Viaţa Românească ANUL XXXI Nr. 1-2 1978 OMAGIU TOVARĂŞULUI NICOLAE CEAUŞESCU MESAJUL UNIUNII SCRIITORILOR MULT STIMATE ŞI IUBITE TOVABĂŞE NICOLAE CEAUŞESCU Este un fapt de strămoşească şi dreaptă cinstire ca poporul nostru să aşeze în istoria lui acele date care, străbătînd timpul, se dovedesc a fi noi izvoare de lumină şi încredere în destinul său. O asemenea dată ce s-a înscris adine în conştiinţa contemporaneităţii noastre este aceea din 26 ianuarie 1918, ziua Dumneavoastră de naştere, a celui care, încă din adolescenţă, s-a integrat în rîndurile detaşamentului de avangardă al celor mai demni şi îndrăzneţi fii ai naţiunii, s-a alăturat, la 15 ani, mişcării revoluţionare a proletariatului. în iunie 1933, ca strălucit reprezentant al tineretului revoluţionar, odată cu intrarea în rîndurile Uniunii Tineretului Comunist din Bucureşti, aţi fost ales, alături de prestigioşi cărturari, membru al Comitetului naţional antifascist. Apoi, în 1936, ca secretar al Comitetului regional Prahova al U.T.C.-ului, prin bărbăţia cu care aţi înfruntat arestarea şi procesul de la Braşov, v-aţi situat în primele rînduri ale întregii mişcări antifasciste şi progresiste din România. Pentru conştiinţele înaintate de atunci — conştiinţe printre care se numărau şi atîţia tineri slujitori ai condeiului — detenţiunea tînărului luptător comunist Nicolae Ceauşescu la Doftana a însemnat unul din acele puncte de convergenţă cu mişcarea revoluţionară a celor mai curajoşi fii ai poporului nostru, implantând şi consolidînd şi în rîndurile intelectualităţii imperativele rezistenţei active împotriva fascismului, tot mai ameninţător pentru suveranitatea şi independenţa patriei. Alegerea Dumneavoastră, în 1939, în Secretariatul Comitetului Central al Uniunii Tineretului Cominist, curajul cu care aţi străbătut ţara pentru a reorganiza şi aduce tăria necesară atîtor comitete regionale ale tineretului comunist, modul cum aţi VIAŢA ROMÂNEASCA contribuit la organizarea manifestaţiei de 1 Mai sub lozinca „Vrem o Românie liberă şi independentă !", ca şi atîtea alte fapte de hotărîtă luptă revoluţionară şi patriotică, s-au înscris în analele istoriei acelui an furtunos, în toamna căruia avea să izbucnească cel de al doilea război mondial. Sînt anii cînd, iarăşi arestat, judecat şi condamnat, aţi înfruntat cu aceeaşi dîrzenie revoluţionară închisorile şi lagărul. Sînt, totodată, anii hotărîtori cînd, conjugîndu-vă eforturile cu cadre de conducere ale Partidului, din afară şi din închisori, aţi participat cu acea cutezanţă în gîndire şi de acţiune care vă sînt proprii la pregătirea şi realizarea actului eliberator de la 23 August 1944. Ca secretar general al Uniunii Tineretului Comunist, aţi imprimat, ca nimeni altul, dinamismul revoluţionar care a însufleţit eroismul bravilor ostaşi luptători pentru dezrobirea pămîntului Transilvaniei şi, dincolo de hotarele patriei, pentru victoria finală asupra fascismului. încă în primul număr legal al „Scînteii", din 21 septembrie 1944, vă afirmaţi preocuparea pentru educarea temeinică a fiilor poporului nostru scriind că „tineretul trebuie să se organizeze în grupe patriotice peste tot, în fabrici, sate, cartiere, în cămine, şcoli şi universităţi", argumentînd că, prin munca de educare în spirit democratic antifascist, tineretul va putea deveni „un factor activ în producţie, în ştiinţă şi cultură", că „educat în spiritul luptei antifasciste consecvente, tineretul va contribui la lărgirea şi apărarea libertăţilor democratice" şi „numai aşa poporul român va putea privi cu încredere în viitor, fiind sigur că fiii săi vor şti să apere cu viaţa lor libertăţile şi drepturile cîştigate". într-un asemenea spirit s-au călit, în acei ani grei ai începutului primele detaşamente ale acelor care, cu mintea şi braţele lor, aveau să înfrunte viitorul imediat, scriind an de an, generaţie după generaţie, noua istorie a ţării, făurind noul destin al poporului. în această nouă istorie, mintea şi inima Dumneavoastră s-au contopit tot mai intens cu mintea şi inima celor mai avîntaţi constructori ai revoluţiei noastre socialiste. Şi — o spunem aceasta cu vibraţia unei autentice mîndrii — printre aceşti constructori apropiaţi de Dumneavoastră, s-au aflat nu puţini dintre slujitorii credincioşi ai artei şi cuvîntului, prin cărţile, prin articolele, prin activitatea lor în rîndurile maselor. Eraţi cel mai tînăr secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, cel mai tînăr membru al Biroului Politic şi, pentru sen- OMAGIU TOVARĂŞULUI NICOLAE CEAUŞESCU 3 sibilitatea artei scriitoriceşti, faptul acesta era, încă de atunci, încărcat de nobile semnificaţii. Acele semnificaţii aveau să devină fapte de istorie cînd, prin sinteza de voinţă a tot ce are mai înaintat acest popor, aţi fost investit cu înalta funcţie de Secretar General al Partidului. Congresul al IX-lea, apoi Congresul al X-lea şi, cu atît mai pregnant, Congresul al Xl-lea au înscris, rînd pe rînd şi de pe o treaptă toi mai înaltă, o nouă eră în istoria socialistă a poporului român, deschizînd tot mai larg orizontul spre viitorul de aur al omenirii : comunismul. Construirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate s-a demonstrat în aceşti ani ca o vie, tot mai trainică, tot mai dinamică realitate, a cărei perspectivă de împlinire aţi definit-o prin profunda analiză a ceea ce s-a înfăptuit şi prin orientările, de clară certitudine, a ceea ce va fi România în viitoarele decenii. Neuitată va rămîne pentru noi clipa solemnă cînd, dînd glas voinţei celor douăzeci şi unu de milioane de români, Marea Adunare Naţională v-a investit cu titlul de Preşedinte al Republicii Socialiste România şi vi Sra înmînat sceptrul de comandant suprem al forţelor armate ale Republicii. Numele de România sună astăzi atît de mîndru în lume. Aceasta se datorează, îndeosebi, mesajului de pace, prietenie şi colaborare între popoare pe care Dumneavoastră l-aţi transmis, de atîtea ori, în numele poporului român, în nenumăratele călătorii efectuate pe toate meridianele pămîntului, după cum, de asemeni, tot Dumneavoastră vi se datorează principiile pe care, cu atîta autoritate, le-aţi promovat în relaţiile internaţionale cu privire la apărarea independenţei şi a suveranităţii fiecărui stat, la neamestecul în afacerile sale interne, la condamnarea folosirii forţei sau a ameninţării cu forţa, pentru securitatea şi cooperarea europeană, pentru dezarmarea generală, pentru o nouă ordine economică internaţională, pentru asigurarea dezvoltării continui a culturii, a artelor, a literaturii. în acest vast ansamblu de factori, graţie Dumneavoastră, stimate tovarăşe Nicolae Ceauşescu, capacitatea creatoare a poporului nostru a dat noi aripi spiritualităţii sale, a deschis noi orizonturi ştiinţei şi artei din România. Niciodată mai mult ca astăzi literatura n-a înregistrat mai multe opere valoroase, cu o tematică tot mai generoasă şi o gamă de mijloace de expresie tot mai variată. Festivalul „Cîntarea României", pe care tot Dumneavoastră l-aţi iniţiat şi l-aţi instituit ca pe un continuu 4 VIAŢA ROMÂNEASCA generator de talent şi vocaţie artistică, se demonstrează a fi un integrator de forţe creatoare. Şi astfel, scriitorimii noastre îi apare tot mai clar imensul potenţial de energie creatoare al poporului în infinita lui gamă de însuşiri, potenţial din care izvorăşte inspiraţia operelor noastre. De cîte ori v-aţi aflat în mijlocul scriitorilor, la conferinţele lor naţionale şi în dialog direct de lucru, Dumneavoastră ne-aţi adus noi temeiuri în a înţelege tot mai profund că literatura are a-şi descoperi mereu sursa în problematica omului contemporan, că raţiunea şi viziunea ei artistică trebuie să urmeze înseşi raţiunea şi viziunea pe care le determină Partidul Comunist Român în consecventa lui luptă pentru o mai dreaptă aşezare socială, pentru o mai mare capacitate de perfecţionare a omului şi pentru o afirmare mai puternică în lume a culturii noastre socialiste. în această lumină, pătrunşi de cea mai adîncă stimă şi dragoste, privim cu nestăvilită admiraţie şi mîndrie personalitatea Dumneavoastră, semnificînd, în fruntea Partidului nostru comunist, geniul întregului popor. Aniversarea zilei Dumneavoastră de naştere constituie pentru toţi scriitorii din România Socialistă — români, maghiari, germani, sîrbi şi de alte naţionalităţi — un nou şi fericit prilej de afirmare a ataşamentului lor ferm faţă de politica interna şi externă a Partidului Comunist Român, de angajare a tuturor forţelor noastre creatoare în marea cauză a realizării unei literaturi inspirate de tumultoasa noastră realitate, din realitatea României socialiste. Fie ca respectul şi dragostea noastră fierbinte să vă însoţească pretutindeni! Acum, cînd viaţa Dumneavoastră de muncă dăruită poporului, patriei şi partidului a ajuns la şase decenii, noi, scriitorii din România, vă facem strămoşeasca urare : LA MULŢI ANI ! UNIUNEA SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTA ROMÂNIA PENTRU GLORIA ŞI MĂREŢIA ROMÂNIEI SOCIALISTE Trăim cel mai accentuat moment de afirmare al poporului român în opera de construire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate. O caracteristică distinctivă a istoriei contemporane româneşti o constituie ritmul accelerat în care se desîăşoară. România este astăzi un stat deosebit de dinamic, cu unul din cei mai înalţi indici de dezvoltare, graţie efortului eroic al întregului popor, condus de un partid încercat, în frunte cu marele patriot şi revoluţionar care este tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Amploarea transformărilor înnoitoare petrecute în ultimul timp în viaţa ţării probează în modul cel mai convingător responsabilitatea şi maturitatea opţiunilor poporului român în momentele marcante ale devenirii sale istorice, capacitatea de a-şi alege conducătorii, de a propulsa pe scena istoriei personalităţi capabile să dea expresie, în condiţiile specifice ale epocii, necesităţilor şi aspiraţiilor sale profunde, împlinirile actuale sînt indisolubil legate, în conştiinţa poporului nostru şi în aceea a lumii, de activitatea secretarului general al partidului, preşedintele Republicii, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Slujind poporul care i-a încredinţat suprema demnitate în fruntea partidului şi a statului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu a imprimat întregii activităţi politice, economice şi sociale din ţara noastră spiritul profund revoluţionar, militant şi creator ce-i este propriu. Perioada actuală a istoriei noastre a fost marcată în chip deosebit de efortul fructuos pentru elaborarea şi transpunerea în viaţă — în condiţiile etapei edificării societăţii socialiste multilateral dezvoltate — a unui sistem de gîndire şi a unui program de acţiune în intimă concordanţă cu realităţile societăţii româneşti şi cu marile evoluţii transformatoare înregistrate la scară mondială. Anvergura ştiinţifică a gîndirii noastre politice, întruchipată în modelul românesc de creştere şi dezvoltare, se datorează clarviziunii, lucidităţii şi cuprinderii vizionare, cu care vocea cea mai autorizată a partidului, a poporului întreg, vocea secretarului general ne exprimă şi ne însufleţeşte. Fiul cel mai iubit al poporului nostru, al clasei noastre muncitoare, întruchipînid în sine cele mai alese însuşiri ale neamului românesc şi-a identificat din tinereţe viaţa cu lupta revoluţionară a poporului nostru pentru o viaţă liberă şi demnă. înalta conştiinţă a misiunii sale, credinţa nestrămutată în viitorul luminos al patriei şi poporului român, au fost flacără vie în inima tînărului şi neînfricatului comunist de-a lungul grelelor încercări din anii luptei ilegale. Prezenţa tovarăşului Nicolae Ceauşescu în primele rînduri ale luptei revoluţionare din ţara noastră şi ale construcţiei socialiste a înscris — pe ecranul propăşirii patriei — mereu mai înalte şi semnificative puncte de lumină, generatoare de noi şi noi izbînzi decisive în viaţa societăţii. Investit de partidul clasei noastre muncitoare, de întregul popor român cu înalta demnitate de conducător suprem al destinelor ţării, 6 VIAŢA ROMÂNEASCA tovarăşul Nicolae Ceauşescu ne-a arătat că prezentul şi viitorul nostru, al patriei, al copiilor noştri, se află în cele mai bune mîini. Anii care au urmat acestei învestiri au fost ani de maximă amplitudine în creaţia noastră, ani în care întregul popor şi-a dat şi îşi dă măsura unei masive şi emoţionante angajări cu fapta şi cu conştiinţa în slujba ridicării României pe o treaptă superioară de civilizaţie. Sub conducerea Partidului Comunist Român, avîradu-1 în frunte pe cel mai strălucit exponent al intereselor naţiunii, poporul român demonstrează cu strălucire capacitatea sa de a realiza pe pămîntul patriei cea mai dreaptă orînduire pe care a cunoscut-o vreodată omenirea, asigurînd punerea în valoare a bogăţiilor naţionale, consolidînd independenţa şi suveranitatea patriei. în anii luminaţi de congresele IX, X şi XI, strîns unit în jurul partidului, al secretarului său general, poporul român s-a mobilizat ca o singură voinţă, un singur gînd, întruohipînd vrerea de a zidi noi şi grandioase valori, de o tamploare neîntîlnită. Congresul al Xl-lea al. Partidului Comunist Român s-a înscris în conştiinţa naţiunii ca marele accelerator al etapei următoare a istoriei României socialiste. O pagină epocală la scrierea căreia tovarăşul Nicolae Ceauşescu a avut o contribuţie esenţială, de o valoare inestimabilă, a fost înscrisă cu litere de aur în istoria partidului şi a patriei. Ana-lizînd problemele complexe ale dezvoltării economice-sociale ale ţării, ale dezvoltării mondiale, Congresul al Xl-lea a adoptat pentru prima dată în istoria Partidului „Programul de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi de înaintare a României spre comunism" — carta fundamentală ideologică, politică, teoretică şi practică a partidului, a întregului popor. Elaborat din iniţiativa şi cu participarea directă a tovarăşului Nicolae Ceauşescu, întîiul Program unitar al partidului a trasat cu limpezime şi clarviziune revoluţionară reperele şi obiectivele activităţii partidului, ale întregului popor pentru o largă perioadă de 20—25 de ani. „Programul — a arătat tovarăşul Nicolae Ceauescu — dă o orientare generală, ştiinţifică, marxist-leninistă, pentru întreaga activitate pe plan naţional şi internaţional a partidului şi poporului nostru. El stabileşte linia generală de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi de înaintare pe calea comunismului în România, de j^articipare activă a ţării noastre la viaţa internaţională, la lupta pentru transformarea, pe baze noi, a omenirii, pentru făurirea unei lumi mai drepte si mai bune, a unei lumi a păcii şi colaborării între toate popoarele". Pornind de la realităţile concrete ale României, făcîrud o sinteză succintă a istoriei poporului român, Programul relevă ou strălucire că lupta pentru independenţă şi suveranitate, pentru gîndul luminos şi nemuritor al unirii şi neatîrnării, pentru dreptate şi libertate socială constituie o constantă fundamentală a istoriei noastre. România de azi, realizînd aspiraţii seculare ale poporului, este consecventă întregii sale istorii, pe care o ridică pe o nouă treaptă prin efortul de edificare a societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Adevărat exemplu de marxism creator, de gîndire vie, dinamică şi pătrunzătoare, Programul analizează, în lumina corelaţiei dialectice dintre general şi particular, obiectiv şi subiectiv, stadiul actual de dez- OMAGIU TOVARĂŞULUI NICOLAE CEAUŞESCU 7 voltare a noii orînduiri în ţara noastră. Obiective fundamentale, de cea mai mare importanţă pentru înscrierea definitivă a României pe trepte tot mai înalte de civilizaţie, se înscriu într-un tablou dinamic, lucid, ştiinţific, care condensează şi expune clar liniile directoare ale dezvoltării noastre, analizează şi expune coordonatele rolului şi locului tot mai însemnat al României în cadrul lumii contemporane. Stabilind orientarea generală a politicii partidului, Programul a pus pe prim plan dezvoltarea accelerată a forţelor de producţie, crearea unei puternice baze tehnico-materiale în România ; a abordat căile de acţiune pentru perfecţionarea relaţiilor de producţie şi sociale, dezvoltarea democraţiei socialiste, a ştiinţei, a culturii, creşterea rolului partidului, a rolului statului, a organizaţiilor obşteşti ; a sintetizat politica partidului în problema naţională, definind cu precizie şi claritate rolul şi importanţa naţiunii în epoca contemporană ; a expus coordonatele activităţii ideologice şi politice pentru formarea conştiinţei socialiste, promovarea principiilor de etică şi echitate, ia noului umanism ; a expus principiile trecerii în viitor spre societatea comunistă ; a analizat relaţiile economice internaţionale, şi cooperarea cu alte state ; a analizat schimbările petrecute pe arena mondială si perspectivele dezvoltării internaţionale. Reflectînd unitatea dintre politica noastră internă şi cea externă, Programul a înfăţişat cu claritate principiile-cheie ale politicii noastre externe. Ca popor care ne^am făcut din cauza prieteniei si a oăcii. a dezarmării, a securităţii şi colaborării, a independenţei şi suveranităţii, a dreptului tuturor naţiunilor de a fi stăpîne pe soarta lor piatra de temelie a politicii noastre externe, afirmînd cu putere principiile respectului independenţei şi suveranităţii naţionale, neamestecului în treburile interne, egalităţii în drepturi, avantajului reciproc, România şi-a cî.ştigat un înalt prestigiu internaţional. Contribuţia partidului nostru la creşterea prestigiului şi rolului partidelor comuniste şi muncitoreşti, a întăririi unităţii forţelor care militează pentru dezvoltarea progresistă a societăţii este bine cunoscută îşi constituie un înalt însemn de stimă şi preţuire în lume. Elaborarea Programului Partidului arată cu strălucire capacitatea partidului de a uni rigoarea ştiinţei cu creativitatea revoluţionară şi se înscrie ca o contribuţie de mare valoare la tezaurul teoriei şi practicii revoluţionare mondiale. Congresul al Xl-lea al P.C.R. a subliniat rolul hotărîtor pe care 1-a avut în fundamentarea teoretică şi elaborarea Programului contribuţia esenţială a tovarăşului Nicolae Ceauşescu la stabilirea direcţiilor principale de acţiune în vederea edificării societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi a trecerii la construirea comunismului pe pămîntul României. Prin fundamentarea şi analiza amplă a procesului de edificare a socialismului multilateral dezvoltat, în cadrul căruia afirmarea nestingherită a personalităţii umane, a forţei creatoare a fiecărui individ să se poată manifesta plenar, Programul partidului, codul eticii şi echităţii socialiste, elaborat de asemeni cu contribuţia directă a tovarăşului Ceauşescu, se caracterizează printr-un înalt umanism revoluţionar. Programul Partidului, Directivele, celelalte documente, devenite la Congresul al Xl-lea platforma naţională de muncă şi creaţie a întregului popor român, constituie pentru România de azi Carta fundamentală a împlinirilor sale istorice. Gîndirea creatoare, revoluţionară care 8 VIAŢA ROMÂNEASCA a stat la temelia elaborării acestei atotcuprinzătoare Carte, veghează zilnic, neclintit la cîrmia ţării, identifieîndu-se necontenit cu interesele supreme ale naţiunii. Trăim într-o lume al cărei ritm este din ce în ce mai dinamic. Congresele şi Conferinţele Naţionale ale partidului au devenit înalte puncte de reper în dezvoltarea dialectică a ţării către viitor. La numai trei ani de la Congresul al Xl-lea, tovarăşul Nicolae Ceauşescu ne-a trasat din nou jaloanele viitorului la înalta tribună a Conferinţei Naţionale din 7—9 decembrie 1977. In aceeaşi manieră de confruntare riguros ştiinţifică a realităţii cu cerinţele progresului, de previzionare revoluţionară a direcţiilor dezvoltării economico-sociale, Raportul prezentat la Conferinţă constituie un preţios model de analiză a activităţii pentru înfăptuirea şi redimensionarea istoricelor prevederi ale Congresului al Xl-lea. Imprimarea unui ritm tot mai accelerat de dezvoltare este vital pentru progresul ţării. Vom înflori ca naţiune în acest veac al revoluţiei tehnico^ştiinţifice numai printr-un ritm deosebit de înalt de dezvoltare, numai printr-o nouă calitate a muncii noastre. Prin bogăţia şi amploarea aprecierilor, orientărilor şi concluziilor sale, Raportul, adoptat de Conferinţă ca document programatic, oferă întregului partid şi popor un îndreptar de cea mai mare valoare în întreaga activitate. Redimensionarea prevederilor pentru perioada 1978—1980 porneşte de la evaluarea disponibilităţilor pe care însuşi dinamismul economiei noastre .le scoate la iveală. Se prevede sporirea producţiei industriale cu peste 130 miliarde lei, amplificarea, pe această bază, cu 100 miliarde lei a volumului naţional de investiţii. Noul avînt al dezvoltării economiei cu obiectivul ei precis : depăşirea pînă în 1985 a stadiului de ţară în curs de dezvoltare şi intrarea României în rîndul ţărilor cu dezvoltare medie, presupune intrarea într-iun stadiu nou, al desfăşurării intensive a progresului economiei. Cerinţa primordială a timpului de faţă este — aşa cum a definit-o clar tovarăşul Nicolae Ceauşescu — aceea de a transforma cantitatea într-o nouă calitate, de a transpune în practică o nouă concepţie asupra muncii, o înţelegere modernă a acestui concept esenţial, munca. Vibrantul apel la muncă, abnegaţie şi inteligenţă creatoare adresat întregului partid, întregii naţiuni de tovarăşul Nicolae Ceauşescu primeşte un răspuns plenar şi unanim. Măsurile derivind din Programul partidului de perfecţionare a conducerii societăţii, de lărgire a democraţiei socialiste au creat, prin iniţiativa secretarului general, acel cadru pentru participarea activă a maselor, a poporului, prin instituţiile noii noastre democraţii, la conducerea statului, a întregii activităţi economice şi sociale. „Hotăriitoare — airatiă tovarăşul Nicolae Ceauşescu, — este funcţionarea în bune condiţii a acestor organisme, astfel încît elaborarea şi înfăptuirea politicii interne şi externe să fie rodul gîndirii şi voinţei colective a oamenilor muncii, a întregului nostru popor". Sentimentul că noi toţi, angajaţi în cea mai însufleţitoare bătălie pentru viitorul ţării, formăm un singur gînd şi o singură voinţă în jurul partidului, a 'bărbatului oare ne conduce ferm pe drumul demnităţii, al angajării în lupta pentru destinul luminos al României, ne încarcă inimile de mîndrie patriotică. OMAGIU TOVARĂŞULUI NICOLAE CEAUŞESCU 9 Sub conducerea tovarăşului Nicolae Ceauşescu, .politica partidului reprezintă cea mai sigură chezăşie a înscrierii României pe o rmuiă spirală a istoriei sale. O indisolubilă legătură ou viaţa, o penetrantă forţă de previziune, dinamism şi spirit revoluţionar, capacitate excepţională de a preciza obiectivele de atins, de a mobiliza energiile clasei muncitoare, ale întregii naţiuni şi a le orienta într-o direcţie clară, vitală pentru viitorul ţării, iată calităţile care fac din conducătorul partidului şi statului nostru unul din cei mai mari şefi de stat ai contemporaneităţii. Devotamentul său faţă de cauza socialismului, identificarea deplină cu interesele naţiunii, contribuţia extraordinară la afirmarea în lume a idealurilor de libertate şi suveranitate naţională, la instaurarea pe planeta noastră a unui climat de pace şi înţelegere fac ca numele de Ceauşescu să fie rostit cu adînc respect pe toate meridianele globului. Noi, creatorii valorilor culturale, scriitorii şi artiştii, datorăm tovarăşului Nicolae Ceauşescu liniile directoare ale noii culturi, însemnele de valoare şi autenticitate care caracterizează dezvoltarea spiritualităţii româneşti. „Avem nevoie — sublinia tovarăşul Ceauşescu — de o literatură şi o artă care să redea cît mai colorat şi cît mai divers din punct de vedere artistic realitatea contemporană, viaţa constructorilor socialismului, succesele şi bucuriile lor, greutăţile şi lipsurile existente". Sîn-tem prin conştiinţa şi prin arta noastră legaţi indestructibil de aspiraţiile şi destinul naţiunii noastre socialiste, de munca şi eforturile întregului popor pentru ridicarea patriei pe culmi tot. mai înalte de civilizaţie. Angajaţi profund în viaţa societăţii, implicîndu-ne în tot ceea ce se durează pe acest pămînt românesc, pentru a putea extrage cu mijloacele artei şi a comunica cititorului în opere de o înaltă ţinută umanistă, bogate în idei, experienţa de viaţă şi de muncă a poporului nostru, contribuind la edificarea conştiinţei noi, a unor virtuţi şi valori demne de idealurile societăţii socialiste multilateral dezvoltate, noi, scriitorii, ne-ara racordat din prima clipă cu toată fiinţa la tensiunea acestui prezent iluminat de pasiunea revoluţionară a tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Existenţa pilduitoare a secretarului general al partidului este indisolubil legată de tot ce s-a creat înalt în epoca actuală pe aceste pămînturi strămoşeşti. Datorită conştiinţei sale revoluţionare, înflăcă-ratului său patriotism militant, poporul s-a unit tot mai strîns în jurul Partidului Comunist Român şi numele de român a devenit un titlu de mîndrie pe meridianele globului. La împlinirea a 60 de ani de viaţă şi 45 de ani de activitate revoluţionară, revista „Viaţa Românească", toţi scriitorii, alături de întreaga suflare omenească de pe pămîntul patriei, urează din adîncul inimii tovarăşului Nicolae Ceauşescu, un fierbinte la mulţi ani, pentru gloria, nemurirea şi măreţia României noastre socialiste. V. R. LUMINĂ DIN LUMINA ACESTOR PLAIURI STEJARUL ROMÂNESC Noi lăudăm stejarul, ca să cinstim pădurea, Străbunul nostru codru, în care ne-am retras, Să ne-apărăm fiinţa, să nu plecăm aiurea, Să fim siăpînii vetrei pe care am rămas. In trunchiul său inele sînt şasezeci înscrise, Alături de strămoşii ce numără milenii; Să-şi cînte bucuria şi mugurii din vise S-adună-n juru-i cete nepoţii Cosînzenii. Vinjoasele lui ramuri, cînd stă să-şi amintească Se umplu de omături ca-n vremuri de demult — Viforniţele-adesea cercau să-l nimicească, Dar crivăţul cu ■dinţii de ghiaţă nu l-a smult. Căci s-a sbătut amarnic în crîncena-i revoltă, Ţinînd materna glie cuprinsă-n rădăcini, Şi-mprăştiind furtuna, de sus cereasca boltă 1-a-ncununat frunzişul cu stelele-ciorchini. Iar aurora-n falduri de purpur peste ramuri, Să-i fie cunoscută în toată ţara slava, îi flutura deasupra aripile-i \de flamuri Şi răsuna în cîntec de glorie dumbrava. Şi iată-i ziuă ! Munţii şi văile şi şesul In hărnicia muncii de viaţă forfotesc, Şi desluşindu-i vremii şi cursul şi-nţelesul, Cu soarele stă-n braţe stejarul românesc. MIHAI BENIUC FĂRĂ HOTAR E ZAREA... Fără hotar e zarea de ochiul său zărită. Departe-ar fi dar parcă se-apropie mereu Şi creşte ca un lan de minereu Supus la o înaltă conduită. OMAGIU TOVAltAt.Ui.ui Mişcarea se întoarce puternica-n mişcare, Tămăduită-n fine de orice oboseala, Şi îşi înalţă falnica spirala, Semeţ, spre soare. I a anii cei adînci sosit-a ora . , . -Să U urăm Acelui ce-i dă impulsji forţa Să fie pentru vremuri noi o torţa, Să lumineze-n veac ca aurora. ROMÂNIEI Oameni \ Veneam din zori să mă vadă toata Ţara, — din iubiri creşte-n mine Primăvara. V^eTeamdin vechi Carpaţi, din cele trei culori, -să-i aflu singur pe nou visători. Oameni '. •>„ Veneam din taifun, din roşiile drapele să aflu speranţele dintre stele. vZlamdin daci, din romani şi din dor de piatră să-i fiu României fiu, să-i fiu vatra. V^eamdin Orizontul greu spre-a desface Universul de vis frumos, de pace. Veneam din zori să mă vadă toată Ţara din iubiri creşte-n mine Primăvara. ION BĂNUŢĂ LA ANIVERSARE Un om în fruntea comuniştilor la izbînzi şi la greu tovarăş fiindu-ne VIATA ROMANEASCA Un om prin viaţă, prin timp — cu noi împărţindu-şi viaţa şi timpul. Un om între oameni — arătînd drumul, avînd în seamă destine. Un om căruia toată ţara îi aparţine — dar nu ca proprietate, ci ca răspundere. MÂRKIZOLTÂN In româneşte de Dim. Rachlci IUBIREA NOASTRĂ In ţinta timpului iubirii, Bărbatul şi-a primit veşmîntul, Din graiul neamului şi-ăl firii, In veac, să-i apere pămîntul. Dela izvoare-i dorul-dor, O prelungire, sub argile ; Făptura noastră-a tuturor, Istoria, vibrînd în file Ce se-nfiripă în splendoare, Intruchipînd a noastre vieţi; Şi-a neamului, biruitoare Făptură-n flăcări de profeţi. De-aceea naşte-n România, Din apa cerbilor, albastră, Şi fulgerul şi bucuria, Ce poartă-n chip iubirea noastră. Şi cînd ni-i vremea la. răscruce, La cumpănă, şi la hotar, Prin vijelie, ne conduce, Iubirea noastră : steag şi far. TRAIAN IANCU TRĂIND ÎN ADEVĂR ŞI FRUMUSEŢE Mereu ne-nseninează altă zare, acelaşi crez perpetuu izvorînd, purificat continuu în dogoare la ţărmul înflorit, al unui gînd. Un dor de timp e inima ce arde în neodihna fiecărui sens, învigorînd catargele pînă departe spre un destin mai limpede, mai dens ; trăind în adevăr şi frumuseţe, cutezători în crez şi dăruiri, mereu vom lumina de tinereţe coroanele umanei împliniri; OM pentru-această vatră milenară viteazul tău destin, poporul meu ; acelaşi puls eroic, om şi ţară — în sens şi-n faptă înflorind mereu. MIHAI NEGULESCU STRĂLUCEŞTE O TORŢĂ In fruntea coloanei noastre muncitoreşti, el e-o torţă strălucind, încălzind inimile — flacără izvorîtă din inimi. Străluceşte torţa-naintea noastră şi pasul ni-i sigur ca răsăritul soarelui; ca apa de izvor, ca oglinda ni-i gîndul de limpede. Zîmbetul pur al copiilor, certitudinea adulţilor şi tinereţea străbunilor — toate salută această primăvară : primăvara eternă din ianuarie. Azi brazdele holdelor se-ncălzesc de aceeaşi chemare ; îşi ridică fruntea turlele fabricilor; urcă-n termometre mercurul; îngheţul e fără putere ; pîinea viitoarei recolte germinează-n speranţe. Răsare soarele. Străluceşte torţa, conturînd tot mai viu relieful patriei, şi tot mai frumos — cum noi l-am dorit. Cită lumină-n obrajii tineri ai ţării, cîtă dragoste de-al ei viitor ! Voinţa noastră opreşte puhoiul năvalnic. Programul nostru noi drumuri deschide construcţiei. 14 VIAŢA ROMÂNEASCĂ i Steaua comunismului la zenit străluceşte. Muncim. Mîndria noastră: trecutul, prezentul şi viitorul patriei. Peste trecut, prezent, viitor, luminează torţa, puternic. BÂiNYAI JOZSEF In româneşte de Dim. Bachici DEDICAŢIE Lumină din lumina acestor plaiuri, clară, Oum e amiaza zilelor de vară Şi strălucirea griului — o torţă, Iluminînd cu milenară forţă. Lumină, care spadă ni-i, şi scut, Ce-alungă beznele de pe trecut, Ce-a dat acestor zile demnitate Şi-n viitor, pînă-n adine, răzbate. Voinţă-a noastră-n cuget şi-n simţiri — Dînd vieţii sens, în ample deveniri. Lumina mea, nmndria mea, speranţa mea — Prin ea ni-i ţara luminoasă stea. DIM. RAOHICI LA ZIUA NAŞTERII OMULUI CU NUME DE PATRIE In cea mai frumoasă zi a dragostei înalte pentru omul cu nume de patrie, cînd o pasăre de forma României veghează şi ea deasupra lumii şi zborul ei eternitatea o străbate, o defineşte, o apără şi o umanizează, cînd omul cu nume de patrie săvîrşeşte ceea ce trebuie să facă şi n-are nevoie de nimic mai mult decît de noi, cu toate bucuriile şi durerile noastre, dacă ele sînt roditoare de oameni şi de eroi, pentru ca o patrie din toţi să se nască, şi nicicînd să nu fim vinovaţi de tîmplele păcii însîngerate, patria avînd sentimente spre a se putea apăra de moarte, omul cu nume de patrie-ntreabă pămîntul, cîte pîini valorează un om OMAGIU TOVARĂŞULUI NICOLAE CEAUŞESCU 15 şi cîţi oameni înseamnă o pîine, învăţîndu-ne că pîinea-ntre noi trebuie-mpărţită numai după cită dragoste pîinii îi dăm fiecare, în ianuarie, naşterea lui e-un porumbel uriaş ce-ncearcă pămîntul pe aripi să-l poarte, iar numele său e-un soldat şi-o literă-n cuvîntul pace, el primind botezul patriei, ca pe adevăratul său nume, preţul libertăţii şi fiinţa sa devenind, cu propria-i suflare plătind această lume, spre naşterea omului cu nume de patrie-mi deschid metafora ca pe-o uşă, pentru că libertatea patriei nu poate fi niciodată cenuşă şi numai libertatea te păstrează imaculat, în ianuarie, metafore-n sprijinul patriei pun, întru nevoia de-a fi-n patrie mereu prezenţi, prin el simţind că noi românii nu putem rămîne la greul lumii nicicînd indiferenţi, căci pentru noi toţi, omul cu nume de patrie asudă ca lumii libertatea numită România să-i fie suflet şi minte deopotrivă cînd, în ianuarie, seminţele-ncep să se declare fiinţe pe sub pămînt iar fulgii de zăpadă se visează muguri pe ram, naşterea omului cu nume de patrie a venit ca un dar pentru neam. M. N. FLORIAN SĂRBĂTOARE Cînd sărbătorim eroul patriei, Sărbătorim veşnicia lanului de grîu, Veşnicia munţilor înalţi de zăpadă, Veşnicia sufletului nostru românesc. Cînd sărbătorim eroul patriei, Sărbătorim istoria noastră de popor viteaz şi drept, Sărbătorim belşugul cetăţilor noastre, Sărbătorim munca şi visele. Eroul poporului nostru are şaizeci de ani, Sufletul său este tînăr ca florile — Să ne trăiască ! ION LILA LA SCORNICEŞTI, LÎNGĂ APA OLTULUI POVESTE DE IARNĂ Vîntul de miază noapte îngînă cu glas şuierat, de-a lungul drumului şerpuind printre dealuri, istorii de ieri şi de azi, pentru cei ce ştiu să asculte şi să înţeleagă... Aici, pe valea Plapcelor, în miez de ianuarie, vîntul repetă de ani şi ani aceeaşi poveste adevărată, simbolică parcă pentru destinul întregii ţări din ultimele şase decenii. E vorba de fiul unor ţărani nevoiaşi, dar harnici, care trudeau din greu, asemenea bunilor şi străbunilor, să-şi încropească traiul de azi pe mîine, aici, într-una din cele mai lipsite aşezări din cîmpia olteană. încă înainte de a fi ajuns la vîrsta înţelegerii, pluteau — zice vîntul — în adîncimea fiinţei sale, ecouri străvechi, tfrînturi de doine şi balade, cîntece de jale şi de vitejie, tradiţii populare, legende istorice... Jucăuş şi isteţ, ca mai toţi copiii de prin partea locului, băiatul acesta era înzestrat cu un fel de gravitate pretimpurie care-1 deosebea întrucîtva de tovarăşii săi de şcoală şi de joacă. Răscolind crengile nucului din ograda părintească, vîntul îşi aduce aminte cum îl găsea acolo, către vînf, în atîtea şi atîtea rînduri, scrutînd zarea de peste dealuri, ca un pui de vultur nerăbdător să-şi ia zborul spre larg şi înalt... Vîntul veşnic tînăr îşi aminteşte, ca şi bătrînii satului, de flăcăul îndrăzneţ care mergea totdeauna în fruntea cetei, la vreme de iarnă, prin păduriştile învecinate, deşi pe atunci lupii cutreierau cam fără grijă, pe ger aspru şi zăpadă mare, pînă-n uliţa Scorniceştilor. Copilandrul acela, atît de aidoma cu ceilalţi şi totuşi deosebit simţea, pesemne, că foarte curînd va trebui să-nfrunte sălbăticiuni infinit mai primejdioase decît surii cu gît ţeapăn şi colţi de fierăstrău... Simţea, presimţea — zicea vîntul — că-i va fi dat să călăuzească odată, prin meandre şi strîmtori puţin obişnuite chiar în sbuciumata noastră istorie — ţara întreagă. Patria. Poporul. Partidul — splendidă unitate, unic trup, unică voinţă în jurul celui ce întruchipează idealurile sacre ale României socialiste. Pa valea Plapcelor, în miez de ianuarie, vîntul repetă aceeaşi poveste adevărată, simbolizînd parcă destinul întregii ţări din ultimele şase decenii... DAN DEŞLIU O CASĂ ALBĂ, CU PRIDVOR DE LEMN Iarna dezavantajează satele de cîmpie. Contrastul alb-negru al peisajului e prea şocant şi prea simplificator pentru bogăţia, infinitatea, varietatea de culori şi nuanţe, în care sînt îmbrăcate aşezările noastre de plugari în vremea primăverii, verii sau toamnei, cînd rîd în ferestre muşcate sau trandafiri, cînd gardurile sînt înecate în ros-marin sau nalbă, cînd corzile de viţă de vie înfăşoară cu struguri stîlpi şi balcoane, cînd în salcîmi, în nuci sau pe acoperişurile şurilor se văd cuiburi de berze, aceşti soli ai sudului fierbinte, aducînd simbolic promisiunea copiilor. Toate satele cîmpiei române sînt sate cu mulţi copii, sînt cuibare de copii, şi nu e de mirare că într-un astfel de sat, aici, la Scorniceşti, lîngă apa Oltului, s-a născut tovarăşul Nicolae Ceauşescu, în casa lui Andruţa Ceauşescu, tată a zece copii, băieţi şi fete. Iarna dezavantajează satele de cîimpie, şi totuşi ce frumoasă e această dimineaţă albă, radioasă de ianuarie, pe drumul ce, desfăcîndu-se din şoseaua ce duce de la Piteşti la Slatina, o ia printre coline împodobite de soare şi de zăpezi ! Drum de sanie cu zurgălăi, drum de borangie alb, care fîşîie sub tălpici de lemn, drum printre fantasmele unor arbori împovăraţi de o chiciură fină, arbori care, dacă ai sufla peste ei, te-ăr ninge cu stele, te-ar orbi cu nişte pulberi scînteietoare. „Cînd sînt pomii încărcaţi de promoroacă, se zice pe-aici, va fi un an bun". Plantaţiile de la Scorniceşti, răsădite de gospodari în anii din urmă, pe aceste coline cîndva pustii, acum terasate, redesenate simetric de mîna omului, anticipează, în această clipă, înfloririle din aprilie. O uvertură de alb ce ne evocă, prin iimaculare, copilăria, copilăria fiului celui mai iubit al acestei ţări, tîmplele lui astăzi albite, gîndul pur pe care el îl poartă acestui pămînt. Intrăm în Scorniceşti dominaţi de această senzaţie proaspătă, augurală de alb. Comună mare, aşezare străveche, atestată documentar de nişte secole, sat care, spun documentele, era în putere încă din vremea strălucitelor campanii ale lui Mihai Viteazul pentru unirea ţărilor române sub un singur sceptru. Moşnenii, adică ţăranii liberi din această parte a locului, vor fi luat parte la luptele împotriva cotropitorilor otomani, vor fi trecut munţii, în Transilvania, sub comanda căpitanilor lui Mihai, vor fi salutat triumful acestuia la Alba Iulia, îi vor fi vegheat ultimele ceasuri pe cîmpia Turdei. O filă din cronica locului spune că acest sat a trimis nu mai puţin de patru căpitani în oastea Viteazului. Un strămoş al preşedintelui României s-ar fi putut, deci, lupta cu arma în mină pentru idealurile 'unirii, ale neatîrnării. Oamenii din Scorniceşti, ţărani din moşi-strămoşi, n-au pergamente, nici documente cu peceţi. Ca să schimbăm acum, întîia oară, Sapa-n condei şi brazda-n călimară, Străbunii-au adunat printre plăvani Sudoarea muncii sutelor de ani... 1-8 VIAŢA ROMÂNEASCĂ Aceştia sînt ei, ca toţi oamenii satelor noastre, aceştia sîntem noi, acesta ne este neamul. Pe umerii noştri, ai celor douăzeci şi unu de milioane, a stat şi stă ţara, din adîncul ei de trudă şi luptă, de năldejde şi vis, s-a născut ■— aici, în acest sat aflat nu departe de Olt, rîul care străbate inima geografică a 'României şi inima istoriei noastre — omul ce, astăzi, ne conduce destinele. Pornim spre casa în care s-a născut preşedintele. Străbatem un sat modern, cu mari complexe agroindustriale, cu edificii social-cultu-rale de cea mai nouă ţinută arhitectonică, cu oase bătrîneşti, dar şi cu numeroase case noi (o stradă întreagă de case-vile, inaugurată anul trecut!), case încăpătoare, unele, poate prea încăpătoare pentru progenitura cu mult mai redusă a gospodarilor de acum. (Dar, ce să-i faci, asta-i moda, oamenii de azi nu se mai aruncă la 10—^12 capii, ca odinioară). Un sat care, ca atîtea altele, se înzestrează, pe zi ce trece, cu toate datele unui oraş, un sat ce, în acest cincinal, va deveni chiar oraş, şi, poate tocmai de aceea, apare cu atît mai semnificativ un contrast : modestia casei în care s-a născut tovarăşul Nicolae Ceauşescu, o casă-document pentru satul de ieri. O casă micuţă, albă, o casă în stil românesc, cu pridvor de lemn, ou un acoperiş ce repetă, în relieful său, relieful dealurilor din jur, o casă care (cum scrie publicistul francez Michel-Pierre Hamelet, în biografia dedicată preşedintelui) „nu se deosebeşte cu nimic de celelalte", o oasă-muzeu a istoriei, o casă în care, în aceste zile, oamenii din Scorniceşti şi din toată ţara, în special tineri, intră împinşi de un resort lăuntric, subtil ca şi acela al iubirii, imperativ ca şi acela al unei datorii. O casă care, pentru vizitatorii ei (după cum mi-a mărturisit unul dintre aceştia, înftîlnit în pridvorul dle lemn chiar în aceste zile), stă în balanţa inimii, ca semnificaţie, doar cu acea ctitorie muşatină din Nordul Moldovei, pe care nu mai e nevoie s-o zugrăvim în cuvinte. Intre casa modestă şi satul modern, aflat în plină şi intensă prefacere a arhitecturilor şi a vieţii, trece drumul pe care-am venit. Un drum care — acum asfaltat — este totuşi un drum străvechi. Un drum pe care, acum cîţiva ani, edilii satului au vrut să-1 şteargă din peisaj, să-1 înlocuiască, printr-o lucrare costisitoare, care le depăşea puterile, cu o nouă şosea. Aflat în mijlocul lor, tovarăşul Nicolae Ceauşescu i-a sfătuit să renunţe. Le-a arătat că un asemenea efort, prin forţele şi mijloacele angajate, ar fi descumpănit un echilibru, ar fi stînjenit o dezvoltare în oare urgenţele, priorităţile, obieotivele de primă necesitate erau altele. Le-a arătat că vechea şosea, pe care au mers şi părinţii lor, este încă bună, că ea încă mai poate, venind din timp, să străbată prin timp, să poarte pe ea cîteva generaţii, şi acest fapt, alături de raţiunile economice şi edilitare, s-a impus conştiinţelor, s-s, mai izolată şi mai întunecoasă. De altfel partea din spate a acestor secţii era mai întunecoasă şi mai neaerisită decît partea din faţă. îndată după ce a plecat gardianul Popovici, şeful secţiei care mi-a închis uşa celulei, tovarăşii din celulele vecine m-au informat asupra situaţiei organizatorice şi economice a rîndului nostru. Fiind membru de partid mi s-a spus că secretarul grupei de partid a rîndu-rilor din spate de la secţiile F şi G este Nicolae Ceauşescu. Nu-1 cunoşteam, deoarece eram în închisoare din februarie 1933 şi activasem la Cluj, iar dînsul la Bucureşti. A doua zi, fiind scoşi la plimbare într-o curte mică, mi-a atras atenţia un tînăr subţirel, foarte vioi şi sigur pe sine. Totuşi mi se părea cam tînăr pentru a suporta şi rezista teroarei exercitate asupra deţinuţilor politici din Doftana în vremea aceea. După ce am aflat că acesta e Nicolae Ceauşescu, secretarul de partid al grupei noastre, am început să-1 privesc cu şi mai mare curiozitate. Prin comportarea sa se vedea că e foarte activ şi energic, dar mă gîndeam că în condiţiile regimului din Doftana, sarcina oare i s-a încredinţat e prea grea pentru un tînăr sub 20 de ani. Majoritatea eram tineri, între două-zeci-treizeci şi cinci de ani, iar din cauza înfometării, a lipsei de aer şi a brutalităţilor toţi eram subţiri şi palizi la faţă. Secretarul grupei era mult mai tînăr ca noi, abia împlinise optsprezece ani, însă părea şi mai tînăr. Cu timpul faptele m-au convins că tînărul secretar gîndeşte ca un om matur, era curajos şi hotărît să înfrunte orice primejdie. Deci corespundea pe deplin sarcinii încredinţate. Prin atitudinea sa dîrză şi curajoasă întărea moralul celorlalţi tovarăşi. într-o seară, gardienii care i^au făcut inspecţie s-au purtat cu brutalitate, dar el nu s-a intimidat. Cei din celulele vecine auzind gălăgie au şi dat semnalul de solidaritate. N-au trecut nici două minute şi întreaga Doftana răsuna de cunoscuta lozincă a deţinuţilor politici : „Nu bate !" iar cei doi călăi au fost huiduiţi. COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICĂ SI ISTORIE LITERARĂ (Bucureşti, 15 — 16 decembrie 1977) •în zilele de 15 şi 16 decembrie ale anului 1977, în sala mică a Palatului Republicii a avut loc Colocviul naţional de critică şi istorie literară, manifestare prestigioasă a literaţilor români. Este pentru prima oară în ţara noastră cînd criticii şi istoricii literari, avînd alături pe poeţi, prozatori, dramaturgi, editori sau pe cercetătorii literari, s-au întrunit într-un asemenea forum de importanţă naţională, pentru a dezbate — în spiritul istoricelor hotărîri ale Congresului al Xl-lea şi al recentelor directive ale Conferinţei Naţionale a Partidului Comunist Român — aspecte ale activităţii lor. Preşedintele Uniunii Scriitorilor din R. S. România a deschis lucrările colocviului. în cuvîntul său introductiv, tovarăşul George Macovescu a arătat importanţa Colocviului naţional de critică şi istorie literară, primul dintr-o proiectată serie de manifestări similare care vor avea în vedere activitatea dramaturgilor, poeţilor, prozatorilor, traducătorilor din ţara noastră. Referatul biroului secţiei de critică şi istorie literară a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti a fost prezentat de Ion Ianaşi, secretarul secţiei. La dezbateri s-au înscris 39 de critici şi istorici literari din Bucureşti, Braşov, Cluj, Craiova, Iaşi şi Timişoara. Vorbitorii au acentuat interesul deosebit acordat în România de astăzi problemelor de cultură şi artă, relevând atenţia de care se bucură slujitorii cuvîntului, şi împreună cu ei, criticii şi istoricii literari. Mai toţi cei care au luat cuvîntul la Colocviul naţional de critică şi istorie literară au reliefat, cu pasiunea şi spiritul de răspundere specifice breslei, chestiuni de prim ordin ale activităţii critice din ţara noastră, ca : statutul moral al criticului şi istoricului literar, necesitatea întreţinerii unui climat moral şi material care să favorizeze dezbaterea de idei, relaţiile fireşti scrii-tor-critic-editor-public etc. Au fost combătute cu hotărâre manifestările străine adevăratului democratism în viaţa literară, accentuîndu-se rolul important care revine criticului şi istoricului literar în descoperirea şi impunerea valorilor literare şi artistice, de fapt suprema raţiune de a fi a criticii. Pentru ca lucrările unei atît de importante manifestări, care bănuim că va avea răsfrîngeri fertile asupra dezvoltării ulterioare a literaturii, să se poată bucura de o mai largă audienţă, am considerat util să publicăm textul integral al tuturor materialelor colocviului. Precizăm că unii autori au ţinut să-sd revizuiască intervenţiile ; dacă pot fi întâlnite totuşi, pe alocuri, note subiective sau aprecieri insuficient fondate — inevitabile în astfel de dezbateri — avem convingerea că cititorul nu le va exagera importanţa şi va şti să extragă esenţialul, menţinînd în primul rînd angajarea decisă a criticii şi a întregii noastre literaturi pe liniile de forţă ale dezvoltării culturii în România socialistă. V. R. CUVÎNT INTRODUCTIV ROSTIT DE GEORGE MACOVESCU, PREŞEDINTELE UNIUNII SCRIITORILOR DIN R.S.ROMÂNIA Stimaţi tovarăşi, La ultima noastră Conferinţă şi în întâlnirile pe care le-a avut ou scriitorii, secretarul general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, ne-a indemnat ca în munca noastră, a Uniunii Scriitorilor şi în special a Consiliului Uniunii Scriitorilor, să încercăm să dezbatem în mod aprofundat probleme care preocupă literatura noastră de astăzi, dezvoltarea creaţiei literare, rolul ei activ în dezvoltarea culturii din România socialistă. Urmând aceste îndemnuri, Consiliul Uniunii Scriitorilor a hotărât să organizeze colocvii naţionale pe genuri de creaţie. Astfel am organizat prezentul Colocviu naţional de critică şi istorie literară, însă în anul care vine este cert că vom organiza colocvii, cărora le vom acorda egală importanţă, cu dramaturgii, cu poeţii, cu prozatorii şi, fără îndoială, vom continua şi în anul celălalt, în 1979. în convorbirile amintite pe care le-a avut cu scriitorii, precum şi în cuvântarea rostită la Conferinţa Naţională a Scriitorilor, secretarul general al partidului a acordat o deosebită importanţă criticii literare, subliniind rolul pe care ea îl are în viaţa literaturii, în societatea noastră, societate care evoluează continuu, o societate care-şi pune probleme politice, sociale, economice, culturale din ce în ce mai complexe. Desigur, critica a jucat întotdeauna un rol deosebit în viaţa literară, de la începuturile ei şi pînă astăzi, şi ar fi nedrept dacă acum, cînd ne întâlnim pentru prima dată într-un asemenea colocviu, nu ne-am gîndi la înaintaşii noştri, la cei care, în condiţii grele din toate punctele de vedere, au militat pentru făurirea unei critici româneşti, unei critici care în mod consecvent a sprijinit creaţia literară şi, prin aceasta, dezvoltarea culturii noastre. Cu atît mai mult se cuvine să subliniem succesele criticii literare în anii construcţiei socialiste. Am obţinut succese într-un domeniu care eşte în acelaşi timp şi ştiinţă şi artă : în sensul că avem o concepţie ideologică, concepţia marxistă, avem o metodă dialectică, materialist-is-torică, de a judeca, avem — putem spune ■—• conştiinţa precisă a rolului important pe care critica literară îl are în societate, în viaţa literară. Avem o varietate de stiluri în critica noastră şi trebuie să recunoaştem că avem critici cu o cultură deosebită, căci critica nu se poate face fără o cultură bine fondată, întreţinută printr-o bogată experienţă, ţinînd necontenit pasul cu tot ceea ce implică trăirea Vie în contemporaneitate. Avem un număr de critici destul de mare şi, oa un fapt întru totul pozitiv, trebuie să subliniem apariţia unei generaţii de critici tineri care de la început şi-^au spus şi îşi spun cuvîntul, cu succes, în critica noastră literară. Dar, cum e firesc, într-un atît de complex proces dialectic, au apărut şi carenţe, au apărut nu puţine lipsuri în activitatea criticii din ţara noastră şi, după cîte ştim cu toţii, critica literară şi artistică a fost supusă ea însăşi unei critici. Am trăit şi trăim perioada criticii criticii. 26 VIAŢA ROMÂNEASCA Desigur, sînt destule probleme, cu felurite aspecte, şi ele trebuie privite în relaţie cu însuşi procesul de creaţie în dezvoltarea lui, proces implicînd complexitatea fenomenului ideologic şi artistic din ţara noastră, întrebarea pe care va trebui, deci, să ne-o punem, astăzi ca şi mîine, este tocmai în ce măsură, în ce context, aceste probleme, cu diferitele lor aspecte, sînt determinate de chiar fenomenele, contradictorii, ce se petrec într-o revoluţie atît de amplă, precum cea a societăţii noastre, în genere, după cum unele din aceste probleme şi aspecte ţin, desigur, de esenţa dezvoltării criticii înseşi. Evident, critica din ţara noastră se află pe un drum sănătos, pe un drum bun, dar anumite fenomene care au apărut se cuvine a le discerne împreună, adică în primul rînd criticii înşişi să găsească rezolvări adecvate, în măsura în care ele depind într-adevăr numai de noi. Pornind de aici şi în această finalitate am păşit la organizarea unor discuţii în plen, în plenul criticilor ; în felul acesta, am ajuns la convocarea acestui Colocviu naţional al criticii şi istoriei literare, eveniment fără precedent în ţara noastră. In acest colocviu, într-un asemenea cadru, în care au fost invitaţi, alături de critici, şi un număr de reprezentanţi ai creatorilor propriu-zişi de literatură, ne-am propus o dezbatere, în deplină libertate de spirit, a problemelor esenţiale care privesc această ştiinţă şi artă care este critica literară. Noi, în Consiliul de conducere al Uniunii, am considerat că este o şedinţă de muncă a Consiliului, şi tot la fel vom considera, vom aprecia, şi celelalte colocvii, pe care le vom organiza în continuare. Deşi sub egida Asociaţiei din Bucureşti, am invitat la acest colocviu critic şi membri ai Uniunii Scriitorilor din întreaga ţară, am invitat membrii Consiliului de conducere al Uniunii Scriitorilor, pe membrii Comitetelor tuturor Asociaţiilor din ţară, ca şi pe membrii birourilor de secţii de la Bucureşti, am invitat poeţi, prozatori, dramaturgi, redactori de la reviste, cercetători ai unor institute de specialitate. S-au făcut invitaţii şi printre studenţii, pe care-i sperăm viitori critici şi istorici literari. In acest cuvînt introductiv nu voi vorbi despre problematica acestui colocviu, ea fiind schiţată într-un Referat întocmit de un grup de lucru al secţiei de critică a Asociaţiei din Bucureşti, referat ce va fi prezentat de secretarul ei, tovarăşul Ion Ianoşi. Ţin, însă, să subliniez că acest referat nu are caracterul de „biblie", ci doar pe acela de a incita la discuţii, pentru ca împreună, la sfîrşitul celor două zile de lucru, să ajungem la soluţii, la concluzii comune temeinice. E de Ia sine înţeles că discuţia se va desfăşura într-un spirit tovărăşesc. Ce înseamnă aceasta ? înseamnă a discuta cît se poate de ascuţit toate problemele care ne preocupă, dar lăsînd la o parte patimile personale, dacă au existat sau există asemenea patimi, şi, preocupaţi de prestigiul, de demnitatea criticii şi a scriitorilor reuniţi în colocviu, să ne dovedim a fi participanţi activi ai acestui proces revoluţionar care se desfăşoară în ţara noastră, să dovedim prin unmaire că sîntem cetăţeni care gîndim şi simţim la unison ou întreg poporul român. Nu înseamnă aceasta că trebuie „să ne menajăm", oi să discutăm la obiect, cu argumente temeinice, într-un spirit de lucru. In acest mod, avam certitudinea că vom încheia lucrările colocviului nostru cu un sporit sentiment al responsabilităţii noastre, şi individuale şi colective. COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICA ŞI ISTORIE LITERARA 27 Ce urmărim de fapt ? Urmărim stimularea rolului criticii, pe măsura dimensiunilor creării unei mari literaturi în România, prin promovarea adevărată a valorilor ei literare şi împiedicarea pătrunderii non-va-lorilor. Urmărim să fie pus în evidenţă rolul criticii în sprijinul cititorilor, al cît mai multor cititori, facilitîndu-le înţelegerea profundă a fenomenului literar pentru a distinge limpede între valoare şi non-va~ loare. Urmărim, în fond, un plus de educaţie estetică prin critică a maselor de cititori din ţara noastră. In cadrul dezbaterilor, ţintim, de asemeni, la un spor de clarificare a unor probleme de ordin ideologic şi estetic în domeniul criticii, urmărim îmbunătăţirea atmosferei în rîndurile criticii, a perfecţionării raporturilor dintre critici şi creatorii de valori artistice : poeţi, prozatori, dramaturgi. Urmărim, în fond, o creştere substanţială a conştiinţei responsabilităţii pe care criticul o are faţă de poporul român, faţă de cultura română. Dezbaterile noastre, pe care le dorim cît mai fructuoase, se vor reflecta în presă, în revistele noastre, ale Uniunii Scriitorilor. In acest scop,, intervenţiile vor fi stenografiate şi, prin această modalitate, vom răspunde şi solicitării Muzeului de literatură, care-şi va îmbogăţi astfel arhiva cu noi documente, cele ale contemporaneităţii noastre. Contemporaneitate în efervescenţa creatoare a căreia •—■ acum cu atît mai amplă în urma Conferinţei Naţionale a Partidului — acest colocviu al nostru are a se situa, prin conţinutul dens al dezbaterilor sale, la înălţimea nobilei misiuni ce revine tuturor slujitorilor culturii României socialiste. REFERATUL BIROULUI SECŢIEI DE CRITICĂ ŞI ISTORIE LITERARĂ PREZENTAT DE ION IANOŞI Partidul Comunist Român acordă o atenţie constantă şi susţinută dezvoltării literaturii şi, în cadrul ei, dezvoltării criticii literare. Congresul al Xl-lea al partidului, Programul de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism, adoptat la acest congres, documentele Congresului educaţiei politice şi al culturii socialiste, ale recentei Conferinţe Naţionale a P.C.R., ouvîntările secretarului general al partidului au evidenţiat locul şi rolul activităţilor literare în propăşirea naţiunii noastre socialiste, în dezvoltarea democraţiei socialiste, în activitatea ideologică şi munca politică educativă a poporului, în promovarea principiilor eticii şi echităţii socialiste, a umanismului revoluţionar, în plămădirea omului nou, constructor conştient şi devotat al socialismului şi comunismului. Literatura română în ansamblul ei, critica literară ca parte a sa organică, se recunosc în politica internă şi externă a partidului şi se identifică integral cu ea, asu-mîndu-şi cu consecvenţă menirea formativă, educativă care le revine în contemporaneitate. Ele îşi afirmă caracterul angajat şi militant în activităţile lor, se consideră părtaşe la toate cîte făptuieşte popoitul român şi naţionalităţile conlocuitoare din patria noastră. La Conferinţa naţională a scriitorilor, din mai 1977, tovarăşul Nicolae Ceauşescu a spus : „Doresc să subliniez şi cu acest prilej răspunderea mare ce revine în stimularea şi orientarea creaţiei noastre lite- 28 VIAŢA ROMÂNEASCA rare criticii şi teoriei estetice, (bazate pe concepţia filozofică a materialismului dialectic şi istoric. Cui tivind consecvent spiritul obiectiv, ştiinţific în judecarea valorilor literare, manifestînd exigenţă principială faţă de lipsurile şi fenomenele negative din sfera creaţiei, critica trebuie să încurajeze cu pasiune orientările pozitive, valorile autentice, să constituie un real sprijin în dezvoltarea literaturii noastre noi, revoluţionare". In lumina acestor indicaţii programatice ne vom referi, în cele ce urmează, la cîteva implicaţii şi aspecte ale criticii literare. Prin „critică" vom înţelege, cu deosebire, comentariul operelor literare contemporane — sector de însemnătate anajoră a muncii noastre —, implicînd ajutător în discuţie şi istoria sau teoria literară, diverse forme de exegeză literară şi estetică, analitică şi sintetizatoare. Acest referat introductiv îşi propune să faciliteze discuţiile care vor urma ; el se rezumă voit la cîteva repere de principiu, fără detalieri, cu convingerea că acestea din urmă se vor integra în punctele de vedere personale, relativ diferite, pe care le vor susţine în continuare diverşi vorbitori. ÎN ANII din urmă critica românească a dovedit, după opinia noastră, realizări importante, situîndu-se prin nivelul ei global de maturitate şi prin succesele ei particulare în rînd cu poezia şi cu proza. Atît în activitatea lor curentă din presa literară şi culturală sau alte mijloace de comunicare de imediată eficienţă, cît şi în cărţile pe care le-au publicat, criticii, istoricii şi teoreticienii literaturii au dovedit certe calităţi de analiză şi generalizare, de aprofundare a operelor investigate, de exprimare a unor opinii în măsură să statornicească un tablou veridic al valorilor noastre literare. încredinţaţi de prevalenta acestor virtuţi, vom atrage atenţia mai degrabă asupra unor slăbiciuni, neîmpliniri sau datorii nu pînă la capăt achitate. Vom proceda astfel conform recomandării Raportului prezentat la Conferinţa Naţională a partidului : „Este necesar să asigurăm dezbaterea deschisă, critică şi autocritică, a problemelor ce se ridică în toate domeniile de activitate..." şi pentru că vizăm o dezvoltare proprie cît mai rapidă şi deplină în cadrul înaintării socialiste de ansamblu a ţării. Ca particulară „conştiinţă de sine" a literaturii, ca pîrghie specifică de conştientizare a progresului civilizatoric, critica se va adecva în continuare complexei sale funcţionalităţi ideatice şi ideologice, bazată pe materialismul dialectic şi istoric — singura concepţie filozofică, despre lume şi viaţă, din România. Ea îşi va articula judecăţile în lumina unor cît mai solide temeiuri şi criterii marxist-leni-niste, căutînd să-jşi sporească neîncetat luciditatea raţionalistă şi ştiinţifică în comentarea raptului şi a procesului literar. Cerinţele şi îndatoririle' fiindu-ne clare, în practică întîlnim totuşi situaţii de scăzută obiectivitate a observaţiilor şi aprecierilor. Mai întîi cazuri în oare judecata de gust e frustrată de gust şi anume, lăudată fiind cartea slabă şi trecută cu vederea cea bună, din pricina unei opacităţi de sensibilitate ; apoi cazuri, mai importante chiar, în care estompată este judecata, nu atît cea de gust cît cea de valoare —- şi se întîmpiă ca ea să fie estompată cu bună ştiinţă, din inerţie sau indecizie, spre a evita orice unghi ascuţit sau „complicaţie" posibilă. In coloanele presei noastre literare s-a desfăşurat recent o amplă discuţie asupra criticii. Necesară şi utilă, cu precizări binevenite, limpezind cîteva probleme, cu unele articole pătrunzătoare (nu toate datorate, ce-i drept, criticilor), COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICA Şl ISTORIE LITERARA 2» această discuţie nu a fost totuşi, în suficientă măsură, o controversă, în care să se încrucişeze totdeauna puncte de vedere precise, pe bază de argumente tăioase şi cu trimiteri limpezi. Dimpotrivă, o serie dintre articole excelau în generalităţi, în constatări sau descrieri globale, fără tăiş în diagnosticare sau în tentativa de a prescrie remediul. Extinzînd observaţia, vom spune că sînt încă puţine polemicile serioase din presa noastră literară şi culturală, din studiile şi cărţile noastre, anume polemicile de idei, de principii, de opţiuni estetice, nu cele care degenerează în atac la persoană, cu iz de răfuială pentru altceva decît ceea ce se invocă explicit. In cîteva rânduri preopinenţii şi-au încrucişat spadele, în ultimul timp, de pildă în legătură cu antinomia sau complementaritatea „sincronismului" şi „protocronismului", sau cu privire la „obiectivitatea" criticii şi a criticului, respectiv graniţele compatibilităţii ei cu opţiuni personale şi „subiective" — problemă care a prilejuit şi rediscutarea polemică a ideii de „impresionism critic". Ar fi deosebit de important ca asemenea discuţii animate să se multiplice, mai cu seamă privind literatura noastră actuală, practica receptării ei şi principiile evaluării ei critice. Aceasta şi pentru a depăşi o anume nesiguranţă în asumarea unei „critici de direcţie" a unei critici urmărind programatic orientarea literaturii potrivit cu valori ideologice şi estetice statornic împărtăşite ; o critică în măsură să^şi asume şi riscul unei erori, pe care apoi s-o recunoască şi s-o îndrepte. Se scrie mai mult şi mai interesant de la o vreme despre formele mărturisit şi ascuţit politice ale literaturii, de pildă ale romanului. Am observat, totuşi, că nu toţi criticii iau parte la asemenea clarificări, că ele nici nu s-au produs în deplina măsură, că nu este, mai ales, susţinută cu toate prilejurile literatura orientată către confruntările politice de primă mărime şi importanţă. Uneori politicul pare să fie confundat cu orice fel de implicaţie social-istorică, de o natură mai globală, în cadrul căreia nu este delimitat ca o variantă ascuţită, cu problematica ei specifică. In unele intervenţii, lucrurile se cam nivelează şi diluează, atît în raport cu varietatea de gen, specie, formă şi formulă, cît şi în raport cu simpatiile şi opţiunile lor de conţinut ; cîteodată sînt chiar proiectate în avanscenă variaţii literare abstrase dintr-o lume reală şi recognoscibilă, voalat sau deloc implicate în contingentul social şi politic al epocii, fără legături vizibile cu preocupările contemporanilor lor. E firesc şi bine că în ultimii ani problemelor de măiestrie literară li se acordă o însemnătate crescută şi crescîndă : nici un mesaj nu există în afara realizării lui, în artă „înveşmîntarea" nu este exterioară ideilor vehiculate, ci chiar modul lor unic de exigenţă. Cu acest esenţial amendament, se reconfirmă însă cu atît mai categoric nevoia ca în centrul dezbaterilor de critică să se situeze anume viziunea asupra vieţii promovată în şi de către opera dată. Viziunea filosofică, politică, etică este organic împlântată ân structurile intime ale artei, nici o analiză particulară a acestor structuri (prin variate instrumentaţii analitice recente) nu va avea sorţi de izbîndă ân caz că se va exersa izolat de totalitatea conţinuturilor. Or, se întîmpiă ca să se disocieze tocmai o vie complementaritate, respectivele incursiuni — utile sau subtile — în modalităţile de expresie, trecînd cu relativă uşurinţă alături de fondul respectivei expresivităţi, sau punînd de-a dreptul în paranteză măsura în care 30 VIAŢA ROMÂNEASCA lucrarea de poezie, proză, dramaturgie dată îşi aduce aportul la orientarea noastră printre atîtea vitale confruntări şi înfruntări ale actualităţii. Fondul pe care îl vizăm este „de idei" şi „de viaţă" în egală măsură. Expresia „viziunea asupra lumii" asta şi sugerează, unitatea componentelor. Atunci, în menirea criticului şi criticii intră, însă, şi semnalizarea eventualelor discrepanţe între o anume literatură şi viaţa reală a oamenilor reali, aici şi acum. Avem în vedere cazurile de existenţă şi de conştiinţă literară pe care le-am putut califica drept „periferice", desigur în raport cu magistrala societăţii socialiste româneşti contemporane. Critica purcede totuşi arareori şi cu timiditate la asemenea confruntări, care, derulate cu supleţe şi la antipodul oricăror vulgarizări, ar fi tocmai în măsură să accentueze specificul estetic al literaturii, nicidecum să-1 diminueze. Literatura este una dintre artele cu cel mai evident şi mai ridicat coeficient „de viaţă". Reportajul,' nuvela, romanul, drama, adeseori chiar poezia lirică păstrează, pe parcursul întregii lor desfăşurări, semne viguroase ale prerealităţii transfigurate. Este anacronică orice tentativă de a nesocoti această evidenţă, de a ocoli dreptul şi datoria criticului în a confrunta lumea operei cu lumile din oare purcede şi în care ţine să se integreze, la rîndul ei, cu toate cîte îi sînt proprii. IN ULTIMUL deceniu au Obţinut mari izbînzi literatura română şi cea scrisă în limbile naţionalităţilor conlocuitoare. Adevărul este că nu avem, totuşi, suficiente opere reprezentative consacrate unor momente şi secvenţe centrale de contemporaneitate socialistă propriu-zisă. In această situaţie, critica ar trebui să semnaleze mult mai decis „retragerile" unor scriitori în zone întrucîtva mărginaşe, precum să şi susţină fiecare în parte încercarea izbutită de confruntare cu o nemijlocită şi fierbinte actualitate. Pentru buna funcţionare a ambelor îndatoriri, este însă de dorit ca şi criticul să cunoască mai bine viaţa înconjurătoare, în specificitatea diverselor ei compartimente, după cum este util ca, în acelaşi sens, el să se exerseze în activităţi publicistice complementare, în condiţiile intercondiţionărilor şi interconectărilor de astăzi, nici nu este de presupus ca vreo izolare în „pura specialitate" să poată fi pe deplin fructificată pentru chiar profesiunea în cauză. Dimpotrivă, numai implicarea intereselor particulare în sfere mult mai cuprinzătoare va putea să fie pe măsura perspectivelor întregii naţiuni. Implicare ce poate fi favorizată în variate feluri, printre care şi prin contacte mai dese şi mai directe cu puncte centrale ale construcţiei socialiste nemijlocite, precum şi prin valorificarea lor sub forma unor meditaţii publicistice variate, ajutătoare în raport cu comentarea propriu-zisă a literaturii. Toate observaţiile de pînă acum au în vedere, de fapt, obiectivitatea criticii. Am dori să le completăm prin cîteva remarci şi solicitări privind morala profesională a celor dedicaţi acestei meserii. Am observat, pentru început, că ea este o meserie şi trebuie să fie privită ca atare, drept o profesie dintre cele nu numai importante dar şi dificile, cu o •corespunzătoare ucenicie şi treptată perfecţionare, cu probleme specifice de meşteşug şi de măiestrie. Ca atare o remarcă de natură şi profesională dar şi morală vizează improvizaţia şi pe improvizatori, pe cei care se erijează în critici fără o temeinică pregătire şi experienţă, în virtutea unei gesticulaţii zgomotoase şi facile. întîlnim cîte un „specialist" care COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICĂ ŞI ISTORIE LITERARĂ M ne explică tuturor cum trebuie să arate critica — eventual fără să fi scris măoar cîteva cronici sau fără să-şi fi detaliat opiniile în vreo confruntare de idei. Uneori, dintre aceiaşi comentatori improvizaţi apar cei ce se erijează şi în procurori şi în judecători, presupus la fel de infailibili, la procese montate ad hoc, oare îşi execută victimile cu o voluptate făţişă. Din păcate, din viaţa noastră literară nu a dispărut încă un spirit partizan influenţat de criterii extraliterare şi extraestetice, nu au dispărut manifestările vindicative urmărind desfiinţarea unor colegi neagreaţi, o anume înrăită mediocritate gata să se răzbune pe confraţi vădit talentaţi — în genere manifestările de subiectivism curat, cînd şi cînd promovat la modul conştient şi violent, care pun interesele proprii deasupra intereselor literaturii. Şi pentru că extremele se pot întîlni, acelaşi literat mediocru, administrînd multora lecţii neiertătoare, se întîmpiă să se metamorfozeze suibit într-un lăudător de profesie, cu deosebite aptitudini în a ridica osanale. In viaţa noastră literară, în paginile revistelor se fac încă prea des remarcate amiciţii şi inimiciţii, primele explicabile, ultimele posibile în plan personal, dar necesar a fi strict delimitate de judecăţile de valoare. Ceea ce am dori şi ne-am dori este ca pe viitor nu neapărat să fie lăudaţi prietenii, şi prietenii prietenilor, şi nici să nu se organizeze campanii împotriva presupuşilor duşmani ai presupuşilor prieteni. Ceea ce am dori este ca să fie urmărite în exclusivitate fluctuaţiile valorice intrinseci ale autorilor şi cărţilor lor, independent de orice joc al unei burse extraliterare ; ca atare să dispară şi urmele acelor capricii în a selecta cărţile despre care se scrie, sau nu se scrie, urmele acelor statornice opacităţi sau subite iluminări oare se conformează anume acestei burse extraliterare. Obiectivitatea criticii literare depinde, aşadar, în afara unor stabile criterii ştiinţifice, filosofice, ideologice, şi de o corespunzătoare atitudine morală, în practica de zi cu zi. Am ţinut să atragem atenţia asupra ei, hu pentru că deficienţele de acest fel nu ar fi cunoscute, ci pentru că, deşi cunoscute, ele se mai întîlnesc şi, cînd şi cînd, perturbă buna funcţionare a cîte unui sector de viaţă literară. Ar merita de aceea ca obştea noastră să nu piardă din vedere climatul moral şi profesional în care îşi desfăşoară activitatea confraţii noştri, în paginile revistelor sau în cărţile tipărite — cu grija maximală ca subiectivismelor să nu le răspundem «u alte subiectivisme, în aparenţă inverse, de fapt similare, cu grija continuă ca observaţiile critice de ordin etic să fie patronate de o obiectivitate la rîndul ei etică şi ştiinţifică în egală măsură. PENTRU aceasta ni se pare însă utilă şi o discuţie complementară despre regimul criticii, regim cam fluctuant de la un moment la altul, critica fiind tratată de unii cu superioritate sau cu suspiciune, cîteodată maltratată, ceea ce nu poate să nu se repercuteze asupra rubricilor de critică de la reviste şi asupra cărţilor de critică. In legătură cu un aspect particular dezbătut în ultima perioadă, considerăm şi de înţeles şi binevenită dorinţa ca în aceeaşi publicaţie să fie exprimate mai multe păreri de către mai mulţi cronicari. Şi anume binevenită cu îndeplinirea cîtorva condiţii. Căci monopolul părerii nu ar trebui să funcţioneze nici la nivelul unui singur cronicar, dar nici la nivelul unei reviste sau conduceri de revistă. Se înţelege cît de nesînsemnat ar fi avantajul dacă în locul 32 VIAŢA ROMÂNEASCA unui cronicar constant mai mulţi cronicari s^ar face ecoul, aparent variat, al aceleiaşi păreri. Vrem să spunem că diversitatea de păreri se cuvine să fie reală şi să funcţioneze neîngrădit de simpatii-antipatii sau alte prejudecăţi. In limitele conduitei noastre ideologice unitare, marxiste şi comuniste, revistele să favorizeze, corespunzător, o efectivă varietate de opinii artistice şi estetice, de preferat şi în. raport cu o aceeaşi carte, „discutabilă" în sensul primordial că merită a fi discutată. Lucrurile s-au petrecut astfel în destule cazuri, în ultimul timp, inclusiv în cazul unor romane controversate, în legătură cu care s-au formulat puncte de vedere substanţial diferite, pînă la diametral opuse ; situaţie pe care o considerata firească, dacă va conduce spre decantarea adevărului. Totodată, s-au făcut remarcate uneori şi situaţii în care o părere diferită de cronicile anterior publicate, ori contrară celei pe care a exprimat-o un autor, cronicar, să poată cu greu pătrunde în respectiva publicaţie, uneori cu greu şi în alte publicaţii. De altfel, atunci cînd se publică opinii diverse, sau inverse celor anterioare, fie în aceeaşi revistă fie în mai multe reviste, ar fi bine ca polemica să se desfăşoare pe faţă, confruntîndu-se deschis opţiunile, de pildă cele favorabile cu cele nefavorabile aceleiaşi cărţi, pentru ca cititorul să ia cunoştinţă de toate argumentele şi să poată apoi opta între ele. In raport cu literatura nu este de acceptat nici un verdict sacrosanct, el fiind de obicei prestabilit de criterii extraliterare. Ppinînd pentru o largă diversitate a judecăţilor de gust şi de apreciere, am dori totodată ca fiecare critic de valoare în parte să-şi poată demonstra consecvenţa ideatică şi estetică, între altele printr-o prezenţă relativ constantă şi continuă, pentru ca opţiunile lui în privinţa întregului moment literar să se poată configura şi să poată fi receptate în corelaţiile lor. O excesivă variere a cronicarilor ar putea, de altfel, să favorizeze comoditatea : fiecare ar scrie atunci numai despre ceea ce îi place sau îi convine, neobligat să se pronunţe şi asupra celorlalte cărţi, ceea ce, ca efect secundar, ar putea să ducă la nerecenzarea unui număr de cărţi. Această din urmă situaţie survine şi din pricina spaţiului restrîns pe care unele reviste îl acordă criticii, altele dispunînd în general de un spaţiu insuficient. Cît priveşte organizarea rubricilor de comentai" critic, ar fi de luat în discuţie posibilitatea oa unui număr de cronicari stabili, obligaţi la consemnări regulate, să i se asocieze un număr de comentatori fluctuanţi, care să le completeze părerile, eventual în legătură cu aceeaşi carte sau cu acelaşi scriitor. Despre cărţi socotite deosebit de actuale şi de importante s-ar putea organiza mai des grupaje de articole concomitente sau dezbateri, în oare tocmai simultaneitatea unor opinii, eventual divergente, să ajute la clarificarea lucrurilor. Problema principală nu ni se pare a fi, în orice caz, organizarea rubricilor, faţă de care se pot încerca mai multe variante, ci statornicirea unui climat de liberă emulaţie a părerilor, puse toate în slujba propăşirii literaturii noastre socialiste. ÎNSEMNĂTATEA studierii istoriei naţionale, în general, şi a istoriei literaturii, în particular, a fost subliniată în repetate rînduri de către partidul nostru. Socialismul creşte pe o vie continuitate, pe care fiecare dintre noi e dator să o cunoască şi să o pătrundă, aşa cum s-a desfăşurat ea în realitate, potrivit cu adevărul obiectiv al întâmplărilor, situa- COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICĂ ŞI ISTORIE LITERARĂ 33 ţiilor, confruntărilor şi sedimentărilor valorice succesive care — fără omisiuni şi supralicitări — poate fi cel mai bine înţeleasă tocmai prin prisma prezentului şi de dragul viitorului. Noi nu sîntem pur şi simplu arhivari, nici nu dorim să ne refugiem de propriile noastre probleme într-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat, dimpotrivă, corelăm tot ce a fost cu tot ce avem de înfăptuit. Printr-o asemenea prismă ideologică marxistă, în autenticitatea ei pătrunsă de o reală stimă pentru toate valorile unui popor, ale fiecărui popor în parte, de o stimă care să vizeze împlinirile naţionale şi universale contemporane şi de perspectivă, prin această prismă s-au elaborat un mare număr de studii, monografii şi lucrări de sinteză, despre literatura română mai veche, cea clasică, interbelică sau de după Eliberare, despre literaturile maghiară, germană sau sîrbă din ţara noastră, ca şi studii şi eseuri despre literatura universală clasică sau actuală. Nu este cazul şi nici nu avem posibilitatea să ne referim la diversele, amplele şi valoroasele exegeze cu privire la momente şi sectoare ale folclorului românesc, limbii lite-I rare în dezvoltarea ei, la personalităţi marcante sau curente culturale şi de idei din secolul trecut sau perioada interbelică, la opere şi orientări, exegeze care' necesită un ascuţit spirit critic, refractar prejudecăţilor şi opiniilor unilaterale, în favoarea acelei anume obiectivităţi şi rigori ştiinţifice, care se împacă bine cu forme de expresie şi căutări individuale. Sigur este că în acest domeniu, în care îşi dau de fapt întîlnire mai multe domenii, învecinate şi interferate, cu toate datoriile încă existente, s-a lucrat şi s-a obţinut foarte mult, în sine şi comparativ cu alte epoci de investigare a istoriei literaturii. Şi este sigur, totodată, că nici în acest domeniu, folosind variate metode şi metodologii, nu se poate trage vreo linie de însumare definitivă, atestînd adevăruri absolute. Discuţiile continuă şi vor continua, apar noi şi noi studii şi cărţi interesante, unele de-a dreptul pătrunzătoare şi inedite. Discuţiile sînt întotdeauna binevenite, în măsura în care aprofundează adevărul. Şi în măsura în oare păstrează în prim plan o perspectivă a efectivei multilateralităţi. De ce oare, dincolo de eventualele lor diferenţe sau divergenţe şi de propriile noastre opţiuni, am opune în planuri globale, unul celuilalt, doi mari critici, fiecare dintre ei învăţîndu-ne tainele meseriei pe oare o practicăm în consecvenţa de a încerca explorarea unor noi teritorii şi valenţe ? De ce am extrapola abuziv chiar eventualele noastre ataşamente, în limite rezonabile perfect de înţeles, pînă la un „lovinescianism" refractar „călinescianismului", sau invers ?! Criticii mari, chiar dacă ar fi polemizat în timpul vieţii, se împacă finalmente foarte bine în cadrul aceleiaşi mari literaturi naţionale, cum foarte bine convieţuiesc la modul literar şi estetic pînă şi scriitori care în viaţă nu prea s-au agreat. Iar dacă aceşti critici sau scriitori au dovedit în existenţa lor umană şi literară o vitalitate neosificată, complexă sau chiar contradictorie, nu vedem nici nevoia oa stima noastră, la rîn-dul ei vie şi scrutătoare, să cedeze în raport cu unul sau altul dintre ei unei hageografii sacralizante. Am dori să observăm, în acelaşi context, satisfacţia pentru înmulţirea vizibilă a studiilor consacrate celor mai bine de treizeci de ani de / literatură românească nouă, dar şi concomitenta nemulţumire în raport - c. 52 34 VIAŢA ROMÂNEASCA cu insuficienţa acestor cercetări, comparativ cu nevoile reale. Avem în vedere trecerea de la consemnări, analize, fişe monografice la propriu-zise monografii, şi, mai ales, la sinteze asupra literaturii socialiste pe genuri şi pe ansamblu. Aceasta este una dintre îndatoririle strategice ale perioadei care urmează, pe care cu forţe comune va trebui să o onorăm. Merită din partea criticilor şi istoricilor literari atenţia cea mai susţinută literatura ultimilor decenii, cu avatarurile la care a fost supusă în chiar creşterile ei, cu descătuşarea treptată a forţelor ei creatoare, cu împlinirile ei de după Congresul al IX-lea al partidului, un variat peisaj literar, cu marcante personalităţi şi opere, faţă de care trebuie să se conjuge, de astă dată, apartenenţele exegeţilor, istoria în cauză fiind aproape suprapusă actualităţii, o „istorie contemporană" în adevăratul ei înţeles, interesînd criticul în calitatea lui de istoric, şi istoricul literar în exteriorizările lui de critic. Ar fi anacronic, în general, ca cineva să se cramponeze de tradiţionalele „compartimente'' ale meseriei, praoticînd o critică izolată de istoria sau teoria literaturii, sau încercând generalizări de teorie estetică în afara contactelor cu opere individuale reprezentative ale literaturii clasice şi contemporane. Este de remarcat numărul mai mare al criticilor buni care se ocupă şi de istoria sau teoria literaturii, precum şi numărul crescînd al sintezelor teoretice beneficiind de „analiticile" criticii. Aşa este bine, aceeaşi persoană poate avea interese complementare, să nu supraapreciem specializările desprinse de totalizări, să încercăm să gîndim la nivelul asamblărilor spirituale şi civilizatoriee ale întregii ţări şi ale întregii epoci. Este suficient să ne referim, în acest sens, la limiba literară, perfecţionarea căreia a fost şi a rămas un imperativ şi al poetului, şi al prozatorului, şi al criticului. Principalul nostru mijloc de comunicare, substanţă — totodată — a comunicării, limba se cuvine mînuită şi cultivată cu toată dragostea de către noi toţi. Şi să recunoaştem că şi din acest punct de vedere mai avem multe de făcut, ca şi toţi acei din afara raidurilor noastre, care nu întotdeauna acordă întreaga atenţie cuvenită cultivării limbii şi literaturii naţionale — pîrghid hotărîtoare ale unei autentice educaţii patriotice. ŞI TOT din motivul intercorelărilor necesare, vom numi printre problemele noastre cele mai de seamă relaţia criticii literare cu publicul cititor. Democratismul intrinsec orînduirii socialiste face un criteriu de evaluare definitoriu al valorilor estetice din confruntarea lor cu masele de cititori. Principial lucrurile sunt limpezi, în practică nu putems totuşi, desconsidera eventualele desincronizări ce se pot face şi se fac remarcate între gustul cititorului şi al criticului, acea posibilă „foarfecă" a receptărilor şi opţiunilor de detaliu, cu efecte relativ îndepărtate unele de celelalte, pe care au deconspirat-o şi unele discrepanţe de tiraj, favorabile cîte unei cărţi neagreate şi defavorabile cîte uneia agreate de critici. Să nu ne pripim cu diagnosticările, faptele de acest gen pot avea cauza multiple, şi pot privi valori sensibil diferite. Există şi o literatură „de consum" sau de-a dreptul facilă, agreată de către grupuri' de cititori, iar critica ar fi cazul să încerce aprofundări şi ale acestor nevoi de destindere, respectiv să facă mai mult pentru ca acestor indubitabile nevoi să li se răspundă cu produse de calitate. Ar trebui, pe de4 altă parte, iniţiate acţiuni mai insistente pentru ca preferinţele criticii COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICA ŞI ISTORIE LITERARA 35 să fie cunoscute de către mult mai mulţi cititori, fie că ei le vor accepta sau nu, le vor accepta unii şi alţii nu, le vor accepta mai repede sau mai jnoet — la nevoie determinînd prin acţiuni inverse pe cîte un critic să şi le modifice. Problema principală, •adică, e statornicirea unor noi interacţiuni şi osmoze. Fapt este că nici un „izolaţionism" al criticului nu este înţelept, mai puţin încă în situaţiile în oare pare să aibă dreptate. ; In fond, menirea lui este să convingă, să statornicească valori prin influenţări răbdătoare. Pseudodialogul „în oglindă" nu are sorţi de reuşită, iar pentru efecte •instituitoare, criticul .ar trebui să-şi asume mai clare şi subliniate rosturi de sociolog şi de pedagog. Să urmărească, lucid şi sistematic, fluctuaţiile de gust şi interes ale publicului,. întemeierile socio-istorice ale acestora, căile practice ale remodelărilor. Ne dăm, bineînţeles, seama că nu totul depinde în aceste lărgite planuri de critic, că este nevoie de multă cooperare din partea diverselor foruri de prospectare a opiniei publice şi de influenţare culturală, laolaltă cu care şi criticii să participe la diverse sondaje de gust, la diverse forme de anchetă, la diverse acţiuni educative particulare. Va trebui să se ţină seama, în toate aceste acţiuni şi de neomoge-nitatea mediilor investigate şi influenţate. Ceea ce noi numim îndeobşte ..public", este format din straturi şi categorii, .care se mai şi schimbă rapid în dinamica înnoirilor şi reaşezărilor sociale. Procesele istorice la care sîntem martori şi părtaşi, industrializarea, urbanizarea, mutaţiile tipologice, omogenizarea structurilor ş.a.m.d. au de fapt, toate, repercusiuni adînci asupra cititorilor; şi ar fi suficient să ne gîndim la acea importantă parte a populaţiei pe care o reprezintă săteanul pe cale de a deveni orăşan (sau locuitor al noilor aşezări mixte, agro-industriale), permeabil la inedit şi legat totodată de tradiţii, pentru a sugera aria extraordinară a transmutărilor, inclusiv estetice ; în raport cu care se impune o privire cît mai lucidă cu putinţă, fără prejudecăţi şi exagerări, atentă la tot ce se cumulează în planurile esenţiale, ca şi la eventualele pierderi specifice secundare, pe care tocmai va trebui să le diminueze' şi să le contracareze o suplă strategie a edificărilor culturale, pe etape, inclusiv prin intermediul şi cu ajutorul oriticii literare. ■ÎN PERSPECTIVA complexelor modificări sociale, nu ajung dia-logările doar cu confraţii de breaslă. Criticul va lua parte la circuite ample de emisie-recepţie culturală, ale căror semnale să poată fi, pe diferite lungimi de undă, receptate de cît mai multă lume. în plus, diferenţierilor din cadrul publicului va trebui să le corespundă adecvări din partea diverşilor critici. Căci rolul lui de intermediar între literatură şi cititor, criticul nu-1 va putea îndeplini pînă la capăt dacă nu va avea în vedere şi diversitatea obiectelor demne de comentat. De pildă, de ce n-am avea un număr mai mare de critici între altele preocupaţi anume de modalităţile canalelor radio-televiziunii de a comenta şi propaga literatura, sau critici acomodaţi cît mai intim cerinţelor particulare ale presei cotidiene, relativ distincte de ale presei literare săptămânale sau lunare ? Nu este vorba de rigide „specializări", ci de accente relative, în cunoştinţă de cauză. Şi de o mai acută preocupare pentru sociologia receptării, potrivit cu modificările substanţei şi eficienţei circuitelor culturale în epoca de dominlare a mass^mediei. 36 VIAŢA ROMÂNEASCĂ Este clară, în aceeaşi ordine de idei, şi însemnătatea ediţiilor succesive ale festivalului naţional „Cîntarea României". Prima dintre aceste ediţii a beneficiat de numeroase consemnări, mai puţin de analize în profunzime, avînd în vedere rezultate şi neajunsuri, dar mai cu seamă perspective de împlinire. Preocupîndu-ne pe mai departe de produsele artei zise „profesioniste", va trebui să ne aplecăm mai stăruitor şi generos asupra artei zise „amatoare", anume pentru a ajuta la diminuarea însemnelor de amatorism, respectiv de apropiere mai decisă de o necesară profesionalitate, şi de statornicire a unor circuite culturale deschise şi cuprinzătoare. Potrivit cu recente recomandări de partid, mai des şi mai activ prezent în cercuri şi cenacluri literare, criticul va favoriza aceste forme prin excelenţă democratice de edificare culturală. El este tot mai solicitat în avizarea spre publicare a cărţii de literatură, în colegiile de conducere ale revistelor şi editurilor, în activităţi culturale şi artistice interferate cu cea literară. întreagă această participare se va desfăşura conform celor subliniate în Raportul prezentat de către tovarăşul Nicolae Ceauşescu la Conferinţa naţională a P.C.R., adică în spiritul sporirii răspunderii comuniştilor, a organelor de conducere colectivă, a colectivelor înseşi, precum şi a participării într-o măsură mai mare a oamenilor muncii la activitatea publicaţiilor, radio-televiziunii, a unităţilor cultural-eduoative. Scriitorii în general, criticii în particular vor conclucra din ce în ce mai strîns în toate aceste consilii de conducere ou cei proveniţi din activităţi nemijlocite de producţie, sprijinind participarea largă şi concretă a clasei muncitoare, a maselor populare la activitatea de ridicare a conştiinţei socialiste, de educare revoluţionară a omului nou. Aceste concluderi mai strînse vor putea să favorizeze şi aminitita publicistică promptă, oare să semnaleze aspecte socio-estetice ale vieţii culturale ; precum şi acţiunile de sintetizare teoretică a rezultatelor obţinute sau pe cale de configurare. Urmînd toate ideea diriguitoare, potrivit cu care „în dezvoltarea societăţii noastre afirmarea rolului conducător al clasei muncitoare trebuie să ducă la închegarea tot mai strînsă a alianţei şi colaborării dintre muncitori, ţărani, intelectuali şi alte categorii sociale, la participarea lor împreună, în frunte însă cu clasa muncitoare, la guvernarea societăţii noastre, sub conducerea partidului comunist". Imperativul nostru rămîne consensul cu literatura, dar mai ales cu viaţa pe care literatura o transfigurează. Un consens cu părţi specifice şi feţe proprii, de meserie şi individuale. Nu e lesne să fii critic, prin natura îndeletnicirii eşti mai expus decît altul criticii. Uneia drepte sau nedrepte, rămîne de stabilit de fiecare dată. In acelaşi timp, civilizaţia contemporană, la noi şi în întreaga lume, a recunoscut prezenţa criticului ca importantă şi a solicitat-o ca atare. Şi ne produce o deosebită satisfacţie să constatăm creşterea interesului pentru cartea de critică, istorie şi teorie literară, pentru publicistică, eseistică şi sinteza estetică. In lume şi la noi se citesc multe, din ce în ce mai multe asemenea cărţi. Pentru confirmare, este suficient ca cineva să dorească să cumpere studii de valoare, ale noastre proprii sau traduse din limbi străine, studii care aprofundează în chip original faţete ale fenomenu- COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICA ŞI ISTORIE LITERARA 37 lui literar şi artistic, pentru ca în numeroase cazuri să-şi dea seama că, întîrziind o zi numai cîteva ore, a ratat ocazia — fie din cauza unui tiraj stabilit din capul locului mult sub cerere, fie din cauza epuizării neaşteptate şi a unui tiraj aparent impunător, insuficient totuşi. De aceea, după un cuvînt de laudă meritat la adresa acelor edituri care nu s-au lăsat influenţate de legenda cu privire la nevandabilitatea cărţii de critică, va trebui să consemnăm, totuşi, în alte, desigur, ocazii, ezitări şi întîrzieri în selectarea, impulsionarea şi publicarea cărţii de acest profil, şi ca număr de titluri şi ca tiraj. Faptul că se caută cartea de critică, pe lîngă că ne onorează, ne obligă, de altfel, la accentuarea exigenţelor în raport cu produsele pe care le încredinţăm tiparului. Este în orice caz limpede motivul de căpetenie pentru care discutăm şi rediscutăm problemele criticii literare, inclusiv în cazul şi în cadrul de faţă : edificarea societăţii socialiste româneşti multilateral dezvoltate are loc în cunoştinţă de cauză şi de efect, printr-o continuă creştere a factorului conştient şi de conştiinţă. în conştiinţa de sine a naţiunii se implică, drept faţetă a ei inalienabilă, întreaga literatură şi toate meditaţiile care privesc literatura ; iar tot ce preocupă poporul, se cuvine să preocupe literatura şi pe fiecare slujitor al ei. In cuvîn-tarea de închidere rostită la Conferinţa naţională a partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu a spus : „Doresc să menţionez încă o dată necesitatea de a acorda o atenţie permanentă, deosebită, activităţii politico-edu-cative de formare a omului nou, constructor conştient al socialismului şi comunismului. Este de înţeles că propaganda noastră, organele de partid şi de stat, uniunile de creaţie, presa, radioteleviziunea trebuie să-şi perfecţioneze activitatea pentru a-şi putea îndeplini în condiţii cît mai bune misiunea de mare răspundere ce le revine în crearea unui om cu înalte idealuri, cu înaltă conştiinţă, a omului pătruns de demnitate, luptător dîrz pentru dreptate, pentru pace, dornic de a-şi înfăptui năzuinţele de progres". Ne vom desfăşura activitatea în lumina acestei chemări, în perspectiva acelui cuvînt emblematic al Conferinţei naţionale a partidului care rezumă şi năzuinţele noastre cele mai intime şi mai decisive : calitate. DISCUŢII POMPILIU MARCEA Mulţumesc partidului pentru privilegiul pe oare mi 1-a acordat de a deschide seria discuţiilor şi care se datorează împrejurării că nu pot rămîne mult, din păcate, la întîlnirea noastră. Ocupîndu-mă, în primul rînd, de istoria literară, voi ridica aici cîteva din problemele criticii literare, spre a nu fi cumva bănuit de părtinire profesională. Pentru o evaluare cît mai exactă a stadiului în care se află critica literară actuală, este necesar mai întîi să eliminăm cîteva preju- 38 VIAŢA ROMÂNEASCA decăţi de largă circulaţie, cu atît mai mult cu cît de regulă asemenea prejudecăţi de largă circulaţie devin un fel de consens unanim. Prima prejudecată ar putea fi formulată astfel : critica actuală se află sub nivelul criticii clasice, de unde îndemnul întoarcerii la Maiorescu, Ibrăileanu, Lovineseu şi ceilalţi. Ideea e susţinută mai ales de critici cu mai multă vechime, ale căror criterii în judecata literară şi al căror gust ţine mai ales de epocile mai vechi ale literaturii noastre. Căci, cu toată obiectivitatea cu oare Maiorescu i-a învestit pe critici, spre deosebire de creatori, criticul continuă să-şi poarte insamnele formaţiei şi structurii sale intelectuale. Dar, după opinia mea, ideea aceasta, care exprimă un binemeritat omagiu pe care îl aducem înaintaşilor iluştri, ilustrează în acelaşi timp o eroare de apreciere cu privire la stadiul, la nivelul criticii actuale. Prin forţa împrejurărilor de ordin profesional citesc atît texte ale criticii trecute, cît şi ale celei prezente. Au fost cazuri repetate cînd, pentru o anume operă literară sau un autor m-aim adresat, spre validarea impresiilor de lectură sau spre edificarea estetică, atît criticilor mai vechi, cît şi celor noi şi mărturisesc cu toată convingerea că cei noi nu rn-au dezamăgit de loc. Aş spune că, dimpotrivă, mi-au impus atît prin densitatea ideilor, cît şi prin lărgirea orizontului, nu o dată prin valoarea expresiei, ceea ce nu trebuie de loc să ne mire, întru-cît critica literară ca disciplină a spiritului a evoluat, s-a îmbogăţit, şi-a lărgit orizontul, şi-a şlefuit expresia. înaintaşii, folosiţi la început drept modele, devin în textele discipolilor (evident, e vorba despre cei mai dotaţi) numai un punct de pornire, nu şi un ţel oare, în mod firesc, se cere depăşit. Aş spune că stadiul criticii actuale este şi rezultatul competiţiei cu critica anterioară, competiţie ce nu se poate decide decît în favoarea celei care are beneficiul posteriorităţii. Şi ar fi grav să fie altfel. Am citit de ourînd — spre a da un exemplu — în vederea unei comunicări, două texte despre romanul lui Camil Petrescu Un om- între oameni, un text semnat ,de un maestru venerat al criticii — şi pe drept —, altul aparţinînd colegului nostru Eugen Simion din ultima sa carte Scriitori români de azi, volumul II. Vă invit şi pe dumneavoastră să le citiţi şi să decideţi. Ne vine, de regulă, foarte greu — ceea ce poate nici nu e aşa de rău — să recunoaştem meritele colegilor şi preferăm, dintr-o inexplicabilă umilinţă, să fim admonestaţi in corpore. Altfel spus, preferăm solidaritatea întru umilinţă recunoaşterii loiale a valorilor. Ne inhibă uneori modestia, alteori orgoliul; rezultatul e acelaşi. Şi de aici trec la o servitute a breslei critice, care generează prejudecata despre care vorbeam, dacă nu stă uneori chiar la baza ei. Căci o eroare, spre a se impune, trebuie să conţină o doză de adevăr. Erori pure nu există, căci s-ar divulga singure, automat. Prin urmare, eroarea devenită prejudecată se întemeiază pe un viciu de ordin etic al criticii ca profesiune, şi anume pe lipsa de fermitate uneori în judecata critică. Altfel spus, un text critic este dens în idei, bogat în asociaţii, instructiv, scris uneori cu sclipiri oare delectează spiritul, dar cînd vine momentul calificării scrierii de care se ocupă, el devine sibilinic, abscons, excesiv de strategic, cu prea numeroase precauţii. Să fie limpede, un critic înţelege bine despre ce este vorba dar întrebarea este dacă facem critică pentru critici sau pentru publi- COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICĂ ŞI ISTORIE LITERARA 39 cui larg şi pentru scriitori ? Pentru aceste din urmă două categorii o asemenea manieră critică este cel puţin nepotrivită : autorul cărţii de care ne ocupăm se face că nu pricepe despre ce e vorba şi-i dă înainte în acelaşi mod, iar publicul cititor, marele beneficiar, nefamiliarizat cu excesele protocolare, nu ştie ce să creadă. Or, să fie clar, publicul larg are nevoie de judecăţi ferme, de concluzii limpezi, formulate adecvat. Evident, nu-i vorba cumva de jignirea autorilor : caracterul urban al criticii noastre este un bun ce trebuie cultivat şi pe mai departe, mai ales că critica este un factor de educare nu numai spirituală, diar şi civică — am spune — a cititorului. E vorba însă de o exprimare mai vie, mai tranşantă, mai responsabilă a opiniilor critice, de revenirea la o polemică sănătoasă, de Mei şi nu de persoane, la obiect şi nu in abstracte Ajuns aici, simt nevoia unei precizări şi anume : mulţi cred că e nevoie de un fel de bici puternic al criticii spre a alunga din altarul literelor, precum pe neguţători din templu, pe impostori, pe nechemaţi, pe cei greşit încadraţi, să zicem aşa, în literatură, cum făceau înainte Maiorescu, Gherea, Lovinescu, Şerban Cioculescu şi alţii. Judecind însă aşa, cred că pierdem din vedere faptul esenţial că înainte cu trei decenii existau numeroase condiţii de proliferare a pseudo-valo-rilor, în primul rînd prin întreprinderile editoriale particulare, susţinute la rîndul lor de foi particulare sau de grup, ale căror interese sau gusturi erau desigur înguste (cel puţin în cazul unora), criteriul pecuniar legitimînd — măcar în punctul de pornire — asemenea întreprinderi. Or, cum bine se ştie, în ultimele trei decenii o atare posibilitate este teoretic dar şi practic în mare măsură exclusă, vigilenţa, veghea publică şi interesele naţionale jucînd, fără îndoială, rolul principal. Aşa încît, deşi uneori (mai ales în alte părţi) mulţi par a se irita că nu mai apar autori ca cei a'şa de puţin ştiuţi : Săpunaru, Volbură Poiană, Virgil Cîrstescu, Mihai Pricopie, Paul Papazisu, Olmazu, Eugeniu Revent, Grigore Vâjia şi alţii, trebuie să înţelegem că acest fapt este oarecum în firea lucrurilor într-un context social nou şi care trebuie totdeauna apreciat. Şi încă o problemă. Cei care combat — mai mult la cafenea, e drept, şi mai puţin în scris — în sprijinul înăspririi tonului criticii, confundind asprimea şi duritatea expresiei cu fermitatea şi exigenţa, pleacă ele la ideea că ne aflăm într-un moment de suprasaturaţie a literelor române actuale. Or, după părerea mea, în numele adevărului simplu, şi de aceea sacru, se cuvine să combatem cu energie o asemenea teză. Faptul se poate dovedi, în primul rînd, statistic prin comparaţie cu noi înşine în trecut sau cu alţii în prezent. Dar el se poate dovedi mai ales prin măsurarea exactă a necesităţilor spirituale ale poporului român, prin menirea încredinţată de partid creatorilor -de literatură. Trecutul nostru bogat şi eroic, prezentul nostru socialist se cer reflectate într-un număr sporit de scrieri lirice, în proză, în teatru, în exegeze de valorificare a marelui trecut al literaturii noastre şi în egală măsură al marelui ei prezent. Avem încă mari datorii si mari, imense disponibilităţi. N-am ajuns încă în stare de sterilitate' si nici în stare de inflaţie. RADU POPESCU Să observăm, încă o dată, că orice discuţie despre critică se concentrează în concret şi în spirit, asupra criticii literare, în înţelesul cel mai strict, lăsînd aproape cu totul în afară, critica dramatică, precum şi celelalte specii ale criticii de artă, amintite prea arareori, numai prin aluzii politicoase. Să zicem că această ignorare delimitativă este, dincolo de fondul etic comun, întemeiată, în ceea ce priveşte diferitele specii ale criticii de artă, acestea avînd domeniul şi problemele lor tranşante specifice, care impun o specializare ce merge pînă la lexic. Dar trecerea sub tăcere sau chiar în uitare, a criticii dramatice nu este decît încă o consecinţă şi o manifestare — nu atît de importantă ca altele pe care le-am semnalat, şi pe care le vom mai semnala, aiurea — a acelei mentalităţi care tinde, şi, pe zi ce trece, izbuteşte să despartă dramaturgia de restul creaţiei literare. Mentalitate care s-a înfiripat şi s-a consolidat treptat, din diferite cauze, printre care modificarea raporturilor dintre dramaturgie şi teatru, renunţarea celei dintîi de a se mai afirma ca artă literară în faţa artei teatrale, resemnarea ei de a se lăsa anexată de imperialismul teatrului la rangul simplului component de spectacol, şi, în lanţ, alte multe, oare au dus la absorbirea aproape totală a dramaturgiei în mecanismele, în comandamentele şi în viaţa scenei, lăsînd să slăbească progresiv legătura ei organică şi vie cu creaţia, cu mişcarea ideilor şi cu viaţa literară. La aceasta au contribuit, poate nu totdeauna conştient dar într-o măsură substanţială, şi critica dramatică şi critica literară, prima uitîndu-şi îndatoririle ei faţă de literatură, cea de a doua uitîndu-şi îndatoririle faţă de dramaturgie, gen străvechi şi organic al artei literare, de a cărei soartă s-a lepădat, lăsînd-o, ou conştiinţa împăcată, ba parcă uşurată, să apese exclusiv pe umerii celei dintîi. Nu această situaţie, desigur, a creat dubla natură, şi dubla sarcină ale criticii dramatice : dar ea aruncă o lumină deosebit de clară, de crudă, asupra acestui dualism. Printre toate speciile criticii, critica dramatică este singura care are un obiect dublu, singura obligată să cîntărească şi să judece două creaţii de artă, fiecare cu specificul ei : o creaţie literară, opera dramatică, şi o creaţie artistică sui-generis : spectacolul teatral. Desigur că, pe scenă, ele se contopesc într-o unitate organică, într-un tot artistic. Dar la analiză, la identificarea succesivă a valorilor şi la ierarhizarea lor, nu este posibil să nu se observe sursele şi naturile deosebite ale celor două componente, şi să nu se ţină cont de specificitatea fiecăruia. De aci, nemuritorul spin iritativ, ascuns, în fond, zidit, în exerciţiul criticii dramatice : cînd dramaturgii, cînd creatorii spectacolului (foarte adesea, şi unii şi alţii), se declară frustraţi de importanţa creaţiei lor, se proclamă nedreptăţiţi de ponderea pe care aceasta o are în ansamblul cronicii. Dar cum ar putea fi altfel, atîta vreme cît critica are datorii faţă de două categorii de creaţie, iar cronica, oricît de generos ar fi secretarul de redacţie, oricît de amplă ar fi publicaţia, are limite peste care nu se poate trece ? Bătută de două vînturi contrare, prinsă între ciocan şi nicovală, critica noastră dramatică a balansat, punind accentul cînd pe textul dramatic, cînd pe spectacol. Constrîngerea, însă, e de natură obiectivă, şi criticul trebuie să-i facă faţă prin conştiinţa sa de cultură. Orice s-ar spune, teatrul, spectacolul, educă, influenţează, COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICA ŞI ISTORIE LITERARA 41 imprimă spiritul publicului, în primul rînd şi în cea mai mare măsură, prin opera dramatică. Ea, opera, durează (dacă are virtuţi de durată), ea conţine, păstrează şi duce cu sine, valorile care au însufleţit, şi pe care ie-a însufleţit, spectacolul. Cum ar putea cronicarul să nu le releve, să nu cheme spre ele, atunci cînd are convingerea că ele sînt folositoare, fecunde, pentru educarea, pentru îmbogăţirea şi înălţarea conştiinţei publicului ? Şi cum ar putea să nu denunţe, să nu combată operele proaste, lipsite de idei, simulante în sentimente, scrise vulgar şi incult, făcute să pervertească gustul, să demită judecata, să plafoneze sau să adoarmă conştiinţa, opere din categoria cărora — în ciuda atenţiei, a grijii cu care se veghează la întocmirea repertoriilor, am văzut atâtea, şi încă mai vedem, pe scenele noastre ? Dar opera direct şi net ostilă, primejdioasă pentru ţelurile noastre de viaţă, — căci şi astfel de opere ni se propun, de ici, de colo, mai de pretutindeni ? Obligaţia criticii teatrale faţă de opera dramatică, faţă de opera literară, datoria ei de a şi-o îndeplini complet, corect, cu maximum de argumente posibile în cadrul unei cronici, nici nu poate fi pusă în discuţie. Şi e imprudent să fie pusă în discuţie, nu numai pentru interesul publicului, ci pentru interesul dramaturgiei, şi pentru interesul teatrului însuşi. Critica literară lepădîndu-se de dramaturgie, critica dramatică cedînd, de-a lungul multor ani trecuţi (ceva mai puţin, astăzi) în faţa voinţei teatrului de a reduce dramaturgia la rang de funcţie componentă, chiar subalternă, ba chiar de pretext, rezultatul a fost că, atît în creaţia dramaturgiei, cît şi în creaţia de teatru, de spectacol, s-a produs, nu rareori, o destabilizare a valorilor, care a devenit uneori, chiar dezordine, haos. încît, lăsînd la o parte orice alte insistenţe şi argumente, critica dramatică trebuie să pună, să continue să pună, un accent puternic pe analiza operei, chiar dacă, prin pură fatalitate, ar părea să nedreptăţească spectacolul (cu multele lui laturi, compartimente, şi cu mulţii lui oameni), prin aprecieri mai sumare, mai sentenţioase. Aceasta cu atât mai apăsat, cu cît critica literară va continua să se dezintereseze de soarta dramaturgiei. (Ceea ce, desigur, e o teză care, în mare măsură, nu poate avea decît valoare de principiu : în practică, critica literară n-o poate însoţi pe cea dramatică pe întregul ei drum, căci teatrul joacă nenumărate piese care nu ajung niciodată la tipărire (fapt ce nu le împiedică, să aibă, adeseori, răsunătoare şi durabile succese), după cum joacă nenumă-•rate piese venite din alte limbi, trecute, prin traducere, direct pe scenă, şi consumîndu-şi cariera numai pe scenă. Toate acestea rămân, pentru totdeauna, numai criticului dramatic, şi numai cronicii sale). însă, odată ajunşi aici, se înaltă în faţa noastră covârşitoarea răspundere morală a criticii dramatice faţă de arta teatrului, izvorâtă din natura şi a celei dintâi şi a celei de a doua, care scoate în evidenţă o altă caracteristică prin oare critica teatrală se deosebeşte fundamental de celelalte activităţi critice. Critica teatrală este singura, printre toate, care supravieţuieşte Obiectului ei. Spectacolul trece, moare, cronica rămîne, durează. Cel mai strălucit spectacol, realizat prin conlucrarea celor mai geniali interpreţi, încoronat cu cel mai îndelungat, cu cel mai răsunător succes, moare în cîţiva ani (iar cît trăieşte, este într-o permanentă, moleculară transformare). Cîtva timp, el mai dăinuie, fragmentar, aproximativ, în amintire : apoi, dispare în neant. Nimic nu poate schimba această soartă, 42 VIAŢA ROMÂNEASCA cele mai perfecţionate mijloace tehnice sînt neputincioase : nici fotografia, nici discul, nici filmul nu pot păstra un spectacol în totalitatea lui, 'cu adevărul lui, cu viaţa lui, — acestea sînt imagini moarte,' sortite îngălbeniră într-un album. 'Spectacolul are soarta unei creaţii vii, unei creaţii care se întruchipează în omul viu. Deci, ca şi acesta, e sortit pieirii, după ce a fost sortit neîncetatei transformări. Singurul lui document de viaţă, de valoare, este actul critic care a fost pronunţat asupra lui, este cronica dramatică, scrisă pe viu, la cald, în clipa creaţiei, în clipa de afirmare a vieţii. Numai ea va putea fi consultată cîndva, în viitor, numai ea va putea da o idee, chiar o imagine, despre un fapt de artă care va fi pierit de mult. Ne dăm, oare, seama de gravitatea acestui fapt ? Avem, oare, conştiinţa enormei responsabilităţi, oare înconjoară verdictul criticii dramatice ? Un volum de poeme, un roman, o simfonie, un tablou sau o statuie vor putea oricînd fi confruntate cu actul critic oare le priveşte, eonfirmîndu-1, infinmîndu-1 •— uneori peste ani —, relevînd-i perspicacitatea sau ridioulizîndu-i orbirea. Şi, mai important : scoţînd în evidenţă, buna credinţă sau părtinirea, cinstea sau minciuna'. Dar un spectacol ? Cum se poate el apăra în ochii viitorului ? Cine poate şterge de pe amintirea lui, pecetea infamiei, sau măcar a mediocrităţii ? Cine îl poate reabilita, şi prin ce mijloace, ca pe un nevinovat căzut sub o nedreaptă sentinţă ? Nimeni. Pentru viitor, el o fost el va rămîne ceea ce a saris cronicarul despre el. în niciun alt domeniu, răspunderea criticii nu e mai zdrobitoare. Cronicarul dramatic este singurul critic care se rosteşte pentru viitor. Căci nimic nu poate infirma judecata asupra unei opere care nu mai e. Tot ceea ce am spus pînă acum 'ar vrea să ţintească la imobilizarea, de fapt, la trezirea unei porţiuni a responsabilităţii profesionale şi morale a criticii literare, şi în general, a conştiinţei literare, oare s-a lăsat, în ultimul timp, cam adormită, ba chiar dezafectată. Critica dramatică simte, împovărată de sarcinile pe care le-aim evocat, nevoia unui sprijin moral, a unei solidarităţi de 'conştiinţă, pe oare nu le poate găsi decît pe solul breslei sale, pe solul întregii vieţii literare. Dramaturgia se simte izolată, vitregită, uitată, în sînul familiei sale de sînge, de viaţă milenară. Concret, practic, aceasta înseamnă : în primul rînd, 'reînvierea preocupării pentru dramaturgie, pentru creaţia dramaturgilor noştri, a publicaţiilor noastre literare, a criticii literare. Vă rog să constataţi cît spaţiu, cîtă importanţă, se acordă acestei creaţii în revistele noastre : şi nu mă refer, acum, numai la revistele Uniunii, ci la toate revistele {evident, cu excepţia revistei „Teatrul") ce apar în ţara noastră, deoarece aşa cum am spus, aci e vorba de un fenomen de mentalitate, generală, de mentalitate literară, culturală, intelectuală. Vă rog să număraţi cîte texte dramatice au apărut şi apar, în aceste reviste, prizărite şi înghesuite, printre poezii, schiţe, nuvele, fragment de roman : veţi constata că vă ajung degetele a două mîini, pentru răstimpul să zicem, al unui an, doi. Aceasta se leagă desigur, de faptul, cu ^ totul bizar, că scriitorii şi criticii literari, nu frecventează teatrul, nu sînt la curent cu aproape nimic din activitatea şi viaţa unui atît de important domeniu al artei şi culturii : v-o spun dintr-o îndelun- COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICA ŞI ISTORIE LITERARA 43 gată experienţă, dintr-o constantă observaţie. Dacă Secţia de Dramaturgie a Uniunii noastre şi-ar propune să efectueze un sondaj al acestei situaţii, rezultatele ar fi pe cît de concludente, pe atît de uluitoare. E un fapt cu totul nou în viaţa culturală : totdeauna, mai în trecut, scriitorii s-au interesat statornic şi intens de viaţa teatrului, au participat, sub o formă sau alta la desfăşurarea, sau măcar la atmostfera ei, pornind de la ideea că teatrul se hrăneşte, în primul rînd, din creaţia literară, fiindu-i, acesteia, un puternic stimulent şi vast cîmp de afirmare. Scriitorii şi criticii literari nu citesc, măcar, dramaturgia, foarte puţină, care apare în volume, căreia editurile binevoiesc să-i cedeze o mică fărîimitură de coli ide tipar. Dacă, în sfera afirmării sale, 'teatrul a avut tendinţa •— într-o oarecare măsură explicabilă prin structura lui intimă •— de a scădea prăpăstios gradul de importanţă creativă a dramaturgiei, fără a-i contesta, însă, la limită, o legitimitate, conştiinţa literară a zilelor noastre, pare pe cale de a se acomoda foarte bine, fără niciun sentiment dte pierdere, de scădere a patrimoniului său general, ou o totală absenţă a dramaturgiei. Se simte în atmosfera vieţii literare această indiferenţă, un soi de condescendenţă binevoitoare, aproape ironică. Ba se manifestă în felurite forme, de pildă, în acordarea premiilor Uniunii : am avut de cîteva ori prilejul să constat — şi să protestez zadarnic, cum juriile de premii răşluiesc, glumeţ şi prin mijlocul unei adevărate „maşini de vot", cîte unul dintre cele două premii destinate, teoretic, dramaturgiei pentru a îmbogăţi palmaresul altor genuri. In concluzie, un întreg sistem de semne denotă că, în viaţa literară, dramaturgia e abia recunoscută ca rudă, şi tratată ca rudă săracă, de aşezat la ooada mesei : în fapt, adică în bugetul de venituri al Uniunii, se pare că e ruda cea mai bogată, oare, la banchet, trebuie să ocupe locul de onoare. în al doilea rînd : revizuirea mentalităţii criticii, cu privire la dramaturgie şi teatru. Vă invit, iarăşi, să vedeţi, cît loc se rezervă în rubricile critice ale revistelor, criticii operelor dramatice, laolaltă ou a spectacolelor : o frunză într-un codru. De cîte ori, „cronica literară", ca atare, s-a consacrat unei drame, unui volum de dramaturgie, ca să nu mai vorbesc de o operă dramatică nepublicată, ci numai jucată ? Oare să amintesc, iarăşi, de Eminescu, de Arghezi, de Rebreanu, de Eftimiu, de Camil Petrescu, ide atîţi mari scriitori, care s-au angajat atît de adine, atît de entuziast, în cronica 'dramatică, în comentarea evenimentului teatral (In treacăt, să mai _ observăm, două „semne": că scriitorii participă prea puţin, la exerciţiul criticii în general, fapt de mult depăşit în toate activităţile publicistic-literare ale lumii ; că la noi, şi în epoca noastră, s-a ajuns la o „specializare", pe genuri, a scriitorilor, mai ales a dramaturgilor, niciodată cunoscută în trecut). Dacă reprezentanţii criticii literare ar însoţi critica dramatică, măcar în sarcina acesteia faţă de dramaturgia română, întreg orizontul criticii s-ar lărgi, iar sfera ei de acţiune s-ar îmbogăţi cu noi jaloane şi cu noi valori. Cu mentalitatea îndătinată în aceşti ani, dramaturgia va fi împinsă, cu efecte negative, din ce în ce mai adînc, în orbita violentă si in universul închis al teatrului. Căci teatrul este — în mare măsură, cu ajutorul scriitorilor şi criticilor — un univers închis. Dar pentru ai săi, este un univers fastuos, cald, generos, al cărui singur ungher întunecat şi rece e rezervat dramaturgiei şi criticii. GABRIEL DIMISIANU Actuala dezbatere despre critică — şi cînd spun ,,actuala" nu mă refer la colocviul nostru, ci la dezbaterile din ultimele luni — s-a pornit cu sentimentul unei vinovăţii a criticii faţă de literatură şi am fost martorii, în prima fază, ai unor gesturi violent-acuzatoare şi cîteodată, în replică, ai unor (e drept, ceva mai timide) disculpări. Nu era totuşi o bază fructuoasă pentru progresul unei discuţii ce revine ritmic în atenţia generală, nu doar ca reflex al unor situaţii^ din interior, dar şi al interesului mai larg, european şi mondial, arătat criticii în ultimele decenii. Desigur, motive de nemulţumire faţă de critică, faţă de critica noastră — fiindcă despre ea este vorba aici — există, şi ele sînt generate, cum s-a constatat de către mulţi, mai cu seamă de abdicările, nu puţine, de la moralitatea profesiunii : elogieri sau contestări dictate de conjunctură, cedarea faţă de presiunile spiritului de grup, imixtiuni administrative ş.a.m.d. Lucruri de acestea au fost arătate şi e bine să fie arătate şi în continuare, desigur, în spiritul dreptei judecăţi şi al bunei-credinţe, fără a se da credit campaniilor de discreditare purtate de autori care au de plătit poliţe criticii, nemulţumiţi, aşadar, în ceea ce-i priveşte, de judecăţile acesteia. De altfel, asemenea acţiuni pretins justiţiare, în fond meschin revendicative, sînt îndeajuns de străvezii pentru a-şi divulga singure mobilurile ce le dau impuls. Totuşi, oritica trebuie să suporte, cu aceeaşi bărbăţie şi seninătate pe care o pretinde literaturii, propria supunere la examenul spiritului critic, să încurajeze ea însăşi ceea ce Alecu Russo numea, încă acum un secol şi mai bine, critica criticii. Dezbaterile recente au avut meritul de a fi făcut să regenereze o astfel de activitate şi nu de puţine ori cusururi adevărate ale criticii noastre au fost scoase la lumină şi enunţate cu francheţe, invocîn-du-se fapte concludente. Nu pot accepta însă, principial, felul cum sînt tentaţi unii să privească chestiunea : vinovată de insuccesele literaturii, de „rămînerile în urmă" ale acesteia — spre a folosi o nefericită sintagmă repusă cîteodată în uz — este în primul rînd critica. Lasă că termenii sînt rechizitoriali, dar ar fi să judecăm nedialectic acceptînd acest punct de vedere. Căci doar nu critica face literatură, ci numai îi primeşte reflexele, îi luminează sensurile, o descrie şi interpretează, construieşte pe marginea ei şi creează un climat, jucînd desigur şi un rol de orientare, dar în anumite limite. E vorba mai degrabă de o conlucrare, de o coexistenţă cu efecte de influenţare reciprocă, ce pot fi în bine sau în rău, dar venind din amândouă părţile. Iar de privim în ansamblu mişcarea literară a unei epoci, vom vedea că starea criticii consună în genere cu aceea a literaturii, un decalaj prea mare între ele sau o dezarmonizare totală fiind de neînchipuit. COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICA ŞI ISTORIE LITERARA 45 Nu poate fi concepută o literatură extraordinară şi o critică neîn-sbare „să ţină pasul" cu ce produce literatura, şi nici reversul: o literatură neinteresantă, cenuşie, mediocră şi o mişcare critică înfloritoare, răsărită adică din goluri. Să ne mai gîndim o dată la formidabila epocă literară dintre cele două războaie oare a fost şi a formării şi a afirmării celor mai mari critici ai noştri. Vreau să spun că în actualele dezbateri, la începutul lor mai ales, s-a făcut acest separaţionism inoperant între critică şi creaţie, o considerare a lor în regimuri total deosebite, ceea ce a şi dus la inechitabile distribuiri ale răspunderilor. Literatură şi critică răspund însă laolaltă fiindcă sînt realităţi care împreună alcătuiesc un tot. Privind astfel lucrurile nu înseamnă că pierd din vedere deosebirile dintre cele două domenii, că fac abstracţie de funcţiile esenţiale ale criticii sau că imiliftez pentru abstragerea ei de la ceea ce numim îndeobşte rolul său de influenţare sau direcţionare. El se exprimă înainte de orice prin actul valorizator îndeplinit de critică, în absenţa căruia această activitate îşi pierde calitatea definitorie (trece în eseu, în docu-mentaristică etc.) „A spune da ori nu, asta este critica în substanţa ei" — spusese G. Călinescu, înţelegînd bineînţeles nu — o simplă emitere de verdicte, ci dezvoltarea unei motivaţii, a unei argumentări în sprijinul „sentinţei" pronunţate, această dezvoltare fiind chiar materia criticii. Şi dacă e să i se reproşeze ceva fundamental criticii de azi, poate că tuturor criticilor, fiindcă prea puţine ar fi excepţiile, este neîrnpli-nirea pînă la capăt şi în toate împrejurările a misiunii valorizatoare. Las la o parte pe falşii critici, pe autorii de comentarii circumstanţiale, căci ne interesează aici doar acei critici care printr-o activitate de o oarecare întindere şi rezonanţă şinau probat vocaţia şi onestitatea. Chiar şi aici apar însă abdicări de la principiul valorizator, cu argumente care pot explica, de la un caz la altul, o atitudine, fără totuşi să- o poată justifica pînă la capăt. Retragerea în eseu, în istoria literară, în comentariul dedicat cu predilecţie literaturii străine sînt forme de evadare te nu pot învinovăţi desigur, pe nimeni, dar prin care critica a pierdut şi riscă să piardă în continuare pe cîţiva dintre principalii promotori. Dificultăţile acestei profesiuni sînt o realitate de oare s-au lovit nu doar contemporanii, dar a le înfrunta a fost oricînd una din probele de foc ale vocaţiei de critic. Absenteismul, izolarea de clocotul actualităţii imediate (nu doar în sens literar) anulează calitatea de critic. E. Lovinescu, de atîtea ori acuzat de idiferentism faţă de problemele momentului, chema pe confraţii mai tineri în finalul Istoriei literaturii române contemporane din 1937 la implicare şi activism. Iată ce scria el. „Istoria literară nu e critică militantă; dar din moment ce am întreprins-o pentru spaţiul de timp în oare trăim şi luptăm, nu ne poate sustrage de la obligaţia de a atinge problemele sale oricît de gingaşe". Exemplul clasicilor criticii e firesc să ne lumineze acţiunea, să ne întărească spiritul în* împrejurări rînd se pune cu atîta tărie chestiunea răspunderilor complexe ce revin profesiunii noastre. ROMUL MUNTEANU Onorat prezidiu, Stimaţi colegi şi prieteni, ■ In numeroase dezbateri şi referinţe despre critica literară, au fost formulate — mai ales de către unii scriitori — reproşuri directe sau mai voalate privitoare la faptul că unii critici, în loc să se ocupe de fenomenul literar românesc, s-au dedicat cu precădere activităţii studiilor despre scriitorii, curentele şi operele concepute în alte părţi. Să fie oare această preocupare una din maladiile fundamentale ale criticii noastre actuale ? Duce ea la o evaziune din viaţa noastră literară, soldată cu admiraţia necumpătată pentru valorile literare străine ? Avem dreptul să-i considerăm critici literari numai pe acei autori care studiază fenomenul literar naţional, iar toţi ceilalţi trebuie să beneficieze doar de un statut incert într-o breaslă în care au intrat în mod nelegitim ? Iată cîteva întrebări la care am ajuns în urma acestor îndelungate dezbateri, întrebări cărora Vom încerca să le dăm un anumit răspuns pe care îl supunem discuţiei publice. Consideraţiile noastre pleacă, în primul rînd, de la faptul că în fluxul actual de informaţii, traducerile reprezintă în mod firesc o parte semnificativă a fiecărei culturi. De altfel, toate fenomenele literare nu s^au dezvoltat — în cele mai multe arii de cultură ■— sub forma unor monade izolate. Cărţile circulă în mod normal, marile opere şi idei se constituie în anumite modele ale unor genuri, iar ierarhiile literare se stabilesc aproape de două milenii nu numai printr-o simplă raportare la unele critici locale, ci la marea bursă de valori, existentă pe plan universal. în cultura română a existat o tradiţie pe acest plan. Pompiliu Eliade, Nicolae Iorga nu au realizat numai ample cercetări despre literatura noastră. Ei au fost în acelaşi timp veritabili istorici ai unor mari literaturi străine. Călinescu, îbrăileanu, Ralea, Vianu, Zarifopol, Perpessicius au fost, după cum, bine ştiţi, oritici de mare profunzime care au formulat puncte de vedere noi şi judecăţi de valoare extrem de riguroase ce vizează scriitori şi direcţii literare de pe diferite continente. Opinia lui Mihail Ralea despre Proust şi Riike poartă marca unei profunde originalităţi, aprecierile lui Lucian Blaga la fel, iar numeroasele studii scrise de Călinescu despre Horaţiu, Dostoievski, Gongora, poezia italiană şi spaniolă, au cel puţin tot atîta strălucire şi forţă de argumentare ca şi acelea consacrate literaturii noastre. Să fi apărut atunci o manifestare stranie în ultima vreme, gata să strice aceste frumoase tradiţii ? Credem că nu. Exemplele pe care le putem aduce şi pe acest plan sperăm să fie suficient de convingătoare. Răspîndirea cărţii literare străine în ţara noastră, fie prin inter-. mediul traducerilor, fie în original, impune în mod firesc şi interpretarea ei din unghiul nostru de vedere. Cărţile străine nu se preiau ca. o marfă oarecare, ele nu sînt simple Obiecte decorative, ci nişte prezenţe active, nişte mesaje latente care se cer a fi descifrate ca orice alte opere Aşa a început şi studiul relativ nou al fenomenului literar latino-ame-rican. Aşa s-a ajuns la realizarea unor riguroase monografii despre COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICA ŞI ISTORIE LITERARA 47 Dastoievski, Thomas Marin, Heinrieh Mann, Brecht, Wedekind, Virginia Woolf, Kafka, Proust, Faulkner şi atîţia alţii. In acelaşi spirit au fost realizate studii de sinteză despre romanul latino-american, despre Renaştere, epoca luminilor, noul roman francez, teatrul absurdului, literatura americană contemporană ş.a. Este adevărat că unii dintre autorii acestor monografii sau studii de sinteză n-au scris despre literatura română, alţii — mai puţini la număr — au scris, iar în studiile de sinteză fenomenul literar românesc este adeseori integrat în fluxul firesc al literaturii universale din diferite perioade istorice. Faptul că unii critici ai literaturilor străine nu se ocupă şi de literatura română nu mi se pare a fi un păcat de moarte, nici o tentativă de evaziune din cultura naţională. Să nu uităm că trăim într-o epocă în care explozia masivă de informaţii obligă la anumite opţiuni, impune o specializare foarte riguroasă. Un critic sau un istoric al literaturii latino-amerieane, franceze, italiene, germane, ruse, spaniole nu se mai poate adeseori extinde şi asupra literaturii române. Aşa cum avem critici specializaţi în literatura română, la fel se cuvine să avem şi pentru alte arii de cultură. Specializarea, bineînţeles, nu trebuie să ducă la o alienare a criticului literaturilor străine de cultura naţională. Literatura română rămîne planul de fundal, zona latentă de informaţii existente pentru orice critică. Cerinţa aceasta ni se pare firească, deoarece, indiferent despre ce scriitori îşi formulează punctele de vedere, criticul literaturilor străine se adresează publicului din ţara noastră. Pe această cale s-au pus şi temeliile criticii comparate şi ale teoriei criticii, care nu se poate întemeia, nu se poate baza doar pe exemple decupate dintr-o singură ţară, ele sînt menite să capete o legitimare mult mai largă. în condiţiile în care noi nu receptăm în mod normal opinii gata făcute despre cărţi şi curente literare străine, criticul acestor literaturi nu reprezintă, după opinia mea, un caz aberant, el nu este un ins tolerat în cultura noastră, ci o necesitate stringentă şi permanentă. în încheiere, mi-aş permite să propun conducerii actuale a Uniunii Scriitorilor să reflecteze asupra realizării unei reviste de critică literară. Poate că unele din paginile acestei reviste să fie realizate în limbi străine, aşa cum se face şi în alte ţări. Cred că pe calea aceasta s-ar răspunde şi unei nevoi interne şi fireşti de diversificare a criticii, de realizare a unei reviste fundamentale pentru critică în dimensiuni care să corespundă şi exigenţelor de astăzi. Bineînţeles, pe de altă parte, ea ar sluji şi la propaganda cărţii noastre în lume, care se face într-un mod total necorespunzător cu ceea ce în fapt dorim noi să se ştie despre literatura română peste hotare. TRAIAN IANCU Poezia şi ideile poetice sînt cele mai legate de inferioritatea vieţii, prin sentimentul care îl creiază, atît vibraţia care generează, cît şi aceea oare receptează emoţional simţămintele, pasiunile umane, comorile simţirii omeneşti. 48 VIAŢA ROMÂNEASCA Ideile intuitive ale poeziei ne scot din făgaşul gîndirii conceptuale — abstracte, dezvăluind prin forţa artistică estetică a imaginilor estetice sensul lumii, al existenţei, al mersului societăţii umane. Se ilustrează poziţia eului, bazată pe trăire, faţă de lume. Se sesizează, prin sentimentul ce se dezvăluie, viziuni mai adînci, năvălind nedisimulat prin limbaj transfigurat, sub formă de ecou. Acesta, foarte pe scurt, este travaliul poeziei. Răbdător şi greu şi cu har, cine are har !... Critica literară are un travaliu mult mai greu. Căci ea, critica, şi el, criticul, trebuie să pătrundă mai adine în sufletul poetic, în universul de-idei poetice, intuitive, •—• şi să descifreze însuşi nucleul originar, focarul din care se desprinde imaginea iradiantă şi emotivă, care îi dă un sens şi îi impune o valoare poeziei. Critica pătrunde în stratul cel mai greu accesibil cercetării ştiinţifice şi descoperă tendinţele specifice ale eului creator, făcînd în acelaşi timp, educaţie estetică eului şi lumii receptoare. La o poezie sînt deci cel puţin doi autori. Poetul oare o concepe, după har, şi publicul oare o receptează. Criticul literar este în mijlocul publicului şi purtătorul de steag al celor mai nobile năzuinţe ale publicului. El demonstrează, prin judecăţi de valoare, modul cum eul poetic,, ne mai fiindu-şi sieşi suficient, se manifestă spre mediul social al lumii' obiective, cu tendinţa de a o directiva spre ceva. Eminescu a găsit expresia care defineşte acest travaliu poetic. De-al meu propriu vis, mistuit, mă vaiet, Pe-al meu propriu rug mă topesc în flăcări ! Critica literară şi mai ales criticul de direcţie nu are un destin mai uşor ! Căutînd să explice toate mijloacele prin care poetul va trezi, cu o operă valoroasă, un ecou în sufletul oamenilor, o vibraţie, o tresărire, criticul participă nemijlocit la afirmarea conştiinţei valorilor naţionale şi umane, printr-un real patrimoniu spiritual, de bătaie lungă. In acest sens, consider că la acest colocviu naţional de critică şi istorie literară, primul de acest gen din ţara noastră, se cuvine, între critici, să fie prezentă şi poezia, adică să fie prezent Luceafărul poeziei româneşti. De aceea vă rog să-roi permiteţi să evoc poezia lui Mihaî Eminescu Criticilor mei. CRITICILOR MEI Multe flori sînt, dar puţine Rod în lume o să poarte, Toate bat la poarta vieţii, Dar se scutur multe moarte. E uşor a scrie versuri Cînd nimic nu ai a spune, înşirînd cuvinte goale Ce din coadă au să sune. Doar cînd inima-ţi frămîntă Doruri vil şi patimi multe, Ş-a lor glasuri a ta minte Stă pe toate să le-asculte, COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICA ŞI ISTORIE LITERARA 49 Ca şi flori în poarta vieţii Bat la porţile gândirii, Toate cer iertare-n lume, Cer veşmintele vorbirii. Pentru-a tale proprii patimi, Pentru propria^ţi viaţă, Unde ai judecătorii, Ne-nduraţii ochi de gheaţă ? Ah ! atuncea ţd se pare Că pe cap îţi cade cerul : Unde vei găsi cuvîntul Ce exprimă adevărul ? Critici voi, cu flori deşarte, Care roade n-aţi adus — E uşor a scrie versuri Cînd nimic nu ai de spus. EDGAR PAPU Stimaţi colegi, Aş vrea, în momentul de faţă, plecînd de Ia un ultim pasaj din expunerea tovarăşului Ianoşi, să spun doar cîteva cuvinte despre însemnătatea criticii literare în contextul integral al culturii noastre actuale şi nu numai actuale. Rolul pe care l-au avut romancierii în Franţa şi filozofii în Germania l-au deţinut de la Maiorescu — şi-1 deţin încă şi astăzi — criticii literari la noi. Ei sînt deschizători de drumuri nu numai pentru literatură, ci pentru întreaga noastră cultură umanistă. Exemplul lui Lovi-nescu care, plecînd de la critica literară, a ajuns să conceapă o vastă istorie a civilizaţiei române moderne, rămîne tipic pentru cultura noastră. Această disciplină, critica literară, a avut şi mai are la noi o specială virtute extensibilă şi atotcuprinzătoare. A fost începutul şi modelul tuturor genurilor de critică destinate să prezinte valorile din celelalte discipline care alcătuiesc laolaltă ansamblul culturii româneşti. Chiar cea mai veche dintre ele, critica istorică, îşi are şi ea un precedent în critica literară, fiindcă Istoria critică a românilor, celebra lucrare a lui Haşdeu dintre 1873 şi 1875 s-a văzut precedată de începuturile lui Maiorescu, precum şi de acea hegeliană Principele criticii a lui Radu Ionescu. Cu atît mai mult critica literară anticipă şi influenţează direct în structura lor celelalte genuri critice ivite mai tîrziu la noi : critica textologică, critica filozofică, de artă, teatrală, cinematografică, muzicală, sportivă şi aşa mai departe. Critica literară continuă şi astăzi să deţină întîietatea ca amploare şi ca însemnătate de model apreciativ şi deschizător de drumuri. Ea se arată promotoare nu numai în literatură, ci şi în tot potenţialul culturii noastre actuale. Aceasta nu înseamnă că nu există şi scăderi în critica noastră, pe care le vom semnala mai tîrziu. Privită însă global, ea se bucură şi de marile compensaţii pe care le-am semnalat. Este instanţa 50 VIAŢA ROMÂNEASCA care stimulează în modul cel mai hotărît conştiinţa de existenţa certă a valorilor noastre de astăzi în toate registrele culturii. Este într-însa acea maturitate a discernăimîntailui, a dozării judecăţilor, a fineţii în pătrunderea obiectului, calităţi oare se văd extrapolate în toate celelalte discipline unde se caută detectarea adevăratelor valori ale culturii noastre. Ei, am spus că există şi unele scăderi. Există ceea ce am consemnat încă de multă vreme, un anumit decalaj, un decalaj chiar vizibil intre potenţialul creaţiei în cultura românească şi acela al capacităţii de receptare, cu mult mai scăzut decît creaţia. Aici mi se pare că în»mare parte şi critica noastră are o vină. Deşi, în mod paradoxal, ea se situează în fruntea disciplinelor deschizătoare de drumuri la noi, totuşi există anumite lacune care o fac să rămînă în urma creaţiilor beletristice propriu-zise. Apare, ce-i drept, dotată cu prudenţă, care este una din virtuţile cardinale ale antichităţii greceşti, însă se vede lipsită de o altă virtute cardinală,care este curajul. Adică îmi face impresia că totdeauna beletristica, romanul, teatrul, poezia lirică au avut mai mult curaj decît critica la noi. Aceasta este numai una din scăderile criticii. O alta ar fi următoarea : Există critici oare scriu foarte frumos, care au mare valoare din punct de vedere stilistic, dar care totuşi — aşa cum au spus şi Pompiliu Mareea şi alţi vorbitori aici — atunci cînd este vorba să aprecieze, devin dintr-o dată prudenţi. Şi atunci ce fac aceşti critici ? Ei îmbogăţesc potenţialul creaţiei noastre, fiind foarte talentaţi — fiindcă românul are talent, orice s-ar spune — îmbogăţesc potenţialul creaţiei, dar în schimb tocmai de ceea' ce avem nevoie, de încurajarea receptării, tocmai acolo rămîn foarte prudenţi în loc să aibă curaj. Să ne înţelegem. Adevăratul curaj nu există faţă de persoane, ci faţă de idei. Nu este a te repezi într-Unui sau altul dintre confraţi spre a lichida anumite răfuieli. Adevăratul curaj este a nu te speria de cîte o idee nouă şi fecundă, care depăşeşte simpla rutină, ci, dimpotrivă, a te deschide către ea cu gîndul că poate se împrospătează întregul orizont al culturii noastre. Desigur că nu putem generaliza aci, fiindcă există atîţia critici actuali prin acţiunea cărora este gata să dispară amintitul decalaj dintre creaţie şi receptare în viaţa noastră culturală. Tot ceea ce am spus acum în urmă nu atinge, însă, cu nimic convingerea despre incontestabilul aport valoros al criticii actuale în cultura românească de astăzi. Critica literară este prima care, după afirmarea noastră politică actuală, a trezit prin subtile şi penetrante aplicări analitice la 'diverse exemple concrete —- este partea ei pozitivă foarte importantă -— convingerea că existăm ca o energie creatoare în lume, cu originalitatea noastră, cu fizionomia noastră specifică, cu mesajul nostru. Toate celelalte ramuri critice au urmat-o în acelaşi sens — ea a fost modelul — operînd fiecare după profilul registrului lor cu aceeaşi precizie a înţelegerii, a asocierilor şi a disocierilor subtile pe care o inaugurase în domeniul ei critica literară. Astăzi, aşa cum s-a mai accentuat de antevorbitorii mei, o pleiadă de critici tineri promit să ducă mai departe şi să dezvolte acelaşi rol primordial al criticii literare în cultura noastră, în concertul întregii noastre culturi. Ne vom uni şi noi, cei din celelalte generaţii, cu eforturile lor. CORNELIU STURZI Stimaţi colegi, Poate mai mult decît în cazul beletristicii, problemele criticii şi istoriei literare contemporane româneşti se cer examinate de către toţi scriitorii, nu numai pentru că ideologia literară •— şi nu numai literară — se exprimă mai deschis şi mai penetrant în lucrările de acest gen, ci şi pentru faptul că efortul dumneavoastră de comprehensiune şi valorizare pentru societate a producţiei literare exprimă stadiul de evoluţie, maturitatea ori, dimpotrivă, infantilismul unei culturi literare într-un anumit moment. Ea, critica literară, reflectă mariajul firesc ori, dimpotrivă, cecitatea dovedită la un moment dat faţă de ansamblul producţiei literare a unei epoci. Ca orice poet, prozator sau dramaturg, mărturisesc că nu sînt străin de problemele teoretice — de metodologie îndeosebi — pe care critica şi istoria literară de la noi şi de aiurea şi le pune. De la narcisismul impresionist şi pînă la structuralismul aplicat pedestru am avut şi eu prilejul să le cunosc. Dar nu pot trece cu vederea efortul unor mari critici şi istorici literari contemporani, mulţi dintre ei prezenţi în această sală, de a recomanda ori a sancţiona sever impresionanta producţie editorială din ultimii ani. Şi tocmai pornind de la această realitate — aş spune tonifiantă ■—• cîteva întrebări se ridică, la care, personal, nu pot da încă un răspuns. Vi le adresez totuşi dumneavoastră ! Oare nu este simptomatic faptul că tot mai mulţi poeţi, prozatori, dramaturgi susţin în studii, eseuri, articole, unele adunate în volume, un punct de vedere critic, o estetică literară şi o judecată de valoare asupra creaţiei confraţilor şi a propriilor lor lucrări literare ? Oare nu este iarăşi simptomatic faptul că tot mai mulţi critici şi istorici literari se prezintă publicului cu volume de versuri, romane sau piese de teatru ? Fireşte, fenomenul nu este nou, s-a mai întîlnit şi în alte literaturi, dar, după cîte cunosc, doar în ultimii treizeci de ani a proliferat, după exemplul lui Ibrăileanu şi al lui Lovinescu, şi mai ales după magistrala lecţie călinesciană. Privite lucrurile însă din punctul de vedere al unei sociologii literare riguroase, nu ne aflăm oare într-un stadiu adolescent al manifestărilor criticii noastre, în care rigoarea judecăţii de valoare este uneori înlocuită cu secreta ambiţie de a demonstra poeţilor, prozatorilor, dramaturgilor cum se „alcătuieşte" o operă de artă ? Şi apoi : oare nu poeţii, prozatorii, dramaturgii — mărturisesc că mă număr printre aceştia — simt acut nevoia de a explica şi de a se explica mai mult decît o fac uneori confraţii lor care şi-au asumat această misiune, renunţînd să mai gîndească în paginile de critică o confirmare sau o sancţionare a propriei lor lucrări întru adevăr şi frumos ? Iată, stimaţi colegi, doar cîteva întrebări la care, aşa cum spuneam, numai dumneavoastră puteţi să daţi un răspuns. Poate mă gîndesc şi la un alt lucru. Dacă putem calcula astăzi cît investeşte societatea pentru formarea unui muncitor, unui tehnician, unui inginer, este infinit mai greu să ştim cît investim noi în formarea unui critic literar bun şi, din păcate, avem încă puţini critici literari. 52 VIAŢA ROMÂNEASCA Şi acum cîteva cuvinte despre critica jurnalieră. Acea critică pe care cu talent, rigoare şi credinţă o profesează de ani de zile, ca o magistratură necesară şi inspirată, cîteva condeie de o nemaipomenită tinereţe spirituală. Mă gîndesc la mulţi semnatari de cronici, recenzii şi analize literare publicate în reviste, cei care şi-au asumat riscul de a întreţine neliniştea conştiinţei fiecărui scriitor, de a fi primul judecător investit de obştea noastră care să spună, deschis în faţa opiniei publice : „Vă recomandăm să citiţi această carte. Nu vă recomandăm acest volum". Or, nu de puţine ori se întîmpiă ca în locul unei sancţiuni critice severe, ori a unei laude bine meritate să citeşti într-un stil sofisticat şi seducător o reticenţă critică învelită într-un staniol de vorbe blînde sau confirmarea unei reuşite, căreia i se pun între roatele judecăţilor de valoare beţele de cîrpă ale unor aşa-zise rezerve. Nu de alta, dar autorul articolului să nu pară prea entuziasmat faţă de lucrarea confratelui sau lipsit de... simţ critic. Mă întreb însă cui foloseşte un asemena „stil" de critică literară ? Cititorului în nici un caz ! El, cititorul, nu va desluşi nimic din sistemul de valori literare pe care îl promovăm în spiritul concepţiei noastre estetice marxiste. Autorului opului respectiv, nici atîta. Şi gîndind mai bine, nici criticului în cauză. Iată de ce la această consfătuire care, aşa cum spuneam, este de fapt a tuturor scriitorilor, mi-am îngăduit să pledez pentru cîteva principii ale eticii scriitoriceşti, ale criticii literare competente şi stimulatoare. Sper să fi fost bine înţeles. Şi o propunere, adresată de astă dată conducerii Uniunii noastre. Aş fi fericit dacă referatul prezentat, de o înaltă ţinută teoretică, împreună cu intervenţiile tuturor participanţilor ar fi adunate între copertele unul volum. Volumul ar fi un obiect de studiu şi meditaţie pentru toţi cei care lucrează pe ogorul literaturii româneşti. OV. S. CROHMĂLNICEANU Stimaţi tovarăşi, Pot să existe criticii fără scriitori ? Doar paradoxalul Borges a fost ispitit să răspundă afirmativ acestei întrebări concepînd exegeţi şi chiar istorici ai unor literaturi complet imaginare. Cîtă vreme rămînem însă cu picioarele pe pămînt, trebuie să admitem că acolo unde lipseşte activitatea scriitorilor critica îşi pierde însuşi sensul. Am pus înadins o întrebare de reducere la absurd a problemei asupra căreia vă cer permisiunea să mă opresc. Vreau să temperez astfel din capul locului un prea mare orgoliu ivit cîteodată în cîmpul criticii. Din remarca judicioasă că interpretările originale vin să releve bogăţia sensurilor unei opere, reîntinerind-o şi prelungindu-i viaţa, s-a născut şi o convingere prezumţioasă : criticul de fapt face să trăiască literatura. Fără el, aceasta ar rămîne un simplu vraf de semne moarte. Că lucrurile nu stau aşa putem verifica îndată. Lectura criticului, oricît de avizată şi ingenioasă, e un itinerar printr-o întreagă geografie, dar fără spaţiu orice voiaj e practic imposibil. COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICĂ ŞI ISTORIE LITERARA 53 Orgoliul e cel mai grav dintre păcatele capitale, deoarece, pe lingă altele, şi orbeşte pe cine-i cade victimă. Critica rămîne condiţionată nu numai de existenţa literaturii, ci şi de calitatea ei. Oricîtă inteligenţă si vervă ar cheltui un spirit nimicind cărţi proaste (acţiune extrem de utilă şi necesară) va ieşi în pierdere dacă se mulţumeşte cu atîta. Foiletonişti redutabili ca Ilarie Chendi sau Ion Trivale au suferit pînă la urmă pentru faptul de a-şi fi consacrat eforturile mai ales ecarisajului literar, discutînd îndeosebi scrieri anemice. Cronicile lor, chiar cînd formulau diagnostice foarte exacte, au murit fatalmente în mare parte odată cu volumele cărora le-au fost consacrate, fiindcă ele au intrat într-o totală uitare. Criticii noştri foiletonişti au beneficiat în perioada interbelică şi de nivelul net superior al producţiei literare. E, apoi, mult mai uşor să faci praf o carte slabă decît să surprinzi notele inedite ale alteia bune. Criticii sînt, prin urmare, interesaţi vital să se producă o literatură valoroasă. Nu e deajuns să reţii ca observator detaşat, fie şi cu probitate, cărţile reuşite şi să respingi pe cele ratate. S-ar putea ca, nepunînd şi umărul, primele să întîrzie să apară, iar ultimele să răsară peste tot asemenea ciupercilor. Criticul adevărat are, precum vedem, datoria să descopere ce împiedică talentele să atingă întreaga lor împlinire şi să ajute, pe cît îi stă în putinţă, la înlăturarea obstacolelor din calea dezvoltării optime a literaturii unui moment. Un exemplu ne stă la îndemînă. A dispărut oare în întregime idilismul ? Fără îndoială că nu, şi cărţile îndrăzneţe continuă să aibă de înfruntat, chiar cînd apar şi cîştigă adeziunea cititorilor, incă destule rezistenţe tacite. Nu sînt, într-un cuvînt, agreate şi li se recunosc meritele cu jumătate de gură. Luptă îndeajuns critica noastră ca să demonstreze cu argumentele teoriei şi practicii esteticii marxiste că adevărul — chiar crud, chiar dureros, chiar neplăcut — e revoluţionar, are o autentică forţă educativă, trezeşte conştiinţele, pe cînd dulcegăriile, cuvintele umflate şi goale, simplificarea dilemelor încurcate ale vieţii stîrnesc ilaritate şi, asemeni tuturor minciunilor, pînă la urmă neîncredere, scepticism şi blazare în suflete ? Unei cărţi bune şi realmente pilduitoare în sensul unei etici superioare, cum a fost, de pildă, O singură noapte eternă de Teodor Mazilu i s-au adus nişte obiecţii dogmatice în cel mai pur stil al anilor '50, („aşa arată tineretul nostru ?" ş.a.m.d.). Acuzaţiile absolut nejustificate au umplut cîteva coloane dintr-o gazetă foarte citită, avînd şi o pagină întreagă cu mică publicitate. A sărit critica să apere cartea, sau mai exact nişte principii retrivializate ? Nici romanul regretatului Alexandru Ivasiuc, Iluminări — dirpă mine, o curajoasă şi pătrunzătoare explorare a realităţilor contemporane, într-un mod mai puţin festiv — nu a găsit sprijinitori spre a înfrînge primirea cam acră şi nemeritată, chiar din partea criticilor. Cîte voci au scos la iveală sub ce forme noi se păstrează idilismul în atîtea istorii nesărate care iau fără nici o piedică drumul tiparului, ba recoltează şi recenzii amabile ? Fără însă a discuta semnificaţiile unei cărţi, astfel de intervenţii salutare sînt imposibile. Criticii noştri consideră cea mai mare injurie să h se spună că fac conţinutistică, dar lucru paradoxal, tocmai de ceea ce 54 VIAŢA ROMÂNEASCA reuşesc să exprime operele în ordinea observaţiilor filozofice, morale, sociologice şi psihologice asupra realităţilor vieţii din juru-ne e util să discutăm, pentru însăşi calitatea producţiei beletristice. Militantismul criticii rezidă, după mine, mai ales într-o asemenea deschidere de drum, o deschidere pentru operele care au şansa să formeze o literatură interesantă, actuală şi originală. Iată, azi, în altă ordine de idei, nu numai a conţinuturilor, dar chiar şi a facturii, romanul lui Ştefan Bănulescu, Cartea milionarului întîmpină, cum putem uşor constata, destule rezistenţe şi, cred, exact pentru factura scrierii, ieşite din comun şi reflecţia personală asupra umanităţii acestor locuri. N-am văzut condeiele care să fi pornit, a polemiza cu unele obiecţii obtuze oare i-au fost aduse acestei cărţi, după părerea mea, de mare valoare. Trucajul valorilor, recunoaşte oricine, sfîrşeşte prin a anula autoritatea criticii. Sigur, maşina în stare să dea verdicte infailibile cu privire la valorile artistice nu a fost născocită încă. Părerile despre cărţi diferă, dar un anumit consens al ierarhiei valorilor, chiar dacă nu merge pînă la detaliu, în linii mari se stabileşte pînă la urmă cînd funcţionează o conştiinţă critică trează. Ea n-ar trebui să tolereze sub nici un cuvînt impostura prelungită, gloria aranjată prin reclamă împotriva evidenţei, ascunderea slăbiciunilor- care sar în ochi. într-o vreme cînd mai toate întîlnirile pugilistice (am mai amintit o dată faptul acesta) ajunseseră să fie aranjate, se organiza periodic o faimoasă şi secretă competiţie la Hamburg. Acolo campionii susţineau nişte meciuri reale, ca măcar impresarii să ştie cine sînt cu adevărat cei mai buni dintre ei. Mă tem că lăsînd să treacă atîtea lucruri nespuse, să nu resimtă şi critica noastră cumva nevoia unor astfel de acţiuni, adică să fie nevoită să-şi întrunească reprezentanţii • spre a stabili ce cărţi sînt incontestabil valoroase. Sper să nu avem nevoie de aşa ceva. Dar de ce există riscul ? Mă văd atunci obligat, ajuns aici, să ridic o altă întrebare, iarăşi nu prea delicată : pot exista scriitorii fără critici ? După declaraţiile unora dintre primii — şi nu puţini — s-ar părea că da. Critica e un gen apărut relativ tîrziu în literatură, aceasta s-a dispensat de ea multe veacuri şi ca o profesiune autonomă a început să fie cunoscută şi' acceptată ca atare abia din secolul al XlX-lea. Pe urmă poetul, romancierul, dramaturgul poate în definitiv susţine că-i e suficientă reacţia publicului, îl citeşte pe scriitor sau nu, aplaudă sau fluieră o piesă de teatru, asta rămîne esenţialul. Că lucrurile se prezintă ou totul altfel în realitate ne-o confirmă concret chiar autorii care nu pierd prilejul să ia peste picior mereu activitatea criticilor. Dacă ar crede realmente că activitatea acestora din urmă este atît de inutilă, ar lăsa-o în plata domnului. Dar nu contenesc de fapt s-o ţină sub focul ironiilor şi să facă tot felul de comparaţii destul de frecvente şi uzate : bîzîitul muştei la arat, compensaţia scriitorului nerealizat ş.a.m.d. Practic, abia aceşti autori mînioşi pe critică au o nemărturisită credinţă — chiar exagerată aş spune — în puterile ei. Unii îi atribuie adevărate forţe oculte, o văd urzind comploturi şi maşi-naţiuni, îşi închipuie că e în stare să facă peste noapte dintr-un autor modest o glorie mondială, comparabilă cu toate numele ilustre ale literaturii contemporane. De aceea şi încearcă să o utilizeze pentru „desfiin- COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICA ŞI ISTORIE LITERARA 55 tarea" rivalilor, umblind după mercenari dispuşi să îndeplinească o asemenea treabă. Şi am văzut, din păcate, chiar printre tinerii mei studenţi unii care au fost dispuşi să accepte o asemenea „slujbă" nu prea glorioasă. Oricum, aici se manifestă o tentativă din partea unor scriitori de a-şi înfeuda critica. Forma cea mai blîndă e neacceptarea nici unei rezerve. Autori reputaţi şi cu „poziţie" puternică se întîmplă destul de frecvent să nu tolereze a li se aduce obiecţii chiar şi cînd scriu o carte mai slabă. Cine cutează a arăta scăderile ei devine duşmanul lui pe viaţă ; o inimiciţie vindicativă, stăruitoare îl urmăreşte pe critic oriunde scriitorul respectiv are un cuvînt greu, la gazete, la edituri şi (vai !) cîteodată chiar mai sus. Am zis că voi înfăţişa întîi forma blîndă. Prin însăşi ordinea pe care o presupune, feudalul are însă pretenţii mai mari. Ai jurat pe culorile lui ? Nu e deajuns să nu-i faci vreun reproş cît de infim, dar trebuie să-1 şi lauzi necontenit şi să-ţi crapi capul ca să găseşti elogii mai răsunătoare decît ale feuzilor, baronilor vecini. A fost unul comparat cu Thomas Mann şi altul cu Malraux ? Să fim noi puşi alături şi de Thctmas Mann şi de Malraux şi de Marquez în plus, că se poartă acum. Şi încă asta e puţin. Nu cumva să-ţi vină a spune vreo vorbă bună despre rivalii literari ai seniorului, chiar dacă scriu un lucru excelent. Pînă şi tăcerea e socotită lipsă de loialitate. Pe cel neagreat de suzeranul ales trebuie să-1 înjuri în orice împrejurare. Aşa îţi arăţi deplina fidelitate. Recunosc că nu e plăcut de loc să auzi impresii dezagreabile despre ceea ce spiritul tău a zămislit, adesea cu chin şi sudoare. Scriitorii ar trebui să fie nişte sfinţi ca să accepte senini judecăţi nemiloase asupra roadelor muncii lor. Dar aceasta e regula jocului. Dacă scriitorii reclamă dreptul să spună adevărul, fie şi crud, despre realitate — şi bine fac — sînt datori să acorde prin bună logică şi criticilor acelaşi drept. Idilismul este nefast şi aici. Realitatea literaturii trebuie cunoscută aşa cum e. Adevărul, aşa cum am spus, este revoluţionar. Aş îndrăzni să sugerez că un. scriitor, cu cît are mai multă încredere în talentul său, cu atît şi-ar putea îngădui mai multă tolerantă faţă de opiniile neentuziaste la adresa lui. Autorii într-adevăr buni ar trebui să-şi interzică primii mîniile împotriva celor care nu i-au gustat. Ba mai mult — exceptate fiind loviturile joase, atacurile pornite din rea-credinţă — s-ar cuveni să asculte cu interes sporit vocile neditiirambice. Chiar greşind, nu este exclus să păstreze în ce spun şi un dram de adevăr, ceea ce le face stimulatoare. Iniţiativa apărării criticii de intenţiile către înfeudare ne-am bucura să vină cu precădere din rîndurile autorilor noştri cei mai înzestraţi. Ar fi un semn de conştiinţă artistică ridicată şi o garanţie pentru o critică sinceră, onestă şi, în ultimă instanţă, creatoare a emulaţiei literare autentice. între prezumţie şi mercenariat există un drum dificil, dar cinstit, al demnităţii profesionale. Şi continui să cred că între scriitori şi critici nu este deloc exclus să se statornicească relaţii potrivite activităţii lor 56 VIAŢA ROMÂNEASCA nobile, comune, relaţii corespunzătoare societăţii noastre, Codului eticii şi echităţii socialiste. Criticul nu poate trăi fără scriitori, dar nu trebuie să trăiască prii! scriitori. Scriitorul nu poate trăi fără critici, dar nu trebuie să trăiască prin critici. Rostul nici unuia nu e să slujească celuilalt, ci amîndoi au de slujit o singură cauză, o cauză sacră, cauza literaturii bune şi implicit marea operă pe care o săvîrşeşte aceasta întru înnobilarea sufletului omenesc. ION CONSTANTINESCU Tovarăşi, Aş vrea să păstrez într-un fel legătura cu ceea ce spunea în cuvîntul său profesorul Crohmălniceanu, cu o amintire de lectură. Un rafinat scriitor francez spunea că pescuitul ar avea farmecul lui chiar dacă n-ar exista peşti. Spun asta pentru că uneori critica are aerul că există dincolo sau chiar în afara literaturii, iar uneori literatura are acelaşi aer la care se referea, după cîte am înţeles, şi profesorul Crohmălniceanu. Nu atît din raport — care mie mi-^a făcut o impresie foarte bună — cît din unele opinii ale antevorbitorilor, s-a creat oarecum impresia unui fel de complex de culpabilitate sau al unui fel de complex de inferioritate al criticii literare, şi aceasta nu numai din discuţiile de astăzi dar şi din discuţiile din presă din ultimele luni de zile. Sînt sigur că unele persoane ar fi bucuroase dacă colocviul nostru snar intitula „colocviu de autocritică şi istorie literară". Continui cu o remarcă — dealtfel cred că la îndemîna oricui — cu o constatare, mai exact. Nu 'bănuiam că există atît de mulţi critici literari la noi, asta chiar dacă de dimineaţă erau mai mulţi în sală. Mă bucur de iniţiativa Uniunii pentru realizarea acestui colocviu şi cred că avea dreptate preşedintele Uniunii atunci cînd se referea la un fel de premieră la nivelul literaturii româneşti cu ocazia acestui colocviu. Adică am observat în sală critici din toate generaţiile, fără nici o excepţie, şi sînt bucuros că am observat, între alţii, studenţi clujeni, critici foarte tineri deci, la vîrsta celor douăzeci de ani, care au venit la acest colocviu. Regret personal că n-am avut şi noi ideea să venim cu cîţiva studenţi de la Iaşi, care n-ar fi dezonorat întru nimic prin prezenţa lor. Aş vrea să fac nişte propuneri. Deşi propunerile se situează de obicei la sfîrşit, eu le fac acum. Dealtfel, cred că ideea există, iniţiatorii cred că o au. Mă refer la periodicitatea necesară a acestui colocviu. Să zicem o dată la doi, sau la trei ani. Şi încă o propunere. Ce^ar fi dacă s-ar iniţia un premiu naţional al criticii, în afara celui oare se acordă oricum anual din partea Uniunii Scriitorilor ? M-a bucurat foarte mult, poate cel mai mult, o idee din raportul prezentat de tovarăşul Ion Ianoşi, aceea despre critică văzută ca o meserie. Mulţi mai au impresia că această îndeletnicire n-ar fi o meserie. Vorbim de fapt, atunci cînd vorbim despre critică, probabil despre cel mai prompt, cel mai actual (în acest sens prompt) gen care se cultivă în lumea literară. Adică vreau să spun că vorbim despre COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICA ŞI ISTORIE LITERARĂ 57 actualitatea criticii, şi poate că n-ar fi rău să deosebim între diferitele accepţii ale acestui cuvînt, pentru că eu văd mai întîi o actualitate de atitudine şi apoi una de metodă. Despre actualitatea de atitudine s-a vorbit foarte mult aici, chiar dacă uneori cu semn negativ, mai puţin despre cea de metodă. Şi cred că în acest sens critica literară românească actuală este încă foarte mult datoare, din punctul de vedere al actualităţii de metodă. Nu mă refer numai la fel de fel de metode care vin de prin alte părţi, ci mă refer la accepţia cea mai serioasă a cuvântului : actualitate de metodă. în ce priveşte critica literară şi locul pe care-1 ocupă ea in evoluţia genului la noi, am observat că şi în raport şi în cuvîntul unora dintre antevorbitori s-a propus ideea renunţării la un anumit complex de inferioritate pe care uneori îl manifestăm, direct sau indirect, faţă de moştenirea trecutului. După părerea mea, deceniul '67—'77 — şi cred că avem foarte multe argumente pentru asta — este poate cel mai fecund şi cel mai interesant deceniu în critica şi istoria literară românească din întreaga noastră cultură. N-am să intru în detalii, spun doar că niciodată ca pînă acum nu putem oferi în contrareplică un exemplu pentru diversitatea fără precedent a tendinţelor, a modalităţilor de abordare a operelor. în ce priveşte actualitatea de atitudine a criticii noastre, aş spune că uneori avem surpriza să constatăm un fel de încetineală, un fel de — daţi-mi voie să spun — chiar provincialism în ceea ce priveşte abordarea promptă sau discuţia promptă a unor idei din lumea literară. Nu cred că este util să repetăm anumite greşeli care s-au făcut la noi. De pildă, l-am recuperat prea tîrziu, mult prea tîrziu pe Mihail Drago-mirescu, am recuperat mult prea tîrziu nişte idei din Călinescu. Tudor Vianu se află într-o nejustitficată penumbră, deşi el este unul dintre marii critici europeni ai epocii lui. De aceea cred că în acest sens, al actualităţii de atitudine, mai sînt multe lucruri de făcut. Am să dau un exemplu foarte recent. Poate că unii dintre colegii mei care m-au auzit vorbind o dată despre acest lucru la care intenţionez să mă refer foarte pe scurt, imediat vor zîmbi, însă chiar cu riscul acestor zîmbete am să spun că recenta discuţie pe care a lansat-o revista „Luceafărul" în jurul a două concepte care implică în mod esenţial, în mod fundamental, cultura românească şi literatura românească — sincronism şi protocronism, — această discuţie n-a avut aria şi interesul pe care 'le-ar fi meritat. Nu intru în detalii, însă am indicat unul dintre — dacă se poate spune aşa — viciile actualităţii de atitudine a criticii noastre. De ce am dat acest exemplu ? Pentru că el, într-adevăr, implică critica noastră şi cultura noastră în ceea ce are ea esenţial. în mod surprinzător, o idee venită din altă parte, împrumutată, aceea a sincronismului (se ştie de unde a împrumutat-o Lovinescu !) a avut mult mai mare ecou, mult mai mulţi adepţi decît o idee născută în cultura noastră, în critica noastră literară şi care riscă să nu aibă, cel puţin deocamdată, aria de interes pe care ar merita-o. îmi spunea cineva recent — pentru a lărgi puţin discuţia pe care am început-o adineauri — că la şirul străinilor, scriitorilor străini sau criticilor străini care recunosc anumite fenomene de anticipaţie în cultură, în raport cu cultura continentului, s-a adăugat recent o ediţie a cărţii lui Alberes unde citim că, de pildă, Ion Creangă — sigur că 58 VIAŢA ROMÂNEASCA ideea ar merita să fie verificată — Ion Creangă ar putea fi socotit un fel de precursor al umanismului. Repet, ideea în ce mă priveşte pe mine, trebuie verificată, eu am fost în faţa unei idei noi, dar chiar cu riscul unor exagerări în sensul acesta, lucrul merită să fie văzut. Aş vrea să mă refer foarte pe scurt la profilul unora dintre revistele literare. Tovarăşul Radu Popescu regreta de dimineaţă faptul că se acordă prea puţin spaţiu şi prea puţin interes teatrului, dramaturgiei, cronicii dramatice ş.ajm.d. N-am să-i replic. Nu mi se pare că este prea fericit spus ..ghetoul" teatrului, oricît de fastuos ar fi acest „ghetou". Nu mi se pare că se acordă excesiv de puţin spaţiu cronicii dramatice, dar eu cred că această situaţie — totuşi, într-un anumit fel reală — a criticii teatrale este determinată de situaţia însăşi a teatrului nostru. In raport cu celelalte, ca să zic aşa, genuri, ca de multe ori în istoria artei, teatrul se află într-o oarecare întîrziere şi cred că legătura aceasta este destul de lesne de făcut. Eu voiam să mă refer însă, la spaţiul propriu-zis pe care-1 au unele reviste şi la faptul că noi vorbim adesea despre concurenţa — în sensul cel mai bun — pe care trebuie s-o facem tradiţiei. Mă gîndeam la revista „Viaţa Românească". | Cum ar putea revista „Viaţa Românească" să facă realmente concurenţă f tradiţiei cu cele 64 de pagini pe oare le are, sau să depăşească tradiţia cu cele 64 de 'pagini faţă de cele 200 pe care le avea altădată ? E un exemplu la care s-ar putea adăuga multe altele. S-ia vorbit, de asemenea, despre datoriile pe care le are critica în continuare, cu care de altfel am să şi închei. Spuneam la început că, probabil, critica este cel mai prompt gen în raport cu actualitatea cea mai imediată, ceea ce nu înseamnă desigur — cum au spus dealtfel şi mulţi antevorbitori — că nu mai sînt încă suficiente datorii de împlinit. Am să mă refer la una care cred că ne interesează foarte mult pe toţi. Sîntem, probabil, dacă nu singura, printre cele două-trei literaturi europene care nu dispun de un dicţionar de scriitori români de Ia începuturi pînă în prezent. Probabil că în 197® va apărea primul volum al dicţionarului aflat la Institutul de istorie literară din Iaşi. Dar iată una din marile datorii care trebuie împlinită. Voiam să spun în acest sens că una din atribuţiile pe care critica literară românească, în interior — deci în interiorul culturii româneşti — şi in afară le îndeplineşte cu oarecare întîrziere ar fi ceea ce se poate numi, în senul cel mai bun al cuvîntului, propaganda valorilor naţionale. Lucruri foarte bune se fac la revista „Synthesis", mai ales la „Cahiers roumains" — şi în legătură cu asta îmi amintesc cu oarecare părere de rău o informaţie pe oare am citit-o recent în „România literară". A apărut la Paris numărul 3 pe '77 al unei reviste trimestriale : „Cahiers des amis de Panait Istrati". Numărul 3 pe '77 : o revistă trimestrială. Şi mă gîndeam ce bine ar fi dacă la Bucureşti, la Cluj sau la Iaşi s-ar edita o revistă literară trimestrială : „Prietenii lui Mihai Eminescu" ! Ar fi poate o idee. Cu siguranţă, s-au