercetate, numai că pînă la urmă această materie sfîrșește prin a fi asfixiată, nu prin a se înviora, în culorile ei naturale, sub ochii cititorului. în ciuda „seducției stilului", pe care scrisul Eca-terinei Oproiu o exercită incontestabil, în ultimă instanță, totuși, această manieră stil-critică e ca un polip — împrumut imaginea de la un distins literat italian, Pietro Citati — cu multe brațe apucătoare, ramificate, care se dispun în jurul textului, al filmului, îl învăluie și-1 împresoară cu delicatețe, dar și cu anxietate explicativă, pentru ca nimic să nu-i scape. Rînd pe rînd, brațele scot la iveală alcătuirile și încheieturile operei, dar acestea — golite parcă de propriul suc vital — rămîn istovite, inerte, căci polipul nu mai dispune de un organ în stare să picure „apa vie" menită să recheme la viață întregul. A răspunde, în final, că filmul Croaziera „grăbește arderile în filmul românesc" și că autorul său „a lărgit o breșă" și a injectat „o anumită cantitate de inteligență în brațul unei arte", rămîne totuși, în ciuda butadelor și calambururilor metafori-zante, destul de puțin și vag. Veriga cea mai slabă a „înlănțuirii" cronică-rești oferite de Ecaterina Oproiu este tocmai aceea a „sintezei", a diagnosticului global precis, riguros : or, trăinicia unui lanț nu depășește niciodată nivelul verigii celei mai slabe.
Să vedem ce spun și ceilalți confrați. „Genul proxim" al Ecaterinei
Oproiu, cel puțin în linie ascendentă, este D. I. Suchianu. El e un maestru al descriptivității și al evocativității, al poftei de a repovesti (la imperfect și la mai mult ca perfect), cu ramificații în storyuri „secunde", un film, ca și al disecțiilor neopozitiviste, îndeosebi în formă de reconstituiri în instanță judecătorească. De asemenea, și D. I. Suchianu este un veritabil „bete de style", cum zic francezii, exponent al „seducției stilului". Și în cronica la Croaziera („România literară", nr. 16/ 1981), această dîrdoră specifică e pregnantă, iar „găselnița" de bază, prezentă încă din titlu („Jargonauții" lui Daneliuc) și deloc lipsită de o sugestivă eficacitate, iese la suprafață din analiza limbii vorbite de eroii lui Daneliuc : „Le-am zis ’argonauți’ ? îi mai putem numi și ’jargonauți‘, cuvînt azi la modă pentru a boteza (peste tot în Europa) pe toți aflătorii în treabă care au creat un jargon nou, o păsărească nouă". Dîndu-și seama că propria facultate inventivă l-a ajutat să patineze prea departe, cronicarul face cîțiva pași înapoi, precizînd că o asemenea păsărească nouă nu trebuie să fie neapărat incomprehensibilă, „ba uneori [e] chiar de o claritate supremă". După cîteva oportune exemplificări mărunte, iată momentul de culme al comentariului glotologic-lexical elaborat de decanul criticii noastre de cinema : „Jargonauții își încep toate frazele cu cuvintele : ’hai că...’ ’Hai că te iubesc’. ’Hai că e penibil’. ’Hai că mi-e frig’. Adeseori ’hai că’ e înlocuit cu ’stai că’. Cîteodată le găsim ambele în aceeași frază : ’hai că, stai că’. Căci aceste două expresii, care par antonime, sînt lesne sinonime. Asta se întîmplă des în jargonautică. Și cu drept cuvînt. ’Hai că’ înseamnă că din a-cest moment eu am onoarea să arăt ce pot, ce simt, ce gîndesc. Deci tu, și în genere tot genul uman, deveniți public spectator. Ca la orice ’show’. Deci stai ! Nu pleca ! Rămîi în stal. ’Stai că’ reprezentația începe. Regăsim aci atitudinea eficientă, prezentativă a bravului jargonaut". Ce să zică și criticii sau „în genere tot genul uman" ? ’Hai că’ te iubim, D. I. Suchianu ! Bun, dar pînă la urmă, ce este Croaziera, pentru decan ? „E o pledoarie convingătoare", „o poveste adevărată, gravă, optimistă și încîntătoare". Ceea ce e absolut adevărat, dar ar putea să caracterizeze o întreagă serie de filme, românești si străine, de cinematecă sau de pe afișul stagiunii curente, sub pă-
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
91
lăriș întinsă de critic intrînd capetele tuturora.
