Viaţa Românească ANUL XXXI_ Kr_ 3/1978 ELEGIE Unde mi-e sufletul ? Poate pe-un zid spoit cu var: inscripţie grăbită a unui deget bîjbîind în vid. (O, astre-ale azurului avid, voi aţi putea s-o scrieţi pe orbită...) Unde mi-e inima ? Poate-ntr-un lac uitat de păsări: sistolă în mîluri a unui fir de trestie buimac. (O, ciocîrlii dormind în flori de mac, voi aţi putea s-o-mprăştiaţi în triluri...) NU NOI Nu noi vom fi aceia. Năvălească acvilele-n grădini, şi pe sub straturi atace cîrtiţele rădăcina. Stafii în pragul caselor să-şi ceară obolul, şi fecioara să-l plătească. Nu noi vom fi aceia. Noi aducem sămînţa curcubeului în curte şi, pe de-asupra zmeielor jucate de prunci pe sfori, privim pe boltă ţara cum stă şi trece trasă de nori albi... ŞTEFAN AUG DOINAŞ ZI DE SĂRBĂTOARE Si nu ne-am urcat noi bine în trenuţ, că locomotiva a şi fluierat a doua oară. Aşa de tare a fluierat, că ne-am astupat repede urechile nu cumva să ne asurzească ! „Nu cred să mai aibe mult pînă pleacă"', şi-a dat cu părerea un flăcăiandru şi şi-a răsucit pe îndelete o ţigară. Mă uitam cum pipăia cu degetele ţigara, în timp ce şi-o făcea, rit de frumos o rotunjea, măcar că avea mîinile mari şi roşii ca două lopeţi, numai bune să tragă cu coasa. „Pînă vine domnu director Zidner cu doamna lui şi cu copiii nu pleacă trenu, a zis o femeie. N-or fi proşti domnii să se scoale cînd îi mai dulce somnul, fiţi fără grijă. O să se facă de opt şi noi tot aicea o să fim, o să vedeţi dacă n-o fi aşa cum vă spun eu' acuma". „Dimineaţa îi somnul mai dulce, aşa-i cum spui", zice şi Florica, mai mult ca să intre şi ea în vorbă. „Din partea mea pot întîrzia, nu-i nici o grabă", zice după un timp unul negricios la faţă şi cu o pălărie verde în cap. „Vine şi de-acuma popor, nu vedeţi, nu ştiu unde s-or mai urca, unde or încăpea atîţia şi la întoarcere o să fie şi mai greu să se urce lumea, că-i încărcat cu lemne", zice flăcăul cel înalt care trăgea din ţigară. „Nu ştiu dacă am făcut eu bine — începe a ni se plînge Florica — c-am plecat aşa subţirel îmbrăcată, numai cu spăcelul pe mine. Prea pripeşte tare soarele, s-ar putea să ne prindă şi un picuţ de ploaie şi atunci ce mă fac ?" „Aia nu strică, îşi dă atunci cu părerea bărbatul cel negricios. Ploaia îi bună, că prea a aprins Dumnezeu lumea, ne mai răcorim un picuţ". „Noi ca noi, nu mă gîndesc eu la asta, zice atunci una grasă, cu o cirpă roşie în cap si cam sprîncenată, da pămîntul s-o bucura săracul, că-i tare setos si'doritor de ploaie. Şi dacă n-o ploua degrabă, nici la toamna n-om avea ce stringe, cu nimic nu ne alegem... Ascultaţi-mă ce vă spun că nu spun prostii", zice ea si se uită încruntată la noi, de parcă noi am fi de vină că-i secetă mare. „M-au durut pe mine picioarele, n-am închis ochii toată noaptea, zice o babă care se afla şi ea acolo în tren cu noi — mira-m-as să nu ne ude, măcar aşa, un picuţ. Un strop, două, gîndesc că tot ne-o picura". „Ba, că şi mîine e zi, azi mai bine să fie timp frumos, sare cu gura o fetişcană numai mărgele la git şi cu părul încreţit cu fierul. Că destul tragem, săracele de noi cit e săptămîna, măcar de Balta-Caldă să ne putem bucura. Dumneata, de-acuma, eşti bătrînă, ce-ţi pasă; numai că nouă, la tineret, nu ne este tot una, dacă plouă ori e timp frumos. Vrem şi noi să ne distram un picut cît sîntem tinere, să ne bucurăm de viaţă". „Da, zice atunci baba supărată foc, voi, tineretul, alta nu ştiţi, numai să vă petreceţi, alta nu aveţi în cap. Noi cu cele grele şi voi numai cu cele uşoare, asa ati vrea'l" „Bine ar fi — zice atunci o altă femeie, mai uscata şi cam mustăcioasă, care şi ea părea trecută de prima tinereţe — bine ZI DE SĂRBĂTOARE ar fi să nu îmbâtrînească omul niciodată, să rămînă mereu tînăr şi frumos, cîte zile o avea ! Ca floarea din grădină, care abia dacă îi îmbobocită, aşa să rămînă şi el. Numai că Dumnezeu n-a dat să fie aşa cum vrem noi. Ce-i verde trebuie să se usuce şi ce-i înflorit trebuie să se scuture, aşa a fost orînduit şi nu ne stă nouă în putere să schimbăm lumea, s-o întoarcem cu susul în jos. Floarea cît îi ea de floare, tot păleşte şi iarba o fi ea verde primăvara, dar tot galbenă se face cînd cade bruma. Minţesc eu acuma, ori spun adevărul curat ?" zice ea şi oftează cît poate, de tare. s-o auzim toţi. „Aşa-i cum zici tu — intră în vorbă muierea legată cu cîrpă roşie la cap — numai că, vă spun drept, mie nu-mi place că-i aşa ! Dacă ar fi fost după mine, şi începe să rîdă de i se scuturau galbenii de pe piept, altfel ar îi trebuit să fie. Tare mi-ar fi fost mie drag — zice şi ne face, aşa, pe ascuns cu ochiul, să n-o vadă bărbaţii, numai noi să vedem că ea mai mult glumeşte — nu vorbeşte chiar serios — tare mi-ar fi plăcut mie, zice, să mă păstrez neschimbată, să rămîn aşa cum am arătat eu cînd am fost fată mare şi nemăritată ; gingaşă ca o floare din cele frumos mirositoare. Aşa roşie la obraz ca atunci, cu părul cum îi mierea de stup, aşa mi-ar fi plăcut mie, vă spun drept, să rămîn ! Numai că nu s-a putut, asta-i, degeaba, nimeni nu m-a ascultat !... N-a fost să fie aşa cum vrem noi — a adăugat ea după un timp în care toţi care s-au aflat în tren au rîs : femeile mai subţire şi bărbaţii mai groscior. Că şi frumuseţea dacă s-ar afla aşa, pe toate drumurile, nimeni n-ar mai preţui-o, n-ar mai avea nici o căutare. Omul frumos îi lăsat de Dumnezeu şi cel urît de dracu. Dumnezeu face un om frumos şi atunci dracu se grăbeşte şi face zece din cei urîţi, nu se lasă... Mă uitai la dumneata, domnişoară — zice — mă uitai cît poţi fi de gingaşă şi de luminoasă la chip ! Obrazul la dumneata cum îi piersica, nu mă mai satur să te privesc şi să mă minunez"... Trenul a fluierat pentru a treia oară şi întîrziaţii au fugit repede să-1 ajungă. Şi cînd trenuţu a pornit, lumea — şi copiii şi oamenii mari — au început să strige, se bucurau că de-acuma gata, plecăm. Cînd am ajuns pe pod s-a oprit să ia apă. în rîu erau nişte copii care adăpau caii şi păreau cam necăjiţi că nu pot merge cu noi. Trenuţu n-a stat mult, a mai fluierat o dată ~— femeile s-au speriat, aşa de tare şi lung a fluierat — şi cînd a pornit, lumea a răsuflat uşurată şi bucuroasă. De-acuma plecăm, de aşteptat nu mai avem ce aştepta ! Cerul era curat ca lacrima; nu se zărea, ori unde te uitai, nici urmă de nor ; se ridica numai un abur alb din pă-mînt si miroseau sînzienele, te durea capul de atîta floare ! Cînd trenuţu încetinea, flăcăiandrii coborau şi mergeau pe lîngă el, iar fetele îi îndemnau speriate, să se urce, nu cumva trenul s-o pornească mai tare şi1 ei să rămînă pe jos. Cînd trenul o pornea mai iute, flăcăii fugeau după el să-1 ajungă şi ne dădeau şi nouă prune, ori mere, ce găseau. Bune erau numai pentru sete, altfel nu aveau nici un gust, mai aveau pînă s-or coace. Şi cînd trenuţu a ajuns în dreptul crucii de Ia Breazova. a oprit să se urce şi brezovenii. ,,Ăştia unde s-or mai urca, a zis o femeie, nu ştiu unde or mai avea loc, că şi aşa sîntem destul de înghesuiţi". „Las'că aşa-i bine, mai la înghesuială, nouă aşa ne place", a strigat cît a putut el de tare un copilandru. „Ţi-o place ţie, nu zic — a sărit cu gura o femeie şi avea ea o faţă rotundă 4 VIAŢA ROMANEASCA ca o lună — că tu pe acolo, pe unde ai făcut armata, ai învăţat toate blăstămăţiile". „S-a stricat tineretul, nu mai e cum a fost", a oftat cu un glas subţirel o babă. „Pe vremea mea — a început ea să turuie, dacă a văzut că lumea e de partea ei — (atît a aşteptat, să prindă şi ea puţin loc, să poată spune ce are pe suflet) — cei tineri aveau mai multă ruşine, alte vremuri au fost alea, dragele mele. Eu pînă m-am măritat, mă credeţi, că ai mei, fie ei iertaţi şi odihniţi, acolo unde sînt, nu m-au lăsat să ies nici din ocol, fără altfel decît cu ei împreună şi cu soru-mea mai mică de mînă, aşa au ştiut ei să mă cruţe. Pe unde am umblat, unde m-am dus, tot de mînă ne-am ţinut amîndouă. Pe vremea aceea erau oamenii mai cu ruşine, nu că m-aş lăuda c-aş fi fost eu altfel decît celelalte fete de măritat. Vremurile alea s-au dus, acum sînt alte timpuri. Să vedeţi voi la Balta-Caldă, dacă n-o fi plin de fete mari, să vă uitaţi la ele cum umblă singure şi de capul lor, fără tată, ori mamă, care să le aibe-n grijă. Cum umblă fără astîmpăr — doar şi-or găsi ele un drăguţ". Şi oamenii parcă atît au aşteptat, s-a pornit o veselie din cele mari — n-a fost cineva să nu rîdă, numai fetele ce-au fost acolo şi-au auzit-o pe babă, cum le face în fel şi chip, şi-au lăsat ruşinoase ochii în pămînt şi s-au făcut roşii la obraz ca para. „Domnişoara să ne ierte — a zis atunci baba şi a prins-o pe domnişoară cu amîndouă mîiriile — mai vorbim ce nu trebuie, te miri ce prostii ne mai ies şi nouă din gură, ne mai îndulcim cu cîte o vorbă, alta ce să facem — numai dumneavoastră să nu vă supăraţi, frumoasa şi mîndra mea". Şi înainte ca domnişoara să poată să-i răspundă ceva, s-a şters la gură cu mîneca de la spăcel şi repede s-a aplecat spre ea şi a sărutat-o pe obraz. „Glumim noi, zice atunci baba şi tot cu dosul minerii, o şterge pe domnişoara pe locul unde a sărutat-o. Altceva alta nu ne-a rămas, decît a glumi. Cu noi de-acuma gata, s-a sfîrşit" — zice oftînd. O ia după aceea pe domnişoara de mijloc şi o strînge drăgăstos lîngă ea. Numai că a strîns-o un picuţ cam tare şi domnişoara a dat a striga de durere. „Pe noi ea ne aşteaptă de-acuma, zice, şi se porneşte pe rîs cu gura ei mare şi ştirbă. Altcineva nu mai are cine a ne aştepta, săracele de noi, decît prăpădita aia, ştiţi voi care. Zăluda aia, n-aş mai vedea-o, că nu mai pot de urîtul ei ! Aia cu coasa !" Lumea a rîs, cum să nu rîzi cînd te uitai cît se arăta a fi de înfricoşată şi speriată ! Baba cînd ne-a văzut că ni-s toţi numai ochi şi urechi la ce bălicăreşte ea, atît a aşteptat, nu s-a mai oprit, îi mergea gura ca meliţa ! „Numai că o auzi, cioc, cioc, zice, o auzi cum bate la uşă ; şi altceva ce să faci, fugi şi tragi zăvorul iute, să nu poată intra prăpădita. Dacă vede una ca asta, nu se lasă, nici ea aşa uşor : aleargă într-un suflet la fereastră, începe iar a ciocăni. Poţi să te ascunzi cît te-ai ascunde, de găsit, tot te găseşte, asta e lucru ştiut! Nu pleacă fără tine, fie ce-o fi ! Eu, zice, vă spun drept, acum de urîtul ei am plecat de-acasă ; am eu aşa, ca un fel de presimţire, că şi-a pus ea în gînd ceva tare urît, ceva care mie nu-mi place ; şi atunci, mai bine, cînd s-o apleca pe fereastră şi s-o uita înăuntru, să nu vadă pe nime. Să strige şi nimeni să nu-i răspundă, să caute peste tot şi pe nime să nu găsească ! Nici eu nu vreau să mă las aşa cu una cu două ! Ea să poruncească şi eu să fac drepţi, aşa ar vrea, numai că eu sînt contra, asta-i !" „Ştiu eu o întîmplare, cu o babă care 1-a păcălit şi pe dracul, ZI DE SĂRBĂTOARE 5 începe a ne povesti femeia cu obrazul ca luna. Se zice că dracul a prins-o pe babă şi a vrut s-o bage în ţăst. Şi atunci baba a zis că bine, ea nu are nimic împotrivă, ea intră unde vrea el, dar mai întîi de toate să-i arate el cum să stea pe lopată, că ea nu ştie cum. Şi dracul s-a pus el pe lopată şi baba atît a aşteptat! Ţîşti, cu el în cuptorul aprins, că s-a făcut dracul cum îi scrumul, de-a încălzit baba cuptorul cu el, nu i-a mai trebuit lemne..." Oamenii cînd au auzit povestea cu dracul păcălit de babă, s-au distrat şi mai tare, nu se mai opreau din rîs. Numai babei, se pare, că nu i-a prea plăcut gluma asta, s-a încruntat şi nimica n-a mai spus. O ţinea numai pe domnişoara de mijloc cu mîna ei uscată şi noduroasă, o strîngea lîngă ea, n-o lăsa o clipită, cu multă dragoste o ţinea, dar parcă şi cu un fel de răutate ascunsă ; se arăta a fi numai lapte şi miere, dar ce era în mintea ei nimeni nu putea şti, ce gînduri îi treceau prin cap. Domnişoara mea arăta ca un boboc de trandafir abia înmugurit, mai frumoasă pe pămînt nu cred să fi fost alta ! Şi cînd baba a dat s-o strîngă mai tare, domnişoara s-a zmuls din îmbrăţişare, s-a dat un picuţ la o parte, speriată şi sfioasă ; a zîmbit către noi, şi aşa de luminos i-a fost zîmbetul, că s-a făcut parcă lumină de jur-împrejur ! Trenuţu mergea foarte încet, abia se mişca ; şi peste tot, unde îţi aruncai ochii, numai holde cu fîn necosit, şi plăcut mirositor, te durea capul de atîta miros de sînziene şi de alte flori ! După un timp, se vede că locomotiva s-a încins prea tare şi mecanicul a oprit să se mai răcorească un picuţ. Oamenii s-au împrăştiat care-încotro, copiii şi tineretul s-au repezit după prune, iar cei mai bă-trîni au rămas lîngă tren, nu s-au îndepărtat, de frică să nu plece fără ei. Domnişoara şi cu mine am cules nişte flori tare frumoase, care creşteau chiar lîngă linia ferată. ,,Uită-te la ele, a spus domnişoara. Nu cred să existe altceva mai frumos pe pămînt, mai delicat şi mai gingaş..." Fochistul a dat drumul la signal, să ne asurzească nu alta, şi a început să strige la noi să ne urcăm, altfel, dacă nu ne grăbim, el nu ne mai aşteaptă, pleacă, ne lasă în plata domnului, dacă ne lăsăm atît îmbiaţi. „Florile astea, a spus domnişoara după ce ne-am urcat şi trenuţu a pornit din nou, au o formă specială, nici la miros nu seamănă cu altele ştiute. Sînt de un soi pe care, îţi mărturisesc că nu-1 cunosc. Oare ce nume or avea ?" „Din cele sălbatice, domnişoară, o mulţime, în fel şi chip. Nici nu cred să aibe nume toate cîte cresc pe cîmpuri, cine să-şi fi pierdut vremea să le numească". „Ba au, zice ea, numai că nu ştim noi. Să ştii că fiecare lucru, cît ar fi el de mărunt şi neînsemnat, are un nume pe lumea asta, nimic n-a rămas nenumit". Domnişoara strîngea florile la piept şi, din cînd în cînd, îşi îngropa chipul ei frumos în ele, sorbea plină de nesaţ parfumul lor pătrunzător. Mă privea zimbind şi părea tare bucuroasă. Aşa era domnişoara ! Sufletul i se umplea de o bucurie curată ori de cîte ori îi era dat să descopere frumuseţea lumii ăsteia ! Nu peste mult timp am ajuns la Balta-Caldă. Lumea a coborît, oamenii s-au împrăştiat care-încotro. Trenuţu a mai fluierat o dată, ca de rămas bun, şi a urcat în munţi, după lemne. „Aşa multă lume la Balta-Caldă ca în anul ăsta, nu cred să mai fi fost şi în alţi ani", auzeam pe unul şi pe altul spunînd. Ce-i drept, era o înghesuială din cele mari. Eu eram în schimb bucuroasă, o zi întreagă, de dimineaţa pînă s-o însera, am să umblu cu domnişoara de mînă, nime-n lumea asta nu 6 VIAŢA ROMÂNEASCA era ca mine !,.. Nemţoaicele abia apucaseră să-şi aşeze marfa, aşa că mare vînzare nu părea să fi fost. Oamenii se cam codeau, rar vedeai vreun cumpărător. Mai mult luau marfa şi o întorceau pe toate părţile, :să vadă cum se prezintă, iar nemţoaicele se uitau la ei cam fără plăcere, eu buzele strînse şi încruntate. îi vreme destulă, timp berechet pînă seara, se gîndeau cumpărătorii, dacă ne îngrămădim de-acum să luăm ■tma-alta se duc repede banii, mai bine să avem răbdare ; mai tîrziu lasă şi nemţoaicele din preţ, n-au ce face alta. nu ■s-or întoarce ele cu marfa -aevîndută acasă. Trebuie să ştii cum să tîrgui, nu trebuie să te înghesui de la început... „Moşu m-a cinstit cu cinci lei, i-am spus eu domnişoarei. Cu cei de la taica, fac numai bine şaisprezece. Fiţi bună, şi ţineţi-mi dumneavoastră, nu cumva să-i pierd ori să mi-i fure careva. Sînt şi din ăştia la /Balta Caldă. Din cei care pentru asta au venit". Domnişoara mi i-a pus la ea în poşetă, într-o despărţitură separată, să nu ■se amestece cu ai ei. „Rece şi dulce", strigau nemţoaicele, cît puteau ele de tare. Ne-am plimbat un timp pînă ni s-a făcut sete şi după aceea ne-am oprit lîngă o nemţoaică grasă, cu mustăţi şi cu o pălărie de paie în cap şi domnişoara i-a plătit din banii ei, n-a vrut să se atingă de ai mei, două himper-şpriţuri, Ea a băut din cel roz şi eu din cel galben eare este culoarea mea preferată. Se urca himperul pe ţeava şi cînd nemţoaica lua degetul iute se umplea paharul •! „E puţin cam prea rece, şi-a dat cu părerea domnişoara după ce-a băut o înghiţitură din pahar. Deseară, ai să vezi, o să fim răguşite amîndouă, dacă nu cumva o să ne doară şi gîtul". „Anul trecut, i-am spus eu, a fost parcă mai dulce himper-şpriţul, au pus zahăr cît trebuie, nu s-au zgîrcit. Acuma numai a fost rece, altfel n-a avut nici un gust mai extra". După aceea eu am vrut să beau un cracăr roşu şi domnişoara a spus să mai aştept, că dacă beau aşa, pahar după pahar, o să mă betejesc. Ne-am plimbat peste tot amîndouă,, ţinîndu-ne de mînă, numai că abia te puteai mişca de cîtă lume era adunată. Ne-am dus după un timp să vedem balta în care se scăldau femeile. Erau femei bătrîne şi bolnave, unele se scăldau, altele stăteau pe margine zgribulite de frig (apa era destul de rece), fără cîrpe pe cap, cu părul ud, strîns în conci, goale pînă la brîu ; îmi era ruşine să mă uit la ele, omul cînd e bătrîns şi bolnav, e urît la trup, mai bine să nu-şi arate goliciunea. Ne-am plimbat noi un timp, am mai băut cîte un cracăr, un pahar, nu mai mult, şi după aceia ne-am oprit Ia o tarabă unde se afla adunată mai multă lume. O mulţime de popor căsca gura. numai că degeaba se uitau, cei ce trăgeau cu puşca nu nimereau de fel. Strîngeau ei tare puşca în mîini, de ziceai că ţăndări se face, dar degeaba, gloanţele nimereau care încotro! Trebuie să fi fost o şmecherie la mijloc, altfel tot ar fi nimerit, din cînd în cînd, în ţintă, dacă nu: altfel, măcar din întîmplare. Un soldat a cerut şi el o puşcă şi a rugat lumea să se dea la o parte, să-i facă loc. Şi-a pus el puşca la ochi, dar n-a tras din primul moment ; a probat-o, un timp, în fel şi ehip şi tot se ruga de noi să ne dăm la o parte, pentru că el dacă nu-i lărgămînt nu poate trage. Nemţoaica dacă a văzut că el se: sfieşte atît si-a pierdut răbdarea. „Trage odată, fiom draga, a zis ea, că aşteaptă şi alţii". Şi el a tras şi drept în ţintă a nimerit, nu în altă parte. Chipurile au început să se mişte, credeai că-s vii. Un domn cu ochelari şi cu pălărie neagră în cap, trăgea de măseaua ZI DE SĂRBĂTOARE ? unui moş. cît putea el de tare. Moşul, dat dracului, ducea amîndouă! mîinile la inimă de durere şi ridica un picior. Domnul, cu o mînă ţinea cleştele şi trăgea de măsea, iar cu cealaltă îşi ţinea pălăria-din cap, de parcă i-ar fi fost frică să n-o zboare vîntul, mai mare dragul să te uiţi ! A fost frumos, numai că, din păcate, n-a ţinut mult. Dupâ ce s-a terminat, nemţoaica s-a urcat supărată şi încruntată pe un scăunel, a luat de pe raft premiul cu numărul cîştigat şi i 1-a dat soldatului. Premiul era o" piuliţă fără pisălog şi cînd soldatul a cerat şi pisălogul, nemţoaica i-a spus că pisălogul e başca, nu se dau împreună amîndouă, dar soldatul nu s-a lăsat nici el, aşa că a trebuit să-i dea pînă la urmă şi pisălogul. Soldatul a pus atunci piuliţa şi pisălogul în bonetă, a aşezat boneta frumos lîngă el şi a cerut puşca să mai tragă o dată! Nemţoaica s-a uitat urît, dar a trebuit să i-o dea. De data asta, a tras de cum a pus mîna pe puşcă, dar se vede că s-a grăbit prea tare, că de nimerit n-a nimerit. ,,Dă-mi puşca cealaltă, i-a zis el nemţoaicei, cu care am tras înainte, cu aia m-am obişnuit". S-a cam codit nemţoaica, da' pînă la urmă i-a dat-o, n-a avut ce face. Soldatul s-a încruntat şi a strîns din dinţi iară, dar de tras n-a tras de la început, a rămas un timp cu mîna pe trăgaci şi-şi tot potrivea puşca în umăr, să nu se mişte, să stea fix. Voia el să ne arate că nu fietecine poate trage cu puşca şi să nimerească, că-i ştiinţă grea nu glumă, şi el acolo, unde e, asta învaţă, cum să şi-o potrivească mai întîi şi cum să tragă după aceea cu ea. Îşi potrivea puşca şi se uita încruntat, cînd la noi, cînd la nemţoaică, de parcă noi toţi, nu numai nemţoaica, n-am fi dorit altceva, numai ca el să dea greş. După ce ne-a ţinut un timp eu răsuflarea tăiată, parcă s-a răzgîndit ori n-a mai vrut să tragă : a lăsat puşca şi şi-a răsucit pe îndelete o ţigară. „Dacă nu mai tragi, i-a spus nemţoaica şi era roşie ca focu de supărată — ea se vede că atît ar fi aşteptat, ca el să renunţe, să nu mai tragă — dă puşca altuia şi-i fă loc, nu ţine puşca tu degeaba". „Ba trag, i-a spus atunci soldatul, numai că-s cam nervos. Sorb o dată din ţigare, să mă mai liniştesc, şi gata. Nu vă mai ţin mult... Nici eu n-am timp, cum credeţi A'oi, mă grăbesc, trebuie să mă întorc la cazarmă, asta-i", zice şi repede duce puşca la umăr, nu şi-o mai potriveşte, trage aşa, ca din întîmplare ! Şi de nimerit, a nimerit şi de data asta, să vezi şi să nu crezi, toată lumea s-a minunat O fată, cu o coadă ca de peşte, a început să-şi mişte coada în toate părţile şi să-şi frîngă mîinile de durere. Şi lîngă fată era un vapor care scotea aburi pe coş ; un prinţ — ori împărat, ce-o fi fost, că avea o coroană pe cap — mişca vîslele cu o mînă ; cu cealaltă, făcea sirenei un semn, cum că el de-acuma pleacă şi-şi ia de la ea rămas bun ! Făcea cu mîna — adio, te părăsesc, rămîi cu bine ! — şi de vîslit, vîslea cît putea el de tare ! Şi cu cît da el mai tare din vîsle, cu atît fata îşi mişca şi ea coada mai abitir şi-şi frîngea mîinile să şi le rupă, nu alta. Simţeam că nu mai pot să suport atît suferinţă şi nenorocire, noroc că s-a sfîrşit repede ! Sirena a rămas nemişcată, cu mîinile pe piept şi prinţul, sau împăratul ce-o fi fost acela, cu o mînă pe vîslă şi cu alta pe coroană... Dar de data asta premiul s-a nimerit să nu fie aşa de frumos — o sticlă de oţet din cel tare, de nouăzeci de grade — şi soldatul s-a cam supărat : a început el să strige la nemţoaică să-i dea un alt premiu, mai 8 VIAŢA ROMÂNEASCA potrivit, adică să i-1 schimbe ; cu sticla de oţet el nu are ce face, n-o să se ducă la cazarmă cu ea, să se facă de ruşine, să rida camarazii de el ! Numai că nemţoaica nu s-a lăsat, arăta şi ea tare supărată : „Aşa-i premiul, eu n-am ce să fac, zice. Cît noroc ai avut, atît ai cîştigat ! N-am nici o vină". „Bine, a spus atunci soldatul. Pot să fiu şi eu al dracului, dacă mă superi tu. Numai să nu-ţi pară ţie rău la sfîrşit, aşa să ştii !" Şi a cerut atunci puşca să mai tragă o dată. Dar în loc să i-o dea, nemţoaica s-a făcut roşie la obraz şi a început să suduie pe nemţeşte. „Nu mai sudui atîta, a spus soldatul, şi a dat dintr-o mînă cu lehamite şi cu cealaltă şi-a acoperit un căscat, că eu înţeleg tot ce zici tu. Am un prieten la cazarmă, unul Friţ, şi el m-a învăţat toate suduielile voastre nemţeşti şi ungureşti, nu există una ca eu să n-o ştiu". „De trei ori — a zis atunci nemţoaica şi a ridicat trei degete în sus — mai mult nu se poate, aşa-i scris la regulament !" „Ia să văd şi eu regulamentul, a zis soldatul. Eu nu cred să existe un aşa regulament, tu vrei să mă nunteşti pe mine, numai că nu ţi-ai găsit omul, aşa să ştii !" „Degeaba ţi—1 arăt, a zis atunci nemţoaica, că tot nu ai cum să citeşti nemţeşte, tot nu înţelegi nimic!" „Ii treaba mea, dacă înţeleg ori nu, i-a răspuns soldatul. Aia nu te priveşte pe tine. Tu să mi-1 arăţi, nimic alta nu-ţi cer !". Nemţoaica n-a avut ce să facă, a trebuit să recunoască faţă de toată lumea că nu are nici un regulament şi i-a dat puşca. Soldatul a tras aşa, la întîmplare, atît era de furios, unde şi cum s-o nimeri ; şi ce a nimerit, nu se ştie, destul să toate chipurile au început să se mişte. Nu ştiam la care să mă uit întîi şi întîi : o turcoaică din cele grase îşi arăta ţîţele şi un turc negricios la chip ridica iataganul să i le taie, un vînător, cu mustăţi din cele mari, trăgea cu puşca într-un urs şi pana de Ia pălărie i se mişca în toate părţile de speriat ce era ; capul lui Ioan Botezătorul sărea şi el pe o tavă şi sfîntul, cînd îşi deschidea un ochi şi-1 holba către noi, cînd şi-1 închidea la loc; craii se închinau tot timpul şi comanacele li se clătinau pe cap de bucuroşi ce erau ; pruncul se uita la ei şi mişca din picioruşe ! Un drac cu o furcă roşie împungea pe unde nimerea o sărmană femeie păcătoasă şi muierea deschidea gura ca să strige de durere ! O unguroaică cu o panglică mare roşie în cap juca ceardaş şi-şi mişca aşa iute picioarele, că abia i se vedeau ; Ge-noveva — cînd intra în peşteră, cînd ieşea ca s-o vadă prinţul (domnişoara mi-a povestit cît a trebuit ea să pătimească, cum a stat ascunsă, în pielea goală, fără nimica pe ea, acolo în peşteră, pînă a venit prinţul s-o ducă la castel). Doctorul a dat şi el să scoată măseaua moşului ; sirena cea întristată şi-a şters lacrimile cu amîndouă mîinile ! De frumos, era frumos, noi nu ne mai săturam uitîndu-ne, în schimb nemţoaica s-a speriat rău. I-a fost frică grozav, a îngheţat de spaimă, că i-a stricat de tot maşinăria ! A început să strige, să se ia cu mîinile de cap, să plîngă şi să-1 certe în fel şi chip pe soldat ! Lovea sărmana în stînga şi în dreapta cu un ciocan, doar-doar s-o opri într-un fel ! Cu cît o lovea mai tare, cu atît mai repede se mişcau chipurile acelea, dar de oprit nici gînd să se oprească. Soldatul sta şi se uita, nu zicea nimic, trăgea numai din ţigară şi nu-şi mai încăpea în piele ; se minuna şi el de ce-a fost în stare să facă ! Se uita cînd la nemţoaică pe sub sprîncene, cînd la noi şi se scărpina în cap ! Numai că într-o vreme, maşinăriile s-au oprit singure şi nemţoaica, de bucurie, ori de nervoasă ce-a fost, a în- ZI DE SĂRBĂTOARE 9 ceput să plîngă. ..Pleacă, să nu te mai văd, măgar şi ticălos", i-a spus ea soldatului, printre sughiţuri de plîns. „N-am ce face cu oţetul şi piuliţa asta, a zis soldatul şi i le-a pus pe tejghea pe amîndouă. Ia-le înapoi şi să fii sănătoasă !" Nemţoaica se pare că atît a aşteptat : s-a oprit din plîns într-o clipită. Le-a luat repede, s-a urcat pe scaun şi le-a pus la locul lor, unde au stat ele înainte de-a fi cîştigate ; mai întîi a avut grijă să le şteargă de praf cu o cîrpă. Soldatul între timp s-a în-tîlnit cu un consătean de-al lui. S-au bucurat ei că s-au văzut, s-au îmbrăţişat amîndoi şi soldatul a început să-1 întrebe de una şi de alta, să afle noutăţi de la el de-acasă ; s-a luat după aceea cu consăteanul lui pe după cap şi s-au pregătit să se ducă împreună să bea cîte un him-per-şpriţ. „N-ar strica nici o sticlă de bere, numai să fie rece, a zis consăteanul acela al soldatului. A descărcat Bublea butoaiele cu bere, eu de-acolo vin acuma", zice el şi au dat amîndoi să plece, numai că soldatul şi-a adus aminte de ceva şi s-a oprit. „Am cîştigat eu, zice, o sticlă de oţet şi o piuliţă, aşa că, văruţule, fă bine să le iei cu tine. Am eu o drăguţă la Făget, stă ea pe strada Lugojului, la numărul cinci. îi spui că le-am cîştigat la Balta-Caldă şi că i le trimit să se bucure de ele şi să ştie că eu n-am uitat-o, tot la ea mă gîndesc". Şi nemţoaica n-a avut ce face, s-a uitat ea urît, dar a trebuit să le ia din locul unde le-a pus şi să i le dea înapoi. Şi după aceea au plecat împreună, bucuroşi că s-au întîlnit. Noi două, adică eu şi cu domnişoara, ne-am mai plimbat un timp; apoi ne-am îndreptat spre mănăstire. Cînd am ajuns, slujba era cam pe terminate. Călugării aveau obiceiul să înceapă devreme, să nu-i prindă căldurile cele mari. în biserică ne-am întîlnit cu doamna Veturia, cu domnul Dezideriu şi cu doamna preoteasă (cu cele două fete ale ei, erau ele eleve la Lugoj, la „Iulia Haşdeu", dar de învăţat nu învăţau bine, cea mai mare a rămas şi repetentă de două ori). „Ce ziceţi, cîtă lume s-a mai putut aduna ?" ne-a întrebat doamna Veturia — după ce am ieşit din biserică... „Aşa un golomoz ca acuma, nu ştiu să mai fi fost", a început să se vaite preoteasa şi cu o batistă se ştergea pe obraz. Era încinsă la faţă ca un cuptor. „Şi pripeşte soarele foarte tare, eu sînt toată o apă, n-ar fi rea oleacă de umbră, — pantofii ăştia-s teribili de incomozi, mi s-au umflat picioarele. Dacă nu mă aşez undeva simt că mor". „E aproape ora prînzului, a spus doamna Veturia şi s-a uitat la soare să vadă cît s-a făcut ceasul. Am umblat destul, n-ar strica să căutăm un loc mai ferit să ne aşezăm un picuţ, ce părere aveţi ? „Aerul tare face poftă de mîncare a spus domnul Dezideriu şi şi-a scos ceasul din buzunar să vadă exact cîte arată. Coşurile erau pline cu de toate dar cel mai încărcat dintre ele părea a fi cel al preotesei : fetele, repetentele, erau mîncăcioase, greu le saturai, dacă nu le dădeai să mănînce cît voiau ele, cereau de la alţii şi te făceau de ruşine... „Luaţi şi voi, fetelor, coşul ăsta, mai simţiţi-vă un pic, doar pentru voi car", a zis preoteasa. Vi s-o părea uşor, dar mie mi s-au lungit mîinile, fie-vă şi vouă ! Simţiţi-vă !"... Fetele au luat coşul, n-au îndrăznit să zică nu. Preoteasa, cît erau ele de mari, le mai tupăia, aşa, din cînd în cînd, altfel nu izbutea s-o scoată la capăt cu ele ! îi ştiau de frică, nu îndrăzneau să-i iasă din vorbă, ce spunea ea, era sfînt !... Am mers pe lîngă rîu şi ne-am întîlnit cu tot felul de cunoscuţi. Ne-am încrucişat de cîteva ori şi cu ÎO VIAŢA ROMÂNEASCA cei ce mergeau aşa, mai pe două cărări, nu mai ştiau săracii să ţină drumul drept, o luau tot pişcă ! Dacă au venit ei cu gîndul să se facă praf, au avut timp să toarne în ei cîtă bere a încăput !...