IULIE 1977 COVÎRŞITOR Erau şapte cărări, am ales-o pe a opta, era cărarea covîrşitoare. Rosinante a pus şaua, pe mine şi crudă-i povara : un cal în ruine duc în spinare. Şi covîrşitoare-i a optai cărare şi covîrşitor mă iubesc eu pe mine. Dragule, mie îmi spun, (şi vocea mea-i alta, şi catifelată şi mîngîietoare) — dragule, ca ochii din cap drag îmi eşti, foarte drag. ...Şi, cu sărăcia de cal în spinare, visez un cîntec, întocmai, încetişor, covîrşitor : Călare pe calul cel pag, el trece, el, foartele drag, încetişor, covîrşitor. ARHIPELAG Ea cînd a murit, mansarda de pe strada Racoviţă f Cînd a murit insula de şindrilă, acoperişul prin'' care vedeam cerul ? Oh, eram un astronom studios la optsprezece ani, limita de vîrsta, optsprezece ani şi gloria : descoperisem cerul înfricoşător. Şi, pînă la urmă, cerul 's-a dovedit mai teribil decît mine şi, cerul acela de stîncă, m-a copleşit. Şi ea, unde este ea, Iubirea ? Eu şi ea ne-am jurat o veşnică infidelitate, dusă departe, dincolo de mormînt. Şi jurămînt'ul e jurămînt, cuvîntul de onoare e sfînt, martor înfricoşător mi-este cerul Unde este ea, Iubirea f ...Arhipelagul Bucureşti se compune dintr-o sumă de insule. Şi cea mai frumoasă era insula aceea de pe strada Racoviţă. Şi tocmai ea nu mai este. Multe, multe se întîmplă în cer şi pe pămînt. HERB Dintr-o noapte albă, într-o noapte albastră, să treci pragul să treci liniştit şi nu-ţi fie teamă de aripa morţii. Şi ai să vezi nemaivăzute lumini cereşti, luminile ochilor cei îngereşti... Umbră, săraci ochii mei, grei de restrişte la pămînt căzură. Melci în tot locul, melci pe faţa pămîntului ochii mei au văzut. Şi, din melci ce erau, melcii uriaşi sau făcut. Şi au dat în vileag uriaşii coarne boureşti în aburoasa lumină. Cu ce măiestrie, cu ce lovitură, cu ce să mă apăr de boureşti coarne, de împunsătură ? Nu, să nu te aperi. De rău să'te aperi, dar de uriaşii, de boureşti coarne, fiule, nu te apăra. Dacă ei te-au ales, dacă Domn iubit, dacă-n asfinţit aşa te-au numit, lasă-te învins, tăiat lasă-te : vei muri fericit. MAREA Abia se trezeau din adormire, legănarea de frunze abia începea, clocotitoarele valuri ale pădurii loveau digul pieptului meu, talazuri creşteau. Ce mare furioasă ! Şi valurile, ce sălbatece creste aveau. Tu Dimineaţă, Zeiţă frumoasă cum nu ştiu a spune, nu-mi da nici boarea prielnică, nu-mi da nici vîntul prea lin pe marea pădurii. Nici busola şi nici crucifixul nu-mi da. Nici ţărmuri nu vreau, nu vreau să ajung undeva. Doar uitarea, de mine să uit, să mă pierd pe clocotitoarea, marea pădurii. MEDALION Păcatele mele ! Pe fruntea ta, la tîmpla ta, ca delicatele, nervurele frunzei, scris era sfîrşitul meu : m-am spînzurat de gîtul tău cu funia de aur a pletelor tale. Şi spînzur acum de ramura gîtului tău şi acum trage greu, greu apăsînd pieptul tău, cea mai teribilă, înfricoşătoare medalie. Binecuvîntato, iubito, repede să treci prin codrul deznădejdii, nu cumva să te ajungă delirantul, viscolul rău. Şi medalionul aruncă-l şi dezleagă-l pe robul tău. MISA1L CĂLUGĂRUL ŞI SIMION DASCĂLUL Să tot fii Principe şi să scrii, să scrii la mescioara de cedru aşa cum scria Cantemir : Vai vouă Misaile, tristeţi şi bureţi... Oh, stinge-s-ar soarele şi se stinse el. Şi înserarea îmi cade pe cap şi smulg cap nebun de pe umeri, dau cu el de pereţi, cu nebunul dau de pereţi, vai vouă, tristeţi şi bureţi. Şi tîrziu s-a făcut şi tîrziu dat îmi este să ştiu cum o aduse, vorba, despre voi princiarul Moldav. Şi tîrziu vă întreabă gura mea, necăjitul cîine de pază : Ce fel de călugăr eşti Misaile ? Ce hram porţi Misaile ? Şi cum eşti ? Slab înger ori duhul cu doaga sărită Şi tu Simioane Dascăle ce mutră ai ? Ce isoane ţii tu Simioane ? Voi sînteţi fum, vai vouă, fum. Nicidecum Atleţii lui Dumnezeu, Spionii lui Dumnezeu, nicidecum. Voi sînteţi, vai vouă, vînzarea neamului vostru. Şi încă mai rău : sînteţi Misail, sînteţi Simion, tristeţi şi bureţi, vai vouă ! NICĂIERI Ce mi-ai scris de Cetatea înger ? De ce mi-ai spus : „Cetăţile visate sînt în cer" ? De groaza îngerilor, în somnul de plumb, în arcanele spaimelor nesfîrşite m-am ascuns. Nici transparenţe, nici înfiorare acolo, doar dureri şi doar întristare acolo. Şi eram Nimeni al Nimănui şi al Nicăieriului, nici al zilei de azi, nici al zilei de mîine. Nimeni eram al imperiului Nicăieri. Era un timp atemporal, un timp de Haos, de Hades, în somnul infernal. Şi a fost parcă ieri, la noaptea ieriului cînd fiinţa imperiului, fiinţa Nicăieriului s-a desfiinţat. 6 Spart e, o spaimă deşuchiatul palat. Plumb topit, o cumplită fluiditate, un fluviu de foc inima străbate, un cutremur, şuvoiul şui prin inima lui Nimeni a lui Nimănui. Fii liniştită, sora mea, inimă impetuoasă, nu dispera soră miloasă, nu-mi zdrobi coasta. ...Şi abia se mai vede o paloare, o umbră de scară. Şi infinitatea de trepte coboară, coboară. Şi abia se distinge la grozava intrare în litere stulte, nefaste, ceea ce odată scria : Oricine, ce vrea! EMIL BOIti , . hmi} Botta s-a din viaţă la 24 iulie, după ce cu numai cîteva zile înainte, de pe patul de spital mai chema la telefon redacţia sau trimitea în sens aite ultime modificări la un vers, la un cuvînt, la un titlul, într-o febrila nelinişte de a-şi traduce cît mai exact şi în întregime gîndurile. Parcă presimţindu-şi apropiatul sfîrşit care ne-a surprins atît de dureros, poetul întunecatului April şi al dorului fără saţiu voia să nu lase î» urma lui nimic nedesăvîrşit, cuprins poate de teama — neîntemeiata di» fericire, dovadă strălucitele versuri ale acestui ciclu — că semne ale oboseli s-ar fi _ strecurat printre cuvinte. Deplîngînd trecerea peste „vămile veciei* 9 marelui poet şi actor, vom reveni într-unui din numerele viitoare cu un studii» asupra liricii lui Emil Botta, în intenţia de a releva semnificaţia şi bogat» excepţionale a unei opere care-1 situează pe autorul ei în linia cea mai de sus a marii noastre poezii. VI, O AMINTIRE Au trecut cinci ani de cînd, volens nolens, m-am dedat unui act neobişnuit de exhibi-««sism jucînd teatru. Ceea ce nu făcusem în copilărie sau în adolescenţă, în cadrul şcolii, comis la 0 v^rstă destul de înaintată, ca septuagenar. Vedeţi că nu mă laud cu această ^jjya ba, dimpotrivă, dacă o amintesc şi o reamintesc, cu sau fără a propos, sînt mai ÎJd'mînat de ceea ce psihologii numesc reaua conştiinţă. Or, se ştie că acest fenomen «||et«c•■cere o eliberare, şi ea nu se poate produce decît printr-o mărturie publică, întocmai a & teatrul clasic rusesc, din secolul trecut. Mă agăţ de rîndul acesta de recenta lectură a ofţii postum: a regretatului meu amic, Mihai Gafiţa, apărută deunăzi în Editura Cartea Jaiâriească: Flautul lui Marsias. Am citit cu multă plăcere aceste „schiţe literare", cum şi-a rjmit autorul delectabilele sale eseuri de critică impresionistă. La pagina 15, m-a reţinut acest paragraf : „Are loc la «Rotonda 13» a Muzeului Literaturii Române rejudecarea procesului, vechi aproape trei sferturi de secol, intentat de Caragiale lui Caion. Cei doi protagonişti nu reapar procesul e numai un oportun şi ingenios duel literar între avocaţi, procuror, judecători. Şireadaţi de monografistul lui Caragiale, dar nici unul din «echipa judiciară» nu deschide $&] penal, sau măcar pe cel civil din epocă, să vadă nişte inadvertenţe de procedură în protejai de acum un sfert (sic) de secol". S'mţind nevoia unei absoluţiuni, mă-ntorc, vorba aceea, şi zic, cu glas tare : eu sînt «la (monografistul în cauză), vinovat nu de a nu fi deschis vreun cod, ci de a mă fi apapoţonat, cu acel prilej, în luminata zi de duminică 18 iunie 1972, la Muzeul Litera-BrJ Române, găzduit de Biblioteca Centrală de Stat, repet, de a mă fi împopoţonat în isamai robă roşie, cu mîneci de hermină şi potcap de aceeaşi culoare, din recuzita nu ştiu iml teatru, care deţinea costumul din garderoba unui prim-preşedinte la fosta înalta Curte k Casaţie. Aşa am apărut, sau mai bine zis am compărut (pentru că mă simt mereu cul-f«l) sa prezidez rejudecarea lui Caion, notoriul calomniator al marelui Caragiale şi im-flidti prin binemeritata condamnare, să fie definitiv absolvit de acuzaţia plagiatului, marele ■sSru'clasic. Fapta mea, sau cum spunea în glumă Vladimir Streinu, după vocabula franceză dliit, „mefapta" mea rămîne, ilustrată fiind în culori pe coperta din dos a cărţuliei Prq-J«i Carapale-Caion, dosarul revizuirii, Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, fără men-*asManuliti apariţiei. La pag. 12, în alb şi mai ales negru, figurez în „plenul" de jude-«o, intre Alexandru Oprea, asesorul preşedintelui şi Diana Cristev, în aceeaşi calitate, aataţi în stînga, în prim-plan, de poetul Dan Deşliu, „ministerul public", adică procurorul. Tin să lămuresc, înainte de a răspunde nedumeririi îndreptăţite a lui Mihai Gafiţa, '»aa sau natura cazului meu de conştiinţă. A juca teatru la o vîrstă ca aceea este în sine "ţ act necugetat, darmite a primi să scalzi, ca la pomană, pe ilustrul mort care purtase cu %fUie roba celei mai înalte trepte judecătoreşti, este de-a dreptul de neconceput, aşadar **Micabil. ^M-am făcut vinovat ca măgarul din fabulă, care a îmbrăcat blana leului. Pe W acesta însă a ispăşit după cuviinţă, eu mă mai simt vinovat şi de a fi primit cu seni- aplauzele unui numeros public, care a asistat la rejudecarea procesului, în forme mai "flit sau mai puţin juridice, dar în genere acceptabile, într-o după amiază de început de JV*> pe o ploaie torenţială, însoţită sau precedată, — nu mai ştiu, unde mi-e capul ? — de ţUn.ete'„ca în Regele Lear. ;Trebi)je să spun, fără a solicita nici unui cititor indulgenţa, că m-am simţit grozav de «i ace! costum insolit, din prima clipă cînd l-am îmbrăcat şi m-am privit în oglindă, atît de prost, încît mi-am pierdut obişnuitul umor şi mi-a venit, nu să rîd ci " de milă. Nu cred a greşi că din tot „completul" de judecată, am fost singurul S*"m' bîlbîit de cîteva ori, — notă în fond bună, de lipsa bossei cabotine, _ ,carc m> r___ _t i t . i. . r- _ • , ^ ' Utlr iurntl _ ^ fost observat de onoratul auditoriu, care a ascultat cu sfinţenie desfăşurarea'Tnt ""f-m -ces, al cărui scenariu, alcătuit de talentatul şi eruditul poet Romulus Vulpescu a ' ' delecta publicul, Aşadar „farsa" (în ceea ce mă priveşte) a reuşit peste aşteptările ^ ^ ce, departe de a-mi fi oferit o mîngîiere, mi-a agravat reaua conştiinţă. Să tre ' peste această prea fastidioasă etalare a unei sincere mea culpa, ca să precizez Gafiţa a reluat problema, mai sus numai enunţată, în remarcabilul eseu Cazul r^* (pag. 98—112), în care recapitulează împrejurările: calomnia din 1901, judecata ' 7* instanţă şi a doua, din 1902, cu condamnară şi apoi achitarea, în urma opoziţiei bilului, precum şi rejudecarea din 1972, cu procedura tale quale, a cărei ortodoxie9 '-Pt nu mă simt calificat să o discut, necum să o justific. finiţi Mihai Gafiţa face însă o foarte justă observaţie de fond. în momentul în C3 r a fost dovedit de fals, deoarece filele cu textul în caractere cirilice, pretins din IS«^ fost recunoscute ca ticluite în, „proprie tipografie", avocatul său a venit cu o bomb ' nici autorul maghiar, Kemeny, nici piesa lui, nici tălmăcitorul, Alexandru Bogdan^ existat, dar cel dintîi a fost „pseudonimul" lui Tolstoi, iar Năpasta lui Caragiale nu l 12 un plagiat după Puterea întunericului! Cum de au putut admite apărătorii în [nsXt ~r* lui Caragiale, această abilă diversiune, care după justa observaţie a lui Mihai Gafiţa r?e t * chestiunea de pe terenul justiţiei pe acela al literaturii, oferindu-i lui Caion şansa de * strecura de Ia pedeapsa ineluctabilă, dîn moment ce falsul era clar ca lumina zilei ? * Apărării i-a venit uşor să sofisticheze, în desfăşurarea pledoariilor pe tenia assmî nării dintre cele două piese, oricît ar fi fost de neesenţială, şi de a smulge achitarea y " vatului. Unul dintre aceşti advocaţi diaboli, G. Danielopol, profesor la Facultatea ; n-a fost decît un reflex al justiţiei posterităţii : de aci răsunetul lui atît de favorabil » faţa noului juriu, numeroasa asistentă, care după trei ore de ascultare^ atenta, a ro,stlti. hotîrît şi unanim da asupra culpabilităţii lui Caion. Numele lui rămîne odios, mai o« decît acela al lui Zoii, căruia Gafiţa, în alt strălucit eseu, îi caută îndreptăţirile. Regretam» defunct nu-i sînt străine poziţiile paradoxale. ŞERB AN CIOCULESC» CHIPURILE Din mugur în mugur, primăvara se furişa tainică, stingînd albul murdar în şiroaie de * Nici ceţurile umede, încîlcite deasupra cătunului, nu mai nădăjduiau în răbojul rîului. £rsle semnele lui distinctive, scăpărau în lovituri. împinse de la spate, se buluciră tot mai jj î'n căldările clocotitoare lăsînd în urmă albia limpede şi vioaie. Schimbîndu-şi drumul, Se trecu în cruce, aruncînd peste cătun îmblînzire în toate fiinţele. Mihai Mogoete cobori de la clopotniţă mult slăbit după o iarnă atît de grea. Trase *« urmă poarta dărăpănată, îmbibată încă de apă, şi se îndreptă spre platoul grădinii. Un Lţ rece ii săgeta trupul. Nucul înalt părea să fi rămas încă în amorţeala iernii. Nici o aU-şi arăta colţii de sub coaja subţire. Şi prunii năzuroşi cu crengile lor firave şi 2 catifelaţi, şi perii colţoşi, şi vişinii îndesaţi, toţi ceilalţi pomi întîrziau în lunga lor %rnarc. Făcu cale întoarsă, mai aşteptă cîteva zile înţelegînd că pe aici vremea era leneşă 4 apăru din nou. ^ a «... Mugurii cruzi iscodeau acum coaja. Departe, paimntul roşiatic se zvintase. Culmile se sluti înviorate, atinse pe alocuri de verdele ierbii. Numai din cătun nu venea nici o veste, ipliit să dea un semn de chemare, cum făcuse şi altă dată cînd întîrzia Leca, urcă la cioată ţi repuse limba în grai. în zadar. Sunetele se răspîndiră în văi, rămînînd singurele jc cuvmtări. Doar respiraţia pămîntului ivită în aburii calzi dovedea că viaţa continuă, fnlpădi un sentiment neobişnuit. Dacă l-o fi cotropit nămeţii sau l-au luat la vale zăpe-tj> topite ? înăbuşi repede ispita gîndului rău. Se aflau doar în adăposturi oamenii, acolo în ţitt aceea, unde el nu mai păşise de ani. Lumina zilei se pierdu într-un apus prielnic. Dădu să se întoarcă, dar o gură lacomă «înghiţi în întregime şi dîre galbene mai hălăduiră doar o vreme pe spinările stîncilor încer-mt de iarnă. întunericul se izbi de puzderia candelelor răsfirate. în cerul răsturnat, încercă Idescifreze punctele luminoase: nu ştia dacă aparţin bolţii, unei întinderi de ape sau chiar Alinului. Făcu un pas înainte să-ţi limpezească vederea, înălţă capul şi începu să vorbească âjur. Candelele tremurară, îşi schimbară locul de mai multe ori şi reveniră odată * cu tăceM lui. I se păru atunci că aude paşi în apropiere şi simţi din nou că există. Un zgomot ticsit se distinse mai bine, îi cuprinse tot trupul, dar din ce se apropia nu se arăta a fi al li Nicolae Leca. în cele din urmă, deschise larg uşile, iscodi cu privirile noaptea şi tot nu * arată nimeni. Emoţia care îl ţinuse treaz se curmă brusc. leca fusese nada pe care i-o aruncaseră sătenii în toamna sfârşitului de război, cînd splozia unei bombe rătăcite îi stinsese auzul. Fostul fierar urma să-şi slujească semenii ca «fcst clopotar aici sus, în munte. Nu mai era nevoie să coboare. Bătrînul acela, demn ca patriarh, dar viguros şi sprinten, îi aducea chipuri cioplite. Mogoete vorbea acum cu ima-coborîte în adînc şi din licărul semnelor descoperea misterioasa socoteală a celor ce * 'fc' ^„P^ă el, postat clopotar la hotarele celor două lumi, încurca cînd pe una cînd ?slta fără să le mai ştie rosturile. în tăcerea chipurilor, ochii reuşiră să-şi revinlă din ceaţa flitului şi să rămînă pentru o clipă treji. Leca îi desenase nu numai morţile şi botezurile, 9 51 certurile şi supărările oamenilor din cătun. Ca să-1 ţină tot timpul în apropierea clo-îWaţei^ii descrisese prin linii întîmplări de tot felul, bolile şi vindecările, ritualurile şi toate 1 se păreau că se petrec sub ochii lui. Lumea dinăuntru, recompunînd-o pe cea de wa* ''6Sa ta'n'c cn'Pur' cioplite şi viaţa pivniţei curgea egal cu viaţa cătunului. Con-sBtinau-şi colecţiile putea afla cu exactitate cînd şi cine avea să moară. De multe ori, nu 10 a aştepta sa se zărească la cotul drumului Leca, şi să-i aducă chipuri cioplire tv mai ales atunci cînd boli fulgerătoare sau accidente neprevăzute vămuiau cătunul ^ ***** înainte de a apare el, înştiinţînd oamenii mai înainte de a se răspîndi vestea u a,c, mesagerul rămînea uimit de puternicul instinct al lui Mogoete. Fuseseră şi cazuri cî*'' '***" îşi aminti cu tristeţe că în ultimele întîlniri din toamnă, lui Leca nu-i bine chipurile, semănînd prea mult unul cu celălalt, şi cu propria lui persoană rf'** Mogoete, dimpotrivă, era tot mai sensibil la cele mai mici deosebiri. El însă îl ln '""^ încurcătură, consultînd imediaţi colecţia cu un simţ mai proaspăt, dictîndu-i mîini^î^* ^ Rămînea încă mişcat luînd pivniţele de la un capăt la altul. Leca îi făcuse o lume \ molcomă ca şi cum ar fi asurzit-o pe cea cunoscută de el în tinereţe. Inventa at*' clădise visuri pentru ei creînd lumea lui Mogoete după lumea imaginaţiei sale. ^ ' 0l*t:* Consultînd pentru a treia oară semnele, ieşi abătut din pivniţă. înţelesese că * Nicolae Leca îi venise sorocul. îl revăzu aplecat în barba ca o rădăcină de enuoar către el cu o mînă năpădită de tăieturi. în ochii leşioşi, desprinşi de lumină, putu ' ■"?