Viața Româneasca
REVISTA editată de uniunea scriitorilor
Apare lunar, sub conducerea unui
Consiliu de redacție Redactor șef : IOANICHIE OLTEANU Secretar responsabil de redacție :
VLADIMIR COLIN
REDACȚIA 7Q146 BUCUREȘTI, str. Nicolae Golescu, 15
Telefon: 13 59 71, 16 40 49, 14 41 53
ADMINISTRAȚIA
70179 București, Calea Victoriei 115
Telefon : 50.64.30
•
Abonamentele se primesc prin instituții, factorii poștali și oficiile poștale, difuzări; de presa din întreprinderi
Costul unui abonament la Viața Româneasca este de lei : 80 pe 12 luni, 40 pe 6 luni, 20 pe 3 luni
Manuscrisele nepublicate nu se înapoiazâ
Tiparul executat la întreprinderea poligrafica „Informația*
Viata Romaneasca
ANUL XXXIV	IULIE 1981	Nr. 7
CONFERINȚA NAȚIONALĂ
A SCRIITORILOR DIN
REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA
OBIECTUL UNEI AMPLE DEZBATERI, LITERATURA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ
Intre 1 și 3 iulie 1981 a avut loc la București Conferința națională a scriitorilor din Republica Socialistă România, eveniment de seamă în viața tuturor slujitorilor scrisului și cu implicații dintre cele mai ample asupra vastului proces de creație în toate sectoarele activității culturale din țara noastră. Faptul că din patru în patru ani, creatorii de artă se întîlnesc intr-un mare forum unde își fac bilanțul activității lor în spirit critic și autocritic, dezbătînd problemele specifice muncii de creație, în corelație cu tot ce impune viața și dezvoltarea din ce în ce mai impetuoasă a societății noastre socialiste, corespunde unei atitudini conștiente de angajare fermă față de politica generală a partidului, de sporire a răs-punedrii proprii față de tot ceea ce se înfăptuiește în țara noastră în acești ani. Scriitorii sint chemați astfel să mediteze mai adînc asupra, condiției lor, asupra nobilei îndatoriri de creatori de frumos, asupra nece sităților pe care societatea noastră din ce în ce mai complexă le ridcă în fața lor și cărora ei au datoria să le răspundă în forme diverse și originale prin întreaga lor activitate.
In ultimii ani, creația literară românească s-a îmbogățit pe toate planurile și a adincit problematica specifică lumii contemporane, în cadrul vastidui proces al făuririi socialismului. Se poate observa apariția unei întregi serii de romane care abordează cu îndrăzneală, sub unghi politic, problemele realității din țara noastră, a conștiinței omului nou, în spirit mai comprehensiv și mai diferențiat. în același timp, a sporit vibrația patriotică a poeziei, iar proza și teatrul au găsit în trecutul național noi surse de inspirație în lupta istorică a. poporului nostru pentru libertate și independență.
Mesajul adresat de tovarășul Nicolae Ceaușescu Conferinței scriitorilor a subliniat faptul că literatura și arta noastră „trebuie să se situeze ferm pe pozițiile socialismului științific, ale materialismului dialectic si
2
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
istoric, care permite înțelegerea justă a fenomenelor clin natură și societate, a legităților obiective ale dezvoltării sociale, ale mersului înainte pe calea progresului material și spiritual, slujirea neabătută a ceea ce este nou și înaintat în practica și gindirea României socialistei Acest îndemn izvorăște din grija Partidului și a secretarului său general pentru înțelegerea specificității muncii artistice, implicînd cunoașterea realităților din trecut și din prezent, pe care scritorii le oglindesc în opera lor.
Intr-o lume a relațiilor foarte complexe, în care dezvoltarea fără precedent a științei, învățământului și culturii duce la mari mutații în conștiințe, la modificări profunde în mentalitatea oamenilor, programul de creație care se desprinde din îndemnurile și sugestiile cuprinse în Mesajul tovarășului Nicolae Ceaușescu, nu poate fi realizat decît în spirit revoluționar, prin însușirea a tot ceea ce este nou în lumea contemporană, prin legătura din ce in ce mai strinsă cu viața poporului, cu problematica specifică omului nou pe care-l plămădește societatea noastră.
„Oglindind mărețele victorii obținute de poporul nostru pe drumul luminos al socialismului, se spune in Mesaj, literattira nu trebuie să ocolească nici unele neajunsuri existente încă în societatea noastră; situîndu-se pe poziții revoluționare, ea. trebuie să militeze pentru perfecționarea continuă a organizării și conducerii societății, pentru ridicarea pe trepte tot mai înalte a vieții și muncii socialiste a poporuluiIntr-un moment în care se pune accentul pe spiritul înnoitor, pe gindirea îndrăzneață, pe însușirea celor mai noi metode și cuceriri ale științei în procesul dezvoltării economice și tehnico-științifice a țării, scriitorii au dovedit prin operele lor că participă la efortul general al societății spre cucerirea unor noi orizonturi de cunoaștere și progres, dezvăluind cu curaj artistic realitățile lumii de azi și perspectivele ei de viitor. S-a apreciat pe bună dreptate că literatura a devenit mai bogată atît sub raport tematic, cît și al expresiei artistice, că și-a lărgit mult audiența în rîndul maselor din ce în ce mai largi de cititori.
Un deosebit accent s-a pus pe problemele criticii, pe obligația ei de a descoperi noul și a recunoaște cît mai prompt și mai exact valorile, de a promova calitatea în operele literare. Spiritul ei combativ trebuie pus, și în continuare, în slujba unui program principial de creație, ferit de abaterile subiectiviste, de sectarismul care se mai face simțit în unele cazuri, de spiritul de grup. In cadrul discuțiilor s-a arătat că, indiferent de formele pe care le ia, critica literară trebuie să pornească de la o platformă principială fermă, asumîndu-și astfel pe deplin rolul ce-i revine în imprimarea unui spirit cu adevărat revoluționar și patriotic în creația artistică, luînd poziție împotriva acelor lucrări care, prin conținutul lor de idei și prin forma lor artistică, nu corespund exigențelor edificării unei vieți spirituale sănătoase.
Sentimentul patriotic, credința în destinul țării, care și în trecut a însuflețit pe marii noștri scriitori, luminează și astăzi munca și creația artiștilor scrisului de azi, în vederea afirmării și aprofundării specificului
CONFERINȚA NAȚIONALA A. SCRIITORILOR	. . 3
național al culturii noastre, a nobilei acțiuni de dezvoltare a tradiției spiritualității românești, asigur indii-se astfel intrarea și rămînerea in universalitate.
„In cadrul operei istorice pe care o înfăptuiește poporul nostru, literatura și arta ocupă un loc de seamă. Putem afirma că literatura română, ca și cea a naționalităților conlocuitoare din țara noastră, s-a îmbogățit în ultimii ani cu noi lucrări de toate genurile, inspirate din realitățile de astăzi ale țării, din patosul uriașei activități constructive a poporului... Pe ansamblu, putem spune că literatura noastră nouă joacă un rol important în dezvoltarea vieții spirituale a țării, in formarea și educarea socialistă a oamenilor muncii^. Aprecierile cuprinse in Mesaj ne îndreptățesc să credem că scriitorii sînt chemați să contribuie în modul cel mai direct la dezvoltarea din ce în ce mai dinamică și mai diversificată a societății noastre, la formarea omului nou, la opera de educare revoluționară, patriotică a maselor, găsind, prin operele lor, modalități originale și de largă audiență de sporire cu valori a tezaurului cultural național.
V. R
MESAJUL TOVARĂȘULUI NICOLAE CEAUȘESCU
Stimați tovarăși,
ÎMI face plăcerea să adresez Conferinței naționale a scriitorilor — eveniment de seamă în viața social-politică a țării — precum și tuturor scriitorilor din patria noastră — poeți, prozatori, dramaturgi, critici — în numele Comitetului Central al Partidului Comunist Român, al Consiliului de Stat și al guvernului, precum și al meu personal, un salut călduros și cele mai bune urări.
Conferința dumneavoastră are loc în condițiile cînd întregul popor, strîns unit în jurul partidului, a trecut la înfăptuirea prevederilor celui de-al VH-lea plan cincinal, a istoricelor hotărîri ale Congresului al Xll-lea al partidului. Vă sînt cunoscute, de asemenea, rezultatele obținute în înfăptuirea cincinalului 1976—1980 în domeniul dezvoltării economico-sociale a României. Atît despre marile realizări dobîndite în ultimii 5 ani cît și despre prevederile și obiectivele noului plan de dezvoltare a României în anii 1981—1985 s-a vorbit pe larg la Congresul consiliiloi' oamenilor muncii, ca și la recenta plenară a Comitetului Central al partidului și în plenara Consiliului Național al Frontului Democrației și Unității Socialiste.
Putem spune că în decursul acestor ani România a parcurs o nouă și importantă etapă istorică în dezvoltarea și modernizarea bazei tehnico-materiale a societății, în sporirea bogăției naționale, în ridicarea bunăstării și a gradului de civilizație a întregului popor, în înfăptuirea Programului partidului de edificare a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a țării spre comunism. S-a demonstrat, cu putere, că tot ceea ce înfăptuim în România socialistă, scopul suprem al politicii partidului. esența însăși a noii societăți pe care o edificăm sînt bunăstarea, demnitatea și fericirea omului, manifestareti plenară a personalității sale, strălucirea și măreția patriei, întărirea independenței și suveranității ei naționale.
Partidul a acționat și acționează, de asemenea, consecvent pentru perfecționarea conducerii științifice a societății, a relațiilor de producție și sociale, pentru adîncirea democrației socialiste, creîndu-se un cadru larg de participare nemijlocită a tuturor oamenilor muncii, fără deosebire de naționalitate la elaborarea și înfăptuirea politicii de construcție socialistă, la conducerea tuturor sectoarelor de activitate, a întregii societăți. Cel de al doilea Congres al Consiliilor oamenilor muncii — la care au participat peste 11 000 de delegați — a constituit o puternică manifestare a democrației noastre muncitorești, socialiste, cel mai larg și reprezentativ forum al oamenilor muncii din industrie, transporturi, construcții, circulația mărfurilor și finanțe, o expresie elocventă a rolului clasei
CONFERINȚA NAȚIONALĂ A SCRIITORILOR
5
muncitoare, clasa conducătoare a societății, care, în alianță cu țărănimea, cu intelectualitatea, cu toți oamenii muncii, hotărăște asupra viitorului țării, acționează cu toată fermitatea pentru înfăptuirea mărețului Program al partidului. Democrația noastră muncitorească, socialistă își confirmă cu tot mai multă pregnanță superioritatea, asigurînd exercitarea reală și plenară a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, egalitatea deplină între toți cetățenii patriei, fără deosebire de naționalitate, făurirea conștientă de către masele populare a propriului lor destin — a viitorului socialist și comunist al României.
In cad iul dezvoltării generale a țârii, un puternic avînt cunosc știința, învățămîntul, cultura, arta — factori esențiali ai asigurării progresului multilateral al patriei, ai edificării cu succes a noii orînduiri. Societatea socialistă pe care o edificăm asigură tuturor oamenilor muncii condiții optime pentru pregătirea profesională, pentru însușirea cuceririlor științei și culturii, pentru dobîndirea unui larg orizont de cunoaștere și înțelegere, pentru îmbogățirea continuă a vieții lor spirituale. O expresie puternică a acestor realități o constitue marea mișcare cultural-educativă de masă, Festivalul național „Cîn tarea României“, ajunsă astăzi la cea de-a treia ediție. Îmbinînd organic, într-o concepție armonioasă, activitatea în producție și activitatea cultural-educativă și artistică, Festivalul ..Cîntarea României“ s-a afirmat tot mai mult ca o amplă manifestare a muncii și creației socialiste, cadru larg de manifestare a talentelor creatoare ale poporului, de participare intensă a oamenilor muncii la viața spirituală nouă a țării. Este o nouă confirmare a faptului că tot ce s-a făurit mai de preț pe aceste meleaguri — atît în domeniul material, cît și în cel al vieții spirituale, al culturii și artei, este rezultatul luptei, muncii, gîndirii și simțirii poporului, al strădaniilor sale pentru progres și o viață mai bună. Acestor creații, anii socialismului le-au redat întreaga strălucire, ridicîndu-le pe un plan superior și îmbogățindu-le necontenit cu noi și noi valori.
Partidul și statul nostru acționează pentru ca toate mijloacele cul-tural-educative de care dispune societatea să slujească mărețului țel al făuririi unui om cu adevărat nou, animat de concepția revoluționară a partidului nostru, luptător neobosit pentru fericirea poporului, devotat trup și suflet cauzei socialismului și comunismului în patria noastră. Aceasta se reflectă în felul în care clasa muncitoare, țărănimea, intelectualitatea, toți oamenii muncii din patria noastră, fără deosebire de naționalitate, participă la înfăptuirea politicii interne și externe a partidului și statului, în rezultatele deosebite pe care le obțin în înfăptuirea Programului de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism.
Stimați tovarăși,
ÎN CADRUL operei istorice pe care o înfăptuiește poporul nostru literatura și arta ocupă un loc de seamă. Putem afirma că literatura română, ca și cea naționalităților conlocuitoare din țara noastră, s-a îmbogățit în ultimii ani cu noi lucrări de toate genurile, inspirate din realitățile de astăzi ale țării, din patosul uriașei activități constructive a poporului. în ultimii cinci ani au fost editate aproape 5 000 de volume de
6
VIAȚA ROMÂNEASCA
literatură originală contemporană. Numeroase din aceste căți au abordat probleme importante ale transformării revoluționare a societății noastre; ale edificării socialismului în România. Aflîndu-ne însă la Conferința națională a scriitorilor — chemată să analizeze atît • realizările cit și minusurile creației literare —, nu putem să nu menționăm că, în ce-privește oglindirea și abordarea problemelor esențiale ale dezvoltării României socialiste, unii scriitori rămîn încă datori față de societate, față de popor. Pe ansamblu, putem spune că literatura noastră nouă joacă un rol important în dezvoltarea vieții spirituale a țării, în formarea și educarea socialistă a oamenilor muncii. De aceea doresc să adresez participanți-lor la Conferință, tuturor scriitorilor — prozatori, poeți, critici, dramaturgi, români, maghiari, germani, sirbi și de alte naționalități — cele mai' calde felicitări pentru activitatea pusă în slujba înfloririi culturii socialiste a României — precum și urarea de tot mai mari succese și împliniri în activitatea viitoare.
După cum cunoașteți, în cincinalul actual, ne-am propus ca obiectiv fundamental trecerea la realizarea unei calități noi, superioare în toate domeniile de activitate — și acest lucru este valabil și pentru literatură. Dorim o literatură profund angajată în lupta poporului pentru o viață mai bună și prosperă, pentru construirea socialismului și comunismului, o literatură militantă, revoluționară, care să oglindească eroismul și elanul creator al poporului și să însuflețească masele populare în ope^: lui de astăzi, eliberat de exploatare și asuprire, care își făurește în mod conștient propriul viitor fericit.
Literatura și arta noastră trebuie să se situeze ferm pe pozițiile socialismului științific, ale materialismului dialectic și istoric, care permite înțelegerea justă a fenomenelor din natură și societate, a legităților obiective ale dezvoltării sociale, ale mersului nostru înainte pe calea progresului material și spiritual, slujirea neabătută a tot ceea ce este n'ou și înaintat în practica și gîndirea socială a României socialiste.
Sprijinind puternic noul, creația literar-artistică trebuie să ia, totodată, poziție fermă față de fenomenele negative din viața societății, față de concepțiile învechite, perimate, care nu mai corespund idealurilor și cerințelor noastre de azi, să combată atitudinile înapoiate, orice manifestare de natură să ducă la degradarea ființei umane, la înjosirea omului, a demnității sale. Oglindind mărețele victorii obținute de poporul nostru pe drumul luminos al socialismului, literatura nu trebuie să ocolească nici unele neajunsuri existente încă în societatea noastră ; situîndu-se pe poziții revoluționare, ea trebuie să militeze pentru perfecționarea continuă a organizării și conducerii societății, pentru ridicarea pe trepte tot mai înalte a vieții și muncii socialiste a poporului. Esențial este însă ca toți creatorii de artă să înțeleagă și să redea în mod realist procesul istoric, ireversibil al înaintării țării pe calea socialismului și comunismului, cu eforturile ce mai trebuie încă depuse pentru învingerea și depășirea tuturor greutăților ce ne mai stau în cale, pentru înflorirea continuă a scumpei noastre patrii. Aceasta impune cunoașterea profundă a realităților societății, înțelegerea justă a cerințelor și legităților obiective ale dezvoltării sociale.
CONFERINȚA NAȚIONALĂ A SCRIITORILOR
7
Arta și literatura contemporană trebuie să păstreze și să dezvolte specificul național al culturii noastre realizat de-a lungul anilor prin înțelepciunea și talentul creator al poporului, să fie — cum spunea poetul — ,,suflet din sufletul neamului14. Să ne amintim cît de frumos și cît de convingător susținea marele Eminescu acest postulat : „Nici o literatură puternică și sănătoasă, capabilă să determine spiritul unui popor, nu poate exista decît determinată ea. însăși, la rîndul ei, de spiritul acelui popor, întemeiată adică pe baza largă a. geniului național".
Preocupîndu-ne de măreția prezentului să nu uităm nici gloria trecutului de luptă pentru libertate și neatîrnare a poporului nostru. Iată de ce este necesar să fie reflectată mai larg în literatură marea epopee istorică a luptelor purtate de poporul român, de-a lungul a secole și milenii, pentru apărarea ființei naționale și gliei strămoșești, a limbii și culturii, a libertății și independenței patriei. Prin aceasta literatura mobilizează și însuflețește și mai puternic masele celor ce muncesc în făurirea istoriei de astăzi a țării, în înălțarea minunatului edificiu al socialismului și comunismului pe pămîntul României.
Cultivarea patriotismului, a dragostei fierbinți față de țară și popor, constituie una din îndatoririle cele mai nobile ale literaturii și artei. Patria — cu trecutul ei glorios, cu prezentul său socialist, cu viitorul său de aur, cum îl dorea Eminescu — este și rămîne veșnic o generoasă temă de inspirație pentru scriitori. Apare, de aceea, cu totul de neînțeles părerea că poezia politică, patriotică, nu mai este de actualitate, că tema dragostei față de patrie și popor, literatura închinată României socialiste nu mai oferă destule resurse pentru o creație de înalt nivel artistic și de profund ecou în rîndul cititorilor. Or, este clar că astăzi, mai mult ca oricînd, poeții pot găsi subiecte de inspirație de mare forță de vibrație în realitățile noi ale țării, în lupta și victoriile poporului român constructor al socialismului, în viața nouă, liberă, demnă și clocotitoare pe care o trăiește națiunea noastră, ca și în aspirațiile ei spre înfăptuirea visului de aur — comunismul. „Construcția socialismului — afirma scriitorul si criticul George Călinescu — este pentru noi o problemă națională și a solicita scriitorului să fie un magistral inovator la fapte de ridicare a civilizației materiale și a culturii poporului român este de a face apel la. patriotismul său“.
Ca să redea convingător viața și preocupările oamenilor, scriitorul, creatorul de artă trebuie sei le trăiască el înspși în modul cel mai intim, să păstreze o permanentă legătură cu poporul, să cunoască și să se identifice cu modul său de a trăi și gîndi. Numai astfel el va putea oglindi veridic marile schimbări produse în societate ca și în conștiința oamenilor. Pentru a putea cunoaște și prețui mai bine marile eforturi constructive ale poporului, scriitorul trebuie să participe activ la viața țării, să trăiască efectiv în clocotul uriașei activități pe care o desfășoară națiunea noastră. El trebuie să ia parte activă la viața publică, obștească, să-și aducă contribuția la marea operă de înnoire socialistă a României așa cum, la timpul lor, scriitorii remarcabili din trecut s-au aflat întotdeauna în miezul luptei pentru progres, pentru libertate și independență a patriei, pentru împlinirea celor mai arzătoare aspirații ale poporului. De asemenea, este necesar ca scriitorii să lucreze într-un domeniu concret al activității sociale, să aibă un loc de muncă asigurat, atît pentru reali
8
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
zarea autonomiei lor materiale, cît și pentru o organică integrare în viața societății.
O evoluție pozitivă a cunoscut la noi, în ultimii ani, istoria și critica literară, activitatea în domeniul teoriei estetice marxiste, materializată într-o serie de lucrări și studii valoroase. Totodată, trebuie spus că în activitatea criticii literare există încă neajunsuri serioase care trebuie să fie abordate și analizate cu răspundere în cadrul Conferinței. Critica literară nu-și îndeplinește în suficientă măsură rolul ce-i revine în promovarea literaturii de valoare, în imprimarea unui spirit cu adevărat revoluționar, patriotic în creația artistică, nu ia poziție fermă împotriva acelor romane, piese de teatru, poezii, care prin conținutul lor de idei și prin forma artistică nu corespund cerințelor educării și formării omului societății noastre noi, exigențelor edificării unei vieți spirituale sănătoase, care să slujească, intr-adevăr, înnobilării omului. în critica noastră mai dăinuie încă un spirit călduț, de grup, slabă exigență ideologică și chiar artistică, — toate acestea împiedicând prezentarea și analizarea cu obiectivitate a creației literar-artistice.
Critica literară trebuie, în primul rînd, să fie un instrument exigent de analiză a creației artistice și de orientare a ei în spiritul concepției științifice, materialist-dialectice a partidului nostru. Ea trebuie să promoveze în modul cel mai ferm o literatură angajată, pătrunsă de un autentic spirit revoluționar, de idealurile nobile ale umanismului nou al societății noastre. în același timp critica trebuie să ia poziție hotărîtă față de ideile și orientările greșite din anumite lucrări literare, inclusiv împotriva tendințelor de a imita unele ,,mode“ trecătoare din țări care n-au nici o contingență cu realitățile noastre, cu specificul național.
O importanță deosebită trebuie să acorde critica literară valorificării moștenirii culturale a trecutului. Punînd în valoare tot ceea ce s-a creat mai înaintat de-a lungul anilor în domeniul literaturii și artei, să pornim de la criteriile științifice ale materialismului dialectic și istoric, evidențiind orientarea creației, felul în care ea a reflectat ideile timpului, cerințele obiective ale dezvoltării societății în perioada respectivă. Trebuie să promovăm in critică o delimitare netă față lucrări literare, precum și față de unele laturi negative ale activității și creației unor personalități cu caracter contradictoriu din istoria culturii noastre. Numai așa critica literară poate contribui la reliefarea a ceea ce este cu adevărat prețios în bogata noastră moștenire literară, își poate aduce contribuția la dezvoltarea continuă a patrimoniului nostru cultural.
O importanță deosebită pentru stimularea și orientarea creației literar-artistice are dezvoltarea unui climat de înaltă principialitate și exigență comunistă, a unei atmosfere de colegialitate și respect reciproc în întreaga viață a Uniunii Scriitorilor. Principiile eticii și moralei socialiste. ale conviețuirii sociale, valabile pentru toți cetățenii țării să fie cu atît mai mult aplicate și respectate în relațiile dintre scriitori, dintre creatori de artă, ținînd seama că ei sînt chemați să promoveze și să cultive prin chiar operele lor aceste principii. în viața scriitoricească trebuie să domine un spirit de muncă avansat, excluzîndu-se cu desă-vîrșire disputele și atacurile personale neprincipiale, spiritul de grup, profund dăunător intereselor progresului literaturii și artei. Este necesar să se facă totul pentru crearea unui puternic front literar unit care să-și
CONFERINȚA NAȚIONALĂ A SCRIITORILOR
9
consacre talentul, energiile, forța creatoare făuririi unei literaturi demne de epoca pe care o trăim, demnă de minunatul nostru popor. Eforturile trebuie îndreptate spre crearea în rîndurile obștei scriitoricești a unei puternice întreceri și emulații pentru a da patriei opere cît mai valoroase, pentru a îmbogăți patrimoniul nostru cultural național. Criteriul de bază al aprecierii scriitorului trebuie să fie opera sa, poziția lui ideologică, politică și morală oglindită în această operă.
în această privință un rol deosebit trebuie să-1 aibă Uniunea Scriitorilor, asociațiile Uniunii. Ele trebuie să asigure participarea activă a tuturor scriitorilor la dezbaterea și discutarea, într-un climat de principialitate și exigență, a problemelor creației literare.
După cum se cunoaște, în țara noastră, în procesul adîncirii continue a democrației socialiste, al sporirii atribuțiilor organismelor obștești în viața societății, a fost adoptată, printre altele, și măsura desființării cenzurii. Aceasta este o expresie grăitoare a climatului de largă libertate de creație asigurat în România, a încrederii deosebite pe care partidul și statul o acordă tuturor celor ce lucrează în sfera publicisticii, a literaturii și artei Fără îndoială însă că această situație nouă implică și o înaltă răspundere, în primul rînd din partea celor ce scriu și, în același timp, din partea mijloacelor de informare în masă, a editurilor, a instituțiilor de artă, ca și a asociațiilor și uniunilor de creație. Consiliile de conducere ale publicațiilor, editurile, ca și organele de conducere ale Uniunii Scriitorilor trebuie să manifeste o profundă principialitate ideologică și discernămînt în aprecierea lucrărilor încredințate tiparului, astfel încît acestea să contribuie efectiv la opera de educație revoluționară a maselor, împiedicîndu-se cu hotărîre apariția unor lucrări de natură să exercite o influență negativă asupra conștiinței oamenilor, să propage idei și concepții străine spiritului general al societății noastre. Trebuie să fie clar că editurile și revistele literare aparțin Uniunii Scriitorilor și Consiliului Culturii și Educației Socialiste — și nu unor persoane particulare și, ca atare, ele trebuie să slujească intereselor generale ale dezvoltării literaturii, ale îmbogățirii culturii noastre socialiste. Consiliile de conducere ale revistelor și editurilor trebuie să conducă aceste organe și instituții cu cea mai mare fermitate, în spiritul ideologiei și politicii partidului nostru.
Răspunderi deosebite revin în îndrumarea creației literare organizațiilor de partid, ca și organelor de partid pe teritoriul cărora își desfășoară activitatea asociațiile scriitoricești. Ca în întreaga noastră viață socială, și în domeniul literaturii și artei trebuie să se manifeste cu putere rolul politic conducător al partidului, asigurînd orientarea justă a creației în spiritul ideologiei noastre revoluționare, al intereselor generale ale societății socialiste. Afirmarea rolului conducător politic al partidului constă în asigurarea participării active a scriitorilor la viața politică a societății, la realizarea unei literaturi legate de popor, pusă în slujba patriei, a socialismului.
De asemenea, sarcini importante revin Uniunii Tineretului Comunist, organizațiilor sale, în educarea politico-ideologică a tinerilor scriitori, în formarea lor în spiritul concepției revoluționare a partidului nostru, în stimularea preocupării lor pentru abordarea în operele literare a problemelor majore ale construcției socialiste.
' 10
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
Uniunea, asociațiile scriitoricești trebuie, de asemenea, să se preo7 cupe de dezvoltarea contactelor dintre literatura noastră și literatura altor popoare, să acționeze pentru întărirea prieteniei și colaborării scriitorilor din România cu scriitori și creatorii din alte țări. Acționînd în spiritul întregii politici de pace și colaborare a partidului și statului nostru, slujitorii scrisului din România socialistă trebuie să se afle permanent în rîndurile luptătorilor pentru afirmarea nobilelor idealuri de pace și progres, de libertate și independență ale popoarelor, să militeze activ, prin operele lor, pentru transformări înnoitoare în viața societății omenești, pentru făurirea unei lumi mai bune și mai drepte pe planeta noastră.
Trăim o epocă deosebit .de complexă și contradictorie, cînd pe arena mondială se înfruntă două tendințe diametral opuse. Se afirmă, pe de o parte, cu tot mai multă hotărîre voința popoarelor de a pune capăt vechii politici de dominație și asuprire, de a trăi libere și independente, într-un climat de înțelegere și colaborare. Pe de altă parte se accentuează criza economică mondială, continuă manifestările politicii de inegalitate și amestec în treburile interne ale altor state de consolidare și reîmpărțire a sferelor de influență. Pe diferite meridiane ale globului au apărut noi conflicte și stări de încordare, cursa înarmărilor cunoaște proporții fără precedent — toate acestea primejduind tot mai grav libertatea, securitatea și independența popoarelor, pacea întregii lumi. în aceste condiții, imperativul suprem al zilelor noastre este unirea și conlucrarea tot mai strînsă a popoarelor, a forțelor înaintate de pretutindeni pentru a împiedica agravarea situației internaționale, pentru a impune pacea și destinderea, pentru a asigura salvgardarea celui mai fundamental drept al oamenilor — dreptul la viață, la pace, la existență liberă și demnă.
Literatura și arta din țara noastră trebuie să joace un rol activ în această direcție. Este o îndatorire de onoare pentru slujitorii scrisului de a milita neobosit spre a face larg cunoscut în lume mesajul umanist, de prietenie, înțelegere și colaborare al poporului român, dorința sa de pace, destindere și securitate internațională. Arta și literatura noastră sînt, de asemenea, chemate să militeze ferm împotriva oricăror tendința existente, pe plan internațional, de a folosi mijloacele nobile ale literaturii și artei ca instrumente de învrăjbire între națiuni, de cultivare a obscurantismului, a neofascismului și rasismului. Scriitorii din România trebuie să afirme și să promoveze, prin creațiile lor și prin întreaga lor activitate, principiile fundamentale ale politicii partidului nostru de deplină egalitate și respect între națiuni, de independență și suveranitate, de neamestec în treburile interne și de dezvoltare liberă a fiecărei națiuni potrivit propriei voințe, să acționeze neabătut pentru înfăptuirea aspirațiilor tuturor popoarelor de a trăi libere și nestînjenite, într-un climat de pace și înțelegere.
Stimați tovarăși,
DORESC să-mi exprim, încă o dată, convingerea că, în cadrul lucrărilor Conferinței, veți dezbate în spirit constructiv, cu adîncă răspundere, problemele activității scriitoricești, că hotărîrile pe care le veți lua vor asigura unirea tot mai strînsă a eforturilor tuturor creatorilor de litera-
CONFERINȚA NAȚIONALĂ A SCRIITORILOR	11
tură din țara noastră — din toate generațiile — pentru dezvoltarea și înflorirea tot mai puternică a artei și culturii noastre socialiste, pentru ridicarea la un nivel tot mai înalt a întregii activități cultural-educative, de formare a omului nou, înaintat al societății noastre socialiste.
Cu această convingere și cu dorința ca dezbaterile pe care le veți purta să se înscrie ca un moment important în promovarea unei literaturi militante care să contribuie la mersul înainte al societății noastre socialiste, la înflorirea multilaterală a patriei, urez succes deplin lucrărilor Conferinței scriitorilor. Vă doresc dumneavoastră, tuturor scriitorilor din România, realizări tot mai mari în activitatea de creație, făurirea unor opere tot mai valoroase, la nivelul înaltelor exigențe ale socialismului și comunismului în România.
SCRISOAREA ADRESATĂ
TOVARĂȘULUI NICOLAE CEAUȘESCU
DE CONFERINȚA NAȚIONALĂ
A SCRIITORILOR
Participanții la Conferința națională a scriitorilor — români, maghiari, germani, sirbi și de alte naționalități, aparținînd tuturor generațiilor — se folosesc și de acest prilej pentru a-și mărturisi adînca recunoștință pentru grija și prețuirea cu care sînt cinstite de către partid, de către dumneavoastră personal, strădaniile lor pe tărîmul creșterii literaturii române.
Conferința a analizat, cu înaltă principialitate comunistă, împlinirile și nerealizările creației și vieții literare în ultimii patru ani, ceea ce s-a făcut pentru mai buna cunoaștere a realității și intensificarea legăturilor cu făuritorii de bunuri materiale. Discuțiile pe marginea dării de seamă a Consiliului Uniunii Scriitorilor, a Tezelor Conferinței naționale, a Programului dezvoltării literaturii contemporane au arătat limpede preocuparea slujitorilor condeiului de a reflecta mai cuprinzător și mai profund în operele lor lupta de veacuri a poporului nostru pentru păstrarea ființei naționale și pentru dreptate socială, eroismul cotidian al constructorilor sociolismului, viitorul de aur al patriei. Această preocupare statornică, înaripată de îndemnurile și indicațiile neprețuite pe care ni le-ați dat în atîtea rînduri, a dus la succesele incontestabile înregistrate în poezie, proză, dramaturgie, literatură pentru copii și tineret, critică și istorie literară, în domeniul traducerilor, în activitatea publicistică. Literatura și-a îndeplinit astfel, în bună măsură, vocația de formare și modelare a conștiințelor în spiritul umanismului revoluționar.
O condiție hotărîtoare a acestui bilanț rodnic o constituie climatul prielnic în care se desfășoară viața spirituală în țara noastră, libertatea de creație care stimulează înflorirea nestînjenită a tuturor talentelor reale, unite în efortul nobil de a ridica literatura la înălțimea faptelor săvîrșite pe marile șantiere ale socialismului. Știm că acest climat, instaurat după Congresul al IX-lea al partidului, vi se datorează în primul rînd dumneavoastră, mult iubite și stimate tovarășe secretar general, grijii pe care ați manifestat-o neabătut pentru valorile perene ale culturii noastre, încrederii în responsabilitatea oamenilor scrisului.
Subliniind realizările remarcabile obținute în acești patru ani, documentele supuse dezbaterii și intervențiile participanților la conferință nu au ocolit neîmplinirile de ordin ideologic și artistic ale unor lucrări. Au fost criticate pe drept cuvînt și unele aspecte ale vieții literare, cerîn-du-se cu fermitate unirea tuturor forțelor scriitoricești, instaurarea unor relații de colaborare și respect reciproc în cadrul breslei, înlăturarea oricăror manifestări neprincipiale în reuniunile noastre și în paginile revistelor literare și de cultură.
în documentele conferinței și în discuții, un loc important a revenit activității obștești desfășurate în mare măsură din inițiativa și în organi-
CONFERINȚA NAȚIONALA A SCRIITORILOR	13
zarea uniunii și asociațiilor de scriitori. In perioada analizata au dobîn-dit o și mai mare amploare contactul nemijlocit cu oamenii muncii, sprijinul dat cercurilor și cenaclurilor literare, participarea la Festivalul național „Cîntarea României". Slujitorii condeiului au demonstrat și în felul acesta că sînt adevărati artiști-cetățeni, martori și părtași la vastul proces de făurire a unei lumi noi, cîștigîndu-și prețuirea și dragostea milioanelor de cititori de pe întreg cuprinsul țării.
Onorîndu-ne cu Mesajul dumneavoastră în acest moment de bilanț și perspectivă a muncii noastre scriitoricești, ne-ați adresat vibranta chemare de a crea o literatură pătrunsă de patosul revoluționar al prefacerii materiale și spirituale a pămîntului românesc. Vă asigurăm, mult iubite și stimate tovarășe Nicolae Ceaușescu, că vom face totul pentru a răspunde cu cinste acestei chemări, pentru a fi la înălțimea timpului eroic pe care-1 trăim, a misiunii pe care ne-ați încredințat-o, a încrederii cu care ne-ați investit.
CONFERINȚA NAȚIONALA A SCRIITORILOR
FRAGMENTE DESPRE CINTEC
Cîntecul e o vale prin care zboară sturzii, O limpede zăpadă ce-a tremurat în cer, Un plîns mut de mioarce cătîndu-l pe oier, Un munte care-și plimbă tăcerile pe culmi.
Cîntecu-i pasul ploii dansînd pe-acoperiș, O zodie senină venind din Miază-noapte, Un om care-și plătește tristețile cu șoapte, Un val ce în furtună își află alinarea.
Cîntecu-i aur palid în aburi și lumini, Un rîu în care-și lasă izvoarele puterea, E un profet ce-n soare și-a risipit vederea, Un dor tîrziu de măguri urcînd spre înălțimi.
Cîntecul e arcușul năier printre vocale, O prispă cu legende sub streașină pustie, O tînără violă iubind o melodie, O amintire care zăpezile își cerne.
Cîntecul e un țărm bătut de nouă mări, O vîslă care-n treacăt atinge infinitul, O carte care-nvață din vise mari, cititul, Un gînd, care așteaptă trezirea unei frunți.
Cîntecu-i strălucirea unei femei în mers, E mlădierea care prin aer taie sfere, E-un muribund ce soarbe din moarte, înviere, E jalea lui Socrates, cînd își sorbea otrava.
Cîntecul e planeta ce murmură în noi, Un lung amurg uitat pe buza unui veac, O lacrimă a lunii într-un străfund de lac, O inimă în care se mai topesc ghețari.
VERSURI
15
PLEDOARIE PENTRU LINIȘTE
»
Desigur, tăcerile sînt aspre pentru șesuri și munți, Desigur, ele sînt insuportabile pentru oameni, Cineva trebuia să inventeze vorba, focul
Și armele.
Unii erect că paloșele s-ar ascunde în muzee De teama războaielor, că pe cîmpii S-ar zări dese alunecări în sînge !
Eroare ! Frunțile din morminte nu poartă Cicatrice pentru visele neîmplinite, Sclipesc deasupra ceruri esențiale. Aici, Ard cîteva semafoare, apoi roșul disc Al dimineții stinge singurătățile.
Te doare orice fragilitate.
Coșuri de fabrici biruie sărbătorile verii.
