In capistea luminii în care vfeţuim rnntr-o leqendă simplă şi vecinie nepalrunsa, %Jtrecem Un ca apa şi murmurul din frunză nreînvietorul lăcaş, rit unanim, Al ţămii, păstrătoarea tiparului sublim. ROD (II) Cind iarna o să-şi sune benchetuind argintii penrnderile ţării pe unde-am privegheat Vuirea de izvoare şi-a griului mascat nnnnrîtoare rugă-a biruinţei, IZZTpreaavare, mirabile-ale minţii Np or Vicura în suflet lumina-n care-am stat. OchiUcZi de preveste ca Soarele fiinţei We solidare acestui timp, punţii Sili făpturii noastre au păstrat Urnele tăcere, ca aur strecurat. ^^^^^^ lSr?lacLe ^Zl^cX Parfum ne-mbaia carnea RODNICIE Aceea care ocUi-şi ţ^^^ot^^ (S-a «ntntpat «r ^^J^a lumii istoveşte Din munţi înalţi ™*onwavL d m0SC izv0rîtoare «... rrzgz Mreeul aer W^H* ^^Zt^S^t, Porţi ca pe o J^^^t/fStt^. Şi rănii noastre cea oslrol se pregiWte, Prezicătoare-a «ne! 20a» cej. îndemnul. Inimii noastre sîngerînde K alm 5> P« 3 Fecioară lină, armonia muzicii bolţilor astrale _ Statura de virtute-aleasă ţi-o porţi spre noi cu sfiiciune Cheie a sîngiurilor noastre, rugare-n geamăt de cavale Dezgărdinează-al amintirii bazm care nu se poate spune Nici în grăire sibilină ori în descinderi mariale, Doar în surîsul cărnii tale, mirabilă, toată povestea Tu arătare de fiinţă irepetabilă, magie A îngerilor care-n flăcări misterios îţi duc prevestea Înnoitoare ca esenţa izvorului de apa vie Reîncarnare destinată mult mai presus de toate-acestea, Ca androginii, frumuseţea e-n tine văzător daimon Sisufletlmite-mbracă-n raze ca-n jurăminte-n care crede,. Smerita-ti fată luminează calea acestui nou eon Tu, Cupă, tu, Ştiinţă Pură, răpit la ceruri Ganymeăe, Leac veacului de otrăvirea înveninatului pithon . Divinizare, pas de zînă a vis de aur şi culoare Sfinţită zi a vremii cea mai înaltă şi cu soare mult Boleam în suflet fără tine, Doamnă atotvindecatoare, A seminţiilor nădejde, destaină-a unui rai ocult, Imagine-a blîndeţii lumii în fericire născătoare. CEZAR IVĂNESCU cartea milionarului (i) 1. Prînz la Metopolis Mai întîi soseşte o roată A venit în localitatea Metopolis, într-o. zi de iulie pe la amiază, un om uscat si înalt în nantiloni roşcaţi şi cămaşă în romburi cenuşii fără guler, avea gîtul lung, capul mic cu năr blond încilcit, acoperit cu o şapcă decolorată cu cozorocul tras peste ochi Omul înainta pe şosea dînd de-a dura o roată de căruţă. Şoseaua era goală casele cu porţile închise,, bărbaţii şi femeile erau plecaţi la lucru, cîti or fi fost plecaţi care pe unde apucase să lucreze. Huruitul roţii care se plimba pe toată lăţimea' şoselei, urmată în fuga ei besmetică de salturile omului uscat şi cu gîtul lung n-a mirat pe nimeni din cei rămaşi prin case şi prin curţi ; nici că roata şi omul nu s-au oprit în dreptul rotăriei aflată în coasta fermei generalului Marosin. Mai era puţin pînă la ieşirea din localitate, începea colul şoselei cu şanţuri adinei din stînga bisericii ortodoxe, cînd omul s-a desprins de roata lui făcîndu-i vint să se ducă unde s-o duce. Iar el a rămas în mijlocul şoselei, rotindu-şi încet capul mic să privească mai întîi cerul invadat de soarele arzător, apoi zidurile curţilor, din piatră măcinată de vreme şi pline de iască, curţile goale, casele cu ferestre mici apărate pe dinăuntru cu pînză de sac sau cu hîrtie de jurnal împotriva căldurii torid2 de afară. Roata s-a bălăbănit un timp, s-a izbit sec de un stîlp de telegraf şi a căzut într-o rînă în şanţul opus bisericii, de unde au zburat nişte vrăbii prăfuite şi au sărit o ploaie de lăcuste mici şi ameţite. Atunci am apărut eu. Am înaintat de-a dreptul spre necunoscutul oprit în mijlocul şoselei. Eram în pantaloni albi cu dungă proaspătă şi în căimşă galbenă, îmi ţineam mîinile la spate şi-mi învîrteam înapoia umerilor bastonul elegant cu încrustaţii de sidef şi măciulie argintată. L-am întrebat pe străin, oprindu-mă în faţa lui şi privind cînd spre el, cînd spre roata din şanţ : — Ai venit aici să faci avere ? Stăpînul roţii nu mi-a răspuns. A rămas tot acolo în mijlocul şoselei. Şi-a ferit ochii de mine, uitîndu-se pieziş spre roata din şanţ şi mutîndu-se de pe un picior pe altul, într-un fel care arăta că tălpile lui goale abia mni suferă să fie fripte şi înţepate de pietrele fierbinţi şi ascuţite ale şoselei. Şi-a vîrît apoi adînc mîm cu os subţire în buzunarul pantalonilor roşcaţi, a scos o tabacheră de lemn, şi-a tras din ea o ţigare făcută cu foaie de jurnal şi a dat s-o închidă la loc şi s-o lase să cadă înapoi în gaura eu margini roase ale buzunarului. Am mii avut timp să întind o mînă spre tabacherea lui de lemn şi să-mi iau si eu o ţigare. „Nu fumez — i-am zis — dar iau una pentru plăcerea cunoştinţei" şi am dus-o s-o aşez cu grijă sub cordeaua pălăriei mele de pal, unde mai aveam puse la rînd alte ţigări, am aşezat-o acolo după ce am tras cu ochiul la foaia de jurnal a ţigării : „Citeşti Universul — i-am zis străinului — auzisem că ziarul ăsta a dat faliment cu Luiggi Cazzavillan cu tot, dar se vede că lucrurile, cu criza asta, nu stau peste tot la fel". « Din romanul cu acelaşi nume, în pregătire la Ed. Eminescu. Omul cu roata nu mi-a răspuns nici acum. I-am făcut semn cu măciulia argintată a bastonului meu sidefat spre o bancă scîlciată lipită de gardul bisericii : „Să luăm loc". Stăpînul roţii nu s-a mişcat decît pentru a-şi schimba tălpile de pe pietrişul înfierbîntat şi a rămas tot acolo în mijlocul şoselei. Am coborît prin şanţul adine şi apoi m-am aşezat pe bancă în aşa fel încît să-1 am m faţă pe străin. Mi-am proptit bărbia proaspăt rasă de măciulia argintată şi am început iar : — Te-am întrebat dacă ai venit aici cu roata să faci avere. Au venit şi alţii, şi cu două roţi, şi cu patru, şi ce s-a întîmplat, se vede — şi am arătat cu bastonul casele şi curţile aşa cum erau ele. Omul cu gîtul lung şi capul mic şi-a dus o mînă spre părul blond încîlcit, apoi şi-a tras şi mai adînc cozorocul şepcii decolorate peste ochi şi a continuat să-şi sugă ţigarea de jurnal fără să se apropie de mine. — E drept, cu o singură roată n-a mai încercat nimeni pînă acum, de la începutul civilizaţiei pe globul pămîntesc. Poate că ăsta să fie secretul — i-am zis, mi-am scos pălăria de pai, am îndreptat pe rînd ţigările aliniate sub cordea, apoi m-am acoperit din nou. Mie — ?.m continuat eu să vorbesc privindu-1 pe străin cum îşi suge în neştire ţigarea de jurnal — mie mi se spune, aici în Metopolis, Milionarul. Mă îmbrac curat, port dungă la pantaloni, am globuri colorate pe stîlpii gardului, locuiesc într-o casă de marmoră la 6 kilometri de Metopolis, pe care mi-am făcut-o din bucăţile strînse de pe dealurile pe care le vezi colo (şi am. arătat spre dealurile depărtate din jurul localităţii, unde nu se vedea nimic decît dîre groase de praf aprinse în roşu de lumina grea a amiezii). Am un frîu cu ţinte şi zăbale frumos lucrate fără să am cal. îmi place să-mi aleg cuvintele cînd vorbesc, nu înjur, nu mă tem de ziua de mîine şi n-o laud pe cea de azi, iar cu piatra nu arunc prea des în ziua de ieri. Mi se spune Milionarul şi e singura poreclă de aici din Metopolis care nu e scîrboasă. în rest, toate, insulte grosolane, metopolisienii au un gust străvechi pentru răutatea poreclelor, oamenii trăiesc şi se mişcă înfieraţi fiecare cu cîte o poreclă. Tu, străinule, caută din primele zile să capeţi o poreclă cît mai puţin blestemată, să zicem Roată-Strîmbă sau Roată-Rece, altfel, dacă rărnîi aici şi capeţi una mai rea, eşti condamnat să fii socotit fi batjocorit înzecit după răutatea poreclei. Mie, e drept, oamenii nu-mi dau bună-ziua,. dar îmi răspund la salut ori de cîte ori mă înduplec să-i onorez cu un salut. Poate crezi e-ai să găseşti ceva de lucru la ferma Generalului Marosin ? Curtea Generalului e plină de rudele lui, el însuşi, deşi general, e un fel de prizonier al rudelor sale, iar un străin ar fi mîncat acolo de viu. Roata de unde ai luat-o? — Ea mea — a răspuns, în sfîrşit, cu duşmănie, necunoscutul care a început din nou să-şi mişte pe loc picioarele lungi şi subţiri în mijlocul şoselei, dar de data asta, prea fript de pietre şi prea obosit de drum, n-a mai putut rezista, şi-a tîrît tălpile şi s-a aşezat pe marginea şanţului în faţa mea. — Cum te cheamă ? — l-am întrebat strîmbînd din ochi la vederea tălpilor lui crăpate şi zdrelite şi a degetelor lui murdare de la picioare. — Glad. — Numele nu e de pe-aici. Eşti din Marmaţia. * — Cam de pe acolo aş fi. — In Marmaţia — i-am zis — am şi eu o soră măritată cu un tăietor de lemne. N-am fost niciodată pe acolo şi nici sora mea n-a mai venit pe aici. Mi-a scris o singură dată, nu de mult,, să-i trimit o plapumă pe care ea o ştia şi credea că ar mai fi fost în casa mea. Dar plapuma are o poveste lungă, atît de lungă, încît ai înţeles că n-o aveam şi că n-am fost în stare să i-o trimit cînd mi-a cerut-o. — N-am înţeles şi nu înţeleg nimic — a zis omul cu roata, clipind în gol din ochii lui albaştri spălăciţi cu gene galbene. Nu înţeleg nimic şi nici nu vreau să înţeleg, a repetat el cu mînie. Aş vrea să mănînc ceva. Am scos din buzunarul cămăşii mele o cutie subţire de unde am tras cîteva bomboane, le-am împărţit cu străinul Glad şi am început să ronţăim amîndoi fără "Sâ mai vorbim o vreme. — Bomboanele astea — am început eu iar după un timp — mi le trimite din tind în cînd Generalul Marosin însoţite de o scrisoare : „Milionarule, primeşte frept omagki şi neclătinată stimă aceste bomboane". Eu îi curăţ puşca de vînătoare Serieralului şi mergem în fiecare toamnă după raţe sălbatice şi lişiţe în Insula Cailor. E acolo Insula Cailor — i-am zis lui Glad, făcînd un semn cu vîrful bastonului în spate, înapoia mea, indicînd un loc undeva îndărătul turlei bisericii or- 'O r „?„ rmlnr începe mult departe de aici, înspre sud, cam din dreptul ora-todoxe-Insula Cailor începe ^ desparte în două braţe _ şi ge gf g şului Mavrocordat -■ acoio MctopoHj5.ului, unde braţele fluviului se unesc din aici, în partea decpn°™'^fluv>ul se desparte iar în. două braţe, formînd în mijlocul nou. Şi după ce se u , arjj0r, unde fără întrerupere sînt spintecate şi sînt lor o altă insula. Insula Macetoruo ^ ^ ^ 0rientului unde sg m&_ sărate sute de 01 pentiu _ dg ^ ng aflăm noi,_ Metopolts-ul, adică, aşezat nîncă munţi de pilai. re luri Pe celălalt mal, se întinde Cîmpia Dicomesiei. cu casele in amliteaxru ^ încoace, spre Metopolis, cel mai bine e să foloseşti Ca să treci fluviul de la,crmp înghesuie multă lume, e multa larmă, pe vadurile de la Cetatea ae d . cirezile de bivoli. Intre Metopolis şi Cetatea acolo trec şi turmele « 01, °e c P sfîrseste capătul de nord al Insulei Cailor. de Lîriă, în mijlocul ^^£'4^0^ aproape întreg perimetrul pe care ţi l-am Puterea Generalul,uV^rp°Ssrădinării. Puterea lui cuprinde şi pe negustorii de piei descris, cuprinzind ferme gram nai ^ ^ ^ ^ g. ^ crescătorii de cai din Dico. din Cetatea de Lina, vasa" 1 > . d merg caiare şi uită în galop şi de ei înşişi, mesia, independenţi de el nurn-u ^ dg ^ gi de bivoliţe) patronii în picioarele după cum în puterea iui si.au , v nenumăraţi plugari, podari, barcagii, că- goale de postăvarii si mori de piua P mai departe Toţi ştiu că pitani de şeici si de Pon^e paznici alul singur şUe, şi în afară de el de-asupra lor se afla Genera Iul ^iaro s , ^ ^ ^ stăpmesc şl macina tot. doar eu, că el e un fel de P"z°™ f lo Cailor> Generalul Marosin nu scoate Cînd mergem la vinatoare ■de iaţe ^ „ncetez g. vQrbesc c-t sînt u ă eL nici un cuvînt, dar aJe.P^^l'-hna de a vorbi mai mult decît îmi place. Şi cum Din pricina lui am c.aPa^t ™eteahna de a^ ^ g fată de el trebuie f-ml„fnVthX-ul - am început să-mi aleg cuvintele faţa de văzut Roma, Parisul şi f^cK™lm bă numai cu generali. Pentru mme dexi şi oricine, ca şi cum mereu a;i s:a. aeJ Marmaţia. Te salut, Generale Glad, dumneata eşti un general . Generam utaa de u Generalul Mar0Sin. în- bine ai venit în Metopolis ^.^J^boZe Are o tuse cronică. Bomboanele astea ■susi Generalul Marosin —vara> mai ales, îţi bucură gitle.ul, smt sînt de tuse. Dar smt duiic, -nate de pe istmul bărcilor din portul Melopolis-ului şi de pe malurile j; ^du" stinghii aşezate de ea transversal, putem zice că suma totală atinaea*™?1 Cailor' trei de lei. Suma era însă grevată de datorii, făcute în primul rînd H ? 2ea ?* îndreptarea colacului, pentru facerea şi prinderea inelelor pe butuc - a* pentru fecţionarea — din tabla bidoanelor vechi, a cutiilor de conserve, Iîgheanelo rU f°n" a jgheabului circular ce trebuia montat dedesubtul roţii şi în jurul f ţP® j ~ distanţă egală cu raza roţii ; apoi, socotind şi datoriile făcute pentru cî- ° zânelor vechi trebuincioase la topirea şi rafinarea seului, înseamnă cg-P£?ajCa" „sora mea" porneau fabrica de luminări de seu cit un minus de cincizeci s r de lei, dacă presupunem că rotarul n-ar fi ridicat costul operaţiunilor" şi m-'t lelor tuturor lucrărilor peste cifra rotundă de o sută de lei. Nu trecem dsoc-imrPfi. datoriile privind chiria şopronului, costul autorizaţiei şi taxele de întreprind ? plata de garanţie şi avansul de impozit anual etc, etc. ere' Toate, sume derizorii — s-ar zice. Poate. Dar în caz de reuşită orice h™ găurit înseamnă aur. Personal, am contribuit la fondul de rulment al lui Glad şi al sorei mei * — fond inexistent la acea dată — cu suma de.douăzeci si şapte iei numerar Bt • nereturnabili, care puteau să-mi aducă un cîştig de sută la sută trimestrial" dacă venitul fabricii ar fi atins peste o mie de lei la fiecare trei luni. (Cu douăzeci st şapte de lei aş fi putut să-mi cumpăr o pereche de pantofi cu scîrţ cum au funcţionarii în pas cu moda, pe care să-i port un an, un an jumătate ; cu aceeaşi bani aş fi putut să-mi schimb un sfert din acoperişul casei, să pun adică în loc de tablă ţiglă de Jimbolia cu scurgere dublă). Nu mă obligasem la alte contribuţii şi-mi declinasem orice amestec şi răspundere în întreprinderea de luminări de seu a lui Glad. Ori ce alte servicii indirecte ale mele rămîneau la latitudinea mea şi urmau să-mi fie calculate în numerar şi vărsate în capit Iul investit de mine la fondul de rulment, la fiecare zece lei în plus urmînd să mi se acorde un adaos procentual peste cota de dobîndă calculată la valoare i integrală a contribuţiei mele. Numele şi persoana mea n-aveau să figureze în nici un fel, în nici o relaţie şi tranzacţie pe parcursul întregii existenţe a fabricii de luminări. în ceeT ce priveşte noul mariaj al „sorei mele" cu Glad, care de fapt nici nu ştiu dacă era un mariaj şi nu mă interesa (ea nu eri desfăcută legal de tăietorul de lemne înrolat la Lvov ca ajutor de dulgher pe trenul-atelier), nu contribuisem nici moral, mei" material şi nici n-aveam să contribui. Atît pe Glad, cît şi pe „sora mea" aveam să-i salut, la măsura şi timpul cuvenit, ca pe oricare cetăţean din Metopolis. Faptul că ei nu mă vor vizita niciodată la casa mea de marmoră, aflată pe platoul de deasupra dealului carierei de piatră părăsită, nu putea constitui un fapt de interdicţie. Nimeni nu mă vizita în genere, fie şi numai pentru că n-avea ce vedea şi primi de la mine şi că era foarte greu de urcat pînă la casa mea fără să-ţi pierzi degeaba cîteva ceasuri cu efort maxim, nemai vorbind că eu nu cultivam în nici un fel schimbul de vizite cu metopolisienii, ca şi cu ce: din Cetatea de Lînă sau din oraşul Mavrocordat. (Dacă aveam ceva de discutat cu cineva ne în-tîlneam la Bodega Armeanului din portul MetopoZis-ului). în plimbările pe care cu le făceam coborînd de pe dealurile mele spre ori ce parte a MetopoHs-ului, mie îmi era desigur foarte uşor să mă opresc la casa unuia sau altuia, numai dacă insista, şi să schimb cîteva cuvinte de politeţe fără a mă angaja şi a angaja altceva dacît era deja existent în relaţiile de mult ştiute între noi ; purtarea mea obişnuită şi neabătută de la regulă viza deopotrivă şi şopronul de lîngă casa parohială unde se instalaseră Glad şi „sora mea". Nu le puteam refuza sfaturile platonice, dar numai atunci cînd ele porneau din iniţiativa mea. De pildă. Spusesem lui Glad să nu circule încă prin Metopolis, pînă nu va primi hainele de general. Va trebui să se mărginească la o activitate de interior, în incinta viitoarei lui fabrici de luminări. Asta pentru a nu grăbi într-un mod nefast primirea vreunei porecle groaznice din partea metopolisienilor care putea să-1 apese toată viaţa si să-1 stigmatizeze. De circulat prin Metopolis, să circule numai „sora mea", care-şi primise de mult porecla şi n-avea cum sa şi-o mai modifice în bine ; şi-o primise încă de cînd avea 16 ani, cu patru ani înainte de a pleca în Marmaţia, după tăietorul de lemne : i se spusese lapa-Roşle, pentru părut ei roşu şi pentru altele. în afară de activitatea de interior, Giad, pe cît cu putinţa, trebuia să evite să-i facă prea multe servicii preotului paroh care-1 îngăduise in şopron ; în definitiv avea să plătească chirie şi basta. Mai ales, Giad sa nu care 9' cumva să accepte să se urca în clopotniţă în locul femeii-paracliser (folosită de preot şi ca servitoare) şi să tragă clopetele în locul ei, s-ar fi simţit asta imediat jd Metopolis : femeia-paracliser îşi ia de obicei în clopotniţă şi lucrurile curente pentru spălat, gătit etc. ; trage clopotul, mai spală o rufă, iar trage, curăţă cartofii, taie morcovii şi aşa mai departe ; uneori le face în acelaşi timp pe toate şi, fiindu-i miinile ocupate, îşi trece laba piciorului în lanţul de jos al lanţului de la clopot şi trage după cum are pauze în lucrul ei şi după cum e nuanţa trasului de clopot pe care trebuie să apese — slujbă de sărbătoare, vecernie, deces, botez, parastas ş.a.m.d. Sînt lucruri care o interesează pe ea şi nu pe altcineva. In ceea ce priveşte obligaţiile lui Glad, luate la venirea în Metopolis, în timpul prînzului aceluia de la casa parohială, faţă de generalul Marosin, astea îl scuteau de-a se expune prea mult în faţa ochilor metopolisienilor, pentru că însuşi garosin fusese de acord, îi ordonase chiar ca toate lucrările pe care Glad avea să j le facă pe timp de cîteva săptămîni la fermă : repararea turnului de apă şi a filtrelor, curăţirea canalelor fermei, plonjarea în fluviu şi înlocuirea printr-o jiuncă de scafandru a tuburilor aspirante de beton de sub pontoanele grădinilor de pe malul fluviului — urma să le execute numai noaptea, la lumina unor lămpi de buzunar sau a felinarului, şi neînsoţit de nimeni, cu excepţia „sorei mele", Iapa-Roşie. Generalul Marosin nu dorea să se expună plîngerilor altor solicitanţi, care se îmbulzeau la porţile lui ; el nu folosea decît rude la lucrările fermei ; şi nu-1 prefera ca angajat decît temporar pe Glad (cunoscător cumulard al mai multor meserii, om de munte) ; îl folosea numai temporar, dar nicidecum la lumina zilei. Mai ales că Glad, deşi necunoscut în Metopolis, era abia ieşit din închisorile Marniaţiei, era un om compromis şi voia să-şi ia viaţa de la capăt. Dar un timp trebuia să se ferească de a se vîrî în ochii oamenilor. Sfatul meu platonic în această privinţă cădea deci pe nişte realităţi stricte la care însuşi Glad se angajase şi nu-1 angajasem eu la ele, aş i că timp de cîteva săptămîni încheiate el n-a ieşit fa programul prevăzut : în timpul zilei, lucru continuu de interior sub şopron la jlstalarea fabricii de luminări de seu ; iar în timpul nopţii, muncea la lumina Binarului la ferma Generalului Marosin, în orele fixate de acesta. Iapa-Roşie, în. Sate aceste săptămîni, avusese în plus faţă de Glad alergătura prin Metopolis tapă fier vechi şi seu, după altele multe în Insula Cailor, Cetatea de Lînă etc. ; . $oi, bătaie de cap şi timp pierdut pentru repararea roţii la rotar, curăţenie ge-arală în casa parohului şi în Pavilionul de vară al Generalului Marosin. Glad nu se abătuse cu o iotă de la prescripţiile sale, o singură dată acceptaseşi se urce totuşi în clopotniţă, în seara de 14 august, ajunul Sfintei Mării Mari, and femeia-paracliser (poreclită de metopolisieni „Notre-Dame") deşi îşi urcase «Io lăzile cu legume pentru punerea primelor murături ale anului, nu putei face Ija şi la tragerei clopotelor şi-1 chemase pe Glad care primise cu o singură con-ijie: să tragă clopotele numai în clipele cînd îi indica femeia-paracliser prin vor-tfe „acum"" sau „încă o dată", sau „trei lungi şi două scurte", după cum erau pau-lle îngăduite de punerea legumelor în borcane ; pentru că metopolisienii ştiau că sacea dată ea punea în fiecare an murături, acolo, pe podiumul de la clopotniţă, 120 vase mari de sticlă; ştiau, de asemeni, că suita bătăilor de clopot terbuia {însumeze, din pricina asta, 12 serii, adică zece serii în pauzele dintre borcane,, 'as cele 2 serii, una înainte de începerea umplerii vaselor şi una finală, după le-tea la gură cu pînză de sac ceruită a ultimului vas. La terminarea şirului neîntrerupt de săptămîni de lucru, respectate de Glad 5 stricteţe în toate, fabrica de luminări din şopron era instalată : roata reparată, iată orizontal pe fusul de oţel, cu ţinte nichelate pe toată circonferinţa de dede-it a colacului ; de fiecare ţintă atîrnau feştile de aţă de ipărimi egale ; roata îînvîrtea la cea mai mică atingere, chi:.r la atingerea unui deget de copil, şi se 'tea roti uşor cu ciucurii ei de feştile deasupra jgheabului circular instalat de-Sibt. Cazanele mari cu seu solidific t — rafinat prin fierbere repetată şi prin Kstecuri de plante colorante şi frumos mirositoare de către Iapa-Roşie — aştep-«gata pregătite, aliniate la peretele din fund al şopronului. Unul dintre czane *deja pus pe pirostrii, nu departe de instalaţia roţii. Lemnele erau pregătite şi Hn stive, în mănunchiuri subţiri, focul putea fi aprins sub cazanul de serviciu orice clipă. Ibricele de turnare, montate deasupra colacului roţii puteau începe Wrse ordonat seul fierbinte, iar seul să alunece prin canalele de cădere spre tte. Chiar şi cele două foarfece' mari, gata ascuţite — una pentru Glad, alta •'fu Iapa-Roşie — erau aşezate la îndemînă, pregătite să intre în funcţiune la *ea luminărilor, cînd acestea se \or fi închegat din seul fierbinte, sub- *ul roţii. 10 Lucrul la fermă fusese şi el încheiat cu o exactitate aproape de ceasornic: nopţile de chin acol° se sfir$™er^ Şi^ ^ ogUn2{ prinse dă cerceveaua jerestTei Aşezat pe o » , d aproape gol de sus pmă jos, slăbit, adus de spate, din stingă o ?°Pronu"" 'opiaţii dezblehăiaţi, îşi bărbierea cu grijă de pe obrajii cu coastele te^le?» cu o si rari. Robia se terminase. supţi şi Pfl"z* *fP",™" dis-de-dimineaţă în ziua aceea de sfîrşit de corvoadă, la Iapa-Roşie P1^^ °lb a aduce, în sfîrşit, acel ceva care avea să-1 cruţe ferma Generalului Marosin pemetopolisienilor. Pentru că lui Glad îi sosise clipa pe Glad de o porecla rea u umina zilei pe străzile localităţii, să dea bună ziua cînd avea să iasă, in lmfc' ţalut si să i se răspundă sau nu _Rosie a intrat pe uşa şopronului cu un pachet mare Spre ora pnnzuiui, cyc iapa-Roşie rîdea şi bătea cu palma în car- sub braţ. Marosm se ţinuse g capul spre ea> şi.a continuat bărbieritul, a fă- tonul pachetului. Glaa nu cotului spre pantalonii roşcaţi, cămaşa în romburi cut numai un semn cu ajui., aPColorată strînse toate ghemotoc într-un colţ al cenuşii fără guler şi spre şap^a - ^ ^ Tapa-Roşie a aşezat cu grijă pa- sopronului, adică „îa-le şi yc izontale de la fabrica de luminări. S-a îndrep- chetul de sub braţ pe colacul rom ghemotoCul de haine vechi cu care Glad tat spre colţul Şopronului, ai luat a de 1& urma pe şose3i le.a deg{ăcut şi sosise în Metopolis atunci cmcicoc ^ hfrtie curata pe Q le-a împăturit din nou cu gr 13a într-un sac. Sacul cu hainele acelea pregătită si ascunsa la piept 9» A îrziu Iapa-Roşie ; ei i le expediasem eu cu lepădate avea sa mi-1 dea mie mai atunc n ta pe Glad iasă dm aproape două luni m urma mi ^ c|ru Ponorabil) erau nişte vechituri rante chiar detenţie si să-1 îmbrace cu ceva cit ae c Mavrocordat dind in schimb fa acea dată, le cumpărasem de la un^tela^ ^ bani> îoloslh de o plapomă la fel de veche şi 1_ Marmofia pina aici. Glad si de Iapa-Roşie la costul fUto ei ^ de ^ on cu degetele Glad, dupa ce a *e> minor ou ^ moliciunea, uscate pe. orbajii proasi>a,spaM ^esJacă pachetul adus de la Marosin. Apoi i-a cerut Zepet-Koşu sa 1 panglica pachetului care Iapa-Koşie - îi tremurau ™^ T ^ ™P 0fT a teşit Ia iveald un costum s-a deschis brusc, pereţii de car oaca-ui m ^ ^ ^ ^ q t întreg de general, destul de uza\a? vrin clape, purtînd pe umeri umbre de Toiil pe talie, cu Pf ^ ^fto S« ^"^iate Se fcofci-închw şi nedecolorate unde^Uic^ora U se scoseseră cu gr«,a benzi e late ate veche de pantaloni lungi şi drepţi, CUTO'" Drecisă a verticalelor acelea motes ssr s-.