Viaţa Româneasca
REVISTĂ  EDITATĂ DE  U ÎSr IU N E A  SCB IITOBIL OB
ONDULAŢII
9
In memoria poetului Saint-John Perse
I. SEPTEMBRIE DE CRISTAL
Se-nstăpîni un septembrie vast. Ne minunam. După un an de ploi şi instabil erau oamenii fericiţi de o zodie priincioasă. Luna creştea. Soarele-n ropot de raze ţinea tăria încît serile erau şi ele blînde, catifelate, dulci. Lumea ieşea să colinde desţărcuită, ziua pe dealuri, noaptea prin parcuri, pe Ungă brîiele catedralelor. Prelungirea acestei stări de excepţie îngroşa ca o avalanşă emoţia. Şi luna se rotunjeşte, primeşte sgură de aur vechi, se căleşte, devine clară ca un pahar şi stă-ntre turle, apro-piindu-şi luceafărul, să coboare. Va duce unde, acest cadou ? De pe pervaze begonia, crizantemele cutezau cîte-o imprecaţie, în joacă. Rîul sosea la cascadă slăbit. Patul stil de Ungă fereastră simţea tangaje. Turturelele se loveau, zburînd, cu aripile, de boltă. Septembrie. Septembrie de cristal.
II. LUNĂ-N CEARCĂN
Apoi cînd luceafărul îi deveni ca un logodnic (îi despărţeau cam vreo două stadii), luna îşi puse inel, un abur fin, sau un şal, şi am înţeles. Bun rămas insomnii, văruiala de nopţi polare, delirări ale mierlei, şi-ale albăstruiul, madrigaluri scrise-n grabă pe sutiene şi pe şervete, fandări, zaiafeturi la cherhanale şi prin podgorii, dormit la schituri, găinării ca răpiri de maici, leşinare de bărci cu vîsle, printre lebede, vine griul, vine focul! bateristul burlanelor, transbordărîle veveriţei din codri-n parcuri, din brad în stradă, vestirea de nişte junghiuri, de un memoriu, de o plecare, de fin, pelerina poştaşului, vinul, cecul, neonul, onomastica, telefonul, mustăţile şorecarului, pechinezului, liniş-
2
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
cea strecurînd în auz foirea de ocupanţi clandestini, mascaţi cu frunze şi-abil protejaţi de legile gravitaţiei, iureş, a temei toamnei.
III. ECHINOX
Şi ce-a urmat a fost echinoxul. Şi n-a plouat. Ba sporise lumina, zumzăit de cicade. Sticlire de lampioane pe un ţărm fără cruci. Descriindu-şi drumul cel mai boltit, ca-ntr-un spectacol de adio într-o arenă. Solemn răspunzînd castanii.
Sau palmierii, bananii, cocotierii. La şase seara eram deasupra cetăţii, zgîrie-norilor, sierelor, navelor. Astru-n roşu încă trăia. Era pe cer ca-ntr-un fum, şi nu mai mare ca luna plină, şi despuiat de văpăi, decupat, extatic, şi turnul mare-al bisericii-l număra.
Şi-ntr-adevăr, în mai puţin de cinci minute, în spaţiu, c-un metru bun deasupra coamei unei păduri, l-am văzut murind, ca o făptură, ca un imperiu, ca o idee, resorbindu-se, năruindu-se, topin-du-se, strict încadrat în timp şi supus şi indiferent şi redat ştiinţei.
Iar zeii nopţii scînteietori şi-au intrat în drepturi, etalîndu-şi orgoliul, clasa, cu-ntreagă harta de constelaţii, cu frontierele galaxiei, în tremurare, cu scorpionii, cu peştii, leii şi racii şi taurii, exultînd. de domnia cercurilor.
Făcînd luna să-şi cunoască descreşterea, să semene cu o tigvă şi luceafărul s-o preceadă ca un motard, s-o remorcheze pe-aceeaşi curbă în spre apus, „cine-i omul — îşi spune — care se ţine numai cu cerul ?", şi-un personaj a fost denunţat, şi-n ondulaţii pe care nici un ocean din lume nu le smereşte aude în cuibu-i pasărea zvon de osie bine unsă.
IV. GRĂDINA
„Să mă grăbesc să văd astăzi Grădina", ăst refren. O înviere, pămîntul, sub lupă. Totuşi viaţa e scop, miezul oricărei coji de foc. „Niciodată nu crede-n clipă, pe care nu trebuie s-o pierzi". Vine timpul, vine timpul şi-n mîna-i distingi satîr. Sau o scoică pe care-o ţine să ţi-o apropie de ureche ?
Bell ange, Super Star, Queen Elisabeth, Sympho-nie, Miss France — voci Urzii ale inimii. încă voci !
VERSURI
desluşiri în membranele tot mai cuiburi de funigei ! Încă şoapte la pragul de ev al pietrei. Ci cum să rezişti petalelor, chiar şi arse ? Şi cine le-ar ponegri printr-un an la cheremul stirpei ?
în reflux. Nu şi cactuşii, cifruri totuşi. Indicatoare de o margine de planetă, de vîrstă. Se poate spune. Se poate spune că formele se învaţă. Se deprinde cu malul rîul, cu vîscu-arţarul, cu legănarea de laminarie coriandrul. Şi mîna albă cu mina neagră şi poemul cu micoriza şi cu lichenii.
Atît de bine îţi cade un vînt de est, subtil. Ce şterge streaşini de pagode, spinări de punţi arcuite §i-un felinar de bronz scobit. Truc al zilei de a-ţi străbate pînă în sînge. Arzi cer, te îndopi cu cer. Alungi din carne nevoia însăşi de carne, din os nevoia de os, pluteşti la alte geneze, fără Păcat şi Judecată, numai pe aripi de licăriri, eliberat din strînsoarea sintaxei urbei.
„Azi am crescut în ochii mei", ăst refren. Printre plante, meridiane şi paralele. „Lucrul bine făcut, gîndit". Şi fluierau sturzii sufletului. Va duce unde, acest portal : fastul clopotelor limpezi ? Apoi un tunet zbanghia spre sud. Fantomatic. Cuvintele sînt puternice. Mai durabile decît brazii. „Poţi să-ncrestezi, prietene !"
ZIUA RECOLTEI
Iar preţul, la care nimeni nu se gîndea -încetare.  Un poet prefăcut în nume şi-n sir masă de mişcare. Cortegiu de doliu graiuri! inimă vechiul susur, garant suprem. într-c un om de struguri, o ciorchină enormă cart printre explozii de voci voioase. Vom uita. spus : vom scăpa într-un fel de acest lampă, sîcîitor. Printre blocuri, orgia st' cîntînd din glande. Iar în pădurile î state vechi de îngăduinţă şi de uit sonore, ca pe mormane de galbeni cu expresii de-anahoreţi mai persir pii pe tufănici, în torturarea m prinde de bună voie din conţin şi-i fără urmă de spaimă în rV unde viaţa îşi ia, revanşa.
1975
L\
fSde ey fi.rou,
Izbi-
^ v irr( acasă, **$*e luptă
^ 0/* ^ULESCU
ÎN DRUM SPRE SCOALĂ DE GHIZI
3
Dimineaţa era răcoroasă şi Victor trase adînc în plămîni aerul proaspăt pînă simţi o vagă ameţeală în acelaşi fel ca după electroencefalograma pe care o făcuse cînd fusese recrutat la armată. (Aflase atunci, cu surprindere, că inhalarea bruscă şi repetată de oxigen mult creează o stare ciudată de falsă ebrietate, de vertij.) Un roi de fluturi coloraţi violent năpădi un boschet proaspăt înflorit dar cîţiva dintre ei, descoperind cămaşa lui Victor, poposiră în alunecări tăcute, cu volute zglobii pe albăstrelele şi deocheatele dispuse din belşug pe piepţii şi pe umerii lui puţin gîrboviţi, deşi nu era obosit. Cîteva clipe merse aşa, vag amuzat de naivitatea lor, apoi înclinîndu-şi puţin bărbia, privindu-i cu atenţie, descoperi că ei, în ciuda dezamăgirii pe care cu siguranţă o vor fi provocat desenele lipsite de miros, se bucurau cu adevărat de păcăleala savantă a pistilelor, a petalelor mumificate, a acelui joc de spaţii strict plane care le tulburau plăcut instinctul ce aştepta scoborî-şuri, urcări, văi catifelate în drum spre polenul seducător, apoi brusc îl părăsiră, şi el, ridicînd privirea, întîlni, ca-ntr-un alt joc de volume şi linii, butaforia somptuoasă a coroanelor, stufărişul crengilor prin care ţipau nedesluşit păsări nevăzute. Se opri, îşi scoase sandalele, le prinse de curea şi plecă mai departe simţind cum firele de iarbă udă îi ating picioarele goale ca nişte ţurţuri mlădioşi de gheaţă.
Nu ştia exact încotro merge, deşi, într-o oarecare măsură era drumul spre aşa-zisa „Şcoală de ghizi". N-o mai vedea pentru că ceea ce îi spusese Chertaş se dovedi adevărat („Nu ştiu cum e aşezată dar nu poţi s-o vezi decît din anumite unghiuri"), ceea ce însă îl lăsa rece. Luă pieptiş o scurtătură rîpoasă pe care trebui să se ţină cu mîna de jnepi ca să nu-i fugă picioarele odată cu grohotişul fărămicios care aluneca mormăind la vale. Din cînd în cînd se oprea şi asculta zgomotul produs jos de pietricelele ajunse abia acum deşi el le călcase cu minute în urmă. Printre arbori se strecurau suliţe de lumină şi soarele părea o şapcă albă, peticită, din cauza crengilor. Privi cu atenţie în jur, ascul-tînd zgomotele înfundate care veneau din adînc, fîşîitul lent al aripilor, scîntecele unor pui de care nu era sigur că există cu adevărat ci mai mult inventaţi de acel clişeu „în pădure cîntă păsările" care, iată, îi juca o festă, ceea ce n-ar fi de mirare, i se întâmplaseră atîtea de cînd se stabilise ca profesor suplinitor în Scoicani. Apoi cu adevărat descoperi o pasăre cu coada ageră, tremurătoare, care zvîcnea continuu din raţiuni de echilibru. Se aştepta din clipă în clipă să audă mugetul acela care-1 îngrozise jos în vale şi căruia Chertaş avusese grijă să-i amplifice inflexiunile ancestrale prin tot ce-i spusese despre urs în timpul partidelor de şah. li plăceau excursiile mai puţin pentru peisajul inedit, cît pentru perdeaua groasă pe care o putea pune între el din timpul excursiei şi
ÎN DRUM SPRE ŞCOALA DE GHIZI
5
cel implicat „în viaţa obişnuită" de la Bucureşti, ca şi cum ar fi văzut un actor pe scenă şi această detaşare îl aproviziona salutar cu o obiectivitate pe care acolo, în zurbaua oraşului, n-ar fi putu s-o aibă : se vedea stînd la coadă la cantină, o făptură pipernicită şi flămîndă, se vedea în camerele lui care defilau una după alta, camere care „săreau" din diferitele apartamente în care locuise, ordonmdu-se geometric în mintea lui ca într-un miraculos joc de cuburi şi în aceste camere, pe aceste 8—9 paturi ca într-un salon preoperatoriu se vedea multiplicat şi totuşi identic, ca soldaţii aceleiaşi companii aduşi cu toţii la spitalul de campanie. Anii se topeau, anotimpurile deveneau unul ca-n experienţa aceea de fizică cu spectrul luminii şi el se vedea sub cuverturi şi plăpumi colorate diferit, cu mîna întinsă, ţinând trei sute, trei sute cinzeci, două sute cinzeci, patru sute, după cum fusese înţelegerea cu proprietăreasa, vedea şiruri de Victori ca un fel de caricatură a şirurilor tradiţionale de regi cărora, aşa cum fluturii probabil că priviseră uimiţi pe cămaşa lui topirea planurilor pe care instinctul se aştepta să Ie găsească în flori, el, Victor nu le putea da „adâncime istorică" ci o aplatizare, vai, numai atît. îi plăcea distanţa pe care i-o crea muntele nu numai faţă de satul din vale, nu numai faţă de Bucureştiul în care se vedea ca o furnică hoinărind agitat cu simţul lui practic cam ineficient, ci şi pentru că-i dădea o stare de melancolie, mai degrabă de nostalgie şi-1 făcea „să se vadă îmbătrînind". Dacă ar fi fost mai con-fesiv cu fiul său şi ar fi vorbit despre acel „concept al distanţei" pe care dirijorul simţise că-1 descoperă cu ani în urmă hotărîndu-se să-1 aplice faţă de Ileana Arcoş, acum Victor ar fi putut să speculeze pe marginea felului în care la cei doi bărbaţi „distanţa" creează valoare. In ce-1 priveşte, Victor ar fi rămas cam mofluz dacă, cu un mic efort, ar fi înţeles că, îndepărtîndu-se de Ana, începe să-i semene tatălui său. Pentru că-1 suspectase mereu de oarecare fanfaronadă şi nimănui, chiar acceptând că Victor ar fi fost o aşchie din „stejarul Androne", nimănui, repet, nu-i place să se creadă fanfaron. (Nici unul dintre cei doi bărbaţi n-ar fi avut o ironie atît de bine mobilată încît să se surprindă exact.) în ce o priveşte pe Ana, ea făcuse tot efortul ca să-1 ia înapoi pe Victor la Bucureşti, dar ceea ce la început i s-a părut un „fix", o toană, deveni după două săptămîni de Scoicani o certitudine care o călca pe nervi. Era cît pe-aci să-i spună în faţă : „că eşti straniu, asta n-ar fi cine ştie ce, dar pur şi simplu te porţi ca un tembel, întrerupi facultatea în ultimul an, după ce şase-şapte ani ai pierdut timpul şi vii şi te stabileşti ca profesor suplinitor în sătucul ăsta nenorocit, care pute a animale". Nu i-a spus-o, a zbughit-o la gară enervată, jignită şi apoi, în tren, dintr-o dată foarte liniştită : Victor n-o mai preocupa atît de mult. Şi ea plecă la Bucureşti, îşi continuă viaţa ca mai înainte, amintindu-şi din cînd în cînd de băiatul ăla şaten, drăguţ, atît de voluntar care, luîndu-se după un anunţ de la Mica publicitate, ajunsese pînă la ea. Apoi se gîndi tot mai puţin la el, pînă cînd îi ieşi cu totul din memorie, vreau să spun din memoria funcţională, activă, scufundîndu-se „în adînc" ca un fluture sinucigaş. Şi deodată Victor se trezi cu ea la Scoicani. Era într-o sîmbătă şi fu avertizat (de către ea) că duminecă va pleca înapoi, ceea ce era o invitaţie la a se ocupa de . .. a sta cu ea şi să mai lase puţin „aiurelile", adică privitul tablourilor, întâlnirile cu Chertaş, plim-
8
VIAŢA ROMANEASCA
bările prin Rezervaţie. Dar consecinţa profană a acestei avertizări fu că Victor stătu într-adevăr cu ea dar, deşi s-ar putea, ca unii cititori să fie dezamăgiţi, noi nu vrem să-1 facem pe Victor nici mai bun, nici mai rău, nici mai cald,, nici mai rece decît era el în realitate, şi vom spune, prin urmare, că între, ei nu se „consumă" decît o singură apropiere jenantă, nereuşită, stingheritoare pentru Ana întrucît el părea absent, crispat şi cu gîndul în altă parte. în schimb o privise, o privise aproape tot timpul şi ea, de voie de nevoie, trebui să alerge de şapte opt ori pe zi la toaletă ca să-şi împrospăteze fardul, coafura, să-şi ascundă un punct negru, o iritaţie care după cîteva ore reapărea victorioasă de sub pudră. I se păru neschimbat faţă de cel pe care-1 lăsase şi-1 privi cu oarecare milă, simţind totodată remuşcări pentru intrarea ei în viaţa lui, căci nu datorită ei ajunsese el aici ? Pur şi simplu i se părea un basm urît şi dezarticulat, nu, nu putea înţelege cum de s-a prostit atît de mult acest bărbat tînăr, cu experienţa lui de viaţă atît de pozitivă, cu conversaţia lui atît de fluentă, cu fizicul lui sportiv, noduros, bărbătesc. Bineînţeles, aţi ghicit, iar plecă enervată, plictisită, avînd încă agăţat de buze zîmbetul dispreţuitor cu care îl ascultase cînd îi povestise cum a inventariat toate tablourile, cum le-a aşezat după diferite criterii, cum le-a împrospătat faţa unora dintre ele (prăfuite, mucezite, mai ales cele din beci pe care el găsise ciuperci albicioase şi plase de păianjeni) cu soluţii pe care i ie-a procurat Chertaş şi profesoara de chimie aşa încît — Ana rînjise dezabuzată şi, i se păru lui, buhăită, îmbătrânită — acum ea, dacă ar vrea, dacă ar avea timp şi bunăvoinţă ar putea să descopere mult mai multe nuanţe, striaţii secrete acolo, în pasta pictorului, în ceea ce a luat din ea, din Ana acelor zile cînd îi poza sistematic. Plecă, zicîndu-şi că a înnebunit şi aproape din milă, din remuşcările şi imputările ce le-a avut în tren se hotărî să vină din două în două săptămîni să-şi vadă „victima" pe care nu şi-o dorise, ea crezuse cu adevărat în căsătoria lor „de formă" şi în adîncul sufletului nutrise speranţa că o să-1 convingă prin felul ei de a fi să rămînă împreună, să facă un cămin durabil. Aşa crezuse şi iată ce plasă-i trage viaţa încă o dată, mugea ea înăbuşit într-una din navetele la Scoicani, ce plasă urîtă şi nedreaptă ! Trebuie s-o înţelegem, avea aproape 29 de ani şi dacă la vîrsta asta eşti nemăritată poţi fi socotită un pic bătrînă, ceea ce nu se întîmplă dacă eşti măritată. N-aş putea spune că n-ar fi avut şi alte partide, dar latura aceasta a firii lui Victor, amestecul de naivitate şi prostie (gîndea ea) care-1 determinaseră să rămînă la Scoicani o frapase, îi trezise un adînc simţământ matern şi nu există mare iubire fără această „mică pată umedă". De venirea ei la Scoicani Victor n-avea cum să se bucure, mai degrabă Petru, cretinul care se ascundea după gard şi o privea prin perdele ore în şir, ceea ce-1 făcea pe Chertaş, cînd îl găsea, să-1 ducă într-un boschet, să-i scoată căimăşuţa şi s-o stoarcă- de bale. Ba am putea spune că Victor nici nu prea dorea venirea ei, simţindu-se contrariat la vederea ochilor şi a luminilor din ei, a pieliţei obrazului, a flexiunilor corpului, a inflexiunilor vocii, şi am risca o comparaţie : văzînd-o, Victor era tot atît de posomorit şi contrariat pe cît ar fi proprietarul unei maşini luxoase şi elegante care se strecoară suplu, triumfător prin serpentinele unui peisaj de carte poştală, dacă ar vedea-o descompusă şurub cu şurub, piesă lîngă piesă,
IN DRUM SPRE ŞCOALA DE GHIZI '
năclăite de ulei, unsori, pîrghii secrete, răsuciri, combinaţii tehnice meschine care nu-i mai amintesc decît ca un vis, îndepărtat, de mersul ei maiestuos, de opririle „frumoase", line, cu spatele maşinii ridicat uşor în sus ca o balerină cochetă a cărei rochie juponată se balansează aluziv. Da, mai bine să nu mai vină, gîndea el şi totuşi ea continuă să vină, în mica ei navetă bilunară, regăsind pe acelaşi Victor ca şi cum acesta ar fi făcut un pariu cu cineva că dacă s-a schimbat atît de adesea pînă de curînd, acum n-o să se mai mişte deloc, ca un paraşutist încăpăţînat care aterizează mereu la „punct fix". Pentru că drumul era anevoios se încălţa din nou.
Lui Victor i se păru că-n fiecare scorbură se află cîte o sălbăticiune şi călca cu mare atenţie prin tufele din jurul copacilor ; în lumina albăstrie care plutea ca un halou deasupra unei poiene el văzu uimit un grup de căprioare dispărând ca o trîmbă de fum în desişul adînc şi apoi, la scurt timp, alte umbre sure, amintindu-d de dini şi se întrebă neliniştit dacă nu cumva sînt lupi. Un arici molcom stătea în cărare şi cînd se aplecă să-1 privească pe îndelete, el se înfoie prompt, răsfi-rîndu-şi cu abilitate ţepii. Şoapte misterioase ajungeau la el din toate părţile, creînd un murmur indistinct, vag tînguios. în gură simţea un gust amar persistent, deşi pe el nu-1 supărase niciodată fierea. Plecase la drum cu un fel de voioşie premeditată care se mistuise însă lăsând locul unei îngrijorări ce se înteţea cu fiecare pas. în freamătul pădurii el distingea un accent interogativ necuviincios şi totodată viclean, de parcă o vietate uriaşă, lăbărţată peste codrii rezervaţiei, ar fi încercat să-şi schimbe poziţia, aşa cum ne răsucim noaptea în pat şi părţile ei componente ar fi gemut simultan, unele mulţumite, altele nu, cerând noi privilegii. Victor se aplecă asupra unui mic arbust cu fructe mici, roz, şi gustă una, era dulce-acrişoară şi mai culese cîteva. Ceva adu-cînd cu un şarpe, dar mult mai gros, fîşîi iute prin iarbă şi dispăru cu agilitate disproporţionată faţă de dimensiunile lui. Privi cu atenţie încordată locul pe unde călca, descoperi că sfărîmă sub tălpile bascheţilor un muşuroi de furnici. Piciorul i se surpă pînă la genunchi şi el simţi între ciorap şi piele pămînt şi mici gâdilaturi, apoi văzu furnici roşii, mari, furişîndu-se bezmetic şi în curînd le simţi înţepăturile intermitente nu dureroase, doar sîcîitoare. Mici, sclipind roşiatic în lumină, alergau cu repeziciune peste firele de păr împletdcindu-se, căzînd pe spate, vibrând tăcut cîteva secunde cu picioruşele lor mici, zbătîndu-se disperat, continuîndu-şi după revenire deplasarea în ritmul acela nefiresc, ca un grup de demonstranţi împrăştiaţi de un gaz toxic. După alte cîteva zeci de metri Victor reîntîlni arbustul cu fructe mici, roşii, care semănau cu măceşele şi mîncă cîteva. Curînd simţi pe limbă o usturime neplăcută şi înţelese că le-a confundat, făcîndu-1 să se gîndească amuzat la păcăleala naturii, la adaptarea formidabilă prin mimetism a atîtor vietăţi care falsifică „paşapoartele". Şi totuşi, se întrebă el, ce-a „câştigat" acest al doilea arbust semănând cu primul, comestibil ? Poate că florile, care atrag insectele, dacă s-au năpustit ele asupra cămăşii mele, de ce nu s-ar înşela şi aici ? Oh, cum hohoteau gândurile în el, cu mult mai multe decît putem noi spune, în clipa cînd descoperi floricelele arbustului care, într-adevăr, erau aidoma cu celelalte şi vuietul pădurii nu
8
VIAŢA ROMANEASCA
i se mai păru ameninţător şi el devenise doar o parte alături de mimarea culorilor, doar fragmente-părţi din acea fiinţă uriaşă, cu mii de capete, minunata hidră a Vieţii. Hohoteau gîndurile febricitînd o nouă înţelegere, dîndu-i scurte accese de voluptate pe care în scurtele ei veniri Ana, vai, nu mai putea... pentru că totdeauna fusese convins că voluptatea erotică rămîne unică şi hai, fie, pe, locul doi — somnul. Da, somnul i se părea un balsam, şi cînd aceste două mari bucurii veneau una după alta se considerase fericit. Niciodată o teoremă cu toată limpezimea sa infinită, sau o lege morală adîncă, ameţitoare, niciodată o idee, o „înţelegere" nu-i mai crease starea aceasta nu plăcută, nu agreabilă, ci trist-atot-stăpînitoare, puţin nostalgică de acum. Se tolăni aşa cum văzu că fac porcii în gropile cu apă caldă, goni iute din memorie amintirea acelei fetiţe despre care Ana îi povestise c-a murit în varniţă şi închise ochii ameţit, lăsîndu-se pradă unei degringolade emoţionale şi deodată îşi aminti de tatăl său, mai precis de o după-amiază cînd îl văzuse ascultînd un marş înregistrat la radio şi care nu se aşteptase să fie transmis atît de curînd, un marş voluptuos-milităros, dacă se poate spune aşa, un fel de chemare pe cîmpul de luptă la o înfruntare decisivă şi aspră, fără menajamente, fără vicleşuguri, da, ochii tatălui său din după-amiaza aceea îi văzu limpede şi în ei descoperi ceea ce atunci nu văzuse : bucuria, ea, lucrul ăsta simplu pe care domnul Androne i-1 reamintea mereu, spunîndu-i că-i sarea vieţii. Nu ştiuse niciodată bine-bine, aşa cum trebuie, să se bucure de ce are, de cît are, veşnic alergase după alt ceva ca să-şi dea seama că s-a învîrtit mereu în jurul cozii, că ceea ce a dobîndit e mărunt, meschin.
îndoi piciorul ca să se scarpine, furnicile erau mai veninoase decît le-a crezut, iarba mirosea a igrasie cronică, privea sîrguincios totul ca un vameş înrăit în meserie, verdele prăfuit al frunzelor, scorojeala scoarţei de copac, lumea măruntă dintre ierburi despre oare aflase că-i mai aproape de el, e chiar lîngă el, faţă de distanţa astronomică dintre aceste gîze filigranate şi lumea moartă a pietrelor. îşi aminti de Ileana Arcoş care-i învelea caietele cu multă meticulozitate iar el le murdărea mereu coperţile, mai ales pe cea de a doua, dar şi ultimele foi, desenînd animale şi copaci, apoi, ceva mai tîrziu, spre sfîrşitul ultimului trimestru, înaintea vacanţei de vară, femei cu siluete neconvingătoare, gracile şi totuşi lipsite de viaţă, cu mijloc „de viespe", cu părul lung, revărsat neapărat pe umeri. Liniştea pădurii vreme de o clipă îl alertă. Voia să audă miile de inspiraţii-expiraţii, larvele dospind pe frunzele umbrite, melcul care zăcea cu coarnele tatonînd gingaş aerul, perechile de gîze colorate în roşu pe care le descoperi împreunate sub ochiul-boului şi el se gîndi că forţa masculului trebuie să stea în altceva decît în corp, pentru că nu descoperi nici o deosebire între „cele două părţi", toate fiinţele astea alergau febril ca şi cum fiecare clipă ar fi fost preţioasă, disciplinate şi prompte în faţa unei potenţiale agresiuni. Tîmplele-i zvîc-neau acum ritmic şi el, optimist, începu să le maseze ca înaintea examenului „bazele fizicii", care-i dăduse cel mai mult de furcă. Senzaţia de ameţeală stăruitoare îl sîcîia fără milă. Şi deodată, scoţînd un strigăt de izbîndă şi frică, înţelese : toate acestea nu erau o descoperire, ci o amintire, totul, absolut totul văzuse în pînzele pictorului. Nu urmărise el granulaţiile fine ale vopselelor de lîngă sandalele Anei din tabloul
ÎN DRUM SPRE ŞCOALA DE GHIZI
9
„înainte de furtună" ? Şi ce puteau fi fărîmiturile acelea de roşu de parcă ar fi fost resturile unui ospăţ sîngeros, dacă nu perechile acestea încîrligate neruşinat care se iubesc sub ochii lui febril — „să nu pierdem nici o clipă, să ne preocupăm numai de ceea ce este esenţial, să delirăm disciplinat, iubita mea, iubitul meu, în curînd va ji noapte, haidem, se aud tobele, trompetele, totul e jilav şi călduţ, acum, acum.. Cum de nu-şi dăduse seama că de fapt asta urmărise plecînd de-acasă. ca un soldat ferchezuit, cu permisia în buzunar, hotărît s-o găsească pe femeia aceea a cărei poză a ţinut-o toată săptămîna sub pernă, şi iată-1 acum chiar lîngă ea, lîngă „femeia" dorită, căreia poate să-i pipăie formele rotunde (ele însele amintindu-i de ceva, de foarte demult), căreia poate să-i privească ochii în care, se zice, poţi vedea boala încă nedeclarată prin nici un alt simptom, da, totul era lîngă el, dacă nu chiar în el ! îşi imagina ochii pictorului pîndind o anumită oră a zilei, un anumit unghi al razelor de soare, în care s-o picteze pe obsedanta lui Ană şi-n acelaşi timp vuietul nedesluşit şi pitoresc întrucîtva al pădurii în mijlocul căreia trebuie că tronează misterios şi încîlcit de reguli aspre Fiara aceea de care i-a vorbit Chertaş, da, vuietul acesta i se părea că-1 pîndeşte, că-i spionează mişcările, şi el, aici, pîndindu-1 pe pînditor riscă, îşi asumă un risc ale cărui consecinţe i se par ameninţătoare. Mergea alandala, ţopăind, călcînd ca un turist de duminecă, respirind sacadat, aplecîndu-se des, întorcîndu-se din cînd în cînd cu întregul corp ca o femeie adulterină speriată de o posibilă urmărire a bărbatului, apucînd crengi cu fructe necunoscute şi trăind o continuă senzaţie de răsfoire a unui album al acelui pictor care-i scrîntise capul şi imaginaţia cu aproape un an în urmă cînd sosise la Scoicani surîzător, în Dacia lui care începuse de pe atunci ca un cadavru îmbălsămat cu zgîr-cenie să miroasă a vită, aşa cum miroseau toate împrejurimile (miros însă cu care se obişnuise). Aproape că-şi dori o furtună ca să vadă ceea ce ghicise în tabloul „întoarcerea arborilor", de fapt o mîzgăleală, dar ce mult se ambalase el în faţa acestei mîzgăleli, şi cît de intens îşi dorea acum o scorbură mare unde să se adăpostească, să savureze înfricoşat şuvoaiele furioase, răscroind versante întregi, năclăite de mîluri şi rădăcini cu forme apocaliptice, să vadă arbori smulşi complet din pămînt, bufnind sumbru, gîndindu-se că la urma urmei n-ar fi chiar periculos, atît de periculos pe cît s-ar părea, dacă însuşi cel în care s-ar adăposti el ar zvîcni ca un jet de spermă în văzduhul turbat şi el ar pieri strivii în groaznica încleştare, o, clipa aceea apocaliptică a morţii sale — pe care nu putea s-o conceapă — îl făcu să transpire abundent, să meargă cocîrjat ca un bătrîn ceea ce nu făcu decît să accentueze senzaţia de vomă care se instalase de cînd cu fructele roşii. Şi moartea, în definitiv, ce-ar fi ? bîjbîi o întrebare prin gîndurile lui, decît o aplatizare ... şi instinctiv îşi mîngîie cămaşa jilavă ca un cîmp înrouat şi mîna lui strivi un fluture rămas acolo, încăpăţînat să pătrundă cu trompa în albastrul acelei flori seducătoa:3. închise ochii ca şi cum arborele de deasupra sa şi-ar fi aplecat coroana, şi-ar fi încovoiat coroana ameninţător, o, nu salutîndu-1, ci stîrnit de plutirea unui înger cu aripi uriaşe. Poate că într-adevăr ar trebui să ne gîndîm altfel la moarte, îl fulgeră un gînd
ÎO
VIAŢA ROMANEASCĂ
şi promisiunea unei stări voluptuoase bănuită în acea clipă „de trecere" îl acapara pentru cîteva clipe. Dar cine „ne garantează" certitudinea acestei stări, dacă nu cumva e, dimpotrivă, un scrâşnet de articulaţii uscate, de fiare şi table ruginite hîrcîind lugubru, strident ? Nimeni nu s-a întors să ne spună. Stătea acolo, în iarba unui luminiş vîrstat de urme de lumină filtrată zgîrcit printre crengi, puţin speriat, simţind cum sporeşte dezechilibrul galopant faţă de el, cel de altădată, care survola eficient, „modern" viaţa studenţească mulgînd-o de toate bucuriile ei (convenţionale ?). îşi dori dintr-o dată o regulă clară, dar nici chiar tatăl său n-ar mai fi putut să i-o ofere acum, dirijorul acela vesel mereu care îi spusese „n-ai să domini niciodată viaţa, băiete, e ca o femeie, înţelegi, şi al naibii să fiu dacă e mai mare ruşine pentru un bărbat decît aceea de a nu putea spune : femeia asta m-a ştiut de bărbat, îmi caută privirea, nu care cumva să fiu supărat". Ce-ar mai fi putut să-i spună acum ? Acum, cînd dorea să-şi anexeze tot ce-i aparţine* pictorului şi cînd, iată, ceea ce era în jur nu numai că-i amintea de tablourile lui, ci trecea dincolo de acest nivel, re-amintindu-i de altceva mult înainte de a fi venit la Scoicani, ceva ca un peisaj cunoscut şi-n acelaşi timp incapabil de a fi localizat, pe care ţi se pare că l-ai mai văzut undeva, într-un fel de vis, vai, atît de real, dar cînd ?
în curînd o voi lua în braţe pe Ana, gîndi el, în curînd e sîmbătă, dar simţi prea puţin din bucuria anticipativă altădată a apropierii. Se scormoni cu asiduitate în acel „loc" în care se afla gîndul plăcut de a' lua în braţe pe cineva care-ţi place, locul în care zăceau amestecate amintiri şi anticipaţii simultan, căci orice mare bucurie, ca un iceberg, „se face" în mare parte din amintiri. Dar ca un miner ghinionist, găsi galeriile goale, pur şi simplu n-o dorea, dorinţa era prea palidă, o, simţise mult mai mult, mai de-adevăratelea cu sani în urmă în subsolul acela în care închiriase o cămăruţă (era taxator la ITB) şi privise o femeie prin gaura cheii în timp ce ea se spăla la capătul coridorului acela întunecos, ce lacom se uita, dar în gaura cheii rămăseseră de cine ştie decînd scame de vată şi femeia, prin vată şi stropi, rămînea doar o însăilare evanescentă, fumegoasă, apoi ochiul se obişnui şi el o văzu mai bine : vulgară, fără să poată să spună de ce, lătăreaţă cu şoldurile alunecate în părţi, puţin mai jos de locul unde se opreşte în mod obişnuit dunga chilotului, picioarele albe rar expuse la soare, spongioase, promiteau o femeie uşor îmbătrînită şi totuşi el, ameţit, o privea lacom, stăpînindu-şi pornirea instinctivă de a sufla aburii din jurul ei, aşa cum, pe drumul spre Scoicani pornise ştergătoarele de ploaie după trecerea prăfoasă a unui camion cu vite. O recunoscuse tîrziu, după cîteva minute, era aceeaşi femeie pe care o urîse cu două zile în urmă văzînd-o chemînd o pisică pentru a-i da o vrabie rătăcită cine ştie cum în odaia ei aflată tot la subsol. Se jucase cu animalul cîteva minute, plimbîndu-i la nivelul ochilor pasărea în timp ce-i ţinea labele cu mîna, amuzîndu-se copios şi el, Victor, se aplecase ca şi acum în faţa băii şi privise prin gaura cheii : pisica era cu atît mai înnebunită cu cît vedea că pasărea e vie şi face la rîndu-i eforturi să scape şi femeia între ele două rîdea, rînjea, se strîmba, scotea nişte interjecţii ciudate, un fel de ha, hi ! care derutau pentru o clipă privirile pisicii şi atunci animalul o privea puţin speriat. Văzînd-o nemişcată sub snopul de stropi, aştep-
ÎN DRUM SPRE ŞCOALA DE GHIZI
li
tind probabil să i se moaie pielea, Victor simţi un pic de autodispreţ (acu, în pădure) pentru că şi el, ca şi pisica, nu dorea s-o vadă nemişcată, ci mişcîndu-se, desfăcînd picioarele, balansîndu-şi sinii sub frecătura energică a buretelui şi iarăşi revăzu prin hubloul minuscul al broaştei salturile pisicii spre vrăbiuţa care zvîcnea, salturi pe care femeia le iniţia oarecum, ceea ce făcu pisica să creadă într-o complicitate cu atît mai aţîţătoare cu cît venea de la cea care-o imobilizase. Şi la un moment dat reuşi, dar Victor nu mai putu să vadă decît saltul acela precis şi crud asupra păsării, gîndindu-se la ce se va fi întâmplat acolo pe ciment mult timp după ce femeia terminase baia, de parcă nu cu două zile în urmă ar fi fost cazul „să gîndească" evenimentul, ci de-abia acum, urnit de privirea lui ca o pisică încartiruită în ovalul neregulat al broaştei scămoşate de vată şi se gîndise chiar şi în cameră, cînd adusese babeta aceea, cu infinite precauţii de parcă ar mai fi contat în vreun fel dacă-1 vede sau nu femeia aceea lătăreaţă de la baie. Ar fi trebuit să-1 sârbească doar şi ideea că femeia pe care o va lua în braţe e introdusă în felul acesta furişat şi totuşi — da, domnul Androne avea dreptate, era tare aiurit şi nici Ana nu greşea crezîndu-1 un pic ţăcănit — în timp ce făcea dragoste cu babeta se gîndea la cea de sub snopul de stropi, să vezi şi să nu crezi ! o să zică cititorul cuminte, cu emoţiile organizate, dar ăsta este Victor şi pe bună dreptate e cazul să ne întrebăm cu toţii cît ,,va trăi cu adevărat" dragostea cu femeia introdusă pe furiş, în timpul cărui alt eveniment ulterior ?
