Viaţa lomaneasca REVISTA EDITATĂ DE UNIUNEA SCRIITORILOR Colegiul de redacţie: ALEXANDRU BALACI, RADU BQUREANU, REMUS LUCA, GEORGE MACOVESCU, CORNEL REGMAN Redactor şef : IOANICHIE OLTEANU Secretar responsabil de redacţie : VLADIMIR COLIN REDACŢIA: Calea Victoriei 115. Sectorul I, Bucureşti Telefon : 50.64.30, 50.64.35 ADMINISTRAŢIA : Şoseaua Kiselef nr. 10. Sectorul I, Bucureşti Telefon : 17.79.46,. 18.33.99 Abonamentele se primesc prin instituţii, factorii poştali şi oficiile poştale, difuzorii de presă din întreprinderi Costul unui abonament la Viaţa Românească este de lei : 60 pe 12 luni, 30 pe 6 luni, 15 pe 3 luni MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE ÎNAPOIAZĂ Tiparul executat la întreprinderea Poligrafică „Filaret" c. 1.053 Viaţa Româneasca ANUL XXX _IANUARIE 1977_NnJ CER CUVÎNTUL! ..Se ridică repede, ca la armată, aruncîndu-şi pe scaun căciula cu urechi. Era un flăcău simpatic, cu o cicatrice oblică în colţul drept al buzelor, care nu-i strica prea mult. Dimpotrivă, îi dădea un aer misterios şi bărbătesc. — O să vorbesc puţin, începu el. E şi tîrziu, oamenii mai au şi casă. Ţin totuşi să-mi spun şi eu părerea, mai ales că mă aflu exact la vîrsta pe care o avea tov Păun cînd lucra în satul Voievodeni. Ţin să mai precizez că n-am avut de unde să-1 cunosc pe tov Păun. Pînă-n seara asta, nici n-am ştiut cum îl cheamă. Lucrăm în sectoare ou totul diferite. Tov inginer lucrează la betoane, pe cînd eu sînt tehnician la dispozitive verificatoare. Ni s-au încrucişat paşii doar la cantină şi prin perimetrul şantierului, cu totul întîmplător. Atît., Acum însă cam regret că n-am avut prilejul să-1 cunosc mai de mult. In fine, e şi-o diferenţă de vîrstă, asta-i foarte drept... Dar mie ini se pare, din cele ce s-au vorbit pînă acum, că tov inginer Păun este un om interesant, cu o viaţă bogată, care merită explorată. Aşa, ca să ne mai îmbogăţim şi noi galeria exemplelor pe care trebuie să le urmăm. De ce spun asta ? Pentru că, drept să fiu, mie-mi place tov Păun aşa cum e. îmi place şi declar că sînt alături de el. Sînt pentru primirea lui în partid, ce mai încolo, încoace... Unii poate veţi zice că mă pripesc, că nu cunosc la oameni, că m-a entuziasmat personalitatea tovarăşului inginer. Poate că pe undeva aşa o fi. Dar tot atît de adevărat este că ceea ce mă atrage în primul rînd la tov Păun e sinceritatea lui, care de ce să ne ascundem după deget, n-o găseşti la fiecare colţ de stradă. Pe urmă, problemele acelea, de la Voievodeni. Rîdeţi, încruntaţi-vă, dar să ştiţi că dacă aş fi fost cumva atunci în locul lui, cred că aş fi procedat la fel. Păi, ce putea să facă omul? Sînt şi eu de la ţară. Eram copil pe atunci, dar tot îmi amintesc cîte ceva. Că anii aceia nu se pot uita, tovarăşi. E destul să-i fi trăit şi să fi avut ochi. Este cineva de altă părere ? Cei din jur fremătară. Nu le displăcea. Tinerelul vorbea cocoşeşte. — La mine-n sat, deşi colectiva s-a înfiinţat din primii ani, mai precis din 1950, lucrurile au mers mult mai greu, continuă tinerelul. Aşa s-a nimerit. Ce vreţi, în unele locuri mergea ca' pe roate, în altele dimpotrivă, îţi venea să urli de atîta îndărătnicie, care nu încolţea, să fim sinceri, din apă de trandafiri. Aşa, nu sînt psiholog, dar -mă gîndesc că poate şi îndărătnicii ăia aveau dreptate, în felul lor. Nu ? Ei, nu ? Cînd neam de neamul tău a lucrat aceeaşi bucată de pămînt, de pămînt personal vreau să zic, este chiar atît de uşor să păşeşti în necunoscut ? Intr-o viaţă ce se clădea pe baze cu totul noi ? Nu-i uşor, tovarăşi, nu-i deloc uşor. N-aţei de unde şti că pe mine m-au dat afară din şcoala primară, da, chiar din şcoala primară, oare e obligatorie, pentru că tata nu voia nici el să se înscrie. Pînă nu s-a înscris, n-au vrut să mă primească înapoi. Iar eu plîngeam de mă prăpădeam pe după toate căpiţele de paie din curte... Şi asta încă nu-i nimic, tovarăşi, ce să mai vorbim... Dacă v-aş povesti cum ni se mai umflau şi cotele, poate că... — Le ştim şi noi, tovarăşe Popeangă, îl întrerupse acru tovarăşul Timofte. Dacă te interesează, nu ne-am născut abia astă noapte... Avem şi noi ceva ţinere i de minte... Dar îl discutăm pe tovarăşul Păun, ce drăcu... Ziceai că c tîrziu % că oamenii mai au şi casă. .... . a Popeangă se aşeză pe căciulă, cu o mutră de om profund supărat. ." — Dar despre gîndul acela, de a rămîne în străinătate, ce părere ai ? îl mai întrebă tovarăşul 'Timofte. La aspectul acesta ţi-aş propune să te referi." — Am şi eu părerea mea, răspunse prompt Popeangă sărind în sus ca" împins de un resort. Cred că problema trebuie scoasă definitiv din discuţie. Atît» .Tinerelul se aşeză din nou, nu înainte de a-şi fi luat, de astă dată, căciulJ .da pc scaun. Păun îl admiră, cu atît mai mult, cu cît nu se aşteptase să-i tina cineva parte cu o asemenea vehemenţă. Dar nu se uită la cl. Era sigur cei Popeangă îi căuta privirile. ' — Tovarăşul Popeangă ar fi . dorit să ne ţină o conferinţă, spuse zîmbito» Săucan, rczemîndu-se tacticos pe spătarul scaunului şi aprinzîndu-şi o ţigară. Are; şi vocabular, arc şi amintiri, are şi clanuri revoluţionare, are şi psihologie, chiar; din belşug am putea zice, numai că îi cam lipseşte orientarea în spaţiu. Nu zic în timp o are, dar în spaţiu nici atîta — şi-şi arătă muştiucul galben al ţigării.;, I-a dat dreptate tovarăşului Păun pînă în pînz°le albe. După el, da, aşa trebuia, să se facă pretutindeni colectivizarea : generalizînd metodele tovarăşului Păun. — N-am spus asta ! protestă oarecum dezumflat Popeangă. Ba am spus •— se corectă el — dar n-am absolutizat. Ziceam că au fost situaţii şi situaţilf In situaţia dată la Voievodeni, aş fi procedat şi eu ca tov Păun. Aşa am zis..t — Am totuşi impresia că oamenii au înţeles altfel, continuă Săucan, făcîn-,, du-i semn lui Popeangă că nu mai- are rost să se ridice. Cine ştie, poate că într-adevăr tovarăşul Păun o fi avut motive întemeiate să procedeze cum a procedat, întemeiate, după concepţia lui... Dar n-avem dreptul, tovarăşi, s-o eotinţ la dreapta şi să afirmăm cu mîna pc inima noastră tînără şi vitează •— Şi aici Săucan privi din nou spre Popeangă •— că tare bine a mai procedat tovarăşul Păun ! Păi dacă toţi activiştii ar proceda astfel, unde se ajungea, tovarăşi ? Unde se ajungea cu colectivizarea ? Vă daţi seama ? S-ar fi instaurat o atmosferă de nemulţumire generală, încît nu ştiu zău dacă s-ar mai fi terminat ce se începuse. Din contră, tovarăşi : s-ar fi ajuns la lucruri foarte grave... Şi ni s-ar fi aprins fundul pantalonilor, asta s-ar fi întîmplat ! Popeangă se ridică din nou : — Dar n-am... — Ba ai spus, tovarăşe Popeangă. Cel puţin aşa am înţeles eu. Ori sînt atît de... de... de... încît n-am înţeles bine ? Eeee... e frumos ca tineretul să aibâ curaj, dar nici chiar aşa... Da... Să trecem mai departe. Tovarăşul Canarache Maistrul Vincenţiu Canarache vorbea rar în şedinţe şi numai atunci cînd i se cerea părerea. Nu era meşter la cuvîntări. Dacă-1 întrerupea cineva, îl apucau toate emoţiile de pe pămînt. De altfel, i se spunea în lipsă Bîlbîlu, chiar mai des decît pe numelie adevărat. Acum însă, se Înscrisese fără să i-o fi cerut nimeni. Se ridică şi, înainte de a începe, îşi suflă nasul într-o batistă mare. Era răcit. Apoi îşi netezi cu palma mustaţa căruntă şi tuşi cu gura închisă, să-şi dreagă vocea. —• Eu nu înţeleg, dragii mei, zise el, nu înţeleg deloc un lucru. M-am, înscris şi eu la cuvînt tocmai pentru că nu-1 înţeleg... De ce dezgropăm morţii ? -Uite, adică de ce ne legăm de lucruri făcute de tovarăşul inginer Păun în urmă cu cincisprezece ani ? Păi alea ne interesează pe noi acum ? Alea ? Şi măcar dacă s-ar fi abătut zdravăn de la linie, cu ele... Dar nu s-a abătut. E drept, a mai încurcat paşii din cîte se vede, dar linia a ţinut-o... — Tovarăşu, îl întrerupse prevenitor Săucan, c2 vrei să spui ? Pe noi trebuie să ne intereseze şi cum anume a ţinut linia... Altfel... Altfel... — Şi-apoi, omul din greşeli în-învaţă se bîlbîi Vincenţiu Canarache. Tovarăşul inginer Păun a-nvăţat, asta-i sigur. Se vede de-de-de de la o poştă. E om de nădejde. Iar pe noi trebuie să ne intereseze mai ales cum e omul acum, ce face, ce drege, cum se descurcă el azi. Vreau să văăăd aici unul, măcar unul, care să-mi spună mie că tovarăşul inginer Păun nu s-a achitat de vreo sarcină. , Ei, este cineva ? Este, sau nu este ? Nu este. Vedeţi ? Şi-atunei, de ce-1 căutăm degeaba de păduchi ? Să mă ierte tovarăşul inginer, dar vorba vine... Cum zi- , ceam, eu aş fi fost de părere să-1 discutăm de la bun început de pe platforma » asta. E platforma cea mai deşteaptă, cu aşa cred. Să ştim pe cine contăm acum,1 să ne uităm bine şi să vedem pe cine-I simţim lipit de umărul nostru. Să vedem s dacă ne putem baza pe om în clipa de faţă şi mai pe urmă... E just ? Ce a fost,, e bun fost. * ! 3 _ just răspunse de pe locul său tovarăşul Timofte. Chiar foarte just, pînă anumit punct. Să fiu iertat că intervin din nou, tovarăşi, dar nu ne putem A l'ra mulţumiţi analizînd un om numai de la brîu în sus. Dacă am asculta ata tovarăşului Canarache, fără s-o mai îmbunătăţim pe ici, pe colo, am greşi. p°v greşi fundamental. Omul trebuie privit din cap pînă în picioare, adică în eVolutia lui. Bineînţeles, punînd accent pe profilul său actual, aşa cum ne "deamnă de altfel şi tovarăşul Canarache, pentru care am tot respectul. E ade-^ă at profilul de azi al omului pus în discuţie trebuie să ne intereseze în primul Vînd 'cu atît mai mult, cu cît ştim cu toţii că societatea noastră socialistă este "n măsură să-şi educe membrii în bune condiţiuni. Vreau şi eu să cred că tova-'-ăsul Păun esta un om educat în spiritul nostru. Dar jepet, atunci cînd primim ne' cineva în partid, e bine să-i parcurgem întreaga evoluţie, şi cu părţile bune, dar şi cu părţile mai puţin bune. Partidul, tovarăşi, trebuie să fie puternic, da, •foarte puternic, pentru că mai are multe de realizat în ţara asta, multe, şi mai mari si mai mărunte, că doar cunoaştem planul şi pe-o parte şi pc alta, în amănunt va să zică. Spuneam că partidul arc de realizat şi lucruri mărunte, va să zică.'rîehee, zicem noi că sînt mărunte, ni se par nouă mărunte, aşa, la prima vedere, dar să ştiţi că astea sînt la drept vorbind şi cele mai grele ; chestiile de bucătărie naţională,' chestiile care ni se par obişnuite şi tocmai de aceea foarte uşurele... Dair e greşit, nu-s uşurele ! Astea, chestiile de bucătărie, sînt cele mai grele, chiar mai-mai decît nu ştiu cîte combinate ridicate cu tone de sudoare omenească. Si ştiţi de ce ? Uite, că revin la oi. La oile noastre, preciza tovarăşul Timofte. Pentru că trebuşoarele astea mititele, cum vreţi să le ziceţi, se pun pe făgaşul bun numai schimbând mentalitatea unor generaţii întregi. Eheee, eheee, cam aşa stau lucrurile... Iată de ce trebuie să fie puternic partidul şi în problemioarele astea, omeneşti... Iar puternic poate fi, dacă ne gînclim la membrii lui, numai atunci cînd ne cunoaştem perfect între noi. Partidul nu-i o ceată de pîetoni care merg în aceeaşi direcţie, pe aceeaşi stradă, pînă cînd unul, ori altul, ori altul, intră într-un magazin, ajunge la piaţă, la serviciu sau deschide poarta curţii sale. Şi nu c nici un grup alcătuit deavalma, pentru nu ştiu ce petrecere... Aşa că e musai să punem oamenii sub microscop. Sub un microscop care să mărească de cît mai multe ori, un microscop electronic ! Asta să ne intre foarte bine în cap. Eu atît am avut de spus şi sper să nu se fi supărat tovarăşul director Ni-colau pentru că nici de data asta nu m-am înscris mai întâi pe listă... Nicolau zîmbi mînzeşte şi-1 atinse uşor pe Săucan cu cotul. în faţa lor, ob-servînd gestul, duduia Alisa bătu din palme fără zgomot, îneîntată de parcă ar fi auzit o glumă bună. •— Poţi continua, tovarăşe Canarache, zise Săucan, foarte sobru, ca şi cum n-ar fi simţit gestul vecinului. Şi să deschidă careva uşa aia ! Să se mai facă puţin curent. Intr-adevăr se fumează prea mult, tovarăşi... — P-păi eu de asta m-iam în... înscris, ca să propun să-1 discutăm pot... tovarăşul inginer Păun mai ales din punct de vedere contemporan, se bîlbîi Vincenţiu Canarache, emoţionat. Eu am cincizeci şi unu de ani. Am pretenţia că am văzut destule. Am fost chiar pînă-n Ungaria... S-sînt membru de partid din om... o mie nouă sutepatru-ş patru. M-am săturat să tot căutăm oamenii dep... păduchi, cum ziceam adineauri, s-să fiu iertat. Sînt şi oameni care chiar dacă ses... scarpină, n-au p-păduchi. Despre tovarăşul inginer Păun aproape sînt sigur că nu are... — E vorba cumva de intuiţie, ca la tovarăşa Melania ? îl înţepă cineva din mulţime, binevoitor. — Maid...du-te-n pastele mă-ti, Onofrei, că nu tu m-ai învăţat pe mine meserie, i-o întoarse Canarache, nemulţumit. Să mă re-res-respectaţi ! Aşa se cade ! Şi pe urmă, aici e şedinţă de partid ! Unde tec... crezi ? Asta spuneam — continuă el după aceea — că trebuie să vină şi-n organizaţia noastră din şantier vremea cînd să avem maim... mare încredere în om. Să nu-1 întrebăm neapărat ccf... fel de borş a mîncat bimică-sa acu şaizeci şi nouă de ani, trei luni, o săptămînă şi două zile. Mie dep... pildă, nu mi-a plăcut nici felul în care tovarăşul secretar Săucan 1-a pus la punct pep... Popeangă. Popeangă a vorbit foarte bine. Şi cu astav... vă mulţumesc şi eu pentru atenţie. Se aşeză greoi, năduşit, ca în miezul lui iulie şi imediat îşi scoase batista din buzunarul pantalonilor. — Nu ţi-ai formulat opţiunea, tovarăşe Canarache, îi aminti 'Săucan. Să înţelegem că eşti-pentru primirea în partid ? — Nu sînt pentru. Nu sînt nici pentru, nici contra, răspunse Canarache căruia de cînd se reaşezase pe scaun îi mai venise inima la loc. Aţi auzit b-bine' nici pentru, dar nici contra. Aşa. Chiar aşa. —• Asta înseamnă probabil că te vei abţine, nu ? ' î — Deocamdată nici asta, tovarăşe secretar. V-am spus că nu-1 cunosc pre^ bine pet... tovarăşul inginer Păun. Încă nu ştiu cum o să votez. Să se mai discute, Să ne spună cep... părere au despre el oamenii care-1 cunosc mai bine din munci pe şantier. Dacă am cerut să nu-1 căutăm de păduchii ăăăiaaa, nu înseamnă că.