-jfcrrs 3Hfe s-sj Roşie a adormit, aşa cu ocr i dg neraî. hel_ tuit- cîţiva lei la ifoaega ^ ^ „.,-ohială, Glad căpătase, ir »J/să nu primească mei de cum alta. m lasem in. aşa r 11 reclit pe Glad în acea primă zi a lui dc victorie, cînd ieşise îmbrăcat în hainele primite de la Marosin în schimbul a aproape două luni de corvoadă : GENERALUL i GLAD 3. La Bodega Armeanului Falsă protoistorie Dumnezeu ştie de ce îi zice aşa: Bodega Armea- si istorie reală nului. -»«■,,. . * , r Ar fi existat un Armean in Metopolis, proprietarul unui bac şi a două pontoane la cotul fluviului de unde se vede clar vadul de dincolo al turmelor de la Cetatea de Lină. Locul de pe malul metopolisian al fluviului pe care Armeanul pusese mina pentru a-şi aşeza pontoanele îl făcuse stăpîn pe amîndouă malurile, nimic nu putea fi transportat de pe un mal pe altul fără să treacă pe sub ochii lui şi prin vămile lui. Cum era de aşteptat, a înghiţit repede şi pontoanele de pe malul Cetăţii de Lină, le-a trecut în proprietatea lui — şi nici un fabricant de postavuri, de covoare, nici un negustor de piei,, nici un geambaş, crescător de oi, de cai sau de bivoli, după cum nici un hoţ cu amănuntul sau al marilor lovituri nu putea fi sigur de mişcările afacerilor cu animale, lînă şi carne, dacă nu se lăsa în mîna Armeanului, însăşi strîmtoarea apelor fluviului dintre Metopolis şi Cetatea de Lînă s-ar fi numit cîndva Menghina Armeanului sau Buzunarul Armeanului. Dar n-am auzit să se fi pomenit vreodată că vreun armean ar fi avut vreo bodegă în Metopolis, afacere prea de detaliu, care mănîncă mult timp şi care prea blochează omul după tejghea pentru a-1 mai lăsa liber sâ circule sub soare şi'să aibă sub ochi fluviul, întreg Metopolis-ul, întreaga Cetate de lînă, trecerile dintre şosea şi fluviu, munte şi cîmpie, mişcarea de pe Insula Cailor şi dinspre cel mai bogat oraş al ţinutului Dicomesia, oraşul Mavrocordat. Ba se crede că Armeanul, chiar dacă a avut pontoane pe malurile Metopolisului şi Cetăţii de Lină, n-ar fi locuit în nici una din cele două localităţi, ci în oraşul Mavrocordat, port mai sigur şi mai umblat, avînd sub vizor acea parte de dincolo a fluviului care în acea vreme veche şi uitată era sub stăpînirea imperială turcească. E foarte posibil ca acest mai vechi armean din Mavrocordat să fi fost cu totul altul decît acela din istoria Metopolis-ului. Acesta, din oraşul Mawocoi-dat — loc de unde ar fi făcut un negoţ îndreptat spre Trapezunt şi Anatolia, spre Siria şi Alexandria egipteană, — ar fi trăit şi şi-ar fi desfăşurat afacerile după paravanul unei mici proprietăţi nevinovate, anume ar fi ţinut o biată tipografie cu litere de lemn în alfabet de tranziţie slavo-latin şi tipărea Evangheliare, Penticostare şi Aghiasmalare, iar ca literatură laică, Cearta Legumelor şi Fructelor şi cîteva poveşti din O mie şi una de nopţi. Pentru că mica lui avere tipografică ţinea de binecuvîntarea severelor mînăstiri de pe muntele Athos — acest armean, ca să tipărească O m'e şi una de nopţi, scosese afară din poveştile ei tot ce era iubire şi plăcere între bărbat şi femeie. Mai mult, ca şi într-o anumită mînăstire de pe muntele Athos, nu exista femeie în casa armeanului, în curtea lui sau în tipografia lui. Chiar animalele domestice din gospodăria lui erau numai de parte bărbătească : dulău, motan, cocoş, curcan, bibiloi, catîr. Avea chiar în foişorul unde-şi bea vara cafeaua un şarpe care a murit de bătrîneţe încolăcit pe un stîlp uscat, nelăsînd urmaşi, ca şi celelalte vietăţi de altfel, ca însuşi Armeanul. Greu de făcut o legătură între un asemenea om şi bodega din Metopolis şi cu ori ce fel de local prin care trec şi se răsfaţă deşertăciunile lumii. Şi apoi, după cum se ştie, în vremile mai dinspre noi, bodega a început ca proprietate a unei femei, pe timpul cînd pentru întîia oară Carol I de Hohenzollcrn a introdus în Principatele Române Unite „devenite regat Monopolul Alcoolului şi Tutunului. Această femeie-proprietar, pentru că a apărut în Metopolis pc vremea intîiului Hohenzollern, a fost poreclită Hohenţa şi a trăit pînă în ajunul urcării pe tron a lui Carol II, adică pînă pe vremea regenţei patriarhului Miron Cristea care-1 gira pe micul prinţ Mihai, pe atunci în vîrstă de abia cinci ani. Iar cînd a apărut îoot-ball-ul cu regulile lui ce s-au făcut cunoscute pînă şi de ultimul copil, i s-a spus Hohenţei, proprietăreasa bodegii, şi mai scurt, Henţa, pentru că pe locurile ei virane din spatele bodegii au avut loc primele jocuri cu mingia între bărbaţi în toată firea. Cu' mici întreruperi, Bodega a fost stăpînită numai de femei. Printre ele, Şi o fată nelegitimă a Generalului Marosin, făcută cu o străină, Fibula Serafis 12 care a avut cîndva în Metopolis o aurărie, un fel de turnătorie d» d d h micuri femeeşti din monezi vechi şi obiecte găsite sau sustrase de j şi ni~ Cetăţii de Lînă şi de sub fostele dealuri de marmură din iurul m * arymurUe Fata nelegitimă a străinei Fibula şi a Generalului Marosin a dat primul i r""1"'" al bodegii, deşi bodega avea vad bun, cu intrări dinspre fluviu ca şi din m.ent pia Dicomesiei, precum şi dinspre drumurile de Mare din spatele Metonnîf "î™" Pricina : fata n-ar fi avut aplecare înspre bărbaţi, i-ar fi urît numind scîrboasă. Pentru răceala şi pentru privirea tăioasă cu care-şi intimida si-s*"'' i™^6 clienţii metopolisienii o porecliseră Iceberpa, spunîndu-i uneori şi pe î-o 'i ^a „Plisc de gheaţă". Ce se mai ştie despre ea, e că printre ultimii clienţi s'i ^>neşt? constanţi ar fi fost unul, un neamţ cu un picior de lemn, care deşi ave'i o bună venită de la statul prusac în plină înflorire pe atunci, bea mereu pe d-rt"8-*6 în fiecare zi un amărît de cinzec de băutură numită „verde". Iceberg) crunt"'1'6 duşmănoasă, rămasă singură cu el în bodegă, i-ar fi desfăcut catarămiie piciorului di lemn — fabricat special la Dusseldorf, cu încheieturi nichelate _ şi i \."a ţ aruncat, din pragul bodegii, în fluviu. Piciorul Neamţului, cum se numeşte "az' cotul fluviului din faţa bodegii, nu e o amintire a joncţiunii trupelor lui Mackensen cu cele care au invadat Dobrogca pe la Turtucaia în 1916 sau 1917, ci a nefericitului şchiop pensionar neamţ care a trăit mult mai încoace ; dar cum setea de istorie e mai aproape totdeauna de ideile generale, a început să se creadă că' numele ţine de patrimoniul memoriei războaielor naţionale. Fără îndoială, toate astea ar fi lipsite de importanţă şi de orice fel de legătură cu mine, care mă numesc Milionarul, cu Generalul Marosin, cu Generalul Glad şi cu ceilalţi, dacă n-aş spune că Bodega avea să devină mult mai tîrziu proprietatea unei alte femei, pe care nimeni n-ar fi bănuit-o, sub înfăţişarea ci de animal de povară, că are deopotrivă sînge de doamnă şi minte de diavol.' anume „sora mea" Iapa-Roşie, care la drept vorbind, am zis. nu-mi este soră. Ea a devenit proprietara bodegii, mult timp după ce s-a desfăcut de generalul Glad şi cînd şopronul primei fabrici de luminări de seu de lîngă casa parohială nu mai era ţtiut de nimeni şi se ştersese ori ce urmă a acelui brav început. Iapa-Roşie a fost întîia stăpînă care a trecut pe firma colorată a localului numele legendar şi fără noimă La Bodega Armeanului, deşi, din acel moment, cînd „sora mea" a devenit proprietară, numele oral al bodegii armeanului metopolisienii l-au schimbat brusc şi i-au spus La Iapa-Roşie, cum de altfel avea să se păstreze în amintirea urmaşilor noştri. 4. Drezina Milionarului Societăţi şi abandonuri ^ar nu despre lucrurile care s-au intîmplat în viitor vreau eu să spun. In ziua şi la ora cînd Glad se bărbierea aproape gol în şopron — dună săptămîni de robie la ferma lui Marosin — trăgînd cu ochiul la roata lui devenită fabrică de luminări şi aşteptînd ci Iapa-Roşie să-i aducă hainele de general, nu mi-aş fi închipuit că prima lui ieşire la lumina zilei în Meto-polis avea să fie la Bodega Armeanului şi mai ales nu aşa repede, în aceeaşi zi de primă victorie. Era peste prevederile mele stricte şi, mai apoi, cînd am văzut că aşa s-a întîmplat adică mai degrabă, am simţit că am început să îmbătrînesc şi pentru întîia oară am bănuit că Iapa-Roşie are geniul de a face oameni mai mult decît se spunea că aş avea eu. Avea adică un fel de geniu al femeii analfabete bizantine care. trezită din somnolenţele lungi ale mizeriei şi dominaţiei suferite din narte^ tuturor. îşi svîrle brusc omul ales. în momentele şi adunăturile cele mai nenotrivite, riseînd^şi sur-prinzînd prin soiul acela neştiut de rafinamente ale grosolăniei, devenind îmoărăj teasă prin încoronarea dobitocului fatal nrins în mrejele ei şi îmoins să cucerească cetatea spureînd-o pe dinăuntru şi înălţînd-o maiestuos în ochii celor din afară. Procopius din Cesareea a fost un copil în poveştile lui orbite de patimă din Istoria Secretă, unde-i blamează pe .Tustinian şi Teodora. Dacă ar fi scris, văzînd lucrurile prin ochii lepei Roşit, ar fi făcut rost de o ceaţă foarte necesară unei cărţi care putea să devină celebră nu numai printre soecialişti. In ziua şi la ora cînd Glad se bărbierea aproape gol în şo">ron, aşteptînd ca Iapa Roşie să-i aducă hainele de general, cred că eu îmi reparam drezina. S-ar putea zice că sînt proprietarul unei drezine şi a unei linii înguste de cale ferată de aproximativ 6 kilometri care leagă dealul surpat unde se aM cariera de piatră părăsită (abandonată de Societatea Regală de Construcţii Civile în Regie) şi staţia pilot de curăţat lemne de salcie de la Piciorul Neam.ţvlui, din faţa Bodegii Armeanului. Casa mea se află pe platoul de deasupra acelor trei dealuri care domină Valea Metopolisului, anume Dealul Cald al carierei de piatră, Dealul fostei mori de vînt a lui Fuierea şi Dealul cu Vrăbii. Casa mi-am ridicat-o pe locul unde a fost baraca grupului special de exploatare al Societăţii Regale de Consirucţii Civile în Regie. Am păstrat de la baracă numai acoperişul, din tablă de cea mai bună calitate. După ce Societatea Regală s-a retras şi a părăsit cariera de piatră, precum şi linia ferată îngustă, pe lîngă pereţii de lemn ai casei am ■înălţat cu încetul alţi pereţi, din bucăţi de marmoră roşie spartă, pe cure am cărat-o cu drezina de la o altă carieră, părăsită de o altă societate, Societatea ie Sobe şi Decoraţii Interioare Sumbassaku şi Fiii, care prospectase la Dealul Bivolului cu mult înainte de a-şi fi încercat la Dealul Cald şansele Societatea Regală. După aceste două societăţi au urmat altele, avînd aproape aceeaşi istorie. Societăţi şi abandonuri în şir. Nu prin toate societăţile, dar prin cele principale se poate spune că da, a apărut şi s-a menţinut un singur om : W. W. Bazacopol. Nu era din Metopolis, ci din oraşul Mavrocordat. Se sfîrşeau zilele unei societăţi şi lucrările ei erau abandonate, simţeai asta după plecarea pretimpurie şi revoltată a f.i Bazacopol din Metopolis. Se înfiinţa alta nouă, apărea mai întîi Bazacopol. Iarăşi erau răscolite pietrele, drumurile, şi măcar pentru cîtva timp metopolisienii ştiau că vor avea pîine de mîncat. Dealurile din jurul Metopolis-ului deveneau din ce în ce mai ciuntite şi îşi schimbau uimitor înfăţişarea. Cu greu îşi mai aminteşte cineva cum au arătat ele înainte. Metopolisienii nu o dată au zis privindu-şi dealurile : „Se cam vede locul unde am mîncat din ele". Bazacopol era un om înalt, masiv, cu un cap mare, leonin, avea faţa ciuruită de vărsat. Cînd apărea din nou, era ştiut pentru ce vine. Se oprea în pragul Bodegii Armeanului şi îi saluta amical dar sever pe cei dinăuntru, întîrziindu-şi statura frumoasă în canatul uşii. Apoi înainta, so aşeza singular la o masă mai ferită de privirea celorlalţi. In scurt timo era înconjurat şi asaltat de întrebări. Spunea numele noii societăţi cu un zîmbet scurt şi încrezător. Zîmbind, faţa lui ciupită de vărsat sc dilata enorm, inr buzele lui groase, roşii, umede, pline de viaţă dezveleau nişte dinţi lungi şi puternici. Zîmbetul lui dudc.t care se retrăgea repede, cu sobrietate, readucînd faţa dilatată la proporţiile normale şi la înfăţişarea ciuruită, avea darul că anunţa nit numai începutul fin de optimism al unei societăţi, dar şi sfîrşitvl ei deloc fericit. (Nu sînt cuvintele mele, ci ale Generalului Marosin). De fapt, drezina mi-a rămas de la Societatea grecilor lui Sumbassaku (carc-şi luaseră însă şinele liniei lor ferate şi distruseseră terasamentul).. Iar linia îngustă pe 6 kilometri dintre cele trei dealuri ale platoului meu şi Piciorul Neamţului din faţa Bodegii Armeanului, mi-a rămas de la Soc'etatea Regală, care o abandonase intactă şi mi-o lăsase verbal în grijă şi în întreţinere, fără a-mi aloca, însă, pen-Iru asta nici o stipendie şi fără a-mi cere în schimb, în eventualitatea că am să-i folosesc traseul, nici o chirie. Călătoresc cu drezina mea pe linia ferată îngustă, devenită şi ea tot a mea, ori de cîte ori vremea nu-mi permite să parcurg distanţa accidentată şi mai scurtă fatre platou şi Bodega Armeanului pe care o fac deobicei pe picioare cînd e wme frumoasă. Şi mai circul cu drezina cînd am de făcut cumpărături dela Bodega Armeanului sau din Metopolis, sau cînd am de coborît de la domiciliul ffleu, asta foarte rar, încărcături mai mari decît aş putea duce în mîinj. Drezina ar merge uşor şi nu mi-ar da bătaie de cap dacă saboţii frînelor ar fi in bună stare şi dacă cele trei macazuri de pe traseu nu mi-ar lua atîta timp fiindcă tle nu se pot manevra decît manual şi la modul cel mai primitiv, cu lovituri de "iocan, de daltă şi cu cleştele (pe timpul Societăţii Regale exista un om care se Xupa special cu macazurile astea blestemate). în orice caz drezina mi-a fost şi-mi este de mare trebuinţă, legătura mea cu teopolis-ul nefiind niciodată întreruptă. Staţia de plecare — unde-mi ţin dre-*a acoperită cu o foaie de cort — se află într-o vale adîncă la care pot ajunge *to coborîre directă de Ti casa mea de marmoră în mai puţin de un sfert de eeas. Nu era vreme urîtă în ziua cînd în şopronul său Glad îşi aştepta hainele * general şi pe cînd eu mă pregăteam să cobor de pe platou. Dar cînd m-am Wănt să plec spre Bodega Armeanului pe picioare, mi-am amintit că trebuie 14 neapărat să cobor spre oraş cu drezina : trebuia să-1 aduc sus pe ni bodegă pe Topometrist, care mă aştepta cu uneltele pregătite se an i -6 la prospecţiuni, de data asta ale unei Societăţi Arheologice Interbalcaseră noi piu sediu, la Salonic, Istanbul şi Lubljana. Sabotii drezinei erau înt mce, cu tri" rea decît oricînd, în plus nici sistemul de pîrgh'ii al manetei de imlz!6 ™ai mai funcţiona cum trebuie. încă o reparaţie în plus care-mi cerea timn 'nU In faţa manetei aveam instalat un fel de fotoliu fix din tablă mobil. Şi la el era ceva de dres. cu sPatar Apariţia mea pe linia ferată, coborînd pe distanţa dintre platou s' m polis în drezină, aşezat pe fotoliul meu de tablă ruginită, ştiu că desi nu-' 1 -în. mod special pe metopolisieni — pentru ei, drezina mea si eu n-am fost ""^ cînd un lucru prea deosebit — îi vesteşte totuşi că la Bodega Armeanului fiplC1" se discută ceva foarte important, fie că s-a adus ceva nou, produse alime t C& sau altele, sau că se anunţă o vreme urîtă mai îndelungată, sau că, asta mai" &1& o dată la cîţiva ani, o nouă societate de prospecţiuni se va abate peste dealu1"-' ca să caute iarăşi ceva şi să dea de mincat locuitorilor oraşului pentru un timo şi apoi să abandoneze totul aşa cum se întîmpla ele obicei. ' Reparaţia saboţilor mi-a luat cîteva ceasuri de chin, am renunţat să fac reparaţie mai atentă, aş fi pierdut întîlnirea de la Bodega Armeanului cu Tovo-metristul. Am schimbat un fus plesnit la un sistem de pîrghii, iar cît priveşte fotoliul de tablă, care se desprinsese într-o latură din cuiele care-1 fixa de platformă am amînat operaţia pentru altă dată. îmi mai rămăsese puţin timp să-mi schimb halatul plin de unsoare şi de rugină şi să mă îmbrac curat, ceea ce pentru mine este o chestiune dintre cele mai pretenţioase. N-am apărut niciodată în faţa metopolisienilor sau a străinilor într-o ţinută neglijentă, miros de obicei a săpun proaspăt, cămaşa si pantalonii le am pe mine ca scoase din cutie. Nu puteam merge la Bodega' Armeanului în pantaloni albi şi cămaşa portocalie, aşa cum îl întîmpinasem pe Glad cînd sosise el cu roata în Metopolis, de fapt mă îmbrăeasem atunci în vederea unei îritîlniri amicale cu parohul şi Generalul Marosin, pe Glad îl socotisem în subsidiar, deşi o parte din micile tranzacţii incidentale ce au avut loc la masa parohului priveau direct soarta lui de om abia ieşit din închisorile Marmaţiei care-şi căuta un rost pe lume. Acum trebuia să cobor cu drezina la Bodega Armeanului, \nlr-o zi de duminică pentru o tntîlnire oficială cu Topometristul şi cu un misit al Societăţii Arheologice Interbalcanice. Cravata şi pantofii de piele neagră nu trebuia să-mi lipsească, iar costumul de culoare închisă nu-1 aveam încă pus în ordine, numai cămaşa albă apucasem să mi-o pregătesc din timp. Punctualitatea cu care eram cunoscut în Metopolis nu trebuia să sufere şi bineînţeles că am făcut tot ceea ce era nevoie să fac pentru a fi şi punctual, şi a avea şi o ţinută cuvenită. Mai ales că atît Topometristul, cît şi misitul Societăţii Arheologice erau burlaci ca şi mine şi, este ştiut, burlacii care se respectă, se respectă nu glumă, sînt mai atenţi cu ei înşişi şi cu lumea din jur decît bărbaţii răsfăţaţi şi îmbrăcaţi după gustul foarte monoton şi obosit al nevestelor. Nu am avut şi nu am in vedere femei cînd îmi îngrijesc ţinuta, vocabularul, etc. De atîtea ori am avut prilejul să urc cu drezina sus la mine pe platou femei, unele frumoase care-mi jurau devotament, dar n-am făcut-o, Milionarul nu putea risca printr-o aventură c?. putea avea loc mai bine în Metopolis, să-şi piardă liniştea desăvîr-şită şi ordinea lui impecabilă din casa de marmoră. Dacă au venit femei şi au urcat pînă la platoul meu, deşi nimeni nu le-a putut surprinde urcuşul, au făcut-o din proprie iniţiativă, ceea ce le-a dat prilejul să constate că drumul de înapoiere la coborîre, de la platou spre Metopolis e mai plăcut, fiind făcut la vale, şi trebuia făcut cît mai repede, din momentul în care Milionarul reintra brusc şi neabătut în ordinea şi răceala calculată a singurătăţii lui. (continuare în numărul viitor) ŞTEFAN BĂNULESCU şi-ntre clăzi de lucruri vechi o pereche de urechi —• şi-ntr-un flitieraş de iov clorul fără de istov — şi-ntr-un clopot „ting şi tang" zvonul văilor pribeag. Griva cu lătraturile bate toate laturile. GHEAŢA Mama iarnă subt o salcă hlădui o fată dalbă. Fata-i tare lunecoasă, fuge tot mereu de-acasă. Fuge dup-un hoţ de soare şi de dragostea lui moare. CRUGUL CERULUI Cu groştiorul de pe lapte a:n minjit cerul azi noapte. Mindm-i stă cum l-am minjit, de gîndeşti că-i zugrăvit. Ş-am tocmit un scăunel să stea sîn Petru pe el. Ş-am făcut ş-un feredeu să se scalde dumnezeu. FRAŢII In tir natul lui Gavril cresc doi pupi de trandafir. Zice unul: — Vai şi chin că ne suntem plini de spini '. Zice-al doilea : — Rău de tot că nici nu 'mpupăm de tot şi nc scuturăm de tot l Vîntul cel milcs şi bun, ce se hîţîna-ntr-un prun, auzind al lor nesaţ tinde-o mină în tîrnaţ şi-i prefarmecă din flori In două privighetori. 20 inimitabil incisiv, îşi păstrează întreaga actualitate. Iată un pasai v' -voinţa prudent-exagerată, lauda devalorizată prin inflaţie a exegetului -""c?- bun^~ care încearcă să scape de această primejdie punînd umbre goal »Sint unii porfir. Consecinţa este că opinia criticului îşi pierde ponderea"'Exst"S0C^url .d? facilă ca şi arta facilă şi chiar cînd lauda este meritată, autorul nu încf- °,~critică Uimirea deplină, văzînd că criticul bate entuziast pe spinare si pe t^f1"03 mul" armăsar". Sau notificarea primejdiei la care se expune conştiinţa crit' ?' P-presiunii autorilor: „In orice caz un critic (meritînd acest nume) trebuiais-p^f împotriva unei eventuale agresiuni a autorilor. Numai în aceste condiţii nut critici adevăraţi care să fie capabili să ajute sporirea culturii socialiste AuT™-" ^-ea şişi au acest interes şi unii se tem fără temei de limbajul deschis" Sau o să • " m~ exemplificare „pe viu", o caricatură a stilului criticii care îşi... „inventează" vy.roasî' la dimensiuni hiperbolice : «In volumul Hai pe cai poetul X aduce o viziune 'CC- -•de o tulburătoare maturitate, amintind pe Homer, pe Dante, pe Puskin " rM^ versuri uimitoare ca Hai, hai, hai / Tu pe cai să sai de o grandioasă bărbăţie6^ putea cita tot volumul, care nu mă îndoiesc va stîrni un amplu colocviu în c ? tradictoriu.»