O lume tălăzuiește pe stradă ; o alta Se naște și alta e în miresmele dragostei. Simt conturul obîrșiei mele înflorind Pe-o placă de lut. Uneori, retez pădurea Să nu-mi pierd vederile în frunziș. Simfonia mea : singura șansă de a-mi Cunoaște nădejdile, de a privi Pe ferestrele inimii.
Totuși e greu de spus de ce flămîndele . Fluvii cară nu humă, ci stînci, și sînt Deseori mînicase, iar crestele munților Privesc pieziș înspre șesuri.
Oricum, ar trbeui bine zăvorite ușile, Seara, să nu pătrundă hohotul vîntului, Ce trece atît de jos, gata să Sărute pămîntul.
Nu freamăt vrem, ci răstimpuri de liniște Să adoarmă nemuritorii.
IULIAN VESPER
CU ATÎT MAI RĂU PENTRU MINE
Uneori nu pot să-mi rețin lacrimile în fața insultei sau a denigrării, cu atît mai rău pentru mine, alteori fac glume proaste la adresa prietenilor și nici nu știu măcar să mă opresc la timp, îi dau înainte, cu atît mai rău pentru mine, cîteodată nu sînt atît de leneș pe cît ar trebui să fiu, dau năvală în stradă în picioarele goale, chit că afară ninge, și gonind nebunește după o imprevizibilă himeră răcesc în așa hal incit zac în pat o săptămînă și mai bine combătând febra cu interminabile ceaiuri fierbinți și o sudație intensivă, cu atât mai rău pentru mine, în aiurelile mele mi se pare ades că fragii poartă mustăți în stilul gotic flamboiant, și că langustele mă reclamă cu strigăte bestiale pentru a mă înhăța și a mă închide în splendidele lor valve, cu atât mai rău pentru mine, puricii își exercită tumbele bine cunoscute ascunzîndu-și piciorul drept după ureche pentru a avea o rezervă în caz de accident neprevăzut, cu atît mai rău pentru ei și nu mai puțin pentru mine.
ATAȘAT >
Era atât de atașat încît se confunda cu atașul și făcînd corp comun cu atașul a fost considerat definitiv atașat, a dus-o așa o bucată de vreme pînă a ajuns la ultima limită atât a atașului cît și a atașării, în acest moment a fost numit atașat cultural,
VERSURI
17
a clus-o așa încă o bucată de timp pînă cînd atașamentul lui a cristalizat cu șapte molecule de apă, limpezit de-a binelea, a făcut mea culpa, și-a chemat soția, soacra și cuscru în străinătate și ca să nu rămînă mai prejos a făcut de sanchi greva foamei primind mîncare pe ușa de din dos, iar după întregirea familiei
a început să-și verse veninul adunat atîta amar de vreme ca definitiv atașat, așa încît din atașat
a devenit complect detașat.
INUTIL REVERS
In locul pajurei un chip de copil, un chip de copil răzgîiat, plin de toane, care își face nevoile prin cotloane, fuge de disciplină ca dracu de tămîie, un fel de mic univers fără revers, moș ene pe la gene al logicei cotidiene, un joc de gajuri la-ncrucișarea. unde zboară pajuri și se lovesc de sticla văzduhului, gemînd, în vreme ce, în infantile spații, copilul răzgîiat, din cind în cînd, ordonă noi rotiri de constelații.
AI AUZ
Ai auz să mă auzi căci ai în grădină duzi, dacă vreau să m-auzi n-ai decît să m-asculți, dintre ăștia nu sînt prea mulți, urechea lor mare, biblica lor ureche se-apleacă spre-o sursă de sunet cam veche, din care lipsesc nu știu cîte din notele noastre-amărîte lipsește și cornul englez de concert și lira lipsește pe
18	VIAȚA ROMÂNEASCĂ
și-n lacul lor intră pieptiș
un banc ele prundiș
și intră enorma cascadă de îuri tîrîtă de marile rîuri.
CÎT ȘAPTE
Munciți șl muncește cu nobil efort, munciți în grădină, în seră, în cort, munciți șl în mediul ce munca refuză, în mină, pe țărm, la ecluză, munciți zi și noapte cît șapte.
VIRGIL TEODORESCU
CAILE CUNOAȘTERII
ÎN CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI (II)
În cadrul cunoașterii prin ceilalți, un loc aparte îl are cunoașterea maternă. Nefiind direct legată de prezența mamei și ea este permanentă pentru fiu. Mama este sublimă mai ales prin tăcerile ei pline de semnificații decît prin vorbe. Abia în finalul existenței ei comunică vorbind și atunci este teribilă confruntarea cu ceilalți, inclusiv cu fiul.
Destăinuirile sînt tîrzii și cutremurătoare prin patetismul lor, unele derutante prin încifrare. Ființei ei este un amestec tulbure de suferință și iubire a copilului, de credință în Dumnezeu dar și în unele adevăruri științifice. „Se scula dimineața de tot, în plină iarnă și deschidea toate geamurile odăii în care dormeam și la întrebarea furioasă a tatei «Ce te-a apucat ?» răspundea decisă : «Să iasă microbii». în același timp eu venisem pe lume ca «un dar al lui Dumnezeu».
Marea ei dramă și-a consumat-o toată viața în tăcere, purtîndu-și destinul precum Hristos crucea. „Cu mine în casă se lua de păr și se pupa cu cumnată-sa. Cum mai poți să ții la el ? Trăiești, îl speli, îi gătești, îți faci datoria, vezi că nu e om rău, muncește, îți ține casa, nu bea, nu fură, lumea îl vorbește de bine, e sănătos, arată voinic, tînăr, prost nu e, dar cum se poate ca în fața ta să pună mîna pe obrazul ăleia și s-o mîngîie și pe-al tău să nu pună niciodată ?...“
De neuitat este și comportarea de sfîrșit a ei, modul în care vrea să se autodemitizeze pentru a-i reda fiului independența, libertatea de a fi el însuși. O face cu efort, pentru că-i vorbește tot timpul întoarsă cu spatele la el, dar fermă în glas. „Și se întoarse iar cu spatele. «Acuma lasă-mă să dorm și nu mai veni ! dacă e să mor, cu voi sau fără voi, tot acolo o să mă duc, de unde nu s-a întors nimeni». Și nedumerirea fiului : „De ce voia ea, cu atîta îndîrjire, să sfarme icoana pe care i-o purtam în suflet ? Ca și tatei, fiorul rece al unei bănuieli îmi da tîr-coale : și dacă gîndise așa despre mine tot timpul ?“ etc. Mai tîrziu chipul mamei redevine icoană pentru Victor, cînd el înțelege în sfîrșit că mama suferise pentru nefericirea lui în viață și dragoste, pentru nenumăratele lui eșecuri și odată reclădită această icoană, cu ea se va confrunta în continuare.
„Ai răbdat, cum am răbdat și eu. Ai înghițit ca și mine ! O ! exclamă ea parcă înspăimîntată, cît ai suferit ! Te pominești că i-ai cerut și iertare, ți-oi fi plecat și fruntea lîngă patul ei“. Și mai tîrziu Victor făcuse într-adevăr pentru ființa iubită ceea ce tatăl lui nu fusese în stare pentru mama sa („Nu era zi de la Dumnezeu să nu mă gîndesc ce îl împiedica să-și plece și el fruntea o dată și să vină lîngă patul meu să-mi spună doar atît : am greșit, iartă-mă ! L-aș fi iertat"...), adică să fie tandru, afectuos. „Ți-e foame ! zisei. Confirmă cu o bătaie a pleoapelor... Mergem jos la cîrciumioară, îi spusei, îmbracă-te“. Mă privi fix,
20
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
fără să clipească. Se întoarse în pat și continuă să se uite la mine în tăcere. înțelesesem greșit bătaia pleoapelor ?... Mă uitai halucinat la ea și deodată zărind chipul mamei mele pe birou, mă întrebai ce ar fi zis ea dacă m-ar fi surprins în această postură ?u.
Tîrziu înțelege Victor cît s-ar fi bucurat mama dacă ar fi știut că-i fericit și iubit, tot așa cum tîrziu a înțeles de ce odată, mic fiind, cînd se juca cu copiii „de-a caii44, mama coborî și-l bătu fără nici-o explicație. „Ea care totdeauna mă lăsa să fac ce vreau și care nu mă bătuse niciodată... Abia după mulțî ani mi-a spus :... „Pentru că erai un prost, nu vedeai că ăla făcea mereu pe călărețul și tu mereu pe calul și te croia pe cap și trăgea de sfoară așa de tare că îți ieșise sînge la gură..?4
★
Cunoașterea rațională, carteziană completează ipostazele gnoseologice ale eroului. Raționomentul, trecut prin spiritul său critic, îl stăpînește cu temeinicie. „în actualul stadiu în care se află gîndirea umană, a te gîndi înseamnă în realitate a întări de fapt un gînd deja format. De aceea, de pildă, rar se întîmplă ca sfaturile să fie urmate. Individul merge orb înainte sub puterea ghidului său, devenit obsesie. In această obsesie e o cerință fundamentală a ființei sale, chiar dacă ideea din care s-a născut îi e de fapt străină vieții lui“, generalizează Petrini dar neincluzîndu-se în această categorie.
Gîndirea rațională i-a fost pavăza sigură în momentele lui de primejdie, cînd propria-i personalitate, într-un fel sau altul, îi era amenințată. Aflat în celulă și știindu-se victima unei erori, dar intuind totodată și pericolele iraționale ce-1 pășteau, Petrini își suprimă prin voință total sensibilitatea în favoarea celei mai reci raționalități. „Din nou simții un sentiment de alarmă. îmi propusesem să-mi retrag sensibilitatea, să nu raționeze în fața anomaliei, să-mi păstrez intacte forțele sufle-tești“. Dar în aceste situații „nu numai somnul rațiunii naște monștri, ci și o luciditate prea mare“, de aceea „făcui un efort suprem și încetai să mai gîndesc44. Și în acel moment auzi în liniștea supremă a celulei un zgomot ciudat : bătăile propriei inimi. „Inima mă trăda <<Ce-o să fac ?>►, mă întrebai. Dacă mă condamnă, n-o să rezist. Una e forța gîn-dului și alta a viscerelor(.
Gîndirea este iscodirea realității pînă la aflarea adevărului. („Și mi se aprinse un gînd să aflu asta neîntîrziat“.) Renunțarea totală la gîndire produce „o senzație bizară de pierdere a identității (asta exprimat pretențios), popular prostie44. „A gîndi puțin nu înseamnă totdeauna o deficiență44, mai ales în anumite situații tensionale, pentru că există și o trufie a gîndirii care împiedică aflarea adevărului, așa cum am văzut deja.
De aceea și mirarea face parte din atitudinile cunoașterii umane, inclusiv ale lui Petrini, mirarea „ca grație a zeilor44, cochetărie a totștiu-torului, iar nu a ignorantului. Mirarea presupune mobilitate conceptuală, de aceea virtuosul ca sclav al unei singure convingeri, nu va fi niciodată surprins de vreun eveniment, gîndește Petrini. „Nu va intra în derută că e respins în dragoste, își va iubi copilul și în moarte (nu va fi dispe
CAILE CUNOAȘTERII
21
rat că nu l-a iubit în viață, că n-a avut grijă de el, că l-a abandonat mizeriei fizice și morale)/1
Gindirea, inclusiv trufia ei, funcționează și în cadrul cunoașterii erotice. După Suzy ea nu aduce omului „decît ponoase'4. Și într-adevăr, gîndind atunci, fiorul rece îi încremenește deseori în suflet, „gîndul impur“ îl conduce la analogii cutremurătoare, patetice însă prin dinamismul lor, la incertitudini de opțiune. „Da sau nu ? Nu, mă scuturam, e imposibil ca această adorabilă făptură să ascundă... Hotărît, nu, mai sigur e că de fapt nu mă iubește... Sau mă iubește într-un fel atît de ciudat, încît eu nu înțeleg" își formulează hamletian trăirile eroul.
★
Receptarea culturală a faptelor constituie o altă dimensiune majoră a cunoașterii la eroii lui Marin Preda și aceasta nu numai prin frecvența ei, ci și prin acuta relaționare realizată, prin exactitatea ce merge de la detalii la esență. Punctele de referință sînt diverse. Au în vedere atît viața marilor creatori, operele lor ori concepțiile acestora, care pot fi filozofi (din antichitate pînă în contemporaneitate), oameni de știință sau artiști, români sau străini.
Fenomenul este cu atît mai impresionant cu cît îl aflăm nu numai la intelectualii romanului, ci și la alte personaje de la care nici nu ne-am aștepta. Luptîndu-se cu șobolanii, de exemplu, Bacaloglu dialoghează continuu imaginar cu aceștia : „Năică, auzi Năică ? Fă maratonul de dinaintea noastră, să se bucure și spectatorii... Lasă-i să se bucure și ei, sînt oameni, panem et circenses, ai auzit tu de lozinca asta ?" sau : ,,să-ți aduci aminte de dictonul latin Vae Victis. Dar aducerile aminte n-or să mai conteze" și altele.
Receptarea culturală a evenimentelor le dă oamenilor o anumită siguranță în înțelegerea unui prezent atît de contorsionat, de confuz uneori, pentru că lecția istoriei este o realitate confirmată.
Din această necunoaștere oamenii devin temuți (ca în exemplul de mai sus) sau ridicoli : Intr-o discuție între intelectuali subțiri, Matilda afirmă cu siguranța sentinței : „Nu există moarte veșnică". Din felul în care spusese, cei prezenți puteau trage concluzia că Matilda „nu cunoștea ridicola gîndire a lui Vlahuță".
în afara unor frecvente confruntări cu filozofia lui Platon ori cu fapte desprinse din Biblie, replicile lui Petrini se vor mai numi și Dosto-ievski și Tolstoi. Dialogul cu cei doi mari gînditori artiști ai literaturii ruse este atît de des invocat, aluziile la conceptele lor filozofice atît de subtil nuanțate, încît Cel mai iubit dintre pămînteni pare în sine și un roman replică literară dată unora dintre scrierile acestora. Eroi, situații, idei descind parcă din opera lor în viața lui Petrini, iar comentariul este indubitabil din punctul de vedere al personajului lui Marin Preda.
Suzy intră în biroul lui Petrini și „se opri lîngă ușă : era, ai fi zis, întruchiparea smeritei lui Dostoievski, dar fără nimic din aversiunea ascunsă și fatală a acelei eroine pentru cămătarul cu care fusese silită să se mărite (eșuase în strădania ei încăpățînată de a-i dovedi fostului ofițer că refuzase să se bată în duel fiindcă era un laș și un ticălos ; smerita, care de fapt nu era smerită deloc, se aruncase pe fereastră). Bineînțeles, nici eu nu eram acel cămătar !".
22
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
Altă dată i se păruse că Matilda îl imitase pe Marmeladov, fiindcă se tulbura de lucruri fără concretețe. „Conștiința nu e dublă și nu se scindează, cum crede și Dostoievski“ — meditează Petrini, completîndu-1 încă pe scriitorul rus : „Conștiința e unitară, dar, ca și în natură, ea este zgîlțîită cînd de furtuni și cataclisme, cînd invadată de înseninări miraculoase". O discuție cu tatăl este „exact ca în Dostoievski". „Trebuie iertată, fiindcă a iubit mult" a spus băiatul. „Nu despre o astfel de iubire vorbește Cristos" îi replică tatăl. La fel o scenă cu Matilda : „Ne cerea să ne împăcăm în stil dostoievskian, eventual să plîngem și să ne îmbrățișăm. Victor Petro viei, să exclame el cu glas gîtuit, unde am ajuns, ce trepte ale josniciei am coborît. Piotr Nicolaevici, să-i răspund și eu ștrangulat de emoție, o iubim, o iubim amîndoi, să fim mîndri de ea... Să uităm totul, da, Piotr Nicolaevici, nu te mira, așa trebuie să facem, să fim demni de ea și să-i sărutăm piciorușele..."
La fel sînt și rezonanțele de lectură tolstoiană. „Amintirile, bombardate zilnic și sistematic de către cea pe care am iubit-o altădată, sfîrșesc prin a se șterge. Dar apare regretul sfîșietor cînd îi vedem pe alții trăind în armonie și sufletul parcă ni se sbate ca într-un sac tolstoian în care e vîrît Ivan Ilici înainte de a muri“.
Altă dată o anumită atitudine în care-1 pune prietenul său Ion Micu, îi amintește lui Petrini de Miron luga al lui Rebreanu. O istorie cu un flautist din filarmonica orașului reproduce parcă o povestire gogoliană sau cehoviană și așa mai departe.
★
Sînt luate în discuție, de aceea, și unele din marile mituri culturale ale omenirii ce sînt confruntate ca afirmare ori negație, cu realitățile trăite de eroi. După Ion Micu, Faust al lui Goethe a fost tratat prea sentimentalist și fals tragic. „Dacă ar fi fost mai evoluat, dacă ar fi intuit ceea ce e esențial pe această lume", Faust nu i-ar fi cerut lui Mefisto întinerirea cu ceea ce a urmat, ci, crede Ion Micu, „asigurarea pentru el a celor, mai bune condiții de existență, apoi pentru a fi sigur că nu va mai fi amenințat, libertatea absolută față de ceilalți". Oprirea clipei este și pentru Petrini nu a fericirii, cum credea și cerea Faust, ci a suferinței, „fiindcă ce altceva e suferința decît o oprire a ființei noastre". Idealul este acum altul : a scurgerii „neîncetate a clipelor liniștite și senine".
în aceeași ordine a ideilor numim și rolul recluziunii în bibliotecă. Dacă ar fi să parafrazăm un cunoscut proverb, am putea spune : arată-mi ce bibliotecă ai, ca să-ți spun cine ești, atitudinea față de cărți constituind un element important de individualizare a personajelor la Marin Preda. Matilda era deținătoarea unei biblioteci impunătoare, luxoase ca și întreaag casă aranjată de gustul ei de arhitectă, dar atitudinea față de cărți este de cele mai multe ori inculturală, motiv continuu de supărare a soțului bibliofil, Petrică Nicolau. Nici față de poeziile acestuia ca și pentru caietele lui Petrini nu manifestă vreun interes deosebit. Violentează biroul lui Petrini din curiozitate vulgară. Suzy, apoi fiica gazdei la care stă o vreme, vor avea alte atitudini.
Retragerea în bibliotecă va deveni pentru Victor Petrini un remediu, un echilibru regăsit, creația, opera, continuînd la alt nivel,-filozofic —
CAILE CUNOAȘTERII
23
viața. Scrisul va însemna, de aceea, pentru el purificare și deși practicat cu intermitențe, continuitatea ideii, arhitectura ansamblului se menține. Această concentrare discontinuă pe forța aceleiași idei, într-o scriere de originalitate filozofică dă și măsura capacităților de gîndire și simțire ale eroului. ,,Eliberarea totală a conștiinței’" de ceea ce a trăit, o realizează Petrini prin scris. ,,Scriind, simt că trăiesc și într-adevăr gîndul morții inevitabile își diminuează puterea de a-mi îngrozi conștiința’’ sau: „Nu știu la ce-i mai poate folosi avocatului, dar mie (scrisul) îmi face bine”. Și așa mai departe.
De aceea după o primă și puternică confruntare cu Matilda simte, cum recunoaște, „o mare poftă de cărțile și caietele" lui. Voluptatea scrisului este așadar unică. Cărțile îi stăteau peste tot în casă, „pe canapea, pe birou și chiar pe jos pe covor'". „Se întîmpla uneori să fiu prins de cîte-o carte, cu atîta putere incit o sorbeam acolo unde mă aflam, fără să mă desbrac, fără să mănînc și fără să schimb locul".
Spuneam, recluziunea în bibliotecă este și o formă de cunoaștere, dar pe care Petrini este conștient de a nu o prelungi absolutizînd-o, pentru că atunci slăbește simțul realității. Aici se deosebește radical Petrini de Petrică Nicolau, de pildă. Din cauza infernului conjugal, ultimul nu mai putea creea ; Petrini, dimpotrivă. De aceea scrisul constituia pentru el un act la fel de natural și fatal precum „sînt și celelalte fenomene ale existenței, nașterile, morțile, accidentele și pe un plan mai mare, desigur, seismele sociale".
Cartea lui este apoi iubirea lui, de aceea și singura adevărata pentru fiica sa, ideea aceasta a continuității paterne prin cultură fiind de o deosebită delicatețe. Era împlinirea și a îndemnului mamei sale, rotunjirile fiind din această perspectivă totale. „Chiar dacă n-o să trăiești decît prin cărțile tale, ai o fetiță, n-o uita". De unde replica de mai tîrziu a fiului, „împreună cu gîndul că p aveam pe Silvia, aceste caiete erau singura dovadă, singura certitudine că viața mea nu era, pînă la această vîrstă, un eșec".
★
Indiferent cît de nuanțate ar fi căile cunoașterii important rămîne scopul pe care ele îl slujesc. Din acest punct de vedere eroii romanului își construiesc mai fiecare o întreagă filozofie a vieții, mai concretă sau mai abstractă, mai complexă sau mai simplă etc. Care din ele este adevărată ? Probabil toate, pentru că fiecare reprezintă o atitudine umană. Dar ceea ce pune esențial în discuție Marin Preda cu acest roman, pentru toți eroii săi, este problema fericirii.
Există mai întîi o aparență a fericirii la majoritatea eroilor romanului,aparență crescută dintr-un optimism funciar al ființei umane ce-i determină chiar pe nefericiți să nu-și afișeze suferința celorlalți. Gestul este nu numai filozofic, ci ține și de o anumită etică. Aici este marca deli-cateții umane care-i îndemna pe îndrăgostiți! homerici să nu-și zică „pe nume". Desigur există limite și aici, poli de manifestare, de la grotesc la sublim.
Grotescă este „fericirea" celor doi vecini ai familiei Petrini, care după ce se băteau, deveneau subit și vulgar tandri. Ori cea a grupului
24
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
de la deratizare, cu rînjetele lor cretine, cu pupăturile lor băloase. cu eroismul... fricos al lui Calistrat și așa mai departe. La celălalt capăt al extremei se află „fericirea" mamei și a fiului care așa cum înșiși recunosc, sînt fericiți în... nefericirea lor, cu diferența că mama suportă stoic nefericirea, iar Petrini îi caută merau depășiri în alte suferințe pentru a fi fericit.
Fiul multiplică în fond viața mamei, așa cum am mai remarcat. Ea fusese nefericită dintr-o singură împrejurare care o constrînge sieși, Victor Petrini, dintr-o suită. Dar revelația fericirii este aceeași la amîndoi, aproape faustică, pentru că pe patul morții mama îi spune că tot necazul ei va fi răsplătit de clipa fericirii fiului, clipă dorită la rîndu-i de Victor pentru Silvia. „Nu mai plînge, parcă îmi spunea, ești bărbat, trăiește-ți viața și adu-ți aminte de mine numai cînd ești fericit... Atunci voi simți că n-am murit nici eu".
Dilema fericire — suferință este tulburătoare în ambiguitatea ei extremă. „Ar rămîne de știut dacă experiența fericirii nu e mai nimicitoare decît a suferinței". Și aceasta pentru imprevizibilitatea relațiilor dintre ele, cînd suferința poate fi urmată de fericire ori de „singurătate pustie și moarte". Experiențele suferinței sînt ca și tentele imperceptibile ale negrului. Dar din acest punct de vedere seismograful sensibilității umane este extrem de sensibil. Să nu uităm apoi că suferința, de regulă, este ascunsă. Iată de ce povestirea marii nefericiri a eroului din final este invitat s-o facă avocatul acestuia, Ciceo, pentru că, spune acesta, „n-a avut puterea să retrăiască decît ceea ce l-a făcut să fie fericit"...
Motivațiile suferinței sînt multiple. Poate fi a curiozității, a lucidității omului care-și pune mereu întrebări sau poate fi compasiunea umană. „Mă îndrăgostii de suferința ei și gîndul, sau mai bine zis curiozitatea de a afla de ce o părăsise medicinistul se stinse sub ardoarea îmbrățișărilor, pieri cu aventura ei cu tot". Este a umilinței sau a orgoliului, ca în cazul mamei. „Nu zic de el, care a luat umilința mea drept prostie și în loc să înțeleagă, să sufere și să se întoarcă la mine, a așteptat ce-a așteptat, și pe urmă s-a înhăitat cu alta".
în sine nefericirea, cunoscută, teoretizată, tolerată etc., nu este acceptată de condiția umană. Revolta împotriva ei este continuă la Victor Petrini. In conservatorismul ei mama și-1 opune, cum vom mai vedea, pe Hristos, simbol mistic al suferinței pentru ceilalți. Din acest punct de vedere Victor acceptă o singură suferință pentru ceilalți, cea pentru copilul lui. „Soluția e suferința și eu mi-o asum. N-o s-o pasez altuia. Matilda să și-o asume pe a ei..."' In rest, respingerea drastică.
„Suferința după Dostoievski, e singurul remediu, după mine suferința e o criză din care trebuie să ieși cît mai rapid, adîncimile ei ne rătăcesc spiritul", spunea și Petrică Nicolau. Sau : „S-a chinuit mult ? mă întrebase cu aceea știință naivă despre viață și moarte care nu consideră rele nici viața nici moartea (ne sînt date !), ci suferința pe care n-o merităm, fiindcă nimeni n-a vrut să se nască și nimeni nu crede că nu trebuie să moară, dar de ce să suferim, ori cîte rele am fi făcut pe acest pămînt ?“ protestează și femeia de servici de la Oraca. Sau : „Cum deschideam ochii, suferința era și ea prezentă undeva în mațe, nedorită de mine", replica și Petrini. Și exemplificările ar putea continua, pentru că întreaga viață a lui Petrini este o continuă luptă cu el și cei
CÂILzE CUNOAȘTERII
25
lalți pentru a depăși, a învinge suferința. „Eram încurajat de mine însumi, împotriva suferinței acre trebuia cu adînc dispreț alungată... Suferisem destul !“ Ori : „Fără suferință ! Deloc ! Nici măcar o adiere etc.
Dar se poate oare fără suferință ? Romanul lui Marin Preda răspunde că nu ! Acestea erau doar momentele lui de limpezire, de sfîrșit al reînceputului suferinței, cum știm.
Din această perspectivă a gîndirii și trăirii faptelor se redimensio-nează și conceptul de tragic în concepția eroilor lui Preda. Și aceasta din mai multe motive. Unul ar fi cel reieșit pe un plan mai vast al experienței eroului, cînd își dă seama că „tragicul, în acei ani, își pierduse încetul cu încetul sensul obișnuit și căpătase un altuU. „Atitudinea față de tragic", cum precizează mai departe, era alta, pentru că el exista în continuare și se verifica pe multiple planuri. „Tragicul e sublim prin definiție, dar în zilele noastre sublimul e eliminat. Tragedia mai mare care rezultă nu înseamnă însă că aduce un sublim mai mare, ci, în mod straniu, dispare, deși există" intuia profund Ion Micu. Punctul de vedere, să nu uităm, era al unor intelectuali aflați la confluența puternică a unor evenimente sociale și politice acute.
O primă verificare a concepției despre tragic o dă cea prmanent comentată în roman despre viață și moarte. Ciclul Cel mai iubit dintre pământeni începe și sfîrșește cu meditații aforistice complementare din acest punct de vedere. „Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimintător“... începe, cum știm, primul volum. „Dacă dragoste nu e, nimic nu e !“ se încheie al treilea și ultimul. Iată așadar extremele : dragoste și moarte. Există mai multe feluri de a iubi (echivalent cu a trăi) ori a muri. Cartea însăși se vrea declarat o nouă replică la eternul motiv al salvării prin iubire.
Moartea nu este echivalentă cu neiubirea și mai puțin cu neființa așa cum și-au închipuit Platon ori dogma creștină, adică o continuare pe alt plan a vieții. De aici idealul morții prin dragoste. „Ne culcam cu fața unul la celălalt și tu îmi șopteai : hai să murim ! Aceasta se repeta de un an de zile, dar noi trăiam în mod acut acest sentiment straniu ori de cîte ori ne vedeam și noaptea se cobora în odaie, găsindu-ne tot astfel, privire în privire, halucinați de noi înșine și de vecinătatea morții care, invocată, venea lîngă noi și ne veghea parcă, prezență neputicioasă și iluzorie, căci nu ne temeam de ea".
Această detașare în fața morții specifică țăranului român („cum am auzit că glumeau pe front în timp ce obuzele le cădeau în cap") o au și intelectualii, deși puțin denaturată ca sens. Petrică Nicolau povestea cu lux de amănunte drama flautistului spînzurat, „dar fără să se înfioare de ea, ba chiar rîse de detaliul care o declanșase44 așa cum rîse și Petrini la rindu-i de o situație dramatică în care se afla un coleg de-al său arestat de securitate la o demonstrație de 1 Mai. Se amestecau aici nepăsarea tînărului, cum singur recunoaște, față de necazurile altuia cu interesul nejustificat pentru amănuntele pitorești ale faptelor grave etc. Nu era vorba, cu alte cuvinte, despre o concepție filozofică clară referitor la viață și moarte, pentru că la aceasta gîndim de regulă cel mai puțin. Nu e nici amînarea sau respingerea morții, dar nici o ancorare „ticăloasă44, brutal epicureică în viață, ci mai mult o familiaritate față de ea.
26
VIAȚA ROMÂNEASCA
Suferința (și nu atît eșecul — cum s-a spus) vine la eroii lui Marin Preda esențial din iubire, pentru că celelalte neîmpliniri momentane de ordin social sau profesional sînt depășite repede de o anume filozofie superioară a muncii și speranțelor realizării. Iubirea însă nu ca păcat creștin, ci păgîn, natural, pentru că toate personajele sale sînt marcate de un asemenea patetism. ,,Revin, mamă, asupra păcatului tău de a nu fi putut iubi... Ei bine, eu iubesc prea mult, care din noi doi e păcătos
Chiar dacă concluzia finalei a eroului era că descoperea „timpuri grele pentru iubire în acest secol"’, descoperirea nu-1 descumpănea pentru că era pregătit pentru aceasta. „Dar nimic din ce simțeam eu și trimiteam spre ea nu se întorcea înapoi spre mine, cu o încărcătură îmbogățită... Dar nu puteam să spun nici că eram contrariat../4
★
Numai o astfel înțelegere a vieții și a morții explică cu adevărat. HUMORUL ce ne este specific ca nație și care capătă în romanul lui Marin Preda funcționalități și expresivități multiple. „A ști să rîzi în clipe tragice înseamnă a stăpîni tragicul44, spune Petrini și așa face și țăranul român, regățean sau ardelean. Nuanțele de la o regiune la alta îi dau doar unitatea. Humorul ardelenesc îmbină pe cel pur cu unul involuntar „cînd se rîde. atît de persoana (‘are vorbește cît și de ceea ce spune această persoană. Regățeanul nu poate fi prins în acest sens, în flagrant delict, să rîzi adică și de el44.
A rîde înseamnă a te relaxa și a te apropia de contemplare „fără de care n-am mai putea vedea cerul minunat, norii de pe el și chipul frumos al unei fete44. Rîsul lui Petrini, în hohote, cu capul pe spate, este sociabil pentru că-i antrenant, urmărește intrarea în rezonanță a partenerului pe sensibilități comune. Fiind natural e și spontan, imprevizibil, încît de multe ori rămîi surprins de astfel de aitudine în fața unor evenimente care n-ar avea, conform altei filozofii, această urmare. Pînă și Matilda, deși foarte iritată de soțul ei Victor, „într-o zi nu se putu abține și izbucni în rîs44.
Rîsul reprezintă o constantă a manifestării umane, inclusiv a eroilor lui Marin Preda, iar nuanțele lui alcătuiesc un limbaj sui-generis. de comunicare, iar ca expresivitate, o estetică.
Rîsul înseamnă pentru el păstrarea ingenuității și inocenței infantile în sensul spuselor lui Brâncuși : „cînd nu mai sîntem copii înseamnă c-am murit44. Starea humorică, apoi, determină receptări estetice încărcate de subiectivism, ca și cea erotică, cum am văzut. Cînd nu mai era în vervă Petrică Nicolau, i se părea lui Petrini „bătrîn și uzat în stările lui contradictorii44, pentru ca mai apoi să izbucnească în rîs „într-un hohot de rîs nemăsurat : îl iubeam în clipa aceea pe Petrică, verva lui îl ridica desupra conflictului în care era implicat44.
Omul, rîde nemărginit, cum spunea Marx, de trecutul său, dar și de viitor, completează Petrini și povesti cu haz cum noul decan al facultății de filozofie era un fost dentist. Rîde, de asemenea, și de bine și de rău. „Eu rîd cînd e rău, fiindcă o să fie bine și nu rîd deloc cînd e bine pentru că știu că o să fie rău44, mărturisește Micu. Tot așa trece și Matilda peste unul din momentele critice ale sale cu Petrini : „Pufni iar în rîs,
CĂILE CUNOAȘTERII'
27
chicoti... ' „Bunicul tău m-a salvat, zise, altfel ne despărțeam.. Mi-a zis fa și am înțeles că tot muiere neisprăvită sînt și eu, ca și altele și că pe el nu4 impresionau cuvintele mele“.
RîsuT înseamnă și cunoaștere, revelației astfel exteriorizată a aflării unui adevăr. „Și avui eu însumi o reacție pe care începusem să mi-o cunosc, un fel de euforie bruscă, de veselie, cînd aveam revelația instantanee a unui‘adevăr*. Din anecdotica vieții, vorba lui Micu : „căz doară nu e o anecdotă' fără aplicățiune“, trage și Petrini unele învățăminte tonice precum din pățania cu nevasta lui Bacaloglu (cu paharul de șampanie, în taxi, la ora zece, în seara de Revelion).
Humorul din Cel mai iubit dintre păminteni este doar vag tangent cu cel mult mai bonom din Moromeții, pentru că rîsul lui este acum înverșunat, din; toată ființa, iar ca expresivitate, de la mîngîierea surî.su7 lui la sarcasm, toate vizibile și în scriitura operei pe care Petrini ar fi vrut-o la gradul zero. „Era curios, în acei ani nașterea și moartea erau evenimente care loveau mai puțin conștiința cuiva decît o mare ședință’* sau: „Oricum, eu. nu cunoșteam secretul de a fi liber față de cămașa mea, de ciorapii din picioare, de căciula și paltonul care trebuiau să mă apere de rigorile .iernii1* etc.
★
Cel mai 'iubit dintre păminteni este într-un fel și o altă comedie umană, dar nu extensiv, ca la Balzac, ci intensiv ; nu din perspectiva actorilor ori a regizorului-scriitor ca la realistul francez, ci mai mult din cea a spectatorului așa cum nu o dată se surprinde însuși Petrini.
O circiumă i se pare o adevărată scenă polivalentă, fiecare individ jucînd pe ea o altă piesă. „Dacă îi ascultai aveai la un moment dat senzația netă că citești o bună nuvelă, adesea un roman comprimat, atît de vie și de originală era povestirea, pauzele, mimica, însuși glasul povestitorului, subliniind cuvîntul scris, sugestia adîncă a mobilărilor comportării umane, pe care scriitorul o face folosind analiza și descripția”.
Aceasta nu înseamnă că viața ar fi echivalentă cu arta. Dimpotrivă. De cele mai multe ori literatura rămîne în urma vieții, ca și unele scrieri pe care nu sfîrșește a le comenta ironic Petrini.
Altă dată o scenă cu Matilda i se pare ruptă dintr-o operă literară. „In literatură, chiar în cea mai bună, eroul aflat în situația mea are de ales între cuvintele care s-au rostit (Matilda îi ceruse să divorțeze) și sentimnetele care nu-1 pot înșela (îl mai iubea încă), ghicite în privirea femeii iubite. Cei fără experiență se duc spre ea, fără să-și dea seama că acea privire e o cursă în care trebuie să cazi, pentru a fi mai bine lovit, cei orgolioși rămîn pe loc băunitori, bănuială care li se confirmă. Eu m-am dus spre ea și am primit lovitura“.
Confruntarea eroului cu realitatea îl conduce firesc și la surprinderea unei anume atmosfere de epocă de un anume interes pentru cititorii interesați mai mult de elementele anecdotice ale vieții, pentru că ele. sînt prezente doar ca aspecte complementare. Mult mai importante sînt
28	VIAȚA ROMANEASCA
însă acele incursiuni teoretice pe care de regulă le numim printr-un termen ușor compromis, eseism.
S-au formulat pînă acum cîteva observații asupra nivelului filozofic al romanului care are ca personaj un intelectual și anume un filozof. Constatarea fiind și critică, are bătaie lungă. Unii comentatori ar fi vrut poate să-1 vadă pe Victor Petrini ca fiind scriitor ori ziarist, și nu un filozof, ca reprezentînd mai specific printr-o astfel de profesiune „jurnalul" său. După părerea noastră, aceasta n-ar schimba în fond datele problemei, pentru că oricum, romanul este unul al momentului tinereții formării unei personalități, iar scrierile sale filozofice n-au o importanța în sine, decît pentru personaj, ele fiind semnificative pentru ucenicia într-ale profesiunii. Că Petrini crede uneori în valoarea originalității ideilor sale este lucru firesc, dar spiritul său critic își spune și aici cuvîntul, pentru că momentele în care el se îndoiește de opera sa de confruntarea ei cu cititorii, nu sînt puține. Apoi, de cele mai multe ori, ceea ce-1 fascinează pe autor în ceea ce privește „caietele" sale nu sînt atît ideile, cît scriitura lor, în sens barthian, de regăsire a propriei personalități deseori amenințate. „Nu atît ceea ce era scris în el mă atrăgea, spune Petrini, ci propriul meu scris, care exercita asupra gîndirii mele o influență magică ; întreaga mea fervoare de odinioară renăștea îndată ce le răsfoiam"...