■ După un timp domnul Dezideriu a spus că s-a săturat de atîta umblat haidalerea : să ne oprim că de-acuma am mers destul; să căutăm un loc mai ferit, la umbră, şi să ne aşezăm. De ce nu ne-am aşeza sub nucul ăsta, aşa un loc bun nu crede el că găsim în altă parte. Numai că preotesei nu i-a plăcut locul acela din pricina musculiţelor. „Sînt prea multe musculiţe, s-a văitat ea, n-o să ne lase să mîncăm liniştiţi, o să se aşeze pe toate cele. Aşa am păţit şi anul trecut, nu mai ţineţi minte ? Nu ne-a tihnit mîncarea din pricina lor, eu n-am fost în stare să bag nimica în gură". Aşa era ea, nimic nu-i plăcea, orice ai fi zis şi orice ai fi făcut, ea era pusă pe contra. „Steluţa are dreptate, a spus şi doamna Veturia şi nu ştiu dacă o fi fost chiar de părerea ei, ori a zis numai aşa, ca să-i facă în voie. Mai putem merge cîţiva paşi, sînt de aceeaşi părere, ne mai îndepărtăm puţin. Aici e prea multă gălăgie, o să ne asurzească torogoata lui Luţă lovită, nu vă daţi seama ? Acum doi ani, dacă vă mai amintiţi, am mers mult mai departe, pînă cînd muzica nu s-a mai auzit de fel. Am găsit şi un izvor cu apă ca gheaţa, dacă îl căutăm, trebuie să dăm neapărat peste el"... „Să ştii eă regret că nu l-am luat şi pe Pilu cu noi, şi-a amintit domnul Dezideriu, cu părere de rău. Aici ar fi fost lumea lui, ce s-ar mai fi distrat, cu ringhişpilul şi cu toate astea". „Tu n-ai vrut să-1 scoli aşa de dimineaţă, de ce pui, rogu-te, acum vina pe mine ?" „Ţi-a părut rău să-1 trezeşti, i-a zis zîmbind uşor doamna Veturia, te-ai temut că nu-ţi doarme destul comoara". „Mă gîndesc, a spus domnul Dezideriu, c-ar fi fost destul de obositor. Dacă n-am fi venit pe jos, ar fi fost altceva! Aşa, însă, ar fi obosit repede, ne-ar fi bătut tot timpul la cap că nu mai poate merge. E un pic de distanţă. Un copil nu are rezistenţa noastră". „Nici nu cred c-ar fi simţit, a zis doamna Veturia, am ţinut drumul tot pe lîngă pădure, pe la umbră, a fost minunat". „De întors, sînt de părere să ne întoarcem, totuşi, cu mocăniţa, şi-a dat preoteasa tu părerea. Eu mă simt deja mult prea obosită. Cu pantofii ăştia mi-e aproape imposibil". „Dar vă puteţi descălţa, a întrerupt-o doamna Veturia. Şi eu am de gînd să merg desculţă". „Numai să încăpem, să ne putem urca. Nu văd unde o să se urce atîta popor de lume", a zis domnul Dezideriu. „E într-adevăr multă lume, a spus doamna Veturia, dar nu uita că n-au venit toţi cu trenul. Majoritatea sînt de la Româneşti, de pe la Luncani şi bineînţeles de la Curtea şi se întorc acasă pe jos..." Am dat peste izvor după un timp, numai că degeaba l-am găsit, pentru că nu avea picătură de apă. „Dar ăsta e alt izvor, dragul meu, se vede că ai uitat cum arată cel lîngă care ne-am oprit noi anul trecut, a spus doamna Veturia. Era undeva lîngă un cireş, îmi amintesc foarte exact. Şi malul era mult mai înalt. Aşa că n-am ajuns încă pînă la el. Mai avem de mers"... „Nu cred să fi mers totuşi mai mult decît pînă acuma, a contrazis-o domnul Dezideriu şi cu un băţ a dat la o parte frunzele care acoperiseră izvorul. „S-ar putea să fi trecut pe lîngă el fără să-1 fi observat" şi-a dat şi preoteasa cu părerea. „Mai bine ne-am întoarce şi am încerca să fim ceva mai atenţi, ZI DE SĂRBĂTOARE li a spus domnul Dezideriu. Nu se poate, e aproape imposibil să nu dăm peste el, doar jiu-i un ac, zău aşa!..." ,,Nu mai ţii tu bine minte, a spus doamna Veturia. Anul trecut am mers mai bine de jumătate de oră pînă ce am ajuns la izvor. Ştii că am o memorie bună şi nu mi s-a întîmplat niciodată să mă insei..." „Bine, o fi cum spui tu, a zis domnul Dezideriu, — mai mult a mormăit aşa cuvinte, — şi a luat-o îmbufnat înaintea noastră. Poteca era îngustă, abia încăpeam pe ea, mer-gînd aşa, unul în spatele celuilalt. F'ata cea mai mare a doamnei preo-tese, cea care a rămas un an sau doi repetentă, ea a fost cea care a dat peste izvor, e adevărat că mai mult din întîmplare. Domnul Dezideriu era destul de distrat de felul lui şi a trecut pe lîngă el fără să-l vadă. Numai că fetele, de cum au descoperit izvorul, au şi început să se certe şi să se contrazică între ele. Cea mai mare, repetenta, a zis că izvorul e plin de broaşte, iar cealaltă n-a fost de părerea ei. „Izvorul ăsta nu are broaşte, a zis ea, e o apă limpede şi curată ca lacrima, mai mare dragul să-l priveşti !" „Tu nu vezi, eşti chioară, a spus repetenta, nu nu vezi că-i murdară ? Broaştele-s la fund, n-ai cum le vedea !" a strigat ea. Domnul Dezideriu le-a dat pe amîndouă frumos la o parte şi, după ce şi-a sufulcat manşetele pantalonilor, să nu se ude pe ele şi şi-a scos vestonul, s-a aplecat să bea apă. Era, se vede, mort de sete, săracul. Dacă n-a băut jumătate din apa ce era în izvorul acela, atunci n-a băut nimic. Cînd s-a ridicat îi strălucea chipul de bucuros ce era. „Voi nu beţi ?" ne-a îmbiat el. Cu aşa apă bună şi rece nu vă întâlniţi în fiecare zi, aşa să ştiţi. După aceea şi-a scos din buzunarul hainei o batistă albă ca neaua şi s-a şters cu ea la gură. Asta după ce şi-a amintit că nu şade frumos să te ştergi cu mina. „Vezi că ţi-ai udat cămaşa", a spus doamna Veturia. „Nu-i bai, a spus domnul Dezideriu. E cald şi se usucă repede". Domnişoara s-a apropiat şi ea de izvor şi cum s-a aplecat să bea apă i s-au desprins cozile 12 VIAŢA ROMÂNEASCA cum îi spuma, şi după aceea am început să scoatem de prin coşuri mîncarea pe care ne-am adus-o cu noi. Domnul Dezideriu a avut dreptate, aerul curat ne-a făcut o foame din cele mari : ne-am repezit la mîncare de parcă atunci am fi ieşit din post, numai fetele preotesei au făcut mofturi, la început, dar după aceea s-au dat şi ele pe brazdă. Vorba ceea, ţineţi unul şi băgaţi doi ! „Un păhăruţ de ţuică nu strică, aşa, ca să deschidă apetitul", a spus domnul Dezideriu, înainte de a începe noi să mîncăm. Doamna Veturia 1-a refuzat, în schimb preoteasa I-a golit pe primul şi după aceea a cerut încă unul, şi cît ai clipi din ochi 1-a dat peste cap şi pe acela. Fetele s-au rugat de doamna preoteasă să le lase şi pe ele să guste un picuţ, numai aşa, să-şi ude buzele, nu mai mult. Dar degeaba s-au rugat, preoteasa nici n-a vrut să audă. „Nu şade frumos ca nişte domnişoare să pună beutură în gură, le-a spus mama lor, orice-ar fi, eu aşa gîndesc. Vi se duce vestea şî nu vă mai ia nimeni, nu vă mai măritaţi". „Din partea mea, a spus doamna Veturia, poate să nici nu existe". „Eu nici n-o gust. Să n-o văd". „Vreţi să ajungeţi ca doamna Polacek, dragele mele, ori ce aveţi de gînd?!" şi-a întrebat preoteasa fetele. A dat gînditoare din cap, s-a înfiorat toată, cînd şi-a adus ea aminte de doamna Polacek ; cum sta sărmana la circiumă şi bea de una singură, ori cu un drăguţ mai tinerel, şi cum golea paharele de bere unul după altul ! „Mult nici n-a trăit săraca, s-a prăpădit repede", ne-a spus preoteasa, —■ după ce ne-a povestit şi nouă ce şi cum a fost cu doamna Polacek — şi-a oftat o dată lung, să ne arate cîte poate fi ea de miloasă, cît de rău îi pare adică ei de toate făpturile domnului, nu numai de cele curate ca lacrima, ci şi de cele păcătoase. Aşa a învăţat-o pe ea părintele, şi cum a învăţat-o, ea aşa face şi aşa se poartă, nu-i iese din cuvînt, orice ar fi şi s-ar întîmpla... „Aţi observat voi, zice după un timp doamna Veturia, că anul ăsta au slujit numai doi din cei trei călugări cîţi are mănăstirea. Al treilea nici măcar nu s-a arătat. Ce s-o fi Intîmplat oare cu el ?" „Ce să se întîmple ? a întrebat domnul Dezideriu. E bătrîn şi o fi bolnav, asta-i. Dacă nu cumva, cine ştie, o fi şi murit între timp. într-un an se poate prăpădi omul, mai ales dacă a ajuns la o vîrstă înaintată". „Călugărul cel bătrîn, ne-a spus doamna preoteasă, se numea Terapon. Asta era numele lui bisericesc, căci de chemat îl chema altfel. De cunoscut, trebuie să vă spun că noi l-am cunoscut tare bine. într-o vară, să fie nici trei ani de atunci, părintele s-a în-tîlnit cu el la pretură la Făget şi s-au întors amîndoi pe jos — au căutat ei, dar n-au găsit nici o căruţă de pe la noi, şi pînă la tren n-a avut rost să rămînă ; la ce să înnopteze prin Făget şi să umble aşa, fără nici un rost, pînă se face vremea de tren ! Părintele, milos cum îi el, 1-a ajutat să-şi ducă săculeţul cu mei pentru porumbei, i 1-a dus mai mult el, căci Terapon, săracul, era prea bătrîn să-l mai poată duce. Cînd au ajuns acasă, a intrat şi el să se odihnească un picuţ şi m-a rugat să-i aduc un pahar cu apă rece, că-i mort de sete şi pînă la Balta-Caldă mai are oleacă de drum. L-am servit şi cu o linguriţă de dulceaţă de cireşe amare, dar nu s-a atins de ea : ţinea post negru, afară de apă nu era permis să pună nimica în gură. Aşa-i la ei, strict. în schimb, s-a întins la vorbă cu al meu, nu se mai da plecat. Pînă s-a făcut întunerec bocnă afară, el tot ne-a povestit şi din ce ne povestea ZI DE SĂRBĂTOARE 13 mai mult, din ce noi ne minunam mai tare. Din cînd în cînd se mai oprea, să-şi mai tragă sufletul. Închidea ochii, răsufla rar şi după aceea se pornea iar pe povestit... De murit nu cred să fi murit, s-ar fi auzit pînă acum, da de bolnav e sigur bolnav, altfel n-ar fi lipsit el de la slujbă. Numele lui adevărat să vi-1 spun eu, pentru că nu aveaţi de unde să-l ştiţi : Dietrich Stoesel, aşa îl chema şi e neamţ de felul lui, de pe lîngă Stuttgard, ăsta e un oraş mare din Germania. Şi ce i s-a întîmplat lui în tinereţe, merită să vă povestesc. Pe mine aşa de tare m-a impresionat, că după ce-a plecat, n-am putut dormi toată noaptea, numai la asta m-am gîndit. Ascultaţi şi vă rog să mă credeţi că-i aşa cum vă povestesc eu, mie nu-mi place să exagerez. într-o noapte, cînd n-a avut el nici şaisprezece ani împliniţi, i s-a arătat în vis mama lui, care era moartă şi i-a spus să se ducă în Danemarca — i-a spus şi oraşul şi strada şi numele exact — că acolo e o fată pe care o cheamă Hilda şi ifata aceea îl aşteaptă pe el, s-o ia de nevastă. El nuimiai să bată la uşă şi să spună cum îl cheamă, alta nu are de făcut ! S-a trezit Dietrich, şi-a făcut bagajul frumos, şi-a luat bilet de tren pînă la oraşul acela — mi-a spus şi cum îi spune, dar am uitat — s-a urcat în tren, a mers, aşa, o zi şi o noapte, nu mai mult; a ajuns dimineaţa, a luat o birjă, a spus birjarului strada şi numărul, pe care le ştia de la maică-sa, şi acesta 1-a dus repede unde a vrut el, în mai puţin de un sfert de ceas au şi ajuns. A bătut la poartă şi a ieşit mai întîi o femeie bătrînă şi 1-a întrebat pe cine caută. „Caut pe cutare şi cutare" a zis el şi i-a spus numele fetei pe care maică-sa i 1-a spus în vis. „Nu-i acasă, a zis femeia aceea bătrînă, îi la o prietenă, plecată cu nişte modele, dar poftiţi înăuntru, trebuie să se întoarcă din moment în moment". Intră el în casă şi vede pe perete fotografia fetei şi aşa i s-a părut lui că o ştie de cînd lumea, că fata acea nu-i o fiinţă necunoscută pentru el. Şi după aceea a auzit pe cineva că bate la uşă şi el i-a spus să intre, că doar se află în casa ei, şi atunci fata a intrat. „Tu trebuie să fii Dietrich", a spus ea ; s-a aşezat pe canapea lîngă el, 1-a prins de mînă şi a început a lăcrima de bucurie. Şi n-a trecut săptămîna, că ei erau şi logodiţi, iar de Rusalii au făcut nuntă mare, aproape tot oraşul acela din Danemarca a fost invitat. Ei, şi după ce s-au căsătorit, ea nu făcea altceva cît era ziua de lungă decît nişte poezii despre iubirea dintre ei doi şi cît de mare şi neasemuită pe pămînt e iubirea asta. Şi a ajuns ea — aşa spune călugărul, ce ne-a povestit el atunci, eu aia vă spun, nu alta — cea mai vestită şi mai însemnată poetă din toată ţara. Veneau oamenii de la mari depărtări s-o vadă şi să-i cumpere cărţile cu poezii, se rugau de ea să scrie cît mai multe, nu se saturau ascultînd-o ! Şi între timp, nici el nu s-a lăsat mai prejos, şi-a cumpărat nişte pensuie şi nişte culori şi s-a apucat a picta ce simţea că-i în sufletul lui mai frumos şi trebuie scos la iveală, să vadă şi alţii şi să se bucure. Erau frumoase tablourile făcute de el şi cu nişte culori aşa de minunate, că a venit şi regina, într-o zi, să i le vadă. Unul i-a plăcut reginei mai mult decît toate celelalte şi se zice că l-ar fi pus deasupra patului, după ce i 1-a cumpărat, la ea în dormitor, să se poată uita la el în fiecare seară, înainte de a se culca ! Şi erau fericiţi şi vestiţi în toată Danemarca, nu era om să nu-i ştie, să nu fi auzit de ei, numai că la zece ani după nuntă, Hilda s-a îmbolnăvit rău — o durea capul, nu putea să şi-1 mai 14 VIAŢA ROMÂNEASCA ridice de pe pernă, — şi nu la mult timp după aia a şi murit. Ei. şi atunci, a avut el un al doilea vis : I s-a arătat maică-sa din nou şi în mîini ţinea o floare, un trandafir roşu cum îi sîngele ! Şi s-a ivit pe neaşteptate un copil care i-a zmuls floarea din mînă şi atunci maică-sa a început să plîngă. El 1-a întrebat pe copilul acela ce face cu floarea, unde vrea el s-o ducă, de ce n-o lasă acolo unde e locul ei. Copilul nu i-a răspuns nimic şi-a dus numai degetul la gură şi i-a făcut semn să lase, să nu mai pună atîtea întrebări, că răspuns la ele tot nu primeşte şi atunci el s-a trezit şi, de durere şi de părere de rău s-a hotărît să se călugărească. Dar, undeva în altă ţară, cît mai departe de locurile acelea, ca s-o uite pe cea pe care a iubit-o atît de mult şi alături de care a fost atît de fericit! Şi aşa se face c-a venit în ţara noastră, a trecut la altă religie şi a îmbrăcat haine de călugăr ortodox. A luat cu el, cînd a plecat, doar cărţile ei de poezii. Seara, cînd nu are somn, i se mai întîmplă să citească din ele, numai că limba, cu timpul, a cam uitat-o, sînt atîţia ani de cînd n-a mai schimbat în limba aceea o vorbă cu nimeni — şi în felul ăsta şi înţelesul poeziilor se pierde în mare măsură. Le citeşte şi nu mai înţelege aproape nimic din slova lor". SORIN TITEL ÎNTR-UN HĂŢIŞ DE STICLĂ DACĂ DIN NOU MI-E DOR SENIN DE MINE E semnul unei nimiciri curate, Sunarea-n iarbă-a vămilor de vînt, Sufletul mi se dă pe jumătate, Cealaltă jumătate e pămînt, Dar dorul duce mări nenumărate, Viitorimi promise în cuvînt, Şi-acel castan de cînd nu se mai zbate, . Îşi ţine creanga-n ceruri ca un sfînt. Mi-e dor din nou de mine, îngropatul într-un hăţiş de sticlă aburit. De sus cad frunze calme peste patul în care-am stat şi nu m-am odihnit, Sus e fereastra turnului, palatul — Şi-acel castan supus şi chinuit, Singur fugind de-a lungul şi de-a latul Cu mine-n lemnul lui, ca un rănit. Dacă din nou mi-e dor senin de mine Sub frunza ca o pasăre ucisă, Acel castan din vremea părerilor de bine Ce amintire varsă prin gura lui deschisă ? Ca duhul unei pacoste revine în sărăcită ochilor mei tisă, Mă sperie îngălbenind rug ine Tutela lui ca o ruină scrisă. SINGURĂ SUB ÎNSENINARE Multe ne putem închipui iertaţi de iluzii, Nervii noştri ca florile iernii se risipesc, Ca florile iernii pe geamuri, ni le acoperă Anul abia început. Dacă în dreptul gurii tale raiul s-a deschis, Ori numai aştepţi această curată minune, Spune-mi, nu mă lăsa singură sub înseninare, Căci singură n-o voi vedea. VIAŢA ROMANEASCA Viaţa din care bem este una, întunecă-le, vorbeşte, ¥ Vinul va izvorî în clipa atingerii buzelor noastre, Norii se vor speria, îmblînziţi pînă la urmă vor l reveni j Din spaimă ca dintr-o alergare. Să iubim pămîntul, să-l privim, sufletul lui cast E pe sfîrşite, Vom ajunge din urmă trecutele, bunele noastre i zile furate, Multe ne putem închipui culegînd potcoavele care săriră. \ \ Culegînd fructele roşii din sîngele irosit, din copitele Cailor, multe ne putem închipui, iertaţi de iluzii, Ei s-au împotrivit pînă cînd bicele i-au durut mai lin Decît unghiile despotcovite. Drumul nu are întoarcere, el se pierde şi poate fi învinuit de mireasmă, şi de lumină, şi de cenuşă, Ceva din noi, mult înainte de a ne naşte, A trecut peste el însemnîndu-ne calea. Dacă priveşti înapoi vezi prăpăstii. Înaintăm, şi pămîntul zdrobit cade într-un adine rotund, Cade pămînt, şi acelaşi pămînt ni se aşează sub paşi. Multe ne putem închipui, anul abia a început. CU MINE NORUL ALB Din amintiri Ca dintr-o casă-n flăcări fug, Din tălpi, din aripi, sîngele ţîşneşte, Dar semnul bun cu mine-i, Cu mine norul alb. Al gîndurilor foşnet, sufletul somnoros Ce leagănă copiii toată noaptea, Lumina de pămînt bătut — cărarea — Ce duce-n lună un iatac, Cu mine sunt. CASANDRA COMPROMISĂ Cu nepăsare o să-mi amintesc De boala la mai mult Ca de-un spectacol încheiat, De moartea ta enormă mai puţin. Jalea, ea va mai fi, Pentru că mi-este necesară, Pentru că-mi înfăşoară gîndurile Ca într-un nimb. Tu vei pieri de slăbiciunea ta, Gesturi prea mari ajung să te sufoce, în slăbiciunea care este Dezordinea de sine. Tăcută, dovedescu-ţi un lucru de nimic. Idei precum aceea cu melcul stînd pe deal, Păscînd fără deşertăciunea de a şti că paşte O iarbă din coroana unui prinţ. CONSTANŢA BUZEA DE CE AVEM ROMAN In ciuda titlului, însemnările de faţă nu-şi propun să fie o replică euforică la ilustrul clopot de alarmă lansat de M. Ralea acum o jumătate de veac în paginile Vieţii Româneşti. Deşi, în faţa evidenţei că romanul românesc reprezintă astăzi o instituţie a conştiinţei naţionale, n-ar fi nici inutil, nici fastidios să ne întrebăm cum aceşti cincizeci de ani devin suficienţi recuperării, ştiut fiind că unul din argumentele eseistului îl constituie eterna „criză de tinereţe" a culturii noastre. Să ne întrebăm chiar, cît de punctual şi îndreptăţit mai era în 1927 semnalul criticului care, ignorîndu-i pe Filimon, Slavici şi Duiliu Zamfirescu, ignora şi faptul că de la apariţia lui Ion trecuseră şapte ani, iar de la Pădurea spînzuraţilor, cinci. Că Sadoveanu-romaneierul era anunţat demult, că Hortensia Papadat-Bengescu tipărise romanele sui-generis Sjinxul (1920), Femeia în faţa oglinzii (1921) şi romanul-roman Balaurul (1923). In fine, că apăruseră primele volume din La Medeleni de Ionel Teodoreanu, Diplomatul, tăbăcarul şi actriţa (1920) al lui Carol Arde-leanu ori Domnişoara din str. Neptun (1921) al lui Felix Aderca, romane nu toate de prima mărime, dar care ar fi putut însenina o privire de ansamblu şi mai ales de perspectivă. Mai mult, chiar în 1927 (De ce nu avem roman ? apare însă în aprilie) vor ieşi de sub teasc Concert din muzică de Bach, Întunecare, Ciuleandra şi ultimul volum al Medelenilor. Venind în zilele noastre : cum s-ar putea explica această „belle epoque" pe care o alcătuiesc deceniile 7—8 prin teza „precedentelor" artistice, atît de scumpă deterministului Ralea ? Adevărul e că întrebarea criticului se naşte din cu totul alte raţiuni decît cele bilanţiei-e. Pe filosoful şi psihologul artei îl preocupa la acea dată nu cantitatea, ci concurenţa pe teren autohton a „forţelor de opoziţie" : realismul rustic de tip tradiţional şi noua fenomenologie a romanului ce bloca orice cale de acces sămănătorismului în care ne specializasem. E momentul cînd, intrînd programatic în dezbatere analiza şi psihologismul, realismul, ca metodă primită întotdeauna cu politeţe, începe să fie privit cu exigenţă. Sub titluri similare, Camil Petrescu, Mircea Eliade şi alţii vor ameliora în sens modern argumentaţia care la Ralea se înfăţişează ca o arhitectură de caracteristici cu unele accente exagerate pe „complexele specifice". Ca de pildă (motiv mai mult cochet decît serios invocat şi de Thibaudet) absenţa nestimulatoare a femeii-cititor. După unii sociologi chiar şi problema „imaturităţii" unei culturi e falsă (Ortega y Gasset). La vremea cînd scria, Homer însuşi era exponentul unei civilizaţii tinere. Tinereţea înseamnă vitalitate, deci climat propice exprimării neviciate a firii naţionale. Adevăr postulat cu stăruinţă la noi de G. Călinescu. Faptul că intre sursele populare n-am fi avut epopee, ci numai baladă — cauză invocată nu numai de Ralea — DE CE AVEM ROMAN 19- e o altă explicaţie defetist-mecanicistă. In virtutea ei, prozatorul român ar fi funciarmente hărăzit genului scurt. Prejudecată pe care romancierii au scos-o la mezat înaintea teoreticienilor. Aşa cum se înfăţişează specia azi, e tot mai clar că teza conform căreia epopeea ar fi strămoşul tiranic al romanului, ascunde o durabilă confuzie. Epica şi romanul nu mai sînt demult unul şi acelaşi lucru. Epicul reprezintă într-adevăr elementul promovat de epopee ca expresie a eroismului rapsodic. In viclenele sale manevre epice însă, romanul actual e din ce în ce mai puţin opera rapsodului, dacă nu chiar opusul ei. Dar ceea ce interesează într-o privire la zi asupra romanului românesc, este nu cîte din opiniile de mai sus şi-au pierdut valabilitatea, ci motivul pentru care confruntarea cu toate la un loc devine inoperantă. Aceasta pentru că romanul contemporan şi-a cucerit modernitatea depăşind el însuşi vîrsta confruntărilor negative cu formele clasice. E poate indiciul cel mai preţios al maturităţii sale. Că noul roman s-a născut din disputa cu formele confortabile ale secolului trecut, e un adevăr fertil la vremea lui. Că polemica, metamorfozele şi iluziile (mai ales teoretice) au ajuns nu o dată la un nihilism extrem, e iarăşi un păcat istoriceşte necesar. Se ştie că, fără a atinge vehemenţa şi radica-litatea experienţelor de-aiurea, romanul nostru interbelic îşi datorează explozia unei înaripate şi adesea ireverenţioase ofensive împotriva rutinei şi canonului. Cînd însă se transformă în forţare de uşi deschise, reacţia personalităţii împotriva normativului nu poate avea altă scadenţă decît obişnuirea cititorului cu monotonia inconformismului. Situaţie de care romanul actual a fost o vreme păzit aproape oficial, apoi n-a mai fost nevoie să fie păzit. Inţelegînd că tradiţia poate fi modelată dar nu desfiinţată, cei mai de seamă romancieri de azi au consimţit din vreme la o înţeleaptă repliere de pe baricadele inutil ridicate împotriva formelor „vechi". In această privinţă, comparaţiile cu perioada interbelică, cel puţin sub aspectul stării de spirit, nu se susţin, într-un substanţial colocviu consacrat Romanului politic de revista Luceafărul (7 ian. 1978), M. Ungheanu observa că multe din cărţile reprezentative semnate în ultima vreme de D. R. Popescu, Constantin Ţoiu, Romulus Guga, Augustin Buzura ş.a., unele cu un pronunţat caracter experimental, nu experimentează altceva decît legi şi forme eterne ale genului. Nu e o obiecţie, ci un elogiu. Pentru că „întoarcerea" romancierului la vechile unelte, în afară că nu e cîtuşi de puţin inocentă, nu e o negare a descoperirilor ci o aprofundare a lor ; nu e limitare sau sfielnică moderaţie, ci o reverificare a eficienţei lor. întoarcere răsplătită cu satisfacţii infinit mai mari şi mai noi decît cele pe care le poate produce vana experimentare a experimentului. Nimic mai greşit prin urmare decît a vedea în retro-iniţiativele modernului o abdicare din faţa unor posibilităţi deja cucerite. Adevărul e că în cele mai multe cazuri fenomenul inovaţiei, sub aparenţa cuminţeniei, nici nu e vizibil cu ochiul liber. Romancierul a devenit un mim versat care ştie să joace cu subtilitate masca obedienţei. Oricît ar părea de curios, e mai greu de demonstrat de ce romane ca Bietul Ioanide ori Moromeţii sînt „tradiţionale", decît de ce nu sînt. Aparenţa de conformitate (în cazul lui Călinescu dirijată chiar de teoretician) există : balzacianism la primul, rebreanism la al doilea. Dar o dată cu diagnosticul se declanşează şi fenomenul de 20 VIAŢA ROMÂNEASCĂ respingere a lui, sub presiunea unor agenţi pe cît. de specifici operei, pe atît de improprii clasifcării. Pînă unde se poate vorbi despre balza-cianismul Bietului loanide în prezenţa jocului deconcertant de antinomii ce tulbură liniaritatea realistă a romanului ? Rigoarea narativă e mereu minată de febrilitatea contrapunctului, grandoarea ansamblului e surclasată de acuitatea detaliului, psihologia rezultă din absenţa analizei, structura morală obţinută (ca la Hortensia Papadat-Bengescu) din instabilitate, tragicul din grotesc, socialul din himeric, ş.a.m.d. Tehnică eminamente cumulativă ducînd la ceea ce s-ar putea numi obiectivitate utopică prin care balzacianismul este uzurpat exact în clipa asumării sale. Romanul, e mai degrabă un comentariu supratextual al balzacianismului decît un exerciţiu în prelungirea lui. Intr-un fel asemănător stau lucrurile cu protagonistul capadoperei lui Marin Preda (de unde şi apropierile de loanide). Încercările de definire a lui Ilie Moromete prin criteriile tipologice tradiţionale s-au lovit şi se vor lovi mereu de necesitatea recunoaşterii mai multor Mo-romeţi (acordăm titlului altă rezonanţă decît cea de „clan"). Există un Moromete senin şi unul sfîşiat de angoasă, un filosof şi un ridicol, un lucid şi un visător, un sentimental şi un rigid, un Moromete mereu implicat prin forţa asocială a celuilalt Moromete. Ca orice element superior prin natura lui sintetică, personajul apare din ce în ce mai independent de timp şi spaţiu. El, şi o dată cu el romanul, e cu atît mai departe de hazard şi degradare cu cît îl ştim născut dintr-o viaţă spontană şi capricioasă. Cu un cuvînt, se hieratizează deviind în mit. Deşi social în esenţă, conflictul se converteşte în conflict estetic. Realismul constă în arta de a demasca acribia realităţii care respinge tot ceea ce nu i se conformează. Dar seria diferenţelor specifice abia aici se deschide. Armistiţiul modernului cu formele romaneşti tradiţionale e plin de gînduri „piezişe". In vreme ce clasicul se opreşte convins de forma trasată, modernul o trasează cu repeziciune pentru a o reexamina, reinterpreta şi chiar parodia, iar în cele din urmă pentru a o părăsi în favoarea alteia care va suporta acelaşi tratament relativizant. Se instaurează în pagina de roman un fel de cavalcadă a formelor „reformate", menită a demonstra că nimic nu e definitiv clasat. Un exemplu tipic îl constituie excepţionalul Lumea în două zile al lui George Bălăiţă. Autorul îşi începe romanul exact de acolo de unde un clasic l-ar încheia. Sau mai exact : romanul este construit din atîtea începuturi, cîte feluri clasice de a încheia există. Marian Popa îl găseşte „cel mai complet inventar autohton al procedeelor romanului modern". Aşa este. Numai că inventarul (monolog interior, dicteu, anomalii temporale, fragmente de jurnal, eseu, parabolă, colaje, astrologie, filologie şi antropologie) e modern întrucît e un „recensămînt" exhaustiv al desuetudinii, al precarităţii, al minoratului. Teribila energie simbolică a cărţii provine dintr-o genială platitudine ce se strecoară meticulos şi fără uimire, înfiorând banalul, stupidul, umilul. Există în romanul lui Bălăiţă o adevărată teroare a insignifiantului, un mister al nimicului care, în ciuda rictusului ironic, apasă avertizînd că micimea e tot atît de nesfîrşită ca şi infinitul. DE CE AVEM ROMAN 21 Ce spune aceasta ? Spune cîteva lucruri fundamentale pentru ceea ce s-ar putea numi trecerea de la micul realism la marele realism al zilelor noastre. Spune că mitul perfecţiunii fiind încheiat, „sociabilitatea" romanului, dorinţa lui de cooperare cu valori ce i-au fost mereu contraindicate, anulează orice idee de vasalitate faţă de un model sau altul. Ca de pildă livrescul, fructificat de romanul contemporan împotriva oricăror prescripţii şi în registrele cele mai diverse. Comentariul, nota, eseul, discursul au devenit adevărate instrumente operative în romanele lui Al. Ivasiuc, Laurenţiu Fulga, Constantin Ţoiu, Mircea Ciobanu, Ştefan Bănulescu. Eficienţa livrescului (grav sau ironic) constă în faptul că împiedică realitatea să se poetizeze. Adică să devină o imposibilitate. Ceea ce, evident, îl racordează direct la necesităţile realismului. In general, inserţiile atît de numeroase admise în idiomul romanesc tind să confere profunzime realismului care, mărturisit sau nu, mai crede că Tolstoi şi Balzac îi sînt suficienţi. Nu-i un secret că şcoala are mai multe noţiuni de suprafaţă decît de adîncime. Or, dacă astăzi ne putem mîndri cu o literatură competitivă în plan universal, e şi pentru că romanul contemporan a descoperit latenţa. A existat o vreme cînd dorinţa de a face lucrurile vizibile şi mai vizibile, sfîrşea în totală in-transparenţă. Claritatea nu are nevoie de clarificări, aşa cum pentru a afla adîncimea albiei nu e nevoie să secăm rîul. Nimeni nu poate contesta bunele intenţii ale unor compoziţii ca Mitrea Cocor ori Bărăgan. Ele ţin însă irecuperabil de vîrsta realismului infantil care, din zelul de a fi mereu esenţial transformă tocmai esenţa în balast. Cu cît încerci să decupezi mai corect un chip dintr-o fotografie, cu atît acesta devine mai neverosimil. Dar sîntem aşa de departe de această epocă, încît n-ar mai trebui poate amintită. O facem totuşi pentru a înţelege că înnoirile şi metamorfozele cîte s-au petrecut în statutul romanului actual, s-au produs exclusiv în interiorul conceptului de realism şi pentru el. Am putea sesiza chiar un refuz al transcendenţei prin respectul acordat înţelesului fundamental al lucrurilor şi evenimentelor. Curios, tocmai aceasta produce uneori incifrarea şi deruta cititorului. Fiindcă adevărata obiectivitate e ermetică. Am motive să cred că lectorul Cărţii Milionarului e încă dezorientat de dificultăţile pricinuite de o caligrafie epică simţită tot timpul ca foarte familiară. Examinate în sine, toate procedeele par cunoscute ; înţelesul lor este însă mereu altul decît cel prevăzut. Graţie pasului făcut înapoi de autor, el, cititorul, se află oarecum în situaţia absurdă a insului care crede că se întoarce acasă alergind spre coada trenului ce-1 îndepărtează vertiginos de ea. Situaţie însă mult prea convenabilă romancierului pentru a renunţa la ea. Dovadă, Princepele, Lumea în două zile ori Galeria cu viţă sălbatică, adevărate sinteze de forme clasice în fuziune, pe fondul cărora lucrurile cele mai accesibile regenerează adesea ca impediment. Depăşind atît de populara plăcere de a găsi şi oferi soluţii, genul a depăşit şi perioada senzaţională a experimentului. Romanul actual e modern fără să se mai înfumureze cu aceasta şi mai ales fără să violenteze tradiţia. Ceea ce nu micşorează distanţa între el şi formele vechi. Despre amintitul roman al lui Eugen 22 VIAŢA ROMÂNEASCA Barbu, se poate spune că e nou tocmai pentru că învecheşte şi mai mult vechiul. Nu doar formal, ei şi sub aspectul mentalităţii istorice, al practicilor sociale. Operaţii mai dificile decît apar la prima vedere, dar esenţiale pentru ceea ce am numit descoperirea latenţei. Fenomen an.ti-restrictiv, de dezanchilozare a conceptului, de scoatere a adevărului de sub robia sentinţei. Cît de necesar şi fructuos poate fi un atare proces de relativizare, de ,,indeterminare" a romanului ne-o demonstrează (epopeic !) romane ca Feţele tăcerii al lui Augustin Buzura, Martorii ori recentele Istorii ale lui Mircea Ciobanu, în care adîncimea se acumulează exclusiv din suprafeţe mişcătoare. Modernitatea lor nu stă în convenţie şi artificiu. Istoria se înalţă masivă în ochii noştri din nesfîrşitele oscilaţii ale adevărului, aşa cum timpul creşte masiv din infinitele mişcări ale pendulului. Iniţiative artistice calme la prima vedere, unele cu aparenţă de recurs, care aduc însă tradiţia la zi, făcînd din realismul literaturii contemporane o noţiune nu numai cuprinzătoare, ci mai ales încăpătoare în profunzime. Mutaţii nici pe departe epuizate aici, care ne dau însă dreptul să credem în misiunea fundamentală a romanului : aceea de a fi un document moral al epocii pe care o trăim. AL. PROTOPOPESCU SCRISOARE Prietene, o zăpadă de aur a adus vara peste casele oraşului De pe ţărmul unde balenele se sinucid de melancolie. Plezneşte fasolea în grădină, dovlecii uriaşi Se dilată şi cuprind în ei: ' garduri, fîntîni, scaune, turnuri, copii, mori de vînt, pasărea Phoenix. Din statuia înnegrită s-au făcut piuliţe. Este prea nebună vara aceasta şi ne îngenunche In faţa unei tufe de flori, ca un miracol. Cu picioarele pe mingi uriaşe alunecăm Inaintînd spre marea purificatoare. DESCOPERIRE Aş fi vrut să spun : iubitul meu mă adormea într-o floare, îmi aducea din valurile verzi ale oraşului ghiocei, violete, Cînd treceam pe străzile străvechi Lumea mă privea cu încîntare : Să fie o împărăteasă strălucită, sau e Mariaceademătase ? Aş fi vrut să spun cum înnebuneau ceasurile, din astrele îngheţate, de fericirea mea. Dar eu spun numai: cu un fierăstrău nevăzut . mi-ai tăiat aripile Şi mi-ai dat brînci în singurătatea dintre turnurile a două cuvinte. ARHEOLOGIE Eu sap în pămînt să găsesc răsuflarea Unei statui albastre înflorită dintr-o tîmplă de zeu, Răni strălucitoare sînt palmele mele, Alături ţărîna se-nalţă mereu. 24 VIAŢA ROMANEASCA O pasăre albă îmi atinge fruntea, Cînd înfig lopata se sparge-un izvor, Pe turlele vechi abureşte zăpada. Iluminează oraşele din adîncul oceanelor, Cînd inima ta bate roşu alături şi de tine mi-e dor. OCHIUL Trecem printr-o pustietate, sub tălpi Doar nisip şi oase de animale gigantice. Soarele se rostogoleşte în stingă ca o roată de lemn, Cad din văzduh cioburi de orologii Spre care ţărm salvator ne îndreptăm Navigînd printre animale şi plante ? Paletele morii de vînt sînt minutarele rotitoare ale timpului. Pe jos o furnică transportă un ochi de pasăre, Ochiul acela care a avut văzduhul şi lumea întreagă în el, Ochiul acela în care pe un scăunel şedea un copil, Ochiul acela în care era un trandafir roşu... INSULA Nimeni nu ne poate lua ziua de ieri, Magnifica, strălucitoarea, cea plină de victorie. Viermi de aur îmi scurmă sufletul: Teama de ceasul care vine. Vreau să mă întorc în copilărie, Era cald, era bine, eram apărată De cumplita secundă următoare. Vin spre mine corăbii sfărîmate, pendule, animale inotînd, Mă prind de sjera înflorită a unui măr Şi timpul face plinii în fundul mării. Să ne refugiem pe insula acestei ore, Calorifere blînde sub pămînt, să înflorească pe cîmpie violetele, Să mă ascund sub umerii tăi, să nu mai ştiu nimic... MARA NICOARĂ JURNAL DANEZ 9 mai 1977 Ar fi fost absurd să fi venit la Aarhus şi să nu fi vizitat totuşi, în ciuda grevei studenţeşti, seminarul şi biblioteca de romanistică. Ne-am făcut deci cu I.A.P., lectorul nostru, următorul plan strategic : după week-end-ul de ieri, pichetele de grevă nu vor fi foarte matinale. Deci dacă vom intra „clandestin" în Institut, în jurul orei 8 (şi pe o poartă... laterală, detaliu esenţial), nu se va produce probabil nici un „incident diplomatic". Operaţia, într-adevăr, reuşeşte. N-am venit — o vai ! — în „inspecţie" şi nu sînt nici ...„revizorul" lui Gogol. Constat totuşi cu plăcere că biroul şi biblioteca lectoratului sînt corecte, ordonate (cele de la Lisabona, penibile, un adevărat haos : reviste claie peste grămadă, birou cu un picior... rupt, sprijinit pe un vraf de cărţi, inscripţia de deasupra uşii de intrare cu litere de metal lipsă, etc). Biblioteca lui Romansk Institut, enormă, comodă, cu tavanul în zig-zag, fostă hală industrială, excelent utilată, cu un important fond de cărţi româneşti, bine înţeles complet goală. Notez cîteva titluri rare. La Nordisk Institut, de alături, acelaşi vid istoric, intemporal. Observ că studenţii danezi au obiceiul să revendice cărţile lipsă, împrumutate de colegi, prin somaţii foarte vizibile afişate chiar în locurile goale. Aş propune generalizarea procedeului şi în bibliotecile noastre. Profesorul Jorgen Schmitt Jensen, directorul Institutului, vorbeşte surprinzător de bine româneşte. Îmi prezintă în acelaşi timp oraşul şi motivarea profundă a agitaţiei studenţeşti actuale. Ar fi vorba, în esenţă (explicaţie probabil obiectivă), de o profundă criză a valorilor occidentale, manifestată şi în Danemarca ; poate mai bine spus, de o criză de creştere, căutare, readaptare la noile realităţi ale epocii. Structurile morale occidentale trec în mod evident printr-un profund proces de redefinire şi reerarhizare. Valorile considerate la noi drept „umaniste" par aici perimate, complet devalorizate. Principiul „familiei" trece şi el printr-o carenţă. Pentru un lingvist cu preocupări ,.inactuale", trebuie să recunosc, perspicacitate si luciditate remarcabile. Mi se precizează în acelaşi timp că domul din Aarhus este biserica cea mai veche, nu numai din Danemarca, dar şi din întreaga Scandinavic De unde s-ar deduce că ar exista, totuşi, şi unele... permanenţe occidentale. Relev, în treacăt, această contradicţie. Jorgen S. J. surîde. In subsolul catedralei o mică boltă : cam aşa arătau bisericile daneze (cîte vor fi fost !), prin jurul anului 1 000. Continuitate şi mai evidentă. Progresism deci, pe baze arheologice solide. Altarul, de influenţa flamandă, are o figuraţie crudă, violentă, profund necreştină. 26 VIAŢA ROMÂNEASCĂ Psihologie etnică triumfătoare. Fragmente de pictură veche, spălăcită, ştearsă, redescoperită. Un Sf. Gheorghe, de o naivitate perfectă, ucide un dragon, care nu este singur, ci însoţit de un... pui, de un pui de dragon, foarte amuzant : un fel de cotoi zburlit, cu coadă de reptilă. Aş propune să fie încredinţat de urgenţă „Societăţii pentru Protecţia animalelor". întîlnire cu lingvişti şi critici danezi. Unii vorbesc bine româneşte, ca Pool Skarup, alţii sînt excelenţi francofoni ca Per Nykrog, Vagn Outzen, Kirsten Lund Hansen. Convorbire cu totul neformală, neacademică, în jurul unei mese la cantina studenţească a Institutului de matematică (aceasta, din fericire, funeţioneaiză). Discutăm despre.(. Ies charmes d'une universite en greve, despre noua critică. Per N., fost visiting professor la Harvard, are reacţii îndreptăţite faţă de prestigiul francez care a invadat toate studiile literare, despre fragmentarismul, alexandrismul, antiistorismul acestei critici (tezele mele favorite). O idee notabilă este şi opoziţia (mai bine perceptibilă într-o ţară nordică) dintre tradiţia „catolică" retorico-autoritară şi cea „protestantă", hermeneutică, de explicaţie şi comentariu de text. Tipologie simplă şi evidentă. Situaţia mea personală, în acelaşi timp, întrucâtva „falsă". Nefiind nici lingvist, nici filolog, dialogul cu specialiştii danezi în limba română nu se poate lega în mod real. Constat că nu avem să ne spunem prea multe lucruri cu adevărat esenţiale. Nu am nici o „vină". Nimeni nu are nici o „vină" : preocupările noastre sînt, de fapt, altele, perfect legitime şi unele şi altele. Cît de primitiv, de arhaic, este substratul civilizaţiei daneze constat încă odată, la Forhistorisk Musewn, instalat într-un vechi conac, la Moesgaard, situat în pădurile de la sud de Aarhus. S-ar părea că în Danemarca există chiar o adevărată obsesie preistorică. Ea se trădează, aici, printr-o întreagă „potecă preistorică", lungă de mai mulţi km, printre tumuli funerari, colibe, pietre runice etc. în interior, colecţii de arme, vase celtice de ax'gint, cele mai vechi pietre runice din Danemarca, pline de inscripţii şi embleme. în sfîrşit, o curiozitate de prim ordin : trupul mumificat, găsit într-o turbărie, datînd din secolul al III-lea e.n., expus in situ. Aspect pergamentos, plumburiu, pare de papier mâche. Reconstruiri de colibe şi grajduri, elemente de comparaţie cu viaţa nu mai puţin primitivă din Afganistan. Reapare şi Groenlanda, marea pasiune daneză : caiace, obiecte de silex, instrumente de pescuit. Existenţă dură. inospitalieră, total neatractivă. Nu mi-aş fi ales cu nici un preţ o astfel de reşedinţă, chiar de-aş fi fost angajat de vikingi scrib-şef de pietre runice, marea specialitate a muzeului. Mă consternează mai ales simplitatea, conţinutul rudimentar al inscripţiilor : Asser Saxe „a murit ca cel mai cinstit dintre oameni ; şi a avut o corabie împreună cu Arne". Punct. Epigrafie fără nici un fel de fineţe. O navă viking pescuită la Gokstad în 1880. Aceleaşi elemente, în esenţă, şi la Vikingemuseet, aşezat într-o frumoasă pădure înverzită de primăvară, cu o mare strălucitoare la liziera copacilor. Mai interesant este micul muzeu arheologic in situ — resturi de fortificaţii şi construcţii vikinge — situat în plin centrul oraşului, în subsolul amenajat al unei... bănci. Intrarea chiar prin hall-ul clădirii lui Andels- JURNAL DANEZ banken : o secţiune de arheologie citadină, cu numeroase nivele, înce-pînd de pe la anii 900 e.n. Ne aflăm în partea veche a oraşului unde continuitatea urbanistică se dovedeşte neîntreruptă. 10 mai 1977 Odense Temperatură morală întrucîtva mai ridicată în ciuda vremii ceţoase, ploioase, la Odense. bine primit de prof. Jonna Cederquist şi Morten Nojgaard, editorul revistei Orbis Litterarum, consultată de mine în repetate rînduri. Este publicaţia universitară daneză probabil cea mai bună, cea mai apropiată în orice caz preocupărilor mele. Cahiers rou-mains d'etudes litteraires şi Synthesis veneau la redacţie, dar acum ele pot fi, eventual, legate de o vizită, de o „prezenţă românească", de o relaţie precisă şi chiar de o... conferinţă, care — surpriză ! — va avea totuşi loc. Profesorul Morten N. este un universitar nordic, flegmatic, uşor distant, latinist şi romanist de formaţie, nu foarte pasionat de „schimburi culturale". Mă aşteaptă în campusul universitar, construit în 1966, enorm, extins pe 500 de ha, departe de Oraş. în plină cîmpie şi pot să-mi dau seama imediat că apariţia unui critic român —- cu tot ceea ce aduce el câ formulă personală, ţinută, stil, atitudini verbale — este mult mai interesantă pentru studenţi şi profesori decît... conferinţa propriu zisă. Ea a avut loc în cadrul seminarului de romanistică, în condiţii destul de insolite. Urmează numeroase întrebări despre sistemul doctoratelor noastre, organizarea universităţilor, examenele de admitere (motivul esenţial al grevei actuale ; dar \inde pot fi plasaţi în Danemarca, mi se răspunde, 300 de licenţiaţi anual în limbi romanice ?), şomaj intelectual. Este evident că momentul psihologic nu era deloc „ştiinţific", ci „social" şi „politic". Din nou situaţie ambiguă, aproape „falsă" : nu sînt nici „universitar", nici advocatus diaboli. Mă surprind totuşi făcînd expozeuri administra-tivo-didactico-universitare, schiţez chiar scheme cu creta pe tablă — două studente se dovedeau de o curiozitate inepuizabilă — dar gindul meu fugea mereu la Orbis Litterarum, la Cahiers, la posibilităţile unei colaborări ştiinţifice. Sînt un „publicist" incurabil. Noi relaţii în perspectivă şi la Odense ? Puţin probabil, neîntîlnind — de ce să mă iluzionez ? — un interes real în această direcţie. Semi-eşec. Andersen Din nou întrebarea esenţială pe care mi-am pus-o şi la Koban-havns Bymuseum cu doi ani în urmă vizitînd „camera" lui Kirkegaard : care este funcţia reală a acestor muzee literare ? Interes anecdotic, evident. Poate şi biografic. Uneori chiar şi istorico-literar, cultural in orice caz : cultul oamenilor mari este esenţial pentru continuitatea, organizarea şi ierarhizarea unei culturi. La Odense (Munkemollestraede, 3) se perpetuează amintirile lui H. C. Andersen în forme discrete şi simpatice. Gust lipsa de ostentaţie şi de „propagandă". La un colţ de cartier vechi, bine conservat, s-a păstrat casa copilăriei povestitorului : 28 VIAŢA ROMÂNEASCA mică, joasă," extrem de modestă (mama lui Andersen era o spălătoreasă săracă), cu pereţii galbeni, acoperiş de olane. O anexă modernă adăposteşte azi un muzeu, o bibliotecă de texte originale şi traduceri pe ţări (ediţiile noastre sînt aproape complete), un hali cu o frescă inspirată de principalele momente biografice. Vitrinele din casa veche expun note şcolare (mediocre), corespondenţă (între altele cu Jonas Collin, protectorul şi mecenatele său), primele ediţii, itinerarele sale turistice prin mai toată Europa. Mare globe trotter, Andersen a călătorit şi pe Dunăre, spre Viena, întors de la Constantinopol, în 1840—1841. Se poate vedea chiar şi paşaportul său turcesc, iar într-o reconstituire a camerei locuită între 1848—1865 cuferele de voiaj, geanta, umbrela şi... cutia jobenului. Notă simpatică. Pasiunea pentru copii, cărora le citea poveşti şi le oferea decupaje de hîrtie colorată (expuse şi acestea), altă notă simpatică. Mă încîntă în schimb mult mai puţin complexele sociale şi snobismele, instinctele evidente de „parvenit" (să spun cuvîntul) ale scriitorului danez, corespondenţa asiduă cu cercurile aristocratice unde se făcea invitat, obsesia sa de a frecventa castele, goana după succese, omagii şi recunoaşteri oficiale, decoraţii şi premii. Compensaţii ale extracţiei foarte modeste, fenomene manifestate şi în literatura noastră ? De ce unii scriitori au totuşi aceste manii ridicole ? O pictură îl arată — culmea — încoronat cu... lauri. Lipsit de graţii fizice (nas şi picioare enorme !), voia să se facă... actor. Vanitos şi urît, se credea... frumos şi seducător. Amestec de ingenuitate şi instinct social, aproape ancilar, care — sincer spus — mă dam... deranjează. Evident nu sînt „om de litere" şi n-am nici o afinitate cu acest tip moral şi social, înţeleg foarte bine pe scriitorii occidentali care refuză „premii" din repulsie pentru mica mascaradă a „recunoaşterii" şi „consacrării" oficiale. Mă rog, cine „recunoaşte" ? Cine „consacră" ? Problemă insolubilă... Mică decepţie Profesorul Morton N. care mă pilotează în Odense, îmi prezintă şi catedrala oraşului, austeră, cu pereţii albi şi goi. Gotic alb, chiar foarte alb, pur şi elevat. în fund, un altar (de Klaus Berg) de lemn sculptat. Pare metalic, turnat în bronz sau aur. într-o criptă, două schelete în două sicrie : ale regelui Knud şi al fratelui său Benedict, asasinaţi în 1086 împreună cu 17 cavaleri fideli. încă un atentat politic, banal, medieval, artizanal. Naivitatea se plăteşte, victimele credeau că incinta sacră le putea oferi azil. Mă uit la schelete şi le recomand, în gînd, o lectură din Machiavelli. Se pare că la acea epocă nu fusese încă tradus în daneză... Apoi mă despart de însoţitorul meu, continuîn-du-mi existenţa nomadă spre Fyns Stiftsmuseum, ultima etapă a acestui mic periplu în Fionja. Este, de fapt, un expedient înainte de plecare, muzeul neoferind nimic deosebit : preistorie şi arme vikinge, pe de o parte, artă foarte modernă (Arger Jorn, Ole Folmer Hansen) pe de alta. Sînt singur, dar absolut singur, la orele 3 d.m., în acest muzeu provincial, pe care-1 parcurg în sus şi în jos mai mult din inerţie şi tenacitate, decît dintr-o pasiune a cunoaşterii, deloc foarte stimulată. Ploaie, JURNAL DANEZ 29 umezeală, vînt rece. Oarecare depresiune şi oboseală. Vizita nu mi-a dat o deosebită satisfacţie. încerc chiar o mică decepţie : regret că împrejurările şi lipsa de timp nu mi-au dat posibilitatea să văd mai mult, să realizez mai mult. îmi reamintesc de ratarea lui Orbis Litterarum, singura pistă serioasă, dar fără posibilitatea unor „schimburi", editarea sa avînd o bază strict comercială. Traversare de la Nyborg la Kosor din nou pe un jerry-boat. Obosit, adorm în tren, apoi mă trezesc, legănat de valuri. Vreme urîtă, închisă, imposibil de rezistat mult pe punte. Scobor în restaurant, comand o cafea şi mă aşez chiar la fereastra de la provă. Valurile sînt tăiate chiar sub mine. Văd prin geam trecînd vapoare, unul după altul, în sens opus, ieşind misterios din ceaţă. Par apariţii fantomatice profilate pe un ecran fluorescent. Senzaţie stranie de perfectă irealitate şi în acelaşi timp de navigaţie confortabilă, dealtfel efemeră. Duc de aproape o lună o existenţă peripatetică, mai bine spus nomadă, sărind din avioane în trenuri şi din autobuze în vapoare, schimbînd mereu hotelurile, uneori pînă la exasperare. La înapoiere, mă mut cu arme şi bagaje într-un hotel mic, din dosul gării, cartierul meu... preferat. Orice s-ar spune, este central, cîştig şi timp, avantaje multiple. Seara, în sfîrşit, un film din seria James Bond : From Russia with Iove. Amuzant şi „katartic". Mitologia modernă a eroului invincibil. 13 mai 1977 Dimineaţă studioasă Ezit între Det Kondelige Bibliotek şi biblioteca lui Romansk Institut, încă necunoscută (Rigensgade, 13), interesat şi de fondul românesc despre care-mi vorbeşte cu entuziasm E.L. Tot aici, redacţia şi administraţia lui Revue Romane, organul Institutului, cu preocupări predominant lingvistice, dar care poate interesa şi Cahiers roumains d'etudes litteraires, Jens Schou, unul dintre administratori, este de acord cu începerea schimbului. îmi prezintă o serie de publicaţii ale Institutului, printre care şi o voluminoasă teză de doctorat în două volume, încă netipărite, despre Folclor, mitologie şi istorie în opera lui Eugen lonescu, pe care a trecut-o în 1966. Cunoaşte opera dramaturgului franco-român pe de rost. Nici n-ai fi bănuit la Copenhaga acest entuziasm dublat de o mare rigoare filologică. Specie obscură de erudiţi, pot spune chiar de savanţi locali, modeşti, discreţi, total necunoscuţi, inexistentă în alte părţi. Mi se spune că un mic anticar din Copenhaga are două doctorate şi că este o adevărată autoritate în arta tibetană. La prima vedere nu ţi-ar face nici o impresie. Colecţia românească — bogată — provine din mai multe fonduri : Nyrop, Brondal, Sandfeld, Olsen, Togeby, E.L. şi este produsul unor aluviuni sucesive depuse din toate direcţiile şi de toate valurile, de la Buenos Aires la Copenhaga şi de la Bucureşti la Lund. Această intensă circulaţie (obscură, tenace, pe linii interioare, unele total nebănuite) a cărţii româneşti pe diferite meridiane va trebui cîndva scrisă. Ce nu se găseşte aici ?. Ediţia originală a Poesiilor populare ale lui V. Alecsandri, ediţii cu autografe de I. Bianu, Romansk Mosaiker .'30 VIAŢA ROMÂNEASCA (Copenhaga, 1885) de Karl Nytrop, "toate lucrările fundamentale ale lingvisticii româneşti, mai toţi clasicii' noştri, pentru a nu mâi aminti numeroase volume româneşti apărute în ultimele decenii în străinătate, unele deadreptul abracadabrante, etc. Iau, bineînţeles, note, fac copii xerox, deschid volume unul după altul. Iată şi un „precursor" al mea de călătorii daneze. Sextil Puşcariu, cel din Călare pe două veacuri •(Bucureşti, 1968), savant eminent, dar care — decepţie ! — nu prea ştia uneori să scrie bine româneşte : „mă puse în uimire", „deprindere în limba română" (p. 70) etc. In străinătate, astfel de stridenţe sînt, parcă, şi mai supărătoare. Pentru a nu mai aminti de platitudinea unor observaţii şi amintiri... Talentul literar lipseşte cu desăvîrşire, dar el nu este deloc obligator. „Relaţii culturale" în faţa mea s-a strîns un întreg şi nebănuit stoc de extrase, studii, tăieturi, xeroxuri. Despre cele mai multe iau cunoştinţă acum pentru întîia dată. Este o lacună — şi nu numai a mea — căci, cu toată inegalitatea acestor materiale, capitolul relaţiilor culturale româno-scandinave şi româno-daneze nu va putea fi scris fără lectura lor atentă. Literatura comparată nu numai se teoretizează, dar se şi practică. Legăturile sporadice, inegale ca importanţă, sînt predominant culturale şi filologice, desfăşurate în dublu sens, după cum arată şi H. Sorensen în Studiile româneşti în ţările scandinave („Analele ştiinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi", Ştiinţe sociale, IV, 1960, fasc 2). Vechimea relaţiilor istorice ? Ele nu trebuie exagerate şi datează — se pare — încă de pe timpul lui Iacob Heraclidul, care a vizitat Danemarca şi al cărui taler ar avea ca prototip sigiliul universităţii din ■Copenhaga. Nu sînt numismat, asemănările nu mă prea conving, dar aşa crede cel puţin cu tărie E.L. în cazul unui medic danez italienizat, la curtea lui Vasile Lupu, documentele sînt în schimb limpezi : Un medecin danois en Moldavie, Hans Andersen Skovgaard (1600—1656), în Romanica, 4, La Plata, 1973). Merită semnalat lexicografilor români, care-1 ignoră cu seninătate, şi Le „Vocabularicum Valachicuni" de Christ. Frid. Temler din secolul al XVIII-lea (Orbis Litterarum, Supplimentum, 3, 1963). Preocupările de lingvistică scandinavă ale lui Al. Odobescu (autorul primului studiu românesc de runologie) şi B. P." Haşdeu cer o menţiune aparte. Elementele cele mai importante pot fi urmărite şi scoase din studii ca : Les relations culturelles roumano-scandinaves au XlX-e siecle (în Revue de Litterature comparee, 39, 1965, pp. 291— 301), Varegues, Romeens et le Hon du Piree (în Revue Romane, VIII, 1973, p. 151—156) şi B. P. Haşdeu et les dieux nordiques (în Revue des etudes roumaines, XV, 1975, pp. 187—194). Aş semnala în special, pentru caracterul său sintetic, în ciuda titlului oarecum derutant, toate aceste contribuţii sînt încă fragmentare, o comunicare la un congres al romaniştilor scandinavi : Doina et saga. Paralleles epiques roumano-scandinaves (în Revue Romane, no. 1, 1967, pp. 207—214). Cît priveşte afinităţile dintre doina şi saga ele se integrează, fără îndoială, în structurile comune ale poeziei eroice orale ale lui Heroic Poetry, după teoriile lui CM. Bowra (London, 1966). La rezultate convergente cu stu- JURNAL DANEZ st- aule lui G. Gălinescu (neamintite) se ajunge într-un studiu despre Rome, Dacie et Scandinavie chez Eminescu, plin de extrapolări literare (tot în Revue Romane H, 1967, pp, 28—60). Mai posed şi un extras despre L'Arioste et la „Dacie" dar fără nici o referinţă bibliografică. Mă întreb cu toată seriozitatea : poate fi încadrată această producţie în „romanistica scandinavă" ? Ebbe Spang-Hanssen în placheta Românce Studies in Scandinavia (R.I.D.S., nr. 33, Maj 1975) nu crede acest lucru de vreme ce bibliografia sa nu citează nici una din cercetările amintite. Şi cu toate acestea „romanistica" nu se reduce numai la lingvistică. De acest episod se leagă una din amintirile mele cele mai durabile din Danemarca : autorul ignorat cu bună ştiinţă, dispreţuit implicit ca alogen şi „nescandinav", protestează sarcastic printr-o scrisoare pălmuitoare de o rară demnitate. Autorul se vede constrîns să se explice şi să-şi ceară scuze. Frumoasă lecţie de mîndrie românească, într-un fel disperată, don-quijotească, dar perfect legitimă moral şi intelectual. Ea mi-a dat cea mai deplină satisfacţie, căci prea ne ploconim uneori chiar şi în faţa unor mici aventurieri intelectuali de prin străinătate ! Prea compilăm uneori cu religiozitate chiar şi cele mai neînsemnate articole numai fiindcă sînt scrise într-o limbă străină occidentală ! Mic moment melancolic Dragor este un sat de colonişti olandezi de lîngă Copenhaga, din secolul al XVII-lea, care-şi păstrează arhitectura şi fizionomia originală. Case mici, unele acoperite cu stuf (o adevărată raritate !), foarte bine individualizate („personalizate" cum se spune azi în occident), construite-pe un polder, căci regiunea a fost recuperată mării. In zare, ţărmul suedez, într-o după amiază foarte limpede, neaşteptat de limpede, de un albastra opalin nordic. Pescăruşi, bărci cu pînze. multe vapoare vopsite în culori violete : vişiniu, sînge de taur, chiar violet, o întreagă mişcare de port aproape fascinantă. Reverie nautică în singurătate, pe un dig danez. Aceste nave au lumea întreagă în faţa lor şi eu am nevoie, ca şi ele, de mişcare şi expansiune în libertate. Mi-aduc brusc aminte de puternica emoţie pe care am avut-o la Siracuza, în 1972, văzînd în port, unul lîngă altul, legănîndu-se uşor în parîme, mai multe yachturi din Malta. Ce simplu pare : ridici ancora şi... pleci ! O barcă îşi ridică pînzele cu nepăsare, cu inocentă sfidare, chiar în faţa mea. Sînt un mediteranian fără îndoială şi această vizită la Dragor îmi produce o adevărată melancolie a plecărilor şi a marilor spaţii nautic inaccesibile. De ce, totuşi „inaccesibile" ? 12 mai 1977 Confruntare Se apropie plecarea şi conform deprinderilor mei încerc să confrunt imagini vechi şi noi ale oraşului fc scot o rezultantă personală prin comparaţii moderne ., ^ 32 VIAŢA ROMANEASCA Privesc o gravură din secolul al XVII-lea, în orice caz anterioară construcţiilor lui Cristian al IV-lea, căci lipseşte palatul Bursei şi Rosen-borg Slot. Fortificaţiile şi canalurile interioare erau mai bine marcate, arsenalul maritim în plină activitate, ca şi şantierele navale. Dar, ca şi azi, lipseşte fierberea şi agitaţia marilor oraşe şi porturi. Imagine placidă, provincială, de oraş hanseatic, aş spune, care s-a păstrat în bună parte. S-ar putea ca nordul să ofere adevărata soluţie a civilizaţiei moderne occidentale : un echilibru între marile avantaje ale societăţii şi tehnicii actuale, dar restrînse la scară şi concentrate pe spaţii mici, în proporţii care să nu alieneze şi să strivească pe om. Senzaţia actuală pe care ţi-o transmite centrul oraşului este de soliditate şi abundenţă, dar calmă, neostentativă, deloc monstruoasă. Viaţă confortabilă, liberă, neinhibată, fără complexe şi privaţiuni evidente. De unde o plăcere evidentă de a parcurge Copenhaga la pas, fără nici o precipitare. Reac-ţiune de „străin", evident, dar centrul rezervat pietonilor cunoaşte o permanentă animaţie, un „succes" local aş spune. Faptul demonstrează că a fost găsită, într-adevăr, o soluţie urbanistică locală fericită. Să trec şi la o referinţă ilustră, la o pagină despre Copenhaga de Kierkegaard (Etapes sur le chemin de la vie, tr. du danois, Paris, Gallimard, 1948, p. 395). Soren nu crede că oraşul său este „plictisitor" şi „mic" cum gîndeau unii dintre concetăţeni : „Mie, dimpotrivă, înviorat cum îmi pare de marea ce-1 înconjoară, fără să uite nici măcar iarna amintirea pădurilor de fagi, oraşul îmi apare drept locul cel mai agreabil pe care mi l-aş dori". Şi acum o propoziţie centrală (traduc tot liber) ce mă confirmă integral : „îndeajuns de mare ca să fie un oraş important", Copenhaga este „deajuns de mică pentru ca locuitorii săi să nu facă lungi curse pentru cumpărături". Urmează cîteva observaţii esenţiale : individul nu este pierdut, înghiţit, copleşit de viaţa precipitată, zgomotoasă, turburătoare de la Paris, unde există bucurie, dar şi gol moral, precum şi succesele facile ale vedetismului : „Viteza cu care mii de persoane se înghesuie la Paris în jurul unui personaj care poate fi flatat..." Există şi' alte nuanţe, esenţială mi se pare mai ales — atunci ca şi acum — necesitatea delimitării precise de capitala Franţei, care nu poate da la infinit lecţii Europei. Orice personalitate — Kierkegaard sau alta — reacţionează în mod necesar împotriva complexului de inferioritate asociat celui parizian, azi complet dispărut în Danemarca. Limba franceză nu are nici o circulaţie socială, comercială şi fără engleză eşti complet pierdut. Cultura dominantă, de masă, este anglo-saxonă. La Boghallen, o mare librărie din piaţa Primăriei (Raadshuspladsen, 37), sold general de bune serii de paper-back. Toate volumele costă 10 şi 15 Kr. şi — culmea ! — cele mai multe sînt de critică şi teorie literară ! Ocazie nesperată, din care mă înfrupt din plin. Studii de pe care luasem în trecut şi cu destulă greutate xerox-uri fragmentare, acum le am pe toate în faţă şi încă în cantităţi industriale. Animaţie, vînzare. Cum se răreau standurile, cum soseau alte coşuri pline, aruncate la grămadă, revărsate parcă dintr-un corn editorial inepuizabil al abundenţei. Să mai repet că această voluptate (rară) îmi apropie şi mai mult Copenhaga, mi-o face şi mai simpatică ? JURNAL DANEZ 33 „Kobenhavns Radhus" O idee destul de bizară este şi aceea de a vizita primăria oraşului pe la 8 dimineaţa, în afara programului, cînd se face doar curăţenie. Nu mai descriu aparatura, întreaga gamă a tuburilor şi cutiilor de detergenţi transportate în cărucioare... Observ că şi alţi turişti au avut acelaşi spirit de iniţiativă. Se face deci o excepţie, mai bine spus o invitaţie foarte ceremonioasă, şi... pornim, pierzîndu-ne într-un vast edificiu, cu un hali central şi două galerii superioare ce dau acces la birourile ce se vor deschide abia la ora 10 : căsătorii, pensii etc. Nu intenţionez să depun nici o cerere. M-am lecuit de mult. Aspect de hală enormă, cu decoraţii în cărămidă aparentă, multă alamă strălucitoare la rampele dintre etaje. Somptuozitate burgheză, evidentă în special în sala banchetelor şi de şedinţe a consiliului municipal, unde predomină marmora, pielea şi postavul verde şi roş. Tavane de lemn, cu grinzi ce şi-au pierdut masivitatea, devenind chiar elegante. Se simt urme de viaţă comunală, de corporaţie liberă, tradusă printr-o evidentă tradiţie a porţilor deschise. Nimeni nu te opreşte, nimeni nu te întreabă nimic. Mă plimb prin galerii în voia cea bună, ca orice cetăţean danez. Cea superioară, cu lambriuri de lemn, are numeroase busturi de oameni politici cu nume — pentru mine — ermetice, dar şi de savanţi (Niels Bohr) şi literaţi (Georg Brandes). Andersen se află în hali. Campanila, încă în reparaţie, ca şi acum doi ani. Inaccesibilă. Christiansborg Ambiţie mereu trează de a-mi extinde şi mai mult imaginea anterioară a capitalei daneze şi de a o scotoci în toate colţurile posibile în limite de timp tot mai scurte. Am o informaţie că la Amalienborg, la palatul regal, s-ar fi deschis o expoziţie a mobilierului şi colecţiilor coroanei. Nu mă orientez bine, ora este în orice caz nepotrivită. Vizită ratată, muiat ca un şoarece. Copenhaga pe ploaie devine subit ceţoasă şi inospitalieră. Maşinile circulă cu farurile aprinse. Mă refugiez în Friederiks Kirk din apropiere, mai bine cunoscută sub numele de Marmorkirken, „biserica de marmoră" : fronton şi cupolă circulară neoclasică, orgă. încă un spaţiu „laic" al protestantismului auster şi nespectaculos. Piaţa palatului cu desăvîrşire goală. Mă prezint la Christianborg, palatul monumental al Copenhagăi, sediul sălilor regale şi guvernamentale de recepţie, al curţii supreme, ministerului de externe, parlamentului (Folketing). Încă o decepţie : nestrîngîndu-se cel puţin cinci turişti, vizita nu poate avea loc. Sîntem invitaţi să revenim după amiază. Din fericire, biblioteca este în imediata apropiere, iar formalităţile — mereu acest haos, această dezordine a bibliotecilor occidentale ! — inexistente. Parcurg o serie de reviste de filologie şi teorie literară recente şi cu cea mai mare atenţie profesională articolul despre Rumanian Literature (deosebit de interesant), semnat de Dora Litani-Littmann, M.A., din Encyclopaedia Judaica (.Ierusalim, The Macmillan Company, 1971, voi. 14, col. 416—428). Referinţă complet necunoscută. Mare acurateţe filologică şi abundenţă de detalii. Orele trec repede, revin la Christiansborg, publicul între timp s-a adunat. 34 VIAŢA ROMÂNEASCA Trebuie să ne punem chiar şi papuci de protecţie. Vizita poate deci începe. Sîntem conduşi de un ghid-majordom, care-şi umflă glasul şi pieptul cu aere uşor cabotine. Intrarea 5 Kr. Ansamblul, în formă de potcoavă — un fel de Hojburg danez —-îmi era în linii generale cunoscut. Are în el de toate : de la fostul manej regal la muzeul teatrului danez şi de la grajduri la... biblioteca particulară a reginei. Castel refăcut în granit, restaurat şi mărit după două incendii. In forma sa actuală el aparţine secolului nostru. Turn de 106 metri, cel mai înalt din Copenhaga. Interiorul are solemnitatea marilor săli decorative, inutile şi foarte oficiale. Sala tronului este lucrată în bronz aurit şi marmoră verde, tapiţeriile au ca motiv central cei trei lei ai coroanei. Friză neoclasică (de Thorwaldsen), pe care o regăsesc şi în Alexandersalen, sala de recepţie. Notez acest detaliu deoarece el dă o notă prea accentuat eclectică stilului decorativ al palatului, care acumulează mult prea multe elemente disparate ; casetoane şi lampioane veneţiene, pilaştri aparenţi de marmoră şi aplicaţii de faianţă alb-albastră. Mai unitară mi se pare sala de bal, banchete, recepţii etc, cu o galerie superioară tapetată cu semnele zodiacului, în timp ce pereţii sînt acoperiţi de mari tapiţerii istorice în stil tradiţional flamand. Tavan pictat, stucaturi, lustre, pardoseală de marmoră alb-verde. Sînt, totuşi, parcă prea multe linii drepte în acest palat, dominat de prea multă ordine şi disciplină ceremonioasă. Impresia finală este de rigiditate, de restaurare prea proaspătă şi de muzeu demonstrativ, dar — recunosc — de o bună ţinută protocolară. Sînt şi săli mai mici, foarte plăcute, cu lambriuri de acaju şi lustre de Boemia, într-una o statuie a Paulinei Borghese de Thorwaldsen : pas de dans, în văluri fluide. Culoarea dominantă a încăperii este aceea a piersicii. Biblioteca are două săli, cu galerie superioară şi balcon filigranat. Stucatură cam încărcată, cam pretenţioasă, tavan pictat cu cocori în zbor. Predomină albul şi aurul ostentativ, care inhibă lectura. Autorii sînt puşi pe alfabet, legaţi somptuos. Am ochiul format, evaluez o colecţie de cel puţin 10.000 de volume, bine înţeles, pur decorativă. Cărţile nu se citesc, doar se expun. Vizită de rămas bun la o instituţie oficială, unde m-am bucurat de sprijin şi de primire cordială, cu excepţia unui amploiat oarecare, cu activităţi nu prea bine definite, care n-a învăţat încă să spună „bună ziua" scriitorilor, vizitatorilor în trecere etc. L-am văzut de vreo două ori, arogant, cu mustăcioară neagră, şmecheroasă, împopoţonat într-un costum de pescar amator parcă de împrumut, plin de undiţe şi muli-nete. Activitate diplomatică intensă... Spre seară, — obosit, poate şi secret iritat — pierd... mica mea valiză gen attache tasket, cu agende, note, bilete, bani etc. Cumpărasem banane de la un cărucior de fructe de pe Stroget şi pur şi simplu uit acest preţios obiect din grabă şi distracţie. După mai bine de o .oră îmi dau seama de pierdere şi încerc, fără exagerare, sentimentul catastrofei totale, al prăbuşirii cosmice. Refac întregul traseu într-o mare agitaţie, cuprins de o panică interioară indescriptibilă. întreb, absurd, în două magazine unde intrasem şi — gest şi mai absurd la Copenhaga — pe ...doi poliţişti. Mă pregăteam să accept ireparabilul şi în special pierderea acestui jurnal de călătorie, învîrtindu-mă disperat JURNAL DANEZ 35 la locul crimei, cînd un. tînăr se apropie de căruciorul motorizat şi vrea să-l pornească, să plece. Intervine o inspiraţie subită, iraţională, de ultim moment. Ii explic ce s-a întîmplat, priveşte în jur, nimic. Deschide destul de plictisit dulapul de jos şi — uimire ! — geanta mea era acolo. Proprietarii căruciorului o puseseră bine. „You are a lucky man", atît a apucat să-mi. spună junele danez sufocat, pătruns nu mai puţin de stupoare. Există, probabil o providenţă a călătorilor zăpăciţi, disperaţi, care vor să facă prea multe într-o singură zi, pînă la epuizare... Note morale Citeva note morale daneze s-au precizat treptat, dealungul acestor însemnări. O scurtă recapitulare poate fi deci încercată. Unele aspecte provin, se pare, dintr-un fond ancestral viking: mîndria, înăbuşirea suferinţei personale, izolarea cu pîine şi apă a bolnavului şi muribundului, oroarea de compătimire şi lamentare publică (Adam de Breme : „Danezilor nu le place să plîngă") au dus treptat la fenomene de inhibiţie profundă, de compresiune morală maximă. Danezul se închide în sine pînă la neurastenie, explozie sau sinucidere. Discreţie totală a vieţii personale, care este sacră. Indiscreţia, inoportunarea şi bîrfeala tăiate din rădăcină împiedică, pe de o parte, comunicarea, pe de alta încurajează transferul asupra instituţiilor comunitare, impersonale, a întregii răspunderi morale personale. Individualism acerb, chiar egoism, dar de motivaţie superioară, ceva între duritate, demnitate personală, respect şi discreţie reciprocă. Din acelaşi motiv opiniile şi convingerile personale nu se discută niciodată, convorbirile curente limitîndu-se doar la banalităţi exterioare şi formule convenţionale. Respectul cuvîn-tului dat, care traduce o concluzie interioară definitivă, este absolut şi orice insistenţă devine nu numai inutilă, dar şi profund nepoliticoasă. Spiritul de explorare, expansiune, pradă, se axplică prin aceeaşi compresiune, care este şi un fenomen psiho-geografic. Ţară mică, săracă, sălbatică, monotonă, Danemarca transmite locuitorilor săi o nevoie invincibilă, compensatorie, de spaţii imense, aventuri, cuceriri, jafuri, care dă cheia întregului fenomen viking. Văd dealtfel în tehnica actuală a defulării, a rezolvării radicale a problemei pornografiei de pildă (care pur şi simplu nu mai există) aceeaşi soluţie a eliberării şi compensaţiei integrale. Marginea de interzicere, limitare, „tabuizare" a fost redusă la zero, cu urmări importante de salubritate morală şi socială : crimele şi delictele sexuale au scăzut vertiginos. Statistică absolut concludentă. N-am întîlnit nicăieri oameni iritaţi, crispaţi, enervaţi. Certuri în public ? O imposibilitate manifestă. S-ar spune că nici fonetica limbii daneze nu îngăduie violenţa acustică : ultimele silabe parcă sînt înghiţite, aspirate, trase pe gît. Cînd vorbeşte, danezul face impresia unui om care se asfixiază sau se îneacă. ADRIAN MARINO ÎN AERUL RAREFIAT NOTĂ Printre atîtea guri care spuneau adevărul printre atîtea adevăruri care se luptau între ele printre luminile care-şi scoteau ochii unele celorlalte printre orbii care se plingeau de razele usturătoare ale stelelor existai Se părea cel puţin că exişti fiindcă nimeni nu băga mina-n foc pentru ţine te priveau cu-ndoială pe tine, care tăceai Nestăpînind nici un adevăr umil ca mormolocul de broască într-o lume purtînd cu trufie , măştile Printre atîţia fericiţi posesori ai cheilor înţelepciunii îţi duceai nehotărîrea îţi suportai dureros neştiinţa Tu care credeai că nu ştii nimic printre atîtea destine de doi bani destinul tău creştea încet şi sigur incredibil de mare şi fix ţintind nordul ceresc, coroana de foc, luminînd punctul acela divin MEREU Mereu izgonit din lume, mereu oglindit de stelele cerului tu oglindire a universului gînd asupra luminii IN AERUL RAREFIAT .37 Umblînd ca o fiinţă de aer prin pădurea umană neasigurat de nimic, lipsit de sentimentul de a fi totul ori măcar nimicul Mai degrabă invidiind creanga copacului pentru libera ei consimţire la scoarţă şi sevă, la nemişcarea adîncă Deodată invadat de mari ape, de raze prin ele trecînd O ciudată iubire aruncindu-te la ţărmul celor ce sînt abandonîndu-se grijii tale de ele Ce eşti tu altceva decît preotul promiţînd viaţa eternă Decît pămîntul izbucnind către stele uimire apoi a cenuşii Decît pasărea acestui fierbinte penaj rotindu-şi privirea peste câmpiile în care se ară, se seamănă sămînţa imperturbabilă ÎN' AERUL RAREFIAT ' , Din momentul cînd ai început să scrii ţi-ai asumat infernul din momentul cînd ai început să-ndrugi primele cuvinte rimate cazanele cu smoală au devenit îngrozitor de banale sufletele dreptcredincioşilor în frigărui miroseau frumos şi indecent şi desuet Faust a devenit un scandal mărunt Macbeth s-a ruşinat de tapajul pe care-l făcea doar Hamlet, prinţul nebunilor, îşi continua punerile în scenă a fi, spunea el şi totul era a nu fi, spunea el şi se căsca un abis Făceau imediat cu toţii pe cascadorii şi se zvîrleau cu capul în jos în gropi metafizice rupîndu-şi picioarele şi gîtul înghiţindu-şi strămoşii deopotrivă cu urmaşii născuţi şi nenăscuţi şi dispărînd cu toţii-mpreună VIAŢA ROMANEASCA A fi, spunea Hamlet din nou şi răsărea luna şi creşteau umbrele ca ciupercile după ploaie iar tu stăteai cu gura căscată de uimire te-ntrebai cum e posibil aşa ceva Cum să nu fie posibil, îţi răspundea Eminescu, e posibil şi e normal, e chiar singura modalitate, stai în afara dragostei şi în afara istoriei şi îţi asumi în felul acesta şi dragostea şi istoria iată pilula pe care va trebui s-o înghiţi alături de pilula ta cu infernul Era prea mult şi-ai început să te faci că nu înţelegi ai început să faci pe prostul, să te ascunzi după deget să umbi după trucuri ieftine, să spoieşti toate oglinzile în care te uitai, nu cumva să-ţi arate ce era de arătat, ce era de văzut, de atins, de trăit Căci iţi mai rămăsese de trăit moartea îţi mai rămăsese doar jocul acesta stupid de cuvinte şi făceai pe dracu-n patru să nu observi uşa deschisă te credeai cu o iotă mai şmecher decît destinul şi-ţi dădeai ţie însuţi cu tifla Dar erai deja acolo în aerul rarefiat şi erai translucid şi trecea prin tine soarele trecea exclusiv prin tine şi ţipa să nu te dai niciodată la o parte din calea lui căci nu mai exista o cale a lui fără tine CU O SETE ADÎNCĂ Totul era în acord cu sine asemenea unui vînt care bate în propria-i incintă răcorindu-şi sieşi obrajii. Ca o stea luminînd abstract în noaptea interioară. Lacrimă curgînd de-a lungul propriilor pereţi astfel încît să nu se mai zgîrie de privirile noastre geloase. Totul amintea şi era marele sine. Atît de mult şi atît de intens încît astăzi orbim privindu-ne foarte adînc. Căutîndu-ne. Căci tot ce vedem din noi înşine zboară ca fulgul sub grosolana rază a ochiului. Atît de puternic, etern, luminos ÎN AERUL RAREFIAT 39 cit să întreacă lumina, să fie muzica ei sau paroxismul, ceva care este mai sus decît totul. Căci ne ucide. După un timp care nu este decît meseria de timp practicată de un lucrător cel mult onest. După acest calvar, după durata care îşi cheamă cuvîntul şi numele. Aici şi acum. în memoria obiectelor pe care le vedem trecînd peste cer cu pretenţia lor sclipitoare, în tortura acestui ochi care se desprinde încet cu încercarea de a trece peste privire. Apari. Ca un înger cumplit. Căci numai prin dragoste putem să atingem ceva care-i poate o umbră. Şi ardem chemînd cu o sete adîncă, pură, cenuşa acestor curcubee arzînd în oglinzile pe care norii solemni ni le poartă-nainte. RADU ULMEANU COMENTARII CRITICE CARAION DESPRE BACOVIA SAU... ÎNCEPUTUL CONTINUU Ion Caraion pare a fi adeptul acelei pedagogii în care repetiţia nu şi-a pierdut de loc autoritatea consfinţită prin dicton. Cartea lui de aproape 500 de pagini despre Bacovia, purtînd în subtitlu formula Sfârşitul continuu, reia cu fiecare nou capitol şi chiar cu fiecare ocazie ivită, în formulări doar puţin modificate, ideile-cheie care fuseseră chiar de la început enunţate. E drept că aceeaşi pedagogie recomandă prm mijlocirea altui dicton măsura (modus) în lucruri. Dar cum tocmai măsura e greu de perceput în capitolele acestea ce se desfăşoară mai de grabă după principiul avalanşei şi amalgamării, deducţia care se impune e că totuşi nu pedagogia e cea care ghidează mişcările autorului, cît alte imperative, bunăoară presiunea eliberării de nişte ade-văruri-obsesii, ceea ce, fiind vorba de un profesionist intermitent al criticii, poet şi temperament de poet prin excelenţă, e nu numai de înţeles, ci într-un fel şi justificat. N-aş vrea să se citească în această apreciere nici o notă de maliţie. Cartea lui Caraion a pornit ca un jurnal, prin concreşteri succesive, şi are toată ordonarea de jurnal, lucru pe care unele titluri de capitole îl şi mărturisesc de altfel : Jurnal I, Jurnal II, iar structura deloc legată a multor demonstraţii îl probează : sînt încurajate din plin digresiunea, divagaţia, paranteza şi... capriciile ; multe observaţii se autonomizează — adeseori inoportun — la mijlocul cîte unei aplicaţii şi autorul se surprinde exclamînd : „E mult mai artificial acest poet decît s-a putut bănui" (p. 350), sau meditînd „în general" : „O amintire, o presimţire, o aluzie, un tremur de părere, o aproximaţie, în puţinătatea lor homeopatică, pot înmagazina atît inefabil, mister şi seducţie cîtă nu cuprind ani şi ani de realitate" (p. 309), sau — în fine — producând aforisme şi simili-aforisme : „Nimic nu e mai greu de imitat decît să imiţi pe cel ce nu imită" (p. 267) ; „Dacă abuzăm de tabu-ul profanării, profesăm profanări" (p. 432) ; „Viitorul va fi întotdeauna un detergent" (p. 437) ; „Niciodată peştele nu ciupeşte la fel, ci aproape la fel" (p. 436) etc. La sporirea impresiei de oarecare dezorganizare „artistă" pe care o produce cartea contribuie — fapt de tot curios — într-o măsură apreciabilă chiar o seamă de iniţiative „ştiinţifizante" ale autorului, care nescutind cercetarea de aspectul rebarbativ, au acest ciudat atribut de a nu sluji la mare lucru. Se alcătuiesc astfel lungi cataloage de verbe şi chiar un inventar al frecvenţei lor, ba, spre mai multă consecvenţă (sfîrşitul continuu !), procedeul e reeditat : la paginile 47—51 identificăm o astfel de listă a verbelor, aşezate după alfabet, cu indicele fo- CAR A ION DESPRE BACO VIA 41 losirii lor, spre a constata că la paginile 116—139 lista se reia — se dau acum şi titlurile poemelor pentru fiecare verb — iar un al treilea tabel (p. 139—141) aşează aceleaşi verbe în ordinea (crescîndă a) frecvenţei. Folositoare cu adevărat ar fi putut fi cel mult lista din urmă care evidenţiază frecvenţa mare în poezia bacoviană a unor verbe ca a plînge, a veni, a se duce, a trece, a sta, a cădea, a ploua, a ninge etc, dacă autorul ar fi însoţit-o de un comentar mai stăruitor-analitic dedus din diligentele sale statistice. Statisticul acesta brut îl farmecă şi altă dată pe autor îndemnîndu-1 la investigaţii în care un verb sau alte speţe de cuvînt : greu, monoton, gol, adine etc. (de ce nu şi cataloage pentru astfel de cuvinte cu o frecvenţă la fel de ridicată în poezia bacoviană ?) sînt depistate în alveolele lor strofice, chiar şi acolo unde utilizarea lor e strict neutrală. De pildă, „cade bruma" sau „privirea cade" sînt forme sintagmatice care nu spun prea multe despre verbul tematic şi deci participă prea puţin la confirmarea „tezei" urmărite. O ciudată insistenţă pune apoi criticul în considerarea lui a fi drept un verb cu statut independent deplin, ceea ce-1 face să se extazieze repetat „în faţa forţei a nouă verbe ca nouă motoare" (p. 211), care „forfotă şi duduie" (p. 255), din cutare strofă, în care dacă nu gramatical, dar stilistic cele nouă verbe sînt de fapt... două : „E toamnă, e foşnet, e somn.../ Copacii, pe stradă, oftează;/ E tuse, e plînset, e gol.../ Şi-i frig şi burează". Cît de puţin „duduitoare" sînt impersonalele enumerative din această strofă o probează faptul că în conformitate cu estetica eliptică dintr-o fază mai tîrzie a poetului uşor ne-am fi putut trezi în faţa unei enumerări cam ca aceasta : „Toamnă... foşnet... somn.../ Copacii, pe stradă, oftează" etc. Dar „cele nouă motoare" din comparaţia poetul ui-critic ne fac să ne gîndim că ticul ştiinţific a contaminat şi zone mai întinse, pătrun-zînd în teritoriile expresiei, căreia îi sporeşte uneori, dar îi şi alterează — cel puţin în îndoită măsură — sugestivitatea. Cartea întreagă pare scrisă într-un idiom tehnologic, amestec de terminologie inginerească, de habitudini bancare-conitabilioeşti şi de reminiscenţe dintr-un manual de psihiatrie, totul în amestec cu formule snobe, îndrăgite pentru sonoritatea lor, cu familiarităţi, cu franţuzisme şi cu elemente ale jargonului filozofării de fiecare zi. Pe cît de inepuizabilă e pornirea autorului de a se exprima prin metaforă, pe atît de expeditiv se arată el în maniera de a şi-o satisface, mulţumindu-se cu ce-i vine. De la simple formaţii lexicale greu de privit şi cu atît mai greu de rostit (reeomandativ, somiativ, dezorientativ, regretativ, achiesează, andabat, iramplasabil, şanjabil, dezabuzul, renunţul, supirfint, alterabilitate, ire-parabilitate, fermentescibilitate, pretutindenar, a prepondera, extorsio-nat, vastificat etc), trecînd prin alăturări de termeni şi imagini care protestează vehement — şi o dată cu ele cititorul — pentru faptul de a fi fost silite la crîncene mezalianţe („o atitudine rezultată dintr-o salată de atitudini", p. 181, „pînă să se lase fezandat de simbolism", p. 302, „deşi capabilă, uneori, de aprehensibilităţi, victimă a irascibilului complex organic, în proximitatea excitabilităţii sale", p. 380, „cititorul suferă o transfuzie de deranjamente şi complicaţii la lectura lui Bacovia", p. 156, „trusa consecinţelor alcoolice", p. 254. „timora- 42 VIAŢA ROMANEASCA toare alianţă de vituperări, complexe şi solemnitate dionisiacă", p. 251, „Infernul bacovian e văruit cu indecizii de un demon cu două talere", p. 183, „depozitul de afecte, controale şi ierarhii organice nu mai permite ambasada iluziei", p. 188, „sudînd un pachet de fcrtuităţi", p. 150, „vasalitate prin machiaj", p. 158, „ontogenia nu e dusă la carnaval", p. 157, „intemperiile autorului la flexibilităţi", p. 169, „o apă în care domiciliază edictele sfîrşitului", p. 244, „ninsoarea se simţea preluată ineluctabil de administraţia morţii", p. 267, „Transcriptorul a înţepenit. Cu trucuri, cu tegumente, cu tendoane, cu tentacule, cu terminalităţi", p. 441, „tonifiant ce suspendă, pansează şi abate eroziunile de pe filiera ideatică", p. 431, etc. etc), spre a sfîrşi în complicate orchestrări de metafore, ocazie în care, pierzînd nu o dată şirul partiţiei, dirijorul îşi ridică în cap instrumentele („Verbele... au rolul unor baroase care lovind continuu şi continuu în aceleaşi puncte sau în aceleaşi direcţii determină rupturi, hemoragii ale mucoaselor şi membranelor ce apărau pe cititorul de serie ca şi pe cel rasat de imixtiuni involuntare", p. 431—432 ; „Cuvintele lui Blaga... sînt foarte atent sortate. (...) periate, şcolite, cu apreturile lor conceptuale, conectînd nuanţe, resorturi, licori subtile, grefîndu-se pe o perlată muzică de fond", p. 159 ; „Limbajul e un impozit, el presează personalitatea şi livrează aventurii un stoc de semnale şi intimităţi care — pierdute — sporesc deruta şi suprafeţele iniţiativelor anulate. Există un refuz al vorbirii în lirica baco-viană şi o tehnică a suspensiilor, a economisirii minereurilor verbale, conduse savant", p. 448), — se poate spune fără a greşi că toate modalităţile limbajului neîmbietor, strident, căznit — deşi, privit de la distanţă, harnaşamentul părea de Pegas — au fost încercate, şi încercate din plin. Dar oricît de curios ar putea să pară, în preajma exceselor trebuie căutate şi succesele. înţelegem astfel mai bine nu numai structura cărţii, ieşită dintr-un prea-plin de impresii şi chiar de adevăruri-porunci, ci şi pe cea a autorului, un căuzaş înflăcărat, imperios al poeziei, pentru care comentarul, exegeza sînt înainte de toate forme de adeziune-respin-gere (se cunosc polemicile pasionale — „comise" adică din pasiune — ale lui Ion Caraion, şi chiar în cartea de faţă umorile lui prepară nu puţine săgeţi otrăvite), pe primul plan aflîndu-se nu atît laturi de demonstrat, cît cauze de îmbrăţişat. O astfel de Cauză este Bacovia, privit existenţialist, un Bacovia-punct de foc în care totul converge spre centrul dureros, iar starea curentă a comunicării se resimte de această trăire sub tensiune. Urmarea e transformarea textului într-o suită de refor-mulări care angajează de fiecare dată întregul şi esenţa deopotrivă. De aceea cartea nu va avea propriu-zis capitole, părţi (Bacovia-parte, Ba-covia-etapă neexistînd pentru exeget), fiecare capitol spune de la capăt totul, acest tot fiind, simultan, unica idee pentru care s-a scris cartea. Astfel concepută, uriaşa exegeză e desigur înainte de toate extenuantă. Răsplata pentru cititor vine din trăirea paroxistică — în cîteva rînduri fixată extrem de pregnant — a acestei convingeri care se instalează de acum înainte ca o realitate de neocolit în interpretarea bacovianismului. De bună seamă, unele lucruri âu mai fost spuse în critica românească, o serie de gesturi şi sugestii se găsesc anticipate în comentarii anterioare CARAION DESPRE BACOVIA 43 (Lovinescu, N. Davidescu, G. Călinescu, Perpessicius, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu, I. Negoiţescu, N. Manolescu, Mihail Pe-troveanu, Gh. Grigurcu etc), dar oricîte similitudini şi puncte de plecare s-ar putea identifica (unele recunoscute de însuşi autorul), proce-cedarea lui Caraion rămîne unică şi memorabilă, căci deşi foarte unilateral prin direcţionare discreţionară, studiul său înlătură definitiv tradiţia interpretării în surdină, decorative şi chiar amabile a poeziei bacoviene. Mai mult. ceea ce nu va mai putea trece de-acum înainte în umbră este viziunea despre un Bacovia tragic, sfîşietor, dar nu oricum, în sine sau pur şi simplu (enunţul şi aşezarea în relaţii a acestui adevăr s-au mai întreprins în critica noastră), ci cu liniile de portret psihologic pe care i le-a intuit Caraion, căutînd să prindă cît mai mult şi mai exact — iar minuţia aceasta merge uneori pînă la cruzime — din modelul, acelaşi şi mereu altul, care cu fiecare poem pierde şi adaugă ceva, modifică întruna, regrupează în funcţie de tot alţi centri de interes, dezvăluie tot alte feţe ale peisajului interior. Un prim tablou de pe la începutul cărţii are darul de a circumscrie şi inventaria elementele constitutive ale acestei naturi : „Solitudinea, demenţa, rîsul absurd, alcoolul, tremurul, suspiciunea, spasmele şi excitabilitatea erotică, un oarecare sadism deghizat, macabrul, iritabilitatea, imaginaţia catastrofică, frica, fixaţia în ideea de moarte, împietririle, reacţia la zgomote, intermitenta goană după ocrotire, după o patrie tandră la şi cu infirmităţile lui, infirmităţi pronunţabile oricînd, ascunse mereu şi mereu cît mai asiduu, avertismentul nopţii, al bolii, al extenuării şi abandonului formaseră detaliile discursului său liric, fuseseră încă din 1898—1899 elementele frecvente ale acestei poezii despre care tot mai cu insistenţă se va spune ulterior că s-a confundat cu biografia lui" (p. 24). Asemenea „bilanţuri" sau „.hărţi" desfăşurate se mai găsesc cîteva de-a lungul expunerii, şi ca să dai de ele nu trebuie răsfoite prea multe pagini, dovadă aceste rînduri spicuite la pagina 51, care nu schimbă în esenţă liniile figurii, introducînd totuşi în sprijinul sintezei noţiuni de lucru noi, cum ar fi „.starea planului înclinat", şi accentuînd pe o speţă de anecdotică psihanalitică în întocmirea „fişei" : „Majoritatea orientărilor, cheilor, temelor sale sînt scrise pe aceşti piloni : rîsul şi plînsul, starea planului înclinat, neîntrerupta agitaţie, obsesia morţii, frica de viaţă, abulia, veşnicul du-te-vino, ponderea senzaţiilor sonore şi optice, caseta cu tremure, vibraţii, tresăriri, dîrdîieli şi alarme, încărcatul deviz al buletinelor meteorologice, statismul, împietrirea, dar şi trepădarea sterilă, zăpăcitoare, absurdă, autismul dar şi turuiala în vid, aşteptarea şi neaşteptarea, sarcasmul, renunţul, mizantropia, nebunia"... Pentru ca Ia paginile 58—60, portretul, existenţialist-psihanalitic, să se configureze extrem de viu, mai puţin prin juxtapunere. însă prin mijlocirea aceleiaşi curiozităţi atentă la agitaţia personajului, iar o altă noţiune-cheie, cea de „sfîrşit continuu", de „agonie fără liman" să se instaleze definitiv : „Un Iov al destinului, un destin care se comportă prea sever cu o victimă prea neînsemnată, şi aşa supurînd, susceptibilă chinului îndelung, aproape fără permutaţiuni. Fiindcă dincolo de simulare, de care ajunge să nici nu-şi mai dea seama, în el este realmente un sfîrşit continuu, o agonie fără liman. Salariul torturii şi al autotorturii, iar la 44 VIAŢA ROMÂNEASCA Bacovia stările se complineau, nu e de invidiat". Dispune Bacovia de vreo armă ? Una singură : amînarea prin exteriorizare, etalarea, „un retorism duplicitar al exhibării deficitare, inhibate. E frustrat, însă îşi ţipă frustrarea. (...) Mai pe scurt, conştient sau nu, scontează publicitatea. Ecourile de public. Prin metodele sale, de autoflagelat (însă şi flagelatoare, pînă la urmă, pentru creditorii săi). (...) Abundenţa exclamaţiilor întîlnite în opera sa, a vocativelor, a imperativelor, ca şi formele de dialog provocat, cu fiinţe sau cu lucruri, necesitatea peremptorie de a vorbi cu glas tare, chiar şi singur pe stradă, de a vorbi fără şir, şi fără oprire, de a răcni chiar, sau de a rîde ostentativ, de a perturba indiferenţa din jur, avertizînd pe indiferent cine că oricine poate fi şi aşa, ca el, damnat, acestea provin dintr-o sete de salvare care nu se în-tîmplă, provin din disperare, din ideea dreptului său la apărare şi la iluzia că într-adevăr cazul său ţine de o semnificaţie, că el merită să fie adus la cunoştinţa lumii, a unui public dacă se poate cît mai numeros. Cineva, din toţi, o să înţeleagă". Idee, nici vorbă, esenţială a cărţii, care împămînteneşte — ofe-rindu-i un suport psihologic, asigurîndu-i un alibi existenţial — sugestia călinesciană care a făcut şcoală, dar care nu-şi prea găsea locul, despre artificiile, simularea, poza, manierismul, prozaismele, „retorica întoarsă" a poetului. Judecata este reluată, cu mai multe libertăţi, în paginile finale de Jurnal, unde este implicat paradoxal şi cititorul, a cărui reacţie este arătată ca făcînd parte integrantă din „planurile" lui Bacovia : „O expoziţie sonoră de fotografii ale impacturilor cu mediul şi cu sine, spaima semiconştientă a nerezistenţei la confruntările cu ambianţa, menajarea prin alarmare. Intuirea că nu-i dotat pentru confruntările intransigente cu viaţa îl dotează cu numeroase mijloace de etalare şi exagerare a dezarmărilor sale, care sfîrşesc prin a-i asigura şi viaţa şi neimixtiunile într-însa. Bacovia îşi instalează, ca o mare firmă de reclame, în fiecare din noi, microfoane şi camere de luat vederi, iar apoi îşi face -«numărul»- (...) aproape mecanic, totuşi cu sadism, ca memoria fiecărei celule aperceptive a celor ce îl primesc în spaţiile atenţiei lor să fie bombardată infinit, lezată, prefăcută (prin stropire, contaminare şi asediu) într-o complice la sursa de emisiune care este poetul şi care nu-şi rezumă la altceva scopurile decît ca să îmbolnăvească în jur, decît ca să îmbibe fiinţe şi lucruri cu permanentul său lamento. Adeziunea pe care o capătă la noi lirica bacoviană vine mai puţin pe o filieră estetică decît, simultan, pe calea ... terorii psihologice, lucru care o dezavantajează — şi pe nedrept, sau o avantajează •— şi pe nedrept" (p. 444—445). Ultima frază a citatului, de o justeţe şi adresă în avertizare ce nu cred că mai trebuie demonstrate, ne reaminteşte totodată că ideea lui Caraion, răsturnarea copernicană în interpretarea lui Bacovia decisă de el, are un la fel de reliefat pandant estetic, parte integrantă din structura subiectului, pe care multele rînduri reproduse aici au aerul de a-1 fi neglijat. Adevărul e că monografia nu 1-a neglijat deloc, dimpotrivă, „filiera estetică" (mai insistent reclamată, ce-i drept, în cele două jurnale decît în corpul propriu-zis al cercetării, unde se confundă adesea CARAION DESPRE BACOVIA 4s cu evidenţa statistică) e un traseu viu circulat şi, în plus, prilejul cîtorva demonstraţii ingenioase, unele şi convingătoare, despre „contrapunctul" bacovian, despre vitalitatea şi dinamica scrisului acestui poet, despre inteligenţa sa artistică, precum şi despre extraordinara rezistenţă la uzură a artei sale imitînd parcă forme din natură aparent fragile, în fapt o reţea elastică şi redutabilă. Sau, cum se rosteşte, într-o manieră paradoxal şi strălucit (de astă dată) aforistică, exegetul însuşi : „Bacovia a fost •— şi nu mocnit, ci manifest — un foarte inteligent poet în fagurii lui de laborator artistic (...) Nu trebuie confundat ceea ce a făcut el cm ceea ce era el. (...) Bacovia construia destrămare cu materii foarte rezistente, oferea dezorganizare, făcea «foc» din apă, timp din spaţiu, «căldură» din frig şi lumină din întuneric, zvîrlind omenirii o nadă curioasă, un altfel de paradis artificial" (p. 33—34). Printre intuiţiile acestei „strategii tehnice" a lui Bacovia, Caraion va aşeza la loc de frunte fragmentarismul. Şi din nou formularea exactă funcţionează impecabil: ,,(...) e clar că Bacovia, modern prin intuiţie, a fost un astfel de poet pentru care limpezimea a avut-o somnul şi care a convertit în poezie lacune, deficituri, segmente-lipsă. El a ştiut perfect că niciodată un poem nu se termină, că deosebiri tranşante nu există şi nici nu pot exista între ceea ce pare fragmentar şi ceea ce pare întreg, în sfîrşit că un detaliu, o aluzie, o simulare pot sugera şi stîrni emoţia completă, nu procentuală"... (p. 89). A ne imagina că, o dată demonstrate, aceste adevăruri nu vor mai absorbi atenţia criticului ar fi o amăgire. Ca şi în cazul obsesiilor poetului, ale psihologiei sale de handicapat, problema „anticorpilor" identificaţi în planul tehnicii poetice preocupă pe comentator la tot pasul, într-o manieră veşnic reiterată, i-aş spune ciclică, dacă vreo cadenţă ar fi respectată, ceea ce nu se întîmplă. Să considerăm încă o dată situaţia ca pe o servitute a spontaneităţii în domeniul construcţiei critice, servitute ostenitoare nici vorbă, însă fără de care n-ar fi cu putinţă nicî re formulările, dintre care unele adevărate pasaje de bravură, variaţiuni de virtuoz pe-o temă dată, mai aproape în fond de firea şi înţelegerea unui artist. Voi încheia cu una din cele mai norocos-articulate, cum puţine s-au scris mai pătrunzătoare despre Bacovia : „Ai zice că banalizează totul. Ia motive pe care le rafinează prin «profanare», ca simularea despărţirii de sine, ca autopersiflarea (...), însă profanînd atari teme, brutalizînd cele mai comune locuri, de fapt Bacovia le conferă o rezistenţă pe care pînă la el n-o mai avuseseră sau o pierduseră, o forţă suplimentară, aura imperisabilă a altei arte poetice, aşa încît s-ar spune că în fond le sacralizează, dacă prin acest termen lectorul ar fi cu politeţe invitat să înţeleagă re-investirea, de pildă, a unor prăfuite şi mult prea umblate motive, re-investirea lor cu atracţii irepresibile şl poate inexplicabile, cu vocaţii cvasi-magnetice" (p. 429). Prin ce are mai bun, cartea lui Caraion despre Bacovia este un admirabil jurnal de lectură şi o colecţie de reflecţii şi aforisme ale unui poet despre alt poet şi despre poezie în genere. CORNEL REGMAN „SUPRAVIEŢUIRI" - LE LUI RADU COSAŞ U Supravieţuiri este titlul pe care Radu Cosaşu îl menţine pe coperta a două volume ce totalizează 26 de „nuvele" (15 + 11) : primul volum a apărut în 1973, al doilea în decembrie 1977. Este foarte probabil ca scriitorul să-şi continue seria — unitatea internă a operei revelîndu-se încă de la finalul primei „serii" : aceeaşi perioadă (1946—4970, deocamdată), un unic personaj, un grupaj de obsesii şi de fapte ce ne aduc în faţa unui univers de alură romanescă. O formulă narativă cunoscută — aceea a „ezitării" între nuvelă şi roman — care, în timpurile moderne a strălucit mai cu seamă în proza americană şi care, deşi veche cel puţin de la Renaştere, cere de la autor o anume speţă de virtuozitate pe care Radu Cosaşu o dovedeşte indubitabil. Dar asupra „ezitării" vom mai reveni. Să discutăm mai întîi despre titlu, care ne pare a exprima chiar esenţa viziunii „eroului" principal asupra vieţii ; erou care nu este altul decît persoana întîia (gramaticală), acest eu cu care literatura nu încetează să se confrunte de cînd eu a devenit personaj literar. In Dicţionarul explicativ găsim următoarea explicaţie : „Supravieţui... verb, a IV-a, intranzitiv. A rămîne în viaţă după moartea cuiva sau după o catastrofă, un cataclism etc. Supra 4- vieţui (după fr. sur-vivre)" ; supravieţuire este, deci, „faptul de a supravieţui", a fi supravie-ţuitor-oave, adică „persoana care supravieţuieşte alteia". Este cazul să criticăm dicţionarul pentru că simplifică în definiţia sa, eliminînd înţelesuri învecinate. In limba noastră circulă şi forma reflexivă (absentă în DEX) : a-ţi supravieţui. In dicţionarul Le petit Robert găsim la survivre şi se survivre sensuri mai nuanţat definite din care spicuim : „a continua să trăieşti după ceva insuportabil — o pierdere, o nenorocire, o umilire" sau „a continua să trăieşti după ce nu mai eşti tu însuţi, după ce ţi-ai pierdut forţa sau calităţile". în fine „după ce-ţi consideri viaţa terminată". (Traducerile ne aparţin.) Concepîn-du-şi viaţa ca o supravieţuire (în toate sensurile extrase de noi din dicţionare), eroul împrumută numele autorului şi, prin urmare, vom înţelege că o bună parte din substanţa cărţii este autobiografică. Dar „mult mai tîrziu am înţeles — spune undeva eroul — că dacă nu voi trăi ca în cărţi, viaţa nu va avea sens". Mărturisire interesantă, curajoasă şi deopotrivă definitorie pentru literatura lui Radu Cosaşu, ca si pentru eroul ei. Asistăm prin -urmare la o îmbinare insolită, deplin consumată de scriitor, între autobiografism. şi livresc. (Este, poate, util să deschidem aci o paranteză care nu priveşte numai cartea de faţă : cei doi termeni — autobiografism şi livresc -— sînt deseori plasaţi într-o antinomie care ni se pare falsă şi chiar provocatoare de nedorite neînţelegeri : livrescul poate fi o formă de autobiografism, căci „trăirea" unor lecturi nu mai poate fi suspectată de neechivalenţă cui viaţa însăşi. Dimpotrivă chiar, am spune că livrescul e o formă a „autobiografismului" — şi, revenind la fraza lui Cosaşu, credem că trebuie să o înţelegem ca un paradox definitoriu pentru autor, atît în gîndirea cît şi în expresia sa.) Un profund şi cert merit al „nuvelelor" de faţă este, deci, acela că ..