ANUL XXIX IULIE 1976 Nr. 7 LUCIAN BLAGA ŞI PROBLEMA ANTROPOGENEZEI Surprinzător pentru evoluţia sa ulterioară, Blaga este un gînditor de formaţie ştiinţifică. A studiat temeinic, după cum mărturiseşte în Hronicul şi cîntecul viratelor, biologia si fireşte, aşa cum rezultă din alte lucrări, matematicile şi fizica. Cu toate acestea gîndirea lui ia cu totul altă direcţie, sfîrşind în metafizică, fără să părăsească totuşi complet prima orientare. Această schimbare de perspectivă, cu urmări deosebit de importante pentru viziunea sa filosofică, este determinată de numeroşi factori, de la contactul timpuriu cu intuiţionismul lui Bergson — deşi s-a desprins apoi de gînditorul francez, — şi de la aventura studiilor teologice din timpul primului război mondial, ce i-a furnizat anumiţi termeni, goliţi ulterior de conţinut şi primind alte semnificaţii pe măsura propriului sistem, pînă la experienţa expresionistă, la care mai trebuie să adăugăm influenţa lui Nietzsche şi a iui Freud. Nu neapărat în sensul preluării unor idei, ci în acela al unei direcţii de gîndire. Distanţarea de Nietzsche este permanentă în toate lucrările, cu toate că îndemnul către filosofia culturii (chiar indirect) şi crearea unor mituri, se pare că de la el vin. Freud este adesea criticat şi încă în termeni destul de tari, dar ideea subconştientului a rămas, primind doar în filosofia culturii o altă semnificaţie. Nu vom stărui asupra acestor amănunte, atît de cunoscute dealtfel, ci vom sublinia întoarcerea, în ultima parte a activităţii sale, la formaţia ştiinţifică a tinereţii. Chiar dacă ceea ce 1-a îndemnat s-o facă ţine de structurile interioare ale sistemului său, totuşi lucrările în care dezbate semnificaţia stilistică a matematicii sau antropogeneza rămîn deosebit de importante. Nu numai pentru că ne arată un Blaga ce mînuieşte cu aceeaşi uşurinţă datele ştiinţei, ca şi speculaţia filosofică, ci mai ales pentru că, obligat de „spiritul ştiinţific", terminologia e mai puţin metaforică, ideile circumscrise cu mai multă precizie, modificate adesea într-o perspectivă dialectică. E vorba de Experimentul şi spiritul matematic, publicat în 1969 şi de lucrarea ce urmează abia de aci înainte să vadă lumina tiparului, Aspecte antropologice, deşi scrisă îndată după încheierea ultimului război. întreaga filosofic a lui Lucian Blaga se desfăşoară în jurul situaţiei omului în univers. A întemeiat mai degrabă o antropologie filosofică, decît o noologie abisală, cum îşi închipuia, furat de o terminologie ce nu i-a servit întotdeauna gîndirea. Statorniceşte ideile principale ale acestei antropologii în toate lucrările sale, fie în direcţia cunoaşterii, a culturii sau valorilor, fie în direcţie cosmologică. Omul are în lume, după opinia lui, o situaţie „specifică" şi „privilegiată". Metaforic vorbind este, aşa cum rezultă din Arca lui Noe, „făptură de duminică" sau, cum se exprimă în lucrările filosofice, născut sub „altă zodie", avînd o „altă stea". Cu alte cuvinte omul este animal metaforizant, creator de civilizaţie şi cultură. Este ancorat, datorită nevoii sale de cunoaştere absolută, într-un orizont al necunoscutului, el proiectează, tot dintr-o necesitate de dezvăluire a celor ascunse încă, fantastice mituri şi utilizează o gîndire în care tendinţele magice sînt prezente alături de cele mitice, înglobate bineînţeles în inteligenţa lui „analitică" şi „constructivă" ce-i este caracteristică. Ştiinţa, creaţia artistică, religia, filosofia sînt urmarea unor „categorii" sau factori „stilistici", care determină anume for- 2 me, în timp şi loc, colective sau individuale, încercînd prin metaforă să dezlege anumite lucruri deocamdată necunoscute şi ascunse. Toate acestea sînt pe larg dezbătute în Trilogiile sale publicate pînă în 1947. Ele rămîn însă pure speculaţii, interesante fără îndoială, poate şi adevărate, in orice caz cuprinse în structuri poetice de o mare frumuseţe. Le lipsea însă o bază teoretică, temelia ştiinţifică, pe care gînditorul conştient de acest lucru, dealtfel reclamat şi de economia sistemului, o încheie în lucrarea Aspecte antropologice, proiectată a face parte din Trilogia cosmologică, ce se deschide prin Diferenţialele divine, lucrare în care Blaga propune un nou „mit" al genezei, după propria-i expresie. Perspectiva ştiinţifică din Aspecte antropologice intervine tîrziu, după încheierea celor trei trilogii (cunoaştere, cultură, valori), deşi în mod firesc trebuia să deschidă sistemul. Dacă ar fi făcut-o, probabil, desfăşurarea gindirii sale ar fi primit o altă direcţie sau în tot cazul ar fi atenuat anumite tendinţe. Am fi avut parte poate de mai puţină poezie în filosofia sa, dar cu siguranţă de mai mult adevăr. Încercările de antropologie filosofică nu au lipsit în ţara noastră şi independent de Blaga, deşi după toate datele ce le avem, aproximativ în acelaşi timp, Mihai Ralea elabora Explicarea omului (tipărită la Cartea românească în 1946 şi retipărită cu un studiu de N. Tertuli ^n în 1972 de către Editura Minerva, inaugu-rînd seria de Scrieri). Iată intenţia mărturisită de Ralea : „studiul de faţă se mai poate prezenta şi ca o încercare de antropologie filosofică. In ultimii ani, numeroşi filosofi, de la Max Scheler la A. Gehlen, s-au consacrat problemei omului creind, pe lîngă vechea antropologie fizică, una filosofică. Monografia noastră despre om se înscrie şi ea în rîndul aceloraşi tendinţe. Dar ceea ce am voit mai ales în această lucrare e un studiu asupra suprastructurii societăţilor omeneşti, asupra ceea ce reprezintă realitatea sufletească a omului manifestată prin morală, artă, relige etc." (p. 3). Accentul cade pe a doua tendinţă, cartea fiind mai mult fi-losofie decît antropologie. Nici nu intenţiona de altfel să realizeze echilibrul între antropologia „fizică", ce oferă datele biologice necesare şi filosofarea pe marginea lor. Mihai Ralea insistă mai ales asupra suprastructurilor, în şapte capitole complexe, faţă de trei capitole pregătitoare, importante pentru lămurirea structurii, adică tocmai baza biologică necesară. încercarea lui Blaga face şi ea parte dintr-o antropologie filosofică,1 dar este mai mult o antropogeneză (majoritatea capitolelor), teoretizarea făcîndu-se mai ales în ultimele, unde se stabileşte şi legătura cu întregul sistem. In intenţia gîn-ditorului echilibrul dintre cele două direcţii era în alt mod realizat. Dacă în Aspecte.... se insistă asupra structurilor biologice (cu numeroase sugestii şi perspective noi), mai puţin asupra suprastructurilor (indicate totuşi), e pentru că acestea din urmă au fost examinate, dezbătute, lămurite în cărţile anterioare la care însuşi autorul face numeroase trimiteri. Aspecte antropologice face parte integrantă din Trilogia cosmologică. Fără teoretizarea şi concluziile acestei cărţi nu este posibilă înţelegerea situaţiei omului în cosmos, naşterea, evoluţia şi semnificaţia. Este cel mai „ştiinţific" text al lui Blaga, implicînd o cunoaştere ştiinţifică, aşa cum este concepută azi, cu specială aplicaţie asupra biologiei, geneticii şi antropologiei. Este în acelaşi timp cel mai deschis şi, aşa cum vom vedea, o lucrare principală pentru pătrunderea gîndirii şi urmărirea evoluţiei sale. Anumiţi termeni, nebuloşi anterior, sînt mult mai 1 Aceste importante antropologii, cu nimic mai prejos decît altele, străine, dintre care prima, a lui Kalea, a fost tradusă şi în limba franceză, nu au interesat decît în foarte mică măsură antropologii şi gînditorii noştri. Dacă antropologia lui Ralea este examinată atent de către N. Tertulian în studiul Ralea — sociolog şi filosof (publicat în volumul Eseuri, E.P.L., 1968, apoi, adăugîndu-i-se cîteva pagini, sub titlul Mihai Ralea — gînditorul, drept Prefaţă la Scrieri I) şi este abia amintită de Petru Anghel în Mihai Ralea şi vocaţia eseului (Cartea românească, 1973), antropologia lui Blaga este doar citată de N. Tertulian, amintită de Al. Tănase în Introducere in filosofia culturii, Editura ştiinţifică, 1968 şi face obiectul unei note în cartea lui Ov. S. Crohmălniceanu, Lucian Blaga, E,P.L., 1963. Pentru Marian Popa „alte studii de interes specios în care profunzimea e cuplată cu ariditatea sînt cursurile Despre conştiinţa filosofică (1947), Aspecte antropologice (1948) şi volumul postum Experimentul si spiritul matematic (1969)", în Dicţionar de literatură română contemporană, Editura Albatros, 1971. Biologul T. Perseacă cuprinde în bibliografia Tratatului de biologie (196B), lucrarea Ştiinţă şi creaţie, în care Blaga examinează „stilistic" transfor-mismul. în Antropologia filosofică de C. I. Gulian (1972), în Introducere in antropologie de Milcu-Maximilian (1967), ca dealtfel în blnelntenţionata lucrare Originea şi evoluţia omului nu sînt amintiţi nici unul. Nici măcar Ion Biberi, în Principii de psihologie antropologică (1971), nu citează cele două lucrări. Dacă textul lui Blaga putuse să-i scape, fiind doar litografiat în 1948, cu siguranţă cartea lui Ralea nu i-a fost necunoscută. De altfel Ralea însuşi îi mărturisea în Lumea de mîine că a terminat Explicarea omului, „un tratat de antropologie filosofică". 3 precizaţi. în locul dogmatismului şi rigidităţii îşi fac loc mlădierea şi interpretarea dialectică, ce nu pot fi trecute cu vederea. Trimiterile la Marx şi Engels, la Marcel Prenant, la unii geneticieni contemporani, sublinierea saltului făcut de om de la „biologic" la „social", arată în acelaşi- timp apropierea de marxism, în tot cazul o încercare de a-şi însuşi anumite idei de care pînă atunci era complet străin. Scopul precis al lucrării este mărturisit de către gînditor : „dezlegarea problemei antropogenezei". Ideile cărţii sînt îndreptate în două direcţii : una bio-an-tropologică în care sînt fixate punctele de sprijin ale acelei antropologii „fizice", despre care vorbea şi Ralea (structura), a doua, filosofică, în care dezbate caracteristicile fiinţei umane, făcînd în acelaşi timp şi legătura cu „factorii stilistici", cu tendinţa „magică" şi „mitică", adică, după părerea sa, cu specificul spiritualităţii umane, creatoare de civilizaţie şi cultură (cu alte cuvinte dezbate problema „suprastructurii", după expresia lui Ralea, beneficiarul unei terminologii precise, de orientare marxistă, ce-i lipsea lui Blaga). Gînditorul se plasează dintru început pe o poziţie ştiinţifică : evoluţionismul. Chiar dacă era conştient de carenţele evo-luţionismului clasic (semnalate de altfel de clasicii marxişti) sau de „fanteziile" teoretice ale lui Lamarck, Blaga priveşte apariţia şi dezvoltarea omului în perspectivă evolutivă. Noile cercetări şi tendinţe de revizuire a darwinismului nu pot duce „la abandonarea perspectivei teoretice ca atare". Sau şi mai limpede spus : „situarea antropogenezei în cadru evoluţionist o apreciem ca un bun cîştigat al ştiinţei". Mai mult decît atît, este împotriva celor ce fac din om, chiar pe linie biologică, o excepţie, pentru că „oricărui spirit care şi-a însuşit odată postulatele ştiinţei, îi repugnă divagaţiile în jurul excepţionalului". Este de notat această idee care 1-a ferit pe Blaga de a se înscrie în direcţia „biologică", care a dus la exagerările cunoscute şi pe care însuşi filosoful român le-a condamnat. Iată, foarte pe scurt, cum vede Blaga antropogeneza, dînd dovadă nu numai de o gîndire nuanţată, dar şi de curajul elaborării unor ipoteze noi.2 încă din capitolele care examinează bazele biologice generale ale antropologiei (ideea transformistă, evoluţionismul darwinist, teoria mutaţiilor, perspectiva teoretică a lui Spencer) îşi fac loc primele teoretizări ce-i vor facilita deschiderea unei perspective din cele mai îndrăzneţe : 1. necesitatea distincţiei între două feluri de evoluţie progresivă : una pe linia specializării creseînde a unor organe, alta pe linia unei organizări de nivel superior ; 2. viaţa nu progresează de la inadaptare la adaptare ci „evoluează fie de la o stare de suficientă armonie în raport cu ambianţa la stări de tot mai intime adaptări (procesul acesta duce cu timpul la o particulară îngustare a orizontului ambiant), fie de la o stare de suficientă armonie în raport cu o anume ambianţă la o stare de suficientă armonie în raport de o ambianţă desmărginită sau de volum crescut faţă de cea anterioară". Pentru elucidarea acestor idei, ce-i vor servi la elaborarea propriei „teorii", gînditorul ia in considerare cercetările naturaliştilor cu privire la relaţia dintre vieţuitoare şi ambianţele lor, în special cele ale lui Uexkiill şi ale şcolii sale. Concluzia este că procesele realizate pe linia specializării duc la particulare comprimări ale ambianţei, cele de nivel caracterizîndu-se printr-o desmărginire a ambianţei, distincţie favorabilă îmbietoarelor ipoteze blagiene. Punctul de ruptură în legătură cu antropogeneza, aşa cum e văzută de către evoluţionismul clasic, este descendenţa omului, nu dintr-o formă antropoidală dispărută, ci cu totul altfel. Gînditorul o spune răspicat: „va trebui să ne obişnuim cu ideea că a admite evoluţionismul nu ne obligă însă să acceptăm necondiţionat teoria că omul descinde dintr-un antropoid mai mult sau mai puţin asemănător antropoidelor actuale. Ştiinţa şi filosofia încep să bănuiască că problema originii omului comportă şi alte perspective". Noua perspectivă şi ipotezele pe care le emite Lucian Blagi pornesc de la studierea neasemănărilor dintre om şi antropoide (evoluţionismul clasic privea doar asemănările). Chestiunea a fost pe larg tratată de către antropologul Klaatsch, iar problema primitivismelor biologice de către medicul olandez Bolk. Gînditorul român examinează rezultatele cercetărilor, respinge teoretizările ce i se par „excesive", ba chiar „fanteziste", încer-cind o nouă cale care porneşte de la constatarea că „omul, ca şi toate celelalte 2 „Antropologia lucrează cu noţiuni aşa de generale, pe un cîmp atît de larg, incît omul cu intuiţia repede şi obişnuinţa de a gîndi, poate aduce vederi cu mult mai utile decît prudentul om de ştiinţă, lucrînd în marginea iaptelor, adică în raza nasului", spune cu bună dreptate G. Călinescu în Ulysse, E. p. 1., 1968 (p. 262), făcîrfd trimitere la lucrarea lui H. Sanielevici, La vie des mamiferes et des hommes fossiles. 4 făpturi organice, trebuie conceput ca rezultat al unei evoluţii, iar această evoluţie a putut avea loc cînd încetul cu încetul, cînd prin mutaţiuni. Acestea sunt coordonatele în care înţelegem să procedăm la dezvoltarea interioară a doctrinei". Blaga imaginează două evoluţii : una verticală, caracterizată prin sfială adap-tativă şi prin tendinţa de a alcătui sisteme organice tot mai autonome faţă de condiţiile cosmice şi evoluţia orizontală, caracterizată prin adaptare făţişă, acuzat adaptativă, prin specializarea structurilor şi a formelor. Cu acest prilej se enunţă „legea ipotetică" a plafonurilor biologice : „o evoluţie biologică prin specializare coboară plafonul evoluţiilor biologice verticale posibile pe baza ei — cu atît mai mult cu cît este mai avansată". Antropologul susţine existenţa unui primat originar (sau, poate, un pro-simian), de la care prin evoluţia verticală (mutaţiuni radicale, conservînd unele primitivisme totuşi), se ajunge la om, iar prin evoluţie orizontală (specializări, depăşind organic primitivismele) se ajunge la antropoide. Ipoteza este sprijinită nu numai de temeiuri bio-antropologice, dar şi pe o teoretizare de care nu este capabil decît omul cu intuiţia repede şi obişnuinţa de a gîndi, aşa cum se susţine. Mai mult ca sigur, prin acest fel de a pune şi rezolva problema controversată a antropogenezei, Blaga, asemenea lui Tcilhard de Chqr-din, independent însă de el, încearcă reliefarea fenomenului om, pe de o parte, dar şi încadrarea lui în datele evoluţiei, aşa cum arată experienţa ştiinţifică, pe de alta. Pentru a rămîne consecvent cel puţin cu principiile enunţate la începutul acestei lucrări, dacă de altele, din lucrările anterioare, se distanţează simţitor. Sînt examinate apoi fosilele cunoscute pînă la data investigărilor lui Blaga, cu toate urmele tehnicii şi culturii umane ce îndreptăţesc pe antropologi să constate diferenţieri calitative între antropoide şi om. Omul neandertalian a lăsat numeroase vestigii pe baza cărora s-a emis ipoteza, îmbrăţişată şi de Blaga, a unei gîndiri şi tehnici „magice", a unor idei „mitice" asupra morţii, a unei „arte" cu semnificaţii magice,3 toate dovedind încă din acele străvechi timpuri capacitatea omului de a crea civilizaţie şi cultură. Blaga susţine că era glaciară a găsit hominidul existent pregătit pentru ea, altfel nu ar fi supravieţuit. Cît priveşte această pregătire, ea subliniază structurile de nivel superior : sub raport material, creierul dezvoltat în mod excepţional, iar sub raport psiho-spiritual, inteligenţa, geniul creator cu implicatele ontologice specifice doar omului — orizontul desmărginit al lumii cunoscute şi orizontul necunoscutului. Arta magică a dus, mai tîrziu, la o „bucurie a formelor", la abstractizare, în care Blaga vede, cel puţin „incipient", unele amprente „stilistice". Cu aceasta el a revenit la vechile teorii privind orizontul misterelor („orizontul necunoscutului"), tendinţele magice şi mitice, precum şi existenţa „factorilor" stilistici. Omul este doar o fiinţă istorică, singura fiinţă permanent istorică, ce veşnic îşi depăşeşte creaţia, nedepă-şindu-şi niciodată condiţia de creator. Şi dacă evoluţia biologică a încetat, continuă cu siguranţă evoluţia lui spirituală. în încheierea consideraţiilor sale, antropologul român face o aspră critică concepţiei „biologice", de origine nietzscheană, a gînditorului Arnold Gehlen (chiar dacă depăşită totuşi de teoreticianul german), ■ respinge cu tărie poziţia Iui Berg-son, privind instinctul şi inteligenţa, subliniindu-şi punctul de vedere şi faţă de teoria arhetipurilor a psihologului Jung, în contratimp — sau poate, am putea spune, complementară — aceleia proprii, a factorilor stilistici. Poziţia lui Blaga se menţine strict raţională şi strict ştiinţifică, fără ispita unei teoretizări excesive. El cunoaşte cercetările genetice efectuate pînă atunci4. Chiar clacă rezultatele 3 „Viaţa spirituală a neandertalienilor era tacă limitată. Se pare că la ei apar primele schiţe de magie"... „Tot la neandertalieni apar şi primele forme ale credinţei în existenţa sufletului. Au loc cele dintîi înmormîntări rituale în peşteri, cadavrele fiind aşezate în poziţie chircită, cu mîinile sub cap" (Milcu-Maximilian, Introducere în antropologie, p. 191). Şi mai departe : „Tot în această perioadă, cînd forţele de producţie sînt slab dezvoltate, iar omul este copleşit de forţele naturii, apar şi primele idei religioase. Aşa se explica de ce arta care se dezvoltă în acest interval are o semnificaţie magică. (. . .) s-au descoperit bizoni de lut în jurul cărora se mai păstrează urmele lăsate de paşii dansatorilor primitivi, care sperau că în felul acesta vor obţine rezultate mai bune la vinătoare. Desenele reprezentînd animale străpunse de suiiţi sau acoperite de răni au aceeaşi semnificaţie. Tot o semnificaţie magică au şi figurile feminine. Se pare că ele erau simbolul fecundităţii. Arta avea însă şi o importanţă estetică. Artistul îşi grava deseori obiectele pe care 'le folosea mai des" (Op. cit., p. 203). 4 ,-Admiţînd în chip gratuit că funcţia creează în chip vertiginos organul, Lamarclc ■mai admite şi un supliment explicativ tot atît de gratuit : el afirmă că organele şt însuşirile astfel dobîndite de individul viu — au darul să se moştenească '. O pură fantezie 1 Toate experienţele biologice de aproape 150 de ani încoace desmint aceasta afirmaţie", scrie el încă în Ştiinţă şi creaţie (ediţia 1942. p. 108 ; vezi şi Trilogia valorilor, ediţia 194T). la care au ajuns Weismann-Mendel-Morgan le aminteşte cu prudenţă (făcînd în acelaşi timp trimiteri conjuncturale la Lîsenco), el ţine în realitate seamă de ele. Cercetările acestora au fost confirmate şi, după cum se ştie, exagerările împotriva geneticii mendelo-morganiste infirmate. Ceea ce aminteşte adevărul cuvintelor de încheiere a Introducerii La studiul medicinei experimentale a lui Claude Bcr-nard, cerînd diferenţierea cercetărilor ştiinţifice de idei filosofice preconcepute. Atitudinea lui Blaga este în această privinţă, cel puţin în această lucrare, exemplară. Aşa se explică de ce filosoful se menţine departe de concluziile la care anumiţi naturalişti şi gînditori s-au oprit, neputîndu-se sustrage) ispitei unor -construcţii mai mult sau mai puţin fanteziste, datorită şi relaţiei şi corelaţiei ce i se parc lui Blaga că există între factorii stilistici, ideile teoretice şi observaţia dirijată5. Şi dacă se plasează în perspectivă evoluţionistă, îşi permite, în limitele largi ale curentului, să încerce o diferenţiere şi de structură şi de suprastructură între antropoizi şi hominieni. O structură specializată în primul caz, alta de înaltă organizare în al doilea. Iar suprastructura, specifică omului, era un motiv în plus să adopte „ipoteza" celor două evoluţii, cu toate consecinţele lor. Urmează, aşa cum spune el, ca această „ipoteză-lege" să fie confirmată de cercetările ulterioare. Pînă în prezent însă, în afară de progresele spectaculoase ale geneticii6 ce par a confirms( gîndurile lui Blaga, rezultatele antropologice propriu-zise n-au adus decît puţine amănunte, ce nu modifică datele problemei. Ne-am putea întreba dacă nu cumva este posibilă o apropiere a resturilor fosile ale australopitecului — de care Blaga nu are cunoştinţă, căci cercetările sistematice în această direcţie sînt de dată mai recentă — de primatul originar sau pro-simianul imaginat de Blaga, de la care au pornit cele două evoluţii, dat fiind situaţia lui7. Din păcate, interpretările sînt, deocamdată, contradictorii. Nu trebuie să facem abstracţie şi de anumite excese de zel sau chiar falsificări8. Problema rămîne, aşa cum afirmă Blaga, deschisă. Ipoteza propusă de el trebuie să fie, în viitor, reluată în lumina cercetărilor ce se vor face pentru a primi confirmarea. Ceea ce trebuie să reţinem cu precădere din consideraţiile antropologice ale lui Blaga este o anume prudenţă faţă de afirmaţiile mai vechi din Trilogii, o mai mare supleţe a gîndirii, un relativism am putea spune, chiar anume modificări de perspectivă. „Categoriile" stilistice apar acum ca simpli „factori" stilistici, orice exeget blagian putînd sesiza nuanţarea. Chiar dacă înainte se utilizau uneori ambii termeni, acum apare în exclusivitate ultimul. Iar dacă în lucrările din tinereţe „categorile stilistice" aveau un caracter fatal, erau statice şi metafizice, în lucrarea de faţă, „factorii stilistici" sînt istorici şi dinamici. Specifici numai omului, ei au tendinţe modelatoare, sînt variabili de la epocă la epocă, de la un loc istoric ]a altul, de la o colectivitate la alta, chiar de la individ la individ. Sînt deci variabili, alcătuiesc un „cîmp stilistic", făcînd din om o fiinţă eminamente istorică. Metaforele şi expresiile poetice lipsesc cu desăvîrşire. Omul nu mai este „făptură de duminică" sau dacă este şi rămîne sub o altă zodie, avînd o altă stea, datorită creaţiilor sale, omului i se rezervă în acelaşi timp locul pe care-1 ocupă de fapt pe scara biologică : o fiinţă ce aparţine unei filiaţii evolutive, un hominid pe aceeaşi linie, pînă la un punct, cu antropoidele, de care îl despart apoi salturile succesive, în special saltul de la biologic la social — ducînd la dominarea naturii —, suprastructura specifică doar lui, avînd drept rezultat creaţiile de civilizaţie şi cultură caracteristice. Deosebirea dintre civilizaţie şi cultură, exprimată cîndva apăsat, nu se mai face. De asemenea în legătură cu gîndirea magică, teoretizările complicate din alte lucrări sînt simplificate, explicaţiile fiind plauzibile. Fără îndoială, deşi amintiţi, factorul muncă şi cel social sînt insuficient analizaţi. Este adevărat că Blaga promite să facă acest lucru în Fiinţa istorică : 5 Op, cit., p. 171 ; a se vedea şi Diferenţialele divine, passim. • Orice tratat de genetică oferă datele necesare. Pentru istoric se poate consulta cartea lui Arnold Ravin. Evoluţia geneticii, 1869, iar pentru perspectivele ei, Fr. Jacob, Logica viului, 1970. A se vedea şi Andre Lwoff, Ordinea biologică, Jean Plaget, Cunoaştere şi biologie, J. Monod, Hazard şi necesitate ele. Printre primele cercetări de la noi, cartea lui Ion Biberi, Introducere la studiul eredităţii (1946). ' S.A. Barnett, „Instinct" şi ,,inteligenţă", 1967, p. 298 sq. In privinţa „culturii de prund" a australopitecilor a adus contribuţii importante şcoala de antropologie românească (cî. Introducere în antropologie). 8 „Piltdown este o fraudă, dar o fraudă cu totul neobişnuită. Craniul este autentic... Mandibula însă nu... Dinţii sînt de asemenea o fraudă. Este greu de spus cine a fost falsificatorul şi de ce a introdus o mandibulă recentă alături de un craniu fosil", Introducere in antropologie, p. 154. 6 „ne vom ocupa într-un viitor studiu (care încheie Trilogia cosmologică, n.n.) de aceste condiţii ale „istoriei", ale istoriei înţeleasă ca dimensiune, în care se desfăşoară productivitatea, munca, creaţia omului". Cu toate acestea, Aspecte antropologice apropie în mai mare măsură decît celelalte dintre cărţile sale pe cititor dc adevărul pe care poetul-filosof 1-a căutat în toate direcţiile' şi se pare că nu 1-a găsit întotdeauna. In lucrarea publicată acum putea avea satisfacţia că 1-a surprins, cel puţin parţial şi cu caracterul său relativ. Ştiinţa şi filosofia îngemănate în sinteza sa antropogenetică arată mai mult ca oriunde această realitate. Raţionalitatea şi gîndirea ştiinţifică primesc o mai mare pondere faţă de celălalt taler al balanţei, unde operează imaginaţia creatoare şi gîndirea poetică, apropiin-du-se de acel echilibru şi de acea unitate a conştiinţei în plenitudinea ei funcţională. Antropologia filosofică a lui Blaga, fie privită în general, fie privind caracterul special al naşterii şi evoluţiei omului în cosmos, rămîne o încercare ce invită în primul rînd la un dialog constructiv cu antropologii de meserie, cu gîn-ditorii, în perspectiva atîtor noi descoperiri şi noi idei ce au intervenit de la data cînd Blaga emitea ipotezele lui îndrăzneţe şi-şi sistematiza teoretizările. ION MAXIM LAUDĂ li iubesc pe aceşti poeţi fără loc în istoriile literare toată viaţa au fost chinuiţi de soţii cu pretenţii absurde chinuiţi de copii cerînd cu guri de broască toată viaţa şi-au dorit o dragoste unică toată viaţa şi-au dorit o ţigară de foi puţină lavandă şi-au dorit o călătorie măcar una singură ■dincolo de orizontul satului în care slujeau la primărie la poştă la şcoală toată viaţa au trăit printre lucruri acoperite de praf şi o Doamne nimeni nu-i îndreptăţeşte nimeni pînă şi poemul acesta de laudă are durata unui băţ de chibrit aprins o flacără mică la care nu poţi descifra nimic din sutele de mii de sonete transcrise cu cerneala violeta si seara citite cu glas tremurat soţiilor absente şi cu pretenţii veşnic absurde M iubesc pe aceşti pensionari nu mai aşteaptă gloria aşteaptă numai vizitele fiilor azi cu toţii ingineri şi medici şi funcţionari cu mare răspundere în birourile oraşului îndepărtat LA ORA DOUĂSPREZECE Şl UN SFERT •Copiii ies de la şcoală . se împrăştie ca potîrnichile care nu mai exista scriu pe ziduri ■căţăraţi pe garduri fură corcoduşe verzi trag cu praştia în coada măgarului nomad •dau cu piciorul în cutii de conserve goale spun la revedere stăncuţelor trezite din somn 8 vîntul le împrăştie cărţile caietele vine o ploaie acră şi copiii intră în cisterne în scorburi unde ascultă în transă basmele broscoilor căsătoriţi cu fiice de regi PASTEL Resturile stăvilarului din primul război scheletul unui cîine cozorocul de la chipiul cantonierului mutat la oras cutii m care au fost cînăva detergenţi becuri arse zdrenţe coceni de porumb o oală de noapte spartă creşte sub ea o floare de aur clipsete unui fluture denumit amiral şi pe celălalt mal mii de sălcii plîngătoare SUNT MULTE AMINTIRI La bufet ţăranii beau ţuică fiartă s~a adus si bere sunt multe amintiri din războiul ultim îl siim uneori după-amiaza treceau prin lanuri dulci de secară „ ,, leier cu armele în bandulieră pe cartuşe înfloreau lacrimi purtau în raniţă mărunte creioane chimice scrisori blăniţe de iepure fotografii unu au fost cavalerişti ageri unul a fost sergent sanitar unu au rămas cu faţa lipită de rădăcini căştile lor postesc vietăţi subterane sau poate se dizolvă în săruri albastre dar sunt şi alte amintiri altele exprimate cu glas răguşii pina şi m acest bufet acaparat de fum dens timpul deşartă diamante false şi diamante adevărate oricum în zorii zilei vor începe cu toţii aceeaşi muncă sub aripa îngheţată a pădurii si uitînd tragedii secrete BĂTRÎNII SATULUI Bătrînii îşi amintesc zeppelinul bătrînii îşi amintesc radioul cu galena bătrînii îşi amintesc apariţia bicicletei în sat a bătrînii îşi amintesc lucrătura jină a şelarilor bătrînii îşi amintesc şorţul de piele ai fierarului ghebos bătrînii îşi amintesc morarul îmbrăcat în pantaloni de făină bătrînii îşi amintesc strănuturile băcanului din coltul străzii bătrînii îşi amintesc gustul acadelei şi al roşcovei scorţoase bătrînii îşi amintesc forma secerei şi'cristalul năduşelii bătrînii îşi amintesc jambierele jandarmului cu sprîncene stufoase batrimi îşi amintesc urechea tăiată a notarului cu diplomă w (ic b(ICOlCiliTCCtt bătrînii îşi amintesc scălîmbăielile agentului C.A.M. bătrînii îşi amintesc rotiţa brichetei făcută din cartuş bătrînii îşi amintesc preţul exact al ţigărilor Plugar ' bătrînii îşi amintesc arcul de triumf din Bucureşti bătrînii îşi amintesc ravagiile ciumei din anul 1750 bătrînii îşi amintesc înecatul nici pînă azi identificat bătrînii îşi amintesc fantasticele geruri ale bobotezei bătrînii îşi amintesc prepeliţele iepurii berzele bătrînii îşi amintesc întotdeauna totul îşi amintesc mai cu seamă în zilele cînd seceta roade cotoarele cîmpului PE AICI Pe aici au trecut celebrii hoţi de cai pe aici au trecut căutători de comori şi zlătari pe aici a trecut un ridicător de greutăţi de la circ a trecut un bătrîn ursar melancolic a trecut un vrăjitor cu mustăţi de crepdeşin a trecut o carte cu tîlcuirea exactă a viselor pe aici a trecut un dezertor cu eghileţi de ciulini au trecut căleşti ţigări de foi şi păuni au trecut butoaie cu sulf şi cu păcură au trecut cocoşi de zahăr ars a trecut o şaretă galbenă cu osii verzi pe aici a trecut o tabacheră cu muzicuţă şi o călimară cu cerneală violetă a trecut o hartă întreagă a trecut un oleandru şi un pinten de argint au trecut calupuri de unt a trecut un măcelar un hangiu un rotar pe aici a trecut un incendiu urmele lui se mai văd şi astăzi pe mîini PETRE STOICA SORA LUI MATEI, CARAMELA Venise în vizită fratele lui, Nelu, pe care nu-1 mai văzuse de acum cîteva luni, cînd îl chemase să-i admire apartamentul ; primise o nouă locuinţă mai spaţioasă, mai corespunzătoare. Cu progresele acestuia îl ţinea la curent Caramela. Nelu fusese strungar de meserie şi, din punctul de vedere al Caramelei, funcţia de director general undeva, prin alimentaţia publică, nu i se părea o avansare. Ea n-avea de unde să ştie că frate-su, la îndemnurile soţiei, renunţase de mult la meseria de strungar, fusese o vreme tapiţer şi apoi se dedicase cu trup şi suflet meseriei de ospătar. Intr-o zi, o brigadă alcătuită din vreo cinci bărbaţi gravi şi grăbiţi care căutau cadre pentru munci de conducere în comerţ, îl vizită la restaurantul „Diham" şi, cunoscîndu-i-se antecedentele muncitoreşti, fu întrebat dacă n-ar vrea să fie director general în comerţ. El răspunse că da, vrea, el nu refuză •sarcinile trasate de partid. Soră-sa îl sfătuise să renunţe, să urmeze facultatea fără frecvenţă ; Nelu o ascultă ruşinat şi plin de înţelegere, dar ispita salariului, a ma-şinei la scară, a unei secretare, a călătoriilor în interes de serviciu se dovediseră mai mari decît iubirea pe care i-o purta Caramelei. Cîtăva vreme, în noua calitate de director general, Nelu Alexandru se comportă cuminte şi prudent ca o fată care, presimţindu-se promisă unui bogătaş, ■ştie să-şi înfrîngă ispitele şi să-şi conserve virtutea. De această nefirească şi prelungită austeritate se arătă nemulţumită soţia lui, Elvira, ospătăriţă la restaurantul „Universităţii". Cu un soţ director general la I.A.P.L. autoritatea ei asupra celorlalţi ospătari, inclusiv asupra şefilor de sală şi chiar a responsabilului de unitate, era imensă ; mereu îi ameninţa că o să-i reclame soţului. 11 admonesta pe Nelu, acuzîndu-1 că e tăntălău, că nu ştie să profite ,,de moment"... Ea însă o să-1 oblige să profite de conjunctură. N-o să stai toată viaţa director general, trebuie să profiţi pînă nu e prea tîrziu. îşi înainta demisia, socotea meseria de ospătăriţă — ca să fim sinceri, de debarasatoare — incompatibilă cu situaţia de soţie a unui director general. Ea absolvise institutul pedagogic, dar ca debarasatoare cîştiga mai mult şi asta i se părea la un moment dat lucrul cel mai important. Cu o •stranie promptitudine se dezvoltau în Elvira ambiţiile de „grande-dame". îl obligă pe Nelu să ia lecţii de limba franceză, idee nu prea rea, asta o să-1 ajute şi în activitatea profesională... Dacă îl trimite în schimb de experienţă la Paris ? Cum o să intre în magazine, cum o să discute cu vînzătorii ? între limba franceză şi Nelu domnea o animozitate implacabilă, bietul om se chinuia s-o scoată la capăt, ternîn-du-se nu de vînzătorii din magazinele Parisului, ci de ironiile soţiei. Elvira îşi angaja o guvernantă şi avea grijă să o terorizeze cu ironiile şi capriciile ei ; cei doi copii fuseseră obligaţi să ia lecţii de pian şi de dans clasic. Dornică să intre în high-life-ul lumii bucureştene Elvira ţinea casa deschisă în fiecare joi, noile fi cunoştinţe aveau cu toate zile de primire, nu putea să rămînă mai prejos. Cîte greutăţi întîmpină sărmana Elvira... Nu era mulţumită de calitatea musafirilor, de nivelul lor intelectual, nu străluceau deloc în conversaţie. Veneau prea mulţi responsabili de restaurante care se îmbătau repede şi cîntau în cor „Vai săracul infanterui, cum îl doare moletierul". Ducea dorul unor oameni mai subţiri, artişh, scriitori şi pictori şi, de aceea, călcîndu-şi pe inimă, îl rugase pe Matei să vină într-o joi cu prietenii lui, dacă se poate chiar cu Piliuţă. Dornic să mai vadă 11 himea, să iasă din iluziile convalescenţei, îi îndeplini rugămintea, veni cu o bandă de sculptori care, după ce se îmbătaseră zdravăn, se plictisiseră de moarte şi plecară fără să-şi ia la revedere de la gazdă. Unul dintre sculptori, din obişnuinţă, îi făcu curte gazdei, dar vulnerabilitatea Elvirei fu atît de clară şi de grăbită, ■Stabili.atît de exact topografia pasiunii („mergem în camera de sus de lîngă bibliotecă"), încît acesta se retrase dezamăgit; era un Don Juan de modă veche care aprecia nu numai formele, dar şi şovăiala femeilor. Cu Nelu nu prea avu timp să discute, i se plînse de greutăţile casei, are obligaţii mari, casa îl costă o avere şi-1 sfătui pe Matei să se lege de popor, să nu-i strice autobiografia. „Dacă îmi merge bine, şi vouă vă merge bine, asta-i aşa ca o reacţie în lanţ", îşi duse el pînă la capăt dialectica. Elvira nu discuta decît despre mobilă, sufragerii florentine, fotolii Marie-Therese, Louis-Quinze-uri, Bidermayere. Se împrietenise repede cu alte doamne mari amatoare de mobilă stil, toată ziua băteau consignaţiile şi se întîlneau cu negustorii de rarităţi. Fu foarte fericită cînd află că şi despre ei se vorbeşte ca despre nişte nouveaux riches. O ! Doamne! de cînd dorise să ajungă aici. Cînd venea Caramela îşi privea înadins îndelung ceasul minuscul de aur făcut cadou de un salariat exaltat şi regreta că singura ei cumnată e o femeie prea simplă, rămasă la stadiul de proletară frustrată. Numai cînd trebuia să dea o recepţie se milogea pe lîngă Caramela, apela la talentele ei de gospodină : „Ajută-mă, vine cineva de la... le dăm o masă grozavă ca să-i obligăm..." Cu Elvira, Caramela nu discuta, Elvira era o străină, dar pe frate-su îl sechestra de cîte ori avea prilejul şi ţipa la el. — Ce-i cu tine, mă ? Caramela privea noile plăceri ale lui Nelu ca pe-un semn rău, de boală. — Spune-mi, ce-i cu tine, mă ? Ce te doare ? Ce s-a-ntîmplat de te-ai schimbat aşa ? ? ? Autoritatea Caramelei în familie, autoritate care o înlocuise pe cea a mamei de timpuriu dispărută era mare, însă şi ipocrizia lui Nelu era suficientă pentru a face faţă cu succes situaţiei. Lăsa să se înţelagă că nu e vina lui, că situaţia e de aşa natură, îi reproşa soră-si că rămăsese în urmă. — Tu, surioară, gîndeşti ca-n patruzeci şi cinci. — Ai zi de primire, joia, — asta-ţi mai lipsea ţie, joia, repetă Caramela înfuriată că tocmai la ziua de joi se oprise. Auzi la el, joia ! — Sînt director general, Caramela, am anumite obligaţii. — N-ai nici o obligaţie, îl linişti Caramela. Ştiu eu ce obligaţii ai tu. Ai obligaţii să-ţi faci bine treaba, de-aia te-a pus acolo partidul. N-ai obligaţia să stai cu fundul pe... ia spune tu cum îi zice ? — Louis-quinze, şi deşi pronunţă cu mare greutate acest cuvînt, lăsă totuşi să străbată şi prin spaţiul ignoranţei o ironie la adresa surorii. — Mai potoleşte-te, mai potoiiţi-vă ! O !... Mult îi păsa lui Nelu de ameninţările Caramelei !... Repede, foarte repede, se învăţase să zîmbească, plin de superioritate, de cîte ori auzea asemenea sfaturi miloage. De atunci, de la această discuţie, relaţiile dintre Nelu şi Caramela se răciseră. Asta nu-i prea plăcea, soră-sa era un punct foarte luminos în biografia lui. Era muncitoare la „Vestitorul", era membră de partid, avea nevoie nu de ea, ci de biografia ei. Auzise el că nu sînt bine priviţi directorii generali care se rup de rudele lor,, el n-o să facă prostia asta, n-o să se rupă de rude, n-o să se rupă de mase. O s-o iubească pe Caramela, n-are încotro, aşa sînt timpurile. , Intr-o dimineaţă, Renault 16 a lui Nelu se opri în faţa casei. Carrmela se bucură, nu-1 mai văzuse de mult, uitase cearta lor de-acum cîteva luni. —• Hai, Nelule, intră, fă-te comod... Cînd îl zări pe Matei — tot nu se însănătoşeşte odată fratele ăsta al meu ? — se crispa de ciudă. Existenţa lui Matei i se părea o veşnică ameninţare. Curios lucru, se temea mai mult de păcatele fratelui decît de ale lui proprii. Credea că nenorocirea, dac-o să vină, n-o să vină nici dela el, nici dela Elvira, Elvira e foarte prudentă, ci de la păcătosul de Matei. „Bine de ăia care n-au nici mamă, nici tată, nici fraţi, nici surori, nici mătuşi, nici un fel de rude, nimic". Nelu Alexandru arăta foarte elgant, dar se vedea că această eleganţă încă ,nu-i aparţinea, el nu făcea decît să se resemneze cu noua lui distincţie. Şi, deformare profesională, privi cu atenţie în jurul lui ca şi cum s-ar afla într-o inspecţie, nu în vizită la soră-sa. — Dc ce nu-ţi repari gardul, surioară ? Ce face Sandu ? Nu o nici estetic, nici practic. Iţi fac eu rost de material. Caramela tăcu, pradă încă bucuriei de a-1 revedea. Dar Nelu nu mai dădu curs nemulţumirii, situaţia în care se afla nu era dintre cele mai favorabile, avea nevoie de înţelegere, chiar de foarte multă înţelegere. Ceea ce se petrecu peste cîteva secunde îl uimi pe Matei şi, fără să vrea, admiră curajul lui Nelu. Fratele rneu_e nebun, nebun de legat, parcă n-ar cunoaşte-o pe Caramela... Aici s-a găsit el să vină cu fetele ? Însoţită respectuos de un bărbat grav, mustăcios, pe semne şoferul instituţiei, apăru o tînără femeie frumoasă exaltată, foarte tînără, n-aven mai mult de douăzeci de ani. Matei o cunoştea vag de la „Capsa". Ajunsese să cumpere „fursecuri" la braserie, ceea ce însemna că se cuminţise, că-şi găsise un ocrotitor puternic şi nu vrea să mai ştie nimic de ceilalţi iubiţi. Cînd ajungeau „cineva", dintr-o secretă nostalgie, fetele intrau la „Capsa" de care le legau atîtca amintiri penibile şi romantice, cumpărau cu demnitate agresivă „fursecuri". Prudente, nu întorceau capul de teama de a nu fi strigate, jignite sau ameninţate de numeroşi iubiţi de odinioară. A ajunge să cumperi „fursecuri" la „Capsa" echivala, în linii generale, cu un triumf. Matei bănuia ce anume se întîmplase cu frate-su. Băuseră peste măsură undeva şi, conform unui ritual arhi-folosit, domnişoara dorise o nebunie, o extravaganţă. Ştia şi el foarte bine, dacă nu-i oferi domnişoarei extravaganţa la timp, totul se duce de rîpă, trebuie s-o iei de la capăt. Domnişoara voise pe semne să admire farmecul naturii, să-i cunoască familia, să mănînce la umbra unui copac, afară în grădină sau într-o circiumă de mahala. Şi, îndrăgostit peste măsură, frate-su n-avusese puterea să i se împotrivească, credea că mai tîrziu va fi răsplătit pentru aceste clipe ridicole. Şoferul respectos, discret pînă Ia destrămare, se retrase la o măsuţă cît mai departe. Şeful n-admitea să stea la aceeaşi masă cu şoferul, nu i se părea just, detesta familiarismul. într-un timp foarte scurt Nelu reuşise să deteste foarte multe prejudecăţi, printre care şi egalitarismul mic-burghez. O luă de mînă pe frumoasa necunoscută şi i-o prezentă ceremonios soră-si,. ca pe o logodnică. — Ea e Salomeea. A ţinut foarte mult să te cunoască personal. Apatică, Salomeea privea undeva departe, uitase de această dorinţă, apoi brusc trase un chicot şi-şi recapătă energia. —• Aş vrea să beau apă rece din puţ, se desmierdă Salomeea. Naturaleţea era o armă pe care Salomeea o utiliza cu mult folos. Conştientă de frumuseţea şi de tinereţea ei, ştia că poate să-şi permită orice capriciu, nebuniile ei erau primite cu exclamaţii de admiraţie, ori unde se ducea, epata. Uşoara şi vaporoasa ei vulgaritate exercita de asemenea o mare putere de seducţie. Cu o voce limpede ca un clopot de argint întrebă unde se află aici closetul, căci, si justifică ea învîrtindu-se într-un picior, a băut multă bere şi, ştiţi şi dumneavoastră, berea-i diuretică. Nelu se oferi s-o conducă, încîtat de spontaneitatea şi lipsa ei de prejudecăţi... Doamne ! Cînd am să fiu şi eu la fel de natural ca această fată venită tocmai de la Cluj ! Nu ştiu dac-am să reuşesc vreodată. — Nu-i aşa că-i foarte naturală, foarte deschisă ? încercă el să obţină şi admiraţia soră-si. Caramela nu ştia cine e fata, bănuia că-i o salariată aflată întîmplător într-o-inspecţie cu şeful ei, aflase că frate-su obişnuia să-şi înveselească inspecţiile cu cîte-o petrecere sau cu cîte-o fată. Dezinvoltura domnişoarei era însă prea mare — după gustul ei — dar o privea cu bunătate şi înţelegere. E foarte tînără, e foarte frumoasă, o să-i treacă. Salomeea nu stătu o clipă locului, se plimbă prin grădină, făcu o vizită în spatele casei, cotrobăi prin magazie, scoase şi ea o găleată cu apă din puţ şi, Ia un moment dat, îşi manifestă dorinţa de a se urca în copac să culeagă cu mîna ei cîteva nuci, de cînd nu mai făcuse asta, din copilărie. — Nelule, vreau să mă urc in copac, te superi ? Cum o să se supere Nelu ! Dorinţele ei erau lege, îndeplinindu-le Nelu' se simţea parcă mai tînăr, mai zvelt. Disciplinat, şoferul se amuza şi el de pozna tovarăşei. — Nu, cum să mă supăr ? Fă ce vrei, Salomeea ! — N-aveţi cumva o scară, doamnă ? se adresă ea respectuoasă gazdei. Depăşită de evenimente, Caramela nu-i răspunse, şoferul zări imediat scara, o propti cu prudenţă şi o ajută pe domnişoara să se urce în copac. Salomeea nu se arătă prea îneîntată, ar fi preferat ca acest gest să-1 facă Nelu, nu şoferul. Salomeea se urcă sus, în copac, şi de acolo, ca un crainic de radio, transmitea comentarii dintre cele mai bizare însoţite de chihote şi strigături. 13 — Ura ! ura ! ura 1 Ceru-i foarte aproape, se vede şi o biserică... E adorabil ! Vino şi tu, Nelule. Directorul general sc ridică în picioare, dar privirea de ghiaţă a Caramelei îl paraliza. Degeaba îl chema Salomeea, Nelule, vino şi tu, Nelule. — Cam veselă fată, spuse Caramela cu o voce duşmănoasă. Nelu îşi sorbea pe furiş fericirea temîndu-se de batjocura Caramelei. — Cam veselă salariată, cam veselă fată, repetă iritată Caramela... — Da ! E o fiinţă minunată, strigă Nelu în speranţa că declaraţia lui va fi auzită de Salomeea. — A ! mă bîrfiţi, nu vă place de mine, mă comentaţi, ţipă Salomeea şi se dădu jos din copac. Soră-ta mă bîrfeşte şi tu, Nelu, nu faci nimic, taci. Mototolită, cu rochia jerpelită, murdară, fugi afară în stradă. Demnitatea bruscă, neaşteptată şi nejustificată era foarte proprie Salomeei. Nelu se ridică în picioare, voia să plece, s-o ajungă din urmă, să-i ceară iertare si să se explice. Privirea Caramelei reuşi din nou să-1 potolească. •— Stai aici. Unde te duci ? Las-o să fugă ! Obişnuit cu asemenea spectacole, şoferul înţelese dintr-oj privire porunca şefului şi porni în căutarea jignitei. — Ce-i cu tine ? Urlă Caramela, după ce şoferul dispăru, ai căpiat ? Te-ai prostit ? Uiţi că ai copii, ai nevastă, eşti vîrf administrativ, ai anumite obligaţii ! Ce dracu mai vrei, la spartul tîrgului ? Uiţi că e cu douăzeci de ani mai tînără în comparaţie cu tine ? Măi, Nelule, mă, fii fratele meu, nu mă face de ris ! — O iubesc foarte mult... şi, imediat, rectifică fără convingere. Ne iubim foarte mult. — Da ! se vede ! E topită după tine, te mănîncă din ochi. Ţi s-a urcat la cap, frăţioare, asta e. Nu te-ai amorezat niciodată, crezi că-ţi poţi permite orice, asta c. Nevastă-ta ştie ? — Da, recunoscu Nelu, cu o surprinzătoare puritate în voce. Ea mi-a recomandat-o. Elvira şi Salomeea sînt foarte bune prietene. Urmă de duşmănie nu există între ele. Şi Caramela, înţelegînd grozăvia celor întîmplate, izbucni în plîns, se lipi de Matei ca el s-o salveze, s-alunge această nenorocire. Ghemuită ca un copil înfricoşat în braţele lui Matei, îşi blestema printre lacrimi celălalt frate. — Aoleu ! rău ai mai ajuns, frăţioare ! Caramela se jeluia amarnic ca o bocitoare, de parcă Nelu plecase dintre cei vii. — Tovarăşă preşedinte, cuvîntul „v-aţi" nu se scrie într-un cuvînt, ci separat, liniuţă aţi... se scuză secretara, frumoasa şi erudita Emilia Albulescu-Mitroi. Secretara se căsătorea şi se recăsătorea foarte des, însă nu renunţa niciodată la ilustrul ei nume de familie, îi adăuga numai şi pe cel al noului soţ. Era o superstiţie la mijloc, aşa, cu trei nume, se simţea mai în siguranţă. Nu îndreptase încă greşala de ordin gramatical, aştepta modestă consimţă-mîntul tovarăşei preşedinte. Excesul ei de disciplină ascundea o evidentă ironie şi asta n-avea cum să-i scape Caramelei. ...Dacă tovarăşa preşedintă nu vrea să respectăm gramatica — părea să spună Emilia Albulescu-Mitroi — nu o respectăm, în fond e dictatura proletariatului şi gramatica trebuie să se teamă... Caramela tresări intimidată de vocea înadins solemnă a secretarei şi de modestia ei îndelung pregătită. Ce femeie frumoasă..... şi pentru prima oară o examina cu atenţie. E într-adevăr foarte rasată, Caramelei îi plăcea să folosească cuvinte pe care le înţelegea cu aproximaţie. Acum ştiu de ce bărbaţii şi-au pierdut minţile din cauza ei. Pînă şi basmaua pusă cu dorinţa de a se proletariza şi de a nu şoca în timpul serviciului îi stătea bine,îi sublinia delicateţea şi paloarea vicleană a trăsăturilor. Mare lucru şi frumuseţea omului, filozofă Caramela, cuprinsă de o inexplicabilă bună dispoziţie. Frumuseţea secretarei o ajuta parcă să treacă mai uşor peste propria-i ignoranţă. Era evident că venirea Caramelei în postul de preşedinte o jignise profund pc Emilia Albulescu-Mitroi, una e să ai drept şef un bărbat gentil care te adoră şi cu totul altceva e să r i ca şef o femeie şi încă o autodidactă. Sentimentul prea bătător al frustrării, sentiment de care secretara nu făcea nici un secret. îi inspirase Caramelei o antipatie cel puţin egală. Nu-i plăceau jigniţii, ofensaţii, nedreptăţiţii, indiferent din ce mediu ar fi venit. Dacă se crede nedreptăţită de ce nu se face savantă ? îşi spunea Caramela. De ce nu se duce într-un laborator sau la Academie ? N-avea nimic împotrivă ca secretara să se socoată superioară şi poate că şi era, absolvise — după cum o informă conspirativ 14 şi solemn şeful de cadre Vasilescu — secţia de limbi romanice a facultăţii de filologie, nu înţelegea însă de ce simţea nevoia să-şi manifeste tot timpul superioritatea... Şi apoi gramatica nu e singura ştiinţă de pe lume, mai ştim şi noi cîte ceva, ea n-are simţul meu organizatoric, se încuraja preşedinta cu ce găsi la înde-mînă, după obiceiul ei. ■—• De ce se scrie aşa ? o întrebă Caramela care prefera să înţeleagă decît să se simtă jignită. Din jignire nu înveţi nimica, îşi spunea Caramela, al cărui uluitor simţ practic se manifesta şi în viaţa interioară. De ce ? o somă încă odată cu voce schimbată, poruncitoare. Întrebarea, atît de limpede exprimată, o descumpăni pe Emilia Albulescu-Mitroi. — Fiindcă sînt două cuvinte, tovarăşă preşedintă, continuă să se scuze secretara, cu mai puţină convingere, îndoindu-se şi ea de ceva. „V" e pronume personal, persoana a doua plural, iar „aţi" indicativul prezent al verbului „a avea". — Da ? De-aia ? admise nostalgic Caramela cu gîndul aiurea, ca şi cum ar fi fost copleşită de povara unei amintiri de demult. Numai de-aia ? Şi, în continuarea aceleiaşi reverii, adăugă : Atunci îndreaptă, principalul e să fim corecţi, că de-aia eşti secretară. Să ajungă la Capitală mîine la prima oră, la tovarăşul Zisu. — Mai e ceva. Aveţi o invitaţie la operă în loja oficială. E Verdi, tovarăşă ! — N-am timp. Du-te matale... şi secretara înţelese că ziua de muncă luase sfîrşit, că poate să vorbească în linişte la telefon cu numeroşii ei admiratori. Discuţia cu erudita secretară o obosise pe Caramela. De-abia aştepta să rămână singură, să fumeze în linişte o mărăşească şi să se gîndească cum dracu s-o scoată la capăt. Cînd avea puţin răgaz croşeta, asta o odihnea, îi ordona gîndurile, nu simţise nevoia să-şi schimbe vechile obiceiuri, deşi primise instrucţiuni clare în această direcţie. Să fie mai elegantă, să nu meargă în vizită la oameni neverificaţi, să nu-şi mai permită familiarisme, să nu mai cînte cîntece deşuchiate la nunţi. Modestia ei născuse suspiciuni chiar şi în rîndul unor activişti cu munci de răspundere („de ce nu pui şoferul să-ţi facă piaţa, nu e nici o ruşine în asta, sîn-tem p„rtid de guvernămînt"). Nici ea nu vedea nimic ruşinos în asta, explicaţia era mult mai simplă, îi plăcea să umble prin pieţe» să discute cu femeile, să se' certe cu ţăranii, să facă scandal cînd o luau razna cu preţurile. Adora scandalurile cînd credea că are dreptate, înjurăturile şi perdafurile Caramelei se preschimbau repede în legi morale pentru locuitorii mahalalei. în ciuda criticilor repetate, nu renunţase nici la vechiul şi iubitul ei obicei de a merge la nunţi şi de a da sfaturi deşuchiate mirilor. Erau bucurii vechi, statornice încă din copilărie, nu vedea de ce ar trebui să renunţe la ele. Se instalase de aproape două luni ca preşedinte al sfatului popular provizoriu al raionului V. I. Lenin şi nu reuşise în tot acest timp decît să-şi măsoare cu mai multă exactitate amploarea ignoranţei, habar n-avea de nimic, habar n-avea de comerţ, de arhitectură, de contabilitate, uită că şi cu gram tica stătea prost. înţelesese însă foarte repede că funcţionarii fuseseră repartizaţi nu după capacităţile lor, ci după gradul de devotament faţă de fostul preşedinte, tovarăşul Ion Salcie, de aceea cei din preajma ei îi erau şi cei mai ostili. Din hîrtiile prezentate spre semn \t nu înţelegea mare lucru, funcţionarii eleganţi şi ironici nu aşteptau decît ca ea să-şi pună semnătura, altă pretenţie n-ave iu de la ea. Ca s-o convingă îi spuneau că nimic nu e definitiv, nimic n-o angjjează peste măsură, pe parcurs se mai revizuieşte, mai vedem noi, totul e să urnim problema. Ce erau aceste probleme care trebuiau neapărat urnite nu-i era deloc prea clar. Nu avea ce să-şi reproşeze, nu dorise să ajungă aici ; acceptase cu greu ace stă sarcină, primul secretar o implorase şi o ameninţase cu egală energie. „Nu se poate, tovarăşă Caramela Paraschivescu. De ce îţi faci false probleme ? Partidul are încredere în dumneata". O ! Doamne, Dumnezeule, nu era Caramela omul care să-şi facă false probleme. „Da ! îi răspunse ea înţep tă, partidul are încreder > în mine, dar trebuie să am şi eu încredere în mine, n-am stofă de şef, nu-mi place să poruncesc, nu-mi place să depindă alţii de mine. De ce nu puneţi un inginer, un orn cu carte, sînt şi printre ingineri destui membri de partid !" „Dumneata — continuă netulburat primul secretar — ai încrederea maselor, cunoşti nevoile maselor, i nivel ideologic şi simţ organizatoric". „Bine ! admise Caramela mai curînd obosită decît convinsă, să nu spuneţi că nu v-am spus." Dificultăţile i se păreau cu atît mai greu de învins cu cît ele i se înfăţişau abstracte, tenebroase, apărate de spaima şi birocraţia unor funcţionari, nu reuşise să le cunoască, să şi le apropie. Nici subalternii nu o ajut u, priveau cu secretă satisfacţie nedumeririle ei. Era femeie şi asta jignise amorul propriu al multor 15. bărbaţi care se aşteptau să fie numiţi în postul rămas vacant. O socoteau distantă, indiferentă, nepricepută. Defectele puse pe seama ei nu erau decît un omagiu indirect adus amintirii şefului de odinioară care, bineînţeles, nu fusese nici distant, nici indiferent, nici incapabil. Petrecăreţ, liberal, iubitor de femei frumoase şi cu studii universitare, înţelegător pînă la complicitate cu micile învîrteli ale subalternilor, tovarăşul Ion Salcie, lăsase o amintire de neşters în sufletele lor. De acee i orice dispoziţie pe care o primeau din partea preşedintei, funcţionarii o interpretau ca ironie la adresa lor. Nici atitudinea celor apropiaţi, a rudelor nu constituise un motiv de încurajare. De atîta bucurie fratele ei, Nelu, se îmbătase şi, după ce înghiţi o cafea făcută în cenuşă, o asigură că de-acum în-inte poate să vină cu drepturi egale la joile organizate de soţia lui. Cel mai mult o supăraseră schimbările survenite în comportarea bărbatului ei. Adormitul şi modestul Sandu fu cuprins brusc de o neobişnuită agitaţie, mereu îi spunea că acum nu mai merge ca înainte, că le trebuie altă casă, albă mobilă, altă h.,ină. Pe Sandu îl linişti însă foarte uşor : „Astîmpără-te, mă !" Dar dacă defectele imaginare ale Caramelei stîrniseră în sufletul unor funcţionari vagi nostalgii după timpurile de odinioară, cînd trona petrecăreţul Salcie, calităţile ei reale pe care, măcar din spirit de prevedere trebuiau să i le admită, sfîrşiseră prîn a-i arunca într-o stare de panică şi nesiguranţă. Secretara, frumoasa şi erudiţi Emilia Albulescu-Mitroi, se simţea cea mai lezată cînd compara ce-a fost ea înainte cu ceea ce era acum, o cuprindea plînsul' şi-şi rodea unghiile. Pe vreme i cînd preşedinte era Ion Salcie, autoritatea ei era imensă, repartizarea noilor locuinţe se făcea de regulă într-o după amiază în plăcuta ei garsonieră din Grădina Icoanei. „Dă-i şi inginerului Lascu o vilă, e atît de serviabil cu mine, te rog eu, porumbelule", şi porumbelul — preşedinte şi amant — semna. Ea selecta scrisorile, ea stabile i audienţele, ea ierarhiza ordinea problemelor şi din toate aceste avantaje praful şi pulberea se alesese. Pe Ion S'lcie-nu-1 mai iubea, exact din clipi în care îl destituiseră, fusese şi ea acolo la şedinţa aia infernală ; nu putea să-i ierte faptul că fusese demis. Unde-o fi tovarăşul Salcie ? Partir c'est mourir un peu... îşi spunea Emilia, care şi în faţa propriei ei conştiinţe simţea nevoia să-şi demonstreze erudiţia. Da ! A pleca înseamnă a muri puţin, dar parcă în franţuzeşte sună mai trist. Cine o bănuia pe Emilia Albulescu-Mitroi de ipocrizie nu se pricepea la sufletul femeilor, ea îl iubise sincer pe tovarăşul Ion Salcie cînd îi fusese şef şi tot ea îl părăsise sincer cînd nu-i mai fusese şef. Da ! S-au dus frumoasele vremuri din Aranjuez... medita secretara, întristată şi. de schimbările survenite şi de faptul ca nu poate să-şi manifeste sentimentale în original, în limba spaniolă. Prin traducere se pierde foarte mult. Da, într-adevăr, unde sînt frumoasele vremuri din ArPnjuez ? Acum, la tovarăşa Caramela Para-schivescu oricine putea intra cînd vroia, era o adevărată harababură. Preşedinta îi spusese limpede că n-ar? nevoie de cerber, — atunci ce rost mai avea ea, secretara ? Sta toată ziua, moţăia şi nu făcea nimic, de aceea şi discuţiile cu admiratorii ajunseseră s-o plictisească, nu mai aveau dulceaţa fructului oprit. încercase să discute cu vicepreşedintele, tovarăşul Vasile Blaga, dar acesta se rezumă să ridice din umeri. De altfel, niciodată nu se ştia cu precizie cînd tovarăşul Blaga suspina sau numai sughiţi. Atitudinea lui rezervată îşi avea din nefericire justificări dintre cele mai îndreptăţite. Fusese cîndva ştab mai mare, dar îi venise odată ideea să transporte cu un avion al AVIASAN-ului o cutiuţă cu viermuşi pe care, din neglijenţă, o uitase acasă. In severitatea cu care fusese pedepsit un rol important îl jucase nu atît gravitatea faptelor, cît grotescul situaţiei, un avion care transport < o cutie cu viermuşi era cel puţin ca spectacol, prea de tot. De atunci încolo tovarăşul Blaga ducea o existenţă retrasă, se mulţumea cu leafa de vicepreşedinte şi dulceaţa căminului, n-ave"U cum să-1 intereseze neliniştile Emiliei. Alarmată, se adresă şi protectorului Petrică Răducanu, acesta se arătă mult mai înţelegător, o sfătui să nu dispere şi să aştepte. „Sîntem în Balcani, pînă la urmă totul se aranjează. Aici, la porţile orientului, nimic nu se ia în serios, doar eşti fată cultă, l-ai citit pe Mateiu C ragiale. Sîntem în Balcani, acestea erau cuvintele cu care Petrică Răducanu îşi liniştea colaboratorii. Dar nu numai schimbare • vechilor obieceiuri o tulbura pe secretară, se iviseră şi alte semne, mai rele. într-o zi, tovarăşa Caramela Paraschivescu veni la ea şi în mod perfid se înduioşa de orgoliul ei şi recunoscu că, da, e păcat ca ea, femeie cu studii sunerioare, să bată la m şină, să schimbe indigourile. De ce nu se duce ea în învăţămînt ? Să se ducă ea Emilia Albulescu-Mitroi profesoară de limba franceză undeva la Lehliu ? Se şi vedea chihotind la balul cadrelor didactice sau expli-cînd ţăranilor la Căminul Cultural apariţia vieţii pe pămînt. Şi totuşi, în ziua aceea 16 ciudată cînd Caramela îi sugerase limpede că ar fi foarte bine să plece, o conduse pînă acasă cu maşina, lucru pe care nu-1 mai făcuse pînă atunci... Timp de cîteva zile Caramela nu mai fusese văzută la birou, nu spusese nimănui nimic, nu telefonase, nimeni nu ştia ce se întîmplase cu ea. Speranţa că se îmbolnăvise foarte grav fu repede infirmată de Constantin, şoferul ei, care nici el nu ştia prea multe, dar ştia totuşi ceva. Preşedinta se afla pe teren, umbla prin pieţe, prin fabrici, stătea de vorbă cu oamenii, strîngea date şi înjura ca la usa cortului. Cam asta era tot ce ştia Constantin, puţin, foarte puţin, dar suficient ca să-i îngrozească. Hotărîrea Caramelei nu se născuse iniţial din speranţa de a descoperi soluţii radicale, pur şi simplu se plictisese de hîrtiile din care nu înţelegea nimic, de mutra veşnic jignită a secretarei, de apatia orgolioasă a tovarăşului vice Blaga. Ii era dor să umble prin pieţe, să stea de vorbă cu oamenii, să se certe cu ţăranii Acele zile de hoinăreală, în aparenţă fără noimă, se dovediseră pînă la urmă zile dintre cele mai binecuvîntate, în sfîrşit înţelesese cum stăteau lucrurile şi cam ce-ar trebui să facă. Se înapoia la birou veselă, bine dispusă de parcă fusese în vacanţă... A şi întinerit — se scandaliza secretara, Caramela arăta cu desăvârşire schimbată, .această schimbare — după convingerea Emiliei — nu prevestea nimic bun. — Cheamă-1 pe tovarăşul Dinişchiotu ! Era o persoană foarte importantă tovarăşul Dinişchiotu, era doar şeful spaţiului locativ. Secretara desluşi ceva dispreţuitor în vocea preşedintei, de aceea se > simţi obligată faţă de propria-i conştiinţă să se arate jignită în locul lui. El, Dinişchiotu, o mutase din frumoasa garsonieră din grădina Icoanei într-o vilă la Cotroceni, îi jurase de atunci credinţă veşnică. — Nu cred că e posibil, mi se pare că azi e învoit. A chemat zugravii, trebuie să se ocupe şi de el, numai de alţii s-a ocupat. — Cine 1-a învoit ? sa arătă Caramela mai mult amuzată decît indignată. — Tovarăşul vice Blaga. — Şi tovarăşul vice unde e ? — Cred că şi dînsul e învoit! zîmbi secretara care credea, nu se ştie de ce, •că lucrurile luaseră o întorsătură foarte nostimă. — Trimite pe şofer după tovarăşul Dinişchiotu, să vină imediat la mine. N-avea curajul să-i spună că şi Constantin, şoferul, plecase să transporte mo- tula contabilului şef, asta ar fi fost prea de tot. îl găsi însă repede şi îi ordonă să lase totul baltă şi să se ducă acasă la Dinişchiotu. Are şi preşedinta dreptate, sărăcuţa, se gîndea Emilia, prea îşi fac cu toţii de cap. Acest gînd curat îi ridică moralul, o făcu să privească mai cu încredere viitorul, poate totuşi nu mă transferă, poate totuşi, pînă la urmă, ne înţelegem. Tovarăşul Dinişchiotu, şeful spaţiului locativ, dobândise faima unui om, dacă nu inteligent, în orice caz foarte intransigent şi curat. De atîţia ani lucra în această funcţie grea, supusă atîtor presiuni şi ispite şi nimeni nu-i reproşase niciodată nimic. La alte raioane, şefii spaţiilor locative se schimbau aproape în fiecare lună, unii ajungeau şi în închisoare, numai Dinişchiotu rămăsese nepătat, teafăr şi unanim apreciat. Trăise ani de zile într-o magherniţă şi de-abia acum, la îndemnul tovarăşilor de muncă, consimţi să se mute într-un apartament in blocul de lîngă restaurantul „Dunărea". Aşa şi era, cum spuneau oamenii, numai că în clipa în care Caramela îl cunoscuse, intransigenţa lui Dinişchiotu dădea vizibile semne de oboseală. Nu se ştie cum si de ce se produsese această prăbuşire morală realitatea era că, bătrînul şef al spaţiului locativ îşi reproşa tardiv şi pătimaş excesul de virtute şi abuzul de corectitudine..., „Ei şi ? O să mi se ridice o statuie ?... Alţii au vile, tablouri, maşini, eu ce-o să am la bătrîneţe ? Nimic." Peste doi ani urma să iasă la pensie, Dinişchiotu încerca să refacă într-un ritm riscant de rapid timpul zadarnic irosit. Aureola de incoruptibilitate se dovedise o ascunzătoare ideală; cine să-1 suspecteze pe tovarăşul Dinişchiotu ? Nici măcar el nu se suspecta ! Dinişchiotu veni la biroul preşedintei, aşa cum îl găsise şoferul, prăfuit, murdar de var şi de vopsea. Ochii lui curaţi, albaştri, care te priveau drept în faţă o iritau pe Caramela,, strălucirea lor o stingherea. — Nu sînt de acord cu lista de repartiţie a locuinţelor... Altfel, sănătos, voinic ? inversă ea înadins ordinea firească a întrebărilor. Avea metodele ei naive de a-şi pune în dificultate interlocutorii. Nu-mi place, ca să zic aşa, concepţia care a stat la bază. Cei care au două camere, primesc trei camere, cei 17 care au trei camere ţopăie în patru camere şi cei care au patru camere ţuşti! la vilă. — Viaţa, tovarăşă Paraschivescu, încercă Dinişchiotu să ia lucrurile uşor, cu graţie şi bonomie. Viaţa, repetă încă odată patetic, şeful spaţiului locativ. Viaţa parcă ' dumneavoastră nu ştiţi ? Vin copiii, vin ginerii, vin nurorile, vin nepoţii. Şi-apoi orice om tînjeşte la mai bine, ăsta e şi ţelul nostru suprem, fericirea poporului. — Unii sînt lacomi, tovarăşe Dinişchiotu, chiar şi printre unii membri de partid sînt oameni lacomi. Trebuie să ne gîndim în primul rînd la cei care n-au deloc unde sta. Sînt familii care se înghesuie cu cîte trei-patru copii într-o cămăruţă... şi alţii cer extindere de spaţiu. — De ce acest egalitarism mic-burghez ? Eu vă spun din experienţă, am multă experienţă, nimeni nu mi-o poate nega, hotărî Dinişchiotu să profite şi de părul lui alb şi de autoritatea lui morală. Frazele de acest gen „ egalitarism mic-burghez" sau „să vedem totul în perspectivă", Caramela nici nu le înţelegea, nici nu-şi bătea capul să le-nţeleagă, trecea nepăsătoare peste ele şi mergea mai departe. — Trebuie să întocmim o altă listă, o s-o bată tovarăşa Emilia la maşină, să dăm prioritate celor care n-au locuinţe. — Al E foarte tîrziu... se îngrozi Dinişchiotu, în perspectivă o să ţinem scama de această indicaţie, acum e foarte tîrziu, s-ar creia situaţii foarte neplăcute. Nu pot să mă duc acuma să spun tovarăşei Ionescu, nu te mai muţi dumneata, în locul dumitale se mută tovarăşul Georgescu... Ştia că Dinişchiotu o să se împotrivească, ochii lui albaştri şi curaţi nu-i inspiraseră dela început încredere. — Uite lista, am făcut eu o listă, o s-o bată tovarăşa Emilia la maşină, repetă Caramela ca şi cum bătutul la maşină ar fi fost problema cea mai importantă. Şi pe urmă o semnăm amîndoi. Dumneata mai indescifrabil, eu mai citeţ. în acele clipe Dinişchiotu îl ura de moarte pe Ion Salcie, fostul lui şef. Din cauza lui s-a ajuns unde s-a ajuns, de cite ori nu i-a spus, măi omule, po-toleşte-te, mai lasă femeile şi şpriţul. Era nebun, înnebunise. Admise cu greu să citească noua listă pe care i-o întinse Caramela. O citi şi se înspăimîntă de ceea ce văzu acolo. — E imposibil ! Eu nu semnez aşa ceva, nici politic n-ar fi just să semnez aşa ceva... Tatăl tovarăşei Elisabeta Iancu a fost ilegalist, a stat la puşcărie. Fiica lui are dreptul Ja extindere de spaţiu. E fiica unui luptător. — N-are, îl linişti Caramela. Pentru o femeie singură, două camere sînt suficiente. Fiica unui ilegalist aie şi obligaţia de a-şi vedea lungul nasului, chiar politic vorbind. Am să discut eu cu ea, de ce să se cramponeze ? — O să se supere, tovarăşa Caramela, e o femeie minunată, dar e foarte irascibilă. O să se supere, n-o cunoaşteţi. — Ei! Lasă, pînă la nuntă o să-i treacă îl linişti încă odată Caramela, — Eu v-am spus care sînt părerile mele, se retrase cu modestie vicleană Dinişchiotu. O ura atît de mult pe Caramela încît pe altarul acestei uri ar fi fost gata să jertfească pînă şi dorinţa lui tîrzie de a pune ceva bani deoparte. Renunţ la toate, la absolut toate, am să fiu curat ca lacrima în continuare, numai ca s-o distrug pe această femeie. Şi Dinişchiotu simţi că dacă nu-şi duce acest plan pînă la capăt îşi irosise zadarnic viaţa. Această nouă şi nedorită automutilare la care se vedea supus îl făcu pe Dinişchiotu s-o urască şi mai mult. Se pregătise să fie întunecat şi nemilos şi iată că venise această femeie care îl silea să se înapoieze pocăit şi neînduplecat la înălţimile morale de odinioară. (Din volumul II al romanului „într-o casă străină") TEODOR MAZILII ÎN CĂUTAREA LUI TROFONIUS *) DAEMONIUM MERIDIAN! La jumătatea vieţii. Cu umerii strînşi, grăbit,, cobor spre faţa casei lui Trofonius. ' îl voi găsi poate în sărbătoare, poate mort din prea înalta milă a zeului. E fierbere mare de glasuri pe uliţi, Heliopolis oraş suspendat la răscrucile de lumini ale Timpului. Şi eu cu umbra mea in ceartă. De unde atîta nedumerire pentru ceea ce văd ochii mei: templu în coloane mai blînd ca o privighetoare. în drum statuia cu sabia ridicată. Ce vrei ? îi strig, acesta e drumul meu, am carnea locuită de-o rază şi în urma mea aud galopînd o hoardă de clopote. Din opusele glasuri, îi spun, se va înfiripa armonia, precum izvoarele filosofînd la marginea muntelui acela sau poate am uitat de unde veneam ? Ei, da, casa lui Trofonius o caut şi carnea mea e locuită de-o rază. *) Fragmente dntr-un poem mai amplu dedicat acestui erou al mitologiei greco-latine, vinovat de a fi prădat comorile cerului, căruia autorul îi dă o interpretare modernă, pro-lectîndu-i figura într-o dramatică luptă de depăşire a oondiţiei umane. 19 COBORIREA COMORILOR Cînd l-am văzut venind, aducea cu el burdufi grei căraţi de cămile. — Ce ai acolo ? l-am întrebat. — Nimic, a rîs el, doar cuvinte-conventum şi a dat cu pumnul în burduf ii grei şi s-a auzit un vaier de s-au cutremurat munţii. Şi cămilele s-au scufundat în pămînt. — Drept mulţumire pentru truda lor '. a rîs Trofonius. Apoi l-am lăsat să colinde pustiul din noi, văgăunile, unde arunca seminţe de gînd şi creşteau arbori. O lumină ciudată în grote adinei licărea la vorbele lui. Avea cărunteţea părului de lup şi unde limba şopîrlei într-o firavă rază culegea furnici negre de peşteră, el punea mina să-i măsoare desimile. — Căuta-o-vei pe Euriăice, spunea, comorile putere şi moarte înseamnă, iubire, mai jos bolţi, poate mii, către apele Styxului bolborosind în timpane şi umbra ca un sfetnic nedumerit între făclii de ceară. Acolo Trofonius a coborît burdufii aceia, goi de povară erau în braţele lui şi spuza de labirint i se deschidea în cale. — Opreşte, i-am zis, cel puţin unul din sacii mai mici, unde să ne odihnim capul în somn. — Somnium Scipione, a zis el alb, ia-l pe acesta în astenie mai spornic. Şi de atunci n-am mai dormit decît în toiag căci turmele de la stîna mea adulmecă zările şi parcă simt ceva plutind în jurul lor, şi parcă aud glasuri obscure din pieptul muntelui EURIDICE Rămîi, îi strigam, mîine-i acum, cocoşii au cîntat de trei ori şi munţii se văd venind în razele dimineţii cu umerii lor de păduri, cu tîmplele albe. Pe povîrnişuri acum înfloresc sulfina şi cimbrul, miresmele lor înconjură gîndul meu şi lumina, sîngele sfinţilor din adine urcă biruitor în tulpine şi sîmburi. Imn de slavă să fii în herminele zilei, întoarce-te, îi strigam din Helespont să priveşti răsărind irîşii ideilor, euclidiene iridii, joc de linii şi sfere, Timp asediat de marmoră. Unde marea sună în pieptul meu ca-ntr-o amforă, de ce nu răspunzi ? Cu faţa întoarsă, cu pletele peste apele negre căzînd, am uitat poate consemnul şi pierderile. PRONAIA Şi-am început alunei să urcăm ca-ntr-un vis treptele de marmoră bătute de valuri de cintec. îl vedeam pe Trofonius cu lacrimi în ochii lui mari de copil bucurindu-se, — Iertate să-mi fie păcatele, spunea, slăbiciunile mele de om, Apollon. lată ofranda ochilor mei şi a bra^lor mele către tine năzuitoare. In grote adinei ascuns-am neliniştile, să nu tulbure pacea mea şi lumina pe care tu o reverşi din înalt, o ridici în petale şi sîmburi. Tot ce zidit-am i-al tău, dă-mi puterea de-a fi mai presus de mine. Şi cum treceam printre coloane atunci, cu pasul adînc măsurînd orologiile cerului, ne-a răsărit în cale chiar Ea, cea ascunsă într-un surîs, zeiţa purtătoare de coif, Ungă enigmaticul Thnlot. Privirile ei cădeau înlăuntru, bănuinău-le doar de sub pleoape, adînc înspre sine, — De unde vin acele priviri, soră solară şi unde îşi revarsă ele izvoarele ? ÎNCREDEREA ÎN ORACOL Şi-am urmat atunci drumul ochilor ei către adînc, drept o poruncă prin vreme. Luminate de taină viscerele dădeau zvon ne-nţeles unor repetate ecouri. Pînă departe jocuri şi întreceri şi cîntece, aruncări de sulitî 21 în stele. La mijloc s-a ivit apoi Pythia plutind pe ape de somn convulsiv şi privindu-ne în oglinzile ei de-ntuneric. — Care din voi e Trofonius, cel preţuit de zeu, zise ea, să-şi aştepte răsplata în petreceri de.-acum, şapte vîrste-mpărţind la nouă rotiri ale Soarelui, drumul comorilor fi-va apoi drumul lui deopotrivă, cubul templului ridicat străduindu-se să-l dubleze. Atunci pe faţa lui Trofonius văzut-am cum Melancolia trecea dinspre nicăieri către niciunde. Avea pe buze picătura de neant care lipseşte norilor. Martor eram în strîmtorile cerului, marea sub noi, cea de zbucium şi munţii înlăcrimaţi de tăcerea veciei. — Tu care urneşti, zise el, roţile carelor nevăzute, ale morilor care macină, fără stavilă, timpul, Soare de-aici, şi de-acolo şi din alte lumi, ca pe un pîlc de nave pe marea necuprinderilor, du-ne cu tine. DUMITRU BALĂEŢ Din „Istoria literaturii române" i V URMUZ Că Urmuz, celebrat în zilele noastre cu atita consecvenţă de către critică (şi chiar bucurîndu-se de oarecare notorietate pe plan universal) nu a fost doar un simplu amator, ci un artist conştient, dornic de a se realiza superior ca atare, se dovedeşte, în pofida puţinătăţii „operei" sale, prin trei fapte semnificative : grija pedantă cu care îşi finisa manuscrisele pînă în tipografie ; menţionarea oricît de aparent întîmplătoare, în „paginile bizare" a „literaturii viitorului" şi a „laşităţii cugetării în artă", pe meleagurile natale, în epocă; şi înclinaţia spre cugetarea intelectuală, tot în scris, deşi la fel de aparent întâmplător confirmată. Această din urmă probă vine din trei maxime, doar mîzgălite în ciorne răzleţe, nespus insă de revelatoare asupra spiritualităţii autorului, frămîntată, căci se leagă de două atitudini morale contradictorii, clasice în materie. Iată maximele : „nimeni nu e sigur că fiinţa care ne-a dat binele ne-a dat şi răul, însă toţi atribuim şi răul aceleiaşi fiinţe" ; „Sunt unele rele care nu sunt decît forme ale binelui şi sunt încă şi mai multe bunuri cari nu sunt decît forme ale răului" : „Sunt cazuri cînd Dumnezeu nu te poate ajuta decît dîndu-ţi mereu suferinţa. Acel care le recunoaşte şi ştie să mulţumească pentru asta, acela rămîne creditor privilegiat al lui Dumnezeu". Primele două maxime reprezintă atitudinea adînc pesimistă asupra omului, a lui La lîochefoucauld, şi se ştie cîtă repulsie a provocat unora în epocă ; Sainte-Beuve citează, de pildă, pe Pierre Daniel Huet, care „remarquait tres-fi-nement que l'auteur n'avait intente de certaines accusations â l'homme que pour ne pas perdre quelque expression ingenieuse et vive dont il Ies avait su revetir". Mai apăsat, mai grav, Doamna, de Sabie constata : „Les uns croient que c'est ou-trager les hommes que d'en faire un si terrible peinture, et que l'auteur n'en a pu prendre l'original qu'en lui-meme. Ils disent qu'il est dangereux de mettre de telles pensees au jour, et qu'ayant si bien montre qu'on ne fait les bonnes actions que par de mauvais principes, la plupart du monde croira qu'il este inutile de chercher la vertu, puisqu'il est comme impossible d'en avoir si ce n'est en idee ; que c'est enfin renverser la morale, de faire voir que toutes les vertus qu'elle nous enseigne ne sont que des chimeres, puisq'elles n'ont que de mauvaises fins". A treia maximă reprezintă atitudinea potrivnic mai blîndă a lui Vauvenargues, care nu pridideşte de altminteri în a-şi contesta emulul : „Le duc de la lîochefoucauld a saisi admirablement le cote faible de l'esprit humain ; peut-ctre n'en-a-t-il pas ignore la force ; peut-etre n'a-t-il conteste le merite de tant d'actions eblouissantes, que pour demasquer la fausse sagesse. Quelles qu'aient ete ses intentions, l'cffet m'en paraît pernicieux ; son livre, rempli d'invectives delicates contre l'hypocrisie, detourne, encore aujourd'hui, les hommes de la vertu, en leur persuadant qu'il n'y en a point de veritable". Pentru cine citeşte proza narativă a Paginilor bizare sa vădeşte din plin că Urmuz a înclinat balanţa vederilor sale spre negativismul lui L i lîochefoucauld, împingîndu-1, de astă dată, pînă la absurd. Un negativism furios, destructiv, nâ-pustindu-se mai întîi estetic, asupra literaturii şi a limbajului specific ei : „în- 23 tr-una din zile, Grummer, fără a anunţa pe Algazy, luă roaba şi porni singur în căutare de cîrpe şi arşice, dar la înapoiere, găsind din întîmplare şi cîteva resturi de poeme, se prefăcu bolnav şi, sub plapomă, le mîncă singur pe furiş... Algazy, simţind, intră după el acolo cu intenţia sinceră de a-i face numai o uşoară morală, dar cu groază observă în stomacul lui Grummer că tot ce rămăsese bun în literatură fusese consumat şi digerat" : şi dacă prin „bun în literatură" se înţelege literatura tradiţională (citeşte: convenţională, conformistă), e natural că din acest act destructiv se naşte arta viitoare ; act destructiv care, aplicîndu-se asupra limbajului însuşi, recurge, stilistic, la ambiguitatea termenilor, la asociaţii insolite şi la anularea logicii. Deci, ambiguitatea termenilor („bazată") : „O masă fără picioare, la mijloc, bazată pe calcule şi probabilităţi" (exemplele; se oferă numeroase, căci, în pofida scurtimii lor extreme, textelei sunt dense) ; asociaţiile insolite : „Bătrîna sa soţie refuză însă să-1 urmeze roasă fiind de viermele geloziei din cauza legăturilor de inimă ce bănui că el ar fi avut cu o focă" ; abolirea logicii : „fiind silit chiar să facă armată cînd era în vîrstă de un an, numai ca să poată ajuta, cît de curînd, pe doi frăţiori nevoiaşi ai săi" ; „A adoptat însă, pe cînd era încă elev în gimnaziu, pe o nepoată a sa, în momentul cînd aceasta lucra la gherghef". Ca model pur de „literatură a viitorului", Urmuz propune anti-fabula Cronicari, în care de altfel regulile formale ale genului au fost păstrate, după cum şi în cazul prozei, retorica epică apare intactă : o naraţiune cu început şi sfîrşit, cu personaje şi evenimente. Există propoziţii, fraze, ce pot fi încadrate în orice text realist: „Pentru Stamate, pîlnia a devenit de atunci un simbol" ori „La o serată dansantă făcu cunoştinţa lui Ismail" ori „Ploaia încetase şi ultimele rămăşiţe de nouri se împrăştiaseră cu totul... Cu vestmintele ude şi părul în dezordine, rătăcea în întunericul nopţii, căutînd un locaş de adăpost..." ori, degradîndu-se spre absurd: „Algazy nu ia mită... O singură dată s-a pretat la o asemenea faptă, cînd era copist la Casa bisericii ; dar nu a luat atunci bani, ci numai cîteva cioburi de străchini, din dorinţa de a face dotă unor surori ale sale sărace, cari trebuiau să se mărite toate a doua zi..." Şi, paradoxal, comicul lor e probabil mai puternic decît cel al contextului absurd, tocmai fiindcă acest context absurd, alcătuind trama „normală" a naraţiunii, reprezintă întunecat şi tragic stratul profund autentic,, al atitudinii scriitorului. într-adevăr, contextul absurd implică o negaţie, de tip uman, sub forma satirei („luări în derîdere") a mediului familial, burghez, a societăţii burgheze, a sistemului ei politic intern (instituţii, organizare1 — problema agrară) şi extern (neutralitatea, războiul), a ideilor filozofice caracteristice, a istoriei didactice patriotarde, a progresului ştiinţei (tehnicii) în concepţia-i proprie, a mitologiei ca atare, a cosmosului şi existenţei ca atare, deci pînă la nivelul ontologiei în care realitatea e cuprinsă, şi, foarte stăruitor, a moralei sexuale ce îi convine (de aici scenele de sado-mazochism: „Mai întîi îşi îmbrăţişa soţia devotată şi, după ce-i dădu în grabă o vopsea, o cusu într-un sac impermeabil, în scopul de a păstra mai departe, intactă, tradiţiunea culturală a familiei" sau sodomie : „Alţi viezuri mai cultivă Ismail în o pepinieră situată în fundul unei gropi din Dobrogea, unde îi întreţine pînă ce au împlinit vîrsta de 16 ani şi au căpătat forme mai pline, cînd, la adăpost de orice răspundere penală, îi necinsteşte rînd pe rînd şi fără pic de mustrare de cuget"). Aşadar, dacă „paginile bizare" ale lui Urmuz par a fi — şi au fost socotite drept glume — structura lor tenebroasă reiese, conform însă şi esteticii moderne (Carlos Bousono) din inadecvarea la viaţă şi din disentimentul nostru la acest conţinut. Cu toate că relaţia ar putea fi luată drept o enormitate, n-ar fi însă exclus ca fondul sufletesc larochefoucauldian al Paginilor bizare să se fi comicizat formal sub influenţa autohtonă a cimiliturilor populare, multe atribute teratologice ale personajelor urmuziene regăsindu-se aici : „Mama naşte fata / şi fata pe mamă" ; „Am doi pui cu maţele pe spate" ; „Am o vacă cu buricul în spate" ; „Am o grădină din patru pereţi, / împărţită-năuntru în mai multe părţi, / şi deasupra pusă o pălărie" ; „Drot încîrligat / în carne băgat" ; „Am un moşneag / cu 12 piei îmbrăcat / şi bun pentru mîncat" ; „La cap pieptene, / la spate secere, / la mijloc pepene" ; „Moşul suie şi coboară / cu mătuşa subsuoară" ; „Am o vacă şi o duc / de coadă la apă" ; „Pe sub streaşină de casă, / şed înşiraţi saci de oase" ; „O rîmă-tură dc oaie / şi un corn de porc ; / un orb îl văzu, / un ciunt îl luă, / şi un despoiat / în sîn îl băgă" ; „Mii de păsărele zbor : / vine un om fără picioare, / şi le mănîncă fără gură" ; „Nebunul satului în cămaşă de lemn" (selectate din Artur Gorovei). Metomorfoza cultă a dus la pîlnie, tub, masticaţie de celuloid brut, binocluri de privit în Nirvana, ventilator, capac de pian înşurupat la spate etc. 24 Cu influenţa limitată în cadrul literelor române, Urmuz se situează totuşi printre iniţiatorii literaturii moderne universale : suprarealiştii, absurd, antiliteratură. Pe drept cuvînt, numele lui a fost asociat de cele ale unui Alfred Jarry, Franz Kafka sau lonesco. Umilului grefier care avea oroare de „cazuri" şi dosare, i s-a creat de către urmaşi un dosar estetic impresionant, şi el a devenit un caz al literaturii noastre. Tudor Arghezi 1-a lansat, Saşa Pană 1-a editat, Geo Bogza 1-a exaltat, Uarie Voronca şi Lucian Boz l-au explicat. O revistă i-a purtat numele. Nicolae Balotă 1-a situat printr-o amplă exegeză şi în spiritul noii critici (manierism, freudism, existenţialism), în aria bogată a culturii secolului XX. Minima-î operă şi maxima-i carieră postumă fac din Urmuz, pe planul inteligenţei româneşti, unul din cele mai curioase şi îmbucurătoare fenomene de evoluţie prin revoluţie artistică. I. NEGOIŢESCU SERBAN CIOCULESCU MEMOR1ALIS1 Apariţia, relativ recentă, într-un volum cuprinzător dar parcă nu din toate-punctele de vedere încheiat, a Amintirilor lui Şerban Cioculescu nu reprezintă) o mare surpriză pentru cel care urmăreşte activitatea mai recentă a reputatului critic şi istoric literar. Autorul mărturiseşte că le-a elaborat în graba pe care o-impun felurite soroace ale ocupaţiilor sale mai importante, paginile acestea fiind redactate în afara „unui program zilnic de îndeplinit". Şi acest program trebuie să cuprindă după socotinţa noastră alte, mai grave şi în acelaşi timp, dacă ne e îngăduit să spunem : mai înalte preocupări, despre care vorbesc intervenţiile sale cel puţin săptămînale în cîte o revistă literară. Amintirile reprezintă desigur o întoarcere spre trecut, oricum o ieşire din actualitatea strictă, Şerban Cioculescu preferind să revină asupra unor vechi lecturi, cînd nu să se adîncească (fără însă să se şi înfunde) în felurite probleme ale istoriei literare încă mai vechi. O critică de rememorare şi chiar de comemorare se află mai degrabă în afara exerciţiului critic pentru care pana autorului Aspectelor literare contemporane păruse atît de adecvat ascuţită. Există, fireşte, şi o viaţă a operelor vechi, dar calităţile dc duh şi de intuiţie ale lui Şerban Cioculescu, cronicar înnăscut iar nu făcut, s-au verificat multă vreme în contactul şi, pînă la urmă, în duelul cu monstrul literaturii celei mai vii. In fapt, Amintirile au fost precedate de o schimbare de manieră in felul criticului da a înţelege relaţiile s°le cu literatura. Pe de-o parte, acţiunea sa e mai mult de a completa o imagine critică a cîte unui scriitor sau de a pune ia punct o prcblemă în controversă, iar pe de alta, tonul criticii sale s-a modificat sensibil, alunecînd într-o indulgenţă generală, în care recunoaştem cu greu pe cronicarul atît de .sever şi lipsit de menajamente de pînă în 1948. Vivacitatea tonului nu s-a pierdut ba dimpotrivă a1 sporit, dar ironia de cele mai multe ori tăioasă dinainte a devenit un fel de spirit hîtru, cu grija de a menaja nişte susceptibilităţi de care tocmai autorul e în fericita situaţie de a nu trebui să se teamă. In perioada primă a activităţii sale, Şerban Cioculescu şi-a impus o anumită obiectivitate şi severitate care, alături de rigoarea inteleclualistă şi spiritul anti-liric, prezente şi astăzi, îl defineau pînă într-acolo încît sâ le confundăm cu propria sa natură. Ar fi interesant pentru un cercetător viitor refacerea psihologiei cronicarului de la Adevărul şi de la Revista Fundaţiilor Regale în funcţie de actualele Amintiri. Tonul şi chiar f ctura lor se dovedesc mai curând anticipate de paginile din recentul Itinerar critic (1973), dar şi de mai vechile Varietăţi critice (1966). Alături de reflecţiile critice, nu o dată convergîncl spre exegez i pură, întîl-nim foarte frecvent pagini dedicate mai mult omului decît cărţii sale şi urmărind refacerea unei atmosfere mai curînd decît închegarea unei judecăţi prea decise. Iată un exemplu dintr-un articol despre N. lorga : „Intra în sala IV a Universităţii şi începea a vorbi, uneori înainte de a se sui pe catedră. Era un mare orator, — universitar, parlamentar şi de întruniri publice, — cu cel mai întins registru, de la «cozeria» familiară, pînă Ia imprecaţia profetică. Nu l-am auzit niciodată însă fra-zînd ca un retor sau căutîndu-şi efectele oratorice. Debitul său verbal de impro- 'vizare era mai potolit sau mai precipitat, după dispoziţie, dar fără ezitări şi dibuiri, •tăiat la intervale de un «e», echivalent cu pauza necesară respiraţiei. Cu ochii săi negri, mari, rotunzi, aproape hipnotici, vorbitorul fixa cîte un student din primele bănci. L-am audiat benevol, în anii 1920—1923..." etc. (op. cit., p. 309). Sau «despre Rebreanu : „L-am cunoscut în toamna anului 1923 în casa primitoare a criticului E. Lovinescu, din strada Cîmpineanu, unde mă introdusese de curînd prietenul Vladimir Streinu. Era primit cu consideraţie, deoarece primele două [..,| .romane apăruseră şi-i creaseră o faimă unanim recunoscută. Pe lîngă marea stimă literară pe care-o inspira tuturor, începînd cu gazda, Liviu Rebreanu era şi o apariţie neobişnuit de plăcută. Omul era puternic şi frumos..." etc. (p. 312). Jată-1 si pe Gh. Brăescu : „Cînd l-am cunoscut pe Gh. Brăescu în casa lui E. Lovinescu din strada Cîmpineanu numărul 44, toată lumea îl saluta deferent cu titlul de maior. Mai tîrziu, mi-aduc precis aminte, în toate cercurile literare i se spunea colonelul Brăescu, iar la urmă generalul". Să mai continuăm ? „Reluând firul amintirilor, nu aş putea uita lumina pe care am surprins-o în ochii albsşti jucăuşi ai lui Camil, cînd i-am spus că îmi plac nespus toate figurile lui feminine..." "(op. cit., pp. 340—341). Acest mod de a amesteca evocarea1 cu critica, deci poezia cu adevărul, apropie mult scrisul recent al lui Şerban Cioculescu de maniera lui E. Lovinescu •din Memorii, unde paginile de memorialistică sunt conjugate cu cele de critică, autorul lor nevoind parcă sau neputînd să renunţe la acestea din urmă, care •denotă în fond vocaţia lui primordială; la memorialistul mai recent, paginile de evocări, strecurate după cum am văzut în textele critice, susţin numai intenţia lui generală care e aceea de a judeca. Amintirile răstoarnă acest echilibru, stabilind preeminenţa completă a spiritului literar, spre uimirea şi încremenirea celor care citindu-1 pe autor au în •minte rezervele lui prea categorice împotriva pătrunderii acestui duh în critică. Mai mult încă: nimic din ideea lui Lovinescu de a face justiţie — ca să nu -zicem : a o face şi pe justiţiarul, sub pretextul evocărilor şi portretizării ; scrisul lui Şerban Cioculescu se ridică mult peste pasiunile omeneşti, pe care le simţim bine dirijate, dar mai ales alimentînd în ascuns scrisul precedentului. Memoriile lui Lovinescu sunt în fond nu nişte pagini de rămas bun de la literatură sau de la figuranţii acesteia, ci o operă care marchează un moment al înţelegerii critice globale, întrucîtva anticipative. Autorul şi le-a conceput într-un moment în c;pe -nici el nici eroii portretizaţi sau „fixaţi" nu-şi înebeiaseră ciclul existenţei. El şi-a luat o libertate de judecare de natură să-1 avantajeze în operaţia sa, dar a trebuit în modul cel mai direct să înfrunte nişte riscuri de care era foarte conştient. Cronicarul de la Adevărul şi de la Revista Fundaţiilor Regale a fost printre primii care au pus în lumină caracterul „inuman" al Memoriilor predecesorului său, recunoscîndu-le tot atît de categoric marea valoare literară. Scriindu-şi amintirile patru decenii mai tîrziu, nu ştim dacă anume gîndindu-se la ceea ce realizase Lovinescu, el a ţinut să o facă pe un ton de bonomie şi amabilitate, •de indulgenţă integrală faţă de morţi — căci viii nu sunt aproape deloc aduşi pe scena aceasta atît de plină totuşi de viaţă. Lovinescu stabilise o ierarhie, şi portretele sale sunt grupate şi proporţionate după importanţa literară a modelelor, în ciuda viziunii subiective şi nu o dată tăioase, memoriile sale nu au un •caracter „egocentric", în sensul propriu al cuvîntului, ci acordă o importanţă precumpănitoare „altora" în funcţie de ceea ce aceştia au însemnat în literatură. Şerban Cioculescu scrie despre oameni nu aşa cum au fost sau cum ar trebui să-i vedem noi (fatalmente cei de pe urmă, dar totuşi cei dintîi prin avantajul pe care ni-1 dă perspectiva istorică) ci aşa cum a vrut să-i vadă el, cu ochiul indulgent al înţeleptului septuagenar şi cu facultăţile critice amabil suspendate. O Beldie ocupă un spaţiu mai mare decît Adrian Maniu, Arghezi şi Blaga la un loc, iar Timoleon Pisani mai mult decît Victor Eftimiu. Acest fapt dă Amintirilor un caracter „parţial", întrucîtva „complementar", cît se poate de interesant pentru cei care i-au cunoscut pe eroii acestor pagini, dar de natură să deconcerteze pe cei care le vor citi în viitor. Or, această parţialitate ridică o problemă destul de gravă, asupra căreia am vrea să stăruim. De multe ori memorialiştii păcătuiesc prin ignorarea sau ocolirea esenţialului, pe care-1 confundă cu banalul şi cu ceea ce e prea la vedere. "Ei vor numai să dea amănunte interesante şi neştiute şi o fac trecînd peste ceea •ce este definitoriu în existenţa modelelor lor. Contemporani cu cîte o mare personalitate, ei ne dau despre ea numai informaţii ieşite din comun, socotind că .restul c ştiut de toată lumea. In trecutul care totuşi nu e prea depărtat, Caragiale 27 a fost principala victimă a acestei concepţii eronate. Există, printre mărturisirile contemporanilor, o puzderie de amănunte şi de anecdote ; lipseşte însă portretul omului (chiar şi fizic) şi o viziune de ansamblu în toată această literatură care s-a lăsat sedusă de „nenea Iancu" mai curînd decît de artistul şi omul cu o psihologie atît de ascunsă. Mai de curînd, alte mari personalităţi „prea" cunoscute sînt ameninţate să dispară din conştiinţa reală a posterităţii. S-ar zice că exagerăm. Dar nădejdea noastră e că nu vom fi confirmaţi peste cîteva decenii. Memorialiştii se întrec în a ne oferi scene amuzante şi amănunte ieşite din comun. Unul 1-a văzut pe Tudor Vianu apucat de rău de mare şi vomitînd pe puntea unui vapor ; altul 1-a surprins pe G. Călinescu cît pe ce să se înece in apele mării; cutare ne-a povestit o scenă în care Ion Barbu, înfuriat de nu ştim ce închipuire, 1-a fugărit cu bastonul în jurul biroului pe Al. Rosetti. Ce sunt toate aceste mizerii ? Desigur scene reale, dar care ocolesc adevărul mai profund care se cerea dezvăluit şi transmis generaţiilor viitoare, care vor fi interesate de aceşti mari artişti sau oameni de cultură pe laturile lor esenţiale. E o artă să nimereşti esenţialul, evitînd seducţia facilului, chiar amuzant, care poate desigur „însufleţi" o pagină scrisă. Dar cu ce preţ ? Ar fi profund nedrept să spunem că Şerban Cioculescu se află cucerit de acest spirit, dar trebuie să recunoaştem că-i cedează uneori. Ne gîndim la numărul mare de scene şi anecdote folosit în portretizarea unor personaje, pentru a căror explicare el însuşi pretinsese lui E. Lovinescu alte metode. Autorul şi-a cunoscut personajele mai curînd în lumea largă decît în străfundurile laboratoarelor lor de creaţie. Aproape că în abordarea nici unuia nu se vădeşte intenţia de a pătrunde misterul unei personalităţi, contrastul dintre creator şi omul de toate zilele, ciudăţenia firii lor imposibil de sondat. Nicăieri nu vedem la lucru profunda curiozitate indiscretă. Oamenii sunt văzuţi aşa cum ei înşişi s-au lăsat văzuţi. Misterul creatorului rămîne în tenebre, pentru a ni se arăta mai la lumină omul între oameni. Umanizarea aceasta are negreşit meritele ei, dar nu pe acela de a aduce precizări convergînd într-o imagine generală. Amintirile lui Şerban Cioculescu rămîn o carte de un mare farmec şi de un indiscutabil interes divers. Ar fi de glosat mai insistent asupra calităţilor lor literare prea evidente. (Am fi vrut noi înşine s-o facem, dar ne-am temut că~l vom supăra prea mult pe autor adăugind neînsemnatele noastre laude pentru nişte calităţi de care el însuşi s-a ferit pînă acuma să şi le atribuie şi să le recomande adevăraţilor critici.) Mai mult decît admiraţia în faţa realizării literare, am ţinut. deci să consemnăm aici mirarea noastră pentru caracterul lor vădit complementar. ALEXANDRU GEORGE \ STRUCTURA UNOR ROMANE Prin ultimele sale romane (F, Cei doi din dreptul Ţebei, Vînăloarea regală, O bere pentru calul meu), dispuse ciclic, Dumitru Radu Popescu se defineşte pregnant ca prozator dinamic, structurîndu-şi un spaţiu epic inconfundabil, comparabil prin organizare cu Yoknapatawpha faulkneriană. în acest cvartet romanesc există, ca şi la Faulkner, două planuri temporale distincte : 1. planul imediat al succesiunii faptelor, des-ordonate, după cum au fost trăite, imaginate sau istorisite de diverşi naratori flotanţi ; 2. planul real în ficţiune, ordonat In conformitate cu succesiunea obiectivă a evenimentelor, prin coroborarea informaţiilor capricios prezentate de unul sau mai mulţi povestitori. în mare, desfăşurarea epică reînvie istoria unei „provincii" geograficeşte neidentificabilă (Turnuveehi-Cîmpuleţ-Pătîr-lagele—Branişte), dar posibilă în funcţie de datele concrete şi faptele aievea întâmplate. Aşadar : geografie imaginară, acţiune reală. D. R. Popescu, de altfel, ignoră programatic decorul, scriitur i descriptivă de tip balzacian părîndu-i perimată. Iată de ce proza sa a creat impresia de spectacol (sublim sau grotesc), este, altfel spus, o proză teatrală. Ceea ce se reţine nu este fundalul sau climatul, ci protagoniştii unor conflicte puternice, relaţia dintre ei. Romanele sale sînt polifonice, naraţiunea, fundată pe acţiune şi dialog, este investită cu sensuri active. Procedeul folosit este reconstituirea dramei unei colectivităţi umane aflată într-un moment d ■ răscruce, prin analiza obiectivă a faptelor fiecărui individ în parte, în consecinţă, se apelează la serviciile unui narator iscoditor, care şi prin profesiune (era procuror) îndeplineşte condiţiile unui anchetator avid de cunoaştere. Tică Dunărinţu este condus în acţiunea sa de o hamletiană sete de adevăr. în perimetrul reconstituirii epice coexistă, astfel, un timp al memoriei, deficitare sau nu, şi altul al înlănţurii reale a faptelor rememorate. Prin prisma prezentului, este evaluată, secţionai, o fază din et pa transformărilor revoluţionare ale structurilor sociale, cu accent pe modificările organice survenite în relaţiile inter-umane dintr-un topos anume (satul Pătîrlagele). în lupta pentru o lume nouă sînt angrenate două categorii de personaje, c re, deşi în slujba unui ideal comun, folosesc arm- diferite şi îşi coordonează acţiunile după principii opuse. Intră în conflict „posedaţii de putere" cu „revoluţionarii patetici". Exponenţi ai acestor tipologii sînt Moise şi Dunărinţu. Din lupta lor surdă unul va dispare şi acesta va fi Hori i Dunărinţu, tatăl naratorului-anchetator. în primai tipologie se mai încadrează Gălătioan, Ică şi Celce, împreună cu „uneltele" lor : a) „executanţii" Dimie, Bodea, Li viu Ţeavălungă, Patriciu ; şi b) „intriganţii" Oprică şi Petru Gh, Ionescu. De cealaltă parte a barierei, printre „patetici", se situează Calagherovici, doctorul Dănilă, profesorul Haralamb şi Ilie Mânu, dispăruţi fără urmă în împrejurări cvasimisterioa se. Pretextul reconstituirii rezidă în destrămarea misterului ce înconjoară dispariţia lui Horia Dunărinţu. în cursul „anchetei", iniţiată după mai bine de zece ani, fiul acestuia ajunge la o concluzie surprinzătoare : „Calagherovici a fost ţinta principală, dar nu el a murit primul sau nu el a dispărut primul (...) Cel interesat să termine cu Cal gherovici, înainte de a-1 lichida a făcut ceva nemaipomenit : a lichidat martorii". Anchetatorul este ajutat de un narator principal, Ni-canor, copil încă pe vremea aceea, dar nu copil precoce. Nicanor evocă oamenii şi 29 Întâmplările de atunci prin dublă prismă. Selectează scenele din copilărie căutînd să menţină nealterate imaginile copilului care era, concomitent, însă, încearcă să restabilească contururile reale, prin înţelegerea adultului care este. în mod firesc, o memorie infantilă nu putea reţine toate amănuntele istoriei. De aceea intervin în ajutorul său o serie de „naratori flotanţi" (Don Iliuţă, Sevastiţa, Moise, Ileana, Aurelia, Nicolae, Ioniţă Capdeerete etc). Fiecare dintre aceşti martori îşi are adevărul său, imaginea sa, mai mult sau mai puţin estompată, despre trecutul nu tocmai îndepărtat. Sînt, deci, voci distincte în cadrul aceluiaşi concert. Totuşi, din compararea informaţiilor convergente, adevărul se întrevede aievea, trama pare aproape clarificată. Spun „aproape", deoarece, în mod cert, prozatorul va adăuga şi alte romane la voluminosul „dosar". Mircea Iorgulescu afirma că personajele lui D. R. Popescu nu evoluează, nu se transformă, ci doar se dezvăluie. Faptul se explică prin neconcordanţa dintre timpul epic şi timpul social. Eroii trăiesc acum sub zodia amintirilor explicative, îşi analizează acţiunile dintr-un timp-limită, se află într-un stătu quo evaluativ, sub privirea şi interogaţiile iscoditoare ale lui Tică Dunărinţu. Prin adiţiunea mărturisirilor divergente, după criteriul „fiecare cuvînt al fiecărui ins poate fi adevărat", conturele iniţiale se modifică structural, profiluri abia creionate apar complete şi complexe ia sfîrşitul „procesului". Structura personajelor, cu alte cuvinte, se precizează progresiv. In esenţă, clarificările privesc două caractere opuse : Moise şi Dunărinţu. Dacă la început mai existau îndoieli asupra sincerităţii şi nevinovăţiei lui Moise, după „audierea" tuturor martorilor, el apare ceea ce este în fapt : cabotin şi demagog, viciat de putere, un justiţiar fără justiţie. în conjunctura favorabilă derutei şi erorilor în apreciere, sc erijase în judecător şi, deopotrivă, călău. Neascultînd decît de laude şi bătăi din palme, ajunsese să fie posedat de propria-i putere. Pentru el puterea luase o formă mistică (a se observa sugestia biblică a numelui), încît devine un fel de mediator al puterii divine, un profet mincinos. „Moise — conchide anchetatorul — nu trebuie confundat cu o revoluţie, el nu defineşte o lume şi o revoluţie, el e doar o excrescenţă a unui proces complex, n-a avut nici un Dumnezeu şi nici o credinţă". Ca şi el, toţi ceilalţi „viciaţi de putere" vor uza de criterii arbitrare în aprecierea oamenilor. Pentru Celce „partidul a fost un pretext, o trambulină, era o prăvălie", iar Ică fusese „un nefericit care la un moment dat a. descoperit puterea". Structuri autentice, angajate s-au dovedit „pateticii". Ei' gîndeau înainte de a acţiona, analizau dialectic situaţiile neprevăzute, nutreau convingerea că procesul înnoitor este deosebit de complex şi delicat. Ceea ce conferă culoare acestui univers complex şi contradictoriu-este prezenţa „indivizilor paradoxali", imprevizibili, conturaţi cu mare talent de prozator. Sînt aşa-zişii nebuni, ce pot fi la rîndul lor abjecţi sau ino-(enţi. Din categoria „abjecţilor" ilustrativ este Dimie, care, după mai multe ticăloşii săvîrşite, se izolase în vîrful unui plop şi veghea de acolo asupra satului, înarmat cu o lanternă puternică, un binoclu şi telifon. Nu cobora niciodată, nici măcar noaptea, cînd îşi ataşa o umbrelă „ca în caz grav, de-1 va da •cumva vîntul jos din plop, să nu moară, să coboare lin, cum cobori cu o paraşută". După ce o viaţă fusese unealta lui Moise, îşi aflase menirea de paznic vigilent şi observator intangibil. Se ridicase deasupra pămîntului, întreţinîndu-şi astfel iluzia că se ridicase şi deasupra morţii. Din tipologia „inocenţilor" bine creionaţi sînt Noe, Don Iliuţă şi Nicanor, toţi trei martori oculari la cele întîm-plate cu ani în urmă. Don Iliuţă, pictor abstracţionist, fost profesor de desen, era prin definiţie un iconoclast: purta fes turcesc şi haine întotdeauna cînd prea lungi, cînd prea scurte, umbla tot timpul desculţ, pînă şi la şedinţe. Asta nu-1 împiedică să despice firul în patru, judecind însă în stare pasivă ; comentează dar nu acţionează justiţiar. Figură bizară, Noa cunoaşte vinovăţia celor din jur, fără să protesteze, dimpotrivă, el se retrage într-un misticism utopic eliberator, crede în potop şi în presupusa lui capacitate de salvator al umanităţii, pentru care împrejurare îşi construise şi o corabie. Nicanor, handicapat de vîrstă, fusese un observator neutru, deşi se înălţase deasupra „tereştrilor" cu ajutorul picioroangelor sale înalte de patru metri. Privirii sale „din helicopter" nu-i scapă nimic şi, în timpul reconstituirii, devine principalul narator şi „colaborator" al anchetatorului. Cu toate că Nicanor nu mai păstrează detalii din copilărie, în amintirea sa persistă încă „imaginile fundamentale", ale timpului incert. Pentru Tică Dunărinţu, în ultimă instanţă, nu detaliul contează, ci gesturile tipice, reacţiile esenţiale, menite să sugereze tensiunea climatului. „Chiar dacă nu descoper ce doresc — afirmă el — acel adevăr, atmosfera care a făcut posibil acel adevăr, tot trebuie s-o aflu". In acţiunea de restabilire a echilibrului pierdut, el reuşeşte să reconstituie exact atmosfera stranie, aproape demenţială, generată de turbarea clinilor din 30 Pătîrlagele (Vînătoarea regală) sau de apariţia unui cal cuvintător (O bere pentru' calul meu). Astfel, un fenomen cvasi-inexplicabil, transferat parţial în domeniul mistificării, va precipita hotărîrile radicale, amplificînd deruta deja existentă, datorată unor Moise sau Gălătioan. Ordinea satului este perturbată şi „lumea prudentă sau trăsnită de pătîrlăgeni mici şi mari" se dezlănţuie sub apăsarea spaimei sau fanatismului. Atmosfera încărcată de teroare şi vinovăţie convine „posedaţilor de putere" fiindcă le procură alibiuri perfecte în comiterea fărădelegilor. în celălalt caz, calul înzestrat cu puteri supranaturale apare în hiatusul provocat de apusul falşilor Dumnezei (Gălătioan, Moise şi ceilalţi). După cum observă „dialecticianul" Don Iliuţă, fanteziile scornite pe seama calului Mişu sînt întreţinute de Moise însuşi, care vrea să-şi probeze independenţa şi nevinovăţia : „ai cumpărat un cal şi vrei să-ţi legi viaţa de el şi să pari că te-ai dus cu el unde ai vrut şi n-ai fost o parte din maşinăria care era mai tare decît tine". Oricare ar fi circumstanţele mistificării, personajele angrenate în jocul posibilului cu imposibilul se dovedesc, iarăşi, paradoxale, stranii şi totodată periculoase. Universul în care evoluează, situat pe filiera balcanică, la confluenţa comicului cu tragicul (rîsu-plînsu), îi face disponibil pentru alternanţa surprinzătoare a ipostazelor. Prozator inventiv, plin de vervă, în perpetuă tensiune, D. R. Popescu este un virtuoz al tehnicii româneşti. în ciclul comentat, el utilizează pînă la ostentaţie procedeul „povestirii cu sertare". Partizan al prozei dinamice, incitante, îşi afirmă indirect credinţa, într-un pasaj din Vînătoarea regală : „Clima, oraşul, dimensiunile şi numele protagoniştilor, tot acest decor -«în spaţiu şi timp» nu valorează nici cit o strămoşească «ceapă degerată» dacă protagoniştii nici ei nu valorează nimic(...) Nu se mai poate suporta ambalajul exact al faptelor, s-a depăşit de mult... Da, e îngrozitor să-ţi închipui c-ar trebui să suporţi un Hamlet povestit de un prozator". Fiecare roman se constituie, în consecinţă, dintr-o conversaţie abil dirijată între mai mulţi naratori, martori oculari ai evenimentelor perimate. Tehnica „naraţiunii în naraţiune" permite suprapunerea istoriei prezente peste faptele rememorate, trăite nemijlocit sau numai auzite, declanşează înfruntarea dialectică a ideilor întru revelarea adevărului absolut. Tică Dunărinţu este un povestitor aparent, adesea absent din naraţiune. De fapt, el relatează ceea ce spunea Nicanor că i-au povestit Don Iliuţă, Sevastiţa, Ileana sau ceilalţi protagonişti. în relatarea obiectivă a întîmplărilor povestite de altcineva, anchetatorul intervine foarte rar şi atunci numai spre a-şi reafirma prezenţa de narator — „compilator". Filiera naratorilor flotanţi se completează concentric, evenimentele narate fiind preluate, uneori, dintr-o sursă foarte îndepărtată de nucleu. Se poate întocmi pe această temă o veritabilă scară narativă, un fel de ierarhie eterogenă a povestitorilor. Prozatorul împinge maniera spre absurd în alambicatul roman O bere pentru calul meu, în care însuşi calul năzdrăvan se încumetă să povestească (artificiu, de altfel, oarecum forţat). în atari împrejurări, adevărul este relativizat în scopul dezvăluirii tuturor implicaţiilor unui proces complex. Un personaj episodic defineşte în aceşti termeni rolul „vocilor" flotante în economia romanescă: „Noi nu sîntem nici judecători, nici procurori, doar nişte simpli martori, sau,, mai puţin, spectatori, nouă ne scapă esenţialul, sau îl vedem dintr-o singură parte". în fapt, nu sînt simpli spectatori, ci mai degrabă actori. Ei participă activ la înscenare, îşi declamă propriile partituri într-un spectacol secund livresc. Deopotrivă actori şi martori, eroii se urmăresc reprodueîndu-se pe scena vieţii cu luciditate şi pasiune. „Scenarizarea" deschide perspective inedite asupra climatului reconstituit şi înlesneşte interferenţa fertilă a trecutului cu prezentul în structuri complicate, abil regizate de autor. Dincolo de artificii, proza lui D. R. Popescu, investită cu senr suri activizante, se vădeşte creaţia unei conştiinţe neliniştite, febricitare, tensionată de o nemărginită sete pentru adevăr şi real. NICOLAE OPREA DESCOPERIREA AMERICII Descoperirea Americii se datoreşte, se pare, unei greşeli a lui Columb. America este o greşeală — glumea cineva. Una nu lipsită de măreţie, glumea cu totul altcineva. Spre deosebire de trecutul altor naţiuni, altor popoare, care uneori se pierde în aproximaţiile unor timpi indefiniţi, în aură de mit şi legendă, deseori, acestea,, din lipsă de probe, pentru a umplea un spaţiu uneori de veacuri întregi scufundate, mari falii ale istoriei prăbuşite într-un hău ireversibil, dramatic înghiţite de seismele catastrofale ale timpului, în cazul naţiunii americane, foarte tînără, totul1 se petrece la lumina zilei. Se vede tot. Se ştie tot sau tot ce e important. Vedem paşii micuţei Virginia Dare, primul pui englez născut pe pămîntul american, la 18 august 1587 ; o împrejmuitură de scînduri, bătute direct în copaci, acoperită cu pînză : prima biserică a primilor sosiţi din Jamestown — 1607 —, se întîlnesc cu marele, bunul, prietenosul Powhatan, şefulj Confederaţiei indienilor algonquini, asistăm la prima adunare a Camerei Burghezilor (House of Burgesses), la 30 iulie-1619, în noua (nu cea acoperită cu pînză) din Jamestown, biserică ridicată la iniţiativa unui reverend, Robert Hunt. Şi, iată, coborînd din marile şi visătoarele şi temerarele corăbii, pe primii sclavi negri : 1619. Totul se vede în această Casă numită Americă, în istoria ei, ca îmi aminteşte de casele din Amsterdam în care, fiindcă nu au perdele, din stradă poţi vedea ce se întîmplă în interior, între pereţii lor. Se poate proba aproape totul. America nu are umbra marilor mituri, nu e născută sub marea pecete a tainei,, sub aura ei. Legenda ei este a căutătorilor de aur, a fanaticilor duri, a viguro-şilor pionieri, a... Şi ei şi-au dat deodată seama că nu mai sînt supuşi ai Majestăţii Sale, Regele Angliei, ci sînt americani, că ei sînt stăpînii acestor nesfîrşite păduri care acoperă teritoriul mare, atît de mare că nu-1 cunoşteau nici ei, cît un continent de mare, cît Africa şi Europa la un loc de mare, a acestor cîmpii generoase, a păşunilor mănoase, a munţilor albaştri, a lacurilor frumoase şi întinse cît cerul, a fluviilor cum nu s-au mai văzut, ah Misisipi !, de la graniţa Canadei şi Lacul Superior, pînă la Florida şi de la coasta Carolinei pînă la Oklahoma, care, toate, aveau-să aducă un nou mit, cel numit El Dorado, apoi Cele şapte cetăţi ale Ciboliei, dar asta într-un alt context — dar englezul desprins de matcă, ajuns aici şi-a dat seama că uriaşul continent care are oceanul-graniţă — îl poate face independent, şi şi-a tăiat hotărît cordonul ombilical, se maturizează, şi mama Anglie era prea mică şi prea bătrînă ca el să se mai simtă vital legat de ea. în Adunarea Legislativă a Virginiei răsunară atunci cuvintele, care aveau să devină cuvfnt de ordine şi crezul unui continent: Libertate, ori moarte !, le rostise un fost... englez, acum american : Patrick Henry. Era strigătul a 13 colonii în acest glas... Indienii numeau pe aceşti oameni care traversaseră oceanul feţe palide şi i-au primit surizători, conducîndu-i pe potecile numai de ei ştiute. Ce s-a întîmplat după aceea se ştie;, căci totul s-a petrecut... în plină zi. Ce s-a petrecut şi după aceea se ştie. Thomas Jefferson: „Eu înţeleg că împărţirea proprietăţii în mod egal este practic irealizabilă. Dar, întrucît această inegalitate strigătoare constituie cauza 32 •atîtor suferinţe pentru majoritatea omenirii, legiuitorii nu pot să nu proiecteze îndeajuns mijloace pentru divizarea proprietăţii şi să se îngrijească numai ca mijloacele lor de împărţire să corespundă1 simţemintelor fireşti ale sufletului omenesc". Proiectul iniţial al Constituţiei Pcnnsylvaniei cuprindea următorul articol, •care nu a mai intrat în viziunea finală : „Concentrarea unei mari părţi a proprietăţii în mîini puţine este periculoasă pentru drepturile omenirii şi păgubitoare pentru fericirea tuturor ; şi din această cauză fiecare stat liber este în drept să pună piedici stăpînirii unei asemenea proprietăţi." In anii războiului revoluţionar, Washington scria din tabăra marilor cîmpuri de luptă. „Specula, furtul din averea statului, monopolizarea, achiziţionarea de mărfuri în scopul de a urca preţurile, reprezintă din plin jalnice dovezi ale decă-•derii virtuţii obşteşti, ele mărturisesc vădit că falşii prieteni ai revoluţiei, care se află în atît de mare parte printre noi, sînt setoşi să prelungească războiul pentru aceste interese". Ameţitoarele bogăţii ale continentului aveau să ajungă în mîna unei minorităţi, cu toată structura democratică a noului stat. înţeleptul preşedinte Franklin D. Roosevelt avea să-i numească pe aceştia „guvernul invizibil". Thomas Paine : „Aţi putea spune tot atît de bine că unui copil nu va trebui să i se dea niciodată carne pentru că pînă atunci se simţise bine bînd lapte... Nu se poate concepe absurditate mai mare ca aceea ca trei milioane de oameni să alerge de fiecare dată cînd soseşte un vas ca să ştie ce libertăţi le mai sînt lăsate... Este ceva absurd de presupus că un continent să fie veşnic supus de o insulă..." Dar să revenim la bunul Columb. Temerarul Columb ştia, ca şi noi azi, un lucru elementar: pămîntul e rotund, şi îi spusese regelui Ferdinand şi reginei Isabella intenţiile lui de a naviga mereu spre Apus şi de a ajunge în Indii, intenţia de a găsi calea spre Kitai. Se cunoaşte istoria acestei călătorii. Ea a fost fabuloasă, şi... columbiană prin îndrăzneala şi reuşita ei — deşi legende, documente ne vorbesc despre alţi „descoperitori" ai Americii, mult mai vechi, autorii antici şi cronicarii primelor cinspre-zece secole ale erei noastre amintesc de cartaginezi, vikingi, un grup de preoţi chinezi care se spune că au debarcat în California, în 458, apoi Sf. Brendan, coră-bieri portughezi, şapte episcopi spanioli şi irlandezul Ari Marson, aventurieri care — zice legenda —, au traversat Atlanticul pînă la coastele americane prin secolele VI, VII şi al IX-lea. Pescari basci speculau pe acest ţărm necunoscut în jurul anului 1.000 Duhul Americii plutea în lume şi Faust era prezent. Clători africani se zice că păşiseră şi ei aici, apoi norvegienii, Leif Erikson şi alţii, care după secolul X au vizitat Groenlanda, Labradorul, Terra-Nova şi Noua Anglie, ajungînd în Apus pînă la Minnesota — Columb căuta Indiile — Kitai şi Chi-pango (Japonia). Cu toate bănuielile care se par ştiinţifice despre descoperirea Americii, căpitanul Cristofor Columb însă este descoperitorul Americii. I s-au dat trei corăbii destul de mici. Şi cum căpitanului îi plăceau fetele, le şi boteză : Santa Măria, Pinta şi Mina. Costul total al primei călătorii a fost apreciat între 5.000 şi 7.500 de dolari. Regina Isabella nu şi-a amanetat bijuteriile. Nu dădea ea bijuteriile pentru un Columb. Era prea regină. Corăbiile erau proprietatea unor comercianţi din Palas. Comercianţii au dat aproape toţi banii. Isabella, nu. Columb simţea în nări parfumul unor fructe necunoscute, mirosul cartofului pe. jăratec, al porumbului fiert, ronţăia în răstimpuri cîte o alună pe care n-o văzuse niciodată, mirosea a pepene galben, a dovleac, a cissava, a vanilie, cacao, ipeca, cara, avacada. Anghinara îi plăcea mai ales spre seară, cînd îl cuprindea oboseala. COLUMB 33 Auzea tropotul bizonilor şi mugetul Niagarei. Asta îl ţinea treaz în voinţă. Adulmeca. In Genova, în ţesătoria tatălui său, i se dezvoltase mirosul. Dar, cu toate acestea, marele şi simplul căpitan Cristofor Columb, deşi se bănuieşte că ştia despre pămînt că e destul de rotund, n-a călcat bine lungimea dkcumferinţei pămîntului. Şi-a închipuit că India se află cu 7.000 de mile mai aproape de Europa decît era şi, probabil, mai este şi astăzi. Şi busola lui o lua mereu aiurea. Dar el a ţinut Nordul. Asta ştia. Şi a ajuns pe o insulă pe care a botezat-o San Salvador. A botezat-o pe această fată frumoasă, ca o insulă cu un nume de bărbat, atît de ameţit era de tangajul valurilor, de bucurie şi de cumplita-i epuizare. Era ca într-o halucinaţie. Ce păcat! Fata era atît de frumoasă, ca toate insulele din Bahama, surorile ei. Ea poartă şi azi nume de bărbat datorită acestui marinar obscur, Cristofor. Auzi: San Salvador! Şi atît de mult i-a'plăcut căpitanului fata aceasta cu nume de bărbat că, după ce s-a întors la Regina Isabella şi a văzut-o pe regină i s-a cam acrit şi l-a cuprins dorul de Fata aceea. De trei ori s-a mai dus s-o vadă. Pe ea şi pe altele. Căpitanul Cristofor era cam lumeţ, ce să spunem. îi plăcea lumea. Asta-i. Misterul, necunoscutul, aşa cum le place, hm, tuturor bărbaţilor. Apoi, cînd şi-au dat seama că ce adusese Columb în şapcă oferind pe tavă Isabellei, nu erau Indiile, s-au gîndit că trebuia botezat cumva acest pui gingaş, mare cît un continent, legănat de două oceane. Da, alt italian, unul din Florenţa. Vespucci Amerigo. Să-i zică Vespucci, şi-au spus. Nu. E un italian, ca şi Cristofor. Să-i zică Amerigo. Dar puiul era de genul feminin şi i-au zis America, aşa ca unei fete. Crescuse acum, mari căpitani, mulţi soldaţi şi piraţi ai mării dansau cu ea. Veniseră s-o peţească. Columb era să fie linşat de propriul echipaj. Noroc c-au scăpat de aici curajoşii derbedei ai mărilor. El, aventurierul, el descoperise Indiile din răsăritul Asiei şi, chiar dacă nu ar fi adus nimic Columb, căpitanul trebuia să descopere ceva. Era predestinat pentru o descoperire acest căpitan. El nu descoperise doar oul ce-i poartă numele, oul simplu, aproape rotund ca planeta Pămînt, el adusese în şapca lui Un pui. Un pui fără nume. L-a adus în şapca lui de căpitan, ca pe un pui de vieţuitoare, ca să scape de controalele timpului, care aştepta la răscruce ca piraţii. Nu,l-a pus în buzunare. Piraţii, Buffallo Bill, Piratul — care nu se născuse încă — căutase prin buzunare, în cizme, în tocul cizmelor. Numai în şapca lui fermecată nu-i dăduse prin minte să caute. Istoria ne spune despre acest căpitan, parcă vrînd să se lepede de el, să se spele pe mîini, căci şi istoria asta e un fel de Pillat, ea zice, ca orice femeie: „Noi nu ştim precis cînd şi unde s-a născut, cum a fost prima parte a vieţii sale, cum arăta, dacă ştia sau nu să citească sau să scrie, unde a debarcat prima dată în America sau unde este îngropat". Bătrîna asta doamnă, istoria, vorbeşte de America ! Isabella însă, Regina, îl certase pe Columb, ţipase la el şi-t era ciudă că aiuritul căpitan genovez nu reuşise să ajungă pînă la Capul Bunei Speranţe ca îndrăzneţii navigatori portughezi. El, •căpitanul, îi spusese că ajunsese în Indii. El a murit probabil într-o primăvară în luna mai, probabil în 1506. Cît a trăit el tot timpul Leonardo da Vinci calcula şi făcea statui şi mai şi picta. Dar asta n-are importanţă. Abia după moarte s-a descoperit marea greşeală a căpitanului de. vas Cristofor Columb. S-a aflat cu stupoare că el nu descoperise Indiile. Ci cu totul altceva. El descoperise, pur şi simplu, America. Au vrut să-i facă un mormînt frumos. Dar Cristofor Columb, au descoperit >ei, acum, nu avea mormînt. Au vrut să-l cheme pe Leonardo da Vinci să-i facă un portret lui Columb. Sau măcar o statuie. Dar Istoria, doamna aceasta uitucă, nu-şi mai amintea cum arăta Columb. Cristofor Columb nu avea chip. Era fără trup. Cristofor Columb era ca vîniul. N-avea nici umbră să-i facă o statuie. Şi Leonardo 'da Vinci murise. S-au dus la Genova să-i pună măcar o placă pe casa unde se născuse. Casa nu mai era. Şi, de fapt, nici nu se ştie dacă s-a născut la Genova. Cinsprezece oraşe italiene au început să pretindă că în ele se născuse Cristofor. Dar glumi aceasta o făcuseră şi grecii. Şapte oraşe greceşti îşi atribuie paternitatea şi maternitatea lui Homer. E adevărat că doar şapte. Lui Cristofor cinsprezece. E altceva! Homer era un biet cîntăreţ orb. Cristofor Columb, oricum, era căpitan ! VASILE REBREANU Din poezia americană DEPUNĂ DĂRUIRE Tara era a noastră-nainte de-a fi noi ai tării Era a noastră cu peste-un veac mai înainte ' Ca noi sa devenim poporul ei. Era a noastră In Massachusetts şi-n Virginia, Dar noi eram ai Angliei, nişte 'supuşi Stapîni pe-o glie care încă nu ne stăpînea Şi stapimţi în schimb de ceea ce nu mai aveam Ne refuzam ceva ce ne făcea mai slabi Pînă-am văzut că-acest ceva eram noi înşine ■ Pe noi ne refuzam pămîntului ce ne hrănea In dăruire ne-am găsit salvarea Şi, cîţi şi cum eram, ne-am dăruit din plin (Un dar mai scump decît sînt faptele de arme) Acestei ţări ce se-ntindea, vag, spre Apus încă lipsită de trecut, de artă, de proporţii Precum era, precum avea să fie. ' ' ROBERT FROST (1875—1963) BIZONII CARE PĂŞTEAU FLORI Bizonii care păşteau flori în primăverile de altădată, Treceau pe unde clntă azi, adeseori, Locomotivele, prin preeria arată. înalta iarbă, cu mireasma ei, E alungată-acum de grîne. Roţi, roţi şi iarăşi roţi tot trec, ehei! Dar primăvara, tot dulce rămîne. Bizonii care păşteau flori, Ne-au părăsit de mult: nu le mai vezi 35 Sub dealuri tîrîtoarele cirezi, Nu-i mai auzi mugind triumfători. Zac în ţărînă, ca şi Siucşii sau Apaşii. VACHEL LINDSAY (1879—1931) DRUMUL SPRE VEST ■A fost cîndva o vreme pentru descoperiri -Pentru promontoriile întrezărite Prin lumina dinţii, prin spuma valurilor si printre ţipetele pescăruşilor, — pentru curbura ' Coastei, la nord de taină. Vremea aceea a apus. Cele din urmă pămînturi au fost populate. Oceanele sînt cunoscute acum. Senora, din clipa cînd s-au întocmit toate hărţile Un bărbat ar face mai bine să moară decît Sa descopere noi continente. E mai bine să nu te fi născut niciodată Decît să găseşti pe întinsul oceanului Flori venite din insule unde nu mai sînt insule Ori să adulmeci, la miezul nopţii, departe de orice Mireasma rozmarinului în văzduh — farm, Nici o nenorocire nu poate fi mai cumplită Decît să zăreşti, profilată pe cerul de seară, La fel de certă ca soarele şi ca marea, o nouă ţară Abucnmd dintr-un ocean în care nu poate sta ascuns niciun ţărm. ARCHIBALD MAC LEISH (1892— ) INIMA MEA N-am de gînd să plîng tot timpul, nici să rîd de dimineaţă pînă seara, nu prefer un „mod" altuia. îmiplace efectul imediat al unui film prost nu doar al unuia soporific, ci şi al unei super- de categoria-nlîi. Vreau să fiu cel puţin la fel'dTniT ca muritorii de rînd. Iar dacă vreun admirator al mizgalehlor mele ar spune : „Asta nu seamănă cu Frank !a treaba lui! Eu nu port tot timpul costume negre sau Nu ! Mă duc adesea la Operă îmbrăcat în cămaşă de"' îmi place să umblu cu picioarele desculţe îmi place să fiu bărbierit, iar cit despre inima mea — deşi inima nu poate fi programată, cea mai bună parte a ei, poezia mea, e deschisă FRANK O'HAR A (1926—1966) ŢĂRILE VERII Desluşite, limpezi ca geografia unui copil, Ţările verii, cu dealuri Ce se desfac şi se strîng. Lumina soarelui Întinsă peste plajă, atîrnînd în năvoade : Fiece ţară o dimineaţă lungă, Fiece dimineaţă o ţară, Cu orele limpezi şi calme Ca pietrele de rîu, ca mărgeanul, ca scoicile-albastre O carte deschisă parcă pentru prima oară. Tot cerul e prins între năvoade şi pietre, fiece ţară Rămâne veşnic închisă, veşnic deschisă, Timpul se-ntoarce la obîrşiile lui, Cadenţele luminii dintîi cad pe plaja întinsă. E dimineaţă, zgomotoasă-i lumina Pretutindeni, ca un dangăt de clopote. HENRY RAGO (1915—1969) 37 VIAŢĂ Atîta-i de verde focul din frunză şi iarbă, încît fiece vară pare cea de pe urmă. Vîntul adie, frunzele tremură-n soare, fiece zi pare cea de pe urmă. O salamandră roşie, atît de receişi atît de uşor de prins îşi mişcă visătore lăbuţele delicate si coada lungă. îmi ţin palma întinsă, ca să se urce pe ea. Fiece clipă e cea de pe urmă. DENISE LEVERTOV (1923— ) UN BARD METROPOLITAN Activităţile acestui poet se pot împărţi cam în felul următor : 20% pentru scrierea şi plasarea unor recenzii favorabile asupra cărţilor unor scriitori care ar putea ulterior să-i recenzeze favorabil propriile sale cărţi; 30o/o pentru captarea bunăvoinţei alcătuitorilor de antologii; 15»/o pentru plîngerile adresate editorului său în legătură cu insuficienta reclamă făcută cărţilor sale ; 5o/0 pentru convorbirile telefonice cu diverşi librari, ca să se intereseze dacă au în stoc ultimele sale lucrări; 25<>/o pentru punerea la cale a unor represalii împotriva criticilor care l-au vorbit de rău sau i-au ignorat opera; şi, o, da '. — 5<>/o pentru răsfoirea] volumelor altor poeţi spre a găsi cîteva idei bune pentru un poem. JAMES LAUGHLtN (1914— ) RĂZBOIUL ÎMPOTRIVA COPACILOR Omul care-şi vînduse firmei „Standard OU" pajiştea Glumea cu vecinii veniţi să asiste la spectacol, In timp ce buldozerele, îmbătate cu benzină, încercau puterea pămîntului Sub cerul rămuros, Doborînd mai întîi tufele de lemn cîinesc. Atacurile împotriva hortensiilor şi a „forsythiilor" Au fost doar preliminariile unui război Dus împotriva stră-strămoşilor oraşului, Loviţi şi schilodiţi fără cruţare. Cu fiecare ulm tăiat, Se prăbuşea un secol. Toată ziua maşinile mercenare atacară copacii, Scormonind pămîntid de la rădăcina lor, Acolo unde neagra cîrtiţă a verii Se plimbă supărată prin galeriile ei, — Pînă cînd o lovitură dinspre nord le zgilţîi coroanele, Silindu-i pe uriaşi să cadă în genunchi. Am văzut fantomele unor copii Alergînd dincolo de copilărie spre-a se ascunde la umbră, Le-am văzut dispărînd în suburbiile vîrstei lor chinuite, în vreme ce lumea cea verde îşi întorcea fila decolorată de moarte Şi o căruţă roşie îşi învîrtea roţile. Zmulse din cratere mult prea mari pentru inimile lor, Rădăcinile îşi dezveleau mădularele amputate, Gorgone oarbe, învălmăşite, ale căror răni Ţipau spre Lună l Iar într-un ungher Un martor de o clipă era prins In retrovizoarele maşinilor care treceau pe drum. STANLEY KUNITZ (1905— ) In româneşte de Petre Solomon Cronica literara CRITICUL EUGEN BARBU SAU CÎT DE NECESAR SE DOVEDEŞTE AL. PIRU Poezia română contemporană, primul volum apărut din O istorie polemică şt antologică a literaturii române de la origini pînă In prezent, este rezultatul înnă-dirii şi depanării „Spiralelor" autorului publicate vreme de mai mulţi ani în Magazin, Luceafărul sau Săptămîna, operaţii nu prea complicate, se pare, de vreme ce sprintenele foiletoane au- trecut fără amputări şi modificări în noua ipostază care, pentru motivele arătate, aduce mai mult cu o uriaşă bobină decît cu o sinteză. Dintre foiletoanele acelea, cîteva erau strălucite, prin verva pamfletară a auto. rului, mare specialist în demolarea prestigiilor false, întreţinute cu suliman. In alte cîteva cazuri am putut aprecia şi iniţiativele propulsive ale foiletonistului, neînrîurit de cotele înregistrate de poeţi la o anumită bursă a criticii; perpetuată şi în volum, preocuparea de a sluji o tablă de valori mai puţin aservită modelor şi anumitor inerţii reprezintă, prin amendările propuse, latura lui cea mai inci-tantă. Şi întrucît ilustraţia nu lipseşte, dimpotrivă citatul e la mare cinste (singurul angajament din titlu riguros respectat: „o istorie... antologică"...), cititorii au , posibilitatea să se convingă despre justeţea unor acţiuni întreprinse, recuperatoare sau — invers — „de curăţire". Poeţi ca Gheorghe Tomozei, Ion Gheorghe, I. Ne-goiţescu, Teodor Pîcă, Petre Stoica, Romulus Vulpescu, Gheorghe Pituţ, Barbu Cioculescu, Liviu Călin, Daniela Crăsnaru ş.a., ilustrînd potenţialuri şi tendinţe stilistice dintre cele mai diverse, sînt percepuţi cu o retină surprinzător de proaspătă, la polul opus blazării unei anumite critici profesioniste pentru care „dispozitivul" e încă sacrosanct. După cum o seamă de reputaţii consolidate scriptic suferă însemnate avarii de pe urma acestei confruntări samsonice. Numai că... Numai că, mutate într-o lucrare de pretenţiile acesteia, opiniile îndreptăţite <în afirmare sau contestare) au neşansa să se învecineze fie eu întinse „pete albe" indicînd mai degrabă absenţa cartografului de la îndatoririle sale decît, cum vrea să acrediteze, prezenţa unor „pustii locuri", fie cu puncte de vedere arbitrare sau insuficient susţinute. întîlnim şi situaţia bizară de a vedea pe autor modificînd de la o zonă la alta „scara" hărţii sale, şi atunci istoria antologică se populează cu detalii microscopice, într-un elan de a „prinde" pînă şi cele mai insignifiante forme de relief, şi — dimpotrivă — alteori se arată năzuroasă, distantă, de parcă . suprafeţele cercetate ar fi privite de la înălţimi astronomice. într-adevăr, nici o justificare nu poate fi găsită pentru absenţa din volum a unor capitole despre poeţi ca Ion Caraion, A. E. Baconsky, Tudor George, Cezar Ivănescu, Florin Mugur, Grigore Hagiu, Emil Giurgiuca, Victor Felea, Adrian Popescu, Radu Stanca, Eta Boeriu, Tiberiu Utan, Florenţa Albu, Mihai Ursachi, Dan Verona, Sorin Mărculescu şi numeroşi alţii, atîta vreme cît chiar poeţi „nedebutaţi" preocupă îndeaproape pe autor, pînă la a le contura şi un portret moral-intelectual (Dan Ciachir, de ex.). Iar precizarea din „avertismentul"-prefaţă devine cu atît mai inutil-provocatoare şi chiar cinică („Cititorul acestui volum va fi surprins negăsind în sumarul final nume cunoscute de poeţi, pe care, trebuie precizat de pe acum, autorul acestei antologii nu i-a ocolit. De altfel din bibliografia anexă va reieşi limpede că numeroşi autori au fost consultaţi, dar nu au reuşit să treacă pragul exigenţelor celui ce semnează"...), cu cît prezenţa în volum a unor. capitole consacrate „tatonărilor poetice" şi chiar „păcatelor poeţilor" („deliranţi, impostori, aventurieri, fabricatori inegali") demonstrează convingător că nu proba „pragului exigenţelor" a decis formarea acestei orchestre barbar amestecate. • 40 Şi mai e ceva. Emiţînd pretenţia de a fi o istorie a poeziei ultimelor trei decenii, cartea lui Eugen Barbu reuşeşte să fie, în cel mai bun caz, cînd oglinda (am văzut cît de capricioasă) a ultimilor cinci ani, cînd tabloul unor retrospective recente din opere mult mai vechi, aparţinînd cele mai multe începuturilor perioadei interbelice. Cum să ne explicăm altfel prezenţa unui întreg capitol, „Orientări moderne", cu paragrafe speciale consacrate unor poeţi ca B. Fundoianu, Felix Aderca, Ilarie Voronca, Ion Vinea, cel mai apropiat de epoca noastră fiind Dan Botta, ale cărui Eulalii resuscitate au apărut întîia oară în 1931 ? Acestora li se alătură, din alte capitole, Saşa Pană, cu ale sale Prozopoeme din perioada unu, Stephan Roii, Vladimir Streinu, Traian Chelariu, N. Crevedia, nu şi — de ce oare ? — Matei Alexandrescu, Aurel Chirescu, Mihai Moşandrei, Simion Stolnicu, şi mulţi, mulţi alţii, de asemenea „restituiţi" în ultimii ani („Restituiri", „Retrospective" şi „Restitutio" se cheamă nişte colecţii editoriale create în acest scop). Dar desigur că aspectul cel mai vulnerabil al cărţii e dat de tratamentul mai mult decît curios, în pas gimnastic, aş zice, rezervat de autor unui număr însemnat de poeţi reprezentînd pe drept cuvînt „Poezia a trei decenii", se înţelege că nu prin semnarea regulată a condicii de prezenţă (asemenea hărnicii au existat totuşi, şi nu puţine), ci prin cristalizări remarcabile, iar uneori strălucite, anevoie de trecut cu vederea. Pare greu de înţeles că vorbind despre o lucrare ca aceasta trebuie să te transformi în apărătorul cauzei lui Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Al. Phi-lippide, şi totuşi marii poeţi numiţi sînt mai mult figuranţi în cartea lui Eugen Barbu, deopotrivă cu G. Bacovia şi Ion Barbu, aceştia prezenţe într-adevăr sporadice în cadrul perioadei cercetate. Nu sînt nici măcar amintiţi V. Voiculescu, G. Călinescu şi Zaharia Stancu, iar din generaţia cîndva „mijlocie", Mihai Beniue, Eugen Jebeleanu, Radu Boureanu, Miron Radu Paraschivescu şi atâţia alţii beneficiază de menţionări cu totul formale. Nu lipsesc — în ce-i priveşte — frazele avântate, ba chiar unele fandări polemice menite, chipurile, să-i apere de scepticismul dizolvant al negatorilor („Sunt în acele pagini lucruri emoţionante ce rezistă ■vremii şi încercarea de a se face tabula rasa cu această literatură militantă e sortită eşecului pentru că, dincolo de unele inabilităţi, există un patetism revoluţionar ardent", p. 11), dar în afara acestui perimetru de formule generale autorul nu păşeşte. E adevărat că într-un loc se face precizarea „liniştitoare" cu privire Ia dreptul ce şi-1 rezervă autorul de „a trata evoluţia liricii lor [a acestor poeţii într-unui din volumele viitoare ale Istoriei polemice şi antologice a literaturii române..., care rămîne deschisă atît pentru analiza unor autori ce n-au fost incluşi în acest prim volum cît şi pentru fenomenele ce se vor produce de acum înainte" (p. 17), dar cum se împacă acest angajament cu afirmaţia ritoasă din prefaţă cu privire la faptul că omisiunile cărţii trebuie puse pe seama structurii ei subliniat „polemice" şi „antologice" ? Să înţelegem de aici şi că — spre a putea fi comentată — „literatura militantă" are nevoie de criterii mai îngăduitoare ? Pe de altă parte, e cu totul nedrept să se restrîngă contribuţia unor poeţi cum ar fi, bunăoară, Mihai Beniuc sau Eugen Jebeleanu fie numai la o perioadă strict determinată din evoluţia lor, fie la o unică dimensiune a creaţiei, mai ales că, în situaţii similare aflîndu-se, o seamă de poeţi precum Virgil Teodorescu, Măria Banuş sau Nina Cas-sian au putut „forţa" interesul în continuare al autorului, iar alţi comilitoni de generaţie (Virgil Gheorghiu, Dragoş Vrânceanu, Emil Botta, Virgili Carianopol, Gellu Naum) figurează de asemenea cu confortabile capitole în cuprinsul Istoriei..., pe temeiul unor considerente variabile : unii pentru creaţii contemporane cu Cîn-tece de pierzanie, alţii pentru performanţe sincrone cu Hanibal. Firesc e totuşi să judecăm cartea lui Eugen Barbu nu numai prin prisma numărului de absenţe înregistrat, ci mai ales pentru ceea ce conţine şi organizează efectiv. Presupun, iarăşi, că nota ei polemică — pentru volumul în cauză — nu s^a concentrat cu precădere în efortul (identificat recent şi la Marin Preda) de a combate „gerontrocaţia literară" ; mai ales că — dacă va fi existat — intenţia războinică s-a cam scuturat pe drum, zădărnicită prin chiar gestul de a se justifica al autorului. Dedusă din cele spuse, o întrebare stăruie să i se răspundă : cu cine polemizează autorul şi mai în genere, ce rol joacă polemica în această Istorie..., ce-şi propune concomitent să fie şi „antologică", adică să ofere cititorului durabile satisfacţii estetice. Mai adesea se pare că cei doi termeni se resping sau nu conlucrează şi, de fapt, aşa se întîmplă şi aici. Partea largă atribuită antologicului, citatului socotit meritoriu, expoziţiei de reuşite şi chiar conceperea capitolelor monografice ca suite de exemple comentate, însoţite adică de aprecieri şi chiar de exclamaţii admirative, marginale iar uneori intercalate, împinse pînă la incandescenţă („minune!", „ce vers, ce vers !", „vers mare !", „fără moarte", „de nepreţuit" etc. etc.), lasă polemicului şi acţiunii critice posibilităţi cu totul restrînse 41 de a participa la construcţia propriu-zisă. De altfel „poetica" aceasta e şi teoretizată sau măcar enunţată, şi nu o dată : „Ca unul ce vînează numai nestemate" (p. 28) „Noi antologăm versuri bune" (p. 101) ; „pe cititor nu vreau să-1 obişnuiesc decît eu ceea ce e frumos" (p. 153) ; „lacom de poeme frumoase" (p. 147) ; „o antologie a ce-i mai bun în poezia zilelor noastre, fireşte, după criteriile subiective ale unui amator de poezie bună, cu toate riscurile ivite în faţa celui care nu teoretizează "pentru că, pur şi simplu, subiectul propus nu se pretează la teoretizare" (p. 384);: autorul cerîndu-şi chiar scuze — în felul său — pentru că a lipsit pe unii poeţi de citatele benefice : „în chiar cei uitaţi la citare există lucruri memorabile pe care numai absenţa volumelor din raftul nostru ne împiedică să-i punem în valoare" (p. 18). „Vînînd numai nestemate", se înţelege că autorul recunoaşte prin chiar aceasta a nu avea preferinţe marcate pentru un cîmp poetic anume, el îşi culege nestematele unde le află, atît în tabăra tradiţionaliştilor cît şi printre moderniştii şi chiar printre cei „rătăciţi" în extravaganţă şi impostură, căci iată, Mioritiada lui Ion Nicolescu, poet împărtăşind cu alţi douăzeci condiţia de locatar în infernul" volumului (secţiunea „Păcatele poeţilor", urmînd alteia la fel de incomodă, o modalitate de purgatoriu totuşi, „Mai mulţi soldaţi"), îi smulge lui Eugen Barbu neas-cunse reacţii de încuviinţare. încît, exceptînd ofensiva deschisă, violentă împotriva „avalanşei de plachete" ale improvizatorilor de toată mîna (ceea ce mă întreb dacă era chiar în atribuţia unei istorii oricît de polemice a literaturii să întreprindă),, prilej folosit de autor de a desfăşura toată gama minimalizării de care dispune-verva sa, în restul cărţii polemica primeşte utilizări dintre cele mai. improprii şi, aş spune, subalterne, în limita unor mişcări stereotipe pendulînd între respingerea „păşunismului" literar, a „sforăitoarelor parade tradiţionaliste" şi chiar a clasicismului „rece", în numele îndrăznelii şi riscului, al nevoii de insurecţie şi frondă,, pentru ca în momentul imediat următor să se vestejească vehement „marasmul modernist", „poezia de import", să se militeze pentru „resurecţia clasicismului", lirismul „uşor agrest" care „face bine cititorului" să fie repus în drepturi, iar „versificaţia onestă", „imitaţia făcută bine", „tehnica imitativă" (prin care autorul înţelege de regulă întoarcerea la tradiţie) să fie preferată „sterilelor căutări fără sens de genul multor poezii practicate în versul contemporan românesc, unde modelul strein ajunsese agasant" (p. 119). Mai mult chiar decît folosirea conjunctu-rală a tăişului polemic (ceea ce se mai explică prin caracterul compozit al capitolelor, foiletoane alăturate scrise în etape şi dispoziţii felurite), supără aici simplificarea în alb/negru a viziunii despre mişcarea literelor, cu alternarea violentă a cîmpurilor colorate ca în semnalele luminoase, veşnica stare de alarmă în care se complace autorul şi nota de globalitate a faptelor supuse oprobriului. Lucrul acesta se vede mai ales în maniera de a privi lucrarea criticii actuale, hărţuită cu cel mai mărunt prilej, acuzată în bloc de cele mai tenebroase comploturi, nerecunoscîn-du-i-se nici un merit în clarificările intervenite în ambianţa literară şi în stabilirea unei mai drepte scări de valori. Să fie oare Eugen Barbu atît de singur pe cît se socoteşte în acţiunea de a ridiculiza critica dogmatică şi pe conformistă, acei critici pentru care bunăoară tragismul, dezolarea erau incompatibile cu atitudinea nouă în poezie, motiv de a se indigna şi a cere „limitări geografice urgente"? La rîndul lor, păcatele criticii de azi vor fi fiind ele destule, dar nu ticul nervos e arma cea mai potrivită de a le combate. Eugen Barbu însă sa izbeşte la tot pasul de „gusturi corupte" şi „jalnici criticaştri înjugaţi la carul poeziei de import" care strîmbă din nas la versurile lui George Ţărnea, în viziunea sa „vulturi ai criticii literare în raid după cadavrul de aur" îl ignoră premeditat pe Aurel Rău, încît bine face Victoria Ana Tăuşan că refuză să cerşească aplauzele acestei critici ..â la page", în jurul Violetei Zamfirescu sînt organizate „tăceri", o „incompetenţă incomensurabilă ori o rea credinţă de proporţii colosale" a demonstrat critica necomentînd Ospăţul de aur din 1968, o retrospectivă a creaţiei lui Stephan Roii, şi tot astfel „superficialitate", „incapacitate organică" în detectarea esenţei unui volum de versuri al lui Nicolae Dragoş ; concomitent, aceeaşi critică „somnolentă sau pusă pe aranjamente" veghează un „lirism mort, dus de rîpă de amatori", Ioana Diaco-nescu a fost „minţită de amabilităţile criticilor ocazionali", Ana Blandiana, la rîndu-i, beneficiază nemeritat de „un boxe-office la critică destul de ridicat", Mitologiile lui Nichita Stănescu „au făcut să lase gura apă criticii noastre" etc. etc. Din indeterminareă aceasta Eugen Barbu iese rar de tot, cum o face într-un caz pentru a ironiza pe acei „critici reputaţi, vestiţi în general pentru absenţa gustului lor pentru poezie", care „vor ca fiecare poem să poată fi povestit". Dacă cumva printre cei vizaţi se găseşte şi Al. Piru (putea-mă-voi spăla de păcatul prezumţiei ?), atunci trebuie să spun că metoda lui Eugen Barbu în Istoria sa antologică nu se deosebeşte structural de cea folosită în cunoscuta Panoramă a deceniului literar 42 românesc (1940—1950) şi în şi mai cunoscutele două volume despre Poezia românească contemporană, 1950—1975. Ca şi acolo, accentul se pune pe succesiunea ■de citate prea puţin sudate într-o construcţie specifică actului critic şi cu atît mai necesară sintezelor, mai degrabă o prelungită operaţie de descriere a operei, la Piru prevăzută cu meticuloase precizări bibliografice şi enciclopedice („Se ştie că portretele de la Fayum, datînd din secolele II—IV au fost executate de artişti greci în tehnica encaustică"...), la Barbu cu confruntări de ordin detectivist, ieşite din gustul autorului pentru urmăriri literare (se caută influenţele, se identifică parfumurile) şi cu la fel de numeroase note — „excelent", „excepţional", „extraordinar" — semănate cam peste tot. Dintre cei doi, imprudentul este Eugen Barbu, „lacomul de poeme frumoase", cu prerogativele dar şi cu riscurile recunoscute percepţiei şi expresiei spontane : spontană în scînteietor şi neprevăzut, dar „spontană" şi în reproducerea automatismelor şi chiar în repetarea neprecugetată a unor erori, aspect pe care succesiunea în contiguitate a foiletoanelor îl pune nemilos în lumină. N-aş putea susţine, ca unii confraţi, că meritele şi farmecele — cîte sînt — ale cărţii lui Eugen Barbu decurg exclusiv din condiţia şi harurile prozatorului, ale artistului din Princepele. Ar fi să minimalizăm neloial încercarea autorului de a se face util într-un domeniu pe care 1-a frecventat mai rar, precum şi unele reuşite incontestabile ale campaniei sale, şi totodată să trecem sub tăcere riscurile unei astfel de ambiţii, laturile deficitare şi nu în ultimul rînd cauzele unor excese care se pot repeta. Mai ales că vorbind de critica artiştilor, nu o dată aşezăm intuiţiile şi acţiunea ei mai presus de operaţiile şi rezultatele criticii de profesie. Uităm însă prea uşor că, oricît de talentaţi, oricît de mare le-ar fi prestigiul cu care .sosesc în critică, aceşti autori se exercită pe teritoriul şi cu mijloacele criticii, de clarificările aduss beneficiază critica, dar tot ea e silită să ia asupră-şi şi pierderile, sub forma confuziilor, a falselor judecăţi, eventual a unui mod inadecvat de abordare. Fără îndoială, cartea lui Eugen Barbu, operă de jurnalist ager în primul rînd, a unui foiletonist prin care vorbeşte un prozator de r=să şi un artist — cînd vrea — strălucit, cuprinde numeroase pasaje în care pamfletarul se îmbină ca portretistul, iar evocatorul de medii, aici pus mai ales în serviciul reconstituirii de universuri lirice, cu descoperitorul de noi resurse ale limbii. Portretele schiţate lui Leonid Dimov, Gheorghe Pituţ sau Mircea Dinescu, portretul de mijloace mai pretenţioase care ţin de moralism, dar foarte viu şi veridic al lui Adrian Păunescu, sugerarea universului de obiecte şi habitudini din poezia unora ca Petre Stoica, Emil Brumaru şi din nou Dimov, reconstituirea cu nerv a unor ambianţe literare precum a cafenelei literare din 1945, a redacţiei Luceafărului, de prin 1965—1967, a cenaclului Labiş, nu şi a atmosferei de la Săptămina, inspiratoare pe cît se pare, mai degrabă de busturi în marmoră decît de desene în tuş ((criticul Emil Mânu „face o muncă poate monotonă, dar monumentală în realitate", iar ca poet, acelaşi e o „subtilă orgă lirică, executînd major" etc), reprezintă, fără îndoială colaborarea fericită a criticului Eugen Barbu cu prozatorul. Dar caracte-, rizărilc propriu-zise, unele evaluări decise, formulările definind arta cîte unui poet sînt ale criticului curai, nu minuţios desigur, mai mult în maniera inflamat-ima-ginistă a „divinului critic" (l-am numit pe G. Călinescu), a cărui înrîurire e uşor de recunoscut într-o parafă ca aceasta : „Adrian Păunescu face din ceea ce numeşte el poezia politică o chestiune de credinţă şi tăgadă, un lucru fundamental cetăţenesc şi greu de realizat poeticeşte dacă mijloacele nu sînt noi şi enorme. Credinţa cere catedrale, iubirea de patrie arme colosale şi o inflexibilitate totală". Păunescu mai este „un poet-fuzee", „o locomotivă lirică pornită să dărîme ş:n-dramaua versificării de circumstanţă", iar locul lui bine fixat e de căutat „alături de seraficul Ioan Alexandru, lîngă îngereala lui Nichita Stănescu, abulia mitică a lui Ion Gheorghe, care caută semne în alte planete, pe lîngă Buzău şi şiretul Marin Sorescu". Nu s-ar putea spune că generaţia sprijinită cîndva şi de Luceafărul nu găseşte în continuare în Eugen Barbu un entuziast propagandist ! Dar iată şi alte fericite caracterizări, precum aceasta despre inovaţia lingvistică la Ion Gheorghe : „Pentru neavenit, asta poate fi pocirea limbii, dar, de fapt, este îndulcirea ei cu mirul cronicăresc" ; sau despre Mircea Ivănescu : „La Mircea Ivănescu, plictisul este parcă telegrafiat prin Poşta Mare, într-atît se simte mecanica construcţiei poemelor" ; despre Emil Botta : „Dacă există un imens narcisism al creaţiei, să-1 credem pe Emil Botta care serveşte cuvîntul, vrăjindu-1 mai întîi, după ce 1-a ade-. menit şi 1-a şi silit să intre în colivia de aur" ; despre Constanţa Buzea, în fine : „Constanţa Buzea debutează lilial întristată şi termină prin a fi o Gbrgonă disperată la modul statuar, fără lacrimă excesivă"... Din păcate, tot criticului îi aparţin destule injustiţii şi erori de gust, schimbările derutante de criterii şi de opinie, subiectivismul cronic ca efect, al umorilor şi al jocului de simpatii şi antipatii, aproximativul în materie de expertiză literară, aliat cu suficient snobism, care-1 împinge să identifice cam peste tot urma trecerii lui Valery şi Mallarme. Dacă l-am crede pe Eugen Barbu, atunci o poezie ca aceea pe care o practică Horia Zilieru, truver de Argeş din descendenţa tradiţionalismului nostru metaforizant şi calofil, cu specială aplecare spre sinistrităţi poetizate („vinul scurs din oasele clavire", „funinginea din oase", „vene ard în albul în lingoare", „cranii îmbătate de candoare" etc.) e locul de întîlnire monden u.l poeziei universale : Eminescu, Barbu, Bacovia, Pasternak, Esenin, Verlaine, Rim-baud, Baudelaire, cu riscul de a se produce o „înghesuială de strămoşi literari". Performanţele poetului nostru se ţin lanţ : „In această ultimă strofă, Zilieru reuşeşte să-1 adune pe Barbu cu Bacovia şi Macedonsky laolaltă" ; sau „stăpînul Mallarme joacă pe versul lui Zilieru" şi tot aşa, „umbra lui Mallarme pluteşte peste poemul Treci prin grădină". Ce i se recomandă poetului ? „Să scape de zeii lui tutelari, dar să nu-i uite, pentru că l-au hrănit spiritual într-un mod exemplar". Dezinvoltura criticului are dezavantajul de a sublinia şi mai apăsat unele inadvertenţe : ,,E şi niţel Valery pe aici, dar un Valery care iute se metamorfozează în Pillat" (despre Virgil Gheorghiu) ; „E frumos, e niţel Pundoianu şi Bacovia laolaltă dar merge..." (despre acelaşi). De tot curioasă e scara de valori a lui Eugen .Barbu, comunicată cu aceeaşi nonşalanţă : „îl credeam {pe Doinaş] din cauza aderenţei la un cerc literar sibian, mai degrabă un pupil al lui Rilke şi Holderlin decît al lui Valery, cum am descoperit cu o încîntată uimire după o lectură cu sufletul la gură". Mă întreb ce s-ar fi întîmplat dacă Doinaş n-ar fi ajuns — în credinţa criticului — „pupilul" lui Valery... Modul mai degrabă expeditiv în care sînt hotărâte filiaţiile şi atribuirile ■de paternitate la această instanţă nu e întrecut decît de maniera şi mai expeditivă a autorului de a-şi formula deciziile, de a califica faptele. O teribilă confuzie de genuri şi stiluri se petrece, ca în poznele cu substituiri şi travestiri în care drăcuşori şi alte făpturi incomode îşi fac de cap ; şi astfel demarcaţia parcă totuşi necesară dintre stilul dulce-ucigaş dedat la argou al foiletonului sportiv şi mai sobra ţinută a comentariului literar e desfiinţată cu totul. Aflăm astfel că Andre Breton „a clacat în magic", Petre Stoica „e plin de Trakl", Marin Sorescu „trăieşte din suc propriu", versurile lui trebuie „luate la bani mărunţi", Nichita Stănescu „a terminat o generaţie de poeţi", tot lui i se atribuie intenţia de „a -«rupe gura» unor băieţaşi de pe marginea literaturii", iar unul din aceştia e luat în rîs de a nu fi putut, la rîndu-i, „rupe gura la negustori" ; mai aflăm că Ana Blandiana „o ia tăpălăgos, terestru" (autorul e interesat de „mamutul ei liric"), Mara Nicoară are „o prospeţime formidabilă", iar în poezia Victoriei Tăuşan „au .loc defulări imense". Se mai vorbeşte de „imagini sonate", de un motiv „cam fumat", de „lirism deşelat", de „invenţii trăznitoare" şi chiar de „aghioase intelectuale iscate din ieşiri din pepeni ocazionale" ; un poet „stă în banca lui", „nu se bagă", altul „scapă caii", „mimează în draci", foarte mulţi „umblă la" cîte ceva, Ion Gheorghe tratează „sictiros" o temă ; se vorbeşte de „stilul belaliu topîrcenist" şi de un „stil popular miştocărese". Au loc mirări ale criticului : „să ne fi cretinizat într-atît ?", ameninţări şi juruinţe : „dacă ceea ce am citat se poate numi poem filosofic, noi suntem cocoşatul de la Noti-e Dame", asigurări : „nu-mi revendic postul de moaşe şefă a liricii româneşti". După atîta desfrîu şi răsfăţ al vocabulei familiare şi chiar mai mult ea familiare, o cură de sobrietate se impune parcă. Deschizi atunci cartea lui Al. Piru şi dînd peste acest fragment, care poate fi rezumatul unei poezii, dar nu e simplu rezumat, îl parcurgi : „Natural, Gellu Naum nu e un tradiţionalist, nu repetă gestul bunicului său care străbătea spaţiul carpato-balcanic cu oile lui behăitoare, prefăcute în pietre, dimpotrivă, în căutarea cuvintelor «la limita de sîrmă a liniştii», a culorilor lungi şi a sunetelor violente, ca simboliştii, el oxigenează şi fardează turmele de oi, contrafăcînd realul într-un cuptor alchimic asemenea olarului >de acum patru milenii din a cărui operă memoria stinsă a focului n-a lăsat decît foşnetul cenuşii"... ...Recunoşti dintr-odată locuri familiare, vechi şi solide deprinderi de lucru şi te simţi reconfortat. Critica e totuşi disciplină, măsură, ţinută. Cîte ceva de la „belferi" se mai poate învăţa. CORNEL REGMAN Documentele vremi} PORŢILE Cel ce va să privească trece prin ţinutul Sibiului ca printr-o încercare, ol însuşi petrecut şi privit. Aşezările Mărginimii, cele de pe Tirnava Mare, drumul Oltului către munte, caldarîmul cetăţii, le va găsi vîrstate ca un răboj, cu oprelişti datînd din vremea duşmăniilor, cu uşi pentru număratul şi descusutul oierilor, vînătorilor, negustorilor şi călătorilor. Abia acum noul se oficiază aici, ca un ritual de năruitul porţilor : arcurile butante şi portalurile îşi scutură doar umbra în chip de prag, canaturile Brukenthal-ului sînt date de perete, lîngă lacul Bîlea muntele s-a spart, fulgerat de Transfăgărăşan. Uneari nu poţi zări nimic din cauza priveliştii : Oltul întîrzie clevetind pe Ia meandre, îngreuiat de lestul aluviunilor; Tîrnava îşi strecoară cei zece metri cubi pe secundă, n-ai spune că poate atinge debite catastrofale. Pe culmile aride capra neagră şi vulturul pleşuv devin însemne. De la cota 2 500 — licheni, ierburi subţiri şi suculente, primule şi bujori de munte; afini, coacăzi ; jnepenî ; păduri de molid, apoi de fag şi stejar. Spre nord, pe fundul mării neogene, pă-mîntul ascunde sâmburi de sare, iar sub cupola domurilor — cel mai curat gaz natural din lume, exploatat prin sonde telecomandate. Eşti prea departe. Alteori te apeşi pe vitrine şi incunabule, gata să aluneci în istoria afundă zăngănind de tezaure dacice sau armuri medievale. Aşteaptă să burniţeze, ieşi, ascultă-ţi paşii, alături merge Gheorghe Lazăr, Bărnuţiu, Cipariu, sau Slavici, sau Blaga, Liszt, poate Strauss, Johann sau Richard ? Tencuiala se îmbată de cenuşiul ploii,, pe ziduri igrasia întregeşte hărţi desuete. Eşti prea aproape. Retrage-te într-o zi însorită, ca într-o cameră de depresurizare. Încearcă să-ţi reglezi privirea pînă cînd chipurile Sibiului ajung să se întîlnească şi să coincidă. * La călcîiul munţilor Cibin, între aşezări cu biserici-cetăţi şi cetăţi ţărăneşti, cu ghirlande de icoane pe sticlă şi lemn — lumi savuroase cu stîngăcii de perspectivă şi naivităţi anatomice — şi troiţe cojite, între acoperişuri iuţi, alegi comuna Sălişte. Loc vechi, hîrşit în religie şi datini, Ioc renumit, cu zece sate, cu liceu şi cor, cu locuitori speciali, scumpi la vedere, care umblă în propriile case ca nişte custozi de muzeu. Miresele se acoperă cu p hiol de borangic albit, pe ia brodată culorile amuţesc lăsînd albul şi negrul să joace în galonul din lungul mînecilor suguşate la fodor. Bărbaţii oieri duc pe umeri cojoace mocăneşti cu mîneci la fel de largi, dar nefolosite, iar arvuna o ascund în şerpare cusute cu piele. Folclorul se păstrează aici împrumutîndu-se din el însuşi şi ajungîndu-şi. Un „şorţ covoraşe" e un şorţ cu model de covor, iar Ia secţia-atelier a cooperativei „Arta Sibiului" covoarele se inspiră dintr-un chindeu de culme sau o traistă cu alesături. Peligrad Măria, şefa de secţie, umblă printre gherghefuri : Homan Măria, Fleacă Măria. „Sigur, Măria. Stoica Măria s-a măritat, o cheamă Bratei, dar tot Măria. Sînt femei, cum să le cheme ?" * Exista un glob aurit în vîrful unui turn de şaizeci de metri ; împrejur — o biserică-cetate; de ea se sprijineau case; locul se numi Cisnădie. Românii şi 45 coloniştii germani l-au apărat de mongoli, apoi de turci ; în 1671 femeile îl răscumpără cu bijuteriile lor. In secolul XV breasla secerarilor deţinea monopolul, ■ jaf Mircea cel Bătrîn le înlesnea vînzarea, cu paşapoarte. Formulat astfel, oraşului i-ar fi fost dat să piară. Dar globul de aur a fost înlocuit cu paratrăsnet, iar meseriei de secerar, eclipsată de saşii din Mediaş, j-a luat locul, aceea de ţesător. Nilca Eleonora, erou al muncii socialiste, director general al întreprinderii textile, ne indică punctul forte —? secţia covoare pluşate. Imaginaţi-vă clănţănitul războiului „Durchbinder", cele două urzeli de cînepă sau vigonie între care lîna se tasează după cartele cu model codificat, cuţitul despicînd această alcătuire grosolană în care n-ai fi bănuit că se ascund două pajişti. Şi imaginaţi-vă că pe covorul tuns, festonat, franjurat, trebuie în cele din urmă să calci. în fabricile Sibiului doar hărnicia trece din tată în fiu. Meseria se învaţă în şcoli. întreprinderea „Independenţa", „mecanicul şef al ţării", cum o deconspiră Carol Gali, are ca profil tocmai lipsa unui profil anume, capacitatea de a prelua în orice clipă comenzi dificile de unicate. Astăzi produce maşini de buciardat, perforatoare şi polizoare pneumatice, lanţuri ■ cu role, mîine maşinile de virolat curbează tabla unor cazane supradimensionate. în timp ce materia scapără şi se preschimbă, spiritul sălăşluieşte în tihna muzeului Brukenthal. O furcă de tors, un interior săsesc, un costum maghiar, miniaturile lui Hoefnagel, o gravură de Diirer, un secretaire, o sobă rococo, o natură moartă de Pallady. Din muzeul de trofee şi arme de vînătoare ochiul te încarcă în plus cu arbaletele şi puştile demodate, cu sternul şi coastele capcanei de urşi. Ai ce răcori sub frunte, pe aleile parcului Sub Arini, printre globurile imateriale de vîsc. Nişte sportivi aleargă, în treninguri. îţi vine să treci drumul, să te lipeşti de pieptul unei porţi-: „Deschide, lasă deschis, e pace." Cu „mocăniţa", pe valea Hîrtibaciului, prin rogoz şi stuf incendiat şi focuri reci de răchită; ca un fruct cules la capătul ramului — Agnita. întreprinderea de încălţăminte şi piele, secţia tăbăcărie minerală. Piei de bovine întărite de sare, căzi pentru depăruire, hapsele şi butoaie rotative de tăbăcire, maşini de şpăltuit care secţionează grosimea pieii în viitorul box, velur şi box corectat ; drumul celui din urmă se complică : întins pe rame de sticlă şi uscat, ştoluit (înmuiat), apretat, şpriţat (vopsit în cîteva rînduri), intră sub zimţii aparatului de fusat (măsurat) care îi declară, pe un cadran, suprafaţa. în biroul directorului Bucur Aurel. Milioane de lei, sute de mii de metri pătraţi, zeci de tone. Orgoliu, gingăşie. îmi trag sub scaun cizmele produse de „Flacăra Roşie" Bucureşti. Fiecare oraş îşi doreşte o fabrică ; la Copşa Mică, întreprinderea „Carbosin" îşi doreşte un oraş pe măsură. în 1935 intră în funcţiune aici prima fabrică de negru de fum din Europa. Cele dinţii unsprezece tone obţinute prin arderea gazului metan şi a produselor petroliere — şi cele 36 000 de tone produse în 1975. O primă imagine. Întregită de secţia formoxal unde, pe baza oxidului de carbon rezultat din arderea mangalului, sînt produşi acizii formic şi oxalic. în casete de sticlă securizată metacrilatul de metil polimerizează întru reuşita sticlei organice cu nume şi porecle : plexiglas, stiplex, sticril. „Să mai veniţi, cere maistrul Peterffy Zoltan ; la noi te poţi murdări, lumea ne ocoleşte." Iată, venim. Mai des, mai aproape. Alături. Dacă ar trebui să preamăreşti Mediaşul într-o frază, ea ar încerca să redea insolitul Fabricii de sticlărie „Vitrometan". Şi dacă însăşi frazei ar trebui să-i cauţi între cuvinte un substitut, acesta ar fi „cristal". Primul cristal românesc. In denifitiv, plămada portocalie de cuarţ şi miniu de plumb, răcindu-se către gălbui şi transparent, pe care bărbaţi în maiouri înconjurînd huţa degoritoare o răsucesc şi îngraşă la capătul ţevilor, trebuie să dobîndească sunet celest şi limpezime, cîtă vreme în fiece cupă se închide răsuflarea unui meşter sticlar. După decalotare şi şlefuire discurile abrazive întîrzie senzual în pliurile unui relief ca prin minune ascetic şi pur. Ciuban Vasile, secretarul organizaţiei de partid, ne încredinţează că la con. cursurile internaţionale cristalul de Mediaş întrece cristalul de Boemia. Nici nu se poate altfel. Maiestos, sigură de sine, România urcă din umbră pe piedestalul minţilor şi braţelor noastre. TUDOR VASILIU Cărţi — Oameni — Fapte » BALCESCU ÎN ISTORIE. — „Nico-lae Bălcescu, sin pităreasa Zinca", „nevârstnic", „19 ani", „înălţime 2 coţi şi 7 verşiţe", „părul castaniu, sprîncenele castanii, ochii căprui, la faţă smead, mustăţile castanii rade, la chip prelung, nasul lung", codamnat „ca un tulburător al liniştii obşteşti" — iată primele date prin care istoria îl consemnează şi-1 include mersului ei pe cel mai devotat om al revoluţiei de la 1848. Bălcescu, scriind lui A. C. Golescu, la 4 martie 1850, se referă la formaţia sa : „în ceea ce mă priveşte eram, într-un anumit fel, fatal împins să fiu revoluţionar. Mi-am început viaţa in-trînd în închisoare pentru revoluţie şi prison oblige comme noblesse" (Opere, IV, Coresp., p. 279). Munca ştiinţifică de aproape o jumătate de veac (1927—1975) a prof. G. Zâne, dedicată biografiei, operei şi epocii lui Nicolae Bălcescu ne-a creat un excepţional moment de sinteză privind pe cel mai ataşat şi mai pur om al revoluţiei mun-tene de la 1848. Unul din studiile cele mai atrăgătoare ale acestui volum se constituie sub titlul : „N. Bălcescu şi ideea de naţiune". Patriotismul este primul şi cel mai stăruitor ■susţinut sentiment al lui Bălcescu în întreaga sa activitate. „Să lăsăm deocamdată de lături toate chestiile sociale şi să ne apucăm d-a ne crea o naţie", scrie el lui I. Ghica la 1850. „Libertatea din lăuntru este peste putinţă fără libertitea din afară" ; democraţia fără independenţa naţională este de neconceput, ea nu poate exista. Şi în spiritul concepţiei sale, nici independenţa nu poate exista fără libertate din lăuntru, fără deplina asigurare a drepturilor omului. întreaga sa viaţă şi-a închinat-o Bălcescu idealului suprem al creării statului naţional român, independenţei poporului său. Studiul Afara; şt Bălcescu, apărut în forma sa de bază încă în 1927 (în Viaţa Românească), indică în persoana marelui revoluţion r român principalul izvor al capitolului din Capitalul lui Marx, privitor la Principatele române. A existat însă un intermediar, istoricul francez E. Regnault, care preluase din Question economique de Principautes danubiennes a lui Bălcescu pasaje întregi în ghilimele, dar şi multe altele, citînd copios şi fără nici o indicaţie, deoarece Question... apăruse anonimă. Din Regnault s-a inspirat Marx, ideile şi descrierea relaţiilor feudale aparţinînd de fapt lui Bălcescu. Ideologia revoluţionară română şi soc alismul francez în epoca revoluţiei de la 1848, Bălcescu şi problemele economice ale epocii sale", ca şi studiul citat mai sus (Marx şi Bălcescu) ne fac să vedem în tânărul şi marele Bălcescu nici mai mult nici mai puţin decît un Marx al nostru, cel mai înaintat revoluţionar român din epocă. Analiza pe c re Bălcescu o face stărilor economice, mersului revoluţiei la români, îl legitimează ca avînd cel mai dotat spirit social, revoluţionar în epoca sa la noi. Portretul celui ce avea să moară la numai 33 de mi, doborît de boală, lipsuri şi mai ales dezamăgiri, se constituie — în urma lecturii excelntei monografii — din chipul tînărului juncăr, acţionînd responsabil, conspirativ şi pe faţă în centrul mişcării revoluţionare de la 1840 (deşi minor, duoă cum rezultă din datele procesului a cărui sentinţă fu pronunţată de către Domn la 18 mai 1841, care-1 con-d mna la 3 ani) ; din laborioasa cercetare istorică întreprinsă în bibliotecile (regală şi poloneză) din Paris şi la cele din Italia, în vederea scrierii operei sale capitale despre Mihai Viteazul ; din participarea entuziastă la luptele de stradă ale 47 revoluţiei din Paris ; din lupta aproape singulară împotriva tuturor în jurul articolului 13, privind împroprietărirea ţăranilor, în urma Instituirii guvernului provizoriu la Bucureşti, din corespondenţa febrilă cu tovarăşii săi de luptă, în urma eşecului revoluţiei; din încercarea de împăcare a revoluţionarilor români şi maghiari, urcînd pînă la focurile din munţii lui Avram Iancu; din prietenia şi relaţiile pe care a ştiut să le întreţină cu revoluţionarii polonezi, din gustul amar al refuzurilor guvernelor în sprijinul revoluţiei române ; din călătorul învins şi pribeag, căruia i s-a refuzat chiar moartea în propria ţară. Monografia istoricului G. Zâne, deşi scrisă într-un incontestabil stil ştiinţific, trezeşte în lector o emoţie de operă adevărată. Pentru cunoaşterea lui Nicolae Bălcescu şi a epocii sale, cartea aceasta, frumoasă şi ca aspect, ar fi trebuit să aibă un tiraj mult mai mare. GHEORGHE PITUŢ m PORNIND DE LA ADEVĂRURILE DIRECTE. — Numai pornind de la concreteţea imediată socială şi naţională, numai pornind de la adevărurile directe, numai bizuindu-se pe ele poate scriitorul să enunţe adevărurile de lungă durată. Cazul scriitorului tînăr de azi este extrem de semnificativ în această privinţă. Pentru a se institui în conştiinţa publică (dată fiind competiţia în care se angajează cu scriitori de notoritate), el trebuie să debuteze şi să-şi scrie primele cărţi cu sentimentul contradictoriu şi în aceiaşi timp limpede că fiecare dintre ele este ultima. în aceste condiţii — aşa cum nu se poate visa în gol, cum nu se poate dori ceva în gol — el nu poate scrie în gol. A te dărui cu totul cărţii pe care o scrii, înseamnă a te dărui cu totul subiectului ei, substanţeil ei, înseamnă a te implica profund, indestructibil şi cu detaşare critică, înseamnă a te dărui plenar vieţii înconjurătoare. O asemenea operaţie, un asemenea efort nu se pot face decît pe baza realităţii morale a societăţii, pe b za explorării şi adîn-cirii acestei realităţi. Aşadar, prozatorul tînăr trebuie să vină ori cu o dotă de talent excepţională, ori cu o problematică nouă, „caldă", „fierbinte", „neatinsă" „care nu poate fi decît de ordin ma-ral. în aceasta rezidă de fapt originalitatea şi prospeţimea aceluia c° are într-adevăr o personalitate distinctă, capabilă să înfrunte cel puţin concurenţa confraţilor contemporani. După cum se vede, cazul prozatorului tînăr nu este, în realitate, decît o zonă în care se poate observa mai lesne caracteristica dominantă a prozei româneşti de azi : desluşirea sensurilor etice profunde şi determinante, a cauzalităţii sociale, a aceleia naţionale, cercetarea registrului de exprimare pentru găsirea formulelor celor mai adecvate de sintetizare şi transfigurare artistică a elementelor esenţiale ale societăţii şi vieţii noastre de-azi. în societatea românească de azi, socialistă de trei decenii, problema raportului dintre proză şi universul etic al omului se pune cu o mare acuitate. Pentru un observator atent şi fin, aşa cum trebuie să fie prozatorul, ea poate cunoaşte nenumărate nuanţe, după cum nenumărate sînt tipurile umane ce ajung azi în atenţia scriitorului. Trăim o vreme în care-criteriile de diferenţiere a indivizilor s-au schimbat fundamental, cînd exemplaritatea morală necesară fiinţei umane este de veac. în aceste condiţii este cum nu se poate mai normal, imperativ chiar, ca proza să preia şi să analizeze „din mers" transformările petrecute în psihicul individual şi social, să le definească în totalul frămîntărilor psihologice şi ideologice ale timpului, să le adîncească şi să le concretizeze în personaje-sinteză, în person-je capabile să reprezinte epoca şi să deschidă perspective pentru viitor. ProzT contemporană, deşi întemeiată pe-date perpetue şi în orice caz proorii actului artistic, se diferenţiază de proza tradiţională nu atît printr-o renunţare la descriptivism, cît prin adîncirea car cte-relor personajelor, prin împlinirea substanţială a laturii psihologice. Proza, de orice tip ar fi ea, de orice apartenenţă formală, nu se justifică şi nu-şi împlineşte existenţa decît prin ancorarea în realul societăţii care o adăposteşte şi o nutreşte, în acelaşi timp, o carte se dovedeşte general valabilă după răsunetul pe care îl are de-a lungul vremurilor şi în mijlocul unui alt public, în mijlocul unei alte lumi. Se nare, deci, că marea literatură nu cunoaşte, o dată cu vremea, graniţe spaţiale ori temporale. Se pare deci că destinul unei literaturi este în strînsă relaţie de interdeterminare cu destinul societăţii şi al naţiunii. Universul etic produs de condiţiile-societăţii socialiste româneşti se c racte-rizează prin împletirea cu totul originală a datelor morale generale ale societăţii industriale şi socialiste, cu acelea fixate în conştiinţa poporului de către istoria noastră atît de frămîntată. Proz torul, scriitorul, artistul român contemporan au menirea de a ieşi în lume, de a impune în conştiinţa Europei şi a lumii particula— 48 •rităţilc unei spiritualităţi nu îndeajuns cunoscută încă, au menirea de a contribui prin mijloacele lor specifice şi ireductibile la strîngerea relaţiilor dintre cetăţenii diferitelor spritualităţi contempo-,rane, dintre cetăţenii diferitelor culturi şi .naţiuni de astăzi. ALEXANDRU PAPILIAN • CATAGRAFII : ASCENDENŢA. — La "încheierea unei perioade de muncă intensă, însemnată de obicei de corecturile unui nou manuscris, am obiceiul de a revizui zecile de note şi proiecte care se voiau dezvoltate în carte şi a judeca dacă îşi merită soarta de deşeuri sau, dimpotrivă, pot fi regretate ca începuturi de ;pagini de actual interes. O însemnare veche completează, mi se pare, importanta problemă a ascendenţei artistului, extin-zînd investigaţia de la categoriile culturale înglobate în biografie, la cele biologice şi sociale, mai rar considerate. Pentru artist chestiunea ascendentei sale biologice şi familiar-spirituale devi-me obsedantă pe măsură ce, aşezînd în sertare o seamă de schiţe şi proiecte, iar pe masa editorului o nouă carte, descoperă că fizionomia lui literară, pe care ■■o cunoştea şi şi-o cultiva, s-a modificat în timpul travaliului pînă a trăda portretul cunoscut. Credeai într-un anume talent epic, te lansaseşi chiar în construcţii masive, cu arcade amplu desfăcute, dar paginile te arată acum un meşter de miniaturi lirice; reuşiseşi, ţi se părea, în • cîteva replici de dramă, dar producţiile acceptate de editură îţi oferă imaginea unui spirit satiric, cu gust pentru fraza întoarsă, pentru ironie, farsă şi verb tăios ; erai foarte mulţumit de acuitatea •observaţiei tale exacte, înregistraseşi chiar cîteva performanţe de fixare a realităţii în acele sigure ale romanului, iată însă că frazele plutesc mai bine în ceţurile fabulosului semnificativ şi căile exorbi-tale ale alegoriei îţi sînt mai priincioase. Vine o vîrstă a surprizelor, cînd artistul se simte trădat de uneltele sale şi cînd, nedumerit, începe să caute unde a greşit, mai exact de unde a început să rătăcească. Atunci se simte îndemnat să tot privească înapoi, să cerceteze ce evenimente l-au condus spre alte orizonturi stilistice, sfîrşind, după înregistrarea multor cauze, să se întrebe pe ce date primite se sprijină, ce material îi vine din strămoşi, cît de puternică e seva care-i umflă, pe dinăuntru şi fără ştirea lui, •coroana posibilităţilor; care sînt fibrele -pe care şi le recunoaşte rodnice şi care lăstărişul-surpriză de care trebuie să se dispenseze. în mod obişnuit gîndul cercetării se întoarce către ascendenţa spirituală. Dar se întîmplă, uneori, ca momentul-derută să împingă pe artist către alte zone să-şi pipăie ficatul, să-şi suspecteze calitatea sîngelui şi tipul temperamentului, să-şi testeze pulsul şi presiunea arterială. E foarte posibil ca spiritul aplecat spre disecţia critică şi analiza psihologică să fie condus din umbră, de un metabolism dereglat, aşa cum aplecarea spre reconstrucţie epică minuţioasă să aibă explicaţia în excesul de sînge şi în digestia greoaie. Din păcate, cercetătorii biografiilor celebre nu întreabă datele somatice, abia unele jurnale intime şi scrisori ne spun cîte ceva în această privinţă. E atît de evident că un maladiv din naştere îşi organizează fatalmente viaţa şi creaţia mai febril, mai gîfîit, cu pase artistice mai scurte, înfiorate de presimţiri, în timp ce un robust aspirînd la longevitate gîn-deşte şi se exprimă în capitole şi opuri mai ample, răbdătoare, perioadele lui fiind desfăcute ca aripile unui pescăruş. Dar încărcătura subconştientului şi a primelor impresii ale copilăriei, în care s-au răsturnat tomberoanele unori experienţe de nimeni cercetate ? Fiul unui cofetar are mai multe antene pentru a recepţiona universuri de nuanţe, fiul unui explorator polar se îndreaptă mai sigur către spaţii exotice, către tipurile omeneşti dîr-ze. nederutate de primejdii. Unele informaţii privind starea şi năzuinţele bunilor şi străbunilor apropiaţi, imprimă artistului, o dată cu liniile şi culorile peisajului asupra căruia a deschis ochii, un anume sens predilecţiilor, o direcţie evoluţiei sale sufleteşti şi artistice. Scriitorul al cărui bunic a fost ucis în 1907 este preocupat de alt tip de probleme şi de împliniri decît cel al cărui univers s-a constituit pe evocările moşului său, care se numea, să zicem, Aurel Vlaicu, şi amîndoi se disting accentuat de un al treilea, nepot de fanariot tîrzielnic, operînd între cele două războaie mondiale cu societăţile exploatatoare de petrol şi metale neferoase. O nedreptate care a lovit familia cu două-trei generaţii înainte sau o izbîndă de neuitat a tatălui conduc pe descendenţi în direcţii diametral opuse, şi analiza operei unor scriitori poate oricînd detecta faptul şi evenimen-tul-fir de nisip în jurul căruia s-a clădii, perla. Dacă nu absolutizăm acest factor şi nu explicăm totul prin datele moştenite (aici insistăm pe ele din pricină că le-am ignorat prea consecvent), investigaţia depozitelor familiei este revelatoare. Cunoştinţa lui de unde vine şi din ce s-a alcătuit mecanismul pe care-1 manevrea- 49 ză este extrem de folositoare pentru artistul care caută să ştie cine este, pentru a : putea utiliza mai bine mijloacele şi a lămuri care resurse generatoare de idei, teme şi modalităţi trebuie cu predilecţie exploatate. Lucrurile se complică atunci cînd datele moştenite se modifică în contact cu puternicele informaţii şi impresii dobândite prin educaţie. Hibridul rezultat e mai puternic şi mai prolific decît martorul, creaţia pe care n-o recunoaşte ca a lui e mai viabilă, mii interesantă decît cea în mod firesc dedusă din datele primite şi, în mod paradoxal, cercetarea izvoarelor conduce la acceptarea şi nu la zdruncinarea ultimelor rezultate : artistul trădat e mai autentic decît cel mai înainte cunoscut. Am dezvoltat însemnarea răzleaţă din mapele mele spre a pleda pentru iniţiativa de mai acum cîţiva ani a unor reviste de a stimula pe scriitorii noştri la autoportret,! specie ocolită poate şi din imperative de pudoare, dar interesantă pentru o psihologie a creaţiei de astăzi. M IRC EA HORIA SIMIONESCU •i PARADIGMELE LUI. UNU. — Pentru o privire neavizată sau grăbită care ar rămîne la suprafaţa lucrurilor, Cezar Baltag poate apărea ca un poet al unor •experienţe succesive, un fel de nomadism poetic, fără altă preocupare decît aceea •de a se verifica pe sine ca hierofant al -virtuozităţii formale. în realitate, el e mereu altul şi mereu acelaşi, mereu îşi pune altfel aceeaşi întrebare fundamentală. Aproape toate volumele lui de versuri converg spre un singur punct, asemenea razelor unui cerc. De fiecare dată poetul îşi organizează altfel „asediul", elaborează altă metodă de explorare, dar sensul lirismului său rămîne mereu acelaşi. în timp ce alţi poeţi din generaţia sa dau semne de domolire a elanului creator. Cezar Baltag găseşte încă resurse de apă vie. După experienţa consumată patetic în volumul Madona din dud, echivalentă în esenţă cu încercarea de revelare a sacrului în profan, a permanentului în accidental, Unicorn în oglindă se întoarce la. izvoarele dintîi ale lirismului. Pentru nici una din cărţile sale nu se potrivesc mai mult decît pentru aceasta cuvintele lui Ion Barbu „starea de geometrie şi deasupra ei extaza"i La fel ca poetul Jocului secund, Cezar Baltag nu mai e satisfăcut de o poezie individuală, de confesiune şi atmosferă. El elimină acciden- talul şi participarea afectiv emotivă directă. Poezia devine rigoare şi fervoare a intelectului, contemplare activă, tentativă mereu repetată de determinare a inde-terminării, demers canonizat într-un spaţiu neeuclidi ui, aprioric, în care-şi inventează reperele. Evoluţia de la Odihno în ţipăt la Unicorn în oglindă înseamnă ridicarea de la conştiinţa dramatică a implicării în procesul ireversibil al extincţiei, la înţelegerea unei ratio univer-salls. Consecinţă a evenimentului capital, acela al „ruperii" în două, fiecare lucru îşi are geamănul lui, un braţ al balanţei este identicul celuilalt, partea din interior a porţii e locul simetric al părţii din afară, lumea albă e geamănă cu lumea neagră, un prag de foc desparte un „dincolo" de un „dincoace", aidoma unul altuia. Ordinea realului e o proiecţie a duhului ei, ceea ce corespunde, în limbajul ştiinţific modern, cu ipoteza antinomiilor materie-antimaterie, particulă-anti-particulă, energie-antienergie etc. „Quod inferius est sicut quod superius", spune poetul reluînd cuvintele atribuite lui Hermes Trismegistul. Unicornul e simbolul lui Unu, iar oglinda, metafora multiplicării lui într-o infinitate de paradigme : „O uşă, nici măcar atît, numai pragul,/ numai golul acestei uşi într-un cîmp gol,/ Cine trece prin el se împarte, fantomele jumătăţiii îl zăresc./ Lumea este o furcă de fîn cu doi dinţi enormi./ Aici este locul unde sfera a născut gemeni./ Toate drumurile se bifurcă.// Cînd focul se desparte de sine/ el poate fi băut./ Plinea care se frînge în două devine soare./ Chipul priveşte. Chipul se lasă privit./ Ecou, hai să mergem de mină !/ Oglinda a despicat lumea" (Fafa Iui Doi). Poezia se constituie într-un sistem de simboluri şi metafore, de patternuri de basm şi de mit, modele originare imuabile, devenind astfel o poezie-poetică, o poezie de arhetipuri, o geometrie de semne. Poarta, Balanţa, Cumpăna, Pragul, ca metafore-principii ale acestei poetici, prin care se reconstituie momentul crucial, încărcat de consecinţe, al „despicării" lumii, şi se prefigurează o sperată refacere a monadei primordiale, al cărei preţ e moartea. Umbrele îşi caută forma, formele îşi caută prototipul, într-o anecdotică prenupţială, malefică şi castă, într-o succesiune fără capăt de ieşiri şi întoarceri : „Treaptă peste treaptă./ Uşa nu se zăreşte./ Iar balustrada dispare.// Sîntem treptele/ şi se aude cum tălăzuim/ dincolo de pragul cel alb./ Uşa de apă se deschide./ Cineva urcă scara încet./ Terasa zboară.// O oglindă/ faţă în faţă cu o oglindă./ Iar în urmă curg treptele./.../ Şi pe urmă vine un gol/ peste care/ trep- 50 tele sar întotdeauna/ Plec din faţa o-glinzii./ Oglinda/ mă uită". (Trepte fără prag). In această poetică arhetipală cuvîntul devine o limbă necunoscută, un limbaj metaforizat, care se poate dispensa de prezenţa metaforei ca figură a retoricii şi prin care poetul traduce „liber" un cod de semne ermetice. Stilul e sentenţios şi oracular ca un text esoteric : „Rîul cîn-tăreşte flacăra,/ flacăra cîntăreşte apa/ tăişul ghicitorii rămîne întotdeauna drept/ Rîul este şarpele care se tîrăşte galaxia este pasărea care zboară/ ghicitoarea ţine cumpăna între reptilă/ şi înger..." (Balanţa). Lirismul nu mai e doar nelinişte în faţa morţii, ci frumuseţe a ideii şi elaborare, din nevoia de a înţelege, de a raţionaliza iraţionalul, şi de certitudine. Nu mai e lirismul trăirii ne-mediate, ci al intelectului ca mijlocitor între obsesie şi cuvînt, ca disciplină spirituală şi ştiinţă a logosului. Fiinţa participă la dia-lo-gos, iar atributele ei, între care îndoiala, umanizează noua hartă a poeziei lui Cezar Baltag: „Aici labirintul se închide./ Ar trebui un prag suspendat/ dincolo de care/ să fie cerul albastru/ deasupra mării.// Oare există o insulă ? Oare mai sunt albatroşi ?// Toate valurile s-au reîntors în mare/ Toţi înotătorii au atins panglica albă/ şi s-au făcut nevăzuţi-// Fratele meu, valul meu întristat, zarul meu/ unde eşti acum, cine eşti ?" (Plajă pustie). m ZBOR DEMONSTRATIV. — Foarte puţin cunoscută pînă în prezent de cititorul de poezie, înregistrată cu întîrziere de critică sau în mod cu totul sporadic, Florica Mitroi e totuşi una din vocile lirice autentice şi originale care nu pot fi ignorate. Poeta scrie puţin şi publică şi mai puţin pentru ca numele ei să se bucure de popularitate. După debutul din 1969 (Rugăciune către efemera), abia în 1973 îşi tipăreşte al doilea volum de versuri (Diapazon), destul de firav ca număr de pagini, şi doar după alţi trei ani un altul (Intre cer şi pămînt) de numai 40 de pagini. Datorită puţinităţii sub aspect cantitativ, poezia Floricăi Mitroi lasă mai mult impresia unui zbor scurt, demonstrativ decît a unei desfăşurări de forţe încheiate, a unor mostre de expoziţie decît a unei opere împlinite pînă la epuizarea totală a premiselor. Ultima ei carte este (poate fără intenţia autoarei) mult prea redusă ca număr de pagini pentru a oferi o imagine mai concludentă asupra universului obsesio-nal al poetei, pentru a da sentimentul lu- crului finit. Sub acest aspect cartea lasă impresia unei fiinţe mutilate sau a urief case fără tencuială şi acoperiş. Cu toate acestea, linia evoluţiei spre adîncirea perspectivei lirice e întru totul evidentă Poeta se desprinde de condiţionarea biografică subiectivă din volumele anterioare pentru a se integra într-o ordine mai generală, pentru a deveni parte din-tr-un destin atotcuprinzător. In Diapazon eul liric se implică pe sine în mod nemijlocit din perspectiva aproape exclusivă a unui erotism ce apasă ca un bles-stem. De data aceasta erosul e doar una din sursele lirismului. Patria şi trecutul părinţii şi copiii, amintirea războiului sînt de asemenea surse şi teme lirice în poezia Floricăi Mitroi. Dar sursa adevărată, adîncă şi permanentă a lirismului său e o anumită tensiune moral-ontologică, o încordare dramatică prin care fiinţa,, mai mult decît eul liric, se află implicată total. Poeta nu cunoaşte jocul şi gratuităţile, ea e numai gravitate şi oracol, condusă de comandamente ce vin parcă dintr-un fond ancestral şi totuşi de o acută prezenţă. Prin această perspectivă ce depăşeşte eul subiectiv, poeta „trădează" lirica feminină în accepţiunea ei obişnuită. Poeziile sînt ca nişte fulgerări scurte şi orbitoare într-o noapte imensă: „Numai adevăr între cer şi pămînt,/ între mister şi norul leneş,/ numai sfincşi de aur şi junglă,/ numai primejdii care pot vesteji/ într-o clipită/ haina de aur a milenildr.// Numai adevăr între cer şi pămînt..." (Intre cer şi pămînt). Invenţia metaforică rămîne locul privilegiat al Floricăi Mitroi, de data aceasta mai puţin ca o alăturare şocantă de noţiuni aparent incompatibile şi mai mult ca metafore compacte, metafore-simbol, cu neputinţă de „tradus" într-un dicţionar de echivalenţe, dar revelatoare pentru tensiunea moral-ontologică interioară. La nivelul limbajului poeta tinde spre simplitate, sub care se simte însă energia abia reţinută, concentrată în cuvînt şi în sonorităţi dure, ca în acest prea frumos poem metaforă : „Pasăre,/ îţi încredinţez secretul meu,/ gura mea care este o crimă/ şi ochii mei care sunt o crimă,/ tot trupul meu ţi-1 încredinţez,/ ţi-1 încredinţez pe fiul meu/ preaiubit şi preasfînt,/ ca să-1 tragi pe roată;/ şi pe albii mei părinţi,/ limba mea ţi-o încredinţez,/ pasăre,/ şi după aceea te voi mutila." (Poeme de dragoste III). Nimic comun şi convenţional în versurile ei despre patrie, în al cărei destin permanent se integrează fără ostentaţie şi sentimentalism facil : „Patrie, te voi numi umbră fierbinte/ în care zace poetul/ pe o plasă de nervi^ pe un vulcan 51 aprins,/ ta voi numi cu dulceaţa,/ cu umbra «din cuvinte vechi,/ cu dulce suspin,/ cu strigăt de fiară domnească,/ te voi numi,/ patrie ascunsă,/ patrie colorată,/ patrie a morţilor şi a viilor,/ simţ al pră-pastiei/ şi trufia duhului meu,/ patrie co-borîtă din vulturi."" (Patrie cu vulturi). Evoluţia poetei dt la dialectica subiectivă la sensurile cu valoare de arhetip determină o anumită „tipizare" formală, o căutare a „tiparelor". In limbaj revin frecvent unele epitete clasice, alb şi dulce îndeosebi (în asocaţii de cele mai multe ori neaşteptate), nu atît ca nişte „fixaţii" obsesionale, cît mai ales ca elemente ale unei recuzite conştient elaborate: „aceşti părinţi albi şi muţi", „albii mei părinţi", „cuvîntul sacru alb", „în sacru alb şi tîrîş", „dulce suspin", „oceanul ' dulce", „dulcele elefant", „dulcele meu travesti" „trapele dulci", „mirosul lor dulceag", „părul meu dulce", „eu, dulcea lui femeie oarbă" etc. Multe versuri pot fi citate şi izolat pentru frumuseţea lor pentru expresivitatea şi bogăţia de sensuri sugerate : „inima mea e un templu agonizînd", „să pui pe fruntea neantului piciorul tău cel gol şi zeiesc", „din cer se uită iadul atent", „dar eu doamne, un sac de cobre dezlegate", „cu tălpile goale în flăcările templului" etc. Pe deplin convingătoare pentru ceea ce reprezintă poeta, poezia Floricăi Mitroi rămîne încă debitoare pentru ceea ce ar putea să fie opera şi implicit destinul literar al autoarei. M. NIŢESCV * UN „DOMENIU AL CRITICII". — Critica lui Valeriu Cristea (Domeniul criticii, Cartea Românească, 1975) se distinge printr-o atenţie exclusivă acordată concretului operei, într-un sens „realist", nepăsător la latura speculativă, la teoria ce uneori absoarbe fenomenul literar. în spiritul medicinei tradiţionale, criticul îşi culcă urechea pe toracele creaţiei şi o palpează cu degetele. îl interesează numai pulsaţia imediată, iar nu cerceta-tarea complicată de laborator, „ştiinţa" ca atare. De aci decurge o „simplificare" a stilului, mai degajat decît la alţi confraţi, desfăcut din articulaţiile scriptice, în buclele frazeologice ale1 rostirii fireşti, cu o căldură persuasivă ce nu-şi economiseşte excesiv cuvîntul, fără a de-cădea (decît rareori) în logoree. Nefiind de regulă solemn, exegetul poate deveni patetic, nefiind inhibat1 de canonul stilistic, poate deveni foarte comunica- tiv, sub speţa bonomiei ori a ironiei. Totul se fundamentează pe o abordai-e vitală, existenţial-estetică. Simţul pentru concretul textului traduce o vocaţie „materialistă", o trăire a obiectului prin-tr-un senzoriu entuziast: „Faţă de atît-tea incomprehensibile nevroze metafizice şi ambiţioase zboruri printre abstracţiuni, ce odihnitor cresc aluaturile grele în poezia lui Emil Brumaru şi susură ceainicile care distilează «Ceaiuri scăzute pînă la esenţa/ Trandafirie-a lucrului în sine !». Delimitarea faţă dc abstracţiune, oricum, prea tăioasă pentru a fi integral scuzată prin declararea-i făţişă, e compensată nu atît prin remarca penetrantă, conţinînd abstracţia minimă necesară spre a da consistenţă actului, critic, de tipul : „Căci, după părerea noastră, Emil Brumaru nu degustă pasiv o realitate bucolică, el creează activ o ficţiune compensatoare. După ce se refugiază într-un univers domestic închis, poetul se închide, concentric, în . sine", cît prin imagine, adică prin scîn-teietoarea asociaţie care iluminează orizontul unei verosimile percepţii literare ', „Printr-un fel de tehnică a reveriei libere, poetul se transformă într-un sultan al tuturor voluptăţilor". Şi: „Proiectat într-o lene legendară, poetul recurge la toate stupefiantele ficţiunii." Valeriu Cristea cutează a se exprima sistematic prin metaforă, înfruntînd riscul ratărilor, inevitabil pe orice drum către o performanţă, pentru a ne comunica nu de puţine ori o sesizantă noutate de percepţie. Nodulii vitali ai metaforizării ce îi susţin textul exprimă o robustă credinţă în perenitatea cuvîntului literar, proteic în perspectiva „dorinţei de con-fesie a omului" : „Una sau alta dintre convenţiile de -"moment»- ale literaturii (moment ce durează uneori secole) poate fi distrusă. Convenţia însăşi a literaturii însă are ceva din trăinicia naturii. Nu poţi anihila literatura cu cuvinte, scriind." Renunţînd Ia complicatele problematizări, criticul e însă conştient de dificultatea surprinderii notelor ireductibile, a „originalităţii", pudică în măsura1 în care se refuză unei reformulări, lăsîn-du-se doar în seama unei înregistrări „lăuntrice": „La fel de greu e să defineşti poezia cînd are sau cînd n-are personalitate. Cu alte cuvinte,\ poezia «mică» şi poezia «mare» pun criticului aceleaşi probleme, înfăţişează dificultăţi asemănătoare. Timbrul specific, originalitatea le recunoşti imediat, ele se delimitează de îa sine, cu uşurinţă, în termenii experienţei interioare —' dar cum să le traduci în cuvinte ? Ceea ce lăuntric este evident, devine confuz în exprimare. Identificarea unei structuri 54 * MEDIERI REVELATOARE. — O operaţie critică de oarecare interes şi eficacitate, revelatoare chiar, poate să devină — după o meditată lectură paralelă — stabilirea unui raport de mediere între două texte teoretice, concepute aproape simultan, dar ignorîndu-se reciproc, şi tocmai de aceea oferind şanse de iluminare complementară. Cercetătorul care, din simplă întîmplare sau, dimpotrivă, din necestăţi de studiu sistematice, ar citi, bunăoară, la scurt interval, Prolegomene la o estetică marxistă de Georg Lukâcs şi Poezia filmului sau rolul imaginaţiei (din Filmul şi răscumpărarea marxistă a artei) de Umbcrto Barbaro, — s-ar vedea uşor ispitit să retopească într-o nouă concluzie sintetică speculaţiile celor doi esteticieni pe tema (centrală) a categoriei estetice a particularităţii sau, mai exact, ai tipicului în artă. In paragrafele intitulate Tipicul: probleme ale conţinutului şi Tipicul : probleme ale formei, pornind de la ideea generală şi fundamentală că reflectarea ştiinţifică şi cea estetică vizează aceeaşi realitate obiectivă, — Lukâcs afirmă : „...tipicul ştiinţei şi tipicul artei îşi corespund unul altuia, deoarece nu rezumă media trăsăturilor ce apar mai frecvent ci raporturile cele mai dezvoltate şi mai concrete, pe treapta cea mai înaltă a contradietorietăţh lor reale". Şi mai departe : „Justa definire a tipicului ca întruchipare specifică şi centrală a particularităţii în artă trebuie deci să fie verificată în conţinutul său de adevăr obiectiv, astfel ca adevărul estetic să nu fie conceput ca o simplă copie a celui ştiinţific, şi nici negarea sa abstractă să nu ducă la un relativism estetic";- In sfîrşit, autorul Prolegomenelor înfruntă relaţia conţinut-formă şi, negînd viabilitatea propunerilor idealiste, demonstrează că „numai materialismul dialectic poate să pună concret şi în mod adecvat problema conţinutului elaborat artistic pe baza particularităţii reflectării estetice, şi permite deci să se înţeleagă corect raportul dintre conţinut şi formă în estetică. Această corectă înţelegere se întemeiază pe convertirea reciprocă a conţinutului în formă şi invers... Dar această legătură dialectică poate fi înţeleasă corect şi concret doar dacă reflectarea şi reproducerea conţinutului se realizează.... sub imperiul categoriilor estetice. Numai în acest caz se poate înţelege cum forma — ca formă a unui anumit conţinut — izvorăşte organic din conţinut". Eseul lui Barbaro, scris cam în aceeaşi perioadă cu „tratatul" lui Lukâcs, în 1954, înlocuieşte meditaţia abstractă cu o densă suită de exemple — de la vaca lui Miron şi de la cireşele lui Zeuxis \a moderna secvenţă a prelatei din Crâci-şătorul Potiomkin de S. M. Eisenstein — toate menite să- contribuie la respingerea naturalismului în artă. Teoreticianul italian insistă îndeosebi asupra anecdotei lansate de Jean Cocteau: un marinar de pe „Potiomkin", participant la răscoala din 1905 şi emigrat apoi în Elveţia, vede filmul lui Eisenstein si jură că peste grupul marinarilor- răzvrătiţi, în care se afla el însuşi, s-a ordonat aruncarea unei imense prelate de pînză, tocmai pentru a izola nucleul fierbinte al revoltei, Or, în realitatea istorică, această prelată nu a existat, ea fiind o pură invenţie a regizorului. Depăşind discuţia legată de autenticitatea cinecdotei, Barbaro construieşte o ipoteză estetică generală, pe cît de ataşantă, pe atît de eficace, concretizînd implicit ideea condiţionării mutuale a conţinutului şi formei în opera de artă finită: „Episodul prelatei dovedeşte cum Eisenstein, respirînd aerul fierbinte al anului 1905 şi atmosfera navei „Potiomkin", a putut să inventeze episodul prelatei : tot ceea ce el ştia despre crucişător, despre ofiţeri, despre marinari, îl mîna spre această invenţie necesară, unică şi de neînlocuit încheiere a unei anumite faze a povestirii sale : dar această necesitate artistică, această cucerire artistică, ce anume era, dacă nu descoperirea elementului tipic al acelei realităţi ? Dacă ne gîndim bine, prima reacţie de uimire în faţa anecdotei se destramă. Eisenstein nu fantaza în gol, ci ghicea trecutul, aşa cum se poate ghici viitorul : făcînd adică artă... Anecdota prelatei de pe „Potiomkin" nu clarfică şi nu luminează doar realismul reconstituirilor istorico-artistice, ci realismul iout court. Capacitatea imaginaţiei de a surprinde aspectele tipice ale realităţii devine deosebit de pregnantă cînd e vorba de o realitate îndepărtată : dar procesul e identic şi cînd e vorba de realitate contemporană. Sucul istoriei stă aşadar în definirea şi clarificarea rolului imaginaţiei. In asemenea termeni, evident, estetica marxistă contemporană poate recupera cu seninătate categoria tipicului, înţeleasă ca lucrare specifică a fanteziei creative. O recuperare, cred, de o cîtuşi de puţin indiferentă utilitate pentru teoria, ca şi pentru practica artei, în general, a artei filmului, în special, fie că ne referim Ia pelicule de evocare a istoriei — epopeea naţională —, fie că ne referim la pelicule în care însuşi prezentul, actualitatea, devin istorie. FLORI AN POTRA » CALIGRAFII BIZANTINE. — Odată Gheorghe Tomozei şi-a numit poeziile „maşinării romantice". Formula nu contravenea spiritului liricii sale, însufleţită, într-adevăr, de o fervoare romantică, de ceea ce, la vechii trubaduri, s-ar putea numii -romantism al zicerii, cu toate că în culise s-ar bănui o îndelungată muncă de bijutier. Ultimele sale volume (Cronica lui Stavrinos, Ed. Emi-nescu şi Gloria ierbii, Ed. Cartea Românească, 1975) confirmă o dată mai mult această vocaţie de poeta artifex, de meşter făurar, original prin arta f iii— granării pe motivej cunoscute. Convins că poezia nu înseamnă în primul rînd „idei", ci forţă de sugestie a cuvîntului, muzică şi beţie de culori, Gheorghe Tomozei transcrie în vers cunoscuta cronică a „vistierului" Stavrinos, despre scurta şi fulgerătoarca domnie a lui Mihai Viteazu. Compoziţional şi stilistic, poetul urmează cu fidelitate cronica lui Stavrinos; păstrînd „stăruinţa cu care Stavrinos îşi asemuie eroii cu animalele" (după observaţia lui Al. Piru), Gheorghe Tomozei îngroaşă adesea liniile într-o iconărie fa-miliar-burlescă" : „boierimea" paşei e o „turmă", tătarii devin „nişte măgari ce sînt", ostile lui Mihai „de dinapoi/ îi mînă în Dunăre ca pe oi..." pe turcii lui Sinan, în bătălia lui Mihai „Cu Bator Andrei, craiul unguresc", oamenii acestuia din urmă „se văzură-n ţărînă / ca oile cînd vin lupii la stînă". etc. Dacă în prima parte, respectînd vibraţia cronicii, tonul poeziei este eroi-comic, prin reflex, în final, versul devine grav, nu fără o afectată solemnitate . tragică : „O, soare/ înfioare-se razele tale, -nfioare/, plîngi lună/ nebună/ viteji, plîngeţi voi răul/ ce-i dete bărbatului celui bun pe călăul,/ plîngeţi nedreptatea şi clevetirea/ ce i-au întors lui iubirea/ plîngeţi-1 pe falnicul june/ ştiut dini răsărit pînă la soare-apune!". Şi, bineînţeles, după modelul cronicarului, deşi încheia cu o lamentaţie în gama lui „vanitas-vanitatum", poetul brodează şi el o legendă în jurul numelui lui Mihai. Cronica lui Stavrinos exprimă plenar caligrafia bizantină a lui Gheorghe Tomozei. Aceasta se observă şi mai bine în Gloria ierbii. în cele şapte capitole (Sonetele, Hotel Arcadia, Rune, Vers despre vers, Surpare de privelişti, Memoria fericirii şi Gloria ierbii), această carte — poatc> cea mail valoroasă dintre cărţile lui Gh. Tomozei — exprimă pilduitor traiectoria liricii sale: de la încercarea dramatică de a prinde în forma fixă, totuşi — a poeziei sentimente dintre cele mai diverse şi mai răscolitoare, pînă la a obţine „gloria ierbii", sentimentul permanenţei, al vitalităţii, şi făcînd posibilă, graţie fanteziei, reînvierea) unor cumplite tragedii şi a unor luminoase figuri ale istoriei naţionale, prin identificarea poetului cu un cronicar de epocă : „...şi rămîn grămăticul de canţile-rie// ce-şi scrie pe albele foi bucuria şi vina/ cu pana de ibicus muiată-n tuşul de China". Bineînţeles, cu un cronicar-poet, stilist şi caligraf, care se întreabă, de pildă, asupra rostului sonetului : „Sînt versurile, sîmburi, paisprezece/ vibrînd în mărul unei clipe ninse,/ or pietre de colan, la gîtul, prinse/ al unei străve-zimi din ţărmuri grece ?// ...// Sau dinţii Keatricei sînt complice,/ surîzător, ori sînt, de sub gorgan/ dinţii sălbatici ai lui Ghinghis-Han// muşcînd cu plumbul sfîrcului de bice/ din noapte ca dintr-un gigant hartan/ Ghinghis ori totuşi, totuşi Beatrice ?" (Sonetul sonetului). Dacă poeziei lui Al. Andriţoiu farmecul i-1 dă nostalgia unor libaţii antice, versul lui Gheorghe Tomozei are un pronunţat parfum bizantin. în timp, ce Al. Andriţoiu, mai pillatian, asculta de pildă, într-un poem glasul reflexelor argintii al „cărţilor vechi", Gheorghe Tomozei, e mai atent la „cerneluri" şi la „spasmele" literelor. De altfel, în interferenţa şi suprapunerea ciclică a celor două straturi (mineral şi vegetal), în osificarea, în zidirea a ceea ce a fost viu, în mumificarea sa în „ruinuri" şi în acoperirea acestora din urmă cu muşchi şi iarbă, în înverzirea zidurilor şi a pietrei, în vopsirea şi zugrăvirea pereţilor de biserici, sau în îmbujorarea obrajilor de pe icoane, e de găsit „filosofia" şi arta poetului: „Mi se Iconeşte palma/ cînd culc pe ea un fir de iarbă/ al moşiilor mele. L-a semănat străbunica, străluminata/ şi l-a cosit şi treierat cu caii/ străbunicul, întunecatul// ...// cu dinţii/ îţi citesc, biserică de iarbă, sfinţii/ Şi ca şi tine iarbă lucindă ca rîul/ răsar/ şi mă corcesc cu grîul/ de parcă fiinţa mi s-ar împerechea/ cu, ţara mea,/ dumneata" (Gloria ierbii). Tărîmul ierbii devine sinonim cu Ţara : „Ai avut şi tu o istorie, iarbă,/ vede lacrimă bizantină,/ privind în urmă ce spun firele din care ai curs ?" (Hotel Arcadia). în poezia lui Gh. Tomozei cuvintele se aleg şi se atrag unele pe altele (Gheorghe Tomozei scrie o superbă elegie despre cele „douăzeci şi patru" de cuvinte „drăceşti") şi poetul ajunge ca şi zugravul anonim de biserici, să mediteze asupra condiţiei artei sale. Gloria ierbii este, înainte de orice, o poezie a versului. FĂNUŞ BĂ1LEŞTEANU 56 • ODISEEA MARŢIANĂ. — Consecvent acţiunii sale de popularizare a literaturii ştiinţifico-fantastice, Ion Hobana a alcătuit o excelentă antologie, care cuprinde cîteva dintre povestirile devenite clasice ale genului. Prima dintre ele, apărută în 1844, aparţine lui Edgar Allan Poe (Ştiri senzaţionale prin express, via Norfolk!), iar ultima este Odiseea marţiană (1934) de Stanley G. Weinbaum. Renunţînd la structura obişnuită a antologiilor, care constă în precedarea textelor alese prin-tr-o prefaţă, Ion Hobana recurge la o montură teoretică mai convingătoare (de tipul aceleia pe care a mai folosit-o în antologia literaturii franceze de anticipaţie, Viitorul a început ieri, 1969). Astfel, povestirile sînt încadrate de comentarii erudite şi pătrunzătoare, ansamblul cărţii constituind prin structura sa de eseu, ce recurge la „citate integrale", o entitate literară superioară unei obişnuite antologii-Caracteristicile literaturii ştiinţifico-fantastice îndreptăţesc procedarea lui Ion Hobana. Textele acestei literaturi au un regim estetic analog, pînă la un punct, celui al basmelor. Mai mult, daci, decît în cazul altor specii ale epicului, se poate vorbi despre un statut binar al scrierilor SF : ele pot fi considerate consecutiv, ca opere literare pe deplin valide din punct de vedere estetic, dar şi concomitent, prin prisma unor motive şi procedee unificatoare. Ion Hobana sesiz ază în comentariile sale această dialectică fundamentală, situînd individualităţile estetice ale unor structuri în contextul mai larg al unui gen care are la rîndu-i individualitatea sa. Textele antologate sînt doar1 în aparenţă destinate unei lecturi naive. Sub mecanismele senzaţionale, ce imprimă mişcare unor apariţii umane în general unidimensionale, se. află m gna în ebuliţie a fantasticului autentic. Este semnificativă, de pildă, în acest sens povestirea lui A. Con^n Doyle, Cînd a răcnit pămîntul. Personajul principal, colericul şi megalomanul profesor Chalîenger are intuiţia că Pămîntul este un organism viu, un fel de animal uriaş. Pentru a o dovedi, el imaginează un experiment de mari proporţii. Este forat un puţ, ce străpunge ceea ce profesorul numea „cochilia" Pămîntului şi se ajunge la o materie mişcătoare, a cărei excitare stîrneşte o racţie gigantică, pe măsura dimensiunilor „animalului" : „In acelaşi timo, urechile noastre au fost asurzite de urletul cel m^i îngrozitor care s-a auzit vreodată. Cine din toate sutele de oameni care au trăit clinele acelea a putut să descrie îngrozitorul vuiet ? Durerea, mî-nia, amenniţarea şi maiestatea ultragiată a naturii, totul se contopea într-un singur răcnet cumplit. El ţinu un minut întreg — o mie de sirene într-una singură — paralizînd toată mulţimea aceea cu stăruinţa lui sălbatică şi plutind departe prin văzduhul liniştit al verii, pînă ce ecoul lui se răspîndi de-a lungulîntre-gii coaste de sud..." * Desigur, imaginarea unui asemenea experiment poate fi considerată doar rezultatul unei ingeniozităţi. In ansamblu, însă, povestirea nu are numai darul de a şoca prin ceea ce ţine de tehnică gradării elementelor senzaţionale, ci şi calitatea de a crea un „vertij intelectual" specific, pe care lectura naivă nu l-ar putea detecta. VOICU BUGARIU • M. UNGHEANU ŞI INSULELE „ARHIPELAGULUI". — Fără îndoială M. Ungheanu posedă un tlent critic1 deosebit, unul dintre cele mai remarcabile în critica românească de azi. S-au făcut comentarii severe asupra defectelor stilului său. Sigur, există unele formulări improprii/ neglijente etc. Dar oricît ar fi de greoi discursul critic, oricît de silnic ar împerechea M. Ungheanu cuvintele, acestea nu împiedică să se observe mereu prezenţa unor idei interesante, nu de puţine ori de o mare profunzime. Şi dem rcaţia făcută între textele lui M. Ungheanu — autorul de cronici şi recenzii (socotite de o slabă calitate) şi cele ale eseistului (afirmîndu-se că adevărata vocaţie a criticului trebuie căutată doar în această ipost ză) e discutabilă. In realitate, M. Ungheanu este un excelent eseist, dar şi un foarte înzestrat cronicar, c re ştie să dozeze în spaţiul unei recenzii proporţiile între comentariul „obiectiv" şi interpretările personale, seducătoare adesea M. Ungheanu e un discipol -l lui Ibrăileanu, care anatemiza stilul „pieptănat". Să observăm însă că, precum şi la ilustrul său precursor, defectul se poat° transforma în calitate. Prin formularea „neglijentă", prin rene-tarea insistentă a unor cuvinte si sintagme, foarte adesea ideea camătă mai multă pregn nţă şi precizie. De altfel, M. Ungheanu a inclus în ultimul său volum Arhipelag de semne (Cartea Pomâ-nească, 1975) un notabil studiu asupra lui G. Ibrăileanu şi a preocupărilor criticului de la Iaşi în legătură cu romanul. Studiul este caracteristic pentru o direcţie pozitivă în scrisul lui M. Ungheanu : criticul cultivă uneori un didacticism superior, exprimat prin urmărire-' atentă, în toate meandrele şi implicaţiile posi- bile, a unei teme.. O astfel de „temă" este | aceea a preocupărilor în legătură cu ro-. rrianele lui Ibrăileanu, o alta, a caracterelor prozei fantastice româneşti ş.a.m.d. ■ jDe altfel, formulările fericite nu-i lipsesc J lui M. Ungheanu. Iată aprecierea asupra I unei cărţi consacrate lui G. Călinescu de J> Ion Bălu, apreciere de o mare plasticitate i şi profundă în acelaşi timp, căci defineşte sintetic incapacitatea de totdeauna a spiritului meticulos, dar fără fantezie, j de a percepe grandoarea unei mari ere-j aţii : „Contururile trasate sînt exacte, dar 1 Ie lipseşte înălţimea şi din-mismul. Autorul seamănă cu un zoolog miop, care , descrie cu lux de amănunte plăcile de * pe degetele solzoase ale unei fiinţe fără s să-şi dea seama că are în faţă un baI laur". Dar criticul se dovedeşte frecvent i un analist subtil. Prin „repovestirea" ' făcută cu intuiţie a unei opere se dau . altădată de fapt pătrunzătoare indicii * asupra notelor specifice ale universului j artistic respectiv. Hărmălaia, invoresia de învălmăşit, de necoagulat şi contradic-f toriu a vieţii însăşi din ciclul romanesc f al lui D. R. Popescu este surprinsă cu | fineţe. I La un critite atît de stăpîn pe mijloa-I cele sale, atît de incisiv adesea, uimeşte |. câteodată excesul de „diplomaţie", dorinţa I de a fi „politicos". Voi da un exemplu. ' Criticul analizează Oul, volumul de debut al lui Gh. Suciu. Cartea este lipsită de interes, talentul prozatorului, atît cît este, revelîndu-se în volumele ulterioare. De acest lucru p-re a fi convins şi M. Ungheanu din moment ce scrie că acest volum „trebuie lepădat ca o experienţă facilă". Dar, după ce formulează o atare apreciere drastică, dar dreaptă, el descoperă, în aceeaşi carte, calităţi nemaipomenite, chiar dacă se manifestă embrionar : „Este o vuire pe dedesubt — serie comentatorul, furat de vorbe — cumnlită eînd răzbate la suprafaţă în gesturi atroce, pe care au prins-o în literatură, atunci cînd au făcut proză superioară şi Slavici, şi Rebreanu, şi Pavel Dan, un vîjîit solemn pentru care Eminescu iube^ pe ardeleni, pînă a se confunda cu ei şi a cărui rezonanţă o găsim în poemele sale dacice". E drept, autorul recimo st-^ mai departe că acest „orizont" este de fant mai mult bănuit de critic decît sesizabil ca atare în carte. Criticul nu trebuie să aplice însă metoda „bănuielilor". Anoi ce legătură poate exista între „vuirea" din literatura lui Slavici şi Rebreanu şi Oul, într° poemele eminesciene şi cutare „experienţă facilă" ? Dar obiecţia cea mai gravă pe care o trezeşte volumul Iui M. Ungheanu e de ordinul sumarului.! Fiecare din cărţile sale anterioare prezenta o anume struc- tură, materialele introduse îşi găseau o legitimitate a includerii lor între coperţi. Autorul incisivului volum de Campanii, al remarcabilei cărţi despre Marin Preda, al incitantelor eseuri cuprinse în Pădurea de simboluri pare să fi uitat acum acest lucru. O problemă de importanţă mai generală, privind conţinutul unor volume de critică foiletonistică, se poate ridica folosind acest prilej. Comen-tînd Aspectele literare contemporane ale lui Şerban Cioculescu, criticul încheie-astfel : „Masiva culegere mai are şi calitatea de a ne face să medităm asupra erorii de a părăsi în publicaţii, ce se-învechesc şi se degradează fizic iremediabil, contribuţii critice semnificative". Foarte adevărat, cu atît mai adevărat cu cît contribuţiile critice ale lui M. Ungheanu sînt ele însele semnificative. Totuşi, pentru a fi vrednice să fie incluse într-o c rte, cronicile şi recenziile, dincolo de calitatea lor, trebuie să fi dobândit un minim interes istoric, ceea ce nu se întîmplă, cu toate textele autorului. Frica de a nu comite eroarea să lase în părăsire prin publicaţii propriile contribuţii critice a fost, desigur, prea mare la M. Unghe nu. Publicaţiile nu s-au „învechit" şi nu s-au „degradat" de loc, însă criticul a fost din cale afară de prompt ca să le salveze de acolo. Nu cumva Arhipelagul a căpătat cîteva insule în plus prea devreme ? VICTOR ATANASIU • IRONIE ŞI FANTEZISM. — Poezia criticilor e privită, de regulă, cu neîncredere. Din vechi prejudecăţi, ea e suspectată de conceptualism, de livresc, de frigiditate etc. E drept că autorul Ecranului interior (Junimea, 1975), Const. Cio-praga, critic şi istoric literar „de profesie", scrie din reflecţie, d r nu-i mai puţin adevărat că această reflecţie se materializează prin expresie (în sens crocean), lăsînd cimp de manifestare şi cuprinsului sensibil. Apoi, nu văd de ce poezia reflexivă e mai puţin poezie. Mai ales cînd e scrisă cu talent. „Decorul" din Ecran interior se aseamănă într-un anume fel cu cel baco-vian — provincia artificioasă, imaginată ca o lume de păpuşi mecanice, cu gesturi automate —, dar tragicul bacovian, acel tragic dezolant, lipseşte, ori numai abia se insinuează, lăsînd loc unei atitudini ironice sau de duioşie temperată. Aceaşi ambianţă ternă, tipică „locurilor unde nu se întîmplă nimic" şi totuşi unde se consumă drame mistuitoare: străzi. 58 „cu pietoni şi cîini", farmacia din colţ, fanfara („Orchestre pudrate fantastic cîntă la lună") ; eroi fantomatici, insignifianţi, tabietlii — „bătrînele doamne", „ofiţerii la pensie", „cîntăreţul şchiop", „domnul ceasornicar", „alba fată bă-trînă", „preacinstitul meşter", „iluzionistul sărac", „fata ceasornicarului", colegul timid", „bravul colonel" etc. ; manifestări stereotipe, preocupări ciudate : cineva vrea „să copieze alfabetul păsărilor călătoare", altul vinde iluzii, o fată „sau altcineva repetă la limba engleză" şi peste o clipă devine Ofelia etc. Dar Const. Ciopraga nu-şi propune, pur şi simplu, să „descrie" provincia. Aceste elemente sunt destinate să exprime „imagini" ale „ecranului interior". Faptele cotidiene sunt pretexte de a exersa disponibilităţi : ironia, maliţia pur intelectuală, tendinţa demistificatoare, inteli-.genţa rafinată, fantezia nonşalantă : „Pot fi văzute-n parc zecij de doamne bă-trîne, / croşetînd ciorapi ori citind romane de dragoste. / Una, severă, face ■educaţie unui dine...// Lîngă platanul blond-verde se-adună, / seara-n special, pînă la trei sute de doamne. / Lasă umbrela, privesc spre lac, spre lună, // Spre fata cu mini-jupă, spre omul cu ziare. / Una vorbeşte de prăjituri, de cura minerală,/ Alta divulgă orgolios reţetele culinare... // Cîte-o fetiţă comunică doamnelor ştiri discrete. / Bătrînele doamne-au întîrziat în oraş. / Acasă, vor fi probabil mustrate..." (Bătrîne doamne în gri). Const. Ciopraga se arată aici un sceptic superior, un iromst de-o suavă jovialitate, un umorist stăpînit. In viziunea lui, lumea e un spectacol cu lumini şi umbre, cu infinite ipostaze cotidiene, unele de reală gravitate, altele bufone, împinse pînă la grotesc, altele de-o banalitate duioasă. Cîteodată, poetul recurge la dilatarea faptului mărunt prin proiecţia lui la altitudinea fanteziei, ori prin devierea "în burlesc şi caricatural. De cele mai multe ori, însă, procedeul este invers: •existenţa e văzută la dimensiuni reduse, de insectar. Altfel spus, întrebările foarte ■serioase, prilej de retorică patetică pentru alţii, sunt aduse la nivelul întîmplă-rilor comune. Tragicul e convertit în comic, dar un comic potenţat de gravitatea conţinută subtextual. E tragi-comi-cul claunesc. Peste tot prezidează un calm înţelept, din care transpar totuşi sonuri elegiace discrete şi umbre de melancolie, provocate de scurgerea timpului şi de condiţia noastră de „oameni de-o noapte şi-o zi". Atitudinea fundamentală rămîne cea a •distanţei, iar notaţia e sobră, deşi de o anume directitate. Rezultă de aici un stil •conversativ de elegantă causerie, cu ora- lităţi de felul: „nu ştiu zău", „dracul s-o iee", „nu zău ?", „vai de noi, „nu aă crezi, vai !", „Doamne fereşte" etc. Să ilustrez doar cu un fragment din poezia Arbore genealogic : „Desigur, nu crezi că Shakespeare are răs-strănepoţi, / pe care-i poţi întîlni în autobuz ori la teatru: / — Bună ziua, gentilă doamnă Shakespeare ! bună ziua, domnule Shakespeare ! / Nu-ţi imaginezi, fireşte, că Mi-ron Costin întristatul, / poate avea urmaşi, că-i poţi întîlni la meciul de fotbal : // — Cine crezi că bate azi, prea stimate Costin?" Nu cred că-i, greşit dacă se apropie poezia lui Const. Ciopraga, din acest volum, de cea a lui Adrian Maniu, din prima etapă (Salo-meea), care, la rîndul ei, nu-i străină de cea a lui Jules Laforgue. înscrierea liricii din Ecran interior sub semnul fante-zismului şi demistificării e mai nimerită. E vorba de acel fantezism al asocierilor imprevizibile, în care operează mai ales facultăţi ale intelectului şi numai rareori, cum spuneam, intervin uşoare accente sentimentale. Mă gîndesc şi la afini cu Geo Dumitrescu, Constant Tonegaru, Mircea Ivănescu, Marin Sorescu. Ca şi la aceştia, într-o anumită direcţie a poeziei lor, predomină fantezia inteligentă, ironia fină, gustul parodiei — toate acestea exprimate printr-o asociere rafinată de tonuri, prioritară fiind propensiunea către transcrierea nudă, nesofisticată, voit prozaică a substanţei lirice. C. TRANDAFIR • REFUZÎND PITORESCUL. — Aflat la a treia apariţie editorială, Nicolae Ma-teescu confirmă prin recentul volum prezenţa unor disponibilităţi epice remarcabile, sumar înregistrate pînă acum de critica literară. Lumea povestirilor adunate sub titlul aparent convenţional Staţia de salvare (Editura Eminescu, 1975) revendică o anumită atmosferă autentică mai ales prin banalitatea şi ambiguitatea presupusă, circumscrisă ideii de credibilitate epică într-un deplin anonimat de fapte şi întâmplări relatate. Cu acest ascendent, de loc neglijabil, al unui univers constituit, prielnic descinderilor narative, tînărul prozator face dovada unui realism potenţat, refuzînd pitorescul acestei lumi, în favoarea unei umanităţi ce interesează în primul rînd prin ingenuitate. Mai pretutindeni, trecerile de la umilinţă la demnitate, proprii unor personaje întîlnite în Saţia de salvare, se realizează printr-o aluzivă implicaţie 59 psihologică, aşa cum se întîmplă în nuvela O coroană de fier forjai, unde unul dintre eroi,, maistrul Foca, urmărit de obsesia posibilei răzbunări a directorului unei întreprinderi, deschide un atelier de tinichigerie, capabil să-i întreţină iluzia protectoare a independenţei. Soluţia aleasă, prin care personajul se pune de acord cu sine şi cu o întreagă umanitate pe care o reprezintă, evidenţiază mai întii procesul înstrăinării de sine, cazul muncitorului Ilie Pleşa fiind concludent: personajul este victima unei neînţelegeri a datelor epocii ce-şi pune amprenta pe însăşi fragilitatea anumitor raporturi umane. O coroană de fier forjat dă la iveală, dincolo de interesul imediat al nuvelei, accepţia nouă, cu totul convingătoare a unui timp istoric în determinantele căruia intuirea finalităţii sociale se realizează prin prisma unor destine individuale supuse rigorii. Sugestia şi sancţiunea morală sînt implicite în povestirea Vinovaţii, unde adolescentul Mimi, surprins de autor în plină senzualitate a vîrstei, este iniţiat în oroarea întîmplărilor pe care le povesteşte un soldat în cele cîteva momente de confesiune, banală şi orgolioasă, încărcată de grotesc. Iniţierea aceasta îl marchează definitiv pe adolescent, astfel încît, spre sfîrşitul povestirii, cititorul are surpriza de a descoperi în sublimata prezenţă a personajului un alt erou, prins de seducţiile întîmplărilor cumulate, trecînd, deci, cu uşurinţă de la infantilism la brutalitate imperativă. Nicolae Mateescu dovedeşte şi în această povestire o rară capacitate de condensare a epicului în cîteva date fundamentale, precum şi o anume sobrietate a comentariului, realizat în special prin acea neutralitate a tonului care-i conferă adecvarea stilistică necesară. Vinovaţii rămîne deocamdată povestirea de referinţă a scriitorului, datorită exemplarei discreţii emoţionale şi, mai ales, unei premeditate rarefieri anecdotice, prin convertirea faptului banal într-un eveniment cu semnificaţie unică. Celelalte povestiri nu mai corespund exigenţelor : recunoaşterea imediată a unui descriptivism complice cu platitudinea, cum se întîmplă în Ia-mă şi iubeş-te-m,ă, cu un ansamblu de personaje mobilizate de prozator care nu reuşesc decît să complice o idee abia recuperabilă. Mai plină de promisiuni ar fi rămas Nu mai pot să mă uit in ochii tăi, George, dacă autorul ar fi depăşit substratul metaforic. Cu volumul Stafia de salvare N. Mateescu devine o prezenţă a cărei evoluţie ne poate oferi satisfacţia unor certitudini. VASILE PETRE FATI • „BALADA CU FOTOGRAFII MIŞCATE". — Pasărea de lut (Dacia, 1976), ultimul roman al lui Mircea Oprită, prozator cunoscut pînă acum ca autor de literatură ştiinţifico-fantastică, părăseşte de astă dată inovaţia ce ţinea exclusiv de domeniul imaginarului, pentru una ceva mai profundă care atinge chiar resorturile de producere şi organizare a epicului. Ca şi alţi prozatori din Transilvania aflaţi, mai mult sau mai puţin evident, în zona de influenţă a unui puternic flux de modernitate dirijat de personalitatea lui D. R. Popescu, