V Nr. 8 VÎRSTA UMANISMULUI REVOLUŢIONAR Aniversările nu sînt simple bucurii calendaristice, ci semnele, niciodată aceleaşi, ale unor vîrste. Pentru că aniversarea unui eveniment istoric cum este insurecţia naţională armată antifascistă şi antiimperialistă, aniversarea independenţei reale a unui destin naţional cum este acest August 1944 pentru noi, are în fiece dată a ei, noi şi alte semnificaţii. Aidoma vîrstelor mature, adevărurile, conceptele, idealurile, visurile se îmbogăţesc sub imperiul prerogativelor vastului program al angajării conştiinţelor în această etapă a înaintării României spre comunism. Polisemia aceasta necesară, nu este altceva decît configuraţia umanismului revoluţionar sub a cărui zodie trăim. Iată cuvintele din Expunerea tovarăşului Nicolae Ceauşescu la Congresul educaţiei politice şi al culturii socialiste : „Umanismul nu es'te o noţiune abstractă imuabilă, conţinutul său se modifică corespunzător diferitelor etape de dezvoltare istorică a societăţii". Oamenii ţării, dar absolut toţi oamenii îmbarcaţi pe această navă a reconstrucţiei şi construcţiei sînt eroii de azi şi de mîine ai progresului social, patrioţii urmaşi ai altor sute de generaţii de patrioţi care au durat civilizaţia acestor meleaguri. Lupte, jertfe, sacrificii, istoria acestei civilizaţii este istoria conştiinţei noastre, cronica unei continuităţi milenare, zbuciumată şi aspră acumulînd victorii şi nesocotind înfrîngerile prin transformarea lor în alte lupte şi alte victorii. Şi în fine, ultima vîrstă, cea aniversată acum, treizeci şi doi de ani, o treime de secol de grandioasă construcţie socialistă, de abnegaţie revoluţionară, de instaurare a unei noi constelaţii politice şi sociale care este societatea socialistă multilateral dezvoltată. Condeierul şi artistul contemporan vor trebui să constituie în valoare estetică acest prezent supradimensionat care ne conţine trecutul, vor trebui să alcătuiască în creaţie durabilă întreaga simbolică a acestui timp intens şi intensiv, în care ne construim prezentul cu aceeaşi vigoare cu care creaţia populară înzestra eroii de baladă şi legendă. Astăzi epopeea se scrie prin muncă, construcţie materială şi spirituală bazată pe o anumită educcţie şi pe o anumită cultură : „dezvoltarea amplă a culturii" va deveni o necesitate în trecerea spre comunism, spun cuvintele Expunerii. Or, într-o asemenea amplă dezvoltare, importanţa literaturii devine de netăgăduit. Pentru că scriitorul este acel creator de lumi fictive în care pătrunde totalitatea existenţei sociale şi politice a unei naţiuni. Pentru că a simboliza nu înseamnă a ornamenta ci a acorda existenţei o polisemie ce tinde spre absolut şi pentru că această polisemie este conotaţia spirituală a timpului nostru. Neobosite generaţii de scriitori au pus piatră lîngă piatră pentru monumentul inepuizabilei literaturi române. Avem misiunea de a continua cu noi valori această construcţie. Avem conştiinţa că trebuie să durăm conştiinţe. Avem conştiinţa eternităţii în durata fiecărui pas al acestui umanism revoluţionar care ne aparţine. V. R. â „DRUMUL TĂU DE AUR" AUGUST Cit de înaltă, atît de adîncă Lumina. Un arbore ; , Coroana lui e cerul. Am cules poame dulci — De fericire şi flacără Şi le-am depus la rădăcină. Ne-am înălţat pe scară de purpură Să-i înfigem în vîrf inima noastră. Un arbore ; Şi-un vint de libertate îi flutură tulpina, Din suflet în suflet Adiind cenuşa Eroilor sărbătoriţi. ION VERGU DUMITRESC'O DOAMNA ŢARĂ Doamnă, sufletul meu arde cînd îţi dau în floare teii Doamnă Ţară, la vederea-ţi ies din carnea-mi dulce mieii. Doamnă, cînd te bate plînsul şi-ţi cobori cireşii-n humă Ca-n sicriu se simte fiul stînd în pîntecul de mumă Şi cînd nu te văd — a moarte plînge huma de pe mine De te văd — peste tranşee-mi curg din Dumnezeu 3 Doamnă sufletul meu arde de la Dunăre-n Moldova Cînd pe bolta ta cerească eu citesc ca-n carte slova Doamnă, drumul tău de aur îl străbat cu alinare Şi pe el îmi merg alături inorog, privighetoare Şi din tei bolnavă floarea leagă raiul cu infernul Doamnă Ţară-mi înfloreşte de iubire sfîntă sternul E bolnavă de iubire floarea teiului, stelară — Noaptea ne dă jos din paturi şi ne scoate roi afară Doamnă, copleşit de doru-ţi pieptul meu e o fîntînă Doamnă, eu sînt cel ce cîntă dus de păsări sub ţărînă Doamnă, sufletul meu arde cînd îţi dau în floare teii Doamnă Ţară, la vederea-ţi ies din carnea-mi dulce mieii DAN VERONA TE ROG Tu, grai latin, tu ai forma colinelor mele materne şi virginitatea Florarului, şi loialitatea ţărînii. înfăptuit este azLml&ndarul voinţei înaintaşilor noştri. Iernează, te rog, în zăpada cărţilor mele. OVIDIU GENARU EU, DRAGOŞ VODĂ AM FOST... Eu, Dragoş Vcdă-am fost; mi-aduc aminte : cu soţii m-am pornit din Maramu. De-atunci încolo ochiul meu văzu spre răsărit de neam şi locuri sfinte. Umblu pe drumuri cu-nstelări şi nu o uit pe Molda-n ape şi-n cuvinte ce se rostesc frumos. Cu sîrg fierbinte vînez legende-n ţara mea şi-amu... Ea, ţara,-n suflet mi s-a scuturat cu cerbi sfioşi şi cu păduri în floare, de-aceea-o caut, văleat după văleat, prin munţii-aceştia rezemaţi pe zare. Vreau s-o întemeiez în curcubeu drept voievodat al cîntecului meu. DRAGOŞ VICOli STRĂBUNII NE ÎMPING ÎN LUMINĂ Din mituri străbunii ne împing în lumină Spre o zare rotundă, deplină. Odihnă nu au, doar cînd vor să ne spună Că ţara e bună Sub zodii, sub lună. Pămîntul ascultă de sapă şi fier Şi turmele mari, de oier. Că apele trec prin cenuşile lor, Nu în albii, ci spre viitor. Că vîntul ce bate nu vine din munţi Ci-i lanţ nevăzut peste punţi Verigă pornită din ei în urmaşi Trecînd din legende prin noi, Fără paşi, Spre o zare rotundă, deplină. Străbunii ne împing din lumină în lumină. MIMAI CONSTANTOTESCU APELE Apele mele au nume sonore de fete, ^ uşor despletite-n oglinzi ca-ntr-un vis, Ele trec liniştite, cu muguri de sălcii_ în pieţe, cînd zăpezile încep să miroase a flori de cais. Uşor legănîndu-se, apele mele-ameţesc _ asemenea vîntului ce străbate-o podgorie. Ca sîngele neamului trec pe pămîntul obştesc irigînd pogoane de fertilă istorie. 5 Atît de curate curg albele, apele mele ca de-a dreptul din clarele ţării jîntîni, încît, înainte de-a ne atinge de ele, să ne spălăm pe faţă şi pe mîini... ANDREI CIURUNGA PLUG DOBROGEAN Drum alb, în calcar, Ţară de la Sud, pe unde Geţii trimiteau săgeţi spre Gebeleizis cel de ploaie ud, în vechi, de mult apuse dimineţi; drumeag, la mîna Dobrogei, brăţări purtate de-o istorie solară. Argonauţi veniţi din depărtări tot Uni de aur ne smulgeau din ţară. Ne duci spre mare turmele şi azi, cînd plugul din pămînt încă mai scoate falere şi inele de nomazi şi aplice cu chipuri bucălate. Rămîn în brazda ta şi te sărut în vîlvătaia calmă-a unui mac. In grîul nou, cu bobul arnăut, şi-agită barba, blînd, strîmoşul dac. VALERIU GORUNESCU CRITICA ŞI EXIGENŢELE SINTEZEI Toată lumea este astăzi de acord în ce priveşte utilitatea, necesitatea Hn amplitudinea de orizont şi prin esenţializările obligatorii ale marilor îmbrăţişări sintetice. Dar dacă în domeniul analizei, experienţa şi adeseori reversul ei nefericit rutina, îşi spun cuvîntul consacrat, orientînd destul de limpede pe întreprinzători în metodologia operaţiilor exegetice, sintezele implică încă numeroase întrebări incertitudini şi dificultăţi. Statutul lor nu ni se pare satisfăcător elucidat", încît mal toate tentativele ce se reclamă de la el înfăţişează mai curînd tendinţe şi intenţiona-uităţi ambiţioase, decît realizări în linia ce trebuie considerată proprie sintezei Cum s-a putut cu uşurinţă constata în anii ultimi, cînd încercările de acest ordin s-au multiplicat, majoritatea criticilor înţeleg sinteza mai cu seamă ca o însumare pe un spaţiu mai extins a unor studii foarte variate, al căror caracter rămlne prin excelenţă analitic, în ciuda regrupării lor sub etichete unificatoare, Mentalitatea foiletonistică, firească pe tărîmul ce îi este propriu, al cronicii şi al recenziei, se întîlneşte clar repercutată şi pe tărîmul aspiraţiilor sintetizatoare, încît ni se prezintă nu o dată, sub transparente deghizări convenţionale, culegeri de articole şi studii drept tentative de cuprindere esenţială, 'de sistematizare şi clasificare a unor perioade sau direcţii literare. Mai toate importantele „sinteze" (io literatură nouă de la Romanul românesc contemporan al lui Dumitru Micu, din 1959, şi pînă la masiva carte a lui Eugen Simion din 1974, Scriitori români de azi, plătesc în fond tributul, negreşit involuntar, al unei astfel de confuzii de domenii şi modalităţi. Sub adăpostul unor titluri ademenitoare de capitole, se rînduresc, după criterii de însemnătate şi valoare, mai bune sau mai rele analize, după caz, de. scriitori sau cel puţin de opere. Nu-i vorbă că mai vechile istorii literare ale lui Iorga, Lovinescu, _Câlirvescu nu par în genere să urmărească altă metodologie, primatul individualităţii autorilor fiind conservat cu străşnicie. Dar cine trece dincolo de aparenţa unor astfel â& structuri, în care evoluţia ansamblului literaturii şi sistematica modalităţilor estetace nu stau în centrul şi cîteodată nici în marginea investigaţiilor critice, nu poate sa nu prindă totuşi sensul mai adînc, modelator, coagulant al analizelor, desigur vânate, dar aşezate totdeauna sub semnul bine conturat al cîtorva concepte interpretative» ce ţin de opţiunile de ideologie literară ale criticilor amintiţi. Mai estompate din principiu, însă nicidecum absente la un G. Călinescu, ele sînt manifeste şi viziouc la Iorga şi la Lovinescu. O viziune de ansamblu a literaturii, un corp ae normi si principia, de aspiraţii şi de atitudini ofensive, se introduce în articulaţiile anaMzeiur şi în consideraţiile cele mai mărunte, spre a le conferi o convergenţa remarcaw * si a le transforma în piese funcţionale si valide ale unui întreg or«amc>inaJSocwi«. Felul cum o materie diversă este unificată dintr-o perspectivă ferma m-i »"»^ , de exemplu Lovinescu în Istoria literaturii române contemporane, uncie Jn ordonatoare sînt sincronismul, diferenţierea şi mutaţia valorilor este£y]e dp consecinţă rubrici corespunzătoare, ce sînt menite să argumenteze opv 7 , „jg literară, iar sistematizarea şi ierarhizarea ce ne sînt propuse poartă am-tai unei limPezi personalităţi. Dar Lovinescu şi-a elaborat Istoria literaturii... nu umîndu-şi cronicile şi recenziile unor etichete relativ convenţionale, ci apli-Ju-le principiile şi criteriile conturate şi argumentate cu temeinicie într-o lucrare ^5 -entială : Istoria civilizaţiei române moderne. Se înţelege, nu poate fi vorba ca •are critic actual să-şi înotcmească mai întîi profesiunea de credinţă printr-o operă $c nvergura celei lovinesciene, dar ni se pare absolut imperioasă, pentru cel ce * -,j spre sinteză, clarificarea teoretică preliminară a atitudinii faţă de sensul ^eral al evoluţiei literaturii. Mulţi critici actuali au preferinţe şi concepţii categorice, dar ele nu transpar limpezime în eforturile lor sintetice sau, cînd lucrul se întîmplă, acestea nu hutesc să acţioneze totdeauna ca factori de clasificare şi ierarhizare a materiei, •n tort3 lucrurilor, variată şi preponderent dinamică. Teama de a nu trăda diver-'wtea pe care 0 imPli°ă fatalmente mulţimea individualităţilor artistice se manifestă nu odată în direcţie inhibitivă, împiedicînd pe critic să se detaşeze de caracal imediat al existenţei operelor literare spre a întrezări mişcarea instituţională a literaturii- Se pune deci problema unei metodologii particulare a sintezei, căci faza ana' si a monografiilor amănunţite o socotim în linii generale încheiată. întregul al personalităţilor literaturii noastre este acoperit prin studii şi prin contribuţii edificatoare şi chiar dacă rămîne loc oricînd pentru interpretări din ce în ce mai aprinzătoare şi cîteodată mai revelatoare, baza de fapte şi de operaţii exegetice jleiîientare este aşezată. De la monografiile de autori, ce nu sînt în structura lor 'ulterioară scutite cîtuşi de puţin de exigenţele sintezei, un pas extrem de important j^iu însemnat monografiile de genuri, de curente sau probleme. Prin reconstituirile minuţioase de aspecte şi idei, acestea ţin şi ele de principiile aplicaţiilor analitice, dar au, ca orice operă de anvergură exegetică, nevoie de o viziune sintetizatoare prealabilă, căci, după cum zicea odată foarte bine Călinescu, „a expune un material §ră a voi să realizezi sau să insinuezi un sistem ar fi o treabă goală" şi „nu poţi apune materialul în vederea unui sistem, dacă n-ai dinainte sistemul", cum „nu jduni faptele chimice înainte de a fi definit chimicul". Dar dacă în monografii sinteza se referă la stuctură şi fireşte la concluziile arcetării, în studiile de ansamblu ea se manifestă în decuparea însăşi a obiectului, Împrejurare ce obligă exegetul la operaţii de clasificare şi ierarhizare, la rîndul tor, acestea, imposibile fără o viziune proprie a criticului asupra evoluţiei şi a configuraţiei literaturii. Această viziune singură e factorul coagulant şi sistematizant i oricărei sinteze. Acolo unde ea lipseşte, nu ne putem afla în cazul cel mai bun dedt în faţa unor contribuţii analitice şi parţiale, oricît de amplu şi complex ar fi tbiectul. Desigur, avansarea viziunii proprii nu vrea să spună deformare partizană i obiectului, ci doar organizarea exegezei în funcţie de norme şi repere proprii, aarturisite fără echivoc din capul locului. Acesta este tipul de sinteză ce se legi-| limează evident prin personalitatea autorului. ! Cum el nu este bineînţeles oricui la îndemînă, cum pe de altă parte obiecti-' litatea este adeseori interpretată drept o abstragere totală din demersul critic, mai 5 practicabil şi deci mai frecvent e tipul de sinteză care foloseşte puncte de vedere i criterii consacrate într-un plan sau altul, disimulîndu-şi cît mai mult reacţiile froprii, inevitabile şi permanent prezente prin urmare, dincolo de ceremonia neutralităţii textului. Asemenea sinteze, printre care vom aminti aici Simbolismul romă-«esc al Lidiei Bote, Sămănătorismul, Poporanismul şi Junimea şi Junimismul ale iui Z. Ornea, Literatura română şi expresionismul a lui Ov. S. Crohmălniceanu, ^ Originile romantismului românesc a lui Paul Cornea şi Gîndirea şi gîndirismul a lui .Dumitru Micu (în ciuda stilului de un anume polemism intemperant), nu sînt nici «te mai puţin sinteze veritabile şi pot reprezenta oricînd modele de investigaţie % de interpretare în concordanţă cu condiţiile şi cu exigenţele acestui gen de Wcetare. Este un gen de cercetare pe care fără nici o ezitare trebuie să-1 considerăm tadamental. De împlinirea virtualităţilor şi sarcinilor sale depinde o istorie com-S«tă, autentică şi obiectivă a literaturii. Cine aspiră către ea nu poate ocoli sintezele fegătitoare. De la monografiile de scriitori sau de probleme limitate trebuie mers * hotârîre şi curaj spre cercetările de anvergură şi spre interpretările cuprinză-'"•Kj Prin prelucrarea şi utilizarea foarte personală a rezultatelor particulare, «oteza e oricum un act de personalitate, fie că o declară, fie că o estompează. încît Wcripţivismul plat şi neutral, factologia plicticoasă şi informă rămîn la antipodul «iritabilei sinteze, operă, prin natura ei, de metamorfozare creatoare şi de inter-ÎKtare semnificativă a obiectului, iar nu de reproducere a aparenţei sale imediate 8 Procedeul sintetic presupune o atitudine activă, transfiguratoare a mat • tarea sensurilor ei esenţiale. atenei, în Cău- Critica noastră actuală trebuie din acest punct de vedere să rec dentul multora dintre sintezele istoricilor literari. Domeniul generosUni°aSC^ ascen_ rămîne încă lacunar şi nemulţumitor reprezentat în planul exigenţi actualitaţii ale sintezei. Nu numai că nu dispunem pînă în prezent de o istorie i-Speci*'ce contemporane, dar chiar studiile de un caracter sintetic circumscris în vr "teraturir se dovedesc a fi deficitare tocmai din punctul de vedere al sintezei f' liberat nu există o conştiinţă limpede a exigenţelor acesteia, fie pentru V'6 pi7ntfu ca pornesc de la asemenea intenţii ci doar ajung la ele din dorinţa de a -a ' nu unor fragmente critice o anvergură şi o demnitate care le-au lipsit în îrnprumuta tării lor, mai mult sau mai puţin ocazionale. cupa redae- Caracteristic este faptul că, exceptînd Literatura română de azi nctecs D. Micu şi N. Manolescu, majoritatea sintezelor din primele trei decen H • ratură nouă s-au limitat la arii mai restrînse de investigaţie, fiind consa t '*te" romanului (D. Micu), fie nuvelei şi povestirii (N. Ciobanu) 'fie prozei f"'3 e fie (G. Dimisianu), fie poeziei (I. Pop şi P. Poantă), fie, în sfîrsit, unui decenii, fff»^ în exclusivitate (Al. Piru). Abia în 1974, Rondul de noapte al lui Mircea Iore ! şi Scriitori romani de azi de Eugen Simion ne aduc primele rezultate mai a w* ţioase ale efortului de a elabora imagini panoramice cuprinzătoare ale litera? ' noastre actuale. Totuşi caracterul parţial nu e nici la acestea lichidat ci d' diminuat, căci cea dintîi carte se rezumă la poezie şi proză, iar cea de-â dou t** adaugă şi critica, dramaturgia urmînd s-o studieze probabil