Să mai străbatem o etapă pe Dunărea cronicilor dedicate Croazierei (să mi se ierte metonimia, clar fac și eu parte din familie !) și să acostăm la pontonul cronicii din „Informația Bucureștiului*-, unde Magda Mihăi-lescu ne întîmpină, pe jumătate veselă, pe jumătate încruntată, cu un „distin-guo“ între Vînătoarea de vulpi și Ediție specială, ca filme „regizate de Mir-cea Daneliuc1*, și Proba de microfon și Croaziera, ca „filme de Daneliuc“. Spre a-și fortifica argumentația, cronicara apelează la buna sa memorie istorico-filmică și arată că ultimele două dintre filmele amintite îi aparțin lui Daneliuc „precum ’carnea și sîn-gele? cum spunea Orson Welles“. Apoi, insistă, parcă în polemică nu se știe cu cine : „Nu înseamnă că autorul este condamnat să pună la cale, toată viața, același gen ele întreprindere cinematografică../4, pentru a se conchide — cu deplină dreptate a judecății, dar, din păcate, exprimată pe alocuri cam confuz — că „în perimetrul cinematografului nostru există, astăzi, o anumită ’privire Daneliuc’, un anumit mod de organizare a realității filmului care face concurență celei de dincolo de el, iar Croaziera, tocmai prin situarea ei într-un spațiu ce nu îngăduie prea multe evadări, ne restituie, mai fidel, intimitatea demersului autorului44. Da-neliuc, continuă Magda Mihăilescu, nu mai poate fi socotit doar „un deținător al seducției spontaneității44, ci se cuvine să i se releve „știința construcției44, ceea ce, încă o dată, e adevărat, dar iată pe ce temei (metaforic, se înțelege, căci cine poate să reziste tentației metaforizării ?) : „Este limpede acum că dacă o muscă a fost condamnată să moară în penultima secvență, acolo își va da sfîrșitul44 (unde ești, tu, Cehov, doamne ?!). După care, racord subit : „Altfel, Croazierea ar putea fi urmărită ca un jurnal de călătorie, cu mici peripeții și unele delicii, dacă autorul nu ne-ar deschide al treilea ochi, cel de soacră (ori ’soce-raF, cum ar fi zis Călinescu) care vede și ceea ce dă să se ascundă44. Mă întreb ce rost are să-1 deranjăm, aici, pe Călinescu și Estetica basmului ? Oricum, înzestrată cu cel de al treilea ochi, de soacră, ce mai vede cronicara „Informației44 ? „Cineast de certă intuiție a unui anumit dramatism al existenței în luptă cu semnele exterioare întreținute de ea. însăși, Dane
liuc poate fi alăturat, la ora actuală, unor regizori contemporani (mă gîndesc, in primul rînd, la elevii lui Wajda, Falk, Kieslowski, Holland, Ki-jewski) al căror prim impuls este să destrame plasa acestor semne care își transferă, arogant, drepturile vieții44. Mărturisec dezolat că — în afară de o invidiabilă informație, la zi, în fo-meniul filmului polonez — n-am prea înțeles ce vrea să spună Magda Mihăi-iescu, în acest pasaj ; în schimb, mai limpede pare următoarea afirmație : „Lucid, ironic, dar mai puțin ’rău’ decît odinioară Forman, în același registru, Daneliuc întreține o morală a neliniștii lucide44. Mai limpede ca exprimare la nivel anecdotic (ce rău ești, micule !), dar ca gîndire conceptuală? Ce înseamnă oare întreținerea unei „morale a neliniștii lucide44, ținîndu-se firește seama că „spre deosebire de unii dintre colegii săi... autorul Croazierei nu neagă înainte de a afirma44?!