„ — Aş dori să mă înscrieţi şi pe mine ! Vorbise tehniciană cea nouă şi drăguţă, din stînga lui Manole Sîrca Glasul îi era neaşteptat de răguşit. Un glas care, ascultat cu ochii închişi, sugera imaginea unui bătrîn şi înrăit fumător. Se auziră, din cîteva părţi, sîsîituri ener* vante. In sfîrşit, ca s-o poată asculta, cei prezenţi făcură linişte. — Vă numiţi parcă... tovarăşa Otopei ? încercă să-şi amintească Săucan, Vă ţin minte mai ales după figură. Otopei ? — Cam, zîmbi răguşit tehniciană cea nouă. Mai puneţi un hî şi-un rţ-Hortopei, mă cheamă. Viorica Hortopei. — Poftiţi, tovarăşa Viorica... Poftiţi... Aproape toţi cei de faţă • sesizară, fără să se mire, curtea lui Săucan. Bine prin urmare omul îi spusese tehnician'ei celei noi pe numele mic, din capu; locului. Asta n-'"i mulţi dintre ei în pantaloni scurţi, de un cachi spălăcit, munceau îm-l3" tT re echipe şi specialităţi. Erau arşi de soare şi murdari de praf amestecat t anspiraţie. în şapte luni iztmtiseră să facă ce n-ar fi făcut alţii într-un an. c° ^ spunea, de aitfel, că pînă-n iarnă şoseaua va fi gata. Doar o construiau Tterii Pc- şantier i se găsise şi un nume, legat tocmai de flăcăii care o construiau O numiseră „Magistrala Ordonaţiamînţeles". Şoferul, un bărbat uscăţiv, în jurul a vreo treizeci şi ceva de ani, con-A cea încruntat, fără să-i adreseze nici un cuvînt însoţitorului. Asta îl cam miră pe Păun. Prea' puţini şoferi taciturni întîlnise el pînă acum. Se hotărî să-i voibeasca^^ materiale? îl întrebă, privind prin ferestruica din spatele cabinei, fără să vadă altceva decît o prelată uriaşă, făcută morman. _ Materiale, dom'inginer. Ne-au sosit de vreo două săptămîni în gară patru vagoane de ciment. De la Comarnic, cică. _ Cum dracu, nu l-aţi ridicat încă ? — Uite că nu, dom' inginer... _ Jl transporţi singur ? — Astăzi. Dar de mîine mai vine unul... Tot un „Buceag"... Pînă cînd s-o termina linia ferată a combinatului, cărăm noi, şoferii. De ce nu s-o fi pus la punct mai întîi linia, nu mă duce mintea. Eu linia aş fi construit-o la începutul începutului... Păi ştiţi dumneavoastră cîte din prefabricatele mari se deteriorează în timpul transportului cu maşinile ? Cimentul nu, că cimentul e ciment, dar prefabricatele şi cărămizile, cu încărcatul, descărcatul, reîncăreatul, redes-cărcatul... Ba, şi cimentul, dacă stau să mă gîndesc : de atîta trambalare se mai rup şi sacii ăia... Dar paguba mare rămîne tot la prefabricate. — Ştiu. Tocmai de-aceea ne-am şi apucat să facem o parte din prefabricate direct pc şantier... — Oricum, eu zic că nu-i destul, fu de părere şoferul. Cu aşteptatul materialelor în gară, al celorlalte materiale, vreau să zic, plătim o mulţime de bănet... Locaţii ! Discuţia se împotmoli aici. Şoferul apăsă pe accelerator şi camionul ţîşni în viteză, săltînd în zgomot peste gropile drumului. Păun deveni atent. în ladă auzea un zornăit ciudat. Brusc, şoferul încetini. ■— !N-avea rost, îi zise inginerul. Puteai s-o laşi într-a patra. — E cam la vale, dom' inginer, îi răspunse şoferul, la fel de încruntat. Nu-s prea sigur de frîne. Am tot reclamat la garaj, dai- n-au vreme de reparaţii... Nici chiar de verificări. Cică să fiu atent. Aşa mi-a zis şeful de coloană. Mai mcrscră în tăcere, un kilometru, poate doi, Păun mai privi de cîteva ori îndărăt, prin ferestruică. îl obseda zornăitul de adineauri. Dar nici acum nu zări nimic în afară de prelata făcută morman. Totuşi, zornăitul se auzise... Nu se putea înşela ! Cînd drumul intră într-un lan de porumb, prăfuit de parcă se cernuse peste el jumătate- din. praful de pe Lună, se hotărî să verifice. — Vrei să opreşti o secundă ? propuse Păun. Să ne mai .uşurăm şi noi... îşi făcu de lucru pe lîngă roata din spate. înalt, cum era, nu-i fu greu să ridice un capăt al prelatei. Sub ea văzu, cu mirare, cîţiva saci cu „ciment de periclaz". Ciment de import, din cel care li se repartiza întotdeauna cu ţîrîita. Şi încă ceva : două baloturi întregi, de sîrmă de aluminiu. Ele zornăiau ! Lăsă cu repeziciune colţul prelatei şi se apropie de cabină. — Nu mă mai. laşi în centru, îi spuse el şoferului cu puţin înainte de intrarea în oraş. Merg şi eu pînă la gară. De ce-o fi stînd de-atîta vreme cimentul acolo ? Pc şantier nu-i loc ? Să văd şi eu, aşa, de curiozitate, cam la cît s-au ridicat locaţiile... Avem prea multe milioane în buzunarul de la spate, aşa cred unii îmbrobodiţi... Şoferul tresări. Păun îl privi cu coada ochiului. Se aplecase mult peste volan, de parcă ar fi vrut să-şi stăvilească bătăile inimii. O luară pe lîngă fabrica de tricotaje. în faţă se vedea gara, cu clădirea cea nouă de pe care schelele încă nu fuseseră date jos. Traseră la peronul de marfă. — Mulţumesc, îi zise Păun. Iţi rămîn dator o ţuică. Cu prima ocazie, mă achit. Hai noroc ! « 6 Apoi, ascuns după grilajul de şipci verzi care despărţea de peron biroul de mesagerii, stătu să privească. Şoferul rămase un timp* în cabină, pe uri plesnesc izmenele, tovarăşe inginer... Băoiţă nu-i un fenomen ! — Nu-i, fu de acord Păun. Dar pe lîngă rezultatele frumoase în muncă, e asta ? Pentru că m-ar roade pe dinăuntru cine ştie ce vierme negru, verde, ori tărcat ? Am avut eu în regimul trecut vreo uzină, vreo fabrică ? Am avut eu moşii ? Cum să fi avut, dacă pe-atunci eram copil ? Dar a avut taică-meu aşa ceva ? Vreun neam ? N-am fost eu crescut aici ? N-am fost educat aici ? Nu-mi place în ţara asta a noastră? Aşa crezi dumneata, aşa îţi închipui? Nu-ţi permit, tovarăşe Săucan, să mă acuzi ! O iau drept acuzare! Şi nu-ţi permit! Nici măcar să mă bănuieşti, să-mi pui la îndoială suportul moral-cetăţenesc ! Dumneata uiţi că au trecut atîţia ani număraţi din '44 încoace... Aşadar, crezi că anii ăştia au alunecat peste oameni uşurel, pe nesimţite, cum trece apa peste pietrele nu ştiu cărui pîrîiaş ? Fără să-i atingă şi înlăuntrul lor? Fără să-i prefacă ? Dacă asta crezi, apoi află că într-adevăr nu te pricepi la oameni, nu ştii să-i aşezi corect într-o epocă istorică dată, iar greşeala e cu atît mai gravă, cu cit epoca respectivă este chiar epoca noastră, pe care am trăit-o şi o trăim, epoca la a cărei modelare am contribuit cu toţii, mai mult, mai puţin, fie că sîntem, fie că nu sîntem membri de partid... _ Tovarăşe Păun ! — Am dreptul la cuvînt! strigă Păun. Am acest drept, tovarăşe Săucan ! Iată, ai prilejul să mă cunoşti şi mai bine, mult mai bine decît atunci cînd ţi-ai pus semnătura pe recomandare. Dar aş vrea să ştiu cine îţi dă dumitale dreptul să-i acuzi ori să-i bănuieşti pe oameni, să afirmi fără temei asemenea lucruri ! Nu-mi poţi refuza răspunsul, chiar dacă ai invoca faptul că mă aflu aici pentru a da lămuriri şi nu pentru a pune întrebări... Deci, cine-ţi dă acest drept, tovarăşe Săucan ? — Partidul ! — Partidul ? Nu pot să cred ! Deşi nu sînt membru de partid, ştiu că el ne învaţă cu totul altceva cu privire la om. Ne învaţă să nu-1 împilăm moraliceşte. Să avem încredere în el, dacă omul dovedeşte că o merită. Să ni-1 apropiem. Să ţinem seama că destinul lui depinde nu o dată şi de modul în care se desfăşoară discuţiile într-o asemenea adunare. Să-1 aşezăm bine, atunci cînd îl studiem, în contextul adevăratelor sale relaţii sociale şi politice şi să nu uităm nici o clipită pe ce treaptă, în ce stadiu al evoluţiei noastre, a tuturor, ne aflăm cînd facem un asemenea studiu asupra lui. Sînt absolut convins că acesta este şi unul din motivele pentru care se apropie oamenii cu atîta încredere de partidul comuniştilor... — Tovarăşe Păun, dar eu... Şi apoi, mai avem şi o disciplină T — N-am terminat ! După ce vorbesc, poţi să mă pofteşti să închid şi uşa pe dinafară. Să mă scuzi, dar aici e şantier şi noi vorbim cu toţii mai aşa, mai de-a dreptul. Ziceai adineauri că partidul îţi dă dreptul la bănuieli şi acuzaţii, tovarăşe Săucan ? Săucan vru să mai spună ceva, chiar se pregăti să bată cu creionul în sticla din faţa lui, dar tovarăşul Timofte îi făcu semn să aştepte. Cuvîntul inginerului îi plăcea. II asculta cu atenţie, ăprobîndu-1 cu mişcări repetate ale capului. — Eu sînt convins că partidul are tot interesul să-şi strîngă oamenii în jurul său, dar nici într-un caz rccomandînd asemenea metode şi ridicînd suspiciunea nefondată la rangul de principiu, continuă Păun. Cel puţin, aşa am înţeles eu, din cele citite şi auzite. Şi sînt convins că nu numai eu, tovarăşe Săucan ! Am făcut greşeli, le recunosc, v-aţi convins doar cu toţii, dar cinstea, loialitatea politică nu mi se pot pune la îndoială... E vorba de demnitatea mea de cetăţean ! — Totuşi, trebuie să punem şi întrebările astea, cînd situaţia... — Sînt dc părere că nu era cazul. Dar ascultă, în părinţii dumitale ai încredere, tovarăşe Săucan ? întrebă deodată Păun. — Poate aş fi avut, dacă-i cunoşteam. De altfel, mai sînt oameni în care cred. Dar nu ţi se parc că schimbul nostru dc cuvinte degenerează în ceva dubios ? — Scuze. Lovitura de începere ai marcat-o dumneata, răspunse Păun cu seninătate. 18 — Dar ce, sîntem la box ? Sîntem la fotbal ? se încruntă Săucan. Tovarăşul Timofte se ridică în picioare. Bătu cu palma în masă. Evident; voia să abată atenţia celor de faţă asupra sa. — Tovarăşi — începu el — ne interesează persoana tovarăşului Păun, îri primul rînd. Nu ? Da ! Aşadar, tovarăşul Păun a afirmat că nici nu poate fi' pusă în discuţie existenţa vreunui mobil politic în intenţia pe care a avut-o la, un moment dat de a nu se mai întoarce în patrie... Deşi într-o intervenţie ante-1 rioară îmi manifestasem surprinderea şi am dezaprobat posibilitatea unui asemenea gest, iată, îl cred pe Păun. 11 cred, tovarăşi. N-a avut un mobil de natură' politică. Dar, dacă-mi amintesc bine, tovarăşul arhitect Neamu era de părere câs un motiv tot trebuie să fi existat... Aşa v-aţi exprimat, tovarăşe Neamu ? • « — Aşa, răspunse impasibil arhitectul. — In cazul acesta, care a fost motivul respectiv ? întrebă tovarăşul Timofte, Cu toate că discuţiile au părăsit la un moment dat acest capitol, ivit în urma destăinuirilor lăudabile, da, tovarăşi, lăudabile, ale tovarăşului Păun, iată că ne-am! reîntors la el. Tot trebuia să ne întoarcem. E necesar să fim edificaţi, tovarăşe Păun... Aşadar, ce ne puteţi spune ? Tovarăşul Timofte trecuse la formula de politeţe. Păun, rămas în picioare, se întunecă. , — îmi pare rău, se hotărî el să vorbească. Îmi pare rău, dar aceasta e o," problemă prea intimă. O problemă mult prea intimă pentru a fi înfăţişată în, public fără jenă, fără greutate... Mi-am deschis în faţa dumneavoastră sufletul" atît cît am putut. Mai mult, mi-e cu neputinţă. Şi de altfel, motivul pe care mi se cere să-1 destăinui e mărunt, tovarăşi. Mi-am dat încă de la început seamj cît de mărunt este el în fond, deşi, pentru mine personal, a fost şi este important. Dar pînă aici.Nimeni nu-i poate cere cuiva să se dezbrace gol puşcă în mijlocul unei arene înţesate cu spectatori. Trebuie să rămînem pînă la urmă cu ceva al nostru şi numai al nostru. Altfel, n-am mai fi noi înşine... — Continuaţi, tovarăşe Păun, îl îndemnă tovarăşul Timofte. Continuaţi, Vă rog, continuaţi... — Regret, dar nu pot da mai multe relaţii, spuse inginerul. Consider ci* sînt suficient de grăitoare întoarcerea mea în patrie, refuzul categoric de a mă* vinde şi declaraţia sinceră, foarte sinceră, că n-a fost nici măcar o clipă vorbai de vreun motiv politic. ' Se lăsă pentru cîteva momente tăcere. Afară începuse să bată vîntul. Un vînt care, după toate probabilităţile, avea să se transforme pînă dimineaţa în* viscol. In ferestrele barăcii se izbeau din cînd în cînd rafale îngheţate, iar în hornul de tablă al sobei plîngea motanul lui Maftei. Maftei era moşneagul sin-1, guratic, de la marginea Voievodenilor, din copilăria lui Nicolae Păun. Cel mai sărac om din comună. Trăia din mila consătenilor şi nimeni nu-şi mai aminteaj dacă fusese vreodată însurat. Avea pe lîngă el doar un motan tărcat, neaşteptat' de gras, despre care Saveta lui ENicoară Păun spunea că vine iarna să plîngă îs, hornul caselor cu copii obraznici. t — Bine, tovarăşe Păun, dacă nu se poate, nu se poate, zise tovarăşul Timofte. Vă respectăm dorinţa. De fapt, cred că problema aceasta s-a mai lim-j pezit... Nu sînteţi de părere, tovarăşi ? 1 — Atunci să trecem la vot, propuse Săucan, fără să-şi fi revenit din in-t dispoziţia evidentă pe care i-o provocase Păun. L-am discutat suficient. Au fost! formulate pe parcurs, după cum aţi văzut, două propuneri. Şi pe deasupra, ne, aflăm la o oră destul de tîrzie... i Tovarăşul Timofte scrise la repezeală cîteva cuvinte pe o foaie ruptă dini carneţel, împingînd-o apoi pînă în faţa lui Săucan. Acesta o citi dintr-o privire: „Ce faci, domnule? Nu e momentul! Oamenii vor crede că ne grăbim din eauzii apostrofărilor ce ţi s-au făcut. Nu-ţi tăia craca ! Fii diplomat ! Cu oamenii ăştia' vei mai lucra ! Iar Păun are dreptate destulă, ţi-a plasat-o foarte bine !" ■ — Sau poate mai doreşte cineva să ia cuvîntul ? o întoarse Săucan. Mal doreşte cineva, tovarăşi ? Cine mai doreşte ? Cine mai vrea să se afirme ? rîse ej de unul singur, pentru a condimenta atmosfera. I Nu mai dorea nimeni. Era tîrziu. Şi, în definitiv, aflaseră destule desprei inginerul Păun. Puteau deci să treacă la vot. | — De pildă dumneata, tovarăşe Ţecu. Poate totuşi ai ceva de spus. Petre Ţecu, omul de la serviciul personal, îşi netezi chelia din creştet eiS singura-i mină, stînga, şi nu ştiu ce să zică. Mîna dreaptă şi-o pierduse prin 1949| undeva în munţi, pe cînd mai lucra în trupele de securitate operativă. I f 19 — Sînt convins că îl cunoşti foarte bine pe tovarăşul Păun, îl încuraja Săuca — ^ cunosc, confirmă Ţecu. Cum să nu-1 cunosc ? II cunosc foarte bine. ._ înseamnă că te înscriem la cuvînt, nu-i aşa ? Ţecu se scarpină cu un deget în mijlocul cheliei. — Te trec pe listă, îl anunţă Săucan. — Bine, treceţi-mă, fu de acord Ţecu, fără prea mare tragere de inimă si inspiră adînc, de parcă s-ar fi pregătit să înoate sub apă. Săucan se consulta mai mult din priviri cu cei din prezidiu. — Tovarăşi — zise el apoi — vă propunem o pauză de cincisprezece minute. Să mai răsuflăm. Să mai aprindem şi noi o ţigară. E bine ? Le rugăm şi pe tovarăşele femei să fie de acord... DRAGOMIR HOROMNEA - ,R- ~ Autorul romanului Cer cuvintul !, aflat Sn curs de apariţie la Cartea Româneasca, provine din presă, împrejurare de care probabil nu e străină densitatea de lapte, «puri şi situaţii exact observate, ca şl impresia de lucru trăit pe care o comunica lectura tw Năseut în 1940 în Vlădeni-Botoşani. Dragomir Horomnea a studiat filologia română ia la?i ; din 1967 este redactor al ziarului Sclrtteia Tineretului. ŢARA DIN POARTA SĂRUTULUI Pentru recunoscuta infinitate cu alte plăsmuiri îmi supun îndoiala cînd se întorc melcii din copilărie prin frunzişul dintre coarnele ploii Faţă de ochii prea însetatului rîul mă acoperă de orice primejdie înduioşînd pietrele să treacă apa alungată peste iarba pleoapelor Rămînînd numai răgazul ţarinei umple ciorchinii din soarele patriei cînd noaptea îşi învaţă crinii să-i poată descifra discipolii înainte de a contesta absolutul Din rădăcinile somnului ars se cuvine să mi se aducă cenuşa şi fără cruţare să mi se reteze lacrima înainte de a mă recunoaşte hotarul sau dulcele cîmp mioritic înecat în pînza de apă freatică Pentru vîrsta sîngelui apărător nu e îngăduit nici un deznodămînt Cînd mă adun dintr-o singură lacrimă pînă la steaua dorului neumblat îmi împodobesc cum se cuvine sufletul şi ţara din poarta sărutului ÎNSERARE STRĂBUNĂ Sfîntă a rămas înserarea străbună scăldată într-o ambră amară pe unde-au trecut umbrele dace eu trupurile vii aruncate în sulîţi Sfîntă mi s-a părut înserarea jertfelor trimise către alte văpăi să-i ducă lui Zamolxe adevărata cinstire cuvîntul drept