Viața Româneasca
REVISTA EDITATA BE UNIUNEA SCRIITORILOfi
Apare lunar, sub conducerea unui Consiliu de redacție
Redactor șef: IOANICHIE OLTEANU
Secretar responsabil de redacție :
VLADIMIR COLIN
REDACȚIA
70146 BUCUREȘTI, str. Nicolae Golescu, 15
Telefon: 13 59 71, 16 40 49, 14 41 53
ADMINISTRAȚIA
70179 București, Calea Victoriei 115
Telefon : 50.64.30
•
Abonamentele se primesc prin Instituții, factorii poștali și oficiile poștale, difuzoril de presâ din întreprinderi
Costul unui abonament la Viața Româneasca este de lei : 80 pe 12 luni, 40 pe 6 tuni, 20 pe 3 luni
•
Manuscrisele nepublicate nu se inapoiazâ
Tiparul executat la întreprinderea poHgtaficâ „Informație"
Viata Româneasca 9
ANUL XXXIV	APRILIE—MAI 1981	Nr. 4—5
GLORIOSUL JUBILEU
în miezul acestui anotimp mereu tînăr, la început de nou cincinal și la început de nou deceniu, se împlinesc șaizeci de ani de la întemeierea Partidului Comunist Român, eveniment de importanță excepțională în viața tuturor comuniștilor, în viața întregii țări. Comuniștii, oamenii muncii, întregul popor cinstesc împlinirea a șase decenii de la făurirea Partidului Comunist Român ca pe o mare sărbătoare națională.
Ducînd mai departe tradițiile de luptă ale clasei noastre muncitoare, Congresul general al Partidului Socialist din România, întrunit la 8 mai 1921, a hotărît transformarea partidului socialist în partid comunist, punînd la baza activității sale materialismul dialectic și istoric, învățătura marxist-leninistă.
încă de la început, Partidul Comunist Român s-a dovedit reprezentantul autentic al celor ce muncesc, în lupta pentru drepturi sociale, pentru prosperitate și progres. Deși două decenii a activat în ilegalitate, deși a avut de învins dificultăți numeroase, partidul nostru a fost cea mai înaintată forță politică, făcîndu-și simțită prezența în problemele majore ale patriei, în momentele esențiale ale luptei pentru libertate. Găsind căi de colaborare cu celelalte forțe democratice și progresiste, stabilind temeliile trainice ale unității de acțiune a poporului, partidul comuniștilor români a înfruntat exploatarea și nedreptatea claselor suspuse, a înfruntat teroarea și fascismul. Lupeni 1929, Grivița 1933, Craiova 1934, 1 Mai 1939 sînt mărturii cu valoare de simbol în acest sens.
Organizarea și conducerea revoluției de eliberare națională și socială, antifascistă și antiimperialistă din august 1944 reprezintă un
moment crucial în istoria partidului și hitleriste am adus o contribuție im eliberarea gliei străbune, pentru toria finală asupra nazismului.
a țării. în cadrul coaliției anti-^jertfă și sînge, pentru oare, pînă la vie*
;pfTIA
2
VIAȚA ROMÂNEASCA
După război, partidul a devenit principala forță politică de transformare revoluționară a societății. în februarie 1948 se constituie partidul unic al clasei noastre muncitoare, eveniment care s-a impus ca necesitate obiectivă a mersului înainte al revoluției.
Perioada cea mai fertilă, cea mai semnificativă în izbînzi este aceea de după 1964 și în special de după Congresul al IX-lea, din 1965, cînd se trece la făurirea socialismului multilateral dezvoltat pe pămîntul românesc. Congresul al XI-lea a adoptat Programul partidului, carta strategiei și tacticii noastre revoluționare, carta istoriei, prezentului și viitorului nostru, carta înaintării României spre comunism.
Toate victoriile din ultimii cincisprezece ani sînt legate de numele tovarășului Nicolae Ceaușescu, patriot și revoluționar înflăcărat, care întruchipează hărnicia, curajul și clarviziunea poporului român, în lupta pentru mai bine. Congresul al XII-lea a trasat noi perspective luminoase de dezvoltare a patriei. Noul cincinal a fixat ca obiective centrale ale activității tuturor : calitatea superioară a muncii, eficiența economică, autoconducerea și autogestiunea muncitorească, formarea unei conștiințe înaintate, superioare. Prin realizarea acestor deziderate, vom depăși stadiul de țară în curs de dezvoltare, situîndu-ne în rîndul țărilor cu nivel mediu de dezvoltare. România de azi este o țară prosperă, liberă și independentă. ,,Marile succese obținute de România socialistă — arăta secretarul general al partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu — sînt nemijlocit legate de uriașa activitate politică și organizatorică desfășurată de partidul nostru, care își îndeplinește cu cinste misiunea istorică de forță politică conducătoare a societății". Numărînd peste trei milioane de membri, partidul se manifestă, într-adevăr, ca centrul vital al întregului popor, de la care pornește gîndirea îndrăzneață, pentru transformarea revoluționară a societății, deschizînd nebănuite orizonturi de progres și civilizație. Impresionante sînt eforturile care se fac în toate domeniile, pentru a se găsi metode mai eficiente de activitate, pentru a se depăși unele inerții, pentru a se întări și dezvolta democrația noastră socialistă. Recentul Congres al țărănimii, de pildă, pune problema unei noi revoluții agrare, pentru ridicarea satului și a țăranului român la demnitatea pe care o merită.
Partidul Comunist Român, România contemporană se bucură de un binemeritat prestigiu internațional, pentru politica de prietenie și independență pe care o promovează. Ne pronunțăm ferm pentru colaborare, pe baza egalității în drepturi, a neamestecului în treburile interne, cu toate partidele comuniste și muncitorești, cu partidele socialiste și progresiste, cu toate forțele, cu toate popoarele care luptă împotriva imperialismului, împotriva politicii de forță și dictat, pentru pace și prosperitate, pentru o nouă ordine politică și economică în lume. Fiecare partid, fiecare popor trebuie să fie libere pentru a-și stabili linia politică, pentru a-și rezolva problemele fără nici un fel de ingerințe, conform cu propriile aspirații, conform cu condițiile concrete respective. Partidul nostru, statul nostru duc o politică dinamică, consecventă și în această direcție, făcîndu-ne cunoscuți și apreciați pe toate meridianele.
In cadrul succeselor obținute în ultimul deceniu și jumătate, un loc deosebit ocupă, desigur, literatura și arta, oglinzi fidele ale dăruirii
GLORIOSUL JUBILEU
3
celor mulți în lupta pentru un destin fericit. Trăgîndu-și seva din temperatura înaltă a prezentului, literatura noastră de azi, prin ceea ce are mai valoros, înnobilează sufletele, mobilizează energiile, luminează conștiințele Ea reflectă și trebuie să reflecte, aprofundat, mișcările interioare ale mecanismului social, cu toate tendințele, cu toate contradicțiile sale. Este mijloc de cunoaștere subtilă și complexă, factor de educație și civilizație. încurajează libertatea de opinie, împotriva a ceea ce este vechi si perimat. Zecile și sutele de mii de cititori devin mai înaintați, mai umani, mai puternici, în urma contactului cu cartea bună. Scriitorii, cărțile" revistele literare și culturale sînt prezențe active în viața de toate zilele, de unde derivă necesitatea ca mijloacele de difuzare a literaturii să fie mult îmbunătățite, atît sub raport cantitativ cît și sub acela al calității.
Avem o literatură valoroasă, prin ceea ce aduce cu adevărat autentic, durabil, specific românesc. S-au făcut pași hotărîtori către abordarea lucidă a realității, către redarea vie și convingătoare a omului nou. Există o mare diversitate de stiluri, de căutări, toate avînd drept țel oglindirea cît mai adecvată a epocii pe care o trăim, îmbogățirea patrimoniului valorilor noastre spirituale.
Se mai întîlnesc, desigur, texte facile, care ocolesc adevărurile esențiale ale vieții, recurgînd la soluții artistice comode, la tot felul de mimetisme, se mai întîlnesc, din păcate, pagini în care obiectivitatea, principiile de probitate profesională și morală sînt uitate.
Privite în ansamblu, însă, rezultatele sînt încurajatoare, dar toți avem încă mari îndatoriri față de limba și literatura română, față de acest înzestrat și minunat popor, care merită din plin efigii ale duratei și nemuririi, merită din plin „frumuseți și prețuri noi“. Aceste crîmpeie de gînd sînt de o stringentă actualitate, mai ales că nu peste mult va avea loc Conferința națională a scriitorilor din Republica Socialistă România, chemată să facă un bilanț exact al realizărilor obținute în perioada de la ultima conferință, dar să numească și neajunsurile, să arate ceea ce ne-a stînjenit să ne îndeplinim și mai bine misiunea nobilă în care sîntem angrenați. Literatura și arta, alături de celelalte domenii ale vieții spirituale, sînt componente esențiale ale activității și devenirii poporului, așa încît mai trebuiesc învinse unele inerții, unele concepții depășite, birocratice, pentru ca toate sarcinile pe care le avem să poată fi înfăptuite exemplar.
Gloriosul jubileu al partidului nostru ne găsește pe toți înrolați în cadrul unui uriaș efort constructiv, pentru binele și prosperitatea patriei, prin îmbunătățirea și perfecționarea activității de zi cu zi.
Avem un partid încercat, un conducător destoinic și înțelept în persoana tovarășului Nicolae Ceaușescu, ceea ce constituie garanția că drumul pe care mergem este un drum al certitudinii, al visului lucid care devine faptă. Avem motive temeinice să privim viitorul cu încredere și demnitate. Tot ceea ce facem este pentru noi, pentru România de azi, pentru România de mîine.
V. R.
ÎN PAS CU VIITORUL
Comunismul — ,,stafia“ care, după cunoscuta expresie a lui K. Marx și Fr. Engels, umbla pe la mijlocul secolului trecut prin Europa — a încetat de mult să mai fie „stafie“, s-a transformat, în mai puțin de un secol și jumătate, într-o uriașă forță mondială, întruchipată în formele concrete ale socialismului existente într-o serie de țări, în lupta pentru socialism a forțelor muncitorești revoluționare și a altor forțe înaintate din țările capitaliste dezvoltate, în elementele și opțiunile socialiste din țările în curs de dezvoltare, într-un cuvînt — în ceea ce am putea numi procesul socialist mondial.
Cu greutățile, frămîntările și chiar, uneori, convulsiile inerente începutului, nașterii noului în istorie, se dezvoltă în lărgime, profunzime și proiecție spre viitor, în conținuturile și formele sale structurale și suprastructurale, economice, sociale, politice, juridice, culturale, noua formațiune social-economică — cea mai avansată în succesiunea tuturor celor cunoscute în istorie.
Noi, comuniștii români, ca și toți cetățenii patriei noastre socialiste, ne mîndrim pe bună dreptate cu faptul că partidul clasei muncitoare — a cărui apariție însăși, în secolul trecut, în chipul Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România a însemnat, în mod obiectiv, o expresie a faptului că proletariatul român nu intenționează doar să aștepte ca istoria să fie făurită în altă parte — că acest partid, Partidul Comunist Român, a știut să conducă masele de oameni ai muncii la răsturnarea capitalismului și construirea noii societăți, aducînd astfel România în pas cu viitorul, situînd-o în primele rînduri ale făuritorilor socialismului și comunismului. Adică a acelei trepte în dezvoltarea societății umane, în care acel homo homini lupus est care a prezidat toate societățile bazate pe exploatare care s-au succedat, este definitiv înlocuit cu înaltul principiu întemeiat pe noile relații de producție : homo hommi amicus est,
înaintarea omenirii spre noua formațiune social-economică, istoria devenirii socialismului nu a fost rectilinie, nu a rezultat dintr-o fatalitate, dintr-un automatism al acțiunii legilor generale ale dezvoltării sociale, ci din acțiunea creatoare conștientă a forțelor revoluționare. Complexitatea procesului a pus în fața acestora nenumărate probleme de rezolvat, adesea neprevăzute, rezultate din condițiile istorice concrete ale apariției și dezvoltării socialismului.
în intervalul care a trecut de la apariția lucrărilor de bază ale întemeietorilor socialismului științific pînă la apariția societății socialiste ca urmare a Revoluției din Octombrie, dar cu atît mai mult pînă la constituirea socialismului ca sistem mondial, s-au petrecut în lume mari
ÎN PAS CU VIITORUL
schimbări în relațiile social-economice. Au intervenit importante modificări în funcționarea sistemului economic capitalist, în care legile economice ce îi sînt specifice au acționat în condițiile unor relații interne mult mai mature decît cele din timpul lui Marx ; legitățile economice au fost influențate, în acțiunea lor, de rapiditatea progresului tehnic realizat în decursul unui secol ; lumea contemporană este cu atît mai complexă, cu cît nu mai este, ca în secolul trecut și la începutul secolului nostru, caracterizată prin dezvoltarea în lărgime și profunzime doar a unui sistem social-economic.
Cu alte cuvinte, lumea este astăzi în mod esențial alta și mult mai complexă decît cea analizată la timpul său de Marx, dar tocmai instrumentul teoretic cu care el a înarmat mișcarea muncitorească permite analiza schimbărilor produse.
Pînă la Marx și Engels socialismul a reprezentat doar o idee, un vis de aur nutrit timp de secole de minți luminate ale omenirii, dar fără o legătură directă și științifică stabilită cu realitatea, fără forța socială care să înfăptuiască visul. întemeietorii socialismului științific au dedus socialismul ca o necesitate istorică din analiza proceselor sociale și forțelor care acționează în cadrul acestora, din studierea structurii interne și legităților acelui capitalism, care era dezvoltat la nivelul epocii respective, dar care în momentul acela nu era, sub raportul lumii privite în ansamblu, nici unicul, nici cel mai extins sistem social-economic, mod de producție, deoarece în cea mai mare parte a lumii continuau să predomine formele precapitaliste.
Formulîndu-și concepțiile, Marx și Engels au avut în vedere, în primul rînd, trăsăturile caracteristice ale dezvoltării economice și politice a țărilor capitaliste din Europa occidentală și America. în optica lor istorică, concepția despre dezvoltarea socialismului pornea în mod logic și justificat de la presupunerea că acesta va păși în arena istorică în acele țări, care erau pe atunci cele mai dezvoltate, în care clasai muncitoare era și ea mai dezvoltată numericește și mai concentrată, iar contradicțiile dintre proletariat și burghezie erau cele mai acute. Era vorba despre țări în care existau sau se constituiau în ritm intens premisele materiale, economice și sociale, ale înlăturării capitalismului, și este de înțeles de ce, cu aplicație la ele, marxiștii secolului trecut preconizau introducerea economiei planificate și depășirea relațiilor marfă-bani pe baza proprietății sociale asupra mijloacelor de producție nu ca un țel mai îndepărtat al socialismului, ci ca unul imediat.
Se cuvine, însă, să facem unele remarci privind laturi esențiale ale conceptului lui Marx și Engels despre trecerea mai mult sau mai puțin simultană a țărilor cu capitalism dezvoltat la socialism. Nici asemănarea dintre țările avute în vedere, nici sincronismul preconizat al revoluțiilor socialiste în aceste țări nu însemnau, în viziunea lui Marx și Engels, o uniformitate a proceselor, a căilor și metodelor trecerii la socialism. Diversitatea nu era doar implicită întregii teorii elaborate de ei ; de ea această teorie ținea seama în mod explicit.
Un alt aspect pe care dorim a-1 remarca este acela că întemeietorii socialismului științific vedeau în revoluția socialistă din țările capi
6	VIAȚA ROMÂNEASCĂ
taliste dezvoltate de atunci începutul și condiția unei transformări ce nu se limita la aceste țări. Mai mult decît atît, ei nu considerau existența unui capitalism dezvoltat drept o condiție sine qua non a făuririi unei societăți socialiste în orice țară.
Din diferite scrieri ale lor, reiese însă clar că Marx și Engels, atunci cînd își puneau problema procesului mondial de trecere la socialism, considerau drept o condiție necesară — fie că ar fi vorba de țări europene întîrziate în trecerea pe făgaș capitalist, fie de teritorii aflate sub dominația directă a țărilor capitaliste dezvoltate — existența unui „impuls din afară“, reprezentat de desființarea sistemului capitalist în țările în care el a apărut mai întîi. Celelalte țări urmau, deci, să participe la acest proces, dar nu în calitate de subiecți de sine stătători, de purtători ai transformării. Intr-atît de valabil considerau ei pentru condițiile de atunci acest lucru, î.ncît Engels admitea chiar că proletariatul victorios din Apus va trebui să preia temporar teritoriile dominate mai înainte de burghezia din metropole. Înțelegînd prin colonii propriu-zise teritoriile colonizate cu populație provenind din metropole, și denumind ,,teritorii subordonate" acele țări ale lumii, care în terminologia de mai tîrziu s-au numit colonii, Fr. Engels scria într-o scrisoare din 12 septembrie 1882 către Karl Kautsky ; „După părerea mea, coloniile propriu zise, adică teritoriile ocupate de populația europeană, Canada, Cap, Australia, toate vor deveni independente ; dimpotrivă, teritoriile care au fost numai subordonate, dar care sînt ocupate de indigeni — India, Algerul, dominioanele olandeze, portugheze, spaniole vor fi temporar preluate de proletariat, care va trebui să le aducă la independență cît se poate de repede. Este greu de spus cum anume se va desfășura acest proces.
Odată ce se va reorganiza Europa și America de Nord, acest fapt va da o forță atît de uriașă și un asemenea exemplu, încît țările semicivilizate ne vor urma de la sine ; de aceasta vor avea grijă de acum necesitățile economice. Care vor fi fazele sociale și politice pe care vor fi nevoite să le parcurgă atunci aceste țări pînă să ajungă și ele la organizarea socialistă — despre aceasta, cred eu, noi nu putem decît să prezentăm ipoteze destul de relative. Un singur lucru este neîndoios : proletariatul victorios nu poate impune nici unui popor străin nici un fel de fericire fără ca să nu-și submineze prin aceasta propria sa victorie" 1.
Încadrîndu-se în viziunea generală a lui Marx și Engels privind victoria socialismului ca un eveniment ce urma să se întîmple în țările capitaliste apusene, o asemenea abordare a perspectivelor pentru restul lumii pornea de la înseși consecințele previzibile ale unei asemenea victorii. într-adevăr, de ce „țările semicivilizate ne vor urma de la sine ?“ Pentru că în cazul în care s-ar fi realizat linia de evoluție a societății umane prevăzută atunci de întemeietorii socialismului științific — iar faptul că ea nu s-a realizat, că, exceptînd lupta eroică a comunarzilor din Paris, clasa muncitoare, forțele ei politice, nu au mai trecut nicăieri pe atunci la cucerirea directă a puterii nu înseamnă și 1
1 K. Marx, Engels, Socinenia, tom. 35, ed. a 2-a, Moscova, 1964, pag. 290.
ÎN PAS CU VIITORUL	7
că ea, această evoluție, nu ar fi fost posibilă — victoria socialismului în țările dezvoltate din Europa și America ar fi însemnat nu doar nașterea unei noi formațiuni social-economice care să lupte timp îndelungat din greu pentru consolidarea și afirmarea sa în lume, ci apariția dintr-odată a socialismului ca sistem dominant din punct de vedere economic în lume. Dezvoltîndu-și rapid trăsăturile sale esențiale, socialismul ar fi devenit un factor de indiscutabilă atracție istorică pentru toate țările.
Dar posibilitatea existentă în sec. XIX nu s-a transformat în realitate. Istoria, în care oamenii și activitatea lor reprezintă acel factor care face ca mersul, sensul și determinismul ei să se deosebească atît de mult de determinismul proceselor naturii, s-a îndreptat spre direcția ei generală de dezvoltare prevăzută de Marx și Engels, socialismul, dar urmînd cu totul alte direcții concrete și căi decît cele prevăzute de ei.
Un asemenea mers al evenimentelor istorice a fost determinat atît de anumite evoluții ale capitalismului însuși în țările dezvoltate și în cele nedezvoltate, cît și de evoluții ale factorului subiectiv, ale gradului de organizare, radicalizare, hotărîre de luptă și pricepere de a folosi condițiile existente de care au dat dovadă, în măsură diferită, forțele revoluționare umane — mase, partide și lideri !
Dezvoltarea social-economică și politică a lumii moderne și contemporane s-a dovedit a fi deosebit de contradictorie. Spre sfîrșitul secolului XIX și începutul secolului al XX-lea au devenit evidente noile fenomene social-economice, caracteristice fazei imperialiste, monopoliste de dezvoltare a capitalismului. Acesta își extinsese dominația, devenise un sistem într-adevăr mondial, care într-un fel sau altul își integrase sau subordonase economiile tuturor regiunilor globului pămîntesc. Țările apusene care își dezvoltaseră încă din secolul trecut economiile lor capitaliste dispuneau de un loc privilegiat în cadrul sistemului economic capitalist mondial, loc ce le permitea să concentreze în mîinile lor enorme bogății, obținute atît ca urmare a propriei dezvoltări economice, cît și prin exploatarea directă, nemijlocită a coloniilor și indirectă, mediată, a țărilor rămase în urmă din punct de vedere industrial. Bogățiile acumulate, folosite în bună parte pentru dezvoltarea și mai intensă a forțelor de producție din aceste țări avansate, au permis, totodată, acestor țări ca, în condițiile puternicei lupte organizate a clasei muncitoare pentru îmbunătățirea condiției ei economice și politice, să îndrepte o parte a resurselor spre ridicarea condițiilor generale de trai ale întregii populații, inclusiv, se înțelege, ale clasei muncitoare. Toate acestea au determinat și o extindere tot mai mare în interiorul mișcării muncitorești a concepțiilor evolutive privind calea spre socialism, preconizînd o reformare treptată a sistemului capitalist existent.
O asemenea evoluție, ca și pactizarea forțelor majoritare ale partidelor socialiste din aproape toate marile puteri imperialiste, cu „pro-priau burghezie în condițiile primului război mondial, precum și scindarea mișcării muncitorești care a intervenit în scurt timp, au făcut ca aceste partide să fie lipsite de capacitatea de a folosi declanșarea crizei generale a capitalismului în acea perioadă pentru răsturnarea regimurilor capitaliste din țările respective.
8
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
Evoluțiile din cadrul sistemului global al capitalismului mondial nu se rezumau, însă, la cele trecute în revistă succint mai sus. Ele își manifestau o cu totul altă latură a lor atunci cînd era vorba de țări care din diverse motive au pășit mai tîrziu pe calea dezvoltării capitaliste și din această cauză au rămas în urmă ca dezvoltare economică și socială, adesea și politică și culturală. Nu era vorba numai de decalajul inițial creat de întîrziere, ci și de faptul că însăși dezvoltarea capitalismului se desfășura în aceste țări mai încet și mai chinuitor, printre altele datorită faptului că, incluzîndu-se în sistemul capitalist mondial, aceste țări au ajuns în mod inerent într-o stare de mai mare sau mai mică dependență economică față de țările capitaliste dezvoltate și formau într-o măsură mai mare sau mai mică obiectul unei exploatări din partea acestora, al luptei puterilor imperialiste pentru sfere de dominare și influență, cum era și cazul României. Avea loc, în aceste condiții, o intensificare a exploatării clasei muncitoare și a altor pături de oameni ai muncii. Această situație determina în mod necesar o mai mare ascuțime a conflictului de clasă, acțiuni revoluționare mai frecvente și mai hotărîte, o mai mare radicalizare a maselor. Ca o altă latură a aceleiași determinări, această situație făcea, de asemenea, ca clasele exploatatoare, pentru a-și asigura dominația, să apeleze mai mult la forță, la organele represive, la limitarea drepturilor politice democratice ale maselor populare sau la refuzul aproape total de a le introduce, ca de pildă în cazul absolutismului țarist. Mai mult decît atît, multe națiuni și naționalități în special din centrul, răsăritul și estul Europei, fie înglobate total sau parțial în marile imperii existente încă aici, fie împărțite între acestea, fie vecine cu ele și suferind presiunea lor, se mai aflau în fața rezolvării unor mari sarcini ale asigurării libertății, independenței și unității naționale. împletirea complexă a contradicțiilor sociale și naționale reprezenta un element de primă importanță în determinarea faptului că țările din acest grup, inclusiv imperiile mari, deveneau verigi slabe ale sistemului capitalist. în ele se dezvolta conștiința necesității luptei hotărîte pentru eliberarea socială și națională, înțelegerea tot mai amplă a necesității unei căi revoluționare spre socialism.
La posibilitățile obiective care s-au ivit în primele decenii ale secolului XX în Europa, îndeosebi în condițiile create de desfășurările primului război mondial, s-au găsit și mari personalități revoluționare și organizații puternice — în primul rînd V. I. Lenin și partidul bolșevic — care au știut în acel moment mult mai bine decît forțele socialiste din țările dezvoltate să folosească aceste posibilități pentru victoria revoluției socialiste.
Analizînd noua fază, imperialistă, de evoluție a capitalismului și dezvoltînd mai departe prin această analiză materialist-dialectică teoria revoluției socialiste, Lenin a constatat că în această fază în sistemul capitalist mondial apar verigi în care el poate fi străpuns fără victoria preliminară a socialismului în toate sau cele mai multe dintre țările dezvoltate. Iar atunci cînd în Rusia s-a manifestat o puternică criză revoluționară, V. I. Lenin a orientat cu toată puterea
ÎN PAS CU VIITORUL
9
și hotărîrea minții sale creatoare partidul comunist spre folosirea situației revoluționare în vederea victoriei revoluției proletare.
Marea Revoluție Socialistă din Octombrie a însemnat un eveniment de importanță istorico-mondială, care a deschis o eră nouă în istoria omenirii. Capitalismul a pierdut controlul asupra unui teritoriu enorm din Europa și Asia. Pe acest teritoriu, 1/6 din întreg uscatul planetei, puterea vechilor clase dominante a fost răsturnată și s-a constituit statul socialist. Revoluția din Octombrie a^ stimulat puternic mișcarea muncitorească revoluționară din alte țări și a dat un impuls însemnat mișcării de eliberare națională. Din momentul victoriei ei, capitalismul a încetat să mai fie un sistem global cuprin-zînd întreaga planetă. Lumea s-a scindat în sisteme social-economice diferite și opuse.
O perioadă îndelungată de timp U.R.S.S. a rămas, însă, singurul stat socialist din lume, de sub controlul sistemului imperialist des-prinzîndu-se în plus în perioada dintre cele două războaie mondiale doar Mongolia, care a pășit, în urma revoluției populare înfăptuite, pe calea unei evoluții îndelungate de la feudalism la socialism, sărind peste formațiunea capitalistă a societății.
Așadar, Revoluția din Octombrie nu a fost urmată imediat, așa cum se aștepta inițial Lenin, de o revoluție socialistă mondială.
Este adevărat, tabloul lumii era mult schimbat acum, ca urmare a apariției unui puternic stat socialist, a faptului că la sfîrșitul primului război mondial, în condițiile prăbușirii imperiilor țarist și austro-ungar, națiunile din centrul și sud-estul Europei și-au realizat sarcina istorică de făurire sau desăvîrșire a statelor naționale independente, ceea ce le deschidea posibilități — incomparabil mai mari decît în trecut — de progres economic și social și de restrîngere a exploatării din partea marilor puteri imperialiste. Dar, în ansamblu, capitalismul a reușit să se mențină, a obținut acea stabilizare relativă care i-a permis ca toată perioada pînă la cel de-al doilea război mondial să nu mai fie marcată de victoria unor noi revoluții socialiste. Stabilizarea nu a însemnat, însă, o oprire a procesului de acumulare de noi forțe în vederea marilor bătălii revoluționare ce aveau să urmeze, a unor noi victorii ale socialismului.
Fiindcă stabilizarea relativă obținută de capitalism la sfîrșitul primului război mondial nu însemna perpetuarea domniei sale, ci doar amînarea unor noi prăbușiri inerente, deoarece marea semnificație internațională a Revoluției din Octombrie a constat nu în crearea unui model de socialism valabil pentru toți, — cum a încercat să susțină gîndirea dogmatizantă —, ci în inaugurarea unei epoci pe care Programul P.C.R. o caracterizează drept „epoca revoluției socialiste, a trecerii de la societatea capitalistă, împărțită în clase antagoniste, bazată pe exploatare și asuprire socială și națională — societate care nu mai corespunde istoricește noilor forțe de producție —, la societatea comunistă, în care se lichidează exploatarea și asuprirea de orice fel și nu mai există clase antagoniste. Aceasta este epoca lichidării dominației imperialiste, colonialiste și neocolonialiste, a așezării reia-
10
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
țiilor dintre state și națiuni pe principii noi, de egalitate și respect al independenței și suveranității naționale“ 2.
Trăsătura caracteristică a acestei epoci, cel puțin pentru acea fază istorică a ei care se întinde de la Revoluția din Octombrie pînă în prezent, o constituie, am spune, desfășurarea procesului mondial de trecere la socialism pe calea desprinderii din sistemul capitalist, a unor țări cu puține excepții, din grupul celor mai puțin dezvoltate din punct de vedere capitalist, precum și din grupul celor, după expresia lui Engels, „semicivilizate", paralel cu menținerea orînduirii capitaliste, cu puternice modificări în sinul ei, în țările cele mai dezvoltate industrial și coexistența îndelungată, ce decurge din însuși acest fapt, a celor două principale sisteme social-economice din lume.
Această trăsătură este în mare măsură legată de faptul că ruperea lanțului imperialist într-o verigă atît de importantă a lui cum fusese Rusia țaristă și consolidarea statului socialist în felul acesta născut, precum și intrarea capitalismului ca sistem mondial m stadiul crizei sale generale au produs o modificare importantă în condițiile exterioare de ansamblu și în factorii psihologici ai luptei revoluționare din diverse țări, îndeosebi din cele mici și mijlocii, sau chiar mari, dar făcînd parte din grupul țărilor denumite de Engels „semicivilizate*4.
Firește că pentru victoria revoluțiilor în aceste țări rămîneau hotărîtori factorii interni, că sarcinile și conținutul acestor revoluții, forțele lor motrice, căile pe care aveau să le urmeze erau determinate de un întreg complex de premise și factori obiectivi și subiectivi, interni și externi, care numai luați în ansamblu, în conexiunea și interacțiunea lor, dau tabloul integral al proceselor istorice care au urmat. Dar modificarea care se produsese în tabloul general al lumii acționa tocmai asupra raportului dialectic dintre factorii obiectivi cu acțiune îndelungată permanentă, care determinau acel stadiu și grad de dezvoltare social-economicâ și politică a unei țări, care făcea din revoluție o necesitate istorică și factori obiectivi rezultați din condițiile concrete interne și externe dintr-un moment istoric dat ; asupra raportului dintre necesitatea istorică a depășirii vechilor rînduieli și posibilitatea trecerii pe un făgaș nou ; în sfîrșit, asupra modului în care se raportau la această necesitate și posibilitate factorii subiectivi, mai precis — factorul uman menit să înțeleagă necesitatea și să transforme posibilitatea în realitate.
într-adevăr, atît timp cît capitalismul domina absolut lumea ca sistem social-economic, iar puterile imperialiste dominau întreaga sferă a relațiilor interstatale, economice și politice, teza victoriei socialismului la început în țările dezvoltate, unanim acceptată în secolul trecut și la începutul secolului nostru de mișcarea muncitorească internațională, prezenta pentru țările mici și mijlocii un aspect specific — al unei dependențe reale a posibilității revoluției în ele de mersul revoluției în alte țări, deoarece nici una din ele nu ar fi dispus de un asemenea teritoriu, potențial uman și material care să-i permită să reziste pre-
Partidului Comunist Român de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism, în voi. Congresul al XI-lea al Partidului Comunist Român, București, Editura politică, 1975, pag. 614.
ÎN PAS CU VIITORUL	11
siunii forțelor unite ale imperialismului, așa cum au putut Rusia revoluționară și celelalte republici sovietice să respingă cu succes intervenția celor 14 state capitaliste după victoria revoluției.
Să remarcăm, în acest context, că numai o viziune simplistă și neistorică a putut duce, mult mai tîrziu, la calificarea retrospectivă a unor concepții ale partidelor socialiste din asemenea țări, ca de pildă a teoriei privind socialismul în țările înapoiate, drept oportuniste sau chiar mai rău decît atît ! în realitate, de domeniul oportunismului a ținut numai menținerea de către unii a unor asemenea concepții în condiții schimbate. Atunci, însă, cînd au fost elaborate, ele reprezentau’ o aplicare a tezei marxiste a victoriei socialismului în țările capitaliste dezvoltate la condițiile în care se desfășura mișcarea socialistă în țări mai mici, și rămase în urmă ca dezvoltare capitalistă. Reprezentau, în fond, o răsfrîngere a situației contradictorii căreia această mișcare trebuia să-i facă față, o reflectare a acestei situații în teoria și strategia mișcării.
Să luăm, într-adevăr, exemplul României.
Mișcarea socialistă a apărut în secolul trecut în țara noastră ca un fenomen istoric necesar, chemat la viață de acumularea contradicțiilor social-economice și politice profunde ale societății românești, a condițiilor obiective și subiective pentru apariția acelei avangărzi politice, teoretice, culturale a proletariatului, care să-1 conducă la înfăptuirea misiunii sale în asigurarea progresului țării.
La sfîrșitul secolului trecut și în primele decenii ale secolului nostru capitalismul și-a cucerit definitiv și și-a consolidat dominația în România, care se prezenta ca o țară capitalistă rămasă în urmă din punctul de vedere al dezvoltării potențialului economic și în a cărei structură mai existau, cu o pondere importantă, forme precapitaliste. Industrializarea capitalistă desfășurată pînă atunci nu a asigurat nici pe departe ramurilor de bază ale industriei nivelul necesar asigurării unui asemenea ritm al progresului economic, care să fie în măsură să direcționeze dezvoltarea spre reducerea însemnată și, în ultimă instanță, lichidarea rămînerii în urmă a economiei față de țările avansate. Devenea tot mai evident faptul că nu numai rămășițele semifeudale — cu o pondere, de altfel, în continuă scădere —, ci relațiile de producție în ansamblul lor nu mai asigurau în suficientă măsură ritmul și căile necesare unui progres economic general, dezvoltării progresiste a societății românești. Cu alte cuvinte, nu era vorba de faptul că în România capitalismul nu-și mai putea asigura un mers ascendent, progresist, ci de faptul că el întîrzia să așeze țara în pas cu viitorul. Opțiunea între orînduirea capitalistă și depășirea ei nu însemna pentru societatea românească, prin urmare, opțiunea între stagnare și dezvoltare (stagnarea, de altfel, nefiind caracteristică, cum avea s-o dovedească evoluția istorică, nici pentru capitalismul dezvoltat, decît ca noțiune foarte relativă), ci, din punctul de vedere al dezvoltării forțelor de producție — o opțiune între două tipuri de dezvoltare si între ritmuri ale ei, iar din punctul de vedere social se punea, dată fiind existența claselor antagoniste specifice capitalismului, problema în folosul cui are loc, în primul rînd, dezvoltarea.	u
12
VIAȚA ROMÂNEASCA
Fiindcă capitalismul, cum era și firesc, își generase și în România produsul si opusul său, negația sa, propriul său gropar.
într-adevăr, una dintre consecințele cele mai importante ale dezvoltării țării, ale statornicirii dominației relațiilor de producție capitaliste a’fost nașterea și creșterea proletariatului, care, fără a deveni majoritar în ansamblul populației, era în cadrul societății românești clasa în cea mai rapidă dezvoltare ca pondere numerică și ca influență în întreaga viață socială și politică a țării. într-un timp istoric foarce scurt, mișcarea muncitorească din România a depășit stadiul răzvrătirilor izolate, al protestelor și grevelor spontane și a trecut la diferite forme de organizare profesională, care au evoluat rapid spre organizații de clasă.
Un moment însemnat pe această cale și în ansamblul istoriei luptelor sociale și politice din țara noastră l-a constituit crearea în 1893 a partidului clasei muncitoare — Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România, care își propunea ca țel programatic înfăptuirea societății socialiste, iar ca sarcini practice de acțiune imediată — un program de revendicări cu conținut general-democratic. Crearea P.S.D.M.R. a constituit un moment deosebit de important în procesul de o importanță primordială pentru dezvoltarea și maturizarea ulterioară a mișcării muncitorești conștiente și organizate, ca factor subiectiv principal al revoluției sociale pe care o impuneau necesitățile obiective ale progresului istoric — unirea ei cu socialismul științific. Acest proces a inclus, ca o latură organică a sa, gîndirea teoretică și elaborarea strategiei și tacticii mișcării muncitorești. Concepțiile mișcării socialiste, accentuînd asupra sarcinilor general-democratice imperioase, au afirmat totodată și susținut consecvent perspectiva socialistă și misiunea istorică a proletariatului de a o realiza.
Dar tocmai aici intervenea dilema în care se afla în condițiile secolului trecut și începutul secolului al XX-lea gîndirea teoretică socialistă și elaborarea strategiei mișcării muncitorești din România. Pe de o parte — înțelegerea clară a faptului că în România se dezvoltau contradicțiile proprii capitalismului și conștiința de clasă a proletariatului, precum și gradul său de organizare, că rezolvarea contradicțiilor și aducerea țării în pas cu viitorul necesitau înfăptuirea transformării socialiste a țării (faptul că erau necesare încă și o serie de transformări democratice generale, înțeles de socialiști, nu schimba esența problemei).
Cît de clar și ferm era afirmată această înțelegere constatăm, de pildă, din următoarele cuvinte din raportul cu privire la Programul P.S.D. prezentat la Congresul din 1910 :
„România intrînd în ruajul dezvoltării capitaliste, în sînul ei apă-rînd un proletariat a cărui existență și pregătire de luptă nu mai pot fi tăgăduite — agitațiile lui, grevele, organizațiile etc. sînt de față —, era fatal ca socialismul să ia ființă și la noi.
El nu are a se ocupa de argumentele sofistice ale învățăceilor burghezi, care afirmă că socialismul este o plantă exotică la noi. Aceasta este o afirmație falsă și în contrazicere cu realitatea lucrurilor. Dacă el rezultă dinlăuntrul însuși al societății capitaliste, dacă în țara romă-
ÎN PAS CU VIITORUL
13
nească se înfăptuiește evoluția capitalistă, el este o plantă produsă de însusi solul țării“ 3.	j
Pe de altă parte — legarea perspectivei socialiste in Romania ae o transformare socialistă generală, urmare a victoriei socialismului în țările dezvoltate. Și cum puteau gîndi altfel socialiștii unei țări aflate în vecinătatea unor mari imperii, cu procesul de făurire a statului național unitar încă neîncheiat, cu experiența amară a rolului jucat de aceste imperii în înăbușirea revoluțiilor burghezo-democratice din 1848 în Țările Române și Ungaria, de pildă ?
Dilema la care ne referim s-a reflectat în teoria și practica mișcării muncitorești din România acelor ani prin contradicția dintre lupta hotărîtă împotriva încercărilor de a prezenta socialismul ca o plantă exotică și acceptarea, ca element important al strategiei, a teoriei socialismului în țările înapoiate, evoluției acestora în orbita țărilor înaintate.
Depășirea acestei contradicții a devenit posibilă, atît pentru mișcarea muncitorească din România, cît și pentru cea din alte țări mici și mijlocii, sau insuficient dezvoltate, odată cu declanșarea crizei generale a capitalismului, prăbușirea imperiilor țarist și austro-ungar, victoria socialismului pe a șasea parte a teritoriului Terrei, cu alte cuvinte — din momentul în care posibilitatea victoriei revoluției socialiste la început într-o singură țară sau un grup de țări a fost demonstrată în fapt.
în ce privește România, dezbaterile privind principiile teoretice, strategice și tactice, organizatorice, afilierea la Internaționala a IlI-a etc., care au avut loc în organizațiile socialiste din 1918 pînă la marele congres din mai 1921, — cînd s-au unificat în cadrul continuatorului firesc al mișcării socialiste, Partidul Comunist Român, organizațiile revoluționare ale clasei muncitoare de pe întreg cuprinsul României întregite — convergeau, în ce privește esența cea mai profundă a lor, tocmai spre depășirea contradicției la care ne-am referit, prin afirmarea posibilității, necondiționată de o revoluție în țările cele mai dezvoltate, a luptei pentru înfăptuirea revoluției în România în noile condiții generale și în condițiile în care realizarea în 1918 a cerinței istorice a formării statului național unitar a creat un cadru nou, mult mai favorabil, din punct de vedere național și social-economic, progresului general al țării. Afirmînd această posibilitate și hotărîrea sa fermă de a lupta în fruntea maselor de oameni ai muncii pentru a deschide României perspectiva dezvoltării socialiste, Partidul Comunist Român făcea acel pas istoric în evoluția mișcării muncitorești din țara noastră, care îl angaja pe drumul propulsării României spre viitor — în pas cu viitorul.
înțelegerea generală materialist-dialectică și istorică a fenomenelor, precum și studierea tot mai aprofundată a propriilor realități au înarmat Partidul Comunist Român cu capacitatea creatoare de a nu se afunda în păienjenișul fără ieșire al încercărilor infructuoase de a aplica în condițiile țării noastre scheme preconcepute și imuabile cu
3 Documente din istoria mișcării muncitorești din România. 1910—191^ Fii tura politică. București. 1968. pag. 66.	’
14
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
capacitatea de a conduce eficient, cu succes istoric, pasul hotărîtor al țării spre viitor — înfăptuirea revoluției. Sigur că această capacitate nu a fost dobîndită dintr-odată, simplu, fără trebuința depășirii secta-rismelor și dogmatismelor care s-au manifestat într-un moment sau altul, fără consum de forțe și eforturi pentru a înlătura consecințele erorilor proprii sau ale celor ce au decurs din aprecierile și indicațiile centrului conducător care a funcționat în mișcarea muncitorească internațională în perioada interbelică. Dar întreaga activitate teoretică și practică a P.C.R. stă mărturie consecvenței cu care partidul a depus aceste eforturi, a conferit substanță teoriei revoluționare generale, cu care era înarmat, prin elaborarea liniei sale strategice și tactice corespunzătoare realităților românești.
Revoluția națională și socială, antifascistă și antiimperialistă începută în august 1944 a deschis calea consolidării deplinei independențe și suveranități naționale a României, calea împlinirii idealurilor de dreptate socială și națională ale poporului, a făuririi României libere, socialiste, avîntate spre viitorul comunist. Caracterul hotărît, radical, pe care l-a avut procesul de transformări revoluționare în România și orientarea întregului proces spre trecerea la socialism a fost imprimat de rolul conducător al clasei muncitoare unite, in -frunte cu partidul comunist, rol ce s-a manifestat chiar de la început cu putere, ca o trăsătură fundamentală a revoluției, ce și-a pus amprenta pe întreaga desfășurare a evenimentelor.
Istoricește, revoluția din România și procesul de construire a socialismului aparțin marelui val de ofensivă a socialismului în lume, de după cel de-al doilea război mondial, val ce a produs noi și fundamentale schimbări pe harta social-politică a lumii, restrîngînd și mai mult sfera de dominație a imperialismului, deschizînd noi perspective pentru progresul omenirii.
în ce privește o asemenea definire a etapei de după cel de-al doilea război mondial a procesului socialist mondial, ca cea pe care am subliniat-o mai sus, se impune din partea noastră observația că o preferăm celei adeseori folosite — anume „victoria revoluției într-un șir de țări din Europa, Asia și America Latină“ — deoarece este mai largă și mai adecvată dimensiunilor și contururilor acestui proces. într-ade-văr, valul de ofensivă a socialismului, la care ne referim, s-a manifestat atît în expresia lui cea mai hotărîtă, radicală și dinamică — victoria . revoluției într-un șir de țări —, cît și în alte fenomene, ca opțiuni socialiste sau căutări ale unor căi necapitaliste în țări eliberate de sub dominația colonială, creșterea puternică a mișcării muncitorești în țările capitaliste, acumularea puternică în ele a unor modificări ce maturizează condițiile trecerii la socialism, a unor elemente în chiar interiorul sistemului capitalismului dezvoltat care îi sînt opuse și reclamă reorganizarea socialistă a întregii societăți.
O trăsătură — care se cere relevată — a ofensivei socialismului în lume după^ cel de-al doilea război mondial este aceea că ofensiva aceasta nu a însemnat numai victoria socialismului într-o perioadă cu limite cronologice, într-țm grup de țări, după desprinderea cărora, mai mult sau mai puțin concomitent, să urmeze o nouă stabilizare a situa
ÎN PAS CU VIITORUL
15
ției mai mult sau mai puțin îndelungată, chiar dacă relativă, ci a devenit o ofensivă continuă, cu salturi și retrageri locale, dar cu mereu noi desprinderi de capitalism și din sistemul imperialist.
întreaga perioadă istorică care s-a scurs de la al doilea război mondial s-a caracterizat și printr-unul dintre cele mai mari procese ale contemporaneității, parte integrantă a transformării revoluționare mondiale. Mase de sute și sute de milioane de asupriți din zonele ce fuseseră doar obiect al politicii statelor din acea parte a globului, căreia i-a plăcut mult timp să se delimiteze de restul lui prin denumirea de „lume civilizată", s-au ridicat cu hotărîre la luptă, transfor-mîndu-se în subiecți ai progresului istoric, formîndu-și state independente în curs de dezvoltare. Dacă imediat după sfîrșitul celui de-al doilea război mondial coloniile și teritoriile dependente se întindeau pe 28,6% din uscatul globului pămîntesc, locuind în ele 30% din populația de atunci a Terrei, în prezent posesiunile coloniale nu mai cuprind decît cca 2,5% din teritoriul pămîntului și mai puțin de 1% din populația lui, ceea ce înseamnă, în practică, că s-a înfăptuit lichidarea sistemului colonial al imperialismului, pe ruinele fostelor imperii coloniale constituindu-se peste 100 de noi state independente. Ele optează acum pentru o cale sau alta de dezvoltare nu în calitate de anexe ce își urmează metropolele, ci în funcție în primul rînd de raportul intern, de forțe sociale și politice. Procesul este foarte complex, în fiecare caz în parte evoluțiile pot fi diferite, s-au înregistrat și se vor mai înregistra, poate, înfrîngeri, dar esențialul este că so-cialismul s-a transformat într-o forță mondială prezentă pe cele patru mari continente, și într-o perspectivă mondială. Iar o asemenea forță și perspectivă mondială existînd, se manifestă și fenomenul care nu a fost în nici un fel prevăzut de întemeietorii socialismului științific ; înainte ca socialismul să fie înfăptuit în țările capitalismului dezvoltat apar, în multe țări cu clasa muncitoare foarte puțin dezvoltată sau aproape inexistentă, alte forțe — intelectualitatea democratică, expo-nenți ai unor pături neproletare de oameni ai muncii, cercuri militare revoluționar-democratice etc. — capabile să conceapă socialismul ca opțiune de viitor sau să promoveze această opțiune în prezent.
Așadar, întreaga evoluție a evenimentelor după cel de-al doilea război mondial confirmă în întregime acea trăsătură a epocii de care am vorbit mai sus, și anume continuarea desprinderii de capitalism și imperialism nu a țărilor capitaliste celor mai dezvoltate, ci a unui număr mare de țări cu dezvoltare capitalistă rămasă în urmă — în special ca potențial economic — față de cele avansate, sau de țări ce fuseseră incluse în sistemul capitalist mondial cu păstrarea structurii lor interne precumpănitor precapitaliste. Am putea, cu alte cuvinte, spune, că istoria ne face martorii unui fenomen grandios : saltul ei spre civilizația superioară socialistă și comunistă se înfăptuiește, cel puțin pînă în prezent, nu din civilizația capitalistă, ci din „semicivili-zația" în care se considera că se află restul lumii (Rusia, China, Balcanii etc.).
Acest salt a făcut ca imediat după cel de-al doilea război mondial socialismul să iasă din limitele unei singure țări și să se transforme
16
VIAȚA ROMÂNEASCA
într-un sistem mondial. Acest sistem reprezintă în prezent forță uriașă, un factor primordial al situației mondiale, cuprinzînd în jur de 30% din teritoriul globului, peste o treime din populația lumii și realizînd aproximativ 40% din producția industrială mondială. Forța umană imensă a celor peste 50 de milioane membri ai partidelor comuniste, muncitorești, revoluționare care exercită rolul de forțe politice conducătoare în societate în cadrul acestui sistem, a sutelor de oameni din jurul lor, organizați în diferite organizații politice, profesionale, obștești, a celor aproape un miliard și jumătate de oameni în general, angajați în opera de construcție socialistă, cu potențialul economic, tehnico-științific, cultural și moral de care dispun, reprezintă, fără îndoială,’ unul din principalii factori determinanți ai cursului istoriei contemporane, de care nimeni nu mai poate face abstracție.
înțelegem prin sistemul mondial socialist statornicirea în diverse state independente, pe diferite continente, a noii formațiuni social-eco-nomice, opusă sistemului capitalist bazat pe relații de exploatare, dezvoltarea — aflată pe diferite trepte ale ei — în aceste țări a acelei orînduiri, în care are loc lichidarea proprietății private asupra mijloacelor de producție, socializarea acestora, transformarea lor în proprietate a oamenilor muncii, abolirea principiului capitalist de repartiție în raport cu mărimea proprietății asupra mijloacelor de producție și înlocuirea lui cu principiul socialist, conform căruia fiecare primește după munca depusă în folosul societății.
în sensul acestei caracteristici principale, care este cea mai generală pentru socialism, independent de formele sale concrete de dezvoltare, și definește orînduirea, socialismul este unic, nu poate fi vorba de tipul cutare sau cutare de socialism, de un socialism sau altul, de diferite socialisme cu toată apariția unor contradicții neantagonice între ele. Dar unitatea socialismului în ce privește caracteristicile sale cele mai generale nu rezidă în existența unui model aplicabil la toate condițiile, nu poate cuprinde întreaga multitudine de forme concrete de dezvoltare ale noii orînduiri, nu înseamnă nicidecum o uniformitate, contrară însăși naturii dezvoltării umanității în diversitate pe planetă.
El, socialismul, nu poate fi împărțit, în funcție de apartenența lui, sau nu, la un model, în socialism real sau nu. Socialismul este real în toate țările în care el s-a statornicit ca orînduire economică și putere de stat. Realitatea lui rezidă în concordanța formei concrete de organizare socialistă a societății cu condițiile reale ale țării respective.
La baza existenței sistemului socialist mondial stă, așa cum s-a subliniat de multe ori de către Partidul Comunist Român, afirmarea socialismului ca forță internațională prin victoria sa în mai multe state independente, care se dezvoltă de sine stătător și își organizează relațiile dintre ele pe principiile respectării egalității depline in drepturi, independenței și suveranității naționale, neamestecului în treburile interne, colaborării reciproc avantajoase, solidarității internaționale.
Apariția, consolidarea și dezvoltarea noului sistem social-economic în lume, în sensul construirii noii1, orînduiri în diferite țări și
ÎN PAS CU VIITORUL
17
statornicirii relațiilor de tip nou între ele nu s-a produs, firește, ca un proces linear și lin ; ea a înregistrat mari succese, dar a avut de întîmpinat și mari obstacole, împotriviri exterioare socialismului, încercări de a întoarce înapoi roata istoriei, sau cel puțin de a bloca sau frîna dezvoltarea socialismului, venite tocmai din partea economicește cea mai avansată a lumii, din Occidentul capitalist de la care^ se aștepta cîndva — cum afirma Engels, de pildă, în scrisoarea sa către Kautsky, la care ne-am referit — să deschidă drumul spre noua societate, au fost și greutăți și deficiențe — inclusiv deformări — in interiorul lui, de care socialismul ca atare, ca concepția avansată despre lume, nu este cu nimic vinovat.
Toate acestea ar fi de dorit să fie luate în considerație de criticii socialismului — 'inclusiv de acei prieteni ai lui din Occident care se consacră cu sinceritate unor încercări de analize critice, precum și de anumiți critici din interior, care, furați uneori de pana literatului sau publicistului, critică inevitabilul din dezvoltarea socialismului în condițiile date pentru că... nu a fost evitat, sau confundă cu proprietăți ale socialismului tocmai lipsurile ce puteau fi evitate.
Și nu se arată faptul că comuniștii au trebuit să-și asume rolul de protagoniști ai unui mare act de creație istorică în condițiile în care chiar de la început — din momentul victoriei primei revoluții socialiste, iar apoi a celorlalte, cu menținerea capitalismului în statele cele mai dezvoltate —, au fost puși în fața unei situații istorice neobișnuite și neprevăzute, nefundamentate de către teoria după care se călăuzeau și anume — Occidentul capitalist foarte dezvoltat, aruncînd greutățile, ce îl apăsau uneori pînă la a-i tăia răsuflarea, pe umerii țărilor „semicivilizate"; acumulînd bogății enorme, profitînd de avantajele pe care i le oferea enormul decalaj de dezvoltare economică, a reușit pînă în prezent să-și depășească crizele economice și sociale, a întîrziat cu aproape 100 de ani să ia inițiativa sau măcar să prindă pasul istoriei și să-și aducă contribuția la reorganizarea întregii societăți umane pe noi trepte, socialiste, de civilizație.
Mersul real al evenimentelor a fost cu totul altul, decît cel avut în vedere prin optica istorică a concepției lui Marx și Engels despre dezvoltarea socialismului, și în situațiile istorice. mult deosebite ale țărilor care au început trecerea omenirii la noua orînduire orice încercare de a aplica mecanic și nemijlocit această concepție nu putea fi realizată.
Practica istorică a demonstrat repede forțelor conștiente constructoare ale noii societăți că în condițiile potențialului economic mai slab dezvoltat al țărilor lor și ale menținerii dominației capitalismului pe piața mondială — deci a schimbului de mărfuri —, procesele care vor caracteriza dezvoltarea noii societăți vor fi foarte complexe. Printre altele, a devenit clar că trecerea mijloacelor de producție existente în proprietatea obștească — pas în sine hotărîtor pentru posibilitatea începerii construcției socialiste	este încă echivalentă
cu victoria socialismului, că este	unei baze tehnico-
materiale noi, dezvoltate, pentr^^^fațiile' 'd&^^ductie și ansamblul relațiilor sociale socialiste să/^afirm^^^ toată plenitudinea lor. La 2 - c. 1262	39	R	H Jr
.18	VIAȚA ROMÂNEASCĂ
construcția socialistă s-a trecut, în marea majoritate a cazurilor, în condițiile în care societatea anterioară, capitalistă, nu numai că nu dezvoltase în sînul ei la un nivel suficient elemente ale noii societăți, dar nu se dezvoltase suficient încă nici pe sine, ca societate capitalistă, în aceste condiții, revoluțiile proletare au trebuit, în realitate, să purceadă — și încă în condiții interne și externe dificile — la rezolvarea unor mari probleme pe care ar fi trebuit să le rezolve încă vechea societate.
Va rămîne în memoria umanității ca un efort istoric eroic, care a cerut și numeroase sacrificii, ritmul înalt de creștere, mult superior capitalismului, obținut de popoarele care făuresc noua societate, faptul că într-un termen istoric redus țările socialiste au asigurat o rapidă dezvoltare a forțelor de producție, instaurarea relațiilor de producție socialistă, au început să dispună de un însemnat potențial material și tehnico-științific. Asigurînd folosirea maximală a avantajelor noii orînduiri, dezvoltarea intensivă a economiei, științei și culturii, ridicarea nivelului de trai al oamenilor muncii, partidele comuniste și muncitorești din țările socialiste își îndeplinesc misiunea lor istorică de exponente ale intereselor vitale ale clasei muncitoare, ale popoarelor lor.
în perioada istorică la. care ne referim, pornind de la necesitățile impuse de făurirea socialismului într-o țară rămasă în urmă ca dezvoltare capitalistă, comparativ cu țările Apusului capitalist, și aflată în curs de dezvoltare ca nivel general al potențialului economic, Partidul Comunist Român, pășind în fruntea întregului popor a întins României o punte solidă spre viitor. Pentru a construi această punte a fost nevoie de multe eforturi și de multe forțe, și partidul a întins chiar de la începutul transformărilor revoluționare în țara noastră mîna tuturor, chiar și celor care în mod vădit nu erau în măsură să meargă, păstrînd un țel comun cu masele populare, decît pînă la jumătatea drumului. Dar atunci cînd s-au oprit, ori s-au abătut de la promovarea intereselor generale ale poporului român, ele, aceste forțe — partide sau grupări —, au fost, sau, mai corect spus, s-au eliminat istoricește din înaintarea spre viitor. Și cum istoria se hrănește cu capetele celor care o promovează, ea nu a făcut excepție nici cu partidele respective, nici cu reprezentanții lor, atunci cînd, în loc să mai promoveze progresul, ei s-au pus de-a curmezișul lui.
Înfrîngînd forțele sociale și politice adverse, partidul, masele de oameni ai muncii, au depus, în perioada care a urmat cuceririi puterii politice, o activitate intensă, asigurînd, prin naționalizarea mijloacelor de producție în industrie, înfăptuirea transformării socialiste a agriculturii și alte măsuri, generalizarea relațiilor de producție socialiste și înaintarea pe calea industrializării socialiste.
Dar caracterul creator al politicii partidului a căpătat un impuls ■deosebit, valențe noi, superioare, în activitatea multilaterală desfășurată pe căile deschise de Congresul al IX-lea al P.C.R. în vederea realizării ansamblului de sarcini complexe ce stau în fața societății .socialiste.
ÎN PAS CU VIITORUL
19‘
Conceptul de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate, formulat în Raportul prezentat de tovarășul Nicolae Ceaușescu la Congresul al X-lea al partidului și Programul P.C.R. de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism adoptat de Congresul al XI-lea reprezintă o sinteză magistrală, bazată pe gîndirea materialist-dialectică și istorică, a concluziilor elaborate de P.C.R. în ce privește căile pe care trebuie să se dezvolte societatea noastră în condițiile actuale ale revoluției științi-fico-tehnice pentru a-și asigura progresul. Noua concepție creatoare a. pornit de la revederea curajoasă a conceptului ce predomina în gîndirea de pînă atunci, conform căruia prin victoria socialismului se avea în vedere mai ales generalizarea relațiilor de producție socialiste. Or, instaurarea puterii de stat socialiste și a proprietății sociale asupra, mijloacelor de producție reprezintă o condiție fundamentală, hotărî-toare a trecerii la socialism, dar nu înseamnă încă, prin sine însăși,, crearea noii orînduiri, victoria ei deplină. Aceasta nu poate fi asigurată, în ultimă instanță, fără dezvoltarea puternică a forțelor de producție și înfăptuirea, pe această bază, a unor asemenea transformări în, toate domeniile, încît să fie pînă la capăt înfăptuită superioritatea so-* cialismului, realizarea deplinei eliberări a personalității umane atît de sub dominația unor forțe sociale alienatoare, cît și de sub cea a naturii. Tocmai pornind de la acest adevăr, conceptul făuririi societății socialiste multilateral dezvoltate preconizează creșterea intensivă a forțelor de producție, ca element dinamic al progresului social, și crearea unei economii avansate, cu o structură rațională a ramurilor ; dezvoltarea susținută a științei, învățămîntului, a întregii vieți spirituale a societății, înfăptuirea revoluției științifico-tehnice ; perfecționarea tuturor raporturilor sociale, înfăptuirea în practică a principiilor echității socialiste, adîncirea procesului dezvoltării democrației socialiste și afirmarea multilaterală a personalității, cultivarea trăsăturilor etice comuniste.
Ca urmare a acestei politici România a obținut în condițiile socialismului realizări deosebit de semnificative. Puternica creștere a. forțelor de producție s-a oglindit în faptul că în prezent producția industrială globală este de 34 ori mai mare decît în 1950, ultimul an dinaintea trecerii la planificarea economică de perspectivă. Agricultura, a cărei producție globală a crescut în aceeași perioadă de aproape 4 ori, pășește acum spre o adevărată revoluție agrară, pe calea transformării ei într-o varietate a muncii industriale. A sporit, de asemenea, continuu participarea României la circuitul economic internațional. în deceniul următor țara noastră urmează, folosind puternica bază materială de care dispune, să treacă de la stadiul de țară în curs de dezvoltare la o fază superioară a dezvoltării, care pe plan economic îi va permite să-și propună obiective mărețe spre atingerea nivelurilor celor mai avansate, iar pe planul global al societății va permite socialismului să-și dezvăluie din plin trăsăturile ce decurg din evoluția sa pe propria sa bază.
In felul acesta, eliberînd țara de exploatarea omului de către om și consolidîndu-i independența și suveranitatea națională, punînd per
20	VIAȚA ROMÂNEASCĂ
deplin în valoare rolul maselor în făurirea noii societăți socialiste, asi-gurîndu-i inele trainice de legătură de prietenie de nezdruncinat cu popoarele vecine și multiple relații cu popoarele lumii în general, eli-berînd societatea de scleroză socială și propria sa concepție despre viață și societate de dogme, partidul revoluționar al clasei muncitoare a știut să inșufle națiunii române încrederea deplină în forțele sale și s-o conducă, odată ales drumul socialismului, spre folosirea energică a șansei istorice ce i se oferea de a se situa la loc de seamă în rîndul popoarelor avansate ale lumii. A aliniat, deci, România, în pas cu viitorul ! Iată principalul bilanț al activității partidului revoluționar al clasei muncitoare din țara noastră în context intern și internațional in cele aproape 9 decenii ce s-au scurs de la întemeierea sa în 1893 și în cei 60 de ani de la marele congres din 1921, care l-a așezat organizatoric și ideologic pe temeiul României întregite. Bilanț însuflețitor, dătător de avînt în lupta pentru victoria deplină a Viitorului Comunist !
ION POPESCU-PUȚURI
descriptio romaniae
argument monumental
Văzut de departe, de la șosea, Mausoleul apare proiectat în plină oîmpie a Mărășeștilor. Cu corpul masiv, înscris într-un imens triunghi imaginar, avînd dedesubtul lui o puternică zidărie de piatră, întocmai ca un perete de cetate așezat la temelia întregului, ca și cum i-ar sublinia în acest fel menirea de memento al vitejiei și eroismului românesc.
Lucru pe care îl are în vedere și pelerinul ce se îndreaptă înspre monument, pe jos, cu pas măsurat, examinîndu-i — din unghiuri din ce în ce mai apropiate — volumele mari și expresive, rînduite astfel încît să-i dea o mișcare în avînt, întruchipat, de ridicarea vajnicului trunchi de piatră central, în poziție de bastion. Preocupat, în continuare, de semnificații, pelerinul constată acum că vederea din această perspectivă a monumentului ar sugera o aspirație de elan generic umană, întrucît popoarele, egale între ele, sînt deopotrivă egale și în vitejie și în eroism, căci numai în acest fel au putut răzbi pînă la actuala treaptă de civilizație...
Dar, dacă e adevărat că eroismul este manifestarea voinței de a exista a întregii ginte umane, e tot atît de adevărat că fiecare popor e viteaz și eroic în felul său... Și meditînd astfel pelerinul își continuă lectura priveliștii cu ochii ațintiți acum deasupra bastionului central, de unde țîșnește, verticala încă mai zveltă a unui obelisc, ce-și înfige vîrful, iute și nestingherit, în chiar bolta cerului. Ca pentru a-i dovedi pelerinului nostru că analogia cu monumentul roman ridicat la Adamclisi, cu două mii de ani în urmă, nu este întîmplătoare ci voită.
La Mărășești s-a luptat la cămașă, cu baioneta în mînă ! Iată deci furia latină, prin care romanii, la rîndul lor, cum afirmă Tacit, și-au înfruntat inamicii, punînd la bătaie, mai cu temei, fulgerul ochilor și al elanului, decît pe cel al armelor. Numai că pelerinul, coborîtor din Nord, pe lînga Podul înalt, acest vestigiu al unei alte glorioase bătălii, se întreabă dacă aceasta ar fi, în cazul Mărășeștilor, cea mai plauzibilă explicație. Căci el mai știe că la Podul înalt, ca și în multe alte locuri de vitejie, tot atît de celebre, înșirate prin milenii, oștile romane, alcătuite din mase de țărani, s-au silit să-și poarte bătăliile decisive mai de grabă în redutele oferite de însăși natura, decît în cele ferecate de ziduri.
Ele, aceste redute naturale, puteau fi : ori o trecătoare în munți, ca la Posada, ori, cel mai adesea, o mlaștină, precum la Rovine, la Călugăreni sau la Podul înalt. Locuri unde, acești țărani, obișnuiți cu
22	VIAȚA ROMÂNEASCA
vitregiile naturii, puteau lucra cu mai mare randament, decît lefegiii calificați exclusiv în meșteșugul armelor. Bătălia era precedată, de obicei, de o retragere înșelătoare, ’ fapt care le-ar asemăna felul de luptă cu cel al sciților ; dar asta pînă la un punct : deoarece, neavînd la îndemînă imense teritorii, pentru a-1 hărțui și a-1 uza pe inamic, ei trebuiau să recurgă la atu-ul surprizei de teren oferit în abundență de varietatea în relief a pămîntului românesc.
Lucru care cerea strategului nu doar calități militare, dar și o imaginație cvasi-artistică, de scenograf și regizor, calități în care excela Ștefan cel Mare, dînd acestei maniere, la Podul înalt, o aplicare ilustră. Decorul capcanei, magistral inventat, din însăși datele realului, prevăzuse, în mijlocul scenei — o mlaștină, tăinuită, la rîndu-i, de un drum labirintic și de un pod, peste care a fost trasă o cortină de cețuri, adău-gîndu-i-se iscusite efecte de sunet, precum strigăte, larmă, semnale de bucium. Toate acestea l-au ademenit pe inamic, făcîndu-1 să intre în rolul său, pînă la învălmășeală și groază, cînd, la momentul dinainte plănuit, oastea de răzeși, camuflată pe după dealuri, avea să intre în rolul personajului a cărui apariție aduce dezlegarea dramei. Clipă în care, cei ce știură a se înfrăți, răbdători și înțelepți, cu toate tainele locului, s-au avîntat în luptă ca niște viteji.
Sînt, însă, armate puternice și orgolioase, care pun la contribuție toate atu-urile unei civilizații, în arme și organizare, pentru a deveni,, în epoca modernă, adevărate mașini de război, ce par a nu mai avea trebuință de-ași îndatora biruințele nimănui, nici chiar naturii înseși. La Mărășești, a fost destrămată tocmai o astfel de mașină de război, mizînd pe puterea ei de șoc fulgerătoare, pusă în acțiune cu calcul științific și exactitate de mecanism.
Și, totuși, în loc să fie năuciți, dacă nu chiar anihilați, de barajul de artilerie pe metru pătrat, urmat de ofensiva regimentelor înarmate pînă în dinți — ostașii români au avut tăria să iasă la contra-asalt cu baioneta în mînă !
La Mărășești s-a luptat la cămașă ! Amănunt ce revine mereu, tocmai fiindcă are o importanță hotărîtoare. Dacă evenimentul e, însă, considerat a fi un produs al surprizei, atunci trebuie să se adauge imediat că această surpriză a fost prost calculată. Căci luase, drept criteriu, apercepțiile unor oameni de proveniență citadină.
Surprinși la cămașă, în pîrgul griului — oastea de țărani a românilor s-a simțit, tocmai de aceea, în largul ei. Și soldații aceștia, uitînd pentru o clipă că e război, au pornit a lucra ca acasă, la seceră. Și au fost de neînvins !
Așa se face că Mausoleul din cîmpia Mărășeștilor pare dedicat nu atît unui eveniment de arme, cît firii unui popor.
Lăsați-i deci pe oameni să fie eroici, după cum simt și pot ei. Și vor deveni sublimi! Sînt cuvinte demne de a figura drept memento, ca un mesaj către umanitate, pe măcar una din pietrele ce susțin piedestalul sacrei construcții.
DESCRIPTIO ROMANIAE
2a
PLĂCEREA DE A TE VEDEA CUCERIND TRANSFĂGĂRĂȘANUL
De cînd a început să existe Transfăgărășanul a apărut și plăcerea de a-1 provoca la luptă și a-1 cuceri, pentru a-1 concura, păstrînd proporțiile, pe Hanibal în celebra lui expediție peste Alpi, dar ce plăcere poate fi mai mare decît s-o faci într-o Dacie-1300, avînd alături pe o rudă de a ta, alpinistul, drept martorul cel mai avizat al viitorului tău record personal, întrucît el a mai făcut o ispravă ca asta cu pasul și cu rucsacul în spate, și de aceea predispus în secret de a-ți minimaliza tentativa, bîntuit de disprețul performerului de elită ce-și vede victoria banalizată de năvala unor nechemați de duzină, al căror singur merit e că posedă o simplă și biată mașină,
pe cînd tu, complexat de prezența acestui expert cu prestigiu și de observațiile lui în doi peri, precum și de avertismentele ce ți-au fost transmise de alți mașiniști ce au făcut Făgărașul pe roți, te silești, ca omul cuminte și prevăzător, printr-o grabă înceată, să ajungi acolo la timp potrivit, măcar la amiază, pe cînd celălalt, alpinistul cu pasul, are alt ritm, alt tabiet, vrea să deguste peisajul încet, să-i tihnească.
și uite așa, planul tău prevăzător e dat peste cap de popasuri la cite un pitoresc han-cabană, de încetinirea mersului la cîte un peisaj mai poetic, admirînd norii și lacul, și, astfel — cazi în capcană, căci după un cot scurt, dintr-odată, cînd te aștepți mai puțin, Transfăgărășanul țîșnește brusc și semeț, ca o cetate cu patru-cinci serpentine suprapu-nîndu-se vertical pînă la cer, unde se tîrîie, încet și precaut, un șir nesfîrșit de mașini, ca niște sisifi fără glorie, și nu peste mult, după ce te-ai înscris în acest vălmășag, tot așa de brusc, te pomenești într-un nor, rece și întunecat, ca în decembrie, căci Făgărașul are propria lui meteorologie și o proprie tactică, vezi acum, de-a ataca prin surprindere și fără cruțare, ți-am spus să nu pierdem vremea degeaba, să vezi ce ne așteaptă în vîrf, spui celuilalt,
iar acesta, simțindu-te la ananghie, bombănind, jubilează, căci te-a văzut vulnerabil, și ca orice ins fără caracter trece de partea celui mai tare, a Muntelui, aducîndu-i fără jenă elogii, tocmai acum cînd adversarul tău te-a întunecat și te plouă, răsucind șoseaua în tot mai scurte viraje, încît, incredibil, ești nevoit să aprinzi farurile în plină amiază de iulie, în timp ce marele alpinist, de alături, îți zugrăvește, pentru a spori incredibilul, o lume de basm, pe care el pretinde că a găsit-o chiar în acest loc, sub cerul cel mai albastru din lume, cu stîncile strălucind orbitor, ascultă-mă, zice el, răsăritul soarelui e aici o splendoare !,
și asta, în timp ce tu, conștient de situația în care te afli, ai și acceptat inevitabila catastrofă, zicîndu-ți în gînd, măcar să ajung la timp la tunel, dar de ce ți-e frică tot nu scapi, căci, la zece metri pînă la finiș, exact cînd să treci bariera, motorul supra-solicitat se oprește definitiv, Muntele te-a învins !, pe cînd ruda ta alpinistul, bucuros că-și vede atotputernicul concurent detronat, sare primul afară, pune umărul,
24
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
cheamă ajutoare, împinge, solidarizat acum cu mașina și mîndru, ehei? vezi, dacă n-aș fi fost eu, care cunosc muntele !,
ce să-i mai zici, aștepți să se răcească motorul, pornești, treci tunelul și prevăzător vrei să poposești sus, la Bîlea, care se zărește în apropiere, ca o fantomă, dar celălalt, alpinist get-beget, te trage înainte, să mergem la Bîlea cealaltă, e la doi pași, și poate dăm de senin, senin,. vorba asta te hotărăște și cazi din nou în capcană, pentru a. constata astfel că pe Făgăraș pînă și incredibilul poate fi depășit, aducîndu-ti în față, în plin iulie, ’ fantome de abur și plumb, ca în cel mai teribil decembrie, posibil numai la poluri, e o beznă de smoală aliată cu ceața,, pe care nici farul cel mare n-o taie decît pînă la un metru, lăsîndu-ți în față o nebuloasă ce coboară în pantă, cotește ca într-un vis negru, încît te? simți prigonit de ceva neînțeles, fără sens, pedepsit fără vină, de-a străbate, de pildă, pe sîrmă, o prăpastie cu ochii legați, încît pînă și volubilul tău partener e redus la tăcere, trec curbe în șir, descrescînd, trece și Bîlea cealaltă, tot fantomatic,
deodată, însă, te pomenești într-un abur alb, lucitor, în plin soarer de undeva se aude susurînd o cascadă, albă, verticală, spumoasă, rece, venind din cer și căzînd într-un alt cer alburiu, în sfîrșit Făgărașul 1, dar numai într-un singur fragment, ca o ghiară de leu, după care încerci să reconstitui imaginar spinarea puternică, gîtul, coama, statura, precum te mai ajută și partenerul tău alpinistul, care, desigur, a văzut pe îndelete priveliștea asta splendidă, nemaipomenită, dar, pentru asta, a trebuit să aștept într-un cort două zile, te consolează el, înțelept,
pentru ca, după ce serpentinele scad, se lungesc, devin mai domoale, iar ceața se rărește din ce în ce, pînă cînd se ivește, sub un cer senin și perfect însorit, o panoramă muntoasă în zare, numai că ceea ce vezi, acum nu mai e Făgărașul, ci un peisaj oarecare, desigur minunat și acesta, dar pe care l-ai fi putut întîlni lesne oriunde, așa că te întrebi cu glas tare dacă într-adevăr ai învins Făgărașul, și dacă da, atunci victoria ta e ă la Pyrrhus, pe cînd alpinistul, băiat bun, te consolează din nou, a fost frumos și așa,
dar pe tine, această teorie estetizantă, ce desparte forma de conținut, numind frumoasă o călătorie în Făgăraș, deși n-ai apucat să vezi Făgărașul, te lasă nemulțumit, perplex, melancolic, ’
așa că, îți promiți, la întoarcere, să revii din nou pe același itinerar, peste Munte, și atunci poate... poate că ce ?, n-ai habar,
și, totuși, repeți, trebuie !... trebuie !...
PRIVIND CU TOATE CELE CINCI SIMȚURI
Dacă mi s-ar încredința un aparat de filmat ca să surprind viața diurnă a unui oraș, acest oraș n-ar putea fi decît Hunedoara, văzută panoramic în zori, cînd ziua se îngînă cu noaptea. Cînd siluetele cenușii ale Combinatului se desenează pe cer, printre flăcările care încep a păli odată cu ivitul zorilor. Pe orizontul celălalt al orașului încă întunecat apar primele ferestre, sticlind de lumină pe deasupra unor străzi pustii trezite de pașii unor inși răzleți grăbindu-se în direcția uzinelor siderur-
DESCRIPTIO ROMANIAE
25
gice. Care ies din beznă cu acoperișurile distinct conturate, în timp ce sub același cer de sticlă fumurie orașul se arată brusc într-o puzderie de ferestre aprinsei Străzile se animă de larmă surdă, înșirînd grupuri de inși grăbiți, cu șapca trasă pe ochi, cu o servietă sau un pachet sub braț. Unii, cei din deal, urcă în autobuzele ce trec zorite, unul după altul. Alții, împrăștiat! în cartierele din vale, o iau pe jos, de-a dreptul către incinta uzinelor, care au apărut acum cu tăbliile lor lucitoare, în plină dimineață.
Așa că, pentru a cuprinde pe măsura ei această mișcare energică și generală, într-o singură imagine panoramată, ar trebui să urci cu aparatul de filmat în vîrful unui bloc-turn ori în zborul unui helicopter. Căci, de îndată ce perindarea umană a pătruns prin numeroasele porți pînă’în interiorul halelor, atelierelor și uzinelor, se stîrnește, în întîm-pinarea ei, o curgere similară, tot atît de amplă, a celor care ies din schimbul de noapte pentru a lua drumul orașului. Acum forfota este maximă, unii intră — alții pleacă, se recunosc, se strigă, se salută, schimbă scurte impresii. Și atunci, dacă îi surprinzi astfel, panoramat, ca o imensă revărsare umană — raportul coloșilor de metal, dominatori pînă atunci față de om, se schimbă în favoarea omului.
Dacă mi s-ar încredința un aparat de fotografiat ca să surprind focurile Hunedoarei, m-aș simți mai întîi nedumerit, apoi dezamăgit. Fiindcă ceea ce face mirajul acestui univers de culori nu poate fi reprezentat vizual, nici măcar contemplat. Cine pretinde să fi putut privi în față soarele sau focul din cuptoarele Hunedoarei, fără ca după scurt timp să nu i se fi întunecat vederea ? Desigur că, foto-aparatul e lipsit de acest risc, dar ceea ce realizează el constituie doar un palid spectru lipsit de incandescență, un foc mort. Fiindcă incandescența este toată viața focului, strălucirea, sufletul său. Așa că mult mai indicat este de a o capta indirect, prin reflexul pe care-1 lasă pe lucrurile din jur, pe hainele, pe uneltele și mai ales pe fețele și ochii oțelarilor. Atunci cînd aceștia, înșiruiți de partea cealaltă a cuptorului cu lopețile în mînă ori lîngă mașina de ajustat, însoțesc cascada șarjei care se prăbușește și fierbe ca un vulcan în erupție. Făcînd astfel să strălucească, într-o paloare de bronz-roșietic, chipurile lor învelite de sudoare.
Dacă mi s-ar cere să surprind sonoritatea Hunedoarei în registrul benzii de magnetofon, aș prefera să mă aflu pe platforma cea mai de sus a cocseriei, noaptea. Dar odată ajuns acolo, aș închide ochii și, imun la ispita jocului de flăcări, să mă pot încredința auzului singur. Acesta prinde, din mediul imediat înconjurător, bătaia dură și sacadată a rnaiurilor uriașei mașini de șarjare, care fac să se cutremure pămîn-tul, pentru a le îndulci din timp în timp prin clinchetul delicat al unui clopoțel. E un fel de comentariu de prim-plan peste un perpetuu fond acustic, din noianul căruia auzul selectează țîrîitul strident al unor greieri metalici, boncănitul unor cerbi cu aburi în nări, strașnicul răget al unui leu captiv, nechezatul armăsarului în perioada de rut, fuga îndepărtată a unei cirezi de elefanți cu picioare de oțel. Amestec de tonuri stranii, ca întotdeauna cînd urechea, derutată de exotismul unor percepții noi, se lasă în voia unor asocieri aleatorii, care percep zgomote desperecheate fără presentimentul armoniei lor.
26	VIAȚA ROMÂNEASCA
Dacă mi s-ar cere să sesisez Hunedoara cu toate simțurile dintr-odată, n-aș avea la îndemînă decît propriul corp, adăugind simțurilor artiste, văzului și auzului receptorii olfactiv și tactil, ca și tot complexul de simțuri interioare, care își dau seama de verticalitate, greutate, ritm biologic. Și dotat astfel, aș urca în vîrful celui mai înalt agregat, cum e furnalul, într-un amurg și, pe cît se poate, în toiul primăverii. Lumea metalului fierbinte apare atunci ca o imensă răsuflare de zgomote și lumini, de radiații și chemări, care se ivesc, se înfruntă, trec unele în altele, se amestecă, pentru a se desface iar. Ai impresia că fîșiile de raze oblice, care se rostogolesc una peste alta din ferestrele oțelăriei, sînt niște radiații vizibile. Fulgerele violete, care joacă pe balustrada platformei, pe hainele și brațele tale, le sesisezi ca pe un imponderabil miraj al simțului tactil. Tăbliile uriașului de sub tine răsună ca un diapazon de atingerea unor muzici emise pe vibrații de neînsușit de urechea omenească. Dar pe care coloșii aceștia, cu nervii și creierii lor de fier, o simt și o ascultă. Ca pe o litanie nostalgică lansată către stele. Spre care ei nu vor putea să zboare niciodată, deși ghiulelele pe care le aruncă omul în cosmos sînt progenituri zămislite sub platoșele lor fierbinți.
Nu, nu cred că exagerez. Căci în clipa cînd m-am aflat acolo, mesajul acesta, al coloșilor înlănțuiți de pămînt, mi-a apărut cît se poate de plauzibil...
VASILE NICOROVICI
Incursiuni în proza de azi
ROMANUL POLITI ROMÂNESC
SIMPLE NOTE
Multă lume crede că romanul politic este o specie foarte nouă, a ultimelor decenii, fapt ce ar putea fi pus în legătură cu preocupările tot mai intense și cu obsesiile politice ale vremii noastre, mai interesate decît oricînd de acest domeniu al vieții publice. Ceva este adevărat în această credință, și anume că niciodată omenirea n-a fost atît de absorbită de politică. Am putea susține că, după homo sapiens și homo faber asistăm la o veritabilă nouă vîrstă : homo politicus. Desigur oă încă din antichitate cînd rolul statului devenise atît de important, problemele civice, raporturile dintre cei ce conduc și supuși au început să-i preocupe pe cetățeni. Dar acest interes se restrîngea, de regulă, la granițele statelor, căci ■exista o autarhie, un stat putea să-și rezolve propriile chestiuni fără a fi, neapărat, legat de celelalte. Epoca modernă înlocuiește treptat autarhia cu interdependența, iar epoca actuală impune interdependența ca o realitate stringentă, determinantă în evoluția națiunilor. Existența, supraviețuirea unui stat depind de existența, de supraviețuirea celorlalte. Mai cu seamă în epoca atomică, se conturează •din ce în ce mai sigur convingerea că parțialitatea este imposibilă fără totalitate si invers. Un cataclism atomic nu poate avea învingători și învinși, echivalînd cu autonimicirea la nivel planetar.' Rămîne, ca o singură alternativă a perpetuării speciei, înțelepciunea politică. Astfel că politica nu mai este un lux, nici o problemă a unui grup restrîns de dirigenți, solidari prin ereditate sau adeziune, ci o problemă cotidiană și de masă. Un savant nu mai poate fi doar savant, un militar nu poate să se restrîngă la condiția de simplu executant, un cleric nu se mai poate mulțumi cu popularizarea, prin slujba religioasă, a învățăturilor divine, fiecare dintre aaeste categorii profesionale, luată în mod aleatoriu, are și o conștiință civică, respiră ceva din atmosfera tuturor. Politica nu mai este o profesie, restrînsă la o elită specializată (care continuă totuși să se perpetueze), ea devine un catalizator al tuturor profesiilor. Fapt ce explică creșterea interesului scriitorilor, seismograf! ai sensibilității publice, față de problematica politică a cetății, a grupurilor umane, a indivizilor etc.
