veşmintele şi sub acest umbrar stujos şi tainic, brazii-i ţin geloşi. întunecate stoguri de păduri ce se ridică sus de lot — voios eram ! Luceşte-n apă piatra jos... Brădetu-ntinde-naltele lui suri umbrind în vale ochii apei suri ' • l?ne?te-n culme cerul lumin os. HORA VRANCEI Şerpuitoarea roată abia mişcă dar mai mult se înalţă spre grumaz a minecilor floare dă şiraz, Ungă a ferestraelor morişcă. în ochii cenuşii lumina pişcă pe veselul şi blîndul om viteaz la ortul fetii de sub mină treaz calcind cu grijă ca pe o podişcă. Pe piept îi cade umbra străvezie a munţilor şi apei laolaltă. In horă numai inima ne saltă ! N-o vede nimeni, căci piciorul ştie s-o ducă dmtr-o parte în cealaltă domol, insă din ce în ce mai vie ' DRAGOŞ VRANCEANU ÎN DERIVA ...îmi venea să latru : liniile frînte, bizare şi petele cenuşii de mărimi diferite îşi" încetau balansul, se organizau şi, din acea apă murdară, cleioasă mi se desprindea, pentru o secundă, chipul cu care nu mă puteam obişnui pentru că imaginea se spărgea iarăşi, cu zgomot şi, din ceaţa ce acoperea totul, izbucnea durerea, vie, nestăpînită şi odată cu ea, un plînset scrîşnit, interior, o revoltă sălbatică, incapabilă însă să se transforme în mişcări sau cuvinte. Poate că soneria poştaşului s-a suprapus peste acest zvîcnet interior, a coincis cu momentul de furie neputincioasă, oricum mi s-a părut că o aud dar mi-a fost imposibil să mă concentrez şi nici chiar în condiţii normale n-aş fi făcut-o deoarece în vila Filipaş — „casă familială, central, intrare separată, acces baie, bucătărie, pivniţă, telefon, avantajos pentru un tînăr instruit, maniere, studios" — nu mă priveau soneriile. Domnul inginer Filipaş — Puiuleţ, Coco, Tăicuţul, Fleţişor, Ursuleţ, Tingling — mă avertizase : — Ştii, să vorbim clar, limpede, ca între bărbaţi : mi-ar displace să-ţi aduci femei sau prieteni, să vii beat sau să umbli pe coridoare într-o ţinută indecentă. Am făcut o excepţie pentru tine primindu-te-n gazdă şi este ultima pe care mi-o pot permite. Sîntem o familie cu principii morale ferme, poate anacronici după gustul unora, dar asta nu ne priveşte. Soţia mea, Leni, este tînără, pare un copil, însă cînd este vorba de morală devine intolerantă, nu ar putea admite. Hai, ca bărbat eu aş mai închide ochii, ea însă nu, te asigur... Fireşte, i-am ascultat instructajul cu infinită răbdare, aprobîndu-1 mereu din cap, deoarece îmi muşcam buzele pentru a nu izbucni în rîs : „De-ai ştii tu puişor, ce ştiu eu !" Uneori aveam chiar certitudinea că este la curent cu ieşirile ei şi zarva făcută mereu, cu insistenţă, părea menită să le limiteze pe cît posibil, în vreme ce-mi vorbea mă privea ciudat: avea un ochi bizar — pe celălalt îl ţinea aproape închis —, albastru, care niciodată nu-ţi puteai da seama unde se uită şi ce vrea să exprime, se mişca repede, lucea cu şiretenie sau nelinişte, se aprindea brusc sau pur şi simplu devenea şters, spălăcit, ca un cer leşinat de vară, încît îmi era imposibil să deduc ce simte, ce gîndeşte, dacă este şiret sau ochii o luau razna, nestăpîniţi. Şi, de fiecare dată, participa şi Leni, supusă, blîndă, sfioasă chiar, Filipaş dorea să fie şi ea de faţă pentru a-mi sugera că o stăpî-neşte, că-i aparţine mai mult decît mie sau, presupunînd că obligaţiile mele de tolerat mă obligă la politeţe, ţinea să-mi sublinieze distanţa dintre noi, inferioritatea, faptul că averea mea era o biată valiză. Rar de tot cînd se întîmpla să aibă şi oaspeţi, alţi ingineri de la Combinat sau diverşi şefi „mai de sus", azvîr-lea o frază pe cît de politicos formulată, pe atît de dur rostită : — Azi, tovarăşe Pintea, te-aş ruga să fii mai discret, adică, în traducere : să nu ieşi din camera ta, să nu te vadă pe coridor, să nu te apuce cheful de baie, să-ţi duci apă sus, să laşi bucătăria în pace. Cu toate că obişnuit reacţionez la orice urmă de jignire, vorbele lui treceau pe lîngă mine, nu mă afectau, îmi erau indiferente, nu mă consideram ofensat : mă molipsisem de umorul ei sau, poate, conştiinţa vinovăţiei mă îndemna să-i suport grosolăniile ? Nici măcar nu m-am gîndit serios la asta. 4 în faţa străinilor eram o rudă de-a soţiei, un văr primar, de fapt aşa m-a prezentat într-o seară cînd din cauza unor discuţii foarte intelectuale la un pahar de whisky au apelat la arbitrajul meu. Ce se întîmplase ? Inginerul Filipaş preţuia teoria investiţiilor sigure. La maşină renunţase deoarece avea obsesia accidentelor, a unei crize de inimă la volan deşi, în realitate, îi era teamă că Leni ar putea învăţa să conducă şi, astfel, ar scăpa-o de sub control. Casa îi era plină de cristaluri, covoare, aparate casnice aşa că decise să intre în pas cu moda parveniţilor : tablourile, vizita expoziţiile, intrase în diverse relaţii cu fel de fel de remizieri care-i plasau marfă ieftină, după gusturile sale : naturi moarte şi flori foarte naturaliste, valuri agitate şi, pentru a face impresie bună activiştilor locali, cîteva peisaje industriale obţinute la un preţ de nimic de la un pictor intrat sub zodia alcoolului. Cînd febra achiziţiilor îi crescu, transformă camera socrilor săi — oameni simpli ce locuiau în casa lor într-un mic orăşel de provincie, dar figurau şi în bonul ginerelui — într-o mică galerie şi, prins de val, se profila pe icoane pe care le obţinea pe nimic. In secţia lui majoritatea muncitorilor proveneau de la ţară, erau simpli navetişti şi a fost suficient să se afle că şeful, în schimbul unor icoane vechi, închide ochii la absenţe şi e mai atent la gratificaţii că oamenii aduceau icoana şi se întorceau să-şi facă norma de zile muncă ia cooperativă, pentru a-şi păstra cei cîţiva ari. Astfel, opera anonimilor iconari maramureşeni, ce veghease de veacuri naşterea şi moartea atîtor generaţii de ţărani şi le înregistrase rugăciunile, mărturisirile, ţinea acum companie, în imensul hol, statuetelor de cîţiva franci vîndute de senegalezi, marocani sau somalieni în staţiile metroului parizian sau, împachetate frumos, mu iau inimile alcătuitorilor de delegaţii, dătătorilor de vize şi devize. Erau zile cînd Coco le consacra ore întregi. Rămînea mult în faţa icoanelor, privea fecioarele blînde, oacheşe, Criştii candizi, iertători, cu ochii săi ciudaţi, săltăreţi, le ştergea de praf cu grijă şi sfială, încît uneori aveam impresia că oficiază în gînd o slujbă. Poate că ele îi transmiteau ceva din liniştea mistică, din solemnitatea instinctivă pe care o simţise în îndepărtata lui copilărie, poate medita pur şi simplu asupra preţului lor, poate căuta să afle misterul valorii lor, oricum atunci arăta altfel, preocupat, întors spre el însuşi. în seara cu pricina dilema era cumplită. Cine-i mai mare : Van Gogh sau Gauguin ? Arta de pe pereţi îi stimulase. Gauguin fusese cam destrăbălat, nu se dăduse în lături de la femei drept pentru care se garnisise cu o boală lumească pe cînd Van Gogh era nebun, ce-i drept, dar nu din aceleaşi pricini ca Gauguin. în plus, se orientase spre viaţa mizeră a minerilor. Mare şi imoral ? Sigur, şi burghezia avea partea ei de vină : nu-i sprijinise, nu-i orientase, puţin îi păsa de faptul că Van Gogh n-a vîndut un singur tablou. — Coco dragă, i-am spus, să-ţi povestească cum s-a purtat Toulouse-Lautrec ? Domnul Filipaş a făcut ochii cît cepele cînd am început să-1 tutuiesc, dar pentru că eram între veri n-aveam încotro, iar cu Leni, legătura de sînge mă obliga să fiu şi mai familiar. — Leni, dragă, adu-mi nişte whisky. Vezi, tu, iubito, să nu uiţi ghiaţa. Sifonul separat, Leni. Fetiţo, nu neglija aperitivele. Şi ea, intrată în rol, executa docilă distrîndu-se cumplit de soţul ei vînăt de furie care, numai datorită unei minuni n-a făcut infarct. Cum era de aşteptat, am înclinat balanţa în favoarea lui însă asta n-a afectat buna impresie ' făcută oaspeţilor. Avea vreo importanţă că Gauguin era mai mic din moment ce descoperiseră în mine un partener aprig la băutură ? Coco, reţinîndu-se, îi obligase şi pe ei să fie ponderaţi, dar cînd un reprezentant al familiei dădea dovadă de atîta largheţe, teoria trecea pe plan terţiar. Oricum, onoarea casei era salvată, oaspeţii au fost unanimi în a recunoaşte că sînt un tip foarte simpatic şi cult, chiar o autoritate în materie de artă, cum se exprimase la sfîrşit soţia tovarăşului Vicepreşedinte Săvescu, după ce i-am şoptit că-i cea mai frumoasă de acolo. Ea nu avea ambiţii mari, important era să-i confirm că în clasamentul nevestelor conduce detaşat. „Vară-mea" n-a fost prea încîntată de atenţia arătată acestei femei cam „răscoapte" şi „încărcată ca un pom de Crăciun", ea ştia că în familiile mari erau curente căsătoriile între veri, cum de altfel s-a putut vedea şi la televizor în Forsyte Saga, sau, dacă nu, măcar încurcăturile trecătoare, aşa că n-aveam nici un motiv să fiu exagerat de drăguţ cu Săveasca. Adevărul este că nu-mi găsisem ritmul, mă simţisem un rătăcit printre ei : oscilam neîntrerupt între furie şi degajare, o singură vorbă nu mi se părea firească, iar atenţia care • a început să mi se dea mă făcuse şi mai stîngaci. Nişte tîmpiţi, îmi spusesem la început. Bieţi oameni, buni dar inculţi, nevinovaţi în esenţă, pentru că n-au avut şansa să fie mai| dotaţi, mă corijasem mai tîrziu. Ignoranţi şi agresivi, care refuză să-şi cultive organele deasupra diafragmei. Specie de inchizitori ce nu t altora ceea ce tac ei, am conchis în final, şi, de atunci, parcă nu-mi mai pe^nl stăpîni limba. Si pentru că un certificat de valoare, primul de altfel, obţinut atît de tentat trebuia sărbătorit, eu, „autoritatea plastică", am luat paltonul doamnei crescu l-am reaşezat în cuier şi, spre bucuria celorlalţi, am mai comandat un -a^rî de' whisky, în timp ce în mine îi minimizam, îi miniaturizam, îi răsuceam firlfel Şi cnip topindu-i, muindu-i şi refăcîndu-i, îi rădeam ca pe nişte tablouri "hi peste care un pictor neiscusit aruncase în grabă alte culori. vec _ Leni, dragă, nu ştiu cînd ne vom simţi mai bine decît astăzi, i-am s pă ordin lui Coco să mai deschidă o sticlă... sp ' _Ai cam exagerat puţin cu băutul, rişti să-mi superi oaspeţii, m-a mustrat vărul" meu deşi pe chipurile lor nu se vedea aşa ceva, dimpotrivă. " _Hai, măi Coco, nu fi cretin, poate se îndeamnă şi la un pokeraş, i-am nrovocat eu şi, spre bucuria mea, pungile au început să se deschidă mai repede de cum m-am aşteptat. ,,Pînă la urmă îi fac să cînte şi să danseze, rad toată spoiala de pe ei, îi reduc la dimensiunile lor reale, îi golesc şi-i dezgolesc. Vor fi domnilor, tragedii, drame şi comedii în această seară, copacii se vor apleca să-şi culeagă maimuţele. Iar eu mă voi căţăra pe cel mai înalt deoarece ştiu ce sînt şi mă port de parcă n-aş şti". în vreme ce urcam în cameră după urmele de bani pe care-i mai aveam, doamna Săvescu îşi făcea de lucru pe coridor : mă aştepta. _Dar se uită vară-ta la tine, dragă, că te-ar mînca din ochi. O cunosc eu bine şi nu-mi prea vine să cred că s-a oprit ea numai la atît... De fapt, aş jura că nu sînteţi veri. — Pot să fiu văr cu oricine, dacă e cazul, i-am zîmbit eu echivoc. — îţi ajunge tigroaica asta, a spus ea nervoasă. — Nu vă faceţi probleme, am asigurat-o şi, la strigătele celorlalţi, nerăbdători să înceapă, a trebuit să întrerup o discuţie foarte promiţătoare. „Laleaua mea, crinul meu borţos, viţeluşa mea încălzită, suflet de spanac înflorit, a dat rîia 'dragostei în tine, alcoolul ţi-a aprins ochii şi simţurile. Lugu-lugu-lugu, i-am spus în gînd mîngîindu-i mîna mică, parfumată, plină de inele. Lugu-lugu-lugu...". Fără nici o jenă, am trişat ca ultimul escroc, astfel că, în ziua următoare, eram în măsură să-i ofer domnului inginer chiria din propriii săi bani, dacă Leni nu mi-ar fi atras atenţia că e mai bine, în interesul cauzei noastre, să-i dau cîştigul înapoi : îmi ajungea faptul că l-am umilit şi i-am băut whisky-ul. Şi avea perfectă dreptate. Eu nu eram însăşi justiţia socială şi, deci, n-aveam dreptul să-1 pedepsesc prea drastic mai ales că prostia nu intră în vreun paragraf, şi-o cultivă fiecare după cum îl ajută mintea şi împrejurările. Importantă era sugestia femeii : cauza noastră. Aveam deci o cauză şi asta însemna ceva. Am fost chiar impresionat. De căutat n-avea cine să mă caute înafar.i de Puiuleţ, care-şi uita mereu cîte ceva pe acasă : ba fularul sau mănuşile, ba servieta cu acte importante, însă doamna Leni era „cuminte", iar pe mine mă găsea, cînd lucram în schimbul de noapte, sforăind împăcat sau descoperea camera goală, căci îmi pusesem o saltea în pod şi încă nu-1 dusese mintea să mă caute şi acolo. Cauza rămânea în picioare, trăia. Coco mînca în fugă, ciugulea ce găsea prin cratiţe şi pleca sătul dar nedumerit în vreme ce bucuria femeii nu cunoştea margini : se mişca veselă, cînta, făcea fel de fel de drăgălăşenii, inginerul murea odată cu închiderea porţii de la stradă. Era bucuria de a-1 fi păcălit, de a fi scăpat cu faţa curată ? O entuziasma faptul că rămîneam numai noi şi în siguranţă ? Poate şi una şi alta. Pentru ea nu exista mîine, ci numai suma de fapte şi gesturi de atunci, vorbele fără sens azvîrlite cu nemiluita de amîndoi. M-am străduit de multe ori să o fac să se mărturisească dar eforturile mele au fost zadarnice. — Nu-ţi ajunge cît vezi şi cît simţi ? Crezi că ştiu mai mult ?mă întreba ea candidă. De ce te porţi ca un tetraedru ? în crizele ei de nervi şi Coco devenea tot „tetraedru" ; trimiterile în geometrie prevesteau furtuni, crize de plîns în care acuza şi se acuza, iar consecinţa era că aerul de calmă înţelegere dintre noi se răcea, ea devenea o altă persoană, străină şi neînţeleasă, iar eu mă pomeneam înfiorător de singur, neliniştit ca în faţa unui pericol de neînlăturat. Aşa că, lăsînd soneria, mi-am văzut mai departe de ale mele — arătam fioros, aterizat acolo dintr-un film de groază : un ochi închis, arcada ruptă, iar părul năclăit de noroi —, fără să-mi pot imagina că, de data asta, sunase pentru mine poştaşul, iar telegrama ce urma să mi-o aducă doamna Leni abia peste o jumătate de oră avea să mă trezească dintr-un lung şi chinuitor coşmar. 