Viaţa Românească
REVISTĂ  EDITATĂ DE UNIUNEA  SCEIITOEI 1^0R
PĂMÎNT STATAL
Pe creste de nemărginiri petrecute dincolo şi dincoace de brîul letopiseţului cu cei ce au fost bravuri încercate cu statui fumegînd din alte milenii mă continuă viaţa prin fulgerul braţului
Ajuns odată cu înnoptarea străbunilor semn Ungă semn — cuvînt Ungă cuvînt pentru fericirea stejarilor nemuritori la schimbul adus dintr-o rază trezită le las rădăcinilor seva din somn
Luminînd  toate  încăperile naşterii spre cei ce au fost în umbletul lumii spre cei ce-or să vină în cerc ancestral mă întorc  la sîngele stăpînit în adînc cu ramuri de suflet din Dacia Felix
Lingă apele joase — cunoscutelor cumpeni — stă ţara de veghe la margini de ţară să nu-mi încalce moartea aşternutul să nu-mi strămute vremea sanctuarul întocmit din penumbre ce aduc înălţimi
Pe creste de nemărginiri petrecute cu statui fumegînd prin atîtea milenii amintindu-şi de cerul lui Burebista pămintul statal din pămînt mă adună pină la margini de vatră străbună
LA SECERIŞUL CUVINTELOR
înainte de a traversa puntea din cîntec se umpleau apele de luminile munţilor şi trebuia să curg înveşmîntat în sărutul adus la sărbătorirea uitării
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
Trebuia să-mi apropii timpul de fuga roţilor
să ajung mai degrabă la secerişul cuvintelor
unde mă aştepta dorul de mine
Cînd mi-am întîlnit ochiul pe-o altă orbită
m-am regăsit în nemuritorul acum
şi trebuia să-mi plivesc singur
rănile din suferinţele lumii
De cîte ori reveneam din ţărînă
fără să poată renunţa la neodihna din haos
pămîntul rămînea sătul
neputîndu-mi uzurpa decît umbra
Neobişnuit cu dimensiunile răsăritului
n-am cutezat să trec pragul părinţilor
Doar cînd ajungeam prea aproape de moarte
năzuiam către izvoarele rîului veşnic
CEREMONIILE MELCILOR
îndemnat de slăbiciunea argilei
veneam odată cu ploile calde
înecat în miresmele plantelor
şi neîncrezător în invidia pietrelor
Dispreţuind anotimpul cu fluturi
neatins de dorinţi am trecut puntea
invocînd restul pămîntului
fără să-i înapoiez îmbrăţişarea şi moartea
Rupt de urgie se pregătea focul
să treacă apa fără să afle idolul
fără să afle pasărea albă
ceremoniile din ţara melcilor
înalte rămîneau numai schelăriile soarelui
dinspre lumina din coarne cu ochi blajini
şi umblau melcii pe trunchiuri şi frunze
să nule simtă fulgerul desimea
învîrstînd văzduhul cu tot felul de păsări fără nici o primejdie curgea Dunărea cu buşteni risipiţi printre apele tulburi însă nu se apropia de luminile pajiştei Ferind mersul liniştit învăluit de laudă surîsul îşi retrăia copilăria îndepărtată şi ocolind umbrele peste alte abisuri îmi semănăm sufleiid în calea melcilor
VERSURI
REMEMBER
Ce plăcută mi-a rămas amintirea
pe care nu mai am de unde mi-o aminti
Acum umblu singur prin aceste ţinuturi
umblu pe ţărmul cuvintelor
pe unde mi-am încercat sufletul
pe unde mi-am înăbuşit plînsul
din chemările adormite
Aplecîndu-mă peste veşnicia albastră
arcuită pe sub pleoapele stinse
către infinit a plecat numai fereastra
săltîndu-şi umerii neinrămaţi
ION SOFIA MANOLESCU
OBIECTUL UMAN*
1
Dar... nu mai fu nevoie ca ea să vorbească cu Vasiliu, în sensul ca să-I roage să aibe o discuţie cu intrusul, cu impostorul ca acesta să nu-şi facă un obicei de a o aştepta în, faţa casei (te pomeneşti că va avea curajul să sune, să dntre într-un moment cînd cineva, vreunul din copii va uita uşa deschisă...? !) de a bîntui prin cartier. Nu fu nevoie pentru că... intrusul însuşi, găliganul de Rogulski o asigură (El însuşi ! Lui-meme !) că nu va mai pune piciorul  în   cartier.   Cum  se  întîmplă  aceasta,  ca  el   însuşi...   să...  Iată  cum :
La cîteva zile de la plimbarea pe la croitoreasă, etc, el o sună, ca de obicei, în jur de douăsprezece şi ea se pregăti pentru un sfert de oră de mărunt martiraj telefonic. Se asigură însă de la început dacă el e, cumva, prin apropiere şi el o întrebă, destul de mirat : — De ce ? ! fără să înţeleagă şi apoi adăugă grăbit, absent, că nu. Era însă ceva schimbat în vocea lui şi Tonia îşi dădu cont după primele fraze. Dispăruse nepăsarea sa grosolană şi veselia, impertinenţa aceea a lui care îi făcea frică, grosolănia, vitalitatea pentru care îl ura şi dispreţuia ! Vocea era mai ştearsă, ca o oglindă peste care treci un burete îmbibat cu apă, timbrul vocii sale nu mai avea relief, îşi pierduse parcă şi calmul, flegma sa de plebeu. O ciudată, vagă aţîţare i se ghicea în voce, în ţinută (în ţinuta sa de la telefon !), ceva, oricum, schimbat şi Toniei, după primele minute de cvasi-uimire, îi veni să rîdă. (— Oh, ne bucurăm cînd simţim că duşmanul nostru oboseşte, gîfîie, slăbeşte... O bucurie pe care o merităm ! Zău !) Discuţia nu dură însă mult : el voia s-o vadă, voia ca ea să iasă şi să vie într-un anume loc.
— Unde anume... ? ! întrebă Tonia, ridicînd sprîncenele, simţind că îngheaţă de furie. El îi explică (destul de precipitat, destul de nesigur pe el !) că se află undeva, pe linia lui 15, pe lîngă piaţa Rond, într-un bufet. Ah, într-un bufet de data asta !... Ia u>:te, domnule !...
— Nu-nu, răspunse cu glacialitate Tonia, întrerupîndu-i explicaţiile sale asupra felului cum putea ajunge la el, nici vorbă nu poate fi ! tra cu copiii, o prietenă se găsea la ea cu care lucra ceva (Era adevărat, îşi croia nişte şalvari !) şi, pe urmă... chiar dacă n-ar fi fost liberă, îi mărturisea deschis domnului Rogulski că nu avea nici cea mai mică dorinţă să-1 vadă. Nici astăzi, nici altădată. Dar dacă el insista, dacă el avea impoliteţea şi... impertinenţa să insiste, ea îl ruga totuşi (în acest caz !) să-i dea totuşi adresa acelui... bufet şi ea îl va suna pe soţul ei la minister, rugîndu-1 să meargă el în locul ei, ea era convinsă că el, deşi avea sarcini mari, va putea să se deplaseze cu maşina pentru o jumătate de oră în acel loc şi domnia sa domnul profesor va putea — era egal, nu-i aşa ? ! — să-i transmită lui ceea ce avea să-i spună ei. Nu-i aşa... domnule ? ! (Ea minţea, Vasiliu nu era în Bucureşti.)
— Lasă prostiile ! spuse el, scurt, cu veselia lui obraznică dintotdeauna, dacă nu vii, am să viu eu acolo... indiferent dacă soţul tău se află acolo sau nu. Am nevoie de tine... auzi ? !
Vocea lui rîdea din nou, de parcă vocea lui făcea exerciţii la bara fixă. Dar, dedesubt, nu prea adînc, vibra ceva serios, aşa ca o mîrîitură de lup... de lup schelălăit, jigărit, şchiop, flămînd, dar... mîrîitură era distinctă. O aştepta o jumătate de oră, ea putea comanda un taxi şi îi dădu încă o dată adresa. Apoi închise, fără să salute.
Dumnezeule, tocmai acum nu se afla Sergiu în Bucureşti... la cine, la cine să apeleze.. ? ! Se gîndi la un prieten al lor, arhitectul X., un ins foarte voinic, dur, foarte apropiat lor care ar fi putut să... da, dar dacă ăla se apuc* sa-i
* Fragment din romanul Don Juan
OBIECTUL UMAN
5
istorisească seara aceea deşuchiată, atît de reuşită, nu-i aşa..? ! Bine... putea ea însăşi să-1 avertizeze pe X. că... da, dar... putea? ! Ce-ar fi zis Sergiu ? ! Pînă acum, individul se arătase agasant dar... rezonabil, dovadă, în seara aceea la Lucreţia o lăsase în pace, o ignorase chiar şi. pînă acum, nu se auzise încă nimic. Pentru un... mîrlan, pentru un derbedeu cu ifose, era destul de discret. Deocamdată. Oh, era important, Sergiu putea să-şi piardă postul, sau, oricum, o pată gravă în dosar, tocmai acum cînd se punea accentul pe moralitate şi... nu avea puţini duşmani în minister, individioşi care...
— Ah... ce să facă... ce să facă..? ! Cui să-i ceară ajutorul..? ! Se duse. Găsi,  cu  un  taxi,  relativ uşor bufetul  celebru  şi,  după ce  ezită cîteva
minute în faţă, prinsă de frică (Frică ! Frică !) intră. Un local în care n-ar fi mtrat niciodată. Un local în care, evident, Sergiu, el însuşi, n-ar fi intrat, Cîţiva mşi la tejghea şi vreo doi pe la mese. Unul cu o individă care merita să se afle acolo. Celălalt, profesorul, era singur (Ah, har Domnului, suspină ea reflex că măcar e singur !) şi o lăsă să vină, printre toţi mîrlanii ăia, beţi şi bine dispuşi, care în loc să se afle la lucru dospeau acolo, lîngă tejghea şi care îi făcură un culoar din priviri şi unul chiar flueră cînd ea trecu pe tocurile ei înalte (Rogulski chiar n-o vedea, nu auzi nici flueratul celui de la tejghea..? !) şi, în sfîrşit, se opri în faţa lui. El se ridică, calm, se derula în lungime şi, zîmbind miop (Avea şi zîmbetul lui miop !) o invită să se aşeze pe un scaun. Tot localul o privea, ea îi simţea cu spatele. Deşi se îmbrăcase sobru, o asemenea vietate ca ea nu intra des într-o asemenea speluncă. Eh, obiectiv vorbind, nu era o bombă de ultima clasă, dar era net inferioară ei. clar inferioară şi asta o simţea nu numai ea, ci toţi cei de acolo. Era unul din localurile sale obişnuite sau... nimerise întîmplător acolo ? ! El... bea ?! şi ea îl privi cercetător. Ah, ea ar fi vrut ca el să bea, să fie beţiv, în felul acesta era mai slab, mai... da, deşi ea nu-1 cunoştea prea bine, el părea ameţit, cvasi-beat. Nebărbierit, gulerul cămăşii şifonat bine, mîinile şi mai neîngrijite ca de obicei, totul indica o noapte pierdută. Portretul celui care pierde o noapte, ezitînd sub soarele la meridian. Cel care nu fuge să se culce, să-şi ascundă noaptea pierdută în luxură, noaptea neruşinată. Cel care ezită încă, încăpăţînat, cu urmele unei nopţi neruşinate pe faţă, pe trup, în plină zi, cel care se arată astfel contemporanilor săi, jignindu-i, insultîndu-i cu propriul său chip, cu urmele unei nopţi albe pe faţă, pe mîini, cu dispreţul celui care fusese treaz (în beţia lui !) cînd ceilalţi dormiseră, pe spate sau pe burtă, abandonînd veghea, tensiunea conştientului... lui, cel care stătuse în picioare, treaz (Chiar dacă clătinîndu-se !) cel care preluase, eroic, tensiunea, veghea, existenţa celorlalţi. Ca o bufniţă ve-ghindu-i, ca un scriitor ce asudă lîngă pagina sa, ca un gînditor (Clătinîndu-se !) al evului mediu, ca un pompier, ca un poliţist de noapte, ca un tipograf, ca o prostituată, ca un măturător de stradă, ca o cupolă singuratecă a unei biserici, sclipind sub proiectoare puternice, ca un chirurg ce operează noaptea cazuri disperate (Şi bea o gură lungă de coniac ca să-şi ascundă sila de el şi de lumea în care a fost paraşutat !) ca o vacă, ha-ha, uitată în cîmp, afară, ca o ploşniţă ce iese la vînat într-un hotel de lîngă gară atrasă irezistibil de valurile mari de putoare umană ce le emană marile trupuri culcate sub tavan şi ea, pregătindu-se flegmatică şi gînditoare (cu dramul necesar de ironie ! să se lanseze peste caşaloţii aceia ce plutesc şi se leagănă dedesubt, în oceanul de dedesubt) pregătindu-se de paraşutare.
— Da, băuse, îi confirmă chiar el, pierduse o noapte, o noapte lungă şi aterizase la această... circiumă, mici el nu ştia cum. Din laşitate, evident (ochii lui şi mai bulbucaţi ca de obicei, negri, rotunzi şi sclipitori ca nişte globuri, ochii lui rîdeau !) din laşitatea de a intra sub un acoperiş, un acoperiş firesc, normal... oh, ăsta de aici nu era un acoperiş. Aici se afla încă sub cerul liber, ha, ha ! şi el rîse sonor, vulgar, obraznic şi ea simţi, strîngîndu-şi involuntar umerii, că toţi se întoarseră spre masa lor.
— Oh, fii liniştită, puicuţo, nu mă cunoaşte nimeni aici... sunt un intrus ca şi tine, ha, ha !
(— îi spusese, puicuţă, Dumnezeule ! Dar ea nu clipi, se comportă ca şi cu copiii cînd exprimau vreun cuvînt licenţios cules de pe stradă : ca să nu trădeze importanţa acelui cuvînt, da, cu el va aplica tactica întrebuinţată faţă de cei nedesvoltaţi, arieraţi, iresponsabili ! Nu va clipi !)
6
VIAŢA ROMÂNEASCA
El îşi trase lin scaun mai lîngă ea (Ea nu lua nimic, nu voia să bea ceva... un coniac... o cafea... ? ! — Nu-nu, ea era teribil de grăbită, nu lua absolut nimic, nu avea nevoie de nimic.) şi se aşeză de aceeaşi parte a mesei, lîngă ea, cu spatele spre intrare. Apoi, fără să ţină seama de refuzul ei, comandă de două ori coniac şi cafele. — Nu fumezi, şi îi întinse ţigările. Spre surpriza ei, spre semi-surpriza ei, Tonia luă o ţigară, amintindu-şi reflex de ţigările pe care le fumase în lanţ, paralizată de spaimă, de dublă spaimă. în noaptea aceea. Luneca oare, o sugea încet-încet, noroiul lui, al profesorului, al intrusului... ? ! Luneca... ?! Şi ea hotărî, brusc, să fie mai puţin rigidă faţă de el, faţă de sine însuşi. Poate tocmai această rigiditate şi veşnică indignare mic-bur-gheză să fie de fapt sursa slăbiciunii ei. Pe un teren alunecos, un obiect rigid se prăbuşeşte mai repede. Era singură în această luptă, deci nu putea fi rigidă. Fără furie, deci. Numai spaima şi dispreţul. Spaima şi dispreţul... oh, dispreţul ei nu părea să-1 incomodeze prea tare pe rinocerul de lîngă ea, dar... quand meme ! cum spunea el.
El îi povesti cu gesturi largi, nu lipsit de humor, întreaga noapte. Ce începuse de fapt în dup-amiaza zilei trecute, cu nişte prieteni evident, cu bere. Unii dintre prieteni plecară, se adăugară alţii apoi, deodată — era adevărat că trecuse de miezul nopţii ! — se pomenise singur-. Singur e un fel de a spune : adică înconjurat de necunoscuţi ! Oh. el le stîrnea rîsul şi... se pare. era teribil de iubit. Atunci simţise pentru prima oară impulsul de a o suna ! Da, pe ea, pe Tonia ! (Tonia se zgribuli, de parcă un subit curent de aer rece ar ii izbit-o, numai pe ea, o bruscă iarnă i-ar fi îmbrăţişat membrele.) Apoi Rogulski îi făcu detaliat portretul fiecăruia dintre cei necunoscuţi, inşi, dealtfel, foarte... respectabili, ha, ha. Ce înseamnă respectabili ? ! Ha ? !
Ea părea că nu ştie sau că ezită să răspundă (curentul acela îngheţat şovăia pe lîngă picioarele ei, ca un cline, amuşinînd-o) şi el îi vorbi despre respectabilitate. Ce ironie, gîndi ea, într-un început de febrilitate ; cine vorbeşte despre respectabilitate !.. Un fel de lumpen intelectual şi ea... şi ea, soţia n'u-ştiu-cui, care avea o poliţă dubioasă de plătit individului din faţă, o poliţă în alb, o poliţă morală, ha. ha. de vreme ce soţia lui fusese victima soţului ei, respectabilul Vasiliu, consilier ministerial, dintr-o excelentă familie, etc. într-adevăr, cine era mai respectabil dintre cei doi..? !
— ...Tonia, Tonia, spunea Rogulski şi ea observă cu măruntă surpriză că îşi pierduse (cînd ? !) aerul său convingător de două parale, vulgaritatea sa vitală, Tonia ,nu am glumit la telefon, am nevoie de tine... crede-mă, în ciuda micii tale crispări, crede-mă, asoultă-mă cu o ureche, măcar... mă asculţi..? ! Tonia dădu din cap şi el o atinse pe mînă. Oh, ce svîcni trupul ei în clipa aceea, ca un furtun prin care trece un brutal curent de apă deşi la suprafaţa lui, a trupului ei nu se văzu decît o măruntă tresărire pe care el n-o observă sau se prefăcu că n-o vede pentru că, probabil, nu avea nevoie de ea, de tresărirea; ei. Şi ea privi mîna oare se aşezase pe braţul ei, pe stofa blau-turquoise a bluzei ei : mare, uriaşă, cu degete lungi biun-negre, cu unghii prelungi, ovale, frumoase însă murdare şi la unul din degete avea un neg. — Un neg cu care va trebui să mă împrietenesc, probabil ! ricana gîndul ei amar. Dar nici măcar nu-şi permise luxul de a strînge din umeri. Stătea lîngă insul acela străin ca într-un vis trimis de altcineva, un vis trimis de un individ cu un macabru simţ al umorului şi răbda. Răbda, învăţa să rabde, trebuia să rabde. — Oh, mai bine ar fi împins-o dobitocul ăsta atunci, în noaptea aceea şi pe ea, undeva, pe un pat şi s-ar fi terminat cu toate astea. O mocirlă comună. Atunci, ţinea minte, i-a fost recunoscătoare pentru „gentileţea" lui, „pentru umanitatea lui improvizată !". (Recunoscătoare, in gînd, se înţelege !). Scuipa acum pe „gentileţea" lui. scuipa pe „toată umanitatea lui" ! Scuipa pe toată seara aceea, împreună cu ea însăşi, scuipa, scuipa ! ! Şi. ea trebui încă o dată să se stăpi-nească cu putere ca el să nu observe nimic. El, noul stăpîn !
...Aveam nevoie de tine... aproape întreaga noapte m-ai... obsedat, esai lîngă mine, exact în felul în care stăm acum, de-aia m-am şi aşezat astfel !... (Ea îl privi : un uriaş : — Ha, ha ! răsuna, se plimba pe privirea sa aşa cum se plimbă şobolanii pe o bîrnă : — Ha ! Ha ! Ha !> — Nu te-am sunat din... dispreţ pentru firea, pentru educaţia ta scîrboasă mic-burgheză !... Da — da, nu te crispa... nu albi, lasă ifosele ! Ce, crezi că vreau să te insult, de-aia crezi că te-am chemat aici ? ! Proasto ! Crezi că mi-aş fi pierdut timpul cu asta..? !
OBIECTUL UMAN
7
Aiurea, singurătatea mea e mai splendidă decît... plăcerea dubioasă pe care mi-ar produce-o mica ta maltratare ! Ha !
— Ascultă ! îi porunci el, strîngînd-o de braţ cu mîna aceea extrem de puternică înainte ca ea să poată să deschidă gura, înainte ca ea să se poată feri. ascultă ! (— E beat ! E beat ! ţipa gîndul ei şi lumea din jur o ajuta să fie laşă, sutele de inşi care îi fabricaseră sîngele şi. educaţia îi impregnaseră spaima de mulţime, oroarea de spectacol.)
— Ascultă-mă... spunea el şi deodată ochii lui se aburiră de parcă ar fi devenit total singur, de parcă ar fi rămas brusc singur (şi poate că şi rămase astfel !...) crezi că eu... vreau să te şantajez... proasto... ? ! Imbecilo !
Ea îl privi uimită. Acest : imbecilo el îl pronunţase cu o neaşteptată graţie, de parcă ar fi mîngîiat-o ; sigur o mîngîiase ! Astfel descoperea ea, tandreţea lui... gîndea scîrbit. trupul ei, trupul ei care nu avusese niciodată umor, darul umorului.
— ...Crezi că eu am nevoie de tine...? ! — Sigur că am nevoie de tine, ha, ha ! şi, o clipă, vechiul, adevăratul Rogulski apăru, cu triumful său singuratec, cu vanitatea lui scînteietoare, strigată — Eşti frumoasă, eşti curată... nu-i acelaşi lucru ? ! Dar tu eşti frumoasă şi curată în acelaşi timp ! Mica ta inimă burgheză, acoperită de graşi solzi burghezi tresare acum ca o ciocîrlie, ca o... răţuşcă, ha, ha, cînd alunecă în apă de pe marginea lunecoasă a lacului sau cînd aripa brutală a mamei ei, doamna Raţă-eea-cu-coroniţă-de-marehiză-pe-capul-ei-de-raţă o împinge fără milă în apă, în apa aceea mocirloasă, stătută, plină de tot felul de insecte melancolice... da, dar e apă ! Apă ! Ha, eu sunt balta aceea stătută, ha, în mine te uiţi acum, în oglinda mea : tulbure, furioasă, speriată, uimită... furioasă, dispreţuitoare, arogantă... prefăcîndu-te cît poţi tu de arogantă, de burgheză, cu aroganţa ta nenorocită burgheză de „familie bună", singura aroganţă pe care ai învăţat-o şi nimeni nu te condamnă pentru asta, ha, ha ! (Rîsul lui nu era prea vesel ; nici nu era rîs ci un fel de tuse.) Eu te înghit, eu te accept aşa cum eşti, cu nenorocita ta de aroganţă cu tot, cu micile tale maniere scîrboase pe care le-ai învăţat de la nu ştiu ce şcoală închisă, de la frăuleinurile tale, de la bunicii şi părinţii tăi plictisiţi şi impotenţi ! Haide, nu tresări, nu trebuie să fii demnă, acum ! Sau, dacă vrei, fii demnă cu adevărat, dar fii în sfîrsit demnă ! Demnă ! Cît poţi tu de demnă, Tonia !
El se lăsă pe spate, eliberîndu-i mîna, lăsîndu-i însă pe braţ un cerc de fier, o brăţară în plus. Toniei îi veni să-şi privească braţul, locul acela unde fusese mina lui, locul acela unde încă se afla mîna lui deşi nu se mai afla acolo.
— Eu te înghit... aşa cum eşti... adăugă el, cumva obosit (de el însuşi ? !) dar tu... tu mă înghiţi aşa cum sunt ? ! Numai aşa cum sunt, aşa, cum stau... gol în faţa ta..? ! mă vezi măcar... vezi ce frumos sunt...? !
Tonia aplecă capul ca să nu-1 privească. (— E beat, beat ! spunea gîndul ei care îi era aliat, care îi fusese aliat.) Vorbi apoi, puţin răguşit de parcă nu mai vorbise de un mileniu :
— Ce am eu cu... dumneata..? ! Eu îmi am familia mea, soţul meu la care ţiu cu adevărat... nu e nici o nevoie de dumneata, aici. Nu ştiu cum eşti, frumos sau urît. Pentru mine eşti un simplu trecător, chiar mai puţin decît atit : o cunoştinţă accidentală, probabil un... ins violent, cu gustul spectacolului, un gust... îndoelnic. Dar... te priveşte ! E treaba dumitale.
— ...Un gust îndoielnic... hai ? ! făcu el cu violenţă şi o spumă uşoară i se adună în colţul bxizelor : — Un gust îndoielnic ! Cîtă indignare estetică, pentru o domnişoară ! Pentru o duioasă inimă de domnişoară !
— Dacă continui să mă insulţi plec imediat ! spuse ea repede şi distinct.
— Să pleci..? ! Pleacă ! spuse el, dar nu strigă. O spuse mai degrabă gînditor. — Unde să pleci ? ! Ştii foarte bine că braţul meu te va ajunge peste tot, chiar în văgăuna, în vizuina „sfîntă" a familiei tale. Am să-mi bag braţul suflecat în vizuină, ha, ha şi am să te scot de urechi afară, ca pe un iepuraş colorat cu pete gălbui, ca pe un şarpe lung, flexibil, de apă, ca pe un peşte somnoros ! Am să te trag afară si abia ai să te zbaţi, ha, ha, atît de frică o să-ţi fie ! — Auzi, Tonia...? ! şi el se aplecă peste masă şi o forţă, cu aceeaşi mînă prelungă, uriaşă ce mirosea violent a tutun să-şi ridice bărbia : — Auzi... spune-mi şi mie, cine o să te apere...? ! Nu eşti tu prada mea... frumoasă, sclipitoare..? !  Nu ţi-am spus că am nevoie de tine... proasto ! Proasto ! (Acum o
8
VIAŢA ROMÂNEASCA
spusese cu furie.) Ţi-am spus că vreau să te apăr... crezi că am minţit... crezi că mint...? ! Crezi că eu mint...? !
Tonia ridică, întoarse faţa spre el şi-1 privi aşa cum priveşti pe cineva brusc trezită din somn, pe un nebun. — E nebun \ gîndea privirea ei, nu e numai beat, dar e şi... nebun ! Astfel gîndea privirea ei ; nu ea gîndea astfel, gîndul ei nu ajunsese pînă la ea : ea era numai privire. Dar, oricum, îl privea... il privea, în sfîrşit. Poate... cine ştie, găliganul ăsta merita să... merita să fie, măcar... privit. Oh, da, o privire, o privire merita !... Se sbuciuma prea mult, săracul, ca să nu merite măcar atît ! Măcar atît ! Evident, o privire a ei '. A arogantei Tonia...
Tăcură, apoi. Aşa cum se spune : apoi tăcură. Sau : o pauză se aşternu între ei, sau... cam aşa ceva. Pe scurt : tăcură. Adică : nu vorbiră. Cine ar putea jura însă că : tăcură sau : nu vorbiră. Eu nu, in orice caz. Să nu juri !
— Bea ! spuse el scurt. Ridică paharul şi cum ea îl privea fără să înţeleagă (ce voia să înţeleagă ? !) el repetă, zîmbind scurt, ca unui camarad, unui copain, ce se abătuse nu ştiu cum, fără voia lui, dar care nu-1 „incomoda" de loc, la masa lui, unul din aceia care trec de la o masă la alta, unul din „băieţii aceia veseli..." care au o grămadă de motive să fie veseli, care sunt veseli în primul rînd că sunt astfel ! — Oh, pe el nu-1 deranja de loc prezenţa ei ! spunea cu umor privirea lui şi atunci zîmbi şi ea, cam bolnăvicios, cam în silă, dar zîmbi ; şi bău, nesimţind de fel băutura. Apoi, imediat, evident, se înfurie pe ea însăşi. Dar el nu-i lăsă timp de „mofturi burgheze" ; — Bea, bea ! o împinse el şi, cum ea nu mai voia, el îi îndesă paharul în mînă, apoi i-1 apropie de gură, de bărbie şi cum Tonia se împotrivea cu o grimasă, el îi vărsă lichidul pe bărbie, pe bluză. Apoi rîse bonom :
— Vezi, baby, nu ştii încă să bei... trebuie să înveţi ceva, să faci ceva !... Ea îl privi uimită (atît de indignată încît era numai uimită !) şi cum el
continua s-o privească cu un zîmbet gros, batjocoritor, ea se ridică şi se precipită spre uşă, îmbrîncind aproape pe cineva care-i stătea în drum. El privi în urma ei, relaxat, cu aceeaşi expresie. In stradă însă, după cîţiva paşi, el fu lîngă   ea :
— Tonia ! făcu el cu vocea uşor răguşită, prinzînd-o de braţ şi oprind-o, Tonia, iubito întoarce-te... întoarce-te, te rog, vreau să te învăţ să bei... zău ! Vreau să... vreau să... se bîlbîi el, apoi izbucni în rîs văzîndu-i privirea : femeia din faţa lui întinerise brusc, avea cu siguranţă crisparea şi privirea unică pe care o avusese la şaisprezece ani : ai zice o privire dezgropată !
— Tonia, te... iubesc !.. Oh, n-o lua aşa, nu te zbate, nu vezi mîna mea cum te ţine..? ! Ia uite... uită-te la ea ! şi el îşi privi braţul care o ţinea de braţ cu aerul că era braţul cuiva, care o ţinea ; privi şi ea braţul lui, mîna lui mare brun-neagră care o ţinea de braţul ei subţire.
— ...Se uită lumea... domnule ! şuieră ea cu furie neputincioasă, dă-mi drumul... dă-mi drumul !... şi cu o grimasă pe faţă (nu a Toniei, ci a Toniei-de-şaisprezece-ani) încercă să-şi elibereze braţul. Erau în plină stradă, în plin spectacol. Rogulski nu spuse nimic, era atît de relaxat, de hotărît încît pe ea n-ar fi mirat-o dacă el şi-ar fi aprins o ţigară, în această poziţie, cu mîna liberă. Oh, ar fi fost destul de îndemînatec şi de cinic, ca s-o facă ! Dar n-o făcu.
— Nu mă întorc ! spuse ea.
— Ba da !... Ba da... spuse el, aproape văicărîndu-se, plîngîndu-se (de ea ? !).
— Nu mă întorc şi... nu vreau să te mai văd niciodată... domnule ! (Domnule ! suna ca : — Bestie ! dar nu sună el totdeauna astfel ? !)
Se priviră în ochi vreun minut. Printre ceilalţi care treceau pe lîngă ei, în mijlocul celorlalţi, în zgomotul străzii de amiază, în trivialitatea oricărei amiezi, în poezia trivialităţii oricărei amiezi. Apoi, neaşteptat, el îi dădu drumul. Cedase. Ea o luă imediat din loc. Rogulski o urmă cu o jumătate de pas in urmă, ca un comisionar, ca un elev îmbătrînit, unul din acei colegi ai ei care... pe care îi accepta ea, în ciuda ridicolului lor... care acceptau frumuseţea şi cruzimea frumuseţii ei... a prietenelor ei... care... Evident, îşi aprinse o ţigară din mers şi tăcea, mişcîndu-şi picioarele sale lungi, fără efort; ea făcea trei paşi, trei paşi şi jumătate, el făcea un pas, un singur pas în stînga ei. Tonia nu-1 privi, deşi ar fi vrut să arunce o privire. îl simţea agăţat de spinarea ei, dar| nu în\ irînd ,cu ea, de parcă ar fi vrut să-i ascundă figura. Ce animal curios, ce animal hibrid ! Văzînd că se ţine de ea ca o gumă, renunţă să meargă sprq casă şi schimbă direcţia. încotro mergea ? 1 Habar nu  avea,  trebuia să
OBIECTUL UMAN
9
scape de individ, cumva, trebuia să şi-1 scuture din spate, era ca un. lup hămesit, cu blana roasă, ce sărise în spatele unei căprioare şi... aţipise acolo, se lăsa dus, purtat, legănat. Ce lup... nenorocit, ce lup împuţit !
. — Eşti beat ! spuse ea, sec, fără să întoarcă capul, vorbind cu umbra lui deşirată, dar el nu răspunse. — Eşti beat şi... puţi ! Puţi ca o... blană de oaie, ca o... vită nespălată, puţi ca o... ca un...
— ...Ca un militar ! o ajută el şi-1 auzi rîzînd cu gura închisă, mîrîind.
— Eşti beat... reluă ea, căutînd în gînd o salvare, un mijloc de a se descotorosi de el, eşti un individ... abject, infect ! Eşti cinic şi... murdar, eşti un... huligan nenorocit 1 Cînd am să-ţi aud vocea de-acum înainte la telefon, am să-ţi trîntesc receptorul în nas ca unui... ca unui... nenorocit !...
El fuma, fuma, probabil că dădea din cap sau nu şi îşi tîra melodios trupul lui deşirat lîngă ea. Umbrele lor se îmbrăţişau şi ea privea cu furie la umbrele lor inconştiente.
2
Apoi... găsi ! Ce simplu era : Cici, una din prietenele ei în care-şi deşerta ea totdeauna viaţa. Sacul ei existenţial, la fel de bun ca orice sac, cu , avantajul că resimţea şi recunoştinţă, o ciudată recunoştinţă a sacului faţă de... cea ce se vărsa în el. O mare vocaţie de sac ! Cici, sacul Toniei, prietena ei, o va ajuta cu siguranţă, va înţelege imediat, din instinct, oh, ea avea un instinct formidabil ! Fără multe cuvinte, fără vorbărie inutilă ! Se opri la un telefon public, Rogulski se duse cîţiva paşi mai încolo, aparent absent, dar ea îl simţea încordat, incapabil să renunţe la prezenţa ei, apt să se ţie după ea pînă în casă, apt să se strecoare cu ea în taxi, apt să-i facă o scenă .,veselă" în mijlocul străzii. — Oh, strada vulgară, veselă, ţipătoare, inconştientă, murdară era aliata lui... nu a ei, în nici un caz !
— Sunt eu, spuse Tonia în receptor (oh, ce noroc, o prinsese acasă, dar G'jci se scula tîrziu, cînd nu lucra) pol să viu la tine...? ! Da, acum, dar nu sunt singură... sunt cu cineva, ai să vezi... ai ceva de băut în casă..? ! — Vodcă..? ! Foarte bine... e exact ce trebuie ! Se auzi rîsul lui Cici la celălalt capăt, apoi închise. Se întoarse pe călcîie şi căută din ochi un taxi. (Nu-1 mai „simţea"... o fi dispărut, o fi cedat..? ! îi era teamă să se întoarcă, nu se întorcea aproape din superstiţie : brusc, la ideea că scăpase de el simţi ce obosită era ! Ce obosită era, vulgaritatea, teama de vulgaritate cum putea s-o epuizeze ! Bodega aceea cu bărbaţii străini care flueraseră, el, strada, vitalitatea lui... vitalitatea iui neobişnuită, vulgară... cinică !..)
Apoi, cum nu apărea nici un taxi, o luă din loc. Ştia în apropiere o staţie. Se afla pe lîngă Palatul Justiţiei. în cinci minute ajunsese în staţie. Nu era nici o maşină. Dar... nu-1 mai simţea ! Dumnezeule... ce bine! Oboseala ei se bucura, întreg trupul ei se bucura, cea de şaisprezece ani, din ea, vibra de bucurie, de recunoştinţă ! Ah, nu va mai cădea în capcană, îl va evita cu orice preţ, cu preţul unui scandal public, Sergiu nu avea decît să... să-şi asume laşitatea, destrăbălarea aceea dementă... il privea, îi privea ! Nu-1 mai putea apăra, nu mai avea nici un chef să... Totuşi, nu îndrăzni să privească în jur : era... nu era..? ! Probabil că... nu ! Fugise ca un cîine, ca un... lup hămesit, găsise ca de obicei, undeva, la colţul .străzii un os pe care să-1 roadă gînditor, vreo căţea pe care s-o amuşine cu umor, cu ironia lui bădărănească, cu vitalitatea sa veselă de „nouă clasă", cu graţia sa de plebeu ce urinează într-un salon gol, uriaş, cu un singur covor imens, scump, pe podele. în orice caz, nu-1 mai... simţea, nu i se mai simţea mirosul, putoarea sa de animal mare...
Sosi un taxi şi ea îl opri cu ideea să se ducă direct acasă şi... să se spele, să facă un duş prelungit. Apoi, s-o sune pe Cici, să se scuze. Dar... el o însoţi, el urma s-o însoţească. Intră în maşină cu o naturaleţe care o stu-pefie pe ea. în primul rînd. De parcă el l-ar fi aşteptat, atît de firesc, cu veşnica sa ţigară de derbedeu în gură, încît şoferul, intimidat, aşteptă comanda de la el. Apoi ea se reculese şi dădu adresa lui Cici. Poate... era mai bine astfel ! Va scăpa, va scăpa cu siguranţă de el ! Avea încă atîta putere şi Cici era de două ori mai abilă decit ea ! Decît ea şi decît el !