*nli^ propriilor lui chipuri, dăruite cu atîta bunătate. Inspiră adînc aerul cald al sul,»' t5"*** ru proaspăt dispărut. Se năpusti în clopotniţă. Trase cu putere şi urmări limba lui pentru a simţi încă o dată lumea în care intrase bătrînul. Ocoli fiecare chip Cu trupuj ^ : ciune şi i se păru atunci că ele îi vorbesc. I se făcu frică. De o nedorită înviere a cel proaspăt dispărut. Se năpusti în clopotniţă. Trase cu putere şi urmări limba lui »' ** răbufnind la timp egal în pereţii aramei. s Trei zile la rînd' trase de clopote. Şi alte trei, şi încă trei. A zecea zi ieşi d;n -., platou. Mugurii se deschiseseră în clopote albe şi roze. în depărtare rana părruntuT * cicatrizase treptat şi intrase în bandajul verdelui aprins. Pînă cînd şi pe rîpe crescuse \Jj* înaltă, iar sodomurile ultime abia se mai zăreau. Un abur dens se destrăma i\ . cătun, în panglici multicolore. Plouase. Priveliştea i se deschidea primenită către sc22 culmi semeţe, anunţată de la intrare de limbile frunzelor ce plecau credincioase în "«fa băltăreţului. O prigorie cu ciocul încovoiat ieşi ghiulea şi aruncă un piţigăit puternic V apropiere. Prinse o albină din zbor şi la cîţiva paşi se auzi apoi un lătrat de cîine. Venise un copil cu lacrimi în ochi. Mişcă de mai multe ori buzele, culcă fruivt»« mînă, îşi închise ochii, căzu el însuşi la pămînt, fără să respire, arătă în dreptul inimii,, o cruce. Reluă mişcările buzelor şi toate celelalte gesturi, dar nici de data asta nu-l lgu| pe clopotar. Abătut, plecă pe unde venise şi în înălţimi trona din nou tăcerea. Un fulger tăie zarea la cornul caprei. Pădurea foi ca o sumedenie de vele în fumult Un tunet hodorogit, lovind loitrele orizontului, veni ceva mai tîrziu. Mogoete nu se mai 11 ■.., tn urmă. Ce mult coborîse ! Muntele se ridica semeţ, tăind orizontul în danie-Pf'v pjn loc în loc, stînci abrupte se asemănau mîinilor lui lungi. Le ascunse, să nu ţjţT sB"^ Apoi, îşi roti ochii, şi cînd nu se mai aştepta la nimic, revăzu clopotniţa, înfiptă <%m«i on stîlp de susţinere. O luă din nou la drum. Se întîlni cu un străin, bătrîn şi 4 c*yrll să-1 oprească, dar acesta trecu pe lingă el fără să-1 privea.scă. Semăna atît de j^av"- y totuşi, îşi zise privindu-1, nu era el. '•''"d inii în cătun pe unul dintre puţinele lui drumuri. Pietrele îi ardeau tălpile ca ••Peste casele joase, bătea năucitor soarele. Mogoete îşi căută un loc de refugiu, dar .lăţi»»"'. a llnU; dud rămuros căzu jos ca după o fugă istovitoare. a îj£°|te ea fi întrema uşor. Un tulbure al aerului îi năvăli în priviri. Lumea toată se la o imagine ciudată, în aceste clipe, din care el nu mai (înţelegea mare lucru. Rămase «|>cel ';arbă multă vreme. Descoperi în cele din urmă jocul păsărilor, zburînd din creangă îiftis Pe „ crezu norocos că le mai poate vedea si se ridică în capul oaselor. Voia să se « a. 5Bc2 totul e adevărat, ^'"^Zîmbi trist. Se înşelase. Erau doar imaginile chipurilor din pivniţă care năvăliseiă după 1 "nconiurau acum şi îi ţineau trează memoria. Le ştia prea bine. Fiecare colţ, fiecare ^* fiecare ochi, fiecare frunte. Nimic în afara lor nu mai intra în viaţa lui. Se răsturnă din nou pe iarbă. I se păru că vede, dincolo de ramurile dudului, cerul rit de nori. Poate venea ploaie, poate venea un alt anotimp. Nici el nu mai ştia. Stînd ""^o vreme, simţi deasupra un obiect umed. Cine îi întinsese prosopul şi îl ajuta să se **2Î? Abia acum reuşi să observe că erau mai mulţi. Bărbaţi şi femei, agitîndu-şi buzele, î wtt-şi semne între ei de parcă erau chipurile lui vorbitoare. în colţul gurii îi înflori un zîmbet trist. Deşi muţise pentru el toată lumea, în clipa r fmj recunoscu ca prin vis chipurile vii, de odinioară, oameni adevăraţi care îi întindeau ,-u ^ mai avea nevoie de ea. PASĂREA Nicoleta plutea aievea, într-o lume ireală, pipăind cu un simţ, parcă numai al ei, amin-jgjt vagi, destrămîndu-se imediat la atingere, întîmplări de altădată rămase atît de vii în în-sMptiirea ei de femeie între două vîrste. întreruptă uneori de un ţipăt mai strident, venind din mm, îşi puse palmele Ia urechi şi se lăsă în voia copilului din apropiere, continuînd să truda că altcineva îi mîngîia părul auriu, crescut în bogăţie, intrat pe alocuri' în bucle mari 5 rjsucite. Andrei îi atinse obrajii cu mîinile lui catifelate, îi netezi cu nevinovăţie. Ea îl «ase de raînă, îl ţinu aşa o clipă, ca şi cînd ar fi vrut să încremenească timpul, apoi o puse îs mişcare, o ridică pînă la creştet şi o îndemnă să-şi caute altă cărare. Copilul se simţi fericit, îşi plimbă degetele ca nişte receptacule pe tot capul. Nicoleta întoarse privirea brusc ţ sc- izbi de ochii mici sfredelitori, negri ca migdalele. De data asta păzeau plini de întrebări ţk minte îi încolţi bănuiala. — Nu te duci la joacă, Andrei ? vru să scape de e). Copiii bal ghiula. Băieţelul îi prinse în ambele mîini părul, îl sirînsc cu putere şi-şi furişă figura vinovată si coama dezrobită. — Nu-mi place, mă lovesc în cap. — Cum vrei tu, reveni Nicoleta protectoare. Andrei se bucură că poate să rămînă alături de ea, nete/indu-i in continuare părul. îşi Sniica privirea în lăstărişul fraged de stejar, crescut la înălţimea unui om şi zări scamele k lină spînzurate în crenguţele rupte, valsînd uşor la mişcarea aerului. Se ridică, făcu cîţiva Sîi, strînse un ghemotoc şi-1 aduse Nicoletei ca semn că bunătatea ei era apreciată. ^ Femeia îl privi blînd, urmărindu-i ceva mai absentă figura. Vedea dincolo de ea ftttasea ierbii înalte, uscate, gloria verii trecute. Acum, creşterea celei noi era deja sărbătoarea Auki. Lujerele firave, adunate în mănuchiuri răzleţe sub lăstari, scăpaseră de lăcomia vi-w?' ^'nSPre P^ure se auzi un foşnet, apoi paşi prudenţi se instalară în auzul copilului. **S lîngă Nicoleta, o prinse de mînă şi iarba din apropiere îşi pierdu orice strălucire. — Aţi venit de mult ? — Nu prea, se îmbujora Nicoleta. Dar cum ne-ai văzut ? m\ albaştri, spălăciţi, ai unui tînăr de vreo 19 ani priveau încruntaţi de sub zulufii *|, muiaţi de transpiraţie. Andrei îl mai văzusej şi altădată, fără ca el să ştie, căutînd-o f mcoleta. Cîndva încercase să le ia urma, dar se răzgîndise repede fiindcă îi era frică de ' sericul pădurii şi de ceea ce-i urzise femeia. El îi adusese cărţi cu tot felul de poveşti «roş&ţoare, îi spusese că toate acestea s-au petrecut aici, în pădure. 12 B ' 1 — Cîmpul are ochi şi codrul urechi, spuse noul venit, ispitind cu privire Aţi vorbit cam tare. 1 c°Pli — Ne-am jucat, sări Andrei. — Da, v-aţi jucat, surise puţin gelos blondul. De aia v-am şi auzit. * ■ O tăcere stînjenitoare apăsă frunţile celor trei. — Ne-am oprit aici, vorbi repede Nicoleta. E atlta verdeaţă şi linişte... Uite • bucură că are cu cine să stea. Copiii nu îl prea iubesc. Nu-i nimic, îi făcu ea c'u^î/ Mîine îi aduc „Păunaşul codrilor". _ Fără să înţeleagă de ce, Andrei se mişcă nervos şi zise : •— Ba mă iubesc. Te-am minţit. — Ii plăcea cu tine, surise bărbatul. Nicoleta mişcă insinuant capul. Nasul lung, coroiat se arăla mai bine, plecîad H • sprîncenele oblice, unite deasupra lui descriind împreună un plisc enorm. Gura, tăiata :1 mult ca de obicei la o femeie, clănţăni aproape guguind : ' "** — Ei, lasă, ce eşti copil ? Andrei înţelese că jocul se sfîrşise şi se strecură uşor printre lăstari. Ocoli fî' jl codri şi intră în Poiana Tătăroaicelor. Glasul copiilor se înteţi la venirea lui, de parca* ( fost ui staroste căzut, şi cel mai mare dintre ei îi tăie calea. " » — Joci de-a hoţii şi vardiştii ? m — Da. Dar nu ştiu cum e, zise el, uimit că era luat în seamă. — Te învăţăm noi, vorbiră mai mulţi în acelaşi timp, fericiţi că le intra în Ce vrei să fii ? Andrei nu ştiu ce să le răspundă, dar Lică, căpetenia hoţilor, îi propuse : — Hai în tabăra mea. Şi să nu mi-o dai de gol. Trebuie să te ascunzi şi «f m a mai găsească nimeni, ai auzit ? — Unde să mă ascund ? — Unde vrei, să nu te găsească. Ai auzit ? De la primele scîntei ale celor două pietre, semnul hăituielilor, Andrei dispăru in iâftuf de stejar. încercă să se ascundă în apropierea Nicoletei ştiind că aici va fi în siguranţă, lţţ cînd ajunse la locul cu iarba uscată, cei doi' dispăruseră. Ar fi vrut să strige, să-i gâstaiii, dar teama că va fi descoperit de tabăra adversă, şi-i va strica jocul îl opri. Intră sub te desiş de rugi, se strinse cît putu de mult şi tîrziu se bucură că unul dintre vardişti, trtdaj pe lîngă el nu-l putuse observa. Filtrată printre frunzele stejarilor înalţi, o pată de lumină pătrunse pieziş şi-i îmbB* ochii. Se feri de ea ca de o insectă care nu-ţi dă pace, dar raza! se furişă pe altă parte $-i căzu din nou în priviri. Din depărtare se\ auziră cîteva murmure, un sunet aluneca priaţrt crengi şi avu impresia că în apropierea lui se destramă urletul de apăsare al unuij animai în timp ce se sprijini în coadă, inspectînd fiecare colţ, depărtarea întunecoasă prin* ta tremur surd, ca un bîzîit de albine sălbatice, se răvăşi apoi spasmodic în văzduh, după' cm glasul se schimbă treptat într-un şuvoi cristalin, ceva care nu putea fi descris, dat pe t*ft Andrei îl simţi ca rupt din propriul lui plînset. Puse urechea la pămînt şi cîntecul veni ia* plificat cu tremur în fiecare grăunte. Se dezlipi, urmărind zborul păsărilor mici împrejur, hi nici ele nu-l puteau linişti. Auzul fu din nou cotropit de cîntecul desăvîrşit, ispititor ea » chemare lăuntrică şi multe clipe după aceea nu mai ştiuse de el. Se întoarse cu faţa in m şi ascultă mai atent. Glasul, ameţit şi nesigur la început, prindea mai multă viaţă cu tk gîndul lui era în cumpănă. Se ridică, prins de o bucurie fără asemănare, uitînd de joorf în care intrase şi alergă în Poiana Tătăroaicelor. u — Auziţi, auziţi ! Cîntă, se extazie el aruncîndu-şi mîinile în afară ca doua mp — Cine, se arătă supărat căpetenia că i se stricase jocul. o t — Pasărea, n-o auziţi ? se tîngui Andrei. La început figurile copiilor rămaseră timpe, apoi, de parcă ceva le-ar fi atins obrajii, din ochii lor scăpărară lumini ciudate. Rmu1_ * prinse treptat de ei, şi toţi cei ce ieşeau din liziera pădurii îşi îndreptară privirea tMt Andrei. Uimit, el nu ştiu ce să spună. Rîsul trecea în deformări, se pierdu în depărtări f veni, apoi, amplificat, prin ecou. Copiii rîseră încă odată şi încă odată să se audl mai bist, mai desluşit. — Asta-i cîntecul, se răsfaţă căpetenia. Poate vrei să-1 mai auzi odată ? Sau «•» apucat şi pe tine ca pe taică-tu căzut prin bălţi. Mai caută şi acum comori... ^ ,... Andrei simţi o puternică lovitură în suflet. Rîsul lor venise peste cîntecul. pa»» ca o^ molimă şi n-avea nici o îndoială că ea a fost alungată. Reactualizarea mort» i său îl răni şi mai puternic. Chiar şi atunci cînd dispăru în lăstăriş, obsedat de pasare SŞ rîsul copiilor, se aruncă cu faţa la pămînt şi-1 lovi în disperare cu mîinile. Strinse a«P» se ridică, întinse pasul, uită de fantasmele Nicoletei cu zmei şi balauri răpitori, taie ffl roşie în goană şi în adîncul ei un curent de aer greu îl lovi o clipă. . , w9f. Se strecură prin somnul ruginit al frunzelor căzute. Oricît se feri, mormanele tăciuni alunecară odată cu el la vale şi în cădere se lovi de ghinda încolţită şi d* 13 * tfe ele de parcă s-ar fi ferit să nu-şi răpească una alteia frumuseţea. Se izbi de |jt»Ji!a'e ţn tăiate brusc în deplasările pămîntului, odată cu toată vegetaţia, alunecă din nou £»ei«>n. J.j Je aici nu va mai putea ieşi niciodată. Ţarina moale, sfărîmicioasă îi arătă i!j£ spw'e tjt je greu. Sub mal, mirosuri puturoase îi năuciră nările. Nici nu aşteptase bine I * V* I să se aSeze ?i viezurii săpaseră vizuinile. Vulpile prinseseră de veste şi se insta-£ f^y^ji întîi, anunţîndu-şi prezenţa acum prin penele de găină, rămase la gura tu-a drei ÎŞ' aminti povestea copilului de pădurar cu viezuri alungaţi de mirosurile ;tf$.f' •j grăbi să dispară din preajma colţatelor. <*j# f SaJncul văii, pădurea prinse un vuiet surd. Glasuri numeroase se zvoneau de pretu-Zăfi două an'ma'e spăimîntătoare, hîrjonindu-se bezmetic, muşcîndu-se cu poftă, peste alta, lovind de lăstarii tineri ce le ţineau luminările în nuntirea sni. m tindu-se una pes^ . v ge caţără în primul copac, dar nu fu nevoie să urce prea mult fiindcă, aproape S1. fmmalele scoaseră urlete ademenitoare, se chemară tainic şi dispărură în desiş de î** "pasărea trebuie să fie pe aproape, gîndi el. O auzise doar aşa de bine. Din amintiri «f na cîntul, semn că el i se strecurase acolo în tainiţele sufletului. Pe măsură ce înainta, *«I cristal'11! 'ie&1 celelalte triluri ca 0 arcuire de lumină, venea tot mai puternic r t\ Alcătui chipul păsării cu imagini din poveştile Nicoletei. Era frumoasă, cu pene de uJoriie, mare, cu ochii vii şi cu o coadă lungă, lungă, atîrnîndu-i pe pămînt. Sub le unui' stejar uriaş, un ochi de apă îi urmărea mersul. îl ocoli, ferindu-se de mlaştini ^Sise pe pămîntul zvîntat. Privi adîncul. în el îşi arătau chipul trei vietăţi mici, întu-b cu o coadă stufoasă. Aruncă o piatră şi în cercurile care se formară, trupşoarele lor *K.!DIjnseră de pe crengi şi dispărură. Nu mai căută în înalt. însăşi figura lui fu spălata f 2 ţn tremur, ce părea gata să nască un duh. înghiţind tot ce întîlnea deasupra oglinzii ^ Sacul îl petrecu cu răcoare, lăcomindu-i doar pentru o clipă prezenţa. Nicoleta îl căutase multă vreme. îl găsi aproape de seară, căţărat într-un copac, ijbâ la noaptea ce avea să vină, aşteptînd glasul păsării. II) strînse la piept ca pe propriul' fl«ipil, îi mîngîie chipul încrîncenat. Tînărul cu zulufi se simţi ofensat şi îi atrase atenţia că lacliti îi urmăreşte. îi sugeră femeii că trebuie schimbat locul întîlnirilor. * Acasă,'Andrei poposi pe braţele mamei obosite, temătoare că venise aşa tîrziu. ■ — Ce-ai mai făcut astăzi? îl întrebă ocolind de fapt ceea ce voia să-1 întrebe cu *i£rirat. . ... — M-'am jucat cu copiii, răspunse abia şoptit, cu gîndul încă la cîntul pădurii. A fost © de frumos. Eu am fost hoţul. Femeia îl privi cu blîndeţe. Semăna atît de mult cu cel ce dispăruse şi chipul lui i se, «cwaliză brusc în memorie. Vru să-1 alunge în cuvinte, prin gestul ei obosit, dar Andrei aţi cit .ceva nu-i în regulă şi vorbi din nou. — M-am jucat, mamă. La ce te gîndeşti ? — Şi ce-ai jucat ? — îl întrebă ea, voind să-i distragă atenţia. — Hoţii. Am jucat hoţii şi vardiştii. Dar... nu-şi putut stăpîni gîndul care îl învîrtes vm ca pe o morişcă. Am văzut... Ştii, am văzut o pasăre. Adică n-am văzut-o, am auzit-o Femeia îl privi lung. — Pasăre ? — Cîntă aşa de frumos, intră Andrei într-un uşor tremur, că n-am mai auzit niciodată ceva. Le-am spus şi lor, dar au rîs ca nişte proşti. Şi cred că atunci au zgurnit-o. Femeia rise forţat. Pleoapa îi bătea cu putere. Era într-adevăr foarte obosită. •- Cine ştie, vreo mierlă, vreun graur, toate cîntă la fel. _ Andrei rămase aşa, fără să spună nimic. Apoi, ca şi cînd trebuia să se împotrivească wţfi ei, i se prinse de mînă şi zise : — Nu-i adevărat. Nu era nici mierlă nici graur. Era o altă pasare. Femeia nu vru să se mai supere. w 7w^Ja"' primăvara în pădure. Se împerechează moţatele şi-şi dreg glasurile să aibă » multa căutare. Cred că era privighetoare. — Ştiu cum cîntă — se arătă victorios Andrei. Nicoleta mi-a arătat-o alaltăieri. Nu *>t sigur, mamă. E altceva. Deji nu-1 mai contrazise, femeia păli brusc ca la o amintire de demult: tristă, amarii proorocitoare de nenorociri. Aşa începuse şi tatăl lui, de parcă blestemul ăsta venea !MÎm 1G°U- Sp^»^a' • *nt" ^ fascinasera flăcările curate care se ridicau ici, colo, din U~L 5râPa.t> făcîndu-i loc cu viclenie printre pietrele mari de cremene. Apoi numărul lor. I kc ca e «ugurul care le vede şi îi e dat să le descopere. Se hotărîse în cele din urmă mi $ C rea l°r- Şi ac°l°. Pe drum, la Boiaşu, săpase o noapte întreagă cu sticla «• 91 spusese apoi că din ce săpa, din ce comoara se ascundea tot mai mult, stor- 14 cîndu-i sudoare şi neodihnă. Ea nu mai rezistase şi-1 lăsase apoi singur. A doua zi t k ■ meargă în altă parte. Nu mai avusese parte. îl găsise mult mai departe de lo j* ^ căzut într-o baltă. Nici acum nu ştia dacă fusese săgetat de flăcări sau se înecase di Oricum, drama pe care o păstrase doar pentru sine — ceilalţi toţi ştiau că murise i**-fusese auzită şi de Andrei dar în variante diferite. Stătu multă vreme în cumpănă A "l* ~* o prevestire sumbră să-1 oprească din drum pe Andrei. Aşa făcuse cu tatăl iui şi efec t f ^* invers. Ţinîndu-se greu pe picioare, îi făcu patul, il sărută pătimaş de parca ar f * ultimul ei sărut şi zise : '** — Aşa e cum spui tu. E o pasăre grozavă. S-ar putea s-o auzi şi mîine, ch'ţar " vezi. Dar să nu te duci prea departe de poiană, sînt multe fiare în pădure. ' , a * p Andrei fu pe punctul de a-şi povesti aventura, dar din ochii speriaţi ai mamei "' ts că nu i-ar fi făcut nici o bucurie. în sfîrşit, găsise pe cineva care credea în cîntecul' al** adormi repede, fericit, visînd păsări. * * Apăruse în Poiana Tătăroaicelor mult prea devreme. Boii lui găsiră iarbă la <• kg pădurii. îi împinse în lăstăriş ştiind că de acolo nu mai pleacă niciodată. Era otava Jm" Glasul acela pusese stăpmire pe el. Amintindu-şi-1, îl auzea aievea ca prin vis ta susur al propriei lui fiinţe. Nu mai ezită. Căută cărarea, alta decît cea de ieri' şi ponu ea. Se strecură printre rugii încîlciţi ce străjuiau poiana ca o coroană de. spini şi din ei^ zbughi, deodată, o pasăre iute, făcînd cîteva ocoluri în zborul ei. Moţul capului, de o „Nu pe aici copiie, ai greşit drumul", dar el se încăpăţînă, îi rupse sporii şi o tai prin mijloc. Auzi o pălăvrăgeală la gura unei scorburi şi cînd ridică privirea, b paâiţ năpîrlită, cu vîrfurile penelor cafenii, pierdute în piept în puncte albe, îi dădu senzaţia ţ» deasupra ei se cernuseră două bucăţi de cretă. La uşuitul lui, bătu din aripi, se lovi de hm» dar nu căzu cum s-ar fi aşteptat şi trecu prin apropiere ca un glonte. îl înconjură apoi ş reveni fără nici cea mai mică teama. O cunoştea bine. li speria găinile în grădina câştig omizi. în desişul întunecat, străpuns rareori de către o rază de lumină, aerul deveni ■puHr şi moale. Paloarea copacilor da foarte sus în verde, acolo unde dantelăriile frunzelor # chemau la viaţă. Puzderia de surcele, fragile pe alocuri, ascundeau cuiburi mici, cir m pumn, pline de ciripituri tainice şi limbuţii deslînate, dînd semne doar prin bătaia aripîif' sau deschiderea ciocurilor. Urmărea hîrjoana păsărilor în primăvară, cînd ceva i-a atras atenţii. Două dintre ele se retrăseseră într-un luminiş, voind parcă să spună că sînt doar în ţttK şi, în lipsă de altceva, îşi lipiseră trupurile, drăgălăşindu-se discret, căutîndu-şi din cina ÎS cînd în pene. Nu-şi făceau nici o grijă cu apariţia lui. Flecăreau continuu, legîndu-şi ung» gîturile într-un fular alb. Cînd se hotărî să plece, o răpitoare veni ca un bolid şi pri«s din zbor pe una dintre ele. Cealaltă pasăre scoase un sunet jalnic, trecu pe lîngă el niucitî. mişcînd aerul în rotocoale. Toate celelalte din jur intrară în alertă. Un ciripit dezordosS împînzi pădurea şi Andrei fu săgetat de un gînd. Dacă va fi în primejdie şi Pasărea i Priveliştea înspăimîntătoare îi întări curajul. Poate chiar în clipa aceea Pasărea e pînrM,.t aşteptată să-şi dea în vileag prezenţa — cîntul o poate trăda ! — şi gata. Era sigur ^ca ea. si ferea de răpitoare şi cîntă numai atunci cînd ele erau sătule sau prea departe. Grăbi pt$» s-o salveze. ■ A , Spre culme, îl îmbată mirosul de viorele. Descoperi sub malurile surpate cîteva gMW de zăpadă. Pe semne soarele nu bătuse niciodată într-acolo. Sezonul ăsta era încă^ m coacMft păstrînd prin întunericul zilei candelabrele iernii' ce nu da uşor înapoi. Liniile văzduhului» arătară tăiate de cîţiva arbori căzuţi. Andrei deosebea bine nepoftitele^ din cuibarele^ gaiaito, cu gîtlejul negru luciu şi spatele verzui. Nu se putu stăpîni. Avea atîta duşmănie impotR" lor ! Aruncă o piartă şi din puţin nu lovi una dintre ele. , . ■ Cu cît urca, cu atît negura se stingea treptat în pădure. Un foşnet solemn imp» împrejurimile. Cerul se umplu de o uluitoare mişcare a scamelor de nori. Veneau păsări din peregrinările lor. Pluteau ca nişte hîrtii, cu ^aripile întinse, cu Jnu gţ » ^ asemenea plutaşilor treceau cînd una cînd alta la cîrmă tăind aerul într-un^ gugmt P' sfîrşit, coborîră în pădure dar mult prea departe ca el_ să le mai poată vedea. conglomerate ale localnicilor îl făcură din nou să tresară. Zadarnic se împletici in^ ^ conglomerate aie localnicilor 11 racura uin nuu sa iioaid. ^«u«"^ ; vfu ngBJ căzute. Zadarnic arbuştii i se puseră de-a curmezişul. înainta cu gîndul la 1 asare. j^. să fie decît în partea asta, îşi zise el. Două zburătoare cu trupul subţire şi coa ^ ^ bătîndu-şi cenuşa pe spate îi tăiară calea. Pe gîtlejul lor, Andrei observă un pune < 15 > că să le identifice nu reuşi. Trecu pejîngă ele neluat în seamă. Ajunse într-un ^il iflCer ăsea puzderia păsărilor aurii, cu gîturile bătînd în verde-cafeniu, a păsărilor «!xte sefe5tet ca ardezia, a păsărilor roşietice pe aripi şi gălbui în jurul ochilor. Viaţa le JliSM* inx nu se încurcau în triluri. Dimpotrivă, se ascultau unele pe altele, băteau din \i 0f?\sM în cîntec, aplaudîndu-le pe celelalte. y|i", 'acesta e cîntecul — îşi zise Andrei, stăruind mai mult în ascultarea lor. Păsările ^U ră apkca* ca un vîuător, se feriră de mirosul lui omenesc şi zburară în cîrduri # SUt?"15* oaneîor, trecînd din cîntece în jelanii. Un foşnet al frunzelor îi învălui plăcut fr&P*. C[.frsdvi-i în ureche o linişte de miere şi lapte, cum numai în visele sale se mai auzea. „i5$lf PiC £grg împotrivire luat de amintirile cîntecului din ce în ce mai puternic. Purtate prin % «P1"8.