O vom afla, poate, din ampla cronică a lui Valerian Sava publicată în revista „Cinema44 (nr. 220). Nimic, sau aproape nimic, din toate cele patru masive coloane ale paginii semnate de Sava nu e inexact : nimeni nu poate să conteste, de pildă, că acest Croaziera „este punctul de vîrf atins pînă în prezent de Mircea Daneliuc44, îndreptățind însăși concluzia finală — metaforică, nici vorbă — a cronicarului : „...Croaziera ne face să încercăm din nou senzația celui care, plutind mult timp pe marea fără repere, exclamă : — Pămînt !“. Interesantă, de a-semenea, și inedită, mi se pare a fi raportarea la Reconstituirea lui Pin-tilie și la Filip cel bun al lui Dan Pița, de care Daneliuc, totuși, se diferențiază, precum și raportarea ca la o „altă viziune'4, la Scorsese, Forman, Nikita Mihalkov, deși înțelesurile urmărite de cronicar se întunecă ușor a-tunci cînd afirmă că în operele acestora, viziunea a făcut „să se producă un fel de pulverizare a tuturor determinărilor statice, ca și cum ultima pojghiță de gips și cosmeticale a unor măști ar fi plesnit sau s-ar fi topit printr-un miracol, dînd la iveală oameni normali și contradictorii, precum cei din realitate44. Chiar reașezată în contextul scrierii lui Sava, fraza rămîne obscură. Dimpotrivă, invocarea Cîntăreței chele, a lui Marin Preda și a „părții celei mai bune44 din romanul românesc din acești ani, se dovedește oportună, la obiect. Dar ce este, totuși, pentru Sava, Croaziera ? „Premisa
92	VIAȚA ROMÂNEASCĂ
unei parodii ?", se întreabă la un moment dat cronicarul revistei „Cinema“ și își răspunde : „Nu tocmai..." Și mai departe : „O dramaturgie pointillistă, un joc de puzzle, un film- scheci ? Nici una dintre aceste formule". Atunci ? „Fără a practica filmul de gen, refu-zîndu-i efectele standard, Mircea Daneliuc stăpînește cu mînă sigură filmul ca spectacol al unei umanități inedite..." Pentru o clipă, „acest film tot timpul pe marginea parodiei" ar fi putut să treacă — expresia e preluată de la Marin Preda — drept „o satiră a spiritului primar agresiv", subliniindu-se totodată, cu îndreptățire, „desfășurarea de happening", pentru a i se aproxima în sfîrșit, din trei bucăți, factura i „Regizorul articulează cu o excepțională rigoare funcțională acest film — roman, spectacol și discurs..." Așadar : Croaziera este roman, spectacol și discurs, — dar dacă aserțiunea aceasta denotă putința autorului nostru de a se apropia simțitor de sinteza elementelor care ar defini, atașant, pelicula, ea nu demonstrează și putința de a o formula concret și exact (deși descriptivismul și spiritul analitic, aici, au o mai decisă orientare și susținere profesională, iar citatele sunt mai funcționale, „ca într-o cronică literară", cum se justifică el însuși).
în sfîrșit, în „Contemporanul" (nr. 1797), Mircea Alexandrescu observă cu finețe, într-un calambur așezat între paranteze, că „la Daneliuc totul e Cursă, un itinerar, și Proba... și chiar Vînătoarea“, ceea ce, efectiv, devine fundamental pentru înțelegerea poeticii lui Daneliuc. De asemenea, acceptabilă e clasificarea inițială a filmului ca „reportaj dramatic dintr-o croazieră", care ajunge „în poveste, în propria ei hiperbolare". Se înșeală, însă, cronicarul cînd consideră că „reporte-rul-cineast nu e moralist" : dimpotrivă, Daneliuc este unul dintre puținii, rarii moraliști autentici ai cinematografului nostru, desigur în sensul filozofic al termenului. Greu de urmărit (și de încuviințat) se demonstrează a fi constatarea și explicația după care „filmul lui Daneliuc este o virtuozitate a trom-pe-l’oeil-ului : se plasează pe atmosfera pe care el o creează, pare că se identifică cu ea, se dizolvă în ea..." (împrumutul terminologic e din artele plastice, dar aplicarea lui la film, la acest film, mi se pare silnică, forțată). După un rezumat analitic al acțiunii și al semnificațiilor — un rezumat, ce-i drept, mai sobru, mai
concis, chiar dacă nici Mircea Alexandrescu nu-și interzice voluptatea de a „cita" detalii, situații și expresii argotice mai suculente, nu foarte departe de maniera lui D. I. Suchianu și a Ecaterinei Oproiu. Iar după rezumat, încheierea apreciativă : „între divertismentul, ca refugiu, și Croaziera, ca relaxare, se desfășoară o poveste care, de fapt, nu rămîne un reportaj așa cum lăsa să se creadă, ci un film făcut de un adevărat cineast, devorat și devorator de prezent".