Apoi romanul lui Preda rămîne majoritar sub zodia literarului și nu a filozoficului care-i este doar implicat ca oricărei mari opere. Avînd în vedere că la 35 de ani omul încheie, intelectual vorbind, un ciclu fundamental pentru formarea personalității sale, atunci și din acest punct de vedere putem considera Cel mai iubit dintre pămînteni drept un Bildungsroman, el fiind deopotrică romanul unei experiențe și al unui ideal.
Intrinsecă îi este lui Marin Preda și o estetică a cuvîntului, deopotrivă cu o filosofie a sa. Cuvintele exprimă claritatea gîndirii și simțirii, ori, dimpotrivă, sub avalanșa lor se estompează realitatea. „Jocul acesta, beția cuvintelor care ascunde în realitate o simplă recriminare, ascunde oare doar atît?". Ele pot marca o anumită trăsătură a personalității umane, precum acel ci introdus în vorbire de Silvia, fiica lui Petrini : „Acest ci era la ea, pe lîngă expresia unei tandreți, și a dominației unei idei pe care dorea negreșit să fie împlinită".
Cuvintele pot mîngîia („Glasul Silviei mă picnise, cînd spusese ta-taaa, căci astfel îi ieșea ei acest cuvînt din gură, nu scurt, tata, nici inexpresiv, nici alintat, nici rîzgîiat, ci ca o mică notă muzicală, pură ca un izvor în care chemarea era cintată și legănată și învăluită într-o tandrețe celestă. Și parcă ar fi fost pe deplin conștientă de magia cuvîntu-lui-melodie, fiindcă intii îl lăsa să fie auzit, făcea o pauză și abia apoi spunea ce vroia de la tata") sau, dimpotrivă, pot ucide. Ceea ce odată spusese mai mult intuitiv („mă pomenii spunînd") Matildei : „Bagă de seamă, cuvintele pot omorî", verifică dramatic în alte împrejurări Petrini." Cuvintele, ele loviseră și făcuseră o rană care nu se mai putea vindeca, îmi amintii de o istorie cu un leu bolnav și cu un pădurar". Tot cuvintele o făcură și pe tînăra și frumoasa studentă să se spînzure în baie cu cor
CAILE CUNOAȘTERII
29
donul capotului, demonstrînd o voință crincenă de a nu mai fi. Cuvintele lașității, demagogiei și imoralității celorlalți o uciseseră.
Cuvîntul amplifică ori temperează sentimentul. „Cit de rare și de puține erau aceste scene directe cînd vorbeam între noi !“ exlamă cu surprindere dar și cu bucurie îndrăgostitul. „Dacă ar fi fost mai dese cred că mi-ași fi pierdut repede capul".
Disponibilitățile expresive ale cuvîntului sînt filate eu voluptate. Ascultata repetat o piesă de Shakespeare dezvăluie permanent noi frumuseți. El nu numai exprimă, ci și sugerează o întreagă poezie, de unde meritele dar și slăbiciunile sale. Cu cit exprimarea este mai lapidară, cu atît sensurile se tulbură mai tare. „De ce, repetai ca și cînd ași maî fi exprimat această idee, de ce nu mi-ai spus că ești măritată ?“ „De frică „Nu voiam să te pierd"’... „Răspunsul ei era complet și total, încifrat însă într-o enigmă". Și, invers : în ciuda pălăvrăgelilor lor îndelungate, Petrini își dă seama la un moment dat că el nu știa nimic despre Suzy, pe cînd ea, totul despre el. „în afară de ceea ce îmi povestise ea în printa noastră noapte de dragoste eu nu știam aproape nimic din viața ei, în timp ce a mea îi era cunoscută, destăinuiri smulse cu simulată indiferență".
Ne amintim, în finalul romanului eroul își recunoaște o „barbarie a concretului", pe larg etalat, și cu plăcere vizibilă", aspect sesizabil și în declarata nevoie de vulgaritate la personajele sale intelectuale. Chestiunea merită reținută și discutată pentru dreapta ei înțelegere, într-adevăr, de multe ori, Petrică Nicolau, Petrini, Ion Micu, ori chiar Matilda sau Suzy se exprimă în cei mai proprii termeni în relatarea unor întîmplări pitorești ori, frecvent, înjură.
înjurătura ca element de componență a limbajului a fost de regulă ocolită de lingviști ori stilisticieni, deși literatura o valorifică de foarte mult timp, să zicem numai începînd cu Renașterea. Prejudecata consumatorului obișnuit de literatură se răsfrânge uneori și asupra celui specializat. Să observăm, mai întîi, că înjurăturile se materializează în formule stereo ti pe de regulă, dar aceasta nu le diminuează cu nimic forța expresivă, coloratura subiectivă. Apoi, înjurătura este pentru român și o formă a humorului, a detașării înțelepte de unele realități potrivnice lui. Aceasta nu înțelegea constructorul neamț cînd îi relata impresiile sale regelui.
într-un conflict iscat în cancelaria școlii unde era profesor Petrică Nicolau (și poet sub influența lui Arghezi) toate s-ar fi rezolvat cu bine dacă, gîndea Petrini, acesta ar fi avut curajul să tragă o înjurătură „pe un ton de dispreț neglijent și afabil : hai sictir ! sau : du-te-n mă-ta !" S-ar fi rîs și starea conflictuală ar fi dispărut. In aceasta constă valoarea ei catharsică.
înjurătura exprimă de cele mai multe ori o atitudine negativă. Chiar blinda mamă a lui Petrini spunea cuvinte dure cînd nu-i plăcea cineva : la fel fiul care era, cum spunea, „vulgar cu ăsta sau cu ăsta, cu intenția de a insulta". Sînt realități care nu se pot exprima decît prin astfel de cuvinte, orice ocolire a lor însemnînd falsitate, pedanterie
30
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
ieftină." Foloseam voit un limbaj popular, la gradul zero la care se aflau și sentimentele noastre, sugerîndu-i că aceste adevăruri pe care le invocăm erau moștenite din popor, din generație în generație și neres-pectarea lor nu cerea un limbaj mai elevat“. De aceea și bunicul lui Petrini îi spusese Matildei fă !
Așa i se intîmpla lui Petrini să vorbească cu Matilda în anii de după căsătorie, bri cu ceilalți în momentele lor de falsitate și aroganță." La fiecare idee a sa, în mintea mea se formula un răspuns : hai sictir ! Fără vreo ranchiună, fără mare resentiment „Era mica răzbunare a omului față de: faptele ori vorbele care lezau uneori grav personalitatea umană. Să reamintim în acest sens „răzbunarea44 marelui Poet care își exprimă resentimentul pentru unul din cei care a contribuit la înlăturarea lui de la' Universitate, reproducînd o înjurătură a acestuia. „Și reproducînd această înjurătură privirea marelui poet sticli de satisfacție și se opri din povestit4.
Pentru intelectual înjurătura însemna și o coborîre necesară de respiro din abstracțiunile speculative ale gîndirii. Nevoia de vulgaritate devenea supapa eliberării marilor tensiuni nervoase, pentru a nu se bloca astfel acest sensibil mecanism al omului care este gîndirea creatoare. Nevoia de vulgaritate nu însemna de aceea și vulgaritate la eroii lui Marin Preda. Recunoaște și Petrini: „Eu nu sînt ceea ce exprim, cuvintele nu mă ating, deși eu sînt acela care le rostesc44. Intr-adevăr, de multe ori șe întîmpla așa. „După atîtea abstracțiuni, simțeam nevoia unor înjurături birjărești44 sau : „Un intelectual se poate distra înjurînd, ca să pună în oarecare armonie gîndirea, sătul de abstracțiuni, cu sentimentele care; nu sînt tot timpul la înălțimea gîndirii44. Și așa mai departe.
Cum s-a putut observa pînă aici, există un permanent sens parabolic al romanului, crescut dintr-o tendință continuă de demitizare, de surpări de sensuri știute, sfîrșind în redescoperirea adevărurilor. Mitul principal căruia încearcă Petrini să-i dea replică este cel al lui Hristos. Cu el face cunoștință întîi de la mama sa, care i-1 da frecvent pildă de comportare. Dar încă de atunci replica lui nu întîrzia. Literar vorbind, mama lui Victor Petrini este și ea un Hristos al maternității precum Moș Goriot era unul al paternității.
Mama își face din suferință o ispășire conștientă a păcatelor celorlalți, soț sau fiu. „Mama stătea nemișcată la masă, cu lacrimi care îi curgeau șiroaie pe chipul împietrit. își țineți o palmă pe jumătate de gură, care era crispată de o suferință copleșitoare, pe care o îndura însă cu multă înțelegere pentru mine, suferință în adîncurile căreia ea contempla păcatul...44
Unele teze ale doctrinei creștine intervin și în discuțiile intelectualilor și totdeauna într-un spirit critic care dovedesc insuficiența acesteia pentru contemporaneitatea lor, de unde și ideea lui Petrini de a da omenirii „o nouă religie44, o nouă carte pentru spirit, dar bazată de astă dată pe cele mai recente cuceriri ale științei.
CAILE CUNOAȘTERII
31
Pornind de la cele toate spuse pînă aici am vrea să luăm în discuție, în acest final al observațiilor noastre, de ce considerăm noi că Marin Preda și-a numit romanul Cel mai iubit dintre pămînteni. Răspunsul imediat este simplu de dat. Aflat într-un moment de grea cumpănă (și penibil), cînd i se părea că și ultima speranță de iubire i se spulberă, Suzy are sublima intuiție a situației și-i readuce echilibrul sufletesc, tîrziu, în noapte, șoptit, la telefon : „Ce mai faci tu, cel mai iubit dintre pămînteni ?!“ Și după această „supremă declarație^ de dragoste (iată primul sens al titlului) urmează dialogul : „Și cine zici că e cel mai iubit dintre pămînteni ?“ „Tu P „De cine ?i; „Cum de cine * De mine, de fetița ta... N-ajunge ?!“
Există, așadar, un sens fundamental al titlului exprimînd superlativul (forma relativă este, puțin probabil, conștientă atunci la Suzy) unor trăiri afective venite din două direcții : iubita și fiica. Luate în sine, atît situația de atunci a lui Petrini, cît și afirmația lui Suzy sînt adevărate, dar pentru ca lucrurile să fie și mai explicite, romanul însuși ne obligă ca de atîtea ori la nuanțări.
Momentul de apogeu dintre cei doi îndrăgostiți nu poate fi, cum spuneam, la timpul afirmației, tăgăduit. In acel moment Petrini era pentru Suzy cu adevărat „cel mai iubit dintre pămînteni". Desigur, din evoluția ulterioară a faptelor afirmația capătă o tentă ironică și nimic mai mult, pentru că am constatat deja enormele disponibilități sufletești ale eroului care-i permiteau să ia totul de la capăt.
Dar dacă iubirea dintre îndrăgostiți se dovedește de regulă amăgitoare. există o ființă pentru care Petrini este cu adevărat, la gradul absolut al superlativului, iubit. Aceasta era fiica sa, pentru că indiferent de fluctuațiile de moment, iubirea părinților față de copii și a acestora pentru părinți este constant tensională. Este știut ce a însemnat Victor pentru mama sa și apoi mama pentru Victor. Mărturisirea este patetică dar adevăraă/4 Stătea „umilă“ adesea în genunchi în fața mea ca în fața unei zeități care în mod bizar îi și semăna la trăsături, copilul ei și în același timp ^<al lui Dumnezeu».
Iubirea mamei sale pentru el o are acum Petrini pentru Silvia. Iubind și știindu-se iubit el este cu adevărat „cel mai iubit dintre pămînteni". Trăirea își păstrează încă o anume încărcătură mistică, dar nu în sens religios la Petrini (ca la mama sa), ci metafizic. Așa și receptează el mesajul lui Suzy.
Există și un sens filozofic al titlului, nu numai cel etico-afectiv. Acesta este strîns corelat de ceea ce spuneam în altă ordine a ideilor despre panteism-expresionismul eroilor și în special al lui Petrini. Și din acest punct de vedere, el este unul dintre cei mai iubiți pămînteni ai Naturii, Pămîntului și pămîntului. Dezvăluirea aparține tot eroului care într-un moment de voluptate și temere (se aflau aparent rătăciți pe potecile munților, înconjurați de un viscol dezlănțuit) îi spune lui Suzy exaltată de situație (situație ipotetică, pentru că ea știa că se aflau aproape de cabana telefericului) „Pentru natură, în caz de nenorocire, asta e o surîzătoare mișcare de ironie a umerilor : cîte nu se întîmplă cu copiii ei iubiți (sublinierea ne aparține) pe care farmecul ei îi subjugă".
32	VIAȚA ROMÂNEASCA
Sensurile sînt complementare și numai astfel, crescute dintr-un autentic Weltanschauung ele capătă întregiri, titlul strîngînd și de astă dată la Marin Preda, în el, seva pură a cărții. Iubirea umană trebuie să fie la fel de puternică, de nezdruncinat ca și cea propovăduită de evanghelist, de unde și replica reluată : ,,Dacă dragoste nu mai e, nimic nu e !“ Și aceasta, cum scrie autorul, „atîta timp cît aceste trepte urcate și coborî te de mine, vor mai fi urcate și coborîte de nenumărați alții"... ,,Mitul acesta al fericirii prin iubire, al acestei iubiri descrise aici și nu al iubirii aproapele!, n-a încetat și nu va înceta să existe pe pămîntul nostru, să moară adică și să renască perpetuu“.
Concluzia nu este, cum pare, sceptică, ci doar ușor marcată de o tristețe a contemplării, a unei aspirații ușor amăgite, pentru că de astă dată ea are privilegiul și încărcătura înțelepciunii. La fel va contempla în final zidurile cetății Urukului, cu adevărat opera sa durabilă care-i va perpetua numele și Ghilgameșul sumero-babilonian, după multiplele căutări patetice ale gloriei și fericirii.
DUMITRU TIUTIUCA
FIȘE PENTRU „BEȚIVUL“ IAFET*
„...the stamp of one defect*.
Hamlet
Ca să faci un prost pe scenă trebuie să fi un actor foarte inteligent, ca să poți ajunge un ateu convingător trebuie să fi trecut printr-o criză religioasă (și viceversa) ; ca să scrii despre bețivi sau beție trebui să fii treaz ca o luminare și lucid ca un cristal.
Alcoolul completează, paradoxal, natura umană : la început, din ceea ce e bun face și mai bun ; la sfîrșit, din ceea ce e rău (sau bestial) realizează monstruozitatea sau (horror) ridicolul.
★
Dostoievski spunea : „Nu înțeleg : în Rusia noastră, toți bețivii sînt cumsecade — sau toți oamenii cumsecade sînt bețivi ?“.
Eu știu. Am citit Frații Karamazov.
A bea înseamnă lupta lui lacob cu îngerul; înseamnă călătoria cu Dante în Infern (și numai în Infern) ; înseamnă aproximarea rugului pe care ar fi putut să ardă Galileo ; înseamnă continuă tîrguială cu Mephisto.
Numai bețivii știu ce semnificație metafizică are pocăința nefericitului cavaler al tristei figuri si încotro duce acel „long journev“ al bietului O’Neill.
★
Beau ca să pot ierta ; beau ca să pot cere iertare. Beau ca să pot iubi ; beau ca să pot spune că iubesc. Beau ca să suport mai ușor că nu sînt iubit; și ca să am la îndemînă un motiv că nu sînt iubit.
Beau ca să înțeleg, să fiu înțeles — și mai ales pentru că neînțele-gînd nimic în întregime, îmi place să par a fi un neînțeles.
Beau ca să ascund și să dezvălui o taină — și mai beau și pentru că uneori seara mi-e frică și nu am curajul de a recunoaște și de a suporta frica. Și apoi, dracu’ știe cum, sînt mereu la început, și, totuși, mereu am sentimentul că totul s-a sfîrșit.
*) lafet, alături de Sem și Ham, este unul din fiii legendarului Noe. Personaj principal în drama mea Arca bunei speranțe.
3—c 1401 21
34
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
Beau ca să pot spune adevărul mințind frumos. Și invers. Pentru că treaz fiind mi-e frică de cuvinte, frumoasele metafore ale lumii mă umplu de sfială și rușine.
Beau ca să pot ride. Și plînge. Avem nevoie să plîngem, uneori. Și să uităm și mai ales să avem o scuză fiindcă am plîns.
★
Aldous Huxley : „natura a fost destul de meschină cu noi, oamenii : dacă ne vărsa de la început cinci grame de alcool in sînge, ororile, masacrele, războaiele istoriei nu ar fi avut loc".
(Eroul principal din The new brave World, deși este un aristocrat Alfa, e altfel decît semenii săi. Citește, în anul trei mii (?), autori total uitați, ca Shakespeare, bunăoară. Cauza ? O mică greșeală de laborator genetic. Laboranta care avea în grijă eprubeta în care, .fusese însemnat, din nebăgare de seamă, scăpase înăuntru o picătură de alcool dezinfectant).
★
Beția este un anestezic existențial.
Forma cea mai nevinovată a lașității. Și forma cea mai lașei a curajului.
Spune Biblia că bunul Dumnezeu a făcut omul din lutul pe care l-a frămîntat înmuindu-1 cu divinul său scuipat.
Pe unii, poate.
Pe mine m-a făcut dintr-un lut înmuiat cu vin. M-am născut duminica.
(Ridicolă precizare : m-am născut als Sonntagskind în 28 iunie 1919, orele 11,30. După marele astrolog Wolf Aichelburg, și an, și zi, și oră... hm ! In 28 iunie 1914, la orele 11,30 are loc la Sarajevo atentatul lui Prinkipo împotriva lui Franz Ferdinand. în 28 iunie 1919, la orele 11,30, Wilson semnează Tratatul de la Versailles, deci actul prin care se formează România Mare. Am vîrsta, soarta, „mărimea"' și „amputările” acestei Românii Mari. Pot spune deci că „nimic ce-i românesc nu-mi este strein". (Me alienam puto nlhil... romenum). Stau însă prost cu „rrrumînia" mea : tata, valah autentic dar cu școală maghiară și meseria făcută la nemți, se îndrăgostește de maică-mea, cehoaică „din Pohmen — Boemia“, îi face curte în nemțește, o urmărește pînă la Beograd, unde mama era servitoare, și abia aici reușește s-o seducă (nu m-aș mira dacă chiar în noaptea armistițiului). Din această Kaiser-Konigliche mixtură m-am născut eu, un bun român, și fără îndoială un geto-dac veritabil.
Excelentă și precisă definiția lui Blaga : „Gări, tu ești un atlet al mizeriei^).
★
Toată inițierea poetic-intuitivă (nu teoretic-filosofică) în arta plastică mi-am făcut-o pe lîngă marele Romul Ladea. îl vizitam la Suceag unde
FIȘE PT. „BEȚIVUL* IAFET
trăia ca un țăran. După ce beam frumos în biblioteca lui de „călugăr păgîn", la ora sacră a entuziasmelor și a uitării de lume, treceam în vîrful. picioarelor în atelier. Cînta molcom pricesne vechi, cînta ca un țîrcovnic ce era. Cu mîinile lui noduroase desfăcea, cu mare grijă, cîrpele ude (vai, cît am iubit au aceste cîrpe în care se ascundea taina formei !) și-mi arăta lutul, plimbînd lampa de petrol jur împrejur.
El mi-a spus : „Cînd sînt pilit, lutul urlă : nu mă atinge !” (Cuvîn-tul nu urlă : se ascunde — sau își bate joc de condeiul tău. In orice caz, ca și femeile de spirit, cuvîntul adoră și detestă, concomitent, alcoolul. Din mîndrie. Din credință. Din teamă.)
★
Cei mai lucizi teologi, cele mai lucide popoare s-au bătut sute de ani pentru că nu au căzut de acord asupra dogmei transsubstanțierii („Acesta este sîngele meu...“)
Ortodoxia nu a cunoscut schisme prea mari; nici reforme legate de taina eucharistiei. De ce ? Blaga (avea un cui împotriva teologilor) zicea că noi am pierdut ceasul Reformei fiindcă popii noștri au fost totdeauna niște bețivi.
De aceea, ceia mai frumoasă chitare din lume mi se pare a fi : „Intr-adevăr, deșertătciune sînt toate ; și viața aceasta, e umbră și vis"’ ; față de catolicul „circiimcleâerunt me, gemitus mortis“ : e și mai frumos și mai profund. Cu condiția să nu se cinte. așa cum am auzit eu niște mineri în Petrila : „...și viața aceasta, este VOTCA și vis''.
★
Cînd m-am îmbătat prima oară, mama a plîns. Zicea : „Vai, vai, nu mai ești copilul meu ’
★
Un bob de grîu are doar două șanse : de a deveni pîine sau rachiu... Dar, de cele mai multe ori, rachiul se scoate din semințele stricate. Sau din cele necoapte, rămase pe cîmp în ploaie.
★
Goetheană concluzie : „zwei Seelen hab’ich, ah, in meiner BrusV. Cînd se îmbăta, domnul Puntila devenea generos și blînd cu sluga sa, Matty. Cînd se trezea din beție, îl usca în bătaie.
Animalele nu beau. Nici copacii. Totuși, natura cunoaște o formă de beție pe care noi oameni fie că am pierdut-o, fie că nu am avut-o niciodată.
O refacem artificial ?
36
VIAȚA ROMÂNEASCA
Spranger deosebea trei tipuri de oameni : savant, sfînt, artist.
Un cărturar care bea mi se pare a fi sinteza celor trei modalități, amestecate bine și luate înainte (sau după)... ratare.
Umilința s-a învățat în biserici. Acum, ea se predă numai în circi umi.
Adam izgonit din rai : dimineața bețivilor.
Ceas deșteptător, pastă de dinți, contract social. Și neapărat ochelari de soare pentru ca semenii tăi onești să nu poată citi în ochii tăi tulburi tristețea paradisului pierdut.
Dacă tigrul ar bea într-o seară, a doua zi ar mînca iarbă. în semn de umilință.
★
Cine nu a băut nu va înțelege niciodată dialectica unor paradoxii : cum poți fi, de pildă, sclavul libertății, mincinosul adevărului, monstrul armoniei, răul binelui (și viceversa), prietenul dușmanului, demonul îngerului tău...
Faust și-a început cariera lumească într-o circiumă.
Blaga : „timp de opt sute de ani, ungurii, frații noștri întru... peisaj, nu s-au așezat cu noi la masă. Dacă se așezau, absolut sigur ne maghiarizam. Fiindcă modul lor de a chefui e irezistibil..?'
Tot el : „cred că din cauza vinului mult și a însingurării ardelenii au creat reflexivul unor verbe ca : eu gîndesc (eu mă gîndesc), eu rîd (eu mă rîd), eu plîng (eu mă plîng).
Întîi am iubit. Apoi am băut. Pe urmă am iubit și am băut. Mai pe urmă, am băut și am iubit...
Acum...
O formă a Nemesis-ului ? O formă a somnului ?
FIȘE PT. ,.BEȚIVUL“ IAFET
37
Ladea striga toți chelnerii : „Hei, Charon !“... Și cînd te invita la circiumă, zicea așa : „Ce zici, e cazul să trecem... dincolo ?“
in
In anii în care mi-am lucrat teza de doctorat („despre funcția epistemologică a metaforei14), la un moment dat mi s-a părut că întrevăd o gravă relație ontologică. Așadar, metafora este capacitatea și mijlocul prin care spiritul multiplică fațetele și sensurile acestei lumi. Bun. Orice semn se revelează în etape de adîncime și trimitere. Nu ne ajunge o lume, o viață ; avem posibilitatea de a visa, de a intui, de a exprima în nenumărate forme înțelesurile ce se oferă setei noastre de mister.
Dar de trăit, nu putem trăi decît într-o lume dată, o singură viață. Cumplit.
Nu cumva drogurile secolului meu (în care știința a avut grijă să ne demonstreze cît, pînă unde și pînă cînd sîntem), nu cumva „enivrez-vous /“-ul paradisurilor artificiale nu este altceva decît nevoia de a trăi in metaforă, de a consuma și o altă eventualitate ?
Citesc în Althusser : răul fundamental al lumii noastre este duplicitatea morală. Nu duplicitatea gîndită (ea a existat totdeauna), ci duplicitatea ca metodă practică, ca sistem de viețuire (sau de supra-viețuire, adaug eu). Dar ce este duplicitatea ? Modul de a ne prezenta în societate cu copia legalizată a ființei noastre, sau pur și simplu un mijloc prin care fugim de moarte ?
„Alles Vergangliche ist nur ein Gleichnis“ (Goethe).
★
Culorile, sunetele, cuvintele nu se îmbată ?
★
Dacă au existat secole de trezire, de luciditate, de iluminism — trebuie, din obligații logice, să presupunem că au existat și secole amețite, buimace, inconștiente.
Tare mi-e frică, grozav mă tem, că istoricii secolului viitor, privind în critică sinteză înapoi (dacă vor mai avea acest ceresc favor) spre deceniile veacului douăzeci, ne vor considera aidoma posedaților marelui Fiodor : o turmă de... ; ani prin care omenirea s-a curățat de demonii săi.)
★
Suferința morală e neputința de a putea ispăși : a bea înseamnă a avea iluzia că suferința se amînă — cînd, de fapt, are loc cea mai cruntă ispășire.
★
Cele trei cortine ale „bețivului" lafet: cortina timpului, cortina spațiului, cortina morții.
Bate gongul, începe piesa.
38
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
Orice chef e un rezumat grotesc (și tragic) al vieții.
Păcat că băutorul, jucîndu-și drama vieții sale, nu știe decît rolul din actul I. în rest, dar mai ales în final, el improvizează.
Dracul e cel mai prost sufleur.
★
Paharul al doilea : evaziune fiscală față de conștiință, fuga din-istorie, auto-chiul, aliș-veriș cu imperativul categoric, comedia dell’anti-arte, sărutul lui Iuda, substituirea nobilului Einjuhlung cu un comun' și barbar Ausfuhl/ung., parafenomenologie etc.
Paharul al doilea : a umbla cu șperaclu la propriul destin.
★
E pur ;
„De n-ar fi alcoolul, societatea ar trebui să-și ceară scuze pentru erorile (și ororile) sale’1 (lafet).
Căci mă întreb : bețivii sînt delincvenții sau victimele contractului social ?
Depinde, ar zice Ladea : depinde de cel care face plata !
★
Urcam cu Blaga și Romul Ladea pe Feleac, spre casele noastre. Ladea era în vervă, Blaga tăcea și zîmbea.
Ladea : Domnule profesor, de ce, cînd vă plimbați, cînd urcați acest deal, țineți capul foarte aplecat ?
Tăcere. Trec cele trei minute blagiene. Apoi :
Blaga : Dragă Romi, eu cred că orice poet este o cariatidă. Ține cerul pe umeri... Și în ultima vreme, cerul a devenit deosebit de greu...
Iar tăcere. De astă dată privim și noi în pămînt. Apoi Blaga se oprește, ne măsoară din ochi și rîde :
Blaga : Mă întreb : ce s-ar întîmpla dacă o cariatidă ar începe să se clatine ?
Mama povestește...
„Și în ultimele zile l-am întrebat : Tată (e vorba de tatăl meu), nu ți-e frică de moarte ? — Nu, nu mi-e frică, mi-a răspuns el. — Cum e moartea, am întrebat. El a zîmbit și m-a luat de mînă. — Mamă, pentru mine moartea va fi așa : Herr Ober (și a arătat în sus), Herr Ober, plata U
★
Sîntem un popor foarte nefericit, îmi spunea Stanca, închipuiește-ți cuvîntul „beat", nu vine de la „bibere“ ci de la „beatus".
FIȘE PT. „BEȚIVUL^ IAFET	39
★
Ion Chinezu, la un pahar de vin cu mine și Nego : „M-am gîndit, ■ cum să nu : expresia românească „darul beției" nu vine de la „dar” . („har"), ci de la conjuncție „dar”.
— Nu înțelegem, am declarat noi doi.
— Corect ar trebui să se scrie așa : „dar-ul beției".
— De ce ?
— în satul meu se spunea astfel : „E un om harnic, dar, din păcate... „Sau E om învățat, știe carte bună, dar...
Cînd cineva bea, să se știe : afectul se aliază temporar cu inteligența, spre a plăti o poliță voinței ; apoi o trădează, trece de partea mîniei, o desființează și rămîne singur.
Fără, inteligență și fără voință, afectul nu e decît lacrimă sau scrîșnire de dinți.
★
Grecii îndoiau vinul cu apă — și făceau filosofie.
Noi îndoim viața cu alcool — probabil spre a substitui filosofia.
★
Gorki : „beție ; moarte în monedă măruntă".
★
Pe front am văzut foarte mulți muribunzi. Și eu și alții am constatat un fapt pentru care nu am găsit nici o explicație. Cu cîteva minute înainte de „exit", dacă îl întrebai cum se simte, zicea : „acum că nu mai sînt singur, mult mai bine ! Sau : „îl aștept pe celălalt, trebuie să vină". Sap : ^chemați-1, nu vedeți că nu-1 mai pot aștepta ?“
Un țăran, în furie alcoolică, și-a ucis soția și și-a dat foc casei. Apoi a încercat să se spînzure.
La anchetă declară : „nu eu : celălalt".
— Care celălalt, întreabă procurorul. Erai singur.
— Am fost singur la început. Dar pe urmă a venit și el.
— Care „el" ?
— Cel care mi-a adus funia.
— Cum îl cheamă ?
Am fost deseori tentat de a vedea în nevoia de amețire o formă decantată (la nivel psihosomatic) a sentimentului religios primar. Sublimare inconștientă : între a fi și a înceta de a mai fi, între trebuie șî poate, între obiect-oglindă-imagine. Sentimentul acesta se rezumă în fond la frica de viață (sau de moarte, ceea ce este același lucru) și la nevoia copilărească de a întinde brațele, de a comunica cu marele gol, cu marele anonim.
40
VIAȚA ROMÂNEASCA
Fals. Frica vine din strămoși și din peisaj : iar nevoia de transcendență este de fapt consecința unui sentiment de frustrare. In nici o beție nu se urcă spre stele : se coboară spre pivnițele unde zac ascunse rebuturile și rănile. Nu se realizează nici meditația și nici contemplația : din contră, apare nevoia de justificare, patosul spovedaniei inutile, masochismul „fanieF cu oricine și cu orice preț.
(Am analizat visele laitmotivice ale mai multor băutori. Spaima unui examen, a unui control pentru care nu e pregătit, pierderea hainelor și senzația de a fi nevoit să umble gol prin lume, rătăcirea bagajelor toate — fiindcă urcă într-un tren greșit — dezertarea din armată sau închisoare, neputința de a ajunge acasă sau măcar aproape de casă...)
Am scris la început, în prima versiune a Arcei..., următoarea mărturie a lui lafet : ,,Orice pahar e o rugăciune : cea mai umilă rugăciune a celor mai umili robi ai condiției umane”. Dar am renunțat la această replică. Am înlocuit-o cu un rechizitor al Arei : „...Fiindcă nu ești om : pari a fi. Fiindcă te asemeni unui melc ce se retrage în cochilie ca să viseze despre singurătate. Fiindcă nu lupți, ci vorbești despre luptă, nu cauți, ci te cauți. Bei nu pentru că ești amărît, ci ești amărît, fiindcă bei... De asta ești un prost — lafet
★
Orice dezintoxicare, îmi spunea Dan Arthur, este o formă de exorcism. Indiferent că e vorba de un drog, de o funcție sau de o dogmă. Atunci de ce nu mi s-ar permite să folosesc, gîndindu-mă la ciclul Alioșa-Ivan-Dimitri, termenul de in-orcism. 7n-orcism, adică m-demonire. Aș putea mai bine înțelege ceea ce spunea Toma de Aquino : „Fur or, Phan-tasia et Concupiscentia non sunt in daemonibus nisi metaphoricae^. Decît metafore. Și atunci întreg jocul între real și amăgire, lume și vis s-ar rezuma la sentința : „Daemon (vinul) veritatem dicit, ut decipiar". Dracul spune adevărul ca să mintă. Sau invers.
Bunul și înțeleptul meu tată m-a simțit la timp. într-o seară cînd beam amîndoi în veranda casei, mi-a spus : ,,Ce-ți spun acum o știu de la bunicul meu care și el era miner și băutor : un om ca să rămînă om n-are voie să bea decît pînă poate să-și numere bătăile inimii sau pînă cînd e în stare să se uite în oglindă fără rușine..."
★
Poate că poezia nu este decît harul unora de a putea să pună între ei și Adevăr o mulțime de cuvinte. Dar dacă nu ai acest har și dacă adevărul e totuși prea aproape și prea dureros ?
Tot teatrul modern, toată epica generației mele, toată drama filosofică a lumii în care voi muri se reduc la triunghiul esoteric Eros-Anteros-Thanatos. Sau : Așteptare-Amînare-Speranță. Sau : viață-ființă-existență.
lafet bea fiindcă e mereu suspendat între unghiurile acestui penibil triunghiu. Și pentru că e incapabil de a face drumul înapoi din moarte
FIȘE PT. „BEȚIVUL" IAFET	41
și disperare. Nu citează el undeva pe Goethe, spunînd : „Hoffnung ist cile zweite Seele cler Ungluchlichen“ ? Sau pe Halea, afirmînd că : „Speranța nu este altceva decît eșecul posibil al unui eșec aproape inevitabil*4?
De aceea el stă sub semnul lui Mercur, se îndoiește cronic și pentru orice eventualitate, așteaptă, amînă și uită să mai spere. Bea... „black and white“.
★
Gramsci : „Dacă pentru anume elite, pușcăria poate deveni un pretext ideal de «evadare^ continua, pentru alte elite, libertatea nu este decît o împrizonare fără limite44.
Libertate ? Pușcărie ?
Hm! Va trebui să vină un cetățean turmentat ca să strige în agora: „Necesitatea nu e decît libertate înțeleasă44. Și să mai strige : „Să grațiem și să amnistiem pe toți paznicii“.
★
Negrii americani au cunoscut alcoolul odată cu lanțurile. Așa au ajuns creștini și muzicanți.
★
Cînd corybanții din cortegiul lui Dionysos se îmbătau în așa hal încît își scoteau măștile — șeful ceremoniei îi punea pe paznici să-i bată cu vergile.
Masca înseamnă persoană ?!
Mă amuză și mă copleșește mila bețivului Hemingway pentru alcoolicul Scott Fitzgerald.
Societatea, în problema alcoolismului, nu va putea depăși prea curînd quantumul considerabil de ipocrizie ce s-a acumulat de-a lungul veacurilor. Ieri la televiziune un doctor a ținut o prelegere despre ravagiile alcoolului — și imediat după aceea, într-o altă emisiune, un economist ne prezenta miile de hectare dobrogene plantate cu viță nobilă
Intr-o circiumă dosnică, am întîlnit, bînd pe ascuns, pe cel mai vajnic apărător al moralei abstinente din orașul nostru. Avea în față un pahar cu votcă, dublu. (Hepede, adînc, eficace). Surprins, mi-a zîmbit jenat. Pe urmă s-a scuzat, spunîndu-mi : „Deh, ce să-i faci : oameni sîntem“.
★
Mi-aduc aminte, Blaga îmi povestea de un chef pe care l-a făcut (la care, de fapt, a asistat numai) la Paris. Cu Octavian Goga. Goga se pilise — totul s-a petrecut într-un bar de noapte —, se pilise și, trîntin-du-și căciula de parchet, a strigat tare :
42
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
— Nu mai pot : mi-e dor de țară !
La care, Blaga i-a spus :
— Cine te împiedică să te întorci ?
Iar Goga a dat aici un răspuns ce merită a fi reținut :
— Nu înțelegi : țara o pot avea oricînd. Pe cînd dorul de țară...
(Tot Blaga : „Goga bea rar, dar bea bine. Și cînd era mai în cer -— înjura !... Ungurește/')
★
După chef, Radu Enescu își afișa pe pereții camerei imensele cearceafuri cu conjugările verbelor grecești. lencica ieșea în oraș fără ochelari (ca să nu vadă oamenii), Deliu Petroiu scria scrisori lungi către o „ciută" imaginară, Nego îmi aducea cartea pe care mi-a furat-o din bibliotecă. Ladea refuza să mă vadă, zicea, în felul său brutal de a se exprima : „nu pot suferi oamenii care m-au văzut în curul gol"... Tata, săracul, spăla vasele, tăia lemne și lustruia voluntar toți pantofii din casă.
Simulacrul „păcatului originar11 ?
★
Greșeala — abatere de la regulă ; eroare — abatere de la lege (în practică, totdeauna, o greșeală continuată) ; dezastrul — o abatere de la principii (adică o eroare ce nu mai poate fi oprită) ; catastrofa, suma tuturor abaterilor, Nota de plată a destinului.
Boala — o abatere de la regula trupului ; viciul — a abatere de la legile sufletului ; păcatul — o abatere de la principiile Ființei ; îmbă-tarea — o abatere de la bunul simț popular.
★
Nu sînt teolog, dar mă simt obligat să mă întreb de ce în foarte latina noastră limbă apare locuțiunea adverbială „ce păcat că...“, în timp ce la francezi, de pildă se zice „c'est clommage“ iar la nemți „schade" (la unguri „kâr“).
Engleza e mai aproape de sensul grav al „pagubei11 (de altă natură) din expresia „din păcate" ; ei spun „iLnfortunately“.