^ c0pacilor îl învăluiau cu o tainică scriere la care nu ar fi gîndit niciodată. încercă freze cu degetele, ca un orb care nu vrea să fie mai prejos decît cei sănătoşi. Mîngîie ^gdesci urcaţj p6 trunchiurile retezate ca o blană care îşi acoperea rana în cicatrizare «-S»1 v. cţ ţot mai ;nalt şi mai egal, sufletul pădurii îl prindea în respiraţiile sale, dîndu-i p{»feric1* L^ ■ gtf-gg^ şî ecoul se pierdu departe. în cele din urma nu-şi mai recunoscu urcaţi pe trunchiurile retezate ca o blana care îşi acoper toţ ,„ ji curaj. „ . . . . . . t *!f? Era colina aceea care nu prindea în pavilioane decît propriul ei foşnet, aruncind ... P*~- ceel ce-i era străin. în mersul grăbit, îşi simţi sufletul mişcat. Şi clipa nu întîrzie. îfVase cu mult înainte, abia îl mai putea urmări. îl pierdu din ochi şi înlăuntrul său auzi - * . ^ aripă. Pasărea ! îşi zise. Ea trebuie să fie. Inima îi bătu cu putere. Se hrănea din * ruir. Maiorescu spulberă definitiv legenda după care acesta ar fi putut deveni un spint de M-vergură europeană, dacă nu s-ar fi supus necesităţilor! pe care le-a putut constata la not, a-toreîndu-se în ţară. Maiorescu n-a avut în nici un fel vocaţia creaţiei. El însuşi şij» »P această gravă, monstruoasă mutilare, hărăzindu-se unei acţiuni limitate, deşi pregătirea intelectuală era poate superioară tuturor contemporanilor săi. , « - -i N-a fost vorba de nici un „sacrificiu", cum a lăsat el a înţelege învăţăceilor saţ diaţi. La douăzeci şi unu de ani abia împliniţi, el îşi preciza viitorul cu o stupehant3 ditate : „...nu sper decît două lucruri, a fi profesor şi de a deschide o advocatura... Pf, , către tatăl său din 1 septembrie 1861, apted: Domnica Filimon op. cit., p. 205). Deaitmin» 21 Maiorescu a fost generală între intelectualii epocii, formaţi la şcolile înalte ale agii» .Hj- • unul nu a procedat asemeni lui. Toţi s-au „întors" spre realităţile naţionale titlul' «agreat uneori să le slujească la cel mai modest nivel, dar cei mai mulţi au ««''y'Vncească să ducă mai departe ceea ce constituise momentul prim al pregătirii lor. !yif ^dobe seu, Xenopol sunt oameni prin care cultura română dialoghează de la egal iJj^eO) ceî europeană. Lucrările lor s-au putut perima, stilul acţiunii lor e de cu totul , jgi! c" f;j Qi Maiorescu suntem întorşi la clasele primare, cum zicea Lovinescu, la ele-'0 »n.ver^U ja erori împotriva bunului simţ, la zdrobirea unor adversari mărunţi. Şi este ?1|e!iri?st£v;e[or sj_j vezi pe Maiorescu avînd încă de la 18 ani conştiinţa clară a destinului ft s;. mărturisindu-i tatălui său chiar cu oarecare satisfacţie acest lucru. «5 S»'1"1,- epoca studiilor sale berlineze şi pariziene, care ni se dezvăluie mult mai lim-• rin Epistolarul şi celelalte date mai răzleţe, publicate îndeosebi de Domnica Filimon, l^«aaJ'nU ^ o deschidere a tînărului spre noi orizonturi, ci de un fel de alergătură fe-jsîij*1*, jjpiome facile („cea mai uşoară diplomă de doctor ce se putea obţine" scrie prof. 0 <™P. despre T. M., II, p. 25), care să-i deschidă o carieră publică înaltă (în în-I*. «n magistratură), dar fără perspective pe planul creaţiei culturale. f' favoarea lui Maiorescu, recente documente ne dezvăluie ceea ce nu s-a ştiut atît <• . ca elevul de la Theresianum şi studentul universităţilor europene avea obligaţii jT ai stricte faţă de cei care se ocupaseră de educaţia lui excepţională. Spre onoarea lui, "^nt 1 înţe1egea să-şi onoreze obligaţia de bursier şi să treacă examene obligatorii contra Ir ne care-i primea din ţară. El e departe de un Eminescu, care se lasă pradă demonului ^terior şi se folosea de şederea la Viena sau la Berlin pentru a-şi îmbogăţi mintea cu ** « socotea el că e necesar pentru a-şi realiza Opera. Maiorescu s-a întors în ţară cu ** pjjgătirea şi calificarea pe care fusese trimis să le obţină. S' Dar aici e vorba numai de o explicaţie nu şi de o scuză. Un om poate să-şi îndepli-inşă obligaţiile scolastice şi în acelaşi timp să le depăşească printr-o înţelegere mai înaltă osturilor spiritului. Faptul că a părăsit Berlinul pentru Giessen şi că şi-a luat un doctorat Sfi& la Paris în nişte condiţii de parcă nici n-ar fi stat în Oraşul Lumină reprezintă o .iitroasa curiozitate a biografiei maioresciene. E o amputare a ceea ce trebuia să fie marele jj elan spre cultură, care nu ne poate decît consterna, oricît prin aceasta Maiorescu desă-ţfsejte psihologia perfectului bursier. „De ce grăbesc studiile ? îi scria tatălui său la 19 decembrie 1860. Pentru că mi s-a urît şcolăria de nu pot spune. îmi simţ destulă energie pentru 1 intra în viaţă. Starea la noi e acum în dezordine? Cu atît mai bine. (?) Asta îmi va fi fiu «ala spre a cunoaşte partidele şi spiritul lor. In timp de pace nu se cunosc asemenea ,jO«fi mai greu indispensabile, [...] Studiul nu mă atacă 1 din contra, nu m-am aflat niciodată «abine ca acum." (Domnica Filimon, op cit., pp. 202—203). Şi, totuşi, ce interesant ar fi fost pentru un tînăr cu sufletul şi mintea realmente avide ir experienţe noi episodul parizian, după ce se formase temeinic, un deceniu, în învăţămîntul si «Miile culturale strict germane ! Profesorul Rusu ar putea să ne spună multe în această îtmnţâ. Maiorescu „trece" prin Paris cu o perfectă opacitate, neinteresîndu-1 nimic din ceea ■i t specific francez, dispreţuind şi expediind totul (inclusiv Sorbona, după cum a arătat ffflf, iUisu) în formule sumare. El, scria Călinescu pe bună dreptate, a rămas totdeauna un •aiţelegltor al spiritului şi culturii franceze, pe care a avut toate elementele şi prilejurile de tiţ cunoaşte foarte bine. Maiorescu va călători ulterior anual prin Europa, ocolind de cele ii multe ori Franţa, sau poposind în capitala ei nu mai mult decît la Kissingen sau la Ems, -atf-o aversiune profundă, în care numai o mică parte e de imputat eşecului său sorbonian. Mtamteri, noi socotim că nici nu poate fi vorba de un eşec propriu-zis ; se vede din docu-latele cunoscute pînă acum că, înşelat de încurajările unor profesori, candidatul la doctorat •"J0™, °* j'."' va Putea lua_ foarte uşor, mai degrabă printr-o echivalare a diplomelor ; în m dificultăţilor de a trebuită elaboreze o lucrare ştiinţifică, care i-ar fi cerut timp şi «ţuri, dar pentru care (socotim noi) avea din plin pregătirea necesară să o ducă la capăt, Şi-ar fi pus ^ambiţia în joc, el s-a „retras* propriu-zis, pentru a se întoarce în ţară, *aî vqia să devină cît mai repede avocat şi profesor. M. De aici, de la această hotărîre mare, care-i defineşte firea şi-i marchează destinul, începe *W sa care s-a vădit ulterior a fi cu adevărat prodigioasă. Ceea ce avem de regretat •staptul ca, aşa cum reiese jarăşi din ultimele documente publicate recent, la edificarea Vt "an«atl.t l!^ln'> car5 va ramîne dominantă în cursul vieţii sale, Maiorescu n-a ajuns ţ«tr-oadinciţă judecată proprie asupra realităţilor dintr-o ţară pe care nici nu o cunoştea, ,1 Prauat şi dezvoltat^ o serie de prejudecăţi ale tatălui său (inclusiv baza teoriei despre 2*^ wa fond), adică ale unui om cu cariera publică atît de hurducată şi cu sufletul \ee phn de resentimente. _N-ar fi exclus ca tocmai exemplul tatălui său (profesor de vo-.«"a, dar ^nu în funcţiune, jpedagog fără elevi, critic amar al unor realităţi de care i depins m mod dureros) să-i fi inspirat tînărului Maiorescu acea specială grijă de a „nu mă atacă" trebuie să fie nemţescul gr elf t mtch nleht an, nu constituie o aiîicultate. 22 se asigura temeinic materialiceşte şi de a face o carieră pe plan social iw intelectual. ^ w ^ ai nill>t 4^, întrucît ne priveşte, chiar dacă regretăm, ca toaiă himea, faptul că Maiore îndrumat în sensul creaţiei intelectuale la nivelul posibilităţilor sale, nu vom' deDr*"" n* în termenii lui G. Călinescu ambiţia lui de a se realiza pe plan social sau, cum se ex '"^ ^ rul Istoriei literaturii române, „monden". Maiorescu a fost negreşit atras de societ""^ a vremii sale mai mult decît oricare alt scriitor român. Dar el n-a făcut aceasta deveni sclavul ei sau robul stilului ei. In ciuda Iui Călinescu, Maiorescu nu a fos't jf1nl!51 ' snob, ci doar un om care a respectat convenţiile sociale ale unui mediu în carp * introdus încă din copilărie şi care 1-a acceptat în cel mai însemnat grad, pînă într-a0^» ^J însuşi beneficiarul să nu se simtă străin în el. De fapt, Maiorescu şi-a creat un ■,,**»" care preocuparea pentru valorile relative reprezintă numai o parte oarecare, o cuf""*' '* se poate lipsi de oameni de acest tip, şi Maiorescu 1-a realizat nu numai în forma ^ '' strălucită dar şi cea mai necesară. O literatură nu e o_ galerie de „genii" izolate şi j *** i"3, bile, care privesc numai la cititor, fără nici o legătură între ele. Ea are nevoie şi nalităţi de legătură, care formează un mediu de cultură, care sugerează măcar dial ^ creaţia, stimulînd-o, chiar dacă pe plan absolut nu sunt la nivelul ei. & Maiorescu a fost expresia cea mai desăvîrşită a atitudinii critice. Deşi criticii cu _r.....^ | Pr- tru că, oricum, găsesc poate mai bine decît la oricare altul justificarea unei atitudini ţta aplicaţiei şi cu plăcerea analizei sunt decepţionaţi cina examinează activitatea m priu-zisă (Călinescu, Lovinescu în faza sa iniţială antimaioresciană), toţi se întorc la el nea lui Maiorescu apare poate mai preţioasă în generalitatea ei pilduitoare, decît dacă* '"' strălucit în aplicaţii sau ar fi excelat în precizarea vreunei metodologii. Deşi marele f ** al literaturii româneşti, prin complexitatea şi puritatea sa, rămîne E. Lovinescu, Maiore? dă un sens mai general unei necesare atitudini a spiritului, cu o iradiere mai largă. Radicalismul acestei inteligenţe cumpănite, echilibrate, formează unul dintre cele Kv interesante spectacole ale culturii româneşti. Critica lui, deşi nedreaptă în cea mai aaj parte, nu e şi o critică obtuză, cum se întîmplă la majoritatea judecătorilor strîmbi. Ea e« critică de altitudine cît priveşte aprecierea estetică în prima fază a activităţii criticului cg,, stituind o barieră ce ridică nivelul unei culturi. Aşa se explică poate de ce, 0 critica Iui Maiorescu a fost repudiată de majoritatea practicanţilor disciplinei la sit» şitul veacului trecut şi începutul celui următor, care urmau alte linii metodologice şi se <$~ geau din alte izvoare, ea a rămas o călăuză pentru generaţiile ulterioare, care au căutat k ti radicalismul estetic infirmat de literatura mediocră ce a invadat tocmai în epoca „ttyS, taţii" lui Maiorescu. Trecînd peste faza de eşec a acestei acţiuni (1880—1916) şi poaţţ de inactualitate (epoca interbelică, pînă în 1937), critica românească s-a întors la ea, IttMt ca punct de referinţă în cadrul unei lupte împotriva unor forţe retrograde, care urmirot să anuleze discriminările operate de Maiorescu în domeniul estetic. Ne aflăm azi într-un moment în care date noi se adaugă la dosarul maiqresdjs, concepţii noi vin să aducă alte lumini într-o problemă ce părea clarificată. Pentru oricât, e vădit că mai sunt multe lucruri de făcut şi că rolul criticii e tocmai să descopere tsît» ţialul sau să pornească în demersurile ei de la el. Maiorescu nu mai poate fi victima fot»» lelor goale şi uzate, repetate spre a-1 denigra sau lăuda neiustificat. întrucît ne priveşte, socotim că personalitatea lui, de importanţă prevalent cultural, va interesa în primul rînd biografic, prin relaţiile ei multiple cu contemporanii, ca un puse de răscruce. în acest sens, credem că figura lui Maiorescu va ispiti cîndva pana unui hiogaf de factură sainte-beuviană, care să o valorifice anume pentru că realizează stilul şi medii unui moment istoric de mare importanţă. Maiorescu e din acest punct de vedere mult m interesant decît un Eminescu sau un Caragiale, care s-au realizat în esenţă ca nişte pas creatoare, cu o biografie umană fără nici un interes — dacă nu vrem să facem din primii un personaj sentimental, de romanţă, iar pe cel de al doilea să-1 asimilăm cu propriile safe personaje comice. Lovinescu şî-a dat seama de aceasta, dar probabil după ce-si încheiase marea sa *t* nografie, pe care a încercat să o lărgească ulterior în sensul înfăţişării lui Maiorescu ca „■ om între oameni". Din nenorocire, studiile lui sunt concepute într-un spirit întrucîtya paiJB» şi unilateral, autorul lor încercînd în primul rînd să-şi facă din Maiorescu o armă de llf» pentru susţinerea principiului său scump — enunţat de mentorul junimist, dar nu înţep*» susţinut de el .— al autonomiei esteticului. mente fost realmente. Oricît de interesantă şi de legitimă e invocarea figurii lui Maiorescu în «diverse moale culturii româneşti, mai legitim mi se pare ca ea să fie înţeleasă în ceea CC 1 ALEXANDRU GEORGE CALUL Sta cu gîtu-ntins Şi păştea agale într-un şes prelins Dealului la poale. Alb şi-abia plutind Printre ierbi foşnite, Coada-i de argint li bătea-n copite. Fruntea lui în flori Scînteia ca neaua Purelor ninsori Picurîndu-şi steaua; Şi curgînd în jos, Invălind grumazul, Coama grea, noros Vălurea talazu-i. S-auzea prin el Iarba lunecîndă Lin, încetinel Intr-a ei osîndă ; De miresmi spălat N-avea altă hrană Pintenii curat, Fără de prihană, Ce-ntorcea în glii Ierbii viitoare Baligi aurii Mirosind a floare. Alb era şi-al meu Cum eu lui în toate Dulce şi mereu Slujitor şi frate. Timpu-n jur curgînd Ne umplea de soarte. Presimţeam c-un gînd Clipa ce desparte ; Cum era şi scris Unul mai devreme Dispăru în vis, Cellalt să-l tot cheme... într-un şes prelins Dealului la poale, Osul lui s-a stins Sub pămîntul moale. Veri şi veri la rînd lerbile crescură, De atunci, mîncînd Din a lui făptură. Şi uşor plutind Uneori se vede IJmbra-i de argint Peste lanul verde. Frate,-aş vrea să-i strig Dintr-al meu departe, Parcă-mi este frig De cînd eşti în moarte, Mult aş vrea să fim împreună iarăşi într-un blînd destin Visători tovarăşi Cum am fost atunci Plini de bunătate Ai naturii prunci, Frate bun cu frate. Azi mi-e bine-ades Cînd mi-aduc aminte Că ne-am înţeles Fără de cuvinte, Că pe mîna mea Simt al tău răsuflet Din demult-cîndva fZl™-ecaldînsi;He Te/naivădcanins De Lumini astrale Pe un cîmp preUns aerului la poale, Alb şi-abia plutini . Prmtre ierbi foşnite, f^oama-ţi de argint Nour sub copite. SĂPTĂMÎNA Cum spre munţi lunatici vremea anii-şi min Din imensa turmă-ncerc să ţin în loc Şapte zile numai dintr-o săptămînă Să-mi găsesc în ele semnul de noroc. Nu e viaţa noastră-atît de-ndelungată, Inima să uite drumul spre trecut. Străbătînd distanţa dintre „azi" şi-„odată", Totul mi se pare că-abia a-nceput. Iată-mă ! în tonuri moi ca de mătase, Tras uşor pe sticlă e-un desen suav : Zeul fericirii, însuşi, mă pictase, Pribegind prin lume hăruit Zugrav. Aş jura, prezentul mi-e acolo încă, într-acel, la fale, paradis, imun. Dar în dreptul mîinii drepte-i mîna stingă, Ochiul drept pe stîngul, vezi, îl suprapun, Semn că-i stau in faţă,-acelui dulce-odată. Nici măcar oglindă nu e ce privesc : Filă străvezie de poveşti, pictată într-o zi cu soare de-un zugrav zeesc, într-o zi cu soare dintr-o săptămînă Nu ştiu din ce secol, nu ştiu din ce an ; Ştiu că era vara peste timp stăpînă... Săptămîna-aceea jindui s-o mai am ! Doar o săptămînă ruptă blînd în şapte Zile cu lumină şi miresmi adinei, Fiecare-avîndu-şi faţa ei de noapte Cum surîsul are lacrima-i cînd plîngi. • 25 Doar o săptămină să-mi re-nviu în minte, Şapte nopţi şi zile gemene perechi, Cu lumini şi umbre scrise în cuvinte, Legănate-n ceasul turlelor străvechi. Ce-ntîmplări de seamă-avură acele zile ? Oare ce-ntîmplare pe alta fu altoi ? Îmi răspunde miercuri cu miresmi tiptile, Cu arome-adie-ncoace luni şi joi. Ce putea să fie ? Zori, amurg, amiază, Trîmbiţi de culoare, nouri de parfum, Amplă-nmiresmare care scînteiază : Singura-ntîmplare demnă să o spun. Negre oi şi albe zilele ca-n stînă Lumea ca şi astăzi le avea în plan. Gaza mea de pace stă-ntr-o săptămină Nu ştiu în ce secol, nu ştiu în ce an. Ştiu că era vară. Doar atît. Odată. Şi în vara-aceea am simţit cum vin Către săptămină mea înmiresmată Cele poruncite intr-al meu destin. PACE N-am mult de spus. E pace. Şi ce-aş grăi ? E pace. Sertarele vieţii în fapte sunt sărace. Şi-n cele mîzgălite pe foi, o întîmplare Se povesteşte simplu. Cresc cercuri rotitoare Din miezul ei, dar tainic, în mare adîncime, Simţire doar şi gînduri ce-şi lasă umbra-n rime. O singură-ntîmplare cît ţine-o zi şi-o noapte ! Să mă gîndesc ce viaţă mi-aş fi dorit, ce fapte... O singură-ntîmplare : c-am fost. Se poate spune Mai mult ? De-ncerc îndată mă prinde-o sfiiciune, Căci n-am călcat pămîntul voios şi cu-ndrăzneală Ci temător că-n toate-i ceva care mă-nşeală. Fiind astfel eşti singur şi inutil ţi-e gestul, Lumea se-mparte-n două : sufletul tău şi restul. Nu poţi să judeci sigur de slab eşti ori puternic, Oricum te-ai crede,-n gîndu-ţi e-un adevăr părelnic. Să mă gîndesc ce viaţă mi-ar fi plăcut, ce fapte... Aş fi ales avînturi eroice şi apte De lupte strălucite, de slavă, de victorii f Cîte tributuri oare aş fi plătit erorii ? ' Să hotărăsc, să apăr, să neg, să-nalţ, să spulber ' Lina sunt sortit eu însumi să mă întorc în bulb ' Nu, nu mi-a fost destinul acesta pe măsură m' a Un altul mă îndeamnă, mă ţine, mă îndură De mă gîndesc ce fapte aş fi iubit, ce viaţă (E-un anonim pieritul în timp ce mă învaţă ') Aş fi cioplit la piatră demult la piramide Acea răbdare aspră prin veacuri îmi surîde Am mai trăit în altul ce-mi semăna în soarte iA c<"1'er!'1 moment în care literatura noastră socialistă străbate drumul unei afirmări şi al fl" lntr-un . jnContestabile, problemele statutului ideologic şi estetic al creaţiei artistice ne-«sp*??!11"'- suplimentare, pentru a preîntîmpina manifestările de anarhie sau autarhie a "Jtă d*. 'Ca;stic. Experimentele facile, gratuite, în marginea unor spiritualităţi străine şi ca teiului a.r" e pr;n trăire proprie îndepărtează pe artist de exigenţele responsabilităţii şi jjţ »M slbilităţile reale ale libertăţii sale. Căci ne apare evident că nu escamotarea sen-jjjsEdt ^ ""entative şi profunde ale umanităţii noastre socialiste de aici şi de acum prin rePfW. extrasă din literatura sau gîndirea altora, fie aceştia Dostoievski, Nietzsche, jjjjddta it!îy. 