10
VIAŢA ROMÂNEASCA
Cici locuia la zece minute de mers cu maşina şi, în timpul drumului, ambii tăcură. (El privi tot timpul pe geam, gînditor. Auzi : glnditor). Cici avea o casă mare, era divorţată, înaltă, extrem de înaltă, o blondă vopsită, cu mult succes la bărbaţi, la o anumită categorie de bărbaţi : adică la toţi bărbaţii. Era frumuseţea passe-partout, ceva dintr-o starletă de Hollywood, deşi ea nu era numai atît. Dar cu asta, cu frumuseţea ei de staniol se apăra, cu asta se împotrivea ea lumii „cinice, brutale şi indiferente" (era expresia ei !) pentru că ea, spre deosebire de Tonia, era făcută sau condamnată să fie singură, să iubească, să se lupte, să trăiască singură, înconjurată de lupii ăia hămesiţi, de două parale, care amuşinau în faţa ei încurcaţi, pofticioşi, libidinos! şi gravi, ca o turmă de bărbaţi singurateci în faţa unui magazin cu obiecte sexuale, a unui cinematograf pornografic. Şi... magazinul, cinematograful... rîdea de ei, îi persifla, îi insulta în plină faţă cu cele mai dure şi vesele insulte şi îi îmbia să intre !... Oh, şi profesorul ăsta de lîngă ea va intra, cu siguranţă va intra ! In moara lui Cici, în maşina ei de măcinat carne umană, orgolii, inteligenţe, demnitate... aşa-zisă demnitate masculină ! Ea îl va lăsa să intre... fără să-1 primească, ha, ha, era specialitatea ei ; îl va primi ca să-1 dea afară, repede, curat, total ! Aşa cum sunt evacuaţi indivizii pisălogi din baruri, scurt, rapid, curat, o vînă de bou peste fese, şi... în stradă ! Oh, era un bun videur de baruri fără pereţi, Cici, de baruri luxoase cu pereţi de sticlă, o videuză experimentată care o va ajuta... cu siguranţă ! Nu era confidenta ei...? ! Nu trebuia să-i fie puţin... recunoscătoare..? ! Că o încărca cu atîtea amănunte inutile, jenante, pitoreşti, din viaţa ei... din viaţa ei ascunsă într-o familie, la adăpostul unei familii, viaţa ei curată, mîndră, curată... Ipocrită, ha, ha, ar fi spus bădăranul de Rogulski, dar el... nu exista ! El, de fapt... nu exista... nu era decît un cîine hămesit care se luase după ea pe stradă şi pe care îl va plesni peste bot dacă se va apropia prea tare de cizmele ei parfumate... de gleznele ei de rasă.
Urcară, se instalară şi li se aduse vodcă şi cafea. Cici înţelese, înţelegea. Deja, o undă de umor i se aprinse în ochi : sacul devenea uman, recunoscător. Sunt animale de lux şi animale de povară. Cici era un frumos animal de povară şi-şi cunoştea vocaţia. Era un liber animal de povară pentru că îşi alegea povara : de aici umorul ! Rogulski însă, după primele minute se... topi. Se întrista şi... era cît p-aci să adoarmă ! Tonia îl privi cu curiozitate, aproape cu reproş : i-ar fi plăcut, în sadismul ei virginal, să-i vadă luptîndu-se, încolăciţi, cei doi şerpi giganţi, măcar... atacîndu-se. Dar el... părea că picoteşte ! Tonia îl privi mai cu atenţie : se prefăcea oare..,? ! îi căută rîsul acela al lui, nedespărţit, care se afla totdeauna undeva, pe o porţiune a figurii, a mîinilor sale, a trupului său elastic şi deşirat. Rîsul însuşi, cîinele său de vînătoare, iute şi obraznic, ca o pată, dispăruse. O pată ce dispăruse !
Cele două prietene vorbiră, vorbiră, crispate în primele minute de prezenţa acelui găligan cvasi-necunoscut ce stătea întins într-un fotoliu, lăbărţat, cu picioarele întinse neruşinat (picioarele sale lungi, superbe) aproape adormit, cu faţa sa nebărbierită, obosită, cu cearcăne violente (cearcănele lui dintotdeauna), purtînd semnele devastării întregii nopţi trecute, a vanităţii sale oarbe, a vulgarităţii sale obosite, neruşinate, bărbăteşti, odihnindu-se, lăsînd să se cojească pe figură un zîmbet impertinent, jumătate somnolent. Dormea deja..? !
Apoi, cele două prietene îl uitară. Vorbiră, fumară, băură cafea, chiar şi vodcă. Rogulski bea şi el vodcă, ara siingurul semn că nu adormise de tot, felina. Tonia voca să-1 lase să adoarmă sau să se îmbete total sau să intre într-o anume nesimţire care, se părea, începuse deja, efectul oboselii, nopţii nedormite, a prezenţei celeilalte femei atît de înşelător primitoare şi frumoase şi... să fugă, să plece, să-i lase. Cici înţelesese deja, ea era convinsă şi acum îl pîndeau, îl privegheau ca pe un mort, ca pe un muribund ce se stinge melodios, oftînd nesimţit. Apoi, ca o floare, el se trezi lent în aerul acela de seră. Bău şi strecură cîte un cuvînt, dar cele două prietene nu-i dădură, prea multă atenţie. Din instinct sau din plictiseală, continuau să pălăvrăgească ; despre o grămadă de chestii mărunte şi colorate, în jurul cărora se învîrtea cosmosul. Erau inteligente, vii, se cunoşteau bine şi demult şi erau frecate, şlefuite una de alta ca nişte coupe-papier-uri chinezeşti clin fildeş, ca nişte spade din bambus. Erau împreună, un cuplu armonios, echilibrat, viu, vital, excluzînd.nu numai bărbatul ce era întins alături. în semiprostraţie, dar toţi ceilalţi bărbaţi posibili, excluşi, aruncaţi afară, ca nişte servitori de hotel
OBIECTUL UMAN
11
de lux ce sunt, ejectaţi după ce şi-au îndeplinit serviciile lor dubioase. Singurul lucru îngrijorător era că el bea, într-un ritm susţinut. Sticla de jumătate de vodcă trecuse bine de jumătate. Bea, şi un zîmbet copilăresc i se întindea pe faţa brună. Le privea pe amîndouă, le cuprindea într-o singură privire, ca pe două surori ; era teribil de dezarmant, ceva neliniştitor şi nou îi şovăia pe iată : o încredere teribilă în lumea din afara sa, o expresie naivă pînă la candoare, dezarmare, dăruire entuziastă. Tonia îl privi de cîteva ori, scurt, apoi refuză să se mai uite în direcţia lui, într-atît i se părea de indecentă noua sa expresie. De altfel... îl privea, îi privea. In cîteva minute ea se va ridica şi va pleca, indiferent dacă el era treaz sau nu (poate expresia asta de beatitudine a lui ara un semn că dormea, că adormise) şi va fugi din locul acela, acasă, la casa ei, între ai ei, lăsînd-o pe Cici să „videze" barul, să, arunce trupul, cadavrul acela lăbărţat, pe jumătate adormit. Oh, putea avea încredere, Cici era o   expertă !
Cînd se ridică însă să plece, Rogulski învie. Nu brusc, dar destul de repede ca să observe ce se punea la cale.
— Tonia, spuse el moale, fără să se mişte un centimetru din fotoliu, unde pleci... dezertorule ? ! Stai... stai să terminăm sticla asta... vrei ? !
Tonia îşi reprimă primul reflex de enervare şi îi vorbi ca unui adormit, ca unui cvasi-responsabil, aproape ca unui puber :
— Trebuie să fug... şi-aşa am întîrziat destul..! Dumneata nu trebuie să te grăbeşti, poţi să mai întîrzii cîteva minute să-ţi... bei sticla, Cici încă nu te te dă afară... nu ? ! şi o privi şi Cici, îi dărui întreaga ei dantură impecabilă.
— Mai stai, zău... mai stai, Tonia... micuţo ! mormăi leneş,' indolent, profesorul, răsucindu-se uşor în fotoliul lui ca într-un pat, dar cînd Tonia se strecură spre uşă vorbind cu Cici cu voce caldă, coborîtă, el strigă, neconvins (dar strigă !) : — Tonia ! şi cum ea nu se opri, el sări şi o ajunse la uşă, Vru s-o prindă de braţ, ca adineaori, jos în stradă sau şi mai înainte, în bodegă, cînd ii dăruise brăţara aceea de carne şi, probabil căutase locul acela unde o mai strînsese atît de bine, de potrivit, pentru că gestul lui nu avu prea multă adresă, Tonia însăşi se feri, iute şi el alunecă jos, cu vîrful pantofului prins în covor. Cele două femei îl auziră rîzînd, icnind de rîs în timp ce cădea nesfîrşit, în timp ce se derula ca o bandă de carne, ca într-un ralenti cinematografic, rîzînd, aproape sughiţînd de rîs, probabil era ceva vesel, neînfrînat de vesel în toată istoria cu el, cu lucrurile din jur ce se animaseră brusc. Căzînd însă, spre surpriza ei, prinse piciorul drept al Toniei, o prinsese de gleznă (o altă gleznă de astădată, o veritabilă gleznă !) şi, mereu bucuros, fără să încerce să se ridice (era fericit oriunde cădea, acest individ !) îşi frecă coama sa neagră, lucioasă de piciorul ei şi o sărută pe gleznă, pe ciorap, deasupra bordurii pantofului :
— Oh, Tonia, micuţa mea Tonia, spunea el sărutîndu-i glezna, mîrîind de rîs, de plăcere, de veşnica lui autosatisfacţie... nu pleca... Tonia, iubito, mai stai... zău, te rog... nu... mai stai cu mine puţin, mai stai cu noi, te rog... haide, ce rog, ştii că te... că te...
Era paralizant ; atît de iute, de leneş, de obraznic, de moaie, de agăţător. Pe Cici însăşi o umflase rîsul şi se vedea că o clipă nu mai fu prietena ei total. Era, dar... nu total. O clipă cedase undei de simpatie faţă de vagabondul de jos, de la picioarele lor, faţă de trupul acela uriaş, lung, deşirat, ce traversa întreaga cameră aproape, traversînd mobile, obiecte, perne, ceşti de porcelan răsturnate, acoperind spaţiul, un spaţiu uriaş, vesel, viril, ca un epileptic vesel, un ins ce mimează epilepsia pentru a le. înveseli pe cele două doamne ale inimii sale. Două, cinci, unsprezece, douăzeci şi unu. Un cadril întreg ! Ha, astfel se dansa astăzi ! Oricum, el dansa de unul singur şi, o clipă, Cici dansă cu el. Oh, numai o singură clipă, o lungă, leneşă clipă ! Apoi îi făcu un scurt semn din ochi Toniei şi aceasta se întoarse în cameră, aşezîndu-se pe un divan, de Jingă uşă. Eliberîndu-şi încet, răbdător şi ferm, piciorul de buzele profesorului. Ha, un profesor care făcea istorie în felul lui, el atît de nemulţumit cu starea prezentă de lucruri, el atît de bine adaptat. Cu ce ? ! Oh, probabil cu el însuşi, cu propria sa realitate cu care intra, uneori, într-un vesel armistiţiu. Nimeni nu-i putea reproşa acest lucru. Poate, într-adevăr, avea nevoie de ea, de micuţa Tonia, cu umerii ei mici, cu talia subţire şi prelungă, cu şoldurile ei ovale, puţin cam evazate, cu ochii ei bombaţi, de sticlă neagră. Cu părul ei greu, plin, purtat cu mîndrie de gîtul ei unic, de „gîtul eh ce aparţinea altui trup", nu... ? ! Parcă
12
VIAŢA ROMÂNEASCA
aşa se exprimase individul... ? ! Nu... ?! De la ce trup... de unde... ? ! Unde se găseau astfel de gîtur^.. de suporturi de carne...? ! „La Madone   au  long cou..."
— Iertaţi-mă... iertaţi-mă... mormăi cu impertinenţă personajul aşezîndu-se la rîndu-i, neîndrăznind să ridice ochii la cele două femei ce-1 priveau tăcute, apoi îşi căută paharul în care se sprijini, am alunecat, nu ştiu cum... dracu... am alunecat, e drept (şi rîsul lui îi mîrîi în gît, satisfăcut) numai pe jumătate..! Apoi le privi : — Ei bine, pentru jumătatea aceea, îmi cer scuze... cu umilinţă..! Cui trebuie să cer scuze..? şi le privi pe amîndouă pe rînd, cu sprîncenele sale negre, lucioase, ridicate, cu un rîs bîzîitor irezistibil pe faţă si Cici era cît pe-aci să izbucnească ea însăşi într-un rîs catastrofal. Apoi rîse, dar nu din pricina lui ci a Toniei, a mutrei eii încurcate. Cum să te comporţi într-o situaţie în care n-ai fost niciodată ? ! O situaţie neprevăzută de regulament, în care indignarea nu-i suficientă iar ipocrizia, ea însăşi, e stîngace... ? !
El rămasă de undeva şi paharele lor, pe jumătate pline, li le îndesă în mînă, se întinse interminabil şi redresa o ceaşcă de cafea ce produsese o mică pată pe covor, o pată neagră, perfect rotundă, în care dacă ai fi avut răbdare să priveşti ai fi zărit desigur antipodul, Noua-Zeelandă sau Jamaica sau Ca-raibele sau Antilele !... Făcea totul fără să se mişte de pe locul lui, umplînd camera cu pseudopodele lui ca o sepda brun-neagră şi Cici îl privea cu simpatie.
— Să bem ! propuse el apoi cu blîndeţe lui Cici care rămăsese încă în picioare : — Stai jos... poţi să bei aşezată... să bem... Cici ! Să bem, Tonia..! Bău, apoi spuse în timp ce-şi turna dezinvolt, din nou :
— ...Vă rog... ceva, dacă e posibil : să nu ne despărţim încă... încă cîteva minute... lungi, ha, ha ! (Rîdea cald, aproape scuzîndu-se). — Eu nu sunt de loc obosit şi, dacă vreţi să... aş mai bea o cafea, nu, nu chiar acum ! o opri el pe Ciei< care schiţase un gest de a se ridica, nu chiar acum... te rog ! Zău... Cici, eşti formidabilă, eşti o bună prietenă a Toniei... foarte bine, ea are nevoie de prieteni, de prieteni adevăraţi... eu insumi sunt un prieten... un adevărat prieten, deşi ea... deşi ea se teme de mine... zău ! Ei i se pare şi... e teribil de prostuţă !.. i se pare că fuge de mine sau că eu.^. fug după ea ! Prostii ! Ea de fapt se teme de mine, deşi... pe cuvîntul meu că nu am făcut nimic ca s-o speriu... zău, mă ! (Vorbea cu capul plecat, stînd cu picioarele desfăcute pe un scăunel sau pe o pernă înaltă, pe un taburel, privind parchetul comprehensiv dintre cei doi pantofi, cu paharul de vodcă în mînă, ca un om ce se trezeşte greu, dar Tonia îl privea dintr-o parte, suspicios, începuse să-şi dea cont de variatele valenţe de actor ale lui Rogulski şi nu ştiai niciodată prea bine cînd era treaz sau cînd doarme, cînd e beat sau nu, cînd e vesel, cînd rîde sau cînd e morocănos, cind e slab sau tare, cînd e singur, sau nu...)
— Ştii, cînd... pierzi o noapte ai, sau... poate o am numai eu. o anume senzaţie de irealitate, o senzaţie cu care... eu m-am obişnuit, senzaţia aceea că te afli acolo unde nu trebuie să fii !... Ca şi atunci cînd pierzi trenul şi te întorci înapoi în oraş — un oraş în care nu mai eşti ! — acasă, în camerele care sunt de fapt goale şi treci ca o fantomă pe lîngă pereţi... zău ! Şi te duci chiar şi în baie şi tragi fără rost, ca un puşti, apa de la closet, e zgomotul cel mai real pe care-1 poţi provoca... Ei bine, şi  zgomotul ăsta te trădează... zău !
3
— ...E teribil, nu..? ! şi el ridică ochii şi le privi pe amîndouă de odată, orb, ce uşor, printr-o simplă, o stupidă, măruntă întîmplare, aceea că pierzi un tren banal, constaţi un lucru dezagreabil... stupefiant : ha, nu e nevoe de tine nicăeri ! Zău... nu e nevoe de tine... nu e nevoe de noi, noi... ăştia atît de importanţi !.. O noapte pierdută e un fel de tren pierdut... pentru mine şi... e aproape inutil să mă întorc acum acasă, să mă culc, să mă spăl şi... toate fleacurile astea... senzaţia aceea de irealitate, ha, ha, pot s-o am foarte bine şi aici, senzaţia că nu... sunt! Oh, dar voi, voi două... sunteţi, ha, ha, vă asigur !. Voi existaţi foarte tare... (— Nu -fii obraznic, domnule Rogulski ! spuse cu lene Cici, dar el nu păru s-o fi auzit. Voia să vorbească şi să bea. Şi asta şi făcea : bea şi vorbea. Cici Îşi aprinse o ţigară, Tonia stătea fără să se mişte, incomod, pe marginea divanului.)
OBIECTUL UMAN
13
— ...Uite, ce bine e... spuse el batjocoritor. Stăm aici, ziua 'nămiaza mare, trei adulţi, voi mă trataţi ca pe un ins beat, violent, pisălog şi mie... şi mie. recunosc, îmi convine asta... îmi convine, zău !... Nu vă mişcaţi, nu îndrăzniţi să vă mişcaţi, sunteţi foarte bine crescute... mai ales micuţa Tonia e îngrozitor de bine crescută !... îmi aduce aminte de cineva care umblă pe picioroange de lemn !... Ce să facă, sărăcuţa, cînd întîlneşte un huligan ca mine, ha, ha ! Pisi-cuţa asta mică, diavoliţa asta mică, porumbiţa asta cu penele el înfoiate care mi-a gungurit toată noaptea în urechi, de-o sută de ori am vrut să pun mîna pe telefon şt s-o scol din aşternutul ei duminical... pardon, am vrut să spun : matrimonial !... (Cele două femei se priviră cu un fel de consternare amuzată : era copilăros, cvasi-iresponsabil, oricum nu făcea rău..)
— ...Ce să fac, mă Tonia, dacă... am auzit gînguritul tău în urechi ? ! Puteam să aud alt gîngurit... puteam să nu aud nici un fel de gîngurit ! Dar tu, hoţomano, stăteai şi-ţi înfoiai penele tale albe şi-mi gîngureai dulce, prin somn... prin somnul tău adevărat, prin somnul meu treaz, şi-mi gîngureai, ca o pisică care toarce în inconştienţă, toarce-toarce, dar nu erai o pisică, erai o porumbiţă care se înfoia pe streaşină ei şi făceai mereu : Gurrru-gurrru !... Gurrru-gurrru !... şi din nou : Gurrru-gurrru !... Gurrru-gurrru !... zău, mă... la nesfîrşit !... la nesfîrşit !... la nesfîrşit !... îmi împuiai urechile ! şi Rogulski izbucni în rîs. Ambele iemei rîseră şi ele, un rîs stupid, fără rost, un adevărat rîs.
— ...Ce bine e... ce bine este, nici nu ştiţi ce... bine este, ce bine mă simt aici... cu voi... zău ? Vă sunt recunoscător că staţi cu mine, că... mai staţi cu mine !... M-am ţinut după Tonia pe stradă ca un cîine, ca un mîndru căţeluş, dar... nu-mi păsa !.. Nu — nu, fals, prostii : îmi păsa foarte mult, vreau să spun, adică... (El înghiţi, cu greutate) că... era foarte bine, nu mă jena deloc că eu, domnul profesor Rogulski mă ţineam după o cuconiţă aşa, la o jumătate de pas mai în urmă, mergeam, ah, exact în urma... mai bine zis în urma ei pentru că... eram aşa, puţin lateral ! Era foarte bine... zău '. Putea să mă vadă vreun elev, ar fi ghicit imediat, farsorii, ăştia au un fler imbatabil, sunt convins că am şi fost văzut, dar... foarte Bine ! Ea... mititica, e puţin, ştii... puţin cam uimită : adică, ce-i cu chestia asta, etc, etc... Oh, dar e mai puţin uimită decît se preface, adică (se precipită el) vreau să spun că e mai puţin uimită decît crede ea însăşi. Ştii ceva ? ! Rogulski ridică brusc privirea şi îi aşeză Toniei o mină pe genunchi : — Ştii ceva, cel mai bun semn, cea mai bună verificare este... Vasiliu, soţul tău ! Da, aşa e ! Te-ai uitat la el ? ! Vezi, el e mai puţin uimit, nu e... chiar deloc uimit. Nu — nu, taci acum, ascultă-mă, ce spun eu e mai... coerent ! Nu... el e mai lucid, mai... realist ! Zău. El ştie că ai nevoe de ceva... de mine, de mine ai nevoe, porumbiţo ! Eu sunt porumbelul tău, ori că vrei ori că...
(Tonia avu o mişcare, dar Cici îi făcu un semn să-1 lase în pace, într-ale lui, să-1 lase „să curgă". Ce se putea întîmpla ? !)
— Şi... poate, continuă el gînditor, privindu-şi lichidul din pahar cu mirare, poate... cine ştie, poate că... şi eu am nevoe de tine... zău ! Am nevoe de atîtea lucruri, sunt un animal teribil de luxos ! Ei îi este mereu frică c-am s-o compromit, sau aşa ceva... (se adresă el probabil lui Cici, deşi nu se adresă nimănui) trăeşte mereu în teroarea onorabilităţii ei false... demult dispărute, ha ! îi este silă de mine, dar şi frică... mă dispreţuieşte, dar îi este şi frică de mine !... Ei vezi, spuse el cu satisfacţie bruscă, ca un profesor ce demonstrează la tablă unor elevi mediocrii, liniştitor de mediocrii, ei vezi : dacă ar fi numai frica singură... ar fi grozav ! Spaima goală ! Cît aş iubi-o, aş face-o femeia mea ! Pe cuvîntul meu ! Aş face-o femeia mea, în ciuda oricăror... în sfîrşit 1 Dar aşa... e un amestec absolut plictisitor : ba e fată, ba e femeie burgheză indignată, teribil de indignată, totdeauna gata de o indignare sau alta, ba e mamă de familie sau cap de familie, cum se spune, uneori e şi soţie, oh, e doamna inginer Vasiliu, el însuşi consilier de ministru sau aşa ceva, ceva teribil de important, de necesar ! Foarte bine, foarte bine ! Dar unde-i aici... în toate astea, Tonia mea, cea micuţă, cea care într-o anume seară... (Tonia roşi brutal, de parcă el ar fi ridicat mîna şi ar fi izbit-o peste faţă)... oh, o seară •oarecare, fără importanţă deosebită (se redresa el de parcă ar fi văzut-o, deşi n-o văzuse, stătea mereu cu capul aplecat, nici măcar nu mai bea, era probabil atent numai la el însuşi)... unde-i Tonia din seara aceea ce tremura ca o porumbiţă, teribil de speriată ! De ce ? De ce ? Dar... era teribil de speriată aşa cum îţi este cînd ţi-e frig şi-mi venea, zău, să dezbrac pardesiul sau haina, ce
14
VIAŢA ROMÂNEASCA
aveam pe mine şi să i-1 pun pe umeri. N-am îndrăznit, dar... asta aş fi vrut să fac ! Oh, sunt convins, m-ar fi înduioşat teribil să văd haina mea mare, largă, cu umerii căzuţi, cum stă pe trupul ei micuţ, de porumbiţă, cum îi atinge abea, sfios, aşa cum poate fi sfioasă o haină prăpădită, sînii ei frumoşi, plini, delicaţi... şînii ei vii, ţîţele ei minunate !.. (Probabil că cele două femei se priviră din nou, dar el nu văzu nimic, el nu ridică privirea; îşi ajungea sie-şi). Niciodată n-am s-o ating cu atîta... frică, cu atîta uimire cum ar fi atins-o, atunci, haina mea. Dar vezi... n-am îndrăznit nici unul să facem aşa ceva şi uite că... in sfîrşit, prostii ! Să bem, fetelor ! Ura !
— ...Vezi... cum stăm noi trei aici, eu beat pe jumătate, pe treisferturi, voi, amîndouă în faţa mea, frumoase, încurcate, bine crescute, neştiind cum să mă daţi mai repede afară, e exact momentul potrivit să ne amintim de... copilărie ! Da — da, zău... chiar aşa ! Dacă nu vreţi, vă priveşte, deşi... vă atrag atenţia ! E momentul cel mai bun, dar dacă voi nu vreţi... vă priveşte, adăugă el, greoi. Eu unul, însă... n-am să scap momentul ! Un bun om de afaceri, ha, nu scapă un astfel de moment ! Şi chiar dacă vouă n-o să vă spun o vorbă despre tot ce... ba nu, ba nu, am să vă spun, de ce să nu vă spun... sunteţi aşa de drăguţe... cu mine, staţi cu mine, mă înghiţiţi, mă suportaţi, nu-i aşa ? ! Cum a fost copilăria voastră... ha ? ! Cînd vă uitaţi în oglindă vedeţi ceva din ea, se... mai zăreşte cîte oeva... ha, ha ? ! Oh, nu, evident că nu atunci cînd vă re-faceţi fardul, atunci trebuie să vă concentraţi prea tare... nu — nu, altă dată, să spunem... atunci cînd, undeva, într-o sală de aşteptare sau... într-un cabinet de aşteptare (Iarăşi cabinetele de aşteptare !..) vă vedeţi fugar, în trecere, într-un colţ de oglindă... Ei, spuse el deodată cu aţîţare, privind miop, orb, în faţă, ei, atunci... se mai vede ceva... mai e ceva acolo...? ! Eh... oh... prostii, noi vorbim mereu de asta, de copilărie şi tot felul de chestii de astea, noi... oamenii moderni ! Suntem secolul cel mai melodramatic ! Narcisismul ăsta de două parale, infantil... Fals, nici nu suntem narcisieni, nu ne vedem pe noi cînd ne aplecăm peste marginea băltoacei ăsteia împuţite, ci o javră oarecare, cu pantalonii murdari de praf, de magiun, care se ocupa să prindă viespi ca să le bage în bluza celui mai bun prieten ! Asta vedem mereu, asta ne forţăm mereu să vedem !::. Un secol imbecil care se sforţează mereu să se vadă în imaginea unui derbedeu cinic şi tembel ! Oh, nu voi, nu vorbesc de voi : copilăria voastră a fost suavă ! (Rogulski nu rîse). Adeseori m-am gîndit cum a fost copilăria Toniei ; mi-am chinuit mintea, imaginaţia, chiar şi memoria în toate felurile ca să mi-o închipui : cu rochiţe scurte, albe, bine călcate, ghetuţe de lac, bentiţe albe şi celelalte, cu păpuşi favorite, altele care cădeau în dizgraţie, cu ursuleţi şi căţeluşi gravi şi ridiculi, cu o grămadă de tante şi unchi plicticoşi şi binevoitori, cu animale mici şi prietenoase, un arici descoperit în grădină, după ploaie, un arici deodată încrezător faţă de ea, numai faţă de ea, un ariei pe care 1-a ascuns de toată lumea cîteva zile... aproape trei zile !... Apoi 1-a lăsat să lunece mai departe, pe şinele sale lunecoase, în tunelurile sale obscure, catifelate, intrigante, misterioase... O adevărată bucurie, acest animal cu multe coarne, probabil că de bucurie 1-a şi botezat cumva... cumva... nu ştiu cum, nu reuşesc să ajung pînă ia numele lui... la unul diri numele lui !... Vizitele plicticoase şi... nu prea, o grămadă de inşi adulţi şi care se prefac mai mult sau mai puţin bine că sunt adulţi, cu curţi străine, prăjituri străine, oameni de serviciu străini, copii străini care miros altfel, cîte un cîine mare, mătăsos, cu care se împrieteneşte brusc sau nu, cu care cochetează îndelung, căruia îi face avansuri, căruia îi dă bineînţeles toată torta ei de ciocolată cu fructe, migdale, curmale, nuci, stafide, undeva, pe un culoar neumblat, în dosul unei uşi, poate chiar la closet unde cîinele o urmează nedumerit şi unde ea îi aşează în faţa botului său lung şi umed bucata uriaşă de tortă care i-a pătat minutele. Şi ăla, animalul de rasă, o hăl-păie plictisit şi bine crescut, probabil că în imaginaţia lui canină prevăzuse totul, îşi „imaginase" totul dar nu voise s-o contrazică pe mica porumbiţă, de altfel toţi sunt îngrozitor de bine crescuţi... de bine crescuţi !... Şi-apoi... o boală, o boală care o subţiază, o face să crească aproape, aşa, cum stă întinsă în patul ei de tablă vopsită cu lac alb şi cu roze pictate din loc în loc şi sus, undeva, e un portret al Sfintei Teresa ce ţine în mîinile prelungi un crucifix şi un buchet de trandafiri... albi, însă, ce vor ploua după moartea ei, ce vor fi cenuşa ei căzînd înapoi pe pămîntul nostru mocirlos... mă rog, sau aşa ceva, poate că e un alt tablou sau nu e nimic, nu văd chiar pînă acolo sau văd, dai-.;, tulbure !... O boală care o va face aşa cum e... cum este acum, aici... lîngă noi...
OBIECTUL UMAN
15
zău ! Aproape exact aşa ! O boală suavă, necesară, o boală trimisă de Dumnezeu, de Dumnezeul ei privat, strict privat şi secret, micile prinţese năzu-roase îşi au zeii lor privaţi, un fel de Kammerdiener extrem de stilat, de prevenitor, de plin de umor. Care se poartă cu ele ca şi un ciine mare, lăţos, rasat, îngăduitor, aproape bleg. Bleg din ironie, bleg din falsă înţelepciune... dar... să revenim la boală, la mica ei boală., nu-nu, la boala ei necesară care a trimis-o pînă aici. pînă acum, lîngă mine, exact lîngă mine. Boala care a subţiat-o. care a făcut-o să crească, să devie palidă şi transparentă (atît cît era necesar, cum grano salis) să devie frumoasă... aproape frumoasă ! Probabil că... (şi Rogulski rîse mîrîind, ca un cîine) probabil că era necesar să devie frumoasă... în felul ei, frumoasă... pentru mine! Lăudată fie boala... Boala ! Eu... totdeauna m-am purtat faţă de boală cu o anume prudenţă, cu o anume îngăduinţă, aş spune mai exact: simpatie. Simpatie în sensul etimologic, adică : de la sumpathia de la sun şi pathos deci : cu afecţiune. Exact : cu acţiune faţă de boală, nu ne învaţă ea, cu răbdare, atitea lucruri (evident, cînd nu ne omoară !) nu ne face ea mai buni (dacă e necesar acest lucru şi chiar dacă nu e necesar !) mai nobili, mai calmi, mai blînzi, mai... umani, da-da, cum ar fi, cum am înţelege noi oare umanitatea fără boală ? ! Tot felul de imbecili ştiinţifici îşi închipuie că odată cu progresul de pretutindeni, cu progresul chimiei, al farmaciei, medicinei, automobilisticei, helicopterelor şi alte prostii de astea se va •eradica boala, vor fi distruşi microbii, toţi microbii, chiar şi cei care produc bolile, he, he şi omul va fi sănătos total ! Ticălos, asasin şi cinic, se înţelege, in continuare, dar.-, sănătos, sănătos tun ! Nici o gripă, nici un strănut, nici un herpes. nici cel mai mărunt neg... ha, ha, nici măcar rîie, o boală atît de romantică Să dea Dumnezeu... da, să dea Dumnezeu ! Dar eu... am privit totdeauna boala ca un semn... divin (mă scuzaţi pentru expresia asta !) un semn de unitate divină, mai bine zis ! Un semn al limitei şi omului şi Dumnezeului de care avea nevoie ! Al limitei amîndurora ! Evident... boala e urîtă, murdară, cinică, brutală... dar nu, ha, ha, nefeminină ! Zău ! Aşa ...simt eu. Ea naşte ceva, oarecum dizgraţios, neelegant, sigur neelegant, dar... nu e sterilă. Nu, boala nu e niciodată, aproape niciodată sterilă. Eu am să-i mulţumesc pentru multe lucruri şi... în primul rînd prezenţa Toniei, aici, a micuţei Tonia. în ciuda voinţei ei ! Mereu, ha, în ciuda voinţei ei care a rămas, care rămîne mereu, tot mai în urmă... zău ! Boala e aliatul meu, eu însumi sunt, uneori... boala, ha, ha ! Zău ! Să bem, să bem... vă rog ! Ura... noroc ! (Şi el ridică mîna cu paharul, dar numai mîna, nu şi privirea : — Să bem ! Şi băură.)
4
— ...Da... doamnele mele, cu asta mi-am frămîntat mintea. în ultimele zile, cu chestia asta absolut nebărbătească... neserioasă : copilăria porumbiţei mele, a micuţei Tonia. Trebuia să mi-o imaginez cumva, nu ? ! Ba da ! Oh, mai am multe amănunte pe care... e evident că... jumătate le-am uitat, jumătate le ascund din... pudoare, he, he ! Au şi. profesorii rataţi pudoarea lor virginală, he ! Ştii, Cici, eu sunt profesor de istorie ratat, ca orice bun profesor de istorie ratată... ăăă, vreau să spun : ratat ! Uite, nu mai fac acordul, deşi... he, he, îl iac încă destul de bine, sau... da., aşa mi-a explicat mie o curtezană de-a mea... vreau să zic uneia căreia i-am făcut cu asiduitate curte o după amiază lungă, gri, deci eu am fost curtezanul ei, sau... aşa ceva, în sfîrşit ! Bun ! Ei bine, midineta mea dulce, starleta mea ce lucra la CEC mi-a făcut o lungă teorie asupra ratării şi a vocaţiei ratării ! Ceva complicat şi ceva ce eu nu am înţeles prea bine... i-am povestit cîte ceva şi doamnei Vasiliu care a avut amabilitatea să se prefacă că mă ascultă. Şi eu... nici nu doream mai mult ! Zău ! Eu nu vreau să fiu ascultat sau iubit de o femeie sau femeiuşcă ! Nu, zău ! Dar... vreau să se prefacă cît mai bine... să se prefacă .perfect ! Aşa ca eu să nu bănuiesc nimic, niciodată nimic, ha, ha ! Cineva... tot o midinetă de-a mea... vreau să zic una din midinetele, din curtezanele mele, cele... la care le fac eu curte cu multă asiduitate şi curtoazie (ha, cîţi termeni franţuzeşti, de fapt âşta e monopolul lor : amorul, ca şi tabacul, alcoolul, curăţenia oraşelor, subsolul şi... nu mai ştiu ce) deci... una din curtezanele mele. din nimfele mele leneşe mi-a şi spus odată că asta şi înseamnă iubirea, adică să te prefaci bine, perfect un timp, cît mai mult timp. Se poate, nu mă interesează ! Astea sunt
16
VIAŢA ROMÂNEASCA
jocuri de cuvinte ! Eu... nu mă prefac sau... oricum, indecent de puţin. Da ştiu, asta e o adevărată porcărie, o obrăznicie şi îmi aduce multe inconveniente, mai ales din partea micuţei mele porumbiţe care se înfoaie aşa de... aşa de... dar nu, nu... altceva vojam să spun... despre ce vorbeam...? ! Aha, da, cu ce mă ocupam în ultimele zile : cu copilăria micuţei Tonia şi cu... şi cu... da, trebuie să vă spun, altfel nu aş fi sincer cu voi, altfel aş trişa : ei bine, mă ocupam şi cu... nu ştiu cum să vă spun, cu... pe scurt, încercam să-mi imaginez... trupul ei. corpul ei... vreau să zic cum arată ea... goală, sper că... să bem ! (Şi Ro^ gulski bău singur, fără să mai aştepte pe nimeni.) De altfel, he, he... a fost şi prima noastră discuţie, dacă-mi amintesc, vreau să zic că... în prezenţa ei, adică... i-am descris ei însăşi, am încercat, cu voce tare, evident... să mi-o imaginez fără haine, fără nici un fel de draperii, furouri, pantofi, nici chiar părul ei, sunt sigur, extrem de lung şi de vital, nu-1 suportam şi i-1 ridicam cu mîna stingă într-un coc prins în grabă... prostii ! Da, şi ea mi-a permis acest lucru, cel puţin, atunci... în prima noastră seară ! Atunci a avut ceva mai multă răbdare cu mine, era şi ceva mai... he, he distrată ! !... Pardon, cer iertare, cred că m-am îmbătat cu adevărat ! Cer iertare !.. Sunt un bădăran, un necioplit, un ins care... în sfîrşit ! şi Rogulski dădu scurt peste cap paharul de vodcă ce-1 avea în mînă. Apoi, automat, îşi turnă un altul. Un alt pahar de vodcă, golind sticla. Tăcu şi... tăcură toţi trei. Tonia ar fi putut să plece, el abea ar fi observat dispariţia ei, dar probabil că scăpă momentul. Cici mai adusese cafea şi încă o sticlă. Torai/a o privi cu ochii mari : de ce făcuse asta ? Mai avea el nevoie să bea... ? ! Evident, evident, nu era vorba ca el să se îmbete, să intre în stare de nesimţire, de prostraţie, nu trebuia oare neutralizat, anesteziat, marele animal... ? ! Da... da... probabil ! Probabil că... da... ! Dar... nu cumva o făcuse pentru... el ? ! Ah, nu... nici pomeneală, asta-i bună ! Asta-i bună ! Cum se poate să... e posibil să creadă că... ha, ha ! Asta-i bună., zău, cum spunea profesorul : Zău, mă !