cuvîntul plăcut întrebîndu-l ce să mai facă poporul Sfîntă a rămas înserarea străbună scăldată într-o ambră amară fâră să ştie revărsata beteală sărbătorită de învăluiri prea domoale Numai urmaşii cunoscuţi din cuvînt numai cuvîntul rămas în piatră se prelinge pe l&spezi de timp eînd îmi arunc existenţa în cosmos pe undele cuvintelor mistuitoare Sfîntă a rămas înserarea străbună scăldată într-o ambră amară pe unde-au trecut umbrele solilor să-i ceară un sfat zeităţii Pentru cuvîntul purtat pe inimă pentru pămîntul plin de relicve pe unde acoperă timpul istoria a trecut moartea singură nebăgată în seamă de sufletul dac ÎNTRUPAREA PĂMÎNTULUI îngăduitor cu mine şi melancolia aezilor alegînd la încheieturi alinarea mi-am tăinuit întruparea pămîntului pe cînd se deschidea soarta aripilor Posedam o duminică milenară şi arcada sîngelui tînăr nu-mi umilea avutul înţelepciunii Interpus între cele două lumini ■— între viaţă şi moarte — interpus între căutare şi har mi-am ales un nume matern să nu se frîngă zborul necunoscut Cu întoarcerea însemnată la aripa dreaptă sau la aripa stingă nu aveam a mă teme de adevăr nu aveam ce-i face rîului din cumpăt în care se îneca lăcomia lăcustelor Cineva îmi renega n&bleţea din sînge îmi neliniştea existenţa şi ospitalitatea pămîntului Dar la timpul ales pentru prietenie ţărîna patriei rămînea mereu aceeaşi şi nu aveam a mă teme de adevăr nu aveam a mă teme de nici un sărut SORA MEA Sora mea de la care n-am avut nici o soră sora mea de la care n-am avut nici un frate după ce m-a născut din două cuvinte a plecat cu lumea la subţioară Aceasta i-a fost pedeapsa pămîntului care m-a scufundat între pîlnii de ghiaţă fără să ştie că soarta se poate frînge pe spada din zîmbetul rătăcit Sora mea de la care n-am avut nici o apropiere după ce m-a înfăţişat din două cuvinte a plecat cu lumea la subţioară fără să şi-o mai poată aduce aminte înainte de a-mi strivi lacrima cu-n sărut la capătul durerii ardeau pietrele şi sora mea — mama — îndura soarele mai întunecat decît pămîntul pe inimă VARĂ MOLDAVĂ Pe maluri nepotolite de cîntec încetinit cu privirile agăţate de priveliştea apelor mă întorc la Hanul Ancuţei ■ cînd umbre înlîrziate fugăresc vara la nuntă Prin crengi amintite cu aripi de adieri zboară sufletul plin de nostalgie albastră şi liniştea îşi tea lumina din curcubeu vîndu'tă serilor pe zîmbetul din ferestre Dincolo de învierea petrecută prin verde ţara împodobită cu mînăstiri voivodale se strămută din cronici în raiul moldav unde nu se mai ştie nimic despre moarte îmbrăcată în cămaşă bătută cu fluturi şi cusută pe suflet cu fire de iarbă uitată la margini de adolescenţă îndepărtată mă aşteaptă dragostea cu ochii în lacrimi CĂTRE NEŢĂRMURITUL ACUM Îndelung mă priveşte anotimpul învăpăiat de-a lungul lujerilor cunoşcînd fluturii cu altă dată paloarea antenelor cu altă dată înflorind sufletul vindecat de vremelnicia ploilor Sprijinindu-mă de ofranda copacului agăţată de glasul privighetorii cu un hohot prevestind iluminarea propoziţii uitat tăinuite pe buze nu mai strivesc lacrima trandafirului La întoarcerea tulburătoare pe pămîntul fertilităţii moldave cu păsări siderale îmi ascultam respiraţia dar ochii nu mai păstrau decît plînsul împodobit cu o bătaie înceată de aripi Intrînd pe ascuns în zîmbetul limpede m-am despărţit de timpul fără contur să-mi recunosc puterea pămîntului către neuitata copilărie către neţărmuritul acum DEASUPRA FRIGULUI Atîrnată de un gest sugrumat deasupra frigului necunoscut printre frunzele umbrelor speriate moare mărinimia îndărătul ferestrei Pe urmă se ăestramă-n priviri floarea dăruirii dintotdeaur.a se destramă tot ce a fost pînă la capătul mohorît de care ţine dragostea de care ţine minciuna Pe rîul îmbătat de meandre pleacă sufletul în corabia înstrăinării cînd fulgeră umbrele din oglinzi la marginea ploii apăsătoare Peste întiia noapte petrecută-n pămînt pînă la moartea îndurerată deasupra trupului nevinovat rămîne numai paza îngerului de gips şi cripta îi întunecă aripa * LÎNGĂ MAI PUŢIN DE-O NOAPTE Indepărtîndu-mă de neprevăzut am uitat să-mi iau surîsul şi pasărea moartă din iarba cuvintelor aşteptate Lingă mai puţin de o noapte alungată de taurul ce rumega timpul se retrăgeau semnele părăsite pînă la marginea altor miracole Sîmburi de taină adormiţi în pămînt încolţeau neştiuţi de miresme cînd temător mă întorceam pe sub vaer şi frîngeri grăbindu-mă să ajung la sărbătoarea copacilor înainte de a se adinei spaima la rădăcinile liniştii îndărătul adormirii pînă la celălalt sfîrşit îmi auzeam geamătul înainte de facere Lingă mai puţin de o noapte mă ajungea dogoarea harului din care-am băut învierea fără să-mi mai pot aminti pe unde m-a tîrît năvodul cu umbre ION SOFIA MANOtESCUi 1 \ i; i STENDHAL, ISTORIE, MARIN PREDA Pentru romancier există un singur fel de a trata istoria, e cel — măiestru — al lui Stendhal. Bătălia de la Waterloo apare în Minăstirea din Parma doar fragmentar şi numai întru cît e percepută de eroul cărţii şi are influenţă asupra persoanei, intereselor şi cursului vieţii sale. Nu există, în romanul lui Stendhal, lupta dintre împăratul Franţei şi coaliţia puterilor europene, ci pur şi simplu un şir de întîmplări (legate de cele ce se petrec în locul denumit Waterloo) în con-textura cărora se află implicat şi Fabrice del Dongo. Acesta, firesc lucru, inevitabil, se găseşte într-un anume punct al spaţiului, respectiv al celui care înconjoară cîmpul de acţiune militară. Va afla aşadar despre evoluţia situaţiei numai ce şi cît se reflectă dintr-însa în acel punct. Ansamblul operaţiei îi scapă, desigur, el mr sboară deasupra şesului din vecinătatea oraşului Bruxelles şi nici măcar, înzestrat cu un ochian, pe un dîmb nu stă. Ar fi fost deci nefiresc, adică întru totul artificial, nelogic şi nepotrivit cu genul literar însuşit, ca scriitorul să se fi apucat să nareze — el, a cărui poziţie echivalează cu posibilitatea de a plana deasupra cîmpului de luptă ori de a-l privi de pe un loc înalt şi cu un dispozitiv optic perfecţionat —, să nareze istoriceşte, adică general şi cu o vedere de ansamblu, o serie de fapte pe care eroul său nu le poate şti decît parţial, neconcludent, confuz şi derutant, şi într-un mod strîns legat de simţămintele sale cele mai intime : speranţa, curiozitatea, îngrijorarea, nevoia de a fi prudent şi isteţ spre a nu se trezi în grave încurcături. Stendhal, cu alte cuvinte, e cinstit : nu face cu eroul său o rocadă pe furiş ; iar Fabrice, putem spune, e în relaţii relativiste cu Waterloo, în relaţii subordonate spaţiului şi timpului şi punctelor de referinţă şi neînzestrat cu ubicuitate. E şi în relaţii de tip uman, pentru că autorul — consecvent şi modest — respectă limitele pe care şi le-a impus (ori la care a subscris) odată ce a hotârît să compună un roman, iar nu să nareze o pagină de istorie. Complicatei ecuaţii care exprimă raportul dintre literatură şi istorie, diferiţi scriitori i-au dat soluţii diverse. Tolstoi adoptă o soluţie care, cu un termen al zilelor noastre, poate fi denumită a colajului : povestirea (ficţiunea) e cînd şi cînd întreruptă pentru ca să se inlerpună pasajele de istorie. Participarea lui Pierre Bezuhov la bătălia de la Borodino prezintă mai degrabă trăsături stendhaliene, momentul de contact dintre Napoleon şi prinţul Andrei deasemenea, însă în deobşte metoda de lucru din Război şi pace nu-i diferită de a colajului. La Victor Hugo în Mizerabilii colajul e şi mai evident, iar hiatusul între părţi (şi genuri) e şi mai accentuat. Jules Romains în Oamenii de bunăvoinţă îşi substituie personajele unor persoane reale ; pe Gurau îl pune în situaţia în care s-a aflat ministrul de externe din 1914, de Selves ; îl cheamă Gurau, dar rosteşte cuvintele lui de Selves şi îi răspunde ambasadorului german von Schoen exact aşa cum i^a răspuns şeful diplomaţiei franceze. Rezultatul confundării planurilor — al ficţiunii şi al adevărului — e pentru cititor destul de neprecis şi de confuz, în genere nesatisfăcător. Metoda aceasta duce la un amestec lipsit de transparenţă, la o mixtură de substanţe nedizolvabile una într-alta. Balzac, evocîndu-1 pe Napoleon, 0 face. prin gura şi mentalitatea unui naiv ostaş în povestirea căruia (Jurnalul ACEASTĂ PLUTIRE Ce poate fi fericirea Dacă nu această plutire Printre fructe şi frunze în raza de miere prăfoasă foşnind Pe locul vrăjit unde viaţa sfîrşeşte Dar nu-ncepe moartea Şi-ntre ele e numai Un limpede jind Cu miros de prune urcînd spre alcool De fum şi de iarbă uscată. Ce poate fi fericirea Dacă nu să adormi Aşteptîndu-ţi sfîrşitul în septembrie într-o livadă ? CULOARE Cine-a numit Auriu Această culoare A extazului frunzelor, Această triumfătoare Ţară a nimănui Dintre viaţă şi moarte. Această beatitudine învăluind în vegetala-i lumină Pămîntul Cu mireasmă de fructe Dezgolite pe crengi în virginală Şi grea impudoare ? Cine-a îndrăznit Să dea un cuvînt Celei mai limpezi Şi-adînci nemuriri Spre care curgem Nedemni de atîta speranţă Cu toţii Printre ciorchini înţelepţi Şi zănatece ramuri subţiri ? Tăceţi şi-ascultaţi Silabele ierbii foşnind In lumină uscat Nici ea nu-ndrăzneşte Să spună pe nume Acestui ultim regat. DUMINECĂ Crezi că nu ştiu Că în dosul Acestui mirific incendiu Al pădurii căzute în roşu Nu e decît timpul Laş care trece Mascîndu-şi plecarea Cu spectaculoase şi ipocrite minuni Crezi că nu ştiu Că gutuile Nu cad sub regala Lor greutate Ci-nvinse de-omizi Născute din dragostea Prevăzătoare A meschinilor fluturi Extravaganţi şi nebuni ? Fii liniştit Mi s-a spus Totul şi nici o iluzie N-a rămas nealungală. Părinţii şi-au făcut datoria. Dacă în după amiaza De duminică-a toamnei Lumea îmi pare perfectă, Numai eu sînt vinovată Numai eu voi plăti — luni. 30 PASTEL Ţara mea părăsită de fructe Părăsită de frunze Părăsită de strugurii Emigraţi prevăzători în vin, Ţara mea trădată de păsările Rostogolite în grabă Pe cerul mirat şi încă senin. Veşnic împăcată Mirosind a ierburi Care-şi dau sfirşitu-n soarele domol, Credincioşi păianjeni Ţes pînzeturi albe Ca să bandajeze Locul frunzei, gol. Noaptea stele coapte-ţi Fermentează cerul Vîntul curge ziua Cu miros de prune Tare şi-amărui, Orele-ţi măsoară Nucile căzînd Şi te luminează Cuviincios gutui. NUMAI CU MINE Numai cu mine Şi atît de-mpăcată Sub soarele ultim Aproape stins al livezii, Încît pot să aud Culoriie-n frunze curgînd Şi fîşîitul uşor Al norilor fragezi. Numai cu mine, Ce linişte bună N-am nimica să-mi spun. ANA BLANDIANl s I MIT ŞI MITOLOGIE UN EXAMEN STRUCTURAL Fiind una dintre cele mai vechi stări culturale ale minţii omeneşti (dacă nu cea mai veche) şi ca atare hrănind aproape toate formele ulterioare, fireşte, în modurile cele mai diferite, mitul a intrat în larga circulaţie naţională a culturii scrise ; de aici şi fluctuaţia imensă a definirilor lui, adesea influenţate inexact de etimologia greacă a cuvîntului (Mv0oţ == poveste), deşi termenul nu a rămas nicidecum acolo. O definiţie matematic exhaustivă e imposibilă şi vom constata mai departe de ce. Totuşi, în linii mari, am putea spune că mitul este o naraţiune tradiţională, emanînd de la o societate primitivă, care imaginează explicarea concretă a fenomenelor şi evenimentelor enigmatice de caracter spaţial sau tamporal, petrecute în existenţa psihofizică a omului, în natura ambiantă şi în univers, în legătură cu destinul condiţiei cosmice şi umane, şi care le atribuie tuturor acestora obîrşii supranaturale datînd din vremea creaţiei primordiale şi le consideră aşadar sacre şi revelate de fiinţe supraumane. Atît în dezvoltarea verticală istorică a noţiunii de mit, cît şi în circulaţia orizontală a sa prin limbajul cur'nt, termenul a fost învestit cu semnificaţie multiplă, elaborată sau spontană, variind între diverse puncte de vedere şi zone de aplicaţie. De la sensul de ficţiune, născocire, se reajunge uneori la înţelesul iniţial de memorie populară sau istorie adevărată, apoi din nou la valoarea de fabulă alegorică, de poezie simbolică, de simbol moral sau la operaţia mentală prin care primitivul îşi explică lumea, iar alteori la retroconstrucţia arhetipurilor, la memoria sacră a modelelor exemplare din revelaţia iniţială sau, dimpotrivă, la ideea unor personificări hipertrofice din cursul primelor investigaţii şi descoperiri omeneşti în lumea ambiantă ; adesea prin mit se înţelege pseudorealitatca şi realitatea iluzorie, aşa cum se vorbeşte şi de mituri moderne (care sînt de fapt pscudomi-turi); iar în limbajul curent (mai ales din sec. XX) mit ajunge să însemne şi ceea ce este contrar realităţii concrete. Cercetările asupra miturilor, vechi de cel puţin 25 de secole, au produs peste 500 de definiţii, dar nici una nu a izbutit să înglobeze toată materia plurisemnificantă a noţiunii, deşi cele mai multe din ele au asigurat o evoluţie teoretică tot mai substanţială a problemei ; în tot acest răstimp a crescut un copac cu peste 500 ramuri, unele groase, altele subţiri şi fragile; nici una din ele nu reprezintă copacul întreg, dar nici una nu poate lipsi din el. Aceste definiţii, fie că se referă la geneza şi structura mitului, fie că privesc mitologia în ansamblu, ca fenomen de manifestare timpurie a unui sistem de gîndire umană, sînt mai puţin o evoluţie practică spre formularea unui postulat, şi mai mult o acumulare teoretică de puncte de vedere. Critica mitului s-a manifestat în Grecia antică (urmată de reluările romane) unde mitologii erau induşi în eroare de mitografi şi considerau mitul o ficţiune poetică deliberată. 'încercările de a defini exhaustiv mitul se vor izbi totdeauna de o cauzalitate ireparabilă : nu mai putem dispune decît în foarte mică proporţie de mituri absolute, adică pure ; miturile au fost impurificate mai ales de trei fenomene : sincretismul, consecinţă a transmiterii orale de la o epocă la alta, dintr-o zonă 32 geografică în alta, a lacunelor memoriei, a ignoranţei generînd confuzii, a in-T dinarii structurale a fiinţei umane spre comparaţii ; eclectismul teologic, pro,j venit din urmărirea unor teze doctrinare speciale care impun modificări cano-1 nice, eliminări, interpolaţii şi rescrieri ; literaturizarea sau faptul că miturile auj ajuns adesea în stare de mitografii care, înainte de orice, au devenit monumente! literare sprijinite pe nucleele mitice ca pe o materie primă hrănind alegorii, sirti.; boluri, hiperbole şi chiar pastişe. Abia mitologia comparată a descoperit unul din primele instrumente cui care se pot forţa mozaicurile sub care gîlgîie apa freatică a mitului originar, l Dar trebuie observat că în limbajul curent de azi noţiunea de mit e con- j fundată nu rareori cu ceea ce trebuie numit pseudomit: răstălmăcirea hiper--bolică, din lipsa informaţiilor suficiente, a unui eveniment contemporan care,' înzestrat cu însuşiri captivante, circulă în societate într-o cadenţă obsesivă; pseu-' domitul (avînd o durată limitată, pînă la înlocuirea lui cu alt pseudomit din' aceeaşi sferă), se bizuie pe credulitatea abuzivă a ignoranţei, pe criza timpului, de informare, pe angoasele şi nevrozele societăţii într-un moment istoric dat;! un pseudomit e cultul modern al automobilului ; altul : cultul obsesiv al turis-. mului (crezîndu-se că lumea poate fi cunoscută mai bine prin deplasare fizică, I decît prin deplasare intelectuală). Din categoria pseudomiturilor este şi legenda j (greşit confundată cu mitul) care creează o pseudorealitate enigmatică, în timp" ce mitul porneşte de la o realitate enigmatică. Considerînd de ex. mit ciclul de, naraţiuni legate de pasărea Phoenix (necitată de ornitologi), socotim însă legendaî naraţiunea folclorică despre culoarea corbului (de ce e corbul negru ? corbul era | alb, dar...) ; există totuşi forme de sincretism între mit şi legendă (dar mai ales prin operaţie artistică, de pildă la Homer). 