Cum sugeram însă de la început, specia romanului politic *ba și a dramei politice) are o indiscutabilă vechime, măcar ca tentativă, dacă nu ca realizare cu drept de încetățenire literară. într-un fel lucrarea Six livres de la Republique a lui Jean Bodin, din 1576, cu pledoaria ei pentru monarhie este puternic infiltrată de elemente politice, ca și Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir, întemeiată pe mobiluri de ordin politic, mai ales prin tema puterii. în definitiv măcar prin două dintre capitolele sale : Lagărul de la Cotroceni și trădarea (XXIX), și Alexandru Ipsilant și Eteria grecească (XXX), Ciocoii vechi și noi introduce, puternic, elementul politic în textul romanesc. Putem ignora însă acest roman, pe latura lui mai ales istorică, referindu-se la evenimentele de I?. 1821, și nu la vremurile contemporane lui Filimon, care și-a scris cartea în I860—1862 ? Ori este cazul să convenim că un „roman politic‘: se cere să-și plaseze acțiunea în plină actualitate. Altfel am putea ușor ajunge la concluzia că orice roman istoric este și un roman politic. Să menținem însă diferențierile impuse de consensul teoriei literare, deși chiar un estetician ca Lukăcs se ferește să facă distincțiile necesare în cartea consacrată romanului istoric.
Putem ușor observa că romanul politic începe să se constituie ca specie relativ autonomă în veacul nostru pentru motivele ce am încercat să le sugerăm.
28
VIAȚA ROMÂNEASCA
Unele dintre cărțile lui Maxim Gorki (Mama, Viața lui Klim Samghin), Aragon (Comuniștii), Malraux (Condiția umană), Ivan Bunin (Viața lui Arseniev), Barbusse (Focul) ori chiar Anatole France (Zeilor le e sete), într-o proporție sau alta, contribuie la fondarea și afirmarea speciei.
Urmărită în literatura noastră, în veacul actual, categoria ce ne interesează, fără a da neapărat capodopere, a constituit, mai ales după primul război mondial, o permanentă tentație. De multe ori conflictul a căpătat o coloratură satirică, sub fascinația comediei politice caragialiene (O scrisoare pierdută ni se pare o comedie politică indiscutabilă, așa cum se întîmplă și cu romanul Sectarii al lui Ion Agîrbiceanu, din 1938 și parțial Gorila lui Rebreanu, din același an). O anume contribuție la afirmarea romanului politic au adus Dem. Theodorescu și F. Aderca. Primul prin lucrările : în cetatea idealului (1920) și Sub flamura roșie (1926), în care se ocupă de culisele vieții politice românești dintre 1914—1916, de controversele dintre francofili și germanofili ; cel de al doilea prin Moartea unei republici roșii (1924), 1916 (1936) și A fost odată un imperiu (1939), cărți despre probleme politice din afara granițelor românești : republica maghiară, revoluția bolșevică ș.a. Chiar Copilăria și adolescența lui Vania Răutu (1931), cea de a doua carte din ciclul în preajma revoluției, conține numeroase pagini de pură ideologie politică, în baza cărora se țese conflictul. Zaharia Stancu s-a încercat, de asemenea, în romanul politic și Zile de lagăr (1946) nu este altceva. Cu Domnul general guvernează, Regele Palaelibus și alte „pseudoromane politice" (Crohmălniceanu), I. Ludo a încercat să mențină treaz interesul pentru această specie chiar dacă cota artistică este minimă.
Ajungem, astfel, la romanul politic actual. întrucît însă, așa cum este inevitabil în condițiile unei revoluții sociale, implicit politice, marea majoritate a romanelor axate pe actualitate din ultimele trei decenii capătă o inerentă încărcătură politică (Păuna mică, Mitrea Cocor, Aventură în lunca Dunării, Bietul loanide, Scrinul negru ș.a. pot fi comentate în cadrul romanului politic), să stabilim cîteva criterii pe baza cărora integrăm o carte sau alta speciei pe care o discutăm. Să convenim prin urmare că tema, conflictul și tipologia trebuie să fie predominant politice. (în politic vom include, de asemenea, ideologicul). Ori în acest sens, după opinia noastră, romancierul cel mai dotat pentru această specie credem că a fost Al. Ivasiuc. Cărțile sale, începînd cu Vestibul și Interval, continuînd cu Păsările, Apa, Iluminări și încheind cu Racul au în centrul conflictului problema puterii. Detașarea eroilor într-o tabără sau alta în funcție de convingerile sau interesele de clasă ori politice este în afara discuției. Traumele eroilor lui Ivasiuc sînt politice, existența lor cotidiană este puternic impregnată de politic, idealurile lor sînt coordonate stringent de factorul politic. Dotat cu un pătrunzător spirit reflexiv, cu o minte disociativă, clarificatoare, Al. Ivasiuc era, cu siguranță, cel mai indicat să serie asemenea cărți. Faptul că cel din urmă roman al său. Racul (1976), inspirat din bătăliile politice ale lumii sudamericane, are în centru un dictator politic, iar la baza conflictului problema puterii este edificator. Chiar pasiunile erotice (ne amintim de temperamentul scenelor dintre Don Miguel și Tahereh) sînt influențate politic (fata era într-o mișcare de stînga în timp ce e! era. exaporitul lui Don Athanasios, tiranul) ; dar și în alte cărți ale lui Ivasiuc întHnim asemenea stări de lucruri : de pildă în Apa, dragostea dintre Paul Di mea. protagonistul și Hermina Grodl, tînăra baroneasă evreică. Si spre a ne referi nun')-î la acest roman, constatăm că el răspunde (ca si celelalte de altfel) se:m-nulelor de roman politie enunțate. Tema este politică (lupta pentru patere), conflictul de asemenea, iar protagoniștii sînt oameni politici sau destinul lor are o cert/) determinare politică : Paul Dunca, profesorul Dăncuș. prim-secrctar al județe-neî de partid, Mathus cel tînăr, ce va deveni comisar, sora sa Elena, tînăra revoluționară, tinichigiul Bucur, activist de partid, viitor ministru. Sofromci, din biroul județean de partid, șeful cadrelor ; pe de altă parte tabăra politică adversă r Piticu, eroul negativ central, comisarul Meseșan, om al lui Piticu, asasin, Alexandru Chindriș, radical monarhist, demagog, ca și Tiberiu Șuluțiu și Aloisius Viad de la Șomcuta etc. S-ar putea da exemple și din alte cărți ale lui Ivasiuc. în Iluminări, de pildă, roman insuficient comentat deși ni se pare superior și Apei, conflictul, polaritatea tipologică, tema însăși se află sub zodia politicului : Paul Achim, protagonistul, și-a construit un destin social privilegiat pe un fond politic, de unde și sentimentul redempțiunii (ușor dostoievschian) resimțit de erou, căci,
INCURSIUNI ÎN PROZA DE AZI
2^
în mod inerent, ascensiunea sa a presupus sacrificarea altora cu siguranță mai capabili profesional, mai integri moral, dar cu „hibe“ în biografie. Este cazul doctorului Stroescu, om deosebit de pregătit, de o exemplară demnitate umană,, victima dogmatismului retrograd sau al savantului Negoescu, ale cărui studii în. Germania fascistă i-au blocat cariera. Pe de altă parte aflăm pe sprijinitorii și lingușitorii directorului, o pleiadă de demagogi și dogmatici : directorul adjunct Dinoiu, Neculai Gheorghe, Tatiana Dobrescu, Ionescu, șeful cadrelor ș.a. Interesantă este și învățătoarea Donose, fascinată de legionari, ca și inginerul Bobeică,. ascunzînd în spatele „schemei tehnice14 pe care o etalează ostentativ, o alternativă de parvenitism social. Dar și mai interesant, prin intenția autorului și nu. prin realizare, ne apare omul de la centru, activistul cu înaltă demnitate și prerogative, Octavian Grigorescu, cel în stare să rezolve orice conflict local, să facă ordine și lumină. Acest personaj care apare, sub același nume și cu aceleași investituri și în romanul anterior, Apa, este foarte interesant sub aspectul intenției autorului. Este vorba de un fel de erou magic, un fel de Deus ex machina care, fără a fi contestat într-un fel sau altul, își etalează calitățile prin însăși demnitatea politică pe care o ocupă fiind în afara oricărei critici, avînd, prin, însăși funcția sa privilegiul 'infailibilității.
Se înțelege de la sine că un astfel de personaj este idilic, schematic, neconvingător. El este o fantasmă, nu un om viu, cu calități ori defecte ca orice om. întruchipează funcția și nu specia, fiind o abstracție și nu o realitate. Verosimilitatea lui. condiție a izolării artistice, este de la început subminată. Nu întîmplă-tor, dintre- toate personajele romanelor lui Ivasiuc, tocmai cel care deține cea mai importantă misiune este, artistic vorbind, cel mai neajutorat. Este vorba desigur de o anume lipsă de curaj, de o inhibiție a romancierului în fața funcțiilor politice, de o suprapunere a idealului peste real, reminiscență a practicilor literare anterioare care-și aveau, la rîndul lor, sorgintea în absența spiritului critic,, în metodele de intimidare practicate în munca de partid, dar și în concepția, în reflexele idealiste ale atîtor intelectuali, inclusiv scriitori. Cită diferență între o asemenea viziune și cea, să spunem, din Biblioteca din Alexandria a lui Petre Sălcudeanu, apărută în 1980, în care eroii sînt judecați după cele ce au făcut și nu după cele ce trebuie să facă, nu mai e nevoie să spunem ! E drept că eroii lui Sălcudeanu sînt plasați de autor într-o postură favorabilă judecății drepte,, aceea de a se mărturisi „scriitorului” Petre Curta în ambianța unui spital, prin urmare sub presiunea psihologică, avuată sau nu, a transcendentului.
Un roman politic, am putea spune, este și Facerea lumii (1964) de Eugen Barbu. Filipache, noul director al unei tipografii, are nu numai legitimă ambiție și idealuri profesionale (provenea din muncitori activiști), dar el vrea să demonstrez? că proletariatul va ști să conducă economia țării fără burghezie și împotriva ei. Omul nu e însă deloc infailibil, romanul arată cum, dincolo de strădaniile și înfăptuirile lui se acumulează destule greșeli, pe care diverse elemente corupte, de regulă legate prin mentalități de vechiul regim, le speculează copios, pînă aproape de a compromite o muncă cinstită și plină de abnegație. Tot în 1964 apărea primul roman al lui Nicolae Breban, Francisca, în care, introducînd un muncitor activist de partid în prim plan, autorul se dovedea capabil să descrie noile relații sociale din societatea românească contemporană. Protagonistul, Chilian, bine conturat în genere, este cam monolit., altfel spus lipsit de complexitate, deși legăturile sale cu Francisca, odraslă „de foștiu, ca și comportarea sa generală îl umanizează și-i conferă verosimilitatea minimă.
înainte de Biblioteca din Alexandria care, cum am văzut, optează pentru reversul, negativ al imaginii omului politic, apăruseră romanele lui Ion Lăncrăn-jan : Cordovanii, Drumul cîinelui, Caloianul, Suferința urmașilor și, mai ales, Fiul secetei care au deschis drum unei viziuni lucide și îndrăznețe, poate uneori prea îndîrjite, privitoare la o problemă fundamentală a vieții noastre actuale : raportul dintre conducători și conduși, dintre „funcționarii de partid’1 și membrii de rînd ai partidului. Indiferent de obiecțiile ce se pot aduce romanelor lui Lăncrănjan, ca de altfel oricăror romane, un lucru se cuvine recunoscut în deplină sinceritate, și anume că acest romancier, îndărătnic și încăpățînat ca un țăran transilvan, propunîndu-și să facă din adevărul vieții noastre piatra de temelie a literaturii sale, a deschis o nebănuită perspectivă realistă romanului românesc contemporan. E greu să susținem că romanele sale sînt eminamente politice, și dealtfel specii pure nici nu există, dar e în afara discuției că temele,
-30
VIAȚA ROMÂNEASCA
■conflictele și oamenii ce le compun au o puternică determinare politică. Acțiunea lor petrecîndu-se în vremea noastră atît de densă în realizări și, implicit, minată de erori, de practici nefericite, nici nu se putea ca aceste cărți să evite impactul politic. Ultimul roman de pildă, Fiul secetei (1979), demonstrează, din cîte ne dăm seama, o idee politică fundamentală, de care depinde însăși eficiența con-.strucției socialiste, și anume că socialismul nu se poate copia, că nu există un model universal valabil, că fiecare țară își construiește propria ei orînduire nouă, în raport cu tradițiile, cu experiența ei, cu particularitățile psihice și morale ale locuitorilor ei. Nu există zei nici în afară și nici în interior, nimeni n-a gîndit pentru noi, trebuie să gîndim și să acționăm singuri pentru împlinirea destinului nostru. Drumul lui Vasile Pozdare, personajul principal, de la tînărul activist care jura pe Stalin, pînă la inginerul director de uzină, care-și etalează întreaga energie și capacitate de care depinde totul, este edificator. Drumul este însă greu, cu imense sacrificii, și faptul că Pozdare însuși va plăti cu viața curajul de a schimba lumea arată că autorul nu înțelege să facă nici o concesie idilismului.
Se poate vedea, în această carte a lui Lăncrânjan, ca și în altele, că lideri politici importanți la scară locală sau mai sus, sînt descriși fără cruțare, chiar cu anume ostentație veristă. Alfred Grofșoreanu de pildă, stăpîn al locurilor ca prim secretar, nu procedează altfel decît vechii stăpîni, boierii, abuzînd de poziția sa, făcînd din rudele sale asupritorii celorlalți, profitorii muncii acestora. Caracterul intransigent, inflexibilitatea morală a lui Pozdare îl impun dar îl și sacrifică, eroul este victima propriilor sale calități, ceea ce îi accentuează dramatismul. Dar Pozdare nu este un fanatic al virtuților morale, el se lasă uneori, ca orice om, în voia tentațiilor și episodul amoros cu frumoasa Georgiana Mihalcea este de natură să-l „umanizeze". Atît la nivelul ideii generale, cît și al vieții cotidiene a protagoniștilor, Fiul secetei poate întruni criteriile de roman politic. Ca și Galeria cu viță sălbatică a lui Constantin Țoiu, în care eroul, Chirii Merișor, își trăiește viața în determinismul strict al împrejurărilor politice, dramatice.
Iată prin urmare cum de la viziunea oarecum idealizată a lui Ivasiuc s-a putut ajunge la un soi de criticism (fără nici o pejorație a termenului) în sensul că reflexele scriitorilor față de viața politică sînt mai de grabă circumspecte și imputante. în mod aproape inerent se simțea nevoia unei restabiliri a echilibrului căci, oricîte păcate — inerente de altfel epocii de transformare — ar avea noua epocă, faptul că societatea s-a consolidat, că progresele sub toate aspectele vieții sînt netăgăduite, toate acestea demonstrează caracterul predominant pozitiv al lucrurilor. Evident, literatura nu repetă viața, n-o reflectă mecanic și integral, nu este „media statistică", dar nici nu poate ignora sensurile ei și adevărurile generale. Nu pe fiecare carte, se înțelege, și nici pe fiecare autor, dar pe ansamblul ei. Că este așa ne-o pot demonstra unele cărți care realizează un fel de echilibru tipologic. Semnalul acestei imagini rezonabile îl pot da cărțile lui Marin Preda, între care mai ales Moromeții II, dar și Marele singuratic, în care Niculaie Moro-mete, activist în prima parte, fără a fi idealizat, se comportă convingător, fiind tratat cu deplină luciditate și detașare.
Un prozator care a introdus, printre primii, universul preocupărilor și tipologia politică în cărțile sale este Augustin Buzura. Romanul Fețele tăcerii aduce în primul plan un activist din perioada anilor ’50, văzut cu severitate și blamat pentru îngustimea și fanatismul său, care, erau, de fapt, tare ale unei anumite epoci. Față de poncifele vechii literaturi, cu activiști idilici, de o moralitate și o comportare utopice, Buzura inversează lucrurile, atrăgînd atenția asupra relativității structurilor umane. în Orgolii însă, romancierul creează fizionomia unui comunist veritabil, profesorul Cristian, care, în ciuda persecuțiilor și torturilor la care este supus, își păstrează integritatea și demnitatea, convingerile și credința adîncă în ameliorarea condiției umane. în Vocile nopții textul îmbracă alte forme, implicațiile ideologice rezultă din demistificarea formulelor comode, a lozincilor ineficiente stagnante și întreaga locvacitate socratică a lui Stelică Goran, personaj remarcabil, n-are altă finalitate.
Ne-am putea referi, de asemenea, la romanul F de D. R. Popescu, urmat de seria aferentă : Vinătoare regală, O bere pentru calul meu, Ploile de dincolo de vreme, împăratul norilor. Ancheta pentru descoperirea vinovatului pentru o crimă abominabilă, petrecută în „obsedantul deceniu" se oprește asupra unui personaj politic atotputernic.
INCURSIUNI ÎN PROZA DE AZI
311
Puternice dimensiuni politice întîlnim în ultimul roman al lui Marin Preda, Cel mai iubit dintre pămînteni. în ce ne privește nu credem că este, cum s-a spus, un roman „eminamente politic", dar, desigur, nu trebuie să ignorăm cîteva. fapte importante și anume : protagonistul, Victor Petrini, este victima unei injustiții de ordin politic, petrecîndu-și ani de zile în închisoare ; raporturile cu cei din jur sînt puternic marcate de acest eveniment ; destrămarea căsniciei cu. Matilda se datorează unui personaj politic de notorietate ; dosarul eroului, con-ținînd balastul injustiției îi creează o nouă serie de inechități ; apar personaje cu un rol politic central în epocă, pe care le putem descifra etc. Talentul excepțional al lui Marin Preda coagulează cu convingere artistică aceste fapte, evenimente și chipuri.
O nouă familie tipologică și o ilustrare mai precisă a categoriei de roman politic se realizează în cărțile lui Dinu Săraru : Clipa și Dragostea și revoluția, precum și în romanul lui Dumitru Popescu, Pumnul și palma. Aceste din urmă cărți au ca protagoniști chiar profesioniști ai politicii și, se înțelege, tema și conflictele vor fi legate strîns de universul și preocupările eroilor. Personajele protagoniste, deși înalți demnitari de partid, nu sînt deloc imaculați, idealizați, schematici. Vladimir Cernea din Pumnul și palma este un excelent intelectual, cu un larg orizont filozofic și cultural, de un remarcabil curaj al opiniei, dar în muncile pe care le deține este departe de a fi integral pozitiv. Dimpotrivă, comite erori, sacrifică pe oameni ideilor, este fascinat într-un fel de „jocul ielelor", adică al principiilor pure, fusese chiar laș în dragoste din motive de „dosar" etc. în general am puica spune că în Pumnul și palma, roman politic, autorul pledează pentru ideea superiorității vieții, a realității practice, în fața oricărei construcții ideologice sau politice. Adevărata politică trebuie să aibă ca reper fundamental viața și nu invers. învățămintele vieții, mai de grabă decît ale doctrinelor politice și le asimilează Dumitru Dumitru, eroul lui Dinu Săraru din Clipa și Dragostea și revoluția. De aici ascendentul pe care-1 are, în ultimul roman, în fața unui superior venit de la „centru", Anghel Tocsobie, încă rob al doctrinelor. Eroul lui Săraru înțelege un lucru esențial, anume că, indiferent de poziția politică pe care o ai, important este să nu uiți de cele mai omenești lucruri din viață. în acest sens insistența romancierului asupra momentului înmormîntării lui Ghiță Praz, prietenul și colegul din tinerețe al lui Dumitru, are o semnificație etică amplă, umanizînd protagonistul și impunîndu-1 astfel ca un personaj complex, convingător. între dragoste și revoluție nu există, vrea să spună autorul, incompatibilități. Observația lui Remy de Gourmont că nici măcar în timp de război „amorul nu șomează" pare a sta și la baza cărții lui Săraru. Iar faptul că dragostea se întîlnește cu revoluția în împrejurările reconstruirii unor edificii distruse chiar de revoluție îmbracă o semnificație simbolică privitoare la așezarea pe făgașurile și pe temeliile,ei adevărate a revoluției însăși.
Dar romanul politic este încă „en marche". Important este că putem vorbi, deja, despre ei. Ceea ce însemnează foarte mult. Este probabil că va sfîrși prin a figura și în tratatele de teorie lierară sau, în orice caz, de estetică a romanului.
POMPILIU MARCEA
FILMUL ȘI PARTIDUL COMUNIȘTILOR ■ »
Raportul dintre cinematograf — industrie și creativitate artistică — și partidul comuniștilor, în România, este dominat de un frapant principiu de cauzalitate, în sensul că după o jumătate de secol de inițiativă privată, săracă, întâmplătoare, efemeră, și, în consecință, expresie a unei producții artizanale, — Partidul Muncitoresc Român, în însăși Rezoluția Congresului din 21—23 februarie 1948, înainte chiar de naționalizarea mijloacelor de producție și, după aceea, chiar la adunarea solemnă organizată în cinstea celei de-a 30-a aniversări a întemeierii Partidului Comunist Român, la 8 mai 1951, a prevăzut și a dispus construirea unei puternice baze industriale cinematografice, care avea să dobîndească fața concretă a modernelor studiouri de la Buftea, date treptat în folosință între 1956 și 1960. S-a întâmplat, și la noi, în acest domeniu al cinematografului, ceea ce se întâmplase cu decenii înainte în Rusia post-revolu-ționară, cînd, după ce Lenin prevenise înțelept și prudent că „nici un partid, nici un guvern, oricît de apropiate de mase, nu sunt în măsură să se ocupe simultan de toate laturile vieții", — în ianuarie 1918, la distanță de numai cîteva luni, făcea să apară, totuși, prima formă de -organizare a cinematografului sovietic, iar după 1919, să pună temeliile binecunoscutului, astăzi, Goskino.
Așadar, în plin efort de a vindeca rănile războiului și de a da avînt operei de reconstrucție a țării, cînd alte domenii și sectoare ale economiei și ale vieții sociale își impuneau cu evidență prioritatea — partidul comuniștilor a găsit timpul și locui pentru întemeierea industriei noastre cinematografice, aproape ex novo, fapt care — potrivit tratatelor de istorie a filmului, naționale sau universale — atestă întotdeauna adevăratul început al istoriei cinematografului într-o țară. Pe de altă parte, raportul la care ne referim nu se putea opri aici, la construirea unui centru de producție, oricît de prestigios, oricît de utilat, condiție sine qua non. Cealaltă componentă, fundamentală și ea, a fost constituită de lupta pentru o nouă viață morală și, prin aceasta, pentru o cultură și o artă nouă. Cu justețe și finețe marxistă, această luptă nu s-a tradus orbește în crearea de „noi artiști" individuali, «ceea ce e absurd — cum observă Antonio Gramsci — întrucît nu se pot crea artiști în mod artificial. Trebuie să vorbim despre lupta pentru o nouă cultură, adică pentru o nouă viață morală, care nu poate să nu fie intim legată de o nouă intuiție a vieții, pentru ca ea să devină un nou mod de a simți și de a vedea realitatea, și, în consecință, o lume intim legată de „artiști posibili" și de „opere de artă posibile"». în realitate, această acțiune în favoarea dobîndirii unui nou mod de a simți și vedea lumea, începuse
FILMUL ȘI PARTIDUL COMUNIȘTILOR	33
teva mai devreme, imediat după 23 august 1944, adică după răsturnarea regimului fascist antonescian, — vizînd o necesară, progresivă democratizare a vieții publice și private. Și nu numai atît, ci și o primenită concepție despre arta însăși, insistîndu-se, firește, asupra funcțiunii ei sociale, care, în cazul filmului — una din artele cele mai populare — devine determinantă, chiar dacă nu-i epuizează sfera estetică. O asemenea funcție socială coincide, în esență, cu principiul după care existența colectivă și individuală trebuie să fie organizată în folosul unui maximum de randament al aparatului productiv : «dezvoltarea forțelor economice — scrie același Gramsci — pe noi baze și instaurarea progresivă a unei noi structuri vor înlătura contradicțiile ce nu pot lipsi și care, creînd un nou „conformism", de jos în sus, vor permite noi posibilități de autodisciplină, adică de libertate individuală». De aici, exigența mereu afirmată, mereu amplificată a formării unui „om nou", în legătură cu care e cu atît mai eficace formularea cu privire la artiști : un „om nou" nu poate fi produs artificial, peste noapte, ci numai printr-o treptată transformare a societății, de la proprietatea colectivă asupra mijloacelor de producție pînă la noile relații interumane, în alți termeni, pînă la noua viață morală. Astfel, artistul, cineastul, era chemat să-și adecveze cît mai pregnant propria viziune, modului de a fi și de a gîndi al omului politic, pentru care omul obișnuit, individul, este așa cum este, la un moment dat, dar, totodată, și așa cum ar trebui să fie pentru a urmări și atinge un țel precis : societatea socialistă și, apoi, cea comunistă. în acest scop, artistul e invitat — pe cît îi stă în puteri — să vadă existența lumii, a propriei societăți, mai puțin în imagini „fixe", „figees", turnate în tipare „definitive", și mai mult în mișcare, în devenire, ținînd în același timp seama de humusul culturii populare, așa cum este, cu gusturile și tendințele sale, fie și înapoiate sau convenționale.
Din toate acestea au decurs și decurg, desigur, sarcini inedite și pasionante pentru cineaști. Era și este vorba de o fină împletire a angajării civice și a fanteziei, în vederea pătrunderii la „rădăcinile lucrurilor", care rădăcini, în cazul omului, „sunt omul însuși" : de unde conceptul generos al umanismului, al unui umanism care să nu se oprească la contemplarea eului idealist.
La astfel de nevoi și de cerințe, cineaștii noștri au răspuns, bineînțeles, diferențiat, în funcție de propria anvergură filozofică, artistică și culturală : „Este nevoie de un limbaj nou ; nou, dar în serviciul unor istorisiri, al unei idei", al unei structuri narative riguroase, în cuprinsul căreia să se rezolve un raport fundamental dintre marxism, crez politico-estetic ferm, și propria subiectivitate a autorului.
Iată problema de bază : cum au soluționat cineaștii noștri — nu „fabricați" de la o zi la alta, ci formați odată cu noua viață morală a societății — raportul dintre propria subiectivitate (autobiografism, chiar) și marxism, ca legătură între angajarea civică, politică, și drepturile fanteziei ? Răspunsul nu este, cum e și firesc, integral pozitiv. Filmele românești care atestă căutările și descoperirile privind un „nou tip de om" sunt — tocmai din cauza enormei dificultăți a întreprinderii — puține, și nu totdeauna revelatoare. Totuși, cîteva pelicule rămîn indi-cative, din punctul strict de vedere al luptei, al continuei aspirații spre
3 — c. 1362	40
34
VIAȚA ROMÂNEASCA
identificarea unor trăsături definitorii, anticipatoare, ale acestuia. în prima linie, întîlnim ceea ce critica internațională a caracterizat drept „film politic" : Puterea și Adevărul (1972) și Clipa (1980). Patriotice și deopotrivă atașante sunt atît temele, cît și „story"-urile acestor filme. Puterea și Adevărul este un relativ original apolog — original și în sensul că nu l-am mai întîlnit în alte filmografii naționale — al gestiunii comuniste a puterii politice de-a lungul unui sfert de secol, de la revoluția de eliberare socială și națională din august 1944, pînă la Congresul al IX-lea al P.C.R. Izolînd, oarecum, nivelul unor cadre conducătoare de partid (prim-secretarii unor organizații județene) de masele conduse, conduse chiar în numele bunăstării și fericirii lor, Titus Popovici, scenaristul și Manole Marcus, regizorul Puterii și Adevărului încearcă să observe și să detecteze dialectica formării „omului nou", „exemplar", „model", de sus în jos, dinspre conducători spre conduși. Dezbaterea e deadreptul captivantă prin multiplele greutăți și praguri pe care elementul „nou" este silit să le înfrunte și să le depășească în însuși interiorul sferei puterii politice, eroii principali fiind protagoniști ai vieții .naționale, pars pro toto, pe treapta unui centru de provincie, ca și în Clipa, de altfel.
Sinteza unui pătrar de veac de existență a unui popor, contemplată din „vîrful" unui nucleu socio-politic emblematic asumă, în Puterea șt Adevărul, cum am spus, accente patetice de-a dreptul. Se înfruntă aici — pe făgașul unui unic, omogen credo politic și ideologic — două generații și în consecință două optici, două mentalități, două moduri de a considera și practica puterea politică : pe de o parte, în perfectă bună-credință și onestitate, viziunea generației care a făptuit trecerea revoluționară explozivă, i-a trăit contradicțiile și sacrificiile, și pentru care puterea a fost și scop, și mijloc, aproape fetișizate, și, pe de altă parte, viziunea generației menite să lărgească și să adîncească cuceririle revoluției, discursul politic început, în sensul unei recuperări a adevărului? anulînd astfel mai mult sau mai puțin fireasca „forțare" a puterii și obținînd contopirea acesteia cu adevărul, cu firescul, cu organicitatea unei dezvoltări sociale, economice, culturale, în armonie fie cu perspectiva, cu idealurile comuniste de adevăr („adevărul e totdeauna revoluționar", afirmau pre-revoluționarii !), fie cu tradiția, salvată, a întregii culturi umane de pînă la revoluție. Este însuși apanajul socialismului, al proletariatului și al clasei muncitoare, care — singurele — au în vedere, teoretic și practic, nu numai contactul cu marea tradiție a civilizației umane, ci și continuitatea acesteia.
Filmul Puterea și Adevărul a fost considerat — în străinătate — o „alegorie" cu cheie, adică vizînd personaje reale ale vieții noastre politice. Nimic mai restrictiv : ambiția și chiar raza de „bătaie" a filmului sunt mult mai ample, ele asimilînd un sens mai larg, fie și abstract, și mai grav. Apar, rînd pe rînd, „pragurile", simptomele mai mult ori mai puțin firești, ale „bolii copilăriei" : rigiditatea dogmatică, intoleranța față de nuanțe, primatul forțelor represive față de forțele propriu-zis politice, fetișizarea creșterii în vlagă a dușmanului de clasă, polemica față de intelectualii (ne-organici, dar și organici), primejdia ruperii de mase și, în mod consecvențial, lupta cu acestea. Sunt praguri
FILMUL ȘI PARTIDUL COMUNIȘTILOR
35
și simotome depășite, atestîndu-se capacitatea dialectică a comuniștilor de a exercita prerogativele puterii politice, rolul lor conducător în societate, si mai ales forța anteică de permanentă împrospătare, de evitare a anchilozei birocratice sau, și mai rău, a regresiunii prin „cezarism44 sau ~napoleonism44 (sau „bonapartism44), ca fază (neobligatorie) a revoluției.
Dacă Puterea și Adevărul mărturisește o anumită detașare a analizei operate aproape brechtian, ca într-o ,.Lehrstuck“ — pentru ca în final să culmineze printr-o foarte prețioasă „ironie44 de tip engelsian, de dominare a situației din partea clasei muncitoare și a partidului ei — Clipa lui Gheorghe Vitanidis, regizor, este un film relativ mai pasional,^ mai emotiv, în conformitate cu temperamentul scenaristului Dinu Săraru. Aici, asistăm la recuperarea și integrarea „laică44 a unei tradiții milenare de presupusă „religiozitate44. în fața morții, protagonistul Clipei — și el prim-secretar județean de partid — reacționează în spirit aparent tradițional și exclamă, la telefon, cînd află de moartea unei vechi colaboratoare, ea însăși comunistă cu verificate state de serviciu în ilegalitate : „Dumnezeu s-o ierte !“ Aparent neglijabil, episodul mi se pare deosebit de semnificativ, tocmai pe linia afirmării marxiste a continuității și chiar a „încununării44 istoriei prin și de către comuniști. Parcă-1 auzim pe Pier Paolo Pasolini : „Eu, în mine însumi, sunt anticlerical (nu mi-e deloc frică s-o afirm) dar știu că în mine există două mii de ani de creștinism : eu, cu strămoșii mei, am construit bisericile romanice și după aceea bisericile gotice și după aceea bisericile baroce : ele sunt patrimoniul meu în conținut și în stil. Aș fi nebun dacă aș nega o asemenea puternică forță care sălășuiește în mine : dacă aș lăsa pe mina popilor monopolul Binelui44.
Am dat la o parte, cu bunăștiință, filmele istorico-romanțate, în care luptătorii comuniști din ilegalitate sunt ridicați pe coturni, cum nu voia Marx. Nu toate sunt lipsite de interes : de pildă, Cartierul veseliei sau Canarul și viscolzd (tratat într-o manieră formală de „avangardă44), ca să nu mai pomenesc de „clasicele44 Valurile Dunării sau Duminică la ora 6 (de asemenea, tratat în maniera „nouvel< vague4'). în acestea, însă, deși nu e deloc absentă pasiunea civică, politică, dobîndește o anumită precădere „narativitatea44, în sensul tocmai al unei epicizări romanțate. Dimpotrivă, în Puterea și Adevărul și în Clipa, combustia ideologico-politică e aproape „pură44, cu o esență mai îmbrăcată în coaja fenomenelor în Clipa, și poate ceva mai abstractă în Puterea și Adevărul : în amîndouă, însă, cu o sinceră, lucidă privire analitic-istoristă în înseși viscerele puterii de stat și în stat.
Un singur regret adumbrește, în parte, imaginea critică a acestor promițătoare începuturi de epopee, de frescă a vîrstei socialiste a națiunii române : acela că nu totdeauna argumentele politice, filozofice, și-au găsit o corespunzătoare sprijinire pe limbajul specific al filmului, prin fantezia cu adevărat creator-transfiguratoare a realizatorilor, a regizorilor : voit seacă, antisentimentală, urmărind să obțină chiar un „stil“ din această „uscăciune44, în Puterea și Adevărul; ușor convențională, banală, în Clipa. Cu o mai profundă și cu o mai liberă implicare a fanteziei, a creativității, filmele acestea ar fi devenit, dacă nu de-a dreptul
36	VIAȚA ROMÂNEASCA
capodopere, cel puțin opere de o vastă rezonanță europeană și de solidă anvergură expresivă. în ce sens ? în sensul afirmat cu adîncă implicare civică și patriotică, de către frații Taviani, autorii lui San Michele aveva un gdllo, ai lui Sovversivi, ai lui Allonsanfan : „Noi am înțeles datul civic, comanda socială, ca pe o provocare a fanteziei noastre. Odată acceptată tema inițială, am încercat... să o reinventăm, să o facem să devină momentul provocator al umorilor noastre, al motivelor noastre de căutare culturală și umană. Ba tocmai ’fixitatea’ temei centrale ne-a îndemnat să o investim cu toate ipotezele noastre de fantezie și de limbaj, legate de discursul nostru personal de autori“.
Iată, prin urmare, una din problemele cele mai importante, centrale, dar și pasionante, cu care sunt confruntați cineaștii noștri, și, implicit, producătorii, cinematografia română în ansamblu : rezolvarea în sens creator a raporturilor subiectivității autorilor cu marxismul, angajarea civică și politică — cu recuperarea ironiei și a drepturilor inalienabile ale fanteziei. Pasiune, participare, detașare — aceasta e „triada" de îndatoriri pe deplin asumată de cineaști, dar nu și — deocamdată — pe deplin acoperită prin opere emblematice, definitorii, pe măsura succeselor și a poziției ocupate de România, astăzi, în lume. Nimic însă nu exclude, într-un timp relativ apropiat, ivirea unor astfel de opere, menite să intre în consonanță cu timbrul contemporaneității acestui ultim, frămîntat, sfert de secol al mileniului al doilea pe care îl parcurgem în scurgerea lui istorică.
FLORIAN POTRA
FILIERA PRAHOVA, I
BIROUL colonelului Emilian Neacșu de la Comandamentul Militar al Capitalei era chiar la capătul coridorului de la etajul întîi și avea două ferestre mari : una care dădea spre stradă, se vedea gardul de fier forjat căptușit cu tablă zin-cată vopsită în verde, iar cealaltă în curtea plină cu arbuști. Iarba arsă de soare și călcată în picioare, de o culoare nedefinită între galben și cafeniu, aducea cu un covor zdrențuit. Nici aleile nu mai erau delimitate exact : pneurile automobilelor au risipit pietrișul pe iarbă, urmele frînelor prea bruște au mușcat din pămînt lăsînd amprente adinei. Un singur copac răsărit dintr-un rond cocoșat, pestrițat cu păpădii ofilite, un mesteacăn cu trunchiul alungit, domina curtea. Guguștiucii îl ocoleau fără pricină totuși : se așezau pe sulițele ascuțite ale gardului, pe ghereta roasă de ploi de la poarta principală.
Colonelul uneori, deobicei înaintea unor hotărîri importante, se rezema de pervazul ferestrei care dădea spre curte și privea pierdut zborul frînt al păsărilor. Parcul pustiu, cazon, îi devenise familiar ; printre crengile platanilor de pe stradă se întrezărea acoperișul plat al vilei lui Malaxa și turnurile țuguiate ale unei clădiri cu țigle coclite. Pe unul din aceste turnuri era fixată sirena de alarmă care, privită de departe, aducea cu două căciuli negre așezate una peste alta.
Mesteacănul din rondul cocoșat îi aducea totdeauna aminte de front, deși nu îndeplinise misiuni decît între granițele țării. E drept, vizitase în două rînduri Odesa ; odată în suita mareșalului, în marea inspecție de primăvară și a doua oară pentru anchetarea celor din guvernămîntul civil, în legătură cu scoaterea șinelor de tramvai din oraș. Ancheta se dovedise ineficientă : comisia de anchetă fusese pusă în fața faptului împlinit, șinele erau de mult expediate în țară, la Arad, misiunea se rezumase la o simplă formalitate de constatare. în cele cîteva zile petrecute în orașul ocupat fusese cazat undeva în apropierea portului, într-o vilă durată în mijlocul unui parc. Nu vedea pe nimeni, nu vorbea cu nimeni, masa i se aducea de la popota ofițerilor și la rugămintea lui să viziteze orașul i se răspundea : ,,e periculos".
Ce putea fi periculos la o mie de kilometri în spatele frontului ?
— E o situație specială, domnule colonel... Aici, pe front sau în spatele frontului e același lucru.
într-adevăr, în fiecare noapte se auzeau împușcături, uneori mașinile blindate se deplasau în partea cealaltă a orașului și poliția militară efectua arestări. Abia a așteptat să se întoarcă acasă.
Un. mesteacăn plăpînd, rupt de o schijă îl impresionase profund. îl înregistrase ca pe o imagine concretă a războiului.
Cu cîteva zile în urmă, colonelul Emilian Neacșu împlinise patruzeci de ani. Era înalt, anii de militărie îi imprimaseră o ținută cazonă, își ținea pieptul bombat, dar fără ostentație și ori de cîte ori purta o conversație neplăcută aborda un zîmbet șiret. Numai cei care îl cunoșteau îndeaproape știau că „zîmbetul șiret" era o mască, mai bine spus un mijloc de apărare. Colonelul Neacșu era un timid ; din cauza asta în discuții era repezit, uneori ridica tonul fără pricină, ajungînd să pară un alt Neacșu, poate cel care ar fi vrut să fie. Superiorul lui direct, generalul Dămăceanu îl ghicise însă de la începutul carierei ; îl aprecia, știa că se poate baza pe el, îl urmărise în diferite misiuni, știa că mai presus de orice îl caracteriza patriotismul. Era de altfel motivul pentru care îl alesese colaborator direct, imediat după izbucnirea războiului. Desigur, dincolo de subiectivitatea generalului a cumpănit în această alegere și experiența organizatorică a colonelului.
38
VIAȚA ROMÂNEASCA
Neacșu trecuse și pe la Statul Major, prestase serviciu la Direcția mobilizări și cunoștea ca nimeni altul starea de spirit a armatei. Nevasta sa, Doina, murise în ’40 în timpul cutremurului și de atunci Neacșu devenise tăcut, unii îl socoteau chiar posac. Ocolea sistematic orice discuție despre ea de teamă să nu fie compătimit. Nu avea prieteni în sensul larg al’ cuvîntului, întreținea doar relații de serviciu, rar de tot se lăsa întovărășit la plimbările călare din pădurea Băneasa. Deobicei mergea singur, dimineața devreme și niciodată la trap : îi plăcea să lase calul liber, la pas, adulmeca aerul tare al pădurii și puțini ar fi putut spune la ce se gîndește. Pădurea Băneasa îl obseda : îi aducea aminte de codrii de stejari din apropierea Botoșanilor, de livezile de pruni cățărate pe dealurile dulci ale Țării de sus. Acolo taica-su, învățătorul, își ținea lecțiile de botanică în sinul naturii, clar mai toate dizertațiile despre științele naturii se transformau în cursuri de istorie. Brazii, printr-o metamorfoză ciudată, se transformau în plăieși, stejarii în oșteni ai lui Ștefan, gorunii îi simbolizau pe geți. Nu • întîmplător își alesese Emilian Neacșu cariera militară.
La Academia Militară nu dovedise calități extraordinare, nu se afirmase prin scheme tactice, convins că moralul unei armate depinde de dotare, de îmbrăcăminte și de hrană, de pregătirea psihică-educativă și tactico-militară.
Era un realist pasionat, nu credea în victorii prin eroism romantic ; ridicase vocea ori de cîte ori avusese prilejul, cerînd înzestrarea armatei cu tot ceea ce cucerise știința în alte domenii. în discuțiie mai intime spunea mereu :
— Nu dau un soldat conștient, educat, bine hrănit și bine îmbrăcat pe cinci exaltați, pe zece fanatici. Frontul modern înseamnă permanentă mișcare, putere de deplasare în aer, pe sol, pe mare, sub mare. Acum cînd tot mai mult se vorbește despre războiul total, nu cred în divizii, în zeci de divizii, ci în mobilizarea națiunii întregi. O țară care nu dispune pe de-a-ntregul de potențialul ei economic, o țară care nu poate să schimbe de pe o zi pe alta natura produselor, e o țară prost pregătită din punct de vedere militar.
Cei de la Academia Militară l-au etichetat utopist, visător, adept al dictaturii, al regimurilor totalitare. A fost admonestat și i s-a dat ca teză analiza luptelor de la Solferino, tactica genială a lui Napoleon.
— Dumneata, domnule Emilian Neacșu, în curînd absolvent al Academiei Militare, gradat al armatei regale române, nu crezi în geniile militare.
— Ba da, domnule comandant, cred. Cred în condițiile care pot crea genii militare.
Emilian Neacșu știa că timpul, istoria, i-au dat dreptate.
După ocuparea Franței de către nemți, Neacșu s-a reîntîlnit cu profesorul lui de tactică și strategie militară.
— Vedeți, domnule comandant, cel puțin jumătate din ofițerii care au terminat la Saint-Cyr au analizat cu nota miximă luptele de la Solferino și Austerlitz.
își sărbătorise trecerea celor patruzeci de ani în doi, cu un fost coleg de promoție, generalul Matei. Matei avansase mult mai repede decît el și nu numai pentru merite ostășești : îl însoțise pe prințul Mihai în călătoria de documentare prin cîteva capitale europene și rămăsese în anturajul palatului. Noua situație privilegiată nu-1 schimbase deloc : rămăsese același camarad vesel, mult mai profund decît își imaginau cei care îl cunoșteau superficial. După venirea la putere a lui Antonescu trecuse la Statul Major, apoi la Comandamentul Militar al Capitalei.
De ziua lui, Neacșu tocmai se pregătea de culcare cînd îl sunase Matei :
— Ai șampanie ?
— N-am.
— Atunci vin la tine. Nu-mi plac oamenii care de ziua lor, beau, fără să le placă, șampanie.
— Eu din păcate n-am nici altceva.
— N-are nici o importanță. Am spus : vin la tine să te iau. La Athenee-Palace există un Tîrnave alb, demi-sec.
Spue mirarea lui Neacșu, Matei era la Athenee-Palace ca la el acasă, i1
FILIERA PRAHOVA
3Q
știa pe chelneri pe numele mic :
— Mitică unde e ?
— Are zi liberă, domnule general, îi răspunde un chelner blond cu un accent pronunțat de sas.
— Și atunci cine mă servește la fel de repede ca el ?
— Eu, domnule general.
— Bănuiesc că ai și gheață ?
— Am, domnule general. Tîrnave ?
— îmi plac chelnerii cu memorie. Alb și demi-sec.
Cînd se îndepărtă îi șopti lui Neacșu :
— Față de el nu vorbi decît despre starea vremii. Lucrează pentru nemți.
Au băut vin alb de Tîrnave demi-sec. Matei se dovedise un băutor de. rasă : ridică primul pahar spre lampadar, controlă culoarea și mărgelele, apoi mirosi vinul cu ochii închiși, îl adulmecă, luă o înghițitură, o înghiți în rate, pe urmă plescăi din buze.
— E ăla bunu*.
Neacșu încercă să ghicească toastul pe care-1 va rosti generalul „pentru sănătatea ior, pentru Armată, pentru victorie". Nu, pentru victorie nu putea toasta, e băiat deștept și realist.
— Să bem, spuse în cele din urmă generalul Matei, în cinstea perceptorilor necinstiti.
încă din tinerețe, Matei avea replici neașteptate, în genul loviturilor de teatru. Elev fiind, fusese propus iarăși, a cîta oară ?, pentru premiul întîi ; a cerut comisiei să i se acorde premiul doi.
— Modestia dumitale, domnule elev, ne înduioșează.
— Nu sînt modest, ci practic. Am primit de patru ori ca premiu întîi Memoriile lui Averescu. Sînt curios să văd ce se dă la premiul doi.
— Nu-mi plac preceptorii și mai ales cei necinstiți, răspunse cu întîr-ziere Neacșu.
— Imaginează-ți ce s-ar fi întîmplat dacă Burebista ar fi avut numai perceptori cinstiți. Atunci pe dealurile Tîrnavelor oamenii ar fi plantat hamei. Ar fi fost păcat. Gustă din vin. Cu ce te lauzi tu la patruzeci de ani ?
— Cu nimic.
— Atunci hai să bem pentru obiectul laudelor tale viitoare.
La cel de-al treilea pahar au înșirat numele colegilor de la liceul militar.
— Iți aduci aminte de Pascu, cel cu uniforma pătată de sosuri ?
— Da, era lacom. în ultimul an m-a invitat la cofetărie... A mîncat patru prăjituri. Baclavale. A fost trimis atașat militar la Varșovia. De atunci n-am mai auzit de el...
— Șerban ?
Neacșu nu-și mai aducea aminte de Șerban. Matei insistă :
— Cel care stătea în banca întîi și colora frumos hărțile strategice...
— îl știu. Avea un neg pe bărbie. Era mereu îndrăgostit. O iubea pe ospătărița de la iaurgerie, pe fata tutungiului, pe proprietăreasa de la librăria „Cartea de aur". E mort.
— Dar Olaru ?
— Și el.
— Comșa, eminentul ? Căruia ii puneam bastoane de mareșal în raniță și ne amenința că iese la raport ?
— A murit și el.
— înseamnă că am rămas foarte puțini. Tu de ce nu te însori, Emilian ? Neacșu ridică privirile spre general :
— Poate după război.
— Atunci nu mai e mult.
— Ai spus că nu discutăm politică.
— Da, ai dreptate. Am spus că azi nu discutăm politică. Sublinie cuvîntul „azi". Lui Neacșu această subliniere i se păru ciudată. Cu generalul Matei nu discutase niciodată politică, îndeobște nu discuta politică și avea oroare de politicieni. Chiar se bucurase de venirea la putere a mareșalului. Era convins că Antonescu, investit cu titulatură pompoasă de „Conducător al Statului va lichida „politicianismul balcanic" și va face ordine în treburile statului.
40
VIAȚĂ ROMÂNEASCA
— De ce ai subliniat cuvîntul „azi;‘ ?
— Pentru că din azi nu mai sînt decît zece minute.
— Și după aceea ?
— După aceea, nimic. Dar mîine dimineață, la prima oră, vreau să stau de vorbă cu tine.
— E un ordin ?
— Nu. O invitație.
A DOUA ZI, generalul Matei îl primi mai sobru ca de obicei. Părea neliniștit. îl ținu în picioare lîngă ușă pînă ce-și aranjă lucrurile de pe birou. Neacșu avu senzația că vrea să-i comunice ceva foarte important. Ceva important și neplăcut. Vru să-1 ajute :
— Pot să comand o cafea ?
— Nu.
Un timp se priviră în ochi : Matei avea fața încremenită, doar venele de la tîmple îi băteau ritmic. Lui Neacșu îi apăru pe buze zîmbetul șiret.
— Ascultă, Neacșule, spuse într-un tîrziu generalul, tu ce crezi despre război ? Văzînd că răspunsul întîrzie, îl îndemnă să ia loc.
Neacșu se așeză într-un fotoliu, în raza de bătaie a ventilatorului.
— Nu înțeleg întrebarea.
Matei începu să rearanjeze lucrurile de pe birou : mută mapa mai spre stînga, împinse călimara de marmură pînă la marginea mesei și orîndui creioanele după mărime.
— Poate n-am fost destul de clar. Ce crezi despre războiul nostru ?
— întrebarea a devenit și mai neclară, domnule general. Adoptă un ton oficial. în primul rînd, acest război nu este al nostru.
— Asta am vrut să aud, Neacșule. Apăsă pe butonul soneriei și cînd apăru ofițerul de serviciu comandă două cafele. își aprinse o țigară, ocoli biroul și se așeză față în față cu Neacșu.
— Ce crezi despre acest război care nu este al nostru ?
— Că era sortit eșecului înainte de a-1 fi început.
— Ai mai vorbit cu cineva despre acest lucru ?
— Bineînțeles că nu.
Generalul Matei corectă poziția ventilatorului și, neatent, răsturnă fotografia regelui primită cu autograf. O așeză în poziție verticală, vru să spună ceva dar se răzgîndi. Nu voia să se abată de la subiect.
—; Nu crezi că era cazul să deschizi ochii celor care credeau că e războiul lor ?
—• Nu.
— Și atunci prin ce dovedești că ești român ?
Lui Neacșu îi apăru din nou zîmbetul șiret.
— Cu certificatul de cetățenie.
Matei se încruntă din nou. Gluma i se păru deplasată. Și Neacșu își dădu seama de asta. Dar nu mai avu timp să se corecteze ; Matei se aplecă spre el :
— înseamnă că iar n-am fost destul de clar. Cum poți dovedi că ești un bun român ?
— Cu nimic. Poate nu știi, domnule general, că o astfel de dovadă se eliberează de către Curtea Marțială. Și, ca să fiu și mai explicit, o astfel de dovadă echivalează cu un act de deces.
Ofițerul de serviciu aduse cafelele.
Generalul Matei duse ceașca la gură, cafeaua era fierbinte, o puse pe birou.
— Desigur, dragul meu, acest lucru nu trebuie afirmat prostește.
— Știu. Dar atunci era imposibil de afirmat, iar acum e prea tîrziu.
— De ce e prea tîrziu ?
— Pentru că rușii sînt aproape de granițele țării.
— Poate e un moment prielnic ?
— Tu personal ce crezi, domnule general ?
— Eu cred că da. Vreau să spun, sînt convins că da ! De aceea te-am chemat...
„E ora mărturisirilor^, își spuse Neacșu. De fapt, aștepta de mult d expli< cație din partea lui Matei. într-un fel, de un timp, era cam pus pe linie moartă.
FILIERA PRAHOVA
41
Pe front a avut divergențe cu comandamentul german, s-a împotrivit unor ordine „stupide" cum a afirmat mai tîrziu la anchetă, „românii n-au fost aduși în Rusia să fie măcelăriți". Mareșalul l-a schimbat, l-a adus în țară fără o sarcină precisă. Era la dispoziția Statului Major. Mai tîrziu, generalul Dămă-ceanu l-a adus la Comandamentul Militar al Capitalei. I se puneau multe culpe în cîrcă, că ar fi avut legături cu forțe subversive, cu avocatul Pătrășcanu urmărit de Siguranța Statului, cu un oarecare inginer Ceaușu, un fost dezertor. Se știa că generalul Matei avea domiciliul supravegheat, dar din cauza relațiilor cu Palatul n-au îndrăznit să se apropie mai mult de el. Neacșu ar fi vrut să stea de multe ori de vorbă cu el, dar niciodată nu i se ivise prilejul de a aborda acest subiect. Era bucuros că Matei însuși a deschis discuția. Totuși se abținu să-i pună întrebări. Continuă conversația ca și cum ar fi fost vorbii de un subiect oarecare, fără importanță :
— Dai' în acest caz, nu sînt în afara legii ?
— Nu e momentul să stabilim ce este în afara sau înăuntrul legii. Legile în orice caz se vor stabili după război. Dacă va fi și un război al nostru.
Propunerea era suficient de clară. Neacșu nu mai avu nici un dubiu în legătură cu motivul pentru care fusese chemat.
— Și ce am putea face noi doi ?
— Noi doi, nimic.
— Dar nu sîntem decît noi doi !
— în biroul acesta. în alte birouri sînt alți doi. în fabrici sînt sute. în toată țara, mii... Eu spun, gîndește-te la ceea ce ți-am spus. Gîndește-te bine. Bine și repede. Avem timp foarte puțin. Zic, pînă mîine.
— Ceea ce cred eu acum e rezultatul frămîntărilor din toți acești trei ani de război. Crezi că pînă mîine aș putea să-ți spun ceva în plus ?
— Ai dreptate. Aș vrea să-ți vorbesc foarte deschis. Neacșule. Asta pentru că te cunosc de peste douăzeci de ani și am încredere în tine. A început decantarea cunoștințelor. Noi, vreau să spun armata, prin definiție sîntem chemați să apărăm tara. Acum mai mult ca oricînd, e nevoie de fiecare soldat. Eu m-am înrolat. Ai auzit vreodată de Partidul Comunist ?
— Mi-era teamă că o să ajungi aici.
— La început și mie mi-a fost teamă cînd am auzit de ei. M-am bucurat sincer cînd în ’24 au fost interziși. în perioada crizei, în ’33, i-am condamnat pentru dezordine. Acum patru ani însă, după dictatul de la Viena, mi-a căzut în mînă un manifest. Au fost cei care s-au împotrivit efectiv cedării Ardealului. Au făcut apel la conștiiță, dar noi am fost lași. Lași sau orbi. Deși, acum^ nu vreau să folosesc cuvinte mari, aș fi comandat bucuros un regiment sau măcar o companie pentru eliberarea țării. Acum, în ceasul al doisprezecelea, au lansat din nou apelul.
— Dacă e vorba de România, nu e nevoie să mă lămurești.
— îți mulțumesc, Neacșule.
— Și ce trebuie să fac ?
—- îți spun. Scoase din buzunar o foaie de hîrtie împăturită și i-o întinse. O studiezi, pe urmă o arzi. Asta e prima ta sarcină. Pe urmă faci o listă, în memorie și numai în memorie, cu toți oamenii pe care te poți baza. Și-ți mai spun un secret : și regele e informat.
AJUNS în biroul lui de la capătul coridorului, colonelul Neacșu își con-trolă ceasul-brățară : era opt și douăzeci de minute. Un timp se foi prin încăpere, pe urmă se așeză la birou. Ca deobicei, controlă mapa de corespondențe, ultimele telegrame ale agențiilor de presă, dar nu avu răbdare să le citească. Nu-i reținură atenția nici măcar titlurile ieșite din comun. „Luptele din apropierea Parisului". „Rezistență dîrză la Monte Cassino". „Replieri pe Vistula și Prut". Ar fi vrut să fie în pădurea Băneasa, singur cu gîndurile lui. După ce părăsise biroul lui Matei se simți obosit, împovărat de griji. Totuși îi păru bine că avusese loc discuția mult așteptată, cel puțin știa ce va avea de făcut. Acum avea vaga senzație că evenimentele vor depinde de el. Măcar cele din preajma lui. Dar ce se va alege din cunoștințele acumulate în timp? Kant, Hegel, Bergson, Freud ? Destinul ? Oare într-adevăr noi înșine ne vom făuri propriul nostru destin ? Ce va rămîne din tot ceea ce a acumulat în cei patru-
42
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
zeci de ani ? Nimic ? Sau	numai amintiri ? Acum i	se	păru	că înțelege	de ce,
după orele de serviciu, acasă nu-și găsea locul. Știa	că	ceva	nu era	în	regulă,
dar se temea să se gîndească ce anume nu era în regulă. Aștepta apatic să treacă timpul, uneori se pomenea	privind cadranul ceasului	din perete ca și	cum arătătoarele, cele două săgeți	negre, imperturbabile, ar	fi	fost	chemate	să	aducă
ceva nou, o schimbare. Deobicei se culca devreme, odată cu găinile, dar somnul îl ocolea. Se zvîrcolea o oră, două în așternuturi, pe urmă, conform unui program prestabilit, se scula, răscolea biblioteca, căuta ceva ușor, deconectant. Literatura nu-i aducea liniște. Dimpotrivă : se pomenea la mijloc de frază că nu-și mai aducea aminte ce citise cu o pagină în urmă.
își consultă din nou ceasul, apoi apăsă pe butonul soneriei de pe birou. Nu trecuseră decît cîteva secunde și ofițerul de serviciu își făcu apariția. Purta regulamentar banderola la braț, își lovi abia perceptibil călcîiele.
— Ordonați, domnule colonel.
Ofițerul de serviciu avea un accent molcom de bucovinean, vorbea moale, tărăgănat. Ochii lui verzi, în spatele lentilelor, păreau niște monezi de aramă coclită.
— Caută-1 pe locotenentul Ștefănescu de la Biroul Tehnic.
— Am înțeles, domnule colonel.
Din cauza lungirii silabelor, ofițerul de serviciu avea ceva familiar, de camarad bătrin. Dar numai în aparență : nu avea mai mult de treizeci de ani. Se întorsese cu cîteva luni în urmă de pe front cu un glonte în burtă. Era încă în refacere.
Colonelul Neacșu așteptă ca ușa să se închidă în urma lui, pe urmă scoase foaia de hîrtie primită de la generalul Matei. O buchisi atent, silabă cu silabă, o reciti din nou, murmură în gînd, pe urmă verifică dacă memorase textul suficient de exact. Cînd socoti că învățase totul pe de rost, scapără bricheta și aprinse colțul hîrtiei. Flacăra se prelinse repede, abia avu timp să arunce resturile carbonizate în scrumieră. Așteptă pînă se stinse și ultima pîl-pîire, apoi mărunți scrumul cu degetul.
Liniștit, se rezemă de spătarul scaunului. Un timp privi mapa și ustensilele de scris, apoi se întrebă cum a ajuns Matei în legătură cu comuniștii. Prin relațiile lui cu Palatul ? Oare să fi pătruns comuniștii și acolo ? Dar cum au reușit să supraviețuiască după o prigoană de douăzeci de ani ? Știa că șefii partidului au fost arestați în ’33, citise pe larg în paginile ziarelor despre procesul de la Craiova, despre arestările de la atelierele căilor ferate și ale petroliștilor din Prahova. Prin asociație își aduse aminte de Rousseau, de un aforism gustat mult în tinerețe : „Oamenii pot fi nimiciți, ideile niciodată". Da, ideile nasc mereu alți luptători. Prima oară cînd se îndoise de barbaria comunismului a fost în cel de-al doilea an al războiului. De ce rușii eliberați de asuprirea comuniștilor ridică armele pentru apărarea comunismului ? Dezvăluirile senzaționale ale presei, despre bucuria celor eliberați de armatele cruciadei erau minciuni. Dacă lucrurile ar fi fost așa, de ce au apărut partizanii ? In fond, cel de-al doilea front, din spatele frontului era mult mai aprig, mult mai sîngeros. Partizanii fără îndoială nu-și apărau sărăcia, ci ideile.
Se auziră bătăi în ușă și încă înainte ca Neacșu să fi putut ordona „intră", în prag apăru un locotenent îndesat, bronzat ca un sportiv. „Va să zică omul acesta e legătura mea" își spuse și-1 cercetă mai atent. După figură părea mai degrabă un meseriaș decît un intelectual.
Locotenentul bătu regulamentar din călcîie.
— Să trăi ți, domnule colonel !
Vocea tăbăcită de tutun era aspră ca și cum din gîtlej în loc de cuvinte ar fi rostogolit bolovani. Văzînd că nu primește răspuns, continuă cu o voce mai ridicată :
— Mi s-a spus...
Colonelul îl întrerupse cu un gest al mîinii. Vocea locotenentului i se păru că trăda o nemulțumire ostentativă.
— Cu un ton mai jos.
Obiecția nu-1 dezarmă pe locotenent. Scăzuse doar din intensitatea vocii și continuă nestingherit fraza întreruptă :
— Mi s-a spus să mă prezint...
FILIERA. PRAHOVA
Colonelul îl întrerupse din nou :
— Exact.
Poate scurtimea răspunsului, poate zîmbetul șiret care apăruse în colțul, buzelor colonelului îl încurcă pe locotenent. Dar încurcătura nu dură mult. își reveni repede și continuă la fel de agresiv :
— Dar chiar dacă nu m-ați fi chemat, rn-aș fi prezentat la raport. Am fost adus aici în urmă cu o lună și încă n-am făcut nimic.
Colonelul se întrebă dacă, neștiind cu cine are de-a face, oare l-ar fi deranjat felul de a fi al locotenentului ? Probabil că nu ; dar acum era încordat, concentrat la fiecare gest, la fiecare nuanță, la felul de rostire a frazelor. Se voia calm, pentru nimic în lume nu și-ar fi trădat emoția.
— Da, foarte interesant. Și ce specialitate ai, domnule locotenent ?
— Pirotehnician, domnule colonel.
— înseamnă că n-am încurcat borcanele. Deci dumneata ești locotenentul Mihai Ștefănescu. Arătă spre scrumieră. Aici erau consemnate datele dumitale.
Locotenentul tresări : in ochi îi apăruseră niște luciri ciudate, galbene.
— Atunci e bine că l-ați ars.
— Ți-am spus să vorbești cu un ton mai jos. Mi-ai fost recomandat de către domnul general Matei. Neacșu observă că locotenentul nu se simțea în largul lui. în colțul buzelor îi apăru din nou zîmbetul șiret. îi păru bine că îl domina. Mi s-a spus că pot avea încredere în dumneata.
Pentru prima oară locotenentul se încruntă, își închise pleoapele pe jumătate ca și cum l-ar fi deranjat lumina din încăpere, apoi brusc se relaxă. încercă chiar un mic zîmbet :
— La ordinele dumneavoastră, domnule colonel. M-am temut că am fost uitat.
Colonelul îl privi lung : cînd vorbea, locotenentului i se vedeau dinții albi, mari. Avea fața ovală, feminină, doar pomeții mai accentuați îi dădeau un aer de virilitate.
— Cum puteam să uit un om cu o poreclă atît de caraghioasă : „Dum-dunV ?
De astădată locotenentul tresări : cunoștințele prea vaste ale colonelului îl deranjau. Se lăsă de pe un picior pe celălalt și Neacșu, pentru prima oară de la începutul conversației, avu senzația plăcută de superioritate. își aprinse o țigară, ca momentul să dureze cît mai mult, să poată savura încurcătura locotenentului. în cele din urmă Ștefănescu rupse liniștea :
— Dacă știți atît de multe lucruri despre mine, pot să vă spun că Dumdum nu e o poreclă, ci un nume conspirativ. Sau în ori ce caz mi s-a părut că e conspirativ.
Da, asa n-ar fi trebuit să-i amintească. Matei îi atrăsese atenția asupra numelui ca în eventualitatea unei situații să-1 poată recunoaște. îi păru rău pentru indiscreția comisă, dar nu era nici locul, nici momentul să-i dea lămuriri. Nu putu totuși trece peste observația insinuantă a locotenentului.
— Nu ți-am cerut explicații.
Se ridică de la birou și se apropie de fereastră : crengile mesteacănului atîrnau ca niște mîini moarte. Frunzele argintii în bătaia puternică a soarelui sclipeau ca niște cioburi de sticlă.
Verifică în gînd sarcina pe care avea să i-o transmită. Locotenentul se apropie și el de fereastră. Colonelul așteptă să ajungă lîngă el, apoi coborî și mai mult vocea :
— Fii foarte atent. Te duci pe strada Doamnei la numărul 4. E o giu-vaergerie acolo. Proprietarul e un bătrînel cu păr alb,^ o să-1 recunoști ușor, li comanzi un inel de platină cu trei diamente. El îți va comunica ce ai de făcut.
— Pot să pun o întrebare ?
Neacșu se sperie : clacă locotenentul îl va întreba ceva la care nu e pregătit să-i răspundă ? Acum sarcina nu i șe mai păru chiar atît de ușoară ca în cabinetul generalului Matei, sau după lectura notiței primite. Să evite orice încurcătură, răspunse autoritar :
— Nu. Mai mult decît ți-am spus nu știu. Am terminat. Ba nu. Chiar acum te duci și ceri un bilet de voie pentru motive personale.
44
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
— Am înțeles, domnule colonel. îmi permiteți să mă retrag ?
Pe buzele colonelului apăru din nou zîmbetul șiret, dar nu-i răspunse, încuviință din cap și așteptă ca locotenentul să dispară în pătratul ușii, apoi răsuflă ușurat. Simți că i s-au umezit palmele. Instinctiv își șterse mîinile de turul pantalonilor, pe urmă se rușină : „mă port ca un adolescent"... Știa că discuția cu locotenentul Ștefănescu pecetluia o adeziune și gîndul acesta îi îmbujoră obrajii. Cînd se liniști, apăsă pe butonul soneriei de pe birou. De afară, răsunară pașii ofițerului de serviciu.
— Ordonați, domnule colonel.
— Să vină cineva de la Serviciul Special.
— Am înțeles, domnule colonel.
După declicul ușii în birou se făcu liniște. Neacșu, cu pași nehotărîți porni spre fereastra care dădea în curte și se rezemă de pervazul ferestrei. Umbra mesteacănului se micșoră. înseamnă că în curînd soarele va bate în fereastră. Trase perdelele groase de pluș. încăperea se întunecă, păru mai intim, mai familiar. în clipa aceea sună telefonul. Colonelul se întoarse la birou și ridică receptorul.
— Alo, da... Eu sînt, domnule general ! Am înțeles. Fix la 4 voi fi la Statul Major. Ca deobicei, domnule general : punctual.
Așteptă ca în partea cealaltă a firului să se așeze receptorul, apoi închise și el. Îngîndurat, începu să măsoare încăperea : cinci pași de la birou la fereastră, patru pași pînă la peretele opus, din care doi nu se auzeau : erau înghițiți de covor. Tocmai vru să repete mișcarea de la birou la fereastră cînd apăru maiorul Mardare de la Serviciul Special, fără să bată la ușă.
— Bănuiesc că vreți să aruncați o privire pe ultimele comunicate de pe front...
— Nu, Mircea.
Maiorul Mircea Mardare îl cunoștea bine pe colonel. Nu i se adresa pe numele mic decît cînd avea de rezolvat probleme grave. Strînse puternic dosarul sub braț și făcu un pas înainte. Așteptă răbdător.
— Aș vrea te rog, Mircea dragă, să formulezi o circulară către toate jandarmeriile din țară. Anunți că locotenentul Mihai Ștefănescu a dezertat. Să fie pus sub urmărire, arestat și predat Tribunalului Militar.
Maiorul, deși se întîlnise pe coridor cu locotenentul Mihai Ștefănescu, nu schiță nici un gest de mirare.
— Doriți s-o redactez chiar acum ?
— Da. Dar cu data de mîine. Să nu uiți să mi-o aduci la semnat.
BORDURILE trotuarelor date cu var, două linii albe, păreau că îngustează străzile : hîrtiile cafenii, lipite pe sticlele vitrinelor obturau mărfurile expuse, dar bucureștenii dezinvolți și gălăgioși se obișnuiseră de mult cu ceea ce adusese războiul : nu mai tresăreau la apariția ordonanțelor noi, discutau despre nimicuri în fața cafenelelor, femeile continuau să se fardeze țipător, purtau rochii de vară decoltate și răspîndeau în jurul lor miros acrișor de paciuli.
Mihai Ștefănescu nu se acomodase, mai bine spus nu reușise să se asimileze vieții cotidiene a Capitalei, rămăsese în acest oraș un străin. Pe vremea liceului a fost intern, în perioada școlii militare încazarmat, apoi, foarte curînd a urmat frontul. N-a acumulat prea multe amintiri nici în perioada copilăriei : s-a născut pe malul Cricovului Dulce, la Moreni, văzuse mai multe sonde decît copaci. în grădina mătușii Gogulica erau mai multe țevi decît trandafiri și orașul propriu-zis, urît, nu i s-a întipărit adînc în memorie. Casele aiurea, aruncate cu furca, colorate violent, cu grădini năpădite de buruieni, cu oameni urîți, cu salopete murdare de țiței, cu mîinile și fețele mînjite cu țiței, erau amintiri vagi, incoerente. Numai în parcul comunal nu mirosea a țiței : acolo mirosea a castani și a gunoi ars. Mulți ani după ce a plecat din Moreni mai au?;ea aievea pulsațiile stațiilor de pompare ; alteori îi revenea în minte o serbare de sfîrșit de an, fețele șterse de timp a două colege, fiicele unui inspector financiar, răzgîiate și certărețe. Nu-și mai aducea aminte nici numele lor, nici cum erau îmbrăcate, existau însă vag, undeva în subconștient, ca amintirea unei zile însorite.
FILIERA PRAHOVA
45
La douăzeci și șapte de ani, Mihai Ștefănescu a avut senzația unei vieți trăite, pe urmă, brusc, într-o noapte, pe front, a descoperit ceva uluitor. Un soldat simplu, îngropat în tranșee i-a pus o întrebare :
— Ce căutăm noi aici, domnule locotenent ?
La început s-a mirat că nu și-a pus singur această întrebare, pe urmă, căutînd răspunsul, s-a speriat de cum ar fi putut să sune. A căutat tovărășia ostașilor. Ostașii nu erau disperați, pentru fiecare viața avea un sens, așteptau deznodămîntul senini și nu lipsiți de optimism, de perspectivă.
Primise ordin să reziste la cota 311. Cota 311 era un mal abrupt și în față și în spate un cîmp întins, fără de sfîrșit. Cu binoclu totuși se puteau distinge formațiile motorizate ale sovieticilor. Păreau în refacere, sau pur și seimplu se odihneau, sau așteptau ordinul de atac.
Un sergent negricios, oltean cu mustața în furculiță, hîtru, completă prima întrebare :
— Ce apărăm aici, domnule locotenent ?
— Cota 311.
— Cota 311 nu este nimic, poate doar un punct pe o hartă întocmită de un furier. Cei care au botezat acest punct 311 nu știu sau nu vor să știe că punctul 311 sîntem noi, compania a doua, decimată din cauza unui ordin sosit mult prea tîrziu. Desigur, dumneavoastră vedeți altfel, știți mult mai multe lucruri despre strategie și chestii din astea militărești. Eu sînt țăran și vă mărturisesc sincer că mînuiesc mult mai bine coasa decît pușca mitralieră. Nouă, și sergentul arătă spre rămășițele companiei a doua, ni se pare că am fost sortiți sacrificării. Cei de la cota 310, din stingă noastră, s-au retras, cei de la cota 312, din dreapta noastră, s-au retras. Ne sacrifică pe noi ca ceilalți să se poată retrage în liniște.
Cu un an în urmă ar fi cerut condamnarea sergentului, trimiterea lui în fața Curții Marțiale. Acum însă avea uniforma udă, plină de noroi, îi era foame și — pe deasupra — nu-1 putea contrazice pe sergent : acesta avea perfectă dreptate. Se vedea că se mîniase mult, pînă a ajuns la concluzia că nu mai are nici un rost să tacă. Pe față i se citea hotărîrea : avea priviri reci, amenințătoare, deși vorbise reținut, calm.
— La Cluj mi-aș fi dat viața, domnule locotenent, a continuat sergentul, după ce a așteptat o bună bucată de timp răspunsul. Acolo n-ar fi fost nevoie să-mi explicați de ce trebuie să lupt. Dar aici ? Știți cîți kilometri sînt pînă la Gorj ? Peste o mie ! Ați văzut vreodată, domnule locotenent, cum sînt mînate vitele spre abator ?...
Se adunase toată compania în jurul lor, așteptau părerea lui. Pentru prima oară nu știa ce să spună soldaților săi.
îi privi pe fiecare în parte : în spatele sergentului era Tincu, mereu ras proaspăt, era strungar de undeva din Banat. Acum nu era zîmbitor ca deobicei ci încruntat, foarte hotărît. Alături de el, Pleșa, țăran, rezervist cu fața pămîn-tie ; nu pricepea exact despre ce era vorba, îl încurcau termenii, cifrele, felul de a vorbi al sergentului. Bănuia sau presimțea că e condamnat la moarte din cauza unei blestemate cote. I-ar fi fost mult mai ușor să înțeleagă că trebuie să moară pentru apărarea Sloboziei. Era încordat, știa că *totul va ^depinde de ce va spune locotenentul și nu voia să-i scape nici un cuvînt. Mai în fund, rezemat de peretele umed al tranșeei, cu mucul stins de mult între buze, aștepta răspunsul și Moga. Cu cîteva zile în urmă primise vești de acasă : îl părăsise nevasta, fugise cu un zugrav. Cum să-1 lămurească pe Moga ?
— Verificați cotele din stînga și din dreapta noastră, mai spuse sergentului și după intonația vocii nu era o invitație ci un ordin.
Pe cîmpul de instrucție, în țară, încă înainte de război, pedepsise odată o întreagă grupă. îi ținuse o oră întreagă într-o băltoacă în „drepți-culcați“ și în ochii lor nu citise nici ură, nici răzvrătire, ci numai supunere. Acum însă, în fața acestor soldați obosiți n-ar fi avut curajul să-și impună autoritatea. Știa că soldați! aveau dreptate, în sinea lui era la fel de revoltat ca și ei.
Se supuse ordinului : verifică cele două cote, amîndouă erau părăsite. Ce ar fi înțeles gorjanul despre o schemă tactică notată cu 10 la cursurile Academiei Militare ? Dar soldatul bătrîn cu ochi cenușii, cu mustățile galbene de nicotină, care i-a arătat fotografia celor patru copii ai săi ? Și era doar un lucru simplu, o simplă problemă de matematică. Sacrifici treizeci de oameni
46
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
și salvezi o mie. E drept că în adăposturile bine încălzite e foarte ușor„să iei* o asemenea hotărîre. E ca la un joc de șah : sacrifici un pion ca să salvezi o tură. Dar ce faci cînd tabla de șah e chiar cîmpul de luptă și tu ai fost sortit să interpretezi rolul pionului ?
— Eu zic, domnule locotenent, mai spuse sergentul, că ar fi mai bine: ca în locul cotei 311 să apărăm România. Dacă o vom mai putea apăra.
— Bine, băieți. Cine poate să spună cînd s-au retras cei din cotele: apropiate ?
— înainte de miezul nopții.
— Acum cît e ora ?
— Șapte, domnule locotenent.
— Cît se face în marș forțat pînă la unitate ?
— Vreo opt ore. Dacă nu sînt răniți.
— înseamnă că peste o oră le-am asigurat retragerea. Peste o oră, fix la. opt, ne retragem și noi.
Soldații care pînă atunci erau moleșiți de frig și de nesomn deveniseră vioi. Se angajară doi voluntari care să mai stea două ore la cotă după plecarea, companiei să le asigure și lor retragerea.
Adăpostit sub malul abrupt al cotei 311. Ștefănescu se întreba dacă procedase bine sau nu. Un ostaș cu fața suptă, care se așezase lîngă el îi ghicise-gîndurile.
— Vă frământați, domnule locotenent ? E bine că vă frămîntați... Cei care se frămîntă știu mai bine ce e de făcut...
— Ce vrei, moșule ? O țigară ?
— Nu fumez, domnule locotenent.
— Atunci ce vrei ?
— Vreau să spun ce mă apasă pe inimă. Că aici dumneavoastră sînteți cel mai mare, chiar dacă după ani ați putea să fiți fiul meu. Dar acum vă*, vorbesc ca unui tată. Eu l-am îndemnat pe sergent să vă spună ceea ce v-a spus. Și nu de teamă de moarte l-am îndemnat. Nu. Cînd am venit pe Jront știam unde vin. Acasă mi-am făcut toate socotelile. Față de ai mei ș^ăl de sus mi-am făcut datoria : am făcut copii, mi-am durat o casă și am sădit și niște pomi. Cum s-ar zice, mi-am mîncat mălaiul. La dumneata m-am gîndit. Ești tînăr și frumos. Copii ai ?
— N-am.
— La asta m-am gîndit. Eu sînt din Sulina. Ați fost vreodată în Deltă ?
— N-am fost.
— Păcat. Zău e păcat să mori cînd nu ți-ai văzut nici țara. Eu așa zic.
— Dacă le știi pe toate, moșule, învață-mă cum aș putea să dorm. Măcar o oră, pînă la opt.
— Păi asta e ușor. îți scoți cizmele, nu vă gîndiți la nimic și-mi ordonați să tac. Că așa e românul : i se ordonă și tace. Eu știu să tac ca un pește.
Cînd soldații îl treziră la opt, își găsi cizmele curățate lună. Bătrînul își feri privirile.
în drum spre unitate nu-1 văzu printre soldați. îl lămuri sergentul :
— S-a prezentat voluntar să ne asigure retragerea. Știți, el a fost cu ideea să nu murim prostește.
Ajuns la unitate, a fost dus în fața consiliului de onoare al regimentului. Un colonel înalt, cu un tic nervos al pleoapelor, i-a ținut un rechizitoriu. A luat-o de departe, de la Mucius Scaevola, de la Aprodul Purice pînă la ostașul ciung care și-a sacrificat viața pentru superiorul său. Ședința ar fi putut avea urmări tragice dacă un maior, reprezentantul Statului Major al Diviziei,, n-ar fi luat cuvîntul.
— Eu socotesc că inițiativa ostașilor e lăudabilă. Mai ales dacă e pătrunsă de spirit patriotic. Domnul locotenent pe care îl discutăm putea fi mort, poate l-am fi decorat post-mortem. Datorită inițiativei lui avem o companie vier oameni cu arma în mînă, gata pentru orice sacrificiu. De altfel cota 311 trebuia abandonată tu citeva zile în urmă. Nu cer să cercetăm acum de ce nu i s-a transmis ordinul de retragere și cine nu i l-a transmis. Poate cineva care a vrut să-și salveze pielea și ar fi trebuit să stea în locul lui în fata juriului de onoare. Părerea mea, domnule colonel, e să trageți concluziile.
FILIERA PRAHOVA
47
Din cauza unui atac neașteptat al sovieticilor, concluziile nu s-au mai tras. Numai locotenentul Mihai Ștefănescu a tras concluziile.
în primul rind a început să	vadă. De fapt	nu	vedea	nimic nou, aceleași
lucruri, dar cu alți ochi. Soldații	aveau bocanci	cu	talpă	de lemn. Contractul
cu furnizorul militar Batta era o	chestiune publică.	Oare	cine a furat talpa ?
îmbrăcămintea, atrmele erau și ele deplorabile. Și toate astea pe spinarea soldatului care trăgea greul ; pionul	de sacrificiu.	Pe	urmă	a început să audă.
Poate aceleași lucruri știute de toți, dar cu alte urechi. Pînă și cîntecele pe care le cîntau ostașii aveau o semnificație. Se iorbea despre înstrăinare, de dor de casă. Cum de n-a observat pînă acum acest lucru ?
Cînd ostașii au început să-1 socotească de-al lor i-au arătat un „fluturași. — Unde l-ați găsit băieți ?
— în tranșee.
— Cine le-a răspîndit ?
— Păi sînt iscălite, domnule locotenent.
într-adevăr, chemările, apelurile către soldați și ofițeri erau semnate : „Partidul Comunist din România“...
într-o zi căzură asupra cantonamentului cîteva bombe cu explozie întîr-ziată. Colonelul se mută în satul apropiat. Ștefănescu dezamorsa pe. cele, din incinta cantonamentului, pe celelalte, maiorul de la Statul Major le interzisese să le' atace :
— Lasă-le să explodeze. Nu merită să-ți riști viața decît cu folos.
După cîteva săptămini îl chemă la Divizie.
— Am dat dispoziție să fii transferat în țară. Acum e nevoie de oameni cu inițiativă. Te prezinți la domnul general Matei de la Comandamentul Militar al Capitalei. Ești genist ?
— Da, domnule maior.
— E o meserie utilă și foarte la modă. îi spui că te-am poreclit Dum-dum. E foarte ușor de ținut minte.
— De ce e nevoie de poreclă ? Mie Ștefănescu îmi place foarte mult.
— Există zeci de Ștefănescu în armată. Porecla îți poate folosi și ca bilet de liberă trecere și ca pașaport. La intrarea în țară, vei trece prin punctul de frontieră Prut 12, te vor obliga la carantină. Comandantul centrului sanitar e un colonel gras, doctorul Barta. în afară de nume și număr de matricol îi spui și porecla. O să-ți fie de folos.