★
„...și atunci Eva, luînd mărul și mușcînd din el, i l-a întins lui Adam, zicîndu-i : — Adame, ia și bea !“
★
Unii au opera lor terminată, alții o scot acum din sertar, mulți trăiesc din ce au scris acum zece, cincisprezec ani. Opera mea, ce ironie, o am în vînt și amintiri. Și în cîteva incerte bune speranțe. Fac parte din acei rari nefriciți care și-au trăit literatura, au consumat-o în mers și acum se hrănesc din firimturile de la masa acestei teribile tinereți.
FIȘE PT. „BEȚIVUL” IAFET
43
Mi-aduc aminte : de Compartiment (proza mea din nr. 1 al Revistei Cercului Literar), vis și trezire din vis. S îmbăta amăgirilor, iluzie și trezire din ea. Enuresis nocturna", beție și sinucidere. Visul, fantezie în alb-negru, cruda întîlnire cu dimineața unei zăpezi prea curate. Păcatul fratelui Vasile, extazul religios și cruda trezire. Umbra, Pragul albastru, lohannus, neînțelesul etc. Succesive treziri la un adevăr — transitiv ...Dar acest leit-motiv al deșteptării se referă în literatură la.„somnul dogmatic" de care vorbea Kant, chiar dacă, pentru orice băutor lucid, dimineața este o noțiune tragică. Imperativul categoric, urlat la mega-foanele timpului risipit.
N-am călătorit, n-am fost bogat, n-am avut femei prea frumoase, n-am fost înțeles și nu am prea înțeles vremea și vremurile mele. Am trăit melcoid intr-o cochilie intelectuală, nu pentru că mi-era frică de frigul istoriei ci fiindcă cineva mă tot lovea peste coarne. N-am văzut dragostea decît în filme, n-am fost la Paris, uit vreo patru sau cinci limbi fără să fi avut ocazia să le vorbesc. Războaie am făcut, le-am cîști-gat; bătăliile mele le-am pierdut, toate. Prizonier am fost și în războiul cald, sînt și acum, în cel rece. Copiii mi-au murit. Soția m-a părăsit. Tata, Blaga, Stanca, Ladea, Cotruș au plecat „dincolo44. Casa părintească mi-a ars în ziua înmormintării tatălui meu, volumele mi-au fost date „la topit”, fișele au fost arse, toate... Prietenii buni m-au uitat. Cu Dumnezeu sînt într-o corespondență bizară și capricioasă. Pădurile le-am pierdut, copilăria n-o mai regăsesc decît în somn.
Moartea se apropie ca o țigancă hoață și urîtă. în fiecare zi sună la ușă, îmi șoptește rînjind : „sticle goale, sticle goale“ — apoi rîde bezmetic și fuge.
★
Comicul ? Tragicul ? „Uivresse plaquee sur du vivant".
în grădină, cu tata. îmi arată un vișin tînăr." — Vezi, îmi zice, aici am altoit treaz ; va ieși o creangă de vișin. Iar aici am fost beat, nu știu ce am altoit. Uite, de o săptămînă aștept să văd ce va fi !? Ce va fi? Vișin, cireș... sau altceva. Fiindcă totul e posibil, nu ?“
★
Lui Hesiod i se opune Plutarch, lui Tit-Liviu — Ovidiu. Lui Dante— Boccaccio, lui Pascal — Renan, lui Eminescu — Caragiale.
Lui Apollon — Dionysos.
Ordine și dezordine, liniște și frămîntare, luciditate și vis.
¥
în grafica egipteană beția și minciuna sînt sinonime : se reprezintă printr-o viperă ce-și înghite propria coadă.
44
VIAȚA ROMÂNEASCA
★
Transcriu, nu fără spaimă și cutremur, un „motto" pus de Kazant-zakis pe prima pagină a ultimului său roman Les freres ennemis:
Dieu parle :
Qui me cherche, il me trouve.
Qui me trouve, il me connaît.
Qui me connaît, il m’aime.
Qui m’aime, je Faime.
Qui Faime, je le detruis.
Sidna Aii
mystique musulman du IX-eme siecle.
Teză de doctorat în materialismul istoric : Implicațiile idealiste ale replicei: „dar eu cu cine votez ?(i
Am vizitat o școală de cibernetică. Am privit îndelung ,,în ochii" computerului, acest nobil adversar al filosofici. Inginerul-ghid îmi explica. Nu înțelegeam mare lucru, încercam jena pe care am avut-o pe front cînd a trebuit să-l ajut pe doctorul de regiment la o naștere.
Deodată am devenit foarte atent. „Ciudat, îmi spunea ghidul, cînd i se oferă o întrebare absurdă, mașina își vomează memoria"... își vomează memoria. Teribil.
Servus, colega : și eu fac la fel.
★
Numai un băutor (nu un fost băutor) ar putea întemeia o societate antialcoolică pe baze realiste și practice. (Un abstinent ar transforma-o într-un fel de „armată a salvării", într-o comunitate de plictis puritan sau conformism ipocrit).
Lozinca unui astfel de club antietilic ar putea fi : „nu ne mai lăsăm duși în ispită, Doamne
★
într-o zi se va inventa un aparat prin care vor putea fi prinse toate cuvintele care s-au rostit cîndva, undeva, de nu importă cine, sau despre ce.
Se va vedea atunci că în cîrciumile lumii s-a dus o activitate idea-tivă mult mai avansată decît cea a parlamentarilor sau a ONU-ului.
★
„Noi nu am dat sfinți, ne spunea Blaga, am dat numai martiri. Și dintre toți martirii, cei mai chinuiți au fost Horea și lancu. Cu Horea
FIȘE PT. „BEȚIVUL" IAFET
45
compătimesc, voi muri ca el : de lancu mi-e milă, seamănă cu prea mulți români“.
lancu s-a sinucis. Cîntînd din fluier. Lingă o sticlă. Goală.
★
Mama, în copilărie, nu ne lăsa să asistăm la chefurile minerești ale tatălui meu. Cînd venea tîrziu, ne trimitea la culcare ca să nu-1 vedem amețit. Mult timp am crezut că proceda astfel pentru ca să-i apere autoritatea. Cu o lună înainte de a muri, nu știu cum a venit vorba, mama mi-a spus : „Nu pentru voi o făceam. Ci pentru el. Știi, Dumnezeu se uită la oameni prin ochii copiilor. Și nu voiam ca Dumnezeu să-1 vadă așa. Tata era un om cinstit și bun, era certat cu lumea ; cu Dumnezeu n-a avut niciodată nimic../'
★
Femeile orașelor au început să bea odată cu revoluția tehnico-indus-trială. Au trecut la pantaloni, se specializează, misterul ovarelor a devenit o problemă de planing social.
De cîte ori văd fete tinere amețite prin baruri, îmi vine să fug spre păduri, să iau în brațe primul brad și să strig : „Cum de-o lăsați ? E sora voastră !“
★
A discuta sincer nu e o favoare : e o necesitate. A discuta liber, nu mai e necesitate : e favoare. A discuta orice și oricum, este și necesitate și favoare, mai mult decît atît, este un simptom infailibil de sănătate socială.
„acei nebuni, rătăcitori cuminți gesticulînd pe bulevarde..."
sau :
„Omul începuse să vorbească singur" (Bacovia).
De ce să mint, mi-au plăcut cîrciumile, în spitalele de nebuni mă simțeam ca acasă. „Ce să-i faci — spune unul din eroii comediei o capră, o varză... și cîțiva lupi — sîntem români ; la noi și defectele sînt calități. Ne place vinul, avem gura mare, sîntem fericiți numai cînd putem să ne bîrfim nefericirea".
lafet : „Dacă culorile sînt etape de suferință ale luminii, dacă cuvintele sînt etapele de suferință ale adevărului — atunci nici eu nu sînt altceva decît o anonimă traversă peste care trece bubuind Orient-Expre-sul deznădejdilor acestei lumi".
★
Cele mai cumplite nenorociri în istorie — afirmă Huxley în cartea sa Ends and Means — se datoresc faptului că la un moment dat scopul
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
substituie mijloacele (vezi bătaia în școli, disciplina în armată, obediența, în politică etc.)
Alcoolul, ca și puterea, ca și credința — este un mijloc. Devine o crimă în momentul în care se declară scop, mai mult decît atît, în care, acum scop fiind, anulează fără milă orice alt scop ce ar putea să-i devină rival.
★
Țin minte acel bețiv care, în mijlocul restaurantului „Minerva“ s-a ridicat și a cerut să se facă tăcere. Voia să ne comunice unica soluție prin care am fi putut dobîndi fericirea. Avea omul, soluția, prinsese și curaj, sosise clipa adevărului său... Dar, din nenoricire, ideea care, probabil, ca și Minerva, era gata înarmată în capul său, refuză să se nască. Cuvintele (ce ironie !) îl părăsiră, soluția fericirii noastre se înecă în bîlbîială și rîs.
(„Mijlocul“ care i-a sugerat ideea și i-a împrumutat curajul, este și „cauza“ care îl împiedică să se exprime. Orice „idee*‘ trăiește prin negația ei, spunea Hegel ; orice act de curaj, adaug eu, nu este decît suma lașităților refulate).
★
...„Nu știi gluma cu peștele de aur care (stăpînii fiindu-i plecați în vacanță) strigă cu disperare : „trebuie să existe un Dumnezeu care să-mi schimbe apa !“
Orice amețire, cu orice, oriunde și oricînd — este un viol psihologic.
★
Bunul meu amic, actorul C. era cunoscut și catalogat de o viață ca fiind un bețiv simpatic și inteligent. Bun ! într-o zi, ce-1 apucă, ia o nobilă hotărîre și devine cel mai pur cetățean al urbei. Dar nimeni nu voia să observe că el nu mai bea, toată lumea (mai ales cei din conducere) îl băteau pe umeri cu acea îngăduitoare bunăvoință cu care cel mai mare în grad tratează slăbiciunile celor rămași în urmă. C. se încăpă-țînează, în fiecare zi defilează prin fața Comitetului de cultură, cu o plasă plină de iaurt și fructe. Nici un rezultat. într-o ședință ridică tonul, e pus la punct, nu se lasă. Devine suspect. Asta ce vrea, s-a lăsat de băutură fiindcă-i vacant postul de director ? Sau te pomenești, deștept cum este, că se visează și mai sus... Peste trei săptămîni e mutat disciplinar, instructor la un cămin cultural. Refuză, i se desface contractul de muncă....
...Totul a revenit la normal în ziua în care bietul C. s-a prezentat la cine trebuie, praf și pulbere făcut. Cui de beat. Pe loc i s-a revizuit situația, șefii au devenit înțelegători, a fost reîncadrat în postul vechi. „Tovarășe, i s-a spus, nu e bine să ne-o luăm în cap că așa și pe dincolo. Să stai în banca ta, că-i sfîntă. Că și șarpele, cînd îl doare capul...“
FIȘE PT. „BEȚIVUL/' IAFET
47
★
Henri Laforet, Eloge de la fuite : „La fuite est une attitude qui res&ut Ies angoisses".
Idiot. Orice „angoisse" începe, e cauzată de o fugă. In primul rînd, de fuga de tine însuți, de refuzul analizei și bilanțului.
Ho Și Min : „Pour clevenir homme, îl faut etre decortique par le malheurCi.
îmi place expresia „decortiquer{:. Orice nenorocire te dezbracă, te jupuiește de viu.
„Chelner, încă un rînd !“
★
Ladea : „în circiumă, orice dialog se face în trei. Raiul își trimite spionii. Ca să aRe ce mai e nou în iad”.
★
Vorbă de bețiv : ,,Mi-am băut toate călătoriile, toate amintirile, toate convingerile. La bătrînețe nu-mi mai rămîne decît Biblia și Televizorul”.
Și dușmanii. Nu se disolvă nici în alcool, nici în istorie.
★
Cu mulți ani în urmă, am avut tifos exantematic. Și m-am trezit din febră, în alt anotimp, altă țară, cu alt trup. De atunci, pare-mi-se, mă obsedează ideea ,,pragului”, a ,,cortinei”, a „gardului" după care începe o altă lume. După care e posibil ca totul să fie altcum și altceva. Recitesc, de astădată foarte atent, La țigănci și mi se pare că misterul nuvelelor lui Mircea Eliade constă tocmai în această clar-obscură metodă de a exploata frontierele în timp și spațiu, dintre realitate și vis, între ceea ce este și ceea ce ar putea să fie.
Și în bețiile grele se trece peste un prag, cade o cortină (a memoriei, de pildă), se ajunge la un gard necunoscut. Și o parte a nopții, atunci, rămîne învăluită în întuneric, în gol.
Magia din O mie și una de nopți nu e departe. în fond, ce rost aveau în vechime filtrele fermecate dacă nu acela de a te schimba în altceva (sau altcineva) și de a te transporta în alt loc sau alt timp ? Experimentul acesta rămîne un monopol al para-psihologiei, chiar dacă e limpede că, fără intervenția nici unei forțe supranaturale, orice om posedă funciara capacitate de a trăi și alături (sau în afara) conștiinței.
Și azi mă înfior aducîndu-mi aminte de acea dimineață teribilă din Clujul anilor ’50, cînd m-am trezit într-o cameră total străină, într-o pijama ce nu era a mea, alături de o femeie pe care nu o mai văzusem niciodată și care, ca o veche iubită, mă dezmierda și-mi spunea pe numele cel mic. Nu era o femeie ușoară, din contră, se pare că arsesem multe idei și metafore ca s-o cuceresc. Dar cînd și unde, și cum — toate astea vor rămîne mister pentru totdeauna.
48
VIAȚA ROMÂNEASCA
★
Dacă foarte treaz, analizez proza unui foarte treaz scriitor, constat cu plăcere că arta lui se bazează pe treaza abatere de la trezie.
★
In toate filmele, piesele de teatru și chiar în viața de toate zilele, bețivii provoacă rîsul. De ce ? Tragicul lor e clownesc, trece prin grotesc și ridicol. In general omul de pe stradă manifestă o bonomă înțelegere pentru cel ce se clatină, chiar dacă această mărinimie are, ca sursă indirectă, sentimentul propriei superiorități.
Nu cumva în marele circ al lumii, cel care a căzut în ochii oamenilor săi merită milă și înțelegere ? Poate că duce în spate o cruce, poate că ispășește păcate ce nu sînt numai ale lui ?
în scriptură, locul bețivului este fie pe cruce alături de Christos (dar numai simetric cu Baraba) — sau în locul acelei femei stricate despre care s-a spus : „trebuie s-o iertați, fiindcă tare mult a iubit !“
Cînd tatăl își îmbrățișează și-l iartă pe Fiul risipitor, cînd pune pe fratele cel bun să taie vițelul cel gras, să se știe că ceea ce îl determină la atîta mărinimie nu sînt nici zdrențele, nici plăgile celui reîntors. Ci două vorbe pe care acesta i le șoptește în lacrimi : „m-am trezit definitiv !“
Ek-stazis. Para-empathie. Der Seele als Widersacher der Geist. Am intrat lucid într-o expoziție de artă modernă. M-am făcut că înțeleg. Ca orice om care știe și a citit mult despre acest mod de a picta. A doua zi, pilit, am intrat în aceeași expoziție și, jur, am înțeles totul, direct și nemijlocit.
Tocmai din acest motiv suspectez foarte consecvent orice formă de expresie care are nevoie de cataligele unui drog spre a putea să se apropie de sufletul normal al unui om normal.
★
Radu Stanca ne povestește : „Nu mă pot apropia de un trup gol de femeie decît după ce beau trei pahare de vin. Din pudoare. Din vinovăție. Din respect.“
Curios : femeile iubesc și urăsc, în același timp, băutura. O iubesc, fiindcă pînă la un anume punct este aliata lor. Apoi o urăsc pentru că, repetată, devine o rivală foarte perfidă și deosebit de acaparantă.
(Nici o femeie, chiar foarte decentă și lucidă, nu refuză în dragoste inițiativele de fantezie ale partenerului ei băut. Dimineața îi spune : „Vinul n-a fost curat. Nu te doare capul ?“)
FIȘE PT. „BEȚIVUL" IAFET
4»
Consider ideea de libertate suprema expresie a vieții. Oxigenul spiritului creator.
Se pare că secolul XX este secolul... azotului. Oxigenul a fost îmbuteliat : în sticle cu trei, cu cinci și chiar cu șapte stele.
Cine a spus că libertatea, această splendidă invenție a filosofilor, este o necesitate înțeleasă de oameni, dar neînțeleasă de zei ?
★
...A cădea din gratie. A pierde clorofila. A simți cum corzile dragostei de oameni și lume se atrofiază treptat. A fi asemenea acelui absurd discobol care se înșurubează pentru marea aruncătură, care se înșurubează, se tot înșurubează... uită și de țintă și de disc, uită că a fost cîndva un discobol, din el nu a mai rămas decît blestemul acestui vîrtej care coboară și se aneantizează, care amețește și ucide.
lafet trebuie să moară : nu pentru că a băut prea mult, nu : ci pentru că a băut înainte de a cunoaște dragostea, înainte de a ști ce e bine și ce e rău. „Dieu travaille ă sa perte“, spune Coranul, iar doctorii adaugă : cei bătrîni își beau ficatul sau tensiunea arterială — cei tineri, cei imberbi in al lor clas își beau sufletul și mugurii destinului lor.
A
Rilke vorbește de o moarte mică și de o moarte mare (definitivă). Murim cînd zicem „eu“ pentru prima oară, cînd luăm premiu pentru compunere, cînd, in mare taină, onanizăm pre-ludic, cînd spunem „te iubesc !“, cînd sărutăm, cînd ne căsătorim, cînd ni se naște primul copil... Murim în fiecare clipă.
A turna în pahar înseamnă a construi moartea cu un ceas mai devreme.
★
Intr-o noapte, la Cluj, spre dimineață... Ladea era abur, eu eram vînăt, frumoasa Viorica lonescu, zînă. (Ultima zînă într-o lume în care chiar și copiii desenează blocuri și rachete).
Ne-am oprit în fața catedralei (ortodoxe).
Ladea a ridicat mîinile și a grăit înalt :
— Dumnezeu a greșit : să-1 iertăm, totuși !
Și l-am iertat !
★
Am afirmat pe vremuri că acolo unde există gratii, și cei care păzesc și cei care sînt păziți, stau tot după gratii ; acum știu că năpăstuiți și năpăstuitori înseamnă cele două fețe ale aceleiași medalii ; că lumea
50
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
aceasta („fii atent, lafet F) este cea-mai bună din lumile posibile, pentru simplul fapt că alta nu avem, nu avem — că alcoolul e placa turnantă între toate aceste cumplite întrebări, semnalul cel mai alarmant, cel mai simbolic al acestui hotărîtor secol.
In America mai subsistă 4°/o din populație prin munci agricole, există așadar circa 2—3 milioane de „țărani“ ■— dar statisticile arată că numărul consumatorilor cronici de băuturi tari se ridică la peste 40 milioane, dintre care mai mult de jumătate sînt tineri și femei... Nu se mai bea din elan vital, după o muncă grea, la o aniversare. Se bea scrîșnit, cu ură, ca și cînd individul pedepsește societatea pentru că e singur, nefericit și fără nici un ideal. Plutește în aer un duh al vinovăției, undeva s-a greșit și acum omenirea se amețește ca să poată amîna, ca să poată uita.
Despre ce se petrece în biserici s-a scris enorm ; despre școli sau parlamente, la fel. Dar nu cunosc o sinteză, o sociologie, o filosofie a acestei internaționale solidarități a celor care, în toate cîrciumile, barurile, tavernele acestei lumi, își beau conștiința, nația, valorile, progresul. Și e normal să mă întreb : de ce și pînă cînd ? Și cine e de vină, și cui prodest?
Nu numai oamenii — dar și colectivitățile mor așa cum au trăit : beția este o copie a morții. Dipsogeneza repetă necrogeneza 1
Există o beție poetică, unei metafizică, alta mistic-religioasă. Toate acestea sînt temporare, individuale, discrete. Nu fac rău, nu contaminează, nu distrug. Decît în momentul în care li se adaugă alcoolul cel mai teribil, cel mai ucigător : puterea. Din orice beție te poți trezi, de ori ce beție te poți vindeca, în afară de beția de putere. Nici prin moarte, nici după moarte, ea nu trece.
Hegel : Istoria concepută ca o beție dialectică a puterii Spiritului.
ir
împăratul Fu-li-tsen, din dinastia Ming, sfaturi către fiul său, Ku-fu : „In fiecare an odată, timp de trei zile, vei bea la cot cu toți mandarinii-sfetnicr : în a treia zi vei afla din gura lor adevărul despre popor. După trezire vei pune să se taie capetele tuturor celor din apropierea ta care nu s-au atins de băutură. Aceia sînt cei mai periculoși../''
★
Churchill, în memoriile sale :
„Hitler, cînd trenul său trecea prin gările unde staționau eșaloane cu răniți, punea să i se tragă perdelele la vagonul său de Fiihrer. Dealtfel, mă informase demult Eden, două lucruri nu putea accepta : să vadă răni și răniți, și să suporte alcoolul și bețivii../4
Ladea : „există oameni care nu suportă alcoolul ; dar există, spre nenorocirea noastră, și monștri pe care alcoolul nu-i suportă. Pe care, nici cu alcool nu-i putem înghiți/4
FIȘE PT. ,,BEȚIVUL" IAFET
51
★
Transcriu atent : „Dacă, potrivit oracolului dat Circeenilor, prin care li s-a poruncit să poarte războiul necontenit, zi și noapte, ești conștient că trebuie să te războiești cu vițiul zi și noapte, sau dacă cel puțin, nu-ți părăsești prea des postul și nu îngădui să te abată adesea din drum plăceri sau desfătări, trimise de acelea (de viții) ca niște soli ce tratează despre armistițiu, de bună seamă vei străbate plin de curaj și voie bună calea ce-ți mai rămîne spre a ajunge la îndreptarea ta..."
Plutarch : „De progressibus in virtute". (Trad. Ștefan Bezdechi).
★
Acum, în camera mea craioveană, ascult țipetele de vacanță ale copiilor din curte, un nor călătorește spre un Apus ce nu mă mai interesează, copacul acesta din fața geamului îmi este cel mai bun prieten. Știe tot, chiar și ce nici eu nu știu.
Eu... eu continui să visez o lume în care să nu fie nevoie ele nici un fel ele alcool.
ION D. SÎRBU
Craiova, septembrie 1967, iulie 1976
CORRIDA
Ole 1 Pătrunde, iată, în arenă Un an superb, ca, la-nceput, toți anii, în calea lui sar dopuri, curg șampanii. Se culcă-n urma lui stelara trenă.
Bat în nisip copitele de aur.
Dar bat cumva șovăitor, de parcă La grajd de cețuri vor să se întoarcă
Numerotatul taur, noul taur.
E prea tîrziu. întăritor ea lungă 11 va exaspera de azi-nainte, Tîmp năpustindu-l spre viclene ținte Ce fac o fentă cînd să le străpungă.
N-o să-i dea voie grajdul să reintre Decît, smintit, cu coarnele în vintre.
STATISTICA
Acum fac circuitele bilanțul 1 Țin evidența jalei, bob cu bob. Cum merge alchimia ? Dar finanțul ? Cum stăm cu accidentele pe glob ?
Cît a ajuns, exact, de mare șanțul Care-l separă pe magnat de rob ?
Cite ciocniri au fost la contradanți Unde-au jucat, pereche, phil și phob ?
în luptele dintre atei și mistici Cum crește cota birului de sînge ?
Cît adevăr plutește-n untdelemn ?
Modernă sculă, iute la statistici, Abacul electronic totuși plînge Cu bile tari, arhaice, din lemn.
VERSURI
53
STRABISM
Sărmane suflet, cu priviri crucișe
*	Zărești, intersectate intr-un punct,
Îmbietoare, proaspete agrișe, Țepoase resturi de arbust defunct.
Și dragostei mai noi, și celei duse, Te-ncredințezi cu văzul, simultan. Prin unghiurile lor, egal opuse, Sînt viu ! iți demonstrezi, euclidian.
Avertismentul luminoasei drojdii.
Nuanța sumbră a doritei mieri. Prezenții sori nu estompează foștii. Răscrucii înseși nu ai ce să-i ceri.
Ai săvirșit. Mai vrei a săvîrși. Tandrețe, ai luminile sașii...
IRISUL
Albastru-verde înmuiat în gri în felul unor munți topiți de zare, în felul unui cearcăn fund de mare Uscat de-un cataclism ce-l împietri.
Sur-albăstrui atins de-o ploaie verde Ai cărei stropi zvîcnesc tamburinînd Și se retrag fulgerător, pe rînd, Prea speriați de cîte jungle-ar pierde.
Verzui-încenușat, în fine, dar Lăuntric jubilînd de-acel bleu galeș, Ca un drumeț care, ieșind din cale-și, Zăbavă dă izvorului sprințar.
Cum ești ? albastru ? verde ? cenușiu ? Admir mai mult ce mai nesigur știu.
ȘTEFAN IUREȘ
CÎTEODATĂ MI-E DOR...
Știu că exiști în mine ca o sămință astrală, Încă din prima zi a luminii.
Te simt foarte clar : Zvon proaspăt de ape, Dezmierdare amară, Teamă și bucurie deodată. Uneori mă surprind spunînd : FU bună, iii bună, fii bună, la-mă ușor, ia-mă ușor, Să te pot iubi, doamnă moarte. Cîteodată mi-e dor de tine Ca de o țară neștiută, Ca de un tărim cu alți sori.
RĂNILE SÎNT NIȘTE FĂCLII
Foc pe zăpadă. Din puritatea zăpezii
Ies flăcări și miresme de brad.
Mi-e teamă de văpaia ce sălășluiește în ființa mea, mi-e teamă de percuția razei Care mă încearcă.
Atîta ardere, atîta ardere, Doamne, Pentru umilul de mine.
Rănile sînt niște făclii, niște făclii, Acum cînd îmi țin clipa în palmă, Cum aș ținea un bulgăr de omăt.
INSOMNIE
Noi sîntem două gloanțe Pornite concomitent Din direcții opuse, Pe aceeași traiectorie. Ne întîlnim în aer Și moartea se amînă.
VERSURI
55
VIZIUNILE
Nucii din cetatea neamului,
Aerul pur și fecioara, Sentimentul că în lipsa mea Undeva pot țîșni mari dureri. Am așteptat ore întregi la răspîntii, Sperînd că vine cineva să-i ofer sufletul, Dar m-au înțeles doar frunzele
Căzînd la pămînt
Precum visele mele, Dar m-au înțeles doar păsările Care au dat în cinstea mea un concert.
Viziunile cele mai adinei Le avea orbul din gară, Spunînd tuturor ; drum bun, drum bun.
GLASUL ÎNGERULUI MEU
Acesta îți este trupul, Altul nu primești.
Acesta îți este secolid, Nu e loc în altul.
Atît ți-e aerul, Ai grijă de el. Aceasta ți-e vatra Unde mereu vei reveni, Chiar dacă ar fi să calci pe alte planete Și antimaterie să dezmierzi.
Aceștia ți-s părinții, contemporanii, Acestea bucuriile, durerile...
Nu vei putea adormi, Înainte de a îmbogăți lumea Cu o speranță.
PETRE GOT
RECITIND PAGINI VECHI:
POEZIA DIN NORDUL TRANSILVANIEI ÎNTRE ANII 1940-1944.
Citi dintre pasionalii istoriei literare au avut curiozitate de a cerceta scrisul românesc dintr-un crîmpei de ținut înstrăinat din 1940 pînă în 1944 ? Cîți au frunzărit cărțile apărute în acei ani sumbri la Cluj, Bistrița, Oradea, sau periodicele nord-transilvănene Tribuna Ardealului, Săptă-mina, Viața ilustrată ? Nu s-a scris, categoric, literatură durabilă în cei patru ani și mai bine de stăpînire horthistă, dar s-au produs versuri, nuvele, povestiri, eseuri, articole de care istoria culturii și, în general, a conștiinței naționale românești nu va putea face abstracție la infinit. Despre mișcarea — literară, totuși — a românilor ardeleni subjugați, am relatat, acum cîțiva ani, într-un număr din Steaua (8 august 1978). Textul de acolo — și tot astfel cel ce urmează, aici — e uni fragment dintr-un studiu mai amplu, menit să însoțească o antologie de literatură românească nord-ardeleană, expresie a rezistenței antifasciste. Expresie sui generis — trebuie specificat — a rezistenței antifasciste. în condițiile de cenzură barbară, era absolut cu neputință să răzbată la lumină vreun gînd, cît de inofensiv, în care căutătorii de noduri în papură — și erau legiune — ar fi putut identifica aluzii neconvenabile stăpînirii. Intenția de a publica Decebal către popor a fost plătită de Gheorghe Dăncuș, redactorul cultural al Tribunei Ardealului, cu un an de închisoare. Poeziile în tonalitate elegiacă erau, de cele mai multe ori, împiedicate să apară. Arborarea tristeții era taxată ca act subversiv. Tot ce le stătea în putință românilor era să reziste politicii de deznaționalizare duse de regimul horthist. Simplul fapt de a vorbi și a scrie românește constituia, atunci și acolo, un act de curaj. în această lumină privită, literatura din periodicele citate are prin ce să reclame atenția istoricilor, inclusiv a istoricilor literari.
Înfățișînd viața literară a Transilvaniei nordice, în Almanahul cooperativelor „Plugarul" din Ardealul de nord pe 1944, Francisc Păcurariu (pe atunci F. Păcurariu) scria, cu privire la poezie, următoarele : ,,Poezia lirică din Ardealul de nord continuă tradiția lirică întronată de Abecedarul lui Boldea și Giurgiuca. Dacă influența lui Blaga și Arghezi e uneori simțită, cea a lui Arghezi se filtrează prin Mihai Beniuc, iar cea a lui Blaga prin iconarii bucovineni". Departe de a fi completă, această caracterizare surprinde, fără îndoială, un aspect definitoriu major al obiectului caracterizat. Lirica nord-transilvană asamblează o gamă largă de modalități — de la cele nemijlocit folclorice la acelea ale poeziei de rafinament imagistic — dar aduse, toate, nu numai la nivelul posibilităților fiecăruia dintre făuritorii ei, ci și la un anume diapazon specific melosului poetic întreținut de publicațiile apărute în deceniul al patrulea în ținutul străbătut de Mureș și Crișuri. Indiferent la ce școală și-ar fi agonisit cele dintîi noțiuni de poezie, producătorii nord-ardeleni de versuri cultivă, aproape toți, timbrul minor, jeluirea, reveria și contemplația, nu ocolesc
RECITIND PAGINI VECHI
57
afectarea, artificiul, ba, din contră, se întrec în a zice „frumos“, în a stiliza și edulcora. Acei ce scriu altfel, neafectat și neînzorzonat, se integrează, totuși, și ei, in același curent, prin evitarea cu consecvență a „urîtului", prin observarea, în limbaj, a regulilor purismului și puritanismului lingvistic celui mai strict, prin calofilism. N-a exstat în rîndurile poeților (și nici al prozatorilor) din Transilvania nordică nici un rebel, nici un iconoclast, nici un „decadent” sau avangardist. Cu puține excepții, acești poeți, oricare le-ar fi mijloacele, sînt voci ale patriarhalității, modul lor sufletesc perpeluînd — cu firești adaptări, cu „modernizări” — climatul liricii de structură tradițională, și mai ales de sensibilitate rurală, de la începutul secolului. Tipul de poezie ce proliferează prin ei urcă, prin Emil Giurgiuca, George Boldea, Teodor Murășanu, M. Beniuc — la Goga, Topîrceanu, Coșbuc — și mai cu seamă la Șt. O. losif.
Adoptînd drept criteriu de clasificare situația scrisului lor în raport cu structurile lirice moderne, poeții ale căror versuri alimentează paginile Tribunei Ardealului, Vieții ilustrate și Săptăminii ar putea fi grupați cam în patru, poate cinci categorii. La maximă distanță față de poezia modernă se găsesc, evident, versurile lui Ionel Bulboacă (și ale unor poeți-țărani, ca Gavrilă Bolog), care sînt de factură direct folclorică. Cu Teodor Ciceu și Titus Poienaru părăsim teritoriul folclorului, nu și climatul său, nu și sfera literară în care spiritul folcloric acționează cu efecte modelatoare și fertilizante. Versurile celui dintîi, mai ales, atît cele adunate în volumul cu titlu voiculescian Pîrgă (1941) cît și cele ulterioare, rămase în periodice, sînt ale unui tipic semănătorist, ale unui cîntăreț al satului patriahal românesc, aprovizionat cu toate idilismele, sentimentalismele, sfătoșeniile, neaoșismele, țărănismele, gingășiile și dulcegăriile acreditate de către curentul prin care s-a introdus în literatură estetica „apei de trandafir” (cum o numește Blaga), a idealizării primitivității pitorești din lumea rurală.
Ceea ce dăunează versurilor lui Teodor Ciceu nu e, însă, optica semănătoristă, ca atare — există poezii semănătoriste bune — ci facilitatea, inconsistența, diluția, plus dulcegăriile, infantilismele, diminutivele. Și, evident, absența accentului personal. Cînd acesta apare, precum în Priveghere (Viața ilustrată, mai 1943). se creează o reală poezie de atmosferă.
Neosemănătorist în unele dintre ale sale Pagini de vers (1943) „tra-diționalist“ în altele (ca și în majoritatea producțiunilor publicate în periodice după apariția volumului), Titus Poienaru are poezii bine lucrate. Motivele de inspirație sînt cele arhitradiționale. Tehnica e uneori neose-mănătoristă, alteori, îndatorată artei unora dintre marii poeți din perioada interbelică.
Prin trei dintre producătorii ei, Dionis Fărcașiu, losif Moruțan și Ion Cherejan, poezia nord-ardeleană iese, formal, cu totul din orizontul semănătorist, pășind în acela al simbolismului. Ia naștere un fel de neosimbolism autohtonizat, dizolvat (total sau parțial) în tradiționalism : în cel interbelic. Numiții poeți scriu mai ales în vers liber, operează, adesea, nu cu simple reprezentări, ci cu imagini, întrebuințează sugestia, comunică stări psihice necristalizate, fluide, cultivă nuanța. Cea mai acuzat simbolistă e producția lirică a lui Ion Cherejan. „Plecînd în cîntec“, acest poet ancorează într-un simbolism eterat, expurgat de toate rezi
58
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
duurile „decadente"4 proprii curentului la începuturile sale, intr-un simbolism, filtrat nu numai prin toți acei corifei francezi și belgieni ai săi care au reușit să-1 academizeze, dar și prin toți simboliștii români, cuminți sau cumințiți, mai ales, prin cei din a doua și a treia promoție (Adrian Maniu, Camil Baltazar, Radu Boureanu), și de asemenea prin neosimbo-liștii din deceniul al patrulea, ardeleni, mulți dintre ei (Ștefan Baciu, Vlaicu Bârna, Teofil Bugnariu, Olga Caba etc.), luați, probabil, ca modele imediate ; sau într-un simbolism, în fine, efeminat, languros, plîngăcios, dulceag și serafic. Doctrinarii semănăntoriști n-ar fi repudiat acest mod poetic. Simbolismul de fabricație transilvană străin de modernismele lui Emil Isac, sacrilege, suportă practic, dacă nu principial, integrarea în semănătorism. Nu numai prin materialul de inspirație, care este rural și autohton, dar și prin conținutul sufletesc, poemele lui Ion Cherejan sînt tot atît de cuminți ca versurile ce împodobesc paginile Sămănătovulul. Poetul „adună în potirele versului zîmbet și stele“, „sărută lacrima zorilor*4, își'- „pleacă sufletul peste fila de zăpadă", scuturîndu-1 „cum se scutură un măr înflorit în livadă44, înalță Părintelui, repetat, rugăciuni, compune „strofe pentru suflet44, „strofe pentru lună*4, „strofe pentru steaua mică", își invocă mama, „măicuța*4, „icoană de vis și de lumină44, spre a.i se spovedi („Măicuță, tu știi, tu singură știi / că-mi plac a poemelor albe stihii...44) și a-i cere „un ultim sărut pe pleoape44 înainte de a porni cu „pașii dorului14, „în căutarea țăriii visului44. Ce-1 distanțează pe autorul Plecării în cîntec de semănătoriști, ca și de tradiționaliștii ortodocși, e tehnica prozodică : verslibrismul, fluiditatea elocuției. .Aerul maladiv, morbiclezza, prin excelență proprii scrisului său (atît versurilor cît și poemelor în proză și însemnărilor poematice), țin și ele, de simbolism, și fac din Cherejan un strănepot, pe linie lirică, al lui Ștefan Petică, însă pot fi identificate și la o seamă de semănătoriști, îndeosebi la poeții „dezrădăcinării". în minuscula lume literară constituită în jurul celor trei publicații din provincia captivă, Ion Cherejan a fost principalul exponent al direcției (dacă poate fi numită astfel) simboliste. Totul, în poezia sa, este vaporos, diafan, angelic. „Țara visului44 său e un tărîm al candorii și al gingășiei, al purității. Ea este populată de îngeri, porumbei, căprioare, ciute, lăstuni; pe întinderile sale cresc „florile rîsului44, crini,, toporași, crizanteme, măslini, cerurile îi sînt luminate de „steluțe44. AduU terat de prețiozități și dulcegării, scrisul lui Ion Cherejan exprimă, incontestabil, un suflet de poet. Un suflet de poet căruia îi lipsește o educație artistică în măsură să-i valorifice satisfăcător resursele de sensibilitate. Cînd sensibileria nu devoră sentimentul, autorul Plecării în cîntec realizează acorduri cu adevărat lirice.