'se poate dobîndi adevărata libertate a puterii de creaţie, ci tocmai prin expe-ţfiti acută, transfigurată la nivelul sensurilor ei umane, sociale şi, prin aceasta, *^ propt'> pje cg ne aflăm în faţa unor cazuri de experimentalism formal, steril prin jţjeţit 'sen? sjrcinile expresivităţii, fie a unor cazuri de demagogism convenţional şi deseori jjritfW.'1" m ]a rîndul lui prin lipsa de vibraţie şi de trăire personală, e necesar să obser-j^fWN!t>^|[e irnprejurări totala şi penibila înfeudare a artiştilor ce se menţin în atari ipostaze, fi» /f - ţa libertate aparţine astfel numai artistului ce este şi se simte responsabil, si ateria atît de delicată a esteticii nu se cuvine să lucrăm în genere cu ecuaţii, fli Ş8. m-ie:u'l totuşi de a face o excepţie, pentru a spune că în fond valoarea autentică *° ^perelor artei reprezentative de pretutindeni şi de totdeauna este produsul quasi * Siar£,!l al reunirii dialectice dintre condiţiile libertăţii şi exigenţele responsabilităţii. Cîtă ''"""""(autentică) atîta responsabilitate şi cîtă responsabilitate (umană şi estetică deopo-S valoare şi deci atîta artă, adică posibilitate de participare omenească la dezvol-K«}.atl, |u; r]e umanism şi de umanitate din fiecare dintre noi. Fiind siguri^ că nici cînd a|t*' panorama tristă a slăbiciunilor şi a mizeriei umane, adevărata artă nu coboară ^Seşte, ci înalţă. FLORIN MIHĂILESCU UNEORI ADESEORI uneori ne-ngheaţă gura de atîtea vorbe reci uneori mai vii iubito chiar dacă venindă ph uneori ne mai astupă lipsa noastră de ninso uneori ne saturăm de curîndul multor ori uneori adeseori ne-am mai face zburători dînd din aripi ca din nori din vise şi din cocori uneori de multe ori... SCRISOARE AMICALĂ CĂTRE MINE ŞI CĂTRE ALŢII n-a mai căzut din larguri nici-un stol n-a mai atins izvorul nici-o ciută cad la fîntînă îngeri de nămol şi-i apa vişinie şi stătută i Labiş s-a dus iar alţii-s cam pitici ca să mai umple şina la tramvai poeţii lumii pripăşiţi pe-aici n-au auzit de fluier şi de nai nu^ mai vînează nimeni căprioare chiar dacă nu-i vînatul interzis nu ne mai doare glodul sub picioare umblă poeţii doar pe coli de scris n-aţi mai călcat pe buza vreunui sat nu v-aţi mai fript călcîiul la furnale ce dracu mîzgăliţi vi s-a umflat clocind pe scaun vena de la şale mai puneţi şi-un mesteacăn pe la toc şi mustul ierbii viu în rezervoare nu vă mai părăsesc iubitele de loc ? nu se mai naşte nimeni, nu mai moare ? MAI SÎNT CĂUTĂTORI DE STELE mai ninge pe o pantă a lumii, tot mai ninge mai moare-o căprioară printre păduri ce nu-s a mai rămas un sat care şi-acum ne-atinge cu umbra-i de pămînturi, chiar de-l privim de sus mai trec patinatoare ca trestii lungi pe gheaţă care iubesc icoana acelui palid ring mai sînt şi morţi pe ruguri incendiaţi de viaţă şi vii mai sînt desigur ce ard şi nu se sting mai sînt şi nopţi de taină pe cîte-un rîu de munte ce n-a deprins croiala cămăşilor de fum mai sînt şi frunţi supuse ce n-au uitat s-asculte şi-n toate-acestea este un sincer crez şi-un drum mai sînt în suflet tandre cămări cu anemone săruturi nerujate la şcoala de regie la balul mare-al vieţii cu întîlniri cazone sub fardul unei lacrimi sînt ierburi care-nvie mai sînt — eu ştiu — în noapte căutători de stele hy per ioni vremelnici sub lampa unui vers şi negustori de inimi ce parcă vînd mărgele şi firi ce dau poemul pe-un palid fapt divers mai ninge pe o pantă a lumii, tot mai ninge mai moare-o căprioară printre păduri ce nu-., a mai rămas un sat care şi-acum ne-atinge cu umbra-i de pămînturi, chiar de-l privim de sus LUCIAN AVRAM SEMNIFICAŢIA LAICĂ A RELIGIEI Lui MIRCEA ELum Anevoios şi îndelungat este procesul prin care oamenii devin conştienţi ca jm*. creatori ai tuturor semnificaţiilor posibile sînt ei înşişi. Greu şi treptat ajung oarneW * recunoască orginea umană a tuturor ideilor despre „lumea de dincolo", despre „viaţa de iaJ" despre „celălalt tărîm", despre „transcendenţă", despre cosmogonie, despre antropogonjt . aşa mai departe. Continuă încă procesul prin care oamenii îşi dau seama din ce în ce «î limpede că lumea aceasta nu poate avea decît sensul pe care ei înşişi sînt in stare să i-t &ţ Povestea a început de mult, din clipa în care au apărut primele fiinţe capabili g completeze adaptarea lor la mediu cu adaptarea mediului la ele, prin folosirea materiei ra» zente a sunetelor şi a imaginilor pentru a semnifica idei despre situaţii absente. Istoria or» nirii a început odată cu folosirea a ceva pentru a semnifica altceva, odată cu utilizarea prezentului finit pentru a semnifica absentul infinit. însă datorită slăbiciunii, ignoranţei şi fikb, „Absentul" a scăpat îndată de sub controlul oamenilor, a început să se autonomizeze, a absolutizeze şi să devină, în cele din urmă, Providenţă. Forţa mnemonică şi predictiva « «• vintelor, generată de energia abstractizantă şi generalizantă a vorbirii, s-a transformat în loţăs divin, iar îndemnurile stăpînilor de pe pămînt s-au transformat în poruncile zeilor din cereri. Astfel, absentul a devenit „sacru" şi prezentul a devenit „profan", chiar dacă, prin f?itt> acţie, sacrul sfinţeşte mai totdeauna profanul prin care se manifestă. Originea religiilor nu este, aşadar, nici transcendentă, nici transcendentală, ci Mei istorică, lingvistică. „Cînd arborele —• scriu Max Horkheimer şi Theodor W. Adorno — a* mai este considerat ca un simplu arbore, ci ca mărturie a altceva, ca sediul manei, iîmWfsiî exprimă această contradicţie potrivit căreia un lucru este totodată el însuşi şi altceva, idteQF şi nonidentic. Prin intermediul divinităţii, Iimbajul-tautologie devine limbaj" *. Ideile religioase şi credinţele care le însoţesc îşi au izvorul în puterea vorbirii 1. reiig10asă înainte de a exprima acest concept al bi-unităţii divine în termeni ' jjW mit>ca non_esse) sau teologici (manifestat — non-manifestat), a început prin a-1 *:0l»î*c'^eSSe eni biologici (bisexuahtate)" l.Opoziţia dintre sexe era cea mai la îndemînă ■ "jâ»1'" tM>£& metaforă a opoziţiei dintre bine şt rău, just şi nejust, fast şi nefast. Pentru -tfr- * sMVf0area metaforică a opoziţiei dintre sexe în diversele religii, Mircea Eliade sub-^ţernaa într-un text mitic sau ritual nu e niciodată «femeie» : ea trimite la prin" -Vri c* »r . ^ care j] întrupează" 2. Tot ca expresie metaforică a regretului faţă de „*4 ^BlQ°|fii axiologice trebuie primite şi versetele Bibliei care ne spun că Eva s-a născut jf, tf^'s'Crer! ajutorul femeii, iar Isus s-a născut din femeie fără ajutorul bărbatului. Tot «■ «W>*E -„releasă şi pierderea Paradisului, epoca indistincţiei dintre bine şi rău, precum şi ţesute |l^or rltuaie. „Dar noi — scrie Mircea Eliade — am analizat cu alt prilej Starea oj£, rjtua^£ ?- am vazut cg in asemenea împrejurări se urmărea, pe un nivel **!î$a^ce''aşi «totalizare» a binelui şi răului, aceeaşi coincidenţă a sacrului cu profanul, * ' 'definitivă a contrariilor, anularea condiţiei umane printr-o regresiune în nediferenţiat, »> ^"ţ. 3 jn aliă ordine de idei, faptul că făuritorii vechiului testament îl preferă pe *Cain exprimă simpatia lor faţă de orînduirea pastorală şi antipatia faţă de cea ^estecarea graiurilor în jurul Turnului lui Babei exprimă, de fapt, trecerea de la comunicării nelingvistice dintre antropoizi la diversitatea comunicării lingvistice dintre (rh|ar dacă vorbirea a fost inventată de o singură fiinţă într-un singur loc, tot nu V*3?» .'amină aceeaşi în condiţiile existenţei tribale, deoarece comunicarea lingvistică în ^ °- £ll cea nelingvistică, are un ritm de dezvoltare istoric, nu biologic). Aproape toate • ale prezintă saltul de la natură la cultură, de la animalitate la umanitate, de la ino- )j cunoaştere ca pe o „cădere", nu ca pe o înălţare. De aceea este condamnată şi «SBKM de la nomadismul pastoral la sedentarismul agricol. Religiile nu admit decît un -jjt paradis: 'cel pierdut. Spiritul ştiinţific şi ateu consideră că nici categoriile filozofice nu sînt altceva decît w;Jjj sublimate. „Aufklărung a recunoscut vechile puteri în moştenirea platoniciană şi asattljciană a metafizicii şi a considerat ca pe o superstiţie pretenţia universalelor de a ISfrima adevărul. Ea crede chiar că recunoaşte în autoritatea conceptelor generale teama sărată de spiritele demonice pe care omul le reprezenta în ritualurile magice pentru â in-ip natura"''. Străduindu-se să evite mitificarea unor concepte, scientismul contestă presa» 1* universalitate a oricărei categorii filozofice. „După cum imaginile Fluviului şi Pă- "3« vorbirii de a utiliza sensibilul pentru a semnifica inteligibilul. în lumea celor C,psţ^î" . vîntă nu există religia. Kolakowski spune că „religia este^felul în care omul îşi aCate M V sa ca pe o Infrîngere inevitabilă" 1 Şi mai adevărat este însă că religia înseamnă *epfl % condiţiei umane, refuzul oamenilor de a-şi asuma destinul trăirii in tensiunea "laat'l'aţ' Insă religiei.nu i se poate opune numai ştiinţa. Pentru a depăşi relioia'eCw'l*>*.\ o concepţie consecvent ateistă despre rostul omului în lume. Ştiinţa nu ne& L ^e j*5**, cunoaşterea realităţii ; numai o filozofie ne poate arăta sensul în care trebuiee w * Realitatea trebuie cunoscută nu pentru a o lăsa aşa cum este, ci pentru a o pune sa la dezvoltarea persoanei umane. Ştiinţa nu poate contesta decît exactitatea datelor ff?** o religie; numai filozofia îi poate opune o altă ierarhie a valorilor. Ateismul n-are ~ bătut metaforele religiilor, ci înţelesurile lor ultime. Pentru un creştin, Copernic are «trem simplilicat, bizuit pe cîie un „truc" existenţial, iar în critica sa eseistică — Ţi» grindinei de mediteme şi de ceea ce s-ar putea numi calambururi patetice, care trans-■ » «seul într-un covor de noduli. Curios e şi modul lui Sorescu de a concepe romanul J* un infatigabil galop de jocuri şi potriviri lexicale, unele montate în serii de replici, « constituind monologul eroului, hurducat la tot pasul de viteza asociaţiilor ce-i „vin". Jf*a,a. M }" faţă nişte concreţiuni sincretice, trezită de scrisul lui Sorescu, e confirmată, «■•««altele, şi de frecventele dislocări ce se petrec în cuprinsul acestei opere: poeme întregi L_JU cu arme şi bagaje în teatrul său şi devin reflecţii paradoxale în gura cîte unui - fii*^''f- 1"Veis' C;te 0 reP''că se preface pe neaşteptate în poem autonom (protocroniştii iiHtiKir' m ^rea 'ncurc^uiră Puii î" faţa unor astfel de situaţii: cine de la cine a V ,Ji5t ?). A.ceb.şi lucru şi cu eseurile şi romanul autorului : o eseistică prea de tot dis- 36 - " pusă la efecte orale şi calambur, ca să nu fie ispitită cînd şi cînd să ia dru i pentru a alimenta cu „filozofii" reflecţia unuia sau altuia dintre personaje A de protocronie sînt ceva mai limpezi : apetitul filozofic al lui Sorescu a ajuns f"' '>fl}'''ţ*K.: celui de al treilea volum, în timp ce apetitul romancierului e abia la început d* COnstlaii»cj nu ne instruieşte asupra nici Htiei deosebiri. Chestiunile de filozofia culturii' ."^"^Wwjft etc. sînt tratate în eseuri cu aceeaşi bună dispoziţie cu care eroii săi mereu spirit'' i***1*^ bitează replicile. Vrem poate să ştim cum stăm cu expresionismul?... „Expresionist | & după primul război mondial, ca o reacţie împotriva a tot ce e sordid, urît * * prindă acest urît de coadă şi să-1 învîrtă". Definiţia aceasta o dă glumeţul 'yl|lC<:rc'1'^ >îsu-pjw*! e dealtfel un regim obişnuit pentru ceea ce are de expus autorul. Dar lucrul care sutprî»* cel mai mult la lectura acestor elaborate e repeziciunea extraordinară cu care se trece di It o idee la alta, încît impresia finală nu e de demonstraţie a unei probleme ci de. sahţ acrobatice din aforism şi aforism, din metaforă în metaforă, din moft în moft, ale unui fij de Miinchhausen ce şi-ar fi pus sandale filologice. Propriu-zis, aici doar subiectele*sînt filologice, în timp ce acribia exegetului e pur moftoiogică. Acribia lui Marin Sorescu! M« jjj o asemenea consecvenţă împinsă pînă la uitarea de sine, pînă la sacrificiul suprem de * cîrmi totul spre glumă şi paradox, spre „rîsu-pl'nsu". Fără aceste efecte, filologia lui Mai Sorescu n-ar fi decît nişte palide truisme de lucrare de seminar, cum se întîmplă h' dkţ cu totul evident în două articolaşe despre Vasiie Alecsandri. Dar autorul se travesteşse j» bufon şi-şi debitează „temerităţile" trăgînd cu ochiul spre galerie. In ţara lui Tănase, tm devine cuplet, scheci, explozie veselă de petarde lexicale, şi nu m-ar mira să aflu că autore! pregăteşte un sistem de estetică în stil de parodie culinară, după cum probează nu pttţiK eşantioane. începutul a şi fost făcut cu capitolul de teatrologie (anticii, Alecsandri, Caro»!} dar celelalte genuri (balada, epopeea, romanul) şi chiar arte (plastica) sînt şi ele repft-zentate. Sîntem lămuriţi astfel, rînd pe rînd, că „Dacă desfoiem ceapa dramaturgiei rc#4-neşti, opera sa [a lui Alecsandri] şi cea a geniului I. L. Caragiale sînt două foi care a împlinesc şi se îmbucă, frăţeşte şi cu lacrimi în ochi" [pe semne, efectul întregului ixţa părţii !] ; că „Eschil stă undeva pe virful unui munte şi cu tridentul lui Neptun [tratei alpin !] amestecă destinele. Din cînd în cînd, pe cei mai bravi, care în zbaterea lor prcfacd omenească, dau dovadă de sublim, îi ridică pînă la buzele lui şi îi pupă" ; că Aristofan a reuşit „să pună moţ" tragediilor, ca „să ne despărţim de ele rîzînd" ; că eroilor lui Caras „Le sar ochii de jale. Le crapă buza după un omor, s-ar sinucide din primele pagini, dtcţ ar fi lăsaţi. Nelegiuirile pocnesc cu naturaleţea floricelelor de porumb pe plită" ; c» «Ml de baladă „trăieşte ca un somnambul prima parte a baladei şi tot face bătături la wipiţ la minte, bătînd drumurile şi fiind bătut la cap" ; că „Făcîndu-şi rugăciunea, în 1907, intHSâ cimitir din Buzău Brâncuşi spunea «Amin» unei epoci întregi de sculptură" etc. etc. StfS-bătînd cartea, nu poţi să nu recunoşti că unele din susţinerile şi notaţiile autorului cu ţa de enormitate sînt graţioase, sugestive, poate chiar pătrunzătoare, că şi în sfera exegeze morfologice un dram de fantazare şi spirit ludic îşi poate găsi rostul. Cutare perso»» asiro-babilonian are veşmîntui „plin de cuneiforme — ca un şorţ de tîmplar, zgîriat de aut» iar regele Asurbanipal „are aceeaşi barbă, tricotată cu dalta, ca şi taurul înaripat". „Branaş a conceput Coloana în mijlocul unui cerc de plopi. Locul unde a amplasat-o se numn Tîrgul finului. Deci Brâncuşi realizează saltul de la păşunism la cea mai mare modernitate. Balena lui Melville ,a,rc asupra îndârjitului căpitan [Ahab] superioritatea celor trei sfertsş de apă pe care le reprezintă oceanele faţă de bietul sfert al uscatului". „Melville a urmărit» creeze un nou sfinx enigmatic, o zeitate a mării turbate, şi asta nu se putea face cu eeoa mie, că doar nu modela un căţel. Nu am văzut nici un sfinx mic." „Pentru cititorul aroemw de la mijlocul veacului trecut cartea [Mobby Dick] părea de un dulce anacronism : baMSR i 37 pe toate fronturile" etc. E sigur totuşi că acest stil zburdalnic convine mai efi» v'ct0ft°'ului de călătorie şi foiletonului fantezist, genuri de asemenea intens practicate guiţ rePof'aJ , ;n ţjmp ce Socrate, Platou, Dostoievski s-ar mulţumi cu comentarii mai ^jorJşi chiar cu... tăcerea. ce poate fi nesuferit în eseuri —- cheful de vorbă şi locurile de tot felul — de-î*3 în poemele din Deschitotcca, dacă nu neapărat o virtute (mai socotim că a adesea,^ ^ păcat), în orice caz un element intens definitoriu al personalităţii sau, ,nîlJ E j pjrsonajului-saltimbanc Sorescu. Pentru că tot mai mult poezia lui aduce cu *» ^l,e' unUţ monolog bufon, şi tot mai autoritar se instalează în versurile sale sintag-lgj[ registrul comic-familiar, complimentele soresciene se dovedesc a fi nu mai puţin com-jsiîeate si ceremonioase decît cele din epoca rotocoului : „Dedicaţia ar trebui să sune aşa / •Scorţei de ia mîna ta», / Că tu m-ai pus să scriu, / Am scris cu mîna ta, / Dar parcă mâcu mîna^Cu^toate cele, / Sperînd că voi înlătura totul la o perie, / Aşa se zice / b prima pieptănătură a textului, / Cînd nu va rămîne decît mîna ta, / Frumoasă, ca o -SKnjoră. ■/ Tot ce ţine de amănuntele statuii / Fiind înlăturat" (Stafiile). Sau: „Nu poţi |»ne frumuseţea între gratii, / Că deschide orice, / Oricine îi dă drumul. / Asta în legătură «.veşmintele ? Oricum, îmi place rochia ta de catifea, / îi prieşte palmei mele, podului fastei / Care_ trece cu drag peste ea / Ca podul adevărat peste o şosea clasa-ntîia. / Şi ?tm» parcă-mi e de catifea. / Catifea pe catifea se vrea ! / Iţi fac cadou pe ziua de astăzi / *«asta zicere, / Ca pe un buchet de garoafe, / Cu trei fire de-asparagos." (Erată la rai). ««BWiie elegiace sînt şi ele mai aproape de hazliu, cu nostalgii concupiscente ca ale cîn-«Bjui de lume: „E aproape o luptă corp la corp, / în gîndul meu, acum, / Cînd mă cîn-« la tine / Şi parcă vreau să te ţin departe / Şi automat, mîna se-ntinde să-nchidă «cu cheia. / Atît eşti de prezentă în gesturile ei, ale mîinii, / Te-ai insinuat ca o jale, / "j-apucă de-odată, / Ci aşa încetul cu încetul / întîi ţi-e sete de-o vorbă, / La •ara ţi-e toarne / De buzele care spun vorba, / La urmă ţi-e dor şi-apoi ţi-e jale, / Şi tot «8 jale la vale." (Intimitate). *liberarTe^-taî'a »careia nu_i rezistă autorul e chiar acest duh al vorbei... de duh care, °!" strţnsoare, pulverizează în cale toate barierele, pulverizîndu-se el însuşi într-o llă nînă 1 V01™ lungă' Iub!ţii > I Et rămîneau insule în mări de lacrimi, / Cînd se bucurau vorbeau tare / hT" b*<*t teratura lor are o doză de isterie, / Ba nu, aceasta însemna realitate / \'dică n r U' 1 b aceea nici mie nu-mi e ruşine / Că vorbesc despre tine în gura mare '/ Cînt A ' ^ * o gură cît o şură / Mă vaiet, şi mă dau cu capul de pereţi" etc. etc. \lncrmtaţd)im%ţ' " a Abordarea romanului de către Marin Sorescu evidenţiază mai bine decît n ' mde strict „specializată" e gama intenţiilor şi — în fond — resurselor sale Tr,^--faţa ; o supradimensionată construcţie (aproape cinci sute de pagini) proiectată 1 f! * metrii orgoliului, pe care pînă la urmă autorul n-are cu ce s-o umple' n-are li r*?* Verva umoristică l-ar fi ajutat să scrie ceva similar cu Trei într-o barcă Dar mi T faPa ţmteste mult mai departe: romanul se vrea mărturia unor destine si eh generaţii şi nu a oricăreia, ci a unei generaţii patetice, existenţialmente încercate rJ X* din faţa — adică cei mai expuşi - reprezentînd figurat, în limbajul sumar al aZ3' nlor din ring, ^„fatalitatea" sancţionării drastice a imprudenţei şi a vulnerabilei neorS" Trebuit spus ca aceste intenţii sînt implantate cam superficial în textura întîmplăruo, rit şi in chipul de^a fi al eroilor principali - tot trei - ajunşi, în felurite forme victime 2 voinţa exclusiva a autorului. Spirit jucăuş, acesta jonglează cu prea mare uşurinţă o, £ semnificaţii grave, ale realităţii sociale de astă dată, pe care, din neputinţa de a le âS, dm fapte, are aerul de a le parodia. De ce s-a sinucis tînărul sculptor Val > Dp ,*~ , ţZ arestat şi condamnat tot atît de tînărul poet Tudor Frăţilă ? Romanul, care' fixează- JZ acţiunii prm 1957-1960, aşadar într-o perioadă cînd abuzuri de tot soiul nu erau 2 o raritate, nu da răspuns întrebărilor, iar explicaţiile retrospective, de o goală şi p!jd£ generalitate, ale numitului poet măresc şi mai mult confuzia : „M-am gîndit de multe m c? ^"i1 Yina mea a fost aceea de"a fi martor — cu voie sau fără voie — la anumite ti), timplari. în orice caz nu regret această calitate". Căci „calitatea de martor", invocată ca 9 „stare de destin", nu e confirmată în roman decît pentru o arie foarte restrînsă de performante ludice (nevinovate jocuri în care se întrec aceşti copii teribili ai farsei şi calamt*» r" .K?1 tot /ara acoperire j; şi elogiul ditirambic adus de acelaşi sculptorului dispărut* „Exista oameni care te fac să fii mîndru că i-ai cunoscut, alături de ei te simţi şi tu «MÎ bun, mai dăruit (...). Simţi atunci că omul e vecin cu dumnezeu, că dumnezeu e un protouji al lui, e insul de lîngă tine, dacă nu chiar tu însuţi, aruncat în ideal...", de vreme ce. es-ceptind umorul, o anume directeţe brutală şi excentricităţile insului, care fac din el w personaj pitoresc^ (şi_ sub acest raport, o reuşită incontestabilă a romancierului), nici o alo trăsătură nu justifică, în persoana lui Val Tomiţă — „geniu cu diminutiv*, cum îl defineşte Ruxandra Cocean, aceasta, la rîndu-i calificată, în replică, drept o „Vasari in fusta* supradimensionarea. La fel de nepotrivite cu structura reală a cărţii sînt şi consideraţiile aceluiaşi Tudor _ (ce-i drept, formulate la baia de aburi, unde — cum însuşi recunoaşte *-„lucrurile îşi_ pierd o parte din greutate") despre destinul propriei generaţii, socotită a h ieşit mai călită jlin încercări : „Cred, sînt ferm convins, continuă el ceva mai domol, â generaţia ^noastră care n-a prins decît un sfîrc din suflul acela [„furtuna"], suficient te*? să ne facă mai înţelepţi şi chiar să ne dea îndreptăţirea de-a zice că ne-am călit, va fi ce» care va reînnoda firul cu tradiţia... Va reataşa lucrurile şi le va duce mai departe..." PenW ca' p.e ^S,0 Parte> starea de spirit a lui Tudor — după toate cele întîmplăte — e pro „cuminţită" şi prea puţin vulnerată prin sentimentul aprig resimţit al injustiţiei, cît ciespK reînnodarea firului cu tradiţia, aceasta presupune o vie şi mai statornică meditaţie inţeln* tuală şi... creativă, căreia însă eroii cărţii mereu ocupaţi cu glume, îi lasă un spaţiu mi» La impresia de moftologie şi parodic insaţiabil contribuie într-o măsură hotărîtoare şi 1 rapacitate a reală a autorului de a înjgheba un cadru şi o tramă epică credibilă, pe care el * machiază viclean prezentînd-o ca parodie a incapacităţii de a crea epic. Autorul îngroaşă parodic propriile sale stîngăcii, oferindu-le ca fructe ale unei intenţii stilistice. Val o cţ»C*« pe Olga şi se hotărăsc să-şi unească vieţile, ea urmînd să se despartă de Şandni, bartwW ei, personaj influent şi descurcăreţ, gelos peste măsură. Pînă la urmă o pierd amîndoi,_mtr-^ noapte de pomină cu urmăriri, agresiuni şi încercări de sinucidere, datorită intervenţiei M** 39 unui al treilea, Nucu Constantinii!, care o ia cu sine la Cluj. Acesta, un cu-.^g»** a nll e altul decît colegul de facultate de Ia Iaşi al lui Tudor, căruia i-a suflat %0'**rsf' a.loana Dălălău („nume hăulit"), o frumuseţe. Căsătoriţi şi stabiliţi la Cluj, vjil ^'^espărţit între timp, dar Diana-Ioana, şi prin ea Tudor, reîntîlnit la Bucureşti. #t s'*ufl straniul episod Olga. Dar despre Olga, atît Şandru cît si Val, oaspeţi ai ,.,ţ afla veşti dintr-o sursă mai directă şi anume din chiar gura „răpitorului", ** ^l ţn concediu, cu bani împrumutaţi de la tînăra femeie Motiv pentru Şandru Jl Iţ .roarţ,;a pe Constantinii! din eeîozie. iar pentru Val de a medita cu umor privitor ., g î-t îniunB j£ om0r : „Nu ştia dacă Şandru suferise mai tare,., dar suferise mai repede!" 