— Am înțeles, domnule maior.
— Mi-ar face plăcere să cred că nu mă înșel cu dumneata.
Colonelul Barta într-adevăr îi facilită intrarea în țară. îl expedie încă în ziua sosirii cu un tren sanitar :
— Cu ăsta ajungi mai repede decît cu un accelerat.
Numai generalul Matei îl primi foarte rece. Nu se schimbase nici cînd află că maiorul îl poreclise Dum-dum.
— în general nu-mi plac familiarismele, domnule locotenent. Ce știi să faci dumneata ?
— Sînt pirotehnician, domnule general. Pot mina poduri, căi ferate, știu să dezamorsez bombe cu explozie întîrziată...
— Deobicei oamenii care știu prea multe lucruri nu știu nimic. Știi unde e Palatul Telefoanelor ?
— Da, domnule general.
— îmi faci cartografierea străzilor din împrejurimi. E o misiune despre care nu trebuie să afle nimeni.
— Am înțeles, domnule general.
Hotărîse să-1 dea gata pe general ; se înarma cu cîteva creioane ascuțite șî se duse de-a dreptul la Palatul Telefoanelor. Vru să facă întîi o schiță sumară, după aceea să tragă harta în tuș. îi păru rău că nu-1 întrebase pe general de scară. Decise să facă două hărți : una mică de buzunar și a doua, pe o coală întreagă de desen. Dacă generalul o să-i obiecteze că o făcuse prea mică, va scoate din buzunar pe cea de a doua. N-avea voie să nu-și îndeplinească misiunea exemplar ! Trebuia să dovedească că n-a fost trimis de pe front doar așa, să se salveze. Se întrebă totuși nedumerit de ce era nevoie de un pirotehnician ca să întocmească o hartă ? Cunoștea un cartograf, un căpitan care lucrase chiar la litografia Helicon și era socotit cel mai bun specialist în
48	VIAȚA ROMÂNEASCĂ
materie. Probabil, își răspunse tot el, misiunea era secretă, trebuia un om de încredere.
Ajuns în fața Palatului Telefoanelor își dădu seama că misiunea nu era chiar atît de ușoară. Nu putea face măsurători și nici măcar să întocmească schițe pe stradă, îmbrăcat în uniformă militară. S-ar fi adunat lumea în jurul lui ca la circ. înconjură Palatul Telefoanelor, își memoră atent străzile din apropiere, apoi într-un W.C. public întocmi prima schiță. Reveni în fața instituției, măsură cu pașii lățimea Căii Victoriei, avea nouă pași, apoi luă lungimea la pas pînă la Capșa. Măsură cu pașii și Matei Millo, apoi înconjură clădirea Cărții Românești, Casa Oștirii. Cînd adună mai multe cifre intră într-o cofetărie și le trecu pe schița existentă. Măsurătoarea dură pînă după miezul nopții : avea cifre notate pe cutia de chibrituri, pe fel de fel de hîrtiuțe. Acasă știa ce avea de făcut : trebuia să măsoare lungimea pasului și să traducă totul în metri. Pînă dimineața nu reuși să întocmească decît o singură hartă. Cu ochii cîrpiți de somn se prezentă la general. Acesta cercetă harta, o rupse în bucăți și o aruncă la coș :
— E foarte proastă. Hartă din asta puteam cumpăra și din comerț. M-ar fi interesat și tonetele de pe stradă, descrierea pavajelor, indicații cu privire la străzile în pantă, lățimea trotuarelor. Aș fi vrut să am o hartă militară.
— Permiteți-mi să refac harta.
— Nu e nevoie. Te duci la Palatul Telefoanelor, la ghișeul 2, și vei găsi acolo un cartograf. Va fi îmbrăcat în salopeta Societății de Telefoane. îl întrebi „unde se fac abonamentele pentru comuna Militari" și-ți va răspunde „chiar în comuna Militari". întocmiți harta împreună.
„Cartograful" nu se pricepea să întocmească hărți, dar știa foarte multe lucruri : avea notat înr-un carnețel toate hotelurile unde erau cazați ofițerii germani, știa plecările și sosirile trenurilor care nu erau trecute în Mersul trenurilor. La un simplu apel făcea rost de un mijloc de locomoție și cînd vorbea la telefon, se autointitula „Bunicul". Uneori apărea neașteptat de elegant, alteori se mulțumea să poarte salopeta albastră a Societății de Telefoane.
La prima întîlnire se prezentase Barbu, la Capșa un chelner îl numi Crișan, iar în timpul unei razii, cînd își arătă biroul populației se legitimă Vanghele. Ștefănescu nu-1 întrebă nimic ca și cum totul ar fi fost normal.
Generalul se arătă mulțumit de noua hartă. Spuse un simplu „mulțumesc" și-1 repartiză pe locotenent la Serviciul Tehnic.
Era o încăpere pătrată cu patru birouri, cu o mulțime de telefoane care nu sunau niciodată. Ștefănescu se prezenta la șapte la serviciu, se așeza la birou, citea ziarele și pleca la patru după amiază. Serviciul Tehnic aducea cu o închisoare fără gratii. Nu avea absolut nimic de făcut, rar întocmea tabele cu numerele de telefon care se schimbau la comandament. Un timp crezuse că a greșit cu ceva și l-au dat uitării.
în timpul liber bîntuia spațiul dintre Palatul Telefoanelor și Capșa în speranța să-1 întîlnească pe „Bunic". Acesta însă dispăruse fără urmă. îi era ciudă că făcuse pe discretul, ar fi trebuit să-i pună întrebări, să păstreze relațiile cu el. Oare numai pentru atîta lucru, să întocmească o hartă, l-au adus de pe front ?...
Nemaiputînd răbda, se prezentă la raport. Generalul îl privi ca și cum atunci l-ar fi văzut pentru prima oară. Abia tîrziu își aduse aminte de el : — Da, e bine că ai venit. Rămîi la Serviciul Technic și ești la dispoziția domnului colonel Neacșu. Am terminat.
întors de la colonel, ceru un bilet de voie în interes personal și fu bucuros cînd comandantul Serviciului Tehnic nu-i ceru amănunte. îi eliberă biletul de voie și Ștefănescu părăsi Comandamentul.
în stradă era cald, aerul stătut și nemișcat cu miros de eșapament era irespirabil.
ENĂCHE GEORGESCU terminase dreptul în anul 1928, dar nu avusese bani destui să-și deschidă un birou personal. La început se angajă ca secretar la un avocat la modă, maestrul Miron D. Athanasiu și era folosit la toate., Discuta, sau pregătea martorii la procesele de divorț, făcea de planton în sala pașilor pierduți sau îl anunța pe avocat la bufet că urmează dosarul 7013.
FILIERA PRAHOVA
49>
Maestrul Miron D. Athanasiu era membru al Societății de Filatelie, îl punea sâ urmărească la bursa de timbre de pe strada Enecbiță Văcărescu seria „Carol cu barbăk‘, și „Torcătoarea“, îl obliga să scoată în timpul^ liber prețurile timbrelor în franci elvețieni după catalogul Zumstein. Nu-i încredințase nici un proces, nici măcar un recurs la o pensie alimentară, nu-i mărise salariul nici după trecerea unui an în serviciul lui și Enache Georgescu, nemulțumit, îi ceru socoteală.
— Dumneata, domnule Georgescu, nu ești bun de avocat. N-ai prestanță, nu știi să vorbești cursiv, să compui fraze elegante, nu ești convingător și pe deasupra ești și prost îmbrăcat. Un avocat trebuie să aibe gulerele cămășilor scrobite, pantalonii căleați și pantofii lustruiți de două ori pe zi. De ce nu te-ai făcut măcelar, domnule Georgescu ?
Enache Georgescu renunță la bară și se angajă ca jurist la Fabrica de bere Grivița. Pentru prima oară primi din partea colegiloi’ titulatura de avocat și era mîndru. Totuși, noaptea se visa dirijînd procese răsunătoare comentate pe prima pagină a ziarelor, pledînd ore în șir și dimineața se scula obosit. La serviciu urmărea plata la zi a asigurărilor sociale, întocmea dosarele de concediere și completa formulare tip de contract pentru desfacerea berii. Din. primul salariu își cumpără o robă cu guleraș alb și cînd invita prieteni, ca din întîmplare, roba era agățată de ușa șifonierului.
— Tocmai am adus-o de la curățătorie...
Colegii îl îndemnau să se înscrie într-un partid, la liberali, dar el se* codea să-și asume răspunderi. S-a însurat din dragoste cu fiica unui contabil de la „Bere Grivița“ și a devenit tată de trei ori. Socrul i-a asigurat casă în centru, pe Popa Nan și visul de a pleda la procese se risipi repede. în ’34 un fost coleg îl sprijini să se angajeze la Siguranța Statului. Avea dosar bun, venise de la țară, era intelectual cu studii superioare. Fu angajat de probă, s-a evidențiat cu ocazia risipirii unei demonstrații și angajat definitiv ca^ agent.
La Siguranța Statului, Enache Georgescu își descoperi adevărata șa vocație. în sfîrșit avea dreptul la uniformă și tot neagră ; legitimația lui ca un „sesam“ îi deschidea toate porțile și se pomeni apreciat. Băcanul din colț uita să-i facă nota la cumpărături, măcelarul, îi oprea antricoate și vrăbioare, iar frizerul îi dădea după ras cu lavandă originală. învăță repede să-și folosească legitimația : cumpăra trei perechi de ghetuțe pentru copii — își arăta legitimația și cerea ca marfa să fie trimisă acasă
— Sînt în misiune, domnule Goldștein, nu pot umbla cu pachețele sub braț.
De cele mai multe ori marfa i se trimitea acasă fără notă de plată.
Vecinii, care aflaseră de noua sa meserie, se temeau de el, îl salutau cu respect. De pe o zi pe alta deveni agresiv, toată umilința acumulată în anii anonimi și șterși răbufni. Voia să se evidențieze cu orice preț, dar — se plîngea socrului — nu avea noroc.
După epurările din ’40 trecu într-o nouă categorie de salarizare și îndeplinea acum muncă de rutină. Urmărea luni de zile cîte o casă presupusă de conspirație, participa la razii și la arestările de la 1 mai, ridica persoane bănuite cu vederi de stînga. Din cauza postului scăpase de front și pentru asta trebuia să-șl dovedească devotamentul, cerînd sarcini speciale. Superiorul său direct, comisarul șef Preda, îl aprecia, știa că se poate baza pe el.
în diferite întreprinderi și instituții avea informatorii lui particulari, oameni cărora le făcuse cîte o favoare, nu-i indusese pe lista celor arestați sau le înlesnea cîte o autorizație de călătorie, sau mici concedii fără plată. îi vizita pe rînd, voia să afle cu un ceas mai devreme despre o pregătire de demonstrație sau numele celor care ar fi putut fi bănuiți de sabotaj sau de răspîndire de zvonuri. Spre ghinionul lui, n-a aflat niciodată ceva răsunător, n-a reușit să dea lovitura cea mare. Era însă perseverent, reîmprospăta permanent relațiile.
Frecventa o ghicitoreasă în cafea, pe' doamna Fani, care nu-i spunea decît lucruri bune. Dacă totuși prezicerile nu se împlineau, doamna Fani dădea vina pe cafea, îl înjura pe luliu Meinl că îndoia marfă cu surogat. în casa doamnei Fani o cunoscuse și pe Iulia, văduva unui antreprenor femeie distinsă franțuzită, cu sîni mari, durdulie, cu ochi umezi și triști. Și ea își cerceta destinul, voia să se termine războiul, avea bani undeva într-o bancă din sudul Franței spera sa-i poată cheltui înainte de a îmbătrîni prea tare. Bătea spre cincizeci, dar
50
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
se ținea bine, mirosea a Chat noir, avea părul oxigenat, cu permanent mărunt să nu i se vadă rădăcina crescută prea repede. Cu timpul simpatia pentru Iulia s-a transformat în dragoste, apoi în pasiune. Enache Georgescu o vizita tot mai des în apartamentul ei de pe strada Regală, îi admira parchetul dat cu ceară, avea dușumele vopsite în maro, biblioteca înțesată cu cărți franțuzeși, persanele cam zdrențiuite dar originale : Șiraz și Buhara. Iulia, în speranța unui pașaport a doua zi după terminarea războiului, îl primea, din cauza căldurii, îmbrăcată lejer, uneori numai cu un capod aproape transparent. Lui Enache Georgescu i se umezeau palmele, uita că trebuia să urmărească un vatman, stătea cu ochii pironiți pe sînii și șoldurile gazdei. Iulia îi cedă greu, îi făcea observații că avea cămașa transpirată, că nu-și schimbase șosetele, că nu folosea apă de gură. Georgescu suporta observațiile ei caustice, se umilea în speranța că, odată plecată, va putea pune mina pe locuința ei.
Pe Enache Georgescu nu-1 speria în ultimul timp decît apropierea frontului de granițele țării. Nu bătuse pe foarte mulți dar oricum, seara, înainte de culcare se întreba dacă nu cumva o să aibă neplăceri la venirea rușilor. Se amăgea cu răspunsul pregătit de mult : „Am primit ordine, mi-am făcut datoria", în orice caz, îi părea rău că Decebal nu-și alesese o țară mai spre apus, undeva pe malurile Rinului.
în urmă cu cîteva săptămîni primise sarcina să supravegheze o giuvaergie de pe strada Doamnei. Erau permanent doi în misiune : el și Cristea, care se instalase într-un apartament de peste drum, cu un aparat de telefon la înde-mînă, să anunțe dacă s-ar întîmpla ceva. Enache Georgescu staționa în stradă, gata să urmărească pe primul individ suspect și, la nevoie, să efectueze chiar și arestări.
Giuvaergeria se dovedise o pistă falsă. Bănuia că munca lui din fața magazinului se datora unui denunț sau unei anonime. Știrile de pe front erau alarmante, era bucuros că nu făcea ceva „special“, că avea suficient timp să mediteze ce va avea de făcut după război. Casa din Popa Nan se mărise în ultimul timp cu încă două camere, mobilele erau noi, făcute la Arad, la Lengyel, zestrea fetiței era asigurată și valorile adunate în decursul anilor îi puteau oferi o existență pînă lucrurile se vor lămuri. Dacă într-adevăr va fi cazul să se lămurească. Credea în noua armă anunțată de Hitler, trebuia să creadă în ea, altminteri i-ar fi fost greu să înțeleagă mersul evenimentelor. Dacă ar fi fost chemat la raport în legătură cu atelierul de bijuterie ar fi făcut față : adunase suficient material pentru un raport minuțios. Știa numele și adresa exactă a proprietarului, Anușavan Salahian, strada Roma 34, șaizeci și patru de ani, celibatar, colecționar de icoane pe sticlă. Relații cu persoane străine nu avea, o menajeră în vîrstă, o nemțoaică îi administra casa și bucătăria. în fiecare joi și sîinbătă seara juca remi cu un vecin de apartament, un proprietar de magazin de pălării, acționar la Creditul Minier, și el verificat politic, fusese deputat pe vremea guvernării lui Brătianu.
Notase într-o agendă descrierea fizică a fiecărui cumpărător, pe cei care reveneau îi urmărise pînă le află identitatea. Avea suficientă experiență să nu poată fi luat la rost. I-ar fi plăcut totuși un ordin de descindere la bijutier, magazinul era destul de bine aprovizionat, s-ar fi putut alege cu ceva. De aceea în ultimele zile telefonă de mai multe ori comisarului șef anunțînd cîte o vizită imaginară.
Comisarul șef punea însă multe speranțe în magazinul de bijuterii
— Nu fii tîmpft, Georgescule. de ce să aruncăm cu pietre în iazul cu pește !
Lîngă „bijuterie" era un magazin cu gablonțuri și articole de maro-chinărie. Deasupra vitrinei principale o copertină vărgată, alb-albastru, arunca un petec de umbră. Aici se retrăgea Georgescu pe la ora prînzului. O vînză-toare slabă desena în fiecare dimineață opturi de apă pe trotuar și asfaltul încins aburea ca un cazan. în primele zile de staționare, vînzătoarea îl luase la ochi. îl trimise pe patron la el.
— Te văd de cîteva zile, domnule, în fața magazinului. Ce vrei ?
— Stau, răspunse Georgescu sfios. Stau.
— Nu-mi place mutra dumitale. Pleacă ori chem poliția !
Georgescu îi arătă legitimația și proprietarul magazinului de gablonțuri și articole de marochinărie se sperie. Se retrase umilit în prăvălie. Cînd mai
FILIERA PRAHOVA
5X
tîrziu, Georgescu îl vizită să-i ceară un pahar cu apă, proprietarul, un individ mărunt, chel, cu un nume ciudat, polonez, trimise vînzătoarea după bere. Era bucuros că nu. era el cel supravegheat.
Trecuse de ora zece și în magazin nu intră nici un cumpărător. „O zi ca toate celelalte1' își spuse Georgescu și-l invidie pe Cristea care stătea in apartamentul răcoros de peste drum și consuma apă de la răci tor.
Pe la 11 apăru primul vizitator. Georgescu îi notă semnalmentele în albastră cu flori, pălărie cu voal Fața ovală, poșetă albă. Intrat 11 și 5.-
Spre surprinderea lui, în urma doamnei apăru încă un client. îl notă și pe acesta : locotenent, ISO—185, părul tuns scurt, bronzat. în timp ce nota aceste date își aduse aminte că ofițerul parcă s-ar fi uitat în jur înainte de a intra în magazin. S-a uitat în jur să vadă dacă nu e urmărit.
Trecu prin fața magazinului, se opri în dreptul vitrinei. Ofițerul cerceta exponatele de sub sticla tejghelei, bijutierul era ocupat cu doamna în rochie înflorată. Se întoarse spre casa de peste drum. Cristea stătea cu coatele rezemate de pervazul ferestrei. îi făcu semn să telefoneze.
Cristea observase și el că ofițerul aruncase o privire în lungul străzi],, aștepta numai dispoziția lui Georgescu.
Intră în cameră și formă numărul Siguranței :
— Alo, Siguranța ?... Cu domnul comisar șef Preda... Mai repede, domnișoară.. Alo, do’n Preda ? Eu sînt Cristea, din strada Doamnei... Da, a intrat un locotenent... Da, domnule, s-a uitat în jur să vadă dacă nu e urmărit... Sigur, domnule... Mă pricep, ce dracu !... Am înțeles, îl punem sub urmărire.. Bineînțeles, cu discreție... Nu uitați să trimiteți pe cineva aici...
COSTIN CRISTEA era mai nou în siguranță decît Georgescu : fusese recrutat imediat după plecarea lui Carol. Avusese o funcție administrativă pe vremea legionarilor, chiar la sediul din Gutemberg, era de profesie chelner, dar n-a practicat niciodată meseria : lucrase la cîrciumea lui taică-su pe post de supraveghetor. Trăia pe picior mare cu o balerină de la Tănase, o fată subțirică din Vrancea, cu picioare lungi pe care, în timpul spectacolelor, le-arunca pînă în tavan. Era fiica unui paznic de noapte, bețiv și brutal care în contul fiică-si era abonat cu meniu fix la circiuma bătrînului Cristea. Cristea închiriase balerinei o garsonieră pe Plevnei, îi plătea chiria, întreținerea și notele de plată de la băcănia de la parter. N-o putea lua în căsătorie din cauza originii : maică-sa fusese evreică, venită de undeva din Galiția și murise într-un accident la o spălătorie chimică. Nemăritată, Nuți, nu se arătă prea fidelă, dar Cristea nu era orgolios : la telefoanele ei „nu veni în seara asta*, el răspundea simplu“, „bine“. Uneori cinau împreună la Cafe de la Paix ori la Ambasador, șî Cristea era mîndru cînd lumea se întorcea după ea. Deobicei Nuți se îmbrăca extravagant, cu decolteuri pînă la buric, își flutura părul lung, negru ca pe un steag. îi plăcea aurul alb și în garsonieră, în afară de un pat imens, nu avea decît oglinzi.
După ce se aranjase definitiv la Siguranță, taică-su transformase circiuma în restaurant. Aprovizionarea, bineînțeles, o făcea chiar fiul său, direct de la abator. în aceste ocazii își îmbrăca uniforma și în contrast cu firea lui, vorbea cuviincios, umilindu-se chiar. Se lăuda cu această tactică.
— Arn fost la abator, am pus și eghileții, să vadă cu cine au de-a face. M-am dus direct la directorul cu aprovizionarea. Nu, domnule Predescu, nu sînt în control și știu că degeaba aș veni cu fleacuri. Conduceți o instituție cinstită. Am venit să vă rog să-1 ajutați pe tata. El ține singurul restaurant cu adevărat românesc în Domenii. Pentru ostașii întorși de pe front are meniu cu preț redus. Poate ați citit despre asta și în ziare. Și zău nu-i trebuie decît vreo 200 de kilograme de carne de porc și ceva organe. Vă rămîn îndatorat, domnule director.
Chiar și cei de la Siguranță îl știau de afacerist. Superiorii, să nu-și păteze numele, se foloseau de el.
— Cristea dragă, îl chemă odată comisarul șef, vreau să-mi faci un serviciu...
— Cu plăcere, nene Preda. în ocazii din astea își permitea să fie familiar. Despre ce este vorba ?
52
VIAȚA ROMÂNEASCA
— E ziua nevesti-mi, mă !... Ce crezi câ i s-ar potrivi ?
— Pot să fiu indiscret ?
— Nu foarte, mă...
— îmi știu lungul nasului, nene Preda, ce dracu ! Cîți ani are doamna ?
— Se apropie de patruzeci.
— Se ține foarte bine, pe cinstea mea. Am văzut-o de 10 mai, domnule comisar șef. Bijuterie ?
— Are.
— Ceva blană ?
— Tu nu ești prost mă ! Are una, dar nu e așa grozavă... Cred că i-ar plăcea dacă s-ar putea face rost de una frumoasă...
— Eu zic să dau o raită pe la depozite...
— Nu vreau din cele rechiziționate.
— Arăt eu ca unul care ia lucruri purtate ? Mă duc pe la foștii blă-;nari, îi știu eu...
— Atunci se complică lucrurile. Bani nu prea am...
— Am spus ceva de bani ? Nene Preda, așa mă cunoașteți ?... O delegație, atît. Chiar fără număr de înregistrare, pentru o zi, pe urmă o rup. Mă pricep, ce dracu !... Bizam ?
— Fie bizam.
— îmi dați și măsura ?
— Măsura ? Da, la asta nici nu m-am gîndit, mă... Te pricepi !...
— Dați-mi mașina, o iau și pe dumneaei să aleagă...
— Să nu mă compromită, mă !
— De ce, îi spun numele ? Spun că-i gagica mea...
Un timp Cristea lucrase la marile bordeluri, în Cruce, pe Brezoianu, la Casanova. își făcea rondul, stătea de vorbă cu fetele, se interesa de clienții mai simandicoși, de cei de la ambasade. Pentru că era impertinent și caustic fetele îl ocoleau, îl tîrau pe piste false. Fusese schimbat din cauza lui Mickey Mouse, o fată mică, brunetă, care în timpul liber între doi clienți, citea poezii de Minulescu.
— Aseară, domnule Cristea, am fost luată cu mașina. Conducea un șofer îmbrăcat în livrea. Unde credeți că am fost ?
— îmi spui sau îmi pui întrebări ?
— La Palat.
— Tu, mă ? Cu sînii tăi lăsați ?
— Eu. Și să știți că am fost apreciată. Chiar pentru sîni.
— La cine ai fost ?
.— Chiar la el.
— Zău ? îmi faci un raport în scris.
— Nu pot. Am promis că nu vorbesc nimănui despre noaptea trecută.
— Și atunci mie de ce mi-ai spus ?
— Nu m-ați rugat dumneavoastră să vă raportez despre întîlnirile mele în afara sediului ?
Cristea, în posesia „peștelui cel mare", întocmi un raport pe care îl predă comisarului șef Preda. Avu însă ghinion : regele era plecat de o săptă-mînă la Sinaia. Pentru inducerea în eroare a organelor de stat, pentru defăimarea Majestății Sale, a fost schimbat din post și trecut la urmăriri speciale.
FRANCISC MUNTEANU
ANIVERSAREA „VIEȚII ROMÂNEȘTI"
MESAJUL
tovarășului NICOLAE CEAUȘESCU
Dragi tovarăși,
îmi face o deosebită plăcere să adresez colectivului redacțional și colaboratorilor revistei „Viața românească", cU prilejul împlinirii a 75 de ani de la apariție, un salut cordial și cele mai calde felicitări. Totodată, doresc să vă felicit pentru înalta distincție acordată revistei dumneavoastră, „Meritul Cultural" clasa I.
în îndelungata sa activitate, revista „Viața românească" s-a manifestat ca o tribună activă a răspîndirii ideilor înaintate privind emanciparea socială și spirituală a maselor, orientarea creației literare și artistice în strînsă legătură cu interesele de progres ale națiunii noastre, paginile sale fiind puse în slujba educării a numeroase generații în spiritul dragostei de patrie, al idealurilor și concepțiilor umaniste înaintate. în condițiile vechii orînduiri sociale, „Viața românească" a militat cu consecvență —alături de alte publicații progresiste, democratice — pentru împlinirea idealurilor de dreptate și progres social, de unitate națională ale poporului român, a adus o contribuție remarcabilă, larg recunoscută, la răspîndirea în mase a valorilor culturale autentice, la îmbogățirea vieții spirituale a țării.
în anii construcției socialiste, dezvoltînd și amplificînd bogatele sale tradiții democratice, progresiste, revista „Viața românească" a militat activ pentru înfăptuirea politicii partidului de făurire a unei noi culturi, înaintate, în concordanță cu aspirațiile
54
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
maselor populare, cu cerințele dezvoltării conștiinței lor revoluționare, ale lărgirii continue a orizontului lor de cunoaștere.
Bilanțul pe care-1 faceți cu prilejul acestei aniversări trebuie să constituie, pentru întregul colectiv redacțional și colaboratori, un imbold de a intensifica activitatea creatoare, spre a spori aportul revistei la realizarea unor opere literare cu un profund conținut umanist, revoluționar, de înaltă valoare ideologică și artistică, larg deschise maselor, care să contribuie tot mai mult la realizarea programului de educare și formare a omului nou, să îmbogățească patrimoniul cultural al națiunii noastre socialiste. în întreaga sa activitate, revista trebuie să pornească de la necesitatea de a servi cu abnegație și devotament țelurile nobile ale partidului nostru comunist, ale poporului român în lupta pentru transformarea revoluționară a societății, de a promova o literatură militantă, care să însuflețească oamenii muncii în măreața operă creatoare pe care o edifică în România, să le încălzească sufletele pentru marile idealuri ale iubiri de țară, ale păcii și înțelegerii între popoare, ale socialismului și comunismului.
La aniversarea revistei „Viața românească", adresez tuturor creatorilor de artă și cultură din patria noastră urarea de a făliri noi opere care, prin mesajul lor, prin strălucirea lor artistică, să contribuie la înnobilarea morală a oamenilor, la cultivarea devotamentului față de idealurile înfloririi patriei noastre libere și independente, ale fericirii poporului român, ale comunismului — visul de aur al întregii omeniri.
NICOLAE CEAUSESCU
Secretar general al Partidului Comunist Român, Președintele Republicii Socialiste România
56
VIAȚA ROMÂNEASCA
DESFĂȘURAREA FESTIVITĂȚILOR
Mesajul tovarășului Nicolae Ceaușescu și decorarea revistei întemeiate în urmă cu trei sferturi de veac de Constantin Stere și G. Ibrăi-leanu au făcut ca aniversarea „Vieții Românești" să capete o amplă și meritată rezonanță, manifestările înaltei cinstiri fiind receptate de un public foarte larg ca unul din evenimentele majore ale întregii vieți literare și culturale. Ziarele, televiziunea, radio au dat o atenție deosebită acestei aniversări, informînd asupra desfășurării evenimentului și ridi-cîndu-1 în primul plan al actualității ; noi ne vom mărgini la evocarea momentelor principale, consemnate dealtfel de telegramele Agerpres.
...Luni, 18 mai, orele 5 d.m. La Palatul Marii Adunări Naționale are loc festivitatea decorării revistei cu Ordinul „Meritul Cultural" clasa I. înalta distincție e conferită — așa cum se spune în Decretul prezidențial pe care îl reproducem în facsimil — „pentru contribuția adusă la afirmarea și dezvoltarea artei și literaturii românești, la înfăptuirea politicii culturale a partidului și statului nostru"'. Sînt de față tovarășii Ilie Rădulescu, secretar al C.C. al P.C.R., Suzana Gâdea, președintele Consiliului Culturii și Educației Socialiste, George Macovescu, președintele Uniunii Scriitorilor, Dumitru Necșoiu, secretar al Comitetului municipal București al P.C.R., membri ai conducerii C.C.E.S., ai biroului Uniunii Scriitorilor și ai Consiliului de conducere al revistei. După ce se dă citire Decretului prezidențial, are loc înmînarea distincției, din însărcinarea conducerii partidului și statului, a tovarășului Nicolae Ceaușescu personal, de către tovarășul Petru Enache, membru supleant al Comitetului Politic Executiv, secretar al C.C. al P.C.R., vicepreședinte al Consilului de Stat al R. S. România. în continuare, tovarășul Petru Enache adresează, din partea secretarului general al partidului, președintele Republicii Socialiste România, tovarășul Nicolae Ceaușescu, calde felicitări colectivului de redacție al revistei „Viața Românească", transmițînd în același timp îndemnul de a spori contribuția revistei la dezvoltarea creației literare, la făurirea unui om nou, devotat cauzei socialismului, idealurilor partidului.
Răspunzînd în numele consiliului de conducere și al colectivului de redacție al revistei, redactorul șef loanichie Olteanu a exprimat calde mulțumiri și cea mai profundă recunoștință conducerii partidului și statului, tovarășului Nicolae Ceaușescu, pentru înalta distincție, subliniind că ea cinstește amintirea întemeietorilor revistei și reprezintă o recunoaștere a marilor valori ale literaturii înaintate, devotate poporului, în evoluția societății românești. în același timp, vorbitorul a exprimat hotărîrea colectivului de redacție de a spori eforturile pentru promovarea unei literaturi valoroase, demnă de strădania înaintașilor, pusă în slujba poporului și înfățișînd viața adevărată a oamenilor muncii, risipa de hărnicie, de elan și măreție morală puse la temelia construcției socialismului și comunismului în România.
ANIVERSAREA VIEȚII ROMÂNEȘTI
57
... în aceeași zi, cu o oră mai tîrziu. în Sala mică a Palatului Republicii cu greu se mai poate găsi un loc. Un public numeros alcătuit din cititori și prieteni ai revistei, între care scriitori, personalități ale vieții culturale, activiști de partid și de stat, reprezentanți ai organizațiilor de masă și obștești, ține să fie de față la adunarea festivă prilejuită de împlinirea a 75 de ani de la apariția ,,Vieții Românești*. Sînt de față tovarășii Suzana Gâdea, președintele Consiliului Culturii și Educației Socialiste și Ilie Rădulescu, secretar al C.C. al P.C.R., care iau loc la prezidiu împreună cu George Macovescu, președintele Uniunii Scriitorilor, cu academicienii lorgu Iordan și Șerban Cioculescu, criticul D. I. Suchianu și alți scriitori și oameni de cultură a căror activitate a fost legată într-o perioadă sau alta de revista sărbătorită, fie prin colaborare, fie prin participare directă la redactarea și conducerea ei.
Mesajul tovarășului Nicolae Ceaușescu, căruia i s-a dat citire îndată după deschiderea adunării, a fost ascultat cu sentimente de adînca recunoștință și bucurie. Aplauzele însuflețite cu care a fost primit exprimau. satisfacția pentru prețuirea și grija manifestate față de creația spirituală de conducerea partidului și statului, profunda stimă și dragoste cu care e înconjurat secretarul general al partidului, omul a cărui activitate prodigioasă și al cărui spirit dinamic au dat impulsuri decisive dezvoltării generale a României contemporane pe toate planurile.
Evocînd începuturile ,,Vieții Românești* și înfățișînd contribuția revistei la dezvoltarea culturii și literaturii naționale, redactorul șef loanichie Olteanu a exprimat în numele redacției sentimentele de profundă recunoștință conducerii partidului și statului, tovarășului Nicolae Ceaușescu, pentru înalta cinstire arătată revistei la împlinirea a 75 de ani de la apariție. Definind locul ocupat de ,,Viața Românească* în peisajul revuistic contemporan, vorbitorul a prezentat obiectivele urmărite de redacție, oferind o imagine a preocupărilor actuale și de viitor ale revistei „care mai poartă pe filele ei nobila pecete imprimată de întemeietori acum trei sferturi de veac, urmele marelui prestigiu dobîn-dit printr-o însumare admirabilă de eforturi ale cîtorva generații de redactori și colaboratori*.
Au fost ascultați cu deosebit interes academicianii, lorgu Iordan — colaborator al revistei încă dinaintea primului război mondial — și Șerban Cioculescu, criticii Alexandru Bălăci, D. I. Suchianu și Ov. S. Crohmălniceanu, poetul Radu Boureanu — care au evocat momente și profiluri din îndelungata istorie a „Vieții Românești*, relevînd meritele publicației în dezvoltarea culturii naționale și rolul ei în viața literară contemporană. Au mai vorbit prozatorul Mircea Săndulescu — din partea colaboratorilor tineri ai revistei — și poetul Corneliu Sturzu redactor șef al „Convorbirilor literare*, care a adus un salut colegial din partea revistei surori și a scriitorilor din Iași.
în încheierea primei părți a adunării s-a adoptat textul următoarei telegrame :
58
VIAȚA ROMÂNEASCA
TOVARĂȘULUI NICOLAE CEAUȘESCU
SECRETAR GENERAL AL PARTIDULUI COMUNIST ROMÂN. PREȘEDINTELE REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA
Mult stimate și iubite tovarășe Nicolae Ceaușescu,
Participanții la adunarea jubiliară dedicată aniversării a 75 de ani de la apariția revistei „Viața românească" vă roagă să primiți cele mai calde mulțumiri și cea mai profundă, recunoștință pentru înaltul Mesaj adresat revistei si conferirea Ordinului „Meritul Cultural" clasa I.
Acest eveniment istoric onorat de conducerea Partidului Comunist Român și a Republicii Socialiste România, act politic care exprimă permanenta dumneavoastră grijă pentru dezvoltarea culturii în țara noastră socialistă, cinstește în cel mai înalt grad memoria intelectualilor care au întemeiat revista „Viața românească", cît și pe scriitorii generațiilor actuale, care, urmărindu-vă inestimabilele orientări ce și-au găsit locul în paginile revistei, pentru afirmarea ideologiei și politicii partidului nostru, in anii construcției socialismului în România au creat opere literare de valoare.
în acest moment sărbătoresc ne angajăm solemn să intensificăm tot mai puternic caracterul militant al revistei „Viața românească", promo-vînd o literatură angajată în slujba idealurilor umaniste, revoluționare ale poporului român.
Vom face totul, mult stimate și iubite tovarășe Nicolae Ceaușescu, spre a crea un cadru politic și ideologic-artistic tot mai prielnic desfășurării creației literare din țara noastră, în acțiunea de educare patriotică, revoluționară a maselor, de afirmare a valorilor autentice, în realizarea Programului Partidului Comunist Român în domeniul culturii.
Adunarea s-a încheiat printr-un recital poetic susținut de actori ai teatrelor bucureștene. Ioana Crăciunescu, Cristina Tacoi, Val. Săndulescu de la Teatrul „Nottara" și Dinu lanculescu de la Teatrul Mic — ei înșiși apreciați scriitori — au prezentat o selecție din poezia publicată de-a lungul a trei sferturi de secol în „Viața Românească", de la Goga, Arghezi, Blaga, Philippide pînă la cei mai proeminența poeți contemporani.
Prin înalta cinstire care i-a fost arătată de conducerea supremă a țării și a partidului, aniversarea din acest an a „Vieții Românești" va rămîne o dată memorabilă în bogata biografie a publicației întemeiate la Iași, la începutul secolului. Pentru noi, cei care avem fericirea să lucrăm azi la „Viața Românească", prețuirea arătată literaturii în mesajul secretarului general al partidului, cît și decernarea Ordinului „Meritul Cultural" clasa I — distincție inseparabilă de aci înainte de numele revistei, ea venind să consacre simbolic cheltuiala de energie
VIAȚA ROMÂNEASCĂ	59
creatoare a cîtorva generații de scriitori în slujba culturii naționale — înseamnă în primul rînd o foarte mare răspundere. Vom face totul spre a fi demni de vechiul prestigiu al „Vieții Românești** și de încrederea partidului și poporului, dornic mai presus de orice de cuvîntul „ce exprimă adevărul'*, spre a spori, așa cum sună îndemnul cuprins în mesajul tovarășului Nicolae Ceaușescu, „aportul revistei la realizarea unor opere literare cu un profund conținut umanist, revoluționar, de înaltă valoare ideologică și artistică, larg deschise maselor, care să contribuie tot mai mult la realizarea programului de educare și formare a omului nou, să îmbogățească patrimoniul cultural al națiunii noastre socialiste’*.
V. R.
NOTĂ. — Revista „Viața Românească1* mulțumește pe această cale tutu-ror cititorilor și colaboratorilor care i-au adresat felicitări cu prilejul împlinirii a 75 de ani de la apariție.
Centenarul Octavian Goga
DESTIN LITERAR SI VIZIUNE POETICĂ
f
Sat din margine de codru Revărsat sfios în vale, Tot mai jalnic cade-amurgul Peste strașinile tale !
Frunza plopilor pe plaiuri, Ochii stelelor pe creste, Rouă firelor de iarbă Plîng duioasa ta poveste.
Versurile acestea, aparținînd poeziei Așteptare și puse de noi ca motto, rezumă în mod emblematic esența și destinul unei poezii care pentru începutul veacului al XX-lea a însemnat nu numai refacerea unei tradiții, ci și o nouă fază a poeziei românești în sine. Actul de întemeiere a noii orientări aparține de această dată Transilvaniei, care prin vocea gravă, cu tonalități de trîmbiță a lui Octavian Goga a învigorat peisajul literar al vremii cu o poezie tonică, optimistă, chemătoare la luptă și rezistență. Poetul își constituise o biografie profund lirică încă de la volumul de debut Poezii (1905), impresionînd prin fermitatea și amplitudinea tonului, prin vocația socială, militantă, afirmată într-un mod atît de plenar încît îl făcea pe E. Lovinescu să declare : ,.La o vîrstă în care poeții nu se văd decît pe dînșii, el s-a considerat de la primul vers ca o expresie a unei colectivități etnice și și-a fixat o misiune socială“. El apărea astfel în fața publicului cu un volum de mărturisiri lirice, solid echipate din punct de vedere ideologic și valoric, rod al unei viziuni organice și coerente asupra satului transilvănean, a celui românesc în genere, ce însemna descoperirea unui vast univers sensibil, care rămăsese pînă atunci neindestul explorat : acela al lumii țărănești. Pentru prima dată Goga opera o mutație de substanță în cîmpul valorilor lirice constituite, punînd obiectivul principal de interes pe lumea complexă a satului, văzută pînă atunci doar la modul decorativ (Alecsandri) sau idilic (Coșbuc), fundamental senină, fără apăsata undă de tragism pe care o implica dubla calitate de țăran exploatat a plugarului ardelean, rămas de veacuri la discreția unei stă-pîniri străine. într-o vreme în care lumea se deștepta, își afirma din plin valorile naționale, conturîndu-și progresul viitor pe baza unor energii bine dirijate, poporul român se afla încă în fața unor idealuri împlinite doar pe jumătate, în faza desăvîrșirii vechii revoluții burghezo-democratice pașoptiste, prin așezarea vechilor țeluri pe piedestalul
DESTIN LITERAR ȘI VIZIUNE POETICĂ
61
iminent al renașterii neamului. însuși poetul declara în acest sens : „M-am născut într-o vreme cînd principiul național domina toate fluctuațiile sufletului românesc (...) Veacul al 19-lea e veacul principiului de naționalitate. în veacul al 19-lea s-a lansat ideea identificării granițelor etnice cu granițele politice ; în veacul al 19-lea s-a elaborat unitatea popoarelor.
Desigur, mai întîrziați decît alții, din cauza așezării noastre geografice, aceste idei din cursul veacului al 19-lea au fost în mod postum resimțite în conștiința noastră și trecute în instinctul nostru popular. Toți cărturarii, toți scriitorii noștri, toți au perpetuat generații întregi acest vis, de la unul la altul, și eu nu mă gîndesc decît ca o verigă într-un lanț de evoluție : nu sunt decît continuatorul normal al simțirii generale, pe care, în mod firesc, am dus-o și eu mai departe"
Această idee de continuitate dobîndește însă la Goga un sens radical. Racordul nu se face cu poezia anemiată și lipsită de vlagă a contemporanilor, ci cu vizionarismul profetic al lui Eminescu, cu cadența patetică, a lui Andrei Mureșanu din Deșteaptă-te române !, cu revolta gravă, îndoită de blestem, a lui Coșbuc din Doina, Ex ossibus ultor sau Noi vrem pămînt. Aflat „la capătul unui proces de evoluție a ideei pe sol românesc" (D. Popovici), mesianismul lui Goga nu este atît unul istoric,, particular, ci mai degrabă unul etern-uman, universal. „Talentul poetului — afirmă același D. Popovici — a smuls acele evenimente din labilitatea timpului, le-a imprimat efigia eternității". în acest sens trebuie să vedem noi uluitoarea confesiune tragică de ritual al suferinței, pe care o celebrează în fața noastră poezia lui Goga. Desprinsă din chingile unor determinări evenimențial-istorice precise, poezia sa se edifică în jurul unor nuclee centrale cu puternică forță iradiantă, în care energia vitalistă a satului se concretizează în imagini de o robustețe artistică fără egal în poezia românească de pînă atunci. El redefinește și reorganizează structural sistemul de imagini legat de satul românesc, regîndește și re-creează materia lui poetică, o propulsează pe alte coordonate ale imaginarului. Notele disparate ale lirismului țărănesc, care fuseseră oferite pînă atunci de poezia lui Alecsandri, Coșbuc sau Iosif nu reușesc să se constituie încă într-un topos, n-au o valoare sistematică. Codul erosului țărănesc instituit de Coșbuc e într-adevăr de profundă originalitate, dar nu e relevabil la nivel de coerență interioară. Așa după cum tema „dezrădăcinatului", „a pribeagului" e doar semnalată, prefigurată de Iosif și nu dusă la consecințe extreme. Pentru ei fenomenalitatea exterioară a lucrurilor, anecdotica măruntă, comportamentistă, regia situațiilor, „scenaria" lor e mai importantă decît atitudinea introspec-țională, autoscopică, a delirului interior. Or, Goga beneficiază de avantajul oferit de gîndirea ideologică a secolului său, de mutațiile pe care acesta le aduce în cîmp cultural și artistic. Tendința de aprofundare a universului țărănesc, de a găsi soluții și rezolvări pentru „problema țărănească", se pune mai acut și mai presant în principalele țări europene^ unde țărănismul constituie încă baza societății. Așa se face că și la noi, ca fond dominant, de existență colectivă, satul trebuia redescoperit și redimensionat, printr-o mai bună distribuție de accente, dar mai ales prin acreditarea unei noi viziuni despre cosmosul țărănesc. Această
62
VIAȚA ROM/XNEASCĂ
viziune și-o asumă la confluența dintre cele două secole Octavian Goga, fiu al unei vechi familii de oameni liberi din Rășinarii Sibiului, acolo unde aura de vechime și de libertate a imprimat locuitorului însemne specifice ale nobleței de rasă. Copilărind și trăind într-o astfel de lume, el va deveni un „observator conștient al satului’4, un „înregistrator programatic44 al lui, ducînd viziunea țărănească la ultimele consecințe. Cu el se naște nu o nouă mitologie a satului românesc, — aceasta o făcuseră alții înaintea lui, — ci o primă încercare de de-mitizare și de-idealizare a acestui sat (și a viziunii despre el), prin implantarea lui într-o ordine a realului. într-o perspectivă a realității. Sau, așa cum spunea Carlos Bousono, „Cuvîntul «realism» se potrivește foarte bine acestei pretenții de a depăși sau, mai bine spus, de a da impresia că se depășește condiția imaginară a artei. Scriitorul este realist atunci cînd caută să producă în cititor Iluzia că îi vorbește din afară de orice convenționalism literar, din însăși situația reală și folosind limbajul real44.
La o asemenea „situație44 și la un asemenea limbaj face apel poezia iui Goga la începutul secolului al XX-lea, profilînd destinul unui poet-cetățean, ilustrativ pentru schimbările de mentalitate intervenite nu numai în dialectica timpului dar și în „structurile lirice ale imaginarului44. De aceea cosmosul țărănesc apare gravat de puternice și ireconciliabile diferențe de clasă, măcinat de aprige contradicții interne. Țăranii săi sînt niște „Creștini ce n-au sărbătoare44 și care „sfințesc cu rana suferinței / Țărîna plaiurilor noastre44 (Plugarii). Ei poartă pe umerii lor povara unei munci fără odihnă („Erau clăcași : oștenii fără nume Ce duc războiul mare-al tuturora, / Ei ce se sting în neguri și uitare Și cad și mor de cruda-mpovărare / A tuturor durerilor din lume'4 (Clăcașii). sînt animalele cuvîntătoare de pe urma cărora se clădește huzurul domnesc : „In urma lor, încet fără zăbavă, / Ca un blestem din veacuri înnoptate, / Ca o pedeaps-a veacuri de păcate, / Venea stăpînul gliei odrăslite, / Cu zîmbetul nădejdii împlinite, / Cu pasul greu de-atîta sănătate44.
Cuprinzătoarea gamă a vieții țăranului e surprinsă de poet în varii ipostaze existențiale, dar fără urmă de idealizare. Suavitatea, luminozitatea și transparența unor imagini legate de sat degajă însă o oarecare tendință de „idealizare44 a valorilor moral-estetice ale satului, ce derivă dintr-o conștientă misiune de tonificare, de rezistență la asuprire. Satul lui Goga pare în acest cadru un loc al plîngerii și al suferinței, un eden tragic și ultragiat, de „paradis în destrămare44 : „La noi sînt codri verzi de brad / Și cîmpuri de mătasă : / La noi atîția fluturi sunt, / Și-atîta jale-n casă. / Privighetori din alte țări / Vin doina să ne-asculte...“ (Noi). Aria cîmpului său de metafore are în vedere ideea protectoare, securizantă a satului, o coagulare riguros armonică a viziunii în jurul acestui principiu cu valoare absolută. E un acord maiestuos între om și natură, venind din rostuirea unei vieți deplin împăcate cu ritualul natu-ristic și zariștea sempiternă sub care se rostuiește din vechime această existență : „Cu grele răsuflete apele dorm, / Pe lanuri dorm spicele grele, / Asupra pădurii veghează de sus / Cetatea eternelor stele. / Luceafărul bolnav în lumea de-ngheț / Clipește din gene molatic, / Cînd dorul pribeag, de pe-o creastă de ulm, / Și-l geme porumbul sălbatic... // In
DESTIN LITERAR ȘI VIZIUNE POETICĂ
6:
geamăt se-nalță durerea la cer, / Cîmpii de lumini să-nfioare, Luceafărul simte văpaia arzînd / Și tremură bietul, și moare. / Cu ochii plînși, stelele toate se duc / Pe patul de nori să se culce ; / Din dragostea stinsă în neguri de zări / Lin picură liniștea dulce/4 (Dimineața).
O ambianță protectoare, caldă, serafică („Lin picură liniștea dulce44) e dată de aceste imagini vaporoase, pline de suflu vital, rafinînd modul de expresie al comunicării. Puritatea liniilor desenului contrastează însă în mod subtil cu zbaterea subiacentă a sentimentului, cu gravitatea faptelor de viață („Cu grele răsuflete apele dorm...“ ; „în geamăt se-nalță durerea la cer44), creind un vast spațiu de redundanță, cu o încărcătură sonoră vagă și misterioasă, cu o uriașă forță de propensiune. E o alternanță subtilă de planuri pe care poetul o folosește și în alte poezii, o schimbare de linie melodică, cu consecințe dintre cele mai fericite în plan artistic deoarece, așa cum arăta Hugo Friedrich, „simultaneitatea mai multor linii ideatice dă naștere la o sinteză dinamică, aceasta supra-punîndu-se ca formație autohtonă — în mod analog cu efectul sintetic al unei compoziții muzicale contrapunctice — liniilor ideatice izolate'4.
Esența poeziei sale este aceea a unei căutări, a unei continue interogații de sine, uneori insinuant-ambiguă, dar întotdeauna de un veritabil dramatism interior. Chiar dacă învelișul formal este în unele cazuri de sorginte eminesciană, tonalitatea discursului liric este alta, precum altul este traiectul existenței pe care ea evoluează : „Nu-i rază să-mi mîngîie fruntea, / încet coborîndu-mi din stele... / Mai străluci-vei vreodată / Altaru-nchinărilor mele ? // Stejarul nădejdilor moarte / își scutură frunzele moarte... / Vai, tu ești atît de frumoasă, / Și tu-mi ești atît de departe../4
Proiecția lucidă, vizionară, într-un viitor agitat de semne simbolice, lasă zarea poetică mereu deschisă. Dincolo de sigiliul ei tradiționalist elevat, ambiguitatea exprimării dă un aer de „stranietate44 poeziei, dar și o revelanță „răzbunătoare44, a unei note încărcate de o enormă masă explozivă : „Avem un vis neîmplinit, / Copil al suferinții, / De jalea lui ne-au răposat / Și moșii, și părinții... / Din vremi uitate, de demult, / Gemînd de grele patimi, / Deșertăciunea unui vis / Noi o stropim cu lacrimi../4 (Noi).
Modalitatea principală de lucru a poetului este peisajul interior, care face din poezie un tărîm al confruntărilor și al luptei pentru afirmarea acelui misterios moment „ce va să vie44, dar cu o privire mereu întoarsă înspre adîncimea profundă a universului său lăuntric, spre a se umple plin de tragismul existenței poporului său, de eforturile sale dureroase de a se elibera din cătușele unei damnări imemoriale. De aceea, imaginile puse în mișcare de poet presupun o încadrare figurativă robustă, energică, protestatară, amenințînd o iminentă schimbare. Alteori însă ele au o țesătură intimă discretă, cu tendințe de „opacizare44, amintind de „demonismul44 eminescian : „Cînd glasul tinereții moarte / Și-al viselor înfrigurate, / Rătăcitor, fără repaos, / La poarta sufletului bate, / Eu, învălit în întuneric, j Să-nchid zăvorul de la poartă, / Și nici o stea să nu mai vadă / Singurătatea mea deșartă44 (Noapte).
Goga deschide astfel o poartă nouă și spre universul intimității. Ceea ce Gaston Bachelard numea „miniaturi ale elanului vital44, cu refe-
64
VIATA ROMÂNEASCA
rire specială la universul familial al casei, odăilor, ungherelor, pivnițelor, spațiului domestic în general, face aici obiectul unei adevărate resurecții lirice. Romanța, elegia, sonetul, cîntecul liric, lamentoul, „scrisoarea", sînt reinvigorate și reajustate de poet pentru a turna în ele o materie nouă, cu aluviuni sentimentale discrete, cum e în înviere, și cu trimiteri la același registru eminescian : „...Și stăm uitați... E-atîta pace-n casă,/ Doar în cămin jăratecul tresare/ Și mor cărbunii arși de-nfiorare/ Cînd cade-o dulce-adormitoare lene,/ Și-n noapte,-ncet pe creștet mi se lasă,/ Coboară lin, ne-alunecă pe gene,/ Ca o broboadă albă de mătasă". Alte simboluri ale intimității sînt odaia, ograda, cuibul, dumbrava, elemente ale „spațiului închis“, la care apelează pentru a ■circumscrie mai bine un anumit teritoriu liric. Nu putem uita frumoasele Cîntece, cu tangențe în folclorul nostru și disciplinate după tiparul aceluiași melos : „Bate-n streșini ploaia,/ Cuibul vechi vă cheamă,/ Părăsit și singur,/ Cuibul se destramă-/ Fără ciripitul vostru, cuibul se destramă !" (Cîntecele mele). Stilizarea este vizibilă și ea apare și într-o serie de poezii ale satului ca Ion Crîșmarul, La groapa lui Laie, Cade-o lacrimă etc., unde metafora trecerii îmbracă forma mentalului colectiv : „Unde norii-și țin popasul/ în lăcaș de mărgărint,/ Șade Domnul cu Simpetru/ La o masă de argint“ (La groapa lui Laie).
Realismul acestor imagini este dincolo de orice îndoială, căci în aplecarea spre real nu trebuie să vedem neapărat numai o operație mimetică, de reproducere, ci și una creatoare, de desprindere din chingile lui. Așa cum arată Roger Garaudy, „a fi realist nu înseamnă a imita imaginea realului, ci a imita activitatea lui ; nu înseamnă a da un decalc, sau un dublu al lucrurilor, al evenimentelor sau al oamenilor, ci a participa la actul creator al unei lumi în curs de a se crea, a-i găsi ritmul interior".
Acest „ritm interior" al lumii satului l-a surprins și Goga în originalitatea sa frapantă, nealterată. El apelează pentru aceasta la o continuă prospectare a figurilor centrale ale lumii țărănești, acordîndu-le noi perspective valorizatoare. Dascălul, dăscălița, preotul-apostol, lăutarul, cantorul, căprarul etc. sînt investite cu atribute speciale, de cunoscători și păstrători ai tezaurului de tradiții al satului. Diversificată sub raport uman, colectivitatea țărănească a lui Goga dobîndește trăsăturile caracteristice ale întregului neam, căci individul nu e văzut niciodată ca un ins izolat, ci implantat în marea matcă spirituală a comunității, care-1 diriguește și-l leagă prin mii de fire într-un lanț existențial etern, ce-și revendică o ascendență ocrotitoare (Strămoșii) și un destin biologic cu rosturi precise (Casa noastră, De-o să mor, Dorința etc.). în momentul în care aceste fire se rup, intervine izolarea, „dezrădăcinarea", damnarea (Bătrînii, Reîntors, Zadarnic, Părăsiți), atît de adînc resimțită de spiritualitatea satului. Procesul acesta genetic se poate urmări în implicațiile lui cele mai intime, de la întîiele poezii publicate în periodice, pînă la marea proliferare de ritmuri și viziuni din volumele Poezii (1905) și Ne cheamă pămîntul (1909), unde capacitatea transfiguratoare atinge proporțiile și dinamica interioară a unui adevărat ceremonial al suferinței, a unui bocet ritual „transmis; curn arăta G. Călinescu, fără explicarea sensului" și „desfăcut de orice conținut
DESTIN LITERAR ȘI VIZIUNE POETICĂ
65
politic" („De ce m-ați dat de lîngă voi/ De ce m-ați dat de-acasă ). E mișcarea aceea aluvionară și subterană, născătoare de jale și suferință ce se insinuează la nivelul textului în cele mai multe din producțiile sale poetice. E vorba de un sentiment dominant ce transpare pînă și în creațiile ce urmăresc tiparul folcloric : „Moș Crăciun, Moș Crăciun !/ Slujim slujba statului/ Țarina bogatului/ Pajura-mpăratului" (Colindă).
Revolta socială, mereu prezentă, beneficiază și de un limbaj adecvat, proaspăt în multe privințe. înaintea lui Arghezi el deschide drum larg lexicului regional, cuvîntului arhaic și religios, expresiei neaoșe din limba săteanului nostru, prefigurînd acea tendință de „rețărănire" a limbajului poetic fără de care orizonturile liricii secolului XX nu se pot concepe : „Un nou botez, de premenire nouă,/ Dă minții mele albă-nfiripare,/ Cînd din înaltul zidurilor negre/ Coboară glas de bine-cuvîntare./ Clopotnița se-ndoaie și se fringe,/ Din bietele încheieturi uscate,/ Un suflet e ce-i înfioară lemnul,/ Și din adîncul altor vremi străbate./ / E clopotul... Copilăria-și plînge/ Comoara ei pierdută-n pribegie,/ Cu limba lui de rugă și chemare/ Strămoșii toți își spun mustrarea mie./ Azi îmi trimit nădejdile de veacuri/ Strigarea lor ce vine de departe./ Eu o ascult și-n suflet îmi învie/ Sămînța bun-a vremurilor moarte.“ (Lăcaș străbun).
Metaforă a germinației, „sămînța“, evocînd învierea și renașterea vieții este des utilizată de poet. Ea se asociază adeseori unei alte metafore predilecte a poetului, aceea de homo viator, pe care o găsim bunăoară în Fecunditas : „Trec zilele în goana lor pripită,/ Și fiecare mai sărac mă lasă,/ în orice clipă, minții zbuciumate/ Cîte-un drumeț îi pleacă de la casă./ Nu au popasuri gîndurile mele,/ Sămînța lor se zbate veșnic nouă/ Și, călător pe drumuri nesfîrșite,/ Se risipește sufletul meu vouă !"
Elanul vital, mustind de o energie clocotitoare, robustă, atinge în unele cazuri note paroxistice, vădind preferința poetului pentru stările conflictuale puternice, efortul său de a asculta sunetele pure, beția sonoră și fluidă a logosului : „Lumina și cîntul nuntesc peste fire/ In zvon de evlavie sfîntă,/ Cu brîne de aur e bolta încinsă,/ Iar iarba livezilor cîntă./ Azi lunca-i o mîndră biserică largă,/ Iar plopii străjeri la irugă/ Par preoți cărunți în odăjdii de praznic/ Cu brațe nălțate spre rugă" (Carmen).
Dacă primele două volume atestă prezența unei mari varietăți de nuanțe a atitudinilor sale poetice, cadența lor cromatică se menține ridicată și în volumele următoare Din umbra zidurilor (1913), și Cîntece fără țară (1916), deși se constată o radicală schimbare de registru : „cîntarea pătimirii noastre" este înlocuită cu poezia de meditație, intimă sau erotică. Unii critici au văzut în aceasta un semn de slăbiciune, de sărăcire a substanței lirice. în ceea ce ne privește subscriem opiniei criticului Mircea Zaciu, după care „volumele din 1913—1916 dezvăluie nu o anemiere a surselor poeziei, ci o altă ipostază, cu nimic mai prejos de Poeziile din 1905". Această nouă ipostază accentuează ideea damnării insului într-o lume ostilă, dizarmonică, indicînd o anume lărgire a spațiului suferințelor lăuntrice, spațiu invadat de umbrele trecutului și ale amintirii, deschis reveriilor obsesive și autumnalelor melancolii.
66
VIAȚA ROMÂNEASCA
Imaginația poetului se întoarce spre sine, se autocontemplă, desfăcîn-du-se în mai multe învelișuri livrești. Emoția se esențializează, capătă concretețea fugoasă a jubilației intelectualiste, epuizînd principalele teme de ordin cognitiv și atingînd claviatura gravă a înserării existențiale : „Ești singură astăzi, tu, inima mea,/ Biserică veche-n ruină,/ Sub bolta ta sfîntă, — înnegrită de vremi,/ Azi nici un drumeț nu se-nchină“ (Ești singură).
Goana ritmurilor sincopate sau curgătoare (el pune iamb cînd poezia e tristă și troheu cînd e veselă) indică un spațiu singular de sensibilitate, cu o propensiune modernistă certă. Vagul, abstractul, pustiul sufletesc se materializează în versul de o extraordinară expresie a cizelării formale : „Atîta repaos și-atîta fior/ Plutesc peste apele-afunde,/ Că taine din vremi ce demult nu mai dor,/ Azi plimbă tăcerea pe unde“ (La mal). Metafora unduitoare a apei devine predominantă în aceste volume, unde un întreg ciclu evocă murmurul apelor (Cîntă apele). Odată cu ea pătrund în poezia lui Goga și motivele simboliste : trenurile, parcurile, menajeriile, convoaiele mortuare, amurgurile palide, înnoind materia poetică a lui Goga nu numai ca decor, ci și ca atmosferă și racordînd-o mai insistent epocii. Plînsul bacovian al materiei se insinuează și în versul său, ca factor de dezechilibru și angoasă : „Plîng apele în noaptea asta/ Și într-un vaer îndelung,/ Oftări mi-ating din nou fereastra/ Și-n zbor la patul meu ajung./ / O groază sufletu-mi supune/ Și-n așternut eu mă cufund/ Cînd stihuri de îngropăciune/ Vin din prăpăstii fără fund" (De profundis).
în poezia lui Goga vibrează o undă poetică nouă, modernă, pe care nici oamenii, nici timpul n-o pot șterge. împotriva notelor caduce din unele poezii se ridică sensibilitatea sa ascuțită, receptivă, creatoare de noi formule lirice, de noi trasee imaginative, pe care vor merge noile generații. Poezia gliei, a dezmoșteniților soartei și a dorului de casă, ce se instituie ca un ritual expresiv al zbuciumului țăranului asuprit, plîngînd „o jale ancestrală, de popor străvechi", cum spunea Călinescu, își capătă prin Goga dreptul definitiv de cetate în poezia noastră. El este întîiul nostru mare poet tradiționalist, capul de serie al splendidei generații poetice interbelice a chtonismului, numărînd nume ilustre ca Pillat, Maniu, Arghezi, Blaga, după cum fibra sa protestatară și mesianică, de revoltă și de vindictă, — de care e marcată de fapt întreaga poezie transilvăneană, — a fost resuscitată și continuată liric de poezia lui Cotruș, Beniuc, Emil Giurgiuca, și ale cărei ecouri se mai fac auzite și astăzi în energia debordantă a versurilor lui Ioan Alexandru, Adrian Păunescu sau Ion Gheorghe sau în aceea stilizată în chip „tradiționalist" a lui Ion Horea sau Tiberiu Utan.
MIRCEA POPA
GOGA, POET NAȚIONAL
Momentele cruciale din istoria poporului nostru din ultimul veac, dobîndirea Independenței naționale și Unirea tuturor românilor în hotarele lor firești au mijlocit ridicarea a cel puțin două genii autohtone la măsura de aur a marii poesii de pretutindeni care exprimă spiritul unui popor, iar poetul devine vocea unui neam, se pătrunde de datoria de-a exprima sufletul unui popor, de-a fi poet național. In cultura română acești doi poeți — pe lîngă Alecsandri și Coșbuc — sînt Eminescu și Octavian Goga.
Numele lui Goga rămîne-va în istorie legat de Unirea tuturor Românilor pentru totdeauna. Nimeni ca el nu a întrupat în marele său suflet slujit de un trup robust și o minte vizionară care citea în original în mai multe limbi poesia, religia și filosofia umanității. Ca și Eminescu, acest ceas gigantic de renaștere națională venind din hăurile istoriei, evocă trezirea la viață a unui neam nedreptățit, jupuit de viu pe roata istoriei, ce se vedea în pragul unei mari sărbători : cea legată de bucuria unirii, a viețuirii laolaltă cu frații de o credință și limbă în jurul candelei latinității noastre arzînd de două milenii sub cerul Carpaților.
Cartea lui de Poezii a răscolit tot neamul românesc, iar poetul transilvan a devenit nume de rezonanță națională în deceniul care a premers Unirea. Goga aducea în cuvînt o lume profundă, cea a satului milenar și ancestral de-o înaltă moralitate sufletească și trupească, viguros și întreg, care a răzbit prin istorie, a rămas întreg, românesc, neîmpuținat în cele esențiale, în credința lui curată și arhaică în acel creștinism al veacurilor dintîi, puternic, organic, senin și blînd, nefanatic — dar nu ambiguu — în virtutea căruia satul românesc n-a putut fi asimilat de nici-o altă cultură-civilizație a neamurilor venite peste noi mai tîrziu.
Satul lui Goga este unul de dimensiune cosmică, etern pentru că în centrul existenței lui nu stă omul fizic, omul natural care vegetează, ci făptura înoită, biciuită de focul spiritului, exponentul unei spiritualități superioare în acel moment chiar cetății, orașului. Apostolii satului, dascălul, preotul, plugarii, clăcașii nu sînt robi ai pămîntului, ci fii ai libertății și bucuriei, oameni messianici care au de purtat o cruce în istorie : cea a credinței în puterea iubirii, dreptății, binelui și frumosului. A fi poet al satului, Goga știa că devine implicit poet național așa cum Vergiliu, anticul strămoș al lui Goga, de la moartea căruia tocmai
68	VIAȚA ROMÂNEASCA
în acest an vor fi două milenii și căruia Goga vroia să-i dea o replică peste veacuri, va fi prin Bucolice și Georgice părintele Poeziei culte a Europei, exprimînd veșnicul suflet al omului ca exponent întru transfigurarea și păstrarea naturii în caratele spiritului.
Apropierea de Vergiliu nu este arbitrară, întrucît o mărturisește Goga în Fragmentele autobiografice și este în firea latinității noastre continuitatea adeveririi satului ca centru al cosmosului. Nu întâmplător alt latin, Francis Jammes, contemporan lui Goga, va rescrie Georgicele creștine ale Franței, cum Goga va împlini aici „un fel de Georgicon" cum spune la pagina 39 în Fragmentele amintite.
Satul primordial ca păstrătorul experiențelor ancestrale ale umanității, atît de românesc și universal, este obiectul central al etosului acestui Geniu al neamului nostru Octavian Goga, de la nașterea căruia vor fi o sută de primăveri în acest an. Așezat pe un deal, într-un sat din Transilvania, păscut de turme în preajma unui rîu, țăranii satului se vor descoperi sub bătaia clopotului Bisericuței de lemn, cele-brînd nașterea pruncului bălai parcă din Egloga a patra a lui Vergiliu, dar sigur din Clăcașii ancorați în Evanghelia celor două milenii, pe care Goga îl va vedea născut messianic și sub cerul Transilvaniei, și în preajma acestui prunc prevăzut și de Vergiliu în celebra lui Pastorală, Goga va spune : „Simt cum lumină-ncepe să se facă,/ cum moare bezna vechilor păcate/ Și sufletul înviorat îmi spune/ Că fătul ăst-al patimii amare/ Și-al dorului ce moare-n așteptare/ E solul sfînt... înfricoșatul crainic/ Izbăvitor durerilor străbunei
IOAN ALEXANDRU
APA SI FOCUL ÎN UNIVERSUL IMAGINAR AL POEZIEI LUI OCTAVIAN GOGA
Incontestabil pertinentă în unele laturi, imaginea, devenită clișeu, a unui Goga — monograf al satului ardelean are cîteva neajunsuri, atît în sine cît și prin vălul pe care virtual îl poate așterne peste unele componente de bază ale ,,cîntării pătimirii noastre", dintre acelea ce-i conferă dimensiunea de mare creație. Fiindcă noțiunea de „monografie" — chiar lirică fie aceasta — este cvaziindependentă de ideea de valoare : se poate închipui o icoană completă și amănunțită (noțiunea nu spune altceva), mult mai completă și mai amănunțită decît o realizează Goga, însă perfect mediocră din unghiul valorii estetice. O tratare monografică are un scop în sine și abordează toate aspectele unei comunități umane, poetul face o selecție. Mai mult, în cazul lui Octavian Goga, toate elementele selectate sînt subsumate unei coordonate psihice și politice fundamentale. Căci, așa cum a arătat de mult critica, tot ce ceea ce populează această comunitate : plugarii și clăcașii, apostolul, dascălul și dăscălița, lăutarul, apele și codrii etc. slujesc o unică idee-sentiment : suferința și revolta națională și socială. Se poate afirma fără nici o exagerare că fiecare dintre poemele primului volum *), mai cu seamă, se structurează în așa fel încît, de la primul pînă la ultimul cuvînt totul curge în acest sens. Dacă trebuie să vorbim de monografie, atunci aceasta este monografia unui sentiment, în toate dimensiunile lui : de pătimire și vindictă națională și socială.
Ideea de monografie poate acredita, totodată, imaginea unui poet descriptiv, într-o manieră de terestră reflectare a unui univers hic et nune, în datele sale concrete și actuale, prea actuale. însă descrierea de tip pastelist lipsește aproape cu desăvîrșire aici, și nu e accidental faptul că într-o antologie a pastelului românesc Goga este prezent cu numai cinci poeme (dintre care unele pot fi cu greu acceptate ca pure pasteluri). Creație a unui plastician refugiat în poezie, pastelul evocă un univers in praesentia și contează ca specie lirică distinctă numai dacă, 'de la un capăt la celălalt, se constituie într-o evocare în sine. Firește, nimeni nu poate nega existența, în Poezii, a unor fragmente descriptive (chiar dacă numai în modul unei sumare evocări), însă ceeace le sustrage genului ca atare este tocmai faptul că peisajul e
Încercarea de fața se sprijină, în principal, pe volumul de debut, Poezii (1905), al poetului. Cînd demonstrația a cerut-o, am făcut referiri și la celelalte.
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
70
animat și bîntuit de o stihie psiho-metafizică, ce transcende așadar vizualul și acusticul pur. In această trans-figurare a peisajului stă una dintre valorile de primă mărime ale liricii lui Octavian Goga.
Situat pe de o parte între un trecut edenic și un viitor care vrea să fie reiterarea acelui trecut, iar pe de alta la poalele unei verticale cosmice în al cărei punct de sus împărățește lumina — ceea ce nu e decît un mod de a transfera paradisul pierdut de pe coordonate temporale pe coordonate spațiale — universul rural al lui Goga este punctul de incidență al unor tensiuni ce vin mereu dintr-un „dincolo". Astfel, poziția topografică la confluența acestor tensiuni îl constituie într-un univers al sensibilizării. Făcută din această perspectivă, lectura poemelor, mai ales a celor din primul volum, dă la iveală una dintre temele principale ale universului imaginar al poetului. O vom numi, cu un cuvînt al lui, înfiorare. „Fior", ,,înfiorat“, „tremur", „cutremurat", „înfrigurat" sînt termeni care apar cu o atît de mare frecvență și densitate (uneori și de cîte trei-patru ori în cadrul aceluiași poem), încît pura și simpla lor prezență le conferă un aer emblematic. Iată o parte numai din bogatul lor depozit : „strune înfiorate", „El v-a dat suflet să tresară/ Și inimă să se-nfioare", „lacrima ce-n tremur/ Prin sita genelor se fringe", „tresăreau încremenite [...] oștiri", „razele de soare [...] înfiorate mor de jale", „tremură cenușa", „înfiorați îmi par cărbunii", un cîntec „își tremură jalea și sfiala", „gene tremurătoare", „pe buza ta n-a tremurat ispita", „al genei mele tremur", „mă cutremur" „frunze înfiorate", „tremură [...] nădejdea", „tresare unda", „Să nu se-nfioare de numele tău/ Nu-i frunză în codrii Moldovei", „luna de milă tresare", „trăsnetul, ce înfioară bolta", „izvorul [...] tresaltă", „tremură arcul/ Și lemnul prelung se-nfioară", „tremură cupa", „De glasul minții mă cutremur", „un gînd [...] mă înfioară", „Înfiorîndu-se-n adîncuri,/ Plîng ochii", „fiorii-ndrăgostitrii", „vise înfrigurate",. „Cutremurat de clipa asta sfîntă".
înfiorare, cutremurare, înfrigurare, în toate variantele lor lexicale — cuvinte-cheie, menite a ne introduce în universul imaginar permeabil la spiritualitate al lui Goga, o spiritualitate venită fie din vîrsta de aur a istoriei locului (și în acest caz ea este un genius, loci), fie, pe verticală, din registrul celest al luminii (și atunci, cum vom vedea, ea este un memento al acelei istorii). Pe lîngă valoarea funcțională de sensibilizare a „cadrului fizic", aceste teme ne dau măsura și specificul peisajului creat de poet (peisaj în înțeles larg, de natură umană, terestră și cosmică), care este unul de esență eminamente muzicală, „înfiorat", peisajul își pierde compacta coerență plastică, statismul său șe dislocă în vibrări, prin interstițiile sale începe să circule un fluid, cînd greu unduios, cînd stihinic agitat, întotdeauna misteriors și obscur prin neștiuta depărtare din care vine. Și ceea ce putea rămîne imagine plastică este astfel smuls vizualității și materialității grele. Sensibilizarea peisajului pune premisele unui univers imaginar în care legile ponderabilității și ale gravitației sînt semisuspendate. Toate acestea pot fi observate încă în cele mai profane poeme. în Dimineața, de pildă, pregătirea naturii pentru primirea luminii solare ne pune în fața unui orizont al vibratilului. Apele dorm „cu grele răsuflete",
APA ȘI FOCUL
71
luceafărul „clipește", „geme porumbul sălbatic", „în geamăt se-nalță durerea la cer", „luceafărul tremură", liniștea „picură lin , vîntul „mîngîie trestia", frunzele „grăbite tresar", „pădurea începe să sune , vîntul „fîlfîie din aripi", o doină „se-nfiripă", „tremură-n murmur izvorul", „genele zării [...] plîng lacrimi", „codrul prelung se înfioară". în Noaptea, „Pe scînteierile de rouă/ Și peste cîmpul nins de floare,/ O beznă grea, ca giulgiul morții/ Să cearnă pace-adormitoare". în altă parte, ca într-o pînză impresionistă, „luna-și picură argintul,/ tremu-rîndu-1 pe fereastră" (Pace), „freamătul" codrului pare „un mulcom zvon de patrafire" (în codru) etc. Cum s-a putut constata în cele două rînduri de citate, și cum de altfel se poate vedea la o prima lectură a poemelor, un principiu de bază al poeticii lui Octavian Goga este recurența, formulă eminamente muzicală. Pe de altă parte, aceasta este atît de mare încît dacă cineva ar număra invariantele lexicului lui Goga, ar ajunge la concluzii care-1 situează pe poet în vecinătatea lui George Bacovia, din punctul de vedere al economiei mijloacelor. Citite ca un singur poem, piesele din Poezii ne arată limpede „obsesia" unor cuvinte, reluate ca atare sau în variante și înrudiri semantice. La nivelul structurii de ansamblu, acest lucru duce pe de o parte la cristalizarea principalelor teme, iar pe de alta, strict formal vorbind, la o compoziție și orchestrație care este în mod esențial una a laitmotivelor. Două dintre temele acestei lirici ne vor reține în continuare atenția.
Este la prima vedere un paradox că acest poet, care se înscrie între marii elegiaci ai literaturii române, este în același timp unul dintre marii ei poeți solari. S-a și definit ca atare cînd, într-un poem din Ne cheamă pămîntul, a scris : „Eu sînt supusul firii înțelepte,/ închinător la glie și la soare" (O rază). Tot acolo, în acel poem, a ridicat un spațiu al periheliei, cum ar fi spus Macedonski, de ale cărui vitalism și jubilație solară Goga e foarte aproape : „Azi, sub aprinsa ceriului văpaie,/ în strălucirea mîndrei bolți albastre,/ Să se-nfrățească sufletele noastre,/ Să se topească-n firea-ndrăgostită Azi sufletul, trudit ceteț de stele,/ Străjerul treaz al visurilor mele,/ înaripat străbate bolta-ntreagă ;/ Pătrunde sus și-n drumu-i se-nveșmîntă/ Cu revărsarea ceriului senină,/ Cu cingătoarea albă de lumină,/ Cu tot argintul pulberii mărunte". Sau, ca într-un poem învecinat din același volum : „Lumina și cîntul nuntesc peste fire/ în zvon de evlavie sfîntă,/ Cu brîne de aur e bolta încinsă,/ Și iarba livezilor cîntă" (Carmen),
Principiu fizic ce descătușează materia disipînd-o și pornind-o *ntr~° levitatie muzicală (celebrarea luminii e, cum am văzut, însoțită de cînt sau, ca în numeroase alte poeme, e o „picurare"), principiu vital, lumina este totodată, în poezia lui Goga un semn al sacrului, ea dă învestitura sacralității și a purității etice. „Cîntăreților de la oraș" le este inaccesibil acest orizont tocmai pentrucă „soarele în țara voastră moare" și „hirotonirea razelor de soare" ori „argintatul tort al lunii pline" nu se pogoară asupra lor. Ultimul poem al volumului Poezii, care, dimpreună cu altele cîteva, face trecerea spre o nouă etapă în lirica lui Goga, figurează satul ca un, am spune, folosind nu întîmplător o sintagmă blagiană, „paradis în destrămare", în care căderea se datorează în primul rînd și esențial faptului că taina luminii nu
72
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
mai este primită și înțeleasă : „în zadar de sus azi luna/ Chipu-și împletește-n apă/ Ale firii înțelesuri/ Minte nu-i să le priceapă. /Și-n zadar răsare soare,/ Brîul bolții să-ntretaie,/ N-are suflet, azi, tovarăș/ în cărarea-i de văpaie44 (Așteptare). Invers, atunci cînd satul știe mesajul sacru și etic al luminii, soarele e „mai aprins44 (s.n.), deși „pe plaiurile noastre/, nu pentru noi răsare44 (Noi). Tot spre partea finală a cărții de debut există alăturate patru poeme în care poetul își deplînge părăsirea, despărțirea, învingerea, solitudinea (am parafrazat titlurile acestor poeme) tocmai pentru că nu se mai află sub zodia luminii : „Nu-i rază să-mi mîngîie fruntea,/ încet coborîndu-mi din stele... (Părăsit). „Azi moare-nfiorarea cetăților de stele/ Și înțelesul tainic al cînte-celor mele,/ Se rupe tortul galben al razelor de lună,/ Mor visurile albe ce-mi tremură pe strună44 (Despărțire), „E noapte-acum... pe fața bolții/ Plîng ochii stelelor senine“ (învins), sau nu-și mai consideră lutul demn de solia ei : „Păcătuiește raza curată, viorie,/ Cînd se oprește-n drumu-i pe-o strașină pustie/ Înveșmîntînd cu picuri din sfînta ei văpaie/ O scorbură ce poartă un cuib de cucuvaie44 (Solus ero).
Raza care coboară (cuvînt cu o mare frecvență în Poezii și, într-o mai mică măsură, în Ne cheamă pămîntul) îi aureolează pe aleșii unei colectivtiăți frustrate pentru care aceștia sînt depozitarii și animatorii unui ideal sacru. Dar trebuie arătat numaidecît, în concordanță cu tot ce s-a spus despre caracterul laic al spiritualității lui Goga, este vorba nu de o proiecție în uman a unui ideal transcendent și religios ca atare, ci de ridicarea la dimensiunea sfințeniei a unuia precis determinat istoric și geografic : idealul justițiar și libertar al unui popor străin în țara lui. în ,,cercurile“ acestui paradis trerestru, a căror dispunere nu este întâmplătoare, lumina divină încunună marea masă a lucrătorilor pămîn-tului, care „străjuiesc altarul/ Nădejdii noastre de mai bine44, apostolul, pe a cărui „frunte boltită44 razele lunare „din aur împletesc cunună“, dascălul, în ochii căruia strălucește, „scînteia/ Din focul mare-al dragostei de lege44, dăscălița, ce poartă-n zîmbet „seninătatea slovei din scriptură44, umilul lăutar etc. La cuvîntul lor, un întreg univers vibrează transfigurat, prelungindu-și reverberațiile în nemărginire : „Același dor tresare-n piepturi/ Cînd glasul strigător răsună,/ Și gemăt înfioară firea/ Prelung și greu ca o furtună./ Frăgarul își îndoaie coapsa,/ Iar de prin văi purcede vîntul,/ Prin largul albelor văzduhuri,/ Să ducă cerului cuvîntul“ (Apostolul). Rolul epifanic al luminii apare și în poemele pe care critica și istoria literară le-a luat mai puțin în discuția întru susținerea mesianismului lui Goga. Odată limpezită în piesele „clasice44, semnificația aceasta iradiază. Copiii sînt „rouă dimineții'4 ce „poartă-n ea întreg argintul/ Curat al razelor de soare44 (Copiilor), cosașului, „din apus o rază/ Pe frunte-ncet i se revarsă44 (Cosașul, în volumul Ne cheamă pămîntul), „argintul44 lunei, „tivește/ și pragul casei noastre44 (Departe), Luna „își fringe razele curate [...] /Pe frunzele înfiorate44 (In codru), „Zarea-și picură argintul/ Pe ovezele de aur44 (Sara), preotul citește „Pîn’ce luminează luna/ Fruntea celor arși de soare44. Evident, exemplele ar putea continua.
In volumul Din umbra zidurilor există un ciclu de poeme intitulat Cîntă apele — să reținem acest titlu atît de semnificativ pentru modul
APA ȘI FOCUL
73
în care poetul a intuit și valorificat muzica apelor —. Întîlnim aici motivul mării, al apei sărate, mai puțin pură, în accepția tuturor mitologiilor, ne asigură specialiștii, decît apa dulce. Marea are, în aceste poeme, semnificația veșniciei cosmice, opusă perisabilității umane („Tu, eterna vremii doamnă,/ Eu, un strop răzleț de viață“ — La mal) și a necuprinsului. Ca și pentru simboliști, pornirea în largul ei echivalează cu pierderea misterioasă în necunoscut (Eu stau la mal...). Eminamente feminin, este simbolul suprem al nestatorniciei, „dintre femei cea mai femeie'4 (Mama Venerii eterne). Viforul, care „de fulgere are cunună", îi este mire : „Sălbaticul mire coboară,/ Din trăznete-i cîntă chimvale/ Cu glasul lui bolta-nfioară/ Și tremură mîndra fecioară/ Cînd, mîndru, el stăruie-n cale" (Furtuna). Să reținem acest mariaj. Alteori marea este metafora morții lente, euthanasice (Aeternitas și De profundis). în sfîrșit, în Lacul descoperim ceea ce Gaston Bachelard a numit „complexul Ofeliei", „ofe-lizarea" : Pesemne tu, care te-ai dus,/ l-ai rătăcit pe maluri,/ Pesemne tu, care te-ai dus,/ într-un tîrziu și trist apus,/ Te-ai oglindit în valuri...".