Uneori, tonalitatea versurilor exprimă (surprinzător de curajos, în circumstanțele istorico-geografice ale anilor 40) jalea Transilvaniei de nord înrobite (Rugăciunea oierilor) ; efuziunea sentimentală este expresia iubirii de popor și a năzuinței ca poeții tineri „să cioplească peste veacuri icoana de vis a Ardealului44 (Răvaș poeților tineri).
Toate cele spuse relativ la producția poetică a lui Cherejan se aplică, aproape integral, și aceleia a lui losif Moruțan. losif Moruțan se deosebește de confratele său doar prin aceea că întrebuințează un limbaj
RECITIND PAGINI . VECHI
59
întrucîtva mai aspru, mai frust, mai pădureț, mai puțin edulcorat — și mai abstract totodată. Altfel, același sentimentalism debordant, același calofilism, aceeași artificiozitate. Și autorul volumelor „Vîslind pe apele destinului (1942) . și Rugăciunile dorului (1943) își încarcă versul cu zorzoane, și el înalță rugi Domnului și trimite mamei scrisori, își rememorează cu duioșie copilăria, articulează Rinduri pentru bădița Ștefan și, bine înțeles, adoră o Domniță. Și în poemele sale zboară îngeri, și anume „heruvi". Discursul său nu e mai puțin logoreic. Mai accentuată este la el nota regională. Asemenea altor lirici ardeleni, Moruțan „luluie" („am învățat să lului plînsul toamnelor”), contemplă ,,hăuri”, străbate, cu ..frații condeieri A „cimpuri de poveste”' și, „zănatec cărăuș de vas în carele de vis”. își „pornește" ..rugăciunile dorului" în lume „cu pași tăcuți de năei Crezînd că astfel scrie „frumos", poetul confecționează cu o perseverență neîntrecută, metafore ornamentale de convenție (pseudometafore, de fapt) prin'aplicarea (probabil, sub influența „iconarilor” bucovineni îndeosebi) a metodei celei mai ușor de însușit, bazată pe alegorie sau pe asociere arbitrară de termeni concreți și noțiuni abstracte : „Betele albe de vis”, „cărările anilor”, „tîmple de cer”', „mărțișoare de vis", „sănii de liniști”, „vad de tristețe", „mînă de gînd", „hulubi de vis", „ruda plîn-sului", „cripta veșniciei”, „dalta gîndului", „tencuială de azur", „pietre de vis”.
Dionis Fărcașiu se situează, ca structură lirică, între Cherejan și Moruțan. în a sa Ancorare (1944) se găsesc și efuziunile siropoase ale primului („Domnița s-a culcat. La cap, pe perna-i moale, / Mînuța-i odihnește albă, fină, ca de catifea") și metaforismul inconsistent, gratuit al celui de al doilea („nava ghidului", „fîntînile ce liniști", „iezii timpului", ..snopi de iambi", „ciuturi de lumină", „cărările poemelor", „stîncile minunii", „desagă grea de cintec", „frișca anilor" etc. etc.). întocmai ca Moruțan, Dionis Fărcașiu e un „condeier" al cărui cîntec „luluie" : bineînțeles nu în „burguri", ci „pe ulițele albe de la sate". E și „năier. Decît că, în vocabularul său, „năier" înseamnă... cîntăreț din nai (etimologie populară) : „Doinind în vreme din fluier de năier". Ce-1 diferențiază pe autorul Ancorării de ambii confrați e relativa superioritate a meșteșugului. Mai vîrstnic decît ei, prezent în paginile unor mici publicații transilvănene încă dinainte de 1930, colaborator în 1932, al Abecedar-vilm lui Emil GiUrgiuca și George Boldea, Dionis Fărcașiu mînuiește cu mai multă siguranță uneltele versului, și dacă nu realizează viziuni proprii notabile, se exersează, cel puțin, cu dexteritate, în copierea unor maeștri.
Ceilalți poeți prin care a răsunat în 1940—1944 pe tărîmurile răpite ale Transilvaniei versul românesc profesau un tradiționalism cu infiltrații nu simboliste, ci „moderniste", cu stilizări proprii modurilor lirice — celor de nuanță ardeleancă în special — din deceniile interbelice (al patrulea mai ales) și nu din perioada începutului de veac. Pur tradiționaliste, fără elemente de „modernism", eminesciene chiar, dar de un eminescia-nism modelat prin poezia din Gind românesc și din celelalte reviste transilvănene, sînt poemele lui Ștefan Căprariu, tînăr dintre cei mai promițători la data debutului, dar care n-a perseverat, totuși în urcușul spre Helibson. Iată începutul unui lied :
60	VIAȚA1 ROMÂNEASCA
„Adeseori, cînd noaptea priveghez / La candela surîsurilor tale, / Din versuri vechi poeme noi creez / Drept jertfă-n cinstea amintirii tale. //.
Foarte puțin „modernist" este și Valentin Rauș, fără a fi un neose-mănătorist, totuși, fără (în consecință) a suporta încadrarea în aceeași clasă literară cu Titus Poienaru și Teodor Ciceu. Dacă materialul de inspirație e rural și folcloric, stilizările la care acest material e supus atestă frecventarea altor școli decît aceea a producătorilor de tablouri idilice din primul deceniu al secolului nostru. Valentin Raus face de altfel figură aparte în raport nu numai cu neosemănătoriștii din pleiada nord-transilvană, dar cu toți confrații tineri (și chiar cu unii mai vîrstnici), avînd o înclinație spre ludic, o vocație a umorului, o rezistență instinctivă la ceea ce poate degenera în ridicul, în fine o luciditate care îl împiedică și de a naufragia în sentimentalism și de a se abandona vorbăriei goale, imagismului găunos. Poeziile sale sînt fără „metafore" de tipul celor atît de îndrăgite de către al ți poeți din generația sa. Nici unul dintre colegii săi cam de aceeași etate sau nu cu prea mult mai în vîrstă nu scrie mai curat, mai simplu, mai limpede, iar autodetașarea, „răceala" sa, capacitatea de autosupraveghere n-o are nici unul dintre ei. Profunde, versurile sale nu sînt, deloc, și nici deosebit de vibrante. Par mai curînd ale unui amator. Ele procură agrement prin simplitate, prin claritatea liniilor compoziționale, prin naturalețe.
Toate caracterele poeziei tinere de orientare tradiționalistă din deceniul al patrulea (îndeosebi ale celei scrise în Ardeal și în Bucovina) toate clișeele, toate ticurile ei pot fi găsite la Victor Ilieșiu. Izbitor este mai cu seamă imagismul căznit, literaturismul. Poetul vrea să strîngă „buchetul vieții" „la un popas de întregiri și de hodină". „Aleanul închegat în creionări de vis" i se prinde „în strunele de răzvrătire". 11 dor „melodiile și zarea albăstrimilor săpate în avînt". Durerea e mobilizatoare. Autorul volumului Ogorul gîndului (1942) se simte chemat a „ciopli puteri de mit" ; el își ară „țara de vis" cu „plugul gîndurilor bune", seamănă „grîul de lumină". „Luluiri" nu se aud în poemele sale ; în schimb apar „hăuliri" : „Pe-o cărăruie trec drumeții, / Hăulind în ore". Nu se văd „năieri", dar „plutașii gîndului din liniște adîncă" vîslesc spre „limanul cu vrăji de foc călit".
Lizibile sînt acele poeme din Ogorul gîndului în care fadoarea și stereotipia sînt anihilate prin mici frumuseți caligrafice, prin stilizări grațioase de tipul celor practicate de Dragoș Vrânceanu, Radu Boureanu, Mihai Moșandrei, Emil Giurgiuca.
„Au adormit frunzele în arii de violoncel / Și-o vrabie îngîndurată cu pliscul de oțel / A fredonat într-un unghei' de șură / Litanii monotone, cu apa ce susură / " (Nupțială).
Pastișele după Satul meu de Ion Pillat nu ies din marginile corectitudinii ; în schimb piese ca Seceriș, Setea gliei, Rodul toamnelor, Stejar, ulterioare publicării volumului, posedă o reală consistență și maniera voiculesciană în care sînt scrise nu le privează de un anume accent personal.
Personalitate în plină formare, mai puțin precizată decît a oricăruia dintre poeții nord-ardeleni din prima promoție, printre care era unul din cei mai tineri, F. Păcurariu trecea, totuși, în epocă, drept copilul-
RECITIND PAGINI VECHI
61
minune al generației sale și, pentru mulți, drept un fel de „prinț al poeților L Era scriitorul cel mai fecund în Transilvania de miază-noapte și, dintre tineri, cel mai citit. Chiar și azi, cine străbate publicațiile la care a colaborat — toate publicațiile din ținutul încorporat vremelnic Ungariei horthiste — rămîne uimit de prodigiozitatea și multilateralitatea activității sale, ca și de vastitatea și varietatea lecturilor. Aproape nu e număr de periodic în care să nu fie prezent cu ceva. Nelipsită e semnătura sa în calendarele celor patru ani de ocupație. Poezii poate că n-a publicat mai multe decît Titus Poienaru sau Dionis Fărcașiu (poezii originale, mai precis, căci și traducea mereu din franțuzește, nemțește și ungurește), dar numărul eseurilor și articolelor sale e considerabil. Proză n-a publicat. Tocmai proză, el, care avea să se realizeze plenar mai ales pe tărîmul romanului. Numeroasele sale eseuri și articole nu abordeaz?! doar probleme literare. Se avîntă în toate domeniile culturii. Abia trecut de douăzeci de ani, F. Păcurariu era — judecind după mulțimea și diversitatea referințelor din textele pe care le semnează — o enciclopedie ambulantă. Putea scrie despre orice și s-ar zice că citise totul. Poeziile lui F. Păcurariu, însă (reeditate parțial în culegerea Omul bintuit de cuvinte, Dacia, 1980), nu mai produc azi, firește, aceeași impresie ca în anii cînd au fost publicate. Poetul nu avea, la 20 de ani, un limbaj propriu, „psalmiU săi („Psalmii neliniștii, 1942, Lauda singurătății, 1944) fiind plini de ecourile lecturilor. In o seamă de piese, cititorul identifică acorduri eminesciene, „modernizate'4 cu ajutorul elegiilor erotice argheziene și, mai ales, ardelenizate. Unele dintre numeroasele autumnale sînt lucrate cu uneltele lui Ion Pillat. Mai mult decît cu oricare alt poet frazează similitudinile cu Mihai Beniuc, cu care s-ar părea că F. Păcurariu are afinități structurale. Nu numai croiala stihurilor, dar întreaga tonalitate, modul atitudinal (aerul de voinicie, semeția, sentimentul de-a avea de înfruntat mari primejdii, dușmani, dîrzenia sfidătoare) aduc imediat aminte de Cîntece de pierzanie. La aceleași „cîntece“ ne întorc și alte mișcări sufletești, ca, de exemplu, sentimentul condamnării la nereali-zarea în planul vieții intime. Cu toate servitutile, versurile lui F. Păcurariu învederează, incontestabil, un real simț al poeziei, și se pot găsi imagini care ar face cinste oricărui poet : „Ard păsări mari lipite de pleoapa sură-a serii“ ; „Caligrafii de stele îmi înfloresc pe viață“ ; „Destinul mi-e de scoică bolind mărgăritare44 ; „Ca pe un ghem tristețea pe inimă s-adună4’.
Aceștia sînt cîțiva dintre poeții din care s-a constituit, în anii dominației fasciste, detașamentul așa zicînd de avangardă al liricii românești din jumătatea nordică, prizonieră, a Transilvaniei. Alături de ei, în paginile celor trei periodice existente în aceea parte de țară mai semnează (la intervale diferite) o armată întreagă de versificatori (unii, probabil, virtuali poeți autentici) : de toate vîrstele și profesiile și, de la sine înțeles, de foarte inegală iscusință. Iată cîteva nume, dintre acele ce nu apar o singură dată : Ion T. Buzdugan, Valeriu Gr. Sima, Coriolan Dra-gomir, Ilie Popovici, Sevy Pușcaciuc, George Monahu, Octav Ghilghiu, Ion Stelaru, Miuca Mureșan, Lucian Pădure, loan Știr, Ion Oarcăsu, Aurelia Băieșiu, Nicolae Bălan, loan Istrate, Lucian Poenaru, loan O. Vlad, llie Mănițiu, Dumitru Olariu, C. Amărăscu, Mircea Diaconu, Ion Victor
62
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
Petreanu, Teodor Șandor, Victor Ardanescu (a scos și un volum, ilizibil : Copiii gînditorului, 1944), Titus Țifu. Doi dintre aceștia, Nicolae Bălan și, mai ales Ion V. Oarcăsu, publicau versuri ele o remarcabilei execuție. Totuși, au abandonat, pînă la urmă, poezia. Primul a renunțat chiar la literatură în general.
Beniaminul acestei confrerii lirice era (cel puțin la Tribuna Ardealului și Viața ilustrată) un licean care se numea atunci Dumitru Chiș. Începuse să versifice din școala primară, și, în 1942, într-o după-amiază de septembrie sau octombrie, s-a înfățișat la Tribuna cu o înduioșător de puerilă Toamnă. Avea patrusprezece ani și era în clasa a doua la Magyar kiralyi allami romannyelvii koedukăcios gimmazium (Gimnaziul coeducat regesc maghiar de stat cu limba de predare română) din Cluj. Cu toate stîngăciile ei, poezioara nu i-a displăcut lui Gh. Dăncuș și, probabil, ar fi publicat-o, dacă n-ar fi fost dus, cîteva zile mai tîrziu, la închisoare. Fapt e că adolescentul a debutat cu o altă compunere, nu mai puțin naivă, Țăranii, în același an, la începutul lui noiembrie. Nu citise altă literatură decît cea cuprinsă în cărțile de școală, cea pe care o găsise în publicațiile pentru săteni ce-i căzuseră în mînă (Albina, România satelor) și în Calendarul de la Blaj, plus cîteva culegeri de versuri și de basme ce formau ,,biblioteca*’ școlii din satul natal. Cu asemenea forma-țiș, era normal să vadă în poeții pe care îi citea în pagina Grai și suflet românesc a Tribunei Ardealului niște maeștri de neegalat, adevărate zeități, și să se căznească să-i imite. Ce a ieșit e lesne de presupus. Aceeași trebuie să fi fost starea de spirit și a altor debutanți din acei ani, și cu aceeași venerație vor fi privit, la rîndul lor„,consacrații“ din Transilvania nordică spre aceia pe ale căror urme mergeau și dintre care mulți nu erau decît epigoni (sau epigoni de epigoni) ai poeților ce se revelaseră în deceniul al treilea...
Cu toate acestea, nu tot ce s-a scris, nu tot ce s-a tipărit în publicațiile nord-transilvane e în afara condiției literare. Se pot găsi, în paginile acestor publicații împovărate nu de puțină maculatură ca și în volumele publicate scrieri nu lipsite de interes, de pe care merită a se sufla colbul, — ceea ce de altfel, iată, am și făcut, în parte.
DUMITRU .MICU
PANTERA, LEUL ȘI LUPOAICA
Scriu ghemuit în bucătărie, am trezit odioșii gîndaci al canalelor, am trezit sosurile, mirosurile, noaptea marsupială; dar ce zgomot în vasele capilare, dar ce foșgăială de larve hepatice pe cele două maluri ale-ntunerlcului 1
Pînă la urmă înțeleg : nu mai poți, nici tu nu mai poți;
timpul fracturat supurează din șapte copci ruginite.
Ți-ai plîns în batista dumlncii spaima gelatinoasă, te-ai demachiat cu prosopul acestui zdrențuit deceniu și-ai rămas fără pleoape.
Consimțim, Doamne, consimțim cu ochii deschiși.
Azi vom minca greierul țluitor ca pulsarii galactici mîine vom merge să cosim marea fragedă poimîine vom fi ceva mai înstăriți, totul se aranjează, vezi bine. Am eu grijă de aliajul oglinzii tale, au ei grijă de fericirea, noastră, poți să îndesi în sacoșă linia orizontului.
In miezul, chiar în miezul, chiar în grăuntele, ba chiar în sîmburele amiezii vieții noastre întilnim :
hiena, porcul și coropișnița.
UN PAHAR CU OTET
Și dacă tot aduni neroziile vieții ca să vorbești despre moarte, nu uita ondulatul fular al timpului care-i flutură leneș la gît.
Tocmai zărești într-o noapte ca asta înmiresmatul adînc al prăpastiei iar glandele ce secretă în tine speranță
64
VIAȚA ROMANEASCA
țes un pod ca firul păianjenului peste care tocmai începi să pășești, dănțuiești pe lezarda viitorului tău incert.
(„Ai supt din suferință toate-vitaminele* îți șoptește-n ureche puroiul).
Și dacă tot vrei să ieși în noapte direct prin fereastră, la etajul al nouălea cine să te mai poată opri ? Poate doar vecinul care-ți bate de-afară în geam — el urcat pe muntele îngîmfării.
— Un pahar cu oțet, rogu-te, împrumută-mi !
ARBORE DE CAUCIUC
Ei haide, gata, liniștește-te gata... șterge-ți ochii, lasă, lacrima de gudron să se solidifice — ești ca arborele de cauciuc, curge moale din tine, elastică disperarea. Idiot! Altă comparație nici nu am. Gata. Imbătrînim ca și ceilalți, ridurile ne țin ochii în pînza păianjenului. Amintește-ți cum fugea cîrtița de lanterna noastră (cum fuge in beznă și anul ce vine); nu poți spune că nu știai am fost preveniți, nu poți spune. Lumina începe să fie crudă, apasă-ți pe ochi lama rece-a cuțitului.
CĂMAȘA MURDARĂ
In timp ce-mi schimb cămașa murdară în timp ce-mi mestec necazul acrit în timp ce mormăi și se sperie păianjenul de pe galerie în timp ce scotocesc printre boarfe îmi zăresc jumătate de față în oglinda furnirului de pe ușa dulapului, iar în spatele meu demoni mărunți, șobolanii suri ai singurătății chicotesc și scot limba la mine convinși că nimeni nu-i vede.
VERSURI
65
DACĂ SI ETERNITATEA... »
Dacă și eternitatea va fi cenușie
cum sînt aceste zile care-și înghesuie oasele moi unul într-altul,
mă gîndesc să accept viul, dar și țiparul înotînd împotriva curentului, casa, clar și peștera înfrunzită în ea, zîmbetul vostru, dar și saliva prelinsă în colțul buzelor, virtutea în care te-mbălsămezi tu, iubito
însă și sfînta-ți destrăbălare
de casnică hierodulă,
rafalele mele de deznădejde, dar și
dar și
înduioșarea ca o perlă de cancer ascuns.
Ce muzică rece duc norii spre soare, ai putea desena pe lumină un drum de cenușă...
Nici pină azi, la o tinerețe înaintată
nu știu minui reactivii exploziei
în camera de sub stern.
Fuziunea grăuntelui de tristețe cu ceva încă necunoscut: și deodată o flăcăruie...
Apoi noaptea îmi așează pe față
masca de aur a faraonului; pot vedea în copacii înalți ai copilăriei
cuiburile unei primăveri de demult.
Întind mina spre ouăle unei păsări absente însă șarpele mi-a luat-o-nainte, mă scald în rhd tulbure, dar ies uscat, mușc dintr-un măr, însă el a și fost mîncat, prea tîrziu, prea tîrziu în toate.
Dacă și eternitatea... Hoit ar ii acoperă stelele.
CÎTEVA DIN CAUZELE IMPERFECȚIUNII MELE
Întîi că sînt prea biped (iar lingușirea aleargă pe trei picioare) insă umbra mea e la fel d bipedă cum mă-nsoțește pe sub pămînt răsturnată cu părul în peșteri — ne pleznesc tălpile cînd, se-ating parcă fumul și-ar linge rănile.
5 — c. 1401
27
66
VIAȚA ROMANEASCĂ
Apoi sînt egoist: zile întregi norii îmi cerșesc la fereastră o fugă de Bach să se poată urni circuitul apei natură. Cred că se lasă cu secetă însă muzica îmi astupă încet-încet toate fisurile — smoală, aluat de albine sălbatice. Și rămîn o vreme în carantină cu ochii scobind în tavan pînă-ncepe să curgă varul prin două găuri.
Deschid...
Deschid în perete o insulă și o cuceresc și aștept să momesc din larg pelicanii, poate vor aduce în gușă o fermentație din care se naște zeul. Să-i spun „tu“ căci în poezie se cade să tutuiești un zeu pînă cînd, în intimitatea de sare și iod, el începe să fie năpădit de musculițe și de licheni.
Căci pronumele este o piatră însămânțată.
Nu vă pot ascunde nici delăsarea mea : abia smuls din brațele maimuței lui Darwin mă las dumicat de psihanaliști, accept armonia, muncii marxiste, spaimele nopții mă-mping și spre Dumnezeu, pătrund la Mendeleev în tabel, într-un fagure și trag chepengul deasupra — poate am norocul să fie căsuța goală pentru necunoscutul (încă) halogen al somnului. Și ce mai dorm...
Ce mai dorm 1...
Mă mai surprind — nu o dată — ținînd în palmă sinceritatea gelatinoasă, meduza flască în care abia de zărești măruntaiele. Ce dezolant să aștepți cîteva milenii de mărunte eforturi pînă va ajunge și ea mamifer !
Am strigat ca Iov în costum de gală : dați-mi o tristețe rotundă și nu fleacul tristeții de ceață, dați-mi tristețea cea vertebrată. Acum ea începe să crească și-mi roade aerul și-mi bea cărțile și-mi freacă pielea să devin incolor și-mi soarbe țipătul surdo-mut și-mi împrumută ghearele ei să mă pieptăn și tot cu ele mă mîngîie. Să mai dau înapoi ? Nu s-ar numi asta ușurătate ?
DINU FLĂMÂND
Incursiuni în proza de azi
LITERATURA FAPTULUI MĂRUNT?
Cărți valoroase apărute în ultimii ani au resuscitat interesul pentru proza vieții imediate. Regăsirea realității oarecare, cu revelatoarele sale curse și împotmoliri înseamnă mai totdeauna un binefăcător șoc în vitalizarea autenticului raport cu actualitatea, semn creditabil și credibil de solidaritate cu lectorul. în cazul nostru, a însemnat și reafirmarea energiei creatoare a scrisului onest, pus cu modestie și curaj în slujba cotidianului, suplinind carențele reportajului și ale informației la zi, așa cum unele din cărțile despre „obsedantul deceniu" încearcă, adesea, a suplini documentul, sinteza istorico-socială a unei perioade abia trecute.
La unii dintre prozatori recent afirmați, și nu numai la aceștia, s-a putut observa treptat chiar un soi de refuz față de „problematizare"', în favoarea unei prompte și brute „felii de viață""...
Fenomenul nu este doar autohton, nu privește doar proza, iar motivările nu sînt deloc obscure. în destule părți ale planetei noastre este perceptibilă scăderea tensiunii spirituale a vieții, resimțită cu atît mai acut de către artiști sau de oamenii de știință, atît în societatea civilizației de consum, cît și în orînduirile aflate încă într-un proces social întîr-ziat de subdezvoltare economică sau de alt ordin. Cu articulări atît de deosebite, în spații geografice și social-politice opuse, speranța pare adesea grav amenințată de o confuză realitate atomizată, opacă, tranzitorie. Semne de impas prelungit, ale cărui apăsătoare consecințe prezente par a avertiza asupra viitoarelor grave finalizări posibile ale fenomenelor de „despiritualizare"", care înseamnă depersonalizare, deci dezumanizare...
în lipsa unor cu-adevărat veritabile propuneri de anvergură spirituală, fals acceleratul turbion al consumului de știri și bunuri, favorizează deopotrivă, oboseala, neîncrederea contemporanului nostru. Orice mistificatoare „modele“ devin pentru bietul pieton niște trucate semne de circulație, destinate a-1 devia de la instinctiva sa rută cotidiană. Adus de prea multe ori într-o mediocră stare de exasperare sau acalmie, captivul concretului cotidian (mărunt, poate, dar cît de acaparau t !) privește cu suspiciune spre bizarii devotați ideii ce par a stărui excesiv și anacronic în nuanțări și interogații.
Ar trebui, credem, să fim deosebit de atenți la posibila complicitate pe care și literatura pedestră, abuziv „concretă", a detaliului strict și suficient, ar putea s-o sugereze cu o astfel de obosită indiferență, pe care ar și acredita-o. Ar fi o descurajatoare aservire. în cele din urmă, față de suprafața doar materială, imediat palpabilă, a realității, doar aparent etanșă și încremenită (așa cum, în altfel,în ciuda frapantelor declarații contrare, uneori se pot descoperi articulări între retorica unei artificioase literaturi combative de „dezbatere"" și presiunea sloganurilor abil renovate...).
24
68
VIAȚA ROMANEASCA
îndreptățită noastră aviditate de firesc și-ar putea crea propriile capcane. Pînă cînd realitatea răstoarnă, cum spunea Paul Georgescu, „aparențe cu aspect de eternitate", deci și „operele mediocre, cu aspectul lor de realism", concretețea imediatului superficial oferă destule avantaje scriitorului mediocru și productiv. Spiritualitatea autentică este într-ade-văr mereu „însetată de real", dar în sensul că provoacă și receptează emisia de profunzime a realității. Pentru că tocmai (și doar) spiritul, s-o mai spunem o dată, reprezintă, de fapt, chiar „realul absolut" (cum definea Novalis poezia).
Literatura „faptului mărunt" poate fi, o știe toată lumea, ea însăși măruntă și mediocră ! La fel de periculoasă (dacă nu și mai periculoasă, datorită sporului de audiență...) decît prețiozitățile stîngace ale divagațiilor „dialectice" sau „abisale"...
Literatura noastră nu poate acuza „oboseala" marilor teme, nici prisosul sintezelor cu adevărat memorabile. Ar fi nu doar o imprudență, ci o stranie eroare, să credem că acordurile înalte și dramatice ale destinului uman au răsunat convingător și durabil în „prea multe" dintre creațiile noastre literare. Cine a urmărit riguroasa ultimă cercetare a lui Liviu Petrescu Romanul condiției umane, a găsit, fără îndoială, dacă mai era necesar, în paginile criticului, expert al temei investigate, o discretă dar drastică argumentație în favoarea unei mai ferme vocații „universale"' a romanului nostru.
Variatele emisii ale platitudinii pe care le furnizează abundent serialele cotidianului, par adesea a refuza sensul, deci drama ; pare elimi- < nată individualitatea care este gîndire, ignorată orice acțiune de abatere, intens particularizată, pe care ar semnala-o umanul neînvins și nea-semeni... Insistenta presiune a compactității și cenușiului egalizat ar sedimenta a realitate amorfă și meschină. Ar fi de neiertat să-i mai căutăm vreun potențial într-adevăr tragic sau să conferim altitudini imaginare unui personaj dubitativ cercetător, fără corespondent sau audient într-o lume care nu-1 mai poate produce sau suporta ? A trecut, pare-se, aproape o jumătate de secol, de cînd Camil Petrescu avertiza : „Eroul de roman presupune un zbucium interior, lealitate, convingere profundă, un simț al răspunderii dincolo de contigențele obișnuite (...) Literatura presupune probleme de conștiință. Trebuie să ai deci ca mediu o societate în care problemele de conștiință sînt posibile."
Dispărut de la o vreme din cîmpul imediat vizibil, intelectualul autentic, fermentul dintotdeauna al creației umane, pivot, astăzi, al societății moderne n-ar trebui (cu nici un preț) să dispară din „ficțiune"... Chiar dacă problematica sa, de patetice căutări și lucide meditații, pare unora o antipatică, pretențioasă și snoabă „pițigăială". Arta însăși, cu jocul și îndrăznelile sale, cu farmecul, graviditatea și rafinamentul candidelor sale coduri ar putea părea un moft, o inutilitate agasantă ? ...Nici un avertisment nu pare inutil, credem, și nici o nuanțare excesivei in prevenirea unei astfel de primejdii. Ar mai trebui spus, poate, că și atunci cînd se convinge că într-un anume moment realitatea ar fi indiferentă la impulsurile sale creatoare și că, de fapt, refuză astfel să fie luată în serios, spiritul rănit și respins, găsește, chiar și în eterogenul ostil al conjuncturilor, modalități mereu surprinzătoare și adec
LITERATURA FAPTULUI MĂRUNT ?
69
vate de a-și înscena — pe culoarul în care absurdul coexistă cu variețeul — parodiile, grotescul, grimasa răzbunătoare.
Firește, asemenea disocieri, mai curînd de sociologie literară (și nu numai literară, desigur...) nu vor nicidecum să forțeze criterii, estetice. Literatură bună și literatură slabă se pot face, bineînțeles din și cu orice. Faptul așa zis,.mărunt" rămîne materia primă stabilită și de reală potențialitate, de la care să poată decola marile creații în proză ; literatura proastă, dintotdeauna periculoasă, devine încă mai nocivă cînd se pliază în terenul vulgar și mult accesibil : cărțile valoroase, indiferent de anvergură, temă, construcție sînt oricînd necesare și fertile. Din fericire, în sprijinul acestei ultime afirmații, proza noastră continuă să ofere mereu noi argumente...
Optimismul nici, nu poate fi decît al înfăptuirii, bineînțeles, oricare ar fi matca și mijloacele creației.
Iată, de pildă, cîteva dintre remarcabilele apariții epice, relativ recente...
Două excelente debuturi în proză Aripile grifonului de Alex. Vlad, și Lucruri într-un pod albastru de Adriana Bittel anunță, cum se întîmplase anul trecut cu volumul talentatului Mircea Nedelciu, marile promisiuni ale mai tinerilor noștri colegi. Oricît s-ar supăra consacrații producători de serie epică ternă și combativă, reușitele unui nou și alt realism, de o „nouă calitate" stilistică, psihologică, ca și în anvergura problematicii umane cer, totuși, și înainte de orice, talent !... Este o adevărată bucurie, s-o mărturisim, a regăsi în gradul înalt de originalitate, cultură și rigoare al noilor scrii de creatori, argumente pentru atît de nobilul „dogmatism al valorii", caracteristic doar societăților care vor cu adevărat să se impună prin realizări durabile, prin refuzul mediocrității, demagogiei, provincionalismului încruntat, vehemenței retrograde etc. etc.
Generos dotată pentru proză, Gabriela Adameșteanu confirmă în nuvelele din Dăruiește-ți o zi de vacanță vocația inciziilor în materia lent lunecoasă, palpitîncl de tulburi impulsuri, din straturile mediane ale realului.
Epicul atins cumva întîmplător, prin tangente cordial provocatoare, deplasează treptat undele, răvășind parcă în joacă oglinda în care lucește, dintr-o dată, cîte un mocirlos fosforescent și negru nodul al adîncurilor repulsive. Scriitoarea înregistrează prudent, cu oarecare inițială ezitare, dar cu promptă acuitate a detaliului, strategia și submersibilul comportamentelor, sordidul mediocrității, obscurele abandonuri și disimulări, dureroasele mocnite ranchiune ale rapacității afective. Stilul limpede, cu modulații gradate, înlănțuirea narativă de voltaj mediu, dinamica pendulantă, cu alerte senzoriale, echivocul unei umanități de toate orele obișnuitului, permit sugestii semnificative, cu mai largi valențe, despre realul umil, viu, adevărat, căruia doar creația — selectivă și ordonatoare — îi redă veridicitate și substanță, deci și șansa încă obscură a interogației.
Numeroase sînt „faptele mărunte" în care recunoaștem, pe pagina apăsată, insistentă a lui Buzura, prezentul multiform, fractionat. Radiografie detaliată și globală, de violente contraste, a actualității, romanul Vocile nopții cumulează caleidoscopic mai toate secvențele cheie ale
70
VIAȚA ROMANEASCA
perioadei în care trăim. Panorama socială cuprinzătoare, cu bărbătesc suflu epic, este realizată dinspre terestrul și subteranul celor apți a trăi amarul cu sănătoasă seninătate. Concretul viguros, adesea vulgarizat și strivit, al unei enclave de lumpenproletariat programatic, „miștocar", demistificator face ca memorabilul personaj al lui Buzura să fie, de fapt, „corul popular care rîde”, iar traiectoriile de dezangajare și supraviețuire •— relieful tăios, variat al „carnavalizărir conștiințelor, tranzit inevitabil în eliberarea de ravagiile dogmei, imposturii, trivialității și minciunii.
Ca și Cel mai iubit dintre păminteni, Vocile nopții este un roman al exasperării, iureșul devastator al „erei ticăloșilor^ un termen în liberă expansiune : extraordinarul „folclor^ al momentului, în care se regăsesc, autentificate și caricate, inalterabile amprente ale timpului și locului.
Roman gorkian, de coloratură balcanică și de un sarcasm a toate coroziv, Vocile nopții, centrînd refectoarele pe teribilul azil de zi și de noapte din „căminul de nefamiliști“, izbutește să implice largi categorii de lectori, deveniți, indiferent de criticile cu care operează asupra lecturii, instantaneu ecou al conștiinței romancierului, care obține astfel validarea statornicei sale credințe în adevăr, demnitate și solodaritate umană.
Gabriel Dimancea,eroul lui Paul Georgescu, trece din experiența înghețului și a fracturii de calendar afectiv care a fost Revelionul în torida vară turmentată a suburbiei balcanice, în care adulmecă, cercetează, acceptă capcanele realului pentru a înțelege, înainte de a dinamita. Un erou camil-petrescian, plonjat într-un mediu caragialesc : insolite premise ale unei opere literare de mare originalitate.
Cum se cuvine barocului, personajul aspiră la cu totul altceva decît comite... iar naratorul înlocuiește natura prin livresc, gustul pentru frumos prin pasiunea spectacolului, în care fabula nu mai este materie, ci un instrument literar. Traseul proiectului epic, plin de vervă și culoare, violentează o realitate răsucită, deformată și mustitoare, suprapunînd efectele, exacerbînd jocul și exaltînd expresia, preferind tensiunea intelectuală celei dramatice (de fapt, singura cu adevărat dramatică) variind perspectiva, rotind mereu punctul divergent-convergent al mișcărilor contrarii. Burlescul trage după sine, în mare viteză, ceața „faptelor mărunte^ ; conștiința receptoare a personajului („mai mult om decît erou“, cum și cer exegeții barocului) este deopotrivă înalt lucidă și artistică, de unde o vibrație de flacără subțire și mereu altfel arcuită, care asigură viața tulburătoare a paginii. Contrastul, opoziția amînă abil întîlnirile, într-un parelism al operei baroce, care capătă în „vara" lui Paul Georgescu nu doar amprenta de mare clasă a autorului, ci rezonanțe multiple și ample. Roman social, politic, istoric, deci de actualitate, de acută psihologie profundă și de inimitabilă expresie, mereu dinamică, șocantă, revitalizînd livrescul și rafinînd cu mare meșteșug cromatica pitorescului cotidian, Vara baroc înalță strălucit șansele artisticului. în biunivocă relație cu o conștiință de superioară spiritualitate și în racord major cu adevărul vieții obișnuite, fără de care ideologicul sau estetica ar rămîne doar nobile reverii de vacanță.
Intr-o vreme cînd s-a tot perfecționat metodologia subtilă și rudimentară în același timp de a „recupera" în sistem termenii de singularitate, adesea ne întrebăm dacă însăși arta, cu funciara ei fascinantă
LITERATURA FAPTULUI MĂRUNT ?	71
ambiguitate, inepuizabilă în a-și reinventa limbajul și a-și regenera sursele, mai poate rezista, și pînă cînd, abuzivei tehnologii comestibile de comutare, răsturnare, ambalare, masticare și eliminare. Și răspundem, de fiecare dată, că va reuși să învingă din nou și ca de-atîtea ori, dacă nu imediat, atunci pînă la urmă L. va reuși, trebuie să repetăm și să credem că va reuși.
înghesuiți sub plafonul tramvaielor ticsite s-ar putea, pentru o porțiune de traseu, să nu mai zărim cerul înstelat al artei ; curbați sub solicitările cotidianului, legea morală ar putea amuți, cîndva, în vacarmul glasurilor răgușite de oboseală și nerăbdare.
Și totuși... oricît am uita, nu le putem uita : bolta infinitei frumuseți, ca și dreapta credință în adevăr și bine, nu pot fi luate omului decît cu riscul de a anula, pînă la urmă, însuși omenescul, anihilînd viața conștientă, instaurînd sălbăticia pustiului.
Răsunetul amplu al literaturii noastre este de așteptat de la opere cu-adevărat înalte, surprinzătoare, durabile care să transfigureze cu gravitate și prospețime dureroasele dileme ale destinului uman, întrebările fundamentale ale contemporaneității, energia mereu creatoare a marii arte.
NORMAN MANEA
SCRISORI DESPRE LOGICĂ (VIII)
TRIUNGHIUL LOGIC - „IUBEȘTE ȘI FĂ CE VREI”
Am înțeles că facem dreptate individualului — constați d-ta — și pînă la urmă facem dreptate tot generalului, arătînd că individualul este doar o împachetare de generaluri. Totul seamănă cu Revoluția franceză descrisă de Hegel : insul se luptă pentru drepturile sale și triumfătoare iese voința generală, cu rigorile ei. Ce a cîștigat individualul ?