Am citit, așadar, cu creionul roșu în mînă, cinci cronici dedicate filmului Croaziera. Și ce-am constatat ? O neîndoielnică aplecare și o corespunzătoare posibilitate a cronicarilor noștri de-a practica un tip de critică descriptivă și evocativă, punctată, la toți, cînd de o fervoare analitică pe milimetrul pătrat, cu subiective sesizări metaforice, cu o evidentă „seducție a stilului", revelînd sensuri parțiale și aproape în același moment scurtcircuitîn-du-le pe cele generale (Ecaterina O-proiu) ; cînd de elanuri comparatiste nu tocmai ortodoxe (Magda Mihăi-iesctU ; cînd de o ingenios-ingenuă speculație lingvistică (D. I. Suchianu); cînd de o mai sistematică, profesional cultivată, examinare, tot pe firul evo-cativității, a nucleelor de interes for-mal-conținutist (Valerian Sava) sau de acuitatea unor observații fie de ordin „genealogic-temperamental", fie ideologic (M. Alexandrescu). Nicăieri și la nimeni, însă, o suficientă capacitate de sinteză și de abstragere, de ridicare de la constatările și evaluările parțiale,, fragmentare, la o viziune cuprinzător definitorie a ooerei cercetate. La originea acestei stări se află, în special, nededarea criticii (și a publicului) de la noi cu o disciplină, elementar științifică și care ar fi normal să înceapă tocmai cu precizarea genului unui film (nu în accepția avută în vedere de Sava, atunci cînd scrie că Daneliuc nu „practică filmul de gen", adică, presupun, „genurile" cinematografice cu schemele si rețetele lor, — ci în accepția de b-^ză a definirii tehnico-stilistice a unui film, chiar și a celui mai original și mai singular). Deci, ce este Croaziera pentru cronicarii noștri? Recapitulez : „dramă a fricii sub un ton de reportaj", „povestea unei călătorii răsplătitoare", „pledoarie convingătoare", „poveste adevărată, gravă, optimistă și încîntătoare", „morală a neliniștii lucide", „premisa unei parodii?",, „dramaturgie pointillistă, joc de puz-
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
93
zle, un film-scheci ?“, „roman, spectacol și discurs", „reportaj-dramatic“, „film făcut de un adevărat cineast, devorat și devorator de prezent”. De reținut — ă propos și de această din urmă sintagmă — că recenzenții noștri par mai dotați și mai apți întru a contura și colora portretul unui autor, al lui Daneliuc, în speță, și vădit mai puțin exacți în a rosti o definiție și o judecată generală asupra filmului a-cestui autor. Cineastul „a lărgit o breșă, a creat în jurul său o zonă de interes cinematografic“, nu Croaziera; cineastul e „adevărat“, „devorat și devorator de prezent“, nu opera sa. Firește, se va putea observa cu ușurință că nu numai cineastul, ci și filmul său, prin filmul său : corect, dar nu mai puțin corect ar fi fost să se aducă în prim plan această operă, acest film, Croaziera, obiect principal al analizei și al evaluării. Lipsei de vlagă în circumscrierea genului, îi corespunde, ca o consecință, aceeași lipsă de vlagă în sintetizarea explicării, a interpretării, a caracterizării și ierarhizării (cum propune, facultativ, „modelul“ lui Florin Mihăilescu din Conceptul de critică literară în România). Căci anemice sau cel puțin ușor descentrate sunt și premisele, și concluziile cronicilor „vizita te“, și oarecum degeaba partea mediană a acestora abundă în licăriri și remarci analitice nu numai juste, ci uneori acute, inteligente, revelatoare (alteori, însă, banale și cu risipa prea multor cuvinte, lăsînd impresia că nu ele sunt făcute pentru om, ci omul — cronicarul — pentru ele !).