Cu excepțiile pe care le-am semnalat, aceste poeme nu ne vor reține mai mult atenția aici, deși sînt în mod expres axate pe tema acvaticului. Pentru că se întîmplă ca aceasta să fie reprezentată mult mai substanțial în prima parte a operei lui Goga, chiar dacă numai foarte rar se întrupează într-un poem special (în Oltul, de exemplu), în Poezii, tema apei, ca și aceea a luminii (focului), este una de adîn-cime și o găsim infuzată peste tot, în structura profundă a liricii. Octavian Goga nu a creat aici peisaje acvatice propriu zise. Apa, cu succedaneele sale, contează ca figură de mare cuprindere. Chiar și într-un poem ca Oltul (și ca în Noi Mureșul și Crișurile), rîul este numit numai ca reper al unei particulare geografii spirituale. El e totodată semnul unei istorii urcînd din străvechimi imemorabile, din illo tempore : „Mult iscusita vremii slovă/ Nu spune clipa milostivă/ Ce ne-a-nfrățit pe veci necazul/ Și veselia deopotrivă".
Epifania pe care o săvîrșește raza, în ordine spațială, Oltul o realizează pe coordonata cronologică. El apare ca martor, părtaș și purtător al unei istorii sacre. Sensul contopirii sale cu această istorie nu ni-1 dau atît strofele de cronică eroică („Strivită-n praf murea arama..." etc,) cît lapidarul distih : „Tu împletești în curcubeie/ Comoara lacrimilor noastre" (în Noi : ,,... din lacrimi e-mpletit/ și Oltul biet, bătrînul"). Oltul este astfel o lacrimă la scară planetară. Prin relaționare, la fel sînt Mureșul și Crișurile („...jale duce Murășul/ Și duc tustrele Crișuri" -Noi). Lacrima — un alt cuvînt central al universului lui Goga, reiterat impresionant mai cu seamă dacă-i adăugăm formele conexe : plîns și jale. Succedaneul cel mai pur al apei (aceasta, „materie a disperării", cum o definește Bachelard, „element melancolizant", cum spusese Huysmans), „lacrima" contează în această lirică semnificația unui plîns universal. Să ne reamintim numai cîteva dintre contextele ei : plugarii sînt „urziți din lacrimi și sudoare", „La noi sînt cîntece și flori/Și lacrimi multe, multe...", „moșnegii toți fărîmă lacrimi" sau „string" în barbă „prinosul lacrimilor sfinte" ; „lăcrămînd se stinge macul", „cade-nlăcri-mat amurgul, „freamătul dumbrăvii-nlăcrimate" etc. etc. Rouă, după Bachelard „apa pură plină de materie cerească" este lacrimă cosmică
74
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
sau emisiunea divinității („S-aștern bobițele de rouă/ Pe-ntinsul luncii patrafir : /Din mina ceriului, părinte, /Se cerne preacuratul mir Pe înserate), purificînd firea pentru sărbătoare (In codru). Alteori lacrima e „rouă pleoapelor noastre“ (Lăutarul), sau invers, „Rouă de pe trandafiri/ E lacrimi de-ale noastre" (Noi). In toate situațiile semnificația sa este, sacralizantă : „Sfințiți cu rouă suferinții/ Țărîna plaiurilor noastre" (Plugarii).
Figură a supremei deznădejdi în „plîns și jale"*, apa primește, deja în exemplele enunțate, o condiție ambiguă. Apa-lacrimă, apa-rouă-lacrimă, roua-mir sau lacrima-mir („două mărgele, ca mirul de limpezi" sînt lacrimile lăutarului). Pură și purificatoare ca și lumina, apa în aceste succedanee figurează ancora în absolut și vehicolul spre absolut al unei umanități disperate. Dar prin chiar acest fapt, ea devine semnul speranței. Foarte probante în acest sens sînt două situații din Poezii. Ascultînd înduioșat cîntarea lui Laie, Dumnezeu slobozește o lacrimă ,,-n adîncul norilor de mărgărint". Aceasta este virtual o stea : „Ni s-ar stinge-atunci necazul/ Ce demult ne petrecea : /între stelele de pază/ Am avea și noi o stea !" (La groapa lui Laie). Lacrima ni se arată, așadar, ca o stea a speranței. In celălalt text, ideea apare în toată claritatea. Este un poem de înstrăinare (Departe), în care poetul își spune dorul de casă și de alinarea maternă. în ultima strofă, el produce o apropiere insolită : „Și lacrima nădejdii/ Pe fruntea mea să cadă : /Un picur de văpaie/ Pe-un bulgăr de zăpadă". Două lucruri ne atrag aici atenția : neobișnuita relație „lacrima nădejdii" și construcția bazată pe paralelismul dintre primele și ultimile două versuri, mai precis dintre versurile 1 și 3, pe de o parte, și 2—4, pe de alta, adică : „lacrima nădejdii// Picuri de văpaie" și, respectiv, „fruntea mea/ / bulgări de zăpadă" (notăm în treacăt că la Goga, gheața este simbolul rătăcirii și se opune funcției sacralizante a razei : „...o rază care luptă/ Zadarnic cu cîmpiile de gheață", găsim într-un alt poem.) „Lacrima nădejdii" închide deopotrivă psihismul feminin al apei și psihismul masculin al focului : pur masculină, cu virtuți purificatoare și justițiare, este apa violentă. In invocația către Olt, poetul spune : „Să verși păgîn potop de apă/. Pe șesul holdelor de aur,/ Să piară glia care poartă/ înstrăinatul nost’tezaur". „Cîntăreții de la oraș" sînt chemați să-și „ferece al strunei [...] vaier" cu „mugetul înfricoșat al apei."
Focul (cu succedaneele sale, între care lumina și sîngele) se află mai întodeauna, în poezia lui Goga, în context cu apa. Efectul acestei situații este convergența tematică (o analiză a felului în care această combinație transpare în tehnica versului — atît de fluid și în acelaș timp atît de exploziv, atît de molcom și totodată atît de încrîncenat dinamic ar putea constitui obiectul interesant al unei cercetări aparte). Convergența aceasta e indusă adesea prin asocierile propuse de sumare sintagme precum : „strălucirea-înlăcrimată", ochi „strălucitori de lacrimi și lumină", „ploaia razelor fierbinți", „picuri de văpaie", „ploaia de trăz-nete", „seînteieri de rouă", „picătură de lumină", „valuri de seîntei", „lacrima arzînd" etc. Alteori, de contexte mai largi : „Atîtea patimi plîng în glasul/ Cuvîntătorului părinte,/ Și-atîta dor aprind în inimi/ De clipa răzbunării sfinte" (Apostolul din „Poezii", 1905) sau : „...focul mare-al
APA ȘI FOCUL	75
drogostei de lege,/ Ce prin potopul veacurilor negre/ Ne-a luminat cărările pribege (Dascălul) (s.n.). Prin această con-textuare, cele două elemente se inter-potențează.
Apa violentă, focul violent și aerul violent se contopesc în ,,vifor’4 și „furtună". într-un poem din volumul Din umbra zidurilor, e invocat un „năpraznic vifor de dreptate" ce va „spăla" (imixtiunea acvaticului) „lumea de păcate" ; în altul, cîntarea poetului este „un rîu de lavă" și un „vifor pe mare". Prin cîntarea sa, lăutarul din poemul omonim dezlănțuie „un vifor năpraznic cu brațe de flăcări". Struna poetului vrea să fie „ferecată" de „trăsnetul, ce înfioară bolta/ Cînd fulgere potrivnice se-ncaier" și de „mugetul înfricoșat al apei". Sîngele, fluid foc organic, este „un răzvrătit potop" ce „fulgeră tulbure prin vine", un „vifor înfricoșat" un „uragan de lavă" (Sîngele, în volumul Cîntece fără țară).
Fuziunea psihismului hidric cu cel piric și cu cel ascensional este unul dintre principiile generatoare ale „cîntării pătimirii noastre", una dintre creațiile cele mai complexe ale liricii românești. Căci nicăieri în poezia noastră nu se plînge mai mult și nicăieri nu există un mai violent și strălucitor patos al revoltei și al dreptății.
NICOLAE MECU
IMPOSIBILA ÎNTOARCERE
Putem distinge, cu relativă ușurință, în creația lui Octavian Goga, trepte succesive ale inspirației : națională, socială, individuală (biografică), ele urmînd — după Eugen Lovinescu — un program lucid, o „regie", o „raționalizare" a talentului, o „distribuire" atentă de motive si accente lirice. Existența unor etape, marcată de volume particularizate tematic : Poezii, Ne cheamă pămîntul, Din umbra zidurilor..., nu contrazice, însă, organicitatea operei, care, rămîne, ,,unitară, rotundă, închegată". în Poezii nu lipsesc accentele sociale, foarte puternice (în Clăcașii) și nici dominanta subiectivă, constituită pe tema obsesivă a înstrăinării, ale cărei grave acorduri răsună o dată cu primele șiruri ale cărții : „Rătăcitor, cu ochii tulburi,/ Cu trupul istovit de cale...“ Rugăciune pune, programatic, opera poetică a lui Goga sub semnul efortului chinuitor, sisific, al sustragerii de sub incidența unei ursite malefice proprii și de asumare a unui destin colectiv. Multe din poeziile ce vor urma reflectă o stare acut tensională, dată de imperioasa chemare a „zodiei pribege", impunînd ruperea dureroasă de casa părintească, în circumstanțe care capătă, uneori, dimensiuni de coșmar : „Părea că s-a deschis, departe, o gură roșă de balaur,/ S-apropia în drum o fiară..." (Prima lux), și năzuința imposibil de împlinit, a revenirii la matcă ; între impulsuri contradictorii, poetul rămîne un suspendat : „zadarnic drumul tău îl sui,/ Biet călător, în lumea asta, tu nu mai ești al nimănui“. Unele titluri de poezii vorbesc de la sine : Zadarnic, învins, Prăpastie, Nepotrivire, Agonie...
Aspectul teoretic al problemei l-a preocupat pe tînărul Goga, încă din anii de studenție. Intr-o scrisoare adresată din Berlin, la 10 ianuarie 1905, Măriei Cunțan, el remarcă aerul ,,ostenit“ din ultimele scrieri ale lui G. Coșbuc și-1 explică prin „îndepărtarea" autorului Firelor de tort de ai săi. Peste două decenii, în discursul de primire la Academie, Goga va reveni asupra destinului înaintașului ardelean, silit să poarte „în vuetul orașului", neîncetat, „poverile misterioase ale moștenirii din strămoși". Corectînd imaginea unui scriitor structural optimist, Goga îl situează sub condiția tragicului : „Ce criză de zbuciumări, se vor fi dezlănțuit în acest suflet sensitiv în pribegie,
IMPOSIBILA ÎNTOARCERE
77
ce valuri de îndoieli îl vor fi străbătut în saltul vertiginos de la dascălul Tănăsucă pînă la filosofia sanscrită și la terzinele lui Dante ?" Din aceste întrebări răzbat însă frămîntările și îndoielile proprii.
Revenind la volumul din 1905, constatăm că unul din cuvintele-cheie ale poeziei Rugăciune, „rătăcitor", se constituie într-un veritabil motiv poetic, conferind temei fundamentale, înstrăinarea, un mai puternic reflex moral. „Acum eu nu mai rătăceam,/ Pe-atîtea căi răzlețe" (Bătrîni), „Cînd, rătăcind, bătrîne codru,/ Ajung la sînul tău de tată" (în codru), „Inima rătăcitoare-n lume" (Lăcaș străbun), „Rătăcitori prin negură și ceață" (O rază), „Cînd mă întorc din pribegie/ Străin, cu pași rătăcittori...“ (Revedere).., O statistică a lexicului artistic al lui Octavian Goga, ne-ar revela, venind din aceeași sferă semantică, vocabule cu un grad ridicat de frecvență : pribeag, drumeț, călător. Datele limită ale înstrăinării la Octavian Goga sînt, depășind stricta realitate geografică și exprimînd echivalențe etice, ideale, abstracte, orașul, definit, constant, în termeni de semn negativ : năvală, goană, vîrtej, huet, praf, fum, tină, murdărie, neadormire, nehodină, Babilon, Gomoră, gheară, minciună, ocară, insulte, umbra zidurilor negre, și, la distanțe incomensurabile, satul, „satul de sub munte", „un sat cu case albe", „satul din Ardeal", un alt tărîm, din care, arare, abia ajung mesageri.
Interesant este efectul distanțării, nu numai spațială, dar și temporală, în virtutea căruia, un deceniu („Noroc logofeți de-acum zece ani !") devine o veșnicie. La douăzeci de ani, poetul are aerul unui bătrîn, contemplînd îndurerat risipirea gospodăriei părintești (Casa noastră).
Există deosebiri de nuanță între motivul „înstrăinării" la Octavian Goga și acela, comun în epocă, al „dezrădăcinării" care presupune, în genere, nerespectarea unui program, trădarea idealurilor, uitarea „datoriilor"... Dar proiectele tînărului Goga, al „desprinderii" de atributele „văzute și nevăzute" ale civilizației, de „confundare" cu satul, de „reță-rănire", sînt irealizabile în chiar punctul lor de plecare, cum scriitorul însuși va observa mai tîrziu : „toate aceste planuri erau făcute de un chinuit intelectual, care nu avea nimic de țăran în el". Înstrăinare și întoarcere devin astfel, la Octavian Goga termenii conflictuali ai unei drame perpetue, insolubile, de natură existențială, modernă în esența ei, din care nu sînt excluse sugestii ale dramei antice, eschiliene (destinul implacabil) sau ale pactului faustian : „demonul celor pribegi în lume/ Mi-a-ngenuchiat și dragostea și ura..." Nu lipsesc nici notele de mister și absurd, planînd asupra unor existențe individuale, ca-n Pribeag, sau colective, cum e satul legat prin blestem, din Așteptare : „Ursitoare rele scris-au/ Toți voinicii să te lasă/ Și-au orînduit să fie/ Un pribeag din orice casă".
înscriind „înstrăinarea" între coordonatele existenței sale, Octavian Goga ilustrează poetic drama, profund umană, a imposibilei întoarceri, revelată, în alte cadre și din altă perspectivă istorică, dar cu aceeași dureroasă intensitate, peste ani, de un mare prozator contemporan.
DORU SCĂRLĂTESCU
DOUA VIEȚI
Octavian Goga și Onisifor Ghibu. — Una din laturile încă foarte putini cunoscute ale vieții lui Octavian Goga și aproape necercetată de exegeții săi de după eliberare, o reprezintă activitatea sa de luptător pentru realizarea idealului național — activitate începută în Transilvania dinaintea primului război, continuată apoi în România neutrală, în Moldova din timpul primului război și, în fine — din a doua jumătate a anului 1918 —, la Paris. Dintre numeroșii săi prieteni și tovarăși de luptă din anii 1910—1918, care reprezintă fără îndoială cea mai eroică perioadă a vieții sale, se detașează mult în frunte Onisifor Ghibu (1883—1972), pedagogul militant și organizatorul de școală cu care, în anii de tot mai ridicată tensiune, s-a găsit pe aceleași baricade în repetate rînduri : în acțiunea din anii dinaintea primului război, de salvare a școlii românești din Transilvania, amenințată cu desnaționalizarea ; apoi în anii din timpul refugiului în România neutrală și, în fine, din timpul extrem de frămîntat al retragerii în Moldova. „O serie întreagă de capitole ale acesteia (ale activității lui O. Goga din acele perioade n. red.) nu le-a cunoscut nimeni afară de mine“ scrie undeva Onisifor Ghibu în însemnările sale.
La insistențele repetate ale unor prieteni apropiați, Onisifor Ghibu și-a pus pe hîrtie sau a imprimat pe bandă magnetică amintiri în legătură cu evenimentele mai importante în care a fost implicat sau pe care le-a determinat, precum și amintiri despre cîteva din personalitățile mai de seamă cu care s-a întîlnit în cursul activității sale. Printre acestea, Octavian Goga ocupă unul din locurile de frunte. în afara Amintirilor despre Octavian Goga, publicate în Luceafărul nr. 10/1943, Onisifor Ghibu evocă pe Goga în Amintiri despre oameni pe care i-am cunoscut (Dacia, 1974, p. 69—150). Alte amintiri despre Octavian Goga se află încă în manuscris.
Toate aceste scrieri, deși redactate la o vîrstă înaintată, sînt bazate pe documente, pe care autorul lor a reușit să le păstreze cu toate vicisitudinile vremurilor. Ele reprezintă de aceea o valoroasă sursă de informare și pentru cercetătorii vieții și operei lui O. Goga, și mai ales ai activității acestuia pentru realizarea unirii întregului nostru popor într-un stat unitar.
în legătură cu relațiile dintre el și Octavian Goga, în arhiva lui Onisifor Ghibu s-a păstrat și următoarea însemnare din anul 1969/70, cuprinzînd punctarea momentelor mai însemnate ale acestor relații. Considerîndu-le interesante pentru toți cei ce doresc să cunoască viața ambelor personalități, revista noastră le publică în cele ce urmează, împreună cu cîteva note explicative, redactate de Octavian O. Ghibu, care ne-a pus la dispoziție și manuscrisul lucrării respective. Pasajele omise de redacție au fost marcate cu [...].
înșir în cele următoare, fără nici o desvoltare, momentele caracteristice pe care le-am petrecut alături și împreună cu Octavian Goga. începînd cu anii de liceu și pînă în preajma morții sale.
DOUĂ VIEȚI
79
1.	— Prima cunoștință cu Octavian Goga, la Sibiu, în luna septembrie 1898, pe cînd el era elev îl clasa a Vil-a, iar eu în clasa a V-a a liceului unguresc. Convorbiri despre Petofi, Arany și Dante (Divina Comedia).
2.	— Plecarea lui la liceul românesc din Brașov, cu I. Lupaș.
3.	— întîlniri, în vara anilor 1900—1903, la Săliște, la „petrecerea studenților”.
4.	— Intîlnire la Rășinari, cu ocazia aniversării morții mitropolitului Andrei Șaguna, în iunie 1904, cînd ne pregăteam să luăm parte la aniversarea de 400 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare și cînd mi-a citit grandioasa sa închinare la adresa acestuia, tipărită apoi în Luceafărul sub titlul Dela noi. (N-am putut ajunge la Putna, din cauza opreliștii severe a Ministerului de Instrucție ungar).
5.	— Intîlnire la Budapesta, în octombrie 1904, în preajma plecării lui, împreună cu I. Lupaș, la Universitatea din Berlin.
6.	— Intîlnire la Sibiu, la serbările ,,Astrei“, prilejuite de inaugurarea primului Muzeu etnografic românesc. Aici facem cunoștință apropiată cu profesorul N. lorga de la Universitatea din București1).
7.	— Întîlniri, timp de peste o lună și jumătate, la București, după apariția primului său volum de Poezii. Martori ai ascensiunii lui extraordinare, T. Maiorescu și I. Bianu apreciază în mod elogios apariția pe orizontul literaturii românești a ,,marelui“ poet.
8.	— Două Scrisori bucureștene ale mele, în Telegraful român din Sibiu, despre primirea triumfală în capitala României, a noului poet2).
9.	— Invitați de profesorul N. lorga la dînsul acasă.
10.	— Vizite, împreună, la N. Filipescu și A. C. Popovici, apoi întîlniri cu St. O. Iosif, II. Chendi, M. Sadoveanu, I. Scurtu, Em. Gîrleanu ș.a.
11.	— Intîlnire la Brașov, în 1906, la Adunarea generală a ,,Astrei“, care l-a ales secretar al ei.
12.	— La masă la președintele „Astrei“, împreună cu N. lorga și C. Stere, — masă la care dacă n-am fi fost și noi, cei doi tineri, ar fi explodat, în public, „bomba“ lorga-Stere.
13.	— Intîlnire la Budapesta, în coloanele ziarului Lupta, în 1907.
14.	— în chestia restaurării bisericii din Săliște, la 1908, plasată de N. lorga pe o linie foarte delicată. Articolul meu din Țara noastră, revista lui Goga, și reflecțiile acestuia.
15.	— Intîlnire la Săliște, în ziua de 6 decembrie 1909, după înapoierea mea de la Jena, ca proaspăt dr. în filosofie. Goga anunță apropiatul său război contra lui N. lorga și-mi jalonează, oarecum, viitoarea mea carieră în cadrul Consistorului din Sibiu.
16.	— Pășirea energică a lui Octavian Goga în Sinodul arhidiecezan în chestiunea inspecției școlilor noastre primare confesionale și hotărîrea Sinodului de a pune, în sfîrșit, capăt situației nespus de triste în această chestiune (1910).
17.	— „Tînăr oțelit“, alături de Octavian Goga, în anii 1910—1913, la Sibiu.
80
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
18.	_ Corespondență de la Paris. Pregătiri în vederea publicării, împreună, a unui Abecedar unic pentru școlile primare românești de ambele confesiuni.
19.	— Colegi, în anii 1910—1914, în comitetul de redacție al revistelor Luceafărul și Transilvania din Sibiu.
20.	— Dimpreună cu prima sa soție, Hortensia, născută Cosma, nași de cununie ai mei, în biserica Sfintei Vineri „Hereasca“, din București, la 23 octombrie 1911, apoi nași botezători ai celor dintîi doi copii ai mei.
21.	— în 1912—1914, colegi, ca deputați în Sinodul arhidiecezan din Sibiu și în Congregația Comitatului Sibiu (deputați în Consiliul județean), din care, la 1915, am fost excluși, ca ,,nedemni“, din cauza unui manifest publicat, la București, împotriva Austro-Ungariei.
22.	— Colegi în cadrul secțiilor științifice-literare ale Asocia^iunii ,,Astra”, în 1914.
23.	— în 1914 colegi, ca membri ai Comitetului național, el membru activ, eu supleant, în epoca „tratativelor de împăcare româno-maghiară“, la Budapesta.
24.	— în 1912—1914, membri în comitetul de redacție al ziarului Românul din Arad, organul Comitetului național.
25.	— La începutul lui iunie 1914, călătorim împreună, de la București la Burdujeni, în vederea participării la primul congres al învățătorimii din Bucovina, ce a avut loc la Suceava. Anumite motive l-au determinat pe tovarășul meu de drum să nu se oprească în Bucovina, ci să-și continue călătoria la Paris.
26.	— Răspund la articolul lui, Două clase primare din ziarul Adevărul de la București, cu rectificări esențiale 3).
27.	— Întîlnire la București, în ziua de 6/9 noiembrie *), ca refu-giați ardeleni. Ample discuții în legătură cu războiul european izbucnit de curînd și cu perspectivele românești. îmi propune, deocamdată, un loc de redactor la marele ziar ce urma să apară în curînd sub direcția lui, sub titlul Ardealul.
28.	— Dese întîlniri în epoca „neutralității României“.
29.	— Profunde svîrcoleli în legătură cu alegerea unui nou comitet al Ligii Culturale.
30.	— Colaborare la ziarul Epoca.
31.	— Proiect pentru editarea unei gazete pentru țărani, în vederea pregătirii pentru război, cu colaborarea cîtorva învățători din școala lui Sp. C. Haret : I. Mihalache, D. V. Țoni, Ap. Culea ș.a.
32.	— O „cină de taină“ la Nicu Filipescu, cu Delavrancea, I. Grădișteanu și cîțiva refugiați ardeleni, la 1915.
33.	— Intrăm voluntari în armata română, septembrie 1916.
34.	— Colegi de redacție la Gazeta Ostașilor, condusă de un comitet de redacție constătător din N. lorga, O. Goga, M. Sadoveanu, O. Ghibu, Gh. Ranetti. Au apărut numai două numere, care nu se găsesc în nici o bibliotecă publică.
35.	— A doua pribegie, în Moldova.
36.	— Adăpostit temporar în casa primitoare a profesorului, de origină ardelean, Ioan Paul, dimpreună cu O. Goga și B. Delavrancea. Cîte seri posomorite...
DOUĂ VIEȚI
81
37.	_ Proiecte de plecare la Paris, pentru propaganda în favorul alipirii Ardealului la România.
38.	— Proiect pentru plecarea la Odesa, în vederea întîlnirii cu boierul basarabean — prietenul nostru și al Ardealului antebelic — Vasile Stroescu (decembrie 1916).
39.	— După înapoierea mea din Basarabia, la lași, Goga îmi declară că, plecarea noastră la Paris dovedindu-se, deocamdată, cu neputință de întreprins, va merge cu mine la Chișinău.
40.	— Primind, între timp, din partea Marelui Cartier al Armatei, însărcinarea de a conduce noul ziar cotidian România, menit a reface, după pierderea celei mai mari părți a teritoriului țării, atît frontul, cît și dosul frontului, Goga renunță la plecarea în Basarabia, propunîndu-mi să rămîn și eu la Iași, ca redactor la ziarul proiectat, ceeace eu am refuzat.
41.	— La 12 martie st. v. 1917, eu am descins singur la Chișinău, însoțit numai de familia mea (soție și trei copii mici) ; la 16 aceeași lună Goga părăsea și el țara, îndreptîndu-se spre capitala Rusiei revoluționare, cu o misiune asupra căreia n-am fost lămurit pe deplin niciodată.
42.	— în drum spre Petrograd se oprește cîteva zile la Chișinău spre a se întîlni cu mine și cu sora sa, Claudia Bucșan, refugiată și ea acolo.
43.	— O. Goga îmi împărtășește impresiile și convingerile sale relative la revoluția rusească, izbucnită la 27 februarie. [...].
44.	— Întîlnirea lui O. Goga cu basarabeanul Pantelimon Halippa, în prezența mea. Mari deosebiri de vederi între mine și O. Goga. Acesta așterne pe hîrtie un nou program politic pentru moldoveni și publică, în numărul de Paști al gazetei Cuvint Moldovenesc, un articol-prim (nesemnat), în care dă expresiune propriilor sale convingeri politice în legătură cu marile evenimente de la ordinea zilei.
45.	— La Petrograd O. Goga se întîlnește cu unii conducători ai revoluției, de la care caută să cunoască atitudinea noii Rusii față de România.
46.	— Din capitala Rusiei revoluționare O. Goga scrie surorii sale, la Chișinău, printre altele, să-mi comunice că lucrarea mea la Chișinău e bună și că să continuu pe același drum.
47.	— La înapoierea sa, Goga se oprește din nou cîteva zile la Chișinău, spre a-mi comunica impresiile sale din călătoria la Petrograd.
48.	— Plecăm împreună la Iași5), unde eu, — din însărcinarea conducerii Corpului voluntarilor ardeleni și bucovineni, constituit la Darnița, lîngă Kiev —, aveam să predau Marelui Cartier General un exemplar original al Manifestului, lansat de acesta către Puterile Aliate, și să încerc a obține, pentru Basarabia, o tipografie cu litere latine.
49.	— A doua zi după sosire, Goga mă însoțește la Marele Cartier, unde mă prezintă primului adjutant al Generalului C. Prezan, căpitanul C. Petrescu, — un bun prieten al său, cu care am avut fericirea să leg o rară prietenie, ce a durat pînă la moartea lui, în anul 1968.
•82
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
50.	— Colaborare susținută cu Marele Cartier în chestiunea Basarabiei. Cînd guvernul român nu îndrăznește să ofere tipografia solicitată, chestiunea o ia în mînă Marele Cartier, prin C. Petrescu și O. Goga, ducînd-o la bun sfîrșit într-un timp record.
51.	— O. Goga îmi scrie de la Iași că situația țării este catastrofală. Nemții sînt gata pentru o nouă ofensivă împotriva României. Guvernul a luat toate măsurile pentru evacuarea lașilor. Urmează ca și noi să ne evacuăm familiile, deocamdată la Moscova. Pregătiri febrile în această direcție. In ziua de 17 iulie 1917 ne îndreptăm familiile spre noua destinație atît de misterioasă, cu trenul special care duce deodată cu craniul lui Mihai Viteazul, evacuat mai întîi de la Mînăstirea Dealului la Iași, și tezaurul țării. Noi doi — Goga și cu mine — nu plecăm încă, prezența noastră, în locurile în care ne aflăm, fiind încă necesară, pînă în ultimul /moment.
52.	— [...] Goga stăruie să urgentăm la maximum plecarea la Paris, luîndu-ne cu noi și familiile, ajunse, ca prin minune, dimpreună cu craniul Marelui Voevod, nu la Moscova, ci la Cherson, unde fusese evacuată și Curtea de Casație, împreună cu înalta Curte de Conturi și Parlamentul român.
53.	— O. Goga mă dezavuează, în termeni de-a dreptul brutali, pentru hotărîrea mea de a edita, la Chișinău, cu litere latine, gazeta -săptămînală Ardealul. Drept represiune, el face să apară — tot cu litere latine — gazeta România mare, la Kiev, ca organ al Corpului voluntarilor ardeleni, scriind el însuși articolul-program al ei.
54.	— Totuși, după apariția primului număr al gazetei mele, Goga a publicat în ziarul România de la Iași6), un superb articol, în care, în cuvinte cu adevărat profetice, aprecia rolul noii publicații din capitala Basarabiei [...]. Asta, la 1 octombrie 1917, cu aproape o lună înainte de noua revoluție, proletară, inaugurată de V. I. Lenin.
55.	— Călătoria mea la Iași cu Ion Pelivan și Vasile Țanțu, depu-tați în Sfatul Țării Basarabiei, în ziua de 27 noiembrie și întîlnirea cu O. Goga în cele mai grele împrejurări din istoria neamului, cînd erau în curs pregătiri pentru retragerea resturilor armatei române în „Triunghiul morții“. Întîlnirea sguduitoare cu căpitanul Petrescu și Generalul C. Prezan. Goga ia contactul cu ministrul de interne Al. Constantinescu, cu primul-ministru I. I. C. Brătianu și cu ministrul plenipotențiar al Franței, marchizul de St. Aulaire, care, la rîndul său a luat legătura cu legația engleză și cea americană în vederea potolirii anarhiei din Basarabia și a groaznicei incertitudini din Moldova.
56.	— Dramatica întîlnire cu cei doi deputați basarabeni, înainte de înapoierea lor la Chișinău.
57.	— înapoierea mea la Chișinău, la 6 decembrie, însoțind delegația militară interaliată, constătătoare din un colonel francez, un colonel englez, un colonel american și un colonel român [...]
58.	— Legăturile mele cu Goga, care între timp se deplasase la Cherson și la Odesa. Călătoria mea la Odesa, însoțit de deputatul V. Țanțu și întîlnirea, acolo, cu Goga, care ne-a pus la curent cu acțiunea Interaliaților în favorul Basarabiei. Asta, la 23 decembrie 1917.
59.	— A doua întîlnire cu Goga, la Odesa, după întoarcerea mea de la Cherson, dimpreună cu familia mea refugiată acolo, pe care o
DOUĂ VIEȚI
83'
aduceam din nou la Chișinău, în loc să o luăm spre Paris. După insistența^ mea, Goga a convenit să înființăm un Comitet național al Românilor subjugați din monarhia Austro-Ungară1), care să se afilieze la Comitetul analog ceh, înființat, la Kiev, de profesorul Tomas Masaryk.
gO. — Comitetul s-a înființat, la 2 ianuarie 1918. Adunarea de constituire, la care a participat un număr considerabil de români refu-giați din Transilvania și Bucovina, a fost prezidată de Goga. Președinte' al comitetului a fost proclamat Dr. G. Baiulescu, fost primar al Brașovului. Printre membri a fost ales și Goga și am fost ales și eu.
61	. — Mă înapoiez, fără familie, pe neașteptate, cu căpitanul C. Petrescu, sosit la Odesa, de sărbători, să-și viziteze familia, refugiată acolo. [.,.]
62	. — La sfîrșitul lui martie, Goga e la mine, în clipa în care poșta mi-a adus ordinul noului ministru de instrucție (marghilomanist) Simion Mehedinți, prin care eram somat să mă prezint de urgență la. postul meu de profesor de pedagogie la Școala normală din Focșani. Goga mă privi cu o teribilă revoltă în suflet. „Sper că nu te vei grăbi prea tare să te duci la Focșanii ocupați de inamic, ca să te spînzure ungurii, care ne-au condamnat pe amîndoi la moarte. Lasă-mă pe mine să scriu răspunsul la această nemernicie", îmi zise Goga. Bine înțeles: că am acceptat această ofertă. Cu răspunsul scris de tovarășul meu stigmatizat de același destin, a doua zi m-am dus la Iași, înmînîndu-i personal demisia mea din postul de la Focșani. întrevederea cu ministrul n-a durat mai mult decît două minute. Demisia mi-a fost primită imediat, fără ca ministrul să-și facă vreo mustrare din faptul că demisionarull rămînea, dimpreună cu întreaga sa familie, muritor de foame.
63	. — în cursul primăverii și al verii anului 1918, Goga a venit de mai multe ori la Chișinău, colaborînd, cu versuri și proză, la ziarul meu cotidian România nouă, care era continuarea Ardealului, dar cu un. nou program : Unirea politică a tuturor românilor.
64	. — Ințelegînd că supremul rost al vieții mele este, în împrejurările date, acela de a lupta pînă la capăt pentru înfăptuirea programului de mai sus, Goga n-a mai stăruit să plecăm împreună la Paris,, astfel hă a plecat, pe la mijlocul lui iulie, fără mine, luîndu-și ca tovarăș de drum pe Sever Bocu.
65	. — Cu Goga nu m-am mai întîlnit, după aceasta, decît în luna. ayȘus5 1919, la Sibiu, în cadrul Consiliului Dirigent român al Transilvaniei, în care el deținea Resortul propagandei, iar eu sarcina de secretar general al Resortului de culte, instrucție și arte.
66	.— O călătorie la Săliște, cu O. Goga și cu marchizul de St. Aulaire. Cum a ademenit o țărăncuță de abia 16 ani pe ministrul plenipotențiar al Franței, la cîteva ture bune de „Hățegana", în rînd’ cu tineretul satului. Uimirea fără margini a oaspetelui francez și declarația lui Goga, că „drăcia" fetișcanei din Săliște echivalează cu o< biruință mai mare decît cea pe care o vor putea obține diplomații noștri la Conferința de pace de la Paris...
67	. — Colaborarea noastră în cadrul Consiliului Dirigent. Ii propun să ocupe catedra de Istoria literaturii române la noua Universitate
VIAȚA ROMÂNEASCA
84
românească din Cluj. Refuză, pe motiv că n-are nici licența, nici doctoratul în litere.
68	. — Goga îmi propune să primesc postul de secretar general al Ministerului de culte și instrucție într-un guvern Maniu, iminent, în care el este desemnat ca titular al respectivului departament8).
69	. — în calitatea de titular al noului inființat Minister al cultelor și artelor, O. Goga urmărește cu atențiune expunerea rezultatelor lungii mele călătorii de studii făcute la Constantinopol, Atena, Neapole, Roma, Pisa, Florența și Paris, declarîndu-se de acord cu ele și angajîn-du-se să ia concluziile de politică religioasă, la care am ajuns cu Vaticanul la Roma și cu șeful Bisericii franceze, în programul de activitate al guvernului din care făcea parte 9).
70	. — Pentru începutul acestei acțiuni îmi pune în vedere o misiune de lungă durată pe lîngă Patriarhiile ortodoxe din Constantinopol, Ierusalim, Alexandria și Antiohia, după care, alta finală la Roma. (Aceste proiecte, a căror realizare ar fi pus România într-o situație internațională cu totul deosebită, au rămas nerealizate, pe de o parte din cauza morții neașteptate a Papei Benedict al XV-lea, pe de altă parte din cauza căderii vertiginoase a guvernului Averescu, din care făcuse parte Goga).
71	. — Două „scrisori deschise“, în 1924, și o răfuială acută, pe chestiunea bilanțului politicii generale a României. (După 5 ani de la unire)10	j ;
72	. — O. Goga face o expunere a politicii generale a României și a Partidului poporului, în cadrul celor cinci conferințe politice, ținute în ianuarie 1925, în sala restaurantului New-York, în fața a o sută de intelectuali din Cluj, — inițiate de mine.
73	. — Pe urma intervenției făcute de mitropolitul Gurie în Adunarea generală festivă a „Astrei“, la Câmpeni, și adresate direct regelui Ferdinand, ca patron al acestei societăți, de a trimite „Astra“ și în Basarabia, pentru a duce acolo, în locul „politicianismului destructive cultura, care zidește și înfrățește, O. Goga propune trimiterea mea ca reprezentant al „Astrei“, în Basarabia, pentru un an de zile.
74	. — [...] După stabilirea unei Convenții scrise, semnate de șeful guvernului și de mine, accept misiunea și mă deplasez pentru un an și jumătate de la Cluj la Chișinău, unde am desfășurat o vastă activitate de ordin cultural, social și politic, asupra căreia s-a scris o întreagă literatură.
75	. Colegi de parlament, — Goga ca deputat, eu ca senator de. Orhei, în sesiunea 1926—1927.
76	. — O călătorie de informații prin Basarabia, la 1926, a ministrului de interne, însoțit de M. Sadoveanu și O. Ghibu. Un articol al meu despre această călătorie în ziarul România Nouă, nr. 11/1926.
77	- — fața judecătorului de instrucție al Tribunalului Cluj, Goga se declară aderent al politicii minoritare religioase preconizate de mine într-un mare număr de studii de specialitate.
DOUĂ VIEȚI	85
78	. — în calitatea sa de președinte al Partidului național-creștin \ O. Goga mă numește membru în două subcomisii, chemate să stabilească modificările care se impun în noua Constituție, pe care partidul amintit se crede dator să o prezinte, la timpul său, țării, spre aprobare. în subcomisia școlară am avut coleg pe I. Petrovici, fost și viitor ministru al instrucției, iar în cea bisericească pe I. Lupaș, mai tîrziu ministru al cultelor, și pe I. Mihălcescu, mai tîrziu mitropolit al Moldovei și Sucevei. Textele ambelor subcomisiuni au fost propuse și redactate de mine. Ele marchează idei originale îndrăznețe, pe care O. Goga le-a apreciat pe deplin, dar care n-au ajuns să fie realizate din cauza evoluției generale nesănătoase a țării. Textul reformei organizării bisericești propuse de mine șî admise și de colegii amintiți, ca și de șeful partidului, a fost publicat, în facsimil, în lucrarea mea Politica religioasă și minoritară a României, Cluj, 1940, p. 503.
79	. — Dese discuții și convorbiri pe marginea problemei reunirii celor două biserici românești și a reîncadrării bisericii românești în biserica universală creștină.
80	. — O întîlnire în trei : nunțiul papal de la București, primul-ministru O. Goga și O. Ghibu, ca specialist în chestiunea politicii religioase. întîlnirea proiectată nu s-a putut ține din cauza căderii năpraznice a guvernului Goga, după o activitate de abia 40 de zile (februarie 1938).
81	. — Cea din urmă întîlnire cu O. Goga, la sfîrșitul lui martie 1938, după înapoierea lui inopinată de la Berna (Elveția), unde se gîn-dise să rămînă pînă la moarte. Convorbiri care au durat mai mult de o jumătate de zi, între patru ochi. S-a întors în țară cu gîndul de a reintra în viața politică tocmai din cauza adîncii ei decăderi, datorită unui rege nebun, care, altfel, va duce țara la cea mai tristă descompunere.
82	. — înainte de despărțire mi-a încredințat un sfert de coală de hîrtie, care cuprindea crezul său politic definitiv, exprimat în versuri care duceau mai departe ideile politice ale lui M. Eminescu din celebra sa Doină.
83	. — împrejurările mă obligă să iau asupra mea (în mod gratuit și anonim) la 1941, editarea întregii opere poetice a lui O. Goga, apărută în tipografia „Cugetarea" (Delafras, București, 1941).
84	. — Inițiez înființarea „Frăției Octavian Goga", la 1943, cu menirea de a pune în lumină completă și definitivă întreaga personalitate de poet și de luptător politic național a marelui dispărut.
DIN POVESTE TOT MAI ESTE
Recitind lista celor 84 de puncte înșirate mai sus îmi dau seama de multele lipsuri ale ei, dintre care unele cu totul esențiale. Acest fapt mă obligă să completez, pe cît îmi îngăduie împrejurările actuale ale vieții mele la București, unde nu am posibilitatea de a consulta nici arhivamea de la Sibiu, [...] mă obligă, zic, s-o completez cu o nouă
*) Partid de orientare naționalistă, înființat în 1935 și condus de O. Goga și A. C. Cuza. A participat scurt timp la guvernarea țării în perioada imediat premergătoare instaurării dictaturii regale. (N.R.).
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
86
serie de momente, pe care mi le reamintesc și care nu pot lipsi din expunerea legăturilor mele cu Octavian Goga. Utilitatea acestora cred că va fi recunoscută de actualii și viitorii cercetători, români și străini, ai vieții și activității multiple a celui ce își doarme somnul de veci în simbolicul mausoleu de la Ciucea.
Observație : Numărul din paranteză indică locul pe care, cu ocazia redactării definitive a listei, va trebui să-1 ocupe punctul respectiv,, bine înțeles cu numerotația curentă, impusă de cronologie.
85	. — (2). — O. Goga, dimpreună cu I. Lupaș, părăsește liceul unguresc din Sibiu și pleacă la liceul românesc din Brașov. îi însoțesc la gară. Promisiuni din ambele părți că ne vom scrie.
86	(2). — I. Lupaș îmi scrie, din partea lui Goga, să citesc, în nr. 1, de la 1 ianuarie 1900, al Tribunei din Sibiu, poezia In calomniator es a acestuia, semnată simplu : O. (O mare, adică Octavian Goga) și să dau gazeta mai departe prietenilor ,,sudenți“ români.
87	(7). — Asistăm, împreună, la o lecție de istoria filosofici germane a profesorului Titu Maiorescu, la Universitate.
88	(7). — Goga îmi oferă un exemplar din ediția de lux a Poeziilor apărute, recent, la Budapesta, cu dedicația : „Amicului O. Ghibu. cu dragoste frățească“.
89	(10). — Despărțirea, la București, în ziua de 5 decembrie 1905, de Goga, care fusese înștiințat telegrafic, de către mama sa, că tatăl lui e pe moarte.
90	(16). — Goga mă introduce ca colaborator al revistelor Luceafărul din Sibiu și Vzața românească de la Iași.
91	(18). — începutul lui iunie 1911. Plecăm la Arad pentru o întîlnire cu I. L. Caragiale, care, părăsind Berlinul, unde se expatriase de mai mulți ani, fusese angajat de Comitetul național ardelean să vină la Arad, spre a combate, în cadrele noului ziar Românul, acțiunea „tinerilor oțeliți“ de la Tribuna, de sub influența lui Goga. Amestecul lui Caragiale în treburile interne ale politicii ardelene, pentru care nu avea nici o înțelegere, se dovedise profund păgubitor, nu numai pentru politica națională ardeleană, ci și pentru reputația scriitorului I. L. Caragiale. După dramatica întîlnire, de cîteva ceasuri „Nenea Iancu“ sfîrși prin părăsirea pentru totdeauna a Aradului și prin încetarea oricărei colaborări cu ramura retrogradă a Comitetului național. El se înapoie, grabnic, în capitala lui Wilhelm al II-lea, de unde, după un an de zile se înapoie la București, spre a se odihni pe veci, alături de M. Eminescu și Coșbuc.
92	(20). — Primul articol din volumul său intitulat : Însemnările unui trecător, apărut la Arad, în 1911, intitulat Pro domo, este în realitate, un răspuns la scrisoarea ce i-am adresat, la Paris, în care îl sfă-tuiam să nu se coboare în arena imundă a politicii de toate zilele.
93	(26). — în călătoria spre Bucovina hotărîm ca în vara anului 1915, să întreprindem o călătorie în Basarabia.
94	(30). — Reușesc să aplanez vechiul conflict dintre O. Goga și N. lorga, făcînd cu putință, astfel, alegerea unui nou Comitet central al Ligii Culturale, cu un program la înălțimea vremurilor și cu pârtiei-
DOUĂ VIEȚI
87
pavea celor mai de seamă personalități ale vieții naționale, printre care cei doi împricinați de pînă aci.
95	(—30). — O nouă încercare nereușită : de a transforma ziarul Neamul românesc al lui N. lorga, în organ al Ligii, sub aceeași conducere.
96	(30). — Trei publiciști ardeleni, Gh. Popp, C. Bucșan și O. Ghibu, scot, pe propria lor răspundere și fără nici un ajutor de nicăieri, de asemenea fără știrea și adeziunea lui Goga, revista săptă-mînală, politică și culturală Tribuna, declarată de ei, încă din primul număr, ca „A treia Tribună(e, continuatoarea celei de la Sibiu și de la Arad :li).
97	(31). — Cu Octavian Goga și cu ceilalți membri ai noului Comitet al Ligii, Ia marile adunări poporale de la „Dacia" din București, de la Turnu Severin și de la Galați.
98	(32). — Cu Goga, la premiera piesei lui Zaharie Bîrsan, Trandafirii roșii, la Teatrul Național. Pe coroana de flori, oferită autorului de către refugiații ardeleni, Goga a pus cuvintele : „Mai spune-ne povești frumoase, prezentul e atît de trist".
99	(30). — Participarea noastră la înmormîntarea unicului fiu al lui G. Coșbuc în cimitirul Bellu, însoțind, pe jos, din Calea Plevnei pînă la cimitir, pe nefericitul părinte, care tot timpul ne-a vorbit despre drumul fericit pe care a apucat „scumpul nostru Alexandru" 12).
100	(31). — La masă, la N. Filipescu. Toastele amfitrionului și al Iui Delavrancea, pe de o parte, iar pe de alta ale lui O. Goga, și O. Ghibu.
101	(32). — încercări de a înființa, în locul gazetei Ardealul proiectate de Goga, ziarul Unitatea națională, ca organ al Ligii, sub conducerea lui N. lorga, B. Delavrancea și O. Goga, și [avînd] ca redactori pe cei trei ardeleni refugiați, amintiți mai sus.
102	(34). :— N. lorga, declarînd că „ceea ce toți vor (adică războiul de întregire națională) nu se poate" 13), demisionează din postul de secretar general al Ligii. Drept consecință, Liga își suspendă aproape orice activitate. în locul ei se înjghebează de către ceilalți membri ai comitetului, o nouă organizație națională, sub denumirea de Federația Unionistă, în care intră și Goga și, împreună cu el, și noi cei de la conducerea Tribunei. Pentru manifestul nostru, în spiritul noii înjghebări, un număr de refugiați, în frunte cu Goga și cu mine, au fost condamnați la moarte de către Curtea marțială maghiară din Cluj.
103	(34). — Cu O. Goga în propagandă electorală la Caracal K1).
104	(34). — După intrarea în război, — voluntari în armata română : Goga la Turtucaia, eu la Botoșani.
105	(35). — Totuși, în loc de activitate militară, pe front, — într-o nouă pribegie, în Moldova, — Goga la Iași, eu la Podul Iloaiei.
106	(35). — Întîlnesc la Iași, grație lui Goga, pe basarabeanul Simeon Murafa, căpitan de rezervă în armata rusă aliată.
107	36). — Cunosc, în locuința lui Goga, din stradela Sărăriei, de la Iași, pe tînărul învățător basarabean Ion Buzdâga (mai tîrziu Buzdugan) translator pe lîngă Marele Stat Major rus din Iași, care se îndeletnicea și cu poezia, publicînd, încă la 1914, în revista Cuvînt moldovenesc o odă închinată lui O. Goga. L-am întîlnit, mai tîrziu, la
88
VIAȚA ROMÂNEASCA
Chișinău, unde a fost secretar al Sfatului Țării și colaborator la gazeta mea România nouă.
108	(40). — Rolul lui O. Goga la ziarul România : numit, la început, director, a fost înlocuit în această importantă atribuție de căpitanul de rezervă M. Sadoveanu. Totuși, nu Sadoveanu semnează arti-colul-program al gazetei, ci Goga singur. [...] Director de fapt al României a fost căpitanul de rezervă Constantin Petrescu, prim-adju-tantul generalului C. Prezan, șeful Marelui Stat Major. Pe o fotografie a personalului redacțional, prevăzută cu semnăturile autografe ale redactorilor, M. Sadoveanu a scris : „Domnului căpitan C. Petrescu, în amintirea colaborării noastre de astăzi, pentru colaborarea de mîine14.
[109 (45). - [...]
110	. — O. Goga se ocupă, alături de căpitanul C. Petrescu, de problema tipografiei cu litere latine, pentru Basarabia. Mă ține mereu la curent cu această chestiune importantă.
114	(52). — Editarea din partea mea și pe singura mea răspundere morală și materială a gazetei săptămînale Ardealul, tipărit[ă] cu litere latine, la Chișinău. Condamnarea ei categorică, înainte de apariția ei — la 1 octombrie 1917, cu aproape patru săptămîni înainte de revoluția proletară de la Petrograd —, de către Goga și, după apariția ei, de către primul-ministru al României, I. I. C. Brătianu și de către ministrul de culte și instrucție, I. G. Duca.
116(54). — Zilele teribile de la Iași (27.11.1917), cînd frații Octavian Goga și Eugen Goga mă asigurau că „totul e pierdut — absolut totul44, din cauza noii ofensive iminente a lui Mackensen, și cînd căpitanul C. Petrescu îmi impunea ca o datorie imperioasă să iau asupra mea sarcina de a mă îngriji de adăpostirea temporară, în Basarabia, a regimentelor de voluntari ardeleni, care nu pot fi lăsați să fie împușcați, ca trădători, de către germanii și austro-ungarii, care vor intra peste cîteva zile sau peste cîteva ceasuri în teritoriul liber pînă acum al țării.
117	(56). — La masă la Marele Cartier General de la Iași cu Generalul C. Prezan, căpitanul C. Petrescu, deputății în Sfatul Țării Basarabiei, Ioan Pelivan și Vasile Țanțu și Octavian Goga, — doi regățeni, doi basarabeni și doi ardeleni, în clipe dintre cele mai dramatice ale istoriei noastre (29.11.1917).
118	(57). — Sinistrele prorociri nu s-au împlinit. Marea ofensivă inamică nu s-a mai produs și nimic nu s-a pierdut.
119	57). — Lupta pentru unirea politică a tuturor românilor, inaugurată de ziarul România Nouă, și-a putut urma înainte drumul fixat.
120	(63). — în primăvara anului 1918, Goga colaborează, cu versuri și proză, la România Nouă. Din parte-mi refuz să public poezia Vorbesc tăcerii, în care el vorbește despre „Dorohoi și Severin44. îi impun să înlocuiască Dorohoiul cu Orheiul, ceea ce el acceptă. (Manuscrisul original, cu corectura de rigoare, în arhiva mea).
121	(64). — O intervenție la Marele Sfat al Republicii Moldovenești independente, semnată de O. Goga, I. Nistor, O. Tăslăoanu și O. Ghibu, înmînată de cei patru semnatari primului-ministru al Republicii,
DOUĂ VIEȚI
89
Dr. D. Ciugureanu, la 12 martie 1918, prin care aceștia, în calitatea lor de membri ai Comitetului național al românilor expatriați din Austro-Ungaria, oferă Basarabiei, în vremurile ei de adînci prefaceri, concursul pentru faza de organizare națională a noii Republici, al unui număr de o mie de intelectuali ardeleni și bucovineni rămași fără rosturi pe urma păcii de la Buftea, aflători în Moldova și în Basarabia. Acești refugiați, care în patria lor, pe care au fost nevoiți să o părăsească pînă după terminarea războiului, aparțin tuturor categoriilor sociale : profesori, preoți, învățători, medici, ingineri, avocați, economiști, ziariști ș.a., pot aduce Basarabiei servicii neprețuite. [...]
122	(64). — înainte de plecarea sa la Paris, însoțit de Sever Bocu, ■Goga mi-a încredințat cîteva capitole dintr-o lucrare a sa în legătură cu problema Ardealului, scrisă în românește chiar cu mîna lui. Alte capitole le-a luat cu el. Nu știu ce soartă vor fi avut ele. Cele rămase în grija mea le-am publicat în România Nouă din 1918 și 1927, apoi în Curentul de la București în 1940. Un capitol l-am extras și în broșură (în biblioteca „AstreU basarabene, la 1927). O parte din originalul autograf, în arhiva mea. 15)
123	(72). — O parte a delegației „Astrei“ ardelene, constătătoare din V. Goldiș, O. Goga, I. Lupaș, T. Brediceanu, I. Beu și O. Ghibu, descalecă pentru două zile la Chișinău, luînd contactul cu reprezentanții culturali, politici, bisericești, militari etc., în vederea înfăptuirii unei organizații basarabene în strînse legături cu bătrîna „Astră“ ardeleană. Cuvîntarea lui Goga, ca și cele ale celorlalți trimiși ai Ardealului, — în revista Transilvania din Sibiu și în ziarele de la Chișinău și București, de asemenea în volumul Ardealul in Basarabia de O. Ghibu (Cluj, 1928).
124	(77). — La 1928, în calitatea mea de decan al Facultății de litere și filosof ie din Cluj, am propus din nou lui Goga o catedră la această Facultate. Goga s-a arătat aplicat, în principiu, să o primească, dar cu condiția să nu fie obligat să țină cursuri sistematice, să conducă seminarii și să țină examene cu studenții. Ar vrea să fie, la Cluj, ceea ce a fost la începutul veacului al XIX-lea, la Berlin, G. Fichte, — propovăduitor al ideii naționale românești. Chestiunea a rămas în suspensie.
125	(77). — La 1932, Goga este declarat doctor honoris causa al Universității din Cluj. O fotografie a mea cu el, după festivitate.
126	(77). — La 1937, Goga este propus de Consiliul Facultății, ca profesor titular la catedra de istoria literaturii române, rămasă vacantă pe urma morții lui G. Bogdan-Duică. Raportul de chemare a fost întocmit de o comisiune din reprezentanți ai tuturor celor trei secțiuni ale Facultății : S. Pușcariu din partea secției filologice, I. Lupaș din partea secției istorice și O. Ghibu din partea secției filosofice. De astă dată Goga a acceptat numirea, respectiv „chemarea^, depunînd și jurămîntul prevăzut de lege. Totuși, catedra n-a ocupat-o, și după o vreme oarecare a renunțat la ea. Dar demisia nu i-a fost primită, nici de Universitate, nici de Minister. Problema a rezolvat-o doar moartea neașteptată a profesorului fără voie. La moartea lui, Universitatea a tipărit un duios anunț funebral pentru acela care ar fi putut deveni o glorie a ei. El însuși s-a prevalat de această calitate a lui, etalată pe coperta unei broșuri politice tipărită în limba franceză.
90
VIAȚA ROMÂNEASCA
127	(77). — O întîlnire la Cluj după douăzeci de ani, a „celor trei\ care în zilele „teribile" de la sfîrșitul lui noiembrie 1917, au înfruntat împreună ceasul cel greu cînd se părea că totul e pierdut, pentru totdeauna (O. Goga, C. Petrescu și O. Ghibu).
128	(82). — Cu I. Lupaș, la Ciucea, în priveghere la catafalcul marelui nostru prieten, decedat în mod misterios ; apoi, însoțirea mortului la București, unde a avut loc în rotonda Ateneului Român, prohodul, săvîrșit de patriarhul Miron Cristea și de un mare sobor de vlădici și preoți, de față fiind și regele Carol II, cel care a pricinuit, în realitate, prăbușirea la vîrsta de 57 ani, a marelui cîntăreț și luptător national.,
129	(82). — Particip la înhumarea definitivă a lui, la Ciucea.
132	(85). — Solicitări venite din multe părți de a-mi scrie neapărat amintirile despre Octavian Goga, în calitatea mea de cel mai vechi dintre prietenii lui de odinioară, care a trăit, alături de el, unele din cele mai caracteristice momente ale istoriei noastre naționale. 16)
133	(85). — O stăruință asemănătoare am înregistrat și din partea celui mai bun cunoscător maghiar al literaturii române, profesorul de filologia română de la Universitatea din Budapesta, Dr. Domokos Sâmuel,. care se ocupă, de o lungă serie de ani, de opera lui Goga și în special de legăturile acestuia cu literatura maghiară (I. Madach, S. Petofi și. Ady Endre).
134	(85). — în scrisoarea sa de la 3.1.1970, adresată mie, istoricul literar maghiar zice, printre altele, în legătură cu afirmațiunile lui Vintilă Russu-Șirianu despre O. Goga : „M-am mirat cît de frumos vorbește despre Ady și despre influența concepției lui asupra lui Goga. Oare nu exagerează ?".
136	(85). — în aceeași scrisoare, autorul mă întreabă : „N-ați observat că Șirianu face din Ady un profet, un uriaș, și pe Goga îl descrie ca pe un discipol, care se uită în sus, la maestrul său ?" Am observat„ da, și ciudățenia asta, la un scriitor român, de care nu se poate mira îndeajuns scriitorul maghiar. Și am înregistrat-o după cuviință, trăgînd și oarecari concluzii" 17)
137	(8). — Nu mai puțin m-a surprins atitudinea tînărului istoric ardelean V. Curticăpeanu privitoare la comportarea lui Goga în legătură cu revoluția rusească din anul 1917 și cu privire la misiunea acestuia la Petrograd, în primăvara aceluiași an 18).
ONISIFOR GHIBU
) în vara anului 1905.
2)	Nr. 123 și 128/1905, semnate N. Foișior.
■) Răspunsul lui O. Ghibu (aflat în acel moment încă în Transilvania) a aparut, nesemnat, sub titlul : Opera de maghiarizare în Transilvania. în Adevărul., numărul 9869, clin 2.IX.1914, p. 2.
1914.
r') La 5 mai 1917.
JJ) Articolul de fond din nr. 254, din 29.X.1917.
7) Aceasta a fost denumirea inițială a Comitetului, înscrisă în Procesul-verbal din 2.1.1918, care poartă semnăturile fondatorilor. Ulterior, denumirea a fost modificată în : „Comitetul național al Românilor emigrati din Austro-Ungaria".
DOUĂ VIEȚI
91
s) Proiectul n-a apucat să fie finalizat. A se vedea : Amintiri despre oameni pe care i-am cunoscut, p. 135—136. S-a păstrat programul de colaborare întocmit de O. Ghibu.
în cursul călătoriei la Roma, O. Ghibu a dus trative cu Secretariatul de stat al Vaticanului și cu însuși papa Benedict al XV-lea, în vederea găsirii unei soluții reciproc avantajoase pentru reunificarea celor două confesiuni ale românilor din Transilvania, desbinați în 1700. Dosarul cu rezultatele la care s-a ajuns s-a păstrat în arhiva O. Ghibu.
J'3) „Scrisorile deschise42 prin care O. Ghibu îl făcea responsabil pe Octavian Goga de stările de lucruri declanșate de politicianism în Transilvania de după Unire, au fost publicate în Patria, Cluj, nr. 45 și 62 din 1924, și reproduse în lucrarea : După cinci ani de la Unire, Cluj, 1924. Cu unele omisiuni, ele au fost reproduse și în : O. Ghibu, Pentru o pedagogie românească, EDP, 1977, p. 64—73. Cu privire la așa numitele „Conferințe de la New-York“, ținute în ianuarie 1925, la Cluj, a se vedea : O. Ghibu, Amintiri despre oameni pe care i-am cunoscut, p. 140—144 și Societatea de mîine, I, nr. 34, 7.XII.1924 și II, nr. 3, 18.1.1925.
H) A apărut cu regularitate între 20.III.1915 și 3.VII.1916, fiind cea mai de seamă publicație a refugiaților transilvăneni din perioada neutralității României.
î2) Interesante amănunte în Amintiri despre oameni pe care i-am cunoscut, p. 60—62.
i;î) Această afirmație a lui N. lorga din articolul : Politică națională activă .și politică națională contemplativă, a fost combătută de O. Ghibu în Tribuna, nr. 19, din 26.VII.1915 (Cu prilejul ztnei declarații a d-lui N. lorga, articol de fond, semnat G. Sima). Schimbul de scrisori pricinuit de retragerea lui N. lorga — începînd de la mijlocul anului 1915 pînă la intrarea în război — din viața politică activă, a fost publicat în Repere sibiene, vol. II, Sibiu 1981.
J4) La alegerea parțială din 3.1.1916 Octavian Goga a fost candidatul „Federației Unioniste44, căruia guvernul i-a opus un candidat propriu. De teama de a nu da loc unei agravări a relațiilor cu Austro-Ungaria, guvernul a depus toate ■diligentele — cu succes dealtfel — (ca și la Galați, unde candida Vasile Lucaciu) ca Oct. Goga, căruia i se intentase în Transilvania un proces de „trădare44, în care a fost apoi și condamnat, să nu fie ales.
în preajma marii Uniri, O. Ghibu a publicat o parte din lucrarea respectivă în România nouă (nr. 206, din 3.XI.1918), sub titlul Unirea tuturor românilor ca articol de fond, semnat de Octavian Goga, aflat pe atunci la Paris. Alte două părți, intitulate : Românii de sub Habsburgi și războiul european și Prigonirea ungurească contra românilor din Transilvania și Ungaria, au apărut în 1927 în România nouă, precum și în broșură, sub titlul : Pagini din luptele ardelenilor pentru unire (nr. 7 din Biblioteca „Astrei44 basarabene, Chișinău, Cartea Românească, 1927).
lG) O parte din amintirile sale au fost publicate, o altă parte, cuprinzînci și anii 1917—1918, în care între cei doi tovarăși de luptă pentru realizarea unității naționale a existat o strînsă colaborare, se află încă în manuscris.
17)	întregul schimb de corespondență dintre prof. Domokos Sârnuel și O. Ghibu în legătură cu Octavian Goga, urmează să fie publicat încă în acest an.
i8)	Referire la studiul lui V. Curticăpeanu : Rolul lui Octavian Goga pentru realizarea statului român unitar, apărut în Studii, nr. 5/1969. Observațiile lui O. Ghibu, scrise după apariția acestui studiu, dar nepublicate, își păstrează și astăzi actualitatea.
PORTRETUL SCRIITORULUI ÎN FEBRUARIE ’80
In memoria lui Marin Preda
1
Cînd mi s-a adus la cunoștință, oficial, că sunt propus să candidez cu Marin Preda în aceeași circumscripție electorală, pentru funcția de deputat M.A.N., și încă în zona propriei sale matrice de naștere, am știut că voi fi un pierzător glorios. Existau totuși opinii (în lumea scriitoricească circulă mereu opinii și, evident, de tot felul !) potrivit cărora temperamentul lui Marin Preda nu s-ar acorda cu răspunderea pentru o sarcină atît de grea și că, dat fiindu-i programul foarte special de lucru, consumat la masa de lucru prin excelență nopțile, nu va fi capabil să facă față disciplinei mult prea exacte în spiritul căreia urma să se desfășoare campania electorală. Ei bine, vă jur, nimic mai fals, nimic mai în contradicție cu adevărul-adevărat despre Marin Preda. Scriitorul avea să amendeze amîndouă aceste supoziții, aș îndrăzni să spun — cu o extrem de lucidă și, deopotrivă, pasionată angajare, ceea ce va revela scriitorilor care ne-au fost în preajmă pe mai toată durata campaniei electorale (Petre Anghel, Cornel Popescu, Constantin Stănescu, Dan Claudiu Tănăsescu), cîteva trăsături exemplare pentru omul-cetățean care a fost Marin Preda. Cu atît mai mult eu n-aveam nici un drept să-mi închipui că Marin Preda se va dezice de sine, din amuzament sau din cinism, pentru ca sorții să surîdă contra-candidatului său. Aveam și eu destulă pricepere în desci-frarea unei psihologii umane, mai ales a psihologiei unui om care-și avea, prin biografie, aliați principali — apa și focul, aerul și pămîntul, frunza și stelele geografiei natale. Marin Preda se întorcea la timpul „moromețian“ în numele timpului modern, deci cu orgoliul de rigoare, cu gloria de rigoare, și decizia mea era luată. îl voi sluji pe Marin Preda cu conștiința deplină că nici nu se poate altfel, că Marin Preda este singurul îndreptățit să fie deputat al acelei spiritualități teleormă-nene, oricare altul ar fi fost un intrus, logica și istoria nu-1 admiteau pe nici un altul, indiferent cine ar fi fost...
2
Ciudat, mai ales Marin Preda (și-n primul rînd el) s-a arătat contrariat. Nu comunicasem pînă atunci prea adesea, decît sub semnul întîmplării și al convenției, ușor superflue, ușor protocolare. Cred că ne cunoșteam și ne recunoșteam, unul pe altul, fiecare în valoarea sa absolută, și fiecare se socotea dator să respecte universul de existență al celuilalt. Viața nu ne obligase pînă atunci să comunicăm, de la egal la egal, la vreo competiție ce s-ar fi încununat cu lauri de circumstanță sau cu lauri de durată, ne supuneam amîndoi cu Mnă
PORTRETUL SCRIITORULUI ÎN FEBRUARIE ’80
93
știință neprevăzutelor destinului, judecăților lui arbitrare. De astă dată însă, aflîndu-ne în situația în care ne aflam, inedită pentru amîndoi, orice surpriză era posibilă — suprpriză a trufiilor mărunte, surpriză a ambițiilor deșarte. Se va fi temut, oare, omul Marin Preda că-1 voi trăda pe scriitorul Marin Preda, în favoarea unui absurd^ ce nu-mi stătea nicicum la inimă ? în materie de campanie electorală, de asemenea dimensiuni și cu audiență la cel mai înalt for de conducere al țării, eram deopotrivă de novici, ca scoși din ordinea noastră interioară și aruncați cu forța într-o bătălie, de unul contra unul, pe care n-o meritam. Prima adunare electorală a avut loc chiar în centrul cirm-cumseripției respective, prezenți fiind o mulțime de delegați ai tuturor satelor și comunelor pe care urma, apoi, să le batem pe rînd și să le cîștigăm, prin puterea de sugestie a cuvîntului, fiecare de partea sa. Nu știu de cîte elogii va fi avut Marin Preda parte, în această viață, el fiind de față, dar eu m-am străduit, cu el de față și contracandidat al său la funcția de deputat, să răstorn regula jocului, împămîntenită și-acolo ca pretutindeni, și să-i ridic lui Marin Preda, sub ochii mulțimii uluite, amețite, nemaiînțelegînd nimic, ce fel de bătălie electorală este asta ? să-i ridic lui Marin Preda, din cuvinte, monumentul cel mai luminos cu putință, luminat mai ales dinlăuntrul său, al nemuririi sale. (Petre Anghel și Cornel Popescu, martori la fel de fascinați, pot oricînd confirma spusele mele, suferind doar pentru a le fi lipsit casetofonul care să memoreze incredibila istorie.) Cert este că nici Marin Preda nu s-a așteptat la o astfel de afirmare a bunei mele credințe, faptul l-a derutat ca și pe ceilalți. Greu de spus, dealtfel, dacă oamenii aceia (exponenți îndeobște ai lumii moromețiene) îi vor fi citit vreuna dintre cărți, dacă vor fi avut la ora aceea măsura exactă a geniului său creator sau rațiunea la fel de exactă pentru care Marin Preda avea să-i reprezinte în parlamentul țării. (O bătrînă ne-a și întrebat, în numele memoriei sale ancestrale, care-1 reducea pe Marin Preda la imaginea unui simplu pui de om, fără alt statut decît al mitologiei țărănești de la Siliștea-Gumești : „Ce-a făcut, maică, Marin al nostru, de gîndiți să-1 puneți deputat ? !", și nici o explicație nu i-a fost bătrînei în vreun fel lămuritoare — că-i cel mai mare scriitor al României de azi, sau vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din România, sau director de editură, tot cea mai mare din România, sau așa și pe dincolo, la fel de mare — toate astea nu însemnau nimic pentru dînsa, a trebuit pînă la urma să-i spunem că Marin Preda este director de fabrică de cărți, asta da 1, a mulțumit-o pe bătrînă, i-a limpezit toate indeciziile, director de fabrică e ceva 1) Contrariat, deci, Marin Preda, față de neverosimila mea activitate electorală, dar mereu abstras în sine, între umbrele sale, fără nici o reacție exterioară. Foarte tîrziu abia, aproape de sfîrșitul campaniei, fiindcă istoria s-a repetat peste tot cu același ferm și eficient patetism, care acolo, peste tot, suna foarte bine, Marin Preda mi-a spus între patru ochi „Mulțumesc, mon cher atît, și nici n-a fost nevoie de mai mult, aceste doar trei cuvinte îl exprimau cu fidelitate pe cel care era adevăratul, inconfundabilul Marin Preda...
'94
VIAȚA ROMÂNEASCA
3
Se știe cll cită superlativă detașare, ca sumă a sumelor unei întregi literaturi, foarte conștient de coordonatele majore ale operei sale și ale rostului său pe pămînt, își făcea Marin Preda intrarea în sălile noastre de ședință. Numele său o lua înaintea apariției sale obiective, determinînd neșovăit chiar și deschiderea ușilor mai greu accesibile, pînă și-n raporturile cu factori de decizie superiori Marin Preda punea aceeași distanță de spirit ales, egală propriei sale autorități printre contemporani. Cum se explică, atunci, sfiala, discreția cu care se înfățișa Marin Preda masei anonime de alegători, aerul ușor inefabil, ușor siderat cu care recepta el laudele unor oameni oarecari, dovezile lor de respect fără măsură ? Cred sincer că Marin Preda își suporta anevoie gloria, aura gloriei sale îl copleșea, îl strivea, mai ales în astfel de circumstanțe, cînd nu se poate să nu-și fi dat el seama că multe sunt pieritoare în această lume, numai pîrghiile de rezistență ale istoriei, (și umanitatea aceea anonimă asta reprezenta mai presus de orice), niciodată ! Dacă întîmplarea ar fi avut loc pe un teritoriu neutru, în oricare alt județ al țării, sigur că Marin Preda s-ar fi dezvăluit asemeni celui de totdeauna, mai rece și mai străin, sau supus aritmeticii electorale de la fața locului, cu dezinvoltură și chiar cu umoarea de care nu ducea lipsă. Dar acolo, în Teleorman, se localiza pentru Marin Preda însuși centrul lumii, și lumea aceea îl avea pe Marin Preda ca singur autarh, Marin Preda se vedea ființînd și durînd în fiecare dintre miile de țărani ce-i ieșeau să-1 întîmpine —• cu Șpîine și cu sare, sau cu vorbă bună, după cum și ei la fel se vedeau în Marin Preda, era o relație aproape sacramentală, cu semne de egalitate între mistere ale protoistorie! și mistere ale istoriei actuale, Marin Preda se lega și se dezlega prin acea puzderie de oameni în numele eternității însăși. Cum ar fi putut ignora Marin Preda singura supremație în care credea statornic, supremația leagănului său de naștere, și cu care simțea nevoia să se afle în acord, un acord mai vital și mai durabil decît orice alte funcții sortite efemerului ? Marin Preda se strecura deci cu discreție și cu sfială prin mulțime, își ocupa locul din prezidiu sau se retrăgea pe un scaun lăturalnic, se strîngea intre pieptarele paltonului ca într-o pătură (sălile de adunare nu prea erau încălzite, și-n general se poate spune că Marin Preda avea mereu o senzație de frig), se refugia în sine ca miezul de sîmbure în învelișul ermetic al sîmburelui și asculta. Cineva neavenit, neavizat, con-siderîndu-1 pe Marin Preda dinafară, s-ar fi lăsat ușor înșelat de încruntările lăuntrice ale acestuia, convins că Marin Preda n-aude și nu-i interesat de nimic, că el n-ar avea nici un rol de jucat în acea ecuație politică. Nimic mai derutant însă decît întunecatele tăceri ale lui Marin Preda, care în realitate dospeau de întrebări și de căutare a unor răspunsuri ferme la acele întrebări, Marin Preda avea o cunoaștere atît de profundă a realităților social-economice ale zonei respective, aproape exhaustivă, încît nici nu ți-1 puteai imagina pe Marin Preda plecat din zonă cu zeci de ani în urmă, erai nevoit să convii că puzderie de surse îl informau necontenit despre ceea ce se petrece, viu, revoluționar,
PORTRETUL SCRIITORULUI ÎN FEBRUARIE ’80
95»
în universul de origine. După violente discuții în contradictoriu, recunosc — eu, mai sentimental, mai afectat de anume mutații remarcate în lumea rurală, am ajuns la concluzia că Marin Preda nu considera țărănimea ca pe o clasă pe cale de dispariție, ci (dimpotrivă) pe cale de a cîștiga o nouă treaptă, multe insesizabile trepte, în drumul ei spre altă civilizație. Pe Marin Preda nu-1 intriga, ca pe mine, faptul că greul la truda cîmpului îl suportă acum numai femeile, bătrînii și copiii de școală, Marin Preda era convins că, mai devreme sau mai tîrziu, istoria va evolua spre o reîntoarcere la matcă a „fermierilor" fugari, viața va impune alt echilibru între sat și oraș, între industrie și agricultură. Marin Preda aprecia că multele cereri ale alegătorilor din județ justifică exact această legitate și în numele altei gîndiri, a altei „filosofii", decît aceea a anilor ’40, să zicem, socialismul invită țărănimea să-și reconsidere nu doar condiția de viață, ci mai ales rostul în lume. Cererea de drumuri asfaltate și de prelungire a curselor de autobuze, sau cererea de școli specializate și de dispensare medicale înzestrate cu aparatură bogată, sau cererea de mai multe mașini agricole și cererea de ridicare a unor noi obiective industriale care să-i „lege" de pămînt pe virtualii doritori de fugă — nu însemnau, toate, altceva decît o altă înțelegere a destinului acelei umanități și nu însemnau altceva decît nevoia imperioasă a altui stadiu de civilizație, cum să refuzi sau să respingi cursul nou al istoriei cînd numai deschiderea spre nou duce la progres ? Cînd i-a auzit pe țărani cerînd, printre atîtea altele neconsemnate aici, mai originale, mai puțin originale, să se instaleze la cît mai mulți posturi telefonice la domiciliu, în vetre de sat uneori insignifiante („Da’ de ce Cutare să aibă, și noi să n-avem ?"), Marin Preda nu s-a mai putut răbda între țîțînile sale și a izbucnit în hohote mari de rîs, cu rîsul său foarte propriu, jubilînd și reclamînd dreptate pentru ceea ce el susținuse totdeauna, regretînd dear faptul că nu mai trăiesc „moromeții" interbelici, ca să se poată invita prin telefon la colocvii politice pe marginea șanțului, sau să se programeze la potcovar pentru potcovitul cailor, sau să-și facă (fetele și flăcăii) declarații de dragoste la telefon, Marin Preda arăta în clipa aceea extraordinar, visele lui despre altă umanitate țărănească nu fuseseră zadarnice...
4
La unele școli ni se programau „adunări electorale" și cu elevii,, cadrele respective socotind ca pe un mare privilegiu de a-1 avea pe Marin Preda în mijlocul lor. Școlile căpătau, în astfel de împrejurări, aspect sărbătoresc, eram întîmpinați cu flori de glastră și cu strangulate de emoție cuvîntări ale comandanților de detașamente pionierești, noi înșine eram declarați pionieri de onoare și primeam cravate roșii cu tricolor. Greu de spus ce profil vor fi definit profesorii, copiilor, despre scriitorul Marin Preda, în ce măsură personalitatea acestuia putea fi comparabilă cu alte personalități de ocazie care le vor mai fi fost oaspete pînă atunci. Dar era evidentă unda unui anume fior care le străbătea micile făpturi, uimirea din ochii lacomi să și-1 întipărească pentru toată viața. Cel puțin un lucru le devenise limpede, că Marin Preda era unul
$6
VIAȚA ROMÂNEASCA
de-al lor, unul de-o seamă cu ei, care respirase același aer cu ei și care se îndestulase din bunurile aceluiași pămînt cu al lor, iar în destinul lui, urcător sub astrele României, își vedeau poate realizarea propriului destin. Mult mai aproape de vîrsta, de sufletul lor le era Niculae Moromete. pe care-1 și evocau în cuvintele lor de laudă la adresa lui Marin Preda, ca simbol al ,,victimei“ unui trecut de mizerie și tenebros. Ei bine, aici micii cuvîntători se înșelau, și ei și profesorii care-i ajutaseră să-și confecționeze cuvintele de bun sosit. Marin Preda nu admitea să se spună despre el că fusese „un copil al suferinței și al mizeriei", „o victimă a ticăloasei orînduiri burghezo-moșierești“, respingînd orice încercare de a i se coborî copilăria la o condiție de viață care ar ii prejudiciat, mai presus de orice, memoria părinților săi. Marin Preda se răfuise în acest sens, la întîlniri anterioare, destul de înverșunat cu exegeți în toată firea, nici aceia prea vinovați (neavînd la îndemînă, despre noi, decît niște prezentări biografice după tipic, rudimentare), pentru ca să le reproșeze și copiilor același lucru. Ce ,,discurs electoral" totuși le va ține Marin Preda copiilor, astfel ca nimic din strălucirea în care-1 considerau ei, atunci, să nu se risipească ? Marin Preda le-a vorbit acestor copii străini despre propriii săi copii, Nicolae și Alexandru, dar nu mîndrindu-se cu existența lor, nu aureolîndu-le gratuit existența, ci prezentîndu-i într-o lumină firească, onestă, pur și simplu de copii care nu prea au chef de învățătură, care preferă să se joace toată ziua decît să-și facă lecțiile pentru școală. ,,Da’ voi cum de reușiți să vă faceți lecțiile fără să vă jucați, sau și voi aveți chef de joacă toată ziua, și, la urma urmei, de ce nu v-ați juca“ ? Grozav ce le-a plăcut copiilor de țărani acest discurs, această asemănare dintre ei și copiii unui mare domn, dacă și copiii domnului Marin Preda preferă să se joace decît să-și facă lecțiile, atunci, da ! Copiii aceia teleormăneni n-aveau de unde să știe că-n unele seri, de se întîmpla să poposim peste noapte la hotelul din Alexandria, Marin Preda telefona acasă, la București, și o întreba pe doamna Elena Preda ce-i nou pe-acasă, cum se simt Nicolae și Alexandru și dacă și-au făcut lecțiile pentru a doua zi...
5
Casa de naștere a unui mare om, a unui mare artist, artist în piatră sau artist în cuvînt, capătă mai totdeauna, îndeosebi pentru cei ce știu prețui geografia spirituală a unei țări (fiindcă, în fond, asemenea case ar trebui să se constituie în pietre de hotar ale permanenței acelei țări, dar care din nefericire sunt sfidate și demolate, aruncate în nimicnicie și-n pustiu), capătă, așadar, un anume aer de taină, ceva de încercuire magică, sub autoritatea unui anume halou al duratei, în teritoriul căreia se înscriu semne criptice niciodată descifrabile științei obiective. Chiar dacă biologia are dreptate, acordînd sistemului de gene ereditare determinări absolute, cu privire la legea care guvernează conjugarea celulelor dătătoare de viață umană, tot rămîne ceva misterios în alcătuirea înzestrărilor de geniu ale cuiva. Toate elementele, atunci, din care se constituie acel spațiu de naștere al unui mare artist — pereții
PORTRETUL SCRIITORULUI ÎN FEBRUARIE '80
97
casei, cerul de deasupra casei, infinitatea de amănunte specifice casei, toate’, indiferent de calitatea personajelor care ocupă peste ani și ani acel spațiu, rămîn credincioase timpului de la începuturi, tributare zodiei de naștere a omului despre care este vorba. Stăteam cu toții în sosea (în șoseaua principală a comunei Siliștea-Gumești, care acum se cheamă Siliștea Nouă !), străbătuți de legitimă înfiorare, cu privirile îndreptate spre casa în care se născuse Marin Preda. Nu atît imaginea casei ca atare, în nici un fel deosebită de oricare altă casă de țară, ne solicita, ne copleșea, cît integrarea ei în cosmogonia moromețiană, avîndu-1 pe Marin Preda în miezul ei, cu toate vîrstele care au urmat pe incomensurabile desfășurări în istoria literaturii noastre. Nu îndrăznisem să trecem mai departe, să cunoaștem casa cu de-amănuntul ori să primim de la Marin Preda explicații pe care, sigur, nici el n-ar fi dorit să le împărtășească nimănui. Dealtfel și Marin Preda intrase numai în ogradă, s-o roage pe sora lui să-1 însoțească pînă la cimitir, unde el gîndea să așeze pe mormîntul părinților o floare. Sora ceruse îngăduința unui răgaz de cîteva clipe, pentru a-și schimba veșmintele și pentru a căuta prin casă luminări, de aprins la mormînt. Noi stăteam în așteptare, observînd. Grădina casei era despărțită în două printr-o plasă de sîrmă, partea dinspre vecini fiind cam lăsată de paragină, cu doar sărace fire de iarbă, pe ici-pe colo, răzbătînd la suprafață, printre palme compacte de zăpadă, la ora ce da spre primăvară. L-am întrebat mai tîrziu pe Marin Preda despre rațiunea acelei despărțituri, ne-a spus că locul îi revenise de drept la partajarea moștenirii părintești, gîndea să ridice acolo un acoperiș sub care să se-adune la bătrînețe pentru odihnă și meditație. Ne aflam în februarie ’80, peste cam vreo șaptezeci de zile Marin Preda n-avea să mai fie...