'jStftif'^ ^ ~ „cusut cu aţă albă", scapă pentru moment şi Şandru. condamnat totuşi ,*«*sbw0^ pentru reînnoirea tentativei de omor asupra aceluiaşi Constintiniu, devenit «s> 's Uf'tatăl copilului Olgăi. care se reîntorsese însă la Şandru. Despre toate acestea, 0 .!im?]UCiderea ]ui Val în Deltă, află Tudor, coleg de detenţie... stuficolă cu Şandru, ■**** ,Sn aceeaşi Deltă... (Nu s-ar putea susţine că varietatea topografică e foarte mare oate şi dintr-o intenţie de a parodia... monotonia. închegarea cuplurilor pare a i$&!t*!'Kjea iaşilor : Sandu-Olga, Tudor-Diana. Constantiniu-Diana. în timp ce trezirea fapta Clujului, iar drama aparţine Deltei; Bucureştiul rămînînd cadrul favorit 'nhtigabiie încurcături şi regrupări carnavaleşti.) Pretenţia autorului de a asigura un supratext simbolic şi problematizator tentativei *ce nu se susţine. însăşi tentativa eşuează din cauza mijloacelor insuficiente în mane**''intrigu> în condiţiile unei suprafeţe atît de mari de controlat. Pe spaţii mici însă *S reuşeşte excelente crochiuri, şi dacă, întîmplător, personajele glumesc cam la fel, i Val Adrian, Constantiniu, Ruxandra Cocean, pînă şi Olga şi chiar mai pozitiva ** reuşind nu o dată frumoase performanţe în arta „spiritelor" (ultimele două aspiră şi \ o menţiune pentru izbutirile lor, e drept, mai rare : „Era ca Eva gonită din rai în «fră» jocul ^e cuvinte " aparţinea Dianei" ; sau : „îi fu ruşine că se speriase pe drum %ah,' "u era nimeni după ei, decît conştiinţele lor care le rămăsese în urmă. Conştiinţa " îj spuse Olga, în chipul cel mai didactic — rămîne în urma forţelor de producţie, cam , 4, |at de palmă"), gesticulaţia lor e totuşi diferenţiată. în mod deosebit, ceea ce-1 va fi fdnlc pe Marin Sorescu spre roman e imensul spaţiu asigurat notaţiei şi monologului '4sâl X adăpostiră în şanţul de iîngă redută, răspunzând cu foc la focul otoman, dar nu *tsw mult timp; maiorul Giurescu îşi îndemnă muscelenii la asaltul final. S-a ridicai „ca uriaş cu pieptul de oţel" şi toţi ostaşii l-au urmat. Din adîncimea poziţiei turceşti a pornit •*ati şi gloatele care 1-a lovit mortal. Maiorul Dimiirie Giurescu se prăvăli ca un stejar f»®«, Stropind tu sîngele lui drapelul regimentului5, în partea stingă a atacului general, din efectivele ce Ier două companii cu care maşini Ştefan Mateescu pornise la asalt nu mai rămăseseră decît vreo 100 de oameni... Gnd toate gurile de foc române din jurul Rahovei, cît şi cele de pe malul românesc |rt îena Bechet vărsau sute de proiectile pe forturile otomane, a 77-a lovitură, trasă de Wrria română de mortiere, a nimerit în plin nava de război cuirasată „Podgoriţa", care s-a «-«fada!. La orele 4, în ziua de 9 noiembrie, pentru ca în ziaa de 8, negura a împiedicat orice «fâne, patrulele şi avanposturile noastre din partea di apus a Rahovei au dat alarma. ţkttm forţau ieşirea dm cetate şi din oraş, împrumutmd, cum era şi de aşteptat, singura Uk tje comunicaţie pe care o mai aveau cu Vidiiuil, pentru a se scurge peste rîul Ogost, 7* podul de la Hirleţ. La vremea aceea rîul avea apele umflate, malurile îi erau abrupte, *m îiituun vad... Toţi cei peste 600 de dorobanţi mehedinţeni, de sub comanda căpitanului «Wţttin Merişescu, care preluase comanda batalionului în urma rănirii maiorului Ştefan Wattrscu, ocupau o poziţie de apărare în zona podului si erau gata de luptă. I" Jur'-;l orei 5. un întreg batalion de nizami, avangarda coloanelor uriaşe de peste -3Sde otomani şi 147 de care grele încărcate cu vîrf, se apropia de pod. „Foc !" a comandant căpitanul Merişescu. * -■ i»^UrC''' sul'P"n5'' s~au culcat la pămînt. Apoi şi-au revenit, aruneîndu-se cu toate ■ intr-un atac de mare amploare. Deşi focul românilor le producea grele pierderi, avind o mare superioritate numerică în oameni şi armament, au continuat asaltul «ftţiei de la pod, aflată în slăpînirea osta^or români, ajunşi la capătul puterilor. Căpitanul 4rSMU" ^enşe„scu sc°ase atunci din t „oşec două companii, le răspîndi în trăgători şi, WMnţii s-au năpustit asupra torentului otoman Lupta inegală încheiată cu victoria doro- if«lrieul Regimentului Argeş nr, 4 D. 13—14 42 băuţilor mehedinţeni, a durat aproape trei ore. Supravieţuitorii coloanei otomane ' salvarea aruncînd în apele rîului Ogost corturile, sacii cu provizii şi tot felul iz'^ improvizînd astfel o trecere peste rîu. m"v«BI Zugrăvind episodul de la podul Hîrleţ, istoricul bulgar Mihova Hristina I „Turcii s-au repezit cu înverşunare, căci podul era singurul loc pe unde mit •! retragă. Ostaşii români au dat o ripostă curajoasă presiunii inamicului. Artileria ' ^L* : cu succes pe dorobanţi. Un inamic de trei ori mai numeros a fost reţinut peste tr'' cei 600 bravi oşteni care apărau podul. Turcii s-au îndreptat spre gura rîului şi în °f 4 Dunării, au executat un pod improvizat pe care, urmăriţi de unităţile de cavalerie''"5''*'* mâne, abia au reuşit să scape, lăsînd în urmă mulţi răniţi, morţi şi arhiva autorităţii"*^ Deşi se lăsase iarăşi aceeaşi negură deasă, roşiorii şi dorobanţii i-au urmărit k • din mers fracţiuni de coloană, luînd mulţi prizonieri şi capturînd întregul convoi' niţii şi bagaje. 00 La 9 noiembrie, un detaşament românesc în frunte cu însuşi generalul Georee t ■ I comandantul Armatei de observaţie, a trecut Dunărea în urma informaţiilor care a ^t " că otomanii au părăsit Rahova şi, în jurul orei 10, a ocupat oraşul şi cetatea, cvenim^* care 1-a raportat imediat domnitorului Carol 7. O mare de oameni, populaţia întregii locif „avînd în cap clerul şi pe arhimandritul Constantin", aclama şi ovaţiona cu dragoste • căldură oastea română eliberatoare. * După aproape două ore şi jumătate, cam în acelaşi timp, în Rahova şi-au &_ apariţia şi primele elemente ale detaşamentului colonelului George Slăniceanu şi ale oB«ţ8& anii construcţiei socialiste au înscris m Wţ» noastră una dintre realizările pentru CM*J» pot invidia popoare cu vechi tradiţii * *** ., tură : setea pentru lectură. Se citeşte BU*. • J cumpără carte bună, exigenţele au crese*»* format un destul de sigur gust pentru ««■ de bună calitate şi pentru cartea cu _a*W. valoroasă. Oricine e atent la dialectici ţm cărţii ştie cît de precis se îndrt»p» către ooerele solide, scrise cu har si tipărite1 îngrijit, şi cu cîtă P'lcfP"* manufactura, improvizaţiile, calitate» anii de care ne picturi - nică. Faptul că in cartea scumpă (cîteva albume de nească, unele colecţii ale editurilor 1 Meridiane, Univers, lucrări ca inocenţei, Stendhal » Scund negru, a "• «emple) s-au . vîndut mal repede jpcV*' je titluri modest prezentate, este A'B S"3 . ,unei schimbări calitative, de op-^|«M», ^ificări de exigenţă „verificată ^»(a90 parafrazez o expresie mai veche. **Li t* neaşteptat de bine şi volumele co-* ifi-afe sînt editaţi clasicii, unele ediţii In cate —- , w -l însemnează ca cititorul nu-şi banii cînd este vorba să-şi satis- ceea P"i aralese gusturi în materie. Cititorul * kLt o categorie largă. deplin mulţumit acest cititor (ridicat ^?J*ia literară la exigenţele amintite) de * *«oducţie de carte pe care i-o oferim ? *?jjvn(j ne lămuresc, dar putem spune cu ^ainirnă că o bună parte a produselor b» se apropie măcar de gradul onorabil ^Aginîndo-se, din ^chiar momentul tragerii f^ST stocului — împovărător pentru co-*J?MiHru cultură — al prisosurilor nevan-sfoprivire cît de cît grăbită în rafturi şi Kjg. scoate în evidenţă că planificarea se jdesea după indicatori birocratici, ig-JJj nloarea reală şi de circulaţie a unor 0>ţopere, cartofagi ai rezervelor de hîrtie •jgjiînri zadarnici ai mijloacelor tipografi jdgBul precomenzilor, atît de lăudat la lui, funcţionează defectuos, tirajele "în afara lui, nemaifiind consultat _J'jici măcar orientativ, ca cifră verifi-•0. Şi ce notează fişele de precomandă ? jt«ttat, din simplă curiozitate, cîteva, în Kjfe centrale ale capitalei : responsabilii de "tjt altfel siguri de vînzarea a zeci de are dintr-un scriitor contemporan i Preda şi D. R. Popescu este vorba) ! — din teama de a-şi asuma riscul — , 50—60 de exemplare şi, cînd cartea ;B-au ştiut curţi să facă faţă cererilor, tot mai frecvent la situaţia fericită, dorită de editori şi de responsabilii librării (apropo, statisticile ne infor-_ jvem 1 900 de librării şi 9 450 de i puncte de difuzare a cărţii!) de-a _ tiraje- importante se epuizează în de 24 de ore, record explicabil prin de cultură. E minunat ! Dar recor-^are şi umbrele lui : o parte însemnată «eresaţi de un titlu nu apng să-1 omoaşte^psihologia cumpărătorului nzarea cărţii nu -însemnează şi lec-_ se mtîmplă cu marii noştri clasici, seamă ai literaturii de azi cart ă pătrundă la timp pe masa şcola-'-metul^eelui ce are nevoie de ei. Ş;a făcut, funcţia culturală n-a .te-Se resimte acut lipsa endemică recitire, adică de autorii clasici şi 1;,cart3 ce trebuie să stea, cu riscul aerată de contabili drept „nevan-"nent la îndemîna cititorului. Un ate întîrzia luni în şir în rafturi, meurcînd evidenţele librăriilor, dar i d şcolile au ajuns la capitolul pri- vitor la bardul de la Mirceşti şi atunci, într-o singură zi, vînzarea poate atinge cifre astronomice. Dar scriitorii contemporani ? In mod curent cărţile lor „curg" egal, conform graficelor planului. Dar unele cărţi se impun, altele pier. Cine reeditează, cu alte cuvinte cine le confirmă şi le trece în fondul de referinţă al literaturii române ? Reeditările contemporanilor, iată un capitol deficitar al editurilor noastre. Ele trebuie considerate mai mult parte a politicii culturale şi mai puţin afacere comercială (dacă nu se reuşeşte a fi şi una şi alta). Am auzit şi am citit adesea cuvinte de reproş ale confraţilor privitoare la practica frecventă a unor edituri ce lansează pe piaţă titluri comerciale, în tiraje de sute de mii de exemplare, prezentîndu-le ca o preferinţă de gust a editurii, în dauna cărţii bune, sortite a ieşi în tiraje mici. Pretutindeni în lume se foloseşte această practică : se tipăresc cărţi de un gust aşa şi-aşa, din păcate extrem de căutate (avem cititori de toate categoriile), cu ale căror beneficii adesea fabuloase se finanţează ediţiile mai scumpe, mai greu vandabile, de o ţinută artistică sau ştiinţifică exemplară. Nu e nimic rău în aceasta, răul începe din momentul în care, sub imperiul realizării exigenţelor contabile, unele edituri devin adevărate mari producătoare de literatură de proastă calitate, în-tîrziind să distribuie cîştigurile în proiectele pentru care au acceptat acest compromis. Şi chiar în cadrul acestei tactici, neîndoios că selecţia titlurilor ar putea fi ameliorată, multe dintre cărţile cu adevărat bune bucurîndu-se totodată şi de aura succesului... Strategia editorială, mereu mai perfecţionată, prevede din timp, în funcţie de amplificarea vieţii sociale şi de conexiunea a mulţime de factori, ce va tipări în viitorii 5—10 ani. E firesc. Dar viaţa rezervă surprize şi, dacă ne mărginim numai la domeniul literaturii, e de aşteptat ca un an să aducă o bună recoltă de nuvele, un altul o însemnată producţie de studii critice sau de poezie. Cu experienţa atît de bine ilustrată de actuala expoziţie, cu experienţa noastră a tuturor, putem observa că împărţirea egală, „echilibrată" a compartimentelor poate duce la situaţia de a nu înfăţişa cititorului fenomenul literar aşa cum este, modifi-cînd fără voie fizionomia unui întreg moment literar. Contradicţia vine de la faptul obiectiv că editurile se află la cale jumătate între o producţie spontană şi o desfacere organizată. Aici, cred eu, af trebui să intervină rolul redresor, politic, al Uniunii Scriitorilor, ca şi al forului cultural care o îndrumă : cererea pieţii nu trebuie fetişizată, o rezervă de mijloace (cum sînt prevăzute pretutindeni rezerve pentru cazurile de excepţie) ar putea prelua sarcinile neplanificate. De la editarea în ediţii pe hîrtie biblie pînă la chestiunile de prezentare (inclusiv de corectură, sector cu îngrijorătoare scăpări în ultima vreme) o mulţime de probleme apar pe masa editorului, cărora le dorim cu toţii un studiu 46 atenl. Expoziţia realizărilor noastre editoriale, cu semnele ei de biruinţă limpede a galaxiei Gutenberg, nc dă temeiul la speranţe de îmbu nătăţiri rapide şi generoase, MIK( T 4 II OR [A SIMIONFSCl) * ARTb POETICI. AU SECOLULUI VA. — Tntr- o accepţie mai veche, noţiunea de poetica se referea cu precădere la prozodie şi la clasi ficarea speciilor, sau era echivalată cu arta poetică insăşi (ars poetica, l'art poetique). In spaţiul ideologiei noastre literare acest fenomen se reflectă limpede în preocupările unor scriitori şi teoreticieni, de la Miron Gostin la Heliade de la Macedonski la N. I. Apostolescu (contribuţii care au fost comentate şi antologate de către Olimpia Berea, în Poetici româneşti, Eacla, 1976). Termenul, se ştie, şi-a dilatat mult sfera : poetica este ştiinţa care are ca. obiect limbajul literar, este studiul diverselor structuri şi genuri literare, principala ei sarcină fiind studierea „evoluţiei" conştiinţei poetice şi a formelor ei etc. (a se vedea voi. Poetica şi stilistică. Orientări, moderne, Ed. Univers, 1972). In ultima vreme se propun sensuri şi mai elastice : poetica — teorie internă a literaturii, deosebită de poietică proces de constituire a operei, înţelesul pe care îl adoptă Nicolac Balotă în substanţialul lom Ane poetice ale secolului XX, Minerva, 1976) se potriveşte cu noul stadiu de dezvoltare a poeziei şi, prin urmare, cu cel al concepţiilor despre poezie. Spre deosebire de Ernst Robert Curtius, criticul nostru nu separă teoria despre poezie de poetică, altfel spus, nu desparte reflecţia teoretică asupra poeziei de tehnica poetică. Nicolae Balota, după cum recunoaşte, în globează în conceptul de „ană poetică" — pe care îl are în vedere în mod special ~~, pe lîngă consideraţiile privitoare la teoria versului, mai rare ia poeticienii moderni, şi ideea despre esenţa poeticului, şi altele relative la condiţia poetului şi a creaţiei sau la raportul dintre poet şi propria sa artă. Partea intii a cărţii lui Nicolae Balotă se ocupă de „poetici româneşti posisimboliste'', aşa cum se afirmă ele în doctrinele poeţilor, în primul rînd, şi ale criticilor şi esteticienilor noştri (Arghezi, Blaga, Barbu, Pillat, Philippide. Voronca, Dan Botta, Beniuc, Radu Stanca ; Za-rifopol, G. Călinescu, T. Viatul, Vladimir Streinii, Liviu Rusu, Edgar Papu, Ion Biberi etc.) Autorii! nu intenţionează să alcătuiască o „istorie" completă a artelor poetice româneşti moderne, cu atîl mai puţin a artelor poetice europene, de care se ocupă în partea a doua : curente (futurismul, expresionismul, dadaismul, suprarealismul) şi personalităţi (Benedetto Croce, I lenn Bremond, Paul Valery, Paul Glaudel, T. S. Kliot). El selectează ceea re consideră a fi mai semnificativ, alegîndu -şi astfel o cale lesnicioasă şi, ani putea spune, firească, chiar Pr- elată există motive de nedumerire ■ prezenţei şi absenţei unor autori şi d" e mai puţin adevărat că opţiunile sum^'' mai mare parte, juste şi m total rezulta * p°eiic» »«£: iar pe de aiia pane, n. , faţa de orice teză contribuie J"" de ansamblu. Se no ablu. Se poate zice gine cuprinzătoare a Potrivit cu o opinie aproape" de" acceptată, Nicolae Balotă are cel puţin aşa declară Wîtă %, conviagtjj, ca inovaţiile fa a,, se datoresc poeţilor înşişi, reflecţiile Wî* poezie sunt cele mai fertile. Paul Zarifood S tre alţii, remarca,- de asemenea Întii-3V* " valoarea meditaţiei artiştilor, şi dezavua .'Lţ dictatoriale pretinse de estetica fiiosofei mei chiar estetica aşa-zis normativa M ^ crede ca ea şi numai ea deţine statale -;T formărilor structurale ale anei. Cu atk ţin criticii recurg la un demers-lecţie.V-*" tenul criticii — dacă exista — are akj î4:^ Cînd. N. Balotă vorbea de „direcţii" te?^ £ poziţii teoretice decise, de „vigoarea ţnwi 1 a unei estetici", el excludea ideea de '«jL apriorică şi înţelegea acel msus notimic*. pe un efect al legăturii cu opera, legatari constă în explicaţie, reflecţie, hermencmci în măsuri autarhice. Desigur, scriitorii »» r. crea niciodată după reţete, dar acţiona t^, va fi totdeauna legitimă. Poezia nu st dezvolta independent de teoria ei. jdtah. 4.. delaire-ian al poetului-critic e ademenim, de zis ; reflecţia unor poeţi asupra propr J j creaţii reprezintă, de bună seamă, un «£••{ C artei moderne, de la Baudelaire şi (na. «s de la Mallarme şi Vaiery încoace. Kîl jf»**SK. repet, că misiunea criticii în acest wirt 1 fc cetat. O dovedeşte însăşi cartea care «c tL-acum atenţia. Fără să fie un estttiftar f> priu-zis, Nicolae Balotă are prestjjSrttl sfc îi.a foarte metodic, interesat îndeosebi culturc des idees". Cărturar ««fi voinţă de autoritate, dar spirit cumpănit, W' putea să nesocotească tocmai conirihut'.» «."cil or şi esteticienilor în domeniul poeura. «?• tul că se înarmează de Ia bun început r, > frază din Rilke — „Am preferat «">-*^ ţilor" — şi pentru că stăruie sa dovtpr-aceasta, ne sugerează o anume îitdoiif* **» parcă ar vrea să se elibereze, dat im jhi-v în fata evidenţei. . , Mai e de reţinut o afirmaţie a !u> — Balotă : „Mai rar legislativă sau r,0rrrw'.«f- ,*f te largă circulaţie « .. atenţie genul proxim şi dile "obiecţia iui D. Micu, potrivi «3*? v nU -> reuşit să scoată îi evi a reuşit sa scoată varietatea artelor poetice atîta vreme cît car-H"?" *mai întîi, această coerenţa, '* °\.q unificare arbitrară Deosebi *?ttnI jpHie poetice aie unor creatori "Pnn jţe unor critici şi esteticieni ii divergente, reiese din autorul se poeticilor ,recum şi particularităţile acestora. '-•"^"rezista. oe poz1?11 făcută. Mat mult, 52 găsească „temeiurile" ■ " '„ numai înu-un fragment, cum se * <} pe \rghezi nu-l ispitesc, ca ş\ " aplicaţiile filosofice, nici speculaţiile ' V« unirea unor tărîmuri intelectuali" Verse, ca şi pe Barbu, nici nu-l ■St îndepărtate aie liricii precum pe i '^,1 explorator al poeticului, Ion Pil "?îa tor prezidează o perspectivă sin *'"Wibilâ- Cum spuneam, important ^itască punctele de convergenţă. Ceea rial mult succes. . •(,; N. Balotă sta m efortul de a .convingător existenţa unor „arte poe--atjîi „fecund-sugestive", aplicate la rtlstră dar şi confluente cu cioclu r pt asupra poeziei. Studiul acesta se -somare forţă de cuprindere a fap- 1 tiecţie a esenţialului. acestea l»;lrr lor, criticiîor'şi esteticienilor|noştriJ adesea descriptivă «poetica» ^ ^^ ^ ^ manca. reprez.nta de cele mai mul» ?* al scriitorilor, un fel de «pd«8* * Aceste arte poetice romaneşti înfăţişează exegetului. sunt ibisul antarctic se asimilează ci. '■•Satira însăşi pe întinsul alb al hîr Poe avea gustul criptografiei, ca Un coitp de des urmează a fi citat -w, şi apoi Joyce a cărui mare «iiizcşte în direcţia decisivă. 1 putem cita pe I. I,. Caragiale din Avînd a arăta cum înnebuneşte Popescu, „suflet mediocru, arun-.. t r 'J supliciul disperării la cel al .'