Victor se ridică cu multă greutate de jos, unde se lăsase pe genunchi şi privi calota verzuie a pădurii fremătînd îmbietor, să se bucure, să se bucure cu adevărat, ca oamenii aceia înţelepţi şi fericiţi pe care-i văzuse hoinărind prin cotloanele munţilor în timpul excursiile)' din anii trecuţi, oamenii aceia care păreau legaţi de aceeaşi chingă sănătoasă de parcă ar fi fost nişte liniori agăţaţi de liniile de înaltă tensiune ale vieţii şi le invidie fluidul solidarizant care circula între ei, izvorîndu-le zîmbete amabile, bunăvoinţă, preluarea caldă şi surîzătoare a aerului în plămîni şi cuvintele acelea dintre ei, le invidia şi mai ales bucuria necontrafăcută ca la tatăl său, bucuria acelor fiinţe cu copii în braţe care într-o vară, la 2 Mai, goi puşcă cu toţii se tăvăleau în nisipul fierbinte hîrjonindu-se ca puii unui animal cu mult mai mare decît ei, în timp ce sus, pe promontoriu, grănicerul îmbrăcat într-o uniformă de culoarea frunzelor dormita în ghereta lui ţepoasă şi exactă, cu binoclul agăţat de piept cu care privise pînă la saturaţie linia orizontului şi, clandestin, trupurile bronzate ale femeilor ce păreau îmbrăcate în costume diafane, aburoase în locurile unde avuseseră costumele de baie. Cît ar fi vrut să fie din nou cel de-atunci ! Deşi nu reuşise la teatru, era doar taxator la ITB, era bine, abia acum înţelegea că era bine, în ciuda observaţiilor tatălui său, mereu aspru cu el, mereu furtunos, acu-zîndu-1 că nu ştie să trăiască viaţa, că-şi pierde timpul. „De tata am scăpat eu cum am scăpat, gîndi el, dar cu pictorul mi-am găsit naşul !" şi deodată imaginea tatălui său păru a-şi pierde conturul, probabil în acelaşi fel în care după cîteva zile de nudism părţile albe „alunecan" uşor spre bronzul general şi domnul Androne primind o voltă din partea dumnezeu ştie cui se estompă treptat, tot mai mult, şi mai mult, pînă cînd Victor se trezi cu ochii aţintiţi asupra unui arbust cu fructe roşii
12
VIAŢA ROMANEASCĂ
mici, care puteau fi şi dintre cele bune de mîncat şi dintre cele usturătoare. Un zvon îndepărtat de glasuri se auzi dinspre şcoala de ghizi, fărâmiţat de vlnt şi de pădure. Cît timp trecuse de cînd mîncase cele două feluri de fructe ? Mai mult ca sigur o oră-două şi totuşi el simţi o oboseală ciudată, consecinţa firească a unui timp cu mult mai mare, pe care doar îl ghicea şi pădurea aceasta era iarăşi verde ca şi anul trecut, dar ce multe milioane de frunze care stătuseră în vîrfurile copacilor tropăise el în timpul acestei ore ! Ce-aş face, gîndi el, dac-aş şti cu certitudine că voi muri peste douăzeci şi cinci de zile, ce-ar face un om extrem de ocupat dac-ar afla asta ? Probabil că şi-ar da demisia dacă serviciul nu-i place, n-ar mai suporta laşitatea de a petrece acolo opt-nouă ore pe zi în aceste ultime zile sau poate, dimpotrivă, ar cere să stea aproape tot timpul acolo, dacă în laboratorul său o descoperire ar aştepta febrilă naşterea. Oricum, oricine ar încerca cu disperare „să nu-şi mai piardă timpul", să se plimbe în afara oraşelor, să privească păsările, să miroasă flori, să-şi cultive mai mult trupul, fascinanta, miraculoasa bucurie a mersului pe jos . . . dar astea toate cîtă bucurie mi-ar aduce în plus ? Sau aş bate un vechi şi antipatic individ ca Leonte care mi-a furat fîşul de la garderobă din Grozăveşti în timpul unui dans şi care m-a călcat mereu — chiar şi pe aceşti nervi noi de după aflarea posibilei morţi, aş simţi tropăiala lui soldăţească, vorbăria lui stupidă ! sau aş iubi o femeie absolut la întîmplare, după unicul criteriu de a fi frumoasă, o yes-girl cum zic englezii, gata la orice, o mercenară a lascivităţii ?
Un bufeu de durere îi cuprinse brusc tîmplele, încercuindu-le cu o bentiţă de oţel ce se răsucea lent, sadic. Pădurea semăna necuviincios de mult cu tablourile pictorului care nu mai venise. Şi iarăşi aceeaşi asociaţie inexplicabilă cu tatăl său, poate pentru că cei doi, dirijorul şi pictorul fuseseră, erau încă ghizii lui aspri, ghizii lui fără odihnă. O văzu pe Ileana Arcoş urcînd ia orizont ca o nouă şansă de a-1 compromite pe el, victoriosul şef de fanfară, care ştia să se tocmească destul de bine pentru achiziţionarea marşurilor sale belicoase. „Şi totuşi îl iubesc", scînci în el o voce, ca un efort puţin penibil al unui instrumentist căruia un dirijor îi dă rareori drept de intervenţie în concert.
Şi deodată — ajunsese destul de aproape de clădirea şcolii — începu să vomite. Se propti cu mîna de-un copac pe care nu-1 văzuse pînă atunci şi rămase cîtva timp aplecat privind cu detaşare cum pătează iarba şi muşchiul de lîngă rădăcină, apoi descoperi revoltat o mulţime de furnici şi gîze năpădind locul. în timp ce se ştergea la gură şi pe piept în triunghiul acela lăsat descoperit de croiala cămăşii de vară, el observă că pînă şi furnicile cuplate se rostogoleau spre vărsătură, căutînd cu predilecţie fărîme din fructele roşii, dar n-ar fi putut spune din care soi. Mai văzu cu oarecare satisfacţie cum unele zac fără putinţă de scăpare, găsindu-şi sfîrşitul în acele substanţe cleioase care-i aminteau de balele lui Petru şi care-ar fi trebuit să devină „nutritive" dacă n-ar fi vomitat. Ah, şi iarăşi descoperi cu nervozitate că nimic nu-i mai aparţine, că pînă şi culoarea incertă din iarbă semăna cu amestecul de culori dintr-un tablou pe care-1 curăţise recent — „Libertatea cu părul vîlvoi". Un clişeu, asta era ! Developa veşnic un clişeu, dar el, Victor Androne cînd va vedea peisajul iniţial, cînd va avea latitudinea să-1 foto-
ÎN DRUM SPRE ŞCOALA DE GHIZI
13
grafieze sau nu ? Trebuie să stea veşnic ca în vremea gazdelor proaste în mici laboratoare întunecoase şi să developeze chinuitor mereu şi iar mereu clişeul altuia ? Sub frunzişul nemişcat al tablourilor agăţate pe toţi pereţii casei lui, el avusese strania senzaţie că se află în şifonierul Anei, adulmecînd efluviile care se învîrteau prin ţesăturile vaporoase ca un roi de fluturi invizibili. Şi acel ceva, duios şi îndurerat, scîncea în surdină din nou, privind tablourile aşa cum îl ţinea Ileana în excursii cînd vroia să se aplece asupra ghizdurilor unei fîntîni.
Ar fi vrut să bea apă, să-i treacă starea de greaţă. Degeaba privea în jur, se convinse repede, din sat se auzeau difuz izbituri de ciocan şi-şi aminti de Chertaş, de atelierul lui de fierărie în care ţiganul încerca să reînvie jumătate în glumă, jumătate în serios, tradiţia —■ zicea el — multimilenară a neamului său de lucrători cu fierul, degrevată de data aceasta de vreun interes strict material. El, Victor, văzuse acolo într-o obscuritate aţâţătoare, lîngă foalele cafenii şi lucioase ca nişte uriaşe ugere bolnave, un fier înroşit, o mînă chircită, modelată grosolan cu degete-ghiare primitive, lipsite de orice bunăvoinţă, care semăna cu un fel de caloian din fier. Fulgurant o văzu pe Marieta Arcoş (cu nasul ei subţire ca al convalescenţilor), acea Marieta ironică, duşmănoasă cu sora ei pe care începuse s-o invidieze aflând că ea, mediocra, poate cuibări în sufletul ei de croitoreasă, pasărea asta atît de rară, aşteptarea, o, nu, e o eroare. Da, îşi aminti Victor (gîndind ce femeie, ce femeie !) cuvintele ei : „uneori actori mediocri, tot interpretând roluri de mici funcţionari bancari, de poliţişti greoi şi fără imaginaţie, roluri în care s-au specializat ani de-a rândul, părăsesc studiourile şi se angajează chiar-în locurile pe care iniţial le-au mimat. Dar uite, curios, mimarea aceea era de fapt realitatea, ceea ce trebuiau să devină după această lungă mimare a realului, după această antecameră în care-au exersat «rolul» adevărat al vieţii lor" (gîndindu-se din nou „mirosul ăsta de igrasie, mă întorc, o s-o văd altădată", ca şi cum dintr-o dată i s-ar fi făcut nu atît lehamite, cît frică să se ducă la şcoala de ghizi).
I se păru — o iluzie bineînţeles — că locul unde se afla se umpluse de milioane de gîze pe care nu le anunţase nimeni prin semnalele bine cunoscute „primejdie-primejdie !" dădu cu mina furios peste pieptul cămăşii, prăvălind un val de musculiţe la pământ, auzind ca prin vis descrierea lui Chertaş : săli în care elevii vorbesc ca în faţa turiştilor. Istorie. Geografie. Laboratoare de limbi moderne, de prim-ajutor, de gimnastică neartistică. WC-urile, bucătăria, direcţiunea, sala cu uniforme, toate în aripa nouă şi la subsolul fostului conac al fostului erou, fie-i ţărîna uşoară !
Încet, tîrîndu-şi cu greu picioarele năclăite, se urni spre sat. Izbiturile lui Bondrea sau poate ale lui Chertaş îi arătau drumul ca nişte faruri sonore, vechi, familiare. Călca mai greu, ca un soldat întors acasă, nu chiar un soldat real ci poate unul revenit de pe câmpurile de luptă slăvite în marşurile tatălui său.
MIRCEA SĂNDULESCU
SPRE CASĂ
Cu amîndouă mlinile ochii mei îi deschizi
Apoi pleci
şi somnul iarăşi vine ca ploaia
— Stai treaz, îmi şopteşti încă o secundă treaz încă o zi încă un an încă o naştere
LEAGĂN ÎN OGLINDĂ
O mie de uşi înainte
o mie de uşi
înapoi
Respiraţia, prag legănat
din care pornesc în şiruri contrare
două fugi infinite
de uşi
O uşă care naşte o uşă care naşte altă uşă care naşte alta şi alta
pînă în cel mai îndepărtat punct
din care
toate uşile vin înapoi Şi ultima uşă eşti tu un prag
VERSURI
cu o mie de. uşi înainte
şi o mie
de uşi înapoi
UMBRELĂ INTERIOARĂ
Căiţă divină
a unui prunc negru
încă nenăscut
Paraşută a disperării
Cînd am deschis-o ploua cu stele şi copii nevăzuţi
CA SOARELE
In cîte sensuri se poate traduce strigătul unei păsări
Da? Nu ?
Lipseşte termenul mediu
care nu e nici
afirmaţie
nici negaţie
şi fără de care
omul
e o pasăre mută Inventează-l.
NAŞTERE
Furtunos pahar
am băut astăzi
16
VIAŢA ROMANEASCA
M-am oprit la jumătate şi n-am mai ştiut ce ţin în mină
Apoi
am trecut
şi de poarta aceea
Şi totul era sus totul zbura
Inima mea era un avion care ieşise din cer şi nu mai avea pămînt
să aterizeze
SPRE CERUL FĂRĂ PĂMÎNT
Din inima mea îşi iau zborul păsări care dispar
Ca de pe o stîncă dincolo de care pămîntul e numai cer
Orizont albastru nimic altceva aer
numai aer şi aer
şi de jur împrejur numai zbor
în care nu mai există nici-o oprire
Inima mea
a mai lansat o pasăre
încă o pasăre
şi încă alta
spre cerul fără sfîrşit
şi fără pămînt
CA SĂ-MI REAMINTEASCĂ
Totul era eu
şi nisipul şi umbrele
şi peştii şi soarele
VERSURI
şi meduzele
şi plopii şi păsările
şi ochii oamenilor
Un singur lucru
uitasem
valurile
Care nu se odihniseră nici-o clipă tocmai
ca să-mi reamintească
ULTIMA STAŢIE
y
Din gară în gară
din oră în oră
din kilometru în kilometru
din tunel în tunel
Şi-trenul
cu care am venit a intrat în oglindă
Care oglindă ?
POVESTE
Ia lumea, mi-a zis Roteşte-o. Fă-o să fie Ai grijă. Altă lume nu mai avem
Şi eu
am început să învirtesc roata lumii
La stingă, mereu şi mereu
ca şi cum aş fi
vrut
să-mi aduc copiii în inimă
18
VIAŢA ROMÂNEASCA
Dar dacă... — mi-am zis —
am uitat sensul
rotirii
şi am trecut de trecut şi poate nici începutul nu mai există
Şi deodată am simţit golul morţii în inimă
Numai de n-aş adormi mi-am spus,
numai de n-aş adormi. Vreau măcar să mai ştiu unde era Lumea
La început a fost începutul dar eu am trecut de început şi lumea unde
mai există ?
Aşa a început insomnia
ARC DE REÎNTOARCERE
Ştia că are un chip şi nu-l mai găsea şi nu-şi mai găsea nici mîinile cu care să-l caute
Ştia că are ochi şi nu-i mai găsea şi nu-şi mai găsea nici pleoapele care să-i apere
Ştia că are un drum
şi nu-l mai găsea
şi nu-şi mai găsea nici tălpile
cu care să-l caute
Atunci şi-a auzit inima înăuntrul unei fîntîni şi a coborît înăuntrul ei şi şi-a recîştigat calul şi spada
VERSURI
19
Ca fulgerul într-un ulcior eelesl
Ca bobul de grîu
care se trezeşte în pămînt
şi îşi reaminteşte dintr-o dată
de la capăt
toată
povestea
CEZAR BALTAG
ALTCEVA DESPRE NATURALISM
Definirea naturalismului numai în sensul zolist se dovedeşte insuficientă, cu atît mai mult cu cît în diferite ipostaze această viziune, care din sfera esteticului afectează prin iradiere şi alte valori, este şi astăzi în fiinţă şi obstaco-lează înţelegerea noii evoluţii a gîndirii artistice. Este deci mereu necesar să reluăm chestiunea, fără să intrăm, profesoral, în detaliile pe care le comportă, desenînd, în schimb, întregul ei contur. Am arătat cu altă ocazie, analizînd Două loturi, nuanţa personală, metafizică, a naturalismului lui Caragiale, nuanţă prin care marele scriitor trece în altă ordine de creaţie şi inaugurează în literatura română o direcţie cu urmări dintre cele mai importante. Am încadrat, de asemenea, atunci, această evoluţie în contextul unei reprezentări despre om alta decît cea a Renaşterii, expirînde azi şi de care aparţine, prin aspiraţiile lui „ştiinţifice", naturalismul.
La Flaubert, aşadar, schema romanelor urmează pe aceea a Tentaţiei Sfîn-tului Anton: un catalog al absurdităţilor şi al platitudinilor lumii, la capătul căruia personajul, în fond fascinat, meduzat de ele, intră într-o stare de meca-nicitate, de somnolenţă, de paralizie care nu exprimă involuţia, ci dimpotrivă, căci e vorba de reurcarea 'a origine, de fixarea pe un singur gînd simplu, care de fapt e o senzaţie, o imagine, embrionul din care s-a ivit întreaga imensă varietate parcursă. „Je voudrais etre la matiere" a sfîntului anahoret în faţa adâncului marin în care se nasc şi se zbat embrionii, poate fi citită în sens goethean, dar traduce mai cu seamă această reducţie la mecanism, la somnolenţă şi paralizie (Holderlin : Fără ursită, precum adormitul I Copil, respiră Cereştii) la care accede, specific, personajul flaubertian, tipică pentru toată literatura naturalistă care îi urmează, pînă în zilele noastre. Astfel, triumful impiegatului din II vecchio con gli stivali, nuvela sicilianului Vitaliano Brancati (n. 1907). constă în a-şi fi recîştigat surzenia care-i ajutase să îndure necazurile vieţii şi să suporte acum, în nesimţirea marmoreană a agoniei prelungite, norul de muşte care-i acoperă faţa, aferate şi indiferente cum aferaţi şi indiferenţi dis-puseseră de el pînă atunci semenii săi. Imaginea e swiftiană.
Într-adevăr, mobilitatea redusă a minţii şi a trupului, cîştigată prin somnolenţă, prostie, paralizie, în sensul înalt pe care l-am consemnat, însă transpus de romancier în materie epică, dă fiinţei monumentalitatea şi misterul naturii însăşi. Primii strămoşi ai personajului flaubertian sînt uriaşii, făpturi în care materia prea amplă a izolat fiinţa interioară, intelectuală şi morală, într-o armură de insensibilitate distructivă. Din neantul stupidităţii lor îi scoate singura senzaţie de care sînt în stare, durerea — fizică, în cazul lui Tersit, cel care lovit de Ulise amuţeşte în sfîrşit. împietreşte, sau morală, în cazul lui Morgante care şi-a pierdut prietenul — şi atunci lacrimile care le umplu ochii antropomorfizează marea lor statură mărind-o şi mai mult sau constituind-o ele, acum, ca în cazul lui Tersit, prin adeziunea, astfel cucerită, a cititorului. Copilul — care este pentru om ceea ce este „la premiere pensee simple" în sistemul senzualist al lui Condillac, sau Urpflanze pentru toate plantele, în viziunea lui Goethe (Holderlin merge mai departe cînd spune că starea supremă este a copilului adormit) — ţine de aceeaşi poezie cu uriaşii, motiv pentru care intrarea lui masivă în literatură se face prin naturalişti. Felicite, din Vn coeur simple, „o femeie ca şi făcută din lemn, mişcîndu-se automat", este un astfel de copil, dar într-un trup îmbătrînit (vîrsta ca formă a somnului, a paraliziei), al cărui unic conţinut sufletesc este contemplarea păsării împăiate, aşa cum marmura concetăţeanului lui Stendhal, „si nous lui presentons une rose, elle sera, par rappori ă nous, une statue qui sent une rose ; mais, par rapport ă elle, elle ne sera oue l'odeur meme
ALTCEVA DESPRE NATURALISM
21
de cette fleur". Contemplarea înseamnă obiectivarea în obiectul contemplat, a fi materia, cum dorea sfîntul flaubertian, sau, după Condillac, „Vodeur meme de cette jleur".
Ideologul senzualist nu are în vedere însă o statuie reală, ci „une statue organisee interieurement comme nous, et animee d'un esprit prive de toute espece d'idee". Este vorba deci de un om îmbrăcat în marmură, adică în starea zeiască de somn, de paralizie, dotat cu putinţa de a avea idei, însă fără nici o idee atît timp cît nu dăm marmura de o parte ca să permitem exerciţiul simţurilor lui. „Noua supposâmes encore que l'exterieur tout de marbre ne lui per-mettoit l'usage d'aucun de ses sens, et nous nous reservâmes la liberte de Ies ouvrir ă notre choix aux differentes impressions dont ils sont susceptibles". Toată teoria este falsă, dar imaginea omului acoperit cu marmură şi care, dacă i se dă posibilitatea să miroasă un trandafir, se obiectivează în parfumul acestei flori, devine „Vodeur meme de cette fleur", ca Felicite, invadată de imaginea păsării (latura simbolică prin dimensiunea enormă pe care o capătă obiectul contemplat asupra celui care se obiectivează în el prin contemplaţie, Lulu devenit Sfînt Duh, pe care o aduce literaturii naturalismul are acest izvor şi acest conţinut), este definiţia însăşi a personajelor lui Flaubert şi ale şcolii sale.
Marmura, aici, nu notează doar starea de somnolenţă, de paralizie, ci şi sensul corelativ al monumentalităţii, notat mai sus. Ea rămîne totuşi a secolului al XVIII-lea, clasicist. Jean-Jacques Rousseau reia imaginea lui Condillac, în Emile, pornind de la aceea că ne naştem capabili de a învăţa (punctul de vedere este, cu o oarecare mişcătoare mulţumire, al pedagogului care „modelează"), însă fără să ştim nimic, fără să cunoaştem nimic. Sufletul, înlănţuit în organe imperfecte şi pe jumătate formate, nu are nici măcar sentimentul propriei sale existenţe (preromanticul nu mai vorbeşte de senzaţii, ci de sentimente), mişcările, strigătele copilului abia născut sunt efecte pur mecanice, lipsite de cunoaştere şi de voinţă. Ce ar fi însă dacă fiinţa aceasta confuză şi mecanică ar veni pe lume cu statura şi forţa unui om în toată firea ? „Cet homme-enfant serait un parjail imbecile, un automate, une statue immobile et presque insensible". Omul-copil, imbecilul, automatul, cine nu recunoaşte în ei mai toate personajele de literatură de la Flaubert pînă la Caragiale şi, sub atîtea travestiuri, de la Caragiale pînă azi ? Proza lui Flaubert este plină de ele. în Madame Bovary, adevăratul personaj flaubertian, acela care avea nu numai să dea naştere unei şcoli, ci să dea spiritului în generalitatea lui o amprentă şi astăzi adîncă, mai ales că nu contravine viziunii tehniciste despre om a Renaşterii (omul acoperit cu marmură al lui Condillac nu e fără legătură cu automatele foarte la modă pe atunci, mai ales cînd, ca în nuvela de mai tîrzlu a lui Poe, pusă în scenă de Goethe, la Weimar, erau trucate, un om ascuns asumînd comportamentul maşinii), nu este Emma, ci Charles Bovary, omul-copil, imbecilul lui Rousseau, pierdut, la sfîrşit, în acea somnolenţă pe un scaun în curte, care este însă apoteoza absorbirii, obiectivării într-o singură imagine, a soţiei dispărute. Tensiunea pierderii în Tot a misticilor, cu care naturalismul după cum se deduce, are o anumită contingenţă (textele sînt clare) a făcut totdeauna elogiul prostiei, al nebuniei. Opera lui Flaubert nici nu ar fi putut produce marea mişcare pe care a săvîrşit-o, dacă în viziunea purtată de ea nu s-ar întîlni atîtea drumuri, venite din atît de multe şi foarte diferite direcţii, încît să dea impresia, documentată, că acoperă ca şi în întregime aria spiritului.
Estetica lui Flaubert, bazată pe impersonalitate şi obiectivitate, pe obiectivare am spune mai exact, ca şi afirmaţia după care „capodoperele au un aer nerod, ca marile animale şi ca natura", provin din atare mod de înţelegere a personajului.
Se implică în această viziune o consecinţă pe cît de simplă şi firească, pe atît de neaşteptată şi anume că dacă, raportat la sine însuşi, personajul nu este decît parfumul florilor, imaginea obiectului contemplat, atunci personajul adevărat este obiectul, Lulu, papagalul împăiat, cu o nucă poleită în cioc, nu Felicite. Situaţia a văzut-o, obscur, şi Flaubert, căci se gîndea la un roman fără personaj, fără fabulă.
Fraţii Goncourt, înaintea lui Zola, căci Germinie Lacerteux cu celebra ei prefaţă e din 1863, ajungeau la aceeaşi încheiere, însă radicalizată, pentru că, în deosebire de Flaubert, nu mai păstrează decît o slabă aparenţă a perspectivei personajului „por rapport ă nous", din formula lui Condillac. Studiul sociologic
22
VIAŢA ROMÂNEASCA
sau foaia de observaţie clinică fac din anomaliile sociale ori de altă natură adevăratele personaje ale cărţii. „Astăzi cînd romanul se lărgeşte şi se maturizează, eînd începe a fi marea formă serioasă, pasionată, vie a studiului literar şi a anchetei sociale, cînd prin analiză şi cercetare psihologică devine Istoria morală contemporană, astăzi cînd romanul şi-a impus cercetările şi datoriile ştiinţei, poate revendica libertăţile şi francheţea acesteia." Obiectivarea cerută de Flau-bert romancierului, ca o condiţie fundamentală a artei sale, nu mai pare interesantă : „Ici, citim în prefaţa' la La Fille Elisa, din 1876, ie ne me cache pas d'avoir, au moyen du plaidoyer permis au roman, tente de toucher, de remuer, de donner ă reflechir". în prima parte, judecată de autor ca mai puţin importantă, este studiată evoluţia bolii profesionale a prostituatei Elisa culminînd cu actul criminal, în cea de a doua, imbecilizarea deţinutei ca urmare a regimului de tăcere impus în închisorile timpului. Edmond de Goncourt speră, în prefaţa citată, că romanul său va provoca pe legislatori „o rechercher le chtffre des imbeciles" din cauza interzicerii vorbirii, din închisori, convingîndu-i să abolească inumana pedeapsă. La acest nivel imbecilitatea pierde marea semnificaţie poetică pe care o are la Flaubert (şi pe care teribilii fraţi o păstrau totuşi în finalul pictorului boem Anatole din Manette Salomon, — roman la care probabil Flaubert s-a gîndit cînd pregătea Educaţia sentimentală — eşuat din visurile de glorie printre plantele şi animalele din Jardin des Plantes, „într-una din acele beatitudini materiale, ruminante, în care creatura pare a începe să se dizolve în întregul viu al creaţiei"), şi romanul însuşi, lipsit de stîlpul său central, se arată a fi imposibil. După Cherie, Edmond de Goncourt declară că îi preferă jurnalul, memoriile, nota documentară. Este foarte bizar, deşi de o rigoare logică perfectă, că primatul vieţii asupra artei a fost întîia dată declarat anume de inventatorul scrisului „artist". într-un fel, tentativa următoare, a lui Urmuz, poate fi considerată ca încercarea extremă de restabilire a artei în drepturile ei prin reabilitarea personajului în singura formă rămasă posibilă în direcţia aceasta, aceea mecanomorfă, prin care gîndirea naturalistă revine la una din originile ei. în acest caz, însă, ciclu] se încheie şi ce trebuia să fie reabilitarea a fost de fapt constatarea definitivă a eşecului, punctul de criză. în V, romanul din 1963 al new-yorkezului Thomas Pynchon, esenţial naturalist şi reluînd teme ale decadenţei negre, simboliste, apare către sfîrşit cu totul semnificativ un personaj urmuzian, mecanomorf. în naturile lui moarte, I. A. Bassarabescu arătase practic în ce fel e cu putinţă a gîndi o lume umană în absenţa totuşi a personajului, prin simplul catalog de obiecte cu prezenţa simbolică (la Bassarabescu însă de nuanţă metafizică, pe urmele lui Caragiale din Două loturi), notată în legătură cu Un coeur simple.
în direcţia aceasta a simbolului, adică a puterii de anexiune exclusivistă pe care imaginea o are asupra personajului uman, ultimele mari romane naturaliste se datorează lui Joyce. în Ulysses frenezia deambulatorie dotează personajul cu dimensiunile însele ale Dublinului bătOt din zori pînă în zori, în toate direcţiile, un Dublin astfel antropomorfizat, şi tema uriaşului revine în felul acesta într-un mod dintre cele mai surprinzătoare. în Finnegans Wahe, la acelaşi rezultat duce logoreea etilică, specific sublimă şi poliglotă.
în sfîrşit, precedenţa personajului mărunt, anonim, care circulă în epica naturalistă, cap de serie fiind acelaşi Charles Bovary, trebuie s-o identificăm tot în poemele homerice unde zeii iau aspect de oameni obişnuiţi, ades umili, pentru a se putea amesteca printre oameni. Tot astfel, sînt religii care recunosc forţele directoare ale lumii, zeii, într-un mare animal apatic, boul, sau în mineralul rece, fără lumină proprie, al lunii. Apatia, răceala şi obscuritatea sugerează totdeauna misterioasa maximă concentrare interioară.
RADU PETRESCU
MASA TĂCERII
La masa asta ne-aşezâm şi spunem
ceea ce nu poate fi spus.
Ne privim în ochi şi admirăm
peisaje
necunoscute.
Facem cîteva gesturi oarecare şi ele
nasc valuri infinite.
Vine o frunză şi noi o lăsăm
să ne mîngîie feţele.
Cerneala simpatică a vîntului ne-acoperă
în stingă
pieptul.
Zăpada comite pe buzele noastre
o crimă planetară.
IPOTEZĂ
,Să taci o zi întreagă.
Apoi o lună, un an, zece ani.
Un gol de aer, un gol de timp
să te-nfieze. Să participi nemijlocit
la eternitate.
Să fii somnul aripii, vacarmul dinţilor de rouă. Iubirea nuinii-lipită de stîncă în soare ecoul degetelor prin peşteri obscure. Prin iarbă să fii om.
BAN GĂSIT
Tăcerea în care scriu. Plecam pe străzi. Un ban găsit delimita primejdii pe cealaltă faţă a pămîntului. Necunoscutul din capul coloanei fi-va atins ?
Lîngă ce rîu se va-ntrerupe vîntul ? Zgomot prelins din ganguri şi-o voce ca un fluture trufaş aşezîndu-se pe umărul unui imprevizibil trecător.
Tăcerea în care scriu. Plecam pe străzi.
A cita oară mamei să-i aflu nemărginirea cu unghii tocite răneam pietrele porţilor.
Iar pe cealaltă faţă a pămîntului in praf printre scorojite fire de iarbă zăcea banul. Banul
pe care-un trecător găsindu-l ridicîndu-l viaţa mi-o va primejdui. Involuntară-ntîrziere a sîngelui nainte de-a izbucni prin gaura tăcută din ciorap.
UNDE ALERGAŢI TRENURI
De multe ori şinele uzurpau rădăcini. Era o întrecere la care acarul îşi cănea mustaţa şi pe dealuri toamna bubuia.
Să vii acasă
sau să te duci nu ştiu unde. Bani zvîrliţi într-un eleşteu degete reci monezi reci.
întinde o mînă după fumul ţigării.
Străina cu ochi argintii s-a sprijinit de tăcerea ultimului vagon. Tuneluri cardinale crucifică muntele.
VERSURI
25
Pe cine tot caut din gară în gară. Mi s-a spus că nu şi nu, Căderile frunzei nici nu mă lasă să-mi vin în fire.
Un cîine descojeşte vîntul de pe case. Din loc în loc la curbe pietre zac lampioane sfîşiale. Acarul are miini străvezii de atîta spălat.
CONSTANTIN ABĂLUŢA
CLEPSIDRA GÎNDURILOR
• Faţă de toate rugăciunile credincioşilor, Dumnezeu manifestă atîta înţelegere încît nu se amestecă în destinele lor.
• înmormîntările în suflet sînt mai  definitive decît toate celelalte.
• Cine pune doar întrebările ce-i convin partenerului este mai puţin interesat de răspuns decît acesta.
• Trădarea nu cunoaşte grade, ci degradări.
• Putem trezi orgoliul altora fără a ne simţi umiliţi, dar umilinţa lor numai din orgoliu.
• Printre şmecheri, cinstitul este cel mai suspect.
• Victoriile din războaiele nedrepte sînt mai păgubitoare pentru beneficiarii lor decît înfrîngerile.
• Tinereţea e un dar, bătrâneţea o cucerire.
• Faptul că sedentarul Kant a dovedit mai multă experienţă de viaţă decît orice globetrotter, atestă că aceasta depinde mai mult de coordonatele interne decît de cele externe.
• Satisfacţia frînării păcatului este superioară realizării lui, cu condiţia să fi avut capacitatea de a păcătui.
• Propriile noastre defecte le suportăm cel mai greu la alţii.
© Nici un profit material dobîndit prin trădarea poporului tău nu-ţî compensează daunele morale suferite.
• Trecutul unei femei nu se conjugă totdeauna cu viitorul unui bărbat.
• Luptătorii pentru .dreptate se simt mai liberi în închisoare decît tiranii lor în afara acesteia.
• Bucuriile şi tristeţile copilăriei ni le hărăzesc alţii, ale bătrîneţii ni le pregătim singuri.
CLEPSIDRA GÎNDURILOR 27
• E mai convenabilă înţelepciunea fără bani, decît banii fără înţelepciune.
© Coborîşul brusc e mai ameţitor decît urcuşul pieptiş.
• Un „nu" nespus la timp atîrnă mai greu decît un „da" întîrziat.
• Dintre cimitire, bate recordul tristeţii cel al ideilor.
• în raport cu necazul exprimat, celălalt todeauna este mai mare.
• Anii care nu înseamnă decît vîrstă au fost trăiţi în zadar.
• Cutezanţele ne exprimă mai temeinic decît ezitările.
• Balta poate reflecta cerul, fiind opacă ; cerul însă n-o poate oglindi, fiind pur.
• Copilul orfan îl invidiază pe cel cu părinţi şi cînd acesta este bătut de ei.
• Cine năzuieşte să zboare fără a avea aripi, este mai brav decît înaripatul care nu le foloseşte.
© Numai aspiraţiile mărunte pot fi depăşite de realizări.
O Deoarece murim o singură dată, merită s-o facem cu demnitate.
• Autoritatea ne-o câştigăm singuri, dar o putem pierde şi cu concursul altora.
© Efortul depus pentru descoperirea adevărului este adesea covîrşit de cel investit pentru ascunderea lui.
• Conştiinţa marcată doar de profituri materiale este cea mai săracă.
• Cinstea nu are nevoie de legi pentru a se fundamenta, iar necinstea nu se poate acoperi cu toate legile din lume.
© Toată viaţa sîntem sculptorul unei opere fără egal : personalitatea noastră şi, spre a nu rămîne doar simfonii neterminate, fiecare lăsam această lucrare fără ultima lovitură de daltă.
• în raport cu experienţa nemijlocită, cea din cărţi păleşte totdeauna.
• Zîmbetul profesional serveşte firma şi deserveşte caracterul.
© Pedagogia bunicilor copleşeşte nepoţii prin experienţă şi nu-i satisface prin trăiri.
• Stima ponderată depăşeşte valoric politeţea exagerată.
28 VIAŢA ROMANEASCA
• Ambiţiile mărunte sînt agresive ; cele mari, copleşitoare.
• Orice Robinson care găseşte în jur totul de-a gata simte nevoia naufragierii.
• Pulsul unei societăţi se ia la temperatura străzii, nu a saloanelor.
• Dragostea faţă de copii este periclitată mai mult de excese decît de insuficienţe.
• Hărţile ne spun despre călătorii mult mai puţin decît călătoriile despre hărţi.
• Succesul social al bărbatului este frate bun cu cel sentimental al femeii.
• O dovadă în plus că extremele se atrag — este gura : pe unde spurcă şi sfinţeşte.
• Profesiunea nu acoperă toate pasiunile noastre, dar acestea trebuie să includă şi profesiunea în perimetrul lor.
• Depinde numai de noi dacă în trecerea prin viaţă stîrnim ciripitul păsărilor sau urletul dinilor.
• în fabule omul este înfrumuseţat, nu animalul denigrat.
• Dacă vom ajunge să stăpînim ploile înainte de a ne stăpîni instinctele, unele ţări vor fi mereu inundate, iar altele vor pieri de secetă.
• Este trişor cel ce caută să mulţumească pe alţii cu ceea ce-1 nemulţumeşte pe sine.
• Cea mai tristă invaliditate o evocă iubirea sprijinită în cîrji.
• Inteligenţa se poate disimula, prostia nu.
• Dacă păsările s-ar gîndi la popasuri în zborurile migratoare, ele n-ar mai traversa mările şi oceanele.
• Preţul eroismului sporeşte ca şi la marfă : mai mult la vînzător decît la producător.
• Vizionarul este omul ale cărui idei candidează la recunoaştere post-mortem.
• Acuzatul este adesea mai bine confirmat de  apărătorii decît de acuzatorii săi.
• Dacă am evalua oamenii după bărbăţia atitudinilor, procentul bărbaţilor ar fi alarmant de redus.
CLEPSIDRA GÎNDURILOR 29
• Aventurile interioare ne pot priva de cele exterioare, nu însă şi invers.
• Autoironia care aspiră s-o ia înaintea ironiei o potenţează pe aceasta.
• Vîrstele cele mai îndrăgite sînt şi cele mai trecătoare, nu însă şi iluziile legate de ele.
• Nebuniile tinereţii te pot acuza cel mult în tinereţe, dar nici atunci în mod cert.
• Virtutea trîmbiţată ajunge mai odioasă decît reversul ei.
• Problemele creaţiei, ca şi ale iubirii, se pot dezbate în public, dar se rezolvă numai în intimitate.
• Mai repede se  acceptă cocoţarea impostorului  decît îndreptăţirea geniului.
• în diplomaţie indiscreţia întrebărilor nu trebuie concurată de cea a răspunsurilor.
• Dezintegrarea urii este mult mai lentă decît cea a iubirii.
• Singurele teme neartistice sînt cele neatinse de suflul geniului.
• Anecdotele despre unii oameni sînt mai revelatoare decît întreaga lor biografie.
• Prezentul incert cochetează cu un viitor şi mai incert.
• Cine porneşte de la premisa că nu greşeşte niciodată, atribuie altora toate greşelile din lume.
• Virtuţile se cuceresc mai greu decît decoraţiile ce le simbolizează.
• în orografia spirituală, Everestul este mai rar cucerit decît în cea geografică.
• Spre a fi neutralizat, orice succes nemeritat trebuie contabilizat la pierderi.
• Mai curînd sînt sesizate micile defecte ale virtuoşilor, decît marile calităţi ale păcătoşilor.
• Tiranii s-au temut totdeauna mai mult de cei ce îndură totul decît de veşnicii protestatari.
• Greşelile mari sînt adesea mai mult expresia virtuţilor autorilor lor, decît a păcatelor acestora.
• Tăinuirea naşte vinovăţia, nu invers.
30 VIAŢA ROMÂNEASCĂ
• Tinereţea este o etapă a vieţii de care ne dăm seama după ce a trecut, iar bătrîneţea una presimţită înainte de a sosi.
• Răzbeşte în viaţă doar cel ce se teme de laude şi nu se sperie de critici.
• Avantajele imediate ale minciunii nu sînt niciodată compensate de daunele ulterioare.
® Munţii se măsoară pe culmi, prăpăstiile în văgăuni.
• Unde laşitatea e socotită înţelepciune, curajul devine prostie.
• Şeherezada a dovedit că sub ameninţarea morţii se poate crea numai dacă pasiunea investită biruie frica.
• întrebării lui Dostoievski : „Ce-i preferabil : fericirea banală sau suferinţele sublime ?" (însemnări din subterană), nimeni nu i-a răspuns mai bine decît opera sa.
• Cele mai veninoase injurii sînt exprimate elegant.
• Aşezarea ştiinţei la căpătîiul vieţii cere un efort pe care nu-l pot face cei ce se consolează cu credinţa.
® Cel mai tragic destin contemporan * este al analfabetului din sinul unei străvechi culturi.
• Viaţa este mai convingătoare decît literatura, cel puţin pentru faptul că are şi eroi negativi care sfîrşesc bine.
• Se laudă cu defectele numai orgoliosul ce şi-a epuizat toate calităţile.
• Virtutea afişată este mai supărătoare decît viciul discret.
• Copiii cărora li se arată mereu ce nu trebuie să facă nu mai ajung să înveţe ce trebuie să facă.
• Arta căsniciei presupune un talent dramatic care să estompeze sentimentul repetiţiei şi să menţină suflul premierei.
• Devin confundabili doar anii şterşi ai vieţii noastre.
• Editorul care te sfătuieşte să nu scrii ca autorii publicaţi de el este mai nemulţumit de sine, decît de tine.
• Nu totdeauna noul este avocatul adevărului şi nici adevărul mesagerul noului.
• Simpatia rezistă mult mai puţin analizei raţionale decît antipatia.
CLEPSIDRA GÎNDURILOR 31
• Timpul liber ne marchează numai cu valorile pe care i le imprimăm.
• Autocritica devenită tic trezeşte neîncredere din cauza frecvenţei greşelilor ce o generează.
• A fi la înălţimea unor principii e mult mai greu decît a milita pentru acestea.
• In ştiinţă neliniştile celor puţini atîrnă mai greu în cumpănă decît certitudinile celor mulţi.
• în ştiinţă nu toţi cei ce caută şi găsesc, dar fără exerciţiul căutării nimeni n-a găsit ceva esenţial.
PATIŢA SILVESTRU
TITU MAIORESCU SI DISCIPOLII SĂI
»
Problema raporturilor lui Maiorescu cu vreo personalitate din lumea culturii şi literaturii cu care s-a întîmplat să vină în contact îşi va afla desigur noi temeiuri de examinare şi discuţie prin apariţia masivei colecţii de scrisori ce se publică acum prin osîrdia, care nu va fi nicicînd prea lăudată, a Rodicăi Bichiş şi a Filofteii Minai, cu o prefaţă de Z. Ornea : T. Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni — Corespondenţă, Ed. Minerva, 1978. E vorba mai de grabă de prima generaţie de învăţăcei unviersitari ai profesorului care, mutat la Bucureşti, îşi reia firul unei activităţi didactice prea uşor abandonate de dragul politicii şi avocaturii. La aceşti discipoli direcţi se adaugă şi cîteva personalităţi răzleţe cu care el a venit în contact în bună măsură tot datorită poziţiei importante la Universitate : Brătescu-Voineşti, D. Onciul, Al. Philippide.
Deşi prezintă grave lacune provocate de acţiunea nemiloasă a timpului şi mai ales de urmările celui de al doilea război mondial, seria aceasta de scrisori de o valoare uneori incalculabilă ne completează informaţiile asupra unui moment important al culturii române şi în acelaşi timp impune mai precise definiri în probleme nu îndeajuns dezbătute şi pe care critica recentă s-a deprins să le vadă prea simplist prin prizma studiilor junimiste ale lui Lovinescu, de valoare mai mult conjuncturală. In acest spirit, Z. Ornea vorbeşte, în studiul introductiv, de „maiorescieni", deşi practic vorbind în cursul expunerii sale anulează prin destul de categorice rezerve termenul. P. P. Negulescu, C. Rădulescu-Motru, M. Drago-mirescu, I. Brătescu-Voineşti fost-au ei oare nişte maiorescieni şi, cu atît mai mult, nişte junimişti ? Noi i-am numi mai degrabă „convorbirişti" ca să definim situaţia lor în raport cu Maiorescu şi funcţia pe care magistrul a vrut să le-o acorde în primul rînd. Atragerea acestor tineri a avut îndeosebi scopul de a forma o echipă nouă în conducerea bătrînei reviste. Iniţiativa, atragerea şi selectarea lor aparţin integral lui Maiorescu, care urmărea să soluţioneze grava criză în care se aflau Convorbirile..., văduvite de forţele cu adevărat active ale literaturii de atunci. Toţi cei care aveau să cîştige interesul şi simpatia lui Maiorescu trebuiau să se ilustreze cu un atac împotriva lui Gherea, chiar dacă specialitatea lor n-avea propriu-zis legătură cu ideile acestuia, iar vederile lor întrutotul mai „moderne"  se apropiau considerabil de poziţia criticului de la Contemporanul.
E aici un conflict care se va da pe faţă încetul cu încetul, chiar cînd discipolii maiorescieni ne apar la prima vedere cu totul obedienţi. Din nenorocire, „dialogul" lor cu maestrul venerat nu poate fi urmărit din lipsa scrisorilor acestuia, dar şi din motive ţinînd de structura celui în cauză. împrejurarea e de natură să-1 dezavantajeze pe bătrînul mentor, deşi din atît de numeroasele materiale indirecte, cunoscute, analistul mai perspicace îşi poate face o idee nu nrea depărtată de adevăr. în fond, Maiorescu nici nu era un epistoliei* ; observaţia a fost făcută de mult, cînd s-a publicat pentru prima oară corespondenţa dintre el şi Duiliu Zamfirescu. Criticul nu se mărturiseşte, e laconic, rezervat, de cele mai multe ori casant. Mai grav încă, el nici nu era un om al dialogului, fie şi cu discipolii săi. îi surprindem pe aceştia frămîntaţi de probleme, munciţi de nedumeriri, cerînd lămuriri. Din nici una din scrisori nu se vede că Maiorescu încerca să le răspundă, să discute cu ei, să primească vreo sugestie. El emite admonestări, indicaţii, sfaturi de utilitate. Pe cît de plin de solicitudine era în problemele materiale, pe atît de avar se arată în înjghebarea unui dialog spiritual. Cînd un discipol pleacă în străinătate, el îl copleşeşte cu sfaturi de utilitate turistică : „La Sleeping-carul Predeal-Arad-Pesta se adaogă la staţia Piski, de la 5 ore dimineaţa, un vagon-restaurant, unde poţi avea, după ce te vei fi sculat, spălat şi îmbrăcat, cafea cu lapte sau ceai. Dar de mîncat e rău (se găteşte numai cu grăsime ungu-
TITU MAIORESCU ŞI DISCIPOLII SÂI
33
rească), şi prin urmare să nu prînzeşti la table d'hotul lor, ci înainte de table d'hdte,' pe la 10V2 ia 0 şuncă cu bere, căci soseşti la Pesta la 1,20 şi ai 40' de mîncat la gară, unde e'mai bine, şi apoi seara pe la 8 ore la peronul de la West-bahn, de unde pleci spre Salzburg-Munchen" (Către Brătescu-Voineşti, p. 427). Imaginea unui „Platon academizînd printre ciraci" cum numea ironic, dar cu o genială intuiţie, încă din 1947 G. Călinescu situaţia mentorului junimist, nu e de aflat în asemenea pagini şi nici, socotim noi, nu vrea să se înjghebeze decît din ceea ce putem acum eventual deduce.
Nici atunci cînd interveneau acele mari momente de criză după care urma despărţirea cîte unui discipol de el (totdeauna sincer regretată de cel în cauză şi considerată de Maiorescu o „trădare"), acesta din urma nu devine mai explicit şi mai locvace. Lui IVI. Dragomirescu, de pildă, aflat în această situaţie, îi răspunde scurt : „In momentul de faţă nu ne înţelegem în unele lucruri, şi eu n-am vreme să scriu disertaţii epistolare de explicări şi reexplicări. Ne vom înţelege după discuţii orale" (19/31 mai 1894, p. 449). La marea şi patetica scrisoare a celui mai devotat şi obligat elev al său, Pompiliu Eliade, şi prin care acesta face de fapt procesul „maiorescianismului" pe care-1 simţise din plin pe propria sa piele, mentorul său („Maestrul meu", cum continuă să-l numească acesta) îi răspunde scurt : „Răspuns oral cînd ne vom întîlni ?" (p. 244). în asemenea condiţii, ce va fi fost legătura sufletească sau de ordin intelectual între profesor şi studenţii săi cată a fi descoperit în corespondenţa dintre aceştia — ea însăşi de tot interesul. E totuşi un comentariu de subsol, ca să nu zicem de bas etage : toţi aceşti oameni pe care i-am văzut solid instalaţi în situaţii, plini de prestigiu, venerabili şi într-un fel imuabili ca nişte monumente ale învăţămîntului şi culturii apar acum ca nişte tineri plini de vioiciune, uneori poznaşi şi slobozi la limbă, încercînd umorul iar uneori riscîndu-1 chiar şi împotriva lui „ăl bătrîn", dar mai ales dovedindu-se agitaţi, nesiguri, pîndind conjuncturi şi solicitînd protecţie. E destul de trist ceea ce descoperim acum în avatarurile carierei lor, in care la îndepărtarea firească de Maiorescu se adaugă şi înscrierea în partide adverse. Iată-1 deci pe S. Mehedinţi aşteptînd ani ca să-şi facă un rost universitar sau pe M. Dragomirescu milogindu-se pentru definitivarea într-o funcţie pe care abia takiştii i-o vor da-o, se înţelege din ce motive. Să mai amintim de duelul pentru catedra de filozofie de la Iaşi dintre P. P. Negulescu şi C. Rădulescu-Motru, cu victoria primului şi cu îndepărtarea consecutivă de Maiorescu a celui înfrînt ? E o atmosferă de mic infern în toate aceste istorii pe care nu o răscumpără decît ideea că va fi biruit pînă la urmă „gîndul", cum preconiza în principiu mentorul junimisti.
Graficul relaţiilor sale cu discipolii ne apare în linii generale următorul : Admiraţie superlativă a învăţăceilor la început, dar nu şi supunere faţă de ideile magistrului, contribuţie personală printr-un atac împotriva adversarilor acestuia (în primul rînd împotriva lui Gherea), completarea formaţiei lor intelectuale prin şederea în străinătate încununată de cîte un doctorat îndeosebi în Germania şi, pe măsura afirmării independenţei lor intelectuale, îndepărtarea de Maiorescu, urmată de răcirea prieteniei şi chiar de represalii. Cu excepţia lui Mehedinţi şi a prea obedientului şi ştersului Rădulescu-Pogoneanu, toţi ceilalţi au sfîrşit-o în adversitate cu profesorul lor. Cazul cel mai frapant e acela al lui Pompiliu Eliade, trimis de Maiorescu la Paris pentru o specializare într-un domeniu de care discipolul nici nu se simţea atras. Ajuns la Şcoala Normală Superioară, el începe să se arate din ce în ce mai cucerit de spiritul învăţămîntului francez, care-1 con-
1 Pentru moravurile acestea „universitare" e bine să notăm un singur fapt, ca să ne explicăm poate mai bine de ce unui Lovinescu ele i-au inspirat o adevărată oroare, deter-minîndu-1 să se ţină departe de atmosfera de adulaţle din jurul lui Maiorescu. D. Onciul, foarte tînăr profesor de istorie e pus de Maiorescu să scrie o recenzie nimicitoare împotriva cârţiil Iul A. D. Xenopol Teoria Iul Roesler. Btudiul apare în Convorbiri.. . dar ceva mai târziu profesorul de ia Cernăuţi ajunge să candideze la o catedră universitară, în fruntea comisiei de examinare fiind A. D. Xenopol. Acesta din urmă, cu generozitatea-i ştiută nu numai că-şi ajută adversarul s-o ocupe, dar comite şi o ilegalitate : cum Onciul se temea că autorităţile cezaro-crăieşti îl vor suspenda din învăţâmînt dacă vor afla că vrea să treacă în Ţară, nu se prezintă la examen şi numirea se face pe baza lucrărilor prezentate şl a mărturiei lui Xenopol cum Onciul fusese prezent, dar. . . trebuise să plece. Aceasta nu-l împiedică pe fericitul cîştigător al catedrei să-şi înceapă lecţia de deschidere cu afirmaţia că acela care avea sfi scrie istoria românilor nu s-a născut încă. Şi monumentala istorie a lui Xenopol apăruse în toate ale el 12 tomuri încă din 1890 !
3 — C. 537
34
VIAŢA ROMÂNEASCA
trariase iniţial profund şi, dintr-un discipol obedient şi aproape naiv al lui Maiorescu, devine direct un adversar al acestuia prin idei, mentalitate, stil. Ca şi ceilalţi colegi ai săi, bursierul „francizat" îşi închipuie că după despărţirea spirituală, iar mai apoi şi politică, de Maiorescu ar mai putea continua relaţiile cu el. Dezmeticirea e tardivă şi teribilă. Z. Ornea face pe bună dreptate legătura intre el şi Xenopol sau Panu din generaţia precedentă, victime ale aceleiaşi intransigenţe maioresciene. Ar fi putut cu egală justificare să-l apropie de Duiliu Zamfirescu ; într-adevăr, nimeni din generaţia lor nu 1-a iubit şi admirat mai integral şi mai exaltat pe Maiorescu şi nimeni nu a avut de suferit mai crunt.
Ceea ce uimeşte în comportarea ulterioară a acestor aşa-zişi „maiorescieni" este că nu s-au dezis niciodată de magistru ; chiar în anii bătrîneţii, dacă au lăsat să transpară ceva din durerea despărţirii, nu au proferat acuzaţii la adresa lui. Şi, încaltea, Brătescu-Voineşti a păţit-o pentru cel mai nevinovat dintre motive : pentru că a refuzat o căsătorie avantajoasă cu o domnişoară din înalta societate pe care i-o impunea Maiorescu, înţelegînd să se arate credincios modestei fete pe care o iubea şi cu care s-a şi căsătorit („în orice caz, admirabilă lume ! îi scrie el lui M. Dragomirescu. Pentru a avea dreptul să nu fii un vînător de zestre şi pentru a te putea ţine de jurămîntul făcut unei fete, cinstită, inteligentă dar săracă, trebuie să pierzi prietenia omului la care te închinai. Admirabilă lume !", p. 452).
E greu de imaginat cum socotea Maiorescu că ar fi trebuit să fie acest spirit de obedienţă şi pînă unde urma el să meargă. Putem oare pretinde unor oameni care s-au dovedit ulterior nişte mari personalităţi culturale să se menţină într-o supunere oarbă pe care tocmai Maiorescu nu o arătase nicicui ? E o mare nobleţe din partea lor că nu au lăsat să iasă la lumină drama despărţirii lor de magistru şi cînd au făcut-o au atribuit-o unor maşinaţii urzite de alţi colegi, mai abili în linguşeli şi oportunisme.
Mai ales că Maiorescu nu s-a arătat atît de implacabil precît ei înşişi au crezut. Chiar pe Dragomirescu 1-a susţinut in continuare pentru ocuparea unei catedre universitare, oponentul fiind în realitate P. Eliade Şi pe acesta din urmă 1-a propus profesor — după ce se despărţise definitiv de el ; pe Brătescu-Voineşti 1-a impus la premiul Academiei într-un moment în care relaţiile personale încetaseră între ei.
Totuşi Maiorescu e vinovat cel puţin indirect de atmosfera aceasta de ambiţii, emulaţii şi pornire spre chiverniseală iscată în jurul lui. El însuşi îi spune lui M. Dragomirescu odată acest dicton lapidar : Primum vivere, deinde philosophari (19/31 mai 1894 ; p. 449). Inteligenţa, cultura, personalitatea lui fermă atrăgeau ca un magnet pe studenţii cît de cît mai răsăriţi. Dar marea lui putere politică şi chiar nobila lui solicitudine transformau fără voie o atracţie morală şi intelectuală într-o problemă de aranjament în carieră. în fond, ajutorul acesta nu trebuie exagerat. Era doar obligaţia lui să selecţioneze şi să promoveze elementele cele mai bune, să acorde bursele (provenite din munificenţa unuia sau a altuia) cui merita, sau să sprijine accesul la catedră al celui mai bun candidat. Desigur că Maiorescu n-a făcut numai atît; şi-a urmărit discipolii cu o afecţiune şi tiranie părintească, dincolo de marginile obişnuite şi îngăduite ; dar cu toată bunăvoinţa lor, nu şi-a putut crea o echipă credincioasă care să-l continue şi care să scoată revista din impas.
Cu aceasta se deschide problema foarte complexă a acţiunii lui Maiorescu asupra celei de a doua serii de discipoli ai săi. Fost-au ei oare nişte maiorescieni ? Z. Ornea ne atribuie afirmaţia că „Junimismul fusese înlocuit [la Bucureşti] cu maiorescianismul" (p. X). De fapt chiar dacă n-am formulat de-a dreptul ideea, ea se află conţinută în ceea ce am scris despre Maiorescu şi înţelegem să ne-o însuşim. Am schiţat anume ipoteza că el s-a integrat numai Junimii, şi i-a fost strălucitul purtător de cuvînt într-o anumită perioadă. Fondul lui sufletesc, felul de a vedea acţiunea şi raporturile cu oamenii se deosebeau de atmosfera slobodă, radicală şi zeflemistă a Junimii ieşene. Cînd ajunge să formeze, să grupeze un cerc, nu mai e în nici un caz vorba de spiritul Junimii ci doar de unele idei ale acesteia. în fond nu altceva a spus Lovinescu atunci cînd considera încheiată acţiunea lui Maiorescu odată cu mutarea Convorbirilor la Bucureşti (1885) şi cu publicarea studiului Comediile d-lui Caragiale (1886). (T. Maiorescu şi posteritatea lui critică, 1943, pp. 9—12).
TITU MAIORESCU ŞI DISCIPOLII SĂI
35
în atmosfera de boierie şi libertate a Junimii ieşene, Maiorescu, superior pe plan intelectual celor mai mulţi componenţi, a rămas totuşi credincios unui anume spirit camaraderesc şi egalitar.
Ajuns la Bucureşti, în el se accentuează din ce în ce mai mult duhul unui Lehrer ardelean, autoritar, tiranic şi supus unei orientări strict „necesare" în desăvîrşită contradicţie cu necesităţile dialogului critic şi cu complexităţile pe care le vădea disciplina iniţiată de el. Conflictul ar fi apărut poate şi mai acut dacă s-ar fi publicat şi corespondenţa N. Pătraşcu, marea speranţă a criticii con-vorbiriste din acei ani şi care e cuprinsă în colecţia Torouţiu (voi, VI). Se vede cum spirite minore, prin simplul fapt că s-au apropiat de realităţile criticii moderne, au ajuns să treacă drept promotori de direcţii, să conducă reviste şi să grupeze în jurul lor adevăratele forţe creatoare ale literaturii momentului, făcînd din maiorescianism un fenomen anacronic, iar din Convorbiri... o revistă care-şi supravieţuieşte. Expresia aparţine lui Lovinescu, care a văzut cu luciditate toate aceste neajunsuri ale avatarurilor „maiorescianismului", dar n-a tras concluzia generală ce se impunea, şi prin studiile sale a acreditat o idee greşită asupra adevăratei posterităţi a criticului junimist.
ALEXANDRU GEORGE
,N. B. Nu am vrut prin aceasta să dăm o replică articolului prof. liviu Rusu Intitulat Răspuns lui Alexandru George şi pe care cititorii Vieţii Romaneşti l-au putut contempla în toată lăţimea în nr. 1/2, 1978. Nu am făcut-o, deşi problema valorificării reale a acţiunii lui Maiorescu, deci ceea ce constituie obiectul articolelor noastre anterioare, se află cuprinsă şi în paginile de mai sus. Nu facem decît unele precizări pentru că ne-am convins că prof. Liviu Rusu nu e un om al dialogului, iar felul său de a înţelege discuţia iese din raza noastră de posibilităţi în materie. Pentru d-sa cineva care exprimă o opinie diferită „caută nod în papură". „ »u vrea să observe", „pretinde", „uită că". Oricine a citit articolele noastre şi-a dat seama că făcusem în ele doar unele referiri polemice la Studiul introductiv pus în fruntea Jurnalului maiorescian, pentru a surprinde unele exagerări,, dar arătîndu-ne acordul în cele mai multe privinţe cu poziţia prof. Liviu Rusu. Studiul d-sale e o foarte preţioasă punere la punct în anumite probleme speciale ale formaţiei intelectuale a criticului junimist, dar numai tangenţiale Jurnalului, în fruntea căruia nu avea ce căuta.
Aceasta în limbaj nobil. într-unui mai obişnuit, vom spune că autorul studiului nu a supus unei lecturi noi şi revelatoare documentele biografice maioresciene şi a trecut peste cele de curînd dezvăluite, ooncentrînd în introducerea jurnalului un studiu pe cît de preţios pe alit de implasabil. Să lăsăm de o parte recunoaşterea d-sale cum că nu cunoaşte restul jurnalului maiorescian (îl asigurăm că atunci cînd îl va citi. va avea mari surprize chiar în problema hegelianismului şi herbartianismului la care ţine atît), deşi e stupefiant că nu a avut curiozitatea să-1 parcurgă. Dar ne vom referi strict la chestiunea formaţiei intelectuale a criticului junimist. Or, marea surpriză a cunoaşterii mai desăvîrşite a anilor săi de formaţie o constituie faptul că nu filosofia a stat în centrul preocupărilor sale ei pregătirea juridică. Practic vorbind, Maiorescu nici nu a făcut studii superioare de filosofie ; a trecut cîteva examene de echivalare a diplomelor- dar nu s-n interesat de atmosfera intelectu.-lă sau de învâţămîntul filosofic şi nu s-a integrat universităţilor prin care „a trecut". Că atîta pregătire cită a avut şi lecturile ulterioare i-au îngăduit să fie un mare profesor e altceva : în fond, vocaţia pe care Maiorescu şi-a urmat-o, pe care nu a părăsit-o niciodată şi o situa deasupra celorlalte, sacrificînd totul de dragul ei, a fost cea de avocat. Lucrul acesta 1-a observat cu marc agerime G. Călinescu încă din 1047. si toate documentele publicate ulterior il confirmă. „Maiorescu ţine atît de mult la lucrativitatea avocaţională, care îi îngăduie larga existenţă, încît perspectivele de a fi ministru nu-1 încîntă, fiindcă ministeriatul înseamnă diminuarea veniturilor. Un studiu meticulos asupra lui Maiorescu avocat ar modifica mult din falsa imagine pe care ne-am constituit-o a unui Platon academizînd între ciracii săi. De fapt Maiorescu e asaltat de «o droaie de clienţi» şi-şi petrece vremea prin tribunale f...] La 1330 declara : «Domnilor eu sunt avocat al Societăţii drumurilor de fier.» Cînd e vorba să-si de fier.» Cînd e vorba să-si simplifice activitatea, avocatura e aceea ia care nu renunţă [...] Logi-a slujeşte lui Maiorescu ca instrument profesional în susţinerea proceselor. N-am putea admite că el cultiva sofismul, fiind o minte cu totul superioară, însă, referindu-ne la un caz cunoscut, el aplică regulele cu intenţie morală sofistică paradind cu ele, spre a minuna tribunalul" (Poezia realelor).
Nimeni nu neagă importanţa factorului ideologic în acţiunea lui Maiorescu, dar ea nu trebuie exagerată, aşa cum a făcut prof. L. Rusu şi cum am semnalat noi, atrăgîndu-ne replica sa în stil pamfletar : „Nu-mi venea să-mi cred ochilor. Nu-mi aduc aminte ca în domeniul cercetării literare să mai fi citit o asemenea enormitate" (p. 198). Nu am avut onoarea de a-1 cunoaşte pe prof. Rusu, dar ni se pare că trebuie să fie un om foarte fericit dacă pînă la venerabila sa vîrstă (pe care suntem primul a încerca să i-o respectăm) nu a întîlnit un mai mare motiv de mirare decît ceea ce i-am oferit noi în afirmaţia la care şi acum nu ezităm a adăuga : Trebuie, hotărît, să renunţăm la ideea unui Maiorescu condu-cîndu-se de o principialitate înaltă, îngheţată, cînd toate documentele dezvăluite estimp ni-1 arată, dimpotrivă, stăpînit de cel mai acut subiectivism, pasionat şi nedrept, de multe ori vindicativ şi, oricum, mai mult dispus să-şi justifice teoretic cîte un avatar autobiografic, decît jsă privească şi să examineze calm realitatea.
36
VIAŢA ROMANEASCA
Am avut ocaua sa arătam acest lucru în raporturile cu fostul său prieten V A Urechi* ■ ceea ce au avut de suferit discipolii sau apropiaţii săi constituie o alfâ dovadă. Departe de a se fi condus de o principialitate strictă şi severă, criticul junimist se dovedeşte in mare pasionat, cu o alcătuire lăuntrică ciudată şi contradictorie, care i-a determinat comportarea' în cea mal mare măsură, în ciuda marii lui stăpînirl exterioare. Am mai vorbit de drapos-tea lui exaltată, neverosimilă, pentru sora sa Emilia; raporturile cu tatăl său formează''un alt capitol de ciudăţenii sufleteşti care se cereau investigate tocmai în introducerea la Jurnal. Cultul camaraderiei şi al prieteniei în perioada Theresianum, vocaţia sa de magistru configurată atît de devreme dau stilului său afectiv mal mult decit o notă aparte. El nu este deloc un om dominat de principii, ci de put°rnire porniri afective. încît examinarea documentelor biografiei sale mută pe un plan secund problemele „teoretice" ale acţiunii şi formaţiei sale.
E cert că n-a existat în literatura secolului trecut românesc un om cu un suflet atît de complex şi de contradictoriu ; pe lîngă el liricii de tonul cel mai adînc ni se par de o naivitate aproape puerilă. Dar complexitatea aceasta trebuie clarificată, cu toate neajunsurile ei, pentru că, aşa cum ne lămurim acum, ea a stat la baza tuturor momentelor importante ale acţiunii sale intelectuale. Aversiunea faţă de latinişti (el care a fost lamura supremă a Şcolii Ardelene !), ataşarea Ia Iaşi la un cerc de oponentă şi frondă intelectuală, rezerva faţă de o artă subjugată nevoilor publice (el care înţelegea întreaga existenţă^ ca o acţiune publică), o neînţelegere funciară care i-a întunecat viziunea si i-a limitat păgubitor acţiunea au corespondenţe în străfundurile sale sufleteşti si în accidentele existenţei. Maiorescu este cel care printr-o intransigenţă exagerată 1-a îndepărtat pe A. T). Xenopol, lipsind revista de una din penele cele mai active şi mai interesante : el a zădărnicit continuarea coiaoo-rârii unui Vlahuţâ sau Coşbuc. Tot datorită lui, Caragiale nu a revenit în matca oo.i ■ ~Uor..„ deşi a dorit aceasta. Tot el, printr-o ciudată antipatie, 1-a ţinut departe pe w.. î b tn perioada junimistă a acestuia. în schimb, a obtlent revista sft-1 menajeze sa c™f' °' i; închine, din motive de oportunitate politică, atunci cînd acesta ^venise Je fapt al ei. El 1-a înlăturat pe «. Dragomirescu de la conducerea Corn»rbi
pe S. Mehedinţi, ceea ce a reprezentat lovitura de moarte data revistei şi tot el a împiedicat colaborarea Iul E. Lovine.,™   într-un _ moment în,        .^„"LJ"! Sec^TcS herbarti.-
coiaoorarea mi       ^"""'^".„Vt"*      " vren nroblemă de principiu — necum cu neroai Tnatp acestea nu au nici o legătura cu vreo piomemi       F. ". *"    „„,,,       „i  ~,,  «run lui
\p-u analizat magistral în scrisoarea revelatoare de care pomeneam.
ie . analizat magfstra, documentele dosarului  maiorescian nu înseamnă
pur «f smpîu contestarea locului ce pînă acum s-a recunoscut ca-1 ocupă MMorcscu în istoria literaturii române", aşa cum se exprimă pc un ton de exagerare deformatoare prof. f Husu 1p 20 . Noi nu am formulat o atare contestare (deşi m, am pregeta sa o întreprindem dacă ea ar siuji adevăr,.». c« num». 1-»m atribuit ^f^Hr^^^n^ in cr constă acest „s-a recunoscut", sub faldurile căruia autorul articolului vrea sa ut iaca S credZ că sar ascunde unanimitatea criticilor si Istoricilor literari? Am «mn..t ac un LS" Torga şi Câlinescu pe care îi vedem trecuţi complet cu vederea în Răspuns... si carenu sunt chiar nişte fitecine. Ideea că Maiorescu a îndrumat o epocă sau că d.n propunerile sale teoretice a ieşit literatura română rnortrm* a m*i fost combătută cu ton,a vehementa de 5 Cioculescu şi noi am citat larg textul, deşi ne repugnă argumentele de autoritate ' preferind să ne căznim cu propriile noastre argumente. Vom mai da acum părerea unul criHc dintre cei mai mari admiratori ai lui Maiorescu, dar care înţelege cu totul altfel acţt-une-i sa ■ dară prof. X,. Rusu ar fi urmărit realmente bibliografia problemei nu s-ar mai fi scandalizat de ceea ce am afirmat noi. mult mai tîrziu ; „Ni se spune că Maiorescu a făcut critica filosofică, întemeiată pe o concepţie teoretic-estetică riguroasă, şi ne e dat acum ca exemplu în opunere cu G. Călînescu, care ar fi făcut, dimpotrivă, critică temperamentală şi ateoretică t.-.l Acum, dacă e vorba de fundamentarea teoretică a criticii lui Maiorescu ci dacă o căutăm cumva în cele două capitole preliminarii despre Condiţia materială *i Condiţia Ideală a poeziei, avem do-a face cu o concepţie didactică dc sorta cea mai seacă,, din care decurg nişte plate precepte normative despre «poetică» şi «prozaic» (de unde şl cenzura pe care s exercitat-o în acest sens}. E o vulearizare dogmatică. si'O.-i^ă din marile sisteme idealiste, dar lipsită de respiraţia lor filosofică De asemeni, mai tîrziu. In Poeţi sl critici, Maiorescu pleacă de la nişte aserţil, dacă vreţi «transcendentale», adică apriorice, în sensul că sînt cu totul sustrase oricărei verificări a faptelor (şi cu totul infirmate de ele). A omologa asemenea teze drept estetică filozofică înseamnă a-i aduce lui Maiorescu şi nouă înşine o Injurie.
Critica lui Maiorescu a fost salutata la vrp«n°a ei torm.il nontru că a fost «judecătorească», dar pentru noi ea nu mai poate fi astăzi un model. A fost o lecţie de gust, măsură şl raţiune pentru contemporanii lui, dar nu e şl una de critică pentru noi. Ceea ce râmine extraordinar de viu şi actual (în sens permanent) sînt atitudinea şl stilul polemic, care ating o strălucită ci-'lme în Beţia dc cuvinte si Oratori, retori si limbuţi- Sînt, na^ini inegalabil'? de Ironie şi maliţie flegmatică, de tactică a circumscrierii, de artă portretistică, de strinsă formulare superior sentenţioasă.
Dar şl critica «judecătorească» şi spiritul polemic sînt la M. trăsături funciare de temperament. Critica lui Maiorescu e o critică temperamentală, nu teoretică, şi tocmai prin asta rezistă. Un anumit aer teoretizant, care la el e In fond doar expresia unei tendinţe la pedanterie, ţine tot de temperament" (Al. Paleologu, Jurnalul Iul Maiorescu, 1968, în : Spiri-tal şi litera, 1970).
TITU MAIORESCU ŞI DISCIPOLII SÂI
37
Pe această linie credem că trebuie să meargă adevărata valorificare a Iul Maiorescu, chiar dacă noi ne despărţim in nuanţe de opinia criticului mai sus citat. Oricum, acţiunea criticului junimist va trebui să stea în centrul atenţiei celor ce se vor ocupa de el, nu întemeierea teoretică a operei sale, mult prea restrînsâ. Programul nostru de valorificare, despre -care sperăm că se va materializa într-un studiu de mai mare întindere, are în vedere în afara punctelor menţionate în cele două articole — şi pe care prof. L. Rusu le-a trecut sub tăcere ca să poată afirma mai apoi că am „contestat" locul lui Maiorescu in cultura româna — şi altele pe care n-avem spaţiul a le expune acuma, dar care ţin toate de demersul său practic, căruia el însuşi avea sâ-i sacrifice sau sâ-i subordoneze „criteriile ferme', atît de îndrăgite de falşii săi urmaşi.
Maiorescu reprezintă o acţiune şi anume o strălucită acţiune, în cadrul căreia trebuie să recunoaştem, n-a ocolit nedreptatea, sofismul, exagerarea, folosindu-se doar de hrincmii cu un talent am zice unic de a le subordona situaţiilor şi cu un admirabil simţ al oportunităţii. Lucrarea lui e, de aceea, plină de contradicţii. Dar oare pe cine mai sperie acum o asemenea constatare ? ^ "
COMENTARII CRITICE
UN POPORANIST ERETIC: MIHAI RALEA
Temperamental un „artist", Mihai Ralea e înrudit cu mediteranienii noştri, iubitori de soare şi de cultură, de confort şi de clasicităţi, de la V. Alecsandri la I. Pillat. Tot aci intră şi G. Călinescu care îi făcea amabile dificultăţi în Istorie. Poziţia sa anticlasică  (modernistă)  nu reprezintă decît un paradox (paradoxul de căpetenie, am putea zice, al acestui amator de concentrate expresii şocante, întrucît e întrupat în largi demersuri doctrinare, dezvoltate cu o convingere pe care n-o putem suspecta). Dar pe cînd autorul Pastelurilor ca şi urmaşul său mai sus amintit au ilustrat mai curînd latura sentimental-afabilă a naturii lor meridionale, Ralea, mult mai  apropiat  de G.  Călinescu, e un intelectualizant ironic, un sofist. Inteligenţa pură e voluptatea sa. Jocul acesteia îl îndrumă însă nu o dată la obligaţii de consecvenţă, de unde un aspect soientizant al scrisului său. Neputîndu-şi susţine tot timpul donjuanismul ideatic, acele alianţe cu scintilaţia unei sensibilităţi cerebrale excitate, eseistul e constrîns nu numai de a combate clasicismul în ciuda naturii sale interioare, dar şi de a se angaja la tezismul Vieţii Româneşti. în fond avem a face mai puţin cu un combatant cît cu un epicureu de o formaţie eclectică, fermecător prin libertatea asociaţiei de moment,  prin mobilitatea fanteziei  sale  foarte  cultivate  care e  forma sa de profunzime. Spiritul galic, nevoia perpetuă de seducţie, eleganţa dezangajării îl animă, dîndu-i un aer cochet-desuet, ca o costumaţie a secolului lui Casanova. Reprezentant al interdependenţei valorilor, al dilatării actului critic prin concursul unor varii criterii, Ralea e nu mai puţin un „intuitiv", un empiric al gustului, partizan al unei lecturi suverane, neconstrînse de tehnicism. Iată o nouă recuzare a spiritului său aparent atît de modern, al cărui model va fi fost într-o bună măsură Sainte-Beuve, care proclama starea paradisiacă a criticii epicureice evi-tînd travaliul exagerat : „Unde sînt timpurile cînd citind o carte, chiar dacă erai tu însuţi un autor şi un om de meserie, nu introduceai în aceasta atîtea raţionamente şi fasoane ; cînd impresia lecturii venea să te cuprindă lin, aşa cum la un spectacol piesa ce se joacă îl cuprinde şi-1 interesează pe amatorul aşezat într-un fotoliu ; sau cînd îi citeai pe Antici şi pe Moderni stînd culcat în patul de odihnă, asemeni lui Horaţiu pe timpul caniculei (...) Epicureism al gustului, pe veci pierdut (..) care era religia ultimă a celor ce n-o aveau decît pe aceasta, care era onoarea şi virtutea ultimă a unui Hamilton sau a unui Petroniu, epicureism al gustului, cît de bine te înţeleg, cît de mult te regret, chiar combătîndu-te, chiar abjurîndu-te !" Cuvinte pe care, inclusiv nota de remuşcare în raport cu încercarea de a-şi nesocoti datele native, autorul Valorilor le-ar fi putut subscrie întru totul. Comentariile sale pe marginea literaturii emană un rafinament în care „simplitatea" are un dublu rol, de mărturie a reacţiei proprii şi de argument al unei construcţii sceptice, al dezabuzării hiperintelectualiste. Refuzul a tot ce e socotit pedanterie, artificiu funcţionează într-un cadru mefient, dominat de o indulgenţă surîzătoare. Despre Marin Simionescu-Rîmniceanu : „De un gust cam nemţesc la început, tipăriturile supravegheate de d-sa au mers ameliorîndu-se." Despre Leon Feraru : „De mult n-am cetit versuri mai proaspete ieşite mai natural dintr-un suflet mai blînd şi simpatizant." Despre G. Bărgăuanu : „Versurile d-lui Bărgăuanu sînt delicate şi candide. Sufletul care se degajă din ele e pur. E al unui bucolic, al unui idilic sentimental şi feciorelnic, crescut la ţară în curăţenie morală, în lipsă de complicaţie, de subtilitate şi de meschinărie", poet de altminteri astfel apreciat : „...poezia d-lui Bărgăuanu apare ca una dintre cele mai interesante ale tinerei generaţii." Despre L. Rebreanu ca autor al Ciuleandreij „Pe  dl.  L.  Rebreanu,  spirit  robust,  nu-1  ademeneşte  subtilitatea alexandrină, care — în arta literară, în aceea a bijuteriei sau în altele — împarte firul de păr în patru. Cuceritor, el doreşte spaţii largi şi virgine, pe care are ambiţia
COMENTARII CRITICE
39
să le defrişeze mai întîi." Despre Topîrceanu : „Vor fi mulţi fini cunoscători in tara aceasta care se abţin să-i atribuie epitetul de mare poet, fiindcă, alături de poeziile lui de o definitivă frumuseţe, a scris şi cîteva parodii mai uşoare ori pentru că unele din lucrările lui, în fond grave, au fost publicate sub rubrica de -«cronică veselă»", autorul Migdalelor amare fiind socotit un descendent al lui... Baudelaire, „primul poet într-adevăr inteligent" şi al lui.. Paul Valery, care reprezintă „aceeaşi severă atitudine". Am ales anume aceste exemple spre a învedera că judecata de valoare e şovăielnică, dacă nu de-a dreptul nulă, interesantă fiind însă notificarea unui tip de sensibilitate salubră, higienică, ajun-gînd la cunoaşterea de sine printr-o idee : „Gustul pentru simplitate e o achiziţie de tîrzie civilizaţie. Lucrurile care sînt mai aproape de natură nu sînt date decît oamenilor care prin complexitatea ori rafinamentul lor sînt mai departe de ea. E cunoscut că sentimentul naturii e străin ruralilor şi primitivilor, dar că e întreţinut cu o deosebită predilecţie de urbani cultivaţi."
Ralea se relevă prin urmare ca un „clasic" tîrziu, la confluenţa clasicismului cu impresionismul, în felul lui Anatole France, deseori amintit cu mare deferentă. Relativismul ironic al autorului Vieţii literare e prezent în numeroase puncte, ca o formă de naturaleţe a spiritului ce se vrea degrevat de metodă ca şi de responsabilitate prea rigidă, în cadrul unei funcţionalităţi afective : „Astfel orice interpretare critică, oricît de fantezistă, nu strică cărţilor şi tablourilor. Criticii conving pe oameni că tabloul sau cartea cutare conţine şi ceea ce caută ei. Ii mai adaugă încă o înfăţişare, adică cîteva decenii de viaţă mai mult." Mihai Ralea joacă mereu rolul unui nespecialist, al unui dilletante, persiflînd cu graţie prejudecăţile, într-o manieră pe care azi o ilustrează Al. Paleologu : „Mi s-a întîmplat din cînd în cînd să scriu cîteva articole despre unii din scriitorii noştri. Se pare, însă, că critica literară e o meserie brevetată, în care nu sînt admişi decît diplomaţii unui examen, sau ai unui stagiu de abilitare. M-am insinuat, astfel, ca un intrus într-o ocupaţie în care n-am ce căuta. Unul din pontifii criticii noastre, deprins cu clase precise de ocupaţiuni, mi-a interzis accesul, pentru motivul că am încă o ocupaţie, aceea de profesor de filosofie, şi că două nu sînt date aceluiaşi om, după cum un obiect nu poate ocupa în acelaşi timp două locuri diferite în spaţiu." „Specimen subţire din rasa scepticilor", autorul Interpretărilor apare, citit cu atenţie, nu lipsit de asumate contradicţii, derivînd din respingerea deliberată a sistemului, din cultura spontaneităţii substanţiale. Dacă despre o nuvelă a lui M. Sadoveanu ni se spune ritos : „Cetind Orb sărac, nu poţi să nu ajungi la reflecţia că atîta conştiinţă estetică a apărut tocmai la un scriitor care n-a făcut niciodată caz de arta pură, care vrea să fie un cetăţean şi un om, înainte de a fi numai un artist", aflăm despre Oncle Anghel că „la dl. Istrati efectul pur estetic e de multe ori micşorat de concepţiile sociale şi morale". Umorul, definit drept „spiritul oamenilor sentimentali" şi opus ironiei reci „de tip voltairian", străbate mereu printre rînduri, ilustrînd o scriitoricească propensiune spre concretul moral, dar şi ca intemperantă, ca nerăbdare a celui ce nu poate ancora într-o formulă convenţional gravă. Se desprinde de aci şi dorinţa de a place, aerul de salon al unei critici care, în varianta sa impresionistă, a folosit cuvîntul amusement. Ca orice clasic, scriitorul duce o existenţă de cerc închis, înlăuntrul căreia vorba de spirit nu e o reală insurgenţă, ci o altă formă de protocol. Referitor la exilul american al autorului Magherniţei vechi: „îmi vine în minte o întrebare curioasă : cum se apără o inimă aşa pură în ferocea «Struggle for life» a Statelor Unite ? Sau poate dezarmează tocmai prin această blîndeţe nepătată, ca un copil care ar intra surîzător de inconştienţă într-o tavernă de apaşi ?"' Sau : „îşi zic intelectuali atîţia oameni cu doctorate ori cu lecturi recente, încît nu îndrăznesc să-i spun la fel lui Zarifopol. Totuşi, preocuparea sa curat ideologică, temeritatea sa, gustul pentru cărturărie sînt atîtea caractere — mi pare — care merită să fie desemnate sub rubrica de intelectual. Dar dacă mai sînt mulţi alţii, cer iertare că-1 bag cu de-a sila într-o companie care nu ştiu dacă-i place." însă prin îngroşarea ironiei, poziţia reală a eseistului nu mai poate fi distinsă. Suspectăm următoarele elogii de a fi plasate cu bună-ştiinţă în camera obscură a absurdului : „Am constatat undeva că literatura noastră, în majoritatea cazurilor, e dominată de puerilitate. Ea constituie o artă mică, minoră, un joc uşurel şi distractiv. Dl. A. Toma e însă un poet care gîndeşte."
40
VIAŢA ROMANEASCA
Ori : „Poziţia d-lui Jean Bart în literatura românească e asemănătoare cu aceea a lui Velasquez în pictura mondială."
Care sînt de fapt preferinţele lud M. Ralea ? Numele său e legat iară îndoială de scriitori precum Tudor Arghezi, M. Sadoveanu, Hortensia Papadat-Bengescu, G. Itarăileanu, iar dintre străini Marcel Proust, Paul Valery, Andre' Gide, Anatole France, Rainer Măria Rilke asupra cărora a oferit comentarii dintre cele mai fine în epocă, contribuind într-un mod distinct la fixarea lor în conştiinţa literară. Dar se remarcă lipsa unei ordini în abordarea autorilor, ducînd' la o imagine incompletă, „capricioasă". Amatorismul superior (ca şi în cazul unui Paul Zarifopol, spirit congener) nepermiţîndu-ne a urmări un tablou coerent al literaturii filtrate prin prisma criticului, ne îmbie la a-i fixa cîteva caracteristici ale recepţiei. Estetica sa intimă e limitativă, dictată de senzaţiile confortului, ale stării stenice. Nostalgiile sale de scriitor reprimat năvălesc în cîte o frază prea strîmtă, condensîndu-se în cîteva cuvinte mai curînd evocatoare de valori vitale decît estetice : „Lectura acestui volumaş e reconfortantă ca. o vacanţă la ţară" (e vorba de Au înflorit castanii de Sandu Teleajen). Iată satisfacţia (atît de proprie clasicului) de „om de lume" : „In lectura cărţilor d-lui Jean Bart fiecare se mişcă în voie, alege ce-i place, fără constrîngere. De aci, rezultă o plăcere, foarte analoagă cu aceea a conversaţiei cu un om politicos, rafinat, delicat. Amintirea care-ţi rămîne e amabilă şi nevoia de a relua lectura, veşnic proaspătă." O concluzie la volumul de „schiţe scurte", Spion, al lui H. Stahl : „Stilul şi felul povestirii sînt agreabile." După o neascunsă grimasă de neplăcere în faţa aspectelor poeziei noi, o opţiune netă în favoarea a ceea ce se denumeşte „poezia-poezie" : „Au venit azi musafiri proaspeţi la banchetul muzelor. O figură nouă e «poezia pură». Există apoi, fără îndoială, şi cea impură. Deosebim apoi poezia filosofică, sugestivă, primitivistă, expresionistă. Se mai găseşte încă şi va fi întotdeauna şi poezia-poezie. Voiesc să spun poezia tip, aceea legată de însăşi «ideea» de poezie, după expresia lui Platon", pentru ca noţiunea să fie astfel explicitată prin mijlocirea aproape nelipsitului autor al Grădinii lui Epicur: „E vorba de genul acela sentimental, care-şi ia temele din nopţile cu lună, din freamătul pădurii, care cîntă marea, iubirea, femeia, iubita etc, adică temele ce par răsuflate azi. Anatole France spunea că rolul poeţilor e de-a ne face dragi lucrurile indiferente. Ei ne învaţă să iubim viaţa şi universul." Operei literare i se pretinde funcţia de „antidot" la experienţele dezagreabile ale vieţii, imaginea acesteia fiind echivalată cu o senzualitate peisagistică (în discuţie : Raite prin ţară de I. Petrovici) : „..tot secretul acestor note de călătorie stă în buna lor dispoziţie, în avîntul lor tineresc, în bonomia lor naturală şi optimistă. încerc să-mi trec prin minte, rînd pe rînd toate momentele plăcute din viaţă. Puţine sînt mai fericite ca amintirea unoi dimineţi de vară cu cer senin, cu avîntul în suflet, în care ne pregăteam pentru o călătorie. însufleţirea însorită a excursiilor văratice, bucuria lor curată străbate peste tot. E timbrul acestei literaturi care trebuie citită toamna, în zile ploioase şi mohorîte, ca cel mai indicat antidot." Caracterul selectiv al acestei critici dominate de principiul voluptăţii e mărturisit cu un cochet „cinism", care e o scuză pentru orice eventuală imputare : ,;Fac parte din cetitorii care înţeleg prin literatură o voluptate : în copilărie, preferam aventurile haiduceşti ori romanele senzaţionale cu mult cărţilor instructive ori povestirilor morale. Mai tîrziu, am cules din clasicism numai ce mi s-a potrivit : infirmitate mărturisită care pare aproape cinică."
Analiza ca atare e nonşalantă, executată cu o peniţă la rîndul său volup-tuoasă, în sensul că adună observaţii quasimoraliste într-o subtilă desconsiderare a purismului estetic (socotit snobism şi chiar „mitocănie"). Spre deosebire de un Vladimir Streinu sau de un Perpessicius, la care distincţia comentariului se transmitea formal, în rigoarea barocă a scriiturii, aici e o juisare prin conţinutul „liber", divagant. E un aristocratism al insubordonării la norma estetică, o satisfacţie a eseismului relativizant-autoritar : „Dl. Istrati nu iubeşte oamenii moi, leneşi, lipsiţi de orgoliu, aceia care au fost făcuţi să fie servitori. El admiră viaţa eroică, revolta sufletească, impetuoasă, caracterul dîrz care nu suferă robia. Viaţa e o încercare. Domnia ei e vastă, dar trebuie cucerită. Omului îi e dat să se măsoare cu firea. în luptă îşi descopere fiinţa sa. Creatură a demonului, plăsmuită în a şaptea zi, el nu cunoaşte astîmpărul şi liniştea." O seniorală introducere „existenţială" la comentariul consacrat unui'volum de D. Ciurezu : „La 16 ani, aproape toate fetele sînt frumoase, la 18 ani, aproape toţi tinerii
COMENTARII CRITICE
4!
sînt poeţi. Seva abundentă crapă mugurii şi se revarsă generos, la întîmplare. Din această amplitudine şi rezervă de forţă iese şi acel joc inutil care e poezia. E «reu de deosebit, la această vîrstă, temperamentul, adică tinereţea, de adevărata poezie". Determinismul foarte lejer („...Judecaţi oamenii în funcţie de condiţiile şi mediul care i-a determinat, şi nu «sub specie aeternitatis». Dac aceasta revine a scuza orice oricui. Desigur. De ce nu ? Intr-atît e de adevărat că toate căile duc la indulgenţă şi înţelegere.") duce la un amalgam de consideraţii aparent tolerante, în fond foarte orgolioase, presupunînd căi de înţelegere •necodificate, la îndemîna criticului, care, după împrejurări, se prevalează de modernism, de pozitivism, de clasicism ori le respinge cu dezinvoltură. îndepărtat, prin spirit, de critica de direcţie poporanistă, M. Ralea îşi schimbă cu eleganţă „punctele de vedere" asemeni unor mănuşi. Gentilom perfect, îşi însoţeşte infidelităţile cu un zîmbet cuceritor, îşi disimulează mobilitatea prin punerea în scenă a personalităţii proprii, antipedante, deşi observînd cu o inaparentă stricteţe normele de bonton. Aprecierile cele mai serioase primesc reflexul unui imperceptibil surîs : „Predilecţia unui autor pentru un anume subiect îl defineşte. Un realist burghez nu va fi înclinat niciodată către aventurile haiduceşti. E de prisos atunci ca unchiul Anghel să sfătuiască pe nepotul său să nu imite viaţa lui Cosma, cînd povestea aventurilor acestuia e prezentată aşa de ademenitor. Jerome Coignard, cînd moare, imploră pe discipolul său Jacques Tournebroche să renunţe la viaţa de plăceri şi să revie la umilinţa creştină. Dar pentru aceasta, Anatole France nu rămine mai puţin păgîn." Sau într-un necrolog la Radu Rosetti : „Dacă burghezului, în ascensiune încă în multe ţări, ca oricărei clase revoluţionare, îi e permis să ceară drepturi, nobleţea ajunsă şi consolidată nu poate avea decît datorii. Boierul nu cere, el dă. Dar puţini, şi aici şi pretutindeni, au înţeles semnificaţia de supremă eleganţă a rolului lor. Ca în toate părţile, dar mai ales la noi, s-au găsit lacomi şi nesăturaţi burghezi printre aristocraţi şi adevăraţi boieri printre burghezi." Biografia e pusă la contribuţie, fiind în prealabil parfumată prin mijlocirea unor nostalgice vocabule romanţios-ironice : „Dovadă, biografia d-lui Istrati, neobosita odisee a unui suflet veşnic neastîmpărat. Acel ce caută veşnic, acela pe care nimic nu-1 mulţumeşte, al cărui caracter cunoaşte veşnic indignarea şi revolta şi, abia mult mai tîrziu, înţelegerea şi iertarea, se defineşte, cu prisos prin aceasta, ca un romantic prin excelenţă." Sau sugerată ca o relaţie între clubmani : „Oamenii aceştia obişnuiesc să povestească, tîrziu seara, între prieteni, întîmplările zilei. D-sa [I. Al. Brătescu-Voineşti] e un mare povestitor şi iubeşte taifasul. L-am auzit odată la o masă a Vieţii româneşti, la Iaşi. între supă şi friptură, a spus, cu neînchipuită măiestrie, atîtea lucruri, încît un tînăr nuvelist de astăzi ar fi găsit acolo materie pentru un volum. Şi toate acestea, cu un deosebit firesc, fără cabotinaj şi fără căutare de galerie." Dacă o caracteristică a clasicului „e că asimilează, adică reduce la unitatea sa specifică totul", sînt de remarcat aci şi unele momente de adaptare instantanee, de rezolvare a „dualismului" ca o tăiere a nodului gordian. Problemele cele mai complicate se simplifică iluminat în aforisme. Simţul psihologic se exersează în formule memorabile., în măsura în care vocaţia clasică se fixează în lapidar, iar scepticismul modern se delectează în paradox. Absenţa sistemului, a organizării se compensează aci prin disciplina frazei scîn-teietoare. Aerul sfidător al aforismelor, născut din moliciunea hedonistă, din eleganţa dezabuzată a eseistului, reprezintă dandysmul său : „Perfecţiunea e de ordin matematic prin stringenţa ei" ; „amorul începe cînd iubeşti defectele, nu calităţile" ; „De cele mai multe ori, scepticii sînt oameni cumsecade. Foarte adeseori entuziaştii ascund, în alte planuri, profunde canalii" ; „Trebuie înlăturată ideea că curtezanul de meserie e un adorator al femeii. Acelaşi Don Juan e prietenos, loial, excelent camarad cu prietenii, e însă crud, laş ori indiferent cu suferinţele femeii" ; „...o operă trăieşte mai ales prin ceea ce n-a voit artistul, prin elementele pe care nu le-a evidenţiat. Opera trăieşte oarecum contra lui" ; „Cum încep pretenţiile, începe şi burghezismul : nobleţea nu pretinde, fiindcă are" ; „Arta-lux presupune arta-necesitate, după cum florile şi bijuteriile presupun hainele ori rufăria". Aristocrat democrat, impresionist rătăcit în pozitivism, clasic votînd pentru modernism, M. Ralea e un autor complex şi inci-tant, deschizător de sugestii în direcţia structuralismului genetic, a criticii profunzimilor, a criticii de identificare etc. Amator din copilărie, aşa cum am văzut.
42
VIAŢA ROMANEASCĂ
de lecturi senzaţionale, eseistul refuză drumurile rutiniere, locurile comune, încer-cînd la fiecare pas o „aventură". Dar opera sa cu obiect literar, constituită cu aproximativ cinci decenii în urmă, poartă un insesizabil depozit de praf, o patină a istoriei care a cuprins şi cea mai ambiţios articulată lume a profetis-mului ştiinţific, cea julesverniană, în pofida justificării sale în timp.
GHEORGHE GRIGURCU
MIRCEA CIOBANU-UN „BENGESCIAN" ?
La interval de numai un an, Mircea Ciobanu publică două romane intitulate Istorii *) ce lasă impresia că ciclul ar putea să nu se încheie niciodată. De fapt nu e o impresie, ci o posibilă consecinţă a noului mod romanesc adoptat de autor : organicitatea înseamnă disoluţie, fragmentaritatea, cu cît mai asiduă, cu atît apare mai constructivă. Ideea nu e numaidecît nouă, izbînzile în aplicarea ei sînt însă foarte rare. Cu excepţia Hortensiei Papadat-Bengescu, nimeni la noi nu a ajuns la rezultate concludente încercînd să sfideze pe această cale canoanele arhitecturale. De aceea sîntem mereu obligaţi să vorbim despre autoarea Concertului din muzică de Bach ca despre o excepţie fără precursori şi fără urmaşi. Ar fi, nici vorbă, exagerată afirmaţia că Mircea Ciobanu este cu rigoare un descendent. De n-ar fi decît mai vechile voluptăţi mateine detectabile şi în Istorii, unele inflexiuni dostoievskiene (paradoxurile morale) şi multe alte „infidelităţi" ce ţin strict de spiritualitatea reflexivă a autorului. Fără a pune în discuţie problema originalităţii, apropierea cu epopeea Hallipilor continuă să suscite prin unele similitudini de viziune, formă, problematică.
Aşa cum se înfăţişează pînă acum, ciclul lui Mircea Ciobanu nu este altceva decît tot un concert. Un concert de „acte fără acţiuni" prin care conceptul de roman e trădat în principala lui vocaţie — cea monologică. Naraţiunea-linie cedează în favoarea romanului-sumă, amplitudinea corală a relatării înlocuind bilanţul univoc al povestitorului. Deşi pare a se subordona unui destin anume, cel al inginerului Gheorghe Palada, istorisirea ricoşează necontenit, amînînd declanşarea conflictului şi clarificarea subiectului. Divagaţia, întotdeauna superbă şi inteligentă în cărţile lui Mircea Ciobanu, devine în istorii o forţă suverană de tracţiune epică. Ca şi în romanul bengescian, unde pregătirea concertului devine unicul principiu organizatoric, în Istorii I aproape întreg pretextul narativ îl constituie o tradiţională noapte de Anul Nou. Prilej de a introduce şi menţine în scenă principalele „echipaje" familiale cu ramificaţiile lor : gazda Gheorghe şi Măria Palada, părinţii acesteia Iancu şi Sisa Dudescu, Logofeteasa, agonicul Anghel Filipescu şi Petra, fiica neguţătorului Tudor Angheru, Spiru Albarchi şi nevasta lui, Dina, în fine, Iana şi Leon Pascal. Distribuţia cărţii devine însă mult mai bogată, fiindcă fiecare nume declanşează amintirea altuia, fiecare scenă o reactualizează pe alta, asemeni unor reacţii în lanţ de-a lungul cărora planurile temporale se tulbură şi se suprapun.
Deşi în al doilea volum există promisiunea desprinderii de interior — Palada ia în antrepriză un şantier —, romanul continuă să fie tot o „cronică de familie". Amintirile eroului fac să asurzească evenimentele cotidiene, discursul epic continuînd să examineze „micile" crize care fisurează conştiinţele si destramă echilibrul moral. Conform aceleiaşi tehnici a tergiversării, gîndurile eroului sînt meticulos hărţuite în detalii care relansează analiza lăsînd mereu senzaţia că o înstrăinează de obiect : cvasi despărţirea de Măria, psihologia domnului Mavrichi, frămîntările zidarului Togan, lehuzia fiicei acestuia Ahavati ş.a.m.d. Suprafaţa epică stăruie să se alcătuiască din „ricoşeuri" (admirabile în autonomia lor), din confruntarea de reacţii psihice disparate, din semnificaţii morale planetare şi contradictorii. Unica, minima conjuncţie rămîne Palada, dar şi comportamentul său reflexiv tinde să devină o enigmă prin natura lui incongruentă. Anunţînd în permanenţă (şi chiar întreprinzînd) un studiu sistematic al faptelor şi indivizilor, romanul pare a nu avea alt mobil decît propria sa alcătuire. De unde aparenţa, şi mai curioasă, că ne aflăm în faţa unor „istorii" fără Istorie.
') istorii I. Editura Eminescu, 1977 ; II, Editura Cartea Românească, 1978.
COMENTARII CRITICE
43
Să fie însă romanul lui Mircea Ciobanu un straniu perpetuum mobile instruit din dezarticulaţii ? „Concertul" narativ de care vorbeam să fie in Xfozitatea lui sclipitoare, doar o performantă de gratuitate ? Lucru imposibil de admis în cazul unui romancier perfect stăpîn pe logica prozei moderne, care in Martorii ori Tăietorul de lemne contraria tocmai prin rigoarea parabolica a demersului epic. Că o oarecare fascinaţie narcisistă faţă de propriul discurs (observaţia lui Laurenţiu Ulici) se simte şi in recentele Istorii, e adevărat. Dar faptul e' explicabil la un stilist excepţional ca Mircea Ciobanu, înzestrat daca se poate spune aşa, cu o hiper-conştiinţâ artistică. Cărţile sale trăiesc într-adevar si prin scriitură, dar niciodată numai pentru ea.
"       întorcîndu-ne   la   problema   „istorismului",   trebuie  spus   că   tocmai prin natura lui  infuză,  nejurnalieră, oarecum „ermetică"  vom  înţelege esenţa „ben-gescianismului" lui Mircea Ciobanu. Să nu uităm : Istoriile încep în anul „una mie nouă sute cincizeci şi nouă", făcînd mai mulţi paşi înapoi decît înainte. E vorba prin urmare de deceniul al şaselea, deceniul care a devenit o adevărată obsesie pentru romancieri, deceniul care constituie materia unora din cele mai valoroase romane politice de azi. într-un colocviu pe această temă publicat la începutul anului în Luceafărul, Ov. S. Crohmălniceanu găsea chiar exagerat interesul prozatorilor pentru această epocă. Exagerat mai intîi pentru că istoria contemporană nu se rezumă la atît, apoi pentru că maniera polemico-rechizitorialo-justiţiară nu diferă prea mult de la un roman la altul. Iată însă că Mircea Ciobanu plasează un întreg ciclu în acest context temporal, evitînd însă orice referinţă de' dosar, orice indicaţie, să-i spunem „reportericească". El nu mai construieşte pe schema victimei  bine-intenţionate,  răpusă  de conjunctură,  adică  nu  repetă  ce-au făcut Al. Ivasiuc, Ion Lăncrănjan, Augustin Buzura, George Bălăiţă şi mulţi alţii. (Imaginea toropitoare, neidealizată a şantierului  cuprins de arşiţă şi privaţiuni din finalul  volumului  al  doilea  e  o  excepţie.)   înseamnă  asta  că  romanul  său e „an-istoric" ?   Categoric   nu.   Mai   întîi   pentru   că   micro-parabola (specialitatea autorului) se strecoară insidios în destule pagini, făcîndu-ne se înţelegem anumite nereguli ce grevează asupra mecanismului social şi mai ales psihologic. Dar dacă acesta poate fi socotit doar un mod de aproximare a socialului, stăruinţa cu care este investigată  natura umană, gesturile, reacţiile, indiferent de importanţa   evenimentului,   capătă   profunde   rezonanţe   istorice.   Mircea   Ciobanu nu pledează, nu judecă, nu dă sentinţe. Printr-o meticuloasă progresie el lasă realitatea să se acumuleze de la sine, restabilind astfel un echilibru între viaţă şi comentariu pe care cărţile anterioare îl tranşau prea evident în favoarea literaturii, în aceasta constă „bengescianismul" : în capacitatea de realizare a ideii, în instabilitate şi referinţă, procedee care fac din roman un perpetuu „component în  descompunere"   De  aici  impresia  de  conglomerat şi  digresiune supra-dezvoltată, de aici neliniştea cititorului că lucrurile s-ar putea petrece prea mult timp  „sub  pecetea   tainei".   Deşi,   spre   deosebire   de   ultimele  romane   ale lui Nicolae Breban,  cu  care deasemenea se pot stabili apropieri, Mircea Ciobanu este in Istorii mai puţin ambiguu, mai puţin misterios. în locul făpturilor ceţoase el preferă contururile ferme, minuţioase, definitive. Asamblate, aceste articulaţii („istorii") fac din roman un organism amplu şi omogen al cărui unic subiect este condiţia umană. în fond, „structurile celulare" ale naraţiunii, nu sînt altceva decît rodul unui moralist modern, capabil să surprindă cele mai subtile modificări de valoare în  conştiinţa individuală.  Mai  mult,  sfera  tipologică  predilectă  nu o formează „elita"  (decrepitul profesor Leon Pascal, de pildă, e destul de şters) ci lumea de rînd, teapa. Putem vorbi în acest sens de o adevărată demonologie mahalagească în cărţile lui Mircea Ciobanu. Remarcabilă e bunăoară apariţia lui Sache, ins din spiţa lui Lică Trubadurul („hahaleră", „misit", „proxenet", „codoşică" etc), a peţitorului tomnatic Martin Cunţ, tatăl acestuia şi fostul soţ al Măriei Palada, a tînărului tîl'nar Manea, nepotul Catrinei, care în puşcărie deprinde darul... povestirii, sau a Chivei, o veritabilă Pythia de gang, surprinsă intr-un  extraordinar portret  (Istorii I,  pp.   111—116).  Interesant  că fiziologiile consacrate „haidamacului", ,,criminalului'-, „neisprăvitului" — toate aceste „stîr-pituri frumoase", cum le numeşte Logofeteasa — nu sînt privite cu truculenţă (ca în ciclul Hallipilor), ci cu o revelată simpatie. Remarcabile sînt mai ales portretele de femei : Măria, Sultana Iamandie, Vera Romano, Iana Pascal, Logofeteasa, Ahavţi ori „răsura" Petra, aceasta din urmă o combinaţie între Mika-Le şi Ada Razu. E adevărat că din descrierea lor lipsesc acea stare de urgenţă, percheziţia rapidă şi fără recurs, proprii Hortensiei Papadat-Bengescu. Aceasta
.44
VIAŢA ROMANEASCA
pentru că ..stilul înalt", ceremonios, tot acest „idealism" al promiscuităţii fac parte din ceea ce s-ar putea numi estetism moral, noţiune prin care cărţile lui Mircea Ciobanu pot fi recunoscute de departe. Un obiectiv lent, voluptuos stăruie pe chipuri şi cuvinte conl'igurind o lume în fermentare şi dizolvare, un pregnant tablou al complexităţii omeneşti. Romanul cu neliniştea şi forfota lui devine o orgă a cărei armonie unitară rezultă din „dezordinea" atîtor canale înfierbîntate. Din reacţiile diverse şi reflexele unei psihologii în continuă diso-luţie, viziunea vieţii se încheagă clară şi întreagă.
Cine este şi ce caută Gheorgne Palada în această lume ? E o întrebare pe care am amînat-o tocmai pentru a nu risca un răspuns înainte de încheierea ciclului. Autorul însuşi amină cu iscusinţă să-i fixeze conturul. Este el un mizantrop cu accese de violenţă (vezi molestarea lui Marcu, scena cu muribundul Filipescu — un Maxenţiu mai obscur —, sau izgonirea oaspeţilor de ia sindrofie) ? E un comentator sau pur şi simplu un personaj-pretext ? S-ar putea ca nici una din aceste trăsături să nu-i fie străine, dar esenţială rămîne pasiunea analizei, strădania sa de a pătrunde tainele omenescului. Mereu „tulburat de mulţimea presupunerilor", toturat de nevoia şi posibilităţile de comunicare dintre oameni, de adevăr şi minciună, de dreptate şi injustiţie, de dragoste şi ură, eroul trăieşte în aceste prime două cărţi drama singurătăţii.
Convulsiile lui Gheorghe Palada, cu ecourile lor atît de numeroase, se datoresc acestei stări de solitudine şi incomunicabilitate de care eroul însuşi e conştient : „Nimic nu era a lui, nici casa, nici copiii care-i purtau numele, nici Măria, nimic nu era a lui : nici propriile fapte, de vreme ce, iată, nici ele nu-1 apărau împotriva impresiei de gol şi singurătate." Sau : „Afară te aşteaptă singurătatea : — cugetă disperat eroul — treci pe lîngă celălalt cu privirile în pămînt ; cînd oricine te bate pe umăr tresari şi te desprinzi de el arâtîndu-i limbile ceasului •— afară eşti un supus al acţiunii, îndoiala te pune la cazne, afară nu crezi pe nimeni pe cuvînt şi pentru fiecare fiinţă în parte ai altă măsură ; (...) afară orice pierdere este o sancţiune mai mult şi un adaos la învăţătura — niciodată isprăvită —' despre vinovăţie." (Istorii II).
Mai ales citatul din urmă ne face să înţelegem climatul de nesiguranţă şi nelinişte în care se mişcă personajul, ne face să înţelegem panica surdă ce domină romanul, chiar dacă autorul refuză cu abilitate (mai ales stilistică) sâ-i definească mobilul. Dar aici se naşte o întrebare, vitală aş spune, pentru soarta ciclului : oare tactul acestor Istorii nu e totuşi exagerat în raport cu lipsa de tact a momentului istoric abordat ? Poate că ultimul volum (sau următoarele!) ne va răspunde...
AL. PROTOPOPESCU
DOUĂ CĂRŢI DE ION VARTIC
Ion Vartic a publicat la interval de şase luni două cărţi : Spectacol interior (eseuri) şi o primă monografie despre Radu Stanca (în colecţia „Contemporanul nostru" a Editurii Albatros). Spectacol interior a avut o foarte bună (şi deplin meritată) primire de către critică, iar monografia despre Radu Stanca, scriitor nu îndeajuns de cunoscut încă, a confirmat.
Reprezentînd o selecţie dintr-o activitate critică de cîţiva ani, aceste cărţi, indiferent de ordinea apariţiei lor, impun o voce originală şi foarte bine acordată cu repertoriul ce o interesează. Un discret (dar sigur) nonconformism caracterizează punctul de vedere al interpretărilor oferite de critic, deocamdată exercitat mai ales pe suprafeţe literare restrînse, dar care pun în lumină şi fineţea gustului şi cea a formulărilor ; e poate aci şi un semn de timiditate, căci, în volumul Spectacol interior eseurile cele mai ample, dedicate lui Matei Caragiale şi Ibsen, sînt şi cele mai interesante, în ele capacitatea de asociere putîndu-se desfăşura mult mai bine decît în simple, incitante sugestii. Nu e nici o îndoială ca Ion Vartic îşi pregăteşte efecte stilistice remarcabile — care arată poate o înrîu-rire venită de la G. Călinescu sau Ion Negoiţescu —, că ele surprind şi încîntă. Nicolae Manolescu şi Laurenţiu Ulici au Văzut în eseul despre Alcibiade (cel care dorea ,.să uimească" cu orice preţ) o cheie pentru fondul demersului exege-
COMENTARII CRITICE
45
tic al autorului. Remarca ni se pare justă cu condiţia de a consemna şi autoironia ca o componentă a felului cum Vartic îşi conduce călătoriile prin literatură, călătorii în care inteligenţa, decupînd idei sesizante, pare a se teme de ' a se desfăşura, amînînd demonstraţia (vezi, de exemplu, textul despre Camil Petrescu sau cel despre Kafka). Credem că valoarea eseurilor lui Ion Vartic creşte cu numărul de pagini consacrat fiecăruia şi că „problema" sa este cea a găsirii unei juste proporţii, între excelentele „însemnări" (Din culise) şi suta de pagini despre Radu Stanca.
Indubitabil Ion Vartic concepe critica şi ca o desfătare a spiritului cultivat ce nu se grăbeşte a se exprima despre orice şi oricînd, lăsînd atîtea lecturi pasionante să se răsfeţe în prelungi degustări, pentru a pregăti în tihnă intervenţia scrisă ; nu sînt mulţi cei ce procedează astfel — dar aceasta e mai mult o problemă de temperament — şi cu siguranţă graba, care place altora, pe Ion Vartic l-ar incomoda. Neobişnuit este şi faptul că terenul de referinţă permanent, preferat şi bine stăpînit de critic este dramaturgia şi că, atît cît se vede pînă acum, Vartic are o viziune despre literatură ca fiind un „spectacol". Din literatura dramatică Ion Vartic pare a prefera pe vechii tragici greci şi pe moderni : Ibsen, Cehov, Strindberg, Biichner, Pirandello, Kleist, lonescu, Brecnt. Beckett. Sigur, Shakespeare — dar absentează referinţele la clasicismul francez, la romantici sau la rinascimentalii spanioli. Interesat de problemele tragicului, mai cu seamă de felul cum înţeleg modernii pe Sofocle şi contemporanii lui, Ion Vartic (în eseul despre Pîrvan sau în cel despre Camus) se arată oarecum tradiţional, în linia unui clasicism trecut prin creştinare, de descendenţă, schille-rian-goetheană, tendinţă adoptată şi de Radu Stanca. Pîrvan spunea, şi Ion Vartic îl citează adoptînd opinia, că pentru greci era „tot aşa de necuviincios să arăţi sufletul gol, precum e să-ţi dezgoleşti trupul în public". Citatul figurează de două ori în carte, iar punctul de vedere ni se pare prea pudic faţă de „amoralitatea" vechilor elini.
Vedem, dar, că subliniind dominanta teatralităţii, cele două cărţi capătă o unitate neîntîmplătoare : Radu Stanca a fost, cum ştim, dramaturg, actor şi regizor. O alta ni se relevă : aplecarea şi preferinţa pentru manierişti, faţă de care criticul are mijloace simpatetice de analiză. Poeţii analizaţi (Minulescu, Voronca, Tonegaru — mult mai pe larg Stanca, în monografie) fac parte dintr-0 familie, iar viziunea asupra lor e dominată de reperele unei retorici teatrale, pline de poze narcisiace, de un anume tip de efect literar. Chiar la minorii Bucuţa, Săulescu şi Ion Marin Sadoveanu, critica lui Vartic merge pe aceleaşi direcţii, alegerea semnificînd, dar şi conotînd modul manierist de a face critică al autorului. (Bineînţeles, cititorul nostru este rugat să nu mai înţeleagă în termenul manierist nimic peiorativ : Curtius şi Hocke i-au dat alt înţeles şi sperară ca cel vechi, peiorativ şi stupid, să se piardă definitiv „pe apa sîmbetii", cum ar spune Cornel Regman.)
Dar oare teatralitatea nu este o formă a manierismului ? Ion Vartic a extinde şi asupra metodologiei critice, chiar dacă nu dezbate teoretic problema. Un eseu foarte incitant ca Humorismul şi revolta personajelor ar putea fi începutul unei cărţi pe această temă, unde o teorie ar putea deveni explicită.
Ion Vartic a găsit o foarte expresivă formulă de a îmbina prezentarea şi analizarea operei lui Radu Stanca în conformitate cu cerinţele colecţiei „Contemporanul nostru" (Editura Albatros). Atent cu tot ce s-a scris înaintea sa, Vartic dă o imagine unitară şi complexă a scriitorului dispărut atît de tînăr, la 42 am. Poet, dramaturg şi teoretician, actor şi regizor, autorul lui Oedip salvat este aşezat cu rigoare şi atenţie în istoria literaturii române, unde ocupă un loc nu îndeajuns de luminat datorită faptului că opera nu este încă îndeajuns de cunoscută ; căci Stanca este unul din cei mai rafinaţi baladisti ai noştri, iar locul său ca dramaturg este, cum exact spune Vartic, lîngă Camil Petrescu şi Lucian Blaga
„Cazul" Stanca este acel al unui om de teatru ce a scris poezie şi ai unui poet ce a scris teatru, ceea ce nu vrea să însemne că în ambele Stanca a rămas un diletant. Dimpotrivă, numai că teatralitatea poeziei cît şi poetizarea teatrului sînt foarte evidente, alcătuind originalitatea acestui scriitor vibrant, spectaculos şi boem. Vartic vede în Stanca o continuă tensiune de tip baroc — şi are dreptate : „Romantic prin exerciţiul macabru, tenebros, Radu Stanca este, de fapt, baroc prin tensiune spirituală (împlinită estetic) pe care o dezvăluie mereu in jocul suitor şi coborîtor de la speranţă la desperare şi invers" (p 46)
46
VIAŢA ROMANEASCĂ
Pe această cale, criticul ajunge la „secretele" poeziei trubadurului de la Sibiu, a cărui senzualitate şi muzicalitate seduce de la început. Ars doloris este analizată din această fericită perspectivă a contrapunctului între exterioritatea şi inferioritatea poemelor, Vartic fiind un subtil critic de poezie. Doar ideea orphis-mului stancian ni se pare îndoielnică. (Vrem să reproşăm criticului, cu această ocazie, inadecvata folosire a formei „stancian" : ea poate veni de la Stanca sau de la Stancu : deşi greu evitabilă, ea trebuie neapărat evitată în numele individualizării, absolut obligatorie.)
Radu Stanca a teoretizat cu mult aplomb cu privire la baladă şi tragedie, gen preferat. în acest din urmă caz a făcut-o în dauna comediei, iar Teatrul aşteptat, dominat de ideea resurecţiei tragediei, nu confirmă prognoza, în ciuda faptului că tezele sînt foarte interesante. Cum spuneam şi mai sus, Vartic a fost convins de viziunea asupra tragediei propusă de Stanca, pe urma unei tradiţii. Noi credem că ideea mlntuirii este potrivnică celei de tragedie şi că luciditatea nu e facultatea dominantă a eroului tragic, chiar dacă nu-i poate lipsi. Dar discuţia ar deveni cu mult mai amplă şi ar depăşi ocazia de faţă. Oricum, Stanca este unul din puţinii ce au încercat să teoretizeze la noi în privinţa tragediei şi, fapt interesant, într-un moment în care problema se punea şi în alte literaturi : J. M. Domenach, G. Steiner etc.
Asupra teatrului lui Radu Stanca, criticul face toate observaţiile esenţiale : simetriile voite şi reversibilitatea, mecanismului dramatic (poate prea ireproşabil), exacerbarea eroilor, modul lor metaforic de a-şi susţine discursul, fandările în supradramatic etc. Ostatecul, Dona Juana, Oedip salvat ne par cele mai bune piese ale lui Stanca. Ciudat, ele sînt însă foarte previzibile ca desfăşurare, arătînd o conştiinţă a convenţiei mult mai puţin evoluată decît ne-am aştepta de la o ideaţie atît de rafinată. Stanca este un ingenios, talentul său indubitabil pare prea uşor furat de efect. E poate aci o rutină sau o grabă a scenei ce perturbă meditaţia, aprofundarea ? E poate aci un provincialism, o lipsă de experienţă a marelui teatru contemporan ? Poate ambele ; atît de apt de a revizui clasicismul şi de a-i găsi prelungiri şi actualizări evident moderne, Radu Stanca n-a avut, din nefericire, răgazul de a-şi construi „formula" pe care dotarea sa o merita. Vartic se opreşte a ne dezvălui şi rezervele sale în raport cu această operă dramatică pe care, sigur, el voieşte mai întîi să o reimpună repertoriului curent. Exceptînd aceasta, analizele criticului sînt mereu „dinlăuntru", fiind pe terenul preferat.
Căci bănuiesc în Ion Vartic un foarte subtil şi foarte interesant potenţial om de teatru. Fiind cu siguranţă un critic, un eseist care ne-a asigurat că are multe de spus şi e în posesia artei de a le spune, ne putem aştepta ca el să mai debuteze încă o dată şi tot atît de interesant — „con brio" —• în teatru (ca dramaturg sau ca regizor) sau, cine ştie. în roman. Pînă atunci, prezenţa sa între confraţi este sigură şi originală.
GELU IONESCU
DOCUMENTELE VREMII  
ÎNTRE ISTORIA SILENŢIOASĂ ŞI ISTORIA ZGOMOTOASĂ
I. O enigmă istorică. în ultimii două sute de ani, istoriografia maghiară a îmbogăţit istoria Europei centrale şi sud-estice cu o nouă, pasionantă problemă': originea limbii şi poporului român. Problema nu avea numai o raţiune ştiinţifică ; astfel cum era formulată, ea trebuia să conducă la anumite concluzii, care foloseau anumitor interese politice. Creatorii problemei urmăreau să justifice, pentru trecut, o mie de ani de stăpînire într-o regiune cu structură etnică si cultură românească, şi să legitimeze unele tentative de revizuiri teritoriale. De aci tonul...
Tema formării limbii şi poporului român a fost enunţată, în acest sens, de Fr. Ios. Sulzer (1782) şi I. Chr. Engel (1794), apoi sistematizată de Robert Rosler (1871), Hunfalvy, Rethy, Jancso, reluată de ,,şcoala ştiinţifică" din Budapesta, cu Andrei Anfoldi şi L. Tamâs, şi reactualizată recent prin două lucrări convergente, a unui emigrant maghiar transatlantic, Endre Haraszti, şi a unui scriitor budapestan, Bartha Antal. Teza autorilor menţionaţi, neschimbată de două secole, este simplă (am spune chiar, simplistă) şi categorică : poporul român s-a format în Peninsula Balcanică — deci la sudul Dunării — în secolele III—X, de unde a emigrat în nordul marelui fluviu, între hotarele României actuale, în sec. XII—XIII. Conform acestei teze, cînd ungurii descălecau în Panonia şi începeau cucerirea sistematică a Transilvaniei, spaţiul geografic din arcul carpatic era deşert. în consecinţă, dominaţia maghiară asupra acestui ţinut se întemeiază pe dreptul primului ocupant (jus primi occupantis) ; românii, veniţi în urmă, nu sînt decît musafiri cu drepturi minore (prior tempore, potior jure).
Pentru a face verosimilă această teză, s-a eşafodat o complicată teorie istorică : o populaţie masivă, de limbă şi cultură omogenă, a trebuit să fie dislocată din vatra ei etnografică şi purtată prin întreg spaţiul sud şi vest-dună-rean după cum dictau interesele iscate în acest vast creuzet balcanic. Reprezentanţii intereselor politice din acest spaţiu (bulgari, greci, albanezi, iugoslavi), voind să păstreze pur leagănul etnogenezei proprii, s-au întrecut, ca şi cei maghiari, să conteste existenţa unui nucleu etnic românesc în spaţiul lor, aşa încît s-a ivit, în mod logic, o super-problemă : „de unde au venit atunci românii ? Să fie un caz de generaţie spontană, în zorii timpurilor moderne ?" (G. I. Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric: poporul român, 1940, p. 30). Prezenţa unei populaţii masive, în pragul evului modern, pe un pămînt bogat în vestigii istorice, a ridicat multe controverse, care fac din existenţa românilor în evul mediu „O adevărată enigmă istorică" (A. D. Xenopol, Vne enigme historique. Les Rou-mains au Moyen Age, Paris, 1885, p. 2). A. D. Xenopol a numit „enigmă" existenţa poporului român, lăsîndu-se impresionat, pe de o parte, de ofensiva zgomotoasă a istoriografiei ostile, pe de alta, îngrijorat — ca orice corect om de ştiinţă — de „lipsa aproape absolută a unor documente care să facă menţiune despre această naţionalitate timp ele o mie de ani (270—1208)". în asemenea condiţii, savantul istoric mărturisea că „în starea actuală a izvoarelor este, din nefericire, dificil a răspunde altfel [problemelor puse] decît prin conjecturi" (Ibid., p. 2). Reluînd tema — în termenii lui Xenopol, — G. I. Brătianu formula dramatic dilema în care aceşti istorici situau poporul român : „Enigma rămîne întreagă şi concordanţa tuturor acestor păreri autorizate [ale istoricilor maghiari], care ne obligă să căutăm originea românilor din evul mediu în afară de România,
■ A face dintr-o constatare o problemă, înseamnă a pune sub semnul incertitudinii adevărul. Originea limbii şi poporului român a fost, atît pentru istoria clasică a urmaşilor maghiari cît .şi pentru cronicarii şi umaniştii români, o constatare. Or, constatarea se afirmă pe cînd problema se demonstrează, cu posibilitatea unei soluţii alături de adevăr.
48
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
ajunge la concluzia paradoxală, că acest popor care n-are istorie nu are nici origine, nici patrie" (op. cit. p. 30). Mai tînărul istoric român, care scria cu circa 60 de ani după Xenopol, nu este tot atît de îngrijorat : el constată totuşi că „adevărul a fost, este şi va fi de partea noastră", iar dovezile „se află la tot pasul în pămîntul însuşi al ţării, în graiul şi obiceiurile româneşti, aşteptînd de atîtea veacuri să fie date la lumină" (Ibid., p. 8). Un comandament, căruia aveau să-i răspundă arheologii noştri : „Spre a cunoaşte mai bine această lume, scria în 1938 Andrieşescu, ce ne mai rămîne decît cercetările şi săpăturile arheologice ?" i(ibid., p. 104). Riposta arheologică a noii scoale istorice româneşti s-a produs, mai ales, în ultimii 40—50 de ani. Faimoasa „tăcere'1 de 8—9 secole a românilor din Transilvania constituie ea însăşi o istorie, istoria silenţioasă, mai autentică decît cea scrisă în cancelariile ocupanţilor ; îngrijorătoarea enigmă s-a risipit sub  loviturile  lapidare  ale  „substratului"   pămîntului românesc.
II. Istoria silenţioasă. De cînd K. Lamprecht (1856—1915) a inaugurat tendinţa cultural-istorică în istoriografie, cultura a devenit materia complexă a acestei discipline, obiect al unei ştiinţe noi (Kulturgeschichte), care, alături de stat şi de acţiunile lui (Staatsgeschichte), trebuia să se ocupe şi să explice şi instituţiile economice, morale, juridice, literare, artistice, religioase. Obiectul istoriografiei se lărgea spectaculos, iar teoria factorilor generatori de istorie trebuia să recunoască rolul tot mai dinamic al poporului. Pentru că toate fenomenele legate de ideea culturii nu pot fi înţelese fără aportul masiv, autentic al poporului ; pentru că istoria se decide în adîncurile, aparent tăcute, ale vieţii colective.
Conceptul de istorie silenţioasă a fost lansat de Miguel de Unamuno, care a scris pagini impresionante despre „imensa umanitate silenţioasă". Este cunoscută inspirata sa alegorie : „Furtuna istoriei, cu vuietul şi- spuma ei, scînteind sub soare, goneşte peste o mare continuă, adîncă, nebănuit mai adîncă decît stratul care lunecă peste marea silenţioasă, neatinsă niciodată de soare. Tot ceea ce povestesc zilnic gazetele, toată istoria «prezentului moment istoric» nu e nimic decît suprafaţa mării... Gazetele nu spun nimic de viaţa silenţioasă a acestor milioane de oameni fără istorie care, în orice clipă a zilei şi în toate ţările lumii, se trezesc la porunca soarelui şi merg la cîmp să-şi săvîrşească munca obscură şi tăcută, munca de fiecare zi şi din eternitate, această muncă asemănătoare celei a madreporilor suboceanici, care asigură temeliile insulelor istoriei. Pe tăcerea maiestuoasă,.., pe imensa umanitate silenţioasă se sprijină aceia care fac larma istoriei. Această viaţă intraistorică, tăcută şi continuă ca fundalul însuşi al mării, este substanţa progresului, adevărata tradiţie, tradiţia eternă... In adîncimea pre-' zentului trebuie căutată tradiţia eternă, în profunzimile mării, nu în oglinzile trecutului..." (M. de Unamuno, La tradicîon eterna, 1895, apud Francois Meyer, L'ontologie de Miguel de Unamuno, Paris, 1955, p. 27). „Oamenii fără istorie", autenticii făuritori de istorie au devenit astăzi şi obiect al istoriografiei. Nu ne lăsăm antrenaţi într-un limbaj metaforic. Un foarte bun istoric al evului mediu, Leopold Genicot, reabilitează „mileniul de întuneric" al Europei, sprijinindu-se pe aceeaşi permanentă a istoriei silenţioase. „Perioadele istorice — scrie acest autor — se succed. Nu se anulează. Fiecare perioadă le moşteneşte pe cele dinainte, nu există nici una care să distrugă toate operele înaintaşilor. Timpurile moderne au înlocuit evul mediu. Nu l-au aruncat în neant". (Les lignes de faîte du Moyen-Age, Casterman, 1966, p. 295). Nu există, continuă el, „soluţie de continuitate, ci mai curînd o modificare a perspectivelor, o răsturnare a scării valorilor, o reformă a planurilor" (Ibid.). Răsturnarea scării valorilor aduce la rampa istoriei populaţia majoritară, supusă, în locul minorităţii, dominante, a cuceritorilor. Pe de altă parte, lărgirea ariei istoriei îmbogăţeşte tradiţia istorică ,,cu numeroase opere imperisabile... Graţie lor — conchide Genicot — evul mediu nu e mort". (Ibid., p. 296). Afirmaţia este valabilă pentru toată Europa, nu numai pentru Occident. Despre acest ev mediu tăcut şi ignorat atîta vreme, Genicot spune că nu va muri cât timp „vor exista undeva... moştenitori...", care să-i înţeleagă  şi  iubească operele.
Un punct de vedere asemănător exprima, cu trei sferturi de veac înainte. B. P. Haşdeu în teoria sa asupra „straturilor" (v. Strat şi substrat, Bucureşti, 1892) : „Orice gintă, scrie B. P. Haşdeu, se compune, ca terenurile în geologie, dintr-un strat şi din substraturi succesive anterioare" (op. cit., p. VI). „Din strat şi substrat se naşte organismul unei naţionalităţi; prin accidente se preînnoiesc moleculele acestui organism, se activează circulaţiunea, dar organismul rămîne
INTRE ISTORIA SILENŢIOASA ŞI ISTORIA ZGOMOTOASA
49
- acelaşi" (Jind. pp. XXIII—XXIV). Punct de vedere adoptat de istoriografia românească de astăzi : „istoria omenirii şi de asemenea istoria patriei noastre este un sir de evenimente, care se succed fără întrerupere, cele ce vin mai pe urmă dezvoltîndu-se din cele ce le-au precedat, îmbogăţind conţinutul social-economic, poliţie, cultural şi instituţional al acelora" (Ştefan Pascu, Voevodatul Transilvaniei', voi. I, Cluj, 1971, p. 5). B. P. Haşdeu, avizat asupra unor erori metodologice' posibile şi convins de necesitatea cercetării mulţi disciplinare, recomanda cercetătorilor : „Cînd e vorba de începutul popoarelor şi de epoce întunecoase din viaţa lor, orice studiu exclusiv istoric duce la încheeri greşite; la încheeri greşite duce, nu mai puţin, orice studiu exclusiv lingvistic. Pentru a nimeri adevărul, sau încă a ne apropia de adevăr, trebuie neapărat un studiu paralel istorico-ling-vistic" (op. cit., p. XXXV). Eruditul lingvist şi istoric român aduce o ingenioasă contribuţie la definirea conceptului de istorie silenţioasă. încă în Istoria critică * Românilor, (Bucureşti, 1875), el dovedea că poporul român are o preistorie şi o protoistorie glorioasă, asemănătoare cu a altor popoare europene, că „ideea moştenirii doct constituie o coordonată esenţială a sufletului nostru" (v. Minai Drăgan, Bogdan P. Haşdeu, Ed. Junimea, 1972), că „există un fenomen [nu o enigmă !] românesc, într-un leagăn geografic şi spiritual bine delimitat, ce trebuie studiat în profunzime" (ap. M. Drăgan, p. 155). Şi încheia ca un precursor iluminat al lut Unamuno sau Genicot : „Tradiţia prezentă nu se poate explica decît prin existenţa unor rădăcini adînc înfipte în protoistorie" (Ibid., p. 155). Teoria lui Haşdeu creşte din pămîntul şi istoria poporului român ca o ilustrare carpato-dunăreană a istoriei silenţioase. In arcul carpatic a existat un ev mediu cu o populaţie masivă şi o cultură vie, care mărturiseşte astăzi, prin tezaurele pămîntului, prin geografia   şi   etnografia   sa,   permanenţa   istoriei   silenţioase   a   vieţii româneşti.
III. O complexă şi dinamică structură subiacentă. O metodă multidiscipli-nară. Pornind de la această complexă şi dinamică structură subiacentă, cercetările au fost constrînse să adopte o metodă nouă în studiul istoriei : noua ştiinţă nu se putea constitui şi afirma deoît cu concursul unei multitudini de discipline, printr-o metodă pluridisciplinară. Astfel s-a ajuns la răsturnarea vechii perspective : istoriografia politico-militară (Staatsgesc'nichte) face loc istoriei culturale (Kulturgeschichte), mai autentică decît prima. Ceea ce nu era istorie şt nici obiect al istoriografiei devine, pentru noua orientare, adevărata istorie. Presiunea istoriei adînci, silenţioase, asupra celei de la suprafaţă — istorie zgomotoasă, dar fragilă — a fost marcată, în Transilvania, printr-o permanentă stare de tensiune între populaţia autohtonă, majoritară şi minoritatea stăpînitoare : răscoale sîngeroase au zguduit continuu suprastructura Ardealului. Pe de altă parte, paralel cu tradiţia unei culturi organic dezvoltate şi tacit perpetuate în marea masă a poporului, conştiinţe luminate au relevat existenţa acestei istorii din adîncuri, confirmată de realităţi prezente. Teza exterminării dacilor şi a evacuării totale a Daciei era privită de Stolnicul Constantin Cantacuzino, format la şcoala latinităţii din Padova, ca „împotriva crezutului şi a socotelii" ; cronicarii români din sec. XVII aveau conştiinţa fermă a originii noastre daco-romane şi a permanentei româneşti în spaţiul carpalo-dunărean ; istoricii ardeleni din sec. XVIII, cunoscuta „triadă ardeleană" reprezentată de Inocenţiu Micu, Gh. Şincai şi Petru Maior, pun frontal problema originii şi drepturilor politice ale românilor din Ardeal (v. şi Supplex libellus Valachorum, 1791), iar istoricii noştri moderni au avut certitudinea acestei „istorii din subsol" (v. Problema continuităţii Românilor din Dacia. Dovezi filologice, E. Petrovici, Sibiu, 1943. p. 15), care aştepta să fie confirmată prin dovezi concrete (v. supra, R. Vuia, p. 30). Istoria silenţioasă se impunea printr-o inferenţă evidentă : „Forţa aceasta etnică, miraculoasă, scrie filologul E. Petrovici, nu poate fi explicată altfel decît prin autohtonie, prin legătura multimilenară cu pămîntul strămoşesc, care dă puteri veşnic înnoite celui care are rădăcini adînci în el şi macină pe nesimţite, de-a lungul veacurilor, puterile celui pripăşit de pe alte meleaguri" (op. cit., p. 17). La aceeaşi concluzie ajung şi reprezentanţii etnografiei româneşti : „...cvilizaţia noastră populară — conchide R. Vuia — este mărturia cea mai sigură a vechimii poporului nostru pe aceste locuri, dovezi mai sigure decît documentele scrise ale cancelariilor curţilor străine, ce înregistrau numai evenimentele zgomotoase, de la suprafaţă, şi nu luau la cunoştinţă viaţa adînc înrădăcinată şi permanentă, dar fără istorie, a marilor mase de la ţară, care în tăcere au urzit temelia neclintită a neamului" (Ibid., p. 30|.
IV. O istorie zgomotoasă. Reconsiderări. Istoricii români au calificat, foarte adecvat, acea istoriografie maghiară consacrată formării limbii şi poporului român.
5(1
VIAŢA ROMANEASCA
ca o istorie „zgomotoasă". O primă trăsătură a acestei istorii zgomotoase este tonul peremptoriu, categoric al sentinţelor ei. Andrei Anfdldi, şeful „şcolii ştiinţifice" din Budapesta, declara că populaţia indigenă din Dacia a fost „total exterminată" de legiunile romane (v. Daci e Romani in Transylvania, Budapesta, 1940, p. 41), că evacuarea Daciei de către Aurelian (271) a fost totală. Acelaşi ton hiper-tranşant întîlnim la discipolul lui Anfoldi, L. Tamâs, care a probat „irefutabil că în Dacia nu există nici o urmă de strămoşi ai românilor" (v. Romains, Romans et Roumains dans l'histoire de la Dacie Trajane. Archivum Europae Centro-Orien-talis, I, 1935, pp. 1—96). Un alt reprezentant al acestei şcoli, L. Makkai, după cc afirmă că poporul şi limba română s-au născut în Peninsula Balcanică, conchide tot irefutabil : „Este un fapt recunoscut de toţi savanţii" ; şi mai departe : „putem afirma cu certitudine că e greşit să se vorbească de prezenţa unei populaţii române în Ungaria înainte de sfîrşitul sec. XII (v. Documenta historiam Valachorum in Hungaria illustrantia, Budapesta, p. IX apud G. I. Brătianu, op. cit,, Bucureşti, 1944, p. 60). Pe urmele artileriei grele, irump franctirorii, mai puţin ştiinţifici, dar mai radicali. Cităm, exempli gratia, cîteva perle : După L. Fekete (în Nouvellc Revue de Hongrie, 1940, pp. 369—370), „de la Istambul la Carpaţi, numai Moldova şi Valahia s-au supus fără rezistenţă presiunii otomane ; harta geografică a acestor două principate este singura în care nu se găsesc cîmpuri de luptă la care să te raportezi ca la marile cimitire naţionale". (Noi n-avem cimitire naţionale, ca la Mohaci, în schimb, avem sanctuare eroice la Posada, Rovine, Podul înalt, Roşcani, Călugăreni...). Pentru E. Horvath, „locuitorii Transilvaniei erau, în timpul cuceririi ungare, Bulgari" (Die Geschichte Siebenburgens, Danubiana, 1943 p. 10), iar Zombor Szâsz (în Rumanian History, Hungarian Quarterly, VII, 2, 1941, p. 197) înfrunta realitatea istorică printr-o sentinţă inapelabilă : istoria poporului român este „sors bona, nihil aliud" (noroc, nimic decît noroc). în acest spirit — absent, din fericire, la majoritatea istoricilor maghiari contemporani —, este reluată anacronic problema de către ultimii doi scriitori citaţi, Endre Haraszti şi Bartha Antal. Argumentele lor nu diferă de acelea aparţinînd fostei „şcoli ştiinţifice" de la Budapesta2 Dar să vedem pe ce argumente se sprijinea această teză a citatei istoriografii maghiare.
1. a/ Un prim argument — de logică istorică — afirmă imposibilitatea formării poporului român în 165 de ani de ocupaţie romană. Acestui argument, istoriografia recentă românească îi răspunde că : „...naşterea poporului român pe teritoriul patriei e condiţionată de continuitatea, şi după abandonarea oficială a Daciei, a unei populaţii latinofone pe întreg cuprinsul acestui spaţiu ce se întinde între munţii Hemului până în nordul Carpaţilor dacici. Continuitatea aceasta se constată a fi existat de fapt, avînd ca focare principale centrele romanizate ale fostei provincii Dacia şi valea Dunării de jos, inclusiv Dobrogea" (Din Istoria Transilvaniei, voi. I, ed. II, Buc, 1961, p. 86). în concluzie, răspunzînd argumentului acestor istorici maghiari, citim în aceeaşi documentată lucrare : „...poporul român şi limba românească, rezultat al romanizării elementului autohton daco-moesic, al asimilării treptate a slavilor şi a altor populaţii aşezate pe teritoriul României de azi, s-au format în ultimele secole ale mileniului I e.n., în spaţiul carpato-danubian, de la nordul Dunării inferioare, avînd ca teritoriu nuclear ţinuturile de deal şi munte ale Daciei" (Ibid., p. 88).
b/ Tot ca un argument de logică istorică este cel invocat ex silentio: e-ăcerea de 8—9 veacuri (sec. III—XI/XII) a pămîntului transilvan ar dovedi lipsa unei populaţii autohtone daco-romane sau româneşti. Această tăcere 1-a făcut pe medievistul francez Ferdinand Lot să declare : „Niciodată, între sfîrşitul celui de al IV-lea şi al XIH-la secol, nu se vorbeşte de o populaţie română trăind în vechea Dacie" şi să exclame : „Această tăcere de zece veacuri este impresionantă" (Les invasions barbares, Paris, 1937, I, p. 282). împotriva acestui „impresionant" argument, istoriografia modernă şi cea românească răspund : nefiind „un popor dominant în mod durabil" — după cum recunosc partizanii tezei tendenţioase — românii n-au putut apărea în documentele cancelariilor pe timpul migraţiilor
2. Cu regret trebuie să constatăm insă că lucrările acestora găsesc argumente şi în recenta Istoria a Ungariei, apărută în limba franceză şi engleză (1974 şi 1975). Teza acestui tratat aficial rămîne cea bine cunoscută ( A se vedea : Const. C. Giurescu, Răspuns la „Niţel Aescintec" al unui vraci al istoriografiei maghiare, in „Revista ăe Istorie", Tom. 29, nr. 8, p. 1231—1235. 19TG).
ÎNTRE ISTORIA SILENŢIOASA ŞI ISTORIA ZGOMOTOASA
51
- (Sec ni—X) ; ei s-au retras în păduri şi munţi, de unde au revenit odată cu trecerea valurilor migratoare. Dealtfel, argumentul ex silentio nu este integral valabil : Notarul Anonim, cronicarul chievan Nestor şi istoricii bizantini pomenesc, după cum vom vedea, de existenţa unor formaţiuni politice romano-slave si româneşti, în perioada şi pe teritoriul incriminat. Istoria comparativă a descoperit, pe de altă parte, similitudini elocvente între fenomenul petrecut în Dacia traiană şi cele din Spania creştină (după invazia arabă, sec. VIII), din Italia, Belgia, Britania... : pendularea populaţiei autohtone între munte şi vale.
c/ Ar mai fi de adăugat, la argumentele bazate pe logica istorică, un argument ex silentio, operînd, de astă dată, împotriva partizanilor migrării masive a românilor din sudul în nordul Dunării (sec. XII—XIII) : nici un document, scris ori de altă natură, nu consemnează acest important eveniment ; probabilitatea lui e sprijinită pe cîteva fragile speculaţii filologice.
2. O a doua categorie de argumente ale istoriografiei menţionate sînt cele istorice. Intre primele, figurează monografia lui Flavius Vopiscus, consacrată lui Aurelian, în care biograful latin scrie că evacuarea din 271 a antrenat cadrele militare, administrative şi pe „provinciales". Afirmaţie de necrezut : întîi, pentru că nu apare posibilă, în condiţiile vremii, evacuarea totală (inclusiv „provinciales", ruralii) a unei populaţii de circa un milion de locuitori (după V. Pîrvan) ; al doilea, pentru că un eveniment atît de amplu ar fi fost menţionat şi în alte documente ; al treilea, pentru că informaţia lui Vopiscus este discutabilă, dat fiind că „istoria acestui timp (epoca imperială) se ocupă în primul rînd de guvern, nu se atinge decât incidental de naţiunea dominantă şi nu tratează decît dia întâmplare despre popoarele supuse" (v. Th. Mommsen, Die Schweiz in romischer Zeit, aipuid A. D. Xenopol, Une enigme historique, Paris, 1885, p. 16). în alte provincii romane invadate, locuitorii satelor nu s-au expatriat, ci s-au retras în. păduri şi munţi. Exterminarea dacilor şi evacuarea totală a provinciei ar constitui un fenomen cu totul singular în istoria epocii 3.
— Un şir de testimonii scrise atestă prezenţa românilor în Transilvania încă în prima jumătate a sec. X : Cronica Notarului Anonim al regelui Bela III menţionează trei voevodate româneşti sau româno-slave, al lui Glad (Vlad ?) în Banat, al lui Menumorut în Criişana, şi al lui Gelu în podişul Transilvaniei, care s-au opus cu arma ocupaţiei maghiare ; de unde concluzia preexistentei lor în zonele respective.
— O menţiune asemănătoare figurează în Cronica vremurilor trecute, atribuită cronicarului chievan Nestor : după ce au trecut munţii înalţi, ungurii „începură să se lupte cu volochii şi cu slavi care locuiau aceste ţări (apud Din Istoria Transilvaniei, voi. I, ed. II, Bucureşti, 1961, pp. 7—8). De remarcat distincţia făcută de această Cronică între volochi si valahi : slavii numeau volochi pe românii din nordul Dunării, în timp ce românilor din sud le spuneau valahi. Teza imigrării valahilor din sud peste Dunăre primeşte, în Cronica lui Nestor, o severă infirmare.
— Consemnări autentice despre prezenţa unei populaţii „vlahe" în nordul Dunării fac şi istoricii bizantini Kekaumenos (sec. XI), Nicetas Choniates şi Cin-namus (sec. XII)  (v. Din Istoria Transilvaniei, p. 78).
— La teza originii latine şi a continuităţii românilor în arcul carpatic au aderat aproape toţi istoricii unguri formaţi în şcoala umanismului : Confiniu, istoriograful lui Matei Corvin, în Rerum Hungaricarum Decades; Nicolae Olahus, primatul de Esztergom (1493—1568) ; savantul transilvănean Toppeltinus, în Ori-gines et occasus Transylvanorum (Leyde, 1667). Acestora li se alătură umaniştii italieni, Lorenzo della Valle şi Aeneas Piccolomini (papa Pius II). Greutatea acestor
'■ Argumentele contra tezei exterminării dacilor sau a evacuării totale a populaţiei dia acest spaţiu sînt analizate exhaustiv de Const. C. Giurescu : a/ zisa exterminare n-ar ti putut afecta decît partea masculină şi în stare de luptă a populaţiei, nu pe soţii şi copii (3/4 din popuiaţie) ; ol existenţa a cel puţin zece corpuri de trupă dacice, semnalate în luptele din diverse provincii ale imperiului, după cucerirea Daciei ; c/ grupuri importante de daci — cu femei şi copii — au făcut act de supunere faţă de cuceritori, aşa cum reiese din şapte scene de pe Columna Traiană, deci au fost cruţaţi de învingători ; d/ ultima scenă a Columnei indică revenirea dacilor în vechile locuri sau în alte locuri din interiorul provinciei ; el răscoalele repetate ale dacilor, din timpul ocupaţiei romane. C. C. Giu>-rescu încheie dovezile sale astfel : cea mai mare parte din populaţia dacică a ţinutului carpato-tlanubian — în cazul cel mai rău, trei sferturi ale ei — a continuat să existe după cucerirea Daciei de către romani şi a transformării ei în provincie imperială" (op. cit., p. 1233).