- Opera prozatorului Y îmbină umorul lui Cervantes spiritul"cU 1°°" ficaţie al lui Balzac, cu penetraţia sufletului pasional a unui Tols'toi. Iată un ex^' piu de adîncă psihologie : «Ion se aşeză în capătul acelei mese dintr-o singură blană de stejar lungă de cinci metri. Mînia făcea să-i curgă sudoarea pe frunte şi-i lega braţele în funiile vinelor vizibile. «Ticăloşilor !» răcni el lovind cu pumnul în masă. Izbitura fu atît de puternică încît scîndura se despică în lungul ei şi cele două bucăţi căzură cu zgomot pe duşumea.» Ne permitem în fata unor aspecte atît de pozitive să relevăm şi părţi negative îngrijorătoare. De pildă este inadmisibil a zice : oamenii este răi etc.» Ei, îmi va obiecta cineva, dumneata eşti pus pe glumă. Unde ai citit asemenea lucruri ? Vorbesc foarte serios şi dacă exemplele mele sînt inventate, spiritul în care le-am născocit e curent." Critica literară se poate substanţializa numai în măsura in care acceptă un fundament etic ; în absenţi acestuia „vocaţia", funcţionînd în gol, se compromite. Acest adevăr este cu atît mai valabil azi, cînd întregul nostru front literar se află angajat într-o luptă legată nemijlocit de cele mai înalte idealuri ale socialismului, în cadrul căreia criticii îi revine un rol însemnat. Sinceritatea neprecupeţită este o garanţie morală pe care exegetul o acordă cititorilor săi, ca şi o probă a respectului de sine. Numai în felul acesta se poate împlini misiunea educativă a literaturii, care, mai presus de formele naive ale didacticismului, de stîngăcia tezistă, rezidă în exemplul personal al vocaţiei conjugate cu probitatea. La recentul Congres al educaţiei politice şi culturii socialiste desfăşurat la Bucureşti s-a pus recentul, pe drept cuvînt, asupra acţiunii calitativ înalte pe care trebuie s-o desfăşoare literatura ca şi critica literară. Obligaţia civică de căpetenie a criticului constă în a nu-şi torpila intenţiile prin comoditate, oportunism, bizantinism, mili-tînd pentru promovarea valorilor în care crede, în ere recunoaşte însemnele duratei. Numai astfel se poate asigura progresul literaturii naţionale, calitatea competitivă pe plan mondial a producţiilor literare româneşti. Cît priveşte polemica (dovadă a vitalităţii ca şi a statutului democratic al criticii), aceasta trebuie să s^ desfăşoare în condiţiile rigorii intelectuale, ale lealităţii, evitîndu-se deplorabilele manifestări ale spiritului dc grup, idiosincraziile sub care mustesc iritările personale ce nu s-au putut sublima în semn spiritual. E salutar în acest sens îndemnul conţinut în Programul ds măsuri pentru aplicarea hotărîrilor Congresului al Xl-lea al partidului şi ale Congresului educaţiei politice şi al culturii socialiste, în domeniul muncii ideologice, politice şi cultural-educative : „lupta de opinii promovată în sfera criticii va trebui să se realizeze consecvent pe baze profund principiale, combătindu-se cu fermitate poziţiile şi interesele de grup, precum şi atitudinea de muşamalizare a neajunsurilor din sfera creaţiei literar-artistice". Eficienţa criticii literare depinde dc felul în care slujitorii săi îşi însuşesc spiritul idealurilor cetăţeneşti generale, în care înţeleg a le transcrie în paginile lor adresate prezentului şi viitorului, supremele instanţe de validare. GHECRGHE GRIGURCU la centenarul lui mîhai codreanu O SUCCINTA ANALIZA A OPEREI Evocăm amintirea sonetistului octogenar, cum îşi spunea singur, cu prilejul .tntenarului naşterii sale petrecute la 25 iulie 1876, în străvechea cetate a Moldo-,ei de care i s-a legat întreaga viaţă spirituală, pînă la stingerea ei cu aproape |ouă decenii în urmă. Aci a învăţat şi s-a format în bună parte, aci şi-a desfăşurat firul operei acepînd de prin 1891, anul apariţiei primelor sale versuri în „Lumea ilustrată" a i A. de Herz, adică timp de peste şase decenii, aci s-a integrat — stăruitor şi cu jdelitate — „Vieţii româneşti" încă de prin 1903 ; aci şi-a dezvoltat activitatea ca rofesor şi rector al Conservatorului ieşean şi ca director al Teatrului Naţional — ii un cuvînt aci a trăit şi s-a stins unul din spiritele creatoare ale vechii urbe... în tipicul sonet al octogenarului care închide o concentrată confesiune de ie culmea vîrstei sale, Minai Codreanu îşi descrie, cu lapidaritatea-i cunoscută, arba ascensiunii şi descensiunii unei vieţi în care satisfacţiile artei i-au fost întu-tcate de aspra dramă a cecităţii sale progresive, începînd de la 30 de ani : „Eu i-am luptat, pe rînd, cu opt decenii, / N-a fost uşor, dar tot le-am dovedit. / i-acum octogenar, privesc uimit / Trecutul plin de fumurii vedenii", spre a încheia io terţină uşor ironică : „Iar pentru a-şi juca eternul rol / Cu bunătatea ei, Natura mamă / Ne sfarmă aţul si ne cerne-n gol". Durata aproape septuagenară a operei a fost dedicată, după cum se ştie, itei poetice, la care se adaugă — incidental şi ocazional — o activitate publicistică «ţin dezvoltată, legată şi aceasta în primul rînd de problemele poeziei şi artei, .genere. Ea s-a integrat cîtorva reviste ale epocii de după 1890, pe lîngă cele iai sus pomenite, „Vieţii literare", „Adevărului literar şi artistic", „Flăcării" şi însemnărilor ieşene". Paralel şi adunîndu-şi versurile de aci, i-au apărut voluMe în două etape, una a începuturilor, în culegerile de poeme Diafane (1901) şi » cînd în cînd (1901—1903), celelalte în cărţile sale de bază, în Statui (1914), în htecul deşertăciunii (1921), în Turnul de fildeş (1929), după care a urmat ediţia sfinitivă a Fundaţiei sub titlul Statui — sonete şi evadări din sonet (1939) şi, si, ediţia selectivă din anul morţii (1957), cu postfaţa prietenului său literar I. O. Teodoreanu şi, în sfîrşit, o ediţie postumă din 1968 a Scrierilor sale în volume, apărută sub îngrijirea devotată a lui Const. Ciopraga şi lire Dan la Edita pentru literatură. Poeziei originale i se alătură cu spirit apropiat, dar accentuînd visul şî fala romantică, reputatele lui traduceri în versuri din Jean Richepin, Francois ţpee, apărînd şi admiraţia lui totdeauna nestinsă pentru Baudelaire şi mai ales, tecutele versiuni de mare succes din Edmond Rostand : Prinţesa îndepărtată, în ediţii (1903—1943) etc. Spumoasele lui transpuneri, cu avîntul lor romantic, cu Snte de revoltă, cu întreaga emfază şi retorică a autorilor francezi, au fost Stalizate în limba română, după opinia unanimă, în aproape aceeaşi atmosferă rituală emanată din textele lor originale. In ansamblu, ecourile operei poetice a lui Codreanu au fost vii şi chiar răsu-fcare în epocă. Trei ediţii generale ca cele mai sus citate, un premiu al Acade- 22 f Seria lor începe cu aprecierea lui Titu Maiorescu însuşi, «mua solicitase încă din 1900 o prefaţă pentru primul său volum de versuri Di mici Române în 1915, un altul, al Direcţiei generale a teatrelor în 1910 „• Premiul naţional de poezie din 1925, care urma lui Mihail Sadoveanu si* n^1 ales Goga şi, în sfîrşit, alegerea sa ca membru corespondent al Academiei în iQ^,Vlan exprimat oficial recunoaşterea meritelor sale. iy42 au Critica literară i-a urmărit, îndeaproape, graficul operei în nerin^ 1900—1961, bibliografia de referinţă numărînd nu mai puţin de 243 de sub formă de articole, cronici, recenzii, note etc. ' " comentarii Nu e lipsit de interes să urmărim, cel puţin în linii mari, evoluţia otv -i cu privire la poezia lui Codreanu, în genere elogioase, cu puţine rezerve b, r de asemeni, le vom aminti. ' ' > pe care, căruia poetul îi ■ x • i - . ■ - ■ — juri, pentru Din pe care-1 preţuia, dar cerea sa renunţe la poemele inspirate din BaudeiTi considerat „decadent", cu atît mai mult cu cît criticul scotea — cu acest'or'I în relief influenţa lui Eminescu asupra lui Codreanu, ceea ce 1-a determin-ft n~ poet să renunţe la prezentarea dorită. Largi aprecieri aveau să însemne nrint cei dintîi, M. Dragomirescu în „Convorbiri critice" (1907) si Ovid Densu'sianu „Vicaţa nouă" (1914). Adevăratul ton al preţuirii îi va aparţine însă lui Ibraileinu în recenzia din 1921 din „Viaţa românească", după apariţia volumelor Statui s' Cîntecul deşertăciunii, recenzie publicată apoi în culegerea de Scriitori romani străini (1926). * ■1 Ai. Phillipide recunoaşte şi el în „Adevărul literar" (1934) „în poet pe maestrul desăvîrşit al acestui gen în limba română". Opinii echilibrate - semnează mai tîrziu, în 1942, în Aspecte lirice contemporane, Şerban C.ioculescu El recunoaşte „reputaţia stabilită de sonetist impecabil" a lui' Codreanu, dar îi'determină şi limitele ca poet de structură formală, accentuînd primatul meşteşugului. în ultimul studiu de ansamblu, cel care precede ediţia de Scrieri' studiu semnat de Const. Ciopraga, se dezvoltă pe larg caracterizarea lui Codreanu încheiată cu constatarea că „poetului Statuilor îi revine meritul de a fi construit sonetului românesc un monument de proporţii care-i asigură atenţia posterităţii". Dc-a lungul evoluţiei opiniilor critice, doar două atitudini apar în perspectivă negativă. E vorba de părerile lui Lovinescu, numai uneori reţinute şi de cele m:ii accentuat contestatoare ale lui Călin eseu. Pentru cel dintîi, sonetele poetului nu sînt de valoare egală, ceea ce nu poate surprinde desigur, criticul adăugind că-i produc „impresia de factură în serie." mai ales în Cîntecul deşertăciunii, dar se recunoaşte totuşi că volumul Statui este un eveniment literar şi că „d. Codreanu trebuie privit ca cel dintîi sonetist român". In chiar Istoria literaturii române Călinescu ■descoperă însă aspecte negative, contestă valoarea estetică a poetului şi a conţinutului dc idei al sonetelor în ce priveşte substanţa şi adîncimea lor. Desigur, poetul a rămas afectat şi i-a replicat prin sonetul „Unui critic, lui G.C.". Recunoscut, după cum am văzut, ca sonetistul prin excelenţă al literaturii române, gen în care numeroşi poeţi s-au exercitat de fapt doar incidental, de la Eminescu şi pînă la V. Voiculescu, o analiză a operei lui Codreanu ni se pare totuşi necesară astăzi, atît în perspectiva proprie a sonetului naţional unde poetul deţine primatul, cît şi în cel al literaturii europene unde se întreprind — în ultima vreme — o scrie de studii monografice despre sonet privind teoria speciei ca şi istoria ei generală. Vom cita dintre acestea o cercetare pe care o socotim dc bază, semnată de Walter Monch, profesor la Universitatea din Heidelberg — „Das Sonet Ges-talt und Geschi-chte", Heidelberg, 1955, pag. 341 — şi alta în pregătire, din care a apărut totuşi o sinteză, a lui Francols Jost de la Universitatea din Illinois. Monografia lui Monch cuprinde şi vin capitol dezvoltat despre difuziunea sonetului în literatura universală, din Renaştere şi pînă la baroc, adică din perioada strălucirii sale, ca şi despre sorta lui în secolul al XlX-lea şi al XX-lca cînd s-a produs, prin romantism, o reînviere a acestuia, a cărui culme a marcat-o Baudelaire cu cele '49 de sonete din „Les fieurs du mal", din numărul total de 100 de poeme ale celebrului volum. Expunînd apoi, mai departe, istoria sonetului în cadrul parnasianismului, al simbolismului şi al curentelor moderniste, de la Hercdia şi pînă la Mal)arme, Valery şi Rainer Măria Rilke, cercetătorul german trece în revistă sonetul şi la popoarele din răsărit. Ia poloni, cehi, ruşi etc. şi se opreşte şi asupra literaturii noastre, din care desprinde contribuţia de bază a lui Eminescu, în care autorul recunoaşte înrîurirea lui Platen şi Lenau, cea a lui Macedonski, apoi cea a lui Minulescu, Stamatiad, Philippide, citind din perioada anterioară şi pe Coşbuc, Vlahuţă, Cerna şi Duiliu Zamfirescu. în concluzie, se observă că pe urmele lui Eminescu,' sonetul românesc s-a dezvoltat „spre o frumuseţe comparabilă cu poezia so- i 1 23 netului contemporan al Europei". Lui Monch îi lipsesc însă informaţiile cu privire la Minai Codreanu, ca şi lui Francois Jost, ceea ce susţine — şi în această direcţie — necesitatea studiului analitic al operei poetului român. O privire globală arcuită asupra artei sonetiste a lui Codreanu confirmă impresia că armătura sonetului său sugerează o adecvare organică a structurii lui externe la cea internă, o unitate a celor două feţe aparent independente, cea a catrenelor închegate într-o octavă cu cea a terţinelor cristalizate într-o sextină, aspectul dual concretizîndu-se de fapt, aşa cum a observat de mult Theodore de Banville, într-o stringentă dramă concentrată şi terminîndu-se într-un desnodămînt. Ca, de pildă, în sonetul Piramida leilor, în care cele două catrene introductive de caracter general descriptiv şi plastic coboară spre terţinele în care timpul „mănîncă piramida lor cu foame" ca-ntr-un final dramatic. Aspectul general al sonetului poetului nostru este, în mod dominant, după cum s-a mai spus, sculptural în sens parnasian, adeverit de titlul tipic cu valoare de caracterizare al Statuilor. Desenul şi relieful apar precumpănitor, de unde impresia de încremenit pe care ţi-o sugerează piatra. Tendinţa spre muzicalitatea simbolistă nu lipseşte totuşi nici ea, dar trebuie să recunoaştem că dobîndeşte la Codreanu, adesea, aspectul sonorităţii retorice şi teatrale sau al gestului romantic grandilocvent. Sub această formă a sonetului pur se ascunde un lirism „stăpîn şi rece", după însăşi expresia poetului, „o rece armonie de sonete", „stropi de ghiaţă pe jăratic", sau ca în cunoscutul citat din Sonelistul: „Tu pune peste rana ta adîn-că / Olimpica sonetului măsură." După cum se vede, Codreanu n-a scris numai sonete, ci le-a şi teoretizat prin înclinaţia lui intelectualistă recunoscută. De altfel sonetul, avînd ca temă propria lui teorie, a constituit o străveche preocupare a sonetiştlior din Italia, Spania, Portugalia, Franţa şi Germania, de pildă la Lope de Vega. Sainte-Beuve, Musset, la Wilheîm Schlegel, Carducci şi pînă la Johanncs Becher. Ei celebrează sonetul, tectonica, fascinaţia formei lui fise, şi totuşi, prin jocul rimelor, maleabile. Forma concentrată a sonetului a sugerat incapacitatea lui de a cuprinde teme vaste şi idei variate şi profunde. Istoria artei lui infirmă însă o astfel d» concepţie, întrucît studiile despre sonet au descoperit şi aci, spre a vorbi mai pedant, un „mundus inteligibilis", rcprezcntînd forma primă a sonetului şi un „mun-dus sensibiîis", reprezentînd întruparea concretă a conţinutului, ceea ce deschide acestuia orizonturi mai largi decît cele imaginate superficial. Sonetul lui Codreanu are, la rîndu-i, o tematică relativ cuprinzătoare, adună atitudini şi idei de pe cele mai felurite planuri, mai ales din cîmpul meditaţiei privind viaţa şi inclusiv, dar cu discreţie, drama lui personală, opiniile religioase şi antireligioase, erotica sa, impresionantele evocări ale laşului prin aspectele lui tradiţional-cultu-rale, preocupările patriotice şi sociale ele. Interesează desigur, în cadrul poeziei lui cerebrale, concepţia sa despre artă ca în Plîngerile unui estet, pentru care viaţa fără frumos e vidată dc orice sens : „Şi-mi trebuie substanţa lui senină / Cum voi aveţi supremă trebuinţă / De aer, apă, hrană şi lumină". Sc afirmă, de mai multe ori, tendinţe evident estetiste, ca în terţinele din Otravă : „Nimic nu-i imoral cînd e Frumos. / El e unicul nostru Drept şi Bine / Iar Lui ca să te clai întreg, prinos / Poete hal... bea cucută cu mine." Remarcăm totuşi că unui astfel de estetism, poetul îi pune, uneori, frîno ca de pildă, în articolul în jurul unei chestii literare. Lirica lui Codreanu mai înregistrează, în problemele generale ale vieţii, atitudini de multe ori pesimiste, sceptice sau decepţioniste. Unele vin din Emineseu, altele din Baudelaire şi chiar din budism sau schopenhauerjsm, prin moştenire junimistă. Accentul cel mai dureros, îmbinat cu unul grotesc, cade în Antologia postumă, al cărei final sună : „Şi-aşa m-am strecurat ca o nălucă / Miop şi slut, cu haina-n veci cernită, / Iar semn particular — purtam perucă." Un aspect tipic al tematicii lui Codreanu e repetata lui tendinţă evocatoare a laşului, vechiul său mediu de formaţie şi dezvoltare, lumea spirituală în care a trăit pînă la „cernerea lui în gol". Evocările de relief mai pregnant sînt cele din acel grupaj al laşului în care aflăm urme ale tradiţiei ciclice de felul lui Petrarca, autorul sonetelor integrate într-un adevărat roman liric, al lui Shakespeare înche-8mdu-şi şi el, ciclic, tema erotică sau de felul lui Heredia organizînd grupaje de filozofie istorică. Dar, fireşte, diferenţiat accentuat de aceştia — poetul cuprinde, în cele mai cunoscute sonete, aspecte caracteristice ale tradiţiei ieşene în Statuia lui \ ■ 21 Ştefan cel Mare, în Piramida leilor mai sus citată, în Statuia lui Alea r? • Diana, în Statuia lui Miron Costin şi, în sfîrşit, în concluzia emoţionantă71,-! ' ~m titlul laşul. Intre toate acestea critica şi cititorii au preţuit în deosebi a Cronica literară NOIMELE lui ion gheorghe şi unele simplificări... megalitice E un fapt de evidenţă că Ion Gheorghe, ajuns cu Noimele la al unsprezecelea volum de versuri, practică o poezie „cu sertare", programatică, în cadrul unei formule care cunoaşte alternarea în forme încîntător imprevizibile a biograficului cu expoziţia etnografică. Al. Piru (Poezia românească contemporană, II) a detaliat chiar genul de manifestări corespunzătoare celor două tendinţe : „...poetul a evoluat programatic în două direcţii, scriind întîi reportaje, însemnări de drum, relaţiuni ale unor aventuri interioare sau exterioare, apoi resuscitînd ori comentînd miturile, fenomenele de artă populară, practicile magice. (...) Evident, cele două direcţii converg şi nu se deosebesc radical una de cealaltă". Clasificare promptă, ingenios de simplă de la care se putea aştepta — trebuie să mărturisesc — orice altceva decît că va fi urmată de o tot atît de rapidă execuţie : „Prima orientare i-a adus lui Ion Gheorghe prin aspectul patetic, recriminator apocaliptic şi prăpăstios profetic, reputaţia neîndreptăţită (şi de altfel anacronică) de poeta vaies, iar cea de-a doua, reputaţia, tot atît de neîntemeiată, de suprarealist folcloric. In realitate, Ion Gheorghe e, în ambele aspecte, prozaic şi prolix, incapabil să dea evenimentelor şi viziunilor sale un sens, lipsit de capacitatea de a ridica mitologiile lui la o semnificaţie". Trebuie să alergi repede la I. Negoiţescu (Analize şi sinteze) pentru a încerca să recîştigi, o dată cu încrederea în fapta poetului, şi speranţa că nu toate clasificările pregătesc cu necesitate demolarea şi negaţia : „Bine organizat, pe cicluri ce se dovedesc etape gîndite, ca şi cum evoluţia sa însăşi i-ar sta la îndemînă în acest scop, lirismul lui Ion Gheorghe e programatic. Năzuinţa lui formativă are drept subiect mai întîi o mitologie personală, rezolvată în măsura în care şoetul îşi echivalează trăirile cu o stare mitică perpetuă, şi drept obiect mai apoi, a dobînzi ale acestei perpetuităţi, o mitologie românească, realizată în măsura în are, aplicat pe diferite planuri, programul se menţine în limitele poeticului, rămî-iînd numai expresie lirică". Aşadar, o „mitologie subiectivă", calificată de ciclul-tolum Vine iarba, apărut în 1968 (nu sînt luate în seamă volume ca Nopţi cu lună V Oceanul Atlantic şi Avatara), şi una „obiectivă", începînd cu Zoosophia (1967) ?înă la Megalitice (1972). încercările de clasificare şi disocierile criticului nu se prese aici, căci, spre pildă, înlăuntrul „mitologiei obiective", Zoosophia e privită lişcîndu-se pe un „plan al verosimilului", în vreme ce Cavalerul trac ar ţine de s „plan al posibilului". Din aceeaşi sferă a verosimilului şi manifestînd aceeaşi Wpensiune spre parodie, Mai mult ca plînsul înclină spre un „fauvism poetic sublimarea ţărăniei)", spre deosebire de Zoosophia în care predomină kitschul, '* altfel nu neapărat în sens negativ : „în Zoosophia poate tocmai kitschul e inge-sitatea"... Un singur lucru nu ne spune criticul: cît anume din teritoriile „liris-silui «dur»" al lui Ion Gheorghe se situează în afara „limitelor poeticului", pîndit k hazard şi de arbitrar, ca şi de prolixitatea de care îl învinovăţea Al. Piru. Surâzător, răspunsul îl aflăm de la unul din admiratorii poetului, dedat, cum *?ur spune, „la tutunul tare" al acestei literaturi — despre Eugen Barbu e irba — gata să proclame de cîteva ori, în cuprinsul capitolului ce-i consacră l0 istorie polemică şi antologică a literaturii române..., că „avem în Ion Gheorghe ! cel mai mare poet contemporan, pe care chiar dacă critica nu-l recunoaşte ca 36 atare va fi silită s-o facă vreodată..." şi chiar să încheie, netemător rî r, rezerve — nu puţine — formulate l-ar putea contrazice : „Inegal dilata P 6 întrecut, cum am mai scris, de propriul vizionarism, Ion Gheorghe răminpP+°+0S' mai mare poet al generaţiei sale, poetul naţional, cum afirmam mai îi • t cei poet profetic, înarmat cu o misiune pe care nu o leapădă, purtînd un sten" ... e neîntinat..." (nemaipunînd la socoteală faptul că, în cuprinsul cărţii sale v Barbu foloseşte superlativul într-un fel, să zic aşa, amnezic, cu consecinţa „\gen bării coroniţei de lauri a învingătorului de pe o frunte pe alta : Văd în T ~ Alexandru pe cel mai puternic liric al epocii noastre..." ; sau, despre Doina3" „Marc poet, poate cel mai mare alături de Emil Botta, în literele noastre cont poranc"). Căci tot Eugen Barbu simte trebuinţa de a spune eşecului pe nume ntita-epre- se parc o eroare, la fel Nopţi cu lună pe Oceanul Atlantic sau Avatara" în "schimb Vine. iarba (în mai mică măsură Zoosophia), Mai mult ca plînsul şi' Megalitice beneficiază de comentarii şi aprecieri entuzaste, fără ca totuşi peste minusurile poeziei : discursivitate, dilatare, descriptivism „lăţit" („reportajul literarizat" din reproşurile lui AL Piru) să se treacă cu vederea. Istoria literară va reţine în orice caz gestul sigur al criticului-antologist care, liber dinspre rigorile şi vasalităţile construcţiei în critica literară, a indicat zonele cu adevărat fertile ale scrisului lui ion Gheorghe. Ar fi poate de văzut — şi nu e numai opinia mea — dacă Zoosophia n-ar trebui să fie considerată şi ea ca o experienţă mai degrabă pre-poelică, extra ■muros, o potenţialitate pentru poezie, dar nu însăşi poezia, oricît de sugestivă ni s- r putea părea compararea ei, pentru nota jucăuşă, cu o purtată populară (Eugen Barbu) şi oricît de ingenioase — identificările şi formulele fericite pe care le-a ■oraziemat altor comentatori. Bineînţeles, nu i-am putea contesta cărţii meritul, localizat strict la creaţia poetului nostru, de a-1 fi pus în situaţia să-şi dezvăluie aptitudini pentru o gamă mai largă a expresiei, noi resurse ale individualităţii ; s-a obţinut astfel dacă nu chiar o „lăsare la vatră" pentru modurile mult-grave ale lirismului său, orientat de la Cariatida încoace invariabil spre patetism, cel puţin o suspendare temporară a încrîncenării, în beneficiul unei vocaţii nebănuite pentru carnavalesc. încît, dacă între ciclurile rezistente artistic ale creaţiei lui Ion Gheorghe, două : Vine iarba şi Megalitice urmează firul mare început cu Cariatida, cel de-al treilea, Mai mult ca plînsul (în ciuda titlului, care ar putea deruta), si- situează hotărît în prelungirea dispoziţiei ludice din Zoosopliio. Poziţiile astfel «delimitate pun numai aparent în inferioritate Mat mult ca plînsul, artisticeşte col mai împlinit volum al lui Ion Gheorghe, iar pe plan stilistic, cel mai unitar. Pe ■de altă parte, trăsături ce ţin tot dc structura stilurilor apropie neaşteptat Mai mult ca plînsul de Megalitice : ambele sînt faptă de interpretare iconografică, miiografiî, în timp ce ciclul Vine iarba — aflat el de astă dată în izolare — c din speţa sociograţiei lirice. Izolare, totuşi, nu atît de totală pe cît s-ar crede, căci, iată, Noimele, ultimul volum apărut —■ într-un alt moment al devenirii poetului (opt ani îl despart .de Vine iarba) şi cu o stare de spirit în care modificările se împart între acumulări şi pierderi — vine să întărească aportul sociografului liric, mai exact sous, al ■ mitografiilor sale implicate social. Dar Noimele continuă firesc şi Megalitice, nu numai pentru că monografia vechimii ţărăneşti şi a semnelor arhetipale se prelungeşte si în acest din urmă volum, populat cu caloicni, zei ai vitelor, căluşari .convocaţi să spargă vraja rea, cu ursitoare şi urzitoare luînd chioul unor trudite ţărănci bătrîne etc, ci şi pentru că ceea ce este cu adevărat specific Noimelor s-a .anunţat încă din Megalitice: într-adevăr, poeme precum Mutul sau La căpăiîiul gigantului lin prin toată structura lor dc Noimele, pe care le-ar putea prefaţa, iar prin ele, de toată acea lirosofie a poetului care, de la Cariatida, dar mai ales ■ de la Vine iarba încoace, tinde să acrediteze în persoana lui un ambasador al lumii ţărăneşti. Un ambasador cu împuterniciri nu ştiu în ce măsură întărite şi reconfirmate de cei a căror voce se socoteşte. Lucrul acesta va rămîne mai degrabă o taină, nu şi acţiunile concrete desfăşurate de poet în diversele etape ale mandatului său poetic, din clipa încredinţării pînă azi. Sigur csle şi faptul că, în tot arest timp, străduinţa dc a înţelege implicaţiile acestui angajament, de a se identifica cu el, de a-1 converti în program liric a străbătut cîteva etape lesne dc reconstituit. în privinţa . aceasta n-aş merge pe firul retrospecţiei pînă la Căile pămintului (1960), în care accentele mai dramatice sfîrşcsc cu regularitate în stereotipia certitudinilor idilice, mi-e dcajuns Vine iarba, culegere încă suficient de 37 „eclectică" de vreme ce simbolul ierbii include cînd pricini dc exultantă, cînd iniţiativa îngrijorată de a semnala civilizaţiei apropierea stihiei ; cît priveşte eroui acestor poeme — ţăranul pe punctul de a-şi schimba condiţia — el e privit cu încă destulă detaşare şi placiditate, stare de spirit în care nici admiraţia, nici revolta nu pot creşte după plac. Pentru ca Noimele să existe a fost nevoie de Mai mult ca plinsul şi Megalitice, în care harul concretizării, radiografierea structurilor celulare pătrunde pînă la adîncimi greu sondabile. Este meritul a doi poeţi contemporani, Ioan Alexandru şi Ion Gheorghe, cărora le-aş adăuga şi pe Marin Sorescu din La lilieci, de a fi străpuns carcasa generalităţilor frumoase, pitoreşti despre originar (nu e oare, cu puţine excepţii, vechiul tradiţionalism drăgălaşul copil bălai al unei astfel de contemplaţii... igienice ?), înfruntînd pentru aceasta riscul de a oferi o dată cu spectacolul miracolelor primare, mai aproape de matrice, şi spectacolul mai puţin dorit al unor investigaţii pustiitoare, cu instrumente adesea improprii, barbare. La Ion Gheorghe revelaţia e relativ tîrzie şi a trebuit să parcurgă etape irelevante pînă ce muntele de proză s-a dat învins. Prin ce avea mai reliefat (Firul Ariadnei, Amiază, Elixirul verde etc.) Vine iarba anunţa, ce-i drept, noua optică, dar numai în Megalitice devine aceasta suverană. E vorba desigur despre elementaritate, considerată multă vreme o structură ultimă, un dat inana-lizabil şi de care chiar poeţi mari ca Arghezi şi Blaga s-au apropiat arareori şi cu sfială (cel dintîi în Har, al doilea în Haiducul, spre a da doar aceste exemple). Dar elementarul s-a dovedit el însuşi o lume vastă, complicată, suprem poetică prin varietatea şi densitatea reţelei de corespondenţe, la acătuirea căreia participă deopotrivă existenţialul şi cosmicul, îndeletniciri fundamentale, obiceiuri, credinţe, o mentalitate magică atestînd vechimea şi trăinicia, totul de o concreteţe halucinantă, emanaţie a materiei, realitate infrafizică şi infrabiologică de forţa de coeziune şi duritatea unei pietre megalitice. In cadrul acestei mitologii zguduitor grosolane, care nu refuză comunicarea cu astralul, cu tainele atracţiei universale, zeii înşişi se desprind din magma terestră, mai bine zis poetul procedează la o „înzeire" a imanentului, ca în poemele închinate arpagicului sau tigvelor (Lage-naria vulgaris) în care Maica zînă nu e decît ţăranca robace, rînduitoarea răsadurilor : „...văzu Maica zînă treptele-acelei scări/ pe care focul urcă şi răsare1/ din aburii rupţi de pe mări,/ umplînd stelele scobite ca pivele de pisat sare — / luă coşul cu arbagicul ca nisipul/ simţind duhoarea de animal fierbinte/ a seminţelor ce-şi păstrează chipul/ şi toate proporţiile m-ii dinainte...