criticii de specialitate Complexitatea fenomenului literar rămîne astfel eludată în ce priveşte 'mişcareai 1 istorică şi notele comune de ansamblu, dramaturgia neîmpărtăsind un alt destin decît literatura mai în genere. Să admitem însă posibilitatea şi chiar necesitatea unor sinteze panoramice pe genuri, dar să şi recunoaştem într-o asemenea împrejurare obligaţia unei investigări totale în marginile cel puţin convenţional fixate. Altfel lacunele nu se mai pot justifica decît prin foarte limpezi şi mai cu seamă foarte admisibile considerente precum în cazul, pozitiv, al cărţii lui Ion Pop, Poezia unei generaţii, unde selecţia este convingător întemeiată şi supraveghată pe unitatea atmosferei de idei şi sensibilitate a unei generaţii literare, marcate de covîrşitoarea influenţă a lui Labiş. Cînd însă absenţele de autori şi opere sînt asumate fără explicaţii, imaginea istorică şi critică realizată provoacă legitime nedumeriri şi întrebări. La Mircea Iorgu-lescu, spre exemplu, lipsesc anumiţi autori (şi nu-s de loc puţini !), dar opera celor trataţi e studiată în totalitatea ei. La Simion lipsesc şi opere şi autori, ceea ce complică lucrurile şi mai mult. Nici unul şi nici altul nu-şi recunosc însă intenţia de a fi dat nişte reprezentări sintetice ale literaturii actuale. Cartea lui Iorgulescu nu e „o culegere de foiletoane", cum însuşi autorul precizează, ci una de capitole ale unet posibile sau viitoare istorii literare. Eugen Simion îşi asamblează cronicile avînd în minte precedentul lovinescian. Deosebirea se cuvine însă semnalată : marele critic îşi scrisese articolele din Critice IX din perspectiva clar premeditată a sintezei, iar în Istoria literaturii române contemporane, deşi au intrat atîtea pagini foiletonistice şi chiar simple note polemice ocazionale, sudura le-a topit atît de impecabil încît sorgintea lor nu se mai simte, ceea ce nu e cazul încă în Scriitori romîni de azi. Dar, în sfîrşit, dacă nu este vorba de încercarea de a sugera ansamblul, ce rost mai au atunci capitolele sau secţiunile intitulate, prin natura lor, sintetic şi cuprinzător ? Iată ce ni se pare greu de explicat. O insuficienţă evident comună a multor tentative de sinteză este desigur eludarea argumentării secţiunilor care ni se propun. întîi de toate se observă că acestea nu au la bază norme şi principii unitare nici sub raport estetic, nici sub raport istoric, fiind mai curînd produsul unei intenţii publicistice de a capta $i chiar de a scandaliza puţin pe cititorul avid în genere de etichete şi formule insolite. Dintr-un asemenea motiv, clasificările sînt îndeobşte iremediabil divergente. Nu ne gîndim să proclamăm fireşte necesitatea unor suprapuneri^ absolute, ci doar a unei ideale întîlniri în spaţiul liminarei obiectivităti a exegezei. E explicabil deci că multe dintre volumele de critică ce tind către sinteza nu reprezintă deocamdată decît premise ale unei veritabile istorii a literaturii n°as^f contemporane, a cărei realizare, deşi autorii lor 'nu vor s-o recunoască P"1"^ intenţiile care i-au călăuzit, o implică totuşi în structura unor lacunare P8"0™"]?" Fie prin omisiuni adesea regretabile, fie prin lipsă de deschidere contextuale, asemenea lucrări, ieşite dintr-un exerciţiu şi dintr-o mentalitate precumpamw foiletonistică, vizează încă prea puţin literatura si supralicitează, uneori aesigur mirabil, operele individuale. Ele rămîn însă la poarta istoriei literare tara a- 9 , pragul, nu însă — cum am zis — şi fără a-1 fi avut în vedere. Ceea ce mă-bine distanţa încă existentă între premise şi realizări. Ea s-a diminuat, dar jC* apărut, invitînd mai departe pe critici să mediteze cu folos la exigenţele «»a cO0]ode ale sintezelor în genere şi, mai exact, ale istoriei literaturii noastre ale Pe care numai ei cu siguranţă o pot scrie. Dar cu o sigură condiţie : asu-'unui sistem de opţiuni şi de criterii consecvente, configurînd clasificarea şi hizarea unei materii încă prea fierbinţi şi de aceea refractară efortului sintetic I ^lizator. Dificultăţile nu sînt însă imposibilităţi, ci poate tocmai dimpotrivă. A le \ & r:ncie şi a le supune meditaţiei înseamnă a deschide drum spre lichidarea lor, i 2? după cum spunea prea bine Hegel, „tocmai prin definirea lui ceva ca limită, sta din urmă a şi fost depăşită". Dar exigenţele sintezei sînt mult mai nume-îSe spre a le fi pomenit aici pe toate, încît discuţia rămîne evident deschisă, chiar xâ nu e sigur că va continua prin intervenţii speciale. Ceea ce ni se pare însă Se sigur este faptul că am intrat într-o etapă nouă, în care aspiraţiile spre Mteză exprimă o necesitate obiectivă, corespunzînd unei maturizări interioare a B^cetării noastre literare. FLORIN MIHAILESCU \ 4 CLEPSIDRA GÎNDURÎLOR La întîlnirea cu moartea este vitală orice întîrziere. ★ Mai repede merităm ce ni se întîmplă, decît ni se întîmpiă ce merităm ★ Bîrfa academicianului e mai jalnică decît a ţaţei, deoarece studiile potenţează atît calităţile cît şi defectele. ★ Dintre toate serviciile numai cele făcute şefilor nu pot fi suspectate de altruism. ★ Anonima reprezintă mai puţin fizionomia morală a autorului ei şi mai mult pe cea primitorului. Cînd te preocupă locul pe care vrei să-1 ocupi, nu te mai îngrijeşti de cel pe care-1 deţii. Bîrfa este buruiana căreia-i prieşte cel mai mult seceta spirituală. Bunului simţ îi pretindem totdeauna să fie mai operant în perimetrul altora decît la noi. Pe carierist nu-1 deranjează atît compromisul, cît publicitatea acestuia. ★ Dintre febre, numai cea spirituală indică sănătatea. ★ Guvernanţii care acordă libertatea portului armelor îşi găsesc siguranţa numai în afara graniţelor lor. ★ Artistele-şi păstrează după măritiş numele sub care au debutat, caci n-au încredere în memoria publicului şi respectul soţului. Sînt oameni cu care ne solidarizăm şi cînd pierd, iar alţii cu care nu putem face acest gest nici cînd cîştigă. Nici o certitudine a vieţii nu o depăşeşte pe cea a morţii. ★ Spre a fi publicat, un debutant trebuie să scrie mai bine decît un scriitor tonsacrat. pe fondul unei mari nenorociri, un necaz mărunt devine ridicol. ★ Abia cînd se va şti sigur că în societatea contemporană sînt contraste mai jjari decît cele dintre noi şi alte civilizaţii, vom participa activ la diminuarea lor treptată- ★ De cînd am aflat de la Renan că numai cu copiii şi analfabeţii putem discuta probleme fundamentale, ne revoltă sterilitatea conversaţiilor noastre zilnice. ★ Cad numai cei care umblă, nu şi cei care se tîrăsc. ★ . Patria ocroteşte totdeauna mai mulţi de cîţi sînt în stare s-o ocrotească pe ea. ★ Succesul muncii este mai stenic decît cel al relaţiilor, în ciuda faptului că idesea este privat de avantajele acestora. ★ Cine nu are îndoieli, nu trezeşte încrederi. ★ Sînt oameni a căror bunătate are un dedesubt mai urît decît cel al răutăţii ijora. ★ Nici un avantaj obţinut prin pierderea demnităţii — individuale sau colective — nu egalează valoarea prejudiciului suferit. ★ •Fiind atît de apropiate între ele integrarea socială şi conformismul, greu se observă cît sînt de străine prin natura lor. ★ Cînd toate revistele scriu la fel, începe să fie citită cea care scrie altfel, chiar teă scrie mai prost. Meritul îmbătrînit este frate cu viciul întinerit. ★ . Este slab educatorul care-şi atribuie toate calităţile elevilor săi, lăsînd pe *airia acestora numai lipsurile lor. j } Răsfăţul copiilor se vindecă mai uşor decît cel al mamelor lor. Ş: * Greutăţile pe care nu le putem învinge în viaţă îşi au sursa în scutirile de am beneficiat în copilărie. 1 12 Egoistul rîde numai cu lacrimile lui, dar plînge cu ale altora. ★ Pe obrazul nostru descoperim numai calităţi, iar pe al altora numai defeotp uitînd că zeul mexican Quetzalcoatl cînd şi-a văzut chipul în oglindă s-a înstni mîntat atît de tare încît a fugit în lume, pierzîndu-i-se urma. Şi el era zeu. ★ Unde sînt prea mulţi eroi în tribune, nu mai rămîn suficienţi în arenă Cine se tolerează, se aseamănă. ★ Exigenta societăţii faţă de un individ fiind direct proporţională cu valoarea lui, cei mai criticaţi oameni nu sînt cei mediocri. ★ Impresiile noastre despre alţii rămîn mereu în urma evoluţiei acestora şi uneori se desprind de ei ca umbra de Peter Schlemihl. Claritatea exprimării este apanajul posesorilor de idei, obscuritatea — a posesorilor de vorbe. ★ Cheia fericirii constă în menţinerea unei dezechilibru relativ între aspiraţii şi posibilităţi. Dacă frînarea eşecurilor ar fi tot atît de promptă din partea anturajului ca şi a succesului cuiva, ar exista mai mulţi fericiţi pe lume. Nemulţumirea este copilul legitim al gîndirii. întotdeauna gloria a îndepărtat pe adevăraţii prieteni şi a atras pe cei falşi. ★ Dascălul care-şi acuză elevii de lipsa iniţiativei, îşi face autocritică. ★ Savantul susţine: eu deţin cheile progresului; artistul afirmă : eu înfrunt setez viaţa ; politicianul le răspunde : în mîinile mele e cîrma corabie! pe care navigaţi. ir Pe contemporanii ceva mai dotaţi decît noi îi pizmuim considerabil mai mult decît pe geniile din trecut. ~k Te Deumul dinaintea execuţiei capitale este mai mult o consolare a călăilor decît a victimei. ★ Crăpăturile lespezilor de pe mormintele voievodale de la Probota atoto PJOJ funzimea politeţei cotropitorilor patriei, care au ţinut sa stea de voroa cît şi cu morţii. Nici un instrument n-a redat mai profund durerea unui neam ca fluierul lui Avram Iancu. 13 ★ încordarea arcului carpatic s-a transmis locuitorilor săi şi în morminte, dovadă a osemintele găsite în gropile străvechi sînt rînduite în forma Carpatilor. ★ In sufletele românilor domnia lui Ştefan cel Mare nu are decît început. ★ V Stăpînul puterii este robul ei cel mai supus. I * Cucerind femeia, bărbatul iese învins. ★ Pe plan moral toţi ne credem atît de avansaţi încît ne este jenă să afirmăm t-am făcut unele progrese. ★ Literatura unui popor este marea lui spovedanie, încărcată de toate ficţiunile acestui act. ★ Puterile mari, care trec ca lavinele peste cele mici, uită că ajunse în vale toate zăpezile se topesc. ★ Mediocritatea îşi aplaudă mai frenetic fruntaşii, decît elita pe ai săi. ★ Gîndurile pieptănate după modă au soarta acesteia. Suferim mai mult cînd ne părăsesc viciile, decît atunci cînd noi le abandonăm. ★ Nepotismul este oribil nu atît prin ceea ce promovează, cît prin ceea ce scoate brutal din competiţie. ★ Semnul distinctiv al nonvalorii este tedinţa ostentativă de a se impune. ★ Balta împroaşcă pe-o rază mai mare cînd ajunge nor. ★ Originalitatea asimilează ceea ce pastişa copiază. ★ •Drumurile bătătorite sînt frecventate mai des de cei care ţipă după originalitate. ★ E preferabil să gîndeşti original şi să te exprimi banal, decît invers. ★ , Ţara — ca o mamă bună — nu se înstrăinează niciodată de fiii săi, deşi unii «ntre aceştia o reneagă. ' !Numai omul al cărui nume ajunge să fie sinonim cu al patriei sale poate fi BOcotit cetăţean al lumii. 14 De neamul tău trebuie să fii mîndru chiar şi cînd el nu sp mî„j u be mindreşte cu tine ★ Dacă e nepotrivit să-ţi etalezi meritele tale, apoi pe cele ale nor, nu aştepţi să ţi le arate străinii. p poruiUl tău să ★ In locul pedagogilor de specialitate sînt preferabili specialiştii pedagogi ★ Mai uşor răspund elevii la întrebările profesorilor, decît aceştia la înt oha şcolarilor. "ebarile ★ Şeful bun se agită puţin, dar pune pe toţi în mişcare, cel slab se agită m if dar se mişcă singur. 6 I"mt- ★ Deosebirea dintre profesorul care se repetă invariabil de la un an la altul • elevul repetent constă în aceea că numai ultimul este conştient c-ar fi putut evita situaţia. w ★ Reputaţia unui profesor n-au statornicit-o niciodată inspectorii în măsura «n care au făcut-o elevii. ★ Secretul personal ce ni-1 încredinţează şeful astăzi este poliţa dizgraţiei noastre de mîine. ★ Surprizele mari ni le produce numai cunoscutul. ★ Pentru gîndire este mai preţioasă literatura care ridică probleme decît cea care le şi rezolvă. ★ Progresul unei generaţii este accelerat mai mult de îndoielile decît de certitudinile sale. ★ Cînd bunicii aplaudă ceea ce fac nepoţii, progresul se află în impas. ★ Puritanii se nasc în ţara păcatului. ★ E preferabil ca lumea să se întrebe de ce n-ai primit o distincţie, decît să se mire pentru ce o ai. ★ Omul fiind măsura tuturor lucrurilor, prin continua schimbare a măsurii el a molipsit lucrurile de relativism. ★ Ateismul fiind negarea dogmatismului religios, el nu poate fi asemenea acestuia în intoleranţă. ★ Revoluţiile sînt influenţate în timpul desfăşurării lor de rezistenţele Intim-pinate, iar după triumf de lipsa acestora. 15 ★ pe baricade învingi numai dacă rezişti mai mult decît ele, ★ Toate marile doctrine s-au impus pînă în momentul apariţiei schismelor ; de ' «ea lupta împotriva schismaticilor e mai Înverşunată decît împotriva duşmanilor. I Bogăţia spirituală poate genera mai uşor bogăţii materiale, decît reuşeşte cea terială să declanşeze valori spirituale. f * , £ mai suspect un succes care nu trezeşte invidia decît insuccesul care nu iscă ^pătimire. ' pe valurile timpului nici un înotător nu se menţine numai pe creste. ★ Vizionarii se simt mai liberi în Închisoare decît tiranii lor pe tron. ★ Profitorii unor momente istorice sînt dezavantajaţii momentelor următoare, persecutaţilor nu le este rezervată totdeauna această compensaţie. ★ | Sînt virtuţi cărora le lipseşte puţin viciu spre a fi pe deplin preţuite şi vicii are asociate cu o virtute îşi potenţează discreditul. ★ Unele adevăruri îmbătrtnind se apropie de minciună, dar nici o minciună nu & apropiat de adevăr pe această cale. i * Puterea care nu se teme de ea însăşi este cea mai şubredă. PATIŢA SILVESTRU „Istoria literaturii romane' it ION GHICA Pe Ion Ghica l-au ispitit şi viaţa şi talentul şi ideile, dar el a făcut tnt i să şi le contrazică. Rareori o personalitate atît de dilematică şi-a construit un mai echilibrat. Aventura i-a surîs foarte promiţător la Constantinopol si n aIw pelag, unde-n loc să se turcească (numindu-1 în glumă „pilafciu" Bălcescu îi rr'" metea poate un serios avertisment) şi să joace rol mare pentru Poartă şi-a ocrotit starea familială, a văzut de interesele îndepărtate ale patriei si a pus ordine pămîntul Samosului şi-n apele de prin prejur. Era probabil prea intelectual si de aceea nu îndrăznea să-şi rupă rădăcinile care se împlîntaseră şi mai adine tocmai printr-o activitate revoluţionară. Era desigur un cosmopolit, căci şi-a satisfăcut conservatorismul prin numeroasele sale legături cu englezii şi cu Anglia. în loc să se supună demonului literar, căruia nu i-a dat mai mult obol decît diletantul si amatorul, a tot ostenit pe tărîmurile pentru dînsul cam sterile ale ştiinţei şi doctrinei sociale, încît verdeaţa operei lui beletristice se salvează atît de greu din stîncăria didactică şi informativă, pe cînd opera sa doctrinară respiră doar în irezistibile popasuri estetice. Paşoptist între primii şi cei mai de sus, a cărui adeziune ideologici Bălcescu a promovat-o aproape cu deznădejde, nimeni nu şi-a trădat într-atît amicul, plăsmuind din gîndurile-i drepte şi înflăcărate o dureroasă caricatură, ca Ion Ghica! cel care vrînd-nevrînd, mărturisit sau nemărturisit, a devenit adversarul lui Cuza* şi Alecsandri, al lui Kogălniceanu şi Bolliac. Biciuind cu aceeaşi asprime ca şi Eminescu degenerarea politicianistă a paşoptismului, care a întunecat în ochii generaţiei Junimii imaginea revoluţiei, Ghica i-a atacat filosofia prin reprezentantul el la catedră, Maiorescu, pentru a-şi chivernisi apoi condeiul frumos în paginile Convorbirilor literare. Toate acestea se conturează exact, deşi îndeajuns de laborios, din opera încredinţată tiparului de către însuşi autorul ei. Dacă Scrisorile constituie o literatură extrem de risipită, în care nu totdeauna dezordinea e dătătoare de farmec, o literatură în sine fină dar superficială, scoţîtt-du-şi efectele din pitoresc şi anecdotic pur, Convorbirile economice, luate ca un substrat formativ, îi dau, prin chiar ideaţia lor coherentă şi destul de întinsă, orizontul cuprinzător al unei arhitecturi lăuntrice, parcă iarmarocul istoric, mascarada socială, panorama balcanică ar fi prevăzute, ca loc pentru mister, cu bolţile gîndirii occidentale. Bineînţeles, însă, din acelaşi dublu joc, şi aici, expunerea ştiinţifică, mortarul statistic pot fi lăsate la o parte de dragul priveliştilor sensibile (unele reluate sub o formă sau alta ulterior, în Scrisori), slujite de o pană pe cîţ.de lacomă să împodobească foaia albă, pe atît de avidă şi de capricioasă în propensiunea pedagogică. Nicăieri n-a fost evocat cu mijloace mai subtile, mai profund lirice, Bucu-reştiul de altădată, ca în această icoană sonoră, model de proză românească din secolul al 19-lea : „Cînd de pe Dealul Mitropoliei, într-o seară de denie, în liniştea melancolică a apusului de sunete pe toate tonurile, care se vărsau în aer din miile de clopote mari şi mici ale oraşului, note care alergau din toate turlele ca sa se confunde într-un huiet general 'şi se suiau împreună la cer, lăţindu-şi neîncetat vibraţiile, aruneîndu-se în cadenţă ca nişte talazuri împinse unele peste aueiţ către malul nevăzut, atmosfera întreagă părea transformată într-un vîrte] de arm nie, şi sufletul, cuprins de o senzaţie plină de pietate, se simţea atras caţre ruga. mijlocul acelei vijelii de sunete, precum ochiul distinge într-o mare înfuriata pinze» 17 lor printre spumegatul alb al jocului valurilor, asemenea, urechea deosebea •îocul huietului glasul plîmgător al Sfîntului Gheorghe, repetînd în cadenţă ""i nenorocitului Brâncoveanu, sunetul jalnic şi mîndru al Antimului, bătaia falnică a Sfîntului Spiridon, îngînîndu-se cu Sărindarul şi cu Curtea-Veche t f3fa : j (je serbare, al Colţii, glasuri grave străbătute în toate părţile de timbrele si rte si argintii a o sută de clopote mai mici a bisericilor din mahalale". Urmînd Vorbi despre împrumuturile statului, acest autor o porneşte epic la drum, cu »510 j* ponderea descriptivă, confortul prozastic cu care se deschide perspectiva r^8Ziă 'într-un solid roman realist : „Apa se retrăsese, noroiul se prefăcuse în praf, ""^ra de amiazi ; lăsasem muncitorii să se odihnească, cînd auzii o trăsură intrînd tta °,rtp • întorc capul, şi văd o droşcă frumoasă trasă de patru cai negri bine .