6 Cu nu prea multe luni în urmă aveam un simţ al situaţiilor neobişnuite un fel de agitaţie sufletească, o nelinişte aparte, un semnai de alarmă curios, fără cauză, îmi atrăgea atenţia că ceva deosebit trebuia să urmeze, în foarte bine dar mai ales în rău. Acum — nimic. De fapt nici nu ştiu dacă mai aveam vreo urmă de sentiment în mine : doar durerea surdă, continuă şi senzaţia de vertij : casa se clătina dramatic asemeni creaturii din oglindă : nu mă prea vedeam bine, tocmai ochiul cel mai bun era scos din circulaţie iar cu celălalt, mai slab, desluşeam vînătăi şi pete roşii, mari, risipite pe faţă, pulovăr, gît; acestea, împreună cu cele de smoală sau motorină, care nu ştiu de unde s-or fi lipit de mine, mă obligau să arăt' ca harta colorată a judeţelor patriei. Nici nu mi-aş fi putut imagina pînă atunci de cît sînge excedentar dispun şi ce trist este să devii donator involuntar. Stăteam şi nu reuşeam nicicum să mă acomodez cu propria-mi figură, iar mila, apărută exact cînd nu era cazul, încercam s-o atenuez consolîndu-mă penibil. Unu. Nici ei nu arătau mai grozav. Doi. Sînt totuşi acasă şi nu la miliţie, cum mă aşteptam cînd l-am zărit pe cetăţean vîjîindu-şj cizmele după mine. Sectoristul nu era prea iute de picior, l-am auzit gîfîind ca o frînă de Karosa: „Bine că a ieşit din sectorul meu!", semn că aveam timp să-mi trag, la rîndu-mi, sufletul. Trei. Nu m-a văzut domnul inginer. De fapt pentru el era foarte tîrziu, dormea, Leni, deci, plînsese puţin lîngă el, în pat, se mai aranjase de vreo blană, şi împăcată citea cu spatele la Puiuleţ vreo duioasă poveste de amor, pînă cînd ciclobarbitalul urma să-şi facă efectul. — Omul are voinţă, e un ambiţios, dar uneori nu-1 mai ajută vinul, nici vitaminele, nici afrodiziacele şi cînd nu mai ştie ce să facă, începe să se vaiete că e bolnav. în zilele acelea e de o gelozie feroce, ar fi în stare să mă ciopîrţească numai să ştie că nu voi fi a altuia, mi-a spus Leni. Eu aş fi vrut să mă vadă mai bine şi mai mult ; cred că în forma în care mă găseam aş fi îmbrăţişat-o dulce, colorîndu-i puţin mutrişoara demachiată şi minunatul capot alb, din mătase, adus cu mari sacrificii de Coco din Germania Federală, deoarece scandalul în urma căruia arătam ca o ciupercă otrăvitoare, plină de pete roşii, începuse tocmai din cauza ei. Adevărul este că asta a fost o zi foarte nenorocoasă ; zile tîmpite am mai avut destule, nu mă puteam plînge, dar pînă azi nu m-am garnisit cu o asemenea mutră. Bun de pus la gazeta de perete : Să nu faceţi ca el! Sau : Iată consecinţele vieţii dezordonate ; Dacă n-aveţi un scop în viaţă, dacă nu luptaţi pentru ceva nobil şi înălţător veţi arăta ca acest Bau-bau. Am tras din greu toată săptămîna, duminică de asemenea, la recuperări, aşa că nu mai puteam, cît aş fi încercat să mă mint, eram nervos, agitat, l-am repezit de cîteva ori pe maistru, ceea ce înseamnă că mi s-a dus orice învoire, simţeam nevoia să fac ceva deosebit, nou, era o nostalgie aspră, continuă şi, cum nu ştiam ce anume vreau, mi-am spus că un film, care o da sfîntul, îmi va completa acest gol, un film şi un somn kilometric, după care gîndurile şi dorinţele n-aveau decît să se cristalizeze. Oricum, trebuia să scap caii, nu exista salvare şi ideea de a mai bate trotuarul în lung şi-n lat, de a mă chiorî la mutrele vopsite ce se bîţîie seară de seară pînă apare vreun fraier să le facă figura nu mă mai ispitea. Altădată. Le venea rîndul. De fapt nu era numai epuizarea sau poate că ea m-a descoperit singur, înfiorător de singur şi gol ; era o senzaţie ciudată de parcă în somn cineva m-ar fi dus într-un loc străin, pustiu, şi strigătului meu disperat nu i-ar fi răspuns nici măcar ecoul, cînd mi-ar fi fost suficient să văd o fiinţă, ceva viu, mişcător. în clipa aceea nimic din ceea ce aş fi putut face nu era bun, căutam altceva, nu cu logica sau cu pasul : gîndul o luase razna, se rătăcise prin spaţiile goale, colinda din inerţie, fără speranţă şi fără odihnă. Din păcate nimeni n-avea chef să se culturalizeze la ora aceea : unii erau navetişti, iar pe alţii îi loviseră foamea, dragostea de familie şi somnul încă înainte de a părăsi uzina. Ca la un semnal se risipiseră toţi, dispăruseră, în mulţimea de salopete cenuşii oricît am căutat n-am descoperit decît figuri străine, obosite care nu catadicsiseră să-mi răspundă măcar cu un zîmbet. Mergînd aşa, în neştire, mi-am descoperit şi nişte dureri cumplite de spinare, tocmai se stricase podul rulant şi, pînă una alta, am umblat ca naiba cu nişte ţevi şi alte porcării de încărcat cuptorul, era doar o şarjă a pionierilor şi fraţii nu se mulţumiseră cu diverse tinichele şi alte asemenea nimicuri, ci aduseseră vreo zece ţevi găsite undeva la mama dracului şi tocmai azi, cînd aveam un chef de spînzurătoare. Sincer vorbind, la ora aceea nici mie cultura nu-mi prea dădea ghes. Nu în toate zilele îţi pot intra în cap idei nobile şi generoase, iar la frumuseţi roze îmi vine să dau cu pantoful în ecran sau să mă descalţ în sală, să le contracarez efectul psihic. Oricum, singur n-aveam chef şi apoi nu puteam şti Ia ce oră vom ieşi 7 * uzină, şeful are un unic Dumnezeu : planul. Era absurd să convoc vreo pipiţă, ' r de una nouă n-aveam răbdare, nu-i plăcut să-i fredonezi fel de fel de chestii i dulci prin parcuri şi crîşme, cînd ai nervii încordaţi la paroxism, cînd lehamitea V i ' de a vorbi se amestecă bizar cu neliniştea. Pentru a prinde curaj, am trecut pe m fa. Dorobanţi", un restaurant mic, destul de select, unde obişnuiesc să mai trag cîte" o ţuică. După prima sută de grame rni-au dispărut durerile de spinare, gîndu-, ile au rămas undeva în urmă, iar pofta de cultură s-a atenuat. Pe mîine, mi-am | zis şi am mai comandat încă două sute şi nişte mîncare fiindcă era de serviciu *f Nina, or ea înţelege că sînt plictisit pînă peste cap de mititei sau grătare uscate ;| j aţoase, făcute numai din străbunici de vite, şi-mi aduce şi alte nimicuri ce nu "■% se găsesc pe listă. Cînd sînt nervos mănînc pe rupte, ca un disperat, în plus, masa I; b;ne servită, urma de eleganţă şi confort îmi sporeau dimensiunile, mă umanizau, lT arătam pînă şi în ochii mei altfel, de parcă m-aş fi reîntîlnit cu mine însumi cel | '■• altădată. Seara era plăcută, lumea puţină, împrăştiată pe la mese, iar orchestra îl cjnta cu atîta disperare încît, chiar dacă ai fi fost gînditor de meserie, n-ai fi p reuşit să aduni două cuvine la un loc. De fapt, tocmai de asta am şi rămas : n-aveam H nevoie de gînduri şi remuşcări, le amînam mereu pentru cînd voi fi liniştit şi calm, ji' adică pentru niciodată ; alesesem soluţia cea mai comodă, fuga, de aceea ar fi trebuit v' să-mi fac morală, să mă autocritic, dar treaba asta mă plictisea cumplit, pentru i cg prea puţine lucruri depind de mine, iar apoi zi de zi, de-i aud pînă şi-n somn, *• fel de fel de javre mor de dragul meu, mă visează uşă de mănăstire, bun de f pUS în ramă, or eu tocmai asta nu vreau. Ar fi ridicol să le iau în seamă cuvintele, f ' s-ar distra tocmai ei. Pe ele altă parte modelul meu de om nu rimează cu al )j! Jor: pentru ei cuvintele desenează un fel de robot pe cînd mie, exact aceleaşi || cuvinte îmi sugerează altceva. Dar cît le-ai spune tot nu pricep, aşa că ne cîntăm r fiecare melodia preferată. Şi mai era încă ceva : Nina. Sînii ei cam disproDor- | ţionaţi, şoldurile solide şi ochii mari, mereu uimiţi, mă atrăgeau cumplit. Odată, I într-o seară, în vreme ce-mi făcea plata, m-am pomenit strîngînd-o puternic de Ş încheietura mîinii, iar ea, în loc să protesteze, m-a privit surprinsă. i| — Ce-ţi veni ? fi — Să te aştept ? am întrebat-o şi Ninuca s-a mulţumit să zîmbească pro- vocator şi să dispară. . I, —Fetiţo, tu o să mori de gît cu mine, i-am mai spus şi ea nu s-a dat :' în lături. ţ| — Aş vrea s-o văd şi pe asta. Una ştiţi toţi : să-mi propuneţi să mă culc ^ cu voi ! jŞ — Păi eu nu-s ,.voi". Eu sînt eu şi gata. Asta m-a şocat întotdeauna: nu suport să fiu confundat cu cineva, fie şi cu Richard Burton. Oricît s-ar strădui cineva, eu refuz să fiu o cifră, un număr, un robotei. Cînd sînt confundat, scot flăcări. Aşadar, să nu mai faci eroarea asta. că nu-mi place să fiu nici chiar cine ţi-ar conveni să mă crezi. Iar de însurat, zău că n-am chef pînă mi-oi găsi un socru bogat, cu vilă şi maşină la scară şi cu o fată căreia să nu trebuiască să-i acopăr faţa, la o adică. — Tot eu sînt mai de bază, a rîs ea. Te ţine tata-socru o lună — că acu' nici nu mai apucă bietul om să-şi aranjeze neamurile că şi zboară —, iar după ce-1 dă afară, te-ai garnisit cu ciuma pe o viaţă. — Dacă n-ai fi avut sînii ăştia cred că nu m-aş fi uitat la tine. Acum văd că ai şi niscai inteligenţă. Sînt gata să fac tîrgtil. — Nu. că mie-mi trebuie un bărbat serios şi cu iniţiativă, nu nişte guralivi care vorbind de dragoste au impresia că o şi fac, a rîs ea. — Hai, facem nroba şi dacă n-o să mă ţii minte şi în viaţa de apoi, te las să-mi dai cu ciorbă pe singurul meu costum sic ! Eram ferm convins s-o aştept pînă la închidere pentru că, acasă, oricum n-aveam poftă să mă duc, bătea un vînt a pustiu în mansarda mea, era mereu frig, noapte, în plus, stăpînii îşi schimbaseră covoarele. Puiuleţ trecuse pe la Cisnădie şi-şi adusese marfă proaspătă, de export, iar Leni. pentru a avea pretext să treacă pe la mine, mi le depozitase pe cele vechi acolo împreună cu diverse haine de ale ei, nu înainte însă de a face un scandal fioros : i. _ — în casa asta niciodată n-am avut unde să-mi ţin cîrpele, toate sînt boţite, înghesuite una peste alta încît trebuie să mă transform în femeie de serviciu, să calc pînă-mi ies ochii. Cînd i-a propus să'le aducă sus, la mine, Pui ulei a protestat. — Nu se poate, omul stă dezbrăcat în camera lui, îl poţi găsi într-o ţinută indecentă şi, oricum, singură, în camera unui bărbat.... 8 — Dar ce, salopetele lui jegoase şi puturoase sînt mai decente ? Şi n-ai decît să mergi tu după ele, că mie-mi pică nasul cînd sînt încă în capul scărilor. Doar n-o să crezi, dragă, că mi se face de un nespălat ? Că şi tu îmi eşti prea mult o, că dacă ar fi după mine aş desfiinţa bărbaţii din lume... Astfel, camera ajunsese un fel de talcioc, Leni avea mereu de adus cîte ceva încît i-am spus : — Acum nu rămîne decît, sub un pretext sau altul, să te muţi şi tu aici. Dar fără Puiuleţ, că aşa-mi vine să-i trag două pesle bot cînd îl văd cum se ţine scai de fusta ta ! — Păi, n-are-dreptate ? Am impresia că simte ceva... — Şi ce propui ? N-ar fi mai bine să dispar puţin, să mă mut de aici ? Sînt cam obosit. Chiar şi în casă să fiu, de data asta pe buna dreptate, suspectat ? Uneori îmi vine să dorm cu uşa încuiată sau să merg prin hol numai cu luminile aprinse : cine ştie ce nebunie îl poate apuca din senin ? Şi, pe urmă, vreau măcar o oră pe zi de calm, de detaşare... Aici îmi simt mereu vinovăţia, n-am astîmpăr. — Şi bucuria de a ne şti aproape, de a ne iubi, după cîte am înţeles, rămîne undeva pe planul trei, dacă mai rămîne... Să pleci ? Singură, între pereţii ăştia ? Apare acasă, mîncare, încuie toate aparatele, îl deranjează chiar daca sînt într-o altă cameră, şi se pune pe lucru sau pe poveşti de la slujbă, iar eu nu înţeleg nimic. Pe urmă, culcarea... Dacă n-ar fi nopţi... Aşa, te ştiu aproape, mai fug la tine, cînd îi cresc porţia de somnifere, mă bucur cînd mă cred aşteptată şi cînd îmi închipui că ţi-ai pierdut răbdarea. — Dar de ce n-am întinde-o amîndoi departe de el, departe de orice ora care ne cunoaşte. Să luăm viaţa de la capăt... — O, nu, mi-e frică. Ne-ar găsi oriunde... Şi, pe urmă, s-ar prăpădi singur, n-ar putea trăi fără mine... Dincolo de asta, n-am curaj, nu sînt capabilă... — Sigur, nu vrei să renunţi la anumite avantaje materiale... Toate vorbele de dragoste pe dare mi le spui sînt zero în acest caz... Voi pleca eu şi, dacă te vei răzgîndi, o să-ţi spun cum să mă găseşti. — Nu, în clipa cînd vei face acest lucru mă voi sinucide. — Cine are timp să te creadă ? De unde curaj pentru sinucidere, cînd plecarea este mult mai simplă şi ţi-e frică să încerci ? — încearcă tu numai să dispari şi vei vedea ! Nu căutam s-o înţeleg şi nici nu mă străduiam, oricum era plăcut să iii cu ea în perioada cînd Puiuleţ pleca în străinătate sau în diverse deplasări prin ţară : Leni era o femeie energică, ştie să facă dragoste ca o disperată, de parcă viaţa s-ar sfîrşi în clipa imediat următoare. Uneori am impresia că-mi ia tot aerul şi, de aceea, nu-mi place să o văd zilnic, prefer să pierd vremea prin oraş şi să vin acasă tîrziu de tot, noaptea, după ce ştiu că somniferele şi-au făcut efectul. Săptămîna viitoare voi fi în schimbul de noapte, aşa că dimineaţa va fi a noastră, încheiere de lună şi iubiţelul nu prea poate părăsi slujba. Pînă atunci însă ţineam să fiu liber şi, oricum, în local îmi convenea. Dialogurile noastre ar fi făcut să moară de rîs pe orice om inteligent. Eu eram patetic, îi propuneam fuga cu toată convingerea, deşi ştiam că o belea în plus ar fi mai mult decît aş putea duce, ea, la fel de gravă, nu voia să renunţe la el, poate dintr-un sentiment matern, dar de vorbit vorbeam şi căutam să fim cu atît mai convingători cu cît aveam sentimentul zădărniciei mai viu. De fapt, n-am înţeles niciodată ce poate fi în mintea ei. Nina ştiindu-se privită se mişcase încet, provocator încît, după primele două sute de vodcă, mă gîndeam pur şi simplu să o plachez, ca la rugby, în faţa tuturor mutrelor de acolo. în plus, îmi venea să rîd de propunerea făcută gazdei: dacă totuşi îi trăzneşte prin cap să accepte să fugim în lume ? într-o criză de nervi sau, de frică, îndată ce Puişor va intra în anotimpul bolilor... Ar fi trebuit s-o încep încă de la un capăt şi, dincolo de asta, Leni nu este visul de aur al vieţii mele, chiar dacă, în paranteză fie spus, nu m-aş fi gîndit la coarnele măreţe pe care ar urma să mi le pună, cu aceeaşi nevinovăţie şi siguranţă. Viaţa ei pare o sumă de momente : nu are nici ieri, nici mîine, face şi cea mai mare prostie cu o degajare incredibilă, nu regretă nimic şi nici nu-şi doreşte mare lucru, risipeşte cu nevinovăţie totul, zîmbete, haine, aur, este omul pe care n-ai cum să te superi, îi scuzi orice gafă înainte de a scoate un singur cuvînt. La a treia sută de vodcă Nina devenise irezistibilă iar pe mine mă îmboldea nevoia să cînt. Altădată am să ţin minte la cît începe dispoziţia lirică. Fără îndoială, aş fi cîntat o vreme, aşa, pentru mine — căci nu intenţionam să dau 9 -.concert public, iar pe vecinii înghesuiţi la mese nu-i consideram demni să-mi Pilite vocea —, dacă Nina nu m-ar fi anunţat că am început să mă matolesc. 