// Merse la brazdă, lucră ţărăneşte/ pămîntul cald, mătăsos ca tăciunele,/ împingînd sămînţa cu sfîntul bot de peşte/ al celor trei degete din care-şi face rugăciunile... (...) Murită-i ceapa foioasă ca nisipul,/ pe cînd în turnul lujerului dorm cu focul în minte/ seminţele care-i păstrează chipul/ şi toate proporţiile date mai dinainte ; — /vine Maica zeiţă, culege arbagicul,/ pune basma neagră peste leagănul de nuiele : / pe cînd vede cum cepelor-seminţe li se pătrunde buricul / de către semnalele morse ale aceleiaşi tinere stele" (Sămînţa de ceavă). Un zeu căzut la condiţia animală e năzdrăvana mioară (Mioara), Diană castă sau, mai propriu, Maica Domnului a turmei : „De Crăciun era adusă-n casă,/ se culca pe rogojină, făcută ghem ;/ lîna-i strălucea vaporoasă/ ca lumina stelei din Bethlecm ;/ ascultam iarba zdrobindu-se-n fălcile de os/ ale morii ei de vită ;/ o boare de ploaie aducea mirosul de jos,/ ca-ntr-o lucerna proaspăt cosită ,"/ un somn venea apoi, sau o vrajă :/ în locul oii visam doi meteoriţi.,/ iar în zori o găseam sclipindu-şi ochiul de strajă)/ asupra mieilor abia zămisliţi — / pe care-i trezea din lunga catalepsie/ stîrnindu-le cu pila limbii seva animală/ pînă ce mama i-aducea mioarei pe tipsie/ o ceapă despicată, ca feliile de portocală..." Cele mai interesante, dar nu şi cele mai caracteristice poeme din Noimele prelungesc dispoziţia din Megalitice de a analiza elementarul şi a coborî la ocul-tisme de o păgînătate străveche, şi chiar o anumită disponibilitate, din Mai mult ca plinsul, pentru enormitate şi grotesc. Astfel, Fierbe-piatră, cu suita ei de reflecţii pămîntoase, greoi şi excesiv explicative, se impune mai ales prin viziunea „zeiţelor bătrîne" sau „preotese ale pruncilor", ţărănci cărora le-a crescut iarba în tăieturile palmelor, pentru care nou-născutul e un alt caloian, modelat, potrivit din degete ca o bucată de aluat sau de lut : „Tărăncile bătrîne —• legînd ombilicul ţărmilor prunci — / adună spice pe urma nevăzutei coase; / după cc-i prind pe palmele cărora le-a crescut iarbă-n tăieturile-adînci, / smulgîndu-i ca pe jivine din scorburi, / îi spală trăgîndu-le urechile, capetele cioturoase, / le-aşe^ză zgîrciturile şi oasele — punînd cioburi la cioburi ..." Din aceeaşi familie sînt Gîrbovele, triste figurări ale bătrîneţii, rod monstruos al unei noime bolnave, alienate : Cocoşată ţăranca — de cîţi pumni a luat după ceafă : / cu fildeşul cîrjei adulmecă ţărîna şi-o 38 rîmă — / umblă mînîndu-si umbra neagră ca o scroafă... / / Pe sira snins •• „ ~-______x j_ -•___« / 1—1_______. j.....» '. . apmdrn a napă no: sip preface finalmente „mumele" în sedii ale golului, ca în grupurile^statua^'al ' dit-o ciuperca de iasca, / belşug nesăbuit se-aduna-n cartoful de os — / bolnavă s-a pus să rodească, / şi-acum baba trăieşte-ncălecată de-un copil n Maternitatea e şi ea prilej de imagini sălbatice, patronată de un zeu nPm;i lb -F;„~l~,--+ „ ~~----l~u ---„i„ ~~i..i..; _„ - .. i^lUUOS noima nisipos". care Henry Moore : „Ţărănci, la toate vîrstele, făcute bolovan : / care strîngîndu-s cinarelp os nasărpa-n 7hnr / carp nrnntinHn-<:i hnliimaf.nl «1^™^ j_, p vine, / ciorchini de sfere şi ouă poărtă-n rărunchi — / cuibare se ivesc unde ^ aşază — încărcate, depline. / (...). Li se-aşază apoi oasele rupte de tine cu fuf gerul — / acum sînt albii de pîine, pive de sare, întregi şi deşarte — / te uiti acum de-acolo, din sînul ce-1 mistui, din ugerul / pe care ţi l-ai tras peste och schimbîndu-te într-acel fruct de lapte". (Mumele). Şi tot astfel, poveştile cu fet'' răpite de zmei sînt aduse la scara ţărăniei totale, dezbrăcate brutal de farmecele cu care le-a prevăzut imaginaţia populară compensatoare : „Plecaţi, că pică ăla, din clipă-n clipă / şi-aţi uitat porumbul pe prispă, dezvelit, gol ; '/ îl mănîncă' păsările se duce—n risipă — / azi îl bătusem la machină şi-1 pusesem să-1 zbicească lumina pe ţol... / / într-adevăr apele Styxului cad pe Carpaţi, / prin lapoviţă şi lacrimi putrezeşte porumbul — / ţăranii — ca nişte copii dezbrăcaţi — afară, prin ploile grele ca plumbul. // îşi încălzesc palmele la rug tremurînd, / îşi coc mîinile crăpate, plevoase, — cît bucăţile de mămăligă : // clinele le miroase şi fuge flămînd uitîndu-se-napoi, cum vin ei să se frigă, / cum vor să ardă şi nu pot lua foc / apucîndu-se de scara cerului şi cum pică la loc. iarăşi la loc". (Porumb). Un pastel de toamnă debutează paşnic-agrest (notaţia, densă, i-ar putea-o invidia oricare tradiţionalist), dar curînd ochiul se încarcă de imagini ale unui belşug parcă bolnav urechea prinde zgomote suprafireşti, scrîşnete de anatomii înţepenite ; „De pe rugul de coarde de viţă / mă uitam la flamurile celor şapte lumini — / pe unde-şi ciugulea toamna penele de femeie a cucului pestriţă, / cît vîntul lua ninsoarea roşie a frunzelor de gherghini, / dînd-o fiarelor să-şi căptuşească culcuşul prin vizuini. / / Iarba tălăzuia-nspumată de seminţe : / în albiile calde ale celor o mie de rîpi / măsurăm cu privirea creşterea movilelor de ţărînă scoasă de pinţe / foiala mută de boala iernării, a turmelor de la stupi — / statuetele mele-n nisip au-zindu-le cum se-ncarcă de apa magnetică a unor noi Fiinţe. / / Ascultam măcinarea păpuşilor de iarbă în burţile boilor grei şi vineţi ca norii, / scrîşnetul de osie neunsă, al pietrelor ţărăneşti, de la genunchi, / scîrţîitul de cumoănă ce-1 făcea şira spinării — / ţărănoilor biruite de ciorchinii durerii copţi în rărunchi, / pur-tîndu-şi şi ele, bolile, ca arborii cu văgăuni de putregai în trunchi... / / Auzeam pe undeva mustul bolnăvindu-se-n căldare ; struguri puroind printre scîndurile carului plin, / laptele scăpînd peste pietrele calde pe feţele dinspre soare, / din fruptul ce-1 jertfea vaca lovindu-şi cu genunchii uriaşul ciorchin ; / pe mumiile de piatră înfăşurîndu-şi firul balelor tras de pofta de sare." (Pe rug). Anecdoticul, rareori izbutit („noima" cu ursul în călduri „gemînd de forfota cărnii scăpată prin altiţe" a unei fete pe care o pîndeşte cu intenţii vinovate, sau scena tratamentului empiric cu lapte făcut să ţîşnească dintr-un sîn — de preoteasă ! — spre a înlătura corpul străin clin ochiul ţăranului, demonstrează căderi regretabile ale gustului, întîlnite de altfel şi în alte poeme decît Ursul sau Izvorul-dulce), obţine o singură dată, cu concursul fabulosului grotesc, cîştig — artistic — de cauză. împrejurarea îl apropie nu numai de Mai mult ca plinsul, dar şi de La lilieci al lui Marin Sorescu şi permite să se vadă, în ciuda multelor diferenţe, înrudirea în spirit a acestor două volume. Puntea de legătură c Capete, cu bizarul portret al lui Moş Anghel, cojocarul satului, cel infirm încă din tinereţe, cînd s-a automutilat ca să scape de oaste, şi modul cum manevrează cele şapte calapoade de căciuli adăpostite sub pat : „Dar mai grozav era cînd dădea cele şapte capete-afară, / să le umble lumina cu mîinile-i de fecioară : / dintr-odată se ridica jur-împrejur cetatea cu metereze de pari / în fiecare zgîindu-se cîte-un craniu-alb, gigantic nap — / numai unul dintre stîlpii porţii mari / n-avea cap, cerea cap, să-i dea cap, că vrea cap !" La căderea serii, jefuite de podoabă, jupuite, scalpate, cele şapte capete, care au primit, prin bunăvoinţa basmului, un primejdios gust de neatîrnare, se răzbună cum pot : „Se-ntorcea mai apoi, luînd la subsioara două cîte două / calapoadele chelboase, urîte ca şapte hîrci; / Ungă pat se lăsa greu în genunchi, parcă umblîndja cloşca pe ouă — / cît s-auzeau piuind pui de cocori, de berze, de cocostîrci : / aia ieşeau noaptea să-1 rîcîie ca pe-un cuibar de năpîrci — / şi el suferea de-o seamă cu Voinicul Ţugulea / căruia zmecaica-i răpise strunele de zgîrci". 39 Vin acum la filosofia şi sociologia volumului, căci Noimele va să însemne •şi că poetul are un scop al său, o raţiune de-a comunica mai imperioasă ca oricînd. A citi, asemenea unui oracol, în figurile elementari taţii îmi părea a reprezenta un program poetic suficient de încăpător, susţinut şi dinăuntru, de obsesiile autorului «are vede peste tot însemnele arhaicului, albiile rîurilor din locurile natale, căptuşite cu „lăzi de zestre", „sicrie de gresie"", „cripte", idoli şi caloieni sau lespezi •de lut păstrînd „Urma" năzdrăvană de picior ţărănesc din vechime, din care vieţuitoarele şi, odată cu ele, poetul se adapă. Pe temeiul acestor realităţi, în care fabulosul deţine o parte atît de însemnată, se putea construi o mitologie poetică ; ea chiar există şi, cum e firesc, sîmburele i-1 formează credinţa în metamorfozele ciclice ale existenţei, cu strămoşi de mult duşi preocupaţi să petreacă în urmaşi o a doua viaţă : „roiesc în preajmă cei pieriţi — şi-acum se-ntemeiază cutare suflet, în cutare, copil" (Fierbe-piatră); sau : „Adunîndu-mă apoi într-o oală de lut ars la soare albastru — / în pîntecul de Mumă înfăşurat peste mine, de-o amforă ţărănească, / mă vor da-n seamă unui tînăr cum eram eu, bătăios şi sihastru, / după cîtăva odihnă găsindu-şi o fată de seama lui, să mă nască" (Pe rug). Pentru poet, însă, acestea toate reprezintă numai o parte a programului său, mai bine zis, mitologia aceasta totemică se încarcă şi cu un capitol de purgatoriu terestru, în care invariabil damnaţii sînt ţăranii săi trăind experienţa trecerii „de pe un ţăr-mure pe celălalt". Mai bine pregătit pentru acest pas pare a fi ţăranul Duminică („avea la ochi lentile de geam ros cu tocilă" — adică ochelari), ultimul sosit din promoţiile satului, şi deci cel mai adaptabil, pe cîtă vreme Luni şi Marţi reprezintă ţărănia mai adîncă, mai greoaie la prefaceri (Noima cu şapte). E în toată această figurare — trebuie s-o spun — o bună doză de simplism, dar mai ales un strat gros de materie netransfigurată, blocată pe prima treaptă a alegoriei : pentru a marca progresia adaptării de la Luni la Sîmbătă, personajul din urmă e arătat purtînd „cămaşă de-a lor şi haină de-a voastră / îmbrăcăminte de trecere dintr-o clasă într-ailaltă clasă". Ciudăţenia începe abia în punctul în care, doritor să ştie mai multe despre „ailaltă clasă", cititorul se găseşte deodată în faţa unor rudimente de reflecţie care au prea puţine legături cu gîndirea socială, iar cu poezia nici una. Pentru că din compoziţii întunecat polemice precum Noima lucrurilor, Noima arborelui, Arhetipurile etc. se poate afla cel mult amănuntul că, însoţin-du-şi „spiţa" peste tot, poetul se găseşte nu o dată „stropit de maşinile ălora, cu noroi", ale celor „ce-au uitat să meargă pe jos" şi care aleargă „să-şi dea cărnurile dc ofrandă celui mai răzbunător dintre zei" (să fie vorba de riscul accidentelor ?), stăpîniţi cum sînt de plăceri şi de aceea insensibili la avertismentele inginerului Coandă : „ — Nu limuzinele sînt lucrul fericit şi necesar, / le-a spus ălora pleşuviţi de bani şi femei — / dar ăia-şi văd de treabă stropindu-ne din caleştile-aces-tui. secol de elogiu vulgar ; / peste ţărani trec dezertorii, obişnuiţi să-şi schimbe o mie de piei". Categoria confuză vizată polemic de Ion Gheorghe se lărgeşte apreciabil, fără a izbuti să se limpezească în vreun fel, prin cuprinderea „impostorilor", a „scribilor de predici", „d-ăia ce-n toată viaţa lor n-au făcut lucru deplin" ; in continuare se înregistrează „teapa cinică a unei revărsări vremelnice", „fetele televizorului", „belferii de botanică" şi, pentru ca zăpăceala să fie totală, „vorbitorii cu folos şi fără folos". Această zonă a poeziei lui Ion Gheorghe o socotesc — judecata nu poate fi ocolită — mai mult decît jenantă. Şi e păcat, pentru intensitatea cu care poetul se dăruieşte în tot ce face. Un amănunt se pare însă că a lost uitat : faptul că ceea ce ar trebui să ştie să facă mai bine e tot poezia. CORNEL REGMAN Documentele vremii vîrstele românilor: oşenîa Desfăcîndu-i-se ^^^^..p^ PrSTrn t '^cl^^^r^^S amuzaPt°ZsăŞf ^nă viaţa cu capriciul cala.,-Ciocamna yuuun " curiozitate si convingere schime funambuleşti, muluialtuia, osanul expmmena cu ser ^.tete^^ ^ frămîntînd petrecmdu-şi, homo ludens, tot ™r a g fa streaşina ceterii, ţintind auzul mersul papuşesc m „roata ?i ..tropotueie _ * cu rf q_ vecinului cu tulnicul şi trimbiţa Nascoc l oaia , o pa cu ^ nie, lina o ^1 «»ţ ^Xiaî ^ De sîmbra oilor destul oglinjoare, corectind febnl ce natura mc ^ ^ ^ frate cu să vina cei din Camarzana ş "mze şi cu brazi", să-şi clatine bătrînii cape-frate să ^*^^^^™&M> să-şi'smulgă mijlocul subţiat tele tunse cu tarturia, ieLeit m .p' rmtnase mirtate mîndreste" pe urna- de „pogmată" dinpalmeleJtacaUar cu gube ^e purtate ,, & ^ ^ ^ ^ rul sting ; crescuţi in puzderie şi "i"« ~rtrllncinînd boace" în oluri pîntecoase. inima pe dinafară apleca . ^^^iftTttatra în straiţa pe care ţin „podilarul" cu bancnote, s' £f ^/j^Sl, devenite neveste dragi, SăcTt^înTvlg-ău": cu ÎSdă" îSfsub gît şi umerii ascunşi de ciucurii fremătători ai „perzienelor". eneoial de rezistentă, veselia. Astfel sc menţii ptteîe 7^ ea pVivi peste munte. 13 £l tstimp Codrul şi Şesul aleseseră lupta făţişă cu tăinui şi sărăcia La 1570 păstorur;Zân°Gheo?gire Crăciun condusese răscoli apoj^V^ Sucn, Pu.t* Viteazul făptuise atîtea şiatit de pasion»^»u 1 Zunlă un mănunchi de cîntecele despre sine Vasile Lucacm *iAlrandumullS aşteptarea devenise vorbe de le servi drept strigat - Memorat P p spe_ srs a^a« «g— a» ^wa^"»1?^^ s-au zbicit'petclc 91 Urm%!nctcrr^rSntului strămoşesc, în mereaua teilor l^dc lîngă Medieşu Aurit, viaţa ar fi putut "cepe sa a^re sălcie Crasna, Ierul, Homorodul se lipeau de cmd lumea, pr^, intr ^ . p tăiată de haturi şi popine ; sau divagau indec Ş. tialori^ ; adurii Livada mh.«nl FrPd se încovoia scotocind sitarul; jumătate am hlcJ<*" început 41 pie pe locul mlaştinii. La Călineşti-Oaş, la Bercu şi Micula apărură lacuri. Pământul fu curăţat de acoperişul de apă. Dar, în 1970, neaşteptat, din cîteva zeci de metri cubi pe secundă, Someşul veni cu trei mii trei sute. Sătmărenii ştiură să fie iarăşi eroi. îşi reconstruiră Odoreul, Dorolţul, Botizul, în cîteva luni. Locul, aşa cum e azi, apărat şi înnoit, dă grîu, porumb, cartofi, cînepă, struguri, două treimi din producţia de căpşuni a ţării, prune şi mere. De pe un Meri-nos de Transilvania ferma Ghereuşa scoate opt kilograme de lînă. Gropile pentru puieţi sînt destupate cu un tirbuşon mecanic uriaş. Chiar dacă nuanţele peisajului urmează mai degrabă compoziţia solului decît configuraţia reliefului, există, în munţii Culmea Codrului arbori abrupţi, fîntîni rare şi ameţitor de adînci, grajduri, hambare şi coleşe monumentale. Şi nu în aşezările campestre adunate, dense dintotdeauna, poţi dibui prezentul, ci în satele acestea piemontane, care se sistematizează fascinant, de la sine : omul se strînge unul într-altul, pentru prima dată atras de ai lui. • Cîndva, în Satu Mare era cîntărită şi desfăcută sarea adusă pe Someş cls la Ocna Dejului. Ceva mai tîrziu, într-o magherniţă, şapte confecţioneri pedalau la patru maşini de cusut. După numai un sfert de veac la Întreprinderea „Mondiala" 3000 de lucrători supraveghează 44 benzi de producţie mecanizate, însumînd 820 de maşini de cusut de mare randament. întreprinderea de maşini casnice încheagă o maşină de gătit cu gaze în mai puţin de un minut. „Secţia de tratamente termice a fost concepută şi realizată în întregime în ţară. Producem transportoare, locomotive de mină, maşini de încărcat minereu, stîlpi de susţinere" — numără maistrul Codreanu Gheorghe de la întreprinderea „Unio". „Vă pot spune exact: mecanism de acţionare pe şenile pentru staţia de lucru mobilă din bazinul Rovinari se cheamă ce vedeţi. La exploatarea de calcar Mahmudia funcţionează deja un complex de trei transportoare cu bandă a un kilometru jumate fiecare, produs de noi. Multă lume, înainte de a se urca la comandă, de a intra în mină, se uită şi vede scris UNIO-Satu Mare. Şi doar aşa pune piciorul". Argilei din Valea Măriei i s-a dat palat la Vama, să-şi îngrijească zgîrietu-rile, cărămiziul, să nu-şi piardă dîrele făcute din cornul de vacă sau cu pensula. Varna Gheorghe susţine că olarii îşi calcă lutul fiecare pînă ştie că-i gata. Privin-du-1 între vasele date cu litargă netezind fruntea olurilor de nănaşi, înţelegi că şi ei s-ar fi putut prăpădi, ca iconarii, dacă mîinile şi picioarele lor intrate în panică n-ar mai fi dat de lut. e „E Lişcă Ana, din cartierul Tur, ţesătoare la polipropilenă", zîmbeşte inginerul Gavriş de la întreprinderea de in şi cînepă „Integrata". „A fost boreasă nu de mult". Sînt dispus să văd prin razele proiectate de rastelele cu bobine spre urzitor o Lişcă Ana înghenunchind cu guşă de mîndrie sub mîini uscăţive care-i împletesc părul de mireasă apretat cu unt, o Lişcă Ana dormind cu capul pe masă ca să placă a doua zi mirelui şi nuntaşilor. Dar nu pot. „Prima dată bea gazda", mă opreşte Ciorba Simion. Bătrînul aşează uiaga cu palincă în podişor şi ieşim, printre „rudele" înşeuate cu cergi, din casa veche vopsită albastru, încinsă cu tîrnaţ umplut cu lemne de foc, în siajul înecăcios al unui camion cu fuior de cînepă. Negreşti-Oaş. Trece mocăniţa cu andezit şi cherestea. Apoi un microbuz încărcat cu viţei. • Din parcul fostului castel Kârolyi, azi casă de cultură, pe sub castani şi tei şi un salcîm japonez umbeliform, ajung la monumentul eroilor patriei săpat de Vida Geza într-o stîncă ce pare să fi fost de la început acolo. Un puşti mă priveşte sfios. Sînt monumentul lui din ziua aceea. Ridică-te pe vîrfuri, puştiule. Uite, şi eu mă înalţ pînă la bărbia ostaşului. Cine zice că nu sîntem egali ? ' TUDOR VASILIU Cârti — Oameni—-Fapte |© 13 ROTONDE 13. — Muzeul literaturii române, instituţie intrată în conştiinţa publică prin numeroase manifestări de' cel mai mare interes şi de largă audienţă consacrate istoriei literaturii noastre, de ieri şi de azi, ne-a obişnuit cu iniţiativele fericite pe care eminentul său colectiv de cercetători ştie să le fructifice în chipul cel mai nimerit. Un exemplu este lunara şedinţă de rememorări consacrate scriitorilor dispăruţi, despre care vorbesc — într-o atmosferă prielnică evocărilor — foştii lor colegi, prieteni sau învăţăcei, manifestare cunoscută sub titulatura puţin preţioasă de „Rotonda 13" şi ale cărei materiale sînt selectate acum în volumul amintit (Biblioteca „Manuscriptum", 1976). Dacă iniţiatorii şi artizanii acestei apariţii sînt „m'uzeişti" precum Claudia Dimiu, Ru-xandra Mihăilă, Manuela Tănăsescu, N. Florescu, cărora li se adaugă, desigur, Al. Oprea, nenumit pe copertă, animatorul şedinţelor se dovedeşte a fi profesorul Şerban Cioculescu, credincios acestor reuniuni care dau ocazia marelui său talent de povestitor şi de om de spirit să se manifeste nestînjenit. El conduce de regulă aceste şedinţe, cu autoritate şi aplomb, fiind astfel pedepsit, după vorba de duh a lui Marin Sorescu din introducerea cărţii, „să apere, morţi, autori pe care i-a mîncat de vii". Cea mai frecventă participare la aceste discuţii aparţine, de altfel, tot profesorului Cioculescu, care furnizează texte importante asupra lui N. Iorga, E. Lovinescu, T. Ar-ghezi, Camil Petrescu, Tudor Vianu şi alţii, unele dintre acestea cunoscute însă într-o formă mai mult sau mai puţin asemănătoare din volumul său de Amintiri apărut anul trecut (Iorga sau Lovinescu de pildă), ceea ce poate consola pe cititorii care nu l-au mai găsit în librării la vremea respectivă. Sub raport anecdotic, ca fapte de viaţă comunicate direct de persoane care au trăit în intimitatea scriitorilor discutaţi, mai toate textele publicate sînt interesante şi pline de farmec. Ele cîştigă apreciabil prin faptul că sînt publicate laolaltă, mărturiile completîndu-se fericit nu o dată ; este de altfel meritul editorilor de a favoriza această grupare a informaţiilor prin reproducerea, în note, şi a altor texte care se integrează în chip firesc celor pronunţate efectiv în cadrul „rotondei". Trebuie subliniată aici această muncă efectivă de adunare, colaţionare şi nu o dată, de adnotare a textelor în cauză cu date istorico-literare şi bibliografice, de ilustrare a lor cu fotografii bine realizate şi încă mai bine comentate, cu un umor subtil care nu lipseşte nici unora dintre notele amintite. Căci memoria memorialiştilor este şi ea supusă greşelii, şi adnotările remarcă uneori acest lucru, cu discreţie dar cu temei. Sub raport documentar, trebuie totuşi să recunoaştem că aceste amintiri — destinate în primul rînd marelui public iubitor de literatură — nu aduc foarte multe lucruri noi şi, probabil, nici nu si-o propuneau. Noutăţile există totuşi. Sînt, multe si consistente în capitolul despre Camil Petrescu, strălucit susţinut de Al. Balaci, Cella Serghi, Şerban Cioculescu, Vasile Netea şi V. Canano-pol, completat cu fotografii documentare, sînt altele, mai puţine — poate din cauza omului, greu de surprins în intimitate în capitolul despre Tudor Vianu, despre care au vorbit Zoe Dumitrescu-Bu-sulenga, Şerban Cioculescu, Al. Dirna. Edgar Papu. Cel mai interesant capitol 43 însă, sub raport — cum spuneam — documentar, adică din punctul de vedere al punerii în circulaţie a unor informaţii necunoscute sau puţin cunoscute, este cel despre Tradiţiile militante ale presei literare româneşti. Pentru prima oară, după cîte ştim, s-au adunat împreună atîţia .dintre gazetarii şi publiciştii progresişti dintre cele două războaie, mulţi încă de pe atunci