Dar în logică lucrurile se petrec ceva mai echitabil decît în istorie. In logică apare la timp un al treilea, care poate pune ordine între individual și general. Ca și geometria plană, care este știința triunghiului după, cîte s-a spus, logica începe cu trei termeni, respectiv cu triunghiul făcut de ei : generalul, individualul și determinațiile lor. Atunci generalul își pierde suveranitatea absolută și își face lucrarea logică la rînd cu ceilalți doi termeni.
Cînd un individual, fixat de generalurile lui cum este, se deschide către un general nou, atunci se ivește ca un al treilea determinația, și cu aceasta devenirea logică. Se creează o situație logică prin ieșirea din fixație datorită generalului nou, cum este nou muritorul logic față de cel statistic, la om. Existau și pînă la apariția generalului nou determinați! ale individualului subsumat generalurilor, dar ele erau tocmai determinați! de subsumare. Erau expresii ale inerției individualului și deci nesemnificative ca determinații, așa cum sînt executările de comenzi. Comandantul decide și subalternul execută. Legea prescrie și realitatea individuală se supune. Dacă vrem să vorbim aci de logică, nu mai avem cum s-o deosebim de mecanică, și de aci mecanicismul.
Așa ne apare — dar numai ne apare — lumea materiei moarte, cu inerția ei. în fapt s-au petrecut și în sînul ei deschideri ale pachetului de generaluri către un general nou (altminteri cum s-ar fi ivit substanțe și realități diferite ?) și ele se petrec încă, iar atunci mecanicul trece în logic. Dar de aceea și trebuie să întreprindem logica, după cîte ni se pare în spiritul lui Hermes, de sus în jos, altminteri nemaiexistînd putința de-a deosebi între mecanic și logic. Ele nu sînt în contradicție oarbă, cu înțelesul obișnuit al acesteia, ci în contradicție unilaterală : numai mecanicul contrazice logicul, nu și acesta mecanicul, care ar putea fi un caz limită al logicului.
Oricum ar fi, cu un general nou, care scoate din inerția lui individualul, apar determinații care să nu mai reprezinte o simplă efectuare de comenzi. Acum determinațiile devin un termen de intermediere între individual, și general ; ba chiar mediul devine ,,mediu“ în dublu sens : nu numai de intermediere între primii doi termeni ci și de învăluire a lor, ca un mediu în acre ei își caută adeverirea. în logica lui Hermes, echivocul limbilor naturale (care nu este intîmplător, ci plin de sens adesea) departe de a nemulțumi, poate fi pus în valoare ; iar un termen ca
SCRISORI DESPRE LOGICĂ (VIII)
73
„mediu“, care indică și mijlocire și bună învăluire, ar putea spune ceva reflexiunii logice.
Dar cum se naște reflexiunea logică o dată cu triunghiul logic pe care-1 invocăm ? Ea se naște limpede și la o dată sigură a istoriei, prin silogism. S-a spus pe drept de către istorici că n-ar fi existat o științei a logicii dacă nu apărea silogismul. Logica veche nu se reduce la silogistică — este o nedreaptă simplificare a ei, pe care și-au îngăduit-o prea des modernii — dar abia silogistica a atras atenția asupra altor forme logice, ca și asupra inferențelor, a deducției și a tot ce face corpul logicii tradiționale. Nu este nevoie să arătăm că, oricît a putut fi de nesocotit, silogismul rămîne o mare descoperire, care își recapătă ceva din demnitatea trecută chiar în zilele noastre. (Au arătat-o, într-o remarcabilă lucrare : Silogistica. Teoria clasică și interpretările moderne, Ion Didilescu și Petre Botezatu).
Ceea ce vom cuteza să spunem este că, o dată cu silogismul, se naște logica pentru că în configurația aceasta de gîndire sînt puși în lumină termenii logici : individualul, generalul și detenninațiile. Au fost numiți altfel : subiect, predicat și termen mediu, iar în timp ce ultima denumire era potrivită la culme, primele două au creat numai neajunsuri. Sub-jectum ar fi ceea ce stă sau zace la propriu (ca în grecescul hipo-keime-non) într-o centralitate inertă, în timp ce predicatele s-ar roti în jurul lui ca într-un mic sistem planetar. Dar denumirile nu spun nimic despre natura termenilor, iar de cele mai multe ori în premise subiectul devine predicat și predicatul subiect. în schimb mediul, căruia Aristotel i-a arătat atîta atenție, este cu adevărat miezul silogismului. Cine nu ia în considerare mediul (ca în transcrierea silogismului prin implicație : dacă A revine lui B și B lui C, atunci A revine lui C) nu ia în considerare silogismul.
Să spunem atunci dintr-o dată ce ni se pare a fi mediul : el este holomerul, cum l-am numit, individual-generalul, partea-tot. Din mediu se face silogismul, care — ca și judecata simplă — este o descompunere, o discluziune, o disociație iar nu o compunere, cum este înfățișat de obicei. Holomerul-mediu se descompune în individual de-o parte, în general de alta, ținîndu-le și mai departe legate în expansiunea lor. Din mediul „om“ se desprind, de-o parte condiția generală de muritor, de alta cea individuală de atenian, sau unii greci, sau toți grecii (căci de un „individual" este în fiecare caz vorba, independent de cantitate) ; ca fiind oameni, aceștia sînt muritori. De fiecare dată, cu fiecare silogism, ni se pare că putem arăta cum se naște forma desfășurată sub o triplicitate, prin descompunerea holomerului.
Că silogismul nu este o compunere ci o descompunere, o pot arăta silogismele implicite ale vorbirii (la care se va fi gîndit fără îndoială descoperitorul silogismului, cînd a spus că orice demonstrație este un silogism). Principala și cea mai semnificativă concentrare a silogismului este cea cauzală : „Toți grecii sînt muritori pentru că sînt oameni“. Dar și reciproca e adevărată, într-o măsură : aproape orice enunț cauzal poate fi desfășurat silogistic ; iar cum demonstrațiile se fac îndeobște prin ridicarea la cauză, silogismul este adesea neexplicitat.
Ba îl poți găsi pînă și într-o exclamație a vorbirii. Cînd un țăran exclamă către ai săi : „Latră cîinele !“ el gîndește silogistic : ori de cîte
74
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
ori latră cîinele este un străin la poartă... Am putea spune atunci că lătratul cîinelui este holomerul din care se desprind : sensul general amintit, ca și actul individualizat în timp și loc, ce se produce. Silogismele nu figurează numai în demonstrații, ci se plimbă printre noi ; dar de orice fel ar fi, ele pot fi înțelese ca descompunerea unui mediu, a unui miez de gîndire (eventual și de realitate, dacă ne place să spunem cu Hegel că există și un silogism al lucrurilor). Iar prin descompunere ies la iveală cei trei termeni, pe care îi putem privi drept ontologici dintr-o perspectivă, dar acum trebuie să-i considerăm drept deopotrivă logici. Cu ei, desfășurați și organizați cum sînt, silogismul este prima configurație logică saturată ce ne-a stat sub ochi ; și de aci noutatea lui în istorie.
Dar dacă înțelegem așa silogismul, drept o configurație logică saturată, atunci îl șl depășim. Există și alte modalități de rostire care pot fi logic saturate. Se știe că în silogism nu pot încăpea decît propoziții categorice ; sau în sens larg, nu se poate vorbi logic decît la modul indicativ. (O rugăminte este și ea o rostire, dar nu o propoziție adevărată ori falsă, spune de la început Aristotel ; o întrebare nu este un „gînd“, declară Frege, pentru că nu este adevărată ori falsă — ceea ce te poate pune pe gînduri, făcîndu-te să te întrebi cum va fi „gîndit“ el ?). Modurile celelalte, conjunctivul, optativul, imperativul, n-au în principiu regim logic. In măsura în care științele spiritului, unde sînt în joc „valori", folosesc astfel tocmai modurile indirecte, ele s-au văzut excluse de la binefacerile gîn-dirii logice.
Cînd însă părăsești logica propozițiilor sigure, ca și logica predicatelor și subiectelor, trecînd în lumea determinațiilor, a individualului și generalului, tabloul se schimbă cu totul. Pot comporta un tratament logic și alte rostiri, cu alte valori decît adevăr și fals (și de altfel ce este „ade-văr“ în propozițiile acceptate ca atare, dacă nu tocmai adecvația individualului cu generalul prin determinați! ?), iar în acest caz logica lui Hermes, care este în primul rînd a științelor spiritului, începe sau măcar încearcă să-și facă dreptate în formă, încetînd să fie o simplă veleitate.
Astfel în orice versiune a logicii lui Ares, cea cu propoziții la indicativ sau cu enunțuri categorice, o rostire de mare răspundere logică, așa cum este : „iubește și fă ce vrei”, a lui Augustin nu ar avea sens. Totuși acest „ama et fac qoud visu a tulburat conștiințele culturii europene prin ceea ce în aparență i-ar contrazice sensul : prin ordinea pe care o poartă în el. Oricine a adîncit rostirea aceasta, în contextul ei, a înțeles că, atunci cînd iubești cu adevărat, nu mai ești în arbitrar : faci ce trebuie. Iubirea în acest înțeles mai adînc (acea iubire din care și Hegel făcea un exemplu imediat pentru dialectica sa, din păcate nu și pentru logică, pe care o lăsa acolo unde o găsise) este întotdeauna de ceva general, chiar dacă n-ar fi iubire de divin, cum vroia Augustin. „Iubește și fă ce vrei“ incorporează exemplar triunghiul logic ; rostirea nu conduce neapărat la inferențe în formă, dar implică din plin inferențe în fond. Căci „iubește" înseamnă : tu, ființă individuală; dar totodată, tranzitiv cum este, verbul deschide către natura generală, incorporată sau liberă, fără de care iubirea este evanescentă. Iar acum cade vorba neașteptată : „fă ce vrei*', care exprimă în fapt, ca puține altele, tocmai libertatea, bogăția și noutatea determinațiilor pe care și le poate da individualul sub regimul generalului nou ce l-a scos din inerția lui umană. Dă-ți orice determinați!
SCRISORI DESPRE LOGICĂ (VIII)
75
vrei ; ele toate vor sta sub acel „ordo amoris" care investește libertatea ta, pînă la a face din ea o veritabilă deducție. Nu este un argument, nu e un silogism, nu e o demonstrație, dar rostirea augustiniană are echilibrul și adîncirea unei formații logice saturate. Cînd logica trece nepăsă-toare pe lîngă asemenea situații de ordine, ea însăși nu este în bună ordine.
Nu credem a compromite triunghiul logic, sau a-1 bloca în simple forme de rostire saturată fără desfășurări logice, dacă îl trimitem să încerce prospecțiuni în zone pe care gîndirea refuză de obicei să le exploreze. Ni s-a părut că pînă și silogismul putea fi activ și altundeva decît în demonstrații. Cu acest precedent, sub riscul pe care și-1 ia orice gînd proaspăt încă, am fi ispitiți să proiectăm triunghiul peste rostiri (și eventual, mai tîrziu, peste procese) care n-au beneficiat încă de nici o indulgență a gîndului, rostiri degradate sau chiar infamante. Cine spune „te du dracului" nu știe, ca și țăranul care emite silogisme, cît de prins în plasa logicului este. Am pus intenționat verbul expresiei sub formă directă („te du“) spre a face vădită folosința semnificativă, în limba mai veche, a dativului. Iar „te du dracului" este expresia unei pierderi și dăruiri de sine, ca în „așterne-te drumului", și nu o simplă călătorie în infern, ca în „du-te la dracu". Tu, ființă individuală, predă-te acum acelei ordini generale unde știu eu bine ce determinați! te așteaptă. Expresia invocată este perfect saturată logic ; și de aceea, în nedemnitatea folosinței ei practice, posedă o demnitate teoretică.
Cu triunghiul logic, prezent în silogism dar și în zone aparent străine de rigoare logică, toată problema investigației se schimbă. Trebuie invocați cei trei termeni, fie în formații logice saturate, fie în formații cu valențe nesatisfăcute, prin precaritatea unuia din termeni. Rațiunea dislo-cantă va acționa și în unele și în altele, dînd conținut logicii lui Hermes. Relația binară este prea săracă spre a putea da socoteală de bogăția logicului, ea căzînd în mecanic. Relația ternară aduce o promisiune. Va ține, promisiunea ?
CONSTANTIN NOICA
COMENTARII CRITICE
ALEXANDRU PALEOLOGU
ÎNTRE CLASICISM ȘI BALCANISM
O primă înscriere a lui Alexandru Paleologu este, evident, cea în clasa lucizilor, a raționalilor, a celor „fără prejudecăți’4. Paul Zarifopol, asupra căruia autorul Ipotezelor de lucru (Cartea Românească, 1980) revine cu o vizibilă plăcere, e admirat pentru că „a crezut toată viața în funcția liberatoare a inteligenței, a afirmat primatul inteligenței cu orice preț, nimic uman neputînd exista împotriva sau în afara inteligenței44. Un alt model pare a fi Alain ce ar reprezenta trei „poziții în eclipsă de modă : raționalismul, pozitivismul și eudemonismul“. Iar următoarele rînduri n-ar putea fi oare contrasemnate, cu deplina conștiință a caracterului lor reprezentativ, de către Camil Petrescu ? „Chiar dacă în Propos sur le bonheur Alain propune uneori niște soluții cumva înrudite cu metoda Coue, toatei opera lui învață că fericirea e esențialmente o problemă de inteligență și curaj, adică de luciditatea discernerii șanselor ei în cotidian și de îndrăzneala de a decide în consecință ; că nu trebuie disprețuit efemerul, fericirea fiind făcută din -«eternități de o clipă» ; că fericirea nu e o pleașcă omogenă și lăbărțată ca aluatul, nu e o himeră a insatisfacției și a minților leneșe, nu e ce se numește o«baftă» căzută din cer, dar e, totuși, un har, adică un talent, care, ca orice talent, trebuie cultivat, strunit, și, tot ca orice talent, implică risc, inspiră aversiuni, eventual persecuție44. Acest mixaj de conștiință absolutizantă și de aventură, de efemeridă și de lucrare a „harului44, profunda obligație internă fiind într-un caracteristic impact cu adversitățile exterioare, se bizuie pe o idee de sine deloc modestă, care trebuie pusă în legătură cu concepția goet-heană asupra Destinului. Marele weimarian, așa cum ne reamintește autorul, făcea distincție între personalitățile puternice, „demonice44, aflate sub amprenta Destinului, și muritorii de rînd, sclavi ai determinismului orb : „«Destinul», «demonia» nu există decît în măsura în care sînt conștiente, identificate și recunoscute ca atare de cel în cauză. Trebuiesc asumate printr-un act de îndrăzneală, printr-o decizie, al cărei moment poate altfel să treacă fără întoarcere44. Nu știm dacă Alexandru Paleologu e un „superstițios'4 precum Goethe sau Napoleon prin care exemplifică respectiva categorie („atenți la avertismentele disimulate sub diferite «semne»44), dar e clară atitudinea sa de „aprobare a cosmosului44, de adeziune la toate cele date, specifică „oamenilor Destinului44 (între aceștia, obiectul marii sale întreprinderi exegetice, Mihail Sadoveanu). „Raționalismul44 se dovedește, prin urmare, o năzuință la statutul ,,demoniei“, iar modestia e, în cuprinsul unui interviu, înlăturată ca o mască netrebuin-cioasă, ca un tactic obrăzar al ironiei (postură de asemenea demonică): „în cazul meu modestia, pe care mă bucur că o socotiți exagerată, e mai degrabă o formă de ironie, adică de «întrebare» (era și o mică fățărnicie,
COMENTARII CRITICE
77
o manevră care văd că mi-a reușit). Nu din tristețe, ci dintr-un fel de veselie mă apreciez mai puțin decît găsiți că «mi se cuvine»...". Ca reprezentant al autorității Cosmosului, al unei natura naturans care creează postulate morale, Alexandru Paleologu înțelege a lua poziție împotriva a tot ceea ce tulbură „înțelegerea exactă", a tot ce o „încîntă", a tot ce o face să accepte camelota „artistică, filozofică sau morală" care bîntuie fără contenire în lumea modernă. Menirea sa fiind de brav navigator printre inombrabile primejdii. își cultivă imaginea virilă, decisă, combativă, de statuarie clasică. „Confuzia" apare iritantă aproape la modul fizic, precum o ceață. O bravadă a unei conștiințe „ostășești"’ îi determină acțiunile, îi dictează pașii cu sunet marțial. Chipul „atrabilar" socotit fiind ca nedemn, eseistul își plasează admirația „corect", în cultul valorilor „pozitive". „Imposturile" țin de aspectul de criză existențială, de ceea ce se reflectă dintr-însa sub unghiul teatralului, „disperării", „metafizicii" ori, simplu, al fizionomiei turgide. Ele sînt încercuite cu sîrguință (și cu voluptatea tehnică a capării de către naturalist a unor interesante exemplare), atît prin incursiuni în trecut, cît și în planul prezentului (bănuit în repetate rînduri de o vogă a inautenticității, de un snobism care tinde a scoate din funcție valorile perene, „sigure"). Arătîndu-și preferința pentru scriitorii ușor „depășiți" și dezicîndu-se cu tărie de, bunăoară, exponenții „noii critici", Poleologu ne oferă varianta unui clasicism în acțiune, ofensiv. Cruciada împotriva dezechilibrului socotit a conține un subtext de lașitate, un „moft", nu menajeză nici cîteva nume de prestanță, dintr-o galerie pe care cei mai mulți ar fi înclinați a o considera a definitivului. Astfel e amendat, retrospectiv, Vasile Pârvan, „care dăduse la Universitate cu imens succes de public, în parte monden, în parte seminarial, seria de spectacole, obliterante mental, de histrio-nism", într-o manieră, după cum se vede, ce ar fi dat satisfacții lui E. Lo vin eseu și Pompiliu Constantinescu. In campania sa vizînd „prostia patetică", flancat de Paul Zarifopol și de Adrian Marino, eseistul își descarcă arcul împotriva „eseului liric", condamnat printr-o judecată sumară pentru culpa gravisimă de a purta infamanta substanță a „poeticului" : „Acest fel de eseu nu este numai exclamativ, arată autorul cu mîinile rideate spre cer, ci de multe ori el evită exprimarea fățișă a unui punct de vedere, abuzînd de nuanțe și mai ales abuzînd de ceva care mă supără totdeauna în proză și chiar și în poezie și anume — poeticul. Poeticul este un defect groaznic în proză și poate și mai groaznic în poezie. Eseul liric denotă superficialitate, ambiția unei foarte rapide afirmări de personalitate". Ori, laconic, însă iarăși fără nici o concretizare : „Doamne ! ce insipid poate fi eseul liric". Rimînd cu deplîngerile autorului Carnetelor europene privitoare la un abuz de „literatură", atari încriminări ar fi avut nevoie de o mai mare preciziune, pentru ca delictul să se desprindă în toată oroarea sa, și, desigur, de ilustrări pe viu : „O anume supralicitare verbală, nu «poetism» deplasat, o facilitate și incontinență a «idealității» sau «profunzimii», care viciază mentalitatea și scrisul multor literali chiar de seamă, sînt desigur imputabile lipsei de disciplină riguroasă în spiritul verificării sancționate obiectiv". Cu atît mai vîrtos cu cît aluzia îi țintește pe unii „literați de seamă" ! Altminteri „bestia neagră" a „poe-tismului" riscă a deveni... incoloră. Cu tot suspense-ul, avem a face, se pare, cu notele unei ieremiade contrapunctice, care însoțește profesia de
78
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
credință a „inteligenței** atotbiruitoare, a optimismului și a „fericirii**. Dacă admitem că „de aproape două secole, adică de la romantism încoace, impostura dezolării și prestigiul văicărelii (mai recent și al «durității»), au ajuns să dea fericirii un sentiment de culpabilitate’*, trebuie să remarcăm că „văicăreala" s-a insinuat, cum rugina, și în articulațiile intime ale acțiunii menite a o stîrpi. A cauza poziția adversă în chip învăluit, a ocoli sistematic pildele, a uza de un limbaj panicard și tragicoid în serviciul... robusteții și al încrederii în sine a echilibrului vital, nu înseamnă a fi deosebit de convingător. Idealul sănătății practicat în exerciții de strălucitoare palestră eseistică beneficiază de o temperamentală legitimitate, dar nu e îndrituit a se constitui într-un criteriu al valorii estetice ori morale, întrucît contrafacerea se poate manifesta și pe acest teritoriu. „Impostura metafiziciană** poate foarte bine sta alături de impostura materialistă, prostia patetică” alături de cea veselă, nu numai „plînsul“ poate fi expresiv „ilicit** ci și rîsul etc. Sugerînd pretutindeni o echivalare a opoziției sale la mediocritatea producției cultural-anistice cu blamarea posturii dramatice decompensate, Paleologu exprimă o antipatie personală la adresa „patologicului", un antiromantism individualizator mai mult decît un principiu cu generală acoperire. Oricît e făurită din materia celei mai subtile intelectualități, din delicii umanistice, din regaluri ale unei rare culturi, demonstrația sa are un aer de frondă, uneori stingheritor. Inaptitudinea tragicului poate fi luată drept o poză, nu mai puțin forțată în mecanicul și în sterilitatea ei decît mult hulita exacerbare a acestuia. O prea categorică poziție într-o atît de delicată zonă amenință a se surpa precum o construcție pe o temelie inadecvată. Sunetul de goarnă al „fericirii** și al „luminozității**, oricît de stenic în intenție, nu rămîne decît un document al unei efuziuni prixate, conținînd, în răsucirea aerianului său desen, complexele pe care se reazemă orice delimitare a spiritului creator. Certitudinea are aci un subsol jubilant-biologic, scrisul exhibă o satisfacție eutrofică, așa cum în alte cazuri, se petrece, cu nu mai puțină justificare, exact contrariul. Cu riscul unei enormități, ne exprimăm părerea că in ființa eseistului stă pitit un miles gloriosus la pătrat. Ciudată ni se înfățișează de aceea răceala lui Alexandru Paleologu față de un spirit indiscutabil înrudit, G. Călinescu. în autorul Istoriei literaturii române de la origini pînă în prezent și-ar fi putut găsi un aliat al vitalități (demoniei) pline de rumoare, tranșante și capricioase, care caută instintiv o disciplină în erudiție ca și în bovarica nostalgie clasicizantă. Căci la autorul Bunului simț ca paradox se pot decela majoritatea premiselor conștiinței sublim-limitative ale celui ce i-a refuzat pe Dostoievski, pe Proust, pe Brâncuși. Observațiile reprehen-sive ce i se aduc acestuia (de altfel pe un fundal de prețuire absolută : „operă de geniu", „geniul portretistic, imaginația și umorul lui Călinescu ating aci o treaptă extremă**) sînt posibile doar printr-o translație intelectuală, printr-o situare în spațiul unei ambițios voite detașări, operate în virtutea „demoriiei" personale care nu se învoiește cu nici o subordonare, împrejurare ce le acordă calitatea unor excelente mostre de autonomie critică, în registrul dual al îndepărtării de obiect și al obiectivării sinelui : „Capitolul despre E. Lovinescu este un monument de injustiție premeditată și măsluitoare, iar cel despre Caragiale surprinzător prin insuficiență și necompensat de extraordinara Domina bona în care, pe temă caragia-
COMENTARII CRITICE
79
liană dar dincolo de ea, e vorba de altceva. (...) Tot așa Scrinul negru, care e un roman de o stupefiantă inegalitate, grevat de orbitoare concesii conjuncturale (eronate și din punct de vedere marxist)...44. Stupoarea lui Alexandru Paleologu la idolatrizarea ilustrului predecesor devine perfect legitimă prin raportare la ideea unei posterități normale (iar nu... normate !) : ,,...G. Călinescu se bucură azi de o autoritate, cum să spun, «sorbonard-aristotelică». Azi ești confruntat cu Călinescu așa cum erau confruntați de către Sorbona cu Aristotel în sec. al 17-lea toți gînditorii“. Sau reluarea aceleiași asemănări într-o elegantă buclă pamfletară : „Cred că nu e nici o injurie a-1 compara pe Călinescu cu Aristotel, și nici pe maestrul Constantin Sorescu cu un Doctor al vechii Sorbone !“ Unui alt personaj congener, Șerban Cioculescu, i se servește concomitent „una caldă, alta rece”. Prețuit din unghiul opțiunilor și modalităților raționaliste, laice, „sănătoase44 ale comentatorului („Cu bună dispoziție și cu skepsis, dar intratabil și consecvent, Șerban Cioculescu a înfruntat monștrii născuți din adormirea rațiunii și li s-a împotrivit neîncetat și neobosit, în cîmp deschis, cu strălucit talent de tactician și combatant44), venerabilul magistru e pus în dificultate fără cruțare (pentru taxarea perseverentă a lui Mateiu Caragiale drept un „tenebros caracter44 ca și pentru o eroare filologică săvîrșită asupra textului matein), tratat oarecum în coquard : „Pentru cei tineri aceste amănunte istorice pot fi eventual confundabile, dar pentru generația maestrului Cioculescu ele au fost contemporane în sensul cel mai strict. Ce să mai spunem ? Atît doar : toate aceste dezvăluiri pe care maestrul Cioculescu le crede așa de edificatoare dau sentimentul jenant al unor defăimări, «în absența stăpînilor»44. Grație unui asemenea joc, eseistul își oferă satisfacția unei inteligențe situate deasupra contactului convențional cu persoanele, înregistrîndu-se, printr-o abstractizare a exericițiului său, la antipodul criticii simpatetice.
Dacă pînă acum am examinat aspectul „clasic44 al lui Alexandru Paleologu, să ne oprim și asupra unui alt aspect al său, derivat al aceleiași structuri mediteraniene. Nu numai limpiditatea, „scepticismul*4, perfecțiunea instrumentului rațional l-au atras la Paul Zarifopol, ci și legătura organică a acestuia cu mirajul polivalent al lumii lui Caragiale („buna dispoziție44 ca substrat umoral al lucidității, dar și ca plasticitate pentru o soluție pitorescă personală, pentru un „estetism44 al tipului balcanic pe care rigoarea clasică nu izbutește a-1 înlătura, ci doar a-1 fixa cu o anume puritate a liniilor) : „Am învățat de la triada Caragiale-Zarifopol-Cioculescu în primul rînd lucrul acesta minunat și de cel mai mare preț, anume că buna dispoziție este condiția cea mai propice a lucidității, a înțelegerii, a muncii, a obiectivității, a libertății spiritului, a imunității (omenește relativă) față de prostie și frică...44. Această „bună dispoziție44 e împinsă (în mod atît de călinescian !) spre efecte ludice, spre o „ținută44 care e specularea personalității, artă intra vitam. Deși declară că „estetizantul este un personaj ridicul, totdeauna a fost ridicul și eu am scris odată, într-un loc, că estetismul este un semn sigur de mitocănie44, eseistul se înfățișează el însuși drept un estetizant în felul său, suferind, balcanicamente, de o „inteligență bufonă44. Principala trăsătură a estetismului este, după Jurnalul seducătorului al lui Kierkegaard, aceea că eroul „se bucură estetic de personalitatea sa44. Această situație e probantă la autorul în discuție prin cochetărie, printr-un răsfăț care,
80
VIAȚA ROMÂNEASCA
citind, de pildă, o opinie favorabilă, o subliniază prin ...negație : „Un scriitor care îmi este prea favorabil a. scris, în revista «Tribuna», că sînt un strașnic polemist, dar păcat că n-am adversar ; luată ca un compliment, cum era în intenția autorului, părerea aceasta este mai mult decît exagerată“. Cu o simulată inocență (bunăcredința apare interpretată ca un rol, cu deghizament și cu grimă), e pusă în chestiune (precum o miză mare la un joc de cărți), însăși... onestitatea sa : „Gafe literare poate că or fi prin scrierile mele, dar eu nu mi-am dat încă seama și pînă acum nu m-a prins nimeni. Evit să mă bag în chestiuni la care nu mă pricep (dar poți face gafe și unde te pricepi) și evit să vorbesc de cărți pe care nu le-am citit (iar dacă se întîmplă s-o fac totuși, am grijă s-o mărturisesc pe loc, ca de exemplu â propos de Ludwig Klages). E o chestiune de prudență, poate mai mult decît de onestitate". Aidoma lui Conu5 lancu, mare amator de spovedanii abisale care îi siderau pe nepreveniții săi interlocutori, Paleologu execută variațiuni pe tema „nu sînt ce par a fi“. Un hedonism ironic îl îmbie a se ascunde după spontane ipostaze transparente ce fac parte de asemenea din eul său, a se „amîna“ ca într-o narcisiacă seducție în oglindă. Din relativizarea subiectului ia naștere o relativizare a obiectului, o „amînare“ a sa printr-o sofistică proiecție a formei. Sensul scapă din detenția absolutului pentru a se delecta în dulci ocoluri. Volubilitatea capătă intenționat o față demodată, prăfuită, consunînd cu Ibrăileanu și cu tînărul Mihai D. Ralea (în actualitate cu N. Steinhardt). E utilizat aci reflexul unui tezism „anti-subtil“, împărtășit de către poporaniști, ca un efect a cărui cauză apare estompată : „Trebuie să vă mărturisesc — și nu cochetez deloc, deși s-ar putea să las impresia asta că mie îmi displace mult rafinamentul. Am groază de rafinament și de așa-zisa finețe sau «subtilitate»". Prevenind actoricește critica prin autocritică, ne declară cu un suspect zel : „Știu că nu o dată am putut fi acuzat (poate nu fără oarecare temei) de exagerare în exprimarea unor aprecieri entuziaste...”. Pentru ca în alt loc să filosofeze astfel, perfect în rol : „...nu e prea deplasat să observăm că la oameni inteligenți devine «cochetărie» ceea ce la ceilalți e simplu «moft»". După cum nu evită un gest de o teatralitate... călinesciană, clamînd la finele unui articol aniversar : „De aceea strig acum, tare, să se audă : La mulți ani, Șerban cel bun !“. Nu o dată stridența e cultivată ca un mod de „a atrage atenția“, ca o publicitate cu o conștientă exagerare spre „a pune în valoare" aserțiunile mai îndrăznețe (exemplul cel mai potrivit : faimosul strigăt „Avem un Hdlderlin“, demn de atmosfera unei licitații publice). Simțindu-și fibra balcanică (local-barocă) și exploatînd-o cu inteligență (investind-o în expresivitatea diferențială a paginii critice), eseistul își dirijează debitul exprimării în funcție de o strategie curat formală. Alături de probele unei rafinate culturi, se ivește dispoziția unei comunicări debutonate, deconectante. Cazanului prea încins al abstracțiunii i se deschid, la anumite intervale, supapele. Spre a evita un impas în suprado-zarea doctă, Paleologu vorbește „pe șleau“, în felul unui delicios comeraj : „Un critic trebuie să accepte a priori, cu seninătate, să nu mai fie salutat de Cutare, să fie detestat și bîrfit, să-și piardă toate acele prietenii ce nu pot rezista sincerității și obligației sale de a se pronunța și să renunțe la orice vanitate socială și la orice carieră sau prebende care l-ar înfeuda. Idealul ar fi să trăiască, modest dar decent și la adăpost de anxietăți
COMENTARII CRITICE
81
materiale, exclusiv din onorariul unui foileton săptămînal. Cărțile lui se bucură rareori de tiraje mari sau reeditări succesive. E fără exemple la știința mea ca un critic să fi ajuns la opulență prin activitatea sa de critic. O anumită mediocritate bugetară a fost cam totdeauna legată de viața marilor critici (excepție au făcut Charles Du Bos și Ernest Seillere care erau bogați «de acasă», ultimul fiind bancher și fabricant de cioco-lată)“. într-un colaj democratic, termenii rari și explicațiile etimologice se împletesc cu expresia familiară, chiar argotică. Precum într-un imens bazar, autorul tîrguiește toate posibilitățile limbii, prin orientale tratative, din plăcerea unei oțioase varietăți, îmbăiat de pura existență a culorilor puse laolaltă. Caragialismul țîșnește prin sute de locuri în fine pulveru-lențe care nu dislocă suprafața masivă, însoțind-o însă cu o vibrație grațios temperamentală. Unduirile verbale aduc respirația unei visătoare vitalități. Personalitatea exegetului se vădește întruchipată nu atît în retorică doctrinară, cît în suculența scriiturii. Un fel de senzualitate a cuvîntului, în care sugestia pune în cumpănă claritatea „atică" iar vigoarea ține în șah subtilitatea, se dezlănțuie pe un portativ estetic, ascuns cu vizibilă jenă, ca și la Adrian Marino, dar care poate fi cu ușurință reconstituit la lectură. După cum obiectele pe care le vedem dovedesc existența luminii, savoarea unui text critic dovedește existența literaturii. La inspirația acesteia e adoptată uniforma altei vremi, mai deschisă, mai „sinceră", mai plină de căldură omenească : „Sau, mă rog : a fost bun sincronismul la vremea lui, dar acum e, cum se zice, «depășit». Sau cu un fior epic dat de cutezătoarea costumație a comunicării, de stratagema intonațiilor : „Putem rîde cît vrem de snobii și moftangiii care imită prostește ce li se pare șic ; putem rîde și avem dreptate să rîdem de speriații modelor intelectuale, vestimentare ctc., dar asta este o atitudine satirică, nu și una științifică". Sau cu o tăietură de bătrînească sentență : „Admirația pentru marile opere poate fi simplu instinctivă și întîmplă-toare, ceea ce înseamnă oricum o bună pornire ; la nivel mai pretențios chiar sinceră ea poate fi prostească...". în acești parametri de labilitate, de calculată disimulare, nu putem fi convinși că fiecare opinie este exprimată „cu mîna pe inimă" și nu e cumva o cursă asemenea stilului „vechi" care, precum vinul, își îmbogățește buchetul, devenind savuros-amăgitor în urmările sale (prin stil înțelegem nu doar ordonarea materiei verbale, ci și atitudinea mentală ce-i stă la bază și pe care o produce la rîndul său, în cercul vicios al personalității ce se înfruptă din sine). Oare Paleologu e concomitent un admirator al lui Topîrceanu (căruia îi menește o utopică resurecție : „...apărarea lui Topîrceanu îmi pare însă întemeiată, binevenită și azi, poetul fiind în continuare disprețuit din aceleași prejudecăți mai mult sau mai puțin filistine...") și al lui Nichita Stănescu pe care-1 gratifică printr-o asemenea formulă-limită : „Nichita Stănescu are însă un radicalism esențial, asemănător cu al lui Rimbaud..." ? Și oare nu ne pune la încercare așezînd alături, cu viclene clipiri, două așa de deosebite opuri ? ,,E cazul să-mi afirm credința că în acest ultim sfert de secol, vom avea cel puțin una dacă nu cîteva istorii monumentale ale literaturii noastre «de la origini pînă în prezent», nu asemănătoare cu a lui Călinescu dar comparabile. Pentru perioada interbelică Ov. S. Crohmălniceanu ne-a dat admirabila sa trilogie critic-literară". Balcanismul autorului Iiiotezelor de lucru, avizat de atîtea și atîtea străluciri
82	VIAȚA ROMÂNEASCĂ
literare, constituie un vector al personalității sale de clasică năzuință, dar dezvăluind infrastructura unei psihologii iradiate de generosul pămînt peninsular. Culorile nu de puține ori țipătoare ale peisajului sufletesc îi umplu textul. I se potrivesc cuvintele adresate unuia dintre francezii preferați : „...Montherlant își înscrie protestul într-un loc din carnetele sale : «dar opera mea este a unui psiholog și a unui om !», subliniind în repetate rînduri că a transpus în teatrul său variatele forme ale celui mai autentic adevăr uman“. Prin complexitatea și pitorescul naturii sale levantine, prin forța sublimării intelectuale a acesteia ca și prin farmecul scrisului său, Alexandru Paleologu este una dintre figurile cele mai interesante ale literaturii române contemporane.
GHEORGHE GRIGURCU
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
• 100 DE ANI DE LA APARIȚIA REVISTEI CONTEMPORANUL. — La un veac de la publicarea la Iași — a primului număr din revista „Contemporanul^ (1 iulie 1981), elogiilor ocazionale și stereo-tipe le iau locul constatarea unui fenomen pregnant : ecoul acelei mari orientări din România sfîrșitului de secol XIX, cunoscută unanim sub denumirea de „curentul cultural de la Contemporanul și generată deci, de cei numai 10 ani de apariție a revistei (1881—1891) — nu s-a stins. Dimpotrivă, posteritatea revistei „gheriste", furtunoasă, contradictorie, an-trenînd în dezbateri polemice pături largi de intelectuali — scriitori, esteticieni, critici și istorici literari, filosofi, sociologi și economiști, istorici și pedagogi — cunoaște astăzi un nou val de interes acut materializat în explorări și interpretări minuțioase, menite să înlăture exagerările extremiste, denaturările, sau contestările. Exegeții numeroși din ultimii ani recompun, odată cu portretul veridic al acelei multilaterale personalități (estetician, critic literar, gazetar, sociolog, economist, politician) care a fost Constantin Dobrogeanu-Gherea, profilul revistei al cărui mentor, chiar dacă nu și director, a fost.