...In definitiv... ce era atît de neplăcut ? Cici ar fi avut, în jurul orei două, o treabă, o aştepta cineva. Dar ... abandonase şi nu regreta. O făcuse în primul rînd pentru prietena ei, Tonia, care era la ea ca la ea acasă şi era fericită dacă putea s-o ajute cumva ... cumva ... şi-apoi, şi-apoi ... ce era atît de neplăcut... ? ! Zău ... nu era deloc neplăcut. Ea trecuse prin chestii mai dubioase şi-apoi ... şi-apoi, felul cum stăteau ei acolo, în trei ... ele două şi ... el, necunoscutul ăsta, sigur, puţin cam plebeu, cam nemanierat, dar ... oricum, nu erau un ... trio ? ! Da, un trio : vioara întîi, vioara a doua şi o violă sau un violoncel sau, ha, ha, direct un contrabas sau un fagot, cel care mîrîie gros şi cald : domnul fagot ! Un trio, care, probabil, nu se va mai reîntîlni niciodată, atît, o singură repetiţie. O repetiţie fără scop în sine, concertul nu va avea loc : nu era nevoe de concert.
5
...Rogulski vorbea, vorbea ... ce spunea oare ... ce spunea... ? ! E atît de important ce spunea... ? ! Cele două femei îl ascultau, aşezate rigid, foarte aproape de el. Tonia, pe marginea divanului, lîngă uşă, cu poşeta\ în braţe. Cici, ceva mai încolo, pe un scaun, picior peste picior, fumînd, bînd din cînd în cînd. II privea pe Rogulski, din cînd în cînd, iute, spre prietena ei, care-i ceruse ajutorul. Cine era acest bărbat străin cu care ea ... pe care ea i-1 adusese în casă... ? Tonia nu făcuse niciodată astfel de gesturi. Ea nu era văzută cu bărbaţi străini nici pe stradă, sau pe plajă sau la concerte. De ce i-1 adusese în casă ? Ar fi vrut să ră-mînă singură cu el... ? ! Prea tot voia să fugă nu. ştiu unde, mereu voia să fugă... Cui nu i-este frică, nu fuge. Oh, pe faţa rotundă, nobilă, de procelan a Toniei se citea frica ! Frica şi un fel de zăpăceală. Ca la şaisprezece ani, la cincisprezece ani, probabil, cînd întîrzia cîteva minute, seara, acasă şi exagera, cu imaginaţia ei şi cu candoarea ei palpitîndă, urmările acestei mărunte neascultări ... pe care nimeni, cu siguranţă, în afară de ea n-o observase, n-o va observa ! Nu-i aceasta candoarea... ? Se poate, se poate ; candoarea era prezentă, respirînd, vie, prin toţi porii... dar nu feminitatea ! Feminitatea ei ! Sa femianite â elle ! Urma să vină... ? Simţea asta... bădăranul acela, individul acela brun cu picioarele sale lungi, cu mîinile expresive şi murdare, cu cearcănele sale largi în jurul ochilor, cearcănele sale mov. Ce era cu ăştia doi... ? Ce voiau... ? De ce se năpustiseră peste ea, în casa ei... ? Ce voiau de fapt de la ea... ? Pînă acum Tonia arunca
OBIECTUL UMAN
17
în ea, în sacul ei uman şi recunoscător numai murdăria ideilor ei, a sentimentelor ascunse, reprimate, furate, dosite. Acum începea să arunce în ea şi obiecte, obiecte umane. Iată, în faţa ei, un obiect uman : mai mult înalt, lung, decît lat oh, disproporţionat de lung, de culoare brun-roşcată (poate unul din strămoşii săi fusese Piele-Roşie), cu mărul lui Adam proeminent, cu ochii cam mari, exoftal-mici, cu părul ... dar ce remarcăm noi în primul rînd la un om, la un obiect de de acest soi ? Desigur, nu ochii... să lăsăm ochii şi mărul lui Adam ! Lungimea contează şi culoarea : lung cît un sfert din cameră, adineaori, cînd căzuse peste scaune şi pahare, tăiase aproape spaţiul în două, ca şi diametrul unui rectangul. Culoarea : brun-neagră-roşie. Uneori mai brun, alteori mai negru, etc. ... dacă erai foarte atent ! Altceva... ? Aha, mîinile ! Un fel de picioare mai subţiri, neîncălţate, cum se spune. Nişte picioare la care se văd picioarele, albe, cu degete lungi, brun-negre, pătate de nicotină (Ah, dar asta nu se vede, chiar dacă te uiţi de aproape !). Şiiii ... ce se mai observă... ? Aha, capul, o bilă, un segment, ceva ... interesant, „la început" nu ştii precis unde e „capul" şi ţi se pare firesc să te uiţi la cele două picioare, ia vîrfurile lor, atît de simetrice, care par că-şi vorbesc mereu. De altfel ... nici nu ai ideea asta fixă că există undeva un cap, o ierarhie, un jos şi un sus, ceva care e „mai important" sau ceva care e mai „plebeu"... Asta vine cu mult mai tîrziu. cu socialul, cu societatea, cu evoluţia, cu progresul şi... Da, cam atît ! Altceva nu se mai vede nimic deosebit la un obiect uman, la acest obiect uman. Ce voia oare Tonia cu el, de la el... ? De ce jugea de el... ?
Dar ... ia uite, ce curios : obiectul vorbea ? Ce înseamnă : vorbea ? La „început" îţi dădeai seama că capul acela, sau segmentul, se mişcă uşor. Nu prea tare, aşa ca un fel de tremurătură. Apoi auzeai un zgomot care se părea că vine dinlăuntrul lui. De unde... ? Prin ochi, poate, ei erau cei mai strălucitori ! Apoi priveai cu atenţie pata aceea neagră (de păr, cum spunem noi, astăzi !), poate de acolo sosea vibraţia aceea nelămurită, monotonă. Apoi ... apoi vedeai că se mişcă ceva, indistinct, şi observai imediat, după un minut de concentrată atenţie, un fel de scobitură care se închidea şi se deschidea aspirînd aerul şi te gîndeai firesc la actinii, cum se mişcă în aerul mării. Şi ele au o gură prin care călătoresc atîtea alge şi peşti minusculi. Apoi ... apoi ... cu greutate, apar şi vorbele. Ultimele. Ha, cînd nici nu mai e nevoe de ele. Apoi, după ele, după vorbe, apare şi înţelesul care se pare că a existat înaintea lor. La început a fost cuvîntul ! Se poate, se poate ... cînd, la început... ? înainte de trup, de obiect ? ... Se poate ... se poate ... şi atunci trupul a luat forma cuvîntului care a existat. A luat foarte bine forma Lui, a cuvîntului. Dar cuvîntul nu e şi ei un trup. un înveliş ? Ba da, ba da ! Ce a existat atunci, înainte ? Nu ştiu, nu se vede ... nu se vede pînă acolo ... sau se vede tulbure ... extrem de tulbure ! ... Oricum, ceea ce se vede cît de cît clar este trupul cuvîntului. O cutie de rezonanţă, un obiect uman destul de imperfect, care are nevoe de atîtea amănunte, de atîtea pliuri şi apendice, ca să existe. Un obiect, oricum cu mult mai urît decît o sferă. Decît un cilindru. Da, dar sfera şi ruda sa, cilindrul, au nevoe de acest obiect care bîzîe, un fel de megafon ciudat, demodat, pus undeva în spaţiu de nu ştiu cine, distrat, uituc şi care bîzîie, bîzîie ... bîzîie cuvinte. E tot ce ştie. Şi, fiindcă face mereu acelaşi lucru. îl recunoaştem şi spunem, strigăm cu mîna întinsă : — El este ! El este: acolo ! Semnul cui ? Semnul cuiva care nu a avut destulă putere să fie, prin el însuşi, un semn. Care a avut nevie de el, de obiectul acela... acolo ! Ce stă pe nisip şi vorbeşte, bîzîie, bîzîie cu atîta frenezie încît uneori saltă în loc. Să ne apropiem puţin, cu oarecare ironică prudenţă şi să ascultăm ce bîzîie ... cum bîzîie şi ... să încercăm să-i imităm bîzîitul ! Albinele nu bîzîie cînd zboară peste sexul deschis al florilor ? ! Ba da, ba da ! Să bîzîim ca albinele, să ascultăm cuvintele albinelor. De fapt ... ce face acolo, pe nisipul alb, obiectul acela...? Nu e oare un animal... ? Animalul cui ? ar întreba un copil. Să ne încredem în copii, ei au încă curajul de a deveni adulţi, şi morţi, viitori morţi, şi nici nu fac atîta caz din treaba asta.
— ...Sunt copil de ţăran, spunea obiectul, un fel de ţăran-nobil deoarece strămoşii mei au obţinut de pe la 1500 o diplomă de „nobleţe", cum se spune pe acolo, în realitate un privilegiu care-i făcea stăpîni pe un petec de pămînt şi care-i scutea de anume servituti mici, în schimb îi obliga la altele mari, cum era aceea de a întovărăşi pe nobil, pe adevăratul nobil, la război. Dar servi-
18
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
tutea asta era o onoare. Ce e onoarea ? O servitute mare. De asta, eu, la oraş, nu mă simt prea în elementul meu. Evident, nici la sat, diploma aceea, astăzi, nu mai face două parale. Acolo un mai sunt decît servituti mici, nici o onoare. Resimţim noi oare, doamnele mele, lipsa ... absenţa Onoarei ? Ce este aia : onoare ? Voi sunteţi prea femei, femei pînă-n vîrful unghiilor, cum se spune, ca să nu mă înţelegeţi ! Voi resimţiţi lipsa onoarei, cu siguranţă ! Cu mult mai bine încă decît mine care ... o mai caut încă, ca un tembel, probabil că ... e o simplă inerţie, aşa, probabil că n-am altceva mai bun de făcut, sau, mai precis, nu am simţul realităţii. Ah, ce savuros, să nu ai simţul ăsta al realităţii ... mai bine zis, să nu-1 ai uneori ! Savuros ! Crocant ! Ce onoare pot să am eu, care beau aici, într-o casă străină, ziua-namiaza mare, care mă împiedec şi cad peste mobile, •care sărut un picior în Ioc să sărut o mînă (Oh, un picior foarte frumos, la fel de fru...) care se agaţă ... adică, mă agăţ de două femei — extrem de distinse, extrem de distinse ! — în loc să-şi croiască un drum prin viaţă ! Să spun asta mai repede şi mai sigur. (Un, doi, trei !) : în loc să-şi croiască un drum prin viaţă ! ... N-a ieşit rău, cum spunea corbul, dar nu prea am o dicţie bună ! ... în sfîrşit ... vorbeam de onoare. Adică eu vorbeam de onoare. Vă întreb : mai e nevoe de ea... ? ! Nuuuuu ! ... Nuuuuu ! ... Ha, nu prea sună convins. Şi soţia mea ride de mine cînd vorbesc despre onoarea asta. Oare Tonia, micuţa Tonia... ar avea nevoe de onoare, vreau să zic de un om de onoare, de un cavaler, cum se zicea. Ah, s-ar juca foarte frumos cu el ... i-ar face onoarea să se joace cu el ...
...De cît are nevoe un om, spunea obiectul, ca să fie fericit ? De foarte puţin ... zău, de foarte puţin. E ceea ce am uitat sau ... ceea ce n-am descoperit. Un om are nevoe de foarte puţin ... ca să fie fericit, liber. Dar el nu este liber pentru că nu ştie asta...
...Ce este aia : să fii liber ? ... spunea obiectul, difuzorul acela care se mişca incert, neregulat, pe nisipul lunar. A voi să fii liber nu e începutul unei noi religii ? Ştiţi cum se întimplă cu religiile, mai ales cu cele noi : foarte puţini au nevoe de ele, he, he ! ... De obicei, cei care le inventează, au nevoe ... şi cîte un fanatic, un fanatic tembel, pierdut în provincie, un Grobai de ăsta care-şi caută o profesiune ... ceva mai puţin dubioasă decît a sa. Libertatea a ajuns un fel de ... prejudecată, de modă. Ha, e la modă să vrei să fii liber !...
...Cînd eram eu însumi copil, spunea obiectul...
...Tatăl meu este experienţa mea fundamentală, spunea obiectul, înţelegeţi ce vreau să spun... ? !
...Să încerci să faci versuri, spunea obiectul, e una din marile îndrăzneli... să ţi se pară că cunoşti viaţa, să ţi se pară că eşti infrînt de ea (de marea fantomă !), să-ţi fie silă pînă la greaţă de trupul tău cu care închei cele mai abjecte alianţe, cele mai abjecte compromisuri, să simţi că nu-ţi mai poţi suporta propriul tău trup, să simţi că mizeria „lui" te sufocă, să te revolţi contra lui, a singurului tău trup, să ... începi, măcar în gînd, să refuzi să trăeşti din acea pomană care se cheamă o leafă, un salariu, să te întorci mereu în propria-ţi familie ca un om care nu are unde să doarmă ... (să-ţi loveşti propria-ţi femeie trezită brusc din somn şi ... cînd ? Cînd anume ? Atunci cînd te crezi cel mai frumos, mai singuratec, mai neînţeles... atunci cînd eşti cu adevărat singur, neînţeles şi frumos (inimile vulgare spun că eşti „ameţit" sau „beat" pentru că nu-ţi suportă flacăra, nouă din priviri !) da, tocmai atunci să-ţi loveşti femeia, amanta, femeia ... aceasta să fie singura revoluţie care poţi s-o faci, singura dreptate... ? Tu, în care s-a trezit pentru cîteva ceasuri vechiul adolescent care ai fost. Băiatul acela palid, inalt, curat, tremurînd de sensibilitate ... băiatul acela cu privirea clară şi puţin zăpăcită în faţa acelei mari uşii...
...Vorbesc eu însumi ca un preot, spunea obiectul.
...Vorbesc eu însumi ca un politician, spunea obiectul.
...A avea curajul să scrii scrisori, spunea obiectul, a închide televizoarele, radiourile, telefoanele, telexurile, telegrafele, dictafoanele şi ...celelalte cutii, care nu sunt cu şi a scrie, a începe să seri o scrisoare. Cuiva ...unui fost coleg de liceu, din cursul inferior ele liceu, unui camarad din armată, preotului care te-a împărtăşit odată (oh, ce răbdător, ca o femeie, ţi-a ascultat bolboroseala, mica ta mizerie sentimentală, mizeria ta fără de măreţie şi nu a zîmbit; scrie-i o scrisoare scurtă, ceva mai lungă decît o telegramă, ceva mai scurtă decît un comunicat de presă), o scrisoare şefului tău, o scrisoare amantei tale, o scrisoare fiului tău, indiferent cui ... cum arată o bună scrisoare ? Ah, aş putea face un tratat pentru  a  concepe o scrisoare,  zău ! La  început spui  esenţialul,  adică vorbeşti
OBIECTUL UMAN
19
despre starea vremii ! Apoi vorbeşti despre boală : despre boala animalelor (care încă mai sunt în jurul tău), apoi despre cea a oamenilor, a membrilor familiei tale, a ta însuţi, dacă ai acest noroc, cum ar spune un şugubăţ. Apoi, tertium, despre moarte, evident : cine a mai murit în oraş şi încerci să-i descrii pe cei morţi. Vă daţi seama ce palpitant ? Apoi, quarto ... despre bîrfă. Înşiri, cu cît mai- mult talent, bîrfele care circulă despre cei mai buni prieteni şi despre cei mai buni duşmani (Aici se vede dacă ai cu adevărat talent sau geniu : să spui ce se spune despre cea ce se spune). Apoi, după cleveteala asta atît de importantă, pe care unii o botează istorie, deci după vreme, boală, moarte şi istorie, vorbeşte despre tine însuţi ... ha?! Eşti în stare? Dacă nu poţi să spui nimic despre tine însuţi — şi este evident că nu poţi, sărmanul de tine — scrie despre Dumnezeu. Oh, el te va înlocui cît va putea de bine. Te asigur. El este încă de modă veche. După Dumnezeu — încheie. Semnează şi adaugă salutări. Salve, scrie. Salut.
...Uneori mai am curajul să mă rog, spunea obiectul, difuzorul. Tatăl nostru care eşti în ceruri (spun) vie împărăţia ta, facă-se voia Ta ... vie împărăţia ta, fiat regnum tuum, komme Dein Reich ... să vie, odată, fir'ar al dracului, împărăţia ta fantastică despre care numai cînd vorbesc mi se albesc ochii de lacrimi şi de frica speranţei şi bat ca un puber, înciudat, cu piciorul în podea : vreau să vie împărăţia ta, acum, imediat ! Să se facă, odată, magnifica ta utopie fără de care nu mai pot ... nu mai vreau să trăesc ! Ce sunt eu, o femeie de doi bani, să trăiască din promisiuni, ce sunt eu, un sălbatec căruia să-i dăruieşti mărgele şi oglinjoare ... ce sadic eşti, ca să mă văd eu însumi în ele, numai, mereu eu însumi... ? M-am săturat de eu însumi ! Să-1 ia dracu pe eu-însumi ! Vie împărăţia ta ... Domnule ! Stimate Domnule.
...Aş vrea să scriu, spunea obiectul, dar nu o scrisoare, ci o carte. Dar... mi-e frică. Zău. Dacă iese o carte fără de viaţă? Aţi observat că unul din cele mai triste obiecte de pe lume e o carte uitată, o carte proastă. O carte moartă. O carte care nu a putut fi reanimată, care nu a putut măcar să-şi arunce primul ţipăt, revolta aceea a plămînilor în faţa oceanului de aer în care trebuia să cadă. Revolta pielei înaintea, în faţa exploziei nucleare căreia îi spunem existenţă. Dacă o carte nu e măcar un strigăt de revoltă ... ce mai este ? Ce ... nu mai avem vitalitatea unui refuz ? Ne este atîta teamă de a intra în conflict ? Nu mai putem spune : nu ? Nu ! Nu ! Nu ! O carte este, în sfîrşit un nu. Curajul, imaginaţia, vitalitatea unui : nu ! Nu, cu orice preţ : nu. Nu trebue să ne speriem : există atîtea da-uri ascunse în acest nu. Putem şi vinde cîteva. Pentru că din profeţi şi războinici am ajuns comercianţi.
...Ce mai rămîne după noi, spune obiectul. Ce rămîne în urma noastră, nici măcar excrementele noastre nu sunt nemuritoare ! ... Ce rămîne după noi, din noi... ? Un scurt vîrtej de praf... ? Da, dar noi am asfaltat oraşele şi acum asfaltăm natura. Ce rămîne după noi, spunea turnul acela trist de afişaj, uitat, din piaţa cea veche. Ce rămîne după noi, spunea prostituata aranjîndu-şi ciorapii de mătase neagră, transparenţi. Ce rămîne după noi, spunea actorul de profesiune, obosit de cîţi regi au locuit în el. Ce rămîne după noi, spunea politicianul, furios pe posteritatea sa care nu-1 respectă deajuns. Ce rămîne după noi, spunea casieriţa privindu-şi uimită mîinile murdare de atîţia bani. Există murdărie mai murdară ? Iată primele mîini care ar trebui sărutate. Ce rămîne după noi, spunea preotul, aşteptînd să vie elevii să se spovedească, să-şi invente păcate, să păcălească autoritatea. Ce rămîne după noi spune fiul risipitor care nu mai are unde să se întoarcă pentrucă tatăl său e mort. Ce rămîne după noi, spunea vechiul violoncel, părăsit de carii cu care petrecea atîtea nopţi vesele împreună. Ce rămîne după noi, spunea istoricul, cel care falsifică istoria ca să nu-şi piardă salariu] şi indemnizaţia anuală. Ce va rămîne după noi, spuneau falşii tineri, cei care imită ta'nerii, cei care imită tinerii care imită pe tinerii care imită pe cei tineri ... Ce va rămîne după noi, spunea scriitorul, calculînd cîţi bani va cîştiga pe carte. Ce va rămîne după noi .spunea fecioara tăindu-şi părul ei lung pînă la coapse, părul ei — tufişul ei viu în care trăiau în pace, neînfricate, micile animale ale umerilor, sinilor, privirilor ... gîndurilor curate, surînsului...
— ...Sigur că mi-este frică ! spunea obiectul. Se poate oare trăi fără frică ? Umanitatea mea este frica ... frica de care nu-mi dau seama ... nu-mi prea dau bine seama ! Şi aceasta ... e copilăria mea : copilăria mea în frică, în umanitate. Mi-este frică, evident  că mi-este frică !  Dar  ...  de fapt, nu mi-este frică !...
20
VIAŢA ROMÂNEASCA
— Să vorbin cîteva secunde despre eroare, spunea obiectul. De ce ni-este teamă de eroare ... de boală ... de onoare... ? Da, să ne fie frică, frică dar cu ... frica aceea care înseamnă nevoe, frica care înseamnă necesitate, aoeea frică. Să ne fie teamă deci, de eroare, pentru că avem, mereu, nevoe de ea. Nu este ea zidarul nostru ? E adevărat că nu-i mai spunem : păcat, nu o mai cheamă astfel. Dacă i-am schimbat numele, evident, s-a schimbat şi ea. (Cine rezistă la o schimbare a numelui ? Atenţie, amanţilor, cei care vă schimbaţi prea des numele. Atenţie : skumpy ! Atenţie : strumpfy !) Ha, ha şi unde a rămas vechiul : păcat ? şi vechea : virtute ? Ce obicei vechi, ce kitschuri ?
— Bunul simţ, spunea obiectul, e duşmanul meu ... toată existenţa mea a fost zidită împotriva bunului simţ, bunul simţ e duşmanul meu personal. Bunul simţ care ne conservă, care ne face amabili, echilibraţi, înţelegători, „europeni". Bunul simţ care ne dăruieşte farmecul şi ironia, curăţenia, civilizaţia gesturilor, previzibilitatea calmă a emoţiilor, bunul simţ — colosala invenţie a rasei albe. Bunul simţ — duşmanul nebuniei, al urîţeniei creatoare, duşmanul omului singuratec, duşmanul orgoliului, duşmanul sinucigaşului (sau prietenul său), inamicul exaltări, al tensiunii geniale, prietenul burgheziei. Bunul simţ — inamicul lui Dostoievski, vă dăruiesc vouă bunul simţ, eu rămîn în singurătatea mea sălbatecă, încîlcită, urîtă, neplăcut mirositoare, vanitoasă (hrănindu-se mereu din vanitate), în singurătatea mea ce mi-am creat-o singur, pe care mi-o apăr cu furie, rămîn în sterilitatea celui care nu poate crea o familie ... care nu poate crea o familie, în sterilitatea celui nebun care are vise colorate şi le dăruieşte oricui. Vouă, celor plini de bun simţ, vă dăruiesc visele mele. Poftim, luaţi-le, priviţi-le o clipă desgustaţi, uimiţi, apoi uitaţi-le undeva, pe o masă udă de un lichid incolor, pe o treaptă de piatră tocită, anonimă, sub o poartă străină...
NICOLAE BREBAN
SENTIMENTE DE TOAMNĂ
A TA E CÎMPIA
A tae cîmpia copilăroasă cu cumpene cumpănite
pe care zei blajini le călăresc călare
şi frunza mărului suflată
cu sufletul de suflător de sticlă
în melancolia mărunt grădinărită
A ta e colina pe care se îndoaie lumina
unde focul fumului mocnit
înalţă la gînditorii înouraţi
eterna poveste a căsuţei albe de pe buzele
palide ale prăpastiei...
OM MERGÎND
El ducea un ziar şi o pîine sub braţ
cît mai departe
Un ziar învelit într-o pîine
o pîine învelită în ziar
şi aşa mai departe
O pîine proaspătă într-un ziar vechi
un ziar proaspăt într-o pîine veche
şi aşa mai departe
O pîine albă într-un ziar intermediar un ziar negru înfăşurat într-o pîine albă şi aşa mai departe
O pîine de ieri într-un ziar de mîine
şi aşa mai departe cît mai departe
şi nu-şi dădea seama că toamna l-a surprins
în cămaşă
fiindcă pîinea şi politica îi erau deajuns
să fie fericit.
AŞA CUM SEPTEMBRIE
într-o bună dimineaţă vei auzi despre tine „Cel care umblă atît de senin şi locuieşte în casa aceea veche
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
vizavi de Palatul Consoanelor şi Aplauzelor
a fost şi el la rîndul lui
un pionier al (vremurilor fericite
Un ager pilot de încercare
pe o pasăre cu aripi de şindrilă
Se spune că încă mai vede să citească
şi că-şi luminează viaţa
la focul manuscriselor vechi Nu poate să
mai scfieK
Cei vii zic morţilor „Daţi-vă mai încolo .'" aşa cum septembrie împinge zăpada în
adîncimile nordului.
OVIDIU GENARU
POEZIA DE AZI ÎNTR-O FOTOGRAFIE
NERETUSATĂ »
Momentul actual nu aparţine poeziei, ci prozei, care, prin romanul fantezist, satiric şi parabolic captează atenţia iubitorilor de literatură. Cu toate acestea, şi în spaţiul liricii se petrec sau tind să se petreacă evenimente imposibil de ignorat.
Un fenomen imediat remarcabil îl constituie recrudescenţa interesului pentru -poezia de atitudine (politică, morală, socială etc). Rolul principal în reabilitarea acestei direcţii — pe care o compromisese cu două decenii în urmă stilul lozincard — şi 1-a asumat Adrian Păunescu. El a relansat-o cu surle şi trîm-biţe (în înţelesul cel mai neironic al expresiei !), reuşind să convingă mase uriaşe de auditori, comparabile cu mulţimile de pe stadioane, să-i urmărească •cu atenţie şi să-i scandeze versurile, uneori incendiare, alteori doar fumigene, •dar întotdeauna scrise şi declamate cu însufleţire. Interesant este faptul că în primele sale cărţi Adrian Păunescu se definea printr-o cu totul altă atitudine şi anume se lăsa antrenat de sarabanda cuvintelor, ca un veritabil suprarealist. Şi acum mecanismul iigvistic, o dată pus în funcţiune, cu greu mai poate fi oprit, însă se simte clar că poetul are ce spune şi că poezia reprezintă pentru el, înainte de toate, un eficient mijloc de exprimare.
Adrian Păunescu seamănă, în multe privinţe, cu poeţii specializaţi în compunerea de versuri ocazionale, de care, la un moment dat — cu cinsprezece-douăzeci de ani în urmă — lumea se cam săturase ; ca şi ei, scrie „la timp", preferă formele prozodice reeitabile sau chiar cantabile, respectă cu stricteţe principiul accesibilităţii. Un „amănunt" însă îl deosebeşte, şi anume este foarte talentat. Numeroşi contemporani îi pun la îndoială orice înzestrare şi aceasta pentru că, pur şi simplu, se indignează văzîndu-1 cum invadează revistele cu texte interminabile, cum colindă oraşele însoţit de un alai întreg de tineri zgomotoşi, cum pătrunde, indiscret, pînă şi în interioarele locuinţelor, prin intermediul televizoarelor. Dacă facem însă abstracţie de acest vacarm — aşa cum trebuie să facem abstracţie, ca să ajungem la obiectivitate critică, şi de simpatia pe care ne-o pot provoca acţiunile sale publicistice curajoase —, vom observa că multe dintre versurile tipărite, declamate sau imprimate pe discuri au> într-adevăr, valoare. Ca şi Nicolae Labiş, care a compus un poem plin de sensibilitate pînă şi despre necesitatea recuperării fierului vechi, Adrian Păunescu improvizează discursuri clocotitoare, vulcanice pe cele mai. prozaice sau convenţionale teme. Totul, în viziunea sa, este important şi urgent, totul reclamă o angajare a întregii fiinţe. Impresia de identificare cu frazele pe care le rosteşte este accentuată de o undă tragică, de un fel de vaier răscolitor care străbate fiecare dintre aceste monologuri patetice. Totodată, folosirea liberă de orice prejudecăţi a unor procedee gazetăreşti — titlyri senzaţionale, aglomerări de neologisme evocînd trepidaţia vieţii moderne, înregistrarea „faptului divers" etc. — conferă versurilor un caracter energic, maiakovskian.
Adrian Păunescu, cum spuneam, nu este de loc „singur printre poeţi", ei reprezintă o întreagă direcţie. Lirismul şi spiritul militant, noţiuni aparent mai greu compatibile, ca trandafirul şi spada sau ca ficţiunea şi realitatea, fuzionează şi se activează reciproc în cărţile unor valoroşi autori din toate generaţiile. In 1972, cînd apărea volumul Hanibal al lui Eugen Jebeleanu, comentatorii au întîmpinat cu un murmur de admiraţie îndeosebi ciclul Parabole civice, impresionant tocmai prin obsesiva „luare în discuţie" a unor probleme morale, printr-o atitudine de înţelept auster, dezamăgit de semeni şi sarcastic. Aceiaşi comentatori n-au avut însă cum să prevadă influenţa considerabilă pe care avea s-o exercite asupra întregului climat literar noua postură, de o intransigenţă princiară, adoptată de Eugen Jebeleanu. „E lămurit. Mulţi am vrut    să fie bine/
24
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
nu pentru noi, ci pentru toţi, / şi alţii au vrut să aibă vieţile line / doar pentru ei, pe patru aurite roţi" — acesta este tonul care s-a transmis ulterior multor poeţi tineri. Unul dintre ei este Mircea Dinescu.
Se ştie că Mircea Dinescu a apărut cu şapte-opt ani în urmă în arena vieţii noastre literare, declanşînd în rîndurile publicului o „dragoste-fulger" şi că, în perioada aceea, farmecul său consta într-o superbie de adolescent, convingătoare prin teatralitatea ei inocentă. Mult timp însă această poză n-ar fi putut dura, deoarece însăşi natura sa „explozivă" presupunea o rapidă derulare, în caz contrar totul urmînd să se transforme în obişnuitul manierism, a cărui înfăţişare caricaturală au avut grijă, de altfel, să ne-o facă cunoscută imitatorii lui Mircea Dinescu. Fie că a presimţit acest risc de a deveni un fel de personaj de commedia dell'arte, fie că a fost pur şi simplu sensibil la o idee care plutea în aer, cert este, în orice caz, că autorul Invocaţiei nimănui s-a îndreptat din ce în ce mai convins — după cum o şi declară, cu un orgoliu de teoretician — către o poezie angajată. în Proprietarul de poduri, ultima sa carte, acest „program" este pus în aplicare cu maximă consecvenţă, generînd poeme-discurs in care graţia de copil teribil al cîmpurilor cu maci n-a dispărut, dar şi-a făcut loc şi o severă notă justiţiară, ca un rid apărut prematur pe fruntea unui tînăr.
Un alt poet a cărui evoluţie demonstrează ce puternic este magnetismul exercitat de problematica socială semnează cu pseudonimul Dan Verona şi a debutat cu o suită de imnuri extatice, avînd ceva dan atmosfera romantismului german, pentru ca de curînd să publice un volum de versuri de cu totul altă factură, Daţi ordin să înflorească magnolia '., cuprinzînd, printre altele, mai multe satire feerice, scrise în maniera lui Mihail Bulgakov din Maestrul şi Margareta. Ca şi Mircea Dinescu, Dan Verona opune „balaurilor" pe care îi trezeşte din somnul lor leneş — birocraţia, conformismul, ipocrizia etc. — o graţie de balerin, ceea ce face „simpatică" disputa, dar îi şi atenuează mult dramatismul.
S-ar mai putea da destule exemple de convertire a unor poeţi absorbiţi multă vreme de imaginea lor din oglindă la lirica cetăţenească. Şi este demn de remarcat că această ieşire în — cum se spune cu un termen la modă — cetate a avut, în majoritatea cazurilor, darul de a conferi glasului lor o rezonanţă mai amplă. Vălurile mătăsoase ale narcisismului au căpătat dintr-o dată funcţia unor pînze de corăbii temerare.
Nu mai puţin adevărat este însă şi faptul că marea cerere de poezie de această factură a favorizat apariţia unei adevărate industrii, deosebit de prospere. Zeci şi poate chiar sute de autori care, în cadrul unei competiţii desfăşurate după criteriul legitim al valorii literare, n-ar fi avut nici o şansă să-şi vadă publicate versurile, s-au înfiinţat de urgenţă la uşile redacţiilor şi editurilor şi, exact aşa cum au prevăzut ou spiritul lor practic, li s-a făcut imediat loc pentru că se îngrijiseră să-şi înfăşoare marfa în banderola unor cuvinte sforăitoare. Aşa se explică de ce în momentul de faţă versurile care nu spun nimic, dar îndeplinesc formalitatea repetării unor vorbe cu valoare de Sesam, deschide-te '., ca „patrie", „Mioriţa", „Zamolxe", „prezent" etc, etc, pot fi întîlnite peste tot, ca apa în timpul inundaţiilor, stricînd gustul pentru poezie. Aşa se explică de ce unii dintre poeţii de mare talent care n-au putut ţine pasul cu această cursă a declarativismului şi demagogiei — Cezar Baltag, Emil Brumaru, Ileana Mălăn-cioiu, Mircea Ivănescu, Leonid Dimov, Dan Laurenţiu şi alţii — au intrat pentru cine ştie cîtă vreme într-un con de umbră, publicînd la răstimpuri mari şi trecînd neobservaţi sau pur şi simplu aşteptînd încetarea vacarmului. Aşa se explică, în sfîrşit, de ce numele care apar cu cea mai mare frecvenţă în paginile revistelor şi ziarelor, pe coperţile noilor cărţi, pe afişe, la radio sau la televizor nu sînt şi numele celor mai valoroşi poeţi de azi.
Principala caracteristică a acestui lirism buruienos care se înmulţeşte văzînd cu ochii la umbra temelor în floare este un fel de vervă optimistă inepuizabilă, care ia cele mai diferite forme, de la geamătul monoton şi aproape indecent scos într-o continuă stare de beatitudine şi pînă la declamaţia huruitoare, care încearcă să pună în mişcare uriaşele maşinării ruginite ale unei mitologii de muzeu. Cu totul şi cu totul de neînţele este faptul că fenomenul i-a contaminat şi pe cîţiva scriitori care păreau să aibă o personalitate bine constituită, imună la influenţe.
POEZIA DE AZI ÎNTR-O FOTOGRAFIE NERETUŞATĂ
25
Ştim, de exemplu, că Ion Gheorghe, după ce s-a smuls din raza prozei versificate specifice deceniului şase, şi-a construit, treptat, un mod liric propriu, inconfundabil, constînd în celebrarea forţelor cosmice, în tendinţa spre reprezentări informe, greoaie, dar grandioase. Acest suflu epopeic al inspiraţiei sale s-a împotmolit însă cu timpul într-o bizară îndeletnicire de arheolog amator, fascinat pînă la pierderea oricărui simţ al măsurii de „descifrarea" — de fapt, traducerea incoerentă, fantasmagorică — a „inscripţiilor", multe dintre ele simple zgîrieturi lăsate de trecerea timpului pe diferite obiecte sau pietre neprelucrate străvechi. Vasile Pârvan, Lucian Blaga şi ceilalţi cărturari din epoca interbelică atraşi de studiul civilizaţiei dacice sînt astfel continuaţi într-o formulă excentrică şi — de ce să n-o spunem — ridicolă. Recentul volum al lui Ion Gheorghe, Dacia Feniks, arată ultimele consecinţe la care poate duce o asemenea exagerare : cele peste patru sute de pagini ale cărţii cuprind o cantitate imensă  de moloz ligvistie,  din care s-a stins şi  cea din urmă pîlpîire lirică.
Al doilea poet de care se legaseră la un moment dat multe speranţe şi care, în prezent s-a specializat în fabricarea, pe bandă rulantă, a unor poeme pe teme măreţe este Ioan Alexandru. Este aproape dureros să ne amintim ce timbru grav şi răscolitor avea poezia lui loan Alexandru la început, cîtă htci-ditate ilumina dramatic această poezie, pentru ca în numai cîţiva ani totul să se năruie şi să devină un fel de stare de somnolenţă murmurătoare. Cuvintele, care dispuneau altădată, la el, de o neobişnuită forţă de propagare în conştiinţe s-au impregnat de mierea unei frumuseţi cucernice şi şi-au pierdut acuitatea. Căzut în extaz, poetul rosteşte „imne" interminabile prin care proslăveşte tot ce se poate proslăvi, îndepărtîndu-se tot mai mult de spiritul secolului douăzeci
Prin exagerări similare se caracterizează activitatea tinerilor autori de versuri tutelaţi — şi lăudaţi cu un entuziasm nediferenţiat, macedonskian — de către Eugen Barbu. trăsături tipice în acest sens prezentînd scrierile preţioase şi artificiale, pline de trimiteri mitologice, ale lui Dan Mutaşcu.
Există, prin urmare, în poezia noastră de azi o irepresibilă tendinţă de a deschide larg ferestrele sanctuarului poeziei pentru a lăsa să pătrundă înăuntru freamătul vieţii, aşa cum există şi tendinţa contrară — deşi se autointitulează la fel : militantă, patriotică etc. ! — de a transforma marile probleme ale existenţei într-o retorică goală, dar extrem de productivă, bună de valorificat la tot felul de ocazii .şi de utilizat ca un passe-partout pentru înşelarea exigenţei redactorilor de la reviste şi edituri.
Dincolo de această impresionantă confruntare intre valoare şi nonva-loare — confruntare desfăşurată sub privirile mult prea îngăduitoare ale criticii —, putem sesiza şi un alt fenomen specific liricii deceniului opt şi anume dezvoltarea a ceea ce s-ar putea numi o poezie de cameră. Leonid Dlmov, Gheorghe Tomozei, Emil Brumaru, iată numai cîţiva dintre promotorii acestei poezii care, deşi sînt trataţi de comentatori cu un aer condescendent sau chiar rămîn ani întregi într-un deplin anonimat, se scufundă fericiţi în îndeletnicirea lor, asemenea unor caligrafi zeloşi care, în timp ce desenează literele, îşi scot limba, robiţi de plăcere şi uitînd de ei înşişi. Demn de menţionat este faptul că aparent desueta preocupare pentru miniaturizarea expresiei, pentru cultivarea jocului şi pentru degustarea unor rafinate arome filologice a găsit adeziunea multor reprezentanţi ai tinerei generaţii, despre care s-ar fi putut crede că, prin însăşi vîrsta lor, vor fi înclinaţi să arunce din mînă delicatele pensule şi să prefere declamaţia răsunătoare, în aer liber. Iată însă, că nu s-a întîmplat aşa, poate pentru că demersul eruptiv al generaţiei lui Nichita Stănescu a secătuit pentru o vreme marile resurse ale imaginaţiei sau poate pentru că excesul de cultură şi lipsa de experienţă existenţială au dat o puternică tentativă livrescă gîndirii lor artistice. Un focar îl reprezintă, în această direcţie, cercul echinoxist de la Cluj, unde s-au format şi continuă să se formeze poeţi-bijutieri îndrăgostiţi de eleganţa şi fineţea expresiei, de puberea diamantină a influenţelor livreşti, voluntar şi duios-ironic acceptate. Recenta carte a lui Şerban Foarţă, Simpleroze, ilustrează cu graţie genul, instituindu-se ca un reper dintre cele sigure ale acestui manierism.
Cîteva precizări trebuie făcute în legătură cu Emil Brumaru, care nu este, cum se afirmă sau se subînţelege uneori, numai un cîntăreţ el existenţei domestice, ci şi un cîntăreţ el existenţei în general. în mod special, versurile din prima etapă a evoluţiei sale — cînd încă nu deprinsese „viciul" incantaţiei ludice absurde — tulbură conştiinţa  cititorului  prin surprinderea  unor „taine"
26
VIAŢA ROMÂNEASCA
ale lumii înconjurătoare. Ca orice creator deosebit de înzestrat, Emil Brumaru se caracterizează prin realismul fundamental al viziunii, chiar dacă această viziune ia în cele din urmă o turnură fantezistă şi parodică. „O, vremea cînd eram copii, / Tutungerii, tutungerii, / Cărţi de-aventuri, nuci cu magiun, / Ce să vă spun, cum să vă spun ? / Iubiri ascunse în ghiozdan, / Sutiene mici cu miros rar / Decolorate an de an, / Plînsul adînc dintr-o vacanţă / în frîna unui tren mărfar..." — cine nu recunoaşte, aici, nostalgia sfîşietoare din „trecut-au anii, ca nori lungi pe şesuri...", cine nu recunoaşte, mai ales, propriile lui amintiri pierdute, pe care poetul le scoate la iveală, rîzînd printre lacrimi ?
Direcţia aceasta, atît de bogat reprezentată, a unui lirism intimist şi feeric contrapunctează în mod fericit poezia de tribună despre care am vorbit ia început. Pentru ca tabloul să fie însă complet, se cuvine să aducem în discuţie şi o a treia trăsătură importantă a poeziei acestui moment şi anume existenţa unei recolte îmbelşugate de scrieri definitive, în înţelesul nu numai concret, editorial al cuvîntului, ci şi într-unui figurat. într-adevăr, poate mai mult ca orieînd, asistăm în prezent la încheierea fericită a unor procese de cristalizare prin care au trecut individualităţi poetice de cele mai diferite orientări. Convergenţa temporală a eforturilor de clarificare şi desăvîrşire duce la constituirea unui climat al maturităţii.
înainte de a trece la enumerarea cîtorva exemple edificatoare, să precizăm că, de data aceasta, prin maturitate nu înţelegem acea calitate posomorită a unei scrieri pe care toată lumea o preţuieşte fără s-o mai citească, ci o frumuseţe deplină, văratică, pe cît de autoritară în perfecţiunea ei, pe atît de pasionantă.
Cine a deschis recenta ediţie de autor a versurilor lui Geo Bogza, intitulată Orion, a remarcat, fără îndoială, prospeţimea de brad a unor poeme ajunse la o vîrstă la care s-ar fi putut transforma de multă vreme în rarităţi de arhivă. Este greu de crezut că peste încă o jumătate de secol aceste texte căzînd în falduri solemne, ca o togă imperială, îşi vor pierde ceva din simplitatea şi nobleţea liniei sau din directeţea adresării.
Impresia de cerc care se închide o creează şi opera poetică a lui Ştefan Aug. Doinaş, reeditată de curînd în prestigioasa colecţie Biblioteca pentru toţi, sub titlul proiectat încă din tinereţe Alfabet poetic. Privite dintr-o perspectivă cuprinzătoare, baladele îşi reconfirmă locul privilegiat printre celelalte scrieri ale autorului, epica dovedindu-se, în cazul său, o structură arhitectonică necesară susţinerii pe verticală a fluentei substanţe lirice.
Ce se întîmplă cu Nichita Stănescu, poetul de importanţă europeană care şi-a pus umărul de tînăr „semizeu" şi a reuşit să clintească temelia însăşi a lirismului ? Ştim, desigur, că opera lui a apărut, de asemenea, în Biblioteca pentru toţi, însoţită de însemnele consacrării •— prefaţă, tabel cronologic —. dar aceasta ni se pare prea puţin dups. ce, ani la rînd, ne-am obişnuit ca glasul său să se audă mult mai frecvent şi să taie, de fiecare dată, respiraţia publicului. De fapt, autorul celor 11 elegii se află în acelaşi moment fericit al amiezii creaţiei, în acel moment cînd cucerirea precipitată a noi şi noi trepte este înlocuită de sinteză, ele plenitudine. Importanţa lui Nichita Stănescu trebuie s-o măsurăm în prezent — şi s-o contemplăm cu admiraţie, ca pe un fenomen unic — nu prin capacitatea sa de invenţie, ci prin ecoul de o amplitudine fără precedent produs în spaţiul spiritualităţii contemporane.
Semnificativ este faptul că poeţi care au întîrziat multă vreme să-şi configureze un profil distinct, lăsîndu-se furaţi de un fel de reverie a tuturor posibilităţilor sau experimentând, risipitori, diferite formule lirice publică, în prezent, cărţi compacte din punct de vedere valoric. Vasile Nicolescu a publicat, de curînd, cea mai bună carte a sa, Intilnire în oglindă. Ana Blandiana a publicat, de curînd, cea mai bună carte a sa, Somnul din somn. Florin Mugur a publicat, de curînd, cea mai bună carte a sa, Piatra palidă. Iată numai o parte dintre argumentele cu care se poate demonstra că poezia noastră actuală, deşi nu continuă să producă mari revelaţii, ca în deceniul trecut, se află într-o fază de rodnică sedimentare a valorilor şi de descoperire lentă, dar sigură, a noi teritorii.
ALEX. ŞTEFANESCU
ÎN ZĂPADA FIERBINTE
Să stai îngropat pînă la gît
în zăpada fierbinte.
Să vină fluturele,
cel ce murmură :
„Lasă-te prins de ceaţa sidefie,
prin ea lumea-i mai clară,
în zăpada fierbinte.
Limpedea zi, prin ea, şi mai curată-i.
Uite cum ţi se prinde pe obraji,
cum îţi învăluie creştetul,
nu te clinti, închide ochii
şi-ai să auzi păduri de brad vuind".
Să stai cu obrazul plecat pe crusta zăpezii
cu ochii închişi în aşteptarea
acelui ceas ce pare-a fi tot mai aproape.
Lasă-te prins. în pace,
odihnei lasă-te şi somnului.
Şi somnului. în pace.
FUIOARE LUNGI DE FUM
Stau în genunchi la masa de brad.
Seară de seară voi sta. Vine vulturul blînd,
ştiu că-i acolo sus, deasupra acoperişului.
O clipă dacă aş ridica privirea
s-ar duce pentru totdeauna
şi atunci trebuie să stau îngenuncheată,
cu creştetul plecat, să nu-l mai văd.
„Vultur, vultur aş11, mă rog în gînd de el,
o dată pentru inima lui,
o dată pentru ochiul lui pătrunzător,
o dată pentru aripa lui,
„vultur, vulturaş,
nu vezi ce limpede-i obrazul meu,
nu vezi cum ochii mei
sînt tot mai clari,
nu vezi că trupul meu de-acum
e tot mai străveziu,
nu vezi în locul lui
fuioare lungi, de fum ?"
IOANA DIACONESCU
HERBARIUM SPIRITUALE
Ceea ce scriu
după culesul boabelor de ienupăr se poate citi fără a deschide scrisoarea : ca un păiş de lumină astrală curg rînduri din degetele aproape însîngerate. La fel se poate vedea cîteodată în stîncă ierbarul cu vine de aur, văpaia comorilor negăsite, sau stropii de ploaie în strigătul uliului, în vestirea cocoşilor. Mai mult luminează o carte închisă : mărgele dintr-o răşină ce arde pe creştet de munte, printre acele de ienupăr, se strîng precum ochii pe vîrful degetelor încoronîndu-le, fumegînd.
CU FAŢA ASCUNSĂ
Alunec de-a-lungul colinei şi-n locul meu noaptea
cu faţa ascunsă de margarete, coboară.
Peceţi mari de lună ca nişte copite
lovesc în pămînt — şi in locul lor cuiburi
cu mierea bondarilor, sună strivite :
un murmur uşor în care picioarele
înaripate ale materiei se-nfăşoară.
De ce e atît de înceată
alunecarea, şi chipul colinei
abia se preface ?
Blînd finul acoperă vechi treceri, mari pietre albite şi vinete cearcăne tulburătoare de pace.
SE APROPIE SERILE...
Se apropie serile friguroase, vremea cînd mă întrebi pe şoptite : cînd a fost cel mai fericit pămîntul, unde se aflau flăcările din case...
VERSURI
Acolo unde toporul de sacrificiu culca la pămînt vreascuri mirositoare, unde laptele femeii îndrăgostite fierbea într-o străvezie căldare... Şi cînd a mai fost fericit pămîntul, unde se aflau flăcările din case : acolo unde se pregătea finul pentru hrană şi oblojire la vite, unde se cioplea draniţă pentru serile pe care le credem acoperite, unde se înmulţea seul de rouă, unde părul şi unghiile tăiate mai încolţeau într-o lance nouă, unde cînta o pasăre luminoasă...
Şi cînd a mai fost fericit pămîntul... Unde se aflau flăcările din casă...
ÎN FRIURI DE SÎMBURI
Stave de cai joacă-n frîuri de sîmburi lucioşi, cîte-o brună păstaie cu ugere pline aşteaptă, pe glezne subţiri pita cucului tremură, stelele
umblă pe rază, păianjeni de iarbă ; ascult cum pămîntul se-mparte în două, un roi de seminţe începe să fiarbă : spre cer stoluri dese, spre miezul pămîntului herghelii încolţind cîte-un lung nechezat — eu însumi aleg, urmînd timpul ce paşte între un pom verde şi unul uscat.
GRETE TARTLER
TALENTUL
„Talentul este deci puterea de expresivitate ce o ai unii, pe lîngă iritabilitatea ce o au toţi."
I. L. Caragiale
îndemînarea, iscusinţa, dibăcia, destoinicia, abilitatea sînt trebuincioase talentului, dar talentul este altceva. Talentul nu e doar performanţă. Talentul este capacitatea de a transfigura experienţa în expresie, de a exprima experienţa senzorială, afectivă şi pragmatică într-un sistem de semne.
Talentul a devenit posibil abia din clipa în care a apărut prima fiinţă cuvîntătoare capabilă să comunice o altfel de informaţie decît aceea care se propaga nemijlocit ca focul în pădure. în lumea celor care nu cuvîntă nu există expresii, ci doar reacţii. Spre deosebire de reacţii, care sînt spontane, imediate şi nearticulate, expresiile sînt intenţionale, mediate şi articulate. Primadonele cîntă altfel decît privighetoriile. în vreme ce informaţiile propagate de reacţii nu pot fi decît emoţionale, expresiile comunică totdeauna o informaţie dublă : emoţional-intelectuală. Reacţia este efectul firesc al unui stimul ; expresia este rezultatul unui efort creator mai mult sau rnai puţin îndelungat. Reacţia aparţine prezentului, expresia vizează absentul. Creatorii îşi exprimă experienţa nu in timp ce o trăiesc, ci amintindu-şi de ea sau anticipînd-o. „Ammarea este condiţia specifică a psihologiei umane" (M. Ralea), tocmai din pricină că oamenii sînt fiinţe vorbitoare şi deci capabile, prin generalizare şi abstractizare, să se distanţeze de prezent, obţinînd, prin creaţie, un supliment din ce în ce mai mare de viitor. Animalele n-au decît prezent ; amintirile şi aşteptările lor sînt doar limitele prezentului. Trecutul şi viitorul sînt invenţii umane. Se vorbeşte mult în ultima vreme despre capacitatea cimpanzeului de a învăţa să vorbească. Dar „ceea ce e natural spontan la om, nu apare spontan la animal şi ceea ce poate fi învăţat nu este decît un substitut sărăcit al limbajului" i.
Dealtfel, chiar dacă, după serioase eforturi, experimentatorul reuşeşte să-1 înveţe un număr de cuvinte, cimpanzeul „se arată mult mai puţin înzestrat în folosirea spontană a limbajului învăţat pentru a comunica cu congenerii care au învăţat acelaşi limbaj" 2. Mulţumindu-se să se adapteze la mediu, animalele nu simt nevoia să comunice o altfel de informaţie decît aceea care se propagă prin reacţiile lor naturale. Numai o fiinţă căreia vorbirea îi îngăduie să ia atitudine faţă de lume simte nevoia să-şi transforme experienţa în expresie. Numai oamenii sînt nevoiţi să comunice ceea ce este comun în lucruri pentru a organiza întreaga comunitate în lupta ei cu natura. Şi deoarece vorbirea este principalul instrument al abstractizării şi generalizării, tot ea este şi principalul instrument al transformării experienţei în expresie. L. S. Vigotski avea dreptate cînd afirma că „orice comunicare presupune cu necesitate generalizarea şi dezvoltarea semnificaţiei verbale" :!.  Orice expresie presupune vorbirea.
în lumea necuvîntătoarelor, informaţia, exclusiv emoţională, se propagă de la o fiinţă la alta prin stimul şi reacţie ; în societatea oamenilor, informaţia emoţional-intelectuală este comunicată prin transformarea experienţei în expresii în primul rînd verbale.
De aceea, talent nu pot avea decît oamenii. „Nici un animal nu s-a arătat pînă acum capabil nici să creeze un limbaj dublu articulat ca acela al omului, nici să înveţe, în ciuda unor mari eforturi pedagogice de antrenament, un limbaj uman" '•. Talent nu poate să aibă decît o fiinţă capabilă să înlocuiască o unitate de vorbire dintr-un anumit context cu o altă unitate de vorbire neîn-tîlnită niciodată în acest context. Are talent numai cine poate traduce o nouă experienţă într-o expresie nouă. Că vorbirea este condiţia oricărui fel de expresie o dovedesc atît începuturile istorice ale culturii, cît şi începuturile culturii individuale. Desenele rupestre erau mai mult proto-scriere decît proto-artă. In culturile native, reprezentările vizuale sînt şi astăzi rnai mult. iconografia unei vorbiri magice decît artă plastică. Pictograma este mai puţin descriere a unor împrejurări individuale şi mai mult transcriere a unei vorbiri despre ceea
TALENTUL
31
ce este genera] în ele. „Dacă există un punct asupra căruia avem astăzi toată certitudinea este că grafismu] începe nu prin reprezentarea naivă a realului, ci prin abstract" 5. După ce insistă asupra faptului că „cele mai veghi figuri cunoscute nu reprezintă vînători, animale sau emoţionante scene de familie, ci sînt ţăruşuri grafice fără legătură descriptivă, suporturi ale unui context oral iremediabil pierdut" °, Leroii-Gourhan conchide că nu concretul, ci „abstractul se flă, într-adevăr, la izvorul expresiei grafice" 7.
Aşa cum pentru primii oameni desenul era mai mult expresia grafică a unei metafore euristice, generalizante, decît a unei metafore estetice indivi-dualizante, tot aşa, pentru copii, reprezentările vizuale transcriu cuvinte în curs de generalizare şi nu cuvinte particularizante. Desenînd omul printr-un cerc, două puncte şi cinci linii, copilul nu face artă, ci transcrie semnificaţia cuvîn-tului „om". El nu desenează un anumit om, ci vrea să reprezinte „omul", în general. Aşa se explică, poate, de ce „talentul la desen" al majorităţii copiilor se epuizează curînd după ce învaţă să scrie. Copiii pornesc în desenul lor de la anumite lucruri doar pentru a exprima grafic vorbirea lor despre acele lucruri.
In ambele cazuri, reprezentarea grafică este un semnificant secund al vorbirii. Atît în istoria socială, cît şi în evoluţia individuală, expresiile neverbale transcriu, la început, conotaţia figurală a unei denotaţii în curs de generalizare a cuvintelor, nu conotaţia lor emoţională. Poate că de aceea pictura „primitivă" este mai abstractă decît cea clasică. Desenele primitive şi infantile evoluează înspre alfabet, nu către artă, care transcrie conotaţia discursului creator. Nici o expresie artistică nu comunică nemijlocit o stare sufletească, ci doar conotaţia discursului creator al artistului. Deosebirea dintre emoţie şi cono-taţie este determinată de distincţia dintre lucruri şi simboluri. Lucrurile aparţin naturii şi stîrnesc emoţii imediate, simbolurile sînt creaţii ale culturii şi provoacă emoţii mediate de conotaţiile vorbirii prin care artistul şi-a transformat experienţa în expresie. în vreme ce emoţia este spontană, individuală şi efemeră, conotaţia este elaborată, socială şi durabilă. Emoţia se propagă, conotaţia se comunică ; prima este reacţie, cealaltă este expresia unei atitudini ; prima este trăire, cealaltă îngăduie contemplare. Evident, numai cea de a doua presupune talent, deoarece numai ea implică un act de creaţie.
Ceea ce se vede şi se aude într-o operă de artă nu trebuie neapărat să „semene" cu realitatea, ci să „semnifice" ceva cu privire la realitate. De îndată ce este încadrat într-o operă, orice lucru este transferat din realitate în ficţiune şi devine, astfel, semnificantul unei semnificaţii. Pictorul pictează nu atît ceea ce vede, cît ceea ce ştie. Vorbind despre Picasso, Gertrude Stein spunea că „nu desena lucrurile văzute, ci pe cele exprimate. Acesta era limbajul lui şi el era vorbăreţ din fire". De aici şi deosebirea calitativă dintre recepţia culturală a unei opere al cărui semnificant exprimă o anumită semnificaţie şi recepţia naturală a unui lucru, a cărui fenomenalitate manifestă o esenţă încă necunoscută. Ultima este senzorială, cealaltă este şi intelectuală, deoarece fenomenul este manifestarea unei esenţe care abia trebuie găsită, în vreme ce sem-nificantul este expresia unei semnificaţii făurite. In timp ce semnificantul, îm-părtăşindu-se din generalitatea semnificaţiei pe care o exprimă, invită la contemplare, fenomenele naturii, ascunzîndu-şi esenţa, declanşează căutarea. Prin cunoaştere, un lucru devine obiect şi nu mai aparţine doar naturii, ci şi culturii, deoarece materializează nu numai o esenţă, ci şi ideea oare o reflectă. însă descoperirea esenţelor nu este posibilă înainte de inventarea limbajului, principalul instrument al construirii ideilor.
Fără limbaj nu poate fi creată nici o operă : nici ştiinţifică, nici artistică, însăşi înţelegerea lumii începe odată cu făurirea limbajului. „Incomprehensiunea este sau uitarea sau ignorarea limbajului" 8. Expresiile artelor neverbale sint create în. prelungirea vorbirii. Muzica prelucrează suprasegmentalele sonore — tonul, intonaţia, ritmul, accentul, debitul — iar plastica dezvoltă parasupraseg-mentalele vizuale : mimica şi gestica. Evident, altele sînt aptitudinile ereditare şi educate care participă la transformarea unei experienţe într-o rapsodie sau intr-o frescă. Creaţia muzicală este mai legată de auditivitate, cea plastică, de vizualitate. Şi într-un caz şi în celălalt, arta exprimă conotaţiile unui discurs de cele mai multe ori nerostit. A nu rosti nu înseamnă însă a nu vorbi, ci a nu pronunţa. Vorbirea se opune tăcerii, nu liniştii. Cine gîndeşte fără să rostească  nu  tace.  ci  vorbeşte  fără   să  comunice  cu  ceilalţi.  „Procesele corticale
32
VIAŢA ROMÂNEASCA
care corespund înţelegerii, amintirii, gîndirii şi credinţei sînt legate biochimic şi. electric de acelea pe care le numim vorbire" ■>. Neurofiziologia contemporană a ajuns la concluzia că „atunci cînd nu există explicaţii verbalizate, procesul înţelegerii nu se produce" i0, că „aceste procese : a înţelege, a-şi aminti, a crede şi a gîndi se produc în cortex şi se structurează prin limbaj" 11.
Numai că vorbirea nerostită, care participă la elaborarea expresiilor neverbale nu este identică cu vorbirea rostită, pe care o poate păstra aproximativ scrierea : „întocmai aşa cum limbajul interior nu este limbaj minus sunet — scria Vîgotski în 1930 — limbajul extern nu este limbaj interior plus sunet Trecerea de la limbajul interior la limbajul extern este o transformare dinamică complexă : transformarea limbajului predicativ şi idiomatic în limbaj sintactic desfăşurat şi inteligibil" n. Deşi vorbirea interioară nu este decît folosirea personală a limbii pe care o vorbeşte întreaga comunitate lingvistică din care face parte vorbitorul, ea are totuşi anumite trăsături proprii. Vîgotski subliniază, în primul rînd, caracterul ei predicativ. „Caracterul predicativ — scrie el — este forma fundamentală, unică a limbajului interior, care, din punct de vedere psihologic, se compune numai din predicate..." a. Fiind precumpănitor predicativă, vorbirea interioară, nerostită este, totodată, steno-fonică, polisemică şi euristică. Predicativă, deoarece subiectul este deja cunoscut, steno-fonică, deoarece informaţia se concentrează în primele sunete, polisemică, deoarece noile idei sînt construite cu ajutorul unor cuvinte vechi, euristică, deoarece este în plină căutare. Prin vorbirea lăuntrică ajunge să se transforme o experienţă originală într-o expresie inedită. O nouă experienţă poate să existe fără o expresie nouă, dar o nouă expresie nu poate să existe fără o experienţă nouă. O expresie neobişnuită care nu exprimă o nouă experienţă nu poate fi cu adevărat nouă, ci doar ciudată, bizară, stranie. Valoarea unei opere rezidă nu în noutatea experienţei şi nici în ineditul expresiei, ci în originalitatea procesului de transformare a uneia în cealaltă. De natura acestui proces depinde şi natura talentului, căci o stare sufletească se transformă altfel într-o simfonie decît intr-o statuie. Cînd cineva este şi compozitor şi poet înseamnă că are două talente, deooarece este vorba de două acte de creaţie deosebite. încrederea lui Camil Petrescu în superioritatea noocraţiei se transformă într-un fel în Ştiinţa substanţei şi în cu totul alt fel în tragedia lui Danton. Cît de avid este un text artistic de a recupera informaţia emoţională, pierdută prin transcriere alfabetică în favoarea informaţiei intelectuale, apare cel mai limpede în cazul spectacolului teatral şi cinematografic. Spre deosebire de piesă şi scenariu, spectacolul încearcă să restituie cît mai mult din conotaţiile vorbirii creatoare, prin rostire, mimică, gesturi, decor, costume, sunete, muzică, lumini, culori etc. „Astfel — scrie Iuri Lotman — arta poate fi descrisă ca un limbaj secundar şi opera de artă ca un text în acest limbaj" M. întregul miracol al talentului constă, aşadar, în capacitatea omului de a-şi transforma experienţa în expresii verbale şi neverbale. De la minimum de talent al omului obişnuit la maximum de talent al geniului, orice om are mai mult sau mai puţin talent. Este adevărat că, în mod obişnuit, sînt consideraţi talentaţi numai cei ce depăşesc media Pentru ca talentul să poată transforma o nouă experienţă într-o expresie originală, trebuie să învingă nu numai dificultăţi interne, dar şi rezistenţe externe : în primul rînd, conservatorismul expresiilor stabilizate şi, în al doilea rînd, conformismul faţă de cerinţele comanditarilor. Rezistenţa cea mai mare pe care o întîlneşte talentul este a crustei de platitudini care se formează, la un moment dat, la suprafaţa oricărei culturi. în asemenea împrejurări, culturile mai înaintate trec prin crize „romantice", cînd marile talente devin „iconoclaste", devastînd vechile expresii uscate şi făcînd loc făuririi unor expresii noi. însă pînă la elaborarea noilor expresii, se Mpertrofiază elementul vitregit : experienţa, realitatea, viaţa, emoţia, faptul, evenimentul. însă o operă, fie ştiinţifică fie artistică, nu este însăşi viaţa, ci expresia unei anumite atitudinii umane faţă de ea :. preponderent raţională, în cazul ştiinţei, precumpănitor afectivă, în cazul artei. încercările contemporane de a desfiinţa hotarele dintre artă şi viaţă nu transformă nici viaţa în artă şi nici arta în viaţă, ci le diminuează pe amîndouă, înpiedicînd arta să influenţeze viaţa şi Jipsind viaţa de inrîurirea artei. Dealtfel, arta rezistă prin însăşi esenţa ei tentativelor de a o dizolva în viaţă. „Chiar cînd «literatura faptului» sau actualităţile lui Dziga Vertov sau «ci-nema-verite» tind să înlocuiască arta cu bucăţi de real, creează inevitabil modele cu caracter universal, mltologizează realitatea, de n-ar fi decît prin faptul
TALENTUL
33
însuşi al alegerii sau al neinciuderii anumitor aspecte ale obiectului în cîmpui camerei" ,5. De fapt, antiarta nu e3te potrivnică artei, ci academismului, iar arta abstractă nu dispreţuieşte realitatea, ci banalitatea. Cred că este justă remarca lui V. Stoichiţă potrivit căreia „arta abstractă nu s-a născut din pricina pierderii referentului existenţial, ci a pierderii capacităţii de a da o unitate imaginii ; ea nu s-a născut ca anti-realism, ci ca voinţă de a re-forma limbajul artistic" tB. Cultura se diferenţiază de natură din clipa în care transformă realul în fictiv şi unitatea contradictorie dintre fenomen şi esenţă în unitatea contradictorie dintre semnificant si semnificaţie, începînd astfel să schimbe lumea.
Din păcate, talentele se mat izbesc şi de tendinţa oricărei birocraţii de a impune experienţe!1 tuturor expresia intereselor sale momentane. Birocraţia de pretutindeni cere artiştilor să prezinte drept realitate nu ceea ce este, ei ceea ce ar dori ea să fie, să exprime nu ceea ce simt ei, ci ceea ce porunceşte ea să simtă. Numai că omenirea înaintează prin tensiunea creatoare dintre individualitatea experienţei şi socialitatea expresiei ; în aceasta tensiune, expresia este menită mai puţin să comunice fiecăruia ceea ce ştie toată lumea şi mai mult sâ comunice tuturor ceea ce a înţeles fiecare.
HENRI WALD
'. Jaequ-es Meliler, La perceptton du language chez le nourrisson, în La Recherahe, avril,
1078, p. 325. !. lbid.
3. L. S.  Vlgotski,  Opere psihologice alese,  voi.  lt, Ed.  didactică şi  pedagogica, Bucureşti, 1972, p. 10.
Heifjl Malmberg,  Que signifie la soi-disante creativite linguistique de l'homme, I.K.A.t,.. a, 1974, p. 147.
■'. Anelre Leroi-Gourham, Le geste et la parole, Parts, Albin Midiei, 1964, p. 283. 11. lbid., p. 266. ». lbid., p. 269.
!. Iuri Lotman, La structure du texte artistique, Paris, Gatlimard, 1973, p. 30. 9. Carlos Ramirez  de  la  Lastra  şi  Miguel  Garcia  Vives,  în   La  Unquistlque,  1977,   nr. 2, J». 44.
lbid., p. 46. ". lbid., p. 50.
<2. L. S. Vîgotski, op. cit., p. 300.
lbid.. p. 290. K. I. Lotman. op. cit., p. 37.
'5. i. totman, op. cit., p. 303. .
v.  Stoichiţă,  Un essai d'analyse   psycholingutstlque   des   origxnes   de   l'art abstract, Rev. roum. hist. art., 1976, p. 42.
ACASĂ
Acasă — lumina este un cod Şi copilăria un cap de pod.
Acasă — soarele înfrăţit cu nucii Şi mierlele şi graurii şi cucii.
Acasă — răsturnatele căruţe cu mere In camere ţesute din mistere.
Acasă — cloşca de aur cu puii
Şi dragostea blinda ce-o respiră gutuii.
Acasă — în grinda uşii veghind Sufletul tău ca un piron de argint.
ELEGIE PENTRU MÎINILE BUNICII
Mîinile bunicii două flăcări sînt în mişcare Tatuate de vînturi, de ploi şi de soare ;
Neodihnite, arse de lacrimi, blînd surîzînd, Scormonind jarul din stele şi din pâmint,
Dezgropînd cartofii, îngropînd sicrie, Trăgînd viaţa în sus cu cerbicie
Mîinile bunicii s-au subţiat dar nu s-au supus Nici vînlului de răsărit, nici vîntului de apus,
Mîinile bunicii două altare la care să te-nchini Mîinile bunicii două sfioase şi sfinte rădăcini.
Privighetorile din degete i-au orbit fără-ndurare Spălînd rufele veacului mult prea murdare,
învelind pruncii în cămaşa înmiresmată . A vieţii orînduite, fără de pată,
VERSURI
35
Curăţind plinea cea de toate zilele de cenuşă, Nelăsînd pe pribeag să aştepte la uşă,
Mîinile bunicii încă se văd pîlpîincl Deasupra vieţii fără duminici ca un colind,
Mîinile bunicii două altare la care să te-nchinî Manile bunicii două sfioase şi sfinte rădăcini.
VREMEA CIREŞELOR
Ziua are ochii albaştri. Vreau să spun C-a venit vremea cireşelor, nebunia De-a crede că minunile nu apun ; Sau poate e numai melancolia
Celor ce-au fost, a-ntîmplărilor toate, Rumeguş de luceferi presărat pe fîntîni, Sau poate înţelepciunea cărţilor nesărutate Dar ştiute pe dinafară de copiii bătrîni.
Oricum, ăesfârecată-i lacrima din cuvînt
Şi-ai vrea.-şi. sufletul să ţi-l desferici — -
în aer pluteşte ceva sfîşietor de sfînt
Ca şi cum din urmele noastre ar creşte biserici,
Ca şi cum vremea cireşelor ăr veni Mereu ca o promisiune de vindecare Fără să ţină cont de giulgiul în care Ne înfăşoară lumiria tăcut, zi de zi.
VERONICA GALIŞ
MARELE TĂRÎM
Există un timp al construcţiilor spune poetul Trotuarul îl ascultă podul îl ascultă „Vîntul bate la miazăzi şi se întoarnă la miază-Noaple toate rîurile curg în mare şi marea nu Se mai umple ; la locul de unde au venit rîu-Rile, acolo iarăşi se întorc" Uite-aşa şi iar aşa Există un timp al construcţiilor spune poetul Privind împrejur şi de-a lungul şi inlăuntrul Odăilor sale şi Patriei sale şi prin clarobscurul Poemelor sale împrăştiate ca nişte crengi Peste care se lasă tavanul în zbor ca o pasăre Strălucitoare pentru că el este aprins el are lumină In gură ca o floare-candelabru şi aşa Mai departe Oricum în limba română se Petrec minunate-ntîmplări pe care nepoţii Noştri le vor povesti altor timpuri altor privelişti Pentru care ochiul nostru nu este îndeajuns de Vizibil El cade atunci ca o pleoapă peste Cealaltă ori ca o mînă cu pumnul încins O Talazul la care visăm în fiecare seară şi frumoasa Din poveştile lui Ispirescu sînt mereu de aceeaşi Culoare doar pasul lor devine altul Cu fiecare nou răsărit dezvelind în aşterNutul ceţos părul tău castaniu risipindu-se Valuri peste mormintele visului Există un Timp pentru marea-ntîlnire cu alt timp Veac pentru veac ochi pentru ochi Un curent Care duce şi unul care întoarce filele lumii în faţa celui aplecat peste murmurul stelelor
ION BAIAŞ
COMENTARII CRITICE
IDENTITATEA LUI ADRIAN PĂUNESCU
Nu credem a greşi socotind că „fenomenul originar" al poeziei lui Adrian Păunescu îl constituie ziaristica. Sub regimul unui dinamism verbal compact aceasta e proteică, tinzînd la forme care s-o acrediteze în domenii învecinate, cum e declamaţia în for, într-un vacarm în care muzica şi aplauzele se contopesc într-o coloană unică de susţinere, sau poezia, eu o la fel de mare încărcătura „publică", purtînd în sine tiparul spectacular. Neputîndu-ne imagina un Păunescu autor de jurnal intim, nu ne putem reprezenta nici comerţul său cu lirismul altfel decît la modul extravertit, legat de efectul difuziunii. La figurat, dar şi la propriu, autorul Pămîntului deocamdată poartă în locul lirei un fel de emblematic megafon. In locul Pegasului, poetul călăreşte o rotativă. In-' cereînd a domina valurile de zgomot ale sălilor pline, produce alte valuri din aceeaşi substanţă, într-un amestec de democratism şi totalitarism al eului. Adre-sîndu-se auditoriului său (prevenit), Păunescu vădeşte o tehnică prea bine pusă la punct pentru a fi curat prozaic, dar lipsa de mister îl împiedică de a fi pro-'fund. Fraza sa alunecă bine unsă, asemenea unui mecanism explicativ şi chiar informativ. Abundenţa sa textuală frizează ritmicitatea cotidianului. Jurnalistic implicat în scriitura ca şi în atitudinile sale, poetul nu evită elementele joase din pasta cărora îşi modelează poemele, aşa cum un reporter e obligat a observa cernerea monotonă a sitelor realului. Neselectiv, Păunescu răstoarnă pe hîrtie datele comune ale văzului : „E totul o ninsoare, ce plînsem şi văzum, / Din toată viaţa noastră se va alege praful, / înzăpeziri, prăpăduri anunţă telegraful, / Din cîte-o blîndă casă mai iese leneş fum. // Acum se sting poeţii, acum se nasc poeţi, / Zugravul văruieşte cu dor de Voroneţ / Şi cîte-un foc mai cade din deal către priviri." (Drum greu). Ori îşi împleteşte versul nepretenţios din fibrele arhiştiutului : „Mă uit la linişte, e vară încă, / Amurgul cade către ora opt, / Mă uit la strugurii care s-au copt, / Ce taină mov, ce stranie poruncă. // La Londra este secetă grozavă, / Peste ocean se-neacă triste ţări, II Ce secol de revanşă şi urmări, / Te-arăţi cumplită, toamna mea suavă." (Frinte). Besigur, intră aci şi o intenţie de frondă, dar aceasta nu e depăşită de propria sa „platformă", care e declaraţia de principii nudă, în stil de articol. Patetismul apare dedus din modul (acum) blînd-ostenit paşoptist, din coexistenţa proclamaţiei cu sensibilitatea. Expresia e tocită precum pavajul unei străzi seculare : „Aţi cultivat şi vîntul şi furtuna / Şi n-aţi avut măcar un lucru sfînt, / Ce iese după voi v-a fost totuna / Aţi ofensat şi oameni şi pămînt. // Nu v-a fost milă nici măcar de mame, / Aţi aruncat idei în puşcării, / Voiaţi să moară patria de foame / Şi, dac-aţi mai putea, aţi mai voi." (Trădătorilor de ţară). Experimentînd în felul său oul lui Columb, poetul forţează truismele în scîr-ţîitoare montări : „Eu nu am decît înţelepciunea / De a-mi ridica gulerul hainei cînd bate vîntul / Şi de a întoarce spatele celor ce mă provoacă, / Eu nu am decît înţelepciunea / De a deschide uşa casei mele, / Cu cheia de la uşa casei mele, / Eu nu am decît înţelepciunea / De a numi rîu apa care curge / Şi gheaţă apa înţepenită, / Eu nu am decît înţelepciunea / De a nu muta picioarele concomitent / Cînd încerc să merg, mai întîi unul / Şi (imediat după aceea) pe celălalt" (Înţelepciunea de a fi). Ori într-o saturaţie a locului comun, determi-'• nînd o prozodie plictisită, vag hilară : „Ce singură e lumea şi-n ce hal, / Ce tristă-i calitatea de pîrît, / Ce hotărît e ştreangul peste gît. / Ce ireal e orice ideal. // Văd generali ce au copii din flori, / Bătîndu-se pe pîinea de săraci, / Şi îi aplauzi, nu ai ce să faci, / Şi-ţi vine să-ţi iei cîmpii şi să mori." (fin tot jelui de părţi). Baza acestei versificaţii constă în sugestia unei momen-; tane degradări calculate, a unei strategii elastice. Autorul dă de înţeles că ori-cînd ar putea redeveni sublim. Dar modalitatea folosită e obiectiv corozivă, go-
38
VIAŢA ROMANEASCA
linei forma grandioasă de sens. Versul emfatic, emanînd o muzică de alămuri, circumscrie acelaşi loc comun, chiar cînd se străduieşte a-1 nega : „Cum trage floarea din infecte bezne, / Enigma netrădatelor miresme ?" (Netrădatul busuioc). Sau : „Durerea care-şi zice bucurie / Dă colţul ierbii dinspre primăvară. / Mireasma ei făcută e să doară, / Motivul ei făcut să nu se ştie." (înviere). Ori : „Aceeaşi masă mică ne adună / în jurul dumitale, maică mare, / Pe scaune de lemn eu trei picioare / Ne strîngem, maică sfîntă, maică bună. // Şi dumneata eşti dusă pîn'la vatră / Parcă să iei un tuci cu mămăligă / Şi parcă o vecină te şi strigă / Şi parcă şi un cîine te tot latră." (Pînă la vatră). De la acest sămănătorism în care se complace, autorul Mieilor primi evoluează, sub aceeaşi neclintită siguranţă a rostirii, către tonul romanţios ce nu e decît o altă cifră a inflaţiei : „A ceaţă mirosim, uşor, uşor, / Şi către-un ultim somn ceva ne-n-deamnă. / Abia mai pîlpîie-ntre cei ce mor, / Accidental un trandafir de toamnă." (Trandafirul de toamnă). Ca şi : „N-am strîns, prieteni, slavă sau avere / Ci sufletul, un porumbel plîngînd." (Blînd), cînd nu e de-a dreptul rebarbativ prin pedestru :• ;,Ai iarăşi sentimentul că a murit un om, / Care putea să-ţi fie prieten, care poate / Ar fi ştiut mai bine ca oricare / Să te ferească de singurătate." (Ceva care e-al iau).
Ca un nou Vlahuţă, poetul îşi etalează relativele iluminări. Neputîndu-şi găsi echilibrul în semnificaţia viziunii, devine moralizator, imens moralizator, procuror acuzînd ordinea universală : „Ninge uitat. Toţi fulgii astăzi daţi-i / Celor săraci, copiii să şi—i mintă, •/• Ninge fără de corp, ca din oglindă, / Cade lumina pe toţi condamnaţii. (...) Ninge cu fulgi pentru lipit sicrie / Şi lumea moare, naşte, naşte...1' (Ninge din' Shakespeare). Un proces intentat sinelui său duce la o măgulitoare achitare: „Să mai găseşti puterea blestemată / De conformismul tău a te desface / Şi să mai poţi iubi sub cer o fată, / E semn că pe pămînt e încă pace, // E semn că de treizeci de ani încoace / Inima ta nu a uitat să bată, / E semn că-n toate crizele buimace / Eşti încă om şi încă suflet, iată." (Încă om). Îndemnurile ce şi le adresează sînt aproape exclusiv cosmoidale : „Lumina, mea, îngroapă-te cu mine, 7 La primăvară poate încolţim, / Şi ne dăm iarăşi marilor mulţimi, / Lumina mea, altfel nu va fi bine. .// Ochii mi s-au mărit de-atît amurg, / Şi sufletul la fel, de-atîta noapte, / Să fim dintre acei ce. ştiu să rabde. / Cum norii trec şi rîurile curg." (Tăcut). Sau îritr-o ars poetica mai mult decît explicită : „Dar eu, acum, nu-i spun urechii tale, / Cuvinte despre apă, aburi, ceaţă, / Eu plîng bolnav, de-atîta rău de viaţă / Deci scrie ploaie, clar citeşte jale." (Scrie ploaie, citeşte jale). Pentru ca elanul ce părea stins din Unde ni sînt visătorii să reînvie surprinzător : „Temeiul bolii nu mă pune jos / Şi, decît moartea, viaţa e mai trează." Vtafâ trează). Adevărurile vlahuţiene avansează pe o filieră stringentă printr-o anume etapă? a lui M. Beniuc : „Cînd ne uităm sau cînd ne pierdem chipul / Intim-plător sau din prea multă artă, / Copiii chipurile noastre poartă, / Ei sînt ultimul nostru echilibru." (Echilibru). Sau : „Există oamenii de simplitate / De muncă şi de grîu şi de iubire, / Ei sînt săminţa bună-n omenire / Şi de la ei durează astăzi toate." (Truda comună). Ori într-un pragmatism încă mai apăsat care compromite însăşi condiţia poeziei : „Cosmonauţii ducă-se în lună, / Să plece în sisteme filozofii, / Eu mă închin la truda cea comună / A celui câre seamănă cartofii / Spre a nu-i fi planetei pururi foame" (Ibidem). Utilitarismul versului devine maxim, după pilda lui A. Toma : „Sînt încă destule de lucru în ţară, / Dar ştiu că-i urgent, în acest timp şi loc, / Mai mulţi învăţaţi de prin sate s-apară. / Şi nu după toane sau după noroc. //• Avem, n-avem carne, cunoaştem ce este, / Şi ştim ce-o să fie, avem, n-avem bani, / Dar grabnic e astăzi să-i dăm ţării zestre / în şcolile-nalte copii de ţărani." (Copiii de ţărani). Răspun-zînd unei cerinţe primordiale a gazetarului, aceea de 1 a fi informat, Adrian Păunescu trece fără jenă prin poeţii ce l-au precedat, conspectîndu-i cu familiaritate. Limbajul său e compozit, de o volubilitate ce se poate lămuri printr-o receptivitate acută, ca şi prin energia mecanică a aplicării proprii. Apetitul informaţional enorm determină factura producţiei sale, funcţionînd pe un principiu aohizitiv. Pana poetului e un magnet, lată-1 pe Arghezi captat şi diluat printr-un gen de emoţie laxă : „Nu îmi mai ştiu exactul loc în lume, / Am fost puternic şi mă simt sfielnic, / Vremelnic, lăcrimelnic, îndoielnic,. / Mă strig cu păpădiile pe nume. // Nici viu, nici mort, părinte şovăielnic, / Ce fiilor s-a dat ca să-1 consume, / Cu nenăscute voci spun stări postume, / De' nu-mi mai ş'iu nici locul în pomelnic // mi-i greu cel mai adesea traiul lesne..." (Şoapte de
COMENTARII CRITICE
39
garoafă). Evident, umilinţa e circumstanţială, ca un exerciţiu de limbă străină in care frazele trebuie completate in locurile marcate cu puncte de suspensie. După cum Psalmii apar reluaţi cu elanul lor în grabă calchiat: „Dumnezeul meu vechi, îngheţata mea deznădejde. / Că eu numai pe tine te am, aişai cum mă chinui / şi mă. zădărăşti şi mă treci prin apele reci, / că eu numai cu tine vorbesc cînd deschid gura, / că înnebunesc de cîte ori cred că ai să pleci, / că ai să ne părăseşti şi, scîrbit, ai să pleci." (Oile la lumină). Sau mediul eroic, într-o devota- parafrazare a paradigmei : „Pericolul e mediul meu firesc, / îmi place lupta văilor cu piscul, / Nesomnul, îndoiala, lupta, riscul / Mă-mbolnăvesc şi mă-nsănătoşesc." (Riscul), Bineînţeles, nu putea fi ocolit terenul atît de mănos al blestemelor : „Blestem a fost : să aibă pecingine de guri, / deschise-n toate, ale cărnii, trîmbe / scîrboase guri, cleioase, ca parapete strîmbe, / cu care strigi, invoci, stropeşti, înjuri. // Şi dinţi din ele, umbre şi caiduri, / guri clipocind ca bălţile cînd plumb e / deasupra copt şi din atîtea lupte / doi ochi rămîn în piatra frunţii puri." (Iov era plin de guri). Curat transcrisă de ■ regulă, crisparea.. devine, într-o singură clipă de neatenţie, impracticabilă : „Zăpada ţi-o şterg de , pe frunte cu mîinile frînte / şi tu ar fi bine să înţelegi, să reţii, / că moartea, acum, eu ţi-o şterg de pe frunte,' / că nu'brazi vînez ci statui de stafii." (Marginea lumii). Sau : „Toţi doctorii neputincioşi o văd, / lumea plîngînd cu fruntea-n; poala mumdi / de boala ce-a cuprins ca un prăpăd / ficatul cerului, plămînul lumii." (Lumea esle bolnavă). Din Goga e adaptată dezlănţuirea sentimentului civic împins conştiincios în apocalipsă : „Că n-are lumea noastră milă,. / în strimtul ei calvar trecînd, / şi'ziua de-şi lucrează pomii / noaptea lucrează la mormînt. // De-aţi şti cît am rămas de singuri / în univers şi-n .adăpost, / noi, ultim-norocoasă pleavă, '■■/ orfanii focului ce-'aţi fost." (Bocet). Ca şi prosternarea în faţa ideii de neam vitregit : „0, munţi frumoşi şi sărăciţi treptat, / ventuza lor v-a supt şi v-a prădat. // O, >cîmp, pe care gîzii provizorii / decapitară grîul viu al ţării. // Dar tu să ştii că nu e în zadar / mormanul de cadavre din cînţar.; // Noi mai avem din ce • trăi, părinte, / în adăposturile noastre strimte." .• .(Adăposturi după potop). Modului baladesc al lui Ştefan Aug. Doinaş şi Radu Stanca, poetul îi e'debitor cu acte (texte) în regulă: „Pămîn-tul e sterp, podul palmei pierdute, / mişcarea din mine se va-ndepărta ; / pe-o sută de turnuri şi-o sută de plute, / cu scîrbă, vă jur, Dumnezeu a fost ea. // Şi nu mă priveşte ce e şi ce face ./ şi nici. nu îmi pasă ce joc va găsi, / dar iată că pleacă şi nu se întoarce / prin geamul enorm cu zăbrelele gri. // Nu vrei, nu mai vrei să fumăm împreună, / să bem o cafea cu un zaţ lunecos ? / Perdeaua de chipul tău încă mai sună / şi cîinii rotunzi latră-n iezerul jos." (Jurămînl). De asemenea în această; evaziune foarte îndepărtată de mesianismul alăturat : „Diseară-i plecarea în insula mea, / trăsura de nuc te aşteaptă la scară, / ia-ţi haine mai . groase şi nu-ntîr.zia, / căci cîini poliţişti s-ar putea să apară, // Nu-ţi face probleme, birjarul e mort / şi caii sînt'morţi şi trăsura e moartă, / fugim fără martori, în nu ştiu ce port, / în insula, mea la cinci capete spartă. // Acolo, vom creşte copii monstruoşi, / lachei de metal şi de mîzgă vor rîde, / cu veşti ne-o ticsi de la moşi şi strămoşi, / tic-tăc telegraful cadavrelor ude." (Iluzia unei insule). Din Labiş decurge menirea poeziei de a asana moravurile, prin exhibiţionism biografic : „Poemul acesta il scriu într-o noapte / Puţin după ziua de 30 de ani, / E-un scrîşnet, e-un geamăt şi-un plînset de şoapte / Căci e pentru voi, fii curaţi de ţărani. // Cînd ţara îndreaptă şi legi şi-a sa cale, / Cînd sus în idee nu-i loc de abuz, / Mai sînt de-mplinit şi la capăt de dus / Dorinţi izvorînd din nevoi sociale." (Copiii de ţărani), Şi: „Prin ministere şi prin alte părţi / trăiesc şi cei care pustiu inspiră, / aceia care se îm-burgheziră, / fiinţa lor morală naşte morţi." (Deocamdată nu). Ca şi o urare de Anul Nou înscrisă, în robusteţe ruralist-patriotică : „Să ne gîndim la mica, lovita noastră ţară, / să ne gîndim la lume, la patrie din nou, / să-i fie dreaptă calea, aicea şi afară, / să ne gîndim la ţară, acum de Anul-Nou. // Ulucile din sate sînt pline de zăpadă, / pe muchii .arde gustul ninsorii saturat, / o, niciodată tara ca fulgul să nu cadă, / doar viscol, iarna, fie-i furtunile ce bat." (An Nou). Delirul matematic al lui Nichita Stănescu nu pregetă a-şi face loc în această aglomeraţie :. „Ne dezbrăcăm oglinzile, rămînem tineri, / Sferă cu cap de aer a perechii. // O, violentă trecere prin viaţă, / în tulburele de decembrie cum ne rezumi, / Cum asfinţim încet cînd răsărim prea iute, / Cuibare, în acelaşi timp, mai multor lumi. // Şi stau în noi şi patima imponderabilă, / Şi unghiul .- mut rănit către pămînt ; / Case Ja colţuri, suflete la colţuri sîntem, / Mai multe
40
VIAŢA ROMÂNEASCA
numere deodată suportînd." (Tulburele de etern). Sentimentul transilvan nu se i-educe numai la retorica înlăcrimată a lui Goga, ci recurge şi la expresionismul galopant al lui Ioan Alexandru, din al cărui perimetru sînt trase blocuri masive spre a-i pava o dublură : „Ca un dulce tropot o stafie cal, / Stă a înşeuare la mormînt de domn, / A trecut azi-noapte Iancu prin Ardeal / Şi-a trezit gravidele din somn. // Şi le-a dat putere pentru rodnic plîns, / Şi le-a spus ce fel de fii să nască, / Spre-a avea un vrednic neam pentru răspuns / Muma noastră, Ţara Românească." (A trecut azi-noapte). Ca şi următoarea scăpare în gratuitatea aspră, hohotitoare : „Din lucruri sare aburul vîjîind ; / Cu cîteva momente înaintea nisipurilor, / Au lucrurile lumii un reflex de munte / Din fiecare iese cîte un izvor de apă. // Din frîul calului iese o apă, / Din pîinea neagră creşte un abur negru, / Păsări se ating cu burţile albe de lipsa rîului / Şi zboară, în timp ce aripile negre li se aprind." (Nisipurile). Ori o procesiune asimilată ad-hoc: „Cîţiva străini duc o femeie moartă / şi-o muzică bizară, în sus, pe-un deal de clei, / pe umeri şi pe suflet şovăitor o poartă, / nori albi, umflaţi de soare, coboară peste ei. // Şi păsările lumii, cele ce sînt nebune, ,' îşi inventează-n aer şi ele-un ritual / dublînd pe-un deal de aer strîmba procesiune / ce pare că atîrnă de-nfriguratul cal." (Dezechilibru). Ori chiar o reconstrucţie a destinului sub semnul unei rime : „Dar să mă nască mama pe-o colină / Pe-a cărei mărginime trece-un riu / Şi să mă dau ruminii în desfriu / Cu lapte de văzduh şi de lumină. // Mai naşte-mă, părinte ideal, / Pe o colină dulce din Ardeal." (Colină din Ardeal). Ceea ce nu-1 împiedică pe poet a înfăţişa, în acelaşi încăpător contur babilonic, şi texte â la maniere de Sorescu: „E noapte. Luna se află, / cum se spune, / în mijlocul nostru. / îmi iau capul în pumni / ca pe-o cloşcă cu puii de aur / recuperată, / încep să mă învîrt în mijlocul pieţii / şi vă întreb, doamnelor, / domnişoarelor şi domnilor, / «cine riscă în seara asta cu mine ? » / aşa cum v-aş întreba : / <« cine dansează cu mine?»" (Pe cont propriu); „Cum e un ton în toate, pe care / II auzim fiecare altfel, să cădem / Unii în genunchi, alţii în mîini, / Alţii în gene, cei mai uşori." (A fi intr-o pasăre), pînă la dizolvarea în imposibilitate: „Crucea-tată desfundă o sticlă de bere şi / Crucea-bunică pregăteşte salate de duminică şi / Crucea-mamă bate la maşină şi / Crucile celelalte, crucile rude rîd." (Popicărie <u cap de copil).
Care rămîne în cazul acesta proprietatea lui Adrian Păunescu ? Credem că aplombul gazetăresc, plăcerea cu care poetul îşi plimbă degetele pe o claviatură amplă ce nu ajunge a-1 obseda în nici una din zonele sale, pe care o cultivă cu egală dexteritate şi facilitate. După cum am văzut, tonul solemn revendicativ coexistă cu nota umorescă, finalitatea practică se aşează alături de fantezia impenitentă, moralizarea literală face casă cu tentaţia vizionară, incon-formismul (confortabil) se îmbină cu abordarea cuminte a lucrurilor. Totul cu o mobilitate năucitoare al cărei rezultat este tatonarea mijloacelor instituite, sub semnul unei conştiinţe mai curînd comunicative decît de intimă elaborare, cu o înclinaţie către cantitativ (de unde nu numai hiperbola ci şi melodrama). Gestul enorm, avalanşa bubuitoare a frazelor, rapida (caragialesca) interceptare a atomilor de „actualitate" (personajele Momentelor trăiesc un delir al prezentului paroxistic) desenează însă mai mult o natură psihologică decît artistică (aceasta din urmă nefixată şi, deci, în pofida principiilor afişate, în sfera unei neangajări structurale). Bombasticismul, frazarea prăpăstioasă, uzul neologismelor ţipătoare („Cu lumea tratez de la rană la rană" ; „Din cauze diverse am fost răcit la piept, / In orele în care şedeam să te aştept. / Nici nu-nţeleg iubito, de fapt de ce te-ai dus..." [Lumea ride]; „Iubita mea, eram trăpaşii aprigi / Ce, fără spor, fugeau pe căi opuse, / Cînd te iubeam, pămîntul mişca At'rici / Şi Allende-mi flutura pe buze." [Amor în epoca mare]; „Civilizaţia de sîc ne fie") nu-1 evocă oare presant pe adoratorul Ziţei ? Deocamdată autorul Istoriei unei secunde reprezintă o punte între diversităţile limbajului poetic, o antenă la variaţiile meteorologice ale zilei, un sunet matinal de trompetă din încredinţarea că toţi cocoşii au adormit. Pagina de ziar ascunde încă identitatea »a.
GHEORGHE GRIGURCU
DOCUMENTELE VREMII
PROCESUL MEMORANDIŞTILOR
O carte de mare interes istoric şi literar : Procesul unui proces (Cartea Românească, 1978) de Mihai Stoian. Un dosar expresiv şi cuprinzător al mişcării memorandiste. Autorul reconstituie etapele unui proces în care istoria şi-a spus cuvîntul ; a pune faţă în faţă sentinţa unui tribunal şi sentinţa istoriei : jată o lecţie mereu plină de rod. Volumul, masiv şi complex, face publice documente puţin cunoscute, stenogramele dezbaterilor, mărturii, articole ; interesantă e înscrierea faptelor în contextul vremii, privirea evenimentului din unghiuri diferite, urmărirea răsunetului procesului, înregistrarea reacţiilor diverse,, transcrierea unor pagini de memorialistică aparţinînd unor participanţi la miş-qare. Dar; pe primul plan al atenţiei stau stenogramele de pe tot parcursul dezbaterilor ; stenograma oficială e uneori confruntată cu stenograma românească ori cu precizări de natură să restabilească adevărul. Astfel publicul cititor poate urmări amploarea momentului nu prin relatările unui doct istoric (relatări, de atîtea ort, lipsite de aureola viului, lipsite de dimensiunea dramatică a faptelor, deci sărăcite prin prelucrare), ci direct prin scenariul trăit. Vom folosi acest ansamblu de documente publicat în Procesul unui proces pentru a parcurge cîteva din etapele acestui eveniment de mare însemnătate în lupta transilvănenilor pentru unire eu ţara.
Mişcarea memorandiştilor se situează între anii 1892—1894. Partidul Naţional Român redactează, la Sibiu, un document dezvăluind situaţia majorităţii româneşti din Transilvania sub coroana ungară şi revendicînd drepturi sociale, politice, naţionale. Acest document, cunoscut sub numele de Memorand, este aprobat de Consfătuirea Comitetului Naţional al P.N.R. din martie 1892. El este destinat a fi înaintat împăratului Franz Joseph. O delegaţie română, compusă din 300 de persoane, pleacă la Viena să înmîneze Memorandul, dar nu e primită de împărat. Memorandul e tradus în mai multe limbi, publicat, răspîn-dit în Imperiu şi-n. Europa („Astăzi vorbim Europei", va spune în acel moment Vasile Lucaciu.) Ioan Slavici îl publică în Tribuna, in 1892. Autorităţile maghiare pun sub acuzare pe fruntaşii Partidului Naţional Român ; întîi e pus sub acuzare memorandistul Eugen Brote, în tipografia căruia s-a tipărit, la Sibiu, documentul ; apoi acuzaţia e extinsă asupra întregului Comitet de 25 membri al P.N.R. Procesul a început la 7 mai 1894, la Cluj, în clădirea numită „Reduta Orăşenească", şi a durat 17 zile.
Întregul acestui proces, acuzaţia, pledoariile apărării, cuvîntul inculpaţilor se constitue acum, peste vreme, într-o dramă de proporţii ample, ceva în genul dramelor shakespeariene, ori ale clasicismului antic.
Chipurile memorandiştilor au dimensiuni legendare. Aceste dimensiuni nu sînt conferite doar de trecerea timpului şi de acel mecanism afectiv care dă proporţii tot mai mari unui fapt îndepărtat în timp, unui chip eroic. Există mărturii că memorandiştii au apărut aureolaţi şi mari chiar din momentul intrării lor în scenă, erau mituri vii chiar sub ochii contemporanilor. Ei stîrnesc admiraţia, entuziasmul. în satele transilvănene se semnalează o „puternică efervescenţa" ; peste 15.000 de ţărani, moţi, o pornesc spre Cluj, cu merinde în traistă pentru drum lung, să-i salute pe patrioţii judecaţi în „Reduta Orăşenească". La ieşirea din sală, după prima zi a procesului, acuzaţii sînt aclamaţi de mulţime. Uneori entuziasmul, adeziunea se conjugă cu izbucnirea de revoltă ; de aceea forţele de ordine intervin în cîteva rînduri. Un memorandist ca Vasile Lucaciu fascina prin chipul majestuos şi prin darul oratoric. Valeriu Branişte (avocat al apărării memorandiştilor şi autor al unor preţioase mărturii) notează că, în una din zilele dezbaterii, lui Vasile Lucaciu i se aduc flori de către tinere unguroaice de la conservator ; ele „l-au rugat să le permită să-i sărute mîna..
42
VIAŢA ROMÂNEASCA
Lucaciu era în haină de preot catolic. Cu bunăvoinţă paternă, dar foarte elegant, le-a mulţumit Lucaciu într-un discurs unguresc, binecuvîntîndu-le". In altă împrejurare, Lucaciu foloseşte puterea sa de dominare pentru a linişti masele de ţărani şi orăşeni gata de „ribiluţie".
Şi celelalte chipuri ale memorandiştilor sînt impunătoare. Despre loan Raţiu aflăm că este om energic, sever, are nas drept, roman ; Gheorghe Pop de Băseşti e bărbat vîrtos, înalt, cu barbă bogată. Daniil P. Barcianu impune prin „intensitatea vocii care iese din comun". La toţi e semnalată ţinuta demnă şi dominatoare, severitatea, „farmecul şi diştincţiunea", fizionomia cu profil clasic roman. ' -
Dar aceşti oameni se disting nu atît prin fizionomie, cît prin lupta lor, prin cuvîntul lor, prin energia morală investită în cauza naţională, şi ei sînt conştienţi de aceasta. Vasile Lucaciu o spune : „Persoana mea nu prezintă nici o importanţă, ci numai curentul istoric pe care-1 reprezint ... Repet, eu nu dau vieţii mele personale mai mare importanţă decît unei părticele din întreaga frămîntare socială... Eu cred în deplina reuşită a «auzei româneşti, căci această cauză e dreaptă şi este în acelaşi timp cauza întregului spirit liberalist ce începe a se manifesta in toată lumea".
Cauza memorandistă se leagă de dreptul istoric al românilor din Transilvania ; se cerea autonomia Transilvaniei, era denunţată unirea din 1868 cu regatul ungar, unire care „s-a enunţat fără participarea românilor într-o formă corespunzătoare cu numărul lor şi însemnătatea lor în această ţară" ; se puneau în discuţie „legile fundamentali : legea pentru egala îndreptăţire a naţionalităţilor, legea electorală, legea presei, causa bisericilor şi a instrucţiunii publice, economia naţională". Patrioţii români, pledînd pentru drepturile naţionalităţii române din Transilvania, insistă pe egalitatea între toate grupurile etnice din acest ţinut şi doresc „o mai fericită împreună vieţuire".
Pentru aceste cereri legitime, memorandiştii sînt acuzaţi de „delict de agitaţie contra legii" ; sînt incriminate cîteva articole din Memorand cît şi faptul că acesta a fost tradus în mai multe limbi şi difuzat pe continent. Procesul pune în- lumină tensiuni şi convulsii politice, sociale, care existau în întregul Imperiu („mozaicul austro-unguresc") ; dar şi energia, potenţialul spiritual,'inteligenţă fină, patriotism din partea fruntaşilor mişcării româneşti. ■
Aceşti fruntaşi afirmă că îi reprezintă pe toţi românii din Transilvania. Cînd, la proces, li se neagă această calitate, cînd se încearcă a face' din ei cazuri izolate de protestatari; ei precizează : „Este de nediscut'at faptul că noi am reprezentat ideea unui întreg popor" (Gherasim Domide). „Memorandul este opera nu numai a delegaţilor, ci a întregului popor român" (Teodor Mihâli). Dealtfel venirea ţăranilor moţi spre Cluj şi atîtea alte manifestări de adeziune confirmă acest lucru. Memorandiştii întreabă aşadar cum poate fi' adus în judecată un popor întreg! Iuliu Coroianu : „Chestiunea politicii Unei naţiuni, domnilor, nu se poate judeca de nişte juraţi". Un tribunal nu poate judeca un popor, cu atît mâi puţin -o poate face un tribunal ostil acestui-popor. IuliU Coroianu demonstrează apoi că juriul e interesat să dea un anume curs — prestabilit • — procesului ; tribunalul e părtinitor, potrivnic cauzei româneşti, din capul locului ; la ce sentinţă te poţi aştepta cind eşti judecat de adversari politici? Două răspunsuri din partea a doi memorandişti : • ■'
Iuliu Coroianu: „Străinătatea, domnilor, va califica de barbarie împrejurarea că aci judecă, asupra noastră, contrarii noştri politici".
Septimiu Albini ■ „Aici trebuie să mă consider dinainte condamnat, astfel că tot ce se -petrece aici nu-i decît o formalitate şi vorbărie".
Printre marile idei care au fost reafirmate la acest proces sînt : ideea vechimii noastre istorice, a descendenţei latine („Sub un împărat am venit doar noi în această ţară, sub împăratul Traian", spune Vasile Raţiu), a drepturilor noastre istorice, a • necontenitelor eforturi ale conştiinţei româneşti de a răzbi liber în Transilvania ; se citează dovezi grăitoare pentru istoria acestei provincii, ca : Diploma Leopoldină, Sancţiunea Pragmatică privitoare la Transilvania, Rezo-' luţiunea Alvinciană, Legile din anul 1791 şi cele din anul 1848 etc. E adusă cu patos în discuţie problema limbii române. Din prima zi, avocaţii apărători cer dreptul de a pleda în româneşte, dar cererea le este respinsa, avocaţilor li se impune folosirea limbii maghiare; acuzaţii au dreptul de a folosi româna, dar in acest caz se va recurge, pentru uzul tribunalului, la un interpret. Acuzaţii arata cît de mult pierde exprimarea adevărului prin  intervenţia unui interpret care
DOCUMENTELE VREMII
43
uniformizează răspunsurile, trădează naturaleţea limbii, nuanţele şi adesea denaturează sensurile ; judecata este pusă, încă o dată, sub semnul arbitrariului. „Cine nu cunoaşte în mod temeinic limba, nici simţămintele nu le poate exprima", opinează Aurel Mureşianu la adresa tălmaciului. Iar Vasile Lucaciu : „Eu sînt competinte prin cuvîntul meu", or, spune el, tocmai acesta nu trebuie să ni se refuze. Mai notăm cîteva replici pe această temă :
Vasile Lucaciu: „Cînd trebuie să lupt pentru ţară, niă duc să lupt cu pieptul meu şi nu cu al interpretului .. Nu răspund prin intermediul interpretului" .
Preşedintele : „Chestiunea aceasta este gata decisă : dumneata ai datoria să răspunzi prin interpret !..."
Vasile Lucaciu: „Cedînd puterii mai mari, forţei, mă supun, căci mi-e mai scump dreptul naţiunii mele, decît viaţa mea''.
Preşedintele : „Pentru expresia „forţei" te chem la ordine !"
Acuzaţii protestează cînd numele lor româneşti sînt maghiarizate în actele procesului (Dimitrie Comşa, Nicolae Cristea). Ei protestează împotriva limitării dreptului de a se apăra. Un grav conflict se înregistrează, din primele zile ale procesului, între corpul de judecată şi completul avocaţilor apărători ; aceştia clin urmă se văd lezaţi în libertatea lor de apărători, sînt intimidaţi şi constrînşi prin somaţii şi prin amenzi. Avocaţii apărători cer ca „libertatea cuvîntului să fie garantată" şi „starea de asediu să fie ridicată" (se referă la prezenţa jandarmilor în sala de judecată).
Emil Gavrilă : „în locul acesta stau întruna între baionete, jandarmeria se uită pînă şi în dosarele noastre. Se poate dezbate sau nu jără baionete ?"
Preşedintele : „Asta nu ţine de obiectul discuţiei !".
Emil Gavrilă : „Faptul că însuşi un membru al poliţiei intră şi iese continuu, tulbură demnitatea dezbaterii !"
în ziua a patra a procesului, avocaţii apărării (dintre care mai reţinem numele lui Amos Frâncu. Milos Stefanovici, Al. Hossu, Coriolan Brediceanu), în chip de protest, renunţă la mandatul lor de apărători şi părăsesc sala ; ei au precizat că au fost obligaţi să facă acest gest extrem din cauză că tribunalul a îngrădit libertatea cuvîntului apărătorilor. De aici înainte inculpaţii se vor apăra singuri ; mulţi dintre ei au darul vorbei frumoase, stăpînesc arta oratoriei ; alţii sînt ajutaţi în pledoarie de însăşi justeţea cauzei care le pune la îndemînă argumente bune.
Marile cauze aleg şi afirmă oameni mari. Aşa s-a petrecut şi-n acest proces, şi-n tot mersul mişcării memorandiste. Replicile acuzaţilor, promptitudinea şi iscusinţa cu care înlătură acuzaţiile nedrepte, logica scăpărătoare, frumuseţea limpede a frazelor lui Ioan. Raţiu, Vasile Lucaciu, Gheorghe Pop de Băseşti, luliu Coroianu, Nicolae Cristea, Gherasim Domide, Septimiu Albini, Teodor Mihali, Rubin Patiţia ne dau la tot pasul impresia că lupta e cîştigată de cei care au fost condamnaţi. A fost atunci manifestarea nu doar a voinţei de libertate a unui neam, ci şi manifestarea harului cu care au fost înzestraţi fiii săi. E semnificativ faptul că acest neam a reuşit să-şi scoată în faţă luptătorii potriviţi cu momentul istoric ; atunci cînd înfruntarea cerea atleţi spirituali, a ştiut să-i găsească. Lupta, atunci, era însă inegală. Vasile Lucaciu o spune : „Dreptul e al nostru, puterea e a voastră". Acest adevăr e constatat şi-n alt moment al procesului ; cînd acuzaţii cer audierea martorilor şi a experţilor, cererea le este refuzată. Iuliu Coroianu arată că sentinţa nu poate fi dreaptă fără consultarea unor experţi în „chestiunea dezvoltării istorice a dreptului public al acestei ţări". Un asemenea expert ar arăta că pasajele incriminate din Memorand nu constituie un delict, nu violează legea. Teodor Mihali, Mihai Veliciu, Ioan Raţiu se alătură acestei cereri : ascultarea experţilor în privinţa dezvoltării istorice a ţării noastre şi-n privinţa dreptului public ardelenesc. Dar cererea inculpaţilor se respinge, martorii şi experţii sînt refuzaţi. Faptul nu-i intimidează pe inculpaţi, cum reiese şi din pledoaria finală a lui Ioan Raţiu, care a vorbit şi în numele tovarăşilor săi ; reţinem din această pledoarie finală :
Ioan Raţiu : „Nevinovaţi sîntem, dar dumneavoastră sînteţi stăpîni pe individualitatea noastră fizică, nu însă şi pe conştiinţa noastră care în această cauză este conştiinţa naţională a poporului român. (...) Nu sînteţi dumneavoastră competenţi să ne judecaţi, ci este un alt tribunal, mai mare, mai luminat, şi desigur mai nepărtinitor, care ne va judeca pe toţi : este tribunalul lumii civilizate, care vă va osîndi odată mai mult şi mai aspru decît v-a osîndit pînă acum".
44
VIAŢA ROMÂNEASCA
Tot din această pledoarie a lui Ioan Raţiu au mai rămas celebre cuvintele : „Existenţa unui popor nu se discută —< se afirmă !".
Ecoul acestui! proces a adus în atenţie, In Europa, cauza românilor din Transilvania. Cartea lui Mihai Stoian dă ample citate din presa franceză, italiană, din presa Regatului Român. Procesul a fost urmărit cu mult interes în lume; cauza memorandistă e privită peste tot cu admiraţie. Citim în ziarul francez Le Temps : „Dreptul românilor în această împrejurare este atît de evident încît toate simpatiile se îndreaptă spre acuzaţi... Dacă ei vor fi achitaţi, pentru guvernul din Budapesta va fi o înfrîngere, dacă vor fi condamnaţi, o ruşine, iar mişcarea românilor nu va înceta". In ziarul La Justice, G. Clemenceau scria: „Doctorul Raţiu şi amicii lui pot să fie condamnaţi, opinia publică europeană i-a achitat însă dinainte".