comunişti, pentru a relata cu amănunte şi vervă pagini dintre cele mai importante asupra vieţii şi condiţiilor de apariţie ale unor reviste precum Cadran, Manifest, Cuvîntul liber, Era nouă, Bluze albastre şi atîtea altele, conduse direct sau doar inspirate de Partidul Comunist Român. Geo Bogza, George Macovescu. Dorina Rădulescu, Ştefan Roii, Ştefan Voicu, Mihnea •Gheorghiu, George Ivaşcu, Oct. Live-zeanu, Radu Popescu, în două şedinţe ale „rotondei", au desfăşurat nu numai amintiri despre activitatea lor din acea perioadă, ci şi despre colegii lor de generaţie sau despre predecesori, Miron Radu Paraschivescu în primul rînd, dar ■şi!' despre Cocea, T. Teodorescu-Branişte, Lucreţiu Pătrăşcanu. Aici, cu adevărat, istoricul literar (şi nu numai literar) va găsi o mină de informaţii binevenite. In mare, volumul este nu numai plăcut la lectură — orice volum de memorii este plăcut la lectură, şi uneori plăcerea lecturii este cu atît mai mare cu -cît incită la completări sau defrişări de noi materiale — ci şi stimulator ; istoricii literari vor folosi cu promptitudine datele noi furnizate în aceste pagini, iar organizatorii „rotondelor" vor continua, desigur, acţiunea lor începută cu atîta succes. în intenţia acestora, reluînd o formulare a lui Mircea Zaciu citată în eseul final (semnat de N. Flore seu), trebuie să rememorăm rostul adevărat al memoriilor : acela de a depune mărturie în faţa istoriei. Dincolo de marile sensuri ale acestui adevăr incontestabil, se conturează şi o concluzie mai puţin nobilă dar practică : pentru a depune mărturie în faţa acestui for trebuie să-i fi cîşti-gat în prealabil audienţa. Ne vor interesa deci amintiri în primul rînd despre acei scriitori a căror viaţă publică a fost suficient de activă şi de bogată în fapte pentru ca amintirile celor care i-'au cunoscut să capete un sens propriu, capabil de a scăpa de sub tutela imprimată involuntar de cel ce ni le relatează. Iată de ce credem că amintirile despre Lovinescu, foarte agreabile de altfel, nu aduc mult peste ceea ce ştiam •deja din alte amintiri şi chiar peste ceea ce ştiam din chiar amintirile lui Lovinescu. Lovinescu şi-a închis în sine cele mai importante detalii ale unei vieţi — ca să zic aşa — netrăite. Cel mai bun memorialist al său, prin ceea ce spune ca şi prin ceea ce ne lasă doar să înţelegem, este el însuşi. Nu acelaşi este cazul unui Blaga, risipit în atîtea activităţi diferite, unui Zaharia Stancu, unui Perpessicius chiar ; ştim încă foarte puţin despre atmosfera cenaclurilor şi revistelor transilvănene dintre cele două războaie, despre cea din jurul lui Ion Chinezu şi al revistei Gînd românesc, despre cea a cenaclului lui Victor Papi-lian, sau de la vechea grupare a revistei Cele trei Crişuri din partea de ţară unde au fost cîndva profesori Perpessicius şi Al. T. Stamatiad. Există încă destui scriitori despre care se poate vorbi şi avem motive să aşteptăm cu toată încrederea noile „rotonde 13" şi noile volume ale acestei serii de mare succes. MIRCEA ANGHELESCU '•■ JURNALUL UNOR MARI TEMPERATURI MORALE *. — Teoreticianul autenticului românesc şi-a proiectat într-o asemenea măsură propriile trăiri în romanele şi piesele sale de teatru, încît n-a mai simţit nevoia jurnalului ţinut cu regularitate la care ne-am fi aşteptat. Notele zilnice, publicate şi comentate de Mircea Zaciu, sînt aşternute cu mari intermitenţe şi cu aceeaşi dispoziţie de spirit, a crizei morale acute. Camil Petrescu nu întorcea filele jurnalului, pe care-1 consideră de altfel „un lucru anost şi aproape fără sens", decît în momentul cînd obsesiile vieţii lui ating intensitatea maximă. Un Maio-rescu, un C. A. Rosetti, bîntuiţi si ci de gînduri negre, nu se opresc doar la acestea ; ne fac deopotrivă martorii ceasurilor de entuziasm sau de mulţumire. Sigur că structurile psihice sînt foarte deosebite, însă Camil nu se confesează, mai exact, nu se autoanalizează, decît spre a-şi exprima dezgustul, sila, exasperarea, în cariera lui de scriitor şi de om de teatru, s-ar părea, potrivit acestor grave şi adesea alarmante mărturisiri, că a avut parte numai de insuccese şi eşecuri, ceea ce trebuie să spunem că este exagerat. Notele zilnice recompun totuşi un portret, chiar dacă prea sumbru şi unilateral, şi ne furnizează sau ne confirmă date importante privind ideologia literară camilpetresciană. * Camil Petrescu, Note zilnice (1927—1310), Ed. Cartea Românească, 1975. 44 Drama scriitorului provine din mai multe surse : e apăsat de infirmitate (surzenia căpătată in timpul războiului) şi de povara sărăciei („Azi literalmente n-ara ce mînca"), situaţie care-i interzice de a fi liber pentru studiile sale de estetică şi filologie. Impasul ar putea fi depăşit printr-o căsătorie norocoasă, autorul amă-gindu-se pentru o clipă cu imaginea unei femei ideale şi, fireşte, utopice : „Ah, o femeie care să fie atît de puţin frumoasă, încît să nu se observe, să-şi lase liniştea, atît de senzuală ca să-ţi calmeze nervii, atît de bună camaradă, încît, cu averea ei, să poţi realiza Etica, Estetica, Sociologia, în forme care au devenit obsedante") Opera, privită ca scop, ar scuza orice mijloc, chiar dacă el ar fi dintre cele mai josnice. Socotindu-se subapreciat şi ignorat (nu atît izvor de suferinţă morală), preocupat mereu/ de glorie, Camil Petrescu îşi exacerba, se ştie, personalitatea peste măsură. El observa însă lucid că valorile culturale sînt în mare măsură sociale şi nota în stilul său şocant şi teribilist : „Cred că o dovadă a mediocrităţii mele e că pînă acum n-am avut curajul să înfrunt ridicolul imens de a fi un geniu... De a mă comporta ca atare, fără să mă sinchisesc de scrisurile enervate şi indignate". Autorul Ultimei nopţi de dragoste... se credea un geniu neînţeles nu numai în literatură şi filosofie, ceea ce în parte era adevărat, dacă mai ales luăm termenul cu circumspecţie, dnr şi în probleme de tactică militară, unde aserţiunile lui, rămîn, cel puţin pentru noi, incontrolabile : „Cunosq esenţialul artei războiului cum nu sînt în Europa zece inşi să-1 cunoască. Ştiu să aleg oamenii printr-un exament direct, esenţial şi sumar". Ca şi eroii săi, scriitorul e un veşnic revoltat împotriva celor care-1 umilesc, notîndu-şi reacţia cu expresivitatea faimoaselor indicaţii de regie : „Simt rîme lunecîndu-mi pe şira spinării în jos", îşi recunoaşte incapacitatea de a se „dresa". Reflecţiile amare ţîşnesc dintr-un spirit profund şi ele răzbat nu o dată în operă : „Dacă eşti lichea, viat i (nu ţi se pare demnă de luat în serios) îţi apare neîntrerupţi ca o comedie neserioasă. Dacă eşti om de onoare, e o tragedie la fiecare pas". Obsesia gloriei e contrazisă de cîte o însemnară ca aceasta, cu valoare de maximă, ce aparţine unui filozof stoic : „Superioritatea unui om n-a constat niciodată în a colecţiona omagiile mulţimii, ci în a suporta dispreţul ei". Camil îşi deschide jurnalul în momente de mare deznădejde („Nu mai cred în posibilităţile teatrului") sau de grea cumpănă, ca atunci cînd îl bate gîndul de a-şi pune capăt vieţii, gînd ce adumbreşte numeroase pagini. Scriitorul simte nevoia unei exteriorizări directe şi ime. diate. Un roman sau o piesă de teatru i-ar lua timp şi i-ar cere un efort prea mare. Jurnalul ar fi deci util ca o , cură de dezintdxicare". Dar nu e numai" atît El e luat ca martor al confruntării dramatice cu lumea, urmînd să indice în note fie şi agramate, „zigzagurile îndoielilor mele cotidiene". Ţinta finală era prin urmare, tot opera, ce urma să fie astfel mai limpede înţeleasă în posteritate ." — „M-am mulţumit să scriu ceea ce aveam interes să fie ştiut pentru o mai bună înţelegere a epocii mele cunoscute direct, ori povestite eventual cu pretenţii de autenticitate". Că Notele ziln'ce constituiau nu numai simple „descărcări" de moment, că ele se găseau în relaţie permanentă cu laboratorul atît de complicat al scrisului camilpetrescian o atestă nu numai portretul moral al autorului, sugerîndu-1 pe Ladima, de exemplu, dar şi teoria lui autenticistă şi anticalofilă pe care o formulează şi de astă dată : „Orice întîrziere pentru a nuanţa mă indispune şi fiindcă îmi alterează ritmul gînd'rii, cursivitatea gîndirii. Cred că totuşi în aceste note, care sînt o confidenţă intelectuală, cursivitatea scrisului nu impietează asupra autenticităţii gîndului... De altfel, această nuanţare în opera mea e ulterioară. Am nevoie de un antrenament apoi, ca să nu-mi întrerup din rricina ei fluxul gîndirii". De aceea am fi dorit ca Notele zilnice să fie mai bogate, mai susţinute, transm'ţînd o mi mare varietate de trăiri. Editorul şi comentatorul competent al cărţii, Mircea Zaciu, glosează pe bună dreptate asupra delicateţa şi impulsivităţii ce ar caracteriza bipolaritatea structurii temperamentale a lui Camil Petrescu. Jurnalul scriitorului înregistrează acele izbucniri teribile, adevărate puseuri de temperatură morală, cînd ies la iveală marile şi devoratoarele lui obsesii, ce-i marchează nu o dată opera. AL. SĂNDULESCV • POETUL CONDAMNAT LA VIAŢA. — Mai am nişte cunoştinţe arădene-oră-dene care l-au cunoscut pe Poet aşa cum fusese el acum patru decenii. Puţin schematic, dar nicidecum în ce scrisese (Doamne fereşte !) ci în felul în care-şi ducea zilele. Adică exact aşa cum l-ar fi înfăţişat un roman lacrimogen şi tardiv-ro-mantic — de la finele secolului — pe un ■r poet al unei urbe anonime. Nesigur in fiecare dimineaţă de locul şi însăşi existenţa prînzului, uneori şi de acoperişul nopţii următoare. Cu nişte caiete editate prin aventuroase peripeţii în cîteva du-zine de exemplare, caietele mai mult dăruite decît vîndute şi mai mult netăiate „■ decît citite, cu toate că pe filele lor se înşirau perlele unui lirism autentic, ale unui umanism solitar. Dar cine ar fi cules mărgăritare ale lirismului într-un oraş de provincie pe vremea răsunătoarelor afaceri de tip Skoda, sau ale umanismului solitar în zilele construirii sumbrelor linii de apărare Siegfried ori Ma-ginot ? în acele vremuri de nădejde des-crcscîndă puţini au mai avut răbdare ca între două suliţe alarmante ale unui seismograf feroce să mai dea atenţie glasului solitar, tragicului sfat : „Să fii curat ca faşa ce leagă răni şi-alină. / Fii liber ca o rană rămasă nelegată." Ori să perceapă casandricul mesaj al unor epigrame ca aceasta : „«Va fi mai bine mîine \» Cu cine să discuţi ? / Cum te-ar putea combate / cei încă nenăscuţi ?". Iar atunci cînd s-a deslănţuit unanimul inuman, Poetul îi ripostează aşa : „Te lauzi că eşti tare, şi ferm, şi curajos, / Ridică-mi atunci umbra, viteazule, de jos .'" (Versurile lui Horvath Imre sînt citate din culegerea Cele mai frumoase poezii, Ed. Tineretului, 1964. în româneşte dc Ioanichie Olteanu.) N-a fost un luptător, fiind mult prea . solitar, deprimat şi desnădăjduit pentru aşa ceva. Dar a fost destul de solitar şi destul dc oprimat, destul de desnădăjduit şi destul de îndurerat ca în această epocă fiecare din puţinele lui versuri să întrupeze semnul de exclamare al protestului. 1.-am cunoscut personal mult mai tîr-ziu, după cataclismul căruia printr-un mister i-a supravieţuit, dar destul dc devreme încît să-1 văd îmbrăcat pe gerul Bucureştilor — în loc de paltonul inexistent — cu două pardesie ponosite dc o îndoielnică putere calorică chiar socotite împreună. L-am zărit apoi în sala Ateneului la o conferinţă a intelectualilor militanţi pentru pace, unde-şi lua aparent nişte notiţe. în pauză, mi-a arătat că era de fapt o poezie. Asta după ce epilogul lui la anii sumbri ai războiului ajunsese arhicunoscut: „Securea a ucis. Dulgherul o achită. / Dar dac-ar da sentinţa pădurea schilodită ?" Poetul solitar al mizeriei şi deznădejdii, condamnat la pieire sumară într-o mansardă sărăcăcioasă în stilul rigorilor unul roman tardiv-romantic, a învins gerul şi singurătatea, obţinînd în zilele întineririi obşteşti o nouă condamnare, 45 de astădată la viaţă, înăsprit cu penitenţa şi supliciile unor necontenite sbuciumări şi încordări tinereşti. Zbuciumul acesta n-a fost bineînţeles sumar. El 1-a însoţit pe poet dincolo de pragul unor spitale şi sanatorii, cîndva inaccesibile, făcînd ca din frămîntări sufleteşti şi de conştiinţă uneori aproape insuportabile — dar cît de fertile — să se ivească şirul drept şi viril al volumelor care au marcat drumul spre această a 70-a aniversare ! Şi iată acum poezia scrisă acolo, smulsă din propoziţiunile aprinse ale vorbitorului, contopindu-se de fapt cu ele : „La poartă-ţi bat, / la alte porţi doaseme-ni — / şi mai departe-alerg ehemînd pe semeni. / Muşte-mă cîinii, / pădurea să-mi stea-n cale, / bîrfească-mă pe drumuri / haimanale, / iar din veşminte / zdrenţe doar să cadă, / nu m-or opri / nici foc şi nici zăpadă. / Olog de-aş fi, / tîrîm-aş făr'să gem, / în apărarea păcii / să vă chem" (April 1949). Şi cît de concisă, concentrată, cît do sugestivă este imaginea m noua expresie poetică a noii stări, a noii existenţe etico-filozofice de necontenită negare şi dezminţire a celei solitare de altădată : „în timp ce-mi schimb cămaşa, / mă fulgeră un gînd : / nu mi-am schimbai viaţa / o dată de cînd sînt. / Şi-n creier întrebarea / rămîne mai departe : / cum aş putea s-o port / curată pîn'la moarte ?". Iată şi un scurt poem în proză, confesiune cu totul recentă a omului de artă : „Se spune că cel ce păstrează o pană de păun — moare. Tare mi-a plăcut pana de păun. Mi s-au oferit în dar trei bucăţi, nu le-am primit. A fost, poate, primul sacrificiu adus pentru viaţă. Dacă pana de păun ar aduce într-adevăr moarte, aş renunţi oare la ea, aş accepta de dragul Vieţii ca viaţa mea să fie lipsită de culori ?" Poetul Horvâth Imre a împlinit 70 de ani la 4 noiembre 1976. MAJTENYI ERJK • CONSECINŢELE RELATIVIZĂRII. — Ploile de dincolo de vreme (editura Dacia, 1976) continuă scria pe care D. R. Po-pescu a început-o în 1969 cu romanul „F", urmat de Cei doi din dreptul Ţebei, Vînăloarea regală, O bere pentru calul meu. Cu toate că lucrurile se petrec de data aceasta mai aproape de noi, şi aici revin cu obstinaţie personaje, întîmplări şi locuri cunoscute din celelalte romane ale seriei : Moîse, Gălătioan, Calaghcro-vici, Horia şi Ti că Dunărinţu, Butiseacă, 46 Dolîngă, Don Iliuţă ; Turnuvechi, Cîm-puleţ etc. Atît de identice în problematică şi în datele lor principale sînt cele cinci romane încît toate pot fi considerate variante ale unuia singur, eventual ale Vînătorii regale, fără îndoială cel mai bun dintre ele. Adrian, băiatul lui Dinache din satul Lăzăreni, iese din închisoare cu gîndul de a-1 împuşca pe Dolîngă, din cauza căruia fusese condamnat. De la un timp începe să fie vorba de dispariţia Lilicăi, sora lui Adrian, care rămăsese însărcinată cu binecunoscutul Moise, presupusul asasin al primului ei soţ, Calaghero-vici. Se crede că Moise ar fi aruncat-o de pe un pod în rîul Amireş, pentru a scăpa de obligaţiile pe care i le-ar fi impus viitorul copil. în jurul acestei întîmplări, care de fapt nu se întîmplă (în cele din urmă Moise se căsătoreşte cu Lilica), se discută, după zvonuri şi presupuneri, pe aproape trei sferturi din roman. în loc să-1 aresteze, Vînturache „poliţistul" discută cu unul şi cu altul despre ce ar fi făcut Moise, Circarul Francisc, care pretinde că e atotştiutor, construieşte' şi el, împreună cu cine e dispus să-1 asculte, diverse ipoteze despre acelaşi lucru. La fel Tică Dunărinţu, la fel cutare cucoană etc, etc. Detecti-vismele de amatori, lipsite de orice interes şi fastidioase, continuă şi după ce Lilica reapare şi se spune că a mărturisit nu ştiu cui, care la rîndu-i duce vorba mai departe, că ea singură ar fi încercat să se omoare etc. Finalul cărţii e mai bine organizat. într-o dimineaţă Dolîngă e găsit despicat în două de fierăstrăul propriului său motor de tăiat lemne. Se sugerează că Adrian l-ar fi împins noaptea în gura fierăstrăului. „Moarte prin neglijenţă" e însă concluzia miliţianului care întocmeşte procesul verbal de constatare. Aceasta e, pe scurt, noul roman. Mai sînt apoi cîteva rememorări ale unor fapte petrecute în timpul colectivizării şi cunoscute din cărţile anterioare : omorîrea de către ţărani a lui Butiseacă, trimis să colectivizeze satul Lăzăreni, moartea doctorului Dănilă,, dispariţia lui Horia şi a lui Calaghero-vici etc. Cartea confirmă, ca şi cea dinaintea ei, canonizarea prozei lui D. R. Popescu, care acum funcţionează aproape mecanic după cîteva date şi reguli formale, fără a mai vehicula însă o substanţă epică semnificativă. E vorba mai întîi de forma de comunicare. în afară de cîteva pagini, întregul roman e realizat din dialoguri şi depoziţii, fapt explicabil poate şi prin împrejurarea că autorul este totodată şi dramaturg. Intervenţia sa directă este aproape inexistentă. Situaţiile se dezvă luie prin intermediul dialogului, de cpIp mai multe ori aluziv Şi sincopat. Perso- najele sale au un fel de a vorbi mai mult prin pilde şi frînturi de frază din teamă parcă de a-şi da pe fată gîndurile Mereu se succed pe scenă diverşi vor' bitori, deseori fără a se preciza cine Autorul regizează doar aceste intrări 'si ieşiri. Personajul oracol şi personajul martor sînt prezente şi în Ploile..., la fel ca în cărţile precedente. Eftimie, schilodul are darul de a şti ce se întîmplă la mari' depărtări sau prevede ce se va petrece în viitor, asemenea babei Sevastiţa si calului Mişu din O bere... sau lui Nica-nor din Vînătoarea... Sensul simbolic al personajului oracol ar fi acela al unei conştiinţe scrutătoare. Cu toate acestea ei nu clarifică nimic şi lucrurile rămîn la fel de nesigure, ca şi în cazul „martorilor". în proza lui D. R. Popescu martorul nu este unul „ocular", ci unul din auzite. Cele mai multe situaţii, reale sau presupuse, sînt cunoscute prin intermediul unei a doua sau a treia persoane care a auzit. în fiecare personaj e în acelaşi timp şi un martor. Moise însuşi, de ex., devine martor în faţa Lilicăi pentru cele ce s-au petrecut între Calagherovici şi Gălătioan. Autorul lasă însă mereu o umbră de îndoială asupra celor întîrri-plate : „Aşa zice Anişoara că i-a povestit Lilica, dar te poţi lua după Anişoara ? Sau după cine?" (pg. 91). El face secrete din nişte fapte adesea lipsite de importanţă. Pe el nu pare să-1 intereseze motivarea psihologică, nici stările de conştiinţă care însoţesc diverse acte ale personajelor sale, nici adevărul evenimentelor ca atare şi nici atitudinea justiţiei, ci latura „poliţistă" a eventualelor crime, modurile posibile de a :le ascunde, alibiurile etc. Din plăcerea dc a se juca de-a detectivii, prozatorul complică în mod inutil lucrurile, se învîr-ţeşte mereu în jurul adevărului, pentru a-1 pune definitiv în cele din urmă sub semnul întrebării, aşa încît totul se dizolvă într-un şir fără început şi sfîrşit de intrigi de provincie izolată la capătul pămîntului. Dialectica mărturiilor şi a relatărilor despre ceea ce se crede că s-a întîmplat devine nu o dată superfluă, întortocheată şi obositoare, în absenţa unei reale tensiuni morale. Alte elemente ale canonizării prozei sale sînt prezenţa simbolică a circului şi a circarilor, tehnica discontinuităţii, de care am vorbit şi în rîndurile despre Vînătoarea regală, şi chiar unele formule oratorice. Naratorul din ultima 4? parte a Vînătorii regale, de pildă, spune tot timpul „Domnilor şi doamnelor, doamnelor şi domnilor", ca şi cînd ar tine o pledoarie, iar cel din Ploile..., cu o nuanţă de ironie, „Boieri dumneavoastră". Insatisfacţia pe care o lasă Ploile de dincolo de vreme vine din sărăcia invenţiei epice şi metaforic-simbolice şi din calitatea umană a personajelor. Invenţia epică şi sensurile simbolice, care fac din Vînătoarea regală o carte mai mult decît remarcabilă, sînt înlocuite aici cu un discurs gol de conţinut. Reluarea iar şi iar a aceloraşi canoane şi motive se transformă în pură convenţie care înseamnă devitalizarea prozei. Exploatarea mai stăruitoare a conflictului Adrian-Dolîngă, singurul real, de fapt, cu toate implicaţiile lui umane, istorice şi sociale, ar fi salvat poate acest roman. Autorul însă il expediază sau îl observă în latura lui exterioară şi amuzant grotescă. Cît priveşte calitatea umană a personajelor, aproape toate au o mentalitate penibil de rudimentară, de ţărani navetişti, un mod îngust de a gîndi şi trăi viaţa, care situează lumea cărţii într-un minorat lipsit de orice dramatism, chiar dacă destinul ei, privit din afară, este în fond nefericit. Intenţia de care a fost călăuzit autorul şi care ar putea să stea ca moto al întregii serii e limpede exprimată într-un loc : „Tică Dunărinţu căutîndu-şi tatăl de fapt duce o luptă grozavă împotriva uitării şi a falsificărilor, căci multe cad şi nu le mai dăm importanţă sau le găsim o justificare... El vrea din mărturii să ridice un fel de catedrală în memoria tuturor martirilor şi a necăjiţilor, şi a latălui său, bineînţeles", (pg. 113). Mijloacele artistice prin care prozatorul a cău-lat să-şi realizeze intenţia nu sînt însă totdeauna la înălţimea proiectului. S-ar sărea chiar că, după ce în „F" şi mai ales în Vînătoarea regală a înălţat această ,catedrală", de atunci încoace el a făcut totul pentru a o dărîma. Ploile..,, mai mult decît O bere..., care l-a precedat, nu numai că nu aduce ni-îiic nou ca problematică şi semnificaţie, iar desăvîrşeşte o tendinţă mai veche în 'roza lui D. R. Popescu, aceea a relati-feării şi incertitudinii! asupra faptelor iniţial incriminate, a vinovaţilor şi a vic-Smelor, într-un cuvînt, asupra a ceea ce ărea a fi însăşi raţiunea acestei serii de «mane, substanţa lor, coborînd totul la •ivelul unor „cazuri" particulare. Noul oman nu are nici forţa literaturii document, nici pe aceea a invenţiei epice şi tetaforic-simbolice din Vînătoarea regală. La această relativizare şi incertitudine-contribuie în primul rînd prezenţa permanentă a „martorului" indirect care nu e prea sigur de cele auzite şi pe care la rîndul lui le deformează şi le relativizează şi mai mult. Deosebirea dintre „victime" şi „vinovaţi" dispare şi nu o dată aceştia din urmă sînt absolviţi prin relativizarea criteriilor de1 apreciere şi a „probelor". Motivarea crimelor, dacă de-crime este vorba, o constituie interesele personale şi şiretenia unor mici tirani de operetă ca Moise şi Gălătioan. Nimic nu se poate însă construi pe o relativizare absolută, în absenţa unor criterii morale, a unei viziuni estetice integratoare. Autorul se rătăceşte într-un labirint de întîmplări şi intrigi mărunte din care nu rămîne decît sentimentul unei mari zădărnicii. M. NIŢESCU m IRONIE ŞI SENSIBILITATE. — Cornel Regman sperie pe destui confraţi prin insistenţa sa... critică. Aerul de „institutor" cicălitor pe care i-1 atribuie unul dintre aceştia nu e departe de adevăr, fără a impieta însă asupra calităţii scrisului, asupra personalităţii literare pentru care simbolul psihologic constituie numai un punct de pornire necesar. Dacă n-ar fi fost necurmat pretenţios şi incisiv, „sîcîitor", e foarte posibil ca respectivul critic să fi fost învinuit că e prea generos şi tolerant, o rezultantă ideală a tuturor factorilor nefiind convertibilă în realitate. Incriminarea caracterologică e, în critică, puerilă, atîta timp cît nesocoteşte dovezile textuale, prin ele însele grăitoare, definind prin semnificaţia lor o ipostază abstractă. Astfel încît, fie că acest lucru convine, fie. că nu, autorul Colocvialului (Editura Kminescu, 1976) răspunde, în felul său pregnant individualizat apelurilor disciplinei ce în nici un caz nu se poate lipsi dei dispoziţia incredulă, demistifi-catoare. Cornel Regman e o conştiinţă satirică, buna sa dispoziţie verbală fiind hrănită de observarea unor varii anomalii, denunţate şi totodată neutralizate în pasta