Revistă de știință și literatură, Contemporanul era, de fapt, exprimarea publicistică a cercurilor socialiste în plină formare, din țară, și avea ca scop înjghebarea unei bune școli pentru intelectualitatea progresistă. Specificul literar al revistei a fost lăsat pe plan secundar, chiar articolul-program punînd accentul pe o-biectivul științific : „Scopul nostru din fruntea numărului 1 al revistei, apărut la 1 iulie 1891 — ea face cunoscut publicului român cum privește știința contemporană lumea. Credem folositoare pentru patria noastră împrăștierea cît mai mare a cunoștințelor cîștigate în privința lumii. Scopul nostru mai e, de-a purta o luptă înverșunată în contra producțiunilor științifice greșite și mai ales contra cărților de școală, căci dacă acestea vor fi rele, atunci nu putem aștepta nimic nici de la generația nouă". Editorialul se încheia cu
un călduros apel lansat către toți cei care împărtășeau idealurile progresiste ale revistei. Inițiativa coincidea cu campania tot atît de deschis măturisită, de demascare a unor racile politico-sociale care frînau dezvoltarea țării : exploatarea rurală, menținerea în inferioritate a femeii, domnia plagiatului. Articole incendiare dezvăluiau în adevărata ei lumină școala înapoiată și refractară spiritului științific, cu un sistem pedagogic de tortură, cu manuale îmbîcsite și incoerente. Difuzarea teoriilor darwiniste despre originea omului și evoluția speciilor făcea obiectul a numeroase articole de știință publicate în coloanele revistei.
O primă etapă în apariția Contemporanului este legată de o luptă cu caracter general democratic. Curînd însă „pleiada de tineri socialiști" (cum o caracterizase C. Miile) care inițiase publicarea revistei o orientează către răspîndirea ideilor marxiste. începînd din 1895, Contemporanul devine un propagator al socialismului științific. Sînt publicate fragmente din Capitalul lui Karl Marx și din Originea familiei, a proprietății private și a statului de Fr. Engels. Redacția primește chiar o scrisoare de la Engels în care, printre altele, se spune : „Cu mare plăcere am văzut că socialiștii din România primesc în programul lor principiile de căpetenie ale teoriei care a izbutit a aduna într-un mănunchi de luptători, mai pe toți socialiștii din Europa și America, e vorba de teoria prietenului meu, răposatul Karl Marx".
Colaborînd, pe lîngă Contemporanul, în presa socialistă și democrată a epocii — Revista socială, Drepturile omului, Munca, Critica socială, Democrația socială, Socialismul ș.a. — și fiind unul dintre inițiatorii primei publicații românești de orientare socialistă — România viitoare (1880)— Gherea va propaga în țara noastră, prin articolele sale, principii ale materialismului dialectic și istoric. Chiar dacă articolele sale de critică literară încep să apară, în revista condusă de Ion Nădejde, abia în 1885. Gherea a fost considerat creatorul curentului cultural de la Contemporanul..
CĂRȚI — OAMENI —FAPTE
Studiile sale critice sînt — ideologic și teoretic — o sinteză a concepțiilor despre artă ale lui Taine, ale democraților revoluționari ruși și ale filozofilor marxiști. Accentul cade — uneori tranșant și simplist — pe determinările sociale și naturale ale artei, pe relațiile de cauzalitate directă dintre artist și societate, pe actul de reflectare a unei epoci. Recu-noscînd, mai tîrziu, meritele criticii lui Ti tu Maiorescu, în promovarea valorilor certe, Gherea pledează însă, argumentat, în favoarea criticii explicative, pentru care avea o adevărată vocație, critică de analiză profundă și multilaterară a operei literare, îmbinînd critica biografică, psihologică, sociologică, estetică și stilistică, cu un accent special pe relevarea aspectului social și a determinării istorice. Gherea s-a străduit prin înseși scrierile sale, să demonstreze corelația dintre factorul estetic, pe de o parte, și cel politic, etic, istoric, pe de alta.
La chemarea lui Gherea — denumit ..părintele intelectual al socialismului din România'1, principal autor al programului PSMDR, înființat în 1893 — poeții și prozatorii Contemporanului, între care se numără : Traian Demetrescu, Ion Păun Pin-cio. Șt. Băsărăbeanu, Sofia Nădejde, C. Miile, Anton Bacalbașa, Paul Bujor, N. Beldiceanu, — majoritatea tineri, angajați activi în mișcarea muncitorească — se străduiesc să imprime, cu mijloace specific literare, o direcție progresistă literaturii române. Unele dintre ideile Contemporanului au fost privite cu simpatie si de alli scriitori cu nume proeminente în istoria literaturii noastre, ca I. L. Ca-ragiale sau Al. Vlahuță, chiar dacă n-au făcut parte din mișcarea inițiată de revistă, iar în tinerețe au resimțit această influență scriitori ca Gala Galaction, Di-mitrie Anghel, Jan Bart. după cum printre numeroșii adepți ai unor idei gheriste se numără — într-o anume perioadă a activității lor — G. Ibrăileanu, N. lorga, C. Stere, I. Raicu-Rion. C. Miile și chiar vechi junimiști ca G. Panu și N. Pătrașcu.
Contemporanul își încheie doar formal apariția în 1891, continuîndu-se — ideologic — sub alte titluri, unul dintre a-cestea fiind Lumea nouă (1889) a lui Ibrăileanu și lonescu Raicu-Rion. în 1893— 1894 Gherea scoate revista Literatură și știință în care sectorul literar va fi precumpănitor și la care vor colabora Vlahuță și Delavrancea.
în ceea ce privește polemica Maiorescu-Gherea, total diferită, ca fond și ca formă, de bătăliile anterioare, ea a pornit de la neînțelegeri de suprafață, fiind a-gravată și exagerată de contemporani, și
mai ales de urmași, care au transformat contradicția — Gherea avea o adevărată voluptate a polemicii — într-o luptă de principii ireconciliabile. Articolele maio-resciene : Comediile d-lui I. L. Caragiale (1885) și Poeți și critici (1886) au fost atacate de Gherea în articolul Cătră d-l ixlaiorescu (1 iulie 1886, în Contemporanul). Nefiind de acord cu „emoțiunea impersonală" și cu ,,sfera ideală a emoției artistice" preconizate de Titu Maiorescu, Gherea face, de fapt, un tel de proces cuvintelor, termenilor critici, e drept, im-preciși, lăsînd loc larg confuziilor. Gherea traduce simplist termenii maiorescieni și nu sesizează latura de eficiență culturală a studiilor acestuia, cu a căror linie el însuși era de acord. Maiorescu îi va răspunde abia peste șase ani, în 1892, prin articolul Asupra personalității și impersonalității poetului, Gherea revenind cu articolul Asupra esteticii metafizice și științifice. Criticul Contempora7iului va reflecta, de altfel, asupra acestor termeni neclari care au dezlănțuit cea mai aprigă polemică a epocii și va considera ulterior, că numai teoriile teziste — conform cărora susținuse asumarea automată, fără nuanțe, de către „artistul proletar cult" a datoriei moralist-patriotice, — se opun ireductibil concepțiilor maioresciene. Importantă a rămas pînă astăzi nu atît polemica în sine, importante au fost consecințele acesteia, influența pe care a avut-o asupra gîndirii și concepției estetice ale scriitorilor din deceniile următoare.
Ecoul polemicii Gherea-Maiorescu — al polemicii între Contemporanul și Convorbiri literare — a fost de o excepțională însemnătate în istoria culturii românești și mareînd un moment hotărîtor în înțelegerea rolului social al artei. Respingerea teoriei „artei pentru artă", revendicarea adevărului în artă si în literatură, sublinierea finalității sociale a artei, recunoașterea marilor valori ale literaturii noastre, interesul față de folclor și alte asemenea idei, proprii orientării celor două reviste, au făcut adepți și au contribuit la ridicarea literaturii române pe o nouă treaptă.
în explorarea minuțioasă a importantei reviste care a fost Contemporanul este necesar să nu pornim doar — sau nu în nrimul rînd — la regăsirea unui trecut îndepărtat ci la reactualizarea unei mesaj patriotic, lansat în urmă cu mai mult de un secol de către Titu Maiorescu si preluat de Gherea și de revista al cărui mentor a fost — acelora ce-și asumaseră răspunderea ridicării literaturii române pe o mai înaltă treaptă valorică, prin a
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
85
sanarea vieții literare și prin respectarea unor sever și salutare norme estetice, a-pel care se integrează și astăzi, firesc, e-forturilor culturii noastre contemporane.
RODICA FLOREA
© EPOCA MARILOR CLASICI LA UNIVERSITATE*. — în genere, știm că marile adevăruri despre Eminescu, Creangă, Caragiale s-au spus. Dar s-au spus oare, toate ? Și cele știute își păstrează, neaiterată, valabilitatea ? N-au mai rămas teritorii neexplorate ? Iată numai cîteva din întrebările pe care și le pune orice istoric literar onest avînd conștiința profesiei sale și pe care și le-a pus, firește, și George Munteanu. Cursul său (căci masiva carte este la origine un curs universitar) despre marii corifei ai literaturii și culturii române moderne încearcă să vină în întîmpinarea unor interogații ca cele de mai sus, fiind semnificativ atît pentru spiritul critic iscoditor al autorului, pentru intuițiile sale — unele remarcabile — cît și în privința metodei (metodelor) folosite, domeniu în care, cei puțin la noi, demonstrația critică rămîne prea adesea la simplul experiment, neefec-tual în plan axiologic.
Avînd să răspundă nu numai la exigențele unui lector avizat, dar și ale studentului, George Munteanu a prevăzut fiecare capitol cu o bogată Cronologie, unde se găsesc faptele îndeobște cunoscute, interpretarea critică urmînd să se aplice unui aspect sau altuia al operei, luminat din unghiuri inedite, chiar dacă metoda nu este neapărat de ultimă oră. încă de pe acum se face vizibil talentul portretistic al criticului (ex. Ion Maiorescu) și spiritul său polemic, avînclu-1 în vedere mai ales pe G. Călinescu. Nu lipsesc micile nedreptăți, ca aceea care-1 vizează pe Duiliu Zamfirescu, numit „un fel de Ma-cedonski mai liliputan ca fire“, preluîn-du-se evident ideea greșită ce se mai a-credita pînă de curînd a ostilității autorului Vieții la țară față de poetul Luceafărului și afirmîndu-se, fapt greu de demonstrat, superioritatea romanului Din bătrîni de Ion Slavici în raport cu în război al lui Duiliu Zamfirescu.
înainte de a ajunge la discutarea pro-priu-zisă a operei, George Munteanu simte nevoia unui preambul, a unei biografii intelectuale și morale intitulată „biografie
* George Munteanu, Istoria literaturii române. Epoca marilor clasici, Editura didactică și pedagogică, 1980.
interioară44, capitol ce revine, ca și cronologia, la fiecare scriitor. Una din cele mai izbutite „biografii44 mi se pare aceea a lui Titu Maiorescu, bizuindu-se, cum era și de așteptat, în primul rînd pe însemnările zilnice și pe corespondență. Mai întii, o bună caracterizare a spiritului maiorescian, prin excelență, sintetizator : „Ca și, de pildă, Macedonski, Titu Maiorescu reprezintă cazul paradoxal de a se fi ivit în cultura și literatura română cu o falsă conștiință a propriei vocații, în ordinea tipologică a lucrurilor. Se credea un precursor, un începător a tot și a toate, pe cînd, în realitate, era un tipic sintetizator, unul dintre cei meniți să ducă la maxima împlinire un proces al căutărilor începute cu mult înainte". Aplicînd metoda sondării psihanalitice, George Munteanu relevă „complexul" de precocitate maiorescia-nâ. dar in același timp — lucru nou ? — argumentează, mereu pe baza Jurnalului, continuarea preocupărilor criticului și după terminarea studiilor, fapt în genere ignorat.
Interesantă, mai ales ca portret polemic, asupra căruia vom reveni, este ,,biografia interioară’4 a lui M. Eminescu, și de reținut prin punerea cîte unui alt accent sînt acelea consacrate lui Creangă și Caragiale. Autorul însă pare foarte încîntat de „biografia" realizată la capitolul Ion Slavici, unde alături de psihanaliză, convoacă masiv și critica arhetipală. Se ajunge la descoperirea unor „straturi" suprapuse de unde și titlul Stratigrafia „biografiei interioare", reliefîndu-se, pe de o parte, forța nativă de introspecție a prozatorului și preocupările lui de psihologie, egale cu ale lui Hasdeu și Maiorescu, pe de alta, importanța copilăriei ca furnizoare de nuclee narative și implicit a scrierilor memorialistice, care, investigate cu ajutorul noilor metode (noutate, altfel, relativă), ne fac să luăm cunoștință de un Slavici mai complex și mai problematic. Așa de mult a fost absorbit autorul în elaborarea acestei „biografii44, încît n-a mai trecut la analiza literară a operei. A considerat oare suficiente considerațiile despre Fapta omenească și romanul istoric Din bătrîni, totuși supralicitat ? Nu a dorit să repete unele judecăți existente despre marile nuvele și despre Mara ? Capitolul rămîne, din acest punct de vedere, oarecum derutant.
A procedat mai bine George Munteanu, chiar dacă mai „didactic44 în restul co-vîrșitor al cărții. Aproape în tot locul se vede efortul de a descoperi colțuri mai
86
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
umbrite ale operei, de a interoga textul, ceea ce-1 conduce adesea Ia rezultate profitabile, nu numai pentru învățăcel. M-am bucurat să constat. înainte de toate, o revizuire a atitudinii față de Titu Maiorescu, tratat (cum notam altă dată) cu o severitate nedreaptă în volumul Hype-rion — Viața lui M. Eminescu.
Recenta „micromonografie", căci așa trebuie considerate cele cinci mari capitole ale acestei Istorii a literaturii române, „dă cezarului ce este al cezarului", ba și ceva pe deasupra. Pentru George Munteanu, polemicele lui Titu Maiorescu sînt expresia unei querelle des anciens et des modernes, criticul i se înfățișează ca un mare precursor al poeticii simboliste, cum s-a mai observat, și chiar al structuralismului și al semioticii. Spirit modern, mentorul „Junimii" era conștient de drama limbajului, relevîndu-se el însuși ca un artist flaubertian al stilului. Asemenea constatări — fundamentale — se adaogă aceleia că Titu Maiorescu avea „un ochi intern excepțional" ceea ce conferă valoarea literară a Jurnalului și Epistolarului. George Munteanu face parte dintre foarte puținii exegeți care acordă cuvenita atenție extrem de interesantei memorialistici maioresciene, punînd-o pe picior de egalitate cu opera critică. Deși comparația cu epistolierul Voltaire e strivitoare (autorul Dicționarului filosofic a trimis vreo 18.000 de scrisori !), partea aceasta de analiză mi se pare excelentă. Sînt și puncte în care textul lui George Munteanu ne convinge mai puțin, fie prin modul de abordare, ajungîndu-se uneori la o advărată fărîmițare a materialului, situație care se repetă la capitolul Eminescu, fie prin ideile acreditate. Personal, am dubii în ceea ce privește „originalitatea" esteticii maioresciene, ca și „istoris-mul“ lui Maiorescu (la pasajul citat despre Alecsandri, aș cita în opoziție articolul despre Eminescu) și, de asemenea, în privința faptului că autorul Direcției noi... ar fi fost prin judecățile lui, totuși sentențioase, inițiator al criticii analitice. Nu împărtășesc opinia lui George Munteanu nici cînd afirmă despre Eminescu, în chip absolutizant, că poetul „era cel mai ardent celebrator al existenței", ori-cîte circumstanțiale ar urma (să nu mai rămînă urme de filozofie indică și scho-penhaurriană ?) și nici cînd susține preeminența vizualului asupra auditivului, adică asupra vestitei armonii eminesciene. Aceasta nu înseamnă că cel mai amplu capitol al cărții ar fi lipsit de valoare. Din contra. Eminescu e văzut ca un poet renascentist, avînd geniu poetic, dar și
geniu științific, iar starea lui de cultură, fiind foarte aproape de starea de natură, încă un prilej de a polemiza cu G. Călinescu, și nu numai cu el. George Munteanu este împotriva divizării operei în „antumă" și „postumă", ceea ce îi strică unitatea conceptuală, caracterul organic. Pornind de la înseși ideile poetului, criticul se ocupă de cele trei invariante ale structurii artistice eminesciene : 1. sensibil ; 2. inteligibil ; 3. imaginar, într-un demers extrem de minuțios (poate excesiv), care întoarce obiectul pe toate fețele. Sînt de remarcat în afara unor foarte interesante chestiuni de detaliu (de ex. propunerea unor alte geneze, apelînd la izvoare autohtone, pentru Floare albastră și Luceafărul), două observații esențiale pe care ie înscrie George Munteanu în chip de concluzie : modernitatea poetului constînd în antisentimentalitate și antiideologizare, prin care se îndepărta de poncifele romantismului, și extraordinara forță interogativă a operei eminesciene. Asemenea idei configurează un nou punct de vedere, chiar dacă luăm cunoștință de el după lungi și prea întortocheate ocoluri.
Plin de noutăți se dovedește capitolul rezervat lui Ion Creangă, despre care autorul a publicat un studiu aparte mai a-cum cîțiva ani. Debutul povestitorului e fixat mult mai devreme, în manualul Metodă nouă de scriere și citire (1868), iar unele nuclee epice sînt depistate în corespondență. Pentru George Munteanu, opera capitală o constituie Amintirile, străbătute de o amărăciune urcînd pînă la tragism și „expresie plenară a dorului românesc". Mereu polemic, noul exeget consideră că humuleșteanul avea și simț al naturii și capacitate de a portretiza, că discursul său nu este exclusiv dramatic, ci, simultan, liric, epic și dramatic. încă o sugestie a criticii moderne, „școala privirii" mi se pare mai fructuoasă aici decît aplicată lui Eminescu. Nu știu dacă din această cauză „oralitatea" lui Creangă a fost aproape uitată. Surprinzător e de asemeni că George Munteanu a renunțat la „metafora drumului", care se afla printre „cheile" mai vechiului studiu amintit.
Aceleași virtuți analitice le regăsim în capitolul despre I. L. Caragiale, mai ales în caracterizarea personajelor din comedii, ca de ex. Rică, integrat o dată mai mult operei scriitorului și tipologiei universale : „Rică devine frate siamez și cu Farfuridi și cu Cațavencu, în ceea ce privește vorbele ce se avîntă ca niște muște bezmetice printre sensuri care n-au nici într-un chip contingență cu ele". Ventu-riano ar fi „un Vautrin dunărean surprins
VIAȚA ROMÂNEASCA
87
în faza incipienta a voracității sale”. In C făclie de Paște se observă bine „psihologia așteptării”, iar în Hanul lui Mînjoală și alte nuvele o prefigurare a fantasticului cultivat în secolul nostru de V. Voicu-lescu și Mircea Eliade. N-aș zice că nu se ivesc și aici „dezacorduri11 între autor și cel puțin unul dintre cititorii săi (afirmația că cele patru comedii sînt de valoare egală, negarea naturalismului ce se face simțit într-o parte a operei). Dar „dezacordurile” sînt implicite actului critic. Autorul încearcă altceva (de obicei, alte unghiuri de abordare a obiectului, prin intermediul unei metodologii moderne), riscă noi ipoteze critice, și nu o dată cîștigă.
AL. SANDULESCU
• NU DEPARTE DE E. LOVINESCU. — Clipa în care profesorul Gh. Nedioglu isprăvi de caligrafiat pe tabla clasei unde se dădea proba scrisă a bacalaureatului— în clădirea liceului Spiru Haret — cuvintele „Marii îndrumători din punct de vedere critic ai culturii române“ a fost una din cele mai fericite ale vieții mele de școlar. Noi, cei de la Spiru, ne înfiorasem aflînd că la română vom avea de înfruntat pe eminentul dar și temutul și exigentul dascăl de la Șincai. Examinatorul prezentase unuia din candidați (colegul nostru Const. Alecsandriu, viitor administrator al Băncii Naționale) trei bilete ; emoționat, dar fără șovăire, locțiitorul Ursitoarelor trăsese pe cel care, următor desfășurării sale, a avut drept consecință apariția întruchipată în albul cretei, pe fondul negru al dreptunghiului acum ora-•cular, a temei pricină de bucurie pentru mine.
Mă simțeam calm și fericit nu numai pentrucă îmi era la îndemînă să tratez subiectul ci și fiindcă îmi îngăduia să-mi manifest nestingherit simpatia pentru cîte-va din personajele mele preferate în cuprinsul literaturii. Paradoxal și inconsec-vent se numărau printre acestea Hasdeu, lorga, Maiorescu și E. Lovinescu.
I-am dovedit profesorului Gh. Nedioglu eă „am lecturi14 citîndu-i pe Sainte-Beuve și Paul Valery și că nu sunt străin de problemă expunînd cuminte părerile principalilor noștri critici de la Heliade Rădu-lescu la Șerban Cioculescu și Pompiliu Constantinescu. (Era în 1929 !) M-am socotit apoi în drept să dau lucrării un caracter mai personal și să-mi exprim, printre altele, marea mea admirație pentru E. Lovinescu. (Pe atunci, cînd bacalaureatul reprezenta un concurs sever și solemn, procedînd astfel dovedeam oare
care curaj și asumam riscul de a părea frondor unui cărturar puțin pornit a considera cu ochi buni „.impresionismul11.) O făceam cu atît mai entuziast cu cît nădăjduiam ca, odată bacalaureatul luat, să-mi pot însfîrșit împlini dorința de a asista la ședințele Sburătorului, spre care tînjeam încă din clasa a șasea. Dar mamei mele, care-i transmisese criticului această cerere a mea, i se răspunsese categoric (și zîmbitor) : nu înainte de a fi trecut examenul de bacalaureat !
Cunoșteam, prin urmare, o dublă bucurie : să pot cita în lucrarea mea numele lui Lovinescu printre ale marilor învă-țați ți călăuzitori ai neamului și să anticipez, parcă, satisfacerea nezăbavnicei mele curiozități de a-1 vedea pe autor la treabă în propriul său sălaș, cum ar veni „în acțiune”.
Toamna, cînd întru realizarea visului acesta școlăresc, pătrundeam în apartamentul din strada Câmpineanu, senzația clintii a fost de potolire a facerilor închipuirii și nerăbdării : șirul persoanelor instalate pe sofaua clin fundul încăperii mi s-a părut a oscila între prăfuit și excentric. Generalul Brăescu (fratele umoristului, acela colonel), Bebs Delavrancen-cea, soții Ludovic Dauș justificau primul adjectiv ; Mia Frollo — ditai doamna cu părul cît o claie și foarte agitată — pe al doilea. Așezată aparte, Hortensia Papa-clat-Bengescu trezea în mintea oricui epitetele : discreție, distincție, dar o lectură a doctorului Virgiliu Monda — alt stîlp al cenaclului — m-a dezamăgit profund, mi-a sugerat numai decît numele răposa-ților Georges Ohnet și N. Rădulescu-Niger. Jovialitatea lui I. Peltz era bonomă, omul totuși nițel frust. Figura foarte sigură de sine a misteriosului Dinu Nicodin, beneficiar constant al deferentei atenții a gazdei, nu a contribuit nici ea la înseninarea unei atmosfere ce mi s-a părut — ca și mohorîta vreme de afară — a bate către cenușiu.
Am fost deajuns de înțelept pentru a nu mă lăsa descurajat de o perplexitate sumară și am devenit un oaspe asiduu al Sburătorului, găsindu-mi un loc de figurant cvasi-mut în rîndurile tineretului îndeobște mult mai guraliv și mai combativ decît mine Bogdan Amaru, Dan Pe-trașincu, Al. Robot, Ieronim Șerbu, Adrian Rogoz, Perlele Martinescu.
Mulți alții — mai competenți, mai harnici, mai implicați în activitatea și aura cenaclului — au vorbit, au scris, și-au a-dus aminte, au studiat, au amănunțit, au redăruit viață cercului din jurul lui E. Lovinescu, au scos în relief însemnătatea sa
88
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
pentru literatura țării. N-ar avea nici un rost să repet, să mă las ispitit a da cie înțeles că știu ceva în plus, că prezenței meci la acele austere după amiezi de duminică a semnificat mai mult decît prilejul de a mă bucura săptămînal de contactul cu o lume unde cultura și talentul îmi apăreau, de pot spune astfel, la perigeu — și din care mă înfruptam, pe măsura capacității mele receptive, cu nesaț.
Vie și benefică vanității mele e amintirea după amiezii în care maestrul — vizibil mulțumit și dispus a nu-și înfrîna gentilețea — mi-a cerut să le citesc celor prezemi articolul meu consacrat operei și persoanei sale într-o revistă obscură, rod al jertfelor bănești și neastîmpărului juvenil al unui grup de contestatari din care făceam și eu, cu neosteneală parte, o revistă sortită să apară numai în șapte numere, ostentativ și provocator intitulată Revista Burgheză. (Poetul suprarealist Sașa Pană într-o notă a cărții sale Născut in '02 îmi atribuie cu mărinimie calitatea de redactor șef ai ei.) Articolul, respectuos. admirativ, calm și nițel didactic, tinzînd a fi cît mai „universitar* și mai degajat, mai imparțial și mai definitiv, îi plăcuse maestrului. îl făceam „mare critic burghez1* : nu s-a supărat, a interpretat calificativul ca fiind corespunzător esenței sale spirituale și orientative, a dat din cap aprobator în repetate rînduri, nu s-a sfiit a vădi o totală și chiar afectivă bunăvoință. Mă referisem nu numai la critic ci și la traducătorul lui Tacit și al lui Homer, sunt convins că și referirea aceasta l-a delectat și a contribuit la înfiriparea expresiei de senină și îndreptățită voioșie a feței aceleia atît de cărnoase și de puțin pornită, îndeobște, a trăda simțămintele finței lăuntrice, repulsiile, afinitățile, atracțiile ori distanțările ei.
A mai existat un moment cînd E. Lo-vînescu mi s-a dovedit nu îndepărtat și netemător de a se destăinui, cel puțin indirect. într-o seară a toamnei anului 1942. Locuia atunci în blocul corpului didactic, spre extremitatea bulevardului care duce la Cotroceni. Era o seară ploioasă, vîntoasă, vrăjmașă. L-am găsit neînconjurat de oaspeți. Venisem neanunțat, fără nici o justificare, cu îndrăzneală. Mă simțeam cătrănit rău, umblasem teleleu pe străzi, ajunsesem din întîmplare în cartierul noii Facultăți de Drept, suisem treptele sub îndemnul nevoii de a nu fi singur, de a mă uita în ochii unui om care mi-ar putea, poate, spune ceea ce mult mai tîrziu am aflat că se numește— atît de plin de tîlc și duioșie — o vorbă de mîntuire ori de folos.
Nu s-a mirat văzîndu-mă, nu mi-a dat de înțeles că sunt inoportun. Era și el îngindurat, foarte îngîndurat și foarte greu îi venea, parcă, a formula ce crede, ce simte, ce cugetă, ce știe, ce nu știe. Ne-am vorbit destul de puțin. Spațiul, în jur, era îmbietor și cald : cărți, cărți și iar cărți, lumină, liniște ; maestrul în fotoliul său la masa de lucru ; hîrtii, mape, creioane, carnete, calabalîcul acela nobil și înșelător care, doar el, răpește vieții măcar părți din deșertăteiunea ei. Totul era confortabil și normal, s-ar fi zis că nimeni nu trebuie să se teamă de vreun semn advers. Afară însă, dincolo de ploaie, vînt și întuneric, stăteau la pînclă îngrijorările, necunoscutele unor ecuații imense, zguduitele puncte cardinale ale unui haos încă incert. Destinul, ca-n primele măsuri ale simfoniei lui Beethoven, bătea egalitar și aspru, excludea poli Cețurile, îndepărta deosebirile. Ne priveam : eu întrebător și a-prig, el — dintr-oclată — tulburat, amical și ridicînd barierele. Mi-a amintit că-i osîndise cu hotărîre pe Han, pe Slavici, pe Galaction, pe Arghezi, pe Stere, pe cei care-și dovediseră atașamentul pentru puterile centrale. Apoi tăcuse îndelung. Părea a fi supus unor îndoieli, unor regrete, unor nelămuriri. L-am simțit departe. După scurtă vreme însă mi-a devenit clar că e în căutare de o punte. N-a vrut să știe clece venisem, atît de fără de îndreptățire, de neîndoielnic căutător de confident ori duhovnic ori vraci pitonicesc. Știa, înțelegea, participa. Nu m-a sfătuit nici m-a. încurajat ori dojenit ori iscodit. Părea, dealtfel, nu mai puțin dezorientat și descumpănit ca mine. Privirea-i părăsise și cărțile și camera și pe vizitator și circula, sub intemperii, pe întinsuri mari de pămînt, asemenea unui Wotan hoinar, fără de toiag și de manta. Și iarăși s-a fixat asupră-mi, adîncă, dezarmată, mohorîtă, lipsită de soluții, nu și de o doză de cordialitate.
Să trăiți, maestre, i-am spus ceremonios, luîndu-mi rămas bun.
N-aveam să-1 mai văd. Nici la înmor-mîntarea sa, în iulie 1943, nu m-am putut duce : zăceam, destul de grav bolnav, în pat. Mi s-a părut, imposibilitatea aceasta, o pedeapsă, o ironie, o rîcă a soartei. Exageram, de bună seamă, eram susceptibil și nervos, mă semețeam. Ut fata trahunt. Primisem o lecție de modestie, stare întotdeauna prielnică unei mai acute înregistrări a durerii.
N. STEINHARDT
@ CONVENȚIE ȘI ROMANESC. — Insolitul prozei lui Dumitru Dinulescu izvo
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
89
răște din tehnica renunțării deliberate la epic, din fragmentarismul ce subminează convenția tradițională a genului, din configurarea, adică, a unui edificiu prin secvențe mozaicate (»etutelate decît de memoria spontană a autorului), fiecare cu o apartenență autonomă dar comunicînd la nivelul manierei stilistice, originală prin imprevizibilul asociațiilor și brusca constituire a enunțului. Primul contact cu a-ceastă operă ce frapează prin lipsa intenției de a se da coerență discursului, pro-voacă o reacție de inaderență, de suspiciune chiar. Perspectiva unei lecturi previzibile, respectînclu-se, adică, rațiunea u-nei structuri organice a textului, fiind din principiu refuzată, comunicarea cu instantaneul factologic se realizează printr-o denudare facilă a premiselor.
Semnificativul se particularizează la Dumitru Dinulescu prin potențarea resurselor ironiei, de un tip acid, sarcastic și a unui umor ce pot aminti de Caragiale sau de Ilf și Petrov (orice referire are mai puțină importanță), dar înregistrăm involuntar caracterul și natura ambiguă a relațiilor și finalizarea prin poantă a unui demers lipsit inițial de orice intenție destructivă.
Romanul Galaxia burlacilor (Cartea românească. 1980) nu se dezice de la tehnica fragmentarismului, a interpolărilor subiacente, a mizării pe surpriza anecdoticului episodic investit cu valori de sugestie, tehnică familiară din povestirile volumului Linda-Belinda. Curios este că unitatea cărții este dată tocmai de incoerența programatică a imaginilor ce se suprapun, fără a revendica vreo prioritate. Dacă în Linda-Belinda se mai putea aprecia că autorul doar experimenta (și propunea, totodată) o nouă modalitate de convertire a absurdului la pretențiile ficțiunii literare, în Galaxia burlacilor ceea ce părea aleatoriu devine principiu ilustrativ, opțiunea fiind,, irevocabil, pentru o proză căreia, dincolo de orice procedeu al expunerii — prin ironie, sarcasm, prin relatare neutră sau inconformism lingvistic etc. — nu i se cer decît să satisfacă gustul pentru insolit, pe fondul unei indecizii comportamentale a personajelor. Semnificativă ne apare prima parte a cărții, intitulată Burlacul, — celelalte două. Aventurierul și Repetentul sînt inferioare valoric, care se constituie într-un fel de studiu foarte eteroclit despre filosofi a stării enunțate în titlu (fiecare capitol cuprinde, într-un ton clemistificator, subtitluri explicative, ambigue ca însăși întreaga structură compozițională a romanului). Sensul textului este dat de momentele în care se sugerează starea de im
pact a personajelor cu realitatea, cînd se conturează imaginea insului constrîns la renunțări, cu spectrul ratării în față. Tonul ironic ne face să privim, însă, destinul celor doi protagoniști — Sandu și Monica — intr-o (și dintr-o) perspectivă optimistă ; diversele farse pe care ni le rezervă autorul, comportamentul ingenu al eroilor, optica ce-i diferențiază și-i separă nu fac din ei, totuși, niște personaje tragice, cum scria cineva (de fapt nici situațiile prin care trec nu sînt de natură a le provoca prelungite angoase existențiale, ceea ce nu exclude poate un dramatism implicit al trăirii). Singurul inconformist e Alexandru Pascu (Sandu), naratorul și potențialul autor al romanului (tehnica aceasta a substituirii autorului real prin altul ocazional, care este însuși naratorul, tinde să prolifereze). Fără o, motivație precisă, Alexandru Pascu se erijează în conștient înregistrator al derizoriului cotidian ; „îmi notam totul. Și povestesc urmărind exact documentul, mereu în căutare de „efecte‘:, de senzații tari pe care frecventele experiențe erotice le favorizau. El trece cu un soi de stoicism prin deziluzii sentimentale,, dar o experiență ratată îl încurajează spre o alta cu vigoare sporită. Lei un moment dat se părea căi romanul își abandoneaztî titlul, dirijînd personajul spre o certitudine rîvnită, intuita. în Monica, personajul în care (și prin care) se reflecții personalitatea acestui Odiseu amăgit de himere. Inventiv și seducător prin naivitatea (și simplitatea) trucurilor, autorul transformă această primă parte a romanului într-un bazar de curiozități, de informații ce sufocă și inhibă, de travaliu imagistic și lingvistic. El ne ia complici într-o aventură ce aproape că-și refuză rațiunea, co-munieîndu-ne știri despre faptele cele mai banale, despre fotbal sau descoperiri de răsunet, despre ritualul sau semnificația unui gest decent sau intolerant și repercusiunea morală a unui act de violență, despre filme sau aștri, despre modă sau prognoze meteorologice etc., într-un efort al inventarierii atotcuprinzătoare. Cităm, spre o exemplificare sumară, enunțul anticipativ al capitolului patru : „Date meteorologice pentru 18 august 1963. Găinile. Pisicile. Deșteptarea în stil umanist. 1963 și august în calendar. 18 august 1963 Ia București. Ce-nseamnă o zi. La ștrand, îapoi acasă“. Rețetarul de asociații ar putea continua, după o logică ce ne amintește de Ingeniosul... lui Mircea Horia Si-mionescu. Personajele se dăruiesc, cu pasiune și frenezie, unor preocupări ce le acaparează pînă la extenuare. Unele poartă nume (sau porecle) extravagante, întîlnite
90
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
și la alți eunoscuți autori : Keke, Spoitu, Sisoie, Africanu, Mambo, Ghimmy, Albinei, Pir {omega, Alcoolicul etc. Abundă „ceaiurile44, plimbările nocturne, aventurile amoroase, convorbirile telefonice, întîlni-rile și despărțirile, satisfacția și regretele. Se scriu scrisori ce nu se trimit, se fac angajamente intime etc., etc. Restrîngerea treptată, spre final, a acestui carusel de situații, proiectează personajul în sfera relativului, unde patronează indecizia și iluzia („E mult mai bine cu iluzii44). „Viața e ironică'4 răspunde el unui reproș, și finalul acestui așa zis roman scris „din mers’4 re-instituie în personaj starea sa cie excepție : „Sînt singur, extrem de singur*4. Aparanet un roman comic, Galaxia burlacilor rareori stimulează hazul convențional. Receptîndu-1 doar sub acest pretext, am risca să diminuăm tocmai ceea ce el ne comunică mai puțin textual dar resimțit poate în tonalitatea, să-i zicem gravă a contextului general.
Riscul prozei lui Dumitru Dinulescu este — paradoxal ! — autopastișarea, repetarea invariabilă a unor situații, gesturi, previzibili tatea stilistică. Definind cu finețe caracteristicile stilului acestui prozator deosebit de dotat și inventiv. Lucian Raicu își exprima și o rezervă, intuind un pericol de care autorul nu poate face abstracție : „Riscul este dizolvarea identității în marca stilistică, excesiva identificare a autorului cu maniera bine găsită44. (Rmânia lit., 2/1981). Sugestie, credem, profitabilă.
VASILE CHIFOR
• O MARE DISPONIBILITATE CRITICA. — O carte inteligentă și plină de nerv este culegerea de studii a lui Modest Morariu intitulată între relativ și absolut (Editura Eminescu, 1979). Titlul volumului este împrumutat din Caietele lui Camus, unul dintre autorii preferați ai criticului, alături de Stendhal și Malraux. Căci Modest Morariu se ocupă de acei scriitori și artiști cu care simte că are afiniătți spirituale și, glosîndu-i, se destăinuie indirect pe sine, fără a-i denatura însă prin atribuirea abuzivă a propriilor sale concepții și stări de spirit. Detectăm mai degrabă coincidente între critic și scriitorii studiați cu vădită simpatie. Putem spune că opțiunea declarată în favoarea relativului pe care o constată la Camus, de exemplu, este totodată și opțiunea sa. La fel, necesitatea dialogului pentru aflarea adevărului (între da și nu) și repulsia față de excesele extremismului detectate în opera aceluiași autor, preocuparea de a transforma o vastă experiență în fapte
de conștiință pe care o subliniază la Malraux, sau nevoia de unitate a omului realizabilă printr-un amplu examen de conștiință, cum semnalează la Stendhal, și fuziunea (observată tot în opera lui) a clasicismului cu romantismul într-o interdependență armonioasă.