1 Formarea miturilor. Putem observa că un mit (orice mit) ia naştere tot-1 deauna din spectacolul insolit, enigmatic, produs de fapte, fenomene sau eve-, nimente reale depăşind puterea de înţelegere a spectatorului (victimă, bsnefi-ciar sau privitor neimplicat fizic, dar implicat emoţional) ; aceasta, întrucît fantezia omenească nu e în stare să inventeze ceva din nimic, fără un sprijin în' cunoaşterea concretă. Deobicei spectatorii mai inteligenţi şi mai cutezători, carel şi-au depăşit frica şi alte emoţii, au construit primele explicaţii epice, iar ge-J neraţiile următoare au sporit materia primordială a miturilor după sistemul! avalanşei. Transferul mitului moştenit într-un sistem mitologic încifrat a fost hărăzit apoi iniţierii în cercuri restrînse, încorporate cu vremea de religiile orga-, nizate ca formă de codificare a mitologiilor. In stadii tîrzii apare simbolul, ca» efect al uitării. Dar iniţiaţii tîrzii în miturile arhaice cred ei înşişi reală forma* exterioară, cristalizată, a mitului, nedispunînd de cifrul decodării, care s-a pierdut pe parcursul formării avalanşei şi pe care nu-1 avuseseră decît potenţial,' însă inutilizabil şi neutilizat, generaţiile iniţiale în timpul cărora au luat fiinţa* miturile în formele lor de naraţiuni arhetipale. Din cauza riscurilor unei perio-j dizări a formării miturilor, cercetarea a fost în general evitată. Se poate încerca J totuşi următoarea succesiune : miturile memoriale, ca formels cele mai vechi; apoi formele intermediare, cuprinzînd miturile fenomenologice (rezultînd din, contopirea concepţiilor animiste şi totemice, cu materia epică a mitului memo-| rial) ; după aceea miturile clasificării universului ; şi, în fine, forma cea maiI nouă : mitul filosofic, constituindu-se din stadiile alegorice şi simbolice. 1 Clasificarea miturilor. Printre clasificările moderne, mai comprehensivă» este aceea a lui Mircea Eliade : mituri ale începutului şi sfîrşitului, mituri ales fiinţelor superioare şi ale zeilor cereşti, mituri antropogonice, miturile transfor-, mării, miturile corpurilor cereşti şi ale vieţii naturii, mituri despre eroi. Clasi-f ficările eclectice curente se reduc însă deobicei la teogonie, cosmogonie, etiologic,! escatologie morală. Miturile trebuie clasificate însă nu tematic, ci după caracf tcrul structurilor şi după vîrsta probabilă a formării ; putem deosebi astfel patru» categorii : mitul memorial, mitul fenomenologic, mitul cosmografie şi mitul* transcendental. «. 1. Mitul memorial conservă amintirea faptelor ancestrale, transmisă prinţ succesiunea orală ; rezultînd din impactul între fenomen sau eveniment şi inte-l ligenţa umană redusă a grupului spectator, acest tip de mit provine dintNf psihoză colectivă de mari proporţii, cu atît mai intensă şi mai durabilă cu c» unda de şoc e mai depărtată de, epicentru (de cx. miturile agrare) ; psihozele) creînd ambianţa de evoluţie a unui mit nu depind de realitatea sau irealitatea! evenimentului generator, căci acest mit provine totodată din carenţa de ini formaţie în conştiinţa grupului de martori cu privire la fenomene sau eveWI 33 ,nent, ca şi din aparenţa de supraforţă a acestuia în optica privitorului primitiv, jjt. unde şi clasificările empirice în supranatural ; atunci cînd obştea îşi explică, jje şi pseudoştiinţific, caracterul controlabil în principiu al unui fenomen (sau eveniment fenomenal), acesta încetează a mai fi mit (fulgerul) sau nici nu devine (eXplozia nucleară) ; cum grupurile umane au totdeauna revendicări, secrete sau făţişe, faţă de natură şi de propria lor trecere temporală spre viitor (adică de destin), care, neîmplinite total sau parţial, nasc angoase, unele mituri sînt învestite cu valoarea promisiunii şi devin mesianice, de la ele aşteptîndu-se orbeşte salvarea; după cum, invers, alte stări de angoasă determină insul sau grupul uman care se simte în taină vinovat, să mitizeze nenorocirea sau catastrofa de caracter amplu, conferindu-i rol pedepsitor. Pe de altă parte, a căuta (de ex. în miturile întunericului şi haosului primordial) în „memoria inertă" e un risc pe care un cercetător al mitologiei nu şi-1 poate asuma. In mitul memorial sînt clasificabile fenomenele şi evenimentele condiţiei umane : a) interferenţa erelor (vîrsta de aur, traiul în sălbăticia arcadică, popoarele de maimuţe, cadrul animal fabulos — întrucît migraţiile arhaice umane au pus faţă în faţă societăţi omeneşti de nivel diferit) ; b) omul primordial (omul arhetipal care s^a socotit pe sine superior animalelor şi grupurilor de hominizi cu care se confrunta, dar inferior faţă de aspectul fenomenal al mediului cosmic şi de aceea izgonit din rai sau părăsind libertatea vînătorească pentru noua condiţie agrară) ; c) revelaţia iniţială : descoperirea iubirii (perechea arhetipală Adam şi Eva care se constituie în familie inseparabilă sau mitul platonician al androginului despicat, ale cârui jumătăţi se recaută etern) ; descoperirea cunoaşterii (miturile din categoria Pomului Cunoştinţei : omul se descoperă pe sine, în primul stadiu de homo sapiens, invăţînd să spună despre sine „eu" ; e remarcabilă formarea mitului cunoaşterii prin revelaţie, nu divină, ci demonică, prin intermediul unor divinităţi fie mesianice secundare, delegate sau tolerate de divinitatea regentă, fie răzvrătite, luciferice) ; damnaţiunea (înţeleasă deopotrivă ca pedeapsă şi ca povară a cunoaşterii revelate, aplicîndu-se atît omului primordial de tip adamit, cit şi îngerului sau zeului luciferic) ; d) evenimentele insolite (viziunea lui Iezechiil, prăbuşirea lui Phaethon) ; e) înnoirea uneltelor (uneltele arhetipale : Mjolnir, ciocanul lui Thorr ; corăbiile salvatoare — nava lui Ziusudra, Arca lui Noe ; armele, instrumentele şi maşinile magice (carele cereşti vedice, ca Pushpaka Vi-mana, tabernacolul lui Moise, berbecul Secijai al împăratului Kao-Yao) ; f) modificările brusce ale condiţiei umane : revoluţia agrară (Demeter şi Misterele Eleusine) e frecventă în numeroase mitologii care adesea sînt dominate de cultura plantelor agricole şi de consecinţele binefăcătoare ale noului mod de alimentaţie, ca şi de creşterea vitelor (capra, oaia, vaca, taurul, jucînd rol de divinităţi esenţiale: junca primordială din „Avesta", vaca vedică în rol de element cosmogonic, Kamadhenu, vaca Audhumbla din „Edda", Zeus în ipostază taurină, capra divină Amaltheia — doica lui Zeus, taurii egipteni Apis, Mnevis, taurii înaripaţi din Mesopotamia) ; descoperirea agriculturii după domesticirea focului, deprinderea creşterii vitelor, constituirea satului, apoi a cetăţii, cu transformarea radicală a cadrului psihosocial în noile condiţii ale statornicirii grupurilor umane, după aceea revoluţia neolitică şi, mai tîrziu, revoluţia metalurgică (arama, bronzul, metalele nobile şi fierul) domină în diverse forme aproape toate mitologiile lumii, întrucît marile mituri s-au alcătuit în acele milenii de modificări esenţiale ale .existenţei . omeneşti ; g) războaiele cereşti: marile mituri ale conflictelor cereşti (deobieei între zei şi titani : titanomahia, între zei şi giganţi : gigantomahia, râspîndită însă în arie mai vastă — India, China, Scandinavia, sau între zei şi demoni : între Indra şi Vritra, între Ahura-Mazdao şi Angra-Mainyu, între Re şi Apophis, între Huang-ti şi Yui, sau războiul apocaliptic împotriva Satanei) oare, uzînd de un cadru prea spectaculos, cu elemente mult prea complicate pentru mintea primitivă ca atare, rămîn încă de obîrşie obscură ; în orice caz, sursele au fost multiple (impactul cu forţele dezlănţuite ale naturii, poate şi în forma unor dereglări astrofizice, poate însă şi de obîrşie paleoastronautică) contopite sincretic într-o categorie mitologică din cele mai stufoase; h) potopul ţi reconstrucţia universului: mitul diluvian, răspîndit în toată lumea (ca invazie acvatică : Mesopotamia, China, Grecia, Palestina, America precolumbiană, Africa ; sau ca invazie de zăpezi : Iran, Scandinavia) adesea e contopit eu mitul reconstrucţiei universului distrus sau dereglat (de ex. mitul zeiţei chineze (Niui-wa, mitul operei zeului babilonian Marduk din reforma religioasă a lui Hammurabbi, sau lucrarea de restabilire a lumii operată de divinitatea biblică colectivă Elohim). 34 2. Mitul fenomenologic : a) actul cosmogonic, efectuat de divinitatea crej.p toare deobicei printr-o decantare a pămîntului din ape, prin despărţirea cerului de pămînt (An şi Ki în Sumsr, Geb şi Nut în Egipt) printr-o operaţie chirurgical făcută adesea fie de zeul apelor fie de zeul atmosferei (fiul perechii Cer-Păraîn|L sau prin construirea unui cer între ape, actul iniţial fiind urmat de fixarea astrelojl luminoase şi de umplerea lumii cu faună şi floră ; b) aniropbgonia : omul e creai' (fie o pereche : Adam şi Eva, fie mai multe, ca într-un mit maya) sau spre a devţ|| beneficiarul lumii îmbelşugate (aici fiind un submit al orgoliului uman, dupj! descoperirea conştiinţei de sine), sau spre a constitui o categorie de slugi aifi zeilor (avînd ca izvor tristeţea condiţiei umane supusă efortului de procurare aj hranei şi stării de fiinţă muritoare) ; c) escatologia: mortalitatea umană, animal* şi vegetală, imperenitatea obiectelor, catastrofele (de ex. cele vulcanice), dar f impactul între spiritul paşnic şi spiritul agresiv, între inteligenţă şi prostie, înttţî spiritul moral şi cel amoral, producînd deznădejde sau scepticism, a condiţionai, formarea miturilor despre destinul postum al omului şi despre soarta universului' dar acaste întrebări de perspectivă întrevăd fie o escatologie unicală (moartea de' finitivă a omului cu judecata de apoi şi trecerea lui eternă în locul de pedeapsă8 ori în cel de răsplată, ca şi distrugerea definitivă, la un moment dat, a întregii* lumi, uneori chiar cu pieirea zeilor), fie una ciclică (avatarele desăvîrşirii pentru om — în India, la celţi, şi lanţul de distrugeri şi refaceri ale universului, în erele, vedice „yug-a" sau în „sorii" nahuatli) ; d) repetiţia manifestărilor naturii, adică' mitizarea alternanţei zi-noapte ori a succesiunii anotimpurilor (aceasta văzută caf o perioadă moarte şi renaştere a vegetaţiei : Attys, Osiris, Adonis, Tammuz, Per-sephone) ; e) regnurile fabuloase : animalele (împărţite în fiare inamice ale omului şi în animale folositoare, fie în starea lor de libertate fie în stare domestică, devia des obiectul zoolatriei, evoluând de la şarpe la balaur sau dragon, de la cîine la Cerberul tricefal, de la pasăre la Phoenix, sau de la simpla noţiune de animal, la vietatea compozită, adesea monstruoasă : Gorganele, Vasiliscul, iar alteori d-, mînînd ca atare : taurii egipteni, calul năzdrăvan, e drept, înaripat, regele maimti-' ţelor Hanuman, numai cu însuşiri supranaturale) ; plantele (generînd fie dendro-latrie directă sau prin divinităţi ale arborilor, ca Hamadryadele, fie. personificări? pentru însuşirile ascunse, ca zeul ciupercii halucinogene Teonanacatl) ; pietrele '(in iitolatrie fiind preferate sau stâncile enigmatice, ca Scylla şi Charybda, sau meteoriţii, ca piatra sacră arabă Kaaba) ; metalele (rar divinizate ca atare, deobicei purtătoare de blestem : aurul lui Midas şi al lui Sigurd, sau de binefacere : arama' lui Hephaistos, fierul lui Ilmarinen, metalul insolit al lui Huang-ti, argintul viual^ carului ceresc din „Samaranganasutradhara") ; f) cadrul astral: astrele sînt cadn| divin şi uman, dar în mitologie nu fac parte din cosmos, întrucît sînt dependente de Pămînt şi de locuitorii lui, ca instrumente accesorii de producţie divină, necesare existenţei umane : clasificarea lor cosmografică făcută de mulţi mitologi e o' eroare, căci creatorul de mituri avea cu totul altă optică despre cosmos şi astre decît mitologul (sau chiar filosoful grec, care îşi cunoaşte bine astronomia de epocă) ; de altfel, stratul arhaic din miturile astrale se referă la astre ca la simple, felinare („luminători cereşti"), iar stratul cosmografie tîrziu (călătoriile cereşti ales lui Enoh, Etana ş.a.) vonbeşte de un cosmos compus din „ceruri" suprapuse;" g) elementele : a p a, prezentă în aproape toate miturile, este elementul primordial,' adesea văzut ca un monstru (Tlamat, Rahab) al cărui cadavru constituie materia" creaţiei (sau refacerii) lumii ; succesiunea cronologică a elementelor în mitologic e variabilă, dar adesea (ca în mitologia vedică) apa este începutul : „Apa s-a condensat şi acest lucru a devenit pămînt. Din el a ieşit focul" („Brihadaranyaka U,pa-| nishad") ; în funcţie de creşterea nevoii de apă după diferite zone geografice (Meso-potamia, Egipt, Iran), acest element e dintre divinităţile cele mai vechi (Apam-napat,' Hapy, Ganga, Okeanos şi Pontos, sau zei ai marilor fluvii, ca Ho Po patronîndf apele în general şi fluviul Huang-he), apa fiind totodată şi materia catastrofală a 1 diluviului ; focul e prima descoperire a omului primitiv, şi poziţia sa mitologica j e aparte ; principalele ipoteze curente despre mitul revelaţiei focului sînt fragile,» atît cea care atribuie iniţierile în producerea focului tehnic altarelor de cult, cît şi, cea pozitivistă considerînd că oamenii au acceptat pur şi simplu focul tehnic | remareîndu-i utilitatea (ipoteza de alură psihanalistă : producerea focului prin'» frecare imită actul sexual, e stupidă, mizînd pe o imposibilă forţă de extrapolare) abstractă în minţile primitive) ; omul primitiv se temea de foc, chiar după primele J domesticiri ; ca în toate reformele civilizaţiilor primitive, vrăjitorii tribali, şamanii, mai tîrziu preoţii recrutîndu-se spontan dintre oamenii mai înzestraţi intelectual, şi mai siguri de propriul eu, au căutat să alunge frica de foc prin anexarea lui la 35 *ercitiul cultului; înfăţişat drept un dar divin, un furt de la divinitate (Promet-h us) sau divinitatea însăşi (Agni, Focul avestic ca fiu al lui Ahura-Mazdao, Hue-hpteotl ş.a.), el trebuia adorat, iar adoraţia înfrîngea teama, astfel că primitivul -'cepea să înveţe a produce şi a folosi focul cu încredere. Nu importă cine a desco-111 rit focul sau '~a domesticit, nici unde