6
Sora lui Marin Preda a apărut îmbrăcată în cenușiu, pe cap cu o broboadă neagră, cu două luminări în mînă. Cimitirul se afla nu prea departe, în coasta mărginașă a satului, dar calea de acces către el, din ulițele adiacente, s-a dovedit impracticabilă pentru mașinile noastre de oraș. După ploile cu zloată din ajun, drumul era desfundat pînă la osia roților, cu făgașe atît_ de contorsionate și colcăind de șuvoaie de apă mocirloasă, printre oblîncuri înalte de pămînt, încît nici pe picioare n-am fi izbutit s-ajungem acolo. Pînă la urmă s-a apelat la un „Aro“ al colectivului din sat, deși localnicii amatori de vorbă se cam îndoiau asupra reușitei sale. Dar șoferul mașinii s-a constatat a fi un om nemaipomenit, cu virtuți peste măsură și întrecînd toate așteptările în mînuirea volanului prin acel peisaj aproape halucinant. Nu doar că n-a rămas paralizat între hîrtoape, dar s-a priceput să-și echilibreze la perfecție matematică traiectul, balansînd mașina cînd pe o muchie cînd pe alta, între un făgaș și altul, cu roțile celelalte la verticală, ca într-o cascadorie de mare artă. Șapte oameni îl asistam pe Marin Preda la acest pelerinaj, abia de ne stăpîneam teama unei posibile captivități înlăuntrul mașinii. Marin Preda n-a scos un cuvînt pe toată durata drumului, ferecat între neștiutele sale și neavînd nevoie de nimeni. Dealtfel cred că Marin Preda nici nu realiza prezența noastră
7 — c. 1262
98
VIAȚA ROMÂNEASCA
în preajma lui, și mă-ntreb dacă eram în vreun fel îndreptățiți să-1 însoțim acolo. Sub cerul de plumb și-n vaga negură plutitoare peste tărîmul dimpotrivă, eternitatea părinților lui Marin Preda ne apărea și mai trudnică. La intrarea în cimitir, Cornel Popescu i-a înmînat lui Marin Preda cele cîteva garoafe roșii aduse anume de la București. Marin Preda înainta prin masa mocirloasă, povîrnit, alături de sora lui, iar noi — la cîțiva pași în urma lor. Cine ar fi îndrăznit, oricît de blestemată i-ar fi fost mintea, să se introducă în cuprinsul platoșei prin care se apăra Marin Preda de lume și de cercetările ei inumane, pentru a descoperi ce se petrece cu el ? Și ce abjectă, lugubră imaginație ar fi îndrăznit să vadă în vizita pe care o făcea, atunci, Marin Preda părinților săi o vizită de adio ? Cert este că lui Marin Preda îi tremura toată ființa, tot scăpa cîte o floare din mînă, se apleca mecanic s-o ridice și pornea mai departe. Mormintele erau alături, al Mamei și al Tatei, fiecare cu numele său înscris pe cruci simple de piatră. Marin Preda a așteptat mai întîi ca sora să aprindă luminările, luminările nu prea se aprindeau, sora le-a înfipt abia pîlpîind în zăpadă, pentru fiecare suflet cîte una. Marin Preda a presărat florile, noi ne-am descoperit și am tăcut, reculeși. De ce totuși imposibilul a făcut, potrivit deciziilor sale arbitrare, ca vizita aceea la părinți să fie pentru Marin Preda o vizită de adio ?
7
L-am visat într-una din nopțile de-atunci, dacă nu cumva în chiar noaptea de după-aceea, pe Marin Preda mergînd printr-un lan de grîu. Dar nu era Marin Preda cel de la maturitate, cel foarte sever, cu privirea disimulată sub ochelarii fumurii, niciodată reușind să descoperi ce se-ascunde dincolo de fețele asprimii sale, ci pe Marin Preda copil, dar copil cu părul foarte alb, era în picioarele goale. Valul de grîu îl înhăța și-l îngenunchea, el se tot zbătea să-și despice drum printre valuri, și grîul n-avea culoarea aurului, ci o culoare de violet amurgit, și doar albul părului îi răsărea copilului Marin Preda pe deasupra, ca într-un fel de neaufragiu consumat. Apoi, de-adevărat lanul de grîu s-a preschimbat într-o apă mare, fără margini, și apa arăta tot de culoarea amurgului violet, dar copilul Marin Preda trecea acum pe deasupra apei, neclătinat. Și am observat un fel de plută pe care stătea, iar pluta era condusă de păsări, toate avînd puterea să înoate pe de lături, fără primejdia că s-ar îneca. Și totuși s-a auzit un glas care striga : Nu te duce, copile, vino înapoi !, glasul nu știu cui, în care de fapt se adunaseră două glasuri, un glas de femeie și un glas de bărbat, amîndouă uscate de bătrînețe, fără altă personalizare decît a înspăimării de acel spectacol ! Și-apoi toate și-au pierdut conturul, identitatea, păsările nu mai erau, apa și pluta nu mai erau, iar copilul Marin Preda se subțiase în asemenea măsură, difuzat întru ale neînțelesurilor din vis, încît devenise ca o pulbere de lumină... Nu mi-a plăcut visul, mai ales că fusese un vis colorat, știința pretinde că numai oamenii ieșiți din ordinea firii visează vise colorate. De-aceea, dimineața, reîntîlnindu-ne la micul dejun, i-am spus lui Marin Preda, într-o doară, că-1 visasem, nedîndu-i firește, nici un amănunt. La care Marin Preda, excedat mai degrabă de umoarea-i
PORTRETUL SCRIITORULUI ÎN FEBRUARIE ’80
99
proverbială decît de sunetul vreunei prealarme (se vede, în schimb, că el avusese o noapte liniștită), mi-a replicat doar atît — „Generale, nu te grăbi !“, ceea ce putea să însemneze și nimic, dar și totul, numai Dumnezeu deținea dezlegarea...
8
Un scriitor nu încetează să-și gîndească opera, indiferent de solicitarea la care-1 supun experiențele cotidiene și împotriva, mai ales, a oricărei stări impersonale. Odată încheiată o lucrare de artă, enigmaticul laborator intim începe să funcționeze, aproape automat, în favoarea celei următoare, uneori nici măcar bănuită în structurile sale fundamentale, cu atît mai mult ca eșafodaj arhitectonic. Desigur că materia, la început, se află în proces de convulsie sălbatică, între materie și spiritul care o fulgeră fără-ncetare au loc mari ciocniri și arderi continue, nici materia și nici spiritul cedînd prea ușor chemării la ordine a creatorului, scriitorul nu-1 mai repetă pe Demiurg decît în patetica luptei cu forțele ce mereu i se opun, pînă la ceasul de necrezut cînd lumina se rupe de întuneric, apa se desparte de pămînt, sună semnalul care anunță Geneza. Am căpătat această convingere asupra înlănțuirii conștiinței lui Marin Preda de către vipiile unei noi creații, fără confesii precise la obiect, ci numai din descifrarea nebuloasei al cărei captiv era Marin Preda, exact în acele zile de altă comunicare decît una întîmplătoare. Cel mai iubit dintre păminteni era un fapt de artă încheiat, romanul se afla sub tipar. Marin Preda se socotea eliberat de obsesia lui, refuza să angajeze discuții despre o carte necunoscută celorlalți. Cel mai intrigat se arăta Cornel Popescu, singurul în cunoștință de cauză, dar pe care Marin Preda îl ocolise, determinînd în tipar (fără să-1 informeze, deși îi era „redactor de carte“) schimbarea finalului, cam o sută de pagini. Marin Preda nu se străduia să-1 calmeze, păstrîndu-și nealterată taina și cultivînd numai pentru sine favoarea așteptării clipei de apariție, inexplicabil de intensă, ca a unui debutant. Sau poate că Marin Preda oscila între frenezie și panică, asemeni tuturor marilor creatori care pun îndoiala mai presus de orice conștiință lucidă a valorii lucrului lor, fără să aibă vreo certitudine că timpul le va îngădui să ia alt lucru de la capăt, pentru ca acesta (al zecelea, al șaptezecelea început) să fie și cel definitiv, cel desăvîrșit ca operă, pentru eternitate ? Și tocmai asta are importanță în ceea ce vreau să vă mai spun, lucrul cel nou care-1 preocupa neobosit pe Marin Preda, obsesia cea nouă pe care și-o alimenta cu voluptate și pentru care tot căuta puncte de sprijin. Lungi, agitate convorbiri, în repetate drumuri cu mașina pe distanța București — Alexandria și retur, sau pe timpul meselor de seară (cînd se întîmpla să înnoptăm la Alexandria) pînă spre miezul nopții, cînd Marin Preda nu ostenea să se dezvăluie ancorat în alt teritoriu decît al socialului și al istoriei, Marin Preda nu se mai simțea bine între astfel de constrîngeri, lăsa impresia a fi epuizat aria unor astfel de teme, se căuta în altă compensație, acum se interesa exclusiv de tragicul existenței umane. Erau convocați la dialog filosofi ai antichității și contestatari ai filosofiei contemporane, geneticieni în controversă și experimentaliști ai actului de supraviețuire a sufletului, erau puse în discuție cărți de căpătîi ale teologiei și ale
39
10)
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
astrologiei, și Biblia, și Cabala și francmasoneria și sectele religioase, nimic din ceea ce se alia într-un fel sau altul, chiar numai ca indicație bibliografică sau ca sugestie posibilă, cu cîmpul de percepție a imperceptibilului și capabile să dea un răspuns întrebărilor capitale despre de unde venim, de ce acest interludiu pe pămînt și încotro ne îndreptăm, nimic Marin Preda n-ar fi vrut să-i rămînă străin, Marin Preda nu lăsa să-i scape nici una din cărțile fenomenale care l-ar fi putut ajuta în dezlegarea problemei, nu se potolea pînă ce nu izbutea să smulgă de la tine o cît de infimă idee întru dezlegarea suferinței care-1 muncea la ora aceea. Marin Preda nu ne-a mărturisit nici un dat despre această suferință, despre ceea ce gîndea în legătură cu viitoarea sa carte, Marin Preda mereu în sine și cu sine, mereu pecetluit între peceți de taină și apărîndu-se cu vehemență împotriva oricărei încercări de a i se smulge taina, dar toate ducînd la concluzia că Marin Preda se pregătea pentru o altă experiență literară, mai singulară decît se poate imagina. Din păcate, mai tîrziu, obligat de funcția ce o dețineam în conducerea Uniunii Scriitorilor să particip la inventarierea bunurilor sale, cîte se aflau în camera de lucru de la Mogoșoaia și în biroul directorial de la editura „Cartea Românească", vă pot jura că nu s-a găsit nici un document, nici o însemnare despre vreun asemenea proiect. Marin Preda, avea să ducă cu el, în neființă, poate că secretul cel mai împovărător al creației sale, tocmai fiindcă n-avea să devină niciodată operă finită...
9
Se interesase încă de dimineață la editură dacă au apărut „exemplarele de semnal din Cel mai iubit dintre pământeni, i s-a confirmat că editura se afla în posesia unui singur exemplar (3 volume, 1241 de pagini), Marin Preda a hotărît ca exemplarul să-i fie dat șoferului care i-1 va aduce seara, la întoarcerea în București. Ziua toată, de-a lungul programului electoral cît a mai fost, Marin Preda a fost de o dispoziție nebună, doar numai uneori intersectată de umbriri melancolice. Nouă nu ne-a spus nimic, nimeni n-a bănuit cauza acelei nemăsurate și totuși cenzurate exaltări. Mai tîrziu aveam să ne explicăm neliniștea și graba pe care o manifesta Marin Preda în toate gesturile sale omenești, să nu apară, să nu intervină (Diavolul mai știe de unde !) vreun subiect (accident) absurd care să-1 pună în imposibilitate de a-și vedea cartea tipărită. Revenind seara în Capitală, l-a rugat pe Petre Anghel să-i acorde (să ne acorde, mai era cu noi și Cornel Popescu) ospitalitate de un ceas. Ciudat, Marin Preda nu se vroia singur la clipa de întîmpi-nare cu primul exemplar al cărții. Sau poate că era altceva, care scăpa, (a scăpat) observației noastre imediate ? I-a telefonat șoferului să ia urgent un taxi, să ia un elicopter, să zboare, numai să vină odată 1 Cît am stat în așteptare, ne-am bucurat de bunătățile casei Petre Anghel, așa cum s-a nimerit, împărtășite și cu un vin roșu, de viță aleasă. Din nou ciudat, Marin Preda era de un calm întunecat, se uita, mereu pe ascuns la ceas și măsura timpul. Niciodată n-aș fi crezut că un scriitor de autoritatea lui Marin Preda, posesor al unei opere de temei pentru România modernă și foarte atent cum să se comporte în actele sale de viață, nelăsîndu-se niciodată descoperit și foarte sensibil la
PORTRETUL SCRIITORULUI ÎN FEBRUARIE ’80
101
judecata contemporanilor săi, n-aș fi crezut deci că Marin Preda își va trăi clipa întîmpinării cu primul exemplar dintr-o carte nouă atît de om, cel mai simplu dintre oameni. Iar cînd șoferul a apărut, în sfîrșit, clipa s-a rupt din scurgerea timpului și s-a preschimbat în ceea ce ne place să denumim „clipa eternă“, pe care numai oamenii de creație o cunosc și o recunosc (ca pe a lor), în substanța și-n rațiunea ei sublimă, cu ce drept ne aflăm noi de față ? S-a lăsat atunci tăcerea, o tăcere aproape evlavioasă, clipa aparținînd numai lui Marin Preda, noi nici nu mai existam să dăm mărturie. Marin Preda a cîntărit dinții, pe palme, masivitatea celor trei volume strînse în banderolă și le-a considerat într-o ipotetică așezare în rafturi de bibliotecă. Apoi și-a scos ochelarii și a tras ușor banderola, pentru ca nimic să nu se strice din unitatea cărții, a frunzărit volumele unul după altul și și-a apropiat privirea mioapă de unele pagini, să vadă și el cît de aerată e pagina, litera cît e de lizibilă. A îndepărtat apoi volumele de el, pe el însuși s-a îndepărtat de existența lor independentă și a rostit, abia auzit, precum Armstrong, la săvîrșirea primului pas pe lună — „Asta e !“ și a sorbit ușor din paharul cu vin roșu ce-1 avea dinainte... Petre Anghel mi-a povestit că-n noaptea aceea, înainte de a merge la Mogoșoaia, unde-și avea camera de lucru, Marin Preda s-a abătut pe-acasă, în strada Dr. Romano, gîndind ca primul exemplar din Cel mai iubit dintre pământeni să rămînă în seama copiilor, adausul cel mai durabil la moștenirea și la testamentul lui Marin Preda...
10
Pe ziua de 3 martie am primit și eu un exemplar din carte, dedicația era consemnată pe coperta interioară a volumului III, așa cum se întîmplase să-1 scoată de sub banderolă : „Generalului nostru Laurențiu Fulga, om de inimă și minunat coleg, cu care candidez în circ, elect. 5 Teleorman, această trilogie (efort suprem), cu stimă și afecțiune de confrate literar — Marin Preda, 3.III.’80“. Peste șase zile, Marin Preda avea să fie ales, pe bună dreptate, deputat în circumscripția electorală nr. 5 Drăcșănei — Teleorman. Dar Marin Preda n-a participat decît la o singura sesiune a Marii Adunări Naționale, cea dintîi a legislaturii curente și, pentru el, cea de pe urmă. Restul, vorba Alteței Sale Prințul Danemarcei, a devenit tăcere...
București, 17 februarie 1981
LAURENȚIU FULGA
ȚARA
In zori, o țară de corali. Fenicii de purpură corăbii i-au trimis, negoț la margine de paradis înveștmîntînd bogății și calicii.
Amiezi de aur hesperid. Un vis nimbat sub fericite auspicii, la oameni ce nu știu culoarea fricii nici gustul greu al fratelui ucis.
O țară cu deschidere la mare și steaguri parcă poruncite-n soare, re-ntoarsă la perenitatea ei.
Tustrele fețele de timp sînt deltă unde Orfeu e zeitatea sveltă și, limpeziți, poeții văd idei.
DANSUL
Statuia arămită de la lustră e dansul feminin cu torțe-n mîini dintr-un imperiu cu Cezari bătrîni, — uitată-n saltul ce-o făcea ilustră.
Sărutări dulci i s-au zvîntat pe sini iar ochii ei, cocliți de orbi, mă mustră cînd, mitologic, somnul mă claustră și dorm cu capul veșted între mîini.
Bazin cu vin și aromate, visul re-nvie dansul ei regal și sfint cu pași aliterați frumos, ca scrisul. E, parcă, primul dans de pe pămînt și ultimul, — curmat de parce sacre, să prevestească molimi și masacre.
LA DESTRĂMAREA IERNII
La destrămarea iernii, asfințește clasicitatea. Albele-i legende din Alba Longa, umblă decadente prin timp durut și fluieră lumește.
Statui cinstite-s date în arende muzeelor. Intrarea se plătește ! Alt braț, întreg, ar vrea, împărătește, acest vîndut spectacol să-l suspende.
Eterna reîntoarcere ar zice, în iarna care se destramă, Nietzsche, văzînd cum zeii mor a mia oară. Din toga albă curge-n secol tina și se-ncălzește ca pe rug, lumina făcînd eternitățile să moară.
ÎN PARC
Amurg al Codrilor Vlăsiei, parcul, — ce verde agonie ! Lac se-arată unde-a căzut oglinda aruncată, pescari elegiaci punctîndu-i țarcul.
Perechi în preumblare-ncețoșată prin veacul fără formă. Zei, cu arcul posomorit, privesc pustii spre largul de apă primitivă și brăzdată.
La moartea codrilor, fiece vîslă foșnește stins ca un cuțit în pîslă. — Poeți de piatră borne pun răscrucii. — Un vis rănit al codrilor e splaiul pe unde iadul îl cinsteau și raiul, la umbra unor sini bolnavi, haiducii.
CULORILE
Culorile ! Doar de culori mă tem !
Ispită de sirene și de harpe, ele ascund un măr servit de șarpe %	și tainică putere de totem.
104
VIAȚA ROMÂNEASCA
Trufașe, fostele fecioare oarbe se bucurau că nu sînt la cherem culorilor, multiplului blestem și s-ascundeau, clepsidrice-n eșarpe.
Eu însă am prea trista bucurie de-a le primi in ochi, ca pe-o solie citind în inspiratele simboluri : suave castități însîngerate sau sînge convertit după păcate, sau viziuni ca după alcooluri.
SALCÎMUL
Memoriei lui Marin Preda
De ce-au tăiat salcîmul de la poartă, salcîmu-acela existențial ?
Și l-au tranșat și l-au făcut mangal și au lăsat în jur doar frunză moartă.
Ce filosofi posaci, din care val de-anihilare, vlăguiți de soartă ? Salcîmului azi chipul lumea-l poartă pe pînze, zugrăvindu-l ritual.
Din colburi, spinii nu se vor cunună crucificaților, în clar de lună.
Păstăile salcîmului, uscate, refuză germinarea din sămînță. Ciopliți pentru condeie colorate din crengile rămase, lemne apte mărturisirii noastre de credință !
APOSTROF
Prelung, din lauda cuceritorului, către durerea celui cucerit descinde, sufletule, însfîrșit, și-alege scrum dintre ce-a fost și nu-i !
Bărboși, barbarii s-au nimicnicit din țara nimănui spre-a nimănui.
Ard cronici. Urcă fumul amărui pe miriștea pămîntuliâ rîvnit.
VERSURI
105
Cuceritoriu-i dus fără ființă. Durerea cuceritului, — credință larg rămurită peste timpi și loc ! Cine urmează ! Stăruie pămîntul să îi înghită visele și gîndul la unicul, pierzaniei, soroc !
FINAL
Deci slobozește-acum pe cîntărețul ajuns în seară, ca într-un foburg din care țarini vechi și sure curg și doar tăcerea-și pune-n toate prețul !
Ce născător, pămîntul demiurg 1 In el e-odihna ultimă : drumețul se-așază-n el, frumos și alb, ca-n jețul eternului înmărmurit amurg.
Dar cîntărețul o să-l cînte-n fluier de soc, de os, de fag, la el acasă, în iarba care scapă-un dulce șuier cînd e culcată de abstracta coasă. Se-ntoarce cîntecul în cîntec dulce ca timpul nicăieri să nu se culce.
AL. ANDRIȚOIU
Scrisori despre logică (VI)
TOATE STAU SUB O JUDECATĂ
După cinci scrisori despre logică, observata d-tale, spusă fără menajamente, este : „Vorbim în continuare despre logică, nu în ea. Am aflat ce nu este logica, ce ar trebui să fie ea — așa cum am auzit-o din multe părți, în zilele noastre — dar nu și ce este ea.
La încercarea noastră de a face un început efectiv, prin analiza unor propoziții care sînt clasice, măcar în sensul elementar că se predau în clase, replica d-tale vine și mai necruțător : Să nu ne facem iluzia că obținem o perspectivă nouă, ba încă o logică a lui Hermes, dacă dăm sens nou unor propoziții banale, de speța : „Calul aleargă“ sau „Socrate e muritor".
Atunci să încercăm un alt început, deocamdată tot cu o propoziție, dar în nădejdea că în curînd vom putea vorbi și despre altceva decît propoziții. Reamintind că nu orice propoziție este una logică — ceea ce totuși ar putea să spună ceva cît de cît nou, așa cum nou ar fi să spui că nu tot ce există este (ontologic) — vom propune o propoziție care nu mai sună banal și care ar putea aduce, prin ea însăși, tot ceea ce am scos, aparent forțat, din primele două, anume propoziția : „Linia dreaptă este în realitate o elipsă'’.
Să analizăm propoziția aceasta. Chiar la nivelul elementar, în materie de matematici, la care sîntem, știm cu toții că linia dreaptă poate fi concepută ca o elipsă ale cărei focare s-au depărtat la infinit unul de celălalt. Dacă este așa, atunci toată geometria elementară ar putea fi înfățișată drept încercarea, prin trepte succesive pornind de la linia dreaptă, de-a regăsi elipsa (adică, în fond, de a reface geometria euclidiană pînă la secțiunile conice din antichitate). Pentru uzul copiilor, geometria ar putea fi atunci prezentată ca o legendă : „Povestea Prințesei regăsite".
La început a fost elipsa (în fond conturul acela pe care-1 percepem, cu o experiență comună, din prima clipă cînd privim în cei doi ochi ai unei ființe umane). Elipsa a început să se alungească, s-a alungit de tot și a devenit o linie *, dar linia a păstrat în ea amintirea elipsei, s-a frînt ca și cum ar fi tins s-o regăsească și a dat un unghi, iar întrucît unghiul, deschis cum era, nu amintea îndeajuns de elipsă, s-a prefăcut în triunghi, care era bun, căci readucea pentru prima dată conturul închis al elipsei, astfel că se putea întîrzia mult la el, cum și întîrzie geometrii, pînă ce triunghiul el însuși a trimis la poligoane, care, pe măsură ce-și înmulțeau laturile și deveneau mai regulate, regăseau ceva din curbura elipsei, o regăseau chiar pe deplin cînd deveneau la limită cerc, iar cercul ar fi putut ppri povestea la desăvîrșirea lui și a proprietăților lui (ca și Circe, cu cerul insulei ei, din povestea lui Wise), dacă povestitorul nu ar fi știut că toate aceste proprietăți sînt cazuri particulare ale proprietăților elipsei, pe care o readucea acum pe scenă, sau mai degrabă pe tablă, simplu, deslipind din centrul cercului cele două focare. Aceasta ar fi geometria elementară prezentată ca poveste a Prințesei regăsite.
Vom lăsa de o parte foloasele didactice ale unei asemenea prezentări — bineînțeles dacă ar fi mai mult decît o fantezie — întîi, folosul că ar reda geometria elementară ca un întreg iar nu ca „încă ceva și încă ceva", de natură să dezespere mințile tinere ; în al doilea rînd, folosul că ar fi vorba de o expunere cu legătură. Vom releva, în schimb, că s-ar obține o expunere logică a geometriei (care, ca tot ce e matematică, are o splendidă rigoare logică dar nu „este" o logică) și în orice caz s-ar putea face vădit oricui ce înseamnă o propoziție logică și nu una întîmplătoare.
SCRISORI DESPRE LOGICĂ	107
Cu propoziția „linia dreaptă este o elipsă", (de fiecare dată întregul se reflectă în parte, ceea ce ne părea a fi criteriul pentru cîmpul logic. Fiecare parte este purtătoare de întreg (în cazul de față de elipsă ca întreg și lege), înce-pînd cu unghiul care, după cum se știe, apare în toată varietatea lui sub semnul elipsei, de vreme ce aceasta poate fi trasată prin unghiul cu vîrf mobil făcut de un punct arbitrar din plan cu cele două focare. Așa dar fiecare parte este purtătoare de întreg, ceea ce numeam un holomer. Dar așa stînd lucrurile, propoziția „linia dreaptă este o elipsă", implică în ea o cvasi infinitate de alte propoziții, tocmai cele ale geometriei elementare, astfel încît logica nu mai trebuie întreprinsă din afară, prin acțiunea logicianului care combină o propoziție cu alta, ci se oferă, poate întreagă, într-un singur cîmp logic, redus aci la o propoziție. De aceea am și ales o propoziție matematică (în locul uneia de tipul „Socrate e muritor"), socotind că, în cazul ei cel puțin, se poate vedea cum reușește o simplă propoziție, dacă e logică, să-și facă singură și dinăuntrul ei o infinitate de alte propoziții ; sau, altfel spus : cum poate un singur obiect logic șă conducă la universul logic.
Totuși nu vom reține exemplul acesta matematic, chiar dacă îl credem mai persuasiv, pentru început, decît altele. Matematicile sînt aur pentru logică, dar tocmai de aceea prezintă neajunsuri pentru reflexiunea logică : dacă îhtîl-nești aur peste tot, nu însă și alte metale, este o întrebare în ce măsură poți face o știință a metalului. în lucrarea prof. Octav Onicescu „Principes de logique et de philosophic mathematique", se arată limpede că logica matematicilor are o singură valoare, cea de adevăr. (Din păcate, o asemenea logică nu poate fi generalizată). Pe de altă parte, matematicile sînt admirabile, dar le lipsește ceva esențial logicii : individualul. Nu poți spune, decît abuziv, că linia dreaptă, unghiul sau triunghiul ar fi realități individuale. în oricare alt domeniu al culturii, ai de a face cu realități individuale, și poate că întreaga cultură nu e altceva decît o meditație asupra individualului. Ea nu poate renunța la aspirația de a se ridica la general, la forme și la logică, dar nu poate nici părăsi individualul, fără riscul pierderii de sine ca astăzi pierderea omenescului prin desprinderea lui de orice forme de natură). Aceasta înseamnă că o propoziție ca „linia dreaptă este o elipsă" reprezintă doar spectrul sau epura unei propoziții logice, în timp ce „Socrate e muritor" — oricît de greu ar fi de arătat de la început că implică o infinitate de alte propoziții — păstrează în ea individualul și odată cu el sorții de a obține o logică, știință a formelor desprinse din iar nu desprinse de ceva. Căci logica lui Ares vrea victoria : rezultatul adevărat, în timp ce logica lui Hermes vrea actul de luciditate : înțelegerea adevărată, „rezultatul cu drum cu tot".
Sîntem acum în situația de a determina o primă formă logică: cuplarea individualului cu generalul. Am început prin a determina — așa cum se face în orice demers științific — unitatea de la care trebuie să plecăm : holomerul, respectiv individual=generalul în indistincția lor. Am stabilit, în al doilea rînd, operația logică fundamentală, care era disociația. Acum întîlnim, ca primă formă logică, produsul acestei disociații, pe care nu-1 putem numi „judecată" (oricît am spune că ea se obține prin disociere și nu prin compunere), căci termenul restrînge la gîndire ; astfel că, făcînd din judecată un caz particular, va trebui și de astă dată să dăm un nume nou, cu aceeași rădăcină greacă a disocierii și judecății (Krinein), și vom spune : Krinamen.
Nu numai gîndirea ci tot restul — stă sub o „judecată", sub un Krinamen. Lucurile de tot felul (ca lucrurile geometriei, în exemplul de mai sus) încep și se poate spune că sfîrșesc sub o judecată. Dacă ne mai este îngăduit o clipă să vorbim „despre" logică, nu în ea, atunci vom spune că ea reflectă formele și conexiunile la care conduce o judecată inițială și pe care le va cîntări — ieșind din logică și privind-o ca un act de cultură — o judecată finală.
De pildă, în mare privind lucrurile, atunci cînd viața apare pe pămînt (iar în zilele noastre un savant ca Fr. Hoyle susține că germenii ei au coborît din norii interstelari), vom spune că se produce un Krinamen: un punct material sau un petic de ocean devin un individual cuplat cu ceea ce a devenit un general. — Atunci cînd în indistincția hominizilor unul sau cîțiva obțin vorbirea articulată, o realitate individuală s-a cuplat cu una generală, în cadruf unui Krinamen. Sau, în cele mici și omenești: cînd în indistincția gînduluî
tos
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
creator apare o „judecată", ea va aduce o primă cuplare a materialului cu sensul formator, o față de individualitate și una de generalitate. Un om, la rîndul său, nu e decît ce este ; dar cînd își află „generalul" și se cuplează cu el, devine un Krinamen viu. De fiecare dată s-a produs o „judecată".
Această „judecată" scoate la iveală individualul și generalul, în sensul că abia acum ele sînt ceea ce sînt : individual și general (nicidecum că ar fi preexistente și s-ar cupla apoi). Așa cum pînă și „calul aleargă" nu însemna cal plus aleargă, ci alergarea calului, acum cu adevărat, „linia dreaptă e o elipsă" nu înseamnă linie plus elipsă, iar „Socrate e muritor" nu înseamnă Socrate plus muritor, ci : pregătirea lui Socrate pentru moarte. (Cine nu se pregătește pentru moarte nu e muritor, și firește cu atît mai puțin nemuritor). Dar transcrisă fiind prin „Socrate se pregătește pentru moarte", propoziția arată, în logicitatea ei, că ea nu definește pe Socrate drept o simplă constantă individuală venind să umple locul gol al unei variabile, ci denumește variația însăși ; viața lui Socrate, sub intimitatea cu condiția de muritor, își va da determinări și va intra în variate rapoarte cu sine. Iar așa acum individualul intră în variație prin general, acesta și el variază prin individual. (Condiția generală de muritor, adică de om care se pregătește pentru moarte, devine alta ia Ahile, conștient și el că va sfîrși, cum este cu totul alta în pregătirea pentru moarte din cina cea de taină). Prin Krinamen, deci, ies la iveală un individual și un general nu numai în distincția lor, dar — și aceasta face posibilă cuplarea lor — în variația lor solidară.
Se numește astăzi o dublă variație legată : funcție. Prima formă logică poate fi concepută ca o funcție. Ajunși la acest termen abstract, nu vom mai invoca de aci înainte simple exemple, cu materialitatea lor istorică (destinul lui Socrate) sau cu determinarea lor specifică (geometria elementară). Atît generalul cît și individualul trebuie să devină forme — acum forme abstrase din ceva, nu făcînd abstracție de orice — astfel încît am putea să nici nu mai folosim termenul de Krinamen, care a fost o simplă treaptă către forma „funcție". în măsura însă în care ideea de funcție are în matematici și chiar în logică accepții oarecum diferite, dintre care unele acreditate, trebuie să păstrăm, folosindu-1 cît mai rar, numele dat primei forme logice.
Deosebim deci și vedem funcțional legate individualul și generalul. Ce anume este generalul — privit formal, iar nu drept general numit ca pînă acum — se știe. Dacă nu se știe, cu atît mai rău pentru umanitatea gînditoare, care de la Aristotel și pînă astăzi a spus că nu cunoaștem cu adevărat decît prin general, prin regulă, prin lege, și a investigat generalul ca atare. Cînd n-a crezut chiar în realitatea lui, cum nu crede așa zisul nominalism, s-a instalat direct în el, cu simbolurile și toate formalismele, investigînd feluritele modalități ale generalului. Deci trebuie să știm ce este generalul. în schimb ce este formal individualul nu știm, sau ne place a spune că nu știm : individuum est ineffabile, spunem mai departe cu medievalii. El este.
Dar dacă nu „este" și formal, atunci rămîne doar statistic (cum tinde astăzi știința să aibe caracter statistic), iar atunci individualul nu este cu adevărat decît prin „colectiv". Pentru a fi, ontologic, individualul trebuie să aibă un statut logic. II are ? Dar toată cultura pare să arate logicianului care este statutul individualului : este de-a fi, în fond, o împachetare de generaluri. Individualul este locul lor de intersectare. Acest lucru îl vom găsi în istoria culturii (inclusiv a logicii), iar cu un individual formalizat, știința lui Hermes nu va rămîne o simplă hermeneutică (știința legată de individualul real), ea va deveni o logică : știința individualului formal.
Să rezumăm,atunci. Avem o unitate logică ; unitatea se disociază ; produsul disocierii este un fel de judecată extinsă la lucruri, un Krinamen ; acesta cuplează individualul cu generalul, devenite distincte ; individualul este, formal, o împachetare de generaluri.
Să întreprindem logica, dacă lucrurile stau așa, prin despachetarea genera-lurilor ? Nu, individualul rămîne bine împachetat, cum este ; dar el naște logica prin cuplarea sa cu un general în plus.
CONSTANTIN NOICA
OMAGIU LUI JEBELEANU
Poezia reprezintă ceva vital pentru om, dar numai pentru omul adevărat, și ceva vital și necesar pentru echilibrul vieții umane, dar nu printr-o abstragere într-un așa-zis absolut ferit igienic de dezechilibre, neliniști și spaime, ci, exact dimpotrivă, printr-o evocare a lor, printr-o străbatere lucid necruțătoare a dramei și pericolelor ; și doar eventual și doar într-un tîrziu, într-un foarte tîrziu, ea poate fi și o prefacere a acestora, infinit cîntărită (spre a evita ușu-rateca sublimare din care dramatismul riscă să dispară), adică o transformare a trăitului într-o substanță nouă, desigur nu mai puțin trăită și nu mai puțin dureroasă, superioară totuși prin puterea înțelegerii de care stă mărturie.
Aceasta este și substanța (lipsită de fluiditate imediat dar superficial vindecătoare) a poeziei lui Jebeleanu, o substanță dură, încă dură la contact și neaspirînd la instituirea unor virtuți analgezice, ci dimpotrivă, la respingerea dezgustată a unor astfel de virtuți, din perspectiva unei coștiințe dîrze, orgolioase, demne ; făcîndu-și din demnitatea pur omenească unicul blazon și unica speranță. Căci alta nu este, alta decît aceasta nu poate fi.
Fără speranță și totuși, pe calea greu de lămurit a cuvîntului poetic, despuiat și deci autentic poetic, clădind ceva ce seamănă a speranță, singura. Pentru că seamănă, bine de tot, cu interzicerea ei, cu alba deznădejde. Cum altfel l-am putea crede ? Căci trebuie, înainte de orice, să-1 crezi pe Poet și abia după aceea, abia într-un tîrziu, să-1 admiri și să te minunezi de el.
„Dar dacă-i vorba de poezie — spune Pierre Reverdy — unde vom merge să-i căutăm prețioasa și rara materie dacă nu la marginile amețitoare ale prăpastie! ?" Acolo merge să o descopere Eugen Jebeleanu, acolo și-a fixat el, de mai multă vreme, postul de veghe, de-acolo vede, pentru noi, cei ce-1 urmărim cu extremă atenție și cu totală încredere că nu ne va înșela jucîndu-se cu lucrurile acestea de viață și de moarte, vede și mărturisește ce e de văzut și de mărturisit, fără să ascundă nimic, chiar nimic, nici ce e mai oribil, mai insuportabil, mai insultător pentru condiția umană și fără să cruțe, ieșindu-i binevoitor în întîmpinare, prea omeneasca nevoie de iluzie, de mîngîiere și de speranță : „Și dacă toate acestea/ ar duce la ceva...“ îndrăznește să spună Jebeleanu. „Să înnebunești... /Și dacă/ ar duce și nebunia/ la un cît de neînsemnat înțeles,/ măcar cît/ Mane, Tekel, Fares,// Dacă m-aș strînge chiar acuma/ de gît.“
Da, asta înseamnă cu adevărat — și la propriu, cum zicea Rimbaud că trebuie luate cuvintele poeziei — a merge la „marginile amețitoare ale prăpastiei".
Ale prăpastiei gîndului și imaginației, mai adînci, mai negre și mai înfricoșătoare decît ale abisului fizic, real și confirmat. Gîndul și imaginația nu-s făcute, în marea poezie, să acopere realitatea și să apere firea (prea simțitoare) de puterea ei, ci sînt făcute să-i sporească și mai mult o intensitate oricum greu de suportat.
Dar încăodată, poetul nu vrea să îmblînzească durele contururi ale suferinței. Răul și nebunia lucrurilor — mai ușor de suportat ? Operația aceasta magică ar fi resimțită ca umilitoare pentru conștiință. Acceptarea umilinței — fie și de o clipă, fie și cu urmări binefăcătoare — este, cum știm, în viziunea radicală a poetului nostru, cea mai intolerabilă dintre acceptări.
Jebeleanu a ajuns în literatura română de astăzi un prag de referință pe care nu ezit a-1 considera fundamental, un termen de confruntare, de verificare a adevărului propriei noastre conștiințe și atitudini lăuntrice. Vrem să știm ce gîndește, pentru a măsura rezistența propriei noastre gîndiri. Iar „gîndi-rea“ sa e de la sine „poezie", pentru că este esențială, îndreptată, în virtutea unei mișcări interioare irepresibile, spre zona de centralitate a lucrurilor de care depinde totul. Există la el o semnificativă „incapacitate" pentru derizoriu și secundar, o semnificativă lipsă de atenție față de accidental. Simți, citin-du-1, că te citești, în adîncuri, pe tine însuți, în ceea ce îndrăznești și mai degrabă nu, nu îndrăznești a-ți mărturisi în intimitatea aceea fără de care, cum să spun, n-ai fi nimic.
110
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
Atitudinile lui Jebeleanu nu trebuie, cum se mai întîmplă, să fie, cu cele mai bune intenții, simplificate. Ele sînt, firește, civile, dar sînt departe de a fi numai atît. Ele își au originea într-o meditație teribil de atentă și de complexă asupra condiției umane, de astăzi dar și de totdeauna. Poezia sa este, desigur, acut politică, actuală etc., dar este cel puțin în egală măsură împlintată în zonele etern umane ale durerii pline de revoltă, ale amărăciunii scîrbite față de tot ce-i este dat omului să încerce înainte încă de marele mister neștiut, de care nimeni n-a mărturisit ceva clar și sigur cu adevărat. Dramatismul acestei ignoranțe condiționează tot ce, mai departe, se încumetă să spună. Dificultatea acestei încumetări determină ea însăși dificila frumusețe (frumusețe, totuși) a versului său. Să deschidem ultima sa carte. Temele de totdeauna ale poeziei lui Jebeleanu. Dar încorporate, ca niciodată parcă, unei expresii definitive, de o dureroasă stringență, cu o lapidaritate liniștită și aprigă, care, în absența scîrbită a oricărui artificiu poetic, se năpustește direct, fără ocol și fără cruțare, asupra sufletului și îl cutremură :
„Ca și cum ai trăi/ trebuie să faci totul/ chiar dacă pari că ești mort./ Să creadă că încă mai lupți/ întinde-ți, să-i sperii, lung botul/ și umflă-ți obrajii tăi supți,/ și nu în cavou/ te-ntinde gemînd,/ ci sub cort“ (Achile bătrîn).
„Fără nici un chin, fără nici un chin—/ O sfîrșeală doar. Și chiar și aceea/ nu mai era a mea, cîteva/ crengi lichide dintr-un fost stejar/ al unei uitate fotografii decolorate./ Una se chemase așa, alta se chemase altfel,/ celelalte se chemaseră altfel/ și stejarul era acum un fel de apă/ un fel de mare de clape/ și fiecare clapă era o sapă transparentă/ și fiecare buză/ de apă murmura indiferentă : sapa și lopata// Și mai auzii două foi șoptind :/ Uite moare tatali (Cum am murit).
Cunoașterea de aproape a omului care scrie, însoțită de afecțiune și de un sentiment de participare admirativ față de dimensiunea și de adîncimea sa umană, riscă să influențeze în bine prețuirea acordată operei sale ? Scriind despre Jebeleanu în 1936, prietenul său Octav Șuluțiu mărturisea cu franchețe că acest risc există și că proximitatea sa îl intimidează : „Așa încît la apariția volumului am avut un moment de ezitare. Convingerea intimă a meEi era că poezia lui Eugen Jebeleanu era o poezie originală și estetic realizată. Lucrul acesta l-am scris atunci chiar cînd cartea a apărut. însă, nemărturisită, întrebarea dacă nu cumva mă înșel, fie din cauza prieteniei pentru om, fie din cauza prea îndelungatei și frecventei familiarități cu poezia sa, întrebarea aceasta perfidă se insinua în conștiința mea. Iată pentru ce n-am avut atunci curajul să spun ritos : poezia lui Eugen Jebeleanu este mare“ (s.n.).
Curajul acesta, necesar mai cu seamă firilor loiale și moralmente scrupuloase, trebuia de pe atunci asumat fără complexe inutile. Astăzi însă, după Hanibal și după Arma secretă dubiul, de nici un fel, nu mai planează nici asupra naturilor prea simțitoare, dispuse să pună la îndoială, sub pretextul unei oarecari intimități cu poetul, legitimitatea estetică a opțiunii lor : „poezia lui Eugen Jebeleanu este mare“. Cunoașterea omului nu subminează, ci validează ea însăși categorica alegere. într-o lume și într-o vreme care au „văzut“ prea multe cazuri de abdicare și derută morală în rîndul oamenilor scrisului, prea multe inadecvări triste și denivelări de la operă la om, de la pretențiile înalte ale celei dinții la cele terestre și joase ale celui din urmă, prea multe deprimante degradări de natură să te dezguste pînă la urmă nu numai de autor, dar (chiar așa !) de opera sa punînd-o sub semnul derizoriului, al afectării interesate, al inautenticității, cazul exemplar al unui acord deplin și reciproc stimulator între cel ce scrie și scrisul său, între demnitatea morală, frumusețea și forța umană a autorului, pe de o parte, și expresivitatea plină de forță și strălucire a operei, este un miracol ivit la vreme, profund necesar și profund salutar, un miracol făcut să reconforteze spiritul.
într-adevăr : „poezia lui Eugen Jebeleanu este mare“. Pentru noi. desigur ; dar și la orizontul deschis al lumii de astăzi, de pretutindeni. <.
E bine că există Jebeleanu. E bine că există poezia sa.
LUCIAN RAICU
SCHIORUL
Ce greu e să scoți vorbele cuvenite
Din grădini, din localități, din cărți zugrăvite Cu toboșari zîmbitori pe coperți, Din smeuriș. Te rog să mă ierți Că nu pot aduce mai iute Copilăriile coborînd cu parașute Din cerul absolut
Zvîrlind către fiece azimut Minuscule raze geroase.
Era iarnă, îți amintești, se-norase, Ba chiar începuse să ningă spre seară, Cerul coborîse jos. Afară Cu-nlăuntru făceau una.
Fulgi mari, gălbui, umezi. Ne era totuna Căci de la mare înălțime, De dincole de grohotișuri și cime, Cădea, venea, plutea, un schior.
Era înfricoșător
Zborul lui parcă reglementar Prin spațiul fără hotar
Al fulgilor coborînd fără-ncetare.
Ne culcaserăm pe burtă în ninsoare
De spaimă și de milă mare...
De pe ce pîrtie sosise, Din ce depărtări, din ce vise Cu concursuri hibernale
Se rătăcise prin ninsorile vesperale De peste mica noastră localitate, Lingă munții lipsiți de vizibilitate Către care se-ndrepta vertiginos Prin mediul gălbui și floconos Schiorul acela șters din program — Nu știam.
Priveam doar cu luare-aminte Cum dispare cuminte
Dincolo de colții montani părînd că mușcă,
112
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
Ușor aplecat, cu mîinile la vipușcă, Și plîngeam și ne cuibăream de jale In zăpada umedă cu striuri tangențiale. Apoi ne-am ridicat In tăcere, ne-am scuturat Și am intrat în casă, întunecoasă, Noaptea ne-a cuprins în mreji.
Am stat așa, treji, Pînă ce au dat zorii. Ne-am pus mantilele, botforii, Am spart o farfurie de bun noroc Și am luat-o din loc Către munții din depărtare, înveseliți, acum, și scînteind în soare. Gîndeam că poate, la hanul de după creastă, Vom da de schiorul scăpat din năpastă Și-l vom îmbrățișa și vom bea împreună Un amestec de vin și țuică de prună, Așa cum obișnuiam altădată In cartierul fabricii de ciocolată, Căci, nici o îndoială nu putea să fie : Era prietenul nostru din copilărie Plecat de mult într-o călătorie Cînd încetase să ne iubească
De urît, ne spunea, și de disperare sufletească. Intr-adevăr, în casa noastră se făcuse liniște mare, Se auzeau doar ulubii urluind în depărtare Și, urmînd traiectorii curbe, Țipătul trenurilor de dincolo de urbe. Or, lui, prietenului nostru cel bun, Pierdut în rătăcire și surghiun, li plăceau plinele de clinchete ospețe Din asfințituri și pînă-n diminețe, Marile conversații nocturne, Nu zîmbetele taciturne
Cu care-l înconjurasem în ultima vreme, Cuprinși de stenahorii și dileme... Ține pasul. Nu mă sili să te caut.
Respiră în ritm. Calcă precaut.
Nu privi înapoi. Ferește-te de amețeală. Iată măgura finală Cu iezerul ascuns.
Cum îți bate inima ! Am ajuns. Adună în saci întregul tărhat, Dă-mi pironul bidentat.
Trece funia pe sub belciuge. Înșurubează resortul, că fuge. Indoaie-ți piciorul drept,
SCHIORUL
113;
Agață-te cu cîrligul de piept, Stai un pic nemișcată, Ne vom așterne hamacul îndată Aici, sub această stîncă suspendată. Așa. Acum e bine.
Vino mai lingă mine.
Coboară-ți pleoapele, oftează adine, Mîine, dacă trecem de Paring, Vom zări livada aceea părăsită Cu prunele lovite de-o mană sucită Și, chiar la dreapta, micul local Vopsit în albastru virginal La care-am poposit tustrei de-atîtea ori în vacanțe și sărbători...
In definitiv ce înseamnă o prietenie ? Ginduri, nopți, zîmbete, veselie, Decupaje, verborizări, scene Cu Lysis și Menexene, Cineva, prea temător care piere De cum se face tăcere.
Vei înnoda visul de realitate.
Trezește-te. Privește. Afară S-a făcut primăvară.
Prinde-te cu grijă de inele, Ferește-te să nu-ți intre-n piele Țurțurii încă ne scuturați.
Parcă am fi niște acrobați. Nu rîde ! Ușurel. Așa, Prinde-te de mina mea, Sus 1
Parcă n-ar fi peisajul presupus A se întinde dincolo de creste. Parcă n-am mai văzut aceste Lanțuri de dome paralele Numai grohotișuri, prăpăstii, vîlcele,. Coștile păzite de pini seculari, Brîne cu pereții perpendiculari. O ! el a trebuit să se lase, Ușurel, peste viroage fioroase, In ninsoare de fulgi ucigași — Că nu puteai vedea la doi pași. Și totuși, după al șaptelea deal, Am dat de ceva ce părea să fi fost un local Ruinat de anotimpuri, de lupte Și, înfipte în el, două schiuri rupte.
Era vară candidă și fărîmicioasă
VIAȚA ROMÂNEASCA
114
Cînd ne-am întors acasă
Cuprinși de deznădejdi prăfuite.
Au urmat nopți cu năluci și meteorite, A venit apoi toamna și-a trecut, Toate păreau ca la început
Cînd, într-o dimineață, parcă dinadins Ca să te sperii, ți-am șoptit : a nins.
Ai tresărit. Am ieșit afară.
Am rămas în pragul ușii pînă spre seară Cînd, odată cu o lumină gălbuie, A-nceput să ningă iar. Nu e Ninsoarea noastră obișnuită — mi-ai spu& într-adevăr nu era. De sus De dincolo de munți
Se vălătuceau roiuri de fulgi conjuncți închipuind o repetată anagramă. Creștea în inimile noastre o teamă Cînd am văzut cum, de la mare înălțime, De dincolo de grohotișuri și cime, Cădea, venea, plutea un schior.
Era înfricoșător Zborul lui parcă reglementar. Ne-am zis că nu-i adevărat, dar în zadar : I-am recunoscut umerii, zîmbetul, țeasta, Era el de data asta.
Privește 1 Ne-a făcut semn. Privește 1 O, cum mai viscolește !
LEONID DIMOV
CĂLĂTORIA FALSULUI ÎNOTĂTOR
Orice lucru din lume suportă orice explicație. Și cînd are o explicație, orice lucru — fie el și o boală — este mai ușor de suportat.
Bărbatul acela chel, prăpădit, cu o figură chinuită care paradoxal te împiedica să-1 compătimești, susținea că suferă de reumatism Ia cotul stîng. „Cum anume ?" îl întrebară curioși vecinii, care se nimeriseră lîngă el în bazin, toți goi pușcă și căutînd să-și acopere prin vorbe această penibilă stare de goliciune. Bărbatul le spuse întîi cu ce se ocupă — era cercetător în filologie — și le explică apoi din fir în păr etiologia suferinței sale, pe care cu atîta sfîșiere, dar și mîndrie, o desemna ca profesională. își petrece în bibliotecă 12—14 ore din zi. Mesele de lectură sînt acoperite cu sticlă — din aceea groasă, știți, de 5 milimetri, de Buzău..." — și cum el citește ținînd coatele pe masă — „a înțeles deja toată lumea, nu ?" — corpul absoarbe umezeala și... „Nu, nu este o poziție prea elegantă — se apără el — și, cum s-a văzut, nici sănătoasă, dar ce să te faci cu colecțiile acelea de ziare și reviste, nu le poți ține în mînă ca pe o carte, fiecare cîntă-rește 10—15 kilograme, trebuie să le așezi pe masă, și stînd aplecat asupra lor..."
Tutunea imită cu mare grijă poziția dificilă și apoi rămase așa, cu coatele abia atingînd suprafața apei, ca și cum bazinul verzui și rău mirositor ar fi fost o imensă masă de bibliotecă. își dădu seama că era tocmai poziția recomandată pentru tratament de doctorul Albescu, și-și adăugă atunci feței rotunde și albe o mină de suferință și îngrijorare, așa cum îi stătea bine unui om care-și vede de sănătate. Dar spectatorii din jurul lui se cam răriseră. Ce să-i faci ? Durerea nu-i durere decît pe propria ta piele, este reală numai în intimitate. Privită dinafară, confesiunea sa dramatică căpătase tonul unui foileton satiric.
„Trebuie să vă fie foarte greu", îl compătimi un ins între două vîrste, cu trupul încă bine conservat, în ciuda începutului de burtă... „Tot așa, eu../' și, în loc să aștepte de la Tutunea răspunsul cuvenit jumătății sale de întrebare, începu să debiteze amănunte despre propria profesiune. Dar le formula în așa fel încît nu reieșea prea clar, ba nu reieșea chiar deloc care ar fi putut fi asta, omul omitea să spună unde lucrează, ce diplomă are, în ce instituție își face veacul sau măcar de care minister aparține..., se deducea numai că face o treabă grea, grea, grea, de mare, mare răspundere, și că este foarte, foarte important în cadrul biroului său. Cuvîntul ăsta, „birou", revenea obsedant — „în biroul meu", „biroul a fost confruntat cu o serie de sar-
VIAȚA ROMÂNEASCA
$16
cini speciale44, „mi-am luat cele mai bune cadre din birou și am efectuat deplasarea*4 — și se vedea, sau era de dorit să se vadă (toate strădaniile se rezumau la asta), că omul este un fel de șef al acelui birou sau cel puțin o eminență cenușie. Tutunea îi privi mîinile, doar-doar va ghici din ele ceva. Evident, nu mai ținuseră un ciocan cam de multișor, degetele făcuseră pe ambele părți pernițe moi de grăsime, ca niște mici fotolii moderne, căptușite spre exterior cu blănițe paralele și dese. „Intelectual ?“ se întrebă Tutunea. „Nu, mai degrabă un birocrat, ștab, ștăbuleț sau așa ceva44, se corectă el singur, căci fruntea omului n-avea decît riduri dominatoare, adînci și dure, niște arcuiri ale pielii care se vedea că n-au nimic cu gîndirea și suferința, numai cu voința autoritară, cu plăcerea de a comanda, refuza, amîna, umili.
Dealtfel, putea să prevadă cu cine are de-a face după felul cum insul intrase în vorbă — pretinsa îngrijorare inițială fusese doar o momeală pentru a-1 prinde apoi în plasa bine țesută a laudelor de sine. Cînd Tutunea apuca să scoată și el o vorbă, personajul regreta vizibil că a fost înfrînt pentru o clipă, dădea afirmativ din cap la orice s-ar fi spus, dezgolea dinții într-un rînjet neutru, gimnastic, și, așteptînd să se termine fraza, hîhîia nerăbdător, ca un cîine ținut în zgardă, după care-și relua torentul de vorbe, fără nici o legătură, neascunzînd faptul că nu auzise sau nu ascultase nimic. „Vorbăreț paranoic44 — îl califică Tutunea. „Românii nu mai știu să asculte. Iar tinerii, nici măcar să vorbească.44 Dar, trebui să recunoască imediat, că este și asta o calitate — era de fapt o modă — să turui la infinit doar pentru a te ascunde printre vorbe, să folosești vorbele doar ca pled de învelit secretul. Și începu să se întrebe ce funcție poate fi aceea pe care o ocupa individul : la urma urmei, șefi are chiar și ecarisajul public, probleme speciale au și cioclii, și statistica, și teatrele de păpuși...
Se simți jignit să-1 mai asculte. Pretextă ceva și se îndepărtă prin bazin, prefăcîndu-se că înoată. De fapt nu știa să înoate (nici nu era voie în spațiul acesta îngust, unde orice mișcare bruscă ar fi stropit urît în jur — „aici nu e ștrand, e sanatoriu !“, ar fi sărit cu gurile lor pungite bătrînii reumatici, neînstare nici chiar la ștrand de o asemenea performanță...), nu știa să înoate, dar i se părea că e mai elegant așa, se ținea cu degetele de la picioare pe fundul bazinului și înainta dînd din mîini ușor, despicînd apa în trei figuri geometrice schimbătoare — una în față, mărită progresiv, iar celelalte două în spate, micșorate prin mișcarea de rotație a brațelor.
Jocul acesta invizibil i se părea absorbant. își căznea memoria să-și aducă aminte de prin anii de liceu cum s-ar numi în limbaj matematic cele trei volume. Nu putu stabili cu precizie, mintea sa de filolog, moleșită de paradoxurile umanistice, nu mai putea urmări răsturnările fulgerătoare și desfășurările fără echivoc în care excela geometria descriptivă. Trase concluzia fușerită că ar fi vorba de trei prisme cu volum variabil („prisma este în geometrie locul comun, minciuna liber consimțită...44, se scuză el rușinat) și se grăbi să-și continue turul în jurul bazinului. Se felicită încă o dată că nimeni n-avea ce să reproșeze acestui mod disciplinat și discret de a circula, căci pro
CĂLĂTORIA FALSULUI ÎNOTĂTOR
117
pulsia secretă de sub apă nu făcea spumă — ca la înotătorii pasionați —, nici valuri, nici măcar zgomot, părînd la suprafață doar un mod elegant de a înota.
Ajunse astfel în colțul opus al bazinului și reuși să rămînă pentru un timp singur. Dar foarte aproape de el îl zări pe individul care-1 enervase în sala de așteptare. Ca niciodată, Tutunea sosise în dimineața aceea mai devreme (mereu căuta să folosească și ultimul minut, mereu sosea în ultima clipă sau, și mai pe șleau, întîrzia...) și, dezechipat, gata să audă fluierul intrării în bazin, se așezase pe bancă prețuind ca un lord posibilitatea ce și-o dăduse de a gusta puțin existența. își făcuse în gînd o mică morală : iată ce calm se vede totul m cele cîteva momente pe care ți le iei ca ofrandă din alergătura oarbă a zilei, dedicîndu-le privitului fără sens, respirației pure a ochilor. ,,Un fel de gimnastică de înviorare stînd pe loc, un fel de inhalare a lumif‘, conchise el cu profesional luciu de vorbe. Și își alesese ca prim obiect de contemplație o frunză de ficus. Întîi o parcurse cu atenție de la un cap la altul, apoi încercă să-i pătrundă tainele mai mărunte, structura pielii, porii, nervurile, în sfîrșit seva invizibilă urcînd prin capilare, susurul ei mărunt ca al izvoarelor subterane... și deodată, cînd se lăsase cu totul în voia acestui joc (și chiar se mira că poate dura atîta !) îl trăsni un muget îngrozitor. întoarse capul și zări un domn grizonat la tîmple, cu înfățișare absolut respectabilă, foarte încîntat de sine după zîmbetul ce-1 arbora, înaintînd spre el cu un aparat de radio în mînă. Ceea ce în momentul șocului păruse', muget erâ acum o melodie de muzică ușoară pusă la maximum. Tutunea aruncă o privire intrigată, insul o recepționă — era clar, foarte clar că o recepționase — dar asta nu-1 împiedică să înainteze fără ezitare în direcția dinainte stabilită. Se așeză ostentativ pe aceeași bancă, adăugă aparatul alături, la cîțiva centimetri de coapsa lui Tutunea (încît zăngănelile bateriei îl gîdilau acum fizic, i se urcau prin șold în șira spinării și-i făceau pielea de găină), și începu să se dezbrace fornăind de satisfacție, cu aerul că această operație este singura importantă pentru moment, și nu urletul radioului, care nici măcar nu-1 interesa.
,,Atenție !<; — își spuse Tutunea — individul era acum iarăși aproape, cufundat ca un hipopotam, pînă la urechi, în apă, iar radioul ucigaș — de care se vede că nu se despărțea niciodată — trona deasupra, pe marginea de faianță a bazinului. Simți nevoia să înainteze pînă la el și să-1 arunce cu dosul palmei în apă, dar între timp rodioul trecuse de la muzică ușoară la un curs, discurs sau așa ceva. Nimeni nu mai îndrăznise să spună o vorbă (Tutunea își găsi în asta consolare pentru lașitatea lui regretabilă, deși acum era vorba de cu totul altceva...) și în vremea asta conferențiarul se sălta în șea, galopa de unul singur printre fraze kilometrice, reverberate de pereții bazinului, apoi cobora vocea plictisit el însuși de ce spune, și iar o lua de la început, la urechea proprietarului, care își scotea absent un coș de pe frunte’ fără să-1 intereseze ce se spune : el (părea să gîndească) avea radio din pur capriciu, voluptatea lui era numai de ordin electronic, bucuria lui era doar că îl are și că-1 oferă altora gratuit..
118
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
„Extraordinar — se miră Tutunea — cum poți ghici în apă, fără îmbrăcăminte și acte de identitate, ce se ascunde într-un om." Putea să jure că nesimțitul ăsta cu înfățișare nobilă făcuse în viață tot ce dorise numai pentru că — exact invers decît el — n-avea nici un. complex, socotise de la bun început că lumea este a lui, a lui și numai a lui, și n-avea nevoie de nimic dinafară. Numai cînd avea totuși nevoie de cineva, îl includea și pe acela în universul lui personal, ca și cum i-ar fi făcut	un mare hatîr.	Atunci i	se	uita direct,	temeinic
în ochi, ba chiar îi	zîmbea plin de	gravitate	(dacă se poate	imagina,
așa ceva) și, după ce	se încredința că	legătura era	bine făcută,	îi punea
problema de încredere, insinuînd că	persoana	în	cauză trebuie să fie
flatată că e singura căreia i se făcuse cinstea să-i fie încredințat păsul. Folosea argumente scurte și clare, sugerînd că fondul problemei aproape nu conta, important fiind doar impactul platonic, comunicarea cu cel vizat, felul cum îl privea și cum i se adresa. De preferință cu ,.nea“ — „nea Matache", „nea Marin" sau chiar „nea Robert" — ’dar punînd în acel titlu o noblețe pătrunsă de solemnă familiaritate, parcă ar fi tradus pe „sir" în românește. Arma lui secretă consta în faptul că niciodată nu privea lucrurile decît din punctul lui de vedere, nu ținea cont decît de propria voință, nu-1 interesa ce-ar fi putut crede sau spune celălalt. Cînd celălalt nu se lăsa amețit (mai erau și încăpățînați din ăștia — cum fusese el, Tutunea, cu o oră înainte), schimba pe loc zîmbetul în dispreț arogant și-l dădea la o parte ca pe un intelectual netrebnic, ca și cînd n-ar fi avut ce să caute în lumea ocult înțeleaptă pe care i-o deschisese.
Tutunea se răzbună nemaidîndu-i nici el atenție insolentului personaj, care îl speria instinctiv, deși în secret nu și-ar fi refuzat aplombul acestuia, bineînțeles grefat pe cinstea sa. Oho, gîndi el, un asemenea aliaj ar face minuni !
își întoarse privirea scîrbită dinspre colțul acela, panoramînd-o cu mecanică ostentație asupra bazinului. Oare chiar nădăjduia să găsească la ora aceea de vîrf, în Vitezda clocotitoare, un prilej de consolare pentru ochi ? Era greu să te bucuri la vederea acelor zeci de capete roșii, hidoase, congestionate, rostogolite prin apa gelatinoasă, și a căror singură grijă părea să fie de a arăta că nu se cunosc cu propriile trupuri, trecute și albe, flasce și pîntecoase, înșurubate ca la manechine pe gîtul decolorat și clar ca o bentiță de reverend. S-or fi cuplat, oare, cîteva greșit ? Puțin probabil, și chiar de-ar fi fost așa, tot nu s-ar fi realizat mare lucru, căci nici din greșeală capetele nu erau mai de Doamne-ajută, iar trupurilor nu le lipsea, nici vorbă, accesoriul indezirabil al burții sau strălucirea virginală a grăsimii. Uimitor era însă faptul că nu din aspectul acestor capete se putea deduce apartenența socială a purtătorilor (pe avocatul cu chelie îl crezuse la început miner, iar pe gunoierul pletos ca un hippy îl bănuise de diverse ocupații artistice). Deosebirea, oricît de curios ar fi părut, se citea din mers. Mersul descrie mai bine decît o vorbă rostită sau o haină purtată. în el se concentrau și firea, și educația, și gesturile mărunte ale profesiunii. Era ora ieșirii. Ocoleau cum puteau pe cîte un nesimțit
CĂLĂTORIA FALSULUI ÎNOTĂTOR
119
ce făcea pluta, lăbărțat ca un mort, în mijlocul fierturii de capete, și urcau apoi cele cinci trepte ce duceau din apă spre lumea terestră. Aici era momentul de colaps, cînd se dezvăluiau goi pușcă și, ca să-1 suporte totuși bărbătește, își scuturau marțial picioarele pe trepte, întîrziind puțin mișcarea, ca să demonstreze că nu le pasă și că, în definitiv, nu au de ce să se rușineze. Apoi... pe-aici ți-e calea... scă-pați de penibila strungă (spre care toți ceilalți trăgeau apreciativ cu coada ochiului, prefăcîndu-se însă indiferenți), o tuleau, fiecare în felul său propriu, spre coridoarele cu miros de tocană și cloramină. Unii mergeau aplecat, parcă ar fi dus în spate o traistă invizibilă ; alții tîrau picioarele, parcă ar fi purtat saboți ; alții mișcau brațele rotund și sistematic, ca și cum ar fi șters cu cîrpa un dulap ce o luase înaintea lor ; alții se arătau aroganți și parșivi, ca și cum ar fi dat la popice o lovitură bună și acum se împăunau în secret cu victoria... în sfîrșit, alții...
,,Moarte behaviorismului !“, își opri Tutunea avîntul. Era și timpul. N-ar fi bănuit să ajungă atît de departe cu bîrfa ! In definitiv, ce avea el cu mulțimea de singuratici în care soarta îl scufundase pentru optsprezece zile de conviețuire comună ? De-ar fi fost pentru o viață era de înțeles ! De i-ar fi cunoscut, de-ar fi avut ceva de împărțit cu el, mai mergea. Dar toți îi erau indiferenți, și n-avea de .stat cu ei mai mult de optsprezece, opt-spre-ze-ce zile ! Nu era un timp in care să te poți cunoaște, cu atît mai puțin plictisi sau urî. Totul se rezuma la niște banale discuții în pielea ’ goală (existențiale, ce-i drept, căci pielea goală te reduce la esență, nu mai ai frică, bos, buletin și dosar, tramvai sau limuzină, iar libertatea asta te face să-ti dai pînă la urmă arama pe față !). Dar chiar așa fiind, de unde furia asta ieftină pe un biet șef de birou lăudăros, pe un dandy bătrîn cu radio, pe burțile sărace — da, sărace ! — ale reumaticilor sau pragmaticele mirosuri de pe coridoare ? Hotărît lucru, era într-una din zilele lui negre, cînd inteligența îi fugea de sub control și păguboșenia îl făcea intolerant, cînd devenea mai vigilent și mai nedorit perspicace decît un întreg institut de psihologie. La ce bun ? Cui folosea că vedea lucrurile atît de limpede ? Nimănui. Lui, în nici un caz. Căci numai el se înfuria și apoi se simțea numai el umilit, pedeapsa numai a lui era, în timp ce toți ceilalți, „subiecții^, neconsiderîndu-se vinovați cu nimic (cine nu se obișnuiește rapid cu propriul viciu ?), n-aveau de unde să știe ce mustăcește el în gînd și-i atribuiau, poate, ridurile încruntate unei răutăți patologice, fără motiv...
în astfel de zile e mai bine să te bagi în pat și să aștepți trecerea răului, pînă nu faci vreuna boacănă. Mai bine să dormi în astfel de zile. Dar cum să le recunoști de la început ? După cocleala din adîncul sîngelui ? După cerul întunecos ca o pătură trasa pe ochi ? După cheful arțăgos de a despica firul în patru ? Trecuse de jumătatea vieții și nu descoperise încă secretul. Dar putea să mai trăiască încă un secol și tot n-ar fi știut mai mult. Sînt, oare, zilele proaste predestinate, ori se datoresc numai călcatului cu stîngul, greșitei orînduiri a timpului ? Urmează ele unor eșecuri care te fac rău și mahmur
120
VIAȚA ROMÂNEASCA
sau unor victorii care te-au înfumurat și ți-au luat mintea ? Au, oare, o succesiune logică sau se îngaimă arbitrar, ca episoadele unui vis.
Nimic nu era clar. Nici chiar trecut prin mașina cibernetică. De curiozitate, își întocmise la un calculator tabelul bioritmului pe un an întreg. Bioritmul — foarte la modă — indica zilele bune și rele, suc-cedîndu-se după anumite cicluri și reguli, în funcție de data nașterii. In Japonia era recunoscut chiar prin lege, valora ca un certificat medical. Atîrnase hîrtia deasupra patului și o consulta în fiecare dimineață înainte de a pleca la lucru. Totul se potrivise la început de minune, dar de la un timp nimic nu mai corespundea prevederii. Zilele „rele“ deveneau ca prin farmec bune, iar cele anunțate ca bune se stricau pe parcurs și ajungeau de-a dreptul îngrozitoare. Nu cumva — gîndi atunci Tutunea — totul e într-adevăr predestinat, dar cunos-cîndu-ți destinul îl ajustezi cu mai multă atenție la rău și cu mai puțină ambiție la bine, încît pînă la urmă totul se anulează și nu mai stă în picioare ? Dar asta înseamnă că a apărut o a doua predestinare, derivată din conștiința că ești predestinat, o predestinare de gradul doi, și mai aprigă decît prima, pentru că te împinge în confuzie și mai rău ! Și — mergînd tot așa — ajungi evident la predestinări de gradul	3, 4, 5	și	așa mai	departe, în	care — din dorința	de a te lim-
Pezi — e?^i	din ce în ce mai implicat și, prin asta, tot	mai buimăcit.
Dar dacă	ai mai	include în	calcul și bioritmul	celor de care
depinzi ?! Nu numai șoferii și aviatorii pot provoca dezastre în zilele lor	nefaste,	ci	și șefii	direcți sau	indirecți, politicienii	și birocrații,
trecătorii sau cerșetorii de pe stradă. Capul unui stat de la mii de kilometri, sau omul cu care ai de a face chiar acum (pisălogul lăudăros sau individul cu radioul încins) îți pot modifica în egală măsură predestinarea. Ca să depinzi de un singur factor ar trebui — ehei ! — să intri în contact numai cu oameni avînd bioritmul tău. Or, ei se nasc din 57 în 57 de ani : cei mai bătrîni cu 57 de ani au murit, cei mai tineri cu 57 de ani încă nu s-au născut, iar pe cei născuți exact în aceeași zi cu tine n-ai cum să-i cunoști. Încît a mai dori să-ți controlezi imponderabilul destin este zădărnicia zădărniciilor. Nu-i mai ușor să nu mai speri nimic, să nu te mai temi de nimic, (cum se lăuda că face un cunoscut scriitor, din păcate numai în epitaful pe care i l-au transcris urmașii pe crucea de lemn...) și astfel să te lași cărat la vale de fluviul zilelor, ca un ciot a cărui singură nerăbdare este să ajungă la mare ?
încercase de multe ori să-și fixeze modele tranchilizante, de calm și de fericire, pe care să le poată scoate din cutie la momentul potrivit. Cel mai bine îi reușea dimineața aceea de vară, cînd ieșise pe o bancă din parcul bibliotecii — de cîte ori n-o folosise ! Era nervos, avusese un necaz la serviciu și nu-i prea stătea gîndul la treabă, cînd ochii îi căzuseră pe o buburuză ce înainta încet spre cartea pe care o lăsase deschisă. Banal episod, citit și văzut în toată literatura și în toate filmele. Și totuși, pe el îl mișcă și-i dădu o beatitudine inexplicabilă. Toată atenția și toate simțurile i se concentrară asupra vieții
CĂLĂTORIA FALSULUI ÎNOTĂTOR
121
esențiale, alungind complicațiile inutile și stufoase ale intelectului. Banca veche de lemn se transformă într-o lume miniaturală, în care viețuitoare neluate în seamă își dezvăluiau dintr-o dată existența și deveneau personaje principale. Insecte necunoscute porniseră în pelerinaj, urcau pe caietele lui și băteau apoi drum lung pe filele albe, ca pe niște cîmpii înghețate. Păianjeni milimetrici, purici de plante, mici ca un fir de praf neștuit, i se inventau dintr-o dată în fața ochilor, în podul palmei, pe genunchi, și era formidabil că nu-1 agasau și nu-1 speriau, cum s-ar fi întîmplat dacă ar fi rămas la condiția lor abstractă, ci îi dădeau o teribilă bună dispoziție. Se petrecuse ceva deosebit ? Nu se petrecuse, dar procesul devenirii, redus la scara aceasta accesibilă, ușor de cuprins în priviri, a gîngăniilor, îi făcea bine, îl absorbea și pe el în joc, obligîndu-1 să uite de teama și ura socială, să-i pese mai puțin de evenimentele zilei decît de teribila armonie pe care o descoperea, și care i se înfățișa ca un tablou în care binele și răul aveau drepturi egale la viață. Acum chiar propria moarte i s-ar fi părut normală, iar contopirea cu pămîntul ar fi întîmpinat-o cu aceeași bucurie voluptuoasă cu care-și privea raza de soare de pe vîrful pantofului.
De ce n-ar putea organiza și acum ceva ? Era greu de găsit doar pretextul, încolo efectele veneau ele singure...
Bunăoară, se gîndi ce nostim i-ar fi părut, într-o zi în care și~ar fi recăpătat umorul, precarul șef de birou. Evident că grandomania lui i-ar fi părut inofensivă și simpatic de tipică pentru mentalitatea balcanică. După cum pe grizonatul proprietar de radio l-ar fi tălmăcit poate ca pe un om fermecător, care-și infringe vîrsta prin comportarea lui tinerească etc. însemna oare că — buni sau răi — oamenii ăștia erau oricum absolviți de faptele lor — frumoase sau urîte —, toată răspunderea revenindu-i celui ce-i judeca ? Din păcate, judecind așa ..mai departe s-ar ajunge la un precedent periculos : lumea n-ar fi decît un pretext fizic, pe care îl ornează cu sensuri, ca pe un tort, buna sau reaua dispoziție a privitorului. Dar bine, atunci el însuși n-ar mai fi Tutunea decît pentru sine, pentru toți ceilalți transfor-mîndu-se în... credința lor despre el ! Un manechin pe care fiecare îl îmbracă în umoarea lui din clipa respectivă, ca la o paradă a modei.
„Iată unde duce izolarea !’* se scutură el de tot ce gîndise. Nu apuci să trăiești nici două săptămîni singur, că începi să o iei razna. Legăturile sociale dispar ; oamenii încep să fie inutili și paraleli ca niște tuburi de orgă părăsită. Vegetează în așteptarea concertului.
îi veni o idee năstrușnică : să-și ia ca model pentru înfrumusețarea lumii tocmai sanatoriul. Să-1 umple cu viața care-i lipsea ! Tîr-șindu-și pașii pe coridoarele lungi și oarbe, luminate cu neon, ajunse grăbit în cameră și vîrîndu-se repede sub pătură, pentru ca sudația să-și facă efectul, începu organizarea. își spuse că se află de fapt pe un transatlantic uriaș, care se pregătește să abordeze oceanul. Comedia fericirii mai făcuse de nenumărate ori experiența acestui decor și nu. avusese nici o înfrîngere. Totul era : de unde și cu cîtă bunăvoință privești ? Da, știa că îl așteptau zile lungi de izolare, în care va întîlni numai figuri cunoscute, va mînca același fel de mîncare,
122
VIAȚA ROMÂNEASCA
va respira aceleași mirosuri, va citi aceleași cărți stupide în aceeași bibliotecă, va bea aceleași băuturi dulcege la același bar, va vedea filme comerciale pe același unic ecran, va bate aceleași drumuri — din odaie la masă, de la masă la televizor, și de acolo înapoi în odaie... dar important era altceva : că dincolo, la capătul drumului, era un liman, toate claustrările la care se supunea urmau să se termine într-un decor nou, încă purtînd mirajul ineditului. Căci vaporul e o viață care de la sine se transformă în alta.
E adevărat, era cam înghesuială aici, și monotonie, și singurătate, un haloimăs binevoitor cum nu s-a mai văzut. Șefii de acasă, de care abia așteptase să scape, se dezbrăcaseră în pielea goală și veniseră să-i țină predici chiar în ținuta asta, etalîndu-și puterea cu protectoare intimitate. Bădărănia se îmbrăcase în maniere, civilizație, bonton. Clănțăii de prin ședințe purtau la recepții papillon și se duceau la vînățoare cu veste de parașutiști americani cumpărate în străinătate, dar aici se mascau în mielușei cărora li s-au tuns blănițele, vorbeau de suferință, își bîrfeau mai-marii, îți plîngeau pe umăr și se ano-njmizau pijamale stas, amestecîndu-se cu tine, victima vorbăriei, fățărniciei și lucrăturii lor. Gestionarii cu venitul zilnic mai mare decît cel lunar își ascundeau banii în ciorapi și ciorapii în casca de baie și se fofilau, cu acest unic semn distinctiv, în mulțimea vărgată a celor cu o singură pijama, pensionarii de optsute, care-și făceau și ei ccrsoul pe aceleași tocanizate și cloraminate coridoare, ca să se vadă că au și altceva decît cămașa, că sînt și ei oameni. O dureroasă, pitorească, politicoasă democrație ți se strecura pe sub nas, ba îți pătrundea chiar mai departe, în faringe, laringe, bronhii, alveole, plămîni, sînge, hemo-globină, în sistemul nervos central, apoi în nervii periferici și cei vegetativi, de unde se întorcea în lume sub forma reflexelor condiționate, a capetelor plecate și a dorinței de a fi plăcut, zîmbitor și cît se poate de conform cu fluviul de pijamale vărgate, care se scurgea, se scurgea pe coridoarele cu lumină artificială. Se înecă. Tuși de cîteva ori și duse degetul la buză, curios să vadă ce avusese în gît. Descoperi un fulg mare de păcură arsă, care în loc să zboare cînd îi dădu un bobîrnac, se lipi, se întinse și mai rău, făcu să se înțeleagă bine că nu va ieși cu una, cu două din buricul degetului. Atunci îi deveni clar ce anume îi pătrunde lui în faringe, laringe etc. Scoase capul de sub pătură și întredeschise ochii : da, viziunea lui era foarte realistă, da, acolo.. în dreptul prorei (cam unde ar fi fost înainte bucătăria), era tocmai coșul bont, gigantic, al vaporului, din care pornea spre înalt o trîmbă neagră, unsuroasă, de fum. Fumul se ridica evlavios, demagogic, pînă într-un punct fix, unde probabil era acoperișul mării, iar de acolo se lățea, făcea diferite figuri de balet — „pas des deux-uri“, ploconeli și temenele — după care, consumîndu-și energia, se răsucea pe căkne, se întorcea sleit înapoi, se dispersa în moleculele lui componente și sub forma aceasta brută pătrundea mătăsos în măruntaie, ba se insinua și în pori, care se umpleau, deveneau tuciurii și își schimbau chiar rasa, iar mai tîrziu se transmitea și așternuturile, care, la rîndul lor, deveneau cu picățele, îți furau mințile cu aspectul lor senzual, divei sionist.
CĂLĂTORIA FALSULUI ÎNOTĂTOR	123
Acum devenea explicabil și mirosul suveran de sulf ars care, adăugat efluviilor de ceapă și dezinfectant, venind din direcția cantinei, respectiv a toaletelor, alcătuia o hartă de miresme nu atît de neplăcută pe cît părea. Căci, la drept vorbind, toate acestea erau încercările voluptuoase la care soarta îi supune pe călători pentru a sublinia și mai contrastant binecuvîntarea ce îi așteaptă, țărmul alb și surîzător spre care se duc. Premiantă era acum suferința, nu meritul, ajungea la linia de fund răbdarea nu veselia ; chiar dacă pe drum îți era scris să mori, trebuia să o faci cu bunăcuviință și eroism, nu cu durere, nici cu zîmbetul pe buze, nici cu medicamente străine, iar îngropăciunea era gratuită și obligatorie, se îndeletnicea de ea nu popa, ci însuși bucătarul șef, care te arunca în mare învelit în cearșaf ca să îngrași peștii cinei următoare. Dacă înțelegeai asta, puteai fi fericit, fericit într-adevăr, și nu te mai supăra nimic, erai asigurat pe optsprezece zile iar după aceea urma nesfîrșirea, oceanul... Ce mai contează atunci pijamalele, ifosele, corsoul, toată această mascaradă sforăitoare a spațiului închis, a standardizării și a mutrelor neroade de matrozi improvizați ?
în aceeași seară, vasul ajunse la Casablanca. Luminile portului părură un timp stele depărtate, apoi se limpeziră și deveniră felinare de neon, pline pe jumătate cu fluturi. Motoarele amuțiră și din noaptea neamăsurată năvăliră în cabină clipocitul mărunt al apei și țipetele provocatoare ale docherilor. Era ca o încurajare, simțurile plictisite se dezmorțeau, ca și cum ar fi fost scoase dintr-o cutie de conserve. Prin hublou se zărea un relief ciudat, un lanț muntos ; dar munții nu erau de piatră, ci de grîu ; hamali cu fes îi escaladaseră ca niște furnici, ajun-gînd în vîrf se băgau cu saci cu tot în potopul de boabe, îi umpleau, îi săltau în spate (la urcare îi purtaseră tot acolo, dar goi păruseră niște fulare), apoi dispăreau rapid pe celălalt versant, în spatele nopții. „Se muncește și aici, se muncește !“ îi îngînă Tutunea malițios, dar foarte bine dispus. Căci abia aștepta dimineața, cînd pasagerii urmau să coboare în oraș, iar el să se repeadă la bliblioteca regală, unde îl aștepta un microfilm, demult notat, din cronicile maghrebiene. își aminti cota si duse mina la noptieră, să o însemne. Da, așa se întîmpla mereu la marginea dintre trezire și somn, cînd era mai obosit îl fulgerau revelațiile, ideile senzaționale. Ce păcat că momentul nu era potrivit ! pe unele le pierdea, din comoditatea de a întinde mîna prin întuneric după creion. Alteori se întîmpla și asta ! făcea efortul gigantic de a nota, dar de fapt totul era o păcăleală : lenea șireată îl cufundase pentru o clipă în vis, doar atît cît să imagineze gestul, să-1 amăgească doar că și-a făcut datoria... Apoi îl cuprindea un somn mulțumit și cînd, după scurt timp, se trezea (îl trezea de fapt o uriașă presimțire culpabilă), hîrtia era goală, ideea pierdută în neant, și-l aștepta o noapte crîncenă de insomnie. Nu mai putea dormi pentru că nimic nu suporta mai greu decît propria sa vină. îl hărțuia întîi ciuda, apoi dorința de a uita. în sfîrșit, odată breșa făcută, un nesomn rece, sîcîitor, delirant se lăbărța
124
VIAȚA ROMÂNEASCA
în el, îi spăla gîlgîind creierul, îi degrada voința. Nervii îl făceau să transpire, frigul de afară să dîrdîie. Convoaie grotești de oameni și întîmplări îl luau în primire. Trecîndu-i prin față parcă anume ca să-i biciuiască atenția, să-i ațîțe rațiunea obsedată numai de somn, să-1 umilească, să-1 agaseze prin rotirea lor nesuferită. Camera devenea un cub vîscos de electricitate, o butelie de Leyda trăsnindu-1 pe la încheieturi, paralizîndu-i plămînii, făcîndu-1 să sară de durerea pe care i-o strecura în vine... întreaga noapte pentru o secundă de chiul !