îmbinarea" e organică, consubstanţială însuşi modului de a face (a trai „SUPRAVIEŢUIRI"-LE LUI RADU COSAŞU 47 şi a scrie) literatură al autorului şi că de la această ars poetica vin principalele virtuţi ale scrierii cît şi înţelegerea intenţionalităţii ei ultime. Istoria personajului este, cu adevărat, cea a unui ins care a trebuit să suporte şocul incompatibilităţii dintre viaţa sa, modelată de o înţelegere naivă (şi, deci, nu lipsită de rigidităţi) a cărţilor — şi cea a altora, a unei ambianţe care se conducea după criterii mult mai lumeşti şi mai operative. Tinereţea radicală a personajului ostracizat se descumpăneşte întrutotul — singurătatea sa fiind silită a se refugia în preajma unor prea tinere femei care vor trebui să suporte avatarurile dramei politice a eroului într-un cadru erotic ; de unde zbaterea cuplurilor şi speranţa (dramatic dezminţită) de a se şti înţeles, chiar în eroare ; căci livrescul şi carnalul nu pot compensa (în primul rînd pentru personaj) o încăpăţînat-nerecunoscută dezamăgire. A rezultat o culpabilizare şi o autoculpabilizare a personajului, dispus a da dreptate tuturor, doar sie însuşi nu, interzis astfel a se revolta şi cutreierat de o fantomă inhibantă, cea a unui ipotetic propriu „spirit mic-burghez" reproşat de abuzivităţi dogmatice conjuncturale şi preluat, nu mai puţin dogmatic, de personajul însuşi. Sinceritatea mărturisirii şi cea a consecvenţei personajului („ceream atît — să nu fiu pus la îndoială") rămîne a fi fondul emoţionant cel mai direct, mai pregnant şi mai accesibil al istoriei sale. Eroarea sa („m-am legănat în dulcea sfidare a celui ce fusesem cîndva") fusese în1 fond, tot una livrescă — aceea de a fi încercat să-şi trăiască viaţa ca în romanele babaevskiene sau ca în Aşa s-a călit oţelul ; şi cultul literaturii camilpetresciene (considerat summum-ul sincerităţii realiste !) ne apare pueril — chiar dacă mai evoluat decît cel al proletcultului. în momentul cînd protagonistul Supravieţuirilor, modelat de aceste cărţi, sincer îmbrăţişate, a fost respins — fâcîndu-i-se o nedreptate traumatizantă — el n-a avut altceva a face decît a citi (formă de supravieţuire „clasică") — şi modelul său de comportament a tînjit după marea literatură a lui Malraux, Hemingway, Stendhal şi alţii. Chiar dacă, turburat şi anxios, el nu a practicat cinismul altora, al celor care îl pedepseau recomandîndu-i „modele" literare în care nu credeau, în timp ce, în secret se extaziau în faţa „apoliticilor" Paul Valery, Camus, Thomas Mann, Faulkner sau Flaubert... Supravieţuiri este o istorie povestită fără ipocrizie, aspirînd către un „adevăr integral", asumat chiar cu riscul mărturisirii unor duplicităţi conştientizate. „Ce cauţi tu în. viaţa ta ?" exclamă, între ironie şi dramă, eroul la un moment dat, cînd criza aban-donatorului abandonat nu mai putea fi compensată. Scriitorul-erou a trebuit să înţeleagă că nu există două culturi ci una singură : cea a valorilor mari şi autentice — şi că dacă „viaţa nu are sens dacă nu e trăită ca în cărţi", atunci ea trebuie trăită după cărţi adevărate. A rezultat, miraculos !, un cult al vieţii, o bucurie a existenţei care se percepe în vitalitatea cu care personajul se agaţă de tot ce-1 înconjoară ; „Nimeni nu ne poate lua bucuria vieţii" exclamă supravieţuitorul, a cărui viaţă devine un fel de receptacol viu, un ziar viu, „trăit" cu- talentul unui reporter de prima clasă. O disponibilitate de a vedea senzaţionalul mereu (evident, formă livrescă de receptare a vieţii), de a complica fiecare întîmplare, încît... ficţiunea sa se naşte la tot pasul, autorul trăind ca şi cum ar scrie. Salvat ca scriitor, „eroul" acestor „lecturi" nu poate transcende excesele propriei ingratitudini VIAŢA ROMÂNEASCĂ faţă de ceea ce voise a uita — şi în primul rînd moartea tatălui. Aci literatura sa începe a deveni deculpabilizare, vindecare de o „nevroză" (poate excesiv jucată de unele nuvele) ; ciudat, acest efort legitim de deculpabilizare se răsfrînge şi asupra celor care i-au creat complexul unei vinovăţii inexistente — şi aci rămîne persistent spectrul panicii, pe care o socotim motorul secret al tendinţei personajului de a-şi acorda prea uşor vesela sa simpatie. Dacă îmbinarea livrescului cu autobiograficul constituie o structură omogenă a scrisului lui Radu Cosaşu, o alta o formează dialogul între melodramatic şi ironic. Nu ştiu dacă s-a observat că autorul Supravieţuirilor practică în scris o tehnică muzicală şi anume : tratarea temelor şi momentelor grave primeşte cel mai adesea o orchestraţie ironizatoare, divagînd în detaliu destins — şi invers : întîmplări „nostime", anecdote sau coincidenţe sînt repede învăluite într-un ton patetic, aluziv — uneori muşcător. Echilibrînd, autorul corectează personajul ce povesteşte, arătîndu-i că nu a văzut, la un moment dat, cît de aproape era de tragic şi nu ştia, sau invers, cît de departe era atunci cînd îşi închipuia că fusese bine înhăţat de definitiv. De altfel şi melodramaticul este asumat de autor, cu bună ştiinţă, pe linia în care literatura de azi nu se mai nelinişteşte de prea mult bîrfita melodramă. La urma urmelor, în Supravieţuiri melodrama rezultă din faptul că eroul nu-şi revendică îndreptăţirea, acceptînd „livresc" o pedeapsă ca o fatalitate : confuziile interioare îl fac să se complacă într-o confuzie socială căreia î se livrează ca victimă ; instinctul de a supravieţui îl salvează cu preţul unor reproşuri adînci, admirabil inserate în scriere. Este aci şi un fel de evitare a tragicului, o abandonare a tragicului, pe care autorul şi-o asumă „în fond şi în formă" — şi de care singur trebuie să dea socoteală. Ceea ce nu înseamnă că Supravieţuirile nu sînt o carte dramatică de conştiinţă şi sentiment — de o sinceritate pe atît de autentică pe cît de bine jucată. Căci chiar autobiografismul livresc al acestui erou ludic e mult mai aproape de ficţiunea pură decît vor crede mulţi cititori — şi chiar decît crede autorul însuşi. Atitudinea ironică constituie un cîştig mai tîrziu al personajului — şi funcţiunea ei s-a dovedit benefică, semănînd chiar cu o terapeutică. Spirit plebeu şi democrat, Radu Cosaşu ironizează (şi se autoironizează) cu plăcere, începînd cu imperceptibilul şi ajungînd la un alt „model" — Inevitabilul Caragiale. De aci se deschide şi o disponibilitate mimetică permanentă, de la care autorul cîştigă dar şi pierde. Amănuntul este în proza lui Radu Cosaşu impecabil preţuit şi expus, încît uneori joacă rolul unei diversiuni : nu este vorba, deci, de un mimetism livresc ci de unul „de mediu" al acţiunii. O „mitologizare" a faptului incitant şi spectaculos colorează acţiunea : părinţii şi iubitele, caii şi fotbalul, ziarele şi cofetăriile, străzile şi pianul, filmul şi jocul — revoluţia şi istoria ; Radu Cosaşu are structura şi talentul unui gazetar de elită şi cărţile sale de publicistică l-au impus, chiar dacă numai într-o direcţie a vocaţiei sale. Reporterul de la debuturi a demarat încet în „ficţiune" — destinul său literar a fost în-tîrziat; Supravieţuirile constituie o lectură extrem de ataşantă, cu o tensiune lăuntrică permanentă, vie, gravă, dar şi inteligent speculată, proza lor impunînd un scriitor original, fermecător şi cu totul sustras DESPRE POMPILIU CONSTANTINESCU epigonismului. Capabil să construiască naraţii pline de nerv şi de neprevăzut, Radu Cosaşu a găsit această formulă literară complexă, subtilă şi potrivită stilului său, sau farmecului său, care e cea a unui spirit epic modern ce se opreşte încă a deveni un suflu romanesc continuu şi dezinhibator. Cu toate acestea, poate împotriva precauţiilor „livreşti" ale autorului, cele două volume din Supravieţuiri alcătuiesc un roman. Un roman adoptînd tehnica serialului tv. într-o inteligentă şi atent realizată formulă personală, în care aproape fiecare nuvelă alcătuieşte un episod deplin închegat artistic, însă definitiv apt de judecare numai în întreg, accentele jucînd un rol important şi trădînd o pedanterie cel puţin în construcţie. Tonul „vesel" adoptat, condus cu strălucire, poate fi uneori derutant. Volumele nu sînt, însă, dispuse (în viziunea noastră) unul în prelungirea altuia ci, prin semnificaţia şi înaintarea în fapte şi analiză, ne apar concentrice, cel de al doilea fiind net superior primului nu atît ca literatură cît în priza asupra conştiinţei şi a „cazului". Mai divagant, pitoresc (diverse tipuri şi aventuri) şi evaziv, primul volum (din 1973) e un fel de pregătire a celui de-al doilea. Pampeluna (în primul) şi mai cu seamă Sfidarea ca un sîmbure de portocală, Ruperile^ Eventul, Zarul, puteau fi, fiecare, baza unor romane separate. In registrul pitoresc sînt remarcabile Bete, Sapho şi Schubert (din volumul If Camil, Scylla şi Caribda, Gamele. Există multe disponibilităţi în proza lui Radu Cosaşu, pe care scriitorul le poate dezvolta „con brio" : cum ar fi, de pildă, înclinarea spre mister şi spre poetică fantazare. Spirit ludic şi duios, autorul are un cult frenetic, adolescentin al literaturii devenind cu prea mare uşurinţă nesigur pe sine, adică pe certul şi originalul său talent de prozator. Supravieţuirile înseamnă deci un superior şi turburător exerciţiu „terapeutic" al omului şi literaturii sale, căruia îi lipseşte foarte puţin pentru a fi o carte excepţională a anului 1977, unul din cei mai buni ai prozei noastre. GELU IONESCU DESPRE POMPILIU CONSTANTINESCU Voluptuos ireductibil al literaturii, Pompiliu Constantinescu păstrează un la fel de ireductibil fond didactic. Nu trebuie să ne înşele înscrierea sa în linia criticii estetice lovinesciene, pe care a slujit-o cu netăgăduită vocaţie şi cu o mare devoţiune, dar dintr-un unghi sistematic, sobru, profesoral. Impresionismul său e mereu amendat de un ideal de „obiectivitate", ţinuta sa e reţinută, oarecum neutrală. Cît priveşte stilul, acesta are un aer grăbit, funcţional, ca şi cum s-ar jena să zăbovească asupra sa însuşi. Nimic din narcisismul declarat al lui E. Lovinescu, din superbia sa de creator. Un spirit de modestie îl animă necontenit pe criticul în discuţie, ca şi cum rolul său ar fi de a transmite un mesaj, de a aplica un corp de noime ale gustului. Un singur gest constructiv, nu lipsit de o anume extravaganţă terminologică, semn al energiei multă vreme reprimate : Tudor Arghezi. în rest, ambiţia sa 50 VIAŢA ROMÂNEASCA este de a corecta întreaga literatură română contemporană, aşa cum un dascăl corectează un maldăr de teze. Notarea lucrărilor nu ţine de un sistem preferenţial, de un criteriu aprioric, ci e de o desăvîrşită supunere la obiect, care constituie într-un fel blazonul cronicarului. Dar să exemplificăm didacticismul luminat al acestui exeget aşa cum ni se înfăţişează în culegerea Romanul românesc interbelic (Minerva, 1977), inteligent alcătuită şi postfaţată de G. Gheorghiţă. Preocuparea sa e de a încadra pe scriitorul comentat în genul proxim, printr-o formulă lineară inatacabilă : ,,D. Camil Petrescu se aşază în linia romancierilor contimporani care s-au scuturat de formula îngustă sămănătoristă şi au trecut la analiza cazurilor de conştiinţă, inaugurînd capitolul nou al romanului psihologic." Se insistă asupra apartenenţei de specie a operei : ,,Prin economia narativă a personagiilor, Ciuleandra e mai mult o nuvelă dezvoltată decît un roman". Personajele sînt tratate „ca la clasă", prin însuşirea trăsăturilor lor care adesea rămîn în acest stadiu de analiză elementară : „Nadina însumează toate defectele proprietarului mare, absenteist, cultivator prin intermediul arendaşului spoliator al ţăranului şi de predilecţie grec de origină, consumatoare excesivă de capital mobil, într-o viaţă de lux şi trîndăvie." Cărţilor în discuţie (de pildă Cimitirul Buna-Vestire) li se alcătuieşte un indice de materie sumar, cu trimiteri la pagini : „Ne referim la acele halucinante şi lucide viziuni de erotism, de o poezie unică, din capitolul 9, la inegalabilul portret al unei groteşti urîciuni masculine (pag. 69—70) din cap. 15, el însuşi grandios în verva lui satirică. Mai amintim portretul soţiei unui patron de restaurant (pag. 105)..." Cît priveşte judecata de valoare, ea se desprinde cu o prudenţă vizibilă, cu simţul de răspundere al acordării unei note. Cînd aceasta e mare, explicaţia ce o însoţeşte nu e mai puţin severă, înălţîndu-se cu greu dintre pietrele reticenţelor : „Invadat de analism minuţios (aci stă feminitatea viziunii scriitoarei), dar cu o luciditate virilă, fără pudoare echivocă, cu un adesea ostenitor pedantism abstract şi fără intenţii de stil poetic, chiar cu neglijenţe formale şi numeroase franţuzisme, Drumul ascuns e însă cel mai obiectivat tablou anatomic din seria romanelor d-nei Papadat-Bengescu." Sau : „De un imagism lubric, de o frăgezime necăutată, static în construcţie, dar cu o atmosferă poetică originală, Hotarul nestatornic, cu toată prolixitatea dăunătoare, e opera unui suav poet în proză". Dar polul opus al personalităţii criticului e cel de visător timid în marginea cărţilor, incapabil de gesturi decisive („creatoare"). Acţiunea sa oarecum de „grefier" al producţiei literare ascunde un sîmbure de viziune personală niciodată dezvoltat, suficient însă pentru a marca un aer de nobleţe melancolică, o renunţare care oferă un discret, insinuant fundal muzical al paginii. Pompiliu Constantinescu pune totdeauna în balanţă sacrificiul său abia sugerat ca o umbră. Claustrat toată viaţa între grămezile de cărţi aşteptîndu-şi rîndul la infatigabilul comentariu, cronicarul cultivă reveria antilivrescă a vitalului, ca şi cum şi-ar înălţa în răstimpuri ochii pe o fîşie de tulburător orizont : „Lansatorii de manifeste, ideologii frenetici nu sunt totdeauna şi realizatorii propriilor deziderate. Şi dacă am scruta atîtea «trăiri»- literare, tare ne este teamă că, în dosul aparenţelor, vom descoperi mai mult livresc DESPRE POMPILIU CONSTANTINESCU 51 decît umanitate." Sau, şi mai apăsat : „experienţa umană rareori vine din ideologie şi (...) un fapt brutal, un accident cu adînci repercusiuni, o experienţă strict individuală sunt mai revelatoare decît cele mai îmbietoare programe". Dacă între viaţă şi ideologie, exegetul optează pentru viaţă, între creaţie şi teorie preferinţa sa este, evident, creaţia : „în cazul unui romancier, nu teoriile ne interesează în primul rînd, ci soliditatea creaţiei sale". Dacă atari poziţii au un aer de gratuitate delicată, asemenea unor suspine, de iradiaţia dispoziţiei ce le-a provocat profită însăşi substanţa textului critic. O briză de sensibilitate adie asupră-i înflorindu-i caligrafia, în interludiile modalităţii de expertiză. In astfel de momente criticul devine un receptor de senzaţii, ca şi cum opera ar fi coincidentă cu lumea : „Simţi realizarea unei opere, cum ai simţi o senzaţie fizică de cald sau rece, de aspru sau neted". De sub pana sa conştiincioasă ies fraze de caracterizare somptuos şerpuitoare, cum e aceasta despre Hortensia Papadat-Bengescu : „Faza lirică a scriitoarei, înecată în senzaţii multiple, halucinate de extaz şi voluptate, tîra după efluviile subiectivităţii un capricios dans stilistic, o neîntreruptă şi asimetrică aglomerare de analiză şi de acuitate, incisivă, în taina gineceului capitonat, în genere, de sentimentalism odihnitor." Sau această litanie glosînd Calea Văcăreşti a pe nedrept uitatului azi I. Peltz : „Şi peste toată această pestriţă aglomerare de fizionomii şi suferinţe pluteşte nu ştiu ce vînt necruţător al destinului, poate însăşi jalea milenară a neamului lui Israel, dar şi febra unui instinct vital, care nu oboseşte reluînd aceeaşi şi aceeaşi goană spre un scop ce termină în moarte, ca rîurile în mare". Sau următoarea fină asociere plastică între Anton Holban şi Marcel Proust, nuanţînd specificul prozatorului nostru : „Romanul său e alcătuit ca un subtil mozaic, în care fragmente miniaturale, stilizate cu graţie şi poetizate cu descripţii, întregesc o psihologie. Desigur că această tehnică e luată din procedeele disociative ale analismului proustian, pe care d. Holban 1-a aplicat cu migala unui pictor care ar reduce scara de frescă la miniatură". Voga trilogiei lui Ionel Teodoreanu e transcrisă, cu o contrarie-tate amuzată de sine, într-o accepţie epică : „...trilogia Medelenilor a întîmpinat cel mai neaşteptat succes de librărie şi din cariera unui tînăr scriitor, şi din analele literelor române ; medelenismul s-a propagat cu iuţeala unei epidemii : lectori care îşi îngropaseră visurile în filele venerabile ale lui Bolintineanu şi Alecsandri, elevi de ambele sexe, ce suportă lectura ca o pedeapsă diabolică, studente, anexe frivole ale servietelor în care cursurile îşi dispută întîietatea cu armele de toaletă, ofiţeri în mintea cărora fredonează, exclusiv, ultimele melodii popularizate de patefon, atîtea categorii sociale şi intelectuale au fraternizat ca într-o obştească Arcadie a gustului..." Dar, vai, acest extraordinar succes de public e o iluzie, deoarece carenţele estetice ale producţiei frenetic îmbrăţişate sînt implacabile : „...personagiile nu există, cromolitografii cu multiple arabescuri, eroii centrali ai d-lui Teodoreanu sunt cei mai vizi de conţinut sufletesc, umbre înecate în joc spumos de imagini. Originalitatea de expresie neadecvată obiectului se transformă astfel într-o imensă excrescenţă buretoasă : o strîngi, şi se reduce la proporţii minuscule, copilăreşti". Negaţia criticului adoptă şi o formă ironică, subtilizîndu-se în savuroase înscenări : „«Acest om era directorul, 52 VIAŢA ROMÂNEASCA redactorul, colaboratorul, tatăl, mama, fiul, soacra şi logodnica revistei Viaţa contemporană pe care o crease, conducînd-o de cincisprezece ani» — caracterizare după care e greu să deduci precis funcţia d-lui Ibrăileanu, în ordinea spiţei familiale, dar cu siguranţă îi poţi stabili funcţia de victimă a stilului d-lui Teodoreanu". Sau '• „Creştin lipsit de fanatism, părintele Galaction i-a îngăduit poetului să viziteze şi zona plăcerilor pămînteşti sub forma lor cea mai ispititoare, dragostea". Bizar, deschiderea spre literatură a lui Pompiliu Constantinescu nu s-a efectuat decît pe jumătate, prin astfel de uitări de sine ale condeiului său ponderat, lipsit de mari ambiţii. Un deficit de energie- s-a dublat cu scepticismul faţă de „literatura criticilor'", bizuit pe dogma maioresciană, preluată bucuros ca o scuză : „...dispoziţia însăşi de neîncredere în literatura criticilor e mai tare decît orice teorie...". Personalitatea cronicarului s-a manifestat ca o apă întinsă, oglindind nenumărate imagini ale literaturii ambiante, apă care însă n-a putut să-şi sape un făgaş mai adînc. Profilul său poartă stigmatul unui elan iiedesfăşurat. Nu mai puţin, meritul lui Pompiliu Constantinescu este pilduitor prin probitate, prin conştiinţă etică, poate cea mai curată din întreaga noastră literatură critică. Dintre principiile sale, cum să uităm următoarele ? „Politica literară e decesul criticii ; cu ideile e ineficace să trişezi." Ori : „Un critic acceptat de toţi scriitorii, prin amabilitate constantă, devine inutil ca o viaţă dinainte cunoscută". GHEORGHE GRIGURCU CĂRŢI - OAMENI - FAPTE • MODERNITATEA LUI MAIORESCU. — Personalitatea lui Titu Maiorescu continuă să stîrnească interes şi admiraţie. Un timp a stat în conul de umbră al unor injustiţii critice flagrante, după care, în-cepînd cu deceniul şapte, a fost repus în drepturile legitime, Acesta, se pare, e destinul marilor oameni : să fascineze sau să provoace adversităţi. Să nu lase pe nimeni indiferent. Semn de mare vitalitate a spiritului. Oricît l-au înălţat unii, oricît l-au coborît alţii, olimpianul a rămas pe acelaşi piedestal, al lui, clădit prin acţiunea de întemeietor al culturii noastre moderne, al esteticii şi criticii literare româneşti. La monumentul început de E. Lovinescu şi de alţi critici de frunte din perioada interbelică (Vladimir Streinu, T. Vianu, Pompiliu Constantinescu etc.) se adaugă acum, în deceniul din urmă, noi coloane, între acestea, studiul lui Eugen Todoran, Maiorescu (Ed. Eminescu, 1977), ocupă un loc aparte prin soliditatea lui metodologică, prin spiritul de sinteză şi prin bogata argumentaţie. Dacă lucrările de pînă acum sunt cercetări parţiale (Simion Ghi-ţă, Domnica Pilimon, Liviu Rusu, Ovidiu Cotruş), ori impun o viziune pronunţat personală (N. Manolescu), ori urmăresc larga popularizare a mentorului Junimii (G. Ivaşcu), cea a lui E. Todoran se vrea cît mai cuprinzătoare, fără să fie exhaustivă, cît mai obiectivă, fără a-şi reprima entuziasmele, cît mai completă la capitolul argumente. Fiindcă autorul înţelege că personalitatea lui Maiorescu se defineşte în primul rînd prin activitatea esteticianului şi a criticului şi în al doilea rînd prin preocupările filozofului, el se referă pe larg la aceste domenii, organi-zîndu-şi cartea în trei mari capitole : Estetica, Critica, Filozofia, încadrate de o Premisă şi o Concluzie. Din multele probleme pe care le dezbate această carte cîteva se impun cu deosebire. Mai întîi, observaţia, aproape obsesivă, că Maiorescu este în egală măsură estetician şi critic nu poate fi decît aprobată. Faptul a mai fost remarcat. Teoria este înţeleasă ca instrument de lucru, nu ca scop în sine. O „estetică practică", zice Maiorescu, care refuză discuţiile in abstracto. Junimismul, s-a spus, e un cu- rent critic, adică practic. Cînd E. Todoran comentează în capitole separate estetica şi critica, o face din necesităţi de ordin analitic. „Din aceste elemente fiind constituit «sistemul» criticii lui Maiorescu • principiile, obiectul şi metoda, într-o unitate impusă de strategia «sintezei generale în atac», opera lui a fost nu numai primul moment al conştiinţei de sine la care a ajuns critica literară românească ci şi primul moment al unităţii criticii cu estetica şi gîndirea teoretică, necesară în filozofia practică a criticului, ca acţiune pentru direcţia progresului în cultura romană modernă" (p. 40). Maiorescu „n-a făcut estetică în studiile sale, din care să deducă apoi aplicaţii particulare, ci a făcut critică, de la necesitatea căreia a şi plecat, ajungînd prin ea la estetică în cadrul mai larg al filozofiei" (p. 37). Deci el n-a fost doar „esteticianul", altora re-vemndu-le meritul de a fi „critici" cum crede încă multă lume de la E. Lovinescu încoace ; cele două discipline s-au constituit intr-o sinteză numită critica estetică al cărei întemeietor este, la noi, Maiorescu. Nouă şi justă este ideea, copios argumentată, potrivit căreia critica maiores-ciana are o bază lingvistică, si în acest sens se vădeşte clar modernitatea criticului. Astfel, ceea ce a fost primit ca sugestie de la Kant, Hegel, Schopenhauer în continuitatea concepţiei antice a frumosului ca expresia a cuvîntului în limbajul artistic, se întregeşte cu o perspectivă moderna. Iată de ce E. Todoran consideră necesar ca un prim capitol despre estetica maioresciană să-l constituie teoria limbajului. Demonstraţia este amplă, fiind convocaţi o mulţime de „martori" : A Schlei- h c uMuX MWer' F- de Saussure, H. Schuchardt, Levi-Strauss, Geiger Og-den, A Martinet, Ch. Bally, A. Meillet, R. Jakobson, Leo Spitzer, J. Cohen, M. Cohen, R. Barthes, Tz. Todorov etc Dar mai ales Maiorescu este afiliat la concepţia lingvistică de tip istorisi a lui Humboldt, cu deosebirea că pentru roman ansamblul regulilor gramaticale structura limbii reprezintă un proces. în acest fel, teoria lui poetică este o punte de legătura între retorica antichităţii şi 54 VIAŢA ROMANEASCA neoretorica modernă (stilistica funcţională, structuralismul, semiologia, noua critică). Dar această bază lingvistică a esteticii nu-i suficientă, ea singură, fără axiologie _ valorile fiind fundament al criticii literare. Este ceea ce va detalia, mai tîr-ziu, Rickert. Maiorescu se situează pe o poziţie care angajează atît hegelianismul cît şi herbatianismul, într-un chip original şi în funcţie de realităţi specifice zonei noastre literare, ceea ce arată că el nu este un simplu colportor de filozofie şi estetică germană.» Totuşi, nu a realizat o sinteză între idealişti şi formalişti, cum s-a spus, ci, după opinia lui E. Todoran, el „ajunge la problematica fundamentală a esteticii, raportul dintre frumos şi artă, si originalitatea lui în această direcţie poate fi căutată". Cît priveşte spiritul critic, Maiorescu, deosebit de Hegel, înţelege sîmburele raţional al filozofiei kantiene si-şi întemeiază, în funcţie de el, filozofia culturii. Critica literară — în care, repet, se implică estetica — este o disciplină normativă pentru că slujeşte scopurile practice ale culturii : „o măsură mai sigură pentru a deosebi adevărul de eroare şi frumosul de urît", cum spune Maiorescu. Şi la acest nivel — al direcţiei criticii literare — autorul desluşeşte un critic modern, îndeosebi prin caracterul de sistem concret al criticii, care pleacă de la o anumită experienţă artistică dată, şi nu de la scheme abstracte ; nu mai puţin, modernitatea se relevă prin efortul de impunere a criteriului estetic. însuşi stilul criticii maiorescene, deşi consecinţă a formaţiei lui clasiciste, este, potrivit concluziei lu E. Todoran, „o modalitate foarte modernă a limbajului critic". Şi din nou autorul apelează la o solidă armătură demonstrativă, confruntîndu-1 pe marele nostru critic cu o elită mondială. Permanent lectura se face cu ochii prezentului, fără excese, convingător. E. Todoran nu recurge la obişnuita acumulare de date, ci interpretează divers şi profund. Argumentaţia — bogată, chiar excesivă uneori. De pildă, pentru a arăta caracterele criticii lui Maiorescu, trebuie mai întîi să răspundă la întrebarea : care sunt în general problemele criticii literare şi porneşte de la definirea cuvîntului „critică", solicitîndu-1 pe P. Moreau etc. Ţinuta e doctă, vizibilă atît în insistenţele analitice, în tendinţa epuizării chestiunilor şi obsesia sintezei, cît şi în stilul demonstrativ, transcris în fraze mamut, cam silnice. Meritul prim al acestei sinteze este de a ne fi dat, cu dovezi de netăgăduit, un Maiorescu complex, profund, sincron şi original — întemeietorul criticii literare româneşti, în accepţia ei modernă. • ALTE EXEGEZE EMINESCIENE. — Tot ce aminteşte, cu adevăr şi cu bun simţ, de marele nostru poet este primit cu bucurie rară. în anul care s-a scurs, eminescologia a continuat să prospere, în-tretinînd abundent cultul pentru Luceafăr' cu noi adăugiri la biografie, cu editări în tomuri compacte ale unor studii şi articole, cu traduceri din exegeza închinată de străini poetului nostru. Astfel, avem acum la îndemînă un bogat corpus de documente datorat regretatului Gh. Ungureanu, care s-a devotat pînă in ultima clipă, cu o pasiune neîn-frîntă, textelor referitoare la Eminescu, rătăcite prin arhive. Eminescu în documente de familie (Minerva, 1977) reprezintă doar o parte a acestui generos proiect. Elevii şi colaboratorii distinsului cercetător, D. Ivănescu şi Virginia Isac, moştenind acribia dascălului, au întocmit acest voluminos „dosar" de documente „cît mai aproape de intenţiile autorului". D. .Ivănescu scrie, şi o respectuoasă şi bine orientată prefaţă menită a pune în evidenţă rîvna lui Gh. Ungureanu şi a reconstitui imaginea globală a acestor documente, Cei