a fost folosit prima dată, dar probabil ^tul -focului a început să se formeze încă din paleoliticul inferior; aerul e atmosfera despărţitoare şi străvezie dintre cer şi pămînt (zeul egiptean Shu), m ca hrană a vieţii prin respiraţie este omologat cu duhul (ultima expiraţie "nsemnînd moartea) ; de asemenea, mişcarea mecanică a aerului a fost intuită şi nerSonificată în zeii vîntului (Vayu, Hunacan), iar mai tîrziu, apărînd miturile borului, aerul e intuit ca element al sustentaţiei păsărilor, carelor cereşti ; p ă-tjiîntu'l cosmogonic e fie apă metamorfozată, fie nisip (tină) decantat, fie mîl care se încheagă, iar alteori un munte care se supune emergenţei prin retragerea arjelor sau o insulă pescuită de un zeu (în Polinesia : Maui) de pe fundul mării ; pămîntul cosmografie este un munte conic sau o tavă plutind pe oceanul universal • mitologia nu cunoaşte un pămînt rotund sau migrînd liber în spaţiu, ea ncvă-zîndu-1 niciodată ca astru : geocentrismul astronomiei mitologice e consecvent, pămîntul (fie masculin : Geb, fie feminin : Gaia) fiind un centru înconjurat de ape. 3. Mitul cosmografie: a) teogonia este un fenomen mitic ciudat, întrucît s-a simţit nevoia ca zeii înşişi, cu mult înainte de abstracţiile teologice, să aibă obîrşie, să fi f°st creaţi ; gîndind lucrurile cauzal, producătorii miturilor teogonice au compus fie ideea zeului suprem autocreat (Brahma), fie a zeilor născuţi dintr-o mare maică divină (Magma Deum Mater : Kybele, Gaia ş.a.) ; apoi, multiplicarea zeilor din acelaşi panteon se supune în primul rînd endogamiei tribale; b) panteonul universal, variabil numeric de la o mitologie la alta (ajungînd, după unele surse, la romani pînă la 30 000 de divinităţi), e dominat de zeii supremi, deobi'cei şi creatori ad universului şi ai lumii umane, rămînînd conducători invocaţi şi răsplătitori sau pedepsitori (dar cele mai multe mituri vorbesc de crearea universului din haosul primordial, care nu e un „nimic", ci un amestec al elementelor : în aceste mituri, zeul creator e văzut de fapt ca un organizator al haosului, cum considerau ulterior şi Platon şi apoi Hegel) ; în opoziţie cu aceştia, aproape de aceeaşi valoare mitologică, sînt zeii luciferici (fie răzvrătiţi şi concurenţi ai divinităţii supreme, fie infernali, adică înrăiţi şi resemnaţi faţă de marea divinitate, însă autonomi în aria lor), care, împreună cu cei dintîi, asigură ideea de echilibru universal (binele-răul); sînt numeroşi zeii forţelor obiective, fie abstracte (timpul, forţa vitală, destinul, moartea), fie concrete (lumina, întunericul, cerul, pămîntul, aerul, apa, focul viu şi focul solar) ; iar şi mai numeroşi sînt zeii ocrotitori ai tuturor detaliilor lumii naturale şi lumii umane ; o categorie aparte, deţi-nînd cheile înţelepciunii absolute, alcătuiesc zeii sapienţiali, uneori suprapuşi zeilor supremi, alteori confundaţi cu aceştia sau cu zeii mesianici (sau eroi ciivilizatori, fie divini, fie luceferici, fie mîntuitori ai omenirii, totdeauna ingenioşi, cu inteligenţă practică şi binevoitori pînă la abnegaţie faţă de oameni) ; categorii secundare formează zeii' artizani (Anunnaki) sau zeii exploratori (în genere crainici divini) ; c) lumile coexistente: multe mituri se referă la comunicaţia permanentă primordială între cer şi pămînt, întreruptă brusc spre a se păstra apoi numai în sensul unic de la zei la oameni.; deobioei, mitologia consideră universul împărţit în trei straturi sau lumi : cerul divin, pămîntul uman, infernul democratic, cerul şi subpămîntul avînd în unele mitologii mai multe nivele, după ranguri şi dificultăţi ; dar totodată există şi mituri ale unor tărîmuri paraumane, fără legătură cu cele trei lumi, de fapt alte universuri. 4. Mitul transcendental. Primitivul creator de mituri nu poate admite contradicţiile existenţiale aparente (viaţa curmată prin moarte, insuccesul cu care se încheie o perioadă de muncă, o expediţie, o dragoste) şi atunci el caută explicarea cauzală a fenomenelor ; ceva s-a petrecut altfel decît se cuvenea, iar moartea a venit ca pedeapsă pentru păcatul său sau pentru păcatul originar) sau ca răsplată (dacă nu ca strămutare în vederea desăvîrşirii ori salvării) ; a) eroul arhetipal este mai mult decît strămoşul totemic : e o transcendenţă, primul model de la care emană şirul, dar un, model niciodată egalabil, oricît s-ar perfecţiona ascensiunea şirului, declanşat ; b) suprastructura demonologică, avînd rădăcini în animism, reprezintă în diferite etape mitologice o lume suprapusă lumii umane, subalternă lumii divine sau chiar autonomă faţă de ea, anonimă şi vag diferenţiată (sau diferenţiată ocult), avînd de fapt rolul practic al guvernării universului (tiptil „mana"); c) destinul e considerat un datum nemaidepinzînd nici de zei, nici de oameni (de ex. Moirele la greci erau implacabile şi faţă de zei) şi neputînd fi 36 (excepţiile sînt rare) nici corectat, nici influenţat; d) universul dual delimiteazŞ fe contradicţia observată de timpuriu între lumină şi întuneric, zi şi noapte, căldură şi frig, mişcare şi repaos, succes şi ghinion, bine şi rău, viaţă şi moarte ; de aceea' antagonismul se personifică mitologic în cele două categorii diametral opuse ;| forţele divine şi forţele demonice (personificate sintetic în „Avesta" prin luptaJ între bine şi rău, Ormuzd şi Ahriman) ; e) simbolurile condiţiei umane : simbolul" mitic, în acelaşi timp un efect al uitării trecutului ancestral, înregistrat de miturile memoriale, dar şi o premisă a năzuinţei de a modifica sau ameliora condiţij umană, include în miturile de formaţie tîrzie de fapt alegoriile aspiraţiilor umane izvorîte din comparaţiile dezavantajoase pentru om cu mediul ambiant (de ex! mitul icaric, inocent, e invidia omului faţă de pasăre) ; f) viaţa şi moartea este antiteza cea mai acută în miturile transcendentale şi cea mai fluctuantă : în gene-t ral, viaţa e privită fie oa împlinirea unui scop divin, adesea experimental, fie ca un accident cosmic ; iar moartea (toate categoriile umane din toate timpurile au 1 suferit de thanatofobie) e privită fie ca încetare a existenţei (prin epuizarea resur-1 selor vitale sau a scopului iniţial sau ca pedeapsă), vremelnică (atunci cînd inter-' vine credinţa în metempsihoză) sau definitivă (prin transferul în altă existenţă, de „dincolo", sau prin aneantizare), fie ca modificare a existenţei (strămutare în altă existenţă sau pasaj în ciclul alternativ al desăvîrşirii) ; g) aria timpului: I există în mitologie sub forma unui timp mensurabil (adică uman, cu zile şi clipe,* ani şi vîrste, epoci ale universului mergînd pînă la răstimpul imens dintr-o Maha-yuga), dar şi a unui timp numenal (cobra Ananta, adică absenţa timpului, atîta j cît Vishnu zace adormit pe ea ; sau timpul inert personificat de Zurvan Akarana;, sau pornirea timpului din nimic, atunci cînd Brahma, autocreat, efectuează prima« învîrtire a roţii vremii). Fireşte, uneori, cele patru clase de mituri pot fi şi in-1 terferate. I Dacă mitologia, ca totalitate a miturilor unui popor, constituită într-un sistem» epic mai mult sau mai puţin unitar începînd din stadiul culturii primitive pînă" în momentul apariţiei civilizaţiei tehnice şi a formelor sale de gîndire teoretică, I adică pînă cînd sistemul întreg e absorbit şi codificat de religie, este o încercare globală de cunoaştere absolută a universului, deci o filosofie incluzînd demersul mistic şi o ştiinţă generală excluzînd experimentul, ea operează cu mijloace magice şi sistemul ei mitologic se manifestă prin adaptarea concretă epică a abstracţiilor şi a fenomenelor superioare la situaţia psihosocială dată, ca şi prin explicarea simbolică a acestora. Dar, comparabilă cu ştiinţa ca efort de cunoaştere,. mitologia se deosebeşte de ştiinţă prin metodă şi rezultate ; în timp ce ştiinţa % este un efort de evoluţie, mitologia este un efort de involuţie, S-a exagerat des f importanţa literară a mitologiei, susţinîndu-se uneori chiar că literatura e o mitologie, ca şi cum mitologia şi-ar fi străbătut lungul ei drum spre a deveni literatură. Mitologiile naţionale îşi au fiecare personalitatea lor, reflectînd concepţia despre zonele necunoscute din om şi din univers a poporului sau grupului uman respectiv. Dar în majoritate aceste mitologii, deşi toate pornesc din izvoarele" societăţii primitive a căror concepţie o reflectaseră în epoca de formare a miturilor, au ajuns la noi în transcripţii fie literare (Homer, Hesiod, Mahabharata),fic teologice (Biblia, Avesta), fie istorice (Popol Vuh, Kojiki, Huainantze), fie folcloristice (Edda Veche, Kalevala), fie filosofice (Vedele, Upanishadele), fie în fine etnografice ; astfel, fiecare mitologie s-a reorganizat treptat, constrînsă de copişti, traducători, poeţi, istorici, filosofi, etnografi şi folclorişti (şi mai ales de teologici totodată supusă unor operaţii complicate de triere, interpolare, repliere filosofică, resistematizare istorică, restilizare poetică ; în toate aceste cazuri (şi chiar în cele mai fidele tradiţiei) s-au dobîndit mitologii supuse concepţiei altei civilizaţii si altei culturi, depăşind enorm pe cea care a creat miturile. Din alt punct de vedere, totuşi, colecţia de mituri a omenirii este o sursă suplimentară, mai ales pentru trecutul foarte îndepărtat, cînd chiar şi glasul arheologiei încetînd, nu avem la îndemînă decît ipoteze paleontologice şi antropologice care nu pot explica esenţialul din protoistorie ; astfel, mitologia (şi îndeosebi ramura ei memorială) devine o paraistorie, ajutîndu-ne să construim modele probabiliste ale trecutului îndepărtat, tot aşa cum construim modelele probabiliste! ale viitorului îndepărtat. | Ştim, într-adevăr, că majoritatea miturilor sînt impurificate. Dar drumul, către nucleele originare ale miturilor şi spre epoca de constituire a mitologiilor caj sisteme este, pe cît de greu, pe atît de posibil. » VICTOR KERNBACB] CHIAR ŞI DATORIILE Furnalele soarelui lucrează fără întrerupere de miliarde de ore încheiate. Reparaţii minime. Din cînd în cînd pe la axele planetare. Soarele plăteşte totul în lumină, chiar şi datoriile uitate. Pentru el banii n-au avut niciodată valoare. Curg din cer vulturi aprinşi peste mare. DE-ACUM Cîteodată întrebăm prea rar trandafirii de unde îşi iau culorile. Cîteodată întrebăm prea rar cum îşi petrece ghidul sărbătorile. Poate vom întreba de-acum în fiecare zi Ar trebui, ar trebui. AM PLECAT Ploua. Seara se aşeza între noi privindu-ne îngindurată. Peste case norii adormeau tăcuţi. Am plecat să te pot chema altădată, Ne-am despărţit ca doi vechi cunoscuţi. Am plecat să te pot chema altădată TEZA DE DOCTORAT Crizantema îşi susţine teza de doctorat — Subiectul: Zăpada clorofilei. Soarele — prezent în comisie. Exigent, încordat. Aici nu există sentimentul coborîtor al milei. Aleargă printre nori catapeteasma zilei. VALERIU BUCUROIU iQronica literară EROAREA SE NUMEŞTE MIGUEL... După un roman ironic, susţinut-ironic cum a fost Iluminări, în care eroul principal, setosul de putere Paul Achim, trăieşte o criză de conştiinţă suficient de ■ bine suportată de vreme ce consecinţele sînt consolidarea autorităţii şi a voinţei I de dominaţie, ne-am fi aşteptat ca Alexandru Ivasiuc să ne dea, în Racul, roma- Inul său filosofic. Cu atît mai mult cu cît, fixînd acţiunea într-un spaţiu de fantezie, o Sud-Americă de infinite potenţialităţi, ceea ce aş numi ironia utopică (sau utopia ironică) n-avea a se plînge de p.rea multe vasalităţi ale mimesis-ului. Nu * s-a întîmplat aşa, ba s-ar putea spune că, pentru întîia oară pus în condiţii de { zburdare, autorul caută cu obstinaţie tot cuşca micilor sale obişnuinţe, în care se I răsuceşte vădit satisfăcut. Să fie o confirmare a unor bănuieli că ideaţia la acest | romancier, cînd o redusă la resursele proprii, naşte abstracţiuni şi nicidecum metafore şi că numai sub presiunea empirici unele din construcţiile sale cerebrale l s-au putut densifica pentru a face să rezulte elementele unei alte calităţi ? în (luminări, empiria se dovedea suficient de bogată şi variată spre a se impune I romancierului prin tipuri, situaţii, procese şi atitudini morale de acut interes, iar * la rîndu-i depozitul său aperceptiv, deşi întrucâtva unilateral alimentat, nu întîrzia i totuşi să furnizeze, pe cît îi sta în putinţă, materialul senzorial atît de necesar ;, pentru ca pagina să prindă viaţă. Dar pe autorul Racului, în noua lui ipostază , exotistă, empiria n-avea cum îl ajuta prea mult, şi cu atît mai puţin resursele aperceptive, oricît de eficace ar lucra în acest sens secolul nostru informaţional şi oricît de inepuizabil in sugestii de tot felul se arată Mârquez. Dar poate nici nu c-cazul să mergem atît de departe in căutarea unor motivaţii, din moment ce — aşa cum am mai sugerat — chiar cărţi ale sale întemeiate pe experienţa nemijlocită n-au reuşit totdeauna să risipească senzaţia de elaborat mental şi de psihologie programată. Or, tocmai de psihologie era nevoie mai puţin decît oricând in Racul, şi de acel tip de procese laborioase ale conştiinţei la căpătai cărora personaje meticulos chinuite, divizate interior, elimină piatra... dilemei şi se pun dc acord confortabil cu ele însele. Şi doar Iluminări conţinea şi indicaţia drumului de urmat, după cum tot el putea avertiza asupra consecinţelor nedorite dea idlosi unele soluţii (criza şi ieşirea din criză a eroului principal) de care s-a abuzat şi pînă atunci. In schimb, acelaşi roman, cel mai „răutăcios" al său (celelalte sînt in genere „pozitive" şi „propozitive", chiar cînd dezlegarea „c eşecul iar în zare w.se profilează decît un mohorît — promiţător totuşi — purgatoriu), ni-1 arăta Pe autor în postura unui moralist, hrănind cu reflecţii şi observaţii suculente ' «stţul şi chiar făcînd din meditaţia moralistă, de obicei ironic-Iucidă, totdeauna , .Pwfect avertizată, modul preferat de înaintare, aş zice : o înaintare prin aforisme. £ desigur o variantă a scriiturii tradiţionale, care comportă identificarea autorului fii un "meşter Ştic-Tot, dar calitatea intelectuală şi complexitatea operaţiilor de Similare pe care le „execută" acest sistem de înaintare răsplătesc pentru nu Puţine decepţii la capitolul soluţiilor arhitectonice, precum şi pentru destule întinderi aride ce s-au sustras „sistemului". Dar iată acest stil, perfecţionat în Ku-*>mări şi căruia regimul satiric îi prieşte, se pare, mai mult decît elanul meliorist: t,msâ noul său stil dc viaţă îl făcea ceva mai ursuz, ca şi cum o undă de mînie 40 |, i-ar fi întovărăşit nevăzut fiecare gest şi fiecare act. O mînie surdă, perfect reţintjfj pe care în oriee clipă ar fi putut-o declanşa. Asprimea asta îi întări şi mai rru! autoritatea incontestabilă pe care o avea asupra celorlalţi, oameni ce-I asculta»! pentru că în lipsa de bucurie a actelor vieţii sale ierarhia ieşea cu putere \l iveală". Sau : „El a învăţat regula că nimic nu apare nou din senin, fără un [| de pregătire, care începe cu