expresivă ce le fixează, într-o comedie a moravurilor vieţii literare. L-am asemuit odată cu un Creangă dedat la comentariu, pentru o anume întorsătură1 şugubeaţă şi chiar paremiologică a scriiturii, pe un fond de jovial bun simţ poporan, acum sîntem înclinaţi a-1 raporta la Caragiale. Cu o puţin obişnuită degajare a stilului critic, Regman imită tonul patetic, se aruncă, în- 48 veşmîntat, în apele poveştii (o apă... .artificială, căci acţiunea se petrece pe scenă) : „A fost frumos, a fost foarte frumos, a fost prea frumos ca să fi putut să dureze. Dacă mă gmdesc bine, e •chiar un miracol că lucrurile au ajuns atît de departe încît vreme de un deceniu şi mai bine proza românească a putut fi dominată ds nuvelişti şi povestitori, iar revistele, azi geale de proză ori bîn-tuite de furia fragmentului, reuşeau să ofere săptămînala şi nu arareori excelenta story. Pînă şi unele reviste din provincie, unde de obicei prozatorii sînt păsări rare, veneau lunar (ex. Ateneu, Tomis) cu bucata de proză din făuriştea proprie, şi zău că erau nuvele adevărate". Criticul badinează necontenit printr-o familiaritate mereu pe muche, evitînd (îndeobşte) riscul de a luneca în trivialitate (inteligenţa valorificîndu-se în capacitatea de a modela „schiţele" şi „momentele" critice din ceea ce se consideră a fi... materialul clientului) : „Candid gestul acesta al lui Paul Everac de a se da legat pe mîna cititorilor. Pentru că, orice s-ar spune, a-ţi publica productele lirice ale tinereţii şi altele pe lîngă, de dată mai recentă, cînd lumea te ţine de dramaturg, adică de «om serios», presupune oarecare curaj, împreunat cu inocenţa". Nu trebuie să exagerăm insă prezumata „cruzime" a glosatorului (însuşi rafinamentul formal, elevaţia conştiinţei epice constituie un antidot la presupusele otrăvuri mortale), în opoziţie cu care putem evidenţia un moment de pedagogie delicată, ca un gest de grădinar (e vorba de tînăra poetă Carolina Ilica) ; „Poemele dau deodată mai multe mlădiţe, în loc să hrănească una singură, iar autoarea,! încă inexpertâ, nu ştie sau n-are inima să reteze la vreme ramurile pri-sositoare". E drept că, aproape instantaneu, vigilenţa criticului intervine, spre a nota scăderile (şi... spre a nu se dezminţi !) : „Apoi, cuvintele joacă nu o dată în alveole, şi în special neologismul, convocat să exprime raporturi mai complexe, sincronizarea cu modernul, face dificultăţi. «Lagăre de larg», «blăni de dolii», «frînghia şi zelul căsniciei», «lupi informi», «vatră grea de piramide», nişte nuci care tremură «intimi» sînt numai cîteva din îmbinările metaforice ale acestei spontaneităţi surprinsă cu mîinilc goale." Un alt tînăr liric e propus, fără ezitări, pentru exmatriculare (argumentele desfac cojile textului în cauză — e produs şi un citat — spre a învedera că nu conţin nimic) : „Poetul e perfect în virtuozitatea lui goală, lipsită şi lipsindu-se de înţeles, şi cei care l-au comparat cu Topîrceanu, cu Minulescu, cu Sorescu au făcut o teribilă greşeală confundmd comunicarea lirică sorintar^ cu simpla ţuguiere a buzelor si cu caii grafia de vorbe îndrugate. George Fio" rin Cozma e la noi experimentatorul eali matiasului complimentos". Nu peste tot însă ironia e atît de cau stică. Adesea această formă, socotită de către criticul în discuţie a fi cea m~>i complicată sub care se prezintă 'în critica literară judecata de valoare". devine aparent mai blîndă, mai pusă pe taifas Am spune că îşi manifestă o însuşire cameleonică, dorind a se „pierde" în culoarea comentariului neutral, în linişti toarea înfăţişare a contextului. întocmai cum autorul Scrisorii pierdute stârnea la reacţie verbală pe interlocutorii săi de toată mîna, mimîndu-le rostirea, criticul îşi înstrună o elocvenţă suspect de sonoră pentru a nu fi bănuită drept o nadă : „în fine, n-aş jura că nu ţine tot de specificul protocolului, de o vocaţie a etichetei şi a fastului, o anumită discreţie a autorului în arătarea laturilor mai puţin prielnice ale realităţii literare. Nevoia de distincţie a lui Eugen Simion a găsit soluţia ideală de a-şi feri mii-nile de atingerea cu pămîntescul : evacuarea acestuia într-un fel dc îndeter-minare, într-un lot de generalităţi". Frazele sînt construite, parcă fără de voia autorului, din trăsăturile zeflemelei : „în această privinţă, poetul se apropie uneori de Marin Sorescu sau interpretează în felul lui obsesii care l-au lucrat (pc cînd era Ion) şi pe Ioan Alexandru". Sau (e vorba de romanul Ţara îndepărtată a lui Sorin Titel) : „în felul acesta, întâmplările evocate, biografiile resuscitate — trecute cum sînt prin filtrul comentariilor de culină — capătă vrînd-nevrînd arome casnice şi accente de trăncăneală". Sau cu o scurtă oglindire zîmbitoarc a unei filiaţii poetice : „Din nou Geo Dumitrcscu, de astă dată cel din Nevoia de cercuri, pare a fi dat ghies sincerităţii lui Vul-pescu din cîteva Erotice să îndrăznească". După care urmează o surprinzătoare percepţie exact-fantezistă a uneia din poeziile aceluiaşi Romulus Vulpescu, dovadă că exegetul îşi trăieşte materia prin sen-zoriu, gesturile de aprobare ca şi cele de repudiere fiindu-i organice : „O notă mai originală aduc Meditaţiile şi ceea ce în ele e confruntare cu vîrstele, cîntec nl vîrstelor. Un cîntec filologic-zglobii'i al vîrstelor, pentru că sub pana acestui poet gravitatea se transformă în joc, într-o de nereţinut plăcere a cuvintelor de a se despleti, de a se repezi în ceată ca nişte adolescente: "Vine ora care doare / Scrisă-n calendar / Vine ora ca odoare / Să vă las în dar (Vine vre- 49 mea...)". Pe ocolite ori mai pe şleau (ce raportare mai înţepătoare, păstrînd totuşi protocolul şarjei spirituale, precum în epigramă ori în caricatură, s-ar putea face cu privire la ticul publicistic al poeţilor decît aceasta ? : „Din aceeaşi promoţie cu Nichita Stănescu şi Ion Gheorghe, ceva mai tînăr totuşi, dar cu un debut înregistrat foarte devreme, Gheorghe To-mozei demonstrează, ca şi confraţii numiţi, o sete de productivitate tipografică puţin obişnuită. Zeul lor tutelar e, dacă nu însuşi Gutenberg, în orice caz Coresi"), Cornel Regman îşi exprimă, după cum vedem, opiniile, într-un tipar ce-i aparţine, pe care îl ordonează după necesităţi. Din însăşi noutatea în critica noastră, a acestei modalităţi, decurge o privire transparentă, penetrantă, capabilă a-şi făuri peisajul de care are nevoie, adică de a selecta din elementele „productului" literar vizat figura limpede (chiar dacă e o certitudine a confuziei !), nu lipsită uneori de maniera (ca un duş îngheţat) a inventarului sec (din nou e vorba de Poemele discursive ale lui Paul Eve-rac) : „N-am să mai enumăr rătăcirile acestui nou Ulise pe ţărmurile neprielnice ale ştiinţei şi eseului, care au burduşit poemele mai ales erotice cu o terminologie1 din care nu lipsesc volutele, vectorii, glisoarele, metronomul, pârghiile, elevatoarele, cristalele şi gemmele". Ex-ccrptarea factorilor de caracterizare din textul cercetat formează de altfel, condusă mai depirte, un procedeu adînc sugestiv al ironiei aneantizante (cum procurarea de arme de la adversar). Iată o pildă în marginea Caloianului lui Ion Lăncrănjan : „Prin mijlocirea personajului său, tot un romancier, cu care în clioc de uitare se mai şi confundă, a cărui individualitate o chiar expropriază în cîteva rînduri spre a-şi face publice nişte gînduri şi preferinţe strict ale sale, aflăm că idealul rîvnit e în fond tot proza de o factură mai tradiţională, în speţă Rebreanu, dar... cu mijloacele lui Arghezi : «Ajunse la o altă năzuinţă de a sa, de-a realiza un fel de sinteză între înălţimea ciclopică a operei lui Rebreanu şi filigranul scrierilor argheziene»-. Aşa-ebr Răscoala, în stilul «biletelor de papagal»..." Şi o alta, în legătură cu Literatura română între cele două războaie mondiale a lui Ov. S. Crohmălniceanu : „Despre Ion Vinea aflăm că «împinge» «dezbrăcarea lirismului de orice podoabă» «pînă la abandonarea metaforei. Aceasta apare extrem de rar în versurile lui, atunci cînd ele poartă marca unei reale originalităţi». Dar citatele oferite nu confirmă nici pe departe abandonarea metaforelor, ci, dimpotrivă, îmbră- ţişarea lor şi mai strînsă : «gheare de ramuri», gîndul — «sfredel ruginit în tai-niţe-nfipt», «balul felinarelor», «clei nou plîng afişele şi livezile», «trenţele verilor», «muntele îşi trage broboada din cer peste coama-i aspră de cărbune» etc. etc." Prin extensiune (propoziţia ludică dă iluzia unei elasticităţi infinite !), ironia lui Regman ajunge însă uneori la facilitate, la acea prea laxă sprinteneală, ce el însuşi o încercuia mustrător la Marin Sorescu : „Oare ce fac colegii noştri cronicarii ? La România literară oficiază, săptămînă de săptămînă, Lucian Raicu. Parohie mare — grea osîndă! Noroc că mai sînt vorbele, curgătoarele. Şi astfel cronicile se umplu pînă la jumătate «făr-a prinde chiar de veste»..." După cum nu rezultă prea bine natura obiecţiei în cele de mai jos (ironia prea vioaie devenind şi eliptică !) : „Avem astfel o voluminoasă antologie a literaturii de avangardă, cuprinzînd exerciţiile-pa-riuri ale unor confrerii de adolescenţi. Avem, de cîteva zile, o antologie (deşi autorul nu-i zice aşa) a poeziei criticilor. (In ambele, profesorul Vitner figurează cu un loc al său, de ai crede că fără el însăşi ideea de antologie e la noi pusă în primejdie.)". La polul opus, cînd dispoziţia de farsă uşoară dispare, dicţiunea îngheaţă prin exces de protocol, cel ce o rosteşte părînd a fi un gentilom din al 18-lea veac ori măcar... Perpessicius : „«Dar poate că nici este loc», într-un roman al bucuriilor epice în fine descoperite, pentru astfel de pagini care împing din nou proza spre cîmpiile elize-ene ale poemului. In acest loc deschis al înaintării sale, decizia drumului de urmat o va lua autorul însuşi". Evident, în asemenea clipe duhul caragialesc aţipeşte. Ceea ce constituie surpriza personalităţii lui Cornel Regman, atît de bizuită pe disnoziţia polemică, este excesiva sensibilitate la obiecţiile altora. Ca şi cum în afara propriilor nemulţumiri (şi a celor ce, eventual le acomoaniază), în cosmosul literar ar trebui să domnească o deplină armonie, un consens paradisiac al tuturor cu toate. Cînd e atacat, Cornel Regman îşi pierde (vai !) umorul, dicţiunea devenindu-i vînăt-crispată, excesiv acuzatoare, într-un fel de foarte sistematică tentativă a punerii la punct (se pare în asemenea momente că însăşi mişcarea aerului poate fi socotită culpabilă) : „Nu de ipocrita suspendare a oricărei controverse avem nevoie, ci de asigurarea unui climat care să favorizeze respectarea /air-pZay-ului. Acest rol nu şi-1 îndeplinesc totdeauna revistele, ba chiar se arată dispuse să adăpostească în sînul lor 50 «scandalul», cu condiţia să nu fie primejduite persoane care... de la care de-pandă..." Diatriba adversă e amănunţit despuiată şi, cu gîtlejul înecat de indignare, înfăţişată spre a provoca oprobriul opiniei publice : „«Inflexiuni argotice», «vervă grosieră», «familiarităţi zgomotoase şi quasitriviale», «enormităţi», «articole pline de ranchiună şi insinuaţie», «veleitarism tenace», critică «goală de idei», «vociferantă şi confuză», «făcîn-du-şi din neglijenţă şi improprietate un stil« — iată ce citeşte Mircea Iorgulescu parcurgîndu-mi scrisul. Să nu-i fi fost oare deloc suspect redacţiei tot acest inventar de ghioage, cît să doboare trei critici, nu unul ? Şi cînd te gîndeşti că toate acestea nu-s decît urmarea unui articol în care neînduratul denigrator mai putuse fi luat drept un adversar loial, într-o dispută literară !" Desigur, nedreptatea ce i se face criticului nu poate fi contestată, iar reacţia conştiinţei da sine e normală. Dar ne surprinde dispoziţia inflamată cu care protestează, precum şi proporţia catastrofică pe care o acordă unui fapt oarecum normal, împrejurare în care, mai mult decît cu Ca-ragiale, ajunge să semene cu unele din personajele sale rigid „onorabile" şi „stimabile". Să ne amintim cu cît stoicism a suportat E. Lovinescu atacurile ce i s-au adus, chiar din partea unor apropiaţi, fără a-i modifica prea mult înclinarea balanţei' de critic şi istoric literar. In fond sentimentul acestui foarte important critic al literaturii noastre care e Cornel Regman ar fi trebuit să fie satisfacţia de a-şi vedea însuşită lecţia diferenţierii ironice, a incredulităţii hărţuitoare, atît de salutară. Indiscutabil, tinerii colegi de breaslă Valeriu Cristea şi Mircea Iorgulescu nu au avut decît de profitat citin-du-1. GHEORGHE GRIGURCU • UN SCRIITOR ARGUMENT AL OMENIEI. — Să scrii o carte — care, oricum ai lua-o, tot e-o ţandură de univers — nu-i deloc uşor (vorba soldaţilor domnului de La Palisse, hîrşiţi în naivităţi definitive) ! Să „scrii" un om, care este un univers autonom, se dovedeşte o treabă cu-atît mai anevoioasă. Dar, să scrii un om care, la rîndu-i, scrie cărţi e-o prinsoare pierdută cu scrisul. Cîntărindu-mi cutezanţa de-a-ncepe aceste linii de schiţă pentru un portret posibil al omului probabil, mă simt cu musca prezumţiei pe căciula dubiului. La urma urmelor, lăsînd la o parte lectura- explorare a cărţilor-lumi pe care le construit scriindu-le — lectură la-ndemînt oricui — posibilităţile de-a-1 cunoaşte si altfel decît în ipostaza de autor n-au fost numeroase, pentru că zilele-n care i-am stat alături privindu-1 cum munceşte uneori ajutîndu-1, au fost numărate • numai vreo trei ani. Prea deajuns, desigur ca să-ţi dai seama că un om are' caracter' că este dintr-o bucată — cea a intrasi-genţei reale şi îndreptăţite în fata minciunii şi-a josniciei — că-şi iubeşte semenii, că-şi lasă treburile proprii pentru speranţele altuia, că se dedică obştii din convingere, că se poartă cu omenie nu doar din respect pentru noţiune, ci din credinţă în om, din dragoste — neabătută de vicisitudini omeneşti, şi Doamne cîte s-au mai abătut asupră-i ! — pentru om. Cu uşa sufletului pururi deschisă — la orice oră a telefonului de noapte, la oricare ceas al solicitării de zi — modelul crochiului este complex ca un personaj dintr-un roman al său, neliniştitor ca un ideal împlinit (al altuia). Cu o bibliografie atît de bogată şi de valoroasă, cu o biografie de abnegaţie şi de muncă statornică s-ar fi putut lăsa ispitit de postura de pontif în viaţa scriitoricească : în fond, ar fi avut şi dreptul moral şi justificarea estetică. Ierarhizării privilegiate i-a preferat privilegiul unei stări mai modeste, dar de teribilă răspundere : colegialitatea, semn al egalităţii în drepturi între confraţi, adică între cei însufleţiţi de acelaşi cuget, justificaţi de-aceleaşi aspiraţii, uniţi în aceleaşi simţăminte, legitimaţi de-aceeaşi vocaţie, în ciuda inerentelor deosebiri calitative. La cîte întîlniri cu iubitorii de literatură — cărora, vibrînd ca un violoncel de metafore, le vorbea emoţionat despre destinul ţării, despre istoria ei, despre misiunea artistului contemporan — în cîte locuri de muncă şi de cultură, şantiere unde se construiau şi se consolidau podurile de suflet care-i leagă pe cititori de scriitorii lor, nu i-am surprins, proteguită de lentila fumurie a ochelarilor, lacrima tulburării creatorului care modelează conştiinţe ? Ponderat şi înţelegător, solidar cu propria rectitudine morală, aşadar, solidar cu tot ceea ce este demn de solidaritate, cordial şi fidel, neprecupeţind şi nepregetînd, acest scriitor, care şi-a ridicat vocaţia rară de om la rangul dificilei libertăţi a profesiunii de credinţă în om şi în dreptul omului la omenie, acest scriitor a păşit — în ordine firesc omenească — pragul augural al odăii celui' de-al şaptelea deceniu. Pentru alti oameni — vîrntă a bine-meritatei odihne; pentru artişti — anotimp ai celei de-a doua naşteri creatoare ; tinereţea maturităţii. Odaia celor şaizeci de ani este o odaie de lucru, un topos atopos în care scriitorul dă zilnic un riguros examen al singurătăţii în doi : el şi imacularea hîr-tiei. Ani la rînd, Laurenţiu Fulga — pentru că lui îi sunt închinate aceste cuvinte de elogiu colegial pe care, iată, în sfîrşit, împrejurarea aniversară mi-1 îngăduie —- ani la rînd, scriitorul s-a consacrat obştii scriitoriceşti, împlinin-du-şi cu sîrg datoria faţă de alţii, uitîn-du-se, adesea, pe sine. Cu şaizeci de anotimpuri benefice în suflet, cu speranţa solară a celorlalţi ani rodnici pe care-i aşteaptă, el îşi continuă menirea de muncă şi de nobilă dăruire, gîndindu-şi, ca şi pînă acum, cărţile. Care ne aparţin. Existenţa lui unitară de om şi de scriitor se vădeşte un argument prestigios în sprijinul străvechiului adevăr al artei că binele este parte integrantă a frumosului, că nu printr-un hazard lexical, ci graţie unei exacte determinări semantice etic se cuprinde în estetic. Laurenţiu Fulga arborează cu discreţie, în stînga pieptului, un blazon în formă de inimă pe care este gravată această deviză de excepţie în heraldica scrisului. ROMULUS VULPESCU O ISTORIA MITOLOGIZATA. — După reconstituiri documentare, evocări realiste analize minuţioase ale unor conştiinţe martore ce se impuneau cercetate şi, în fine, după valul anchetelor interesate să repună pe rol, cu patos justiţiar, procese clasate dar păstrînd un ecou în conştiinţa societăţii, istoria ultimelor patru decenii îşi menţine statutul de subiect privilegiat al romanului orin retrospective diverse ca manieră, dintre care una ţinteşte la reformulări epice oarecum fantastice, fabuloase şi, de ce nu, mitologice. Acest ultim procedeu prezintă avantajul că permite o detaşare ceva mai rapidă de sensul limitat al fascinantului dar şi restrictivului fapt brut. înlesnind accesul la o zonă ceva mai largă a interpretărilor şi integrărilor ce pot atinge, după caz, anumite domenii ale unei filozofii a istoriei. Mai puţin apt pentru speculaţia de idei, Platon Pardău interoghează însă inteligent istoria la modul metaforic. Romanul Cercul (Editura Eminescu, 1976) dovedeşte că Prozatorul a intuit un lucru important, Şi anume că orice societate nouă simte necesitatea unei! mitologii proprii, ce tinde de obicei să se confunde, prin hi-perbolizare, cu începuturile ei, precum şi a unei serii de prototipuri ideale capabile să-i încorporeze principiile etice şi idealurile concrete. In sensul celor arătate, Cercul este o încîntătoare hagiografie (oarecum tributară prin concepţie lui Marquez), scrisă cu nerv, o poveste pitorească şi dramatică ce poate fi datată. Amestecînd realul cu fabulosul, romanul narează viaţa unui posibil personaj exemplar al timpului nostru, Mihail Petreanu, martor dar şi complice al istoriei. Tema nu ne poate surprinde deoarece, mai toată proza lui Platon Pardău este preocupată de. prospectarea ideii de succes social prin indivizi activi, definiţi de o filozofie practică. La rîndul său, Mihail Petreanu, un tip practic şi un autodidact condus de imperativele bunului simţ, este destinat unui rol politic ieşit din comun. Existenţa sa este motivată de două idei ale romanului : prima, destul de curentă, ar fi că timpul îşi cheamă în arenă personajele necesare după ritmul său variabil, iar a doua că viaţa indivizilor se desfăşoară pe orbite circulare, etanşe, de pe care se poate sări printr-o mutaţie deopotrivă lucidă dar şi abisală ce perforează „blindajul" unui „cerc" al existenţei. Destinul ce iese din serie s-ar recunoaşte prin urmare după puterea de a traversa cît mai multe asemenea mutaţii. O capacitate sporită are în acest sens Mihail Petreanu, fiu al unui acar din Deleni, un tînăr de dimensiuni neobişnuite. Romanul narează, cu tente fabuloase, plecarea lui Mihail din Deleni, angajare! la atelierele C.F.R. din N., un orăşel din Nord, rătăcirile tinereţii, cunoaşterea răului şi a binelui prin confruntarea cu cei doi poli ai iniţierii — maleficul Caraba şi comunistul Ieremia — găsirea acelui canal prin care imensa sa energie dirijată poate cristaliza în valori sociale, peripeţii din timpul celui de-al doilea război mondial şi din timpul colectivizării, contribuţia la reconstrucţia ţării şi la întemeierea noii orîn-duiri socialiste în calitate de activist de partid, totul fiind dus cu o viteză ameţitoare pînă în zilele noastre. R.omanul face din omul politic Mihail o figură de mitologie în' jurul căreia se învîrteşte neauzit osia lumii. Ideea e că în lumea modernă valoarea şi măsura valorii intră şi sînt date necondiţionat de sfera politicului. Alături de Mihail, care exprimă prin acţiunile sale o voinţă a unei ordini cosmice ce se face permanent simţită prin semne presărate somptuos, aproape pretutindeni se mişcă personaje de o provenienţă asemănătoare. Uriaşul Ieremia 4 răstoarnă miticul N. într-o altă dimensiune istorică şi chiar cosmică, Mahat Gala e o mumă ce menţine echilibrul moral al lumii, Văraru apare ca o imensă putere strîmbă, a suspiciunii şi a invidiei, Ana e feminitatea enigmatică, crudă, imprevizibilă, agitată de maternitate, Călin, fiul ei şi al lui Mihail, vesteşte, prin-tr-o precocitate înfricoşătoare, un alt timp care nu va mai sta sub semnul întemeierii cu oiice preţ ci sub semnul spiritului critic. Cartea cultivă cu ostentaţie simbolurile, corespondenţele enigmatice şi unele ritualuri magice naive. Acestea creează romanului un dublu epic fermecător ce-i dă soliditate în faţa asalturilor de clişee epice şi a unei exprimări bombastice favorizate de o aptitudine ieşită clin comun de a inventa. Reţinem, ca realizare epică, pictarea acelui N. imaginar cu geografia lui stranie, cu clima lui specială, cu invaziile de cîini şi cărăbuşi, cu ceremonii groteşti, strategii comice, conspiraţii, zvonuri, înţelepţi, profeţi, nebuni, excentrici, care se topesc într-o pas':ă pitorească ce-şi modifică rapid contururile clar nu şi esenţa. Cercul este o poveste cu o teză morală uşor fatalistă dar tocmai de aceea frumoasă, deoarece păstrează în acest fel aerul de melancolică predestinare a situaţiilor şi personajelor de basm. Scris sub impulsurile unui adevărat pressing imagistic, romanul lasă pe alocuri să se zărească şi tentativa de disciplinare, de depăşire a unei anumite superficialităţi a ideilor şi chiar a unor situaţii epice devalorizate de rom no ce au tratat în mare aceeaşi temă. De fapt, prin această carte Platon Pardău apare în postura unui profesionist ce escaladează zonele ceva mai grave ale romanului. Procesul nu îl caracterizează în exclusivitate. El este propriu întregii sale generaţii în sînul căreia se pregăteşte, după unele semne, un adevărat reviriment epic. MIRELA ROZNOVEANU • CATAGRAFII: AUTUMNALE. — Aşa cum, toamna, un singur fruct explică măruntul, harnicul, miraculosul proces al istoriei vegetale, de la ivirea mugurilor pînă la împlinirea geometrică şi la promisiunea înveşnicitelor seminţe, reoro-■ducînd, la scara unui an, cercurile largi ale împlinirii universale, opera artistică năzuieşte să închidă, cuprinzînd-o esenţial, istoria îndelungată a creaţiei geniului omenesc, de la începuturi pînă la ea. Nu poate fi închipuit un singur semn inteligibil imprimat recent în catas- tiful artei, care că nu-şi fi prefiHurat forma şi ideile în nenumărate, îndeVăr ciştiguri. tate_ şi succesive încercări şi Altădată, aici şi aiurea, s-a pretenţia unora de a căuta spus totul, şi sau a descoperi semne şi formule cu totul originale e o copilărie : piersicul din fata ferestrei mele, încărcat de fructe superbe nu se mindreşte nicicînd a le fi produs din pro pne iniţiativă şi absolut dezlegat de da rurile primite de la generaţiile străbune" prin iscusinţa omului veghetor... ' ' Stabilirea descendenţei, paternităţi' in fluenţei sînt operaţiuni pe cît de utile, pe atît de delicate în laboratorul cercetării artistice ; balanţa farmaceutică lucrează comparativ mai grosolan. Uneori ni So pare a descifra paternititea