3 __Torni în tine, dragă, de parcă ar fi sfîrşitul lumii. Păi la ce-ţi foloseşte r-, te anesteziezi în halul ăsta ? Acu' eşti treaz, necăjit,, sau ce draci ai, şi peste M cîteva clipe te văd sub masă, ca pe ultima zdreanţă ! Păi, tu bei să mori, să te '• nrăpădeşti ? * Cu chiu cu vai am mai scos mea o jumătate de la ea, insa m-a asigurat cg e ultima şi, nu ştiu cum, m-a apucat o furie grozavă : uite, domnule, nici sa mă îmbăt nu mă lasă, şi aici sînt stîlpi ai moralei publice. _ Am să te aştept, i-am spus, şi-o să-ţi dovedesc că nu sînt beat. Vreau si eu să mă anesteziez, poate am motive. Ce, mă vezi zilnic ? M-a dus cineva t acasă ? Cînd nu-mi pot deplasa hoitul dorm în stradă, dar nimănui nu-i pot per- mite să mă orienteze ! S-a întîmplat însă că tocmai atunci doi tipi să-şi ceară voie la masa mea. — Mă rog, dacă poftiţi, nu-mi face plăcere... Şi mai sînt miliarde de mese goale ! le-am spus, urmărind nostalgic şoldurile Ninei care intrau într-un con de î umbră. — Dacă o să ne cunoşti mai bine o sa-ţi facă plăcere ca ne-ai intilnit, zise unul şi, iritat de vocea-i ironică, aspră, i-am cercetat cu atenţie mutra: era înalt, osos, cu urme de coşuri pe faţă ; în rest — ţinută corespunzătoare, cravată decentă, costum cumpărat în rate, mînecile ceva mai scurte şi, culmea, o batistuţă . albă în buzunarul de la piept. Asta, nu ştiu de ce, mă scotea din balamale. Parcă mi-ar îl pus foc sub tălpi. îl mai văzusem undeva, lucra sigur la noi în fabrică, era mereu în preajma diverşilor ştabi, lăsa impresia că se ocupă de ceva serios. Pînă la urmă mi-am amintit : tovarăşul Ulei. De fapt. pe lîngă ştabi roiesc fel de fel de asemenea indivizi şi se întrec în a fi cît mai cenuşii, încît îţi trebuie o memorie fenomenală să-ă reţii în cazul că ai prins vreo slăbiciune specială pentru asemenea mutre. Ca să nu par intimidat l-am luat direct. — Tu eşti, măi Cincinalule ? Ai venit pentru ochii mei, cu vreo morală gata scrisă la domiciliu, sau ţii să-mi prezinţi pe prietenul tău ? în rest poţi să afli de la maistru că-s bine, sănătos, îmi depăşesc cu regularitate planul, iar cu cotizaţiile sînt la zi. Dacă aş fi avut cumva pîntecăraie, ai fi fost capabil să mă aştepţi la uşa closetului, aşa, numai să nu mă simt eu bine ? Acum sînt o persoană particulară pusă pe mîncat. Şi apoi mă plictisesc rafii plăcut singur. — Uite, spuse el reţinîndu-şi cu greu furia, prietenul meu, Nae Sob'aru, care ţ te iubeşte de-1 apucă greaţa. y Din spatele lui îşi făcu apariţia o moacă solidă, cu pomeţii proeminenţi şi cu * ochii mici, vîrîţi în orbite. Păr creţ, proaspăt tuns, părea să fie unul din sportivii rataţi care-şi bîţîie fibrele prin fabrică şi mor de ineîntare cînd ies pe locul zece la crosul de 1 Mai. îmi strînse mîna puternic, gata să mi-o rupă, vrînd astfel să-mi dea de înţeles cine este şi ce mă aşteaptă dacă voi continua să le analizez deschis mutrele. — După felul cum m-a strîns, i-am. spus lunganului, pare şahist sau rupător de lozuri în plic. — Ia mai tacă-ţi pliscul, se răsti sportivul, că-ţi închid imediat privighetoarea. — Păi, voi n-aţi venit cu intenţii paşnice după cîte înţeleg. Atunci, mai bine m-aţi fi aşteptat afară, să-mi pot sorbi în linişte cafeaua. — Ai o mutră care cere pumni, însă voisem să rezolvăm o treabă, pe scurt, fără martori şi cadru oficial. Cinci minute şi ne vedem de-ale noastre, că şi mie-mi produci greaţă, spuse lunganul. — Bine, atunci, în rezumat, despre ce-i vorba ? Ador uneori singurătatea şi cînd am astfel de crize, nu obişnuiesc să dau explicaţii. Nu era de ales. în clipa cînd aş fi părut intimidat lucrurile ar fi luat o întorsătură periculoasă. Adevărul este că n-aveam chef de bătaie tocmai în ziua cînd, bolnav după cîteva clipe de linişte şi deconectare, îmi găsisem un rost : să mă îndop ca prostul şi s-o cuceresc pe Nina. Iar în local era calm, plăcut, încă nu apăruseră în schimbul doi ţiganii ce zdrăngăneau un biet pian de te lovea plînsul. Şi, la urma urmei, înţelegeam să iau pumni însă pentru o cauză mai nobilă. Dar ş tot atît de adevărat este că nu mai înghit nimic, îmi sare capacul cînd diverşi înaintaţi încearcă să-şi impună punctul lor de vedere, să mă ia la fix cu dădăcelile lor. Ştiam bine acest soi de fiinţe : se reped vijelios la tine, caută să te intimideze, iţi speculează orice ezitare şi, chiar dacă cedezi, le faci pe plac, nu termină, abia le vine cheful să-şi rîdă de tine. Trăisem prea mult la cămin, le învăţasem tactica, de aceea eram convins că discuţia n-are cum să se termine paşnic, deşi trebuia să 10 încerc. M-am gîndit să aleg o soluţie de mijloc :Nina. M-am uitat enervat în pahar, apoi prin sală şi am exclamat. — Iar nu găseşti un ospătar cînd ai nevoie, după care m-am dus la ea: Fată dragă, i-am spus, îi cunoşti, cred, pe ăia de la masă. — Sînt de la voi,, de la fabrică, zise ea. Clienţi vechi. Lunganul m-a scris de cîteva ori în condică, de-mi vine să-i pun verde de Paris în bere. Papiţoiul e laborant şi chibiţ : îl văd mereu cu fotbaliştii la masă, le plăteşte coniace, se cher-chelesc împreună. — Uite, n-am chef de pumni în seara asta, aşa că, te rog, fă-mi semn cînd pleci. — Dar mare curajos eşti. Sau e o nouă strategie ? Îmi venise să-i trag o înjurătură de două ceasuri dar m-am reţinut. — Nu e nici o strategie, te duc pînă la primul taxi. — N-am poftă să fiu vîrîtă în poveşti din astea, dar ce nu fac eu pentru tine ! — Bine, Ninuţo, atunci mai dă-mi o vodcă mică pe tema asta, am acceptat eu. La întoarcere, căutam diverse soluţii : spre care perete mă îndrept dacă va fi cazul, ou ce-i pot pocni în cap şi, mai ales, cine m-ar ajuta la o adică ? Din păcate — nici un cunoscut, diverse mutre şterse citindu-şi ziarul, familii care mîncau în grabă şi îndrăgostiţi ce nu-şi dezlipeau nici de frică buzele unul de altul. Lunea trecută am văzut un om căzînd pe stradă, zbătîndu-se şi nimeni n-a sărit să-mi ajute să-1 ridic, deşi i-am porcăit cum mi-a venit la gură. S-au plictisit oamenii de declaraţii sau poate au un suflet ca talpa... M-am aşezat la masă, calm, de parcă ei nici n-ar fi existat. — Şi pentru noi n-ai comandat nimic ? spuse sportivul. Ce lipsă de politeţe ! Eu n-aş fi procedat la fel. — încă nu m-am decis : salvarea sau duba miliţiei ? Te las pe tine să faci alegerea. Orice democrat ar proceda la fel. Conştiinţa mă îndeamnă spre dubă, pentru că, cum ştim, miliţia apără liniştea oamenilor muncii, securitatea şi truda lor paşnică, avutul lor, integritatea. Fireşte, nu eu sînt cel care trebuie să hotărăsc. — Eu cred că totuşi salvarea e mai bună, spuse sportivul tremurînd de furie, pentru că miliţienii nu ştiu pune fălci în gips şi nici drege ciolane. Eu cam la astea m-am gîndit în c* te priveşte. — Gata, interveni lunganul, v-aţi luat peste picior, ajunge, noi am venit pentru altceva : să discutăm într-un cadru mai intim viaţa ta, unele abateri, în speranţa că vei înţelege că-i vremea să te dai pe brazdă. — Uite ce e, l-am întrerupt furios, văd că tot pentru bătaie aţi venit. Căutaţi nod în papură ? Perfect. Ieşim afară, ne batem, prefer asta decît să aud nişte chestii de-mi vine să-mi vărs maţele. Păi, de ce să-mi faceţi voi, mie, morală cînd nu aveţi bunul simţ să plecaţi de la o masă unde nu aţi fost invitaţi ? De ce să cred eu în morala voastră cînd nu ştiţi mai multe cuvinte decît un papagal ? De unde vă provine harul ? Cîntînd în struna şefilor ? Scurt : n-are rost s-o întindem. Ce vreţi ? Lunganul, Mitică Ulei, păruse intimidat, nu dorea să provoace scandalul tocmai aici ; în schimb Sobaru de abia îşi reţinea furia. — Măi băiete, începu Ulei, cu un aer patern, eu îţi vreau binele, dar tu duci o viaţă tare imorală. Te ţii de doamne căsătorite, sfidezi pe toată lumea. Noroc că munceşti binişor, altfel ai zbura din fabrică. Dă-ţi şi tu seama că nu te costă nimic dacă renunţi la femeia aia ! Deci afacerea mea cu Leni era cunoscută ! La urma urmei puţin îmi pasă, nu-mi făcusem nici o iluzie, nu eram naivul în stare să creadă că se poate păstra vreun secret : ştiam însă că de obicei soţul este ultimul care află, aşa că mai aveam puţin timp ; mă obseda doar un singur lucru : de unde ? Nu ieşisem cu ea pe stradă, nu vorbisem despre Leni nici măcar la beţie, totul se consumase între cei patru pereţi şi, rar de tot, ziua, cînd eu mergeam direct de la fabrică în pădurea din marginea oraşului unde mă aştepta. Atunci ? — Şi ce-ai vrea să fac la vîrsta asta, măi mueeo ? Tu eşti neprihănit sau cei ce propovăduiesc morală n-au obligaţia să fie ei înşişi morali ? Dacă-i aşa, dă-mi o adeziune şi, pînă mă însor, intru în secta voastră. Sau facem un schimb de experienţă : tu cum te. descurci ? Ce metodă ai găsit ? Şi dacă nu renunţ, ce mi se întâmplă ? Ciripeşte ! L-am privit în ochi fără să-mi desprind mîna de pe umbrelă. — O să cam luăm măsuri, spuse în cele din urmă Ulei. Şi n-o să-ţi convină. 11 _ Bun, am înţeles, luaţi măsuri, adio şi n-am cuvinte. Vreau să văd şi alte mutreJ_ng^^u ne grăbim Mitică, interveni Sobaru, apoi mi se adresă. Tu ştii - rn cauza ta m-a dat Leni afară din casă ? De ce, mă ? De ce n-o laşi în pace ? ca am^ ?. eu Cu Q mutră ca a tai m^ m^r cg n.a murjt c)e inimă. D-aia n-are ,nsa ploşniţe : au fugit de tine. ca F__ şj tu eşti mai acătării ? mgma el cu greu. Tu ai doua... — Aşa se pare. — Scurt : o laşi sau nu ? eu stau în gazdă, mă fleaţo. Puţin îmi pasă de Leni a ta, am minţit eu. f s-o frigi- Dar tu-ţi închipui că din moment ce ţi-a dat papucii, o femeie ca oi te mai primeşte înapoi ? ed Doar nu mi-a povestit viaţa ei ? Nu ştiu eu de ce ţine tineri in gazda ? — Mă, Fănele, mă, interveni rugător Ulei, pentru tine-i o simplă aventură, ntin îţi Pasă, pentru Nae, însă, e amor mare, dragostea vieţii lui. înţelege şi tu • am să te sprijin unde trebuie. îţi cunosc viaţa, Fănele. Ştiu că ai mai multe muşte pe căciulă. Ştiu că din cauza gurii tale ţi-ai mîncat omenia, încît la prima anfă o să ţi se întoarcă toate cu vîrf şi îndesat. Tovarăşul fonescu mi-a vîndut nişte poante de-ţi vine să te spînzuri. Dacă te iau sub protecţia mea ţi se schimbă sitUa1'l^l" Eram în stare să plec seara asta, măi Mitică, dar cuvintele tale de la urmă mi-au produs greaţă : păi ce nevoie am eu de sprijinul tău ? O să-mi luaţi boii de la bicicletă sau o să-mi daţi bicicleta cu boi cu tot ? Nae dragă, vezi ce ţi-a făcut prietenul ? El te-a lucrat, jur, să nu-mi porţi mie pică. Şi acum valea ! — O să plîngi tu băşcălia asta, Fănele, spuse ameninţător Sobaru. O să te pupe rece doamna Leni. Să nu zici că nu te-am avertizat. — Pa şi n-am cuvinte. Altădată să nu mai încurcaţi borcanele. Cei doi n-au spus nimic, au continuat să mă privească fix, cu ură. Unul dintre ei mă călca insistent pe un picior, însă m-am făcut că nu mă prind. Apoi a venit Nina cu tocăniţa. — Drăguţo, i-am zis, adu-mi te rog, făraşul să-i arunc afară pe mucoşii ăştia. Curios, n-au scos un cuvmt, 11 surprmsesem, poate ca eram primul ce nu s-a lăsat intimidat; după o lungă ezitare Sobaru a început să aleagă cu degetele bucăţile de carne din farfuria mea ; le mînca plescăind cu poftă, lingîndu-se pe buze şi pe mîini şi, iarăşi, senin, fără să mă privească, trecu la pireu. Enervat că Ulei era foarte încîntat de năzdrăvănia prietenului său, cu o mişcare bruscă, i-am aruncat pe faţă şi pe haină resturile. ■— Acum aveţi pretext, le-am strigat şi lumea uimită s-a uitat spre noi. Intrigaţi de curajul meu sau, poate, neliniştiţi de reacţia oamenilor, s-au ridicat şi, încet, cu capul în pămînt au părăsit sala. „Că vor trimite pe alţii sau mă vor aştepta ei, mă gîndeam, este acelaşi lucru. Mai am o oră la dispoziţie în care măcar să mănînc omeneşte". Bătaia care urma începuse să nu mă mai preocupe. Ştiam dinainte că n-aveam cum învinge, oricît m-ar fi impulsionat orgoliul, şi drept urmare, gîndurile mi se organizaseră, devenisem calm, lucid poate tocmai pentru a regreta din plin, nu atît seara devenită rece, gelatinoasă, cît urma de linişte ce mă încolţise. Leni nu merita nici măcar un pumn. Nu ştiusem nimic despre ea, îmi lunecase plăcut, elegant printre degete şi, iată, o descoperisem altfel, mică, redusă, jalnică. La cîţi nu le-o fi povestit, printre lacrimi, trista ei soartă, nenorocirile ei cu Puiuleţ pe care, totuşi, n-are de gînd să-1 lase ? Şi eu, inteligentul, eram în stare să mă potcovesc cu o asemenea pomicică ! Simţeam în clipa aceea, cum, asemenea unor cai bine potcoviţi, treceau peste mine tropotind bezmetic, monotonia, oboseala, nervii, neliniştile zilelor trecute ; ele mă tăvăliseră şi, fiecare, în scîrbă, ţinea să mă calce, să nu-mi rămînă nimic întreg, curat, neatins. La orice tentativă de ridicare, alte copite îmi fixau capul în pămîntul rece, murdar. Puteam un singur lucru : să înjur, şi înjuram cu poftă, iar înşiruirea absurdă de cuvinte jegoase ţinea loc explicaţiilor pe care ea mi le cerea mereu. Cine sînt ? Ce gîndesc despre ea ? Cum o văd ? Cît o iubesc ? Dar mai ales trecutul meu o preocupa obsedant. Aştepta probabil să o mint, să scot din lanţul de amintiri plate o întîmplare de excepţie, un act de curaj, o minune. Nu eram ce spuneam că sînt, asta mi-o reproşa şi ţinea cu orice preţ să-i inventez, să mint numai să-şi justifice intuiţia. Dar ce conta cine sînt şi ce rahat de sentimente aveam în mine şi pentru ea, cînd fraierului îi puneam coarne ziua-n amiaza mare, cînd nu eram decît exact ceea ce se vedea ? Leni umbla îmbrăcată mai ales în alb şi în momentele cînd nu păcătuiam, nu ştiu de ce mă fascina. Poate pentru că alături de ea uitam totul : 12 începutul şi sfirşitul lumii, rahaturile care-mi tocau viaţa, timpul şi spaţiul, mă legam de ea ca un disperat, ajungeam să nu mai simt că exist, şi nici nu doream altceva ; numai parfumurile ei, cumpărate de fraier cu preţul unor zile de foame din cine ştie ce capitală nenorocită, îmi atenuau mirosul de plumb din cauza căruia toate aveau un insuportabil gust dulceag, iar eu mă simţeam otrăvit încît, cînd se apropia de mine, îmi venea să ţip s-o opresc să nu mă atingă, să nu moară brusc. Poate, prin nu ştiu ce mecanism, trăsesem un semn de egalitate între destinele noastre, îmi spuneam că durerea o simţi la fel indiferent de cauză şi, iată în seara aceasta fusesem obligat să mă desprind de ea, să mă reclădesc altfel Ştiam că nu-s un tip de excepţie, că nu sînt decît un oarecare, un destin banal, dar ţineam să mă simt eu însumi, atît cît eram. Cînd venisem în fabrică, tînăr şi ferice, suplu, inteligent şi lucitor, plus şcoală şi origine socială perfectă, au tăbărît pe mine cu activităţile. Abia terminasem cu inundaţiile şi m-au găsit potrivit pentru dans. „în definitiv, mi-am spus, dacă n-am încotro, decît să mîzgălesc hîrtiile cu fel de fel de cugetări cugetate, decît să adun într-un loc nişte vorbe pe care să le afişez pe pereţi, mi-am zis că prefer dansul, mai bine ţopăi şi învîrt la leliţe, să li se vadă chiloţii pînă-n Africa de Sud." Sigur, afacerea asta îmi lua mult timp, erau repetiţii lungi, enervante, monotone, dar dacă Cel de sus nu m-a învrednicit cu vreun talent — şi cum tot trebuia să fac ceva, nu aveam încotro —, dansul era singura cale de a mai trage chiulul vaporilor de plumb. în plus, mai strîngeam la pieptu-mi de plumb cîte o frumoasă, iar cînd mă enerva, conform tradiţiei populare, îi mai ardeam una peste şale şi ea, în loc să se supere, mi se lăsa moale în braţe, gest care nu-mi displăcuse pînă-n clipa cînd, pe nepusă masă, începuse să-mi vorbească de „căminul nostru", de „iubirea noastră" şi să facă planuri de viitor în numele meu, fapt care m-a scos direct din pepeni. Pentru că la acest capitol prea mulţi se înghesuie să-ţi hotărască viaţa, să-ţi prezică ce vei face peste un miliard de ani, iar mie cînd apar Mafalde de astea îmi vine să muşc, să ţip. Odată, cînd un şef cu conştiinţele m-a luat la rost explicîndu-mi cum ar trebui să fie un muncitor, deşi nu înghiţise în viaţa lui o gură de vapori de plumb, nici o picătură incandescentă nu-i găurise salopeta, am lătrat pur şi simplu, noroc că nu mi-a trecut prin cap să-1 şi muşc ! A venit să ne vadă într-un moment cînd nu aveam de lucru. Stăteam la umbră şi-mi tăiam unghiile. — De ce pierzi vremea tovarăşu ? De ce stai aici ? m-a repezit. — N-am ce face. Aţi fi vrut să mă găsiţi la soare ? — Nu, la muncă. Păi ce fel de muncitor eşti dumneata ? Nu ţi-e jenă de salariul pe care-1 iai ? Şi profitînd de faptul că toţi se strînseseră în jurul meu şi rîdeau pe înfundate, mi-a spus cum ar trebui să fiu, ce se aşteaptă de la mine, cum ar trebui să gîndesc, în loc să aibă grijă de minereu. Ce să-i fi făcut ? Am mîrîit şi, în cele din urmă, am lătrat de-a binelea pînă l-am pus pe fugă. Din păcate, cariera mea artistică a fost scurtă şi, odată cu ea, s-a sfîrşit şi legătura cu partenera de dans ; pur şi simplu nu ni s-au mai încrucişat drumurile, iar eu n-am mai căutat-o : observasem ruşinat că-mi lipsea vocaţia casnică, nici un gînd paşnic, domestic nu mă cerceta pe sub frunte, n-aveam doza necesară de maturitate şi responsabilitate şi nici nu reacţionam paşnic la sugestii. Ce s-a întîm-plat ? A venit instructorul şi în loc de : „un-doi-trei piruetă la stînga", a început cu un discurs. — Copii, trebuie să ne pregătim foarte serios, vine tovarăşul Vătafu de la Consiliul sindicatelor în vizită, iar dînsul şi-a exprimat dorinţa de a ne vedea, vom da deci un spectacol la clubul sindicatelor şi trebuie să fim la înălţime. Şi taca-taca, taca-taca, Vătafu-n sus, Vătafu-n jos de parcă ar fi fost Mesia şi nu un biet purtător de geantă care, probabil, avea nişte slogane de vîndut aşa cum le cumpărase, o curea de transmisie... Pe urmă mi s-a adresat mie : — Fănele, tu eşti mai şcolat aşa că'ne interesează nişte strigături noi, pline ele conţinut, mobilizatoare. Dacă nu există, le faci singur. Găseşti şi tu, acolo, nişte rime la combinat, plan, cincinal, depăşire, mulţumire şi aşa mai departe. Te gîndeşti chiar din clipa asta. Am rîs cu lacrimi. — De ce nu-mi cereţi să sculptez statuia lui Coşbuc sau mai bine a lui De-ceneu, că tot nu 1-a văzut nimeni ? — Fabrica n-are cerc literar, aşa că te descurci. Din clipa asta poţi să te gîndeşti. Fireşte, o să le mai utilizăm şi pe cele vechi, dar dozate cu grijă. Noul trebuie să predomine. 