semne neînsemnate, cu semnuleţe. Astfel, oriţi cotitură e pregătită să apară ca o linie dreaptă, ce poate cel mult înlătura niJ exagerări". ' * Şi tocmai de ceea ce ne-am temut mai mult n-am scăpat : reîntîlnirea rj un Ivasiuc al drumurilor arhibătute, al psihologii lor mobilate sumar, matematjf, zate sîrguincios pînă la a se obţine robotul reglabil, cu reacţii ce se pot anticiM Eroarea se numeşte de astă dată Miguel, erou dilema tic obţinut prin tragerea ]l indigo a lui Paul Achim şi catapultarea lui peste ocean. „Fascinat de putere! („M-a fascinat puterea şi am ajuns printre cei puternici") ca şi acesta, el jJ poartă dilema — aici : lupta cu scrupulele unei tinereţi de „generos" — în văzjj public, ca titlurile onorifice pe o carte de vizită. De fapt, mai atent privind lucr# rile, dilema e a autorului, care oscilează între două formule, ambele folosiy (niciodată ou deplin succes), încercînd pînă la urmă să scoată o sinteză din rediaf gota sa... sudamericană : Miguel e pe de o parte Paul Achim, pe care se experjj mentează acum degenerescenta principiilor şi a idealurilor de tinereţe sub ţm siunea dorinţei de putere, pe de altă parte el este şi Paul Dunca, personajul dkj Apa, mesager şi agent de legătură între medii ce nu comunică şi, în plus, instij dornic de experienţe riscate, jucîndu-se cu focul, trăsături deplin vizibile în aceasri radiografie pe care şi-o face, pentru uzul cititorilor, eroul din Racul: „Cînd as; intrat în mişcare [revoluţionară, n.n.], n-am lăsat orgoliul la uşă. Credeam că fc* un cadou, oferindu-mă ! De aceea am fost jignit, de aceea am gravitat spre putejţ),. Puterea nu înseamnă numai a face, dar şi a afla dinainte ce urmează să se facif E o priză asupra viitorului şi, sub această formă, o servitute. Viaţa ta merge într-uşi tunel, de ai cănii pereţi îţi dai seama. Pereţii unui tunel în pantă" (p. 187). Miguel e într-un fel blestemul autorului de a nu putea sări peste umbra sa, dar chiaf şi în aceste condiţii parcă i-am fi pretins lui Alexandru Ivasiuc ceva mai muta Pentru că Racul nu e numai romanul unor ticuri, cu — mai ales — veşnicul du-l(j vino între enunţul psihologic şi sondajul epic-determinist în preistoria personajulir" (de parcă în copilărie i s-ar fi construit în mic modelul imuabil al întregii devei miri !), el este şi un roman cam în grabă încropit, împrejurare din care sporit» neitatea nu cîştigă, iar climatul ironiei, promiţător în primul capitol, restabili de asemenea spre final, are chiar de pierdut. Chiar şi în aceste condiţii Migi«# Paul Dunca e de preferat lui Miguel-Paul Achim, măcar pentru faptul că, rediîj la rolul de curier şi martor, personajul îngăduie acţiunii să se deruleze, pan! doxurilor să se ciocnească şi mai ales paletei satirice să se exercite în fixare?! unui mare număr de fizionomii, unele groteşti sau sinistre. Ce-i drept, nu sîntertf decît în faţa unor schiţe, căci la adîncirea şi definitivarea liniilor — forţa definii ţiilor vitriolante învestită adesea în stilul Iluminărilor — autorul n-a 'trecut deţii mai rar. J Dar dacă, pentru motivele arătate, Racul nu e romanul filosofic aştepta» parabola aerată în care materia şi inerţiile să fie dominate, iar nu să domine, c-usi se întîmplă, el nu e mai puţin un roman politic, unul din acele romane „al| puterii" în care dialecticianul nostru s-a mai încercat, dedat fiind cu varietate^ formelor de transmutaţie a intereselor în ideologii şi de resorbire a ideologiilii în masa purelor interese. Apropierea de Apa se impune iarăşi, căci ca şi acotof avem a face cu o ecuaţia mai complicată, cu o etalare de poziţii politice sau nun»* tactice, principiile fiind lăsate, în genere, să se odihnească. Aceasta şi face h sudamericană de adopţiune, cu pasiunile lor descentrate şi silind astfel voi* 1 41 lor la focalizare. Don Athanasios e în fond un Piticu, iar fascinaţia pe care o xercită asupra iui Miguel, secretarul său, nu e mai mică, deşi de altă natură, decît a teroristului diin Apa asupra lui Paul Dunca. Acest prim capitol a fost socotit de prisos şi chiar naiv de un comentator1, în realitate e singurul care răspunde orientării spre altceva a romancierului, mişcare din păcate repede abandonată. Căci cine poate crede că Don Athanasios vorbeşte aievea atunci cînd teoretizează necesitatea crimei „in-gi^ne-reşti", în acord cu tehnicile cele mai moderne si lăsînd şi un spaţiu de mişcare „aleatoriului", „care o va face misterioasă" („Trebuie executaţi chiar vreo cîţiva oameni de-ai noştri. Doi membri ai jockey-clubului, ne care-i vrei dumneata. Un bancher, un jurist notoriu de centru-dreapta"...) ? El e aici un personaj de fabulă voltaireiană, singurul de acest fel al romanului, care ne convinge pe-o cale a lui că în veacul nostru crimele „ştiinţifice" n-au lipsit şi că genocidul, la drept vorbind, e o operaţie foarte anevoioasă, care pune destule probleme... tehnice. Tot ce urmează de aici încolo pînă în clipa arestărilor şi execuţiilor din cursul nopţii e romanul problematizărilor lui Miguel şi al rătăcirilor jui nu numai în geografia oraşului, dar şi în cea a memoriei ; mai scurt, romanul crizei" sale, nu lipsit de neprevăzut şi chiar de epizoade de tensiune cinematografică, alternînd cu altele, antiepice, de pură alegoric sau demonstraţie ideologică. 0 vizită la Country Club e tributul pe care-1 plăteşte autorul, dedulcit la cele ale cinematografiei, gusturilor şi practicilor şcolii filmului nostru cînd îşi propune să imagineze înalta societate cosmopolită şi îndeletnicirile ei. Un început de îndoială privitor la eficacitatea soluţiei şi chiar la „parametrii" gîndirii lui Don Athanasios îl conduce automat în cartierele sordide ale oraşului, locuite de o viermuiala de oameni, spre a verifica acolo — pe o cale cam demonstrativă şi retorică — rezistenţa solului social şi a identifica embrionii viitoarei revoluţii populare. O amintire survenită la fel de ad hoc îl împinge apoi în copilărie, cînd, împreună cu bunicul liberal, vizitase o haciendă vecină, unde avusese loc o răscoală a peonilor. Emancipatul copil înregistrase cu precizie opiniile bunicului formulate cu acel prilej : „Prefer, îi explica el preotului, o organizaţie sindicală a muncitorilor agricoli... Conflictele de muncă trebuie rezolvate într-un spirit de înţelegere reciprocă...", şi chiar e capabil să le sintetizeze : „... s-a discutat mult despre înlocuirea formelor perimate de feudalism cu o organizaţie capitalistă raţională, care implică largi drepturi şi cointeresarea şi a muncitorilor. Bunicul lui Miguel a vorbit pe larg de rentabilitatea unor asemenea stări noi, progresiste, el era chiar un fanatic al rentabilităţii" etc. etc. (p. 94—95). De aici pînă la a se îngrijora de soarta foştilor prieteni contestatari nu-i decît un pas, şi Miguel îi vizitează la cafeneaua binecunoscută pentru a-i preveni. Tensiunea orelor trăite nu pare a fi totuşi P'rea mare de vreme ce, în drum spre ei, Miguel îşi îngăduie să zăbovească pe tot felul de bănci şi... să-şi amintească, iar odată aflat în mijlocul lor, deşi ziua c pe sfîrşite, să asculte răbdător lunga istorisire a, cîndva, bunului prieten Figueroa despre o expediţie în junglă, în căutarea unui templu al vechii culturi Maya. Nu pierdem de asemenea ocazia unei portretizări a acestuia, un fel de „planetă" abstracţizant-pedantă (din perspectiva autorului ?, a lui Miguel ?) care ar putea părea o subtilă ironie, dacă n-ar fi, vai !, oglinda unei prestaţii expeditive : „Ştia ce este apodicti-citatea pentru că spiritul său labil avea nevoie să-şi imagineze chiar dacă nu să se fundamenteze, pe asemenea certitudini absolute care-1 puteau face o insulă. Genialitatea lui, în care atîţia credeau era intim legată cu ratarea şi nu era decît o faţetă a ei. Socialmente, sau mai exact, istoric el putea"... etc. (p. 133). In fine, înfruntarea nu mai poate fi amînată din clipa în care, avertizîndu-şi foştii prieteni, iniţiativa lui Miguel este interpretată ca un act de provocare de către Benevisto, purtătorul de cuvînt al grupului radical. Argumentele cu care acesta respinge iminenţa unui pericol pentru mişcarea de stingă reprezintă o perfectă demonstraţie de „logică impecabilă", şi cel puţin o dată în cartea sa Alexandru Ivasiuc face dovada capacităţii sale recunoscute de a radiografia ca pe afecţiuni grave slăbiciunile frumosului raţionament, aici — poziţia sinucigaşă a logicii mult prea încrezătoare în faţa absurdului, neputinţa „analizelor prea coerente", bazate exclusiv Pe mecanisme ştiute, de a se descurca în faţa vicleniilor violenţei. Deplină crezare găseşte Miguel doar la Tahereh, o legătură mai veche a sa, pe care o vizitează în ceasurile următoare, din aceleaşi bune intenţii. De altfel, Tahereh, revoluţionară „practicantă" (aşa cum tatăl ei, director de bancă în ţara sa, e „musulman practicant") e singura capabilă să înţeleagă perfidia unui plan care deschide larg porţile aleatoriului, ou scopul de a instaura spaima şi confuzia, o generală sus- 1 Nu altcineva decît Nicolae Manolescu. 46 materiale, găsite chiar în biserică, apoi în morminte şi împrejurimi. Cert este ţt acum şi aici ne aflăm în posesia celui mai vechi monument românesc de p;a(*f sigur datat, care este totodată şi cel mai timpuriu monument păstrat în picic^, şi în stare de funcţiune de pe întreg cuprinsul ţării. Echipa Gheorghe Baltag, Victor Eskenasy, Larisa Nemoianu, Ioachj» Lazăr şi Adrian Rusu a fost împărţită care încotro, cu sarcini precise, şi în prim» rînd printre blocurile Oraşului-Nou al Călanului, unde straturile de flori w, ascundeau privirii vestigiile reşedinţei eneziale din secolele XI-XIV, ce-şi av^ biserica pe dîmbul Streisîngebrgiului. Pinteni, catarame, vîrfuri de săgeţi aparţinim unei pături feudale. Apoi urmele unor morminte romane răvăşite, cu o mie de a* mai vechi... Soarele cădea în lacurile Retezatului — şi ei, prăfuiţi, nebărbieriţi, turmi, mai dialogaţi, cu pietrele, purtînd sub stele aurul încins în straturile de civilizaţie daco-romană, străromână şi românească : o oală aproape întreagă din ^ colele VIII-IX, găsită într-o vatră, cinci pandantive (medalioane) de sticlă albăstrii (XI-XII), cu semne de-a dreptul cabalistice (!) — „poate fi un om, purtînd în junj capului un mănunchi de raze", zic eu — unice pînă la ora aceasta, un căzănel <)> lut (XII), lame de cuţit, fragmente de podoabe de argint, două inele de aur pentrt prins părul şi, în afundul bisericii atît de discutate, un fragment din podeam vechiului lăcaş din lemn, anterior anilor 1130—1140... Arheologii fac din noaptţ zi (s-au văzut cazuri cînd dincolo de vălmăşagul gîndurilor unii dintre ei sapă |) lumina felinarelor !) şi ziua cît de lungă-i vara stau aplecaţi peste „şanţ" pînă »s mai simt coloana vertebrală. Aşa s-a întâmplat şi cu ocazia demolării pronaosul^ adăugire mult tîrzie, din zidurile căruia pare a fi ieşit o stelă paleocreştină, adică un bloc de piatră roman refolosit şi cioplit în secolele V-VI, ceea ce duce cu gînda! la existenţa unei colectivităţi daco-romane creştine, stabile, închegate, alinia! unor forme superioare de civilizaţie romano-bizantină. Punţi. Poduri peste fluviul Necunoaşterii. Din Bucureşti, Cluj-Napoca şi Deva, arheologii, sprijiniţi de mai-marii judeţului Hunedoara, supun şi azi unui asediti! paşnic şi adine patriotic teritoriul ce a fost cîndva inima Daciei libere şi apoi ce».' trul provinciei romane, pentru a demonstra vitalitatea poporului român supus mulg vreme invaziilor şi apoi intereselor străine. Începutul a scos la iveală fapte reali mente senzaţionale. Priorităţi în etapa imediat următoare : săparea vetrelor de sat şi a cimi-lirelor.din Sălaşu de Sus, Rîu Bărbat, Răchitova, Densuş, care pot furniza surprizei nebănuite, apoi Gura Sada, Sîntămăria-Orlea, Ostrov, Peşteana, Tuştea, unde-s ruirj datate numai pe criterii stilistice, dar nimic sigur. Peste tot este vorba de aceeaşi civilizaţie a pietrei, luată de la romani şi purtată din tată-n fiu pînă în evul niedbj piatra rezistînd oricăror invazii şi oamenii locuind în preajma construcţiilor solidei oricîte necazuri i-ar fi năpădit. Exemplul Ulpiei Traiana este edificator: dupi' părăsirea de către autorităţi, localnicii au folosit fosta capitală ca refugiu, cetăţuie,ţ locuinţă, inclusiv marele amfiteatru, în care şi-au găsit adăpost oarecum sigur. Viaţa» a continuat, în alte forme, desigur, vorbitorii de limbă latină vulgară închinîndu-se aceluiaşi dumnezeu, ridicîndu-şi lăcaşuri de cult şi alegîndu-şi şefii după lege» străbună, pe cei mai buni dintr-ai lor. — Cine-i Balea ? — Eu ! Aş spune, după ce l-am căutat atît de mult! — Cine-i Balea, cneazul ctitor ? — Un personaj necunoscut pînă acum în documentele privind societatea din Ţara Haţegului, din jurul anului 1300. Cam prin aceeaşi vreme trebuie sj-fi trăit şi Nicolae zis Cînde din Rîu de Mori... Cer îngăduinţa să emit o ipoteza; îndrăzneaţă : pe la anul 1276 sînt pomeniţi Litovoi şi Bărbat, fratele său, ce stăpîneau în Oltenia, dar reconstituirea evenimentului ne lasă să înţelegem A erau şi voievozi ai Haţegului (n.n. de aici, oare, Rîu Bărbat ?), de unde s-ar putea să fi plecat cu cîtva timp mai devreme, din cauza presiunii crescîn* exercitate asupra românilor transilvăneni de către statul medieval maghiar. Ia»^ deci, un voievod avînd ca sfetnici şi bizuindu-se pe puterea unor cneji loca* j situaţie identică în Maramureş, unde voievodul era ales dintre cei mai viteji ? mai puternici cneji de vale. Cercetările ulterioare ne vor conduce la adevărul* adevărat! — Ce-i cu -Balea, ziditoriul ? — In primul rînd, trebuie spus că n-a zidit el biserica, la fel cum făcut-o nici jupanii Laţcu şi Cîndreş, în 1408—1409. A refăcut-o, zugrăvit-o, oi- 47 hisit-o. pisania respectivă din 1313 glăsuind aşa pentru că aşa sc obişnuia, atunci °a şi niult timp după aceea, în tot spaţiul carpatin. In al doilea rînd : cînd apar -n documentele din 1377 două persoane — Laţcu din Streisîngeorgiu şi Zăicu din L'j_ ca fiind veri şi urmaşi ai unui străbunic comun din Streisîngaorgiu, acesta poate fi altul decît Balea al nostru, iar cele două biserici atît de apropiate sînt ale aceleiaşi familii cneziale, cea din Strei fiind cu ceva mai... tînără. *« Gîndurile lui Radu Popa către mai tinerii sau viitorii arheologi : Legea Patrimoniului Cultural Naţional apără vestigiile trecutului, dar fiţi cu o Oră mai devreme pe şantierele de construcţii şi sistematizare, nmnai aşa veţi opri ds la rjeire ceea ce are valoare inestimabilă pentru istoria poporului nostru ; meseria aceasta presupune multe renunţări, veri cu soarele în creştet, apă sălcie şi dormit jn cort ; spuza de stele nu-i o metaforă, ci somn iepuresc, pe furate, cînd ţi-ai epuizat răspunsurile la întrebările zilei ce-a trecut; arheologia înseamnă foarte multă meticulozitate, înclinare spre rigoare şi tehnicitate, efort şi concentrare permanente; dedieîndu-te ei, începi lupta cu tine însuţi, pentru a nu trece la generalizări şi sinteze pînă