Memorandiştii au fost condamnaţi. Sentinţa se dă în 25 mai 1894. Pedepsele au fost, cele mai multe, între 2 şi 3 ani ; preotul Vasile Lucaciu a primit 5 ani. Corespondentul Tribunei nota în acele zile : „Toţi acuzaţii au primit cu bărbăţie osînda. Venind în fruntea convoiului, părintele Lucaciu făcea impresia unui ercu din vremurile antice ; venia zîmbind. Doamna Lucaciu i-a zis, de asemenea senină, următoarele : Te sărut dragul meu şi te salut, că pe tine te-au învrednicit cel mai mult !".
Unii dintre memorandişti au trăit să vadă unirea din 1918, adică adevărata sentinţă a marelui proces. Cartea lui Mihai Stoian inserează şi un amplu reportaj al marii uniri. Pe lîngă temeiul istoric al întregii reconstituiri, reţinem că acest volum adună şi cîteva elocvente semne de spirit ale omului carpatic. Un exemplu, aceste versuri încrustate pe crucea unui ţăran făgărăşan — versuri legate de ■evocarea morţii ultimului memorandist, Teodor Mihali, în 1934 : „Doamne, dă soare şi plouă, / Şi noaptea trimite rouă / Peste groapa asta nouă"... Versuri de fior adine, rostire care pune moartea sub semnul germinaţiei, al reînnoirilor.
VASILE ANDRU
CĂRŢI—OAMENI—FAPTE
• IORGU IORDAN — PROMOTORUL. — Profesorul Iorgu Iordan este şi va fi pentru multe generaţii de filologi şi lingvişti un deschizător de drumuri, un îndrumător generos şi neobosit.
Întreaga sa operă, prezenţa lui constantă printre studenţi şi tinerii colaboratori au devenit o emblemă, un simbol eu valoare naţională. însuşi faptul că a creat două şcoli de lingvistică — una la Iaşi şi alta la Bucureşti, solidare, dar şi complementare — dublează adîncile înţelesuri ale rodnicei şi îndelungatei sale activităţi. Dacă lingvistica românească şi şcoala superioară filologică au ajuns astăzi la maturitate, la un prestigiu internaţional, unanim recunoscut în lume, aceasta se datorează în mare măsură învăţatului şi dascălului Iorgu Iordan.
Elevii au învăţat de la domnia-sa două lucruri esenţiale: rigoarea faptelor şi plasarea acestora într-o explicaţie care să ţină seamă de conţinutul lor semantic, impregnat adesea de afectivitate, de expresivitate. Din acest punct de vedere Iorgu Iordan aduce un spirit novator în lingvistica de la noi, pe care o prelungeşte şi îmbogăţeşte cu achiziţiile stilisticii. Mărturie este monumentala lucrare Stilistica limbii române, una din cele mai reprezentative din lungul şir de opere de stilistică lingvistică, care au fost consacrate diferitelor limbi pe la mijlocul veacului nostru.
Trebuie însă menţionată aici şi adeziunea cercetătorului la faptele înfăţişate, atitudinea sa critică şi pasiunea, chiar dacă reţinută, pentru obiectul analizat, trăsături care s-au transmis elevilor în toate domeniile, inclusiv şi mai ales în acela al cultivării limbii.
Remarcabilă pentru întreaga operă este ridicarea la principii teoretice, încadrarea f&ptelor în concepte, sisteme, ipoteze, care dau o structură temeinică lucrărilor şi expunerilor lui Iorgu Iordan. De obicei se menţionează în acest sens cartea de căpătîi Introducere in studiul limbilor romanice din 1932, reeditată şi tradusă în numeroase limbi de circulaţie internaţională. Dar să nu uităm că şi lucrări mai
speciale ca Limba română contemporană preiau şi dezvoltă teorii şi metode lingvistice, fiind un preţios îndreptar şi din acest punct de vedere. Iorgu Iordan a contribuit substanţial la lămurirea unor noţiuni-cheie pentru lingvistica românească, cum este de pildă aceea de limbă literară, concepută într-un mod nou, ca aspectul cel mai îngrijit al limbii comune. Prin aceasta şi prin participarea la alte dezbateri, academicianul Iorgu Iordan a avut un rol de seamă în orientarea lingvisticii noastre spre întemeierea ei firească, adusă de filozofia marxistă. Această fundamentare a fost şi este concepută de Iorgu Iordan în legătură firească şi trainică cu tradiţia lingvistică şi filologică românească : la domnia-sa tradiţia este o nepreţuită comoară pe care o luminează dialectica marxistă, apărată cu neclintită hotărîre încă din anii grei ai încleştărilor ideologico-politice. Este în aceasta una din lecţiile cele mai grăitoare, oferite mai mult decît convingător tinerelor generaţii de către mereu tînărul nostru dascăl.
Dar Iorgu Iordan este în acelaşi timp un nesfîrşit tezaur de cunoştinţe de natură lingvistică şi literară. Am audiat cursul său de latină vulgară, am participat la seminarul de franceză veche, de provensală, care nu sînt decît cîteva din domeniile pe care le stăpîneşte desăvîr-şit; cum se ştie, a inaugurat învăţămîn-tul şi cercetarea hispanisticii Ia noi, ilus-trîndu-le magistral.
Cu discreţie, dar cu inegalabilă competenţă, cu temperată dar profundă dragoste transmite elevilor săi cunoştinţele acumulate, iar nu rareori mesajul său este primit şi reţinut cu mulţumire, graţie tonului polemic, farmecului autentic.
Conducător al diferitelor instanţe de învăţămînt — catedra, facultatea, universitatea — Iorgu Iordan a introdus un spirit de dreptate, de etică şi echitate, adeseori aprins apărate. Nu întîmplătcr la adunarea pe Universitate din noiembrie 1971 i s-a dat primul cuvîntul, căci cu toţii ştiam că Iorgu Iordan este întruchiparea intelectualului însufleţit de princi-
46
VIAŢA ROMÂNEASCA
piile statornicite trainic de partidul nostru. Intransigenţa sa, manifestată constant în Senatul Universităţii, a devenit, aş putea spune, legendară ; este pentru noi, cei care facem parte din Consiliul profesoral al Facultăţii de limbi şi literaturi străine, o onoare şi o delectare de a-1 avea pe academicianul lorgu Iordan mereu printre noi, atent la toate evenimentele şcolii, participant activ la dezbateri şi hotărîri. în calmul său neclintit noi ştim că se ascunde vibraţia pasionată de a afla şi a apăra adevărul ; apoi intervenţia sa se manifestă deschis, categoric şi are benefice urmări pentru cursul întregii activităţi.
Fără mărturisiri grandilocvente, lorgu Iordan este un prieten neegalat şi se dovedeşte ca atare faţă de toţi cei care pot fi demni de un asemenea sentiment, indiferent de vîrstâ sau grad. Cînd eşti sigur că ai dreptate te poţi adresa fără rezerve dascălului şi ai să constaţi cu euforică surpriză liniştea, înţelegerea, aderarea la propria-ţi frămîntare, într-un dialog afectiv demn de marile tratate de morală ale antichităţii.
■Nu pot încheia această evocare fără a trăda sfiala de a face mărturisiri publice despre maestru, căci modestia sa proverbială nu ne-a lăsat de-a lungul anilor să-i spune cît îl iubim. Adesea trebuia să ne mulţumim cu o privire, cu un zim-bet, iar cînd maestrul zîmbeşte se face lumină.
Simt, cînd mi-l reprezint pe lorgu Iordan — învăţatul, dascălul şi omul — un gust de eternitate. în momentul festiv în care ne aflăm, evenimentul de faţă capătă o dimensiune istorică, fiinţa lui lorgu Iordan împlinind mesajul neamului nostru, al graiului şi artei sale. lorgu Iordan este o piatră de temelie care va dura.
PAUL MICbAXJ
• ENCICLOPEDIA ROMANA. — Să facem un reproş întîrziat Academiei Române înfiinţate la 1867, ridicate la rangul celei mai înalte instituţii de cultură în stat şi înzestrată cu fonduri substanţiale, că n-a izbutit decît tîrziu, după 1944, să realizeze marele dicţionar al limbii române, deşi şi-1 fixase ca obiectiv primordial de activitate ? Fără să-i diminuăm în vreun fel meritele de a fi stimulat atîtea studii şi cercetări, ne miră acum, la împlinirea celor 80 de ani de la apariţia în Ardealul subjugat a primei enciclopedii în limba română, că în loc să o iniţieze şi să o înfăptuiască cu posi-
bilităţile ei financiare, cei 16 oameni de seamă din România veche şi 10 membri din celelalte părţi locuite de români, care au format prima garnitură de academicieni, au lăsat să o facă de unui singur la Sibiu şi în cadrul „Asociaţiunii", a ASTREI ardelene, Corneliu Diaconovici. Mirarea noastră se măreşte cînd, citind lista colaboratorilor la Enciclopedia lui Diaconovici, concepută iniţial în două volume şi extinsă apoi la trei, găsim în ea pe toţi academicienii de mai sus aflaţi încă în viaţă la 1895. Firesc era ca, sesizaţi de iniţiativa lui Diaconovici şi cunoş-cînd resursele materiale firave ale „Aso-ciaţiuruii" ardelene, strînse din cotizaţii şi din danii, plus o justificată lipsă de încredere în capacitatea unui om eu state de serviciu mai modeste îrt domeniul scrisului, să fi preluat ea însăşi editarea unei opere atît de pretenţioase cum putea li o enciclopedie, chiar şi numai ele proporţiile anunţate în invitaţiile de colaborare. Şi totuşi.
Corneliu Diaconovici, modestul prim secretar al „Asociaţiunii", a izbutit. Nu numai ,să dea culturii noastre prima mare enciclopedie însumînd peste 3 000 de pagini mari, ci demonstrînd că atunci cînd un lucru este luat în serios se poate face. mult, mai mult chiar decît a făcut el însuşi.
Nu i-a fost uşor unui om prins în iureşul activităţii multiple a unei Asocia-ţiuni cu preocupările desfăşurate pe toate planurile, de la cele de cultură propriu-zise pînă la industrie, comerţ şi.agricultură, de la editarea de reviste pînă la cărţi şi broşuri de popularizare în aceste domenii, să organizeze fişierele de titluri şi de selectare a acestora, ,să ţină la zi vasta corespondenţă cu cei 172 de colaboratori invitaţi să contribuie la realizarea operei, o muncă dusă fără . telefoane şi curieri, fără maşini de scris şi calculatoare.
Dar cine e acest Corneliu Diaconovici ? Un bănăţean din Bocşa Montană, doctor în drept de la Budapesta, avocat în Lugoj, venit la Sibiu în 1893, după ce în . anii premergători scosese pe rînd ziarul Viitorul, oficiosul partidului moderat român şi apoi revista Romănische Revue purtată de la Reşiţa la Budapesta şi apoi la Viena. La Sibiu a venit cu două titluri impresionante pentru localnici. Cu acela de membru al Academiei „Stella d'Italia" şi al Asociaţiei „Museum fur Volker-kunde". Nu era deci un novice în problemele enciclopedice care pretind o orientare generală în toate domeniile activităţii umane.
CĂRŢI — OAMENI — FAPTE
47
Scrupulos în respectarea adevărului datelor furnizate, controlînd cu exigenţă maximă detaliul informativ, suprimînd tot ce i se părea de prisos şi redactînd Ia nivelul limbii în circulaţie la sfîrşitul secolului trecut toate contribuţiile eterogene ale colaboratorilor, a scos în decurs de trei ani, de la 1898 la 1900, pe coli succesive, după experienţa sistematizată a enciclopediilor din ţările mai avansate, trei volume masive, care îl situează în primul loc al enciclopediştilor noştri. Fără-implicaţii prezumţioa,se, simplificînd la maximum redactările, a pus în mîna românilor, de pretutindeni un instrument de documentare şi de lucru devenit indispensabil oricărui om de carte. Mai mult, a izbutit cu Enciclopedia lui să prilejuiască cititorilor aflarea, pe scurt fireşte, adevărurilor din istoria, din geografia, din economia, în fine din viaţa românilor în general. Cu aceasta Diaconovici a realizat şi o mare operă patriotică, pînă atunci greu de realizat în alt fel.
Cît de serios concepută şi realizată era această Enciclopedie, se poate constata clin lectura listei celor 172 de colaboratori în care figurează toţi, dar absolut toţi oamenii din yîrful disciplinelor şi specialităţilor abordate. Ca să dăm cîteva exemple, iată : pentru literatură Titu Maiorescu, Ovid Densuşianu, Vaier Branisce, Andrei Bîrseanu, pentru filosofie Ră-dulescu-Motru, Mihai Dragomirescu, pentru istorie D. Onciul, pentru igienă Dr. Feîix, pentru chimie N. Teclu, pentru bacteriologie Victor Babeş, pentru muzică George Dima etc, etc. Dar lista cuprinde tot atîţia colaboratori de prestigiu • din toate celelalte domenii, din ■fizică, astronomie, industrie, comerţ, agricultură pînă la specialişti în problemele saşilor, secuilor şi sfîrşind cu milităria, marina, folclorul pînă şi cu stupăritul.      •'■ ■ '
Luate aceste nume la întîmplare dintr-o listă în care nu lipseşte nici una din activităţile omului, enciclopedia lui Diaconovici şi-a îndeplinit cu prisosinţă scopul propus în formularea autorului din prefaţa la volumul întîi în care arată că n-a urmărit altceva decît ,să dea „publicului cetitor român un laconic dar credincios călăuz — multum in parvo — ÎH toate chestiunile de interes general şi îndeosebi un inventar cît mai complet al avuţiilor şi forţelor noastre naţionale", la care adaugă cu subliniere în tipar :■ „Ideea conducătoare a Enciclopediei Române a fost şi este deci : a deschide o riouă şi bogată resursă pentru înavuţirea culturii şi întărirea conştiinţei noastre naţionale".
Este tocmai ce a izbutit să facă Cor-neliu  Diaconovici.  Numele  lui rămîne
astfel legat de una dintre cele mai importante opere editoriale din cultura noastră, operă de care s-au folosit şi se vor folosi de aci înainte toate lucrările de acest fel, începînd cu cea de a doua Enciclopedie „Minerva" apărută tot în Ardeal, de data aceasta la Cluj, în 1930, sub îndrumarea profesorului Al. Pteancu, Enciclopedia .^Cugetarea" a lui Lucian Predescu din 1940 şi toate celelalte.
Autorul însuşi doarme liniştit, în nemeritată uitare, din 1923 în cimitirul de la Reşiţa, fără să mai ştie că Enciclopedia lui continuă şi azi, după 80 de ani, să circule prin mîinile tuturor celor ce scormonesc trecutul nostru în căutare de date pentru informarea şi documentarea lor imediată.
HORI A STANCA
• O ANTOLOGIE DESPRE „FRUMOSUL ROMANESC". — De la Dimitrie Cantemir şi pînă la Constantin Noica, s-a lucrat în cultura noastră destul de mult şi cu vădit folos pentru o filosofie cu chip românesc. Reuşitele acestei întreprinderi, deschisă generaţiilor, vor fi trezit la viaţă proprie lumea particularului din alte zone ale spiritului nostru, între care şi estetica. într-adevăr, dacă domeniul gîndului pur poate primi un sigiliu local, naţional, de ce n-ar fi posibil să se în-tîmple aceasta şi cu domeniul gînduîui determinat ca frumos. Cîteva lucrări apărute în ultima vreme, deşf mai ales analitice (Grigore Smeu, Sensurile frumosului în estetica românească, 1969, Titu Po-pescu, Specificul naţional în doctrinele estetice româneşti, 1978 ş.a.), sînt trepte sigure către o estetică românească. Nu putem încă cita în acest domeniu vreo operă constructivă de valoarea şi menirea pe care le, au în cîmpul filosofici Spaţiul mioritic, de pildă, sau recenta carte a lui Constantin Noica, * Sentimentul somânesc al fiinţei. Dar dacă aspiraţia către o estetică de matrice românească — bine cumpănită însă cu universalul estetic — va deveni , un punct focal în conştiinţa de sine a culturii noastre, lucrările aşteptate se vor ivi, neîndoielnic.
Pînă atunci, a face suma contribuţiilor de incidenţă aparţinînd unor spirite tutelare ale culturii autohtone poate avea semnificaţia participării indirecte la un act de ctitorire. Se cuvine să fie privită astfel antologia realizată de Ioan Şerb şi Florica Şerb. Mai ales că lucrarea (Frumosul, românesc in, concepţia şi viziunea poporului, Ed. Eminescu, 1978), are şi meritul întîietăţii.
48
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
Dificultatea de a înfăţişa frumosul — categoria centrală a esteticii — „în concepţia şi viziunea poporului", provine din faptul că, aşa cum observa într-un alt context şi la modul general Vasile Pârvan, „concepţia despre lume a omului obicinuit nu e nici etică, nici estetică, nici religioasă, ci naiv utilitaristă". Pârvan voia să spună că omul de rînd nu face din teorie un scop în sine, concepţia lui fiind încorporată în faptele-i de zi cu zi. Filo-sofia folclorică este mai curînd implicită decît explicită şi chiar proverbele îndeplinesc în primul rînd o funcţie practică, morală ; ele nu sînt încă autoreflexie ce se percepe pe sine ea atare, ei temeiul şi măsura lor e o înţelepciune de ordin natural.
Cum s-ar putea atunci extrage viziunea colectivă despre un fenomen ca frumosul, distribuit în atîtea forme de artă populară şi aflat într-un sincretism originar cu binele şi cu utilul ? Două căi există întru aceasta : fie investigaţia in vivo cu chestionarul etno-psiho-sociologic, fie analiza estetică, în laboratorul critic, a produselor comportamentale, mai cu seamă a celor artistice.
Prima metodă a fost întrebuinţată de Hasdeu, care s-a sprijinit însă pe intermediari, după obiceiul timpului. Alcătuitorii antologiei de faţă au anexat la fiecare capitol cîte un preambul, în care, acolo unde a fost cazul, au reprodus din rezultatele acelor investigaţii, după Ion Muşlea şi Ovidiu Bîrlea, Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarele lui B. P. Hasdeu (Editura Minerva, 1970, pp. 506—511). Ce arată aceste răspunsuri ? Că, ontologic, românul vede frumosul într-o mare diversitate de forme şi îi dă o extensiune universală. Astfel, pot fi frumoase deopotrivă lucrurile din natura apropiată şi îndepărtată (cîmpul cu florile, pămîntul, cerul, soarele, anotimpurile), precum şi omul cu însuşirile şi cu lucrările lui (tinereţea, vitejia, deşteptă-eiunea, holdele, vitele îngrijite). Frumosul apare, de asemenea, mai degrabă trăit în chip firesc decît conceput şi ipostaziat. Tocmai de aceea, unul din autorii antologaţi, Al. Dima, care a făcut personal anchete de teren pe teme estetice în cadrul şcolii sociologice a lui D. Guşti, mărturiseşte că „întrebările de ordin estetic păreau de foarte multe ori nepotrivite, cădeau în afara sferei preocupărilor ţărăneşti", în această situaţie, problema statutului valoric al unui obiect a cărui funcţie estetică nu e dominantă se rezolvă prin lărgirea conceptului de artă, astfel încît acesta să cuprindă şi elementele estetice neintenţionale. Dar cum rămîne
cu determinarea viziunii despre frumos a poporului prin cercetarea „pe viu" ? Tot vreun estetician cu aplecare spre sociologie şi spre antropologia concretă va răspunde desigur şi la această întrebare.
Alcătuitorii antologiei au fost, deci, aproape nevoiţi să recurgă la texte de analiză indirectă. Împărţirea materialului urmează ipostazele mari ale frumosului (natural, uman, artistic etc). Autorii selectaţi sînt numai spirite rectoare în cultura noastră : M. Eminescu, V. Alecsandri, O. Goga, G. Ibrăileanu, L. Blaga, G. Căli-nescu, E. Papu, M. Eliade şi alţi cîţiva. Rareori se întruneşte, în asemenea cărţi o societate atît de aleasă. Marele absent de la acest imaginar „banchet" platonician pe tema frumosului românesc este Constantin Noica.
Invitat de onoare : poporul însuşi, prin cele cîteva piese de folclor literar. Creatorul anonim putea fi pus să se rostească mai des. E adevărat, el este citat într-o bună parte din. celelalte studii, dar nişte fragmente aşezate, cel puţin ca motto-uri, la începutul fiecărui capitol ar fi conturat mai bine şi mai direct viziunea folclorică asupra frumosului. Ce sugestiv, de pildă, pentru frumosul natural (îngemănat cu cel uman) este acel descîntec de fată mare comentat de Blaga în Trilogia valorilor : „Sfinte Soare, / Sfinte Domn mare, / Eu nu ridic vînt de la pămînt, / Ci cercul tău / în capul meu, / Şi razele tale / In genele mele..." ! Sau, pentru frumosul artistic : „Cine-a stîrnit horile, / Aibă ochi ca florile / Şi faţa ca zorile..." !
Forţa germinativă a ideilor, ca şi exemplaritatea spiritelor ce le-au enunţat, îndreptăţesc speranţele editorilor că lucrarea lor va deveni „o carte de meditaţie asupra frumosului românesc, utilă deopotrivă cercetătorilor şi creatorilor, care vor găsi în ea un îndemn şi o bază pentru noi construcţii teoretice şi creaţii artistice originale".
GHEORGH1ŢĂ GEANA
• LIPSA CRITERIILOR. — Moştenirea filosofică şi poetică a lui Lucian Blaga a cunoscut în timpul din urmă o intensă valorificare. Au apărut ediţii noi care au pus în lumină orizonturile vaste ale preocupărilor sale filosofice şi literare (Zări şi etape, E.P.L., 1968), opiniile gin-ditorului despre artă (Scrieri despre artă, Ed. Meridiane, 1970). publicistica sa bogată şi încă nebănuită (lsvoade, Ed. Minerva, 1972, Ceasornicul de nisip, Ed. Dacia, 1973), cît şi o serie de opere filosofice închegate,  rămase în manuscris
CÂRTI — OAMENI — FAPTE
49
precum Aspecte antropologice, Ed. Facla, 1976), Experimentul şi spiritul matematic (1969), Fiinţă istorică (Ed. Dacia, 1977), care ne-au familiarizat cu o gîndire filosofică dinamică, mobilă, mereu în acţiune. Toate aceste ediţii au însemnat un pas înainte înspre cunoaşterea şi apropierea de marea taină conţinută de opera blagiană, piese indispensabile în efortul de cuprindere globală de pe poziţii ştiinţifice şi critice noi a acestei opere. O singură notă discordantă în acest şir de reale acţiuni recuperatoare face recent apăruta ediţie Lucian Blaga, Încercări filosofice, ediţie îngrijită şi bibliografie de Anton Ilica, prefaţă de Viorel Col-ţescu (Ed. Facla, 1977). Ea nu intră nici în rîndul ediţiilor de restituire de tipul Isvoade sau Ceasornicul de nisip, dar nioi în rîndul celor tematice de tipul Scrieri despre artă. Este o ediţie inutilă aş spune, dacă termenul acesta n-ar li prea tare. Aceasta pentru că departe de a fi „inedite" cum fără nici un simţ al măsurii o declară alcătuitorul ei în Notă asupra ediţiei C„Volumul de faţă adună articolele lui Lucian Blaga din perioada 3 914—1919, rămase pînă în prezent inedite", p. 29), majoritatea articolelor cuprinse în recentul volum au intrat într-un fel sau altul în cuprinsul culegerilor anterioare, pomenite mai sus. Cu excepţia puţinelor articole din Românul (1914—1919), toate celelalte titluri sînt extrase din volumele anterioare : Filoso-fia stilului (1924), Feţele unui veac (1925) şi Ferestre colorate (1926), care au mai fost reproduse parţial şi în alte culegeri ca Zări şi etape şi Scrieri despre artă (•deşi autorul ignoră sistematic orice referinţă la ele). La fel se întîmplă cu gruparea Articole din revista „Banatul", care a fost publicată în întregime în cuprinsul volumului Ceasornicul de nisip, după cum o bună parte din aforismele adunate din paginile „Românului" au fost publicate încă de poet în volume ca Pietre pentru templul meu, Discobolul etc. (Cei mai mulţi oameni..., Cu toate că religia..., Arhiva din care istoricul..., După ce descoperim că viaţa... etc). Găsim că, de o mie de ori mai utilă ar fi fost republicarea integrală a celor două volume rămase pînă acum needitate, Feţele unui veac şi Ferestre colorate, decît reluarea lor mereu trunchiată dintr-un volum în altul. S-ar fi făcut astfel un gest editorial de bun gust, pe care lumea cunoscătoare a operei poetice şi filosofice a lui Blaga l-ar fi apreciat cum se cuvine.
In aceeaşi măsură cartea este derutantă şi sub raportul conţinutului. Un
titlu ca Încercări filosofice presupune din capul locului selectarea în antologie a acelor lucrări filosofice blagiene de început, care n-au mai fost adunate în volum. Or, în acest sens, trebuia apelat neapărat la bogata eseistică filosofică cu sens de iniţiere din paginile Voinţei şi Patriei, unde cu adevărat răsar marile idei şi se întrevăd marile direcţii ale cercetărilor sale viitoare. Acest lucru era cunoscut deja din bibliografia Ceasornicului de nisip, ca şi dintr-o revenire mai recentă în Steaua nr. 12/1977. care ar fi făcut într-adevăr din volumul de faţă o carte de mare utilitate pentru istoricul literar. Ce preferă în schimb autorul ? Să selecteze articole care n-au nici un fel de legătură cu opera filosofică a lui L. Blaga. Articole ea : Literatura anului, „Legătura roşie" de Em. Bucuţa, Teatrul de vest, O antologie a poeţilor de azi, Barocul etnografiei româneşti, Cîntec şi colindă. Etnografie şi artă, Studiul proverbului, Nagy Istvăn, Hans Eder, Teodo-rescu-Sion-Pallady, Culturi şi jocuri etc. pot fi revendicate mai degrabă de alte spaţii ale culturii, ca literatura, critica, istoria artelor, etnografia etc, decît de filo-sofie. In acelaşi timp legarea antologiei prea apăsat de colaborările „bănăţene" ale lui L. Blaga, dă o impresie accentuată de regionalism.
Anton Ilica, îngrijitorul acestei ediţii, s-a dovedit şi aici neinspirat. Ar fi fost cazul să părăsim, în acest veac de ştiinţă specializată şi de existenţă a unor edituri profesionalizate, modul acesta diletan-tistio de-a alcătui antologiile şi să facem în prealabil o serioasă şcoală filologică înainte de a ieşi pe piaţă cu o carte. Altfel riscăm să ne taxeze lumea drept neseri aşi.
M1RCEA POPA
• OAMENI CARE AU ÎMPINS OMENIREA ÎNAINTE. — Se ştie demult că americanii — cu accentuatul lor imbold spre emulaţie şi concurenţă, nu doar strict sportive — sunt mari „jucători", adică pasionaţi ai celor mai variate şi, inevitabil, năstruşnice jocuri, de la cele de maidan sau mecanice la cele „intelectuale". Dar jocul duce în mod firesc la ierarhizări şi clasamente, la liste de valori, stabilite — se putea altfel ? — după criteriul succesului, al reuşitei, al „punctelor marcate". Un asemenea clasament a exeogitat de curînd astronomul Michael H. Hart, ajutat de soţia sa Sherry, bibliotecară, şi de tatăl său, editor, — răspunzîndu-şi la în-
50
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
trebarea : numiţi persoanele care de-a lungul istoriei, au exercitat cea mai puternică înrîurire asupra semenilor, asupra progresului lor. Fără a nutri orgolii de infailibilitate — dimpotrivă, invitîndu-şi contemporanii la alcătuirea de contrapropuneri —, Hart îşi argumentează într-un volum de aproape şase sute de pagini, The 100 (Cei o sută), raţiunile care l-au determinat să se oprească la anumite figuri şi nu la altele (de fapt la 101, deoarece fraţii Wright sunt trecuţi amîndoi, Orville şi Wilbur, la poziţia 30). Scara începe cu Mahomet, socotit ..singurul om din istorie care a avut succes deplin atît pe plan religios, cît şi pe plan laic", şi se încheie cu Niels Bohr, înscriind doar două nume de femei. (Isabella I-a a Spaniei, Elisabeta I-a a Angliei) şi aducînd în prim plan şi cîteva nume. precum acela uitat al lui Ţai Lun, eunucul chinez care a născocit hîrtia, sau acela al lui Omar Ibn al Khattab, ctitor de imperiu islamic.
Nu extravaganţele, însă, şochează în primul rînd în combinaţiile mărturisit subiective ale autorului şi poate nici imensele sale omisiuni : Pericle, protagoniştii revoluţiei franceze, fraţii Lumiere, ca să dăm douâ-trei exemple dintr-o serie sensibil mai abundentă. Şochează într-uri mod mult mai evident anumite prejudecăţi transformate în criterii: Logic şi coerent cu propria sa concepţie, Hart acordă prioritate oamenilor de acţiune (politică şi religioasă — 30 la număr) şi oamenilor de ştiinţă (37 la" număr), lăsînd să pătrundă prin ochiurile vîrşei sale selective foarte puţini oameni de litere şi de artă (doar 6). Autorul se justifică: „în general, personalităţile literare şi artistice au exercitat, prin comparaţie, o redusă influenţă asupra istoriei umane". în virtutea acestei judecăţi (= prejudecăţi), între „cei o sută", Hitler ocupă locul 35, Beethoven — locul 42, Bach e al 74-lea, iar Goethe nu-şi găseşte nici un loc !
Iată problema ce ne interesează, vital : să fie oare adevărat că „geniile artistice" (cum le spune Hart însuşi) lasă urme mai puţine şi mai puţin adînci pe făgaşurile timpului ? Să ne gînd'tm o clipă. Să ne referim, bunăoară, la fiinţa şi viaţa limbilor naţionale, instrumente fundamentale de comunicare şi dezvoltare a erei erelor : este limpede că, fără Goethe, germanii ar. vorbi astăzi un idiom mai sărac, mai rudimentar, ca şi italienii fără Dante, ruşii fără Puşkin sau românii fără Eminescu. S-ar putea replica : ştiinţa, gîndirea ştiinţifică, tehnica, ar fi înaintat şi fără o lim-
bă literară cizelată şi complexă. Greu de admis : Newton, (al doilea în catalogul lui Hart) şi-a conceput „axiomele" şi datorită extinderii orizontului de cunoaştere şi comunicare prin Shakespeare ; la fel, Gali-lei (locul 13), — graţie contribuţiei lui Dante la decantarea limbii italiene ş.a.ra.d. Nici un arhitect nu-şi găseşte recunoaşterea în jocul lui Hart (în afară de Miche-langelo, citat global pentru întreaga operă) : şi totuşi, cine e în stare să nege ponderea înrîuririi celor care au conceput şi construit celebre ansambluri urbanistice, în toate timpurile ? Şi muzicienii ? E adevărat, Bach şi Beethoven sunt înregistraţi, dar unde sunt ceilalţi compozitori care au iniţiat o „epocă", hotărînd evoluţia unui gust, şi aceia care au „rezumat" fiinţa naţională a propriilor popoare (Berlioz, Chopin, Mussorgski, Verdi, Wagner, Liszt, Enescu etc).
Să nu opunem, însă, unei subiectivităţi (declarate), altă subiectivitate (nedeclarată). Ci, maii curînd, . să desprindem o constatare de bază :. puterea de influenţare invocată cu. insistenţă de Hart este, în cele mai numeroase' cazuri, directă şi imediată, îndeosebi cînd e vorba de savanţi' şi de tehnicieni, descoperitori şi novatori : de la Euclid la Newton, şi de la Faraday la Einstein, mai tot ceea ce a fost conceput teoretic a avut aproape instantaneu efecte practice, fie; în „maximele sisteme", fie în produse concrete, de uz public şi casnic. Filozofii, literaţii, artiştii şi operele lor exercită, dimpotrivă, o influenţă indirectă şi după 6 asimilare îndelungată, întîrziată, întîi în ordinea intelec-tual-eultUrală, apoi în cea materială.
în nota Genii naţionale, Gramsci scrie : „Fiecare. ' naţiune îşi are. poetul sau scriitorul în care se sintetizează gloria intelectuală a naţiunii şi a rasei : Homer pentru Grecia, Dante pentru Italia, Cervantes pentru Spania, Camoens pentru Portugalia, Shakespeare pentru Anglia, Goethe pentru Germania. ,(••'?) S-a afirmat că misiunea acestor mari figuri, e aceea de a ne învăţa, ca filozofi, ceea ce trebuie să credem ca poeţi, ceea ce trebuie- să intuim (să simţim) ; ca oameni, ceea ce trebuie să facem. Dar cîţi dintre ei pot încăpea în această definiţie ?" Iată o altă modalitate, o altă înfăţişare a temei jocului lansat de Hart. Faptul că ţinem minte şi. le folosim în diferite împrejurări, maximele unor înţelepţi, versurile unor poeţi (devenite deseori locuţiuni), melodiile unor compozitori, nu-i ajută oare pe oameni să trăiască : nu doar pe limitate teritorii naţionale, ci pe toate meri-
CĂRŢI — OAMENI — FAPTE
51
dianele ? Şi oamenii nu trăiesc, cîteodată, mai greu tocmai pentru că' învaţă de la tehnicieni ceea ce trebuie săi creadă, de la filozofi ceea ce trebuie să simtă, şi de la artişti ceea ce trebuie să facă ?
Cert rămîhe faptul că şi marile personalităţi din domeniul literaturii şi al artelor au dreptul de-a intra şi locui în Pantheonul celor care au făcut bine omenirii, cu efecte de mai scurtă sau mai lungă scadenţă. într-adevăr, cine îşi poate imagina o lume plină doar de becuri electrice şi de automobile,-de fiole de penicilină şi de pilule anticoncepţionale (Gre-gory Pincus, propagandistul acestora a fost aşezat de Hart pe locul 81 al „suta-şilor"), de astronave şi centrale atomice, dar fără nici un vers de poezie, fără nici un aliniat de roman, fără nici un acord de simfonie, fără nici măcar o schiţă de portret sau de peisaj pe pînză?! O asemenea lume este cu neputinţă de conceput, ea nuv poate să existe efectiv, ar fi un nonsens, deoarece i-ar lipsi pe oameni de una din componentele lor dialectice fundamentale : aceea a culturii prin artă.
FLORI AN POTRA
• UN CRITIC ÎN APARENŢA SENIN. —- Dumitru Micu a rămas unul dintre puţinii noştri critici (şi istorici literari) care, înainte de a spune ce cred ei despre cutare scriitor sau operă, se simt moralmente obligaţi să dea seamă despre felul în care se înfăţişează opera însăşi. A expune limpede, explicit date de istorie literară şi a rezuma exact şi convingător diverse producţii artistice a devenit ceva atît de demn de dispreţ pentru moderna noastră critică hipercomplicată (şi hiper-. complexată), încît stilul ilustrat de D. Min-cu ne pare că datează. Originalitatea, dacă nu e ostentativă, trece neobservată. Şi la D. Micu, sub aparenţe perfect echilibrate, în care exactitatea caracterizărilor emise despre autorii cei mai deosebiţi între ei — de la Grigore Alexandrescu la Vasile Pîr-van şi de la Eminescu la Rebreanu — pare menită a masca doar cuminţenia, afirmaţiilor se pot afla şi nelinişti şi răutăţi foarte moderne. Deşi nu vrea să se considere critic literar, D. Micu aparţine totuşi acestei categorii. Numai că el este un critic trist. Nu e vorba numai de tristeţea de a spune întotdeauna lucruri perfect valabile, cu care toată lumea să fie de acord. Bănuim că mult mai adesea e vorba de tristeţea de a nu putea fi altul decît el însuşi : exact, cuviincios, încărcat' de nostalgia lecturilor fundamentale ratate în favoarea lecturilor cotidiene obligatorii,
regretînd, ca toată lumea, că nu are suficient răgaz pentru autorii doriţi şi, ca toată lumea, nerenunţînd nici o clipă să serie despre autorii necesari. Şi totuşi, D. Micu nu scrie despre autori banaii, chiar dacă o face în cadrul unor obligaţii hebdomadare, de vreme ce articolele sale se ocupă de Eminescu, Arghezi, Camil Petrescu, Rebreanu, chiar pornind de la pretextul oferit de apariţia unei recente* exegeze consacrate vreunuia dintre ei. Şi nici nu spune lucruri banale despre autorii mari, ceea ce, să recunoaştem, este mult mai dificil decît a fi original în legătură cu scriitorii care n-au preocupat: pe nimeni. Numai că exegetul spune ce are de spus limpede, fără alambicări; fără contorsionări, fără să fluture numele în vogă, ceea ce, să recunoaştem de asemenea, pare very old jashion, Intr-un cuvînt, chiar dacă demonstrează că D. Anghel este un simbolist baroc (şi ce poate fi astăzi la modă decît barocul şi manierismul, mai ales după ce Hocke a fost tradus în româneşte ?), chiar dacă afirmă inegalitatea poeziei lui Camil Petrescu şi o analizează ca pe o operă ce se recompune „in conştiinţa cititorului, la fiecare lectură" (şi ce poate fi astăzi mai la modă decît opera deschisă ?), chiar dacă arată că Zaharia Stancu este un prozator marcat de tragicul ontologic, D. Micu tot un critic cuminte pare sortit să rămînă. Cuminte, căci are prejudecata de a-şi demonstra afirmaţiile şi a- dovedi ideea generală prin citate ilustrative. Apoi, nici nu atrage măcar atenţia că într-un anumit punct al interpretării se îndepărtează de confraţi. Ceea ce nu-1 împiedică uneori să trimită senin cîteva săgeţi în tabăra adversarului, preferind însă să treacă nu-, mele aceluia sub tăcere (în chestiunea reeditării lui Călinescu, în aceea a opţiunii pentru monografie sau eseu etc).