-,°,ţj duşi de un surugiu cu poturi şi tuzluci şi cu panglici tricolore la pălărie. Pntea trăsurii alergau doi dorobanţi călări, cu carabinele în sus la oblînc, un alt obanţ trepăda din toată puterea calului la scara dreaptă şi un al patrulea, pe *f j ţinea puşca în sus. Ajunşi la uşa casei, un tînăr se dezlipi alene de pernile "^urii, se coborî şi după ce se întinse căscînd dete cîteva ordine dorobanţilor ce-1 ^invârăşea. Pe unul îl trimise să-i aducă pe primar, pe altul după perceptor, pe I mai ager îl însărcina să meargă din casă în casă, să vază dacă la toate tărăncile înviat sămînţa. Era un subprefect sub a cărui bună şi demnă pază patruzeci de ÎLmne au fericirea a trăi !" Ironia la adresa subprefectului vine din partea boierului Sunat, preocupat de soarta ţărănimii în mod global, ca entitate socială importantă ij viaţa statului : din puzderia de personaje pitoreşti a Scrisorilor lipsesc ţăranii «Li deosebire de Alecu Russo ori Alecsandri, Ghica nu s-a ocupat de folclor) ; S lumea rurală, pe autorul Convorbirilor economice îl interesa, ca tip, doar pro-metarul agricol, care se şi înfăţişează la începutul capitolului Creditul: „Un amic |meu cam cioban, cam plugar, care noaptea întreabă stelele cum se învîrtesc şi axje merg şi dimineaţa cercetează vînturile şi norii ce au de gînd să facă peste £ si peste săptămînă, om care nu este în stare să ne spuie ca reprezentantul Mathieu de la Drame zilele de ploaie, de soare, de frig şi de cald ale anilor viitori, Iar care poate ţine piept cu amiralul Figeroy în a ne spune intenţiile cerului de azi Aâ mîine ; om prost cum se zice, adică neînvăţat în şcoală, care nici nu scrie, sfci nu citeşte, dar care în realitate ştie mai multe decît mulţi docţi, fiindcă cugetă ij raţionează. Simplu în obiceiurile lui, trăieşte din spinarea oilor şi din grăsimea pamîntului, poartă opinci, zeghie şi căciulă de oaie. Om fără eresuri şi fără prefeţe, care nu crede nici în iele, nici în rusalii, lucrează marţile şi joile după Paşti", ihematic şi „perfect" ca o idee searbădă, în contrast cu figurile zglobiu cromatice', je miniaturi levantine, care împart această lume feeric suburdană, între vrăjitoarea iupămîntenită : „Pînă acum vreo treizeci de ani tot se mai vedea în dreptul Podului Siriei, despre strada Apolodor de astăzi, bolta unei porţi cu foişor deasupra, şi sai la stînga nişte mari dărâmături fără învelitoare, fără uşi, fără ferestre, care atleau cărămidă cu cărămidă, acelea fusese palatul Budeştilor, într-acele ruine locuia vestita Rădovancă, femeia groasă şi chipeşă, care descînta de şerpi, de deochi, «ora sărăcica în lapte de cuc şi argintul viu în untură de ţînţari ; (...) Să fi turnat in cer cu găleata, să fi fost nămeţi de zăpadă cît casa, seara, cum bătea meter-i taneaua la vodă, la Rădovancă era bîlci : căruţe, butci şi cocoane îmbrobodite şi . Meri tiptil; îndată ce înnopta, picior de ghindă întîlnea pe dama de tobă aidoma ) mi li se arătase în cărţi, cu dragoste şi cu drum de noapte ; cînd ieşea cloşca pe |«, aducea zmeul printre crăpăturile zidului. Puterea ei înceta îndată ce cînta ■ «osul. Cine a putut crede vreodată că Rădovancă să fi murit ? ! Nimeni n-a auzit ;jalind-o sau trăgîndu-i clopotele, nici un medic nu-şi aduce aminte s-o fi citit, j sici un pantelimonesc din vremea aceea să-i fi săpat groapa ; atît numai se ştie, ' te la o vecină din mahala, că pe noapte întunecoasă ca fundul de căldare ar fi tot o pară de foc care a ieşit din singurul coş care rămăsese în picioare deasupra irămăturilor, că acea văpaie, după ce s-a încercat să se suie spre stele, a apucat-o *re apus şi a căzut în depărtare" şi neconceptibilul voevod fanariot: „După prînz ăsturnat într-o caleaşca poleită, trasă de patru cerbi cu coarnele de aur, ieşea la Preumblare înconjurată de ciohodari cu fuste albe şi cu işlice rotunde de samur în % de arnăuţi şi de soitarii cu căciuli lungi de postav pestriţ, împodobite cu coade ™?â trăsura domnească, se strîmbau la trecători şi insultau femeile cu vorbe şi cu Kturi neruşinate. Cu astfel de alai mergea de-şi bea cafeaua şi ciubucul lîngă tavuzul din frumosul chioşc de la Izvorul Tămăduirii, în sunetul surlelor şi tobelor, «meterhanelei şi tumbelichiurilor. Dimineaţa în zori de ziuă, călare pe tabla-başa, * arăpesc pe care, după exemplul lui Caligula, îl îmbrăcase caftan de clucer cu picioarele goale în iminei roşii, cu mînecile suflecate pînă la subţioară, 18 alerga în fuga mare pe uliţile Bucureştiului, strigînd cît putea • «Tt (foc). Cînd cîte un boier îşi lua inima-n dinţi şi îngrăznea să-i vorbea g- ,VaaaF ! J» cirile ţării, să-i propuie vreo măsură pentru a-i mai alina durerile ou - nen°ro~ în batjocuz-ă că dacă ar fi voit Dumnezeu cu ţara, nu-l trimetea pe d r,ăspuridea Justificarea ontologică a acestei proze concentrate şi picante fiind do t'S" dQnwi..." birilor economice. Pentru Ion Ghica pîrghiile democraţiei sunt libe \na Convor-proprietatea, pe care le-a apărat fanatic şi pe care le-a formulat drast schirob şi ar fi crezut că prin cuvînt ele pot fi cu străşnicie menţinute lată o**? °a ?' cum cărei limpezime pragmatică îşi arogă atributele bunului' simţ- Cerc r°^mulare a ţioasă şi raţională a intereselor generale a unei naţiuni duce fără doa6- G3 m'nu" adoptarea principiului liberului schimb (libre echange). Taxele vamalp?l'PMte ia ţionismul sunt o piedică la dezvoltarea bunei stări şi a fericirii naţio?* prot^" scumpind preţurile obiectelor, împuţinează numărul cumpărătorilor mV^ C-ăcii împuţinează mulţumirile". împotriva lui Bălcescu, vorbeşte boierul a' căru4?° • ?i asupra pămînturilor a intrat în ordinea firii prin legalizare : „chiar de 1 apinire admite pentru un moment că originea proprietăţii de pămînt să "fi fost o SDoHa^6* de carte cei dintîi proprietari sau că să se fi cumpărat cu bani rău dobînri ?• ne cîştigaţi prin fraudă, abuzuri, violenţe, prevaricaţiuni, concuziuni si confisrati cine poate fi în drept în secolul al XlX-lea să vie să puie mîna, după o* D»«! ■ ' ţiune de secoli, pe o averea cumpărată pe bună-credinţă, cu baiîi munciţi se dă lîna şi laptele ei sau decît albina de la care luăm miere şi ceară ; că a încerca a face societăţile omeneşti mai bune decît sunt, este a întrebuinţa un reme-iu mai rău decît răul ce există. Oameni îmbuibaţi de o filosofie periculoasă, ale ârei precepte sunt descrise cu o amărăciune plină de melancolie şi de vigoare de ■ învăţatul Schopenhauer, profesor care a avut în Germania o înrâurire netăgătudită i asupra caracterelor aplecate la pesimism ; sistemă care chiar de ar fi adevărată > ii punctul de vedere speculativ, nu este mai puţin periculoasă din punctul de vedere practic, filosofie care trebuie respinsă de un popor care aspiră să devie \ j ţi el ceva într-această lume". Avînd prin sînge dreptul să urce pe tronul Principatelor, Ghica a fost nu o lată bănuit de către comilitanţii săi paşoptişti, că vrea să ajungă Domn, şi este pro-iabil.că bănuiala lor era întemeiată. Poate că participarea lui importantă la detronarea lui Cuza şi mai apoi amestecul în comploturile anti-carliste să-şi aibă . aplicaţia într-o decepţie de acest ordin. Doctrina Convorbirilor economice ar as-ade-astfel un profund sentiment de jignire a legitimelor aspiraţii sociale şi 'istorice, subliniat în arhondologia subtilă, complicată şi pe multiple planuri ale Neţii diversificată, care, ca un foc de artificii continuu punctează parcă la nesfîrşit {fplca Scrisorilor către Vasile Alecsandri (scrisori către prietenul ce-şi satisface j iute ambiţiile, ca „rege al poeziei"). Căci rangurile cuvintelor (pitorescul aglomerat ' k turcisme, grecisme şi rusisme numind funcţii şi demnităţi e şi mai viu luminat, j ţonurile-i sumbre, de reflexele ce aruncă asupră-le vocabulele „alese" latine: | *tidios, dispendios, proscripţiune, reprehensibil, facţiune, ingerinţă, atrabilar; j Winificativ fiind contrastul stilistic dintre o icoană epică balcanic pitorească, preoţi „MM trăiesc oameni care-şi pot aduce aminte de un biet grec, bondocei şi pir-fcu, numai pielea şi osul, care se jurlandisea pe uliţele Bucureştilor, în pas mă-J*t, oprind pe trecători în drum ca să le zică : „Stii tu mo, mosico, ca io sinto "lor de Imperato ; Vasilopulo, bre !" Şi să te fi pus păcatul să-i conteşti pretenţiile, 20 că-ţi găseai beleaua: se făcea Dunăre, de se aduna lumea. întindea cum ar fi dat cu pistolul; făcea din gură Bum şi o reteza la fugă cu , f,1 °a ştrengari după el" şi un text teoretic latin democratic : „Cauza este că *f • voieşte mai mult pentru sine şi aşa cum crede el că i-ar veni mai bine la are ° fără'a se preocupa dacă acţiunile sale nu ating şi nu jignesc libertăţile altora*?*63"5" nu este încă pătrunsă de adevăratul sens al acestei prerogative. De aici r ^Inea luptă pentru deosebitele moduri de a înţelege şi de a voi şi de a practica lib° t uni> o încîlceală care nu se poate descurca de secoli, un adevărat antagonism d 3' autoritatea trage mijloace de a oprima împingînd pe unii contra altora si' înriUnde magogii găsesc un mijloc de a se face populari, preconizînd libertăţi strâvaT care nu se pot realiza, dar care adesea uimesc spiritele slabe şi inculte" __gante< italienismul „stravagante", tocmai la cel care 1-a urît atîta pe Heliade ! dă o uşoară notă de desuetudine, cum stă bine boierului, chiar cînd adoptă l'mh°^ei democraţiei) şi rangurile situaţiilor corespunzătoare (iată un fragment de îral-^ un proustian gen de observaţie, plină de nuanţele rangurilor — tonalitatea sor; i* punerea în evidenţă grafică a unui termen, ierarhia sacrului : „acesta îi zicea c ' ton puţin curtean, că este o incongruitate de a tot pune înainte legea sfîntă a C U-° nului" ; iată filosofia rangurilor : „în lume sunt atîea condiţiuni cîţi si oameni0™" lanţ de inegalităţi. Orişicare din noi, în oricare condiţiune ne-am afla avem m alţii deasupra şi dedesubtul nostru ; şi dacă rîvnim la mulţi, sunt alţii atîtia Doitp şi mai mulţi, care râvnesc la noi — o infinitate de stări şi de situaţiuni care w încrucişează şi se superpun. Chiar dacă am lua două condiţiuni care ni se par foarte depărtate una de alta, găsim că, deşi în unele privinţe una este deasupra celeilalte în multe altele însă ea este mai pe jos" ; iată şi ranguri intelectuale : „N-am apucat pe dascălii cei iluştri : pe Lambru Fotiade, pe Varlach, pe Comită, care purtau isljc şi ciacşiri, dar am cunoscut pe vestitul Kirkireu de soioasă memorie, care crescuse pe Banul Băleanu şi 1-a dădăcit pînă la moarte" ; iată şi sursele privilegiilor aducătoare de ranguri : „în toate serile, dragomanul Arghiropol se întorcea de la Poartă aducînd numai făgăduieli, bacalîmuri şi iavaşuri. într-o seară, cînd ambasadorul extraordinar îl aştepta să-i vie cu ceva pozitiv, cu cheia Betleemului cel puţin în buzunar", iar în replică morală : „La boier Buzoianu nu prea aveau trecere cira-clîourile, şi de multe ori postulanţii recomandaţi îşi găseau beleaua cu dînsul") alcătuiesc adevărul singular al acestei opere, indecisă ca şi orice joc, în a fi pe de-a-ntregul ea însăşi. I. NEGOITESCU JURNALUL LUI TITU MAIORESCU CÎTEVA REFLEXII ŞI OBSERVAŢII IN LEGĂTURĂ CU NOUA EDIŢIE Trebuie precizat că volumul conţine nu numai jurnalul, ci şi epistolarul lui «tu Maiorescu şi că la a doua ediţie e numai jurnalul; epistolarul, cel crezut ga vreme pierdut, apare pentru întîia dată. Subliniez de la început o inovaţie de ^ mai mare importanţă : la sfîrşitul volumului se anexează şi textele originale, pise de Maiorescu în limba germană, ale jurnalului şi epistolarului, aşa încît sricind se poate face o confruntare. Am scris introducerea la această operă şi am redactat o bună parte a notelor, gea ce însă nu mă poate împiedica să-mi exprim păreri şi chiar rezerve cu privire jj această apariţie atît de importantă pentru literatura şi cultura noastră. Acceptînd îi colaborez la această ediţie, mi-am format şi eu cîteva idei cu privire la moda-fiâţile după care ar trebui să se procedeze îndeosebi în legătură ou jurnalul, pentru ca prima ediţie, îngrijită de I. Rădulescu-Pogoneanu, să fie depăşită. (Pînă la un moment dat aveam motive să cred că am şi un rol de directivare a ediţiei, jgj tîrziu însă mi s-a atras atenţia că mă priveşte numai redactarea introducerii | a notelor.) Ideile pe care mi le-am format cu privire la modalităţile de editare MM rămas necunoscute editoarelor, apărînd însă volumul, cu regret a trebuit să oonstat că, în ce priveşte Jurnalul, faţă de ediţia Pogoneanu, afară de hîrtia în-Ndevăr excepţională, din punct de vedere al tehnicii de editare nu s-a schimbat imic. Nu trebuie să uităm că acest jurnal, ca în general jurnalele şi ediţiile de Krisori, nu poate forma o lectură simplă de delectare, el cuprinde documente, la are, după ce le-ai citit, revii necontenit, recitind un pasaj sau altul, după necesităţi. Smdent, o ediţie bună, ştiinţifică trebuie să ţină seama de acest fapt, pentru a-1 ijuta pe cercetător. De exemplu, deschizînd cartea, el să poată constata cu uşurinţă te dată poartă însemnarea respectivă. In cazul nostru însă, ca şi în cazul ediţiei Sldulescu-Pogoneanu, lucrul acesta întîmpină dificultăţi. Deschizi volumul, de aemplu, la p. 22. La două aliniate Maiorescu indică datele : 30.1 şi 31.1, dar nu Wică anul. Răsfoieşti mult şi bine înapoi pînă ajungi la p. 12 ca să constaţi că este wba de anul 1856, marcat ca un început de capitol. Dar în multe cazuri Maiorescu «i indică nici luna, numai ziua (de ex. p. 36—37). Aceasta fiind situaţia în general, •r fi trebuit să se recurgă la colontitluri, adică, în susul paginii, să se indice anul $ luna însemnărilor respective. In felul acesta textul ar fi apărut nealterat, aşa 9im 1-a lăsat Maiorescu, totuşi volumul ar fi avut darul să orienteze imediat şi ftecis pe cititor. Acelaşi lucru în ce priveşte indicaţia limbii în care au fost scrise însemnările, tei, ca şi în prima ediţie, aceste pasaje apar în traducere, însă, bineînţeles, citi-W trebuie să afle despre fiecare pasaj în ce limbă a fost iniţial redactat. în pretată ediţie se procedează şi în privinţa aceasta exact cum procedase Rădulescu-ţgoneanu : se face cîte o trimitere în josul paginii cu indicaţia : „de aici înainte pnalul continuă în limba germană", sau „de aici înainte jurnalul continuă iarăşi «limba română". Cum însă volumul conţine note foarte numeroase, indicaţiile res-ÎSctive — mai ales că adesea apar la distanţe mari — se pierd în noianul celorlalte şi iarăşi trebuie să răsfoieşti mult înainte şi înapoi ca să dai de ele. După pă-a mea ar fi fost bine ca la fiecare pagină, marginal, să se menţioneze limba 22 ■ s, în care a fost scris originalul. în felul acesta cititorul, chiar si la o h întâmplătoare a volumului, putea să fie imediat orientat şi în această Dr- •SC"V^ere ce priveşte scrisorile, indicele de la sfîrşitul volumului este un mijloc deVln.