nu ai documentul întreg, scos şi înţeles de către tine, trecut prin toată sita întrebărilor, argumentelor şi contraargumentelor; şi numai după aceea ai dreptul moral să faci cunoscute rezultatele, să treci la concluzii istorice. în folosul tău şi al ştiinţei. * De-o parte şi alta a pisaniei din 1313, pe fresca încă incomplet curăţată, se disting doi călăreţi, unul pe-un cal alb, altul pe-un cal roşu, compunînd singurul ansamblu de ev mediu românesc în care apar în altar doi sfinţi cavaleri. Parcă ar fi o aluzie la vitejii începuturilor vieţii noastre de stat şi la cei care „descălecînd" au pus temeliile ŢĂRILOR ROMANEŞTI. VALENTIN HOSSU-LONGIN Cârti — Oam • ADRIAN MARINO CALATOR ÎN EUROPA. — Titlul cu sunet de castag-nete (OZe / Espana), sub care şi-a publicat Adrian Marino însemnările călătoriei sale iberice, are, cred, o intenţie ironică, poate chiar auto-ironică : exclamaţia aceasta, dincolo de stridenţa ei ca atare, e aşa de puţin concordantă cu personalitatea cunoscută a proferatorului ei, încît dă o impresie de travesti burlesc, de por-trait-souvenir în decor de recuzită. încă de la începutul cărţii autorul îşi anunţă o licenţă faţă de sine însuşi, un concediu luat de la cărturărie şi bibliotecă : „...prima operaţie mentală a «turismului intelectual» în Spania este purificarea pe cît posibil de elemente livreşti şi literare, ieşirea din «cultură» şi intrarea în «viaţa imediată»". Bineînţeles, lucrul acesta nu îi reuşeşte decît în parte, în mică parte, aproape deloc, dar tocmai quasi-eşecul tentativei îi dă cărţii nu numai farmecul dar şi confirmarea ei interioară. De fapt, pentru un intelectual, adică pentru un om cu nevoia cunoaşterii şi înţelegerii, nu există „viaţă imediată" ; conceptul acesta este un produs mediat al minţii. Dealtfel chiar în fraza citată autorul vorbeşte de „operaţie mentală" şi dc „turism intelectual". în recent apărutele sale Carnete europene, Adrian Marino revine la punctul său firesc de vedere : „N-am înţeles şi probabil nu voi înţelege niciodată de ce «viaţa», în ţară sau străinătate, s-ar limita la o serie de satisfacţii imediate, la emoţiile cele mai banale ale existenţei zilnice. De ce un jurnal devine «plin de viaţă» numai cînd consemnează astfel de impresii iar atunci cînd notează fapte de artă şi cultură, acte de cunoaştere şi fragmente de autobiografie spirituală, el încetează de a mai participa la viaţă." e n i — F a p{. , inventat de Montaigne cu in-'i'cSC„giorativă la adresa pedantismu-n''e matic, a căpătat prin uz o nuanţă ^•o' de superioară suculentă intern'1*1 Rodată cu acea skepsis cognitivă re a umanismului. Cei mai dăscăli de viaţă şi de voluptate, u*tr,1 -s Montaigne, Goethe, pentru a • «omeni decît pe aceştia, sînt toto-nrintre autorii cei mai „livreşti" şi 8't tocmai prin aceasta atît de plini Fuga de livresc se însoţeşte de eliberatoar seva. diverse forme de vandalism *bifffflental, de idilism leneş şi ipocrit şi tf o demagogie a ignarităţii nu rareori fc8 j Diagnosticul lui Marino denun-I^Tia sursa acestei fobii un „model re-IfLiv" de tip „agrar" e cît se poate dc § » si demn de toată atenţia : un vechi, fSrurSnit şi îndărătnic obscurantism se ytftAe sub fobia livrescului, chiar da-(p. 9). Rîndurile acestea amintesc dâ cine ştie ce aere de „autentici-Mircea Eliade care, în preambulul »Jn'« spontaneitate", „neconformism", nului său „indirect" Şantier, se întawxlastie" etc. Adrian Marino îşi ac-de ce ar fi roman istoria unui ad»|Kuează şi mai mult ireductibilitatea dar nu şi istoria unei experienţe aJcLtohii său da vedere, declarînd : „Sînt ritului. Din ce în ce mai agasat (siCKgoric, în cazul scriitorilor şi intelec-drept cuvînt), Adrian Marino revinefLiior 'împotriva călătoriei empirice, atac pe această temă : „Trăirea cultive' de simplă destindere... O cultură ca formă de viaţă, revitalizarea sa ri cunoaşte din interior, nu hoinărind pe participare şi transpunere pune din fţL& omorînd timpul prin hall-uri şi problema «livrescului», calul da bătaM^j» (p. 39—40). Aici ar fi de introdus publiciştilor inculţi, obsedaţi de «viaf * remarcă, pe care de altfel am mai fă-concept echivalent în concepţia lor friai4 |a început : poate oare un intelec-cu percepţia naivă şi needucată. Tea ţal (nu orice „scriitor", dar un intelec-într-adevăr, mă agasează. Cine a mm\ autentic) face, chiar dacă vrea, o în cap unora (întrebare repetată) -Izmenea călătorie debusolată şi fără «viaţă» înseamnă doar a căsca gura f te feri de toate implicaţiile culturalei existenţei, este greu de ştiut. O prejîţ cată desigur, ca multe altele. Dar | problemă de lipsă de tradiţie culturi efect al unui «model cultural» restrii să-i spunem de tip «agrar»" (p. 40) ft fect justificată şi binevenită această nere la punct. E într-adevăr exced" invocarea „vieţii" împotriva „livrescul, recte împotriva culturii intelectuale â! „vitalism" sau mai exact această U trie nu e altceva decît lenea mintii ( ultimă instanţă recuzarea omenesc*' căci trebuie să se înţeleagă odată ca; poate fi omenească viaţa cu excluiP cărţilor. O societate omenească nu ses. stituie ca atare decît cînd îşi dă o H ceea ce înseamnă formulare textuală,t carte, indiferent dacă e scrisă sau apoi o „legendă" (propriu zis : „de eu Fără lege şi legendă nu există socie» umană, deci cultură, ci numai .agrS de hominieni. „Umanitatea este F esenţă livrescă. Ea nu poate fi dec^ vrescă", spv'ie Marino (p. 41) şi n^ decît să-i aprob fără rezerve. Cu* jimă (= gr. noema) ? E de presupus ca â planul imediat, comun, el să se comporte spontan şi firesc, ca orice om normat, cu reacţii de temperament, humo-jafe-şi afective, dar experienţa sa, oricît le participativă la „viaţa" anonimă, nu anine mai puţin un act de cunoaştere f de integrare reflexivă în sfera culturii, "retine, spus că pentru călătorul străin, "» ales intelectual, strada face parte din ataiopul" unei culturi, iar acele „note & antropologie socială" pe care le reco-Randă Marino (p. 10) se obţin şi prin .neteda" flanerici receptive şi perspi-a» Goethe căscînd gura pe stradă a kt cea mai „veridică şi profundă in-'«retare a carnavalului din Roma". * Bahtin). detenta cărturărească a lui Adrian , ^nno, metodică şi exultantă, cu rezul-*« considerabile, îi dă un tonus exis-al|al ridicat, ce nu rareori se nimereşte •'contratimp cu blazarea sau spiritul de 'imi al celorlalţi. De unde frecvente amărăciuni şi recriminări, ase-^atoare oarecum cu ale lui Iorga. Adrian Marino nu se poate stăpîni de a se da ca exemplu, de a se auto-cita şi de a-şi manifesta cu cele mai abstracte ocaziuni susceptibilităţile amorului propriu. Unii, „maliţioşii", pot să se amuze pe s;ama lui, îl pot socoti plin de sine, egocentric, vanitos etc. Eu nu văd în această slăbiciune decît dovada unei profunde bune credinţe şi a conştiinţei, firesc entuziastă, de a fi dat o operă realmente impunătoare. De nenumărate ori se întîlnesc în scrisul său propoziţii ca : „nu pretind că sînt infailibil", „poate nu am dreptate" etc., şi rezerva că ceea ce a realizat e desigur „perfectibil", eventual „amendabil". Cuvintele : „modestia care mă caracterizează" (p. 25) sînt poate o auto-ironie dar nu sînt în fond lipsite de îndreptăţire. G. Călinescu scria undeva despre oamenii constructivi : „Spiritul lor se pierde în acţiune şi dacă vorbesc despre ei asta e un semn de vigoare, de optimism". Adrian Marino e din categoria acestor creatori plini de candoare qui pretent le flanc aux rieurs: „...multe bune intenţii şi entuziasme (recunosc, mereu naive, inocente) mi-au fost tăiate de la început, fără menajamente", mărturiseşte el (p. 48). E de înţeles că animat de mari proiecte, plin de conştiinţa „operei" şi a unei „misiuni", doritor de a vedea cultura românească recunoscută la cota internaţională la oare virtual poate pretinde, el se revendică de la paşoptism: „Am o reală admiraţie pentru elanul, puritatea, idealismul, entuziasmul, spiritul vizionar-constructiv al acelei epoci de început care credea cu tărie în afirmarea europeană a ţărilor noastre şi acţiona în consecinţă. Prezenţa românească în străinătate, înainte şi mai ales după 1848 a rămas pînă azi o pagină unică pe care «spiritul critic» junimist n-a scris-o niciodată" (p. 56). Singura obiecţie pe care i-aş aduce-o este că nu mai are sens astăzi alternativa „paşoptism'7„junimism", că în definitiv junimismul nu a fost decît fireasca şi consecventa urmare a paşoptismului, în acelaşi spirit european, în fond de „sincronism", criticismul său nefiind altceva decît exigenţa unui nivel realmente „competitiv". Lovinescu a echilibrat lucrurile cu Istoria civilizaţiei române modeme şi cu volumele sale despre Maioresou şi junimişti. Cît despre prezenţa românească în străinătate, n-ar trebui uitat faptul că junimismul, respectiv Zizin Cantacruzino impulsionat de Maiorescu, a dat acum aproape un secol Franţei (şi prin ea tuturor zonelor de cultură francofonă) traducerea Iui Schopenhauer, contribuind la voga în epocă a acestui filosof (versiune pe care Nietzsche, desigur din galomanie 50 şi spirit de contradicţie, o declara superioară originalului). Printre cele mai penibile probe pentru amorul propriu al lui Marino se pare că a fost, la Geneva, stagiul de audient, cu obligaţii de şcolaritate, la cursurile şi se-minariile lui Roland Barthes. Recursul la umor, fie doar „latent" (p. 180), nu pare să fi fost un suficient exutoriu pentru această mortifiantă experienţă. Dovadă : „...nu puteam în nici un caz uita că depăşisem o anumită vîrstă, publicasem în ţară cîteva volume, încheiasem primul volum din Dicţionar de idei literare, aveam un sistem propriu de referinţe şi de reflexie critică... aveam conştiinţa foarte vie că sînt totuşi un autor român, în parte realizat şi nu acceptam nici în conştiinţa mea şi nici măcar, formal, statutul minor de student, bursier... De unde o serie de raporturi artificiale, constrînse, de crispări interioare, de gesturi stîngace. de totală neintegrare în această ambianţă care nu era a mea, pe care n-o meritam şi pe care o visasem cu totul altfel" (p. 178). Rînduri scrise evident cu sufletul ulcerat, dar nu mă îndoiesc că la recitirea lor, la un moment dat, autorul se va amuza tot atît de bine ca ori şi care dintre „maliţioşi". In schimb opiniile asupra lui Barthes, extrem de .severe dar impecabil obiective, motivate, de o perfectă justeţe, sînt fireasca expresie a unui spirit liber de inducţiile şi teroarea snobismului intelectual, cu riscul de a şoca, la noi, pe întîrziaţii suiveurs ai acestui subtil, briliant, dar în definitiv fastidios sofist. Acelaşi risc şi-I asumă şi decla-rînd : „Nu este dc admis, intelectual vorbind... a crede că o mediocră (şi greşită) Introducere în literatura fantastică dc T. Todorov este o adevărată autoritate în materie" (p. 187—188). Absolut de acord. Adrian Marino este un remarcabil comentator al artelor plastice, în deosebi al picturii. Rîndurile despre Paul Klec şi despre Mondrian, de exemplu, sînt de o fină şi precisă interpretare, adecvată, deloc „literară", dovedind un ochi sigur, o sensibilitate inteligent educată. Stilul său este direct, neelaborat, foarte viu şi exact, sten d hal ian aş spune, dacă nu ar fi expresia unei naturi mult mai puţin flegmatice. Am sentimentul că scrie currenie calami, fără a se opri la alegerea cuvintelor, dc unde fatal unele inadvertenţe, dar şi o deosebit dc cuceritoare vibraţie omenească. AL. PALEOLOGV o CATAGRAFII: O SAPTAMiNA OBIŞNUITA. — Deschid Jurnalul fraţilor Goncourt la anul 1877 şi citesc : „12 fo- ci » Pe cele mai fruste> 'ecinatc imediat momentului ce emilpe c7ecîanşat... Emoţia, tremurul inimii bruaric. La Hugo. El spune că n-aJ inate paradoxal că, din mulţimea niciodată bolnav, că n-a avut nicicînlj' E f devenite istorie, mai mult sau mic, că n-a suferit niciodată de .oiW' utin elaborat, artistul care îşi cu-Nimic nu-i poate face rău : nici câljma1 p meseria alege nici frigul, nici ploaia care-i păMBO^ , ■ jnVecinntc ir pînă la piele. Bănuie că e invtdfienOS» ^-ctei*"--- •-- . Peste două zile : „Soţia preşedintelui lîc-a punctuaţia sufocă de la ---------- ------------ — - ------- . . . . intenţie... finitiv. Ar atinge absurdul scriitorul oţ Năzuinţa de a atinge stilul perfect (dc vrînd să-1 evoce pe Ştefan cel Mare,| carej vaj/ sîntem foarte departe), anemi-utilizu ca izvoare cartea lui Mihail Sţ azâ însuşi organismul documentului, de doveanu despre marele voievod... Arta. care s-ar putea bucura cîndva un scriitor interpretare sublimă nu re'mterpretarCţS} '-oaest. în această privinţă reconstrucţia^ * Fără acel tremur sincer, documentul epoci e mai curînd simplă primă «J rârnîne uscat, hîrtia nu-şi depăşeşte construcţie, pentru că nu e vorba despreţ 4jţ;a ^ celuloză răbdătoare, redistribuire, necum dej o varianta,'-a despre o realitate văzută, datorită pi| grosului informaţiilor, pentru prima *J în mod obişnuit, o nouă scriere .(o Mf nuvelă, o piesă de teatru nouă), ţi** seama dc faptul că materia istp»i mai fost răscolită Şi cercetată pînă ls# mm,vis jm(jiv,.