Viaţa Româneasca ANUL XXX MARTIE 1977_Nr. 3 mmmm EROISMUL TUTUROR Au trecut cîteva săptămîni de la cutremurul de pămînt din 4 martie care a lovit atît de cumplit îndeosebi capitala ţării, fără să cruţe nici alte localităţi. Un mare număr de vieţi au fost curmate sub dărî-mături şi am însoţit pe ultimul drum cu lacrima durerii şi revoltei în ochi pe colegii noştri, scriitori şi oameni de cultură răpuşi la vîrsta muncii rodnice. Am, fost martorii consternaţi ai dezastrului care, înainte de a fi evaluat în cifre — pierderi de vieţi omeneşti şi pagube materiale — a fost simţit dureros de fiecare. Am asistat însă şi la reacţia umană colectivă în faţa nenorocirii, reacţie a cărei promptitu-,dine, decizie şi eficienţă i-a putut surprinde pe unii observatori. Lovitura a fost imensă prin iraţionalitatea ei, dar după primele momente de panică a urmat ceea ce era normal şi omeneşte să se întîmple: dorinţa tuturor de a interveni pentru salvarea celor care aveau nevoie de ajutor, dăruirea pentru cel aflat în suferinţă, mergînd uneori pînă la abnegaţie şi uitare de sine. Televiziunea, radioul, presa, au consemnat şi difuzat nenumărate episoade din această luptă, care a împins pe primul plan eroi necunoscuţi pînă în acel moment: trecătorul din primele clipe, soldatul sau sportivul înfruntînd o primejdie nouă şi necunoscută, neînscrisă în sistemele de pregătire, medicul nemişcat cu zilele din sala de operaţie, dulgherul venit să sprijine cu blinda şi familiara fragilitate a lemnului defecţiunea betonului armat. După cum numai eroică poate fi numită şi rezistenţa celor care au supravieţuit zile şi nopţi incredibil de lungi în bezna molozului şi a grinzilor prăbuşite, fiecare cu amara suferinţă a lui, dar fără îndoială toţi cu certitudinea că dincolo se află ceilalţi : semenii, oraşul, ţara, torturaţi de o singură grijă, aceea a găsirii şi salvării lor. Şi lucrurile, ştim, au stat într-adevăr aşa. Cerînd înainte de orice salvarea vieţilor omeneşti, şi dind indicaţii pentru ajutorarea imediată a celor aflaţi în suferinţă şi rămaşi fără adăpost, Secretarul general al Partidului exprima voinţa tuturor, hrănită de omenia şi solidaritatea colectivităţii noastre. România socialistă s-a dovedit la înălţime în faţa dezastrului, înfruntîndu-l cu demnă gravitate şi redresîndu-se din lovitura absurdului. Seara de vineri 4 martie a rămas mult îndărăt, viaţa a început să revină la normal din primele zile. Pe cei dispăruţi nu-i va putea înlocui nimeni, cu fiecare om pierind un univers şi vor trece desigur ani pînă cînd Bucureştiul îşi va lecui rănile şi se va reface, pînă cînd va apărea un oraş nou pe Dunăre, pînă cînd vor fi astupate toate golurile lăsate de cutremur. In proiectare, construcţie şi reconstrucţie, în aşezarea raţională a vieţii în marile oraşe se va ţine fără îndoială seama de toate învăţămintele şi lecţiile cutremurului. Cu înaltele virtuţi m.orale ale acestui popor, manifestate plenar în momentele de cumpănă de care natura şi 2 T O istoria nu ne-au cruţat, cu capacitatea de organizare şi mobilizare a partidului — prezent în aceste săptămîni, prin conducerea sa, şi [q paturile înviaţilor din morţi, şi la postul de comandă al ţării — există toate temeiurile în a crede că efortul general e menit a se concretiza în opere de durată, pe linia unui continuu progres. V.R. GINDUL LA CEILALŢI Ceea ce mi s-a revelat în prima clipă a fost sentimentul unei pendulări în gol. Apoi am simţit cum „ceva" care nu aparţine banalului s-a manifestat în chip apodictic şi de neformulat în cuvînt. Poate de aceea, în prima clipă, am fost atît de tăcuţi. O forfotă ritualică şi intensă a început imediat; fiecare aveam în întuneric un gînd precis, gînduls la ceilalţi. Parcă niciodată nu mi s-a revelat mai total ca în acel întuneric (care avea însă în el atîta lumină !) firescul extraordinar al poporului meu de a-şi transcende suferinţa, de a trece, într-o clipă, dincolo de lacrimă, dincolo de tragedie, acolo unde totul, la fel ca în Mioriţa, este forţă de neînvins. In faţa extraordinarului, a unei atît de înfricoşătoare experienţe „numi-noase", sufletul românesc şi-^a manifestat, încă o dată, o teribilă dîrzenie, o sacră „majestas" în durerea sa. O depăşire completă a planului psihic obişnuit se în-stăpînise în fiecare. Miliţienii, pietoni, copii, tineri, erau într-o secundă transformaţi. Şi am simţit cum omul poate, propulsat de strălucirea a ceva care nu se stinge niciodată în el, să se desprindă de acea noapte, să descopere încă odată în el esenţiala sa „demnitate", să regăsească, într-o clipă, drumul spre planul lăuntric, adînc, de dincolo de durere. Gîndul acesta echivalează cu adeea că adevărul Mioriţei noastre este o victorie .antropocosmică asupra morţii. Este lumina care-şi recreează periodic „trupul", construindu-1 din nou, mai strălucitor. 'Nici o clipă, în ora cataclismului, noi n-am crezut iqâ existenţa a fost vidată în vreun fel de semnificaţie. (Nu s-a deschis în sufletul nostru nici o fisură prin care neantul să fi putut pătrunde. Ni i-am câştigat vii pe cei îngropaţi de vii şi ni inam căutat pe aceia, vai, nemilos de mulţi !, cărora le datorăm ritualul şi reculegerea noastră îndoliată. Şi în moartea lor ştim să vedem, ea în altă nepieritoare nestemată a spiritului nostru, mă gîndesc la Meşterul Manole, sacrificiul care fondează ontologic Lumea, care perpetuează temeliile existenţei. Nu voi uita cutremurătorul examen de stăpînire a durerii, de gravitate fundamentală şi aproape senină, pe care oamenii neamului nostru l-au dat, încă odată, ca de atîtea ori în cursul istoriei. Am văzut în chipul fiecăruia din noi, tăria de diamant a păstorului Mioriţei, voinţa sa ontologică prin care, printr-o sacră decizie existenţială, trece dincolo de durere şi se regăseşte din nou, intact, pe sine, chiar în clipa suspendată, pentru moment, a pendulării în absolut. Este extraordinară forţa de transcendere a suferinţei la poporul nostru, capacitatea aproape supraomenească de a trece dincolo de lacrimă, acolo unde totul este lumină maiestuoasă şi voinţă de a reconstrui. Un neam care poate să-şi stăpânească cu atîta demnitate durerea, care nu este nici o clipă vidafr de substanţa sa onticăv trăieşte etern. CEZAR BALTAG BOCET DE MARTIE Am auzit mugetul pămîntului pămîntul cu mările ţările. Era o lună vrăjitorească luna cosaşa cosind. Scade acum. O văd prin obloane. O văd în ochii sparţi ai casei părăsite de cealaltă parte a străzii. Cosmicitate demolată. Acolo cerul s-a spart atîrnă stele agăţate între rotiţe roţi de maşinării oprite o clipă. Să mori să învii într-un vis de iubire a pămintului si să-l urăşti cum ai vrea să-l prinzi în capcană să-ţi deslănţui în suflet cutremurele fi ucigîndu-l acolo jă-l reînvii din iubire şi ură să-l reînvii. * * * Dacă nu ne zicea aşa ne zicea altfel — Oameni oricum. Oameni oricum îngropaţi dezgropaţi îngropaţi pămînt lin liniştit sezînd liniştit rumegînd la marginea drumului caselor lumii. Şl n0i _ fugind — unde să fugi de pămînt. De iubirea de ura pămintului. Pămînt de martie de oboseală de-nviere, pămînt urlînd în cranii şi-n seminţe cu glasul lui de martie cu glasul care ar fi trebuit să urce iarba... Fie-le ţarina uşoară. Fie-le ţarina uşoară. Piatra asfaltul oboseala de lume. * * * Vrancea se numeşte ţara cu stele în frunte. De-acolo vin Mioriţa, cutremurele zilele cu trei ochi — unul mai presus celorlalţi neadormitul — plînsul — neadormitul. Din Ţara Vrancei urcă mareea hula Mării Sarmatice. Astfel se duce pămîntul încet obosit lunecînd peste valurile lovind între ţărmurii Mării Sarmatice ... *** Doamne această lumină lacrimă seacă. Totdeauna femeile se potrivesc mugetului pămintului se potrivesc ţarinii născătoare. Ascultă-mă copac firul ierbii atîta primăvară creşte. Deodată ploiţa galbenă — tufele de ploiţă-nflorită. Noi ne-ngropăm morţii noi ne-ngropăm vetrele noi ne-ngropăm sămînţa . femei semănînd în piatră în moloz seminţia primăverii verii ce vine . .. Nu mai cînta. Sau cîntă mai tare acoperă mugetul — ecoul ecoului. Am auzit Marea Sarmatică bătînd între ţărmuri. Am auzit Marea Sarmatică. 4 Doamne bocetul lumii acoperă hula magmei Mării Sarmatice Nu mai cînta. Sau cîntă acoperă mugetul — ecoul ecoului ... Acum cînd scriu se curăţă străzile lacrima de reziduurile plînsului cum se cerne cum învinge pînsul curat-luminat. Şi florile primăverii narcisele vinerei mari ucigaşa — vinerea sfîntă. Acum cînd scriu se vindecă ziduri străzi drumuri de la nord de la sud. Şi sufletul — cînd. Şi timpul casa rănile — cînd. Victorioase dezastre aici unde supravieţuim de mii de ani victorioase înfrînte dezastre supravieţuim... FLORENŢA ALBU PUNCTUL DE SPRIJIN Vineri 4 martie. Zi calmă. Primăvară. Gîndindu-mă acum, poate chiar prea calmă. E cald, aşa că sînt obligat să-mi las pardesiul acasă. Mi-am luat la revedere de la R. P. care, la orele 22,30 pleacă într-o călătorie la care visează de mult. Belgrad-Veneţia-Florenţa-Roma-Napoli şi apoi Viena-Salzburg-Miinchen etc. (Nu ştiu dacă a mai plecat!). La redacţie e o seară obişnuită. Am dorinţa să mă plimb undeva, la şosea, într-o nevoie de aer curat. Calea Victoriei mi se pare plină de praf şi îi cert în gînd pe cei de la salubritate pentru că nu spală străzile mai des. Nu-mi explic decît sentimental întoarcerea mea de ieri. Plecasem la munte pentru că mă simţeam foarte obosit şi încă în tren am început să vreau să cobor, să mă întorc. La Vîrful cu Dor mi s-a părut dezolant peisajul, vîntul prea rece, zăpada prea îngheţată şi n-am ştiut cum să ajung mai repede jos. în Sinaia, am făcut autostopul pînă-n Ploieşti şi de acolo, cu un rapid, la 22,20 eram în Bucureşti. Dar era încă joi. Astăzi ie vineri, e încă vineri şi acum la televizor e un film bulgăresc. „Dulce şi amar", pentru care ne amînăm plimbarea. între timp mi se face foame. Foame pe care în curînd o voi uita, dar ! deocamdată nu ştiu asta şi mă învîrt între bucătărie şi televizor. Şi iată, acum începe să mişte. La început cred că mi (se pare. Avem vreme să ne instalăm într-o uşă. Podelele se umflă ca nişte valuri. Televizorul ■ îşi pierde şirul. Aş vrea să-l opresc, dar n-am cum ajunge pînă la ; el. Pereţii se clatină incredibil, butaforie ordinară ca într-un film de groază văzut cîndva. în mod ciudat, i auzul intră într-un fel de amnezie. Aud doar ieşim la scară !" „— Nu ! Rămînem pe loc !", am vorbit eu, cumva automat, pentru ca nu gîndesc nimic. Doar că totul e neverosimil. Valurile cresc i şi caut un punct care să nu fi fost prins în această horă, un punct mai stabil. Dacă l-ar fi avut, Arhimede ar fi răsturnat planeta. Eu aş fi încercat să ţin oraşul în loc. „Nu^ se poate, îmi zic, e o nebunie !" gînduri nedeterminate decît de ritmul exterior. Nu gînduri, < fraze. Cred că ceea ce se petrece e numai în casa în care mă aflu şi că mai departe nimeni nu are, nimeni nu simte nimic. Cînd lucrurile se^mai domolesc reuşesc să scot televizorul din priză, i „Trebuie oprit gazul !" Dar căruţa se porneşte din nou. Totul scîrţîie, uruie, pocneşte, prăbuşindu-se : mobile, tencuială, vase şi cărţi, biblioteci şi scaune, şi chiar şi spalierul din atelier, dar urechea nu înregistrează. Sau, poate, refuză şi ea debandada, absurdul sunetelor, aşa cum ochiul refuză absurdul mişcărilor. Estetic, absurdul nu e o categorie foarte — foarte veche, în timp ce, iată, realul îl conţine încă de la obîrşie. Şi deodată 5 , se opreşte, hurducăturile încetează şi mie tot nu-mi vine a crede. Abia căruţa stjnge'jumina. Coborîm în curte unde lumea deja se agită. Are lanterne a-CUnia fel de nedumerită. Abia acum se declanşează timpanul şi se dilată cuprin-Şt H zgomotul de reactoare sau de cazan de înaltă presiune. Cutremur ? Bombar-11 ent ? (■! !) Unda de ?oc a unor supersonice căzute prea jos peste acoperişurile ^stre domestice ? Zgomotul celor patruzeci • de secunde (eu am zis cinci minute n° ilare) explodează în mine acum. Tranzistorul cu care m-am trezit în mînă S^oe care automat l-am deschis anunţă a fi transmis „momentul poetic". Apoi Ş' fragment de eîntec şi pauză... Părinţii ? Rudele ?... Blocul mamei s-a scufundat "cum cîţiva ani cu cîţiva centimetri. O fi rezistat ? Prima stare a omului în astfel de momente, cînd nu intră în panică, se oare că e neputinţa de a crede că într-adevăr traversează un cataclism. Poate că a ne şi apără. Intrăm din nou şi căutăm o lumină şi, în timp ce ne luăm hainele, ne facem o idee despre pagube. Nu ştiu cine a fost poetul sau poeţii din program, dar ce poet n-a visat la ooemul care să zguduie lumea ? E un vis sau o comparaţie ce nu va mai apare, nu va mai fi pronunţată niciodată. Cei de la radio au fost prinşi, aa noi toţi, dezarmaţi. Asta-i o casă;veche de la o mie nouă sute şi ceva şi, dacă a rezistat, nu cred ca altele mai noi să fi păţit ceva. Pe stradă un fel de agitaţie mută, speriată : decentă, maşini urcate în parcuri, lume, lume, lume. Şi primele veşti : SCALA... CASATA... NESTOR... BULEVARD... DUNĂREA... CONTINENTAL..., Aici cerul e neverosimil de albastru în noapte iar luna are un halou ca un curcubeu, în timp ce în centru nu se vede la 10 an ; < marile blocuri plutesc în praful în care s-au dispersat peste mormanele de moloz sub care desigur sînt încă oameni. Ora1 21,20. Cineva a făcut la telefon un număr din Ploieşti : — Alo, mamă ! Ce faci ? — La noi e cutremur... — La Bucureşti încă... şi legătura se întrerupe. * Ora 21,00... Un coleg, un prieten pot zice i (deşi nu ne-am spus niciodată în faţă aşa şi poate nici n-am fi spus-o vreodată) a cumpărat în drum spre ■ casă un carton cu prăjituri de la cofetăria Scala.1 Ora 21,22. Se află în faţa cofetăriei aşteptînd o maşină, sau poate culoarea verde a semaforului, sau poate... Ora 21,2... Nu mai aşteaptă pe nimeni. Şi nu mai are prăjituri. Şi nu mai e nici cofetăria. Şi nu anaie nimic. Rămînem noi să-l aşteptăm. El era Alexandru Ivasiuc. Era scrilitor şi ne-a lăsat cărţile lui. Primul său roman, Vestibul, a apărut (fragmentar) în revista noastră. Textul l-am adus eu la revistă, direct din editură. Este omul care-mi va lipsi mereu, chiar şi ca sprijin opoziţional. Este colegul cu care am avut cea mai : aprigă şi mai susţinută ceartă. Este editorul care mi-a publicat un volum într^un timp record. Ora121,00. Nişte prieteni plasticieni, Dumitru Rădulescu, Costel Badea şi mai tînărui Adrian Ionescu se află în atelierul lui Nicolae Moldoveanu. Acum le c foame şi pleacă. Nicolae, Nae Moldoveanu, are de lucru şi ■ mai rămîne. Adrian Ionescu, studentul arhitect, a mîncat mai tîrziu şi greşeşte, rămîne şi el. Ora 21,2...'Au terminat. Nae însă vrea să-şi schimbe hainele. E ora 21,22. Mai are să-şi pună pantalonii şi, aşa cum se află, nu poate fugi în stradă. Va rămîne acolo, protejat de un pat de fier pe < care, din lipsă de spaţiu, îl suspendase deasupra capului, două zile şi două nopţi pînă va fi scos la lumină, practic neatins, în i vreme ce Ionescu a fost ajuns de surparea instantanee a blocului. Sub dărâmături se afla şi maşina lui Dumitru Rădulescu, nouă şi pe care el n-a condus-o niciodată (nu-şi luase încă permisul de conducere). Ora >21,15. La editorul Victor Zednic, în blocul Casata a venit o familie să vadă apartamentul pentru schimb de locuinţă. Ora 21,22. N-au mai plecat... Ora 21,22. Un alt editor al meu şi al nostru, omul care mi-a fost de un nepreţuit ajutor în apariţia romanului Frica, Mihai Gafiţa, împreună cu A. E. Ba-konsky (prieten mai ales de la distanţă, pentru că am stat > de vorbă doar de vreo două ori dar atunci ne-am găsit foarte apropiaţi), erau invitaţi la i Veronica Porumbacu şi Mihail Petroveanu. I-am pierdut pe toţi. în clădirea de ; alături Romulus Rusân e rănit, dar scapă de sub dărîmă turi scos de un trecător, Gabriel Bucur. Soţia sa, Ana Blandiana, (internată î acel moment la spitalul Elias) îl găseşte la ora 8,00 la spitalul Colţea unde, printr"1 alţi răniţi, îşi aştepta rîndul. împreună cu Niculae Stoian îl transportă ia Eliase Căutam un punct de siguranţă,, un punct de sprijin. îl căutam eu Si-1 căutau probabil toţi, doar că-1 căutam în afară. 1 Şi el era în noi, în sufletele s-în voinţa noastră, unde se află şi s-a aflat dintotdeauna ţara aceasta şi marea ei omenie.^ E punctul de sprijin care a susţinut-o prin toate vicisitudinile prin care a trecut, înfruntîndu-le cu demnitate şi bărbăţie, înlăturîndu-le şi făcîndu-le mai uşor de traversat. E punctul de sprijin de care nu m-am îndoit .niciodată şi nimeni dintre •noi nu s-a îndoit. Trăiesc în România. Şi trăiesc aici de patruzeci de ani . de cînd m-am născut. Trăiesc aici de la naşterea părinţilor mei. Şi trăiesc aici de la .naşterea părinţilor părinţilor mei. E un pămînt încercat, cu oameni încercaţi. Se ştie : suferinţa umanizează. Omenia de care au dat întotdeauna dovadă toţi ai noştri vine desigur şi de aici, din asupririle şi prigoanele pămintului şi din asupririle şi prigoanele împilatorilor. Noi am fost ceii care am suportat unele dintre cele mai grave şi mai catastrofale revărsări de ape din Europa la numai cîţiva ani interval. Şi tot nouă, românilor, ne-a fost dat să suportăm şi să înfruntăm cel mai mare cutremur : care a zguduit vreodată acest continent în unul din punctele de maximă densitate umană. România exportă multe bunuri. Am exportat materii prime şi am exportat produse finite, am exportat energie umană, dar am exportat şi .legende. Uneori îmi vine să cred că povestea lui Sisif s-a născut tot la noi. ; Dar tot la noi s-a născut şi legenda Meşterului Manole. Să nu uităm aceste lucruri ! ; Capacitatea de sacrificiu, de dăruire a demonstrat că fatalitatea, adversitatea naturii poate fi contrazisă, infirmată, oprită. Am trăit cîteva zile în oraşul nostru cu mirosul lacrimilor şi al molozului, îndepărtînd surpările, salvînd oameni şi bunuri, restrîngîndu-ne toţi j ca să încapă şi cei rămaşi fără adăpost. Constructori şi soldaţi, intelectuali şi muncitori, adunaţi înde noi într-o chemare a însăşi OMENIEI, a omeniei edificate odată cu lumea noastră. Astăzi străzile răspîndesc un miros schimbat. E mirosul lemnului de brad şi îmi pare că însăşi pădurea a venit ,să sprijine oraşul în încercarea prin care trece. E prevestirea înnoirilor pe care le vom face pentru ca zîmbetul să înflorească, din nou pe feţele crispate încă. DAMIAN NECULA MEMENTO: 4 MARTIE 1977 Atît de tristă ferocitatea adevărului lumină prefăcută în lumină (şi nu doar atît: în sînge, în oase muribunde în şuviţe de carne fluturătoare) transfigurarea stelelor nu doar pentru o seară. O nenorocire puhavă cum o mină cerînd ajutor din mormanul de pietre din mormanul de vorbe prăbuşite pentru vecie cînd se retrag limitele cînd altele nu mai apar iar amintirile rămîn (cum norii) ornamente de prisos. Din ce adine se rosteşte pămîntul haotic şi plin de citate nobile ? De unde (simulind forme) îşi trage izvorul durerea aceasta atît de liberă ? Din ce parte a morţii flutură această briză constantă ? (ca spadele zăngănesc metalicele lacrimi). 7 Fondatorul umbrei uită măsura-ntîmplării ghemuit în lucirea serii de 4 martie un spirit şuierînd ne-aţine calea în ziduri se-mplîntă vocile cum săgeţi dar braţele sugrumă durerea îmbrăţişînd-o ochii mistuie tragedia prin faptul că o văd. ÎN AMINTIRE Slcriitorilor dispăruţi în catastrofa din 4 martie 1977 Nu mult: o severă nemişcare tremurînd ca pînza ce-o ţes sub cablurile somnului împietrită cunună : doar numele melodiei rămîne deasupra. Nu mult : noaptea cea mai boltită pâtrunzînd în alcovuri de rouă spre-a cînta toată noaptea concertine (timpul creşte asemenea firului de păr). Nu mult : o clipă în care vedem zeul crăpat un zîmbet îngheţat peste bărbaţii ce încă mai cîntă, precum un supraphon uitat într-un deşert. Nu mult: fiecare strop de viaţă e-un steag ce-nduplecă scoicile, o pasăre atît de gingaşă într-un torace sfîşiat se cîntă pe sine (dar tu poţi cînta şi pasărea). Nu mult: o calamitate falsă cum mintea catifelînd ecoul verbului sîngele de-a dreptul pe hîrtie pene doldora de-ntuneric depărtat Nu mult: o clipă uscată cum un sîmbure (deşi se schimbă aerul sub lumea albastră căutîndu-i venele deşi sub piele trebuie că încă rătăceşte rîul). Un foc mişcîndu-se perpetuu într-un ochi... GHEORGHE GRIGURCU EXERCIŢIUL NATURII Obişnuiţi cu meditaţia asupra condiţiei oamenilor şi asupra naturii, spiritul nostru interogativ ar fi admis ou greu, înaintea cutremurului din 4 martie 1977, că eram fericiţi. Dar eu cred acum că am fost fericiţi de nenumărate ori. Şi, dintre toate fericirile, cea mai mare, cea mai curată mi se pare a fi vîrsta cînd copilul - începe să facă mişcări independente, atunci cînd obiectul atracţiei sale irezistibile devine pămîntul. Mi-am observat copiii cum îl zgîriau şi-1 măcinau, cum îl mutau dintr-un punct în altul, clădindu-1, dărîmîndu-1, mîngîindu-1 şi plîn-gînd'pe suavele ruini ale sutelor de forme prin care materia pasiunii şi dragostei w lor — pămîntul, s-a lăsat manevrat fără reproş, indiferent. „S-a trezit pămîntul", mi-a spus unul din copii, după cutremur, şi intuiţia lui nu:mi se pare deloc a fi de domeniul fantasticului. Pămîntul şi celelalte planete îşi stele poate că nu sînt - decît nişte animale cosmice care dorm şi se trezesc din cînd în cînd copleşite de o durere necunoscută. Simbioza însă dintre om şi natură, pe lungi perioade de timp, a fost şi poate fi perfectă. Pămîntul, nu trebuie trezit decît de copii, de pluguri şi de tunetul suav al seminţelor care ne perpetuează viaţa. m f® Absurd e faptul că au murit părinţi, lăsînd copii orfani, absurd e faptul', că au murit copii, lăsînd părinţi pustii şi nemîngîiaţi, că au pierit soţi şi soţ.[j că absenţa de aci înainte a unor prieteni n-o va mai putea înlocui poate nimeni î niciodată, dar faptul că pămîntul s-a trezit cu o forţă atît de copleşitoare intră în ordinea haotică ■ (pentru înţelegerea noastră) a naturii. In numai şapte ani pe q *^ teritoriul Patriei noastre dragi, natura s-a manifestat de trei ori într-un mod- * atît de cumplit încît de la o nenorocire la : alta nu ni s-a dat nici răgazul să uităm cît de cît efectele prăpădului precedent. Paralel cu activitatea de zi cu zi a oamenilor, natura va lucra şi ea după legi nescrise, dar teribile. Casele noastre vor trebui construite din cel mai rezistent şi maleabil material. Dintr-un material * asemănător conştiinţei noastre care nu a cedat şi nu va ceda niciodată. 0jn conştiinţa pericolului, din prevederea instinctului de conservare trebuie să se * nască şi se naşte, odată cu acest al treilea cataclism, forţa raţională de a ne construi pe mai departe viaţa, geniul adaptării poporului nostru la exerciţiul naturii, geniul rezistenţei şi perpetuării vieţii. ' \ * S-au dărîmat atîtea case de locuit, clădiri social-culturale, s-a întrerupt producţia atîtor fabrici de mare importanţă şi totuşi pierderea atîtor bunuri mate-' riale pe care civilizaţia noastră socialistă le adusese în viaţa cotidiană, tristeţea că le-am pierdut, mie mi se pare mult mai suportabilă decît strigătul din adîncul fiinţei că au murit atîţia oameni, că s-au pierdut atîtea vieţi. Fiindcă nimic nu mi .se pare mai esenţial decît credinţa că un om e mai important decît un lucru. Voi mai trăi poate mulţi ani, dar nu va înceta niciodată să mă doară pierderea: unor spirite capabile de creaţii mai durabile decît lucrurile de care avem zilnic trebuinţă, cum au fost spiritele poetului A. E. Baconsky sau romancierului Alexandru Ivasiuc. Nu ştiu dacă voi mai întîlni vreodată un om de omenia prozatorului Nicolae Ştefănescu, întruchiparea bunătăţii în relaţiile dintre oameni. O mare pierdere o constituie pentru literatura noastră dispariţia poeţilor Virgil Gheorghiu şi Veronica Porumbacu, a criticilor Mihai Gafiţa, Mihail Petroveanu şi Savin Bratu. O pierdere ireparabilă o constituie totodată moartea nenumăratelor victime din seara zilei de 4 martie, precum şi zdruncinarea sufletească a unor oameni care n-au rezistat şocului. Un soldat sănătos care-şi făcea rondul pe clădirea MAE, văzînd balansul inimaginabil al vîrfurilor blocurilor a suferit o traumă psihică, poate fără întoarcere. Acum este momentul să ne gîndim mai intens ca niciodată dacă oamenii rezistă mai bine la rău sau la bine. Pentru că oricît de crunte au fost calamităţile naturale de-a lungul istoriei, victimele oamenilor au fost mai numeroase decît victimele naturii. Cutremurul social din 1907 a răpit naturii noastre 11.000 de oameni, tocmai din rîndul celor ce ţineau ţara pe umeri. Trebuie să ne gîndim la cutremurele sociale ale războaielor, ale intoleranţei şi terorii. Poporul nostru iubitor de pace nu şi-a făcut niciodată un scop din cuceriri şi asuprirea vecinilor săi, n-a luptat niciodată decît pentru apărarea fiinţei sale. Dacă acum atîţia oameni, contrariaţi de faptul că viaţa noastră a putut depinde cîteva clipe de mişcarea unor falii tectonice, au numit cutremurul iraţional şi absurd, atunci cît de iraţionale şi absurde trebuie să fi fost şi să fie războaiele, teroarea, experienţele nucleare ? Animat de o solidaritate umană nedesminţită vreodată în istorie, poporul nostru a învins şi învinge greutăţile create de cataclism şi, avînd ca exemplu pe cei mai buni, mai curajoşi şi mai dăruiţi semenilor lor din rîndurile sale, îşi reconstruieşte cadrul firesc al vieţii, îşi va construi viaţa despre care, în creaţiile sale nemuritoare, n-a încetat niciodată să creadă că va fi cea mai frumoasă. Eroismul cunoscut sau anonim al tuturor cetăţenilor ţării din aceste zile grele este o garanţie că iarăşi vom fi fericiţi. încheind aceste cîteva rînduri, deşi nu poate fi vorba de exuberanţă şi de lozinci, mi-ar place să mă văd pe cel mai înalt pisc din Carpaţi strigîsd pma la pierderea vocii : „Trăiască poporul român liber din partea naturii !" GHEORGHE PITUŢ CREIONUL PLIN DE SÎNGE Placentă maternă nedezlipită încă de cuvîntul pe care-l strig, — seducţie a mirosului greoi din care nedezlipit, sunt. Născut pentru jumătatea de viaţă, cea a barbarilor, cei pe jumătate născuţi, — la adăpostul acestui urlet continuu încerc să am curajul să mă nasc pentru moarte. Eu să fi fost acela care aş fi putut gîndi faptul omului că este egal cu întîmplarea sa ? Eu să fi fost acela cel care să fi văzînd măria pietrei că e totuna cu măreţia muntelui ? Aah ! om de om, născut de născut n-am spus că sunt aidoma. Piatră, cine-ar zice că aş fi zis însumi că dînsa este aidoma ei. Omul nu este egal cu omul. Bolovanul nu este egal cu şira munţilor. Da, însă da omul este tot una cu piatra. Placentă sîngeroasă, strigăt de mamă, urlet născător de durere fiinţîndă, de prunc ; ombilic neretezat! Eu nu am vroit să mă nasc, nu, nu, eu nu am vroit să mă nasc. încoronat de pustia morţii n-am vrut să mă încoronez şi nici de această încorporare. Placenta care-mi ţine loc de aripă, — sîngele care-mi ţin loc de văz, — acest miros care-mi ţine loc de muzică, — nedesăvîrşitul cîntec întronînd singura a mea existenţă, — pe care merg cu două picioare drag de soldat al patriei lăsat în frigul de dintre două războaie * Văd acel ceva numit cer. Văd ce văd şi după aceea nu mai văd. De frig mă trag în mirosul de sînge, de acolo nu scot în afară decît roşul îngheţat. Ooo... placentă şi cuvertură. — cap atîrnînd ca o lacrimă osoasă, — cu tăietura gurii de foame de rază. Ooo... ţipăt jalnic, urlet schimonosit al neputinţei decît de cuvinte, — al clădirii cu oase pe dinlăuntru, — jar nu cu oase dalbe pe dinafară dalbă. 30 De ce să fie marea moale ? Munţii cu peşti şi cu balene de ce nu sînt înlăuntrul lor ? Ce păsări migratoare zboară înlăuntrul meu ? Ce răcnet pentru o biată piatră născută prelung. Ce nefericire de a fi. Cutuma morţii egală pentru tot ceea ce este. N-avem nevoie de lumină, nu, n-avem nevoie de lumină Placenta luminii, arzătoarea placentă a luminii născînd-o pe jumătate înfigînd-o ca pe-o suliţă în pieptul primitor al morţii... Ia-mi ochii înapoi, mamă. Auzul ia-mi-l înapoi, mamă. Dragoste este ce sunt. Aceasta este predestinată morţii. Nu mă îmbogăţi, însingurează-mă numai cu a iubi, iubire Lasă-mă, mamă, să-mi moară numai felul îndrăgostirii Placenta sîngeroasă ia-ţi-o cu nenăscutul de mine, cu tot, înapoi! Şi deodată, explodează punctul gînditor. Vai, cită credinţă şi cîtă înţelegere a celor pieritoare. Atîta lumină într-o parte, într-o parte cum să nu o ajungă întunericul ei. Ce ecou să fii... Dînsa, piatra se luminează o dată cu întunericul ei, noi, mai grăbiţi, ne întîrziem întunericul. Punct gînditor explodat o grabă numai, şi atît. Noi doi nu vom mai fi măcar nici unul. NICHITA STANESCU PATRIA ÎŞI ÎNALŢĂ FRUNTEA DE LUMINA Visez o zi cînd negrele seisme vor fi depistate din timp si se vor putea lua toate măsurile,, ca semenii să nu sufere deloc sau aproape deloc, pierderile să fie minime ori să nici nu mai fie. Visez o zi cînd negrele seisme vor fi depistate din timp şi uriaşa lor energie va fi captată de om şi dirijată în folosul omului. Visez o asemenea zi cu itoată fiinţa mea şi nu mă îndoiesc că ea o să apară. Visuri deşarte — îmi poate replica cineva... Visuri, într-adevăr visuri, dar nu deşarte, caci Omul, această supremă minune a universului, a înfăptuit de-a lungul istoriilor adevărate miracole. Visez o zi cînd negrele seisme vor fi înfrînte. Visez această zi cu toată fiinţa mea. * Ceea ce este impresionant în faţa acestei urgii, ca si în faţa altora pe care românii le-au avut de înfruntat în destinul lor, este omenia, care însumează tărie, 11 hilibru, jertfă, încredere. S-a venit prompt în ajutorul celor de sub dărîmături şi e de frate, mină caldă ca şi pîinea scoasă din cuptor, o mînă frăţească a apăsat pe trăgaci şi în trecut la Plevna, a alinat durerile răniţilor, a pus şi ea o coroană pe arcul de triumf al românilor. Mîinii frăţeşti i-au răspuns muntenii şi moldovenii cînd memorandiştii transilvăneni s-au întors de la Viena, în 1892, fără să le fie luate în seamă doleanţele. Conducătorii Memorandumului — Ioan Raţiu, Vasile Lucaciu, Iuliu Coroianu şi alţii — nu s-au dus nicăieri aiurea să-şi arate desnădejdea ci au venit la Bucureşti, primiţi fiind regeşte, dacă se poate spune aşa, de populaţia Capitalei, manifestele de simpatie şi solidaritate totală durînd zile întregi. Din Tecuci şi Botoşani, din Turnu Severin şi Focşani şi din cîte alte locuri ale ţării, au primit zeci de scrisori şi invitaţii, văzîndu-se în ei reprezentanţii celor aproape trei milioane de români din Transilvania, care găseau „un sprijin puternic în România liberă şi independentă". Nu-i prea mult pentru o pîine ? Nu ! E încă prea puţin ! Cu aceste cuvinte trebuie să acoperim acum un univers de omenie, prin ele rostim crezul de-o viaţă şi ne alinăm durerile oricît ar fi de grele. Dovezile noastre de putere le exprimăm prin vorbele : abnegaţie, dăruire, erosim, frăţie, bărbăţie, tenacitate, încredere, muncă. Dincolo de ele sînt eforturile acestor magnifici oameni care scot de sub dărîmături, după 36, 48, 72, 100, 251 de ore trupuri încă vii, incredibil (!) ; am asistat la asemenea odisei cumplite, cînd, pe de o parte, a fost forţă de a rezista întunericului, singurătăţii, neantului şi lipsurilor de tot felul, iar pe de alta, grijă, atenţie şi sacrificiul unor oameni care şi-au periclitat viaţa pentru salvarea vieţii semenilor. Omul acela de deasupra dărîmăturilor a putut să lucreze milimetric milioane de secunde pentru că ştia că familia lui are pîine, lumină electrică, apă, căldură şi un adăpost, chit că, au fost destule asemenea cazuri, cei care lucrau la degajarea punctelor fierbinţi din Capitală rămăseseră fără acoperiş, în acea noapte cumplită din 4 martie. Solidaritate la toate nivelele. General şi ostaş în termen, student şi profesor, muncitor şi director, activist şi preşedintele ţării, toţi şi-au făcut din noapte zi şi ziua au deschis-o deasupra celor îngropaţi de vii. Pentru că pîinea aceasta înseamnă şi Badea Cîrţan, trecând cu straiţa plină de cărţi de-o parte şi de alta a Carpaţilor, şi Aurel Vlaicu, Icarul nostru fulgerat într-o încercare simbolică de a uni ţările surori, sînt şi Octavian Goga, George Coşbuc şi Liviu Rebreanu dorind şi luptînd pentru Unirea cea Mare, sînt şi comuniştii care au vrut o naţiune socialistă, sînt şi urmaşii dorobanţilor — luptători pînă în Tatra. Adică, sîntem Noi, cei care am sărit în ajutorul Moldovei înfometate de secetă şi a Maramureşului zdrobit de hoardele fascist-horthiste, care am început, foarte tineri fiind, din ce colţ al ţării rotunde ca o pîine venind, reconstrucţia. Cînd ţara intra în matcă firească au năvălit puhoaiele lui '70. Mai ales în Transilvania. Zile întregi am bătut noroaiele din Dej şi Satu Mare, Sighişoara şi 13 . ngveni, mîncînd din jimblele lungi, coapte la focul muntenilor şi moldove-for mulţi din ei venind aici să ajute la salvarea victimelor înconjurate de ape, bin'soni nedoriţi pe un acoperiş sau în copacii oraşelor năpădite de urgie. Ziua j° 14 mai a fost apoi scrisă pe multe ziduri, ca un memento groaznic, sau ca o nlicâ a mai vechiului obicei de a se aminti generaţiilor viitoare că şi această tate a fost împresurată de duşmani, dar sub zidurile ei s-au spulberat iluziile A? cotropire. Din Bucureşti, Craiova, Piteşti, Constanţa, Iaşi, au plecat primele t ansporturi de pansamente şi întîii specialişti mînuitori de aparate complicate entru repunerea în funcţiune a inimilor de oţel acoperite de nămoluri şi găteje. ni mîinile noastre, mîini sîngerînde, cu nopţile noastre albe, fără mîngîieri şi odihnă, am refăcut totul, într-o cumplită încleştare cu natura deslănţuită, rea, amăgitoare. Dar Muma Natură a aruncat iar, în '75, puzderie de ape, năclă-ndu-ne pîinea pentru multe zile şi nopţi de nesomn. Din puţinele vetre neatinse au venit ajutoarele, români pentru români, oameni pentru oameni, omul pentru Bm frate pentru frate. S-au întregit ziduri, s-au spălat oraşe, au duduit iar fabricile, au revenit în clase curate copiii. Nu ne trebuia acest din urmă cataclism, cînd oamenii îşi pregăteau paturile de odihnă, şi au trebuit să stea cu copiii în braţe pe trotuare şi în parcuri pînă la răsăritul soarelui, cînd unii şi-au aflat mormînt de veci în casele cu bibelouri si cearceafuri curate, cînd alţii au vieţuit, între fiinţă şi nefiinţă, zeci de ore, sub zeci de tone de moloz, cînd alţii caută, precum arheologii în straturile istorice dovezile a ceea ce a existat cu o zi înainte. Cutremur! Cuvînt cutremurător. Nu i-am înţeles dimensiunea aflînd ce a fost în Japonia, Guatemala, Italia sau la Scoplje. La noi parcă totul a fost groaznic şi nu mai merită pomenit. Fantastice sînt astăzi eforturile redresării. Şi cei care au înţeles primii greul în care ne aflăm au fost, firesc ! toţi cetăţenii Patriei. Un geolog din Lugoj, aflat în concediu, stă de trei zile deasupra mormanelor de fier, beton şi cărămizi, o echipă de mineri din Valea Jiului a venit să străpungă crusta solzoasă de dărîmături, din Baia Mare au sosit cîţiva tineri specialişti în afundurile telurice, din Cluj-Napoca, Arad şi Timişoara sînt aduse zilnic pîind, apă minerală, sînge, medicamente, zahăr, ulei, cearceafuri, perne, îmbrăcăminte, cărămizi, ciment... Pentru ca totul să reintre cît mai repede în normal, pentru ca evacuaţii să aibă pe ce pune capul, supravieţuitorii să-şi spele iar ochii cu lumina soarelui, pentru ca România să fie ce-a fost şi chiar mai mult decît atît. Pentru că pîinea noastră este Ţara ! 