N-ar fi vrut să mai pățească o dată, Doamne ferește ! Căci singura certitudine rămîne totuși somnul. Cît timp notezi și-ți faci datoria corect, ești lăsat să dormi. Și nu poate exista fericire mai mare, cadou mai meritat și mai nesperat decît un somn care ți-ar fi putut fi răpit. Să te știi acolo, în adînc, ferit de viață, scutit de gîndire 1 Să te înfunzi cît poți mai lubric și păcătos în somn, lipindu-ți carnea, făcîndu-te una cu saltelele lui pufoase, burgheze moleșitoare, presimțind animalic că numai ele te pot separa, te pot ține departe de primejdia lucidității. Nu mai era acum la Casablanca, zburase undeva cu zepelinul, apoi o sanie îl depuse în sat, la poarta părinților, apoi urma ceva cu totul senzațional, un accident în munții Retezat. Se afla, de fapt, într-un fascicol călduț, aromat și luminos ca o stea a magilor măturînd pămîntul, care îl purta în locuri foarte felurite și neașteptate, fără nici o legătură între ele ; un fel de radar indiscret care-i cutreiera trecutul, fixat să gliseze doar pe un singur meridian — ce-i drept misterios și arbitrar — al creierului. Proiectorul acesta — căruia i se abandonase total — îl solicita la maximum, îl storcea de atenție ca pe o lămîie, dar Tutunea știa cel puțin că este ceva imaginar, că nu contează în răbojul vieții și că, prin urmare, îl scapă de răspundere, de neplăcerile zilei, de șefii en titre sau imaginari, de mutre, bazine și coridoare, de sclifoseli, ifose și damfuri, de conferințele radiofonice, de nesimțiți, și nepoftiți, de sentimentul că este singur în plină mulțime, și mai ales de obligația de a lua act de toate acestea, de a le decreta reale. Merita sacrificiul ! Se ghemuia în conul confortabil și din cînd în cînd — nu se putea abține — se felicita, mulțumea cerului că acolo, în zbuciumul luminos, are măcar un adăpost, un acoperiș. Era în interior, la căldură — sînt și vise reci, la care asiști înfricoșat de dinafară, cum ai vedea o corrida dintr-o tribună, dar ăsta era un vis în care te puteai aciua, care te tolera, în el, în miezul lui, printre culisele lui confidențiale, lăsîndu-te să vezi cîte ceva și să te înfiori cît vrei de obiceiurile vieții de dincolo. Sau de altădată...
... Numai din cînd în cînd îl curenta cîte un gînd, prea nou sau prea interesant ca să nu-1 noteze (poate venea din prea intensă stare de fericire !) și atunci Tutunea — ca și cum s-ar fi trezit în el datoria (sau convenția tacit încheiată l-ar fi obligat la acest tribut, sau teama unei noi insomnii l-ar fi îmboldit) — se ridica o clipă, ieșea bombănind în frigul de afară, dibuia noptiera, își rezema cotul martir de sticla
CĂLĂTORIA FALSULUI ÎNOTĂTOR
125>
rece, binecunoscută, ținînd ochii strîns lipiți, de frică să nu se deștepte, și nota prescurtat, dar conștiincios, cîteva cuvinte...
Se băga imediat înapoi, în somn, dar spre dimineață, cînd se trezea și întindea mîna să se acopere mai bine, simțea din nou multpomenitele dureri reumatice la locul știut. Dar acum ele aveau un motiv în plus și, orice nenorocire fiind cu atît mai suportabilă cu cît îi cunoști mai multe cauze, adormea la loc fericit, cu conștiința perfect liniștită.
Acum își explica totul... Acum își expli...
ROMULUS rusan;
EPOPEE
Durata a durat, devenirea a devenit.
Mingea de ping-pong a Terr ei se rostogolește-nainte lăsînd în spațiu o dîră de singe, de fum și de whisky.
Și totuși
ce nu aș face
să pot prelungi cu o clipă epopeea care e viața acestei pisici muribunde...
AȘA GRĂIT-A
„Cît timp vei avea vreo umbră de speranță, să nu speri nimic ; ci doar atunci cînd cu adevărat
vei uita ce-i speranța, poți începe
să speri. Și de îndată
pentru tine nu va mai fi vreo speranță.
Și poți începe desigur să sperii
Astfel îmi spuse Demonul, și plin de nădejde
lăsai orice speranță cînd am intrat acolo.
VASCO DA GAMA
Vai ! Plimbîndu-mă beat prin pădurea înzăpezită, prin pădurea de gheață, de sticlă, 30 de grade sub
zero,
m-am întîlnit cu Vasco da Gama.
„Nu te mira Ursachi, de felul cum sunt îmbrăcat, nu te mira de nimic. Vin din Siberia, din Babilon, de pe Lună. Mă duc să descopăr
VIAȚA ROMÂNEASCA
127
o țară ciudată, al cărei nume îl știi." „Nu știu nimic", i-am răspuns, „deasupra capului meu nu este marea Cruce a Sudului."
„Spune-mi ceva despre drumul care duce acolo.“
„Ce fel de drum, domnule, nu vezi că zăpăcita dumitale ambarcațiune nu stă pe apă ci pe zăpadă ?"
(Mi s-a părut în momentul acela, dar mă înșelam, că aud glas de îngeri, care cîntau :
florile dalbe, flori de măr, florile dalbe, flori...)
„Trebuie să fie prin apropiere, spuse Vasco da Gama, marinarii mei simt miros de pămînt și păsări albe au apărut pe catarge/'
„Pentru ce, domnule, spusei, pentru ce vrei să descoperi și asta, de ce să descoperi ceva atît de acoperit sub zăpadă ?"
„Societate de consum, zise el, societate de consum" „Fortul numărul 13, zisei eu, Fortul numărul 13" Atunci, deasupra pădurii înzăpezite, deasupra
pădurii albastre, deasupra pădurii pline de sufletul meu
răsări, aplecată pe-o parte, La Cruce Meravigliosa, constelația navigatorilor.
„Mă îmbarc, spusei, acum mă îmbarc pe galionul numit Esperanza, o tu, Vasco da Gama, prea fericitule, ai ajuns, puțin mai încolo e tainicul Fort numărul 13."
MATUTINUM
La orele inului
fazanul nebun se azvîrle spre ceruri (zvrr-zvrr) în timp ce sirenele fabricii „Raza" (ulei comestibil) calmează cu febrilitate uverturile muncii. Așa își trăiește floarea albastră de in diminețile sale pe provizoria pajiște plină de rouă de la periferie.
NOAPTE CU VISE
Memorie uitare memorie uitare memorie uitare
Memorie uitare memorie uitare memorie uitare
O, nopți cu vise
ALGORITM *
Pe pajiștile clare ale nebuniei.
Calul de aur paște zambile.
Ca de exemplu propozițiunea : „Grigore trage la măsea“.
He-hei trotilul, he-hei trotilul...
Pentru că vine vorba, pentru că vine seara, socoate pe degete fine de parafină ciclurile vieții ale planetei ale
umanității ciclul a tot ce există sau nu există sau existînd nu există sau invers sau amândouă sau nici una. Și niciodată și totdeauna.
(Ciclul lunar al Răsneființei)
Lasă-mă naibii în pace (Spuse, scoțînd două tenii pe nas) Iarna e mai bine oricum decît vara, poți face literatură, lecturi serioase și curajul e mai la ordinea zilei. Mulți sunt de părere inversă. Lasă-mă naibii în pace.
Iar această preaf rumoasă poemă, scrisă, propriu vorbind, de cunoscutul romancier-nuvelist (Scriitoare e Regista). D. Dinulescu, a scris-o de fapt, și nici că e mîndru de asta.
MIHAI URSACHI
* 1. (învechit) Sistem zecimal de calcul. 2. Proces de calcul care decurge după o schemă determinată (repetativă). 3. Procedeu în transformarea progresivă a seriilor numerale. (N.A.)
Abecedar
ANCHILOZARE
Cuvîntul acesta m-a speriat de multe ori — dar aproape totdeauna în accepția lui fizică : anchilozarea unei părți din organism, a unui mușchi, a unor articulații o comparăm adesea cu o grădină lăsată în paragină, prin care anevoie te mai poți descurca, picioarele ți se împiedică printre șireturile lungi ale dovlecilor, turtele zbîrcite de floarea soarelui, neculese la timp, te izbesc la prima clătinătură, gropi invizibile... „Un organ nefolosit se anchilozează" spun doctorii și imaginea clasică este aceea a unui bolnav care, fiind imobilizat la pat, suferă de o anchilozare progresivă a întregului aparat locomotor. Deducția e simplă : un organ nefolosit se usucă, se veștejește din cauza nefolosirii ritmice a mușchilor, a circulației sanguine și o să cădeți de acord cu mine că, geografic vorbind, imaginea este deplorabilă, părăginirea și nedrenajul firesc, natural, al substanțelor îți lasă o stare grea, apăsătoare — sîntem doar obișnuiți cu un ideal fizic în care predomină suplețea, aerisirea firească, tonicitatea și entuziasmul mișcării, nu ?
Deplasîndu-ne în spațiul metaforei, mă întreb adesea cum arată anchilozarea sufletească, cum am putea ca, venind dinspre medicină, să beneficiem de niscaiva învățăminte noi, în psihologie și antropologie.
De la bun început anchilozarea sufletească te trimite la întrebarea : „cum e posibil ca sufletul să nu se afle într-un permanent schimb cu mediul, recte cu, oamenii, cu semenii ?“ (căci acest termen are un caracter moral mai pronunțat). Iată că e posibil — de exemplu, oamenii care trăiesc în stațiunile meteo și unde contactul e minim — mai ales cînd ai ghinionul să te afli în preajma unor oameni meschini, cinici. Sau, poți fi izolat în anumite forme de muncă, în pădure, la tăierea copacilor, în zone izolate, lucrînd numai cu animale pentru mult timp... E valabilă oare, în aceste cazuri, noțiunea de anchilozare sufletească — așa cum piciorul, bandajat un an de zile, zăcînd în pat, se anchilozează ? Nu — și viața demonstrează fără drept de apel că nu contează cantitatea de contacte umane, nici durata lor, omul se poate stîlci sufletește, se poate deci anchiloza moral chiar dacă trăiește în mijlocul celui mai destoinic colectiv de muncă, al unei mari comunități de oameni ! (Să fim bine înțeleși : moral — în sensul nu al corectitudinii sterile și seci, ci al raportului profund om-om).
De ce ? De ce naiba se petrece acest lucru ? Căci în medicină lucrurile sînt teribil de simple și deodată aici, la inima omenească, se înfundă ?!
130
ABECEDAR
Am să povestesc succint cazul unei femei. De fapt, o să strecor discret și un al doilea caz... G. St. este secretară la o școală generală, o școală mică, cu puține clase. E destul de puțin de lucru, mai mult pe la începutul anului. Se bucură de multă autoritate în școală, pentru că ea este cu adeverințele, cu plata retribuției, cu pigulirea absențelor din condică pentru a fi operate financiar etc. și, vorba ceea, ai nevoie oricînd de ea, mai bine să fii amabil ca să-ți răspundă la fel. Ore în șir nu are nimic de făcut și directorul școlii este un om amabil, care n-o solicită, îi dă multe zile libere, o învoiește deseori la ora 13, vacanța este vacanță și pentru ea, o viață dulce ar spune cineva, și pe drept cuvînt. (Totuși, să-i dăm șansă : în termenii stressului psihic ea s-ar putea spune că suferă de „stressul de subsolicitare").
Eroina noastră este încă tînără : 30 de ani. A vrut cîndva, pe la 19—20 ani, să fie arhitectă, apoi, ca în celebra lecție de psihologie numită „Dănilă Prepeleac", s-ar fi mulțumit ea și cu o școală de învățătoare, dar viața i-a oferit doar scaunul de secretară. Ore în șir stă singură în camera ei, altminteri spațioasă, și se uită pe diverse acte normative. Singurul telefon din școală e la ea, chiar pentru director tot ea cuplează, dar dacă e în toane rele — și cam așa e mereu — zice că e plecat, mai ales cînd este o voce de femeie, deși (atenție, începem să vedem mușchii la microscop !) nu îl place, îi este subordonată și atît, nu e geloasă, dar o plictisește să facă o muncă atît de rutinieră, de seacă, fără o participare personală, fără o implicare în circuitele vieții și atunci se implică ficțional, trage o minciună, sau pisează pe cel de la capătul firului : cine e, de unde e, cum îl cheamă pe directorul pe care-1 cauți (și dacă nu știi, pierzi din credit), în fine, simte imediat dacă ești cineva de la sector, minister, sau doar un oarecare. Aparent, e normal ca o secretară să filtreze apelurile, mai ales la director, dar vai, am supravegheat-o cîtva timp cu atenție (că e de-a dreptul personaj de roman !) și am observat că fabulează pentru propria ei bucurie, pentru o des-aplatizare sui generis și nu pentru el ! Că, la o adică, vai și amar de bietul om, cum îl mai tîrnuie cu anunțurile că „sînteți chemat acolo", „vorbiți cu X", sau, atenție, „veniți repede (el fiind în oră !) că e cineva la aparat care nu și-a spus numele !“ Și ce să vezi ? era tatăl unei fetițe care îl ruga s-o scutească de vaccinuri pe tot anul întrucît mai făcuse unul la policlinica de sector (fetița fiind în clasa a întîia, tatălui îi era teamă...) Oricum, directorul ar fi putut să nu fie deranjat, dar iată, ea, printr-o simplă ficțiune a mișcat lucrurile din locul lor ! Am zis ficțiune pentru că veți accepta probabil că cine creează (precum ea) mister în jurul unei persoane care sună la aparat, îl implică fictiv pe cel chemat într-un presupus joc de forțe și, finalmente, te implici tu, femeie fără preocupări serioase, în jocul uman de forțe ! Urmăriți-i pe copii și o să vedeți că iubesc (ca și adulții infantili, subsolicitați și lipsiți de imaginație) o mișcare cît mai vie în jocurile lor, o schimbare rapidă de decor la piesele de păpuși și, dacă aveți răbdare, urmăriți o lecție de limbi străine la ei și veți vedea că nu suportă mai mult de 30 de minute, și chiar și acestea trebuie să fie vii, cu cîntece, cu glume, în fine, ca pitorescul vieții. Mergînd chiar mai departe, putem spune că cu cît evoluează ființa umană, cu atît are mai puțină nevoie de varietate și peisagistică
VIAȚA ROMANEASCĂ
131
formală, și semnul cel mai sigur al unei fărîmițări, al unui declin (altminteri insidios), al unei uscăciuni de substanță, al unei EPUIZĂRI, este cred, goana după variante formale, după baroc și zarva (de altfel vom avea prilejul să scriem cîte ceva despre „tipul agitat, și fals activ“, în curînd).
Ore în șir, eroina noastră nefericită (deși ea nu știe că este nefericită) stă singură în secretariat, așteptînd pauza. Atunci pică cîte-o învățătoare, cîte-o profesoară, se mai schimbă o impresie, se comentează ceva. G. St. a realizat performanța de a transforma secretariatul într-un fel de „fierărie a lui Iocanu unde se schimbă informații. Mergînd după o intenție precisă de a tautologiza funcția ei, ea este cu adevărat SECRETARA școlii, depozitara a zeci de secrete și detalii, știe toate simpatiile și antipatiile, jocurile de forțe, cuplurile, căsătoriile, despărțirile, copiii fiecăruia, ce și cum învață, ce sînt soții și toate acestea le-a obținut pe nesimțite, calm, ca din întîmplare, și culmea ! parcă nu atît ea le-a cerut, cît ceilalți, fiind siguri cu ea, creindu-se mediu de falsă comunicare sufletească, le-au oferit într-o confidență pripită (de fapt, și aici e o anume viclenie a Psihologiei speriatului de care vom scrie).
A ajuns atît de obosită — fără s-o știe ! Știe totul și e deja foarte mult. Merge pe liniile de forță ale grupurilor din școală și se epuizează fără să-și dea seama, în așteptarea acelui eveniment care să-i dea Suculenta Vitală mult rîvnită.
Depinzi de ea — asta e cert. Te pisează cînd nu ai adus un act de vechime, cînd nu ai semnat condica, cînd ești de serviciu și nu ai ieșit afară în pauză și ai rămas cu un grup de copii pe coridorul școlii, cînd bonul nu știu care nu e dus încă la magazie pentru lopețile luate de clasa la care ești diriginte, deși lopețile stau bine mersi la locul lor, nimeni nu le ia, sînt sub cheie în debaraua clasei, doar nu o să le duci acasă pe furiș, dar așa e ea, trebuie să-și umple cu evenimente viața care i se scurge printre degete acolo, în mica școală unde a eșuat tinerețea ei, cîndva plină de idealuri, dar pe care nu le-a dus la realizare datorită, evident, propriilor ei disabilități intelectuale. Acum însă, ha-ha, cît își scoate ea pîrleala, să nu credeți voi profesorii de muzică, că dacă mai activați și pe la Conservator și aveți în școală o formație de muzică de cameră a elevilor cu care ați luat cîteva premii, o să chiuliți de la adunarea de sindicat la care se va discuta atît de serios despre ce trebuie să facă ICRĂL-ul la fațadă și... Să nu credeți voi, profesoare de biologie, că dacă aveți substanțele alea pe mînă scăpați de ochiul meu, fiecare experiență aibe fișa ei, să se știe ce și cît s-a consumat, deși eu ghicesc că n-o să beți acid sulfuric, dar disciplina la locul de muncă e ceva sfînt ! Iar tu, profesore de sport, pentru că dai rachetele alea la copii și le jigăresc, să știi că te voi face să-ți muști degetele la finele anului, la inventar, îți găsesc eu ție o hibă.
Uneori, cînd o ploicică rapidă aburește geamurile vechi ale școlii, ea închide repede fereastra, dar preț de o secundă, dintr-un imbold obscur, mai zăbovește acolo, privind bulbucii din băltoacele străzii. Păcat, sună un telefon care îi anunță ceva cu recensămîntul animalelor ce trebuie efectuat în perioada 5—11 ianuarie și gîndul că va petrece o oră două savurînd pe cine va propune directorului (fricos, moale) îi dă o atît
4
132
ABECEDAR
de mare satisfacție că a uitat de ploaie și s-a adîncit în studierea listei cadrelor, pentru „vînătoare". Acum își va plăti ea polițele celor care n-au adus nici măcar o sută de grame de cafea în timpul anului, celor care nu i-au adus un Rexona, un Lux sau altceva, o mică atenție, mai ales de 8 Martie cînd a văzut ea ce flori și ce cadouri se primesc de către profesoare... Dar credeți că-i va pedepsi acum pe aceștia, pe „neatenți" sau pe cei care nu i-au adus la timp un act de vechime, o adeverință, pe cei care nu au salutat-o curtenitor ? Da, veți spune, evident, pe ei că i-au creat dificultăți în serviciu, că n-au dat dovadă de disciplină la locul de muncă.
Aiurea ! De o mie, de un milion de ori aiurea !
Atunci veți zice (indignați de aerul meu categoric) s-o întrebăm pe ea. Să pătrundem în sufletul ei și să decelăm acolo sursa. Bine, accept... Ne uităm noi atenți, ne slujim cum putem de batiscafele intuițiilor noastre care trebuie musai să le lase la mii de ani lumină în urmă pe cele mai perfecționate ale lui Jacques Cousteau, și vedem că... haida-de ! ce perfidă e viața, cum se ascunde ea, ascuzîndu-ne adevăratele motive prin altele, așa, ca să ne arunce cu praf în ochi, ca să zic așa, așa cum altădată oceanul era domolit chipurile de uleiul butoaielor aruncate în momentul furtunii. Ei, bine, oceanele se vor fi putut păcăli, le privește, dar noi, cu un pic de efort am descoperit stupefiați (asta ar fi ,,viața marinarului" !) că nu astea sînt motivele, ci o nesfîrșită singurătate, un deșert-de-timp pe care ea vrea să-1 populeze cu ființe-evenimente, să-1 colonizeze cu „existență". Deci, am avea doi timpi : unul ar fi implicarea în această existență prin diverse speculații și, doi, cînd falsa viață în care s-a autoimplicat o duce mai departe, transformînd-o în obiectul său de joacă. E faza cînd jocul i-a ieșit din mîini și ea nu mai poate da înapoi, un cerc vicios o face să fie asemenea tot timpul, prin dublă alimentare (feed-back).
Afară ninge superb și ea, reflex, se gîndește la cel care-i de serviciu în curtea școlii. Nu-și amintește și îl sună pe director care, deși o antipatizează, nu e decît miere și zîmbete cu ea pentru că, se șoptește în școală, știe prea multe ca s-o mătrășească și nici c-ar reuși decît, poate, să-și rupă gîtul pentru că ea e mult mai înfiptă ca el pe la sector. Deci îl sună și-i atrase atenția că .,dacă lăsăm să ningă fără să se dea zăpada cu lopețile, în mai puțin de trei ore e vai de noi". Veți zice odată cu mine : cît simț de prevedere, cîtă abnegație față de interesele instituției !
„Da..." bîiguie directorul jenat oarecum pentru că nu i-a dat lui prin cap asta și uite, e nevoie de altcineva să i-o spună. „Cheia de la magazie e la tov. Florica, care e la municipiu cu situația școlarizării", adaugă secretara și în vocea ei e o abia strunită satisfacție, ea le știe pe toate, ea ține frîiele informaționale ale școlii în mînă, prin ea se filtrează, iată, toată activitatea a zeci de profesori, doar și ea a dorit cîndva să fie profesoară ! Acum că La încîlcit atît de tare pe director ea jubilează, dar curios, așa i-a devenit de firească această circuitare a lucrurilor, încît nici nu mai e conștientă de jubilație — o să zicem împreună pe bună dreptate, că anchilozarea a ajuns în apele teritoriale ale excelenței sale, la apogeu !
ABECEDAR
133
în fine, directorul coboară la secretariat, acolo se întrunește ad hoc un mic stat major. Secretara trimite pe eleva de serviciu după secretara de organizație de bază, apoi după cel de la sindicat, apoi după comandanta de pionieri, căci o listă de oameni cu comandamentul de deszăpezire (oh, și afară fulguiește superb, agale, ca un zîmbet, ca o promisiune incertă) se cuvine să fie trimisă la sector de urgență. Ia să dea ea un telefon acolo, să vadă ce și cum. Sună și un inspectar își dă seama că n-ar strica, chiar trebuie, cum de-a analizat el ore în șir aparatele ălora de la liceul industrial și a uitat de lista comandamentelor de deszăpezire „în cazul unor ninsori abundente ? !“ Da, sigur, o anunță el, în fiecare școală trebuie un astfel de comandament (vocea lui începe să semene cu a ei), o să roage să se comunice pe teren imediat ; apropo, pentru că tot a sunat, să fie atît de bună să-și noteze că fiecare școală trebuie să facă liste cu cercurile științifice ale elevilor unde — și aici el coboară ușor vocea confidențial —, se face nu se face treabă, pe hîrtie să existe. (Vedeți ? Am spus eu odată că realul cel mai real mustește de ficțiune !). Ea își notează zîmbind abia vizibil, doar are încă o șansă de a organiza viața (...viața care a lovit-o).
Elevii de serviciu aleargă prin clase și laboratoare, prin săli de mese și săli de sport, profesorii chemați au venit gîfîind, e doar ședință de conducere fulger. Se stabilesc oamenii la posturi și ea, zîmbind, le amintește ca unor copii că acum nu le mai cere situațiile, dar mîine să se ocupe de cercurile științifice că trebuie să le trimită la sector. Ghinionul e că azi e și zi de salariu, cînd te plătește e atît de aferată, de nervoasă, de conștiincioasă să-ți amintească de o mie de lucruri pe care nu le-ai adus încă (situația corigenților pe anul trecut în tri-mestul unu și numărul de sticle aduse în ultimii patru ani de clasa la care ești diriginte de o lună, dar nu contează, iei situația din urmă și te ocupi în numele celui care a fost... Apropo, situația matricolelor, dar a abonamentelor ? Și uite așa, te ține vreo jumătate de oră, lăsîndu-ți impresia că-ți face o favoare, plătindu-te !) Nimeni n-o grăbește, sînt vreo 15 cadre cu totul în școală, e liniște, e pace, e o molcomeală pe coridoare, toți tac perfid, abil îți vine să înnebunești de plictiseală, de meschinărie și, deodată, te izbește un gînd : nu cumva ea, ca să nu înnebunească, „sublimează" astfel totul ? Nu cumva e o formă de conservare ?
în fine, ți-a dat banii, ești liber, ai terminat orele. Cineva e de serviciu pe afară, evident, ca-n fiecare zi, dar, fiind o ninsoare gingașă, omul a plecat la clasă, mai util e să facă ora. Ce bine e cînd ai bani în buzunar, îți zici tu, și-ți faci niște mici socoteli în gînd, bucuros. în starea asta, relaxat, văzînd o lopată lingă ușa holului, năucit de fulgii din ce în ce mai bogați care plutesc nostalgici, o iei și fredonînd ușor ceva, spulberi ușurel promoroaca adunată pe prag. Ce mai contează că nu ești tu de serviciu ? Nici măcar nu te-ai mai gîndit la treaba asta. Fulgii mai că se joacă cu tine, te și agasează aproape, atît sînt de obraz-nici și la propriu, dar mai ales la figurat, iată te orbesc.
— Dom’ profesor, nu mai curățați scările, dumneavoastră sînteți de serviciu la cantină ! o auzi lîngă tine. Te uiți la ceas, ei, mai sînt
134
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
pînă atunci 35 de minute bune. Știai acest lucru și cînd ai luat lopata. Dar în echilibrul ei scîrțîie ceva dacă vede pe cineva făcînd ceva fără săi aibe sarcina aceea. O tulbură tot atît de mult ca atunci cînd o profesoară (obosită, cu probleme familiale) a refuzat să fie numită directoare. I s-a părut o mostră de ipocrizie și a devenit prudentă cu respectiva, era un om periculos. Acum o amuză că ai încurcat borcanele și iar îți atrage atenția că „altcineva e cu zăpada". Fulgi obraznici îți udă obrazul, acum că l-ai expus vorbind cu ea. Te ștergi, te enervezi și pentru că „a fi aiurit“ (așa ar taxa ea confuzia de sarcini, ulterior, în comentariul ei) ar suna atît de infirmizant, de reprobator la adresa ta, pentru că „a fi distrat" (alt cuvînt favorit) sună ca un fel de a fi neputincios și bleg, pentru că „romantic" conotează de-a dreptul grotesc (ai prefera să te facă ..criminal" decît „poetic"), brusc, te trezești că minți .
„Am aranjat cu Pălădescu cît are el niște treabă la cercul foto, să-1 ajut", și nu numai că ai mințit grosolan — căci ar fi trebuit să fie elevi cu tine, niciodată un profesor singur cu lopata nu s-a văzut — dar și tonul și mimica, totul a luat o anume înfățișare, o mască dură, severă, Omul Coștiincios-Formal.
Și te ștergi de apa de pe obraz, nesuferită în alunecarea ei (și doar a fost acum trei secunde promoroacă diafană, îți spui tu buimăcit de tot ce ți se întîmplă) și te mîhnești infinit pentru că trebuie să minți și cu vorba și cu expresia feței și cu vocea, cu toate aceste lucruri la care tu ții și care simți că ți s-au falsificat o clipă ; dar dacă, te întrebi, o mie de clipe vor reuși să-și lase pentru totdeauna amprenta în tine, în sufletul tău, așa cum nemișcarea și-a lăsat în mușchii atrofiați ai celui imobilizat la pat urma sclerozată și meschină ? Dar n-ai timp de gînduri, trebuie să alergi la Pălădescu să-i spui că ai dat zăpada ca să nu întrebe nătărăul în gura mare la pauza următoare, în secretariat, „cine a curățat pragul cît am fost la oră ?", ar fi groaznic să fii prins cu minciuna (minciuna asta, căci cu celelalte te-ai prins tu pe tine, adineaori și se prea poate ca un pic din autopres-tigiul din ochii tăi să fi scăzut brusc). în drum spre el, o mică victorie a vieții care în tine n-a fost încă anchilozată : oprindu-te la o fereastră, o vezi pe secretară înaintînd prin ninsoare și o clipă totul e atît de alb și de jucăuș, încît așa, îmbrăcată, în blănuri cochete, pășind ușor aplecată, ea pare o eroină cehoviană visînd Moscova... însetată de dorința de a iubi, de a se dărui cuiva. Și poate că e chiar așa, cine știe ? Și el nu-i răspunde și ea a devenit alta,.. Cine știe, cine știe toate drumurile întortocheate ale sufletului omenesc ? ! Cine știe cît e ea de romantică și tu... ?
Speriat de cuvîntul gîndit rușinat, te uiți în jur : bine că nu te-a auzit nimeni. Numai gîndul că ea ar fi putut să afle te îngrozește. (Ce bine că Die Gedanken sind drei). Ar fi avut un pretext strălucit, un an întreg, să-ți justifice în felul ei țățesc-colegial-sîcîitor tot felul de lucruri nefăcute, de acte uitate. Te uiți iar după ea. Nu mai e, a furat-o ninsoarea indiferentă, cinică.
MIRCEA SANDULESCU
ERA PE VREMEA DECADENȚEI
Era pe vremea decadenței și locuitorii orașului treceau prin fața casei mele îmi strigau rînjind bestie astăzi despre ce vrei să mai scrii ?
erau vremuri grele rînd pe rînd locuitorii orașului treceau prin camera mea îmi răsfoiau cărțile îmi încercau hainele se tăvăleau pe scaunele mele îmi șopteau la ureche bestie astăzi despre ce vrei să mai scrii ?
mi aduceau tăvile cu mîncare îmi
așterneau fața de masă îmi aduceau vinul și fructele iar orchestra municipală îmi cînta ceva din Vivaldi
și rînd pe rînd se întrebau oare astăzi oare astăzi ce-o să mai scrie ?
TALPA
Sînt singur sub talpa monstrului acum mă pot gîndi liniștit la o mulțime de lucruri pot respira în tăcere
pot înjura pot minți mă pot închipui un munte firav ori un fluture și încet mă pot întoarce în mine însumi
mă pot privi în oglinda fugară
mă pot înduioșa de mine și de spusele mele mă pot răzgîndi pot muri
136
VERSURI
pot striga de acum nimic nu-mi mai puteți face sînt singur și în patul meu o femeie naște un zeu mort
sînt singur sub talpa monstrului pot
pluti peste cîmpia udă cu gîndul tăiat sînt singur și mă tem că voi începe să cînt
MORTUL
Să nu uităm să închidem ochiul mortului
să nu uităm la sfîrșit să-i închidem ochiul singurul său ochi cu el a văzut totul
să mc lăsăm pe altcineva să închidă ochiul mortului pe care noi l-am omorît și pe care noi l-am spălat și l-am bărbierit
să nu-i lăsăm pe alții să închidă ochiul mortului pe care noi l-am îmbrăcat și l-am periat și l-am îngrijit și l-am binecuvîntat și l-am iertat și l-am plîns și l-am cîntat
să nu-i lăsăm pe alții să se uite
în ochiul mortului și să ne vadă acolo pe noi
goi și speriați și părăsiți de toți cîinii noștri
MATEI VIȘNIEC
ÎN BARCĂ NOAPTEA
In barcă noaptea
Lumina felinarului atîrnă Ca un lap de frînghie
Nimic din ce povestim copiilor noștri Nimic din zîmbetul Femeilor noastre
Asemeni unor lespezi Sub care trăim.
Lumina felinarului e tulbure E-amară
Și fără dinți mușcă
Și fiecare din noi Are privirea grea, Are privirea de piatră Și uneori trupurile tresaltă Ca și cum ar mînui topoare în locul vîslelor.
IERI CERUL ACOPERIT DE NORI
Ieri cerul acoperit de nori
Azi strigătul disperat al frînghiei Sub ploaia ce cade Căutîndu-și cuib în locașul cîrmei Acolo unde stau
Pîinile noastre umflate de apă
S-a umflat greu plinea noastră
Se cunoaște după zbîrcitura basmalei Și zbîrcitura nu pare mai mult Decît scheletul gîndului Care ne-a adus aici.
O, de nu ne-ar pieri lucrurile O dată cu apa
138
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
Țigările ude
Ne dau un gust amar Și ni se arată iar Nălucirile acelea de ceață Dar nimeni nu-și îndreaptă trupul Și tragem de vîsle
De parcă sîntem purtați In frînghii.
ÎN LUMINA DIMINEȚII
In lumina dimineții
Bărcile pline se legănau ușor Imitînd jocul algelor
Și ochii peștilor păreau vineți în lumină
Și căscau spre noi guri colțuroase
Și printre ochiurile năvoadelor Parcă, tot mai credeau In puterea trupului.
Trebuia să ne-ntoarcem
Și-abia așteptam să ajungem la mal Să ștergem ferestrele mici și murdare Ale casei noastre
Înăbușite ziua și noaptea De plînsul sălciilor.
Abia așteptam să ajungem la mal
Să facem mîncare Șz alte lucruri Care să ne apropie din nou de lume.
DIN NOU SE AUDE GLASUL LOR
Stăruie pe fețele valurilor
Chipuri ale tovarășilor ce i-am avut Și care acum nu sînt decît tăcere Stăruie mișcările lor
In vîrtejurile vîntului
Stăruie în țipetele acestor păsări
Glasul lor ce ne spunea povești cu copii
Și ca mîine va ninge din nou Și din nou apa va îngheța In urmele ce i-au legat de viață.
Din nou se-aude glasul lor Sau poate e vocea mării
VERSURI
139
Pe vîslele bărcii noastre
Care scriu în ursită
Sub aripa acestor păsări
Ce știu numai limbajul țipetelor
Deasupra unei imense tăceri
Unde nu vede nimeni cînd îți dai sufletul
Și nu te-nspăimîntă
Groaznica lumină improvizată
A luminării.
ÎN CĂLDURA AMIEZII
în jur năvoadele
Par creste de morminte
Și noi parcă păzim în căldura amiezii morminte Și-n această tăcere
Unul din noi începu să cînte Și nu era cintec
Ci numai o tremurare de glas
Care se prelingea pe inimă ca jocul
Unde vor fi ceilalți ?
Pe apă urmele se pierd Și nu rămîn nici semne Și cine va putea spune vreodată Cît am luptat Să nu curgă Ulei clocotit
Din viața noastră în atîția ani
Aplecați deasupra năvoadelor.
BALANS
Sîntem acum atît de sus încît nimeni nu ne mai știe Și spuma lăsată de cîrmă Ne urmărește ca o frînghie încît atingînd-o ne speriem De cită momeală ascunde Ne trezim atît de jos Încît ni se pare
Că nu vom ieși niciodată De sub această cămașă de apă Și mamele noastre nu știu
140
VIAȚA ROMÂNEASCA
Cît sîntem de singuri In lupta noastră.
Sîntem atît de sus.
PREA GREU RESPIRĂM
Prea greu respirăm
Sub acest acoperiș de liniște
Prea greu ne auzim
Prea greu
Prea greu e aerul
Și cuvintele
Se răsucesc ca niște chei otrăvite Și-am vreajă ne întoarcem acasă Și cel mai bătrîn dintre noi
Vrea să se-ntoarcă
Dar cel ce ține cîrma
Nu se predă
Și se-nchipuie urcînd treptele norilor
Fără să vadă gîndurile noastre
Negre de așteptare Roase de așteptare Pînă la vene.
JUR ÎMPREJUR ÎNCONJURAȚI DE APĂ
Jur împrejur înconjurați de apă De cer și de apă Și nici o umbră
Care să lumineze mai puternic decît ziua Și nici o palmă de pămînt Mai frumoasă ca soarele Jur împrejur numai cer și apă Pînă la nesfîrșit.
Astăzi vîntul nu ne-a adus nici o veste Doar un ecou la semnul căruia Vîslele începură să tresalte neliniștit Și frînghiile să respire Din ce în ce mai greu Din ce în ce mai repede Pînă cînd ne-am trezit Cu lumina risipită Și-n inimi cu boturi de dini Respirînd la suprafața apei.
VERSURI
141
A fost ultima dată
Cînd ne-am văzut strînși laolaltă
Cînd am vorbit despre femeile noastre
A fost ultima dată
Cînd am vorbit liniștit,
Căci umerii noștri
Se făcură una cu mugetul apei,
Cu țipătul pînzei crăpate
Care ne-arăta locul nostru
De dormit în nisipuri.
PÎNZELE BĂRCII NOASTRE
Pînzele bărcii noastre Erau noi astă vară Aveau în pieptul alb Picături de rouă Care alunecau în lumină Ducîndu-ne destinul de colo pînă colo Pînă cînd dispăreau Rămînînd în pieptul alb Al pînzelor noastre Urme ca de izvoare secate.
Erau noi astă vară
Pînzele bărcii noastre Dar acum ele sînt vinete Și rupte Și grele Ca niște sicrie.
ADRIAN DUMITRESCU
FRÎNTURI
Unitate bună. Unitate rea. 1. Pluralitate puternic articulată și convergentă. Relief. (Unitate bogată : mereu pe punctul de a plezni sub presiunea propriei ei bogății. Asta este limita tensiunii interioare a unității vii.) 2. însumare plată de „părți“ egalizate, nivelate, omoge-neizate. Sterilă. Moartă. (Unitate săracă : aliniere ; monolitism.)
*
Să nu traducem însă tensiunea unității bogate în termeni de discontinuitate și opoziție. De spus, vrînd nevrînd, cînd o spunem, așa o spunem — dar să nu ne lăsăm „duși“ de propria noastră spunere. (Hegel, sigur nu se lăsa furat de zicerea lui ; hegelienii, desigur da.) Altfel, toată povestea devenirii unității bogate se transformă într-o simplă joacă, o combinatorie triadică. (La Hegel nu era joacă : era o privire tensionată încercînd să prindă trecerea, petrecerea, depășirea, suișul spre realizare.)
Dar, în regimul finitudinii în care sîntem prinși (și lumea, odată cu noi), unitatea bogată, înfășurată în propria ei supraabundență, există ea oare în fapt ? Evident, nu. Ea este, fără îndoială (căci fără ea nimic n-ar ține împreună) ; dar de existat, nu există : există doar aici-acum-așa-urile ei, desfășurate.
Numai că (și asta e esențialul, dacă privim lucrurile prin capătul celălalt al ocheanului) aici-acum-așa-urile acestea nu există cu adevărat, adică din plin, decît în măsura în care putința ei toată — a ei : a unității bogate — trece în ele toate ; decît în măsura, așadar, în care ele toate în ea se întemeiază, pe ea manifestînd-o.
*
— Nu înțeleg : optați pentru întreg ? Adică împotriva părților ? Sau pentru părți, împotriva întregului ? Pentru marile entități (umanitate, națiune) ? Sau pentru „nea Petre“ și „badea Ion“ ?
— Nici una, nici alta. Optez pentru întregul părților. Pentru omul-europeanul-românul-ardeleanul-bihoreanul-fenerișanul-Toader-al-Miculii-aici-acum-așa, cu temeiul la un capăt al ființei lui și cu darea curată la iveală a temeiului, la capătul celălalt.
FRÎNTURI
143
*
Oricum : nici un fel de „platonism" redivivus ! (Divinul Platon, da — de altfel, el nici nu poate apune vreodată, ca să fie în situația de a răsări din nou. Nu însă și ismele care din falsa lui radicalizare și din univocizarea lui purced, fie și sub forma modernă a holismului, sau chiar a structuralismului). (Și cu atît mai puțin a amenințătorului totalitarism statolatru !) Nici chiar un platonism mascat, cum ar fi aristotelismul în travesti-ul lui scolastic : căci „forma“ nu există în fapt, nici nu pre-există nicăieri (nici „materia" de altfel) ; „forma" nu se aplică „materiei" precum tiparul (existent realiter și în orice caz pre-exis-tent aplicării lui) bucății de aluat care, și ea, pre-există acestei aplicări. „Forma" și „materia" (dacă acceptăm această terminologie) nu fac doi ; fac unu. „Forma" e nimicul structurant al „materiei" aici-acum. Este așa-ul lui aici-acum-așa, este haec-ul lui ecce. Dar numai în ecce (iată) ajung ele („forma" și „materia") să fie în fapt, adică să existe, să emeargă din nimicul (din nimicul-actual, nu din nimicul-pur-și-simplu) al cauzei lor. (A exista : ex-sistere extra causas.)
— Care-i organul gîndirii ?
— Precuvîntul.
— Adică organismul întreg, corpul ăsta făcut din oase, carne și .sînge ?
— Da ; căci întreg participă la împreunăfăptuirea întîlnirii, iar vederea totală doar acolo se iscă. în semne (adică strict la nivelul lor) nu se gîndește : se operează. Gîndirea se furișează în căptușeala cuvintelor și în interstițiile dintre ele.
— Atunci, aruncăm toate cuvintele peste bord ?
— Nu, doar le de-funcționalizăm. Ștergem de pe ele praful întrebuințării cotidiene, încercăm să le redăm strălucirea, prospețimea.
Gîndirea e golul dintre cuvinte ; necuvîntul din cuvinte ; chiagui lor. — Tot așa și Clipa (netimpul din timp), în raport cu fluxul temporal. (Și poate tot al Clipei dar e și gîndirea — cea văzătoare ; nu cea operatorie, întrețesută cu proiectul temporal. Dar al Clipei, ca și grația.) (Grația gîndirii.)
*
Știutorul și Savantul. Unul știe lucruri pentru că le vede (cu toată ființa). Ceea ce știe nu poate însă dovedi (în ambele sensuri ale cuvîntu-lui, căci este „de nedovedit" și în sensul că nu poate fi niciodată „epuizat"). Cale spre (din bun început știută) nu are. (O găsește mereu, dar numai pentru atunci, în timp ce înaintează).
Celălalt nu „vede" (și deci nu „știe") nimic. (Așa, nemijlocit.) (Ceea ce se cheamă „a vedea" și „a ști" în sensul plenar al cuvîntului : adică a fi martor — fără premeditare — la o ivire, care se ivește în tine pe neașteptate ; nu spre care mergi tu țintă, pe căi dinainte stabilite.) El,
144
VIAȚA ROMÂNEASCA
savantul, găsește o cale de atac. O cale de atac pe care o poate dovedi (fără rest). (Deci este vorba și de un „dovedit" cu înțelesul de „epuizat".) Cel mai mare savant, ca să spunem așa, este cel a cărui cale de atac e cea mai lungă, — deci, la punctul de ajungere, izbutește să cuprindă (și să „unifice", reductiv și egalizator) aria cea mai mare cu putință.
Poetul e un știutor, nu un savant.
Și în timp ce Savantul scoate în evidență numele din verbe (infinitivele lungi), Poetul prinde Verbul din orice nume.
*
în mersul care-i e propriu și definitoriu, știința se rupe de obiectul ei prim (eventual chiar de cel secund, de cel terț, etc.). (Niveluri diferite, din ce în ce mai abstracte, de meta.) Iar cînd se întoarce (finalmente) la obiectul ei prim, o face la modul manipulării.
*
Prima înfățișare a versantului „opus" al datului întâlnirii este de a fi ob-iect. In-tenția, însă, (cea văzătoare) (și iubitoare) (nu cea mînuitoare) țintește, prin dat, pe Celălalt ca ne-dat, ca sursă a datului, ca subiect.
*
Mersul in-tenției văzătoare pînă la capătul ei=desituare. (Cea cu adevărat veritabilă — pleonasm cu rol de superlativ agramat — merge pînă la transsemnificat, se deschide adică pe transcendent, — care singur „deschide"' cu adevărat.)
Trebuie deosebit între desituare și decondiționare. Prima este bruscă deschidere transfiguratoare a finitului propriu asupra infinitului întemeietor ; cea de-a doua semnifică degajarea lui anevoioasă din aluviunile alienante ale împrejurărilor.
Ca să fii apt a te desitua, trebuie să-ți fi realizat în prealabil decondiționarea.
*
Desituarea nu e același lucru cu de-realizarea, cu golirea Clipei. Golirea aruncă o umbră pe densitatea faptului întîlnirii : o anulează ; desituarea, dimpotrivă : transfigurează, iluminează datul întîlnirii.
*
Jungla nu e lume : e viețuire în întunericul ființării. Lumea începe cînd omul defrișează și face primul luminiș. Dar tocmai în măsura în care lumea e lumen (lumină) și nu mai e bruta ființare dintîi; tocmai
FRÎNTURJ
145.
în acea măsură și tocmai la nivelul acela (co-extensiv cu Da-sein-vl) poate lumea să scapete din nivelul lui A FI, alunecînd în acela al lui A AVEA.
Aici ar putea eventual rezida singura justificare a lui contempt as mundi : nu făpturii (sau făpturilor) dintîi îi (le) întorc spatele, ci rețelei de „sensuri“ (umane, prea umane) care aruncă o (ternă) lumină asupra întunecoasei străluciri a ființării. (Lumea cealaltă, ființa dintîi, încă neivită cu adevărat, fiind în orice caz sacră durch und durch, și nejusti-ficînd nici un fel de contemptus.)
A înțelege nu e totuna cu a pricepe (ca subiect) un obiect. Este a fi una cu propria ta rădăcină. Nu există Einfuhlung decît în V. Nu sînt văr cu cineva pentru că între noi doi — ca ființe separate — s-ar fi stabilit o legătură directă. Ci pentru că ne tragem (ambii) dintr-un același strămoș, cu care sîntem (ambii) una.
înțelegerea merge „pe rază“ (pe o rază, după cum se știe, de valoare nulă) : întîi de la „înțelegător" înapoi spre centrul sferei, spre origo, apoi de-aci în sus spre „deînțeles", — ambii (atît „înțelegătorul", cît și „deînțelesul") aflîndu-se pe suprafața sferei și ca atare fiind exteriori unul altuia, dar avîndu-și fiecare interiorul cel mai interior (acel interior intimo meo augustinian) în același centru potențial al sferei (prezent ambilor fără interval) și în transsemnificatul lui actual.
In acel centru, și nu altundeva, se stabilește înțelegerea. Iar înțelegerea mi-i dă, dintrodată, și pe „aici-acum", și pe „așa", în inextricabila, lor legătura.
Și Verbul, și Numele.
MIHAI ȘORA
COMENTARII CRITICE
ELEGII POLITICE SI... ECOLOGICE *
încă din faza Noimelor, ba chiar de la Megalitice devenise evident că autorul recentelor Elegii politice nu se mai mulțumește cu interpretarea semnelor vechimii, a arhaicului și arhetipalului care-i vorbeau despre stirpea lui zeiește-primordială, și că pentru a-1 satisface poezia trebuie să devină receptacolul descărcării unor acumulări, bunăoară a strașnicului său năduf țărănesc. Practic, aceasta înseamnă părăsirea mitograjiilor lirice, animate de o euforie... gentilică, ce deținuseră primatul în preferințele poetului, în favoarea unei specii de poeme mai aproape de niște sociograjii, adică o cu totul altă modalitate de a-și rosti obsesiile, mutate cu arme și bagaje pe tărîmul istoriei concrete, în plin prezent social. Care, pentru Ion Gheorghe, e mai ales spectacolul si harta diseminării lumii rurale, ale diasporei și metamorfozelor pe care le-au trăit și îe trăiesc bărbații ,,clasei materne" din clipa în care, după ce au pierdut „prima bătălie a vieții", au pierdut-o și pe a doua ; aceștia din urmă sînt ,,țăranii pe care anotimpul / Politic și tehnic i-a prins fără cărți", ,,purtătorii de cizme de gumă" care alcătuiesc ,/miraculosul / Humus al muncii de jos", șantieriști, șoferi de camioane, buldozeriști, betoniști, zidari, sudori, asfaltiști sau simpli săpători „din cei ce-și măsoară sudoarea în metri cubi". în acest timp, femeile lor, prinse în munci sezoniere, curăță vara plajele mării de alge sau, la „uzina de ape cosmetice", distribuite la jgheaburi, la teascuri, la tocătoare, la storcătoare, se apără cum pot de mirosul de „scîrnă și bălegău farmaceutic". Poetul nu-i uită însă nici pe cei de pe „malul prielnic" al vieții, identi-ficînd printre ei larga categorie a „băgătorilor de seamă", iar ca suprem exponent al reușitei, pe „Gagiu", „cel ce muncește puțin și ia / Cît poate să ducă". Mai este apoi nedefinita tagmă a celor care „Aleargă să fie scribi. Toți vor / Să conducă pe alții : Să stea cu o mînă-n / Buzunar întorcîndu-și testiculele ; / Iară cu ailaltă mînă s-arate altora / Locul unde trebuie dusă lada cu bere ; / Unde s-așeze sacii de făină, cartofii...".
S-a înțeles și din exemplele date că autorul se învîrte tot prin preajma punctelor de contact în care prezența ex-țăranilor săi e nu numai verosimilă, dar se impune. Decorul preferat va fi de aceea stația de autobuz suburbană bogată în așteptări, cabina straniu împodobită cu franjuri și nuduri decupate a cîte unui camion, un fundal de șantier cu „țărani, femei și bărbați / Pe lîngă focul de scînduri / Din tiparele de beton", un colț de piață unde „țărăncile-și fac somnul ca vitele / încovrigate în cuștile tarabelor... / Cu capetele răsturnate de pe piatra cîte unei / Pîini"..., sau blocurile din cartierul Titan, locuite de nou-veniți, „Inși cu multă răbdare", „Pe măsura / numelui cartierului, ce se trage /
COMENTARII CRITICE
147
De la un neam de oameni demni / Și pedepsiți de zei. din generație în generație". Noua pedeapsă pentru noii titani se cheamă poluare și vine „De undeva, din nu știu al cui turn / Sau furnal sau gură spurcată, / De viaduct al gunoaielor și-al / Duhorilor acre", „Val după val de putoare acrită, / De-un fluviu de puroi, de-o coptură / De bubă gigantică". Aici, măcar, nici un risc pentru foștii țărani de a se ciocni cu biruitorii vieții : „Nici un / Director general n-are apartament / Pe lingă fluviul de aer împuțit ; / Nici un consilier, nici un șef de cabinet / Nu și-a legat numele, viața și munca / Și procreația de-o casă bătută / De vînturile puturoase."
S-a înțeles, iarăși (Noimele ne preveniseră), că dacă pasionalitatea poetului atinge cote înalte, iar expresia solidarizării cu teapa țărănească reușește acute dintre cele mai vibrante, „sociologia" sa, în schimb, e în bună măsură reductivă, chiar rudimentară, fapt confirmat de numeroase scenarii imaginate de autor, unele vituperant-melodramatice, inspirate parcă de romanul „negru", altele — alegorii tendențioase îngroșate peste măsură și dovedind nu o dată o anumită nededare căpățînoasă, mîndră de sine cu cele ale civilizației. (Față de care, bunăoară, țăranii și țărăncile sale s-au dovedit și se dovedesc mult mai receptivi !) Iată-1, din prima categorie de scenarii, pe „țăranul cu miel", venit la oraș să ureze după cunoscutul obicei ; el sfîrșește neașteptat sub roțile „mașinii personale" a cuiva mare, lovit de „roșul ambițios al tagmei", de „mașina roșie, a roșului trădat", în timp ce mielul, preluînd frîiele acțiunii,, semnează liturgic un veritabil manifest : „Bate de trei ori în piatră cu copita, / Cade în genunchi, sărută / Ceea ce e țărănesc pe lumea asta / Și-a rămas de-a pururea incoruptibil". Situații de acestea sînt mai multe în noul volum, unele cu semnul invers, oferind adică și „punerea în ipoteză", bucurată, a unei dure revanșe ; o simplă și pasageră supoziție, de altfel, ca în poemul De laudă, în care asfaltiștilor îngenuncheați la lucru, „Cu fețele pe lava și-n vaporii / Și-n fumul de cenușă fiartă", cu care se identifică simpatetic poetul, nu le trece prin minte c-ar putea „să se / Scoale, s-apunce roaba de hulube, / Ca un vulcan să toarne smoala / Asupra celora culcați pe lungi / Nisipuri", dar nu pentru că ar fi îndoctrinați în respectul păcii sociale, cum crede tot el, ci pentru motivul, mult mai plauzibil, că în categoria din urmă, mereu neprecizată și confuză, a hedoniștilor de-o vacanță se numără după toate .probabilitățile și recenta lor progenitură citadină. Din a doua clasă de scenarii fac mai ales parte opoziții care nu mai spun de multă vreme nimic, cel mult ar putea protesta împotriva inventatorului lor anacronic. Astfel, de pildă, țărănoilor (iar cînd Ion Gheorghe zice țărancă, aceasta trebuie să fie o ființă amarnic bătută, dacă nu de altcineva, de soartă, cocîrjata sub greutăți, de preferință ghemuită pe coceni în cîmp) le sînt opuse nediferențiat „doamnele" sau „doamnele femei" „pe-a căror gură se acrește rujul". Acestea fac „cozi la farmacii și la tarabele venerei — / Ca la poarta fabricii de pîine", iar acasă „Adună snaga din retorte și flacoane / Și-ntre oglinzile din budoare * / Se ung pe sîni, pe coapse ;
* După ce fac coadă la „tarabele venerei" mai abitir ca la pîine, nu le rămîne „doamnelor femei“ decît să se închidă în „budoarele" apartamentelor de bloc : fixarea socială izbutită de poet întrece în fantezie chiar romanul-foiletoh.
148	VIAȚA ROMÂNEASCĂ
li se bucură / Măduva ca viermii de mătase ; / Se spală printre degete / De-un sînge nevăzut, al fraților uitați“ (Apă de castraveți).
Dacă în finalul citatului de mai sus, Ion Gheorghe se dovedește narodnic („frații uitați" sînt „datoriile uitate“ față de norod, deci tot atîtea crime în cuget), într-un alt poem, a cărui existență anevoie mi-o imaginam, el probează că poate combina tendințele bătrînului proletcultism cu cele ale mai junei „revoluții culturale“. Poemul se cheamă Tabăra de sculptură și pare a-i fi fost inspirat de buzoiana înjghebare de la Măgura. Ion Gheorghe, care în Emanație litică aduce elogiul cuvenit performanțelor școlare ale fiilor Buzăului, „Copii de munteni ; mult isteți, cu ținere de minte, / Harnici ; de-o putere și-o voință / Exemplară. Școlile toate le cuceriseră'', — părînd chiar mîndru de promoțiile strălucite ieșite de aici : „Premianții liceelor și-ai Școlii / Normale. Mai apoi doctorii / Și profesorii. Savanți, cîțiva *... / Insă poeți foarte mulți"... (între care, desigur, și nu în ultimul rînd, însuși autorul), se comportă în schimb față de frații săi de visare, sculptorii, într-un fel ce n-ar putea primi alt calificativ decît acela de barbar. Intervine și aici, ca peste tot, cunoscuta, mecanica și total inadecvata/.opoziție — impostorii și țăranii. „Ai camioanelor" au adus sculptorilor miere, lapte, ulei, vin, apoi „ouălele" găinilor buzoiene, în cantități mari, se pare, dacă ne ghidăm după acest plural-superlativ care face prozeliți neașteptați, apoi „musturile alambicate ale prunului", va să zică țuica de Buzău, apoi miei și berbecuți și carnea „vitelor fecioare", caș și „brînzeturi eu semințe" (dintre care nu va fi lipsit cașcavalul de Penteleu), apoi „pîinea cum e pulpa zeiței", „cu miezul bălan / cum e cămașa cu altiță- a Fecioarei cu Pruncul / la sîn", și nu în ultimul rînd brațe de muncă la îndemîna sculptorilor, — cioplitori, spărgători de piatră, șlefuitori... Răsplătit-au cum se cuvine noii polifemi grija arătată de amfitrionii-muncitori, cunoscîndu-se doar bine „adagiul că-n fiecare piatră se află o statuie : zeu sau cal, muncitor sau muncitoare" ? Răspunsul — negativ — s-a transformat în veritabil refren justițiar al poemului : „Nimic din toate astea-n sculpturile lor". Aici, „în poiana tuturor libertăților / Și-a tuturor izvoarelor și bunătăților vieții", „Chipul muncitorului, Stă-pînul, tatăl tuturor / Bunătăților, doarme într-o stîncă pe care nici n-au atins-o"... Pentru o clipă, poetul devine retoric-concesiv : „Măcar dintr-o piatră să fi scos pe / Tatăl pîinii : Muncitorul, tatăl cărnii : pe / Muncitoarea, mama vinului, a laptelui și-a Mierii — / Nimic din toate-acestea-n sculpturile lor". Indignarea lui nu cunoaște margini mai ales la vederea roadelor „libertăților" (poetul uitînd totuși elementarul scrupul că măcar pentru numeroșii voievozi și eroi populari care umplu incinta, absolutizarea în negație, nu-și are temeiul **) : „umplură poienile cu măscări de / Piatră. Numai găuri și forme obscene. Avorturi / De calcar. Rahitici umanoizi de coșmar calcaros". Motiv de a se întreba ^amenințător și chiar de a avansa soluții radicale : „Acum ce vom face
* Printre ei — cum am aflat — se numără și deținătorul premiului Nobel, românul George Palade (emanație ieșană, totuși, prin naștere).
** înaintez cu prudență și, iată, mă prevăd, fără umor, cu contraargumente, ‘Ca într-o demonstrație, pe acest teren al tuturor posibilităților : printre care și ;aceea ca „revolta" și „propunerile" poetului să capete aderenți cu autoritate...
COMENTARII CRITICE
149
cu găurile și formele obscene : / Cu tot soiul de buze și falusuri ? TYtit au găsit / Sculptorii în pietre. Să-și facă datoria buldozerul — / Găurile-acestea-n neant, ca neant. Și măciucile / Și boașele de piatră extirpate. / (...) Păcat de laptele și de mierea luată de la gura / Copiilor de țărani. Stăpînul nu bate cu parul". (Ar fi totuși interesant de știut, în legătură cu puritanul nostru autor, obsedat de a citi în goluri și plinuri, în niște forme mai mult sau mai puțin sublimate, anecdoticul picant, cum își imaginează el transpunerea în limbajul sculpturii a metaforei de ansamblu din următoarele versuri ce-i aparțin, în care se zbate excesivă, tulbure, o viziune pansexualistă a lumii : ,,Toamna tîrziu, plouă cu fulgere, / Tună, zeul este încă viril ; / Fecundează, organul său de lumină / Mașinile electrice, dar mai cu seamă / Televizoarele. Crainica, mai întîi, / Pîlpîie derutată de contactul divin, / Se despicăm fîșii de lumină și umbre, / Glasul ei senzual se desface-n silabe, / Se destramă ca o eșarfă de sunete ; / Masculine-s consoanele, roiesc într-o / pulbere verde. Vocalele-s femei / Și li se umple matricea, de zeu mu-zical“ — Logosul.)
La pierderea măsurii și aprecierea arbitrară, devălmășia eșichierului social-moral, se adaugă — în cazul amintitei direcții a volumului lui Ion Gheorghe — o surprinzătoare debusolare artistică, un gros mîl prozastic prin care ideea e silită să-și facă drum, cu, la tot pasul, expli-citări, considerații și filozofii paupere, cu recriminări, ieremiade și inflamări patetice stîrnite de te miri ce (bunăoară, de funcționarea mijloacelor de transport în Capitală), cu prea rare și fulgurante izbutiri pamfletare, cum ar fi sublinierea distanței apreciabile ce separă „situația vorbită" de „cea scrisă" : ultima „costă 20 de bani și n-o ia decît vîntul". Incapabil să domine și să se domine în atare situații, poetul se îneacă în „studiul de caz“ ce-ar fi trebuit să-i furnizeze doar metafora, doar sclipirea de stilet, nu și imensa carcasă de reportaj retorizat. O redre-'sare are totuși loc în acele poeme în care, implicat afectiv mai puțin, el depășește totodată și năravul eticizării de amvon laic, printre altele, de a deplînge soarta luptătorului incoruptibil de pînă ieri învins de „idolul libidum" (Acele corpuri) sau de a se scandaliza privitor la „cît pot oamenii să mănînce“ (A rnînca și-a bea). Redescoperim atunci pe poetul elementarității vizionare care pune în lucrare mari forțe cosmice sau artefacte ale omului ce amenință să-i scape de sub control. In situația din urmă se găsește mașina, industria umană, care de la expresioniști încoace obsedează numeroase imaginații de poeți. La care se adaugă o forță nu mai puțin amenințătoare, aceea a consecvenței aberante, inumane în păzirea unor credințe incapabile să se adapteze la concret. Din rîndul acestora fac parte „teoriile tehnicii absolute** și încrederea ilimitată în „miracolul tehnologic". Atacînd astfel de poziții, pamfletarul Ion Gheorghe redevine sarcastic cu alegrețe, legătura cu forțele oculte ale mitului, sub forma sugestiilor împrumutate din basmul popular, se restabilește firesc. Visul tehnolatrilor ? „E nevoie de pîine dar ei nu cercetează / Creația munților de amidon. — / Ei caută grăuntele turbat, / Cum nu se mai află altul în astre“ și, tot astfel, „fiertura din care se află numai / Un strop în toate coordonatele" (Marele spirit). „Operă a tehnicii sublime" e și „Radarul din deal", Atoatevăzătorul
150	VIAȚA ROMÂNEASCA
care, ca în utopiile feroce ale literaturii de anticipație, spionează totul, „Scurmînd cu uitătura-i chimică și electrică / Natura Mumă cu mitra canceroasă". Efectele antinaturale nu întîrzie să se arate : „Atotputernic acel ochi, / Ca operă sublimă a tehnologiei. / Nebănuit se uită-n pasăre ; / Ea simte-o durere plăcută / în strugurele-i interior ; // însă oul cel mai vechi se pîrguiește, / Prinde coajă de cupru. Albușul / De petrol și gălbenușul de polietilenă. / Plodul este cibernetic, / Pasărea-și pune în cuibar / Un ou cu explozie prin veacuri" (Radar). „Logaritmii tehnicii și-ai / Industriei politice" neținuți în frîu produc și alte efecte nescontate, cum ar fi „problema spinoasă"... a poluării, deja evocată, dar acum împinsă la consecințe terifiante : „Deasupra turnului vopsit cu miniu / Se rotește ielicea de fum ; / zi și noapte din dreapta spre stînga — / Frunza arțarilor din oraș / Crește buretoasă și tropicală / Castanele și merele din talerul de aramă / Cresc și se dau la o parte una pe alta ; / Foamea de spațiu a fructelor / Umflate de-o boală interioară : / Crește pîinea pe masă, împinsă de propriile-i molecule ; / Tot așa supa, fasolea-n bliduri / De-o silnică maia dospind / în revărsare și belșug năprasnic" (Ielicea). Sarcasticul are și alte resurse din care își întețește flacăra : holocaustul absurd al mașinilor, mișcarea bezmetică a camioanelor „prea pline / De ele însele în cîntecul industriei", sau babilonica, insațiabila reacție în lanț de a înălța gigantice zidiri înainte chiar de a verifica finalitatea lor. „Toți știm că zidim, dar nimeni n-ar putea / Să-și spună cui zidim ? Zidim / Fabricii, răspunde tehnocratul cu cască / Albă pe ochi. Fabricii, zice țăranul ; Fabricii, zic și eu. Zidim fabrica fabricii. / Totul secret ca sens și scop. / Necunoscut în țel imediat. / Necunoscut în țelul ultim : ziduri peste ziduri. / Scări în dreapta și-n stînga tot scări ; / Zig-zaguri pe-o mie de hectare : / în dimensiunea primă — zig-zag ; / Zig-zag într-a doua dimensiune ; / într-a treia dimensiune zig-zag : zig-zag într-a patra". (In zig-zag). De aici pînă la a concepe — mai aproape de umorul cosmic al lui Marin Sorescu, dar fără gagurile lui zeflemiste, dimpotrivă, cu o obstinată gravitate — că ideea mașinii la om ar putea fi „o formă a luminii / Pe pămînt", „un gest al soarelui" ducînd la dezvoltarea „creierului tehnologic", nu-i decît un pas : „Deci : cînd i-a venit Soarelui această / Ideie și cînd acesta a insuflat-o / Popoarelor sale — ca unealta salvării în spațiu / Și-a abolirii timpului primitiv ? / Dar de cine trebuie să fugim ? Ce nu-i ? / Ce este ? Ce vine, de trebuie să ne grăbim ? // Iar mîine dimineață, pe cînd soarele / Iese refăcut din mare / N-o să renunțe la ideia aceasta, / Aruncînd jucăriile ce-au consumat / Aerul unui secol și mințile celei mai / Febrile generații ? // O Soare, inspiră-ne vehicolul cu liră / Să strălucească iarăși rouă pe grădini" (Vehicolul cu liră). După cum tot numai un pas este de la aceste poeme, dezbărate de previzibil și de apăsătoarele tropisme ale demonstrației, la manifestările unui concettism în afara oricărei con-strîngeri, exceptînd-o doar pe cea care-i pretinde să se concentreze hipnotic asupra obiectului, de la care să oțină astfel maximum de informație expresivă. Un concettism, firește, în maniera lui Ion Gheorghe, adică neapărat grav, îndesat, laborios, convocînd la tot pasul mitologia, astrologia și chiar cosmologia pentru demersurile sale care pot avea în
COMENTARII CRITICE
151
centru... fotbalul. De fapt, avem de-a face cu transpunerea perseverentă în înlănțuiri de metafore și ton oracular a unui text coerent și pe deasupra accentuat considerativ. Poetul n-a renunțat la ticul filozofării, numai că rezultatele acesteia sînt introduse într-un sistem de echivalențe care le restituie radical perschimbate. Intenția conotativă de peste necesități se poate vedea în aceea că mesajul inițial, de obicei laconic, devine (ca în anecdotele în care un tălmaci e pus să traducă un „da" sau un „poate" dintr-o limbă sintetică într-una excesiv ceremonioasă sau „ezitantă" sau redundantă, încît ceea ce rezultă e o frază interminabilă) un text supraornat, prevăzut cu toate clinchetele unui călușar. Astfel, mingea de fotbal e un simulacru al formei ideale (Șiraulacre e titlul poemului), ea e o sferă, „dar nu sublima“ — asemenea astrelor, în schimb „aduce mulțumirea pe pămînt". „Ce n-a putut fi în cer se află pe pămînt / Idilic, din belșug : jocul cu sferele". învelișul mingii, pieritor („două straturi de moarte") e produsul manufacturii,’ „ieșit din uzul creației și din / Regenerare". în ziua meciului („ziua cea Mare", „la sfîrșitul Lucrării"), arbitrul („o / Mînă asupra căreia nimeni nu-ntreabă, nici n-are / îndoială ; nici bilele plebiscitului n-o ating", „O mînă cum era mîna primului preot, / Dînd regilor Bula de Aur și sceptrul puterii") pune mingea în joc („Dă cu ea de pămînt, drept singurul ritual / Asupra legăturii matriciale"). ,,Golul“ poate fi evitat sau se.întîmplă să nu fie acordat : „Portarii și judecătorii sacri pot să-ntoarcă fapta / înapoi". în orice caz, simulacru fiind, își trăiește și el condiția meschină, raportat la modelul cosmic : „Energiile care puteau să miște sori, / Planete, și să spargă Limitele se sfîrșesc în poarta / Stadionului terestru. O plasă de prins pește ; / Doi stîlpi și-o grindă. Luceafărul în colțul serii / — Portalul duce din nimic înspre nimic. Logos sterp"...
Cum rimează asemenea preocupări mai degrabă ludice, în ciuda „mizei" filozofice pe care poetul o socotește probabil considerabilă, cu textele în care același poet se implică pe sine (dar unde nu se implică ?) pînă la a se considera „ochiul din ceafă al națiunii“, cel care „anunță / Lumea ce se bănuiește numai / La distanța dintre stele", și totodată apărătorul „clasei materne" care se înfruntă în templu cu „înțelepții mincinoși" și cu „prea puternicii în cuvinte" — e mai greu de explicat. E de- spus doar că acest lucru bucură peste măsură pe cititorii săi, căci el anunță și deschide, chiar acolo și atunci cînd anumite porți par închise fără speranță, drum liber „vehicolului cu liră".
CORNEL REGMAN
MIT SI ISTORIE
9
Noul volufti de poezie al lui Ion Gheorghe, Elegii politice (editura Cartea Românească, 1980), reia și amplifică atît substanța cît și viziunea volumului Vine iarba (1968). După ciclul mitologic — Cavalerul trac (1969) și Megalitice (1972) —, în care un anumit tip de umanitate,
152
VIAȚA ROMÂNEASCA
țărănimea, e proiectată pe fondul vîrstelor mitice pentru a se sublinia astfel noblețea și vechimea, ca și continuitatea omului acestui spațiu geografic, poetul se întoarce la relația dintre această realitate fundamentală și istorie. „Clasa maternă" nu mai are însă un sens social ca în primele sale culegeri de versuri, prezent întrucîtva și în Vine iarba, ci pe acela de „arbore genealogic", de matcă a tot ce ține de viața noastră sub stele. Ea reprezintă acele forțe care vin din timpuri imemoriale și care condiționează într-un mod subteran istoria, reprezintă arhetipurile, permanența, eternitatea. Țăranul este acela care pune în mișcare și rînduiește energiile primordiale ale vieții —pămîntul germinativ, apa, semințele, iarba, arborii, laptele etc. Alături de această realitate fundamentală și în opoziție cu ea se constituie acum istoria, (deseori în chip parazitar), cu simbolurile și determinările ei contemporane — mașinile, substanțele chimice, poluarea, anumite forme degradate ale puterii politice, utopiile și reprezentările respective. Toate acestea semnifică, în contrast cu permanențele mitice și mitizate, efemerul, accidentalul, conjuncturalul.
în Elegii politice, așadar, nu mai e vorba, ca în Megalitice, de o comunicare între cele două planuri, mitic și real-istoric, ci, în cele mai multe cazuri, de o confruntare latentă ce se rezolvă, aproape fără excepție, într-o degradare a mitului prin istorie. Angrenată în mecanismele nu o dată absurde ale devenirii istorice, „clasa maternă" se rupe și se înstrăinează de puterile naturii, își pierde identitatea milenară și se transformă într-o „rezervă" amorfă a istoriei. Acesta este desigur, mesajul, sensul politic al „elegiilor" din acest volum, pe care poetul le-a înțeles, fără îndoială, în accepția lor etimologică, aceea a vechiului grecesc elegeia — cîntec de doliu, bocet.
Un foarte avizat comentator de literatură a obiectat atunci cînd am numit politică poezia din volumul Pasaj de pietoni al poetului Dorin Tudoran. Dar această afirmație nu avea deloc o nuanță depreciativă, deoarece în acest volum era vorba, ca și în Elegii politice, nu de un elogiu a ceea ce e conjunctural și efemer, ci de o atitudine etică și polemică, în numele unor valori permanente, față de agresiunea istoriei.
De altfel, poezia politică în înțelesul de mai sus a devenit în ultimul timp, alături de romanul politic, unul din aspectele cele mai dinamice și mai interesante ale peisajului nostru literar. Ion Gheorghe, la fel ca Adrian Păunescu și alți cîțiva poeți, ilustrează în mod elbc- • vent această nouă tendință a poeziei actuale, iar Elegiile politice sînt o concluzie necesară a evoluției de pînă acum a poetului.
Simbol al clasei materne ca entitate mitică, pămîntul devine acunv o materie inertă, derizorie, malaxată de instrumentele civilizației și ale istoriei : „îl duc de colo-colo : pămînt negru, ogor, dacă-i bărbat/ Țărînă, brazdă, glie, dacă-i femeie :/ Rupt de gura de cal apocaliptic, a mașinii/ De excavat, îl toarnă-n camioane. Două, trei /Mușcături nesăbuite și-l mută de la nord/ La apus, De la răsărit la miazăzi./ Sau de-acolo înapoi : Fie de la nord la/ Miazăzi, fie de la răsărit la apus : /Un joc de combi-
COMENTARII CRITICE	153
nații ale haosului. /.../ Duc pămîntul de colo-colo. Humus, ni se spune. /Valoare intrinsecă,politică și economică mai /Zic. Dar eu vă spun că le-au luat daimonii /Mințile. Ceva deasupra tuturor de azi/ Și-a celor de ieri și viitoare : Valoarea /Omenească, tensiunea etică a pămîntului, /A ogorului inestimabilă virtute ce nu se exprimă /în cifre. /Ideea-i daimon : că orice mutare duce la mutații !// Humusul mi-e mama tuturor morților, /Din veacuri spre veac. Țărîna este quintesența /Marilor și micilor lupte — vitreg sau legitim/ Născute de istorie, timp și destinul poporului /Acesta danubian, carpatic și pontic,/ Pe numele-i ultim strigat din tranșee ; /Pe-aici nu se‘trece/.../Un nume fără nume căci toate stau pe el. /Din el și iar în el, ca Dumnezeu, pămîntul /Cel dus de colo, colo-n camioanele prea pline/ De ele însele în cîntecul industriei/ Pămîntul cel din care Alfa se frămînță, el sieși/ Dîndu-și chip și numele de Om. Pămînt, /Pămînt în camioane : patria părinților 1“ (Camionul cu pămînt).
Țăranii sîngerează pe altarul noului zeu, într-o viziune de coșmar îp care Ion Gheorghe își regăsește întreaga lui putere de invenție lexicală și metaforică : „în zobitoare zdrobiți ; în teascuri /Se tescuiesc țăranii — /Cele mai vechi fructe ale acestei vieți /De oameni ; /în presa de ulei căleați, bătuți în piuă : /pe vrană curge /sudoarea, băutură/ Crâncenă ; sîngele băutură binecuvîntată /Și znaga lucrătorului de pămînt — / Spumegă ceea ce se stoarce, gîlgîie /Vijelios — efervescență milenară/ în cada colectoare : Sînge, sudoare, elixir, /Extracție mirabilă, de clasă./ Se laudă industriile : /Rotule de fier, falange de bronz/ Coaste de oțel, vertebre de aur/ Echipagii trase de patru sute de boi albi./ Oase de alpaca mașini scumpe /Ținute-n uleiul sudorii, în alcoolurile/ Sîngelui : oase, rotule, biele, falange /Organe de oțel, păstrate-n /Retorte uriașe de sînge în băi de vlagă, /In ulei, în vin, în matrițe de lapte./.../ Suflă țăranii cu capetele lor de cai/ în scăldătoriile mașinilor — nici fiert /Nici înghețat ; /Trece mama cu sîngele fiului /Pînă la genunchi, ca printr-o mlaștină : /Industrii ; /Țăranii suflă ca vitele-n scăldătoarea/ .... De lapte, de ulei, de sînge — /A industriilor ; Țăranii suflă/ Cu boturile lor de cai, în scăldătorile /De lapte, de vin, de ulei. /Extracție de clasă, la nesfîrșit și-n disperare" (Extracție de clasă).
Există în poezia lui Ion Gheorghe, mai mult decît la oricare alt poet de azi, o prezență unică și obsedantă, aceea a țăranului, închipuit în cele mai diverse ipostaze, ca o răscruce a tuturor vîrstelor și timpurilor. Ceea ce îl deosebește de poezia satului, în general, de cele mai multe ori eșuată în superficialitate și idilism, este această viziune miti-zantă, în perspectiva căreia țăranul apare ca o realitate transcendentă. Suflet și trup din sufletul și trupul său, aceasta e singura lui iubire, adîncă și pătimașă. Un sentiment de nedezmințită fraternitate îl face să se identifice cu destinul „clasei materne".
Camionul e ca o prezență stridentă în spațiul acestei lumi a * pămîntului, un simbol malefic al intruziunii. El îi duce pe țărani la lucru pe șantiere, duce laptele și grîul și tot rodul pămîntului, duce și înstrăinează totul, chiar și pămîntul hărăzit germinației, pentru că tre
154
VIAȚA ROMÂNEASCA
buie să ducă, să împlinească opera istoriei, ca în aceste versuri de un patetism abia reținut, culminînd într-un strigăt dramatic : „Camion cu pîrghie, cu braț de fier și-n locul/ Degetelor un cîrlig de ridicat. Mașină de lucru, /Și-n camionul cu brațul de fier sînt clovleci. /Capete de iarbă peste capete de iarbă ; /De la ghilotina toamnei le-aduce mașina craniile /Fructuoase, vegetale Arhetipuri. De la cine ?/ De la ceia ce-au rămas întru credință /Idolului ce i-au zis : Pămîntul. Ogor pe jumătate și jumătate glie. Unitatea cu doimea./.../Trebuie să i se ia țăranului. Mai cu seamă/ Ce-ar putea el scoate de pe palma de pămînt,/ Pe care-și viețuiește agonia. /Pentru puritatea lungilor abstracțiuni de împrumut,/ Căci virtutea noastră este cum nu este./.../ Aforismul Ăluia Bătrîn con-’ chide : Luați-i, /duceți-i, cărați-i și dovlecii. Au sămînță multă /Aceasta e fatală și de tot imprevizibilă. /Sămînța ! /Incărcați-i-o-n camioanele cu braț de fier// Lacrimile mele ca urina calului să curgă pe canal./ Că eu sînt țăranul purtător de craniu vegetal !“ (Camion cu braț de fier).-
Consecvent cu el însuși, cel din unele volume anterioare, poetul nu ezită să concureze și aici deseori reportajul, în sensul că punctul de plecare al multor „elegii“ îl constituie, cum s-a putut observa, diverse situații reale, fapte și experiențe de viață. Dacă în unele cazuri acestea sînt transfigurate pînă la parabolă și simbol (ca în piesele antologice Bătaia fecioarei, Uzina de bocete etc.), de multe ori ele își păstrează aproape intactă identitatea. în cartierul Titan, de pildă, aerul este irespirabil (Cartier), undeva la țară porumbului care n-a putut fi cules i s-a dat foc pentru că altfel : „Toată iarna ar căra țăranii cu sacii,/ Și-ar îngrășa vitele și iar s-ar ajunge, /La pofta lor de-a avea și-a-nțelege ce-i sațiul./ Asta să nu se întîmple. Să țineam /Tonusul nevoii și-al muncii-ncordate. /Prisosul lenevește și naște reveria acumulării.// Și-a zis un prea puternic /De poate să ridice-n picioare un întreg județ...“ (Măreață și fără mustrare).
Pe alocurea stăruie însă, ca și în unele volume anterioare, o anumită impresie de inadecvare între limbajul arhaizant solemn, conferind o aură mitică, și banalul cotidian sau faptele umile de viață la care trimite, efectul fiind caricatura involuntară : „Toamna tîrziu, plouă cu fulgere /Tună, zeul este încă viril ; /Fecundează, organul său de lumină/ Aparatele casnice : aspiratoarele, /Frigiderele, mașinile de călcat rufe,/ Cele de spălat și combinele muzicale : /Atinse de instrumentul de foc/ Se zăpăcesc dintr-odată. Leșină /De-o dragoste energetică peste fire ; /Mor o zi, două și se trezesc iarăși la/ Viață. Mai puternice, mai vijelioase : /A-nviat aparatul de radio. Adevărat /A-nviat, Frigiderul ; Adevărat a-nviat ; /Aspiratorul, fierul de călcat rufele — /Adevărat a-nviat !“ etc. (Logosul).
în ansamblu însă, Elegiile politice confirmă o dată în plus atît tensiunea etică a poeziei lui Ion Gheorghe cît și marea putere de sugestie a verbului său.
M. NIȚESCU
POEZIA ILENEI MĂLANCIOIU
Adunate azi între coperțile aceluiași volum — la editura Albatros în cunoscuta colecție „Cele mai frumoase poezii“ — poeziile Ilenei Mălăncioiu publicate de-a lungul a aproape treisprezece ani oferă imaginea retrospectivă a unui drum poetic de excepție. Volumul apărut la Albatros numai cu titlul colecției (poeta a refuzat să mai dea un alt titlu poemelor strînse sub genericul colecției) înseamnă cu o parafă, aș zice voievodală, valorile deosebite ale unui travaliu poetic deosebit.
Un volum antologic presupune renunțări și preferințe față de propria-ți muncă proiectată pe fundalul uriaș al timpului. O încercare a propriilor tentații și o luptă cu propriu-ți orgoliu, dar și, mai ales, capacitatea de a te stăpîni și a te judeca în fața lumii. Ileana Mălăncioiu s-a dovedit, și de astă dată, conștientă de propriile-i forțe, oferind judecății critice, fără sfială, cîteva dintre piesele de rezistență ale debutului ei neobișnuit Pasărea tăiată (1967), o singură poemă din volumul de Poezii (1973) accentul căzînd pe acele volume care marcau maturitatea poetică : Crini pentru domnișoara mireasă (1973) Ardere de tot (1976) și Peste zona interzisă (1979).
De la Pasărea tăiată (1967), volumul de debut cu totul ieșit din comun (atît prin universul proaspăt, insolit, cît și prin proiectarea paradoxală a acestuia din realitatea cea mai concretă în zona unei acute sensibilități marcate de magie) pînă la volumele de maturitate (Crini pentru domnișoara mireasă, 1973, Ardere de tot, 1976 și Peste zona interzisă, 1979 — las la o parte ultimul volum apărut în 1980 Sora mea de dincolo, carte de poeme mai specială, bîntuită de un tragism aparte) Ileana Mălăncioiu a străbătut un drum ascendent, într-un proces de continuă decantare a poeziei. Aș spune de purificare, de sterilizare a acesteia de teluric, de concret, de. ingenuitate și frăgezime, un proces paralel cu aprofundarea trăirii poetice și circumscrierea ei unui univers obsesional, încifrat, ascuns. S-ar putea vorbi (încercînd să refac acest drum poetic) de golirea poeziei de tot ceea ce era spontan sau frust, de un refuz ^1 comunicării lesnicioase și firești, către limbajul poetic tulburător și criptic al versurilor maturității.