^' (h foarte greoi). Tot aşa, pentru a uşura confruntarea, aş fi indicat la ce °ri.entare găseşte originalul german. Cu aceste intervenţii ediţia ar fi cîştigat foa*?8"18 se O problemă foarte importantă se pune în legătură cu raportul' dint •mu't şi epistolar. După părerea mea este greşit că s-au editat ca grupări seDa"6 iurnal vreme ce apar în acelaşi volum, scrisorile ar fi trebuit încadrate în jurnal \ a de respective. Indicaţia o dă Maiorescu însuşi. Nu o dată găsim în jurnal însem felul următor: „Scrisorile-mi sînt ziar". Adesea începe să noteze un eve"^' de oarecare, dar apoi, în graba condeiului, face trimitere la epistolar, unde se iment o relatare mai amplă. El însuşi a intercalat în jurnal scrisori şi telegrame înNota 6, constînd din 9 rînduri, este consacrată fizicianului Ohm, Pe care Maiorescu îl aminteşte între profesorii din Berlin. Dar însăşi G. R. D. jjjunoaşte că Ohm n-a funcţionat niciodată la Berlin şi că a murit cu 4 ani înainte & venirea lui Maiorescu în Germania. Ce nevoie era să se consacre 9 rînduri acestui fizician, pe care Maiorescu nu 1-a văzut, nu 1-a auzit şi care n-a putut avea nici o înrîurire asupra lui ? Nu era oare suficient să se spună într-un singur rînd ă tînărul Maiorescu greşeşte ? în schimb ce ni se spune, în nota 2, despre Friedrich Adolf Trendelenburg, profesorul de filosofie, care va avea o influenţă importantă Hupra lui Maiorescu, din care acesta va lua un moto, adică o idee-călăuză, pentru disertaţia sa de doctorat, din lucrările căruia va cita şi pe care mai tîrziu îl va consulta — venind anume pentru aceasta de la Paris la Berlin — în legătură cu Jiaa pe care avea de gînd s-o prezinte la Sorbona ? Iată ce se spune : „filosof german, cercetător al filosofiei platoniciene şi aristotelice, platonician el însuşi, adversar al lui Hegel". Atît. însă, din păcate, trebuie să arăt, că Trendelenburg Bici pe departe n-a fost platonician, a fost aristotelician prin excelenţă — ceea ce este d mare diferenţă —, un gînditor care prin reactualizarea lui Aristotel a avut o influenţă deosebită asupra mişcării filosofice din secolul al XlX-lea în direcţie realistă. în nota mea am mai amintit că a elaborat, pe baza lui Aristotel', o concepţie teleologică organică („organische Weltanschauung") şi că a fost un iniţiator de seamă în domeniul filosofiei valorilor. Oare nu era mai important să aflăm lucrurile acestea, care s-au răsjrînt asupra lui Maiorescu, în locul multelor rînduri cu totul inutile consacrate fizicianului Ohm, inexistent la Berlin ? E demn de remarcat ce ni se spune în nota 4 de la aceeaşi pagină despre oarele istoric Leopold von Ranke, mîndria universităţii din Berlin, pe care Maiorescu B aminteşte. Iată: „istoric german, a introdus criterii moderne de cercetare în domeniul istoriei". Atît. „Criterii moderne" — un mod de a nu spune nimic. Şi doar se ştie că Ranke, fost profesor al lui Kogălniceanu şi al lui A. D. Xenopol, citat eu multă admiraţie de N. Iorga, reprezintă cea mai radicală cotitură în istoriografia modernă, îndrumînd-o pe căi noi. Ce „criterii moderne" a introdus el ? în nota redactată de mine am arătat că reacţionînd energic împotriva istoriografiei Bmantice, a preconizat, plecînd de la cercetarea riguroasă a documentelor, o „obiec-Bvitate severă" („strenge Sachlichkeit"), cu respectul strict al faptelor, din sînul cărora însă descifra ideile dominante ale epocilor respective. Ranke a fost o figură prea mare pe plan internaţional ca să nu se arate măcar în cîteva cuvinte ce idei »reprezentat. Cine confruntă prima ediţie a jurnalului cu cea nouă, nu poate să nu constate tobunătăţirea în ce priveşte părţile traduse din limba germană. într-adevăr, I. Rădu-Jscu-Pogoneanu nu o dată a uzat de expresii nepotrivite, ba chiar rebarbative, pe ™gă faptul că uneori a sărit rînduri şi a comis erori de transcriere. Georgeta fiâdulescu-Dulgheru are marele merit de a fi remediat unele din aceste lipsuri, de 'fi îndreptat erori, de a fi cizelat stilul, aşa încît acele texte maioresciene au jjjŞtigat în fluenţă şi exactitate, ajungînd mai apropiate de originalul german, "otuşi, ceea ce se spune în nota asupra ediţiei, p. LIX, anume că am avea de a 24 face cu o nouă traducere a jurnalului, consider că este exagerat (Nu că primind manuscrisul textului tradus, la care trebuia să-mi redar? Sa nu at& putut constata că acesta era în întregime transcrierea traducerii lui t 5?tele' artt Pogoneanu, pe care apoi Georgeta Rădulescu-Dulgeru a făcut întrent • dulescu-roşu. Am putut constata că rîndurile sărite au fost puţine, că îndrent~r'i °U cre'on pai-te au fost mărunte şi că în general intervenţiile n-au fost tocmai a ^în î-oase pentru ca traducerea lui I. Rădulescu-Pogoneanu să fie anulat"3 î nume" ce l-am avut în mînă multe, foarte multe pasaje ale acestuia au rămas n k- tex'tvjl 1 lucru care, de altfel, se poate uşor constata comparînd cele două edit r e' mult: noua traducătoare a păstrat şi greşeli ale primului traducător a* mai parte nu o dată intervenţiile ei n-au fost fericite, lucruri pe care le voi'pP6 j.31*3 Aşa încît, repet, este exagerat să se vorbească despre o nouă traducere Xfe-mtplifica' completă abstracţie de munca plină de efort a lui I. Rădulescu-Pogon'ea "$e cum ea şi-ar fi pierdut valabilitatea. De vreme ce traducătoarea s-a n' -Ca vechea traducre este corect să se vorbească despre o traducere revizuită Slt d? şi completată. Aceasta nu scade cu nimic meritele traducătoarei fiind C'~re*cta& confruntarea cu manuscrisul original a implicat o muncă deosebit de ^ nsa# care nu poate să n-o recunoască orice om de bunăcredinţă. Bineînţeles rile acestea privesc numai jurnalul ; epistolarul a fost tradus în întregime d'e p-fl'2^ Nu pot să nu semnalez, selectiv, o serie de greşeli de traducere care' d i uneori vizează amănunte, nu-şi au mai puţin importanţa lor, fie în ce priveşte înt leşul exprimat, fie în privinţa stilizării. Amintesc înainte de toate că în într? t volum — deci şi în epistolar — abundă expresia „chezaro-crăiesc". Un barbari™ nemaipomenit. Este vorba de expresia germană „kaiserlicher und koniglicher" saT „kaiserliche und konigliche". De exemplu : „Kaiserliche und konigliche Theresiatii ehe Akademie". „Kaiserlich" înseamnă imperial şi „koniglich" regal, deci • imperial şi regal. „Chezaro-crăiesc" este o expresie introdusă de latinişti, pe care Maiorescu i-a combătut cu atîta înverşunare, şi este legată de împrejurările cînd Transilvania era sub suzeranitate austriacă. Dar limba noastră literară de astăzi nu cunoaşte si nu admite această anomalie. Invit să se consulte toate dicţionarele noastre. Textele germane ale lui Maiorescu au fost traduse în limba literară actuală, de ce se recurge atunci la acest termen perimat şi rebarbativ, care n-a avut răspîndire decît în Transilvania pe vremea latiniştilor ? în limba germană „kaiserlicher und koniglicher", în legătură cu împrejurările în care s-a format Titu Maiorescu, avea o nuanţă de nobleţe şi distincţie, dar ce distincţie este în acest „chezaro-crăiesc" care n-are nimic cu adevărata limbă română şi chiar ca sunet este iritant ? în mod" curent se vorbeşte în legătură cu trecutul istoric : „curte imperială" şi „curte regală". De ce nu se spune „curte chezariană" şi „curte crăiască" ? Fiindcă nu merge ! Ce af fi spus Titu Mariorescu dacă i s-ar fi relatat că este invitat la „curtea crăiască" ? Ar fi spus el oare vreodată că a urmat „Academia tereziană chezaro-crăiască" ? Niciodată ! Mai trebuie să adaog că termenul, după cum se ştie, a căpătat cu timpul nuanţe pejorative, mai ales prin Octavian Goga, care nu înceta să-şi persifleza adversarii politici ardeleni acuzîndu-i de mentalitate „chezaro-crăiască" şi „morbus austriacus". De altfel însăşi traducătoarea se dezice : la p. 391, de exemplu, traduce: „Domnului A. Knochenhauer, prim-flautist la teatrul regal". De ce n-a spus „teatrul crăiesc" ? întreb : de ce nu merge expresia „imperial şi regal", cînd ea este în conformitate cu limba noastră literară ? Că unii istorici întrebuinţează, în legătură cu împrejurările din Transilvania, expresia „chezaro-crăiesc", îi priveşte, aici însă este vorba de Titu Maiorescu, cel care a dus o luptă acerbă pentru purificarea limbii, pe care o dorea pe înţelesul tuturor. (Menţionez că Rădulescu-Foso« neanu — intim al lui Maiorescu ! — n-a întrebuinţat acea expresie rebarbativă. Mai amintesc că am atras atenţia asupra acelei absurdităţi, dar fără rezultat.) Unul din cele mai importante pasaje din întregul jurnal al lui Maiorescu, în orice caz cel mai important cu privire la începuturile formaţiei sale spirituale, este însemnarea din 31 decembrie 1857, în care se preconizează oarecum drumul pe care va avea să meargă (în noua ediţie p. 74—76, la Rădulescu-Pogoneanu p. 84--» 87). Maiorescu subliniază importanţa faptului de a se fi iniţiat în domeniul filosouei, dar mai ales în logică : „Sie brachte mich zum Trachten nach der besten Gedan-kenfassung, nach fehlerlosem, Kurzem, wahrem Ausdruck..." Rădulescu-Pogoneanu traduce foarte bine : „Ea m-a adus să năzuiesc spre cea mai bună formulare a cugetării, spre o exprimare fără greşeli, scurtă, adevărată..." G.R.-D. redă aproap la fel, doar cu o mică, dar importantă schimbare : ceea ce la Maiorescu, şi în n -ducerea lui Poponeanu, este nearticulat, dînsa redă articulat făcînd şi o inversiune * alterînd prin aceasta complet adevăratul sens : „Ea m-a adus să năzuiesc spre■ u mai bună formulare a cugetării, spre adevărata exprimare, fără greşeli, conci 25 •nrescu n-a spus „nach dem wahren Ausdruck", ci „nach wahrem Ausdruck", a nu ,,sPre adevărata exprimare", ci „spre o exprimare adevărată". Cred că se *te diferen^a : »sPre adevărata exprimare" are nuanţă formală, exterioară, indi-ntă Pe c*nc* "° exPrimare adevărată" — mai ales că adevărată este subliniat — f^aăe clar sensul că este vorba de o exprimare bazată pe adevăr, exprimă ade-j d Diferenţa' este enormă. Este prima dată cînd din spusele tînărului se des®.■L — ce-i drept încă vag —- sensul autentic al drumului vieţii sale : lupta adevăr. Din păcate traducătoarea n-a sesizat această nuanţă atît de impor-, î^j- pe care Rădulescu-Pogoneanu a sesizat-o perfect. 'în aceeaşi însemnare găsim în noua traducere : „Apoi prof. dr. Zhishmann, * re In privinţa pasiunii ştiinţifice, totdeauna egală cu sine însăşi, netulburată de un capriciu..." Pasiunea, egală cu sine însăşi ? Nu merge de loc. (Tot aşa a *Lttjat şi Rădulescu-Pogoneanu!). Maiorescu a spus : .....des sich stets gleichblei- Ken, d'urch keine Laune getriibten wissenchaftlichen Eifers..." „Gleich bleiben" Ceanină a rămîne egai, dar şi la fel; „stets gleich bleiben" înseamnă a rămîne Sreu la fel' adică a fi constant. Iată pentru ce mai potrivit şi mai clar este : „în rivinţa pasiunii ştiinţifice, mereu constantă, netulburată de vreun capriciu..." f -Tot acolo găsim, vorbindu-se despre un prieten : „fire aspră, respingătoare „rivită din afară". ((Tot „privită din afară" a tradus şi R.-P.). Dar firea poate fi tiviţi ? Ma îndoiesc. Maiorescu spune : „eine rauhe, âusserlich abstossende Natur". ? ggduiescu-Pogoneanu a uitat că „âusserlich" nu implică de loc şi cuvîntul „a „ivi", că el înseamnă pur şi simplu „extern", „aparent", „în aparenţă". Noua ţaiucătoare repetă aceeaşi greşală, în timp ce acel fragment de frază sună foarte amplu şi bine : „fire aspră, în aparenţă respingătoare". în continuare Maiorescu spune despre un alt prieten că îl caracterizează „hie jnd da ein denktrăges «Hăngen am Hergebrachten»..." I. Rădulescu-Pogoneanu a tradus: „cînd şi cînd un «atîrnător de tradiţie» leneş la cugetare". Nu este prea frumos spus, dar este exact. Ce spune noua traducătoare ? Iată : „cînd şi cînd teore-lician al «legării de tradiţie»"... „Denktrăge" înseamnă de fapt leneş la gîndire, la cugetare, cum foarte exact a spus R.-P. Noua traducătoare însă face dintr-un adolescent leneş la gîndire un teoretician.' Oricum, e cam exagerat! De fapt Maiorescu vrea să spună că prietenul respectiv, din lene de gîndire, se lasă în voia tradiţiei. Nici vorbă de teoretizare ! Fraza cred că ar fi mai bine formulată aşa : cînd şi cînd, din lene de gîndire, ataşat de tradiţie", dar în nici un caz teoretician! în aceeaşi însemnare, la p. 76, găsim mărturisirea lui Maiorescu : „De cînd am devenit serios din punct de vedere ştiinţific, nu-mi mai reuşeşte nici o rimă ; pe de o parte sînt bucuros că a încetat această joacă..." „Joacă" nu este exact. Maiorescu a spus „Tăndeln", ceea ce înseamnă „tîndăleală", adică pierdere de vreme. joaca nu-i numaidecît de dispreţuit, pe cînd pierderea de vreme da. R.-P. a spus mai bine : „ocupaţie neserioasă". Această precizare este importantă pentru a sublinia hotârîrea tînărului Maiorescu de a renunţa să mai scrie poezii — lucru pe care, ia ce-1 priveşte, îl consideră pierdere de vreme —■ şi pentru a evidenţia maturizarea sa intelectuală îmbinată cu simţul autocritic, recunoscînd pur şi simplu că nu are J talent > La aceeaşi pagină găsim : „în schimb, o greşeală, care poate să se fi născut î din (ce-i drept, nu de invidiat) voinţa mea de a fi erudit, e năravul — s-o spun ' scurt: de a minţi." (Tot aşa tradusese şi Rădulescu Pogoneanu cu deosebirea că în | loc de nărav spusese obicei). Rezultă clar din această redactare că, după Maiorescu, Winţa de a fi erudit nu este de invidiat, este o greşeală detestabilă care îl ducea j Ja minciună — aşa să fie oare ? Voinţa de a fi erudit este oare o greşeală ? Desigur că nu, şi nici Maiorescu n-a spus aceasta. El spune „Gelehrt-sein-wollen". Cine este fimiliarizat cu subtilităţile limbii germane înţelege numaidecît că acel „Gelehrt-«in-wollen" implică sensul de „voinţa de a părea erudit" — aceasta într-adevăr este 8 greşeală şi cu drept cuvînt o detestă tînărul Maiorescu calificînd-o ca ceva jŞedemn, meschin". El şi exemplifică spunînd între altele : „cînd vine cineva, vreau mâ găsească îngropat în cărţi ; şi alte asemenea copilării". După gîndul tînărului Westea sînt atitudini mincinoase, fiindcă vrea să pară ceea ce nu este. De altfel «wollen" nu înseamnă numai voinţă ca atare în mod brut, el poate semnifica o Intenţionalitate în sens mai larg şi anume dorinţă, ca şi în româneşte. Mai observ * „gelehrt" înseamnă înainte de toate învăţat, aşa încît mai apropiat de sensul ^Primat de Maiorescu ar fi : „dorinţa mea de a părea învăţat". .. Iată cîte observaţii cu privire la o singură însemnare, cea din 31 decembrie «57. Trecem acum la altele. . La data de 22 mai 1856, Maiorescu notează (p. 38) : „Azi fu «Umgang»"... Eu, m nota explicativă, am spus : .procesiune religioasă", traducere ce mi s-a schimbat 26 în „slujbă (sic !) religioasă". Ei bine, „Umgang" niciodată n-a însemna i gioasă. „Umgehen" înseamnă a înconjura, a merge împrejur de d -ba reli-mergere jur împrejur, adică procesiune. Aşa se numeşte la catolicii 6 "Urn8ang" lonarea credincioşilor, după slujba religioasă, pentru a' înconjura bis g?rmani înco-pentru a străbate oraşul sau o parte din el. Termenul e legat înde v' ^a clliaf procesiune ce se face, cu un fast deosebit, cu prilejul sărbătorii n r de ma«2a chnam", oe are loc a doua joie după rusalii. Dacă deschidem un calpnH "Frorilei-putem. constata că ziua de 22 mai, notată de Maiorescu, a căzut tocm • 1856-joie după rusalii şi că este marcată ca „Fronleichiiamfast".1 prin u* P<2 3 doua Maiorescu, cînd a notat: „nu mă dusei; nu mă interesează prostii r?ar.e ^"ărul această procesiune s-a gîndit, care prin fastul ei exterior îi renusna a istea"> ce mi-a corectat nota a greşit fundamental. s A?a că cel La p. 47 găsim însemnarea lui Maiorescu în legătură cu piesa sa n fără nume, despre care notează : „Viei ist nichts daran". Ni se dă urm't me"ie ducere : „mare scofală nu e de ea". E pur şi simplu respingător acest ™k23 -ra" grosolan cu sens de depreciere şi ironie, care nu concordă de loc cu cee agisw Maiorescu în continuare : „căci e un lucru de ocazie, dar e destul SD'rif0^ spu"le I. Rădulescu-Pogoneanu a tradus cu mult mai bine : „mare lucru nu e dp ea« n"' partea mea, ca exprimare mai apropiată, am propus : „nu-i ceva deosebit" rt ' ■ s-a schimbat. în orice caz „scofală" este inadmisibil. ' ar mi La p. 73, nota de jos, „Weltpriester" este tradus cu „preot universal" t " menul nu are nimic cu universalitatea. „Weltpriester" — se mai numeşte si geistlicher" 2 — este ceea ce francezii numesc „pretre seculier" sau laîque" nri>i „preot lumesc" sau „laic", „mirean", denumire care la catolici se aplica DreotiW care nu fac parte dintr-un ordin. v wyuur La p. 71 găsim următoarea expresie: „fiindcă de foarte multe ori ■ armoniza cu el". Dacă în limba germană spusa lui Maiorescu „weil ich mit ihm oft sehr harmoniere" merge perfect, fiind o expresie curentă, în româneşte este o imposi bilitate. I. Rădulescu-Pogoneanu a tradus mai bine : „fiincă foarte adesea sînt de aceeaşi părere cu el". Dar şi R.-P. a căzut într-o greşeală, pe care noua traducătoare o repetă : nici unul n-a observat că acel sehr, adică „foarte", nu se referă la oft, adică la „adesea", ci la harmoniere. Traducerea corectă ar fi : „fiindcă adesea mă înţeleg foarte bine cu el". La p. 116, „Erdăpfelnudel" este redat cu „cartof-pai". însă în text este vorba de nişte „şuviţioare" de hîrtie de introdus în „Erdăpfelnudel". Mi-ar plăcea să vid cine poate băga şuviţe de hîrtie în cartofi-pai ! Nu, este vorba de un aluat, o cocă din cartofi, din care se formează bastonaşe (aşa zisele „bastonaşe de cartofi", în Ardeal se mai numesc şi „nudele"), mîncare foarte răspîndită în ţările germanice. La p. 158 găsim următoarea frază tradusă dintr-o scrisoare a lui Maiorescu ; „Studiu, Rechtenberg, studiu. Crede-mă, întreaga mea vorbire tinde ca toţi cei din jurul meu să-şi însuşească seriozitatea la studiu, singura care exercită o înriurire folositoare asupra umanităţii". Maiorescu spune „mein ganzes Sprechen geht darawf aus", deci „întreaga mea vorbire tinde" nu este tocmai exact, nu este în concordanţă cu nuanţa mai precisă a exprimării lui Maiorescu şi nu merge nici „vorbire". Mai potrivit este : „tot ce spun are drept scop ca cei din jurul meu..." Dar îndeosebi este fundamental greşită expresia „o înrîurire folositoare asupra umanităţii". Această formulare vizează cu toată claritatea umanitatea în sens de „omenire". Maiorescu, însă spune „auf die Humanitat", termen care în limba germană denotă o mentalitate în sens de formaţie umanistă. Prin urmare avem de a face cu umanismul şi jnu cu umanitatea. Este o noţiune care vizează educaţia omului pe linia demnităţii umane („edle Bildung"), ideal formulat de Herder, îmbrăţişat de Goethe şi Schilier, iar de atunci devenit o noţiune curentă cu acest înţeles, lucru pe care îl ştie orice cunoscător al culturii germane. Mai trebuie să arăt că Maiorescu spune : „auf die Humanitat fordernd einwirkt". Fordernd nu este suficient redat prin „folositor . Fordern înseamnă a promova, a favoriza, a stimula, avînd deci un sens activ, animator, ceea ce trebuie să reiasă şi din traducere. Pentru aceea cred că fragmentul respectiv ar trebui să sune : „O înrîurire ce stimulează formaţia umanistă". întregul context arată clar („studiu, Rechtenberg, studiu" !) că este vizată nu „umanitatea , 1 Vezi Karl v. Littrow, Kalender fttr alle Stănde 1856. Wien, Cari Gerold s Sohn. 2 Vezi Wetzer unde Welte's Kirchenlexikon, voi. 3, ed. 2. Freiburg im Breis-gau, 1884, r. 544. 