gîndit mulţi la aceasta. „Caietele Mihai Eminescu" apar cu întîrziere — o dată la un an, o dată la doi ani sau chiar la trei ani, — şi nu sînt de fapt o revistă, ci o culegere de studii, deci nu au caracterul acesta. Sigur, cu aceasta am căutat să numesc cîteva din datoriile pe oare critica literară le mai are. Una la care eu mă gîndesc adesea (pentru că COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICĂ ŞI ISTORIE LITERARA 59 prin profesiune am raporturi foarte frecvente la nivel de informaţii de cultură literară, cu cea mai tînără generaţie de critici), una din cele măi mari obligaţii pe care le are critica românească actuală este aceea a formării celei mai tinere generaţii de critici. Mi se pare o idee fericită — spuneam şi la început — că sînt prezenţi cîţiva studenţi în sală. Ar fi fost poate bine dacă din toate centrele universitare ar fi fost prezenţi aici cîte doi-trei studenţi care să simtă această atenţie, oare să simtă necesitatea legăturii între generaţii, despre oare vorbim adesea mai ales la modul teoretic. MIHAIL ILOVICI Tovarăşi, Fără îndoială că responsabilitatea criticii e o consecinţă a libertăţii de a spune adevărul. Pentru aceasta era necesară invitaţia cea mai înaltă, aceea a Congresului al X-lea al partidului : „Partidul este adeptul adevărului obiectiv, nemistificat, partizanul înfăţişării veridice a realităţii, ţ atît cu luminile cît şi cu umbrele ei". Se producea într-adevăr un fapt istoric semnificativ şi la Congresul al Xl-lea, pe icare tovarăşul Dumitru Ghişe îi sublinia retrospectiv : „E meritul Congresului al Xl-lea al partidului nostru, al secretarului său general oare — vestejind orice sechele ale unei gîndiri dogmatice, închistate şi intolerante — a repus în drepturile sale legitime gîndirea creatoare". E evident că, în ultimii ani, datorită acestor necesare premise realizate, apăreau cîteva opere, între care una recentă, de adevărată „lecţie civică pentru formarea omului nou, al dreptăţii şi libertăţii, cu un cuvînt, al revoluţiei umaniste", care denunţă o eroare a gîndirii dogmatice {prin modalitatea estetică) : „cine nu e cu noi e împotriva noastră". Este vorba de romanul Fascinaţia de Laurenţiu Fulga. Firesc că nu se putea face primăvară cu una sau chiar cu cîteva flori. De aceea, n-a surprins şi nici nu putea surprinde critica lucidă aplicată literaturii de creaţie de către adevăratul spiritus rector al erei actuale româneşti, atît cu prilejul Congresului al Xl-lea al partidului din 1974, îndemnînd la o critică „fermă", dar „obiectivă", cît şi cu prilejul Congresului edu-^ oaţiei şi culturii socialiste din 1976. Trebuia să mai vină, cu o consecvenţă demnă de amintit, la intervale relativ scurte, analizele judicioase din cele două cuvîntări ale secretarului general : de la Conferinţa naţională a scriitorilor şi de la Plenara Comitetului Central din 29 iunie 1977. Urmările erau fireşti, căci toate constatările şi hotărîrile luate au avut o interdependenţă logică, iar dezbaterile prelungite din presă despre critică şi despre creaţia literară trebuiau să aibă loc, în sfîrşit. Fiindcă e evident că responsabilitatea criticii e o consecinţă a libertăţii de a spune adevărul, iar începutul s-a făcut, lată deci o premisă sigură, realizată. Era de mare răspundere istorică ce avea să urmeze. Pentru înlăturarea carenţelor de care suferă viaţa noastră literară se cereau însă principialitate şi criterii critice ferme (dar nu un nou , t dogmatism), apoi perenitatea în creaţie prin conştiinţa istorică a momen- 60 VIAŢA ROMÂNEASCĂ tului pe care-1 trăim, şi, în sfîrşit, soluţionarea etică a divergenţelor şi neajunsurilor dintre scriitori şi intermediarii creaţiei, adică edituri., Ce a făcut pînă în prezent secţia de critică a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti ? Şedinţa din 23 noiembrie anul trecut avusese chemarea de a stabili care sînt cerinţele criticii literare, condiţiile în care îşi desfăşoară activitatea membrii ei şi mai ales oare sînt cauzele care îi ţin munca în loc, ceea ce nu prea au făcut cele două referate ţinute atunci : Aurel Martin, Sarcinile criticii literare în lumina Programului de. măsuri adoptate de Congresul educaţiei politice şi culturii socialiste şi IM. Ungheanu, Probleme ale orientării criticii literare la revista „Luceafărul", — cel de-al doilea referat mai puţin teoretic, dar mai la obiect ca primul. A fost reluată problema, în mod ceva mai programatic (deşi sumar), în discuţiile purtate atunci de M. Mancaş, Romul Munteanu, Al. Paleologu, G. Dimisianu, Eugen Simion, Dan Cristea, Ovidiu Papa-dirna, H. Zalis şi Ion Ianoşi (în concluzii). Era însă prea puţin pentru importanţa fundamentală a problemei creaţiei literare şi a responsabilităţii criticii, dovadă discuţiile actuale din presă. De aceea socot că e bine venit îndemnul de după Conferinţa Naţională a partidului, adresat de către preşedintele Uniunii scriitorilor, tovarăşul George Macovescu, de „a lăsa la o parte aspectele festiviste (...), încereînd să pătrundem adînc în substanţa lucrurilor (...), în descoperirea a ceea ce ne frînează, să dăm opere valoroase". E ceea ce încearcă — socot eu — şi actualul colocviu. La peste 30 de ani de la acel multirevoluţionar 1944, era nevoie deci de curajul de a spune adevărul. In mod cert ne aflăm într-o perioadă de inflaţie a mediocrităţii în literatură, în care găsim prea puţină poezie (deşi se publică foarte multă), în care proza artistică e încă săracă (deşi apar romane după romane), în care dramaturgia nu şi-a găsit încă un nou Caragiale sau un nou Oamil Petrescu. De ce să n-avem curajul sincerităţii şi s-o recunoaştem neted, în loc să ne ascundem după degetele istoriei şi ale dulcelui dogmatism ? Nu credem, pe de altă parte, să fi sărăcit într-atîta spiritul românesc încît să nu mai fie posibilă apariţia unor valori de excepţie în poezia,, în proza şi în dramaturgia românească. Atunci care e soluţia ieşirii din impas ? se întreabă mulţi. Credem că va fi nevoie de un nou negativism al epocii actuale, indiferent că i s-ar spune „mai propriu, criticism" — cum propunea criticul Şerban Cioculescu. In actuala perioadă de inflaţie literară acest aşa-zis negativism al epocii va însemna exigenţă principială, dar imperios necesară, sau criticism. Va trebui deci să se pună accentul pe responsabilitatea criticii şi pe principialitatea ei, căci ceea ce ni se pare fundamental în carenţa fenomenului literar actual e tendinţa de a nu se aplica nici un fel de principii şi criterii critice. Oricare dintre criticii actuali s-ar putea remarca datorită principiilor şi criteriilor critice proprii, iar adevărata critică e strict necesară căci ea face una cu literatura, fie că e socotită ştiinţă, fie literatură, fie că e pozitivă ori negativă. Criticul adevărat, după părerea mea, trebuie să facă dovada unei metode proprii (chiar dacă e eclectică), pe care s-o mînuiască abil, cu subtilitate şi principial, altfel e perfect inutil, căci, parafrazînd pe Heliade, s-ar putea spune cu umor : urăsc tirania dogmatismului, dar mă tem de anarhia mediocrităţii critice. COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICA ŞI ISTORIE LITERARA 61 Evident, nu e vorba de un nou dogmatism, principiile şi mai ales criteriile critice pretinzînd de fapt elementele constitutive interioare ale oricărei opere literare, care pot fi reconstituite cu uşurinţă de critic şi unele impuse în mod arbitrar, dinafară. Este ceea ce am numi mai pedant o estetică a cunoaşterii, în opoziţie cu estetica ficţiunii. Fenomenul literar românesc actual n-ar avea decît de cîştigat din dezbaterea concretă a cerinţelor operei literare, care să răspundă nevoilor spiritului contemporan, formulate de criticii înşişi. Cred că ar fi necesar, în primul rînd, ca toţi criticii şi cronicarii literari, de la toate periodicele şi ziarele din capitală şi din ţară, să răspundă la unele întrebări preliminare (ca o dezbatere). Prima întrebare : cum se leagă principiile dumneavoastră critice de activitatea literară pe care o desfăşuraţi ? A doua întrebare : care sînt criteriile dumneavoastră critice, pe baza cărora judecaţi cerinţele operelor literare ? Şi a treia întrebare : căror cauze datorăm întîrzierea apariţiei unor opere de excepţie în poezia, proza şi dramaturgia românească din perioada ultimilor 30 de ani ? Primele două întrebări privesc nominal pe criticii înşişi. Ultima întrebare e mai dificilă, însă necesită justificări mai complexe şi mai îndrăzneţe. De aceea, voi încerca să formulez cîteva cauze, mai cu incisivitate, cum e de aşteptat. Trei carenţe fundamentale au făcut să întîrzie apariţia unor opere excepţionale în literatura românească din perioada ultimilor 30 de ani şi anume : Cauza întîi : condiţiile favorabile creaţiei, fără autoimpunerea unor cerinţe exigente din partea creatorilor înşişi, căzuţi pradă superficialităţii şi comodităţii în cunoaşterea şi reflectarea noii realităţi, creatori ce s-au manifestat la început prin proletcultism şi schematism, continuînd apoi prin goana după noutate cu orice preţ, formalism şi abscons. Avea dreptate, deci, Oasmil Petrescu să prevină şi să combată încă din 1947 „înflorirea buruienilor în detrimentul culturii adevărate", la adăpostul „climatului favorabil". A doua cauză : absenţa aproape totală a unei critici principiale, exigente şi curajoase, dar obiective, care să facă abstracţie de conjunctură, prin reviste şi edituri. Creaţia valoroasă e ţinută în mod deliberat cu anii în redacţiile editurilor sau e înlăturată din periodice, promovîn-du-se în mod interesat mediocritatea literară. Primul exemplu : De bello dacico de cunoscutul poet Cicerone Theo-dorescu (1 000 de sonete în 14 000 de versuri, cuprinzînd epopeea poporului dac de la începutul mileniului nostru) ţinută la editură pe obiecţii cantitative, pînă ce autorul a decedat de infarct, datorită discuţiilor încordate cu editorul Mihail Gaifiiţa (conform declaraţiei acestuia). Al doilea exemplu : o realizare calitativă a epopeii naţionale, Pajura cu două capete de poetul bănăţean C. Miu-Lerca (9 500 de versuri) evocând răscoalele ţărăneşti din 1738 împotriva exploatării habsburgice, precedate de prima grevă cunoscută în istoria mişcărilor noastre muncitoreşti, €2 VIAŢA ROMÂNEASCA aceea a minerilor români de la Ciclova din Banat. Şi aceasta şade din 1970 la editură, impunîndu-i-se reduceri care au adus-o la 3 500 de versuri. Şi a treia cauză : caracterul închis din redacţiile periodicelor literare, cu practicarea contraservieiilor reciproce şi interesate între redactorii diferitelor reviste, neţinînd seama de meritul literar, ci de spiritul de grup, ceea ce a incitat la lupta dintre „echipe" şi dintre „generaţii", lipsind •creaţia spirituală de climat sănătos şi continuitate, de dialogul inteligent şi fructuos. Iată, după opinia noastră, numai cîteva din cauzele întirzierii apariţiei literaturii de excepţie în ultimii treizeci de ani. Socot că aceste observaţii sînt de real folos în arătarea unor carenţe ale criticii literare. Dezbaterea amplă a problemelor criticii literare, a creaţiei literare şi a responsabilităţii criticii este necesară, după părerea mea, încă multă vreme şi nu numai cu caracter de campanie, ci permanent şi judicios. Acuitatea carenţelor — mai ales a celor semnalate — e încă nocivă şi nu vor putea fi înlăturate decît prin dezbatere sinceră şl curajoasă. Căci nouă ni se pare că se discută colateral uneori, fără să se pună punctele pe „i", deşi sjau spus multe lucruri care trebuiau exprimate odată, ceea ce va fi de mare utilitate. Nu trebuie însă să exagerăm vinovăţiile criticii, fără rost, dar nici să ocolim pe cele reale ale trecutului, pentru ca ele să nu mai fie posibile în viitor. AL. DIMA Tovarăşi, Colocviul de faţă seamănă numeroase idei care merită a fi reluate, comentate şi mai pe larg fundate, după cum vom încerca ohiar în cele ce urmează. Discuţiile de pînă acum s-au referit mai ales la critica literară şi, din păcate, mai puţin la istoriografie, ceea ce impune o insistenţă accentuată asupra acesteia. în orice caz, schimbul de idei poate fi caracterizat — în ansamblu — ca deosebit de viu şi de o indiscutabilă utilitate, nu numai prin reţinerea diferitelor concepţii, ci şi prin numeroasele incitaţii ce se produc în mod firesc. Dintre ramurile ştiinţei literaturii, interesul dominant i-a aparţinut pînă acum criticii literare, mai puţin istoriografiei literare şi adăugăm aproape deloc teoriei care a rămas, ca şi în trecut, vitregită, deşi ea se cuprinde implicit în substanţa celor două discipline înrudite. In ce priveşte istoriografia literară (termen mai adecvat decît „istoria liberară" care desfăşoară fenomenele literare din realitate, în timp ce istoriografia descrie şi explică), ţinem să scoatem în relief contribuţiile de bază ale acesteia prin monografii. Faptul este desigur notoriu, dar ceea ce cred că trebuie subliniat şi combătut e diminuarea valorii monografiilor, aşa cum s-a încercat uneori în ultimii ani. Monografiile nu sînt — cum se crede — numai o serie de insule dintr-un arhipelag imaginar al istoriograf iei literare, ci prefigurează momente tipice COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICA ŞI ISTORIE LITERARA 63 si reprezentative ale acesteia întrucît ele nu se mărginesc la descrieri izolate ale personalităţilor artistice sau ale curentelor, odată ce le situează totdeauna în epoci sau perioade literare, ceea ce le apropie vizibil de obiectivul însuşi al istoriografiei literare. Cu sprijinul monografiilor se poate închega astăzi o veritabilă istorie a literaturii noastre, chiar dacă au mai rămas disponibile unele pete albe pe harta acestei discipline. Iată de ce e necesar ca monografiile să fie considerate şi sub acest unghi major al unui ansamblu din care ele ar putea alcătui părţi valoroase. Printre cele mai de seamă merite ale istoriografiei literare contemporane mai trebuie adăugată şi depăşirea fermă a paseismului despre oare, deasemeni, s-a tot vorbit, dar ceea ce ar trebui — după opinia noastră — lămurit e definirea mai precisă a raportului cu prezentul, prea sumar înfăţişat de obicei. E necesar să fim înţeleşi că nu mai poate fi vorba de o actualizare forţată, ci de un proces mai subtil şi anume de identificarea valorilor perene ale unor fenomene literare din ti-ecut care coincid, cel puţin în parte, cu preocupările momentului contemporan. Se aplică în fond adkgiul după care arta are aspecte vecinice şi tocmai acestea servesc, în realitate, dinamica prezentului. Imanentismul anterior, adică simpla reconstituire fidelă a trecutului, e înlocuit cu un transcendentalism, care nu e deloc metafizic, ci desfăşoară doar virtua-lităţile permanente ale artei literare, sprijinind concomitent tradiţiile sociale contemporane. De asemeni, socotim necesar să considerăm că istoriografia literară actuală nu mai e cu putinţă fără concursul cel puţin parţial al sociologiei literare şi al literaturii comparate. Dacă interferenţa ou aceste discipline s-a produs incidental şi în trecut, contactele trebuie multiplicate astăzi pentru motivul simplu că istoriografia literară e o ştiinţă socială şi că fenomenele literare ale diferitelor naţiuni nu apar izolate ca între zidurile chinezeşti de odinioară. Desigur, sîntem obligaţi să înlfăţişăm şi unele lacune ale domeniului istoriografiei noastre literare. Trebuie să revenim mereu asupra lipsei marilor reeditări ale acestei discipline. După cum se ştie, abia dacă s-a plănuit retipărirea amplelor şi incitantelor volume ale lui N. Iorga, pentru care faptele literare sînt stringent legate de condiţiile sociale şi culturale ale epocilor, fără nici un fel de estetism în sensul sfîrşitului secolului al XlX-lea şi începutului veacului următor. Pentru a cîta oară trebuie să-1 cerem imperios pe Călinescu după aproape patru decenii de l'a prima lui apariţie. Se pare că în jurul acestei fundamentale cărţi se desfăşoară cine ştie ce discuţii care-i împiedică pe editori să satisfacă cerinţele imperioase ale publicului şi ştiinţei literare. Dar ce se întîmplă cu reeditarea lui Cartoj-an, cu volumele lui — albume —, apărute, unul dintre ele puţin mai înainte de Călinescu ? Ele sînt astăzi puţin cunoscute, deşi mult utilizate de unii autori de noi istorii literare. Un cercetător cu totul neglijat se dovedeşte a fi apoi Ştefan Cio-banu, care nu e numai autorul unui prim volum de istorie a literaturii vechi, ci şi al celui de-al doilea, revăzut de profesor în corecturi şi încă neapărut pînă astăzi, deşi conţine importante aspecte ale relaţiilor cu slavii din răsărit. 64 VIAŢA ROMÂNEASCA Dar în legătură cu toate aceste reeditări şi, în genere, cu ediţiile critice ale tuturor scriitorilor noştri, se mai ridică şi alte probleme pe care ţinem să le amintim la acest colocviu de critică şi istoriografie literară. în primul rînd e necesară o reorganizare atentă şi amplă a_docu-mentării literare, ceea ce se poate uşor realiza — de pildă — cu sprijinul Societăţii de ştiinţe filologice care posedă filiale în toată ţara şi profesori din învăţămîntul liceal şi de cultură generală, dornici de a răscoli arhivele de Stat ca şi cele particulare, unde se pot afla date inedite privind viaţa şi opera multor scriitori mai puţin cunoscuţi. Apoi am propune să se creeze un singur organ care să editeze eritie pe scriitori, grupînd pe specialiştii tuturor editurilor şi facultăţilor, cu scopul de a întocmi un plan amplu şi unitar de editări în raport cu nevoile epocii. Să mai reamintim necesitatea editării unei bibliografii generale a literaturii române din care au apărut numai fragmente ce urmează, la rîndu-le, a fi revizuite şi totodată a dicţionarelor marilor scriitori, asemenea celui al limbii lui Eminescu, editat de Tudor Vianu, Ion Duirffitrescu, Gh. Bulgăr ş.a. Fireşte, nu acestea sînt toate problemele istoriografiei literare contemporane, dar nici cele mai neînsemnate. în ce priveşte problemele criticii literare, ridicăm împreună cu alţi participanţi şi cîteva din acestea. Desigur, trebuie să vorbim despre condiţia etică a criticii, care nu poate fi decît obiectivitatea în apreciere. Reamintim polemica reactualizată de revista „Manuscriptum" dintre Călinescu şi Lovinescu, discuţie gravă, surprinzătoare pentru ambii critici, dar plină de consecinţe pentru problema de care ne ocupăm. Cu acest prilej ni s-a dăruit o lecţie privind rosturile şi ţinuta polemicii de idei. Călinescu a definit obiectivitatea în felul lui şarjat şi expresiv, scriind : „Oamenii empirici îmi sînt indiferenţi, îndepărtaţi pînă într-atîta încît nu ştiu dacă sînt vii sau morţi", iar Lovinescu, recu-noscînd marile merite ale lui Călinescu, 1-a acuzat totuşi de lipsă principială de obiectivitate. Fireşte, ambele atitudini sînt discutabile, dar pe marginea lor se poate înnoda o nouă discuţie despre obiectivitatea care rămîne esenţa criticii şi care se dovedeşte încă necesară. Cu privire la critică insistăm asupra utilităţii ei informative, în. sensul că nu trebuie să se neglijeze descrierea tematicii şi conţinutului operei, spre a-1 lămuri pe cititor care — altfel — rămîne dezorientat. 'Nu preconizăm desigur metoda rezumatelor, dar nu putem aprecia o scriere fără să schiţăm cel puţin obiectivele ei de bază, subiectul tratat în linii mari fiind înlocuit cu arabescuri bizare de idei fictive. De asemeni considerarea canitioii ca un „gen de creaţie" trebuie reconsiderată, după părerea noastră, nu în sensul beletristic al recreerii prin stil literar a operei, ci în cel ştiinţific, adică al cercetării cu metode moderne, inclusiv cu cele interdisciplinare despre care am vorbit anterior. De o deosebită însemnătate răimîne însă problema terminologiei criticii. Prin inundarea cu termeni tehnici străini, unele studii au devenit cu totul inaccesibile. Fireşte, aceştia nu pot fi ignoraţi de specialişti, dar publicul cititor nu e obligat să-i cunoască şi să se lase astfel despărţit de structura obiectivă a operei. COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICA ŞI ISTORIE LITERARA 65 în sfîrşit, ridicăm în cadrul acestor discuţii problema de bază a cultivării prin critică a gustului estetic, care nu e nici supratemporal, nici atemporal, nici absolut, nici cu totul relativ, la nivel de modă. Critica e obligată să cultive în spiritul cititorilor gustul timpului, adică cel al societăţii contemporane, în vederea nu numai a reflectării acesteia, ci şi a stimulării înaintării ei spre idealurile epocii în care trăim şi pentru care milităm. Sîntem, de altfel, şi noi de părere că în critica actuală trebuie să domine principiul autorităţii bazat pe ştiinţă şi etică, cel al obiectivitătii fundat pe ideea de valoare, cel al fermităţii şi clarităţii împotriva pedantismului şi inaccesibilităţii, în cele din urmă — se înţelege .— ideologia ştiinţifică pe care o reprezentăm. ALEXANDRU PALEOLOGU Stimaţi colegi şi tovarăşi, îmi pare rău că din cauza mea se amină pauza şi nu pot promite că voi ajuta ca ea să aibă loc foarte curînd, fiindcă, deşi nu am intenţia să ţin o lungă ouvîntare, s-ar putea să depăşesc un număr de minute peste ora 6 şi 10. Aş vrea să spun că nu-mi iau angajamentul să fiu scurt, dar promit să nu fiu mai lung decît e nevoie. S-a vorbit aici — mai mulţi antevorbitori au menţionat acest lucru — de un complex de culpabilitate care s-ar întîlni în rîndurile criticilor. Mărturisesc că nu am avut prilejul, deşi frecventez ca prieten şi coleg destui dintre criticii noştri literari de diferite vîrste, n-am întîlnit la nimeni sentimentul acesta al unui complex de culpabilitate, într-adevăr, există altceva, există o tendinţă de culpabilizare a criticii, care tendinţă o putem decela, cum foarte bine a arătat Ov. Crohmălniceanu, la cîţiva, la mulţi dintre scriitori — şi de mîna întîi, şi de alte mîini — şi în alte locuri. I se laduc învinovăţiri criticii — într-adevăr, foarte frecvent —■ din diferite motive. De pildă, am citit astă-vară cuvîntul unui însemnat scriitor al nostru care spunea că, dacă criticii marxişti se ocupă de Thomas Mann şi de Joyce, rămîne cîmp liber altora — nemarxişti, am înţeles, — să vicieze aerul intelectual pe care-1 respirăm. Faptul că nişte critici de seamă se ocupă de mari scriitori europeni să fie considerat ca o demisie, ca o evaziune de la menirea lor ? Şi de unde dreptul acesta de a se impune criticului să scrie despre anumite subiecte, despre anumite scrieri — „scrieţi despre mine (căci asta e problema !), nu despre Joyce şi despre Shakespeare" ? Avem voie şi noi, criticii, să scriem — cred — despre ce vrem din domeniul literaturii, aşa cum scriitorii pot scrie despre ce vor : despre dragoste, vînătoare, ambiţie, trădare, ură şi moarte şi aşa mai departe. Dacă sînt preocupat de Gogol sau de Rknbaud sau de Marin Preda, este treaba mea. Aceste imputări care se lac criticului, că scrie despre cutare şi nu despre cutare, vin de la — cum spunea foarte bine Teodor Mazilu într-un remarcabil articol din „România literară" de astă-toamnă — această nesăţioasă vanitate pe care o au — ciudat! — chiar scriitori de primă mărime, care răsfoiesc o carte de critică la sumar, văd dacă 5 - c. 52 66 VIAŢA ROMANEASCA figurează în sumar sau la indice; nefigurînd, o dau încolo de carte sau o citesc cu ostilitate. Dar există, într-adevăr, nişte condiţii obiective care determină nişte carenţe ale exercitării profesiei de critic —■ şi se ştiu. Dealtfel, Ov. Crohmălniceanu le-a enumerat, am impresia, exhaustiv adineauri. Criticul nu poate efectiv să fie independent, pentru că de multe ori depinde material şi social de decizia unui scriitor, unui confrate care dispune de anumite puteri şi de anumite mijloace de a constrînge sau cel puţin de a eluda expresia totală, şi liberă, şi responsabilă a criticului. Acest lucru este un fapt evident. Criticii de obicei ocupă funcţii subalterne în redacţii sau edituri sau alte locuri faţă de, să zicem, scriitori. (Nu ştiu de ce se face distincţie între scriitor şi critic ! Criticul dacă nu este scriitor, nu ştiu ce poate fi altceva.) Consider că — de la început —-chiar pe cel mai curajos, pe cel mai independent, pe cel dispus să se exprime mai răspicat, acest fapt îl inhibă în mod firesc — şi dacă nu l-ar inhiba, încă nu ar putea obţine nici un rezultat, pentru că poate să nu apară acel articol sau acel volum. Se cunosc cazuri. Afară de aceasta, sînt o serie de prejudecăţi transformate în condiţii, să spun aşa, statutare ale manifestării şi ale recunoaşterii şi ale remunerării operei criticului. Critica nu se bucură de un număr de coli de tipar în egală măsură cu alte genuri, nu se bucură de o remuneraţie echitabilă, adică tariful maximal la critică este inferior tarifului maximal de la alte genuri. Toată lumea ştie că o carte de critică nu se bucură de reeditări succesive decît dacă autorul beneficiază temporar de anumite poziţii care aduc acest avantaj. Evident că o carte de critică nu se poate ecraniza, nu se poate scenariza, nu poate fi tipărită în colecţii, ştiu eu, „Enigma" sau „Romanul de dragoste" ; prin urmare, o sumă întreagă de situaţii în care criticul ar putea să obţină o remuneraţie materială de natură a-i asigura o independenţă oarecare, sînt împuţinate, dacă nu ou desăvîrşire înlăturate. Acum patru ani, vă amintiţi cu toţii, a fost un curent — pornit de Ia nişte niveluri nu mijlocii — oare adusese în edituri această — să-i spunem — „dispoziţie" să se reducă la nu ştiu cît numărul de titluri de critică ce urmau să rămînă în planurile editoriale. Şi se făcea atunci insinuarea, de care se abuzează, că acest lucru vine de undeva, nu se ştie de unde, dar de undeva foarte de sus. Biroul de atunci al secţiei de critică, prin mijlocirea secretarului de atunci al Asociaţiei din Bucureşti, astăzi preşedintele nostru, tovarăşul George Macovescu, a avut putinţa ca să sondeze în puţine zile cel mai înalt nivel al conducerii partidului şi statului şi să afle că nu era vorba în nici un caz de la nivelul acesta de o asemenea dispoziţie. Ea_yenea de undeva din altă parte. Există o intoleranţă faţă de critică, implicînd ideea — aşa cum ne-a demonstrat colegul nostru — că în genere, critica este o îndeletnicire superfetatorie, o îndeletnicire parazitară sau, în orice caz, un gust al glosării, un saprofit al creaţiei propriu-zise. Această idee este foarte înrădăcinată şi se mai complică cu o intoleranţă la critică pe care au avut-o întotdeauna spiritele dogmatice. COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICA ŞI ISTORIE LITERARA 67 Este clar şi ştiut că cei doi termeni „critică" şi „dogmatism" sînt antinomici. Aco'lo unde vedem o alergie la critică, putem fi siguri că este vorba de dogmatism sau de o tendinţă către dogmatism. Din cauza aceasta cred că noi, criticii, ar trebui să fim foarte, foarte conştienţi de dreptul nostru de egalitate cu ceilalţi creatori, de condiţia noastră de scriitori cu drepturi egale cu toţi ceilalţi scriitori, chiar dacă nu putem concura la venituri. Şi nici nu este nevoie să concurăm. Socotesc că un critic poate să-şi păstreze o oarecare mediocritate ■ pecuniară, pentru că altminteri riscă să-şi piardă gustul bibliotecii, fiind ispitit prea mult în alte locuri. Dar, mă rog, există totuşi un plafon, omeneşte situabil, în mod normal mult mai sus decît în ziua de astăzi. Faptul că în genere apelul la critică este făcut cu reticenţe şi este suportat cu dificultate s-a putut vedea şi în alte ramuri decît ale artei literare. Am amintit lucrul acesta într-un articol mai vechi şi vreau să-1 spun din nou acum. Socotesc că una din gloriile epocii acesteia pe care o trăim acum în ţara noastră, unul din motivele pentru care posteritatea va glorifica această epocă, este marea creaţie pe care o fac artiştii plastici, în special artiştii care lucrează în arta monumentală şi decorativă. Am asistat marţea trecută la inaugurarea a două din cele trei tapiserii comandate pentru a decora foaierul Teatrului Naţional : a lui Nicodim şi a lui Almăşanu şi Iacob, peste cîteva luni urmînd s-o vedem şi pe a lui Gabrea. Actualmente au fost recunoscuţi aceşti artişti ca nişte mari artişti. Personalităţi oficiale au luat cuvîntul Ia inaugurarea acestor opere, dar timp de cîţiva ani de zile aceşti artişti au fost supuşi unui tir constant, ocult şi perfid, de fel de fel de denunţări, fel de fel de supravegheri, fel de fel de insinuări în ceea ce priveşte această operă a lor. Mai mult decît atît, artistul Ion Nicodim a fost acum un an sau doi ani obiectul unei proceduri cu totul incalificabile care s-a produs într-o revistă care ar fi trebuit să joace un alt rol; aduc un omagiu colegului nostru Vasile Nicolescu, dacă este în' sală, că a corectat aceste tendinţe ce se manifestau în revista „Contemporanul" oare a publicat atunci o reproducere, cît o marcă poştală, a unui tablou de Nicodim şi apoi „voci din public", care toate erau batjocoritoare la adresa acestei opere, dar nu a publicat toate vocile din public. Pe a mea, de pildă, nu a publicat-o. Şi nu au socotit deplasat redactorii revistei să ia în batjocură şi o scrisoare a criticului Barbu Brezianu, autorul celei mai serioase lucrări despre Brâneuşi. Dar nu s-a făcut 'loc nici unui text al unui critic autorizat în materie. Acest procedeu a fost urmat sistematic. Fireşte, au trecut anii, doi sau trei, şi s-a impus pînă la urmă arta cea adevărată şi se va impune în continuare. Această artă, adică aceste opere ale lui Şerban Gabrea, Ion Nicodim, Almăşanu (şi ceilalţi, că mai sînt : Florin Ciubotaru, Ion Bănulescu, Marin Gherasim şi alţii), această mare creaţie artistică este exact şi propriu-zis ceea ce se poate mumi artă socialistă, 'pentru că este născută din condiţiile obiective ale socialismului. Gr, această artă nu era posibilă în burghezie, nu era cu putinţă, nu este o artă din care să alegi o piesă, s-o pui în sufragerie — o natură moartă, sau un nud, sau un frumos tabolu de Petraşcu său Pallady. Este o artă programatică de mari proporţii, o artă care merge la un consens asupra marilor viziuni despre univers şi care e ca 68 VIAŢA ROMÂNEASCA o cupolă a spiritului în cetatea noastră. Această artă socialistă este arta oare va asigura gloria epocii noastre şi nu ştiu dacă cei mai buni dintre scriitorii noştri contemporani pot în egală măsură ambiţiona, sau pretinde, sau revendica un loc similar cu al acestor artişti. Dar aceşti artişti, pe care am avut prilejul să-i cunosc, sînt nişte creatori care-i respectă pe critici, ascultă cu mult interes opinia lor, scrisă sau vorbită, au un mare respect pentru cultură, pentru idei, pentru omul care îşi petrece timpul în bibliotecă. De ce oare scriitorul să aibă o conduită diferită, orgolioasă ? Se vorbea de orgoliu adineauri, de orgoliul criticilor. Nu l-am văzut la critici, acest orgoliu. Dar Ia eîţiva scriitori — de valoare, recunosc — l-am văzut. Şi acest orgoliu îi împiedică pe ei în continuare să aibă justa apreciere a propriilor creaţii, fiindcă modestia este pentru un artist o virtute nu morală, ci tehnică. Dar critica noastră literară de astăzi — evident, vorbim de ea global —• critica literară românească — are merite, are şi defecte, privind-o tot global. Nici nu pot, nici nu vreau să fac o listă, dar am citit foarte multe din cărţile colegilor mei şi sînt impresionat — asta o mărturisesc de fiecare dată cînd am ocazia — de nivelul ridicat al numeroaselor opere de critică, de eseistică, de teorie literară, de idei, care apar la noi, datorate unor critici din generaţii foarte diferite. Existenţa acestei critici literare ar trebui să aibă un efect mai mare decît îl are în influenţarea şi în formarea gustului şi culturii tineretului studios. Ce se întîmpiă însă ? Nu ştiu cum se procedează şi oare este modalitatea reciclării cadrelor didactice din învăţămîntul secundar în ceea ce oriveşte limba română : am aici la mine o mică notiţă, mi-am notat, de la o elevă de clasa a VUI-a, care face parte din familia mea, deci am putut să-i văd notele şi temele ei de pe maculator. I se spun de către profesoara de limba română următoarele lucruri cu privire la Mai ara un singur dor : „Poetul, fiind nemulţumit şi neînţeles de societatea burgheză în care trăia, şi-a exprimat prin dorinţa de a o părăsi, adică de a muri, revolta împotriva ei". (E vorba, de Mai am un singur dor). „Sentimentele predominante în această poezie sînt dezgustul de viaţă şi dezgustul provocat de societatea burgheză" (în Mai am un singur dor, repet). „Fiind sărac, dispreţuind luxul burghez, poetul refuză pompele funebre şi cere un pat modest din «tinere ramuri». Aceste lucruri sînt impuse unei adolescente de 14 ani, la vîrsta lecturilor, la vîrsta pasiunii literare şi intelectuale. Adaug un amănunt care poate să se întoarcă împotriva mea din partea celor care, cu drept sau fără drept, nu pot să ştiu, nu mă creditează ; la aceeaşi profesoară, aceeaşi elevă a fost ajutată de mine şi i-am făcut eu o compunere la limba română despre Baltagul lui Sadoveanu {fireşte fără să pun acolo ideile pe care le-am dezvoltat mai tîrziu în „România literară") şi a luat nota 4. Deci raportul între criticul literar şi profesorul de liceu de limba română e un raport care nu s-a stabilit, cred, în favoarea criticilor. Cel puţin în cazul acesta pe care l-am văzut. Nu e un lucru indiferent. Problema aceasta, a profesorului de liceu de limba română, e o problemă care va greva întotdeauna climatul şi condiţia unei culturi adevărate, fiindcă este evident că, în bună sau rea-credinţă, nu pot să ştiu, profesoara ere- COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICA ŞI ISTORIE LITERARA 69 dea că face învăţămînt marxist cu aceste aserţiuni. Nu mai analizez ce fel de marxism însemnează să vrei să părăseşti societatea fiindcă te dezgustă şi nu te-a înţeles. Critica marxistă ce însemnează ? Critica marxistă, cred eu, nu este critica aceea care la tot pasul îl citează pe Marx — ar fi prea uşor — critica marxistă este cea care ştie să gîndească marxist. Şi a gîndi marxist înseamnă a gîndi foarte ascuţit, foarte liber, foarte îndrăzneţ şi foarte departe. Nu pot exista tabuuri sau timorări pentru adevărata critică marxistă. Critica marxistă însemnează critica cea mai inteligentă, dar pentru mulţi impresia este exact contrară. Se vorbeşte foarte mult şi se doreşte mai cu seamă, pe drept cuvînt, ca literatura noastră să obţină recunoaşterea internaţională la cota la care virtualmente poate să o pretindă. Au fost traduse cărţi fundamentale şi cărţi de primă mărime ale literaturii noastre în limba franceză, {căci deocamdată încă piaţa franceză este cea care determină afirmarea internaţională). S-a tradus din Sadoveanu, Rebreanu, Stancu, Preda, Eugen Barbu, s-a tradus şi nu s-a întîmplat absolut nimic! Vedem în gazete „prezenţe peste hotare" : cutare a apărut la Albin Michel, sau mai ştiu eu unde. Nu s-a întîmplat chiar nimic, absolut nimic. Fireşte, nu din cauza puţinei valori a acestor cărţi. Se pot analiza cauzele obiective pentru care marea noastră literatură nu are ecoul meritat peste fruntarii. N-o pot face acum, dar se pot analiza. Dar nu mă îndoiesc că se va produce la un moment dat acest impact al literaturii române în străinătate. De altfel, condiţiile afirmării internaţionale a unei culturi nu sînt, aşa cum foarte mulţi le cred, o chestiune „diplomatică", de tratative şi „aranjamente" şi deci vinovaţi ar fi reprezentanţii .culturii care „nu-şi fac datoria" şi „sînt incompetenţi" sau : „nu ştim să ne facem propagandă"... E drept că nu ştim să ne-o facem, aceasta este adevărat, dar nu asta este cauza. Totdeauna, cel puţin istoria ultimelor două secole ale Europei aşa ne-a arătat, afirmarea unei culturi — pînă atunci locale — pe plan european s-a făcut următor unei afirmări politice. Frederic cel Mare întîi, apoi d-na de Stael şi impactul german în Franţa — că acolo contează — Alexandru I, armatele ruseşti la Paris, Congresul de la Viena, apoi Merimee, Melehior de Vogue şi marele impact rusesc. Este evident că noi trăim un moment de mare afirmare internaţională a României. Este evident că acest lucru netezeşte terenul pentru afirmarea internaţională a culturii româneşti care, în momentul cînd se va afirma, va uimi, fără îndoială, lumea. Vă rog să mă contraziceţi dacă socotiţi că vorbesc oarecum ou patimă sau dintr-un unghi de vedere viciat de subiectivitate, dar 'am convingerea că nu se vor putea afirma, si cunoaşte, şi releva la bursa valorilor internaţionale de cultură nici Eminescu, nici Blaga, nici Bacovia, nici Ion Barbu, nici Marin Preda, nici Stancu decît după ce se vor fi tradus şi cunoscut cîteva din marile şi însemnatele noastre cărţi de critică. Apetitul intelectual al Europei este în primul rînd astăzi unul pentru idei. Ideile deschid interesul pentru artă. Cînd se vor traduce cîteva cărţi cum este Gogol a lui Raieu, cum este Bacovia a lui Caraion şi alte cărţi — nu vreau să fac acum o listă — se va netezi terenul pentru afirmarea literară românească. Critica românească, sînt convins, este cea care va rupe 70 VIAŢA ROMÂNEASCA rezistenţa şi va sfărîma zidurile care pînă acum se opun afirmării mondiale a culturii româneşti. Acest lucru se va produce — mă rog, nu e decît un pariu pe care îl fac şi nu am cum să-1 argumentez, mai ales acum, în timpul pe care l-am depăşit — dar să fim conştienţi noi, criticii, că dintre criticii români de astăzi se vor alege aceia care vor face începutul, vor imprima, vor impune pe piaţa intelectuală mondială spiritul românesc' şi atunci vor fi înţeleşi şi Sadoveanu, şi Eminescu, şi Ion Barbu, şi Biaga şi ceilalţi. PAUL ALEXANDRU GEORGESCU Raportul tovarăşului Ianoşi a fost remarcabil prin cuprinderea unui domeniu atît de variat şi dificil ca acela al criticii literare actuale, prin dreapta şi cumpănita judecare a reuşitelor şi neîmplinirilor ei, prin forma elegantă şi modernă a expunerii şi, în sfîrşit, prin reliefarea puternică a semnului tutelar, a virtuţii supreme, sine qua non, a criticii : obiectivitatea. Pentru definirea ei solemnă, îmi vin în minte versurile lui Dante citate de Marx cu intenţii asemănătoare : . Qui si convien lasciar ogni sospetto, . Ogni viltâ convien che qui sia morta*). Totuşi raportul s-a ocupat foarte puţin, aproape deloc, de ceea ce aş îndrăzni să numesc a doua direcţie a criticii româneşti. Căci există critica românească despre literatura românească şi există de asemenea, în proporţii mai reduse, dar deosebit de interesantă şi valoroasă, critica românească despre literaturile străine. Strădaniile şi rezultatele ei merită a fi cunoscute şi discutate, cu atît mai mult cu cît ele se desfăşoară şi se obţin în condiţii dificile. Cei oare lucrăm, ca istorici literari sau critici, în acest domeniu, sîntem confruntaţi cu un obiect de cercetare vast şi divers, cu ascuţite contraste şi contradicţii, cu figuri oare pot intimida sau mărgini exegeza şi nu mă refer numai la uriaşii clasici, ca Dante, Shakespeare, Cervantes, ci şi la mulţi din scriitorii străini contemporani. Dificultatea bunei informaţii bogate, greutatea de a avea drept colegi şi concurenţi pe Barthes, Booth, Frye sau Wellek, sporesc obstacolele, dar şi meritele cercetării critice a literaturilor străine care presupune cultură şi competenţă, orientare ideologică fermă, elasticitate de sensibilitate şi ascuţime de spirit, fără de care nu pot fi stăpâniţi telegarii focoşi şi neascultători care sînt literaturile străine. Mai mult decât oriunde, în acest domeniu se poate observa faptul pe care nu toţi vor să-1 recunoască şi anume că actualmente critica, in formele ei cele mai înalte, este invenţie, construcţie şi integrare. Inventă noi metodologii, construieşte modele şi scheme operaţionale, integrează exegezele de speţă în adevăruri critice de ordin general, în sisteme de referinţă cum sînt curentele, stilurile, toate acestea fiind tot atîtea aspecte şi dovezi ale creativităţii criticii care pot fi sau nu pe placul cuiva, dar care, incontestabil, există şi funcţionează. Din acest punct * Aici se cade a lăsa orice bănuială, / orice josnicie, aici, trebuie să moară. COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICA ŞI ISTORIE LITERARĂ 71 de vedere, criticul este un constructor de adevăruri care merită a fi tratat ca atare. în domeniul criticii româneşti referitoare la literaturile străine, un adevăr primează şi mi-ar fi făcut plăcere să îl văd incorporat în cuprinsul raportului : această critică a ajuns la maturitate, depăşind faza expunerii şi a simplului cornentar, precum şi metoda postulării impresioniste. Ea a ajuns în etapa lucrărilor de sinteză şi în această privinţă trebuie să informez Colocviul că s-a publicat o masivă istorie a literaturii spaniole (1400 pagini), lucrare colectivă a catedrei de spaniolă, cu un punct de vedere marxist şi românesc, iar alte lucrări de ansamblu similare — istoria literaturii franceze şi italiene — sînt pe punctul de a fi terminate. Mai mult, critica literaturilor străine a ajuns la noi în ţară în faza elaborării unei teorii generale, originale, a unei doctrine româneşti în interpretarea lor şi, pentru a vorbi numai de sectorul hispanic în care lucrez, posedăm acum o doctrină românească asupra importantului fenomen literar hispano-american (a se vedea lucrarea colectivă intitulată Stil şi compoziţie în romanul hispano-american de azi), asupra barocului spaniol, asupra modelelor narative ale unor scriitori de valoarea şi complexitatea lui Borges, Cortâzar, Asturias şi Romulo Gallegos, asupra naraţiunii viitorului, în special în legătură cu literatura Cubei revoluţionare. Este cazul, deci, să lăsăm în urmă prejudecăţi şi subestimări cu totul nemotivate, care mai stăruie în privinţa studiului literaturilor străine. Nu numai că aceste preocupări nu constituie vreo evaziune de la cercetarea critică a literaturii române, dar o completează, o ajută, şi o potenţează. Fără cunoaşterea şi interpretarea profundă, românească şi marxistă, a valorilor literare străine, s-ar putea spune că nu avem curajul să navigam decît în apele teritoriale, să facem cabotaj aproape de ţărmuri sigure. Dar navigaţia îndrăzneaţă şi descoperitoare este cea în marea largă, dacă se poate chiar în străbaterea oceanelor. Acest lucru trebuie neapărat făcut şi noi ne străduim, în domeniul nostru, să-1 facem, cu greutăţile şi riscurile inerente specificului criticii noastre. Căci ocupîndu-ne de literaturile străine, aici în ţară şi peste hotare, ca profesori invitaţi, ca autori publicaţi acolo etc, noi avem două foruri de judecată, sîntem supuşi şi aprecierii interne, dar şi celei externe, din străinătate, de care nu ne poate apăra nimeni. în raport cu acest for extern noi jucăm, ca să zicem aşa, fără plasă de siguranţă, fără elementul de acoperire care există dintr-un motiv sau altul, într-o formă sau alta, în critica internă. Cred deci că atunci cînd rezultatele celor care lucrăm în acest domeniu sînt omologate în plan internaţional, cînd promotorii români sînt elogiaţi şi recompensaţi cu diferite distincţii, — cazurile vă sînt desigur, cunoscute — nu este de conceput să continuăm să stăm, criticii interni şi externi, într-o stare de izolare şi neou/noaşteire reciprocă, precum ■— spus nobil — monadele lui Leibniz, fără uşi şi fără ferestre, iar spus mai puţin nobil, precum cartofii într-un sac. Spun aceasta pentru că din nefericire strădaniile şi rezultatele noastre sînt uneori ignorate, iar alteori de-a dreptul depreciate. Cui foloseşte această auto-Jdevalorizare ? Voi da numai două exemple, foarte diferite şi ca subiect şi ca predicat. Lucrarea recentă despre baroc, 72 VIAŢA ROMÂNEASCA în două volume, atît de cuprinzătoare şi documentată, pentru care felicit călduros pe colegul şi prietenul Edgar Papu, nu cuprinde nici măcar o referire la doctrina românească, sistematică şi ordonatoare, despre baroc, din menţionata istorie a literaturii spaniole, care e drept nu a apărut la vreo editură, ci la centrul de multiplicare al Universităţii din Bucureşti. De asemenea, este inadmisibil ca într-un dicţionar dezinvolt despre scriitorii români contemporani să se considere că investigaţiile hispanice nu au trecut de nivelul popularizării la nici unul din promotorii lor. Un singur exemplu dintre multele care ar fi trebuit să facă imposibilă o astfel de ignorare : critica şi amendarea structuralismului lui Barthes şi aplicarea unei noi scheme de interpretare la romanele lui Ernesto Sâbato, construcţie omologată ca atare de cercurile de specialitate din străinătate. Propunerile şi concluzia spuselor mele rezultă firesc din faptele pe care eu nu am făcut decît să le constat. Critica de aici, din punct de vedere românesc, a literaturilor străine este o componentă indispensabilă a masivei afirmări în plan mondial a ţării noastre, a puterii de creaţie a poporului nostru, a prestigiului iradiant al orînduirii noastre socialiste. Niciodată nu au existat, pe toate meridianele lumii, mai vie simpatie şi mai nerăbdătoare aşteptări de a cunoaşte valorile noastre româneşti între care, la loc de seamă, cele literare şi critice. Există o mare dorinţă de a se cunoaşte literatura noastră, dar şi modul nostru de a gîndi şi interpreta literaturile lor. Acest lucru noi îl facem şi putem să îl facem mai bine, mai convingător. Avem oamenii, avem mijloacele intelectuale şi în bună parte cele materiale. Trebuie însă să nu ne risipim, ci să ne adunăm, să nu ne ignorăm reciproc, ci să ne cunoaştem. Altfel, nu ne-ar ierta nici (dialectica, nici etica tovărăşească. Trebuie să ne întregim calităţile şi strădaniile, să fertilizăm mutual rezultatele. Cuvîntul cu care termin este deci necesitatea convergenţei şi a colaborării dintre cele două direcţii ale criticii româneşti, spre binele literelor româneşti şî al mersului nostru împreună şi înainte. GHEORGHE GRIGURCU Onorat auditoriu, Implicată în însăşi •condiţia artei, poezia -— arată Georg Lukâcs — este în acelaşi timp descoperirea sîmburelui vieţii şi critica vieţii. Conştiinţa critică reprezintă forma reflectată a existenţei acesteia. Purtînd în sine critica de care are nevoie, critica imanentă a naturii sale, fiecare creaţie se dezvoltă pe un sol al inteligenţei ce o identifică şi o propulsează. Împotriva aparenţelor, o operă pur spontană, în afara factorilor de conştiinţă, nu s-a produs niciodată. Actul critic este, aşadar, nu numai întoarcerea creatorului asupra sa însuşi, ci o componentă a creaţiei, o primă acordare de valoare acesteia în forul intim al autorului care-i stabileşte un statut estetic. Dacă literatura şi arta timpului nostru stau mai degrabă sub semnul construcţiei lucide decît sub acela al expresiei imediate, această COLOCVIUL NAŢIGNAL DE CRITICA ŞI ISTORIE LITERARA 73 împrejurare determină un dublu fenomen : pe de o parte, înmulţirea considerabilă a meditaţiei artiştilor, pe de alta, a exegezei însăşi. Creatorii ţin sănşi spună părerea, să-şi recomande producţia sub forma unor profesiuni de credinţă uneori abrupte, explozive, întemeietoare de noi direcţii. Poezia pare strîns legată, întreţesută cu expli-citarea ei într-un tot intelectual sensibil, impunîndu-se nu numai ca materie lirică, ci şi ca semn al unei orientări estetice. Valery şi Breton, Gide şi Proust, Thomas Mann şi Huxley, Artaud şi Benn, şi Philippide, G, Călinescu şi Camil Petrescu au teoretizat în marginea creaţiei lor, sub presiunea unui eu critic oare-1 însoţea cu stricteţe pe cel artistic. Reflexivităţii lor îi datorăm în bună măsură nu numai mai buna înţelegere a producţiilor respective, dar şi o luminare a unui vast teritoriu al artei moderne, o augumentare considerabilă a conştiinţei acesteia. In 1938, Călinescu observa un lucru care se petrece sub ochii noştri : „Foarte adesea poeţii tineri, neştiind intuitiv ce este poezia, încearcă a face ce fac şi alţii, profesînd un mimetism steril în care risipesc foarte mult talent". Dacă ar şti ce e poezia — doar o aproximare paradoxală — practicanţii acesteia ar trebui s-o poată delimita cît mai exact cu putinţă într-o variantă convenabilă pe care s-o adînceaseă drept notă diferenţială. In absenţa sau în dispreţul programatic al acţiunii critice nu se poate explica nimic durabil, deoarece critica nu e decît umbra scriitorului, însoţitoare mută a fiecăreia din luminile sale. Dar nu o dată în ultima vreme s-^au ridicat voci care acuzau o inflaţie critică. S-a vorbit despre o existenţă parazitară pe seama materiilor nutritive ale literaturii, despre o sterilizare a motivelor sale, despre un nou alexandrinism. Desigur, îndoiala nu este cu totul ilegitimă. Există o hipertrofiere a funcţiei comentariului, un manierism critic, joc infatuat al inteligenţei discursive sau — mai adesea — al goalelor reflexe ale acestuia. Critica nu e scutită de o gonflare a formelor fără fond, care nu face decît să işte confuzii în lumea valorilor, să îndepărteze pe cititor de la critică în genere. Fenomen similar celui produs de surogatele poeziei ori prozei, în acelaşi timp cititorul îşi formulează adesea o opinie personală asupra creaţiei, independent de judecăţile formulate de către critici. O atare opinie pleacă însă tot de la o imagine crtică mai mult sau mai puţin rafinată. iln aceste condiţii exegetul rămîne în postura nu numai de a explica operele de artă, dar şi de a se explica pe sine. De aici o inflorescenţă a textelor de critica criticii, care nu pleacă dintr-o vană exagerare a statutului disciplinei, ci dintr-o normală aprofundare, dintr-o specializare responsabilă, necesară pentru a face faţă unor confruntări specifice. Narcisiac asemenea oricărui literat, criticul se caută bineînţeles pe sine, chiar fără s-o recunoască, dar profitul — în oazul unei autenticităţi de substanţă — e al oficiului de interpretare. Dovadă că nu interesează emoţia de lectură a oricui. Lector avizat, reprezentativ, criticul se impune drept un mediator al valorilor, drept un exponent al unei sensibilităţi cu neîndoielnic indice colectiv. Oricît coeficient personal ar fi investit în textul critic, acesta 74 VIAŢA ROMÂNEASCA e modelat de anume tipuri de lectură, de un convenţionalism ce poartă o amprentă generalizatoare istorică. Frangois Barteau, de pildă, vorbeşte despre lecturi etice, structurale, subversive, psihanalitice, fenomenologice, urmate de o lectură totalizantă. Criticul nu este arestat în subiectul său, după cum se exprimă G. Călinescu. Cititorul caută în persoana cronicarului un ghid care să-i semnaleze cărţile demne de a fi citite. De asemenea, să-i indice motivele satisfacţiei, să-i decripteze starea mai mult, sau mai puţin complexă, generată de contactul cu opera. Criticul, la rînldul său, e un literat care are o conştiinţă creatoare, încercind a se impune prin formarea unor puncte de vedere, printr-o judecată — şi nu în ultimul rînd — prin-tr-un stil. Devine necesară o deschidere spre public cu rol de confirmare, în chip elocvent Paul Valery mărturisea : „J'ai besoin des autres comme des miroirs". între critic şi cititor se stabileşte, aşadar, o relaţie de necesitate organică, o simbioză. Criticul e o ipostază a cititorului, dar nu în mai mică măsură cititorul e o ipostază a criticului. Fiind un cititor esenţializăt, tipic, exegetul nu are o libertate nemăsurată în a se manifesta, fantezia şi capriciul său fiind mult mai limitate funcţional decît ale unui poet. Demersul său e în impact nu numai cu textul, ci şi cu modul de decodare a acestuia. Nu e cu putinţă o critică suprarealistă sau onirică decît ca o parodie. Opera beneficiază de o dublă obiectivare, ca obiect şi ca formulă cvasigenerală a conştiinţei, după cum observă Jan Mukafowsky ; „Opera de artă are un caracter de semn. Ea nu poate fi confundată nici cu starea individuală a conştiinţei autorului sau a oricărui alt subiect care receptează opera, nici cu ceea ce am numit opera-lucru. Opera de artă există ca obiect estetic situat în conştiinţa întregii colectivităţi. Opera-lucru, realitate senzorială, este faţă de acest obiect imaterial un simplu simbol exterior. Stările de conştiinţă pe care le generează opera-lucru reprezintă obiectul estetic doar prin ceea ce au ele comun". Dacă în creaţia beletristică normele formale au fost principial abolite, fiind posibil un joc combinatoriu de forme practic nelimitat, critica este supusă prin cea mai intimă condiţie a sa unei rigori percepţionale, unui mimesis sui generis. La aceasta se adaugă bineînţeles obligaţia etică înfricoşătoare întrucît E. Lovinescu nu ezita — vedem mereu cîtă dreptate a avut — a o situa deasupra talentului : „Mai mult decît competenţă şi talent, criticului i se cere conştiinţă profesională, prin laudă şi blam puţind lesne deveni un instrument de ascensiune socială. Pentru a nu rămîne în categoria simplei publicistici, critica trebuie să se ferească de compromis, complezenţă, coliziune de interese ca de o primejdie mortală. Ea trebuie să se bucure de o independenţă morală absolută". Concepută ca justiţia unei subiectivităţi excepţionale, critica se bizuie pe o cît mai deplină purificare a acesteia, pe ceea ce autorul Istoriei literaturii române contemporane numeşte „o asceză". Dacă în poezie s-a auzit paradoxul „cu cît e mai nesinceră, cu atît e mai adevărată", în domeniul criticii — neîndoielnic şi în toate cazurile — e vorba de contrariul. MIRCEA ZACIU Stimaţi tovarăşi, Daţi-mi voie să ne întoarcem puţin pe pămînt şi anume, la condiţia criticului de astăzi, la condiţia criticului, în urma unor lungi dezbateri despre critică care s-au purtat în presa noastră literară din ultimele luni, vreme în care toată lumea a discutat despre critică. în realitate, cel pus sub urmărire era criticul, devenit „personaj". Cum se întîmplă, el a fost cînd Rastignac, cînd Vautrin, cînd Javert, ambiţios, convertit, ireductibil sau versatil, antipatic oricum şi incomod pentru Jean Val-jean-scriitorul. Urmăritorul devine însă urmărit, suspect în tot cazul. I se reproşează îndeobşte imperfecţiunea. Un tînăr confrate — la care ţin foarte mult dealtfel — ne spune că criticul ar trebui să fie intangibil şi incoruptibil, pedagog şi paznic „de far". Are însă aceste „haruri" ? Ce „daruri" îl împodobesc în definitiv ? se întreabă confratele meu. „Nici unul deosebit, răspunde tot el, ci doar faptul că el este un produs social..." Cu alte cuvinte, să nu ne autoamăgim în calitatea noastră de exponenţi de funcţie ; criticul trebuie să-şi accepte impersonalitatea „omului fără calităţi", precum anti-eroul lui Musil. De altă parte, pretenţiile rostite faţă de noi sînt răspicate, autoritare, enumerarea lor ar reclama instituirea de subcomisii pentru fixarea unui Regulament organic. Sînt şi scriitori care visează la o legislaţie feudală, aşa cum s-a mai spus aici de către tov. Crohmălniceanu, a submisiunii totale în genul legăturii de pămînt. Alţii concep să-1 suporte pe critic în postura protagonistului, precum confidenta Andromacăi sau Horatio, fidelissimul lui Hamlet. Criticul are şi el suferinţele, necazurile, implicaţiile proprii, dar ele nu se pot compara cu chinurile creaţiei. El trebuie să fie —• treaba lui, cum — la post, să nu întîrzie la masa de grefier ce i s-a rezervat, ori la „registratură", cum se mai spune. Ga într-un roman balzacian (sau dickensian), spaţiul criticii e identificat de către cineva cu un vast birou notarial, cu cinovnici harnici şi tăcuţi, zeloşi mai ales, lucrînd pe rupte la certificate, acte de proprietate, atestate de nobleţe, dovezi de moştenire etc, etc. Chinul meseriei e scos din cauză. Cea mai mică greşeală e penalizată gogolian. în dezbaterile despre critică din ultima vreme înverşunarea multora s-a răzbunat pe mai vechiul concept al „criticii creatoare" bătută la palmă. . „impresionism", „foiletonism", „cronicărism" n-au avut o soartă mai bună. Ideea, devenită dealtfel un truism, a criticii „conştiinţă de sine a unei literaturi" a fost pusă la îndoială, amendată, apoi abrogată, ironizată. Dacă ar fi aşa, zîmbea un prozator îndeobşte mohorît, „ar însemna că literatura română contemporană are o slabă -«conştiinţă de sine mijlocie sau submediocră.»" Criticul — s-a mai spus — nu ţine pasul cu indicii creaţiei, nu comentează tot ce apare, rămîne cînd în urma prozei, cînd în spatele coloanei de poeţi, pe zi ce trece mai numeroşi. Nu pridideşte, ar fi răspuns un cronicar, oprimat de viziunea coşmarescă dintr-un text foarte instructiv al lui George Bacovia : Zborul cărţilor. Cei ce s-au încumetat totuşi să prindă maratonul au fost certaţi; pentru superficialitate, răsfoire în 76 VIAŢA ROMÂNEASCA grabă, contrasensuri etc. în fine, s-^a căzut de acord că se scrie şi se editează, (mai ales se editează) prea mult şi cu prea mare uşurătate. Gritica-inventar rămîne o utopie, pînă la computerizarea ei, unanim dorită. După o poezie-două fiecare vrea să fie remarcat, comentat, adună piese pentru dosarul consacrării şi iluziilor. Invers, comentatorul mişcării literare este mustrat că nu pune stavilă grafomaniei ; îngăduinţa, acordarea cu largheţe a dreptului de cetate tuturor veleitarilor, generoasa întîmpinare a diletanţilor, comentariul'convenţional sau amabil, epitetul hiperbolic, compararea debutantului cu Dante sau Michaux sînt puse în cauză şi — s-o recunoaştem — pe bună dreptate. „O blîndeţe egală şi suspectă coboară asupra tuturora" afirmă Teodor Mazilu. Există astfel pericolul u»ei aglutinări, omologarea duce la identificare, la egalizare, la devălmăşia bucuroasă că poate suprima ierarhia. Dimpotrivă, ierarhia impune ea însăşi o dereglare a aprecierii, cerînd — chiar în cazul evidentelor eşecuri — menţinerea superlativelor cu care a fost obişnuită, precum temperatura egală necesară plantelor de seră. Cînd un asemenea termostat critic nu funcţionează, se recurge la mecanicul de casă, dispus să ridice mercurul laudelor. Cronicarii adverşi sînt atunci acuzaţi de miopie, îngustime, parcimonie sau eroare. Ultima vocabulă a fost vehiculată cu oarecare voluptate, de-o parte şi de alta, ca o minge de tenis. Se poate greşi în pofida valorii (exemple istorico-literare au fost invocate) ; se poate greşi prin diagnosticul pus în grabă, invalidat ulterior. Mai ales cea de dintîi categorie nu-i lasă să doarmă pe scriitorii angajaţi în dezbatere. Supralicitarea propriilor cărţi nu creează atîta anxietate. Doi-trei critici au încercat, cu probe ilustre, să legitimeze un aşa-zis „drept la eroare". Sainte-Beuve, Maiorescu, Ibrăileanu, chiar G. Călinescu s-au înşelat uneori şi în unele cazuri, omeneşte ; prestigiul lor critic n-a fost totuşi ştirbit. Chiar scriitorii greşesc, faţă de propria lor operă i(Rebreanu considera Adam şi Eva superioară lui Ion !); cu atît mai vîrtos cînd îşi citesc confraţii (Delavrâncea 1-a desfiinţat pe Alecsandri, Arghezi pe Rebreanu, Ion Barbu pe Arghezi şi aşa mai departe). Argumentul istoric n-are însă întotdeauna credit. El poate primi o replică apodictică : „Eroarea unui creator este uneori mai mult sau mai puţin gravă. Eroarea unui critic este cel puţin de două ori mai gravă". Sau altă replică, ironică : eroarea lui Sainte-Beuve (faţă de Baudelaire sau Flaubert), „are grandoare", e „de ordin moral", „dar unii din criticii noştri şinau făcut din această pagină dramatică a criticii universale o justificare : dacă Sainte-Beuve a greşit, de ce n-am greşi si noi ? Să greşească pînă la sfârşitul vieţii dacă ei cred că acesta-i rostul lor pe lume", spune Teodor Mazilu. Există o dublă strategie a harţei soriitor-critic : simularea — ca în citatul de mai sus — a nonşalanţei, a indiferenţei la comentariul bun sau negativ, sub cuvînt că posteritatea face întotdeauna dreptate, idee cu care se amăgesc şi spiritele superioare, dar, din păcate, ea e şi mîn-gîierea mediocrităţii ; mai e însă şi declaraţia de război pe faţă, formă a idiosincraziei. Un foarte respectat scriitor spune, de pildă, într-un loc că nu psihanaliza s-ar potrivi organismului critic, ci prosectura, ciopîr-ţirea membru cu membru, disecarea ţesuturilor, sortarea, îmborcănarea şi etichetarea. El face o execuţie nesîngeroasă, chiar plină de bună dispoziţie, desfiinţează practic totul, nerecunoscînd nimic bun în ceea COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICA ŞI ISTORIE LITERARA 77 ce s-a produs ca direcţii, stil, studii, volume în critica ultimilor ani. Oscilaţiile criticii, inegalităţile de judecată şi de talent — pe care nu le negăm, fireşte, căci sînt o realitate oare se cere remediată — nu justifică totuşi generalizări ca aceasta — şi citez dintr-un alt respectabil prozator : „Critica noastră literară — spune acest prozator — este servilă şi serviabilă", chiar dacă autorul nuanţează imediat că „nu întotdeauna desigur, şi nu în totalitate", dar aceasta — vom vedea — este o simplă figură retorică, numai pentru a îndulci enunţul secvent : „fiindcă — spune el în continuare — există diferenţieri şi aici, există gradaţii în funcţie de direcţia în care merge cădelniţarea". De^ar fi să-1 credem pe acest prozator, toată critica românească (sau aproape toată) ar fi un soi de club de vicioşi, bîrfitori şi cîrcotaşi, mici meseriaşi cu munca la domiciliu, asociaţi într-o confrerie, dacă nu chiar într-un soi de mafie pusă pe demolarea tuturor „valorilor". Iată portretul prin care sîntem gratulaţi de acelaşi prozator : „Criticul de astăzi lucrează cu bucata şi pe bucată, dispreţuind ansamblurile. El e cel mai adesea simplu cîrcotaş literar, fiind imbatabil în această ipostază, de simplu cîrcotaş, de bîrfitor al literaturii, de «creator de atmosferă», mai ales pe cale orală, deşi nu dispreţuieşte nici pagina, cînd i se oferă prilejul de a se evidenţia în acest mod. El e specialist în -c-dărîmări» şi în «puneri la punct», negăsindu-şi limbajul adecvat, cînd e vorba de discuţii mai potolite, vizînd probleme de fond". Ş.a.m.d. Prozatorul susţine însă că nu se referă la nimeni anume şi nici la toţi criticii, ci la o „mentalitate" oare, pe semne, pluteşte asemenea sfîntului duh peste capetele noastre, nedecis în ce trup să se stabilească... Ceea ce intenţionam prin exemplele aduse în discuţie era să arăt doar că, — dincolo de seriozitatea problemelor reale ale criticii de astăzi — dorinţa de manipulare (răstălmăciri, luări în răspăr, deriziune, generalizare injustă a unor aspecte marginale), exprimată direct sau nu de cîţiva scriitori, a sfîrşit prin a crea un fel de presiune nedorită asupra unei părţi a criticii, în special asupra spiritelor permeabile, mimetice sau conjuncturale, încredinţate că toate relele din literatură vin de la critică, — o adevărată Cutie a Pandorei. Criticii serioşi nu s-au lăsat impresionaţi de imaginea de Zoii îmbiată de cîteva voci izolate. A căuta cearta cu luminarea este o veche tactică a setei de putere. Nu puţini articlieri au zumzăit însă în formule ritualice, prevestind om ceremonial de harakiri. S-a vorbit astfel despre „vanitatea criticii", despre pofta ei de „inconformism", despre faptul că critica rămîne mereu datoare creaţiei, că este „inexpresivă", „plicticoasă şi adesea inutilă", slabă de înger, mizerabilă la urma urmelor. S-a creat o întreagă arhitectură de cuvinte pentru a se demonstra că tot ce nu e bine în literatură s-ar datora criticilor, cărora aproape că trebuia să le fie jenă de domeniul lor, de scrisul lor, de stilul şi de personalitatea lor. Un adevărat complex al culpabilizării — accept propunerea tovarăşului Paleologu — şi nu al culpabilităţii s-a creat în felul acesta. Şi — aşa cum se întîmplă — s-au sugerat şi unele „remedii" sau „soluţii". Astfel, critici onorabili s-au oferit să vindece „trufia criticului" prin tăcere. Un confrate foarte simpatic propunea retragerea din publicistică în numele unui jurnal intim publicabil numai peste foarte mulţi ani, soluţie 78 VIAŢA ROMÂNEASCA extremă; alţii, mai limbuţi, vindecă prin potenţarea rigorii, a „radicalismului", demnităţii etc., adevăruri la îndemînă, de nimeni contestate, de nimeni ameninţate, diluate doar în soluţia sălcie a cuvintelor ajunse, prin uzură, fără noimă. Iată, spre pildă, care ar fi „condiţia criticului" după ce îşi va fi ispăşit starea de Iov condamnat să zacă pe grămada lui de vorbe (citez dintr-un confrate) : „Condiţia criticului îi impune să fie, deopotrivă, un contemplativ şi un activ. El nu este doar un om de cabinet, ci o persoană care iese în for. Intre critică şi viaţa publică este un adevărat sistem de vase comunicante. Atunci cînd critica îşi întrerupe comunicarea cu tărîmurile diverse ale vieţii publice, ea se condamnă pe şine la izolarea mandarinatului şi la sterilitatea vorbirii în gol." Etc. Dar cît de interesanţi rămiîn imanoairinii travestiţi în salopete ? Ov. Crohmălniceanu detecta nu de mult una din consecinţele directe ale sentimentului de „vină" inculcat criticii : înflorirea speţei de articole umflate în care, spune domnia-sa, „găseşti cuvinte berechet, dar ideile trebuie să le cauţi cu luminarea. S-a dezvoltat un adevărat talent de a bate apa în piuă..." In acelaşi context, se aud voci care pretind (cu aerul de a descoperi America) „mai multă obiectivitate" în critică. Un mare scriitor irancez medita deunăzi cam aşa despre această chestiune (căci viaţa literară, la urma urmelor, nu e foarte diferită în esenţa mecanismelor ei intime de la un meridian la altul) : „Dar ce efort de obiectivitate putem pretinde dealtfel (un efort de obiectivitate supraomenească) acestui cronicar faţă de care nu ne manifestăm decît cel mai profund dispreţ?". Un răspuns parabolic, de o inedită savoare subtextuală, dădea problemei criticul Alexandru George în spiritualul său eseu : Mingea zboară, cărţile rămîn, publicat în „Steaua", în vară. Am fi nedrepţi totodată dacă n-am releva faptul că şi scriitori aparent certaţi cu critica par a se ii săturat de ideea eâ criticii trebuie trataţi ca nişte „enfants des confins", un soi de handicapaţi sociali: „Detest scriitorii care admonestează criticii, îi trag de mîneeă atunci cînd nu se entuziasmează de opera lor", notează, spre onoarea lui, Teodor Mazilu. Şi tot el (şi nu este singurul de altfel.') adaugă : „Critica, în tot ce are mai bun şi mai înalt, s-a împotrivit asaltului mediocrităţii, a fost alături de toţi scriitorii autentici în strădania acestora de a crea o literatură autentic realistă." Căci dincolo de trista categorie a criticii menajere, angajată cu săptă-mîna, disponibilă, în căutare de patroni literari rentabili (şi, curios i tocmai aceasta bucuroasă să-şi pună acuma cenuşă în cap...), adevărata, critică românească de astăzi se poate mîndri cu personalităţi distincte,, mature, creatoare, cu opere durabile, moderne, receptive la tot ceea ce a fost şi este poezie sau proză valoroasă, adevărată. Nu cred că există creator român actual, autentic scriitor, original scriitor care să se poată plînge cu bună-credinţă de totala neînţelegere a criticii, de ignorarea sau de descurajare exercitată împotriva lui de critică. Cît despre funcţia „represivă" a criticii, despre puterea ei de a opri invazia maculaturii, de a preveni pericolul falsului şi al diletantismului, ea nu poate fi realizată atîta vreme cît dreptul său de veto este practic nul, cînd glasul său este răstălmăcit, luat în deriziune sau înăbuşit pur şi simplu. O revistă de critică şi istorie literară românească ne lipseşte, s-a mai spus. Cîte reviste literare sînt conduse de critici ? Numai trei dintre editurile noastre au în fruntea lor critici. Cîţi dintre redactorii acestor case au calificarea critică validată realmente ? Cîte colecţii sau serii editoriale au fost încredinţate efectiv selecţiei sau conducerii unor critici ? în S.U.A., spre pildă, mari edituri acordă criticilor şefi de colecţii deplină autonomie în decizia publicării unor cărţi. în alte ţări, critici de prestigiu sînt lectori ai unor mari edituri, girînd cu prestigiul lor o carte, un autor sau, dimpotrivă, avînd posibilitatea de a stăvili impostura, non-valoarea, mediocritatea. Critica e o vocaţie, o disciplină, dar este şi o funcţie „matematică" în viaţa unei literaturi şi, onorînd-o ca atare, i se cuvine şi sporul de eficienţă practică, împreună cu restabilirea încrederii reciproce dintre creator şi critic. Oricît ar dori-o cîţivta scriitori, critica nu este ceea ce se numeşte în medicină un „placebo." AUREL MARTIN Stimaţi tovarăşi, După un cuvînt ca al lui Mircea Zaciu, orice orator intră în penumbră. Ceea ce vă pot promite e că, în intervenţia mea, voi fi foarte concis, referindu-mă la cîteva dintre problemele relevate de referatul lui Ion Ianoşi. Am convingerea că ultimii zece ani au fost marcaţi de succese absolut incontestabile în materie de istorie literară. Fie că e vorba de monografii, de studii cu caracter tematist, de cercetări documentare, de sinteze privind perioade şi curente. Remarcabil este faptul că s-au impus metodologii variate, că au fost abordate ou îndrăzneală subiecte de indubitabilă complexitate, că au fost luate în discuţie epoci dintre cele mai diverse, că fenomenul spiritual românesc a fost tratat fără a i se ignora specificitatea. E momentul, cred, resimţit ca necesitate, să realizăm şi istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, după modelul celei oălinesciene. O istorie care să exprime punctul de vedere, perspectiva filosofică şi estetică, sensibilitatea, gustul generaţiei noastre, de la înălţimea unei concepţii care să ne caracterizeze. Fără îndoială, ea se conturează oarecum din monografiile existente : de la Neagoe Basarab pînă astăzi, principalele etape au fost radiografiate. Nu am avea, s-ar zice, altceva de făcut decît să punem cap la cap sintezele, pe epoci, realizate 'de Al. Piru, D. Micu, C. Ciopraga, Ov. S. Croh-mălniceanu. Rezultatul ar fi, inevitabil, nu o istorie a literaturii, expresie a unei viziuni unitare, inclusiv stilistice, ci o suită de capitole legate între ele exclusiv prin respectarea unor cronologii. Ar fi timpul ca un număr de istorici literari (sau de critici literari) să-şi asume, fiecare în parte, sarcina de a întreprinde pe cont propriu aventura elaborării unei atari istorii. Avem nevoie nu de o istorie a literaturii române, ci de mai multe. Personale. Care să nu se oprească, însă, la 23 August 1944. Neuitînd că actualitatea se încorporează şi ea diacronici. Că ultimii treizeci de ani aduc problematici şi policromii noi, opere care pot rivaliza cu acelea reliefate în deceniile interbelice. S-au dus şi se mai duc discuţii, evident fructuoase, pe marginea dificultăţilor de a stabili o ierarhie a valorilor contemporane. De dificultăţi relativ similare s-au izbit, la vremea lor, şi E. Lovinescu şi G. Călinescu. Ceea ce nu i-a tapedicat să le înfrunte şi să le depăşească. Spre a se ajunge însă la aşa ceva trebuie înlăturată o prejudecată. Că, adică, despre scriitorii în activitate e riscant să se elaboreze studii monografice. Ion Barbu avea circa 40 de ani, cînd Tudor Vianu îi consacra o carte, rămasă şi astăzi de referinţă. Tudor Arghezi avea 60 de ani, cînd Pompiliu Constantinescu îi închina o monografie. De ce nu am publica volume despre Eugen Jefeeleanu, Ştefan Aug. Doinaş, Nichita Stănescu, Marin Sorescu i(mă refer exclusiv la poeţi) şi nu numai despre, ei. Dincolo de evaluări ocazionale, trebuie să demonstrăm (şi nu este deloc greu) că avem o literatură a epocii socialiste. Demonstraţie făcută nu prin hagiografii şi ditirambi, ci prin comentarii realimente critice. Ii redescoperim — ceea ce este foarte bine — pe Grigore Grandea, pe Aron Densusianu şi îi ignorăm, lăsîndu-le urmaşilor plăcerea de a-i valoriza, pe contemporanii noştri de primă mărime ! N-ar fi mai bine să le înlesnim celor de mîine căile de acces spre adevărurile epocii noastre ? Mă întreb dacă editurilor şi nouă, profesioniştilor, nu ne revine misiunea de a evidenţia vocile reprezentative ale poeziei, prozei, dramaturgiei şi (de ce nu ?) ale criticii româneşti actuale ? Eu cred că da ! DAN MĂNUCĂ Desigur, problemele oare se prezintă în faţa criticilor şi istoricilor literari sînt numeroase şi referatul tovarăşului Ion Ianoşi le-a analizat pe unele dintre ele. Nu putem, în cadrul prea larg şi în răstimpul prea scurt pe care-1 avem la dispoziţie, să discutăm totul şi nici, cu atît mai mult — din păcate, în seara aceasta s-a observat accentuat lucrul acesta — să oferim întotdeauna soluţii eficiente. Aceasta nu înseamnă însă nici o scuză şi nici o contestare a colocviilor precum cel de faţă. Participă aici aproape toţi criticii şi istoricii literari care sînt prezenţi săptămînal ori lunar în paginile publicaţiilor de specialitate din ţară. Nu au putut să participe însă, din diverse motive, numeroşi alţi critici şi istorici literari, ale căror intervenţii ar fi contribuit poate la diversificarea chestiunilor puse în discuţie. Mi-aş permite, de aceea, să propun ca pe viitor asemenea colocvii — surprinzătoare de fapt iniţierea acestuia ! — să fie precedate de întruniri organizate de asociaţiile scriitorilor, întruniri care să reunească nu numai pe membrii titulari şi pe cei stagiari, dar şi pe cei neînscrişi în Uniunea Scriitorilor. O tematică unitară, un referat de principiu urmat de discuţii ar ocaziona, poate, premisele unei dezbateri generale mai vii şi mai precise. S-a văzut dintr-o serie întreagă de intervenţii anterioare o abatere, foarte obositoare pentru cei de faţă, de la problemele care ar fi trebuit poate să formeze obiectul colocviului de faţă. Cu alte cuvinte, îmi exprim regretul de a fi asistat la unele încercări de definiţie a statutului criticului în general şi nu a locului şi rolului criticului şi al istoricului COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICA ŞI ISTORIE LITERARA 81 literar la noi, acum, în momentul de faţă. Dezbaterile de principiu sînt, fără îndoială, utile dar nu pentru acestea ne-am adunat noi aici, ci socot că, dacă colocviul de faţă s-ar fi desfăşurat pe baza unei tematici mai precise, comunicate în prealabil, probabil că şi intervenţiile ar fi fost multe din ele la obiect. Asemenea unui scriitor, cînd un critic sau un istoric literar îşi aşterne pe hîrtie intervenţiile sale periodice, se întreabă — poate nu în ultimul rînd — pentru cine scrie. Lăsăm la o parte acum chestiunile de metodă ş,a.m.d., pentru a ne opri foarte pe scurt asupra acestui important aspect al deontologiei criticii literare. Larga audienţă de care se bucură mai toate revistele noastre mă face să cred că atît criticii, cît şi istoricii literari scriu pentru un public extrem de larg, în acelaşi timp extrem de divers şi, mai ales, extrem de receptiv. Or, aici mi se pare că avem un cîmp de acţiune foarte vast, nu prea străbătut de critica şi cu atît mai puţin de istoria noastră literară. Am rămas surprins — plăcut, se înţelege — să văd volume de teorie, de critică şi de istorie literară în rafturile unor biblioteci — să le zicem particulare — ce conţineau .die obicei tratate de medicină, de tehnică sau de agronomie. Publicul nostru cititor este astăzi cu totul altul decît acum 10—20 de ani. Şi aici avem a face faţă unei răspunderi sociale căreia nu totdeauna i-am venit în întîimipinare aşa cum o cer momentele prin care trecem. Dacă m-^aş referi la activitatea publicistică, poate nu ar fi nepotrivit să împărtăşesc o doleanţă îndreptăţită exprimată de numeroşi cititori ila întâlnirile la care am luat parte, o doleanţă care am văzut că a fost întîmpinată cu o propunere similară de către tovarăşul Aurel Martin în această seară. Este vorba anume, de lipsa lucrărilor de sinteză atît de necesare pentru informarea şi pentru orientarea opiniei publice, şi evident de monografiile de care se amintea. Afară de cîteva încercări, în această direcţie s-a făcut într-jadevăr mult prea puţin. Mă întreb care editură are înscrisă în planurile ei cel puţin o lucrare despre romanul, despre poezia ori despre dramaturgia noastră de azi, scrisă competent şi totodată accesibil ? O accesibilitate care cunoaşte azi un alt prag, sensibil apropiat de limbajul nostru, al celor de faţă, accesibilitate datorată difuzării profunde a culturii. (In acelaşi timp îmi exprim temerea ca includerea unor asemenea lucrări de largă accesibilitate să nu afecteze planurile editoriale propriu-zise, lucrările de critică literară propriu-zisă !) /Aş avea în vedere apoi şi activitatea cotidiană a criticului şi a istoricului literar, menită să contribuie la aceeaşi formare şi orientare a opiniei publice. A merge în mijlocul cititorilor de literatură înseamnă pentru noi toţi o lecţie fructuoasă de pe urma căreia vom ajunge să ne cunoaştem mai bine cititorii şi, cine ştie, chiar răsunetul celor scrise cîndva de noi. Şi cred că este unul din momentele obligatorii ale unui critic şi istoric literar de a se confrunta cu întrebările uneori naive, alteori complexe pe care un public — şi subliniez : alt public decît acela al revistelor de literatură — le poate avansa. Bineînţeles, nu vom afla cu acest prilej nici un răspuns întrebărilor, de pildă, de semiotică şi nici nu afirm că relaţia critică-public este dintre acelea decisive pentru înaintarea criticii. Dar cred că statutul social al criticului şi al istoricului literar — şi, aş completa în urma discuţiilor din această seară, demni- tatea criticului literar — ar fi în felul acesta mai bine şi mai clar definite. Propun, prin urmare, ca asociaţiile scriitorilor să aibă în vedere întîlniri mai numeroase ale celor de faţă ou prezumtivii cititori de literatură, organizate, ca şi pînă acum, în colaborare cu comitetele judeţene de cultură şi educaţie socialistă, dar mai sistematic şi mai realist. Aş dori să citez drept model întrunirea organizată de Asociaţia scriitorilor din Iaşi la uzinele „Nicolina" în primăvara acestui an, cînd cititori şi critici literari şi-au spus părerile despre capitolul unui roman prezentat în premieră tot cu acest prilej (intervenţii ale cititorilor la care — vă mărturisesc acum, făcînd o paranteză — am asistat ou mult mai mult interes decît la intervenţiile unor confraţi de-ai noştri...) Istoricii literari au aici nesfîrşite posibilităţi de valorificare socială nemijlocită a rezultatelor la care au ajuns. Au făcut-o deja în cursul acestui an, cu prilejul centenarului Independenţei, o vor face şi în anul viitor, la aniversarea a 130 de ani de la revoluţia din 1848. Trebuie însă să recunoaştem că atunci cînd este vorba de participarea ditectă a istoricilor literari la formarea cititorului de literatură, sîntem încă datori şi aici asociaţiile scriitorilor pot găsi modalităţi diverse de a răspunde acestui deziderat. Din păcate, nu întotdeauna lucrurile se înfăţişează precum la adunarea amintită de la „Nicolina" şi am fost puşi deseori in faţa unor improvizaţii neplăcute pentru noi, obositoare pentru participanţii aflaţi în sală, neavînd — noi cel puţin — nici o satisfacţie, aceasta rămînîndu-i întreagă celui care raportează că a organizat încă o „acţiune". îndrăznesc să sper că pe viitor cenaclurile de critică şi de istorie literară de pe lîngă asociaţiile scriitorilor vor avea un cuvînt mai greu în pregătirea unor asemenea întîlniri, care să devină tot atîtea prilejuri de confruntare rodnică. Statornicirea unui nou tip de relaţii între cei ce creează literatura, cei care o citesc şi cei care contribuie la aprecierea şi la consolidarea ei în conştiinţa colectivă a devenit o cerinţă imperioasă a societăţii noastre de azi. ANDREI BREZIANU Stimaţi tovarăşi, Să-mi fie îngăduit să încep prin a reaminti — drept introducere — o definiţie aparţinînd lui Paul Zarifopol : „Argumentarea este şi un capitol al politeţei. Sîntem învoiţi asupra unei parităţi a_noastre cu semenii noştrii..., şi această convenţiune ne opreşte de a lua ton, de a aplica metodă dictatorială — oricum am preţui, în realitate, persoana celui care ne ascultă sau ne citeşte". Argumentul care urmează s-ar dori, în acest spirit, nu schiţa unei lecţii, ci o modestă ilustrare pentru o realitate majoră, cea acut resimţită de criticul care a spus : „A judeca o literatură numai din cuprinsul ei şi — încă şi mai rău —• numai într-o porţiune, e o aberaţie. Nu poţi sta de vorbă despre Conaehi cu cine nu ştie recita din Petraroa". L-am citat pe G. Călinescu. COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICA ŞI ISTORIE LITERARA 8» A sta de vorbă despre noi, aceasta este, neîndoielnic, una din vocaţiile de temelie ale criticii, dacă nu rostul ei fundamental. Şi se cuvine să punem aici în evidenţă ideea că, departe de a fi o îndeletnicire parazitară şi sterilă, aşa cum s-a spus aici în repetate rînduri, critica, prin ceea ce are ea major şi reprezentativ, alcătuieşte de fapt cîmpul magnetic prim şi indispensabil al oricărei opere literare autentice, mediumul transparent şi ductil constituind, pentru mesajul ei — infinit ca potenţialitate — o primă cutie de rezonanţă, o premisă necesară acelei luări de conştiinţă colectivă, partea cea mai luminoasă a existenţei şi fiinţării operei in actu. înconjurată din toate părţile de pături etanşe de receptori amorfi,, o capodoperă poate fi anulată, ca impact; ea poate rămîne ■—- situaţie cunoscută nouă din istorie — un simplu sîmbure ineficient, grăunte viu„ e drept, .dar .căzut pe un teren pietros : brazdă nebrazdă, pămînt nepregătit sau neprielnic. în stimulatoarea dezbatere ce s-a pornit în ultimele luni pe marginea ideii de protocronism, un aspect pare să fi fost în această privinţă trecut întrucîtva cu vederea. învăţăturile lui Neagoe Basarab, opera eiclo^ peana a lui Dimitrie Cantemir, capodopera eroi-comică a lui Ion Budai-Deleanu, sau chiar „Cercarea" lui Costache Conachi, traducător al lui Alexander Pope, fiecare în felul ei, reprezintă pentru noi exemple cunos^ cute. Judecind dialectic, în lumina şi în perspectivele deschise de discuţia cu privire la prbtocronism şi sincronism, este legitim să ne punem însă întrebarea, dincolo de toate implicaţiile de ordin tehnic : care a fost publicul lor ? Care au fost, în epocă, cititorii avizaţi (sau chiar cititorii pur şi simplu) în al căror spirit sămînţa bună să fi încolţit cu folos, creînd drept rod ecoul ? născînd, prin iradiaţie -— din aproape în aproape — un consens public, o stare de conştiinţă, un nucleu cel puţin de .reacţie colectivă ? Implicaţiile sînt adînci şi multiple, dar rolul actului critic — care ne-a lipsit în explicarea decalajelor revolute ale culturii noastre, nu ar trebui de nimeni trecut cu vederea. A incrimina doar puterea de circulaţie a românei (în cazul lui Neagoe Basarab, a slavonei) ar fi, fără îndoială, o eroare ! Paul Anghel remarca mai de mult, nu fără dreptate, că vremurile aurorale —• care sînt cele mai vitale — n-au conştiinţă critică. Nu există conştiinţă critică — spunea domnia-sa — în epocile folclorice ale culturilor. Şi aserţiunea e corectă. Nu sîntem, în schimb, cu totul siguri în privinţa afirmaţiei după care nici evul de mijloc universal •— epocă de artă majoră — n-ar fi cunoscut, măcar într-un anume fel, conştiinţă, critică. Sîntem însă nevoiţi să cădem — cu tristeţe — de acord că evul de mijloc românesc, prelungit de zăticnelile cunoscute pînă în pragul secolului al XlX-lea, nu a avut în jurul operelor sale nici critici, nici conştiinţă critică; şi în aceasta rezidă poate — trecută cu vederea — una din explicaţiile faptului că — lipsite de pînze şi semnale reflectoare şi — legat de aceasta —-de public, capodopere nepieritoare ale geniului românesc, precum cele enunţate adineaori, deşi aşternute pe hîrtie, au rămas vreme îndelungată ignorate, lovite de paralizie şi mutism, împresurate de un zid gros de tăcere. 