13 I-am promis că voi încerca şi, în timpul învîrtitei, l-am făcut să-i îngheţe inima : Decît vătaf peste noi Mai bine ţi-ar sta la oi, măi '. Că oile ne dau nouă Lapte, brînză, unt şi ouă, măi! Dansul s-a oprit, oamenii mureau de rîs, la tel şi instructorul care nici el era în clar cine este acest Vătafu. Sigur, mi-a făcut morală căci aşa trebuia !L a se lua imediat atitudine, la faţa locului, cînd se manifestă abaterea —, a promis 7~ă va rămîne „totul între noi", numai că la următoarele repetiţii au asistat diverşi tini din conducerea comitetelor şi comiţiilor fabricii. I-am lăsat în pace, nu s-au le-sat de mine, nu le-am spus nimic. Abia ultimului, venit să pregătească vizita, i-am adresat printre dinţi nişte adjective selecţionate, însă nu cele ce mi-ar fi convenit mai mult, deoarece mi-a sugerat cu voce ceva mai ridicată să-mi scurtez părul. Era dintre ăştia care-şi închipuie că morala, cultura şi toate celelalte depind de păr, pantaloni şi mustaţă. în sfîrşit, a apărut şi Vătafu. Stătea cu directorul în primul rînd şi vorbeau neîntrerupt. Eu, sigur, de mila instructorului, i-am făgăduit că voi fi cuminte, că voi spune numai strigături acceptate : Să trăiască CombinatW Că mi-o angajat bărbatu ! îl urmăream atent, din cînd în cînd arunca spre noi cîte o privire plictisită, albă, puţin îi păsa că ne pierdusem atîtea nopţi, discuţia cu directorul părea să-1 captiveze, iar sala, sătulă probabil de mutrele noastre, căuta să descifreze taina dialogului : „Nu cumva ... schema iarăşi ?" Atunci, furios, mi-am luat inima-n dinţi : ,Dacă nu ne fac cinstea de a ne privi sau măcar de a tăcea, la proximul dans mă lansez, cu orice risc". Şi n-au încetat, zadarnic solistele de muzică populară lăudau hărnicia şi bucuria ţăranilor, inutile şoldurile puse atît de bine în evidenţă de cîntăreţele de muzică uşoară, dintre care una dacă ar fi avut voce pe măsura pieptului şi picioarelor ar fi cîştigat chiar şi la Interviziune sau la San Remo. Şi cum nici chiloţii partenerelor noastre de dans, învîrtite cu năduf şi disperare, nu-i făceau vreo impresie, m-am umplut de revoltă şi, în semn de protest, i-am urlat strigătura. După o linişte îngheţată în care auzisem pînă şi pulsul instructorului, ca un tam-tam bătut cu setea confraţilor noştri în curs de dezvoltare din Uganda, a izbucnit rîsul şi aplauzele pentru care m-ar fi invidiat chiar şi Fred Astaire. Tovarăşul Vătafu şi-a mîngîiat scurt palmele, ne-a aruncat un zîmbet oficial, de circumstanţă şi, trîntindu-şi un picior peste celălalt, şi-a reluat ideea în timp ce instructorul nostru, vînăt de furie, mă ameninţa din culise cu pumnii ridicaţi. Iar pentru că nu mai aveam de ales, îl stârnisem oricum, mi-am propus să-mi fac damblaua. Aveam totul : muzică, public dispus să mă aplaude şi, fireşte, resurse neexploatate încă. I-am spus Floricăi să mă lase singur şi cînd, conform indicaţiilor, coloana de dansatori se aliniase pentru a părăsi scena, m-am zmuls din anonimat, am ieşit în faţă, autoritar, am făcut semn orchestrei să continue melodia şi, spre stupoarea formaţiei, m-am lansat într-un dans bizar: pocneam palmele, chiuiam, îmi bătătoream coapsele, strigam ce-mi trecea prin minte, îmi plezneam cu sete cizmele, mă bălăngăneam stupid ; doar pocnetul palmei şi tropăitul furios, nebun respectau ritmul. Eram, în sfîrşit, împăcat : revoluţionasem „fecioreasca", dădusem un nou impuls tradiţiei, în plus nu neglijasem nici tezaurul folcloric faţă de care mă simţisem obligat de mai multă vreme. Inspiraţia, condiţia fizică, inteligenţa şi talentul îşi dăduseră în sfîrşit mîna, se regăsiseră în mine. La sugestia instructorului perechile au încetat pasul pe loc, s-au lansat în nişte piruete pînă au reuşit să construiască un cerc, să mă acopere. Din păcate nici dansul meu nu le făcuse vreo impresie, deşi sala mă aplauda atît de frenetic de parcă mi-aş fi dat jos pantalonii. Cu asta însă cariera mea artistică a luat sfîrşit; cum nu mai puteam trăi fără artă am vrut să mă înscriu în echipa de teatru, însă m-au refuzat ; la fel au făcut şi cei de la recitări şi cei de la pictură. Intrasem sub ascuţişul criticii, deşi le explicam, de fiecare dată, cu stăruinţă, că am îmbunătăţit creator dansul, că nu e bine să rămînă închistaţi între malurile tradiţiei. Am fost chiar indignat că n-au încredere în oameni, nu-i stimulează. — De ce nu mă ajutaţi, tovarăşi ? De ce nu-mi modelaţi conştiinţa ? Eu am greşit probabil dar oare numai eu ? Ce ar fi să faceţi un comitet pentru educarea mea ? Un comitet din care să nu lipsească femeile, uteciştii şi toţi cei ce se reped acum la mine. Eu sînt perfectibil, simt asta, mi-am dat seama. DOUA ClNTECE i Un echinox, al toamnei, s-a lăsat Cu talgerul luminii către noapte — Şi ce devreme vine seara-n sat! Iar arborii vorbesc numai în şoapte. Aprinde lampa şi coboară storul, In sobă n-ar strica un pic de foc, Vezi în cămară unde-am pus ulciorul Cu vin mai vechi, nu cel cil suc de soc. Am să citesc, de vrei, „Afară-i toamnă'' De Eminescu, Ungă vatră stînd, Apoi ce-nseamnă şi ce nu înseamnă Iubirea ne vom aminti pe rînd. Vor fi atîtea amintiri ca foi Cîte-n grădină frunze şi petale Şi cîte fire albe-n păr la noi, Vestind viforniţele hibernale. Păhărele le-om ridica ciocnind, Lăsînd o picătură şi subt masă In cinstea celor subt pămînt dormind Şi-a mugurilor proaspeţi ce-o să iasă. II Ascundeţi-vă subt pămînt, seminţe, De ploi, de vînt şi alte suferinţe Ce toamna peste arbori le abate Şi iarna-apoi cu mînile-ngheţate. 17 Acolo veţi porni domol din germen Să-ntîmpinaţi la sorocitul termen Cu viaţă nouă soarele ce-aşteaptă Spre ei să vă'nălţaţi treaptă cu treaptă. Şi să-i întindeţi foile şi floarea De prin grădini şi lanuri largi ca marea ; Stau gata jos să vă binecuvinte La rădăcini străbune oseminte. MIHAI BENIUC ISTORIA ÎN PERSPECTIVĂ STILISTICA întîia trimitere la o filosofie a istoriei o face Blaga în planul întregului sistem publicat în „Prefaţa" la Diferenţialele divine (Editura Fundaţiilor, 1940), repetat sub aceeaşi formă în „Prefaţa" la Ştiinţă şi creaţie (Sibiu, „Dacia Tra-iană", 1942), unde Fiinţa istorică, „în pregătire", respectiv „în elaborare", figurează ca prim titlu dintr-o proiectată Trilogie pragmatică. In timpul războiului, cînd Universitatea din Cluj era refugiată la Sibiu, Blaga a ţinut un curs de filosofia istoriei, publicîndu-1 parţial în revista „Saeculum", al cărei director era. Ulterior, din motive ce urmează să fie cercetate, gînditorul a renunţat la ultima trilogie proiectată, încheindu-şi Trilogia cosmologică cu Fiinţa istorică, celelalte două lucrări fiind, în ordine : Diferenţialele divine şi Aspecte antropologice (prima publicată în 1940, a doua tipărită în acest an la Editura Facla), Dactilograma manuscrisului Fiinţa istorică, aflată în posesia familiei, poartă data revizuirii ei : 18 mai 1960, cu un an înaintea morţii. Deşi filosoful a elaborat între timp Gîndirea românească în Transilvania în secolul al XVIU-lea (Ed. ştiinţifică, 1966) şi Experimentul şi spiritul matematic (Ed. ştiinţifică, 1968), ambele arătînd nu numai alte preocupări dar şi alt mod de gîndire, ca dealtfel tot ceea ce a scris în acea epocă, dovedind dacă nu o nouă orientare, cel puţin o schimbare de perspectivă (vizibilă, mai ales, în ultimul studiu citat, în care aplică matematicilor unele din ideile de bază ale sistemului), totuşi gîndul la întregirea viziunii sale filosofice nu a dispărut. Aşa cum arătăm în Lucian Blaga şi problema antropogenezei („Viaţa Românească", iulie 1976), chiar atunci cînd Blaga reia anumite concepte fundamentale ale antropologiei filosofice, prezentarea lor este altfel făcută. Gîndirea sa e mai puţin metafizică şi liniară, anumiţi termeni sînt mai ştiinţific circumscrişi deşi legătura cu articulaţiile întregului sistem se menţine. Poate există o discontinuitate de stil, cu siguranţă o continuitate de gîndire, mai nuanţată însă. Altfel nu ne-am putea explica felul în care Lucian Blaga înţelegea să-şi încheie în 1960 sistemul prin Fiinţa istorică, legată indestructibil de întreaga sa viziune. Faptul că lucrarea era „în pregătire" încă din 1940 şi elaborată în mare în 1942, probabil încheiată chiar atunci sau imediat după terminarea războiului, poate fi o explicaţie exterioară. Dar simpla lectură a textului, în care gîndirea lui Blaga se arată încă străină de ideile noi ale epocii, de acele idei care au rodit parţial nu numai în cele două lucrări amintite mai sus, dar se simt şi în Despre conştiinţa filosofică, mai ales în Aspecte antropologice, demonstrează limpede apartenenţa structurală a acestei lucrări la ideile şi principiile fundamentale ale filosofiei sale, aşa cum sînt acestea stabilite încă din Trilogia cunoaşterii. Şi, privind ceva mai adînc lucrurile, nici nu putea fi altfel. Fiinţa istorică încheie sistemul. Fiinţa istorică este o aplicare la istorie a concepţiei sale filosofice, aşa cum Ştiinţă şi creaţie şi Religie şi spirit, erau aplicarea aceloraşi principii de filosofia culturii, elaborate în timp, la marile concepţii ştiinţifice şi religioase. Ar fi fost dificil, dacă nu imposibil, să-şi modifice un întreg sistem, pentru a fundamenta o altă filosofic a istoriei decît aceea care izvora organic şi rămînea unitară cu o frămîntare filosofică de o viaţă. De aceea trebuie să privim cu o anumită înţelegere această teoretizare ce are, pentru cei crescuţi în spiritul filosofiei marxiste, un alt timbru, o altă voce chiar. Sunetul ei face parte dintr-o amplă orchestraţie, 19 ctural alta decît aceea pe care o auzim astăzi. Dar cu foarte multe accente S 1 roase, cu numeroase trimiteri de excepţie ce fac lucrarea să fie recunoscută v ţlină urmarea unei gîndiri filosofice profunde şi cu implicaţii majore pa,«lo istorică fiind un laitmotiv, o reluare, o aplicare a unor principii, stabilite mult înainte şi-n circumstanţe strict teoretice, trebuie considerată drept ceea cU es):e şi privită critic între limitele unei gîndiri ce a dovedit, în ultima parte 06vieţii/0 remarcabilă supleţe, o mişcare dialectică a gîndirii, dar care nu s-a a tut desprinde din faldurile dese şi strînse ale propriului sistem. Mai mult ca în oricare dintre cărţile sale scrise după încheierea celui de-al doilea război, în Fiinţa istorică Blaga este prizonierul propriilor sale teorii pri-y-ntj cunoaşterea, cultura şi valorile. începînd cu primele teoretizări, cuprinse mai tîrziu în volumul Zări şi etape (Epl. 1968), continuînd apoi cu trilogiile, Blaga a imaginat, treptat, un model ingenios prin care a încercat să explice, la început, creaţia artistică, generalizîndu-1 apoi la toate formele de cultură. Nu-i cazul sâ stăruim asupra acestui model de antropologie filosofică mai degrabă decît (je noologie abisală", elaborat în timp. Să amintim doar că la început gînditorul se lasă furat de propriile sale teorii asupra omului şi destinului său creator ca si de o terminologie proprie şi foarte tîrziu îşi dă seama de necesitatea unei fundamentări ştiinţifice a situaţiei omului în univers, pe care o şi întreprinde în aspecte antropologice, privind însă şi acum antropogeneza şi destinul omului în perspectiva teoretică deschisă de Trilogia cunoaşterii şi a culturii. Iată care este situaţia omului în perspectiva acestei ingenioase antropologii imaginată de Blaga. Omul deplin este acea fiinţă unică în univers aflată pe cea maAnaltă treaptă a evoluţiei vieţii (a unei evoluţii înţeleasă nu numai ca adaptare ci şi ca salt ontologic), care dispune de două moduri de cunoaştere, avînd şi două moduri existenţiale, dintre care ultimul, cel ontologic, îi este specific, prin gîndirea lui, la care Blaga, alături de celelalte caracteristici amintite de orice . psihologie, adaugă o coloratură magică şi mitică, dar mai ales datorită acestui salt ontologic spectaculos şi propriu, el se află ancorat într-un orizont al misterelor, pe care încearcă, după părerea lui Blaga, să le descopere metaforic („omul este animal metaforizant", spune Blaga), în marile creaţii artistice şi ştiinţifice, în viziuni mitice şi religioase, fără să reuşească datorită unei cenzuri pusă de un centru existenţial botezat, tot metaforic, Marele Anonim („Ideea despre Marele Anonim este un produs mitic-filosofic al gîndirii noastre ; am putea spune al imaginaţiei noastre căutătoare de ultime sensuri") şi unor frîne ale categoriilor stilistice ce se află în inconştientul său, altele decît cele specifice intelectului şi care-şi au sediul în conştiinţă. Datorită acestor factori inconştienţi pe care-i are doar omul, după modelul blagian, ce alcătuiesc o „matrice stilistică", fiecare creaţie poartă pecetea unui stil. Nimic deci din ceea ce face omul, în indiferent ce domeniu, nu se poate sustrage acestui sigiliu stilistic, diferenţiind astfel culturile, epocile, personalităţile, creaţiile. O explicaţie posibilă, alături de altele, a varietăţii viziunilor existenţiale, a concepţiilor religioase, a modurilor ştiinţifice sau a plăsmuirilor artistice. Dacă teoria stilului are cîteva idei demne de reţinut, iar exemplificările lui Blaga sînt excepţionale, şi gînditorul s-ar fi rezumat la aplicarea lor în artă, aşa cum a făcut în atîtea din volumele sale, am fi avut o teorie a culturii, o filosofie a culturii, alături de altele, poate mai interesantă şi mai complexă, dacă nu şi mai aproape de adevăr. Ambiţiile filosofului au fost însă mult mai mari, deşi gîndul îndrăzneţ al generalizării datează de mai tîrziu. El extinde aria aplicaţiilor sale la toate actele demiurgice ale omului. Aplică adică modelul imaginat pe baza unor consideraţii metafizice, ştiinţei, religiei şi istoriei. Aplicarea era urmarea firească a unei teorii ce consideră categoriile stilistice ale matricei sau cîmpuluj stilistic drept factori „determinanţi" pentru rostul şi destinul omului. Dar în acest punct este şi contradicţia esenţială a întregului sistem articulat în cele patru trilogii şi răsturnarea de perspectivă cu urmări din cele mai grave. Dacă iniţial Blaga, pornind de la indiferent ce sugestii străine dar extrem de seducătoare de filosofia culturii, de la unele intuiţii romantice, de la psihologia abisală şi gîndirea mitică românească, toate într-o sinteză personală de-o inegalabilă forţă de atracţie datorită ideilor sale noi şi îndrăzneţe dar mai ales unui fascinant^ farmec stilistic, ajunge la un model ingenios şi eficace în explicarea culturii, în continuare el nu face decît să aplice acest model şi celorlalte activităţi umane, în loc ca analiza acestei activităţi să fi dus la model. Ceea ce el întreprinde în Ştiinţă şi creaţie, Religie şi spirit sau Fiinţa istorică nu-i decît în vederea confirmării unor teze dinainte stabilite. El vede pretutindeni o amprentă stilistică. Religiile au fiecare „stilul" lor, concepţiile ştiinţifice nu se pot sustrage 20 unei perspective stilistice, ca să nu mai vorbim de filosofie şi artă. Mai mult, desfăşurările istorice sînt şi ele urmarea acestor factori ce-şi pun pecetea pe ele