27 „ marea prin studiu a individualităţii în sens umanist, implicînd şi sensul de ^ w PaS- 222 găsim în legătură cu faptul că tatăl lui Maiorescu i-a citit o re adresată sorei sale, în care un pasaj îl viza în sens negativ : „Cum îşi va ^""duit să-1 citească, treaba lui..." Nu, tînărul Maiorescu nu s-a exprimat aşa de fi *?/aent a făcut din aceasta o problemă de etică, de conştiinţă ; „Wie er sie hat ^ diirfen, mag er mit sich selbst abmachen..." Cred că mai apropiat de nuanţa etică a textului original ar fi : „Cum şi-a putut permite să-1 citească, s-o "iot> cu sine însuşi". De fapt eu mai bucuros aş spune : „să răspundă în faţa ^Viei sale conştiinţe". p Trebuie să arăt că peste tot numele prietenului Kernbach, care îşi zicea şi ea apare sub forma de Kornbach. Este o greşeală regretabilă, fiindcă de fapt Germană este Kărnbach, acel ă fiind un e deschis. Cred că este o descifrare *" tă la mijloc. Decisiv este ceea ce arată Maiorescu însuşi : în însemnarea din S^'j x'656 (pagina 35 a noii ediţii), vorbind despre Cornea, el a notat ulterior * rfibach- Deci este clar cum se pronunţa şi cum înţelegea Maiorescu însuşi. Gre-la provine din faptul că tînărul Maiorescu scria pe a şi pe o neclar, semnele tînd fi luate, după împrejurări, ca a sau ca o. Ţinînd însă seamă de faptul !s Maiorescu msuŞi a dat indicaţia amintită, că este vorba de Kernbach, este clar A în germană el a înţeles Kărnbach, cum a transcris şi I. Rădulescu-Pogoneanu, şi f Kornbach, ceea ce înseamnă că în româneşte el ar fi trebuit transcris Kernbach. (Editoarele, în nota asupra ediţiei, p. LXI, ţin să arate că „germana pe care «foloseşte Titu Maiorescu atît în Jurnal, cît şi în Epistolarium, este limba literară mochdeutsch) vorbită în înalta societate din imperiul austriac (aproape toţi colegii L de la Theresianum sînt nobili), o limbă elegantă, aleasă, îngrijită, care se vorbea pe atunci şi în mediile cărturăreşti din Transilvania". Sigur că era limba ierară, pe care însă o vorbea nu numai „înalta societate din imperiul austriac", & şi cum aceasta ar fi avut o limbă specială mai „elegantă". (De altfel e demn de [«marcat că Maiorescu remarcă nu o dată trivialităţi în vorbirea colegilor săi din Ijnalta societate" şi că în corespondenţă corecta greşeli de limbă comise de colegi In aceeaşi „societate".) De fapt Hochdeutsch era limba pe care o vorbeau toate păturile sociale trecute prin şcoală — limba curentă din şcoală, la care se adăoga In partea lui Maiorescu lucrul cel mai important : citirea asiduă a clasicilor — aceştia i-au format cu adevărat limba şi nu pretinsa „înalta societate", ceea ce nu spune nimic. Că aceeaşi limbă literară „se vorbea pe atunci şi în mediile cărturăreşti din Transilvania" n-am de ce să contest, numai că Titu Maiorescu a învăţat limba .germană la Viena şi nu în Transilvania ! Dar fiindcă ni se aminteşte de limba terară Hochdeutsch, mă gîndesc că Lucian Blaga, Alexandru Philippide şi alţi nari traducători din Goethe, Schiller, Lessing, Hdlderlin, Novalis, Heine, Rilke etc, au comis o neglijenţă regretabilă uitînd să noteze că toţi aceşti mari meşteri ai limbii, germane scriau în limba literară Hochdeutsch. Şi totuşi ar fi greşit spunînd aceasta, după cum greşesc şi editoarele în cazul lui Maiorescu, fiindcă ştiut este că txhieutsch are trei etape : Althochdeutsch, Mittelhochdeutsch şi Neuhochdeutsch. I Evident, dacă vrem să fim exacţi — şi trebuie să fim în măsura posibilităţilor — ; aici nu poate fi vorba decît de Neuhochdeutsch. Dar nu era cazul să se mai spună i «est lucru, era doar atît de firesc ca Maiorescu să fi vorbit limba literară curentă. ; Menţiunea respectivă îţi aminteşte, fără să vrei, de burghezul gentilom al lui ! Mere, care vorbea în proză fără să ştie. Cele arătate sînt numai o selecţie din multele constatări făcute în faza sondajelor mele — nu pot abuza de paginile Vieţii Româneşti, atît de redusă în dimen-[ itaile ei. Cred, însă, că probele sînt suficiente spre a arăta că şi actuala ediţie j «ecesită intervenţii serioase. Nu trebuie să uităm că, după cum spun înseşi edi-1 toareie, Maiorescu vorbea şi scria o limbă germană „elegantă". într-adevăr, cunos-Ofaii nu pot să nu fie surprinşi de germana deosebit de frumoasă a tînărului Maiorescu. Dar atunci şi româna în care sînt redate aceste texte trebuie să fie de felt nivel, să redea bine fluenţa frazei sale, spiritul gîndirii şi simţirii sale. însă «expresii ca „chezaro-crăiesc", „scofală", „adevărata expresie" în loc de „o expresie stevărată", pasiunea ştiinţifică „totodată egală cu sine însăşi", „firea privită din *fâ", „armonizez cu el", „teoretician al legării de tradiţie", „cartofi-pai" în care Jbagă şuviţe de hîrtie şi multe altele, sîntem încă departe de spiritul lui Maiorescu »de nivelul germanei sale. (Nu pot să nu remarc că, după cum se spune în nota ®JPra ediţiei, „definitivarea tălmăcirii româneşti a beneficiat de contribuţia comitentă a lui Ion Roman".) LIVIU RUSU CERCETĂRI ASUPRA V1T0RULUI ŞI CERCETĂRI ASUPRA DEZVOLTĂRII*) I. INTRODUCERE Incercînd astăzi, la mijlocul deceniului opt, o comparaţie cu situaţia econn mică şi socială de acum zece ani, cînd mişcarea pentru studierea viitorului deahia se afirmase, vom descoperi cîteva diferenţe foarte importante, grăitoare pentru schimbările care s-au produs în ultimii ani în cercetările prospective. Astfel, privind în urmă, pentru ţările bogate şi industrializate din Vest — unde cercetările asupra viitorului şi-au făcut iniţial apariţia sub această denumire — anii aceia au fost ani de stabilitate. Au existat desigur vîrfuri şi căderi, războiul din Vietnam a trezit severe şi adînci îndoieli în spiritul multor oameni, 'dar, în mare creşterea economică părea un fenomen de durată. Şi lucrul acesta a avut o consecinţă importantă : lumea şi-a pus întrebarea : cum va arăta o societate în care creşterea economică va continua necontenit ? într-un anumit sens, cercetările asupra viitorului ar fi putut fi privite ca un efort de a răspunde la următoarea întrebare: ce e de făcut într-o societate a abundenţei, care dispune de mijloace materiale pentru satisfacerea nevoilor umane şi în care există timp liber cu prisosinţă. în toate acestea însă s-au inserat agasante dubii. Desigur, multă lume avea sentimentul de a întrezări capătul drumului dacă acest capăt de drum ar fi fost definit în termenii unei ocupări a populaţiei, într-o proporţie importantă, în sectorul terţiar al activităţii economice, în condiţiile automatizării sectoarelor primar şi secundar, devenite înalt productive şi apelină fiecare la aproximativ 5% din forţa de muncă, cu un produs naţional brut pe cap de locuitor (şi în acele zile PNB era considerat măsură a dezvoltării) atingînd un ordin de mărime necunoscut pînă atunci în istoria umană. îndoielile au fost probabil inspirate de sentimentul că ne aflăm deja departe pe acest drum, destul de departe pentru a mai crede că schimbările calitative ce vor veni vor conduce la un salt calitativ prin care lumea va intra într-o eră de fericire şi autorealizare. Astfel, într-o perspectivă mondială, cercetările asupra viitorului au devenit cercetări asupra problemei timpului liber al claselor înstărite — oferind ţeluri noi acelor societăţi care depăşeau cu repeziciune etapa programelor de dezvoltare. Dar — şi aici cea de a doua îndoială şi-a făcut apariţia — în afara lumii bogate_din Vest mai exista o altă lume ; dependenţa socială şi politică de această lume s-a făcut simţită cu claritate în timpul războiului din Vietnam, sfîrşind cu căderea Saagomihji la 30 aprilie 1975, aşa cum dependenţa economică şi chiar militară de lumea a treia s-a făcut simţită în perioada crizei petrolului din 1973. ... S-ar putea probabil spune că toate acestea au condus la o nouă fază în studiile asupra viitoruui : globalizarea interesului pentru viitor a generat era modelelor mondiale. Desigur, lumea a treia a fost inclusă în modelele mondiale, deşi nui pr-r.n trăsăturile ei proprii, deci nu prin aspiraţiile — materiale şi nonmateriale plinite ale celor două miliarde de oameni din care cei mai mulţi erau l™etav. °° autonomie. Demersul dominant, aşa cum reiese din rapoartele către Clubul ») Despre autorul acestui text, sociologul norvegian Johan Galtung, preş . jj^jeg deraţiei Mondiale pentru Studierea Viitorului, a se vedea articolul Structmue Maliţa, publicat în nr. 1 din ian. 1975 al revistei noastre. era pigmentat de percepţiile elitelor Lumii Intîia; un sentiment al crizei lipeşte aceste imagini. Prin urmare, un asemenea studiu era chemat să expri-p^n - fundamenteze înţelegerea crizei ; şi în acelaşi timp să lanseze un demers care "numai să justifice dirijarea lumii, în condiţiile crizei, din centrele vestice, dar 1U si facă necesară. Este binecunoscut felul în care acest lucru s-a realizat prin introducerea ■abilelor ecologice, într-o lume finită, a penuriei globale. Perioada despre care ^"sdus că produsese cu atît mai numeroase studii asupra viitorului cu cît situaţia ^respectiva ţară era mai stabilă şi mai puţine lucruri se întîmplau în ea se &1. de acum studiile asupra viitorului urmau să fie întocmite pentru a avea încheiase unet în public pentru că furnizau imagini ale crizei, văzută însă ca o criză a ■inselor, în care penuriile locale se analizează nu ca crize de structură ci ca ^nurii globale. Studiile asupra viitorului au devenit mai numeroase în condiţiile ta care sistemul dominat de Vest a devenit mai expus la crize. Perioada în care principala preocupare se centra în jurul activităţilor de . p liber şi a conducerii societăţii de afluenţă se încheiease ; venise timpul crizelor dai problemei administrării penuriei. Trecerea de la o perioadă la alta s-a făcut fLrte repede, într-o manieră tipic vestică. Şi faptul a produs şi un efect specific atipra cercetărilor asupra viitorului : ele au devenit mult mai mult orientate către orezent decît către viitor. Dinamismul social, în loc să scadă, s-a accentuat, acţiunea ! început să pară multora mult mai relevantă şi mai valabilă decît contemplarea Storului par să se difuzeze mai ales în ţările sărace iar studiile asupra dezvoltării L să-şi deschidă drum şi în ţările bogate, cîteodată îmbrăcate în forma studiilor jspre dezvoltarea regională. Totodată studiile asupra viitorului pot fi găsite probabil în ţările mai bogate, şi poate cu precădere în grupări deosebit de eiitiste (deşi krul poate fi adevărat şi pentru studiile asupra dezvoltării în aceste ţări). Numai «rareori ţările bogate vor admite că au o „problemă de dezvoltare". în orice caz se apropiem cu repeziciune de sfîrşitul acelei perioade în istoria umanităţii cînd pblemele dezvoltării erau studiate numai de oamenii albi din Vest, în institute atplasate în ţările lor, iar oamenii din ţările lumii a treia trebuiau doar să le bveţe. Nu pare probabil ca în viitorul previzibil dezvoltarea ulterioară a ţărilor astăzi bogate să devină un subiect de studii elaborate de oameni din ţările hunii Itreia şi prezentate spre învăţare cîtorva studenţi destul de norocoşi în o fi obţinut tee acordate de ţările vechi din centrele existente astăzi, astfel încît să poată ftdia în aceste centre ale dezvoltării. Totuşi trebuie să ne aşteptăm în acest do- iwniu la apariţia unor aranjamente mai simetrice. I Tocmai aceste aranjamente simetrice sînt cele care ne interesează într-o . jfcură tot mai mare aceste două puncte de vedere asupra studiilor despre dezvolte vor trebui acum să asimileze şi să producă un demers mai puţin schizofrenic •feraport cu condiţia umană. Pentru ca aceasta să se întîmple, ţările săraci* trebuie |!irindul lor să le studieze pe cele bogate : mari progrese pot avea loc dacă j wcetătorii din ţările periferice vor începe să studieze, tot atît de sistematic ca şi tBrile bogate, problemele de viitor şi dezvoltare ale ţărilor din centru, cum sînt tknarea identităţii, fragmentarea şi segmentarea indivizilor, marginalizarca celor .Ştrtni în aziluri şi a celor foarte tineri în grădiniţe etc. Astăzi oamenii în ţările lerace au acceptat imaginea de bază formulată de oamenii din ţările bogate, şi anume Problemele globale sînt create în ţările lor şi nu în ale noastre. Pe scurt deci, vnevoie de institute dedicate viitorului şi dezvoltării în toată lumea, alcătuite mai tematic şi legate mai sfrîns între ele, desesise către problemele fiinţei umane, «t"-o natură finită oriunde, cu prioritate acordată problemelor locale. IV. DIALECTICA SUlBDEZVOLTAT-SUPRAIDEZVOLTAT i n . . I, u viziune simetrică asupra lumii este facilitată considerabil în momentul în ;,5r5 este acceptată ideea că toate sau aproape toate ţările sînt insuficient dezvol- 32 tate, tocmai pentru că nu reuşesc să satisfacă nevoile umane. Diferenţa t- - " sînt subdezvoltate iar altele supradezvoltate. Aceste concepte pot' f eSje.fa unele diferite căi. Un demers posibil faţă de problemă ar fi că „subdezvnlt !te pe legată de lipsa satisfacerii nevoilor matriale (hrană, îmbrăcăminte ?- area" este tate şi educaţie), iar supradezvoltarea este centrată de lipsa satisfac ••°St' Sana" nonmateriale, ideea principală fiind că nevoile materiale au fost cr6*" nev°ilpr dincolo de punctul optimal. St satlsfacute mult Un alt demers ar putea opera, ca punct de plecare, o distincţie înt •• şi finalităţi, afirmînd că finalitatea este satisfacerea atît materială cît <& n3i^oace rială, a fiinţei umane. Subdezvoltarea se instalează într-o ţară__' sau î tnonmate- a unei ţări — unde mijloacele existente sînt insuficiente ; supradezvoltare1 ° ■par*'e lează acolo unde mijloacele existente sînt mai mult decît suficiente încît rf 1?sta~ limita la care sînt productive (oamenii care mămîncă prea mult devin obe7• a?esc nii care sînt supra expuşi la informaţie devin în consecinţă apatici samdN08;/"6* prefera acest din urmă demers de vreme ce mînuieşte nevoile materiale si m teriale într-un mod mai simetric. Ca o consecinţă a' acestui fapt, dezvoltarea0""1?" fi văzută ca o problemă mai generală, nu numai ca o problemă exclusivă a f° <• a treia. Perspectiva pe care ne-o oferă este că sîntem cu toţii insuficient dezvolt™^ desi amplasaţi diferit pe curba optimismului social, si că avem nevoip „„ j1' celălalt. ' unul de Dar relaţia între subdezvoltare şi supradezvoltare este nu atît una verbal-constituită prin legături semantice. Poate exista supradezvoltare într-un gruD A ţări, generată de ciclurile economice dominante care au operat în ultimele secete Existenţa petrolului ieftin pentru ţările vestice industrializate nu numai a transferat, la un preţ extrem de redus, resursele ţărilor producătoare de petrol şi â condus la o deformare sistematică a economiilor lor, dar a oferit ţărilor bogate energii la un preţ foarte mic. Faptul a generat un nivel de automatizare şi mecanizare a societăţii care nu numai că nu a perfecţionat fiinţele umane, dar a avut un impact sever asupra lor. Nu e vorba de a găsi vinovatul, de a spune că Arabia Saudită este responsabilă de supradezvoltarea Statelor Unite şi viceversa ; problema e cea a sensibilizării faţă de dialectica dintre cele două teme fundamentale ale sub şi supradezvoltării. Din împrejurarea că studiile asupra dezvoltării se ocupă de subdezvoltare iar cele asupra viitorului de supradezvoltare (ceea ce, din întîmplare nu e o definiţie rea) se poate deduce că ambele mînuiesc două feţe ale aceleiaşi monede ceea ce ar putea să stimuleze viitoarea lor cooperare, dacă nu chiar contopire. Faptul este cu deosebire evident dacă luăm în considerare ceea ce astăzi pare a fi o soluţie fundamentală la problemele subdezvoltării şi supradezvoltării: folosirea pe scară mai largă a autosuficienţei ca strategie. In fond ideea folosirii forţelor proprii, aşa cum lucrul acesta este practicat astăzi în întreaga Chină în cele 70.000 comune populare, pare a fi generată şi va veni dinspre periferia sistemului actual —■ din lumea a treia. Din punct de vedere economic, aceasta va lua tot mal mult forma amintită mai sus : folosirea resurselor naturale pentru propriile ţeluri, mai mult orientată spre interior, mai puţin îndreptată spre comerţul cu lumea întîia şi lumea a doua. Faptul va afecta desigur profund lumea bogată şi industrializată şi va genera condiţii în care lupta împotriva supradezvoltării va căpăta conţinut, probabil şi datorită împrejurării că va forţa un nivel superior de auto-bizuire pe plan local, naţional sau regional ca o strategie comună pentru ţările bogate şi cele sărace, pentru că este mai ales o încercare de satisfacere a nevoilor nonmateriale în condiţiile unui nivel rezonabil pentru satisfacerea nevoilor mate' riale. Principiul nu implică o autosuficienţă totală, nu exclude unele forme de schimb şi poate fi combinat cu ideile gemene ale stabilirii unui minim social ca planşeu pentru părţile cele mai sărace ale lumii şi a unui maxim social ca plafon pentru partea bogată. Toate acestea nu sînt altceva decît o altă formulare a problemei sub-supra-dezvoltare. Planşeul este nivelul sub care nimeni nu trebuie să coboare, plafonul este nivelul pe care nimeni nu trebuie să-1 depăşească — şi nu numai pentruca a mînca prea mult este periculos pentru sănătatea individului, dar şi pentru ea este prea împovărător pentru resursele naturale, pentru că conduce la inegalităţi Şţ injustiţie între grupuri de oameni şi pentru că, în condiţiile actuale, va conF®° resurse care vor trebui orientate spre hrănirea celor săraci şi nu spre supraali tarea celor bogaţi. 