84 VIAŢA ROMANEASCA Cum spuneau cei vechi, intelligenti pauca. A sta de vorbă despre noi înşine înseamnă, aşadar, fără doar şi poate, a pune în dreapta ei perspectivă şi însemnătatea elementului critic, nu ca parazit al capodoperei, ci ca factor — sincronic şi diacronic — creator de climat, oglindă parabolică a luminilor ei. „Critica într-adevăr, — cum bine observa Erza Pounid -— nu e circumscriere şi nici o culegere de prohibiţii". A circumscrie pe Conaehi la Conaehi — exemplul invocat de G. Călinescu — sau a ignora vocea lui Petrarca ca termen de comparaţie, reprezintă, tocmai de aceea, o severă eroare. Dacă exemplele s^ar putea multiplica, n-am vrea ca, în-tinzînd niîna lui Zoii, să intrăm în verdicte înguste sau prohibitive. Pe linie pozitivă, vom sublinia doar, odată mai mult, că pînă şi marile creaţii au nevoie de climat, ca astfel să poată exista, pe lîngă ele şi în jurul lor, o opinie publică, ca opera însăşi să poată fiinţa şi dăinui în conştiinţe. Or, climatul se alcătuieşte în primul rînd din coordonate de judecăţi şi opinii avizate, extinse într-un joc stratificat, concentric, cît tocmai menirea şi vocaţia criticii de a crea şi a întreţine cu justeţe acest judeţ şi decît o singură literatură în dioptra sistemului de referinţă. Este mai vast, de lumini, înglobînd cu necesitate mai mult decît un singur climat creator de gust şi difuziv de comunicare. Carenţele vechi în această privinţă au costat prea mult zestrea de aur a culturii române. A pune în adevărata lor valoare vocile mari ale literaturii rcimâne de ieri şi de azi, prin proiectarea lor adecvată pe un fundal mai amplu şi mai relevant, este azi un act realist, de îndelung aşteptată dreptate. El nu va putea fi însă săvîrşit cum se cuvine fără o selectivă, competentă şi obiectivă orientare a unei părţi a criticii către reperele majore şi semnificative din afară. în acest sens, am putea spune că literatura universală ne priveşte. A contribui lucid la aşezarea în lumină a ceea ce este genuin şi valoros pentru noi ca termen de comparaţie în literaturile lumii; a persevera cu discernămînt şi spirit responsabil în opera începută, a dialogului critic cu alte meridiane de cultură este — în acest spirit — o propunere demnă de atenţia tuturor acelora cărora prestigiul real al culturii şi artei româneşti în lume nu le este indiferent. MIHAI NOVICOV Stimaţi tovarăşi, în primul rînd, îmi cer scuze că n-am venit pregătit, cu un text scris. Am cerut cuvîntul numai ea să înşir cîteva observaţii pe marginea raportului — în mod îndreptăţit apreciat în mai multe luări de cuvînt şi la care aprecieri mă asociez — şi pe marginea unor puncte de vedere expuse aici şi, dacă cumva n-o să fiu suficient de sistematic, vă rog să mă iertaţi. Pornesc de la următoarea constatare : am ascultat de dimineaţă pînă acum un număr impresionant de luări de cuvînt foarte interesante, toate referitoare la critică. îmi aduc aminte că o senzaţie asemănătoare aveam şi cînd am început să citesc săptămânal, în special în România literară, două sau mai multe pagini dedicate, număr de număr, criticii COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICA ŞI ISTORIE LITERARA 85 literare. Erau şi acolo multe lucruri interesante şi plăcut spuse, idei pertinente despre cutare sau cutare aspect, dar din totalitatea lor nu sesizam totuşi ce se discută. Adică aveam senzaţia că redacţia s-a adresat unui număr de virtuali participanţi, dispuşi să intervină într-o discuţie despre critică, iar apoi fiecare a venit cu cîte o idee, interesantă în sine, dar din însumarea cărora o discuţie stricto sensu nu s-a închegat. Preşedintele nostru, tovarăşul Macoveseu, spunea că Uniunea Scriitorilor proiectează o serie de colocvii de acest gen şi s-a decis să înceapă cu unul despre critică, ceea ce îndată naşte întrebarea : există o problemă a criticii ? Există în totalitatea acestor aspecte, care fiecare în sine ar putea fi obiectul unei discuţii, o problemă care să ne intereseze astăzi în cel mai înalt grad ? Impresia mea este că o asemenea problemă a criticii există, dar că ea — şi aici mă asociez opiniilor unor alţi tovarăşi — izvorăşte de fapt dintr-o problemă a literaturii, decurge dintr-o anumită cerinţă adresată literaturii. Sînt întrutotul de acord cu un punct de vedere expus aici de tovarăşul Paleologu ; aş vrea numai să încerc a-1 amenda. Cred că impactul unei literaturi noi asupra literaturii universale nu este precedat totdeauna oe un act politic. Am senzaţia că nu prezenţa trupelor ruseşti în 1815 la Paris a determinat interesul pentru literatura rusă, ci luarea de cunoştinţă de către lumea spirituală a Europei că în Rusia a început o nouă experienţă istorică, un proces istoric fără de care cunoaşterea umanităţii nu va mai putea fi completă. Cu alte cuvinte, interesul pentru o anume literatură este în mare parte precedat de constatarea că poporul respectiv rosteşte sau este pe cale a rosti un cuvînt cu totul nou în istorie. Iar ceea ce vreau să spun în continuare porneşte din convingerea mea adîncă că România, astăzi, este în această situaţie, că felul în care se pun la noi în mod concret — şi mă pot bizui chiar pe ultimul eveniment politic : Conferinţa Naţională a partidului — problemele construcţiei socialiste atestă inevitabil necesitatea unei convergeri a atenţiei spre România, ceea ce la rîndul său creează condiţii favorabile pentru punerea în evidenţă şi a literaturii române. De aici şi apelul firesc adresat literaturii, de a contribui cu mijloace literare pentru a pune în evidenţă marea realitate istorică, de care noi avem tot dreptul să ne mîndrim. Iar problema criticii decurge de aici. Ea este chemată să stimuleze creaţia literară în acelaşi sens. Dar atuncea, în mod firesc, se naşte o a doua întrebare. (Vă rog să mă iertaţi, poate spun nişte banalităţi, dar e nevoie de ele pentru ca să ajung unde vreau să ajung). Oare sînt mijloacele specifice de care dispune literatura pentru a pune în evidenţă relaţiile la care m-am referit ? Ca unul care am participat, ca autor chiar la unele experienţe negative din ultimii treizeci de ani din istoria literaturii noastre —■ mă simt dator să spun că, după părerea mea, au dreptate acei tovarăşi oare susţin că multe dificultăţi, neînţelegeri reciproce — atît de sugestiv ilustrate aici, de pildă, de tovarăşul Zaciu — provin din această neglijare a faptului că a pune în evidenţă o experienţă istorică cu mijloace literare este cu totul altceva decît a o pune în evidenţă cu mijloace publicistice sau cu mijloace aparţinînd ştiinţei istorice. Pentru că o operă literară numai atunci are valoare, cînd îmi produce senzaţia unei descoperiri, cînd confirmă ceea ce a spus un mare scriitor : spui un lucru prin literatură, 86 VIAŢA ROMÂNEASCA prin poezie, prin proză, prin dramaturgie numai atunci cînd nu poţi să-1 « spui altfel. Adică despre un lucru, care poate fi explicat şi integrat în '*< conştiinţa publică prin intermediul unor articole, n-o să te apuci să scrii poezii sau nuvele. Cu alte cuvinte : sesizez într-un domeniu al [ realităţii, al vieţii, al trăirii ceva ce nu poate fi pus în relief decît în , mod artistic ; evident, asta presupune şi înfăţişarea domeniului respectiv, dar — aici intervine o problemă esenţială — unii pretind că modul însuşi de a-1 înfăţişa, de a selecta şi de a pune în relaţie faptele vieţii ar f constitui un act de atitudine ideologică. Evoluţia literaturii a dovedit con- | trariul. Sînt convins că materia primă, chiar structurarea subiectului, fac- \ tologia operei, dacă vreţi, e neutră faţă de ideologie. Din neînţelegerea acestei relaţii izvorăsc acele atitudini obtuze despre care vorbea tovarăşul Crohmălniceanu. Cîte o operă nouă şi vie este abordată uneori cu asemenea criterii primitive : seamănă sau nu seamănă ? O operă literară..nu poate să semene decît cu ea însăşi, dacă e o operă împlinită. Valoarea în literatură înseamnă în primul rînd descoperirea unui lucru oare pînă atunci n-a fost spus, este — cum spunea Lenin — rodul iscusinţei de a întrezări ceva înaintea obştei şi nu a merge în coada opiniei publice, înseamnă a ajuta efortul grandios pe care partidul îl conduce astăzi în ţara noastră pentru construirea unei alte lumi, a ajuta, prin nişte anticipări, prin pătrunderea cu viziunea scriitorului undeva unde oamenii lipsiţi de talent nu pot pătrunde, într-unui din acele domenii care sînt, prin substanţa lor, ale literaturii. Pornind de aici, susţin că rolul criticii în acest efort nu poate fi decît de participant la un dialog şi nu de auxiliar. In raportul său, tovarăşul Ianoşi spunea că oricare ar fi opera literară, ea este întotdeauna structurată printr-o viziune asupra lumii. Aceasta este şi convingerea mea adîncă. Din orice operă literară străbate un mod de a vedea lumea, un mod de a aprecia realitatea care şi-a găsit reflectarea în Imaginaţia scriitorului. Insă criticul este şi el un vizionar, este şi el un scriitor, este şi el un om capabil să vadă dincolo de aparenţe. Iar dacă e aşa, orice apreciere critică este în mod necesar o ciocnire între două viziuni. Fără dialog, fără un miniimum de polemică, nu văd cum ar putea să existe relaţii în/bre critică şi literatură, în beneficiul şi al uneia şi al alteia.. Dar în aceste împrejurări se întîmpiă încă un lucru — şi cu aceasta mă apropii de sfîrşit — care cred că frînează efortul de a da substanţă ideologică criticii noastre. Ca să explic, îmi voi permite să mă refer la Lunacearski. La un moment dat — cred că prin 1924 sau 1925 — pole-mizînd cu o anumită critică dogmatică de atunci, Lunacearski îi ridiculiza pe acei care cer fiecărui scriitor să fie un comunist perfect, adăugind, citez din memorie : „dar să se înţeleagă, — nici unul din noi nu este comunist perfect. Vom fi comunişti perfecţi dacă o să avem noroc să mai trăim cînd o să ajungem în comunism. Pînă atunci virtuţile caracteristice omului comunist se vor manifesta în fiecare parţial şi individual". De aceea este firesc ca, în limitele „conduitei noastre ideologice' unitare, marxiste şi comuniste" ■— cum a subliniat tovarăşul Ianoşi, :— avînd toţi aceeaşi ideologie la care am aderat, aceleaşi principii fundamentale de apreciere a vieţii, să avem totuşi fiecare din noi, în raport cu realitatea concretă, şi o viziune proprie, chiar şi în lucruri mici. S-a. COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICA ŞI ISTORIE LITERARA 87 făcut, de pildă, o restructurare a învăţământului şi noi cei care lucrăm în învăţămînt ştim că avem fiecare cîte un punct de vedere deosebit asupra unor aspecte ale acestei restructurări. Dar cînd este vorba de o revoluţie ? Doar în documentele sale partidul, în repetate rînduri ne-a arătat că a construi socialismul înseamnă a continua un proces revoluţionar. Se vorbea aici că a cere noul înseamnă a fi revoluţionar ; dar nu numai atîta : ni se cere atitudine revoluţionară. Iar atitudinea revoluţionară înseamnă efortul de a detecta exact unde sînt piedicile, unde sînt obstacolele, pentru ca să poată fi depăşite. Or, tocmai într-o asemenea perspectivă e foarte greu de presupus să existe identităţi de puncte de vedere, rjeci este posibil ca un critic, apreciind valoarea artistică, apreciind cantitatea de noutate, apreciind capacitatea scriitorului de a pătrunde dincolo de aparenţă, în nişte zone mai ascunse ale existenţei umane, să nu fie totuşi de acord cu modul în care — din context, cum spuneam cu altă ocazie, nu din factologie ci din raportări, din pauze şi note — se degajă din opera respectivă o anume viziune, şi să^şi declare în consecinţă dezacordul, îndată este suspectat; pare o chestiune de mauvais ton. Să spui că, uite, în ceea ce priveşte aprecierea pe care mi se pare că o citesc (şi. nici un critic nu pretinde că spune ultimul cuvînt) în cutare operă, ea nu coincide cu modul cum gîradese eu împrejurările istorice sau acea secţiune de viaţă contemporană la care se referă scriitorul. O atitudine de acest gen uneori este taxată ca un fel de recidivă a unor apucături neconstructive faţă de literatură ş.a.m.d. Socot că, dacă vrem într-adevăr să răspundem cerinţei care este scrisă aici pe perete, trebuie să dăm dovadă, din acest punct de vedere, de curaj, de îndrăzneală şi de acea „obiectivitate subiectivă" de oare vorbea Călinescu şi care a mai fost invocată aici înainte mea şi de care cred că avem foarte mare nevoie. Fiecare critic trebuie să se simtă participant la un efort de lămurire, necesar pentru a grăbi înaintarea către acel ţel care va asigura poporului român cuvîntul său nou în istorie, care va propulsa în atenţia umanităţii şi creaţia artistică a poporului român. Cred că acesta este un aspect de care trebuie să ţinem seama în activitatea noastră. Şi, înainte de a încheia, două cuvinte despre altceva. S-a vorbit aici foarte mult de o anumită critică care se degradează prin atacuri la persoană, prin cultivarea unui fel de sistem de batjocorire, prin umor ieftin, a unor confraţi ş.a.m.d., amuzantă dar care pînă la urmă este compromiţătoare pentru breaslă. Toţi ne exprimăm indignarea, dar nu facem nimic. Cred că una din sarcinile pe care le au redacţiile revistelor şi în special colaboratorii permanenţi ai revistelor este să dea riposta, adică să se simtă că breasla nu este solidară. Şi acest lucru să fie înregistrat de opinia publică, să-1 cunoască. S-a vorbit aici de demnitatea criticii. Termin, exprimîndu-mi convingerea că în viaţa literală criticul nu este nicidecum umbra scriitorului, nu este un intrus în literatură, ci un „rival" al scriitorului, şi toţi marii critici nu s-au dat în lături să polemizeze cu scriitorii şi, din această cauză, în istorie au fost prezenţi şi ei, şi scriitorii cu care au polemizat. Acest climat de o maximă sinceritate şi de o maximă tovărăşie — pentru că în asta constă esenţa tovărăşiei — trebuie să existe. Eu, dacă mă simt jenat să spun limpede părerea mea despre viaţa ROMÂNEASCA opera scrisă de un tovarăş, ce fel de tovarăş al lui mai sînt ? Tovărăşie înseamnă, în primul rînd, o asemenea atitudine de încredere totală, încredere reciprocă. ION ITU Stimaţi tovarăşi, Poate că, începînd cu promisiunea de a fi foarte scurt şi foarte exact, îngădui distinsului prezidiu ca şi alţi vorbitori să mai vorbească astăzi. în orice caz, de promisiunea pe care o fac ştiu să mă achit. Aş vrea să încep prin a remarca valoarea acestei iniţiative pentru dezvoltarea literaturii române, să spun că un colocviu naţional consacrat criticii acum, la cîteva zile după Conferinţa Naţională a partidului, are o semnificaţie deosebită, se pune în cauză progresul gîndirii criticii române — şi referatul strălucit prezentat de tovarăşul Ion Ianoşi militează, după părerea mea, pentru accelerarea dezvoltării disciplinelor criticii, pentru aducerea lor în acord cu teza fundamentală a expunerii tovarăşului Nicolae Ceauşescu la conferinţă : (teza calităţii. Ni se spune 'deschis că mersul activităţii în toate profesiunile, prin urmare şi în profesiunea noastră, nu se mai poate face oricum, nu mai poate fi lăsată la voia întâmplării, el trebuie raportat la obiectivul central care angajează toate resursele naţiunii noastre în aceşti ani : trecerea de la condiţia de ţară în curs de dezvoltare, la o condiţie nouă, de ţară ou un nivel mediu die dezvoltare. Iată chemări şi determinări sub care sîntem invitaţi să lucrăm. Unii ar putea spune că astfel de sarcini îngrădesc libertatea noastră de opinie şi de gîndire. Eu spun că nu este adevărat. Partidul nostru ne oere să dezvoltăm posibilităţile criticii literare şi artistice în aşa măsură încît să asigurăm progresul mai rapid al ţării, să-i insuflam crezul şi să determinăm realizarea unei noi calităţi a vieţii. Daţi-mi voie să spun că astfel de însărcinări ne onorează ; ele situează statutul criticii române într-un context social-politic de înaltă demnitate, prin urmare, nu îngrădesc, ci afirmă necesitatea libertăţii. Am în vedere pentru împlinirea acestei dimensiuni majore de referinţă, pentru înfăptuirea acestei sarcini de partid, crearea condiţiilor pentru progresul tuturor disciplinelor criticii. Este nevoie de asigurarea unei mai largi democratizări în critică, dar trebuie să vedem dacă o condiţie a ei nu se află în situaţia actuală a geografiei criticii, în dezvoltarea inegală a culturii scrise în diferitele centre culturale ale ţării. Pun problema mijloacelor. Nouă ni se spune — pe bună dreptate — că nu ţinem pasul cu dezvoltarea industriei braşovene. Este adevărat. Din totalul de 120—130 de miliarde lei cuprinse în programul suplimentar, de dezvoltare a ţării, Braşovul s-a angajat să asigure mai mult de 10 la sută. Dacă îmi permiteţi să fac o astfel de comparaţie, aş spune că literatura Braşovului, care include critica Braşovului, bazîndu-se pe o publicaţie trimestrială, nu se poate angaja la acest nivel. Aş crede că ne stă în putere să facem mai mult şi mai bine, inclusiv la nivelul condiţiilor. Fireşte, critica are încă multe probleme la noi COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICA ŞI ISTORIE LITERARA 89 si în toată lumea. Una este legată de regimul ei teoretic. Ridic această problemă deoarece s-au auzit şi aici opinii care credeau a şti că solicitarea teoretică ar fi o formă de evaziune de la actual. Nu cred că e aşa. Tovarăşul Cornel Burtică se referea, în cuvîntarea la Conferinţa Naţională, tocmai la necesitatea fondării teoriei sociale. Cred că fundamentarea teoretică a criticii trebuie înţeleasă ca parte a acestui program. La urma urmei este absurd să năzuim spre o şcoală naţională de critică în afara consolidării unui sistem de concepte care dau personalitate oricărei şcoli. Orice şcoală se impune pînă la urmă printr-un sistem al ei de abstracţiuni. Nu faptul aidîncirii problemelor teoretice ar trebui să ne îngrijoreze, ci, dimpotrivă, o anume inapetenţă a rubricilor de critică faţă de chestiunile teoretice. Ştefan Aug. Doinaş afirma, referitor la cartea lui Gabriel Liiceanu, Despre tragic, că critioa noastră are alergie la teoretic. Are cîteodlată. Am constatat asta şi într-o convorbire recentă cu profesorul Dumitru Micu. Aş spune că pătrunde greu în rubricile de critică dezbaterea despre anumite cărţi, româneşti şi străine, cărţi în care se angajează sisteme de abstracţiuni mai înalte. Dau exemplul cărţilor semnate de Constantin Ciopraga despre personalitatea literaturii române, de Ignat Bociort despre progres în artă, de Ştefan Morawski, despre marxism şi estetică, sau de Oskar Walzel cu privire la conţinut şi formă în opera poetică. Şi mai se pot da exemple. Trebuie să vedem, aşadar, dacă nu cumva o stimulare a preocupărilor teoretice poate aduce servicii. Că e nevoie să adîncim şi să revedem necontenit chestiunile teoretice s-a dovedit uneori chiar aici. Sînt concepte care trebuie revizuite. Aim să mă refer la unul introdus prin discuţia, strălucită de altfel, a profesorului Ov. S. Crohmălnioeanu. Dom-nia-sa afirma, şi afirmaţia a fost reluată, că disciplina criticii este un produs tardiv, consolidat de abia în secolul al XlX-lea. Se poate susţine şi că nu e adevărat. Evul mediu a cunoscut o critică analistă bine diversificată, se practica atunci critica profesorului de literă paralel cu critica profesorului de alegorie. Există o teorie a simbolului foarte adînc. Există o problemă a apariţiei autorului, cum este o problemă a proliferării autorilor astăzi. Iată, aş spune, sînt atîtea chestiuni care ne fac să credem că o concentrare în ariile teoretice ale criticii nu este niciodată inutilă. Aş spune, domenii în care gîndirea critică română trebuie stimulată fără a-i sugera că ar comite actul unei evaziuni de orice fel. Mai curînd aş crede că orientarea criticii spre formele meditaţiei teoretice trebuie văzută ca un punct de program. Nu de alta, dar să-mi daţi voie să închei cu acest proverb străvechi : „Cine vrea să prepare o tocană de iepure trebuie să fi prins înainte măcar o pisică". ALEXANDRU DOBRESCU Stimaţi tovarăşi, Vreme de cîteva luni, din primăvară pînă-n toamnă, presa noastră mai ales literară s-a întrecut în a pune critica ia colţ. Ideea comună a intervenţiilor ar fi că păcatele ei sînt prea numeroase şi persistente. 90 VIAŢA ROMÂNEASCA ceea ce ar face imposibilă tolerarea lor pe mai departe. S-ar impune deci o acţiune de igienă fermă, literară şi — de ce nu ? —- administrativă, în urma căreia critica să devină ireproşabilă, adică aşa cum n-a fost de cînd e ea. Căci acesta e adevărul : în nu prea îndelungata-i istorie, criticii i s-au descoperit cusururi peste cusururi şi minte cine pretinde a o fi aflat măcar o dată imaculată. De la marele poet la ultimul dintre veleitari, scriitorii au fost continuu nemulţumiţi de critici şi au încercat prin cele mai variate mijloace, a căror perfecţionare în timp e incontestabilă, să-i „îndrepte". Urecherea criticilor nu este o invenţie de ultimă oră, dar parcă se vorbeşte azi mai mult ca oricrnd de îndatoririle lor, într-adevăr, mari şi inconfundaibile, şi mai puţin de drepturi, nici ele — la' drept vorbind — tocmai microscopice. E firesc să pretindem criticii a da seamă de propriile ei fapte, să o chestionăm dacă face exact ceea ce pretinde, însă este tot atît de firesc să ne întrebăm dacă întotdeauna factorii de care depinde existenţa cotidiană a disciplinei au ajutat-o să-şi facă pe deplin datoria, dacă adică nu i-au complicat statutul, obligînd-o înainte de a se ocupa de literatură, la eforturi pentru a-şi cuceri propria-i independenţă. Se ştie foarte bine că acţiunea criticii nu se desfăşoară undeva în lună, ea participînd direct la complexul organism care este mişcarea literară a momentului, iar buna funcţionare a celorlalte părţi nu poate decît să se răsfrîngă în chip fericit şi asupra criticii. Fiecare epocă literară îşi are, de aceea, critica pe care o merită. Vreau să spun că, dacă aceasta din urmă ar păcătui, vinovată nu e numai ea, poate chiar nu în primul rînd ea. Să mă explic. Dacă toate romanele şi toate volumele de poezii publicate ar fi excelente, criticii n-ar mai avea ce reproşa, iar scriitorii n-ar mai avea cui să arunce în faţă epitetul de „negativişti". Dacă unii funcţionari cu răspunderi în sfera literaturii nu şi-ar închipui că funcţia creează peste noapte organul şi n-ar impune aproape o primire entuziastă pentru cărţile lor, atunci obiectivitatea criticii n-ar mai fi o chestiune litigioasă. Dacă foiletoniştii n-ar fi atît de subordonaţi redactorilor şefi care pot respinge sau preface textele după bunul lor plac, care îţi pot lua rubrica îa cel mai mic semn de insubordonare, dacă nu cumva te trimit expres la ţară, să vezi şi dumneata acolo cum se munceşte pentru educarea tinerei generaţii, atunci probabil că alta ar fi fost tema predilectă a gazetelor noastre în lunile acestei veri caniculare. Dacă apariţia unui articol în cutare revistă, a unui volum de critică la cutare editură, dacă postul într-o redacţie şi chiar trecerea unui doctorat n-ar fi de atîtea ori condiţionate de un foileton elogios, criticii ar putea, fără doar şi poate, merge numai cu fruntea sus. Să-i învinuim deci că cedează împrejurărilor ? Că fac concesii ? Sigur, în ordine absolută ei n-au nici o scuză. Dar în relativitatea momentului ? Ii critic pentru că acceptă servituti ; oe facem însă pentru a înlătura subordonarea criticului ' faţă de scriitori ? Povestea nu-i de ieri, de azi, ci de cînd există critică, de cînd funcţionarii influenţi se pretind artişti de mâna întîi, iar revistele sînt conduse mai ales de poeţi şi prozatori. Păcatele criticii, cîte sînt — mai mici sau mai mari — revin-în bună parte instituţiei literaturii şi atîta vreme cît micul orgoliu şi COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICĂ ŞI ISTORIE LITERARĂ 91 interesul mărunt vor decide dacă un critic are sau nu dreptul să publice, să publice ceea ce scrie, nu altceva, atîta vreme cît moravurile literare nu vor suferi necesarele primeniri, critica nu va fi ce aşteaptă toţi să fie şi mai cu seamă ceea ce ea însăşi pretinde. De obicei, la asemenea observaţii ţi se răspunde cu o formulă gratuită : criticul, dacă e cu adevărat critic, trebuie să aibă tăria să reziste presiunile de orice fel, semnînd numai ceea ce propria-i conştiinţă admite. Şi ţi se mai oferă, ca supreme argumente, cîteva exemple strălucite de critici incoruptibili. Dar pentru a putea rezista, criticul trebuie întîi să existe şi ca să existe trebuie să publice. Cine pretinde că scrie cu faţa întoarsă doar către posteritate minte ori nu are simţul realităţii. întrebarea ar fi de ce trebuie să treacă un critic prin acest purgatoriu al presiunilor imediate, cînd mult mai firească şi mai necesară e purificarea prin literatură ? Simplu : pentru că n-are altă soluţie. „Nu vrei să scrii aşa ? — ţi se spune. Treaba d-tale. Numai fii atent că X şi Y sînt orieînd dispuşi să o facă". Oricînd vor exista un Constantin Sorescu sau un Traian Filip gata să înjure sau să laude la cerere, cu care eşti de obiceiu şantajat. Şi atunci accepţi compromisul, te căzneşti să scrii măcar aparent în spiritul indicaţiei, oricum, în aşa fel încît să nu-ţi calci pe inimă. Iar la ocazii, aceiaşi Filip şi Sorescu îţi fac morală, te acuză de oportunism şi ambiguitate şi-ţi dau sfaturi cum ar trebui să te porţi pentru a deveni un critic ireproşabil. Un scriitor spunea într-un interviu că ştie el un critic care a redactat nu mai puţin de trei cronici, complet diferite una de cealaltă, şi se întreba cu inocenţă cum de este posibil aşa ceva, cine sau ce 1-a putut îndemna la un asemenea tur de forţă, cînd este unanim cunoscută libertatea criticului de a scrie numai ceea ce gîndeşte. întâmplarea face să cunosc îndeaproape cazul şi dacă îl reiau aici e pentru că el are şi o altă faţă. Trebuie să precizez că am toată stima pentru scriitorul respectiv, mai ales că dintr-o scurtă colaborare am văzut că libertatea criticii nu este pentru dînsul un simplu slogan, că înţelege să nu influenţeze ori să modifice opiniile cronicarilor, cultivînd adagiul „fiecare pasăre pe limba ei piere". în cazul amintit însă n-are dreptate (cronicile erau la Bunavestire), n-are dreptate decît în principiu, căci el uită să adauge un lucru, esenţial pînă la urmă, acela că respectivul cronicar nu şi-a schimbat de bunăvoie opiniile, că modificarea lor —- altminteri reală — condiţiona oarecum menţinerea pe mai departe a rubricii. Refuzînd să o facă, ar fi trebuit să cedeze, deocamdată în acel număr, cronica altuia şi de aici pînă la definitiva cedare nu e decît un pas. Şi dacă totuşi n-ar fi acceptat şi nu ştiu prin ce miracol i s-ar fi publicat prima versiune a foiletonului ? Ştim ce s-ar fi întîmplat . şi în această variantă. Ar fi scris, în cel mai fericit caz, prin rotaţie. Rotaţia cronicarilor, uzuală în ultima vreme, tinde să asigure acea obiectivitate pe care semnătura unică n-ar putea-o, chipurile, garanta. Inutil să mai invoc şi eu exemplele clasice. E destul să reamintesc că un cronicar există prin continuitatea acţiunii lui, că obiectivitatea se cîştigă prin experienţă şi educaţie, că, în sfîrşit, dreptul la opinie este' un principiu, nu o normă rigidă a vieţii literare şi că respectarea lui fermă nu trebuie să îngrădească libertatea cronicarului. S-ar putea explica imediat că asemenea cazuri sînt izolate, că ele nu repre- VIAŢA ROMÂNEASCA zintă critica noastră, fiind simple accidente. Nu pretind altceva, dar simplul fapt că ele există înseamnă un continuu pericol pentru critică, mai ales că, în ochii unora nu prea familiarizaţi cu amănuntele vieţii literare, ele pot trece drept tradiţionale obiceiuri. E de datoria tuturor celor în măsură să apere critica de eventualele pericole. După cum e de datoria ei să se apere de aceia care, într-un fel sau altul, i-ar putea ştirbi demnitatea. MIRCEA MANCAŞ Stimaţi tovarăşi, Substanţialul raport prezentat de tovarăşul Ianoşi în numele secţiei de critică literară a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, inspirat şi conceput din documentele Congresului culturii şi educaţiei socialiste şi Conferinţei Naţionale a partidului, a subliniat rolul important pe care 1-a avut critica literară în dezvoltarea şi afirmarea unei literaturi noi, revoluţionare, în lumina unei principialităţi esenţiale şi în conturarea unui tablou sintetic al literaturii noastre contemporane. Evident, au fost puse în lumină într-un crochiu care alterna între alb şi negru,, şi realizările criticii literare, şi, în acelaşi timp, lacunele sau deficienţele pe care le-a înregistrat. Eu nu mi-aş îngădui să reţin atenţia dumneavoastră decît cîteva minute, arătînd şi revenind la definiţia funcţiei esenţiale a criticii şi la modul în care ea a fost aplicată la noi în ultimele decenii. Fără îndoială, raţiunea de a fi a criticii este aceea de a analiza, a explica şi a emite judecăţi de valoare, de a contribui prin urmare la selecţia şi valorificarea creaţiei literare a momentului. Întreaga evoluţie a gîndirii critice contemporane moderne, de la sfîrşitul secolului trecut şi pînă în zilele noastre atestă acest caracter axiologic. De la psihologişti, cum au fost Sainte-Beuve şi Brunetiere, la estetişti ca Baudelaire şi Mallarme — şi dacă ne referim la noi, Maiorescu, Lovinescu, Paul Zarifopol — şi pînă la structuralismul contemporan reprezentat de Abraham Moles, Roland Barthes sau J. Starobinsky, această datorie a criticii de a fixa valori, de a defini valorile timpului în domeniul literaturii, este de necontestat. Stimaţi tovarăşi, fără îndoială, criticul întreţine un dublu dialog, unul cu scriitorul căruia îi arată valorile şi în acelaşi timp, uneori, umbrele creaţiei sale, provocînd o discuţie care să ducă la ameliorarea întregii creaţii literare a vremii, şi un dialog cu masele de cititori, pentru că rolul criticii este, în acelaşi timp, de a contribui la receptarea în mase a valorilor literare, la ridicarea şi promovarea gustului, a nivelului literar al masei, pentru a face din ea un judecător just al literaturii timpului. Din acest punct de vedere criticul este, atunci cînd dovedeşte obiectivitate şi competenţă, un aliat preţios al scriitorului şi în acelaşi timp un mediator între opera literară, şi masele de cititori. în această perspectivă cred că îi incumbă criticului o anumită datorie, aceea de a privi în ce mod realitatea, care este baza creaţiei literare, e transpusă în imaginea artistică, ce raport există şi dlacă se constată o con- COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICĂ ŞI ISTORIE LITERARĂ 9a cordanţă între ele. Şi în al doilea rînd, să efectueze o analiză atentă, un examen al modalităţilor literare, prin care se realizează opera însăşi. Cred că critica noastră a fost deficitară în special sub acest al doilea aspect pe care îl îmbrăţişează activitatea criticului. Eu voi porni de la 0 obligaţie fundamentală a criticului, care este obligaţia de a fi obiectiv. Obiectivitatea este un termen mult considerat şi recomandat, dar foarte puţin realizat, pentru că ea înseamnă o renunţare la preferinţele personale, la înclinările temperamentale, este o modalitate de izolare, de distanţare faţă de opera literară, faţă de persoana care este agreată, care este prieten, faţă de care ai o atitudine afectuoasă sau dimpotrivă, o imponderabilă adversitate faţă de autorul operei. Cred că obiectivitatea începe să fie frustrată din momentul cînd alegi o carte, pentru că însăşi alegerea unei cărţi însemnează deja o preferinţă şl marii critici şi-au mărturisit greutatea de a se păstra obiectivi. Astfel, Ibrăileanu mărturisea că îl preferă pe Tolstoi şi pe Turgheniev, iar Ralea îşi mărturisea preferinţa pentru Proust, pentru Anatole France ş.a.m.d.. Aceasta înseamnă deja o înclinare, o opţiune pe care criticul o dovedeşte în marea arie a literaturii care i se oferă. Cred că ceea ce constituie un mijloc de a păstra în limitele ei posibile obiectivitatea, este lipsa de patimă şi mi se pare, că în această discuţie care a avut loc ieri, atunci cînd vorbitorii s-au referit la relaţiile dintre critic şi scriitor, tocmai acest domeriu a fost puţintel prezentat într-o lumină sumbră care ne dă de girant. Dacă este vorba de a arăta greutăţile pe oare critica contemporană le întîlneşte în raport cu preferinţele, cu gustul, cu pretenţiile scriitorului, atunci eu nu cred că trebuie să avem acea timorare faţă de aşa-zişii „monştri sacri", să ne temem de o „sacralizare" a unor personalităţi ilustre. Eu cred că ceea ce trebuie să avem în vedere în fiecare moment este acea fermitate de atitudine şi fermitatea atitudinii nu o putem avea decît în momentul în care sîntem stăpînii propriei noastre convingeri. In momentul în oare avem o convingere puternică nu ne poate impresiona, nu ne poate intimida nimeni, nu putem avea un sentiment de timorare faţă de nici una din personalităţile incontestabile ale literaturii noastre. Sub raportul acesta eu aş vrea să adaug încă un cuvînt, încă o observaţie, oare nu a fost făcută. S-a spus că critica noastră a avut deficienţe şi este adevărat, o anumită obscuritate în prezentarea ideilor, o anumită timorare în susţinerea propriilor atitudini, dar nu s-a observat un fapt obiectiv. Deşi cu un deceniu şi mai mult în urmă decalajul dintre istoria literară şi critica literară era mult mai pronunţat, deşi critica literară de azi este prezentă prin monografii remarcabile şi ample exegeze, totuşi aceste lucrări nu intră în mîna marelui public. Un cititor oare vrea să se informeze de o literatură nu ia o monografie s-o citească de la un capăt la celălalt, ceea ce presupune un timp îndelungat, ci caută unele opinii generale şi comune. Şi atunci singurul mijloc de informare care îi revine este acela al cronicii literare. Nu sînt kantian, dar trebuie să recunosc că cronica literară, indiferent de capacitatea, de iniţiativa, de talentul cronicarului, este viciată de doi factori : spaţiul şi timpul. Timpul, pentru că cronicarul este obligat ca în decurs de cîteva zile să citească o operă„ Vi VIAŢA ROMANEASCA să mediteze asupra ei, să dea o judecată- de valoare, să redacteze un articol, o cronică, şi în acelaşi timp, să o pregătească pentru săptămânalul în care o publică. Aceasta este o cursă pentru cronicar, care niciodată nu poate medita suficient, adesea nu poate citi complet o operă, se referă doar la cîteva capitole, încearcă unele intuiţii prin care să caracterizeze personalitatea. Or, aceasta se dovedeşte ingrată, nu se lasă prinsă în cîteva trăsături, dacă nu ai cunoscut opera în întregime. Am făcut această experienţă cînd am citit unele articole despre Zarifopol ori Ibrăileanu, unde volume de sute de pagini erau rezumate în cîteva jumătăţi de coloană, în care adesea autorul neputlnd ajunge ia o sinteză, apela la citate prelungite oare nu erau în măsură a reda o fizionomie morală a autorului. S-a vorbit aici despre fermitatea de atitudine . care ar fi .lipsind unor critici, în special unor critici, tineri, fapt explicabil pentru că aceasta este rezultatul unei lungi experienţe, al unor încercări de viaţă In decursul timpului. Eu aş releva ceea ce dealtfel raportul tovarăşului Iianoşi a prezentat, şi anume, uneori . o supralicitare a aprecierilor pînă la elogii la adresa unor opere de începători, pe care nu le-a verificat încă timpul, care nu au încă ponderea necesară pentru a impune pe autorii lor în rândul marilor valori literare. Această supralicitare este o practică curentă dar eu cred că uneori ar trebui puţin fanată, pentru că atunci cînd unui tînăr i se atribuie un talent superior celui pe care-1 are, nu este favorizat, va trăi într-o atmosferă falsă, va avea necontenit impresia că este nedreptăţit la cea mai mică retractare. Iată de ce rai văd folosul acestor exagerări. Una din laturile care nu au fost menţionate a fost militantismul •criticii literare. Acesta a putut părea la un moment dat inutil, adus forţat în discuţia literaturii. Dar eu consider că conceptul de militantism nu ■are.in el nimic iritabil. Militantismul provine din. adeziunea pe care am dat-o unei idei, unei ideologii, altădată unui curent lterar. în forma ■gândirii contemporane, militantismul apare ca o forţă, ca o datorie, •ca o conştiinţă ă responsabilităţii pe care o are scriitorul, şi deci şi criticul. Din acest punct de vedere, a fi militant însemnează a-ţi expune propriile idei, propriile sentimente care corespund în întregime conştiinţei sociale a timpului. A fi militant însemnează astăzi a fi revoluţionar, pentru că toată conştiinţa epocii noastre, în ţara noastră, este cea revoluţionară. Prin urmare, militantismul este o datorie — cel puţin o datorie — pentru orice scriitor şi pentru orice critic. Şi, atunci cum se poate explica acea atitudine uneori rezervată, reticentă a unor cronicari, a unor critici care se feresc să amintească de acest termen, necum să demonstreze că opera este pătrunsă de acest ■caracter militant ? Pentru mine aceasta este o deficienţă, este în adevăr o timorare niejustifieată — şi ceea ce aş recomanda tinerilor critici în special, este o atitudine mai puternică, vibrantă, patriotică şi militantă în sprijinul crezului revoluţionar. . Aş vrea să închei arătînd în acelaşi timp că în critica noastră, cu drept cuvînt s-au remarcat uneori unele dificultăţi de stil, de stilizare, 'de „scriitură". Aceste dificultăţi sînt datorate a două cauze : sau unei informări imprecise, unei idei care nu este încă clară, care creează COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICĂ ŞI ISTORIE LITERARĂ 95, confuzii prin ea însăşi, sau dorinţei de a părea profund, adînc, 'de a nu fi înţeles uşor ide teama 'de a nu fi acuzat de superficialitate, 1 în această direcţie trebuie să luăm exemplul clasicilor şi nu vreau să mai amintesc versul lui Boileau, dar dumneavoastră ştiţi că „ceea ce este bine gîndit se poate exprima clar". Şi-mi amintesc de asemenea de una din cugetările lui Sainte-Beuve în ale sale Causeries de lundi^ în care spunea : „ceea ce am căutat să introduc în opera literară sau în critica mea a fost puţin farmec, puţin frumos şi ceva mai mult realism decît pînă atunci". Recomand tinerilor scriitori şi critici să ţină seama de acest citat care aparţine unui om care a devenit celebru prin trecutul activităţii lui, si-mi exprim speranţa că mersul ascendent al criticii noastre contemporane va face ca valorile literaturii naţionale să pătrundă, să ajungă în contextul literaturii universale. DAN ZAMFIRESCU Stimaţi colegi, Aşa cum a avut bunăvoinţa să ne informeze preşedintele Uniunii Scriitorilor, tovarăşul George Macovescu, referatul prezentat de tovarăşul Ianoşi, ca punct de plecare pentru discuţiile noastre, reprezintă rodul eforturilor conjugate de două luni, ale, biroului secţiei de critică a Asociaţiei scriitorilor din Bucureşti. Această lungă perioadă de gestaţie explică excelenţa referatului din numeroase puncte de vedere,, dar şi principala sa neşansă : aceea de a veni după marele eveniment al Conferinţei Naţionale a Partidului Comunist Român, fiind redactat •însă în atmosfera şi la temperatura morală şi intelectuală dinaintea expunerii secretarului general al partidului. Referirile la Conferinţă sînt, evident, de ultimă oră, textul însuşi al raportului rămînînd în afara cursului nou insuflat întregii noastre vieţi politice şi culturale de ideile majore — unele de importanţă internaţională — expuse recent. De aici impresia oarecum de extrateritorialitate faţă de tumultul vieţii,, faţă de preocupările majore ale întregii noastre societăţi şi în care scriitorimea se integrează firesc prin statutul ei, prin aspiraţiile ei, şî. uneori prin întrebările şi chiar neliniştile ei. Analiza magistrală a ceea ce este bun şi ceea ce este mai puţin bun în critica noastră nu poate, deci, înlătura o oarecare senzaţie că s-a vizat, totuşi, prea jos, şi că această coborîre a ştachetei a influenţat într-un fel şi această dezbatere. Ce putem spune decît că sîntem de acord- cu ce au spus tov. Ianoşi şi colegii coautori ai referatului ? Atît de mult sîntem de acord cu mulţimea constatărilor de bun simţ, cu valoare de evidenţă obiectivă, încît a discuta aceste constatări înseamnă a repeta referatul în mod inutil. De aici şi caracterul oarecum independent al discuţiilor, fiecare cîntîndu-şi aria cu care a venit de-acasă, fapt care a avut darul să pună în circulaţie cîteva idei interesante, suplinind întrucîtva VIAŢA ROMANEASCA lipsa destul de evidentă, sub acest raport, a celor citite în preambulul dezbaterilor. Nu am să încerc în cuvîntul meu, pe eare l-am dorit scurt, dar nu am reuşit să-1 fac aşa, să sporesc lista de imputări aduse criticii noastre, pe drept sau pe nedrept, deoarece sînt convins de totala inutilitate atît a reproşurilor, cît şi a predicilor moralizatoare. Ele revin periodic în dezbaterile din presă, semn că motivele care le dau naştere se menţin. Se poate redacta acum un catalog al temelor şi tezelor, de felul celui folosit de cercetătorii basmelor, spre a reduce diversitatea lor la cîteva zeci sau sute de scheme tipice, întîlnite în toate literaturile populare ale lumii. Şi critica are, dealtfel, cam aceleaşi racile peste tot şi recent, citind un articol apărut în presa franceză despre aşa-numita „nouă cenzură", cea a criticilor, credeam că (mă aflu în plină practică autohtonă. Se arăta acolo că există o metodă de a recenza cărţile în aşa fel încît ideile lor esenţiale, mesajul lor, structura operelor să fie nu înfăţişate cititorului, ci oarecum ascunse deliberat, deformate, prezentate de aşa natură încît acesta să zică : „această carte este slabă" sau „această carte nu merită să fie citită". Judecind după unele cronici la cartea profesorului Papu, Din clasicii noştri, Contribuţii la ideea unui protocronism românesc sau după ceea ce de la o vreme un veteran al criticii româneşti face cu recent apăruta Corespondenţă a lui G. Călinescu cu Al. Rosetti, ne-am crede în plin Paris. Iată de ce, cam sceptic poate asupra rezultatului dezbaterilor despre critică, la care —■ evident — am participat şi eu în rînd cu toată lumea, aş vrea să propun, în cele ce urmează, meditaţiei dumneavoastră, cîteva probleme cu caracter ceva mai larg, în lumina celor dezbătute la Conferinţa Naţională a partidului. Faptul fundamental, de însemnătate istorică şi de excepţional răsunet naţional şi internaţional, preconizat la această Conferinţă, este fără îndoială, ieşirea României, spre sfîrşitul cincinalului următor, din condiţia economică de ţară în curs de dezvoltare şi trecerea ei în categoria ţărilor cu dezvoltare medie. Un vechi vis al ctitorilor României moderne, oare a fost şi visul lui A. D. Xenopol şi paradoxal doar în aparenţă, al lui Mihail Bminescu — visul unei Românii pusă la adăpost de jaful economic al celor mari, visul unei adevărate Românii moderne, nu al unei ţări cu o capitală somptuoasă înconjurată de mizere tîrguri provinciale şi de mai mizere sate^ stă să se înfăptuiască şi necesită din partea întregului nostru popor, în anii ce vin, încordarea cea mai deplin conştientă de sensul, finalitatea şi miza ei. Niciodată un efort constructiv nu a cerut, poate, o mai mare solidaritate a întregii societăţi şi o mai înaltă cotă de inteligenţă în organizarea şi călăuzirea ei spre izbîndă, o mai mare responsabilitate în faţa viitorului, din partea fiecăruia, la locul său de muncă. Păşim deci într-o etapă învestită cu acea încărcătură aparte din care se pot cristaliza «epocile» înregistrate ca atare de cărţile de istorie. Care este în această perspectivă misiunea şi oare sînt şansele culturii în această etapă ? Şi care ar putea fi rolul criticii literare, de artă sau de altă natură ? COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICA ŞI ISTORIE LITERARA 97 Să-cni permiteţi să vă atrag atenţia că am folosit intenţionat sintagma „condiţia economică de ţară în curs de dezvoltare", pentru că dacă economic România prezintă o serie de trăsături care o asimilează acestei categorii, politic şi social ea face parte din grupul ţărilor aşezate de revoluţia socialistă în avangarda umanităţii contemporane, este una din ţările fără acţiunea căreia, aşa cum observa acum cîţiva ani un istoric american, Fischer-Galaţi, nu mai e cu putinţă să ne explicăm profilul mondial al istoriei contemporane. Să mai adăugăm un al treilea element spre a defini originalitatea noastră. Cultura română nu este o cultură în curs de dezvoltare. începem să luăm act, mai ales în ultimii ani, — şi e poate cea mai importantă notă distinctivă care conferă criticii şi istoriei literare actuale acea superioritate faţă de trecut, de care vorbea tovarăşul Mareea — luăm act că sîntem o mare cultură europeană, cu un trecut însemnat de peste o jumătate de mileniu, cu valori la înălţimea valorilor oricărei culturi europene recunoscute drept mari şi cu perspectiva de a intra curînd în universalitatea reală. Adică de a acţiona asupra conştiinţei europene, aşa cum în epocile lor mari au acţionat Italia Renaşterii, Franţa secolului clasic, Anglia luminilor, Germania de la Sturm und Drang la Holderlin şi Nietzsche, sau Rusia de la Gogol la Lenin şi pînă astăzi. Ştiu că unii dintre dumneavoastră vă veţi revolta din adîncul tradiţionalei noastre modestii — sau din alte adîncuri — la o asemenea ,hiperbolizare" (ca să folosesc un termen al profesorului Al. Dima) a culturii româneşti. Dar tocmai această revoltă, care îşi are însă şi opusul ei, adică o tot mai evidentă cristalizare a noii conştiinţe de sine a culturii româneşti, în spirite din ce în ce mai diverse, şi nu dintre cele mai puţin însemnate ale culturii noastre de astăzi, tocmai această revoltă — zic —, sau tocmai această adeziune se află şi la originea dezbaterii însufleţite în jurul noţiunii pusă în circulaţie de profesorul Papu : protocronismul românesc. Nu are rost să explic aici noţiunea şi semnificaţia ei. Ţin însă să observ că în nici un caz nu trebuia expediată această discuţie atît de sumar în referatul iniţial, şi mai ales nu trebuia să fie pusă pe acelaşi plan cu dezbaterea interminabilă, mai veche decît lumea, şi care are şanse să dureze mai mult decît ea şi să ducă la aceleaşi rezultate în coadă de peşte •— adică discuţia despre subiectivitate şi obiectivitate în critica literară. Ceea ce discutăm noi de fapt, nu este o noţiune, ci este statutul istoric al unei culturi şi şansele ei de viitor. Am zice chiar, dacă termenul nu ar fi compromis de experienţa altora, misiunea ei în lumea contemporană. Fiindcă există, într-adevăr, cîţiva inşi care cred că această cultură propune setei de idei a epocii noastre, evocată aici de colegul Al. Paleologu, o soluţie sau măcar un început de drum spre aşezarea spiritualităţii mondiale pe un nou făgaş, capabil să depăşească criza în care se zbate. La fel cum geniul politic şi moral — aş zice moral-politic — al unui mare român al Umanităţii, a reuşit să impregneze mentalitatea celei de doua jumătăţi a secolului XX cu codul milenar de existenţă istorică a poporului nostru, cu credinţa lui în forţa dreptului faţă de ' - c. 52 VIAŢA ROMÂNEASCA dreptul forţei, credinţă exprimată prima oară în epistolele şi cronica» lui Ştefan cel Mare şi teoretizată la nivel european de voievodul • cărturar Neagoe Basarab. Al. Paleologu voribea de consecuţia afirmărilor culturale faţă de afirmările politice şi aducea exemple celebre. Toţi cei ce credem în dimensiunile majore ale culturii româneşti • din trecut — şi vom dovedi cu timpul că avem dreptate în această credinţă a noastră —, împărtăşim şi convingerea că viitorul trebuie să aducă acestei culturi nu statutul de epigon al veacului lui Bminescu , sau al veacului lui Blaga, ci acea treaptă nouă, superioară faţă de tot j ce au creat înaintaşii, oricît de geniali, treaptă spre oare, la Congre- j sul al Xl-lea al partidului, ne îndemna să tindem tovarăşul Nicolae | Ceauşescu. Or, această treaptă superioară şi — legată de ea, rezonanţa J mondială a culturii noastre — sînt esenţial condiţionate de experienţa , istorică a societăţii româneşti de astăzi, de căutările ei, nu o dată * încununate de răsunătoare succese, de a edifica pentru omul acestor »« locuri acea societate contemporană spre care toată lumea aspiră, societate ** în stare să asigure fiinţei Umane echilibrul, plenitudinea dezvoltării per- s sonalităţii, un viitor care să nu fie al şocurilor şi spaimelor, un stil de | viaţă modernă care să nu şteargă din suflet sevele ce dau sens şi gust sourtului nostru drum dintre leagăn şi mormînt, o chivernisire a maicii noastre natura care să nu echivaleze cu sinuciderea speciei, sau cu asasinarea generaţiilor viitoare prin epuizarea tuturor resurselor de viaţă. I în această căutare mondială a unei lumi noi, a unui nou fel de a 1 locui împreună planeta Pămînt, România a fost plasată de Partidul Comunist şi de geniul — vizionar şi lucid în acelaşi timp — al celui J ce stă la eînmă, pe un loc de care n-a mai beneficiat niciodată în trecut: j pe locul de unde încep lumile noi. Ar trebui să avem ou toţii conştiinţa i italienilor din veacul lui Leonardo, să vibrăm pe marile unde ce străbat J umanitatea, şi ar trebui să facem în aşa fel încît măreţia ceasului ce-1 I trăim să umple piepturile, să înaripeze fantezia, să dea putere braţelor, să ascută privirile noastre. Literatura, artele de toate felurile au şi început să găsească acea ; vibraţie de orgă sub bolţile universului, pe care o simţim în toate marile culturi ale lumii la ceasul supremei lor afirmări, şi ar trebuie ca ceea « ce numilm critică literară s-o ajute în acest sens. ! Saltul calitativ preconizat de Conferinţa Naţională a partidului I pentru întreaga viaţă a societăţii noastre nu va veni însă în dezvolta- , rea literaturii române de astăzi de la şi nu va consta în procesul uni- i versalizării româneşti, ci dimpotrivă, procesul de universalizare va fi , consecinţa acestui salt calitativ. j în ce ar putea consta el ? Fără îndoială, în implicarea plenară a ' culturii noastre în marea şi sublima aventură, de destinaţie naţională | dar de semnificaţie mondială, a construirii acelei societăţi socialiste l multilateral dezvoltate, preconizată ca o societate în stare să schimbe | sensul dezastruos al civilizaţiei moderne, dintr-o civilizaţie împotriva i omului şi a naturii înconjurătoare, într-o civilizaţie pentru om şi în acord cu ceea ce strămoşii noştri numeau „firea" în mijlocul căreia vieţuim. COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICA ŞI ISTORIE LITERARĂ 99 Dealtfel, toate literaturile mari ale lumii, toate culturile mari ale lumii s-au născut dintr-un efort îndreptat spre slujirea naţiei lor, a istoriei popoarelor ce le-au creat. Este evident că marile epoci de cultură (şi noi ambiţionăm să fim una) coincid şi sînt consecinţa unor mari epoci de arvînt economic, social şi politic. Marx şi Engels au arătat că fenomenul cultural se află într-o relativă independenţă de baza materială şi nu trebuie să simplificăm raporturile dintre economic şi spiritual. Dar au subliniat totodată că în ultimă instanţă un asemenea avînt propulsează cultura. Economia cea mai dezvoltată şi mai puternică nu creează automat cultura cea mai înaltă. Dar avîntul general al unei societăţi, cu baza sa în economie, se transmite culturii, care este uneori cea dinţii floare ce vesteşte primăvara. Cultura poate premerge, cultura însoţeşte, totdeuna cultura încoronează întru eternitate afirmarea plenară a unei societăţi. Avîntul societăţii româneşti din ultimii treizeci de ani explică noul ciclu din cultura noastră, iar climatul inaugurat de Congresul al IX-lea este explicaţia constatării lui Giancarlo Vigorelli că „poate dintre toate literaturile ţărilor socialiste, cea mai vie este astăzi literatura română". Stimaţi tovarăşi, Cred că pentru noi esenţial în cadrul de faţă este să ne clarificăm asupra unei chestiuni : implicarea literaturii, a culturii române în ansamblul de acţiuni ce urmăresc desăvîrşirea orînduirii noastre şi ridicarea vieţii societăţii întregi pe o treaptă nouă de civilizaţie, nu reprezintă un fel de concesie pe care creatorul o face politicii vremii sale, un fel de datorie cetăţenească la zile mari, în ceasuri festive ci este însăşi condiţia fundamentală pentru ca această cultură să-şi împlinească menirea şi să atingă dimensiunile universalităţii. Critica literară are, de aceea, în faţă, datoria să demonstreze acest adevăr şi să ajute operele ce răspund acestui imperativ să-şi găsească locul lor în conştiinţa oamenilor. Există deja o strălucită literatură în clipa de faţă, literatură oe face mai ales procesul unui trecut pe care 1-^am depăşit. Cred că este necesar să deprindem pe autori cu ideea că cel puţin tot atît de important este să se ocupe şi de ceea ce contribuie la edificarea viitorului nostru. Mai ales că, dacă în primul caz venim după alţii, în cel de al doilea am fi — ca să zic aşa — protocronici. Deficienţa fundamentală a criticii noastre nu stă în toate cele înşirate cu de-amănuntul de referent şi vorbitori, ci în lipsa ei de vitalitate, oare vine din autoplasarea la marginea societăţii şi în coada literaturii. Nu era un paradox ce spunea scriitorul sud-ameriean citat de tovarăşul Crohmălniceanu, pentru că, într-adevăr, toţi marii critici au visat o literatură oe nu exista la început decît în închipuirea lor, şi au căutat-o apoi în jurul lor, în operele contemporanilor sau au încercat s-o inculce spiritului acestora. Kogălniceanu nu ştia de nuvela lui Negruzzi cînd a formulat programul „Daciei Literare", iar Maiorescu a creat „maiorescianismul" înainte de a şti de existenţa lui Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici ; la fel, Lovinescu, ale cărui merite nici un om serios nu se gîndeşte să le nege, dar a cărui idolatrie a fost uneori luată ca pretext pentru tendinţe greu califieabile în termeni eleganţi. 100 VIAŢA ROMÂNEASCA .>• I'brăileanu vestea înainte de Lovinescu şi de toţi, că era deschisă de măreţul act al unirii din 1918 va însemna pentru cultura română adevărata afirmare plenară, şi asta în primele luni ale lui 1919, cînd nu ieşiseră la iveală marii scriitori interbelici şi cînd Saidoveanu era la un deceniu depărtare de capodoperele sale, iar Arghezi nu-şi adunase poeziile în volum. Fără acest dar al criticilor de a anticipa viaţa literaturii, de a simţi încotro bat vînturile, de a simţi pulsul acestui organism complex ce este cultura întreagă' a unui popor, oa parte din totalitatea vieţii lui politice, sociale, morale, nu se poate vorbi de critica literară în accepţia majoră a termenului, ci doar de cronică literară, de cronicari mai mult sau mai puţin talentaţi şi — după formula celebră — mai mult sau mai puţin oneşti. Cînd scriitorii se plîng, deci, că nu au critici, ei simt nevoia tocmai de acest fel de critică ce-1 făcea pe un Eminescu să aleagă, dintre toate direcţiile epocii sale, pe cea maioresciană, şi să aducă la „Junimea" * după dînsul pe Slavici, pe Creangă, pe Caragiale. Criticul, în imaginea lui cea mai înaltă, este deci un explorator al aceloraşi drumuri necunoscute spre care se îndreaptă şi scriitorul, el fiind însă mai mult decît acesta obligat să cunoască hărţile şi potecile primejdioase. Criticul este sau trebuie să fie în mod ideal un prieten al scriitorului, şi oricine citeşte ce scriau Sadoveanu şi Ibrăileanu înţelege care era resortul magiei exercitate de criticul ieşean asupra contemporanilor săi. Critica noastră a abdicat,-din păcate, de la rolul ei major şi este tratată ca atare. Absentă din procesul de creaţie, nu-i mai rămîne decît rolul de slugă, sau în cel mai bun caz de mediatoare între scriitor şi public. încă o problemă. Revine criticii române din toate timpurile încă o misiune : să mijlocească dialogul între scriitori şi factorii ce au importanţă în procesul culturii. Poate că meritul cel mai însemnat al lui Maiorescu este acela de a fi obligat o societate de ciocoi sau boieri înfumuraţi să accepte demnitatea şi măreţia intelectualului, şi de a fi purtat în buzunarul său poeziile lui Eminescu, citindu-le pînă la palat spre a deprinde pe regele neamţ cu ideea că nu domneşte peste sălbatici. Maiorescu apăra pe Caragiale de furia politicianistă a lui D. A. Sturdza, şi faimoasa teorie a „artei pentru artă" a fost creată tocmai spre a-i servi dramaturgului drept paratrăznet în faţa celor ce-1 acuzau că denigrează poporul român. Sub diferite forme, această misiune a fost asumată şi de Iorga, şi de Ibrăileanu, şi de Lovinescu, iar în vremea noastră am asistat la geniala şi la atît de abila pedagogie culturală desfăşurată de Călinescu în cadrul rubricii sale „Cronica optimistului". Sînt însă şi momente din istorie cînd cultura este pusă în situaţia de a se explica pe sine nu publicului, ci unor instituţii oare nu citesc litere ci cifre, şi unde nici vraja eminesciană, nici arcuşul lui Enescu, nici pînzele lui Luchian nu contează în faţa iluziei că renunţîradu-se la ele s-ar putea modifica o cifră sau şterge un zero din coada unei sume. Trăim astăzi într-o lume eminamente — a — sau anti — culturală pe plan mondial. Este imposibil ca influenţa mentalităţii ei să nu COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICA ŞI ISTORIE LITERARA iot se exercite uneori şi asupra noastră. Ştim cu toţii cu ce greutăţi imense se luptă cultura în ţările occidentale de mari tradiţii culturale, unde ideea de a jertfi o parte din buget pentru cultură apare tot mai anacronică, în timp ce miliarde se duc la înarmare. Ceea ce apare ca un fenomen interesant al epocii noastre, este tocmai contrastul dintre acest duh anti-cultural din ţările avansate, şi marea atenţie acordată culturii în ţările în curs de dezvoltare, unde se simte (cum am simţit şi noi pe vremea paşoptiştilor) că, de fapt, cultura este depozitara individualităţii spirituale a unui popor şi garanta tradiţiilor din care pot creşte formele de viaţă modernă. Şi mi se pare cît se poate de semnificativ că, în acest context, tot ţara noastră a fost descoperită ca un interlocutor capabil să impună, pe plan mondial, o mare idee deloc străină tradiţiei noastre, care, şi în acest domeniu, este veche şi strălucită. Cu prilejul vizitei preşedintelui Republicii Socialiste România la Dakkar, preşedintele republicii Senegal, Leopold Sedar Senghor îi adresa aceste cuvinte de importanţă esenţială, dar care s-ar putea să nu devină o idee-forţă a epocii noastre pînă ce nu vor vorbi lumii pe româneşte : „Sînt sigur că sînteţi de acord cu mine cînd spun că nu vom institui noua ordine economică mondială dacă nu instituim, mai întîi, o nouă ordine culturală. Dispreţul cultural al ţărilor dezvoltate explică şi repulsia lor faţă de egalitatea economică". Or, dacă există un popor care poate indica, azi, personalităţi de seamă ce şi-au făcut un program de viaţă din făurirea unei perspective planetare, în care toate popoarele şi culturile lumii să intre cu un drept egal la respectul cercetătorului pentru valorile lui umane şi spirituale, aceasta este poporul român. Cu două secole în urmă, Dimitrie Cantemir introducea civilizaţia otomană în conştiinţa europeană, deşi sultanii şi ostile turceşti călcaseră de sute de ani pământul ţării sale. Dar el respecta poporul şi valorile spirituale turceşti, şi era citat pentru aceasta de Voltaire, în celebrul Essai sur Ies moeurs, ca autoritate ştiinţifică şi spirit luminat obiectiv. în 1926, Nicolae larga scria Essai de synthese de Vhistoire de l'humanite, operă imperfectă desigur, dar unică în felul ei pînă astăzi prin efortul titanic de a cuprinde unitar viaţa întregii lumi ca într-o dramă a speciei umane, solidară în destinul ei de-a lungul mileniilor. Cine compară această carte cu celebrul studiu asupra istoriei al lui Toynbee înţelege unde este mesajul de viitor, anticiparea strălucită a timpurilor de astăzi. în sfîrşit, Mircea Eliade este primul mlare spirit european care, în preajma şi mai ales a doua zi după cel de-al doilea război mondial, avertizează Occidentul că mutaţiile fundamentale care apăreau la orizont vor reconfigura umanitatea şi vor aduce pe arena spiritului mondial culturile tradiţionale ale multor popoare socotite atunci încă „primitive". Vedem astăzi, într-adevăr, cum toate popoarele ce aspiră la schimbarea statutului lor din ţară în curs de dezvoltare în ţară dezvoltată, atribuie culturii rolul unui factor capital în făurirea unei mentalităţi noi, capabile să înlesnească procesul pur economic. România, ţară în curs de dezvoltare din punct de vedere economic, dar ţară cu o cultură înaintată, de vechi tradiţii şi cu implicaţii adinei în viaţa culturală a continentului, se poate prezenta cu aureola 102 VIAŢA ROMANEASCA acestei culturi şi acestei tradiţii nu numai în dialogul cu ţările lumii a treia, dar şi cu lumea ţărilor dezvoltate. Auzim dealtfel tot mai des în Occidentul european şi S.U.A., că România este, de pildă, o ,,mare putere" nu numai în domeniul gimnasticii feminine, ci şi în cel al muzicii. Literatura încă nu este cunoscută sau recunoscută suficient, dar ceasul ei se apropie. Pentru ca să-şi ■îndeplinească însă misiunea, împreună cu întreaga cultură română, avem nevoie cu toţii de un dialog esenţial, singurul în stare să asigure culturii noastre cadrele necesare înfloririi ei depline, ca pe vremuri dialogul esenţial al meşterilor şi cărturarilor cu Ştefan cel Mare, Neagoe Basarab, Petru Rareş, Matei Basarab ori Brîneoveanu. Tovarăşul Paleologu cita cazul concret al unor idei de ultimă oră ce tindeau să se pună de-a curmezişul culturii şi care erau atribuite fără responsabilitate unui izvor care — imediat ce dialogul esenţial a putut avea loc — nu s-a dovedit real. Prea adesea acest dialog a fost susţinut exclusiv de scriitori, temperamente fierbinţi şi uneori opuse, care au lăsat şi impresia că lumea literară este un iarmaroc de gelozii şi solicitări nejustificate. Este, poate, momentul să ne străduim conştient şi solidar, a demonstra mai explicit că în edificiul grandios al societăţii noastre cultura şi oamenii care o slujesc nu sînt un lux costisitor (în realitate cultura nu costă anual mai mult decît neglijenţele şi incompetenţa, ale căror sume mai mici sînt afişate la rubrica „Reflector" a televiziunii); că cultura reprezintă în statul nostru însăşi armătura morală şi spirituală, esenţială pentru dăinuirea unei naţiuni şi unei societăţi. Adică tocmai ce, de atîtea .ori, ne-a cerut să ne considerăm şi să fim cel căruia cultura română îi datorează începutul împlinirii celor mai cutezătoare visuri, Partidul Comunist Român. EUGENIA TUDOR ANTON Stimaţi colegi, Colocviul nostru de astăzi este un eveniment fără precedent în istoria literară a ultimilor treizeci de ani şi faptul că el are loc astăzi şi aici vădeşte odată mai mult grija partidului nostru pentru ca toate sectoarele vieţii sociale să desfăşoare o activitate intensă, de lucru, cu bune urmări pentru noi toţi. Raportul prezentat de tovarăşul Ianoşi a avut marea calitate de a atinge toate problemele ardente ale criticii literare de azi, configu-rînd, cam în treacăt, ce-i drept, fizionomia momentului criticii actuale. S-a discutat aici stăruitor, aluziv sau tranşant despre statutul criticului literar, despre „independenţa" criticului literar sau despre tendinţele de înfeudare a criticii care, vai, nu rămîn uneori fără rezultat, şi sînt întru totul ide acord cu ce a spus tovarăşul Mareea Zaciu că adevăraţii critici literari nu pot fi influenţaţi de „seniorii" scriitori gata să se supere pe critică fiindcă nu îndreaptă cădelniţa mai ales înspre dînşi.i. Da, e adevărat, nu pot influenţa opinia criticului veritabil, dar există alt fel de „influenţă" pe care scriitorul, nu „senior", scuza- COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICĂ ŞI ISTORIE LITERARA ţi-roă, ci tribal — fiindcă se cultivă în unele cercuri scriitoriceşti o psihologie tribală — o poate avea asupra editurilor sau revistelor noastre literare. Un critic neagreeat de un trib nu are audienţă prea mare decît într-o anumită parte a „lumii" literare ; el poate fi constrîns la tăcere neavînd unde publica, fiindcă, aşa cum spunea tovarăşul Crobmălniceanu prietenii prietenilor" se tem să-1 publice sau să-1 recenzeze. Dece dis-cutăim numai despre moralitatea criticului literar şi nu de moralitatea scriitorului, în genere ? V-aţi pus întrebarea, stînd în această sală, oare cîţi scriitori dintre cei invitaţi, care nu sînt şefi de edituri sau de reviste, au luat parte la colocviul nostru ? Vreo cîţiva, desigur, prozatori şi poeţi, au venit să ne .asculte, şi noi le mulţumim ! iDar cei pe care-i aşteptam si care n-au venit ? Nu este oare grăitor şi acest aspect pentru atmosfera care domneşte în viaţa noastră literară, pentru climatul după care tînjim atît şi pe care-1 invocăm pe drept cuvînt ? S-a propus înfiinţarea unei reviste de critică şi istorie literară. Foarte bine ! Dar ce-ar fi să ne punem Întrebarea cum se comportă revistele actuale, revistele existente, revistele Uniunii sau celelalte faţă de criticii literari ? ■Cînd nu îi înjură „săptămânal" şi sistematic sau nu le ignorează, tot sistematic, cărţile, revistele literare stau cu porţile ferecate ca nişte cetăţi cu ziduri reci, avînd la fiecare crenel cftte o sentinelă sumlbră, înzăuată, cu suliţa refuzului în mînă !... Exagerez puţin, dar nu prea mult! Fiindcă uneori nici unele reviste literare nu fac excepţie, nu se comportă altfel decît scriitorii „seniori" sau „tribali" de la care, de fapt... „depandă". Ce sînt, Ia urma urmelor, revistele Uniunii scriitorilor, ca să nu mai vorbesc de revistele de la Iaşi sau Cluj, decît nişte cetăţui închise, fiecare cu armata şi cu slujitorii ei, cu simpatiile şi antipatiile, aceleaşi ?... Ce fel de climat este acela în care antipatia şi intoleranţa faţă de un scriitor sau un critic fără „trib", grup sau fără „bisericuţă" merge pînă acolo încît este refuzat sistematic, nu se ia act de existenţa cărţilor lui, nu poate publica nici un rînd într-o revistă literară care-i închide uşa în nas ? Ai cărui redactori nu-i răspund nici măcar la salut ? Vi se pare exagerat ? Nu ! Nu e nici o exagerare ! Şi excepţie de la acest mod de a trata pe critic sau pe scriitor, de a întreţine o atmosferă de sîcîială, atmosferă care culminează sau se „.rezolvă" cîteodată la cafenea, excepţie nu face de pildă „Luceafărul". Prejudecata, să nu ne amăgim, are rădăcini mult mai groase şi mai adînci decît ridichea din poveste ! Ea este, cred, principala racilă a vieţii noastre literare ! Prejudecata, fie moştenită de la „prietenii prietenilor", fie cea izvorîtă din lene sau comoditate şi constituind uneori al doilea miez al articolelor noastre ! Fiindcă nu ne citim ! Sau. cînd ne citim chiar, nu dispare din faţa noastră filtrul înceţoşat, deformator al ochelarilor prejudecăţii. Activitatea noastră, cărţile noastre, vorbesc pentru noi, în numele nostru. Dar nu puteam, fiindcă sîntem într-o adunare de lucru., să nu dau puţin la o parte poleiala aparenţelor care îmbracă relaţiile 106 VIAŢA ROMÂNEASCA măcar printre tovarăşi, am fost primit de curind în acest prag ultim al vieţii de lirismul unui critic cunoscut prin temperamentul său polemic. Peste cîteva săptămîni, acelaşi critic în acelaşi ziar descoperea, în sfîrşit, goliciunea vieţii mele interioare şi viziunea mea vodevi-listică ; apoteoza n-a durat deci decît cîteva săptămîni". Ştiţi, desigur, că este vorba de cele două „portrete", absolut contradictorii, pe care G. Călinescu i le făcea marelui critic de la „Sburătorul". Dar oare prin aceasta G. Călinescu este mai puţin mare ? îngăduiţi-mi să aduc omagiu criticii literare de astăzi şi de totdeauna, susţinînd că o întrebare de tipul : „are dreptul o personalitate critică să cedeze în faţa umorilor sale de moment, să fie subiectivă ?" este în afară de subiect. O personalitate nu este o stare de drept, ci o stare de fapt : ea există ca atare, fie că vrem sau nu. Sau, altfel spus : arta în general, deci şi literatura, deci şi această critică în ipostaza ei majoră, aceea de „a zecea Muză", nu este un domeniu al drepturilor care se acordă, ci al drepturilor care se cuceresc. Ca să revin la G. Călinescu, astăzi noi ştim cu toţii că „scandalul" schimbărilor sale de opinie ascundea două „scandaluri" mult mai mari : pretinsul scandal al schimbării de optică asupra operei lui Mihai Eminescu, şi falsul scandal al noii sale viziuni — estetice — asupra istoriei literaturii române, adică exact două operaţii critice fundamentale, acelea care ne-au hrănit pe noi toţi, cei îndrăgostiţi de critica românească modernă. O ultimă precizare. Fiind ea însăşi literatură şi nicidecum operă de legislaţie literară, o viziune critică nu este niciodată o sentinţă fără apel şi nici un adevăr îngheţat, ci numai una din formele — teoretic, nelimitate — în care o operă literară sau un autor reintră în circuitul valorilor. A presupune că autoritatea, incontestabilă a lui G. Călinescu, de pildă, a barat definitiv posibilitatea altor exegeze eminesciene înseamnă pur şi simplu a crede că poezia lui Eminescu a fost „clasată" o dată pentru totdeauna, că viaţa ei secretă a încetat, că însăşi critica română ar fi redusă la o definitivă tăcere în legătură cu acest subiect. Autoritatea unui critic — născut într-un proces de deplină libertate a vieţii literare, consecinţă firească a confruntării de opinii — domină fără îndoială o cultură ani sau decenii de-a rîndul. Dar în acelaşi timp, ea nu încetează de a stimula apariţia altor demersuri critice. Cultural vorbind, o autoritate critică există ■— la anodul instituţional sau nu — ca io „şcoală de critică" : ea creează în mod firesc întîi discipoli, apoi personalităţi critice capabile să stea, mai curînd sau mai tîrziu, alături ide maestrul lor, şi chiar să-1 contrazică. Ea „cheamă", cu alte cuvinte, manifestarea unor noi autorităţi în critică. Acesta mi se pare un fapt indiscutabil, nu numai normal, ci şi necesar. Căci apariţia unui nou „adevăr" critic nu dislocă, nu anulează „adevărul" critic formulat anterior (aşa cum se întîmpiă în ştiinţă), ci coexistă în spaţiul aceleiaşi culturi, avînd ca obiect de interpretare acelaşi autor şi aceeaşi operă, cărora le conferă o nouă dimensiune, întreţinînd viaţa lor spirituală. îngăduiţi-mi să închei cu o imagine : în viaţa fiecărei culturi vine un moment cînd una din capodoperele sale cele mai sublime aţipeşte : melosul eminescian e preluat de ape şi vînt, poveştile lui COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICA ŞI ISTORIE LITERARA 107 Creangă sînt alterate de bunici, Ion al lui Rebreanu a dispărut din satul ardelean, naraţiunile lui Sadoveanu s-au topit în istorie sau legendă, toamna bacoviană a devenit un loc comun al esteţilor, mira-bila sămînţă a amorţit. Atunci, dintre dumneavoastră, se ridică un mare critic, zguduie amoros această operă sublimă, o obligă să-şi deschidă din nou spre alte generaţii ochii adînci, inepuizabili, şi astfel un întreg popor se regăseşte pe sine într-o nouă stare de veghe, care nu-i decît permanenţa spiritualităţii sale. MIHAI UNGHEANU Stimaţi confraţi, Salut şi eu ideea ţinerii acestui colocviu naţional de critică şi mă alătur propunerii făcută de poetul Doinaş ca astfel de colocvii să se facă şi pentru celelalte secţii de creaţie de la Uniunea Scriitorilor. Cuvîntul meu este inspirat de referatul ţinut aici de tovarăşul Ianoşi, care a vorbit, mai ales, despre demnitatea criticii, despre regimul si despre condiţiile ei. Orice discuţie despre critică şi istoria literară românească nu poate începe astăzi decît de la stabilirea cotei ei valorice. Au existat voci care au protestat împotriva proliferării criticii literare, împotriva publicării chiar de cărţi de critică ; aceste voci au fost contrazise de proliferarea chiar a criticii literare, de apariţia unor cărţi de critică care au făcut dovada vitalităţii speciei. Cărţile de critică literară apărute în ultimii ani — studii, eseuri, cercetări de istorie literară —■ au impus o nouă cotă valorică a cercetării de istorie literară românească. Există, aş zice, o lentă mutaţie chiar a viziunii asupra literaturii române în ansamblul ei. Au apărut cercetări asupra literaturii române vechi, semnate de Dan Zamfirescu, Doina Curticăpeanu, Dan Horia Mazilu, Eugen Negriei, Manueia Tănăsescu, oare propun o modificare de optică ; fie că va fi acceptată sau nu, ea îşi are importanţa ei în felul cum este înţeleasă şi judecată literatura română. Cercetările asupra preromantismului şi romantismului s-au impus şi ele, mai ales prin studiile lui Paul Cornea. Marii clasici s-au bucurat şi ei de studii de excepţie, — citez aici în legătură cu Eminescu studiile lui Edgar Papu, Ion Negoiţescu, George Munteanu, Zoe Dumitreseu-Buşulenga; Caragiale a fost redescoperit de studiile incitante ale lui I. Gonsfcantinescu şi Al. Călinescu ; Petru Poantă revizuieşte tiparul " în care a fost fixată poezia lui Coşbuc: Z. Ornea revizuieşte şi el imaginea revistei „Contemporanul". în genere asistăm — subliniez cuvîntul — la o revizuire de proporţii a întregii noastre istorii literare, şi această lentă mutaţie, efectele ei le vom vedea mult mai tîrziu. Nici literatura română modernă nu a rămas în afara acestui asalt al criticii. O monografie excepţională, cum este aceea despre Bacovia, a lui Caraion, este de natură să ne indice încă o dată că sîntem la început de drum în materie de valorificare complexă a marilor noştri scriitori moderni. Tot aici amintim lucrările închinate lui Mihail Sadoveanu de Nicolae Manolescu, Zaharia Sîngeorzan şi Pompiliu Mareea, pe cele de restituire ale lui Ion Agîrbieeanu semnate de Mircea Zaciu 108 VIAŢA ROMÂNEASCA sau Cornel Regman, marile treceri în revistă ale literaturii interbelice, înfăptuite de Ov. S. Crohmălniceanu sau de Nicolae Balotă. Apoi trebuie să vorbim despre critica literară la zi, despre critica literară a actualităţii, care a făcut efortul pasului către sinteză în lucrările lui Al. Piru, Eugen Simion, Ion Pop, Gaibriel Dimisianu, Mircea Iorgulescu ; după cum o echipă nouă de critici tineri şi talentaţi, printre care Dan Cristea, Laurenţiu Ulici, Cornel Ungureanu, Al. Dobrescu, Dan Culcer, Daniel Dimitriu, vine să se alăture generaţiei mai vechi. Nu vreau să trec peste lucrările de o anvergură specială, cum sînt cele ale unor tineri ca Mircea Muthu sau Aurel Sasu, sau Mircea Anghelescu. Dar numărul cărţilor demne de a fi citate aici este foarte mare şi —• inevitabil — omisiunile vin de la sine. Nu am încercat un bilanţ, ci am vrut să dau o sugestie doar despre amploarea şi importanţa mişcării critice actuale, despre rolul ei fatalmente preponderent în mişcarea noastră literară. Literatura română a avut întotdeauna critici de prima mărime şi tradiţia aceasta se vede confirmată şi în prezent. Revin asupra ideii că orice fel de discuţie în legătură cu critica literară de astăzi nu poate pleca decît de la stabilirea cotei ei valorice şi mi se pare că această cotă valorică este suficient demonstrată de cărţile pe care le-am citat. Colegul Crohmălniceanu a vorbit aici despre lipsa de cordialitate a unor scriitori faţă de critici. Este desigur un fapt, dar decide el viaţa criticii ? El poate s-o decidă numai în împrejurarea în care criticul este pus într-o relaţie de dependenţă instituţională faţă de colegul său scriitorul, sau în dependenţă de oricare alt gen. S-a vorbit şi ar trebui să se vorbească aici despre situaţia şi condiţiile de manifestare ale criticului literar în presa literară. în reprezentarea multora el este o maşină automată de înregistrat cărţi de şi dat verdicte, ceea ce este destul de simplist înţeles. Reprezentarea este comodă şi mecanică. Intră în ea o idee de constrîngere, împotriva căreia s-a ridicat aici colegul Alexandru Paleologu vorbind despre libertatea criticului de a alege autorii despre care scrie. într-adevăr, trebuie să existe o libertate a criticului, aşa cum există una a prozatorului sau a dramaturgului. Desigur, criticul actualităţii literare are o libertate de iniţiativă, mărginită de cărţile care apar. Dar şi aici posibilitatea lui de a alege rămîne foarte mare. Este de condamnat un critic care îşi organizează activitatea pe preferinţe estetice, afinităţi de spirit, pe teme predilecte ? Iată o întrebare. Bineînţeles că nu. Există însă o constrângere interioară a activităţii critice, o disciplină literară şi estetică a fiecărui oritic în parte, oare structurează în cele din urmă întreaga lui activitate de comentator. Ea poate lua forme manifest programatice, sau să se situeze la antipodul oricărei manifestări de acest fel. Oricare din aceste atitudini şi soluţii este bună dacă este născută din credinţă sau din convingeri intime adînci. Adevărul este că nimeni nu poate opta în exclusivitate doar pentru una dintre cele două poziţii. Chiar critici dintre cei mai absenţi de la ideea de program avansează in cele din urmă necesitatea promovării unui tip de literatură sau a altuia, ceea ce este, în cele din urmă, o opţiune de tip programatic. în fiecare critic se ascunde, dincolo de degustător, şi un om de viziune COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICA ŞI ISTORIE LITERARA 109 programatică, mai mult sau mai puţin exprimată. Ca şi scriitorul, criticul are dreptul opţiunilor lui intime. Exprimate cu constanţă, ele îi alcătuiesc portretul şi-i impun desenul ideologic şi estetic. O afirmare mai subliniată a acestor poziţii personale, ar spori desigur dinamica peisajului nostru literar, în care polemicile de idei sînt, în general, absente, în care disputa în jurul unor cărţi importante nu s-a mai făcut demult. De la simplul stadiu al afirmării unor opinii diferite, oum a fost cazul cu unele cărţi recent apărute, nu s-a trecut şi la acela al unei dezbateri de amploare, la schimbul de opinii care să ajungă chiar să modifice opiniile preopinenţilor. Absenţa unui cadru mai larg de manifestare, absenţa unui număr suficient de rubrici critice şi de dezbateri critice, face ca nu tot potenţialul intelectual al criticii şi istoriei noastre literare de astăzi să se poată manifesta într-adevăr. „Monopolul de opinie", care este trista amintire a unei perioade revolute, tinde acum să se reinstaleze, datorită reducerii practice a spaţiului propriu-zis pe care revistele literare îl acordă criticii. Soluţia recentă oare duce la dublarea sau triplarea cronicarilor literari la o revistă îşi are atît părţile ei bune, cît şi părţile ei rele, şi în plus, nu rezolvă întreg ansamblul de dificultăţi pe oare le are de înfruntat astăzi, obiectiv vorbind, critica noastră literară. Pledoaria referatului ţinut aici de tov. Ianoşi, în favoarea demnităţii meseriei de critic, a statutului ei de meserie, a regimului ei adecvat, rămîne unul din cîştigurile acestui colocviu naţional de critică literară. Fără a mai intra în alte detalii ale unor lucruri pe care ar fi trebuit să le spun aici, pentru că foarte multe dintre ele au fost amintite de cei care au vorbit înaintea mea, închei spunînd că, date fiind dovezile de însemnătate şi de valoare pe care le aduce critica literară română de astăzi, ea are nevoie de un cadru de manifestare mai larg şi mai adecvat marilor misiuni ce-i revin. AL. PIRU Stimaţi colegi, Sînt de părere că avem critici foarte buni în toate generaţiile şi personal îi stimez şi apreciez pe toţi. într-adevăr, critica merită o astfel de estimaţie pentru că reprezentanţii ei sînt condamnaţi să citească mult şi să recolteze, în loc de mulţumiri pentru osteneală, adeseori calomnii. Criticul •— dar nu numai el — este dator să fie cult, să aibă curajul exprimării opiniei sale, să respecte adevărul şi să ştie să scrie. Nu cunosc critici în istoria culturii oare nu şi-au isprăvit studiile şi este puţin probabil ca acest statut să se modifice în zilele noastre, cînd epoca autodidacţilor a apus. Destinul falşilor critici este caduc. Dar vorbim de criticii buni, nu de criticii răi, din care mai avem, pentru că mulţi confundă critica, în mod paradoxal, cu răutatea. în realitate, adevăratul critic este un om plin de bunăvoinţă, devotat cărţii pe care o dtestejşi cel mult dezamăgit cînd a citit o carte rea. Am tăcut citind romanul Doina Doicescu şi Nelu Georgescu de Marian Popa. 110 VIAŢA ROMANEASCA Cu puţine excepţii, colocviul nostru s-a menţinut cam prudent în generalitate, evitînd să pronunţe nume de autori în viaţă, cu mici excepţii, sau titluri de cărţi. Mi-am permis o singură abatere. Fapt este că multe cărţi rele sau mediocre sînt lăudate şi multe cărţi bune rămîn necomentate. S-a scris de bine despre Bunavestire de Nicolae Breban şi de rău despre Frumoşii nebuni ai marilor oraşe de Fănuş Neagu, recent premiată. Acum s-a luat hotărîrea ca nici un cronicar să nu mai scrie permanent la o revistă, să fie alternat sau contracarat de alţii. De fapt cronicarii adaoşi nu scriu despre aceleaşi cărţi, nu se înscriu în replică, j încît opinia critică rămîne tot solitară. Se împart cărţile, nu judecata de valoare şi cronicarul asiduu de pînă ieri este trimis în concediu, i se * micşorează din oficiu norma. De cînd s-a pus în practică, sistemul nu a dat nici un rezultat. Personal, preferam cronica permanentă a lui Nicolae Manolescu, Mihai Ungheanu şi alţi cîţiva. Cred că nu putem * imputa nimic unui critic dacă, greşind, nu a făcut-o ou intenţie. Toţk 1 marii critici au greşit — nu mai citez exemplele. Au greşit o dată sau de două ori, pe cînd criticii răi greşesc permanent, ohiar dacă nu 1 supără pe nimeni. i S-a făcut o admirabilă propunere : să avem o revistă de critică literară. Dacă nu va rămîne o simplă propunere, ca atîtea altele, atunci ar trebui să fie condusă de un critic şi nu de un poet sau de un funcţionar. O asemenea revistă ar trebui să fie exclusiv de critică şi informaţie literară, cum a fost Jurnalul literar de la Iaşi, condus de Călinescu. în prezent cei mai mulţi critici de atitudine şi curaj nu au unde să scrie. Revistele acordă un spaţiu prea mic criticii literare şi au criticii lor peste care este foarte greu să treci. Există critici care slujesc cu săptămîna la stăpîni. Slujba constă săptăimînal într-o grosolană punere la punct semidoctă a persoanelor care s-au ocupat de operele stăpînului. Aici nu dăm nume fiindcă sînt foarte cunoscute. Nu este critic care să nu-şi fi luat porţia. O revistă de critică ar avea avantajul de a prezenta simultan sau alternativ mai multe judecăţi de valoare despre o carte, în spirit obiectiv, evident. Snar putea cultiva şi polemica de idei, nu de vorbe. S-ar scrie despre mai multe cărţi, despre care publicul nu ştie ce să creadă, cum ar fi, de pildă, Căderea Constantinopolului, o operă în două volume de peste o mie de pagini care, prin tirajul ei de circa 200.000 exemplare, a mîncat hîrtia cărţilor de critică pe un an de zile. Numai avînd propria ei revistă săptămînală, critica ar putea fi într-adevăr o conştiinţă a literaturii şi nu cenuşăreasa ei. NICOLAE MANOLESCU Stimaţi colegi, 'Cred că sînt în asentimentul majorităţii dintre dumneavoastră spunînd, aşa cum dealtfel sna mai spus, că o manifestare cum este acest colocviu naţional de critică literară poate fi, poate deveni o prezenţă COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICA ŞI ISTORIE LITERARĂ 111 utilă în viata noastră literară. Spun în viaţa noastră literară în general, nu numai în viaţa criticii, deşi acest prim colocviu, dacă privim bine prin sală, azi ca şi ieri, a adus, lucru firesc pînă la un punct, mai mulţi critici decît scriitori. Sînt de faţă scriitori cărora noi criticii trebuie să le mulţumim că au venit ; ne vor obliga să ne ducem şi noi la întîlnirile lor, dacă vor avea loc. Am fost emoţionat de omagiul pe care Ştefan Aug. Doinaş 1-a adus din partea poeţilor, deşi, domnia-sa fiind şi critic, poate aşteptam să fim omagiaţi la fel şi de scriitori în stare — ca să spun aşa — pură, care se feresc de critică precum ştiţi dumneavoastră cine de ce. Aceste discuţii începute ieri şi continuate astăzi sînt, ca mai toate discuţiile noastre, de multă vreme, oarecum contradictorii. Privite de aproape, s-ar părea că nu spun nimic, privite mai de departe, în retrospectivă, ne dăm seama că, totuşi, cel puţin o parte din lucrurile importante se spun totdeauna. întîmplarea a făcut ca după după-aimiaza de ieri, ceva mai săracă în discuţii şi în ascultători, să-mi cadă în mînă un text pe care îmi voi îngădui să vi-1 citesc, dintr-un scriitor bine cunoscut dumneavoastră, oare nu face parte din Uniunea Scriitorilor—este vorba de Swift. Este un pasaj pe care, desigur, că cei mai mulţi îl cunoaşteţi, şi în care vine vorba de felul în care se sting luimînările. „Sînt mai multe feluri de a stinge luminările şi este bine să le cunoşti pe toate — spune Swiiit. Puteţi, în primul rînd, să teşiţi capul luminării cu muc cu tot de lemnăria pereţilor, ceea ce duce pe loc la stingerea flăcării. Un alt metod, de a culca luminarea pe duşumea şi a stinge mucul călcîndu-1 în picioare. Tot atît de bine poţi răsuci sfeşnicul cu susul în jos, aşteptînd înăbuşirea flăcării de seu şi fuimăraie. Apoi puteţi lua luminarea din gaura ei şi să-i îndesaţi capul în degetarul unde stă îndeobşte înfiptă ou fundul; învîrtind-o însă roată, în dreapta şi-n stingă, cu mare iuţeală, se va stinge iarăşi grabnic de la sine. Înainte de a merge la culcare, după ce v-aţi pus de ud, nimic nu este mai lesnicios decît să înmuiaţi capul luminării în oala de noapte. Altă cale este să scuipi în palmă şi să apuci mucul între arătător şi degetul mare pînă se înăbuşe flacăra. Bucătăreasa poate tăvăli luminarea pe fundul unei tingiri pînă se stinge. Grăjdarul o poate înăbuşi, după voie, într-un ciubăr cu ovăz, într-un snop de fîn sau într-o căpiţă de paie. Jupîneasa coniţei şi-o poate stinge pe-a ei buşind-o de faţa oglinzii, pe care dealtfel, mucul fuimegînd o curăţă de minune. Dar calea cea mai uşoară şi mai bună rămîne totuşi aceea de a sufla în luminare". îngăduiţi-mi să încerc să suflu în cîteva luminări. Critica este de cîteva luni în centrul atenţiei. Foarte bine, nu avem nimic împotrivă de a fi în centrul atenţiei. De ce la urma urmelor, tot discutînd noi criticii despre literatură, să nu discutăm şi despre critică ? Ţin minte că exact acum zece ani era în toi o discuţie asemănătoare. în sala aceasta se găsesc aproape toţi protagoniştii şi figuranţii de ieri. Inutil să mai stărui. Atenţie, însă, e o deosebire între discuţiile dintre 1964—,1067 şi cele din Vara şi toamna aoestui an, cel puţin în punctul 119 VIAŢA ROMÂNEASCA de plecare. Acelea au pornit spontan, dinăuntrul breslei, ca dintr-o nevoie de elucidare şi verificare a mijloacelor proprii. Cele din vara şi toamna aceasta s-au declanşat oarecum împotriva voinţei sau a ştiinţei criticilor, ca urmare a răbufnirii neprincipiale (dar după oareeari acumulări în timp) a unuia dintre colegii noştri scriitori. Să nu ne ascundem după deget. S-a crezut, deci, că se poate găsi în critică un ţap ispăşitor, că a trage puţin critica de urechi — deşi dumneavoastră ştiţi că sînt şi alte organe exterioare ale corpului criticilor ce pot fi folosite la nevoie, nu numai urechile, — că a trage puţin critica de urechi e un bun necesar şi aşa mai departe. Ne putem întreba : de ce ? Ca să o îndreptăm sau, poate, ca s-o speriem ? Mie mi se pare că, în anumite împrejurări, mai degrabă a doua întrebare ne duce mai aproape de adevăr. Să-i speriem puţin pe critici, să fie mai uşor de manipulat. Cuvîntul acesta s-a mai pronunţat şi ieri aici şi oricît de şocant ar fi, oricît de dureros ar fi, trebuie să recunoaştem că, măcar din cînd în cînd, criticii — nu spun critica, care este o instituţie foarte serioasă, îşi are muza ei — cum aţi auzit, cum ştiaţi — se mai lasă şi manipulaţi. Foarte rar ! Din fericire, şi spre onoarea breslei noastre, o discuţie în acest fel începută s-a transformat pe parcurs într-o adevărată discuţie. Am citit aproape toate articolele care s-au scris în revistele noastre în legătură cu critica, în decursul acestor luni. Am observat puncte de vedere interesante, curajoase şi o mare frecvenţă a acelor opinii ale criticilor şi scriitorilor care mergeau împotriva unor practici de genul influenţelor, presiunilor, manipulării criticii. Iată deci că o discuţie, chiar aşa începută, poate continua foarte bine într-un fel folositor pentru critica însăşi. Cum spuneam la început, din păcate, la întîlnirea aceasta a noastră care într-un fel încununează, face un bilanţ al discuţiilor, au venit puţini scriitori. Unde sînt nemulţumiţii de critică ? De ce preferă să-^şi exprime nemulţumirea în alte părţi ? De ce nu vorbesc aici, de faţă cu noi, — oameni ca toţi oamenii, colegiali, agreabili, simpatici — nu ? —, doar nici un critic nu a mîncat pînă acum vreun scriitor ? De ce nu a venit Eugen Barbu ? De ce nu a venit Titus Popovici ? De ce nu a venit Eugen Jebeleanu ? De ce nu au venit atîţia alţi scriitori ? Unde este Marin Preda ? Unde este Geo Bogza ? Fără îndoială, unii dintre ei scriu în acest moment cărţi şi, cînd vom ieşi de aici, ne vom întîlni cu cărţile scrise şi vom scrie despre ele — este firesc. Dar alţii ? Oare cu ce ne vom întîlni — ca să zic aşa — din partea lor ? Tot cu cărţi sau cu alte surprize ? In al doilea rînd, aplicîndu-se adesea la critică un limbaj, aş spune, de natură politică, se afirmă adesea : critica are realizări dar şi neîmpliniri : i se trasează sarcini şi sînt criticate rămânerile în urmă. Fără îndoială, avem şi noi realizările, sarcinile, lipsurile, neajunsurile noastre pe care le resimţim uneori din plin. Insă mai ştim că ducem lipsă de cîteva alte looruri foarte importante, pe care cu voia dumneavoastră am să le enumăr acum neputînd intra în detalii. Pentru ca să scriem cărţile fundamentale aşteptate despre literatura de astăzi, de oare a vorbit ieri Aurel Martin în cuvîntul său, e nevoie COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICĂ ŞI ISTORIE LITERARA înainte de orice, aş spune, de o anumită atmosferă — dacă vreţi — de o atmosferă mai destinsă. Suferim de spirit de campanie — ne echipăm, ne dezechipăm ca să ne echipăm la loc. Nu cred că e bun acest spirit de campanie. E nevoie în literatură de o durată mai lungă, de previziune şi de proiecte care să bată mai departe. E nevoie să punem ordine în treburile noastre, ale meseriei noastre, neconstrînşi de conjunctură, în sensul cel mai strict al cuvîntului. A fi în prezent, a ţine seama de ceea ce se întîmplă în jurul nostru, e la fel de normal pentru un critic ca şi pentru un poet, dar aceasta este una iar spiritul de campanie este alta. Cînd peste noapte o revistă se trezeşte cu sarcina (pentru că am folosit acest limbaj) de a vorbi despre cutare autor de la a cărei moarte sau naştere se împlinesc nu ştiu cîţi ani, sau despre vreun eveniment istoric uitat pe drum, toate aceste lucruri încetează să fie fireşti. Fiecare revistă trebuie să-şi facă singură planurile şi trebuie să trateze despre acele lucruri a căror actualitate o consideră importantă. Dacă un critic vrea să se aşeze la masa de lucru ca să scrie o istorie a literaturii române îi trebuie cîţiva ani. Dar cum să o facă ? într-un interviu recent, un mare om de cinematograf suedez, Ingmar Bergman, spunea că „pentru a crea are nevoie de o securitate interioară, de o linişte propice creaţiei". De ce criticul n-ar avea nevoie de aceste lucruri ? Uitîndu-mă o diată la televizor, la un meci de tenis şi văzînd o englezoaică în finala Wimbledon-ului, care trecuse bine de treizeci de ani şi despre care crainicul spunea că s-a odihnit în vederea acestui meci, s-a recules — să spun aşa — fiind meciul vieţii ei, m-am întrebat : oare criticii nu au şi ei nevoie măcar din cînd în cînd să se odihnească şi să se reculeagă ? Oare nu trebuie din cînd în cînd ca un critic „să se poată scoate din priză" şi să scrie liniştit o carte, o istorie a literaturii ? E nevoie mereu să fie tras la răspundere pentru tot felul de vini mai mult sau mai puţin reale, mai mult sau mai puţin imaginare ? Este nevoie — cu alte cuvinte — de acea presiune' continuă, care vine de undeva dinăuntrul breslei scriitoriceşti ca dintr-un vulcan, dar care se răspîndeşte mult mai departe, şi-şi aruncă pietrele şi lava la distanţă de kilometri în jurul craterului, încît uneori nici nu mai ştii unde este centrul. în loc să fie antrenat periodic şi contra voinţei lui în discuţii oare nu interesează pe nimeni, criticul poate fi lăsat măcar din timp în timp să scrie şi despre literatură. Legată de această ambianţă este şi problema pe oare mulţi dintre vorbitorii de aici au atins-o, aceea a dependenţei criticilor de scriitori. Nu vreau să repet inutil ceea ce s-a spus. Această dependenţă se traduce, însă, în multe feluri. Sigur că un critic poate rezista la presiuni, dar vă întreb : dacă nu rezistă ? în definitiv, îi cerem unui critic să aibă talent, să aibă cultură, să fie inteligent, mai ştiu eu ce-i cerem, să fie aspec-tuos ca să apară la televiziune şi aşa mai departe. De ce trebuie neapărat să-i cerem să fie erou ? Un critic poate să fie un om foarte banal, un om foarte prozaic, fără o mare rezistenţă la presiuni, la certuri şi la agresiuni periodice. 8 - c. 52 314 VIAŢA ROMÂNEASCA In aceeaşi ordine de idei, Mihai Ungheanu, şi alţii înainte, s-au referit la rotaţia numelor de critici la rubricile fixe. O rotaţie a numelor, la urma urmelor, poate să nu însemne nimic, dacă n-ar implica şi o rotaţie a responsabilităţii. Vă rog să mă credeţi, vă spun din proprie •experienţă, mi-e mult mai uşor să scriu cronică la două săptămîni, de pildă, decît la una, pentru că dacă nu-mi convine să mă pronunţ despre anumite cărţi, din diverse motive, le las în seama altora. Bănuiesc că asemenea calcule vor fi făcînd şi alţii. In felul acesta se pot realiza toate aranjamentele posibile, fără măcar să se observe. Cronica săptămânală în schimb te obligă să scrii despre tot felul de cărţi, îţi plac, nu-ţi plac, îţi convine culoarea ochilor sau funcţia autorului, asta este situaţia ; nu poţi evita să scrii despre cărţile dificile. Dar nu numai cronicarii săptămânali s^au văzut ,,irotati" în felul aceste, ci şi cronicarii lunari. Observ pe la revistele lunare acelaşi fenomen. Cum adică ? înţeleg să nu scrii in fiecare săptămână, dar să sorii o dată la două luni, la trei luni ? Oare ce se întîmpiă în cazul acesta cu necesara continuitate a opiniilor unor oameni ? Cum îşi poate forma un critic mîna ? Cum poate conta ca autoritate ? Şi pe urmă, încă o dată (dacă este vorba să suflăm în luminări), eu de cîte ori deschid o revistă şi caut paginile de critică, nu ie caut să văd despre ce cărţi se scrie, le caut să văd ce oameni scriu. Cu alte cuvinte caut pe critici, nu pe autorii despre care este vorba. Negăsind anumiţi critici sau găsind mereu alţii, sînt derutat eu însumi, ca şi mulţi dintre dumneavoastră. Atunci ce să mai creadă cititorul obişnuit ? De ce să rotăm oamenii şi să nu scriem pur şi simplu mai multe articole despre critică ? De ce să nu degrevăm spaţiul revistelor de tot felul de lucruri care, din nou, nu interesează pe nimeni, pentru a da mai multe articole despre aceeaşi carte ? De ce să fie în fiecare săptămână un alt om, cînd pot fi într-o săptămînă mai mulţi oameni ? A devenit absolut necesară o revistă de critică. Grad că sînt al treilea sau al patrulea care ridic această problemă. Sigur că este bine, cum spunea Al. Piru să fie condusă, eventual, de un critic nu de un poet sau de mai ştiu eu de cine ; dar depinde şi de ce critic e condusă. Multe instituţii sînt conduse de critici şi nu merg mai bine decît acelea conduse de poeţi. Să nu facem din asta un mit, din ideea că dacă un critic vine în fruntea unei instituţii de cultură lucrurile se rezolvă de la sine. Experienţa arată că sînt critici şi critici, aşa cum ■sînt poeţi şi poeţi. Nu aş avea nimic împotrivă, la rigoare, ca revista de critică să fie condusă de un poet; dacă iese bine, iese bine dar... mă tem că nu vom putea soluţiona noi aici această problemă. E vorba, în aceeaşi ordine de idei, de statutul criticului. De cîtăva vreme la noi se discută cu insistenţă despre statutul fotbalistului. De ce n-am discuta şi noi puţin despre statutul criticului ca profesionist, începînd cu remunerarea lui ? Nu sînt un arghirofil şi nu mă adresez unor arghirofili. Dar venind încoace mi-a căzut un toc de la pantof şi m-am dus la un pantofar să-cmi bată trei cuie ; mi-a luat zece lei. Pantofarul fiind un profesionist, criticul de ce să nu fie un profesionist ? Ideea că a lua bani pentru ceea oe scriem este o ruşine ţine de o foarte ciudată mentalitate. S-a vorbit de tratatul de istorie a literaturii române, de cum ar fi dac-ar fi dacă l-am face. Ei bine, acest tratat se face, îl facem noi de la Universitate, împreună cu colegii noştri COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICA ŞI ISTORIE LITERARA 115. din provincie, benevol, prin munca voluntară. Am fost împărţiţi pe echipe, avem responsabilităţi precise, după pricepere. îl facem pe gratis^ deci, şi în consecinţă, mă tem că, dacă va ieşi, va ieşi — cum să zic ? — oaim gratuit !... Un tratat de istorie a literaturii române, care este un monument naţional, o operă de mare importanţă, care nu se poate realiza m fiecare an, nici măcar în fiecare deceniu, care cere o enormă cantitate de muncă, un asemenea tratat se va face prin muncă voluntară. De ce, Jia urma urmelor ? Este oare o ruşine ca un asemenea tratat să se Ifacă de profesionişti retribuiţi pentru munca lor ? Este absolut de neînţeles,, pentru că, vorba iui Dan Zamtfirescu, sumele cheltuite pentru aşa ceva nu ar depăşi multe din pierderile datorate incompetenţei sau altor factori. Vedeţi dumneavoastră, era obiceiul acum cîţiva ani — să ne aducem aminte — ca, atunci cînd apărea o carte, cînd se acorda un premiu, cînd era un oarecare eveniment al vieţii noastre literare, revistele să dea o mare amploare, să publice fotografiile laureaţilor, să se scrie articole, să se discute. Era, pe scurt, o festivitate. Şi ce era rău în asta ? Oare nu avem nevoie din cînd în cînd de asemenea festivităţi care în fond atrag atenţia asupra unor fenomene literare, asupra unor cărţi, asupra unor oameni ? De ce această muţenie — să spunem — în jurul premiilor literare date în toamna lui 1977 pentru cărţi apărute cu mai bine de un an şi jumătate în urmă ? Cu excepţia „României literare", şi într-o măsură mai mică a altor reviste, nu s-a scris aproape nimic, în unele locuri nici numele nu au fost pomenite. Aceste festivităţi sînt necesare pentru moralul nostru. E bine din cînd în cînd să mai fim şi sărbătoriţi,, să ne simţim şi puţin vedete ; să avem impresia că sîntem, fiecare în domeniul lui, un vîrf. De ce, adică, să iubim mediocritatea, să retezăm vîrfurile făcînd din critică un fel de gard din lemn cîinesc, tuns, periat» aranjat ? Poate că este necesară puţină ciufuleală a gardului, să mai rămînă cîte un lăstar în sus, măcar pentru plăcerea ochiului. Ultima problemă este aceea a tinerilor critici. Este un capitol strîns legat de ce am spus pînă aici, dar în acelaşi timp, un capitol separat, pentru că tot ce am spus pînă acum este valabil pentru criticii tineri într-o măsură mult mai mare decît pentru toţi ceilalţi. Un critic consacrat, cu o anumită activitate, rareori este respins la o editură şi dacă vrea, poate chiar să şi publice în mai multe reviste de-o dată. Dar un critic tînăr, un critic ca şi necunoscut, criticul acesta ce şanse are ? Sau mai exact, ce şanse îi acordăm noi ceilalţi care sîntem obligaţi să ţinem seama de formarea lui ? S-a mai spus şi ieri, formăm mercenari, nu critici, sau formălm evazionişti, nu critici ai actualităţii ? Fiindcă ce să facă un absolvent al facultăţii, tînăr critic talentat, decît să evadeze în istoria literară, pentru a avea două-trei cărţi în cîţiva ani şi a intra apoi în Uniunea Scriitorilor; sau, depinde de etica lui, să se angajeze „cu ziua" la o revistă care remunerează bine un anume gen de articole ? Am vorbit despre statutul nostru la Conferinţă şi s-a izbit de rezistenţa scriitorilor, pînă la urmă, propunerea ca pentru critici să existe o clauză specială, aceea de a nu le număra cărţile cînd vrem să-i primim în Uniunea Scriitorilor, ci de a lua în considerare activitatea lor. Un critic poate să scrie zece ani publicistică, poate să fie o prezenţă remarcabilă în presa literară, fără să-şi publice numaidecît o carte. La ora actuală VIAŢA ROMÂNEASCA -sînt critici care scriu de 10—12 ani şi care nu au decît o carte, unii •dintre ei nici atît, dar sînt critici cunoscuţi, care contează, de a căror opinii scriitorii ţin seama. Nu este deloc aceeaşi situaţia criticului şi situaţia poetului sau a prozatorului tînăr. Am votat un statut, însă, din care această clauză lipseşte şi conform căruia, de exemplu, Gelu lonescu, cu un singur volum şi cu premiul Uniunii Scriitorilor pe 1976 nu poate intra în Uniune. Călcăm legea ca să fim drepţi faţă de un înzestrat coleg al nostru, sau respectăm legea nedreptăţindu-1 pe el ? fO lege pe care noi înşine am făcut-o. Problema criticilor tineri, începînd cu publicarea în reviste şi ter-mlnînd cu editurile, este foarte importantă. Cînd se fac planurile editoriale la sfîrşîf de an, sau la început de an, ce şanse are un critic tînăr să-şi vadă acolo numele măcar pentru anul viitor ? A, un critic cunoscut se descurcă ! Dar un critic tînăr ce face ? Este nevoie, cu alte cuvinte, de măi multă grijă pentru această generaţie — şi vobesc acum numai de critici, deşi aş putea să mă refer şi la poeţi, prozatori sau dramaturgi. E nevoie de multă grijă pentru această generaţie, care numără ixiume deja remarcabile, de oameni afirmaţi în publicistică şi oare sînt iîncă studenţi. La vîrsta lor cîţi dintre noi, care avem astăzi ceva mai •mulţi ani decît ei, ştiam să scriem un articol ? Mulţi dintre ei sînt .studenţi, au cărţi, au luat premii, dar cu asta au făcut abia începutul; •depinde de noi toţi să le deschidem porţile spre reviste, spre edituri, să-i împiedicăm să se ducă acolo unde pînă la urmă ajung, din nefericire, mulţi dintre ei, pe la cine ştie ce gazetă de provincie ....bucureşteană ! "Şi singura soluţie este, în cazul acesta, ca, în măsura posibilităţilor .fiecăruia, să-i sprijinim cu înţelegere. Ceea ce vă spun acum seamănă cu un apel şi este într-o măsură un apel, pentru că fiecare dintre noi, chiar dacă nu avem reviste şi edituri,-putem să facem ceva. Putem să prevedem în planurile editoriale, în ••apariţiile revistelor, mai mult loc pentru criticii tineri. Nu fac dezinteresat acest apel — trebuie să mărturisesc —-, dar mă gîndesc că peste 10—15 ani ei ne vor judeca pe noi şi nu ţin deloc să le creăm... prejudecăţi'! Vă mulţumesc pentru atenţie. PAUL ANGHEL Stimaţi colegi, Pentru a înţelege în ce măsură pe mine personal m-a pasionat acest colocviu, primul colocviu al criticilor literari din România, sînt ■obligat să vă spun că am renunţat la o călătorie în ţinuturi exotice, pentru a mă afla aici. Nu sînt la Pekin, unde trebuia să mă aflu, ci la "Bucureşti, unde am fost tentat să rămîn, datorită acestei manifestări de inteligenţă -— colocviul criticilor — mai ispititoare decît orice călătorie exterioară. Ascultîndu-vă timp de două zile, am avut totuşi sentimentul că "breasla dumneavoastră, breasla criticilor nu-i cu nimic diferită de breasla beletriştilor. M-am simţit onorat, şi în egală măsură neliniştit, realizînd •că mă aflu ;îritre literaţi. .Aceeaşi irascibilitate şi iritare, acelaşi apetit COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICA ŞI ISTORIE LITERARA 117. j arnănunitului, aceeaşi înflăcărare disproporţionată cu obiectul, acelaşi obiect abstract — critica sau creaţia, în jurul căruia se spun abstracţiuni, încît mi-am dat seama că speţa dumneavoastră aparţine aceluiaşi genus iritabile dar şi imperturbabile, de care încercaţi să vă detaşaţi prin distanţare critică. Şi atunci de ce tot acest război ? Sînteţi în fond nişte beletrişti ca toţi ceilalţi, cu deosebirea că nu scrieţi teatru, poeme, sau romane, dar pe care le realizaţi totuşi măcar pe cale orală, ca acum. Ceea ce confirmă sentinţa că pe scriitori trebuie să-i citeşti, dar nu să-i cunoşti. Totuşi e preferabil să-i cunoşti, măcar sub specia istoriei literare, iar colocviul acesta s-a înscris de pe acum, cel puţin prin ineditul acestei manifestări, în istoria literară. Şi, cu acest prilej, trebuie să remarc faptul că acest colocviu pune o dată, marchează o dată, măcar prin originalitatea cu care oficializează nişte prejudecăţi. Iată una dintre ele, de oare s-a făcut mult caz la acest colocviu : opoziţia între critică şi creaţie. în aproape toate intervenţiile lor criticii s-au plîns de scriitori, uneori pe un ton intempestiv — pur beletristic, de unde ar decurge firesc concluzia că singurul fapt care ar stînjeni activitatea critică ar fi creaţia literară. Deci o critică opusă creaţiei, fără creaţie. într-un asemenea caz, cai~e ar mai fi obiectul criticii ? S-a mai desprins ceva, încă o contradicţie polară : critica, după opinia criticilor care s-au exprimat pînă acum, ar fi singura ramură lucidă a literaturii, iar criticul singurul intelectual lucid înzestrat cu viziunea de a medita asupra creaţiei. S-a ivit, iată, pericolul de a considera literatura ca acefală, de a-1 considera pe scriitor ca pe un pălmaş, ca pe un ins care în inocenţă sau în inconştienţă creează opere ; critica şi criticul constituindu-se în partea cefală sau chiar autocefală a unei literaturi cu un statut de elită teologică sau de teocraţie. Are rost să introducem oare o asemenea discriminare cel puţin curioasă ? Ştiţi foarte bine, dar dacă e nevoie o repet, că actul de creaţie, departe de a fi a-intelec-tual sau a-eefal, e un act care prefigurează, chiar în substanţa lui, actul critic. Scriitorii nu lucrează în inconştienţa cu care albinele fac faguri, furnicile muşuroaie, castorii construcţii impunătoare, coralii insule mirifice. O literatură, chiar înainte de apariţia oonştiinţei critice, conţine în sine toate elementele următoare ale actului critic, chiar şi prin faptul — particular şi excentric — că un scriitor veritabil,- primul sau ultimul scriitor care ar exista în lume, imaginează un model de creaţie fără precedenţă. Cu sau fără precedenţă, scriitorii creează modele care aparţin literaturii, creaţiei — şi nu contemplaţiei critice. în această operă de creaţie, în acest laborator al emancipării unui model, scriitorul lucrează nu numai cu imagini dar şi cu concepte, el prefigurează modelul printr-o luciditate critică oricît de conţinută, oricît de implicită actului creator, el emancipează —• dacă vreţi — o critică şi, mai mult decît atît, o estetică. Nu se poate vorbi — să spunem — de o retorică fără actul retoricii, nu se poate constitui o stilistică fără materia acestei stilistici conţinută în actul literar. A apărut, iată — să sperăm că numai în aceste zile de dezbatere ! — pericolul de a separa în chip fals critica de literatură —, de a expropria pe scriitor de facultăţile critice cu care obligatoriu trebuie să fie dotat şi în acelaşi timp, de a autonomiza şi opune critica literaturii, cînd practic 118 VIAŢA ROMÂNEASCA ambele fac parte din acelaşi fenomen de creaţie, cînd cei doi, scriitorul şi criticul, nu sînt altceva, în .primă şi ultimă instanţă, decît veritabili creatori de cultură şi spiritualitate, într-o fericită convergenţă de scopuri şi eforturi, într-o ambianţă care se poate numi viaţa literaturii. Dar dacă pînă acum s-a vorbit mai ales despre divergenţă, mi-aş-permite să pun în lumină o convergenţă superioară între creator şi critic. E ştiut că marii scriitori din literatura noastră sau din literatura lumii, departe de a 'trăi starea de superbie legată de faptul că dăruiesc opere viabile, cunosc dimpotrivă o înclinaţie spre amărăciune, pe care eu unul o numesc : nostalgia Capodoperei. Toţi marii artişti, cei senini şi cei neliniştiţi, cei tumultoşi şi cei lucizi cunosc această nostalgie, pe care la noi în literatură au trăit-o şi Eminescu, şi Arghezi, şi Sadoveanu, şi alţii, nu întîmplător artişti care au izbutit capodopere. O asemenea nostalgie a capodoperei o realizează însă şi criticul, meditînd asupra operelor curente sau asupra operelor exemplare, iar sentimentul, la critic, capătă un aspect cu mult mai complex. Este, pe de o parte, conştiinţa unui model exemplar, pe care criticul o capătă prin frecventarea marilor valori, model cu care operează în stabilirea judecăţilor de valoare şi este, pe de altă parte, sentimentul că opera de Valoare — capodopera — îi scapă, rămînînd mereu încercuită de o aură ermetică. Mă refer la sensurile ascunse ale capodoperei, la truda de revelare a acestor sensuri, la rezistenţa pe care opera o opune cunoaşterii, nu printr-o cenzură transcendentală în sensul lui Blaga, ci prin faptul că niciodată actul critic, într-o generaţie cel puţin, nu poate şi nu va putea epuiza capodopera, care rămîne astfel etern închisă lecturilor succesive. De aici decurge, poate, modestia actului critic, o modestie care, departe de a fi un act de închinare sau de prestare de omagii, reprezintă un autentic act de cercetare şi (meditaţie, un act ce nu se poate întreprinde fără o conştiinţă lucidă asupra limitelor lui în sine. Criticul nu înfiinţează valoarea, el o recunoaşte. Critica nu înfiinţează literatura, ea dă seama de existenţa acesteia. Altfel spus, nu ne putem dispensa de Homer citind comentariile despre Homer. Altfel spus, Gundolf nu ţine locul lui Goethe. Altfel spus, chiar marea „Istorie a literaturii române..." a lui Călinescu nu înlocuieşte literatura română, ea e una dintre capodoperele literaturii române şi are statutul capodoperei. Poate de aici nostalgia sau gelozia cu care vorbim despre ea. Dar dacă aşa stau lucrurile, nu e oare cazul să ne întrebăm în ce măsură este posibilă o cunoaştere a fenomenului literar, în sens larg a realităţii literare, a realului în literatură, prin actul critic ? E o temă de teoria cunoaşterii, iar din acest punct de vedere critica ţine de gnoseologie şi de filosofic în sens larg. Ea ţine de filosof ie şi prin obiectul investigaţiilor sale — valoarea, o veritabilă critică literară fiind cu neputinţă fără o axiologie. Ţine de filosofic şi printr-o altă trăsătură a obiectului său, care e un obiect cultural, inclus unei sfere de alte obiecte culturale, de care se ocupă filosofia culturii. în sfîrşit, ermeneutioa actului critic e strîns înrudită cu erimeneutica filosofiei, critica trăind aceleaşi crize de metodă pe care le cunoaşte filosofia, actul cunoaşterii prin lectură implicînd o relativitate chilar şi mai mlare, un raport de incertitudine cu obiectul foarte accentuat, de unde riscul eşuării judecăţii în subiectivitate pură şi a criticii în artă. Ar fi fost poate important să COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICA ŞI ISTORIE LITERARA 119 (jjscutăim despre critică din perspectiva instrumentelor fragile de care dispune. Ar fi trebuit poate să întreprindem o cercetare nu de critică a criticii, aceasta se poate realiza cu mijloace curente, ci de filosofie a criticii,, pentru a examina şi sublinia temeiurile actului critic ca act de cunoaştere, ca act de valoare, ca act cultural şi, din acest unghi, de a aprecia valabilitatea şi eficienţa judecăţii critice. Chestiunea rămîne deschisă. Oricum, sumar evaluînd lucrurile, şi în acest domeniu stăruie foarte multe prejudecăţi. Iată doar una, în trecere : moralitatea actului critic !... Eu n-aş dori să împingem problema validităţii ştiinţifice a actului critic în cîm|pul eticii sau al bunelor moravuri ; din acest punct de vedere moralitatea criticului, ca şi a scriitorului, mă lasă rece. Diagnosticul fals, părtinitor, omiterea valorii, propulsarea nonvalorii sînt în ohip secundar acte imorale, în esenţial acestea fiind acte de falsă judecată, invalide ca atare, deci desoalificante. Sînt nu racile ale criticii ci apucături personale, iar cu acestea vom putea lupta numai creîndu-i criticii un statut de autoritate, -care să desfidă scăderile personale, punînd în lumină obiectivitatea ca instrument de lucru al criticii. îmi rămîne, din păcate, prea puţin timp pentru a mă ocupa de ceea ce aş fi vrut să constituie obiectul principal al expunerii mele : stadiul criticii noastre literare de azi. Ca să înţelegem acest stadiu ar trebui să includem critica noastră literară într-o perspectivă geografică mai largă şi într-o perspectivă temporală mai largă decît acest fragment. Ar apărea mai limpede nişte mari însuşiri ale criticii literare româneşti de azi, poate şi nişte scăderi, nişte impasuri care ar putea fi miai exact evaluate dacă le-am lega cu cîteva din impasurile criticii literare europene din etapa postbelică. Mi se pare astfel că etapa postbelică a fost caracterizată nu numai la noi, dar şi la noi, printr-un impas al criticii ideologice. Nu este vorba despre un discredit al ideologiei, ci de discreditul reducţiei operei literare la acest singur coeficient. Eşecul criticii ideologice, numită la noi sociologism vulgar sau sociologism dogmatic, a fost pretutindeni evident. Daunele au fost inevitabile. Cu o compensaţie : în replică la sociologismul dogmatic, prin respingerea acestuia, s-a născut o disciplină nouă, sociologia literaturii, disciplină care nu înlocuieşte critica literară tradiţională, dar o face să beneficieze de aportul unei mai exacte situări a literaturii în ambientul ei socio-cultural. Direcţia aceasta nouă s-a dovedit fertilă şi la noi, cîteva cercetări de sociologie a literaturii sînt remarcabile. Am putea vorbi, în continuare, şi despre un impas al criticii estetice, ca o prelungire a impasului criticii de orientare croceană. Autonomizarea esteticului prin „glaciaţiunea Croce", cum a numit-o un critic italian, ruperea operei din contingent nu putea să aibă drept urmare decît o închidere a operei, fără şansa nici unei deschideri. Or, epoca postbelică a încercat şi încearcă multiple deschideri, care au condus la emanciparea unor multiple lecturi, lecturi în care esteticului i se caută o nouă semnificaţie, noi semnificaţii, implicite şi explicite, mergind pînă la ideea unei matematizări a formei sau pînă la reducerea formei într-un sistem de coduri. De la structuralism pînă la semiotică, se poate vorbi despre o adevărată aventură a lecturii din epoca postbelică, aventură 120 VIAŢA ROMÂNEASCA care nu s-a încheiat, care va mai continua probabil. Intre timp opera rezistă acestor asalturi, dar unele cîştiguri ale noilor orientări din critica europeană sînt evidente şi la noi. Mie mi se pare totuşi că impasul criticii estetice se meţine, că de fapt acest impas denunţă o carenţă esenţială : incapacitatea acestei perioade, pe plan european, de a emancipa o estetică, o nouă estetică. In sfîrşit, aş rosti cîteva gînduri şi despre impasul criticii comparatiste, care s-a văzut obligată de a nu mai putea lucra cu sistemul tradiţional de referinţe din perioada antebelică. După război noi culturi au emis pretenţia de a fi cuprinse în câmpul comparatisticii, asediind aria comparatismului de tip greco-latin, care cuprindea numai culturile Europei occidentale, erijate în singure moştenitoare ale acestei ilustre tradiţii. Din acest punct de vedere şi noi, românii, sîntem în calitatea de a emite pretenţia unei cuprinderi a valorilor noastre în câmpul comparatisticii, fie şi pentru faptul că reprezentăm o zonă teribil de interesantă, zona sud-estului european, pe care Europa occidentală o ignoră de secole. O ignoră sau o ia în seamă cu intermitenţă, din motive extraculturale, care, cînd funcţionează pozitiv conduc la bune rezultate pentru cultură. Dar, paradoxal, cea mai arierată poziţie în această chestiune o au nu occidentalii ci o avem chiar noi. In Occident există o întreagă mişcare, ilustrată de mari gînditori, de strălucite nume, care ia act de metamorfozele ce s-au produs în epoca postbelică, de fenomenul de lărgire a lumii, de fenomenul de lărgire a culturii pînă la scară planetară. S-au pus premisele unui nou umanism, emancipat chiar şi ca teorie, la care, iată, noi nu participăm. O idee strălucită, formulată de un cugetător român, profesorul Edgar Papu, ideea despre existenţa unui protooronism românesc, a deşteptat suspiciuni, cînd nu a trezit revoltă. Da, sincronismul e confortabil, cel mai simplu lucru este să afirmi că literatura română e condamnată să fie în trena altor literaturi de pe acest continent, expro-priindu-i implicit şi explicit mesajul propriu, originalitatea, vocaţia particulară, chiar cînd fapte unanim recunoscute — faptul însuşi al existenţei acestei literaturi ! — infirmă teza. Chestiunea, mi se spune, ţine de teză, deci de refuzul tezismului în aprecierea fenomenului cultural. Acceptăm însă sincronismul ca teză, dar refuzăm corelatul său, fiindcă între cele două noţiuni există şi un raport de opoziţie şi un raport corelativ, pe care dezbaterea publică 1-a subliniat. Curios este că în această chestiune se pune patimă, cînd patima n-are ce căuta în cîtmpul cercetărilor de critică şi istorie literară. Personal salut faptul că o asemenea idee, atît de fertilă pentru o evaluare mai complexă a literaturii române, s-a născut în cîmpul criticii noastre literare, care îşi dovedeşte astfel încă o dată robusteţea, capacitatea creatoare. Sînt somat să isprăvesc ; aş fi vrut să vorbesc despre faţa complexă a literaturii române din aceşti ani, despre faptul că în cuprinsul literaturii române au intrat noi componente, s-au definit noi particularităţi, s-a creat şansa unor noi perspective ,de apreciere, care au lipsit înaintaşilor. Iată numai şi faptul că o pleiadă de mari artişti români ai cuvîntului şi-au încheiat în această epocă opera, operă care se arcuieşte pe aproape un veac din existenţa literaturii române. Sadoveanu, Arghezi, Blaga, Călinescu, Camil Petrescu şi alţi cîţiva sînt primii mari artişti români din COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICA ŞI ISTORIE Lllaiwm. acest secol, care ne lasă, fiecare în parte, cîte o imensă operă. Să afirm că şi prin aceasta se afirmă titanescul în literatură română, ar scandaliza, poate, din nou. Mă mulţumesc să constat că filonul Hasdeu, Heliade-Râduleseu, lorga n-a secat, că acest secol XX e capital pentru literatura română, capital pentru critica şi istoria noastră literară care au şansa de a glosa asupra literaturii române dintr-o altă perspectivă. Ar trebui cuprinsă, în această "perspectivă a literaturii din România de azi, şi literatura naţionalităţilor — artă literară a colegilor noştri maghiari, germani, care adaugă un punct original umanismului literaturii noastre. 0 temă de cercetare, legată de literatura naţionalităţilor, ne revine şi nouă, nu ca act de complezenţă ci ca răspundere intelectuală, umanistă. Aş vrea să închei cu o singură propoziţie despre scopul şi justificarea culturii. Cred că scopul şi justificarea culturii nu pot fi altele decît crearea unui cosmos. Un cosmos, altul decît cel fizic, de altă natură, care să exprime în integralitate spiritualitatea acestui popor şi taina acestui pămînt. E singurul bun veritabil şi durabil pe care îl lăsăm urmaşilor, pe care îl trecem umanităţii. Cred că criticii literare îi revine datoria de a veghea la naşterea şi creşterea acestui cosmos al literaturii române, care nu se încheie o dată cu noi, care se articulează prin efortul generaţiilor următoare, de a identifica liniile de foi-ţă ale acestui cosmos, în ultimă instanţă de a medita asupra specificităţii acestei culturi şi de a o recomanda în ipostaza ei originală lumii întregi. GEORGE IVAŞCU Stimaţi tovarăşi, Particip cu cel mai viu interes la Colocviul naţional de critică şi istorie literară, interes generat nu numai de ineditul său organizatoric, dar întreţinut de substanţialul referat introductiv şi de dezbaterile la care asistăm : în marea lor majoritate la obiect, mareînd simţ de diseer-nămînt al realelor aspecte ce reies din 'analiza activităţii, tot mai ample, a criticii noastre, dar, mai presus, relevînd năzuinţa, evidentă, a participanţilor de a fi cît mai fideli slujitori ai artei cuvîntului într-o perspectivă luminoasă a înfloririi literaturii ca unul din principalii factori componenţi ai culturii noastre socialiste. Am resimţit, astfel, prelungirea stenică în conştiinţe a efervescenţei stimulată de Conferinţa Naţională a partidului, de suflul autentic revoluţionar impregnat de Raportul tovarăşului Nicolae Ceauşescu, document de amplă rezonanţă în mintea şi inima întregului popor, îmbrăţişînd, ea întru totul realistă, plauzibilă, imaginea din 1985 a României, cînd depăşind, ritmic, stadiul de ţară în curs de dezvoltare, în accepţiunea contemporană a acestei noţiuni, vom trece în stadiul de ţară cu dezvoltare medie. De unde şi necesitatea subliniată în Raport a intensificării muncii politice şi cultural-edu-cative de ridicare a conştiinţei socialiste a maselor, de formare a omului nou, constructor al noii orînduiri — în acest complex de eforturi un rol important revenind creaţiei literar-artistice. Intr-o atît de nobilă şi tocmai astfel structural revoluţionară finalitate, criticii noastre îi revine un rol încă crnai temeinic ancorat în legităţile dezvoltării unei literaturi a cărei cotă de nivel să fie într- 122 VIAŢA ROMÂNEASCA 1 adevăr la gradul de -tensiune a voinţei, unanime, a mersului nostru înainte pe aalea cuceririi a noi şi noi atribute de civilizaţie materială şi, implicit, spirituală. Făuritorii de astăzi şi din anii ce urmează ai chipului României de mîine solicită — şi vor iimpune-o prin însăşi amploarea efortului lor — o eflorescentă a culturii care să se identifice realmente, organic ou progresul civilizaţiei materiale. Revoluţia tehnico-ştiinţifieă, sub indicele superior calitativ al căreia, în orizontul luminos al Congresului al Xl-lea, ne-a aşezat Conferinţa Naţională cu documentele ei programatice elaborate cu atîta precizie şi, totodată, ca expresie exemplară a încrederii în capacitatea de perfecţionare a muncii în producţie, în potenţialul continuu, inovator, dinamic, al întregului popor, în fermitatea voinţei lui de autodepăşire întru faptă civilizatorie, în mîndria lui de a fi un constructor exemplar al celei mai înaintate dintre orînduiri — iată tot atîtea linii de înaltă tensiune ale spiritualităţii ce trebuie să străbată, tot mai evident, în viitorii ani ai noii etape, şi pe artiştii cuvântului, pe toţi cei cărora le revine a îmbogăţi cu aceşti noi indici calitativi zestrea literaturii noastre. O asemenea dinamică a impulsului creator impune criticii literare noi dimensiuni ale propriului cîmp de eficienţă, noi indici axiologici ai universului de criterii specifice, o încordare în voinţa de ouprindere, Ia asemenea exigenţe, a universului literar, un mereu îmbogăţit fascicul de elemente prin care să se dinamizeze ansamblul vieţii literare ca un factor de autentic stimulatoare incidenţă valorică. Aşadar, în vastul periplu al accelerării propăşirii noastre generale pe care Conferinţa Naţională a partidului 1-a trasat în liniile precise ale unui viitor gîndit într-o viziune ştiinţifică, autentic revoluţionară, dinamica vieţii noastre spirituale trebuie să-şi adauge contribuţia unei literaturi cu simţul unei profunde necesităţi în aura istoriei ce vine. Şi numai astfel critica, prin slujitorii ei, devotaţi cu deplină competenţă dar şi cu entuziastă dăruire, va putea consemna şi ea cele mai( obşteşti recunoscuite succese. In acest spirit se cuvine deci, a înţelege ceea ce — sub incidenţa unui titlu, de acum peste jumătate de veac, al Iui Ibrăileanu — am numit cultura literaturii: implicînd o puternică dinamică a identificării dialectice a criticii cu creaţia artistică propriu-zisă, creaţie cu un mesaj profund ancorat în noua realitate şi, ca atare, profund încărcat de elanul perspectivei în viitor. Din dezbaterile colocviului a reieşit, de altfel, conştiinţa unei cres-cînde responsabilităţi a criticii noastre, atît prin promovarea unei mai fecunde exigenţe valorice în viaţa literară cît, imiai ales, în propulsarea cu un mai vădit spor de receptare în rîndurile maselor largi a acelor valenţe umane depăşind, pe fiecare zi tot mai mult, gradul de impact modelator al conştiinţelor. Aceasta datorită expansiunii continui a mijloacelor de comunicare, implicînd presa scrisă, ziarele şi revistele, radio-ul şi, mai ales, televiziunea. Noul umanism, ai cărui mesageri încă şi tot mai activi trebuie să devină scriitorii !(şi în această nobilă noţiune integrînd organic şi pe critici) prin operele, prin activitatea lor publicistică, prin contactul direct ou masele largi •— acest umanism autentic revoluţionar presupune prin el însuşi o sferă tot mai largă, tot mai sensibilă, de receptori. E necesară, deci, într-o asemenea finalitate, o veritabilă reconsiderare a activităţii criticilor, în primul rînd, căci ei COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICĂ ŞI ISTORIE LITERARĂ 123 criticii — în multiple-modalităţi sînt şi trebuie să fie factorii cei mai inventivi şi mai eficienţi în această pe cît de vastă, pe atît de nobilă sarcină profund socială. Tot în aria culturii literaturii ored că trebuie să intre şi preocuparea Uniunii Scriitorilor pentru ca premiile, menite a proiecta în opinia publică cele mai autentic valabile merite scriitoriceşti, să fie astfel determinate, printr-om consens cît mai plauzibil întrunind cei mai valabili indici de exigenţă, şi astfel conferite, încît să capete într-o măsură infinit mai mare decît pînă acum acea reverberaţie de act social, de eveniment cultural pe care tocmai o literatură ca a noastră o merită şi îi este profund necesară. îmi amintesc cît de larg era ecoul atunci cînd se acorda de către cele mai înalte foruri „Premiul Naţional de Literatură". consacrînd opera de o viaţă a unui scriitor, după cum cred că, sub egida unor reviste de prestigiu, s-ar putea, de asemenea, acorda, anual, un premiu pentru o anume operă, o anume carte, unui scriitor. Aceasta ar completa în mod fericit ceea ce s-a instituit ca o tradiţie : premiile Uniunii Scriitorilor şi ale Asociaţiilor ei, ca, desigur, şi cele ale Academiei Române, numai că ar trebui căutate acele modalităţi ca, în virtutea celei mai vii exigenţe, asemenea conferiri de distincţii să nu se facă abia peste un an, oi chiar Ia sfîrşitul anului de creaţie respectivă (mă gîndesc, între altele, la modalitatea şi ecoul pe care, ca atare, îl înregistrează în Franţa premiile „Goncourt", „Renaudot", „Medieis", „Femina" etc). Totodată — şi aceasta priveşte revistele roastre — cred că în jurul unor asemenea premii, acordate într-o asemenea dimensiune de exigenţă şi de concretizare, s-ar cuveni a se scrie infinit mai mult deoît practica noastră o arată, la -acest impact ou opinia publică avînd a contribui într-un mod într-adevăr ingenios şi eficient radio-ul şi televiziunea. Exigenţa valorică — principală îndatorire a criticii — ar trebui, în această perspectivă, să se manifeste cu atît mai intens, tocmai oa tot atîtea prilejuri de a se pune ea însăşi într-un context de continuă acţiune în afirmarea şi dezvoltarea culturii noastre. Se înţelege că în ansamblul obştii scriitoriceşti, tot spre critici se îndreaptă, mai întîi şi mai intens, privirile în domeniul, nu mai puţin complex, al promovării literaturii noastre şi peste hotare. Problema este, desigur, de anvergură şi necesită eforturi conjugate cu ceea ce numim — şi sînt numeroşi — „factori de resort". Dar e limpede, şi unele glasuri s-hu pronunţat aici tocmai în acest sens, că trăim, mai mult ca niciodată, o perioadă în oare prestigiul — cu atîta temeinicie stabilit, cu atîta strălucire promovat de politica internaţională a partidului şi statului nostru avînd în frunte pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu —, acest prestigiu este prin el însuşi un puternic generator de posibilităţi, de condiţii tot mai propice cunoaşterii culturii, în speţă a literaturii noastre pe tot mai multe meridiane ale lumii. Ne gîndim, în această privinţă, la constituirea unui tot mai cuprinzător corp de traducători şi la activizarea lui în sersul tălmăciţii literaturii noastre nu numai clasice ci şi contemporane. Aceasta în cadrul unei reconsiderări aprofundate şi îndrăzneţe a întregii noastre infrastructuri a ceea ce constituie — astăzi evident sub necesităţi — capacitatea practică a unui veritabil promovator al culturii literaturii române dincolo de fruntariile ţării. De la critici, deci, să se facă simţită mai intens acea „sfîntă nemulţumire" şi în această direcţie, rupînd 124 VIAŢA ROMÂNEASCA cu o anume inerţie (care nu e alta decît doar a unor, inerente, eşecuri sau a unor iniţiative de minime dimensiuni) şi, rotind globul infinit mai imaginativ decît pînă acum, în ritm susţinut cu însăşi politica externă, care e la scara -mondială, a ţării, să ajungem la găsirea a noi şi noi puncte de impact cu cultura universală. Atît în sfera tradiţionalei culturi europene şi a prelungirii ei transoceanice, dar cu precădere în ceea v ce s^a constituit, în tot mai vasta ei diversitate, ca „lume a treia". Unde nu numai produsele industriei noastre, nu numai relaţiile noastre economice, tehnice şi ştiinţifice, în directă interferenţă cu cele direct politice, ci şi roadele spiritualităţii noastre, în primul rînd ale literaturii, ar oferi, desigur, o inedită, dar tot pe atît de largă manifestare de real interes. Şi tocmai literatura contemporană actuală, ca reflex al mesajului de progres civilizator, al potenţialului de experienţă în construcţia revoluţionară, ar constitui argumentele noastre cele mai valabile, deci şi cele mai penetrante. O acţiune a criticii noastre peste hotare este, desigur, şi aceea a faptului că în cadrul Asociaţiei Internaţionale a Criticilor Literari, prezenţa română s-a afirmat în congresele şi colocviile despre care, de altfel, s-a scris fie, mai pe larg, în „România literară", fie în cele două principale reviste ale noastre de critică cu o crescîndă capacitate de audienţă în viaţa culturală internaţională — e vorba de „Cahiers roumains d'etudes litteraires" şi „Synthesis". Fapt este că actualul „centru român" în A.I.C.L. ar putea face mai mult, în sensul că printr-o participare mai largă a membrilor săi la reuniunile respective s-ar multiplica în plus contactele cu exponenţi ai criticii din diferite părţi ale lumii şi, mai ales, dacă vom izbuti să organizăm la noi acasă (precum, . între altele, au reuşit centrele din Polonia, URSS, Ungaria — în aprilie acest an, un congres va fi în Bulgaria) un colocviu — îl sperăm pentru 1979 (după cel din R.D.G.) — cu o tematică interesînd deaproape programul nostru de cunoaştere şi expansiune a literaturii române în lume şi cu invitaţi competenţi şi eficienţi din diferite ţări ai căror critici sînt membri ai acestei Asociaţii. Trebuie spus că buletinele anuale ale A.I.C.L. au prezentat mulţumitor principalele cărţi ale noastre, precum, de la un timp, şi informaţii privind viaţa noastră literară, acordînd un spaţiu corespunzător şi intervenţiilor noastre la colocviile ce au avut loc (sau pentru 1980). Tot în cadrul activităţii „centrului român" de critică merită, cred, a fi menţionată şi strădania ca în „Biblioteca de Aur" a principalelor opere literare de dimensiune universală, opere ce ar urma, prin sprijinul UNESCO, să fie tipărite de diferite edituri prestigioase (în frunte cu Gallimard), în această colecţie să fi fost consimţite următoarele volume : 1. Eminescu : Poezii şi Nuvele ; 2. I. L. Caragiale : „Momente" ; ' 3. I. Creangă : „Amintiri din copilărie" ; 4. M. Sadoveanu : „Zodia cancerului" ; 5. L. Rebreanu : „Ion" şi „Pădurea spânzuraţilor" ; 6. Mateiu I. Caragiale : „Craii de Curtea Veche" ; 7. T. Arghezi şi G. Bacovia 8. Ion Barbu şi L. Blaga (în selecţie antologică). COLOCVIUL NAŢIONAL- va . --. - ■ Dar în sfera culturii literaturii şi, ca atare, a rolului primordial şr aplicat al criticii noastre, sînt încă multe posibilităţi, unele, încă nu îndeajuns elaborate, altele putîndu-se ivi prin însăşi „explozia" abordării inedite, inovatoare a problemelor într-un climat de colectivă şi îndrăzneaţă dezbatere. Adică aşa precum, ca un binevenit reviriment în activitatea generală a Uniunii Scriitorilor, în viaţa culturii noastre 1-a constituit — încă modest dar semnfioativ început — acest colocviu naţional de critică şi istorie literară. LAURENŢIU ULICI Stimaţi colegi, îngăduiţi-mi să vă reţin atenţia cu două chestiuni oarecum complementare. Alocuţiunile de ieri, mai cu seamă cele revenite pe pămînt — cum spunea profesorul Zaciu — au scos în evidenţă o seamă de întîmplări, de nepotriviri, de neînţelegeri, toate cu caracter deteriorant pentru raportul dintre critică şi literatură, aceasta din urmă încercînd — prin reprezentanţi, fireşte — să o conteste pe cea dintîi. Pe de altă parte, aproape toţi vorbitorii de ieri au remarcat, pe drept cuvînt, faptul că în ultimii ani critica noastră a produs repetate dovezi de maturitate şi metodologică şi axiologică — repetate şi, îndrăznesc să spun, suficiente — pentru a conveni, fără timidităţi de protocol, că trăim un moment bun al criticii. Cum vedeţi, puse în acelaşi raport — şi anume între critică şi literatură — cele două categorii de observaţii se anulează reciproc. Semn că raportul însuşi este, logic vorbind, fals. Plăcîndu-mi însă logica, va trebui să spun că, dacă se poate vorbi — cum menţiona Al. Paleologu — de o tendinţă de culpabilizare a criticii, atunci ea nu vine dinspre literatură. Sigur, e comod şi chiar convenabil un război al criticii cu literatura — a spus-o Bismark, un bun cunoscător al literaturii latine din dicţionarele de maxime. Dar îmi place să cred că nimeni dintre cei care iubesc cu adevărat literatura română nu va îngădui o atare ipoteză, fie şi pentru simplul motiv — simplu, dar parcă n-a prea fost evocat aici — că, parte a literaturii, critica o şi transcende, fiind o componentă fundamentală a culturii însăşi, cel puţin a tipului modern de cultură ; de la romantism încoace critica e şi conştiinţă a culturii, nu numai conştiinţa literaturii. Nu e nevoie să evoc la rîndu-mi tradiţia criticii româneşti spre a dovedi funcţiunea ei supraliterară, rolul ei de paznic de far în economia unei culturi. Lucrul bine ştiut, dar cu atît mai mult nu trebuie să-1 uităm sau să ne facem că-1 uităm astăzi. S-a spus că o critică mare presupune o literatură mare. E adevărat, dar tot aşa de adevărat este şi că o critică mare e un semn, dacă nu chiar o garanţie, de cultură mare. In numele acestui adevăr elementar, orice tentativă de a produce o stare de război între critică şi literatură denotă lipsă de patriotism. Sigur, întotdeauna vor fi scriitori nemulţumiţi de critică sau critici nemulţumiţi de literatură, dar de aici pînă la a pune sub semnul întrebării sensul criticii, cum o făcea nu de mult un prozator apreciat, e cale lungă şi mai ales înseamnă să fii orb, lucru cu atît mai penibil pentru un intelectual, cu cît această orbire e cu bună 120 VIAŢA ROMÂNEASCA ştiinţă. în rest, toate doleanţele exprimate de la această tribună de-a lungul colocviului nostru sînt nu extravagante, ci lucruri de bun simţ care reclamă nu un privilegiu, ci un drept necesar. Da, avem nevoie de o revistă de critică, dar care să fie o revistă de critică de la prima la ultima pagină. Avem nevoie de autonomie morală şi — de ce nu ? — materială, şi sînt necesare polemicile — sigur, de idei — dar şi invitarea la linişte a unor prea gălăgioase persoane angajate, cum iarăşi spunea profesorul Zaciu, cu săptămâna la obositoare repetiţii ale ariei calomniei şi aşa mai departe. Aceasta ar fi o chestiune. S^a vorbit puţin aici şi doar în trecere spre alte probleme, despre critica tînără. Consider că lucru cu adevărat vital pentru buna evoluţie a tinerilor critici este, dincolo de calităţile lor personale, climatul moral şi spiritual care îi întîmpină la intrarea în literatură. Puterea exemplului este mai eficientă şi mai seducătoare decît ne închipuim. Daţi-i unui tînăr prilejul să constate că va folosi talentul, informaţia, simţul critic într-un scop înalt, şi cu siguranţă îşi va propune la rîndu-i un scop înalt. Daţi-i însă prilejul să constate că reuşiţi să vă afirmaţi prin discrete compromisuri — oricît de subtile — şi vă va întrece. Din fericire — şi o spun în deplină cunoştinţă de cauză —■ critica tînără românească e curată şi mai mult decît promiţătoare, e certă. Dacă m-aş referi numai la criticii şi istoricii literari care au debutat în acest an şi ar fi suficient de grăitor, fiindcă nume despre care astăzi mulţi aproape că nu au auzit — e vorba de Magdalena Popesou, Ion Vartic, Andrei Brezianu, Al. Ştefănesou, A. I. Brumaru, Ileana Verzea, Clio Mănescu —■ vor fi, nu mă îndoiesc, criticii pe care îi aştepta Aurel Martin, cînd vorbea ieri de necesitatea marilor lucrări de sinteze critice. Să nu uităm însă nici acum logica. Faptul că apar tot mai mulţi tineri critici promiţători e o consecinţă logică a valorii generale a criticii contemporane. Aceasta a fost a doua chestiune. La urma urmelor, marea şansă a criticii noastre literare — eu o spun fără să ezit : a literaturii noastre de astăzi •—■ este reaşezarea lor, sper cît mai durabilă, în orizontul culturii româneşti. EUGEN SIMION Stimaţi tovarăşi, Părerea mea este că la colocviul nostru s-a dramatizat relaţia dintre scriitor şi critic. Nu există o prăpastie atît de mare, cum s-a spus, în literatura contemporană între criticii şi scriitorii ei. Există, adevărat, animozităţi între anumiţi scriitori şi anumiţi critici, există un număr redus de —- hai să le zicem critici — oare îşi pun condeiul în a sluji interesele şi vanităţile unor scriitori, dar trebuie spus limpede că cei mai mulţi critici români, aceia oare cred în profesiunea lor, apără cu demnitate condiţia lor, apărînd, în acelaşi timp, literatura bună. Asupra acestui fapt trebuie să cădem de acord, pentru că, de altfel, tot vărsînd lacrimi pe umărul criticii, lăsăm impresia că ne-am adunat aici într-un colocviu al suferinţei. Vreau să amintesc colegilor mei, prezenţi în sală, că niciodată critica literară nna trăit într-un paradis. Nu există o ţară ideală a spiritului în care criticii să judece, iar scriitorii să COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICĂ ŞI ISluaj.^ _______ accepte cu bucurie şi stimă ceea ce criticii spun. Corespondenţa, jurnalele criticilor mai vechi lasă, dimpotrivă, altă impresie. Viaţa criticului Maiorescu n-a fost, ştiţi bine, o idilă. Memoriile şi corespondenţa lui Lovinescu, recentele scrisori ale lui G. Călinescu arată în ce infern au trăit, cei mai importanţi critici români. Totuşi ei n-au abdicat de la datoria lor, deşi unii dintre ei, ştiţi bine, iarăşi, au făcut acest lucru cu preţul carierei şi liniştii lor sociale. In calendarul literelor române există c'îţiva sfinţi recrutaţi din rîndurile criticilor literari, orice s-ar zice despre ei. Pentru că s-a vorbit, aici, pe larg şi ou exemple concludente despre presiunile care se fac din partea unor scriitori asupra criticii, n-ar fi drept să nu vedem şi neregulile din interiorul disciplinei noastre. Nu toate lucrurile sînt minunate, ireproşabile la meridianul moral al criticii noastre. înainte de a da cîteva exemple în această direcţie, aş dori să. spun ceva despre spiritul critic, mai important, după mine, decît critica. Spiritul critic nu este numai opera criticilor literari, este opera unei. culturi, este opera poeţilor şi a criticilor. O operă porneşte de la ceva, ea cuprinde în sine un spirit critic, şi aşa cum spunea Malraux, orice operă iese în fapt, dintr-un univers imaginar în care este instaurat deja spiritul critic. Aş spune că nu este important ca într-o cultură să existe numai critici buni, cum nu este foarte important să existe numai scriitori buni. Trebuie să existe şi critici şi poeţi, pentru că împreună fac, ceea ce poate este mai important decît un număr de cărţi bune, fac să se instaureze spiritul critic, spiritul critic însemnînd conştiinţa de sine a literaturii, conştiinţa estetică, ierarhia valorilor. în afara acestor principii, cultura este o adiţiune de opere, o însuşire de nume moarte. De aceea pentru naşterea criticii moderne este tot atît de important Sainte-Beuve, cum este important Baudelaire — cei doi mari gînditori care au fundamentat critica modernă, chiar dacă — aşa cum se ştie —, la 1865, în cunoscutul studiu despre poezie, publicat în ,,Le Monitor", Sainte-Beuve lăuda pe obscurii Je&n-Pierre Vayrat şi Evariste Boulay-Paty şi trecea sub tăcere numele celui mai mare poet al epocii oare era Baudelaire. Am vrut să fac aceste precizări iritat, într-o oarecare măsură, repet, de prea desele referinţe la prăpastia care s-a ivit între criticii români şi scriitorii români. Dimpotrivă, mă simt solidar cu scriitorii din generaţia mea, mă simt foarte solidar cu scriitorii buni din celelalte generaţii şi — dacă îmi permiteţi o confesiune — cred că afirmarea rnea oa critic poate nu s-ar înţelege şi nu ar fi fost posibilă dacă nu ar fi existat, nişte scriitori pe care am mizat şi care au mizat şi ei pe mine. Acest lucru s-a întîmplat de totdeauna şi este o legendă că marii scriitori se dezinteresează de ceea ce se spune despre opera lor. S-a zis că Sado-vetanu nu lua în seamă neghiobiile criticii din epoca lui, că ochii lui se ridicau mereu spre Ceahlău, furnicile de la picioarele-i uriaşe nu intrau în atenţia sa. Cine citeşte însă articolele şi scrisorile „zimbrului literelor române", vede însă că nu este aşa, marele scriitor este scandalizat cînd un oarecine interpretează rău o carte de-a sa, şi nu-i este deloc indiferent ce spun domnii Ibrăileanu, Nicolae Iorga sau ereticul de la Bucureşti — Eugen Lovinescu •—, despre literatura lui. 128 VIAŢA ROMANEASCĂ Daţi-mi voie să trec la al doilea punct pe care mi l-am însemnat. Dacă spiritul critic este opera tuturor celor care scriu şi meditează la ceea ce scriu, dacă spiritul critic se constituie prin contribuţia tuturor generaţiilor şi este fermentul unei culturi, exersarea organizată, sistematică a spiritului critic cade în seama criticii literare. Trecînd peste alte aspecte, să spunem că democraţia unei literaturi se judecă după posibilitatea de manifestare a spiritului critic. Care gînditor marxist a spus că libertatea ta începe cu libertatea de exprimare a adversarului tău ? Insă ca să existe această libertate trebuie să existe forme organizate de exprimare. Mai simplu spus, criticul să-şi poată spune în deplină independenţă de spirit opinia şi să aibă unde- să exprime această opinie. S-a vorbit aici despre revistele literare, unde, cum este şi firesc, se concentrează activitatea criticilor. Ce s-a spus mi se pare just, nu vreau să repet. Mai trebuie adăugat că revistele noastre depun în genere eforturi pentru a susţine literatura de actualitate şi că în jurul lor s-au format cîteva echipe de critici care întîmpină satisfăcător cartea de poezie sau proză, r-ă există o critică interesată de progresul literaturii, doritoare să se afirme o dată cu afirmarea literaturii pe care o promovează. Totuşi îmi îngădui să spun că revistele literare. fac încă prea puţin pentru literatură şi foarte puţin pentru critica literară. Am să dau un singur aspect, nu vreau să mă transform în călăul publicaţiilor literare — departe de mine acest gînd —, totuşi cîteva lucruri trebuie spuse. Nu este încurajată, de pildă, una din formele elementare de existenţă a criticii, şi anume, dezbaterea, schimbul de opinii despre creaţia literară. Vorbesc mai mult despre reviste şi mai puţin despre critica literară, pentru că un critic poate greşi, se poate înşela, o revistă este însă o instituţie şi publicul intră în contact în primul rînd cu această instituţie. Malraux spunea într-unui din eseurile publicate puţin înainte de moartea lui, că epoca noastră este epoca dialogului, că spiritul secolului XX este spiritul colocvial. Din acest punct de vedere unele reviste de la noi trăiesc încă în secolul al XlX-lea, deşi ne apropiem rapid de sfîrşitul secolului XX. Ce dezbateri importante au fost duse, ce discuţii cu adevărat interesante au fost adăpostite de revistele noastre literare în ultima vreme ? A fost citată aici discuţia despre protocronism şi sincronism, model — după unii — de lărgime de vederi şi de adîncime de meditaţii. Daţi-mi voie să vă spun cu toată sinceritatea că nu cred acest lucru. Stimez foarte mult pe cei care au deschis această controversă şi vreau să mă adresez în chip special profesorului Edgar Papu pe care îl apreciez foarte mult, însă tocmai pentru că îl stimez, să-mi permită să spun că problema pe care a ridicat-o este falsă. Ea se naşte dintr-un complex şi exprimă un orgoliu. Orgoliul lui Stanică Raţiu : — „Să fim, ceara mă-sii, protocronici. M-am săturat să fiu sincronic, să alerg în urma Europei." Cer iertare pentru această parafrază, dar ea mi-a trecut prin cap citind şi auzind vorbindu-se despre conştiinţa noastră retardatară (partea noastră rea, diavolească) şi conştiinţa noastră inventivă, anticipatoare, protocronică (adică partea noastră bună, îngerească). COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICA ŞI ISTORIE LITERARA 129 Lovinescu a mai fost odată tnas de urechi şi arătat cu degetul ca duşman al culturii române pentru că a voit ca literatura română să se pună în acord, întîi, cu evoluţia socială şi spirituală a societăţii româneşti, în al doilea rînd cu evoluţia artistică europeană. I s-a opus lui Lovinescu, şi de data aceasta, Ibrăileanu, ca susţinător al specificităţii. Cei care au făcut acest lucru au uitat însă un lucru important, îmi permit să-1 reamintesc. Iată ce scrie într-un loc Ibrăileanu : „Românii, oare nu au creat aproape nimic, au împrumutat aproape totul". Evident, Ibrăileanu nu are dreptate, spiritul românesc a produs si va produce în continuare idei şi opere originale, vocaţia Iui este spre deschidere, natura lui este receptivă. Insă mai poate fi citat Ibrăileanu în sprijinul protocronismului nostru ? De meditat la această problemă. Maiorescu, legislatorul criticii române, a intuit această (să-i zicem} maladie a preeminenţei şi undeva ironizează pe V. A. Urechia, dacă nu mă înşel, care descoperea valori anticipatoare în nu ştiu ce suspin al cronicarului moldovean. Situaţia, am impresia, se repetă. In fond, ce importanţă are dacă o operă este sincronică sau protocronică ? Importantă este valoarea, adîncimea meditaţiei, noutatea limbajului său. Ce importanţă, vă întreb, are faptul că Bacovia a fost sau nu influenţat de poeţii post-baudelaire-ieni ?, şi a fost negreşit, cînd ştim că hotărîtoare în poezie nu sînt ideile — care circulă — hotărîtoare sînt viziunea care se asociază lor şi limbajul care le modifică, iar pe acestea nu le poate împrumuta nimeni de la nimeni. Răspunsul la dilema : protocronism sau sincronism ? —• falsă dilemă — l-na dat acum o sută de ani tot Maiorescu zicînd : „să fim naţionali cu faţa spre universalitate". Nu mai am nimic de adăugat la această recomandare. Dar mi-aş permite să mai revin la problema presiunilor exercitate de scriitorii cu vanitatea pururi inflamată asupra criticilor. Sînt însă destui condeieri, ziceam, care arată zel în a susţine aceste orgolii fanatice. Sa nu vedem oare ce întrecere există printre cei care se îmbulzesc în a lăuda pe cine trebuie ? cînd acel „cine trebuie" deţine o funcţie bună ? Pot eu oare uita că un distins cărturar a comparat pe un eseist contemporan, de altfel talentat, nu contest —, 1-a comparat, zic, cu Montaigne, cu Emerson, cu Camus, iar dintre români abia a acceptat prezenţa lui Ralea şi Zarifopol în preajma noului eseist ? Putem oare să ignorăm că în sprijinul cărturarului citat a sărit un doctor docent care a completat şirul numelor ilustre cu Erasmus ? Şi la urmă, în mare forţă, a venit un cărturar mai tînăr, care a adăugat la această constelaţie tutelară pe Marc Aureliu ? ! Sînt sigur că eseistul respectiv s-a mirat cel dintîi şi a dispreţuit acest comparatiam, să-i spunem, lejer. Curios însă este că tot aceiaşi serioşi oameni de cultură care stau cu citatul din Erasmus pe buze vin în presă şi dau sfaturi criticii, vorbesc de nouă ori pînă la nouăzeci şi nouă de obiectivitate şi de onestitate şi trag clopotele mari pentru a ne aminti de exigenţă şi atitudine ideologică fermă. Ei uită, mi se pare, că ideologia este şi o morală, cel puţin în'critică. Dar cum aş putea uita oare pe acei mici eterni Caţavenei ai publicisticii noastre care s-^au specializat în a scrie una şi a face alta ? 9-c. 52 130 VIAŢA ROMÂNEASCA Un exemplu recent îmi vine în minte. Am citit într-o revistă bucureşteană un articol de fond •—■ semnat de un tînăr publicist —. despre exigenţa criticii literare, în care, printre altele era vorba şi de criticii lăudători de profesie. Chiar aşa : lăudători de profesie. Mirarea mea a fost mare cînd am văzut cine semnează acest articol cu un -ton atît de radical. Autorul, după părerea mea, se specializase — şi încă de mult — în articole encomiastice despre scriitori bine plasaţi şi, culmea, este două zile sau cinici zile {nu mai ştiu exact cîte), cine credeţi că „arde", cum se zice în jargonul boemei literare, un articol în altă revistă bucureşteană despre bine situatul funcţionar al unei instituţii centrale de cultură ? Cine altul dacă nu chiar autorul iacobin dinainte ! De meditat şi la acest caz. AL. OPREA Stimaţi tovarăşi, Presat de timp, renunţ să mai citesc cuvîntul meu redactat, imă voi mulţumi să exprim oral cîteva impresii, consolîndu-mă ou gîndul că poate aşa ceva rimează chiar mai bine cu ideea de colocviu. în legătură cu discuţiile, nu am timp să aduc toate elogiile cuvenite, aş vrea să spun ceea ce nu mi-a plăcut, în speţă, un anumit ton de văicăreală, unii colegi întrecîndu-se în a se lamenta : „Iată ce spun despre noi scriitorii" ! „Iată ce ne fac scriitorii !" M-am întrebat chiar, dacă Uniunea Scriitorilor ar da o asemenea decizie : „toţi membri Uniunii Scriitorilor sînt obligaţi să-i iubească pe critici !", atunci scriitorii, într-adevăr, s-ar îmbulzi şi ne-ar înăbuşi ou admiraţia şi stima lor ? De totdeauna, în literatură — şi în cea a noastră şi în altele, de pe alte meridiane —- au existat scriitori de o anumită umoare, şi faptul în sine nu a discreditat, nu a ucis şi nici măcar nu a clintit ceva din prestigiul oficiului critic, atunci cînd acest prestigiu a existat. Sînt însă de părere că, oricît de mult nu ne-ar plăcea — şi e firesc — ceea oe spun scriitorii despre critici, trebuie să-i ascultăm cu calm ştiinţific, cel puţin aşa cum le cerem şi lor să ne asculte pe noi cînd le facem obiecţii. Sînt şi ei nişte bieţi cititori ai noştri! Ajungînd la acest .aspect al hipertrofierii nemulţumirilor personale, în alocuţiunea mea scrisă, aminteam metafora lui Karl Marx care, observînd că nimănui nu-i face plăcere să fie călcat pe bătături, atrăgea atenţia că nu e bine, totuşi, să transformi bătăturile într-o optică asupra vieţii. 1 Aşa cum spunea aici şi Paul Anghel, exagerarea opoziţiei dintre scriitori şi critici nu este ide bun augur, căci, într-adevăr, ne poate împinge către un narcisism păgubitor, împiedicîndu-ne să ne apieciem activitatea cu lucichtatea de rigoare. Poate cineva să afirme că în exerciţiul criticii totul merge perfect, că nu sînt motive reale .care alimentează numitul complex al „culpabilităţii" ? Fireşte, problemele îmbracă aspecte dintre cele mai complexe şi, mai ales, complicate. NedSspunînd de timpul necesar unei demonstraţii, îmi voi exprima opinia în chip succint şi într-o formă puţin paradoxală. Este incontestabil că avem mulţi critici, şi buni, am putea susţine chiar COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICĂ ŞI ISTORIE LITERARĂ 131 fără falsă modestie că poate nu a existat o perioadă din istoria criticii româneşti care să se răsfeţe ca un număr atît de mare de discipoli ai lui Aristarc. Dar avînd critici mulţi şi buni, avem într-o insuficientă măsură o critică bună. Eu nu dau termenului dte critică simpla accepţie de aglomerare mecanică a unor individualităţi, oricît ar fi de valoroase, ci mă refer la acea întîlnire pe anumite poziţii, la — dacă vreţi — sentimentul de front dte luptă în promovarea valorilor literaturii române. Or, să fim sinceri şi să recunoaştem că adesea asemenea preocupări generale, majore, devin obiectul nu al unor studii aprofundate, ci al unor anticoie de serviciu pe care nu le citeşte nimeni. De aceea mă şi gîndeam să propun conducerii Uniunii Scriitorilor ca, eventual, revistele noastre literare să înceapă de la pagina a doua. (De ce ? Ca să nu mai beneficieze de alibiul paginii întîi cu articolele de fond, scrise atît de just dar anost, încît sînt sigur că nu le recitesc nici măcar autorii lor. Poate că exagerez dar nu pot să mu-mi arăt nemulţumirea cînd văd cum probleme de care depinde, în fond1, însăşi onoarea breslei noastre, nu capătă ponderea cuvenită, sau, mai bine zis, nu imprimă un ritm constant şi profund activităţii critice. In textul redactat al intervenţiei mele, mă refeream mai pe larg la discuţia despre protooronism, apreciindu-o pentru faptul că ne obligă să ne gîndim la chestiuni însemnate, legate, în ultimă instanţă, die destinul istoric al literaturii române. Din punct ide vedere metodologic, apreciam că discuţia ne ajută să mişcăm puţin schemele didacticiste în viziunea cărora istoria apare ea ceva încremenit şi amorf iar nu ca un spaţiu viu în care se încrucişează, dialectic, direcţii felurite şi aspecte imprevizibile, unele cu caracter anticipativ. Totodată îmi exprimam şi unele rezerve, în special atunci cînd din instrument de lucru teoria ca atare tinde să devină scop în sine, ajungîndu-se la efedtele inverse celor scontate. în definitiv, aspectele protocronice, sincronice sau postcronice în sine nu spun nimic, ci numai prin coroborare cu studii de adîncime care să ne ajute să înţelegem itinerarul adevărat al istoriei creaţiei româneşti. Şi pentru că diferiţi colegi s-au înltrecut în a ne oferi citate din diferiţi autori, dădeam şi eu unul, din Joseph Conrad, care spunea că vînător nu este cel ce are o puşcă sau ştie să tragă cu ea ci acela care trăgînd cu puşca nimereşte vînatul. Este cazul cu discuţia amintită şi cu altele din presa noastră. Rămîne un fapt cert că, numai depunînd eforturi pentru dobîndirea unei depline maturităţi de gîndire şi de faptă, demersul critic poate beneficia de o audienţă mai largă, nu doar în rîndul scriitorilor — grozavă ambiţie şi asta ! — ci mult mai departe, în rîndul maselor de iubitori ai culturii şi ai frumosului din ţara noastră. In continuare, doresc să abordez cîteva probleme de istorie literară, domeniu care mi-a devenit mai familiar în ultimii ani. De la această tribună cîţiva colegi — şi am în vedere, în primul rînd, cuvîntul tovarăşului profesor Dima — au atrais atenţia asupra unor lacune pe cît de reale, pe atît de grave în sectorul reeditării. Unii editori obişnuiesc să dea acestei probleme o accepţie pur administrativă : ei bine, spun ei, iată cîteva titluri care aşteaptă retipărirea. Nu, nu e vorba1 de asta, ci de faptul, mai important, oă valori ale spiritualităţii româneşti nu pot 132 VIAŢA ROMANEASCA rodi, nafiind incluse în circuitul viu al -culturii contemporane, ceea ce poate avea urmări nedorite nu numai în ceea ce priveşte climatul vieţii ştiinţifice ci şi în configurarea profilului spiritual al generaţiilor actuale. Mă pregătisem şi eu ca, în intervenţia mea, să aduc o listă de autori şi de opere. Mă limitez la a spune că, 'practic, la ora actuală nu avem încheiată nici o ediţie completă a operelor marilor noştri scriitori. Unele sînt începute, este adevărat, dar, vai, într-o anumită perioadă şi ele ar trebui să fie resorise, altele, pentru a putea să fie terminate, vor avea nevoie de mai multe decenii. Voi apela la .un singur exemplu. Cercetătorii de la Muzeul Literaturii s-au angajat în opera, se ştie cît de importantă, de reluare a ediţiei Eminescu, întreruptă prin moartea regretatului Per-pessicius. Va apărea în curînd volumul şapte. După opinia noastră, ar fi posibil ca ediţia să se încheie nu în anul 2 000, cum preconiza Per-pessicius, întemeietorul ediţiei monumentale, ci în 1989, la o sută de ani de la moartea poetului naţional. Ar mai irămîne aproximativ 12 ani, dar se înţelege că ţelul nu poate fi atins decît printr-o bună organizare a eforturilor şi printr-o amplă conlucrare cu alţi specialişti, cărora, de la această tribună, le solicităm ajutorul generos. Cu aceasta trec la alt aspedt : la care ediţii ne referim ? Bineînţeles, la cele integrale. Să recunoaştem însă ou francheţe : în momentul de faţă nu prea putem să folosim multe dintre ediţiile care se publică, mai întîi pentru că lipsesc unele texte, iar altele, textele reproduse fiind, au o configuraţie ciudată : cînd ţi-e lumea mai dragă te poticneşti de nişte semne magice, numite croşete. Ne aflăm în faţa unei adevărate epidemii nu de ediţii critice ci de ediţii... croşetate. Tovarăşi, să ne înţelegem :unele opere, fiind scrise în urmă cu decenii sau secole, pot conţine şi afirmaţii care să nu concorde întrutotul cu viziunea cititorului de azi. Dar 'tocmai aici se verifică pregătirea marxistă a istoricului literar care trebuie să fie în stare, în prefaţă sau în note, să slitueze respectivele teze în determinările lor istorice, să le explice ştiinţific, promovînd punctul de vedere al contemporaneităţii. După trei decenii de regim revoluţionar se cade să avem atîta încredere în puterea de discernământ a publicului de astăzi, şi, în ultimă instanţă, în tăria concepţiei noastre despre lume şi viaţă. Mă opresc asupra unui singur exemplu care este, după părerea mea, săritor în ochi : Eminescu şi publicistiaa lui. Se dau citate pe toate drumurile, ba mai mult, apar şi nişte culegeri — dar ce fel de culegeri ? — care uneori aleg numai cîteva articole, alteori le expun fragmentar. Vreau să fiu foarte bine înţeles. Cred că moda mini sau midi este foarte interesantă în materie de vestimentaţie feminină, dar nu are nimic de a face cu spiritul unei ediţii ştiinţifice şi, în orice caz, astfel de ediţii prescurtate nu pot ţine locul unor ediţii integrale, de referinţă. Prezentat numai cu unele texte, Eminescu poate să apară sub un unghi simplificator. Gîndirea leminesciană — chiar dacă nu ferită de contradicţii sau erori •— pentru a putea fi înţeleasă, în toată complexiitatea genialităţii sale, se cere a fi cunoscută în totalitatea ei, şi asta, repet, fără a se escamota punctul de vedere al contemporaneităţii, dimpotrivă, acesta fiind inclus ca un element necesar al unei vii confruntări. Pentru a încheia, reamintim că titlurile de onoare şi le cîştigă criticul şi istoricul literar nu ocolind chestiunile dificile ci abordîndu-le COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICA ŞI ISTORIE LITERARA 133 băn'băteşte şi ou mijloacele ştiinţifice ale disciplinei, deoarece miza eforturilor sale reprezintă ceva mai mult decît orgoliul unuia sau altuia dintre critici şi chiar al tuturor scriitorilor, luaţi la un loc, vizînd, în ultimă instanţă, destinele culturii româneşti, de azi şi de mîine. GELU IONESCU Stimaţi confraţi, Am vrut să vă povestesc istoria unei cărţi pe care am scris-o acum cinci ani şi care nu a apărut încă. Nu o fac pentru că este o poveste cu niulte „aventuri", cu personaje, şi timpul foarte scurt pe care îl am. la dispoziţie m-ar face să o ratez. Nu o fac şi pentru motivul că am profunda speranţă că această carte va apare. De aceea vă voi reţine atenţia cu altă problemă, nu însă foarte idlepărtată de cea pe care nu v-o „povestesc". Am ascultat cu mult interes şi atenţie intervenţiile de ieri şi de astăzi. Nu cred, spre deosebire de mulţi dintre antevorbitorii mei, dar nu de toţi, că trebuia să discutăm aici mai ou seamă despre ce este critica, problemă deschisă fiecăruia dintre noi, {şi aşa şi trebuie să fie) ; sau despre existenţa unor raporturi dificile dintre scriitori şi critici (distincţia din păcate se mai face), raporturi implicate şi adeseori dominate de pătimaşe izbucniri — oare există şi au existat în toate literaturile, dintot-deauna. Diferenţa o constituie gradul de probitate şi de urbanitate a tonului adoptat şi cred că este bine, dar nu esenţial, că unii confraţi au luat o poziţie dezaprobatoare faţă de exagerări. Despre ce atunci cred că trebuia să discutăm mai mult decît am făcut-o ? Despre raporturile criticii cu autorităţile, ou instituţiile de care depinde publicarea opiniilor lor. Anume, de conducerea revistelor, a editurilor, a Consiliului culturii, foruri competente. Această competenţă mi se pare necesară, dar nu de nesupus oricărei discuţii şi oricărei confruntări. Voi da un singur exemplu, dar unul simbolic şi simptomatic. Cineva 1-a proclamat pe George Călinescu. l^a proclamat foarte bine „divinul critic". Toată lumea îl citează în orice context, au existat chiar voci mai mult sau mai puţin sincronice sau protocronice, care au afirmat că George Călinescu este cel mai mare critic al lumii, al tuturor timpurilor, al tuturor literaturilor. Nici nu mă gîndesc să infirm ideea că George Călinescu a fost un critic genial şi că el a marcat destinul literaturii române, ba dimpotrivă. Dar nu e atunci ciudat că Istoria literaturii nu se retipăreşte ? Nu e paradoxal că lui George Călinescu nu i se consacră o ediţie critică ? Că este singurul critic român a cărui reeditare ştiinţifică, exhaustivă nici nu a început ? Mai mult, nu poate fi atinsă această mare posteritate nici cu o floare ! Orice opinie divergentă, de discutare critică a acestei .opere apare ca „gratuită" sau nu apare deloc : defăimare ! Ce straniu, ce ciudat şi ce coincidenţă ! •— voi spune ca un personaj celebru. Dar oare literatura română de la 1940 încoace nu a evoluat, nu s-a schimbat ? Nu este necesară o altă privire, înţelegere, reevaluare a ei ? S-a oprit literatura, exegeza italiană la monumentala istorie a lui De Sanctis, şi cea franceză la Bedier-Hazard ? Există un singur mare critic al lumii oare nu e contestabil ? 134 VIAŢA ROMÂNEASCĂ Aşadar critica de astăzi trebuie să polemizeze cu spiritul şi litera călinesciană. Este chiar necesar, fundamental necesar s-o facem, tocmai pentru că există o altă orientare ideologică, o altă perioadă istorică, o altă, nouă generaţie de critici. Atitudinea aceasta faţă de George Călinescu, atitudine profund necritică, poate chiar anticritică, se răsfrânge asupra fiecăruia din noi în parte ; ea este o realitate semnificativă şi deprimantă. Or, eu cred că tocmai instituţiile ar fi trebuit să intervină pentru curmarea acestei situaţii. Ar fi fost, deci, de dorit ca în aceste două zile să fi discutat mult mai mult tocmai de raporturile acestea cu forurile, pe oare le dorim cât mai competente. O discuţie directă, egală, constructivă, din care neînţelegerile din trecutul mai îndepărtat sau de ieri să aibă o cît mai mică şansă de a sie repeta as'tăzi sau mîine. Căci mi se pare evident, nici un critic adevărat, din cei ce semnează astăzi nu-şi exercită profesiunea decît în ideea că există în şi pentru literatura română, indiferent dacă se ocupă direct sau indirect de ea, literatură română a cărei propăşire o dorim şi pentru care milităm. VASILE DRĂGUŢ Onorat prezidiu, onorată asistenţă, Mulţumesc pentru ocazia care se dă unui critic de artă de a lua cuvîntul la acest colocviu al criticilor şi istoricilor de literatură, dar am dorit să reţin atenţia dumneavoastră în intenţia de a vă propune o veghe comună asupra unor probleme de interes reciproc şi pe care, cred, mai ales în acest moment al sintetizărilor din cultura românească, nu le putem lăsa să treacă fără să operăm cu incisivitate asupra lor. Mă refer la faptul că foarte multe încercări de reevaluare a unor monumente de istoria literaturii sînt privite cu oarecare neîncredere, de către cei care se preocupă în exclusivitate de literatura contemporană, iar uneori aceste scotociri în trecut sînt suspectate de paseism. Or, de vreme ce fiecare dintre noi este ce este prin experienţele acumulate în timp şi prin zestrea proprie de amintiri, în aceeaşi măsură trecutul istoric este o dimensiune a prezentului şi a viitorului. Prin urmare, a uita trecutul culturii româneşti înseamnă în fapt a slăbi forţele culturii contemporane şi posibilităţile de a se proiecta în viitor. Nu vreau să insist asupra unor locuri comune în ceea ce priveşte vicisitudinile culturii noastre de-a lungul timpului, vicisitudini care se explică prin lungul cortegiu de împrejurări istorice nefavorabile, dar un lucru este cert : a considera oricare dintre domeniile culturii româneşti în mod izolat şi a face istoria lui de sine stătătoare, este — şi o subliniez —■ o greşeală. Nu putem da o bună imagine a istoriei literaturii româneşti, oeupîndu-ne numai de literatură, după cum nu putem înţelege fenomenul de artă plastică românească în perspectiva secolelor revolute, oou-pîndu-ne numai de arta plastică. Ţinînd seama de pierderea a sute de mărturii ale culturii româneşti medievale, nici un domeniu nu mai poate fi considerat în integritatea sa originară, judecăţile de valoare fiind astfel ameninţate de trunchieri, de interpretări deformate. COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICA ŞI ISTORIE LITERARA 135 în această situaţie este obligatoriu să se recurgă la procedeul unor compensări critice şi, în măsura în care acest procedeu va fi servit de un anume curaj şi de subtilitate analitică, se va putea restitui culturii româneşti nobleţea şi demnitatea dintru început, iar omului de azi încrederea necesară în fapta înaintaşilor. Vreau să mă refer la cîteva exemple precise. Pentru acei care se ocupă de istoria literaturii româneşti, mai ales dacă sînt străini şi nu cunosc întreaga rezervă de opere a culturii noastre, populare şi culte, a considera, cum aveam dreptul să-1 considerăm, pe Neagoe Basarab ca pe un mare cărturar şi ca pe un mare scriitor al timpului său, pare o exagerare, ştiut fiind că la noi afirmările în domeniul literaturii vin abia un veac şi ceva mai tîrziu. Dar dacă ne vom aduce aminte că prin grija şi îndrumarea nemijlocită a aceluiaşi voievod se realizau monumente de artă plastică de o excepţională valoare, uimitoare prin capacitatea de sinteză şi prin originalitatea expresiei, faptul că Neagoe Basarab a putut săvîrşi o operă literară de înalt prestigiu nu va mai putea fi suspectat ca imposibil sau ca un fals protocronism. în legătură cu problema atît de dezbătută a protocronismului, mi se pare că numai prin cercetarea complexă a documentelor de cultură veche românească vom reuşi să ne apropiem de adevăr, fără riscul alunecării în ridicolul unor nejustificate pretenţii de anterioritate. Mai important pentru echilibrul moral al unui contemporan este punerea în evidenţă, printr-o migăloasă operaţie de reconstituire, a firului neîntrerupt de activitate creatoare, de atitudine culturală europeană, deschisă deci comunicărilor pozitive, niciodată închistată sau retrogradă. A şti, cum ştim azi cu certitudine, că biserica cnezială din Strei-sîngeorgiu a fost construită în jurul anului 1100 şi că a fost pictată în anul 1313 de zugravul român Teofil (român, pentru că în redactarea „pisaniei" sale slavoneşti se strecoară forme caracteristice numai pentru limba noastră) ; a şti că numărul vechilor noastre monumente datînd din secolele XIII—XIV, unele decorate ou picturi murale, a fost mult mai miare decît se credea pînă de curînd (Densuş, Gura Sada, Cetăţenii din Vale, Sîntă Mărie Orlea, Mica-Mănăstire, Băiţa, prima biserică domnească de la Curtea de Argeş, Corbii de Piatră, Hălmagiu, Strei, Voievozi, Sînpetru, Leşnic şi multe altele) ; a şti că repartiţia acestor monumente cuprindea întreaga ţară şi nu doar zona de sub munte, cum gîn-deau istoricii secolului trecut : sînt toate acestea fapte care pot oferi utile sugestii pentru recompunerea vieţii noastre culturale, din acele secole, în ansamblul său. La datele privind arhitectura şi artele plastice se adaugă minunatele compoziţii muzicale care s-au păstrat, compoziţii doveditoare că şcoala muzicală românească devenise o realitate încă din vremea lui Mircea cel Bătrîn, al cărui mare logofăt Filo tei, călugărit mai apoi la Cozia, era şi compozitor. Desigur, mărturiile privind literatura românească din secolul al XVI-Jea sînt sărace. Dar pentru a înţelege starea culturală din ţările române de atunci este necesar să avem în vedere strălucitele realizări din domeniul arhitecturii, picturii, broderiei şi al artelor aplicate în general, întrucît toate acestea fac evidentă multitudinea contactelor cul-tural-artistice cu centre europene de prestigiu şi, totodată, originalitatea 136 VIAŢA ROMÂNEASCA de neconfundat a creatorilor autohtoni. Absenţa monumentelor de literatură este compensată de frescele Voroneţului, de frescele de la Tis-mana, de frescele de la Arbore, de frescele de la Suceviţa, iar numele marilor zugravi, Dobromir din Tîrgovişte, Toma de la Suceava, Dragoş Coman, Ion şi Sofronie, constituie repere de vîrf pentru arta epocii în general. Dacă ne gîndim la tot ceea ce înseamnă pictura exterioară moldovenească în spaţiul larg al artelor europene, dacă ţinem seama şi de recenta recunoaştere a unuia dintre cei mai buni istorici de artă contemporani, Paul Philippot, care sublinia că Dragoş Coman de la Arbore a fost cel mai mare artist al Europei de răsărit din secolul al XVI-lea, atunci nici încercările de recuperare a unor opere literare ca aceea a lui Neagoe Basarab nu ni se vor părea dinainte condamnate la inutilitate. Aceasta cu atît mai mult cu cît din aceeaşi epocă ni se păstrează compoziţiile muzicale de o nobilă simţire şi savantă alcătuire datorate lui Eustatie protopsaltul de la Putna şi Dima „vlahul". Pe fundalul acestor date, ceea ce voiam să vă propun, profitînd de acest colocviu, este deci o veghe în comun, un efort conjugat al tuturor acelora care se ocupă de istoria culturii româneşti pentru a aduce în dreaptă lumină aceste realizări ale trecutului. Cercetîndu-le ou migală, „completînd" acolo unde este posibil părţile lipsă, restabilind legăturile care au existat cu diverse centre de cultură şi artă, deoelînd şi subliniind contribuţiile originale, vom reda venerabilelor mărturii prestigiul pierdut şi sensul existenţei lor în cadrul marelui edificiu al culturii româneşti trecute şi prezente. Numai aşa ele vor înceta să fie simple „curiozităţi" pentru a deveni factori de stimul al creatorilor contemporani, jaloane ale creativităţii româneşti de-a lungul secolelor. Odată ou aceste operaţiuni de rodnică arheologie culturală, mi se pare important să urmărim şi procesul de stimulare reciprocă dintre literatura şi arta românească contemporană. Se ştie prea bine că în epoca noastră artele plastice au furnizat nu puţine sugestii scriitorilor şi poeţilor; se ştie, de exemplu, că sculptura lui Constantin Brîncuşi a fost un generos germen pentru metafora poetică a secolului XX. Lumina şi strălucirile cromatice din tablourile lui Ştefan Luchian, Petraşou, Pallady, Ciucurencu se regăsesc în mod fericit în literatura românească contemporană şi fac necesară conlucrarea criticilor literari ou criticii de artă plastică. Prin această conlucrare de largă perspectivă şi de neabătută exigenţă vom reuşi mai lesne să lămurim problemele de sincronism şi eventual de protocronism, atunci cînd stările anticipative au existat într-adevăr. Vreau să spun că nu trebuie să ne obsedeze ideea invenţiei cu orice preţ, pentru că în planul larg al culturii umane capacitatea de absorbţie este o calitate care nu trebuie neglijată. Sînt foarte mulţi care se tem de cuvîntul „influenţă", uitînd că existenţa umană este un continuu proces de influenţare. Nu trebuie să ne speriem de influenţe, dimpotrivă trebuie să avem în vedere că ele sînt neapărat necesare, dar depinde cum şi în ce măsură, depăşind stadiul de influenţare, creatorul, înţeles la modul individual ca şi la modul colectiv, îşi afirmă propria personalitate. în încheiere, doresc să mă refer la un fenomen care mi se pare îngrijorător. Tocmai datorită necunoaşterii culturii vechi româneşti în complexitatea sa, multe lucrări literare contemporane, cu precădere piese COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICĂ ŞI ISTORIE LITERARĂ 137 de teatru şi scenarii cinematografice, îi prezintă pe înaintaşi în postura nediferenţiată de ţărani, de ciobani la stînă, într-o atmosferă patriarhală, departe de orice preocupare culturală înaltă. în toate aceste lucrări se uită în mod vinovat că ţările române au avut în cursul Evului Mediu o cultură aulică, în cel mai pretenţios sens al ouvîntului. Se uită că mai ales după căderea Constantinopolului, voievozii români au exercitat un veritabil mecenat cultural în spaţiul sud-est european şi levantin, contribuind la salvarea culturilor naţionale din ţările căzute sub stă-pînirea otomană. Departe de a fi un fel de ciobani la stînă, înveşmântaţi în sumane miţoase, voievozii români au purtat cu demnitate însemnele Bizanţului căzut şi au hrănit prin iniţiativele lor o viaţă culturală efervescentă în care se recunoaşte generoasa capacitate de creaţie a întregului popor român. Mi se pare grav faptul că se uită prea ades că adevăratele noastre victorii nu au fost cele militare ci acelea de ordin cultural. Faptul că ţările române au adoptat tiparul la numai cîteva decenii de la invenţia sa, faptul că de la Bucureşti a plecat prima tipografie în Caucaz, inaugurând activitatea tipografică în Gruzia lui Antim Ivireanul, faptul că pe aceste meleaguri îşi află începuturile tiparul arab, faptul că viaţa culturală de la Athos, din Epir, din Sinai, din Liban, din Siria a găsit statornic sprijin în ţările române : toate acestea se cer considerate în rîndul celor mai mobile şi mai de preţ victorii în care recunoaştem adevărata măsură a unui popor dornic de libertate, cu spiritul pururi viu, generos şi dătător de lumină şi speranţă. Cred că respectul datorat culturii noastre trebuie implicat pe toate planurile, de la creaţia populară pînă la cea cultă. Numai cunosoind şi punând în evidenţă în mod nuanţat realizările poporului nostru vom evita căderea în provincialism, în retorism, în acele atitudini patriotarde care sînt pecinginea cea mai periculoasă pentru orice act respectabil de cultură. Colocviul de critică şi istorie literară poate deveni un punct de plecare pentru construirea unei atitudini culturale exigente, critice în sensul cel mai bun al cuvîntului, pentru o activitate de largă perspectivă de care să beneficieze întregul nostru popor. DAN CRISTEA Stimaţi colegi, Ţin în primul rînd să elogiez calitatea deosebită a referatului prezentat de tovarăşul Ianoşi. A fost într-adevăr un referat care, fără emfază dar şi fără timorare, a punctat aspectele esenţiale ale activităţii noastre. Ţin apoi să observ că a vorbi despre critică înseamnă a vorbi despre literatură, iar dacă despre această meserie a noastră se spune adesea că este un limbaj secund, mi-aş permite să relev faptul că a discuta despre ea înseamnă nici mai mult, nici mai puţin, decît a discuta despre literatură la pătrat. De aceea, cred că s-ar cuveni să mulţumim poeţilor, prozatorilor şi dramaturgilor care au priceput acest lucru şi care ne-au onorat cu prezenţa lor. 138 VIAŢA ROMÂNEASCA In fine, aş mai remarca faptul că cine s-a aşteptat ca o întrunire a criticilor români de astăzi să semene cu un cor ai slăbiciunilor şi cu o jălalnică clamare a unor drepturi ignorate, vai ! de către cei puternici, s-a înşelat profund. Criticul român există, există de la Maiorescu încoace şi 'artistul adevărat i-a înţeles întotdeauna locul şi menirea. Căci,, dacă în decursul celor o sută de ani de existenţă, critica românească şi înţelegerea ei de către ceilalţi s-au mai schimbat puţin, în rău sau în bine, în bine sau în rău, critica s-a asociat însă continuu cu ceea ce acordă şi subliniază demnitatea scrisului. De aceea, pe bună dreptate s-a amintit, şi e bine să se amintească mereu, că absenţa spiritului critic e tot una cu dogmatismul şi că o critică puternică reflectă o literatură puternică, cum deopotrivă, o literatură sănătoasă naşte un sănătos Spirit critic. Fireşte, nu e locul aici — poate că niciunde — de a face declaraţii zgomotoase despre menirea şi importanţa criticii. Ştim însă foarte bine că ea nu poate fi legată niciodată de minciuni şi de aservire. Ştim de asemenea că, în măsura în care ea este o asumare şi o angajare a fiinţei noastre cu toate disponibilităţile, dar şi cu toate riscurile, activitatea de critic se confundă cu însăşi libertatea spiritului. Numai mediocrităţile şi-o pot închipui ca pe o activitate parazită, şi numai mediocrităţile au interesul ca, alterîndu-i substanţa şi funcţiile, să altereze climatul de încredere, de rigoare, de probitate şi de cultură pe care ea, critica, îl presupune cu necesitate. La recenta adunare generală a scriitorilor, poetul Ştefan Aug. Doinaş a decelat cu remarcabilă fineţe pudibonderiile şi falsele prejudecăţi care apasă poezia. S-ar putea face acest lucru — şi regret că nu am umorul poetului Doinaş — şi în domeniul criticii. Dar dintre toate obstacolele care împiedică fireasca exprimare a criticii, m-aş opri în primul rînd la suspiciune. înoepînd de la benigna suspiciune dacă acest om pe care îl numim critic este scriitor sau nu este scriitor, dacă el este bun la ceva sau bun de nimic, trecând apoi prin suspiciunea de a întreba, cumva misterios, pentru cine scrie şi în solda cui e angajat, şi ajungînd la marea suspiciune sau prezumţie — cum vreţi s-o luaţi — că el, criticul, nu prea ştie ce face şi cum face şi pentru asta trebuie dădăcit şi învăţat ca un copil. într-adevăr, meseria de critic presupune o normală ucenicie, dar în nici un caz o dădăceală, fie ea chiar şi afectuoasă. Nu este oare o suspiciune faptul că în unele cazuri şi la unele cărţi se simte nevoia de a-i. strecura acestui critic român, acestui critic care — şi nu o dată — a dat dovadă incontestabilă, atît de inteligenţă, cît şi de angajare, deci a-i strecura mai mult sau mai puţin obscur, mai mult sau mai puţin brutal opinia gata fasonată şi gata orientată ? Un critic se naşte critic şi — tineri sau mai în vîrstă — ei, criticii, au drepturi şi îndatoriri egale. In acelaşi timp, însă, a crede nutmai şi numai în fatalitatea destinului de critic, în propria luii voinţă de formare şi afirmare, nu ştiu dacă nu ar duce la fatalism, cum şi duce în unele din cazuri. Ce vreau să spun ? Vreau să spun că, deşi se vorbeşte atît de des, de insistent, de elogios despre climatul nostru intelectual şi cultural, despre atmosferă, condiţii ş.a.m.d. — se uită în fapt ceea ce înseamnă acestea cu adevărat. Se uită că un critic COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICA ŞI ISTORIE LITERARA 139 nu a fost şi nu poate fi niciodată un autodidact şi că pentru pregătirea lui şi ui genere pentru pregătirea tînărului intelectual de azi trebuie făcut mult mai mult decît se face. Nicolae Manolescu, Laurenţiu Ulici, Gelu Ionescu au amintit aici cîteva aspecte despre ceea ce trebuie să facă tînărul critic ca să răzbească. Aş mai aduce aici în discuţie problema burselor, a călătoriilor, a participărilor la reuniunile şi la colocviile internaţionale de critică. Evocăm adesea cu justificată mîndrie, dar şi cu nostalgie, figurile lui Lovinescu sau Călinescu, dar omitem şi ceea ce — în afara talentului — a dus la formarea multiplelor lor personalităţi. VICTOR BÎRLĂDEANU*) Stimaţi tovarăşi, Ca unul care am bătut cîndva potecile — şi, uneori, de ce să n-o spun ?, chiar şi pîrloagele —- criticii, aş vrea să spun colegilor mei întru mînuirea acestui redutabil arsenal cîteva consideraţii de, să zicem, fost combatant (dar cu arma mereu la picior pentru orice eventualitate !). în primul rînd, îngăduiţi-mi să nu cred că mult prea desele referiri la demnitatea criticii, pe care ne-a fost dat să le auzim în cursul dezbaterilor, ar juca alt rol decît acela de pia fraus (cum s-ar exprima confraţii, pe alt plan, al criticilor : chirurgii). Nu există, după opinia mea, vreo demnitate a oglinzii în sine, există numai demnitatea obiectului oglindit, care, fireşte, îşi difuzează — cînd e cazul — nobleţea strălucirii sale şi asupra instrumentului reflectării. Dar cum aici acest instrument nu e pasiv, cum el intervine activ — prin jocul subtil (e drept, nu întotdeauna inefabil) al lăuntricelor sticle poleite — asupra viziunii pe care obiectul reflectat, recte cartea, o oferă privitorului, nu se poate vorbi de o autentică demnitate a criticii atîta timp cît critica nu va lupta, cu toată fervoarea harnicilor şi talentaţilor ei slujitori, pentru o reală demnitate a obiectului ei. Adică pentru demnitatea literaturii în ansamblu. Pentru un statut etic şi profesional corespunzător al celor ce plămădesc miracolul luminii întrupate în cuvînt. Nu e vorba, să ne înţelegem, numai de exigenţele fireşti faţă de calitatea poemelor, romanelor sau pieselor de teatru pe care le scriem, le tipărim (ori nu), le vedem (ori nu) jucate pe scenele teatrelor. Nu e vorba nici de felul cum sînt recompensate pe plan material sau moral (deşi şi aceasta ar merita o discuţie separată). E vorba şi de asemenea aspecte, dar şi de altceva : de cucerirea unui loc mai demn în contextul vieţii sociale prin intervenţia mai activă, mai pasionată, mai responsabilă, mai plină de spirit civic şi de substrat etic a scriitorilor ■— a tuturor scriitorilor, deci, implicit, şi a criticilor — în viaţă. In absolut toate problemele ei. De altminteri, e bine ca onoraţii noştri colegi din arena criticii să nu uite că glorioşii lor predecesori au fost nemijlocit implicaţi în politic şi social, că cele două genii polarizatoare ale criticii româneşti la începuturile ei, Titu Maiorescu şi Constantin Dobro-geanu-Gherea, au fost şi oameni politici, că Eugen Lovinescu, deşi angrenat total în bătălia pentru afirmarea preponderenţei esteticului, n-a *) Din lipsă de timp, textele intervenţiilor lui Victor Blrlădeanu, M. Niţescu şi A. 1. Brumaru n-au fost citite în cadrul Colocviului. 140 VIAŢA ROMÂNEASCA pregetat să scrie o Istorie a civilizaţiei române de pe poziţii politice destul de marcate şi că, în perioada antebelică, a participat plenar la respingerea ofensivei ideologiilor obscurantiste de tot felul, că, în sfîrşit, poate cel mai reprezentativ dintre criticii români pînă în prezent, G. Călinescu, a condus, după 23 August 1944, ziare politice şi a desfăşurat, în multiple ipostaze, o vie activitate politică şi socială. Lansată cu deosebită forţă de convingere, de la înalta tribună a Conferinţei Naţionale, de către secretarul general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, chemarea de ample rezonanţe de a accentua în şi mai mare măsură procesul de aprofundare a democratismului orin-duirii noastre, de antrenare a maselor muncitoare, în mod direct, la absolut toate actele de decizie şi control, reprezintă un important stimul al progresului pe toate tărîmurdle. E necesar, de aceea, tocmai pentru consolidarea prestigiului şi autorităţii scriitorimii, pentru aşezarea pe temelii trainice a ceea ce vrem să se numească demnitatea profesiei noastre ca profesie egală în drepturi şi datorii cu toate celelalte profesii muncitoare, să ne pătrundem temeinic de adevărul esenţial că — aşa cum clasa muncitoare în întregul ei e chemată să-şi spună răspicat cuvîntul cu privire la toate aspectele calitative ale vieţii, de la calitatea pîinii la calitatea literaturii — şi noi, simţindu-ne parte componentă a clasei muncitoare, ca „muncitori ai frumosului", cum ne caracteriza unul dintre cei mai reprezentativi exponenţi ai ei, avem datoria să ne spunem cuvîntul, cu toată energia dăruirii şi vocaţiei noastre, despre tot ce ne înconjoară : şi despre cele bune, şi despre cele mai puţin bune. Şi despre realizările magnifice pe care le întâlneşti efectiv la tot pasul, dar şi despre unele mărfuri de calitate îndoielnică pe care le mai găsim prin magazine, şi despre funcţionarea şchiopătîndă a transportului public, şi despre favoritismele şi „pilele" ce şi-au aşternut cuibuşor călduţ prin unele locuri, şi despre formalismul care, pe alocuri, tinde să se substituie democraţiei muncitoreşti autentice pe care o reclamă partidul, şi despre timpul irosit, nu o dată, inutil de cetăţean cu felurite forme şi formalităţi absurde etc. Cred, bunăoară, că dacă şi noi ne-am ocupa de activitatea anumitor organisme financiare ou tot atîta grijă cîtă manifestă ele faţă de obştea noastră scriitoricească, am ieşi în cîştig şi ei, şi noi. „Bine, dar de treburile astea se ocupă presa, gazetarii !" — ar putea replica, nu fără temei, unii confraţi. Da, e adevărat, dar şi de fotbal se ocupă presa, gazetarii şi, totuşi, sînt momente cînd eşti tentat să crezi — văzînd zecile de coloane umplute de cerneală fierbinte, gata să dea în clocot — că întreaga breaslă scriitoricească atîrnă, ca de un fir de pai, de soarta bietului nostru fotbal. De ce nu se cheltuieşte măcar jumătate din energia stilistică, din metaforica vigoare cu care este pus la punct cîte un antrenor sau jucător ca vai de el, pentru a se scoate la iveală şi a se înfiera acele racile pe care partidul — prin glasul secretarului său general — ne cheamă, cu atîta revoluţionară ardoare, să le extirpăm din viaţa societăţii noastre ? Opinia mea e că nu aduce nimănui nici un folos — şi, cu atît mai puţin, demnităţii literaturii — atitudinea extatic-dulceagă pe care o adoptă unii confraţi-scriitori de îndată ce (se mai întîmplă şi asta !) trec pragul unei uzine. N-a făcut, bunăoară, nici un bine obştii scriito- COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICĂ ŞI ISTORIE LITERARA UI riceşti faptul că un grup de literaţi, invitaţi să viziteze uzinele „Semănătoarea", au ridicat în slăvi — în numărul special al unei reviste dedicat Conferinţei Naţionale — un anume tip de combină de recoltat porumbul, produs de respectivul colectiv, tip care, cîteva zile mai tîrziu, a fost sever criticat, chiar de la tribuna înaltului forum al partidului, de către un prim secretar de comitet judeţean. Cu puţin mai multă osîrdie în „documentare", neajunsurile maşinii amintite ar fi putut fi aflate şi de confraţii noştri în vizită la uzina de pe Splai. Şi sîntem convinşi că de critica lor — întemeiată, desigur — nu s-ar fi supărat nimeni. Şi chiar dacă s-ar fi supărat ? Pe noi, oamenii condeiului, nu ne supără oare părerea, uneori cam... neavizată, a cîte unora cu privire la rodul orelor noastre de veghe creatoare ? ! Trebuie să ne fie limpede că autentica democraţie muncitorească, socialistă presupune, ca un dat fundamental, ca o coordonată esenţială, tocmai acea mutualitate, reciprocitate a criticii fără de care însăşi exprimarea opiniilor este de neconceput. Numai dacă pornim de la această indispensabilă premisă, ne vom putea afirma ca o eficientă prezenţă civică. Fie-mi iertată această, poate, prea lungă digresiune — aparent fără legătură cu tematica atît de elevată a prezentului colocviu — dar socot că nu strică, măcar din cînd în cînd, să ne gîndim la impactul nu numai teoretic, principial, ci şi concret, practic, dintre activitatea noastră la masa de scris şi tumultul, nu întotdeauna armonic, al vieţii ce nu conteneşte nici o clipă să clocotească în jurul nostru. Şi, de asemenea, e bine, cred, să ţinem minte că nu se poate vorbi de demnitate pe compartimente ■— demnitatea criticii astăzi, demnitatea poeziei mîi-ne, demnitatea dramaturgiei poimîine — ci, în orice împrejurare, totdeauna şi pretutindeni, despre demnitatea literaturii române în ansamblul ei, ca expresia chintesenţială a spiritualităţii româneşti în continuitatea ei mereu ascendentă pe traiectoria timpului cel ireversibil, ca straje mereu veghetoare la tot ce priveşte, în mic sau în mare, viaţa şi destinele societăţii. Există încă o problemă asupra căreia aş dori să atrag atenţia participanţilor la colocviu. Nu e nouă, dar consider că merită, barem din cînd în cînd, să fie reamintită : e vorba de preocuparea mai puţin decît minimă, uneori cvasiinexis tentă, pe care o acordă critica şi criticii aşa-numitei literaturi de frontieră. Mă refer, în primul rînd, la memorii, jurnale, note de călătorie, reportaje, eseuri, biografii mai mult sau mai puţin romanţate, colaje, adică la literatura-document, ce se bucură nu numai de o largă audienţă în rîndurile publicului (mărturie stau tirajele şi viteza cu care dispar din rafturile librăriilor !), dar şi de preţuirea superlativă a criticii de peste hotare ; în al doilea — dar nu în ultimul rînd — aş dori să-mi exprim public, ca să zic aşa, uimirea faţă de aproape totala ignorare a ceea ce unii abia catadicsesc să numească din vîrful buzelor: literatura populară. Adică tocmai acea literatură care susţine prin tirajele ei — e drept, uneori cam exagerate — planul financiar al editurilor : e vorba de romanul istoric, poliţist, de aventuri, ştiin-ţifico-fantastic. Mai ales aş vrea să atrag atenţia asupra acestui din urmă gen de literatură, deoarece pe tărîmul fantasticului ştiinţific mi-am încercat şi eu puterile (trezindu-mă însă, uneori, ou „strîmbe" de unde nu m-aş fi aşteptat în ruptul capului !). O condescendenţă bazată adesea 142 VIAŢA ROMÂNEASCA pe sfînta ignoranţă îi face pe unii critici să taxeze în bloc cărţile apar-ţinînd acestui domeniu drept „subliteratură". Şi asta în vreme ce, pe alte meridiane, ele sînt traduse şi tipărite în colecţii prestigioase, obţin premii internaţionale de larg răsunet, se bucură de aprecieri critice dintre cele mai măgulitoare, într-un cuvînt fac cinste României şi literaturii ei. N-ar fi oare cazul să nu mai lăsăm fenomenul largii rezonanţe' a acestei literaturi doar pe seama unei problematice „sociologii a gustului"? A. I. BRUMARU Involuntar sau nu, (caz totuşi mai frecvent !) entuziaştii unei anume critici foiletoniste, mai gîndesc raportul dintre ideologic şi artistic în termeni polari, ca pe o „tăietură". care împarte, în felul operaţiei matematice cunoscute, elementele mulţimii în clase disjuncte : exagerarea lor fiind de a nu le recunoaşte, totodată, şi complementaritatea. în realitate, această „tăietură", e, cu o expresie deja consacrată, una epistemologică. Ea a fost analizată încă de Engels în prefeţele pe care le-a scris la Capitalul lui Marx : astăzi avem, aşadar, o definiţie clasică a ei care ar trebui mai mult răspîndită printre unii dintre noi. „Tăietura epistemologică", nu separă, ci duce la observarea, sub straturile aparente ale operei, de concepte teoretice, inaugurînd astfel fundarea ştiinţifică a cercetării critice. înţeleasă ca atare ea ne pune pe urmele evenimentului teoretic pe care se întemeiază creaţia artistică, adică a ideilor (din cele mai diferite surse, referitoare, însă, toate la situaţia istorică şi moral-politică a omului în lume), ce au fost asimilate în structura specifică, dîndu-i o identitate în universal : întotdeauna însă ea ar trebui să arate, celui oare face lectura operei, şi punctul ideologic nou pe care stă produsul de artă, numai după considerarea căruia fiind posibilă de altfel, compararea lui pe scara valorilor. Numai în această zonă, proprie prin excelenţă ordinei calitative, va şi putea fi depistată calitatea şi pusă în lumină ; o cerinţă ■—■ aceasta ■— ce s-a exprimat de curînd la Conferinţa Naţională de însuşi secretarul general al partidului nostru. Opera literară, ca şi opera de artă în general, are şi o existenţă teoretică, cristalizînd sub jocul de forme o reţea deasă de idei, constituită sub semnul şi la măsura istoriei care mereu se face, va să zică sub acţiunea actualităţii. Ea reflectă proprietăţile obiectului real : nu. însă fără prelucrările la care este supus de sistemul ideologic de interpretare, ori de ansamblul de cunoştinţe, aferent, cu necesitate, acestuia.. Şi asta nu e fugă în eseism cum lasă se să înţeleagă tov. Dimisianu. Dacă în opera literară acest deziderat este împlinit (se pot cita. creaţiile unor E. Barbu, Marin Preda, Augustim Buzura, Al. Ivasiuc,. D. R. Popescu, în roman, ale lui Eugen Jebeleanu, Ioan Alexandru,, Nichita Stănescu, Adrian Păuneseu în poezie, ş.a.), în critică el este' uneori ocolit şi asistăm, de aceea, la o, creştere a jurnalisticii efemere, ori a unui text în care un •— să zicem — poem este prezentat, din neputinţa de a introduce în el sonde, tăiat în citate, însoţite, acestea,, pe margine, de adnotaţii fragile, scrise la întâmplare, ori după cunoscutul pseudoprincipiu : „nu demonstrează nimic, dar sună plauzibil". . COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICA ŞI ISTORIE LITERARA 143 Criticul oprit doar asupra expresiei are deci, ca să revenim, iluzia, cu unele excepţii marcante i(nu dăm nume), că poate renunţa la teorie în analiza obiectului artistic incluzînd-o, in cel mai fericit caz, la un loc cu o metodologie a criticii, avînd va să zică nevoie numai de reguli pentru practica efectivă a excursului său, eşuat însă, de cele mai multe ori, într-un simplu, cum spuneam, demers ziaristic : lipsesc acum, din perspectiva sa, concepţia, viziunea sintetizatoare, ca şi, într-o frecvenţă tot mai mare, putinţa de a spune, cum se exprima un mare critic al nostru, „da" sau „nu" operei. Lucrul este, dacă vrem, firesc, nu poţi nega ori afirma o creaţie umană fără a descoperi situaţia ideologică în care este implicat omul şi cu care el este, neîncetat, în raport de inter-detenmnare. In loc de a repovesti opera „cu o străină gură" (critica epică, a numit-o cineva), de a relua adică în alte cuvinte rostite iniţial spre a o prezenta cititorului la gradul secund, goală prin urmare de realitatea complexă în care ea se înrădăcinează, critica poate urma o cale de transformare teoretică a obiectului ei care modifică, aşa cum s-a spus, însuşi obiectul cunoaşterii : ea face astfel vizibilă aceste aspecte, care altfel ar fi rămas ascunse, totul seamănă acum cu o schimbare, uneori brutală, ce aduce în sfera cunoaşterii chiar un obiect nou. Dar nu este, oare, acesta şi scopul criticii, tendinţa ei la aotivism — în spiritul ordinii noastre socialiste : active şi transformatoare — singura condiţie, de altfel, care-i justifică rostul : arătare de noi valori pe tabla socială de realizări a umanităţii ? Oricum, dacă adagiul lui Brecht este valabil încă („deoarece lucrurile sînt aşa cum sînt, ele nu vor rămînea aşa cum sînt"), lucrurile trebuie să se schimbe în literatură şi datorită criticii. M. NIŢESCU Discuţiile din ultimii ani, nu o dată prolixe şi amatoriste, dar pe un ton deseori sentenţios, în jurul criticii literare, au avut ca temă aproape exclusivă ceea ce s-a numit, de multe ori dintr-o apetenţă dogmatică abia disimulată, condiţia criticii. De subliniat e faptul că autorii unor asemenea intervenţii au fost, nu în rare cazuri, dintre aceia care de obicei nu fac critică literară, dar care s-au specializat în a da altora lecţii despre critică. La prezentul „Colocviu naţional de critică şi istorie literară" s-a discutat, de asemenea, cum era şi firesc, despre statutul criticii ca disciplină, despre obligaţiile şi relaţiile ei cu actualitatea literară, într-un cuvînt, despre condiţia obiectivă a criticii, discuţii care îşi au, fără îndoială, semnificaţia şi importanţa lor. De un interes cel puţin egal mi se pare însă încercarea de a privi lucrurile şi din altă perspectivă, acea a condiţiei subiective a criticului, care hotărăşte de fapt, sau ar trebui să hotărască, într-o ipostază ideală, şi condiţia criticii. întoarcerea "din cînd în cînd la elementele simple, primordiale ale criticii s-ar putea dovedi la fel de utilă în înţelegerea complicatului mecanism al determinării valorilor, ca şi a actului critic însuşi. Dacă se uită cîteva lucruri elementare ce ţin de condiţia subiectivă a criticului, există riscul de a înţelege greşit sensul demersului critic, de a cere şi a aştepta 144 VIAŢA ROMÂNEASCA de la critică ceea ce prin natura ei nu poate şi nici nu e chemată să dea. Dat fiind faptul că literatura e un fenomen spiritual complex şi că se realizează în modalităţi infinit diferite, care nu sînt pură aplicare de reguli şi precepte ci ţin de personalitatea adîncă a creatorului, urmează că o critică autentică, ce îşi face din literatură obiect de percepere şi judecată, trebuie să dispună de' rîndul ei, în persoana criticului, de facultăţi care o fac aptă pentru a înţelege obiectul preocupărilor sale în ceea ce acesta are esenţial şi specific. Particularitatea statutului ei ţine de specificitatea obiectului. Aşa cum literatura nu se poate face după reţete şi reguli apriori, decît cu titlu de experiment, nici critica, activitate cognitivă aplicată literaturii, nu se poate face după reţete şi reguli. Este motivul pentru care Kant socotea fără sens o „metodologie" a gustului, „deoarece nu există şi nu poate exista o ştiinţă a frumosului şi pentru că judecata de gust nu se poate determina prin principii". Neputinţa de a proceda, în acest caz, după reguli prestabilite, nu exclude ci presupune, cu atît mai mult, existenţa unor facultăţi critice, a unor structuri tipologice sau tipuri de receptivitate critică, cu recurenţă în modurile concrete de percepere a unei opere. Esteticienii au acordat mai multă atenţie receptării artei în general, iar în unele cazuri şi tipurilor de receptare artistică, adică diferitelor trepte şi moduri de „valorificare" a operei de artă. Problema diferenţierii tipurilor umane de receptivitate critică nu i-a preocupat decît cu totul tangenţial, sau chiar deloc. Tuldor Vianu, de pildă, vorbeşte în Estetica sa de tipul „sentimental-asociativ" de receptare artistică, propriu amatorului naiv, şi de tipul „intelectuai-apreciativ", propriu artiştilor şi cunoscătorilor, deci şi criticilor. Mai mult, el constată că tipurile de receptare au o „realitate psihologică", şi precizează : „Există nu numai tipuri de receptare, dar şi tipuri de receptori". Nu e vorba însă de tipuri native, structural condiţionate de receptivitate critică, ci de variaţii psihologice în funcţie de gradul de cultură, de educaţia estetică, de vîrstă etc., determinate mai mult din exterior. Există însă putinţa ca în interiorul receptivităţii critice însăşi să distingem mai multe tipuri posibile de receptivitate, în funcţie nu atît de psihologia individului, cît de structura sufletească mai adîncă, de „tiparul" insului respectiv. Pe de altă parte, atît esteticienii, dar mai ales unii critici au simţit nevoia de a identifica facultăţile critice necesare unei receptări estetice optime. în acest sens, E. Lovinescu, de exemplu, pune înainte de toate, cum se ştie, caracterul, apoi menţionează talentul, sensibilitatea estetică (sau gustul), informaţia, erudiţia şi „alte imponderabile". E vorba, aşadar, în cele oe urmează, nu de a explora ţinuturi necunoscute pînă acum, ci de a reactualiza preocupări mai vechi, de a nuanţa altfel, de a precizia anumite aspecte şi mai ales de a privi lucrurile din perspectiva criticii mai mult decît din aceea a esteticii sau a operei de artă. Elementul cel mai important, poate, al condiţiei subiective a criticului rămîne intuiţia sau percepţia estetică, gustul sau sentimentul va- COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICĂ ŞI ISTORIE LITERARA w lorii, care ar putea fi definit ca dispoziţia nativă de a sesiza valoarea estetică nouă, neomologată ca atare de o tradiţie, dar şi de a resimţi ca permanent noi valorile aparţinind tradiţiei. O altă definiţie ar putea fi aceea de opţiune estetică spontană, asemenea „inspiraţiei" în creaţie, sau capacitatea de comunicare nemediată cu o operă de artă. O definiţie exactă, general acceptabilă, nu se poate da şi nici nu ar fi de dorit acest lucru. Excesul de precizie în clarificarea şi utilizarea unor termeni de tehnică literară şi critică duce la dogmatism şi la didacticism. Edgar Poe, dacă nu mă înşel, spune într-un loc că unele noţiuni rămîn obscure din cauză că sînt prea mult discutate, iar altele, pentru că nu sînt discutate deloc. Dimpotrivă, o anumită doză metodologică de imprecizie, de vag, sporeşte sugestia şi activează imaginaţia, fiind, oricum, mai în acord cu inefabilul operei de artă. Labilitatea termenilor sau chiar punerea în cauză a validităţii lor nu trebuie să ducă însă la negarea realităţii pe care ei o numesc. Discutat şi rediscutat în clasicism pentru a i se determina conţinutul şi implicaţiile, considerat mai tîrziu „confuz şi învechit" de către unii critici chiar, sau pur şi simplu contestat şi dispreţuit de suprarealişti şi de adepţii „noii critici", ori dimpotrivă identificat cu geniul (Croce) — gustul (sau, după împrejurare şi nevoia de nuanţare, intuiţia estetică, sentimentul valorilor etc.) nu numai că există ca dispoziţie nativă, dar este esenţial în determinarea valorilor estetice. Intensitatea intuiţiei sau deosebirile de gust, determinante pentru personalitatea critică, sînt determinate la rîndul lor de o seamă de factori subiectivi şi obiectivi (temperament, educaţie estetică etc). Aşa se explică, de pildă, faptul că gustul unui critic merge cu precădere spre pitoresc sau spre elemente de atmosferă, în timp ce altul e mai receptiv faţă de elementele de adîncime, de notele mai grave ale operei. (O expunere bine informată asupra gustului se găseşte în Dicţionarul de idei literare al lui Adrian Marino). Problema cea mai complexă, cu cele mai adînci implicaţii din întregul tablou al facultăţilor critice este aceea a caracterului. Absenţa uneia sau alteia dintre aceste facultăţi poate fi suplinită de ansamblul celorlalte, dar absenţa caracterului în critică e mortală, atît pentru activitatea criticului respectiv cît şi pentru climatul literar. Experienţa dintotdeauna face inutilă orice demonstraţie în acest sens. E. Lovinescu defineşte caracterul „unitatea de reacţie estetică împotriva elementelor externe ce s-ar interpune între obiect şi subiect". Definiţia mi se pare corectă, dar abstractă şi poate puţin imprecisă. Noţiunea de caracter are o sferă mult prea largă, ea referindu-se la o atitudine etică a omului în general, nu doar a criticului, pentru a nu mai vorbi de accepţia ştiinţifică a termenului : caracterele mamiferelor etc. Cineva defineşte caracterul ca un „ansamblu de dispoziţii şi atitudini oare comandă felul de a fi şi de a acţiona al individului în raporturile sale cu lumea exterioară şi cu el însuşi". Mai apropiată, specifică domeniului în care ne găsim mi se pare noţiunea de libertate interioară. Asemenea creaţiei propriu-zise, critica e domeniul, prin excelenţă, al libertăţii interioare. *0 - c. 52 Î46 VIAŢA ROMANEASCA Libertatea interioară e fără îndoială cea mai complexă şi mai greu de definit dintre componentele condiţiei subiective a criticului. Ceea ce ■s-a numit caracter în critică sau etică profesională constituie forma de manifestare, rezultatul libertăţii interioare. „Unitatea de reacţie estetică", de oare vorbeşte E. Lovinescu, nu este decît consecinţa obiectivizată a libertăţii interioare, care presupune capacitatea de detaşare nu numai faţă de orice factori extraestetici, dar şi de impulsurile afective şi pasionale proprii. In general, acolo unde lipseşte gustul, deci sentimentul de valoare, ca şi celelalte facultăţi ale condiţiei criticului, lipseşte şi libertatea interioară. Oscilaţiile în judecăţile critice, compromisurile, lipsa de rezistenţă morală în faţa unor elemente din afară etc. nu sînt pasibile de obicei decît în absenţa facultăţilor critice esenţiale. Libertatea interioară — intelectuală, morală şi spirituală — in raport cu opera de artă precum -şi cu implicaţiile exterioare pe oare ea le comportă, s-ar defini astfel ca o rezultantă ideală a facultăţilor critice, ca putinţă de a afirma o conduită critică independentă, de a avea sensul moralei operei de artă {care e altceva decît sensul moral al unei opere anumite) şi de a-i rămîne fidel. Un critic chiar de bună credinţă poate adopta, în absenţa facultăţilor critice principale, o atitudine contrară moralei estetice. Există însă, mai rar, şi situaţii cînd un critic foarte dotat nu are libertatea interioară şi devine culpabil faţă de această morală. în asemenea cazuri e vorba de o deficienţă de caracter activată de cauze exterioare. în afară de intuiţia estetică, ceea ce condiţionează libertatea interioară pe plan subiectiv este ideaţia critică, imaginaţia, capacitatea de disociere, talentul şi cultura. Am lăsat la urmă cultura nu pentru că ar O mai puţin importantă, ci pentru că, spre deosebire de celelalte, ea nu e un dat nativ, cu toate că se constituie pe anumite aptitudini, la fel cum facultăţile critice native se dezvoltă şi se modelează prin cultură şi educaţie estetică.' Ideaţia critică e capacitatea de a inventa plauzibil şi necesar, în raport cu opera de artă, pe plan teoretic, de a situa datele percepţiei estetice într-o perspectivă intelectuală şi mai ales de a desooperi ideea critică prin care opera îşi dezvăluie latenţele estetice. Sînt însă critici a căror ideaţie nu e decît o comunicare mediată ou opera, un fel de a doua conştiinţă a artei, aceea pe care o constituie teoriile estetice în general. Sînt, de asemenea, critici talentaţi, dar cărora le lipsesc ideile şi de aceea rămîn superficiali. Imaginaţia sau inventivitatea critică e facultatea de a stabili relaţii şi asocieri, de a găsi echivalenţe metaforice şi expresive pentru a exprima sentimentul de valoare. Disocierea e capacitatea de a distinge nuanţele şi particularul, de a delimita şi analiza diversele valori implicate în operă ca totalitate. Talentul este puterea de a organiza datele demersului critic într-un tot, de a pune în ecuaţie adecvată gustul, de a conruniea regimul emoţional şi ideatic al operei. COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICĂ ŞI ISTORIE LITERARĂ 14? Cultura reprezintă un element deosebit de important al condiţiei criticului, înţeleasă însă nu atît în sensul informaţiei sau al „erudiţiei", ci al unei asimilări organice a valorilor estetice, în primul rînd, al edu-'caţiei gustului şi a celorlalte facultăţi critice. E vorba de o asimilare ce se realizează selectiv, în funcţie de un anumit tipar, de imponderabilele personalităţii, şi nu de o cantitate de date înregistrate mai mult. sau mai puţin automat. Cultura intră astfel în memoria statică, în comportamentul gîndirii, în deprinderea intelectuală. Se înţelege că prima condiţie a culturii este informaţia, dar în critică numai informaţia nu valorează prea mult. Un critic informat nu e neapărat şi cult, iar cultura e necesară pentru o înţelegere personală a valorilor şi pentru trăirea lor, nu doar pentru a te sprijini de fiecare-dată pe un citat. Pentru ca informaţia să devină cultură e nevoie de anumite însuşiri, apoi de timp pentru ca ea să pătrundă şi să se dizolve înicet în suflet. Informaţia şi erudiţia se măsoară în date verificabile şi au de aceea un caracter obiectiv, în timp ce cultura are un caracter eminamente subiectiv. Informaţia e muncă şi memorie, cultura e vocaţie. Din păcate, era informaţiei în care trăim lasă prea puţin timp. pentru o asimilare firească şi necesară. Nu mai avem timp să iubim şi să trăim valorile spirituale, pentru că trebuie să ne informăm. Mecanismul complicat al societăţilor moderne favorizează informaţia cu finalitate practică şi nu este exclus ca în viitor societatea să creadă că poate trăi şi fără cultură. Acestea sînt facultăţile principale care formează condiţia subiectivă a criticului, în ordinea importanţei şi aproximativ a intervenţiei lor în actul critic. E aproape de la sine înţeles că tabloul schiţat se prezintă în. realitate mult mai complex, datorită colaborării şi condiţionării reciproce a facultăţilor care-1 alcătuiesc. Spectrul lor nu poate fi descompus şi analizat decît în mod teoretic, din necesităţi de logică. Nici una din aceste facultăţi, ca de altfel şi celelalte elemente ale vieţii sufleteşti,, nu există în stare „pură". Fiecare dintre ele primeşte o anumită coloratură din partea celorlalte, fiecare „colaborează" intim cu fiecare, fără însă a-şi pierde accentul propriu. Se poate spune despre un critic că are intuiţie, dar nu şi talent, sau idei, ori că are toate facultăţile critice, dar nu are cultură. Actul critic se poate realiza fără intervenţia oricăreia dintre facultăţi, dar nu şi fără a celor mai muie dintre ele. Critici foarte mari au fost lipsiţi de una sau mai multe dintre facultăţile critice. Acela' care le-ar avea pe toate ar fi Criticul absolut, cu majusculă. Dar cine le-a întrunit pe> toate ? Lui Sainte-Beuve se pare că i-a lipsit întrucîtva intuiţia, dovadă; fiind faptul că nu i-a receptat pe unii dintre marii lui contemporani,, Baudelaire şi Balzac. A strălucit însă prin talent şi imaginaţie. Lui Maiorescu i-a lipsit disocierea şi imaginaţia şi poate şi talentul, nu ca putere de organizare a demersului critic, ci ca putinţă de a sugera, de a transmite sufletul operei. Marile lui atu-uri au fost gustul, care i-a dat siguranţa judecăţilor critice, libertatea interioară şi ideaţia critică. E. Lovinescu a fost deficitar, într-o oarecare măsură, în privinţa intuiţiei,, VIAŢA ROMÂNEASCĂ îndeosebi în sesizarea unor elemente de adîncime, şi a talentului, tot ca putere de a comunica regimul emoţional al operei. Dar aceste deficienţe relative au fost exemplar compensate de libertatea interioară şi de idea-ţia critică. Lui G. Călinescu i-au lipsit consecvenţa critică, ceea ce i-a alterat uneori intuiţia, altfel deosebit de fină. A strălucit însă ca nimeni altul prin talent, ca putere de sugestie, şi prin cultură. Cît despre criticii contemporani, nil nisi bene, deocamdată. Mai trebuie observat că într-o anumită perioadă, să-i zicem istorică, predomină în critică, în genere, una sau alta dintre facultăţile critice, în funcţie de filosofia timpului, de orientările artistice şi de educaţia estetică a epocii, de ideile literare şi politice etc. în clasicism predomină gustul, în romantism, imaginaţia, atit în creaţie cît şi în critică şi în teoriile estetice. Educaţia, „spiritul timpului" etc. au un rol de modelare-stimulare sau de inhibiţie, nu numai asupra facultăţilor critice, dar şi asupra fiecărui critic, pentru a rămîne în domeniul strict ai acestei discipline. Ceea ce interesează însă mai mult, dincolo de aceste consideraţii, prin natura lor didactice, sînt tipurile de receptivitate critică, a căror origine o constituie facultăţile critice. Fără a se putea stabili o relaţie matematică, între ele există un anumit raport de condiţionare. Absenţa Unor facultăţi şi predominanţa altora determină în cele din urmă tipul de reacţie în faţa operei, adică de receptivitate critică, precum şi trăsăturile particulare ale scrisului fiecărui critic. Se înţelege că şi aici lucrurile sînt mult mai complicate în manifestarea lor concretă. Pe lingă facultăţile critice, la fixarea tipului de receptivitate şi a celorlalte elemente distinctive participă, de asemenea, temperamentul, influenţa unor personalităţi etc. Privite într-un cadru mai larg, tipurile de receptivitate critică ar putea fi raportate comparativ la problema cunoaşterii, dacă nu chiar corelate cu ea. în acest caz, ele s-ar defini ca forme particulare ale „cunoaşterii" critice şi s-ar încadra astfel în tabloul modurilor de cunoaştere umiană, în general. Treptele cunoaşterii ■—■ senzaţia, percepţia, conceptul logic, filosofic etc. —• se regăsesc, mutatis mutandis, şi în tipurile de receptivitate critică. Georges Gurvitch, de exemplu (Les ca-dres sociaux de la connaissance — Paris, 1966), stabileşte prin dihotomii Următoarele forme de cunoaştere : raţională sau mistică, empirică sau conceptuală, pozitivă sau speculativă, intuitivă sau reflexivă, simbolică sau adecvată, şi colectivă sau individuală. Se pare însă că şi în teoriile asupra cunoaşterii, la fel ca în estetică, s-a acordat mai multă atenţie orientărilor metodologice şi cadrului general uman de cunoaştere, şi mai puţină tipurilor de subiecţi cunoscători. E posibil să existe mai multe tipuri umane, mai multe structuri, în funcţie de predominanţa puterii de observaţie directă, a capacităţii de generalizare, a dispoziţiei subiective de proiecţie din interior în afară etc. •— şi care determină modurile de cunoaştere. Adevărurile, adică rezultatele procesului cognitiv ale unuia din aceste tipuri de cu-eunoaştere vor fi în consecinţă diferite sau cel puţin complementare faţă de acelea aparţinînd altor tipuri. E posibil deci ca modul raţional de cunoaştere, să zicem, să caracterizeze într-o mai mare măsură un anu- COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICĂ ŞI ISTORIE LITERARA 149 mit tip uman, o anumită structură, şi într-o măsură mai mică tipul predispus la speculaţie sau la extaz. Absolutizarea unui tip de cunoaştere şi excluderea altora ar fi din această cauză împotriva naturii. 1 Considerate, în substanţa lor ireductibilă, s-ar putea vorbi de patru sau cinci tipuri fundamentale de receptivitate critică : intuitiv, asociativ, teoretic, simpatetic şi mimetic. în timpul intuitiv de receptivitate primul impus al actului critic îl reprezintă gustul, percepţia estetică nudă, care rămîne predominantă faţă de celelalte facultăţi critice, fără a le exclude. Din această tipologie, caracterizată printr-o comunicare directă cu opera, se recrutează de obicei criticii irnpresionişti de felul lui Eugen Barbu, adică un impresionism fortuit, dar şi impresioniştii organizaţi -ca E. Lovinescu. Nicolae Manolescu, de ex., „călinescian" mai mult prin influenţă exterioară, dar mai apropiat de Lovinescu prin structură, este şi el un impresionist organizat care îşi construieşte demersul critic în jurul uneia sau a cîtorva impresii. Tot din această tipologie se recrutează şi criticii care practică ceea ce în altă parte am numit critica empirică, al cărei reprezentant poate fi considerat Pompiliu Constantineseu. Această formă de critică este în principiu cea mai obiectivă cu putinţă, întrucît porneşte de la operă şi rămîne la ea. Tipul asociativ de receptivitate ar putea fi considerat împreună cu cel teoretic, deoarece în amîndouă impulsul iniţial al demersului critic, al contactului cu opera îl constituie o relaţie exterioră, chiar atunci cînd sentimentul de valoare nu lipseşte. în ambele cazuri predomină memoria asociativă şi ideaţia, ca formă de comunicare mediată cu opera, ele putînd fi privite de aceea ca două variante ale unui singur tip de receptivitate. Deosebirea dintre ele constă nu în mecanismul lor intim, ci în natura relaţiei care mijloceşte accesul criticului la operă. în tipul asociativ accesul se realizează prin analogie spontană cu o operă model, cu o structură estetică sau cu un personaj arhetip ; în cel teoretic, prin intermediul unor concepte, al unor categorii estetice, ideologice etc. Cele două variante se completează de multe ori reciproc şi se întâlnesc adesea în scrisul aceluiaşi critic. Din această tipologie se recrutează cel mai numeros şi mai divers contingent de critici : cei care practică o critică exagetică, eseiştii, dogmaticii de toate nuanţele •— estetizanţi, ideologizanţi, teoretizanţi etc. Exemplificarea e aproape de prisos : M. Dragomirescu, Gherea, T. Vianu, N. Balotă, Ov. S. Crohmălniceanu, Alexandru George, Paul Georgescu, Adrian Marino, Mircea Zaciu etc. Despre tipul simpatetic nu sînt -prea multe de spus. Se întîlneşte mai mult la artiştii care fac şi critică (Baudelaire, Ion Barbu, Camil Petrescu, Ştefan Aug. Doinaş, Ion Caraion etc.) şi la criticii artişti (G. Călinescu, Perpessicius, I. Negoiţescu etc). Acesta e tipul de receptivitate prin definiţie liric şi temperamental, în care predominantă rămîne apetenţa creatoare. Buni stilişti ei înşişi, criticii din această grupare urmăresc înainte de toate relevarea virtuţilor Stilistice ale operei. Fineţea gustului şi talentul, care-i caracterizează de obicei, nu-i scutesc de „gafe" critice, atît în afirmarea cît şi în negarea unor valori, îndeosebi pe cei din categoria artiştilor. 150 VIAŢA ROMÂNEASCA în sfîrşit, „tipul" mimetic de receptivitate critică, care nu interesează atît în sine, cît mai ales prin consecinţele pe care le comportă. Ceea ce predomină în acest caz este instinctul de imitaţie, o anume capacitate de introiecţie, facultăţile critice native fiind sau absente, sau rudimentare. Atunci însă cînd nu lipsesc cu totul inteligenţa, cultura sau o eventuală disciplină „universitară", cel în cauză poate mima cu succes limbajul critic şi poate să facă „onorată" şi îndelungată carieră. La fel ca în poezie, unde o puzderie de veleitari, stimulaţi de diverse circumstanţe, reuşesc să-şi însuşească limbajul poetic de circulaţie comună şi să se „afirme", şi în critică există un limbaj al tuturor şi al nimănui care formează hrana cea de toate zilele a numeroşi recenzenţi de ocazie sau chiar a unor autori de masive tomuri. în graba generală, opacitatea gustului, lipsa unei reale vocaţii critice poate să treacă mult timp neobservată sau chiar să fie preferată, pentru că nu „deranjează". Pentru criticul mimetic cuvîntul, golit de orice conţinut, e o pură convenţie care nu-1 angajează în nici un fel. Din păcate, numărul criticilor mimetici este destul de mare. Asemenea facultăţilor critice, nici tipurile de receptivitate nu rămîn izolate între ele şi nu se exclud in activitatea critică. Un critic cu o receptivitate de tip intuitiv poate fi adesea şi un critic cu o receptivitate de tip asociativ sau simpatetic. Şi. unul ca şi celălalt pot recurge la explicitarea impresiilor directe prin raportarea la structuri şi arhetipuri consacrate, prin încadrări şi disocieri. Mai mult, în însăşi percepţia obiectului de artă un anumit tip de receptivitate nu exclude participarea aproape simultană a celorlalte tipuri. De aceea, mulţi critici nici nu pot fi încadraţi cu rigiditate într-una sau alta din tipologiile posibile. Ceea ce interesează însă este impulsul critic iniţial, mereu activ şi predominant şi în funcţie de oare se organizează actul critic. Dar complicata alchimie a determinării valorilor estetice va rămîne probabil, cu toate încercările de a o înţelege, mereu un joc inextricabil. DAN HĂULICĂ Cînd a propus acest colocviu, Asociaţia de Bucureşti a oibştii noastre a pornit de la evidenţa simplă şi reconfortantă că obiectul unei aseme-na dezbateri se constituie ca un domeniu care presupune o abordare calmă, scutită de nerăbdări capricioase. Dispreţuind prea mult aspectele statistice, ne scapă uneori o anume calitate medie pe care a câştigat-o 'Critica noastră în ultimii zece ani, .— într-un proces încă mai lung. A cîştigat-o în ansamblu, ca fenomen colectiv, funcţionarea organică a acestui corp al criticii româneşti însemnînd un mare cîştig de civilizaţie. în secolul al XlX-lea, Hugo spunea „la litterature c'est la civilisation". Astăzi, mai mult ca oricînd, nu numai literatura este civilizaţia ; dar literatura trebuie să fie încă civilizaţie — într-o epocă de presiune brutală a cantitativului, cînd este de apărat în chip ferm demnitatea umanului ; şi critica, cu atît tmiai miuflit, se împărtăşeşte din acest statut. Iată de ce sînt aşa de importante câştigurile de ansamblu ale acestui domeniu, şi faptul că în principalele noastre reviste critica se aplică prompt, serios şi calm fenomenului literar. COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICĂ ŞI ISTORIE LITERARĂ 151 E o aplicaţie -care se manifestă în forme pe care uneori, însă, le simţii prea răbdător datoare secolului al XlX-lea, prea staţionar parcelate, în fidelitatea faţă de cronică, bunăoară, abordarea fenomenului literar cantonîndu-se scrupulos într-un anume divizionism, al funcţionării pe rubrici şi pe zone previzibile. Cînd astăzi, tocmai, critica în lume cunoaşte sinteze noi, treceri mai vii peste compartimentele stabilite, — o adevărată ştiinţă a integrării sintetice ; ceea ce, cred, lipseşte ân bună măsură publicaţiilor şi criticii noastre. Nu e un lux intelectual o asemenea apetenţă integratoare : dimpotrivă, a încerca sâ relevăm — cum propunea Vasile Drăguţ aici, cu cîteva clipe mai înainte — convergenţele dintre arte, oare se subsumează unui Zeitgeist, unui model organic de dezvoltare la fiecare etaj al devenirii istorice, ar face cu mult mai probantă pledoaria noastră despre originalitatea naţională. Sîntem cloazonaţi în nişte habitudini moştenite din practica veacului al XlX-lea, lipseşte practica unei abordări mai largi a raporturilor cu alte domenii, ân critică nu-şi află ecou, destul, conexiunea modernă a artei cu ştiinţa, furtunoasa, invazie a vizualului în viaţa contemporană, mutaţiile şi contactele oare pot fi • destruoturante, în imediat, dar aruncă investigaţiei o provocare cu atît mai vie. Expunerea lui I. Ianoşi a schiţat cîteva din aceste probleme, — unele din ele cu mult mai complicate decît par : tot impasul gustului în care se găseşte, de pildă, săteanul adus la oraş, scos de sub pavăza limitativă a structurilor tradiţionale, relevă imense conseciriţe oare ar trebui să ne angajeze cu aparatul unei abordări conjugate, al unor anchete din unghiuri multiple, într-o sociologie deloc rigidă a artei. Ne-ar fi de mare folos o strategie — la noi, încă deficitară — a îmbrăţişării de ansamblu, dintr-o perspectivă multiplu şi vast sociologică, a problemelor. Dacă sîntem uneori agasaţi că ni se cere prea mult, eu cred că ar trebui mai degrabă să fim agasaţi cînd ni se cere prea puţin. Criticul dă seamă de tot, —■ nu numai de starea literaturii şi de calitatea cărţilor pe care le judecă ; el dă seama despre soarta omeniei contemporane, de tot ceea ce se face — şi uneori nu se face —-pentru a prezerva zestrea de suflet a acestui -popor — de la muzee pînă la monumente şi la aspectul oraşelor, de la învăţământul limbii române (ni s-au dat ieri exemple aberante, care erau hazlii dar şi dureroase), pînă la tot ceea ce înseamnă viitor, adică imaginaţie responsabilă, în viaţa cotidiană. A ne limita doar la un control de calitate al producţiei literare, este a ne resemna n-aş spune la o abdicare, dar în orice caz la o îngustare a sferei noastre de influenţă. Să ni-1 amintim, cu această ocazie, pe Ibrăileanu, de cîte ori se izbea de o situaţie pragmatic insuportabilă, ducîntiu-se la prietenul său, Stere, şi cerîndu-i : „Fă-te primar !" „Fă-te prefect !" — ca unul care, el, ar fi deţinut soluţia oricărei chestiuni. Criticul nu se poate face, invariabil, şi asta şi asta, nu se poate pune în toate ipostazele ; dar trebuie să se viseze, măcar, pe sine însuşi în această postură multiplu eficace. -Ceea ce spunea G. Călinescu despre cît mai multe ratări succesive, ca o garanţie a calităţii criticului, cred că -ar trebui să intre în programul nostru interior, — ca o tentaţie înspre cuprinderea empiric variată a vieţii ; şi ca ambiţie, în ultima instanţă, a unui impact prag- 152 VIAŢA ROMÂNEASCA matic, — dincolo de limitele prea orgolios circumscrise ale teritoriului nostru. Acestui colocviu, iniţiat de Asociaţia noastră, conducerea Uniunii Scriitorilor a ştiut să-i dea o semnificativă anvergură, ereîndu-i cadrul limpede şi cumpănit pe care preşedintele Macovescu îl schiţa ieri în introducerea la lucrările noastre ; un cadru larg, care presupunea, de la început o convergenţă de interese şi de aspiraţii între reprezentanţii literaturii noastre. Au fost printre noi unii stimabili reprezentanţi ai altor secţii, unii ca Ştefan Aug. Doinaş au luat cuvîntul cu strălucire. I-am fi vrut mai puţin însă în postura de observatori, pe oare au preferat-o cel mai mulţi, şi mai degrabă ca participanţi, oare să ne spună fie şi iritarea lor faţă de ceea ce s-a rostit de la această tribună. In filmul său superb şi promiscuu, vital şi implacabil, despre Roma, Fellini a voit ca încheiere prezente, neuitatei Anna Magnani. Ea închide într-adevăr partitura, cu un fel de enigmatică grandoare, însă marele regizor a rămas dezamăgit : ar fi sperat ca actriţei să nu-i fi plăcut filmul, astfel încît să se rostească în final tocmai în termeni de antagonism faţă de creaţia felliniană ; proclamând astfel că filmul despre „Roma" de abia de aici încolo e de făcut. Marii artişti au curajul şi au scrupulul acesta de a înţelege că trebuie să-şi menajeze, fie şi prin negaţie, lasemenea deschideri; momentele de iritare antagonică ei ştiu să le accepte ca o fecundă provocaţie. Matisse, care era un uriaş temperament, — are „un soare în pîntece" spunea despre el Picasso — capabil totdeodată să-şi controleze raţional creaţia, mărturisea că-şi lasă anume, la sfîrşitul fiecărei şedinţe de pictură, o dificultate nerezolvată prin poarta căreia să intre a doua zi, din nou, în universul elaborării, apărîndu-se astfel de .o egalitate falacioasă a mersului înainte, de scleroza unei perfecţiuni fără rupturi. O asemenea fertilitate de incitante „neîmpliniri" — pe care criticul e chemat să le semnaleze — ar trebui să intre în practica curentă a raporturilor noastre, oa un semn de superioară dialectică. In felul acesta cred că trebuie să vorbim şi despre „neîmplinirile" noastre nu culpabilizîndu-ne, dar înţelegînd că ele intră în dialectica matură a unei civilizaţii literare şi artistice. Pentru că mă gîndesc tocmai la o încredere matură în sorţii iartei noastre şi a civilizaţiei noastre artistice, voi spune aici cîteva cuvinte desprea dezbaterea suscitată de profesorul Edgar Papu, prin ideea protocronismului. In paginile „Secolului 20" a apărut dealtminterea articolul oare a fost nucleul acestei teorii : de o valoare incitantă, desigur — deşi profesorul Papu se vede oarecum în situaţia unui ucenic vrăjitor, depăşit de cascada uneori bul-versantă de entuziasme şi fanatice intransigenţe pe care le-a declanşat. Căci, după părerea mea, incitaţia fertilă ia unei asemenea idei riscă să fie transformată într-o caricatură. Una este să avem încredere în ceea ce este profund pozitiv în fondul nostru de civilizaţie, — s-au dat şi aici atîtea exemple — şi alta să profetizăm nebulos şi bombastic, să declarăm, de pildă, că secolul XXI va fi, pe mapamond, dominat de cultura românească ! Un contract aşa de facil cu viitorul se reclamă de la dezinvoltură, nu de la încrederea deplină în puterile prezentului nostru, şi în COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICA ŞI ISTORIE LITERARA 153 puterile geniului românesc; mai ales dacă ne gîndim că sîntem în cuprinsul unor interacţiuni şi surprize, —- într-o epocă ide extraordinare schimburi culturale — care lac imprevizibilă dezvoltarea pentru un deceniu, dar încă pentru un secol. Oricât am dori-o, nu avem mici o garanţie că această sinteză -— pe care o trasăm noi — va fi pentru universul întreg via magna a culturii de mîine. Seamănă mai degrabă cu o ars magna, cu o zadarnică himeră de alohimdism impenitent, — în răspăr cu chimia raţională a schimburilor şi asumărilor care conturează cu adevărat drumul culturii. Spunea Dan Zamfirescu aici azi dimineaţă, cu satisfacţie, că în America se vorbeşte despre România ca despre ,,o mare putere" — cel puţin la gimnastică şi la muzică. Dar orgoliul acesta de „mare putere" — un termen scump, dealtfel, limbajului din cancelariile politice ale veacului XIX, — este un orgoliu oare a dăunat imens culturii. Italia, de pildă, a pătimit, în ventenniul fascist — pentru a fi cedat 'acestui orgoliu de „mare putere" şi retoricii lui pernicioase, a pătimit, condamnîndu-se, paradoxal, la o tristă pro-vincializare. Concluzia practică pentru noi este, cred, să căutăm — nu ou umi-litate, cu orgoliu firesc, — însă responsabil şi matur — temeiurile care ne dau dreptul să 'privim cu ochii deschişi viitorul. Şi, mai ales, să privim aceste lucruri cu un sentiment al continuităţii. Eu cred că principalul merit al unei asemenea dezbateri a fost tocmai afirmarea unui sens al continuităţii în critica noastră. De aceea unora ea li s-a părut nu destul de spectaculoasă : am auzit deplorîndu-se faptul că au lipsit nişte gambade retorice, nişte focuri de jerbă, oare ar fi putut, cine ştie, să satisfacă anume aşteptări. Nu ne adunasem pentru asta, ne adunasem într-o şedinţă de lucru, — a spus^o foarte bine preşedintele Macovescu. N-aş boteza-o discreţie, această ştiinţă de a dis-preţui satisfacţiile prea uşor lesnicioase ale spectaculosului — indiciu şi ea, în orice caz, al unui nivel de maturitate, pe oare-1 are critica noastră. In raport cu aceste coordonate, apare cu atît mai dăunătoare cheltuiala zadarnică de energie, frivola risipă de efort intelectual, pendularea de la un pol la altul, grăbinidu-ne să dăm peste cap ceea ce am. adunat cu multă trudă. Cazul lui Lovinescu, de pildă, al reconsiderărilor pentru oare s-a dus o muncă răbdătoare, — ceea ce înseamnă un mare cîştig al conştiinţei româneşti — şi care din nou sînt puse cu uşurătate sub semnul întrebării, arată că ne dispersăm puterile cum nu avem dreptul s-o facem. Sîntem un popor care a fost de atîtea ori încercat, aici, în locul acesta, unde ne găsim, — acestei istorii aspre trebuie să-i răspundem împreună, printr-un fel de superioară strategie globală a efortului. Dar acestea sînt lucruri care ar trebui sâ intereseze Uniunea Scriitorilor în ansamblu, — pentru o coordonare a eforturilor, dincolo de jocurile de perpetuă uzură. La fel, discuţia raporturilor între critici şi autori, exaoerbată antinomic — cum s-a făcut deseori în discuţia noastră — riscă de fapt să ne cheltuiască zadarnic eforturile şi să ne ducă la o condiţie de provincialism cultural. Cum nu se pune în nici o mare cultură a lumii problema acelor preeminenţe, oare îi domină pe atîţia dintre creatorii noştri de artă, ambiţia de a fi „unic" şi „cel dintîi", — pfină la o dezolantă exclusivitate. Vai de cultura care întîrzie în asemenea ambiţii ! 154 VIAŢA ROMÂNEASCA Dotată, prin natura ei cu un simţ al relativităţii, critica nu-şi propune destul să dezarmeze asemenea orgolii. De aceea spuneam că sîntem responsabili, ireductibil angrenaţi în tot ceea ce se face în ansamblul literaturii noastre. Instrument raţional — instanţă a examenului raţional — critica e implicată, ciudat, şi în viaţa iraţională a valorilor artei. Proiecţia în imaginar a marilor figuri creatoare, reverberaţia lor milenară nu poate fi despărţită de statornica prezenţă a comentariului, a criticii. Homer este o imensă lumină în care intră şi invenţiile efigiilor helenistice, elaborate la atâtea veacuri după moartea sa, în care intră şi eforturile comentatorilor alexandrini, — ale criticii, deci. Ce era Shakespeare înainte de romantism, înainte de Schle-gel, înainte de Hugo ? Cel mult un exemplu de înfrângere capricioasă, chiar dacă strălucitoare a regulilor. Nu se mai pot despărţi domeniile — critica şi creaţia. Dacă le privim într-o adevărată intertextualitate, în dialectica marii istorii, nu mai sîntem despărţiţi. Sîntem fraţi inamici, — pentru totdeauna, inextricabil şi de atîta vreme legaţi, încât nu se mai poate practica această opoziţie. E numai un aparent paradox, acela al lui Borges oare vorbea despre influenţa operînd nu din amonte, ci din aval, despre faptul.că prin Kafka îl redescoperim pe Chesterton, de pildă ; cum — se poate adăuga —, prin Giacometti învăţata să-i vedem pe etrusci şi prin Picasso, atîtea mari epoci revolute, care redevin însă creatoare. De fapt, descoperim trecutul în funcţie de prezent, aşa a fost întotdeauna, şi astăzi cu atit mai mult. In acest sens, •— da ! •— critica îşi creează chiar obiectul. De-a lungul Evului Mediu statuile antichităţii au existat fi-zicamente mai mult de un mileniu în faţa ochilor europeni, dar nu existau ca obiecte de artă, existau cel mult ca tentaţie satanică. A trebuit să vină spiritul Renaşterii, cu întregul aparat de aspiraţii intelectuale ale umanismului, pentru ca aceste Obiecte să reoapete putinţa de a exista artistic, să redevină obiecte de artă. A trebuit, deci, să vină ochiul valorizator al criticii. în acest sens, critica este indisolubil legată de destinul culturii: responsabilă, într-un fel, şi la bine şi la rău, de tot ceea ce se întîmplă în adineul .patrimoniului de metamorfoze care e cultura. O regăsim, şi în demitizările moderne cele mai puţin livreşti. Malraux arăta că. n-am putea avea tentaţia să ne ocupăm de un „Balzac în papuci", dacă Balzac ar fi un simplu Honore, — pentru că nu ne interesează papucii unui Monsieur Dupont, ne interesează papucii, numai dacă sînt ai unor picioare de bronz. Bronzul unor personalităţi pe care amintirea, şi în acelaşi timp comentariul, conjugat în succesive eforturi ale generaţiilor, l-au constituit uimitor şi tenace : pentru a ajunge de la fiinţa concretă, de la autorul de foileton oare era Balzac, la această prezenţă care, la orizontul imaginarului, nelinişteşte inepuizabil conştiinţa umanităţii... Vatra imensă a imaginarului colectiv, de care critica noastră se ocupă aşa de puţin. Mai avem multe de făcut şi cred că îndemnul discuţiei noastre a fost un îndemn pozitiv, expresie a unei precise conştiinţe profesionale; a unui spirit de corp — câteodată â son corps defendant —, o anume lamentuoasă defensivă faţă de autori cîntărind poate prea greu în această dezbatere a criticilor. E în puterea biroului secţiei de critică, şi în COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICA ŞI ISTORIE LITERARA 155 primul rînd a secretarului său, care a organizat această adunare, să-i asigure o continuare practică elocventă, pentru ca o asemenea întâlnire să nu rămână izolată. Am stat mereu, ne despărţim acum, de această dezbatere, sub emblema oare arată că este vorba de un Colocviu Naţional; poate nu am malitat destul asupra acestei semnificaţii. Naţional — nu numai pentru că sîntem mulţi, mult mai mulţi decît pentru' a fi exponenţial reprezentativi; sîntem, aproape practic, criticimea ţării. Dar este naţional pentru că Uniunea noastră şi forurile de conducere îşi asumă această încredere în critică, şi în spiritul critic, în care văd nu un co-roziv — aşa cum condeie reacţionare au considerat adesea exerciţiul şi profesiunea noastră —, ci tocmai o mărturie neaşteptată a oonstruc-tivităţii, un instrument de sinteză. Acidul criticii — detectând elementele, alegând puritatea structurilor, — poate contribui indiscutabil la înălţarea marilor cupole ale unei conştiinţe unanime : ale conştiinţei noastre socialiste. ION IANOŞI Voi vorbi nu cîteva minute, cred că un singur minut, sau -ceva peste. întâi vreau să vorbesc în numele biroului secţiei de critică şi istorie literară. Biroul nu este o abstracţie, biroul însemnează — şi doresc să reafirm acest lucru •— tovarăşii Crohmălniceanu, Dimdsianu, Manolescu, Aurel Martin, Edgar Papu, Eugen Simion şi cu mine. în numele acestui birou, doresc întfii să mulţumesc celor oare au venit, celor care au vorbit, celor care i-au ascultat cu atenţie pe vorbitori, inclusiv mulţumesc desigur, prozatorilor, poeţilor, dramaturgilor care ne-au onorat ou prezenţa lor. Este adevărat că mulţi scriitori invitaţi nu au răspuns acestei solicitări, ceea ce desigur nu ne va împiedica să luăm parte la toate colocviile sau discuţiile organizate de către ei, confraţii şi colegii noştri. Vreau să mulţumesc, deloc convenţional, celor care ne-au susţinut în organizarea acestei manifestări prestigioase : conducerii Asociaţiei Scriitorilor, conducerii Uniunii Scriitorilor, în mod expres preşedintelui George Macoveseu, cel care practic a asigurat acest nivel al reuniunii. Noi am vrut iniţial să avem o şedinţă de secţie lărgită. Domnia-sa a fost acela oare a avut încredere în augmentarea nivelului pînă la un colocviu naţional, lucru care — trebuie să vă mărturisesc — la început ne-a pus pe gânduri, ca să nu spun că nena speriat un pic pe cei din birou, dar care s^a dovedit binevenit, şi cred că s-a confirmat cu prisosinţă prin discuţiile care au avut loc ieri şi astăzi. Noi avem planuri pentru viitor, tov. Hăulică a amintit că avem asemenea planuri. Dorim să iniţiem curînd, probabil la începutul anului 1978, o discuţie împreună cu universitarii, cu Universitatea bucu-reşteană, o discuţie despre metode, metodologii, despre principiile de analiză contemporană în critică, în istoriografie, la care de asemenea vă vom invita, şi sperăm să avem mai multe asemenea acţiuni oare să statornicească oarecum buna prezenţă, după opinia noastră, a criticilor, a istoricilor şi teoreticienilor literari în viaţa noastră culturală şi acel nucleu, aş zice, al colocviului, pe care cu voia dumneavoastră l-aş 156 VIAŢA ROMÂNEASCA numi solidaritate bine înţeleasă, pe bază de convingeri, de principii, solidaritate a criticii, solidaritate a literaturii, solidaritate a culturii noastre. Vă mulţumesc. CUVÎNT DE ÎNCHEIERE ROSTIT DE GEORGE MACOVESCU Discuţiile purtate în cadrul Colocviului naţional de critică şi istorie literară, conceput ca o şedinţă de lucru a Consiliului Uniunii Scriitorilor şi organizat de către secţia de critică a Asociaţiei scriitorilor din Bucureşti, au demonstrat în mod elocvent necesitatea acestei întruniri. Problematica colocviului a fost, în fond, problematica criticii literare din ţara noastră. Au fost prezentate numeroase argumente, numeroase propuneri, toate într-un ton civilizat, constructiv, ceea ce arată maturitatea criticii şi a criticilor din România, demonstrează conştiinţa responsabilităţii pe care o au faţă de literatura, de cultura românească, deci faţă de istoria actuală şi viitoare a poporului nostim. Se poate afirma că acest colocviu a răspuns apelului pe care tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secretarul general al partidului nostru, 1-a făcut criticilor. Se poate spune că s-a discutat în spiritul Conferinţei Naţionale a Partidului Comunist Român. Ce s-a desprins din discuţiile purtate ? S-au prezentat diferite probleme, s-au adus argumente diferite, s-au încrucişat păreri contradictorii. Esenţa, însă, a fost că s-a discutat de pe aceeaşi poziţie ideologică,. de pe aceeaşi poziţie politică, de pe poziţia literaturii militante, manifes-tîndu-se puternic interesul de a se promova o literatură superioară, o literatură care să reflecte procesul revoluţionar care se petrece în ţara noastră. In cursul colocviului, s-a exprimat ideea că ne trebuie o oarecare distanţare de realitate pentru a putea scrie opere valoroase. Ideea nu este nouă şi ea îşi are valabilitatea ei relativă. Este nevoie de perspectivă, dar ea nu trebuie să-1 îndepărteze pe scriitor de realitatea în care trăieşte şi pe care trebuie să o influenţeze într-un anumit sens. Istoria literaturii arată că marii scriitori au participat întotdeauna la momentele revoluţionare ale popoarelor lor. Noi trăim în ţara noastră o revoluţie. De altfel, întreaga omenire trăieşte o revoluţie. Omenirea a intrat într-o nouă etapă a renaşterii ei, cu toate contradicţiile acestui proces. Putem noi, scriitorii, să ne sustragem acestui proces tînjind după o linişte olimpiană ? Răspunsul l-au dat predecesorii noştri. Răspunsul îl dăm noi astăzi, prin operele noastre. S-a vorbit în cursul .colocviului despre necesitatea combaterii unui idilism care începe să se instaleze în unele opere literare. Trebuie să recunoaştem că unii poeţi s-au întors la un semănătorism care nu se conjugă deloc ou preocupările spirituale ale omului de astăzi. S-a discutat despre poezia patriotică. Desigur, avem nevoie de o poezie 'patriotică, de o poezie oare să exprime dragostea de ţară a poporului român constructor al socialismului şi nu de versuri „ce din coadă au să sune". COLOCVIUL NAŢIONAL DE CRITICA ŞI ISTORIE LITERARA 15? Patriotism au demonstrat şi criticii cînd au vonbit despre interesele superioare ale literaturii noastre. Patriotism au arătat şi atunci cînd au vorbit despre necesitatea promovării unei literaturi valoroase. Dar nu vom dovedi patriotism cînd, văzînd cum în revistele noastre, sau în volume apar poezii care compromit sentimentul nobil al dragostei de patrie, criticii tac. In timpul colocviului, numeroşi vorbitori s-au oprit asupra statutului criticii şi al criticului şi asupra raportului dintre critic şi creatorul de literatură. Este adevărat că există «anumite întîrnplări în viaţa, noastră literară, în care criticul s-a găsit umilit, hărţuit, acuzat, condamnat şi aşezat sub obrocul unei suspiciuni duse pînă la o totală neîncredere în om. Mi se pare că s-a exprimat o justă idee atunci cînd cîţiva participanţi la colocviu au afirmat că acest fapt nu caracterizează raporturile dintre critici şi scriitori. Aceasta ca o constatare generală. Dar, pe de altă parte, nici nu putem ignora că există asemenea întîrnplări nedorite. Cum se poate reacţiona în faţa lor ? Prin nu ştiu ce măsuri coercitive ? Despre aşa ceva nu se poate vorbi în domeniul artei, al literaturii. 