Lucru nu întotdeauna chiar atît de evident pe cît i se pare lui Blaga în încercarea de a-şi verifica şi valida teoriile prin tot ceea ce a întreprins şi creat omul în modul său existenţial specific. Plăsmuirile teoretice .ale omului sînt modelate, în concepţia lui Blaga, după o matrice sau un cîmp stilistic, lăsînd la o parte în mod nejustificat factori de ordin morfologic, social, economic etc. Pentru cei ce vor să respingă de plano exemplificările lui Blaga, pot părea curioase anumite determinante stilistice, cum ar fi bunăoară ideea de rezistenţă la infinit, şi ideea de rezistenţă la dialectică specifice grecilor. Nu trebuie să uităm însă restricţiile pe care gînditorul însuşi le face atunci cînd admite (şi afirmaţia se poate generaliza) că ştiinţa, numai în măsura în care este constructivă (cînd plăsmuirile ei teoretice încearcă să descifreze laturile ascunse ale fenomenelor) este supusă factorilor stilistici. Există porţiuni mari unde influenţa acestora e nulă, alta în care ştiinţa este doar „călăuzită", nu determinată de aceşti factori. Modul existenţial, căruia îi corespunde cunoaşterea „paradisiacă", nu cunoaşte determinarea stilistică. Numai modul ontologic cu altă cunoaştere „luoiferică", este propriu factorilor stilistici determinativi. Blaga mai admite ajustarea stilistică ulterioară a ideilor şi observaţiilor, după cum, tot pentru ca teoria să poată fi „confirmată" de fapte, anumite idei sînt doar „episodice", nu „determinante", altele „firave", nu „viguroase", în sfîrşit „consecvente cu sine" sau „adulterate". Fireşte, cele episodice, firave sau adulterate, chiar dacă există, nu pot fi aduse, după părerea sa, ca argumente împotriva constatărilor stilistice . Intră în discuţie doar ideile consecvente şi viguroase. Aşa încît, în această perspectivă destul de nuanţată, ideea de infinit sau devenire nu este specifică ştiinţei şi filosofiei greceşti, determinantă deci pentru acest univers creator pentru că nu este destul de viguroasă şi de consecventă cu sine. în acest fel va proceda Blaga şi atunci cînd aplică aceiaşi factori stilistici concepţiilor religioase sau fenomenelor istorice. Iată deci fenomenele istorice în perspectiva stilistică. Istoria şi gîndirea istorică privite, de către Blaga, ca realizări stilistice, metafizica istoriei solidară întregii sale metafizici, („Metafizica ne-am alcătuit-o în chip mărturisit în spiritul unei viziuni de ansamblu asupra existenţei"), întregului model filosofic. întrucît acest model teoretic s-a format în timp iar primele capitole ale Fiinţei istorice aparţin tocmai epocii de limpezire a anumitor principii constitutive este firesc oarecum ca gînditorul să stăruiască asupra lor, deşi ne-am fi aşteptat ca accentul să cadă mai mult pe istorie. Dar cum filosofia istoriei a lui Blaga se bazează tocmai pe acest model antropologic iar istoria este înţeleasă într-un anumit fel, deosebit de al altora şi-n perspectiva unei sinteza filosofice încheiată în articulaţiile ei de bază, nici o abatere de la această teoretizare nu este posibilă. Acest lucru este vizibil de la început, dar e cu totul evident în anumite capitole pe care urmează să le examinăm mai îndeaproape. Blaga priveşte istoria într-o perspectivă largă şi de aceea numeroasele lui trimiteri la cultură, artele plastice, muzică şi literatură mai ales, la filosofie adesea, pe lîngă relativ puţinele trimiteri la evenimentele istorice propriu-zise, la spectaculoase ciocniri armate, se datorează unei concepţii moderne asupra istoriei ce nu mai pune accentul pe eveniment şi la care se gîndea şi Nicolae Iorga: „Deosebirea între istoria politică şi istoria culturală dispare astfel, cînd sentimentul unităţii subiectului şi conştiinţa datoriei de a trata unitar lucruri care au o singură energie generatoare, stăpîneşte pe istoric". Şi mai departe : „Există o singură dezvoltare şi toate modificările de viaţă se prind într-însa, apărînd fiecare la locul ei, hotărît de sensul acelei mişcări, de momentul ivirii situaţiilor şi faptelor" (Cf. Pompiliu Teodor, Gîndirea istorică, p. VI, citînd din „Două concepţii istorice" (1911), publicat în Generalităţi cu privire la studiile istorice (1944), p. 90). Şi Blaga priveşte această unitară dezvoltare umană, odată ce învesteşte pe om cu demnitate istorică, dar mai ales cu demnitate creatoare. Omul fiind singura fiinţă creatoare din univers, tot ceea ce el face animat de cunoaşterea luciferică, de mutaţia ontologică din el, dar şi datorită factorilor stilistici, este istorie, eveniment istoric, istoria fiind înţeleasă ca „dimensiune în care se desfăşoară productivitatea, munca, creaţia omului", aşa cum afirmase încă din Aspecte antropologice. Să vedem foarte pe scurt perspectiva stilistică în care gînditorul priveşte istoria, aşa cum este ea precizată şi reformulată în Fiinţa istorică. Sînt unele uşoare modificări, numeroase sublinieri, amănunte mai ferm circumscrise, extinderi, toate însă în acelaşi fascicul teoretic pe care-1 cunoaştem din lucrările anterioare. Matricea stilistică este pusă în paralel cu „cîmpul stilistic", noţiune pe 21 Blaga o împrumută de la Alex Gurvitsch (devenită între timp loc comun), Cn zînd-o alături de prima încă din Ştiinţă şi creaţie, dar folosind-o cu precădere ■ Aspecte antropologice. Noţiunea are, după cum ştim, largi aplicaţii în ştiinţă şi S ga o aplică mai ales istoriei. Deşi teoria nu se modifică, cîmpul stilistic este - teles ca suma unor forţe determinante convergente din plasa cărora nu scapă • i o manifestare creatoare a omului sau ca substrat al vieţii spirituale şi istorice 111 omenirii. O teorie mai complexă deci şi mai suplă decît o cunoaştem din în-a cările constituirii matricei stilistice în tinereţea filosofului. Aceste cîmpuri sti-ceJLce ce interferează şi-n care se desfăşoară istoria îşi pun pecetea pe fenomenul toric, ca dealtfel pe orice plăsmuire umană. lS precizări preţioase face Blaga în Fiinţa istorică în legătură cu factorii sti-r eticii priviţi acum într-o dinamică proprie. Dacă matricea stilistică era socotită un' mănunchi de determinante stilistice, cîmpul stilistic este purtătorul unor vectori. Determinantele sau vectorii stilistici alcătuiesc o bază cosmogenetică în afara căreia nu există plăsmuire spirituală saii fenomen istoric. Factorii stilistici «înt numeric indeterminabili, purtători ai unor puteri interioare', interferează, pot fi înlocuiţi cu alţii, sînt schimbători, cîmpul stilistic poate fi înlocuit cu altul, aşa oiim se petrec lucrurle în istorie. Teoria dovedeşte astfel flexibilitate, nuanţare şi supleţe cum nu cunoscuse înainte dar şi o complexitate menită să răspundă întregii activităţi umane. Despre felul cum interferează stilurile Blaga are pagini de rară frumuseţe, d.e. cele privind stilul moldovenesc al mănăstirilor, nouă şi originală sinteză între gotic şi bizantin. Nici un fenomen fără stil nu poate fi socotit drept un fenomen istoric. Chiar istoriografia este concepută şi se desfăşoară în virtutea unor factori stilistici ce determină anumite forme specifice în conformitate cu întregul cîmp sau arie stilistică în care-şi desfăşoară istoria un întreg popor. Pentru că dacă istoria şi cultura egiptenilor este deosebită de a inzilor sau babilonienilor sau grecilor şi este urmarea acestor vectori stilistici prezenţi şi deosebiţi de la cîmp stilistic la cîmp stilistic, şi modul de a concepe istoria, deci gîndirea istorică, întrucît se poate vorbi de ea, corespunde acestor factori prezenţi doar la poporul respectiv, în lumina acestora fenomenele istorice vor primi anumite semnificaţii specific blagiene. Din păcate nu fenomenele istorice determină teoria ci dimpotrivă, teoria le modelează în conformitate cu coordonatele ei stabilite cîndva. Pentru că dacă se poate admite, într-o largă perspectivă, existenţa unor cîmpuri stilistice şi a unor factori stilistici determinanţi, dacă pînă la un punct şi teoria privind preistoria şi istoria (primul termen fiind tot istorie de o anume modalitate şi prezentă pînă în zilele noastre, ducînd la culturile minore, aşa cum este circumscrisă noţiunea în teoretizările anterioare, alături de culturile majore) se poate accepta, teoretizările privind dialectica, dar mai ales progresul şi metafizica istoriei ridică serioase semne de întrebare. In ceea ce priveşte dialectica istoriei, Blaga, care pune sub semnul întrebării întreaga filosofie a istoriei de pînă la el, era firesc să renunţe la perspectiva hegeliană şi a lui Spengler sau să corecteze alte perspective. Pare surprinzător faptul că un gînditor de talia lui Blaga nu se referă în teoretizările sale la materialismul dialectic şi istoric. El vorbeşte despre „marxism" atunci cînd pune problema dialecticii în istorie. Trebuie să subliniem că Blaga nu cunoaşte decît o „dialectică stilistică". în cadrul acestei dialectici stilistice ideile lui sînt rodnice, dar conceptul este dintr-o dată restrîns la o accepţiune valabilă doar în perspectiva sistemului său. Pentru teoretizarea contaminării stilurilor devenirea dialectică din viziunea hegeliană a triadei sau jocul alternant al tezei şi antitezei pe oare-1 constată la marxism, i se păreau lui Blaga prea largi. Gînditorul admite parţial dialectica totală şi previzibilă, înlocuind, în explicarea fenomenelor istorice, şi teoria Ideii a lui Hegel şi baza materială social-economică, cu cîmpurile sau matricea stilistică. După părerea lui şi în conformitate cu teoria contaminării, aceşti factori, a căror existenţă este recunoscută, nu sînt determinanţi. în viziunea lui, izvorîtă din întregul său sistem, doar factorii stilistici,1 categoriile abisale (stilistice) modelează istoria, ca dealtfel orice creaţie umană. El arată că dialectica parţială pe care o constată în istorie este imprevizibilă deoarece categoriile sau factorii stilistici se remaniază doar parţial, unele din caracteristicile vechi rămînînd şi_ în noua etapă istorică. încearcă să dovedească, cu exemplificări alese cu grijă că, chiar atunci cînd un cîmp sau o matrice stilistică este atinsă de dialectică, aceasta nu este totală şi previzibilă, ci parţială şi imprevizibilă. „în cadrul dialecticii (stilistice n.n.), susţine filosoful, nu se poate profetiza". Clasicismului, aşa cum ştim, i-a urmat romantismul. Iată care sînt, după teoreticianul filosofiei culturii, factorii caracteristici ai clasicismului : orizontul infinit, tipizarea, staticul. In 22 cîmpul stilistic al romantismulu există tot trei asemenea factori : orizontul infinit tipizarea, dinamicul. Dialectica, în acest caz simplificat anume, nu atinge, în perspectiva stilistică a lui Blaga, decît o categorie. Nu răstoarnă întregul cîmp, aşa cum s-ar întîmpla în cazul unei deveniri dialectice totale şi previzibile. De unde concluzia că dialectica stilistică, adică dialectica lui Blaga, este parţială şi jm. previzibilă deoarece s-ar fi putut întîmpla ca altele să fi fost modificările pe care nu le cunoaştem decît aposteriori. Oricît de expresive ar fi exemplele aduse de Blaga (deşi simplificate pentru a fi mai uşor înţelese), de Ia cîteva cazuri particulare generalizarea este riscantă Nu se poate spune că Blaga nu' a avut cunoştinţă de teoriile moderne şi contemporane asupra istoriei. Aminteşte doar unele de care voia cu precădere să se distanţeze. Dar pentru că întreaga lui antropologie filosofică, întregul sistem, era clădit pe ipoteza acestor coordonate stilistice, fenomenul istoric nu putea fi privit decît în această perspectivă. Ar fi fost greu, dacă nu imposibil să-şi repudieze întreaga filosofie, aşa cum s-a structurat aceasta în aproape cincisprezece volume deşi era conştient de criticile ce i se vor aduce. De criticile ce i s-au adus chiar de către colaboratori din cei mai apropiaţi, cu care fără îndoială a discutat toate aceste probleme. Nu trebuie să ridicăm alte semne de întrebare decît ale propriului său secretar responsabil de redacţie (Z. Barbu) de la revista al cărei director era. In eseul Cultură şi istoricitate, vorbind despre Blaga, după ce-i recunoaşte originalitatea concepţiei de filosofia culturii, acesta se distanţează fără echivoc. în primul rînd, după autorul eseului, doar acele fenomene sînt considerate şi devin istorice care dau sens epocii (în cazul lui Blaga doar cele ce poartă amprenta unui stil). în al doilea rînd interesul îl purta pe Blaga mai puţin către istoricitatea fenomenelor de cultură şi într-un sens prea restrîns, fără să ţină seama de existenţa altor factori în afara celor stilistici. „In problema istoricităţii, spune colaboratorul lui Blaga, se opreşte la mijlocul drumului, deoarece nu-l interesează dacă există o raţiune istorică sau nu; dacă există canoane după care putem înfe-lege diferitele legături de succesiune dintre stiluri. Adeseori acordă o parţială încredere dialecticii. Nimic mai mult" („Saeculum" nr. 4, 1943, p. 67). Semnatarul rîndurilor de mai sus era adeptul deplin al unei dialectici depline, pe care o şi teoretizează ca atare. Autorul Spaţiului mioritic, deşi nu putea fi de acord cu asemenea opinii, nu s-a opus publicării lor în propria-i revistă pentru că înţelegea să respecte şi părerile altora, chiar dacă acestea erau critice. El însă şi-a continuat nestingherit teoretizările ajungînd, cum era şi firesc în perspectiva unor cîmpuri şi vectori stilistici, la această simplificare a unor fenomene extrem de complexe cum sînt cele istorice. Un punct de tot atît de mică rezistenţă este teoria ideii de progres care derivă din teoria privind opoziţia dintre cultură şi civilizaţie pe care, deşi ar fi avut toate motivele, nu o corectează. Progresul, în sensul pe care-1 acceptăm noi azi, de dezvoltare ascendentă prin etape calitativ superioare, este în concepţia lui Blaga doar parţial. El este posibil, după Blaga, doar în liniile laterale ale existenţei umane, fără a atinge fiinţa umană în fundamentele ei. Nu este posibil, în viziunea acestei filosofii, un progres „absolut", în sensul de „întreg", „total". Se ştie doar că progresul este un concept relativ, raportat întotdeauna Ia anumite condiţii şi criterii. Gînditorul nu ţine însă seama că este vorba de o mişcare reală ce suprimă starea actuală, făcînd progresul posibil. Un progres determinat de anumite condiţii social-istorice de care nu se poate face abstracţie cu atîta uşurinţă. Un progres îndreptat în toate direcţiile nu doar în cea tehnică, aşa cum concepe Blaga ideea de progres. Oare modifică structural societatea şi omul. Pentru Blaga însă, care vede ideea de progres doar în lumina, nu întotdeauna destul de limpede, a propriului sistem, este vorba de un progres restrîns, unul lateral, fără acces în absolut, într-un absolut pe care gînditorul îl înţelege în perspectiva teoretizărilor proprii. Motivarea teoretică adusă acestei situaţii şi acestui mod de a gîndi este în perfectă concordanţă cu toate principiile filosofiei sale de care era, la sfîrşitul vieţii, imposibil să se despartă. Progresul nu-i posibil deoarece fiinţa umană este dominată în univers de principiul conservării misterelor, istoria fiind o dimensiune în întregime solidară fiinţei umane. „Omul nu poate sări peste sine însuşi", afirmă gînditorul. Toate progresele sînt posibile (cel tehnic în primul rînd pentru că ţine de modul paradis siac al omului, avînd în vedere adaptarea la mediu şi securitatea proprie) în afară de cel ce duce la absolut, adică revelarea misterelor. Este cel puţin salutară afirmaţia pe care Blaga o face că un progres istoric linear, total, absolut nu este cu putinţă în perspectiva filosofiei sale. Sublinierea noastră e necesară : în perspectiva acestei filosofii progresul nu este posibil decît într-un anumit fel. Deşi ne-am 23 fea întreba, chiar rămînînd la teoretizările sale, dacă orizontul misterelor nu se Pu uţjnează pe măsură ce omul descoperă anumite necunoscute. Filosoful răspunde 'J^Lte negativ şi fiindcă orizontul acesta este desmărginit, dar şi fiindcă printr-un ■idat Şi inexplicabil mecanism, prin revelare misterele se potenţează. Dar punctul cel mai discutabil al modului în care Blaga încearcă fundamenta unei filosofii a istoriei este legătura ce o face cu primele sale teorii meta-f .