Ileana Mălăncioiu a urcat, nu fără trudă și nu într-o spirală perfectă și lucioasă, treptele unui limbaj poetic mai esențializat și de aceea cu atît mai anevoios pentru cititorul obișnuit : „...acceptarea sa presupune o lentă și curajoasă inițiere în necunoscut — notează Lucian Raicu în prefața antologiei recent apărute la Albatros — înfrîngerea rutinei sufletești și a conveniențelor sensibilității, un fel de simbolic și uneori nu numai simbolic, sacrificiu al ființei pe care ne-am obișnuit s-o credem a noastră, oricum o ruptură, o dizlocare a «gustului» constituit, o violentare a categoriilor afective așa zicînd firești, în realitate marcate puternic de inerțiile adaptării la real și de tot atîtea impulsuri repetitive/4 (Poezia Ilenei Mălăncioiu.) Dincolo de rostirea poetică, dincolo de configurarea cuvintelor prin imagine și afect, în poezia Ilenei Mălăncioiu este
156
VIAȚA ROMÂNEASCA
surprinzătoare (după ce izbutim să îndoim gratiile nevăzute ale unei încifrări impuse) dezghiocarea încetinită, într-adevăr, a sensurilor realului, radiind asemeni fețelor șlefuite ale diamantului.
Părînd a fi rupte nu numai din dogoarea afectului dar și din flacăra inteligenței artistice poemele acestea au șocat și au stîrnit admirația (mai mult poate decît adeziunea). Presupunînd mai puțin aderare imediată la senzorial și mai mult inițierea într-o lume de gînduri, de sentimente și de idei care dovedesc a închide altfel de sensuri decît cele ce apar la prima vedere, poemele Ilenei Mălăncioiu, fără îndoială, contrariază. Au contrariat la început, prin acea transfigurare foarte personală a unor momente din copilăria trăită la țară, într-un univers cu elemente predominant rurale, într-o lume pietroasă și crudă, captivantă prin teluricul și realul ei, dincolo de care poeta transmitea amenințarea necunoscutului din lucruri și contrariază probabil și azi prin limbajul criptic, ca și prin dimensiunile hieratice ale universului poetic de la maturitate. Oricum, personalitatea deosebită a Ilenei Mălăncioiu a învins, încă de la început, contrarietatea fiind un prim simptom al admirației și interesului de care se bucură azi poezia ei.
Poezia de debut captiva mai ales prin reversul nevăzut al datelor unui real frust, neavînd nimic idilic, prin acea neliniște ascunsă în toate cele obișnuite și la îndemînă ale materiei (în fenomenele naturale ca ploaia, înghețul, furtuna, scorbura cu pui) ori în ceea ce am numi întoarcerea, răsucirea pe partea lor neobișnuită a legendei, a obiceiurilor, a basmului, a mitului. O ingenuitate aspră, colțuroasă și totuși ciudat de delicată, de sfărîmicioasă transmitea nealterată neînțeleasa’ spaimă de necunoscutul din lucruri, din viață. încă din primele poezii, înfipte bine într-o zonă a realului, solidă, poemele de factură țărănească ale Ilenei Mălăncioiu apăreau deosebite prin paradoxala meticulozitate în fixarea amănuntului realist, a detaliului concret, de neuitat, dar minat sau amenințat de prezența apăsătoare a spaimei de necunoscut, ori prin sentimentul de remușcare și de milă în fața unui real aparent stabil, dar care de fapt ne scapă, transformîndu-se în tărîm lunecos, necunoscut, primejdios. Iată de exemplu, poema Puii din scorburi : „Iau puii orbi în mînă și-i sărut / Și-aș vrea să-i pun la loc dar nu mai pot / Că parcă scorbura-ntre timp a mai crescut". Sau întoarcerea pe dos a basmului. In poezia Rugă ca și în Ondina, cunoscutele elemente de basm sau de legendă sînt re-tălmăcite în sensul unei îndrăznețe rotiri a sensului. O curiozitate specific feminină și o îndrăzneală pe măsură sparg tiparul buneicuviințe, al stabilității ori a realității plate. în Rugă fata refuză actul temerar al lui Făt-Frumos de a o smulge de lingă zmeul cu șapte capete căci : „Eu am venit de bună-voie aici / Am șters vatra-mpăienjenită / Am frămîntat de două ori pămîntul / Și-am umplut cuptoarele cu pită" fiindcă ea, trufașă, cutează să-1 iubească pe zmeu : ,,O, toate fetele acelea din poveste / Care de teamă v-au urmat mereu / Cînd e-atît de simplu și de omenește / Să încerci odată să iubești un zmeu !" La fel Ondina, din poema cu același nume, este o răzvrătită împotriva datelor firii : Ondina sfidează cu trufie legile, știind că prețul dragostei e mare pînă la sacrificiu : „Hans este primul om pe care l-am văzut / Zeul apelor limpezi mi-e tată și mamă mi-e marea, / Dar mă voi
COMENTARII CRITICE
157'
răzvrăti și împotriva lor / De nu-mi dau mie moartea să nu-mi dea nici uitarea/4 Din elemente firești, la îndemîna oricui, Ileana Mălăncioiu elabora o poezie (fără a da nici o clipă sentimentul^ impresia de „lucrat44 sau „elaborat44 însă) a stării de neliniște, de transcendență. De la mila față de boii șchiopi la sentimentul de sfîșiere în fața spectacolului de neînțeles, cutremurător al morții poeta străbătuse uimitor de repede, cu pașii uriașului din poveste, recunoscutul drum al interogației grave, în fața amenințării thanatice. Moartea păsării tăiate isca nu numai neliniștea, mila în sufletul fraged al copilei, dar și o implicare în suferință, în fața sensului de nepătruns al morții (ca și mai tîrziu al dragostei neimpăr-tășite). Interogația dramatică în fața tragicului, a inevitabilului se va ivi mai tîrziu augmentată pînă Ia strigăt și sfîșiere lăuntrică. In poezia Pasărea tăiată exista însă în germene enunțat refuzul acceptării morții (cu tot cortegiul de întrebări chinuitoare pe care îl trage după sine în poemele de mai tîrziu). Deocamdată în acel poem e prezent prin nedumerirea dureroasă a copilului privind cu o curiozitate plină de groază decapitarea păsării, în speță prezența despotică și irevocabilă a sfîr-șitului : „Și tresar cînd ochii, împietrind de groază / I se-ntorc pe dos ca să albească^ / Și părînd că-s boabe de porumb / Alte păsări vin să-i ciugulească / Iau c-o mînă capul, cu cealaltă restul / Și le schimb cînd mi se pare greu / Pînă nu sînt moarte, să mai stea legate / Cel puțin așa, prin trupul meu // însă capul moare mai devreme / Ca și cum n-a fost tăiată bine </ Și să nu se zbată trupul singur / Stau să treacă moartea-n el prin mine.44
Sentimentul puternic de nesfîrșită milă în fața boului mort și jupuit (în volumul din 1970) poeta îl dilată apăsînd pe elementul crud cu un fel de incitare înspăimîntată, atentă la detalii care sugerează sensuri mai adînci. Totul devine aici aprofundat, esențializat. Atitudinea de firească împotrivire a omului în fața misterului de nepătruns care transformă ce era cunoscut, familiar și drag în rece și înstrăinată imagine a inertului provoacă spaima dar și interogația, deci nesupunerea. Din nou, deci echilibrul se strică, dimensiunile lumii devin mișcătoare și nesigure în fața secretului de nedezlegat al neființei. O adevărată „lecție de anatomie44, rembrandtiană, scrisă în ritm eminescian, poezia „Boul jupuit44 din volumul Către Ieronim (1970) rămîne o piesă antologică prin știința poetei de a sugera cu timbrul ei propriu de o mare gravitate (prin imaginea de o rară cruzime) tulburătorul sentiment al spaimei provocat de lumina străină a morții : „Locul inimii așteaptă însemnat cu cheag de sînge / Capul cel cu stea în frunte se mai vede numai unde / Ochii umezi dați pe spate vine cineva să-i scoată / Și desparte carnea rece de luminile rotunde // Eu rămîn tăcută-n preajma trupului ce se lungește / Și se leagănă în aer parc-anume ca să știu / Că din el acum se vede doar o umbră și-o lumină / Dată de acea putere de-a fi fost odată viu. / Dar lumina este rece și încep să mă cutremur / Că în jur nu văd nimica și încep să-i dau ocol / Pînă cînd se rup în noapte funiile de pe oase / Și dispare fără urmă trupul atîrnat în gol44. Tabloul e dizolvant și inițierea în tainele necunoscute nouă presupune cruzime. Ceea ce se refuză înțelegerii noastre provoacă teama, neliniștea. De aceea și desele accese premoniționale ale unei sensibilități poetice pe cît de fragile, pe atît de
158
VIAȚA ROMÂNEASCA
insinuante și puternice în intensitatea trăirilor : cîntecul cucului pare aducător de neliniște și nenorocire ca și cel al „Cioicăi“ ; obiceiul de a dezgropa osemintele (Obicei) și de a le reîngropa „cîntînd pentru întoar-cerea-n pămînt“ precede cu mulți ani poemele sfîșietoare din volumul Sora mea de dincolo, volum care ocupă, cum afirmam, un loc aparte în creația poetei.
Spaima firească în fața necunoscutului, a misterului impenetrabil ca și curiozitatea de a scormoni în durere, de a sfida forțele native, tutelare pentru a înțelege și a ști (care de multe ori înseamnă a suferi) iată două pîrghii constante ale poeziei Ilenei Mălăncioiu, prezente în toate volumele care vor urma (Către Ieronim, 1970, Inima reginei, 1971, Poezii, 1973, Crini pentru domnișoara mireasă, 1973, Ardere de tot, 1976). Poeta vorbește undeva de ,,această plîngere prelungă“ care este de fapt expresia unui zbucium necurmat al dăruirii și refuzului, al zbaterii într-o lungă singurătate demnă, a neîmplinirii, populată de fantasma iubirii. Începînd cu volumul Către Ieronim (1970) poezia Ilenei Mălăncioiu trece, cum afirmam, într-o altă etapă, aceea a substanțializării ei, prin expurgarea treptată a teluricului, concretului (atît de pregnant în poezia de început) și înlocuirea lui cu un spațiu poetic golit de elemente, un spațiu simplificat dar dimensionat ambiguu, purificat s-ar spune, în care exorcismul trăirii este decisiv. Căci, de la acel Sburător al fetei ce-și așteaptă ursitul Apa de pe valea noastră (,,Dar nu vine, stă deasupra și privește către maluri / Și eu șuier mai departe și mă uit cum numai vine“...) la poeme ca Apa morților, O aripă de vrabie ori Cîntec înseamnă parcurgerea unei considerabile distanțe în modul de a concepe și exprima, totodată, un plus de vigoare prin eliberarea poeziei de tot ce nu e trăire pură, pasională, totală, într-un trist și elevat consens cu fenomenele astrale, ca în poemul Ca ochiul moartei tale :
. Mereu tot mai înceată, mereu tot mai aproape E ridicarea blîndă în cer a pleoapei mele.
Se pierd în noapte stele sub ochiul meu ce urcă încet spre ochiul umbrei din cerul ce se lasă Ca un păianjen negru și nesfirșit de mare în lumea pământeană ca-n propria lui plasă.
Și alte stele nasc sub ochiul meu ce piere In noaptea care-n lume își -face veșnic loc Ca printr-un ochi de gol ce s-a văzut pre sine De apă, de pământ, de aer și de foc.'‘
Poezia erotică a Ilenei Mălăncioiu este circumscrisă unui univers al ambiguității, într-un spațiu bun pentru zbor ; însă nu zbor aflăm acolo ci, mai degrabă o ipostaziere extactică, aptă pentru „ardere“ (e un principiu perpetuu al poeziei pe care o analizăm acesta al arderii înțeleasă ca o trăire plenară, mai ales în planul spiritual-sufletesc), un spațiu vast, necuprins, cu un capăt în vis și cu celălalt în mit, în continua consumare la temperaturile cele mai înalte ale sentimentului ; un spațiu mai de grabă dezmărginit, eliberat din strînsoarea elementelor, unde reală, concretă rămîne doar trăirea pasiunea, pînda, suferința ; „Simt arcul ultimului nerv bine întins / Și aștept să văd ce se întîmplă ; / Ca într-o
COMENTARII CRITICE
15$
vînătoare lăuntrică / Inima trage către tîmplă.“ (Cu arcul întins); reală, spuneam, suferința, uneori ajunsă la paroxism și convertită în urlet : „Atît aș vrea să pot să sparg / Un cerc al soarelui, o ureche de cal / Prin urletul meu dinadins născut / în noaptea aceasta de carnaval44 (în treacăt fie zis), ori jalea, plînsul : „Și tare greu pot să cînt, Ieronim / Și tare des îmi vine să plîng...“ (Către Ieronim).
într-un univers cînd sticlos (și rece), cînd fumegos, noptatec, stihial, bîntuit de fantasme și de plăsmuiri hieratice, lipsit adesea de culoare vitală, predomină albul, albastrul evocînd paloarea funebră ori vînătul mortuar, de pildă : „Era o noapte albă (doamne, ce noapte era !) / Stăm în fața lui Ieronim și trupul lui era luminat / Pînă la oase“... / (Noapte aproape albă) sau : „Prin ochiul tău de sticlă albastră / Lumina descompusă o văd...44 (Către Ieronim), „Restul pereților erau negri și goi...44 într-un asemenea univers copleșește strigătul plin de vitalitate al poetei, timbrul ei pătrunzător, cu inflexiuni cînd dure, cînd de implorare și rugă. Cîntecul pasional ori deznădăjduit, dar atît de viu, străbate — paradoxal — ’acest spațiu vidat de prezențe pămîntene : iubitul este o prezență mai mult apăsătoare decît complementară, adesea aducătoare de suferință : „Tu, Ieronim, ai pierit de cum m-ai atins / Ca o cîmpie casa mea era ; / Spre tine am fugit cît am putut / Nu știam că sfîșierea se ia.44
Lirica erotică a Ilenei Mălăncioiu configurează așadar desenul magic al unei dureroase neîmpliniri, nevoia aprigă de iubire spărgîndu-se în refuzași singurătate : „Pămîntul e ca de cutremur prins / Sînt singură cu adevărat / Ca un clopot de argint oasele tale / La miezul nopții bat.44 (Nu știusem că te pot adormi). Iubirea în poezia Ilenei Mălăncioiu este cînd tînjire, cînd zbucium, cînd refuz ori dăruire aprigă, cînd, mai ales, dorința de a atinge absolutul care se sparge de maluri ca valul : „...Și el se uită la mine cum plîng / Și cum lacrima se face chihlimbar // Dar nu orice fel de chihlimbar / Acel bun pentru ochi de mort / La urma urmei îmi țin lacrimile / Să fie gata în orbite cînd trebuie să le port.“ (M-am hotărît). Sau, iată, această expresivă strofă desemnînd conturul amărăciunii celui ce se vrea înțelept și împăcat cu soarta : „Ce importanță mai are că eu nu sînt eu / Și noaptea nu e noapte și nimeni nu se duce să se culce, / E liniște și e frumos în nord / Și în fiorduri curge lapte dulce/4 (în fiorduri) Imposibilitatea de a atinge absolutul duce firesc la oboseală, la bănuiala neliniștitoare că totul s-ar putea să fie doar vrăjitorie : „Dacă plînsul nostru nu este chiar plîns / Ci numai o mare derută / In vreme ce adevărata durere / Trece-n tăcere și necunoscută..(Iubitule, și dacă noi).
Intr-un univers de taină, recompus mereu din arsură de suflet și din imagini aburoase ori apăsătoare, penetrante prin prezența obsedantă a cîte unui element (crinul alb, puternic mirositor, simbol sugestiv multiplu — al dragostei, nevinovăției și morții — calul alb, mesager al altui tărîm, ori simbolizînd trecerea în vis și chiar mai departe —, laptele dulce, gresia, chihlimbarul, zăpada etc.) poezia Ilenei Mălăncioiu relevă o puternică trăire pasională, străjuită mereu de acea perpetuă și lucidă reflectare a sensurilor cunoașterii care generează, evident, suferința. în volumul Ardere de tot sînt cîteva poeme (Trecem tăcuți, Pastel, dorința, A mai trecut o zi și altele) care vădesc o asemenea stă-
160
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
pînire a limbajului poetic incit sentimentul, bine strunit, este cu atît mai elocvent și mai percutant cu cît pare mai ascuns în așa zisa pace și așezare a lumii. într-o tonalitate solemnă, specifică poetei, uneori profund elegiacă aducînd accente din Bacovia, dincolo de cuvînt se transmite suferința înțelepciunii, o suferință grea și fără leac, o sfîșiere „care se ia“:
,,Miros de brad și de rășină arsă am uitat toată durerea și tot nenorocul trebuie să fie Î7i apropiere un foc
trebuie să fie în apropiere focul“ (Pastel)
Sentimentul unei amăgitoare împăcări (de fapt, niciodată împăcarea) cu eșecul, cu înfrîngerea trece, distilat, într-o rostire inconfunda-bilă, în poeme ca Daniel, Bufonul, întunecată zare sau Joc (din volumul Peste zona interzisă). Cităm acel lapidar și original, și ușor sarcastic Joc : „îmi iau numărul meu de pietre / și le așez cît mai riscant / și-ncep jocul convinsă / că oricum voi pierde // Dece joci, totuși ? / mă veți întreba // Ce altceva pot să fac ? / vă voi răspunde. / Apoi liniștită / voi muta mai departe / piatră după piatră / munte după munte.“
Structură poetică puternică, fixată într-o expresie remarcabilă prin intelectualizarea și esențializarea imaginii, Ileana Mălăncioiu scrie o poezie cu un timbru inconfundabil. Tonul ei grav, nu se urcă niciodată înspre patetic și sonor, așa cum s-ar fi putut întîmpla, poeta cunoaște rigoarea și măsura în exprimarea celei mai mari sfîșieri :
„Arată-mi-te acum, căci într-o zi mă vei căuta și nu voi mai fi sufletul meu lepădat de trup ca pruncul înainte de vreme va umbla gol pe drumul sufletelor și nu va ști nici numele cu care să te cheme
atunci vei vrea poate să fii carnea mea trecătoare și sîngele meu cald care a fost odată
și mîngiierea lui urcind ușor pe șira spinării ca gîndul către tine de curată
sau vei vrea să fii chinul meu ori suflarea
numită viață pe care te-apleci să mi-o iei cum pasărea lăsată anume la mine în palmă ia în tăcere bobul său de mei... (Arată-mi-te acum).
în peisajul liricii noastre de azi poezia Ilenei Mălăncioiu ocupă un loc important. Timbrul acestei poezii de o factură aparte, cîntă pe tonuri grave, solemne, severe, lipsite de duioșie. Este o poezie de o expresie stăpînită și aparent rece, definind mai mult o realitate sufletească tumultuoasă, sub armura unei lucidități sticloase și poate înlăcrimate. Curmîn-du-și elanurile, ascunzînd valul pasional cu un orgoliu aproape bărbătesc, cu o rigoare ieșită din comun, Ileana Mălăncioiu este o voce tulburătoare și distinctă care incită la meditație.
EUGENIA TUDOR ANTON
DIMINEAȚA POEȚILOR: CONSTRUCȚIE, STRATEGIE SI EMOȚIE CRITICĂ
Eugen Simion recitește atent, pentru noi cei de astăzi, recitește cu un ochi pătrunzător și foarte proaspăt, vechea poezie românească uitată prin rafturile respectuoase ale bibliotecilor sau prin manuale și lecții de școală, scandată pe la serbări, supusă, într-un cuvînt, unui proces de inevitabilă sclerozare. însă procesul nu este deloc inevitabil, criticul contemporan pariază, fără aparente șanse de succes, și cîștigă riscantul pariu într-o manieră unică. Lecturile sale din Conachi și poeții Văcărești, din Anton Pann și Bolintineanu, se constituie într-o suită de veritabile surprize, dobîndite în chipul cel mai natural, fără obișnuitul, în astfel de cazuri, abuz interpretativ, menit să „modernizeze“ ostentativ ceea ce sortit este să rămînă, totuși, datat, și fără să încerce să anuleze distanțele, menținînd intact aerul de sănătoasă și de firească vechime, farmecul ușor sau de-abinelea vetust al expresiei celor rostite de primii noștri poeți în luptă, adesea eroică, cu dificultățile unei limbi necristalizate și pe care ei, abia ei o întemeiază. însă nici nu le respectă chiar într-atîta specificitatea fatal datată, încît să nu mai poată ieși, din limitele ei, spre o perspectivă nouă. Acest echilibru de farmec vechi și pătrundere nouă, incitantă, modernă fără stridențe, între familiaritatea cordială, generoasă, iubitoare și distanța ironică, relativi-zantă îl realizează Eugen Simion și, realizîndu-1, rescrie nu numai un capitol de istorie literară dar, mai cu seamă, un capitol nou, pasionant, dintr-o posibilă istorie a gustului, a sensibilității noastre estetice.
în linie (mediată de realitățile foarte specifice ale poeziei române preeminesciene) a unui G. Bachelard și J.-P. Richard — și fără excese produse de voința unei fidelități metodologice prea departe împinse, Eugen Simion caută în poezie elementele unei spontane imaginații materiale, vizibil satisfăcut oridecîte ori i se întîmplă (și i se întîmpiă des) să le găsească. Prezența lor devine criteriu de autentificare a inspirației, criteriu valorizator, după cum sărăcia sau rarefierea spațiului poetic, a imaginarului întruchipat se constituie în semnal negativ. Disocierile în planul valoric sînt conduse cu mînă sigură, gustului format și intuiției artistice consolidate în exercițiul profesionist al cronicarului literar experimentat, li se atașează un sistem de lectură, o tehnică a analizei coerente (de tip tematist cel mai adesea) capabile să reducă riscurile și incertitudinile judecății de gust, ale aproximației impre-sionistice.
Aspirația și, din ce în ce mai mult, realitatea acțiunii critice a lui Eugen Simion tind spre demersul totalizant, eliberat de restricții metodologice. Elementele de culoare, de plasticitate, de psihologie morală, absente din modelul richardian, nu sînt disprețuite, Eugen Simion înțelege să nu le sacrifice de dragul unei formale purități, a metodei, dimpotrivă apelează la ele cu voluptate ori de cîte ori i se ivește ocazia.
11 — C. 1262
40
162
VIAȚA ROMÂNEASCA
Iar ocazia se ivește des, sînt multe de spus despre interesantele „personaje" care sînt poeții epocii inaugurale, despre biografia lor morală, despre modul lor de a fi în raport cu animata, imprevizibila și accidentata epocă a întemeierilor literare, despre gusturile preferințele și cultura lor.
Lectura întreprinsă străbate de mai multe ori dus și întors, ca să zic așa, calea poeziei românești, dinspre origini spre un prezent mereu avut în vedere, dinspre prezent (cu precădere parcă) spre trecut. Citește pe întemeietori criticul care a analizat pe Blaga și Arghezi, pe Philippide și Emil Botta, pe Caraion și Geo Dumitrescu, pe Sorescu și Nichita Stănescu ; vrea acum să vadă ce se întîmplă, după toate cîte s-au mai întîmplat, cu C. Conachi, Alecu, Nicolae și lancu Văcărescu, cu V. Cârlova, și Bolintineanu. Prezentul modifică surprinzător percepția asupra trecutului, acesta din urmă își revelează forța anticipatoare, cei foarte vechi includ uneori în viziune, alteori la nivelul unei sintagme pe Eminescu, Arghezi, Bacovia, Doinaș ș.a.
Cronicarul contemporan înțelege că nu trebuie să schimbe lentilele și nici criteriile cînd devine istoric literar. Spațiul nu-mi îngăduie să dovedesc unitatea perspectivei critice, iată doar un exemplu. Chiar în vreme ce redactez comentariul la Dimineața poeților îmi arunc ochii pe ultimul număr al României literare (8/1981) și dau de o cronică a autorului cărții la Marin Sorescu, La lilieci, III. Funcția ironiei, așa cum este înțeleasă aici, lămurește fără abateri importante modul de lectură al criticului : „ironia este una din însușirile cele mai rare, mai subtile ale spiritului uman. Rîsul nu degradează obiectul, rîsul — în literatură — pregătește obiectul pentru întîlnirea cu marile idei. Ironia, s-a spus de atîtea ori, și este cazul să credem, este alcoolul gîndirii, ironia este o libertate (s.n.) la care nu văd de ce ar trebui să renunțăm".
Bunul-simț, care nu-1 lasă în ruptul capului să se îndepărteze de obiect și să bată cîmpii, nu înseamnă la Eugen Simion și mohorît spirit terestru inadecvat percepției zonelor înalte și deopotrivă celor profunde. El se asociază adesea simțului pentru paradoxul fecund, pentru contrastele spectaculoase izbucnind din inima materiei îmbrățișate. îl vedem chiar de la început pe criticul altfel măsurat, cumpănit în aprecieri, vibrînd la astfel de situații-sttrpnza, formulînd una dintre ideile de căpetenie ale studiului său. Acești lenăchiță, Heliade Rădulescu. Bolin-tineanu, Alecsandri sînt poeți ai matinalului deși „romantismul" lor ne-ar sugera cu totul altceva. ,,Ca romantici ei iubesc înserarea și își dau întîlnirea la miezul nopții în mijlocul unei naturi pline de semne premontorii, însă spiritul lor păstrează în toate situațiile prospețimea și fervoarea matinală". Natura lor adevărată iese deasupra formulei de adopțiune. Spiritul critic vibrează destins-bucuros în fața acestei victorii, veritabilă revanșă a lăuntricului.
Există o fibră muntenească (și chiar „ploieșteană") în scrisul de maturitate al lui Eugen Simion, o fibră de puternică și totodată mlădioasă, fină raționalitate, pozitivă și realistă fără să excludă atitudinea sufletească și fazele de aprindere și entuziasm ; un fel de rezervă a demersului inițial, atașat adevărului și faptelor îndărătnice, un refuz al emfazei, o continuă supraveghere exercitată nu numai de spiritul treaz
COMENTARII CRITICE
163
dar și de un fundamental bun simț (bun gust), un umor intelectual rezultînd nu numai din lecturi dar și de-a dreptul din „viață“ și din învățătura ei, în sfîrșit dintr-o considerare înțeleaptă a naturii omului. Ii sînt acestea toate de mult folos lui Eugen Simion cînd e vorba de priceperea mai adîncă a primilor noștri poeți atît de aderenți unui anume mod al naturii umane, cu ,,păcatele“ ei știute, lipsite de gravitate... Cum altfel ar putea să ne vorbească de Spitalul amorului ?
Ironia — de care se teme mulți și au și de ce să se teamă, pentru că nu-i rezistă și sînt lipsiți și de acea încredere adevărată în forțele propcii>care asigură rezistența fibrei morale — funcționează în critica lui Eugen Simion ca un mecanism de control bine pus la punct, ca o sănătoasă măsură ele prevedere împotriva iluziilor de tot felul, a celei estetice în primul rînd, ea este aceea care semnalează posibila încălcare a marginilor adevărului. Ambiția criticului este să construiască, dar pe un teren ferm estetic ; ipotezele sale nu se avîntă niciodată spre iluzoriu și arbitrar, fantezia critică, remarcabilă, se apără din toate puterile de fantasme și fantasmagorii, atît de ispititoare, de o deprimantă frecvență în rîndul amatorilor de ipoteze îndrăznețe și cu dinadinsul nemaîncercate. Ipotezele sale critice, seducătoare într-un domeniu ce părea de-acum rezervat cercetărilor de înceată specializare, prezintă un grad înalt de adecvare și plauzibilitate.
Atitudinii de afectuoasă participare la un spectacol, totuși, de mult consumat, poftei de a scrie a criticului, aparent paradoxală în raport cu ,/nactualitatea" subiectului, le-aș găsi și o motivare interioară. Exercițiul criticii curente, intimitatea cu „contemporanii" sînt, cum bine o știm (prea bine, uneori !) o sursă nu numai de mulțumire a trăirii în prezent și concret, alături de „ai tăi, dar și de amărăciune și dezamăgire. Nu toate pronosticurile se împlinesc și, mai ales, nu toți contemporanii sînt, moralmente, la înălțimea (reală, virtuală) a operei lor. Spectacolul degradărilor este crispant, este deprimant ! Criticul „scriitorilor români de azi simte uneori nevoia să mai fie și al celor de ieri. Aceștia nu mai au cum să-1 dezamăgească. Cu inima ușoară se apropie de ei Eugen Simion. și cu sentimentul că despre ei (nesusceptibili prin forța lucrurilor !) poate vorbi cum îi place.
„Eugen Simion posedă acest rafinament, această dedulcire a gîndu-lui și a simțirii, gustă evident spectacolul și spectaculosul, îi place regia, scenariul și înscenarea, are simțul jocului, al petrecerii, al limbajului pitoresc si piperat" (Dan Cristea, Poezie și analiză, „Luceafărul" nr. 50/1980).
Stăpînirea conceptelor, a limbajului demonstrativ și abstract nu este suficientă în critică, artă de a scrie de aceeași esență, cred nu numai eu, cu a oricărui gen literar „înalt".
Lui Marin Preda îi plăcea să spună despre Eugen Simion ca și despre alți doi-trei critici contemporani) că-i citește textul „ca pe un roman, domnule". Pentru a deveni cu adevărat el însuși, cum a devenit pe parcursul ultimului deceniu, autorul Dimineții poeților a trebuit mai întîi să înfrîngă o anume ispită aulic-abstractă a limbajului critic, să elibereze din constrîngeri de diferite soiuri natura sa literară bogată. Incît stilul de maturitate al criticului, fără să părăsească drumul drept
39
164
VIAȚA ROMANEASCA
al analizei și judecății critice, drumul demnei profesionalizări, s-a extins, înțelegînd să beneficieze nu numai de achizițiile intelectului, dar și de aluviunile, inteligent controlate, ale vorbirii vii, ale limbajului firesc și curent. Eugen Simion le folosește cu măsură, desigur, pentru că măsurat îi este și felul de a fi, fără a pune în primejdie eleganța frazei critice ireproșabil articulate, a frazei bine prinse în rama expresiei intelectuale și a logicei armături, în absența căreia stilul criticii s-ar dizolva. Trebuie mult tact, pentru cine dispune de talent literar și nu numai de obișnuitul „jargon" critic (adesea nesuferit), un tact capabil la vreme să semnaleze pericolul acestei dizolvări ; iar Eugen Simion îl are „cu asupra de măsură“.
Insist asupra aspectului remarcabil al atitudinii intelectuale libere și destinse care mi s-a impus la lectură. Dimineața poeților este departe de a fi doar o excelentă carte de istorie literară, o incursiune novatoare pe teritorii amenințate de uitare, neglijență, prejudecăți. Ea, desigur, „șterge colbul" textelor bătrîne, făcînd să licărească surprinzător din ele o lumină proaspătă, matinală. Dar actuală și remarcabilă este mai ales prin altceva, prin climatul de inteligență critică, prin iradierea de afectuoasă ironie, de libertate interioară desăvîrșită, de libertate spirituală intens receptivă, atît de potrivite a se institui oriunde e vorba de literatură, inclusiv de literatura națională. O anumită, și cît de binefăcătoare, seninătate și o împăcare cu firea acestor, lucruri ; într-un domeniu prea adesea nedegrevat de crispări, ipocrizii, afectări, de toate caragialienele „mofturi" intelectuale, și nu tocmai, care întîlnesc în modul de a fi și de a face critică a lui Eugen Simion cea mai naturală rezistență.
Eliberat de griji metodologice, practicînd de mai multă vreme tehnici interpretative moderne, criticul re-descoperă, fără complexe, virtuțile „clasice" ale marei critici, începînd cu plăcerea de a citi și cu aceea, încă mai rară, de a scrie, lăsîndu-se în voia (sugestivă) a textelor abordate, dar și în voia (nu mai puțin productivă în ordinea sugestiei) a propriului text, a frazei care înaintează cu voluptoasă siguranță de sine, cu grație și claritate, printre surprizele și abstacolele ridicate în calea cititorului de astăzi al lui Heliade Rădulescu, Bolintineanu, Grigore Alexandrescu. Eugen Simion are darul de a merge, în critica sa, drept la țintă, fără să-și interzică, în virtutea acestei norme de claritate, momentele de reverie asociativă, de abandon eseistic și, uneori, digresiv. Nu-și ascunde, de dragul unei rigori abstracte, reacțiile firești provocate de lectură, încîntarea, senzația de savoare, uimirea de a descoperi și ce nu se aștepta să descopere ; cînd și cînd, nerăbdător să se desprindă mai repede de aspectele astăzi rabarbative ale vechii poezii, iritarea, sațietatea, plictisul față de vorbele goale. Insă fundamentală rămîne la Eugen Simion, cum rămîne și în critica sa consacrată de peste două decenii contemporanilor, pozitivitatea afectului, simpatia intelectuală, dorința de a construi cu materiale (bune, rele) la îndemînă, cele oferite de literatura existentă. In loc de a „desființa" luat de valul unei facile porniri neîncrezătoare, criticul caută să explice opera nedesăvîrșită, socotind că mai interesantă decît negația, în definitiv previzibilă, este dezvăluirea substraturilor, a virtualităților doar pe jumătate exprimate.
COMENTARII CRITICE
165
Salvarea din neant a fragmentelor semnificative, pe care știe să le distingă cu gust și să le valorifice cu tact este, în multe faze (neprielnice punerii în funcțiune a aparatului critic major) îndeletnicirea sa favorită. Simțul datoriei față de cultură, un simț foarte viu pe toată întinderea demersului său critic, nu-i îngăduie să procedeze altfel, cu, adică, binecunoscuta frivolitate demolatoare.
Atitudinea recuperatoare, constructivă, intens valorizatoare este, în critica literară, supremul rafinament. Lăsînd de-o parte faptul că solicită, oricum, mai multă atenție și mai mult efort decît atitudinea opusă, care, în afară de plictiseală și afectarea plictiselii, nu presupune calități de pătrundere deosebite.
Aș semnala ca semnificativ modul de racordare a unor idei fundamentale, de largă circulație în fenomenologia modernă a iubirii (cele din cunoscutul studiu al lui Denis de Rougemont) la materia specifică, vag refractară față de ele (prea „pitorească" uneori, prea emfatică alteori) a cărții lui Eugen Simion. „Aplicarea" lor fără zîmbetul de rigoare ar fi părut cu siguranță nepotrivită pînă la stridență. Criticul nostru descoperă însă cheia potrivită asimilării lor, așa încît mai niciodată să nu avem sentimentul unei disproporții, al unei sincronii forțate. Apariția conștiinței erotice, ca să ia un exemplu, este considerată a fi, oarecum în spiritul lui Denis de Rougemont, factorul determinant în geneza conștiinței literare. Dar nu oricum și nu la modul rigid, privirea criticului fiind mereu ațintită asupra unui context specific, al unei literaturi care este-cum-este și al unor autori care nu se grăbesc să accepte fără crîcnire poveri teoretice prea mari. Vorbind despre lucruri serioase și importante, care-1 pasionează vizibil, Eugen Simion nu uită să zîmbească. Un surîs tandru, nici vorbă :
„Hotărîrea de a scrie versuri este luată sub presiunea unui mare chin interior. Oameni care, altfel, și-ar fi văzut de treabă se apucă să compună poeme sub puterea unei pasiuni ce nu mai poate fi tăinuită. Versurile au o adresă precisă și un scop ce nu este ascuns : vor să cucerească inima unei femei ce nu se lasă cu una, cu două, cucerită. Sau să întărească un sentiment deja acceptat, să corecteze o eroare, să îmblînzească o ființă recalcitrantă etc. (...) Toate acestea se împlinesc dacă poemul place. Cu alte cuvinte, dacă lîngă funcțiile practice dinainte, există și alta de ordin estetic. (...) Intră, negreșit, în hotărîrea de a scrie bine și un sentiment de onoare. Obiectul erotic este, de cele mai multe ori, disputat de mai mulți pretendenți și, pentru a cîștiga, stihuitorul trebuie să facă proba unei mari devoțiuni. Devoțiunea lui este versul frumos" (Spitalul amorului).
Cînd este vorba de critică, se pune întrebarea cum privește acesta spre text ; dar deopotrivă spre cititor. Este un alt mod de a particulariza demersul unui critic. Eugen Simion înțelege să nu-și agreseze cititorul. A voi cu orice preț (și cu îndărătnicie) să iei cititorul de partea ta este tot o formă de agresiune, pînă la urmă foarte neplăcută, născînd, de partea cealaltă, o îndreptățită, o omenească nevoie de dezrobire și autonomie. Eugen Simion este un critic care respectă independența de spirit a lectorului său. Dă mereu senzația că există timp. Modul său critic este persuasiv fără retorică nesuferită a persuasiunii, este detașat — învă
163
VIAȚA ROMÂNEASCA
luitor și convinge tocmai pentru.că știe să fie — sau mă rog — știe să pară nepărtinitor cu ideile, cu preferințele, cu punctele de vedere. El începe, deobicei, cu o dispoziție poli-receptivă, lăsînd a înțelege că se așteaptă la orice și că deciziile sale în privința textului abordat sînt de domeniul viitorului, un viitor amînat de nevoia probelor. Astfel izbutește să producă sentimentul rar în critică al evidenței.
Judecata „morală", în genere tolerantă pînă la o indulgență ușor amuzată față de spectacolul divers imprevizibil, jucat de talentații „eroi" ai studiului său (personalități puternice și vitale) este subsemnată la Eugen Simion celei estetice, mai ferme, ne dispune — spre deosebire de cea dintîi — la iertări și compromisuri. Din îmbinarea în proporții variabile a acestor criterii rezultă judecăți sintetice memorabile, în acel stil atît de caracteristic, distins fără crisparea distincției, sobru, precis, elegant, incisiv.
„Regula, în epocă, este ca femeile să se schimbe, iar pasiunea să rămînă. Rasismul masculin guvernează moravurile. Poeții nu ezită să treacă numele ibovnicelor în versuri și să jure, de fiecare dată, iubire veșnică. Ei nu au simțul moral, pentru că nu au conștiința păcatului. Codul curteniei medievale cere ca bărbatul să-și închine viața unei Doamne. Mai aproape de Orient, primii noștri poeți caută unicitatea (esența metafizică a feminității) în varietate. Cu alte cuvinte : o biografie lirică într-un număr fără capăt de experiențe erotice. Culmea e că reușesc. Zulnia este Isolda unui Don Juan pe care scriitura (voința de mitizare) îl transformă într-un Tristan. Carnavalul de nume feminine nu ne mai sperie. Poezia l-a purificat și l-a fixat pe insațiabilul Don Conachi.,.".
Astfel de purificări, de fixări în planul superior liric sînt ținta supremă a investigației criticului, care nu se grăbește să ajungă la ele (la întruchiparea lor în forme consistente, de bogată materialitate ce-i sînt, se observă, pe plac) înainte de a fi străbătut alte zone, mai accesibile privirii, mai „terestre", de o „umanitate" direct ispititoare pentru un spirit curios, amator de subtile petreceri (nu neapărat „spirituale" !), de savuroase picanterii :
„Mai dificilă este situația lui Anton Pann care, într-o adiată, dorea să călugărească pe «Ecaterina de Pann», ultima lui soție. Ecaterina n-a acceptat, se pare, schimnicia. îndată după moartea poetului s-a dus după alt bărbat, încâlcind astfel prevederile testamentului. Anton Pann bate, dealtfel, recordul în ce privește onomastica feminină. înaintea Eca-terinei, citim în acrostih numele Saftei, Lucsandrei, Paraschivei, Sultanei, Elencăi, Linței, Uțicăi".
„Matei Milu este iritat de boala nouă ivită la femeile din timpul iui (istericalele), o boală de origine, crede el, grecească. Ea se manifestă printr-o zbuciumare «ca de-epilepsii». Moldovencele ar fi preluat-o ca să nu fie mai prejos de semnele lor peninsulare (...). Poetul, om de moravuri vechi, cere bărbatului să vindece această «năbădaică» cu cincizeci-șaizeci lovituri de bici la spatele femeii." Citatul urmează imperturbabil acestei aparente luări foarte în serios a recomandărilor bătrînului Milu, ilustrîndu-i principiul și metoda : „în vreme cînd năbădnica vine / Să aibă bărbatul un bici bun la sine" ș.a.m.d.
COMENTARII CRITICE
167
Formulările incisive, dispoziția de petrecere intelectuală, ironia subțire trebuie socotite tot atîtea mijloace ale „intimizării“ atitudinii față de obiect, care, mai pe față sau mai pe ascuns, este una de uimire admirativă, de fascinație, de iubire, chiar. Să nu ne deruteze umorul indulgent sau, cînd e cazul, notificarea severă : criticul își iubește eroii, pe cei ce, în definitiv, în condiții instabile și cu o retorică insuficientă, au inventat Poezia, și își admiră ,,autorii" și adesea exaltă (vezi antologicul capitol despre Heliade Rădulescu, figura centrală a epocii — și a cărții lui Eugen Simion !) Distanțarea ironică se integrează strategiei critice, este (încăodată !) doar una dintre etapele ei. Scopul acestei strategii este, pe căi oricît de complicate, cu avansuri și rețineri succesive, producerea emoției și cît mai lucida ei justificare. Supusă consecvent spiritului de examen și voinței de analiză tăioasă, necomplezentă, pagina de interpretare cedează adesea vibrației admirative și se umple de o complexă fervoare :
„Există în toate proiectele lui Heliade o impaciență și o lăcomie ă acumulării pe care nu le găsim la alți autori din epocă. Un ^sfînt nesațiu» trece prin versul său și nesațiul ajunge departe, pînă la «scaunul veciei» care este, totodată, și locul genezei. Deschiderea lui este enormă. Acestei extraordinare ambiții îi corespunde și un scenariu literar care, în partea lui teoretică, începe cu Geneza și se încheie cu proiectul de a organiza o bibliotecă de literatură universală. Heliade are, nu mai încape îndoială, o psihologie de creator în sens biblic. O psihologie și o voință colosală de a construi o cultură, o politică, o epopee națională, începînd cu limba, pe care are sentimentul că el o plăsmuiește. Modelul mare al poetului e Dumnezeu însuși, Creatorul. Gîndul acesta nesăbuit (s.n.) trece prin capul lui Ion Heliade Rădulescu".
Dimineața poeților este cartea scăpărătoare și profundă a criticului de astăzi cu cea mai vie vocație de constructor și în cel mai înalt grad devotat destinului major al literaturii române. Este o carte de petrecere și de interpretare, deopotrivă, riguros aplicată și pasionat programatică. O carte de critică, sub toate aspectele reconfortantă.
LUCIAN RAICU
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
• O NOUĂ CARTE DESPRE EMI-NESCU — Lectorul universitar timișorean Iosif Cheie-Pantea debutează editorial cu o carte temerară atît prin dificultatea scriitorilor asupra cărora se îndreaptă examenul critic, cît și prin metodă. Eminescu și Leopardi. Afinități elective1 (titlul ar fi putut fi, la fel de bine, Eminescu, Leopardi și Schopenhauer, fiindcă raportarea la filozoful german este permanentă în cuprinsul cărții) este un studiu comparatist inspirat de noile orientări ale disciplinei, care pun accentul pe factorul receptor și pe fenomenul de paralelism. Primul aspect metodologic servește relația Schopenhauer-Eminescu, iar celălalt (paralelismul) raportarea lui Eminescu la poetul italian Leopardi. Astfel îndrumat, comparatismul practicat de Iosif Cheie-Pantea vine fructuos în întîmpinarea ultimelor achiziții ale exegeticii eminesciene legate de problema în cauză, aceleia de pildă, apar-ținînd lui Edgar Papu, că influențele schopenhaueriene sînt elemente confirmative, nu constitutive, ale gîndirii și creației lui Eminescu. De altfel, însăși paralela Eminescu-Leopardi află în această idee una dintre coordonatele sale, fiindcă în întregul studiu se urmărește îndeaproape modul în care poetul român s-a distanțat de concluziile sistemului schopenhauerian, întîlniri, fără a le fi cunoscut, semnificații majore ale operei lui Leopardi.
Deși datează de aproape un secol (o semnalase încă Titu Maiorescu,) chestiunea similitudinilor dintre cei doi mari poeți a rămas la propoziții generale, abia prezenta cercetare abordînd-o în amănunt și deslușindu-i întreaga sferă de semnificații. Cu riscul de a fi des
1 București, Editura Minerva, 1980, 203 pagini (din care 17 conțin un rezumat în limba italiană).
criptiv2 sau de a repeta unele lucruri știute, criticul desface tematic cele două creații arătînd asemănările sau identitățile de conținut, însă nu numai la nivelul poeziei — cum s-a procedat pînă la el —, ci la acela al întregii opere. De aici decurge o perspectivă integratoare ce reduce pericolul ipostazierilor și al extrapolărilor nefondate.
Punctul nodal al studiului, care decide și înțelegerea tuturor aspectelor pe care acesta le ridică ulterior, este discuția asupra naturii pesimismului celor doi poeți în raport cu pesimismul lui Schopenhauer, în urma căreia se ajunge la concluzia că In vreme ce sistemul filozofului german dezvoltă un „pesimism metafizic", Eminescu și Leopardi se circumscriu unui „pesimism istoric". înțe-legînd desfășurarea cosmică și umană esențial ca perpetuă devenire, și nu ca „prezent etern" — cum ne-o sugerează cîteva poeme izolate —, concepția celor doi poeți asupra lumii ia aspectul unei „viziuni tragice a existenței" și astfel creația lor ni se revelă ca fundamental pozitivă. Acesta este principalul merit al studiului de față : scoaterea operei eminesciene din schematica, simplista și nefuncționala dicotomie „optimism-pesi-mism" și integrarea ei într-un sistem x conceptual autentic (cîtă forță conceptuală au cei doi termeni ?) ce-i dezvăluie mai propriu articulațiile, coerența internă și concluziile ultime. Autorul vorbește de o „vocație tragică ce se constituie ca punct de plecare pentru o mai intensă și elevată trăire a vieții, dar și ca forță de maximă interiorizare a sentimentelor, de coborîre în profunditatea spiritului uman pînă acolo unde durerea se convertește în izvor de luminoasă înălțare". In linia acestei vocații se așează,
2 în cazul de față o virtute, căci opera lui Leopardi este doar parțial cunoscută cititorilor români.
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
169
între altele, condiția tragică a geniului, filozofia naturii și a „stării de natură“, filozofia istoriei. Referitor la acest ultim aspect, Iosif Cheie-Pantea dă o interpretare originală „răului" eminescian, considerîndu-1, sub specia dialecticii hegeliene, drept treaptă a negației în procesul devenirrii. „Moartea fiecărui popor — notează comentatorul referindu-se la Memento Mori — a însemnat [...] biruința principiului în numele căruia acesta și-a asumat condiția existenței sale. Depășirea limitei, adică triumful acelui principiu, creează premisele unui nou asalt, al altui popor, pentru depășirea unei limite superioare celei precedente, și tot așa în continuare, fără ca vreodată lanțul acestor asalturi să poată fi întrerupt, căci el reprezintă de fapt Istoria însăși sau, cum ar spune Hegel, progresul spiritului în conștiința libertății".
Luînd în discuție erotica eminesciană, autorul dovedește distanța principală ce o separă de concepția schopenhaueriană asupra iubirii : instinct funest (întrucît perpeutează răul metafizic) la filozof, mijloc de salvare la poet. Tot așa, sînt puse în opoziție considerațiile despre asceză : suprem mod de ieșire de sub puterea voinței și mortificare indignă acolo, comuniune cu natura și topire în natură aici. De la sine înțeles, textul eminescian care i se impune ca exemplar comentatorului este Cezara, unde Euthanasius spune definitoria propoziție «Am fost să-hastru, nu călugăr» (s.n.).
Interesant este și modul în care e interpretată „vocația clasică" a lui Emi-nescu. Aspirația spre clasicitate a celui ce s-a proclamat romantic nevindecabil („eu rămîn ce-am fost, romantic**) este înțeleasă nu ca o împrejurare în care lirismul antumelor se afinează și super-ficializează, ci, în sensul demostrației anterioare, ca eliberare de tenebre : „... transparența versului eminescian nu exclude ci, dimpotrivă, presupune existența tărîmurilor plutonice, ea rezultă din arderea magmei interioare așa precum lumina raiului — ne spune Blaga într-o cunoscută poezie — nu e decît o reverberație a flăcărilor iadului. Și dacă sugestia lui I. Negoițescu, de o spaimă a poetului în fața propriilor straturi din adînc se poate vorbi, totuși, înseamnă că geniul său se exercită tocmai în harul de-a exorciza această spaimă prin convertirea tenebrelor în lumina Cuvîntului izbăvitor, printr-o disciplinare a inspirației romantice în tiparele suple ale versului clasic.** Pe de altă parte, pledoaria
eminesciană pentru clasicism este înțeleasă ca propensiune pentru valorile naturale și, în ordinea artei, ca pledoarie pentru poezie, spre a evita ca aceasta „să se transforme în metafizică, iar ideea să se rupă total de viață**. Este și motivul marii atracții a poetului pentru poezia populară.
Mai puțin inspirat pare ultimul capitol al studiului, acela intitulat Dincolo de romantism. Mai întîi, fiindcă vine în contradicție cu teza demonstrată în restul cărții și o deservește. Căci, într-adevăr, a face din Eminescu un precursor al literaturii absurdului, și încă în întrupările ei cele mai... pesimiste, înseamnă a limita serios premisele unei viziuni tragice a vieții. în al doilea rînd, ceea ce surprinde aici este tendința de a demonstra cu orice preț modernitatea lui Eminescu, ca și cînd acesta n-ar fi, ca să spunem așa, destul de etern pentru a fi mereu actual și „modern". Considerată însă în totalitate, cartea atestă un cercetător sobru, cu o remarcabilă capacitate teoretică (vizibilă atît în buna cunoaștere a filozofiei, cît și în proprietatea și ușurința cu care manevrează conceptele) și analitică, cu știința expunerii clare și, nu în ultimul rînd, un spirit polemic disciplinat și autentic. Prin cercetarea lui Iosif Cheie-Pantea critica universitară înregistrează unul dintre succesele ei din ultima vreme.
NICOLAE MECU
• ATITUDINE ANTIFASCISTA LA REVISTA DACIA NOUA (1937—1938). — Fără să includă Dacia Nouă între foarte numeroasele publicații menționate în ultimul capitol al Istoriei literaturii române de la origini pînă în prezent, G. Că-linescu remarca faptul că „în ultimul deceniu 1931—1940 n.n.), au apărut o mulțime de reviste juvenile pe tot cuprinsul țării**. Interesat de fenomen — avînd dealtfel răsfrîngeri europene — G. Că-linescu reproșa acestor reviste, în care „tinerii se grupează pe principiul generației sau pe acela al provinciei**, sistemul închis față de scriitorii consacrati, „monstruosul" egoism de generație în virtutea căruia sînt acceptați și elogiați, abuziv doar începătorii, chiar dacă dintre ei se vor număra talente autentice.
Este și ceea ce caracterizează, în mare parte, Dacia Nouă, „săptămînal de energie tînără", cum se autorecomandă în
170
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
subtitlu, revistă publicată la București, între 12 decembrie 1937 și 13 martie 1938, cînd este suprimată.
Cercetată astăzi, în ciuda numeroaselor și inevitabilelor confuzii și oscilări, revista își dezvăluie orientarea de stînga. „Apărută în condițiile accentuării procesului de fascizare ci țării, revista, influențată în mare măsură de partid, luptă pentru apărarea păcii, împotriva fascismului, pentru promovarea culturii democratice. Axa revistei o constituie problemele culturii și ale politicii internaționale, privite în lumina năzuințelor democratice ale tineretului” (vezi Titu Georgescu, Mircea loanid, „Presa P.C.R. și a organizațiilor sale de masă. 1921— 1944". Buc. 1963).
Literatura și arta, critica literară și cronica dramatică, plastică, cinematografică sau muzicală, deși ocupă, statornic, două pagini întregi, sub titlul generic „Luminile orașului“ rămîn în plan secund. ponderea avînd-o articolele de orientare, de atitudine și dezbatere politică, confruntările ideologice, definirile programatice. Compoziția colaboratorilor este, dealtfel, semnificativă, căci deși există dificultatea identificării unor pseudonime, iar numeroși semnatari ai articolelor rămîn în anonimat, cei mai multi frecventatori ai paginilor revistei erau. încă de atunci, sau au devenit ulterior, oameni politici, chiar fruntași ai mișcării muncitorești, ziariști și scriitori cunoscuți, precum : Miron Constantinescu, Grigore Preoteasa, Corneliu Mănescu, sociologul G. Vlădescu-Răcoasa, omniprezent în revistele democrate, profesorul filozof și estetician C. Rădulescu Motru, diplomatul Constantin Vișoianu, codirector, în acea vreme, la Viața Românească, C. I. Parhon, profesorul de filozofie Mircea Stelian, Constanța Crăciun, sem-nînd articole feministe sub pseudonimul Brîndușa Ștefănescu, Victor Iliu, mono-polizînd, aproape, paginile culturale, ca semnatar de cronici plastice, cinematografice, muzicale și cronici literare, scriitorul Ștefan Popescu, semnînd, cu acest nume, cronica literară, iar versuri sau proză sub pseudonimul Sabin Vasia ; Alexandru Șahighian, scriitor și cronicar plastic, colaborînd cu versuri sociale și la cunoscutele reviste de stînga Șantier și Cuvîntul liber, pictorul V. Dobrian, ziaristul Silviu Brucan, autor a numeroase articole politice și economice ș.a.
Chiar din primul număr, direcția revistei (director e gazetarul M. Aii cu), jn-tenționînd să-și definească orientarea,
întreprinde o anchetă, chestionarul limi-tîndu-se la două întrebări-cheie : 1. „Cari sînt țelurile tinerei generații?" și 2. „La ce atitudine obligă alegerea acestor țeluri ?" Ancheta — numită populară — este însoțită de o justificare programatică : „Iscați din tîlcul vremurilor actuale, adresăm cititorilor noștri un chestionar,, care dacă nu are pretenția de a modifica situația de fapt, poate să determine influențarea forțelor de opinie". începînd cu numărul 4 se deschide o altă anchetă, deosebit de semnificativă în intenții, într-un moment de negare a bătrînei culturi europene de către fascismul agresiv în ascensiune. Intitulată „Rolul culturii franceze în formația mea spirituală", ancheta răspunde apelului lansat de societatea „Tinerimea amică româno-franceză", fondată în octombrie 1936, sub patronajul prof. 1. Petrovici, Ai. Rosetti, C. Rădulescu Motru, Charles Drouhet, George Enescu, George Oprescu, Ion Jalea, Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu, Gala Galaction, Ion Minu-lescu, G. Trancu-Iași.
Dacia Nouă nu este, deci, în principal o revistă literară, dar preocupările culturale, militarea pentru apărarea vechii culturi și pentru edificarea „noii culturi" stau în echilibru cu cele politice. Rubricile, fluctuante, ale revistei pot oferi o imagine de ansamblu asupra profilului său. Astfel, unei rubrici permanente de articole și comentarii politice, care îmbracă uneori forma pamfletului sau a protestului energic, i se alătură o rubrică de angajare în confruntări și dezbateri, în polemici și precizări ideologice ; paginile fixe consacrate literaturii și artei adună în coloanele lor producții beletristice, recenzii, cronici plastice și cinematografice ; mai multe coloane sînt rezervate, în fiecare număr, unor articole de economie politică, de sociologie, de învățămînt și pedagogie, istorie, asigurări sociale și revendicări feministe. x Dealtfel, delimitarea unei rubrici politice ■ sau a alteia de dezbateri ideologice rămîne arbitrară, întrucît întreg conținutul revistei, indiferent de preocuparea dominantă a unui articol sau altul, este subsumat caracterului politic. Pentru prezentarea conținutului principal al revistei se poate încerca o altă distribuire, nu atît tematică, cît de atitudine : e vorba, pe de o parte, de atitudinea negatoare, iar pe de alta, de cea de promovare, ambele atitudini slujind aceluiași scop. Este vorba, deci, în primul caz de
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
171
respingerea ideologiei fasciste, iar în al doilea caz, concomitent, de susținerea și de răspîndirea ideiloi' democrate și a culturii progresiste. Ambele ipostaze sînt arborate pentru și în numele tineretului progresist, revista îndeplinind rolul unei flamuri agitatorice. Căutînd — după cum se amintește, redacțional, la începutul apariției revistei — „colaborarea unor personalități românești care prin autoritatea lor să ofere un gir de preț acțiunii noastre", direcția revistei adopU ulerior formula revistei scrisă exclusiv de tineri, în numele tineretului, pentru tineret. De aici, frecventele autodefiniri, frecventele lansări de mesaje, de genul : „lozinca noastră trebuie să fie : totul pentru România, dar prin tineret și in slujba lui“. Solidaritatea de generație apare strîns legată de solidaritatea de clasă : „dar opoziția tînărului, singulară, nu are eficacitate. El trebuie să simtă cotul, vocea lui să aibă cadența sacadată pentru a fi auzită odată cu a tovarășilor de vîrstă egală. Atunci sînt ascultați tinerii. Au revendicări proprii. Ele concordă însă cu dezideratele și natura luptei pe care o dau muncitorii". Frecvente sînt apelurile la strîngerea rîndurilor tineretului democrat, pentru a înlătura primejdia dictaturii reprezentată de partidul „Totul pentru țară" : „în focul luptei electorale trebuie să opunem legionarilor și lăncierilor garda unică a tinerilor democrați". Lozinca momentului este conlucrarea, unirea tuturor forțelor, crearea unui front democratic unic, care să opună rezistență : „apropierea între toate partidele politice care se mențin pe platforma democratică, pe platforma apărării libertăților individuale, trebuie să se facă chiar peste capul oricărui conducător. Numai așa mai poate fi stăvilit valul reacționarismului, valul întunericului".
Apariția pe o perioadă scurtă, de cîteva luni, a revistei Dacia Nouă n-a fost compatibilă cu participarea concludentă la viața literară a epocii. Cronicile literare, recenziile, semnalările de apariții etc. rămîn limitate, în mare parte întîmplătoare, ele se integrează însă, prin conținut, atitudinii ideologice generale a revistei. Interesante, în paginile culturale ale Daciei Nouă, sînt în primul rînd, articolele de expunere a unor principii estetice care reprezintă linia directoare a publicației, avînd deseori sensul de pledoarie pentru promovarea unei literaturi adecvată acestei orientări.
în ciuda apariției efemere, revista Dacia Nouă nu poate lipsi dintr-o istorie a presei românești cu orientare de stînga, din epoca interbelică.
RODICA FLOREA
® NU DOAR DIN JALE S-A-NTRUPAT ELECTRA... Cîndva, poezia Constanței Buzea a putut să pară predispusă spre lapidaritate. De la o vreme însă drumul ei pare a fi devenit altul, poate chiar unul contrar celui întrezărit de critică în urmă cu ani. Schimbarea nu-i paradoxală, decît în măsura în care tot astfel catalogăm o afirmație precum „Direcția a rămas aceeași — sensul s-a schimbat".
Cîndva, Lucian Raicu scria despre poetă : „Constanța Buzea vorbește numai prin poezia ei, cînd se cristalizează discursul, în restul timpului ne-o putem închipui tăcînd cu demnitate ; ea folosește cuvîntul numai în rare momente privilegiate, care sînt în exclusivitate ale poeziei".
Ce ni se pare a se fi schimbat ? Tocmai acel... cînd se cristalizează discursul, deși mai exact spus ar fi ceva în acel „cînd se cristalizează discursul", căci nu momentul de grație al cristalizării poeziei a dispărut, ci datele care-1 provocau. Procesul se produce în continuare — ca la orice poet de mare vocație, cum e și Constanța Buzea — dar ceva a clătinat din temelii modul lui de existență. Cînd vorbea de „seninătatea, senzația maternă, infailibilă" a poeziei Constanței Buzea, Lucian Raicu numea tocmai elementele fundamentale în jurul cărora cristalul poeziei lua ființă. Și tocmai aceste date dispărînd de-o vreme, altele au venit să fie nu doar impulsurile generatoare de poezie, ci chiar forța ordonatoare a acestei poezii.
îmi place să revin asupra textelor despre poeți ; nu mai puțin și asupra celor ale poeților despre ei înșiși. lat-o pe Constanța Buzea mărturisindu-se în acei ani pe care eu îi numesc Cîndva : „Copil fiind și prinzînd, cum este și firesc, sensul cuvintelor' mai mult din încărcătura afectivă ce li se dădea, m-a îngrozit, m-a jignit existența imperativului TACI" ?. Nu știu cît și în ce cazuri e adevărat ce spune poeta azi, (Constanța Buzea, PLOI DE PIATRĂ, Albatros, 1979.), păstrînd încă acel ton al sentinței ce străbătea mai vechea ei poezie — „Durerea naște poezie, /Balsamul nu-1 găsim
1^2
VIAȚA ROMÂNEASCA
în ea“ —, dar sînt sigur, că mai orice TACI ! nu face decît să împingă la a vorbi ; mai grav — la A SCRIE.
Luînd locul seninătății, senzației de liniște maternă și-a celorlalte date ce făceau grăuntele aurifer al poeziei, în lirica de-acum a Constanței Buzea și-au scos coarnele tocmai groaza, teroarea, jignirea, agresiunea lor împotriva unui statut existențial, scoțîndu-1 din albia firească. Mai vechea mărturisire a poetei continua astfel : „Acest monstru monosilabic (TACI ! n.n) a operat comod și definitiv asupra dezinvolturii mele și asupra plăcerii, a curajului mai bine-zis, de-a mă exprima cu glas tare. Sînt un om timid pe viață“. Și asta nu era tot : „Iată pentru ce scriu. Acest fel de a fi, soluția aceasta mă absolvă de riscul atît de des al minorelor schimburi orale". Cuvîntul scris — ultim și definitiv refugiu. Pe cîtă dreptate, pe-atîta eroare ! Căci vine o vreme, cînd îți spui, cu disperare, și poeta o face azi „De la un timp nu-mi -sună bine nici un cuvînt", și-atunci, tocmai acest suprem recurs la poezie rămîne mai mult un deziderat, o nostalgie melodioasă și poate chiar „se-nină“, totuși insuficientă : „Să intru în cuvînt, /Cu fluturarea unor foste straie/ Din vremea roții morilor de vînt,// Să intru în cuvînt, /Trecerea lui prin liniște a mea e, /Urmînd căldura soarelui meu blînd, //Să intru în cuvînt, /Cum intră melcu-n abur după ploaie,/ Cum intră rădăcina în pămînt“. Simplă iluzie, căci poezia de azi a Constanței Buzea amintește mai degrabă de spectacolul unor rădăcini rebele, spărgînd bituumul turnat cu anasîna peste ele. Lespezile lui TACI ! (dar nu cel al copilăriei !) încep să pîrîie sub presiunea ce părea definitiv înăbușită.
Acum, poezia Constanței Buzea este jurnalul (poate prea zilnic și poate prea meticulos ținut pentru unele gusturi, lă-sînd loc chiar acelor „minore schimburi orale“, poezia de azi fiind mai vulnerabilă tocmai prin deschiderea ei) unei ființe agresate pînă la pierderea credinței că Adevărul nu poate fi înăbușit : „Pentru toate acestea mi-ar fi de trebuință /Un juriu care să nu fi fost doborît. /Pînă cînd am crezut că există, am ținut fruntea sus /în puterea ochilor mei. //în stînga mi-e moartea, /în dreapta cei de mine născuți, /Și, nimeni ferindu-mi-i de năpastă, ci tot în mine /Lovind, /Rezist cu mirare, pașii rărindu-mi-i, dar...“ Iată uimirea de-a rezista unui asediu al minciunii fortificate de corupție. Patetismul
a luat mult din locul demnității fără a deveni prin asta nedemn. O sensibilitate, altădată reticentă în a se expune, se mărturisește azi fără milă : „Sufletul îmi plînge singur /Ca un Crist desprins din cuie“. Cutremurată definitiv, această existență, ce-și refuza cîndva curajul, se autoflagelează azi prin el : „Urzică fantastică este curajul adevărat, /El crește și lîngă tine/ Și trebuie să riști, să te doară, /Atîrnă-te de el ca de un/ Odgon de corabie".
Ce a produs această mutație în poezia Constanței Buzea ? Nu m-a pasionat niciodată să aflu frecvența apariției unor cuvinte în spațiul unei poezii, ori ale unei cărți, o astfel de prezență fiind absolut irelevantă, atîta timp cît cuvîntul își păstrează puterea miraculoasă de a spune, de exemplu, rece, și însemnînd, foarte bine, fierbinte. Deci nu atît frecvența cu-vîntului ci spectrul real al fricii se simte azi în poemele Constanței Buzea. Memoria unei sensibilități ultragiate grav, programatic, aduce în pagină nuanțele fricii ; de la teamă la ură („Și frica lui, care se face ură“), de la suspiciune la exterminare („Și de la frică pînă la strivire/ melcul își duce trupul lunecînd, /Rănit mortal în mica lui iubire /De cerul care cade pe pămînt“), de la umilință („Hipnotic șerpii se ridică /Din nervii mei de umilință“) pînă la acel tablou breughelian al „fricosului în putere“, al acelui ce ziua împrăștie mica lui teroare asupra celor mai slabi, pentru ca noaptea, bateriile sale diabolice să fie încărcate de coșmaruri teribile, într-un proces de compensație natural („Cînd era frig năpraznic, fricosul adormea/ Zbătîndu-se în somn și delirînd, /Din gura lui deschisă se prelingeau armate /Și huete de luptă, /Soldați care-njurau ca să-și petreacă/ Mai colorat nenorocitul drum. /Am cunoscut fricosul într-o baltă/ Fierbinte de sudoare de coșmar. /Ce patimă, ascunsă ziua, /Se revarsă din somnul lui adînc, /Din somnul fricii cu priveliști stranii /In care el era erou, și singur /Erou, și singur, el, erou, și singur /Cu groaza lui de-a nu rămîne singur, /Fixînd tavanul luminat de foc“) ; de la schimonositul copac al fricii și fructele sale înfrigurate („Mila se vede ca un dispreț, /Lacrima-ngîndură teama pe față. /înfrigurat stă un fruct pădureț/ cînd pomul rîde ca o paiață“) pînă la convingerea teribilă că, deseori, Adevărul umblă cu capul spart : „Naivul e viu, naivul va fi îngropat, /Și toate, și toți urmăresc cinstita-nhumare, /Cu pleoapele stinse
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
173
sub bor în fruntea de sare, /Nimic interzis sub al vieții rever ridicat". Cinismul corupției adăpostește orice matra-pazlîc. Poeta care altădată reușea să dea poeziei sale o structură în care viețuiau, exemplar, bătaia lină de aripă a versului clasic, cu acuitatea, cîștigurile liricii moderne, poeta ce reușea să croiască tablouri senine și-acolo unde materia ar fi cerut, poate, altceva, poeta aceasta nu mai dorește, nu mai are cum să lupte azi împotriva evidențelor („Se lace primăvară și, curînd /Cuvintele revin în șiruri clare. /Eu, care nu mai pot răni un rînd/ Nu mai gîndesc senin la sufocare") deși nici foarte împăcată cu gîndul resemnării nu poate fi : „Nu te preda, încă un învins nu este o noutate", „Nu te preda, de tine depind adevăruri, /Fiara să nu geamă de cîte o mie de ori", „Retra-ge-te, dar nu te preda, /Pentru a reveni în cîmp", „încă un înnebunit ar fi în zadar distrus". N-aduce anul ce-aduce ceasul, spune o vorbă din bătrîni ; s-ar putea să cîștigăm, pe nesimție, un neașteptat poet social în Constanța Buzea. Și nu unul oarecare ! Elocvent, deși intitulat Senin, unul dintre poeme e străbătut ca un fulger de-un vers ce-1 contrazice : „Firul cu plumb — rănita mea răbdare" !
Firește, n-au dispărut cu totul însemnele mai vechii poeziei a Constanței Buzea. Numai că, pildă, echilibrul ce dădea altădată acel ton clasic poeziei nu mai durează. De-abia înfiripat tabloul („Am fost la munte, am avut răbdare,/ în goluri era frig, și frig în stîncă,/ Păreau pierite apele pe lîngă /Drumul țin-tat al caprelor ușoare"), rama începe să tremure, pînza se tulbură, desenul se înăsprește și culorile încep să spună altceva decît anunțau la început : „Nici un pămînt nu spune cît îl doare /Singurătatea mea de soră stînga, /Oricît ar fi puterea lui de mare, //Dar muntele, tă-cînd el se mănîncă, /Aruncă-n vale pietre, să măsoare /Zdrobind a lumii liniște adîncă". S-a subțiat — dacă nu a dispărut chiar — tocmai răbdarea acestei poezii. Constanța Buzea e însă o poetă mult prea redutabilă pentru ca de la la-pidaritate poezia ei să ia drumul sporo-văielii. Există însă acum pericolul evident de-a nu putea ocoli tentația problematizării cu orice preț : „Ca între două stări contradictorii, /Să
simți de timpuriu drama și mila", „Ca între două stări de libertate, /Ca între aforism și obicei, /Ca între lumi ce se ajută rar, /Ca între un muzeu și-un bîlci, hotar"...
Sînt de preferat desenele ușor anecdotice, ducîndu-te cu gîndul la un Magritte („în spatele casei, pe acoperiș, /Copilul își strivea aripile stînd pe spate, /încer-cînd să îndure singur seninul/ Cu ochii deschiși") ori glossele, atît de pure și dense, în care Constanța Buzea excelează.
Cotele de vîrf ale poeziei de azi semnată de Constanța Buzea se înregistrează, totuși, acolo unde teroarea, teama, revolta sînt stăpînite prin vechea și nobila răbdare a unei poezii generoase, trecînd frica și teribilul ei într-o categorie : „Să-ți fie dor de fiara fricii, /S-o prinzi de vie-ntr-o capcană, /Dar vorbele îți ies din gură/ în apărarea ei, și mor/ De mila fiarei jupuite /De mii de ori de sfînta-i blană, /Frica surîde împrejurul făpturilor /Și-n sinea lor".
Sigur, nu doar Electra s-a-ntrupat din jale. Nu-i mai puțin adevărat însă, că nu doar din jale s-a-ntrupat ea. Și din Frică.
DORIN TVDORAN
• O FORMĂ ORIGINALĂ DE MEMORIALISTICĂ. — De ce oamenii citesc cu atîta pasiune memorii ? Preferința aceasta a existat, cred, dintotdeauna, deși astăzi ea se face parcă simțită mai mult ca oricînd. Poate că interesul stăruitor pe care-1 trezește memorialistica are la origine un impuls elementar nemărturisit ; sîntem mereu ispitiți să luăm ficțiunea literară drept realitate. Ca oameni cui ți, știm că așa nu e admisibil, dar în forul nostru secret suferim pentru eroii romanelor, ne mîhnește referirea la infantilism a prințului Mîșkin și am împiedeca asasinarea Nastasiei Filipovna, de am avea posibilitatea. Lectura operelor de ficțiune supune spiritul nostru la o cons-trîngere în natura lui intimă, naivă, copilăroasă pe care, totuși, emotivitatea artistică, autentică, o solicită intens. Memoriile suprimă această reținere ; sîntem liberi să trecem oricînd din paginile cărții la realitatea trăită nemijlocit, ba chiar solicitați să operăm necontenit un astfel de transfer.
Pe de altă parte, amintirile privitoare la vremea noastră par să exercite o atracție sporită. Nutrim convingerea că am străbătut o epocă plină de atîtea eve
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
nimente extraordinare, încît ele fac, singure, concurența celor mai aprinse imaginații.
Orice memorii sînt dictate de o experiență personală, fatal limitată. Cel care le redactează nu poate relata decît faptele trăite de el. Dacă însă secolul însuși ar putea să-și scrie memoriile, ce roman senzațional ar ieși !
O atare utopie epică a tentat probabil un spirit speculativ ca al lui Ion lanoși. (Secolul nostru cel de toate zilele, Ed. C. R., 1980). Dar cum s-ar putea realiza așa ceva ? Subiectivitatea are șansa să atingă o obiectivitate maximă, în anumite, condiții — i-a șoptit filozoful din el. Deci am recurge tot la niște memorii personale, însă unde optica proprie ar fi asumată, conșcientizată, relativizată sau cu alte cuvinte, făcută evidentă mereu. Reflecția lucidă trebuie, prin urmare, să însoțească permanent textul, să-și ia libertatea digresiunilor nestînjenite pe temele experiențelor umane mari și caracteristice epocii : fascismul, persecuțiile rasiale, războiul, holocaustul, revoluția, teroarea stalinistă, opțiunile și alergiile ideologice ale prezentului, etc.
Un ins născut către sfîrșitul deceniului trei ar fi din capul locului avantajat angajîndu-se azi într-o asemenea întreprindere. Viața lui cuprinde miezul secolului și nu e exclus să apuce chiar sfîrșitul acestuia, dacă omul va ajunge la 70 de ani, vîrsta medie în lumea noastră.
Mărturia ar cîștiga în globalitate lumi-nînd destinul unei astfel de generații privilegiate, prin cît mai multe date asupra unora dintre alcătuitorii ei, amici, colegi sau simple cunoștințe ale memorialistului. Vîrsta lui (cincizeci de ani) prezintă și cîteva simetrii seducătoare în ordinea istoriei și a existenței personale — socotește Ion lanoși — motivîndu-și decizia cu numeroase alte argumente, dacă nu absolut convingătoare, oricum, ingenioase.
în sfîrșit, putința de a răspunde atîtor cerințe ar oferi genul eseistic, grație nelimitatei sale libertăți. Firește, e vorba cum am spus — de un proiect utopic, dar tocmai puterea fascinatorie a încercărilor de acest fel ne definește ca oameni, după Ernst Bloch.
în cazul de față, duce și la o carte cuceritoare prin inteligența vie disociativă care o animă și observațiile fine aflate la baza tuturor reflecțiilor. Nu lipsesc, bineînțeles, nici paginile narative sau de evocare, chiar dacă ele sînt mai
puține. Cîte există, fac însă ca ideile să aibă „carne", să răsară firesc din experiențe omenești concrete, relatate cu culoare și vibrantă sinceritate. Aceasta ultimă e mai de ales de prețuit la autor, care se trădează a fi un inhibat, înclinat să păstreze o discreție temătoare asupra întîmplărilor traumatizante din copilărie și adolescență. Conflictul apărut în menajul părinților, plecarea mamei la Londra, întoarcerea ei măritată cu alt bărbat, sînt amintite numai, deși îndărătul lor ghicim leziuni grave sufletești pentru băiatul rămas singur cu tatăl părăsit. Mai întîlnim momente asupra cărora memorialistul lunecă abia atingîn-du-le ; așa e căsătoria lui sau nașterea fiicei sale, evenimente cruciale într-o existență. Jn schimb, o mare tandrețe se revarsă necenzurată atunci cînd autorul devenit bunic își celebrează nepotul. în ciuda unor lacune, cum ar fi cele amintite, reconstituirea autobiografiei biruie destule inhibiții și reușește să fie relevantă. Pentru anii copilăriei brașovene, dobîndește chiar și o remarcabilă plasticitate, definind un statut special pe plan familial și etnic cu interesante implicații sociale.
O bună poezie de atmosferă crește din paginile studenției leningrad ene, mai ales acolo unde se suprapune contrastant peste realitatea dură postbelică.
în pînza amintirilor intervin portretele bunicului, tatălui, diferiților prieteni, ma-giștrilor, scriitorilor cunoscuți cu prilejul muncii de activist la secția de agitație și propagandă a C.C.. Creionîndu-le, autorul e mai în largul său, fiindcă se poate bizui pe un spirit analitic pătrunzător. Portretele sînt precumpănitor psihologice ; atenția e îndreptată către o demonie interioară, în care intelectul speculativ crede a surprinde cîteva din obsesiile secolului. La P.G., o ironie malițioasă irezistibilă (lungile convorbiri telefonice nocturne debutează cu întrebarea invariabilă, adresată galeș profesorului de estetică : „Ce e frumosul ?“) ; înțepăturile, reflecțiile sarcastice inventivitatea fără egal a poreclelor („Mal-roiașul") ascund răni grele lăsate de istoria recentă. Filozoful e împins să mediteze asupra unui destin paradoxal : neastîmpăr intelectual, risipit lungă vreme și convertit în creația literară majoră, doar cu prețul bolii și al imobilității.
La R.C. o febricitate, iarăși simptomatică, o întîrziere peste fire, în bravadele adolescenței, o îmbolnăvire de literatură.
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
175
Cel mai zguduitor destin e al multi -înzestratului L.F., urmărit de neșansă și surprins nepregătit să folosească singurul ceas norocos. Apoi, lovit crunt, din nou, de o boală necruțătoare, tocmai cînd lucrurile păreau să se schimbe pentru el în bine.
Unde e vorba de profesori, D. D. Roșea, Gaăl Gabor, Szebedi Lâszlo, Tudor Bug-nariu, Emil Petrovici, portretele capătă o pronunțată tentă ideologică. Fostul student și tînărul cadru didactic ulterior arată ce a însemnat fiecare din aceste „figuri universitare" pentru formația sa spirituală și, mai mult, caută să evidențieze retrospectiv rolul lor în viața intelectuală românească. înspre comentariul critic sînt trase și paginile consacrate unor scriitori ca Zaharia Stancu, Mihai Beniuc, Marin Preda, Siito Andrăs (obiect chiar de concentrată și strălucită exegeză ca autor dramatic), Âl. Ivasiuc, Mihail Petroveanu (Milo), Savin Bratu, Szekely J^nos (o adevărată revelație), aci portretele preferind observațiile privitoare la datele temperamentale și comportări caracteristice, comenariul sintetic al operei. Astfel intrăm în partea reflexivă, domeniul cel mai pasionant al cărții. Fără să lase nicăieri senzația actului premeditat, cu eleganță și perfect firesc, Ion lanoși abordează o sumedenie de probleme arzătoare contemporane. Meritul lui principal este de a pleda cauzele grele care au de obicei „avocați din oficiu", majoritatea nechemați, a recunoaște ravagiile dogmatismului și a continua să apere marxismul autentic, a mărturisi lașități comise, amintind însă totodată procurorilor improvizați să nu rostească prea repede osînda, înainte ca să fi străbătut și ei experiența terorii și automistificării, a accepta ideea dostoiev-skiană, „frumusețea va salva lumea" și a refuza tocmai pentru aceasta estetismul, a înțelege forța ideii religioase, logica pariului ei fundamental, și a crede totuși înte-o posibilă etică superioară, bazată exclusiv pe viața pămîntească. Temperatura textului crește simțitor în asemenea discuții, unde ultimul răspuns lipsește, dar consecvența gîndirii cu adeziunile politice dăruie argumentației strînse și un lirism subteran binevenit. Aici, memorialistul își atinge cel mai bine ținta ; îndărătul opoziției și complementarității ideilor, a dialecticii lor suple și mentale, auzim însăși bătaia de inimă omenească a secolului.
OV. £ CROHMĂLNICEANU
• UN POET „TERIBIL" : VASILE VLAD. — Poezia scrisă de Vasile Vlad cucerește și înspăimîntă. Universul acestui autor, care unește cu cruzime și candoare inunificabilul, se sprijină pe o îndelungată, migăloasă construcție și nu pe spontaneitate. Aparența poate fi desigur alta : o anumită prospețime a tropilor (metaforele în primul rînd), bazată pe cultivarea „împerecherii" inedite a cuvintelor, libertățile „orale", gesticulația retorică sau o punctuație pe măsura cantității de material „vorbit" (v. îndreptările doctorului Faustus sau calea cea mai lungă) conduc spiritul și îl pregătesc să recepționeze cu „lejeritate" lovitura -șfichiuitoare a rîsului lui Vasile Vlad. La prima vedere, autorul Pedepselor e un om care rîde. Numai că rîsul său, surîs trist, suspin euforic și hohot într-un amestec a cărui chimie e inana-lizabilă după legi fixe, acoperă în permanență o tragedie. „Tradegia" secretă camuflată atît de bine — ca pentru a fi metaformozată — provine din conștiința impurității atitudinilor umane, cele înzestrate cu valoare și răsfrîngere tipologice. Din sfera morală ea trece în spațiul estetic. Poetul este ființa hiper-lucidă, susținută de o sensibilitate alertată, ai cărei „analizatori" înregistrează și catalizează simultan stimuli naturali. Natură înseamnă pentru Vasile Vlad un mod particular de distribuție, aranjare, „scenografie" a elementelor sensibile, chipul lor imediat recognoscibil. Poetul e insul instabil, el „cutreieră" și se „răz-gîndește". Nu instabilitatea, posibilă, a formelor lumii „exterioare" din care să tragă îndată, în spirit baroc, concluzii existențiale, îl interesează. Tristețea aruncată în eter a suprarealistului, durerea inexprimabilă a „libertății" de a visa cu program îi repugnă. „Visăm in orice poziție", scrie Vasile Vlad. Programul lui e lipsa de program. în sensul că „trăiește" în aceste versuri o construcție independentă vorbind cînd cu termeni dialectici (negarea negației), cînd în aserțiuni metafizice. Spiritul lui Vasile Vlad, această conștiință „bolnavă de răzgîndire și slavă", poate umili și sublima în măsură egală experiența contingență și idealitatea. Firește, un „dezastru" latent își are aici rezidența. Literatura lui Vasile Vlad e, din acest punct de vedere, teribilă. Putem oare „sd ne sinchisim" de și, cu aceeași vocație, dacă nu chiar în deplină simultaneitate, să adorăm unul și același lucru ? Care să fie resorturile unei asemenea puteri, pe
176
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
cît de omenească, pe atît de inacceptabilă ?