—-varusa iui ucujiici-j;-îşi propune să d scopere adevărul f Wanu, Tragicul, o fenomenologie a limi-supus refuzat celei scrise înaintea a . tei şi depăşirii, apărută în colecţia „Stu- M1RCEA HORI A S1MIONESCU • NOI CERCETĂRI PRIVIND FENOMENUL TRAGIC. — Cartea lui Gabriel Li- 51 dii" a Editurii Univers dă cititorului — sau mi-a dat cel puţin mie — o anume nelinişte, nu numai din pricina numeroaselor implicaţii ale problemei sau nuanţărilor teoretice, dar mai ales din pricina atîtor întrebări rămase fără răspuns, pe care nici autorul nu se grăbeşte să le închidă, sugerînd mai degrabă o direcţie gîndirii îndemnate să stăruie, să adîncească, or-donîndu-le. Şi fireşte şi pentru tot'atîtea neconcordanţe sau chiar poziţii contrare celor susţinute, să recunoaştem, cu strălucire de către autorul acestei cărţi ce invită la reluare, la un dialog purtat nu numai cu ideile ei numeroase şi îndrăzneţe, dar mai ales cu propriile tale idei. Căci calitatea esenţială a cărţii lui Li-iceanu despre tragic este aceea de a li un factor catalitic pentru spirit, în prezenţa ei, a ideilor dezbătute, a marilor semne de întrebare deschise, spiritul se trezeşte sau, dacă a fost în stare de veghe, cunoaşte o efervescenţă, o activitate nouă, cu noi şi tot atît de îndrăzneţe idei, nu neapărat pentru a da o replică, ci mai ales pentru o mai adîncă înţelegere şi cunoaştere. Cunoaştere a ceea ce ni se pare demult înţeles, pentru a constata cît de mărunte sînt pătrunderile efectuate, cîte noi dimensiuni au rămas de cucerit şi cîte noi nuanţe de sesizat. Ne aflăm în faţa uneia dintre cele mai controversate probleme, în faţa unuia dintre cele mai frămîntate concepte, faţă în faţă cu unul din cele mai mirabile fe-ncmene, fenomenul tragic. în acelaşi timp, ne aflăm în faţa unei încercări singulare de teoretizare a unei stări de spirit ce a preocupat atîţia gînditori într-un susţinut efort de a circumscrie şi înţelege ceea ce este atît de greu de descifrat şi de pătruns. încercare ce atrage după sine nu numai meditaţia asupra celor propuse ci posibilitatea privirii şi din alte unghiuri, urmîndalte perspective ale aceluiaşi controversat concept pe care Ca • briei Liiceanu se străduieşte să-1 desprindă dintr-un anumit context care, după părerea sa, îl înăbuşea. Iată intenţiile autorului desprinse din Precizări metodologice, capitolul prim al cărţii. Neştiind ce este tragicul, pentru că conceptul său neelaborat „se află undeva între existenţa tragicului şi ştiinţa lui", se resping implicaţiile teoretice (eventuale) din tragediile greceşti („divorţul tragicului de tragedie este deci real şi justificat în faza elaborării conceptului de tragic, dar încetează deîndată ce această operaţie a luat sfîrşit", p. 19), pentru a se lămuri mai întîi conceptul însuşi. Nici filosofia nu ar trebui să se invoce în numele tragicului. Cu corectivul că doar acea direcţie din istoria filosoliei este relevantă care are „lumea omului ca reali- 52 tale petrecută prin conştiinţă şi devenită astfel valoare" (p. 27), drept obiect al meditaţiei sale. Cum autorul urmăreşte nu filosof ia. ci ştiinţa tragicului, chiar dacă ar exista o „filosofic" a tragicului, aceasta este inoperantă fără elaborarea „ştiinţei" tragicului. Filosof ia este „principial inoperantă în ordine metodologică, în raport cu o cunoaştere pozitivă a fenomenului tragic" (p. 31). Elaborarea unei ontologii a tragicului, scopul lucrării, ar trebui în acest caz să renunţe la speculaţie, adresîndu-se unei cercetări teoretice specifice. Deci poziţie ştiinţifică elaborat explicativă. Ontologie sfîrşind într-o axiologie a tragicului, pentru a ne întoarce totuşi la filosofie. Pentru că dacă „nu filosofia este chemată să deschidă acest discurs", ea totuşi „trebuie să-1 preia şi să-1 poarte în lumea adevărului mai adînc care este unitatea dintre conştiinţa despre un lucru şi conştiinţa de sine" (p. 33). Teoria tragicului este privită ca pera-tologie (teoria limitei) şi în acest capitol sînt desfăşurate : geografia fiinţei şi topografia tragicului, atitudinea faţă de limită şi spectatorul fenomenului tragic, urmă-rindu-se studiul sistematic şi teoria realităţii tragicului, semnificaţiile acestei realităţi „ca practică filosofică şi contemplare angajată" (p. 34). In altă secţiune, Nietzsche, tragedia ca structură gnoseologică şi soteriologie estetică şi în cel următor Schiţă pentru o hermeneutică a nostosului, ilustrează două modalităţi de anulare a tragicului. Lucrarea se încheie cu Destinul fenomenului tragic din care desprindem dispariţia personajului tragic, rămînînd pentru viitor doar „condiţia" ce-i poate conferi evidenţa şi Receptarea tragicului în antropologia marxistă, din care rezultă că „anularea tragicului este tot atît de străină spiritului filosofiei marxiste pe cît convertirea lui în disperare", (p. 209). O bibliografie critică arată direcţiile cercetării de pînă acum şi opiniile exegeţilor despre tragic. Autorul are poate dreptate să procedeze astfel urmărind o „ştiinţă" şi nu o „teorie" sau „speculaţie" asupra tragicului. Numai că tragicul fiind o stare de spirit, nu ştim în ce măsură o metodologie atît de strict ştiinţifică este operantă. Nu vor fi ştiind filosofii ce este filosofia (ştiinţă sau altceva), dar constatăm că întregul eşafodaj teoretic, „ştiinţific", dacă acest concept pare mai lămurit decît cel „filosofic", întreprins în carte porneşte de la filosofie şi sfîrşeşte în filosofie, indiferent ce semnificaţie a dat sau dă acum autorul noţiunii. Dar esenţialul, dincolo de orice controverse asupra unui termen sau a altuia, nu mi se pare a fi aici, ci în rezultatele atinse. întrebarea este dacă cercetarea aduce un spor de cunoaştere, 53 utilizată în intimitatea fenomenulu. dacă pătrundem prin noua metaclok • faţă de adîncimile propriului suflet •- --"—='■-'-- ■«------- , . k şi mai cum rămîne neştiutoare de sine "in»ura neînsufleţită", în contradicţie cu I13, .fiocutorii ce încercau apărarea unei viurii tradiţionale a tragediei, Anaxi-!!andros are conştiinţa singurătăţii, „a jpastiei în care ne aruncă naşterea con- 1 h adine decît pînă acum ? Fără îndoi" Gabriel Liiceanu sistematizează mat» Iul, oferindu-ne o imagine clară, o raJ grafie a fenomenului, în special în 0 crUcea socială/ acuma cînd istoria de poduri _ (Cartea Romanească, i97f? ?f £ala/ cu neştiuţi eroi frumoşii dinţi" cărui poezie ar putea fi definită Â ' ;iaţa unde plîng maşinării Paris, ca o interogare a mitologiei _ apnj ("* incredibilă pentru un tînăr poet cu| 1 p/edispoziţia spre imitarea unor stiluri faţişare de dandy - prin acuitatea £ "m din primele culegeri de versuri ştiinţei artistice şi civice pe care 0 p ^stientă acum de sine, se transformă supune. Aceasta, cu atît mai mult cu. L experienţă programatică. Autorul in-in primele sale doua culegeri de veaj," ă în aluzii stilistice voit transparente (Invocaţia nimănui, 1971 şi Elegii de J \^itatea tutelară a unor poeţi, ale că-eram mai tinar, 1973) gmdirea » *ox VOci devin astfel vocea lui : Eminoscu tului _e destul de nesigura, de puţin p| ,inoerul meu unde te duci/ anii se sr-u-sonala. în schimb, e foarte vizibilă f ftră°de nuci/ şi lacrimile-s pînă-n plopi") poziţia spre imitare şi spre introiea Ion Barbu, din unele poezii ocazionale linca, de unde aspectul m mare pg (Dar 0f of of desiş de ochi/ acum de compozit al acestor culegeri. Curioşi* Sine trag trei popi// carnea-mi miroase adolescenţei şi primele vizite ale lui §? --«-••«• »«n curcubeu mecanic tunde ploaia",' ..trandafirul nu mai are miros/ în schimb depărta. _ _______________ nează prin consecinţele lor destinul lorilor spirituale şi în primul rînd al ^ ^«'«uuic »i in ynuiLu unu oi» ».»n»nmm nu mai are miros/ in schimb , sînt interogate cu febrilitate şi | «poate toca un kilogram de carne" , apa far)»* eziei o dată puse în cauză : „Hai seceraţi nunchii iernii să nască numai vi fulgi/ un dans de gropi se-ncinge-n fiâu "'"S'i'u ue carne , „apa «ebe-n pilnia gramofonului/ şi bicicleta «urata cartofii" etc. Chiar dacă pînă acum Mircea Dinescu ---o- —■ —... ei--. — "-^ev...., ^a i-«iw acum iviircoa Dinescu rui'i de parca m-ar chema la nunta/ M w a atins vibraţia înaltă si gravă a marii ţaţi un trandafir să are tăiaţi-i unfjt' Vaezii, .ultimul său volum' de versuri ră-lungi/ şi-mbălsămaţi privighetoarea sk fără îndoială unul dintre cele mai vai privighetoarea cîntă" (Privighetosq ssnnificative apărute în ultimul tiim secolului XX — Paris 1974) ; sau, într-ty dintre cele mai reuşite şi mai temaq M. NIŢESCU bucăţi ale volumului : „Voi confumS , norocul meu olog/ cu mînzul beat ini* lele divine/ dar undeva se moare şine/ şi se consumă pîinea ca un drogf semnificativ (Pe drumul uni- 55 taţii naţionale, Dacia, 1975) cele treisprezece studii de istorie ale lui Vasile Netea pun acut în evidenţă ideea cea mai scumpă a poporului nostru, pentru care au luptat generaţii şi eroi (ai faptelor, ai scrisului şi spiritului) veacuri de-a rîn-dul, ideea pentru care nenumăraţi fii ai patriei au acceptat să devină martiri, — unitatea naţională. Secunda istorică în care unitatea poporului nostru s-a înfăptuit fulgerător sub Minai Viteazul, ca şi revoluţia paşoptistă au răsărit din visul milenar al neamului românesc de a trăi laolată. Cartea relevă îndeosebi faptul că ideea unităţii era prezentă în toate conştiinţele, ca un semn distinctiv al întregului nostru timp istoric, de la luptătorii declaraţi Pînă la ţăranii şi oierii spaţiului etnic „Marele reprezentat al unităţii românilor — scria N. Iorga — a fost ciobanul acesta..., care, cintînd, îşi mîna oile pe pămîntul românesc şi care răspundea întotdeauna în aceleaşi vorbe care răspîn-desc aceeaşi poezie, aceeaşi muzică, acelaşi ritm sufletesc". Meritul deosebit al cărţii istoricului Netea constă în a fi selectat şi înmănuncheat între aceleaşi coperţi idei şi fapte, opinii ale marilor personalităţi istorice' ştiri şi date, de a fi scos din uitare chipuri şi momente istorice, fluxul ideatic, social şi afectiv, de-a lungul timpului, între cele trei provincii româneşti, totul comentat cu pasiune şi vibraţie. Privitor la Dimitrie Cantemir se fac consideraţii ce-1 situează ca precursor al vestitei Şcoli Ardelene. De la şi prin Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, Ion Inochentie Micu ajunge să vorbească de „edificarea casei politice a naţiunii române". Timp de peste un secol, 'Hronicul... lui Cantemir a circulat printre români sub forma manuscrisului de la Blaj. Sînt inventariate apoi principalele publicaţii prepaşoptiste de la noi în studiul „România" — primul cotidian al poporului român, care a avut ca iniţiator si realizator pe prof. Florian Aaron din Transilvania şi se comentează Manifeste, proclamaţii şi epistole revoluţionare paşoptiste legate de numele unor Vasile AJccsandri, M. Kogălniceanu, Nicolae Băl-cescu, Romanu Vivu, Simion Bărnuţiu. Eflimic Murgu, CA. Rosetti etc, care toate se călăuzesc de o singură şi fundamentală idee : „formarea României libere, unite, şi independente". Un studiu pasionant este cel dedicat personalităţii excepţionale a lui Simion Bărnuţiu, conştiinţa revoluţionară cea mai completă din Transilvania, alături de 56 „craiul munţilor" Avram Tancu, la 1848, aşadar aceluia care, în împrejurările votării unei legi de unire a Transilvaniei cu Ungaria (lege care nu ţinea cont de voinţa poporului român), spunea într-un articol : „Mărturisim că nu numai după zece ani, dar nici după o sută, dar nici după zece veacuri, ba niciodată, în vecii vecilor, noi şi naţiunea noastră nu putem fi obligaţi printr-o lege care pentru obiceiurile şi credinţa noastră pregăteşte un pericol şi un obstacol, iar pentru naţionalitatea română ruină şi pieire". Un alt . studiu, consacrat Relaţiilor lui N. Bălcescu cu cărturarii şi luptătorii din Transilvania, luminează împrejurările formării ştiinţifice şi educaţiei, luptei şi contactelor marelui patriot cu românii şi revoluţia din Transilvania. Cel mai bine descrie aceste relaţii, evocînd (în 1851 la Paris) împrejurările dramatice ale lichidării revoluţiei — aşa cum consideră şi prof. Vasile Netea, citîndu-1 — însuşi Bălcescu : „în acea vreme cînd inima îmi era zdrobită căci din toate părţile vedeam naţionalitatea română călcată şi strivită de duşmanii streini, fusei fericit a găsi acolo (în munţii lui Iancu n.n.) pe acele piscuri uriaşe, pe deasupra norilor, o naţionalitate şi o viaţă românească înfocată şi puternică. Cu ce entuziasm frenetic fusei aclamat şi binecuvîntat de toţi acei ţărani cînd le spusei că am venit să le aduc urări de noroc şi izbîndă din partea fraţilor din ţară, minunaţi de vitejia lor ! în ce tăcare adîncă mă înconjurau şi mă ascultau ei cînd le vorbeam de puterea naţiei române, de numărul ei, de întinderea pămîntului ce i-a dat Dumnezeu şi de ursitele măreţe ce o aşteaptă în viitor" (N. Bălcescu, Opere, I, Ed. G. Zâne, 1940, p. 129). Aflăm un amănunt important din viaţa lui Bălcescu: în timp ce se afla înconjurat din toate părţile de trupele imperiale, marele patriot se refugiază la Iancu în munţi, de unde va pleca îmbrăcat ca moţ, vînzînd eiubere, pînă în Iugoslavia. La plecare Iancu i--a dăruit şi 50 de galbeni de cheltuială. Avram Iancu în istoriografia română conţine o bibliografie foarte necesară pentru cei interesaţi sub toate aspectele de tragismul vieţii acestui neasemuit erou. Un capitol de interes literar îl constituie studiul Din legăturile lui Al. Vlahuţă cu Transilvania, care evocă atmosfera plină de duioşie a relaţiilor permanente dintre românii situaţi de o parte şi alta a Garpaţilor. Nicolae Iorga este considerat, de asemeni, sub aspectul dăruirii unei întregi vieţi de istoric ideii unităţii naţionale. în urma unirii Transilvaniei cu România, ziarele transilvănene comentau faptul într-un spirit democratic şi fratern, aşa cum se citează şi în această carte brantă, din Glasul Ardealului: !py? pe pămîntul ţării noastre să stâpîr," dreptatea şi libertatea nu numai ţt, români ci şi pentru naţionalităţile, locuitoare", deziderat rezolvat 'j^' prezent. Prin patetismul cu care înfătişeaî| ailor ş nfru ' i,,mp reînvie lupta din trecut pentru unii, naţională, ne vine să credem că ock toricului Vasile Netea au văzut aj, imaginile ce se nasc din rîndurile ci de dînsul, ce apăreau în ziarul Uni privitor la ziua de 1 decembrie 1918: splendidă a îost înşiruirea de gardist vorba de membrii gărzilor naţionalcţ ^: „Scenele de stradă din Paris şi londra, priveliştile de pe valea Ri-tranşeele şi gropile de obuz, toate *âtâ relief datorită sentimentului partiţii poetului (e vorba de Apollinaire) ^,jaţa care-1 înconjura". Ori în stil de '^tiincios rezumat : „Mîndria, pasiunea *"■ ' simţămîntul că fac parte din- lume care s-a născut odată cu timpul w trăsăturile dominante ale acestor «gi-care, cu aceeaşi înverşunare, se „jeră cu Guardia Civil şi îşi iubesc jşle. Preciosa, dansatoarea, e fugărită j'spadă fierbinte de vîntul vrăjmaş; isi caută adăpost (amestec de fantastic jj realitate banală) la consulul englez de-a lungul cetăţii lui Minai Viteazul* # oferă o cană de lapte şi un pahar la ieşirea pe cîmpul... unde avea sj igin, pe care frumoasa ţigancă le readune mulţimea. Eternă pagubă că a i, în timp ce vîntul, dezlănţuit, urlă mândră defilare a poporului nu a p. jra". fi eternizată cu ajutorul unui film,' jar autorul manifestă şi cuvenita mo-ştiu dacă vom avea prilejul să mai vd glie, documentîndu-şi la fiecare miş-cândva atâta frumuseţe, atâta mk% $ observaţiunile cele mai fireşti, teşi atâta trezie a poporului nostru, ca izat de gîndul că i s-ar putea imputa astă dată la Alba Iulia". liaraţia că negrul e negru şi albul e 3 ,i Fraza sa înaintează prevăzătoare pe GHEORGHE Pl% -teren gata parcă a sări în aer, se ali-jje de zidurile informaţiei ca de un pa factor proteguitor. O vegetaţie jiinătoare de citate se dezvoltă în tex-9 CRITICA ŞI ERUDIŢIE. — Neia Isău precum un organ împrumutat de doielnic instruit şi laborios, Dan Grij l un spirit ce nu cutează a respira rescu (Direcţii în poezia secolului % & sine însuşi: „E adevărat că «între Editura Eminescu, 1975) e lipsit de ş naşterea ştiinţifică şi cea poetică se tudinea unei „retrăiri" a materiei pecj tee, uneori, o fisură» şi că, «datorită o înregistrează cu pasivitate, în Ş fesului rapid de cunoaştere, poetul nu „Erudiţia" frînează aci procesul cri vreme să aprofundeze decît anumite Paşii autorului se aştern cu satisfacţie sete ale universului descoperit de şti-căi demult deschise, mereu parcuri Pentru cuvintele marcate e citată „Ceea ce este emoţionant în istorias srea lui Stephen Spender The Strug-turii universale înseamnă tocmai acei :»/ the Modern, Berkeley, 1965, p. 118. înşiruire a epocilor în care fiecare k fropos de Ştefan George este explicat direcţie literară sau artistică adaugâji iitul estet, dar prin... H. Koch, Die diţiei' o experienţă umană şi, odată cti< '