'Cel mai eficace răspuns îl constituie atitudinea principială din partea criticii, şi nu unele aranjamente personale critic-scriitor, care pe ici pe colo „prin părţile neesenţiale" ale vieţii noastre literare şi-au făcut loc. Politica de grupuri şi grupuleţe, fie ea în unele redacţii, fie chiar şi la Uniunea Scriitorilor, nu poate să ducă decît la deteriorarea raporturilor care trebuie să existe între scriitori, raporturi de drepturi egale. Toţi avem drepturi egale în Uniunea Scriitorilor şi în relaţiile dintre noi. In viaţa noastră literară nu trebuie să ne temem unii de ceilalţi. Dacă cineva deţine un număr de ani, o anumită funcţie de conducere în Uniunea Scriitorilor, la reviste, la edituri, nu trebuie să ne oprească să-i privim munca în mod critic. Se poate răspunde : dar dacă el, prin puterea pe care o deţine, mă împiedică să-mi public o carte, mă împiedică să scriu la o revistă ? Se poate întîmpiă şi aşa ceva. 'Dar numai o atitudine .colectivă a noastră, de instaurare a unui spirit tovărăşesc, a unui spirit demn de numele de scriitor, numai o asemenea atitudine poate să oprească producerea unor asemenea gesturi pe oare, poate, unii sînt tentaţi să le facă. E nevoie de o reacţie colectivă faţă de poziţiile neprincipiale pe care unii sau alţii pot să le ia, indiferent de genul literar în oare se manifestă. Şi dacă este vorba despre 'asemenea poziţii, să ne uităm şi în rîndurile criticilor. Chiar în cursul colocviului s-a vorbit despre „atitudinea prudentă" pe care unii critici o au faţă de unii scriitori. Teama de a nu-1 supăra, pe autorul a cărui carte este supusă actului critic este uneori justificată prin „dependenţa" criticului de poziţia scriitorului în viaţa literară. De aici şi pînă la formarea de curţi şi feude, cu paji şi menestreli, distanţa, nu este mare, după cum nu este departe nici apariţia spiritului de culpabilitate a criticii faţă de literatură, spirit despre care s-a amintit în timpul colocviului. 158 VIAŢA ROMÂNEASCA Este cert că nu trebuie, nu se poate să se ajungă la un saivan al gîleevii" la care să fie prezenţi scriitorii de o parte şi. criticii de cealaltă parte, ci la un dialog dialectic în oare din teză şi antiteză să apară sinteza oea nouă, dialog în care nimeni să nu aibă sentimentul culpabilităţii, ci conştiinţa că fiecare, prin mijloacele sale specifice, contribuie la dezvoltarea unei mari literaturi în România, indiferent de limba în care scriem. Pentru că, pentru crearea unei asemenea literaturi, responsabilitatea o poartă scriitorii şi criticii români, maghiari, germani, sîrbi şi de alte naţionalităţi oare trăiesc pe pământul acestei ţări. Colocviul naţional de critică şi istorie literară poate Ii apreciat ca un serios pas pe calea discutării problemelor criticii din România. Dar pasul acesta trebuie urmat de alţii. Colocviul acesta a fost numai un început. Asociaţiile de scriitori şi în special secţia de critică de la Bucureşti vor continua aceste discuţii, după cum presa literară şi în special revistele editate de către Uniunea Scriitorilor îşi vor consacra coloanele lor dezbaterii problemelor criticii. S-au făcut în cursul 'Colocviului numeroase propuneri practice. -Biroul şi Consiliul Uniunii Scriitorilor le vor analiza ou toată temeinicia şi se vor lua măsurile necesare. Cea mai repetată propunere a fost aceea a înfiinţării unei reviste de critică. Este o doleanţă, o cerere mai veche a criticilor. Este, însă, şi o necesitate a culturii noastre, a literaturii din România. Vor trebui făcute eforturi perseverente 'pentru ca necesitatea să se transforme în realitate. Concluziile colocviului, privindu-le critic, sînt pozitive. Dezbaterile au demonstrat că 'critica literară, împreună cu întreaga literatură din România socialistă, ţine pasul cu istoria. Îndemnurile tovarăşului Nicolae Ceauşescu, îndemnurile Partidului sînt pentru critici imbolduri temeinice, astfel încît critica literară din 'România să demonstreze că şi-a înţeles pe •deplin rosturile, fapt de altfel dovedit şi în cursul Colocviului naţional. ÎN 1943 •Poenăreami, fericit la riadul său, era tocmai ocupat să se uite las. Eliade cum s-ar fi uitat un contemporan al lui Voltaire la un patagonez căzut la Paris, cînd, dinspre intrarea care da spre piaţa Cartacuzino, a parcului, apăru pe alee, căutîndu-i din ochi, Nicu Filip. Eliade îl zări cel dintîi. Se întreba şi el de ce se siimţea atît de bine. Arborele cu cele-două braţe desfăcute, iarba ca sticla stinsă, piramida acoperişului de-dincolo de frunze, rumoarea diafană a oraşului care părea situat la mare dapărtare de banca sa, le mai văzuse, le mai cunoscuse, fără să ştie unde y şi cînd. Ceva din urmă, dar nu defunct, doar fără nume, alcătuia armătura | secretă, de susţinere, a întregii împrejurări. Era curent, îl simţea şi se temuse chiar să nu înceapă să-1 doară măseaua cariată, din fundul gurii, pe care o şi controlase de cîteva ori cu limlba, însă şuvoiul de aer care trecea prin el ca o apă vîjîitoare dintr-o parte în alta, nu făcea decît să îl cureţe bine de ultimele resturi ale tristei suspiciuni pe care povara lui o trezise, în poartă, de dimineaţă, cînd plecase din Clopotarii Vechi, pînă ce nu mai rămase din ele decît, mult deasupra capului lui Filip, oare îi zărise şi acum înainta încet spre ei, pe alee, părînd chiar să şovăie, mult deasupra şi a arborilor stufoşi, în aerul senin, snopul de raze aurii înţepînd, de jos în sus, panglica circumflexă a unui nor. Şovăirea pasului său era reală, pentru că se întîrnplase ceva despre care nu ştia cum să le vorbească prietenilor lui în aşa fel încît să nu se sperie mai mult decît era speriat el însuşi. Intrînd din strada Xenopol în Columb, cu geamantanul lui Eliade, recunoscuse în bărbatul de statură mijlocie, cu umărul drept deformat de o uşoară cocoaşă, corect îmbrăcat în haine cafenii cu dungi albe şi care tocmai trecea lent, parcă în plimbare, prin faţa casei căpitanului, privindu-i cu atenţie ferestrele, pe cel care după ultima lor lungă întâlnire de pe banca din cimitirul Bellu, de la malul Văii Plîngerii, trecuse de cîteva ori prin faţa casei lui din strada Popa Tatu, în acelaşi ritm lent şi privind-o la fel de curios, aşa. încît domnul Filip îl şi remarcase şi îl întrebase indispus „Crezi că ai făcut ceva care să intereseze poliţia ?tt ,,Nu, tată. De ce ?" Dînd cu ochii de ei doi, trecătorul, îmbrăcat tot în hainele caferii cu dungi albe,, întoarse capul în altă parte şi, cu pas de plimbare, se depărtase. „Omul ăsta, îi spuse domnul Filip, a trecut de cîteva ori pe aici. Cu siguranţă, se înşală, dar trăim vremuri grele, de război, şi te rog să fii atent oe faci". Cînd cel din faţă-i îşi întoarse capul spre ferestrele căpitanului, se opri, după capătul din Bremia Grigorescu al străzii. Doar cînd se gîndi că, în loc să-işi continue drumul spre Eremia Grigorescu, s-ar fi putut întoarce, dimpotrivă, spre Xenopol şi atunci l-ar fi surprins aşa, stînd pe geamantan, în apropierea casei pe care o studia, lui Nicu Filip 160 VIAŢA ROMÂNEASCA i se făcuse într-adevăr frică. „Unchiul tău, îi spuse lui Eliade cînd ajunse la banca pe care era aşteptat, nu este acasă. Am dus geamantanul la tine, sus, şi i-am spus femeii să urce imediat după sosirea ta". „Cauţi pe cineva ?" îl întrebă Eliade rotinldu-şi şi el ochii .prin .grădină, pentru că, vorbind, Filip, surprinzător de nervos, nu îl privise deloc, răsucindu-şi capul, însă, după toată lumea din preajmă. Eliade observase şi el starea neobişnuită a prietenului lor şi, imaginîndu-şi că geamantanul fusese prea greu, îi ceru scuze, confuz. „Du-te, îi spuse Filip, cu oarecare duritate în voce din cauza agitaţiei, bătrîna te aşteaptă". „S-a întîmplat ceva ?" îl întrebă Poenăreanu cînd, rămaşi singuri, o apucară în sus, către biserica Icoanei. „Cred că da, cineva de la poliţie, în civil, dădea tîrcoale prin faţa casei lui Eliade şi mă supraveghează, de la un timp, şi pe mine". „Atunci probabil că nici eu..." „Da, îi confirmă Nicu Filip, cred că te urmăreşte şi pe tine". „Dar n-am făcut nimic..." „Poate că întîlnirile noastre au atras atenţia cuiva. De exemplu, acum îmi vine în .minte !, insul de la 'Bellu. De cîte ori îl însoţim pe Mihai acolo şi ne aşezăm să vorbim pe banca de deasupra Văii Plîngerii, apare şi el prin preajma noastră şi îşi face de lucru ca să tragă ou urechea". „Dar dacă şi aude ce vorbim, ar fi ştiut că sîntem inofensivi, vorbim despre literatură." „Va fi crezut că e un limbaj cifrat." „Ar fi trebuit să-i spui şi lui Alexandru." „îi voi spune mîine, cînd va fi mai liniştit." „Nu pleacă în provincie ? Poate că mîine nu va fi în Bucureşti". „Nu pleacă. Mina spus femeia că aseară unchiul lui 1-a evacuat la familia Marcu pentru a putea primi, el, acasă, o faţă de genul slab." „Chiar aşa ? înţeleg. Lui Eliade o să-i fie greu să stea pitit în mansardă." „Şi cu cel care ne urmăreşte ?" Părerea lui Nicu Filip fu să îl lase să-şi facă meseria. Om priceput, îşi va da repede seama că a fost pus pe drumuri degeaba ; mai puţin priceput, se va găsi altul care să îl descurce, în orice caz, ei trebuie să se comporte exact ca pînă aoum şi să uite chiar din această clipă că sînt urmăriţi. „Eu, exclamă Poenăreanu treimu-rînd, iar cămlaşa lui avu un foşnet ca de aripi scuturate, aş fi incapabil ca, întîlnindu-I pe agent, să nu o iau la fugă". „Gabriel, îi răspunse Filip pronunţînd pentru prima dată atunci numele lui întreg, pe lungul alu-necuş al căruia şi privirea şi vocea i se duseră luminoase în aşa fel încît lui Poenăreanu i se păru că în mijlocul zilei se aprinsese o lumină mai intensă decît a soarelui, fără ca de tăria ei arborii ce-i înconjurau în grădină, oamenii care stăteau pe bănci ori treceau pe alei, acoperişurile cîte se iveau prin spărturi de frunziş ori micii nori din cer să dispară vederii, căpătînd dimpotrivă o şi mai apăsată evidenţă, dar de alt gen, încărcat de înţeles, şi atunci văzu şi el, în această lumină nouă, arborele cu numai două braţe, sus, în formă de cruce, în rapidă pîlpîire, ştii ce spunea Alexandru adineauri, în gară, despre strada şi cerul privite de la fereastră ?" „Era vorba de cititor." „Ei bine, să sperăm, că umbra celui care ne urmăreşte nu e prea deasă, că, adică, el ne poate vedea aşa cum sîntem." „în ce mă priveşte, răspunse Poenăreanu zîmbind, cred că n-am să ştiu niciodată cum sînt. Cum să ştie, deci, el ?" „în situaţia noastră este, fără îndoială, şi George, spuse referindu-se la Ojescu, în numele căruia se ascundea un veohi Hagi, să ne ducem la el să-i spunem." Pe ultimul cuvînt, o şi porniră, traversînd puţin mai jos de şcoala Clemenţa, spre strada Sfîntul Ion Nou, unde locuia prietenul lor. „Pe omul ÎN 1943 161 acesta, răspunse Filip în timp ce ajungeau în Batiste, nu îl interesăm noi ci vina noastră, aşa cum sînt cititorii, nu-i aşa ?, pe care nu îi interesează personajele din (roman, ci problema abstractă căreia ele îi servesc oa pretext..." „îmi displac" !" „De ce ? Greşala lor este că nu citesc doar literatura făcută pentru a le satisface interesul. Pe ăla nu-1 interesează adevărul nostru uman şi nici dacă sîntem ori nu vinovaţi. El presupune că avem o vină, Dumnezeu ştie care !, şi caută dovezi". „Cît e de absurd ! Nu 'am făcut şi nu facem nimic imputabil." „Aşa e, îl aprobă Filip, dar uite ceva şi mai absurd : că deşi nimeni nu ştie despre sine ce este ou adevărat, noi va 'trebui să ştim că sîntem nevinovaţi şi să trăim în nevinovăţia noastră aşa cum trăieşte poetul obiectivat în poezia. lui : Quindi parliamo, e quindi ridiam noi, Quindi facciam le lagrime e i sospiri. Cînd fură în piaţa Rosetti, cerul era în întregime podit ou nori şi începu să plouă. Pe spinarea de piatră a străzii Sfîntul Ion Nou, dădură peste Leon Marcu. Despica şiroaiele de apă adăpostit sub pînza neagră a Unei largi umbrele care îngraşă şi mlai mult întunericul în jurul său. Ivirea celor doi, lipiţi de coloanele, neaşteptat de luminoase în bezna străzii, ale unei clădiri cu aparenţă de templu aztec şi părîndu-i, din cauza surprizei de a-i vedea acolo, la fel de înalţi ca foarte înalţii cilindri străfulgerători, de piatră, îi plecă privirile în speranţa de a le atrage mai puţin atenţia şi îi precipită paşii spre capătul străzii. Ploaia, cu neînsemnate pauze, ţinu multe zile în şir. Un cer în permanenţă acoperit se oglindea în apa galbenă strînsă pe străzi. Ploaia bătea grea şi deasă, apăsa umbrelele pe umerii trecătorilor şi făcea să sune acoperişurile ca nişte tolbe, umplând oraşul cu un vuiet monoton, variat cînid şi cînd de o rafală de vînt oare umfla pînzele de apă şi le răsucea în sus aşa încît părea că stropesc cerul fîntîni arteziene cu ţîşnire groasă. Frunze şi hîrtii se lipeau de ziduri, o spumă albă îneca uneori străzile şi geamuri pocneau, se desfăceau table de pe acoperişuri. Pe un astfel de timp Leon Marcu, pantalonii sumeşi, fulgarin negru, umbrelă de pe ale cărei coaste apa cădea cu găleata izolîndu-1 într-o perdea circulară, umbla din piaţa Traian în Sfînta Vineri, de acolo în Văcăreşti, absorbit în conversaţii cu cei din partea locului. Nimeri mai întîi la Vasile Trăilescu. Fostul avocat cînta din fluier. O pisică fumurie cu pete albe bea lapte din farfurioara aşezată la piciorul patului acoperit cu un macat negru cu flori uriaşe, violet, igalbene, roşii. De peste gard, de la vecini, printre ropotele ploii răzbăteau voci întărîtate, miros de varză fiartă şi piper. La apariţia lui Leon Marcu, Trăilescu adună un ziar desfăcut şi acoperi cu el cojile de alune şi pălăria de pluş de pe roasă. „Mă înţelegi, îţi cer informaţiile acestea ca să ştiu pe cine ţin în casa mea". „Dar im-aţi mai întrebat şi v^am spus că e o persoană serioasă, muncitoare." „Cum ai cunoscut-o ?" La întrebarea aceasta Trăilescu bîlbîi : „La unchiul meu, Dnagnea, acela, ştiţi, care ţinea un atelier de tapiţerie. Ea era foarte tînără, ce vreţi !" Exclamaţia îl făcu pe Leon Marcu să clatine din cap. Pisica traversă încăperea şi se încolăci sub masă. Din uşă se întoarse cu o nouă întrebare : „Ştiţi de unde este ?" »Din Brăila." în Brăila avea rude, scrise, acelea se interesară şi, la cîteva zile după vizita făcută lui Vasile Trăilescu, cunoştea povestea tl-c. 52 162 VIAŢA ROMÂNEASCA fugii cu nefericitul contabil şi celelalte. „Frumos !" murmură cu scrisoarea în mînă şi apoi coborî din tramvai în piaţa Sfîntul Gheorghe. Intră în strada Lazăr la nişte cunoscuţi, de aoolo, prin Sfîntul Ion Nou unde avu neplăcerea de a se întîlni cu Poenăreanu şi cu Filip, ajunse în Negru Vodă şi vuietul unuli tramvai care trecea pe Cauzaşi spre Dudeşti acoperi o clipă rumiorile Dîmboviţei plesnite de ploaie. Uimblîriid pe mijlocul drumului şi coborîrad panta repede către strada Sfîntul Ni-oulaie-Jicnita, se opri în faţa unei clădiri veohi, cu un etaj, foarte îngustaşi cu intrarea printr-o curte la fel de îngustă, despre care nu se putea spune că nu este pietruită cu cele mai bune intenţii, sub tavanul ars al' unei bolţi de viţă de vie. Zidurile etajului erau acoperite pe dinafară cu scândură pentru a fi apărate de ploi şi zăpadă. La stradă, în peretele parterului erau tăiate, simetric celor de la etaj, două ferestruici cu. perdele a căror vîrsta nu diferea de a întregii clădiri. Ca să ajungă la poarta de lemn, urcă de pe trotuar trei trepte mîncabe, alunecoase. Poarta era încuiată. Bătu în ea şi strigă şi la una dintre ferestrele de la etaj apăru dintre pînze capul palid şi ascuţit al unei femei care îl privi parcă fără să-1 vadă. îi făcu semne cu umbrela, îi arătă spre poartă cu mîna liberă. După încă o aşteptare, auzi un pîrîit de trepte. Din colivia de lemn a etajului apăru treptat, de jos în sus, întîi cu tălpile, femeia de la fereastră. Etajul îniainta mai mult spre curte decît parterul şi forma un acoperiş prispei deschise a acestuia din urmă, prispă în care cobora, Oblică, scara. Bătrîna, mai veche decît lemnele pe care călca, descuie poarta însă nu îl lăsă să intre înainte de a-i spune pe cine caută. Dădu numele tapiţerului. „A murit, domnule", spuse femeia. „Ce vorbeşti ? Nu ştiam !" strigă ridicînd braţele în alşia fel încît toată apa de pe umbrelă o inundă pe femeia din partea cealaltă a porţii. „Apoi cum !" şi încuie poarta la loc şi se trase, întoreîndu-i spatele, către prispă. La strigătele lui, perdelele tremură din nou la fereastra de sus şi un al doilea chip apăru. Era al unui bărbat cu cioc şi ochelari, o tichie verde pe capul pleşuv. Făcu semne babei să deschidă vizitatorului şi, la rîndul lui, Marcu încercă treptele de lemn ale scării. La capătul lor de sus se "află într-un antreu întunecos, mobilat cu un sorin şi cu o fotograf ie de dimensiuni mari, atârnată pe un perete, în ralme de lemn dat cu lac negru. Două uşi, la dreapta şi la stânga, îşi făceau vizavi. Femeia o deschise pe cea din dreapta şi Leon Marcu se afla în faţa omului cu tichia verde. Avea necazuri cu o chiriaşă a lui, şi îi spuse numele, dar nu se hotăra să o evacueze înainte de a şti ce este cu ea şi se gândise a-1 consulta, întrucît fratele defunct al amfitrionului său îi acordase, cîndva, protecţia sa. „L-aţi cunoscut?" „într-o împrejurare", afirmă destul de vag pentru ca interlocutorul să aibă libertatea de a înţelege şi că îl cunoscuse şi atunci acela scoase un pachet voluminos de fotografii de faimlilie pe oare i le arătă, una cîte una, cu multe explicaţii printre care tot ce ar fi vrut să ştie despre Marieta, pe care o socotea oarecum răspunzătoare de moartea fratelui său. îşi aminti că acela o cunoscuse lucrătoare modistă, undeva pe splaiul Unirii. Plăcerea de a vorbi îl făcu să creadă că vizitatorul său fusese prieten cu dispărutul aşa încît, la plecare, Leon Marcu ducea în buzunar o fotografie a aceluia. însă pe splaiul Unirii nu exista nici o modistă. Găsi în schimb două pe strada Aurora, una lingă biserica Sfinţii Apostoli, cealaltă mai sus, aproape de întretăierea cu strada Cer- IN 1943 163 bului, venind din Papazoglu. De Maneta îşi aminti patroana atelierului lingă biserică. „Nu ştiu unde locuieşte, dacă mai e în Bucureşti, dar cred că, iertaţi-imă că vă spun, unde aţi putea-o găsi nu vă puteţi duce dumneavoastră." ll trimise în schimb în strada Plugarilor, unde îşi aminti -că sta cînd lucra la ea. La coborârea din tramvaiul 1, un furgon care venea dinspre abator fu gata să dea peste el. Pe capră, alături de cel care mina calul, şedea, cu destul firesc, Vasile Trăilescu. Sări jos să-şi ceară scuze pentru incident. Ca să poată fi auzit, se vîrî sub umbrela lui Leon Marcu. ,.Mi-a spus că l-aţi vizitat", bîlbîi eliptic. Leon Marcu înţelese imediat că se referă la băitrînud Dragnea şi aprobă „Un om foarte sociabil", ridicând umbrela, într-o spetează a căreia Trăilescu îşi încurcase pălăria. „Nu cumva pentru fotografie v-a cerut bani ?" „Fii liniştit, îi spuse Marcu, nu mi-a cerut nimic." ,,E foarte bătrân", îi explică, pentru eventualitatea că totuşi lucrul se întâmplase. Un camion trecu vîjîind şi mută pe trotuar băltoaca din drum. Apoi Trăilescu alergă după cel care se îndepărta : „Domnule Marcu! Domnule Marcu!" şi în şoaptă, aproape la ureche : ,,De ce vă interesaţi de domnişoara Kraus ? Sînt om liniştit, culm mă ştiţi. Oamenii sînt răi. Ea şi ou... în fine, o persoană... pot multe. E război şi unui om modest oa mine i se poate întâmpla orice: Vă rog, domnule Marcu, să nu pomeniţi deloc, în legătură cu ea, numele meu." îl' ascultă cu atenţie, căci temerile lui Trăilescu erau foarte interesante, îl'asigură de discreţia sa şi, traversînd în fine podul ce-i venea la dreapta, iartră în cotita stradă a Plugarilor. Femeia care îl întâmpină îşi aminti de vechea ei chiriaşă, dar nu ştia ce s-a mai întâmplat cu ea. „E pe aici cineva care m-ar putea pune pe o urmă ?" „Dacă sînteţi rudă ou ea, cum ziceţi, atunci aflaţi că locuia la mine ou o prietenă a ei care a ajuns bine, oe să spun ! Luaţi-o pe strada Abatorului pînă daţi în cîmp, nu e departe, şi o găsiţi acolo. Vai de capul ei ! întrebaţi de Iolanda a lui Barman şi o să vă îndrepte oricine, o ştie toţi." Auzi, din capătul străzii, ţipete disperate. Cel care călca în picioare femeia lungită în mijlocul străzii, în noroi, sub privirile minuţioase a doi tineri specialişti şi ale unei localnice oare îşi proteja pînteoul gros sub o umbrelă de soare, căzu, făcînd un pas greşit, alături de victima lui care îl luă de subsuori şi îl tîrî, sprijinindu-1 cu umărul, într-un bordei ascuns pe după cîteva ostreţe. Era, îi spuse unul dintre tineri, cea căutată. „Vă puteţi duce fără frică, rîse femeia cu umbrelă, Darnian nu se mai trezeşte pînă mîine." Ca să ajungă, păşi pe nişte cărămizi puse din loc în loc în nămolul în oare se amestecau fulgi ide găină, bucăţi de ziar, cutii de conserve stîlcite, cioburi de sticlă. Un miros dens de cărbuni, de alcool şi hipenmanganat îl făcu să dea îndărăt din faţa întunericului aare îl izbi cînd deschise uşa. Femeia se ridică din faţa plitei în oare dădea să aprindă focul şi ieşi după el. La început, numele Marietei Kraus nu îi spuse nimic. Apoi începu să rîdă şi povesti ceva. O ascultă cu atenţie, nu erau lucruri interesante căci vorbea mai mult despre ea, dar îşi zise că vechea prietenă a chiriaşei sale i-ar putea fi utilă odată, îi dădu cîteva bancnote şi o invită ca, de cîte ori va avea nevoie de ajutor, să vină la biroul lui, în Floreasoa. Pe Trăilescu îl reîntîlni la doamna Poenăreanu. Erau de faţă, afară de acela şi de stăpîna casei, Vonica, sumbru, în negru, şi Atamasiu, 164 VIAŢA ROMÂNEASCA instalat, cu cele două conuri de păr de pe frunte şi cu tot auiul din fundul gurii, sub o gravură de pe perete, executată pe la sfîrşitul secolului trecut. Caii unei trăsuri de poştă se cabrau în faţa unui bărbat în redingotă, cu jobenul căzut pe caldarîm, care îşi apăra chipul cu braţul adus. Mulţimea se strînsese în jurul trăsurii şi a celui gata să fie călcat. Un negustor ieşit în uşa prăvăliei, situate în extrema stingă a penultimului plan, încins cu şorţ şi sprijinindu-şi pumnii în şolduri, se uita alarmat la clientul care se muncea să se strecoare afară din magazin, pe la spatele lui. Un bătrîn cu barbă rară, tăiată ascuţit, pe cap cu o calotă de mătase care îi dădea aspect ecleziastic şi ţinînd, în mîinile încrucişate la spate, o carte dintre filele căreia ieşea pe jumătate o fotografie, căuta din ochi printre curioşii strînşi unul în nevoie de a i se istorisi accidentul împreună cu antecedentele şi posibilele lui urmări. Vizitiul, ridicat în picioare, trăgea de hăţuri pentru a opri caii, însoţitorul său cobora de pe capra înaltă pe caldarîm, privind ţintă coperta groasă, verde, a cărţii bătrînului cu aspect ecleziastic. Părea să încerce să citească semnele de pe ea însă acest lucru, de la mult mai mare apropiere, nu-1 izbutea, în timp ce avea aerul că îl ascultă pe Atanasiu, nici Leon Marcu. Distingea un 0, mai departe un I, această din urmă literă în parte ascunsă de umbra unui personaj situat într-un plan mai apropiat, o femeie asfixiată de curiozitate, cu pălăria numai pene şi galoane, în braţe cu o pisică cenuşie, pătată, ai cărei ochi larg deschişi căutau drept în ceafa golaşă a domnului Atanasiu, cu o expresie de complicitate atît de mare încît numai senzaţia că privirea ei s-a aţintit în acelaşi fel, venind ca de la o la fel de incalculabilă distanţă în timp, în ochii astronomului care, pe terasa cea mai înaltă a ziguratului babilonian, calcula mersul stelelor, sau în ai arhitectului visînd ultima oară, înainte ca cioplitorii să înceapă să taie piatra sfinxului, a obeliscului şi a piramidelor, marele lui vis enigmatic, putea explica infinita ei simultană indiferenţă. Un băiat o arăta cu degetul, speriat, femeii care îl ţinea de anină şi care, încercînd să se apropie de trăsură de poştă, cu vizitiul ridicat în picioare pe capră, îşi trăgea de mînă băiatul fără să-şi întoarcă la el ochii pofticioşi. In stingă ţinea o umbrelă de soare şi, atît cît lăsa să se vadă înghesuiala din jur, şi judecind după tuberculul enorm al burţii, aştepta un al doilea copil. In poziţii diferite, doi tineri hoţi de buzunare îşi exercitau în mulţime arta delicată, prefăcîndu-se interesaţi de accident, iar miai la o parte, Leon Marcu descifra un grup de nenorociţi, soţ şi soţie, încăieraţi ca nişte cîini, ea opunîndu-se, după toate probabilităţile, ca el să se adauge grupului de curioşi strînşi în stradă. Din buzunarul bărbatului ieşea, semnificativ, bustul unei sticle. în obiectul acesta inanimat, artistul pusese mult suflet, cel puţin tot atît cît în mişcarea omului în redingotă, cu capul gol, apărîndu-se cu mîna adusă din cot în faţa ochilor de elanul, frînat în ultima clipă, al cailor de la trăsura de poştă. Elementul senzaţional îl constituia însă clădirea care, cu excepţia prăvăliei din stînga, ocupa toată lungimea penultimului plan şi se ridica în aşa măsură deasupra întregii scene încît un lung nor subţire plutind în văzduh o tăia latitudinal şi împingea deasupră-i, în cer, partea cea mai considerabilă a construcţiei. Toate stilurile, din toate timpurile, erau prezente inexplicabil pentru a afirma lipsa oricărui timp. Zidăria sugera vag lineamentele unei piramide solare ; dedesubt, o infinitate de coloane, ÎN 1943 165 contraforţi, de nişe adăpostind statui demoniace figurînd damnaţiunea si chinurile efortului steril : un monstru monopod, turnat în fier, aplecat vehement înainte într-o mereu eşuată încercare de a-şi recîştiga echilibrul şi împroşcînd din gura mare cu buze subţiri veninul spumant al urii; o moartă cu o ghiară înfiptă între coaste ca să pompeze un sînge inexistent în inima evaporată, şi cu cealaltă încercînd vîntul care-i agita zdrenţele de piele putredă cîte îi miai atîrnau de oase ; un diavol jovial | simulînd un vis al crucii pentru ca, măcar în vis, să o poată blasfema ; j un altul înţepenit în strădania nebună de a-şi transforma mizeria crapu-} loasă în turgidă trufie ; din piatră vînătă, verzuie ca puroiul, o frumu-1 sete planturoasă încercînd să uite şi să-şi facă uitată pîngărirea şi, în-j cheind şirul, balaurul, torturat în toate membrele lui de lancea sfîntului i roihtar şi de copitele calului aceluia, dădea pe dinafară, ca laptele în clo-| cot, din deghizamentul unui om infantil cu palmele împreunate pentru rugăciune. Intre genunchii zdrobiţi şi răsuciţi al ultimului drac, la talpa acestui iad al arhitecturii şi al statuariei dezlănţuite care întuneca în-tr-ătît aerul din jurul său încît cerul era plin de stele, 'astfel executate, printr-un artificiu îndoielnic dar nu mai puţin turburător, că păreau mai 1 degrabă nişte orificii ca de sită din spatele cărora examinau pe privitorul gravurii ochii înşişi ai gravorului necunosout, se deschidea o fereastră şi dintre pînzele dindărătul ei privea ţintă în ochii lui Leon Marcu, fără să-i vadă, o bătrîna, contemporană pisicii din braţele femeii cu pălărie din planul mai apropiat. „Ieri, tocmai spunea printre altele Atanasiu şi împungea aerul cu tufele conice de păr de pe frunte, l-am l văzut la Nestor pe căpitan. Cumpăra tort" şi Marcu părăsi gravura din j perete pentru chipul celui care îl cunoştea atît de bine. „L-ai văzut cum-I va şi pe nepotul lui ?" „Pe el nu, de multă vreme" şi reluă şirul vorbelor 1 de unide îl lăsase. Leon Marcu fu gata să-i strige sever „Iată-1!" soţiei lui, căreia dispariţia lui Alexandru Eliade continua să-i dea multe nelinişti. Întrebase de el pe menajera căpitanului şi aceea ştia că e plecat din Bucureşti, fără să poată răspunde încotro pentru că el o rugase să nu denunţe nimănui prezenţa sa în mansarda casei din strada Columb. Prietenii lui, chestionaţi şi ei, răspunseră în acelaşi fel. Într-adevăr, mutîndu-şi din nou privirile pe gravura din perete, acum nu pentru că spusele lui Atanasiu nu-1 interesau, ci tocmai pentru că îl interesaseră prea mult, îi recunoscu trăsăturile în acelea ale personajului central din ţ registrul de sus al teribilei piramide. Picioarele şi palmele lui purtau stigmatele. Tălpile, alăturate, se sprijineau pe norul care tăia zidăria în două, iar mîinile se întindeau orizontal, la dreapta şi la stînga, aşa cum fuseseră prinse pe lemn. împresurat de toată lumina cerului, capul se înscria în unghiul superior, central, al construcţiei. Două personaje, în picioare, sub mîna lui dreaptă, şi alte două sub stînga, îşi aşezau palmele, fiecare, pe minerul spadelor. în totul, nouă coloane străfulgeră-toare. Leon Marcu lăsă brusc bărbia în piept. Clipea des, încruntat. în jur se vorbea despre Mediterana, se pronunţau numele unor oraşe din Africa de Nord, despre care, cele mai multe, nimeni nu auzise vreodată. Din colţul lui, Trăilescu nu-şi desprindea privirile temătoare de pe el. Curînd, societatea luă loc în jurul unei mese fără cuie, prezidată de magul în haine negre, şi Leon Marcu, din ce în ce mai oontrariat, deşi începea să bănuiască ce se ascunde sub misterul voiajului în provincie al 168 VIAŢA ROMÂNEASCA covorul". Se înserase. Căpitanul urcă în automobil alături de Marieta şi dădu adresa lui Leon .Marcu, unde coborî, lăsînd-o pe aoeea să-si continue drumul pînă la Floreasca. Trecuseră mai multe de două săp-tăimîni de cînd îl ştia pe Alexandru acolo şi era timpul să-1 aducă aaasă. Protejat de menajera indignată, căci Marieta se afla la ora aceea în casă, în una din încăperile de la parter, Eliade ajunse, călcînd pe vârfurile picioarelor, în camera lui. Geamantanul, Filip îl pusese la perete, lîngă uşă. Era un vechi geamantan de carton, găsit de căpitan în pod. Avea toate semnele vîrstei înaintate şi ale drumurilor făcute. Capacul se umezise odată, cine ştie cum, şi, închis aşa peste un conţinut voluminos şi neegal repartizat, avea într-un loc o umflătură discretă, ca un cucui în retragere, pe suprafaţa lui, mai expusă la frecare ca restul, culoarea luată lăsând la vedere mucavaua albicioasă ca o chelie. Eliade îl goli, apoi îl închise la loc, îl aşeză în mijlocul încăperii, se sui pe el cu picioarele şi făcut în perimetrul acestui piedestal improvizat, doi paşi în sus şi în jos, băgă foarfecă în el, apoi lamîndouiă mâinile şi la urmă înfăşură în ziare monticulul de cartoane sfîşiate şi lemne rupte iar pachetul îl vârî, pînă la evacuare, în şifonier. După ce alungă astfel din spaţiul lui semnul privirilor oare îl cîntăriseră pe tipsii negustoreşte, înşelătoare, redeschise caietul cu ecuaţii. Peste o jumătate de oră nu mai văzu în el nimic. Un nor atîrnat în văzduh, fără nici o formă, tremura, se pleca şi se destindea, unul dintre cele două fuioare de aburi din partea inferioară era disproporţionat de scurt şi întors către masa principală a alcătuirii ca într-o mişcare de dans, globuli de gaze în partea de sus a lui se roteau prefigurînd strigătul poruncitor al tunetului. Lîngă el, o aglomerare de aburi sulfuroşi pătată de mari zone cenuşii, într-o atitudine de sălbatică izolare, întindea spre dreapta un afund penduncul cu reflexe verzui-roşiatice şi capul său gros plimba, de pe un gât înţepenit în aceeaşi efemeră imobilitate ca restul, o fierbere gheţoasă deasupra unor scurte segmente evocînd materii cornoase trecute prin fum. Urma o despletire de spumă străvezie, în rupturi imense, pungi retezate, acoperite cu cenuşi. O alta, de un alb mai nutrit, dolofan, produs al alterării, acoperită ca de muşte, explica pe acest plafon aglomerat graţiile fermentării oarbe şi, culcat pe blocul de peste drum, un alt nor, în gura căruia pîlpîia rozul celest al unui neaşteptat accident de lumină, îşi desfăcea elipsa moale în contorsionări care ar fi putut părea suave dacă un clocot interior nu ar fi anunţat iminenţa planului contrar. în restul vizibil de la fereastra mansardei, întinderea albastră era acum un pachet lăbărţat şi blafard, revărsat, ţinînd ca între labe de plumb şi de bronz farfuria întoarsă a acoperişurilor. Peste un minut, .toate aceste forme se topiră într-o unică masă. O frunză căzu în stradă, arborii din Eremia Grigorescu şi din Grădina Icoanei foşniră aspru şi scurt legănîndu-se într-o mişcare de şurub, apoi se imobilizară. Orice zgomot se stinse. Zăpuşeala se lăsă ca o lespede de plumb. Cel mai mic sunet ar fi putut provoca, acum, o catastrofă. Din blocurile albe de dincolo de colţul străzii atmosfera corozivă diluase bucăţi întregi, .amestecîndu-le într-o ceaţă leşioasă. Primejdia, în această încremenire generală, putea să treacă aşa cum avalanşa e ocolită prin restrîngerea gesticulaţiei şi a vocii. Dar o femeie în galben se ivi la o fereastră, se aplecă pe jumătate afară, uitîndu-se ÎN 1943 în dreapta şi în stînga, şi se retrase pocnind geamurile. în aceeaşi clipă, un fluture bătu deasupra caselor răspîndindu-şi praful de aur şi tunetul făcut să zuruie linguriţa din paharul lui Eliade. Deasupra | arborilor căzu o coloană groasă de nori, în locul rămas liber se tîrîră, f - 0a nişte scolopenidre, blocuri albicioase de gaze care dansară o clipa j în loc Şi> m canonada tunetelor care se succedau şi. în focurile încru-I cişate ale fulgerelor izbucnind spectrale din toate părţile, ploaia începu, ! izbind greu în acoperişuri, în geamuri, rupînd crengile copacilor, sfîşiind ; tablele de pe case, înnegrind gardurile, zidurile, bătînd pavajul cu vergi reci, şuvoind furioasă şi galbenă prin burlane, azvîrlindu-se de pe ' streaşini în cataracte asurzitoare, risipind milioane de mici sfere lichide î oare picau şuierînd în traiectorii nebune, aci năvălind cu toatele drept, , ,aci umflîndu-se ca faldurile unui vestmlînt episcopal, aci întretăindu-se ■ cu violenţă, unele venind perfect vertical, ca şi cînd ingineri nevăzuţi f le-ar fi calculat drumul înainte, altele izbind în diagonală şi ricoşînd | în monstruoase inflorescenţe de apă înspumegată. Strada, trotuarele, balcoanele, acoperişurile, trunchiurile negre şi lucioase ale copacilor se I acoperiră deodată cu fîntîni ţîşnitoare, îndesate unele într-altele. des' făcînd în jur largi evantie de apă şi azvîrlind pînă în cer, şuviţe de ' spumă. Ca prin învîrtirea unei oglinzi, părea că torentele furioase nu se mai prăbuşesc de sus, ci izbucnesc de jos. Cozi groase, lichide, se ridicau fîlfîitoare dintr-o parte, un val diafan de stropi le abătea răspin-dindu-le în irizări infinite, aripi reci tremurau închizîndu-se, deschizîn-du-se, dintr-o crăpătură a trotuarului apa năvălea bolborosind, palmieri i subţiri se iveau şi dispăreau ca o iluzile între perdelele răscolite ale * ploii, pretutindeni explodau petarde. Frunze smulse treceau în goană prin i faţa geamurilor, se lipeau de obrajii lor plînşi. Puţin cîte puţin, potopul îşi scăzu tăria. Apa cădea acum în pînze uniforme, cenuşii. Cînd acestea se răriră, verdele copacilor se văzu ţ puternic, sticlos, cîte un zid de pe care apa încă şiroia îşi preciza voluimîul în ambianţa informă, o draperie de nori se sfîşiase, soarele ţ apăru din nou. Din toate bălţile, din toate ferestrele, ţişniră lumini. , Arborii începură să fumege şi ultimile şire ale ploii se îndoiră, subţiate, se retraseră către nord cu o voltă uşoară, mai ţîrîind undeva, , apoi se pierdură cu totul în văzduhul curat, cu stele rare, prin găurile i cărora, ca prin pleoape nu de tot închise, Eliade distinse o întunecare şi luminare lentă, ca şi cînd ceva s-ar fi mişcat în spatele lor, sub pînza ocrotitoare a cerului, doi ochi giganţi privind spre lume. în acel moment, profitînd de încetarea ploii şi temîndu-se să nu reînceapă, blocîndu-le drumul de întoarcere acasă, Filip şi Poenăreanu îl părăsiră pe Ojescu, mult mai îngrijorat decît voise să pară după ce prietenii săi îi spuseseră neplăcuta noutate pentru care făcuseră drumul pînă la el prin diluviul dezlănţuit. Nu e nimic de temut, îşi spuse ca j şi cei doi în grădina Icoanei, mai înainte, însă nici nu este exclus, * pînă să îşi dea seama că îşi pierd vremea cu noi, să treacă oarecare timp şi să fie nevoie chiar să şi fim chemaţi să răspundem la unele întrebări. Ce aş avea de spus dacă aş fi întrebat de exemplu, de cînd îl cunosc pe Alexandru şi ce ştiu despre el ? Stinse lumina din plafon şi dădu deoparte perdelele astfel încît încăperea pătrată, destul de mare 1 170 VIAŢA ROMÂNEASCĂ şi joasă, fu luminată de becul din stradă şi de sistemul de dreptunghiuri electrice ale ferestrelor casei cu două etaje de peste drum. „Te-ai culcat ? îl întrebă mama lui oare lucra în holul alăturat, alarmată că stinsese lumina înainte de a cina. Să-ţi aduc mâncarea aici", îi aprinse lumina priviodu-1 cu îngrijorarea îndurerată în care se fixase, de mult, fizionomia ei şi, retrăgîndu-se după ce primi asigurarea că nu stinsese pentru a se culca, ci pentru a se gîndi şi că va veni la masă cînd îl,va chema, lăsă, neconvinsă totuşi, lumina aprinsă, aşa încît el trebui să se deplaseze din nou către comutatorul de lingă uşă, depărtîndu-se nu numai de scaunul cu spătar înalt, puţin aplecat pe spate, unde se instalase, ci şi de punctul ideal în jurul căruia urma să ordoneze elementele răspunsului său. însă poate că, îşi spuse reaşezîndu-se în scaun, în întunericul relativ, şi constatând că punctul acela i se evaporase din minte pe drum, nici nu ar fi bine să caut o ordine, căci iar aduce a trucaj şi ar părea suspect. Aşadar, vărul meu, Gabriel Poenăreanu-,. locuieşte cu părinţii într-o frumoasă clădire din fundul intrării de pe' strada Eremia Grigorescu. Intrarea este atît de lungă, îngustă şi plină de mari arbori bătrîni, încît casa nu se vede din stradă. Gabriel o vizitează foarte des pe mătuşa lui, doamna Poenăreanu, şi acolo 1-a cunoscut pe Alexandru, după cum mi-a spus odată, prin 1935. Atunci „erau, amîndoi, în ultima clasă primară. Eu eram în prima clasă de liceu, la Lazăr, şi trecusem într^a doua cînd într-o zi, pe banca din faţa casei lui Gabriel, la umbra unui ulm, stăteam de vorbă şi a apărut Alexandru, pe care atunci l-am văzut prima dată şi l-^am cunoscut. Presupun că vorbeam despre lucruri citite prin ziare pentru că altfel nu-mi explic de ce noul venit ne pomeni de nevasta lui Heber Chenitul, Iaiia, care a salvat pe israelieni bătînd cu ciocanul un ţăruş în tîmpla lui Sisera, conducătorul armatei lui Iabin, împărat al Oannanului, în timp ce generalul înfrînt dormea, refugiat în cortul ei, „căci între Iabin şi casa lui Heber Chenitul era pace", astfel împlinindu-se prezicerea Deborei. Extravaganţa faptei de demult, ca şi a situaţiei că aflasem de ea de la un băiat oare în prima clipă, dat fiind că era cu un an mai tînăr ca mine, mi se păruse a fi un copil, erau laolaltă aitît de poetice încît nu le-am uitat niciodată, cum nu am uitat nici că el scoase cartea care îi umfla îngrozitor buzunarul hainei şi ne citi de acolo toată povestea. Era în ea, conrvenirăm, acelaşi farmec exotic ca în pagina ou ştiri externe a ziarelor, pagină care, citită, de mine cel puţin, anume pentru acest farmec, m-a familiarizat de timpuriu cu nume extraordinare ca Atena, Paris, Cairo, Delhi, Roma, Teheran, Chicago, negurosul Berlin, egale în inaotualitatea lor prezentă cu muntele dintre Rama şi Betel unde, sub un finic, judeca şi prorocea Debora şi poruncea lui Barac, fiul lui Abinoam, din Chedeş-Nefitali, să urce cu zece mii de oameni spre muntele Tabor şi să se lupte acolo cu Sisera, la pîrîul Oh ison. O femeie conducând, de sub finic, războiul, o alta chemând în cortul ei pe ostaşul fugar, oare îşi pierduse aranjata, cu vorbele moi ale trădării, „Intră, domnul meu, intră la mine şi nu te teme", dîndu-i să bea lapte din burduf, acoperindu-l cu un ţol, jos, unde se culcase, apoi smul-gînd un ţăruş al cortului, punînid mîna pe un ciocan şi aproiindu-se încet de omul adormit : „Şi i-a bătut ţăruşul în tâmplă, aşa că a ÎN 1943 171 - „ns rană în pămînt". Arbore senin pe un munte, o femeie soli-raS??n eoSul ei cu vorbe puţine şi smerite, paşi înceţi şi gesturi ele-Tntare cîtă şoaptă si pace pentru crima oribilă! „Ciocanul ăla, spuse Srie]^'pe «înduri, trebuie să fi fost foarte greu şi femeia voinica G!fru a izbuti să fixeze capul în pămînt cu ţăruşul". „Nu putea ţme p€ „l dSrt cu o singură mînă", îl aprdbă Eliade, revoltat. A fost dOCorice caz acolo suE§uIm şi la'doi paşi în faţa casei orbitoare ca ^ hotel de' lux a părinţilor lui Gabriel, o excelentă introducere la wrulti RaSe, penare aveam să-1 citim la nu prea multtimp după La Sripide şi la Seneca aveam să ajungem prm intermedml unor traduceri, mai tîrziu. RADU PETRESCU UN INDESCIFRABIL MANUSCRIS*) Conferenţia în gînd păimîntul. Cîmpurile, nourii şi munţii îi vegheau solemn în jurul frunţii, ca o-nţelepciune. Veghea vîntul neclintind gigantica oglindă a imensităţilor de ape dintr-o dată alergate-aproape, dintr-o dată gata să se-aprindă. Farmecul ostilităţii luase părţi de cer şi părţi de întuneric. Se plimbau pe poduri şi pe vase fascinaţii dintr-un ezoteric poate bal de umbre sau de site ce filtrează ficţiuni, incoerenţe — toate însă-n ce nelămurite penetraţii suple de cadenţe toate însă-n ce contradictorii şi seducătoare şi complice tombole cu dulciuri sau cu bice printre — încă — roţile comorii ! Semne, zodii, surse, loterii, afişaje, lecţii, pronosticuri — cît bagaj de fum şi de nimicuri, cît aluat sublim de coterii, între gravitate şi-anemonii — cînd îşi calcă liniştea rapace lîngă o perucă, pantalonii sau cravata, lîngă o răgace. Neaprinse nici — deşi nomade — stihiile pururi zvelte ale aerului, focului... Cum şade se vedea-n furtivele rafale, se vedea cum stă ca o reptilă *) Din volumul în curs de apariţie Lucrurile de dimineaţă. UN INDESCIFRABIL MANUSCRIS 173 iminenţa drasticei surprize, cum se^abţine jivina subtilă, întîmplarea vai ! eventuală de-a risca puhoiul căror crize ? de-a mişca fatal din vreo pedală... A mai fiecărui lucru cursă îşi oprea cuminte furgoneta lîngă-aeel semeţ (sub Mica Ursă) gest cugetător de orchestrare şi-ndrăznea cu-abţineri, în secretă pace, să respire Ursa Mare. Frescă de fiori. Configurare. Conferenţia pămîntu-n sine cu disensiunile incerte, cu mînia reprimată bine a stihiilor mereu în competiţii — colecţia de-apeluri şi de-alerte, amarul de la ziuă al alviţii, fluxul ce se-mprăştie şi-aşteaptă în surdină seva-nşelătoare dibuind prin panica necoaptă — sau un bubuit, sau o eroare. Pămîntu-i un verdict şi-un echilibru. Cum a fost cîndva Roma pe Tibru. Cum sînt printre frize bărzăunii. Pămîntu-i un pariu între contraste ori hala de motoare a minunii, răspîntia străveche dintre faste şi-adeseori nefaste forţe poate. O pajişte de-obiecte unicate. Pămîntu-i un miraj fantasmagoric un convalescent care şi-aşează umed, pansamentul de-acid boric peste-a ochilor vioară astfel trează. Pămîntul e-o corabie nebună pămîntul e-o tentaţie de steaguri principiul risipirii care-adună, aversă abătută peste-un fagur, ocazia superbă şi de-o clipă a trenului ce trece ca un glonte, pămîntu-i amintirea unui conte şi-a unui sens ce nu mai participă 174 VIAŢA ROMÂNEASCĂ Anticar bătrîn, metroul de-unde pleaoă-un fel buimac de-ademenire, pămîntu-i un sumar de legi rotunde un oracol, o tombolă şi un sire. Pămîntul e o stare de urgenţă, un şcolar venit la corijentă, valiza rătăcită-n spaţii varii şi-n oare şi-au uitat pesemne zeii mustăţile, amprentele, canarii acum trezite-n cîntecul femeii — acest indescifrabil manuscris acest luxos model de combustibil această orgă de pricini viteze heretele pe care 1-a trimis în cosmos vînătorul invizibil. echilibrul nu-ntre antiteze ci-ntre ce se tace şi oe-ngînă vorba cocă, vorba vină, vorba noapte - ca laborator şi ca fîntînă, ca plămîn, ca pîine sau ca lapte. Pămîntul e-o albină şi o viespe muşchetarul ficţiunii despre ceea ce socoti c-a fost o casă, ceea ce-ţi închipui că-i avîntul ; starea de nervi care-i pămîntul seamănă cu firul de mătasă : ■farmecul cînd iese dintr-un vierme cin-se-nclină soarelui apune ? pămîntul e o gravă- rugăciune şi-o căinţă... Uliţe nefenme sfîrteeă spectacolu-i de gheaţă. Pungă de seminţe fără fund, pămîntul scoate — fragede — pe prund arşicele şi riscă. E o piaţă. Pămîntu-i un obiect de decolare. Pămîntul e o sală de-aşteptare, un experiment îngrozitor, pămîntul e-un buldog rămas de veghe, şarpele ce doarme sub covor, INDESCIFRABIL MANUSCRIS insula plutind la mii de leghe, unica mirării circumstanţă, unicul nedumerit demers al butoiului acela de speranţă, al acelei besaotele ce explică existenţa noastră-n univers şi complexul cui infern de frica ! Arhiva lui duioasă şi tîrîtă prin cireşul cu bilete-zodiace poate fi balade şi băltoace ^ (luaţi aminte cine-1 întărită !) nu-1 iertaţi că nu ştie ce face pe acela oare-i strică — prostul — cu privirea-i strâmbă de şperaclu pajiştea, misterele şi rostul. Pămîntul e un altfel de cenaclu. Ştie fi şi statuă şi toate scalele sculpturilor celebre,^ surdul care poate să ne-auză ca pe-o clănţăneală de vertebre (clientela asta-1 şi amuză...) stie bine o.! halucinantul, să nu pară altoeva decît — corpului cu mâinile pierdute, codrului în care-azvîrli o cute — un breloc bizar de pus la git. Ghipsu-nlocuieşte diamantul. Se cocoată piru-n locul florii. Ia grădinilor, paletele neantul. _ Şi pe vulturi i-ncunună necroforii. Nu-1 stricaţi cu spurcăciunea voastră, muştelor, infame arhitecte. Pămîntul e o legănare-albastră. Magie a culoarelor suspecte, şi inimă scutită de perdele, pămîntul e-o venire ne-ntrerupta şi o ducă fracturată, de gazele. Discriminatoriu cîunp de luptă. Pribegie tristă-ntr-o gogoaşă. Pămîntu-i o celulă uriaşă, un jurnal şi-un cod în care mini 178 VIAŢA ROMÂNEASCA ies şi intră, pali, prin faldul hainei, — pămîntu-i biografu-ncărunţirii zeilor şi omului şi tainei. Un ciorap în oare omeneşte (pămîntu-i un colegiu de corole) lumina obosită-şi odihneşte fluida sectă, bobul de fasole. La ce răspunde iarba de sub coasă ? Monadele pădurii de ecouri ? La ce tresare idolul urît ? Pămîntul e o bancă tenebroasă. Cu fel de fel de rente şi lingouri, cu fel de fel de „haide" şi de „lasă", pămîntul e un embargo — şi-atît. In seara-i blîndă, -n ziua-i de absenţă în pîntecu-i de trape şi furtună, pămîntul e-o corabie nebună, pămîntul e o stare de urgenţă. Un alai de soare şi de funii o simfonică suire de-aripi vaste — pămîntu-i un pariu între contraste şi hala de motoare a minunii. ION CARAION M. EMINESCU ŞI J.-J. ROUSSEAU Puţini cercetători au fost tentaţi, pînă în prezent, să studieze, cu titlu special, rousseauisimul lui Eminescu. 1 Să fie aceasta o consecinţă a prejudecăţii mai vechi că, prin formaţia lui spirituală, marele poet rămîne dator în exclusivitate culturii germane, refuzînd orice raportare la spiritualitatea franceză ? Cei mai de seamă critici români, în frunte cu G. Călinescu şi Tudor Vianu, au ştiut însă, printr-o cercetare aplicată, să respingă un astfel de exclusivism, semnalînd, în subsidiar, varii puncte de contact, între altele şi cu ideile rousseauiste. Meritul de a fi abordat frontal problema relaţiilor dintre Eminescu şi cultura franceză 2 îi revine lui I. M. Raşcu. Cîteva pagini sînt dedicate incidenţelor cu gîndirea lui J.-J. Rous-seau şi de la ele ne propunem să începem, folosindu-ne de prilejul că, în acest an, se comemorează 200 de ani de la moartea „cetăţeanului din Geneva". I. M- Raşcu fixează momentul „contagiunii" în epoca studenţiei vieneze, amintind prestigiul de care se bucura numele lui Rousseau în aria culturii germane. Într-adevăr, se cunoaşte — corespondenţa cu Iacob Negruzzi, bunăoară, ne stă dovadă — marea admiraţie nutrită de tînărul Eminescu faţă de Goethe şi Schiller, care, la rîndul lor, erau mari admiratori ai lui Jean-Jacques. (Odă juvenilă a lui Schiller exprimă, în formele cele mai înflăcărate, cultul pe care epoca Sturm-und-Drang-ului 1-a întreţinut în jurul marelui scriitor francez.) Referindu-se la atmosfera culturală vieneză, N, Iorga invocă un argument de alt ordin : mai mult decît oricare alt centru universitar german, „pe vremea aceea Viena rămăsese un centru internaţional, toate tradiţiile Vienei erau aşa, internaţionale". Amintind că, în secolul al XVIII-lea, aici se constituise „o societate francizată", că „Viena nu era închisă pentru nici o literatură romanică", el conchide în termeni hotă-rîţi : „Viena, să nu uităm, a fost întotdeauna influenţată întrucîtva şi de curentul occidental francez", subliniind : „Şi Eminescu însuşi nu a fost deloc străin de literatura franceză. Este o foarte mare greşeală să se uite aceasta." 3 Explicaţiile au, în fond, un rol complementar, dovedind, pe o arie largă a investigaţiei că studentul român — atît de pasionat de instruirea 1 Articolul de faţă face parte dintr-un studiu mai amplu dedicat „prezenţelor rousseauiste" în literatura română, în curs de apariţie la Editura Univers. 2 M. Eminescu şi cultura franceză, Editura Minerva, 1976. 3 Istoria literaturii româneşti. Introducere sintetică, Editura Minerva, 1977, pp. 233—234. 12 - c. 62 178 VIAŢA ROMÂNEASCA în cele mai diverse domenii ale cunoaşterii — a beneficiat de un context •cultural favorabil cunoaşterii operei lui J.-J. Rousseau. I. IVI. Raşou invocă, drept dovezi, amintirile lui Ioan Slavici care declară că Eminescu ar fi manifestat simpatie faţă de Jean-Jacques, pe oare-1 citeau şi—1 comentau împreună. Prozatorul ardelean susţine că ideea rousseauistă fundamentală, a bunătăţii înnăscute a omului, ar face parte dintre convingerile eminesciene esenţiale : „Cel mai hotărîtor gînd al lui era că omul e din fire bun, că odată oamenii toţi au fost buni" 4. Acestea sînt, desigur, simple afirmaţii, care pot fi însă confirmate şi întărite, prin cercetarea manuscriselor poetului din perioada respectivă. într-un judicios comentariu pe marginea genezei Geniului pustiu, D. Vatamaniuc a relevat, bunăoară, printre cugetările menite a fi integrate, în epoca vieneză, variantei iniţiale a romanului şi unele pe care, ou bună dreptate, le situează într-o indiscutabilă descendenţă rousseauistă : „Om rău nu există. Că într-o societate în disoluţiune fiecare individ neprivilegiat caută numai interesul lui propriu, şi prin astă desconsideraiţiune a interesului comun, fie el cît de bun, la urmă el devine de iese rău pentru că e-m coliziune de interese. Ş-apoi fiecare am e rău cînd interesu aproapelui nu-i destul de bine păzit. Răul e-n societate, nu in indivizi" 5. Dar nu numai în sfera „cugetărilor" descoperim astfel de interferenţe teoretice, ci şi în manuscrisele unor versuri din aceşti ani de „aur", studenţeşti. Este cazul amplului poem, schiţat, Demonism, în oare G. Călinescu consideră că „Sînt versuri... care par versificarea lui J.-J. Rousseau". Lăsăm de-o parte dizertaţiile cosmo-teogonice şi ne oprim asupra părţii ultime in care omul devine obiect de luptă între două tendinţe : una descinsă din Gnmuz, tiranul universului, întruchipînd orgoliul nelimitat al raţiunii, voinţa de unicitate şi cealaltă, revendi-cîndu-se din Ahrfcnan, titanul răzvrătit şi răpus, simbol al instinctului, al pornirilor naturale, funcianmente bune. Fericirea n-o poate dărui !decît ultima orientare care înseamnă „întoarcerea la fire şi dreptate", glasul lui Ahrfcnan reprezentând „glasul naturii", ce poate fi ascultat „în flori, în rîuri...". Aşa cum argumentează G. Călinescu, revenind la comparaţia cu marele scriitor francez : „omul lui Eminescu din acest poem se naşte, cum zice Rousseau, bun, şi societatea «vană, zgomotoasă» cu pretenţia de a-1 face să trăiască după raţiune, în spiritul lui Ormuz, îl nefericeşte : Noi suntem buni — pînă suntem copii. O biinelVieere ne dă pândii Iul, Noprcj'uilsi-n duioşia ei, Kl ne ipermile ca să ne întoarcem Dirp-o viată vană, zajoirnotoasă In sinul lui — în simil lui — şi-ai păcii. 6 Şi mai interesantă se anunţă discuţia în jurul variantei Proletarul, scrisă în perioada vieneză, oare va fi integrată, cum se ştie, primei părţi a poemului împărat şi proletar. 4 Apud. I. M. Raşcu, op. cit., pag. 1S7. 5 Manuscriptum, nr. 1 (26), 1977, pag. 81. 6 G. Călinescu, Opera lui Eminescu (I), Editura pentru literatură, 1989, pag. 13. M. EMINESCU şi J.-J. ROUSSEAU 17» D. Vatamaniuc, în studiul citat, aduce cîteva precizări demne de toată atenţia. El opinează că interpretarea ce s-a dat adesea acestui poem ca fiind o expunere a crezului proletar nu este în spiritul adevărului. „Nu avem nici o mărturie că poetul cunoştea nemijlocit mişcarea muncitorească. Pomenirea numelui lui Karl Marx în manuscrisul 2261 (f. 20) este o însemnare în vederea unei eventuale lecturi [...] Eminescu va face lecturi din opera lui Marx, însă mai tîrziu, cum .se vede din articolele sale politice". După D. Vatamaniuc, Proletarul — versuri scrise înainte de 1870 — cu îndemnul .de-a fi zdrobită „orînduiala cea crudă şi nedreaptă" — ,, se încadrează în mişcarea generală a luptei ce se ducea în Austria multinaţională din acei ani împotriva asupririi sociale şi naţionale". Nu ne îndoim nici o clipă că acesta este, într-adevăr, cadrul istoric concret în care germinează protestul eminescian. în privinţa surselor teoretice ale ideilor profesate, aria dezbaterii se cere a fi mai largă. D. Caracoştea atrăgea atenţia asupra accentelor rousseauiste. Şi nu se poate afirma că n-ar constitui argumente irefutabile versuri de acest fel : întoarceţi-vă de unde voi plecarăţi, întoarceţi-vă iarăşi la al naturii sîn. în anii la care ne aflăm e greu, fireşte, să găsim un rousseauism pur, inoorporînd atitudini şi idei noi. Dacă ne gîndim bine, observăm că rouşseauismul din acest poem este schillerian. „Proletarul" ne apare ca un Karl Moor care-şi strigă revolta împotriva celor puternici şi bogaţi. (Să reţinem că, şi în Demonism, rouşseauismul primeşte pecetea unei răzvrătiri „lueiferice", de cea mai pură esenţă romantică.) O dată definite elementele de substruetură ale concepţiei poemului, putem accepta că se va fi adăugat şi forţa de sugestie a unor idei sau.lozinci agitate de revolta proletară care n-aveau nevoie să fie însuşite dintr-o cunoaştere nemijlocită a mişcării muncitoreşti, ele plutind, pur şi simplu, în atmosfera epocii. (Fir. Engels a demonstrat, în Anti-Duhring, procesul dialectic în cadrul căruia agitaţia socialistă reactualizează unele idei rousseauiste, în primul rînd cea a egalităţii între oameni.) Nici vorbă, în acest context spiritual, efervescenţa mişcărilor sociale şi naţionale de pe cuprinsul imperiului austriac va fi alimentat cu atît mai mult militantismul lui Eminescu, oferindu-i un punct de sprijin viu, imediat şi fecund. Nu pretindem că oferim o explicaţie definitivă, schimbul de păreri poate fi cu folos continuat, ne mulţumim însă să subliniem cît de seducătoare este această ipoteză : punctul de plecare al uneia dintre creaţiile reprezentative ale poetului nostru : împărat şi proletar se află înrudit ou cel al ilustrului iluminist francez, de care unii comentatori îl considerau total străin. Astfel de incidenţe cu principiile rousseauiste am mai putea detecta şi în alte creaţii de tinereţe. Este, de altfel, semnificativ că, în aceşti ani, Eminescu împărtăşeşte cele mai bune sentimente la adresa culturii franceze, în general ; ca în articolul Echilibrul, publicat în Federaţiunea 180 VIAŢA ROMANEASCA (nr. 38 şi 39, mai, 1870) 7, în care constată că francezii „au impus" românilor „prin superioritatea demnă de recunoscut a individualităţii", subliniind caracterul de „influenţă pacinică", primită „cu bucurie", „fără de a judeca cum că din asta poate să nască nenorocire pentru el" (pentru poporul român). Ceea ce nu se va petrece mai tîrziu, cînd, în cadrul campaniilor înverşunate contra „franţuziţilor", va scăpa şi aprecieri generalizatoare lipsite de bunăvoinţă pe seama spiritualităţii franceze. La fel, unele reflecţii notate în .caietele sale recunosc admirativ „Influenţa ideilor lui Rousseau asupra spiritului public" (Ms. 2285), pentru ca, într-un articol din Timpul8, să treacă Contractul social între sistemele de gîndire care fac „abstracţie de linia generală descrisă prin spiritul public", citîndu-1 alături de profeţiile regelui Iacob al Angliei, Utopia lui Thomias Morus şi statul ideal al lui Plâton. Observăm că îndeosebi Contractul social devine pentru Eminescu un fel de „bete noire", oare-i stimulează aptitudinile pamfletare, acestei opere a lui Rousseau atribuindu-i-se toate relele timpului, identificată fiind cu cosmopolitismul şi politica funestă a liberalilor — ca într-o savuroasă însemnare în care, pornind de la sentimentele anti-greceşti ale sultanului Abdul Hamid II, exclamă, cu forţa corosivă a verbului său satiric : „Doamne ! cum nu putem şi noi să-i trimitem peşcheş cîţiva greci din Bucureşti, marfă extra-fină, frezată la Paris, pentru ca acest 'Sultan, iubitor de hărţi, să le scoată pe nas harta republicei universale şi Contractul social al lui Jean-Jaeques !" 9. Se cere să nu ignorăm aceste aspecte, cu atît mai mult ou cît dacă au existat autori care au încercat să-1 separe cu un zid chinezesc pe Eminescu de cultura franceză, n-au lipsit şi manifestări de tip opus, dornice să-1 prezinte drept un adept necondiţionat al scriitorilor de pe malurile Senei. Este adevărat, exponenţii acestui ultim punct de vedere nu se bucură de o faimă prea bună, precum Ootav Minar — care declara că Eminescu i-ar fi adnotat cu multă sîrguinţă pe Montesquieu şi Rousseau, dar exemplarele adnotate n-au fost găsite, ca şi presupusele traduceri din Musset şi Victor Hugo, — sau Caion, altă persoană compromisă în analele presei noastre, potrivit teoriei căruia viziunea romantismului eminescian îşi află sursele numai în literatura franceză şi numai în doi autori : Musset şi Rousseau. Să subliniem cu acest prilej că, faţă de comparatisimul primar care se încurca în iţele sursologioe, concepînd raporturile dintre scriitorii discutaţi ca raporturi de strictă dependenţă — cum ar fi între suzerani şi vasali —, căutîndu-se, cu înfrigurare, „modelul", astăzi problemele sînt înţelese în contextul lor complex, acordîndu-se toată atenţia, atît formelor subtile şi nu o dată contradictorii de influenţare cît şi fenomenului de poligeneză, cauze asemănătoare producînd, în diferite ţări, efecte asemănătoare, iar filiaţiile spirituale traducînd adesea coincidenţe în atitudinea faţă de univers. 7 M. Eminescu, Opera politică (I), ediţia I. Creţu, Cugetarea Georgescu Delafras, pag. 33. 8 Idem, volumul III, pag. 288. 9 M. Eminescu, Scrieri politice şi literare, ediţia I. Scurtu, Inst. grafic Minerva, 1905, pag. 223, M. EMINESCU şi J.-J. ROUSSEAU 181 Acesta din urmă ni se pare că este şi cazul lui Eminescu. Mai înainte însă de a face demonstraţia de rigoare, să elucidăm elementele de opoziţie cu gîndirea rousseauistă, în care ar fi o greşeală să vedem doar implicaţii ale unor situaţii de conjunctură sau, mai simplu, explozii temperamentale în cadrul unor polemici, ele exprimînd, în realitate, o poziţie filozofică diferită, într-o seamă de probleme, în special, în cea a statului. Ne-am putut da seama şi pînă acum că natura este pentru Eminescu alfa şi omega concepţiei sale ; tot ce ţine de natură este adevărat, autentic, viu, raţiunea individului fiind o sursă de nefericire şi un mod de a provoca iluzii, ascunzînd realul în spatele unor „aparenţe", pe cît de zgomotoase şi sclipitoare, pe atît de vane. Din acest punct de plecare (rousseauist), poetul extrage toate consecinţele posibile, cu o rigoare tiranică a logicii, împrumutată, am spune, de la filozofii germani. Modul de organizare al oamenilor, legile pe care se sprijină statul sînt o expresie a evoluţiei tainice şi imanente a naturii —- de unde admiraţia deseori afişată faţă de „statul" albinelor. Eminescu nu oboseşte să afirme : „stat şi societate sînt departe de a fi opuri a mult lăudatei minţi omeneşti [...] ele sînt fapte ale naturii-'. 10 Poetul se înscrie astfel nu în linia lui Rousseau ci în cea a lui Montesquieu — în această problemă şi în altele — pe care-1 şi elogiază, după cum urmează : „Genialul Montesquieu însuşi, întemeietorul cercetării naturaliste în materie de viaţă publică, zice, în cartea De l'esprit des lois, că înainte de a exista legi, existau raporturi de echitate şi justiţie..." Legile nu fac altceva decît să găsească o formă unui conţinut preexistent, statul fiind „un fin", „un gingaş organism", ca „tot ce produce înţeleaptă natură". 11 In legătură cu identificarea statului cu un organism, unii cercetători au emis ipoteza influenţei unor gînditori moderni germani, cum ar fi Schelling. Filozoful menţionat acuză însă o concepţie idealistă asupra mecanicii universului, în vreme ce Eminescu lasă să se întrevadă un punct de vedere materialist. G. Călinescu va merge chiar pînă la a afirma că „economismul lui Eminescu e un adevărat materialism istoric".12 Criticul se sprijină şi pe faptul că, aşa cum atestă articolele poetului, acesta pare a cunoaşte unele dintre teoriile lui Marx, emiţînd ipoteza influenţei directe, deşi recunoaşte că Eminescu putea fi încurajat în tezele sale — corelaţia întie „factorul fizic şi spiritual" — şi de „istoricii englezi ai civilizaţiei." In ce ne priveşte, adoptăm o atitudine mai circumspectă, „materialismul istoric" neacceptînd nici identificarea fenomenelor sociale cu cele din planul naturii, nici viziunea strict evoluţionistă, refractară ideii salturilor revoluţionare (pe oare o îmbrăţişează Eminescu). Este însă foarte adevărat că, în raport ou Rousseau şi ideea sa contractualistă, poetul nostru dezvăluie o concepţie mai avansată, materialismul său dezavuînd conceptul (idealist) care preconiza întemeierea statului prin-tr-un act voluntar al indivizilor, printr-un „contract", produs al raţiunii 10 M. Eminescu, Opera politică, ediţia I. Creţu, II, pag. 430. 11 Idem, IV, pag. 400. 13 G. Călinescu, op. cit., pag. 159. 13 M. Eminescu, Opera politică, ediţia I. Creţu, III, pp. 241—242. 182 VIAŢA ROMÂNEASCĂ şi nu al realităţilor economico-sociale. Ne amintim de cele demonstrate de Engels că statul nu este ceva impus din afară, ci, dimpotrivă, un produs al societăţii ajunsă la o anumită treaptă de dezvoltare Bminescu hu se afla departe de această teză, atunci cînd întreprindea — cu caracter de concluzie — o instructivă incursiune în istoria celor „două maniere de-a privi natura statului". Prima este „cea veche franceză din timpul enciclopediştilor, raţionalistă şi deductivă". A doua „manieră de-a vedea" inductivă, deci „bazată numai pe experienţa faptelor", priveşte statul ca „pe un product, nu al raţiunii sau al unui oontract sinalagmatic, ci al naturii, şi caută să stabilească atît legile după oare el se dezvoltă, cît şi elementele din care se constituie". J3 Justeţea teoretică a acestor consideraţii nu se cere a mai fi subliniată. Să desfăşurăm însă în continuare caierul gîndirii eminesciene si, totodată, filmul atitudinilor sale antirousseauiste. Dacă nu e ştiinţifică metoda deductivă, a raţionalismului abstract ci cea inductivă, axată pe studiul şi observaţia faptelor concrete, înseamnă atunci că apare eronat şi punctul de vedere oare pretindea definirea unui om universal, acelaşi peste tot, indiferent de condiţiile de loc şi de timp. Eminescu nu găseşte suficiente cuvinte pentru a înfiera ideea că „statul e productul unui oontract, răsărit din liberul-arbitru al locuitorilor, indiferentă fiind originea, indiferentă istoria rasei, indiferentă, în fine, natura păimîntului chiar". Din nou poetul se întîlneşte în opinii cu „genialul Montesquieu", deşi, dacă stăm să ne gîndim bine, el ar fi putut cita în sprijinul său chiar pe Rousseau — cel din Proiect pentru Oorsica şi Asupra Guvemă-mîntului Poloniei ■—, întrucît autorul Spiritului legilor insista mai mult asupra factorilor geografici, în timp ce genevezul încerca în lucrările menţionate să ţină seama şi de factori istorici, cum ar fi tradiţiile, spiritul naţional etc. Polemiza însă Eminescu direct cu ideile lui Rousseau 14 ori cu interpretările ce li se dădeau, în acei ani, în ţările române ? Să ţinem seama că, în 1861, se tipărise la Iaşi Contractul social, după care şe succed : o variantă transilvăneană, în Observatoriulu din Sibiu (45/1879, 5/!880) şi una bănăţeană în Luminatoriul din Timişoara, în 1885, pentru oa apoi, abia în 1916, să apară, la Bucureşti, cea de-a patra traducere l5. Nu avem nevoie să facem caz de prea multă arguţie documentară pentru a înţelege că, în contextul dezbaterilor prilejuite de redactarea legislaţiei noului stat român, Contractul social devine un titlu de referinţă ; se reactualiza astfel — chiar dacă şi în fonme polemice — interesul faţă de această lucrare a lui Rousseau. Problema de căpetenie oare se punea era aceea a aplicării unor principii generale la specificul realităţilor din ţara noastră. în anii de luptă pentru înlăturarea definitivă a suzeranităţii turceşti şi de constituire a structurii 13 M. Eminescu, Opera politică, ediţia I. Creţu, III, pp. 241—242. 14 Discutând, odată, legile votate în Parlament, Eminescu va face remarca justă că acestea, în pofida frazeologiei etalate, sînt conservatoare, n-au nimic de-a face „cu Contractul social al lui Rousseau" (apud. I. M. Raşcu, op. cit., pag. 186). 15 în legătură cu istoricul traducerilor româneşti din Rousseau, am consultat cu folos teza de doctorat a Sorinei Bercescu, Rousseau în România, netipărită încă în volum (B.C.U., 043/44716, text dactilografiat). M. EMINESCU şi J.-J. ROUSSEAU 183 moderne a statului — şi cînd, să nu uităm, părţi importante ale teritoriului -României imlai rămâneau încă sulb dominaţie străină — aspiraţiile naţionale îşi găseau deplina lor legitimitate. • Eminescu — oare, în tinereţe, sub influenţa lui Kant şi a lui Victor Hugo, îmbrăţişează cu multă ardoare proiectul unui tribunal al continentului întru asigurarea păcii —, înţelege pe deplin adevărul că omul aparţine întregii omeniri numai prin intermediul colectivităţii în mijlocul căreia trăieşte. El nu este, fireşte, în epocă, singurul oare preconizează că ideea umanităţii nu poate fi opusă dreptului naţiunilor (n-avem decît să ne gîndim la Xenopol sau la Haşdeu) dar intervenţiile sale se remarcă printr-o anume netezime a formulărilor. „Individul e osîndit prin timp şi spaţiu de a lucra pentru acea singură parte căruia el îi aparţine". Noţiunea de cosmopolitism este fără obiect. „Poate că ar exista cosmopolitism — dacă el ar fi posibil. Dar el e imposibil. Individul care are într-adevăr dorinţa de a lucra pentru societate nu poate lucra pentru o omenire care nu există decît în părţile ei concrete — în naţionalităţi".16 Concluzia care se desprinde în chip hotă-rît : cosmopolitismul nu este decît „o simulaţiune", o „făţărnicie" care ascunde adesea traficul ignobil cu îndatoririle faţă de patrie, în vederea căpătuirii prin toate mijloacele. Nu ne propunem să urmărim aici toate meandrele gîndirii politice eminesciene şi nici exagerările comise într-o împrejurare sau alta, preocupările noastre limitîndu-se strict la ariile problematice în oare putem evidenţia momente de acord sau dezacord cu concepţiile lui J.-J. Rousseau. Revenind la teoria statului natural vom remarca vehemenţa poetului la adresa individualismului. în termeni patetici va deplînge „un nemărginit individualism," care „s-a lăţit peste toată Europa". „Individul este scopul căruia i s-a sacrificat toate elementele care formau încheieturile organizaţiei vechi" 17. Să luăm aminte la ultima propoziţie oare explicitează întreg fondul protestului său. Se poate Observa, în general, la Eminescu — poate şi sub influenţa romantismului german — nostalgia identificării absolute cu colectivitatea. Este cunoscută mărturisirea sentimentelor „divine" pe care le încerca totdeauna cînd lua parte la serbările populare, simţindu-se „o parte a totalităţii" 18. Anta naţională era şi ea exaltată de capacitatea ei de a strânge la un loc şi dinamiza conştiinţele. Diatribele sale contra statului liberal reiau, ca un laitmotiv, acuzaţia că, în spatele unei frazeologii demagogice, se face totul pentru compromiterea idealului obştesc, statul nefiind pus în serviciul naţiunii, ci al unor facţiuni politice egoiste şi corupte. Faptul că viziunea sa nu era una îngust-limitativă, tinzînd, în ultimă instanţă, la armonizarea adevăratei libertăţi individuale cu exigenţele statului, se poate vedea din această lucidă definire a unei dileme căreia timpul său nu-i oferise răspunsul cel just : „A împreuna exigenţele existenţei neapărate a statului ou exigenţele libertăţii individuale, a nu permite ca asociaţii de indivizi răpitori să facă din stat Scrieri politice şi literare, Bucureşti, Minerva, 1905, ediţia I. Scurtu, pag. 18. M. Eminescu, Opera politică, ediţia I. Creţu, II, pag. 398. Literatura populară, Editura Minerva, 1902, ediţia Ilarie Chendi, pag. VII. 184 VIAŢA ROMÂNEASCĂ o unealtă a lor, şi a nu lăsa pe de altă parte ca statul impersonal să lege cu totul mîinile individului, asta e problema pe care mulţi s-au încercat s-o dezlege, dar de la Cezarii Romei şi pînă la Cezarii moderni nu s-au găsit încă remedii radicale, ci numai paliative 19". Putea fi însă făcut Rousseau răspunzător pentru „lăţirea" individualismului ? în realitate, Locke este cel care preconiza că individul trebuie să-şi încheie acel „contract" care-i place, care-i prezervă drepturile naturale, rolul statului fiind, practic, neantizat. în Contractul social — altfel decît în Profesiunea de credinţă a vicarului savoyard —, J.-J. Rousseau proclamă în Chip expres libertatea individului în mijlocul colectivităţii şi prin colectivitate. Fiecare membru al societăţii este obligat să se supună legilor care, exprimînd „voinţa publică", prin asta el se supune, ipso facto, propriei voinţe. Rousseau opinează că aceste legi, au o inflexibilitate egală cu cea a legilor naturii (în Discurs asupra economiei politice acelaşi Rousseau emiţînd chiar ideea comparării corpurilor politice cu un organism). Ne amintim că pentru cei care încăl-cau „dogmele" sociale, normele de existenţă ale colectivităţii erau admise sancţiunile cele mai grave, acceptîndu-se — în flagrant conflict cu alte afirmaţii ale sale — chiar pedeapsa cu moartea. Conţin un vădit patos paginile în care se face elogiul Cetăţii, proslăvindu-se mode-. Iul antic. Libertatea individuală era coroborată cu ideea egalităţii, numai astfel putea exista un stat legitim, cu 'adevărat democratic. Din acest punct, drumurile lui Rousseau şi ale lui Bminescu se despart. Poetul nostru se arată destul de neîncrezător în conceptul de egalitate, considerînd că „niciodată egalitatea legală nu va şterge inegalitatea înnăscută sau pe cea cîştigată ou muncă." 20 Avea cumva în vedere modul superficial şi demagogic în care această frază era agitată de liberali ? în cadrul unei polemici, el va declara oponenţilor săi că nu e „contra libertăţii, nici contra egalităţii, ci contra abuzului care s-a făcut de aceste idei mari şi binefăcătoare..." 21 Oricum ar fi, el nu acordă toată importanţa tezei egalităţii ci celei a „echilibrului" — o formulă eare-1 obsedează, în care tinde a vedea un fel de panaceu universal al tuturor neajunsurilor. Un echilibru între clasele productive — între oare citează la loc de cinste şi adesea, în chip exclusiv, clasa ţărănească. Statul natural predicat de Eminescu are drept bază a existenţei sale munca — refuzînd să facă loc păturilor intermediare, „superpuse" —, între clasele productive acţionează o divizare a atributelor şi o armonizare a intereselor lor, factorul unificator şi conciliator fiind monarhul ereditar. îi joacă aici o festă naturismul său organi-cist, comparaţia care-1 urmăreşte — venindu-i, de fiecare dată, sub condei •— este cea a „statului albinelor : „Popoarele nu sînt producte ale inteligenţei ci ale naturei — aceasta trebuie stabilit. La începutul dezvoltării lor ele au nevoie de un punct stabil, împrejurul căreia să se cristalizeze lucrarea lor comună, statul lor, precum roiul are nevoie de o matcă ..." 22. Eminescu are grijă să vorbească tot timpul de o „dinastie cu autoritate imorală", în stare să asigure înaintarea obştei 19 Timpul, III, 1878, 8 noiembrie, articol de fond. (Apud. D. Murăraşu : Naţionalismul lui Eminescu, Editura Bucovina, 1932, pag. 291). 20 M. Eminescu, Opera politică, ediţia I. Creţu, II, pag. 417. 21 Timpul, IV, 1879, 18 noiembrie. 22 M. Eminescu, Opera politică, ediţia I. Creţu, pag. 48. M. EMINESCU şi J.-J. ROUSSEAU 185 pe teza muncii şi a meritului fiecăruia etc. Asta nu schimbă insă esenţa problemei, şi aici genevezul — care demonstrează, în Contractul social, că monarhiile ereditare sînt pur şi simplu absurde, promovând aproape totdeauna oameni răi şi degenerînd, ou necesitate, în despoţi — este, incontestabil, superior lui Eminescu. (Nici Montesquieu nu poate fi invocat aici, căci era pentru monarhie, dar pentru o monarhie constituţională.) Pentru a se înţelege însă corect poziţia lui Eminescu, se cere să ţinem seama de avertismentul adresat de G. Călinescu cercetătorilor : „E necesar numai să disociem mereu partea de vis social din gîndirea poetului de soluţia propriu-zis practică, precum e de trebuinţă să ţinem seama că, bizuit pe ideea progresului lent şi natural, Eminescu putea lăuda o formă trecută fără să tmai creadă în viabilitatea ei." 23 Sînt precizări de o importanţă cardinală. Tot Călinescu, ajungînd la viziunea asupra monarhiei, nota : „Eminescu visa pe îrnpăratul-ţăran din basme, oare «iese sara-n prispă să stea cu ţara de vorbă^." 24 Că este aşa ne-o dovedeşte chiar poetul, într-una dintre cele mai avîntate profesiuni de credinţă : „Mi^ar fi plăcut mult să trăiesc în trecut. Să fi trăit pe timpii aceia cînd Domni îmbrăcaţi în haine de aur şi samur ascultau de pe tronurile lor, în învechitele castele, consiliile divanului de oameni bătrîni —■ poporul entuziast şi .creştin undoind ca valurile mării în curtea Domniei — iar eu, în mijlocul acelor capete încoronate de părul alb al înţelepciunei, în mijlocul poporului plin de focul entuziasmului, să fiu inima lor plină de geniu, capul plin de inspiraţiune —■ preot durerilor şi a bucuriilor — bardul lor..." 35 Cine studiază publicistica lui Eminescu nu poate să nu sesizeze acest ochi lăuntric veşnic întors către vechile forme de viaţă de pe pământul românesc. într-o însemnare din manuscrisele sale, elogiindu-1 pe Ştefan cel Mare atrage atenţia asupra condiţiilor de trai, specifice pe-atunci, dbştei ţărăneşti. Altădată se arată interesat de destinul comunităţilor rurale devălmaşe din Rusia '(înlocuind termenul local de „mir", cu cel românesc, de sat răzăşesc). Nu dorim să insistăm mai mult, căci tot la forme arhaice de viaţă îi e gîndul şi Cînd, citînld în sprijinul său pe fiziocraţi, elogiaţi şi de Rousseau, se arată încîntat de avantajele schimbului direct în natură, înlăturîndu-se intermediarii din comerţ, şi chiar rolul banilor — bani care îi apăreau cu un rol iremediabil funest, întrucît în tranzacţiile băncilor liberale vedea o înşelătorie curată. Cît priveşte industria, în statul său ideal n-o accepta decît pe cea casnică, sau pe acelea incipiente „oare nu se îndepărtează de meserii sau au vreun raport cu producţia agricolă" 2fi. Nu se întîlnea aici Eminescu cu Jean-Jacques ? Căci şi acesta era pentru un stat cu mici proprietari agricoli, aproape egali între ei, luxul fiind interzis, comerţul şi industria fiind reduse la minimum, ceea ce-1 şi făcea pe-un comentator marxist27 să 23 G. Călinescu, op. cit., pag. 172. 24 Idem, ibidem, pag. 175. 25 Apud D. Murăraşu, op. cit., pag. 27. 20 Scrieri politice, ediţia D. Murăraşu, pag. 235—236. 27 L. Lecercle, introducere la Discursul asupra originii şi fundamente' inegalităţii dintre oameni. Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1958. 186 VIAŢA ROMÂNEASCA declare că, în fond, cadrul oel mai potrivit pentru cetatea sa ideală1 era „o ţară agrară înapoiată". Adevărul e că cei doi sînt sufleteşte legaţi de acele forme de viaţă care, cu cît sînt mai îndepărtate în timp, cu atît sînt mai aproape «de natură şi, în consecinţă, oferă omului mai multe şanse de fericire. Pleda însă Eminescu pentru reîntoarcerea acelor timpuri ? în cîteva rînduri el s-a apărat de o asemenea învinuire, adusă de adversarii săi politici. Astfel, în articolul de fond din Timpul — 9 decembrie 1882 —, este cît se poate de explicit : „Din nou mi se spune, bunăoară, că vorbim cu deliciu de un domn român de sînge, înconjurat de aristocraţie istorică etc. etc. Să ne înţelegem : nu dorim nici una, nici alta. Dar-de ce iwam aminti cu iubire trecutul ?" Vraja vremurilor de altădată îi apare ca steaua care nu mai există, dar continuă să-şi trimită „o rază de glorie pînă la noi", deşi cauzele acelei „străluciri: tărie sufletească, credinţă, abnegaţie nu mai există". - Eminescu este prea consecvent ideii sale despre societatea ca un organism cu. legile sale proprii invariabile, pentru a nu conchide în privinţa caracterului ireversibil al proceselor înfăptuite. Dar asta nu-1 împiedică, ci dimpotrivă, face să se aprindă, cu o atît mai mare forţă, în sufletul poetului vizionar, nostalgia după „timpurile de aur", • ; Să luăm aminte şi la „conservatorismul său progresiv" (G. Călinescu), la concepţia unei dezvoltări lente şi pe cale strict evoluţionistă, ocolind „salturile" revoluţionare. Se recunosc aici, fireşte, şi influenţe ale teoriilor junimiste, dar, în esenţă, sub raport sentimental, nu acţiona şi dorinţa de a prelungi supravieţuirea stărilor vechi de existenţă — ce i se păreau mai drepte, mai „naturale" —, de a întîrzia fenomenele civilizaţiei burgheze în care vedea un cumul al nefericirilor, impunerea silnică a unei „lumi ia mizeriei şi durerii" ? Oare energia cu care se opunea implantării unor forme venite din Occident nu avea ca substrat opoziţia faţă de racilele morale etalate în acele ţări de o dezvoltare capitalistă intensivă — ţări care „au trecut prin o înaltă civilizaţie şi prin mare corupţie şi cari în decursul vieţii lor şi-au pierdut de-a pururea zestrea sănătăţii fizice şi morale" ? D. Murăraşu, într-o lucrare publicată în trecut şi, altfel, alcătuită cu multă conştiinciozitate, ironiza teza lui Gherea potrivit căreia „decep-ţionismul" lui Eminescu s-ar datora „păcătoşeniei civilizaţiei burgheze introdusă la noi după 1848". Critica de azi a adus, cum se ştie, amendamente modului lipsit de nuanţe în oare era analizat acest fenomen al decepţionismului eminescian. Dar a ajunge la părerea că : „Eminescu nu s-a refugiat în trecut din cauza mizeriei vieţii prezente, ci fiindcă temperamental poetul se simţea bine în trecut",28 înseamnă a agrea; o concepţie neaşteptat de unilaterală şi de sumară. Cu Bminescu s-a repetat, în fond, situaţia altor poeţi din alte ţări, pe cuprinsul secolului al XlX-lea, care au reacţionat în chip romantic în faţa tăvălugului de fier cu care civilizaţia burgheză a trecut peste zestrea sentimentală a civilizaţiei patriarhale. Pe marginea notelor şi variantelor la Doina, Perpessicius, în stilul său caracteristic, schiţează o mică monografie în jurul mo tivului „drumului de fier", situîndu-1 pe D. Murăraşu, op. cit., pag. 275. M. EMINESCU şi J.