6.111.1677. VALENTIN HOSSU-LONGIN RECULEGERE ÎN MARTIE „Pe toţi îi cunoşteam, şi moartea fiecăruia şi a tuturor împreună mi-a apărut ca o tragedie inadmisibilă şi in cel mai înalt grad absurdă." GEO BOCZA TRAGICUL REAL Rece, materia impersonală ne-a răpit, chemîndu-1 la sine, chipul de o severă şi stranie frumuseţe bărbătească al lui A. E. Baconsky. Dar spiritul său de o nobleţe cosmică a atins, sîntem siguri, realitatea esenţială a gîndului propriu, acea „cale" a viziunii luminoase către care sufletul celor mai demni tîtijeşte perpetuu. Acum, cînd fatala alunecare în gol din seara cutremurului ni 1-a smuls, constatăm tulburaţi că tot ceea ce putuse părea unora „poză" romantic-orgolioasă a poetului s-a dovedit a fi, pînă la urmă, expresia unui puternic sentiment al determinării „karmice". „Semnele spun că aşa mi-a fost dat / n-am să mai plec din această cetate. Cîndva / veţi da numele meu unui plop — şi o părere de rău / după trista risipă a anilor mei vă va prinde." Presentiment de care numai marii poeţi sînt capabili sau forţă, irepresibilă şi temută, pe care cuvîntul, în anumite condiţii, o poate degaja : „Cîntă prin capul meu stelele / cîntă prin noaptea lăsată de geana altui amurg / / de unde mi-e dat să renasc, ce resurse de taină '■/ din nou vor aduce lumina în cugetul meu ?" Baconsky, pentru care poezia, după cum a declarat-o programatic deseori, era o transcendere a imaginii, a scris ver/suri care (vai !) s-au dovedit a fi într-adevăr, dincolo de metaforă, tragicul real : Orbiră cernitul candelabru şi fereastra, iar bustul lui de bronz îi plînge noaptea un greier ochii. Unde să mai caut urma fiinţei ? Cadrele de argint de mult băură lacrima oglinzii. Amprentele-au pierit şi fiecare surîs e^al morţii. Picură calcarul silabisind în gol. Un sentiment de colaps existenţial a obsedat mereu ultima fază a creaţiei lui A. E1. Baconsky. Dar căderile de semne, liniile unui plan parcă suspendat, viscolul de semnificaţii, echilibrul fluid, mult prea fluid al umbrelor lumii fenomenale au fost surprinse de poet cu un fel de melancolie caldă la început, apoi cu o fascinaţie tot mai accelerată — în care extazul şi oroarea se îmbinau dureros — în aproape toate etapele poeziei sale. Baconsky a ştiut să ritualizeze într-o poezie de adînci presimţiri existenţiale obsesia unui nobil, tragic destin : „Capete negre îţi vor pava ultimul drum / dormi şi visează siluete lungi de asceţi, dormi şi visează / necunoscutul ritual după care ţărîna / te va învesti cu armele cavalerilor ei." 15 qu o înaltă seninătate matein aristocratică, conştiinţa sa estetică a tins cu asperare (într-o poezie care, acum ne dăm seama, era de fapt o vastă exorci-eX_ ,| către sfîşierea fatalei Maya eare-şi ţese pînza în jurul luminii, o ascunde, obscurează pentru ca, însă, în cele din urmă, dincolo de pragul unde orice ° enţâ iluzorie dispare, Gnoza, comuniunea Poetului cu Eternul să se manifeste lenar ': „Stelele ard neclintite-n orbitele beznei : caută / zodia lor în mulţimea Pierdutâ a străzii / sau, dacă nu-i nimeni în preajmă, coboară-ţi privirea în suflet / Şi caută singur oglinda aceea în care te uiţi / numai tu şi, din cînd în rând, timpul." _ Rămînem interzişi m faţa pragului mut, dincolo de care poetul A. E. Ba-nsky a plecat pentru totdeauna şi ne dăm seama că nu se mai poate rosti nimic în orice caz, inima noastră îndoliată nu o mai poate face. Poate, mai tîrziu, cînd cuvintele detaşîndu-se de stupoarea evenimentului îşi vor regăsi înţelesurile, vom putea cumpăni într-un eîntar mai precis decît cel al durerii dimensiunea acestei nespus de grele şi ireparabile pierderi pentru literatura noastră contemporană. CEZAR BALTAG DARUL PREŢUIRII ALTORA Am senzaţia unui şcolar care învaţă pentru prima oară timpul trecut şi toată gravitatea lui. Acest „l-am cunoscut" pe profesorul Savin Bratu sună straniu şi de neacceptat. Şi totuşi... L-am cunoscut pe profesorul Savin Bratu, acum opt ani, în vremea studenţiei, cînd ne preda un curs de Istoria şi Teoria Criticii Literare. Ţin bine minte cursul lui, de sîmbătă dimineaţa la ora 7,30, în amfiteatrul Bălcescu. Nu lipsea nimeni, era unul din acele cursuri, destul de puţine, care trezeau iubirea de cărţi, de probleme. Mi se părea că profesorul desfăşura acolo nişte teoreme ale gîndirii la care nu ştiam de ce nu ne gîndisem şi noi, căci iată cît erau de simple. Avea aerul că se scuză că ne deranjează dis-de-dimineaţă pe noi, maiestăţile noastre, studenţii. Şi această senzaţie de Majestatea sa Studentul, nu m-a părăsit niciodată. Şi o vor fi avut-o, cu siguranţă, toţi studenţii lui. Mi-1 aduc aminte rostind despre unii din noi, cînd îi mărturiseam oă ne place modul lor de a fi spus şi înţeles cutare lucru : „Normal, e o personalitate". Era un profesor cu darul preţuirii altora şi se trata pe sine cu o extremă modestie. Cînd i-a apărut cartea despre Creangă ne-a adunat pe. cîţiva dintre noi şi ne-a rugat să mergem cu el şi să-i cumpărăm cartea din cîteva librării. Mai avea nevoie de exemplare. L-am privit surprinsă. Era puţin jenat şi a spus, uşor răstit ca şi cum ar fi vrut să treacă repede peste clipa aceea a explicaţiilor : „Ei, asta-i, doar n-am să intru eu să cer o carte scrisă de mine, nu pot !". N-am mai comentat. I-am cumpărat mai multe exemplare şi, bineînţeles, ne-a dăruit-o şi nouă, tuturor. Seminariile lui erau un fel de „eseuri conversaţionale", discuţii cu adevărat dialogate, momente de mare bucurie intelectuală. Noi eram acum cei importanţi, noi eram fiecare cîte un critic, cîte un .comentator format, noi eram viitorul, şi el ne îndemna să zburăm cu propriile noastre aripi. Apoi, într-o zi, m-am pomenit la el acasă avînd nevoie de nu ştiu ce carte. Nu m-au speriat cărţile care se ridicau pînă în tavanul camerelor. Era firesc, făceau parte din personalitatea lui. Călătorisem la cursul lui peste şi printre sute de ani şi mii de pagini de cultură unversală. Se regăseau acolo, firesc, mai la locul lor decît oriunde. M-a fascinat însă căldura acelei case, atmosfera ei primitoare şi n-am să pot uita niciodată cele două mîini albe, întinse spre mine să mă primească şi să mă ocrotească, şi nici privirea luminoasă şi albastră a Biancăi Bratu. Venea spre mine ca şi cum întîrziasem, ea şl cum mă aştepta de ani de zile şi sosiseră însfîrşit. Mă cunoştea de mult şi iată, în fine, puteam vorbi. Atunci am avut senzaţia netă că nu sîntem în contingent, că plutim undeva deasupra pămintului, într-o zonă de linişte şi puritate, în zona marilor proiecte ale scrisului şi gîndului. Vorbeau despre Proust ca despre un bun prieten, despre Sainte-Beuve ca despre un profesor de la care mai avem de învăţat, despre Sadoveanu ca despre o imensă biruinţă a spiritului românesc şi despre toţi 16 .aceşti oameni care încărcau pereţii acelei case cu înţelepciunea lor. Apoi coboram pe pămînt şi vorbeam despre oameni prieteni şi apropiaţi şi am înţeles că fiecare fiinţă reprezenta pentru ei o iubire. în această atmosferă şi-a scris Savin Bratu cărţile, aici s-au născut încă odată, în paginile lui, Creangă şi Sadoveanu aici s-a închegat volumul de teoretizări asupra istoriei literare Ipoteze şi ipostaze' pornit din colaborările de la „Viaţa Românească", aici s-a conceput şi ordonat monumentala incursiune în critica literară universală De la Sainte-Beuve la Noua 'Critică, al cărei al doilea volum se află la Editura Univers. Aici, în această casă care i-a ucis, i-am văzut pentru ultima oară într-o duminică primăvăratecă. Am stat puţin, eram cu cel mic şi ne grăbeam s-ajungem .acasă. Cînd ne-au condus la uşă, Bianca a întrebat aproape cu îngrijorare : „Cînd ■■o să ne vedem ca lumea, cînd o să staţi mult, mult de tot ?" Cînd ? Niciodată. I-am condus pe ultimul drum şi am avut sentimentul unei mari nedreptăţi! ..Durerea noastră a rămas nerostitâ. Nimeni nu a putut scoate un cuvînt. IOANA CREŢULESClA „TÎNĂR POET LA TÎMPLA ŢĂRII..." Pe Daniela Caurea, fata frumoasă, brună, sprîncenată, înăltuţă şi subţire, :mlădie ca un lujer de floare am văzut-o de vreo cîteva ori în redacţia Vieţii Româneşti. înfăţişarea ei, aparent robustă, închidea parcă un sîmbure de suferinţă tainică. Aşa mi se părea. De ce ? Nu ştiu. Aşa mi se părea, şi nu mă înşelam. Pot spune că n-am cunoscut-o aproape de loc, deşi ştiam printr-un flux care se • creează între oameni, fără cuvinte, că este o fată cuminte, adică mai înţeleaptă decît trebuie, decît arată vîrsta sau înfăţişarea. Era o interiorizată, avea în priviri o prudenţă, dar şi o curiozitate de seismograf oare înregistrează sensibil toate undele de simpatie sau de antipatie din jur. Dacă deschideai vorba, prindea curaj şi vorbea şi ea. Ştiu atît, că am vorbit odată despre ierburi, mi se pare. Vagă amintire... Voi regreta că n-am cunoscut-o mai bine — adică să-i citesc cartea Primejdii lirice — apărută la Junimea, în 1973 şi să scriu despre ea, atunci cînd încă era în viaţă. De unde să ştiu că Daniela Caurea va pieri în cutremur ? Mă gîndeam că voi avea tot timpul... Timpul, pe care nu-1 avem niciodată, care ne scapă printre degete. Am cunoscut-o mai bine pe regretata Daniela Caurea citindu-i Primejdiile lirice. Aerul sprîncenelor acestei fete, ochii ei ca şi pana ei scriau o poezie a candorii depline, a mirărilor dulci în faţa elementelor naturii (apa, sarea — ce puţini poeţi vorbesc de sare ca de un element constitutiv al vieţii ! — muntele, marea, iarba, grîul, macii, izvorul, stejarul, soarele, care „se-ncurcă în spiţe", pămîntul). în poezia Danielei Caurea totul e simţire nemijlocită, curată, transpunere fără efort în apele sfintei poezii. Cufundare firească în trecutul de durere, de luptă şi de plîns al femeilor acestor meleaguri. O fată tînără ne dădea o lecţie de patriotism (în poemele primei părţi a Primejdiilor lirice). Era născută în 1951, avea deci numai 26 de ani, cu adevărat „Tînăr poet la tîmpla ţării verde" cum scria autodefinindu-se. Universul poeziei ei includea turme, oieri, iezere, coline, rouă, iarbă, un univers rural ; ea cînta familiar muntele şi cuibul de vulturi, şi-şi însuşea : „...marea lecţie a cîmpiei predată mie, fata / retrasă, de munte". în poemele Danielei Caurea există o adevărată explozie de limpezimi solare. Poeta vorbeşte cu mîndrie dar şi cu o anume reţinută tristeţe de „neamul meu de olari şi vîslaşi / crescuţi din tărîmul acesta, unde de cu iarnă / auzi cum înmuguresc privighetorile". Şi totuşi între „joc" şi suferinţă nu exista decît o „punte subţire", uşor de trecut. Daniela Caurea oscila între o exaltare copilăroasă, o iubire frenetic revărsată a elementelor naturii romaneşti şi o îngîndurare amară, o interiorizare parcă rănită. Cîteva poeme se intitulează Rană, Rană uşoară, Rană de sabie etc. Citez din Ecou, poem reprezentativ pentru poezia ei, avînd un timbru propriu, voalat de uşoară tristeţe, îngîndurare : 17 qnaima se zbate ca vrabia-n palmă / Şi înviază eterne candori. / Pustia se-ntinde 'ale Şi calmă / Să urci nu poţi, nu poţi şă cobori." 010 Daniela Caurea vorbea puţin în poezia ei şi, totuşi, spunea mult! Regret . {ac această constatare atît de tîrziu... Ea a trecut „dulcea cumpănă a cumin-Tniei I gonind spre crenelate linişti..." Intre alte sentimente specifice poeziei feminine (spaima, primejdia), adică pe lîngă elementele unei poezii de o feminitate Urcată, întîlnesc motivul punţii şi al unei linişti rîvnite, fără poză, dorite dina-jjns Iată, în poezia Purure, dedicată fratelui ei : „Şi cînd între cele două lumi, nu va mai fi nici o punte, / Spălaţi de lucruri, vom intra, Mihai, şi noi într-un jniinte^^ Danielei Caurea s-a stins prea de timpuriu. Ea n-a avut vremea necesară împlinirii, „zămislirii", puntea s-a frînt prea devreme, dar versul ei de o coloratură personală are azi rezonanţe tulburătoare : „Aici soarele meu şi liniştea jjţea / de care nu mă vindecă nimeni / şi propria mea ploaie de cuvinte căzînd / în umbra celor dragi ; ei zboară / din ţarină în timp aşteptînd / ca mai întîi să mi Se nască vremea / şi apoi să fiu zămislită" (Intermediu). EUGENIA TUDOR ANTON ÎN SERVICIUL OPEREI In vechile noastre texte profane sau bisericeşti — îi plăcea mult să le citească şi uneori să le şi citeze — Mihai Gafiţa a dat poate şi de versetul acesta care, în orice caz, i se potrivea de minune şi-1 caracteriza cum nu se poate mai bine: „Slujiţi cu bucurie, ca Domnului, iar nu ca oamenilor". îndeletinicirea lui de editor, el aşa a exercitat-o, punîndu-şi toată rîvna, talentul şi priceperea în serviciul operei — Domn şi Stăpîn — ce urma a vedea lumina tiparului, exclusiv el" şi neavînd alt ideal —• să-i spunem „lumesc" — decît a realiza în modul cel mai desăvîrşit cu putinţă trecerea aceea delicată, îndeajuns de tainică şi de creatoare de surprize, nu foarte deosebită de o a doua naştere, a unei lucrări de artă de la forma ei manuscrisă la structura tipărită. Operaţia, editorul Gafiţa o executa cu atenţia concentrată şi severă a unui chirurg, cu elanul şi entuziasmul unui îndrăgostit, cu prudenţa exploratorului, cu îndemînarea meşteşugarului căruia nu-i scapă nici un amănunt şi cu o dăruire de sine, de nu egală, cel puţin echivalentă cu a creatorului. Căci opera — mai înainte şi mai presus de orice — el şi-o însuşea, o adopta, o înfiia, o declara a lui, consacrîndu-i-se, devotîndu-i-se, identificîndu-i-se. Declaraţia aceasta unilaterală a voinţei de cooperare şi înfrăţire, întocmai ca declaraţia de iubire, adeseori speria. Şi mărturisesc şi pentru mine că, atunci cînd editura Cartea Românească mi-a făcut cinstea să-mi tipărească un volum, ardoarea lui Gafiţa, năvalnica luare în posesiune a textului şi hotărîta, neprecupeţita legare — ca prin jurămînt, ca prin ritualul sîngelui împărtăşit — dintre autor şi editor, în primul moment m-a tulburat. Pentru că înţelesesem că era vorba nu de o acaparare ori de o inoportună (fie şi cu cele mai bune intenţii) imixtiune într-un domeniu unde fiecare — oricît de modest şi de neînsemnat ar fi produsul strădaniei sale —- se socoteşte, pe bună dreptate, pe bună şi sfîntă dreptate de altfel, titular şi arbitru şi unic judecător, ci de o alianţă, sau mai mult decît atît : de pornire la luptă împreună, pînă la capăt. Şi capătul, deasupra intereselor, drepturilor ori suspiciunilor reciproce, nu putea fi decît unul : realizarea scopului comun, aducerea operei la lumină, răspîndirea ei în lume pe cît se poate. Nu pe oameni, pe scriitori, aşa dar, îi slujea Gafiţa ca editor — oricît de intense ar fi fost bonomia, voioşia şi zorita-i simplicitate — ci idealul concret : tipăritura. A ! pentru aceasta era oricînd gata — dacă, bine înţeles, se convinsese că manuscrisul nu-i nevrednic — să facă orice ; cuvîntul oboseală nu-1 cunoştea, termenul de nerăbdare îi era cu totul străin, nu şovăia să stăruie, să lămurească, să se bată, să revină, cu dragoste, cu perseverenţă, cu neacreală, cu surîsuri galeşe ori prefăcute (ba şi autentice) încruntări. Odată primită versiunea ce urmează a fi tradusă, spune un personaj profesor de elină al lui Marcel Pagnol, studentul nu» trebuie să cunoască altă grijă şi alt gînd în afară de săvîrşirea tălmăcirii. Odată ce i se încredinţase opera spre tipărire, Gafiţa nu mai avea cuget şi viaţă decît pentru ea. Uşor mi-1 închipui sărind din pat, cînd sta să se culce la sfîrşitul 18 unei zile pline, spre a se pune în acţiune spre folosul ei ori bătînd, pe n!n,a-sau arşiţa, oraşul de la un capăt la altul. Ori socotind rezerva sau timiditate sau reticenţa drept simple zădărnicii incapabile de-a stăvili impetusul editorh? On luind, cu bună dispoziţie, totul de la capăt. Ori recitind sbătîndu-se ori miel imd ori înflacarindu-se ori întărindu-se în convingere ori îndîrjindu-se ori ail gînd ori răsuflînd numai pentru a începe iar. Avea harul — rar, nepreţuit, minunat — al posibilităţii de a se îndrăecwH de un manuscris ca de o fiinţă vie. Şi-1 mai avea pe acela de a nu fi — în eiiS, aparentei împrăştieri — fluşturatic. Cu şase mii de treburi, hărţuit si smuls  colo pina colo, avînd a primi convoaie de literaţi, de a purta şiruri'nefinite tIp discuţii şi de a răspunde la chemări telefonice exprimate de cifre neverosimil» năpădit de timp, oameni şi dandanale de tot felul, stia să nu-si piardă cumpătul" sa zimbeasca ori să rîdă şi să-şi păstreze eficienţa ; şi să nu uite manuscrisul X nu-1 piardă vreodată din vedere. ' ' Lucrul acesta mai ales m-a uimit la el şi m-a încîntat : calitatea dublă dp a fi entuziast şi calm. Se grăbea încet. Se agita de cele mai multe ori cu tainjp rost. Şi se afla înzestrat cu o cumpănire lăuntrică — dură, robustă — care nu V trăda. Datorită acesteia a putut face ani de-a rîndul fată unei munci istovitoai-p unor solicitări neîncetate, unui frecuş care pe alţii i-ar fi extenuat, i-ar fi scos din ţiţini, i-ar fi descumpănit. Dragostea însă e mai puternică decît necazurile, mari şi mici, ale meseriei de editor, meserie pe care Gafiţa a îndeplinit-o nu din obligaţie, în silă ori resemnat, ci cu neobosit avînt. Dragostea e răbdătoare, nu pizmuieste, nu se umilă de mîndrie, nu caută folosul său, nu se gîndeste la rău, nădăjduieşte totul, crede-totul, suferă totul. Dragostea 1-a abilitat pe Gafiţa să ocupe un loc aparte in mediul nostru editorial şi a făcut dintr-însul nu desigur un rival al autorului ori un colaborator indiferent şi rece ori un auxiliar al lui, ci un prieten bun si de nădejde, un temei, un confesor, un frate — şi aş zice, ba si zic, deoarece sînt sigur că vorba nu va fi răstălmăcită — un complice. Un complice la fapta aceea ciudată, absurdă poate, fără nume, unică în felul ei, ieşită din adînoul cel mai personal al fiinţei şi totuşi pe deantregul dezinteresată, fapta de artă. Acesteia în cel mai deplin înţeles, i-a fost neîncetat slujitor. Un slujitor fără zăbavă si răgaz stenic, vajnic, dăruit fără precupeţire, trepidant. Am auzit din gura lui ceea ce' fireşte, va fi spus multora : manuscrisul acesta, de-acum, e al nostru. Şi nu' vorbea solemn şi sentenţios, fariseic ori oficial : zîmbea si se bucura, niţel ştrengăreşte, niţel în dodii, cu inimă trează şi minte deşteaptă. Căci dragostea stie să iasă din sine şi să iubească treaba pe care o face mai mult decît eul, dealtfel copleşit de fericire prin însuşi actul participativ. N. STEINHARDT „...PAL REÎNTORS, MINUITOR DE STELE..." Izbit în adolescenţă de portretul ce E. Lovinescu îl schiţa lui Virgil Gheorghiu („o plămadă sufletească atît de caracteristică pentru o specie de poeţi şi poate pentru «poetul» în sine, în care viaţa interioară si sfiiciunea ce o traduce în contact cu lumea, iau proporţiile unei spaime, a unei panice" ; „traiectoria unei vieţi aproape ireale, ascetice, spiritualizate, cu desăvîrsire în marginea orîn-dumi sociale"), l-am căutat cu febrilitate, cu prilejul uneia' din lungile mele peregrinări studenţeşti prin capitală, acum vreo două decenii. Imaginaţia mea voia să vadă -într-insul o întrupare contemporană a duhului Poeziei, aşa cum a sălăşluit în făpturile mitice ale unui Holderlin sau Emdnescu. Dibuiisem cu destulă dificultate adresa poetului şi pianistului, dar vizita mea, într-o seară înmiresmată de liliac, cu un aer uleios şi muzical, era să rămînă fără rezultat. Mi-a fost dat să-1 cunosc cu zece ani mai tîrziu, multă vreme după ce îi citisem si recitisem Febrele, Marea vînătoare, Tărlmul celălalt, la Casa Scriitorilor deci 'într-un loc unde traiectoriile astrelor intersectîndu-se mereu se neutralizează în strălucirea obştească... M-am pomenit în faţa unui om înalt, corpolent, cu fata rotundă şi surîzătoare, asemeni unui atlet pensionat. Nimic nu mai rămăsese din figura tî-narului oacheş, numai piele şi os, cu ochi de smoală fierbinte din portretul mentorului Sburătorului. Timpul mistuise fără urmă acel simbol omenesc al poeziei 19; , te pentru a lăsa loc unei maturităţi joviale, predispusă nu numai la is-jradia ^ iungiie-i peripluri pariziene sau vieneze ori din legendarul Bucureşti, arterelor interbelice, dar şi la jocuri de cuvinte (calambururile îl pasionau), cu a din aerul (foarte tonic) al unui şcolar în recreaţie, întîrziat. O aşezare a f^V?ei pe trăsături, dacă nu confortabile, măcar ale unei generalităţi umane, o re-ere a năstruşniciilor de odinioară îritr-un domeniu inofensiv, o căldură sufle-trag - asa cum iradiază caldarîmul bucureştean în serile toride erau noile coor-*.eas te a'ie personalităţii poetului. Unde era tînărul frondeur cu podoaba capilară, ".e ori verde? Un jerseu de un roşu aprins îl amintea de departe, ca fluturarea r°?ii pavilion pe o ambarcaţiune ce se îndepărtează ireversibil. E drept, din cînd Yn cjncj (şi tot mai des în ultimii ani) umori întunecate îl invadau, chiar de la m clipă la alta, şi bonomul devenea tăcut, ursuz, parcă scufundat brusc în pre-°ratirea unei surpări organice. Ultimul act al dezagregării a venit pe fundalul S-itastrofei din 4 martie, forţa brutală a dezastrului, snobă, ţinînd a se orna cu cîteva titluri de nobleţe ale spiritului românesc, între care cele ale lui Virgil Gheorghiu. par retragerea, oricît de dureroasă (şi totdeauna prematură !) a unui artist doar o convenţie. Neantul rămîne neputincios în raport cu ceea ce constituie esenţa fiinţei acestuia, creaţia, în care (se întîmplă vai, din vina noastră !) dispariţia autorului pune mai multă ordine, aduce lumina stranie şi neclintită a definitivului. Autorul Cîntecelor de faun ne-a lăsat intactă senzaţia de noutate cu care cucerea o cotă excepţională în poezia anilor '30. Erupţia sa de imagini preţioase şi afectiv-delicate umple copacul fraged al tinereţii sale necurmate cu corole ameţitoare, de un alb fastuos, funebru, de un parfum delirant. Poemul închinat maniei e antologic : „Mamă, / Cum să laud şi să plîng tinereţea ta, / Care a învăţat un oraş să scrie şi să citească ? |/ / Paşii tăi osteneau / Scăldaţi ca pentru moarte de ploile toamnei, / Lingă băncile de hîrtie ale elevelor somnoroase. / Sub eşafodul tablei, ceasurile ţi se rostogoleau, / Tăiate de sunetul recreaţilor. '/ Cărei tristeţi a lăcrimat buretele pe fonduri negre / Cînd tu ştergeai cu mîna-nfrigurată o scădere ? / Pe drumul alb al firelor de păr / Sînt parcă oile abecedarelor trecute, / Şi clasa ta rămîne vremurilor / Cu dimineţi de rugăciuni, / Un cor de îngeri fluturînd cununa premiilor / Deasupra unei sfinte". (Stampă, II). Foarte puţini liricii români ai generaţiei sale au atins virtuozitatea galeşă, dureroasă, a împletirii de amintiri vitale, sîngerînde, cu o suavitate a materiei metaforice prin sine răscumpărător întemeiată : „Prin sîrmele ploilor de seară / ascultam la apus paşii lui Adonai, / Şi-n răsăritul de cuptoare al brutăriilor, / Iliada pădurilor natale. / / Plîngeţi lîngă mine, plîngeţi / Peste gropile circurilor plecate, / Setea stinsă de adîncul scrinurilor, / Rachetele serbărilor cu lacrimi de aur peste cimitire". (Provincii). Virgil Gheorghiu a avut eleganţa de a-şi saluta singur, din timp, „spectacolul rar" al propriului sfîrşit : „Printre grădinile cu o rodie mai puţin, / Domni de arhivă, / Salutaţi spectacolul rar, / Eu, pal reîntors, mînuitor de stele / Căzînd sub şindrilele zmeielor mele, / Ca-ntr-o împleticire de Icar" (Provincii). Ce putem adăuga la pregnanţa versului său decît o lacrimă informă ? GHEORGHE GRIGURCU IN PLINĂ EFERVESCENŢĂ A CREAŢIEI O moarte năpraznică, dureroasă, absurdă — poate mai absurdă decît a tuturor celor care au pierit în noaptea cumplitului cutremur din 4 martie — 1-a răpit din mijlocul nostru pe Alexandru Ivasiuc. Am scris „din mijlocul nostru", şi această formulă uzată se dovedeşte aici mult prea reală pentru a o ocoli neapărat cu condeiul, fie şi în cazul morţii unui scriitor care se silea în toate manifestările lui să evite pe cît putea banalul. Căci Alexandru Ivasiuc era în primul rînd o prezenţă care în mod voit încînta, incita, contraria. Toţi am fost prietenii şi adversarii autorului seriei Pro domo, chiar şi cînd nu ne-am încrucişat cu el spada vreodată, chiar atunci cînd nu l-am cunoscut. Scrisul lui atrăgea şi respingea, propunea şi se propunea pe sine. Gînditorul îşi căuta întrebări şi transforma aparent banalul în problemă, busculînd comodităţile şi tulburînd apele tihnite, cu un scop mai îndepărtat, care nu ieşea imediat la iveală. Cînd scriai despre el nu puteai fi sigur de ce i-ar fi făcut plăcere şi ceea ce l-ar fi supărat. In imposibilitatea de a descoperi accentul supremului omagiu şi nici cît inteli- 22 această proprie viaţă interioară se exprimă în file examinîad o creaţie suh toate luminile posibile, multiplieîndu-i înţelesurile, scrutîndu-i mobilurile şi deve nirile, străbătîndu-i toate dramurile. Ohiar cele virtuale. De-a lungul a trei decenii a scris aproape despre toţi poeţii de astăzi stab' lind punctele de joncţiune între o generaţie şi alta şi liniile de interferenţă dintre universurile artistice, arătînd cum îşi răspund, se opun şi se întregesc. In TraiectorV lirice sînt adunate o parte din aceste portrete şi analize. Cine le citeşte e cucerit de fineţea unei observaţii în măsură să definească prerogativele fiecărei individualităţi. Fiindcă, în convingerile sale, cel mai tulburător diutre privilegiile artei 'e să reliefeze ceea ce avem unic şi irepetabil. Iată şi de ce punea atîta pret în scrisul său pe definirea caracteristicilor unui scriitor, iar adjectivele între care surprindea o inflexiune sufletească erau acute şi gingaşe ca lamele unui unghi Traiectorii lirice, alături de excelentele studii despre Adrian Maniu, Ion Vinea Fundoianu, Philippide sînt mărturia unei înzestrări critice aptă să releve tot ce este nepereche, neasemenea, tot ce este viu, sugestiv, fecund în efortul poetului de a-şi înţelege propriile secrete. Şi ale marei familii pe care o reprezintă. Dar cea miai bună dintre cărţile sale e cea consacrată lui George Baoovia Monografia deschide porţile unei alte viziuni asupra marelui scriitor, lărgind cadrul în care istoria îl clasase. Trecînd dincolo de pragul convenit al adevărurilor şi numind rădăcinile şi frumuseţile singulare ale unei opere care vine de departe pentru a se situa în inima celei mai dramatice contemporaneităţi literare, criticul aşează pe Bacovia într-o lumină nouă. Şi ea relevă alte sensuri, alte valorii, alte dimensiuni ale poeziei sale. Pe care le face pregnante prin profunzimea judecăţii prin ţesătura deasă de sugestii şi de asociaţii (pe oare numai multiple resurse lăuntrice şi o întinsă cultură o pot asigura), prin distincţia expresiei. Sfîrşitul 1-a găsit pregătind o ediţie completă Bacovia... Mihail Petroveanu, unul dintre morţii fără morminte de la 4 martie 1977. • Prietenul a cărui amintire a pornit spre mine. Şi pe care nimeni n-o veghează mai . sigur decît cărţile sale. Nici măcar noi, cei ce l-am cunoscut pe acest om încîntător. b. el vin POETA „BUCURIILOR SIMPLE" Am început să adun de pe podea cărţile azvîrlite de furia cutremurului şi am găsit, printre ele, cîteva cărţi de poezie şi de proză ale poetei Veroniea Porumbacu, care, vai, a tăcut în seara zilei de 4 Martie 1977, în seara marelui cutremur. Am deschis la întîmplare volumul ei Mineralia, publicat în 1970, şi am citit cu strîngerea de inimă pe care ţi-o dau coincidenţele, poema Oglinda : „Mala-xoare ce macină oase şi ani. / Vîrsta roşie, binecuvîntate patimi / care încă strigă: eşti viu ! / Vîrsta violetă, cînd amintirile / străpung goliciunea cu o lance, / dar încă mai urlă : ai fost ! / Vîrsta albă, cînd negrul peşterii / alungă memoria / şi totul tace : / păsările pe gard, / oglinda apropiată die buze / Stelele stinse în cerul invers / căzute în marea moartă / a pleoapelor." Sau : „Unde mi-e văzul, / că am rămas fără culori / între o lună rostogolită / şi un soare în eclipsă ? / / De ce îmi zboară în preajmă lucrurile / ca nişte păsări / fulgerîndu-mi fereastra şi pierzîndu-se-n cer ? /Am uitat cum îi spune pietrei, firului ierbii, / inimii / gravitaţiei, / numelui / încît, strigată la apelul de seară / întorc capul, să văd cine e acel / care trebuia să iasă din rînd ?" Nu pot crede că poeta Veroniea Porumbacu a trecut atît de tragic Dincolo, unde totul tace şi totul e nemişcat. Nimic mai greu de crezut, mai greu de imaginat decît faptul că o făptură atît de vie, de prezentă, de neobosită, de harnică (a publicat paisprezece volume de versuri, trei de proză şi şase volume de traduceri — o activitate prodigioasă !) nimic mai greu de crezut decît că a trecut în nemişcarea veşnică. S-ar părea că artiştii au seismografele lor sufleteşti în stare să le indice mutaţii ori seisme pe care nu le simte toată lumea. Cum altfel mi-aş putea explica versuri ca acestea, din poemul Ceasul încrederii, publicat cu ani înainte : „Prizonieră a propriei neguri, / nu văd ochii prietenilor / nici mîinile mele care pipăie drumul. ,/ Sunt numai un strigăt / înăbuşit în pîslă". Da, vocea poetei, vocea ei, strigătul ei a fost înăbuşit nu în pîslă, ci în grămada de moloz. 