Lecturi şi păreri este o culegere care conţine lecturi fundamentale din literatura română din secolul al XlX-lea şi din perioada interbelică şi păreri general valabile despre literatura contemporană, prezentă numai acolo unde teoreticianul are nevoie de exemple (în legătură, de pildă, cu eminescianizarea modernă în poezia de după ultimul război, la Blaga, Arghezi, dar şi la Tiberiu Utan, Al. Andriţoiu, Ana Blandiana etc). Emise cu mai multă emfază şi cu accentul pus pe refuzul sub-producţiilor ,utilizate numai spre a ilustra afirmaţiile generale despre necesitatea gustului, a angajării ideologice, a criticii creatoare şi de direcţie etc, opiniile lui D Micu ar putea fi memorabile.
ROXANA SORESCU
52
VIATA ROMÂNEASCA
• MELANCOLIE GRAVĂ. — Există în primul plan al poeziei Florenţei Albu o rezervă, o muţenie, aş zice englezească, prin cristalul gros al căreia din mişcare se percepe doar schiţa, — sunetul e ca şi abolit. „Ceasul de seară / şi acel verde sidefiu, / şi această rumoare a văzduhului / şi limbile-n aer, de aer, / stîrnind iluzia, pulberea, / oratoria de aur". Poeta scrie „pe carapace uscate", poemul este o osteologie de versuri („oase, osi-cioare de vers") prefăcute într-o pulbere galbenă, la baza unui turn galben cu geamuri galbene. Ne aflăm în Utopia (Turnul galben), unde stăpîneşte frigul („Tînjitoare oiă / poleind cu gheaţă subţire, / gura cupei, strălucirea cuvintelor ; / / pe cînd împietrim într-un joc/ de-a statuile...") şi oboseala, „voluptatea uscăciunii", a lipsei de vitalitate : „Iubirea doarme în cavoul fructului / din care muşti / cu dinţii lipsă". Lucruri mici, fără semnificaţie, fac inaudibil şi în acelaşi timp foarte prezent, prin obsesie, cutremurul vieţii : „Duminică. Zgomot de zaruri. / Trei-trei. / Marea nu se aude. / Petrecerea scurtă. / Culoarea intimă, / sideful, putredul, griul, / scoici desfăcute, disecţia valului. / Şi iar / urme fugite / paşi zaruri / trei-trei... / Marea nu se aude" (Zaruri). Este definiţia însăşi a poeziei, formulată în termeni prerafaeliţi, mallarmeeni.
In Utopia apare o fecioară dinţoasă, fardată cu negru, cu gheare noi-nouţe şi ghe-tre, un domn încoifat ca irozii, pe faţă cu mască albastră, un bărbat cu păsări de aur sub coif, o domnişoară „tot mai bătrînă" care se plimbă prin păduri cu pălăria ornată cu dediţei. un copil mumificat, alaiuri de nuntă într-un noiembrie ceţos, de fapt halucinaţia lor, provocată de ţîrîiitul ploii, de voalurile lungi de funigei ale toamnei, într-o foarte frumoasă poezie antologică (Nunţi).
Le Grand Meaulnes aproape că nici nu mai trebuie să fie pomenit, însă o rapidă notă de livresc este aproape obligatorie într-o asemenea poezie. Fournier, poet al nostalgicei fete galante pentru totdeauna intrate sub legea amurgului, a coborîrii în portul unde, sub linia vizibilităţii, se face îmbarcarea pentru Cy-thera, este un tîrziu şi fermecător ecou al marelui Watteau. în galeria acestor 65 poeme (Ed. Cartea Românească) întîlnim (disimulată în aceeaşi oratorie de aur care este de fapt o antiretorică, o captare a discontinuului semnificativ, cu reliefuri de ceaţă) o vastă compoziţie înfâţişînd o societate de bărbaţi şi femei convorbind ceremonios pe o pajişte, în stare adamică, învestmîntaţi adică în haine invizibile (Pastel p. 52) şi înţelegem că avem a tace cu
un Watteau de dincolo de Canal, din vremea celui de al doilea Carol Stuart, a faimoaselor baluri. Grava melancolie se dotează aici cu o violenţă seacă, sălbatică, şi numele ei se schimbă în altul. în orice caz, pentru cel care urmăreşte evoluţia la noi a temei simboliste a serbărilor galante, acest Pastel al Florenţei Albu este o piesă de maximă importanţă, pe care îmi fao datoria de a o .semnala ca atare. Ea este importantă, de altfel, nu numai pentru istoricul literar, ci şi pentru simplul pasionat de ce se petrece în viaţa spiritului şi care va vedea legătura dintre această surprinzătoare vastă compoziţie şi ce se petrece la noi în alte domenii ale artei, în pictură de exemplu. Dacă, în Scrisoare de miercuri, Florenţa Albu polemizează nu numai cu versurile sportive, de vesel şi colorat conformism, ci şi cu ce numeşte ea sentimentele universale declamate pe conturni în fugă {în fugă pe un drum lunecos, pe un pod de gheaţă), nu mai puţin se declară la ea o vocaţie clasică, de mare aparat, din care nu lipseşte nici mitologicul satir, chiar dacă, spre deosebire iarăşi de anacreontica noastră mai veche sau mai nouă, acesta e bătrîn, fără dinţi, degustînd o frumuseţe dormind, în cavoul fructului, un somn cata-leptic (p. 51).
Alaiurile de nuntă umană au fost himerice, halucinaţie a ceţosului noiembrie, şi de pe urma lor rămîne „...Să aduni / cocardele rămase în arbori / şi să desprinzi din crengi fîşii / de voaluri albe picurînd / aceste neguri-lămîiţe / şi sonuri picurînd în ceaţă / «taci mireasă, nu mai plînge»", în schimb nunţile canine, pe cîmp, noaptea, în ger, sunt reale şi poeta găseşte o imagine de o violenţă extremă pentru taina atroce care se săvîrşeşte „în noaptea de martie" : „Cîmpie, burta mării sfîşiată cu sabia / şi icrele se revarsă / strălucitoare, / fecundate de sorii bărbaţi". Simbolul cosmic nu este angajat de circumstanţă şi putem epiloga asupra legăturii dintre această viziune şi Pastelul de la p. 52 comentat mai sus. Dar în plăcerea, fie şi îasoţită de o indiscutabilă repulsie, cu oare poeta priveşte această enormă revărsare de icre, e şi ceva din plăcerea cu care olandezii, cei atît de iubiţi de englezi, compuneau naturile lor moarte abundente în caloani spintecaţi, grămezi de peşti voluminoşi cu ochi reci, fructe cărnoase rivalizînd în duritate şi strălucire cu tipsiile şi ibricele de aramă. O frumoasă natură moartă de felul acesta, cu aglomerare de fructe şi insecte, găsim în Vechi interior, provocînd de astă dată nu fascinaţia repulsiei, ci pe aceea a tero-
CĂRŢI — OAMENI — FAPTE
53
rii : „E vara, coş cu fructe şi cu viespi, / natură statică decorativă — şi ochii fluturelui cap de mort / mă aţintesc în ziua / frumoasă, depărtîndu-se, cu spaimele care mă distingeau odată / de semenii rozalbi".
Pe aceste premise putem intra în zona cea mai adîncă a acestei poezii, acolo unde, asemenei Caterinei da Siena, poeta simte „uno odore di sangue", cu semnificaţia complementară a jertfirii în gol : „Îmi place să spun — trandafiriu, / atît de trandafiriu ! Şi tăind venele / micii vietăţi de mare / să las să curgă crepusculul. / / Marea / inventată mai mult ca ori-cînd / şi cîte pînze fără nave, / îngăduinţei vîntului !// Dar eu invoc la ţărmul / nici unei nave, nici unei mări, / eu isc tranda-firiul-jertfă, / la ţărmul nici unei întîm-plări" (Joc). Subtext de tragedie greacă Ia o temă poetică mistică, întoarsă către conştiinţa lipsei de finalitate şi justificare, pentru că în fond Florenţa Âlbu este în raport de adversitate cu propria poezie, dorind a scrie nu pe gheaţă şi pe carapace uscate, ci pe flacără, poemul ei să fie „un tigru de Bengal / trecînd prin cercuri" de foc, în care cititorul să înainteze „cu ochii închişi printre / litere aprinse" (Auzi Socul), măsoară şi complexitatea experienţei pe care o propune poeta şi pe care nu am făcut aici decît să o sugerez.
• ROMANUL ROMANESC ŞI PROBLEMATICA OMULUI CONTEMPORAN. — S-a scris mult despre romanul românesc din jurul anului 1965 pînă în prezent, însă o vedere completă a sa, luată din unghiuri multiple, cu insistenţă firească la aspectele cele mai discutate, încercînd totuşi şi penetrări spre centrul compozitei imagini, acolo unde au loc procese mai greu de reţinut din afară din cauza împrejurimii dese, ne oferă acum criticul Anton Cosma într-un cuprinzător şi foarte inteligent eseu conţinînd, implicit, un bilanţ, adică ideea că fenomenul asupra căruia se aplică este încheiat. Această idee, valabilă în parte, întrucît, foarte îndreptăţit în multe cazuri, criticul îşi consideră obiectul ca pe o continuare de substanţă a ceea ce el numeşte prima generaţie a romanului contemporan, cea manifestată între 1948 şi 1965, rămîne să fie verificată prin evoluţia faptelor şi în condiţii de vizibilitate sporită.
Nu mai puţin, sentimentul de a se afla în faţa unei teme care şi-a exprimat posibilităţile face cu putinţă cercetarea in acest caz şi îi dă un potenţial dramatic în. cerc închis, cu un final care, nu tară surpriză, cum se cuvine, definitivează ecle-
rajul pentru ca autorul, rămas singur în scenă, să sugereze, prin dezideratele formulate, chipul probabil al viitorului. Prin potenţialul dramatic, Romanul românesc şi problematica omului contemporan se înrudeşte cu A citi / trăi literatura, cu deosebire că Dan Culoer se amestecă piran-dellian de la început printre actorii lui prin lungi aparteuri, iar Anton Cosma îi confruntă cu schimbarea mileniului, într-o discretă viziune eschatologică, de mister medieval. Conceptele de anonimizare şi om omnilateral, frecvent utilizate, întăresc sugestia. Aici trebuie să observ că între omul omnilateral şi omul total nu este nici o sinonimie. Primul aparţine tehnicităţii, cu accent viitorist, celălalt, a cărui paternitate îmi revine, desemnează condiţia de macroconsum a personajului de roman.
Dacă înţelegem deci că un . motiv mai adînc decît acela care decurge din comuna obligaţie a parcurgerii integrale a materiei explică deschiderea lui Anton Cosma spre toate formele de expresie pe care şi le asumă romanul la momentul dat, putem aprecia mai exact capacitatea sa de a analiza nu numai ansamblul operei, ci şi detaliul ei. Excepţionale sînt, în aceste două direcţii, paginile dedicate Princepelui şi primului volum din Mo-romeţii, în care eficacitatea valorificării detaliului, cu o ieşită din comun sensibilitate pentru realitatea abstractă globală a textului, se demonstrează pînă la capăt. Romanul lui Marin Preda este înţeles în sensul tragediei clasice, ca o „demonstraţie de geometrie cu teoremă, ipoteză, verificarea ipotezei şi concluzia care repetă teorema". Construcţia Pricepelui \ţine de tensiunea interioară puternică şi constantă a fiecărui „tablou" în parte şi atunci analiza unui singur capitol (Petrecerile tineretului) împărţit în cinci episoade „alăturate după aceeaşi lege a aparentei dispersii şi asimetrii" specific baroce, dintre care al patrulea corespunde Sabatului, iar al cincilea, pedepsirii lui Ottaviano, din final, este suficientă pentru a înţelege spiritul întregului.
Putinţa adecvării la realitatea interioară a operei studiate ţine de vocaţia criticului. Paginile dedicate ciclului de romane ale lui D. R. Popescu, puse sub semnul „eposului sumbru, crud şi grotesc al lumii dogmelor", urmăresc evoluţia scriitorului de la stilizarea mitologică la meditaţia etică şi social-politică, punct în care „îl simţim pe autor înălţat deasupra lumii pe care a creat-o, apreciind-o şi sancţionînd-o", asemeni personajului din
54
VIAŢA ROMANEASCA
împăratul norilor „stînd pe tronul lui de părhînt şi aşteptînd «timpul, să vină şi să se ducă»", utilizează o scenografie superioară care traduce în felul ei, mut, o percepţie critică. Cînd scrie despre Nebunul şi Jloarea, de Romulus Guga, analiza romanului prelungeşte pe aceea a versurilor din Bărci părăsite (1968) şi din Totem (1970), dezvoltînd antinomia izvor-mare, pentru ca în Viafa la o margine de şosea, romanul lui Mihai Sin, să identifice adevărata substanţă a cărţii în ..starea de nemulţumire", pe care alt critic o apreciase ca neproductivă estetic. Arta lui Mihai Sin, care nu o dată ne-a făcut să ne gîn-dim la aceea a vechilor noştri pictori pe sticlă, constă în contrastul dintre tonul neutru şi ardenta implicită viziunii unei călătorii cu ieşirea la antipod, sub stele, sau a eliberării violente din invazia insidioasă a demoniacului în ora senină, de apatie, a sufletului.
în multitudinea de aspecte pe care le prezintă romanul nostru contemporan, Anton Cosma distinge o tensiune, identificabilă mai ales după 1970, către soliditatea structurilor clasice, cu precizarea că „idealul clasic acţionează nu ca un model estetic exterior, ci ca o tendinţă interioară de «a crea anonim», de a crea de pe poziţia spirituală a Unei categorii umane cît mai largi, de a-ţi uita eul personal în favoarea unui eu abstract, al poporului şi al epocii sale". Spiritul clasic este sinonim cu maturitatea artistică şi înseamnă depăşirea dimensiunii cronologice în favoarea celei realmente istorice.
Romanul românesc şi problematica omului contemporan anunţă un critic de multiple posibilităţi şi în acelaşi timp — în pofida unor afirmaţii care par cel puţin curioase (de exemplu în legătură cu o presupusă funcţie pozitivă a dogmatismului proletcultist) dar care nu sînt, evident, decît elemente ale unei regii ironice — un spirit liber, deschis către înţelegerea corectă a faptei artistice, iară preconcepte străine naturii ei.
RADU PETRESCU
• DEMONUL • OPOZIŢIEI. — Despre relaţia dintre polemică şi spiritul critic s-au' spus multe şi adevărate lucruri, mai ales în ultima vreme. Aproape toată lumea e de acord că raportul este consubstanţial, spiritul critic — dimensiune a spiritului ca atare — presupunînd opoziţia, atitudinea polemică. Iată de ce cu foarte mare greutate se va putea înţelege cum de a fost asociat spiritul critic cu
conservatorismul — adversarul spiritului1 novator, cînd, mai degrabă, el se împotriveşte anchilozei, entuziasmelor facile, nonvalorii. Toţi marii critici literari sunt,, cu necesitate, militanţi care îşi definesc poziţia prin delimitare energică. Din păcate, discuţiile au, de cele mai muite ori,., ca obiect chestiuni secundare, false probleme, alteori eşuează în sfadă. Nu acesta, desigur, este spiritul polemic. El — nu e cazul a se zăbovi — se implică organic şi există ca o stare permanentă, în toate acţiunile criticului. O judecată de valoare, chiar cînd nu are în vedere un verdict negativ, nu se poate dispensa de poziţia polemică. Criticul veritabil, cu personalitate se simte, în primul rînd,. după accentele „vocii", care pot să nu fie aspre, dar să fie, totuşi, polemice. Ce să mai spunem de faptul că majoritatea criticilor poartă discuţii vehemente, de idei, in abstracto, vizînd adversari închipuiţi (pe lîngă replicile, de ocazie, date „indezirabililor"), dar foarte puţini au nervul polemic ascuţit în acţiunea critică propriu-zisă (recenzii, cronici, comentarii, studii etc.) ? La noi, azi, se pot număra pe degete criticii cu o vădită ţinută polemică. Doi dintre aceştia au chiar reputaţia de frondeuri împătimaţi. Este vorba de Virgil Ardeleanu şi Mihai Dră-gan. Nici mai mult, nici mai puţin, disponibilitatea lor e pusă pe seama umorilor negre, trecută în zona înverşunărilor gratuite şi a dinamitărilor funeste. Ir* realitate, avem de-a face cu temperamente critice prin excelenţă, mereu dispuse să contrazică din nevoia de a-şi impune punctul de vedere, fără de care, spunea G. Călinescu, nu se poate. Rezultatul e o critică de campanie, luptătoare, dinamică, uneori pedepsitoare în sensul strict al cuvîntului. Pentru că, nu e mai puţin adevărat, şi aici se poate produce un exces, şi anume acela al căutării permanente de noduri în papură. Cîştigurile însă se arată a fi mult mai mari decît în cazul unei critici necontenit benevolente.
Cei doi critici pomeniţi ilustrează două feţe ale spiritului polemic, de unde se va înţelege că acesta are o infinitate de posibilităţi, adică tot atîtea cîţi critici au fost, sunt şi vor fi. Spre deosebire de M. Drăgan care e mereu impacient, Virgil Ardeleanu are o anume seninătate. Comentariul lui este mai totdeauna â rebours, dar lasă impresia unei linişti imperturbabile, de aceea ironia are la el loc de cinste. Mihai Drăgan e un. polemist agitat, mai degrabă neguros, ocolit  de  ironie  şi  înclinat  spre retorism-
CĂRŢI — OAMENI — FAPTE
55
«Greu de spus care modalitate este mai profitabilă. Unii înclină să creadă că în lupta literară calmul hotărăşte victoria. Fără a detalia, lansez numai o întrebare : cine a „învins" din controversele Ibrâ-îleanu-Lovinescu ? (Ultimul a replicat într-o dispută cu foarte cunoscutul articol D. E. Lovinescu este vesel pentru că... d. Ibrăileanu e tragic !) Cred că biruitoare într-o confruntare iese ideea justă, omologată de timp. dar şi aici intervine binecunoscuta relativitate...
Excelentul critic de proză care este Virgil Ardeleanu pare că şi-a mai temperat avînturile contrazicătoare de altădată în noua sa carte, Menţiuni (Ed. Da-•cia, 1978), însă şi-a păstrat şi chiar şi-a -amplificat vigoarea polemică, tocmai prin .acea linişte suverană de care vorbeam şi, mai ales, prin siguranţa sublinierii poziţiei proprii. Criticul clujean asigura acum cîţiva ani că „O critică neutră, rece, obiectivă cum se spunea şi se. mai •spune în chipul cel mai fals cu putinţă, •este o critică moartă" şi solicita „participarea afectivă a comentatorului, răzbătută eventual şi în stil, concretizată în pasionale adeziuni sau categorice negaţii" (Prozatori şi critici, 1975). Titlul volumului A uri, a iubi, 1971) este simptomatic pentru felul criticii lui Virgil Ardeleanu. Cu lămurirea că acest critic temperamental nu se dispensează de luciditate. De unde şi nuanţa pe care el însuşi o precizează cu privire la cele două sen-, tinţe : „In «A urî», «a iubi» (cu ghilimele) am încercat tocmai să arăt ce ravagii a făcut în critica şi , literatura română, în genere, aşa-numita dragoste de -carte. Cît despre ură, ce să mai vorbim". Poziţia tranşantă într-o chestiune literară nu implică neapărat dragoste necerisurată sau ură pur şi simplu.. Virgil Ardeleanu şi-a-asumat dreptul la obiecţie, cum se. zice, ca semn , distinctiv al criticii sale, nu. dintr-q, pasiune „destructivă", ci din raţiunea obiectivitătii depline, Nu-i normal, dă el de înţeles, şă urmezi automatic corul criticii, cu da şi nu, cît să vezi b realitate — a operei — cu ochii adevărului. „Se pot găsi. inşi care să sancţioneze asemenea .«obsesii». Ele nu au nimic,cu critica literară, întrucît, nu-i. aşa, cei ce gîndesc organizat respectînd opinia majoritară se situează în afara criticii literare şi. se raliază cititorului. Ca şi cum criticii n-ar fi şi ei nişte cititori, ca şi cum menirea lor n-ar fi şi aceea de a referi' pe marginea spectacolului dat de critici". Cum se vede, pe iîngă „glasul" operei, pe lîngă, imaginea' vie a peisajului literar actual, pe Virgil Ardeleanu nu-1 lasă  indiferent reacţiile
cititorilor, pe care te vrea aprobative, uimite, . contrariate. Şi totuşi comentariile sale, de cele mai multe ori piezişe (în raport cu opinia curentă), nu ţin cu tot dinadinsul să sfideze, cu atît mai puţin urmăresc să „desfiinţeze". Principiul după care se conduce : sine ira et studio. In-complezenţa lui se manifestă cînd a detectat, cu certitudine, neajunsurile, fie că e vorba de Constantin Novac, ori de Al. Piru şi Marin Preda. Impresia bună ce se degajă de aici este aceea că nemulţumitul critic nu-i pus deloc pe molestări, în „cearta" cu Al. Piru tonul este stăpînit, ironia se păstrează în limitele urbanităţii şi, ceea ce este demn de toată stima, se produc permanent argumente convingătoare. Delirul i se pare un roman minat de „narcisism" şi copleşit de „moromeţianism". Celelalte cărţi de după primul volum al Moromeţilor sunt „depersonalizate", scriitorul rătăcindu-se „în medii nefamiliare şi ambiţii neconforme cu structura sa umană şi estetică". Vara lui Nicolae Damian. are o schemă „calchiată după aceea din Absenţii, din Iluminări ; în Cocorul de pază de Constantin Novac, „vorbărie goală", în Mezareea lui Marius Tupan, „aer difuz, o concepţie a suspensului trasă din confuzie . şi criză de inspiraţie" etc. Cînd îşi exprimă adeziunea, Virgil Ardeleanu o face la fel de hotărît, fără însă fastidioasele superlative absolute. Straniul paradis e o carte izbutită, nimic de zis, dar nu-i Lauren-ţiu Fulga cel din 1942, ci ace! din 1975. Unii critici, superficiali, -iu crezut că-i vorba de o reeditare, şi de fapt e o carte cit totul nouă, superioară debutului „obişnuit". Deci tot s-au găsit motive de nealiniere ! Cea mai bună impresie îi face Eugen Barou care e un scriitor artist, neîncercat de experienţe . riscante, mereu nou totuşi (ceea ce e foarte puţin adevărat). Opinii favorabile are şi despre D. R. Popescu (dar cu amestec de „reticenţă"), Augustin Buzura (totuşi, tezismul !), Ai. Ivâsiuc (schemă !),' I. Lăncrănjan (exces de regionalisme în Drumul cîinelui), Constantin Ţoiu, Francisc Păcurariu, Şer-ban Cioculescu, Mircea Zaeiu, Alexandru George, Gelu Ionescu. Fiecare plătindu-şi cît de cît tributul. Desigur nu aşezarea pe „ţărmul dimpotrivă" este singura caracteristică a foiletoanelor lui V. Ardeleanu, ci doar perspectiva aleasă pentru acest comentariu.
*
. Mihai. Drăgan „se bate" riu numai cu Zaharia'" Sângeorzan şi Al. Dobrescu, colegii de la Iaşi, ori cu Alexandru George şi cu „unii comentatori" „acei care...", ci,   cam   tot  cu  acelaşi   aplomb,  şi cu
56
VIAŢA ROMÂNEASCA
E. Lovineseu, Al. Piru, Paul Georgescu. In Lecturi posibile (Ed: Junimea, 1978), scriind două voluminoase studii, unul despre Maiorescu, altul despre G. Ibrăileanu, criticul este necontenit arţăgos, dihtr-o lăudabilă năzuinţă de demascare a unor nedreptăţi şi de restabilire a adevărului. Combativ, el se) zbuciumă să facă lumină în multe privinţe, lăsînd impresia că mai totdeauna s-a greşit în aprecierea celor doi mari critici. De peste tot se degajă o imensă febricitate, cum rareori se întîmplă în cercetările de istorie literară. Este cu desăvîrşire surprinzător cum un asemenea temperament dinamitard, susceptibil de foiletonistică â voi d'oiseau, se sprijină pe o bogată argumentaţie, efect al unei cerbicii do-cumentaristice împinsă pînă la saţietate. Şi cu toate acestea, criticul nu-i deloc dogmatic şi pedant, cum s-ar crede din această programatică subiectivitate şi din această absolută rigoare sistematică ; dimpotrivă, el propune doar „lecturi posibile", dacă nu cumva e vorba de o simplă cochetărie. In orice caz, unghiul de vedere este propriu şi bine susţinut cu probe ; clocotul sîngelui se însoţeşte cu o mare voinţă de luciditate ; o combinaţie de un farmec special şi de o indubitabilă eficienţă. Mentorii săi sunt chiar cei doi critici de care se ocupă acum. De la Maiorescu se revendică acel cult al adevărului, invocat cu obstinaţie de tînărul critic, precum şi aspiraţia către „flacăra logicii impecabile", nu mai puţin tentaţia „negaţiei absolute". Dar în polemică merge mai mult pe urmele lui Ibrăileanu de la care „a prins" vehemenţa apărării punctelor de vedere, energia demonstrativă, dorinţa de civi-litate, dar şi o anume prolixitate cu randament diminuat. într-adevăr, autorul Lecturilor posibile (altădată, al unor flamboyante Reacţii critice) nu va putea avea prea mare cîştig de cauză din iritarea polemică, dar mereu va fi convingător prin soliditatea şi mulţimea argumentelor.
Contrar opiniilor din ultima vreme, M. Drăgan arată că Maiorescu este, în estetică, şi hegelian şi schopenhauerian, e şi clasic şi romantic, şi tradiţoinal şi modern, iar în privinţa conceptului de frumos e kantian. Cam multe deodată ! Dar mai cu seamă e modern ; acesta e leit-motivul. Concepţia despre autonomia esteticului, atenţia acordată limbajului (de care se ocupă, pe larg, E. To-doran), teoria impersonalităţii, ideea de operă deschisă, de sugestivitate a expresiei poetice, intuiţia noului raport intre operă ca  fapt obiectiv şi cititorul care
o contemplă etc. fac din Maiorescu, in harnica interpretare a lui M. Drăgan, ura estetician modern. Tînărul critic susţine şi herbartianlsmul şefului junimist, prin raţionalismul intens, prin strînsa relaţie dintre reflecţia speculativă şi experienţa practică, prin spiritul critic accentuat şi prin pasiunea pentru adevăr şi claritate. Despărţirea de filosoful german ar începe o dată cu atitudinea criticului nostru relativă la conţinut şi formă. Despre legitimitatea criticii în concepţia maio-resciană, precum şi despre legătura indisolubilă dintre estetician şi critic se fac aprecieri dintre cele mai exacte. Se arată, fără putinţă de tăgadă, că Maiorescu are „un adevărat şi modem program critic", că este un critic literar veritabil, primul de mare valoare la noi, nu unul cultural, cum susţin „minţile geometrice", „negativiştii", „zurbagiii şi frondeurii". La acest nivel, M. Drăgan combate „înfocat" pe E. Lovineseu şi pe G. Călinescu şi se asociază lui VI. Stre-inu, Pompiliu Constantinescu şi T. Vianu (mai ales !). Paul Georgescu e prins de mai multe ori în deficit de justeţe. N. Manolescu are o opinie «restrictivă ~ în legătură cu influenţa hegeliană, P. Ma-noliu e pur şi simplu spulberat Studiul referitor la Ibrăileanu, mai puţin temeinic decît primul, aduce precizări şi completări la monografia publicată de M. Drăgan în 1971. Mai interesante sunt observaţiile privitoare la eminescologul Ibrăileanu. Ţinuta de campanie nu e părăsită nici acum. Glosele, îndeosebi, exploatează din belşug dispoziţia „restauratoare". Reprobările se îndreaptă către E. Lovineseu („patima deformatoare", atitudine „pătimaşă şi negatoare", „denaturări voite", „afirmaţii insidioase şt invenţii spectaculoase", „pornire destrue-tivă", „resentimente", „inabilitate", „contraziceri", „rea-credinţă evidentă" etc), Al. Piru (ireverenţios faţă de I. CreţU;, cu o „invenţie îndrăzneaţă"), Mircea Za-ciu (eronat în cîteva păreri şi formulări).
De acord cu M. Drăgan : „In fond, polemica adevărată, ce nu-şi pierde peste timp valoarea, este aceea în care negaţiei unui punct de vedere îi urmează înălţarea unei edificiu propriu, urmînd ca din ciocnirea ideilor divergente să ră-mînă intelectualitatea superioară ce aproprie spiritele şi le face actuale şi dincolo de momentul controversei" (p. 258). Dar cum rămîne cu „stăpînirea de sine" pe care o remarcă la Maiorescu şi Ibrăileanu şi pe care el nu o are îndeajuns ? Mihai Drăgan e, înainte de orice, un critic care vrea să fie auzit. Oricum, re-
CÂRTI — OAMENI — FAPTE
57
pet, mai degrabă sunt de preferat îndoielile, nemulţumirile, sancţiunea, decît •extazul şi ditirambii inconştienţi, strigaţi fără oprire de către „societăţile lâudă-cioase" (expresia junimiştilor).
C. TRANDAFIR
• RITUALURI INTIME. — Nicolae Dra-goş se află la vîrsta apreciată de Dante drept „ii mezzo del cămin de nostra vita" şi numită de Blaga prin inspirata metaforă „la cumpăna apelor". Ca şi marele poet al Nebănuitelor trepte, autorul Ritualurilor intime se va fi întrebat, la cei 40 ■de ani pe care-i împlineşte curînd, desigur nu o dată : „E mult înapoi ? Atîta e şi de-acum înainte / Cu toate că mult mai puţin o să pară". Din această împrejurare se ţese atmosfera sufletească a celui de al şaselea volum de poezii al lui Nicolae Dragoş, aflat aproape în întregime sub semnul, iar uneori chiar sub ameninţarea lui Cronos, ca în versurile din poezia semnificativ intitulată Ireversibil : „Nimic să-ntoarcă nu mai poate •ceasul / Către lumina stinsă în amurg / a fost să se înfrîngă-n sine pasul / ...azi, apele neliniştite curg". Sau succintul poem Împăcare: „Sub ochi apare soarele tăcut / Şi sîngele se-mpurpură şi tace / vine un timp... cobori dispre trecut / în vadul fără ţărmi, visînd a pace / vine un timp al tainei spre amurg / Cînd apele încărunţesc în mers / Cînd pe sub stele, cuminţite, curg / armoni-zate-adino în univers".
O undă de melancolie, cauzată de vechea constatare din Georgicele lui Vir-giliu („fugit irrreparabile tempus"), străbate aproape întregul volum. Dar acest sentiment, ce nu devine niciodată sfî-şietor, căci poetul pune mereu bemoli expresiei lirice gata să izbucnească, se transformă uneori într-o stare tonică, cu implicaţii de ordin etic, precum în excelenta poezie ce se cheamă Vine un ceas, pe care o şi cităm : „Vine un ceas cînd te opreşti din drum / pentru o clipă, cît o respirare / ca să masori viaţa de acum / şi să scrutezi atent în depărtare / Vine un ceas, în care anii toţi Se-adună într-o clipă fulger dens / sub nimb de foc, neechivoc, să poţi / privi-n adîncul timpului intens / acestui ceas su-pune-te precaut / şi-ncrezător, de viaţa nu-ţi fu sterpă / vei auzi cum trec lumini din flaut / peste privirea ce-o să fie iarbă".
Chiar Erosul, prezent mai ales în cea «de a treia secţiune a cărţii, denumită
Intime, se desfăşoară sub ameninţarea scurgerii timpului. Peisajul e mai ales cel autumnal, la asfinţit sau în amurg, iar noaptea e vegheată de stele, în lumina cărora gîndul contemplă finitul. Iubirea, „un potir sfîrşit", un „sanctuar de umbre", este chemată să dea sens şi substanţă meditaţiilor intime, iar un frumos Rondel erotic are ca motiv hora-ţianul „cârpe diem" : „De dragoste nu-i timp oricînd".
în numeroase poeme, mai ales din primul ciclu, /lutoportret, poetul se mărturiseşte, oarecum în maniera lui Beniuc, însă mai discret, fără gesturi grandilocvente, precum în poemul de început al Volumului : „Mă dărui ochiului mulţimii / Ca-ntr-o lentilă nesfîrşită / Şi-mi caut pasul pe potrivă / Statura cînd mi-o ştiu mărită".
Cum este de aşteptat, particularităţile ultimului volum al lui Nicolae Dragoş se înscriu în linia celor anterioare (mai ales din Zăpezi fără întoarcere — 1973) sub raportul tonalităţii lirice, al registrului tematic, al mijloacelor de expresie poetică. Maeştrii sînt aceaşi : Arghezi, Biaga, Bacovia, Beniuc (din Culorile toamnei), asimilaţi însă cu inteligenţă artistică de către un poet stâpîn pe sine, capabil să ia pe cont propriu motivele de eternă circulaţie. Dar aceste particularităţi sînt în actualul volum mult mai evidente, mai pregnante.
Nicolae Dragoş are vocaţia clarităţii şi simţul echilibrului, o înaltă idee despre poezie şi o vie conştiinţă a efortului artistic. Avem de-a face, după opinia noastră, cu un poet întru totul remarcabil din ultimul nostru deceniu literar.
POMPILIU MARC EA
• O IMAGINE-PARABOLÂ A POEZIEI. — Nu este credem o noutate pentru nimeni că majoritatea reprezentanţilor „noului val" poetic — ca să folosim o sintagmă jurnalistică de curînd vehiculată — se află, structural vorbind, sub unghiul de incidenţă deschis în poezia românească de Lucian Bl&ga. Influenţa este sesizabilă nu în „literă' ci evident în „spirit", în sensul unei recrudescenţe creatoare, a unei problematizări viabile, trecute însă prin filtrul unor necesare experienţe individualizate. Recenta plachetă de versuri a lui Grigore Georgiu Veac adtnc (Albatros, 1978) se înscrie firesc în linia acestei bune tradiţii a poeziei transilvane relevînd însă — lucru notabil la un poet tînăr — o des-
58
VIAŢA ROMÂNEASCA
chidere surprinzătoare spre problematica acută a contemporaneităţii. Autorul însuşi se defineşte în cuvintele următoare, evident un simplu' indiciu : „Da —/ şi eu vin din Transilvania / bineţe vă dau / şi peste oraşe scufundate în fum * / re-vărs suflarea mea de pădure odihnită" (Efigie). Actul poetic în viziunea tînăru^ lui autor nu este "nicidecum unul de esenţă „contabilă", în sensul trecerii în revistă a evenimentelor. Dimpotrivă, poezia pare să elibereze, chiar dacă nu epuizează de sens, o atitudine, o opţiune. Poezia ca expresie a tablei de valori ale unei epoci are într-adevăr tendinţa de a se defini şi redefini în raport cu lumea, a deveni cu alte cuvinte propriul său obiect. Iată spre exemplu, în spiritul acestei adevărate profesiuni de credinţă, cîteva aproximări lapidare ale poeziei şi ale rosturilor sale majore : „Poezia nu mai e demult o afacere sufler tească" avertizează autorul în sugestiva Poezia şi problemele ei, idee confirmată în ' Sfaturi pentru arta vorbirii („Dar poezia e o armă invincibilă / Cuvintele ei sînt o provocare 7 cuvintele ei pot ţine ghilotina în aer / cînd sufletul e ocupat cu treburi casnice") şi prelungită în Pamflet („Să nu luăm drept pildă sufletul! El'" şi le-nchipuie pe toate' după sine / şi fără măsură rămîne între lu*-crurile' lumii") Acest „eroism . al poeziei în luptă", cum caracteriza M. R. Pa-' raschivescu „ascensiunea • transformatoare" a versului asupra, realului, dezvăluie în cazul poeziei lui Grigore Georgiu o reală vocaţie de polemist. înseşi titlurile poeziilor, citate — ca să ne limităm numai la acestea — fac dovada unei atitudini aproape programatice, ne-conformiste în sensul bun al cuvîntului, în opoziţie cu atitudinile „nerealiste" de-substanţializate, contemplative : „Contemplaţia a rămas în competenţa zeilor / peste noi timpul dă năvală / şi parabola lui duce pînă la cenuşă", afirmă într-una clin poezii tînărul autor. Sfidînd „cinismul imaginaţiei decorative", încrezător în puterea poeziei care poate „stoarce apa putredă a ochilor edulcoraţi", Grigore Georgiu rămîne ' fidel'ideii unificatoare după care „soarta cuvîntului atîrnă de înfăţişările vieţii". Revenind la ima-ginea-parabolă a poeziei ca „armă invincibilă", autorul polemizează fie cu cei ale căror regretabile atitudini îşi reclamă sorgintea „în scoarţele coapte ale dogmei", fie cu „crescătorii de albine în cimitu-ele de maşini ale vea-cului", care distilează „parfumuri sub norii radioactivi". Poemul ia aici înfăţişarea unui aspru rechizitoriu moral, într-un registru
cînd grav, cînd ironic : „E un fluviu care-sapă pe dedesubt hambarele /. şi-n somn voi nici nu bănuiţi prăpădul (...) şi nu vă-nţeleg nobleţea deşirată / în această cabală a tîrgurilor frivole / cu muţenie vă-ntîmpin cînd îmi daţi bineţe / scutu-rîndu-vă capul din contemplaţie / să nu-mi arătaţi. relieful hărţilor cereşti / nici stelele minerale reci / în patria grădinilor albe / e un desmăţ al ficţiunilor roase de şobolani casnici / o dezgustătoare sfîrşeală / mînie feroce pentru lumea evidenţei / să nu-mi arătaţi blazonul melancoliei / eu am îmbrăcat salopeta / n-am nimic de ascuns" (Poezia şi problemele ei).