33 V. CONCLUZIE Toate acestea ne conduc către punctul final : cercetările asupra viitorului ar ■ reorientate în aşa fel încît să se plaseze în centrul de greutate al studiului ,r alternative de viaţă în ţările bogate, a unor stiluri mai puţin consu-de resurse deficitare, mai sensibile la nevoile nonmateriale ale noastre ale "* Ideea este că studiile asupra viitorului nu vor trebui să devină în mod «ar ?i studii asupra dezvoltării sau viceversa. Diviziunea muncii care a operat B^ţ, de specializare, într-o oarecare măsură, a ţărilor bogate în studii asupra * oltării nu mai este un defect de vreme ce ele se află în contact, de vreme ce iau ^onsiderare şi contextul global şi contextul natural şi interrelaţia lor dialec-î -Ceste elucidată cu claritate. în asemenea condiţii avem toate motivele să antici-~2i un viitor bogat şi pentru studiile asupra viitorului şi pentru studiile asupra Soltării, luate separat dar şi combinat. In fine, o ultimă remarcă : trebuie subliniat că sarcina noastră este să contribuim la imaginea lumilor viitoare, luînd ca punct de plecare fiinţele umane şi Svoile lor, ceea ce ne va duce la concluzii despre felul în care sistemele şi struc-Slrile trebuiesc schimbate şi nu la consideraţii despre felul în care sistemul jLndonat sieşi, va genera forme antiumane sau, în cel mai bun caz, nonumane, Sucind în final la un anume fel de catastrofă. Nu este sarcina noastră să con-Shuim la un exerciţiu intelectual dintre cele mai simple şi mai ieftine, acela al «iui pesimism fundamentat cu acurateţe ; sarcina noastră este de a adăuga condiţiei pane contemporane motive pentru optimism. JOHAN GALTUNG Cronica I i t e r a r a IOAN ALEXANDRU ÎN IMN ELE ,' TRANSILVANIEI Cu Imnele Transilvaniei „intrăm în zorii altui grai" al poeziei lui Ioan Alexandru, căci deşi aparent poetul continuă tonul său din Imnele bucuriei ba chiar înteţeşte focul care le alimenta, ceea ce face să se lărgească mult şi aria peste care stăpîneşte prin iluminare, principiul după care noile poeme se agresa este totuşi altul : „îngereala" despre care vorbea Eugen Barbu, un mod al extazei de a celebra candoarea, neprihănirea, dar mai presus de toate lumina, „iubita asta de lumină", face loc unor ocazii lirice sensibil mai bogate în trimiteri la real Într-un fel, e o întoarcere la poetul viziunilor primare din Infernul discutabil, atîta numai că degajarea suverană cu care pe atunci încă foarte tînărul poet' trata temele experienţei sale de vietate crudă a satului, a dispărut cu totul. (Se pare chiar că autorul îşi reproşează de-a fi avut-o de vreme ce în Imne, selecţia sa din 1975, a operat eliminări drastice, poeme antologice cu totul remarcabile au fost alungate, indiciu că smerenia şi blîndeţea — formînd dispoziţia de azi a poetului — pot fi la fel de productive în acte de cruzime). Ieşite dintr-o formulă sufletească mult schimbată, în care voinţa de program şi programul şi-au spus mai mult decît spontaneitatea cuvîntul, noile viziuni vin încărcate de tot ce aleanul de spiritualitate le-a putut adăuga. Poetul se preferă în postura de component al unei comunităţi interpretînd spirituals, embleme şi „simboale" sînt risipite din belşug peste tot („Iertat îmi fie Doamne / Graiul parabolic şi simboalele / Ce mă ocrotesc !"), dar tocmai excesul de emblematică poate fi un semn că spiritualitatea dobîndită mai conservă destule elemente ale unei superstiţii. Pentru aceste -motive şi pentru altele încă, s-ar putea ca progresul înregistrat cu noul volum să nu fie chiar cel aşteptat : activarea conştiinţei presupune şi o mai vie conştiinţă estetică, înţelegerea mai subtilă a resorturilor artei, preocuparea de peste talent, derivînd dintr-o cultură a sensibilităţii, de a trezi cu delicateţe în cuvînt semnificaţiile latente. Sub acest raport noul volum ni se pare insuficient, păcătuind mai ales prin-tr-un tezism apt să cîştige destui aderenţi (iluminările poetului pot da sentimentul unei vieţi spirituale plenare), nu însă şi pentru cauza poeziei. Ea, poezia, trebuie să se mulţumească de a fi cîştigat nişte bătălii de o însemnătate mai locală, cum ar fi amintita restabilire în drepturi a concretului, după o îndelungată dominaţie (Vămile pustiei şi Imnele bucuriei stau mărturie) a speculaţiei şi înverşunării verbale. Nu că în Imnele Transilvaniei n-ar mai fi loc pentru deprinderea bine înră-. dăcinată a speculaţiei, cu însoţitoarea ei credincioasă, obscuritatea. Prea multe şi uneori prea lungi poeme incluse în volum trebuiau să conţină — măcar reminis-cent — şi varietatea aceasta, iar „simboalele", uneori în alai, sînt departe de a reprezenta cel mai sigur obstacol în faţa acestei specii de dicteu automat ce-şi face de lucru cu „meditaţia". Cum atestă aceste versuri dintr-un „imn" despre Neagoe Basarab : „...Alt nume nu-i sub soare şi dincolo / De el şi sub pămînt şi dincolo de stele, din miezul / Pîinii, pînă-n miez de noapte, din zori şi pîna în amurg — / Guri, şi din origini pînă la sfîrşit. / Arbor şi piatră — / / Fluture şi foc, sămînţă şi / Păianjen, busuioc şi soartă. Poartă / Cu toţi pecetea acestui / Jug ceresc devenit Patrie şi masă. Acestei / Seminţii de jar pătrunsă-n adînc în glodurile / Lumii, acestui înroşit piron vîrît între / Lumină şi lumina. Secureat esw dublă cu / Două limbi de foc, una despicată şi alta-mbăl- / Sămeaza, una în nas.» 35 alţa în amurg / Şi capul stă pe crucea de amiază. Nu-i altă funie / In uni-1* care spînzură pămîntul, cînd cald / Se rupe de sub noi în zori şi brusc ne ,*?rârnîne / Izbăvitor cuvîntul" ş.a.m.d Pe de altă parte, ar fi nedrept să se iJjLotească faptul că încă din Imnele bucuriei (sediu pentru nu puţine poeme aride abstracte sau delirante, alternînd cu altele în care extazul cristalizează — sub ^ virea ocrotitoare a lui Eminescu şi, mai rar, al lui Arghezi — în forme din W\ impurul s-a mistuit), o seamă de poeme prefigurează fie şi numai fragmentar ^rcerea spre o lume familiară poetului şi o dată cu aceasta spre vocaţia con--îrttului., Pe cît de făgăduitoare în primele sale volume pe atît de maşter tratată de Svdwi'îe pustiei încoace, probabil şi sub presiunea unor mode acaparante. E drept, •toarcerea se face pentru moment cu reticenţă, pudic, nimic nu anunţă anvergura f ^gramului tradiţionalist al poetului o dată cu care şi prin care senzaţiile vii sîngele poeziei — reintră deplin în drepturi. Un poem se face mai mult în trea-si interogativ pomelnicul unor figuri ce vor fi evocate stăruitor în Imnele Tran-%lftiei (Joanul Danii, Lelea Teodosia, Clopotarul, loan de lemn, Lelea Mărie, Oarba, mnie, Părinţii, Imnul străbunilor etc.) ; „...Unde-i groparul cel bătrîn, / / Nebunul !f a sa neturmă / De capre negre unde-o fi ? / Unde loan de lemn şi Ionul Danii, HJnde e Lelea-Anică şi Preotul bătrîn, / Unde-i Diacul, unde-i unchiul Gheorghe"... Moarcerea poetului). In alte poeme, păstorii şi truditorii gliei alcătuiesc mai de-Ljjă biblica sare a vieţii cu care în clasicismul german se colorează simpatetic cugetarea vesperală a poetului : „Cînd încetează cumpăna să tragă / Din adînc woarele, / Se-ntoarce lucrătorul către vatră, / Atunci rămîn pămînturile / Singure, jjale tînjesc'după un acoperiş / Altul decît cerescul boitei. / Grijile vin şi omul jjtovit / Coboară spre veghe către / Casă. Rămîn şi drumurile / Singure deschie pe «jnînt / Rotindu-şi sclipătul uşor / / Pe dealuri şi pe văi" ; sau : „întoarse şi turale, se-mpart / Pe stunga staurului. Cele sterpe I Rămîn pe dinafară şi cea ză-ajşlitoare / Trece prin strimtul vad / Sub alt acoperiş. / Cînd ugerele pline se deschid 'J\ Şi vîjîie ploiş laptele bun / Şi alb în oalele păstorului, / Atunci se-ncumetă lumina / Ta Luqeafăr hftînd în tremur / Pestţe lume. / Păstpr ce-$sc saluţi din slavă / Păstorul pămîntean veghind" (Imnele luceafăru-\\ de seară). Surprinzător, Coşbuc şi Goga — patroni spirituali ai joetului în Imnele Transilvaniei — sînt evocaţi decomandată îh aceeaşi manieră general reflexivă, reţinut-obiectivată (într-o caracterizare întâmplător nu foarte aactă şi nici prea sugestivă : „Coşbuc cu faţa de monah, creangă / De sat cu rădă-dni plăpînde trase / Pe malul unor ape şi rodind la timp. / Şi Goga i-a urmat cu jace şi-n ceaslov / Lovindu-se de umbrele strămoşilor"), ca şi, de altfel întregul iablou al Transilvaniei (Transilvania), în care adoraţia nu se face încă simţită, ce! mult mulţumirea filosofică a regăsirii unor certitudini : „Peste păduri, sub _pâduri, în pădurile / Transilvaniei. Să ai norocul lor, / Norocul graiului natal, norocul / Unui loc, fierbinte cumpănă I Unde să poţi veghea. / Acum pe deal oame-aii-ncep culesul / Viilor. în coşuri mari i-adună laolaltă / Şi povestesc despre-ntîm-pJări şi zile / Şi nopţile şi ceasul vieţuirii lor. / Rostesc curaţi acolo mari nimicuri /Ce sunt tăria, sare a vieţii..." între timp „marile nimicuri" au devenit evenimentul central al Imnelor Transilvaniei, obiectul unui cult poetic, iar umilitatea întru turaţie, smerirea din pruncie, cuviinţa, arderea de sine, chemarea la iubire şi rainţă — trăsăturile acestei umanităţi modeste pe care loan Alexandru o exaltă -s-au constituit în poruncile unei veritabile table a legii pentru poet. Ce s-a petrecut pe distanţa de la Imnele bucuriei la Imnele Transilvaniei ? fete loan Alexandru unul din acei poeţi de atelier ce-şi perfecţionează neîncetat i tiparele sau pentru care invenţia reprezintă mai cu seamă aplicarea la un domeniu nou a unor sugestii preexistente ? Răspunsul este şi nu este liniştitor pentru poet, dar stai ales pentru destinul creaţiei sale. Poezia românească, tradiţionalistă şi mai Puţin tradiţionalistă, cunoaşte destule cazuri în care ceea ce numim evoluţia unui P*t este, cînd nu char simplă însumare sau concreştere după sistemul recifelor toraliere, cel mult un sistem de altoiri succesive de soiuri felurite pe acelaşi trunchi. O&tul de puţine sînt situaţiile în care se poate vorbi de adînci modificări lăun-Wce repercutate şi în reaşezarea poeziei, ceea ce implică nu doar o înnoire tema-sau de tehnică poetică ci apariţia unui alt relief, a unui alt registru de valori Blocul celor vechi, dislocuite sau chiar prăbuşite. Prăbuşite e un fel de a spune. ™ punctul de vedere spiritual-moral redresările sau dimpotrivă alterările sufleci, marile revelaţii în conştiinţă pot să înstrăineze pe omul din creator de vechiul •u eu pînă la abjurarea lui. Dar în măsura în care nu s-a neglijat o clipă că pro-J*le lăuntrice şi adesea dramatismul unei deveniri sînt doar materie psihologică iwru poezie (oricît de dureroasă prin efecte pentru subiect) sau cel mult îndem-de a căuta în altceva temeiurile pentru un nou echilibru al creaţiei, amintita 36 lepădare de sine, posibilă în planul atitudinilor practice, întîmpină si va î mereu rezerva artistului conştient de scopul său, care are comun cu'sne' ?ina de identitate, conservarea modelului. Visul de perfecţionare morală not j°*nte obiect de poezie, dar nu e însăşi poezia. Anahoretul va suspecta totdeaun " fveni poetului frivolitatea, deşertăciunea şi un „păgînism" funciar, conţinut 3 m 'a formula frumosului. îndatorirea poetului nu e de a îndepărta' susceptibirr^i"86 *n bănuiala anahoretului printr-o purtare bună ci, în cazul dat, de a face S3U însuşi procesul sufletesc al aspiraţiei superioare, cu toate distorsiunile s' Sfnslb'1 tismul său. Aceste lucruri se cunosc, dar confuzia se repetă cu fiecare e ,?ma" tentată să aşeze trăirea mai presus de tălmăcirea ei, cu consecinţele ce iipenenK aici pentru fapta literară : viziune elementară, nenuanţată, tirania preconr^f ide ducînd la uniformizare şi monotonie, idealizarea... brută.'Sînt şi riscurile la expune nu o dată Ioan Alexandru, de a cărui bunăcredinţă greu te poti SC cărui biruinţă asupra trufiei pare o certitudine, ale cărui convingeri privind 8 minenţa sacralizată a totalităţii (popor, patrie, istorie, tradiţii de bine veme^^" psihologie colectivă formatoare, eroi care o rezumă exemplar) asupra individ »fi lui se arată nestrămutate. Pe temeiul acestei credinţe de foc, traditionalismil 1 ~ Ioan Alexandru se dovedeşte mai mult decît un stil, fiind, ca şi expresionism i său de început, mai aproape de manifestarea unui mod de viaţă. Aceasta sn mult despre autenticitatea crezului său, fixat temeinic în esenţe şi nu pornindrt6 la expresie, uneori simplu decorativă, de cele mai multe ori derivată inautenri cum s-a întîmplat cu cei mai mulţi sămănătorişti şi cu unii tradiţionalişti Da poetul comunică prin intermediul unui stil, iar cînd personalitatea lui e foarte puternică el devine însuşi întemeietor de stil, aşa cum pe planul călăuzirii destinelor, unii devin întemeietori de ţară sau deschizători de ev istoric. Dacă însă în ce priveşte poezia sa de început, Ion Alexandru cel de acum zece ani păruse a-si fi găsit în expresionism modelul structurator pentru ceea ce era cu adevărat original şi originar în elanul său crud, în schimb fervorile de azi îl găsesc pe poet şovăitor, oscilînd între tentaţia de a se instala în primul şi nu totdeauna cel rnai potrivit cuib întîlnit şi chinuitoarea, nedecantata strădanie de a-şi încropi singur aşezarea. Pentru prima siuaţie, cazul fericit e cînd cuibul se numeşte Tudor Ar-ghezi. Ca şi pentru acesta, înălţarea la spiritualitate e o boală de creştere anevoioasă, contemplarea virtuţilor doare ca o lumină prea intensă, un aer convalescent însoţeşte primirea revelaţiilor, poetul caută protecţie în căldura intimă a virtuţilor inocenţei şi candoarei, se vindecă cu „lumina lină", cu aloia de duh mijlocitoare. Argheziană e îndeosebi reacţia vie a uimirii în faţa spectacolului produs de vocaţia jertfei şi a slavei la modeste făpturi necuvîntătoare, dar şi, prin opoziţie, tristeţea psaltică în faţa probelor unui univers „desfinţit", ale miracolului şi harului abolit. De la Arghezi, Ioan Alexandru împrumută uneori chiar cadrul şi gesticulaţia lirică, unele chipuri de adresare şi modul cu totul aparte de a colora elegiac imnul, apropieri discernabile în mai mult de un singur poem. Iată acest sigiliu de neconfundat în Dar: „Ni s-a mai dat o vară pe pămînt / Strălucitoare sfîntă şi senină / Zilele-s numai ceruri şi cuvînt / Şi nopţile de aur pe colină // Fierbinte-i Duhul lumii şi dezbrăcat în el / Precum un crin de taină şi de nuntă / Lumina mâ dezmiardă-n univers / Şi mă-mbăiază toată şi frămîntă //...