23 Arn tot sperat, ca atîţia alţii, că şi Veronica Porumbacu va fi printre cei pe care oamenii curajoşi şi dîrji ai acestor zile de durere şi de muncă pînă la sleire vor r salvat-o, împreună cu ceilalţi care şi-au aflat imormîntul sub zidăria blocului ] vis-â-vis de biserica rusească. Dar speranţa a rămas zadarnică. Glasul poetei a tăcut sub „val". Sub valul de moloz, de grinzi. Şi trebuie să recit, în locul ei, versurile ei, un fel de recviem pentru ea însăşi, datînd din 1970 : „Doarme sufletul meu ca un cîmp sub zăpadă. / Cerul mi-a umbrit ferestrele. / Nu văd pe nimeni afară. E cineva ? / Nimeni nu mă vede. Mai sînt ?" Da, oamenii mai sînt si după ce mor! Poeta Veronica Porumbacu mai este prin vocea poeziei ei. Mă tulbură, m-a tulburat apariţia în „România literară" a poemei Răspuns, în preziua dezastrului. M-a mirat cînd am citit acele trei poezii ; întîi caligrafia formei, ,as spune, o anume încorsetare voită, cochetă a spontaneităţii ce o caracteriza, a spontaneităţii gîndului şi simţirii, dar şi o anume inexplicabilă amărăciune. însă. reluînd lectura, după ce am aflat că a dispărut dintre noi sub dârîmăturile locuinţei sale, m-a izbit neliniştea, presentimentul nesiguranţei din poema amintită (Răspuns) : „N-am siguranţa albă a nopţilor polare, / nici soarele din sudul ce sieşi e deajuns. / Şi punctul fix e-acela sub semnul de-ntrebare, / iar zorii irizează perpetuul răspuns". Şi mi s-a părut emoţionant de-a dreptul mesajul cald, viu, un cuvînt de dincolo al celei de lîngă noi, citind o poezie intitulată Rumoare — care este de fapt un veritabil testament : „Ştiu orgi de plumb, la care cei neştiuţi ne nume / îmi vor culege sensul celui din urmă verb : / eu v-am iubit, privelişti unde-am venit pe lume, / şi printre voi odată voi adormi isub ierbi, sfii Iar sonu-: jile mele vor mărita-n azururi / foşnirea unui abur* de ierburi şi pămînt / cu orfka rumoare a dragostei ce, pururi, / voi fi purtat în viaţă întîiului cuvînt." Mişcătoare declaraţie, patetică declaraţie de dragoste pentru ţara aceasta "frumoasă, pentru oraşele ei frumoase, temporar urîţite de crunta stihie, mărturie a dragostei fierbinţi pentru limba acestei ţări pe care o îngrijesc acei grădinari .•care sînt scriitorii ! Printre aceşti grădinari, Veronica Porumbacu îşi are locul ei ! Veronica Porumbacu era poeta „bucuriilor simple", a bucuriilor omeneşti fragile, dar atît de necesare, pe care se sprijină edificiul existenţei noastre cotidiene. Şi nu vom putea să păşim înapoi în firesc, să ne reluăm viaţa şi activitatea, fără ;să ne amintim,, cutremuraţi, de strigătul de bucurie al poetei Veronica Porumbacu : „Frumoasă-i bucuria, Veronica, / cu ochii ei nemăsuraţi de mari, / în care tu cu-ntîia stea răsări / şi-apui abia cînd zorii se ridică". Poeta nu mai este azi „singură ca un punct". Ea este cu noi, în conştiinţa, în amintirea noastră, a celor care am rămas. EUGENIA TUDOR ANTON LA O DESPĂRŢIRE* Nicolae Ştefănescu, scumpul şi dragul nostru, tu pleci acum pe drumul tel lung. Nu-ţi spun Adio, ci la Revedere. în cazul tău, nu ne îngropăm morţii, ci viii. Tu frate, care m-ai apărat şi ne-ai apărat cu înţelegerea ta profundă şi cu prezenţa ta dăruită, pe noi şi pe mine, iată că azi nu te pot apăra de lacrimile mele ■şi de lacrimile noastre! Ce pierdere pentru conştiinţa mea ! Ce pierdere pentru soldat ! Ce pierdere pentru justiţie ! Ce pierdere pentru adevărul adevărat ! Cît voi mai avea de trăit, în sufletul meu, sufletul tău nobil, bărbătesc, trăieşte. La revedere, Nicolae Ştefănescu, scumpul nostru, prietenul meu de neînlocuit. NICH1TA STÂNESCU * Cuvînt roşit la înmormîntarea prozatorului Nicolae Ştefănescu. ISTORIE ŞI PĂMÎNT Paginile cele mai grave ale istoriei, cele care s-au scris cu însemnate sacrificii, devin un fel de emblemă a naţiunii. Şi acest lucru se întîmplă mai ales atunci cînd evenimentele care le compun stau sub semnul unor relaţii fundamentale, al unei atitudini esenţiale. Or, o asemenea relaţie este fără îndoială relaţia dintre om şi pămînt. Dintotdeauna omul va fi luptat pentru pămîntul pe care trăia el şi ai lui ; poate chiar înainte de a-i fi învăţat semnele roadelor omul se va fi ridicat întru apărarea unei colectivităţi sau a unei societăţi, se va fi învăţat să-şi apere glia. Ţărîna aceasta imemorială ca şi el va fi fost tot una cu idealul, speranţa şi viitorul lui. In fond pămîntul este şi azi şi a fost şi ieri, şi de f ipt dintotdeauna, deţinătorul tuturor valenţelor vieţii. Şi omul a ştiut asta de cum va fi deschis ochii spre lumină. Va fi ştiut desigur că pămîntul e spaţiul, e timpul şi totodată viaţa. Spaţiu, pentru că, e aproape ridicol a o mai spune, nicăieri altundeva nu se va fi statornicit suflarea omenească decît pe lutul din care omul şi-a modelat existenţa, spaţiu pentru că, orizontul primordial, nesfîrşita zire durează atît cît ochii văd pămîntul. Timp, pentru că pămîntul va rodi cele trebuincioase existenţei, de mîine, de peste an, de peste veac, timp, pentru că bătrîneţea pămîn-tului e vîrsta omului. Unde se vor fi simţit şi ştiut mai bine legăturile dintre om şi ţară dacă nu în această împlinire concretă a ţărînei dătătoare de viaţă. Acolo unde omul a aşezat dintotdeauna seminţele, în gestul sacralizat al însămînţării, acolo pămîntul a început să genereze viaţă şi să învingă destinul sau să însemne destin. Pentru că a deschis măsura timpului şi a început numărătoarea anilor. Pentru că acest gest a însemnat continuitatea şi durata. Intr-atît de adînci stăruie în conştiinţa noastră semnele acestea aproape emblematice care sînt Muncile şi Zilele omului, semănatul şi aratul, sămînţa şi plugul, încît ni se pare că au fost dintotdeauna şi realitate şi simbol. Mai bine spus, că simbolul s-a născut o dată cu realitatea, într-atît de esenţială era semnificaţia acestor gesturi. Dar civilizaţia noastră agrară, de multă vreme mecanizată şi rînduită după puterile miraculoase ale noului prin care sîntem azi şi meşteri tutelari ai unei industrii impunătoare, a răzbit greu prin vreme, şi greu au fost loviţi oamenii ei dintotdeauna, ţăranii, cunoscătorii tainelor holdei şi miraculosului seminţelor. Aşezările şi statornicirile harnice s-au văzut adesea nevoite să apere averile cele mai de preţ ale neamului : pămîntul şi civilizaţia durată de el şi prin el. Războaie, cotropiri care l-au făcut pe om să înveţe a mînui nu numai coasa şi plugul, ci sabia şi puşca. Am visat independenţa şi neatîrnarea, dar a fost nevoie de trudă, răbdare şi vitejie pentru a le obţine o dată pentru totdeauna. De cîte ori, privind prin timp, nu ne întrebăm cu mirare şi mîndrie cum se vor fi priceput oamenii acestui popor să taie brazdă şi să scoată rod, fugind apoi la luptă pentru apărarea tuturor roadelor, pentru dreptatea şi liniştea acestei realizări minunate care se numeşte ţară şi se mai cheamă şi acasă. Izbînda vitejilor de la 1877 este neîndoioasa laudă a acestei ţări care şi-a trimis fiii pămîntului s-o apere. Cîte sacrificii va fi îndurat chiar el, pămîntul, oprit din rod şi udat de sînge. Problema agrară concentra neîndoios frămîntarea tuturor celor preocupaţi de soarta ţării. Pentru echilibrul şi economia de atunci a ţării, ţăranul şi valen- , sale deveniseră un simbol politic. Şi nu puţini au fost intelectualii care încă H n 1894 si apoi mai autoritar în 1906 s-au întrunit într-o mişcare de gîndire esen-t'lmente' socială — poporanismul — care demonstra deopotrivă necesitatea estetică a literaturii de tematică rurală. Ideologic, ţăranul român fusese repus, în drepturi. Dar nedreptatea cea mai mare şi umilinţa cea mai amară s-au strîns iarăşi este vreme, cînd el a înţeles că vrăjmaşul cel mai de temut se află aici, chiar oe pămîntul ţării, pămînt care nu mai era al lui şi nu-i mai da lui pîine, ci unei stăpîniri nemiloase şi crude, marea boierime latifundiară a României din pragul secolului 20. 1907 — an de jale şi plînset, an de revoltă şi moarte, an în care ţara a înţeles că nu-i cu putinţă să-i iei omului ce i-a fost dat dintotdeauna, anul mîntuirii şi vrajbei în care, tot el, statornicul pămînt a dat unsprezece mii de morminte celor-ce_I lucrau cu palmele lor şi s-au ridicat cerînd dreptul de a-1 avea. Dreptul ja pîine. 1907 — an de urgie şi ocară, cînd strigătul de disperare „Noi vrem pămînt",. rostit de Coşbuc cu ani în urmă, a devenit realitate. Vizionar, Coşbuc ştiuse că veni-va ziua cînd cei umiliţi şi înfometaţi se vor ridica de la casele lor şi vor porni să ceară dreptate. Şi, fiindcă dreptate n-au putut să-şi facă, au cerut socoteală şi au plătit cu viaţa. Dar sacrificiul lor n-a fost zadarnic. Chiar de s-au făcut că n-aud, stăpînii au înţeles că averea lor era un furt şi că mulţi ştiu adevărul. Cumplitele zile ale acestui 1907 n-au rămas numai în amintire pentru câ, aşa cum sînt aşezate legile-civilizaţiei, încleştările ce ating asemenea proporţii îşi fac drum în „slava de foc" a celui ce zămisleşte artă. Nu va fi mirat pe nimeni, desigur, cortegiul de opere literare care a cuprins în cuvinte această pagină măreaţă şi amară din istoria noastră. Şi poate că urmaşii oamenilor care s-au ridicat pentru dreptatea pămintului ar fi ştiut, dar n-ar fi simfit vuietul acelui timp, dacă un condei sobru şi măsurat ca cel al lui Rebreanu nu le-ar fi deschis drumul înţelegerii afective prin vehementul roman Răscoala, în care arta scrisului său a împletit fapte şi adevăruri astfel încît să lase deschis, generaţiilor de azi şi de mîine drumul cunoaşterii către apriga îndîrjire a străbunilor pentru pămîntul pe care trăim. Nici alte condeie n-au rămas tăcute ; Caragiale şi-a înăsprit verbul, şi aşa subtil contaminat de amărăciune, în accente de gravitate şi desnădejde pentru a înfiera sîngeroasa ispravă la care au subscris autorităţile României şi cu care au stăvilit dreapta mînie a celor ce n-au mai putut îndura foamea şi jaful. Romanticul Vlahuţă va fi devenit, pentru timpul scrierii poemei lui 1907, un vajnic pamfletar. Nici generaţiile scriitoriceşti de mai tîrziu n-au rămas necontaminate de chinul acestui an, ce va rămîne nu numai în istorie ci şi în legenda ţării. Cu respiraţia tăiată şi ritmul sacadat care însoţeşte reamintirea marile fapte,. Zaharia Stancu a scris Desculţ, evocare şi omagiu adus acelor oameni înfrînţi şi totuşi biruitori. Şi veşnicul revoltat împotriva oricărei umilinţe pe care soarta o poate aduce omului, Tudor Arghezi, a refăcut metaforic şi imaginativ drumul acelui an crîncen, sub forma unui şir de secvenţe înlănţuite ca într-o epopee modernă care vor face cunoscută urmaşilor — pentru a cîta oară ? — vinovăţia acelui timp.. Şi nu putem să nu ne întoarcem gîndurile cu sfială şi închinăciune spre toţi acei anonimi şi totuşi vestiţi lucrători ai ogoarelor noastre care s-au ridicat ca unul 'în cea mai mare revoluţie ţărănească din istoria ţării noastre. Şi nu putem să nu ne întoarcem gîndul către cei care în 1921, consfinţind întemeierea Partidului Conyunist al acestei ţări, în chiar Congresul de constituire şi dezbatere a statutului lor, au analizat în detaliile cele mai mărunte încă foarte ftămîntata problemă a ţării, tot nerezolvată dar preocupînd spiritualitatea acestor oameni ai noului, problema agrară. Ceea ce a izbutit civilizaţia comunistă a fost marea dreptate făcută tuturor în 1949, prin iniţierea unui proces lung, anevoios dar singurul cu sorţi de izbîndă spre binele oamenilor ţării, transformarea socialistă a agriculturii. Oamenii erau în fine stăpînii pămintului lor. Sînt aproape trei decenii de atunci, şi visul a devenit realitate, ogoarele şi holdele sînt ale noastre ale tuturor şi lauda muncii este „a urmaşilor" celor care au obţinut neatîrnarea la 1877 şi au murit pentru pămînt la 1907. IOANA CREŢULESCU TREI CÎNTECE PENTRU OAMENII PĂMÎNTULUI O, morţii nu sînt uitaţi. Este dreptul vieţii acesta, Poezie. In aburul cîmpiilor avem părinţi, avem Rude şi fraţi. Carnea pămîntului e liniştea lor Pururea vie. Cine rupe o floare din aprigul crîng Cine-şi apleacă ochiul pe luceferii spicelor coapte Aceluia lacrimi de foc în ochi i se frîng. Aceluia I se pare viaţa mai lungă cu-o noapte. Fără să vrea, Fără să ştie, fără să fie-ntrebat dacă poate, aceluia I se mai adaogă pe umerii fragezi o stea. O povară De suflet, de sînge nestins — cea mai grea dintre toate. Cui nu i s-a-ntîmplat ? Umblăm cu gîndul senin Pe sub cer şi ne cotropesc mîhnirile, cum un rîu De ciori cu negureala lor ar invada un palat. Şi Cine-ar putea, prin văzduhul vlnăt şi rece, ca o poartă De ger, să strige că nu e deloc vinovat ? Ducem Cu noi tot ceea ce părinţii au gîndit, au sperat, au visat. Noaptea e plină. Ziua foşneşte de lumină bogată, De şoapte. Unsprezece mii de părinţi ne-au lăsat Vieţile lor de rostuit, de trăit, de-nălţat Cînd puştile grele pe pieptul lor au gravat: 1907 ! Ei s-au dus pe drum de rouă Şi pe drum de floare arsă, Taie lumea pe din două Faţa lor mereu ne-ntoarsă. Ei s-au dus plutind şi încă îi simţeam cum ne dogoare Dintr-o vale prea adîncă, Dintr-un răsărit de soare. I II Au dorit pămînt! Pămîntul Le-a-nghiţit glas şi făptură, îi jeleşte veşnic vîntul, De din ceasul cînd căzură. Spicul griului se-nclină Spre ţarina ca de piatră, Simle-n zori, prin rădăcină, Răsuflarea lor curată. III Devreme, primăvara, Cînd stele iuţi se nasc prin brume, Cînd foc subţire Prin sînge ne aprinde viu inel, Cu foarfeci mari şi luminoase, de oţel, Nepoţi şi strănepoţi ieşim pe dealuri... Noi căpăţînilor de viţă, noduroase, Livezilor de meri şi peri Mari ochi, prevăzători şi harnici Le aroim spre lume. O zi, şi-ntreg pămîntul Din fragede orbite lăcrămează. De limpede uimire ? De durere ? Cine ştie ! O, sîntem toţi asemeni crengilor de meri şi peri, îngemănaţi cu viţele de vie... Privirea noastră-o-ntunecă o rază ! Altminteri nu-mi explic, Fără de ştire acele lacrimi izvorînd, şi fără vină, Decît ca pe un strigăt Al oamenilor şi-al ţărînii, De dincolo de veac : „noi am văzut lumină .'" Şi eu atîta pot să spun Doar : „am văzut iubire !" DIN CRONICA LA SFÎRŞITUL MILENIULUI Prima imagine a Alexandrinei pe care o simt cum începe să se formeze, este aceea de la ora sticlelor de lampă, înainte de înserare. Pe atunci nu exista decît în puţine locuri lumină electrică, în schimb lămpile cu gaz erau uneori rafinate şi fastuoase. Şi astăzi se mai vede cîte una atîrnînd de plafon, dar modernizată, în casele unde trăieşte cîte un fanatic al lumii trecute. Oamenii săraci aveau lămpi micuţe, de agăţat în perete, cu o sticlă albăstruie, numărul unu, cea mai ponosită, şi flacăra lor abia alunga umbrele din odaie, deşi nu le lipsea oglinjoara rotundă, pusă în spate, ca să răspîndească lumina şi s-o întărească. Pe măsură ce casele erau mai răsărite, se măreau şi lămpile, numărul doi, trei, patru, nu m-ii ştiu pînă la ce gradaţie. Erau lămpi de pus pe masă, sau în perete, sau de agăţat de plafon, la mijlocul odăii. In saloanele luxoase tronau candelabre grele de bronz, de porţelan, împodobite cu cristale, atîrnînd pe scripeţi, cu lănţişoare, ca să poată fi ridicate sau coborîte, după nevoie şi după plăcere. La petreceri, cînd ardeau toate luminile, casa era luminată ca ziua, „a giorno", cum se spunea pe atunci cu mult ifos. Expresia a dispărut astăzi, de vreme ce becurile electrice transformă noaptea în ziuă pînă şi în ultima dintre cocioabe şi nimeni nu se mai minunează. In casa domnului Alcibiade nu lipseau slujnicele, după cum în curte nu lipseau argaţii, care nu totdeauna aveau treabă. Era un obicei al timpului, cei săraci să se bage la stăpîn, iar cei avuţi să-i primească, şi aşa, fără a se ajunge chiar la o dreptate, viaţa mergea înainte. Deci, treburile în casă avea cine le face ; numai ştersul sticlelor de lampă rămînea în grija doamnei Alcibiade, niciodată nu încredinţase altcuiva această treabă devenită ceremonie, care se celebra zilnic, vara între cinci şi şase după amiază, iarna între trei şi patru. Atunci nimeni n-avea voie să-şi facă de lucru în altă parte, ci toată lumea trebuia s-o asiste, chiar şi copiii, dacă nu erau la şcoală. Lumea din sat îi spunea „cucoana mare", cu intenţia de a-i acorda o cinste crescută, şi nesimţind exact înţelesul cuvîntului ; altminteri, doamna Alcibiade era o femeie încă prea tînără ca să i se potrivească un asemenea titlu, şi nici nu visase vreodată să stea pe o treaptă înaltă între oameni, ca s-o vadă toată lumea. Tîrgoveţii care veneau în casă îi spuneau „Doamna Alcibiade", şi-i sărutau mina, aplecîndu-se tare şi ţinîndu-şi balansul cu un picior ridicat în aer la spate. Nimeni nu îndrăznea să-i pronunţe numele, deşi i-1 cunoşteau, îl auzeau pe stăpînul | casei spunîndu-i Alexandrina. ► Mult timp numele acesta, pe care îl ştiam şi eu, ca toţi ceilalţi, mi s-a părut rece, greu de pronunţat şi antipatic. Am socotit că pentru cine avea nenorocul să-1 poarte era o povară, pînă în ziua când am auzit-o pe doamna Alcibiade cîntînd la harpă. Cînta într-o odaie unde nu intrasem niciodată, iar sunetele harpei la început mi s-au părut stridente ; simţeam numai primul răspuns al coardei ciupite, nu şi prelungirea, atît de dulce şi de cristalină, care rămînea în aer, dîndu-i o culoare trandafirie. Le-am descoperit mult mai tîrziu, cînd am început să ascult muzică, pe la concerte şi la operă, şi mai ales cînd am mers în 29 unui coleg de şcoală, a cărui mamă era harpistă la Filarmonică şi dădea podit CaS,taluri în săli publice, unde mă duceam şi eu cîteodată. Cînd o vedeam pe reC1 pe lîngă bucuria muzicii, gîndul că îi puteam săruta mîna îmi stîrnea şi *- -ncjria, într-o măsură cu totul nejustificată, căci doar nu o cunoşteam de aproape. Sunetul harpei are darul, aşa cred astăzi, să contureze alte sunete muzicale, măoară cele de flaut, care seamănă cu nişte baloane străvezii, uşoare şi foarte , um0S colorate, însă în primejdie să dispară, ca baloanele de săpun, la prima 'scâre a aerului. Harpa, cu sunetele ei fine, dar marcate, clar şi profund, pune •n jurul acelor balonaşe cercuri subţiri, atît de bine desenate încît fără să le 'himbe forma şi fără să le denatureze timbrul, le conturează cu o precizie delicată ; harpa dă flautului o personalitate dublă şi durabilă. Prin timbrul ei am simţit că Alexandrina era o emanaţie muzicală, ceea ce se vedea şi mai clar cînd ştergea sticlele de lampă, nu ca să lumineze mai bine, cum credea toată lumea, ci ca să le purifice sunetul. Pentru Alexandrina Alcibiade, plecarea lui Odor a fost prima ei moarte ; nimeni n-a băgat de seamă, toţi au socotit-o vie, şi în felul înţeles de ei, ea a mai trăit multă vreme după aceea, ştergînd în fiecare după amiază sticlelele de lampă. Erau multe lămpi în toată casa, peste o duzină, şi toate se aprindeau cînd venea seara, chiar în odăile unde nu intra nimeni. Credeam că Alexandrina se temea de întuneric, dar era o greşală ; după ce a murit domnul Alcibiade şi copiii s-au răs-pîndit în lume, lămpile nu s-au mai aprins, iar în camera ei s-a mulţumit cu una atît de firavă, că părea un opaiţ. Abia mai tîrziu, gîndindu-mă bine, am înţeles că pentru ea lumina, ca şi muzica, era o biruinţă asupra timpului, fiindcă prelungea durata zilei, iar pe deasupra, prefăcea seara în sărbătoare. Oricine trecea cu trenul sau cu trăsura şi vedea casa de pe deal, cu toate ferestrele strălucind de lumină, îşi închipuia că înăuntru era lume multă, veselie şi cîntece. E adevărat că se făceau petreceri adesea, cînd nu lipseau veselia şi muzica, nu cea de harpă, ci a tarafurilor aduse de li oraş ca să distreze oaspeţii, dar în celelalte zile era linişte, iar lămpile ardeau numai pentru bucuria stăpînei. Seară de seară lumina se stingea tîrziu, cînd copiii dormeau, iar domnul Alcibiade, la biroul lui, sub abajurul verde, îşi scria poemele in registrul de profit şi pierderi. Atunci, după ce îşi învelea harpa într-o husă de postav alb, Alexandrina trecea din odaie în odaie, în rochia lungă care foşnea pe podele şi stingea lămpile, coborînd fitilul, apoi suflînd în flacără, ridicată pe vîr-furi. Cu fiecare lampă stinsă, fruntea ei se umbrea tot mai tare, şi cînd rămîneau numai veiozele albastre din camerele copiilor, pe faţa ei, în locul luminii venea o tristeţe nevăzută de nimeni. Oamenii au crezut, cum am crezut şi eu multă vreme, că Alexandrina ştia să ia de la viaţă numai bucuria ; nimănui nu i-ar fi trecut prin minte că odată cu întunericul în ea se trezea altă fiinţă, una care se născuse o dată cu plecarea lui Odor de acasă. De atunci aştepta, plină de îngîndurare şi teamă, să plece al doilea. Dar nu-şi dezvăluia gîndurile nici măcar ei însăşi, decît după ce stingea ultima lumină. Am văzut şi eu lămpile stingîndu-se, într-o noapte. Aveam îngrijorările mele, şi nu uşoare, d~r parcă le uitasem. Era atunci cînd fugisem de acasă, şi seara mă întorsesem. Mi-a fost frică să intru pe poartă, am coborît pe furiş în marginea satului şi am aşteptat pînă tîrziu, adăpostit sub rambleul căii ferate. Treceau trenurile pe deasupra mea făcînd pămîntul să tremure şi să duduie, îl simţeam sub coaste. Mi-era frig, mă bucuram să simt o clipă căldura locomotivei, care îmi arunca în spate o jerbă de abur fierbinte cu miros de păcură arsă ; nu l-am uitat pînă astăzi. Iar sus pe deal, vedeam casa domnului Alcibiade, cu ferestrele luminate, semănînd cu un palat, atît de bogată era lumina. Chiar eu, care ştiam ce viaţă se ducea acolo, aş fi crezut că este bal mare, cu musafiri de pe la alte palate, dansînd în redingote şi crinoline. Nu spun ce milă îmi era de mine, să mă văd acolo singur, obijduit, tremurînd de frig în pantaloni scurţi şi numai cu o bluză subţire. Am uitat de mine şi m-a năpădit o durere, cînd au început să se stingă luminile. S-au stins pe rînd, pornind de la dreapta, la un minut una după alta, ceea ce dovedea că Alexandrina şovăia mult în fiecare odaie înainte de a se hotărî să facă întuneric. Am văzut aşa stingîndu-se lumina în cele trei odăi dinspre vale, apoi s-au stins şi cele dinspre oare, mi-am dat seama după umbrele c^re cădeau pe rînd peste arbori. Nu ştiu de ce s-a născut în mine gîndul că fiecare lumină stinsă însemna o moarte, şi cînd s-au întunecat toate ferestrele, mi s-a părut că 30 nu mai era nimeni viu în toată casa. Dar- chiar "aşa avea să şi fie, nu greşeanr deeît asupra timpului, aducîndu-1 pe tot într-o singură seară. Atunci nu mi-a mai fost milă de mine, ci de ceilalţi, şi aşa am găsit mărimea' adevărată a suferinţelor mele, care mi s-a părut fără însemnătate, de unde mi-a venit pe loc îndrăzneala să merg acasă şi să bat în poartă. Mă împăcasem cu toate riscurile, nici o pedeapsă nu mai putea să mă înspăimînte, nimic nu mi s-ar mai* , fi părut aspru, după ce văzusem cum se stingeau luminile la casa domnului Aici--' biade. Ceva îşi pierduse valoarea, şi se năşteau alte valori, mai grele şi mai amare * Slujnicele aduceau sticlele de lampă pe rînd şi le aşezau pe masa mare din sufragerie. Cînd se adunau toate, păreau o pădure de cleştar, cu o vorbă din . primele basme auzite nu mai ştiu de la cine, Alexandrina aştepta, nemişcată si' solemnă, ca în strană. Dacă popa Scovergă ar fi văzut-o vreodată cum ştergea sticlele de lampă şi n-ar fi avut toate simţirile obosite în suflet, poate ar fi învăţat de la ea ce însemna o slujbă cucernică, n-ar mai fi dat liturghia peste cap şi n-ar mai fi spurcat-o suduindu-i pe oameni în pauzele cîntărilor, poruncindu-le să-i aducă una si alta, o tîrnă de mălai, o baniţă de grăunţe, o ulcea de untură, în gura mare şi fără ruşine. Aşa poate şi oamenii n-ar mai fi ocolit biserica, şi n-ar mai fi dat cu barda în Dumnezeu cînd ieşeau de la circiumă avînd în ei basamac în loc de aghiazmă. Felul cum Alexandrina ştergea sticlele de lampă dovedea într-adevăr o credinţă pe care ar fi putut să se fundeze o religie nouă, cu biserica ei fastuos, luminată. Fiecare sticlă, pusă de o parte, strălucind de curată, părea o poruncă, dintr-un decalog nou, încă nedezvăluit oamenilor şi poate prea enigmatic ca ei să-1 poată înţelege vreodată. Urmărind-o pe Alexandrina în solemna ei îndeletnicire am înţeles cum se întemeiază religiile. Religia ei însă a rămas neştiută, fiindcă n-a propovăduit-o, şi cred că eu aş putea fi singurul apostol care s-o spun lumii, numai că n-are rost, de vreme ce peste tot domneşte acum lumina electrică. Sticla de lampă se ştergea întîi pe dinăuntru, cu o bucată de pînză albă,-moale, şi cu un bastonaş de lemn, o baghetă pe care o plimba circular ducînd-o-treptat înainte, în mers de elice, de la buza de jos la cea de sus, împodobită cu o emblemă gravată filigranatic, marca fabricii de la Viena, unde atunci era împărat Franz iosef. Sticla era atît de subţire că începea să vibreze, scoţînd o muzică dulce şi cristalină, cînd îţi plimbai degetul pe buza ei invizibilă, parcă numai închipuită. La atingerea cu cîrpa, pe care nu pot s-o numesc altfel deşi cred că avea o-structură netextilă, sticla de lampă scotea un sunet cu totul altfel decît cel. spus mai înainte. El se apropia probabil de cele mai înalte vibraţii care pot fi percepute de urechea noastră, iar o parte din el trecea chiar dincolo, rămînînd doar ca o bănuială şi adăugind timbrului o enigmă. Cred că aşa ar fi sunat în cer o coardă, de vioară făcută dintr-o arteră de înger. Nimic nu mai părea de pe pămînt în acele clipe, decît slujnicele, aşteptînd alături şi privind prostite cum se mişcau mîinile, căci de auzit sigur că nu puteau să audă. Prin vibraţia ei invizibilă, sticla adăuga o melodie armonizată cu vibraţiile emise de numele Alexandrinei şi acum era cu adevărat muzică. Ea se îmbogăţea şi mai mult, dînd un contrapunct triplu, ceea ce cunoscătorii vor trebui să admită, atunci cînd o cîrpă nouă începea să alunece pe partea din afară a sticlei, stîrnind a treia vibraţie, într-o uşoară şi tulburătoare disonanţă cu primele două. Odată sticla ştearsă, Alexandrina o aşeza pe masă, şi nimeni nu mai avea voie s-o atingă. Iar în vreme ce veneau la rînd alte sticle, sticlele curate continuau să cînte, dînd armonii din ce în ce mai bogate şi mai compuse, pe măsură ce deveneau mai imperceptibile. Dar muzica exista, şi se prelungea chiar după ce, toate sticlelele fiind gata, Alexandrina le lua pe rînd, ţinîndu-le cu buricele degetelor numai de buze, ca să nu le oprească vibraţia, şi le ducea din odaie în odaie, să le pună în lampă. Iar mai tîrziu. cînd se aprindeau lămpile, lumina lor părea şi ea un cîntec. Dar nici pe acesta, răspîndit în atîtea odăi şi acoperit de zgomotele casei, n-ar fi putut să-1 audă altcineva în afară de Alexandrina, fiindcă numai ea avea credinţă. * Nu mi-aş fi închipuit că domnul Alcibiade, în care era altă credinţă, dar nu mai mică, ar fi putut să se piardă pe sine în vreo clipă şi atît de rău încît sa. lovească într-o făptură mai slabă decît el şi fără drept de replică. Dar ştiu că s-a. 31 frrDlat aşa într-o zi, şi victima a fost Odor, care n-a putut să riposteze, dar nu ^ertat niciodată. Era la începutul verii, băiatul terminase clasa a patra gimna-*"aiă si trebuia să-şi aleagă rostul în viaţă, ce dorea să ajungă, şi apoi să opteze tru latină său pentru matematici, ramura reală sau modernă a liceului. Pen fu ce vrei să te faci ? 1-a întrebat domnul Alcibiade. întreprinderea auriferă funcţiona de cinci ani, răscolind prundul, vînturînd si spărgînd bolovanii, încărcînd piatra fărâmiţată în mii de vagoane, zeci de fnu'ri pe săptămînă, fără să fi scos nici un gram de aur. Detectoarele, construite Ao& un patent al domnului Alcibiade, şi care i-ar fi adus multe parale dacă s-ar r găsit cine să-l cumpere, rămîneau mute, de s-ar fi crezut că înţepeniseră. Dar au bune ! dovadă că apropiind de ele un ceas de aur, sau o verighetă, începeau sune alarma, agitînd o baterie întreagă de clopote, acţionate de pile galvanice. Numai întreţinerea acestor aparate însemna o cheltuială destul de mare, şi folosul nu-1 vedea nimeni. Domnul Alcibiade nu-şi pierdea credinţa, ar fi însemnat ă se dezică pe sine, îl mîhnea însă îndoiala oamenilor, zîmbetele lor nelămurite, Îngăduitoare sau ironice. Singurul neclintit alături de el rămînea domnul Preto-eanu care din ziua primei lor înţelegeri nu mai scosese o vorbă în legătură cu aurul' ci urmărea numai beneficiile aduse de piatră. Domnul Alcibiade, oricît de visător, nu-şi făcea iluzii deşarte în privinţa asociatului, îl ştia că rămîne părtaş la ciudata afacere numai fiindcă nu încetase să fie rentabilă. Dar dacă era în stare să ţină piept îndoielilor din el însuşi, prin fanatismul lui de forţă poetică, amărăciunea îl pătrundea încetul cu încetul, stîr-nită de neîncrederea oamenilor sau de judecata lor greşită. De mult unii îl socoteau bolnav la minte, alţii vîndut diavolului. Se găseau şi din aceia care să-i atribuie intenţii ascunse, fără să le poată spune pe nume, decît cel mult uneia, cea mai uşor de imaginat — că ar fi în slujba unei puteri străine, fără să se spună ce rău făcea ţării. Domnul Tănăsescu-Nazone scrise un denunţ pe care îl trimise la prefectura judeţului. Mult mai tîrziu, un prieten de-al meu, aproape uitat, fost coleg de şcoală, devenit săracul arhivar la Prefectură, 1-a găsit într-un dosar pe care mi 1-a pus la dispoziţie, amintindu-şi cu ce admiraţie vorbeam odinioară de domnul Alcibiade, deşi eram prea copil şi nu mi-ar fi fost îngăduit să am păreri despre oameni. Dar uite că le-am avut, aşa cum am avut părerile mele şi desore doamna din clasa a doua primară, şi despre domnul dintr-a treia, şi despre alţii, şi despre kaiserul nemţilor, iar mai înainte despre Aurel Vlaicu, al cărui aeroplan se prăbuşise la cîţiva kilometri de casa noastră. M-a umplut de groază dosarul, în care nu era numai denunţul lui Tănăsescu-Nazone. Popa Scovergă îl făcea pe domnul Alcibiade anticrist, deşi nu era zi întîi ca bietul om să nu-i pună francul în căldăruşă, pe cîtă vreme toţi ceilalţi, ţăranii bogaţi şi tîrgoveţii cu locuinţa la ţară nu dădeau nici măcar o băncuţă, ci cîte un ban de nichel găurit la mijloc, sau o para coclită. Şi cîrciumarul. domnul Petrică, poreclit Boteza tu, cu un tîlc uşor să se înţeleagă, şi el scrisese denunţuri, mai multe, cu o ură a cărei cauză am ştiut-o. Domnul Alcibiade făcuse pe prundul gîrlei o prăvălie, într-o baracă de seînduri, şi acolo, un om al său le vindea lucrătorilor basamac mai ieftin şi mai curat decît al cîrciumarului. Il pregătea chiar el, cu spirt de monopol şi cu apă limpede, din gîrlă ; niciodată nu s-a auzit să fi pus sticle măsluite, cum era ştiut că obişnuia cîrciumarul, făcîndu-i pe oameni să-şi verse maţele, cînd nu se întîmpla mai rău, să ajungă prin spitale şi chiar să-şi piardă vederea. Cine putea să dovedească ? Şi cine şi cum să-i dezbare pe beţivi de patimă, dacă erau atît de înrăiţi încît ajungeau să bea chiar şi otravă, cu bună ştiinţă ? Mult necaz şi multă pagubă i-a făcut domnul Alcibiade cîrciumarului cu prăvălia şi cu omul lui de încredere, aşa că nu mă miră denunţurile. Omul de încredere, cunoscut probabil de multă vreme domnului Alcibiade, era destul de bătrîn ca să nu mai aibă cînd îşi strica firea, dacă pînă atunci o avusese bună. H chema neobişnuit, Proca Vincenţiu, dar lumea îi spunea mai uşor Viceţiu. căci oamenii fără ştiinţă de carte pronunţă anevoie şi fără convingere două consoane alăturate, după cum şi mai anevoie îl pronunţă pe x din vorbirea cultă. Nici unul din denunţuri n-a avut urmări ştiute, dar e greu de crezut că nu s-au pus întrebări şi nu s-a făcut cercetare, ceea ce e sigur că a amărît rău sufletul domnului Alcibiade. După o astfel de amărăciune se va fi aflat el în ziua cînd a scăpat o palmă lui Odor, una singură, dar atît de învrăjbită, încît băiatului i s-au clintit minţile, şi pînă seara n-a ştiut pe ce lume se află. Cînd şi-a venit în fire, n-a mai întîrziat 32 •decît ca să-şi ia un schimb de rufe, şi o dată cu noaptea a şi ieşit pe uşă strigîn(i către tatăl său cu o ură înnebunită ; — Cît o fi să trăieşti, n-ai să mă vezi niciodată ! Şi toate cîte s-au întîmplat aşa, şi cele ce aveau să urmeze în ani lung; de zbucium şi de suferinţă, s-au datorat numai răspunsului pe care Odor l-a t)at la întrebarea domnului Alcibiade : — Ce ai vrea tu să faci în viaţă ? — Nimic ! a fost răspunsul băiatului. Vreau şă meditez şi să găsesc explicaţia existenţei noastre. Măcar dacă ar fi spus că vrea să urmeze filozofia, cum se şi gîndea, de altfel ! Nimeni nu s-ar fi opus, s-ar fi înscris la modern, şi pînă la terminarea liceului avea timp să judece, să se desmeticească şi să-şi aleagă o meserie mai bună. Dar l-a mînat din urmă spiritul prea slobod, încrederea primejdioasă in puterile sale, dorinţa de a sări peste ziduri oricît de înalte, nefiind în stare să separe gîndirea de faptă, ceea ce nu pornea din emfază, ci dintr-o credinţă adevărată care n-a slăbit toată viaţa, după cum n-au slăbit credinţa Alexandrinei şi a domnului Alcibiade. Chiva era slujnică la prăvălie şi mi se părea fata cea mai frumoasă din cîte văzusem vreodată. Eram prea mic să am vreo năzuinţă şi nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să 