în altă ordine ' de idei poetul redescoperă valenţe nebănuite ale unei memorii depozitare a istoriei sentimentale a „obîr-şiilor", încărcate de „minunile lumii" (Arheologie, Cînd sufletul îşi caută marginile, Carte poştală, Veac adine, Melancolia tatălui, Revelaţie, Fapt cosmic). înalte piese ale volumului, ' Grigore Georgiu se dovedeşte un arheolog „patetic" al vinei spiritualităţi străvechi, proiectate-cînd. în termenii unei mitologii populare (Poveste veche), cînd în termenii unei investigaţii cu profunde implicaţii meta-foric-alegorice în realitatea imediată (Or Hirbşima, Contemplaţie la amiază). His-toriolatrie, „tabloul în vorbe retezate",, relatează un fapt limită din viaţa lui Alexandru Macedon, „neconsemnat de zeloşii cronicari", în timpul marşului său sub . „ţeasta, coaptă a divinei Asii", — evident o istorie în imagini poetice a unui desti n-parabolă ale cărei sugestii profunde se pot ghici, credem, în valoarea de simbol a sintagmei socratiene (cunoaşterea de sine).
In mulţimea debuturilor poetice din . ultimii cîţiva ani — puţine depăşind sta-, cheta promisiunilor de circumstanţă — cel al lui Grigore Georgiu se depăşeşte? pe sine , autentificând o reală vocaţie poetică de perspectivă.
GABR1EL STANESCU
• DIMENSIUNILE CONFESIUNII. — In volumul Terasa şi alte confesiuni (Editura Dacia. 1978) Aurel Gurghianu reflectează asupra condiţiei lui existenţiale,, de om şi scriitor. îşi judecă propria creaţie beletristică şi pe cea a confraţilor, prin mijlocirea impresiei spontane, în-funcţie de varii argumente şi o vie sensibilitate, exprimînd fie seninătatea-cugetării, fie enervarea momentului, di-vulgînd  astfel  nenumăratele capricii ale-
CÂRTI — OAMENI — FAPTE
59
unei epoci literare, dar şi pe cele ale unei etape revolute. Cartea e asemenea unui jurnal liric, de scriitor, selecţie a unor atitudini din multele nemărturisite, examen al unei riguroase conştiinţe literare, al prezenţei scriitorului în actualitatea beletristică. Aurel Gurghianu e un poet al observaţiei lucide, al notării s'ă-rilor afective într-o exprimare aproape neutră, utilizînd un limbaj cotidian, fără artificii stilistice, cu scopul de a revela aspectele şi semnificaţia tăinuită a lucrurilor.
Două compartimente, uşor distincte, structurează volumul care, în întregul lui, reliefează constantele preocupări publicistice ale lui Aurel Gurghianu. Articolele din grupajul Alte confesiuni sînt anterioare Terasei, o prefigurează chiar, după opinia autorului, cartea ar fi putut începe cu ele, dar dintr-un capriciu sentimental le-a aşezat la urmă. Cele două reproduceri de pe coperta întîi devin semnificative, prin ele însele şi prin distanţa în timp ce le separă. Prima e creaţia cunoscută a lui Camil RessU, extrasă din viaţa literară a unei epoci de frunte a literaturii noa,stre, iar cea de a
■ doua imortalizează redacţia revistei Steaua din anul 1974, în viziunea lui V. Gheprghiţă, ambele semne emblematice, vizînd depăşirea, cotidianului.
Conştiinţa estetică, o anume repulsie faţă de nejustificatele practici cotidiene din zbuciumul şi efervescenţa mişcării literare şi artistice actuale, obsesia în-tîlnirii cu adevărul sub diferitele lui manifestări, responsabilităţile , scriitorului, alteori elemente marcant subiective asigură textului un contur elevat, natural şi direct, mereu predispus la confruntări decisive. Dimensiunile confesiunii arzătoare se prelungesc de la punctul referenţial, de constatare şi pînă la instituirea spiritului polemic. Direct, vizate sînt astfel moravurile literare în „balans" ■din arena scrisului beletristic, bisericuţele întreprinzătoare ale unor grupuri, în cadrul cărora nu orientarea estetică primează.
Destinul literar ascendent al revistei Steaua, de care e legată direct cariera lirică, a poetului A. Gurghianu, ocupă tn spaţiu privilegiat în confesiunile autorului, chiar de la înfiriparea ideii de a tipări o publicaţie periodică modernă, cu
■ deschidere spre valorile universale ale scrisului beletristic. Evocarea nostalgică a acelor „nopţi de creaţie" ale primelor numere ale revistei clujene, cu severa veghe pedagogică a lui A. E. Baconsky, „căruia toţi i-au fost," într-un fel, elevi",
•cînd  poezia din  coloanele  amintitei re-
viste era taxată drept evazionistă, efortul de limpezire şi de promovare constantă a unei creaţii lirice descinzînd din tradiţia interbelică, sînt idei generale ce revin cu insistenţă sporită în atenţia cronicarului acelor timpuri. Cu atît mai interesante sînt aceste afirmaţii cu cît, în anumite ocazii, în presa literară s-a afirmat că poeţii momentului 1960 ar deţine primatul unei originalităţi spontane. „Terenul apariţiei" acelei generaţii a fost totuşi pregătit atent, conchide Aurel Gurghianu, şi prin efortul continuu al revistei clujene Steaua, care, mult înainte de apariţia Secolului 20, a făcut cunoscute în limba română marile voci ale literaturii mondiale.
Spiritul de echitate îl îndeamnă pe Aurel Gurghianu să ia mereu apărarea celor nedreptăţiţi. Am ajuns . astfel să subliniem latura morală a acestor notaţii, valoarea lor exemplară în contextul definirii actualităţii literare şi, mai cu seamă, tendinţa de recuperare a adevărului. Desconsiderarea revistelor de provincie, ca unităţi ignorate în comparaţie cu altele din centrul cultural al tării, este ferm afirmată, fără echivoc, dar nu fără oarecare nervozitate. Autorul revine aproape obsesiv asupra necesităţii unei reviste elevate : „Aş dori o revistă care să mă intrige prin îndrăzneală şi căreia să nu-i pot opune nici un argument. O revistă pe care s-o aştept, nu una. pe care s-o citesc din obligaţie profesională" (p. 184). Observaţia autorului se referă îndeosebi la stînje-nitoarea uniformitate a publicaţiilor noastre literare lipsite de caracter personal, luînd ca măsură de comparaţie, fireşte — deşi fără să mărturisească expres — intervalul interbelic al vieţii noastre literare.
Terasa este o carte de opinii, susţinută cu argumentele bunului simţ şi ale judecăţii estetice, cu accente pronunţat critice faţă de echilibristica unor moravuri literare.
NAE ANTONESCU
• BABEL. — O carte, chiar' dacă îşi datoreşte existenţa celei mai delirante imaginaţii creatoare, nu se motivează ca operă viabilă, nu se ancorează într-o cultură, nu poate fi reţinută de memoria unei epoci şi cu atît mai puţin a mai multor perioade de istorie, fără să reia cîteva din problemele mari şi permanente ale vieţii, fără să reformuleze nişte adevăruri dintre acelea care sînt mereu ac-
60
VIAŢA ROMANEASCA
tuale, deoarece constituie orioînd obiectul obsesiilor majore ale omului. Şi acest lucru e valabil, bineînţeles, în mod egal pentru literatura ştiinţifico-fantastieă.
Romanul Babei (Ed. Albatros, 1978) al lui Vladimir Colin captivează şi reţine, pentru că talentul autorului se aplică nu asupra unor preocupări de trecător interes tehnic sau teoretic (aşa cum în domeniul prozei de ficţiune ştiinţifică s-a întîmplat mai mult decît adesea de la originile ei renascentiste către noi), ci unor frămîntări omeneşti care aparţin obligatoriu nu doar trecutului şi prezentului, ci şi viitorului. In mileniul al treilea, Ralt, poetul, nu acceptă moartea femeii iubite, Idomar, îndoctrinatul şi disciplinatul asasin, îşi regretă paroxistic prietenul pe care 1-a suprimat, Or-alda, femeia înaintatelor desăvîrşiri spirituale s-ar resemna cu orice pierdere în afară de aceea a propriei demnităţi. Iată deci motivarea care străbate de mii de ani prin literatura universală, cristalizînd pagini memorabile şi zguduitoare.
Diferenţele din conţinutul acestora ţin de preferinţele deosebite pentru un amănunt sau altul, de culoarea locală şi istorică, la Colin straniu alcătuită din cioburile   universului   demontat  în ansambluri şi subansambluri şi făcut pe fundalul unei legităţi imaginare, la modul fantastic cu alte cuvinte. Anticipaţia literară nu obligă la nici un fel de fantastic (de aceea şi prefer pentru cuprinderea ei integrală termenul universal de science-fietion), dar în Babei, ca şi în alte scrieri   remarcabile   ale   aceluiaşi autor, fantasticul există sub cele mai incontestabile aspecte ale sale şi formează nucleul artistic al  romanului construit pe explozia în lanţ a rupturilor în ordinea naturală din conştiinţa obişnuită a universului.   Necunoscutul   Ralt   pleacă în căutarea   imposibilă   raţional   a stinsei Aria. Elementul surprinzător al expediţiei pretinde, în viziunea naraţiunii axate pe insolit, o verigă de acelaşi fel. O dăruieşte  Nobila Ghildă a  Asasinilor, cu cruzimile şi   misterele ei  marţiene. Urmează enigmatica şi tulburătoarea existentă a gerlilor de pe Venus, cu istoria lor secretă şi tot aşa mai departe.
Fantasticul bizar înseamnă o spărtură înspăimîntătoare în aşezarea tihnită a informaţiilor obţinute de om în legătura cu lumea. Şi Vladimir Colin, ştie să-i facă simţit şocul, cu toată atenuarea impusă de ipostaza literar-scientistă în a cărei perspectivă irealul se confundă cu realitatea viitorului. Iar coşmarul personajelor   muncite   de   violente  regrete şi
remuşcări capătă astfel pe drumul spre împăcare şi purificare ascuţimi dureroase ce pătrund şi sondează străfundurile sufletului.
In literatura română, proza lui Vladimir Colin e unică sub acest aspect.
OV1DIU RlUREANU
• „ÎNDREPTARUL" LUI MIRCEA IOR-GULESCU. — Un tablou sinoptic realizează Mircea lorgulescu într-o carte necesară (Scriitori tinerţ contemporani, 1978), menită să reliefeze vitalitatea literaturii actuale „reprezentată în special de afluxul de energii proaspete". Admiţînd ca limită, arbitrară, de vîrstă a scriitorului tînăr anul    naşterii 1936,    el secţionează, de fapt, literatura contemporană, iar suprafaţa secţionată corespunde producţiei tinere a ultimelor două decenii. Mai mult decît o întreprindere de ataşament critic faţă de „producţiile" acestor ani, Scriitori tineri... reprezintă un exerciţiu  de evaluare rezumativă, concisă a creaţiei „forţelor de creştere". In ciuda ataşamentului vădit, criticul este la fel de exigent şi, aş spune, intransigent, astfel că fraza estimativă devine adesea    caustică, de o dezarmantă incisivitate. De altfel, M. lorgulescu, încă de la începuturile sale l'oite-tonistice, şi-a impus punctele de vedere cu oarecare ostentaţie, impresionînd prin-tr-o fermitate în opinii mai rar cultivată. Spirit îndeobşte demolator şi sagace, el evoluează consecvent spre construcţia critică, angajîndu-se în convergente acţiuni de sinteză, toate vizînd stricta contemporaneitate. A treia sa carte este un breviar alcătuit din „profiluri" executate în genul fişelor de dicţionar subiectiv, ceva mai extinse în partea lor analitică. Con-ciziunea acestor fişe  indică,  înainte de toate  puterea de discernărnînt a autorului. Pentru el, esenţiale sînt claritatea şi precizia judecăţii critice, de unde şi o vizibila indiferenţă faţă de comunicarea plastică a sentinţei. Dar expresia lapidara este întrutotul adecvată metodei, înlesnind operaţia de discernere a textelor valoroase din noianul volumelor care alcătuiesc biografia celor 168 scriitori tineri vizaţi. Criticul extinde analiza numai dacă surprinde pulsul progresiv al creaţiei, dacă presimte că aplicaţia textuală îl va conduce spre revelaţii decisive. In foiletonistica actuala este  preferată,  uneori,  disecţia textelor care servesc demonstraţiei propuse, indiferent de valoarea lor reală. M. lorgulescu procedează insă, cu îndreptăţire, cqb-sacrîndu-se operei dacă permite şi o eva-
CÂRTI — OAMENI — FAPTE
61
luare estetică pe măsură. în acest tel, desigur, demonstraţia apare uşor simplificată, dar mizează pe sensurile clare şi exacte ale obiectului examinat. Aşadar, dintr-o reprezentare sincopată decurg formulările sintetice, memorabile.
în Scriitori tineri contemporani primează sentinţa critică, dublată, restrictiv, de analiza demonstrativă, criticul refu-zîndu-şi în bună măsură predispoziţia teoretică. „Formulările de ordin mai general referitoare la diverse orientări şi direcţii creatoare istoriceşte constatabile" sînt ceva mai rare decît ne lasă să întrevedem avertismentul. Bine fixat este fenomenul de „intelectualizare a structurilor lirice" din ultimele decenii, în detrimentul „livrescului exterior". Apoi, distincţia operată între reportajul de speţă jurnalistică şi reportajul realmente literar sau surprinderea evoluţiei prozei scurte către o formă canonică, subtil artificializată, sînt observaţii îndreptăţite. Pînă şi în expunerea ideilor generale, criticul preferă formulările condensate şi sentenţioase. Intransigenţa lui este cu totul remarcabilă. M. Iorgulescu pare că se află într-o perpetuă stare de pîndă, gata oricînd să sancţioneze neaveniţii în perimetrul literar. In momentul aplicării „corecţiei" fraza se colorează, atingînd intensitatea maximă, de unde şi plăcerea lecturii, dincolo de nedreptăţile inevitabile. Dacă tonul ironic şi dispoziţia pamfletară sînt întrucâtva justificate în cazul unor Ion Murgeanu sau Zaharia Sân-georzan, conciziunea opiniei nu presupune întotdeauna justeţea ei. Riscurile decurg din consecvenţa metodologică, fiindeă M. Iorgulescu desprinde cîteva constante ilustrative ale operei respective şi pe temeiul lor îşi consolidează eşafodajul critic. Este firesc, deci, să se nască şi erori prin supralicitarea unei observaţii cu valabilitate restrînsă. Spre pildă, este greu de crezut că proza lui Vasile Sălăjan poate fi redusă la simpla „faulknerizare forţată a clişeelor epicii autohtone".
„Fiind un ghid critic — sîntem preveniţi în prefaţă — nici dicţionar, nici istorie literară, volumul cuprinde comentarii despre un mare număr de autori, dacă nu chiar despre cvasitotalitatea scriitorilor tineri, în accepţiunea arătată". Avertismentul trebuie înţeles ca atare, căci „ghidul" lui M. Iorgulescu este într-adevăr incomplet, omisiunile fiind cu mult mai numeroase decît într-un dicţionar curent. Oricum, ele nu sînt atît involuntare, cît forţate, datorate împrejurărilor. O simplă operaţie statistică după Dicţionarul lui Marian Popa, poate demonstra că din
„îndreptarul" de faţă lipsesc, eu aproximaţie, 50 de poeţi, 20 prozatori, 15 critici sau istorici literari şi cîţiva dramaturgi aflaţi sub limita celor 40 de ani (în 1976). In ace,st sens, absenţe regretabile sînt : George Ţărnea, Duşan Petro-vici, Darie Novăceanu, Matei Gavril, Dan Damaschin, Paul Balahur, Vasile Poe-naru, Marta Bărbulescu (poezie), Radu Mareş, Constantin Zărnescu, Mihail Dia-conescu, Titi Georgescu Cîmpeanu (proză), Mircea Anghelescu, Mihai Drăgan, Florin Mihăilescu, Dan Mănucă, Mihai Zamfir (critică), Radu Dumitru (teatru) ; absenţe cu atît mai regretabile cu cît M. Iorgulescu nu pare să se fi condus după criteriul selecţiei. Desigur, atare obiecţiune apare justificată dacă facem abstracţie de regimul preferenţial şi libertăţile opţiunii, inevitabile într-o lucrare de sinteză.
Deşi „afinităţile elective" se bănuiese din comprehensiva interpretare a creaţiei lui Eugen Uricaru sau Nicolae Mateescu, Emil Brumaru sau Mircea Dinescu, Nicolae Manolescu sau Petru Poantă — ca să ne rezumăm la cîteva exemple — criticul se detaşează discret de obiectul evaluării sale. Dovada elocventă a detaşării se află în refuzul quasi-conceptu-lui de „generaţie", într-adevăr ineficient în limitele unui comentariu bazat pe „formulări condensate, rezumative, sintetice". Evitînd acest fetiş teoretic, M. Iorgulescu îşi exercită „magistratura" cu mai multă dezinvoltură, ceea ce nu exclude o cercetare extrem de atentă a scriitorilor din propria-i generaţie. „îndreptarul" de faţă era previzibil după cele două Ronduri, şi multe foiletoane din volumele anterioare sînt doar repuse în pagină. Revizuirile sînt neînsemnate, fiindcă M. Iorgulescu vizează în comentariul său nucleul operei, partea ei integral viabilă. Altfel spus, criticul nu cultivă suficienţa analitică, ci viziunea ciclopică şi sentenţioasă, quasi-definitivă, încît nu este greu de observat că preconizează realizarea unei „table de materii" exahustive a literaturii tinerilor.
NICOLAE OPREA
• CULOARE ŞI METAFORA. — înainte de toate am putea spune : pasiunea lui Francisc Bartok este metamorfoza. Nu în înţelesul acelei posibilităţi premeditate conţinînd un coeficient de nehotărâre şi improvizaţie ce ascunde un vuitor  aleatoriu  pentru  nişte  forme pre-
«2
VIAŢA ROMÂNEASCA
zumtive. La ieşeanul Bartok metamorfozele din imagini provin, probabil, din nostalgia imprevizibilului, din credinţa că , un eveniment cromatic nu se închide într-un trecut definitiv, ci el însumează identităţi încă posibile. Căutîncl
. grandorile sau umilinţele vreunui, ton. urmărindu-i expansiunile în spaţiu pînă lâ   graniţele   îndepărtate   ale purităţilor
.diafane, ' probînd vecinătăţi unor game cromatice', pînă la: întîlniri intempestive, el se lasă sedus d.e acea incantaţie- a imprevizibilului dedusă nu din ficţiunile formelor, ci din cele ale culorilor. Pictura sa este, aşadar, o perpetuă căutare 3 gamelor rare,- îhtr-un spaţiu adeseori indecis' şi fără localizări necesare, unde •doar orchestrările nuanţelor preţioase şi dialogurile cromatice absorb preocupările artistului. Ciclul „metamorfozelor" ne lasă să pătrundem pe teritoriile magice ale unui abstracţionism liric, cu culori suverane, libere în aventurile lor să-şi concilieze ,conflictele. în aparenţele unor armonii.
Suita de portrete care însoţesc în expoziţie ciclul de „metamorfoze" ne introduce într-un timp mâi uman, nu într-atît de îndepărtat, cum s-ar părea, de modalităţile de orchestrare cromatică a spaţiului. Hegemoniile realului nu mai sînt desigur abolite, acum obiectul metaforei este o figură adeseori numită (C. Baba — portret), sau un chip venit di.ntr-un .vechi tezaur de efigii (Voievod, Roşior), obsesia unui model împrumutat de pe pînzele maeştrilor (seria de arlechini) sau figuri păstrate în tăcerile memoriei. In transpunerea lor pe pînză Bartok nu mizează niciodată pe verosimilităţile observaţiei. Ele nu-s chipurile unui adevăr ori martorii unei identităţi. Ci. înainte de toate, mesagerii unor amintiri trecînd clin fiinţa lor presupusă în culoare, sînt iluzie, vis şi aparenţă, regăsite în clipele de reverie, ale pictorului şi proiectate în ambiguitatea pastei, personaje ale culorilor, şi numai ale lor, fără să apară în faţa privitorului ou destăinuiri biografice, deşi evocă o existenţă. Chiar pictorul se retrage în vîrtejul pastei (Autoportret), lăsînd doar privirile să i se stingă îm-bătrînite. (Un autoportret, cu bască roşie de acum cîţiva ani prevestea alte ambiţii.) Intre exactitatea anatomică şi realitatea expresivă ă închipuirii. Bartok a optat în portretele sale pentru cea din urmă. E o posibilitate de a. umaniza prin -culoare şi metaforă.
CORNEL BOZBICI
• PARISUL VISELOR. — Vitrina care, pe micuţa, strimta uliţă Galande, între bulevardul Saint-Michel şi strada La-grange, în plin cartier latin, m-a reţinut, pe o zi cam ploioasă şi rece a verii anului acestuia bogat în umezeală şi frig. era înţesată cu obiecte heteroclite, cărţi şi nenumărate mărunţişuri din cele mai atrăgătoare. Totul exprima gustul, rafinamentul, eleganţa şi o fascinantă, duioasă şi tulburătoare poezie. . însufleţirea, aş. zice, a lucrurilor inanimate cînd sînt potrivite anume, de hazard uneori sau de priceperea omului .subtil. Am rămas vreme îndelungată pironit în faţa vitrinelor (erau. de fapt două). Volumele, mai toate, vădeau predilecţia pentru cultura extrem-orientală, filosofia indiană, budism, zen, yoga, esoterism. Dar nu lipseau nici poeţii. francezi, de la simbolişti încoace mai ales, şi nici ediţiile de lux. în tripla-mi calitate de admirator al lui Mircea Eliade, de prieten al lui Sergiu Al-George şi de fire sincer atrasă de problemele spiritului, nu puteam să nu jinduiesc după multe din tipăriturile acelea. Dar mă fermecau şi bibelourile, ceşcuţele;- ceainicurile, cîteva măşti şi păpuşi, colierele, brăţările, desenele, gravurile, puzderie de artefacturl nenumite, din jad, pergament, hîrtii speciale, metal, fildeş, ceramică. Am ridicat ochii şi am citit firma prăvăliei : Parts des reves.
Am lepădat atunci orice sfială şi, cu toate că nu puteam pretinde la calitatea de cumpărător, am păşit, cu oarecare emoţie, pragul unui loc înzestrat cu un atît de ambiguu titlu. Interiorul, asemenea faimosului vers unde fructele depă^ şese făgăduinţa florilor, îmbia şi mai captivant ..decît faţada. O lumină tami-sată şi cîteva mici lămpi- cu abajur, o voită şi gingaşă dezordine, un inventar de o varietate ce părea infinită şi o profuziune de semne care manifestau neostentativ intenţia de a duce spre, ductile, zguduitoare ori misterioase semnificaţii, o atmosferă unde Sâr Peladan şi Vivekananda, Guenon şi Rene Huyghe, Andre, Breton şi Robert Musil se învecinau cu nereticentă înţelegere şi frăţietate : ansamblul subjuga, interesa şi vrăjea.
Mi-am exprimat sgomotos şi cu răsăriteană exuberanţă îneîntarea şi admiraţia. Proprietara magazinului-galerie,. niţel amuzată şi călăuzită de un duh ele ospitalitate osebit de îngăduitor şi larg, m-a poftit să vizitez şi subsolul, „pivniţele" cum spunea ea (nu fără temei).
Si acestea — vaste, întortochiate, cu iz de' Eugene Sue, Victor Hugo şi Aloysius Bertrancl — erau doldora de stranii or-
CĂRŢI — OAMENI — FAPTE
narnente, de produse meşteşugăreşti ale Franţei de altădată ori ale unor ţări îndepărtate, de mreje şi "pînze de corabie, de scoici şi mărgele, de jilţuri şi taburete, de cărţi somptuos legate în piele şi marochin, de mai tot ce poate imagina într-un albastru amurg de spleen mintea nestăvilită a unui poet saţul de banalul cenuşiu al marelui bras.
Cînd, după; cîteva'minute, i-am mărtu-' risit ămfitrjoanei mele (altfel cum aş putea s-o numesc ?) că sînt din România şi că mi se întîmplă, cum. spun englezii, „să pun tocul pe hîrtie", a schiţat un gest brusc, scoţînd ditai cheia dintr-un buzunar al „blugilor" pe care — în contrast cu ambianţa mateină a decorului — îi purta dezinvolt ; mi-a arătat o uşă la capătul încăperii ; şi m-a sfătuit s-o deschid şi să urc,' de nu-mi este cumva teamă de efortul prea' mare, cîteva caturi pe o scară. Şi-am aflat din gură amabilei mele interlocutoare ' că mă aflu într-unui din cele mai vechi colţuri ale Parisului, într-o clădire ale cărei fundaţii şi beciuri şi cîţiva pereţi datează din veacul al XI-iea, ca şi părţi din foarte apropiata biserică Saint Julien le Pauvre. Scara, însă, nu data decît din secolul al XVII-lea, mai exact din vremea regelui Ludovic al XlII-lea. S-o urc binişor (vîrsta mea îi inspira acest grijuliu sfat) pînă la capăt ; acolo voi da de o fereastră. Să privesc. Să nu cedez ispitei de a mă grăbi. Să privesc în tihnă şi apoi, la înapoiere, să încui din nou uşa. Nici în O mie de nopţi ?i ° noapte ori în povestea cu cele şapte neveste ale lui Barbă Albastră nu a fost cîndva încredinţată o cheie cu mai mult ceremonial, cu o solemnitate mai vestitoare de surprize grave.
Uşa (Sesame, deschide-te) s-a dovedit supusă şi deferentă. Am suit treptele cu pasul nimerit omului posesor de barbă căruntă şi conştient că străbate spaţii făurite mai înainte de a se fi înălţat catedrala Notre Dame şi a fi luat fiinţă curtea miracolelor, spaţii corelate unor vremi mai zăbavnice ca ale noastre. Drumul mi s-a părut a reprezenta echivalentul a, să zicem, cinci-şase etaje. Scara îngustă şi foarte spiralată se încheia într-adevăr cu un palier mie şi o fereastră. M-am îndreptat, curios şi oarecum bănuitor, către geamul deschis. Spectacolul oferit privirii mele răsplătea peste orice măsură pretenţiile şi presupunerile mele cele mai îndrăzneţe. Catedrala Notre Dame, văzută lateral, era acolo în imediată apropiere, îndeajuns de îndepărtată ca să poată fi cuprinsă întreagă de văz, la o  distanţă destul  de mică  spre a da
impresia că n-ai decît să întinzi mîna pentru a-i urmări contururile, a o pipăi, a o desmierda. Şi eram la înălţimea cea mâi prielnică unei contemplaţii desăvîr-şite, unei „stâpîniri" a obiectului aţintit, unui extaz. Clădirea era a mea. Din nici. o altă perspectivă nu se dăruia mai intim, nu părea să proclame mai desluşit : Fericiţi cei ce se uită la mine. Absidele şi altarul bisericii. întrec, poate, în frumuseţe şi forţă glorioasa latură frontală a monumentului. Oricum, văzută din ferestruica unde tremuram, mă înfiorară, exultam, uimit de ce-mi era dat sa percep, covîrşit, transportat, învins, răpus.; catedrala se dezvăluia cu adevărat ca" d navă, conform simbolicei arhitectonice a aşezămintelor..de. cult şi chiar devizei capitalei : Fluctuat ' nec mergitur. 'Nu numai că nu şe scufunda, se,, şi ridica, vibra, iradia sub stropii unei ploi mărunte ;, fastuoasă, gracilă şi, măreaţă, sveltă ' şi masivă, subţirică, jucăuşă, sohră, biruitoare'; . ■ •
Cît timp voi fi stat acolo sus nu pot şti. Ceva e sigur : că am sălăşluit în Parisul viselor. Eram cum nu se poate mai înfipt în realitate, între zidurile acelea străvechi şi holbîndu-mă la solida, uriaşa, nealterata de vremuri clădire, din piatră vitează ; eram în contact cvasi-direct cu tot ce poate fi mai concret : o „construcţie", o fortăreaţă durată de munca şi imboldul omului ; pîndeam vasul acela învingător al valurilor şi vremelniciei ; mă subjuga teribila-i putere. Dar mă purta, grupajul tot, şi pe aripile închipuirii, desfătării, fervoarei. Şi-am înţeles atunci că într-adevăr Parisul nu e numai un oraş grandios, un muzeu viu, o urbe ce aspiră la eternitate, un centru al splendoarei, inteligenţei, podoabelor şi freamătului raţiunii, ci şi, Ja fel de mult, un loc privilegiat al visărilor.
Orice oraş mare, unde s-a gîndit, s-a creat, s-a luptat, nu s-a făcut umbră pămîntului degeaba, s-a iubit, s-au comis erori şi s-a încercat a se făuri binele şi imposibilul, e la drept vorbind un cuib de vise. Nu numai galeria din strada Ga-lande — loc de candoare şi suavitate, de modeste giuvaere şi trufaşe găteli, de erux di ţie şi sete de cunoaştere, de chemări şi excentricităţi, de elanuri şi isteţimi — e vrednică de a pretinde a fi din lumea viselor. Parisul în sine, întreg, am înţeles că e tot atît de zdravăn ancorat în irealitate pe cît e de bine prins în glie şi în sensibil. Fiecare stradă, piaţă, casă, încrucişare şi parc poartă pecetea de neînlăturat a imaginaţiei şi extrasensorialului. Da, şi fiecare staţie de metrou, pe ale cărui nesfîrşite şi întortochiate coridoare
€4
VIATA ROMÂNEASCA
atît de des răsună melodiile ghitarelor şi banjourilor tinerilor turişti, dînd tunetelor acelora destul de mohorîte şi aspre o notă feerică, un ecou de alean sau voioşie, transformîndu-ie, transmutîn-du-le în ceva ,cu totul „altminteri", în harfe eoliene, în peşteri de azur, în labi-rinte ale sunetului — stridenţelor ori concordanţelor —, în strigări ale bucuriei de a fi ori ale tristeţii de a nu înţelege, de a nu fi înţeles. Vis la tot pasul. O irealitate imediată, mereu. Vitrinele, afişele, expoziţiile şi spectacolele în aer liber, desenele colorate de pe trotuare, pântecoasele autobuzuri care-şi fac atît de ştrengăreşte loc prin furnicarul de maşini, reflectoarele ce-şi îndreaptă lumina, după asfinţit, asupra aşezămintelor de seamă ale oraşului, mesele cafenelelor şi barurilor năpădind parcă străzile, des-fiinţîndu-le, smulgîndu-le agitaţiei şi pre-dîndu-le odihnei şi dreptului de a visa ceasuri întregi în virtutea unei ceşcuţe de cafea ori unei tizane aromate, carac-
terul aproape neîntrerupt muzeistic al configuraţiei urbane, iată justificată şi lămurită emblema dughenei din rue Ga-lande.
Am eoborît treptele din lemn stacojiu, lucitor, victorios, am încredinţat gazdei cheia fugitivului meu paradis, am mulţumit din toată inima şi din tot sufletul, am mai adăstat printre cărţi şi felurimi ispititoare, am mai adulmecat inefabilul, aura, taina alcătuită din te miri ce. Din te miri ce ? Nu, din tot ce e mai durabil : din setea de frumos, din lacoma curiozitate de a şti, din irefragahilul (ca să vorbesc şi eu în stilul numeroaselor cărţi de orientalistică de la Paris des reves) drept al făpturii de a visa, drept fără de care însăşi realitatea-i ameninţată în dăinuirea, prefacerea şi perfecţionarea ei. Parisul nu- este oare şi el o formidabilă exemplificare a legăturii acesteia iremediabile dintre vis şi real ?
N. STEINHARDT
CĂRŢI PRIMITE LA REDACŢIE
ADRIANA ILIESCU, Proza realistă în secolul al XlX-lea, Editura Minerva, 1978.
DUMITRU PRICOP, Patima muntelui, [Versuri], Editura Eminescu, 1978.
MAJTENYI ERIK, Clopot de bord in strada lunii, [Roman], Editura Kriterion, 1978.
Ab. CERNA-RĂDULESCU, înainte de proverbe, [Versuri], Editura Cartea Românească, 1978.
ILEANA MALANCIOIU. Vina tragică, Tragicii greci, Shakespeare, Dostoievski, Kafka, Editura Cartea Românească, 1978.
CORNELIU MIRCEA, Cumpăna Dorului, Editura Cartea Românească, 1978.
DAN ROTARU, Sunetul visării, [Versuri], Editura Scrisul Românesc, 1978.
TAMAS MĂRIA, 100 X SZ&P, Versuri pentru copii, Editura Kriterion, 1978.
DINU PILLAT, Itinerarii istorico-literare, Editura Minerva, 1978.
ILEANA VRANCEA, între Aristarc şi bietul Ioanide, Editura Cartea Românească, 1978.
CORNEIi COTUŢIU, în căutarea altui final. Nuvele, Editura Dacia, 1978.
PLATON PARDAU, Minunata poveste a dragostei preafericiţilor regi Ulise şi Penelopa, Editura Eminescu, 1978.
ŞERB AN FOARŢA, Simple roze Versuri, Editura Facla, 1978.
VASILE REBREANU, Un caz de iubire la Hollywood, Editura Dacia, 1978.
ION BRAD, Romi răspopiţilor, Roman. Editura Eminescu, 1978.
COSTACHE OLÂREANU, Confesiuni paralele, Roman, Editura Cartea Românească, 1978.
ŞTEFAN AUG. DOINAŞ, Locuiesc într-o inimă. Poezii, Editura Militară, 1978.
ION LILA, Ploaie amară, [Nuvele], Editura Albatros, 1978
LUCIAN VALEA, Singurătate în Ithaca, [Versuri], Editura Junimea, 1978.
MARA NICOARA, Mai mult pasăre decît înger, [Versuri], Editura Cartea Românească, 1978.
CALISTRAT COSTIN, Elementul „lume", Versuri, Editura Eminescu, 1978.
VASILE PETRE FATI, Fragi III noiembrie, Poeme, Editura Cartea Românească, 1978.
DAN MUTAŞCU, Dans sub spînzurătoare, Roman, Editura Militară, 1978.
BAZIL GRUIA, Efigiile riscului, [Poeme], Editura Dacia, 1978.
GRID MODARCEA, Derută în paradis, [Roman], Editura Albatros, 1978.
MIRCEA HERIVAN, Argonauţi pe marea cenuşie, Convergenţe în gîndirea contemporană, Eseuri, Editura Eminescu, 1978.