înapoi", Caragiale face să circule 4*s« povestea unei călătorii pe mare. wB,n sufragiu. Călătoria este anim V * ia începutul textului . „Dom ,» » căzut centr aiul unei 1 eleaţii poetice — au. pe o canapea, slarîmat de au' - 1 « taie respiraţia şi, aşa, 4 *tiunelalmgurea, parca-l lua apa* atlt prin deambulărilc neince- 'aie 'i\x: pCrson.LjuU'i .m p.nrui.11 reysti u ;t! nu veler pe jos sau în trăsura, in căutarea biletelor, prin mahalale, la biroi , la banca şi în sfîrşit în luni) Universităţii dimineaţa şi, pe seară, „cum răsăreau aştrii", în jurul Observatorului pompierilor (această nota da nuvelei un accent metafizic prelung, în sensul în care e numita metafizică pictura im De Chirico), cît şi prin mişcarea paralelă a obiectelor: „Cîte reflexiuiu ironice, picante, sentimentale se pot face asu pra unei aşa grămezi pestriţe de vechituri, cu privire la zădărnicia lumii trecătoare prin care au trecui şi ele o clipă, nouă, neveştejite" (este vorba de marfa ţigăncii Ţîca. grămezi de haine vechi, încălţăminte, pălării etc.) sau, mai încolo, biletele de loterie în mişcare şi ele : „Cînd are cineva bilete de o valoare aşa de mare, nu le lasă sa se llrîie astfel de colo pînă colo". Asimilat, prin termenul comun ai rătăcirii zadarnice, cu hainele vechi şi hîrtiile, cînd află că numerele erau cîşiigătoare dar... vice-versa, personajul, care la început spărsese farfuriile de porţelan cumpărate de madam Popescu, „simte o sfîrşeală şi cade alb ca porţelanul pe un scaun", suferă un ultim avatar, o ultimă asimilare : cu cioburile de farfurii. Motivul farfuriilor pare să aibă o importanţă specială în nuvelă şi pe drept cuvînt, deoarece ele sînt asimilate deodată, prin culoarea cona-bie care le împodobeşte în chenar lat buza, cu biletele de loterie pierdute şi regăsite dar şi cu navele pe care s-a săvîrşit de-a lungul nuvelei călătoria marina încheiată prin naufragiu : „Domnul Lefter e liniştit, acea linişte a mării care, înţelenită în fine, vrea să se odihnească după zbuciumul unui năpraznic uragan. Faţa ei este semnă şi fără creţ, pe cînd în fundu i zac atîtea sfărîmături de corăbii înghiţite deapu-ruri înainte de a fi putut ajunge la liman. El ascunde în sin. între flanelă şi piele, într un plic de pînza, cele două bucăţele de hîrtie tipărite conabiu, ca muchea unor farfurii pierdute pe veci". „Corăbii înghiţite pe deapururi" şi „farfurii pierdute pe veci", identitatea se face aşa cum a intenţionat o scriitorul, de ia sine Putem identifica deci cu certitudine sursa nivelului al doilea din Doua loturi, ai călătoriei pe mare şi >! naufragiului. în Aventurile lui Arthur Cordon Pym şi obţinem astfel şi un răspuns la întrebarea de ce a tradus Caragiale din Poe Prin medierea, poetului american, Ulise, erou! lui Dame, intra în literatura ro mână sub trasaturile domnului J efter Popescu. * liste interesant sa observăm că marele nostru scriitor transmută atei îu materie epică de ră sunet prav, locuţiuni curente ca „a I lua u apă", „a 1 se îneca corăbiile", 1111 bătrîn „in trai la apă", adică fiziceşte împuţinai. La fel de interesant este să notăm că el este cel diiiiîi care a adus 111 literatura noas ini tenia poetică a unei lumi in care lucrurile. »«mţit că «tiu *) O aită afinitate ,-.> nuvelei Douu loturi cu .spaţiu) italian a semnalat Aii xundru George, 111 /.(( Hfirşitul lecturii, jj, 119 -00. 48 obiecte vestimentare, bilete de loterie, farfurii sparte, trăiesc autonom, vorbind, meta-(izic, despre o absenţă, a omului care le-a folosit. I. A. Bassarabescu nu îl continuă pe Caragiale numai în direcţia nuvelisticii umoristice bine cunoscute, ci şi în direcţia aceasta a poeziei unei lumi pe care o populează doar lucrurile chemate la o viaţă intensă şi stranie de viaţa, absentă, a stăpînilor lor (Acasă, In vacanţă, Cît ţine liturghia, Într-un orăşel de provincie). Citarea picturii metafizice a lui De Chinco şi a lui Morandi, contemporani aut cu I. L. Caragiale cît şi cu Bassarabescu, se impune încă o dată. în peisajele sau în naturile lor moarte, omul nu este însă totdeauna absent în favoarea ^lucrurilor. El apare uneori sub forma statuii on a manechinului, fiind vorba deci de un om artificial, devenit el însuşi, sub presiunea ^ lucrurilor, a obiectelor, obiect, rezultat al unei confecţii. Această evoluţie s-a petrecut şi la noi, în dezvoltarea liniei pornite din Două loturi şi continuate de literatura lui I. A. Bassarabescu. Este vorba, fireşte, de Ur-muz. Personajele sale sînt alcătuite din grătare ,dj\s.îrmă ghimpată, cioc de lemn aromatic, băşici de cauciuc fixate la spate, capace de pian, stau conservate în borcane, sînt bine ascuţite la ambele capete, fabricate pe cale chimica, prin syntheză, se hrănesc cu celuloid cirpe vechi, tinichele de untdelemn găurite, arşice, hîrtie, se învesmântează cu şiţă cu macaturi de pat înflorate, cu perdeluţe, uneori pot avea forma de mătură. Poezia obiectelor propriu-zis a deşeurilor, a dus la „casa cu' molii din Canea nunţii, a lui G. Călinescu (erou din Bietul Ioanide şi din Scrinul negru, concepuţi ca nişte „refrene", asemeni multora dintre erou Im Caragiale, şi funcţionînd ca nişte imense maşinării de ceasornic, ca să reiau imaginea Iui La Bruyere, pot fi văzuţi în continuarea^ acestei evoluţii prin care literatura noastră a anticipat şi a depăşit viziunea unui Beckett), iar în imaginea omului trans-rormat in obiect de lumea obiectelor trebuie sa vedem, m fond, termenul la care au reacţionat cu violenţă romancieri ca Anton Holbau şi Camil Petrescu, în tentativa de a desobiectualiza, de a reumaniza personajul. Ambii erau, cum se ştie, admiratori ai lui Caragiale intr-un moment cînd Lovinescu îl socotea perimat. RADU PETRESCU * PORTRETUL UNEI CONŞTIINŢE. — Condiţia memorialistului rezidă în harul evocării portretistice, şi în acest sens putem considera drept programatică afirmaţia lui Tudor Leodorescu-Branişte : „Adevăratul farmec al trecutului stă în oamenii cu care ai trăit puţinele zile bune şi multele zile grele ale vieţii". (Scara vieţii, Ed. Eminescu, 1970). Nuvelist romancier şl eseist, ziar;st ■ tfui liber contemporanul L ţ°f al lui Rebreanu, - firanişt Z « I, cmt profilul personalităţilor „ l°Wl<*»' epoca interbelică. I0n Ia'C « d** zeanu, Tony Bulandra, gZî^ C? Nottara, Davilla, Zaharia B&*^ bul, George tnescu, I t ^^«iii^ Voiculescu, Iser sau Nicolae a glai8> * < evocaţi cu o căldură nedegradaTfofa* • tahsm. lot atîtea modele pPnt* $ nişte, sosit în Bucureşti ca un t " piteţtean artiştii şi oamenii fc^Cfcfc raţi capata concreteţe prin rJ"; îndemnat, de pildă, de către t *: ■ joace în premieră fără repetiţii nr.Tî^" -tara, aflat în culmea succâ of jf4X' cu candoare şi spaimă : , Tu m » < 7°**-cariera mea, băiete >" Dim* ' Enescu, lăutarH pgani îşi exprim^-' ' m~od. YaH'~ mnd cu Picioarele & ' răcnind: „Sa ne spargem diblili, c\TZ nu sînt bune, nici ele, nici noi i« p; *.? uriaşul î„ haine militare pre ' strimt ^ uluit Ja auzul cruzimilor? rlhS^ f* poţi sa crezi una ca asta ?" Ciclul Dolj "S demonstrează înzestrarea Iui Brnisa'Zj evocarea scenelor de masă, ,reS« îf^ şată" din Bucureşti, „adevărat^ ^, detahu plastic punctează notaţia de aW Caruţeie şi maşinile de lux ce se scuroe sele familia de^ saltimbanci italie», & stlnd. "} f?W pravahei într-o noapte «L constituie detaliile pînzei cu tema rajk Dincolo msa de evocarea epică, ofeîfc b epocii, a personalităţilor reprezentative şi i 9l tachsmelor sociale, interesul acestui roiţi» s--morialistic postum constă în planul e»toiţ subteran care urmăreşte structurarea «tui h* lectual de stînga din familia lui N.D. Cm Miron Radu Paraschivescu, Al. Sahia* fe.ţu Jebeleanu şi Geo Bogza. Idealul „artista!»-», tăţean", termen gherist folosit de Branrţw B tr-un interviu din 1944, se justifică pris ţt pria sa activitate publicistică, şi în acest » Oraşul cu case mici şi interviurile mai tiC. marchează diacronia unui eu exemplar 9." punct de vedere etic. Prima secţiune a vobw-lui evocă de altfel începutul secolului unt*. cînd lumea provincială alerga sa vadă «atOflfr bilul, cinematograful, liceenii erau fascinaţi 49 leeere» de evocări postume ale ;,i f«f> ^ Jcu-Bramşte, datorată gestu-* Tw?nn5tantin Darie, devine întîi de îiil» conştiinţe de intelectual mi- ELENA TACCIU tffiDlU DESPRE ESEU. - Proli-r în literatura contemporana a w tiei întîmpinată cu reacţii foarte ****îk entuziasmul fără frînă, aparţi-neofiţilor, pînă la vehemenţa şi : conformiste. Dincolo de in- *" titudinilor extremiste, întotdeauna nu o prea greu de constatat ''îoerfect normal şi ca atare explicabil «de! de reacţii. Căci este limpede că lăria de formule şi mijloace a eseu-Tln lui şi uneori chiar ambiguitatea "'\â cele o mie una de înfăţişări, de '*» de costume foarte diferite sub care i« prezenta, creează posibilitatea celor ' pictorii opţiuni...... •a «sa ce conferă şi mai mari încertitu-"stiai e chiar substanţa existenţei lui, — j&eris'a de manifestare prin ocolirea «Ji totală . a oricăror criterii normative. aproape unică a eseisticii, indjferent ani ei de acţiune : literatură, critică, filo-,£tvaţie morală, este incontestabil fasci- • rai mare sau mai mica, a personalităţii • ■ s. Desigur personalitatea este o condiţie ii» manifestări umane plenitudinare, dar ' „ § aiîtea şi atîtea sfere ale vieţii crea"* .; o tos în contact şi se armonizează cu -* norme mai mult sau mai puţin obli-•.- <«iil "pare a asigura, sub un asemenea ■ »libertate absolut nelimitată. Un eseist ! :m de respectarea unor parametri din .. jit ci exclusiv de cei care se manifestă ns, «evitabil în actul propriei expresii, -%ă reprezintă chiar formula indefinisa-i t personalităţii lui. Cum nu există, decît :(sap|ie, oameni care să nu-şi revendice o ■feitate de anume interes mai general, se la sine ce varietate extraordinară ■'iţit calitativ îngăduie, şi înlesneşte chiar, •î Ora absenţa personalităţii se ascunde «H ţ drept mai totdeauna cu dificultate, T?* unor modalităţi stabile, consacrate, «w acelea ale studiului sau cercetării lite-■"•jwru a nu mai pomeni domeniul generos .»fltaiilor erudite şi documentare, eseul •î» firea lui imaginea cea mai exactă şi * ««a unui univers spiritual. Studiul este ,rV'lCate 0 fot°erafie retuşată, eseul «fada care nu poate minţi. Insă pentru «•Mume îşi apreciază chipul din oglindă If» imagine destul de convenabilă — şi -he? P',uei Pr°ba convingător contrariul i ■sAl ieXtlnd? §i proliferează, spre a masca Htişi e 1 ceva : absenţa pregătirii sis-^ 1 dlsaplinei de gîndire, a culturii şi, nu în ultimă instanţă, chiar a puterii creatoare. Labilitatea genului, manifestarea lui cameleo-nică şi de o extraordinară prolificitate, condiţii care fac aproape imposibilă o definiţie admisa prin consens, sînt în acelaşi timp tocmai motivele care argumentează interesul şi necesitatea unui studiu consacrat eseului. Iată de ce o tentativă ca aceea pe care ne-o propune Traian Li-viu Birăescu în ultima sa carte Căile eseului (Editura Facla, 1976) nu poate fi decît elogiată. Tot astfel se cuvine remarcată cu deplină satisfacţie poziţia de pondere pe_ care o adoptă autorul în cea mai mare parte a consideraţiilor sale. Deşi nu face un secret din preţuirea sa superlativă pentru eseistică, el înţelege foarte bine riscurile <:e decurg din cultivarea ei, a eseisticii, ca instrument al vanităţii şi comodităţii spiritului, al veleitarismului pretenţios şi insolent ! Apărînd demnitatea eseului, împotriva facilităţilor care îl degradează, autorul îi analizează mai întîi ca „scriere hermeneutică", datorită caracterului său de „interpretare a culturii epocii noastre", nu în sensul de „interpretare a textelor (deşi această interpretare e posibilă), ci a fenomenelor, a tuturor întîmplărilor", făcută nu „pe un ton sec, pedant, didactic ci, de cele mai multe ori, cu vervă publicistică". Structură polivalentă, eseul se manifestă nemetodic, ca o sinteză a ideii cu imaginea, servindu-se cu precădere în realizarea scopurilor sale de intuiţia de tip artistic. Interferenţa de domenii, de probleme, de modalităţi, de atitudini e demonstrată, ilustrată şi analizată copios de autor, care conchide totuşi că o înţelegere mai adecvată a statutului eseului o pot mai bine oferi, mai nuanţat, istoria şi avatarurile genului. Selecţia de nume reprezentative cuprinde astfel pe Monlaigne şi pe Camus, înfăţişaţi prin ample comentarii, menite să argumenteze corespunzător virtuţile eseului, iar dintre români pe Ralea, pe Camil Petrescu, pe Tudor Vianu, prezentaţi ca originali cultivatori ai „eseului de călătorie", pe Arghezi, Zarifopo], D. I. Suchianu, G. Călinescu ca moralişti, pe D. D. Roşea şi Blaga la eseul filosofic etc. Cîţiva ca Ralea, Zarifopol, Vianu, Călinescu apar la mai multe secţiuni, lipsind însă de pretutindeni un eseist aşa de reprezentativ ca Mircea Eliade sau altul, nici el mai puţin caracteristic, precum Eugen lonescu. In ce priveşte pe scriitorii mai noi, de după ultimul război, Traian Liviu Birăescu enumera şi uneori analizează mai pe larg pe Dan Llăulică, Edgar Papu, Nicolae Balotă, Alexandru George, S. Damian, N. Tertulian, Paul Georgescu, Lucian Raicu, Cornel Regman, Ion lanoşi, Valeriu Cristea, Radu Enescu, Al. Paleologu, Dumitru Popescu, Marin Preda, D. Ghişe, Al. Ivasiuc, Mircea Maliţa, Const. Noica şi, printr-o extensie destul de discutabilă, pe Geo Bogza şi Eugen Barbu ca reprezentanţi ai aşa zisului „eseu poematic". Omisiunile sînt în firea oricărei selecţii, mai ales cînd este vorba de contemporani, aşa încît n-ar avea rost să ne oprim asupra lor. 50 Mult mai interesante ni se par ideile lui Tra-ian Liviu Birăescu cu privire la statutul^ eseisticii, la elementele care o diferenţiază în ansamblul celorlalte forme de activitate intelectuală şi mai cu seamă cu privire la graniţele dintre ea şi critică sau cercetarea literară. Amintind opoziţia antinomică dintre acestea, aşa cum o propune Ludwig Rohner în^ Der deutsche Essay, autorul român consideră că practic cele două forme sînt adeseori interferenţe, ceea ce însă nu înlătură, după părerea noastră, problema diferenţei dintre ele ca atare. De altfel însuşi Traian Liviu Birăescu o presupune permanent în analizele şi în consideraţiile sale, lăsînd adesea să se înţeleagă că între un eseu submediocru şi studiul aplicat cu seriozitate la obiect e preferabil cel din urmă fără ezitare. Ar fi poate de menţionat aici însă un fapt, pe care o discuţie mai veche cu privire la eseu, neluată din păcate în considerare de Tr. Liviu Birărescu (vezi Luceafărul din 1973), 1-a evidenţiat încă de mult cu claritate. E vorba despre diferenţa dintre noţiunea nobilă şi generoasă de eseu şi noţiunea rezultată dintr-o supralicitare a eseului, fără vocaţie, fără talent şi fără stil, pe care termenul de eseism ne-o poate sugera. Şi ar mai fi la fel de necesar de precizat că o condiţie sine qua non a eseisticii ^e calitate o reprezintă totdeauna studiul, că altfel zis adevăratul eseist nu poate fi decît un studios, un om care să fi atins o anumită stare de saţietate culturală, un om ajuns numai astfel Ia o disponibilitate a mişcării spiritului, a unui spirit care pare, dar numai pare, să-şi fi uitat constrîngerile şi asceza studiului, eliberîndu-se prin dominaţie de ele. Că eseismul este din nefericire nu o dată un mod de eludare a culturii exigente, o formă de dispensă a formaţiei spirituale, lui Traian Liviu Birărescu îi apare limpede cînd scrie : „Astăzi, pentru unii, a scrie eseu e dovada unui spirit subţire şi, de aceea, sîntem inundaţi de mareele unei producţii eseistice şi, mai cu seamă, pseudo-eseistice. Articolul critic care pune problemele pieziş sau le escamotează prin mijlocirea unui stil alambicat sau fantezist se cheamă, vezi bine, eseu ; eseu îşi numeşte întreprinderea foiletonistul veleitar ; novicele întru ale filosofiei, cel ce nu poate, sau nu vrea, să articuleze un gînd pînă la capăt, se ascunde sub pulpana eseului ; eseu i se zice, în sfîrşit, lucrării publicistice de îndată ce încearcă să încorporeze nucleul unei observaţii ce trece dincolo de graniţa evenimentului diurn. Repudiat pînă mai ieri, genul e îmbrăţişat astăzi cu fervoare" (p. 144). Tocmai spre a combate o asemenea inflaţie ce degradează altitudinea eseului, tocmai pentru a salvgarda virtuţile şi demnitatea unui gen care s-a dezvoltat din atitudinea de modestie intelectuală a celui ce ştia că ştie prea puţin şi încerca să-şi depăşească limitele, tocmai pentru a risipi pripita şi ridicola infatuare a eseistului închipuit şi pe deasupra agresiv, sînt necesare cărţi precum aceasta a autorului timişorean. Căci verse mai presus de orice observa,!; " speciale pe care le-ar etanşa, ca orice carte, ea are m <*A« linia şi ilustra convingător înca I*» tăţile şi exigenţele unei formule ° "* *' care se ajunge prin cultură şi „ **« ajunge la cultură, cum se întlniD|* data, cu consecinţe regretabile JL> *' pentru cel dmtn şi pentru cea ^ , *C[J PACOSTE, ?I NESFÎRf ... PECL _ Ce înseamnă FranydzZ' literatura, cit şi cum a scris şi ^ despre opera sa de o viaţă, nu nrf » " * arătam. Ştim toţi, deşi poate nu a» *'i seama exact de amploarea creaţiei »l ' * oare ne-am da seama, cînd cei tmi'L- *i tre noi aceştia care ne simţim astftj fel" * aniversam la vîrsta de 90 de ar>r nu ne născusem cînd neastîmpâruf » gîndurilor sale de mult se revărsau tipărite spre afirmarea celor mai «fe '■: tre năzuinţele şi atributele umane. Pw^î-şi mai vîrstnici şi mai tineri, Frany ani, măcar un profil sugestiv al «Mfut Meşter: „Urmaşul marilor moşteniri', ,,ft sr, nele secolelor" (acesta e şi titlul urmi H.a, „Cornul abundenţei literaturii ««fa*, „Neliniştitul tălmaci", „Traducătorul, jstsi % infernul", „Simbolul continuităţii". Di. M* al continuităţii. Căci poetul debutant b »'■* de nouăsprezece ani a parcurs un dana ,at-foarte lung, în care a întîi nit rînd ft eV închisoarea imperiului habsburgic, «d A*-mondial, o revoluţie înfrîntă, o marş li» tură germană, pe filosofii şi poeţii f> direa lirică a Orientului, bucuria de a ţ;u presă pentru drepturile sfinte ale 0i»fa i ţ* letariatului, pe Ady Endre, ŢhoraM^KV» breanu, truda tălmăcirii în maghiara »SR3 a luceafărului etern al literelor ronsWjţt.» ne seu, sau — în maghiară — a unor \ Goethe, Rilke, Hofmannstahi, Ba»0M»-y kin, apoi pe Goga, şi pe nouă conflagraţie mondiala, Eliberarea, * luţia şi, o dată cu ea, împlinirea. Visător şi mistuit de căutări în plin de devoţiune faţă ele ana «*y egală măsură poet şi publicist, JiW* «*» 51 "( d al liricii de pe toate me-&KZy6 are me^tul ,dc ce un neobişnuit ambasador % W * °": dasice şi contemporane. De ,p (Wjn7 a acestui mare suflet tinăr "" ' -»u j SD're cunoaşterea şi recunoaş- \ cele m<" «s«tf lt!vk la baladele vechi pma la .i **»f' ^erei generaţii de azi. Dura-■•ff I maghiare dm linca elina, :itml traducerile de excepţie ale • • hT temelie ca „Luceafărul sau •$* ° recunoaşterea unanimă. •'1* o prezenţă exemplară prin fe«rDsi durează. Lungul şir al cărţilor '^numele poarta herbul nevăzut al iei unui creator de permanenţe. , ** vîrstă pe care o împlineşte, cu> ¥fu«m, cu dragoste şi nesfîrşit r«- ani! La mul'-1 anl' blmul ^ !_^ru Meşter şi prieten! CONSTANTIN OLARII) •> -flONEA CONFIDENŢEI. — Ştiam * *-»-»îe pagini de proză ale Ninei Cassian si i găsesc din nou în ele acea lucidi- • acei cinism curat şi fără artificiu, ■ "atKBsTenţionalism decis să răstoarne nu Creaţii dar şi iluzia. Aşa încît Conji-'tţttist (Cartea Românească, 1976) nu aşriză, dar surprind în continuare prin :i«a „demonstraţiei" literare despre vul-■"■% invulnerabil în psihologia omului. ..a ij compune dintr-o serie de schiţe sau ■Hti avînd, de preferinţă, un subiect - a funcţie de fabulă. 0„poveste cu tîlc", jji am ne-am aştepta, cu o morală-::m o morală pildă, pentru că ea însăşi, * constituie din comentariile fiecărei .. epice sau fiecărui dialog. De aici, din ; sstkeat al comentariului imediat, vine -n k eseu, de „mişcare" liberă printre T si lucruri şi, mai ales, de mobilitate a lata, de pildă, aparent una dintre • si nevinovate nuvele, Veşnica pomenire, - • tteveraţie la căpătîiul unui mort a TJf reprezentase o energie risipită, fusese <« * băiat „bon â tout faire" jovial şi %a uşoare ambiţii literare dar fără vani- »its care cerea în dreapta şi-n stînga Wfk ajutor, şi dacă n-o găsea mergea ■ SfŞK fără supărare, nu era nici măcar aii atinge vreun ţel sau, dimpo- ^KWa era doar o aparenţă şi el era -SŞtns de oameni, bruftuluit pentru su-certat pentru faptul că zbura fără .^«roiocoloşiîn fond va fi fost probabi' ■\Vmt, tr«. descurajat, suferind nedrept '•.Tj"* I* căsătorise cu un fel de celebri-^5"? mcerca tca timPul dccîr. să-l mim-"-■ Lif- ?