ărţite şj răsîmpărţite între fii şi stră-strănepoţi. Dar tăiate în aşa fel încît să ' păstreze capetele în vechile hotărnicii... se 1 şi pe acele cline uscate de dealuri, împărţite şi răsîmpărţite, trona ea, Himera ămîntului, năluca, zeitatea aţipită, strîngîndu-şi ghearele, omeneşte, peste bulgării unui pămînt istovit. îmi amintesc încă faţa unui ţăran, faţa colorată de pelagră, faţa prezentă la acea colectivizare a satelor răscoalei. Era un bărbat, capul unei familii numeroase. Omul semăna cu modelul pictorului C. Piliuţă dintr-un tablou intitulat 1907" (Muzeul de Artă din Constanţa) : faţa subţiată de foame, galbenă, galbenul mămăligii, pelagrei ; verde şi galben, culori bogate în sugestii — verdele şi galbenul rodniciei şi foamei. Şi, în josul tabloului, o floare de dovleac galbenă, înnobilând sărac sărăcia, foamea, mitul ţărăniei. Drumurile de reporter aveau să mă poarte, apoi, printr-un alt sat al răscoalei, în Teleorman — Slobozia Mândra. Cred că era şi un monument acolo, închinat morţilor răscoalei. Era primăvara, cînd am bătut cu pasul drumurile ; altfel, pămîntul, cîmpia acolo. Mustea locul reavăn, mirosea a cruzime, a iarbă, a lăstare noi, a sînge vegetal ! Nu puteam scăpa de gândul că totul creşte încă din sînge, că se hrăneşte cu sîngele oamenilor vărsat acolo, în 1907. Satul fusese colectivizat printre primele, în părţile acelea. Statul construise în comună, pentru urmaşii răsculaţilor de la 1907, şcoală mare, cămin cultural, dispensar... Era o bogăţie, un început care sta încă sub semnul trecutei jertfe, tragerii pe roata câmpiei aceleia mănoase, slobode, mîndre. Alături, un alt sat, Uda Clocociov. Nume ciudat, oameni sfioşi, iubitori de carte, lăsîndu-şi din tată în fiu prin testament, cărţi rare, gromovnice şi Alixăndrii... Acolo, în casa unui ţăran vîrstnic pe care-1 chema, întâmplător, Preda Marin (iar un coleg al meu, poet şi profesor pe atunci, în satul acela, îl numea Moromete), aveau loc, serile, discuţii,. ceasuri de citit în cărţi şi de gîndit viitorul. Se lucra la lumina lămpii şi se curăţa porumbul — un fel de şezători după obicei — era încă viu mitul ţărăniei. Era prin 1961, apoi, cînd poetul din satul teleormănean îmi scria că „Moromete s-a înscris în colectivă". Era marele eveniment al satului, înscrierea lui „Moromete" în colectivă. Şi cred că tot atunci am aflat de la un medic de raion bărăgănean despre eradicarea pelagrei. Istorie. Istoria unei ţăranii, unei civilizaţii — cea mai veche civilizaţie cunoscută a acestor pămînturi. Pămînturi peste care au trecut pluguri şi coase şi desculţi ; peste care a curs sudoare şi sînge. Bîntuit de miraje — apa morţilor, apa viilor. Bîntuit de secete. Din cînd în cînd, de răzvrătiri şi răzvrătiţi ; şi iarăşi supus răbdării, trudei, aşteptării ploii, milei cerului şi răbdării. Anului 1907, morţilor din 1907 nu le-a fost ridicat încă un monument demn de eroismul şi jertfa lor. Un monument, în Piaţa Obor, uriaş. Un ţăran între morţii lui. Ţipînd, cu capul prăvălit pe spate, cu mâna întinsă ân sus, protestând, invocînd, pe soclul lui. Adesea, am trecut pe lîngă acest monument, urmărită de ţipătul prea mult dar neîntreg. Şi m-am gîndit la Movila Foamea şi m-am gîndit la Himera pămîntului, la Cuminţenia pămîntului a lui Brâncuşi şi la Giganţii lui Paciurea — la atîtea posibile monumente închinate răscoalei. Monumente care nu sînt. Şi cele care sînt rămîn la marginea istoriei şi măreţiei. Astăzi, cînd distanţa în timp vindecă rănile pământului şi înstrăinează amintirile, cînd s-a ieşit, demn şi tragic din mitul, din legenda ţărăniei, gîndul la un monument 1907 e din nou o datorie, un imperativ al istoriei româneşti. Ar putea fi Himera pământului, dorul, setea de pământ, obsesia, puterea, înfrângerea. Şi desprinderea de pământ pe: care o trăiesc azi, noile generaţii. Un sfert de secol în care s-au schimbat rapid, dramatic, nu numai lucrarea pămîntului, proprietatea asupra pămîntului, maşinile, agrotehnica, şcolile ; dar mai 32 ales psihologia ţăranilor. Această înstrăinare de sufletul, de nălucile, de himera pămîntului. Acest alt fel de a gîndi, de a trăi, al ţăranului. Cei care s-au născut fiii şi fiii fiilor nu păstrează, nu vor mai simţi această osmoză — dor şi robie -I cu pămîntul. Bătrînii sînt ultimii — monumente ale naturii, ale cîmpiei şi poruncilor pă mintului. Martorii ultimi ai convieţuirii cu pămîntul, timp de o istorie întreagă de intimitate, de cunoaştere a pămîntului, de la împroprietăririle lui Cuza, la 1907 şi la colectivizare. Adică o istorie îndelungată, patetică, cuprinzînd conştiinţa de sine, pierderea ei, regăsirea, distanţarea spre identitatea de azi, calitativ nouă în straînmdu-se de eternul ţărănesc, care a marcat o întreagă epocă de civilizaţie romanească. ' Mă gîndesc la bătrînii ţărani legaţi de pămînt încă. Cei care au semănat au aşteptat înfrăţitui griului, au secerat, au treierat, au săpat, au cunoscut truda cea mai trudnică, pe cînd nu erau maşini şi îngrăşăminte, ierbicide şi irigaţii — şi totul stătea în munca lor şi în mila cerului. Şi în puterea lor de a răbda Şi în hotarirea lor de a nu mai răbda, în răzvrătirile lor marcînd o istorie întreagă Şi in credinţa lor binecuvîntată că omul sfinţeşte locul, că omul e dator s-o ia de la_ capăt, să moară şi să învie cu sămînţa, să semene în pofida secetei să stăruie, m ciuda sărăciei, să muncească în numele legăturii cu pămîntul care'aşteaptă saminţa şi culegătorul. 9 Bătrînii satelor, ţăranii pîinii şi ai mămăligii, ai florii soarelui şi sfeclei de zahăr şi ai tuturor bogăţiilor acestui pămînt ; ai amintirilor şi poruncilor pămîn-lstone mtreagă, talpa ţării, într-o ţară eminamente agricolă pînă acum un sfert de veac. Bătrînii ţărani — monumente ale naturii şi istoriei româneşti — ultimii Cei care se nasc nu mai sînt robii pămîntului, închinătorii la idolii pămîntului sînt tehnicienii pămîntului. FLORENŢA ALBU ADEZIUNE în fiecare zi de lucru bună dimineaţa îmi spune vecinul de uşă în fiecare noapte de lucru noapte cu soare îmi zice vecinul de uşă şi nu ne ştim numele cu toamna grămadă-n sacoşe şi mîini opărite-n vis şi metal deschide uşa vecină — scara miroase a petrol şi cărbune a strugure strivit şi pronspătă pîine cînd vine în fiecare zi de lucru bună dimineaţa îmi spune — şi-am coborît etaje multe etaje împreună noi cei care vegheam în noapte steagurile „scara noastră-i de lumină cînd poetul prin scris ne păzeşte..." dîndu-mi o floare, îmi spune vecinul de uşă bună dimineaţa tarabelor din piaţă zice poetul care nu-şi cumpără cele mai frumoase metafore din ziua recoltei bună dimineaţa-i spun vecinului şi el îmi priveşte veghea nopţii din văz „scara noastră-i de lumină cînd poetul prin grai ne gîndeşte..." în fiecare zi de lucru cum am prinde cai sălbatici de stepă urcăm în tramvaie să nu întîrziem adevărul din fiecare zi de lucru 34 coboară toamna în pămînt si grai cad strugurii sub roţile de pace întorc colinele din somn în trai şi-amurguri mari trecerea mea înqroavă m fiecare zi de lucru în fiecare zi de lucru bună dimineaţa-mi zice vecinul de usă petala de trandafir vorba lui ■şi de oţel şi de flacără-i graiul pămîntului — LUI îmi depun cererea de intrare în partid LUl^adevarul patriei mele ; dacă bate-un zvon potrivnic pe scara muncii îl aştept să-mi scrie in fiecare zi de lucru : în noapte scara-i de lumină în umbra steagurilor ţării CEARTĂ Pisică blîndă biroul de lucru m vîrful peniţei se mîngîie ochiul pisicii mereu trist lac de flăcări închide-ntre pleoape mut viitorul rîde-n cerneală noaptea pereţilor ogivală cu labe de felină lunecă lăcrimează-n cerneală scîndură de brad pisica mea îmi Unge degetele noaptea îmi sparge-n fereastră paşi mtîrziaţi şi aud viitorul cum rîde-n cerneală SEARA ÎN MAIAL Lui George Boitor A trecut un bici de-argint vocea din aer mă alegea cu mîini de înger trup albastru transparent suflet numai floare de salcîm simt prin mine răni de-argint unde sunt vai unde sunt trupul ţi-e demult absent spune-un clopot de argint e în floare de salcîm ceasul tău în alb tărîm urmele-au rămas afară argintate de cu seară — umblă singure prin ţară a trecut un zvon de-argint prin cetatea sufletului ■— seară mîini de stele m-au cules din căderile de-afară TÎNĂR POET ÎNTR-O ŢARĂ DE RĂSĂRIT Un tînăr poet dintr-o ţară de răsărit să asculţi; vocea lui ca metalu-ntre ciocan şi nicovală împrăştie scîntei cu orice încercare şi urcă albastră ca flacăra din prima zi de răscoală Priveşte în ochii lui de rouă ; vezi drumurile cum pîndesc şi-l cheamă şi grădina suspendată pe mîinile fraţilor la ultimul etaj, acolo-i rămîne surîsul ca un steag rotunjindu-i cuvîntul încă odată. Urcă munţii pe urmele lui; pietrele au ochi să-nţeleagă pe cei care văd mai departe (orbii rămîn, în hăţişuri se leagă). Ascultă glasul unui tînăr poet coborînd spre izvor cu arhiva-n spinare : vocea sa nu-i graiul din ziare ; se spune încet lumina cerului mare 10 dec. 1976 MARILE FOCURI împrăştiată prin iarbă lumea de chibrite de le-aş aprinde ar mistui oraşul şi bivolii din baltă s-ar înălţa la cer printr-un crîng de aur nesfîrşit 36 ceaţă privirea mea tărîm în care plouă cerul cu blînzi cărăbuşi infidelă umbra unui secat izvor grădinile lui Nero pe minutare stinge ca nişte rufe netrebuincioase razele întinate mă cuprind şi lunec în săbiile iernii marile focuri peste obrajii mei cern puritatea amiezii TESTAMENTUL LUI GIORDANO BRUNO m vîrful unui par capul meu arde în umbră cîni de toate mărimile noroaiele Romei îmi iscodesc fantoma din privire laTtlruf^ Pmt.ru~un ospăţ matinal la hotaru-n care piere ziua muzical — fuge ziua subt penele ciorilor m preajmă o lume de ciori o cetate de ciori război îmi declară capul meu de o rază a fost secerat secera era în mîinile mele m vîrful unui par capul meu rug incendiat îşi roteşte odihna în negre pene de toate mărimile semnează cu penele negre pace trecerii mele capul meu de o rază a fost secerat numai grai a rămas intr-un vîrf de par se odihneşte ION IUGA SPIRIT CRITIC ŞI RECTITUDINE MORALĂ Criticul e un căutător de adevăr, care începe prin o se îndoi şi continuă prin a explora şi a verifica din proprie perspectivă o realitate dată, cu semnificaţii plurivalente — opera literară. Fără inhibiţii, dar şi fără ambiţia vană de a se aşeza în faţă oricum, indiferent la sugestiile dinafară, el se apleacă răbdător şi onest, ferm şi comprehensiv, asupra textului însuşi — singură conştiinţa lui cu opera —, încearcă o dreaptă percepţie şi dă, neclintit, verdictul. Cu acelaşi discernământ şi la fel de decis intervine în dezbaterea problemelor teoretice, impunînd puncte de vedere trebuitoare actului critic. Adversar al amestecului orb de valori, al mistificărilor, al inerţiei şi conformismului, al dogmelor şi clişeelor, spiritul critic aspiră la ordine şi claritate, la realism şi supleţe. Aparent un lucru elementar — ce rost are să discutăm despre ceva familiar ? cine nu ştie ce-i spiritul critic ? —, sfera conceptului este în fond atît de largă, încît orice încercare de definire expeditivă sau peremptorie este riscată. Tocmai această mulţime a nuanţelor, practic inepuizabile, obligă la o continuă dezbatere şi precizare, altminteri am rămîne sine die victime ale confuziei. Pe lîngă cele de mai sus, care sunt, în linii mari moduri de existenţă a spiritului critic, se pot face, negreşit, alte şi alte discerneri. Deocamdată, spunem cîteva vorbe despre confuzia dintre spiritul critic şi spiritul „de criticare". Cuvîntul „critică" derutează încă multă lume ; vezi bine, el vrea să însemne, într-o anume accepţie foarte răspîndită, „dezvăluirea lipsurilor" etc, cum ne indică dicţionarele. înţelegerea populară asociază două noţiuni distincte, pe criteriul omonimiei : accepţia de mai înainte şi sensul de „analiză care interpretează şi apreciază operele artistice şi ştiinţifice". Din această pricină, se echivalează spiritul critic cu intoleranţa programatică, în eroare cad nu numai profanii, ci şi criticii de profesie, care trag semnul egalităţii între spiritul critic, autoritate (pînă aici e bine) şi practica recriminărilor. Condiţia autorităţii este, desigur, alta, greu de lămurit în cîteva cuvinte. Esenţială, totuşi, rămîne facultatea de a distinge între valoare şi nonva-loare şi, de aici, acţiunea de discreditare a mediocrităţilor şi de impunere a talentelor. Deşi spiritul critic este unul singur — cu infinite faţete —, în diverse epoci înfăţişarea lui are un fel de relief particular, în funcţie de specificitatea şi de comandamentele timpului respectiv. De asemenea, reacţiile faţă de el diferă. Nu e mai puţin adevărat că spiritele critice, incomode, fireşte, au fost mai totdeauna întâmpinate cu rezervă şi, invariabil, învinuite de sterilitate. Li s-au intentat adevărate procese şi nu văd să fi scăpat unul necontestat (Voltaire, Anatole France, Maiorescu, Caragiale, E. Lovinescu, Zarifopol, G. Călinescu etc. etc), dar „criticismul" nu a putut fi nicicînd intimidat. Ar fi trebuit să dispară însăşi critica sau să se perpetueze un simulacru de critică. Ceea ce nu s-a întîmplat. Dimpotrivă, spiritul critic, cum spuneam, a supravieţuit, oricîte obstacole a întîlnit în cale. Mai mult decît atît, el şi-a îmbogăţit sfera cu noi şi noi forme de existenţă. Junimismul a avut chipul său atît de particular şi de profund, încît spiritul critic modern, de la noi, se revendică de aici. Se înţelege că datorită caracteristicilor sale exprese, hotărîte, neconcesive, junimismul a stîrnit încă de la început violente opoziţii. A fost el oare anulat ? în perioada interbelică critica, reprezentată de 38 E. Lovinescu, G. Ibrăileanu, Pompiliu Constantinescu, Tudor Vianu, Vladimir Streinii, Ş. Cioculescu etc, şi-a spus cuvîntul cu energie şi pricepere în problemele culturii şi' artei, precum şi în practica interpretării literaturii noastre mai vechi şi mai noi, menţinînd o percepţie clară a valorilor. Se afirmă acum, cu deosebire, imperativul receptivităţii, al supleţii, al capacităţii de armonizare a tradiţiei cu modernitatea, sporeşte vocaţia militantă şi potenţialul de luptă cu forţele adverse, în speţă cu agresiunea iraţionalistă. Mai încoace, în deceniul VI, cînd s-a pus în mod abuziv un strat izolant între spiritul critic obiectiv şi viaţa literară activă, au ieşit la iveală, mai mult ca oricînd, importanţa adevărului în critică, nocivitatea proceselor de intenţie şi trebuinţa libertăţii de gîndire. In treacăt fie spus, o parte dintre aceste „confruntări" ale criticii noastre din ultimele patru decenii au constituit nu demult obiectul atenţiei unei cercetătoare, Ileana Vrancea (Confruntări în critica deceniilor IV-VI, 1975) ; numai că, din păcate, viziunea autoarei este mai întîi limitativă — dirijarea analizei pe un singur făgaş socotit esenţial, cînd