-J. ROUSSEAU 187 poetul nostru lîngă Lenau, Alfred de Vigny şi Carducci. Se are în vedere acel „drum de fier" prin a cărui apariţie „Toate cîntecele pier" — şi aici rezidă, de fapt, nucleul romantismului eminescian şi, totodată, punctul de impact fundamental cu gîndirea rousseauistă, rezultat nu al simplei preluări de idei ci a unor consonanţe profunde de ordin spiritual. ■ iSînt, desigur, teze ce reclamă o analiză mai detaliată, indubitabil rămîne însă faptul că sînt puţini scriitori români care să trăiască cu atîta intensitate, ca Eminescu mirajul „vîrstei de aur" -— şi, se cere a se adăuga, care să-i dea expresie în. imagini de o asemenea. forţă poetică, aitingînd sublimul în artă.. Acest mit, cum ne-am putut da seama, îşi trimite reflexul sub diferite forme, aureolînd, în planul istoriei naţionale, epoca lui Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare sau Mircea cel Bătrîn — ceea ce el numeşte „sănătoasa barbarie" —•, sau exaltînd starea naturală, în ipostazele-i primordiale, pure, de dinaintea istoriei speţei umane. Şi, dacă ne gîndim bine, această din urmă proiecţie interioară pare a avea rădăcini mai adinei, justi£icîndu-le şi pe celelalte. Natura este pentru Eminescu, cu adevărat, alma mater, de la natură nu poate izvodi decît fericire, refugiul în sinul „naturii înseamnă salvarea, regenerarea sufletească şi fizică. Eul poetului, în exprimare directă sau purtînd măştile personajelor preferate, tînjeşte după reintegrarea în formele primare, trăind voluptatea topirii fiinţei în regnul vegetal şi mineral şi, prin asta, dispersarea în circuitul vieţii cosmice. în stările sale de extaz, bătrînul Eutha-nasius „trăia doar ca o plantă, fără durere, fără vis, fără dorinţă", iar dorinţa-i testamentară era să fie îngropat sub cascada unui rîu : „Rîul curgînd în veci proaspăt să mă dizolve şi să mă unească cu întregul, naturii..." Este la o asemenea cinste. natura în. ochii poetului încît, după, cum s-a observat, spre deosebire de coreligionarii întru romantism, la el spiritul superior nu se. întrupează într-o fiinţă umană ci într-un element natural, în speţă, astrul celest.29 Din acest punct de vedere, se poate afirma că Eminescu. este mai naturist decît Rousseau. Dorina să găsească un simbol al aspiraţiilor tainice ale poetului, Mircea Eliade, într-un strălucit eseu,30 s^a oprit în chip semnificativ, Cezara şi la semnificaţiile imnului lui Euthanasi.us. Despre Cezara, G. Călinescu afirmlase că ar reprezenta o combinaţie între Rousseau şi Sehopenhauer, pentru ca, în altă parte, treeînd la descifrarea implicaţiilor filozofice ale nuvelei, să observe că, spre deosebire de filozoful german, pentru care eutbanasia înseamnă mortificarea voinţei, postul, castitatea, flagelaţia etc, „renegarea în sfîrşit a naturii", eroii lui Eminescu găsesc în natură posibilitatea regenerării şi fericirea dezlănţuirii totale a instinctelor, neurmărind anularea voinţei universale ci „o viaţă genitală pur instinctivă în gloria cosimosului întreg". 31 Ar cere un studiu special depistarea sistemului de toposuri. prin care poetul comunică şi sensibilizează poetic acest vis lăuntric. Din fericire, beneficiem de rezultatele unor judicioase contribuţii critice care au reliefat obsesia fenomenului genezei în plan cosmic, aspiraţiile neptunice sau motivul insulei paradisiace, toate traducînd nostalgia înce- 29 Edgar Papu, Din clasicii noştri, Editura Eminescu, 1977, pp. 90—91. 30 Mircea Eliade, Insula lui Euthanasius, Editura Fundaţiilor Regale, 1938. 31 G. Călinescu, op. cit., pag. 129. 188 VIAŢA ROMÂNEASCA puţurilor, vraja timpului primordial. Ne amintim că eroii din Cezara pentru a ajunge în peisajul edenic al insulei lui Euthanasius trebuie, mai întîi, să se integreze unei condiţii adamice. Atîta vreme cît Cezara trăieşte în lumea artificială a oraşului, Ieronim nu este cuprins de flăcările dragostei, ci numai cînd o contemplă pe insulă, în toată frumuseţea nudităţii ei. (Şi Cezara, pe de altă parte, se îndrăgosteşte, de-a. binelea, de nepotul lui Euthanasius admirîhdu-1 pe cînd poza gol maestrului Franceseo.) Cum notează Mircea Eliade : „Nuditatea aceasta nu are nimic licenţios ; ea păstrează, în proza lui Eminescu, sensul originar, metafizic, de «dezbrăcare de orice formă», reîntoarcerea la primordial, la preformal". In continuare, autorul eseului atribuie insulei lui Euthanasius. anumite semnificaţii transeedentale, aducînd un corectiv tezei călines-ciene a regresiunii ; el vede în naturismul eroilor mai degrabă ,,o reintegrare în arhetip. O abolire a experienţei umane, considerată ca o consecinţă a păcatului originar ; reîntoarcerea la starea adamică de dinainte' de cădere, oare nu cunoştea «experienţa», nu avea -«istorie»". Apelînd la comparaţia cu alte motive din tradiţia indiană, Mircea Eliade trece insula, lui Euthanasius în categoria acelor insule „transcendente", păstrătoare ale „unei 'revelaţii divine pe care o zonă profană nu ar putea-o «suporta»-". Aderăm la multe dintre observaţii, dar avem sentimentul că se încarcă parcă excesiv şi se înceţoşează mesajul mult mai simplu şi mai direct al nuvelei. In ce priveşte problema de fond, credem că avea dreptate G. Călinescu cînd opina : „Pentru Eminescu, temperament de poet şi om cu seve puternice, transcenderea naturii e un lucru greu de înfăptuit". Pentru cercetarea noastră, reţinem nu atît infiltrarea într-o zonă „sacră", receptarea — prin rituri magice — a „revelaţiei divine", cît pătrunderea într-o natură mitică, investită cu atributele veşniciei şi care se identifică timpului primordial. Tot G. Călinescu făcea observaţia că la Eminescu „codrul creşte peste marginile de timp ale domniilor, peste acelea ale raselor, el este de veci". Prin integrarea în această veşnicie a naturii, se iese din timpul obişnuit, cotidian, şi se intră în cel festiv, poetic, în marele timp, în însuşi miticul Gronos. De unde şi căutarea unor locuri cît mai îndepărtate, ajungînd pînă la peisajele selenare şi, mai ales, apoteozarea insulei. Ultimul motiv este, după cum s-a demonstrat, cultivat cu insistenţă de Eminescu, ceea ce ne aminteşte de „complexul insular" al lui Jean-Jacques, care, nu numai în operă, dar şi în viaţa de toate zilele, găsea în insule „mîngîierile delăsării şi ale vieţii contemplative". Să mai spunem, încă o dată, că nu credem într-o contaminare directă, acest topos fiind vehiculat de mai toţi romanticii, li dăm dreptate lui Mircea Eliade atunci cînd, trecînd în revistă elementele oceanice şl insulele paradisiace în care vede „categorii romantice majore", specifică, în chip apăsat, că acestea nu acuză „influenţe" ci „definesc o anumită poziţie a omului în Cosmos". „Înrudirea lui Eminescu cu alţi mari poeţi romantici nu poate fi, aşadar, explicată prin influenţe ci prin experienţa şi metafizica lor comună". Este ceea ce se poate spune şi despre înrudirea cu J.-J. Rousseau, care, să nu uităm, a fost naturalizat, cu toate prerogativele, drept „părinte al romantismului". AL. OPREA Ce e prea sigur nu se mai cintă. Al poeziei straniu regat Are o lege dulce şi sfîntă, Nu scrie numai ce s-a-ntîmplat. Unde-i prea sigur nu-i poezie Cînd eşti prea sigur fii inginer, Vrea să se simtă, nu să se ştie, Cu îndoială acest adevăr. Ori că se vede sau se străvede, Nu-ncape-n calcul viaţa de-o zi Pare şi galben precisul verde Văzui prin roşul de poezii. Cîntă ce antă şi-apoi te lasă, Pune tăcerea în locul tău, Că şi absenţa este frumoasă, Dacă-i simţită-n păreri de rău. Ştiu că vrei totul, ştiu că vrem totul, Ceea ce pururi nu vom avea, Dar fericirea e doar înotul Către a vrerii trudnică stea. Filozofia plinului pîntec Las-o de-o parte, poţi s-o sugrumi, Ce e prea sigur nu-ncape-n cîntec, Cîntecul pune lumi lîngă lumi. Cîntecul este realitate Nu spune glume şi nici poveşti, Inima noastră în cîntec bate El te ajută să te-mplineşti. Şi numai cîntecul burghez aşteaptă Să cînte lucrul gata făcut, Cîntecul nostru lucrează la faptă Nu e un biet temnicer surăo-mut. VIAŢA ROMÂNEASCĂ Nu căuta, om al zilei ce vine, Sumarul faptei căci e-n zadar, Nu e uv simplu strigăt de bine Cîntecul nostru revoluţionar. Cîntecul nostru face cît spune Nu linguşeşte ce s-a făcut Zilele rele, zilele bune, îi sînt substanţa fără-nceput. Cîntecul nostru nu-i fotografia Bărbii stufoase a lui Karl Marx, Ci continuarea, cît veşnicia Cîntecul nostru e fiul lui Marx. Dacă duşmanul la poartă îţi bate, Nu-i povesti despre fostul viteaz, Ci ca să-ţi aperi neam şi cetate îmbărbătează-i pe cei de azi. Ce e prea sigur numai se tace, Nu se mai cîntă nici după bis, Şi de-o vecie întreagă, încoace, Interesează ce-i interzis. Un viscol cu nămeţi de bolovani, Şi-al cărui înţeles nu ne rămîne, Bate absurd de 70 de ani în sus şi-n jos cîmpiile române. Şi în nămeţi sînt îngropaţi ţărani, E-o ţară îngropată în- ţarine, E neamul tău şi ţara ta, stăpine, Inima voastră, bieţi contemporani. Nu-n cimitire morţii noştri sînt Oi în pămîntul grîidui şi-al plinii S-au îngropat în cel mai bun pămînt Prin rîvna minţii şi prin truda mîinîi. Pe ei spre cer prin nopţi îi latră dinii Şi vîntul este chiar al lor cuvînt, Ţăranii îngropării şi ai pîinii, Ei în picioare în morminte stind. TREI POEZII 191 Noi n-am avut vulcani ci grîu jurat, Nu lavă s-a văzut aici, ci sînge, E un Vezuviu fiecare sat, Şi-un crater ochiul de ţăran ce plînge. Aratul ni-i un veşnic dezgropat Al lăcomiei care nu-şi ajunge, Sub spicul griului e un bărbat Şi rădăcina griului îl strînge. Şi, doamne, ce de oameni au murit Şi ce pâmînt puţin ne mai rămase, 03. noi, românii, dintr-un infinit De-abia avem să ne mai facem case. Şi Dumnezeul nostru a murit De-atîtea bătălii victorioase Din pline ne-a rămas un biet cuţit, Şi un miros tăcut de grîu în oase. Acolo unde nu mai sînt ţărani Ei sînt de fapt, sub voi, stau în picioare Şi răbdători de 70 de ani Tac ce-i apasă, rabdă ce îi doare. In cimitire ne-au rămas puţini, Nici în tranşei nu ne-au rămas atîţia Cîţi sînt sub noi şi ne tot sînt vecini Şi-i duc pe guri pămîntului tărîţea. Am fost şi noi ţărani dar sîntem vii, Sîntem burgheji, sîntem coconi de fală, Naştem direct nepoţi, nu doar copii, Trăind în plină criză mondială. Şi dacă vreo durere mai găsim, Ca de exemplu mîinile sau dinţii, Mutînd-o blînd, ne înso.nătoşim Suav îmbolnăvindu-ne părinţii. Insă sub noi, de 70 de ani, Cu ochii morţi, tăcînd, cu braţe goale, Vulcanii vremii au zidit ţărani Fără vreun moft de crize mondiale. Sub prinţi sînt cerşetori, sub scări sînt scări, Sub Dumnezeu e diavolul de silă, Chiar sub călări puteţi găsi călări, Argila se hrăneşte cu argilă. 192 VIAŢA ROMANEASCA «Sub noi sînt morţii noştri cei mai vii, Ţăranii veacului de-nstrăinare, Purtînd pe umeri orăşeni copii Pe care dorid lor nu îi mai doare. Aşa va fi tărîmul celălalt, Plinea mîncată un mileniu-n lume Se va întoarce brusc ca dintr-un salt Pe mîncătorii ei ea să-i consume. Şi viscolele reci se vor topi Şi vor muri nămeţii de ţarină, Şi veţi vedea atunci ţăranii vii Luînd civilizaţia de mină. Şi voi, desigur, veţi înnebuni Cînd oile avea-vor iarăşi lină, Cînd sterpii vor avea şi ei copii, Cînd va cădea pămîntul într-o rînă. Pînă atunci, o, bieţi contemporani, Călcaţi atent aceste drumuri sfinte, Sînt creştete de-nămeţiţi ţărani, Ţărani adevăraţi, şi nu morminte. CÎNTEC INCURABIL Ceva s-a rupt din mine şi s-a dus, Din inima ce şi acum mă dpare, Din fostul minus şi un cinic plus, Oîştig muţenie şi disperare. Şi nu mai pot cu vorbe şi poveşti, Fiinţa sufletului să mi-o vindec, în largul suferinţei omeneşti, Abia mai suflă ultimul meu cîntec. O lume s-a născut şi a murit, Pe cînd asupra-mi gîzii saltă barda, Dar pînă la obştescul meu sfîrşit îmi mai rostesc muţenia şi arta. Săgeţi adinei în mine aruneînd, Că nu voiam rostirea să le-o laud, Lor nici nu le trecea atunci prin gînd, Că găurindu-mă ei mă fac flaut. TREI POEZII 193 Treizeci şi trei de ani am mers pe jos, Spre a mă izbăvi de gîndim proaste, Şi-acum la vîrsta lui Isus Cristos Mă răstignesc pe crucea silei noastre. Cine munci şi cine porunci Fac ursitoarele deosebire, La fel grandomanii, nimicnicii, Se-amestecă de nu-nni mai vin în fire. Ce cîntec dulce, tinere, aveai, De se dădea caisa pe din două, Şi se-ndulceau ibricele de ceai, Şi înspre stupi ducea albina rouă. Atunci erai sărac dar fericit, Sperai la-ntemeierea zilei bune, Spui dulce cînd ai de silabisit Dar cînd rosteşti, rosteşti amărăciune. Ai devenit un biet funcţionar, Cu ore, geantă, şefi şi pălărie, Acasă te ascunzi să fii amar, Neluminat de nici o nebunie. Ba nu, ceva mai este luminos, Oă-n viaţa ta blocată de orarii Acum la vîrsta lui Isus Cristos Cînd te-nconjoară surîzînd tîlharii, Iubeşti o fată pur şi disperat, Iar ea amărăciunea ta o smulge, Şi după ce-o transcrie pe curat Amărăciunea îţi apare dulce. Vorbeam cu mine, nu vorbeam cu voi, Treizeci şi trei de ani v-am dat rapoarte. Acum cînd nu e cale înapoi, Eu vă detest din propria mea moarte. Tot ce mi-am spus consider bine spus Dar spus de mine nu de lumea laşă, Ceva s-a rupt din mine şi s-a dus, O inimă cît cerul, uriaşă. Eu ştiu că dacă trebuie să mor, In martie sub mari cocori ce ţipă, Spălîndu-mă de ura tuturor, Spiritul lumii va trăi o clipă. 194 VIAŢA ROMÂNEASCA Va exista o clipă Dumnezeu, Aşa cum a sclipit şi prima oară, Şi va ojicia sjirşitul meu Ca preot sub o turlă de la ţară. Nu că am fost decît ceilalţi mai breaz, Şi c-am avut în inimă ruşine Şi-o lacrimă de milă pe obraz, Chiar cînd durerea nu muşca din mine. Insă acum cînd, vii, copiii sar Parcă să se omoare pe şosele, Cîntecul meu e ruginit, amar, Şi se-nrobeşte lacrimilor mele. Eu la standardizare n-o să-l duc Să-l potrivească vreun ciudat contabil, Mi-i cîntecul avere, fiinţă, rug, Pedepsitor, sfielnic, incurabil. ADRIAN PAUNESCU RĂSPUNS LUI ALEXANDRU GEORGE în numerele 6 şi 7, iunie şi iulie 1977 ale Vieţii Româneşti, sub titlurile In jurul unei polemici şi Valorificarea lui Titu Maiorescu, Alexandru George intervine in polemica pe care am stîrnit-o mai recent în legătură ou Titu Maiorescu. Sînt indicate ide la început articolele mele de la care pleacă : Din nou despre Titu Maiorescu, I—III, februarie, aprilie şi iunie 1976 ; Jurnalul lui Titu Maiorescu, august, 1976, tot din Viaţa Românească. în realitate d-sa îşi bazează intervenţia numai pe articolul III din trinitatea apărută sub titlul Din nou despre Titu Maiorescu, din care spicuieşte două motive pe care le supune discuţiei : formaţia filozofică şi problema „formelor fără fond". în schimb, se ocupă mai îndeaproape de introducerea mea la Jurnalul lui Maiorescu, ceea ce iniţial nu enunţase. Alexandru George citează din articolul meu afirmaţia prin care arăt, contrar părerii lui Simion Ghiţă, susţinută într-o carte întreagă, că Maiorescu „n-a fost un filozof în sensul autentic al cuvântului, n-a fost constructiv, n-a avut o filozofie cu adevărat". Alexandru George îmi reproşează : „în definitiv, cine a deschis posibilitatea erorii lui Simion Ghiţă (cîtă va fi fost!) de a-1 socoti pe Maiorescu filosof ? (...) Profesorul Liviu Rusu însuşi ! Dacă Simion Ghiţă greşeşte exagerînd deschis, autorul seriei de articole despre Maiorescu greşeşte prin unilateralitate. Să ne gîndim doar la faptul că prefaţîmd Jurnalul maiorescian şi deci avînd posibilitatea de a -«ataca» problema în ceea ce are mai gingaş şi imad pasionant, profesorul Liviu Rusu s-a ocupat de formaţia lui filosofică sau doctrinară mai mult decît de cea intelectuală (ca să nu mai vorbim de cea artistică, aproape complet trecută cu vederea), ca şi cum cel în cauză ar fi fost cel puţin autorul vreunei Critici a raţiunii pure." (I, 24) 1. Prin urmare vinovatul sînt eu, eu am „deschis posibilitatea erorii" ! Dar să vedem puţintel situaţia reală. Prefaţa la Jurnalul maiorescian am început s-o public mai întîi în Viaţa Românească din noiembrie 1974, însă tratînd numai gereralităţi despre jurnal ca gen literar şi despre momente sufleteşti proeminente şi caracteristice ale adolescentului Maiorescu. Abia în numărul pe decembrie 1974 încep să tratez latura filozofică, sub titlul începuturile formaţiei filozofice, spre a termina în august 1975. Se ştie însă că revista a apărat, din păcate, cu o lună întîrziere, aşa că primul număr în care tratez formaţia filozofică a fost pe piaţă abia la sfîrşitul lui ianuarie 1975, ca să nu mai vorbesc despre celelalte. (Dar Cartea lui iSimion Ghiţă a apărut în 1974 Articolul din iunie (îl notez cu I, iar pe cel din iulie cu II. 196 VIAŢA ROMÂNEASCA şi e de presuspus eă manuscrisul a fost depus la editură cel puţin la începutul anului 1974 şi că, deci, elaborarea a fost făcută cu mai multe luni, eventual cu ani înainte. Culmea însă este că eu chiar în acea introducere am arătat eclectismul, lipsa de originalitate a scrisului filozofic al lui Maiorescu, ceea ce înseamnă că nu se poate vorbi despre o „filozofie maioreseiană". Prin urmare cum puteam să fiu eu inspiratorul erorii „de a-1 socoti pe Maiorescu filozof ?" Mi se pare că Alexandru George caută nod în papură. Dar observaţia citată implică lucruri cu mult mai importante. Alexandru George îmi reproşează că în introducerea Jurnalului mă ocup mai mult de formaţia filozofică a lui Maiorescu, decît de cea intelectuală. Mărturisesc sincer că abia acum, după o lungă carieră, aflu că formaţia filozofică a cuiva nu face parte din formaţia sa intelectuală. Intelect nu înseamnă oare gîndire, raţiune, facultate de cunoaştere şi înţelegere ? Şi filozofia să nu aibă nimic de-a face cu ceea ce gîndeşte şi cunoaşte omul ? Nu-i absurd ? S-ar fi cuvenit ca Alexandru George să ne spună ce înţelege propriu-zis prin formaţie intelectuală. Eu la rîndul meu mă întreb cu toată sfiala : oare de ce se vorbeşte în cărţile de filozofie despre curente intelectualiste ? Şi acum o coincidenţă ciudată ; tocmai în cazul lui Maiorescu intelectualismul are un rol esenţial, fiindcă Herbart, cu un loc atît de însemnat în formaţia sa filozofică, a fost cel mai tipic gînditor intelectualist! Să nu fie cu supărare, dar tocmai în cazul lui Maiorescu formaţia filozofică este însăşi baza formaţiei sale intelectuale. Alexandru George îşi completează însă critica spunînd că am dat „mult mai multă importanţă formaţiei filozofice a criticului în dauna unei analize a omului, aceasta din urmă reducîndu-se la mai puţin de şase pagini (pp. IX—XVI) de consideraţii paupere (...). Ce rost mai are să discutăm şi să rediscutăm herbartianismul sau hegelianismul, în eazuî unui om care, chiar dacă a avut o pregătire filosofică, nu a fost creator în domeniul filosofic, ci şi-a exercitat talentul şi inteligenţa mai degrabă în constituirea unei personalităţi armonioase şi echilibrate, constituind un model uman care s-a configurat încă de pe la 15 ani, dar despre care profesorul Rusu găseşte cuvenit să nu ne spună mai nimioa ?" i(I, p. 24). Pasajul acesta este concludent pentru felul de a gîndi al lui Alexandru George şi pentru felul cum vede d-sa că trebuie discutată problema Maiorescu. Rezultă dar că, după Alexandru George, în introducerea mea la jurnalul şi epistolarul lui 'Maiorescu ar fi trebuit să mă concentrez asupra „personalităţii armonioase şi echilibrate constituind un model uman", a criticului „Junimii". După toată evidenţa aceasta înseamnă personalitatea lui Maiorescu aşa cum s-a realizat în plinătatea ei. Se pune însă întrebarea : acest prim volum al jurnalului şi epistolarului conţine el oare datele care constituie acel „model uman" ? Nici pe departe. El priveşte însemnările numai pînă la vîrsta de 19 ani, deci încă departe de vîrsta matură, la dare Maiorescu se va fi realizat ca personalitate „armonioasă şi echilibrată". Cum puteam să mă extind pînă la această fază, cînd jurnalul şi epistolarul încă nu sînt cunoscute în întregime, sînt încă în curs de explorare şi deci textele nu mi se puteau pune la dispoziţie ? Să mă fi folosit de materiale vechi, arhicunoscute şi arhidezbătute, cînd este vorba de editarea jurnalului şi a epistolarului, care trebuie să aducă materiale noi ? Să mă fi expus ca eventuale afirmaţii şi interpretări ale mele să fie contrazise de textele ce RĂSPUNS LUI ALEXANDRU GEORGE 197 vor apărea abia de aci înainte ? Cred că era absolut logic şi ştiinţific ca introducerea unea să se limiteze la interpretări şi comentarii avînd ca puncte de reper textele conţinute efectiv în volum, pe de o parte fiindcă acestea şi nu altele viitoare se cereau a fi comentate, iar pe de altă parte, pentru ca tot ce afirm să aibă acoperire documentară, urmînd ca celelalte volume să aibă în continuare introduceri în acelaşi sens în raport cu epocile respective. La baza acestei concepţii era şi o problemă de urgenţă editorială : să nu se mai aştepte cu începerea publicării jurnalului şi epistolarului pînă cînd toate materialele vor fi explorate, ci, în măsura în oare se pun la punct materiale suficiente pentru întinderea cîte unui volum, să fie dat publicităţii. Aşa încît nu înţeleg pe ce îşi bazează Alexandru George pretenţia ca aici, în această introducere, oare priveşte informaţii numai pînă la vîrsta de 19 ani, să fi dat imaginea complexă a „modelului uman", care abia mai tîrziu avea să devină Maiorescu. Aşa încît spusa lui Alexandru George că „nimeni nu ne obligă să prefaţăm cărţi al căror conţinut nu ne interesează în esenţa lui", înţelegînd că esenţial în acest volum ar fi „modelul uman", este un joc de capriciu. Ceea ce este esenţial în acest volum este, înainte de toate, străduinţa adolescentului de a se forma, zbaterile sale în mijlocul împrejurărilor în care trăia. Alexandru George recunoaşte că m-am ocupat în acest sens de „analiza omului", dar că aceasta se reduce „la mai puţin de şase pagini de consideraţii paupere". Păcatele mele, am făcut-o şi eu cum m-a ajutat puţinătatea mea pauperă ! Dar nu pot să nu (arăt că în realitate e vorba de anal mult de şase pagini tipărite mărunt, fiindcă criticul meu nu vrea să observe că urmărind formaţia filozofică, fac necontenit legătură cu diferite mărturisiri din jurnal sau epistolar oare privesc formaţia sa umană. în orice caz nu putea fi vorba să dau un fel de monografie a personalităţii lui Maiorescu ca „model uman", cum pretinde Alexandru George ci, fiind vorba de un studiu introductiv, să vin în ajutorul cititorului scoţînd în evidenţă însuşirile cele mai importante şi hotărîtoare pentru formarea adolescentului, neuitînd să semnalez germenii a ceea ce va deveni în viitor. Alexandru George uită că o introducere are rost să introducă adică să sesizeze directivele şi ideile esenţiale, şi nu să dea o lucrare exhaustivă. Dar nu poate să nu surprindă afirmaţia lui Alexandru George că am dat „mai multă importanţă formaţiei filozofice a criticului. în dauna unei analize a omului". Se pune însă întrebarea : oare nu cumva tocmxii pentru constituirea personalităţii sale armonioase şi echilibrate formaţia filozofică a avut un rol hotărîtor ? Fără îndoială că da. Nu-i reproşez lui Alexandru George că n-a citit cu atenţie ce spun eu în privinţa aceasta în introducerea mea, n-am această pretenţie, e profund regretabil însă că n-a reţinut din jurnalul însuşi al lui Maiorescu pasaje absolut tipice şi hotărîtoare pentru formaţia personalităţii sale armonioase sub influenţa filozofiei. Mai întîi entuziasmul său pentru această disciplină : „Filozofia e o ştiinţă divină" (9 dec. 1857) ; apoi : „Pentru direcţiunea mea ştiinţifică a fost de cea mai mare însemnătate iniţierea mea în privirea de ansamblu a problemelor filozofiei şi în logică, .această ştiinţă aşa de extrem de interesantă. Ea m-a adus să năzuiesc spre cea mai bună formulare a cugetării, spre o exprimare fără greşeli, concisă, adevărată, spre evitarea acelor cuvinte umflate şi goale, pe care în tinereţe eştî atît de înclinat să le întrebuinţezi ; ea mi-a insuflat mai întîi cu ade- 198 VIAŢA ROMÂNEASCA vărat dragostea pentru o direcţie spirituală de care niciodată nu mă voi despărţi" (31 dec. 1857) ; „Logica şi psihologia sînt cele două ştiinţe care contribuie în măsura cea mai mare la formaţia mea ; este o lume nouă care se deschide aici ; abia acum încep să trăiesc". (Către sora sa Emilia, 1 mai 1857). Oare toate acestea n-au nimic comun cu formarea personalităţii sale, cu.„analiza omului" ? în introducerea scrisă de mine m-am simţit dator să arăt că toate acestea le-a spus în legătură cu Introducerea în filozofie a lui Herbart, pe oare o prelucra în româneşte. Oare nu era firesc şi absolut necesar să expun liniile esenţiale ale acestei filozofii, care 1-a făcut pe tînărul Maiorescu să exclame că „filozofia e o ştiinţă divină" şi să-şi exprime hotărîrea fermă — aproape un jurămînt ! — cu privire la direcţia pe oare are de gînd s-o urmeze în dezvoltarea sa ? Atîta lume aminteşte de Herbart în legătură cu Maiorescu, dar nimeni nu-1 cunoaşte. Expunîn-du-1 însă pe Herbart, am făcut permanent legături cu mărturisiri din jurnal şi cu formarea personalităţii adolescentului care era Maiorescu. O altă indicaţie deosebit de importantă avem în însemnarea din 11 martie 1859 : „Aim înghiţit cu o plăcere furioasă broşura Iui L. Feuer-bach : Grundsătze der Philosophie der Zukunft. Parc-^ar fi vrut să-mi scrie confesiunea mea proprie, aşa ne nemerim". în comentariul meu am arătat că acea „plăcere furioasă" s-a datorat faptului că Feuerbach 1-a întărit în îndoielile sale religioase, atît de dureros .reflectate în jurnal, călăuzindu-1 spre ateism. Oare aceste îndoieli şi găsirea unei căi de clarificare nu fac parte din constituţia personalităţii sale ? Studiind o personalitate oarecare, nu ne interesează, înainte de toate, ce gîn-deşte, ce simte, ce crede ? Să le scoţi în evidenţă, înseamnă să procedezi „în dauna unei analize a omului" ? Dar ce rămîne din „om" dacă facem abstracţie de aceste însuşiri ? Numai fizicul şi pornirile instinctive ! Toate acestea nu arată ele cu prisosinţă contribuţia importantă a formaţiei filozofice ia formaţia personalităţii „armonioase şi echilibrate" a lui Titu Maiorescu ? Dar cea mai uimitoare afirmaţie a lui Alexandru George o formează următoarea frază cuprinsă în citatul pe care l-am dat : „Ce rost mai are să discutăm şi să rediscutăm herbartianismul sau hegelianismul, în cazul unui om care, chiar dacă a avut o pregătire filozofică, nu a fost creator în domeniul filozofiei (...)" (I, 24). Afai citit şi recitit şi nunmi venea să-mi cred ochilor. Nu- putere de transfigurare aparte. [ Aspiraţia morală a poetului (exprimată, printre altele, în cîteva frumoase imnuri patriotice : Te pot privi, Limba noastră, \ Imn, Veghem, Pe nimb de vulturi, Clopote de la Horezu, Hronic, Ţării mele) I îl determină să coboare şi să caute cutele gîndului şi zonele lîncede ale spi- i ritului, spaţiile de umbră şi vegetaţie parazitară, pentru a le trece prin foc şi lămuri. El se scufundă şi explorează imperiul terifiant al nopţii, al subteranelor tenebroase, al ţinuturilor boreale, al mării aducătoare de moarte. într-o litanie, s noaptea şi marea se substituie reciproc prin stihialul comun : „Inima bate tot mai rar şi doare... / Marea mi-ajunge beată la picioare. // Inima bate tot mai rar, sihastră / marea îmi urcă noaptea la fereastră" (După miezul nopţii). In altă parte, noaptea devine un „cîine uriaş de piatră" care „din toate părţile mă latră". } De aici şi pînă la anatema aruncată „clevetitorilor patriei", în stilul otrăvit al blestemului arghezian, nu mai este decît un pas. Şi Vasile Nicolescu îl face : „Ne-aţi revărsa-n veşmântul aurorii / tot ce-au ascuns sertarele Pandorii, / şi-aţi prăvăli şi stîncile şi norii, / ne-aţi alunga din ceruri şi cocorii, / fumul de jertfă, vulturi şi prigorii. // Dar suptă, rătăcită-n unde / în verbul epileptic cînd se-ascunde / tîrîndu-se-n tăcerea ca de pîslă / silaba voastră face viermi şi mîzgă". Dar, cufundîndu-se în beznă şi teluric, poetul nu se întunecă, nu rătăceşte pe aripile visului şi nici nu disperă asemeni unui H. Michaux. încrezător în forţa de transfigurare a versului, el optează pentru un optimism grav al lucidităţii. Ştiind că „nici o alchimie nu-ţi naşte rădăcina", că, spiritualizată, ţestoasa „pare întîia piatră care cade / de pe pămînt în cercuri de tornade", că, în fine, capra neagră ,r> „sfidează cu un salt abisul / mistreţilor ) ce-o sfîşiară", el „pune oglinzi în praguri, ferestre, pînă-n grinzi" şi, prin rîs, prin jocul de imagini, se eliberează de stihii şi vedenii. Ca „veselul" Tyll Buh-oglindă, j prin exorcism transcende monstruosul j dionisiac : „Veselul Tyll, tiptil mergînd , pe-o dună / copil cu moartea-n faţă stînd / îi pune morţii-n palmă-un ciob de lună / \ oglindă-n care moartea moare-arzînd". i Motivul „lumii ca teatru" conferă şi acestei poezii o aură solară. Odată deschis drumul spre noul continent, probabil că vor urma decantările de rigoare. . FĂNUŞ BĂILEŞTEANU CÂRTI — OAMENI — FAPTE 215 • ABSOLUTIZAREA DURATEI. — Interesul mai vechi al criticii pentru proza lui Sorin Titel, manifestat nu o dată printr-o excesivă favoare dar şi prin tot a-tftea contestări, a constituit pentru autor un act pe cît de încurajator pe atît de pasager, de vreme ce, odată cu apariţia romanului Ţara îndepărtată (1974), igno-rînd parcă o anumită învestitură a criticii, el lasă să se înţeleagă, de fapt, o radicalizare a scrisului său. Multe din calităţile acestui roman sînt prezente şi în ultima sa carte Pasărea şi umbra, după cum e uşor de identificat interesul pentru o tehnică experimentală, disjunctă, fapt mai degrabă marginal, ţinînd mai mult de simpla ideologie literară decît de autenticitatea însăşi. Ceea ce se impune mai degrabă în acest caz este disciplina artistică a autorului, rigoarea cu care a înţeles să pună de acord intenţia de emancipare compoziţională cu nevoia sa de organicitate. Din acest punct de vedere Pasărea şi umbra are pulsul vieţii, ingenuitatea şi imediata concreteţe, refu-zînd programatic insinuarea analitică sau voluptăţile pitorescului în favoarea unei construcţii ce ţine de rememorare şi durată existenţială. Romanul debutează într-un registru grav, moartea lui Ion, unul dintre eroii cărţii care se reţine cu pregnanţă şi prin care însuşi autorul a ţinut să desconspire o întreagă lume a unui sat bănăţean, mai puţin fabulos dar mirific prin figuraţia şi identitatea biografiilor surprinse. Moartea aceasta nu are nimic spectaculos, dimpotrivă, Ion pare a fi deplin conştient de iminenţa unui destin, de vreme ce el însuşi cere arderea hainelor sale care ar putea transmite şi altora teroarea bolii. Nimic de coşmar, de terifiant în scenele ce urmează dramaticei dispariţii a personajului, mai' degrabă un anume ton minor, lumesc, de-o puritate senină, reven-dicîndu-se parcă de la o civilizaţie originară care acceptă datul. Amestec de tragic şi familiar, de senzualitate şi baladesc, toate aceste dovezi de existenţă, prin acumulări succesive, evidenţiază o întreagă atmosferă a provinciei, insolită poate prin desuetudine, dar memorabilă prin fragilitatea vieţii. Aceasta şi explică motivul fundamental al cărţii, acea dispersie a memoriei afective, într-un univers referenţial îndeajuns de cunoscut, pe care, de altfel, îl sugerează şi Sorin Titel : „Orice repovestire, însă, după ani şi ani, este pe jumătate reală, pe jumătate inventată de cel care îşi reaminteşte." Surprinde şi de această dată anonimatul bine întreţinut al biografiilor, tot aşa după cum epicul difuz, mai mult subli- mat, interesează doar ca posibil liant al vocilor romanului. Moartea lui Ion rămîne, în cele din urmă,, substanţa şi coerenţa intimă a rememorărilor de tot felul, semnificativă pentru întreaga desfăşurare a romanului, ca mod de a face credibilă însăşi gravitatea vieţii. întreg periplul personajului, în speranţa unei posibile salvări, este urmărit cu o notă de dramatism potenţat, cu fascinaţie pentru imprevizibilul vieţii, din care nu lipseşte ironia! farmecul spontan dar şi afectivitatea, cel mai adesea protectoare. O umanitate pasageră, cu biografii şi destine infinite, este reconstituită cu intenţia, vag prous-tiană, a fidelităţii memoriei involuntare : Iulişca bătrînă şi Iulişca cea tînără, Menită (ântr-un episod excepţional), preoteasa de la Coşava, cele două surori, Tili şi Letiţia, surescitate de „golul" provinciei bănăţene şi, în fine, doctorul Tisu. De altfel, prima parte a romanului pare şi cea mai izbutită, Sorin Titel/ fiind, înainte de toate un senzitiv, posedînd ştiinţa dilatării amănuntului ultim, capabil să refacă, dintr-un detaliu abia expresiv, o lume aparent convenţională, amorfă, dar saturată de trăire emoţională, cum se întîmplă şi în acest fragment care e departe de a fi numai o miniatură : „Să încerci să tragi sipetul de la ma,să, înţepenit, şi lucruri uitate cine ştie de cîtă vreme acolo — un rest de luminare, un ciob de oglindă, un calendar cu foile pe jumătate rupte şi unse cu grăsime, cîteva cuie ruginite, o tabacheră din metal ou chipul lui Franz Josef şi cu drapelul maghiar în diagonală, un pachet de tutun mucegăit, cîteva cartuşe goale trase de o armă de vînătoare, un corn de vacă cu sîngele închegat şi negru pe margine, un creion cu vîrful rupt la un capăt şi ros în dinţi laj celălalt, cioburi de la o icoană —■ nu se vede decît pieptul fecioarei Măria pe care zăcea o inimă mare şi roşie — două-trei flori de cîmp uscate..." în tot acest fast al evocărilor, al posibilelor biografii, singur doar doctorul Tisu, abulic, cu o logică a aparenţei ce scapă tuturor celorlalţi, întreţine, în scena morţii lui Ion, un joc absurd : iluzia dezlegării unor probleme de matematică, dintr-o carte mai veche, cu însuşi cel care este sortit dispariţiei. Partea a doua a romanului ambiţionează retrospectiva şi posesia unei alte durate de existenţă : anii de formare ai doctorului Tisu şi, în fine, moartea acestuia. Intenţia pare cu totul lăudabilă, permanentele dizlocări temporale, fragmentări şi inserţii ale realului sugerează, din nou, ideea absolutizării duratei, dintr-o nevoie aproape demonstrativă de autenti- 216 VIAŢA ROMÂNEASCA citate. Tehnica este una de montaj al secvenţelor, ca mod de obiectivare epică, dar lipsa de rigoare, de sobrietate sfîrşeşte într-o parodie involuntară a boemei anilor de studenţie vieneză, pictorul Honoriu Dorel şi chiar doctorul Tisu rămînînd simple ilustraţii de album vetust-senti-mental. Mult mai aproape de adevăr pare a fi Sorin Titel abia în finalul romanului, cînd, din perspectiva cotidianului imediat, întreaga povestire se resoarbe pe nesimţite în datele unei alte temporalităţi, mai apropiate, mai familiare. O lume a spitalului, fără nimic melodramatic, cu acel cenuşiu al existenţei cotidiene, sufocată de concreteţe, cum se întîmpiă în cazul directorului Stoian, paralizat de teamă şi de speranţă, descoperindu-se dintr-odată singur, cu sentimentul grav al sfîrşitului. Rămîne ca o evidenţă faptul că autorul, prin suprapunerea unor timpuri distincte ale povestirii propriu-zise, corespunzătoare tot atîtor destine, sugerează ideea absolutizării duratei interioare, a datului psihologic din perspectiva unor existenţe succesive. Interesul romanului Pasărea şi umbra, cu o cromatică, poate, mai puţin bogată decît aceea a Ţării îndepărtate, stă tocmai în aceste corespondenţe tulburătoare ale unui timp infinit, surprins în deplina sa succesiune, departe, deci, de orice reducţionism. Ambiţia scriitorului pare a fi mai mare decît aceea a „aventurii firescului" cum nota Lucian Raicu, chiar şi atunci cînd motivaţia subterană a romanului nu-1 serveşte totdeauna cu oportunitate. Tema fundamentală a cărţii este aceea a timpului devorator, intuit prin aglomerarea dovezilor de existenţă, acea devenire perpetuă în faţa căreia interesează doar unicitatea, concreteţea şi inefabilul vieţii. De aici şi intensitatea tonului evocator, minuţia detaliului de viaţă, relativizarea anecdoticului, jocul liber al rememorărilor, arbitrariul irealităţii posibile. Altfel spus, multe din personajele itinerate de autor devin edificatoare prin umanitatea conţinută, Iui Sorin Titel reu-şindu-i, mai mult, fragmentul, secvenţa decît ansamblul. In sfârşit, romanul Pasărea şi umbra pare a fi continuarea Ţării îndepărtate, dar autorul pierde pe drum cîteva personaje de excepţie ; Eva Nada, Andrei, acesta din| urmă devenind o convenţie, de vreme ce în finalul cărţii, incomodîndu-1 parcă pe scriitor, adolescentul este expediat cu o seninătate ce dezarmează. La fel se întîmpiă şi cu epilogul, fals coloc-vial, care nu rămîne decît o simplă addendă a cărţii, amintind, descurajator de mult, de structura romanului Valurile al Virginiei Woolf. Dd altfel, o anumită precipitare a autorului face ca romanul - să sfîrşească prematur — de aici poate şi dorinţa continuării lui infinite (care pare a-1 tenta pe Scrin Titel) — fără a epuiza întreaga serie de virtualităţi, cu atît mai mult cu cît existau toate premisele necesare amplei investigaţii. VASILE PETRE FAT1 • ROMANTISMUL SENZORIAL AL NINEI CASSIAN. — In Suave (Cartea Românească, 1977), Nina Cassian arborează o simplitate care nu' e decît o faţă voit simplificată a poeziei sale senzual-lucide, teatrale prin chiar apăsarea excepţională a regiei. Claviatura rămînînd aceeaşi, se înregistrează doar o predilecţie pentru notele delicate. Poeta îşi propune a cînta bucuria elementară, contactul virginal cu o lume care (în chip nu rr>,ai puţin convenţional) îi apare „necunoscută" : „iată că din nou m-am născut / şi, mai mult decît re-cunoscut, / mult mai mult ne-cunoscut îmi e totul, / ca pentru bucuria dintîi." (Dinspre mare venind), întrucît nu e o ipostază fundamentală, obsesivă, înţelegem că e o poziţie calculată, un unghi adoptat pentru a varia apropierea de poezie. Autoarea practică o mobilitate necurmată în raport cu obiectul liric, ca un operator de cinema care-şi schimbă tridimensional poziţia. Nu mai puţin această translaţie poate fi o componentă a autenticităţii. Aproape totdeauna la Nina .Cassian e prezentă în fundal complexitatea sa neliniştită, pentru care epitetul de cerebral reprezintă eticheta uzuală. Tocmai din umbra acestei „intelectijalizări" exterioare vrea să se smulgă, acum poeta, aspirînd spre o existenţă bucolică nesofisticată, înclinîndu-se spre micul univers al plantelor şi gîzelor, al obiectelor umile .pe urma solidă a lui Arghezi, dar şi în consonanţă cu aspecte din Francis Ponge, Jean Follain, E. Guil-levic : „Cu doi paşi, stîrnesc o forfotă de gîze. / Ele zac adînc, în măruntaiele ierburilor, / sorb sucurile verii, mişcînd segmente subţiri, / gîzele suave şi gîzele de prăpăd ; / eu fac un pas şi musteşte pămîntul de gîze, / şi mai fac un pas şi gîzele mă îmbracă / din tălpi pînă la coapse şi pînă la brîu, / mă zidesc în zborul lor stabil, stăruitor" (Cu doi paşi, stîrnesc o forfotă de gîze). Sau : „Umbra trandafirului portocaliu / are aceeaşi culoare cu umbra trandafirului alb / pe zidul văruit care, într-un sfîrşit de zi, / le acceptă. ' Apune soarele" (în fiecare zi, CÂRTI — OAMENI — FAPTE 217 aceeaşi hoţărîre : ăe acum încolo...). Asemeni poeţilor amintiţi, ea cuprinde mişcările mărunte, textura concretă a vieţii ambiante graţie unei senzorialităţi blajine ce, se disciplinează printr-o nepremeditată supunere la obiect. Poeta se claustrează într-un romantism senzorial : „Nu vreau să spun nimic / decît că e o seară de arome / cum numai ploaia ştie să turbure firea / după o secetă lungă. / în astfel de seri, / buştenii se pot coace cuminţi în jăratec, / deşi e primăvară / cu flori albe atîrnînd pe buza paharului." (Seară, iubitule...). Fără ca prin naturile sale moarte să nu adie o malefică semnificaţie : „Vechile crengi, părul lor uscat / atîrnînd vrăjitoreşte peste parapete, / ascunzînd zidul casei înalte / — e mereu închisă, nelocuită şi, totuşi, / s-ar zice că mă vede ; de cîte ori trec, / e tot mai expresivă / 'de parcă-n ea ar fi 'însăşi sursa din care se naşte / vîntul crepuscular, vînătul vînt" (Vechile crengi, părul lor uscat).! Dar rafinamentul în sine al asociaţiei fanteziste nu i se pare suficient (autoarea trăieşte o spaimă continuă chiar faţă de propria sa poezie), de aceea îl complică prihtr-un cod relativizant, ironic. Ca şi cum mărturia plenitudinară, gravă, i-ar părea de rău augur, o ştirbeşte prin sarcasm, o desfigurează prin prudenţa unei detaşări. în zenitul atins nu se poate menţine decît cîte o clipă, precum într-un exerciţiu de zbor virtuoz, bazat pe figura frîngerii, a prăbuşirii : „Un dor de viaţă florală, / de linişte neameninţată, / de culori fără conflict, / şi acelaşi motan negru, / doar că de şase ori mai mic şi mai neajutorat / — ca în copilărie". (Aceeaşi seară cu frunze aţipite). Ori : „într-adevăr, luna m-a orbit. / într-adevăr, m-a luminat atît de puternic / pe cărarea dintre stînci, / încît am prins culoarea şi încremenirea lor. / N-aş fi crezut că, în ora a douăzeci şi patra, / mă voi afla în plină zi, / gata pentru numărătoarea păcatelor." (într-adevăr, luna m-a orbit). O vină obscură, aşadar, conştiinţa unor „păcate" care cheamă expierea, o îndeamnă de asemenea spre disculparea explicativă, spre discursul care să-i conceptualizeze experienţa. E desigur un deficit la capitolul lirismului pur, dar e o trăsătură expresiv-asimetrică a fizionomiei morale, pe care poezia nu are dreptul a o exclude : „Amărăciunea, lîngă buzele noastre. / Scîrba, lîngă trupurile noastre. / Prezentul nostru, tot mai depărtat de noi." (Iată, apa e amară). Sau o mărturie a complexităţii congenitale apăsătoare : „îndărătul osului frunţii / stă lumea complicată şi vulnerabilă / a creie- rului meu, / cu minuscula cicatrice a literei N / — singurul semn că m-am născut mai demult." (Dinspre mare venind). Sau o expresie a spaimei de sine, a evitării, propriei identităţi : „Vino, undă sclipitoare, / selipeşte-mă, sparge-mă, / ceartă-mă cu propriul meu contur, / risi-peşte-mă, răspîndeşte-mă, / cu sclipirea întregului contopeşte-mă / mie nu mă reda." (Vino, undă sclipitoare). Ca un remediu împotriva acestei presiuni atît de consolatoare a faptului insignifiant, capabil totuşi de organizarea ceremonioasă, de o feerie trist-infantilă : „Să torn un strop de miere sîngerie / în apa îngheţată / şi stropul să rămînă întreg şi încremenit / — e şi acesta un miracol, / o ceremonie a lumii, ca să ne desfete Ir şi să ne înveţe cu legile ei. / E atît de simplu : / orice copil poate turna un strop de miere sîngerie / în apa îngheţată." (Să torn un strop de miere sîngerie). Colecţionînd „în-tîmplările singurătăţii", poeta se subordonează celei mai blînde dintre fatalităţi : „Papucul de copil, părăsit într-un şanţ, / la marginea şoselei/"/ papucul roşu, plin de praf, / şi rîndunica intrată din greşeală / în odaia albă, în odaia goală / — două întîmplări ale singurătăţii / de care nimeni nu mă poate salva." (Papucul de copil, părăsit într-un şanţ). O oboseală a performanţei literare o atinge, ispitind-o prin simplificarea lexicală, uşurătoare ca un plîns ; „Nu mai ştiu să spun decît / cuvinte cunoscute de toţi, / e cat un plîns, e ca şi cum ar ploua / peste pămîntul obrazului meu." (O ploaie piezişă). însă mai puternică decît aceste aranjamente de poetică, izbucneşte, ca o forţă vitală, menită a contracarai efectul angoasei, feminitatea poetei. Deşi nu pare bucuroasă a-şi recunoaşte o atare determinare, Nina Cassian o ilustrează într-un mod netăgăduit prin cochetăria care se insinuează şi în volumul de faţă, ca o capricioasă imagine într-o oglindă, joc subţire cu sine şi cu lumea. Grimasa tragică se atenuează considerabil trecînd în grimasa abil provocatoare : „Se întâmplă lucruri ciudate. / îmi dispare piciorul drept, / îl caut zadarnic cîteva zile şi nopţi / şi mă resemnez : mi-am pierdut piciorul... / ...Ca, deodată, să-l găsesc unde nu mă aştept, / aşezat frumos lîngă cel stîng / — şi doar, vă jur, am căutat de nenumărate ori / în locul acela — nu era, / şi, acum, iată-1 !" (Se întîmplă lucruri ciudate). Sau : „Cu un creion subţire de platină, / luna subliniază orizontul" (Cu uni creion subţire de platină). Sau (despre sine) : „şi aruncată-n tărie / ca buzduganul lui Făt-Frumos !" (Asemenea urlet de furtună n-am mai auzit). Sau : „Dacă 218 VIAŢA ROMÂNEASCA soarele nu mă mai vede / atunci tu, cu atît mai puţin..." (Dacă soarele nu mă mai vede). Această conştiinţă carnală, sti-hinică o despovărează pe poetă de o con-ştiiniţă-metafizică exclusivă a cărei ultimă consecinţă ar fi macerarea poeziei de către poezie. Contemplîndu-se, se încarcă de o energie universală indestructibilă, de un lirism fiziologic al cărui rol e de a sfida „ofertele harului", adică artificiul, planul secund al poeziei : „Sînt un trup frumos care zadarnic respiră ; / neatins de amurg, sănătos ca ploaia, / neutru la sfintele-oferte-ale harului —" (Sînt un trup frumos care zadarnic, respiră). Să fie aceasta explicaţia instabilităţii, a dezangajării (pînă la un punct) a Ninei Cassian faţă de propria sa producţie ? Oricum Suave rămîne una din datele cele mai memorabile ale agitatului, meandricului său periplu. CHEORGHE GRIGURCU • LUMEA LĂUNTRICA ŞI. SCHIMBĂRILE EI.-Volumul Metamorfozele lumii interioare (Junimea, 1977) de Vasile Pavelcu este o scriere de iniţiere în lumea greu previzibilă a conştiinţei, făcută de un magister animorum unor ucenici dornici să se descopere şi să se cunoască, învăţătură plăcută şi necesară, pentru că nu sîntem singuri şi „după cum pe alţii îi regăseşti în tine, tot aşa, pe tine te descoperi în alţii". Învăţătură făcută cu înţelegere şi pricepere, după cuvintele la care psihologul face trimitere : „Eu nu exist — spune un gînditor — decît în măsura în care exist pentru alţii ; la limită a exista înseamnă a iubi." De la primele pagini se poate observa însă cum intenţiile din prefaţa Cu gîndul la tineret au fost depăşite, cartea punînd de fapt o serie de probleme universal valabile, rezolvarea lor fiind nu imposibilă, dar schimbătoare. Chiar dacă expunerea este cursivă, iar problemele aparent fără dificultăţi, noţiunile puse în dezbatere cer o aplecare asupra lor pentru a ne familiariza cu semnificaţiile nu neapărat ascunse, dar nu întotdeauna definitive. Introducerea, ca să dăm un exemplu, a termenului „scientică" în locul „metaştiin-ţei", încă pe prima pagină a primului eseu, ne face atenţi. Ca şi tulburătoarea întrebare cîteva rînduri mai jos, dacă nu sîntem cumva „în preajma unei meta-conştiinţe ?", fiind vorba de întoarcerea tot mai accentuată astăzi a conştiinţei asupra ei înseşi. Omul contemporan tinde să treacă dincolo de toate conceptele prin care s-a recomandat cîndva pentru a deveni homo humanus. Nu-i un paradox, căci explică autorul : „Ştiinţa despre sine trebuie să ducă spre înţelepciune, iar aceasta spre arta de a trăi, care nu este altceva decît omenie. Arta de a trăi este şi iscusinţa de a te şlefui mereu spre a' crea din tine o operă de artă" (p. 10). Toată această bogăţie de idei în primul eseu al cărţii, Spre homo humanus, din care se poate vedea felul în care psihologul înţelege să pună problemele. Problemele dezbătute sînt numeroase, ele nefiind altceva decît nişte teme de meditat. Cine nu-şi pune întrebări, încercînd şi răspunsuri, asupra societăţii contemporane ? Sau cum să rămîi indiferent la problemele de totdeauna ale omului, chiar dacă azi se pun altfel decît altădată ? Două sînt domeniile asupra cărora psihologul stăruie mai mult : arta şi psihologia. Ca şi în orice tehnică a meditaţiei, autorul enunţă tema, de cele mai multe ori sub forma unei definiţii. Ea ridică nedumeriri şi întrebări. Atunci se fac unele trimiteri la cei ce au stăruit asupra ei, dînd unele soluţii. După care urmează răsupunsul pe care psihologul român îl consideră cel mai potrivit. în felul acesta cititorul ia cunoştinţă de mai multe ipoteze, oprindu-se la una din ele (în realitate şi răspunsul dat de autor e tot o ipoteză). Pentru că sîntem într-un tărîm unde răspunsurile ferme şi definitive se pot cu greutate da, chiar dacă unii se amăgesc cu iluzia că pot face şi aici ordine şi opera cu relaţii statornice. Cu aceasta am ajuns în miezul problemei. Ne aducem aminte că Vasile Pavelcu a scris o cunoscută şi cu adevărat tulburătoare carte, Drama psihologiei. Autorul este încrezător în posibilităţile acestei „ştiinţe" de a rezolva mai toate problemele lumii. în realitate psihologia are un statut pe care puţini îl contestă. Şi drama ei, dacă a-existat una, a apărut doar atunci cînd a încercat o orientare unilaterală, manifestînd o încredere exagerată în posibilităţile de cuantificare a fenomenelor de conştiinţă. Pentru cel care priveşte psihologia în complexitatea condiţiei sale, drama nu există. Sau există o altă dramă care este şi aceea a creaţiei, greu de surprins cu instrumentele ştiinţei. Fireşte, calitatea noastră de psihologi şi critici ne obligă să stăruim în căutarea unor explicaţii acceptabile. Aşa s-au născut atîtea ipoteze, ca să nu le spunem teorii, ce aruncă unele lumini, fără să poată risipi cu totul întunericul. Simplifi-cînd lucrurile, riscăm să ajungem la rezolvări tot simplificate. Dar acest mod de a judeca nu poate fi decît provizoriu. CĂRŢI — OAMENI — FAPTE 21» Aşa cum susţine Goblot, şi autorul este de acord cu el, „o noţiune este ştiinţifică chiar dacă este încă obscură şi vagă, cu condiţia ca spiritul să-şi dea seama de imperfecţia ei şi să ştie să distingă ce ştie de ceea ce nu ştie". Autorul nu înlătură caracterul dramatic al celor două probleme, deşi este încrezător în ipotezele pe care le propune. Iată cum este privită problema în Artă şi ştiinţă. Cele două activităţi se deosebesc prin scop (ştiinţa — înţelegere, explicare, adevăr, arta — trăirea realităţii, emoţii, sentimente) şi mijloace (moduri distincte de comunicare), dar se apropie prin motivaţie, „prin pasiune adîncă şi adesea inconştientă, de natură creativă". Şi mai departe : „Poezia şi ştiinţa ni se prezintă ca două realităţi complementare în tendinţa lor dialectică de a forma o unitate". Autorul nu stăruie, problema rămînînd deschisă ca dealtfel majoritatea problemelor puse. Pentru că scopul autorului a fost în primul rînd să le pună, arătînd în acelaşi timp modul în care se deschide poteca spre o rezolvare. Şi dacă cititorul a înţeles acest lucru, bătîridu-şi apoi singur căile, înseamnă că demersul psihologului a fost atins. Cititorul a fost familiarizat cu unele din întrebările spinoase ale vieţii lăuntrice, ale propriei sale lumi interioare, avînd şi unele repere pentru orientare, care să-l ajute să găsească pînă în cele din urmă drumul, chiar dacă e sinuos şi nu lipsit de obstacole. ION MAXIM • AMNIOS — O CARTE TRĂITA. — „Iată, acum sînt sîngele tău, regele şi bufonul tău, prea plecata ta slugă. Iată, acum sînt respiraţia ta, sînt marea ta linişte. Somnul tău sînt şi trezirea ta. Ra-diez. Sînt auzul, sînt uimirea ta. Cu paşii aceştia, pe tine te duc. Mărul îl muşc pentru tine. Carnea ta se încheagă în mine, adînc, sînt carnea ta dulce, încheieturile, dinţii, sprîncenele. Sînt creatorul, sînt pămîntul tău, sînt cerul tău...". Vine copilul. Mama îl vesteşte pămîn-tului, cosmosului. El este important, el îşi are locul în lanţul întîmplărilor lumii, cauzelor şi efectelor („dacă nu ai veni, undeva sus, stelele ţi-ar însemna absenţa în mersul lor foarte vechi, tresărind, întârziind (...) de durere, de nelinişte"). Naşterea fiului intră într-o legendă cosmogonică („în lumea aceasta tu eşti necesar"...). Primului ceremonial, al prezentării fiului, îi urmează ceremonialul prezentării lumdi, celui ce se va naşte : iarba, zăpada, zahărul, somnul, păpădia, cartofii, sarea, cărţile, bună ziua, flacăra, peisajul, anotimpurile, bătrîneţea, moartea, intră în lumea, în incantaţia poemelor, dîndu-le uneori dimensiunea eternului, respiraţia eternului. Sentimentele poetei oscilînd între umilinţa şi orgoliul matern, trăirea miracolului, cunoaşterea lumii, de la înălţimea durerii şi bucuriei naşterii, constituie reuşita acestei „cărţi de învăţături", a Victoriei Dragu. între prima parte Vreau să-ţi făgăduiesc lumea, fiul meu şi ultima Iar eu, Victoria, îl voi învăţa carte şi omenie pe fiul meu, Andrei, poemul creşte fără descoperiri senzaţionale, fără aglomerări epatante ; şi totuşi, autoarea scrie o carte unică, tocmai prin simplitatea, prin firescul trăirii. Ea a găsit amploarea respiraţiei, vocea, sfinţenia simplităţii, făcînd din fărîme, din amintirile mici, din obişnuitul lumii, tot atîtea laude vieţii, tot atîtea înfiorări^ prilejuri de a se confensa ; pentru că nu este o „carte de învăţături", o înşiruire de lecţii exemplare, bătrînicioase, ci un fel de a sta de vorbă cu cel ce va veni, un fel de a-i transmite cunoaşterea lumii, prin cunoaşterea maternă, prin cele cinci simţuri ; prin respiraţie, prin vise ori durere şi uimiri. Intr-una din părţile reuşite ale poemului, mama se prezintă1 pe ea însăşi, fiului : „...sînt ştearsă, măruntă, nu mă detaşez din lumina zilei, am trăsături cuminţi, împăcate, am un fel de veşnică maramă peste o faţă cine ştie cît de frumoasă"... Ceea ce reuşeşte să fie atît de firesc (monolog, cîntec de leagăn, minune şi înminunare), în părţile poemului Carte de învăţături pentru fiul meu, Andrei, devine retorică, loc comun în „maternităţile" primei părţi a volumului. Desprind din poezia Ctitorie, cîteva versuri : „întîia patrie ţi-am fost, pămînt şi cer şi adăpost, j Iar tu eşti ctitoria mea şi dorul meu şi patria"... Prin acest al doilea volum (Amnios, Ed. Eminescu, 1977), dar mai ales prin partea a doua a sa, Victoria Dragu se detaşează de poezia scrisă anterior, poezie a începuturilor timide, cuminţi. Cred că este o etapă interesantă, un fel de a fi distinct. Depinde de poetă în ce măsură va şti să ducă pînă la capăt acest filon bogat, descoperit cu a doua carte. FLORENŢA ALBU 220 VIAŢA ROMÂNEASCA • A AJUNGE LA SHAKESPEARE PRIN FILM. — Cred că Shakespeare şi-a găsit de-a lungul secolelor — îndeosebi după ce a fost „reconsiderat" şi „relansat" de romantici — nu numai interpreţi-actori şi apoi regizori care să-1 înţeleagă şi să-i dea o nouă reputaţie şi strălucire, pe scenă şi de bună seamă, şi, în ultimele şapte decenii, pe ecran, ci şi exegeţi la înălţimea universului său atît de cuprinzător şi a expresiei sale estetice. Nu neapărat (şi nu numai) filozofi docţi şi profesorali, exacţi eventual, dar elemente reci nefăcînd parte din ambianţa, din realitatea Shakespeare : ci, mai cu-rînd, cititori acuţi, capabili de o lectură inventivă şi creatoare, echivalentă cu însuşi travaliul de zămislire a operei. Un asemenea critic este fără îndoială D. I. Suchianu, spiriduş slobod şi neastîmpărat, nedus la bistric.a pedanteriei, cunoscător al lui Shakespeare în trei limbi ; engleză, română şi cinelimbă, observator fin al vieţii şi al reflexelor ei în artă, făcînd din sine însuşi un emiţător cu program continuu de împărtăşire a bogatei sale ştiinţe de litere şi de fotograme, în vorbe scrise. şi în vorbe rostite. Nimic mai puţin provincial, mai puţin speriat, decît gîndirea lui Suchianu în raport cu Shakespeare, pe tărîmul spiritualităţii căruia criticul român calcă dezinvolt, cu paşi de tennisman impenitent, fie cînd se apropie de Henric V al lui Olivier, de Mac-beth al lui Welles, fie cînd discută despre Othello al lui Iutkievici sau despre Visul unei] nopţi de vară al lui Max Reinhardt. Meritul esenţial al interpretărilor lui Suchianu nu stă într-o originalitate cu orice preţ, ci aceasta, originalitatea, rezidă tocmai în lipsa de prejudecăţi, în respingerea oricărui „purism", care barează deseori accesul spre viziuni şi desene regizorale mai puţin ortodoxe, sub specia tradiţiei, adică mai puţin conforme cu clişeele încremenite, „figees", ale unor lecturi — la rigoare — de prea scurtă scadenţă. Pe Suchianu nu-1 deranjează, bunăoară, faptul că „Orson Welles a topit patru piese ale marelui Will... din ele a făcut o singură poveste şi i-a dat ca personaj principal pe Falstaff, obţinînd o reuşită perfectă şi (poate), una din cele mai dificile acrobatice încercări cinematografice". Pe Suchianu îl poate deranja, în schimb, descentrarea în caracterizarea personajelor, cum ar fi cazul Jago din filmul lui Iutkievici : „Actorul Andrei Po-pov a compus într-adevăr un personaj fundamental odios, dar fără anvergură. Or, Jago este sceleratul perfect, înveşmîn-tat în haina intransigenţei, cu tonul categoric şi superior al omului dintr-o bu- cată, care le spune verde, la obraz, fără să-i pese de consecinţe. Este un Tartuffe bazat nu pe devoţiune bisericească, ci pe severitate, rigoare şi aspră virtute". Ca orice personalitate autentică, Suchianu se apropie, în exerciţii de fantezie deloc silnice, de Shakespeare, dar îl lasă şi pe acesta să se apropie de sine. Culege adică ocazia de a-şi dezvolta reflecţia proprie — un principiu estetic, o observaţie morală, o recomandare practică de comportare — pe firul comentariilor la opera cinematografiată (dar i-am . putea spune, de-a dreptul, cinematografică) a ilustrului poet dramatic. De exemplu : teoria geloziei în legătură cu Othello (bucurîndu-se şi de sprijinul danezului Georg Brandes). Decanul criticii noastre de film n-a scăpat niciodată prilejul de a demonstra cum gelozia presupune o contaminare a iubirii de microbul proprietăţii, — şi cum era să-1 scape tocmai cînd se referă la Shakespeare, la cele „cinci forme de amor" pe care „le găsim zugrăvite în vorbă şi felurită epică" la autorul lui Romeo şi Julieta ? Neînfrînta fantezie critică a lui Suchianu tinde mereu, aparent paradoxal, spre o anumită sistemă, care nu poate fi decîtţ neopozitivistă, conform instruirii sale comtiene : avem, astfel, „amorul violent, catastrofic, deznădăjduit (Othello) ; amorul paradisiac, senin, absolut (Romeo şi Julieta) ; amorul serios, grav, adînc dar simulînd joaca şi frivolitatea pentru a reuşi împotriva unui mediu de capricii, amuzament şi superficialitate (amorul. Violei din A douăsprezecea noapte) ; în sfîrşit, amorul din Visul unei nopţi de vară, unde îndrăgostiţii luptă dîrz pentru amorul total, amorul fuziune a două suflete şi unde, în mod ironic, maliţios, ei vor cunoaşte fără voia lor amorul capriciu, amorul voluptate fizică, plăcere a ochilor şi nu a inimii, amorul care-şi schimbă partenera aşa cum ne schimbăm cămăşile. Şi imediat după această enumerare, antifonul : „Interesant cum, chiar în scenele unde, prin vrăji, eroii sunt supuşi acestui gen inferior de amor, ei nu cunosc nici într-un moment gelozia, acel monstru, acel corolar natural al sentimentului erotic de posesiune". Feminismul modern al lui Suchianu e evident şi autentic, iar faptul că se exersează pe texte shakespeariene îţi conferă un plus de credibilitate şi fior de emancipare. Crezul ferm, profesat cu consecvenţă de peste cincizeci de ani, al autorului nostru e că filmul este literatură, un gen literar (a se vedea : Cinema, acest necunoscut, Editura Dacia, Cluj 1973). La rigoare, deci, ecranizarea ar fi un fel de pleo- CÂRTI — OAMENI — FAPTE 221. nasrn,, întrucît nu produce altceva decît o trecere de la un gen literar (drama) la un alt gen literar (filmul). Ce-i drept, Su-chianu ezită să stoarcă propria sa ecuaţie de toate- consecinţele, teoretice şi practice, dar în acelaşi timp discută filmele-ecranizări ca pe, veritabile opere (capodopere) ale literaturii (cinematografice), ceea ce. să recunoaştem, înnobilează domeniul, deşi îi sporeşte cumva redundanta în orice caz, punctul de vedere central, „proiectul", propus de Suchianu este pe cît de ataşant, pe atît de intelectual-mente grandios : grija cea mare nu trebuie să fie aceea de „a pleca de la Sha-kespeare", ci aceea de „a ajunge la Sha-kespeare". Evident, sub raport estetic, de la şi la Shakespeare-artistul. Cît despre Shakespeare-gînditorul — aşa cum nota Shaw în cunoscuta sa scrisoare — acesta nu si-a depăşit timpul, adică n-a fost „moralmente" superior timpului său. Sub acest din urmă unghi, D. I. Suchianu intervine salutar, construind viabile „se-cond stories", filoane colaterale de povestire, si interpretări vecine cu prezentul şi viitorul nostru, începînd de la filmele Visul unei nopţi de vară şi Cum vă place pînă la ecranizările sovietice, cărora le degajă cu vioiciune farmecul şi le desferecă întîlcuirile. După cum se ştie, Shakespeare a avut în Raphael Holinshed, cu ale sale Chro-nicles (1577), un abundent izvor de informaţie istorică. La rîndul său, Suchianu a găsit în; Constantin Popescu pe propriul său Holinshed, din care face un colaborator credincios şi precis, complementar. Operaţia de despuiere şi selecţie a necuprinsei literaturi critice cu privire la „Shakespeare pe ecran" e executată cu răbdare şi cu elegantă mărinimie de Constantin Popescu, încununată fiind atît prin recenzarea autonomă a filmelor lui Zef-firelli, Kozînţev şi Wise, cît şi prin deosebit de preţioasa „Filmografie a ecranizărilor shakespeariene (1899—1976)". Cartea lui Suchianu şi Popescu demonstrează,! în sfîrşit, adevărul nou, aparţinînd secolului nostru, fireşte, că, departe de a se exclude reciproc, filmul şi cartea se ajută reciproc : spectatorul român care va vedea, în cinematografe sau la televizor, filme shakespeariene, nu va mai putea să se dispenseze, probabil, de acum înainte, de acest vademecum, de acest mic manual cine-shakespearian, menit să aproprie, dacă nu să suprapună, lectura unei cărţi şi lectura unui film. Imagina-tiv-creatoare, amîndouă. Am recenzat, astfel, volumul : D. I. Suchianu, Constantin" Popescu, Shakespeare pe ecran (Editura Meridiane, Bucureşti 1976, 268 pag.). • ANONIMI LUCRATORI CU FIL; MUL. — Cine ar avea curiozitatea să citească obişnuita casetă tehnică de pe ultima pagină a cărţii mai sus recenzate, ar întîlni, ca redactor de carte (sau lector), numele Vioricăi Matei. Acest nume siglează, de mai mult de zece ani, aproape toate titlurile de literatură cinematografică apărute la noi, în editura Meridiane. Un redactor de carte are sarcini multiple, se ştie, începînd de la prospectarea deopotrivă culturală şi comercială a pieţei, de la o informare la zi, pînă la echivalarea ideologică şi estetică, în specialitate, a autorilor, cărora, bineînţeles,, trebuie să ştie ce, cît, cum şi cînd să le ceară, fără a se lăsa surprins — redactorul de carte — sau descoperit, din nici un punct, de vedere. Şi-apoi, e vorba de o întreagă „toaletă" editorial-tipografi-că a textului, pînă cînd acesta ajunge în vitrine şi rafturi de librărie. Fiindcă acum zece-douăzeci de ani nimeni — eventual cu o excepţie, două — nu se putea recunoaşte şi declara specialist în istoria, teoria şi critica de film, toţi cei care au tipărit volume în acest răstimp, s-au format, cum se spune, „din mers". O dată cu aceştia, cot la cot, s-a format, la locul ei, şi Viorica Matei. Modestă, perspicace, atentă, pătrunzătoare, cititoare neobosită, ştiind totdeauna cui să ceară sfatul, Viorica Matei a contribuit — nu doar prin ştiinţă, ci mai ales prin entuziasm şi dăruire — la strîngerea zestrei noastre, atîta cîtă e, în materie de filmologie, originală şi în traducere, lan-sînd „clasici" alături de debutanţi, lucrări de popularizare alături de eseuri teoretice. Se cuvine, de aceea, ca din cînd în cînd măcar, să ne aducem aminte de asemenea oameni, care — quasi anonim, fără publicitate — joacă un rol, pînă la urmă, important, decisiv chiar, în dezvoltarea vieţii culturale şi artistice a ţării, fie şi într-un sector restrâns cum e acela al cărţii de film. Dar Viorica Matei nu e singura lucrătoare inimoasă, deprinsă să şi dea filmului ca artă, nu numai să ia, să lupte pentru afirmarea lui în calitate, nu numai să-l privească din fotoliul comod de cinema. Purtat de o iniţiativă a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică — întru sporirea Fondului Omeniei — la Constanţa, am întîlnit la întreprinderea Cinematografică Judeţeană de acolo — nu o figură banală de funcţionar rutinier, cum mă aşteptam — ci un veritabil „om de cultură" (cinematografică, dar nu nu- 222 VIAŢA ROMÂNEASCA mai cinematografică), în persoana directorului Gheorghe Nicolae, vechi activist de partid. Vizitînd împreună diverse instituţii de învăţămînt ale Constanţei, Gheorghe Nicolae mi-a oferit o utilă şi subtilă lecţie, nu doar de organizare, ci şi de psihologie aplicată, pledînd nuanţat, de la un liceu la altul, de la un institut superior la altul, cauza filmului de artă şi'1 cîştigînd, de fiecare dată, adeziunea interlocutorilor. Dar dacă sloganul acestui conducător de întreprindere (termenul e depăşit aici de un conţinut intelectual mai bogat) premiată cu titlul de fruntaşă pe ţară, este „cînd vrei, totul se poate realiza" în activitatea de culturalizare prin film, — m-a impresionat la fel de plăcut proba de conştiinţă profesională a lui Mi-halache Cioranu, responsabil la cinematograful „Progresul", fireşte, tot din Constanţa : „Arm fost operator, proiecţionist, şi ştiu prea bine că toată munca actorilor, a regizorului, a unei întregi echipe de filmare, inclusiv a laboratoarelor de la Buftea, depinde în ultimă instanţă de mine, de calitatea sau de lipsa de calitate a proiecţiei pe care o asigur în faţa publicului. Am căutat să fie foarte bună, mereu, dacă nu perfectă, această proiecţie". Cred că puţini sunt spectatorii care-şi dau seama că nu totdeauna văd chiar filmul voit şi obţinut de autori, aşa cum aceştia l-au produs, şi că sunt cazuri cînd defecte de claritate, de luminozitate, eventual de expresivitate cromatică etc. nu sunt de atribuit cineaştilor realizatori, ci proiecţioniştilor. Iată că o funcţie aparent pur tehnică are şi efecte estetice. Şi-atunci, încă o dată se cuvine să ne aducem aminte de aceia care, în ultimul moment, au puterea şi căderea să influenţeze nemijlocit receptarea spectacolului de artă, în speţă cinematografic. Teoreticienii şi istoricii care au consacrat conceptul de „colectivism" în arta filmului nu-i înglobează — cel mult, îi presupun — în lista de colaboratori, pe proiecţionişti, pe „operatorii de sală". Dacă adevărata realizare artistică, însă, e tocmai aceea care se produce ân sinteza ecran-public, atunci e necesar să se facă o rectificare : în conceptul de colaborare •colectivă trebuie să fie cuprinşi, teoretic •şi practic, şi proiecţionistul, şi responsabilul de cinema, şi directorul de întreprindere judeţeană. Ei nu sunt numai îactori tehnici, de organizare şi administraţie, multe din iniţiativele şi faptele lor au şi o evidentă valoare estetică şi culturală, în contact direct cu masele. FLORI AN POTRA • ARCANELE ŞI CAPCANELE UNEI CONVERSAŢII. — Conversaţie în casa von Stein despre domnul von Goethe în absenţa acestuia, incomensurabilul titlu de o pedantă exactitate al monodramei lui Peter Hacks, jucată pe scena micului studio al nu foarte marelui Teatru Notta-ra, ne întoarce în plin secol al luminilor, cînd claritatea şi precizia exprimării erau o formă de politeţe, iar subtilitatea o gimnastică zilnică a gîndirii şi cînd însăşi iubirea — cum spune Dan Nasta în prezentarea din programul' de sală — „participă la faptul de cultură". Adoptînd ad-hoc, printr-o dezinvoltă opţiune (poate în virtutea unei secrete afecţiuni elective) spiritualitatea sceptică şi analitică a veacului respectiv, Peter Hacks a avut temeritatea de a privi peste umăr performanţele renovatoare sau inovatoare ale literatorilor teatrali contemporani. Choderlos de Laclos şi Denis Diderot, deci, Les liai-sons dangereuses şi Jacques le Fataliste, poate şi ceva din Delphine (dat fiind că, prin consonanţă onomastică, doamna von Stein ne poartă gîndul fără să vrem la doamna de Stael), poate chiar — de ce nu ? — ceva din Jane Austen. Nu vom afla prea multe lucruri interesante despre domnul von Goethe din piesa lui Hacks, în afara unor referinţe puţin măgulitoare pe care le putem suspecta de subiectivitate, faţă de atitudinea filistină afişată cu o ridicolă ostentaţie de femeia adorată cu o atît de platonică statornicie de marele poet. în schimb autorul ne propune o mică odisee prin aventurosul şi furtunaticul arhipelag al unei pasiuni feminine, acea Love's Labour's Lost, privită cu o concesivă ironie şi încondeiată cu cerneală simpatică (vizibilă doar la temperatura maximă a iubirii), o-ferindu-ne totodată un studiu portretistic de o pregnantă veridicitate. Doamna von Stein, după cum putem constata, este o făptură limbută, cu atît mai limbută cu cît foloseşte artificiile retorice la modă, cum ar fi circumlocuţia şi litota şi, în lungul său discurs de aproape două ore — pledoarie pro domo sua şi vindicativ rechizitoriu — selfcontrolul prudent al femeii de lume începe să aibă momente de şovăială şi uitare şi ploaia de săgeţi ce potopeşte amintirea fidelului infidel ricoşează, dirijîndu-se împotriva platoşei sale orgolioase care, într-un tîrziu, o părăseşte, descoperind vulnerabila plămadă a unei fiinţe dezarmate şi învinse. A manevra tactic un întreg batalion de interpreţi, ca în piesele istorice ale lui Shakespeare, este desigur o operaţie complicată şi anevoioasă. A porni însă lupta CĂRŢI — OAMENI — FAPTE 22» — şi a o şi cîştiga — cu un singur ostaş, fie el de elită şi dotat cu cel mai iscusit armament, reprezintă o întreprindere pe cît de îndrăzneaţă pe atît de hazardată. Regizorul Dan Nasta a avut curajul de a se măsura cu un text compact de mare întindere, cu fraze ce şerpuiesc prin meandrele unei retorici alambicate şi cu unicitatea unei* situaţii ale cărei fluxuri şi refluxuri sînt determinate de invizibili curenţi de adîncime. într-o strînsă colaborare cu interpreta, regizorul a devenit o a doua conştiinţă a doamnei von Stein, aşa cum Gilda Marinescu, la rîndul său, şi-a însuşit obiectivitatea critică a directorului de scenă spre a-şi judeca şi compune personajul. Frazarea, imponderabilul nuanţelor, semitonurile, alegerea unei atitudini în locul alteia, alunecarea pe sinuozităţile unei fraze, schimbările de registru, înscrierea capricioasei diagrame psihologice a eroinei în spaţiul scenic, toate sînt de bună seamă roadele unor căutări comune în care indicaţiile regizorale vor fi avut ultimul cuvînt. Gilda Marinescu a remodelat rolul, transcriindu-i partitura în tonalitate minoră şi adaptînd-o excepţionalei sale sensibilităţi lirice şi atît de personalei sale expresivităţi dramatice ; ironia a căpătat astfel un alt conţinut, mai grav, estom-pîndu-se ori preschimbîndu-se în sarcasm, potrivit proceselor sufleteşti. Interpreta a avut momente impresionante de intensă vibraţie şi de mare fast actoricesc. Costumul realizat de Constantin Russu pentru doamna von Stein este o savantă construcţie arhitectonică, rafinată şi vaporoasă, din materiale preţioase, albă cu sublinieri argintii, păstrînd întreg specificul vestimentar de epocă — dublu panier, manteau, ruches, falbalale, cordeluţe, broderii — în care se reflectă graţia frivolă, fantezia spumoasă şi înclinaţia spre gratuitatea elegantă a mondenităţii acelor timpuri. Decorul luminos, cu sugestii de însorit peisaj italian, aduce aluziv în scenă nostalgia unei covîrşitoare absenţe, veşnic prezente. Constantin Brezeanu a suportat cu un lăudabil stoicism rolul de manechin mi-modramic. OVIDW CONSTANTINESCV • ALEXANDRU CIUCURENCU (1903— 1977). — Dacă-i adevărat că artistul este suma operei sale, atunci nu şi-ar fi aflat rostul în acest epilog invocarea cîtorva propoziţii vechi, mai ales că el nici nu le-a rostit, nici nu le-a scris, dar îmi pla- ce să cred acum cînd îl mai aud, că el s-ar fi recunoscut în înţelesul lor profund: „Nu aş putea spune dacă am reuşit sau nu... şi nu vreau cîtuşi de puţin să previn judecăţile nimănui, vorbind eu însumi despre scrierile mele ; dar voi fi foarte mulţumit dacă vor fi analizate ; şi ca să existe cît mai multe prilejuri pentru aceasta, rog stăruitor pe toţi cei care vor avea de făcut vreo întîmpinare să se ostenească a o trimite librarului meu, la înştiinţarea căruia voi încerca să alătur totodată şi răspunsul meu ; şi astfel cititorii, văzîndu-le împreună şi pe una şi pe cealaltă, vor înţelege cu atît mai bine care este adevărul...". (Descartes: „Discurs asupra metodei"). Acum, cînd numai pentru clipa unei pagini mi-am asumat rostul de administrator al memoriei Maestrului, deşi nu mi l-ar fi acordat niciodată, voi mărturisi că librarul fiind plecat şi el, privitorul va trebui să se adreseze, de acum înainte, eternităţii în dialogurile lui cu artistul. în faţa lui stă cu adevărat o. operă, în care timpul îşi trăieşte evenimentele sale epopeice, revoluţiile sale sîn-geroase (Ana Ipătescu, 1907, 13 Decembrie 1918, etc.) şi cele paşnice (Colectivizare, 1 Mai etc.) şi întîmplările lui umile, cînd obiectele se reîntorc la muzica ori tăcerile lor, pădurile la culorile lor posibile, florile la ecloziuni tonale neaşteptate printre partenerele lor de spaţiu şi însoţire, obişnuitele ceşti şi pensule, figurine şi fructe, şi pictorul la chipul omului, cel imaginat ori cel care poartă un nume (K. H. Zambaccian, Sonia Cluceru, G. Călinescu etc). Orice pictor trăieşte prin-tr-un repertoriu de imagini, şi dacă am făcut un fugar inventar tematic al acestei opere, el are doar menirea să sublinieze universalitatea unei sensibilităţi deschisă pentru multiplele forme ale realului. Realul care de-a lungul timpului, în opera lui, s-a transformat lent, schimbîn-du-şi priorităţile în strategia imaginii şi în cea a organizării spaţiale, narativismiil din lucrările mai vechi — acel spaţiu al vorbirii supus plăcerilor descrierii, unde desenul dicta suveran — cedînd treptat puterea şi priorităţile culorii, întreaga lui pictură evoluînd spre un model stilistic din ce în ce mai sintetic. Acum în imagine coexistă două spaţii : cel real, locuit, exterior, unde formele îşi instaurează prezenţa lor necontestată, şi cel imaginar, pur, unde printr-o mişcare tranzitivă toate se transformă în culoare, iar obiectele, supuse unor forţe magice, îşi reneagă propriile lor volume îmbătrînite prin repetare, autodefinindu-se prin mijloace cromatice, renunţînd la culorile locale şi sfl-dînd natura îndrăznesc să înfrunte legile 224 VIAŢA ROMÂNEASCA staticii şi să se ordoneze în echilibre imaginate, ca în atîtea naturi moarte sau compoziţii cu flori. Nu mai există descriere, ci numai situaţii ale culorii, nu mai există lucruri, ci numai forme ale culorilor care poartă în matricea lor formativă mesajele obiectelor. Fiind ele însele acum, în această nouă ipostază vizuală, mai mult ale pictorului decît ale naturii, nu mai au nevoie de adîncimile perspectivelor care să le concilieze cu lumea îndepărtată a ochiului, nici de frumuseţile şi echivocul clarobscurului, fiecare lucru îmaginînd lumina în culoarea corpului său, atunci cînd pictorul simte nevoia. Ele însele fiind, se supun totuşi unei ordini interioare, aş zice aproape austere, volume libere, e adevărat, dar nu într-atît încît să fugă cu totul din propria lor asemănare, să fie delir şi întîmplare, pictorul iubind prea mult măsura şi armonia. El le investeşte cu o identitate născută din întîlnirea contrastelor de valoare, a petelor sau suprafeţelor tonale sau le delimitează cu contururi concise, forme fără volum, dar purtînd în ele întreaga senzaţie optică a obiectului. Şi acum ? Acum, el, părinte al culorilor de care retina se îndrăgosteşte, trebuie să fie pe undeva prin lumea armoniilor, în vreun colocviu cu zugravii de subţire din breasla cărora a făcut parte cindva, ori cu meşterii ceilalţi care au dat un chip lumii văzute şi celei nevăzute, cu toţi aceia care au suferit, s-au chinuit, au sperat şi au luptat în acest veac pentru înnoirea imaginii picturale. • „CĂLĂTORIILE" PAULEI RIBA-RIU. — Singura noastră speranţă, ca să pătrundem în spaţiile picturale ale Paulei Ribariu, este imaginaţia. Cum topo-metristul n-a trecut pe aici să descrie şi să precizeze în hărţile lui cadastrale geografia locului, spaţiul nu are istorie, ne aflăm într-o ţară fără amintiri, nu atît ■de departe totuşi de un prezent trăit şi simţit acum ca o dimensiune interioară a realităţii, iluzie a percepţiei, reflectată într-un sistem figurativ ambiguu, pe care trebuie să-1 decodăm cu răbdare şi înţelegere. Suita de imagini propusă privirilor noastre de către pictor e patronată de ideea călătoriei, a drumului, dar itinerarul nu este decît o confesiune, care nu se reflectă în materialitatea semnelor exterioare cunoscute. Nici ţărm, nici floră, nici cer, doar un infinit de culoare, unde sub pavilioanele imaginaţiei apar proiecţiile unor dorinţe, aşa cum ele ar putea fi închipuite de mecanismele dezlănţuite ale unui ceas de reverie, cu figuri ipoteze ale bizarului, trăindu-şi întîmplările într-un ocean amniotic, formativ. Paula Ribariu a trimis în această călătorie fantastică aceleaşi personaje păstrate de ea în galeria personală de figuri, siluete străpunse de deschideri generoase, de ferestre simbolice prin care pătrunzi în ducatele inimii şi în misterele poftelor şi presimţirilor, uneori refuzate de interdicţia unor zăbrele, spaţii unde timpul e perpetuat de sisteme de orologerie umană, colivii închipuind în interioarele lor jocurile putinţei şi neputinţei. Şi posibilităţile multiplicării. Reproducerea arhetipului printr-o geneză miraculoasă este un motiv obsesiv al picturii Paulei Ribariu. Figurile găzduiesc, ca nişte castele placen-tare, dublul lor, spre care se îndreaptă mesaje de chemare. Toate aceste fiinţe, singure sau împreună, curg prin oceanul imaginat, călătoresc însoţindu-se în aşteptare, plutesc printr-un timp al speranţei, dacă nu şi al dragostei. Dacă confesiunile sînt ascunse în cifrul metaforelor, atmosfera cromatică vine să întregească şi ea misterul acestei călătorii desfăşurată într-o prezumtivă lume interioară. Verdele, în nuanţele bogate şi temperate de pe penajele canarilor, violetul melancolic al romanticilor, rozurile carnale, gamele pastelate ale albastrului, compun împreună o atmosferă de infinit iluzoriu, loc incert aflat undeva sau nicăieri. Ele sînt acelea care sensibilizează retina privitorului şi-i creează starea de participare menită să-i uşureze accesul la semnificaţie, îi dau curajul să înfrunte echivocul imaginilor. Remarcam cu alt prilej că pictura Paulei Ribariu are o singură sursă : potenţialul emotiv, şi un singur scop : eliberarea unei metafore. Şi acum, aceleaşi reguli dau naştere imaginilor, reguli care transferă iluzia unei percepţii într-o realitate presupusă. CORNEL BOZBIC1 ANUL XXXI MAETIE 1978 Nr. 3 REVISTĂ EDITATĂ DE UNIUNEA SCBIITOEILOR O ŞTEFAN AUG. DOINAŞ . . Elegie, Nu noi (versuri) SORIN TITEL...... O zi de sărbătoare CONSTANŢA BUZE A . . . Intr-un hăţiş de sticlă (versuri) AL. PROTOPOPESCU ... De ce avem roman MARA NICOARA .... Scrisoare, Descoperire, Arheologie, Ochiul, Insula (versuri) ADRIAN MARINO .... Jurnal danez RADU ULMEANU .... In aerul rarefiat (versuri) COMENTARII CRITICE CORNEL REGMAN .... Caraion despre Bacovia sau... începutul continuu GELU IONESCU......,Supravieţuiri"-le lui Radu Cosaşu GHEORGHE GRIGURCU . . Despre Pompiliu Constantinescu CĂRŢI — OAMENI — FAPTE Modernitatea lui Maiorescu • Alte exegeze eminesciene (C. Trandafir) • Un roman al contemporaneităţii (Pompiliu Mareea) • Modestia ca nonconformism (Roxana Sorescu) • Beatitudine şi contemplare (Petre Got) • Arome, sunete, culori... (Eugenia Tudor Anton) • Un mozaic liric (Alex. Ştefănescu) • Puterea sunetului (Nicolae Oprea) • Receptarea literaturii engleze în cultura română (Narcis Zăr-nescu) m La serialul TV Războiul Independenţei (Florian Potra) 9 Cultul valorilor ferme • More geometrico (N. Steinhardt) PUNCTE DE VEDERE ALEXANDRU GEORGE . . . Cu o contrariată, tristă bucurie... 7 0 1 7 9, BUCUEEŞTI, CALEA VICTOEIEI 115