acolo unde în realitate este vorba de o îndepărtată înrudire, filiaţia o credem rezumată la o singură generaţie, dar se ştie că anume caractere se închid neştiut, ca să apară peste zeci şi sute de ani, tatăl unui' artist de azi petreeîndu-se din viaţă, poate, acum un mileniu. Larga omenire, cu mulţimea ideilor ci, încape în programul câtorva seminţe, cutare poet al vremii noastre e fiul direct al unui artist ce a trăit pe cînd se construiau piramidele sau Colosseul, cutare arhitect de azi e văr primar cu Lionardo şi Bra-mante. Fiind într-un fel contemporani cu frumosul, cu actul tuturor celor ce au creat înaintaşii de-a lungul întregii istorii, artiştii din zilele noastre descind din aceeaşi familie, direct, lateral, peste veacuri şi continente. Curios mi-a părut că, atunci cînd căutăm înrudiri şi descendenţe, ne oprim spre a numi, mai curînd personalităţi decît epoci, cînd ştiut este că individul e un produs nu numai al unei ramuri, dar şi al unui trunchi ce îşi deschide coroana felurit în epoci şi climate distincte. Poate că procedăm astfel recunoscînd într-un artist întreaga lui epocă... Spunem Moliere şi, de fapt, desemnăm un timp ce începe cu PI aut şi sfîrşeşte cu I. L. Caragiale... Marea cultură a ■artistului (livrescă uneori) se formează in contact organic cu idei şi gusturi, meditaţii şi trăiri, demersuri şi biruinţe de acum două zile şi da acum două mii de ani. Fiecare artist adevărat posedă o lunetă a lui, pe care, îndreptînd-o spre zările apuse, vede numai stelele în stare să-i umple obiectul lui — şi să-i formeze o constelaţie perfect lizibilă şi o lume anexă posibilă, în privinţa zărilor în plină lumină, vreau să zic contemporane, el reglează lentilele lunetei descoperind luminile familiare fie la o zvîrlitură de băţ, fie peste, trei continente. Nu rare ori, căutînd un contemporan înrudit pe întinsul pămîn- tului, are surpriza de-a surprinde în cîmpul vizual o stea seducătoare, ce şi-a încetat emisiile luminoase cu multe ere în urmă. Nu e tulburat de alunecarea lunetei în alt spaţiu, pe cît e de fericit că, acolo departe, a întîlnit un contemporan... • Un critic subtil şi de gust citeşte cu ochi lucid un admirabil roman ca Noiembrie viteză de Tudor Octavian şi, mînuind luneta, descoperă similitudini de ton şi de acţiune cu scrierile lui Tru-man, Capote. Asemănarea este posibilă, dar, dacă ar fi sucit puţin instrumentul investigator, viul fir al naraţiei, peripeţiile eroului, încercările lui de a se adapta unui secol de aur i-ar fi descoperit cercetătorului peisajul larg al romanului picaresc şi o filiaţie ilustră. Un muzician distins îşi acoperă îngrozit urechile la vaetele unei recent formate grupe de ghitarişti şi denunţă scandalizat împrumutul de peste mări şi ţări, dar luneta lui nu se îndreaptă spre adîncul firmament al muzicii secolelor 12—14, unde ar fi aflat Zamenro-uri similare, intonaţii şi culori melodice demult verificate. Un scriitor bucureştean confecţionează cu oarecare duh o carte a numelor şi a jocului fabulos, şi cîţiva critici informaţi arată imediat cu degetul (paralel lunetei lor) spre Borges, Cortazar şi Mar-quez, cînd deasupra capului, chiar numai vederea liberă poate prinde sclipind constelaţii alcătuite de stelele Cantemir, Budai-Deleanu, Caragiale, Urmuz şi Ar-ghezij constelaţii ale jocului onomastic şi fabulosului. Am avut fericirea să văd expoziţia Deal IV a iscusitului pictor Horia Ber-nea curînd după ce reascultasem într-o bună interpretare Arta fugii de Bach şi să văd o serie de gravuri ale minunatei artiste Wanda Mihuleac îndată după ce încheiasem o nouă lectură a Rimelor lui Petrarca. Am simţit) cum spiritele ştiu să se apropie peste timp şi peste largi întinderi ale spaţiului prin educaţie, prin riguroasă frecventare. Bernea şi Mihuleac, de aici, dintre blocuri şi străzile .unui Bucureşti plin de soare, citesc lumea cu văzul acut al meşterilor biruitori prin veacuri, universul lor e amănunţit analizat pînă ce îşi descoperă schelele de oţel şi nodurile de diamant, comentariul lor la ceea ce văd, demersul lor au nobleţea, precizia, înălţimea de vibraţie şi noutatea plăsmuirilor încercate de timp. Luneta mea, care le citeşte constelaţia, trece foarte lin, foarte firesc de la lucrările lor, la geometriile din înaltul firmamentului. Constelaţiile, ca şi fructele anotimpurilor, nu sînt de ieri şi de azi cum le vedem : ele s-au copt, pe cer şi în grădini, datorită acumulării vechimii celei mai autentice. MIRCEA HORIA SIMIONESCU ©, METAMORFOZELE SI IMPERATIVELE CRITICII. — De la „epoca luminilor" (Literatura europeană în epoca luminilor — 1971 ; Cultura europeană în epoca luminilor — 1974) creaţia critică a lui Romul Munteanu îşi va lărgi aria de percepţie, îndreptîndu-se către fenomenul literar contemporan (Noul roman francez — 1967 ; Farsa tragică — 1970 ;. Preludii la o poetică a noului roman — 1975 ; Metamorfozele criticii europene moderne — 1975). R. Muneanu se impune, astfel, conştiinţei publicului, nu ca un critic de opere „citite" discontinuu, ci ca istoric şi critic al culturii contemporane. Pentru noi, Farsa tragică, Preludii la o poetică a noului roman şi Metamorfozele criticii eropene moderne constituie, fără nici o îndoială, o revelatoare trilogie a culturii europene din perspectiva unui gînditor român, un adevărat istoric al ideilor : circuitele semantice, traiectele axiologice îşi răspund şi se completează de la o lucrare la alta, lumimnd trei dintre cele mai semnificative compartimente ale culturii — teatrul, romanul şi critica. De o deosebită receptivitate estetică, îmbinînd perspectiva fenomenologică în spiritul generos al unei înalte etici di-dactico-pedagogice cu discursul critic-ex-plicativ şi valorizator, utilizînd cu subtilitate instrumentarul sociologiei literaturii şi al poeticii moderne, metodologia şi meta-opera învăţatului români oferă lectorului viziunea unui model critic deschis, în continuă expansiune. Dar, marea mobilitate a „sistemului", care ar putea declanşa o stare entropică, cît şi capacitatea criticului de comprehensiune şi înglobare într-o viziune totalizatoare a unor universuri paralele, se bazează pe o serie de criterii riguros articulate, desprinse din practica istoriei literare şi a comparatismului, din „dinamica" fenomenului literar. Dubla perspectiva dîa-cronică-sincronică, contextul social-isto-ric şi cultural, studiul genetic şi analiza interdependenţelor definitorii dintre (meta)opere, reprezintă constantele fundamentale care asigură desfăşurarea coerentă a demersului critic şi apariţia necesară a judecăţii de valoare. Spre deosebire de alte studii anterioare tratînd problemele criticii (A. Marino, Critica ideilor literare — 1969 ; S. Bratu,. 56 într-o victimă ori un instrument al fatumului. Ulise închide ochii acceptînd legea vieţii şi morţii, „imperativul necesităţii", fără a renega ceea ce fusese idealul său şi încredinţat, împotriva tuturor dezminţirilor posibile, că — fie şi batjocorite, trădate sau numai himerice — ţelurile acţiunii sale n-au fost mai puţin autentice şi, măcar sub specia duratei propriei sale vieţi, creatoare. De altfel, acesta este şi răspunsul pe care Menelau îl dă eroului dramaticei înfruntări : „Visătorul meu Ulise, lumea nu va mai fi cum a fost... Dar schimbarea nu se petrece de pe o zi pe alta, cum ai crezut, o mare flacără purificatoare — apoi credinţă, dreptate, bărbăţie şi mai ştiu eu ce ţi-ai putut închipui. Lumea a apucat pe un drum care o va duce, poate, unde vrei tu. Cîndva, şi dacă va alege bine la toate răscrucile. Că vor fi nenumărate; Ulise... Dar ţine minte, Troia a fost o răscruce, iar noi... morţii sau supravieţuitorii, eroii unei cauze mari. Mai mare, cu siguranţă, decît ţi-ai închipuit vreodată". Ulise moare... fericit, în viziunea lui Vladimir Colin, care, con-ducîndu-şi personajul cu tact epic, a dat un accent de naraţiune semi-realistă, semi-fabuloasă, unui apolog, unei simple convenţii cu tîlc. Moralist, Vladimir Colin nu 1-a înăbuşit pe povestitorul fantast. Grifonul Evip ce-1 străjuie pînă în clipa morţii pe Ulise face parte din repertoriul faunei lui himerice, şi prezenţa sa cu implicaţie dublă, terestră şi aeriană, este mai mult decît una strict simbolică, de sol al destinului. Este un element de poezie, de sugestie, poate, a unităţii pe plan cosmic dintre om şi univers. Adevăratul lirism al cărţii stă însă în tonul ei general, alcătuit dintr-un dozaj foarte fin, din undele unei melancolii specifice experimentelor totale de viaţă, din accentul meditativ imprimat evocării înseşi, nu numai comentariului evenimentelor sau cercetării de serie, momentelor de introspecţie, din trecerile de la un episod la altul sau din schimbările de scenă care, chiar atunci cînd sînt brusce şi dramatice, par alunecări, deplasări sau metamorfozări line, egale. Elementul de miracol, de intruziune, fie şi sumbră a destinului în cursul cotidianului apare astfel firesc, potrivit poate mai puţin cu reprezentarea antică a lumii, cît cu atitudinea modernului, îmbrăcat pentru circumstanţă în tunică şi sandale. In ansamblu, întreaga naraţiune respiră un simţ al proporţiilor, al nuanţelor, perceptibil şi în modificările de registru sufletesc, în alternanţele de gen şi modalităţi expresive, de epos pur, în dialogurile şi relatările „umile" alternînd cu in- terpretări şi replici în stil de discurs nobil, dar lipsit de afectare. Locul cărţii Grifonul lui Ulise — scriere pe placul unui Gide într-o literatură în care clasicitatea greco-romană, cu mitologia ei a acţionat, în ce priveşte puterea de plăsmuire şi modelare a cugetelor, numai ca aspiraţie a intelectului (cum ar fi spus. G. Călinescu) — e în orice caz singular. MIHAIL PETROVEANU • UN MORALIST FAŢĂ CU SIMŢUL PRACTIC. — Scrierile lui Al. Paleoiogu impun amintirea moraliştilor francezi (a lui Montaigne, mai cu' seamă) si," din spaţiul culturii noastre, a lui Zarifopoî şi Ralea — intelectuali de speţă rară, erudiţi obsedaţi de idei şi cu o largă* deschidere ontologică. Moralist în accepţia superioară a cuvîntului, autorul Simţului practic se arată cu precădere interesat de raporturile dintre ansamblul valorilor spirituale şi viaţa socială. Complexitatea acestora nu-i stimulează scepticismul, cum adesea s-a întîmplat cu iluştrii săi antecesori. Eseistul ştie să-şi domine aporiile şi să privească lumea cu seninătatea clasicului, în fond a spiritului pururi tînăr, nescutit însă de neliniştile tipic moderne, care sunt tot ale spiritului. îndeosebi observaţiile sale cu privire la legătura dintre cultură şi civilizaţie dau la iveală o conştiinţă pasionată de valorile umane, de unde şi convingerea fermă a trebuinţei de implicare în viaţa cetăţii : „între viaţă şi cultură, respectiv între aspectul practicai existenţei şi exemplaritatea ei absolută, nu poate fi decît o permanentă osmoză. Producţia de bunuri materiale trebuie să fie comandată de o finalitate umană, care se traduce efectiv prin calitate şi adecvare la necesităţile şi gusturile omeneşti ; cultura, la rîndul ei, nu are decît de cîştigat din praxis, pentru a se confrunta cu finalitatea ei umană" (Umanism şi literatură). Potrivit acestei credinţe, Al Paleoiogu („om de modă veche", cum îl cred unii) se simte, sincer, „solidar cu întrebările, confruntările şi somaţiile pe care ni le impune lumea în care trăim", ca un om al polisului, care numai prin angajare vede posibilă „verificarea curajului moral". Nu rareori moralistul face apel direct la raţiune, ca în aceste rînduri : „Atenţia la actual, la ceea ce voinţa, talentul şi ştiinţa trebuie să decidă, este o virtute ce nu suferă nici amînare, nici invocarea unor izbînzi revolute. Acum şi aici trebuie să salvăm ce e de salvat. Acum si 57 bici trebuie să dăm ce putem da. II ic Rhodos, hic saltă .'" (Sentimentul agonal). Veste tot prezidează un special patos al prezentului, al responsabilităţii civice. După cele spuse, nu mai pare deloc curios că (împotriva „regulei") Al. Paleo-logu „reconsideră" simţul practic, adică simţul realităţii concrete, spre surprinderea, poate, a indivizilor cu apetituri intelectuale extravagante, a acelor „aristocraţi ai spiritului" care s-au văzut cumva trădaţi. în fond, acest „rentier al spiritului" nu face decît un lucru de bun-simţ : afirmă relaţia osmotică dintre idealitate şi realitate. Se înţelege că nu e vorba de simţ practic în accepţia iremediabil compromisă — afacerism, combinaţie, cîştig lesnicios. Iată, de altfel, precizarea : „Simţul practic e darul, de pildă, de a-şi reprezenta toate efectele conexe şi probabile ale unei acţiuni, toate variantele previzibile şi eventual imprevizibile ale acestor efecte şi a decide în consecinţă ; el face posibilă decizia rapidă şi fermă după o sumară dar suficientă deliberare. El e însuşirea de a discerne ce e esenţial şi determinant într-o acţiune, ce e esenţial şi definitoriu într-o situaţie sau profund caracteristic la o persoană ; e de asemeni însuşirea de a-şi reprezenta mutaţiile pe care acestea Ie implică virtual. Deci simţul practic înseamnă esen-ţialmente imaginaţie" (Simţul practic). Spirit critic de înaltă ţinută, Al. Pa-leologu nu se consideră totuşi critic în înţelesul curent al noţiunii. Pe lîngă faptul că eseistul adoptă un fel de modestie orgolioasă — autoironie cu bătaie inversă —, trebuie să-i dăm crezare : el se vrea — şi este pînă acum — un cugetător suplu în marginile unui univers al valorilor de ordin moral, univers receptat şi interpretat mai ales prin mijlocirea artei. Această critică („pseudo-uritică") este mai ales o critică ideologică şi se exercită sub forma comentariului moralistic. Scriind despre Ileana Mălăncioiu şi Dan Verona, „criticul" consemnează de fapt fenomene ale Cetăţii, şi încă dintre cele mai relevante („lumea şi viaţa nu sînt nimic fără cărţi"). De aceea recurge la procesul afirmării apodictice, care îl angajează în primul rînd pe observatorul-moralist : „Poemele Ilenei Mălăncioiu sînt absolut uimitoare" ; „Avem un Holderlin !" apropo de poetul pomenit. La fel, ca ton, despre Iorga (scrierile sale sunt „pline la tot pasul de aproape insuportabile splendori"), Alec-sandri („foarte talentat"), Bacovia (genial in tot ce a scris), E. Jebeleanu, Emil Botta, Geo Bogza. Dar cîteva intuiţii de mare subtilitate (în Simţul practic, despre «comicul absolut" a lui Moliere, despre proza lui Marin Preda) vorbesc de un critic cu forţă disociativă, care pune rtipede un diagnostic precis,1 numai că, şi dc data aceasta, se menţine la nivel enunţiativ, fără să coboare în „infernul"" argumentaţiei amănunţite. Deşi invocă şt practică polemica, Al. Paleologu nu-i un „negativ". Aproape toate eseurile sale se întemeiază pe contrazicerea altor puncte de vedere, dar niciodată nu ajunge la inclemenţă, căci ordinea propusă e „frumoasă", chiar dacă nu e cea adevărată din punctul nostru de vedere. Al. Paleologu este un eseist fin, de .o înaltă intelectualitate. Eruditul se ascunde, ca orice eseist veritabil, în spatele unui comentariu „simplu" şi degajat, familiar şi ironic, jovial şi maliţios. Stilul său e suplu, riguros, nuanţat şi precis (ca să-i preluăm adjectivele, cu aceeaşi ordine). Acest moralist robust reuşeşte performanţa de a împăca lucruri care pentru multă lume par divergente şi de a despărţi altele socotite prin tradiţie inseparabile. Este efectul unei mari disponibilităţi intelectuale, al unei libertăţi asumate, care se sprijină, repet, pe rigoarea şi disciplina spiritului. C. TRANDAFIR- • CHEMARE IN ŢARA DESCHISA. — Al doilea volum de versuri publicat de Claus Stephani la editura Kriterion în 1976 : Auf ins offene Land (Chemare în ţara deschisă) e alcătuit, asemenea altor cîtorva, rare, culegeri apărute în limba română, cu „numărătoare inversă", înce-pînd cu ultimele versuri scrise de poet şi sfîrşind cu primele. Dacă ar fi să ne amintim de basmul vechi german „Hân-sel şi Gretl", de cei doi copii care lasă semne pe drumul din pădure, pentru a-I regăsi la întoarcere, am putea spune că, după aceste jaloane, parcurgem împreună ■cu Claus Stephani itinerariul său liric, început — sfîrşit adică ! — în 1975, în Nordul ţării. Primul ciclu se şi intitulează Marmaţia : un carnet de drum prin Maramureş, printre „ţipţării" care vorbesc un dialect german propriu, o suită de peisaje, pasteluri subiective, niciodată sentimentale, ritmate în tactul pasului de pe costişele munţilor, sau după murmurul apelor Vişeului. Apoi, cîteva „exerciţii de limbă" (de grai) scrise în 1974-75, pigmentate de un umor sec, agreabil, cum se întîlneşte în Statutul unui liric romăno-german sau Cercul de literatură,. ori în delicioasele sale Definiţii zoologice, adunate şi explicate pentru clasele, din cursul inferior („Iepurele/ nu devine 58 niciodată/ lup/, fie şi din pricină că/ trăieşte/ printre iepuri" sau : „Vulpile bătrîne/ cad greu/ în cursă/ Vulpile tinere/ întind ele/ curse"). In mijlocul, în miezul cărţii, se află ciclul „Biografie", datat 1973 : un dialog, de fapt, între fiu şi tată : „Dacă eşti cuminte,/ spunea tata,/ îţi cumpăr/ un cer nou// Dacă eşti cuminte/ spunea Mărie/ îţi îngădui/ să-mi păzeşti florile//.../ Dacă ai trăi puţin mai cu minte/ spunea doctorul/ (şi vorbea rrece şi/ la vîrstă înaintată)/ vei trăi/ mult/ De-atunci/ trăiesc mult"; clar şi un dialog între soţi (nuanţată, acea Poză •de familie în care se sugerează sec, cifric, oxidarea pasiunilor), între om şi peisajul înconjurător (Biserica-celate transilvană). Ciclul următor, Umbrele ;unei veri", redactat în 1971, conţine un alt jurnal de drum, de astă dată dincolo dc hotare : file de caiet din Dresda, din insula Mon, din Amersfort, notaţii italiene, schiţe fugare, creionate alert. în ultimul ciclu, în anul tîrziu, datat 1970, •e de reţinut imaginea femeii dispărute în război („purta cenuşă/ în păr/ şi o panglică / de fum") şi acea poezie scurtă şi densă care se cheamă Sămînţa tăcută, ca şi admirabilul pastel — tot atît de subiectiv, ca şi ultimele poeme — care se ■cheamă Sat transilvan în 1943 : un tablou de război de care toţi sătenii sînt sătui pînă peste cap ; şi cei duşi, şi cei rămaşi, şi suferinţa e marca, stigmatul generic al vremii. Poezia care încheie volumul, Apele tîrzii, sugerează amintirile brăzdînd „fruntea cîntecului" pe „drumul nocturn" al legendelor din memoria autorului. E firesc să fie astfel : poetul e unic, indivizibil cu sine, cu propria natură, oricare i-ar fi fost meandrele drumului. Altminteri, nu e poet. VERONJCA PORUMBACU • LIVIU RUSU LA 75 DE ANI. — Profesorul Liviu Rusu a atins cei 75 de ani ai săi cu acelaşi pas alert cu care în 1923 a debutat în literatură şi în 1929 în domeniul psihologiei experimentale. A pătruns, prin urmare, nu numai în cel de-al optulea deceniu, ci a depăşit şi cincantenarul unei activităţi asidue, totdeauna sistematic organizate. De altfel, nici vîrsta biologică, nici chiar cea spirituală nu l-au preocupat, prea mult, din moment ce ritmul creaţiei sale — pe tă-rîmul ştiinţei — e departe de a se fi încetinit, aceeaşi pasiune şi acelaşi entuziasm îl stăpînesc şi acum ca şi altădată, mînat fără oprire de o fascinantă curiozitate intelectuală ce-1 îndeamnă mereu spre noi orizonturi. Liviu Rusu a păşit, mai întîi, doar pen tru doi ani, între 1929 şi 1931, în domeniul psihologiei aplicate si al orientări' profesionale in cadrul reputatei şcoli de la Cluj, în care avea să se formeze si filozoful de. mai tîrziu. A publicat atunci nu mai puţin de 5 volume de specialitate, spre a trece apoi, de îndată în continuarea pregătirii sale r.cademice' în cîmpul filozofiei, şi, în deosebi, în cei ni esteticii, la Paris, unde şi-a luat cu distincţie un doctorat de stat, după ce promovase unul şi o docenţă la universitatea de baştină. Noile studii inaugurate cu o prezentare, în 1933, a lui Max Des-soir ca estetician şi filozof, au continuat — cu fervoare — pînă astăzi cînd ne anunţă un sistem de estetică la care lucrează de mai multă vreme şi de a cărui închegare nu ne putem îndoi. Aceste studii s-au afirmat, mai întîi, cu tez >. sa sub titlul Essai sur la creation arti-stique, apărută în, 1935 în „Biblioteca filozofică contemporană" a editurii Alean, despre care profesorul său de estetică -— Charles Lalo — avea să însemne cuvinte elogioase în Revue philosophique (1936, nr. 9—10), alături de alţi esteticieni ca Charles Werner de la universitatea din Geneva, Edgar de Bruyne din Gand, V. Feldman, Eliot Hutchison din S.U.A., ca şi Henri Focillon, Richard Miiller-Freienfeis sau profesorul ,lo-seph Gantner din Elveţia. Teza a apărut în 2 ediţii, ultima în 1972, la care s-au adăugat Estetica poeziei lirice în alte trei ediţii, ultima în 1967, apoi Logica frumosului, şi aceasta în două ediţii, ultima în 1968 — toate aceste lucrări depăşind b=za psihologică a disciplinei şl îndreptîndu-se spre conceptul de frumos ca valoare a existenţei şi ca expresie a eului originar, adevăratul creator al operei poetice şi al tendinţei sociale a artei, într-unui din ultimele sale studii, prezentat ca o comunicare la congresul internaţional de literatură comparată de la Bordeaux — de altfel, profesorul Liviu Rusu a participat la numeroase congrese internaţionale şi a expus numeroase conferinţe la universităţile străine — se susţine că înainte ca societatea să se impună poetului, din afară, eul acestuia o reclamă implicit, realizînd o convergenţă organică, anticipată cu publicul. Din cîmpul esteticii şi paralel cu aceasta, Liviu Rusu a trecut — cu aceeaşi siguranţă — în domeniul filozofiei generale şi al istoriei literaturii universale cu studii precum Goethe (1932), Schiller (1938), Eminescu şi Schopenhauer (1966), evocînd de asemenea frămîntarea tragică 59 în Eschil, Sofocle, Euripide (1961). îi datorăm apoi o expresivă caracterizare a specificului literaturii naţionale la care a revenit prin volumul din 1967, Viziunea lumii Î7i poezia noastră populară, în care analizează cele trei feţe complementare ale acesteia : cea contemplativă, cea activă şi cea constructivă. în ultimii ani, profesorul a adus contribuţii reputate privind opera lui Titu Ma-iorescu, a cărui reabilitare, de sub execuţia sociologist-vulgară, i se datoreşte în primul rînd. Cercetînd cu aplicaţie minuţioasă izvoarele lui Maiorescu, a dovedit non-hegclianismul acestuia şi apartenenţa lui limpede la herbartism. A prefaţat ediţia Jurnalului şi Epistolarului maiorescian (1075) printr-un amplu studiu urmat de ■o serie de articole-studii, în ultimele numere ale Vieţii româneşti, anunţînd o lucrare dezvoltată cu privire la marele critic. Ca în tot scrisul său, Liviu Rusu ne apare şi aici nu ca un studios raţionalist, rigid şi rece, ci — de fapt — ca un de-bater pasionat pe care-1 interesează, peste orice fel de obiecţie, adevărul şi numai adevărul. Trebuie să recunoaştem, desigur, în toate lucrările sale, un spirit congener cu cel maiorescian către care a fost atras de afinităţi vădite. Dar, cu prilejul acesta festiv, nu putem să nu reamintim şi figura dascălului care ştia, cu verbul său, să răscolească inimile tineretului şi să incite spiritul creator al acestuia nu numai spre disciplinele teoretice ale filozofiei şi esteticii, ci şi spre arta literară, muzicală şi dramatică. AL. DIMA m „CE(-ŢI) MAI SCRIU POEŢII"... — Testamentele înţeleptului, cartea de debut a lui George Ţărnea anunţa, deopotrivă, aceste balade şi stări de iubire, aceste rigori şi aceste despletiri ale versului, avîn-du-şi, în egală măsură, strălucirea şi ridul, gravitatea şi gratuitatea. Din acel prim volum din 1974 erau demne de reţinut, poeziile ciclului „Al treilea pas" pentru : Echilibru, Trei cîntece de menestrel, Oraş odinioară, Retrospectivă sau Confesiuni în gilben efemer —■ purtătoarele unor ecouri din