de fapt nu are semnificaţia atribuită —, apoi este pe alocuri concesivă. Astfel, pentru Ileana' Vrancea supralicitarea literaturii didacticiste din deceniul VI „nu a constituit în sine un element reprobabil" (p. 198), iar criticii vremii nu ar avea în acest sens nici o vină („elogierea de către critică a unor scrieri cu merite mai mult cetăţeneşti decît artistice nu constituie în sine un fapt concludent", p. 202). Erorile de diagnoză sunt justificate prin aceea că ele nu ar fi caracteristice doar timpului respectiv. Nu e mai puţin adevărat că Ileana Vrancea face, totuşi, figură aparte, prin amploarea dezbaterilor despre critica noastră într-o etapă... critică şi chiar prin curajul unor dezvăluiri. E uşor de observat — faptul a devenit bun public — că numitorul comun şi celula germinativă a tuturor atitudinilor criticii este probitatea. Trebuie subliniat numaidecît că, pe lîngă celelalte însuşiri, pomenite sau nu aici, spiritul critic, în aspiraţia sa de selecţie, definire şi analiză a valorilor, presupune deplină independenţă morală ; ceea ce înseamnă că, în mod obligatoriu, el însuşi trebuie să fie esenţialmente etic. Nu întîmplător se discută astăzi despre moralitatea criticii. Chestiunea rămîne una dintre problemele de căpătîi ale ideologiei literare, oricît critica ar ţine, ca act de judecare, de sfera intelectuală. In sprijinul afirmaţiei se pot invoca multe autorităţi. Opiniile fiind foarte cunoscute, notez numai aceste cuvinte de dată mai recentă ale lui Ş. Cioculescu : „Fundamentul criticii, aşadar, este şi nu poate fi altul, decît de ordin etic". Pînă la un punot, probitatea se confundă cu obiectivitatea ca opus al subiectivităţii elementare. E vorba de subiectivismul care are originea în felul arbitrar de a reaqţiona faţă de literatură : circumstanţe de tot felul, rivalităţi mai mult sau mai puţin literare, obligaţii de subaltern sau de serviciu, infatuare copilărească, superficialitate agresivă sau idolatră, ori pur şi simplu incultură. Pe de altă parte, subiectivismul este consubstanţial demersului critic şi, în acest caz, îşi reclamă legitimitatea. Sunt două nuanţe bine distincte. Nu e nevoie să stăruim. Dar subiectivismul „funciar" poate fi şi el primejdios cînd nu e cenzurat de luciditate şi, în ultimă instanţă, de legi nescrise. Căci, dacă tendinţa expresă de escamotare a adevărului, deşi are uneori urmări nefericite, se descalifică mai lesne, subiectivismul „natural", nestăpînit, face adesea ravagii sub protecţia emblemei autoritare a gustului care „nu se discută". Lipsa de sinceritate cea mai detestabilă e aceea provenită din predispoziţia de a face volute şi fandări, de bună voie sau sub presiunea factorilor subiectivi. Se înţelege că asemenea graţii de felină se produc în conştiinţe insuficient fortificate moral. Cazul unor buni cărturari cu conştiinţă fragilă e mai rar. Oscilările, precauţiile diplomatice, amabilităţile sau iritările excesive compromit definitiv pe autorul lor, nu mai înainte de a fi infestat cîmpul criticii şi viaţa literară. In această situaţie spiritul critic veritabil intervine operativ şi drastic pentru a înlătura amatorismul prezumţios ; fiindcă de aici se recrutează, de regulă, demolatorii şi lăudătorii de profesie. Atîta vreme cît nechemaţii de orice soi vor continua „să bată la poarta vieţii" literare (şi, din nefericire, vor continua ; nu este literatura, după expresia cuiva, „l'art de tout le monde" ?), spiritul critic va trebui să grăbească „scuturarea" frunzelor moarte. Responsabilitatea criticii nu e de conceput într-o atmosferă neprielnică actului critic. La rîndul său, criticul trebuie să adopte o ireproşabilă atitudine etică. Intransigenţă, comprehensiune şi probitate — iată termenii de bază ai spiritului critic, C. TRANDAFIR q r o n i c a literară STAREA DEBUTURILOR 76 în 1974 ieşeau de sub tipar cărţile laureaţilor primei ediţii a concursului de debut1 iniţiat de editura Eminescu pentru poezie şi proză. între, timp şi alte edituri au organizat astfel de concursuri : Albatros, Dacia, iar acum în urmă Cartea românească. Ideea concursului — care nu e nouă — s-a dovedit fructuoasă şi de fapt e calea cea mai echitabilă de a stimula şi sprijini talentele pe cale de afirmare. Mai ales că, folosind acest mijloc, numărul debutanţilor nu pare a se fi micşorat în raport cu situaţia anterioară, cel mult doza de arbitrar şi întîmplător în editarea volumelor. De un lucru nu pot fi în nici un caz învinuite juriile de pînă acum : de a se fi arătat prea severe cu manuscrisele debutanţilor. S-a exagerat în schimb şi se mai fac exagerări în direcţia contrară : a unei toleranţe care mai permite mediocrităţii, bunelor intenţii neslujite de talent să se manifeste. Şi ele desigur se manifestă dacă găsesc cadrul „instituţionalizat" favorabil. Un asemenea cadru părea asigurat de hotărîrea de a se programa anual aceste concursuri : măsură care, aplicată mecanic, poate duce la slăbirea exigenţei. Prima care a dat înapoi, hotărînd organizarea concursului în afara unui termen fix, a fost aceeaşi editură Eminescu, iniţiatoarea premiilor de debut : actuala ediţie, a doua a suferit, dacă e s-o raportăm la proiectul iniţial, o amînare de doi ani. Acum însă laureaţii se cunosc, cărţile au apărut, cinci de versuri, patru de proză (dintre care una de reportaj). Cejea ce cititorul nu mai poate afla — şi aici se lasă bănuită o altă iniţiativă a prudenţei editoriale — e ierarhia premiilor, bine marcată la prima ediţie : care dintre volume a întrunit în mai mare măsură preferinţele juriului şi cîte din ele beneficiază numai de menţiuni. Un indiciu l-ar putea constitui cel mult tirajele, alcătuind un fel de scară : unul din volumele de versuri s-a tipărit în 1100 exemplare, iar celelalte, în ordine descres-cîndă, prin dozarea oarecum farmaceutică a cantităţilor, au obţinut 900, 850, 300 şi 770 exemplare. Situaţia e mai simplă la volumele de proză : 8500 şi 6500, două şi două. Reflectă însă aceste diferenţieri şi opţiunile juriului ? în treacăt aş observe că nu puţine volume ale unor poeţi consacraţi, apreciaţi de cititori, se opresc în pragul, peste care n-au putut trece, al cifrei 500. A fi debutant, fie şi posesorul unei simple menţiuni, se dovedeşte, se pare, o situaţie de invidiat ! Revenind la volumele premiate şi comparînd rezultatele cu cele ale precedentei ediţii, îmi pare a fi găsit şi explicaţia pentru discreţia păstrată de editură în privinţa departajării valorilor. Prima ediţie adusese revelaţia a două individualităţi lirice mai mult decît promiţătoare, dată fiind şi tinereţea protagoniştilor : Carolina Ilica şi Mircea Florin Şandru, situaţie ce nu se mai repetă acum cînd, cu o singură excepţie, vocile se cam confundă, poemul ca entitate organică întîrzie să se arate, iar vîrsta laureaţilor exprimă în prea multe cazuri o necăjit-încăpăţînată aşteptare. Cel puţin în cazul prozei, premiul pare a răsplăti mai puţin înzestrarea naturală şi şansele unei evoluţii, cît mai ales perseverenţa... Ar fi nedrept totuşi să spun că cel mai vîrstnic dintre laureaţi, gazetarul Sorin Holban, la cei 44 de ani ai săi, vine în literatură împins de o devorantă 1 A se vedea cronica literară Poezia la concurs, în Viaţa Românească, nr. 10, 1974. ambiţie. Mai aproape de adevăr pare a fi presupunerea că nuvela care i-a adu ' premiul, Te urăsc, iubita mea, este fructul unui „hobby" literar, iar prin f0rS mulă, un fel de Love Story în transcripţie românească. Autorul se mişcă Z dezinvoltură în lumea oraşului, a diverselor medii şi straturi şi dovedeşte o reală capacitate de a creiona figuri, de a înjgheba dialoguri. Se simte îndemînare» reporterului, dar şi destulă facilitate, iar preocuparea de a imagina conflict nu trece dincolo de tentaţia melodramaticului. Se pare chiar că dintre însuşiri cîte se cer unui prozator Sorin Holban şi-a perfecţionat una singură : deprinderea de a executa crochiuri (portrete sau mici scene), cu rezultate pe măsura prompţi-tudinii, căreia îi sacrifică orice scrupul de compoziţie, de efort susţinut. De fapt cele două nuvele ale volumului sînt romane abreviate, comprimate, galopante şi implicit... schematice, exclusiv din incapacitatea autorului de a depăşi stadiul scenariului dezinvolt. Cel puţin Pendulul, a doua nuvelă, tematic mai complicată, îmbinînd planul prezentului cu rememorarea, e o colecţie de locuri comune ale prozei şi filmului sumar, cu un erou de... crochiu desprins parcă de pe benzile desenate. In lumea profesiei sale, fără nimic care să-1 individualizeze în chip deosebit, rămîne celălalt gazetar, Sergiu Andon, în ciclul său de reportaje In căutare salamandrelor. Unitatea volumului o asigură atracţia reporterului pentru profesiile ciudate, rare : scafandru, speolog, om de intervenţie în incendiile din perimetrul schelelor petrolifere etc. E greu de înţeles că un astfel de volum, care avea oricum deschise porţile spre a fi mai repede publicat (reportajul e şi astăzi la noi un gen cu oarecare trecere... editorială) s-a înscris cuminte în caruselul aşteptării, de dragul unui rezultat incert. Să fie eterna complexare a hibridului în faţa altoiului ? Oricum, aşteptările trebuie considerate numai în parte împlinite, căci concursul — modest prin rezultate, cel puţin la proză — a scos la suprafaţă' şi ceea ce în alte condiţii ar fi rămas poate în dosare. Socotesc de altfel, că iniţiatorii concursului au greşit cînd au deschis o portiţă paraliteraturii şi, prin aceasta, fără să vrea. unei speţe de veleitarism care nu întăreşte rîndurile talentelor. Nu cred în seriitorul-numai-reporter, iar gazetăria, la rîndu-i, are nobleţea ei care se dispensează — ca şi literatura, în fond — de ajutorul literaturizării. Cu povestirile Dinei Balş (Zborul vieţii) ne întoarcem la literatura bine-ştiută cu pescari, vînători, taclale la un pahar şi întîmplări năpraznice a lui Sadoveanu şi Agârbiceanu şi a imitatorilor lor de toată mîna. Nimic n-o abate pe autoare din sfera vechilor lecturi. Unicul element de inedit, cel puţin în unele naraţiuni, e că tradiţionalul vînător e acum... vînătoriţă. O singură bucată, nici măcar naraţiune, mai mult un fel de reportaj, iese din obişnuinţele tiranice ale primului sămănătorism, amintind de un scriitor care nu s-a îndepărtat totuşi nici el de temele tradiţionale : Eusebiu Camilar. Nu întîmplător Cosaşii — povestea unui truditor coborît din fundul Bucovinei, ca să-şi. încheie zilele într-un sat dobrogean unde ajunsese în căutare de lucru — e încercarea cea mai reuşită din volum. încolo nedeie şi potere, însoţite de deprinderile stilistice de rigoare, în maniera sfătoasă a lui Mihail Lungi anu, cu — la tot pasul — sintagme păşuniste: „prinse a" [face ceva] şi „se vede treaba că" şi altele similare, alternînd cu nu mai puţin frecvente inovaţii., neaoşe (copacii „frunzăresc" = îşi mişcă frunzele, cineva îşi „ia curajul în dinţi", de la leat — „contingent" — se formează un plural leţi), alături de şi mai nefericite „inovaţii" de jargon (o nevastă de haiduc e frumoasă „dar deja grea", „înainte de pleacă" etc). N-am înţeles prea bine raţiunea premierii acestui volum. Oarecari promisiuni în direcţia sugerării unei atmosfere de tensiune demonstrează Horia Ungureanu cu naraţiunile sale ce vor să închipuie un mic roman, Ochiul zilei de ieri. Poate fi detectată influenţa prozei lui D. R. Popescu, a manierei sale de a înfăţişa satul demonizat din anii ultimului război şi din perioada imediat următoare. In spiritul aceluiaşi model, biografiile enigmatice şi chiar enigmele nu lipsesc. Dar capacitatea de a se concentra a autorului e minimă, mişcarea veşnic centrifugă, iar figurile sînt inconsistente, fumurii. Impresia finală e a unei construcţii mereu începută, din mai multe părţi deodată (s-ar spune că Horia Ungureanu are — cu o formulă la modă azi — „vocaţia începuturilor"), apoi tot de atîtea ori abandonată. Mai grave şi de nescuzat sînt unele defecte ale „vocii" autorului, o detestabilă înclinare retorică pe care, ca s-o fi putut întîlni la alţii, autorul a trebuit să cotrobăiască îndelung în paraginile prozei simplist-dogmatice : „Trăind aici, înmulţindu-se şi bucurîndu-se, cînd venea vremea, cîntînd fericiţi, în împărăţia aceluiaşi dumnezeu. Vieţuind, şi luptînd, şi murind aici, pătimind întru apărarea aceleiaşi vetre şi a aceleiaşi credinţe. Murind şi înviind de cîte ori a trebuit, dar rămînînd aceiaşi, chiar dacă vrăjmaşul era de fiecare dată altul 41 j.j mereu şi mereu ridicîndu-se, din cenuşa caselor şi mormintelor cotropite, k° mai sus şi mai adevărată şi mai împlinită, fîlfîindu-şi aripele-i ocrotitoare t0\e întreg ţinutul acesta, Marea-Pasăre-a-Ideii-de-Neam". p N-as putea încheia şirul observaţiilor despre volumele de proză premiate fără ie de etapă oricît de sumară. Recolta din cale-afară de modestă şi cam n concluzi , t;mpiătoare la acest capitol s-ar putea sa se explice măcar m parte şi prm i'n sa orientării concursului spre teme şi obiective ceva mai bine precizate şi re să fie totodată cît mai... competitive, în măsură să stimuleze interesul şi Cmbitia participanţilor, a celor tineri în mod deosebit. Cu precizarea că, de s-ar roceda astfel, nu s-ar vedea excluse de la şansa premiilor nici manuscrisele por-P;te din iniţiativă personală. Dacă în cazul poeziei lucrurile se prezintă simţitor "ltfel măsura de a oferi prozatorilor un punct de reazem mai ferm s-ar putea să întrunească destule adeziuni. De altfel poziţia poeziei şi interesul diferenţiat pe care-1 suscită în rîndurile tinerilor aspiranţi la editare au şi dus la obţinerea unor rezultate vizibil mai bune, concretizate în cele cinci volume publicate. Sînt şi aici cîteva lucruri de reproşat, începînd cu falsa ierarhizare prin tiraje a volumelor. în această privinţă, e deajuns să spun că volumul cel mai bine „cotat" (1100 exemplare) nu e şi cel mai reliefat, în timp ce ultimul în acest nedorit clasament (770 exemplare) e de aşezat chiar în faţă ; s-ar putea să fi atîrnat în balanţă şi argumentul vîrstei, ceea ce pare verosimil, dar foarte puţin justificat. Pentru că la cei 23 de ani ai săi, Gabriel Chifu, cel mai tînăr participant, e o certă promisiune (încă grevată de vasalităţi), în timp ce relativul echilibru dobîndit de laureaţi cu mai vechi state de serviciu nu făgăduieşte prea multe pentru evoluţia lor. Să-mi fie îngăduit să încep chiar cu acest tînăr poet, student al facultăţii de electrotehnică din Craiova şi deţinător de pe acum al unui impresionant palmares de distincţii literare obţinute, începînd de prin 1974, la diferite concursuri şi festivaluri de poezie. Ca poet-electrotehnician, s-ar putea spune că Gabriel Chifu conectează la individualitatea sa două fire, unul dinspre Nichita Stănescu, altul dinspre Marin Sorescu, demonstrînd că e cu putinţă să se vorbească de sinteze neaşteptate ce s-ar numi la un moment dat Nichita Sorescu sau Marin Stănescu. Nu sînt singurele conexiuni efectuate, căci — iată — un anumit patetism şi radicalism de esenţă etică, sesizabile mai ales în primul ciclu al volumului, „Drumul spre voi", evidenţiază şi o a treia sursă, Ana Blandiana. Astfel, în preferinţa tînărului poet pentru parabolă recunoaştem deopotrivă pe Sorescu şi Blandiana, atîta doar că, sub influenţa celui dintîi, parabola se colorează cosmic şi existenţial, făcînd familiare neliniştile, în vreme ce prin parabola de semnificaţii etice el se apropie de autoarea Călcîiului vulnerabil. Şi într-un caz şi în celălalt, structura