// Lumină de departe, lumină din înalt / Jur-împrejur lumină aurie / într-un chibot îmbobocit mă simt / închis în taină vara pe vecie". „E-un ceas înalt de vară luminat" — proclamă în altă parte un vers, iar altădată o strofă întreagă pare desprinsă din Psalmi: „Prea sunt uşor de cînd m-ai zămislit / Cu ochii văd şi graiul cuvîntează / AjunS-aro prea devreme în extaz / E cerul prea aproape de amiază". Destul de frecvent, Octavian Goga furnizează şi el poetului cîteva tonuri pentru „cantabilele" sale, înţelegînd prin acestea — în opoziţie cu poemele ample de obicei în vers liber care sînt „imnele" propriuzise — compunerile în manieră tradiţională (vai, prea tradiţională!) de trei pînă la şase strofe cele mai multe: imnuri şi laude, cîntere, elegii, dar mai ales portrete şi tablouri de gen care alcătuiesc partea cea mai înunsa a volumului. Capitole ale unei etnografii înduioşate, multe poeme par scrise in continuarea, si parcă spre îmbogăţirea operei lui Goga : „Feciorii stau cu toţi în mm ei / Cu capul gol în sumănici de lînă / Din cînd în cînd duc mîneca la ocru / ?i scutură o lacrimă-n ţărînă // ...O iau pe braţe patru-nlăcrimaţi IO pun » c» si bivolii înjugă / Diacul spune versul mai cu foc / Şi-n prunc la sm a '"^P"1^ sugă (Litanie). Ceea ce lipseşte acestor poeme e o mai înaltă justificare P£ semnificaţiei uman-estetice (ea nu lipsea celui mai bun Goga), alta decît seni talismul nediferentiat de esenţă sămănătoristă, împingînd la versificaţie aomu , care pare a fi fost singurul lor resort : „în zilele de vară sub un mar ^ nepot în braţe şi îi cîntă / Cîntări străvechi ce satul le-a uitat / Ulcioarele ^ & 37 ■ 0 ascultă" (Oarba). Situaţia cea mai avantajoasă pentru asemenea compuneri «*Jjnţi şi cam bătrînicioase e prelungirea realului în transcendent sau dimpotrivă, Jwrea acestuia printre făpturile de toată mîna proprii mitologiei rustice şi natu-*L a poetului ; situaţie şi ea binecunoscută încă din Belşug-ul arghezian sau din de peste veac a lui Crainic, în genere din strădania tradiţionaliştilor de l"L cincizeci de ani de a spiritualiza realul „doxologizînd" sau „acatistînd" (cele jLâ formaţii lexicale sînt ale lui loan Alexandru), ceea ce din punctul de vedere °? pjogresului sensibilităţii şi al progresului pur şi simplu echivalează cel puţin J stagnarea. Tradiţia poate fi apărată (aş zice că trebuie apărată) cu mijloace o Ejâ'mai moderne şi pe căi mai puţin bătute. Lucru, pare-se, anevoie de înfăp-atîta vreme cît prin chiar reprezentările sale socio-morfologice, agravate şi j? indiferenţa masivă arătată în astfel de împrejurări purităţii emisiei, poetul nu depăşeşte un anumit simplism : „Dar bun e laptele şi sănătos / Şi-i bine-n lume î mai este-o vacă / Şi cît mai trece-un nor prin univers / Şi cît e-un cuib de ««ăre-ntr-o cracă / /Şi cîtă vreme pîinea-i tot din grîu / Şi grîu-i tot sămînţa care Sare / Şi cîtă vreme pruncii noştri vin / Tot din măicuţa noastră născătoare" mairie); sau : „Cît aş fi vrut cetate să te strîng / Sub aripile mele şi să te «ort în slavă. / Din gura mea să suflu duh curat / în gura ta smintită şi beteagă fj.JI Puteai a felurite mortăciuni / Cu care te spurcai nepricepută / în lung şi-n li pe sfoară ţi-ai întins / Izmenele mîhnite de ciufută />/ Ce să mă fac cu neasculta-jţata / Nuiaua-i prea tîrzie pentru tine" etc. (Tînguire). Din atîta cumsecădenie şi cucernicie (vinovate altfel de nu puţine păcate poe-gce, în primul rînd prozaismele, efectul unei insuficiente transfigurări) nu se poate ieşi decît vizionar („Şi-i Doamne vai, / De nu te-om povesti vizionar"— sună semnificativ un autoavertisment dintr-un mai vechi imn despre Ştefan cel Mare), şi de fapt reuşitele volumului, atîtea cîte sînt, se datoresc în cea mai mare măsură modului de a construi vizionar şi fabulos, în deplin acord şi cu materia specifică I acestui scris ce-şi trage forţa din concretul arhaic şi ţărănesc, din reprezentările aaive de icoană şi minee, acum străluminate şi de Idee. Stau mărturie despre jceasta — fie şi numai fragmentar — cîteva din întinsele „imne" istorice, cele mai izbutite fiind nu întîmplător tocmai cele despre mari eroi transilvani (Horia, Şincai, Avram Iancu, chiar Picu Pătruţ) şi străvechi voievozi descălecători sau Întemeietori de ţară (Bogdan, Alexandru cel Bun, Mircea cel Bătrîn, Ştefan cel Mare). Dimpotrivă pe măsură ce poetul se apropie de realităţi spirituale mai complexe, mijloacele sale se arată tot mai insuficiente, iar inadecvarea prin reducţie, amplificare, falsificare se face simţită. Eminescu, Bălcescu — „firi vizionare" ei fcfşisi —• sînt abuziv „bisericiţi", iar vizionarismul poetului, nernaisprijinit pe temelia realului familiar, alunecă uşor în prolixitate şi incoerenţă. Acolo însă unde veacurile iobăgeşti de caznă şi revoltă, pînă la care răzbeşte totuşi mîngîietor „vîntul răsăritean medieval", aducînd cu sine zvoană de magnificenţă din Bizanţul Împăraţilor creştini, dar şi miresmele smerite ale lavrei din muntele anahoretic sînt lăsate să vorbească, versul lui loan Alexandru se încarcă de elocvenţa unei vechimi autentice, decît care nu cunosc alta mai dăruită în afară poate de intuiţiile eminesciene, totuşi idilice, despre ţărănia voievodală din evul Muşatinilor. Descripţiile poetice, care sînt totodată şi definiţii tari ca nişte sîmburi închizînd în ei veşnicia Patriei, se ţin lanţ, o lume se dezvăluie în întreita ei ipostază: iconic-etnografică, recules-spirituală, fabulos-istorică. Sub aripa vizionarului de acum e loc chiar pentru primul Ion Alexandru, specializat în detaliul cumplit, autor de care intona-torul imnelor de slavă şi extază se cam desprinsese. Dar pictura unui trecut de patimi şi sărăcie atroce îl recheamă dîndu-i şi un rol pe măsură. Imaginea iobăgiei multiseculare nu cred să fi fost de nimeni mai infernal fixată : „...Mocanii stau în i Cuiburi sub şepcile de oaie cu pruncii-n jurul lor / Necopţi şi în cenuşa vetrei fc nopţile de iarnă / Perele de pămînt cu-mpuşcături se coc /.../ / Ciuberele dogite-n poduri / Goale de floarea-soarclui şi cînepă / Şi in. Hamul atîrnă / Uns cu smoală & crucea uşii cît un mort străin. / Căpăstrul cu obloane pe lămpaş se uscă, mîine / zori mocanii vor ieşi ciopoare cu cai şi prunci / Şi cu securi să tragă trupul unui Jad pe sate / Acolo jos pentru un pumn de har, căci oalele de / Lut se-mput în W\ de cînd n-au smuls din sîni un strop / De lapte şi n-au vărsat în glie zalele Şe jar. / Căpuşile pe oi cît şoarecii de groase stau îm-/Plîntate şi-au ajuns să mînce ijjSielul chiag în / Burta maicii şi oaia stă încremenită-n jug / Străine mîini o mulg ;# / Tund deodată şi o mănîncă dintr-un dumicat" (Imnul lui Horia Rex Dacice). yntemeietorii cer în schimb alt ton, iar stilul lui loan Alexandru se învredniceşte atari ocazii să primească în cuprinsul său toată setea de cuviinţă şi aspiraţia Ire liberă fiinţare obştească din graiul cronicarilor şi al scripturilor. Sceneria n I 38 eminesciană în stil dulce moldovenesc alternează cu atitudini de fresr" ţeană în evocarea domniei lui Alexandru cel Bun : „...Străjerii la Suceava^•V01"°ne-vor domnesc / Pruncii-i vegheau în ţărnă cum se joacă, bălai / Bolovănind n Pr'^" ce sună lin, cu clopotul la toacă, pe limba lui Neculce şi Costin ( ) pe tn grai din gorunul cel veşnic / Ştefan zugravul a-nchipuit un zbor, de pasăre *în rCald Cu un tăciune ce-atinge buza unui rostitor, / Şi care-apoi înflăcărat se-nrl C ' într-o poiană-n // Zori de zi, şi pune în pămînt o piatră, / Din care M m35-*5, va-nflori. Căci trebuia / Moldova de turme şi păduri, în drum spre grai / «r^3 Moldoviţă, aşa cum roua-n drumul ei / Ceresc, rtainte de-a fi sînge e-n bohi*'6 De viţă, şi scînteie pe dealuri în amurg / Rupînd din soare si din adîncime v - ' Ce nici un ochi nu le-a văzut, de cînd pe văi / I-atîta străvezime Păstorul?3/ ' întîi, / Şi Alexandru domn învlăstări-n această / Mănăstire, Ştefan apoi din ti v se ridică / Cu-acelaşi dor după neprihănire. / Munţii dădură piatra si codr"-' priori..." (Imnul lui Alexandru cel Bun). Mai aproape de viziunea populară U °a~ tea lui Ştefan cel Mare e asemenea unei nunţi cu eternitatea, ţara întreagă' momi~ dovănind roman", şi o natură fabuloasă participă la pogribania Voievodului -r' la un semn Moldova s-a aprins / Pe deal în ploaie viile se zvîntă / Păstorii-n mu r cu turmele-mpletesc / Un bocet surd amirosind a nuntă / Colacii-n prapori de ert împărătesc / Cît roţile războinice străluce / Pe şase funii groase Moldova în ee nunchi / Pogoară chipul voievodului sub cruce. /' Pe-afară-i Marţi de Iunie doso rîtor / Holdele coapte-ncep să se ridice / Grîul e greu ca o ghiulea de foc 1 Şi-mpuşcă după ciocîrlii din spice". (Ştefan cel Mare). In sfîrşit, un Goga mai esen ţial decît cel din duioasele „cantabile" evocate anterior (plîngeri .litanii, evocări rustice mult sentimentale) transpare din Imnul lui Picu Pricopie Pătruţ, făcînd să învie nu numai umanitatea elementară aspru răzvrătită, sub imperiul durei necesităţi ci şi o alta cu ochii în visare în timp ce se povesteşte „trecutul ce-o să. vie" gloria neamului resuscitată. Mag, sfetnic, păstor sufletesc din rasa „apostolilor1* răşinăreanului, dar cu o mai accentuată vocaţie misionară, Picu Pătruţ'e o deplină întruchipare a spiritualităţii transilvane a activismului ei ; iar „turma" lui absorbind cu nesaţ Cuvîntul — o proiecţie a dîrzeniei luminate : „Chipul cu ochii iuţi / Aprinşi vizionar mlădiu şi alb la-nfăţişare / Cu testamentul de la Bălgrad în desagi şi cu // Opinci de şarpe în picioare. Dă sara / Bună şi cuviincios / la loc în fruntea mesei la făclie / Şi-ncepe ceasul nostru cel mai drept / Căci povestim trecutul ce-o să vie. Graiul curat / îşi taie-ndată vad din om în om şi faţă după / Faţă, le luminează un dor înlăcrimat, trimes // Ca dar la noi de dimineaţă / (...) Pînă la miezul nopţii aloile / De leac ung pragul de deasupra în fiecare casă / Şi pruncii-n leagăne sînt miluiţi / Pe frunţi, din bucuria / Slavei ce se lasă. Picu o / Picătura de aloi ce mîngîie ţîţînile / Furtuni să nu mai scîrţîiască-n univers./ Cîntările de dor ce le trimit creştinii. Să treacă lin şi lunecînd uşor ca umbra cerului pe-o / / Patrie de gheaţă, precum un zumzet auriu de roi, scăpat / Din rai în zori de dimineaţă. Cîntă / Muierile torcînd fuiorul lor bătrînii lacră-/Mează lîngă vatră, bărbaţii împrejurul / Pătruţului Păstor, deprind să-şi frîngă inima / De piatră"... Asemenea fragmente şi altele ca ele (mai rar poeme întregi, pentru că poemul chiar cel „vizionar", mai trebuie să suporte la Ioan Alexandru tirania pletoricului şi a întîmplătorului, poetul nu prea pare a şti să construiască riguros, să-şi organizeze intenţiile tridimensional, dimpotrivă se lasă în voia risipirii pe orizontală) autentifică oricum o altă imagine despre Imnele Transilvaniei, sensibil deosebită de aceea micilor poeme prizoniere în fel şi chip formulelor şi tiparelor" consacrate, iar unele de-a binelea uzate. Experienţa sau experienţele întreprinse da poet, cu toate erorile lor, mi se par totuşi utile pentru creaţia sa şi chiar pentru lirismul nostru în ansamblu. Căci dacă nu orice întoarcere de pe drumul abstractis-mului şi sterilităţii se dovedeşte fericită, iniţiativa însăşi a întoarcerii trebuie salutată. Aş mai spune doar că decantarea în poezie nu înseamnă caligrafie, ci e un proces necesar, vital, fără de care vinul spiritual, atît de mult invocat de P°e5' nu-şi poate împlini menirea. Dar parcă acest lucru Ioan Alexandru ar fi trebuit să-1 ştie cel dintîi. CORNEL REGMAN t m V m BUSTUR! DE HOTAR Dacă bătrîna aceea ploconindu-se cu sapa în partcica de popşoi s-ar îndrepta de şale; dacă oierul acela trepied, rădăcină de Botoşani, înfăşurat în colb şi tălpuit cu glod, domn peste bărbăcuţii caracul cu verigă întorlocată, s-ar semeţi de pe proptea ; dacă bătrînul cu glas siteav, paznic de sară la rachiul de sfeclă, ar ridica privirea către uşă, iar ţîncul mărunţel alergînd de pe holmul cu soreancă s-ar întinde după bucata de mămăligă şi după harbuzul murat, ochii lor te vor privi limpede: în ei s-au stins dorurile foamei ; bunicii, abia întorşi din flămînzie, s-au întremat pînă-n a treia spiţă. * Cîmpia aceasta matlasată de afluenţii Jijiei, dealurile vătămate de secetă sau răzuite de crivăţ nu priesc decît botoşăneanului, care şi-a adunat pe văi o sută de iazuri şi încearcă să-şi pieptăne ba Şiretul, ba Prutul peste ogoarele sale. Cîndva turcii, apoi leşii au plătit lui Ştefan cel Mare, lui Ştefan Tomşa îndrăzneala de a se abate încoace. Petru Rareş, Lăpuşneanu, Ieremia Movilă ţineau curţi în Botoşani, şi tîr.gul, veritabilă roză a drumurilor, ajunge în secolul XIX al treilea oraş al ţârii. Iarmaroacele sale fascinează Europa, grîul îşi atrage medalie la Paris. Apoi, ocolit de calea ferată principală, ţinutul decade; în supuşenia lor, ţăranii învaţă o nouă vitejie — aceea a foamei, curajul de a rezista neclintit, de a mînca scoarţă de copac, de a muri fără vaiete, de inaniţie, şi abia în răs-ultima clipă de a aprinde, la Flămînzi, acel 1907. Astăzi judeţul Botoşani pompează în vinele ţării belşug de cereale, ulei, zahăr de la Bucecea, nisip de la Miorcani, peşte, perje, pere, nuci, cînepă, pielicele, pîn-leturi şi confecţii, sticlărie de Doroboi, ceramică de Mihăileni, şi oameni, absolvenţi ai liceului „Laurian", oameni de Botoşani. Acei oameni ai căror fraţi şi surori rămîn aici, la cheremul curiozităţii vizitatorului, să se arate perechi la începutul lunii mai, de la biserica Uspenia pînă la . întreprinderea „Electrocontact", pe sub cerul scund, înnorat de frunzişul teilor, în care foile tinere de nuc instituie mica lor toamnă. Acei oameni ai căror părinţi se Sărută pe gură profitînd de oricît de puţină prietenie sau rudenie şi care îşi poartă in zgardă mieii preţioşi, ca pe setteri. Acei oameni ai căror strămoşi, o dată îngropaţi, ţin loc de bogăţii ale subsolului, al căror chip ţine loc de privelişte; de mare, de munte, de rîuri, de păduri şi 4 1'aducte. Pe cîţiva' îi cunoaştem: Eminescu, Iorga, Enescu, Pompeiu, Antipa, tuchian, şi acolo, în nord,bustul fiecăruia pare cioplit din piatră de hotar. Abia se desluşeşte, înăbuşit de timp, Iuga Vodă (Ologul) dăruindu-1 pe Brae ţu Strahotinul din sus de Movila Vulturului. La fel Duma, nepot, întărit prin uric domnesc pe ocina de pe meandrele Jijiei. Mai cu viaţă şi mai de crezare vin pe îteahul dinspre Suceava oieri transilvani din Ţara Bîrsei, de cea mai curată viţă românească şi acelaşi rit ortodox, oprindu-se în cele din urmă în locul de i s-a zis, »tr-aceea, Ungureni. Sate mici, iluzorii, se înlocuiesc şi persistă; din străjerii înfipţi împotriva «tarilor parte cad în robie. Răzeşii se prefac în clăcaşi. Fostul Miclăuşeni e mistuit ★ 40 de ciumă şi incendiu, şi dangătul disperat răbufneşte în Plopenii. Mari 1 părea clopotului în jurul căruia se îmbulzeau zeci de schelete. Pe rohatcn !;ezgro-tiului duruie în şarabană robii ţigani aduşi de boierul Baltă, din care ne , ze5" unii mai poartă numărul matricol şi numele stăpînului scris pe cor» d h legat de gît. O lume de „birnici, oameni fără căpătîi, bătrîni netrebnici sA ?i încearcă să se salte. Profesor doctor Eugen Nicolau înfiinţează aici, în 1927 -Ve" universitate populară din România. ' ' > Prinia Dar nu înţelepciunea lipsea moldovenilor, şi nici hărnicia, dacă hăr ' ■ ■ cheamă încăpăţînarea de a lua năgarei, pelinului, ştirului, neghinei, tara car"1016 Se lor şi a o da, pe arşiţă, porumbului. Lipsea lemnul de foc şi de construcţie r> ^ 2 tufele de cacadîr şi cătină nu-1 puteau furniza ; în locul lui ardeau tizicul si c o -f™ şi chiar conacele se făceau din chirpici. Lipsea apa. Lipseau drumurile si 1 ferată. Lipsea răgazul pentru ţesut haine anume de sărbători. Lipseau sărbăto f3 „Calfa" năimea lăutari pentru vreo „strînsură" cu „gioc" şi scrînciob la v ' hram ; mortului i se punea toiagul de ceară alături şi rudele bărbăteşti nu6Un bărbiereau patruzeci şi cinci de zile. Lipsea ceva-cineva care să înţeleagă şi să ^ în ajutor. Vlc Atît se ştie despre actuala comună Ungureni sprijinită pe cele unsprezece sate ale sale. Că oamenii s-au rostuit, recăpătîndu-şi răsuflarea şi încrederea e vest proaspătă. ' ' e Primarul Iurea Mihai. Şareta cu roţi cauciucate, şi galopul neauzit, fulgerător pe iarbă.. Prisaca. Patru iazuri cu peşte. Treisprezece mii de hectare suprafaţă arabilă. Grîul, atît cît să unduiască. Şopa-şopa cu Costaş Vasile, şef de fermă la C.A.P. Călugăreni. Miei metiscaracul de nici oaia nu-i linge, că-i strică, cu coadă strivită şi lată. Clubul „Femina" pentru localnice care pălesc şi roşesc uşor ca semafoarele, la trecerea unui pieton. Grădina. Grajdurile. La amiază, primarul cu ochi albaştri îşi prăşeşte „partcica". El ştie ce meci e la televizor. De scor va întreba seara, la instruirea cu activul de partid. ★ Meseriile cu gîndul cărora liceele îşi obişnuiesc elevii, din inedite devin tradiţionale : electrician constructor, sticlar suflător, şlefuitor, gravor sticlă, ţesător strungar, operator chimist. Mîna confecţionerei a trecut dezinvolt de la d'esfăcatut popşoiului în zilele-seri de iarnă, la întinsul aţei, reglarea pasului,' schimbarea suveicii şi acelor. Dacă producţia globală industrială a fost în 1975 de 16 ori mai mare decît în 1950, saltul calitativ se va produce în cincinalul 1976—1980, cînd ea va depăşi de 2,5 ori producţia agricolă. Inginerul Nicolae Beldean de la întreprinderea de corpuri de iluminat Dorohoi alege un abajur cracle, în pereţii căruia s-a îndesit, arborescentă, reţeaua crăpăturilor de efect. Bomboniera galet, mîncată două luni de acid sulfuric, e operă de artă. Prin decupajul şablonului, nisipul roade luciul unei cupe. Paharele acoperite cu luster „coniac" par pline. * De la pămîntul pe care umblă, moldoveanul nu se aşteaptă la chilipir. Căci nu aurifer, ci cuarţos e nisipul pe care şi-1 trage de sub arătură. Ce eldorado însă, pentru sticla şi cristalul românesc, acest petic de ţară ochit pe malul Prutului! Ca un tentacul, şoseaua se apropie, pe după Darabani, pe după Horodiştea, şi se lasă pe comoara de la Miorcani. „Fiind galerie, i-am zis G. Apoi Gl, G2. Apoi ne-am ramificat. Intrebaţi-mă, îmbie maistrul Boacă Dumitru. Ne aflăm în galeria LG2, adică în laterala galeriei doi. La minele de nisip avem un singur nivel." . Bolţani de beton. De linişte, parcă treci prin vată. Abatajul e „cald" : armat cu stejar şi