Poezia lui Vasile Vlad, spuneam, unește inunificabilul. Mai mult, îl face viu, sensibil pentru că el este, deopotrivă, rece, distant, reificat. Sinonimia perfectă, ca de altfel și simetria sînt non-artistice. Atitudinile pot fi pure doar static ; poezia trebuie să fie și ea o particularizare a mișcării universale. „Tradegia" se explică : nimic nu e în proporție definitivă sublim sau grotesc, frumos sau urît, grațios sau caricatural, pitoresc sau comun, atrăgător sau respingător, firesc sau bizar. Dinamica contrastivă a devenit un non-sens. Sensibilitatea subtilă a lui Vasile Vlad se transformă pe nevăzute în forță devoratoare. La el, finețea e năprasnică („Năprasnica finețe a cuvintelor / nu poate să vindece prea departe."). Cumințenia asediază și preconizează dezastrul (însemnări pentru dezastre, 11). Astfel, acum, începe „calea cea mai lungă" : calea izbînzii prin lentă identificare și cunoaștere a dezastrului. Absența e o formă de frenezie. Sărbătorile ei, adevărate miracole prin care „omul decupat" descoperă cu surprindere lumea reacțiilor normale. Descoperă, adică, universul în totalitatea lui, în unitatea esențială : cea atît de puțin definitivă. De sugestie sartreană sau nu, această formulă are maximă importanță în lirica lui Vasile Vlad. O carte, Sărbătorile absenței (1971), reluată ca și îndreptările... în întregime în antologia din seria „Hyperion" (Omul fără voie, Cartea Românească, 1980, cu o postfață de Ion Ca-raion), vizualizează poetica „omului decupat" . El se confruntă și adesea se confundă cu „omul fără voie", „l’homme malgre lui", acea făptură pe jumătate („o jumătate de esență" ori „o jumătate de dragoste"). „Omul decupat" este un sacrificiu al conștiinței, o parte „lansată" în urmărirea întregului. Prin ochiul lui, sclipitor precum golul privit în oglindă („Acuma într-un ochi gol / se oglindește un ochi și mai gol"), se vede în „inima lăuntrică", în miezul incendiar din care izvorăsc și predispoziția pentru absolut, setea veșnic umană, dar și batjocura. Curios este că ambele își au originea într-un același „esprit de finesse", rațional și transparent. Batjocura relativizează sublimul și, printr-un recul, înalță pînă la demnitate tragică grotescul : „Sigur că da. / interioarele mele cîntă ; cîntă hipo-fiza, / cîntă splina, bășica udului. / Cîntă $i privighetorilor cu inimă de văcuță. ./
A, nu știm nimic despre dragoste, / dar să încercăm" (Palpităm, palpităm). Rostirea poetică devine capabilă să găsească grație în caricatură și invers : „...Astă-seară, rușinat o mărturisesc, / e duminecă — roagă-te pentru mine, / lun-gancă mică ! // Aproape că nu-ți rnai vine să vorbești singur, / ploaia bate-n toate încheietorile pumnului. / O ! poe-sie, o ! pîine a tăcerii, o ! farmec îmbunat, / casc de-mi poți socoti măruntaiele, casc de zgudui căsoaia / și casa țuști în sfîrșit pe-o fereastră" (îndreptările..., Cîntul V). Folosirea frecventă a diminutivelor și (mai rar) a augmentativelor e tot o încercare de a găsi urmele unei calități în opusul ei consacrat.
„Grația, credea Alain, este perfecțiunea expresiei ce nu neliniștește, nici nu rănește." Un estetician contemporan, Evanghelos Moutsopoulos, a comparat această definiție cu aceea a ridicolului, dată de Aristotel : „un cusur și o urî-țime de un anumit fel, ce n-aduce durere nici vătămare". E extraordinar să constați cît de bine se potrivesc aceste vechi și străvechi generalități unui poet atît de modern ! Vasile Vlad are facultatea rară de a cuprinde ca pe o surpriză inefabilul în expresia memorabilă prin eleganță, alături de „galeșa trufie" cu care pronunță durități și lîngă cruzimea îmblînzită uneori de nevinovata transă comică. Grațiosul atinge adevărate performanțe imagistice tocmai pentru că împrumută o facultate străină lui : capacitatea de a șoca fără a răni, fără agresiune împotriva sensibilității. Grația înzestrată cu forță și stăpînindu-și „cu sînge rece" forța, iată o realitate omenească la care puțini au încercat să ajungă : „Așteptarea : suflet cu cocorii pe drum. / Așteptarea : suflet cu o margine suspendată" ; sau : „Brume de un argint măsliniu / curg din flautele / care o prind" sau : „Inima ta reală, cunos-cînd depărtarea / dintre alb și alb, 'în răpăitul tobelor / universale, inima tâ reală, imediată, printre merișori / și anemone, trebuia să fie o luminare aprinsă, / ceva pur" sînt puține exemple din plasma bogată a disperării exteriorizată cu gratie. Pentru că Vasile Vlad, poet atît de elaborat, scrie în urma unei traume adînci. Dacă limbajul lui nu surprinde fără să rănească, doare abstract pînă la anularea durerii, înspăimîntă pînă la a seduce, aduce împăcare după ce a stors lacrimi de uimire și revoltă, aceste fapte nu înseamnă nicidecum lipsă de consistență a existenței sentimentale.
CĂRȚI — OAMENI
FAPTE
177”
Vasile Vlad, neîndoielnic unul dintre valoroșii noștri poeți contemporani, ținut cu perfidie ascuns de o parte a crticii, e cu atîta frenezie sensibil pe planeta propriilor idei, încît reușește să facă din disperare o victorie, din înjosire o apoteoză, din cădere și gol o sublimă și detașată inflorescență. Conștiința victoriei nu exclude, ba chiar atrage „rătăciri44 și „îndreptări44, umilințe, transe, hățișuri. Cărțile sintetizate în această antologie arată simbolic un asemenea drum. Căci poezia lui Vasile Vlad este un labirint cu intrare triumfală.
COSTIN TUCH1LĂ
• OBSESIA LUI VLAD ȚEPEȘ. — Dintre toți poeții din generația sa Marin Sorescu mi se pare cel mai apt de a se salva pînă la capăt. Poate fiindcă își este credincios sieși ; poate fiindcă, la nevoie, l-ar putea înșela și pe Diavolul. Fără îndoială pentru că atunci cînd vrea să facă o pauză de poezie scrie teatru ; cînd face o pauză de teatru traduce ; cînd nu traduce, scrie eseuri ; cînd nu scrie eseuri e în drum spre Craiova și așa mai departe.
El știe bine unde să fugă de-acasă ca să se simtă și mai la el acasă și știe și cînd și cum să se-ntoarcă spre a se putea bucura din nou.
Din tot ce scrie reiese cum nu se poate mai clar că nimic nu-i place mai mult decît să scrie. Și că de nimic nu se teme mai mult decît de a se plictisi și de a plictisi prin scris.
Citind piesele sale Răceala și A treia țeapă apărute în volumul Teatru la Editura Scrisul Românesc (1980) am avut sentimentul că fiecare pagină îi este și dăruită dar și îndelung muncită. Și, fără să vreau, m-am gîndit că atunci cînd ești un scriitor adevărat Providența te dăruiește dar nu îți așează darurile sale direct în pagină. Te lasă să ți le așezi tu singur ca să nu te plictisești și să nu te apuci de lucruri care nu sînt pe măsura unui scriitor adevărat.
Dacă Dumnezeu îi ferește astfel de a se îndepărta de la rosturile lor pe scriitorii adevărați, sultanul din Răceala lui Marin Sorescu, dimpotrivă, și-i apropie cu plăcere pe farisei și pe impostori, în campania sa împotriva valahilor el tîrăște după cortul său curtea împăratului Constantin Paleologul, dar nu a celui adevărat. „Cel adevărat a fost găsit mort la una din porțile cetății44 ni se spune
textual. „Cel care-i ține locul e un postor. Au și ei rolul lor... misiunea constată sultanul. „Ideea mea era
im-lor“ să-1
vîr pe împărat în cușcă și l-am vîrît44. Și cînd spune aceste cuvinte Mahomed al II-lea nu mi se mai pare nici el chiar un sultan adevărat, ci tot un fel de impostor. Și nu cred că doar mi se pare. Fiindcă deși știe că rolul lui nu este acela de a cuceri lumea cu pana ci cu spada el stă în cortul său din care, chipurile, conduce campania și scrie ode pe care le închină deopotrivă lui Alah și lui Radu cel Frumos. Și nu fiindcă
nu ar înțelege situația delicată în care se pune ci cu bună știință. în ciuda încrederii în talentul de critic al Pașei din Vidin, în clipa cînd acesta constată că în odele sale există ceva care șchioa-pătă, nu ezită să facă totul pentru a ne putea spune în cele din urmă : Pașa din Vidin avea talent de critic literar; adică de fapt fostul Pașă din Vidin fiindcă nu mai e pașă, l-am făcut eunuc ; de fapt din fostul Vidin că Vidinul nu mai
există, i-am dat foc.
Impostorul care face pe sultanul lumi nat, în ciuda oricăror aparențe nu este deci mai puțin crud decît Țepeș. Ba din contră. Numai că el face altfel lucrurile. Are și alte condiții și altă credință. „N-ai vrea să mă creștinez eu cu împărăție cu tot44 îi spune el celui căruia vrea să-i dea zestre Țara Românească. Viitorul domn înțelege, fără îndoială, ironia sultanului și a soartei dar pentru a-și atinge ținta se face că nu înțelege, într-una dintre cele mai frumoase scene din Răceala Mahomed al II-lea îl cheamă în cortul său pe Radu cel Frumos pentru a-i face o confidență și-i spune cu falsă timiditate : nu știu cum să-ncep ; totul e atît de nou pentru mine. Ca apoi, brusc, să-1 întrebe : tu ai iubit vreodată ? „Mda...44 i se răspunse evaziv. „Patria ...chiar mă gîndeam aseară cit îmi iubesc eu patria și poporul44.
La această frază nu poți să nu te oprești puțin ca să repeți : „chiar mă. gîndeam aseară...44 Și atunci, uiți că lucrurile se petreceau în vremea lui Țepeș. Și așa-zisa piesă istorică a lui Marin Sorescu devine de strictă actualitate. Cum și trebuia să fie. Fiindcă, altfel, de ce această obsesie a lui Vlad Țepeș,. acum, cînd nu vin turcii ? Nu cumva tocmai pentru că nu vin turcii și pentru: că lucrurile pot fi privite cu detașare și chiar cu umor ?
Piesele lui Marin Sorescu au o autenticitate cu totul specială. Ele par că s-au.
178
VIAȚA ROMANEASCA
mai scris odată, cînd veneau turcii. Acum se scriu din nou în alt context, parcă spre a se corecta ceea ce s-a greșit atunci.
Se clarifică astfel nu numai rolul lui Vlad Țepeș și al sultanului ci și acela al lui Radu cel Frumos. Firește, nu se face din el altceva decît ceea ce a fost. Dar se subliniază faptul că este totuși un erou de tragedie chiar dacă nu are deloc vocația tradegiei. El intră în 30c pentru că jocul sultanului nu poate fi făcut altfel. Și pentru că sultanul — deși nu este deloc luminat — nu este nici prost.
Altfel ar fi fost prea simplu.
Altfel piesa s-ar fi putut juca și fără Țepeș.
Sau nu s-ar fi mai jucat și acum. Ar fi căzut odată cu reprezentația reală.
Intrînd în această tragedie fără a avea vocația tragediei Radu cel Frumos contribuie din plin la umorul ei negru.
„Ai vreo trecere pe lîngă Țepeș ?“ îl întreabă fricosul Pânzaru care a părăsit țara de teama crudului domn și nu știe cum să facă să se-ntoarcă acasă.
„E frate-meu" i se răspunde simplu.
„Dar dacă înving turcii ce mă fac ? își continuă judecata fricosul. Cine mă apără ?“
„Atunci te apără sultanul", i se spune firesc, ca și cum ar fi fost un lucru de la sine înțeles.
„Și ce-o să zică Țepeș dacă se amestecă sultanul să mă apere tocmai pe mine ? Un nepricopsit ?“
„Păi eu o să fiu domnul" îl lămurește în sfîrșit favoritul sultanului.
Pânzaru venise să stea de vorbă cu un cărturar, dar nu cu un cărturar și un fariseu, precizează autorul, și acest dialog îl scîrbește.
El nu poate să creadă că Radu cel Frumos nu înțelege că turcii odată in-y trați în țară n-au să mai plece și-l părăsește. Rămîne în imperiu și lucrează la o fabrică de arme fiindcă ceva trebuie să facă spre a putea trăi și fiindcă este convins că, în situația în care se află, oricum nu mai poate face nimic care să nu-1 implice. Singura lui justificare față de sine este că armele la care lucrează sînt proaste și că, de fapt, el nu se ocupă chiar de tăișul lor ci de incrustații. „Care va să zică de partea artistică".
Ce poate părea ciudat este faptul că în imperiul în ofensivă înfățișat de Marin Sorescu nimeni nu se ocupă chiar
de lucrul de care trebuie să se ocupe, ci de partea artistică a acestuia.
Parcă amKfi într-un moment de ofensivă a artelor, deși, dacă ar fi să-1 credem pe Pașa din Vidin, cel dinainte de a deveni eunuc (pe care sultanul îl aprecia, pe bună dreptate, și care tocmai de aceea a ajuns cum a ajuns), cultura imperiului nu prea există.
în realitate deci, nu imperiul în care toată lumea este preocupată de partea artistică a lucrurilor este efectiv obsedat de ofensiva artelor ci cel care ni-1 înfățișează de la distanță, cu detașare și cu umor. Fiindcă el este convins, cum este și sultanul în momentele sale de adevăr (dacă acestea efectiv există), de inutilitatea totală a odelor care șchioa-pătă.
Cum îl poate preocupa totuși arta... in plin măcel ?
în mod absolut firesc.
Fiindcă de fapt concentrarea timpului face ca măcelul care se petrece sub ochii spectatorilor să nu fie chiar un măcel. Să fie mai curînd un joc de-a măcelul.
Numai într-o astfel de concepție teatrală poți zăbovi cu plăcere lîngă Țepeș care se odihnește la umbra țepilor sale. Și la Marin Sorescu se simte că stă cu plăcere lîngă Țepeș. Că nu se sperie deloc cînd Drăculea stă de vorbă cu cei puși în țeapă și cînd mănîncă în mijlocul lor și-și bea în mijlocul lor paharul care trebuie băut.
Sigur că a mîncat și-a băut lîngă țe-pile lui, ipocriților, ne spune în litera sa teatrul lui Marin Sorescu. Doar nu veți fi crezut că ținînd post negru s-a bătut el cu turcii din țară și cu cei din afară. Dar în spiritul său acest teatru ne spune că Țepeș a mîncat și-a băut fiere și-a făcut umor negru lîngă țepile lui, fiindcă nu putea să-i tîrîe după el ca sultanul pe farisei și pe impostori.
Avea și alte condiții și alte convingeri. Și, spre deosebire de fratele său, avea și vocația tragediei. El n-ar fi putut să stea liniștit în fața sultanului și să-i asculte avansurile făcîndu-se că nu înțelege unde bat ele. Și în fața acestor avansuri n-ar fi putut să răspundă cu ipocrizie : „Mda... îmi iubesc patria. Chiar mă gîndeam aseară cît îmi iubesc eu patria și poporul".
Ca urmare nici sultanul n-ar fi stat să-i închine ode. Deși, dacă prin absurd ar fi făcut-o, poate că acestea nu ar fi șchiopătat. Poate că i-ar fi plăcut și exigentului critic Pașa din Vidin. Și
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
17^
poate că astfel Vidinul n-ar fi devenit fostul Vi din.
Dar se pare că în imperiul în ofensivă critica era în declin — ne spune cu ironie autorul. Și ca urmare istoria a fost așa cum cum a fost. Și ca urmare jocul de-a măcelul nu poate fi privit cu umor decît de la distanță și in amănuntele sale exterioare.
Răceala de tot a căpitanului Toma și urcarea de unul singur a domnului Vlad Dracul în cea de a treia țeapă a sa rămîn epiloguri esențialmente tragice. Nu fiindcă eroii reali — deveniți simboluri — de partea cărora rămîne pînă la capăt autorul, ar fi fost niște sfinți. Dimpotrivă, și datorită erorilor acestora fără de care n-am fi avut de-a face cu o istorie efectiv tragică ci cu o simplă dramă națională.
Aceasta ar fi înțelesul ultim al celor două piese dacă imperiul în ofensivă înfățișat ar fi numai Imperiul Otoman și dacă sultanul ar fi numai Mohamed al II-lea.
Dar fiecare pagină îi conferă acestui volum de teatru și un fel de actualitate care mă face ca, în ciuda diferențelor de toate felurile, fără să vreau, să-I rezum și prin tragica invocație eminesciană : cum nu vii tu, Țepeș Doamne.
® OBSESIA TATĂLUI. — Dacă aș fi întrebată ce obsesie mi se pare cea mai puternică în proza lui Marin Preda aș răspunde, fără să ezit : obsesia tatălui.
Orice probleme ar pune în mod declarat cărțile lui, de undeva de dincolo de subiect țîșnește ceva care le face să semene una cu alta, uneori în ciuda intențiilor autorului. Și acest ceva este întotdeauna legat de spațiul sufletesc determinat de anii copilăriei și de figura luminoasă a tatălui.
în general toți marii prozatori ai lumii au avut obsesia tatălui, dar — cel puțin cei la care s-a manifestat în mod mai pregnant — au avut-o în alt sens.
De obicei avem de-a face cu o neco-municare evidentă și cu un conflict puternic mascat sau declarat.
Așa se întîmplă la Dostoievski, așa se întîmplă la Kafka, așa se întîmplă la Faulkner.
Aproape de fiecare dată fiul se ciocnește de tată ca de un zid.
Ca urmare nu-i poate ierta puterea de a se descurca în viața de toate zilele;
aptitudinile pentru viața practică bazate pe însuși faptul că nu-și pune probleme.
Spre deosebire de mai toți tații-obsesie bătrînul Ilie Moromete este un tată care problematizează tot ce se întîmplă și care nu are putere de decizie tocmai pentru că problematizează. Lui nu-i iese nimic așa cum ar fi dorit și nu-și domină fiul prin putere, ci prin sceptica sa înțelepciune.
La acest nivel nu mai avem de-a face cu o dominare conflictuală, ci cu o comuniune de gîndire și de simțire. Această comuniune se face simțită nu numai în fantasticele fragmente în care apare Ilie Moromete, ci și în mărturisirile directe pe care le-a făcut Marin Preda în cărți sau în afara lor, în discuțiile de zi cu zi.
Dar ea se face simțită și mai acut în mărturisirile indirecte.
în Viața ca o pradă, vorbind despre Frații Karamazov Marin Preda își mărturisește admirația pentru modul în care este construit acest roman, ca în final să constate totuși : dar mie mi-ar fi plăcut ca Ivan să fie sănătos și să se-mpace bine cu tatăl lui.
Mărturisirea rn-a șocat cum nu se poate mai mult.
A spune că ți-ar fi plăcut ca Ivan să fie sănătos și să se-mpace cu tatăl său înseamnă a spune că ți-ar fi plăcut o cu totul altă carte. Fiindcă, ce altceva este romanul Frații Karamazov decît cumplitul conflict între tată și fiii săi, crima, rechizitoriul și pedeapsa unuia dintre fii ? A aceluia care trebuia să poarte crucea nu pentru că și-a ucis tatăl ci pentru că l-ar fi putut ucide oricînd.
Dar oricît m-a șocat această mărturisire a lui Marin Preda, ea mi s-a părut întotdeauna valabilă din unghiul de vedere al celui care l-a creat pe Ilie Moromete.
Această mărturisire șocantă nu însemna că Marin Preda nu înțelesese Frații Karamazov. înțelesese cu mintea dar nu și cu sufletul. Pentru autorul Moromeților tatăl era tatăl și pe el era pregătit să-1 înțeleagă. Să-i găsească oricînd circumstanțe atenuante.
Dacă lucrurile n-ar sta așa nu ar fi spus : „Mie mi-ar fi plăcut ca Ivan să fie sănătos și să nu se certe cu tatăl lui.“
Ar fi putut spune, dimpotrivă : „Mie mi-ar fi plăcut ca Feodor Karamazov să nu fie un bătrîn păcătos și fiii lui să-1 iubească".
Dar pentru Marin Preda — oricît de păcătos ar fi fost bătrînul — dreptatea era a lui întrucît existența fiului i se datora.
oo
VIAȚA ROMÂNEASCA
N-am putut înțelege asta cînd am citit Viața ca o pradă, ci mult mai tîrziu, cu •ocazia unei discuții despre Verdictul lui
Kafka. '
Era într-o seară la Casa Scriitorilor și se discuta zgomotos și poate — urmărind scena de la distanță — nimeni n-ar fi crezut că în acea discuție aprinsă Marin Preda nu făcea altceva decit o analiză literară foarte specială, cu care ceilalți nu puteam fi de acord.
Pînă la un punct toți cei de față gîn-•deam la fel. Tînărul George Bedemann, căruia tatăl său a fost în stare să-i distrugă totul cu sînge rece pentru simplul fapt că-i era fiu (și că deci viața lui îi aducea aminte că e vremea să cedeze Jocul) nu a avut de îndurat o existență ușoară.
Să ne reamintim că o bună bucată de vreme lucrurile păreau normale deși nu •erau. Bătrînul îl informase pe prietenul singur și nerealizat al fiului asupra tuturor succeselor acestuia pe care, din delicatețe el le trecuse sub tăcere și reușise astfel să-1 îndepărteze.
Lucrurile n-au fost deci niciodată liniștite dar conflictul se declanșează ca atare -abia cînd tatăl atotputernic simte că fiul observă că este deja bătrîn și simte că îl compătimește. în această clipă el izbucnește cu ură : „Acum știi, deci, ce mai există în afară de tine, pînă acum nu știai decît doar de tine ! Propriu-zis erai un copil nevinovat, dar și mai propriu-zis erai un om diabolic. De aceea află : te 'Osîndesc la moarte prin înec !"
Comentariul lui Marin Preda sublinia două lucruri care erau într-adevăr nemaipomenite. Primul : „propriu-zis erai un 'copil nevinovat, dar și mai propriu-zis erai un om diabolic". în acest punct era •de acord cu bătrînul că a fi propriu-zis nevinovat înseamnă a fi și mai propriu-zis diabolic. Adică a-1 privi pe celălalt cu cruzimea nevinovăției întru totul neînțelegătoare.
Dar cuvintele care îl obsedau în cel mai înalt grad nu erau acestea „Te osîndesc la moarte prin înec !“ i se părea efectiv lucrul ieșit din comun. Nu-1 osîn-dește la moarte, comenta ; la moarte prin înec. Și sublinia cuvintele prin înec ^într-un fel anume, făcîndu-ne să înțelegem că în ele stă, de fapt, ceea ce este extraordinar în această proză.
Bătrînul Bedemann i se păruse de la ?bun început diabolic prin modul în care rupsese legătura dintre fiul său și prietenul din străinătate al acestuia și prin
convingerea că i-ar fi putut rupe orice altă legătură.
I se păruse deci capabil să spună : Te condamn la moarte !
Ceea ce depășea efectiv așteptările lui Marin Preda era moartea concretă — prin înec — pe care i-a hotărît-o și modul cum verdictul s-a împlinit aproape ca de la sine îndată ce a fost dat.
Iar ceea ce depășea așteptările mele era că la acea oră tîrzie Marin Preda a reprodus din memorie, aproape cu exactitate, întreg pasajul „Atunci țîșni pe poartă, peste caldarîm, simțindu-se atras de apă. Apucase strîns parapetul întocmai cum apucă un înfometat hrana. Se avînta pe deasupra, ca un gimnast perfect, cum fusese în anii tinereții, spre mîndria părinților săi. încă se mai ținea bine cu mîinile ce slăbeau tot mai mult, pîndi printre gratiile parapetului trecerea unui autobuz care să acopere cu ușurință zgomotul căderii lui și strigă încetișor : «Dragi părinți, v-am iubit totuși mereu» și-și dădu drumul să cadă".
V-am iubit, totuși, mereu — comenta Marin Preda. Adică nu v-am iubit, v-am iubit totuși sublinia, făcîndu-ne să înțelegem că era încă de partea bătrînului.
Apoi repeta pe cel mai admirativ ton extraordinara frază cu care se încheie Verdictul: „în clipa asta pe pod era o circulație cu adevărat interminabilă".
O repeta, nu numai admirativ, ci ca și cum și-ar fi însușit-o întocmai sau ca și cum ar fi scris-o el însuși.
Deși el n-ar fi scris-o niciodată.
Fiindcă, de fapt, Kafka a consemnat astfel împlinirea verdictului tocmai pentru că era de partea fiului căruia puterea de decizie a tatălui nu i-a lăsat nici o șansă. Nu numai cît a trăit, ci nici după aceea. Sau, mai ales după aceea. Fiindcă, în ciuda conflictului de neînlăturat, acest fiu își iubise — totuși — tatăl.
în ciuda înțelepciunii sale țărănești, sau poate chiar datorită ei, Ilie Moromete nu decide nimic pentru nici unul dintre fiii săi.
Puterea de a privi lucrurile în mai multe feluri l-a dus la concluzia că există mai multe căi. Și, la limită, la convingerea țărănească potrivit căreia: orice pasăre pe limba ei piere.
La un astfel de tată te întorci de oriunde te afli pe calea pe care ai apucat. Te întorci chiar și din prăpastia în care ai ajuns cu eroii lui Dostoievski sau ai lui Kafka. Te întorci și fără îndoială te simți bine, dar îți asumi totodată și riscul
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
181
acestei întoarceri și al bucuriei legate de ea. Risc asupra căruia Marin Preda era mai conștient decît toți exegeții săi la un loc, dar pe care, structural, nu putea să nu și-1 asume spre a rămîne, pînă la capăt, el însuși.
ILEANA MĂLĂNCIOIU
• LITERATURĂ ȘI SOCIOLOGIE. — între casta „pozitiviștilor” și cea a „speculativilor” comunicarea devine tot mai anevoioasă, ruptura se profilează iminentă. în atari circumstanțe, Paul Cornea ne oferă exemplul reconfortant al unui neobosit iscoditor al arhivelor, dublat de un anchetator lucid al propriului demers, adevăr încă o dată pus în lumină de recentul volum Regula jocului. Versantul colectiv al literaturii: concepte, convenții, modele (Eminescu, 1981).
Cartea se nutrește dintr-o întreită ambiție : ea conține o teorie literară implicată, plasată într-un dialog cu iz de polemică discretă atît cu imanentismul intransigent cît și cu sociologismul vulgar, și axată pe refuzul concomitent de a închide opera în ea însăși sau de a o proiecta integral dincolo de ea. Apoi, urmărind decuparea domeniului propriu sociologiei literare, autorul oferă importante repere pentru o situare reciprocă mai riguroasă a disciplinelor interesate de literatură. în fine, întreprinderea lui Paul Cornea comportă și o importantă dimensiune aplicativă, forțînd, dintr-un unghi inedit, rezolvarea unor probleme spinoase ale culturii românești.
Prima secțiune — Statutul sociologiei literaturii — debutează cu un excurs bibliografic de anvergură, trădînd un remarcabil efort de cuprindere și sincronizare, într-un domeniu de confluență ca sociologia literară, unde aluviunile parvin pe cele mai neașteptate canale. Sceptic în fața modelelor rigide, cît a repudierii de principiu a oricărui sistem, autorul optează programatic pentru bilanțurile provizorii dar operative. înainte de a fi o disciplină, pentru Paul Cornea sociologia literară este un unghi de abordare care colorează critic o serie de activități legate de literatură, dînd naștere unor subsisteme disciplinare ca : sociologia creației, sociologia conținuturilor și a mentalităților, sociologia instituțiilor literare, sociocritica sau sociologia lecturii. Categoria care materializează (și susține în același timp) punctul de vedere al
autorului asupra sociologiei literare este metafora funcțională a „cîmpului sociologic al literaturii”, în egală măsură elastică și operativă. Cîmpul — observă Paul Cornea — totalizează activități de inspirație diferită, fără a implica organizarea unei structuri. înscrierea în perimetrul său reclamă comunitatea unui singur dat fundamental : voința de a explora dimensiunea socială a literaturii. în interiorul cîmpului trasarea unor zone disciplinare distincte se face după perspectiva pe care o urmărim în studiul literaturii, dar și după opțiunile metodologice și filosofice ale diferitelor curente și tendințe existente. Capacitatea de infiltrare a uneltelor sociologiei literare, aptitudinea perspectivei sociologice de a îmbiba de proriile-i postulate alte filtre speculative aplicate produselor culturale, ne apar — în lumina precizărilor aduse de Paul Cornea — comparabile numai cu disponibilitățile de cooperare ale semioticii. Poate tocmai de aceea, o bună parte din teoreticienii ultimului deceniu văd în semiotică și în sociologia literară pilonii de rezistență ai mult doritei teorii globale asupra literaturii.
în capitolul intitulat De la critica genetică la sociologia lecturii, autorul trece la schițarea unei dinamici a centrelor de interes în sociologia literară actuală. Grila propusă ia ca puncte de reper cele trei momente mai importante ale destinului literaturii : geneza, mecanismele structurale și avatarurile sale socio-isto-rice, altfel spus, autorul, textul și receptarea. Paul Cornea atacă frontal chestiunea determinării genetice a literaturii, făcîndu-i dreptate lui Goldmann, dar asi-milînd și cele mai noi puncte de vedere asupra problemei, găsind pretutindeni accentul just, nuanța cea mai potrivită. în continuare, discuția referitoare la abordarea textului este exploatată ca prilej pentru o demistificare a mirajului structuralist care, se constată, începe să-și evidențieze laturile vulnerabile. Vedeta necontestată a cercetării de ultimă oră, lectura, beneficiază de o dezbatere amplă cu pornire de la o hartă sistematică, ce facilitează orientarea în hățișul luxuriant al studiilor de acest tip. Tendința mai nouă de a se concepe literaritatea ca fenomen de conștiință, ca mod de funcționare, intersubiectiv și social, al textului scris, face explicabilă insistența lui Paul Cornea asupra căilor de descoperire a cititorului în srtucturile textului, ca și asupra definirii noțiunii de lector virtual.
182
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
Cea de-a doua secțiune a cărții — Confruntări — probează în practică ipotezele enunțate programatic în prima. Sociologia literaturii se impune aici definitiv ca paradigmă disciplinară, cores-punzătoare unui cîmp speculativ. Un capitol sau altul desenează contribuția unghiului de vedere propriu sociologiei literare în rezolvarea unor dificultăți ale istoriei literare (periodizarea) sau ale literaturii comparate (influențele). Este examinat impactul sociologicului asupra domeniului estetic, pledîndu-se în favoarea unei estetici sociologice deschise, de inspirație marxistă. Paralel, autorul contribuie și la instituirea unui ansamblu autonom de concepte metodologice ale sociologiei literare, luînd în discuție noțiuni ca succes, concordanță și, mai ales, mediere.
Cel mai amplu și mai diversificat tematic compartiment al lucrării — Perspective. — testează eficacitatea uneltelor sociologiei literare în rezolvarea unor probleme concrete ale construcției culturale. Ni se oferă mai întîi o tentativă de explicare în termeni socioliterari a succesului unui scriitor ca Alecsandri — caz desăvîrșit de concordanță între un scriitor și epoca sa. Este demonstrată competența sociologiei literare în depistarea semnalmentelor caracteristice ale unor generații, grupuri sau epoci literare. Ea se dovedește, spre exemplu, aptă să ilumineze condițiile specifice ale genezei și funcțiile sociale ale romantismului sud-est european. Se pun apoi sub lupă formele de manifestare a socialită-ții în limbă. Definind limbajul ca mijloc privilegiat de acces în structurile mentalului colectiv, Paul Cornea se lansează în sondarea potențialului conotativ al unui termen ca „popor“ într-o epocă de răscruce ca cea pașoptistă. Sînt, în fine, creionate în mod ingenios, în baza unui impresionant materiral faptic, premisele nașterii unui gen literar — romanul — sever condiționat de lectură, de condițiile receptării sale.
O mențiune aparte merită formula inedită a post-scriptum-urilor, la care autorul recurge spre a se confrunta cu comentatorii textelor publicate anterior în periodice, ca și cu sine însuși, peste timp. Paul Cornea probează, de altfel, o maximă disponibilitate de a dialoga cu confrații, cu cititorul implicit, dar și cu amplul material bibliografic convocat.
Pretutindeni în Regula jocului, atmosfera lipsită de crispare a symposium-ului, cordialitatea atitudinii, răscumpără
și fac uitate asperitățile unor subiecte tradițional taxate ca aride. O tonică mobilitate intelectuală, o acută predispoziție de a demonta prejudecăți, luînd fiecare experiență pe cont propriru, sînt atuuri-le unei cărți în care Paul Cornea aruncă — pentru a cita oară ? ! mănușa polyma-tiei — erudiției fără orizont.
MONICA SPIRIDON
• TINERI POEȚI. — Tendința de integrare a celor mai noi manifestări lirice în structurile constituite ale poeziei actuale a devenit în ultimul timp un fenomen aproape obișnuit, în orice caz mult mai vizibil decît aspirația firească de diferențiere. Impresia de continuitate predomină în mod constant asupra celei de noutate. Nume noi de poeți se adaugă permanent la cele cunoscute, dar poezia, în general, rămîne aceeași, sau se schimbă abia perceptibil. Cauzele acestei situații, care nu e neapărat circumscrisă la literatura noastră, sînt mult prea complexe pentru a putea face obiectul rîndurilor de față, dar se poate spune că ele țin atît de sfera esteticului, cît și de sociologia literaturii și de momentul social-istoric propriu-zis.
Fără a fi deci o reacție spectaculoasă de diferențiere, de contestare estetică implicită, așa cum a fost poezia deceniului al șaptelea, debutul unora din rîndul celor mai tineri poeți constituie totuși mai mult decît niște frumoase promisiuni. Fiecare pe cont propriu și mai puțin printr-o solidaritate prea evidentă de grupare sau generație, încearcă să descopere noi posibilități de expresie lirică, să-și creeze un limbaj al său.
Petru Romoșan (Comedia literaturii, Albatros, 1980) e preocupat pînă la obsesie de relațiile reciproc incomode ale poeziei cu cetatea. înainte de a fi un mod de celebrare sau explorare, poezia se îndoiește acum de propriile șanse de a fi ca atare, încercînd să-și deslușească nu atît statutul ontologic, cît pe acela al existenței sale pămîntești. Din regină a cetății, ea se simte constrînsă să devină o ancilla, sau să nu mai fie. Deghizat în bufon sau menestrel, poetul e, în. consecință, un neconformist, un răzvrătit care, sub masca transparentă a unui ceremonial de curte medievală, își ceartă cetatea pentru ingratitudinea față de „bufo-nii“ ei : „Dante intră în Siena călare pe un măgar/ în Siena sau altă așezare de oameni./ De un an cetatea îl așteaptă./
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
183
«Dante ne va salva !» surîd municipalii./ «Cium-î, otrăvitoarele zvonuri, plictisul.../ Dante ne va salva !►>/ Mîndrii cetățeni ai SieneL în strai măreț,/ Se înfuriară foarte : /«Acesta nu-i Dante, acesta nu poate fi Dante,/ Aduceți-1 pe Dante !»/ Cel de pe măgar se ridică în șa,/ Strigă și ei după puterea lui :/ «Nu-i vită omul, ci-i dator s-aducă lumină lumii/ și să alunge ceața l»/ Mîndrii cetățeni ai Sienei, în. strai măreț,/ izbucniră în rîs" (Adu-ceți-L ?oe Dante).
Discursul e de cele mai multe ori sumar și parcă voit prozaic, intenția poetului fuind aceea de a traduce în limbaj metaforic, ușor descifrabil și deseori amar ironic, date esențiale din destinul dur al poeziei : „Mai mult ca niciodată te rog : încearcă descrierea după natură./ Cu banii obținuți pe trei epigrame/ cumpără-ți un ștreang.. Un șuierător ștreang de mătase albastră./ Descrie-1 !/ Căci multă glorie aduc descrierile bine făcute după natură.'' Asemeni pictorilor intitulează-ți noua lucrare :/ «Natură moartă cu ștreang albastru»". (Descriere după natură).
La tel ca la Mircea Dinescu, îndeosebi cel din volumul Proprietarul de poduri, obsedat și el de statutul poeziei în cetate, indiferența și ingratitudinea acesteia devin adesea la Petru Romoșan ostilitate nedisimulată : „Și bufnițele astea nu mai tac,/ nimeni nu se gîndeșțe să le oprească./ Și-au astupat urechile cu ceară,/ ba unii chiar și le-au străpuns cu fierul roșu./ Nimeni nu se gîndeșțe să le oprească,/ să le lovească peste bot, să le bage pumnul în gură.// Bufnițele astea..." (Bufonii).
Despre „bufoni“ poetul are, spre deosebire de „municipali", o idee foarte înaltă : „întotdeauna există un ins care gîn-dește limpede totul./ Mintea lui e balanța lumii./ Chiar beat, cu un pumnal verde,/ cu cianura, cu ștreangul pe masă, lingă hîrtiile sale,/ el transcrie limpede totul./ Vă aduc aminte : el e onoarea, faima, salvarea noastră.// Scrib Bufniță, Reptilă Bufon Cîrtiță Șoarece Măscărici."
Ținuta aceasta de poet-bufon, avînd însă un fond grav, de angajare estetică, reprezintă deocamdată nota distinctivă pe care o aduce Petru Romoșan în poezia de azi care, în general, își ignoră, cu sau fără bună știință, condiția.
*
Nichita Danilov își intitulează volumul de debut Fîntîni carteziene (Junimea,
1980) ceea ce constituie o foarte sugestivă caracterizare a propriei poezii. în-tr-adevăr, el încearcă temperamental să descopere sau să atingă starea de extaz pe cale rațională. Caracterul imnic, de o solemnitate ce ține mai mult de artificiu, presupune în acest caz situarea poeziei între rugăciune și discursul logic, între zona de penumbrei a subconștientului și implicarea sa deliberată : „Bîntuie tristețea abstractă/ peste creierul și inima lumii./ Și creierul și inima lumii, se întristează./ Triunghiuri înaripate și-n flăcări/ spintecă cerul./ Bubuie clopotul ordinii sacre/ peste înălțimea de piatră.-' Se sfărîmă-n bucăți muzica lucrurilor.// O Pythagoras !/ Sufletul meu se înalță/ spre singurătatea deplină/ și goliciunea deplină și logică/ a însingurării de sine,/ contemplînd și contemplîndu-se singur/ în singurătatea inertă,/ acolo unde tronează un clopot de foc peste zgomotul veșnic..." etc. (O, Pythagoras).
Prin tonul versetelor biblice și arhaitatea limbajului religios, Nichita Danilov amintește de gravitatea sacerdotală a poeziei lui Mihai Ursachi, cu deosebirea că la acesta există aproape permanent în subtext o nuanță de joc, în imp ce aici totul e luat în serios : „Atîta, atîta beție de sunete reci și sublime/ se înalță din trîmbița ta, o serafime, o serafime./ Aripele tale mai albastre decît eternele zboruri/ risipesc pretutindeni, prin spații, uitatele spaime și doruri./ în orașe străine se prăbușesc catedrale din înaltele înalturi,/ Se nasc eterice sfere de gheață peste eterice stînci și bazalturi/ Și totuși ce bucurie și cîtă, o, cîtă uitare de sine/ risipesc prin apusuri seninele, calmele ghețuri alpine..." (Arpegii 2).
Poetul rămîne, totuși, în planul lumii date, pe care însă o percepe în ipostaza ei religioasă. Există la el o inaptitudine sau inapetență a transcendenței, a necunoscutului pe care nu-1 implică metaforic în discursul sau rugăciunea sa. E un fel de devoțiune în sine, o mistică a imanenței sau o nostalgie fără obiect : „Prin amurg liniștit în timp ce zăpada se-așterne/ peste tăcerea de aur a pieței eterne/ unde stăm neclintiți și ardem la nesfîrșire/ îmbătați de același foc și aceeași iubire/ hulubi argintii se înalță din piață și iarăși coboară/ peste statui și clădiri învăluite în auroră./ Privim adînciți peste acoperișuri de foc înghețate/ un foc ne-nfioară, un dor ne străbate/ curînd nu vom fi decît sloiuri de gheață, banchize/ catedrale înalte, zvelte și concise..." (Prin amurg liniștiți).
184	VIAȚA ROMÂNEASCA
Fără îndoială că poetul va renunța la diverse combinații exterioare și repetiții facile, la excesul de epitete și la limbajul de o sonoritate căutată care în prezent dau uneori poeziei lui o notă de romantism juvenil.
O formulă originală aduce și Liviu Ioan Stoiciu în volumul La fanion (Albatros, 1980). Titlul ar fi putut la fel de bine să fie La canton, întrucît un canton de cale ferată, mai precis cantonul 248 de lîngă Adjud, se află în centrul acestui mic univers poetic, în care se reconstituie un fel de biografie lirică a copilăriei și adolescenței. La fel ca la Emil Brumaru, și aici există o nestăvilită nostalgie a copilăriei, a inocenței primelor vîrste, dar o nostalgie cenzurată de pudoare ce se traduce în umor. Ceea ce se remarcă de la început e marea capacitate a poetului de invenție în ordinea realului imediat prin care el amintește de Marin Sorescu din volumul La Lilieci : ,,dar hărțuielile, pînă,/ la lucrările de asediu, nu/ au fost numai așa, plimbări pe zonă, pînă la lac, la/ pasajul de linie, la doi kilometri de Adjud : aici/ aveam eu corăbii, cu trei catarge, cu șalupe și cu/ capete de leu din bronz, cu botul căscat la proră, în/ catran, la care pe vînt, vîslele/ nu se rupeau cu una, cu două, în mîini/.../ pe mal/ aveam un gard, de nuiele de răchită, cu pari/ as-cuțiți și în vîrf cu metal... să/ vă spun : acum, nu că/ tăiam, cu sabia picioarele la cai, la articulații și/ jefuiam, sugru-mînd soldații în lanțuri, de coadă de/ vulpe și în corzi de arc dar aruncam cu pietre/ în cer... a fost apoi asediul în/ sine, adică : mîncam pîini de orez și nu mai aveam nici/ cu ce să adăpăm animalele, de povară (mama, casnică, fără/ pămînt : începuseră întovărășirile și tata, cu urma pierdută pe un șantier CFR...) în/ sfîrșit la un moment dat, am încărcat pe catîri, cît/ aur am avut/ și am predat cantonul 248, semnînd,/ cu cerneală../4 etc. (dar hărțuielile).
în timp ce Marin Sorescu, însă, rămîne consecvent în ambianța cotidiană a realului, pe care o reconstituie în volumul menționat din perspectiva unui matur cu predispoziție ludică, la Liviu Ioan Stoiciu există, aproape paradoxal, o per-pectivă onirică ce se implică în viziunea realului, sau o reinventare a realului din perspectiva imaginației simili-oni-rice a copilului, modelată de lumea bas
mului : „și o dată mă trec broboanele : vine/ fulgerul/... văz/ cum i se ridică și/ cum i se coboară părul, pieptănat pe frunte, lui/ Zeus, trăznind în ogradă/ nucul (balaur și el cu o sută de capete) ; văz, iar/ cum iese pisica, înnebunită, numai schelet, din/ bucătărie alergată de un/ dulău, cu două guri, cum/ în șapca de ceferist a lui tata, Moira/ Lahesis, împodobită cu coroniță, din flori de pajiști./ îi trag sorții, cu nouă luni înainte de naștere,/ Sofiei, surioara mea, sinucigașa și cum tu, ah,/ colega de bancă, în școala primară, în sat, vii, în/ vis și îmi dai drumul la sînge, femeie,/ jumătate șarpe../4 (Tu, dar, îți tragi ciorapul).
Poezia rezultă aici din acumularea densă de detalii concrete, familiare — o adevărată reinventare a lucrurilor —, dar mai cu seamă din acea privire a copilului care investește realul cel mai umil cu atributele fantasticului, ale .miraculosului și ale visului. Poetul e conștient de arta sa, după cum se vede din această succintă mărturisire pro domo : „(zic : vin de la vînătoare, zilnic, din vis : formele,/ naturale, prinse vii, acolo, sînt, în realitate/ numai scorneli/ fenomenele, fără/ o așezare a lor, clară, în vers iată/ de ce himerele/ mele, aici, mai mult ca oriunde, la/ cantonul .248, pot/ deveni/ concrete, înțelegi, bile/ de argint viu, scrise : deci, ai grijă,/ citi-toareo, cînd le atingi să/ nu le scapi...)44 (Floare de mac ochiul).
întrebarea legitimă este totuși ce experiență va încerca poetul după epuizarea acestei surse generoase pentru care formula din acest volum pare atît de adecvată ?
M NITESCU
• POEZIILE NAZARIEI BUGA. — Numeroase epitete vin deîndată, buluc, în mintea cititorului atent al poeziilor Naza^-riei Buga. Patetice, filosofice, simbolice, extatice, suave, evlavioase, dar parcă mai ales alexandrine ori și mai bine zis supuse angelismului. întâmplare dintr-o veche gravură nu-i decît o plachetă destul de subțire, însă conținutul e imploziv. Două obsesii bîntuie psihia poetei : obsesia închiderii (a pereților, a îngrădirilor de tot felul) și obsesia iernii (a frigului, a zăpezii). Pereții și iarna îi stăvilesc elanul, îi strică bucuria, îi sînt piatră de poticnire pe calea ascensională. Iarna și frigul revin la tot pasul. E sora mea de iarnă stinsa mea lucrare; Pe-un țăr-
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
185
mure-n deșert de iarnă m-am lovit, în apa rece a lucrării. Sau și mai lămurit : Md rog tare tîrziu de floare și amurg : întoarce-mă acasă din frigul de pe lume ; în necropole de frig, înouratele trupuri; într-un omăt de veacuri încet te-ai adîn-cit. Iarna și frigul sînt neobosiți potrivnici, simboluri ale neîmplinirii, înfrînge-rii și neîndurări] : Trece printre noi ninsoarea cea amară din veacul absolut; Tu desenezi cum va cădea ninsoarea și-n fri-quI suferind e tot pămîntul. Ce este slăbiciune, ce este tristețe și nevrednică teamă se leagă de impresii de frig : o lacrimă de gheață e lumea prinsă-n el, și-n spațiile tale frigul mă separă; Mă închid între cuvinte pe mesele de frig.
Cealaltă obsesie, închipuind obstacolul limitelor, cumplita finitudine, neputința de a ieși din cercul de cretă al iluziilor și aparențelor, din cătușele imediatității și concreteții, e al pereților, vicleni vrăjmași și ei : Sunt singur iar într-zm perete — mereu peretele real — eu tot în el de spaimă veche m-afund între atomi de var. Grăiesc limpede versuri ca : Sunt eu cu fața la zid într-un turn circular ; calea e minimă : fața mea spre perete evoluează; umbra unui trup rămasă în perete o vei zări curînd.
Acestea sînt leitmotivele întunecimii, ale negației și coșmarului.
Obsesia benefică, luminoasă, vestitoare de nădejde e a florilor. Ele singure sfarmă îngrăditurile, înmiresmează pustia, alungă deznădejdea : Ca un Roentgen mi-a luminat adîncul o floare, a lor, din pustie. Iarna (opreliște, încuietoare) cîte odată e mai puternică decît florile (Tu dormi în acel pat de iarnă și floarea-n jur cum se mai stinge ; din floarea ei închisă o neagră vietate se desprinde), dar tot acestea din urmă rămîn sorginte, scut, sprijin, mîngîiere : Vai, la umbră de flori cîndva am adormit; averile-mi sînt toate o floare uriașă spre constelații trasă ; Sunt doar un trandafir sălbatec pe cîmpul cel mare ; Deasupra casei grele respir egala floare.
Angelismul specifică strădania poetică a Nazariei Buga și tot lui într-o oarecare măsură i se datorează o anumită prețiozitate a vocabularului, imaginilor și metaforelor. Sper că poeta nu va lua în nume de rău stăruitoarea mea rugăminte de a reconsidera unele expresii și a le desprinde : mai întîi lipsa de valoare poetică și apoi deșărtăciunea. Mă refer, spre pildă, la cuvinte, sintagme, referințe ca : Grand oiseau, Ecbatana, Le re-venant, eoni, Hieronymus, ek-stasis, aro
me de wolfram, alma en oracion, lentă transsubstantațiune a poverilor ce ți le port, ruah, arhetip. Și așa mai departe. Ușor i-ar putea, dintr-acestea, vădi un spirit critic o pornire către rafinamentul estetizant, către o subtilitate forțată, intelectualism și mai ales — păcat strigător la cerul de strajă peste muntele Parnasului — prețiozitate. Prea multă perseverență în folosirea unui limbaj eteric și enciclopedic, aș zice, insuficientă fereală de capcanele epifenomenalismului și o complezență cam lipsită de trezie față de neoplatonism.
Desigur autoarei nu i se poate reproșa tendința de a făuri versuri emotive, gingașe, feminine. Nu ar strica totuși să dea ascultare sfatului de a nu se îndărătnici în simțiciune, în pioșenie prea suavă. Și mai cu seamă, o, da, mai cu seamă a nu crede, a nu-și închipui că un anumit vocabular (fie el cît de pomă-zuit cu prestigii și vechime) poate ține loc de tărie lăuntrică și foc nemistuit. Conținutul unei fervori poetice cată a fi sugerat iar nu învăluit într-un lexic dinadins cucernic ori hermeneutic. Cărțile de pietate sînt, pentru scriitori, o minunată școală de lingvistică ; ele nu pot fi prădate spre a ușura treaba poetului cu ochii ațintiți asupra împărăției dinlăuntru! inimii sale. Convingerile, ideile, credințele — scurt spus — nu se exprimă prin termeni aparținînd exclusiv unui anumit registru lexic și unui vocabular de specialitate ; acesta e un procedeu naiv. Convingerile, ideile și credințele poetei aparțin dealtfel unui sistem care niciodată nu s-a sfiit a vorbi simplu, deschis, pe șleau și dur. Niciodată în texte-le-i canonice și originare n-au precumpănit cuvioșenia lingvistică, manierismul eteric sau terminolgia cu iz celest. Ci mai degrabă neînfricarea, sila de citate cultu-ralicești, virilitatea.
Există primejdia angelismului, există ispita elinizantă și neoplatoniciană, dinspre gnostică, pietism și hiperalexandrinism, înrudită cu pioșenia pur verbală. Riscul, mare, este că se poate produce o confuzie în mințile neluminate și isca îndoieli asupra sincerității și intensității procesului lăuntric.
Dar toate acestea sînt puricări, meticulozitate bătrînească, dojană izvorîtă numai din dragoste. Poeziile Nazariei Buga nu înșeală ; autenticitatea și zelul nu pot fi contestate, nici totala bună credință (și, fără îndoială, talentul). Căldura se transmite și luminează. Și-apoi, eventualele excese de rafinare a limbajului n-au fost
186
VIAȚA ROMANEASCĂ
nicicînd piedică în calea ispitirii inimilor și rărunchilor omenești. In operația aceasta, operatorul (de-mi este îngăduit a spune astfel) instantaneu descoperă cine și al cui este fiecare.
N. STEINHARDT
9 APEL. — Trăim într-un secol al „inter-" și „pluridisciplinaritătii" — nostalgie a formației renascentiste, rotundă, complexă ? — cel puțin la parterul învă-țămmtu.lui, adică încurajăm și apoi profităm de pe urma interferențelor între arte, între arte și literatură, ca să ne referim la domenii de competența noastră. Și nu e vorba doar de împrumuturi de procedee și de tehnici — vi-zînd mereu utopica și mereu concreti-zabila operă de artă totală, Gesamikunst-icerk, precum și ./fuziunea mai multor arte" —, și nici doar de terminologie (muzicalitatea unei picturi, coloritul unei muzici, dramatismul unei simfonii, scriitura unui balet etc.), ci chiar de intervenții critice, deocamdată, mai mult univoce, dinspre literatură spre alte arte, spre cele figurative mai ales, și spre teatru, mai rar spre muzică (în ciuda „programatismului" acesteia), mai des spre cinematograf, mai puțin spre arhitectură. Istoria culturii și artei universale a înregistrat, așa cum prea bine se știe, nu încălcări urzupatoare, ci benefice pătrunderi ale unor spirite superior înzestrate pe teritorii învecinate sferei lor fundamentale de preocupări și manifestări. Un poet care scrie despre un pictor, despre o expoziție de pictură, aduce, odată cu o încărcătură lirică specifică, și un plus de libertate, de dezinvoltură față de prejudecățile, rutina și convențiile înăuntrul cărora operează „specialistul", criticul și cronicarul ce se mișcă pe un singur culoar, al artei preferate. Goethe, de pildă, se manifestă cu o spo-rită degajare în domeniul teatrului, ca artă a scenei, nu numai pentru că e marele poet (dramatic) al lui Tasso și, tîrziu, al lui Faust, ci și pentru că „nu
e dus la biserica" tuturor îngrădirilor și clișeelor curente, acceptate cu sau fără resemnare, de simplii dramaturgi {secretari literari) sau foiletoniști teatrali ai timpului său. Mai e nevoie să reamintesc binele făcut picturii de Baudelaire, ca ..critic de artă" ? Și așa mai departe (nu e ioc pentru ostentații erudite aici), fără a-i uita pe români, de la Eminescu încoace, pe Filimon, pe Călmescu. pe Vianu, pînă la D. I. Suchianu, pînă la Eugen Schileru și Ion Frunze*ti. Unde vreau să ajung ? Vreau să ajung la formularea unei nevoi și, în consecință, a unui apel cu privire la arta fillmului, în România. Și mă explic imediat : cred că, la momentul actual, critica noastră de film (critica „de specialitate", cum se spune) nu este în stare (din diferite motive, pe care nu stăm să le analizăm aici și acum) să elaboreze un diagnostic exact al condiției cinematografului românesc, adică, nu e în stare, singură, să indice atît cauzele unei producții nesatis-făcătoare, cît .și eventualele remedii, căile do parcurs în vederea unei asanări, a unei înviorări fundamentale, care să țină seama de exigențele și așteptările publicului, dar și de acelea ale cir. ea ști lor.
De-a lungul istoriei cinematografului românesc, nu sunt, puțini Jiierații, scriitorii, care și-au manifestat interesul pentru evoluția filmului, ca artă și ca spectacol : pe Sadoveanu l-au incitat, repede, drepturile de autori (ecranizarea romanului Venea o moară pe Șiret), pe Rebreanu, cu sinceritate expresivă, tehnica și chiar arta unor scenarii (originale), pe Vianu — fenomenul socio-este-tic. Mai tîrziu, cînd filmul și-a dobîndit un statut de artă, amplu dacă nu unanim recunoscut, Petru Comarnescu. Eugen Schileru și Ion Frunzetti s-au apropiat de film cu pasiune, bineînțeles pe firul propriilor dominante armonice, artele figurative, adică ale „civilizației ochiului", al „privirii". Nu au dezertat nici criticii literari propriu-ziși, Silvian losilescu și Ov. S. Crohmălniceanu, întîi, apoi Gelu Ionescu și Laurențiu Ulici, care au cedat
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
187
o parte din suprafața activității lor — filmului și aspectelor sale estetice, Nu-mindu-i pe aceștia din urmă, am ajuns la sîmburele, la scopul concret al notei mele. Și Gelu Ionescu, și Laurențiu Ulici, au fost și sunt încă — dincolo de profesiunea lor de bază, cea de critici literari — pasionați ai filmului. Dezamăgiți sau nu. Capabili, însă, să dezvolte mai multă luciditate, mai multă, detașată, obiectivitate, inclusiv în sensul unei non-aparte-nențe la „sistemul" de relații oficiale între produsele Caselor de filme și al Centrului de la Buftea, și critica „din oficiu", sau „prin decret" (așa cum „prin decret" fusese declarată, ca frumoasă, o anumită doamnă de la curtea lui Napoleon), așa cum „frumoasă" prin decret este și revista „Cinema" și, implicit, cronica practicată în paginile ei.
Concret : și Gelu Ionescu, și Laurențiu Ulici — critici literari cu „slăbiciuni" pentru film — sunt permanent! și competent! redactori ai „Caietelor critice" ale „Vieții Românești". Lor li se adaugă Alexandru George și Ioana Crețulescu, ușor de cucerit și de convins întru următoarea cauză : unul din suplimentele „Caietelor critice" să fie dedicat, pretex-tual, raportului dintre literatură și film, de fapt filmului și problemelor sale actuale, â: contextul culturii naționale, inserate organic într-un asemenea context. Am convingerea că tocmai într-o dezbatere de acest fel și într-un astfel de sediu ar putea să se ivească nu numai constatări, ci șt indicații, dacă nu sugestii, viabile pentru dezvoltarea viitoare a filmului românesc, transformînd Eriniile în Eumenide, inerția în creativitate dinamică. Fiindcă, în ceea ce privește critica de așa-numită strictă specialitate și spațiile ei publicistice, slabă nădejde.
FLORIAN POTRA
® ÎNTOARCEREA LA ELEMENTE. — Cunoașterea de sine, precum și cunoașterea lumii în totalitatea ei, acea Totaler-
kenntniss der Welt, se realizează uneori fulgurant prin muzică — aceasta fiind graiul elementar care exprimă „lucrul în sine" în modul cel mai direct. „Nebănuitele trepte" de Adrian lorgulescu, lucrare premiată de Uniunea Compozitorilor, e una din cele mai izbutite încercări de transcendere a „marii iluzii sonore" pe care le-am întîlnit în ultima vreme la mai tinerii compozitori. Folosind tehnica serial-modală, Adrian lorgulescu proiectează sunetele pe verticală și orizontală într-o mare creștere, o acumulare în etape sonore, transformînd trei sunete inițiale într-o serie întreagă și ducîndu-le spre culminație melodică (32 de voci) și ritmică (la percuție și suflători). începutul e poate o lume a somnului, das Web end — Wellende, în care fondul fin de sunete sugerează imprecizia granițelor, constituirea crepusculară ; urmează două trepte culminante și din nou calmul inițial (într-o coda extatică, aparent din reminiscențe ale secțiunii clintii). Abia acum însă țeserea sonoră se arată iluminată din interior ; celesta (instrument predestinat prin însuși numele său !) clarifică ritmul cu precizări diafane, muzica devine continuă și colorată după momentele discontinuității de început. Dramatismul tensionat dar estompat al „Nebănuitelor trepte" trece printr-o transformare totală : revin, în final, cele trei sunete la interval de secundă mică, dar iradiind puritate absolută, sugerînd transcenderea Mayei, atingerea „adevăratei realități".
Drumul spre puritate, obsesie a „muzicii aforistice" scrise de Adrian lorgulescu, se conturează la fel de limpede, poate, în „Liedurile pentru percuție, sopran și bandă" pe versuri de Garcia Lorca. Tehnica monologului interior (obținută prin „dublul" benzii magnetice) este și ea o formă a „cunoașterii de sine" : cu disperare, ironie, patimă sau detașare, eroul „marii treceri" străbate „crengile nehotărîte ale timpului", trece de viziunea morții (bocetul din „Tăcerea") și atinge o lume a marii economii so-
188
VIAȚA ROMÂNEASCA
nore, elementaritatea arhetipală, sugerată de trianglu sau de scurte țipete cîntate intercalate printre versurile recitate alb : „Cînd am să mor printre portocali și mentă de cîmp / îngropați-mă într-o mo-rișcă de vînt“.
Nici „Concertul pentru pian și orchestră" din ciclul „Ipostaze" nu are altă țintă decît această revenire la sunetele elementare, pe care o remarcam ca principală linie a creației lui Adrian lorgulescu. Relația între pian și orchestră este însă mai romantic tratată ; marea creștere mediană se suprapune și ea unui dinamism motorie, precum în „Nebănuitele trepte", dar revenirea lirică, un fel de „cădere în tragism", este de data aceasta o cadență instrumentală, cadență care nu mai are totuși, așa cum se obișnuiește, rol rapsodic, ci de concentrat sonor. Cadența de clarinet anticipează de fapt „Ipostaze II" pentru clarinet și orchestră, diferit ca tensiune lirică. Dacă „Ipostaze I" propunea un mare suflu, valuri de dinamism, un flux neîntrerupt, „Concertul pentru clarinet și orchestră", ca și cele „Patru inscripții sonore" ori „Divertismentul pentru orchestră de coarde" încearcă reabilitarea contrastelor pe spații mai mici, definirea exactă a nucleelor, tratarea aforistică. Este una din formele recente de atingere a elementarului pe care o încearcă Adrian lorgulescu (deoarece, în celelalte lucrări, contrastele sînt gesturi largi : în „Consonata" pentru pian, de pildă, tensionarea se face prin suprapuneri armonice și nu prin contraste între părți ; la fel, în „Sonata pentru două piane", in cantata „Răscruce de timp" și în „Improvizația pentru violoncel solo"). Tentația caracterului improvizatoric, prezent și în „Consonata" și în cele două cicluri de lieduri, ca și în cea mai recentă lucrare a tînărului compozitor (cantata „Moșii", în care sînt chiar momente de improvizație colectivă) nu este decît aparent nepotrivită stilului aforistic, precis. Improvizația este de fapt în muzica modernă încercarea de „a a da intuiției o șansă" (intuiția, într-o vreme atît de disprețuită ’) și este tot o formă de revenire la graiul elementar.
Nu ar fi complet acest portret dacă nu ne-am opri privirea și asupra „liniei balcanice" pe care o urmează Adrian lorgulescu în ciclul de lieduri „După melci" sau în cantata „Moșii", pe text de I. L. Caragiale (prima cantată după o proză care s-a scris la noi). Anumite inflexiuni balcanico-ironice erau desigur vizibile și în liedurile după Lorca, dar
tehnica modală folosită în „După melci" și starea de „tăvălug fără respiro" din „Moșii" favorizează altfel atmosfera su-dic-efervescentă, care definește — aproape desenează ! — „sistemul exterior" al lumii. Dinamismul paroxistic, rumoarea de bîlci, atmosfera de acumulare concretă pe care le favorizează linia balcanică, sînt de fapt, „tainele exteriorității", pe care o adevărată cunoaștere de sine nu le poate evita. Nici materialitatea, nici faptele ființei spirituale nu pot fi ocolite de cel care țintește Totalerkenntniss der Welt, iar Adrian lorgulescu urmează și el (oare deliberat ?) aceste două căi diferite dar convergente.
GRETE TARTLER
© LĂPUȘANI — CÎMPULUNG-MUS-CEL... — îmi amintesc de tîrgul de la Lăpușani cu acea bucurie rară pe care ți-o dă întîlnirea autenticului, țării în durata măsurabilă prin pămîntul, rodnicia, lucrarea mîinilor... Un tîrg între satele, dealurile muscelene, intrat în tradiția locului cine știe de cîtă vreme. O lume în cojoace și căciuli, in pănură și dimie, un du-te-vino de care și țundre ciobănești, lumea Rucărului și a Domneștilor, așezări de aproape și de mai departe, venite la această vînzare-cum-părare ca la un ceremonial. Intri în tîrg printre grămezile de cartofi, ceapă, morcovi, printre movile de varză așezate direct pe pămîntul care pare să rodească încă odată, fabulos. Mirosul pastramei de oaie se amestecă sub poalele dealului cu negurile Făgărașului ; cu gustul zăpezii, cu fumul, cu aerul vechi. Pe tarabe improvizate se vînd mormane de turtă dulce, inimioare și roți zimțate, coapte cu miere ; mai departe, brînza de burduf în coajă de copac — specialitatea ru-cărenilor ; și mai departe, cojoacele, căciulile, pielicelele de miel ; olarii cu ulcioarele și chiupurile uriașe — alături de bătrînul meșter Zăvideanu, prezent Ia toate tîrgurile din partea locului, cu flu-ierele-jucărioare, adevărate minuni de pămînt ars și smalț colorat. Mîinile sale atinse de reumatism nu mai sînt în stare să învîrtească roata olarului, dar se joacă, ele și pămîntul, scornind o copilărie eternă, cu păsări și cerbi și țapi, cu șerpi și pești — fluiere, jucării înviind o tradiție, o nostalgie...
Un gard întreg plin cu plocade, cergi, covoare alese, trăiști, bete și ii. Chenarele geometrice, culori amintind sucurile vegetale, lîna și pînza — aici pare să
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
189*
nu fi ajuns încă melana, nylonul, relo-nul — cele care falsifică altunde, arta populară devenită marfă de serie. Nu-i nici o scenă, nu se promite niciun program artistic, totul decurge în tradiția firească a tîrgului — o grămadă vie de vorbe, straie și blăni, cumpătare și veselie, totul potrivit unor rosturi știute...
Dar părăsești forfota dealului, „rezervația" tîrgului ; ești în satul Lăpușani, sat bogat care se fălește cum poate, cum a învățat în ultima vreme ; drumul de aici, spre Cîmpulung-Muscel, îți arată, pretutindeni, altă față a satelor. S-au construit inulte case noi — prea lăudabil — dar acestea sînt, de obicei, îngrămădite, lățiri urîte, încărcături de motive decorative, oglinzi, traforoaje, zugrăveli, brizbriz-uri d? tablă argintie-aurie... Există o lăcomie a cuprinderii spațiului strîmt, o nesocotire a proporțiilor, un fel fălos al fără măsurii. în asemenea gospodării, nici fîntînile, nici gardurile nu scapă gătelilor excesive. încît întregul acestor case jignește însăși natura, tradiția locului... Și această față a multului, a bunăstării, a modernului, se maimuțărește, de după garduri, la casele vechi, muscelenle, a căror simplitate și bunăcuviință pare sărăcie, acestor localnici grăbiți să intre „în rîndul lumii"...
Case locuite de stăpîni bătrîni, vechi case muscelene, cu cerdace și stîlpi de lemn, cu albul și albăstriul pereților vă-ruiți, cu vițele curgîncl la streșini ; cu treptele intrării împărțind armonios fațada, ograda, dealul, — număr de aur al vechimii — mîine, poimîine nici n-o să mai fiți !
A existat, la zidarii vechi, această știință a înscrierii în spațiu, această cunoaștere simțită cu ochiul și sufletul... Tîrgul de la Lăpușani însemnase întîl-nirea cu această lume a măsurii, a rodniciei, a pitorescului nestricat de mode. Drumul de-ntors vorbea altă limbă, maimuțărea alt stil, se lăcomea să spună, să cuprindă. încît mă întrebam dacă specialiștii sistematizării trec prin asemenea sate, dacă sînt arhitecți care cunosc, nu satele, dar măcar ceea ce se construiește prin Cîmpulung și dacă „responsabili" ai patrimoniului știu ce se dă-rîmă în Cîmpulung. Și mă gîndeam că Festivalul național „Cîntarea României" ar trebui să cuprindă și acest domeniu, al competiției noilor construcții, al învățării unui ABC al frumosului, care să dureze și după noi. Probabil că atunci cînd sînt părăsite tipare vechi, tradiții
îndelung șlefuite de timp, ar trebui învățate normele utilului și frumosului, așa. cum se învață lucrarea științifică modernă a pămîntului. Nu sintem adepții rezervațiilor folclorice, ai satelor-muzeu — înnoirile sînt firești, necesare — dar de unde răsar aceste aglomerări urîte, aceste stiluri arhitectonice, aceste kit-schuri jalnice care se oferă drept modă — model de urmat ? Și falsul nu se o-prește la iile cusute pe nylon, la covoarele de melană, la casele vesele, imitînd stilul Sâpînța — gustul cu clopoței trece hotarele satelor și așa, din hotar în hotar, ajunge la Cîmpulung. Și acolo mai dărîmă case care fuseseră declarate monumente arhitectonice, sau lasă uitate, sortite dispariției, niște colțuri vechi, niște modele cuminți, niște case de Muscel, de Vîlcea, de Gorj care au făcut faima Muscelului, Vîlcei, Gorjului — țării.
Alături două case din Cîmpulung : una era pe Strada Dezrobirii (pe care mai există casa în care s-a născut poetul Ion Barbu), stradă păstrînd acele .case model, pentru ceea ce va fi dat faima orașului ; și o altă casă nouă, sub Dealul Flămînda — cu balcon, zimți de tablă argintie, zugrăveli multicolore, ticseli de forme într-un spațiu strîmt, casă care purta, la vedere, inscripție de gospodărie fruntașă în întrecerea de înfrumusețare a orașului — circumscripția nu știu care !
Și prin Cîmpulung se pot vedea troițele din piatră de Albești, cu inscripțiile bogate, frumos învechite, bătrînele monumente istorice ale primei capitale a Țării Românești, aducînd mărturie drepturile pămîntenilor, de la Matei Voievod și mai de demult ; și la gîtul lor zornăie, adaus mai nou, tăblițele vopsite albastru, pe care a fost scris nu știu ce număr de inventar sau secol sau faptă — și mă întreb iar, pe unde vor fi trecînd domniile lor, specialiștii sistematizării, patrimoniului — și cum li se pare această vechime cu tăblița de gît, și cum li se pare acest stil arhitectonic fără stil — această grabă și acest amalgam, într-o parte a țării unde cel puțin șase veacuri își spun cuvîntul, iată, prin cîte o „cruce a jurămîntului" juzilor, prin cîte o ctitorie și monument de limbă românească, prin cîte o troiță și cap căciulat al ultimului haiduc executat pe aici — fie-i pomenit în veci numele, în balade... Și iar mă întreb, în drumul de la Lăpușani spre Cîmpulung — trec oare, prin aceste locuri, arhitecții, specialiștii sis
190
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
tematizării despre care se vorbește atît, în ultimul deceniu ? Și care este, după domniile lor, modelul arhitectonic demn de tradiție, demn să dureze ?
FLORENȚA ALBU
• O TĂCERE PENTRU ISER. — Arghezi l-a cunoscut pe Iser în 1911 la Facla. „Sosiserăm atunci în țară amîn-doi, mi se pare, fiecare din alt Occident", își amintește poetul. Iser revenea, probabil, dintr-una din călătoriile sale continentale, el veșnic în drum spre niște ceruri și orașe ce i se păreau că-i lipsesc sau i-ar fi necesare, un anotimp sau mai multe, hoinăreală observată de Arghezi mai tîrziu într-una din tablete : „Iser care deschide o expoziție nouă în București, e acel îndrăzneț de acum douăzeci de ani, sosit în Gara de Nord a picturii, pe neașteptate, cu luleaua în dinți și creionul în buzunar... De unde tot vine și unde tot pleacă interesează de altfel puțin și mai mult pe prietenii. cu care se găsește în corespondență de cărți poștale și cărora le scrie, cînd de la Balcic, unde a descoperit pe turci, cînd din Spania, unde caută liniile și culorile cu luminarea. Iser se ceartă de douăzeci de ani cu natura și se bate cu ea pe mîzga paletei în toate climatele, de preferință calde." {Adam. 1930). Acum, sigur, an aniversar (Iosif Iser 1881—1958) mai multe precizări biografice ar fi chiar necesare, dar ne oprim doar la întîlnirea de la Facla numai pentru a consemna că în publicația lui N. D. Cocea, atît de agresivă în epocă. Iser și-a exersat din plin sarcasmul iar Arghezi otrăvurile ironiei, deși pînă la binecunoscutele desene publicate aici și tezaurizate de grafica militantă („Aplicarea constituției", 1911 ; „Greva". 1912 ; „Fiul poporului", 1912 ; „Carol I — 1907", 1913 etc) graficianul cu „linii injurioase" fusese un activ desenator la Adevărul, Furnica, Belgia Orientului. De fapt, Iser-pictorul va fi mereu explicat și nedespărțit de Iser-desenalorul, o anumită posteritate amin-tindu-si cu plăcere de „Figurile contem-porane”, astăzi o galerie de portrete ale scriitorilor, artiștilor și oamenilor politici ai vremii (N. lorga, George Coșbuc, I. G. Duca, Gala Galaction, E. Lovinescu, M. Sadoveanu etc). Desenul său se insinuează și în pictură, iar generația vremii pare oarecum nedumerită de alianța prea decisă dintre linie și culoare, din moment ce un exeget autorizat cum
este Oscar Walter Cisek se simte obligat să scrie : „Timp de mai mulți ani, pictorii noștri de vază spuneau că Iser ar fi numai un excelent desenator, nicidecum însă un pictor. Să fi fost frica de concurență ? Sau numai neînțelegerea pentru o tehnică mai aspră și mai exuberantă decît a lor ? Astăzi Iser e — alături de alți artiști proeminenți și fiind în unele privințe mai presus de ei, în altele mai prejos — un pictor însemnat printre pictori, un desenator neîntrecut și singurul gravor de seamă clin cuprinsul artei contemporane românești." (1927). Lăsăm în intimitatea bîrfe-lor orale și scrise vechile invidii colegiale, și, întorcînd-ne la importanța desenului în opera lui Iser, vom aminti, pentru frumusețea ei, o mărturisire a pictorului relatată de Al. Busuioceanu : „Iser însuși îmi vorbea cîndva de o „in-telingență a liniilor", de o asemenea calitate interioară pe care unele din formele naturii o pot avea, pe cînd altele nu", Busuioceanu corectînd ideea prin-tr-un adaos teoretic : „Sînt într-adevăr linii în care formele pot fi redate simplu, descriptiv, printr-o transcriere exactă a realității... Nu este metoda lui Iser însă și, bănuiesc, nici liniile acestea nu sînt cele «inteligente». Sînt însă altele, în care formele își găsesc întruchipări potențiale, linii în același timp materiale și ideale... Sînt, mi se pare, tocmai liniile lui Iser..."
Acum, desigur, nu mai contează decît finalul, opera ajunsă sub alte priviri și în raza altor judecăți după trecerea ei prin conjuncturi, adică rezistența la ati-tea schimbări și aparențe. Ce va spune sensibilitatea contemporană despre scenele de tîrg ori portretizările țăranilor argeșeni sau despre nostalgiile unui Orient pitoresc din atîtea guașe și tablouri ? Dar despre priveliștile și figurile hispanice ? Iser, dar nu numai el, mizase pe Sudul însorit. Pentru ceilalți Sudul reprezenta lumina darnică în armonii cromatice, vibrantă, pentru el poate mai mult un Isarlîk, sau cine știe dacă nu un Balcan ars de soare pînă în Bosfor, leneviri, calm, trist și resemnat, un Balcan ars de soare pînă în Bosfor, măsurat de-un ceas generos la cafenea și uitat în interioare adeseori cu cadîne așa cum îl descoperise ca soldat în campania din 1913, cum îl revăzuse mai apoi de atîtea ori într-o Dobroge cu populații mizere, cu pămînturi arse, dar unde imaginația este liberă să inventeze situații tonale.
CĂRȚI — OAMENI — FAPTE
191
Iar cînd nu mai poți călători, atelierul te înconjoară cu rememorările și fantomele trecutului. în scenele izolării intră vreun arlechin, Pierrot și Colombina fac vizite pe retină și rămîn pe o pînză, viața-i un vis, iar dacă are dreptate Calderon, atunci, pînă la urmă nu-i alături de tine decît iubirea. Viziunile atelierului aduc mă reții Ie nudului, reveriile sînt pline de trupuri, iar, cînd mai și îmbătrînești, ele sînt nu numai dorință ci și desfătare. Acum nuanțele pot să se supună armoniilor clavecinului, și iată-le !, visuri pe pînză, viața în formele și culorile ei admirabile !
Iar noi de ce nu le-am privi tăcînd ?
e CE MAI FACE MEȘTERUL BU-NESCU ? — Practicantul contabil de la prefectura județului Romanați nu prea știa dacă va ajunge cîndva pictor. Dar fără îndoială dorea. Ajunsese în anul 1892 iar relațiile sale cu artele plastice fuseseră mai mult școlărești : profesorii descoperiseră la elevul Marius Bunescu aptitudini pentru desen, constatare, cu totul nefolositoare pentru proiectele părinților săi, drept care, din rațiuni practice, junele, ce-și exersa abilitatea creionând portrete, este expediat la Craiova, la prăvălia unui văr, să contabilicească mărfuri. Dacă adăugăm cîteva amănunte, mărturisite mai tîrziu de pictor unor cronicari, ce țin ele întîmplare și destin, adică descoperirea unor tuburi de culori și tentația de a le încerca puterea de evocare, transformînd un colț al băcăniei, unde fuseseră îngrămădite butoaie, frînghii, coșuri cu portocale și alte nimicuri, într-o natură moartă pictată pe un perete, putem încheia cu amănuntele biografice. Se născuse un pictor ; de rest se ocupă monografiile. Ce contează de acum înainte vor fi îndelungatele și asprele lupte cu materia picturală, tristețile, bucuriile și speranțele atîtor turniruri cromatice, cînd gamele de galben își impun prioritățile împotriva atîtor constrîngeri, cînd tonurile de verde își asumă puteri magice în pofida îndoielilor, cînd albastrul își revendică întîietatea. Culorile, ele, nu sînt atît de blînde cu viața pictorului ; contraste, disonanțe și armonii se înfruntă, adversități ce aduc insomnii, dar insomniile, din păcate, nu intră în biografiile creatorilor. Apoi, mereu și veșnicul raport cu realul. Ochi nemulțumiți nu-și dau totdeauna acordul, se prezic filiații îndepărtate, ori infidelități față de natură,
și e bine cînd cineva vine să te apere : „Trăiesc destui care transformă realitatea noastră în ^pictură», adică într-o artă bogată în expresia mijloacelor, săracă în ceea ce privește tensiunea și vibrația sufletească. Pictorul Marius Bunescu realizează, stînd mereu la izvorul lumii și privindu-i apele cu nesfîrșite răsfrângeri de taină. Pictura lui e numai expresie intuitivă, prinsă in picturalul culorilor, împletită în sensul dinamic al atmosferei/4 (O. W. Cisek : Marius Bunescu, 1927). Dar, desigur, contemporanii n-au nici o putere asupra posteriății, trebuie să te descurci singur, iar pictorul, probabil, aflase acest adevăr din chinurile muncii, și-și vedea de drum.
Așadar, ce mai face meșterul Bunescu ?
Acum, privindu-i tablourile, mi se pare că el trăia realitatea de dimineață pînă seara nu ca un martor obligat să depună garanția unei fidelități prin cauțiuni co-ioristice ; el, mai aproape de ceea ce este însăși natura, stabilitate și transformare în același timp, simțindu-i energiile schimbătoare din strălucirile cromatice, prețuindu-i sonoritățile aleatoare, taina unei nuanțe sosită pe neașteptate pe retină ori surpriza unei game. Evident. un peisagist, supus și el atîtor presiuni, tentații și modificări ale artei din timpul său (exegeții consemnează influențe impresioniste, constructivists și expresioniste în diversele perioade ale creației), dar mereu ochiul îl sfătuiește să fie el însuși, să mizeze pe sensibilitatea sa. pe momentul său de grație. Aș zice : Bunescu a convertit realul în realitate arstitică printr-o recitire afectivă, dar nu sentimentală, realizînd o sinteză foarte personală între necesitatea de-a păstra puterea evocatoare și rostirea liberă a imaginației cromatice. Probabil, nici nu putea picta altfel.
Ca și pe alți pictori ai timpului său, anotimpurile l-au întîlnit în locuri ca motive consacrate : Veneția sau în orașele flamande, pe malul Mării Negre sau în porturile dunărene. Unde apele își desfășoară cerem onialurile, privilegiate de vecinătăți arhitecturale somptuoase, sînt vibrații, mișcări, jocuri de lumină și umbră, dar nici Delftul, Amsterdamul, nici Venețiile lui Bunescu nu împrumută nimic din spectacol. Se simte în schimb plăcerea interioară, ceva din tăcerile contemplației, care adaugă cu de la sine putere iradianta unei culori pe vreun zid, adunînd clipe deosebite de lumină în aceeași imagine, îmbogățind ambianța cu nuanțe prețioase, saturate. Nu altele sînt modalitățile constructive în motivele ma-
192	VIAȚA ROMÂNEASCĂ
rine, în peisajele dobrogene sau în priveliștile dunărene. Mereu aceeași forță expresivă a culorilor, dar parcă nici o reverie, deși ape calme ,bărci, cerul, corăbii, atîtea elemente ce îți dau dreptul la o clipă de lirism ; numai culorile își schimbă între ele prioritățile de-a lungul timpului, intervin la bătrînețe, și prin toate rămîn calmul unei detașări și bucurii ascunse. Și prin ele un trecut al peisajului românesc. Și poate cele mai frumoase ierni bucureștene ale picturii noastre. Nici nu aveam nevoie de mai mult pentru aniversarea meșterului Marius Bunescu (1881—1971).
CORNEL BOZBIC1
• COLABORATORII NOȘTRI : ADRIAN DUMITRESCU. Născut la 14 decembrie 1940 în Cîmpulung Muscel. Tatăl muncitor, mama casnică. Absolvent al Liceului Di-nicu Golescu din orașul natal și al unei școli populare de artă (secția de pictură decorativă).
Din 1966 s-a stabilit la Dunavățul de Jos (județul Tulcea) pe care îl desscrie : un sat de pescari din tată în fiu dincolo de care se întind împărăția stufului, domeniile cerești ale unor păsări sfinte și o singurătate în care simți mai puternic decît oriunde nevoia comunicării.
A lucrat mai întîi ca profesor suplinitor, apoi a trecut alături de pescarii profesioniști din Tulcea „cu trupul și cu tot sufletul*. în fine, a revenit la cea de-a doua pasiune — pictura decorativă — pe care o practică spre a-și cîștiga existența, rămînînd mai departe pescar și poet al apelor în care nu mai poate să nu pescuiască.
Universul poeziei sale este al acestor ape și al singurătății din mijlocul lor.
Este preocupat totodată de istorie. (Are în pregătire un volum inspirat de sfîrși-tul tragic al domnului Ioan Vodă cel Cumplit).
A publicat în revistele Ramuri și Tomis și în culegeri de poezie editate de Casele de creație ale județelor Argeș și Tulcea.
R.