Or, cu riscul de a fi stigmatizat ca fudul și im-pertinent „profet“ și „îm-părțitor de lecții", se cuvine să arăt că lucrurile sunt relativ simple. Croaziera este un apolog, în care, potrivit definiției consacrate precumpănesc sensul alegoric și finalitatea morală. Filmul lui Daneliuc face parte din familia Repetiției cu orchestra al lui Fellini, apolog prin excelență : sub crusta unui reportaj în jurul unor nuclee particulare (singulare, ar fipreferat să se spună Lukăcs : o orchestră, o excursie de agrement) și prin iscodirea componentelor lor (instrumente, instrumentiști, participanți la excursie, funcții social-pedagogice ale unei excursii-premiu etc.) se urmărește structura și evoluția unei societăți în ansamblul ei. Pars pro toto, așadar, și în felul acesta ne situăm dintrodată înăuntrul figurii-principe, fundamentale, a artei filmului, cum susțin avizați structuraliști și
semioticieni, sinecdoca. Sinetitic, termenul stilistic de apolog are darul și nărui (divertisment și avertisment devorat și devorator l) de a oferi cheia e-fectivă a lecturii filmului lui Daneliuc; fără o asemenea cheie, care deschide cu gesturi moi lacătul expresiv al celei de-a doua trepte semnificative, implicite, Croaziera n-ar fi decît un obișnuit film de denotație a „cotidianului", a „prezentului", cu tot „farmecul" său explicit. Ca apolog (dacă se preferă, ca parabolă), însă, Croaziera nu este numai „punctul de vîrf atins pînă în prezent de Mircea Daneliuc", ci, de fapt, și un punct de vîrf al întregii noastre producții cinematografice. Precizez, un punct de vîrf, iar nu punctul de vîrf, pentru că o cinematografie viguroasă, în zona ei superioară, are vîrfuri, nu un unic Pisc, la fel ca orice altă ramură a artei, ca literatura. Și iată, după opinia mea, o cale de urmat, un făgaș de adîncit : apologul tocmai (parabola, alegoria), cum au fost, în măsuri variabile, și Reconstituirea, și Puterea și Adevărul, două dintre cotele de maximă tensiune so-cio-ideologică, politică, în parte și estetică, din istoria filmului românesc. Cronicarii noștri — cinste lor ! — au intuit, au simțit, au analizat toate a-cestea, dar n-au izbutit să formuleze sinteza momentului Croaziera: avem aici o limită a criticii noastre cinematografice, o critică încă prea puțin filozofică, în sensul că e încă prea puțin capabilă de abstractizare : „operație a gîndirii care constă în extragerea proprietăților generale, comune ale unui grup de obiecte , lăsîndu-le la o parte proprietățile lor particulare. Abstractizarea este legată indisolubil de limbaj și stă, împreună cu generalizarea, la baza formării noțiunilor". Inclusiv a formării noțiunii de apolog (cinematografic), de exemplu, ivită fast, oportun, prin Croaziera, cu o scontată, caragia-lescă, nuanță ironico-satirică (specifică pentru limbaj, dar și pentru comportarea psihofizică), o noțiune pe care critica de specialitate ar fi avut obligația (profesională) să o identifice și să o pună în valoare cu limpezime și competență. Și ar fi putut să o facă, dacă și-ar fi dublat pasiunea evocativ-analitică-tipică , deocamdată, pentru quasi unanimitatea cronicarilor — prin-tr-o echivalentă putere de sinteză, de generalizare, calitate cel puțin la fel de necesară.
FLORIAN POTRA
VIAȚA ROMÂNEASCĂ ACUM 75 DE ANI
Precum se știe, primul număr al acestei reviste a văzut lumina tiparului în urmă cu 75 de ani.
Cum s-a născut revista al cărui titlu a fost sugerat de poetul Al. Vlahuță o mărturisește prozatorul C. Stere în articolul Cum am devenit director al Vieții Românești. — într-o bună zi, în liniștita-i casă de pe strada Sărăriei a năvălit prietenul său criticul G. Ibrăileanu. Și precizează autorul :
„După gestul cu care și-a pus ciomagul de cireș în colțul lui obișnuit din odaia mea de lucru și după energia cu care a și început să-și frece degetele chiar de la prag, am înțeles că Ibrăileanu vine cu o somațiune gravă și impetuoasă...
— Să scoți o revistă. Nu mai merge așa. X, Y, Z, în Foaia de varză, în Rătăciri literare, în Zi-i pe nume otrăvesc tineretul, falsifică gustul literar, buimăcesc opinia publică. N-ai dreptul... Ai datoria... Ar fi o crimă..."
Cum a fost orînduită revista a scris, la cîțiva ani după apariție, seccretarul ei de redacție, criticul G. Ibrăileanu :
„Cînd am scos „Viața Românească" în martie 1906, am căutat să dăm revistei noastre cea mai bună organizare posibilă. Am examinat tot felul de reviste străine,, ne-am gîndit la nevoile noastre culturale, în sfîrșit am făcut tot ce am crezut noi că-i mai potrivit pentru a da publicului cititor, sub diferite forme, ceea ce l-ar putea interesa și instrui. De aceea, pe lîngă articole și nuvele, cum se obișnuia pînă atunci în revistele române, am creat o mulțime de rubrici : Recenziile, pentru a ține publicul în curent cu producțiile literare și științifice din țară și străinătate ; Revista revistelor, pentru a pune pe cititorii noștri în pozițiunea de a ști ce se publică în periodicele naționale și străine; Mișcarea intelectuală; în străinătate, pentru a da cititorilor noștri lunar, lista operelor mai însemnate străine în diferite domenii ale științei și literaturii”.
De ce a apărut revista se precizează, de la bun început, în primul număr, în editorialul „Către cititori" :
„Un popor nu-și poate justifica dreptul la existență distinctă în sînul popoarelor civilizate, decît dacă poate contribui cu ceva la cultura universală, dîndu-i nota specifică a geniului său".
Mai departe :
„Clasele de sus stau în aer, fără atingere cu poporul de jos, care, în țara, noastră, el singur este o clasă, pozitivă și a păstrat mai curat sufletul românesc, între clasele de sus și popor este o prăpastie adîncă care, la noi, desparte aproape două nații."
Și în sfîrșit :
„O cultură „națională", de un caracter științific, nu se va naște decît atunci cînd masele mai populare, adevărat românești, vor lua parte și la formarea și la aprecierea valorilor culturale — limba literară, literatură, forme de viață, etc. Și acest lucru nu se va întîmpla decît atunci cînd, prin cultură, viață politică mai largă și ridicarea economică, țărănimea va căpăta în stat valoarea socială proporțională cu valoarea sa numerică, economică, morală și națională..."
De aceea :
„...Această revistă, lucrînd pe cîmpul său propriu, va avea în același timp, toată simpatia pentru aceia care luptă, pe orice cale, pentru ridicarea culturală, politică, și economică a țărănimii și, accentuînd asupra scopului — cultura națională — va lupta, pe cit se poate în cadrul unei reviste literare și științifice".
VIAȚA ROMANEASCĂ, ACUM 75 DE ANI
95
Iată coperta : Viața Românească — anul I, volumul I — Iași 1906. în scoarțele ei un volum de sute de pagini în care proza este semnată de Al. Vlahuță și M. Sa-doveanu ; poezia de A. Stavri. Un volum în care critica se află la loc de mare cinste ; Al. Philippide : Istoria și critica literară; G. Ibrăileanu : Spiritul critic în cultura românească ; C. Șercăleanu (pseudonimul lui C. Stere) : Cîntarea pătimirii noastre, amplă prezentare pe 28 de pagini a Poeziilor lui Octavian Goga, tipărite în 1905 la Budapesta. Partea științifică este semnată de P. Bujor : Foloasele studiului biologiei. Partea documentară de C. Botez : Poezii inedite de Conachi. Partea memorialistică de^ N. Gane : Cum am început să traduc pe Dante, Infernul în limba română urmînd să apară la curîndă vreme.
în același număr Miscellanea, Revista revistelor, Mișcarea intelectuală din străinătate, Recenzii — într-o notă finală precizîndu-se : „Din cauza îngrămădirii de materie, cu toate că am trecut mult peste cadrul ce ni l-am propus — aproximaitv 150 pagini — sîntem siliți să lăsăm pentru numărul următor recenzii asupra mai multor reviste. Deasemenea tot felul de cronici : Cronica literară, Cronica științifică, Cronica pedagogică. La zi, Cronica externă analziează urmările războiului ruso-japonez, precum și cele ale revoluției din 1905. Cronica internă, ocupîndu-se de problema agrară, conform datelor statistice oficiale constată : „Așadar de treizeci de ani, din an în an, cu o regularitate înspăimîntătoare, consumația porumbului pe cap de populație s-a tot micșorat. Cu alte cuvinte, țăranul român, din an în an, paralel cu toate progresele realizate în toate ramurile de administrație publică, e tot mai flămînd : este prețul progresului nostru“.
în 1906, în România mică, la Iași, un mănunchi de cărturari și enciclopediști au ctitorit un far literar, științific, social. La 75 de ani de atunci, în aceste pagini, începînd de acum, cu cucernicie le vom înfățișa personalitatea, gîndurile, aspirațiile și strădania.
Firesc, cel de al doilea număr al revistei — aprilie 1906 — este mai bogat decît primul. Proza este semnată de I. Al. Brătescu-Voinești, M. Sadoveanu, Sp. Popescu și Radu_ Nour ; poezia de Al. Vlahuță, Gh. din Moldova, A. Stravri ; critica de G. Ibrăileanu ; în articole, cronici, recenzii, diriguitorii publicației pronun-țîndu-se în problemele majore ale timpului.
împotriva imposturii : „Numărul celor care vorbesc și scriu în numele științei crește repede, și nu este de mirat dacă printre aceștia găsim și mulți nechemați. Se vede că nu este tocmai ușor de a lucra pentru adevăr și că în ogorul științei, ca și în alte domenii ale activității noastre nu ori și ce încercare este o ispravă. în știință ca și în literatură de altminteri, unele «lucrări» sînt numai imitații... Acest fel de lucrări trebuiesc semnalate, cînd le întîlnim, fiindcă printr-un concurs de împrejurări nenorocite, imitațiile, caricaturile și lepădăturile care se dau drept lucrări științifice ar putea să fie răsplătite cu cîte o catedră universitară'4 ;
împotriva imoralității electorale : „Prin împărțirea corpului -electoral în trei colegii... s-a creat în colegiul întîi“ o adevărată cetățuie a privilegiilor electorale, care prin forța lucrurilor determină caracterul tuturor alegerilor... Și pentru a ne da seama de rostul acestor colegii, să luăm «Statistica electorală». Vedem acolo că... majoritatea în aceste colegii e formată de 35—50 alegători pentru Senat și 60—75 pentru Cameră. Și dacă ținem seama că din aceștia 20—30 în fiecare județ, cel puțin, sînt înregimentați într-un partid — rezultă că guvernul adesea are nevoie să «cîștige» numai 10—20 alegători pentru ca să-și asigure majoritatea — cu alte cuvinte — acești 10—20 alegători pot determina expresiunea voinții politice a unui județ cu 250—300.000 locuitori. Atunci înțelegeți ce preț trebuie să aibe votul acestei duzini de alegători. Să nu vă miraț,i deci de corupțiunea electorală, de șantajele potentaților-electrori, de faptul că campania electorală se transformă la noi într-un tîrg rușinos de conștiințe... Care e deci soluția ? E clar indicată prin tot ce am spus — desființarea privilegiilor electorale, lărgirea dreptului de vot'4.
în același număr, la Cronica medicală, doctorul cu renume M. Manicatide scrie articolul — Pentru ce medicul rural nu-și poate face datoria; în timp ce Alimentația țăranului este subiectul unui amplu studiu de 35 de pagini al doctorului Nicolae Lupu, viitorul om politic democrat : „Printre cauzele de mare mortalitate
1)6
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
a locuitorilor țării noastre stă în primul loc slaba rezistență a indivizilor ; puțina vitalitate a progeniturii (mor în primul an al vieții, 35% din copii) e datorită micei puteri vitale a generatorilor, iar aceasta e rezultat al mizerabilelor condițiuni în care trăiește săteanul nostru. Și în primul rang... vine un îngrozitor de sărac și vițios regim alimentar" etc.
Și încheie doctorul Nicolae Lupu : „Prezentul studiu, adevărat în totul... este strigătul de alarmă a unei inimi însîngerate, a unui fiu de sătean, care ajuns acolo unde credea că poate face mult pentru semenii săi, vede că poate prea puțin..."
MIHAI POPESCU
ERATĂ
în articolul O tăcere pentru Iser de Cornel Bozbici, apărut în nr. 4—5 al revistei noastre, s-au strecurat cîteva erori de corectură ; le semnalăm pe cele mai grave, care denaturează sensul textului :
p. 190, col. 1, r. 28 de jos, în loc de :
(Adam, 1930). Acum, sigur, an aniversar se va citi :
(Adam, 1930). Acum, sigur, într-un an aniversar ;
p. 190,col. 2, rîndurile 11, 10 și 9 de jos
(dacă nu un Balcan etc.) se vor înlocui cu următorul text :
dacă nu un Balcan unde timpul curge frumos în lumină, calm, trist și resemnat, un Balcan ars de soare pînă în Bosfor
în articolul Ce mai face meșterul Bunescu ?, tot de Cornel Bozbici, apărut în același nr. 4—5, au fost sărite cîteva cuvinte din final (p. 192, r. 6—8 de sus) ; forma corectă a textului este cea care urmează :
nuynai culorile își schimbă între ele prioritățile de-a lungul timpului ; intervin oranjuri, nuanțe proaspete de verde, albastrul parcă e mai intens la bătrînețe
★
în articolul „Repere sibiene“ de Bucur Țincu, apărut în nr. d, inversarea la paginație a cîtorva rînduri face textul de neînțeles. Cititorul va avea bunăvoința să treacă în fruntea coloanei I din pag. 82 întreg pasajul din josul aceleiași coloane, care începe cu : ales în Transilvania de ieri etc. (rîndurile 18 și următoarele de jos, pînă la aliniat).
CĂKȚI PRIMITE LA REDACȚIE
NICOLAE VELE A, întilnire tirzie. Nuvele. Cu o postfață de Eugen Simion. Editura Eminescu, 1981. („Biblioteca de proză română contemporană”).
NARCIS ZÂRNESCU, Stendhal. Prefață de Gabriel Țepe-lea. Editura științifică și enciclopedică, 1980.
AL. OPREA, Fala nevăzută a literaturii, Editura Eminescu. 1980.
*	* * Regele visurilor. Povestiri americane din secolul a; XlX-lea. Antologie, traducere și postfață de Maria-Ana Tupan. Editura Albatros, 1980.
AURELIAN CFHVU, Hybris. [Versuri]. Editura Cartea Românească, 1980.
2	\L. CONSTANTINESCU, Dintr-un jurnal de idei. Editura Cartea Românească, 1980.
*	* * Caietele Mihai Eminescu. Studii științifice elaborate de studenti filologi. Universitatea „Al. I. Cuza". Iași, 1980.
ALECSANDRU VĂDUVA, Noapte peltică. Proze. Editura Cartea Românească, 1980.
*	* * Repere sibiene, II. Studii și referate. Cuvînt înainte, selectarea textelor și coordonarea lucrării : Nicolae Scutea. CCES al județului Sibiu, 1980.
ANA MUREȘANU, Memoria, joc tinăr. Versuri. Editura Cartea Românească, 1981.
ION JURCA ROVINA, Noua promisiune. Roman. Editura Facla, 1980.
AL. GHEORGHIU-POGONEȘTI, Vorbă-bună înțeleptul. Basme. Editura Ion Creangă, 1980.
GEORGE ALBOIU, Metoda șoimului. Versuri. Editura Cartea Românească, 1981.
CONSTANTIN ABĂLUȚĂ, Violența memoriei pure. Versuri. Editura Eminescu, 1980.
*	* * Almanah Tribuna 81. Redactori responsabili : Dan Rebreanu, Negoiță Irimie. Editat de redacția „Tri-buna“.
GELU IONESCU, Orizontul traducerii. Editura Univers, 1981.
ION IUGA, Binecuvintata civilizație. Versuri. Editura Cartea Românească, 1980.
MIRCEA SANDULESCU, O pasăre văzută de aproape sau omul de paiantă. Broasca țestoasă. Editura Eminescu. 1981. (Colecția „Rampa").
NICOLAE MOCANU, Scutier al iluziei. [Versuri]. Editura Dacia, 1980.
RICHARD WAGNER, Un muzicant german la Paris. Traducere de Bucur Stănescu și Gemma Zinveliu. Editura muzicală, 1981.
RADU PETRESCU, Părul Berenicei. Editura Cartea Românească, 1981.
GEORGE IARIN, Scrisori din Andromeda. Versuri. Editura Cartea Românească, 1981.
IOANA CRÂCIUNESCU, Duminica absentă. Versuri. Editura Cartea Românească, 1981.