brad pîrîie şi se dezmorţeşte ; de pe tavanul de gresie nisipul ne ţistuie. într-o laterală, în beznă^ îmbrăţişezi botul unuia dintre cai : sus le-am văzut numele pe tăbliţă, deasupra ieslelor. Dăm de locomotivă şi ieşim, o dată cu cozonacii de nisip alb ornaţi cu „bile" de silex. în lumina din capăt, un miner cu lampa de carbid pare că intră, pare că iese şi, înfundat pînă la brîu în pămînt, dă sa se smulgă, clătinîndu-se-clătinînd. Caporalul de grăniceri e fericit : mă liberam, tovarăşe, si nu vedeam. . . ... Aşa se iese din muţenie, se şfichiuieşte timpul lenevit şi se restituie mişcării materia : găsind bunăoară o clepsidră cu nisip ca cel de la Miorcani — şi ra -turnînd-o. TUDOR VASILIU 42 Iade. Placheta — demnă de admirat şi pentru înfăţişarea ei tipografică — îngrijită de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, cuprinde, pe lingă textul original, traducerile în limbile engleză (de poetul american W. D. Snodgrass), franceză (de D. I. Su-chianu), germană (de A. Margul-Sperber), rusă (de II. Gurovoi) şi, în sfîrşif, în spaniolă (de Măria Teresa Leon şi Rafael Alberti) ; traducerea în limba spaniolă apăruse şi în volumul Doinaş y baladas populares rumanas, editat la Buenos Aires în 1963. Mulţumită acestei traduceri putem citi în spaniolă legenda născută „a pie de los montes / boca del Eden", legenda ce narează moartea păstorului, moarte ce se confundă cu nunta, în timpul căreia „un astro cajo" şi „fueron los huespedes / del festin los pinos / popes las montanas / y entre los hayedos / cantores los pâjaros / los astros antorchas". Aceeaşi baladă, împreună cu alte poezii semnificative ale literaturii populare, mai fusese publicată în 1955, într-o ediţie bilingvă, Antologia de la poesia popular rumana, în traducerea lui L. L. Cortes, la Salamanca. Dacă trecem de la poezia populară la cea „cultă", primul nume al unui poet român tradus în spaniolă — şi nici nu putea să fie altfel — este acela al lui Eminescu. într-adevăr, în 1958, Măria Teresa Leon şi Rafael Alberti au publicat, la Buenos Aires, un volum cuprinzînd un număr de douăzeci şi şapte de poezii din opera lui Eminescu. In 1971, la Bucureşti, a apărut un volum în care, pe lîngă textul original românesc, putem citi cîteva poezii ale autorului Luceafărului în traduceri engleze, germane, franceze, ruse şi într-o frumoasă traducere în limba lui Cer-vantes. Nu avem intenţia să facem aici — am depăşi sarcina pe care ne-am propus-o — o listă, fie ea cît de succintă, a operelor autorilor români traduse în spaniolă în aceşti ultimi ani şi nici nu se vom opri asupra studiilor pe care cercetătorii români — de la Iorga la Călinescu, de la Iordan la Vianu — le-au dedicat problemelor privitoare la limba şi la literatura spaniolă. Salutăm cu vie satisfacţie faptul că la această serie, nu prea numeroasă, de traduceri şi de studii s-au adăogat două volume, ambele în ediţii bilingve, datorite, amîndouă, unuia dintre cei mai buni cunoscători ai limbii şi ai sufletului spaniol: Darie Novăceanu. Este vorba de o antologie cu titlul Poesia rumana contemporanea apărută în 1972 la editorul Barral din Barcelona şi de o bogată alegere din poezia lui Lucian Blaga, intitulată In marea trecere — En el gran correr, publicată în acelaşi an la Bucureşti de Editura Minerva. Primul volum cuprinde o boeat» gere din operele poeţilor din Zestre, dela Arghezi la Barbu de?-, o n°«-la Blaga, de la Stancu la Nichita ^aCoţi* pentru ca să cităm doar'cîtevi „ nes«i, A doua lucrare a lui Nivlcean?6-* insa o culegere antologică din bogab, !* ducţie poetica a uneia dintre vrfrt Pr°-mai semnificative ale culturii româl^' timpul nostru : Lucian Blaga Est» , T de un volum de peste două sute do ni"?3 cuprinzînd şaizeci de poezii alLÎ*1 principalele volume ale lui Blaea tU-tiva lui Novăceanu este desigur d ftÎTh » explicit (deşi o conţine) este -n muleazi tot din sfera „potecilor ce "se h?* Urmar« lui Borges ! Din Cartea sapientiaâT*" 8 torului (rezultat al operei sa le ™, 3.sc* izvorâşţe Cartea criticului, din Tare"^ îndoiala, iŞ1 vor căpăta impulsul £ îhi gini, intr-un joc de oglinzi infinit r^1** poezia denunţată în capitolul iniţia? *** tinua a le regiza. Meritul de cănew"" acestui studiu dens si ingenios ni l 6 31 că rezidă tocmai în libertatea acorS imaginaţiei critice de a prospecte gamza un teritoriu bogat ce, fiind ai T turor, părea al nimănui. Sadovean.7 • dobîndit în fine o lucrare de Sg GHEORGHE GRIGVBQ1 • ÎN ÎMPĂRĂŢIA INCÎNTARH , destul de greu să consideri global o cari* care e o culegere de articole ce-ti sunt î» genere cunoscute, şi mai greu încă e 2 desprinzi profilul autorului, al cărui num* se afla totuşi pentru prima oară adunai cum ar zice Arghezi, pe acea carte. Urmărind cu delectare de vreo trei decenii scrisul lui N. Steinhardt, ne-am temut de dificultatea enormă de a răspunde unei sarcini prea uşoare, în legătură cu scriitorul care ne e totuşi atît de familiar. Desigur că nici publicul mai larg nu ignoră eu totul numele autorului acestei cărţi, între viaţă şi cărţi, atît de ezitant cînd a fost vorba să treacă la volum ; îndeosebi cititorii „Vieţii româneşti" s-au obişnuit !n ultimii ani să vadă sumarele în genere sc-ver-gîndite ale revistei încheindu-se cu clinchetul de clopoţei al unei note semnate de N. Steinhardt. Dar dacă interesau, intervenţiile sale nu mai puţin trezeau îngrijorarea pentru eventualitatea reuniunii lor într-un volum. ...Şi iată câ disparitatea subiectelor nu împiedică afirmarea unei unităţi a tonului şi atitudinii, deosebite, ba chiar impune o pani alertă, degajată, de un farmec rar. Evident, N. Steinhardt nu vrea să fie un critic, asa cum pe drept cuvînt notează în prefaţă Mihai Gafiţa, fără a-1 cobori nicicum în stima noastră. Sunt însă multe pagini de înţelegere a fenomenului literar în sine, intuiţii artistice şi critice^ formulări strălucite, depăşind uneori cu mult nivelul criticilor de profesie, varietatea lecturilor deasemenea poate la» perplecsi mai ales pe tinerii critici, prizonieri ai'monoglosiei, din care deaitminteri Călinescu îi sfătuia de mult să încerce a ieşi, tocmai pentru a înţelege mai bwe valorile autohtone. 52 In acest raport se vor introduce alte raporturi ale seriei de concepte vii ale educaţiei : libertate-necesitate, individual-social etc. Cu alte cuvinte, se polarizează relaţii importante: educaţie-existenţă, criza educaţiei în raport cu sistemul dat, educaţie- conştiinţă individuală şi colectivă, intelectualism şi educaţie, valorile şi educaţia. Nu trebuie să rezulte de aici că autorul ar vrea să situeze educaţia neapărat în centrul problemelor acute ale lumii de azi, dar desfăcîndu-i latenţele, îi stabileşte funcţiunile la nivelul existenţei efective, şi cititorul nu va avea decît să stabilească singur rolul educaţiei azi. Ar mai trebui semnalată o trăsătură a procesului educaţiei aşa cum reiese ea din această carte : instaurarea în interiorul procesului a relaţiei tradiţie-inovaţie; aici intervine de fapt tonul şi cuvîntul critic al autorului. Atitudinea se obiectivizează într-un foarte mare grad, aşa încît nu există nici un fel de pericol al acceptării sau reprobării mecanice. Nici tradiţia clasică şi nici noul nu sînt receptate din vreun punct de vedere aprioric. Condeiul devine analitic şi foarte atent la componentele clasice care pot reprezenta şi astăzi elemente în sistemul educaţional, precum şi la cele ale noului care au sau nu un grad de eficienţă. în fine, fiecare componentă se desface în trăsături ce se raportează la util, în ordine teoretică şi rentabil, în ordine practică. De fapt ambele ordine sînt incluse unei structuri comune care este probabila educaţie a viitorului. Axa acestei structuri este secondată de un adevăr dintotdeauna şi de mîine care se numeşte a „învăţa să înveţi". Este aici ceva mai mult decît un proces didactic, este un fel de luptă a individului şi respectiv a unei societăţi întregi cu timpul, este instaurarea ideii de gîndire sistematică, sau relaţionată, sau structurată şi care aparţine sferei gîndirii dialectice. Drept pentru care se nasc multiplele întrebări, întrebările dificultăţilor : „există o criză a educaţiei ?" (vezi atitudinile nihiliste şi practicile lor sau componentele „sclerozate" ale învăţămîn-tului şi deci necesara combativitate faţă de nou şi vechi, deopotrivă în laturile lor reprobabile), „ce va însemna şi ce va fi educaţia în lumea contemporană şi în cea de mîine ?" (deci reformularea conceptelor în descendenţa teoriilor marxiste ale educaţiei şi chiar accentele unui John Dewey : educaţia ca necesitate a istoriei umane, considerarea pedagogiei ca filosofie aplicată). în acest sens, putem spune despre această lucrare că abordînd problema educaţiei pe două principii fundamentale : a. includerea sincroniei în . diacronie şi b. includerea sistemului informativ în sis- temul formativ, obţine int™* ternului educaţional în toa e rffrea «4 mane fundamentale : ind vfdl^la«UeTI divid/istorie şi, paralel,^ofe^* şi colectivitate/istorie Ce]l VSOcie**Ht' sînt de fapt un studiu'de pro^L™10**' omului total. Pr°gnoza IOANA CRBŢULESCb • SIMPLU .ŞI SCHEMATIC _ fl ^ Bratoloveanu reconstituie scrumil™ manul Pelagră (Cartea Românea ?ă imaginea unui sat mehedinţean bintufS ' bob Ş1 mizerie Lipsit de invenţia* mijloace uzuale şi într-un regim pateS cunoscut el reia tema înavuţiri^ arivist din perioada interbelică Tănase Scatiu), pe fundalul fidS u rammii asuprite. Ecourile din Liviu b£ breanu, Duiliu Zamfirescu, Agîrbicea™ sînt uşor detectabile, dar roniancieruK discuţie n lipseşte forţa şi talentul p«d£ eesorilor. Pelagră apare la un interi mare dupa Oameni la pînda (1946) un rc-man la fel de simplu şi schematic care miza pe ideea „oamenilor-lupi", indiva gata oricînd să-şi sacrifice semenii t» altarul îmbogăţirii, idee, de altfel pre. luată şi în .recentul volum. Prozatorul urmăreşte, in fapt, două destine, paralele. Simeon, tipic arivist autohton, al căni unic ideal este ambiţia de mărire schimbă. / E ca un crin pufos silh-mi * nimbat în taină şi în prevestire / pretextele_ de trăire: „Minţearll despre mine / °5 ' -Şi n-aveam frunijj minciuni pe faţă / si vorbele mf"1"! * ca banii / din c/nd încîntZ^88 ceaţa ma prindea în cursă / si ' 0 s-o mint / ., iar ieşeam / oglinzi,?3® arătau schimbat / şi n-aveam*^»» minciuni / pe trup / Şi nu maf™e * semne am...". De altfel, volumul chide cu o poezie programatic deserlpS şi declarat ironica : „Descriind obiSI mtam numele / si modul lui de întrebi! ţare dispărea / descriind obiectul rit-ştergea / din lumea dimprejur / ce araî goala pentru nori şi .frunze / împreiund meu se contura" etc. Ironia lui Prelipceanu are ambiţii modeste • ea este un semn de scepticism contemplativ » care contactul cu realitatea nu-şi îiX plineşte menirea de a-1 corecta- Fotograful particular al oraşului / telefonează totdeauna la trei centralistei / ora le coa-vine nespus şi le place / mai ales ian» cînd nu e zăpadă / îşi spun invariabil ci ninge / e frig şi e bine / pe urmă cad singuri spre centru / ei singurii fulgi / el merge vorbind şi băiatul lui îl ascultă / ea tropăie des pe pavajul uscat / şi totdeauna trec unul pe lîngă altul / fără si ştie / că nu se vor mai întîlni de acum niciodat". O astfel de procedare poetică conţine (şl adesea autorul nu ştie s-o evite) o ma» primejdie : confecţionată prin cunoaştere! procedeelor, ea poate fi redusă la procedee, la o retorică foarte previzibilă, întemeiată pe repetiţii, contraste, false interogaţii, dincolo de care orice emoţie este ucisă (Cum se chema, Şcoala paşilor pierduţi). Poetului îi reuşesc mai ales midie compuneri în care tristeţea se autocOB-templă cu ironie : „Nu vezi cum că fiecare frunză / se uită la tine / înainte de 8 cădea / şi tu de ce nu-i dai o speranţă / de ce nu-i dai o soluţie / prin care să se salveze / ea nu cere mult de la tine / cred că nu cere mai mult / decît încă O iarnă / pe urmă / primăvara / se va descurca singură". ROXANA SORBSCU • ARTĂ ŞI SPERANŢA. - Dup*j0+ sivul volum de eseuri Ce se va tnţW» mîine-!, Gheorghe Achiţei a puDiiw » altă culegere de studii şi articole, privwu 58 definească arta în funcţia ei perenă. După o documentată insursiune istorică (antichitate, ev mediu, epocă modernă şi contemporană), autorul afirmă — cu autoritatea datelor analizate — dreptul inalienabil la artă, perenitatea artei şi funcţia etico-socială a acesteia. Asociat cu arta este conceptul de speranţă, pe care Gh. Achiţei îl analizează în continuare şi îl precizează în raport cu idealul, visul, ipoteza şi utopia, reliefîn-du-i valenţele de trăire sufletească în atitudinea de aşteptare, de încredere în propriile noastre puteri pentru a ne salva, pentru a ieşi din impas, din dificultăţi — oricît de grave şi ameninţătoare ar fi — deschizîndu-ne drumul spre confort spiritual şi optimism. într-un cuvînt, speranţa este sentimentul unei certitudini interioare, ce urmează să ne ajute, să ne întărească. Pe această linie de optimism lucid se înscriu şi concluziile lui Gh. Achiţei despre funcţia socială şi umanistă a artei, explicitate în eseurile Meseria de om şi Fenomenologia socialului in arta modernă. GRIGORE POPA • PERMANENŢA (FOILETONULUI JURNALISTIC. — Conspiraţii sub cer deschis (Editura Eminescu, 1976) este o culegere de foiletoane jurnalistice apărute între anii 1936—1938 în publicaţiile democratice Zorile şi Lumea românească sub semnătura unui cunoscut polemist al epocii, L. Kalustian. Subintitulată Pagini dintr-o luptă antifascistă şi democratică, cartea se deschide cu un cuvînt înainte în care criticul Valeriu Râpeanu omagiază personalitatea publicistului şi formulează un,ele observaţii pertinente referitor la „sensurile morale şi virtuţile artistice ale ziaristicii româneşti ca gen de sine-stătător, ca expresie originală a sufletului naţional". O postfaţă a autorului, Elegie intîrziată în alb şi negru, dă explicaţii suplimentare cu privire la epoca şi condiţiile în care s-a desfăşurat lupta democratică a unei generaţii. Dincolo de această prezentare grijulie a unei materii marcate în fond de discontinuitate şi destinate să se topească rapid în ritmul trepidant al evenimentelor succesive, luăm cunoştinţă cu un corpus de articole ce se impun atenţiei printr-o vizibilă unitate interioară. Aceasta este dată de consecvenţa într-o atitudine a ziaristului extrem de sensibil la peisajul moral, social şi politic, atitudine intransigentă ce coincide cu năzuinţele progresiste ale celor mai largi cercuri democratice ale vremii sale. Din parcurgerea cărţii înţelegem că şansa foiletonului jurnalistic de a înfrunta timpul iu posiDimatea lui de a ,Q , o componentă a unui flux Stafiwna ca conştiinţe ce-şi exprimă, de De'n'C al A critica, epoca, intercept nd1 în «^latWt pulşul politic al isteei stă_ în posibilitatea lui de a se flux un de pe c . nd în a^cia, a- , ----istoriei Fwt y"11"!! dmtr-un sistem de idei, ceea "d destinat la efemeri tate se £, ce Părea o mostră prin care^ se oglindea • 32 care se exprimă o unitate Ti. * W« de acţiune. Condiţia ziaristului f n8 ptitudine şi a crea largi curent T Prom* L. Kalustian este, în acest sens 6 °Pi1ie-exemplu. sens- ™ nobil . Astfel încă din 1936, în a-tioi» • , sive şi dure, ziaristul prevede .il mt alte condeie de elită c^i Arghezi, G. Călinescu, N D CrS, d°r colul legionar, dezastrele pe care ' suporta ţara în cazul unei 7hLl Vâ Germania hitleristă. Intr-o e„o?ă ?nte " orientarea cercurilor conducătoare" Zt Berlin şi Roma se făcea implacabil l la lustian se pronunţă pentru apropierea * aliatele vechi ale României, Franţa Tâ glia Ziaristul denunţă opiniei * Zţt. politica expansionistă a lui Hitler arunci invectiva asupra partidelor politice ca» sprijineau această politică, militează pentru un guvern democrat, dă la iveală abuzurile ce se săvîrşeau împotriva democraţiei, susţine personalităţi proeminente ale luptei democratice, cărora li se aduc acuzaţii false sau li se intentează procese ignobile, ca Nicolae Titulescu, Rădulescu-Motru sau Mihail Sadoveanu. Starea ţării, sărăcia accentuată de jafurile unor pre^ tinşi oneşti sau de consiliile de administraţie, de escrocheriile în stil mare, discriminarea rasială, situaţia ţărănimii şi a clasei muncitoare, exploatarea, fastul clasei conducătoare, instabilitatea politica, starea dezastruoasă a asistenţei sociale, abuzurile cenzurii, toate trec prin stilul său sacadat şi violent uneori pînă !a injurie. L. Kalustian s-a făcut cunoscut în epocă şi prin campaniile celebre împotriva lui Gh. Tătărăscu, cunoscutul om politic, şi a lui Stelian Popescu, directorul şi proprietarul ziarului Universul. Scrţae cu vervă, sub forma unor avalanşe scta-teietoare de dezvăluiri senzaţionale sao de comparaţii discreditante ce frizează absurdul, declanşînd rîsul nestăpînit sau indignarea cea mai făţişă, pamfletele lui L. Kalustian pot intra în orice antologie a genului. în general, foiletoanele de 8M* conturează situaţia socială şi politica a României de dinainte de război, în culori sumbre. într-un articol intitulat sugesov Amurg social, publicat în Zorile la 5 decembrie 1936, ziaristul nota : „Nu sînt 08