interesaţi au la dispoziţie date noi privitoare ia ascendenţii poetului, în stare să ofere lămuriri precise la etimologia sa patronimică, la tribulaţiile căminarului, la locul unde a trăit familia Eminovici în momentul naşterii, la 15 ianuarie 1850, a lui Mihai — şi anume la Botoşani,, pînă la 23 aprilie 1851 ; cîteva documente dau la iveală detalii despre ultimii ani, dramatici, din viaţa părinţilor ; multe se referă amănunţit la Ipoteşti (foarte utile pentru întocmirea unei monografii) şi la alte localităţi de prin preajmă ; interesante sunt şi informaţiile inedite despre familia Iuraşcu. Desigur, cele mai de preţ mărturii se arată a fi acelea care au ca obiect, în mod expres, viaţa şi activitatea lui Mihai Eminescu. Cum observă şi D. Ivănescu, cu toată energia despuierii lor, arhivele nu şi-au spus ultimul cuvînt. Dovadă stau şi documentele care văd.pentru prima dată, acum, lumina tiparului : apelul Comitetului pentru organizarea serbării de la Putna, scris de poet ; rapoartele trimise Biroului de informaţii din Viena în care se subliniază efortul redactorului de la Timpul pentru realizarea unei «Dacii Mari» etc. O amplă imagine a receptării marelui poet îşi propune excelenta colecţie Eminesciana a editurii Junimea, pe lîngă editarea operei sale (pînă acum s-a tipărit o ediţie de poezii alcătuită de Const; Cio-praga şi o alta de Scrieri pedagogice; despre ' aceasta din urmă, apărută nu demult, se cuvin referinţe speciale). UI- CĂRŢI — OAMENI — FAPTE 55 timele apariţii ale colecţiei — două culegeri de studii şi articole semnate de Va-sile Gherasim şi de Grigore Scorpan şi două tomuri datorate cercetătorilor străini — au, pe lîngă valoarea propriu-zisă a interpretărilor, şi farmecul varietăţii. „Studiile şi articolele" filosofului V. Gherasim, editate de George Muntean în nr. 8 al seriei, se întemeiază pe o profundă veneraţie şi, nu rareori, pe o bună percepţie. Bucovinean de baştină, el se dăruie, în spiritul unei ilustre tradiţii, întreţinerii religiei eminesciene, prin cercetări dintre cele mai minuţioase. Cu deosebire preţioase sunt acelea privitoare la „pedagogul" Eminescu, conţinînd observaţii valabile şi acum, precum şi acelea referitoare la biografia poetului, căreia îi luminează multe părţi obscure. Concluzia justă la care ajunge V. Gherasim : Eminescu a fost în primul rînd un spirit militant, cu o atitudine activă faţă de viaţă, nu un pesimist absolut cum se acreditase pînă atunci. în cea mai mare măsură, deci, filosoful se preocupă, surprinzător, de amănunte biografice, fireşte foarte importante în cazul de faţă. O singură dată, dar cu mare cîştig, V. Gherasim se află în cadrele propriului domeniu, atunci cînd scrie studiul capital Influenţa lui Schopen-hauer asupra lui Eminescu, anticipînd, astfel, prestigios, cercetările ulterioare ale lui G. Călinescu, Liviu Rusu, N. Tertu-lian etc. Studiile eminesciene ale lui Grigore Scorpan, prea puţin cunoscute, se concentrează cu precădere asupra operei, şi anume asupra izvoarelor, a analizei unor motive şi a vocabularului eminescian privit din perspectivă stilistică, pe linia T. Vianu, Iorgu Iordan, Gh. Bulgăr. Lingvistul îşi face intens resimţită prezenţa, dar istoricul literar, în accepţia de răscolitor de documente şi de pasionat întru factologie, aproape că nu există, Dimpotrivă, s-ar zice că Gr. Scorpan face critică istoriografică în sens călinescian. Un studiu, Eminescu şi Alecsandri, se lansează într-o vioaie şi plină de siguranţă polemică de idei cu I. M. Raşcu. Totuşi, cum spuneam, lingvistul domină, iar meritele acestuia sunt scoase în relief tot de un apreciat lingvist, de G. Ivănescu, într-o temeinică introducere. în Argumentul la cartea Mihai Eminescu în critica italiană (nr. 9 al colecţiei) Radu Boureanu observă, pe bună dreptate, că dacă „lacătul" limbii poeziei lui Eminescu „nu poate fi descuiat cu cheile străine" (cuvintele lui Arghezi), universalitatea marelui poet poate fi sporită cu contribuţia criticilor. Interesul exegeţilor străini pentru opera şi viaţa Luceafărului e legitim şi s-a manifestat de multă vreme. An-gelo de Gubernatis îl include în Diction-naire internaţional des ecrivais du jour ; Pier Emilio Bosi traduce din poezia eminesciană şi face comentarii despre ea ; Romeo Lovera îi acordă în a sa La Ut-tevatura rumena, 1908, atenţia binemeritată. Şi încă alte ecouri în Italia, trecute în revistă de autorul prefaţei, Şt. Cuciu-reanu. Dar numai o dată cu studiul lui Carlo Tagliavini, Michele Eminescu, din 1923, se poate vorbi de o primă contribuţie substanţială. Cu fragmente din acest „modest studiu" (cum şi-1 consideră autorul) se deschide volumul de faţă. E o micromonografie istorico-descriptivă destinată a-1 face cunoscut, într-o măsură mai mare, pe Eminescu în Italia. Urmînd structura tradiţională a cercetării monografice (Omul şi Opera), C. Tagliavini avansează şi cîteva puncte de vedere proprii, unele discutabile, altele greu de contrazis. Se remarcă mai ales o bună cunoaştere a operei. De reţinut disocierea dintre Eminescu şi Leopardi, ca şi ideea despre „optimismul naturii". Ramiro Ortiz se dovedeşte, în schimb, un specialist al biografiei lui Eminescu, sugerînd naşterea celebrei biografii scrisă de G. Călinescu. Volumul Mihai Eminescu în critica italiană reproduce şi studiul lui Giulio Bertoni, Poezia lui Eminescu — o analiză penetrantă —, precum şi Introducerea lucrării lui Umberto Cianciolo, Poesie scelte di Mihai Eminescu. Introduzione. Versione col testo a fronte, 1941, cu intuiţii de mare fineţe şi bazată pe un discurs critic elevat. în micromonografia profesorului Gino Lupi, din nou, comparaţia cu Leopardi este privită cu suspiciune, dar dis-tingîndu-se, în loc, corespondenţe cu Pe-trarca şi Tasso. „Astfel — scrie Gino Lupi — a reuşit el să creeze (ca Petrarca pe vremea lui, cu care are asemănări prin drama intimă datorită contradicţiei dintre cele două epoci prin care trece) limbajul poetic liric românesc prin forma foarte elegantă cu care şi-a îmbrăcat gîn-direa, prin bogăţia imaginilor, prin armonia inimitabilă pe care a ştiut să o dea versurilor sale, prin alegerea preţioasă a cuvintelor şi rimelor, prin varietatea ritmurilor şi strofelor". Din remarcabila monografie Mihai Eminescu o dell'Asso-luto a Rosei del Conte antologia reţine trei capitole (XV, XVI, XVII), despre sensibilitatea cromatică a lui Eminescu, despre muzicalitate şi despre ,,simbolismul materiei". Autoarea recurge la o critică a simbolurilor, la analiza constantelor unei lirici care face din poetul nostru „perso-nalitâ singolarissima". Pe cînd traducerea integrală a acestei lucrări de aproape 56 VIAŢA ROMÂNEASCA 500 pagini, realizare de prim rang în emi-nescologie ? In fine, textul din vasta prefaţă a lui Mărio Ruffini la un volum din lirica erotică a lui Eminescu, tradusă în italiană, se axează, de bună seamă, pe această „poesie d'amore". Masiva lucrare a profesorului francez Alain Guillermou, Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu (tradusă — însfîr-şit ! — de Gh. Bulgăr şi Gabriel Pîrvan, cu o prefaţă de primul şi cu Un cuvînt către cititorii români, al autorului) se clădeşte pe o idee mult îndrăgită de reputatul eminescolog, afirmată în diverse împrejurări, mai recent într-un interviu : a-l interpreta pe Eminescu prin el însuşi. E interesantă această perspectivă adoptată de un străin, atîta vreme cît o critică — onorabilă de cele mai multe ori — românească s-a străduit să-i găsească poeziei eminesciene tot felul de surse. Dacă românii caută, uneori cu luminarea, să identifice peste tot modele străine, Alain Guillermou insistă, cum recunoaşte, să distingă „între invenţia proprie şi influenţa primită", să scoată în faţă „aportul individual al creatorului, aport care nu e determinat cu stricteţe de influenţele suferite", să descopere de fapt „influenţa lui Eminescu asupra lui Eminescu". Cu precizarea : studiul influenţelor nu-i inutil, ci e chiar obligatoriu, în această chestiune de principiu se înţelege că poziţia cea mai recomandabilă este echilibrul : cercetătorii „surselor" să nu uite originalitatea lui Eminescu, cercetătorii poeziei sale „din interior" să nu-1 izoleze de literatura lumii, E greu de închipuit ce obiecţii pot fi aduse acestei simple observaţii. Am arătat şi cu alt prilej că însuşi I. M. Raşcu, atît de ponegrit de către unii, ocupîndu-se de Eminescu şi cultura franceză, n-a neglijat profunda originalitate eminesciană, dimpotrivă a pus-o mai bine în evidenţă. La rîndul său, studiul lui A. Guillermou nu poate ocoli similitudinile „care unesc între ele un mare număr de pasaje din Eminescu, pentru a defini mai bine constantele generale ale inspiraţiei sale". Dar, în cea mai mare parte, el priveşte metamorfozele interioare ale liricii antume, evoluţia ideatică şi configurarea originalităţii, urmăreşte, pas cu pas, poezie cu poezie, structurile tematice, cu mijloacele criticii tematice. Posibila învinuire ce s-ar putea face : că un şir de analize nu constitue o sinteză este înlăturată de la bun început de autor, în chip just, arătînd că în seriile de analiză există un număr de linii de forţă, jalonate de interpretări noi şi reunite într-o Concluzie din care citez această frază : „Prezenta lucrare a vrut să arate că opera lui Emi- nescu, aşa cum ne-o descoperă studiul genezei sale, nu e un ecou oriental al căutărilor liricii europene, ci o creaţie a unui geniu profund şi original, interpret, în plus, al poporului întreg". C. TRANDAFIR • UN ROMAN AL CONTEMPORANEITĂŢII. — în ultimul deceniu literar, atît de fertil sub raportul valorilor artistice, constatăm o salutară şi spontană orientare în direcţia abordării realităţii contemporane, a orientării mai decise către omul zilelor noastre. Proza mai cu seamă, investighează cu mult curaj şi cu indiscutabile rezultate sufletul contemporan, în-cercînd parcă să demonstreze că aşa zisa distanţă în timp între fapte şi reflectarea lor artistică poate fi depăşită, că scriitorii pot şi trebuie să fie cronicari inspiraţi ai vieţii ce freamătă în jurul lor şi din care se plămădeşte, cu energie şi eroism, realitatea de azi şi de mîine. O temă aproape cardinală în proza contemporană o constituie problema opţiunilor — în primul rînd de ordin moral — şi în această preocupare se înscriu mai ales romancierii ultimului deceniu (adică afirmaţi în această perioadă) între care cităm pe Al. Ivasiuc, D. R. Popescu, Augustin Buzura, Aurel Dragoş Munteanu şi alţii. Un loc distinct între ei îl ocupă Alexandru Simion, autor pînă acum, dacă nu ne înşelăm, a şapte romane, toate axate pe problematică actuală, în care sînt zugrăvite realităţi şi oameni din zilele construcţiei socialiste. Avem chiar convingerea că Al. Simion este printre cei mai consecvenţi cronicari ai vieţii ultimelor decenii. Recentul său roman, Şansa, apărut de curînd la Editura Eminescu, ilustrează, încă o dată o atare orientare. Personajele romanului lucrează în marile fabrici şi uzine de astăzi, care îşi extind antenele dincolo de marile centre urbane, dominînd, practic, întregul peisaj. Un personaj descrie astfel momentul înfăţişat : „Nu ne vom mai părăsi văile şi dealurile spre a migra spre fabrici, ci fabricile vor veni la noi şi bibliotecile şi laboratoarele" . Oamenii citesc pe Marquez cu Un veac de singurătate, urmăresc spectacole la teatre, cluburi sau televizor dar, lăsînd la o parte cadrul, această ramă a actualităţii, vom desprinde mai ales preocupările şl psihologia eroilor, structura lor spirituală, întrutotul racordată la substanţa şi particularităţile specifice epocii pe care o parcurgem. CĂRŢI — OAMENI — FAPTE 57 Problema esenţială ce se degajă din romanul Iui Al. Simion se leagă de raporturile dintre generaţii. In centrul cărţii se află inginerul Manoil Praida (numele ne aminteşte pe unul din eroii lui Camil Pe-trescu din Jocul ielelor, şi poate nu întîm-plător), om de vreo 50 de ani, ajuns, prin urmare, la „vîrsta bilanţurilor". In urmă cu 20 de ani se numărase printre constructorii uneia din primele uzine chimice moderne, mîndria tinereţii sale, apoi trecuse să construiască alţi giganţi industriali, în alte, locuri, căci avea sentimentul baricadei (cum bine zice autorul), era un om excepţional al unei epoci excepţionale. îşi făcuse studiile pe apucate iar familia lui se descurcase mai mult singură, omul fiind foarte obosit de activitatea pe şantier. Se întîmplă însă că se îmbolnăveşte şi e nevoit să accepte o muncă de birou în aparatul de coordonare şi control al ministerului de resort, devenind, cum spune el însuşi cu ironie „specialist cu mapa". Pe de o parte nostalgia vieţii acaparante a şantierului, un loc plin de activitate şi de certitudini unde nimeni nu se poate plînge de anxietăţi şi plictis, pe de alta un sentiment de culpabilitate faţă de un om, căzut victimă unor maşinaţiuni (cazul Pa-vel Iordache e însă destul de confuz prezentat în carte) îi creează o permanentă stare de agitaţie sufletească, accentuată de relaţiile cu fiul său Horia, inginer eminent, talentat, amestec de simţ moral şi devieri neaşteptate, de intransigenţă şi compromisuri bizare, de dîrzenie şi fragilitate. De altminteri autorul, spirit comprehensiv, care consideră că omul este produsul împrejurărilor concrete în care trăieşte, nu creează conflicte, să le spunem, clasice, între oameni angelici şi demonici, care să se înfrunte cu violenţă. Aproape toate personajele romanului poartă un mesaj uman pozitiv, orice greşeală devine recuperabilă. De aici o anume monotonie la lectură, o lipsă de relief suficient al caracterelor, la care prozatorul ar putea să reflecteze. Conflicte între oameni există, dar ele sînt produsul unor diferenţe de optică, nu sînt incompatibile, nu se exclud. Generaţia lui Manole Praida sau Bîrjeg, călită în climatul aspru al şantierelor de început, pare a nu înţelege suficient universul de preocupări şi de idei al copiilor, care, la rîndul lor, tratează pe bătrîni de sus, cu o severitate din care lipseşte toleranţa necesară şi, mai ales, experienţa purificatoare. Ideea ce se desprinde este aceea că, în fond, lumea socialistă de astăzi, romantică şi matură, călită de experienţa celor vîrstnici îmbinată cu elanul tinereţii, este o sinteză a generaţiilor care, chiar dacă nu comunică totdeauna pe aceleaşi lungimi de undă, fapt inevitabil, colaborează şi conlucrează la ridicarea coloanelor civilizaţiei actuale. Finalul cărţii, prin revenirea pe şantier a personajului principal — mijloc terapeutic pentru înlăturarea angoasei, n-are nimic didactic sau ostentativ moralizator. Este o şansă, o posibilitate care merită a fi încercată. Sau poate să fie o iluzie, dar la urma urmei, iluzia însăşi poate fi o soluţie, căci — dacă ne gîndim bine —-adevărata fericire este o fata morgana sau, altfel spus, adevărata fericire nu este altceva decît însuşi drumul spre fericire. Aceasta este, credem, ideea fundamentală ce se desprinde din romanul Şansa. POMPILIU MARCEA m MODESTIA CA NONCONFOR-MISM. — într-o vreme cînd, ca să-l citez chiar pe Constantin Ţoiu, ne întîmpină la tot pasul „prea mulţi cocoşi convinşi că strigătul lor determină apariţia soarelui", acest moralist meditînd asupra sensului istoriei are inteligenţa (şi non-conformis-mul) de a arbora un aer modest, aerul lui „sînt la fel cu toată lumea". însă ne aflăm în faţa unui scriitor care vrea cu tot dinadinsul să pară firesc şi simplu, ca să nu supere prea tare cu mintea lui activă, incisivă, răsturnătoare de valori, gata să-şi bată întotdeauna adversarii cu propriile lor arme. Tehnica, înaltă şi bine strunită de cultură, e a lui Esop. Alte pretexte, ca şi primele Pretexte, ca şi romanele sînt parabole despre istorie şi despre omul ce se află sub vremi, dar mai ales despre responsabilitatea şi mucenicia scrisului. Nu numai că citim întotdeauna cu toate experienţele noastre, devenite dintr-o dată esenţiale, cum sugerează eseistul, dar de cele mai multe ori trăim cu toate lecturile noastre. Constantin Ţoiu porneşte dinspre cărţi spre viaţă. El scrie mai ales despre cărţi şi scriitori, dar selectează acele cărţi şi acei scriitori care ar putea avea o valoare morală exemplară pentru toţi. Fiecare dintre eseurile sale devine astfel un prilej de meditaţie, o propunere de a gîndi asupra existenţei în termeni care nu o dată şochează deprinderile dobîndite printr-o lungă acceptare. Iată excelentul eseu despre „curajul artistic". Avem. nevoie, pare a fi convins autorul, de muncitori rezistenţi în cîmpul literelor, de acei pentru care talentul începe de la 300 de pagini în sus, de tip Sa-doveanu, asociat, printr-un vis metaforic, 58 VIAŢA ROMÂNEASCĂ cu marile întinderi de zăpezi eterne. Urmează imediat — prin ce subtilă asociere ? — imaginea lui Hans Castorp înain-tînd prin furtuna de zăpadă. „Ce orgoliu pe acest ucenic, oscilînd între Settembrini şi Naphta, între retorică şi asceză, cînd exclamă prin cernerea fantastică a zăpezii : Nu mă voi lăsa acoperit nicodată de această cristalometrie stupidă şi perfectă". Fina ironie existenţială, pe care scriitorul şi-a conservat-o de la Pretexte la Alte pretexte, nu 1-a ajutat încă să afle dacă timpul se poate înfrunta în linişte numai de la 300 de pagini în sus sau se poate risca şi o operă de 3 pagini., Dar travaliul artistic a devenit o obsesie. Ochiul discerne imediat efortul, gustul selecţionează producţiile în care perfecţiunea finală maschează truda. Autor de tablete care trebuie să fie şi dense şi bine scrise, să pară ieşite uşor de sub condei, chiar dacă au gestat îndelung, C. Ţoiu ştie să descopere şi să preţuiască frămîn-tarea în singurătate a scriitorului. îl atrag marile confruntări ale existenţei, toată arta stă însă în a nu fi patetic pe temele grave, care ar putea tenta spiritul să încerce mai mult decît îi este îngăduit. Aşa încît fiecare „pretext" devine o construcţie miniaturală, ridicată cu toată grija de a păstra proporţiile, de a pregăti introducerea şi dezvoltarea temei, de a nu rata efectul final. Bunkerul este probabil una dintre cele mai grave meditaţii asupra temerilor ascunse de marile, strălucitoarele desfăşurări ale temperamentului lui G. Călinescu, „Făt-Frumos baroc, în a cărui alcătuire intră multă magie, mult salpetru şi fosfor". Criticul trăia ampli-ficînd în imaginaţie datele unei realităţi banale sau derizorii. Bazinul pe care şi-1 construise în mijlocul curţii este doar un biet şanţ umplut cu apă, cocoşul care îi cînta la geam, de neam pitic, putea ori-cînd să se transforme în cocoşul fabulos al lui Creangă. Numai că într-un colţ, tre-cînd aproape neobservată, se află o construcţie adîncită în pămînt : „Către sfîr-şitul vieţii, criticul îşi săpase lîngă ulucă, în curte, un fel de bordei, cazemată sau bunker, în care cobora sub pămînt, să facă febril faţă morţii. înăuntru : o masă de lemn şi un pat de campanie, interiorul cutremurat de explozii al unui şef de stat-major". Sub „pretextele" cele mai diverse se conturează, fermă, tema scriitorului care este, cu toate înfăţişările ei proteice, una singură : înfruntarea individului cu forţe Ostile realizării lui autentice. Forţe naturale sau istorice, obiective sau subiective. Moartea şi masa înspăimîntătoare a vocabularului în care scriitorul trebuie să taie o formă care să-1 reprezinte nu sînt atît de îndepărtate pe cît ar părea. Ele îi sînt date fiecăruia spre a se putea redescoperi de fiecare dată pe sine însuşi într-o relaţie ce îi e impusă din afară. Constantin Ţoiu va alege cu siguranţă întotdeauna, dintr-o multitudine de fapte despre care ar putea să scrie, pe acelea care semnifică un conflict cu haosul, cu absurdul, cu hazardul şi, uneori, chiar o victorie a omului asupra vieţii; Opera estetică va reprezenta întotdeauna triumful asupra ostilităţii neantului, de aici atenţia pentru orice semn care poate deveni un fapt de stil, adică element al unei structuri constante şi individuale persona-lizante. Un portret artistic sau unul moral se va opri asupra acelor amănunte care arată cum îi poate fi opus nefiinţei un stil. Dostoievski scriindu-şi operele pe postavul unei mese de ruletă devine tot atît de semnificativ ca şi Caraion, iubind poezia ca pe sarea din bucate şi pătimind prin sinceritate. Fiecare formulare cu valoare de aforism îi dă probabil scriitorului sentimentul tonic al unei mici victorii asupra hazardului. ROXANA SORESCU • BEATITUDINE ŞI CONTEMPLARE. — Noul volum de versuri al Anei Blandiana (Somnul din somn, Cartea Românească, 1977) este un subtil şi candid elogiu adus vieţii, creaţiei, iubirii, în tonalităţi calme, mătăsoase, blînde. Univers de toamnă mirifică, în care frunzele, roadele, lumina comunică o stare de împăcare, de beatitudine, dar, în permanenţă, un ochi lucid nu scapă din vedere nici alte faţete ale firii, precum ireversibilitatea timpului, moartea. Nu ni se oferă temperatura imediată a faptului trăit, ci aburul rarefiat şi detaşat al acestuia. Totul mîngîie abia perceptibil, paradisiac, extatic. Caracteristice pentru această stare de visare, de reverie, de comuniune cu natura şi cosmosul sînt poeziile Această plutire şi Numai cu mine. O reproducem pe ultima, în întregime, pentru timbrul său specific : „Numai cu mine / Şi-atît de-mpăcată / Sub soarele ultim, / Aproape stins, al livezii, / încît pot să aud / Cu-lorile-n frunze curgînd / Şi fîşîitul uşor / Al norilor fragezi. / Numai cu mine. / Ce linişte bună. / N-am nimica să-mi spun." Volumul cuprinde numeroase asemenea „stări poetice", în care rostirea e firească, simplă, „naivă", ca o muzică de izvor. Cuvintele se cheamă, se împacă de CĂRŢI — OAMENI — FAPTE 59 minune, sub vraja atmosferei create, atmosferă de pace, de taină, de har, de asceză. Vechiul motiv al roadelor şi al livezii, atît de prezent în literatura noastră şi în altele, este dus la sensuri adînci, reflexive, salvat de pitorescul comod şi de banalitate. Există o somptuozitate a fructelor, într-o senzuală plutire, într-o zbatere omenească. Lumea vegetală e o emblemă de puritate, de aceea îi şi este permisă revenirea alternativă din moarte în viaţă. Ea ritmează timpul cosmic, sever şi nesentimental : „Plantele doar, / Pentru că nu sînt în stare / Să povestească / Ce văd, / Sînt lăsate să se întoarcă mereu / Din ţara aceea copilărească / De care / Un misterios prăpăd/Ne desparte/în van" (Eu nu cînt frunza). Pastelurile Anei Blandiana (Otavă, Ctitorie a vîntului, Mare, Oraş oriental, Fastei, Un sat) sînt revelatoare introspecţii, întîlnim, ca şi în cărţile anterioare ale poetei, un strat de poezie a diafanului, în care zăpada, luna, stelele sînt sugestii ale stării de suflet, legături cu nemărginirea şi veşnicia. Scrisul Anei Blandiana cîştigă din ce în ce mai mult în latura lui meditativă, împletindu-se armonios cu ştiuta graţie, prezentă încă din primele volume. Ecourile foarte îndepărtate din Eminescu (Iarna stelele), Blaga (Imn), Labiş (Un cuib de barză) şi chiar din Bacovia (Ninge) nu fac decît să pună în lumină acest glas distinct. Poemele E drept să adormi şi In somn cuprind sintagma care dă titlul culegerii : Somnul din somn. Aici somnul nu este ca la Blaga o dimensiune a cunoaşterii, o sondare a subconştientului, ci o mare avuţie, un imperiu al manifestărilor libere : „Ce liber vacarm/ Trebuie să fie acolo,/ în somnul din somn" (în somn). Moartea este văzută ca o altă faţă a vieţii. Imaginea este de eden. între viaţă şi moarte se interpune viaţa, adică a nu fi înseamnă a fi, într-o nouă ipostază : „Dealuri, dulci sfere-mpă-durite/ Ascunse jumătate în pămînt/ Ca să se poată bucura şi morţii/ De carnea voastră rotunjită blînd/.../ Dealuri, dulci sfere-mpădurite/ Ascunse jumătate în văzduh/ Ca să se poată bucura şi viii/ De nesfîrşit de blîndul vostru duh" (Dealuri). E aici un delicat cînt închinat existenţei, Juminii eterne. Biruinţa asupra morţii este iubirea, conştiinţa iubirii unice : „Apleacă-te pe braţul meu cînd mor./ La-să-te-nvins de legea lor străveche./ Nouă ni-e dat, în schimbul tuturor,/ Norocul de a fi pereche" (Pereche). PETRE GOT • AROME, SUNETE, CULORI... — Doina Sălăjan scrie o poezie netrucată. Ea cultivă un vers de factură clasică, cuvîntul, metafora apar înrămate în ritm şi rimă şi poate tocmai de aceea astăzi cînd toată lumea scrie în vers alb, poezia Doinei Sălăjan a putut părea unor comentatori superficiali, desuetă. Nu este nimic desuet în rostirea firească, dramatică a poetei care revarsă un preaplin sufletesc, o nelinişte specific feminină într-un vers de o mare cantabilitate, muzical pînă la saturaţie. Deşi poeta scrie adesea la masculin „sunt viu" sau notează undeva băr-băteşte : „al tău am fost" adresîndu-se pămîntului, într-un colocviu emoţionant prin transmiterea nealterată a spaimei de neant, poezia Doinei Sălăjan este, cum s-a remarcat, o poezie prin excelenţă feminină. Poeta se simte împresurată de timp. Chronos îi provoacă spaime sau regrete ori, ca în cazul primului ciclu al volumului, blînde nostalgii. Senzaţia dominantă este aceea de frustrare, dar nu tînguirea este tonalitatea dominantă în care Doina Sălăjan îşi rosteşte sentimentele, ci un fel de aparentă resemnare dincolo de care bănuim clocotul dramatic al unei nesupuneri continue. Remarcabilă este poema villonescă Nimic trist *din care cităm : „Zăpezi de altădată ... Nimic trist./ Să crezi că ele dăinuie pe dealul/ în ceaţă viorie lunecînd/ El însuşi ca o sanie enormă/ Cu celelalte sănii de argint,/^ Spre nordul veşnic pur al inocenţei,/ în zvonul glasurilor de copii...". Printr-o intensitate a trăirii, comunicată, cum spuneam, eruptiv, direct, nesofisticat, se remarcă mai toate poemele din partea a doua a cărţii, intitulată „Clepsidra de carne". Poeta nu sfidează timpul, dar nici nu-1 imploră, ea notează doar zbuciumul neputincios într-o luptă inegală şi nedreaptă : „Să fim ! Revoltă blîndă e-acest a fi din fire/ Ce ne sfîrşeşte graba şi pune semn frumos/ Pe toate ale noastre izvoade de iubire" (Vecie). Un temperament pătimaş, închis în mărginirea unui trup supus vremelniciei îi smulge poetei accente cînd dramatice, ca în poemele : Pămînt cu tine, Poem. imposibil, Flăcări, Pace, cînd suav-ironice ori tandre, ca în Descoperire, Poem pentru lumina ochilor sau remarcabila poemă Natură vie cu ceaşcă albastră din care cităm : „Ceşti, farfurii şi gingaşe pahare/ Umile slugi, eu bănui cînd se sparg/ C-au vrut să moară-aşa din disperare/ Şi dintr-un dor ascuns al lor de larg,// Ne-a-semănăm. Şi eu cu uşurinţă/ Pot să mă sfarm precum acest cristal./ Privind din cioburi către nefiinţă/ Ce-am mai ră- €0 VIAŢA ROMANEASCA mas : răsuflet, abur pal./ Mici evadări în nopţile ce-adună/ în noi, înluminatul dor. Socot/ Că am putea odată, împreună/ Ceaşcă albastră, să fugim de tot". Am lăsat înadins la urmă partea primă a volumului scris sub zodia luptei cu timpul, fiindcă ea readuce în actualitate o coardă mai veche a liricii poetei, nota elegiacă, nutrită din nostalgia după timpul mirific al copilăriei, bîntuită de miresme, invocată prin miresme, mai ales, dar şi prin culoare şi sunet. Poeta se vădeşte o senzitivă perfectă în evocarea acelui timp guvernat de stabilitate, de echilibru, al copilăriei, imagine edenică a tărîmului pur, unicul oferind ocrotire şi plenitudine. Timpul devine palpabil prin ritualurile vieţii simple, cotidiene, ritualuri sfinţite prin tradiţie ; aşa sînt : frămîntatul pîinii de către bunica evocată adesea, păstrarea laptelui, umplerea cămărilor cu fructe. Copilăria este reînviată cu vagi ecouri din Esenin mai mult decît din Pil-lat, mai ales prin aromele dulci venind dintr-un „departe" înstrăinat : „Mireasma fructelor i-o simt/ Ca pe-o iubire ce mă plînge-/ Nuci amărui cu miez de-argînt,/ Harbuji cu adîncimi de sînge". Amintirea inundă violent prin culoare, dar mai ales prin sentimentul stabil al unei blîndeţi, al unei păci depline (Nucul, Ciudatul fruct, harbuzul). în Cuib natal este invocat „sufletul casei" părinteşti, „cămara cu umbră" unde laptele doarme-n ulcele, unde visul alb al laptelui sugerează starea de visare molcomă a copilăriei ocrotite : „Pitită-n umbra moale/ Lîngă vreun •ol cu floare/ Şi-albastre rotocoale/ De smalţuri lucitoare/ Visam şi eu această visare-a sevei calde...". Elementele vitale : pîinea, laptele, fructele sînt percepute vizual şi olfactiv într-un univers de blîndă bucolică — aşa ca în poema Sărbătorească din care cităm : „într-o dimineaţă frumoasă de-aprilie/ Ora şapte mirosea a vanilie./ Ieşind cucul să cucuie spornic/ Părea că aroma năvăleşte din ornic/ Şi-n-dată ce trecu un minut peste şapte/ Crescu uşurel şi o boare de lapte" etc. Uneori, furată de fluenţa condeiului, poeta nu poate rezista efluviului verbal, dorinţei exprese de a spune totul dintr-odată, de aceea unele poeme suferă de o nedorită diluţie. Ceea ce merită a fi remarcat în acest ciclu al volumului Doinei Sălăjan este prospeţimea senzaţiei şi o anume ju-venilitate, elegia ei avînd zvîcniri de mînz rănit. O juvenilitate nealterată de timp, comunicată firesc. EUGENIA TUDOR ANTON • UN MOZAIC LIRIC. — Noua carte de versuri a lui George Alboiu — Cîntarea României (Editura Eminescu, 1977) — se compune din cîteva cicluri distincte, care merită să fie „descrise" fiecare în parte. în primul grupaj, Etica, sînt incluse mai multe reflecţii aforistice asupra ideii de patrie. Predilecţia pentru aforisme, poetul şi-a manifestat-o şi altădată, fie inserînd formulări autonome, „definitive" în cuprinsul poemelor, fie ataşînd la sfîr-şitul unui volum de versuri cugetări exprimate lapidar şi pregnant. De data aceasta, însă, soluţia este intermediară şi, deopotrivă, radicală, deoarece poezia şi aforistica se contopesc dînd naştere unui gen nou, avînd ceva şi din gravitatea filozofică a Pietrelor pentru templul meu, şi din artificialitatea de „chinezerie" a Poemelor într-un vers. Poemele-aforisme deţin, în mod discret, şi un sens polemic, opunînd grandilocvenţei de care suferă o mare parte din lirica patriotică de azi o concizie oraculară, o modestie — mai orgolioasă, poate, decît orice orgoliu — de a folosi un limbaj simplu şi anonim, asemănător cu cel biblic. Un întreg poem se reduce, de exemplu, la aceste două enunţuri care — să recunoaştem — „spun" mai mult decît numeroase dintre discursurile în versuri pe tema dragostei de patrie ale altor autori : „Cu toţii oricînd / putem vorbi despre Patrie / cu patria vorbim din cînd în cînd." (I, 1). Ceea ce strică acestor texte grele de înţeles este, uneori, o anumită naivitate simulată, sinonimă cu afectarea : „Cînd cu toţii-n horă ne-ncordăm la fel este cea mai mare destindere." (II, 9). însă, în ansamblu, ele reuşesc să emoţioneze prin-tr-un patetism abstract, paremiologic : „Cine sînt eu, Zamolxe ? Eu sînt bîzîitul unei mari albine care umblă din fiinţă în fiinţă să strîngă miere seculară." (III, 1). Al doilea ciclu, De mii de ani, conţine invocări şi chiar „reconstituiri" ale unor ritualuri sau credinţe dacice, în maniera diletant-fabuloasă cultivată azi de o mulţime de autori, de la Ion Gheorghe la Paul Tutungiu. La un moment dat, ciclul este fulgerat de o idee impresionantă, fie şi numai prin ingeniozitatea ei : „Azi am văzut un cerb căzînd de pe stîncă / izbit drept în inimă de o săgeată străveche./ De-acum trei mii de ani ochise vînăto-rul;/el este-atît de mort încît/praful şi pulberea i s-au făcut lumină, / dar iată aici la picioarele mele / vînatul lui superb se zbate..;." (Vînătorul genial). Densă din punct de vedere liric este secvenţa intitulată Oamenii pămîntului, în care George Alboiu îşi desfăşoară imaginaţia sa amplă şi sumbră, aşa cum i-o CĂRŢI — OAMENI — FAPTE 61 cunoaştem din mai vechea descindere în spaţiul „cîmpiei eterne". Iată, reprodus integral, poemul Dincolo, pe al cărui „cer" se profilează siluetele gigantice ale unor pescari transformaţi într-un fel de eroi legendari .'„încordaţi tîrau năvodul / prin apa înţesată de peşte scînteiat. / Treceau din rîu în rîu, / din lac în lac, mugind / cu bărcile săpate în umăr la edec, / seara cu ciorbe mari acrite cu stele / bălţi pe de-a-ntregul fierte / pentru oboseala lor uriaşă. / Păstori încrîncenaţi ai tăcerii / cu picioarele goale lipăind prin nămol, / încărcaţi de dragostea neagră / a lipitorilor, / halucinaţi în umblet după / fructele umblătoare / ale înecatului pom al apelor. / Adunau şi trupuri / de oameni rătăciţi pe lume/şi atunci dădeau tot peştele/de pomană morţilor. / Pescuind, treceau din rîu în rîu, / din cîmp în cîmp, / tîrînd năvoadele prin ierburi, / prin salcîmii drumurilor lungi, / prin mirişti abrupte / după convoaiele de peşti / urcaţi din putrede saline. /Numai satul de unde plecaseră/îi mai putea aduce înapoi / ei înşişi pescuiţi / zbătîndu-se în ruga de seară a femeilor." Un florilegiu de „descîntece", de texte „ritualice" cuprinde a patra parte a volumului, Stîlpi. Sînt improvizaţii care nu depăşesc valoarea unui joc cu cuvintele : La cîntatul / de cocoşi / ies din ţarină / strămoşi / şi se plimbă / pe verdeaţă / cu picioarele / de ceaţă" etc. (Ritual cu strămoşi — titlu neinspirat). itn sfîrşit, sub acolada unor cuvinte cu care şi-a mai numit şi altădată poemele, Lacrima şi gloria, George Alboiu reuneşte diferite imnuri, în care recunoaştem imagini şi intonaţii din creaţia anterioară : „O, patrie, a venit timpul să-ţi ridic cea / mai grozavă cîntare. / Cîntare care nu se mai termină pentru că nimeni / nu o poate cînta." (Apoteoza). în ansamblu, cartea se înfăţişează, prin urmare, ca o compoziţie eterogenă, dar tocmai de aceea mai atrăgătoare decît alte cărţi ale lui George Alboiu, prea compacte şi greoaie. Dacă diversitatea stilistică este, deci, agreabilă, nu acelaşi lucru se poate spune despre inegalitatea valorică a acestui nou volum. Ca şi alţi poeţi de azi, George Alboiu a pierdut bunul obicei, vechi de sute de ani, de a considera poezia o sărbătoare a spiritului care nu permite momente prozaice, de a verifica îndelung fiecare cuvînt înainte de a-1 sculpta în marmura albă a hîrtiei. ALEX. ŞTEFÂNESCU • PUTEREA SUNETULUI. -~ Este un fapt confirmat că volumul de debut alcătuit ia întîmplare stigmatizează întrucîtva destinul poetului respectiv. Nicolae Dan Fruntelată preferă o culegere restrînsă de poeme (Puterea sunetului, 1977), condu-cîndu-se mai degrabă după criteriul omogenităţii, decît după valoarea fiecărei piese în parte. Impulsurile lirice par dominate, în acest caz, de un real principiu ordonator, care transcrie nostalgia spaţiului originar a satului strămoşesc. Această nostalgie vizează, de fapt, perceperea sunetului originar : „Un munte de sunet s-a ridicat / din cîntecele satului / ca un briu, ca o temniţă / păzindu-1 pe lume / Rîu de venin şi de dor/ cuibărit în pîntecele lui / a năvălit în fîntîni/şi bem însetaţi/cuvintele pierdute". în viziunea propusă, satul conservă „sunetul-mumă" şi înstrăinarea poetului de matcă este resimţită organic („dorul de margine / în cuvinte străine cerut"). Matca satului figurează, aşadar, spaţiul formativ, un domeniu generator de vise şi reverii lirice care domină autarhic inspiraţia poetului. El se află, astfel, în postura eternului rătăcitor prin teritoriile memoriei, călător însetat de absolut prin „cîmpia auzului rănit de cîntece". Un paseism temperat, o uşoară undă melancolică emană atari versuri elegiace: „Podidite de alb casele/caută matcă, îşi caută stîlpii / îngropaţi în uitare/nu mai ştiu, mamă, cine-a rămas/ fără trup şi fără sălaş / mereu, aici, la izvoare ?". Satul este perceput în absolut, ca proiecţie ideală a fanteziei lirice, în-corporînd fondul nativ, conservînd tradiţii glorioase, dar şi „spaimele bătrînilor" dintr-un timp revolut, este înţeles, deci, ca topos al purităţii şi limpezimii. „Bunica e un sat", spune poetul dorind să sugereze suprapunerea vieţilor într-o efigie, ilustrînd satul ca entitate autonomă, repetabil, la o altă vîrstă, în imaginaţia creatorului : „Va fi / o copilărie anume, mai gravă, / un sat anume, mai puternic / răscolindu-ne visele". Lumina — ca motiv poetic — percepută acut de contemporanul unei istorii a certitudinilor, imprimă sensul aspiraţiei sale solare. în „zarea de sunet" contemporană, armonia lucrurilor emană poezie : „Atîta zare e şi-atîta pace, / că se aude timpul înflorind / cîmpia inimii, şi se desface/lumina în mistuitor colind". Purtînd însemnele unor destine realizate, realitatea satului este reprezentată, în sens bla-gian, ca zarişte cosmică, dezmărginire şi existenţă in eternum : „Du-te soare, / să dormi lîngă pămînt/ia-ţi lumea ta, şi culc-o, dincolo de sat/opreşte apa, opreş- G2 VIAŢA ROMÂNEASCA te foşnetul luminii / care ne-a ars, care ne-a îmbătat". într-o ordine, să spunem astfel, psiho-poetică, a doua secţiune a volumului vizează o reprezentare patetică a istoriei naţionale. După cum indică şi titlul preluat de la Dosoftei, Peste Vaduri de genune, ea presupune invocarea eroilor şi evocarea vremilor eroice străvechi. Cîteva poezii, Să stăm lîngă voi, Legendă euxină, Epistolă etc. evocă oarecum criptic geneza etnică, paralel cu ideea de statornicie şi lupta pentru neatîrnare. Procedeul este întotdeauna aluziv, o pînză de lirism evanescent învăluie faptele evocate. Poetul preconizează o „lecţie de istorie" după preceptele liricii, ambiţionînd să cînte, în sensul în care o făceau cronicarii, o „veşnică ţară la hotar de mare", „mai veche decît jalea" lui Ovidiu. Asemenea poeme par un fel de „cîntece din bătrîni" revi-vificate prin prisma unei conştiinţe moderne. Istoria fiind temeiul, nu lipsesc, desigur, versurile ilustrative, dar în limitele aceluiaşi regim aluziv. Frecvent este, de asemenea, motivul zidirii, al statorniciei pe „pămîntul unde stau plecat cu inima"... De altfel, în viziunea poetului, acest neam eroic îşi poate revendica pe drept „geniul zidirii". Un leitmotiv stilistic de certă fecunditate, în poezia lui N. D. Fruntelată, este „sunetul". Poetul, ca depozitar al tezaurului moştenit, este totodată beneficiarul acelui „munte de sunet" păstrat în „cîn-tecele satului". Sunetul se identifică în cuvînt şi forţa lui de penetraţie depinde de puterea sentimentelor încorporate („s.— rob", „s. sălbatic", „ameţitorul s." ş.a.). In ciclul final, Cîntăreţii aceia frumoşi, poetul se arată copleşit de rigorile şi vigoarea ce le impune destinul asumat. O veritabilă Lecţie de poezie transcrie, în fapt, elementele unei arte poetice : „Vă voi învăţa ce este o cîmpie, / poate mai mult, ce nu este o cîmpie, / ce înseamnă pasăre, cum se poate zbura / atît de sus / ca să nu se mai simtă / foşnetul inimii / Vă voi învăţa care e drumul cu dragoste, / drumul cu teamă, şi drumul-drum, / Unde începe, unde se termină sufletul / şi se face cîn-tec de alinare / Vă voi învăţa cît să fiţi copii şi cît nu, / pe urmă o să trec întristat şi pustiu, în uitare". Poezia implică, astfel, atributele unui angajament civic direct şi poetul îşi presimte locul în tradiţia artei sale, condiţionat de „puterea sunetului" din care vor ţîşni alte traiectorii lirice. Asumîndu-şi organic destinul, N. D. Fruntelată îşi dirijează „sunetul" cu fermitate în cadrul unei lirici în registru eroic. Deficitul de fantezie pare să nu altereze sinceritatea discursului şi expre- sivitatea leitmotivelor. Lirismul aspru, uşor crispat uneori, alteori fluent şi cantabil în linia armoniilor folclorice, reprezintă, în egală măsură, reflextul unei conştiinţe poetice mature. TSilCOLAE OPREA • RECEPTAREA LITERATURII ENGLEZE ÎN CULTURA ROMÂNĂ. — Volumul lui Aurel Curtui, „Hamlet" în România, continuă o preocupare constantă a cercetătorilor noştri — receptarea literaturii universale în sfera culturii române —, înscriindu-se într-o serie tematică, din care reţin în mod deosebit atenţia Shakespeare in Rumania (Al. Duţu, 1964) şi Shakespeare în cultura română modernă (Dan Grigorescu, 1971). Spre deosebire de antecesorii săi, Aurel Curtui încearcă să „rescrie" odiseea românească, uneori capricioasă, a unei singure tragedii : Hamlet. Traducerile şi creaţia originală, autohtonă, sensibilă la semnalele universului shakespearian constituie : după autor — cele trei canale prin care Hamlet pătrunde în cultura şi conştiinţa românească. Receptarea unui scriitor sau a unui tip de scriitură de către o sferă culturală dată este în funcţie de anumite condiţii istorico-sociale, de orizontul aşteptărilor şi cerinţelor spirituale ale unei epoci. Plecînd de la acest adevăr axiomatic, Aurel Curtui va aborda — din păcate, de multe ori la modul asertiv, fără o sistematică a factorilor determinanţi — două aspecte esenţiale ale comunicării culturale : a) complexul de cauze politico-economice, elementele psiho-sociale etc. care au făcut posibilă şi necesară alegerea piesei Hamlet de către mediul receptor românesc ; b) acţiunea modelator -valorizatoare a operei shakespeariene asupra culturii, în speţă a literaturii române. Dezvoltînd premisele expuse succint -în cap. I. (Receptarea operei suhakespeariene în cultura română), autorul urmăreşte traiectoria contradictorie, marcată de elogii sau de violente atacuri, a operei „marelui Will" în spaţiul culturii europene şi, pe acest fundal, destinul românesc al prinţului Danemarcei. Receptarea pe continent a dramaturgiei lui Shakespeare va fi condiţionată, pe de o parte, de critica engleză care •— de la Ben Jonson la Dr. Johnson — a acreditat absenţa în opera sa a conştiinţei formale, a „stilului" canonizat de preceptiştii elisabethani şi, pe de altă parte, de capriciile estetice ale lui Voltaire. Spre deosebire de acest circuit receptiv, linia Lessing-Herder-Goethe CĂRŢI — OAMENI — FAPTE 6y propune un alt „filtru", opus celui precedent, „filtru" ce va fi reactualizat ulterior de Coleridge şi Keats, Hugo şi Taine, Belinski şi Puşkin, Bolliac şi Eminescu. în spaţiul românesc opera shakespeareană va fi percepută nu ca un mesaj singular, izolat, ci, ca element component al unui vast proces de asimilare a valorilor culturii universale, proces sincronizat cu geneza unei literaturi naţionale originale. Deschiderea culturii române către dramaturgia shakespeareană este pregătită de traducerea preromanticilor englezi (Young, Ossian, Gray) — datorată unui Lazăr, Asachi, Simion Marcovici — ca şi de influenţa exercitată de aceste tălmăciri asupra scriitorilor români (C. Bolliac, Gr. Alexandrescu, A. Mureşanu). Dar pînă la primele accente romantice — care coincid în cultura noastră cu cele dintîi analize lucide ale operei shakespeareene — dramele scriitorului englez pătrund în România prin spectacolul de teatru. Documentele, vremii atestă montarea unor piese (Hamlet, Henric al IV-lea) la Sibiu, Braşov, Cluj, încă din 1788. Faptul că Shakespeare este tradus (fragmentar) şi comentat patetic de scriitorii noştri (Heliade, Bariţ etc.) se explică — după A. Curtui — prin consonanţa dintre idealurile conştiinţei româneşti şi etica shakespeareană „romantică", axată pe libertatea şi demnitatea umană. Caracterul predominant popular al literaturii române, temele inspirate din folclor şi istorie, tradiţia subiectelor dramatizate în fabule sau povestiri, au asigurat un fond spiritual propice receptării mesajului operei shakespeareene. Consolidarea culturii noastre naţionale în cea de-a doua jumătate a secolului al XlX-Iea înregistrează o vizibilă avansare a cunoaşterii lui Shakespeare la noi în procesul fundamentării artei scenice interpretative şi a dramei originale româneşti. Ecourile shakespeareene multiple şi diversificate în creaţiile lui Alecsandri, Bălcescu, Alexandrescu, Hasdeu, Odobescu, Slavici, Eminescu, Maeedonski, ilustrează profunzimea, nivelul artistic la care ideile „marelui Will" s-au valorificat în receptacolul culturii române. Maturizarea literaturii noastre marchează o curbă ascendentă a periplului hamletian în România : noi interpretări scenice (Nottara, T. Bulandra), observaţii critice nuanţate (T. Maiorescu, M. Dragomirescu, B. Fundoianu, Lovinescu, lbrăileanu, Iorga, Vianu). Trăsătura fundamentală a receptării în această perioadă este integrarea operei shakespeareene, atît în plan teoretic, cît şi practic, în procesul de elaborare a esteticii teatrale şi dramei româneşti moderne. Spre deosebire de critica europeană, frecvent ispitită de analiza parţială, tendenţioasă a caracterului hamletian, sinteza românească a ideilor critice din perioada interbelică — prezentată de A. Curtui — oferă, pe lingă o imagine globală de profunzime şi diversificare tematică, un comentariu fidel textului, intenţionalităţii autorului, un demers critic fără rigidităţi, mereu în consonanţă cu opera. O abordare cu totul nouă, prin concepţie şi rezultate, aduce critica literară din deceniile postbelice, bazată pe filosofia mar-xist-leninistă (Mihnea Gheorghiu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Al. Duţu, D. Gri-goreseu, Ana Cartianu, L. Leviţki). în această etapă se observă pe lîngă tendinţa de abordare comparatistă a dramei shakespeareene, prin încadrarea ei în tematica şi curentele de idei din literatura universală, accentul pus pe delimitarea riguroasă a semnificaţiilor estetico-axiologice ale tragediei. Partitura hamle-tiană transpusă în cele trei „chei" româneşti (traducerea — critica — creaţia originală) impune anumite concluzii. Prin plurivalenta ideatică şi catalizarea valorică, pe care a exercitat-o asupra spaţiului cultural românesc, Hamlet poate fi considerat printre precursorii dramei naţionale moderne şi ai artei spectacolului autohton. Fenomenul s-a manifestat pe un fond spiritual propice, maturizat artisticeşte, capabil să recepteze sensurile tragicului shakespearean. îndoielile şi certitudinile inspirate de versul hamletian, analogiile de gîndire, au făcut din piesa poetului englez o prezenţă permanentă în cultura română de la M. Pascally la G. Calboreanu, de la loan Barac la St. O. Iosif, de la Alecsandri şi Eminescu la Al. Philippide şi T. Arghezi. Tragedia Hamlet a constituit, aşadar, nu numai unul din elementele esenţiale care au contribuit la consolidarea teatrului românesc, ci şi fermentul eficient pentru cristalizarea unor sisteme critice, pentru rafinarea limbii (prin traduceri) şi diversificarea tematică a creaţiei originale. Deşi rămîn încă „pete albe" în circumscrierea hermeneuticii propusă de shakespeareolo-gia românească contemporană, deşi asimilarea „vocii" harnletiene în literatura noastră modernă nu este îndeajuns de motivată şi aprofundată estetic, totuşi volumul oferă cititorului o „fotogramă" a tragediei engleze în trei dimensiuni. Tripticul construit de A. Curtui permite nu numai o lectură succesivă, „verticală" a receptării (pe capitole), ci impune, chiar, pentru sesizarea dimensiunilor istorice, „orizontale" ale fenomenului, o lectură „polifonică", în contrapunct, simultană : 64 VIAŢA ROMÂNEASCA prima traducere ~ f ^S^1 r~ tributie comparatistă aducînd noi sugestii la teoria receptării interculturale, volumul lui A. Curtui demonstrează, încă o dată, că rolul criticii este acela de a fi o conştiinţă vie a literaturii, îndeplinind funcţia de (auto)control, de (re)cunoaştere şi reconstituire a traseelor uitate, de refacere a genezelor pentru o aprehensiune nuanţată, profund valorizantă a prezentului. NARCIS ZĂRNESCU • LA SERIALUL TV RĂZBOIUL INDEPENDENŢEI. — In cuvîntarea rostită cu ocazia conferirii titlurilor de doctor în ştiinţe politice şi în economie, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, analizînd evoluţia cunoaşterii ştiinţifice, a atras atenţia asupra unor „teze, chiar deosebit de importante, care, e adevărat, pe parcurs s-au clarificat, ce ţineau în loc dezvoltarea ştiinţelor politice şi sociale, a ştiinţelor economice din România". Una din aceste teze, greşite şi dăunătoare — astăzi complet eradicate — a fost cea „potrivit căreia se aprecia că la sfîrşitul secolului al 19-lea şi începutul secolului al 20-lea România era un stat imperialist". Imperialistă vechea Românie ? Să ne gîndim o clipă. România îşi declară independenţa la 9/21 mai 1877, şi-o plăteşte şi pecetluieşte cu sînge în vîrful redutelor de la Griviţa şi Smîrdan, în 1877 şi 1878, recunoscută fiind ca stat neatîrnat prin tratatul de la Berlin (1/13 iulie 1878). Mai lipseau, astfel, 22 de ani pînă la încheierea secolului, la drept vorbind, aceste două decenii constituiau, ele însele, chiai sfîrşitul de secol. Dar Ie-a lipsit românilor din veacul trecut, abia deveniţi independenţi, fundamental, orice vocaţie imperialistă, orice pornire expansionistă, fiindcă, de la ei înşişi citire : „Cine lăcomeşte, nu se pricopseşte", „Cine muşcă bucata mare singur se-neacă", „Lacom la bogăţie şi sărac la minte", „Românului poţi să-i iei cu de-a sila, dar să-i dai nu" ş.a.m.d. Expansivi, da — expansionişti, niciodată. Iată un unghi proaspăt prin care lectura serialului de televiziune Războiul Independenţei scoate în relief, printre altele, funcţia documentară, descriptiv-ilustra-tivă, ce poate fi desfăşurată de spectacolul cinematografic. Cele şase episoade ale filmului în flux continuu, cărora li se adaugă un epilog sintetic şi extrinsec (pecetluind definitiv perspectiva de neam paşnic, aplecat asupra muncii şi rîndu-ielilor sale, a românilor de astăzi şi de mîine) — reconstituie lunile, zilele şi uneori ceasurile epopeii de la 1877/78, în care acest popor omenos, cu totul străin de gîndul asupririi altora, scutură pentru totdeauna jugul unei vasalităţi de veacuri, însufleţit de unica dorinţă de a face curăţenie în propria sa casă şi bătătură. Nimic veleitar, nici un ifos de „şovinism de mare naţiune", în toate imaginile istoriei, deci ale serialului, ci multă modestie, măsura adevărată a unor oameni care-şi apără nevoile şi neamul. Printr-un zig-zag (leninist) al cunoaşterii cinematografice, într-o „geografie ideală" caracteristică expresivităţii filmului, privirea telespectatorului este călăuzită de la cabinetul lui Kogălniceanu (George Constantin) la podul de vase de peste Dunăre, trecut în nesfîrşite marşuri de diviziile generalului Cernat (Amza Pellea), sub ochii domnitorului Carol (Sergiu Nicolaescu) ; de la sufrageria deputatului conservator Răşcanu (Octavian Cotescu) la gospodăria tînărului ţăran Peneş (Sebastian Papaiani) placat la oaste ; de la parlamentul ţării, prezidat de C. A. Rosetti (Constantin Codrescu) şi din piaţeta parlamentului, pînă la cortul sanitar al doctorului Carol Davilla (Alexandru Repan) sau în adăpostul lui Cerchez (Mircea Albulescu) sau în acela al lui Osman Paşa (Ion Dichiseanu) ; de pe colinele şi parapetele Griviţei la arcul de triumf, bucureştean, al victoriei. De altfel, înseşi subtitlurile episoadelor sunt semnificative : I „Deşteptarea României", II „Trecerea Dunării", III „Tricolor pe Griviţa", IV „Epopeea sanitarilor", V „Căderea Plevnei", VI „Victoria". Ele sunt legate de motivele muzicale ale lui Ti-beriu Olah, în special de ataşantul marş Pe aici nu se trece, întretăiate de populare imnuri şi cîntece patriotice şi militare, tradiţionale. în afară de muzicianul amintit, de scenaristul Paul Anghel şi de scenorafii Const. Simionescu şi Traian Ni-ţescu — factorii creatori ai colaborării şi organizării cinematografice (la care se pot adăuga producătorii Victoria Marinescu şi Nadina Boiculesi, precum şi autorii schiţelor de costum, Hortensia Georgescu şi Zemlenyi Csaba) diferă de la un episod la altul : regizorii Gheorghe Vitanidis (I, IV, VI), Sergiu Nicolaescu (V), Doru Năs-tase (II, III), operatorii Nicolae Girardi, George Cornea şi Mircea Mladin, Alexandru David : cu toate acestea, serialul e unitar, cu meşteşugul strunit, în ritmurile exterioare, de un evident patos al ocaziei aniversare. CĂRŢI — OAMENI — FAPTE 65 Excepponal şi cu totul meritoriu este •efortul productiv, de o necunoscută anvergură pînă acum, al Televiziunii noastre, ceea ce autorizează continuarea acestei iniţiative necesare, demne de cauze tot mai nobile, a serialului patriotic. In sfîfşit, serialul TV Războiul Independenţei ilustrează cu eficacitate o anumită sincronie a gîndirii istorice cu practica noastră cinematografică şi televizuală, consti-tuindu-se într-o operă omogenă în raport cu publicul larg, la ora actuală, a centenarului. FLORIAN POTRA • CULTUL VALORILOR FERME. — în semnificativa lui carte, Tropice triste (1955), etnograful francez Claude Levi-■Strauss, astăzi membru al Academiei franceze şi unui din cei mai de vază reprezentanţi ai sociologiei structuraliste, condamnă pe intelectualii primului pătrar al secolului al XX-lea pentru a nu fi studiat cu atenţia cuvenită două volume fundamentale : Cursul de lingvistică generală al lui Ferdinand de Saussure (1916) şi Principia mathematica (1910—1912) de Bertrand Russell şi R. N. Whitehead. în eseisticul său roman, Jocul cu mărgele de sticlă (1942), poetul în proză şi gînditorul germano-helvet Hermann Hesse (1877— 1962) exprimă o idee asemănătoare, denumind cu ironie şi supărare întregul nostru ev drept „epoca foiletonismului". Tendinţa ambilor autori e identică : osîn-direa diletantismului, a culturii superficiale şi facile, a unei predilecţii pentru vagi cugetări formulate adesea cu talent şi în tipare atrăgătoare dar fără temeiuri solide şi fără acea neobosită, înverşunată adîncire a cunoştinţelor care singură che-zăşuieşte şi buna credinţă a cercetătorului, şi probabilitatea obţinerii unor rezultate valabile. Pentru a putea ieşi din „foiletonism", Hesse propunea studiul amănunţit şi sever al muzicii, al matematicii, al astronomiei şi lingvisticii. De fapt, ca şi Bertrand Russell ori David Hilbert, avea în vedere generalizarea logisticii, a încercării de a matematiza toate ramurile cunoaşterii şi toate creaţiile gîndirii. Muzica, în special, şi mai îndeosebi cea veche, a lui Johann Sebastian Bach, dar şi seria-lismul contemporan puteau sprijini şi justifica o astfel de reconsiderare a rigorii drept bază a unei atitudini culturale scăpată din făgaşul uşurătăţii şi de sub zodia versatilităţii. Dar şi lingvistica, cea de la Saussure încoace, ea însăşi inves- tită cu prestigiile şi autoritatea unei concepţii strict ştiinţifice a fostei (nu rareori imaginative) filologii putea servi ca punct de referinţă şi unealtă de orientare către un sistem anti-foiletonistic. Iată de ce eroii povestirii (cu oarecare trăsături de ştiinţă fantastică) din Glasperlenspiel sînt cu toţii iscusiţi muzicanţi (de nu mai bine zis Tonsătzeri, experţi în aşezarea şi combinarea notelor şi tonurilor), erudiţi ai istoriei muzicii, matematicieni şi filologi ; în fapt adepţi convinşi, savanţi şi entuziaşti ai logisticii, aflîndu-şi liniştea, amenitatea şi izbăvirea de la matematizare1. Paralel cu Hermann Hesse, un alt autor, de data aceasta englez, J. R. R. Tol-kien (1892—1973), profesor de filologie la Oxford, şi-a îndreptat şi el atît de atrăgătoarea lui operă beletristică (Hobbitul, 1937 şi, mai tîrziu, cele trei masive tomuri care alcătuiesc legendarul ciclu Stă-pinitorul inelelor) către o elogiere şi o re vitalizare a valorilor ferme. Nu e în nici una din aceste scrieri vorba de o denunţare a inteligenţei ca atare ori a inspiraţiei de natură „sensibilă", ci de o trezire din iluzia preeminenţei jucăuşelor eşafodaje ale unei deşteptăciuni şi unei gracilităţi ce se bizuie numai pe abilitate şi puterea de a fermeca. Dacă Hesse pune accentul pe rigoare, matematică, muzică şi lingvistică (acestea două din urmă ele însele tot aspecte pitagoreice ale ştiinţei cifrelor şi combinării lor, în înţelesul — cel mai înalt — de exerciţiu, ca la Bach şi în cadrul diacriticii saussu-riene), Tojkien propune cititorilor săi — pe calea unor eposuri cu iz medieval — revenirea la respectul şi admiraţia pentru unele entităţi parcă date uitării ori trecute pe planul al doilea de moderni şi „intelectualişti-' : curajul, vitejia, răbdarea, fidelitatea — pe scurt, eroismul. Credem — şi ni se pare a nu putea fi acuzaţi de a exagera ori de a ne lăsa ademeniţi de o pornire spre comparatism — că şi Claude Levi-Strauss şi Hermann 1 Cf. Ion Barbu despre Jean Moreas : „Stanţa lui Moreas devine emul al enunţului matematic. Se înveşmîntă în aceeaşi frumuseţe canonică, datorită nu ştiu cărei celebraţii sumare, unei arte mai general concepută — a teoremei. Emoţia e mai profundă şi agravată parcă de densitatea pe care i-o conferă o formă avară. Muzicalitatea ei devine cea arhitectonică sonoră despre care vorbea Nietzsche : contrariul vlăguitelor simfonii simboliste. Stanţa devine o succesiune de intervale inteligibile, comensurabile : pure, într-un cuvînt". (Trad. Dinu Pillat). 66 VIAŢA ROMÂNEASCA Hesse si J. R. R. Tolkien au în comun şi în vedere constatări şi nelinişti înrudite, că tustrei dezvăluie aceleaşi racile şi tind către folosirea unor leacuri ana-loage. Hesse se referă la „un limbaj şi o metodă universală, ca să poată exprima toate valorile şi noţiunile spirituale şi artistice şi să le reducă la acelaşi numitor comun". E uşor a desprinde faţetele şi izvoarele acestui „limbaj comun" ; contribuie în mod egal la făurirea lui semiotica generală, logistica (matematizarea), structuralismul (analiza materialului ca atare) şi teoria numerelor, concepţii de care sînt legate numele lui F. de Saus-sure, B. Russell, CI. Levi-Strauss, James. Frazer, C. G. Jung şi Mircea Eliade. Jocul cu mărgele de sticlă — exutoriul şi invenţia lui Hesse, modelul doar puţin ironizat şi fantaziat al unui computer şi forma nu dirimant superioară a unei distracţii copilăreşti — are într-însul ceva din absoluta naivitate a unui abac, din fulgurant operanta simplicitate a binarului cibernetic şi din dezarmanta „sărăcie cu duhul" a mătăniilor. Dar cuprinde şi numerologia lui Pitagora, idealităţile lui Platon, motorul central al lui Aristotel, atomii ireductibili ai lui Democrit, întreaga reversibilitate a geometriei analitice şi însuşi sistemul reprezentărilor grafice al ecuaţiilor, variabilelor şi curbelor alcătuite din şirurile numerelor naturale şi imaginare. între ştiinţa calmă şi nedile-ţantică a lui Hesse şi reevaluarea eroismului (supus binelui, nu cauzelor violenţei pure) de către Tolkien, deosebirile sînt numai de formulare şi ţintuire a reflectorului asupra unor puncte preferenţiale. Lor li se adaogă desigur şi mai vechea filosofie a lui Alphonse de Châteaubriant (1877—1951), unde accentul cade pe autocontrol, disciplinarea firii şi, mai cu seamă, posibilitatea transformării eului prin-tr-o metanoie izvorîtă din stăpînirea de sine şi apriga, cutremurăloarea voinţă de transmutare (Răspunsul Domnului, 1933). Dacă muzicii romantice ori impresioniste Hesse le preferă pa cea renascentistă, preclasică, pe a lui Bach şi a fiilor săi, pe a celor doi Scarlatti şi pe a lui Mo-zart, e pentru că le consideră armonii şi „texte" lesne traductibile în reprezentări grafice şi sisteme de combinaţii, aranjamente şi permutări cifrice. (Apare aici o izbitoare analogie cu teoreticienii noului val, şi ei obsedaţi de ideea unui scris supus traiectoriilor şi graficelor matematicii). Totul e ca variatele rezultate ale unor fugitive şi neorganizate impresii să nu ia locul unor construcţii bine chibzuite şi cu arhitectonică şi meşteşugărească rîvnă realizate. Nu departe de viziunea aceasta „nefoiletonistică" stă şi cugetarea lui Tolkien — în ciuda fanteziei, precumpănitoare la el —, pentru care primordiale şi axiomatice sînt înseşi esenţele educaţiei britanice, mai de grabă făuritoare de caractere decît grijulie de acumularea de cunoştinţe, iar caracterul nu poate pretinde a exista fără curaj, putere de îndurare şi sacrificiu, răbdare şi tărie, pe scurt fără o anumită doză de eroism şi înţelepciune. Aceasta-i teza romanului Hobbitul şi a trilogiei Stăpînitorul inelelor (1955), vastă epopee tînjind la revalorizarea virtuţilor medievale şi donqui-joteşti, în realitate perene (cum o şi dovedeşte opera lui G. K. Chesterton ori a lui Rudyard Kipling) şi reductibile şi ele la vitejie, devotament şi sete de dreptate. între Tolkien şi Hesse, între empirist şi liric, deosebirea e doar aparentă. (în substraturi există un numitor comun). Nu avem de ce ne mira şi nici a bănui contradicţii. Jocul cu mărgelele de sticlă— simplu ca abacul, binarismul şi mătăniile, dar şi complicat şi subtil ca jocul de şah, combinaţiile aritmetice infinite, „jocurile strategice" ale lui John von Neu-mann şi Oskar Morgenstern ori calculul probabilităţilor şi interacţiunile grupurilor de unităţi — deşi e atît de stăruitor preocupat de „seriozitate", „tehnică" şi specializare, aşadar de rigorism, şi cu toate că respinge atît de necruţător orice fel de frivolitate şi orice rezolvare epidermică, îşi dă bine seama de indisolubila conexiune dintre cunoştinţele exacte şi migăloase, pe de o parte, şi principii pe de alta. Matematica, lingvistica, astronomia şi muzica sînt chemate a vădi nu numai forajul în adîncime şi însuşirea fără greş — cu militară străşnicie — • a tuturor „datelor" şi „capacităţilor", ci manifestă şi credinţa nedesmintită în valoarea culturii generale. Merg mînă în mînă şi la perfectă egalitate ideea echivalenţei numerice dintre semnele matematice şi cele muzicale şi convingerea că repreţuirea cunoştinţelor ferme ţine deopotrivă de o educaţie neconcesivă şi de formarea de caractere în stare a birui greutăţile, încercările şi silniciile prin eroism, perseverenţă, dîrzenie şi sila de auto-compătimire. Strădania de a găsi o simbolică valabilă deopotrivă în muzică, matematică şi. lingvistică — paralelă cu impulsurile electrice şi cîmpurile electromagnetice comune sunetelor şi culorilor —, de a stabili şi întrebuinţa un „limbaj" general CĂRŢI — OAMENI — FAPTE 67 accesibil tuturor ştiinţelor, activităţilor şi artelor ori de a statornici, fie şi imagistic, o „principialitate" deschizătoare de ■drumuri către semnificanţi, arhetipuri, esenţe şi finalităţi constituie poate (desigur, ne-ar veni mai la îndemînă a spune) sensul major al unor cărţi ca Das Glas-perlenspiel ori ca trilogia lui Tolkien. în nici una nu se urmăreşte şi nu se prea-înalţă o specializare strimtă, lipsită de perspectivă şi de înţelegeri vaste — ori acţiuni ieşite de sub controlul conştiinţei binelui şi răului. Hesse îl descrie cum nu s-ar putea mai limpede pe elevul ori ucenicul fără cusur : „numai două ţeluri şi idealuri : să fie pe cît posibil desăvîr-şit în specialitatea sa şi să menţină vitalitatea şi elasticitatea specialităţii sale şi a lui însuşi ştiind necontenit că această specialitate este legată de toate celelalte discipline şi aliată cu toate. Acest al doilea ideal, idealul unităţii interioare a tuturor eforturilor spirituale ale oamenilor, ideea universalităţii şi-a găsit în jocul nostru magnific (jocul cu mărgele de sticlă) cea mai desăvîrşită expresie." 1 Pînă la urmă Joseph Knecht, eroul lui Hesse, părăseşte Castalia, mediul oarecum artificial şi aseptic al jucătorilor de mărgele şi se înapoiază în lume, aşa cum şi bobiţii lui Tolkien revin acasă, după în-frîngerea forţelor întunecate ale lui Sau-ron, spre a lichida nefasta dominaţie a şirifilor. Din operele ambilor autori se pot deduce însă concluzii generale aproape identice, la rîndul lor în conformitate cu spiritul obiecţiunii lui Claude Levi-Strauss. Concluziile acestea nu pot fi decît : a) necesitatea însuşirii şi practicării unor cunoştinţe de absolută rigoare, ne-fluşturatecă, nefoiletonistă ; b) necesitatea existenţei şi adoptării unor principii şi unei culturi generale fără de care — cum scrie Hermann Hesse — pînă şi „vapoarele şi trenurile merg anapoda", iar tehnica şi specializarea sînt ameninţate cu dispariţia, în timp ce cultura şi civilizaţia sînt laolaltă împiedecate a progresa, ba şi a dăinui ; c) necesitatea formării de caractere omeneşti prin disciplină, învăţătură, consideraţie adîncă pentru valorile spirituale, contemplaţie şi meditaţie, deoarece numai fiinţele dăruite cu un asemenea caracter sînt capabile de a desă-vîrşi atît treburi de rînd cît şi lucruri de seamă, secretul nefiind altul decît curajul, tăria lăuntrică, puterea de îndurare, capacitatea de a nădăjdui şi transformarea în reflex a preceptului că nu din răul şi nefericirea altuia poate rezulta binele propriu, în cele din urmă luminîn- 1 Trad. Ion Roman. du-se şi adevărul că valorile materiale sînt indisolubil legate de cele spirituale şi sufleteşti. Cultul valorilor ferme, reevaluarea lor pe bază de experienţă şi de constatări practice, se arată a fi o tendinţă şi, în aceaşi măsură, o nevoie pe întreg întinsul lumii. Parcă mai ales un Vasile Pâr-van ori un Grigore C. Moisil oferă în cadrul culturii noastre — care nicicînd nu a despărţit specializarea de principii şi cunoaşterea de puritatea caracterului — exemplu celor ce consideră autori ca Hesse şi Tolkien ori mişcări ca logistica şi structuralismul ca motive şi teme vrednice de reflecţiuni grave. Nu ni se cere a le împărtăşi — autorilor şi teoriilor acestora — întru totul părerile, formulele şi maniile (divinizarea cabalistico-pitago-reică a cifrelor ori exclusivismul atot-stăpînitor al „structurilor" nu ne orbesc, iar „virtuţilor cavalereşti" ne pricepem a le găsi necesarele completări), ne este însă tare de priinţă a cugeta pe marginea spuselor şi sugestiilor lor. • MORE GEOMETRICO. — Existenţa în lume, astăzi, a mai multor colecţii consacrate artei geometrice, precum şi periodica organizare de expoziţii cu aceeaşi temă — apar lucrări de Mantegna, Ce-zanne, Mondrian, Kandinsky, ale cubiştilor, constructiviştilor şi şcolii lui Vas-sarely — îndeamnă către o trecere în revistă, fie şi sumară, a subiectului. Rene Huyghe, în frumoasa şi erudita sa carte Forme şi Forţe (de la atom la Rembrandt) — Paris, 1971 — a stăruit îndelung asupra acestei constante artistice : geometrismul, stabilind unele principii la prima vedere surprinzătoare. Geometria, recunoaşte Huyghe, este inerentă structurii mintale omeneşti, face parte din categoriile ce au putut fi denumite apriorice. Mintea concepe „formele primare" (adică geometrice). Ele există însă pretutindeni : în natură (cristalele, structura atomului, macrocosmul), în imaginile hipnagogice (ale presomnului), în fosfene (imagini obţinute prin apăsarea globului ocular). înainte de Cezanne, Miro, La Fresnaye, Mondrian şi op art. natura îşi dezvăluie adîncu-i geometrism, existînd o semnificativă corespondenţă între modelele geometrice inventate de oameni şi dispozitivele materiei, atît infini-tesimale cît şi cereşti. Figurile geometrice sînt deopotrivă structuri ale minţii şi ale realului. Geometria, altfel spus, „e naturală", trădează un acord secret între inteligenţa noastră şi alcătuirea lumii. 68 VIAŢA ROMÂNEASCĂ Ambele geometria concepută mintal şi geometria realităţii, mărturisesc, dupa Huyghe, un fel de complicitate intima. Dacă-'i asa, rezultă că schemele geometrice nu vin din natură spre a se înscrie în spiritul omului şi nici nu sînt proiectate de acesta asupra lumii spre a o face mai lesne inteligibilă ; ele „se recunosc' reciproc, de pe un tărîm pe altul şi se salută de pe un mal pe celălalt. Grecii, renaşterea, arta gotică, teoriile numărului de aur au fost perfect conştiente de acest universal geometrism vădit atît de grăitor de cristalografie, de hexagonul fagurelui de miere, de radiolare, de universul însuşi cu elipsele, parabolele şi distanţele sale ridicate la pătrat. Cubismul, suprematizînd şi exprimînd agresiv geometrismul, nu mai pare aşadar un artificiu, o născocire „intelectuală" (de nu intelectualistă), o stridenţă ; după cum nici pînzele unui pictor atît de cumpătat ca Cezanne nu se mai arată izvorîte exclusiv din considerente doctrinare. Şcoala optică a lui Vassarely — atît de răspîn-dită şi ramificată — îşi găseşte şi ea temeiuri istorice şi mai ales „fizice" nebănuite, iar toţi artiştii plastici care acordă preponderenţă formelor şi efectelor geometrice ies din zona lor abstractă şi teoretică spre a fi identificaţi drept exponenţi ai reprezentării unei realităţi incontestabile. Căci la capătul oricărei viziuni geometrice în artă stă afirmaţia că geometria nu e numai o creaţie a geniului uman ci există în „economia generală" a lumii, a dublei lumi umane şi naturale. Se ajunge astfel la înţelegerea mai adîncă, mai dreaptă a unui gen de arta părînd a fi la prima vedere strict cerebral, iar dihotomia „făcut" şi „natural" îşi pierde din intransigenţă, opoziţiile con-fundîndu-se aproape într-un tot indisolubil. Iar „arta" — dintre toate cîte sînt „în cer şi pe pămînt" s-ar zice că-i cea mai „nenaturală" — se arată şi ea, şi tocmai prin intermediul extremismului geometric, mai puţin „depărtată", mai strîns unită cu sisteme şi regiuni dintre cele mai elementare, mai liberă de orice intervenţie cultă, de orice efort al voinţei şi reflecţiei. Iată cum specia de artă socotita absolut cea mai „nenaturală" se impune, oarecum, ca imaginea şi contrapartea unor adîncuri ale firii ; nu se înrudeşte ea oare cu sedimente psihice, fiziologice, cu structuri de bază ale vieţii ? Mai de grabă decît a duce în domenii subtile şi ascuţite ale minţii, arta geometrică pare a încheia o buclă, a intensifica (colora) arierplanurile cele mai durabile, şi de putem spune astfel, mai axiomatice. Inconştientul artistului geometric nu ştie cumva de substratul acesta pe căi mai directe şi mai tainice decît ochiul aşa-zisului realist ? Da, mai presus de orice alt calificativ, artistul geometric se dovedeşte a fi un cunoscător, un exponent al realităţii ! Un paradox deductiv final poate că împacă — pascalian şi cartezian — spiritul de fineţe, spiritul de geometrie si simţul comun, spiritul geometric fiind şi el aspiraţie spre desăvîrşire şi lucru mai răspîndit şi mai fundamental în lume decît s-ar fi crezut. N. STE1NHARDT PUNCTE DE VEDERE CU O CONTRARIATĂ, TRISTĂ BUCURIE... A apărut după o lungă, prea lungă aşteptare, studiul lui Ovidiu Cotruş despre Opera lui Mateiu cdragiale, această ieşire la lumină coincizînd cu plecarea în lumea umbrelor a autorului ei. Dacă despre critic şi cartea sa aveam în genere motive omeneşte explicabile să nu ne spunem neapărat cuvîntul, moartea aceasta întru totul regretabilă şi tragică nu a fost de natură decît să ne sporească reţinerile. Dar a biruit pînă la urmă gîndul, adică raţiunea, luciditatea şi simţul dreptăţii care ne impun totuşi anumite datorii, căci în numele lor înseşi credem că a gîndit şi a scris prietenul nostru dispărut.. El a fost un intelectual întreg şi o minte cu totul superioară încît ar merita poate ca nimeni altul omagiul pe care i-1 aducem de iapt aici încercînd a spune adevărul in legătură cu unele, dintre numeroasele, interpretări cuprinse în cartea sa. Nu vom face o „dare de seamă" şi nici o critică de ansamblu, dar nu ne putem împiedica să observăm stilul degajat al comentariului, capacitatea analitică ieşită din comun, subtilitatea pe care atîtea din paginile sale o pun în valoare. Opera iui Mateiu Caragiale sporeşte indiscutabil înţelegerea unui autor destul de dificil, şi analiza aceasta făcută „pas cu pas" e în modul cel mai înalt profitabilă, oferind chiar în sine o lectură plăcută. In ciuda ispitei permanente a divagaţiei erudite sau numai colaterale (căci această carte e în primul rînd un comentariu, un serial de note de lectură) Ovidiu Cotruş se menţine în limite fireşti ş! am zice rezonabile, ferindu-se de orice „alunecuş" (poate cu unica excepţie a referinţei la Gobineau despre care totuşi ni se spune : ,,Nimic din toate acestea în „Craii de Curtea Vec?ie. . ." p. 408). Autorul pare preocupat mai mult de a înţelege decît de a risca interpretări noi, de a adînci decît de a stabili noi repere de judecare. El nu vine cti o „idee" critică nouă ci cu un spirit de comprehensiune judicios şi aplicat, rati-l'icînd sau contrazicind opinii semnate uneori de numele cele mai ilustre ale criticii româneşti. Terenul pe care păşeşte a fost îndelung fră-mîntat de critică şi Ov. Cotruş îşi concepe lucrarea într-un spirit de polemică deschisă cu majoritatea celor care l-au precedat, fără a marca totdeauna si punctele (după noi, esenţiale) în care el se întîlneşte cu ei sau le confirmă constatările. N-am avea nimic împotriva acestui procediment (operaţia fiind dintre cele mai utile, mai ales în cazul vreunui autor intrat deja în tradiţia criticii), dar credem că era de o minimă obligaţie citirea exacta a textului combătut sau rezumarea corectă a ideilor celui pus astfel în cauză. Constatarea ne-a surprins încă de la apariţia acestor pagini critice în „Familia" ; am crezut a4 unei că autorul lor a fost obligat la o anumită simplificare, date fiind condiţiile publicării într-o revistă a unui studiu atît de amplu. Ea s-a repetat aidoma în acest volum de par-turienţă totuşi trudnică, fără ca autorul să explice situaţia insolită a acestor referinţe, numeroase într-o carte de certă erudiţie. Aşadar, ,,afirmaţia Iui Vla-dimir Streinu e inexactă" (p. 226), „Pomp. Constanti-nescu face două afirmaţii necontrolate" (p. 343) : scriitorul s-a văzut categorisit drept „evocator realist" de către ..critici grăbiţi" (p. 131) ; „intervenţia Iul Al Paleologu e binevenită" (p. 396) : cutare afirmaţie a lui Ov. s. Crohmăl-niceanu „este de neînţeles" (p. 309). Dar, decît toti aceştia la un loc, cel mai mult a greşit autorul acestor rînduri : „A. G. ignorează" nu mai ştim ce (p. 394) ; „teza Tace-luiaşil nu se poate susţine" (p. 274) „A. G. şi-n ales iarăşi o cauză pierdută" (p. 396). Unde si cînd ? ne putem întreba. In legătură cu ce ? Desi cunoaştem destul de bine literatura problemei, nu am putut identifica nici noi o parte clin seriile acestea de in- terpretări cu care Ovidiu Cotruş. se arată de cele mai multe ori în dezacord. Dar cititorul comun ? Se va încrede orbeşte în ceea ce i se dă de cele mai multe ori doar între paranteze ironice, fără a i se oferi îndrumarea elementară spre textul incriminat ? Indiferent de stima pe care o purtăm autorului şi de recunoaşterile pe care sîntem fericiţi a le consemna zici pe hîrtie, ne grăbim cu toi atîta hotărîre să spunem că procedeul acesta este absolut inadmisibil, viciind fundamental dialogul pe care criticul a crezut cuvenit să-1 iniţieze cu alţi confraţi. Şi. aceasta, cu atît mai vîrtos cu cît în cazul nostru (pe care, fireşte, îl cunoaştem mai bine), Ov. Cotruş nu a dat nici măcar un singur citat întreg, aproape niciodată o frază întreagă şi n-a rezumat decît sumar şi deformat una sau alta din seria noastră de interpretări, care i-au stat mereu în centrul atenţiei, şi pe care noi avem lipsa de modestie să le considerăm deschizătoare de discuţie, iar în cazul că nu au fost esenţial contrazise de cineva, chiar valabile. Vom da un singur exemplu care depăşeşte simpla dispută (fie ea şi amicală) în doi şi poate interesa istoria literară chiar mai mult decît situaţia respectivă în cadrul operei lui Mateiu. Ov. Cotruş se opreşte mai mult asupra acestei probleme adueîndu-ne unele elogii, pentru a ne şi dojeni mai apoi că am fi victima „temperamentului" nostru prea „viu". în stare să ne „joace uneori feste" (p. 268). E vorba de ideea pe care am susţinut-o că Pirgu nu poate fi introdus în categoria clasică a parvenitismului (alături de un Dinu Păturică, lancu Urmatecu etc.) şi că dimpotrivă, în comportamentul lui Paşadia nu lipsesc note din psihologia unui parvenit. A fost debutul nostru în critică în 1969 şi în forma Iui adevărată, studiul s-a publicat în Semne şi repere (1971) sub titlul Notă despre un parvenit. Ov. Cotruş contestă de plano această interpretare rără a. 70 VIAŢA ROMÂNEASCA discuta toate argumentele şi o prezintă drept un soi de năstruşnicie caracteristica pentru un simplu amator de pa-radoxe, reproşîndu-ne în final că întru susţinerea ei am raportat ficţiunea lui Mateiu la planul realităţii şi deci am căzut în eroarea combătută de noi, a lui N. Iorga, care condamna Craii. . . pentru că ar fi o „restituire istorică greşită". Or, de la început avem neplăcuta surprindere să constatăm că Ov. Cotruş, atribuind ideea aceasta unui critic ,,sedus de atitudinile cele mai riscante" cum ne numeşte, ignoră (sau trece cu vederea) că ea a fost în parte susţinută si de alţii. Paşadia e numit chiar „un parvenit" de Serban Cioculescu (Crepusculul aristocraţiei in roman in Varietăţi critice, 1966. p. 396), iar psihologia sa plebeiană a fost denunţată de Edgar Papu (Destinul „ghepardic" în Feţele lui lanus, 1970, p. 230). Cît priveşte ,.parvenitul" Pirgu, a existat o întreagă controversa între Mircea Berindei (Motive literare din „Craii"... în context comparatist în „Rev de ist. şi teorie Ut.", XXII, nr. 3. 1973, p. 441) şi Al. Oprea pe această temă, primul susţinînd că personajul matein „nu ilustrează de cit accidental motivul literar al parvenitului", şi că i s-ar potrivi mai bine caracterizarea de „corupător". (Replica lui AI. Oprea, în Mateiu Ca-ragiale — izbăvirea artistului în : Mitul faurului aburit, 1974. pp. 205—216 ; noi i-am atribuit pe cel de „bufon", cum îl şi numeşte atît Paşadia cît şi povestitorul). Oricum, Gorică e un personaj care, ca şi celelalte creaţii ale lui Mateiu, nu se încadrează într-o tipologie clasică. Agitat, dar fără un scop anume, urmărind şi căpătuiala, dai' compromiţîndu-şi-o prosteşte, lipsit de simţul oportunismului politic, disolut, ruinat fiziceşte, mişcat de pura voinţă de a perverti, el nu are psihologia coerentă a omului care va ajunge şi nu putea fi beneficiarul momentului imediat postbelic, încît finalul acela forţat, în care-1 vedem multti-milionar. deputat, proprietar de castel istoric, este fals şi imposibil dacă ne gîndim la realităţile de atunci. Or această raportare la realitate ne este reproşată de Ov. Cotruş, deşi noi am Xă-cut-o doar pentru a nega realitatea personajului ca încar-nînd un anumit tip social. împotriva tuturor . criticilor care au susţinut exact contrariul. Şi cum ar ii fost posibil astfel ? Pirgu e cel mai pregnant şi mai determinat istoriceşte erou al lui Mateiu — chiar dacă nu el e personajul principal di.n Craii ... şi nu în jurul său se roteşte lumea romanului (cum afirmă Ov. S. Crohmălniceanu în Literatura romană dintre cele două războaie mondiale, I). El ră mîne expresia cea mai terestră, cea mai trivială, la care prin ricoşeu se pot raporta şi personajele mult iubite şi mult slăvite ale autorului. Chiar cu un rol negativ, de contrast şi deci secundar, el este indiscutabil o creaţie „realistă", dovedind marea putere de observaţie a autorului — o virtute pe care şl-o compromite cu finalul acela absurd. Faptul de a fi afirmat că „structura scrierilor lui Mateiu Caragiale nu se potriveşte cu aceea a realismului clasic, aşa cum 1-a statornicit tradiţia secolului al XlX-lea (Ov. cotruş, op. cit-, p. 273) nu înseamnă că aceste scrieri şi mai cu seamă Craii. . . n-ar conţine şi elemente realiste, care pot fi examinate într-un studiu colateral, cum e micul nostru eseu despre parvenitism. Dealtmlnteri, deşi ne ceartă pentru faptul că l-am tratat pe Pirgu „ca pe un personaj în carne şi oase, între-bîndu- [nej asupra veridicităţii lui, adică a posibilităţii lui de existenţă în cadrul societăţii evocate de scriitor" (p. 271), cînd de fapt el „este o invenţie a lui Mateiu", Ov. Cotruş însuşi procedează în acest fel, aducînd tot soiul de precizări istorice, documentare, chiar în cazul unor personaje mai depărtate de realitate decît Pirgu, anume Aubrey de Vere (p. 77), sau abia pomenite ca tLeuchtenberg-Beauhar-nais (p. 144). Să mai adăugăm că Ov. Cotruş ignoră (sau trece cu vederea) ceea ce am încercat să probăm în fond : că personajele lui Mateiu nu pot fi judecate cu măsuri comune sau încadrînd o psihologie tipică. Cu Pirgu ne aflăm (scriam noi, op. cit., p. 65) ,,pe un alt teren social de acţiune decît cel clasic al parvenitului" ; „el este un om cu stare, cum zice el. nu «un terchea-berchea» oarecare, ci un «fecior de boier». De fapt e fiul unui negustor bogat (levantin probabil) cu numeroasă progenitură şl care se încăpătîna să nu moară, lipsindu-şi astfel odrasla ele beneficiul moştenirii integrale" (idem, p. 65). Ov. Cotruş persiflează această interpretare : „Puţin probabil ca un bogat negustor levantin să fi locuit în mahala la Jarca-leţi şl să aibă o progenitură chiar atît de numeroasă" (p. 273). Or, textul lui Mateiu este cît se poate de clar : ..Ei. să fi crăpat Sumbasacu Pirgu cu zece-doisprezece ani înainte, să-i fi lăsat de atunci cei douăzeci de mii de lei ce se cuveneau fiecăruia din cel opt copii rămaşi din şaptesprezece cît fuseseră. ..." Ni se pare un model de lectură inadecvată, cum in cartea lui Ov. Cotruş sînt nu numai unui. Alt exemplu : noi arătasem că între Pirgu şi Paşadia se realizează o oarecare confuzie, dată fiind totala lor lipsă de moralitate, dar precizam : „Nu încercăm aici o reabilitare a lui Pirgu" (p. 70) ; iar Ov. Cotruş traduce : „A. G. il disculpă pe Gore Pirgu de acuza de parvenitism" (p. 271). Toată argumentaţia noastră avea un scop mai mult decît vădit : să arate că departe de a-şi judeca tranşant şi definitiv personajele, atitudinea autorului e ambiguă. In ciuda aversiunii sau a evlaviei pe care le-o arată povestitorul, el oferă şi elemente care le atenuează contrastele. Avem deci toate motivele să regretăm felul în care Ovidiu Cotruş a citit textele noastre critice. Trecînd peste ceea ce e esenţial în ele (Mateiu Caragiale şi stilul evocării şi Mateiu Caragiale sub pecetea tainei), el s-a oprit la amănunte, pe care le-a interpretat de multe ori arbitrar şi inadecvat. Din tot ceea ce am susţinut în primul rînd. el n-a relevat decît o presupusă eroare : că am fl atribuit operei lui Mateiu „cea mai importantă tentativă de dezagregare a romanului de tip clasic (de fapt realist)", atrăgîndu-ne atenţia că „o tentativă se desfăşoară întotdeauna la nivelul conştiinţei, al proiectului intenţional al autorului". De acord că Mateiu nu şi-a teoretizat nicăieri intenţiile, n-a iscălit manifeste şi nu a schiţat vreo artă poetică. Dar, cu voie sau mai ales fără, opera lui divulgă o tendinţă, un sens, trădează o anumită orientare şi poate deci juca un rol activ în cadrul evoluţiei unui gen. Aceasta cu atît mal mult cu cît însuşi Ov. Cotruş s-a străduit — printr-o frumoasă contrazicere — să-i „descifreze proiectul intenţional, sau lumea de proiecte intenţionale", cum se exprimă în termeni mai pretenţioşi (p. 17), pentru ca şi mai la vale, să vorbească de ceea ce ne interzisese nouă a descoperi, anume de „proiectul intenţional" al Crailor . . „ diferit de cel al ciocoilor vechi şi noi (p. 412). ISă mai înţeleagă cineva ceva ! Ne oprim aici, deoarece discutarea mai în amănunt a felului în care Ov. Cotruş ne-a citit textele nu poate fi pentru cititor profitabil, ci doar pentru noi regretabil. Dar nu înainte de a ne opri asupra cltorva din ipotezele PUNCTE DE VEDERE 71 si afirmaţiile sale în chestiuni generale, fapt pe care încercăm a-1 face în cea mai perfectă bună credinţă si mai ales. (aşa cum nu şi-a conceput Ovidiu. Cotruş dialogul cu noi), ca şi cum acesta ar putea în orice clipă să ne şi răspundă. Vom trece în grabă peste încercarea lui, făcută cu o ciudată stăruinţă, de a identifica „ţicneala" multor personaje mateine cu epilepsia : „Epilepsia sau manifestările epileptoide au obsedat conştiinţa scriitorului. Le-am întîlnit, sub formă atenuată, în comportamentul lui Mlhnea şi al lui Aubrey de Vere, ca şi în mersul cata-leptie al acestuia. Manifestările epileptoide' ale lui Paşa-dia sînt — după cum se zvoneşte — mai accentuate, iar în Sub pecetea tainei va apărea un personaj epileptic în sens clinic" [Ministrul] (p. 205). Nimic mai inexact decît toate acestea. Faptul că Aubrey de Vere trece pe stradă grăbit, absent şi cu o privire fixă pe lîngă povestitor într-o anumită împrejurare, nu ne indrituieşte să-1 categorisim drept victimă a unei crize de epilepsie, iar mersul său drept, „catalep-tic". Epilepsia are cu totul alte manifestări exterioare ; în nici un caz crizele ei nu pot fi prevăzute cu zile mai înainte, în aşa fel încît bolnavul să-şi ia măsuri de precauţie, să se izoleze de ceilalţi după ce şi-au luat rămas bun în toate formele, cum face Paşadia. In nici un caz victima unei crize nu poate sări (ca Ministrul din Sub pecetea tainei) pe furiş dintr-o trăsură şi a se îndrepta spre un loc ascuns unde să se lase pradă efectelor ei. Epilepsia e dealtfel incompatibilă cu viaţa pe care o duce Paşadia ; consumul de alcool şi celelalte abuzuri ar provoca numaidecît o criză. Ceea ce e cert a că boala lui are anumite forme de manifestare ciclice foarte distanţate, lăsîndu-i în răstimp perfecta luciditate a minţii. Singurul sau cel mai sigur lucru care se poate spune despre problema căreia Ov. Cotruş îi dă o formulare şi extindere exagerată (..Faptul că fPaşadia] se închidea singur cînd simţea că se apropie furiile [. . .1 probează, refuzul conştiinţei sale, surghiunită într-un trup robit blestemului, de a accepta eu resemnare această pierdere psi-ho-somatică a libertăţii. Pierderea ei pneumatică, incapa-pacitatea comunicării cu alte conştiinţe, refuzul general umanului şi angoasa în faţa binelui întregesc imaginea de damnat a lui P". p. 205) e că Mateiu. în tendinţa lui de a spori misterul personajelor sale, le atribuie şi componente patologice, cîestul de nelămurite medical vorbind, dar interesante sub specia psihologiei inexplicabile sau sucite — fapt pe care noi înşine l-am relevat de mult (S. şi r,, p. 34). O problemă fundamentală însă, care nu poate fi ignorată de oricine se ocupă ~de opera ultimului Caragiale e aceea a situaţiei sale sociale, faptul că nu şi-a realizat cariera dorită — ceea ce i-a întunecat viziunea asupra realităţilor sociale ale epocii sale. Şi tatăl său s-a aflat întru-cîva în această situaţie sau a resimţit-o ca atare. Ov. Cotruiş afirmă că Ion Luca nu a obţinut rîvnitul scaun de deputat „probabil pentru că nu avea studii juridice" (p. 393). E o ipoteză cu totul gratuită căci dacă, într-adevăr, pregătirea juridică e dominantă la mulţi oameni politici ai vremii nu ea, şi nici (ceea ce e mai real) experienţa de avocat nu erau determinante. Mateiu n-a năzuit să devină om politic ci să ocupe anumite funcţii pentru care "nu pregătirea juridică conta. Motivele eşuării lui Ion Luca în momentul colaborării cu Take Ionescu nu sînt deloc lămurite, dar e limpede că nu în calitate de jurist şi de orator a fost el acceptat în suita acestuia (căci T. Ionescu era un jurist şi orator de prima mînă !) ci datorită prestigiului său de cel mai mare scriitor român în viaţă şi relativei popularităţi. Cînd Ion Luca îşi îndemna fiul să-şi termine studiile de drept, nu o făcea pentru a-1 ajuta să ajungă „la situaţiile rîv-nite", ci pentru a obţine o patalama ca să poată ocupa un loc în administraţia publică. De nicăieri nu rezultă că tatăl vedea în fiul său un viitor om politic. Este mult exagerată afirmaţia că Mateiu ,,a trecut prin viaţă fără să priceapă nimic din mecanismele ei" (p. 394). în realitate, de cîteva ori a reuşit să obţină ceea ce dorise, inclusiv să devină un moşier, un om înstărit, dar, nu mai puţin, de alte două ori a lipsit puţin să-şi atingă scopul. Omul a avut şi oarecare ghinion în acele împrejurări şi nu a ştiut să stăruie. Dar calea chiverniselii o intuise foarte bine, iar documente publicate recent ne dovedesc că Mateiu se înscrisese prin anii '20 foarte oportun în partidul averes-can — de unde se vede câ nu trăia chiar cu capul în nori, aşa cum am vrea noi mai frumos să credem. Dealtminteri trebuie pusă sub semnul exagerării ideea despre indigenţă în care scriitorul ar fi trăit. întărită de ieremiadele sale constante pe această temă. In realitate, începînd din 1923 şi pînă. la moarte, el a putut beneficia de averea soţiei sale şi , deci a dus o existenţă îndestulată, fiind unul dintre cei mai bogaţi scriitori români de atunci. In copilărie nu a suferit nici o privaţiune deosebită şi nici în adolescentă. In afară de „pensia" pe care i-a servit-o tatăl său pînă în 1912, Mateiu vorbeşte în însemnările sale de unele „rezerve" neştiute de acesta, de care s-a putut bucura. Ele nu i-au îngăduit să ducă o existenţă princiară, de huzur, dar l-au făcut să se bucure de multe din plăcerile vieţii, mult peste ceea ce alţi scriitori contemporani cu el au trebuit să îndure. Rebreanu, de pildă, a dus o existenţă foarte precară, paralelă cu a lui Mateiu, în aceiaşi ani, exact pînă în 1920, data cînd cucereşte gloria cu Ion, fără a rămîne în ochii posterităţii modelul scritorului strivit de adversitatea oamenilor şi destinului. Perioada neagră a existenţei lui Mateiu durează de fapt mai puţin de zece ani, în ipoteza cea mai defavorabilă, adică din 1914, cînd cade guvernul conservator şi pînă în 1923. Nu ştim exact ce a făcut şl cum s-a putut întreţine în acest răstimp ; a fost totuşi scurtă vreme (1919— 1921) şeful biroului presei _ în Ministerul de Interne, şi altădată funcţionarul unei agenţii de ştiri. Probabil că adevărata mizerie scriitorul n îndurat-o abia în timpul războiului si după, epocă într-adevăr catastrofală pentru indivizii inactivi, pentru rentieri şi visători. Rămîne însă o problemă nerezolvată a biografiei scriitorului insistenta pe care a depus-o chiar şi în ultimul deceniu şi jumătate de viaţă pentru a ocupa diferite funcţii. In nici un caz nu se mai punea problema atunci de a se căpătui. E posibil ca să fi dorit a fi funcţionar îndeosebi în sectoarele care emu onorate mai degrabă cu decoraţii decît cu mari lefuri. E posibil ca el, uzufructuar al averii soţiei, dar nedispu-nînd de bani independent de ea. să fi dorit a-şi asigura o situaţie mai onorabilă în împărţirea veniturilor casnice. In sfîrşit, n-ar fi exclus ca să fi urmărit a-şi pune la dispoziţie serviciile sale ţării, aşa cum am afirmat mai de mult. ov. Cotruş ironizează această ipoteză : „De ce ? 72 VIAŢA ROMÂNEASCA Pentru că Mateiu nu se- considera din categoria oamenilor care slujesc, ci din aceea a celor ce sînt slujiţi" (p. 301). Situaţiile nu se exclud însă, ba fac parte din categoria eticii vasalităţii şl serviciilor nobiliare. Mateiu l-a slujit în modul cel mal naiv şi credincios pe A. Bădărău în perioada cît i-a fost şef de cabinet, aşa cum mărturiseşte mal tîrziu. $i apoi, solicitînd un post de prefect, de ambasador la. .. Helsingfors sau chiar la o legaţie creată aci hoc, de cine se putea aştepta el să fie slujit ? Vom încheia evoeind un punct pe care am i'< (orit să-l evităm, dacă el nu era adus în prim plan de Ov. Cotruş anume încercarea noastră de a lua apărarea lui Mateiu împotriva alegaţiunllor celui mai redutabil critic român Ş. Cio-culescu. Nu numai că o menţinem şi acum, dar ne surprinde că ea nu a primit din partea unui monografist al autorului Crailor... o apreciere mai generoasă. Am scris paginile cele mai dure din publicistica românească împotriva marelui critic care întîmplător era pe atunci şi directorul general al instituţiei unde autorul acestor rîn-duri ocupa o modestă slujbă. Ov. Cotruş putea, ca cititor al lui Villiers de l'Isle-Adam, să recunoască în acest gest cel puţin o încercare de a dobîndi onoarea înfrîngerii Dar nu pentru aceasta am făcut-o şi cu atît mai puţin pentru a pleda neapărat „cauze pierdute" (p. 396), ci pentru că argumentele noastre sînt valabile, neatinse încă de vreo interpretare contrarie. Am încercat să luăm apărarea lui Mateiu pentru a afirma adevărul cu toate riscurile, aşa cum în împrejurarea de faţă am făcut acelaşi lucru, chiar dacă spre marea noastră mîhnire am tulburat în modul cel mai impios umbra regretatului şi de către noi Ov. Cotruş şi am parcurs cartea sa mai degrabă cu o contrariată, tristă bucurie. ALEXANDRU GEORGE Cărţi primite la redacţie PETRU ROMGŞAN, Ochiul lui Homer. [Versuri], Editura Dacia, 1977. (Debut '77). DOREL ŞORA, RADU CADELCU, Zmeul cel mic. Mini- basrae pentru adulţi. Editura Albatros, 1977. LUDMILA QHITESCU, Miez de anotimp. Versuri. Editura Eminescu, 1877. ION IUGA, Din Mar