în cazul unui artist autentic (exigență de prim ordin) cum este Pucă, adeziunea, deși foarte puternică, a criticului nu exclude o delimitare în care se afirmă preferința pentru o artă în care intuiția se însoțește neapărat cu luciditatea și pregătirea tehnică de specialitate. Reușitele lui Pucă (artist căruia îi face și un portret remarcabil) i se par „admirabile în sine, dar detestabile (s.n.) ca exemplu pentru cine ar crede că arta este doar un fel de iluminare spontană și nu cere ca atare studiu și îndelungată elaborare44. Cazul Pucă ar fi de aceea valabil doar ca o excepție care confirmă regula.
Adeziunea în general vădită a criticului la ideile și viziunea celor mai mulți dintre scriitorii și artiștii de care se ocupă nu este însă o adeziune mărturisită liric. Criticul și-a îmblînzit (ca Stendhal) impulsurile romantice și se ferește să ne o-fere confesiuni pe marginea cărților citite. Acestea nu sînt simple pretexte pentru exprimarea subiectivității criticului. Dimpotrivă, el se vrea cît mai obiectiv, mai științific, și apropierea de adevăr se face decis dar precaut, pe buclele în spirală ale unei cunoașteri riguroase. El procedează întotdeauna metodic, prin situări prealabile în epocă, într-o serie tipologică sau într-o familie de spirite. Ni-1 închipuim examinînd atent cît mai multe texte privitoare la problemele care-1 preocupă, animat de aspirația exhaustivității, cu seriozitatea unui Vianu, pentru a oferi cititorului cunoștințele temeinice și sigure. Cînd nu poate realiza această aspirație secretă în studiile pe care le întreprinde (cele mai multe concepute inițial ca prefețe la versiunea românească a unor opere străine). Modest Morariu își anunță cititorul, bunăoară, că „o analiză mai amplă și mai sistematică ar impune nuanțări pe care încercarea de față, propunînd mai degrabă o schemă generală, nu și le poate îngădui44. Se referă aici la literatura și arta fantastică, analizată într-un studiu caracteristic pentru demersul său critic. Tot ce există se prezintă, după Modest Morariu, în cadrul unui sistem și prima operație de înțelegere pe care o avem de făcut este situarea justă a faptelor. în cazul fenomenului artei fantastice, această situare este foarte vastă, în tipologia culturilor (opoziția Orient-Occident), și astfel putem ajunge să considerăm că Orientul
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
91
este „lata romantică a omului universal1' și că arta fantastică a Occidentului se produce cu precădere în epocile de criză, cînd pe organismul clasic se grefează „modalități de simțire și de gîndire îndeobște exotice", care pot fi încadrate, după d’Ors, în eonul baroc. La fel, Capriciile lui Goya sînt încadrate în „ampla sferă de cuprindere a spiritului baroc". Stendhal este examinat prin prisma opoziției clasicism-romantism, iar Jules Renard „ne aduce și el o elocventă exemplificare a binomului clasic-baroc". în cazul lui Stendhal ține să sublinieze faptul că ideea de limită „îl situează (s.n.) pe linia vechii tradiții grecești din cultura europeană, cea care judecă realitatea lumii prin dimensiunile ființei umane".
Critica istorică și cea tipologică se îmbină armonios în textele lui Modest Morarii. Metodic, sistematic, scrupulos, nu este totuși un fanatic al științei care, după unele păreri, ar putea asigura infailibilitatea opiniilor critice, fiind pe deplin conștient că „nici astăzi, cînd istoriografia de artă este atît de științifică, specialiștii n-au renunțat la dreptul de a greși, chiar dacă recuzita lor garantează argumentele cele mai solide'". Demersul criticului se realizează cît mai obiectiv cu putință, prin însușirea celor mai perfecționate instrumente de lucru, cu probitate și umilință, fără exibiționism și fără proiectarea unei viziuni străine celei a autorului studiat. Oricît ar fi de interesante opiniile unui creator despre un alt creator, ele rărmn de obicei mai prețioase pentru cunoașterea celui care le emite decît pentru autorul la care se referă. Este cazul lui Gide. judecător prea subiectiv al sincerității din Jurnalul lui Jules Renard și care ajunge din această cauză la o părere „grăbit mioapă". „în mod ideal — comentează criticul, și avem aici o expunere a modului în care înțelege el însuși să practice critica literară —■ judecătorul obiectiv al unei creații trebuie să se oblige la un efort de depersonalizare, să accepte o a-numită contaminare, să renunțe, cu alte cuvinte, la sistemul său de raportări, în-cercînd să-1 înțeleagă, identificîndu-i-se, pe cît omenește posibil. Altminteri contactul va rămîne superficial, va transforma judecata critică într-o pledoarie implicit pro domo. Judecătorul va înțelege unele lucruri numai pînă la limita la care nu vor intra în conflict cu sistemul său de gîndire ; sistemul de referință al celuilalt îl va leza pe al său și, lipsit de fiorul necesar al simpatiei, în loc să-1 înțeleagă. va polemiza cu el. Vanitatea lui va refuza o gîndire propusă, ambiționîndu-se
să remodeleze — ce absurditate ! — un om de alt tip spiritual''.
De aceea, lectura lui Modest Morariu este o lectură extrem de atentă, care își impune chiar o anumită smerenie, încearcă să lumineze mai întîi din interior operele examinate, să se identifice cu ele, și abia după aceea, cînd este cazul, se distanțează critic pentru a se delimita. Una din calitățile lui primordiale este marea disponibilitate critică, simpatia înțelegerii celor mai variate concepții filosofice și estetice. După fixarea genului proxim, încearcă stabilirea cît se poate de exactă a diferenței specifice. Distincții fine, rectificări și nuanțări ne întîmpi-nă la tot pasul în textele lui Modest Morariu. Atent la „riscuri și capcane", evită afirmațiile prea tranșante, pe care le consideră greu controlabile și preferă retușări succesive aduse unor ipoteze de lucru. La capătul drumului, concluzia se desprinde ferm, dar ea nu mai e o simplă aserțiune axiomatică, ci rezultatul unei argumentări stringente, bazată pe citate abundente și întotdeauna bine alese din opera autorilor examinați.
Prin demersul său critic înțelegător și lucid, potențator de semnificații, Modest Morariu se încadrează perfect în definiția criticului dată de Sainte — Beuve : un om care știe să citească și care îi învață și pe altii să citească.
ANDREI IONESCV
• PORTRETUL ARTISTULUI ÎN TINEREȚE. — Pentru noi toți, care-1 cunoșteam pe lacob Negruzzi din tîrziile sale Amintiri din „Junimea", bătrîn academician înconjurat de respectul (oarecum superficial) al unei generații care-1 apucase deja nins de gloria indiscutabilă a întemeietorului Convorbirilor literare, scriitor cu o carieră literară încheiată, practic, înainte de 1900, recent apărutul său Jurnal din perioada studenției berlineze (în seria „Restituiri" a editurii clujene Dacia, publicat de cercetătorii ieșeni Dan Mă-nucă și Horst Fassel) înseamnă, în bună măsură, o surpriză.
Valoarea documentară propriu-zisă a .jurnalului, trebuie spus de la început, nu este ieșită din comun, deși el aduce multe amănunte interesante, mai puține referitoare la Costache Negruzzi, menționat în cîteva rînduri dar niciodată în legătură cu preocupări literare, mai numeroase despre colegii de studenție sau despre însuși autorul notelor. Cu adevărat interesante sînt însă mărunțișurile care reconstituie, sub ochii noștri, portretul psihologic al unui tînăr aflat, în perioada de formare intelectuală și sufletească, în
92
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
străinătate, deci într-un mediu care îi definește mai repede și mai precis individualitatea. Chiar dacă amănuntele în cauză par (și sînt probabil) adesea secundare, concursul lor la precizarea contururilor unei epoci și ale unei fizionomii morale este capital ; nu ne vom putea explica, sociologic clar nici logic măcar, care erau resorturile intime, nu ale „filosofici" junimiste, dar ale extraordinarei coeziuni sufletești dovedite de vechii membri ai societății ieșene, decît citind și pătrunzînd cu răbdare notele, scrisorile, jurnalele acestora din epoca formării lor, și ceea ce putem surprinde la prima vedere — poate nu singura, dar în orice caz una din cauze — în jurnalul lui lacob Negruzzi. ca și în cel al lui Maiorescu, este încrederea optimistă și înviorătoare în cultură, liant sigur nu numai între temperamente și personalități diferite, dar și între concepții diferite — cum vor avea mulți dintre junimiști, cel puțin în prima epocă a societății — pe care îi apropiau însă calități morale și intelectuale incontestabile, precum și un patriotism pe cît de discret în declarații, pe atît de profund. La Negruzzi, întregul jurnal este de fapt o foaie de temperatură a maturizării sale, de la tînărul zvăpăiat și ușura-tec, care-și risipește timpul cu jocuri de noroc și mici aventuri erotice, pînă la încrîncenarea cu care se pregătește pentru efortul final al examenelor („să fii harnic! să fii harnic !"), traiectorie banală într-un fel pe care o individualizează cîteva amănunte pline de semnificație pentru o epocă despre care, totuși, nu știm prea multe. Iată-1, de pildă, pe tînărul student pasionîndu-se pentru limba engleză, pentru care și-au mărturisit afinități și ai ți junimiști, ca Maiorescu sau Carp (traducător din Macbeth), dar care făcea pe atunci efectul unei mari ciudățenii în societatea ieșeană, căci una din leoaicele lașilor. Anica Lățescu, făcuse furori învă-țîndu-și vizitiul țigan să mîne caii și să apstrofeze pe ceilalți vizitii cu vorbe englezești : multei vreme după această excentricitate, lumea își mai amintea de ea și Radu Rosetti, care ne-o relatează, o știa de la părinții săi. lacob Negruzzi învăța însă sistematic și, la început, era foarte entuziasmat de progrese : ..am început deja să vorbesc engleza și am impresia că voi progresa repede" (29 ian. 1863) ; peste cîteva luni entuziasmul scăzuse CMi-e foarte greu și disper cînd mă gîn-desc la însușirea acestei limbi", 14 aprilie) dar faptul îl stimulează și face eforturi (la 4 mai : „am lucrat azi toată ziua, mai
ales la engleză"), conversează cu prietenii în englezește și, în consecință, la 25 iunie poate scrie : „cu engleza merge strună !" Poligloția pare, de altfel, una din ambițiile sale, căci ia lecții și de latină (încearcă chiar să converseze în această, limbă) și-și exercită talentul epistolar scriind fratelui său Leon, la Viena, în italiană.
Pasiunea pentru muzică colorează și ea paginile acestui jurnal, Negruzzi cîntînd, ca Filimon, la flaut, frecventînd nu numai spectacole de operă obișnuite (Donizetti, Bellini, Mozart), dar și Beethoven și chiar Wagner ; la 30 aprilie 1862 constata chiar că „preferința mea pentru muzica italiană a pierit aproape de tot". Cum observă D. Mănucă în prefață, cultura sa muzicală (fără nici o legătură cu studiile de drept pe care le urma) este dintre cele mai serioase și-i permite să atingă și probleme filosofice ale acestei arte. Jurnalul abundă în note și aprecieri asupra spectacolelor văzute, multe, considerații de bun simț și în general juste, judecind adesea interpreții dar niciodată muzica într-adevăr mare („Nu vreau să spun nimic referitor la muzică. Ar fi de prisos să-mi exprim umila mea părere asupra acestui chef — d’oeuvre al lui Beethoven" zice el undeva despre uvertura la Fidelio). Una dintre bucuriile sale este procurarea unei noi partituri sau o seară muzicală cu prietenii, cum va continua și după revenirea în țară, cu fratele Leon, care cînta la pian (amănuntul apare într-o scrisoare din 1864, curînd după întoarcerea la Iași, către unul din frații Bonachi ; cele cîteva scrisori, publicate în 1932 de Al. Iordan, ar fi putut constitui o frumoasă anexă a acestui jurnal, de care se leagă destul de strîns).
în politică, tînărul Negruzzi se declară „aristocrat", alături de alți colegi ca M. Bonachi, N. Cazimir ș.a., în timp ce pe D. Petrino îl vom găsi printre „demo-erați" (vezi însemnările de marți, 17 febr. 1863) ; faptul nu ne surprinde, căci așa îl vedea și Panu la Junimea, peste cîțiva ani („Era conservator adînc, conservator ruginit chiar. Așa, mi-aduc aminte teoria pe care o dezvolta de multe ori la Junimea : superiorul are totdeauna dreptate față de inferior"), dar aceasta nu-1 va împiedica să aprecieze legea rurală a lui Cuza drept o „măsură binefăcătoare pentru țară". în ianuarie 1863, începînd un an nou care avea să-i aducă terminarea studiilor, se arată nerăbdător să pună „în slujba patriei tot ceea ce am acumulat în timpul studiilor în străinătate" ; indiferent de micile nebunii ale tinereții, de poza
VIAȚA ROMÂNEASCA
93
pe care și-o compune, sentimentul datoriei se trezise în el.
Numeroase sînt amănuntele, unele pline de savoare, din care se degajă, treptat, profilul complex al personalității viitorului scriitor și al mediului studențesc de la Berlin ; probabil că savoarea notelor ar fi fost și mai mare dacă autorul le redacta în românește (faptul că autorul nu utilizează limba sa maternă privează, desigur, însemnările de multe nuanțe a-lective, cu toate că traducerea lui H. Fassel e colorată și fluentă). Dea aceea poate și impresia că, dincolo de acest profil, rămîne parcă o părticică neexplicată a farmecului pe care-1 are, pentru noi, figura lui „Moș Jak“ ; sau acest farmec e doar apanajul bătrîneții ?
MIRCEA ANGHELESCU
•	GRAFICĂ — SCULPTURA LA TIMIȘOARA. — Lidia Ciolac și Bela Sza-kats sînt cloi artiști a căror maturitate stilistică e rodul unor îndelungate și adesea dramatice căutări. Maturitatea stilului constituie de fapt singurul element unificator al expoziției de la galeria „Helios" din Timișoara, căci plasticienii, temperamente diferite, ba chiar opuse, au optat pentru modalități artistice distincte.
Graficiană Lidia Ciolac, înclinată spre o analiză subtilă, delicată a lumii formelor, expune desene (tuș și acuarelă) din trei cicluri deosebite unele de altele, evo-luînd de la figurativ, ca în „Scrierea naturii" și „Anatomii imaginare", spre abstract — ..Hieroglife imaginare".
Desenele din primul ciclu se leagă de preocupările mai vechi ale artistei, înclinată spre studiul naturii, al vegetalului. Ea se lasă în voia unei pasiuni de veritabil botanist atunci cînd schițează frunze, descrise pînă la cele mai neînsemnate amănunte. Totuși fiecare element din natură este trecut prin filtrul unei viziuni artistice, pusă în evidență de compunerea desenului și de asamblarea fragmentelor lui. Suita următoare, de 12 desene, din „Anatomii imaginare5, aduce o problematică mult mai vastă, deschisă interpretărilor ; ea stabilește un contact cu fantasticul, care se inculcă în imaginile oarecum familiare, rupte însă din contextul lor și plasate în insolite combinații („Fonetică terestră"). Dar nu numai straniile perso-naje-conglomerat sînt fantastice, ci însăși curgerea nestăvilită a formelor, care par a evolua unele din altele, guvernate de legi ale oniricului. în sfîrșit, cea de-a treia etapă e marcată de cele 14 grafii din „Hieroglife imaginare" în care se operează sinteze în adîncul formei, în
sensul esențializării ei către abstract. Desenele grupează mase dinamice, cu elemente viu contrastante, rezultate din duetul nervos al liniei, accentuat prin opoziții cromatice. Ele inaugurează o nouă treaptă, interesantă, încărcată de semnificatii, neanticipată de producțiile artistice anterioare ale graficiene!.
Opus lirismului Lidiei Ciolac, sculptorul Bela Szakats se află în ipostaza unui „homo faber" ce guvernează un univers sever, înclinat spre asceză. Una din preocupările creației sale, figura umană este tratatfi ferm, în linii mari, esențiale, tinzînd către formulare conceptuală, ca în lucrările „Cariatidă41 și „Asceza lecturii". Proporțiile sînt alungite, precum în canoanele medievale, iar anatomia, simplificată în sensul liniilor ei de forță (cele trei reliefuri-medalion intitulate „Davin-ciana") tinde să sugereze, prin anumite deformări, o maximă expresivitate („Arhitectul"). Preocupat de găsirea unor formule sintetice de redare a trăsăturilor umane, Szakats experimentează elemente de factură cubistă, accentuînd geometria corpului („Ieșirea din pămînt", „Zidul").
Chiar și materialul în care sculptorul lucrează are o anume asprime, căci el își modelează figurinele în lut sau în șa-motă. Definitive, acestea păstrează prospețimea și incisivitatea cu care au fost investite inițial (Pelerinul").
Universul imaginat de sculptor este generos ca problematică, atingînd uneori o reală adîncime filosofică : de la miracolul ivirii unei noi ființe („Bucuria genezei", „Maternitate"), pînă la sacrificiul în numele întregii umanități („Mărturisirea e-roului" răstignit pe o roată).
Deosebit de interesante sînt lucrările făcînd parte din ciclurile „Hemisfere locuite" și „Imperfecțiunea interioară a sferei", care aruncă o lumină nouă asupra unei lumi labirintice, nebănuite, tăinuită într-o sferă. Gestul creator al artistului o dezghioacă, eliberînd privirii măruntele figuri în geneză.
Autentic eveniment artistic în viața unui oraș care se impune tot mai mult ca un centru viu al căutărilor fructuoase în domeniul artelor plastice, expoziția celor doi timișoreni demonstrează calitate artistică și suplețe intelectuală, confirmînd încă o dată prestigiul întemeiat al celor două nume.
ILEANA PINTILIE
•	EXPOZIȚIA PICTORILOR DIN ZONA DRUMUL TABEREI. — Ieșirea picturii din spațiul sălilor de expoziție atribuit prin consens nu cred să mai parti
94
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
un eveniment neobișnuit. Tablourile se cer contemplate, iar locul lor poate fi oriunde privirile le-ar întîlni într-o clipă de răgaz, chiar și în ambianța deloc protocolară a unei policlinici de cartier. O expunere nu este la urma urmei decît un test emoțional repetat de nenumărați privitori, și, din acest punct de vedere, coridoarele și holurile policlinicii din Drumul Taberei însumau un spațiu care nu aștepta decît confirmarea unei inițiative, împlinită prin marea dragoste pentru artele plastice a medicului Alexandru loan Boanehiș. Acum, după atîtea expoziții perindate pe aici, locul și-a cîștigat prestigiul, consacrînd de-a lungul anilor destui debutanți sau facilitînd unor nume cunoscute reîntîlniri cu publicul, așa că ultimei expoziție a pictorilor din zona Drumul Taberei validează definitiv reușita unui experiment.
Dincolo de pretextul locului care unește expozanții, ne aflăm în fața unui salon de pictură mai restrîns unde conviețuiesc pașnic tendințe și modalități de exprimare, diversitate reconfortantă pentru privire. Alianțele nu sînt elective, selecția n-a mizat pe afinități, ci a respectat opțiunile individuale. Cele două compoziții semnate de Constantin Baciu, figuri caligrafiate gestual, confirmă consecvența unei viziuni ce caută în primul rînd incantația. Un transfer al magicului în realitatea figurii exprimă și Gh. Pătrașcu, dar mai ales Vasile Chinschi (,,Portret“), analist al stărilor umane disimulate în concretul descrierii și în metafizica atmosferei cromatice. Tot în ducatul magicienilor l-am situa și pe Marin Gherasim, deși pentru el nu figura umană este de astă dată obiectul atenției, ci vasele vechi de lut și o scoică. Pentru asemenea o-biecte umile el inventează medii cromatice riguroase, abstracte, dar toată această tăcere a culorilor substituie un univers miraculos pe care privirile îl percep emoțional. Jocul optic al ipotezelor geometrice preocupă mai ales euritmiile Aureliei Gherasim, lucrări dintr-o serie mai mare, de astă dată fiind prezentate doar două clin modelele posibile. Situații ale culorilor în ipostaze florale sau în cele ale o-biectelor (naturi moarte) ocupă multe din ecranele tablourilor expuse, atestînd meditații de atelier, dar într-un fel și perenitatea motivelor (Valentin Hoflich, Ion Minoiu, Ion Grigore, Florin Mitroi, Mirela și Ion Isăiiă). Remarcabile prin griurile și alburile prețioase ne-au părut florile lui Ervant Nicogosian.
Ca o chemare secretă, și în această expoziție peisajul domină cu fascinațiile lui. .Lumina, dar mai ales lirismele tonale
impun prioritățile naturii, promovata în imagini nu atît prin dispozițiile fidelități lor descriptive, ci mai ales prin subiecti-vizări cromatice ; o natură rememorată afectiv, uneori sobră ca în tablourile lui Aurel Nedel („Peisaj cu case“, „Vaidei“), cu subtilitățile coloristice ce încîtă retina, sau recompusă din divagațiile cromatice ale anotimpurilor (Alexandru Cumpătă, Geor-ge Filipescu, Nicolae Groza, Marilena Mantescu, Eugen Palade, Bogdan Petriș, Mircea Velea, Reinhardt Schuster) ; natura cu orizonturile și apele sale ca în compozițiile lui Alexandru loan Boan-chiș, unde luminozitățile diafane sînt a-liate cu saturări ale materiei.
O expoziție într-adevăr utilă într-un spațiu consacrat în primul rînd publicului.
CORNEL BOZB1CI
•	CULE DIN GORJ. — într-un tablou sinoptic al culelor existente pe teritoriul Olteniei la 1 februarie 1973, inclus de 1. Atanasescu și V. Grama în cartea lor Culele din Oltenia, tipărită de Editura Scrisul românesc, trei din cele nouă edificii numărate de autori se află în Gorj. Cea mai frumoasă din ele, cunoscută sub numele de „Cula Cornoiu”, este podoaba muzeului satului gorjenesc de la Curți-șoara.
Construcția — înconjurată de bătrîne case țărănești — are o elevație unică. Pare o lamă albă ridicată spre cer, simbol al credinței incoruptibile a locuitorilor ei în steaua lor, în destinul lor, în dreptul lor de a fi aici, de a rămîne aici, zidiți în piatră, neclintiți prin volburile istoriei, credință exprimată cu o rigoare arhitectonică de esență clasică. Nici un artificiu decorativ, doar ziduri grele, masive, strînse alb în cămașa proaspătă a restaurării. Uși mari de stejar, ferecate pe dinăuntru cu druguri de lemn așezate de-a curmezișul, se închideau ca un zid în fața nepoftiților. Nu se știe exact cînd a fost construită, se pare că prin secolele XVII—XVIII. Ceea ce se știe — ceea ce această construcție, ca și altele de același fel care cîndva împînzeau ținutul, învederează cu limpezime — este că vechii stăpîni, ctitorii și apărătorii ei, hotărîseră, ctitorind-o și apărînd-o, să nu cedeze, să nu se închine, să nu fugă din calea năvălitorilor, a nepoftiților, ci să rămînă aici, neclintiți ca și zidurile. Ei, acei oameni de demult, ne spun — și autorii de cronici sînt datori să-i asculte — că trebuie corectate niște capitole de istorie ce plătesc incă tribut unor legende romantice. Ei ne spun că, de-a lungul timpului, nu
VIAȚA ROMÂNEASCA
95
s-au dat smulși din pămîntul lor, „nu s-au refugiat cu veacurile în pădurin-au întors spatele năvălirilor, pustiirilor, catastrofelor, istoriei.
Ce sentiment de țară falnică, de lume falnică, te cuprinde, privind această superbă construcție ! Dar și ce sentiment de tristețe, de tristețe pentru splendoarea ei și, mai ales, pentru unicitatea ei ! Fiindcă sinteza de măiastră construcție, de măiastră arhitectură ce a rodit aici ar fi putut să fie — de nu era vreme amarnică — mai timpurie. Fiindcă gustul monumentalului, vădit la o asemenea scară, ar fi putut să ducă la mari izbînzi. Fiindcă treptele care duc spre cula din Curtișoara — cîndva, precum și numele satului o atestă, culă veghind, într-un ansamblu de edificii, o curte, după unii o curte voievodală — sînt, iată, rupte, fiindcă de-a dreapta și de-a stînga ei nu se mai află, în veac, capodopere, fiindcă e unică. De-a dreapta și de-a stînga ei, în veac, ca și în parcul-muzeu pe care-1 străbatem, sînt doar niște căsuțe de birne, unele de pămînt, ridicate într-o vreme în care, pe-aici, edificiile de piatră nu durau, solul incert al istoriei refuzîndu-le temeliile, într-o vreme în care, pe-aici, tot ce încerca să înfrunte efemerul risca să cadă sub vitregia furtunilor ivite din senin. La temelia mîndrei cule din Curtișoara stă, deci, tragedia, iar unicitatea ei este o mîhnire.
Și totuși....
Totuși, pe-aici, prin acest Gorj atît de bogat în relicve ale trecutului, mai sînt și alte edificii-monumente, rezemînd pe ele ființa noastră în semeții de istorie și în prețioase cîștiguri de artă. Mai sînt culele din Șiacu și din Groșerea, mai sînt „Casa Glogovenilor“ din Glogova și „Casti Cartienilor" din satul Cartiu, luminînd, alături de alte construcții, spiritul și lucrarea unor strămoși ce, împotriva vremurilor, s-au sumețit să se întemeieze mai sus și mai teafăr decît în casa de bîrne sau în bordeiul de lut. Ce se întîmplă cu ele ? Cum le veghem și cum le ocrotim, astfel încît ceea ce n-a acoperit țărîna și n-a ars focul să nu se piardă din vina noastră ?
Cula de la Șiacu, ridicată în pragul secolului trecut, se păstrează încă destul de bine, deși un insidios proces de eroziune a cam început să-și vădească semnele. Aceasta fiindcă, pe de o parte, de la ultimele lucrări de restaurare a trecut destul timp (14 ani), iar pe de alta fiindcă rostul funcțional actual (care prin forța lucrurilor s-ar răsfrînge benefic asupra stării construcției) n-a ajuns încă la expresia care trebuie. Muzeul etnografic care, de
ani și ani, se tot alcătuiește în acest edificiu în formă de turn, cu splendide arcade trilobate și cu ocnițe pătrate împodobind parapetul pridvorului, e încă (cel puțin pină la ceasul cînd scriem aceste rînduri) un bric-ă-brac de relicve, necunoscute marelui public. (Ca, dealtfel, cula însăși, nevestită celor ce-i trec prin preajmă de nici un panou indicator). Nici la cula Groșerei, faimos monument de istorie și de artă, nu invită vreun asemenea panou. Micul, dar prețiosul muzeu istoric și etnografic din Glogova, legat mai cu seamă de răscoala lui Tudor Vladimirescu, este și el cvasinecunoscut. Greu i-ai bănui existența în clădirea de cea mai nobiiă tradiție românească, dar pierdută într-un parc pe jumătate sălbăticit (un parc cu arbori-monumente ale naturii !), ce sugerează celor ce-i trec pe-alături drumuri care s-au înfundat de mult. „Casa Cartienilor" din Cartiu, veche de aproape două veacuri, maiestoasă construcție cu trei niveluri, fără pereche prin puritatea canonului arhitectural, e goală și tristă, în așteptarea restaurării care întîrzie.
Nu-i prima oară cînd semnalăm această stare de lucruri. Făcînd-o din nou, repetăm întrebarea pe care, și cu alt prilej, am mai pus-o : oare ceea ce s-a făcut pentru Curtișoara — veritabilă capodoperă de restaurare și de funcționalitate muzeală — a înghțit toată energia, toată mîndria istorică, toată inițiativa celor ai locului ?
1L1E PURCARU
TlRGUL MOȘILOR. — în luna iunie, Piața Obor devine o adevărată expoziție de ceramică în aer liber, un tîrg de oale, în vechiul obicei al pămîntului, pe care bucureștenii l-au moștenit cine știe de cînd și pe care îl fac să dăinuie încă.
Peste ritualul pomenirii „Moșilor“ (oale gătite cu trandafiri și buchete de cireși la toarte, străchini și linguri de lemn), se așază obiceiul mai nou, al orășenilor care își gătesc apartamentele sau balcoanele cu blide și ulcioare de pămînt. Tradiție mai veche sau mai nouă, stînd sub semnul frumosului, după gustul și puterea de înțelegere a fiecăruia...
Meșterii olari vin (mai bine zis, veneau) clin toate părțile țării : de la Oboga și Horezu, din Odorheiul Secuiesc sau de la Pisc-Ciolpani. Sînt zone distincte, motivele ornării diferă, diferă argila, formele, smalțurile și culorile. Ceramica oltenească se distinge prin chenarele sobre, arabescurile din linii incizate, spirale, înstelări ; uneori, în mijlocul unor asemenea împletituri de chenare, semne și orizonturi, ră-
96
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
sar cocoșul, soarele, roata sau roza vînturi-lor — motive esențiale.
Ceramica din zona Bucureștilor aduce chenarele înflorate, culorile vii, pămîn-tul și argilele, și smalțurile arse parcă intr-un cuptor al soarelui. Roșul, verdele, albastrul și albul, pe fonduri brune sau cărămizii, armonii de culori tari care nu se tem de disarmonie. Formele sînt rotunjite, vesele, ulcelele bondoace au ceva de femei de la cîmpie, bine înfipte în pămînt.
Sau ceramica transilvăneană, cu alburile și albastrul — cobalt, cănile zvelte sau farfuriile, străchinile cît căușul palmei, cu motivele florale stilizate, dintre care răsar păsările — cucul sau pupăza moțată...
Printre stivele de oale și străchini așezate direct pe caldarîm, printre tarabele pe care sînt orîhduite fluierele-jucării, oaie și blide miniaturale, pușculițele — dar și „balerine44, glastre, „bibelouri44 pestrițe — vin cumpărătorii, se ghemuiesc printre mormane, aleg, ciocănesc — tîrgul și tîr-guiala dau pitoresc, farmec, pieții întregi.
Bar să nu rămînem doar la aspectul idilic, la tradiția lăudată — ea este și nu mai este aceeași — gusturile, meșteșugurile, vai, au evoluat ! De fapt, ceea ce spuneam despre specificul zonelor, despre ornamentația distinctă, ar trebui pomenit la trecut.
Meșterii din părțile Harghitei, (dar mai pot fi numiți meșteri ?), primii care cîntă în strună amatorilor de cusături pe nylon, flori din plastic și zorzoane, desfac, de cîțiva ani încoace, marfa cea mai țipătoare, butoiașele, scrumierele (nuferi cu sirene în mijloc) produse artizanale care n-au obosit să inventeze corcirile, grotescul, pestrițătura. Tot ei aduc un fel de căni disproporționate, urî te, pe care tixesc flori pictate în rozurile cele mai stridente, alăturîndu-le verdelui, bronzurilor, galbenului. O „mică industrie14 a kitsch-urilor care nu mai are nici o legătură, dealtfel, cu vechea tradiție a olarilor.
Dar mai sînt și alte încălcări ale probității profesionale, ale legilor breslei — dacă acestea mai există. Mă gînclesc, la cei doi meșteri olari de la Piscu-Ciolpani, doi frați, ai lui Vraciu, artiști talentați, dar care ambiționează să fie altceva decît olarii din Pisc Ei inovează, plagiind aș spune, motivele vechi, specifice zonei Horezu sau pe cele mai noi, ale lui Victor Vicșoreanu.
Ei au și produse frumoase, lucrate cu gust și respect pentru meserie, dar și a-cele farfurii cu margini dantelate, pe care reproduc, tixesc în culori nefirești, chenarele oltenești. Cei doi meșteri, cleveniți celebri de o vreme, nici nu vor să audă de specificul Horezu-Oboga ; puțin mai lipsește să-i învinuiască pe olarii olteni de imitarea ceramicei de Pisc... Iar în cele din urmă își spun, și cred că este adevărat, că aceste modele au fost prezentate unor comisii care văd, aprobă și autorizează produsele, desfacerea. Nici vorbă de furt, deci, de vreme ce asemenea autorități în materie, girează (același fapt se petrece, în celălat colț al țării, cu ceramica de Rădăuți, vechea ceramică de Cuty, în care meșterul Coli-baba a fost un artist recunoscut ; după moartea lui, motivele specifice zonei Rădăuți s-au mutat silit — pierzînd în orice caz din ținuta artistică — la un nou centru de ceramică — la Botoșani).
Anul acesta, olarii din Oboga-Horezu nu mai sînt prezenți la Tîrgul Moșilor din București. Nu știu cauzele — se tem cumva de concurența celor din Pisc-Ciol-pani și Harghita sau se pregătesc pentru tîrguri mai importante, inovînd ei înșiși, imitîncl poate ceramica de Marginea sau cine știe ce alte industrii artizanale mal căutate ? Se pare că se poartă acum acest împrumut, această circulație a tradițiilor fără tradiție, singura „rigoare44 fiind impusă de moda sau de gustul mediocru — cererea pieței...
Mă întorc, în Tîrgul Moșilor, lîngă cei cîțiva olari de la Pisc, mai modești, mai învechiți, credincioși tradiției locului — ei stau retrași lîngă movilele de străchini înflorate, de căni și oale cu sunet bine ars — pepeni copți ai zice, revărsîndu-și florile, cocoșii roșii — portocalii, smăl-țările bogate. Zbenghiurile albe pe care le-au mai adăugat cu duco, ici-colo, se vor șterge ; știu ei că nu e chiar frumoasă băllarea asta, dar „așa se caută44, așa că au mai adăugat cîte o codiță, cîte un brîu, să fie ..mai pline44.
Oricum, Oborul bucureștean este viu. bogat și în vara aceasta ; în această lumină coaptă, miloasă, evoc vechiul tirg al oalelor și alaiurile domnești care-1 vizitau cîndva, trecînd de-a lungul Dîmboviței și prin mahalalele Bucureștilor, așa cum le-a văzut și pictat, Carol Popp de Szath-mari, în secolul trecut.
FLORENȚA ALBU
CĂRȚI PRIMITE LA REDACȚIE
ALFRED BASARAB TIBEREANU, Somnul lebedelor. [Versuri]. Editat de Centrul de îndrumare... Brăila, 1980.
ȘERBAN NEDELCU, Destin. Roman, Editura Eminescu, 1981,
NIKOLAUS BERWANGER, Trăiesc printre rînduri. Poeme. Traducere, cuvînt înainte și note de Petre Stoica. Editura Cartea Românească, 1981.
MIRCEA DINESCU, Democrația naturii. Versuri. Editura Cartea Românească, 1981.
* * * Lectura clasicilor și teoria modernă a textului. Centenar Tudor Arghezi. Broșură editată de CJCES, revista „Transilvania*5 și Asociația Scriitorilor din Sibiu, 1981.
* * * Dicționarul elementelor românești din documentele slavo-române. 1374—1600. Redactor responsabil : Gh. Bolocan. Editura Academiei R. S. România, 1981, CORNELIU STURZU, lanus. Roman. Editura Junimea, 1980.
DOINA BRAICU, PR. VICTOR BUNEA, Cartea veche românească din secolele XVI—XVII in colecțiile Arhiepiscopiei Sibiului. Editura Centrului metropolitan Sibiu, 1980.
H. SALEM, Dragoste la a doua vedere. Roman umoristic. Editura Cartea Românească, 1981.
AL.-HAMADHANI, AL-HARIRI, Șezători arabe. (30 de maqamat.) Antologare, studiu introductiv, note și comentarii de Grete Tartler. Editura Univers, 1981.
HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU, Opere, IV [Logodnicul și Rădăcini]. Antologie și note de Eugenia Tudor Anton. Text stabilit de Viviana Șerbănescu. Editura Minerva, 1980. (Colecția „Scriitori români)".
IACOB NEGRUZZI, Scrieri, I. [Poezii, Proză, Teatru]. Text ales și stabilit, note, glosar de Andrei Nestorescu și Nicolae Mecu. Prefață de Nicolae Mecu. Editura Minerva, 1980. (Seria ,,Restitutio:;).
DUMITRU PRICOF, Lîimile din strigăt. Versuri. Editura Eminescu, 1981.
GRETE TARTLER, Astronomia ierbii. Versuri. Editura Cartea Românească, 1981. APOSTOL GURAU, Defonia. Roman. Editura Cartea Românească, 1981.
HUGO VON HOFMANNSTHAL, Poezii. Traducere și cuvînt înainte de Venera Antonescu. Editura Univers, 1981, (Colecția ,,Orfeu“).
AL. IACOBITZ FRIDUȘ, Intersecții spirituale. 'Convorbiri cu...’ Editura Junimea, 1981. (Seria „Reporter XX").
STELIAN TABăRAȘ, Zilele cele scurte. Roman. Editura Cartea Românească, 1981. LEONIDA TEODORESCU, Prelegeri de literatură rusă modernă. (A. P. Cehov, Leonid Andreev). Facultatea de limbi străine, 1981.
VLAD MUȘATESCU, Contratimp. Roman. Editura Albatros, 1981. (Colecția „Aventura").
TATIANA NICOLESCU, VLADIMIR PISKUNOV, La hotar de veacuri. Editura Dacia, 1981.
N. IORGA, Eminescu. Ediție îngrijită, studiu introductiv, note și bibliografie de Nicolae Liu. Editura Junimea, 1981. (Colecția „Eminesciana").
DAN OPRESCU, Timpul liber și înstrăinarea umană. Editura politică, 1981. (Colecția „Dezbateri ideologice").
JOHANN GOTTFRIED HERDER, Scrisori. Traducere și note de Cristina Petrescu. Editura Univers, 1981.
CEZAR BALTAG, Poeme. Ediție selectivă. Editura Eminescu, 1981.