°„ate..c*„ moartea lui „grotescă, căzuse un candelabru în Sonata" (îi 'că cap, sau se otrăvise, sau fusese asasinat — nu se ştie bine !) era de fapt un fel de sfîrşit firesc. Toate aceste conversaţii, din care se extrage un fel de imagine difuză a celui ce nu mai era, îl surprind în moduri diferite şi disparate, sînt testimonii binevoitoare sau răuvoitoare despre o existenţă, replici ridicole, meschine şi absurde, ca-n viaţă. Iată fabula. Morala ? Foarte simplă sau foarte complicată, cum vrem : e foarte greu de stabilit adevărul despre cineva, nimeni nu poate avea imaginea exactă a înfăţişării interioare a omului, nici pe sine omul nu se cunoaşte prea bine, mai puţin pe un altul. Iar ironia şi amărăciunea autoarei se consumă în dispreţul pentru cîrcoteala măruntă căreia, vai ! oricine-i poate cădea victimă. Nina Cassian construieşte şi dărîmă singură diverse ipostaze sufleteşti, nu cu baghetă de iluzionist ci cu iscusinţa celui care ştie bine rostul verbului şi ce gamă inimaginabilă de accente poate căpăta. Dar majoritatea acestor eseuri „cu tîlc", cum le spuneam, au un caracter reflexiv, adică se centrează pe un „eu povestitor", personaj greu definibil (ca să nu cădem într-o culpă pe care o dispreţuieşte autoarea), dar cu aparentă intenţie confesivă, „eu" care devine naratorul unor situaţii nici „tragice", nici „limită", nici „groteşti", ci pur şi simplu grave. Iată, de pildă, un eseu magistral, intitulat „Fericirea" (apăruse în volumul din 1971 sub titlul Animalul). Aici autoarea construieşte o proiecţie imaginară a unui „alter-ego" care poate fi inima sau sufletul, sau acea zonă a raţionalului nostru care primeşte bucuriile şi suferinţele (mai ales suferinţele) vieţii, sau acea entitate paradoxală care ne face să reacţionăm altfel decît credeam, sau altfel decît am voi, faţă de oamenii sau faptele cu care intrăm în contact sau stabilim o relaţie oricît de trecătoare. Aceasta proiecţie a „eului" care — spune autoarea, „cred că se născuse şi se dezvoltase împreună cu mine, înăuntrul meu, dar că asemeni unei molecule propulsate a devenit la un moment dat aproape independentă de mine, izbutind chiar uneori să sară din limitele trupului meu şi sâ mă atace din afară" este construită parabolic, e ca un fel de celulă din care se va dezvolta un animal care va ajunge la proporţii sufocante pînS cînd într-o zi va muri, în ziua în care suficienta tărie a eului îl va distruge ; are o funcţie totuşi paradoxală acest „animal", pentru că sem-nificînd tot timpul înmagazinarea unor suferinţe, eliberarea de el înseamnă o privare de fericire, poate pentru ca fericire se numea acea pînă cînd într-o zi va muri, în ziua cînd sufleteşti. Sau el reprezenta doar ameninţarea trecerii pe lîngă fericire, sau... Eseurile aşează individul (şi poate chiar specia umană) în diverse relaţii ale raportului dintre „eul lăuntric" şi universul din afară, ca proiecţie a aceluiaşi „eu" care se obligă să alunece dinspre subiectiv înspre obiectiv, cu un fel de forţă căreia i-am spune gravitaţională, pentru faptul că nu se poate face abstracţie de ea, că guvernează destinele gîndirii şi pentru 52 că, în orice punct al universului te-ai afla, poţi fi confundat din nou cu tine şi întors din convingerile de moment în altceva sau chiar în inversul lor, în funcţie de schimbarea sistemului de referinţă. în fond, sînt aici fermecătoare pagini despre visare şi imaginaţie, despre spaţiu şi timp ca elemente interioare omului, despre înstrăinare, dor sau aşteptare, despre comunicarea sau comuniunea sufletească cu ceilalţi sau cu un celălalt, despre indiferenţă şi uitare de sine, despre instinct de conservare şi risipire şi despre multe alte» stări care nu sînt altceva decît componente ale sufletului omenesc. Nu, nici vorbă, aceste eseuri nu sînt lecţii sau pilde de morală ori de psihologie, ele sînt modalitatea autoarei de a se lupta cu sine şi cu teoremele propriei gîndiri pentru a demonstra că orice imagine despre un lucru, şi mai cu seamă despre un sentiment, poate fi adevărată şi falsă deopotrivă, în funcţie de premiza unghiului de vedere. Jocul înşelător şi amar totodată al iluziilor, visărilor şi cunoştinţelor despre noi înşine formează trama acestor eseuri şi alura lor confe-sivă. Aleg, iarăşi, eseul care se numeşte Aniversare. (Nu, nu are desigur nici o legătură cu piesa lui Pinter, de altfel nici o aniversare nu seamănă cu alta!) Aici „eul confesiv" traversează fazele unei inadaptări în timpul unei călătorii în străinătate. La întoarcere eroina urma să-şi aniverseze ziua de naştere împreună cu o fiinnţă dorită şi aşteptată. Numai că personajul care ar fi trebuit să participe la festinul imaginat (bine pregătit şi regizat) produce totuşi senzaţia groaznică de înstrăinare, nu are nimic de spus, nu se bucură, nu se întristează şi pentru toată lumea devine un străin, virtuala comunicare nu se stabileşte, iluzia se frînge şi triumfă singurătatea. De ce ? Pentru că probabil arătătoarele pe cadranele celor doi se rotiseră altfel, invers, pentru că nimeni nu-i egal sau identificabil cu nimeni şi mai puţin cu imaginea pe care o creează celorlalţi sau, fiindcă orice înstrăinare aduce după sine o alta, pentru că nu sîntem stăpîni nici pe timp, nici pe oameni, nici pe stările noastre, pentru că ne agăţăm de construcţii imaginare pe care le întreţinem prost şi într-o zi ni le fărîmă propria noastră luciditate, pentru că scara valorilor şi definirilor nu este una pentru toţi. Sau poate că nimic din toate astea nu e adevărat, numai că fiecare secundă a existenţei este o surpriză şi o nouă, mereu nouă necesară înţelegere. Pentru Nina Cassian, sufletul omului e o „opera aperta" resemnificabilă la infinit, faţă de care vorbirea e precară, lucrurile se pot res-pune altfel, par altceva decît credeam şi sînt altceva decît ştiam. O asemenea proză e nu numai interesantă, dar incitantă, dialogul cititorului cu textul fiind şi el deschis la nesfîrşit, ca o continuă tentativă de sesizare a firescului. • BRUNEA FOX - t L - Cocleau înfăţişat dej;l era nea Fox pentru repo^ah,! ^«««a « > -J^,K» un roarc a ' titudme. Ce a!tcev° f^i a^l< r ............« a autenti,"1? *" fapt, autenticitatea es^S^Î * ' , * vom şti să ni-1 amin- Pentru că Brunea este o °ame] a . CUrn jtj înseamnă mai" alei* acef '"f? ^ * spună cum trebuie f*,x . numai marii generoşi, şfiub?--^* mai măr'untă^moieJuJ Ş S" ' /O/WM CREŢULESCU simţ al vorbei rar întîln'it. nS ****** ' ment de------ • • C1 "* * ------- pentru Un om Z condensare surprinzătoare a reateT ' ment dat, care este senzaţional K; insa, senzaţionalul era chi ' din oorteri vor şti sa caute ii * % era un sentimentalsr^*1"^ SrY a (ost „adevărul" De -ai,""' ffla«fcV ™ acelor pagini scrise' cu S de ^ aceşti gen literar, ----c i t ^ *1Tnrespondenţe> alţu in fine vor r *^ -ceamnă dăruire şi bunătate, If "1' condei şi de pagina alba '■ ,S?'- « a cunoaşte oamenii. , Prisos, mei o"î5loZ|'fe* nu alegorie, pentru el tot ce' W* semna stil, nu exista. Era a cit <' • l MONOGRAFIE CONSACRA 1A al ostentaţiei pentru un zf8 * ., GiN/.4Dt7. - Evaluarea es- toi Ion Budai-Deleanu este o -----».v»««« era chiar viata m care trebuiau trase învă 5 li4«'' vorba de un .lumina * 1 . . ""«^1 „ un .iluminist didactic ralist sirgtuncios, ci m ' ' 31 de grăia & " de tîlcur,Tîlct,ilesp«ebr ^2* 1 nea aveau sensul acelor eL£ ~ * * vechile balade franceze ° ** J* Vorba lui, mai cu seamă, era aM' 'j sensul cel mai exact al cuvînwll *-celui mai potrivit cuvînt era ffc,-' * leala ----- - ■ • - pe care numai în preţului cuvîntului ţerea ţt*^' ■- Itlv recentă a istoriei noastre h-Se concretizîndu-se m aceasta di-«C studii şi articole şi intr-o sin'H i mai mari dimensiuni, aparţi-F Petre seu • /o'z Budai-Deleanu ■ ^jf(Dacia, 1967). După un deceniu ' .ie cu aceeaşi finalitate, caci eseul Wda (Ion Budai-Deleanu, Albatros, ?'«iică argumentul demersului critic listare a bibliografiei despre auto-tj,;- ,Din analiza creaţiei lui Ion , vţi» lipseşte aproape cu desav.rşire ' "estetică a poeziei sale. Este ceva ce i cu seamă, in capitolul Este- habar n-aveai cînd se desfăşura ^| r-«. mai............, - w. şirul de vorbe al limbajului, Cttfe 2 al prezentei lucrări. (p-.H) chemat ca prin miracol, ca jrin fa*. |TŢ/*i de fapt şi cel mat amplu şi cel ungherele limbu, ca să corespsmg M .s capitol, şi lucrarea nu ar fi tost cărei imagini de pe retina reporterul» h^m. r*i sb raportul noutăţii interpretative si ne care rrebuin numsirî^îr m fi^ f U aresta. Celelalte şi ^pe care trebuia numaidecît să ţt* ist nebănuit lector sau auditor. Era cevu?*% nesc în firea lui şi în felul de t-ş ts, ..y vîntul. Cuvîntul era cu siguranţă 6a K | pasiune, de aceea avea darul si pM ; i surprindă la tot pasul. Iubea povestea şi era sever cu feid ? ei. Această severitate care născuse la t! M pagini remarcabile de reportaj sau rt t -,Jt o păstra şi pentru ceilalţi. Cînd îi «ta» ales cînd îi iubea. Era o formă a p#W» lui fundamentale. Am avut bucuria să-1 cunosc i»dtt:;* I-am smuls pe vremuri un interviu ptWK » viziune despre erudiţie şi falsă eroii)* A ăl un prilej de mare desfătare. Brunei * ^* cu cumpătare şi cu ironie despre hfti-r. preocupau şi care răspundeau seaintkx ti S* teşti. A fost o pledoarie pentru «Rota, |* tru adevăr şi pentru iubire. „Et K*. ■» * est litterature". Altădată i-am cerut SW»* privinţa unui portret spiritual, Ca«&t*;** de tot", mi-a răspuns. Ştiam. Cefe *J iuri în care mi-a vorbit despre Cofla: »■ arătat cîtă sfială putea să fie în ««si scrisului şi cuvîntului pînă cînd vnssa i W •fireştrîns numai la acesta. Celelalte -. - î> cărţii (Viaţa şi opera, Istoric şi -r iii social-politice în poezia lui Ion ^:*m, Poemul Trei viteji), rezumă m r "iiinii cunoscute din mai vechi lucrări irs'ttte, enunţă problemele controversate, 's*WIKia din poziţii pe care o _comple-fc •? Mgmnente şi deducţii, uneori intere-^ fon Vaida arată convingător că s-a ţiti multă uşurinţă peste ecoul pe »^pî Răscoala lui Horea în conştiinţa '•'*» celui mai controversat capitol din KiSt Cktid X, este făcută în consecinţă wi k Răscoala lui Horea şi Revoluţia **i ia 1789, „evenimente de maximă im-Strică şi social-politică care au de-2ţ«ptica lui Ion Budai-Deleanu ; Ion ^eaa» — ne spune M. Vaida — nu *!l autorul primei piese româneşti, "* G"mii Moldavii..., cum susţine i^ttpopescu, ci cel mult unul elaboratori cu fragmentele despre *• fanta artistică între această piesă şi sau Trei viteji, fiind enormă. FJar sl!?? Protopopescu, autorul crede că pro-SSMîrza din Epistolia închinătoare este 53 cărturarul bucovinean Vasile Balş, cu vederi progresiste, liberale. Ca şi profesorul Iojif Per-vain crede că absenţa din Lernberg în răstimpul dintre 10 noiembrie 1791 — 14 martie 1792 se explică prin participarea lui Ion Budai-Deleanu la redactarea Supplex-v\\Â. Interpretarea poeziei Sibylla de anno 1791, deşi se vrea diferita de cea a profesorului Iosif Pervain (v. Tribuna, nr. 31/1970), aduce puţine şi neînsemnate^completări, unele simple speculaţii lingvistice în jurul cuvintelor acestei criptice poezii. Lectura cunoscutului exeget al Şcolii ardelene poi-nea dintr-o cunoaştere temeinică a epocii şi fixa tiparele, singurele plauzibile, ale interpretării. Situaţia e similară cu analiza pe care G. Călinescu a făcut-o poeziei barbiene, Joc secund, pentru că şi în acest caz, ce s-a mai adăugat în analizele ulterioare n-a putut aduce o viziune fundamental nouă asupra acestei creaţii. „ „ Capitolul Estetica Ţiganiadei cuprinde insa o-analiză a valorilor artistice din epopeea lui Ion Budai-Deleanu, rod al unei lecturi avizate şi temeinic informate, nu lipsite de impresionismul critic ce-i este propriu lui Mircea Vaida şi care-1 conduce la analogii literare sugestive şi surprinzătoare. Analiza literară este modalitatea exegetică fundamentală în acest capitol. Epistolia închinătoare îi sugerează asemănări cu una din Scrisorile persane aie lui Montesquieu, temperamentul polemic al lui Ion Budai-Deleanu este asociat cu al lui Petru Maior, episodul pătrunderii satanei în mănăstire în chip de fecioară este desprins parcă din povestirile-.Decameronului boccaccian, năvala lui Vlad lepeş anticipează tabloul luptei din Scrisoarea III, înaintea lui Ion Creangă, Ion Budai-Deleanu este primul scriitor care are gemul vorbirii paremiologice ţărăneşti, comedia onomastica din opera lui Caragiale este prevestită m paginile Ţiganiadei. etc. Unele apropieri sînt sugestive, altele s-au mai făcut, altele nu aduc un spor de noutate şi nici nu sînt întemeiate întotdeauna : de ce, de pildă, Nichita Stănescu, cel dm Necuvintele, şi-ar avea obîrşia în lexicul Jiga-niadei, bogat în derivate cu prefixul -ne şi nu jn folclor, de unde l-au putut lua amindoi. Cîteva observaţii privind estetica Ţiganiadei mi se par vrednice de reţinut : discursul ca modalitate compoziţională a Ţiganiadei cu implicaţii portretistice şi ironice, interpretarea notelor de la subsol ca un „simpozion" sau „cenaclu de cititori", prezidaţi de atotînvăţatul Mitru Pe-rea, aceste note alcătuind o veritabilă carte de teorie a poeziei, primul tratat de estetica in cultura românească. Mircea Vaida, poetul _ de data aceasta, remarcă două momente de lirism pur în cuprinsul Ţiganiadei (epitalamul ji cîntecul bahic), demonstrînd paradoxal ca, deşi poet epic, Ion Budai-Deleanu avea şi resursele lirice ale unui parnasian avânt la lettre; metafora culinară şi belşugul orgiastic al ospeţelor Ţiganiadei — ca modalităţi de realizare a comicului — sînt analizate cu pătrundere şi fineţe. Aici analogia cu Caragiale ar fi fost dm 54 nou eficientă (cf. Al. Călinescu, Caragiale sau vîrsta modernă a literaturii, Albatros, 1976). Scris cu pasiune şi eleganţă, convingător în multe din observaţiile sale critice, eseul monografic semnat de Mircea Vaida are meritul de a ne atrage atenţia că în opera lui Ion Budai-Deleanu mai sînt teritorii neexplorate sub raport estetic. ION BUZAŞI m POEZIA — ACT DE EROISM. — Sub un titlu voit prozaic (Eu scriu, tu scrii, el, ea scrie, Editura „Cartea românească", 1976) Ana Blandiana îşi reuneşte într-un mic volum o parte din gîndurile şi meditaţiile sale, risipite anterior prin reviste, despre poezie şi poeţi. Fenomen esenţialmente uman, poezia constituie un act de eroism, de dăruire totală — spune Ana Blandiana. In accepţia ei simbolică, poezia se naşte din durerea — pe care poetul o simte ca nimeni altul, şi încearcă s-o transmită semenilor — a limitelor condiţiei umane, din stare lirică de elevată spiritualitate. De aceea drama eternă a omului de a se autodepăşi. C* şi în concepţia lui Brâncuşi, arta înseamnă pentru Ana Blandiana zbor perpetuu, zbor în contra gravitaţiei. Este implicată aici şi ideea romantică a poeziei ca vis şi evaziune din contingent, dar zborul liric defineşte în viziunea autoarei Călcîiului vulnerabil mult mai mult, o tensiune continuă spre nemargini : „Poezia nu este povestea vieţii pe care o trăieşti, ci aura, aburul care-ţi rămîne după ce ai reuşit să uiţi ce-ai trăit" — scrie aforistic Ana Blandiana Ea vede în poezie un act prea grav, cu infinite rezonanţe în planul moralei şi de aceea abhoră perfecţiunea formală (rima, sonetul, „somptuosul muzeu de cuvinte"), suspectînd-o de estetism vid din punct de vedere existenţial. Ideea unei poezii ca joc spiritual, frumuseţe a liniilor şi formelor, armonie a elementelor, muzică a sferelor etc. este alungată. Meditînd, de pildă, asupra unei sculpturi de Michelangelo (Pietâ), „rămasă, se spune, neterminată", Ana Blandiana se întreabă tulburată : „Nu cumva mîna artistului a fost oprită să continue nu numai de moarte, ci şi de bănuiala că nu totul trebuie spus, că trebuie lăsate zone sugestiei, umbrei, îndoielii, gîndului rostit pe jumătate, pentru a fi întregit de ceilalţi în milioane de feluri, într-o taină mereu curgătoare, nelimitată, ca un izvor ?" Ea concepe deci poezia ca un dialog perpetuu. Şi de aceea respinge actul narcisist, retras în iluzoriu turn de fildeş : „Domeniul artei este un domeniu public, cu sau — mai ales — fără voia artistului. Nu există artă individuală. Procesul de creaţie a operei este, oricît de straniu ar părea, simetric şi colectiv ; autorii unei poezii sunt, aproape în egală măsură, cel care o gîndeşte şi cel care o înţelege, cel care o scrie şi cel care o citeşte". Condiţia capodoperei tocmai acest sentiment, acest ideal 55 al anonimatului. .,Hx,stă atîţla fi*^» « interpreteze, mf gtJ^ sa i stare să-i înţeleagă — an,„- , .___ O capodoperă este o operf^ la infinit, care nu-şi epuizează •,„r nici o clipă şi ne.nfnnt j ,e în timP di" gcnera*ie >«" flS''ndu" .„fletul nostru eminescian . -*-T«'e!nff,i nou, e greu » fii/ter^ ţile posibile". Aserţiunea ar dc;em I la nivelul unei discuţi, obiSMltf**> ţinteşte foarte sus. proiecţiilor în absolut. ?e *> stare lirică, de elevată' s^S,» f g.ndurile Ş1 meditaţiile Anei BiarA, in cuvinte şi propoziţii voit suST*' cate, au, nu o dată forţa percu2| f mului, strălucirea diamantului, s ' a existenţei poeziei este faptul „Cuvintele sunt, poate, singurele îngrădirea le sporeşte frumuseţea -' " ea 51 ţftv . !*■ literatura, tema nu poate salva mcrod*"'. " ea poate^ cel mult, fi salvata' X/ trebuie sa strălucească, trebuie s * „Fără Eminescu, am fi fost un a|t ^ i „ mu-un final de gînd, Ana iresupune un eroism socratic i» PaC-„e î«uşi. Şi acest mic volum f° dimensiuni esenţiale ale acestui ANUS BAILEŞTEANU IRS-^f un suflet diferit, vorbind""o ll^^Pţ' asemănătoare . *- Autoarei nu-i lipseşte nici tmliţk muşcătoare şi nici humorul. „De U. m C-de literatură la o conştiinţă creatoare ea — este un drum infinit mai lisaş la jm analfabet la un autor de littrjnai' altă parte, autoironizîndu-se pentru , care şi-1 asumă adesea de a da „sft.rţjf rarej' (se înţelege, debutanţilor), spune e «?• dotă : „Ţin minte o anecdotă dinn-ua nah de pe la 1900, cu o gospodina Qre. pectînd toate indicaţiile cărţii de tec», reuşea totuşi să gătească, pentru că fa ore a scria că trebuie aprins focul". De citit şi recitit continuu, pentru ţa-» ; zătoarele lor adevăruri, aceste meditaţiJS pletesc şi se împlinesc fericit cu uHeiîj k pre „munca literară", cantitate, rtraa, «>sb late, nemurire şi, mai ales, cu micile csta» k cea de-a treia secţiune a volumului, «sac» unor poeţi şi scriitori precum Eminescu, S*k veanu, Arghezi, Blaga, Novalis, Catul, BcţB-Călinescu, Rimbaud, Ibrăileanu, BaudsU* * Acestea confirmă strălucit opiniile din meditaţii şi cugetări, şi se impun p» V neţea intuiţiilor şi a observaţiilor ,cnM Amintim doar cîteva, (din lipsa de sjjaW*j" merită să fie relevate. în timp ce fineşte prin excelenţă poetul, Caşbw a* nează prototipul rapsodului; „El este g« sensul antic al termenului, el nu « «ş ^ sine, ci lumea în care trăieşte, cu w»|l ţ * nuţiile ei, cu evenimentele, personaj* », tîmplărîle ei adesea conjuncturile . In «wm» Catul, poezia, oricît de incomoda, "g, cinstea şi demnitatea de a sta la ma» «FJ tulul : „Insultat, ironizat, satirizat i-Cezar îl invita totuşi Ia roasa -astfel Ana Blandiana. Veneraţia j»W» eminescian ia forme «™™'~£_ Mace-Beniuc, Stelarii), considerînd că-i „îz-- tiitiplă clipe şi zori", că moartea \,«it' în ţeastă şi că „undeva în urn--îtetărît" că timpul nu_va cuteza nicio-i i't pusă „gheara lacomă în gît". Simţă-iiaortalităţii i se adaugă o supraviri-„Cerul ■ dacă m-ar fi întrebat / Ce ^să «soscă pentru mine, / Fete aş^ fi zis, fără -«.'Fete pentru straşnicul Bărbat. / / Ele As albi, sfinte potire, / Clădite _ din divi-, iit ■/ Menite să mă ţină veşnic mire^ / pentru mine s-au iscat." (Cantată). Mîn-»a are un efect magic : „Mîinile mele «,/MSnile mele ştiu nespus să mîngîie ; / si h care-o dezmierd / Intră-n veşnicie.* it pe faţă ţi-l şterg). Ca unic mire, •sitei", poetul e aşteptat de şiruri de fe-■ itiic, dornice, în impenetrabilul codru ta, să experimenteze „momentul sublim" : . şinuea aceea de stîncă, / în pădurea w^ncă, / Printre copaci de scîntei, / 1»femei, nespuse femei.../ / Femei de lu-*«ci, cuceritoare, / Dornice, stelare fe-•/•^'aptă momentul sublim / Cum nici '•«soim şă gîndim. // în straie de tăceri *ş / Ele .aşteaptă astrul total ; / Tu treci r*.2Rţem.urat> ' Eşti singurul care a-n-ii'î- smguru'' singurul mire / Trezit . * iubire; / Viu tainiţele se dezgheaţă, / *«a moarte-n viaţă." (In pădurea aceea). o parte badineria halucinatorie, Petre Got ne încredinţează, ca argument realist al insistenţei sale erotice, faptul că mama îl visează cu o „mireasă" : „Casa noastră-i cîntec legănat / Mama ţese-ntruna cergă deasă / Şi în fiecare noapte mă visează / Că ajung acasă cu mireasă." (Casa noastră). Dispoziţia sa e solară, superb nepăsătoare la intemperiile psihice, deci etic pilduitoare. Aşa cum rezultă din această atît de macedonskiană piesă, în care Petre Got e convins de transmutaţia sa euforic florală, ornitologică, meteorologică etc. : „Floa-rea-n suflet dac-o sui / Vei deveni tu însuţi floare / Sau poate o privighetoare / Arzînd în grui. / / Poate cunună de răcoare / Zefir pe fruntea orişicui — / Eu cred că omiil nici nu moare / Ci umblă-aşa, în legea lui. / / Vom fi poate grădini în Soare / Ori nişte ape călătoare / Fugind în preajma nimănui... / Eu cred că omul nici nu moare." (Refren). A doua manieră cultivată de poet c cea elegiacă, muzical încenuşată, exact complementară la atitudinea descrisă mai sus. Nu numai că se îndoieşte de identitatea anotimpurilor, a mediului atmosferic, dar îşi recuză propria, realitate existenţială, iubita fiind acum eseninian asociată la starea dilematică : „Nu e nici toamnă, nu e nici iarnă, / Nu e nici pace, nu^e nici vînt, / E o tulburare foarte, foarte vană/ Şi eu nici nu cred că mai sînt. / / Muntele este cenuşă, / Crinii sînt jerbe de fum, / ^Cum am ajuns aici, iubito, / Cum am ajuns, ce făcum ?...* (Dăruire). Poetul se transportă într-o puritate ritualică (ipostaza sa taciturnă e o penitenţă faţă de grandilocvenţa anterioară) : „Voi fi foarte, foarte tăcut, / Nespus de tăcut o să fiu / în această seară albastră / De bocet tîrzîu." (O să-şi simtă trupul), metamorfozîndu-se nu doar în luminări, ci şi într-o natură esenţial interogativă, compatibilă însă cu o alcătuire somatică paradisiacă : „Cum îmi ţin mîinile pe luminare / Degetele devin luminări, / Nu-mi mai puneţi nici o întrebare, / Eu însumi sînt făcut din întrebări. // La ceasul dat din_ cer or să coboare / Aştri domoli cu glasul lin / Şi fiecare o să-şi simtă trupul / De ceară şi de crin." (Ibldem). Petre Got devine un herald al candorii angelice, cu majusculă : „Despre Candoare se va vorbi / Ca despre îngeri sau despre-o cetate / Pierdută-n tristă pustietate ; / Despre Candoare se va vorbi... (Recurs). Deşi i se refuză cognoscibilitatea „miezului luminii" (marcate, e drept, de rîs) : „De fericire înalţă ţi-e cerul, / Aşa cum ai visat, / Cum trebuia să fie. / A venit pentru tine / Flacăra albă / Şi-ţi umblă alături rîzînd / Printre goruni. / De ce miezul luminii nu-1 ştii, / Decît înainte, decît după ?" (Flacăra albă). Matrimoniul său e transpus în lună, într-o exasperată absenţă umană, compensată de combustia „pe vecie" a luminii : „Feciorul alb se va-nsura în Lună, / Sub un crîncen uragan de flori; / Nu va fi cu mireasa lui împreună, / Destinul cum poţi să-1 masori ? / / Nici maica, nici taica, / Nici fraţii, nici surorile n-or să fie / La nunta luminii, la nunta luminii, / La nunta luminii pe 56 vecie." (La nunta Iwninii). Dar obosit de atari înălţimi (astrale şi selenare), Petre Got descinde într-un sentimentalism mai rezonabil, dulce-be-niucian informat : „îţi trimit din raiul nostru vechi / Tot ce-mi ceri şi tot ce mă mai doare ; / Sînt nimicuri, lucruri fără preţ, / Dar din fiecare a ţîşnit o floare." (Misivă). Ori : „Numai primăvara nu ţi-o dau, / îţi înapoiez din lume orice zici; / Vor dispare zarişti şi sisteme, / Numai tu pe veci vei fi aici." (Ibidem). Pentru ca pe aceeaşi cale literară să-şi recupereze conştiinţa unei regalităţi, bineînţeles lirice : „Rege sînt ducîndu-mi tronu-n spate, / Nu ascult decît de liră, / S-au topit atîtea porţi deşarte / Şi urmează altele ; vă miră ?" (Tabletă). • EVOCĂRI TRANSILVANE. — Publicistica lui Cori olan Gheţie (Raţiuni ale inimii, Ed. Eminescu, 1976) continuă o cunoscută tradiţie ardeleană, ale cărei momente de vîrfsînt Octavian Goga şi Emil Isac. Atingînd subiecte ale istoriei, reînviind figuri de precursori, evo-cînd amintiri cu caracter tipic, autorul pune totul „la suflet", dînd generalităţilor o coloratură personală. Această vibraţie afectivă orientată conform unei atitudini bine precizate, statornicite în timp, conferă interes paginilor sale, al căror farmec e sporit şi de aerul uşor desuet, de etern iluminism transilvan. Instinctul autorului mai mult decît ştiinţa scriiturii îi consolidează în acest chip o notă proprie. Aspectul e de decoraţie nu numai cu subiect, dar şi în manieră de epocă. Beitişul, în al cărui liceu a învăţat scriitorul, se înfăţişează astfel în lumina unei unicităţi care dă măsura însufleţirii acestor însemnări : „Era un anumit soare şi o anumită lună la Beiuş. O anumită solemnitate în a învăţa. Şi dascălii ni se păreau aleşi. Flueraş, Buşită, Pavel, Tămaş, Musta, Teiuşan, Naghi, Popovici, Fîntînar şi atîţia alţii, îi simţeam cît de bine le stătea la catedra celor care multe decenii au binecuvîntat mintea şi inima şcolarilor coborîţi din munţi şi veniţi de pe cîmpie". Fervoarea cristalizează în imagini, consideraţia comună ca punct de plecare sfîrşeşte în poliedrice sclipiri : „Aşa, de la liceul Em. Gojdu, cu frumoasa lui vîrstă şi cu atîtea frămîntări în zodiacul lui de cultură, nu am mai întîlnit atîţia dascăli, care au dat inimă şi carte multor generaţii ce au făcut colonade ţării acesteia. Numele multora nu se mai ştie, cum nu se ştie numele pionierilor cufundaţi în apele îngheţate ale Berezinei ca să facă pod trecerii Marii Armate a lui Napoleon." Tonul este compact festiv, auriturile încarcă entuziasmul amintirilor, totul ilustrînd un intens simţămînt patriotic. In beatitudinea acestuia conştiinţa se scaldă ca într-un mediu tonifiant, recapitulîndu-şi temeiurile de satisfacţie : „Era, pe atunci, o febră de mari începuturi, cu entuziasrnele fluviale ale intrării într-un nou veac. Se scriau întîiele file ale ^Cărţii de aur a României întregite. Nu ştiu dacă erau litere destule şi poate că nu toţi zeţarii timpului aveau cuget de ^ dincolo de măruntele neconsonan e 95* \ rea ca izbucneşte ceva ca o „1 "7 *• t * imn de slav pereţii de lloare de mac arimV|C<% * acela de miraj lunatec, Treceţi | 7 ~t mâne, Car păţii, îu sunetele căruia*"1 " *1 în iad pietrele de hotar ce ne lf ? surd." Dm acest vag poematic care . " al întregului volum, autorul se în,|t» ■*• în cînd la o treaptă de poezie set ^ atunci, m anul acela 1918 ce suflu „3* de peste tot ! Nu, nu erau valuri E*- T r care mergeau în valuri spre AlbiiU" * aură de legendă învăluie imagine, "g» estompind-o şi fixind-o în acelaşi ti»:" dovadă a nesecatelor latenţe ale m;S " ţionale : „N-am ştiut data cînd a nJ?f Iancu. Şi poate nu ştia nimeni în Cind^a scns-o Silviu Dragomir nu j ,f *" creadă nimeni. Şi nici nu trebuu $3 ,. Avram Iancu pentru noi are totdeaunt "t ani. El nu putea să moară şi nici nu j < Paginile sînt mereu, după cum vedem *-tute de pasiune, urmărind şi izbutind î r * emoţie, situate la limita de sus a gazetar teme etnic-etice. Iscusinţa publicistului e 3X mai de a da coerenţă preocupărilor sale generoase pentru care militează, ci şi o aţ*r -stilistică, o execuţie pe alocuri voit Rîndurile tind către o eufonie arhaiiar*' aceasta: „Nu vorbesc despre cei cu lîtijjf-, inimă, ci despre toţi aceia cărora le-a ţj*, aceeaşi frenezie a năzuinţelor ce trebuiaa î-nite şi glorificate şi care au avut vedwh mului, dar n-au cunoscut ceasul debucr., cu mare amăreală au trebuit să-şi poara te*: pe valurile sufletului înainte de a muri" 3» păcate frîna artistică cedează pe alocări a presiunea locului comun, a justificării pedagogice, iar suprasaturaţia enmziasfiwîi ts tul apare „superb şi triumfal") duce ta oe presic trudnică, artificioasă. Generaiitsw a mai poate fi salvată de la decăderea la finalitatea şcolară, după cum un«l* puc vădesc o stîngăcie ce, involuntar, Wg&k un reflex al luptei aprige pe care literaal s-delean al generaţiilor precedente a duM Sn contenire cu forma. Locul unde Coriolan Gfc< îşi pune în deplină valoare vocaţia ess fx-tretul. Punctarea datelor exterioare este £**• monioasă, accentul căzînd pe vigoarea «pas» pe linia moralist-plastică (modelul e nea**-nic lorga, mai ales dacă adăugăm ?t WJ«K anacronismului stilistic). Imaginea obţină» igf debordantă de sentiment şi, prin f'gff, acestuia, pilduitoare. Gheorghe Pop de Ba** „încerc să-1 văd şi acum, aşa cum raW »J în evocarea de poveste a oamenilor Jt;; în egala măsura, cores->«,f,f proprie poate poeziei, xntre ■*L 'determinismul imediat 'a cu atît mai contradictorii f tm'ime, de selecţie, di . . nl';nd nu de puţine ori prin %?fP"dentă modestie, care ţin nu de ^^■""trvare formală cît de hazard şi ,Ire si abilitate. Departe de a *, Ac o inconstanţă valorică aceasta de supralicitare metodica, cu-abilităţilor combinatorii ale Jim-.^a- a încredere aproape abuziva in '^T^ntr&ncoh de performanţe şi rt ^mîne' volumul cel mai conviu- VASULE PETRE TAŢI rt INTRODUCERE ÎN SEMIOLOGIA yL\ _. DUpă volumul Filosofia indiana awfWl), cuprinzînd texte alese din două S poeme şi un mic tratat de ontologie, ««•George a publicat anul trecut la S» Aţinea, în cunoscuta şi preţioasa co-.^miotbeca orientalis, o importanta in-î„ semiologia indiana sub titlul Limba aba în cultura indiană. Nu putem sub-a adtajuns iniţiativa editurii de a oferi, orgotători autorizaţi, comorile gmdiru on-t4 menite să întregească nu numai cunoaş-assastfă, dar să ne facă să înţelegem în nfeţiile sale profunde fenomenul cultural ssşta în contextul general al tuturor cultu-■*yiaavînd una din cele mai importante ■sfntraeuropene. Iar cartea indianologului tţl Al-George dezbate, în perspectiva aces-tfitori, una. din cele mai importante pro-w ce preocupă azi deopotrivă pe filosofi îi*jwsţi, pe critici şi exegeţi: raportul din-sSm s; gîndire. •jWalităţi despre problemă există în primul 3Â, Semnificaţia perspectivei culturale in-*• Pentru că, spre deosebire de felul în care' •*!«$ şi se mai pun încă problemele în cul-«Hropeană,' perspectivele indiene sînt, daca supărat altele, altfel îndreptate, spre soluţii jpnvite şi, poate, cu totul proprii chestiu-*fcbătute. Soluţia relaţiei dintre limbă şi •** depinde de trei discipline, să spunem, "ţ"*": logica, lingvistica şi semiologia. în** ptactele de vedere oferite de perspectiva a .acestor discipline nu sînt unitare, V d5i°i subtilităţile analizei indiene şi '-^Bîfaw °f găsi cele mai adecvate * I§ ' , _ ,. . V ivînară cărţile despre India ofe-^'exotică a unei ţări plină de ">«"c ■ f°ne, cartea lui Sergiu Al-Pirită o alta, a unei Indii cu o \ S creatoare şi anticipativă. Nu este ,ts«>w, , ceţ mai demn de sub..ti meni, a|" 70ÎV MAXIM 'infiaţi în tranşee cu „.^^ ~ —- --* «irizat îi întîlmm in timpul razbo- cl ÎRĂI ŞI A IMAGINA. — Cei dinţii k »aţt în tranşee cu statut de observa- ^Seea. Era epoca de expansiune a M Crimeea. •-"^ebdomadare europene, care începuseră evenimentele importante ale conti-prir, mai multe imagini, conferind re- " krise o mai mare autenticitate. Grupul î Ctitomâni, trimişi în 1877 la locul ope-!' % şi ataşaţi Marelui Stat Major al ar- linea şi el acest rol de informare '^"publice prin imagine. Echipa coborîtă , -affll Dunării avea în componenţa sa pe 'j Csrop Popp de Szathmary, documen-, esjjeximentat, obişnuit al _ suitelor prin, «j diai tinerii Sava Henţia şi Gh. De--»%t Miiea, cărora li se ataşează, venind • Paris, Nicolae Grigorescu. Muzeul de . Istr-o expunere ce îşi propune să ilus-~. 3« de independenţă de-a lungul tim- ■ prezintă o selecţie edificatoare din ope- ■ tjsţh: români. După cum se ştie, piezi S aibiecte eroice care fac gloria muzee: s (ost create ulterior în liniştea ateliere-.sad suma observaţiilor şi emoţiilor trăite. M> în schimb exprimă situaţia de martoră, «riatea artistului de a exprima evenimentul «eţia faţă de el. Trecerea tru-îoralne în Bulgaria şi podul de a A la Corabia îi atrage pe pictori «SjJMacolul lor neobişnuit, fiecare înregis-" ,i svenimentul dintr-o altă perspectivă, Swy privindu-1 în desfăşurarea lui spec-■=» panoramică (imaginea lui va fi vehi-F de unele reviste europene ale epocii), *«> mtr-o^ prelucrare mai didactică, Grigo-^«Mnzîndu-i clipa dramatică, prin nota-•mi a mişcării siluetelor implicate într-o definitivă. Dispersaţi prin bivuacuri, ră-*»!« drumurile frontului, poposind prin ^..urmarmd atacurile, ei înregistrează '£2'"a ' uPol(>g''> Poate nu cu o totală ^documentară, dar mai totdeauna cu a. m e t,ransm'să de atmosfera şi ten-^omentului. Grafica lui Sava Henţia, ^Patetica şi mai mult contemplativă, ^ intre precizările descrierii („întîlnire") ""V* impresiei („La Corabia"). Unele mo- tive grafice le va transpune pe pînză, realizînd lucrări cu preţiozităţi cromatice surprinzătoare, cum este „Bombardamentul cu artilerie" (Muzeul din Galaţi), unde jocul viu al petelor de culoare închipuind explozii, verdele delicat al versantelor, reflexele op a line ale apelor Dunării instaurează c autentică atmosferă impresionistă. Grigorescu trăieşte evenimentele cu mai multă intensitate, desenul lui trădează pasiunea observatorului, execuţia lui e rapidă, el memorează gesturi şi atitudini, detalii de peisaj şi momente de luptă, scene de tabără şi impresii, cîteodată stricte amănunte anatomice sau vestimentare, astfel războiul se desfăşoară în desene cu toate adevărurile lui, departe de complezenţele oratorice. Crochiuri pregătitoare pentru compoziţii viitoare (multe prezente în această expoziţie omagială), ele îşi conservă şi acum capacitatea de a emoţiona, prin autonomia ce le-o conferă clipa trăită. La Dalles, aceeaşi temă, reluată de pictorii de azi. Lipsiţi de emoţiile prezenţei ca martori, ei fac apel la documente şi naraţiuni literare. Evenimentul este trăit ca o ficţiune perpetuată de memorie, este imaginat, epurat de localizările tragice şi de cele mai multe ori redus la alegorie (Elena Greculesi : „România independentă") sau la naraţiunea simbolică (C. Dipşe : „Atacul roşiorilor", Virgil David : „Şarja roşiorilor", Mihai Rusu : „Şarja roşiorilor", Nico-lai Constantin : „Avîntul dorobanţilor"). Portretul lui Kogălniceanu în viziunea cromatică a lui lacob Lazăr, sau cel al gornistului în a lui Florin Niculiu, compoziţia lui C. Piliuţă : „Trecerea armatelor române peste Dunăre", „Bateria" lui Ion Sălişteanu, „întîlnirea colonelului Cerchez cu Osman Paşa" în memorabilul moment al capitulării, imaginat de Eugen Popa, „Asaltul redutelor" de Vasile Baboia, depăşesc fiecare locurile comune, printr-o punere în pagină personală. Observăm, în numeroase cazuri, cum artiştii îşi apropie tema fără să renunţe la fidelitatea faţă de stilul care i-a consacrat şi la modalităţile de a organiza cromatic suprafaţa tabloului, de cele mai multe ori sînt ei înşişi, în altă împrejurare şi în altă situaţie patetică. CORNEL BOZBICl • O IPOTEZA CU PRIVIRE LA IZVOARELE PIESEI ÎN AŞTEPTAREA LUI GO-DOT. — S-a discutat mult despre posibila identitate a acelei fiinţe enigmatice, din a cărei aşteptare, Vladimir şi Estragon, abulicele personaje ale lui Beckett, îşi fac ocupaţie şi scop. Pornind de la analogia cu englezescul God (Dumnezeu), unii cercetători au aiuns la concluzia că Godot ar reprezenta divinitatea. Nu contrazicem această opinie care pare să dispună de anumite argumente. Bunăoară presupusa putere a lui Godot, invizibilitatea lui, faptul că-şi anunţă şi-şi amînă mereu venirea, pniur-un copil păstor. (Poate că nici alegerea mesagerului nu este întîmplătoare.) Vladimir şt Estragon sînt legaţi de Godot printr-o vagă credinţă în care intră mai puţină, speranţă decît inerţie, precum şi o confuza teamă de pedeapsă. Speranţa, cîtă este, ajunge totuşi pentru a-i învălui în plasa interdicţiilor şi a imobilităţii. Atitudinea lor ar putea reflecta amestecul de scepticism şi de nevoie de a se sprijini pe supranatural, caracteristică acelei omeniri dezamăgite, apatice şi dezorientate din viziunea Iui Beckett. De notat de asemenea că cele două personaje n-au nici o siguranţă în privinţa locului şt datei cînd le va apare Godot, promisiunea făcută de el este neclară şi quasi uitată, şi nici măcar ei înşişi nu ştiu exact ceea ce vor să-i ceară. Deci fără să respingem această interpretare, destul de plauzibilă, ne-am permite să adăugăm in paralel, ş, o altă ipoteza - pe plan diferit — cu privire la izvoarele piesei lui Beckett. In dramaturgia lui Honore de Balzac există o comedie de moravuri - absentă de mult din repertoriul teatrelor - intitulată Le Faiseur fOmulw ele afaceri). Aici întreaga intrigă se desfăşoară .m jurul aşteptării unui personaj salvator, invizibil pma la urmă şi pentru spectator Şt care se numeşte Godeau. (Ortografierea nu are mare importanţa deoarece pronunţia este rS.)^1'iar teMrul es£e făcut pentru a AfoS 1 fCtiUnea dif6ră Simţk0r- A^ceristul dificilă n a1 v-x- ,mM Sm,aî'e financiară dificila prin dispariţw - cu ani în urmă - a asociatu ut sau Godeau, plecat împreună cu fondurile comune undeva, peste mări şi ţări! Mercadet a reuşit în tot acest timp să-si tan"or,ane?od'Uli-,Pe piaţă ^^-l/cLl ne|ocianţ,lor, oamenilor de bursă, speranţa m întoarcerea iminentă a unui Godeau fo°fAe ^Mercadet Vi8°are ale comediei, cu casatona dintre f„ca lui Mercadet si în- drăgostitul ei sărac, cu ' abia acum ca fiu natunlU !"are. Nu disrnt-S™ a..i ural al lui rJs , Nu discutăm deoF, piese. Balzac, în ciuda ISpre Valoarea geniului cier, a plătit în teatru ceî n . -but unor convenţii vechi W » Beckett este incontestabil „„ d°Ua> t maţurgie. Dar nu acesta este ?i> ' > Exista o analogie care „i t Ub*«*-.* ■şt \ * ^'"■a u auaiogie care ni «."w<*f zulta numai din coincidente n m*î ţatea numelui, aşteptarea cn Jt- m: *.* incertitudinile ei, caracteb «îf *^ personaj, mvizibilitatea lui p Stţ ' dată că Godeau te*. * reci% sa dea ochi cu el înainte de Mai notam că pentru a * P^idenţa personajelor principat este de adevărat că aceeaşi tetă plan divers, un alt conţinut f Atît Balzac cît şi Beckett şi-», ^ erou intr-o situaţie limită în Clrt8j£ aşteptare, pune în lumină caracterele^ turile acţiunii. p mi- Mercadet îl concepe - normal - » ~ norocului, dupa propriu-i chip, la m9#fc« Adică un orn^ de afaceri victorios, Tmţf şei™0' C£~Ş1 rascumPară cu largheţe mit p Poate că, la rândul său, şi Godot le *ri lui V ladimir şi Estragon. Dar aceştia, c%. de iluzu, de ţeluri clare, nu pot zămisli 03. un ocrotitor amorf, incert, tot atît de s» ca şi ei, incapabil — în ciuda putem sale —> a-şi respecta angajamentele. în ambele piese, aşteptarea devine cart- -scop în sine, cu o mare deosebire ina. fi. cadet, profită de ea spre a-şi prelungi sp&tl ţnle, iar eroii lui Beckett, numai spre a-ji golul zilelor. Pe parcurs le apar, atît unuia cit şi succedaneele cu dublă faţă ale acelui zeu. _ Pe Mercadet, încearcă pe de-o partt %> ajute — cu şiretlicurile sale — acea simpta lichea, Michonnin de la Brive, pe de a'f * votamentul iubitului fiicei sale. Iu golul zilei, Vladimir şi Estragon «c ţ* întîlni decît viziunea de coşmar, cuplsf ÎS* rător Pozzo-Lucki, de un tragic grotesc": 0p[ zentare a destinului orb strivind subjafiţsii « bici o omenire neputincioasa. Această pere.», legată prin anomalie, disperare şi populează, doar ea, aşteptarea celor de* Reflecţiile lui Hermann Hesse sînt însă cele ale unui artist, nicidecum ale unui gînditor. Naraţiunile sale trăiesc (şi cunosc azi o revivis-cenţă a interesului) prin arta imaginarului, nu prin profunzimea ideilor. Vine lirice străbat epica scriitorului. Poezie asimilată, organică, modelatoare a viziunii. In marile romane parabolice ale maturităţii ■— în Narziss si Gold-mund, în Lupul stepelor, şi mai ales în Jocul cu mărgele de sticlă — poezia emană din epura destinelor confruntate, din jocul superior al unei spiritualităţi necanonice. Spiritualitatea unui mare umanist al acestui secol. Hermann Hesse nu este un predicator pe urmele tatălui şi bunicului său ; el nu propune dogme şi legi, ci forme şi figuri îmbietoare. Ca aceasta îmbiere constituie 0 dagogie nu ne îndoim. CI? a umanismului formator care î gele de sticlă citim : m. , \J<*4 prietene, după o învăţătură rnt'L* dupa desavirşirea^ ta. Dum„22** nu m concepte ,şi cărţi" i Nicăieri, poate, cuvîntul lui u._ nu se face mai lesne auzit, acea curte tăcută din Ma„lL ' fîntînă care murmură * copil, a parăsit-o UJn