32
VIAŢA ROMANEASCA
prestigioase mărturii, „şcoala ştiinţifică" maghiară a redus-o la valoarea unei „legende".
— Mai dificilă este „maltratarea" unor iluştri istorici ca Mommsen, Yung, Homo, Pasch, Altheim etc, care au subscris şi demonstrat teza continuităţii românilor  în   spaţiul carpato-dunărean,
V. „Popor fără istorie", dar făuritm de istorie. Istoricii români din ultimul secol au lărgit baza cercetării problemelor fundamentale ale istoriei naţionale. Opere de sinteză, rezultat al investigaţiilor multidisciplinare şi al eforturilor colective, au deschis drumul spre realitatea istoriei din adâncuri, a istoriei silenţioase, şi au  dat  glas  unui  impresionant  material documentar.
Vorbind de „oameni fără istorie", de marele anonim, poporul, Unamuno se gîndea, prin contrast, la istoria minorităţii dominante, istorie de suprafaţă, în care poporul era implicat numai ca masă de manevră. Această istorie nu era a poporului ; istoria lui proprie era aceea din adîncuri, istoria „madreporică", tăcuta ziditoare a istoriei de durată, a marii istorii. Pînă ia explozia arheologică din ultimii 40—50 de ani din Transilvania, despre această istorie au vorbit totuşi destule documente : lingvistice, toponimice, etnografice. în susţinerea tezei lor, istoricii maghiari citaţi au recurs, de asemenea, la aceste dovezi :
1. Că limba şi poporul român s-au format în Balcani, o dovedeşte — pretind aceşti istorici — prezenţa în zona respectivă a unor grupări etnice, în lexicul cărora figurează o sumă de termeni comuni şi românilor din nordul Dunării. Este vorba de albanezi, aromâni, meglenoromâni. „Poporul şi limba română, scrie L. Makkai, s-au născut în Peninsula Balcanică : poporul s-a constituit din păstori romanizaţi, iar limba din latina vulgară vorbită de ei, limbă impregnată de balcanisme, şi care a trebuit să sufere mai tîrziu puternice influenţe, albaneză, slavă şi turcă" (Documenta..., p. IX).4 Prezenţa românilor în nordul Dunării nu s-ar explica deci decît prin imigrare. Istoricii români admit că la originea limbii noastre stă latina vulgară, vorbită în Dacia Traiană, Dacia Aureliană, Moesia Inferior şi Moesia Superior, spaţiu care corespunde Transilvaniei de vest, Banatului, Olteniei, Bulgariei de vest, Serbiei de vest şi Macedoniei de nord (v. Problema. continuităţii Românilor în Dacia, Sibiu, 1943, p. 11). Peste acest „strat" eoirtun, care explică prezenţa unor termeni comuni, s-au suprapus straturi etnice diferite, care au determinat deosebitele structuri dialectale (daco-română, aromână, Dnegleno-română şi istro-română). Leagănul poporului şi limbii române este Transilvania ; nucleul acesta etnografic a păstrat legături cu substratul din zona întinsă a romanităţii răsăritene în tot timpul evului mediu. Diferenţele lingvistice dintre cele patru dialecte se explică prin vicisitudinile diferite, cărora populaţiie respective au trebuit să le facă faţă.
2. O arma frecvent întrebuinţată in această confruntare este toponimia fcu stăruitoare predilecţie pentru hidronimie). Istoricii menţionaţi „constată" că Transilvania nu păstrează nici un nume de loc provenit din Antichitatea dacoromână, de unde ar rezulta că n-a existat o populaţie autohtonă păstrătoare a acestor vestigii toponimice. în schimb, abundă nomenclatura ungară şi uneori slavă ; ergo : ungurii i-au precedat pe români în acest spaţiu. Aparent, impresionant. O analiză mai pătrunzătoare şi cu referiri la situaţii similare din alte ţări  romanice  stabileşte  însă   următoarele :
— bună parte din aceste nume sînt, fie traducerea în limba maghiară a vechii nomenclaturi, procedeu curent întrebuinţat de minoritatea dominantă ; fie o maghiarizare formală ; prin agăţarea, la tulpina autohtonă, a unor terminaţii în -falva sau -hâza, ori numai a unor particule diminutive şi topografice ;
— alte denumiri — cele slave — sînt tot traduceri sau creaţii proprii ; multe din aceste denumiri au fost împrumutate de unguri, ca şi de români ;
— s-a remarcat un fenomen, care surpă multe speculaţii : cursul unor râuri are trei nume, un nume maghiar, în regiunea din vale, un nume slav, pe cursul mijlociu, şi un nume românesc pur, la izvoare (ex. tipic Bistriţa). Dealtfel, în general, regiunile păduroase şi muntoase poartă nume româneşti : argument puternic în favoarea autohtoniei românilor ;
*: Un eontraargument lingvistic convingător, dezvoltat de C. C. Giurescu este destinul termenului pOcură, derivtnd din picula latin, care „nu se găseşte In nici o altă limbă romanică şi atei în Peninsula Balcanică" (op. cit., p. 1234).
ÎNTRE ISTORIA SILENŢIOASA ŞI ISTORIA ZGOMOTOASA
53
_ afirmaţia radicală a vechilor istorici maghiari e contrazisă de realitate :
umeroase nume de rîuri din limba română sînt antice, perpetuate de populaţia autohtonă daco-romană (Timişul, Crişul, Mureşul, Oltul, Ampoiul, Someşul) ; aceeaşi  situaţie la  aşezările  din munte.
Pe urmele acestor analize, a ieşit la iveală un adevăr de mare pondere în balanţa disputei : toponimia ardeleană — şi în special hidronimia — e formată in proporţie de 80% din nume româneşti (v. Din Istoria Transilvaniei, p. 83).
3. Privite din punct de vedere etnografic, realităţile transilvane conduc la aceleaşi concluzii : persistenţa aşezărilor, portului, culturii pe linia tradiţiei dacoromâne. Peisajul rural ardelean este o carte ideografică, descifrabilă de orice inteligenţă obiectivă ; confruntarea ei cu imaginile de pe columna lui Traian convinge orice spirit critic. „Nici unul dintre popoarele conlocuitoare din Ardeal — îsi încheie studiul său un etnograf român — nu are o civilizaţie rurală cu caracter mai autohton, avînd toate semnele unei civilizaţiuni străvechi, adînc înrădăcinate în trecutul si solul acestui pămînt" (v. R. Vuia, Problema continuităţii românilor in  Dacia,   Sibiu,   1943,   p. 36).
4. Un loc primordial — aş spune, tranşant — ocupă arheologia. Scriitorii maghiari pomeniţi opuneau realităţii constrîngătoare teoria celor 8—9 secole de tăcere, golul istoric al evului mediu. Am văzut cît de relativă apare lipsa dovezilor scrise. Golul istoric s-a îngustat din ambele extremităţi ,(sec. III şi sec. XII) : pragul inferior s-a ridicat pînă în sec. V, iar cel superior a eoborît pînă în sec. IX. Descoperirile arheologice din ultimii 40—50 de ani au străpuns tăcerea şi au zguduit eşafodajul „şcolii istorice" maghiare : pămîntul ardelean a prins să vorbească răspicat, şi-a rostit în termeni clari apartenenţa :
— Se ştie azi că există în Transilvania peste 160 de localităţi cu tezaure monetare din secolele III—IV—V e.n., aparţinînd daco-romanilor rămaşi pe loc după evacuarea lui Aurelian (271/272). Aceste tezaure, observă C. C. Giurescu (v. Istoria Românilor, voi. I. Buc, 1974), sînt, în majoritate, compuse din monetă divizionară, întrebuinţată mai ales de populaţia cu venituri modeste. Teza istoriografiei româneşti a continuităţii susţine că Aurelian n-a evacuat decît cadrele militare şi administrative, pe care le-a urmat minoritatea bogată, pe cînd populaţia nevoiaşă — agricultori, păstori, meşteşugari, posesori de monetă măruntă — a rămas pe loc.
— In 1941, cercetătorul Kort Horedt a descoperit la Biertan (jud. Tîrnava Mare) o inscripţie votivă creştină în limba latină : Ego, Zenovius volum possui (Eu, Zenovie pusei această danie), care datează din sec. IV, deci cu peste o sută de ani   după   evacuarea Daciei.
— Săpăturile făcute la Alba-Iulia dovedesc existenţa unei populaţii autohtone   în   sec.   IV   şi V.
— în cimitirul de la Brăteiu (pe Tîrnava Mare), s-a dezgropat o populaţie care practica „un rit şi un ritual de înmormîntare provincial-roman" (C. C. Giurescu,   op.   cit.,   p. 129).
— Monete bizantine sînt semnalate în Banat prin sec. VI şi VII ; iar tezaurul de Ia Firtos (Transilvania) cuprinde monete din timpul lui Heraclius (c. 575—641 e.n.) (v. A. Ferenczi, Der Firtoscher Fund byzantinischer Goldmunzer, Sieben-burgische Vierteljahrschrift, 62, 1939, p. 59 — ap. G. I. Brătianu, Le probleme de la continuite daco-roumaine, Bucureşti, 1944, p. 16). Cînd regii ungari băteau primele monete, în Transilvania circulau monete bizantine (G. I. Brătianu, op. cit.,   p. 17).
In faţa acestor dovezi — şi altele nemenţionate aici — acad. C. Daicoviciu conchidea încă din 1943 : „In primele două secole ce urmară după abandonare, în sec. IV şi V, prezenţa unei populaţii destul de numeroase daco-romane în Ardeal e bine constatată atît prin diferite aşezări omeneşti (Sarmizegetusa, Micia, Lechinţa, Porolissum etc.) cît şi prin cele două cimitire de la Sîntana si Tîrgu-Mureş" (C. Daicoviciu, Problema continuităţii Românilor în Dacia, Sibiu, 1943, P. 9). Aceste constatări îl îndreptăţeau să declare despre continuitate că „ea înseamnă o neîntreruptă vieţuire a unui neam pe aceleaşi meleaguri, din vremuri atît de adînci, încît pămînt şi om par zămisliţi deodată, unul pentru altul" (op.  cit.,  p. 5).
54
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
îngustat prin abundenţa noilor dovezi din ultimii 40—50 de ani, golul istorie din primul mileniu al erei noastre îşi pierde orice forţă probantă contra tezei continuităţii. Şi pămîntul românesc al Ardealului — palimpsest inestimabil — continuă încă să-şi revele relicvele unei istorii mari. „Poporul fără istorie" se restabileşte în drepturile lui sacre, îşi recuperează istoria făurită de geniul lui propriu. Măsurată în adîncime, această istorie are două mii de ani ; privita în substanţă, ea înseamnă milioane de români şi o civilizaţie strălucită.
VI. Cnid pămîntul vorbeşte... Recrudescenţa anumitor teze maghiare este, trebuie s-o mărturisim cu regret, inoportună şi fără viitor. într-o epocă în care democraţia umanistă este chemată să rezolve paşnic şi pertinent litigiile unor vremuri şi mentalităţi revolute, asemenea probleme sînt anacronice. Pentru a încheia aceste — de noi nedorite — puneri la punct, vom invoca un ultim argument în favoarea tezei româneşti : convingerea din totdeauna a poporului nostru că el este gazda, nu musafirul acestor pământuri. în tratatul de Istoria Românilor al lui C. C. Giurescu (1974), se relatează (p. 137) cazul ţăranului român din părţile Sibiului, care, întrebat de un sas dacă şi românii ar putea face o aniversare a colonizării lor în Transilvania, a răspuns simplu : „noi nu avem ce să sărbătorim, pentru că nu sintem veniţi de aiurea : noi sîntem de aici". Şi, pe aceeaşi linie, iată o constatare personală : în ţinutul Buziasului,, am auzit cuvîntul „venituri", termen tipic românesc, prin care autohtonii îi numesc pe străini ; în conştiinţa ţăranului român din Ardeal s-a operat o distincţie netă intre locuitorii statornici — românii — şi  cei  veniţi  de aiurea.
Aşadar, pămîntul Ardealului vorbeşte mai limpede şi mai hotărît ca ori-cînd ; conştiinţa românească a Transilvaniei este mai adîncă şi mai luminoasă, ca niciodată. în faţa acestor mărturii indelebile patimile ar trebui să amuţească.
AL. CONSTANTINESCU
CÂRTI—OAMENI—T APTE
• TOLSTOI — EROU DE ROMAN. Dacă romanul modern este tot mai mult istoria critică a universalei perplexităţi umane în faţa spectacolului vieţii, sau în faţa regenerării, tot atît de miraculoase, a ciclului vieţii tulburat de atîtea primejdii, afirmînd poziţii extrem de diverse faţă de acest spectacol şi faţă de însăşi nedumerirea pe care el o produce _ de unde atîtea întîmplări nemaipomenite şi atitudini nu lipsite de contradicţii —, dacă viaţa întrece în senzaţional şi neprevăzut orice ficţiune romanescă, atunci cel mai profund şi mai pasionant roman al lui Lev Tolstoi nu este nici ..învierea, nici Anna Karenina, nici măcar Război şi Pace, ci însăşi viaţa marelui scriitor, înfăţişată radiografie şi prin deschidere şi acumulare, panoramic, cu extremă sinceritate, cu teribil dramatism, în paginile imensului său Jurnal (1847— 1910).
La împlinirea celor 150 de ani de la naşterea lui Tolstoi. cititorul român are prilejul să cunoască acest fantastic roman, căci cele două volume cu texte admirabil selectate şi comentate de Ion Ia-noşi şi inspirat traduse de Janina lanoşi (Editura Univers, voi. I — 1975, voi. II — 1976) îi pun în faţă o capodoperă literară cel puţin de valoarea marilor romane ale artistului.
Jurnalul se citeşte într-adevăr ca un roman, nefiind, ca alte scrieri similare, un martor al laboratorului, o anexă a activităţii propriu-zise, un corpus de documente luminînd creaţia, pentru că este scris ca un roman recompunînd toate trăsăturile acestuia ; eroul construieşte sistematic un destin, dezvăluie prin faptele sale o lume, dezvoltă în juru-i caractere, iar autorul sancţionează evenimente şi urmăreşte aproape tezist o idee — aceea a perfectabilităţii şi biruinţei vocaţiei.
In 1847, cînd sînt aşternute primele rînduri pe filele carnetelor intime, eroul ne apare un dezorientat blamabil cu o moralitate dubioasă, un înrăit cartofor, un impetuos vînător de fuste şi de poziţii, un Julien Sorel lipsit însă de ţel, farmec, şi perspectivă, singura lui trăsă-
tură definitorie fiind remuşcarea pentru turbarea recidivistă cu care se precipită spre atingerea satisfacţiilor de moment, însemnările îl redau pe Tolstoi tînăr un orgolios neînarmat cu puterea înfrînării, un instinctual rătăcindu-se pe căi din capul locului condamnate de conştiinţa lui, un amator de spectacole şi senzaţii tari, un moralist impostor care, formu-lînd zilnic norme de viaţă echilibrată şi oferindu-şi mulţime de sfaturi (unele de un colorit desuet-pragmatic), nu face decît să le contrazică constant, să se compromită progresiv şi să-şi pregătească crize noi de conştiinţă şi de plictis Omul de prisos al literaturii romantice ruse nu îşi semnalează geniul decît prin nota de nemulţumire care, lăţindu-se de la sine spre semeni şi instituţii, va deveni leit-motivul tuturor observaţiilor critice şi va dezvolta subteran marea observaţie realistă a întregii opere.
Interesant e de notat pentru începutul însemnărilor, ca şi pentru anii ae mijloc ai  jurnalului, inapetenţa eroului pentru problematica artistică : eroul nu se dezvăluie  decît  foarte  rar  un  chemat, un posedat de muze, arta nu e decît un mijloc pentru desăvîrşirea morală sau, pentru că are multe reproşuri să-şi facă în această  privinţă,  pentru  măcar o conduită morală onestă. Eroul se aruncă în viaţă fără acea diavolească imagine a în-tîmplării  care  îl  făcea  pe  Flaubert un artist, care îl tortura pe un Zola pînă a pleca   genunchiul   şi   fraza   la judecata prietenilor, care îl arunca pe Balzac în vise de glorie şi îmbogăţire. El plonjează în viaţă spre a scăpa de chinul de-a fi inutil şi caută aventura spre a nu prelungi o existenţă ce nu ajunge să demonstreze nimic. Notele sale de drum în Cau-caz sau în alte locuri (a trăit cîtva timp şi la Bucureşti !) sînt de o sărăcie deprimantă,   rar   descrieri   sau   portrete. In schimb, o mare vînturare de nume de oameni, de staţii de poştă, de observaţii mondene, pretutindeni eroul întîlnindu-şi fiinţa   şi   imperfecţiunea   de  care căuta disperat să se lepede ; în schimb — ceea ce  constituie  materia  primă  a oricărui
56
VIAŢA ROMANEASCA
roman — o dorinţă expresă, aproape patologică de mărturisire, de mîntuire prin spovedanie. Tolstoi îşi scrie jurnalul pentru a se defini din haosul unei existenţe !a întîmplare : „N-am ţinut niciodată un jurnal   pentru   că   nu-i   vedeam rostul. Acuma însă, cînd mă ocup de dezvoltarea capacităţilor mele, voi fi în măsură să judec, după jurnal, mersul acestei dezvoltări. In jurnal trebuie să se găsească o tabelă de reguli şi tot în jurnal trebuie fixate activităţile mele viitoare" — scrie el undeva. Care sînt acele activităţi, care este ţelul ? Tolstoi notează : „Scopul vieţii omului este să contribuie în toate felurile la dezvoltarea multilaterală a tot ceea ce există". Un ţel atît de amplu şi de general, atît de indiferent la artă ar fi   demobilizat   pe   oricine   în  afară de eroul cărţii. Tolstoi îşi află rostul în mecanismul   perfectibilităţii   şi   scrie : „Voi ajunge oare vreodată să nu depind de nici  un  fel  de  împrejurări  din  afară ? După  părerea  mea acest lucru ar fi o imensă   perfecţiune,   deoarece,   în omul care nu depinde de nici un fel de influenţă  străină,  spiritul,  prin înseşi. cerinţele  sale,  întoarce  necesarmente materia şi atunci omul îşi atinge menirea'" Viaţa  eroului  se complică  pe măsură ce anii trec, aventura îl  acaparează şi. contrar scopului propus, Tolstoi depinde tot mai mult de împrejurări, de oameni, de materie. Evenimente dure, experienţe grave, încercări de toate felurile îl aţin;? şi-1 abat de la acest ţel. Cu o încăpăţî-nare adesea penibilă eroul se regăseşte, îşi   recunoaşte   greşelile,   apoi   se reîn-toarnă spre ţelul enunţat în juneţe, acelaşi   ţel   abstract,  foarte  general   şi, de vreme ce se află mereu în conflict cu împrejurările,    neîncetat   zdruncinat de contradicţii. Din această largă pendulare între ţelul în fond confuz şi lectura realităţilor ce îl zdruncină, din această luptă sortită insuccesului, pasul cunoaşterii îşi scade   amplitudinea,   ambiţia chinuitului cavaler trebuie să se domolească şi marile energii puse în slujba perfectibilităţii morale consimt să se consume în lucrări mai puţin înalte, mai mult supuse împrejurărilor. Eroul cade în compromisul artei, el începe să scrie romane.
într-adevăr, lectura atentă a Jurnalului ne dezvăluie că romancierul se formează şi îşi descoperă conştiinţa pe măsură ce moralistul în agonie îşi vede scopul vieţii învăluindu-se în ceţuri, neputinţa de a atinge ideile în stare pură, esenţele spirituale, cărora ar fi dorit să le fie subtil interpret, îl conduce la studiul împrejurărilor, al istoriei, al anecdotei, al temporarului şi materiei. Pagi-
nile jurnalului sînt martore ale unui conflict faustic între materie şi spirit, din care ies învingătoare, spre folosul Artei, materia, forma, viaţa.
Biografia   desfăşurată   de   scriitor în Jurnal   ne   interesează   fireşte   ca document, căci aventura lui Tolstoi este pasionantă   şi   definitorie   pentru   arta sa. Dar mai important mi se pare a cunoaşte din   paginile  sale  mecanismul  adînc al creaţiei în general, feţele şi contrafeţele geniului  literar care, teoretizînd,  nu îşi atinge punctele teoretic, ci doar îşi struneşte corzile ţiterei spre a cînta imnul vieţii,   realităţii,   ficţiunii,   aflate într-o gamă ce mesianicului i se părea degradantă, iar nouă ni se înfăţişează sublimă Satisfacţia   cititorului   de   azi   în faţa „nereuşitei" moralistului vine de la convingerea  că  zona materiei  încercate de spirit, dar necucerite de el este singura geografie fertilă a romancierului. Jurnalul lui Tolstoi, care ar fi trebuit să apară în final un amplu tratat de filosofie este un roman desăvîrşit şi teribilul eşec af eroului  său  nu   este  decît  o minunată, universală biruinţă a altui spirit — Spiritul artistic.
M. H. SIMIONESCV
• VOCAŢIA GÎNDIRII TEORETICE. Ideea-cheie a lui N. Tertulian, argumentată în mod statornic şi convingător în toate cărţile sale, este că actul critic ne trimite, prin substanţa lui, inevitabil, la o estetică şi o filosofie. Iată de ce el studiază predilect tocmai figurile de critici sau teoreticieni ai artei la care o asemenea conjuncţie apare mai adînc, mai limpede şi mai pilduitor. în al doilea rînd, trebuie remarcată preferinţa categorică a lui Tertulian pentru filosofiile de mare anvergură, nu numai intelectuală, dar şi socială. E semnificativă din acest punct de vedere repudierea într-o pagină din noua carte atît a teoriilor absenteiste, catedratice, cît şi a celor pur conjuncturale.
Pentru un spirit pasionat de filosofiile cu vocaţie socială, întîlnirea cu Lukâcs trebuia să însemne un eveniment. Iată de ce, treptat, N. Tertulian a devenit cel mai fervent popularizator şi exeget lu-kâcsian de la noi ; în volumul anterior, Critică estetică, filosofie, el ne-a oferit şi schiţa unei captivante monografii a evoluţiei spirituale şi a sistemului de idei al strălucitului filosof maghiar, supranumit, printr-un superlativ care vorbeşte de la sine, un .,Marx al esteticii". în re-
CÂRTI — OAMENI — FAPTE 57
centa carte, Experienţă, artă, glndire (Cartea Românească, 1977), lukâcsianis-mul continuă să fie o prezenţă cu valoare exemplară şi paradigmativă. Tertulian se ocupă acum, cu aceeaşi pasiune şi aplicaţie, de ultima cristalizare a gîndirii filosofice a lui Lukâcs, monumentala Antologie a existenţei sociale, punînd în lumină disponibilităţile extraordinare ale acesteia pentru o revitalizare a marxismului contemporan, pentru emanciparea iui de sub tutela unor vechi idei ce şi-au înstrăinat esenţa şi pentru adîncirea lui printr-o concepţie deschizătoare de perspective generoase şi fertile.
Dar simpatia lui Tertulian, deja numită, pentru construcţiile filosofice deschise problematicii istorice şi sociale 1-a dus treptat şi către studii insistente şi de mare amplitudine asupra Şcolii de la Frankfurt, reprezentată în volumul ultim prin evocarea lui Marcuse şi a lui Adorno. Dacă în cazul lui Adorno interesul dominant este fireşte concentrat asupra descifrării sensului şi a articulaţiilor unui penetrant sistem estetic, original, polemic, dar în acelaşi timp şi convergent, în sens superior, cu teoremele esteticii marxiste, în analiza contribuţiilor teoretice marcusiene, accentul cade pe dezbaterea aportului acestora la critica extrem de personală a capitalismului tardiv. Tertulian este preocupat desigur în primul rînd să scoată la lumină aspectul meritoriu, pozitiv al dificilei tentative care îl onorează pe Marcuse : aceea de a depista resursele şi mecanismul rafinat al unei societăţi ce se revendică ideologic din liberalism, dar care acţionează represiv. Aceasta poate da impresia, cum a şi dat-o unor comentatori pripiţi, că limitele filosofului american sînt eludate. Delimitarea lui Tertulian rămîne însă fără nici un echivoc : pe de o parte, mutaţia socială nu poate fi efectul unor acţiuni minoritare, ea izvorînd în exclusivitate din experienţa claselor de bază ale societăţii ce se confruntă cu minoritatea profitoare, iar pe de altă parte transformarea nu va veni în primul rînd de la aşa numita „nouă sensibilitate" a mişcărilor contestatare, ci de la dialectica internă a structurii economice şi sociale a capitalismului contemporan.
Tot limpedea disponibilitate social-is-torică a substanţialismului camil-petres-cian 1-a hotărît pe N. Tertulian să studieze în amănunţime manuscrisul inedit al amplei opere Ştiinţa substanţei, căreia nu s-a străduit zadarnic să-i evidenţieze densitatea şi originalitatea. Nu vom intra aici în analiza demonstraţiei revelatoare
pe care autorul ne-o propune. Reţinem însă iarăşi pledoaria lui Tertulian pentru filosofia implicată în istorie şi sociali-tate, pentru vocaţia acesteia de a îmbrăţişa totalitatea existenţei omeneşti, concomitent cu distanţarea sa faţă cie metafizica oricît de strălucită a purelor concepte gratuite.
De la o viziune a totalităţii porneşte N. Tertulian şi în investigaţiile sale de estetică. Studiile consacrate lui Schopen-hauer, M. Dufrenne, Adorno, Th. Mann, Lukâcs, Ralea, autonomiei şi eteronomiei artei, hermeneuticii estetice . marxiste sînt elocvente sub acest aspect.
Ceea ce N. Tertulian subliniază şi argumentează absolut convingător, ideea înţelegerii contextuale a creaţiei, se sprijină pe faptul greu de contestat că opera interiorizează o exterioritate. Chiar dacă fenomenul angajează o mutaţie, aşa cum inflexibil va susţine totdeauna Oroce, interiorizarea lumii în subiect nu lichidează implicaţiile ei umane şi nu absolvă lumea însăşi de „vinovăţia" ei (cf. ideii lui Lukâcs câ „nu există o concepţie nevinovată asupra lumii"). Aceasta pentru faptul foarte simplu că orice operă de artă reprezintă expresia unei experienţe omeneşti şi implicit a unei viziuni asupra lumii ce nu ia naştere şi nu există decît prin împlîntarea ei într-o istorie şi o mentalitate socială. Am zice altfel câ o operă de artă este inevitabil o interpretare a realului, încît e imposibil 3 goli obiectul ei de sensul şi semnificaţiile investite de subiect. Interpretînd-o mai apoi la rîndul ei, critica nu poate rămîne insensibilă tocmai faţă de investiţia în operă a unei subiectivităţi determinate prin geneza ei istorică şi socială. Interpretarea critică este istorică şi socială, întîi pentru că şi interpretarea pur artistică este la fel şi, în al doilea rînd, pentru că orice act hermeneutic e prin natura lui determinat de opţiuni umane sociale şi istorice
A doua latură a chestiunii priveşte însăşi esteticitatea ca atare, pusă de auto-nomişti în sarcina puterii formative a creaţiei, căreia i se recunoaşte deci condiţia de cauză primară, de primum mo-vens al întemeierii ontologico-axiologice a artei. Ne întrebăm dacă situaţia nu trebuie de-a dreptul răsturnată : structura operei nu este cauza, ci rezultatul actului artistic sau mai exact al autenticului purtător de esteticitate care se dovedeşte in definitiv a fi o anumită viziune a realului adînc marcată de prezenţa plenitudinii umane, a esenţialităţii şi a ge-nericităţii noastre, care explică totdeauna.
58
VIAŢA ROMÂNEASCA
numai ea, vocaţia universală a creaţiei. EsenţiaMtatea, plenitudinea umană se manifestă, se exprimă exclusiv artistic, căci forma ei de existenţă este indisolubil arta însăşi. Opera mare nu e opera perfectă sub raport formal, ci opera „plesnind" de plenitudine umană, fireşte nu de una generală şi abstractă, ci situată cît mai limpede socialmente şi istoriceşte, întotdeauna pe poziţii foarte variate, ceea ce nu impietează diferenţiat asupra calităţii ei artistice.
Subliniem aceasta .întrucît nu credem în translaţia — pe care şi Tertulian o face la un moment dat (pp. 21—23) — de Ia orientarea strict ideologică a creatorului la situarea strict axiologică a operei. Cazurile devenite clasice ale lui Bal-zac, Tolstoi sau Avercenko, apreciat de Lenin exclusiv pentru talent, sînt concludente. Cazul unor artişti contemporani cu opţiuni ideologice ambigui, cînd nu de-a dreptul discutabile, ar trebui luat în discuţie şi el. Superioritatea înţelegerii marxiste a creaţiei artistice vine tocmai din ampla ei deschidere axiologică. Ea recunoaşte existenţa operei în funcţie de forţa plenitudinii umane a acesteia, în funcţie de forţa creatorului de a sonda în profunzimile umanităţii noastre de pe poziţiile sale inalienabile, ce aparţin ireductibil unei ideologii, nu totdeauna consonantă cu poziţiile noastre.
Trebuie pusă în lumină mai ales ideea, asupra căreia insistă N. Tertulian cu temei, că, după cum există o eteronomie culpabilă şi una fecundă, tot astfel opţiunile ideologice ale artistului nu ne interesează nicidecum în ipostaza lor ex-traestetică şi programatică, ci numai ca realităţi topite şi asimilate în viziunea operei asupra lumii, în acel „sentiment al lumii" (Weltgefiihl) ce caracterizează arta în esenţa ei. întrucît demersul autentic al unei estetici şi hermeneutici de orientare creator marxistă trebuie să considere, cum spune permanent Tertulian. relaţia complexă şi profundă dintre creaţie şi obiectivitatea lumii şi dintre operă şi interpretul ei, fixat şi el ca şi artistul în orizontul de criterii, de valori şi opţiuni al unui anumit sistem de referinţă.
Interesul cărţii lui Tertulian vine din vocaţia fundamentală a acestui autor aflat la confluenţa tuturor problemelor şi a ideilor contemporane : vocaţia gîndirii teoretice, pe care puţinele obiecţii ce se pot aduce cărţii sale nu o umbresc ; ea merită să fie cu putere subliniată.
FLORIN MIHĂILESCU
• EDGAR PAPU SAU ELOGIUL TIMIDITĂŢII OFENSIVE. Desăvîrşita ci-vilitate a omului, amabila sa atenţie faţă de cei din jur m-au făcut totdeauna să cred că profesorul, eruditul şi scriitorul Edgar Papu păşeşte pe culoarul unei redacţii aşa cum se păşeşte într-un templu : cu pasul de pîslă al celui atent la cîntecul liniştii dinafară dar şi dinlăun-trul său. Capul uşor aplecat pe o parte, aşa cum îl ţin muzicienii sau poeţii, atenţi la tumultul muzical interior, zîmbetul permanent — mască proteguitoare sau uitare de sine ? — nu-l scutesc însă totdeauna de abordările neaşteptate şi agresive din jur.
Fragilitatea şi vulnerabilitatea făpturii îşi ia de multe ori drept scut politeţea reverenţioasă. Dar se poate foarte bine ca dincolo de aspectul unui om dezarmat, pradă uşoară pentru insistenţi sau pisălogi, să împărătească, în străfunduri, o minte îndrăzneaţă, chiar iconoclastă. Un mare iubitor de paradoxuri, un demolator de statui sau de prejudecăţi. Sub masca unei îndatoritoare politeţi, Edgar Papu ascunde o rară tenacitate a ideii, o statornică hotârîre a opiniei, izvorîte din convingere, nutrite dintr-o mare erudiţie. O erudiţie care nu se înfoiază niciodată asemeni cozii de păun larg desfăcute, fiindcă Edgar Papu, contemporanul nostru, iubeşte măsura şi sobrietatea. El oficiază în haina elegantă a clarităţii ideii, exprimate concis. Iconoclastia în-mănuşată, timiditatea bravă, optica nouă „asupra lucrurilor vechi", ochiul dilatat care cată a cuprinde pînă departe aspectele diverse şi ascunse la prima vedere — toate acestea le recunosc în cărţile eseistului, ale criticului studios, ale stilistului care şi-a creat un sistem de apărare prin cufundarea în studiul literaturilor lumii. De la eseul din 1936, Răs-p'intii — forme de viaţă şi cultură pînă la volumul Din luminile veacului apărut în 1967, de la Feţele lui lanus (1971) şi pînă la dinamitardul volum, cu titlu voit anodin. Din clasicii noştri, cufundarea cu seriozitate şi rîvnă în studiul comparatist al artelor şi literaturilor a fost condiţia sine qua non a unei gîndiri critice originale, străbătută de patosul unei idei : ideea bipolarităţii interne conţinute de procesul creator, a conjugării dintre aspectele aparent paradoxale, contradictorii ale tradiţiei şi inovaţiei. Captivanta teorie a lui lanus bifrons — metaforă critică fertilă, — a zeităţii care cuprinde simultan aspectele bipolare ale creaţiei („Mintea creatoare este unică, dar privirea ei se prezintă bipolară, dirijîndu-se deopotrivă către trecut şi către viitor"),
CÂRTI — OAMENI — FAPTE
59
vorbind de înnoiri „care apără momente vechi", de o literatură romană anticipînd literatura modernă europeană sau de Renaşterea italiană ce-şi extrage noutatea din „cel mai adînc trecut", cartea Feţele lui Ianus, din 1971, lasă să se întrevadă stăruinţa clară a unei idei fecunde, tenacitatea unei gîndiri critice care nu se lasă în voia speculaţiei gratuite ci îngrădeşte şi supune speculaţia ideii. Recitind Feţele lui Ianus mi-am dat seama că Edgar Papu nutrea de mult ideea scumpă sieşi a anticipaţiei, dar şi a înnoirii prin tradiţie, refuzînd legea imitaţiei sincronice : „Totul ne arată că pe fundalul unui solid teren de lansare, alcătuit din date ale trecutului depărtat pot să scapere înfăptuiri mai substanţial noi chiar şi decît ultimele noutăţi ale prezentului" afirma criticul în 1971. Ceea ce acolo apărea circumscris literaturii italiene, în volumul Din luminile veacului, apărut cu patru ani înainte (la Editura pentru literatură, 1967), comparatistul nostru anticipase, analiz'înd contribuţia lui Sadoveanu şi Rebreanu la îmbogăţirea modalităţii romanului european prin întoarcerea la epopee (. . reluarea pe plan modern a anumitor' "genuri de multă vreme abandonate în speţă creaţia epopeică . . ."). De aici ' pînă ia teoria „protocronismului" nu era decît un pas. Un pas îndrăzneţ însă, pe care cartea Din clasicii noştri îl va face în 1977.
Puţine cărţi de teorie şi critică literara au stirnit o zarvă mai mare ca această carte a profesorului Papu. Ea şi-a aflat partizani înfocaţi şi contestatari violenţi. Şi observatori uimiţi. Cartea este într-adevăr, cu un cuvînt care-i place autorului, o „provocare". O provocare aruncată, desigur cu premeditare de Edgar Papu iubitorilor de stratificări definitive într-ale istoriei literare. In provocarea sa ni se pare a vedea, fără îndoială, un gest de mare temeritate Temeritate faţă de o bună parte a literaturii noastre moderne. Reţinem însă din gestul acesta îndrăzneţ interesanta şi fecunda teorie asupra conceptului de „originalitate" a cîtorva mari scriitori ' români, anticipatori ai unor genuri şi formule artistice. Criticul pare a înclina către originalitatea văzută ca o trăsătură singulară, izvorînd din trăirea nemijlocită a artistului. Ideea este preţioasă şi face să încline balanţa către o artă, o literatură trăgîndu-şi seva din viaţă, din realităţile acestui pămînt românesc care a generat minţi strălucite şi talente viguroase.
Ochiul dilatat al criticului, ciclopic, aş spune, surprinde nuanţe care pot scăpa, nuanţe  imperceptibile si  stabileşte asociaţii bizare : de pildă, Heliade Rădulescu precursor al psihanalizei, Eminescu precursor al dramei existenţialismului, Isfo-ria ieroglijică a lui Cantemir anticipînd „întregul romantism european", Alecsan-dri — cel dinţii „poet al iernii"  şi cel dintîi pastelist european, după cum, dincolo  de  metafora  minoră  a „croşetatului", aplicat scrisului Hortensiei Papadat Bengescu, putem lesne descoperi o prejudecată masculină ; şi o judecată critică insuficient  dospită  sau  poate  una prea exagerată, dimpotrivă, ca un aluat prea mult dospit, acoperind cu greu mari băşici de aer, în exegeza asupra lui Matei Caragiale văzut drept „cel mai laborios prozator din istoria literară a lumii..." Apelînd în egală măsură la intuiţia critică, la teoria literară, făcînd apel'la stilistică, la istoria literară şi la ştiinţa comparatistului care acoperă şi zone mari dir> istoria   culturii,   Edgar  Papu  aduce, într-adevăr, în cărţile sale (inclusiv în aceea dedicată lui Mihail Eminescu), „o optică nouă  asupra lucrurilor vechi". Sobrietatea gustului, modestia meditativului este adeseori infrîntă de strălucitoarea desfăşurare  în  evantai  a exegetului. Dincolo de acea discreţie, specifică omului, se insinuează pe nesimţite, în comentariul său un tumult al simţirii, ipostaziat cîteodată în fraze poetice — efect al contaminării de la textul analizat, interpretat.
S-ar părea că uneori timiditatea nativă poate genera o prospeţime a gîndirii continuă şi fertilă : la cei 70 de ani pe care-i aniversează la 13 septembrie, Edgar Papu se află în plin clocot al unei dispute lilerar-artistice fecunde, planetă generatoare de circuite orbitale dintre cele. mai neaşteptate Ce-şi poate cineva dori mai mult ?
• SENINĂTATEA POVESTITORULUI. Volumul Viscol în sînge al lui Dumitru Trancă, apărut recent la editura craio-veană „Scrisul românesc", adună la un ioc proze foarte deosebite ca factură. Nararea amplă a unei aventuri neconsumate pînă la capăt este alăturată unui (la fel de amplu) reportaj deghizat despre locurile copilăriei ; o naraţiune poliţistă, plină de suspans, al cărei ritm slăbeşte însă către final, este aşezată îndrăzneţ înaintea unor însemnări  de călătorie, scrise
60
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
cu nerv şi cu umor, dar cam convenţional legate printr-un pretext inutil.
Dumitru Trancă se arată partizanul unei proze de factură clasică, deloc tentat să facă rabat vreunei mode literare. El povesteşte cu plăcere întîmplări, contemplă peisaje exotice sau se confundă firesc cu ambianţa locurilor natale — supuse unor transformări care nu ştirbesc însă culoarea locală, farmecul aparte, in-confundabil al acestora.
Deşi oltean, prin structură autorul este mai aproape de povestitorii moldoveni în genul lui Hogaş, de pildă, la care exclamaţia naivă, spontană, este cenzurată de luciditate şi potenţată de un umor de bună calitate. Poetul se strecoară adesea în pielea povestitorului care vede şi aspiră miresmele unei naturi familiare. Se vorbeşte hiperbolic, dar cu un surîs nelipsit în colţul gurii, de efectul „terapeutic" al unui lan de porumb, de „risipa demoniacă" de culori a unei toamne „nebune", de cantităţi uriaşe de zăpadă într-o noapte de viscol „apocaliptic", totul receptat şi comunicat la o tensiune care însă nu trece dincolo de seninătate, de beatitudine, chiar în scenele de un grotesc hilar din prima povestire. Dumitru Trancă, povestitorul, contemplă — ca şi Hogaş — cu un apetit şi un rafinament nedezminţit mîncărurile simple ori îmbelşugate sau se îmbată de parfumul deosebit şi pătrunzător al roadelor pă-mînturilor îndepărtate. Aflat într-o ţară bîntuită de viscol şi înecată în zăpezi, poetul se refugiază împreună cu rodiile, portocalele, smochinele mediteraneene şi altele, pe imaginate meleaguri însorite pentru a suporta mai bine gerul. Transpunerea este convingătoare prin nota particulară a povestitorului — natură echilibrată, solară — care cultivă umorul şi autoironia : „Curmalele proaspete negre-violet, ca nişte prune alungite, stau triste în cutii de plastic, la răcoare. De frig s-au înnegrit, parcă, şi de supărare. în loc să se legene, ciorchini răsfăţaţi, în vîrful curmalilor şi să stea ca nişte regine la înălţime şi la umbră caldă, se văd aici în raft..."
Viscol în sînge este cartea unui prozator format care, chiar dacă uneori se lasă furat de amănunte sau nu stăpî-neşte îndeajuns frînele naraţiunii, izbuteşte totuşi — prin captarea particularului situaţiilor, prin culoarea şi pitorescul detaliului ca şi prin pregnanţa atmosferei locului şi timpului trăit — să cucerească interesul şi adeziunea cititorului.
EUGENIA TUDOR ANTON
• PROZĂ ŞI POEZIE. Este greu de înţeles ce anume transformă, la Geo Bogza, proza în poezie. Cuvintele se înlănţuie firesc, ca în vorbirea obişnuită, fără acea încordare prin care poeţii „anunţă" că au început comunicarea a ceva deosebit de important. Nici imaginile nu sînt spectaculoase ; apar doar cînd se simte nevoia lor, asemenea ilustraţiilor dintr-o carte bine întocmită, şi au o noutate... veche de cînd lumea. Şi totuşi, pe neaşteptate, uneori după încheierea lecturii enunţurile paşnice izbucnesc deodată în vîlvătăi de lirism. Poetul însuşi, cu vocea sa înţeleaptă şi gravă, venind de undeva, de aproape, dar şi de foarte departe, ca bătăile unui orologiu, ni se înfăţişează în asemenea momente cu totul altfel, ţintuit parcă de rugul unor mari pasiuni.
Această miraculoasă transsubstanţiere ne captivează cu atît mai mult cu cît recenta ediţie de autor Orion — apărută la austera şi prestigioasa editură Mi-nerva — cuprinde aproape întreaga operă poetică viabilă a lui Geo Bogza. Avem, cu alte cuvinte, sub ochii noştri o panoramă grandioasă, pe care ne-o imaginam şi înainte, înfioraţi de solemnitatea fiecărui poem în parte, dar pe care acum o vedem aevea, uimiţi.
Versurile scrise în urmă cu o jumătate de secol păstrează încă, în undele lor de cleştar, ca pe nişte fiinţe acvatice exotice, teribilismele avangardiste. Asemenea lui Tristan Tzara sau Ilarie Voronca. tînărul editor al zgomotoasei reviste Ur-muz era cuprins de un fel de „frison", care îl determina fie să recurgă la expresii de un prozaism sfidător, aşa cum fac adolescenţii ca să-i şocheze pe maturi, fie să se dezlănţuie în interminabile ghirlande de imagini, ingenioase, surprinzătoare. Iată cîteva exemple : „.. vorbele ca nişte muşte / mi se lipesc pe faţă şi de / creieri" (Post meridian primăvăratec) ; „Trenul fugea ca un crocodil vinovat de / incest" (25 noiembrie) ; „îngerii termină ultimul chiştoc / Iar strada ne rulează precum zarafii bani" (Ploaie măruntă). Cu toate aceste jocuri de artificii — din cauza cărora fronda are ceva copilăros, ca o bătălie purtată cu soldaţi de plumb —, poemele din această perioadă sînt de pe acum bogziene, printr-o respiraţie amplă, oceanică, prin prospeţimea şi puritatea lor de miros de brad, printr-o simplitate princiară. Stridenţele imagistice sînt atît de străine de acest fond curat şi grav, încît ar putea fi culese, cu penseta spiritului critic, ca nişte ace înfipte într-un trunchi sănătos. O asemenea impresie face, de pildă,
CĂRŢI — OAMENI — FAPTE
6t
poemul Tăcerea dezlănţuită, în care autorul înalţă un fel de imn barbar liniştii atotstăpînitoare, singura aptă să-l izbăvească pe om de păcatul vorbirii ne-înfrînte. Ca mai tîrziu Ioan Alexandru sau Adrian Păunescu, Geo Bogza declanşează o expansiune vertiginoasă a ideii, ridicînd-o la rangul unei viziuni de mare anvergură : „înspăimîntaţi poliţiştii izbeau în tobe în / tinichele / unii scoşi din fire / spărgeau geamurile cu pumnul, / dar nici un sunet n-a mai putut fi stors din materie / din cer curgeau hoiturile păsărilor sufocate de cîntecele rămase în / gîtlej I ... I înnebunit / primarul a dat ordin să se audă cu orice preţ / o casă a fost azvîrlită în aer : parcă s-ar fi spulberat o păpădie".
Tot din această perioadă datează, de altfel, configurarea, în „versiune definitivă", a stilului lui Geo Bogza. Cele patru poeme dedicate unui petrolist — Ni-colae Ilie — mort în urma unei explozii ating o tensiune lirică excepţională, deşi nu cuprind decît exact informaţiile pe care le-ar cuprinde şi un articol de ziar. în aceste poeme se produce — aşa cum se va mai produce de nenumărate ori de-a lungul anilor — metamorfoza despre care vorbeam la început şi care face ca elementele vieţii cotidiene să-şi dezvăluie un fel de vaier cosmic, aşa cum în umilul ghioc mînjit încă de urme de mîl uscat se aude îndepărtat şi tocmai de aceea neliniştitor, vuietul mării.
începînd din acest moment, citarea unor fragmente din poemele bogziene devine o impietate. Ele nu pot fi decît reproduse integral, deoarece seamănă cu nişte statui de marmură, indestructibile. Aceasta nu înseamnă nici pe departe că scriitorul şi-a uniformizat creaţia. Registrul său expresiv rămîne, dimpotrivă, foarte cuprinzător, oferind zeci şi zeci de nuanţe, de la tandreţea hieratică şi răscolitoarea melancolie din Ioana Măria şi pînă la retorismul de amplitudine whitmaniană din Poem petrolifer.
Ca şi în creaţia lui Zaharia Stancu sau Eugen Jebeleanu, anii vîrstei olimpiene aduc o fericită clasicizare. Geo Bogza îşi transformă acum poezia într-un fel de calendar al marilor sărbători cosmice, in-cluzînd printre ele nu numai „lunecarea peste lumi îngheţate" a constelaţiilor, ci şi reîntîlnirea, periodică, cu marile creaţii ale spiritului. Iată o reflecţie inspirată de muzica lui Wagner : „Greieri oîntă în iarbă. / Privighetori, în pădure. / Cioeîrlia, în înaltul cerului, // Dar glasul leului se aude de departe / Şi pînă departe înfioară pustiul..."
Multe poeme de acum — şi aceasta constituie, poate, cea mai de seamă însuşire — au o natură inţiatică şi oraculară, amintind „învăţăturile" lui Rabindranath Tagore. Gnomismul lor nu constă în dezvăluirea unor secrete senzaţionale ale lumii, după o activitate faustică de investigare şi descifrare, ci în transmiterea sentimentului că cele mai elementare adevăruri şi mai modeste ritualuri rezumă întreaga experienţă a omenirii : „Treceam printre tigrii / Şi le azvîrleam garoafe. // Treceam printre jaguari / Şi le azvîrleam trandafiri. // Treceam printre leoparzi / Şi le azvîrleam crizanteme. // Iar ei cuprinşi de perplexitate, / Mă lăsau să' trec mai departe" (Treceam). Exemplul este ilustrativ şi pentru un anumit decorati-vism oriental care a început să caracterizeze poezia lui Geo Bogza. Atras, ca şi autorul lui Şun sau calea netulburată, de ceremonialul şi convenţionalismul asiatic — forme de echilibru al spiritului —, solitarul admirator al lui Orion îşi stilizează versurile, făcîndu-le să pară caligrafiate pe un pergament.
Nu întotdeauna, ce-i drept, incandescenţa sufletului bogzian reuşeşte să incendieze şi cuvintele, care rămîn — în asemenea cazuri — simple semne tipografice imprimate pe hîrtia imaculată. Dar de cele mai multe ori miracolul se produce, iluminînd chipul cititorului scufundat în lectură.
ALEX. ŞTEFANESCU
• O ZI ÎN NATURĂ CU DORIN TU-DORAN. La al patrulea volum de versuri, Dorin Tudoran îndreptăţeşte speranţele mai vechi ale lui I. Negoiţescu — şi nu numai ale lui... — oferindu-ne cu O zi in natură, întreaga măsură a talentului de care dispune. Ceremonios truculent, descriptiv şi întotdeauna elegant, lirismul său particularizează o formă a. ceea ce ne-am obişnuit a numi fantezista orfic. Este vorba de o poezie ce presupune în egală măsură lirismul irizat al perceperii prin senzaţii, precum şi definiţiile metaforice, discursul abstract. Natura prin excelenţă expansivă, poetul îşi va anexa succesiv „teritorii" din cele mai diferite, fără a lăsa impresia că experimentează, ori caută cu orice preţ idei poetice". Dimpotrivă, impresia poeziei sale este aceea a unui jurnal al trăirilor sentimentale şi morale, ca rezultat al permanentei acţiuni auto-interogative Spontaneitatea evidentă a poetului va fi echilibrată de o inteligenţă artizanală su-
62
VIAŢA ROMANEASCA
perioară. Din această bipolaritate, materializată în combinarea unor elemente aparent incompatibile, rezultă un limbaj insolit, îndreptăţind o mai veche formulare a criticii : irealitate senzorială. Fantezia este aici un soi de „naturalism al imaginaţiei", dezvoltările retorice mizînd pe arta de a combina la nesfîrşit „cuvinte". Asediat de „sufletul lucrurilor" ce bate răzbunător „la tîmpla poetului" ca la o „poartă subţire dar definitivă", unde legile spaţiului „delirează", Dorin Tudoran cedează iniţiativa cuvintelor, mobilizate prin „ciocnirea" inegalităţii lor : „Ca un bici / umbra de oţel a podului / sfîşie apa. // Pe mal — o vegetaţie sleită / se tîrăşte spre apă / ca o haită mistuită de sete. // Atingînd apa, / limba fiarelor sfîrîie. // Atingînd apa, / gloanţele noastre / se prefac în păstrăvi. // Pe maluri — / urme de fiare / necunoscute. // Oglinda se abureşte ; / ştergînd-o, vezi pîlpîind / umbra podului" (Conversiune). în esenţă, aceste fine şi bine compuse „tristeţuri" transmit stări singulare, reverii sentimentale extrem de personale. Un simţ îndelung exersat în plastica detaliului îşi lasă amprenta în fixarea impresiei poetice ■ „. . . între lumină şi întuneric — o rană. Buzele ei de diamant făgăduiesc o auroră ; un gînd pe înţelesul tuturor. Se-aud păsările ciocnindu-se-n zbor de ecourile unor corpuri astrale despre care nu se ştia nimic pînă acum. Orbitoare, dar tremurînd — viaţa ce părăseşte trupul unui îndrăgostit. . ." Acea mult pomenită „fantezie dictatorială" (Hugo Friedrich) ridică expresivitatea confesiunii la rangul de incantaţie : „Şi iată : murmurul meu pierde / puterea de a lumina, /tu — oarbă şi închipuire — / tremuri şi nu mă poţi vedea. // Cine şi-a-n-fipt în gîtul meu / colţii de foc şi beregata / cine mi-o arde surîzînd / semn că lucrarea-i este gata ? // Ascunde-mă şi mă păzeşte / pînă cînd măduva din mine / se va fi scurs precum o rază / de lună înroşind ruine. // Căci iată : murmurul meu pierde / puterea de-a fi auzit, /tu — singură şi nemişcată — / în-chipuie-ţi c-aş fi pierit. // (Despărţire). Alteori, dincolo de „oratoria savantă" a poemului (C. Regman), lirismul se deschide spre stările lui dramatice : „Sfidează-mă ! — apoi vom vedea cine eşti. / Sfidează-mă ! —• apoi ne vom îngriji de celelalte. / Sfidează-mă ! •— / lasă blîndeţea departe. Nici un temut / cavaler nu şi-a pierdut vremea gîndindu-se la pintenii săi / de argint ciuruind burta calului. Aleargă, dragule ! / Sfidează-mă ! — mai apoi toate cele. Priveş-
te-te : oglinda / cerului de-abia te mai poate cuprinde ! // Sfidează-mă ! // (Scrisoare).  Dincolo  de gustul pentru înscenare, definitoriu pentru etapa actuală a poeziei lui Dorin Tudoran, este acea expresie fragmentară, de care vorbea Blân-chot. Discursul nu se constituie narativ şi nici nu evoluează în direcţia unei finalităţi vizibile sau previzibile. Dorin Tudoran creează, cel mai adesea cu mijloace descriptive, stări de poezie, realizînd minunate stampe cu lucrătură fină, în care nu contează atît elementele de tablou, cît „aerul" lor, caracterul imponderabil, adesea difuz. Perspectiva — cu toate că titlul volumului poate deruta ... — nu este aceea a unui pastelist, pentru că tablourile nu sînt „după natură", ci după „natura"  poetului şi după bizarul său gust.. Ceva lipseşte totuşi poemelor. Poate mişcarea, poate o intenţie sau un final de „acţiune", „ceva" care să dea viaţă peisajului interior. Ele se termină adeseori cu suflarea tăiată, în momentul de vîrf. De aici şi efectul lor neobişnuit. Trebuie subliniat însă că pentru un asemenea gen de poezie e nevoie de o mare ştiinţă a, liniei, ca pentru desenul în tuş, căci din „apropiere" se vede cu uşurinţă viaţa febrilă, tensiunea interioară a versului. Stilul imaginativ în care poetul se mişcă cu rară dezinvoltură exprimă în fond polifonia   distonantă   a   eului : „Acoperiş; mişcător — zăpada / nu ne lasă, iubito, să vedem / cerul rănit de focuri. Dar, / din  cînd   în  cînd,  o  săgeată  aprinsă / trece prin  acest blindaj  de hermine. // Degeaba îmi spui : «Nu, / fii liniştit, e doar petala unui / trandafir» — ochiul meu / simte dogoarea şi peste pleoape / zăpada se aşterne — caldă cenuşă. // întind   mîinile   spre   tine   /   ca   pe două schiuri devotate, dar / tu îmi spui : «Nu, încă nu e timpul. / Ţi se pare numai ; / e o zăpadă ca toate celelalte. / O pot străbate cu pasul — chiar îmi face plăcere.» // Prin aer / încep să sfîrîie păsări electrice;  / poate că ai dreptate" (O zăpadă ca toate celelalte). Modalitatea   dialogată   prezentă   în majoritatea poemelor  şi  mai  ales invocarea directă a „iubitei" — evidentă mai ales în ciclul Levitaţie întreruptă — dovedesc că dintre toate felurile de comunicare, numai iubirea  trece  drept infailibilă.  O substanţă elegiacă ce trădează „intuiţia existenţială a formelor" se face simţită sub faldurile' metaforelor.   E   de   semnalat lejeritatea —  în  sens  nobil  —  a  confesiunii ritmate : „Poate că ninge / de-aceea văd / păsări-meninge  /   căzînd  în  prăpăd. //' Poate că plouă, / inima-mi pare / tăiată în două / cu săbii de sare. // Poate se
CĂRŢI — OAMENI — FAPTE
63
zvîntă / pămîntul de lacuri, / auzi mierea sfîntă / cum tremură-n faguri. // Poate că trece / un alb scarabeu / lumea s-aplece / sub lume, mereu // Poate că simţi / oceanul plîngînd ; / sînt eu — între dinţi / strîng o viaţă de rînd" (Săbii de sare). Poetul se vrea un iniţiat — po-sedînd o investitură ce-1 apasă ca o fatalitate — ce-şi ritualizează studiat gesturile, aruncînd mereu clipiri furişe în inevitabila oglindă narcisiacă. Alăturînd obsesia auto-exprimării complexe şi complete a comunicării dincolo de înţelesuri discursive, precum şi instinctul orchestrării şi tensionării maxime a efectelor de limbaj, ori curajul nonconformist pe tărîmul totdeauna proteic al imaginaţiei, am numit cîteva din calităţile care-1 situează pe Dorin Tudoran în prima linie a generaţiei.
RADU SĂPLACAN
• PROBA LABIRINTULUI ŞI REGĂSIREA DE SINE. Sîmburele narativ al romanului Revelionul (Editura Emi-nescu, 1977) de Paul Georgescu nu are nimic spectaculos. Gabriel Dimancea şi soţia sa Iulia întîmpină anul nou 1924 în casa unor prieteni împreună cu alţi convivi, toţi avînd aproape aceeaşi vîrstă, sînt „la mijlocul drumului vieţii", noaptea aceasta fiind pentru ei una de cumpănă, de intrare în maturitate. Momentul ales este simbolic ; simplitatea cadrului e compensată de densitate, pe măsură ce personajele străbat hăţişul întîmplărilor şi al rememorărilor, „spaţiul" nopţii de revelion,   cu  „traseele"   sale complicate
lentru Dimancea noaptea aceasta nu-i un prilej de exaltare, ci dimpotrivă de suferinţă. Tip reflexiv, lucid, are de la bun început o strîngere de inimă fată ele aceasta sărbătoare, o apăsare care se accentuează pe parcurs. Dimancea găseşte echivalentul simbolic al stării apăsătoare care-1 cuprinde, şi anume străbaterea unei păduri obscure. Aşadar un simbol dantesc. Senzaţia de' pădure obscura, de drum obstaculat, de rătăcire sufleteasca e cauzată atît de spectacolul oferit de convivi, cît şi de sondarea propriului sau trecut şi de aprecierea perspectivelor de înaintare.
Prin Dimancea se reia alegoria infernului şi de aici, cea a labirintului, a obstacolelor de depăşirea cărora depinde purificarea, regăsirea de sine, renaşterea. Pădurea obscură (la care se referă de cîteva ori personajul central, orin citate din Infernul de Dante şi cîteva trimiteri la acesta) este un simbol deri-
vat din cel al labirintului, ca traseu ini-ţiatic, ca probă de încercare decisivă, cu dublă perspectivă : prăbuşirea sau regăsirea ; pericolul sucombării, dar şi putinţa de a accede la lumină.
Nu numai Dimancea are sentimentul acestei „păduri obscure" şi al infernului în care se află, sufleteşte şi istoriceşte. Infernul sînt ceilalţi, sau tu însuţi ? Ti-beriu, un cărturar care îşi va rata marile şanse ale minţii, spune la un moment dat : „vă prezint pe îngerul morţii care, pe calea scîrbavnică a viţiului, vă va duce, via Gehena, la marea Răscumpărare". Şi în altă parte : „ne şi aflăm în infern, cu pedepsele gata făcute, adică, fiecăruia după temperamentul său. (.. .) De vreme ce pedeapsa nu vine din afară..." Pedeapsa nu vine din afară, omul ar avea deci posibilitatea alegerii. Dar alegerea este limitată de atîtea lucruri, şi-n primul rînd de temperament, de un dat al personalităţii, de unde va decurge şi sensul pedepsei fiecăruia Apoi alegerea e limitată de „obscuritate", imposibilitatea de a aprecia ce alt obstacol va exista la capătul drumului ales, la noua bifurcare a căilor vieţii. Drumul obstaculat trece deci prin lăuntrul omului, prin timpul său istoric ; prin reziduurile de trecut din om (depozite active, dar greu de controlat şj de folosit), prin ţesătura de ambiţii a celor din jur : iată posibile sugestii ale experienţei acestei nopţi. Victoria implică valoare morală, voinţă de a renaşte ; ea va depinde de evitarea acelei error, putinţa de a răzbi la bifurcări. Cele mai multe din personajele cărţii vor eşua la această probă.
Noaptea revelionului e bine aleasă pentru intenţiile cărţii. Este noaptea unei relative libertăţi, a unei relative trezii. (Mircea Ciobanu, în romanul Istorii I, 1977, a folosit şi el resursele acestui cadru temporal.) Este o noapte care păstrează ceva din libertatea vechilor sărbători bahice ; o noapte care încă poate fi una de eliberare psihică, supapă de descărcare a unor tensiuni interioare. Tocmai această libertate, această dezlegare de sacru şi de prohibit devin o condiţie a cunoaşterii naturii adevărate a celor 12 (!) convivi din Revelionul lui Paul Georgescu. Aici izbucneşte natura lor neîngrădită de constrîngeri ritualiste de toate zilele, constrîngeri sociale, etice etc. ; se demistifică portrete, se adîncesc contraste, se produc dezvăluiri crude, se surpă armonii fragile. Corina alege să-şi înşele bărbatul chiar în noaptea aceasta şi chiar sub nasul acestuia ; Iulia se lasă curtată de Radu, apoi de Thomas ; Gigi
64
VIAŢA ROMÂNEASCA
îşi va etala viciul, lichelismul, strategiile de parvenire.
Tot de această noapte se leagă ideea milenarismului (demistificat cu vigoare aici !), promisiunea unui An Nou de a instaura un timp nou. „începutul unui an nou coincidea cu — aici trebuie să vedem, desigur, un simbol — începutul unei vieţi noi (...), coincidea cu un nou capitol al Istoriei victorioase" .. . Atît pentru personaje, cît şi pentru momentul istoric al cărţii, revelionul trebuie să fie o confruntare cu un semn temporal mare, o şansă de schimbare. Şansa înnoirii există pentru fiecare, virtual ; dar cîţi o vor folosi ? Reflexe vechi, automatisme, tropisme, impulsuri inconştiente, necontrolabile, ignorate (dar active, lucrînd eficace), lenea de a conştientiza aceste impulsuri, inerţia compromit această promisiune de înnoire.
Romanul se deschide aşadar spre dezbaterea unei crize. Criză europeană în primul rînd ; războiul mondial e abia încheiat, unii dintre convivi au cunoscut experienţa lui ; dar pacea nu-i deplină : fragmente din ziar, expresiv co-late de autor în text, aduc nelinişti, vorbesc despre puciul din Bavaria, prevestesc noi clintiri. In al doilea rînd, o criză individuală, pe care o trăiesc toţi, dar încearcă s-o depăşească, cel mai semnificativ, Dimancea. El e cel care vrea să răzbească dincolo de acest infern al vremii, al anturajului şi al sufletului său. De aceea se află într-o continuă „stare de veghe", de acuitate senzorială. E grăitoare „acuzaţia" pe care i-o aduce Iulia : „Vrei să trăieşti tot timpul pe culmile trăirii". încetul cu încetul, el răzbeşte prin „labirint". Semnele treziei sale sînt vizibile pe tot parcursul romanului. La un moment dat .autorul notează, contra-punctic, spectacolul invitaţilor şi ochiul lui Dimancea încadrînd lucid acest spectacol, comentariul său interior, raportările la scene clasice, la Petronius, la marile chefuri romane, la parabole vechi ; de notat şi monologul său olimpian, de contemplaţie a unor esenţe armonice, ori despre principii de ordine superioară, despre „împăcarea cercului cu el însuşi".
Suferinţa ca purificare ţine tot de simbolistica iniţiatică ; în acelaşi timp ea dă unui personaj de carte dimensiune dramatică. Pentru Dimancea, întregul acestei nopţi este prilej de suferinţă, decepţie, cădere şi ridicare. Descoperirea firii uşuratice a Iuliei, micimea şi lăcomia întîlnite la camarazi sînt motive de suferinţă. Autojudecarea severă e şi ea sursă de suferinţă. Printre gîndurile ge-
neratoare de suferinţă este rejudecarea dramei familiei sale, sinuciderea tatălui : pe acesta toţi îl credeau vinovat, dar lui. Dimancea îi apare sublimul gestului său disperat. Revelaţia pe care o are în legătură cu nevinovăţia tatălui şi strategica sa învinovăţire îi dă noi resurse psihice, noi lumini pentru labirintul lăuntric ' şi exterior. Sfîrşitul romanului îl găseşte aproape de „trezire", iar „ceaţa" „se rărea" (ultimele cuvinte ale cărţii). Drumul acesta al personajului pînă la „ieşirea" din „selva oscura", prin întuneric, prin ceaţă, drum presărat cu borne alegorice, etice, existenţiale, se constituie ca o semnifcativă întrebare despre un mod superior de existenţă. Roman complex, cîmp de observaţie psihologică, socială, meditaţie şi trăire la o mare altitudine intelectuală, Revelionul de Paul Georgescu este una din cele mai interesante cărţi „de idei" ale noastre. Nu e vorba de abstracţiuni, ci de idei care au un dramatism al lor, tinzînd spre acea „frumuseţe convulsivă" mult rîvnită de scriitorul modern.
•   VIAŢA   ŞI   DECANTARE SIMBOLICĂ.     Ioan-Dan    Nicolescu povesteşte frumos. în ciuda unei întrepătrunderi de planuri, a unei discontinuităţi cronologice şi a unei mulţimi de personaje, romanul său Rana statuilor  (Cartea Românească. 1977)   se   organizează   într-un ansamblu coerent şi  atrăgător. Istoria a două familii,   Melkiewici   şi   Săndulescu, apoi incursiuni în viaţa unui sat îi dau autorului o materie bogată. Primul timp al cărţii se pierde în legendă. Un Melkiewici, haiduc, trece Dunărea în România, se stabileşte în ţinutul Ploieştilor unde îşi întemeiază casă de om cu stare. Femeia lui, Sevasta, îi dădu şase copii ce vor purta nume „semănînd a jumătăţi de cîntec".  Dealtfel mai toate numele din acest roman sînt alese cu grijă, sînt sugestive. Undeva în carte găsim şi precizarea :   „Numele   lor   păreau desprinse dintr-o poveste, asemenea şi faptele lor". Aerul de legendă al primei părţi a romanului nu prejudiciază realismul naraţiunii.   Inserţiunea   fantasticului   e bine supravegheată şi acesta e ţesut firesc în materia cărţii. Uciderea unui mistreţ de către lupoaica cea mare e descrisă ca o ofrandă adusă, într-o noapte geroasă, regelui lup care sălăşluieşte în lună. O simbolistică selenară se deschide în această viziune nocturnă, ceva desprins din sufletul unei colectivităţi cu rădăcini mitice. Aerul de poveste se creează uneori
CĂRŢI — OAMENI — FAPTE
65
prin subtilizarea unei trăsături a personajului. O fată oarbă, Irina, e înzestrată cu un miros atît de fin încît distinge ceea ce în graiul ei se cheamă „boarea lui Dumnezeu" ; ea intuieşte prompt firea unui om, percepe „mirosul sufletului" său. Legendarul e în multe situaţii rezultatul unei poetizări făcute cu măsură.
O accentuare a istorismului se produce pe măsură ce acţiunea cărţii se apropie de cel de-al doilea război mondial. Autorul înregistrează ecoul evenimentelor asupra diferitelor personaje. Luca, spre exemplu, speriat de vremi, începe să sape un tunel care, pornind din camera lui, nimereşte în cele din urmă în cimitir. Interesante sînt secvenţele care descriu scene de război, şi aici reţinem mai ales experienţa de război, dură, crîncenă, a unui personaj viguros, Virgil. Ioan-Dan Nicolescu vădeşte o putere de adaptare a stilului la situaţii dintre cele mai diferite. Un semn al autenticului : evenimentele, în stadiul desfăşurării lor, sînt privite denotate de sensul care-1 vor primi ulterior, deci privite cu ochiul celui care ia parte la naşterea şi evoluţia lor. Spre sfîrşit însă, cînd traiectoria vieţii Melkiewicilor se apropie de crepuscul, timpul prim al cărţii fiind consumat, asistăm la decantarea simbolurilor. Nu spunem că acestea au lipsit pînă-n acest punct. Însăşi alegerea episoadelor e o operaţiune de semnificare ; cu atît mai mult sensurile vor spori cînd autorul va conduce conştient şi pe alocuri explicit acest proces de semnificare. După ce a urmărit pe viu, prin situaţii grăitoare, destinul comunităţii alese spre analiză, autorul subliniază sensurile, fie prin consideraţii directe, fie prin mijlocirea personajelor lucide ale romanului. Ralu, fiica lui Melkiewici, înţelege la sfîrşit restriştea familiei sale, marcată de disoluţie ; ei „se eliminaseră printr-un lent proces de alienare". Dar nu atît sfîrşitul cît procesul este interesant, permiţînd evoluţii de caractere, manifestarea unor tipuri psihologice. Se deschide, pentru cititor, o meditaţie despre dăinuirea familiilor şi a seminţiilor. Situaţii alese cu un simţ al dramaticului şi al esenţialului dau oamenilor cărţii dimensiuni de simbol.
Timpul istoric al romanului ajunge pînă-n anii '70. Deşi faptele din ultima parte a naraţiunii nu beneficiază de un recul în vreme, autorul reţine şi aici secvenţe care permit o citire simbolică. Personajele rezistente, menite să dăinuiască, îşi fac loc în prim plan, renasc în situaţii noi, devin promotori ai noului. Cele fragile, cele care s-au hrănit cu
iluzii şi au alergat după o falsă strălucire, nu rezistă încărcărilor grele, se alienează, dispar, victime ale propriei secătuiri de energie, eşecuri ale tipului uman pe care-1 încarnează, şi nicidecum victime ale unei conjuncturi politice ; zguduirea politică e doar încercarea hotărî-toare care le pune în lumină, strident, adevărul despre ei. (Laurenţiu Ulici vedea în această rezolvare, pe bună dreptate, un mod nepolemic al autorului de a trata realităţile zilei ; o tendinţă a scriitorului tînăr spre înţelegerea unui dat al istoriei prezente, nu spre amendarea sau „corectarea" lui subiectivă.)
Printre cei sacrificaţi se întîlnesc şi frumoşii himerici. Un episod cu valoare parabolică : un profesor de latină se izolează, printr-un zid gros, de zarva unui garaj construit lîngă casa lui ; zidul e auster şi dezolant, de aceea profesorul decide să-l orneze cu un mozaic măreţ, o compoziţie universală. (Pînă aici, parabola poate ascunde şi o aspiraţie arhitecturală a autorului : însăşi Rana statuilor are ceva de mozaic, de compoziţie complexă, proiecţie amplă în timp şi spaţiu.) Zidul ornat cu artă şi febră ideatică este însă distrus de o echipă de lucrători care trebuie să extindă construcţia de garaje în acel loc. Profesorul trăieşte astfel un şoc al realului, un şoc al prezentului
Începusem articolul semnalînd iscusinţa de a povesti a autorului. Pe lîngă densitatea naraţiunii, reţinem şi profunzimea unor formulări, rostirea care dă amploare atîtor observaţii. Expresivitatea limbajului, acele ziceri beneficiind de „transfigurarea înţelepciunii sau frumuseţii" (cum notează autorul), ar salva o carte chiar dacă ar fi în deficit de acţiune ; cu atît mai mult ea împlineşte o lucrare plină de epică aşa cum e romanul Rana statuilor.
VASILE ANDKU
• O INTRODUCERE IN OPERA LUI REBREANU. Al. Săndulescu şi-a propus să facă o „introducere" accesibilă pentru toată lumea, cuminte şi exactă, expresivă şi convingătoare, de pe platforma stabilă a unor criterii demult verificate. De altfel, formaţia şi temperamentul său (ilustrate în lucrările de pînă acum) se arată înclinate către cercetarea cumpătată, liniştită şi sobră. S-ar putea zice că, în cazul de faţă (Introducere în opera lui Liviu Rebreanu, Minerva, 19771 Al. Săndulescu are atitudinea obiectivă.
66
VIAŢA ROMANEASCA
superior detaşată, a scriitorului de care se ocupă. Dar, ca şi „imparţialul" scriitor, criticul nu poate să fie inflexibil şi absolut, să-şi mascheze total prezenţa. Această poziţie îi înlesneşte un echilibru necesar, o articulare precisă, chiar aşa, fără să apeleze la o perspectivă mai actuală, care să zdruncine imaginile consacrate şi să le dea un nou colorit. Se înţelege că nimeni nu pretinde ruperea, iconoclastă şi neprofitabilă, de interpretările mai vechi şi un chip cu totul inedit al marelui prozator ar fi absurd să se aştepte. Mai mult decît atît, repet, exegetul are un anume spirit de independenţă, exercitat ori prin solidarizare fermă cu anumite opinii, ori prin despărţire netă de altele. De exemplu : el împărtăşeşte acea remarcă potrivit căreia eroii din Ion sînt individualităţi, ceea ce nu-l va opri să stăruie asupra ritmului epopeic al acestui roman. Pu-nîndu-se accent pe aspectul epopeic, unii critici neagă, vrînd-nevrînd, valoarea destinelor individuale, căci eroul epopeii întruchipează destinul unei colectivităţi. Al. Săndulescu conciliază părţile : marile creaţii rebreniene se constituie într-o viziune epopeică a satului românesc, fie că e vorba de Răscoala, unde individualitatea se pulverizează, fie că sînt construiţi eroi cu o puternică identitate (Ion, Crăi-şorul Horia). Această „viziune epopeică" — unanim recunoscută — nu stinghereşte statutul de romane moderne al cărţilor susnumite. Căci, fiind socotit creatorul adevăratei epopei naţionale, lui Rebreanu i s-a pus la îndoială, indirect, meritul de creator al romanului românesc modern ! Concluzia lui Al. Săndulescu e ho-tărîtâ şi justă : „Rebreanu este un romancier care a văzut epopeic viaţa satului românesc, în centrul căreia s-a găsit mereu drama cea mai veche şi mai adîncă, drama pămîntului. In cadrul acestei viziuni unitare, s-a născut o diversitate de forme, ceea ce face ca Ion să fie altceva decît Răscoala şi, amîndouă, altceva decît Crăişorul Horia"  (p. 10).
Al. Săndulescu analizează Ion şi Răscoala pentru a dovedi această viziune epopeică. Acum, tonul său e mereu egal cu el însuşi, aproape nediferenţiat, iar din cînd în cînd criticul, cu balanţa dreptăţii în mînă, pune lucrurile Ia punct destul de răspicat. Ion nu trebuie văzut pe o singură dimensiune ; el se dezvoltă caracterologic pe o înlănţuire de contraste — capacitatea de a se bucura, dar şi spaima în anumite situaţii, siguranţa de sine şi panica, hărnicia şi ambiţia fără scrupule, pasiunea inocentă şi viclenia „procedurală", exaltarea, cîteodată „meta-
fizică", şi cruzimea. Să recunoaştem că numai văzîndu-1 astfel ne apropiem de reala complexitate a eroului. Mediul 1-a făcut calculat şi viclean, instinctualitatea, de care s-a făcut atîta caz, avînd un rol secundar. Oscilaţiile între „glasul pămîntului" şi „glasul iubirii" contribuie şi ele la definirea unui personaj complicat. Opinia restrictivă cu privire la „primitivism", prin urmare, cade. „Ion e o metaforă a dramei pămîntului, în care factorul social nu trebuie separat de biologic. Dacă ignorăm aceşti parametri, riscăm să-l subapreciem pe erou, calificîndu-i global calităţile ca inumane, cum s-a şi procedat. .." Ceea ce nu-I împiedică pe critic să vorbească îndeosebi despre ritmul epopeic al romanului, despre „marile evenimente", despre „permanenţe ce depăşesc limitele istorice" etc.
Această viziune epopeică se împlineşte în Răscoala. Drama pămîntului este aici o dramă colectivă. Păstrîndu-şi afirmaţia referitoare la caracterul romanesc al cărţii, criticul se lasă purtat de valul grandioasei epopei, comentînd-o ca atare, în termeni ce rîvnesc „identificarea" : pămîntul e frumoasa Elena, Nadina, o voluptoasă Venera, Titu Herdelea, un fel de Piccaro, scriitorul e Poseidon care dirijează lumea cu tridentul său. Tonul expunerii e aici expozitiv şi ar părea cu totul neutru, dacă nu ar exista unele momente de însufleţire şi, mai cu seamă, unele nuanţări. Dintre acestea din urmă reţinem : ideea că Răscoala se constituie, în prima parte, ca o vastă dezbatere, „absolvirea" lui Grigore Iuga învinuit altădată de idealizare, combaterea acuzaţiei de naturalism (chiar şi în cazul Nadina-Petre Petre), stabilirea similitudinii plauzibile Miron luga-Ion, restituirea unui titlu al lui Rebreanu, acela de bun pictor al mediilor urbane, depistarea unor procedee specifice ale artei, cum ar fi contrastul, contrapunctarea, instantaneele sincronice etc.
Pădurea spînzuraţilor şi scrierile adiacente sînt grupate într-o nouă temă : „Drama «datoriei» şi a conştiinţei naţionale". Romanul e pus tot sub semnul dezbaterilor, aici morale (spre deosebire de cele sociale din Răscoala), care îi asigură un pronunţat caracter problematic. Asocierile sînt acum mai numeroase, însă nu depăşesc nivelul cunoscut, adică se fac la modul enunţiativ, fără a se adînci elementele de asemănare şi diferenţiere Cînd Al. Săndulescu trece de pragul descriptiv — din primele două mari capitole —, intuiţiile sale capătă relief şi vivacitate. Tema dragostei şi tema morţii, două repere fundamentale ale operei lui
CĂRŢI — OAMENI — FAPTE
67
"Rebreanu, ca şi ale existenţei, de altfel sînt investigate cu un acut simţ al detaliilor şi al determinării esenţialului. în Geneze se valorifică atent mărturisirile scriitorului despre munca literară şi specificul artei, însemnări memorialistice ale cunoscuţilor, contribuţii de acest gen, mai vechi sau mai noi. S-a ivit astfel şi ocazia de a dezbate cu folos o problemă de ordin general, dar foarte trebuitoare în cazul de faţă, şi anume problema raportului dintre ficţiune şi realitate, dintre tip şi prototip, scoţîndu-se în evidenţă că un scriitor atît de obiectiv şi de ataşat de materia concretă din care îşi creează opera, a distins clar între realitatea obişnuită şi realitatea artei. Rezultă din această examinare a izvoarelor enorma muncă „documentaristică" a romancierului şi truda „de ocnaş" asupra textului, surprinzătoare la un scriitor despre al cărui stil s-au spus cuvinte nu tocmai bune. Capitolul final, Elemente ale artei epice consemnează aspectele principale ale artei lui Rebreanu, aşa cum au fost ele încetăţenite de exegeza tradiţională : capacitatea de a construi monumental, tehnica multiplanurilor, polifonică, forma sferoidă a romanelor, forţa de selecţie a semnificativului, obiectivitatea flauber-tiană, dar şi „ieşirea în prim plan", existenţa unor simboluri şi metafore, sistemul contrapunctării, ştiinţa proporţiei şi a perspectivei, a prim-planurilor şi a gros-planurilor.
Al. Săndulescu a realizat ceea ce şi-a propus : o introducere, o lucrare cursivă care prinde liniile de forţă ale operei lui Rebreanu şi aduce cîteva precizări demne de luat în seamă.
C. TRANDAFIR
• UN APOLLONIAN. Absent din articolele critice sintetizatoare ca şi din socotelile criticilor de poezie, Zeno Ghi-ţulescu îşi gospodăreşte destinul poetic cu tenacitate şi îndărătnicie tipic ardeleneşti, semn de credinţă în propria vocaţie, dar şi de orgoliu mascat. Prezent în revistele literare şi de cultură, ce-i drept, cu mari intermitenţe (România literară Vatra, Viaţa românească, Steaua, Tribuna), aflat la al patrulea volum de versuri (Dincolo de umbre, 1968 ; Discul. 1972 ; Bucuria cuvîntului, 1974 ; Intre pămînt şi cer. 1977), poetul nu figurează printre forţele active ale momentului poate şi datorită singurătăţii lui, a detaşării totale de ceea ce se cheamă viaţa literară, fie şi a oraşului în care trăieşte. Nu întreţine relaţii cu criticii, nu bate
la uşile revistelor şi editurilor decîi chiar cînd trebuie şi, lucru important, nu are duşmani. Ei bine, un asemenea om nu poate să irite, să dezlănţuie pasiunile şi penele .. critice.
Într-un fel, şi poezia lui îi păstrează singurătatea, i-o ocroteşte. Poemele ultimului volum (Intre pămînt şi cer, Ed. Albatros, 1977) ni-1 relevă ca pe un poet abstras din ceea ce numim cotidian şi închis într-o lume de miraje construite abil, în care obiectele îşi pierd consistenţa şi plutesc : „Sînt atîtea lucruri de făcut într-o zi înaltă / cînd soarele inundă clapele / cînd economiile sufletului inepuizabil aşteaptă / în umbra transparentă a freziei. / Obiectele sînt uşoare azi şi nici o linie / nu cade altfel decît mătasea liniştii. / Unde a rămas sumbrul dialog al siluetelor / descărnate la margini de hotar ? / Nerăbdarea răscoleşte tăinuite comori / valuri peste valuri / purpurii şi zbuciumate valuri îmi încearcă / pieptul pentru sămînţa / căzută cîndva dintr-un pom necunoscut. / Dibace mîini şlefuiesc miraje în oglinzi / zodia săgetătorului să crească izvoare libere / şi rodii". Poetul e un apollonian. Din cele 52 de poeme ale volumului, 29 au motivul soarelui, iar restul sînt luminate de soare. în plus, atmosfera este calmă, construită pe imagini „frumoase", strunite, uneori chiar căutate, pentru a declanşa acea beatitudine, uşor desuetă într-un timp al încleştărilor şi stressului : „Fata însorită ca un cîntec de mierlă / învie munţii de piatră rostogolind / nepămîn-teana-i bucurie. / Aleargă îndrăgostită de zvonul pădurii / prin legănări de doruri nespuse. / Tot mai departe printre sihle / mînată de un tainic gînd, / frumoasă-n-truchipare / din albul cascadelor / şi primăvara eternului pămînt". Poetul e o structură clasicistă rătăcită într-un veac modern obligată să se exprime prin versul liber al acestui veac şi chiar să se facă ecoul obsesiilor şi determinantelor lui : „Cum curg atomii pe tainice unde / mirifice universuri în sine, / şi noi fericiţi după vînt ceresc / orgolioşi alergăm / pentru tot ce pare că-i al nostru. / Nada atîrnă şi-acum în aer / în vînt / asudaţi o rîvnim pînă în noapte, / de o dobîndim ne-mbătăm printre oglinzi. / uitînd ...". Cînd însă poetul trece printr-o metropolă apuseană şi e şocat de cîteva din miturile vieţii moderne (beton, mitraliere, teroare, viteză), poezia se descărnează complet, reacţia luînd înfăţişare nudă de articol gazetăresc (Clamări). Poemele de dragoste aduc cînd purităţi adolescentine (Nocturnă), cînd ipostaza iubitei ca mamă (M-am întors), sau starea
f,8
VIAŢA ROMÂNEASCA
de imponderabilitate pe care ar declanşa-o privirile reciproce ale îndrăgostiţilor : „Parcă ne era teamă de-o fluturare de noapte / parcă un lanţ în chingi d2 aur ne strîngea / parcă o fericire prea mare, cu clonţ de smaragd / pieptul ni-1 sfîşia. / Doar noi doi eram în lumea întreagă / doar noi doi privindu-ne-nde-lung / treceam peste legea de fum, peste moarte / uşori ca umbra-n văzduh". Este incontestabil că Zeno Ghiţulescu „ştie" să scrie poezie, cunoaşte, altfel spus, secretele actului poetic De aceea îmi permit să-i atrag atenţia acum asupra pericolului dispersării imaginii globale a poemului prin aglomerarea de imagini subsecvente cu orice preţ „frumoase". Această „căutare" permanentă duce la deshidratarea poemului, la scăderea consistenţei lui şi a tensiunii lirice. In al doilea rînd, este necesară o mai mare autocenzurare, un mai exigent autocontrol la nivelul limbajului pentru a evita unele banalităţi („sclipitoarea reverie", „barieră de ani", „frumoasă efigie") şi preţiozităţi („fosforescente chemări", „spasme de magnezii", „abisalul iezer", ..orchestra astrelor" etc). Poezia lui Zeno Ghiţulescu este a unui poet de structură clasicistă rătăcit în apele unui veac modern. Nostalgia cruntă a timpului apol-lonian şi a seninătăţii egeice e compensată la el de sensibilitatea modernă, în tiparul formal al versului liber, tot modern, oferind o sinteză originală, demnă de atenţia criticii.
SERAFIM DU1CV
• „TELEGRAFUL ROMÂN" LA 125 DE ANI DE LA APARIŢIE. Caz unic de longevitate în ziaristica noastră, Telegraful Român de la Sibiu a împlinit 125 de ani de apariţie neîntreruptă, păs-trînd neschimbat clişeul de cap, în literele latine de la început, schimbînd doar, după împrejurări, periodicitatea la de două ori şi de trei ori pe săptămînă, acum în urmă o dată pe săptămînă şi, tot după împrejurări, calitatea hîrtiei, a tiparului şi formatul. Pe parcurs şi mai de vreme decît alte publicaţii, a trecut şi de la literele chirilice la cele latine.
Timp de multe decenii, Telegraful Român, iniţiat de Andrei Şaguna, n-a însemnat numai ziarul de informaţie aşteptat cu nerăbdarea aflării noutăţilor zilei, ci mai cu seamă un mijloc de afirmare a aspiraţiilor poporului român din Transilvania politiceşte oprimat şi economic obijduit, şi a atitudinii sale faţă de evenimentele  majore  ale  timpului. Şaguna
însuşi arătase în „Prenumeraţiunea" de la 8 decembrie 1852, prin care anunţa apariţia la 1 ianuarie 1853 a ziarului, scopul programatic al acestuia şi anume de „a împărtăşi poporul român din politică, industrie, comerţ şi literatură, idei şi cunoştinţe practice potrivite cu timpul şi amăsura'te trebuinţelor lui, (...) a da direcţiune spiritului lui către tot ce contribuie la înaintarea şi dezvoltarea sa ; a-1 învăţa ca să-şi cunoască posiţiunea şi drepturile ce sînt asigurate în stat".
Adunarea de la Blaj din 3/15 Mai demonstrase limpede cît de adînc pătrunsese în sînul maselor largi populare conştiinţa politică şi cît de aprig se manifestase la cei 40 000 de români adunaţi pe Cîmpia Libertăţii. înteţite de ideile noi ivite în orizontul spiritual al lumii, aspiraţiile spre o viaţă liberă, spre afirmarea unităţii naţionale îşi cereau natural organul care să le întreţină cu flacără vie.
Serviciul acesta 1-a făcut în Ardeal, de-a lungul anilor de la apariţie pînă în 1918, Telegraful român. Dacă Gazeta Transilvaniei de la Braşov şi mai tîrziu Tribuna de la Sibiu şi apoi de la Arad, se adresau în general intelectualităţii, Telegraful Român, prin felul cum fusese conceput şi cum era difuzat, ţinea contactul direct cu masele. Destinat în primul rînd preoţilor şi învăţătorilor, Telegraful Român, redactat pe înţelesul tuturor, pătrundea — cu tot bagajul de noutăţi ale zilei, cu sfaturi economice şi agricole şi, ceea ce i-a făcut prestigiul, cu îndrumări culturale şi cu luări de atitudine politică — pînă în cele mai solitare cătune ale Ardealului, alinînd la căldura patriotismului suferinţele mici şi mari impuse românilor de o administraţie necruţătoare.
Iniţiator al ziarului, Şaguna, omul predestinat marilor opere de înzestrare a Transilvaniei cu elementele de promovare a aspiraţiilor naţionale, îi va asigura apariţia regulată, ocupîndu-se personal pînă şi de corectura în şpalt a celor ce urmau să iasă la lumina tiparului. De înalt format intelectual, Şaguna va naviga printre cerbiciile cenzurii poliţieneşti cu abilitate de veritabil diplomat, temperînd, cînd era cazul, zelul tinerilor săi redactori, sau incitînd la atitudini cînd momentul politic îngăduia.
Sobru prin structură, Şaguna nu este totuşi calculatorul rece cînd este vorba de problemele majore ale poporului român din Transilvania. Fără să bruscheze sensibilităţile oficiale, el va şti să găsească momentele şi forma potrivite în care,  după o iscusită pregătire în ziar,
CĂRŢI — OAMENI — FAPTE
60
să asigure vieţii româneşti cadrul de promovare cel mai indicat, cum a l'ost pe plan cultural întemeierea „Asociaţiunii pentru cultura poporului român" din Ardeal şi Banat, în 1862, pe plan spiritual, înălţarea episcopiei din Sibiu la rang de mitropolie, în 1864, iar pe plan economic înfiinţarea primului institut de credit pentru ţăranii din Ardeal, harnica bancă „Albina".
O dată stabilite directivele, nu le-a fost greu redactorilor să le pună în aplicare, începînd cu Aaron Florian, cel care în-temeiase la Bucureşti în 1838, primul cotidian cu titlul România ; acestuia i-au urmat rînd pe rînd medicul dr. Pavel Vasici, loan Bădilă, Visarion Roman, întemeietorul băncii „Albina", loan Raţiu, doctor în filosofie şi drept, Zaharie Boiu, poet şi pedagog ; o remarcă specială se cuvine lui Nicolae Cristea, chemat să conducă ziarul printre meandrele epocii de după 1865, anul realizării dualismului austro-ungar care a stîrnit indignarea generală a românilor ; sub acelaşi redactor, ziarul se face ecoul splendidei epopei de la Griviţa şi Plevna. De la acest prea repede uitat cronicar al luptelor noastre de desrobire, luptător distins cu şapte procese de presă şi cu ani de recluziune pentru îndrăzneala de a fi înscris pe opt volume însumînd peste 6500 de pagini Cartea de Aur a Ardealului, şi pînă la Nicolae Regman, care a avut fericirea să transforme Telegraful Român în cotidian menit să înregistreze în toate amănuntele măreţele împrejurări ale Unirii de la 1918, e lung şirul celor care s-au străduit să menţină vie iniţiativa anunţată în „Prenumeraţiunea" de la 1852.
Personal nu uit nerăbdarea cu care tatăl meu, preot şi doctor în filosofie, aştepta în Sebeş-Alba sosirea Telegrafului Român şi interesul cu care i-1 cereau ţăranii, după ce-1 citea. Am înţeles aceasta trecînd pe sub ochi colecţia ziarului care, în 1877, consemna nu numai virtuţile ostăşeşti din războiul pentru independenţă, dar şi desfăşurarea procesului de la Cernăuţi al tinerilor bucovineni, în frunte cu Ciprian Porumbescu ; mai tîrziu, în 1892, pe două pagini mari, ziarul publica prima cronică muzicală serioasă şi competentă a lui George Dima pe marginea concertelor lui Muzicescu în Ardea] şi, tot atunci, pe trei pagini mari, se făcea ecoul emoţiei Ardealului ia vestea încetării din viaţă a lui Vasile Alecsandri, consacrînd un larg spaţiu cu-vîntărilor rostite la înhumarea la Mirceşti a marelui poet.
Retrăind astfel, pe firul colecţiei, marea operă în toate domeniile publice reali-
zată de Telegraful Român, ni se impune aproape de la sine convingerea că un ziar cu un asemenea trecut şi cu astfel de titluri şi virtuţi şi-a îndeplinit cu prisosinţă menirea statornicită în mesajul din „Prenumeraţiunea" lui Şaguna de acum 125 de ani
HORIA STANCA
• UN OM DIN OBOGA. Unul dintre puţinii ţărani-artişti care mai practică vechea artă a olăritului — şi unul, cred, dintre cei mai mari ai acestei ţări — este Grigore Ciungulescu clin Oboga, nume pe care Festivalul naţional „Cîn-tarea României" şi 1-a anexat printre cei mai prestigioşi participanţi şi reprezentanţi ai săi. Fericirea face ca să fie un om încă-n putere, care va mai lucra, va mai face artă încă mult timp de azi înainte. Are 44 de ani, face oale de cînd avea 13. „Pune" cîte un cuptor („un cuptor" însemnînd cam patru-cinci mii de piese de lut) la o lună, o lună şi jumătate. A fabricat pînă azi, socoteşte el, cam o jumătate de milion de oale, străchini, talgere, chiupuri, ulcioare, vase pentru păstrat oţetul, pentru fiert laptele sau bătut untul, ploşti, căni, ceşcuţe. sfeşnice, figurine, fluiere.
E un maestru, spun specialiştii, al formei şi al decorului vaselor, e un virtuoz al desenului, e mai cu seamă, spun aceiaşi, un colorist, un excepţional colorist, e, peste toate şi prin toate, un artist, un mare artist. Care, ca orice mare artist, rămîne un caz, nedîndu-şi numele unei şcoli.
E un inovator. Ce face el nu face nimeni, nici în Oboga şi nici în alte centre ceramice. E un inovator care nu inovează peste canonul tradiţional al artei lui — nu se depărtează „încetul cu încetul" de tradiţie — ci are ambiţia de a pătrunde în infrarealitatea acesteia, la esenţe. El ornează străchini şi farfurii cu „Pomul Vieţii", un motiv arhaic, pierdut de secole, pe care 1-a regăsit şi pe care-1 tratează într-o manieră care-i numai a lui, rafinată, modernă, originală. El caută străvechi modele, străvechi motive, străvechi izvoade (răsfoia, cînd l-am vizitat, planşe cu piese ceramice muzeale, bătrîne de secole, desprinse din Ceramica românească a lui Barbu Slă-tineanu), el se întoarce mereu şi mereu, ca orice mare artist, la viziunea folclorică, dar, ca orice mare artist, el face asta doar clin nevoia unei confruntări. El nu îngînă folclorul, el se confruntă
70
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
cu acesta şi are, faţă de canonul clasic, o atitudine deloc sentimentală, ci suprem culturală, rafinată, meditativă. El e un „autentic" prin spirit şi nu prin literă.
Spuneam că el rămîne un caz, şi nu o şcoală. în evoluţia artei ceramicii la români, Grigore Ciungulescu a pus un semn, o cenzură, am zice, proprie, printr-un gest care, cu ani în urmă, într-o Obogă cu zeci de cuptoare (acum mai sînt doar cîteva) şi cu zeci de meşteri (acum mai sînt doar cîţiva), a stîrnit vîlvă, provocînd un frison mimetic, dacă nu în durată, cel puţin în cuprindere spaţială. Experienţa, patentul artistic al meşterului nu s-au putut, însă, fructifica. Prin uşa deschisă de Gr. Ciungulescu, urmărind labirintul fascinant al desenelor, formelor şi culorilor lui, novicele nu nimereşte într-o perspectivă revelatorie — singura care poate fonda o şcoală ! — ci strict în laboratorul artistului. între ieroglifele gîndirii lui Ele nu l-au putut servi decît pe el, ele nu se pot împrumuta, ele sînt, pentru alţii, inutile. Ele sînt inutile ca nişte măsuri vestimentare prea strimte sau prea largi. Prea strimte sau prea largi pentru o serie.
De cîţiva ani, cele mai frumoase farfurii şi oale i le fură fiu-său, care are 20 de ani, care e ajutorul lui şi care, cu aceste piese sustrase ochiului cumpărătorilor, a împodobit un perete al casei, aranjîndu-1 ca pe-un muzeu. Impresionează, privind aceste piese, pe lîngă motivul decorativ, culorile, mai cu seamă culorile, impresionează arta alegerii şi a folosirii lor, arta armonizării şi a ritmă-rii lor, impresionează arta alegerii, folosirii, armonizării şi ritmării verdelui (numit la Oboga „toval"), a roşului (numit „ruşală"), a albului de humă şi a galbenului, a acelui galben de o strălucire aparte, specific Obogăi, obţinut dintr-un amestec de „ruşală" şi humă albă. Altminteri, culorile folosite în olărie nu se pot amesteca, ele avînd la bază oxizi metalici, deci amestecul putînd provoca, la arderea în cuptor reacţii imprevizibile, care să scape voinţei meşterului. Instrumentele meşterului — roata, cornul, pensula — pretind, şi ele, riguroase norme, impun o condiţie tehnică de un fel aparte, care fac din pictura pe lut o operaţie dintre cele mai dificile. Spre deosebire de pictor, care are în faţă dreptunghiul static al pînzei, meşterul ceramist urmăreşte un obiect mişcător, învîrtit pe roată, un obiect ale cărui suprafeţe sînt curbe, circulare, oblice, ne-permiţînd o migăloasă speculare a detaliilor, nici retuşuri sau reveniri. Folosind instrumente străvechi, primitive, fo-
losind o gamă de culori restrînsă (re-strînsă, firesc, prin însăşi rusticitatea materialului supus decorării), el pictează avînd în minte imaginea vasului terminat, închipuindu-şi, de fapt, chiar în timpul lucrului, după cum îmi mărturisea Gr. Ciungulescu, strălucirea tonurilor ce vor împodobi, după ardere, vasul.
Am pus o farfurie semnată de Ciungulescu lîngă altele, de serie, purtînd marca (sau lipsa de marcă !) a cooperativei ceramice din Oboga, patronată de UCECOM. Alăturarea ţipa, ca tablou! unui maestru lîngă nişte picturi de gang. Am repetat experienţa cu vase semnate de Ion Răducanu, alt olar vestit al Obogăi. Acelaşi efect. (Nu e vina meşterilor cooperatori : ei nu lucrează, precum Ciungulescu sau Răducanu, „la inspiraţie", ci „la normă". Vina, fiindcă totuşi există o vină, este a celor care oferă cumpărătorului drept „obiecte de artă" aceste produse cvasistandardizate, lucrate în grabă, lipsite de har şi de minuţia elaborării.)
Şi m-am bucurat că la Oboga mai există oameni ca Ciungulescu sau Răducanu, pentru care vasul de lut nu înseamnă o marfă, ci o podoabă, un unicat de inspiraţie şi de meşteşug, îmbogăţind tezaurul milenar al acestei arte, făcînd ca în „Cîntarea României" să sune şi smalţul ei ales.
ILZE PVRCARU
• JOCUL CU AERUL, APA ŞI FOCUL. Preferatul copiilor şi adolescenţilor, Jules Verne a fost considerat multă vreme şi s-a socotit el însuşi un scriitor pentru tineret, publicînd op după op la îndemnul editorului Hetzel. nesăţios de călătorii extraordinare. Literaţii secolului XX au început prin a protesta împotriva îngustimii acestei etichete. Gorki vedea în scriitorul francez un clasic care nu a fost apreciat ca atare. Mihai Ralea nota : „Sub pretextul că Jules Verne place şi copiilor, s-a conchis că opera sa aparţine unui gen minor de literatură", în genere, exegeza celor (nu foarte mulţi) care s-au ocupat de opera prozatorului a combătut astfel în ultimii 30—40 de ani tendinţa de a micşora importanţa cărţilor lui Jules Verne, în care se îmbină peripeţiile călătoriei, problematica ştiinţifică şi fantasticul.
Pe de altă parte, dacă pînă de curînd se sublinia actualitatea literaturii lui Jules Verne din punctul de vedere al ideilor si   atitudinilor   (antirasismul, antimilita-
CĂRŢI — OAMENI — FAPTE
71
ri'smul, încrederea în progres, în transformările aduse de ştiinţă şi tehnică, desfiinţarea sclaviei, atenţia acordată promovării tinerei generaţii etc), în ultima vreme s-a întreprins şi o amplă şi diversificată analiză a modernităţii structurilor narative ale romanelor şi povestirilor sale. Vom vedea în cadrul ei cum proza aceasta îşi dezvăluie funcţia ludică, precum şi o adevărată artă a tranziţiei de la gimnastica cerebrală a jocului infantil la experimentarea realistă a unor ipoteze ştiinţifice îndrăzneţe. Ne vom ocupa şi noi de construcţia romanescă, sub unele aspecte ale ludicului, în opera lui Jules Verne.
Jocul posedă la scriitorul francez pe de o parte elanul, prospeţimea şi alegre-ţea puerilă, pe de alta — elaborarea efervescentă a minţii, a imaginaţiei. Sub ambele faţete el duce la cunoaştere, la îmbogăţirea experienţei sociale şi umane. Uneori acţiunea este declanşată de jocul propriu-zis, ca în Testamentul unui excentric, unde, pentru a primi o parte din moştenirea unui bogătaş original, personajele sînt obligate să devină pionii unui joc denumit „al gîştii", avînd drept tablă mapamondul împărţit în căsuţele de rigoare în care eroii ajung conform aruncării zarurilor. Un rol tot atît de mare îl deţine rămăşagul, care-1 determină pe Phileas Fogg să întreprindă Ocolul pămîntului în 80 de zile. Un soi de pariu e şi provocarea din De la pă-mînt la lună şi In jurul lumii care încununează lungul şir de rivalităţi între cioi savanţi ai balisticii. Natura^ gama rebusurilor e şi ea bogată. Minunatele aventuri ale jupînului Antifer se bizuie pe dezlegarea enigmei coordonatelor unei insuliţe unde se află îngropată o comoară.
Din altă perspectivă trebuie să observăm jocul hazardului ca sursă a mean-drelor conflictuale. Inlîmplarea e provocată de cele mai multe ori de capriciile stihiilor. De apă, ca forţă de primă importanţă în periplurile efectuate în majoritatea cazurilor cu corabia cu pînze, depinde soarta oamenilor. Acalmia care împiedică plecarea vaporului, furtuna şi naufragiul transformă călătoria, în principalele romane ale lui Jules Verne, într-o aventură plină de surprize. Prioritatea elementului acvatic în opera sa a fost comentată des în studiile mai recente ca Nautilus et Băteau Ivre de Ro-iand Barthes sau Apropierea insulei la Jules Verne de Daniel Compere. Acesta din urmă în analiza sa structurală se ocupă de secvenţa repetativă a ajungerii intr-o insulă (160 de ocurenţe în ansam-
blul Călătoriilor extraordinare) dîndu-i ca pandant sugestivul tablou al „traversării unui element izolant", conform cu categoriile lui Bachelard. Fluviul (Opt sute de leghe pe Amazon, Testamentul unui excentric) sau marea (Doi ani de vacanţă, Două sute de mii de leghe sub mări, Farul de la capătul lumii, Invazia mării), apa în formă lichidă sau solidă — zăpadă, gheaţă (Ţara blănurilor, Călătoriile căpitanului Hatteras, Sfinxul gheţurilor), devine ferment al evenimentelor, edificînd asupra caracterelor. Acalmia îi obligă pe piraţii din Burse de călătorie sau din Farul de la capătul lumii să-şi întîrzie plecarea pe vaporul acaparat cu mijloace criminale, orientînd epicul şi picarescul spre o anume desfăşurare. îngheţul sau dezgheţul domină viaţa expediţiilor polare. Acelaşi lucru se poate spune în mai mică măsură şi despre celelalte elemente ca aerul şi focul (De la pămînt la lună, Cinci săptămîni în balon, O călătorie în centrul pămîntului). Dar fiind o forţă oarbă, nici una din ele, deşi fundament al schemei narative, nu face din erou jucăria sa. Autorul dă totdeauna o ripostă victorioasă a minţii umane în luptă cu dezlănţuirea stihiilor, sfîrşind jocul în favoarea ei şi dovedind că această confruntare ascute priceperea, stimulează imaginaţia şi ingeniozitatea. Faţă de hazard, omul caută şi găseşte soluţii adecvate, combinînd creator cunoştinţele acumulate. Inventivitatea lui Paganel din Copiii căpitanului Grant, ca expresie a puterii de adaptare la mediu, a rămas celebră.
Jocul în naraţia lui Jules Verne nu este gratuit. în cursul lui se diferenţiază imediat caracterele, temperamentele, care trezesc justificate simpatii şi antipatii. De aceea, chiar dacă jucătorii pornesc cu şanse egale de reuşită, vor învinge cei ce apelează nu doar la îndemînare, ci la o cît mai cuprinzătoare concepţie etico-socială. Mai ales că victoria ascunde de obicei şi ea o surpriză, o lovitură de teatru care pentru mercantili înseamnă uneori sfîrşitul. Moartea bogătaşului din Testamentul unui excentric e o înscenare, insuliţa în care se află îngropată comoara lui Antifer s-a scufundat în adîncurile mării.
Jocul întimplării nu-i la Jules Verne şi cel al dragostei. Iubirea, rareori fulgerătoare, opune aventurii, odată cu întemeierea căminului, stabilitatea, nesiguranţei — certitudinea, surprizei — plăcerile tihnei cotidiene (Minunatele aventuri ale jupînului Antifer, Un bilet de loterie, Şcoala Robinsonilor). Semnificativ sub acest aspect e finalul din Raza verde.
72
VIAŢA ROMANEASCĂ
unde cei doi îndrăgostiţi uită, îmbrăţisîn-du-se, să privească fenomenul solar după care alergaseră de-a lungul întregii povestiri.
Dacă experimentul apare cîteodată ca rod al unui fapt accidental, în multe proze el este conştient, plănuit de savantul care vrea să-şi verifice ipoteza (De la pămînt la lună, O călătorie în centrul pămîntului, Doctorul Ox). încă din vechile ediţii ale Enciclopediei La-rousse se poate afla că Jules Verne n-a făcut literatură de anticipaţie, ci a popularizat idei ştiinţifice existente în epocă. E adevărat, probabil, dar aplicarea în viaţă a acestor idei a fost destul de tîr-■zie, încît imaginea concretă a punerii lor în practică în secolul al XlX-lea pare şi astăzi spectaculoasă, dacă ne gîndim la explorarea oceanului făcută de căpitanul Nemo, la zborul în cosmos şi chiar la oxigenarea mediului ambiant, una din actualele propuneri împotriva poluării. De aceea experimentul dobîndeşte valenţe deosebite în structura narativă a operei sale. Cînd este personaj principal, savantul se decide să-şi părăsească laboratorul şi să devină, direct şi nemijlocit, propriul său cobai. Dăruirea lui e remarcabilă, exemplară. Pentru a-şi verifica ipoteza jertfeşte totul fără regret, mergînd pînă la sacrificiul vieţii. Perseverenţa nemărginită a acestor eroi a îndemnat-o pe scriitoarea franceză Gilette Ziegler să-l numească pe Jules Verne „profesor de energie". Locul ocupat de experimentator în ierarhia personajelor se poate deduce din romanul De la pămînt la lună, sau  în  romanul Doctorul
Ox ; în acesta din urmă, cei mai placizi şi paşnici cetăţeni din lume ajung să aibă fără voie porniri războinice, datorita efectelor gazului cu care îşi face doctorul experienţa. Subiect de ironie şi autoironie, acest tip de erou, cu sucelile pe care nu i le iartă bunul simţ al autorului, conduce un joc primejdios în relaţiile om-natură, joc ale cărui rezultate sînt însă menite să producă schimbări din cele mai serioase. Vrăjitor ale cărui magii sînt explicate ştiinţific, malefic ca doctorul Ox, sau benefic, precum căpitanul Nemo, el stăpîneşte absolut, pentru o perioadă mai mult sau mai puţin determinată, un univers neobişnuit, mirific sau comic. In basmul Peripeţiile familiei Ronţ, ipostaza lui e preluată de zîna cea bună în luptă cu duhul rău. Cu bagheta ei. zîna pune în mişcare un amuzant spectacol bazat pe teoria lui Darwih, actorii trecînd rapid prin toate fazele de evoluţie. De altfel carnavalescul ca măşti şi mişcare se adaugă adesea ludicului.
Mărie Helene Huet în Istoria călătoriilor extraordinare sublinia că Jules Verne a fost mai puţin explorator al posibilităţilor viitorului cît al unui evantai de variaţiuni narative ale povestirii de aventuri.
La 150 de ani de la naşterea scriitorului putem afirma că romanul său, mereu tînăr, merită şi a început să se bucure în istoria prozei universale de analiza aspectelor artistice specifice care l-au făcut să dăinuie.
SANDA RADIAN