imaginii, o anumită ingenuitate şi suavitate îl apropie de anatomiile fabuloase şi de substituţiile de regnuri suprem şi paradoxal-poetice ale lui Nichita Stănescu : „şi ce dacă nu sînt floare / zise casa / şi începu să piardă petale şi să miroase •' ca o grădină de tămîioară" ; sau „Eu aş vrea să rămîn aici, / aici, zise inima lui / şi rupse pieptul şi se pierdu / vuind în frunziş. / Tălpile cunoscură undeva o zăpadă / şi-şi făcură casă acolo". Cu aceste mijloace încă prizoniere, autorul găseşte prilejuri şi unghiuri prielnice de a exprima o seamă de gînduri, solidaritatea cu străbunii, sentimentul plin de gravitate al răspunderii faţă de ai săi, faţă de poezie şi de viitorime şi o face cu o naturaleţe şi prospeţime de bun augur, mai ales dacă ţinem seama de faptul că la această vîrstă influenţele sînt oarecum în firea lucrurilor, iar egolatria, afecţiune curentă la mulţi confraţi ai săi. e departe de a fi devenit obsesia tînărului poet : „«Pe tine te aşteptam», spuneţi voi cînd vedeţi / că e gata biserica pe care am clădit-o / într-o privighetoare, «pe tine te aşteptam» spuneţi / voi cînd vedeţi că soarele după ce apune / vine şi se culcă într-unui din cuvintele mele, / «pe tine te aşteptam», şi vă scăldaţi în inima / mea şi-mi mîngîiaţi oasele clare ce vi se par / nişte mesteceni — o, dar eu nu sînt decît / scara / pe care el / într-o dimineaţă din fagurii abisului, / se va coborî în lume" (Scara). Acest el nefiind altul decît Marele Poet din viitor. Un anumit preţiozism (detectabil şi la cel dintîi Mircea Dinescu, unul dintre modelele sale) ar putea constitui totuşi o tentaţie prea mare şi de neînvins pentru tînărul poet, preocupat excesiv să-şi ţeasă pînza lui de subţirimi eterate, şi la care stările „îndelicate". „duhul plin de har al subţirimii" sfîrşesc,. adesea într-un fel de leşin programat, de curtezană, al metaforelor. în astfel de situaţii, „roua se bagă slugă la demoni", chiar viaţa e „o furtună de rouă", iar ploaia, nişte „piramide de rouă pe care trecătorii greu le evită", „o barcă abia înaintează sub greutatea / luminii de lună", în timp ce „marea seamănă cu un trandafir nestăvilit", doi îndrăgostiţi adormiţi pe-o pajişte mor străpunşi de „iarba care / azi 42 noapte a crescut năpraznic", „o baladă trece pe cer", tatăl poetului „săpase fîntina casei / în osul vechil şi dulce al unei mierle", în timp ce el însuşi se vede pe sine „înhămat la un car cu icoane". Cum ar spune Bacovia : „Destul frumos",. Cuvinte bune ar merita şi Tudor Cristea, autorul volumului Astru natal, poej cu un orizont de lecturi mai larg, care-i cuprinde şi pe poeţii italieni moderni printre alţii Montale, al cărui univers auster sau, mai bine, a cărui austeritate în notaţie ne-o evocă versuri ca acestea : „scaieţi cu floarea roşie, mărăcini şi spice / de grîu şi iarbă-mare plină de praful / drumului şi al stelelor, de sarea / animalelor care au trecut spre apus". In aceeaşi manieră e construită şi metafora marină ce urmează : „vezi, răsare ' soarele peste lume / cu sărate frînghii trage viaţa din mare", sau aceasta, arheologică, mai potrivită cu un peisaj de vestigii la tot pasul : inima — „acest sarcofag dureros între oasele pieptului". Dar poemele se structurează anevoie, o apăsătoare monotonie se instalează, iar cuvîntul rareori se ridică la sugestie. Voinţa de a compune a poetului o ia înaintea percepţiei nude şi atunci avem alegoriile, — echivalenţe căznite ale unor abstracţii. Celui ce nu aşteaptă treaz primăvara, „apele clorofilei" „îi vor şterge din suflet şi din sînge şi din gînd sentimente" ; în altă parte, trupul e „otrăvit de sucul vremii trecută prin carnea lui nevăzută" etc. Prin două din sonetele ei, Virginia Muşat, autoarea volumului Orion, constelaţia mea, aminteşte întrucîtva de Constanţa Buzea din Sala nervilor. Modernă Penelopă, în aşteptarea unui Ulise egoist şi crud, tînăra poetă imaginează situaţii inedite : „Dac-ai veni te-aş aştepta-n Itaka / Acolo unde nu-ncetează joaca zefirului. Plecarea ta Ulise / M-a desfrunzit. Beau şi ghicesc în ceşti / Te caut prin vapoare şi căleşti / Venirea ta se-ncurcă printre vise". In rest, un metaforism dezlănţuit şi chiar beţia de cuvinte cea mai francă minează bunele intenţii ale poetei care se surprinde imaginînd „căi salamandre spre zări, genuine poteci prizoniere / Şerpuind în auz şi-n viscere", sau se confesează în acest chip eminamente abstract : „Nu-mi pot deschide încă o rană / Prin care sîngele flatat de lumină / Să ţîşnească pe timp terorizată de implacabil / Nu mă pot pedepsi cu-o libertate inutilă". De o factură mai tradiţională şi chiar tradiţionalistă, poezia Iui Sterian Vicol (din volumul Harfele griului), insuficient decantată, cu numeroase stîngăcii şi probe de diletantism, totodată excesiv emblematică şi de aceea semănînd cu a altor douăzeci, îşi datorează reuşita, în momentele ei rare, prizei directe cu realul, aici amintirile unei copilării fabuloase. Vechiul Ioan Alexandru, dar mai blînd, prezidează asemenea reminiscenţe ale memoriei afective, ca în această secvenţă cu părinţi şi copii la cîmp : „Tineri şi tineri / cînd coborau casele şi grădinile / peste arbori şi turnuri, / In lanul de porumb desfăcut / rn-acopereau cu ţărîna aceea uşoară / tăiată de gura sapei... / în cumpăna amiezii, / cu trupurile parcă biciuite, / însetaţi ca pe-o plajă fierbinte / Capul meu luau de copil / crezînd că-i ulciorul rotund / şi el pierdut în cîmpie !" (Părinţii mei tineri). Autorul plăteşte însă un prea greu tribut incoerenţei (poemele lungi sînt aproape toate deficitare sub acest raport) şi manierei considerative amintind nu o dată de Gută Popîndău : „Acel măr dintîi, pe gura mea fiind / Căderea-i dulce prin aer se întrupa / Aud prin repezi fibre o muzică suind / 'Nainte de-a te şti şi după... (Din copilăria poetului). In fine, destul de ştearsă în limitele cuminţeniei ei e poezia lui Nicolae Boghlan, provocată artificial, lipsită de evenimente sufleteşti ; poetul, ofiţer de carieră, meditează la comandă despre cîte ceva, întrebîndu-se bunăoară în termeni invariabili, în trei poezii succesive, despre odihnă, linişte, iubire („Mă întreb atunci despre iubire — / foame să fie, durere sau pierdere"), sau se entuziasmează tot atît de brusc în faţa bogăţiei de conotaţii a cuvîntului înainte: „Ca ochiul de umed / e cuvîntul acesta «înainte»". N-aş putea încheia aceste consideraţii fără să amintesc condiţiile de invidiat asigurate editării debutanţilor. Editura s-a întrecut pe sine în această privinţă, depăşind chiar limitele necesarei generozităţi. Căci, orice s-ar spune, nouă laureaţi (poeţi şi prozatori) în forma a nouă volume individuale mi se pare excesiv pentru un concurs cu rezultate mai degrabă modeste, în care prea puţini dintre cei distinşi astăzi reprezintă garanţia unui promiţător „va urma". CORNEL REGMAN q r o n i c a ideilor In iunie 1976, la sediul UNESCO de la Paris, a avut loc o masă rotundă a oamenilor de cultură din diferite ţări, consacrată legăturii dintre cooperarea culturală şi intelectuală şi noua ordine economică internaţională. A luat cuvîntul, printre alţii, Philip Noel-Baker. (Cartea sa despre cursa înarmărilor pentru care a primit Premiul Nobel pentru pace în 1959, începe cu un citat din John Stuart Mill '• „împotriva unui rău mare, un remediu mic nu produce efecte mici, ci nu are nici un fel de efect"). Ca tînăr colegian Noel-Baker a însoţit pe tatăl său în 1907 la a doua conferinţă a păcii de la Haga, care a cerut sfîrşitul cursei înarmărilor şi rezolvarea paşnică a disputelor internaţionale. Şi-a amintit anii de front din primul război mondial şi discuţiile din Liga Naţiunilor, care i-au urmat. Observator şi participant la o luptă de şapte decenii între partizanii păcii şi ai dezarmării şi între „realiştii", pentru care pacea durabilă este un vis amăgitor, Noel-Baker a remarcat cu amărăciune că în acest secol militariştii au cîştigat cu regularitate rundele disputei, fiecare victorie a lor fiind în acelaşi timp un cataclism pentru omenire. El a evocat ocaziile dătătoare de speranţă, zădărnicite de comploturile partizanilor forţei. Asistenţa, copleşită de emoţie, 1-a ascultat pe octogenarul care a făcut de trei ori pelerinajul la Hiroşima, reconstruind scena care constituie singura experienţă a omenirii în materie, de arme nucleare : „August 6, 1945. Ora 8,15 a.m. Străzile sînt pline de lume, lume mergînd la lucru, lume mergînd la cumpărături, lume, lume mică mergînd la şcoli. Este o dimineaţă surî-zătoare de vară, soare şi cer albastru. Cerul albastru însemnează fericire în Japonia. Sună sirenele de alarmă. Nimeni nu este atent. Un singur avion duşman pe cer. Avionul zboară deasupra oraşului. în centru ceva cade. E greu de văzut. Bomba este foarte mică, două kilograme în greutate, ceva mai mare decît o minge de tenis. Cade 10—15 secunde, cade şi cade. Deodată o subită izbucnire de lumină mai luminoasă şi mai fierbinte decît o mie de sori. Ochii celor care au privit-o direct au ars în orbite. Niciodată după aceea nu s-au mai uitat la oameni sau lucruri. Pe stradă un om mergea la lucru. O femeie elegantă şi frumoasă, un tînăr student strălucitor, şeful clasei sale, o mică fetiţă ce fugea rîzînd. Şi într-un moment au dispărut, au dispărut de pe pămînt, au fost consumaţi complet de cuptorul flăcării. N-a mai fost urmă de cenuşă pe trotuare. A rămas doar umbra lor neagră, imprimată pe pietre. Mii de oameni, adăpostiţi de ziduri şi clădiri au fost tîrîţi la nebunie de setea intolerabilă care a urmat căldurii. Au fugit în hoarde agonizante spre cele şapte rîuri din delta pe care e construită Hiroşima. Ca maniacii au fugit să ajungă la apă. Cine a reuşit să soarbă din curentul înveninat, în mai puţin de o lună era mort. După aceea a venit explozia. Suflul de o mie de mile pe oră a culcat la pămînt clădiri în toate direcţiile. Automobile, camioane, căruţe cu lapte, oameni, copii au fost luaţi şi aruncaţi ca nişte proiectile ucigătoare la distanţe de sute de metri în aer. Suflul a strîns victimile in grămezi îngrozitoare, groase de 7—8 straturi de cadavre. Cînd mingea de foc a atins pămîntul zeci de dezastre mînate de vînturi s-au unit într-o furtună incendiară şi alte mii de oameni, prinşi în ziduri de flacăra care se ridica mai sus OMUL ARMELE 44 decît cel mai înalt turn al oraşului, au ars în agonie rapidă sau lungă, pînă la moarte. După aceea s-a făcut întuneric, ca şi noaptea. Ciuperca norului s-a ridicat pînă la zece mii de metri, a acoperit soarele şi a aruncat praful ei înveninat pe orice rămăsese încă neucigător în Hiroşima. Moartea prin boala radioactivă, contaminată de praful ceresc, a fost soarta celor care au supravieţuit apei, suflului incendiului". Philip Noel-Baker a reclădit aceste momente teribile ale Hiroşimei ca un memento. Nu trebuie să uităm. Chiar atunci cînd nu sînt folosite, armele, prin însăşi existenţa lor înveninează, după el, totul, împiedeeînd rezolvarea problemelor care tulbură omenirea. Democraţia, libertatea, hrana, alfabetizarea, viaţa economică normală, justiţia socială, opera de sănătate, educaţie şi artă se lovesc în calea lor de sacrificiile necontenite aduse pe altarul modernului Moloch. La aceeaşi reuniune a luat cuvîntul profesorul Alfred Kastler, laureat al Premiului Nobel pentru fizică (doctor honoris causa al Universităţii din Bucureşti). Situîndu-se în marea tradiţie a fizicienilor umanişti ca soţii Joliot-Curie, Kastler a vorbit cu autoritatea unui savant care a făcut să progreseze ştiinţa nucleară şi care acum dă alarma împotriva folosirii ei în scopuri de distrugere. El a arătat că bugetul UNESCO, organizaţie internaţională consacrată cooperării în materie de cultură, educaţie şi ştiinţă, reprezintă a treia mia parte din suma cheltuită pentru înarmări în lume (300 miliarde de dolari pe an). Reducerea cu 10»/0 a bugetelor militare, a spus el, n-ar reduce cu nimic securitatea ţărilor dezvoltate, dar ar permite în spaţiul unei generaţii să se schimbe total situaţia lumii a treia. Cu fondurile eliberate ar putea fi dezvoltată agricultura şi ar putea fi create surse de energie noi. Energia solară, nepoluantă şi inepuizabilă este energia viitorului. Obstacolele din calea progresului, nu sînt după Kastler, de ordin ştiinţific şi tehnic ; ele ţin de categoria psihologică şi socială. Se cere o schimbare radicală a atitudinii guvernelor, dar mai ales o luare de poziţie fermă din partea opiniei publice. „Este o obligaţie pentru noi intelectualii să lucrăm în acest sens, dacă vrem ca noua ordine economică şi socială să se instaureze şi ca oamenii de pe planeta noastră să poată supravieţui", a încheiat el. Citez aceste două mărturii pline de competenţă şi responsabilitate, pentru a arăta că oricare ar fi atenţia acordată atîtor probleme presante, dezarmarea a fost şi rămîne prezentă, ca un imperativ al vremurilor noastre. S-a spus că ţările în curs de dezvoltare au alte priorităţi. La această oră. foamea, mizeria şi bolile produc victime la nivelul celor mai crunte războaie şi atîta timp cît nu se face o cotitură în lichidarea înapoierii economice, efectele ei vor rămîne de proporţiile distrugerii în masă. Cu toate acestea, la întîlnirea ţărilor nealiniate de la Colombo, unde a participat ca invitat şi ţara noastră, a fost anunţată o acţiune concertată în materie de dezarmare. Iar la adunarea generală a ONU s-a luat hotărîrea convocării unei sesiuni extraordinare consacrată problemelor dezarmării. Sesiunea este convocată pentru mai-iunie 1978. Coautorii rezoluţiei, 35 state în curs de dezvoltare printre care şi România, au arătat că aşteaptă ca acest moment să amorseze procesul de realizare a obiectivului final — interzicerea armelor de distrugere în masă şi încheierea unui tratat de dezarmare generală. Care este situaţia actuală ? Un număr recent al Revistei internaţionale de ştiinţe sociale a UNESCO (Nr. 2, 1976), una din cele mai cunoscute publicaţii, este intitulat în mod elocvent „Ciclul infernal al armelor". F. Barnaby, directorul faimosului Institut internaţional de cercetări asupra păcii de la Stockholm, care publică anual cele mai cuprinzătoare statistici în materie de înarmări — nelipsite de pe masa politicienilor, diplomaţilor şi cercetătorilor în ştiinţe politice — aminteşte ritmul rapid al escaladării bugetelor militare în lume : 1900 — zece miliarde de dolari, 1950 —■ şaptezeci de miliarde, 1974 — douăsute zece miliarde, 1.976 — trei-sute miliarde. Ambele războaie mondiale au fost precedate de curse intense de înarmări, dar ceea ce constituia o culme pentru o perioadă antebelică, devenea un prag minimal după război. Astfel, plafonul de jos al situaţiei în care trăim de treizeci de ani, este dat de maximul atins în 1938. Crizele şi războaiele locale accelerează întotdeauna cursa înarmărilor. Dacă anii 1964—65 au fost caracterizaţi de oarecare stabilizare, în urma intervenţiei Statelor Unite în Vietnam, s-a produs o creştere de circa 30o/0 a cheltuielilor militare. în privinţa distribuţiei pe glob a efortului militar, Barnaby notează că 4/5 din actualele cheltuieli sînt localizate în ţările principalelor alianţe militare. Se constată, însă, în ultimul timp, o lărgire a evantaiului de repartiţie. în Orientul Mijlociu, de pildă, în ultimul deceniu, cheltuielile de înarmare au crescut pe an cu circa 20»/0. în acest ritm, noi şi noi ţări vor deveni mari producători de arme în următoarele decenii. Peste 20 de ţări au în prezent bugete 45