confesiunile şi sple-■en-urile lui N. Labiş ; dar şi ale unor motive predilecte poetului Ţărnea, de acum înainte. Mai sînt, în primul volum, poemele închinate lui Dimitrie Cantemir sau aceea Descriptio Valachiae, remarcate de critică, înscriindu-se în buna tradiţie a poeziei patriotice, a evocărilor istorice, cu mesaj contemporan. La scurtă vreme după Testamentele înţeleptului apar : Starea de iubire (Ed. Facla, 1975) şi Balade (Ed. Cartea Românească, 1976), volume prin care George Ţărnea îşi întăreşte statutul de poet matur, laborios. Starea de iubire, culegere de poeme patriotice, distinsă cu premiul UTC pentru poezie pe anul 1975, continuă, cred, la o temperatură scăzută, temele anunţate în prima carte. Se simte graba de a răspunde unor imperative, pot fi recunoscute clişee, influenţe (uneori, din acele poezii ale lui Adrian Păunescu, devenite textele unor cîntece-folk) ; se poate distinge, de altfel, poezia adevărată, de simpla versificaţie, ea însăşi şchioapă, defectuoasă faţă de alte pagini ale cărţii de debut. P^euşitele acestor „stări de iubire" sînt acele poeme avînd ca pretext simboluri, motive folclorice (Gleva, Copiii paparudelor, Şarpele casei); de asemeni, cîteva poeme antirăzboinice (Mireasa de cucută, Inghiţîtorul de zări) care adaugă acestui volum un patos baladesc de bună factură. Nu lipseşte nici o anume retorică, zicerea solemnă, uneori cu acoperire în valoarea poeziei, alteori nu. Mai calde, mai fireşti, poeziile ciclului „Zodia griului", poate şi pentru că toate aceste cuvinte : grîu, pămînt, sare, pîine, vin, cio-cîrlie, vatră au o încărcătură de sentimente, de sensuri, tezaurizate de-a lungul generaţiilor ; invocîndu-le, versul se înnobilează, se încarcă parcă de toate aceste semnificaţii cunoscute deja, emoţionante oricum („zic vouă, celor mulţi, adăpaţi din puterile griului, / zic vouă, celor zidiţi sub rădăcinile sale de piatră, / I... I iată zodia griului coborînd peste vetrele noastre / spre capătul verii / şi iată ciocîrlia smulgîndu-şi din spicul de grîu / nesfîrşitele imnuri. / Toată patria numelui / aşezîndu-se-n pîine, '/ precum fructul iubirii sub lespedea nunţii"... Balade-le, al treilea volum al lui George Ţărnea, se remarcă prin fantezia inepuizabilă, prin acest vers a joacă, săltăreţ, semi-umoristic, semi-elegiac ; prin aceste graţioase caligrafii, între ironie, romanţă vetustă şi bocet ; prin elegiile de provincie — acest bric-â-brac suprarealist, (Ziar de provincie 1920, Ceai dansant, Bilei la Rîureni, Rememorări provinciale etc), în care poetul este, rînd pe rînd, menestrelul, circarul, echilibristul, boemul... Aceste poeme — părţi ale unei cronici provinciale, aceste prăfuiri, acest travesti sentimental ; acest sarcasm acumulat din nimicuri ! Personajele, îndrăgostiţii, au ceva de marionete mecanice : întoarse cu o cheie minusculă, pentru un timp foarte scurt vor cînta şi dansa, după ritmul versului săltăreţ, după jocul — 60 dincolo de jocul, devenit rîs cu lacrimi (,,Mimăm docili acelaşi ceai dansant / alunecînd cu gîndul pe patine / peste un somn subţire şi casant — / dar paşii mei nu mai ajung la tine" ; sau : „In cazemata fericirii / sosesc din cînd în cînd scrisori / despre iubirile permise / despre uitare şi ninsori. / Soldaţii spală infinitul / mergînd spre moartea lor desculţi. / E-atît de vastă pacea lumii, / încît ţi-e teamă s-o asculţi" ; şi : „Nu pleacă nimeni spre Nirvana — / doar visătorii ambulanţi / procură ilustrate rare / în preţul cîtorva talanţi"... Amintind uneori versul lui Topîrceanu, miniaturile baladelor binecunoscute, aceste tot balade fac o adevărată demonstraţie de virtuozitate, de inventivitate sclipitoare. George Ţărnea este un prestidigitator al cuvîntului, al versului — ar putea fi balade cîntate, într-adevăr — şi tocmai aici trebuie căutate şi virtuţile şi viciile poeziilor dm ultimul volum apărut. Incontestabil, George Ţărnea este o voce deosebită între poeţii generaţiei sale. Prin cultivarea cuvîntului, prin cizelarea acestuia pînă la miez şi, uneori, pînă la pulbere •— adică la gratuit ; prin acest amestec grav — ironic — auto-ironic ; prin „provincialele" şi „medievalele" sale — baladele cruciadelor, balade de menestrel, villoneşti etc. Dar totul începe să se subţieze — versul, firul de păianjen, de echilibristică al fanteziei, încă puţin şi se va rupe — pare că poezia ajunge pură reflectare, narcisism, gratuitate. Aici începe să sune istovit pretextul, jocul, versul, — încotro mai departe ? Este, poate, întrebarea pe care şi-o pune însuşi poetul, în pragul maturităţii sale. FLORENŢA ALBI! • OGLINZILE PARODIEI. — Parodia este, într-un fel, expresia indirectă a unei opinii critice. Ea necesită o evidentă înclinare satirică şi, indiscutabil, talent de umorist. în nu puţine cazuri şi o anume voluptate răutăcioasă în mimarea ticurilor de gîndire sau de stil ale celui parodiat. Parodistul este un soi de moralist deghizat în mim. El mimează şi poate lua în derîdere atît o anume atitudine sau concepţie despre viaţă (a scriitorului sau operei parodiate) cît şi detaliile, amănuntele necesare pentru a sugera maniera sau manierismul, amănunte care compun Integral ce trebuie nu numai ridiculizat, dar şi recunoscut cu uşurinţă. Remus Luca, pînă acum (adică pînă H apariţia Apocrifelor scoase la editub' Cartea Românească spre finele anului 1975) autor de naraţiuni obiective, oferă surpriza unei noi ipostaze. Greu de bănuit^ că dincolo de autorul serios al Poveştii de dragoste se ascundea un satiric bonom cum se arată a fi aici autorul unei bucăţi în manieră picarescă, intitulată „Viaţa şi aventurile iscusitului Salta-tor..." din volumul Apocrife. Cu toate că din lectura volumului anterior, Nume era vizibilă o anume tendinţă către creionarea satirică a unor caractere şi situaţii. Aprocr fe-le ne instalează amuzant .şi, aş zice, chiar confortabil în plină literatură umoristică, avînd ca scop parodiere! a nenumărate vicii de fond sau de formă ale literaturii. Dacă Remus Luca pleacă, asemeni lui Karel Capek (Cartea apocrifelor) de la Biblie, el laicizează la rîndul lui, rîzînd, înseşi pildele ori parabolele biblice, le răstoarnă sau le răstălmăceşte. Dar' nu urmăreşte ca scriitorul ceh mai cu seamă modul cum pot fi interpretate întîmplă-rile, Noului şi Vechiului Testament de către unii muritori de rînd cu simţ critic (de exemplu felul în care un brutar interpretează atitudinea lui Cristos cel ce satură mulţimea cu cinci pîini, amenin-ţînd să-i desfiinţeze profesia), cît să dezvăluie falsurile morale ale unei lumi care nu e numai îndepărtata lume biblică ci poate foarte bine să fie chiar lumea în care trăim noi şi contemporanii noştri. De altminteri preambulul scriitorului (căruia i se încredinţează manuscrisul unui necunoscut) lămureşte — clacă mai era revoie ! — sensul acestor schiţe, laicizarea, am spune noi, contemporaneizarea lor : „Schiţele sînt inspirate din Biblic, dar subiectele sînt peste tot modificate, aduse în omenesc, iar intenţia demitizării, laicizării motivelor apare foarte limpede". Pretextul manuscrisului găsit e foarte vechi. Dar scriitorul îl foloseşte pentru a face portretul presupusului autor, un beţiv simpatic, răspopit, pe jumătate nebun, pentru a susţine ideea absurdului realităţii nu sub faţeta lui tragică, ci, dimpotrivă, comică, înveselitoare. O realitate care se străvede prin parabole, prin pilde. Aşa, de pildă, Domnul care vizitează pe atrăgătoarea Eva poate fi un moşier bătrîn, un patron sau un potentat de ori-cînd, care profită de situaţia sa, iar Eva o făptură adaptabilă la împrejurări. Edenul e situat în imediata apropiere a societăţii contemporane, fiindcă povestea lui Cain şi Abel nu mai este un fratricid, izvorît din patimă şi pizmă, ci devine povestea exploatării (o variantă din- 61 tro atîtea posibile) a fratelui de către frate, exprimată hazliu. Dincolo de ris există însă durerea, umilinţa, înfrîngerea celui mai slab. La fel, povestea lui Iov, răsturnînd unghiul de vedere şi inventând puţine situaţii şi personaje, devine nu atît istoria încercărilor şi nenorocirilor pe care le poate îndura un om cu o răbdare fără margini, ci exemplificarea dictonului : „Fericiţi cei săraci cu duhul că a lor este împărăţia...", mai exact personificarea nătîngiei fără margini. Tiralion este un personaj foarte puţin biblic, el ţine mai curînd da lumea picarescului în care prozatorul se mişcă degajat, cu o plăcere nestăpînită, uneori excesivă. Dovadă cam lunga şi plina de peripeţii (care pe alocuri se repetă) istorie a iscusitului Saltator, dresorul de pureci. Aluzie evidentă, credem, la o anume literatură cul-tivînd oniricul şi explorînd pînă la sleire a'bsurdul, căutat şi detectat în toate şi peste tot, chiar şi acolo unde el nu există. Un viciu da optică, bineînţeles, pe care prozatorul îl ia în derîdere. Un lucru este evident pentru cine citeşte cu atenţie şi fără prejudecăţi bucăţile care compun volumul Apocrife, în -care autorul a mimat, uneori cu succes, diferite moduri de a face literatură (tezismul intelectualist plicticos şi fad, snobismul literar sau poza psihologică ori onirismul de paradă, în genere lipsa de substanţă şi de fond care naşte o formă bicisnică şi preţioasă), anume f >ptul că parodistul rămîne mereu un povestitor veritabil, îneîntat de ceea ce face, un ghid vesel care ne conduce pe căile pline de... prevăzut ale parodiilor, unde recunoaştem, puţin contrafăcută, puţin fardată, puţin schimonosită figura unuia sau a altuia dintre confraţi. Menţionăm „romanul" Crocodilul nu plînge avîad capitole şi de cîte... două rînduri sau fraze în care Remus Luca ridiculizează o .anum? literatură pretins reflexivă, pompoasă şi vidată de substanţă, falsa problematizare. Ni s-a părut că voluptatea lui Remus Luca de a parodia merge atît ele deaarto încît parcă pe alocuri se parodiază pe el însuşi, accentuînd curgerea înceată a epicului, meticulozitatea excesivă a naratorului care îl urmăreşte pe Saltator în peripeţiile sale. O dovadă în plus că virtu-jile parodistului cer nu numai detaşare, iar şi o înţelegere superioară a lucrurilor. Cu Apocrife Remus Luca ne-a dat o tarte spirituală şi plăcută ca o sală căptuşită cu oglinzi în care ne reflectăm aşa cum nu ne putem vedea şi recunoaşte tecît dacă binevoim... EUGENIA TUDOR ANTON 9 O LUME PE PlNZA. — Titlul acesta, de amprentă eminesciană („umbre pe pînza vremei"), aparţine lui Iordan Chi-met şi nu e al unu i film-antologie şi nici al unei cărţi (întregi), ci al unui capitol consistent din Baladă pentru vechiul drum (Editura Emnescu, 1976, pp. 173— 225), la care se adaugă alte două, „Descoperirea animaţiei" şi „Filmul-sketch". Felul în care Chimet se apropie de arta filmului îi e propriu şi, în literatura noastră, original : privirea critică se sprijină pe o continuă imaginaţie creativă, pe o reciprocă şi fecundă „contaminatio" de raţiuni şi tresăriri ţinînd deopotrivă de teoria şi de practica filmului. Autorul pare să construiască povestiri filmice chiar în momentul în care le analizează şi e greu pentru cititor să înţeleagă dacă în faţa lui se află un exeget ori un cineast cu depline puteri de specifică exprimare autonomă. Nu mă refer desigur, la seria de portrete şi de recenzii (dedicate unui Epstein,; Melies sau Fellini, peliculelor „Cîntînd în ploaie" şi „Parisul vesel"), unde condiţia obişnuită a ermeneuticii de specialitate nu e depăşită, aşa cum, în schimb, sa întîmplă în „Din jurnalul unui — posibil — autor dramatic" şi, cu deosebire, în „Oraşul" şi în „Clasicii", adevărate propuneri de scenarii, bogat hrănite cu sucuri culturale şi estetice. Iordan Chimet se amuză cu tîlc şi aduce multă graţie pe pînza percepţiilor şi reprezentărilor sale imaginifice. Delicioasă e, bunăoară, ironia din „Fantomas împotriva lui Sherlock Holmes", listă dc montaj dezinvoltă şi eficace, în timp ce posibila evocare cinematografică a Bucureştilor, de la Bucur ciobanul încoace şi păstrîndu-1 pe Bucur în centrul ei („Oraşul") se distinge atît prin noutatea soluţiilor, cit şi pentru nuanţarea fiecărui episod în parte. Dar, pînă la urmă, tot structurarea, în scheciuri filmice, a unor cicluri de „momente" caragialeşti sau, intuiţie inedită, a unor poeme ale lui Topîrccanu, articulate într-o vesel melancolică scurgere de anotimpuri („Clasicii") — oferă măsura integrală a gustului şi a energiei cinematografice care domină o fantezie mulată simultan pe spontaneitate şi pe elaborarea culturală, 3i-vrescă. S-ar putea ca pledoaria lui Chimet în favoarea filmului-scheci — ca formulă de sine stătătoare —■ să nu mai aibă astăzi succes (eseul e vechi de peste douăzeci de ani), dar, în mod cert, propunerile şi variantele de efectivă punere în imagine cinematografică sunt cuceritoare şi reprezintă tot atîtea puncte de impulsionare şi1 de iniţiativă pentru cineaşti (regizori). Din păcate, aceştia din urmă, 62 pe lîngă că citesc puţin şi rar, mai citesc şi tîrziu. Cine ştie cînd scrierile lui Chi-met vor ajunge în mapa de idei a vreunei Case producătoare de filme şi cine ştie cînd îşi vor transforma înfăţişarea tipografică în una cinematografică ? ! în orice caz, bine ar fi ca o asemenea „joncţiune" să se producă repede, fie şi (sau mai cu seamă) la nivelul unor „exerciţii" sau „eseuri" ale proaspătului Studio de mijloace audio-vizuale al Institutului de Artă teatrală şi cinematografică. Se ştie, de exemplu,, că realizarea unei „versificaţii" filmice echivalente cu cea literară, şi obţinerea unor rezultate expresive în această direcţie, constituie o îndelungată, intimă, aspiraţie a cinematografului de pretutindeni. O contribuţie românească de' această natură, printr-o „culegere cinematografică" de schiţe şi momente, a-vînd ca „suveică" ţesătoare leitmotivul trenului (Caragiale) sau printr-un „cîntec al anotimpurilor", compus în cicluri (Topîrceanu), din care reproduc, ca model de „formare", Toamna : Rapsodii de toamnă — Ploaie — Balada unui greier mic — Toamna în parc —■ Plouă — Sonete ploioase — La vînătoare, —■ o asemenea contribuţie, fără îndoială, ar fi şi importantă, şi surprinzătoare prin înnoire de limbaj şi de procedee. Chimet indică, practic, cineaştilor un drum (ca să mă menţin în universul cărţii sale), un drum care — consolidînd contactul cu tradiţia artei şi literaturii noastre — duce la un organic şi armonios amalgam de specificitate naţională şi de specificitate filmică. Adică la o originalitate creatoare, înălţată pe solide temelii de gîndire şi simţire naţional-populară. FLORI AN POTRA 0 ŞTEFAN DIMITRESCU. — Retrospectiva Ştefan Dimitrescu de la Ateneu ne-a amintit de o anumită stare a picturii româneşti din cel de al treilea deceniu, cînd sudul cu luminile lui se impune ca o chemare plină de promisiuni şi artiştii coboară spre pămînturile Do-brogei să întîlnească culori saturate de soare. Ei caută transparenţele propagate pe ascuns de aerul încălzit ori umbrele în care mai vibrează particule leneşe ele lumină, eventual o culoare, cum ar fi galbenul cel stins în lutul pământurilor dezgolite, nu pentru că ar fi fost lipsiţi de el în oraşele lor puţin mai septentrionale, ci, cuprinşi de o inexplicabilă plictiseală, nul mai doreau să rştepte totdeauna toamnele ce aduc galbenul aca- demic al pădurilor şi al copacilor înşiraţi pe străzi, un galben foarte frumos,' îmbăiat de ploi, curat şi lucitor ca aurul turcesc, nu însă atît de cuprinzător încît să-1 simţi cum se topeşte şi moare pe retină. Dar ei nu-şi dădeau seama, porniţi în aventuri cromatice estivale, că fără să vrea aduceau cu dînşii motive vechi pe care le supuneau doar' unei alte lumini : colţul de stradă, umbrarul, geometria variabilă a calcanelor ori peisajul văzut pe o fereastră. Ştefan Dimitrescu are şi el verile lui călătoare printr-o Dobroge pitorească. Ceea ce îl fascinează nu sînt atît dealurile de lut, ci atmosfera locală din a-mtezile toride ale aşezărilor toropite de căldură şi mai ales particularităţile tipologice ale locuitorilor. Regăsim şi la el acea tendinţă de „orientalizare" a subiectului atît de preţuită în epocă, cînd pe ecranele picturii apar personaje! costumate pitoresc, în poziţii specifice, tătă-roaice în şalvari, ghemuite lîngă vreun zid, trăind melancolic un apus de aramă, într-o dulce nemişcare, ori perechi tăcute şi meditative indiferente la timp. Simţi cît de ataşat este pictorul de aceste personaje şi cît de mult îl fascinează : el nu le pierde în oglinda peisajului, nici nu le tratează ca pe nişte semne localiza-toare, ci şi le apropie aducîndu-le în prim plan, rcordîndu-le prioritatea privirii. Această transfocare pare în primul moment inexplicabilă, scopul ei nefiind analiza expresiilor, nici descrierea răbdătoare şi naturalistă a chipurilor, dar o cercetare mai atentă ne arată intenţiile artistului : robit de consonanţele cromatice ale costumelor şi de nuanţele lor atît de particulare, el le transpune pc pînză temperîndu-le intensităţile, şi le acordă cu registrele surdinizate de culori ale peisajului. Desenele expuse ne permit să pătrundem puţin şi în secretele de atelier. Dimitrescu este un meşter meticulos, lipsit de impulsuri gestuale, liniştit, nu grăbit, observă cu atenţie fuga liniilor în spaţiu, selectează, şi notează detalii sau poziţiile personajelor, fără să ezite, ca mai tîrziu să renunţe la amănunte .sau figurări locale, care ar tulbura echilibrul compoziţiei. în Cafeneaua lui Ismail cro-chiul în creion negru aglomerează mai mult? semne documentare, pentru ca în tablou ele să dispară şi să permită instaurarea — şi prin demersul cromatic — acelui pustiu al amiezii. întregul ciclu — fie că prezintă o stradelă coborînd spre mare (Brutăria lui Mamut), popasul unui sacagiu (în căruţă), zidurile galbene ale unei moschei sau turcoaice din Mangalia — transmite mereu privitorului aceeaşi 63 atmosferă de toropeală şi linişte, de tăcere şi aşteptare. Dobrogea în viziunea lui Ştefan Dimitrescu este un pămînt al soarelui, surprins în momente de repaus, unde culorile îşi trăiesc istoria calme şi fără exaltări. Portretele se supun canoanelor academice. Pictorul descrie cu fidelitate naturalistă geografia chipului, obsedat să nu piardă cumva o linie expresivă sau o umbră semnificativă. Comunicarea lui e tranzitivă, fără conotaţii ce ar pute i tulbura privitorul, în sfîrşit, aproape) un portret „de aparat" unde s-au insinuat uneori, surprinzător, modalităţi expresioniste de a figura ochii. Safta Dimitrescu apare din vechi penumbre, cu faţa luminată de o frumuseţe bătrînă ca o amintire ; cuplul Teodorenilor, ţinîndu-se tandru de mînă, priveşte cu pupilele dilatate spre pictor şi el îl descrie inva-dînd chipurile cu brunuri de altădată, dar revelînd tinereţea şi vigoarea celor două personaje. O portretizare supusă unui discurs ordonat pe care timpul a transformat-o într-un document literar. CORNEL BOZB1CI • UN NOU RICHARD AL III-LEA. — Spectacolul fastuos şi plin de mişcare, cu ingenioase schimbări de decor şi figuraţie numeroasă a exercitat întotdeauna o irezistibilă atracţie. Ne amintim că pe vremea cînd Naţionalul îşi găsise un adăpost provizoriu în sala de festivităţi a liceului Sf. Sava, la ultimul act din înşir'te mărgărite, intrarea lui Făt-Frumos călare pe un alb şi falnic bidiviu într-o luxuriantă grădină de mucava stîrnea un freamăt de entuziasm şi că la cea mai recentă montare (datînd şi ea de vreo 'două decenii) a Aidei, Opera Română era ticsită de mulţimea amatorilor de curiozităţi (şi mai puţin de muzică) veniţi să asiste la defilarea cortegiului cu elefanţi (de la circ) în scena întoarcerii triumfale a lui Radames. Iată aşadar o modalitate propice, deşi oneroasă, dc a rezolva mult controversata criză a teatrului. Pentru regizorul Horea Popescu, care, pare-se, s-a specializat în montări spectaculoase, ca regretatul Soare Z. Soare lin vechea şi glorioasa gardă artistică a iraţionalului, înscrierea în repertoriul pri-nului teatru al ţării a piesei Richard al Ul-lea a fost un nou şi binevenit prilej ie a-şi satisface gustul său pentru hiperbolă şi monumentalitate ca şi pentru ivoluţiile în pas alergător şi pe nerăsu-late. performanţă pe care un director de «enă o poate atinge numai după ce s-a Isigurat că ţine cu energie în mînă toate firele unui ansamblu complex. Cu cele peste patruzeci de personaje ale sale (plus corul supranumerar de femei), cu multiple acţiuni paralele şi cu avalanşa de evenimente ce se succed în serie ca tot atîtea lovituri de teatru, tragedia marelui Will îi putea oferi în egală măsură elementele unei vaste fresce dramatice sau ale unui spectacol pasionant prin violenţa întîmplărilor şi a emoţiilor pe care acestea le declanşează. Din frescă, Horea Popescu n-a reţinut decît culoarea sum-bru-somptuoasă şi costumul de epocă (în sfîrşit un Shakespeare fără blue-jeans şi rochii de seară !), într-adevăr de un mare rafinament şi putere de evocare în interpretarea excelentului scenograf Dimi-trie Sbiera. Regizorul a optat pentru dinamica exterioară şi o desfăşurare precipitată ca în filmele de senzaţie. Venind din cele patru puncte cardinale, actorii abia aveau răgazul să rostească două, trei replici (adesea neinteligibile) şi dispăreau alergînd spre a lăsa locul altora, iar scena era permanent cutreierată din adîn-curile-i insondabile pînă în prosceniul ce avansa peste primele rînduri de fotolii. Fascinată, privirea se afla într-o permanentă solicitare, astfel că nici n-am simţit cînd a trecut timpul şi a coborît întunericul peste tabloul final. Este un merit, fără îndoială şi presupunem că multă vreme de aci încolo va fi greu de procurat un bilet la Richard al Ul-lea. Mai rămînea o problemă şi nu chiar secundară : textul. Nu ne referim la traducerea în versuri a lui Florian NI~ colau — scenică, fluentă şi muzicală — ci la condiţiile în care verbul shakespearian s-a repercutat în sală, fiindcă metaforica şi întraripata elocinţă a ilustrului poet elisabetan a fost în bună parte ingurgitată şi mistuită de hăul spaţiului scenic cu a cărui imensitate interpreţii au avut de luptat vitejeşte ca Siegfried împotriva balaurului. Numai eforturile unora dintre ei au fost cum se cuvine răsplătite, dobîndind o audienţă deplină : Valeria Seciu, cu uimitoarea sa capacitate de a-şi apropria şi de a tălmăci simpatic orice gamă de sentimente, Ileana Stana Ionescu, drapată în nobila solemnitate a tragediei, Ioana Bulcă, impunător temperament dramatic, Silvia Popovici căreia i-a revenit greaua misiune de a da glas amarnicelor blesteme ale bătrînei regine Margaret, proferate cu toată vehemenţa de care era în stare, George Motoi, cu impresionante accente în scena morţii lui Clarenee, Traian Stănescu, frazare clară, bine reliefată, C. Rauţchi, simplu şi firesc, Ovidiu Iuliu Moldovan, Mihai Mălaimare. Interesant îndeosebi felul îni care Radu Beligan a conceput şi a cauzat rolul lui Richard ca o întruchipare demonică a unui histrion cu veleităţi dc demurg care înnoadă şi deznoada destinele omeneşti sau le suprima cu detaşarea lucidă a Parcelor, pentru place-ST- dementă şi nocivă, dar gratuit artă pentru artă" - a spectacolului m sule? Plăcere ce depăşeşte propriile ^Trebuie să recunoaştem de asemenea ingeniozitatea şi eleganţa giganticului dispozitiv imaginat de regizorul Horea Popescu, suplinind printr-o plurală funcţionalitate toate schimbările de cadru şi să relevăm scena apariţiei fantomelor în care sistemul da suspensie (folosit şi de Jean-Paul Vincent în montarea piesei lui Rezvani Capitaine Schell, capitaine Eeco la teatrul Chaillot), adaptat interpreţilor ce păreau a pluti miraculos în văzduh, costumele diafane ca nişte trîmbe de fum şi lumina pîcloasă, ca de sfîrşit de lume, creau o atmosferă fantastică de un incontestabil efect. OVIDIU CONSTANTINESCU