1nă bănuiască ; de uitat însă mă uitam la ea cu gura căscată. Era subţire, dar nu schiloadă, oacheşă dar nu ţigancă, şi totdeauna îşi punea în păr o floare roşie. Poate să fi avut vreo şaisprezece ani la vremea aceea, mie mi se părea mult mai mare, numai bună să se mărite. Altminteri avea chiar şi logodnic, pe fierarul satului, care nici el nu era ţigan, cum sînt fierarii, decît că îl înnegrea fumul. Cînd se spăla pe ochi, seara, şi îşi scotea tichia de piele, ieşea la iveală părul ca paiul şi faţa albă cu ochii albaştri. Ochii ei erau negri şi nu-ţi dădeau nici o siguranţă, jucau tot timpul, nu ştiai cînd au să te ţintească. El era prea în vîrsta pentru asemenea fată, mai fusese însurat, prin alte sate, avea de două ori anii ei. Şi încă vreo trei pe deasupra. Fiind însă om voinic, nimeni nu-1 lua în derîdere şi nimeni nu îndrăznea să arunce fetei o vorbă în doi peri, ori o ochiadă mai îndrăzneaţă, deşi ea aştepta şi una şi alta, stînd la pîndă, cu privirea în toate părţile. Era obiceiul ca orice om să muncească, aşa că fierarul n-o ţinea de rău pe Chiva dacă se băgase slujnică la prăvălie, nici nu se temea că i s-ar trage vre-un rău de acolo. Ce s-a întîmplat cu ea rhai tîrziu, că a fost rău sau că a fost bine, a venit cu totul din altă parte, sau n-a venit de nicăierea ; într-o bună zi Chiva a simţit cum îi creşte burta şi s-a jurat fierarului că nu stie pricina, iar el a crezut-o, şi ştiind-o fată mare, că nu îndrăznea să se atingă de ea înainte de nuntă, a socotit că nu putea fi decît o minune. Intr-una din zilele care au premers această întîmplare, pe prund, unde lucra excavatorul, au început să sune clopotele detectorului. Nu ştiu cum era construită maşinăria. Mai tîrziu am întrebat pe unii oameni pricepuţi, începînd cu profesorul meu de fizică, pe ce principiu putea să funcţioneze ; neputînd să dau lămuriri, n-au putut să-mi răspundă. Unii s-or fi gîndit că vorbesc în dodii, alţii or fi crezut că detectorul fusese doar o glumă sau o şmecherie, în sfîrşit, nimeni nu putea să ia în serios o poveste atît de vagă şi neconvingătoare. Nici eu n-aş fi crezut, dacă n-aş fi auzit alarma cu urechile mele. Am dat fuga acolo, o dată cu toată lumea. Şi n-ar fi fost nimic că sunaseră clopotele ; puteau să sune cum sunau şi cele de la biserică, de mort sau de liturghie. Dar am văzut aurul cu ochii mei, cum l-au văzut şi alţii, ca să nu mai vorbesc de cei care şi-au umplut buzunarele. Acestea se întîmplau pe la unsprezece dimineaţa, într-o zi de mai sau de iunie, cînd mai erau vreo două luni pînă să înceapă războiul, şi alte două pînăL să merg prima oară la şcoală. Prundul, pînă departe, era împînzit de căruţe care încărcau bolovani să-i educă la concasoare. Lucra acolo mai toată suflarea satului, chiar şi femeile, cu copiii, fiindcă plata nu se făcea cu ziua, ci pe numărul căruţelor descărcate. Se mai aflau pe prund oameni care încărcau balastul în vagoane, aruneînd cu lopata, căci pe atunci nu existau benzi rulante şi nu se gîndea nimeni la ele, nici măcar domnul Alcibiade, deşi era cu mulţi ani înaintea vremii sale. (Dovadă că odată a cumpărat un dinam, cu gîndul să pună lumină electrică in casă ; dar degeaba s-au înşirat fire pe tavane şi pe pereţi, prinse cu role albe de porţelan, dinamul n-a fost bun şi becurile nu s-au aprins niciodată cum trebuie, ci doar au pîlpîit roşiatic, aşa că lămpile cu gaz au rămas la locul lor, şi Alexan- 33 . a a continuat să le şteargă sticla, cu aceeaşi ceremonie, în timpul căreia •meni n-avea voie să mişte în casă, spre a nu ridica praful). m Toţi cîţi se aflau acolo, pe prund, cu căruţele, sau la vagoane, iar odată ei mulţi alţii, trecători şi oameni care aşteptau trenul în gară, au dat fuga ["excavator, luîndu-se unii după alţii. Mecanicul de pe excavator, după declaraţia dată jandarmului, spunea că i început nu înţelesese, socotea că era doar o toană a aparatului, nu putea să readă fiindcă niciodată nu se aşteptase să dea peste aur, ci îl socotea pe domnul Alcibiade cam caraghios şi într-o ureche, altminteri om cumsecade. De-odată cupa excavatorului se opinti în ceva care nu putea să se vadă şi cîteva clipe rămase ţeapăn. Motorul începu să gîfîie, cablurile trosniră, iar braţul excavatorului numai că nu se rupse. Impresia era exagerată, oricine putea să-şi dea seama, dar se explică prin surpriza întîmplării, care îl găsi pe mecanic cu gîndurile în altă narte ; iar înainte de a se dezmetici, veni a doua surpriză, şi amîndouă crescură una din alta ; detectorul începu să sune, în timp ce cupa se smucea la fundul apei. Omul nu-şi amintea ce manevră făcuse, sau încercase să facă, poate să tragă cupa înapoi, ca să scape. Dar dacă fusese aşa, manevra nu reuşise, şi după alte zmuci-turi în timp ce tot excavatorul trepida iar detectorul continua să sune alarmînd oamenii de pe prund şi făcîndu-i să dea fuga acolo, urmă un trosnet, o opinteală însoţită de trosnetul cablurilor — şi cupa ieşi deasupra, împovărată cu un cazan negru, din care curgeau bani de aur. Curgeau şuvoi, scînteind în soare, printr-o spărtură pe care o făcuse cupa de fier, lovindu-se în peretele cazanului. Se înţelese că în faţa unei întîmplări atît de uluitoare, un om nu-şi poate aăsi numaidecît judecata. Pînă cînd mecanicul să-şi vină în fire şi să rotească braţul excavatorului, mult aur curse în apă. Multă bătaie se dete acolo,, după ce goliră cazanul ; cum era răsturnat pe prund şi făcut fărîme, fiindcă îl putrezise rugina, oamenii tăbărîră pe el şi în cîteva minute îl goliră. Dar împărţeala nu era sfîrsită, iar patima se arătă de aici înainte. Cei care se înfruptaseră din comoară şi izbutiseră să iasă nevătămaţi din învălmăşeală sau vătămaţi numai pe jumătate, fugeau pe prund cu căciulile pline de aur, că lăsau dîră, sau cu aur în sin, orin buzunare, în pumni, iar cei veniţi mai tîrziu le ţinea calea. In tot locul se vedeau oameni încăieraţi, doi cîte doi, patru cîte patru, opt cîte opt, căci peste primii veneau mereu alţii, apoi li se adăugau nevestele, care dădeau şi ele cu 'ce găseau la îndemînă, cu lopeţile, cu bolovani, cu pumnii. In acest timp copiii ţipau, isterici, atraşi inconştient de aurul a cărui valoare nu puteau s-o ştie, se înghesuiau printre picioarele oamenilor, se agăţau de chimire, îşi băgau dinţii în cioarecii de dimie şi mulţi ieşeau plini de sînge, cu cîte un ochi învineţit, cu o mină scrîntită, se lăsau pe pietre şi începeau să plîngă, prostiţi, cu nedumerirea cea mai stupidă. După o jumătate de oră bătălia era sfîrsită, fără să se ştie cine cîştigase, fiindcă la percheziţia jandarmilor, nu se găsi un ban de aur în tot satul. Dar doi oameni zăceau ţepeni pe prund, unul cu capul zdrobit, altul cu burta găurită de ii cursese tot sîngele. Pe cei cotonogiţi nu-i numără nimeni, chiar dacă zăcură prin •spitale şi unii din ei fură betegi pe viaţă. Victimelor li se adăugă un înecat dintre cei care, cînd cazanul rămăsese gol şi ciuruit, se aruncaseră în bulboană să caute aurul căzut la fund. Dacă unii din ei izbutiseră ceva, nu se ştie, asupra lor nu se găsi nimic. Dar de încăierat se încăieraseră şi sub apă, nevăzuţi de nimeni, fiindcă înecatul, pe care gîrla îl scoase mai la vale, avea grumazul învineţit şi nu-i găsiră apă în plămîni, semn că murise strîns de beregată. Cazanul, tot ce rămăsese, n-ar fi fost o dovadă despre cuprinsul lui, deşi la cercetarea oamenilor de ştiinţă i se stabili vechimea de pe la anul 1000, cînd mijlocul cunoscut de a păstra bogăţiile era să se îngroape în pămînt. Dovada Sigură o aduseseră cei cîţiva bani pe care patrulele risipite pe prund îi găsiră, rătăciţi în nisip. Mi s-a părut ca un simbol, ca o presimţire, ca o ameninţare la începutul acestui sfîrşit de mileniu, după ce Sihastrul mort în gară vestise că lumea avea să înnebunească. * De multe ori în timpul meu de viaţă, care a fost presărat cu războaie, cu minciună şi jafuri între popoare, cu ameninţări şi crime, cu explozii, cu catastrofe, cu molimi misterioase — de multe ori în acest timp cînd am trecut şi eu prin războaiele mele încheiate fără nici o speranţă, m-am simţit ca în faţa unui sfîrşit al omenirii, cînd nimic nu mai avea de ce să supravieţuiască. încă din prima zi a anchetei, întreprinderea, cu toate instalaţiile, fu pusă sub sechestru şi începură să se facă săpături, sub îndrumarea arheologilor Nu 34 mai ştiu cine erau aceştia, deşi i-am văzut chiar eu, coborînd din vagonul de clasa "! întîia, toţi cu redingote negre şi cu genţi de piele, ca doctorii. S-a spus că des )■ ' coperirea tezaurului se datora lor ; după banii de aur găsiţi pe prund au făCUh '■ deducţii clare şi au mers la sigur, de parcă între cazanul jefuit şi statuia de aur 4 găsită în apropiere ar fi fost vreo legătură, de parcă n-ar fi aparţinut fiecare altei" "* epoci, cu cinci secole între ele ! Mi-e teamă că fără o întîmplare norocoasă ar fi ' putut să sape mult si bine şi să nu găsească nimic, după cum mi-e teamă că pe lîngă tezaurul descoperit, statuia în zale, ar putea să fi rămas altele, neştiute j de nimeni. * Adevărul, aşa cum mi-am amintit multă vreme după aceea, este că săpătu- I rile mergeau pe albia rîului, în sus, şi erau departe, cînd peste un om din sat % s-a prăbuşit jjaalul, îngropîndu-1 şi stîlcindu-i oasele. Era un loc sub faleză, în V marginea prundului, de unde oamenii luau pămînt albioios pentru sobe. Se făcuse f colo o gaură, ca peşterile, şi alt loc la fel de bun nu se aflase, aşa că săpau îna- 1 inte, fără nici o socoteală, pînă s-a prăbuşit malul peste omul acela, moş Cos- '• tache, un bătrîn după oare nu prea avea cine să plîngă. Totuşi, nu puteau să-1 ^ lase acolo şi, mai de milă, mai de silă, că veniseră şi jandarmii, cîţiva oameni I s-au apucat să sape, fără plată, în vreme ce alţii săpau cu plată, pe rîu in sus 1 în căutarea comorilor. ' i Aceasta a fost întîmplarea pe care trebuie s-o numesc norocoasă, deşi costase viaţa unui om, cît o fi fost ea de neînsemnată. | Spuneau cei care săpau să dezgroape moşneagul, că deodată unul din ei a { scos un răcnet şi a rămas ţeapăn, cu gura căscată. Atunci s-au întors cu toţii spre 1 el şi au văzut, drept sub ochii lor, mîna lui moş Costache, numai că prefăcută l în aur... | Pe moş Costache l-au găsit alături. Mîna de aur era fără trup, dar nu părea ( smulsă, nici ruptă, ci tăiată drept, ca de bomfaier ; pornea de deasupra cotului şi semăna cu o mînă adevărată, îmbrăcată în mînecă de zale, pînă la încheietură ; mai jos se vedeau vinele şi tendoanele şi te aşteptai să mişte. Şi s-a dovedit că moş Costache, înainte de a apuca să se înăbuşe,, cu gura plină de pămînt albicios, murise de o lovitură în tîmplă, aşa a spus doctorul, la autopsie, care s-a făcut chiar acolo, lîngă surpătură. Şi s-a mai dovedit, fără nici o urmă de îndoială, că lovitura i-o dăduse mîna de aur. Oamenii s-au înfricoşat, crezînd într-un semn al cerului, deşi nimeni n-a fost în stare să-1 tălmăcească, în rău sau în bine. Cu semn sau fără semn din partea cerului, în două luni a început războiul şi nimeni din sat nu s-a mai gîndit la mîna de aur care îl omorîse pe moş Costache, şi fără care bătrînul tot ar fi murit, fiindcă îl înăbuşea pămîntul prăvălit deasupra ; iar de n-ar fi fost nici aşa, nu mai avea mult să moară de moarte bună. Pornind de la mîna aceea, arheologii au descoperit tot restul statuii, fără nici o lipsă. După ce l-au luat pe mort şi înainte de a apuca să-1 bage în groapă, săpăturile erau terminate. S-au găsit pe rînd, la mici distanţe una de alta, toate i părţile unui trup omenesc, îmbrăcat în armură şi zale, toate făcute numai şi numai din aur, chiar şi ochii, care aveau două scobituri în locul pupilelor, sculptura neputînd să le reprezinte altfel. Cine a văzut statui multe, înţelege şi simte ; ţăranilor li se părea că ochii îi ciuguliseră ciorile. Cînd domnul Alcibiade fu eliberat, după două săptămîni, tot atunci cînd se ridică şi sechestrul, întreprinderea auriferă cu denumirea aceasta care se dovedise atît de primejdioasă şi stîrnea suspiciuni chiar după ce acuzaţia puerilă fusese retrasă, îşi reluă activitatea şi mai funcţiona cîţiva ani, după o scurtă întrerupere la începutul războiului. Dar mersei scîrţîind tot mai tare, fiindcă domnul Alcibiade nu mai avea suflet pentru ea, dacă dispăruse ideea de aur ; în primele zile după război, cînd cîştigă procesul, la capătul unui lung şir de umilinţe şi de chinuri, o închise de-a binelea. Nu mai avea nici putere, nioi scop s-o' ducă mai departe, iar domnul Pretoreanu, ajuns pe culmile cele mai înalte ale vieţii, nu mai avea nevoie. Acesta fu sfîrşitul întreprinderii aurifere. Calea ferată rugini, locomotiva, excavatorul, concasoarele rămaseră în părăsire. Mai urma să ardă birourile, pre-mergînd moartea domnului Alcibiade şi întoarcerea lui Odor, care n-aducea din lumea largă pe unde umblase, decît o traistă cu hîrtii scrise. * Curînd după război, în anul cînd Odor se întoarse acasă, o dată cu moartea domnului Alcibiade, în satul nostru se petrecură două fapte uimitoare, cărora le-arm 35 t martor. Primarul, Ioniţă Stere, avea o fată, Suzana, nume neobişnuit la ţară ; htezînd-o aşa, spre nedumerirea oamenilor, primarul vroia să se ţină mare, să vadă că era mai altfel decît ţăranii — şi nu-şi făcuse socoteala greşit, fiindcă vremea aceea începu să i se spună Boierul. Dacă porecla i-o dăduse cineva - batjocură, el n-avea de unde să ştie. Mai tîrziu fu socotit boier de-a binelea, m ce îl îndreptăţi să-şi schimbe şi hainele, luîndu-şi din cele nemţeşti, numai c? asa continuînd s-o poarte ţărăneşte, pe deasupra pantalonilor. Purta şi pălă-c. 0j-âşenească, avînd o adîncitură de-a lungul, care o făcea să semene cu două buci negre, ţăranii negăsind altă asemănare. Mîndria primarului, cînd se ducea l-i oraş, cu trenul, era să-şi pună biletul în pamblica pălăriei, căci pălăriile ţăra-îilor n-aveau pamblică. Sigur că avea treburi la oraş, poate chiar la Prefectură, dar de două ori pe lună se ducea numai şi numai ca să-şi potrivească mustaţa la frizerie. Avea o mustaţă deasă, tunsă scurt din foarfecă, neobişnuită la ţară; în toată înfăţişarea lui, mustaţa era partea cea mai săltată, mai ales că încărunţise cu un fel de distincţie boierească. Iar după mustaţă nu veneau pălăria şi hainele, ci bastonul, distanţat cu generaţii întregi de bîta ţăranului nostru. Poate odată cu bastonul Ioniţă Stere urcase în viaţă a doua treaptă înaltă după ce-o botezase pe fată Suzana. Nu mai ţin minte dacă Suzana era frumoasă, dar ştiu că bastonul primarului m-a intrigat, în copilărie, cînd nu mai văzusem altul să-i semene. Avea în el ceva care menea a mărire, fără să semene cu un sceptru, că nici nu putea să fie de aur. Poate îl alesese anume să fie mai lung, fiindcă, aşa cum îl purta cu mina dreaptă şi-1 sprijinea în pămînt, avea umărul drept mai sus, ceea ce, chiar clacă ii strîmba trupul, părea o aspiraţie pe jumătate realizată. îmi închipuiam atunci, cînd îl vedeam pe primar mergînd pe mijlocul uliţei, că nu-i râmînea decît să mute bastonul în mîna stingă, ca să-i crească şi umărul stîng, şi că, făcînd aşa mereu, cînd cu dreapta, cînd cu stînga, şi lungind într-una bastonul, ar fi ajuns la o înălţime de unde toată lumea să se vadă mică. N-a avut însă atîta putere încît să se facă vestit dincolo de marginea satului. "Vestită s-a făcut Suzana, care 1-a săltat şi pe el orişicum, dar se înţelege că nu prin meritul lui. N-o ţin minte aproape de loc, eram copil mic, iar ea codană, că putea să se şi mărite. Cred că învăţa carte la oraş, parcă o vedeam uneori în gară, să plece cu trenul, în timpul războiului ; mai înainte nu venea la tren, tai-că-su o trimitea cu poştalionul, să n-o amestece cu mulţimea, dar acum, de teama nemţilor, îşi ţinea caii ascunşi, altfel repede de tot i-ar fj luat la comandatură. Mare lucru nu mai ştiu despre Suzana, doar ce-am auzit de la oameni. Dar am fost acolo cînd fata s-a întors de la gîrlă cu o copaie în braţe, zicînd că o văzuse cum venea de sus, adusă de ape, şi-o luase. Dar în copaie era un prunc, în cîrpe, şi nimic altceva. Nu-mi aduc aminte să fi auzit şi alte vorbe despre întîmplare, decît pe cele uimite şi evlavioase. Pe oameni nu-i stricase cu totul războiul şi vecinătatea oraşului. Dacă printre ei o fi fost vreunul cu limba mai veninoasă, şi-a ţinut-o în gură, şi astfel a rămas înţeles pentru toată lumea că era o minune, că Dumnezeu pogorîse asupra satului nostru o rază prealuminoasă şi ea căzuse pe fruntea Suza-nei, dacă îi fusese hărăzit să se afle pe gîrlă tocmai atunci şi să scape de la înec, ea singură, făptura aceea nevinovată, care cu siguranţă venise pe lume cu o menire înaltă. Primarul nu luă nici o hotărîre de prima dată, ci privi pruncul cu sprin-cenele încruntate ; mult mai tîrziu s-a auzit că peste noapte o snopise în bătăi „pe Suzana. A doua zi îl chemă pe popa Scovergă şi judecind împreună, socotiră că era într-adevăr o minune. Popa se duse fuga la episcopie, iar episcopul îi dete de veste mitropolitului, întocmai cum se întîmplase la venirea Sihastrului, cu zece ani mai înainte. Şi întocmai ca atunci, vestea se răspîndi dintr-odată, pînă departe, cu telefonul şi telegraful. îndată dădură năvală ziariştii, fotografii şi operatorii cinematografici. Am şi astăzi o fotografie, nu ştiu cum ajunsă la mine, din cele apărute în ziare şi în revistele ilustrate, înfăţişînd-o pe Suzana, cu pruncul în braţe, în scutece bogate, cu fel de fel de podoabe. Alături e primarul, cu pălăria în cap, pe care dacă o privesc bine, îmi dau seama, după atîta vreme, după ce am văzut multe, că seamănă într-adevăr, cum spuneau ţăranii, cu două buci negre puse în creştetul capului. Bine se vede şi mustaţa, dar fotografia fiind luată de la mijloc în sus, nu apare bastonul; cum însă umărul drept al primarului e cu o palmă mai sus decît cel stîng, se înţelege de la sine şi cauza. în spatele lui se desluşeşte mare mulţime de oameni, ţărani şi orăşeni, unii cu jobene care se mai purtau numai rar pe vremea aceea. Se văd şi uniforme, cu fireturi, 36 şi printre ele un general cu o stea pe chipiu, deasupra cozorocului. Deşi fotograf e cam îngălbenită şi ştearsă, tăiată din „Universul", cum scrie într-un colt cerneală violetă, pe primar îl recunosc foarte bine, aşa cum îl ştiam din copil8U rie. Mi-e imposibil s-o recunosc pe Suzana, nici să-mi dau seama dacă fuse frumoasă. se Ce s-a întîmplat cu ea mai tîrziu îmi fuge din minte. In schimb'ştiu totul despre pruncul ei, numai că nu-i vremea să pomenesc astăzi; sînt alte' fapte i-rînd, şi aşteaptă. d Şi iarăşi dădu năvală lumea, să vadă, unii numai din evlavie, alţii ca să-s' tămăduiască boli nepătrunse. Femeile sterpe erau încredinţate că vor rămîne grele dacă se vor atinge de Suzana, şi multe căzură în genunchi în faţa ei, şi-j saru_ tară pîntecele, uitînd că nu el zămislise, ci pruncul venise pe gîrlă. Se spune că după aceea, multe fură mame, şi căsnicii primejduite se salvaseră. Ba unele credincioase născură chiar gemeni, cum zece ani mai înainte se întîmplase cu Vui-poaia, nevasta şefului de gară, pe care o blagoslovise Sihastrul. Multe semănau de altfel între cele de atunci şi cele de astăzi. Iarăşi se făcu tabără în jurul satului, noroc că era vară, iarăşi curseră banii. Veni şi mitropolitul, cam la o săptămînă, cu mare pompă bisericească, şi iarăşi se traseră clopotele cînd opri trenul, şi iarăşi, corurile din judeţ, unite, cîntară de răsună gara • „Pe prea sfîntul nostru..." Pe copil îl boteză însuşi mitropolitul, în faţa bisericii, nu înăuntru, ca să poată vedea toată lumea, şi-i spuse Miron, care se svoni că în limba noastră înseamnă „Cel venit de la Domnul, pe gîrlă, într-o zi de august". Era atîta lume că se umplu nu doar curtea bisericii, ci chiar cimitirul, de se dărîmară crucile şi mormintele fură călcate în picioare, ca pe vremea paginilor. Unii stăteau pe uluca de scîndură înnegrită, pînă ce se rupserâ stîlpii, putrezi la rădăcină şi oamenii căzură unii peste alţii, stîlcindu-se şi înjurînd necucernic. Se urcară şi pe acoperişul parohiei, şi al caselor vecine, iar unii ajunseseră în clopotniţă, alungind hulubii popei Scovergă, care prinseră să zboare în cerc, pe deasupra mulţimii, de se crezu că era iarăşi un semn al cerului. Şi cînd dascălul vru să tragă clopotele, se văzu că n-avea nici o putere asupra lor, stăteau ţepene, împresurate de lume. Dar dascălul trase şi smuci de frînghie pînă ce clopotul mic se porni, în sfîrşit, numai că lovi la mir tocmai pe fie-su, de opt ani, aflat dedesubt. Copilul căzu pe scară, buşindu-se din treaptă în treaptă pînă jos, şi tot atunci se rupse frînghia de atîta smucitură ; dascălul căzu şi el pe spate, tatăl şi fiul se văzură unul lîngă altul, pe pămîntul bătut, că nu erau duşumele, şi amândoi se mirau la fel de tare unul de altul. în toiul slujbei, popa Scovergă, care ţinea isonul, văzu în mărul tomnatic de lîngă casă o droaie de copii, călare pe ramurile încărcate de fructe, dar nu ca să privească botezul, ci să culeagă merele încă necoapte, şi nu se putut înfrîna să nu strige la ei „Fugiţi de-acolo, dracilor !", mare păcat de faţă cu mitropolitul. Din toată suflarea satului lipsea de acolo numai Alexandrina, care veghea în casă, unde de la moartea domnului Alcibiade, seara nu se mai aprindeau lămpile ci ardea numai o candelă. Odor venise în ajunul înmormîntării, tot atunci cînd Suzana se întorcea acasă cu pruncul în copaie, dar în două săptămîni scurse nu-1 văzu nimeni ; stătea închis în odaie, cu hârtiile în faţă, scriind într-una cu un creion mic, pe care abia îl putea ţine între degete. Toată masa era plină de creioane mici, care parcă nu fuseseră niciodată întregi, cum se iau de la librărie. RADU TUiDORAN ZEU DILETANT Vino să vezi: a erupt în asfalturi o iarbă smintită, enormi cărăbuşi zbîrnîie-a nuntă-n motoare, tulumbe descarcă amurgului rouă. Simţi ? S-au deschis sucursale de foşnet pe străzile fără copaci. Cotropind gările, fluturi destupă cu trompa secunda-ntîlnirilor faste. Nimeni mai bine ca noi nu cunoaşte aceste semnale. E ca un pariu : umbrele noastre vînează fiinţe solare-n covoare de iută. Zeu diletant iscălindu-se-n apă, pe frunze de nufăr aş vrea să-ntilnesc buzele tale, să ţmHntîmplarea în somn — ca o pasăre-n palmă. O BALANŢĂ DE SPUMĂ In balanţa de spumă a prunilar, seara, nebăută erai, ca inimă-n rouă. Cum venea-nverşunîndu-se taurul: fruntea izbucnea delirant printre coarnele-i negre, ca o viespe închisă-ntr-o tobă la nuntă se rotea împungînd o mireasmă, un abur, tremura în obscura-i, păros-învelită exultantă a focului lacom de ierburi, asurzind sub freneticul tropot de astre ! s GENERAL ŞI UNIVERSAL ÎN LIMBĂ Vorbirea a fost, de Ia început, destinată să comunice unei comunităţi mereu mai numeroase ceea ce este comun în lucruri şi în atitudinea oamenilor faţă de ele. Toate limbile tind spre general. Orice cuvînt abstractizează şi generalizează. Referentul unui cuvînt nu este niciodată individual. Nici numele proprii nu se referă la o realitate care se află aici şi acum, ci la o permanenţă. Spre deosebire de numele comune, care se referă la însuşirile generale ale unei mulţimi de lucruri de acelaşi gen, numele proprii se referă tot la însuşiri generale, dar ale unui singur lucru într-o mulţime de împrejurări. „Dunăre" este un nume care se referă şi la fluviul traversat de Aurelian la 271 şi la fluviul cîntat de Johann Strauss... Vorbirea a fost făurită nu pentru a acompania prezenţa lucrurilor, ci pentru a ţine locul unor lucruri absente, care nu se află în cîmpul perceptual al vorbitorului. Referindu-se la un lucru absent, semnificantul verbal sileşte percepţia să se transforme în reprezentare, iar reprezentarea, în contact cu semnificantul verbal, se transformă în noţiune. Spre deosebire de oglindirea prezentului, reflectarea absentului poate să se îndepărteze oricît de obiect şi să ajungă astfel să reţină numai însuşirile lui generale. Viitorul, principalul absent al omului, nu poate avea decît proprietăţi generale. Semnificaţia cuvintelor este totdeauna generală, deoarece reflectă o absenţă posibilă şi nu o realitate prezentă. Referentul unui cuvînt este totdeauna absent, deoarece prezent nu poate fi decît individualul, înlocuind individualul oglindit de percepţie, semnificantul verbal începe să ţină lumea la o distanţă crescîndă şi să producă semnificaţii capabile să reflecte proprietăţile generale ale diferitelor lucruri de acelaşi fel. Articulînd un semnifi-cant asemănător ori de cîte ori aveau de-a face cu lucruri asemănătoare, vorbitorii determinau semnificaţia să reflecte însuşiri din ce în ce mai generale. Semnificantul verbal devine astfel principalul instrument al cunoaşterii, al descoperirii proprietăţilor generale ale lucrurilor. Toate limbile tind să descopere proprietăţi din ce în ce mai generale. însă în fiecare limbă, semnificantul verbal porneşte de la o altă însuşire pentru a ajunge, prin energia lui metaforică, la denumirea unor proprietăţi din ce în ce mai generale. „Prin metaforă, mai ales, diferă limbile unele de altele în exprimarea aceloraşi idei ; prin ele naţiunile îşi pun propriile amprente asupra idiomurilor lor" 1, scrie Arsene Darmester. Toate limbile înaintează spre universal, dar nu pe aceeaşi cale şi nu în acelaşi ritm. „în principiu — scrie Eugenio Cose-riu — limbile vorbesc despre aceleaşi lucruri, însă nu spun despre ele „acelaşi lucru"2. Numai limbile care au atins universalul izbutesc să spună acelaşi lucru. Categoriile pot trece dintr-o limbă într-alta aproape fără nici o pierdere semantică. | Dezvoltarea inegală a popoarelor este, în acelaşi timp, şi o dezvoltare inegală a * limbilor. Toate popoarele au avut aceleaşi posibilităţi de dezvoltare, dar nu toate au avut aceleaşi condiţii de transformare a posibilităţilor în realitate. Limbajul, ' Arsâne Darmesteter, La vie des mots, Paris, 1886, p. 99. * Eugenio Coseriu, Les universaux linguistiques mă Şi remă, deoarece „noţiunea de predicat poate fi identificată cu noţiunea de ernă însă noţiunea de subiect în sensul în care se aplică de pildă limbilor indo-r_,0pene, nu coincide cu noţiunea mult mai generală de temă" 16. 6 cunoaşterea universalului prin concepte categoriale este cea mai mare cu-erire a limbajului uman. Tentativa unor semanticieni de a întoarce semnificaţiile -n preajma semnificantului pentru a ne feri de rătăcire în „jungla limbii", nu ne apropie de real, ci de aspectele lui superficiale, diminuînd puterea omului asu-a mediului său ambiant. Universalul ne îndepărtează de aparenţa lucrurilor nentru a ne arăta esenţa lor. De frica erorii nu putem renunţa la marile adevăruri. Prăbuşirea diverselor dogmatisme ale veacului nostru a lăsat în urma ei o suspiciune crescîndă faţă de ideile generale. A apărut o cultură a semnificaţiilor imediate, care invită omenirea să se arunce într-un entuziasm fără nici o perspectivă, însă omenirea nu poate trăi omeneşte fără idei generale. Nu ideile generale trebuie refuzate, ci dogmatizarea lor. Universalul nu trebuie evitat, ci ţinut sub controlul critic al practicii şi al gîndirii. Superioritatea oamenilor faţă de toate fiinţele necuvîntătoare rezidă, mai presus de orice, în capacitatea lor de a comunica idei generale. Limba comună a omenirii aparţine viitorului nu trecutului. în preajma turnului Babei s-a pierdut comunicarea nelingvistică dintre antropoizi, nu unitatea lingvistică a oamenilor. Apariţia limbilor a însemnat nu o cădere, ci începutul înălţării spre universal. HENRI WALD 15 ma. ,s Ibiaem. POEZIA LUI EMIL BOTTA Astfel cum apare şi la nivelul ultimului său volum (Un dor fără saţiu, Editura Eminescu, 1976) poezia lui Emil Botta e suprasaturată de teatralitate (fantezia aparţinînd, în sens larg, acestei noţiuni, ca o dexteritate a afectării, în ultimă instanţă a crizei de identitate). Fantezist în vizionarism, poetul s-a manifestat încă din pragul întunecatului april (1937), conducîndu-şi şi acum imaginaţia pe un făgaş formal dramatic, de reminiscenţă shakespeareană („...Aşa se spune că Danezul în doliu / i-a urat lui Horatio, / care murea : / Noapte bună, Horatio, Cîine ! / ...Nu e de crezut, / dar se spune aşa". La moartea lui Zed) ori, mai adesea, în autoparodiere, în tragicul cabotinaj asumat : „Oh, comedianţule, ce tragedie / Aşa-i / cînd Iubirea te ia în robie." (Ar fi o baladă). Jongîeur în faţa misterului (formă de exorcizare ludic-profesională, deci o nuanţă distinctă a ludicului) : „Eu cu jonglerii, / eu cu clovnerii / încerc să-1 încînt / cu vînt cucu vînt, / să-I distrez cu nimic / Pe Fluieră-Vînt". (Fachir), poetul se obiectivează prin edenică redondanţă (rolul astral al iubirii e de asemenea joc, aidoma oricărui rol — un joc ontologic) : „In seara paradisiacă, / grădină între grădini, / în luna de miere ! a mierlei, / unei unice blonde iubiri / am spus, / într-o tăcere posacă, / în verva mea / de promoroacă : / sînt un astru !" (De l'infinito universo e mundi) ori prin neantul obiectualizat, exprimat prin simbolul „lujerului negru" ale cărui frunze (simbol deconspirat în simbol) se dovedesc a fi „măşti" crispate : „Stă, un sihastru, / zugrăvit în culorile morţii, / stă, lujerul negru, / un sărit, un răzleţ / dintr-o mînă de vreascuri, / Şi trei frunze mai verzi, / zgîriate şi frunzele de unghia morţii / trei mici tragedii, ./ crispatele măşti ale morţii." (Ar fi o baladă). Confundată cu „marele teatru", lumea devine propriul său spectacol (situaţie limită a teatrului). Cosmicului dezagregant-pluvial bacovian i se inoculează un „trist entuziasm", buf-demenţial (şi autorul Plumbului era un actor ce se ignora, ale cărui „poze" conturau faţa nevrozei, deci problema identităţii la o treaptă a recunoaşterii de sine, funcţionale, a supravieţuirii) : „mereu ploaia, / piruete şi tumbe, / operă bufă. / Şi ploaia se repetă, / soră cu ploaia precedentă : / luat de un trist entuziasm, / am strigat bis, / în marele teatru al lumii." (Dormind). Resursele esteticului sînt însă la Emil Botta mai senine, graţie teatralului dezinvolt, ca o masă inflorescenţă în care se dispersează obsesia. Spre deosebire de învinsul absolut Bacovia (învins prin amorf, prin dezarticulare, prin amuţire), poetul aci discutat îşi păstrează o cochetărie, un panaş, un „stil" monden, chiar în contact cu cele mai tenebroase stări abisale. Drojdiile experienţelor paroxistice nu-i alterează fizionomia distinsă, prin turnură ironică, dar şi printr-o propensiune galantă, printr-un donjuanism thanatic. Evadînd în absolutul suferinţei, autorul nu se uită pe sine, atras irezistibil spre o ficţiune a propriei proiecţii, spre un gen de efecte scenice dînd consistenţa rolului de protagonist. Densitatea coşmarului este subliniată prin înfăţişarea ostentativ protocolară a poetului, ce-şi verifică mereu ţinuta de gală. „îngerul exterminator" reprezintă o imagine a ultimei suflări narcisiace : „tu, cu floarea la piept, / veşted cavaler, / viclean domnişor ? / Nu eşti oare îngerul / exterminator?" (Alei!). Contemplîndu-se pe sine, poetul contemplă o lume simplificată, redusă la oglinzi, în care extincţia (reducţia exasperată la sine) e repetată, din care erosul (propagare a egolatriei deschise) e, fireşte, absent: „Am 45 o casă / numai oglinzi. / In ea mă închid / ca un fermecat / şi mor mereu, repetat / în glacia*e °glinzi / reflectat. / Pe dumneavoastră, iubito, / v-am invi-w / în casa numai oglinzi, / o casă / cum numai la Inzi / ori la ţărmul de Tigru / ori fabulos Eufrat / mai se află ; / o casă numai oglinzi V. cum în basme / fabulosul palat. / Şi dumneavoastră / nu aţi binevoit / a veni / şi nici gînd să veniţi / în casa numai oglinzi."!/ (Oglinzile). Sfîrşitul acestui spaţiu sublim artificial, ca o seră a eului bolnav de sine, aduce o confruntare cu barbaria sti-nială (simţămîntul ireductibil, de asemeni „barbar", conform căruia moartea e un absolut al distrugerii, clipă unică, iar nu histrionică reluare) : „Şi caii de foc / i-am sunat, / hoarda toată de foc / a lui Han Belzebut. / Şi 'caii aceia năprazniici, / oglinzile / praf le-au făcut." (Ibidem). Criza identităţii implică în consecinţă o invazie a informului magmatic ce sparge cristalul fin al recipientului formal. Emil Botta aspiră însă la o moarte seniorială, însoţită de un strălucitor ritual crepuscular : „Şi clipa dacă mai trece / ca un soare sumbru / voi asfinţi, / vai de mine, mort voi mai fi, / fără amintire, fără istorie, / în castelul roeu interior / dezbrăcat de glorie, / în pădurea / dezbrăcată de frunze, / cu palid nimb / în întomnarea iluzorie." (Glin). Spaima sa e de a nu putrezi „eu lentoare", de a se descompune brutal, fără convenţiile infinit prelungitoare ale salonului artistic : „Şi monoclul, / focarul stins / şi mănuşa, / mîna rapace / a domnului Whistler, / plictisitul de moarte, / de moarte prins. / Şi plastronul / de o indecisă culoare, / brutalul, în sine, alb pămîntiu. / Şi redingota / putrezind cu lentoare / şi spărtura jobenului / hornul prin care fluieră vîntul / şi efluvii de fum." (Moartea la pictorul Whistler). Ori printr-o intensificare a „distincţiei" (se străvede peste tot un snobism funebral), proiecţia are ca obiect nebunul orgoliu hispanic, ricanant autohtonizat, prin suprapunerea cavalerului de la Mancha peste ironicul duh al lui Stan Păţitul : „Castelan fiind / cu latifundii în Spaniile sîngerii,/ în auriferele Spânii portocalii,/ un Hidalgo, Stan Păţitul fiind/ JVoi, Stan Păţitul/ pe o piele de capră scriind ij testamentele spanioleşti iscălind / pluralul Noi, însu-mînd ale mele crunte păţanii / şi moara cu vîntul cu tot / şi aripile ca o răstignire la pătrat" (Iberia). Nimic „clasic" în resortul intim al acestei atît de zbuciumate creaţii {deoarece thanatosul, atins ca substanţă imanentă, e, dezicîndu-se de formă, anti-clasic), de unde poate fascinaţia exercitată de o categorie a „nobleţei", de trăsăturile gentilomului bravînd teama neantului, de eleganţa muzicalităţii de cristale a versului (o derivare a unui echilibru psihic pe calea convenţiei social-estetice). Terorizat de o lume străină fineţei sale congenitale, convenţionalului protector la care năzuieşte (şi al cărui cadru nu numai alegoric, ci şi existenţial e scena), poetul se manifestă drept un simulant sublim din neîncredere în sine. Efectele îngroşate nu trebuie interpretate altminteri decît ca semnul unei insuficienţe interioare, al unei structurale ezitări. Teatralismul acesta somptuos (hiperbolă exterioară a personalităţii) se bombează şi în aparent delirantele convorbiri prăpăstioase cu natura, în stilul Întunecatului april. Însetat de o recunoaştere orfică, autorul interpelează păsările cu nume ermetic rezonante, spre a le pofti în mediul său de castelan orgo-lios-pauper : „Cine sînteţi voi ?/ — Eu sînt Pasărea-Liră,/ Lira lui Orfeu,/ sorgintea Muzicii./ Aruncînd-o acesta,/ eu am prins-o din zbor.../ — Şi eu, cu penele/ condei la ureche/ şi aripile,/ carte deschisă,/ eu sînt Pasărea-Condeier/ sau Pasărea-Căr-turar./ Iată şi certificatele noastre/ acreditările, recomandările.../ — Staţi un pic sau oleacă,/ staţi, luaţi loc în cetatea-mi săracă,/ staţi să citesc/ înscrisul vostru aristofanesc./ ...Şi citii/ extemporalele/ din ora de ornitologie/ pe trimestrul trii./ Si citii/ despre Menura Simerba/ şi despre Sagittarius Serpentarius citii/ foarte frumoase infamii./ S-a făcut! Conslderaţi-vă/ la voi acasă, le vorbii/ acelor păsări nu prea zglobii." (Păsările de Aristofan). Prin dezvoltarea convenţiei, interlocutorii devin îngerii „şarlatani", distrugători ai modului erotic : „îngerii au ars/ minunatele scrisori de dragoste./ Ferindu-mi ochii/ de cenuşa ferbinte,/ din greu suspin :/ tristă-i poema !/ Şi greu adun/ răvăşitele gînduri,/ Neptun, în acvatic Olimp,/ adunînd cu harponul/ epavele./ Ce aţi făcut, îngerime, şarlatanilor ?" (Scrisorile). Uimitoare la Emil Botta e capacitatea de a părăsi acvariumul imaginilor sale preţioase, îndelung cultivate, spre a face faţă forţelor reale, libere ale condiţiei existenţiale. Figura sa actoricească apare scăldată în lacrimi, ţintă a autoironiei enorme (umflată cum un balon, prevestitoare a manierei lui Marin So-rescu) : „Şi plînsul/ şi pe mine mă prinse :/ uite, uite,/ prostul tău plînge,/ paiaţa ta,/ înzorzonatul/ cu vorbe nătînge,/ uite, uite/ face feţe-feţe !/ Ca o molimă,/ plînsul/ se va lăţi,/ se va întinde/ în şapte judeţe," (De linfinito universo e mundl). Arlechinada îi creează remuşcări, travestiul continuu îi insuflă un complex moral (ca o încercare nefirească de a-şi smulge masca organică, adică de a-şi nimici ca- 46 meleonica natură): „Intr-un tîrziu,/ în ceasul al unsprezecilea,/ după Naufrio-7 Meduzei,/ după Masacrul Inocenţilor,/ un pseudo-masacru/ al cvasi-dnocentiln 1 Şi-s aproape ucis/ de plumbii cuvîntului «Cameleone»,/ pentru mine ales/ din n I nopba cu arme/ nimicitoare" (Iluzoria). Poetul recurge la simplitatea mîntuitov?" ' anonima (de data aceasta declarat bacovian) : „Şi ceaiul fierbinte/ imposibil' h 1 ^ repede,/ ceaiul, elixirul în clocote/ Şi ceri o carte/ spirituală, foarte spirituală / £ / nu te aude mai nimeni,/ surdă la dureri/ este lumea". (Moartea la pictorul Whi-1' Ier). Ori la aceeaşi simplitate ironic încîlcită prin umbra grandorii: „sînt un tris* " î alpinist,/ Sisif sînt, al moliilor./ Şi cad şi recad,/ un munte suind." (Egalii cu zero) I Dar ironia fierbe în adîncuri, dizolvînd aceste firave insule de umilitate O sariă I la adresa „peninsulei nobile", steril melodioase, a superficialităţii cantabile' (C1 ■ lomnimd melodia esenţelor) : „Nobil picioruş/ de o indicibilă gratie,/ al Europei" > I al zeiţei picior,/ in groapa Mediteranei,/ în grota de azur !/ Şi 'cîntă peninsula * nobilă,/ zece rnii de tenori,/ zece mii, ţipete metalice/ sub cerurile italice,/ în gura mare,/ zece mii !] «Un venticelloj o adiere, o briză/ este Calomnia !»" (Moderato cantabile). Sau oferta suspectă a păsării „galbena" a delirului, a isteriei, „grosolană I verigă" a iluziei morbide : „«ocaziune rară, domnul meu,/ o bijuterie,/ o capodo- I peră a lui Naiba,/ un lucruşor,/ nu, nu acel ipotetic/ „lucru in sine",/ fiţi* calin ■ liniştit !»" (Non grata). ' ' l Criza de identitate pe care o întruchipează lirismul lui Emil Botta (a cărei i expresie fabuloasă e teatralismul său) se extinde asupra universului vizionar in- î corporat, ca un conflict între exuberanţa aspiraţiei transfiguratoare şi incertitu- i dinea insinuîndu-se dintr-o sferă a experienţei maligne desacralizante'. Poetul-re- I gizor ce se propune acum nu mai e stăpîn' pe fantasmele sale, îşi pierde sigu- I ranţa cu care poetul-actor îşi manevra simbolurile lăuntrice. Setea de existentă k depăşeşte subiectivul mirific, devenind obiectiv-haotică, torturantă. Imaginile sînt % vădit handicapate de o nelinişte ce izvorăşte din însăşi încercarea creatorului de a ' se integra lumii prin propria sa sensibilitate plastică (generatoare de lume). E, * altfel zicînd, cel mai ascuţit impact al poetului cu viziunea sa. După retragerea & luxoasei spume imagistice rămîne îndoiala sarcastică, goală, aproape ţărănească j' (iarăşi o premoniţie a lui Marin Sorescu) : „«Or fi vedenii,/ măi frate-miu,/ mă f bate/ cu vorba-i de zgură,/ vecinul cel râu./ La o adică,/ decît nimica,/ nu-i rău/ şi § vedenii să ai»" (Pădurencele). In realitatea sa apăsătoare, lumea se reduce la corn- I ponentele-i senzoriale (procesul fiind elocvent însoţit de intonaţii văităreţe, de I implorări). Parfumul : „Şi cum din Lulu nu e în casă,/ la ora asta,/ decît par- f fumul,/ îmi iau inima-n dinţi şi-1 întreb pe doctorul înrămat,/ doctorul fantasmelor/ din Bucureştii de odinioară :/ Domn doctor, luminăţia-ta,/ fă-ţi pomană cu mine, fii milostiv" (Ecourile). Sunetul („De veacuri/ din gură în gură,/ umblă o voce,/ umblă un bocet/ în Ţara Zarandului :/ «Chezăraş Iulie,/ Iulie, Iulie, uf \»j El să fie?/ Profilul roman/ cum îl ştim din efigii?/ Da, el este, uf!/ El este vaie- 1 rul !" iulius Cezar) devenit „bocetul", joacă înspăimîntată a copiilor : „Ce-ai căutat ' Iulie,/ de a rămas din tine/ doar vaierul,/ vestagiul imperiului,/ doar bocetul cel mai I ciudat,/ joaca şi spaima copiilor/ în Ţara Zarandului" (Ibidem). Timpul biologic se contrage în propria-i semnificaţie halucinată, precum la Franz Kafka : ,, — Fiu- 1 le drag,/ într-o noapte/ ai încărunţit,/ o noapte doar/ şi ai învineţit,/ într-o singură ; noapte/ de hoinărit." (Ca un strigăt). Morţii, în acest context, i se atribuie un traiect umil-material, sub semnul unui surîs ce îngheaţă (alegoria e prozaic des- * compusă în părţile-i constitutive, inventariată prin ostenite dubii) : „Unde-i înger i al Morţii/ cu ochi de erete ?/ Doar n-o fi zburat/ prin gura sobei,/ n-o fi spart soba de faianţă,/ cum spargem noi farfurii,/ noi, veseli convivi ?/ Unde-i înger ai Morţii/ doar n-o fi zburat/ prin albastra faianţă/ ca din rada portului/ în voia hazardului,/ în albastra profundăy/ în limpede veşnic/ lăsînd pe lume/ un pumn de argint/ spărgînd farfuriile ?" (Rivo !). Din factorii dematerializării se coagulează o făptură fabuloasă, a cărei inconsistenţă pe planul concretului e sugerată de chiar excitaţia spectaculară a imaginii. La confiniile abisului vedem înfiripîn-du-se un monstru naiv ca un dragon japonez, întrucît capacitatea de a propune teribilul a acestei poezii ţine nu de metafora, adesea reticent elegantă, ci de substratul său plin de ecouri ca o peşteră : „Vine un chip fără chip,/ vine o voce fără voce,/ un sunet fără sunet,/ vine o faţă fără faţă,/ vine canalia cea luminoasă,/ ou aripi mii,/ Şi ce ţesătură,/ ce scriere cuneiformă,/ ce misterioasă,/ ce ţepi de arici/ în fluturare hidoasă !/ Nu mă lupt cu tine/ ca Iacob cu îngerul" (Cu privire la tabloul lui Delacroix : Lupta lui Iacob cu îngerul). Redusă la jocul tragic, tea7 tralitatea poetului se devoră pe sine, devine o aluzie a inexistenţei. Astfel dinamica corporală a teatrului îşi neagă sensul rămînînd o mişcare abstractă, o epură a 47" • pj de conştiinţă, extinsă asupra cosmosului metaforic. Spectacolul grotesc s-a cn,tituit mai întîi drept parodie a lumii, apoi a degenerat în propria sa parodie. Adecvarea la temă se săvîrşeşte prin echivoc (anecdoticul e aci o politicoasă fentă nică o poleire a dramaticului extrem) : „Nesocotita a socotit :/ — In bobi îmi \v0 I câ ai fi murit./ ...Şi fiori îmi aruncă,/ un miracol de fiori !/ Şi-mi citeşte de or? pînă-n albele zori,/ miraculoasele poezii,/ — înviază,/ înviază, te rog,/' uite, Zar'tea s-a isprăvit,/ vezi, cu muritul/ nu-i de glumit,/ face nesocotita/ în graiul ei/ din lexicoane citire,/ numai smaragde,/ numai porfire." (Miraculoasele), prin germenii delirului plantaţi într-un cadru silvestru-urban („dar este cineva uitat/ în pădure, în oraşul de fag,/ o nefiinţă culcată/ pe un pat de moarte/ în sarcofag de fag/ nu cunoaştem persoana,/ dar este cineva/ cu ochii legaţi./ Cine a sugrumat statuia ?/ Umbletele mele,/ pe unde umblaţi ?/ Şi vine lumea./ cu eşarfe însorite' si o prelată de pămînt/ peste mine trînteşte,/ lumea./ Ce-ar fi/ să mă vîndă lumea,/ să mă cumpere lumea,/ să mă ia vrăjitoarea/ în sacul papură?" — Vrăjitoarea), prin înscenarea cutremurătoare a extincţiei, învestită ou atributele invenţiei' inocente, ce nu exclud la fel de inocenta cruzime fatidică : „Buhaiul şi Capra/ bineţe mi-au dat/ sărindu-mi în drum :/ — Tu nu ne mai joci ?/ — Nu, nu vă mai joc,/' alte jocuri, alte, alte,/ joc eu acum/ şi port haine grele/ şi gata-s de drum/ şi am alte idei.../ Tu, Buhai, şi tu, Capră,/ nu-1 mai alintaţi,/ nu-1 mai înălţaţi/ ca în alte daţi,/ pe acela care/ are alte idei./ Colţi dacă aveţi/ rog mă sfîşiaţi,/ buclucaşii mei./ ...Şi ele ascultă/ ca în alte daţi,/ ele, fiare blînd'e,/ mă rup în bucăţi." (Alte idei). O etapă intermediară, marcînd o dezordine a sensibilităţii (dar nu o mortificare a sa, fixată, ca mai sus, în acul neantului) ni se semnalează pe tărîrriul „visului rău" (spectacol spontan-abisal). Iată încă o abdicare de la luxurianţa satisfăcută a teatralului ca atare, emfatic prin chiar posibilitatea semnificaţiilor de a se ornamenta, de a-şi decide singure chipul. Aci impulsul organizatoric scade, vocabularul tragic apare ostenit, voalat, atmosfera devenind în schimb tăioasă, absoluţizantă. Tenebrele se nuanţează prin mijlocirea unei conştiinţe mai puţin declarative, surdinizate, ale cărei demersuri sînt somnambulic-eficiente. Poetul' rătăceşte efectiv, nu actoriceşte-caleulat : „— Vai, mamă,/ a fost un vis rău,/ visul în care m-am rătăcit —/ şi, mamă, în acel vis/' de o mie de ori am murit." (Ca un strigăt). Sub grila cruzimii inconştiente se întrevede imaginea blagiană : „Eram în vis,/ eram frate/ al femeii nebune/ suind calvarul,/ prin cimitirul sărac./ — Cine ţi-a luat minţile,/ soră dragă,/ ce cauţi,/ ce şobolan/ ascuns în glie ?" (Os domnesc). Sau : „Nu-mi spune : mi-e groază !/ Dă tăcerii/ ce-i al tăcerii,/ amarnicul preţ al cenuşei." (încet, lumina). Familiarul oniric palpită luminos : „Şi se făcea/ că am revenit în urbe/ şi se chema că sînt acasă,/ la casă nouă,/ inundată de soare,/ incendiată de soare,/ la ceaşca de porţelan/ în soare sclipind." (15, în ajun),. ori se obscurizează în mari dislocări afective : „Şi parcă aud/ vocea mamei, cum nu mai e alta,/ parcă vorbeşte!/ mama, vermină şi oase,/ subpămînteşti rămăşiţe :/ Ai mîncat azi, băiete?/ Dormit-ai azi noapte?" (In pace). Intre real şi ireal membrana e atît de fragilă, încît violenţa imagistică şovăie („semăna"), frînturile de impresii divergente se aşează într-o relativă ordine : „...Şi fiindcă eşti/ locuitoare a pămintului,/ trestie gînditoare,/ ascultă, clocotitoare :/ pe un ocean incle-ment,/ deloc pacific,/ am ajuns la Atheneu./ Şi la pian, pianistul/ semăna cu Liszt,/ purta masca mortuară/ a lui Liszt şi era ca şi Liszt/ în sutană,/ în costumaţia de călugăr,/ Nu, nu, Liszt nu era/ un motan pios" (Concertul). Viziunea e uneori terifiant ignifică, mereu însă controlată prin luciditate : „Astrele aprind/ răzvrătita pădure,/ ard cei nalţi stejari,/ acei crai de ghindă./ Şi se uită la ei/ îngroziţi ochii mei.// De n-ar fi un vis/ pierdut acest loc !/ Şi dacă e vis,/ cine să te stingă/ fîn-tînă de foc ?" (Somnul), alteori e o dezarmată invocare a tinereţii înaripate : „Şi m-am văzut/ într-un vis uriaş/ visînd a tinereţei splendoare :/ aripi de aur/ şi stoluri şi stoluri./ Oh, Melancolie,/ tu, înseninare !" (Pietrele scrise). Tot acum poate fi amintită îngînarea folclorică spre care Emil Botta are o mai veche predilecte, a unui folclor contractat, negru, ca o distilare de bocete, în sensul unui vis colectiv : „Să rupă din cer/ Nimenea, ştergare de fier./ Şi ocne şi steiuri de sare/ drept plîn-sete,/ drept lacrimi amare./ Şi pene de corb/ în stîncă tăiate,/ drept plete/ fluturînd apucate,/ drept bocete/ la cer înălţate." (Monos). Caracteristic acum pentru poet este regimul acestor confuzii voit delirante, rostite ca într-o stare de transă, în care lirismului i se acordă şansa unei pulsaţii originare, a unei vizionare transpoziţii, fără artificiul legat de finalizarea teatrală. Natura şi eul poetului sînt elemente unul printr-altul transparente. Lucrurile spuse astfel îşi asigură o existenţă mai puţin simulată decît „hamletismele" stilistic discernabile, într-un vizionari sm ce resoarbe convenţia, izbucnind într-o gravitate sumbră. Mai întîi poetul îşi ia unele precauţii 48 persiflatoare : „dar eu nu-s argint-viu/ şi, ferească Domnul,/ nu sînt ceai/ nu am ce căuta/ în ceaşca de porţelan." (15, în ajun). Sau cu o ingenuă grabă, încă o dată bacovian : „Pe calea ferată,/ pe Calea Lactee, în fugă,/ în fugă să spun un cuvînt" « (Priveşte înapoi cu emoţie '.). Deliricizarea se manifestă prin transcripţia momentului sarcastic criptic-genuin : „A fost odată/ o doamnă/ şi ce mănuşi avea,/ fru~ moaşe mănuşi/ din piele de suedez./ Nu piele de Suedia,/ ci piele de suedez,' ai să vezi." (Ingrid). Sînt parodiate citatele celebre: „Şi cad globul-soare/ şi altele' stele / scrîşnind." (Ibidem). Eminescu e comentat cu o îndrăzneaţă candoare : „Mania grandorii,/ comparată cu patima lui/. este nimica, o nimica toată :/ Eminescu se .credea Eminescu" (Ecourile). Unei „contra-păsări" sau „anti-păsări" (posibil surîs la adresa unor recente construcţii verbale) afectează a-i fi uitat numele : „Ce arpegii în cer !/ Cine cîntă,/ ce luthier ?/ O notă din cer/ scăpată din cer,/ numele ei îmi scapă." (Contra-pasăre). Cititorului i se cere îngăduinţa pentru „fanfaronadele" poetului, plasate într-o misterioasă „cazarmă-salon" (indiciu al dificultăţilor asumate prin estetismul patetic, prin ambiguitatea rolului de Pierrot care asaltează abisurile) : „Şi te rog să nu-mi rîzi/ la umorul negru nici un surîs pentru fanfaronadele mele,/ pentru/ proverbialul meu rîs/ aici în baracă,/ în cazarma-•salon/ unde se poate dormi/ pe patul de puşcă." (Concertul). Iată celebrarea unui plop menit a fi prizonierul „veştedelor pagini" ale poeziei, versurile foşnind asemeni frunzişului său spre a însoţi sacrificiul cu o „suită" nu doar burlescă, ci.si fraged emoţională : „Un plop daţi-mi,/ fie şi plop rupt, de vijelii rupt,/ un arc îndoit,/ plop în strai ponosit,/ o siluetă/ din suita burlescă,/ să-1 văd venind/ pe drum de seară, în calea nimănui./ Plop, plop,/ am să te spui/ cititorilor în stele,/ regilor-magilor,/ moartelor de mult dinastii,/ astrologilor,/ caldeenilor,/ berzelor-e-gipţienilor,/ să-ţi citească din cărţulii/ horoscop de plop." (Ruga fericitului autor). Ploii i se dedică această rară incrustaţie : „Cade acum/ o ploaie de fier,/ o ploaie monumentală,/ ca un uriaş giuvaer." (Glin). Figura lui Ion Vodă cel Cumplit e scăldată într-o frenezie crud-pioasă (pe linia motivului fertil patriotic al trecu-tului-osuar) : „Parfumele Arabiei toate/ nu spală mîna cămilelor,/ ale cămilelor mîini/ în Ion încleştate.]/ Cămaşa de piele/ nu le-a putrezit,/ ciolanele nu s-au ri-■sipit,/ ele, ciolanele,/ au înflorit." (Bocetul al lui Ion Vodă Armanul mai numit şi cel Cumplit). Şi : „Io trunchiatul cumplit,/ cu frigul în oase vărsat,/ în moarte încarcerat,/ io pe cîteşipatru cămilele am încălecat/ şi în patru cornuri de lume,/ •ca o sălbăticiune de aer, m-am făcut zburat." (Ibidem). Semnificativă îndeosebi e „pasărea colibri", invocată astfel : „S-a zis cu tine,/ Ingenioaso !/ In cleşte de aur/ prinsă vei fi,/ împodobită vei fi,/ colier de clopoţei şi peruca miţoasă,/ în brocarfe şi penaje vei fi,/ inelul cu treflă purta-vei,/ în colivie de aur,/ printre gratii de .aur,/ Colibri, Pasăre Colibri, Foc sacru!/ Ascunde-te, ascunde-te/ Ingenioaso!/ Ariei şi ai săi companioni,/ saltimbancii,/ vor să te înnobileze." (Ingenioaso !). Menită unui destin decorativ, „ingenioasa" pasăre e aidoma poeziei lui Emil Botta care, -compunîndu-se între convenţia teatrală şi vibraţia nudă, tinde la organicitatea morală cu care nu se poate întîlni decît în conştiinţa profundă care îi guvernează ambele feţe. Deoarece ultima mască a poetului e propriul său chip. GHEORGHE GRIGUROU ARUNCA NĂVODUL ZILEI NU DOARME 1 Dar prima bucurie de neiertat ? Mulţumirea băltoacei Pentru prima picătură de ploaie. Acum aşteaptă, anonimă, Sub pelicula de apă care acoperă totul. Şi spaima bobului De nisip : a-ncolţit ? Uimirea zgurei Pe care şi-a clădit culcuşul Ursoaica tînără : E iar fierbinte, sfîrîie de aburi. Dar nu sunt decît primii stropi de lapte : Ninge ciupercăria de ţîţe. Şi a zidului: îşi pierde consistenţa, Gîlgîie de sucuri rapace, amare. Duce de mult în pîntece o sămînţă de fag. Şi scîrba de blîndeţe din blîndeţea mea. De sunetele leneşe, prea frumoase. Ce-i cu acest strat de polen roşu, întreabă ochiul, de pe buzele tale ? 2 Se împuţinează martorii, dovezile ? Cine ne spune ora cînd lipitoarea Dispare în guşa raţei sălbatice ? Sarea împlineşte un destin. 50 Numai al ei, şiroind Pe roata camionului împotmolit în zăpadă. Doamne sperietoare Se încruntă zadarnic La bidoanele de acid sulfuric Uitate în lanul de grîu. Mesajele frunzelor de potbal Cine le descifrează ? Bucuria şi spaima vorbesc Aceeaşi limbă : a faptei. Totul se alege între ieri şi mîine. într-o oţelărie se caută o cale De a turna marea direct în formele de nisip. în adîncul apei Se lămureşte adîncul focului. SIMPLA EXISTENŢĂ A MĂRII SI A CELUI CARE-O PRIVEŞTE, Lui Al. Protepopescu' La jaful ochiului şi al urechii Beau cu stîncile. Gura, rană veche, Strigă fără mine. Părăsit, părăsit de coţofana Care imită mierla. Florea de pojarniţă Se deschide în cinstea mea : Piatră sfărîmată, sub v.aluri. Printre bidoane sparte Şi sobe oloage cu trei ochiuri, Printre halci de anvelope, Ţop-ţop, arată-mi tu, vrabie, Calea spre mine. 51 Voi urca treptele scării Care se opreşte în pragul unei case A văzduhului. 2 N-am decît un pumn de cireşe. Le împart Cui îmi scuipă sîmburii în obraz. Cenuşa, pulberea Mă recunosc de fiu. Mă poartă pe aripi libelule împerecheate din zbor. Iată dovezile : scrise Pe frunze de brusture, Pe spinările turmei de tauri din baltă. Calc pe răsuflarea mea. întîrziat la prînzul faptei. în tine cred Cuib sărac de chire Clădit pe nisip. în limba pură A ghearei care rupe Să vorbim acum, crabule slinos. f PUIUL BUIMAC DE VRABIE DIN MIJLOCUL STRĂZII i Ţărm vechi se desface cu norii Dintre limanuri dulci. Ochiule, Ce cauţi în fîntîna urechii ? Mirosul de măr tăiat Al plăjii după ploaie. Faguri — stîlpii străzii — negri de furnici. în urma camionului, snopii lungi De fier beton muşcă asfaltul, Aruncă, cinstind sărbătoarea ochiului, Un pumn de scîntei în obrazul întunericului. 2 Bucuria că locuiesc cu valul Cu susaiul şi dihorul. Salcîmii tineri — actinii_ Agitînd nuiele vii si subţiri Culeg din valea portului, pentru min Cioburi roşii, galbene de vagoane In care clipoceşte somnoros petrolul. Să hoinăresc în afara mea Şi să nu mă mir De ce guvizii mustăciosi Se ceartă pentru mine'? 3 Pacea asurzitoare De pe poligonul de tir părăsit — Malul abrupt şi galben Care mistuie în burta lui Un arici uriaş de fier : Gloanţele trase. Bucuria mîhnită De-a asculta suflarea sopîrlei Cu o labă ruptă, Printre buruieni ameninţătoare Cu fructe ţepoase Care plesnesc, se rotesc si sîsîie Asvirlmdu-şi, uleioase, 'semniţele. NICOLAE MOTOC MIRCEA ELIADE Şl ETOSUL CUNOAŞTERII A intrat, oare, Mircea Eliade, în acel spaţiu al celebrării, în care nu mai este nici un simulacru, ci totul este pe deplin, fără nici un rest ? înalta vîrsta a împlinirilor la care a ajuns ne-ar îngădui să o credem. De altfel, nu spre un asemenea spaţiu, al lui a fi în absolut, a rîvnit dintotdeauna ? Spaţiu investit cu semnele sacrului. Şi ce altceva l-a fascinat pe acest om — în acest veac al atîtor desacraldzări — dacă nu luminile Sacrului bănuite în noaptea timpului ? Da, ni-1 putem închipui pe învăţatul învăţător pătrunzînd în acel spaţiu sărbătoresc al celebrării. Deşi, o îndoială ne cuprinde : a cunoscut el, putea el să cunoască Sărbătoarea ? N-a fost, nu este existenţa lui Mircea Eliade, mai presus de orice, existenţa unui frate laic ? N-a fost chemarea lui aceea a muncii de toate zilele, a severelor vegheri, a şantierului ascetic, a unui mare opus humanum ? Nu l-am văzut niciodată faţă către faţă. Dar mai demult, pe timpul adoles-;enţelor mele mi se părea că-1 cunosc atît de bine ! îi citisem şi recitisem toate cărţile cîte apăruseră pînă atunci. Cu mimetismul vîrstei îmi făurisem, cred, un profil eliadesc. Era atît de ispititoare aventura spirituală a aceluia care ştiuse să conjuge studiul aridei gramatici sanscrite cu lectura delectabilă a celor mai noi cărţi ale Occidentului, explorarea miturilor, a riturilor arhaice cu examenul conştiinţei moderne, experienţa trăită cu evaziunile în imaginar ! Vedeam în Mircea Bliade omul universal, în sensul lui Leonardo, descoperitor şi năseoeitor de lumi nebănuite, spirit atotcuprinzător. Mi se părea atît de firesd să-1 rînduiesc în acea galerie — pe care tot el o proiectase — a unei „tradiţii enciclopedice" româneşti, în acea genealogie fabuloasă în care Gheorghe Lazăr genuit Ion Heliade Rădu-lescu, iar Bogdan Petriceicu Haşdeu autem genuit Nicolae Iorga, stirpe augustă a „enciclopedicilor", pe care o completam la începuturile ei cu dascălii-profeţi ai Şcolii ardelene, Mircea Eliade îşi avea locul său, şi — de ce să n-o mărturisesc — dintr-însul mă vedeam, cu secretă rîvnă juvenilă, descinzînd. „Enciclopedia", în viziunea lui Mircea Eliade, este locul comun al celor mai diverse şi contradictorii preocupări. Ea purcede dintr-o neistovită sete de a străbate cît mai multe din geografiile spirituale ale lumii. Dar recunoşti în acest complex al „enciclopedismului" nu numai curiozitatea exploratorului, ci jindul argonautului după o tainică lînă de aur, atracţia misterelor şi setea concomitentă de a le revela. O dublă vocaţie iniţiatică (de a se iniţia şi de a iniţia) mai curînd decît una didascalică e evidentă în cazul „enciclopedicului" Eliade. Zone obscure, uitate sau rareori străbătute, ale umanului, îl solicită : alchimia, limbajele secrete, practicile magice, simbolurile, tehnicile arhaice ale extazului. Adolescent, cărţile devorate cu o teribilă foame de „experienţe cerebrale" îi propuneau şi dezvăluiau „misterele universului". Mai tîrziu, prospectînd labirintul spiritualităţii arhaice, va căuta să descopere sensul spiritual al lucrurilor, al fiinţelor şi faptelor întâlnite. A găsi chei cu care să deschidă un univers hermetic, iată scopul (prădalnic !) al existenţei unui hermeneut. încă din epoca în care scria notele, adunate mai tîrziu în Fragmentarium, Eliade socotea că nu oricine poate „descifra secretul lumii". El critica psihanaliza care încearcă o demistificare fără să aibă cheile necesare ale unei psihe, denunţa tentativele facile ale unor heterodoxi moderni în 54 căutare de pseudomistere în care să iniţieze pe alţii. Pentru a oferi o iniţiere într-un domeniu hermetic, hermeneutul trebuie să fie însuşi iniţiat. „Enciclopedismul" lui Eliade mai înseamnă stabilirea conexiunilor universale. Poate cea mai de seamă realizare a savantului nostru hermeneut este articularea a ceea ce am putea numi o gramatică a corespondenţeloi. Cercetătorul omologiilor cosmice, al structurii miturilor, al istoriei religiilor, stabileşte un sistem al corelaţiilor ce nu sînt doar artificii ale cunoaşterii, ficţiuni utile în asocierea fenomenelor aparţinînd unor planuri, unor ordine diferite, ci se întemeiază pe o analogia entis. De pildă, între miturile cosmogonice, miturile de origine şi feluritele ritualuri (de vindecare, de fecundare, agricole, metalurgice etc.) există o solidaritate. Asemenea conexiuni alcătuiesc adevărate reţele universale prin care se poate proiecta epura Cosmosului, mai exact a situaţiei omului în cosmos, a raporturilor sale cu cosmosul. Căci Mircea Eliade, istoric al religiilor şi hermeneut-interpret al miturilor riturilor străvechi, al simbolurilor şi legendelor, este de fapt un gînditor care şi-a pus cele mai grave întrebări ce şi le putea pune un fiu al secolului nostru turmentat, cu privire la destinele omului. S-ar putea extrage elementele unei antropologii filosofice din lucrările sale, ca şi ale unei filosofii a culturii. Savantul nu ne oferă, ca istoric al credinţelor şi ideilor religioase, doar exegeza unor momente spirituale revolute, nici ca „mitolog" doar descrierea şi explicarea unor mecanisme ale gîndirii mitice. Introducîndu-ne în universul mentalităţii şi existenţei arhaice, Eliade descoperă — în sensul elin al cuvîntului „arhaic" : arhe-uri principii, adevăruri primordiale, structuri originare. O metafizică se configurează întrevăzută ca în filigran, în textele cugetătorului. Pe tînărul Mircea Eliade îl pasionau acele „probleme filosofice — cum recunoştea el intr-un eseu din Insula lui Euthanasius — care cer o anumită asceză, un lung antrenament şi o dureroasă experienţă — probleme morale, estetice, ştiinţifice, care toate necesită dacă nu o specializare, cel puţin o ascensiune ghimpoasă pînă la un hotar de certitudini, de unde contemplarea e posibilă şi firească". Filosof area presupune aşadar un itinerar spiritual, un fel de „pilgrim's progress". Această înaintare în cunoaştere are, asemenea ascensiunii mistice, căile ei. Prin purgare, iluminare treptată şi unire finală, contemplarea adevărului pretinde nu numai desfăşurarea unei episteme, ci a unei existenţe. întreaga eseistică a lui Mircea Eliade, ca şi ficţiunile sale sînt axate pe experienţele sau reprezentările unei existenţe cunoscătoare. Cum poţi să fii cel care este ? Cum poate cunoaşterea să te ajute să fii ? Cum poţi să fii cunoscătorul ? Acestea sînt cîteva din întrebările fundamentale care dau textelor lui Mircea Eliade tensiunea lor inchizitorială. Nu poţi citi cu adevărat aceste texte fără să nu fi absorbit de vîrtejul reflecţiei pasionate care le-a dat naştere. încercările (în sensul cel mai dramatic al acestui cuvînt) prin care poate trece un om — trup, suflet şi spirit, deopotrivă — în acea „ascensiune ghimpoasă" a sa, constituie substanţa eseurilor şi ficţiunilor lui Mircea Eliade. Ştim că între primele sale proze şi teoriile sale există o legătură placentară. Jurnalul, de timpuriu ales ca un spaţiu al „încercărilor", ca un mod al cunoaşterii de sine, al verificării, mitizează fireşte existenţa. Această modalitate a jurnalului nu va dispărea niciodată din opera scriitorului. Nu preconiza Eliade o artă ca drum spre centru ? Creaţia şi contemplarea, scrisul şi cititul au, după el, o funcţie primordială : aceea de a stabili un contact între om şi cosmos, de a aminti memoriei scurte şi limitate a omului o vastă experienţă colectivă, de a lumina Riturile. Ceea ce interpretul Eliade descoperea în eseurile sale, ceea ce romancierul proiecta în ficţiunile sale, de cele mai multe ori parabolice, era o serie de motive obsedante care joacă — în economia textelor — rolul miturilor centrale dintr-o civilizaţie arhaică. Criticul încerca să privească o operă (şi îşi avea operele sale privilegiate, îndeosebi acelea care se oferă ca nişte construcţii iniţiatice) să privească opera, în mod ideal, din centrul ei. Numai astfel considera el că opera se dezvăluie în autenticitatea ei. Căci pentru Eliade, nu numai creatorul, ci şi opera se legitimează printr-o valoare a valorilor care este aceea de a fi ea însăşi. Ca individ, nu poţi fi orice, dar poţi fi (supremă libertate) tu însuţi. Autenticitatea unei civilizaţii se verifică revelîndu-şi mitul ei central. Tot astfel, numai descoperind motivele centrale ale unei opere literare vom stabili, pe de o parte, autenticitatea ei (esenţa ei, adică ceea ce o face să fie ceea ce este), iar pe de altă parte vom obţine unghiul sub care trebuie să o considerăm pentru ca ea să ne apară în plinătatea valorilor ei. Ceea ce ne spune Mircea Eliade cu privire la romanele a căror lectură presupune o iniţiere se poate aplica propriilor sale romane. Găsim în acestea — atît în cele din ciclul indian, cit şi în naraţiunile fantas- _ teme ale meditaţiilor sale, căci esenţial în ţesătura narativă este patosul a£^e^^^f'in-tormeBZ& opera întreagă a acestui gînditor• şi ar-U tnster al marelui laborios care s-a apărat de ispitele veacului înalţmd «st fastului său edificiu cuvîntător. Recunoaştem într-insul o nostalgie crea-zidunle vf8™}11 continuă, ca o posibilitate de împlinire reala spiritualitatea ar-toare de val°ri ce corni_ , ^ & încercat gă Q descifreze chiar el printre al- ^aică ins^mmoasele sale Comentarii la legenda Meşterului Manole. Patosul con-■**e' ÎB «Pf seTădeşte ta toate încăperile, galeriile, firidele, turnurile construc-construcţiei se vaague lucrăriior saie. De ce nu ne-am gîndi la opera Im tiei pe Tr^de ca la o imago mundi, asemenea templelor sau oraşelor sacre pe ^irfîe-f cercetat ? Atraşi de tainicul ei centru, de cîte ori nu am peregrinat prin gfrinţica sa inchipmre ! marele învăţat şi sc ator român Mircea ,„La vedem înconjurat de operele sale, în unicul spaţiu al celebram de Se^-a făcut vrednic şi de a cărui cunoaştere ne-a învrednicit pe noi. NICOLAE BALOTA Cronica literar^ MICRORADIOGRAFII ALE UNOR MICROMONOGRAFII (I) Micromonografia, altfel zis studiul de o oarecare amploare consacrat îndeobşte unei personalităţi artistice şi animat de preocuparea de a propune temeiurile unei interpretări cît mai proaspete, este la noi o descoperire a criticii postlovinesciene. Căci Lovinescu nu trecuse cu „revizuirile" dincolo de spaţiul „figurinei" şi al paragrafului succint de istorie literară, iar preocuparea de a polemiza prin construcţii privitor la „clasici" îl caracteriza în mică măsură. Excepţie fac doar ultimele sale monografii de după 1940, privitoare la junimişti. Polemica-monografie va fi astfel mai ales fapta continuatorilor săi, foiletoniştii, iar genul însuşi îşi are sorgintea în tipul de lectură inaugurat o dată cu critica jurnalistică, ce-şi extinde acum autoritatea asupra întregului organism literar naţional, într-o epocă în care deosebirea dintre critica universitară, robită prea mult demonstraţiei materiale, şi critica jurnalelor era încă simţită ca apreciabilă, cronicarii literari sînt aceia care schimbă şi decid la noi configuraţia cercetării moderne a personalităţilor artistice (contemporane, apoi şi din trecut), iar modalitatea preferată e chiar micromonografia statuată polemic. Angajare polemică pe multiple planuri : întîi, cu falsele respectabilităţi şi, oricum, cu evlaviile nejustificate ce nu contenesc să le copleşească ; polemică, apoi, cu puţinătatea criteriilor de valorizare cu care se satisfăcea, chiar cînd nu comitea erori de situare, vechea critică şi istorie literară ; şi nu în ultimul rînd, polemică francă, deschisă cu opiniile confratelui de generaţie, de cenaclu şi chiar de rubrică, de a cărui ultimă contribuţie (o prefaţă, un studiu sau chiar o monografie întinsă) ţii să te delimitezi scriind însuţi un studiu sau o micromonografie. Căci ce sînt, la drept vorbind, cărţi precum Figuri literare de Pompiliu Constantinescu, Jurnal de lector de Perpessicius sau Clasicii noştri de Vladimir Streinu dacă nu — în forme felurite — culegeri de studii în replică, pregătind la rîndul lor terenul pentru viitoare' replici... monografice. în cea dintîi, Pompiliu Constantinescu polemnizează cu Introducerea lui Mircea Eliade la ediţia Hasdeu, totodată cu Vladimir Streinu şi Perpessicius privitor la sursele estetice ale lui Matei Caragiale. Mai perdeluit e Perpessicius în cartea sa, totuşi, preferinţa constantă arătată anumitor zone socotite minore, de artă travestită, din opera unor scriitori ca Eminescu, Kogăl-niceanu, Odobescu, Sadoveanu etc. e mai mult decît o provocare la adresa autorităţii „gustului constituit". în fine, Clasicii noştri, cuprinzînd binecunoscutele eseuri construite polemic despre Odobescu, Creangă şi Coşbuc, dezvăluie la autor un duh al inconformismului în materie de clasici pe care nu-1 regăsim în epocă decît la Şerban Cioculescu, în atitudinea faţă de contemporani. Că, la rîndul lor, opiniile lui Vladimir Streinu au suferit amendări, au provocat riposte, nu-i decît foarte firesc. E ceea ce s-a întîmplat nu mai departe decît cu Introducerea sa la ediţia Calistrat Hogaş, tot de el întocmită, care a declanşat înălţarea, chiar peste drum, a studiului lui Şerban Cioculescu, Un clasicist baroc : C. Hogaş, vizibil diferit în concluzii, cînd nu de-a dreptul opus. Şi încă nu l-am numit pe G. Caii-nescu, a cărui operă de critic e în multe privinţe fructul unei sistematice contestări, în aşa fel că anumite capitole din Istoria literaturii române..., unele de proporţiile micromonografiilor, sînt de două ori îmbibate de polemică, o dată in atitudinea luată faţă de autorul comentat (capitolele despre Titu Maiorescu şi E. Lovinescu stau mărturie), a doua oară în chiar exerciţiul exegetic, construit în replică la opinii exprimate în critica literară. Venind la vremea mai noua,, eseul lui I. Negoiţescu, Poezia lui Eminescu, cu îndrăzneaţă şi revelatoarea viziune răsturnată asupra semnificaţiei antumelor şi postumelor, sau micromonografia 57 • celuiaşi despre E. Lovinescu, în care vede, în dezacord cu toţi exegeţii de pînă ^unci, un critic simbolist, mi se par manifestările cele mai răsunătoare de insubordonare faţă de practica ideilor primite şi . .. înrădăcinate (practică altminteri curentă, deosebit de comodă, din care se hrănesc nu puţine „sinteze" şi studii: monografice de astăzi). A doua mişcare, la fel de naturală, de forţa unui tropism, care a produs ,: j produce interesante opere de critică îşi are punctul de plecare în preocuparea k multor (Şi uneori aceloraşi) critici de a sluji o operă, de a o impune, de a i călăuzi gustul cititorului ca să şi-o aproprieze adecvat, s-o înţeleagă şi s-o iu- I bească. Micromonografia e şi de astă dată cadrul preferat, mai prielnic — se oare — acestor elaborate în care mireasma spontaneităţii şi a devoţiunii păstrează \ şansa unei prelungite conservări. Că mai ales contemporanii sînt de obicei în centrul acestor rituri ale consacrării, lucrul mi se pare de înţeles şi în acord şl ,t cu psihologia criticului modern a cărui vocaţie de „partener" la afirmarea şi sus- tinerea noilor cauze estetice nu e mai mică decît cea care-i dictează „să pună rînduială" într-ale literaturii. Totuşi, „clasicii" şi aşa-zişii „uitaţi" se împărtăşesc şi ei din acest spirit, făcîndu-ne să asistăm la autentice revelaţii. Două studii mai Vechi mi se pare că răspund acestei nevoi de a se devota a criticii : ton Barou, micromonografia din 1935 a lui Tudor Vianu (cu accentul pus pe zelul explicativ şi mai puţin pe comprehensiunea simpatetică) şi Introducere în poezia iui Tudor Arghezi, din 1946, a lui Şerban Cioculescu, operă din toate punctele de vedere eminentă. Ceea ce s-a făcut mai bun în anii din urmă, prin cîteva eseuri, mici monografii şi chiar lucrări mai ample, pentru Bacovia, Lucian Blaga, din nou Ion Barbu, sau pentru Macedonski, Urmuz, Matei Caragiale, Blecher (manifestări din care nu lipsesc totuşi accentele polemice şi mai ales ambiţiile de afişare, semne ale unei smerenii impure, cu ieşiri de sumeţie), reprezintă — în condiţii noi ■— exprimarea aceleiaşi vocaţii de a coopera la deschiderea operei. |" N-aş vrea să se creadă nici un moment că exemplele care urmează au fost ,L âlese spre a ilustra anume o tendinţă sau alta din cele sugerate ; iar mai puţin f decît orice mi-a stat în intenţie să vînez exemplul „ideal" pentru cea de-a treia J: tendinţă, abia pomenită aici, şi pe care aş numi-o pleonasm critic sau, cu un î ' termen contabilicesc, report. Nu pentru că o asemenea operaţie n-ar fi utilă (ar fi" *«- chiar interesant şi instructiv să se arate, de pildă, cît de extins e procedeul !i; „reportului", fie sub forma totalizării temelor unui autor, ceea ce se cheamă - distins „descrierea operei", fie mai ales sub forma însumării — prin însuşire —■ a opiniilor exprimate... de alţii), ci pentru motivul foarte „neteoretic" de a fî y$ preferat, în alegerea volumelor, simetrii de alt ordin în locul privirii sistemice.. Cu alte cuvinte, am preferat să aflu cum se mai scrie azi despre Creangă, Carafe giale, Coşbuc, Odobescu... I ...Mai ales că o lucrare cum e cea semnată de George Munteanu, Introdu- !' cere in opera lui Ion Creangă nu se încadrează strict în nici unul din comparti- f, mentele mai înainte schiţate, mai exact, ea reprezintă un model aparte de Q „discurs" în care fuzionează, în forme particulare, paroxistice, admiraţia şi po- ,; lemica, cea dintîi luînd calea unei iubiri distrugătoare, în stare să pună în pericol *r fiinţa delicată a operei şi tot ce ţine de întemeierea ei, cea de a doua mani- | festînd o atitudine la fel de puţin diferenţiată faţă de ceea ce „urăşte" nu numai : criticul dar parcă şi persoana particulară cu acelaşi nume. Atîta absolutism se f. întîlneşte rar chiar în critica partizană, el apare cu totul bizar într-o cercetare \ în care patima, extazele sau recriminările nu-şi au locul. f Lucrul cel mai nevinovat, deşi suprem hazliu, ce i se întîmplă autorului e f de a nimeri sistematic alăturea cu drumul, într-o mie de chestiuni accidentale ţ. care păstrează o minimă legătură cu subiectul tratat. Aceasta, pentru că George ■\ Munteanu nu e un „simplu" critic, el e — nu-i aşa ? — un filozof al vieţii, un I „trăirist" cu materialul sentimentului şi al unui orgoliu al originilor dilatat, ceea : ce-1 face să mediteze din pur senin ia cele mai eteroclite lucruri şi în primul ■i rtod despre „viaţă", „destin", „istorie", „cultură", Volkspsychologie, „filozofie" şi cîte altele : pentru autorul nostru, Creangă e instanţa decisivă la care poate fi raportată întreaga cultură şi creaţie universală şi chiar ceva mai mult, istoria ultimului secol, oare găseşte în el profetul apocaliptic, prezicătorul celor mai felurite nenorociri. Vrem poate să ştim ce reprezintă Inul şi cămeşa în evoluţia I gîndirii filozofice generale ? Pentru moment Creangă — aflăm — ne dezamăgeşte, I nereuşind să fie mai mult decît un „apostol fad al evoluţionismului postlamarckian" j (P- Bâ). Dar ce revanşă frumoasă ştie să-şi ia fostul autor de manuale în Acf.il | * i>arosid! Cuvîntarea barosului „depăşeşte însă dintr-o dată ceea ce era mai | 38 circumstanţial şi circumstanţiat în ideologia epocii, întîlnindu-se în substanţă cu ceea ce va zice Eminescu în Glossă, în Revedere, în Luceafărul, dar şi cu ceea ce gîndise poporul încă din vremea Mioriţei" (p. 89), Soacra cu trei nurori nu e numai prima producţie publicată de Creangă în Convorbiri, cea care a deschis seria năzdrăvanelor poveşti şi amintiri şi a întemeiat vocaţia de scriitor unic a povestitorului, ea este mai presus de toate (în conformitate cu concluziile „lectura subtextuale" pe care i-o aplică criticul, pornind de la ide ea foarte „pe.ştaloţianâ" „că basmele folclorice trebuiesc receptate de fiecare generaţie din perspectiva contemporană lor") un veritabil testament politic-vizionar, „un punct de plecare" spre a comenta „aspectele luminoase dar şi pe cele odioase ale mersului istoriei mondiale în secolul XX" p. 114). Soacra — în viziunea lui George Munteanu — e sinonimul tiraniei, ea instituie în familie „despoţia socerească a atmosferei de coşmar, de muncă silită, de orice renunţare la prerogativele raţiunii". „S-ar zice că povestitorul... intuia de pe atunci ceea ce avea să se întîmple în societăţile concentraţionare de mai tîrziu ! Psihologiceşte, soacra nu diferă de Muma-Pă-•durii..., dar nici de cutare torţionar din lagărele de muncă forţată, ori de medicii clinicilor psihiatrice ale anumitor ţări" etc. etc. Încît lichidarea ei de către nurori (organizate într-un veritabil comando de complotişti — cum de i-a scăpat criticului similitudinea ?) e „filozofic" justificată : «Filozofia»... ar fi că tot ce nu e numai decrepit, dar şi extrem de primejdios trebuie să dispară — lucru ce nu se întâmplă" de la sine" (p. 131). „Impresia e, deci, una de vitalitate, de repunere a «normalului» în toate drepturile sale, prin abolirea teratologicului. Altfel zicînd, asistăm la triumful raţionalităţii, în lupta ei cu un soi de «raţional» abominabil, malefic. Iar bocetul final (al nurorilor ucigaşe, n.n.) e o foarte originală metaforă anti-frazică a felului cum înlătură oamenii din drumul lor vetustatea indezirabilă : rîzînd, în fond" p. 132). In aceeaşi manieră — „metoda lui Peştaloţiu", de bună •seamă, după care, cum ne încredinţează Chicoş Rostogan, „totul zace numai în aplicăţiune" — e interpretată Capra cu trei iezi („Pentru omul matur al acestui veac atît de frămîntat, povestea lui Ion Creangă închide în ea toată istoria — abreviată —■ a cruzimilor, abuzului de putere, substituirii legilor elementare de convieţuire cuviincioasă prin «dreptul celui mai tare», abuzului de încredere în raport cu cei mai slabi... In acest sens, Creangă este contemporanul nostru nu în mai mică măsură decît a putut fi pentru un Jan Kott (în cunoscuta-i carte) Shakespeare" — p. 114), Punguţa cu doi bani, Dănilă Prepeleac, Povestea porcului, văzută ca un „Bildungsroman fantastic al căsniciei, desfăşurat din perspectiva femeii", Povestea lui Stan Păţitul, alt Bildungsroman fantastic, „numai că urmărit preponderent din perspectiva bărbatului", Povestea lui Harap-Alb, „veritabilul Bildungsroman fantastic al epocii noastre, în cel mai cuprinzător sens al cuvîn-tului", sau Ivan Turbincă, „Bildungsromanul menit a învedera condiţia biologică a omului şi limitele acesteia, urmărite din unghiul unei înţelepciuni imemoriale"... Cu „Bildungsromanele" am păşit, orice s-ar spune, pe teritoriul unor noţiuni mai ferme, care sînt chiar ale disciplinei noastre, ieşind totodată din zona digresiunilor pur „socereşti". Cum se vede, însă, dispoziţia autorului de a dilata la maximum cuprinsul unor concepte şi a le schimba semnul algebric a rămas neschimbată, el confundă în continuare, la fel de netulburat, uneltele de lucru cu care operează la tot pasul şi reuşeşte performanţa de a institui zăpăceala totală. Conform viziunii criticului, Ion Creangă este nu numai autor de „Bildungsromane" în serie, ci şi un scriitor... analist : „fără a o rupe peste tot cu moda primei vîrste a prozei noastre moderne, aceea a «fiziologiilor», el devenea — în afara oricăror atitudini programatice — unul dintre ctitorii prozei noastre de analiză" (p. 132) ; „Cine spune că proza de analiză psihologică n-a putut să se iste la noi decît prin contact şi sugestii primite de la modele ale genului — franceze, ruseşti etc. din secolul al XlX-lea ?" (p. 147) ; „...Ion Creangă e dintre acei scriitori care n-au aşteptat apariţia lui Proust, nici filosofia şi uneltele lui, spre a purcede în căutarea timpului pierdut" (p. 163) ; „rezultă că Ion Creangă e un eminent «analist» (fără a fi obligatoriu să-i aplicăm măsura lui Proust sau a lui Joyce, în vederea eventualei recunoaşteri a calităţii acesteia)" (p. 196). Ca probe de „analiză" criticul produce binecunoscutele scene din Amintiri... cu smîn-tînitul oalelor, evadarea la gîrlă şi mai ales disputa dintre părinţi pe tema răs-făţării copiilor, în care colorata izbucnire a Smarandei („Ha, ha ! bine v-au mai făcut, pughibale spurcate ce sunteţi") îi apare criticului plină de „atîtea subtile observaţii psihologice cîte l-ar fi determinat pe un romancier «analist» să sfarme asemenea densitate — ca a naturii de-aievea a stărilor sufleteşti — fastidizînd-o pe sute de pagini" (p. 194—195). Simpla imaginare a păţaniilor din Amintiri... 59 servind ca material pentru un roman de analiză şi e suficient spre a ne convinge •e enormitatea procedării ! Dar nu numai analist e Ion Creangă (avînd faţă de nnaliştii moderni avantajul brevilocvenţei), el e şi comportist totodată, mai precis li îmbină comportismul şi analiza (se vorbeşte de „ocoluri comportistice, maieutice, Ae răbdătoare şi bine chibzuită deontologie părintească" în atitudinea Smarandei, care-şi contempla odrasla scăldîndu-se, — acesta să fie comportismul?). „Atîta doar'— tine a preciza pe loc criticul — că nimic nu se dezvăluie pletoric, cu inflaţie de mijloace, aici, ca oriunde aproape, la Creangă. Minuţia, asedierea de departe a lucrurilor, balzaciană, joyceiană chiar,... acestea lipsesc desigur la un om şi la un scriitor determinat prin toate ale sale să meargă pe drumurile cele mai 'scurte spre esenţa lucrurilor" (p. 172—173), — de unde se poate deduce cel puţin acest lucru că proza analitică modernă e lovită constitutiv de inflaţia verbală. în fine, sugestia n-ar fi necunoscută povestitorului, „o sugestie de un fel unic, cu atît mai tiranic-insinuantă (tirania insinuării ! n.n.), cu cît nu era efectuată «cu metodă», ca la simbolişti" (p. 194). Cu totul străin de simbolişti, Creangă n-ar fi totuşi, după criticul nostru, de vreme ce în cutare basm „apelative ca... «ţara împăratului Verde» insinuează în sufletul cititorului de pe la primele şiruri «dorul de ducă», asemeni unora dintre doine, dar şi asemeni cu deambulaţia lirică... pe care au cultivat-o din abundenţă simboliştii" (p. 119—120). De aici pînă la ambiguitate e un singur pas şi desigur criticul nostru nu putea pierde prilejul de a-1 face. Despre virtuţile stilistice ale ambiguului s-a vorbit la noi ca despre o trăsătură a umorului lui Creangă, dar autorul nostru nu se mulţumeşte cu atît, el tinde la ambiguitatea „plenitudinară", cea care rezultă „din faptul că, uneori, sensul urmărit de autor este debordat în toate direcţiile (?) de sensurile nescontate, dar inculcîndu-i-se operei din pricina acuităţii şi universalităţii percepţiilor (p. 168) : acea ambiguitate care e „dialectica semnificaţiei şi a suprasemnificaţiei, tradusă în fapta creaţiei prin mijlocirea necontenitei compene-trări a valenţelor literare şi simbolice ale expresiei operei" (p. 169). Ceea ce, renunţînd la limbajul neomăcărescului, e egal cu a spune că Ion Creangă face parte din tagma adevăraţilor artişti. în fine, sastisit de a tot auzi vorbindu-se de „realism popular" şi de „umanizarea fantasticului" în legătură cu autorul Poveştilor, George Munteanu lansează ca o provocare formula „expresionismului fizionomie în linia folclorică" (p. 127), socotind probabil că „realismul popular" e neputincios să cuprindă sfera monstruosului şi tendinţa de exagerare. De altminteri, înclinarea spre categorialul banal loveşte ca o prescripţie mai toate iniţiativele criticului, chiar şi pe acelea care, mai strîns legate de fiinţa operei, păreau mai apărate de uscăciunea sau excentricitatea teoretizărilor. „Natură de sinteză" îl defineşte George Munteanu pe Creangă. Dar astfel de „naturi" ■— ni se spune -- sînt la noi „toţi comilitonii săi, clasicii de întîia mărime" (p. 220). O „metaforă-cheie" „neluată în seamă pînă acum" ar fi, la Creangă, „metafora «drumului»", care este însă şi „nucleul... atîtor opere celebre, de la Odiseea la Divina Comedia, Don Quijote, Lusiadele, iar în vremurile mai noi — de la Faust la Manfred, Peer Gynt, Moby Dick" şi pînă la „Robbe-Grillet". într-un astfel de context sans rivages, cum se va înfăţişa „particularitatea" aceasta la Creangă ? „Nu există erou în creaţia marelui povestitor — ne încredinţează criticul — care să nu purceadă de «undeva» spre «altundeva»" (p. 217). Pentru ca, inventariind cîteva tipuri de drumuri („iniţiatice" : Prostia omenească, Harap-Alb, Moş Ni-chifor Coţcariul ; care „sancţionează" : Fala babei şi fata moşneagului, Capra cu trei iezi, sau episodul din Amintiri în care „Mătuşa Mărioara face un «drum» treierat, fugărindu-I pe Ionică prin mîndreţe de eînepă..."), autorul să exclame admirativ-nostalgic : „Şi cît s-ar mai putea dizerta asupra metaforei «drumului» şi a celor pe care drumeţia îi poartă către destinul lor, în opera lui Creangă !" (p. 218). într-adevăr... într-un loc, George Munteanu face o remarcă nu numai de bun simţ, dar şi realmente sesizantă : „în artă, umorul e un factor puternic de estetizare a emoţiilor" (p. 222), care ar fi putut deveni, în condiţii schimbate, pivotul, agentul de catalizare pentru numeroase observaţii concrete privind arta marelui scriitor. Din păcate, autorul a ales o altă cale, a generalităţilor nefolositoare, a emoţiilor diletante care ţîşnesc prin toate supapele, dovedind prin aceasta a nu fi intuit că şi în critică, umorul, o doză do autoironie constituie „o terapie excluzînd remediile forte", „o mască de rafinată funcţionalitate" (p. 223). CORNEL REGMAN Cărţi — Oameni — Fapte"? 9 * O PREMIERA : POEMELE LUI AR-GHEZI ÎN ENGLEZA. — într-un avizat şi judicios cuvînt de introducere la primul florilegiu arghezian în engleză, de curînd apărut în Statele Unite, traducătorii — Michael Impey şi Brian Swann — îşi puneau, nu fără dreptate, întrebarea : de ce marii poezii a lui Arghezi, tradusă, încă de mai multă vreme, în atît de numeroase limbi, nu i-a fost dat să răsune, pînă acum, nici o dată în tălmăcire engleză ? Impey, adînc cunoscător al operei argheziene (căreia i-a dedicat cîteva temeinice studii) şi Swann (el însuşi poet, eseist şi experimentat traducător de poezie) — răspund în cunoştinţă de cauză, cu profesională francheţe : „printre altele, datorită faptului că, nu o dată, versul lui Arghezi sună parcă stingher urechilor noastre. Cu cîteva excepţii (mai ales în ciclul Florilor de mucigai), versul lui nu se lasă îngînat uşor în engleză : situaţiile par nespecifice, accesul la imagine — îngrădit, îl simţim totodată prea apropiat de noi ca să nu încercăm mica tentaţie de a replica polemic poeticii sale de tip simbolist, şi nu îndeajuns de distant ca să-i putem credita autonomia poetică. Tonul dominant al poeziei americane moderne, în faza ei tîrziu surrealistă, îngreunează asimilarea lui Arghezi în idiomul nostru"1. Dacă acestor bariere şi piedici specifice le adăugăm dificultăţile agonice cu care este îndeobşte confruntat orice scriitor în actul de supremă cutezanţă al trecerii vestmîntului poetic de la o limbă la alta, vom înţelege mai bine că opera i Selected Poems of Tudor Arghezi transfba-ted by Michael Impey and Brian Swanin. The Lackert Library of Poetry in Tnanslatian, Prinjceton Univarsity Press., Priraceton, New Jersey, 1876, XXIII + 223, pp. ($ 7,50 broşat, $ 21, legat) ; vezi p. x. lui Michael Impey şi Brian Swann se impune ca un eveniment îndreptăţind cu prisosinţă elogiul lui Mircea Eliade, aşezat pe frontispiciul volumului : „Selected Poems of Tudor Arghezi reprezintă o splendidă înfăptuire poetică. Prin ea cititorul de limbă engleză descoperă un mare poet modern". Trecînd, cu sfredelul unei rîvne nedescurajate, prin transparenţele de diamant, ca şi prin densităţile de aur şi os ale strofei, pătrunzînd cu tact, înţelegere şi delicată pricepere carnea textului, alcătuirea unică de cununi, scîntei şi metafore a marelui meşter, apropiindu-şi, cognitiv şi afectiv, toate straturile unei rostiri literare româneşti de o bogăţie cromatică inefabilă, traducătorii au avut de purtat, cu heruvimul versului arghezian, o luptă tainică, acerbă, tăcută — edificatoare în victoriile şi iradiaţia ei — acum grăitoare. Avem în faţă o superbă ediţie bilingvă adunînd împreună originalul şi versiunea engleză a aproape o sută de poeme, prin ale căror meandre şi accente, cititorul, (după ce trece de excelenta prefaţă a lui Michael Impey şi de un mic îndreptar de pronunţie românească) va urmări — în oglindă ori în direct — filă cu filă şi vers după vers, vocea) poetului, crescînd de la Cuvinte potrivite şi Flori de mucigai, pînă la 101 poeme şi crîmpeie din 1907 — peisaje — răsunînd curat, coerent şi organic, ca un întreg de sine stătător, statornicit în fluxul de comunicare al unei limbi cu putere majoră de răz-batere şi difuziune. Editată somptuos ca cel de-al nouălea volum dintr-o colecţie specializată (în care au mai văzut pînă acum lumina tiparului, printre alţii, Seferis, Lucio Piccolo, Kavafis, Rozewicz şi Rene Char), sprijinită vizual de ilus- 61 în peniţă ale Ligiei Macovei în-traţ»«e i" * orezintă ochiului cu o putere făptuirea sev ^ încîntă_ Dar> fireşte, de convinge substanţa solidă a cărţii> textul ins 9, solicita în primui rînd şi este cel care^ ^ ^ atenţia în graa"tîn(i modalităţile de tălmăcire a inScnubi?ului( a „sufletului" unui intFr reputatul eseist şi filozof al cultu-poem, * George Steiner avea recurs, rii fnroaoe o pagină întreagă a ultimei Pe. After Babei, la poemul Retro- eiime de Marin Sorescu (tradus în en-T,T de T Cribb) \ ca pentru a demon-Z\Z cu puterea de percuţie a unei irefu-fahtie metafore, paradoxul limitelor, dar e al pluralităţii tipurilor de fuziune dinte sens si formă. Căci poate, da sau nu, Acrlindit în traducere, „sufletul" unei poe-• să respire ? întrebarea, lăsată filosofic în suspensie de Steiner, capătă un răs-rwns concret şi în largă măsură pozitiv, în realizarea lui Impey şi Swann. Spre deosebire de altele, sfera cuvîntului arghezian — faptul se cuvine subliniat cu toată tăria — reprezintă, în confruntare cu posibilităţile englezei, un caz limită. Strategia creatoare adoptată de Impey şi Swann în raport cu adîncimea şi modulaţiile unui asemenea teren semantic se caracterizează fundamental prin trei însuşiri : claritate, probitate, înţelepciune. Întemeiaţi pe premisa după care formei nu-i repugnă, în traducere, dezbrăcarea de rimă, ca şi de haina fixă a unui anume tip de metru, autorii au optat deliberat pentru formula unor echivalări, din punct de vedere formal, mai libere, salvgardînd în schimb cît mai mult din vibraţia de imagini şi tropi, după ei, fibra lăuntrică a vocii marelui poet. în V'xnt de toamnă („Autumn Breeze") de pildă (un exemplu e imperativ) — primele adieri mîngîind auzul îmbracă următoarea cadenţă engleză : „The world is paved with light Like a church with smoke and resin. Men drunk with the skies Stagger in prophets' vestments. Cold, new, fragile, virginal, Light leads mankind in her skirts And her smooth silk touch Invests neck and soul with ornaments". Poemul, unul din cele mai izbutite ale antologiei — (ar mai fi de citat „The Sick Angel" (Heruvim bolnav), „Between Two Nights" (Intre două nopţi), „Flowers of Mildew" (Flori de mucigai), „Rada", ,.Only a Mantie" (Tot o sarică) „Ash Day" (Ziua cenuşie), „Mother Scintilla" (Maica Scintilla) sau „Buffalo of Embers" 1 George Steiner, After Babei ; aspecte of Language and Translation, Oxford University Press, London, 1975 la pag. 242. (Bivolul de jar) şi altele — ilustrează, credem, în mod grăitor, cele două tăişuri ale spadei cu care traducătorii au atacat nodul gordian al rostirii argheziene : „E pardosită lumea cu lumină, Ca o biserică de fum şi de răşină Şi oamenii, de ceruri beţi, Se leagănă-n stihare de profeţi. Rece, fragilă, nouă, virginală, Lumina duce omenirea-n poală, Şi pipăitu-i neted, de atlaz, Pune găteli pe suflet şi grumaz". Versul răsună limpede, direct, cu o prospeţime de izvor, emamnd cumva din lumina originalului : fidelitatea faţă de sens se poate cu plăcere urmări, imagine cu imagine, de la un capăt la celălalt al fragmentului. Şi totuşi, un element de contrast pare să creeze, nelămurit, sentimentul unei regăsiri doar parţiale. Ce s-a pierdut în această importantă şi deloc neizbutită trecere ? Urechea unui cititor ignorînd limba română va savura —, fără senzaţia lucrului tradus —, o frazare fluentă, neaşteptat de colorată şi transparentă în acelaşi timp. Gîndul l-ar putea duce, în căutarea unui termen de comparaţie sau asociaţie, la un eventual, neştiut, emul al lui Yeats ? Pista, învederat, este falsă. Timbrul din afară se trădează prin-tr-o singură pecete, în ultimul şi penultimul stih („Născut în mine, pruncul, ră-mîne-n mine prunc / Şi sorcova luminii în braţe i-o arunc") — unde, plămădit în corpul' încheierii (uşor lungite) substantivul sorcovă — intraductibil — devine (o dată cu explicaţia de rigoare din notă), marcă indelebilă a obîrşiei, pentru străini exotică : „Born in me, the babe remains in me / And I throw the sorcovă of light / Into its arms". Dar dincolo de cazul particular şi extrem al acestui nume fără denotaţie directă în engleză, altele sînt, de fapt, văduvirile presimţite : există două game de accente, indisolubil legate de făurăria de minuni a maestrului, ce nu se regăsesc decît parţial în noua, şi altminteri iscusit şlefuita, oglindă. E vorba de rimă, în primul rînd, cu puternica ei încărcătură asociativă care, aici ca în cvasitotalitatea poemelor argheziene, încîntă şi domină urechea, pătrunde persuasiv înţelegerea, punctînd, în ecou, sugestia unor paradoxuri şi antiteze : „profeţi", în cazul de faţă, rimează cu „beţi", „virginală" şi „poală", „vînt" cu „pămînt". Forţa de incantaţie concentrată astfel, în ictus, la întorsătura gîn-dului, scapă fatalmente versiunii engleze. Alte (plauzibile) rime, îngînîndu-se antitetic în limba lui Pound şi Eliot ar fi atras după sine modificări semantice, mai mici sau mai mari, şi, desigur, dislocări, infidelităţi şi ştirbiri în ţesătura imaginii 62 şi simbolului. în acelaşi fel, ori de cile ori lexicul arghezian se smălţează — aici ca şi pretutindeni — cu nume pline de mireasmă, sorbite din izvorul vechilor comori ale limbii noastre — stihare, atlazuri, grumazuri sau plocate sînt numai cîteva exemple — vocabulele nasc denivelări stilistice de adîncime, şiroind de culoare şi miere, iar echivalarea cono-taţiilor acestora, cu sonuri din afară, ridică un arc de spini în calea traducătorului : ca o fatalitate asumată, înlocuirea juvaerurilor cu bijuterii lasă perfid, în urma strămutării, o undă de frustraţie... Denumind traducerea un „act de supremă exegeză critică", George Steiner (mai sus citat) enumera, printre altele, calităţile al căror concurs este indispensabil pentru fericita reuşită a unei atît de aspre întreprinderi : o adîncă înţelegere analitică, o imaginaţie istorică adecvată, o temeinică familiarizare cu limbile implicate, şi, peste toate acestea, virtutea justelor evaluări. Raportînd la un asemenea etalon de cerinţe volumul recent apărut la Princeton, concluzia care se desprinde este că, în linii mari, el face, cu generozitate, dovada acestor calităţi : penetraţia analitică a textului e învederată de fidelitatea materială a descifrării şi transferului ; supleţea comprehensiunii istorice, de adecvarea cu care este redusă, dar nu anulată, distanţa separînd fondul aperceptiv românesc de cel al noului univers verbal în care poezia lui Arghezi este făcută să-şi trimită mesajul; cunoaşterea limbii, de cuviinţa şi acurateţea echivalărilor date ; capacitatea evaluării juste — sau ceea ce numeam mai sus înţelepciunea traducătorilor — se vădeşte pînă la urmă, deşi poate cumva paradoxal, tocmai în alegerea strategiei în virtutea căreia respiraţia sensului a fost urmărită, cu scrupul şi credinţă, în dauna respiraţiei metrice şi a rimei. Căci care ar fi fost alternativa posibilă ? A da reţete ar fi absurd. Pe planul corespondenţelor imaginabile, un mare poet englez înrudit structural cu Arghezi, invocabil ca îndreptar de ton, stil şi manieră, este dificil de găsit. Ritm similar şi rimă ; basoreliefuri modale izvorînd din folosirea arhaismelor în contrast cu elemente de lexic modern ; ecouri biblice şi psal-tice; modernitate şi patimă ; falduri livreşti împletite cu sugestii crude, populare ; o poezie frecvent epigramatică, alteori circumstanţială, imitînd uneori balada, gravitînd obsesiv în jurul dialecticii bine-rău, nu aflăm, în cîmpul literelor anglo-saxone moderne, decît la Thomas Hardy, poet major al începutului de veac (mai celebru, cel puţin la noi, pentru reputaţia sa de romancier al sfîr- şiuilui de secol XIX). La Hardy, poem» ca „Neutral Tones", „In Tenebris", sau „Moments of Vision" şi altele, fac să vibreze — aluziv, nerostit — sentimentul rar al afinităţii, şi invită parcă, în teorie cel puţin, la propunerea unui reper- virtual de apropiere, utilizabil în ipoteza unui transfer al lui Arghezi în alt registru decît cel folosit de traducătorii americani ai florilegiului Selected Poems Exemplul poate surprinde. Nu îndrăznim însă să ne gîndim la varianta unui asemenea model orientativ, decît cu titlul de reflexie, căci a tinde concret către el ar implica foarte probabil deformări lăuntrice, o irosire şi inevitabilă fisionare a imaginii, metaforei şi simbolului arghezian. Care mare poet s-ar fi încumetat să umble în inima acestui mecanism, fără conştiinţa de a comite alterarea ireversibilă a unor esenţe ? în versiunea pe care cu bucurie o avem în mâini acum, accentele cad, e drept, altfel ; distribuţia tonurilor diferă faţă de original ; însă fluxul substanţei poetice, chiar dacă atenuat tocmai la joncţiuni — acolo unde Arghezi îl făcea să sune mai apăsat — se păstrează, cu discreţie, intact. Seva, într-adevăr, circulă ; sîmburii marei semănături de Cuvinte şi Stihuri îşi poartă mai departe, pe alte tărîmuri, sub alte ceruri, rodnicia, taina şi miezul. în materie de poezie, reuşita unei traduceri nu poate fi decît parţială. Succesul cărţii Selected Poems of Tudor Arghezi rezidă, credem, în primul rînd, în aceea că ea vine să infirme — chiar dacă numai în parte — un dictum al lui Arghezi însuşi : „Lacătul limbilor nu poate fi descuiat cu chei străine... Poezia nu poate fi tradusă... Jocul de irizări din interiorul poeziei face vocabulele neputincioase..." Fidel faţă de sensul de neconfundat al enunţului arghezian, croin-du-i curajos, în noua strămutare, făgaşe nebănuite către urechea celor din afară şi un stil propriu, mai despuiat — neaşteptat, desigur — dar eficace ca punte li-miară între culturi, volumul lui Michael Impey şi Briann Swann deschide un drum şi se cuvine salutat ca o substanţială izbîndă. ANDREI BREZIANV ■* LITERATURA SI ANTROPOLOGIE. — Impactul ştiinţelor umane in. teritoriul studiilor literare constituie la ora actuală o realitate pe care nimeni nu ar mai putea-o contesta, deşi sînt mulţi ce se arată sceptici cu privire la profilul unor astfel de contacte. E cazul tocmai de aceea de a preciza caracterul bilateral 63 1 raportului dintre literatură şi domeniul tiintelor umane. Căci ni se pare limpede ' este cînd universul ficţiunii lite- are devine un obiect al ştiinţelor extra ca una et mre devine t tice cînd deci literatura e inclusa ntre'alte probe în cuprinsul cercetării p"hol0gice, sociologice, antropologice sau tnolog'ice, şi alta este cînd investigaţia ştiinţifică, natura ei, indiferent de dominanta sau ^ —, încearcă să ajute la elucidarea oroblematicii estetice. In primul caz, literatura e adusă în imperiul ştiinţei, servind preocupărilor specifice ale acesteia, . în al doilea caz. literatura cheamă către ea şi către lămurirea propriilor ei secrete instrumentaţia şi metodologia ştiinţelor moderne. E inutil a spune că în ambele împrejurări relaţia rămîne permanent fecundă, dacă fireşte sînt avute în vedere şi prin urmare respectate particularităţile ce definesc creaţia estetică. Se înţelege însă în acelaşi timp că, în ce ne priveşte, ne interesează în primul rînd aportul cercetărilor ştiinţifice la înţelegerea şi la cunoaşterea complexă a literaturii, a corelaţiilor şi a mediaţiilor ei explicative sau analitice şi interpretative. Iată de ce am luat în mînă cu o atenţie mai mult decît legitimă cartea sociologului Traian Herseni, cercetător de veche şi consolidată autoritate, Literaturo şt civilizaţie (încercare de antropolonie literară), apărută anul trecut la Editura Univers. Lucrarea continuă o preocupare tot mai insistentă a autorului, în ultimii ani, pentru problemele literaturii şi pentru implicaţiile lor în orizontul ştiinţelor umane. După Sociologia literaturii din 1973, recenta carte este consacrată antropologiei literare după aceeaşi viziune foarte sistematică, ambiţionînd cuprinderea completă a obiectului într-o expunere lucidă, realistă şi de o pronunţată funcţionalitate practică. Demersul lui Traian . Herseni este de altfel totdeauna de o mare aplicaţie către concret, chiar cînd, precum în cazul nostru, substanţa lui rămâne teoretică prin excelenţă. Vrem mai precis să spunem că vocaţia cercetătorului nu este speculaţia şi nici conceptuali-tatea problematizantă. ci claritatea organizatoare şi sintetică, spiritul oarecum gospodăresc al omului avînd experienţa îndelungată a studiului concret, meticulos, bazat în exclusivitate pe inducţii cît mai reorezentative. în acest mod, sînt dezbătute în Literatură şi civilizaţie raporturile dintre cea dintîi şi viaţă, magie, religie, mitologie Şi cadrul social-istoric, este urmărită dezvoltarea creaţiei literare în ansamblul civilizaţiei umane şi rolul ei în definirea omului, spre a se ajunge în final la tentativa de fixare a locului pe care ea îl ocupă în acelaşi context cuprinzător, total, al manifestărilor noastre creatoarea Fără a face explicit distincţia între cele două sensuri mai sus amintite ale relaţiei dintre literatură şi ştiinţele umane, Traisn Herseni realizează o cercetare cu rezultate care privesc deopotrivă teoria literară şi disciplina antropologiei. Totuşi, preponderentă este evident preocuparea autorului pentru fundamentarea antropologiei literare şi din această perspectivă ne şi reţin atenţia în primul rînd concluziile sale. Ele confirmă prin mijloace şi pe căi specifice mai multe dintre unghiurile de vedere ale investigaţiei materia-list-ştiinţifice a problematicii literaturii. Să ne oprim numai la cîteva dintre acestea spre a sublinia deplina convergenţă a perspectivelor antropologice şi literare. Subliniind statutul omului ca fiinţă problematizantă şi simbolizantă şi dubla sa articulare ontologică în sensul unei existenţe obiective, dar şi al uneia subiective, autorul face din literatură expresia manifestării noologice a omului prin intermediul unei arte verbale a cărei finalitate depăşeşte însă cu necesitate limitele formelor estetice spre a se împlini în zonele superioare ale conţinutului uman. In acest context e demonstrată şi transcen-derea esteticului în sens etic, căci — aşa cum scrie pe drept cuvînt Traian Herseni — „literatura adevărată — axiologic adevărată — este numai cea care se găseşte în serviciul binelui sau, în termenii omului modern, în serviciul progresului uman" (p. 226). De fapt, o atare literatură superioară este ceea ce autorul numeşte macroliteratură, deosebind-o de microli-teratură (v. p. 13), prin gradul ei de umanitate sau, mai exact, de esenţialitate umană, cum am spune noi. „Artisticitatea" sau „esteticitatea" — notează Traian Herseni — asigură literaturii caracterul de literatură, fără ea n-ar fi literatură, dar ceea ce o face mare sau mică (macroliteratură sau microliteratura) este conţinutul ei uman" (p. 241). Cercetătorul are mai ales dreptate cînd demonstrează în mai multe locuri, în contexte diferite, că specificitatea artei i-o conferă simbolismul ei uman, sau, cum ar zice Lukâcs, caracterul ei antro-pomorfizant. Tocmai de aceea ni se pare curios faptul că autorul oscilează uneori între ideea esteticităţii pure sau verbale a literaturii' şi înţelegerea desigur dialectică a esteticităţii ei umane, între ipoteza formalismului căreia i se dă dreptate la un moment dat (p. 376) şi poziţia substanţialismului estetic, considerată mai apoi singura justă (p. 377). Traian Herseni separă deci, cu toate că metodologic, punctul de vedere estetic de cel antropo- '64 logic (p. 378), dar ni se pare că aici rezidă o primejdie explicativă, pentru că aşa-zisa „izbutire estetică" se rupe astfel de substanţa ei umană. E inexact deci a vorbi, după părerea noastră, de „insuficienţa criteriilor strict estetice («formaliste»-) şi eventuala ierarhizare a genurilor şi speciilor literare după criterii preponderent umane" (p. 379), căci am confunda arta cu tehnica şi am izola umanitatea de creaţie. Soluţia credem că stă 5n conceptul lukăcsian de inerentă, şi ni se pare surprinzător să constatăm că Traian Herseni nu pune de loc la contribuţie în cartea sa gîndirea marelui estetician marxist, marcată de atîtea implicaţii socio-antropologice. Aceasta nu înseamnă însă că oscilaţiile autorului nu se rezolvă într-o intuiţie precisă a realităţii, pe care am fi vrut-o însă dezvoltată corespunzător. El scrie de exemplu : „E momentul să ne întrebăm dacă există cu adevărat alte valori decît cele umane" şi răspunde singur ". „A dezumaniza o valoare înseamnă a o devaloriza chiar pe ea, pentru că nimic nu poate deveni valoare, decît prin conţinutul ei uman" (p. 380). Mulţimea perspectivelor fecunde, inteligenţa lucidă şi erudiţia copleşitoare a autorului ei fac din Literatură şi civilizaţie una din cărţile cele mai incitante şi mai generoase ale gîndirii româneşti contemporane, utilă nu numai cercetătorilor literaturii, dar, evident, şi tuturor acelora ce meditează astăzi la statutul şi la destinul omului, adică al acelei fiinţe care, singura pe pămînt, este „capabilă să fie fericită sau nefericită din cauza propriilor sale fantasmagorii" (p. 111). FLORIN MIHÂILESCU • DOUA MONOGRAFII DESPRE VLAD ŢEPEŞ. — Alături de Mircea cel Bătrîn, Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare şi, mai tîrziu, Ioan Vodă cel Viteaz şi Mihai Viteazul, Vlad Ţepeş ilustrează eroica rezistenţă a poporului român împotriva ofensivei otomane din perioada cuceririi Constantinopolului şi a forţării barajului carpato-danubian. între aceşti cavaleri ai independenţei statale şi ai „creştinităţii" (a se citi : Europa), figura stranie şi fascinantă a lui Ţepeş capătă aureolă de legendă, curiozitatea lumii dinăuntrul şi din afara spaţiului românesc grupînd bipolar aprecierile, între admiraţia mitologică şi odiul pasional.. Pentru orientalistul J. Hammer, Vlad Ţepeş este „un monstru, ruşinea şi flagelul umanităţii", iar pentru slavistul român I. Bog- dan, „un degenerat psihic, un neprevă zător căpitan şi un neconsecvent politic"" acelaşi Vlad Ţepeş era socotit de un f ' toric francez, M. de Frollard, ca unf 1 dintre cei mai mari căpitani ai secoiuln' său, comparabil cu Sertorius", iar Qh Ghibănescu îşi caracterizează astfel eroul-„viteaz fost-a Ţepeş, şi vitejia lui stătut-a în curajul neasemuit ce avu de a ataca pe turci în cuibul lor noaptea. Viteaz si ingenios fost-a Ţepeş, căci, ca orice mare* general, folosit-a cu succes elementele naturii". în ultimul secol, destinul lui Ţepeş cunoaşte, în Occident, o resurecţie spectaculoasă sub numele de Contele Dra-cula. Reluînd în romanul cu acest titlu o legendă germană din secolul XV, Bram Stoker închipuie o povestire de groază cu vampiri şi strigoi, cu ediţii de best-seller şi transpuneri pe scenă şi ecran • recent (1973), doi istorici americani, Radu Florescu şi R. T. McNally, grefează pe voga lui Dracula o ediţie „ştiinţifică" a vieţii lui Ţepeş, Dracula. O biografie a lui Vlad Ţepeş (1431—1476), care nu scapă tentaţiei predecesorului lor, dovadă titlul capitolului cheie al cărţii : „Fiu al Diavolului, vampir sau tactician al terorii ?" Aşa dar, una dintre figurile reprezentative ale marilor domni români şi cavaleri ai creştinităţii e proiectată fals, tendenţios, pe ecranul istoriei universale, eclipsînd prestigiul însuşi al poporului român, împotriva acestei denaturări istorice s-au ridicat, în literatura şi istoriografia românească, multe glasuri; nici unui însă nu s-a aplecat cu mai severă rigoare metodologică şi n-a explorat mai adînc, mai lucid şi mai critic materialul referitor la domnitorul cu luciferică existenţă de cum au făcut-o două tinere competenţe ale noii şcoli istorice româneşti, N. Stoicescu şi Şt. Andreescu. (N. Stoi-cescu, Vlad Tepes. Editura Academiei R.S.R., 1976 ; Ştefan Andreescu, Vlad Ţepeş (Dracula). Intre legendă şi adevăr istoric. Minerva, 1976). Ambii autori îşi propun să redea istoriei figura veridică a lui Vlad Ţepeş, să risipească toate umbrele, pe care politica duşmănoasă şi de neînţeles a lui Matei Corvin, precum şi o imaginaţie extravagantă le-au aşternut peste imaginea reală a viforosului voievod român. în speţă, autorii consideraţi încearcă să supleeze absenţa unor documente printr-o subsumare a evenimentelor, aparent izolate, în sisteme organice de largă respiraţie în timp şi spaţiu ; ei fac ceea ce s-a numit „istorie comprehensivă". In cadrul acestor repere metodologice şi impulsionaţi de spiritul nou al istoriografiei contemporane, N. Stoicescu şi Şt. Andreescu au reuşit să realizeze două lucrări de referinţă. 65 Stoicescu nu e un debutant în isto-afia românească. Străduinţele lui din îi0i-ele două decenii îl configurează ca ^toric împlinit ; cu ampla lui monom i Vlad Ţepeş, inaugurează o etapă 8ra _ aceea a sintezei istorice. în n°Ua'tă lucrare de maturitate, autorul urmăreşte două obiective : 1) să deceleze eptia politică şi conştiinţa istorică a boului' său; 2) să-1 situeze în epocă şi ' 1 iudece conform spiritului vremii. T" politica internă, Ţepeş a fost dominat îf două idei, care se condiţionează : Mpea întăririi autorităţii centrale şi ideea • dependenţei. Aceste idei i-au dinamizat justificat politica internă, i-au orien-!at politica externă. Ţepeş gîndea că atunci cînd un om sau un domn este tare şi puternic, atunci poate face pace -um vrea; iar cînd e fără putere, unul ^jai tare va veni asupra lui şi va face cu dînsul ce va vrea". Autorul motivează toate execuţiile dinăuntrul ţării : ,,a să-vîrsit acest act nu pentru a-şi satisface cruzimea, ci cu un scop politic limpede şi motivîndu-şi acţiunea" (p. 44). Sau, mai departe : „Cruzimea lui Ţepeş avea raţiuni politice, raţiuni de stat, nu izvora dintr-o pornire bolnăvicioasă" (p. 207). Şi autorul stăruie convingător asupra reversului medaliei : vitejia, temeritatea de erou legendar, măreţia luptei lui Ţepeş. Dar, pentru a avea o judecată justă asupra cruzimii voievodului român, ea trebuie situată în morala politică a epocii. Să nu uităm •— ne atrage atenţia N. Stoicescu — că „evul mediu a fost o epocă de mare cruzime, nu numai în ţările noastre, dar pretutindeni în lumea cunoscută atunci, din Asia pînă în apusul Europei" (p. 204). O bună parte din lucrările clasice în materie este indicată de autor în nota 107 de la aceeaşi pagină, iar referinţele la Ludovic al Xl-lea, la Ivan al III-lea şi la Richard al III-lea sînt relevante. „Acestea fiind principiile vremii în materie penală — conchide pe drept autorul, p. 206 — putem condamna doar pe unul din cei care le-au aplicat ?". Cu Vlad Ţepeş (Dracula), Şt. Andreescu oferă istoriografiei româneşti prima sa lucrare de anvergură. Pornind de la constatarea că „biografia lui Vlad Ţepeş nu se poate reconstitui în afară de legendă" (p. 5), autorul îşi propune să realizeze această monografie prin confluenţa celor două izvoare : documentul (adevăr) şi legenda (imaginaţie). Din confruntarea lor şi printr-o susţinută referire la mentalul colectiv şi ideologia vremii, sînt risipite umbrele şi retuşate excesele. Şi Şt. Andreescu stăruie asupra celor două idei dominante în gîndirea şi faptele lui Ţepeş, întărirea autorităţii centrale şi independenţa statală — şi îşi încheie inspirata carte printr-o ultimă justificare a cruzimii lui Ţepeş : „...să ne aplecăm iarăşi o clipă asupra atmosferei din Europa Apuseană a vremii, bîntuită de fanatisme religioase, sfîşiată de veleităţile centrifuge ale nobililor, care erau gata oricînd să-şi manifeste setea de putere mai întîi şi întîi prin instaurarea te-roarei absolute" (p. 269). Să nu uităm — adăugăm noi — că Vlad Ţepeş a trăit în secolul lui Cesare Borgia (1475—1507) şi Torquemada (1420—1495), că a făptuit şi — ceea ce e mai important — a gîndit la fel ca aceşti teribili contemporani, a căror istorie preludează ideile din Principele faimosului secretar florentin, Ma-chiavelli (1569—1627). Reţinem că atît N. Stoicescu, cît şi Şt. Andreescu pomenesc de Machiavelli, pentru că şi unul şi altul justifică mult discutata cruzime a lui Ţepeş prin generozitatea scopurilor şi atmosfera vremii. Autorii recentelor monografii despre Ţepeş şi-au situat opera în cadru european. Procedînd astfel, ei se dovedesc reprezentanţi merituoşi ai noii şcoli istorice româneşti, care şi-a propus să reconsidere (sau chiar să re-scrie) istoria noastră în perspectivă universală şi să valideze aportul poporului român la opera perenă a umanităţii, afirmînd istoricitatea acestui aport. Post scriptura. Lectura paralelă şi meticuloasă a celor două texte ne-a descoperit unele neconcordanţe mărunte, pe care le supunem atenţiei autorilor : 1) Prima domnie a lui Ţepeş ţine, după N. Stoicescu, din octombrie pînă în noiembrie inclusiv ; după Şt. Andreescu, din septembrie pînă în noiembrie. 2) Cea de a doua domnie începe, în versiunea lui N. Stoicescu, „în iulie sau august 1456, înainte de 20 august" (p. 37) ; în versiunea Şt. Andreescu, între 15 aprilie şi 3 iulie 1456. 3) Atacul de noapte s-a produs, după Stoicescu, în noaptea de 16—17 iunie, iar, pentru Andreescu, în noaptea de 17—18 iunie. 4) Efectivul celor două armate în campania din 1462 : după N. Stoicescu, de 80 000 pentru musulmani, iar după Şt. Andreescu de 100 000—120 000, faţă de 1/3 sau 1/4 efectiv românesc. 5) Rezultatul luptei : după Stoicescu, a fost o „biruinţă netă" pentru Ţepeş ; după Andreescu, „nedecis" din punct 5e vedere militar. 6) începutul celei de a treia domnii ; după Stoicescu, la 26 octombrie 1476 ; după Andreescu, la 16 noiembrie 1476. 7) Ambele lucrări pun la dispoziţia cititorilor de limbă engleză un substanţial 66 rezumat ; poate că şi cititorii de limbă franceză ar fi avut de cîştigat printr-un rezumat în limba respectivă. Pentru a încheia lucrul nostru, ne vom permite cîteva aprecieri dts ansamblu : ambele monografii impun prin erudiţie, prin siguranţă în selectarea materialului, prin spirit critic şi obiectiv, metodă riguroasă, comparatistă, simţ arhitectonic în integrarea armonioasă a părţilor, formă cu talent rotunjită. Am apreciat claritatea în punerea problemei, logica strînsă a demonstraţiei, preocuparea de a scrie istoria frumos, nu numai obiectiv. Şi, în sfîrşit, vom reţine, la ambii autori, simpatia sinceră pentru eroul lor, mai juvenilă în scrisul lui Şt. Andreescu, mai moderată la N. Stoicescu, care, de altfel, se dovedeşte, în general, mai circumspect, în faţa exigenţei lui N. Stoicescu, rîn-durile lui Şt. Andreescu din paginile 144—145 apar prea înaripate, ele riscînd să lunece în megalografie : „Iar faptele lui Dracula, trecute încă din timpul vieţii lui în legendă, s-au transformat treptat într-o adevărată mitologie, cu o răspîn-dire în spaţiu şi timp aproape nemaiîntîl-nită în istoria culturii universale". Pe de altă parte, ne temem ca erudiţia lui N. Stoicescu să nu devină inaccesibilă cititorului de cultură generală din cauza textelor străine (engleze şi latine), prea lungi şi, în plus, netraduse. Dar aceste mărunte umbre pălesc sub luminile iradiate de cele două cărţi, care marchează un eveniment de seamă al istoriografiei româneşti. ALEXANDRU CONSTANTINESCU • „SBURATORUL" — ÎN AŞTEPTAREA ANALIZEI CRITICE. — G. Gheor-ghiţă, criticul literar care s-a făcut remarcat îndeosebil în paginile revistelor Săptămîna şi Ramuri prin atitudinea sa retorsă şi prin stilul, i-am zice, matamor, debutează editorial printr-o carte masivă, care nu e o culegere de astfel de articole (pe care, spre onoarea sa credem că astăzi nici nu le-ar mai semna) ci cu un studiu amplu şi amănunţit vizînd reconstituirea activităţii revistei şi cercului „Sburătorul". Şi ne grăbim a-i releva meritul pentru că terenul a mai fost străbătut şi de alţii, iar esenţialul s-a spus : cartea noului istoriograf contribuie însă la confirmarea unor inducţii pe baza unei aglomerări de texte de proporţii cu adevărat respectabile. Modelul, prin masivitate şi stil, pare să fi fost cercetarea lui Dumitru Micu despre Gîndirea; spre deosebire de acesta, însă, G. Gheorghiţă nu urmăreşte o serie de scriitori în jurul unei reviste, ci e • tenta de fiecare număr a acesteia n'S" ecourile ei în presă. Rîvna cu care sî"î adunate materialele documentare sau m morialistice e demnă de toată lauda A^'. ne întrebăm dacă agregarea pură şi'sim'" plă scuteşte de examenul critic şi d-w* mai ales, comentariul pe ici pe colo am-bator sau dezaprobator poate înlocui'vi?0" unea de ansamblu, cu totul, şi surprin" zător, absentă. Am putea numi cartea de faţă un jurnal exterior al existenţei Sburătorului nu un studiu asupra lui şi nici o reconstituire istorică, deşi materialul adunat" necesar şi chiar prisositor se află la dispoziţia cititorului, fără a fi valorificat de autor în spirit constructiv. Se dovedeşte astfel că una e violenţa în comentariul critic şi alta intuiţia asupra unor realităţi mai delicate, după cum una e pasiunea şi alta comprehensiunea. Ba chiar juxtapunerea unor materiale, oricît de interesante, devine inconcludentă, atunci cînd nu le putem citi semnificaţia. Să ne gîndim numai la rolul unor scriitori în cadrul „Sburătorului", la trecerea sau mai îndelungata lor şedere ; analiza situaţiei lor e altceva decît o adunare de mărturii. Iată un exemplu : Hortensia Papadat-Bengescu, una din marile figuri ale cercului. Autorul se mulţumeşte a colecta texte memorialistice (toate de un interes material şi psihologic cert), unul al lui Zaharia Stancu (p. 376—377), altul al Sandei Movilă (p. 377—378), altul al lui Ieronim Serbu (p. 378), al Cellei Delavrancea (p. 378), al Ioanei Postelnicu (p. 378—379). adăugind şi un portret mai sintetic (şi foarte poetic) al lui F. Aderca (p. 379—380), pentru a încheia cu o evocare a lui M. Preda (p. 380—381) care a cunoscut-o pe romancieră pe pragul morţii. Nici un rînd despre rolul ei ca ilustratoare a unei tendinţe fundamentale a „Sburătorului", ca să nu mai vorbim de prietenia profundă, şi care se cerea investigată, cu Lovinescu. Problema e de o deosebită importanţă, pentru că o „prezenţă" în preajma lui Lovinescu poate însemna multe, după cum adversităţile se cer foarte atent examinate. Artiştii sînt cu toţii „personalităţi", nu numai oameni de vanitate exagerată, şi uneori au nevoie să se apropie de alţii anume pentru a li se împotrivi, în schimb, „credincioşi" într-un cenaclu pot fi tocmai figurile cele mai şterse. G. Gheorghiţă sesizează în treacăt situaţia şi corectează imaginea (devenită clişeu pînă de curînd) a unui Camil Pe-trescu sau G. Călinescu, de pildă, adversari ai lui Lovinescu, pentru că au scris rînduri foarte violente la adresa lui, dar 67 , trebuiau adîncite atunci cînd lucrurile 1 fic un cerc de literaţi, studiem r? acelasi lucru ca la „Jum-Se întl^P itori foarte activi la Convor- mea"- °^riA p. Xenopol nici n-au fost în timp ce Caragiale a „trecut" junirnrşu^ ^ junimea", dar este expre- naBia7pa mai'desăvîrşită sia ei cea tru> colaborarea lui Camil în ne minimă în paginile Sburăto-petrescu ^ autorui lui Danlon ilustrează rMf^aibine ideologia cercului, ...în măcel - care a existat una. în schimb, SUfu anu colaborator credincios şi înde-P «frecventator al cenaclului, merge l!1"!, de ceea ce însemna Sburatorul „alatun activitatea şi orientarea sa. TTn" studiu'al problemei nu se poate limita la date statistice. r£ despre adversarii reali, şi aici trebuiau limpezite puţin lucrurile. Colectînd ,n aceeaşi rfvnă toate ecourile defavora-Ule autorul ajunge să dea o importanţa «««erată atacurilor unor simpli scribi, frdauna opoziţiilor de importanţa teoretică sau a adversităţilor cu grave urmări în existenţa lui Lovinescu. Fara sa vrea lipsind încercarea sa de cadrul teoretic necesar, G. Gheorghiţă nu poate descoperi în ce a constat măreţia Sbura-torului, dar îi înregistrează mai mult mizeriile E cazul atacurilor perpetrate îndeosebi de revista Ramuri, vehemente si grobiene, dar puţin importante pentru existenta Sburătorului, deoarece aveau ca punct de plecare un spirit întîrziat şi caduc. . E si acesta un efect al punctului de vedere limitat, reducînd totul la existenta materială a revistei şi cercului. Agitaţia omenească din jurul lui Lovinescu,' de care pomenea Vianu, a cuprins desigur multe momente interesante, dar ele nu pot lămuri singure rolul exact al mentorului şi acţiunea cercului asupra sa. Noi am ezitat în pragul răspunsului sigur, şi continuăm a rămîne la dubiile noastre şi după ce materialele adunate de noul monografist au adus date contrazicătoare în toate sensurile. Oricum, Sburatorul se dovedeşte a fi fost mai puţin decît Lovinescu, care, indiferent de ' rolul jucat (formativ ? larg comprehensiv ? moderator ?), s-a realizat printr-o mare operă scrisă, iar cercul ^e altceva decît a putut cuprinde revista în scurta ei existenţă. Personalitatea lui Lovinescu nu se cuprinde în cadrele acestea limitate, ca îbrăileanu care e în primul rînd Viaţa românească sau ca Ma-iorescu în cercul „Junimii". Problema devine mister pînă cînd revelaţia jurnalului său intim ne va preciza mai exact rolul amfitrionului şi poziţia sa. Deşi afirmase în prefaţă, într-o notă de un polemism exagerat, că va restabili importanţa adevărată a revistei, rezultatul nu confirmă decît ceea ce am spus noi mai sus şi ceea ce lui G. Gheorghiţă i se păruse că trebuie combătut. (Singurul elogiu, destul de straniu altminteri, pe care-1 putem desprinde (în enunţ, numai) e acela că Sburatorul e o revistă importantă pentru că... pe atunci nu apăreau, sau nu reapăruseră încă altele : Gîndi-rea, Viaţa românească... p. 7). Ar fi nedrept să spunem că în cartea sa nu există pagini şi mărturii interesante chiar pentru cunoscătorul vieţii şi activităţii lui Lovinescu. Adunarea de date presupune o vocaţie, lectura critică — cu totul alta. Autorul caută a preveni obiecţia că s-ar fi încurcat în „pozitivism, factologie, sursologie" (?). Noi nu considerăm că acest drum, urmat consecvent, ar fi fost un păcat. Ne gîndim la interesanta reuşită a lui I. Bălu prin studiul său bio-bibliografic asupra lui G. Călinescu. Documentul nud oferă o frumuseţe pe care comentariile cele mai entuziaste pot uneori doar s-o strice. ALEXANDRU GEORGE * CÎNTAREA ROMÂNIEI : DOUA ANTOLOGII. — Cum era de prevăzut, editurile s-au angajat în sprijinirea acţiunilor cultural-artistice din cadrul festivalului Cîntarea României, cumi ar fi cele inspirate de celebrarea a două mari momente ale istoriei naţionale : aniversarea a 70 de ani de la răscoalele ţărăneşti din 1907 şi centenarul independen-denţei. Dintre acţiunile editoriale menite să pună în lumină valoarea simbolică şi pilduitoare a unor asemenea momente de vîrf din istoria patriei ne vom opri la două' antologii de poeme: una apărută la editura Minerva, Poezii patriotice şi revoluţionare şi cealaltă, intitulată Imnurile neatîrnării, la editura Scrisul românesc din Craiova. Volumul Poezii patriotice şi revoluţionare este împărţit pe cicluri tematice (în număr de şase) care grupează — aşa cum ne informează o prezentare a editurii — poeme închinate Partidului Comunist Român, „poeme sociale", „poeme istorice", „poeme eroice", „poeme patriotice" si, în fine, „poemele patriei socialiste". Alcătuitorii antologiei au ţinut să rămînă anonimi.. Evident ei sînt oameni de carte, probabil redactori ai editurii şi imaginea pe care antologia vrea să o dea cititorului despre poezia contemporană românească pare să fie una cît mai cuprinzătoare. Un tablou încăpător care să însumeze în manifestări specifice civismul şi militantismul poeţilor români de ieri şi de azi. După cum reiese din parcurgerea acestui volum, tradiţia poeziei civice, a răspunderii grave a poetului faţă de timpul şi de semenii săi a unui Eminescu, Alec-sandri, Coşbuc, Goga, este pusă faţă în faţă cu atitudinea unor contemporani ca Arghezi, Blaga, Jebeleanu, Geo Bogza, Beniuc, Geo Durnitrescu, Nina Cassian, Radu Boureanu, Ştefan Aug. Doinaş, Ion Horea, Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Nicolae Dragoş, Aurei Rău etc. etc. Antologia apărută la Minerva cuprinde numeroase nume de poeţi români şi numeroase poeme de ispiraţie civică şi patriotică, împărţirea pe capitole, aşa cum le-am menţionat mai sus, poate avea ca scop numai uşurarea mînuirii antologiei. Fiindcă poemele sociale sînt şi „istorice", poemele eroice sînt şi „sociale" şi „istorice", iar poeme patriotice sînt cu toatele — chiar şi pastelurile lui Alecsandri sau Ion Pillat (care nu figurează în prezenta antologie). însăşi gruparea capitolelor purtînd cîte un titlu inspirat de cîte un vers memorabil dovedeşte că poezia adevărată nu suportă o împărţire atît de pedant riguroasă (ca să nu spunem altfel). Antologia apărută la editura Minerva a fost probabil alcătuită de mai mulţi autori, fiindcă se observă mai multe gusturi, supuse unui criteriu, exclusiv, şi anume cel tematic. Criteriu sigur, evident, dar nu unicul posibil. Şi cum se va vedea, nu cel mai indicat pentru a oferi unei mase de cititori sau recitatori impresia exactă a tabloului valoric al poeziei româneşti actuale. Fiindcă, dacă ar fi să judecăm poezia românească după prezenta antologie, ar însemna că poeţi cum ar fi : Ion Gheorghe, un bard autentic, cu vînă patriotică, nu există, iar Marin Constantin da, că Ion Sofia Mano-lescu sau Florenţa Albu ori Dumitru Bă-lăeţ nu se află pe nicăieri, în timp ce o seamă de veleitari (fără volume) sînt cuprinşi în sumarul acestei antologii. Că însuşi poetul nostru naţional, marele Eminescu, n-a scris decît „Scrisorile" (două) din care antologatorii citează atît de puţin ! Probabil criteriile care au determinat pe alcătuitorii antologiei de faţă au fost destul de şovăielnice, fiindcă, mai ales la prima secţiune a volumului, lipsesc glasurile vibrante ale unor poeţi ca Miron Radu Paraschivcscu sau Zaha-ria Stancu ori Ana Blandiana. Spuneam că gusturile unora dintre cei care au ales (antologia presupune ale- gere) au fost, din fericire diferite. Cal' tatea de comunist, răspunderea fată d" semeni, sentimentul grav al demnitătr sau capacitatea de a deveni „erou" sîm tot atîtea acorduri care revin în poezh unui Mihai Beniuc, de pildă: „Eşti comunist, fii deci erou ! I Răspunzi de /eri-cirea lumii, / Aici pe suprafaţa humii In evul luminos şi nou." (Inscripţie)t S3y a lui Cezar Baltag : „Căci drum să-nt'oarea timpul nu există. / Acesta e adevăratul drum: Incandescenţa noastră comunistă" (Partidului). Un crez comunist fără de-clarativisme de prisos, rostit cu sobrietate, cu sinceritate tăioasă dar cuceritoare este poema lui Geo Durnitrescu „Dar pri-viţi-mă-n ochi", reprodusă în această antologie : „Nu voi spune mereu, în fiece zi, I dimineaţa şi seara : / sînt făcut din carne, din acelaşi pămînt / din care-i făcută şi ţara / Dar priviţi-mă-n ochi cu asprimea săgeţii, / de sînt vesel, in umbră, ori la soare, de-s trist, şi vedeţi ce culoare dau ochii mei vieţii I ca să ştiţi de sînt om, vreau să zic : comunist". Alături de inspirate poeme de Ştefan Aug. Doinaş sau Ioan Alexandru s-au reprodus şi multe poezii festiviste, prea multe din chiar acelaşi autor ; fapt care poate, cum spuneam, servi într-o măsură recitatorilor noştri, comozi, dar nu poeziei româneşti, fiindcă nu o reprezintă. Am fi nedrepţi dacă am afirma că antologia de faţă nu dă o imagine apropiată de adevăr a poeziei patriotice de azi, de la noi ; dar numai apropiată, nu şi exactă. Rabatul făcut criteriului tematic se resimte] prin omisiuni regretabile sau prin, mai' ales, ponderea volumului, balanţa atîrnînd mai greu spre poezia ocazională. Antologia Imnurile neatîrnării scoasă de Victor Rusu la editura Scrisul românesc, Craiova, 1976, are meritul de a repune în circuitul editorial poezii şi versificări pe tema majoră a vitejiei româneşti în războiul pentru independenţă mai puţin, sau deloc cunoscute azi — de fapt eliminate firesc, unele, din circuitul valoric de către curgerea timpului. Buna intenţie a antologatorului, ca şi curiozitatea firească, îndreptăţită a istoricului literar l-au determinat probabil să scoată din praful vechimii autori ocazionali de imnuri si ode ca : Z. Antinescu, CC. As-lan, Mihai Gregoriadi Bonachi, V. D. Păun, D. M. Stănescu, M. C. Mănciulescu, S. N. Şoimescu şi alţii care, în iureşul evenimentelor dramatice ale naţiunii noastre scriau marşuri sau ode parafara-zînd senin pe Vasile Alecsandri (Ostaşii noştri) sau G. Coşbuc (Cintece de vitele) 69 tapt de istorie literară, antologia Ca igtură horelor, odelor, sau cîntece-care a ^^.^ Alecsandri, Macedonski sau ^Vosbuc stanţele lui Delavrancea, Ioan t 'tescu şi G. Sion, dar şi simple ver-•f"-'i cu valoare strict documentară îşi t'fică' procedeele. Nu însă la fel de ■ndreptătită este atitudinea lui Victor v u ca prefaţator al acestei antologii. rM în loc să facă delimitările valorice necesare pentru o antologie care ajunge ? mina a 45000 de cititori (acesta e tira-lr\ antologiei) prefaţatorul pledează parcă centru tematică, vrînd să convingă de un fapt de care toată lumta e convinsă, şi anume de importanţa temei care a inspirat şi pe Macedonski, dar şi pe mulţi versificatori de ocazie. în „nota asupra ediţiei" V. Rusu se dezvinovăţeşte într-un fel afirmînd că a neglijat criteriul valoric : „...numărul poeziilor cu care este reprezentat fiece poet în antologie nu indică o încercare nemărturisită de a stabili ierarhii valorice, ci pur şi simplu cîte poezii mai izbutite pe aceasă temă au scris". Mai mult spirit critic n-ar fi stricat acestei culegeri de imnuri, spirit critic care ar fi ghidat cu necesitate masa cititorilor în lectura sau utilizarea pentru programele artistice de amatori a acestor producţii, interesante numai sub aspectul istoriei literare. Altfel, gestul poate fi bănuit de mistificare sau pur şi simplu de stîngăcie. Căci nu poate fi vorba de nici un fel de „rafinament stilistic" al „asimilării infuziilor folclorice" într-un catren ca acesta: „Şi trimit pe sfînta lună / La tot satul voie bună / Mîndrei îi trimit pe stele / Toate dorurile mele". Tot aşa după cum fraze pretenţioase ca aceasta : „Uneori detaliile se estompează, contururile statuilor lirice ale eroilor se pulverizează în vibraţia unei aure legendare, desprinse de contingent, naraţiunea împrumutînd forme ale baladescului..." etc, nu spun nimic despre ceea ce ar trebui să afle cei 45000 de cititori ! EUGENIA TUDOR ANTON * ARGON AUTICELE ÎN ROMÂNEŞTE. — Nu de mult au apărut, pentru întîia dată în româneşte, Argonauticele lui Apollonius din Rhodos (Epopeea Argonauţilor), traducere, prefaţă şi note de Ion Acsan, Editura Univers, 1976. Cu toate semnele de întrebare pe care alcătuirea volumului le ridică, evenimentul se cere subliniat. Căci literatura noastră, cu toate eforturile depuse în ultimul timp, e încă departe de a-şi fi apropriat prin traduceri, chiar aproximative şi trunchiate, toate marile creaţii ale antichităţii sau marii clasici ai literaturii universale. Ion Acsan a mai tradus Imnurile orfice şi Imnurile homerice şi era fără îndoială indicat şi pentru Apollonius din Rhodos. Din păcate ediţia sa este un hibrid alcătuit din versuri şi proză şi cu destule teritorii albe, indicate în note. Să nu-şi fi dat seama oare nici traducătorul şi nici editura că asemenea condiţii sînt incompatibile cu cele mai elementare norme ştiinţifice ? Din păcate sîn-tem încă departe de textele critice, paralele, cu care se mîndresc toate marile literaturi, dar o ediţie acceptabilă, în condiţii cuviincioase, parcă am avea şi noi datoria să tipărim. Iar dacă în alte ţări pot apărea, pentru popularizare, asemenea ediţii trunchiate şi compozite, este pentru că există un text editat după toate regulile. încît argumentul că şi alţii au procedat astfel nu este valabil. Ediţia lui Acsan, cu mari omisiuni, cînd în versuri, cînd în proză, nu are nici măcar numerotarea elementară a hexametrilor, ca să se poată urmări şi confrunta textele. Dar iată cum se prezintă ediţia, după socoteala pe care, cu oarecare greutate, am făcut-o. Din totalul de 4835 de versuri, cîte numără epopeea, lipsesc 611, iar 1533 sînt traduse în hexametri. înseamnă deci că 3691 hexametri au fost echivalaţi în proză, ceea ce este prea mult chiar pentru o ediţie anume concepută astfel. E trist să constaţi că cineva, în epoca noastră, se poate mulţumi cu o asemenea rudimentară concepţie despre traduceri. Ce 1-a putut determina pe traducător să procedeze astfel, iar editura să pecepte acest sistem ? Pe primul doar dificultatea unei traduceri în hexametri. Fără îndoială nici o traducere nu este uşoară, cu atît mai mult una din greacă sau latină. Se ştie doar că folosirea hexametrului în limba noastră ridică o seamă de probleme şi restricţii, dar ele pot fi învinse aşa cum au arătat unii din marii noştri traducători. Cu toate acestea, ca să dăm un exemplu, George Murnu care a tradus Iliada în hexametri, a optat în cazul Odiseei pentru endecasilab, ceea cc n-a făcut Cezar Papacostea atunci cînd a tradus jumătate din rătăcirile lui Ulise în metru original. Chiar şi Ion Acsan s-a ghidat în Imnurile homerice după versificaţia din O noapte de Mai de Macedonski. I s-a părut mai potrivită, pentru limba noastră, această modalitate. Nevoile acute de a avea şi noi creaţiile antice la îndemînă ne obligă să acceptăm situaţia, chiar dacă principial nu o împărtăşim. Orice literatură trebuie să aibă un prim 72 toare, cu o aplicaţie minuţioasă de entomolog ce se amuză pe seama comportării insectelor scrutate. Cu finalitate satirică absorbită în actul însuşi al descrierii („Iată / deja / s-a şi gătit singuratecul / Florile sale / mici şoareci albi / vrîstaţi în roşu. / Cu mustăţi lungi / prind raze din febră. / Captează mirosurile / din galbenii ochi de pisică / fugită pe deal"), sau anume subliniată („Preafericiţilor, / nesătuilor, muşuroaie / mişcîndu-vă pe lîngă apă / în căutarea de dulci rădăcini / după care scurmaţi"), aceste produse ale deriziunii sistematice nu se convertesc decît rareori în viziuni poetice dotate cu forţă de şoc asupra imaginaţiei noastre plastice. Cum spuneam şi pe marginea precedentului volum, chemarea lui Aurel Gurghianu este, mai curînd decît imaginaţia şi umorul negru sau absurd, sensibilitatea la fra-granţai zonelor umanităţii simple. Atît duioşia, complice cu propriile resorturi, cît şi zîmbetul ambiguu caracteristic pentru un ins împărţit între impulsul de a se dărui vieţii simple, de a se încrede în apelurile exaltate ale universului, şi între resorturile scepticismului, îl definesc pe Aurel Gurghianu mai bine decît postura provocator acidă : „Ştiu că după aceasta mă voi ridica / asemenea de la masă, / şi fără să imit pe nimeni / voi fi zebră / sau cal asiat / scriind cu copita / Salve sau Ionas / înghiţit pe lîngă Egipt", sau : „Acel cal alb / unde mă va duce oare ? /.../ Cuminte-am fost / şi nu l-am lăsat să joace prea tare, / nu i-am scos în faţă prăpastia, / nu l-am certat cu muntele / pe drumul Cîmpiei, / nu i-am prins spe-riindu-1 la urechi lilieci — //•••/ Nu-] mai conduc cu frîul / îl conduc c-un stilet /.../ Mişcă din aripi, / din fulgii copitelor / şi se face de ceară." M1HAIL PETROVEANU » INCURSIUNE ÎN COTIDIANUL MIRACULOSULUI. — Din totdeauna m-au atras florile de piatră, acele „portulacca" pe latineşte, care ne întîmpină ca o pădure pitică, înflorită, policromă. Ori de cîte ori le întîi neam pe marginea străzilor, la oraş sau la ţară, mă opream fasoinată de aceste miracole vegetale printre oare, să fi peregrinat redusă la dimensiunile unui Nils Holgerson aş fi descoperit cu siguranţă un nou univers... Poate de aceea am şi luat cu atîta curiozitate în mînă Casa dintre portolaci. Răspundea unei duble curiozităţi : faţă de decor — şi faţă de autori. Ambele nume ale cuplului semnatar le cunoşteam pe fiecare în felul său. Cu Poveştile vestite ale Ruxandrei Berindei.iua def 1 • tasem nu cu mult înainte şi le aşezai printre bunele cărţi pentru copii. pe îw"5 dest Morariu îl apreciam ca poet de°" fineţe rară în autoironia liricii sale em° tice. Iată două naturi apropiate şi ny"a hazul lor temperamental, invitîndu-mă ? intru pe poarta „casei dintre portolaci" O carte pentru cei mici, tipărită la Cartea românească ? Poate pentru cei mici dar şi, de nu chiar mai ales, pentru părinţii acestora, cărora le este adresat subîntele sul atîtor pagini fermecător „vorbite" Căci primul farmec al populaţiei încetăţenite printre portolaci (vechiul nostru Popîndău Pop şi familia lui, Sconcsul Scoancsa şi Ghindă Straskyz, Hypo-campul, Cactusul, Maimuţa aibă din tablou, Flocosul pudel Somonete, Motanul Miti-Puti, Marinarul, mărăcinii mov, vacile din Delft, melcii care gustă delicat, cu vîrful coarnelor, cine stie ce savori de aer limpede, numai de ei ştiute), primul farmec e limbajul lor cu haz : un haz aparte, uşor urmuziari într-un timp aparte, cu o succesiune aparte a orelor, a capitolelor, a filelor, pe care, după ce Sconcşii le-au terminat de scris, Popîndăul Pop le-a împrăştiat printr-un salt şi le-a amestecat caleidp-scopic... O poveste desfăşurată în cadrul vegetal, simţit, văzut cu ochi de citadin : e ipostaza poveştilor, urcată pe terasele de blocuri, unde, spre toamnă, rămîn din portolacii veseli din vară doar „tulp'uuie albe sau trandafirii, ca nişte oase subţiri de pasăre bine spălate", spre vîrf cu „fire negre, care mai poartă, dărăpănatcămăruţele altădată doldora de seinin^î". Pop se plimba printre tulpini melancolic-ne-dumerit, neliniştit, dacă nu cumva ej poartă vina acestei schimbări. „Nu, po-pîndele, îl linişteşte Scoancsa. Numai iarna e de vină..." La vîrsta maturităţii, o asemenea incursiune într-un cotidian unde miraculosul e starea normală a lucrurilor, e totdeauna tonică. Casa dintre portolaci e starea normală a lucrurilor, a totdeauna tonică. Casa dintre portolaci o lăsăm în urmă cu plăcere, sperînd s-o regăsim, fiindcă orice la revedere e şi un „bună ziua". I VERONICA PORUMBACU \ • SEMNIFICAŢIA UNUI PERSONAJ. — Caracteristic prozei lui Virgil Duda este surprinderea unor personaje bizare, fiinţe demonice ori complexate, visătoare ori mîrşave sub aparenţa cumsecădeniei. Comun le este un anume mod particular 73 \:v; viaţa, oarecum „din afară", de 3 P1', pune obstacole, insurmontabile ceea ce calea integrării în existenţa ' nU ° for' Personajul principal din An-sîm^lnrui apatic are o răceală în relaţiile chetatorut f ^ atitudine cvasiindiferentă fetă°de soarta sa si a celorlalţi. El nu • t în fond, existenţa pe care o duce fîi'nd autentică, pentru că nu are per-ca 1" autenticităţii, propriei sale fiinţe, cepua ^ anume curiozitate faţă de alţii Dnafoagă atitudinii unuia de pe Sirius vet să contemple pămîntenii. Staicu din DeruW funcţionarul nevrozat, ros de com-lexe Şi inhibiţii, las şi isteric, timid şi brutal aparţine aceleiaşi specii. Este vorba în'esenţă de nişte indivizi oare „studiază" cu o atenţie ciudată omenescul celorlalţi, neposedîndu-1 în ei înşişi. Nu din altă categorie face parte şi foi.r-te interesantul personaj Nonei din ultimul roman al scriitorului, Al doilea pasaj (Cartea Românească, 1976). Cum s-a spus, romanul este prin „tematică" un roman al grupului social. în centrul atenţiei sînt cîţiva navetişti, unii mai tineri, alţii mer-gînd spre maturitate. Ei s-au constituit ca o „unitate" aparte : se instalează cu toţii în acelaşi compartiment de tren, se simt legaţi unii de alţii etc. Totuşi, interesul artistic nu stă în observarea grupului şi iată de ce : Virgil Duda nu e, fără discuţie, un prozator „obiectiv" înzestrat cu capacitatea de a da viaţă unor personaje de cele mai diverse fizionomii morale şi provenind din cele mai diferite medii. Subiectul are, în parte, ca şi în alte cărţi ale autorului, o alură poliţistă. Frumoasa Sanda, una din membrele grupului de navetişti, este victima unui atentat soldat cu urmări mai degrabă penibile decît tragice. Naraţiunea se constituie din mărturisirile şi reflecţiile pe marginea dramei, a făptaşului ei, făcute de alţi membri ai aceluiaşi grup (Andrei, Măria). Paralel, are loc drama trio-ului Ivanciu-Mocanu-soţia acestuia din urmă ; în sfîrşit, de mare importanţă în economia cărţii pare a fi fost conflictul din uzină, între expansivul, voluntarul, capabilul inginer Ivanciu şi directorul Gruia, un individ ba prea molîu, ba prea pripit, nu lipsit de merite profesionale, dar nepotrivit pentru postul pe care îl ocupă. Dn păcate, cam toate aceste personaje ca şi altele care se întilnese în carte (Bădescu, Ţane-vici,^ Măria Sanda etc.) nu au consistenţă epică, şi, în consecinţă, privează de o atare calitate conflictele înseşi în care sînt angrenate. Cel puţin inginerul Ivanciu era, virtual, o apariţie interesantă : masiv, sigur pe el, om dintr-o bucată, foarte bine pregătit în meseria lui, ne- păsător şi cinic în aparenţă, stăpînit de o dragoste puternică de fapt, în calea căruia se pun tot felul de obstacole. Totuşi romancierul nu pare a fi dotat cu surprinderea unor astfel de structuri omeneşti, tentativele în acest sens au ceva de experienţă „de laborator", lipsite de căldura creaţiei, cînd nu sînt de-a dreptul stîn-gace ori marcate de clişeu. Cu totul altfel stau lucrurile cu Nonei, figură memorabilă sub raport estetic a cărţii.El ar putea ilustra ceea ce se numeşte banalitatea demonicului. Aparenţele de cumsecădenie şi corectitudine sînt, atît de desăvîrşite încît devin suspecte. Ti-nărul pare a fi străin de orice idee de viciu. El locuieşte într-un interior care, după cum se exprimă Măria, „era în adevăr o ambianţă sterilă, fără microbi, respiri printr-un filtru perfect" ; aceeaşi adaugă perspicace : „se vede că oamenii nu sînt făcuţi aşa..." Dar străin de omenesc nu este numai acest aspect „îngeresc" ci şi celălalt, tenebros, pus în relaţie de compensare cu primul. Gesturi şi cuvinte de mică importanţă, s-ar zice, dau „cheia", edifică asupra esenţei personajului. El îl întreabă „cu ochii lui veşnic miraţi, cu un soi de evlavie" pe un prieten ce plăcere simte cînd consumă cutare băutură, în fond este vorba aici, în ultimă instanţă de dorinţa teribilă de a descoperi în ce constă o trăire umană, durere sau plăcere (nu are importanţă) a unuia care nu cunoaşte el însuşi această trăire. Atitudinea e analoagă cu cea a lui Staicu din Deruta care copia de la alţii gesturi fireşti, pe care simplul instinct de apartenenţă la specie le dictează, instinct străin lui însuşi însă. Cu toate aerele sale de tînăr bine-crescut, bine-dis-pus şi uşor infatuat, Nonei e chinuit de o mare dorinţă de integrare. Impulsul de a fi la fel ca ceilalţi poate cunoaşte o înfăţişare benefică, fiind concretizat în multitudinea de activităţi mărunte în care se risipeşte, din mereu sesizabila dorinţă de a se afla în vîrtejul patimilor, pentru a se împărtăşi de ele. Acelaşi impuls duce însă la manifestări aberante : Nonei este autorul atacului asupra Sandei. De aici încolo personajul devine periculos prin fascinaţia pe care o creează poza pe care şi-o construise ; victima însăşi se obstinează în a nu-1 divulga. Nocivitatea lui stă în faptul că, după cum remarcă alt personaj, „profesorul nu era un ţînci inconştient pe care ai lui trebuie să-l apere, ci autorul unui sistem, periculos pentru ceilalţi, în ciuda aparenţei modeste şi discrete a autorului deoarece falsele modele creează false reguli, acestea false supuneri şi numai nenorocirile nu mai 76 curind vorba de prăbuşire şi decadentă, forme — totuşi — ale vieţii). Nici urmă de plein air, de oarecare luminozitate, de nuanţe deschise şi de zori : totu-i negru, ori cenuşiu, cafeniu închis, argintiu sumbru, tern, mat. Simbolica e neîncetat funerară : oase, sarcofage, zăvoare, peceţi. Culorile plinătăţii şi ale succesului, ale trufiei şi siguranţei sînt defăimate fără cruţare : aurul, argintul, stacojiul (şi nu numai ca modalităţi ale paletei ci ca semne ale bogăţiei, luxului, puterii) — cînd şi unde, prea puţin — apar, deîndată sînt degradate înspre negru şi neant. Senzaţia de înfiorare si de zădărnicie a celor trecătoare, pe care atît de cutremurător şi pregnant o încearcă orice privitor al pînzelor lui Sorin Dumitrescu (parcă şi răsună cuvintele : Nebune, întru această noapte, cere-vor de la tine sufletul tău şi hambarele şi jitnitele tale ale cui vor mai fi ?) nu-i totuşi de localizat pe registrul „tristeţii" şi nu-i nici covîr-şitoare decît dacă expoziţia nu-i corelată cu aceea, perfect complementară, a iui Şerban Gabrea. Căci cei doi pictori au lucrat în vederea obţinerii unui singur „tablou" total şi coerent — iar simultaneitatea exDoziţiilor nu credem să fi fost întîmplătoare — a cărui cheie o dă numai imaginea vieţii considerată în complexul întregului ei. In această viziune totală — singura posibilă, singura corecta —- viaţa şi moartea (viata surprinsa şi proslăvită de Gabrea în faza ei cea mai dintîi, moartea constatată de Sorm Dumitrescu sub aspectul ei cel mai definitiv, firesc şi iremediabil, defăimător al tuturor trecătoarelor avuţii şi splendori) alcătuiesc desigur un conti-nuum, nu mai puţin indisolubil sudat decît spaţiul şi timpul în relativitate. Şerban Gabrea şi Sorin Dumitrescu stau, zice-s-ar, de o parte şi de alta a unei uşi batante : li se oferă două sensuri egale, direcţie unică nu există Cînd treci de pe un prag pe altul, ai fărnt pasul de la viaţă la moarte ori cel invers. Dar trecerea prin uşă nu-i de evitat. Viaţa şi moartea sînt două complementare : iată de ce opera lui Sorin Dumitrescu nu stă sub semnul deznădăjdii si nihilismului, după cum nici a lui Şerban Gabrea nu este emfatică şi nu ţinteşte către o facilă exhuberantă demagogică Cele două expoziţii de la Şcoala de Arhitectură au constituit o lecţie de luciditate şi realism cumpătat : batantele uşii descriu un neoprit du-te vino în jurul unui nevăzut ax central : unitatea pe care noi o putem descoperi numai sub înfăţişarea dualităţii creatoare de spaime, iluzii si categorii. Dar Şerban Gabrea şi Sorin Dumitrescu ne dau — coordonînm eforturile, viziunile, talentul — ace Şi " pacea lăuntrică şi înţeleaptă senin?* !a 1 care negreşit urmează cunoaşteri „,dtat« 1 care negreşit urmează cunoaşterii si -reu decurg din apropierea de adevăr™6" Lui Şerban Gabrea şi Sorin Dumi => îwino moi-ilul An o « r„j-______, . "UeSCU Prin N. • CATAGRAFII: UN MUZEIST îiw PĂTIMIT. — Unul dintre cunoscuţii mei' Arion Brustureanu-Exponat, e stăD n i de mulţi ani de o pasiune rar întilnită cam insensibil la noutăţile vieţii pent™ care pretinde că nu are antene potrivite (lucrul pare de crezut, infirmitate p0nge mtala !), el nu gustă nimic din elemen tele ce alcătuiesc viul decît din momen tul in care viul, intrînd în descompu nere, începe să miroasă a învechit si să împrumute palorile inactualului. Atunci cu un entuziasm subţire, se năpusteşte asupra obiectului în dispariţie, pe car» se grăbeşte să-1 fotografieze,' să-1 inventarieze, să-1 claseze după cele mai savante procedee ale conservării. în st>re de funcţionare, un obiect demn de admiraţie îl deprimă, viata nărăvaşă nu încape în vitrina lui de sticlă, refuză eticheta cu inscripţie latinească, pulsaţiile inimii au ceva indecent...-Altceva e cînd, ieşit din serie şi mişcare, obiectul unicat se strînge în el, îşi dă duhul si ră-mine nemuritor, ca o fosilă, pe plusul mm cat uşor de praf şi molii. Muzeistul împătimit Arion Brustureanu-Exponat avusese ocazia să citească multe cărţi ale contemporanilor lui, cărţi frumoase şi lăudate, dar faptul că îi cunoştea pe mulţi dintre autorii lor îi sleia apetenţa, apropierea de ei nu-i prezenta acea garanţie a obiectivitătii pe care ar fi oferit-o trecerea lor dintre cei vii. Ar fi putut vedea tablouri si sculpturi tulburătoare, purtătoare de idei nobile, dar pînzele erau prea calde, vibrau încă sub penelul pictorilor ce le scoseseră în expoziţie, sculpturile păreau, în apropierea sculptorilor ce le plăsmuise-ră, însufleţite, gata să coboare de pe soclu şi să pornească pe bulevard. Cunoscuse numeroşi artişti admirabili, ar fi putut schimba cu ei unele idei grave, dar se abţinuse olimpic, pentru că — unu : opiniile rezultate din mişcarea tinerească a sîngelui şi exprimate prin viu M - -----~— y* turnir le revine meritul de a fi înfruntat — n artă — dubla dăunătoare fascinaţie neantului şi a comodelor, făţarnic , a ' aparenţe. Opera lor comună "S* supremă însuşire, integratorie E va nică de a purta titlul uneia din c>sl^~ ! lui Montherlant : Mors et Vita We r STEINHARDT 4s. 77 înt violente şi precipitate, prea grai sin _ viziunea artistică, în subiectiv ^odificare dialectică, n-are ni-c°n definitiv cînd e surprinsă la răs-rt?c.. . trej • înţelepciunea, frumosul, pîn ' fi cuprinse, au nevoie de oxigenarea timpului, de trecerea eîtorva de- asa cum vînatul are nevoie de un CăcrtmP pentru fezandare ; patru: un lu~ 11 înţepenit stă cuminte în muzeu, în Crhimb' cel viu fuge de nu-1 mai prinzi... Refuzase sistematic să vadă ce se petrece în jur, ce idei şi opere vin să îm-hoaătească viata şi, indiferent la modul uveran, era fericit să constate că auto-S'i atîtor opere îmbătrînesc, obosesc, dis-Sar îngăduindu-i să le adune cărţile, tablourile, sculpturile, ca pe nişte scoici din nisipul plăjii, şi să le aşeze în vitrinele muzeului, tocmai bune de a fi privite şi evocate. în drumul lui de fiecare dimineaţa întâlnise, timp de douăzeci de ani, o casă gospodărească, construită în" secolul trecut, bine întreţinută.încă fermecătoare. Clădirea aparţinuse unui poet zburător, dar înfăţişarea şi cerul de deasupra nu-i spuseseră niciodată nimic. Cînd, într-o zi, a zărit pe-acolo mai mulţi lucrători cu tîrnăcoape şi baroase, a simţit că îl cuprinde o bucurie neobişnuită : hotărît lucru, sosise vremea ca zidurile să spună ceva, semnele trecutului să se mărturisească. A alergat să-şi ia din cui aparatul de fotografiat, să cheme un desenator pentru reproduceri pe loc, să convoace cîţiva literaţi specializaţi în consemnări finale. Cineva, mai puţin muzeist, a venit cu o părere zurlie : să se întrebe la primărie dacă nu cumva se face o eroare, casa poetului... însă Arion Brustureanu-Exponat 1-a pus la punct cît se poate de categoric : nu se poate pierde ocazia de-a îmbogăţi muzeul cu fotografii şi desene a ceea ce nu se mai vede. Pe măsură ce casa scădea sub acţiunea lucrătorilor ca aveau de amenajat acolo un parc, colecţia de mărturii a lui Brustureanu se îngraşă. Cînd operaţia a fost gata, imaginile de pe clişee, cartoane şi foiţe matlasate se articulau tot mai măreţ, împingînd locuinţa ilustră în nemurire... Acum două zile am fost nevoit să-l vizitez pe Brustureanu-Exponat. Trebuia să-l consult asupra sensurilor multiple pe care le are cuvîntul conservator. Intrarea mea pe uşă 1-a surprins, ba mai mult, 1-a înfricoşat : „Cum, mai eşti încă în viaţă ?" m-a întrebat. „Cum mă vezi Şi cum te văd !" i-am răspuns. „Şi eu care mă gîndeam că ar fi timpul să încep a te citi..," „Citeşte-mă, frate, nu te opresc, cărţile mele umblă fără mine... Consideră-mă mort de mult..., dacă îţi face plăcere..." M-a privit cu neîncredere, m-a asigurat însă că se va gîndi serios la treaba asta, apoi, cu licărul unei speranţe în ochii cenuşii, m-a întrebat: „Spune-mi, cărţile tale au ajuns măcar pe tarabele anticarilor ? Ştii, anticarii te trec înainte de moarte în lumea... cum să spun ?, în lumea consideraţiei..." L-am decepţionat încă o dată: i-am declarat că nu voi ajunge pe tarabele anticariatelor nici mort... MIRCEA HORI A SIMIONESCU * ACT VENEŢIAN. —- In timpul vieţii, Camil Petrescu n. dezirivoltură dintr-o am- sar%s într-alta, de la un conţinut la bT} de la o teză la alta. q reiu Nicolaescu face parte din prima rie a regizorilor credincioşi anumi-CateSme' capabili totodată să evite gene-t0Lârile' didacticist superficiale şi păgu-wlnare Recentul său film, Accident, eon-o asemenea linie de dezvoltare. tZ în operele lui Dan Piţa, bunăoară, /rnuieşte o fastă căutare a purităţii, sau rfacă în acelea ale lui Gopo regăsim, în variante fantastice, o analogă evocare a candorii copilăriei, - la Sergm Nicola-«cu e vorba si de persistenţa, aproape obsesivă a mitului (pozitiv, căci poate să " ivească si unul negativ) al poliţistului. Al omului' ordinii publice, care peste tradiţionalele virtuţi profesionale — curai reflexe vii, simţ psihologic, capacitate de analiză şi de decizie promptă — suprapune o viziune democratică a societăţii Şi, mai cu seamă, o fermă credinţă umanistă în posibilitatea recuperării morale a delincventului, în răscumpărarea sa ca individ social. Implicate, într-o dozare variabilă, încă în seria Cu mîinile curate, Ultimul cartuş, Un comisar acuză, toate aceste elemente dobîndesc un relief particular şi, într-un fel, se sintetizează în Accident, unde regizorul îşi atestă putinţa de a înnoi imagini cunoscute, clişee pre-formate, adică de a schimba notum, în novum. Nu desigur prin refrenul „umanizării" cu ajutorul descrierii reiterate, uşor maliţioase, a unor îndeletniciri „cotidiene", întîlnit în destule filme americane si franceze (exemplar, pentru toate, Quai des brumes al lui Carne, cu Louis Jouvet). In Accident avem, din acest punct de vedere, leitmotivul, banal, al făinii de orez şi al ceaiului de muşeţel pentru gemenele locotenentului, ale de-tectivului-secund : efectul e de destindere şi de scontat amuzament. Dimpotrivă, noutatea filmului lui Sergiu Nicolaescu (scenariul e al lui Dumitru Cara-băţ, după o idee a regizorului însuşi) rezidă — în contextul cinematografului nostru — în rezolvarea proaspătă a raportului dintre ofiţerul de miliţie şi infractor sau, dacă preferăm, dintre urmăritor şi urmărit. Ineditul e datorat, în parte, alegerii locurilor de filmare : Orşova nouă, malul Dunării la Porţile de fier, încă nefolosite — cu atîta pertinenţă — ca decor organic al unei acţiuni filmice. Dar cu adevărat ataşant în Accident este felul în care — printr-un montaj abil — regizorul protagonist se apropie de anta-gonistul-delicvent (George Mihăiţă), într-o subtilă şi bifurcată relaţie de inimiciţie- simpatie, deschisă tocmai recuperării. Admirabil rămîne, în acest sens, după un şir de tatonări şi întîlniri (violente, dar fugare), finalul, atît în durata aproape fizică a urmăririi pe un teren mlăştinos, pînă la sleirea puterilor celor doi, cît şi în declanşarea discretă a simbolurilor. Situaţia, perfect psihanalizabilă, apare cu o considerabilă încărcătură de originalitate în filmografia autohtonă, autorul pricepîndu-se să-i instileze picături de omenie specifică. Suntem departe de „vînătoarea de oameni", practicată de alte poliţii, fie ea justificată de apărarea legii. In microfizionomia lui Sergiu Nicolaescu, în toată comportarea sa psiho-fi-zică, se citeşte — mai mult decît în unele replici didacticiste ale dialogului — odată cu fermitatea în îndeplinirea datoriei, şi o compasiune pentru adversar, aproape o îndurerare morală, autentică, neatinsă de ispita unui moralism pedant. Mai ales după ce maiorul de miliţie, pe care-1 întruchipează cu agilitate, e înjunghiat printr-o răsucire trădătoare de cuţit. Niciodată un lucrător al miliţiei noastre ■— ca mit pozitiv al contemporaneităţii —- n-a apărut pe ecran mai complex, mai profund uman, mai firesc preocupat nu doar de curmarea stării de delincventă, ci şi de răscumpărarea şi reintegrarea vinovatului în viaţa socială. Mîna întinsă de maiorul Petria, în ultimele fotograme, întru salvarea de la înec a criminalului Cuceanu are această semnificaţie secundă. La care se adaugă, în dialectica intimă între persoanele dramei, contemplată şi din unghiul vîrstei, al „disputei" de generaţie, o oportună definire a adultului, capabil să înţeleagă un tînăr •— chiar dacă nu-i absolvă culpabilitatea — pe planuri multiple : ideologic, cultural, moral, temperamental. Ceea ce e destul de mult pentru un film autohton, îndeosebi dacă avem în vedere şi faptul că nu plictiseşte nici o secundă, ţinînd tot timpul treaz interesul publicului. FLORIAN POTRA • ŢĂRANII ÎN PICTURA. — O aniversare — 70 de ani de la răscoalele ţărăneşti din 1907 — s-a transformat într-un prilej patetic de-a reconstitui o monografie eroică şi socială a satului românesc aşa cum se păstrează el în memoria artelor vizuale (Dalles : „Ţărănimea, puternică forţă socială şi revoluţionară"). Ţăranul român intră în panteonul imaginii universale nu aureolat de tihne virgiliene. Pietrarii Romei îl înfăţişează 80 în povestea lor de marmură, în reliefurile pe atunci policrome ale Columnei lui Traian, ca ostaş, după cum miniatu-riştii Evului Mediu îl vor evoca pe meterezele pădurilor! în acea luptă de la Posada — a cărei situare geografică timpul a dus-o cu el în necunoscut, dar cuvintele logografului au păstrat-o în „Cronica pictată" de la Viena — sau în tragicele săptămîni ale răscoalei de la Bo-bîlna şi mai tîrziu în neînduplecatul război ţărănesc condus de Gheorghe Doja. Pînă în secolul al XVIII-lea ţăranul este pentru artele vizuale ostaş şi erou al istoriei, om al campaniilor sîngeroase, personaj al revoltelor şi durerii. Codexurile îl mai ţin închis în lumea filelor lor, martor vizual pentru propoziţiile retorice care curg prin pagini. El îşi ocupă locul pe ecranele autonome ale picturii de şevalet şi ale gravurii cînd artiştii călători sînt atraşi de peisaj şi de aspectele pitoreşti ale vieţii sociale. Pictorii şi gravorii, renunţînd la rolul de simpli cro-nografi, îşi asumă şi calitatea de martori oculari, ca H. Trenk, sensibilul prieten al lui Odobescu, prezent în expoziţia de la Dalles cu un „Popas", model de în-demînare cromatică în reconstrucţia realului, a acelei lumi ţărăneşti de care se vor apropia altfel şi cu alte intenţii Aman, Grigorescu şi Andreescu. Impulsuri documentare îi poartă pe artiştii secolului al XlX-lea prin aglomerările pitoreşti ale tîrgurilor şi iarmaroacelor de unde ei extrag tipologii, iar diligentele Valahi ei îi aruncă în lumea plină de u-milinţi a satelor. Gravurile în aquafor-te ale lui Aman din anii 1874—1876 sînt în acest sens mărturii grave despre starea ţăranului român. Noile tendinţe din pictura europeană a veacului favorizează şi ele părăsirea atelierelor şi ieşirea în natură. Căutînd infinitele vibraţii şi reflexe ale luminii, clipa tonurilor rare, pe-isagiştii timpului n-au putut ignora totuşi pe omul ogoarelor. Chiar dacă este de multe ori doar o simplă figură în peisaj, un reper pentru un apus de soare, el se instalează curînd pe ecranele picturii cu viaţa, obiceiurile, munca, suferinţele şi casa lui şi va rămîne acolo definitiv, personaj a cărui poveste e rostită cu emoţii şi lirism cromatic de Grigorescu („Drum greu", „Vatră la Rucăr") şi Andreescu („Casa ciurarului" etc), dramatic de Luchian („La împărţitul porumbului"), ca Băncilă să-i ilustreze clipele tragice din acea primăvară a revol- telor şi masacrelor din anul 1907 i p vestirea răscoalei", „1907" etc.) Ev mentele îndepărtîndu-se în timp nu q6n'" estompat totuşi,, literatura perpetuii prin cîteva capodopere amintirea lor -timp ce artele vizuale sensibilizate de ^ pectele sociale ale lumii rurale au nr dus şi ele opere remarcabile : Camil R su : „Femei din Moldova", O Wr de ţărani", N N. Tonitza: „Ţărancă cn copil , Iosif Iser : „Oameni buni" r«i tazar Abgar : „Ţăranii", D. Ghiată'- i marginea târgului", C. Baba : „Odihnă n! cîmp", „Ţăranii" etc. etc. Rememorarea ulterioară a evenimentelor de la 1907 ,v imagine pare a fi, cu unele excepţii pro dusul mediat al literaturii. Versurile lu" Coşbuc, pamfletul lui Caragiale, episoa' dele dramatice din „Răscoala" lui Re breanu au sensibilizat imaginaţia unor întregi generaţii de pictori. Sigur, compoziţiile acestora nu sînt o simplă' transpunere cu mijloacele picturii a unor stroi fe sau scene memorabile, ci un transfer firesc de atmosferă (C. Piliuţă : „Fracul" „1907", "Benone Şuvăilă: „1907", Virgiî Almăşanu : „Epilogul răscoalei" etc). Dar acesta nu este decît un prolog al trecutului, pentru că actualitatea domină o mare parte a expoziţiei. Ţăranul intră în imagine cu întregul cortegiu al victoriilor şi responsabilităţilor sale conferite de epocă. Acum artiştii se află cu vîrsta timpului într-o relaţie patetică. Realitatea lor prin excelenţă este omui în împrejurările noii sale ' existente, este lumea pe care munca o transformă.,Privirile noastre întîlnesc portrete care proclamă demnitatea unor chipuri. (V. Mărgineau : „Folclor din Oaş", M. Rusu: „Stăpînii gliei", M. Bandac : „Oşan" etc), peisaje structurate tehnologic prin etaja-rea panoramică a cîmpurilor şi dealurilor (Spiru Chintilă : „Făuritorii istoriei", C. Dipşe v „Peisaj contemporan" etc), dar mai ales momente dintr-o mare scenă a vieţii ţărăneşti de azi pictate cu o simplitate generatoare de raţiune şi frumuseţe şi investite cu prestigiul monumentalităţii omagiale (Al. Ciucurencu : „Transport de tractoare", V. Şetran : „Mecanizatorii agriculturii", Lia Szasz : „1977", Rodica Lazăr : „Primăvara lui '45", C. Niţescu: „Veteranii din Fruculeşti" etc). Rememo-rînd prezenţa suverană a ţăranului în lumea imaginii, expoziţia de la, Dalles a adus un splendid omagiu celui care de-a lungul timpului a pus bazele civilizaţiei româneşti. CORNEL BOZBICI Cărţi primite la redacţie PETRE STOICA, Iepuri şi anotimpuri. [Versuri]. Editura Cartea Românească, 1976. * * * Folclor din judeţul Botoşani. Teatru popular. Culegere îngrijită, prefaţă, note şi glosar de Dumitru Lavric. Botoşani, 1976. ION MAXIM, Orfeu, bucuria cunoaşterii. Editura Univers, 1976. MIRCEA ZAC1U, Teritorii. Editura Dacia, 1976. I .V. SPIRIDON, Cu sujlet înalt. [Versuri]. Editura Litera, 1976. DOINA STERE, Ploaia de sîmburi. [Versuri]. Editura Cartea Românească, 1976. GH. D. VASILE, Teiul fără somn. Poezii de dragoste. Editura Eminescu, 1976. DRAGOŞ VRÂNCEANU, Materia literară şi idealurile ei. [Versuri si articole critice]. Editura Eminescu, 1976. GEORGE VIRGIL STOENESCU, Călăreţul de aer. [Versuri]. Editura Eminescu. 1976. EMIL BRUMARU, Cîntece naive. Editura Cartea Româ-neasă, 1976. MIHAIL COSMA, Trandafirul şi infinitul. [Versuri]. Editura Cartea Românească, 1976. ION MĂRGINEANU, Stele în munţi. [Versuri]. Editura Albatros, 1976. DINU PILLAT, Dostoievski în conştiinţa literară românească. Editura Cartea Românească, 1976. TUDOR ARGHEZI, Selected Poems. Translated by Micliae! Impey and Brian Swann. Princeton University Press, 1976. VIOREL ŞTIRBU, Marele sigiliu. Roman. Cu o prefaţă de Mihai Gafiţa. Editura Cartea Românească, 1976. ALEXANDRU VĂDUVA, Isaiia dănţuieşte şi alte povestiri. Editura Cartea Românească, 1976. FERNAND LEGER, Funcţii ale picturii. Traducere de Alexandru Baciu. Prefaţa ediţiei româneşti de Dan Grigorescu. Editura Meridiane, 1976. („Biblioteca de artă"). PETRE GHELMEZ, Evenimente. Poezii. Editura Eminescu, 1976. DUMITRU BĂLAEŢ, Augustele iubiri. Poezii. Editura Scrisul Românesc, 1976. MARIAN DOPCEA, Despărţirea de plante. [Versuri]. Editura Albatros, 1976. ŞTEFAN IOANID, Cuvîntul unic. [Versuri]. Editura Alba,-tros, 1976. ION ]OVAN, Dupăamiaza unei clipe. [Versuri]. Editura Cartea Românească, 1976. ANA ŞOIT, Ţipătul păsării Ibis. [Versuri]. Editura Litera, 1976. Erată In articolul Analize şi sinteze apărut în „Viaţa Românească" nr, 2/1977 urmează să se corecteze următoarele erori de tipar : pag. 50, col. 2, rîndul 19 de la începutul articolului în loc de dedica se va citi decela; pag. 52, col. 1, rîndurile 29 şi 30 de jos în loc de încâlcind se va citi inculcînd ; pag. 52, col. 2, după rîndul 25 de sus se va adăuga următorul rînd omis : ce valorifică literatura. La acest mod interiorizat, devoţiunea exegetului ; pag. 53, col. 1, rîndul 17 de sus în loc de diguri se va citi figuri.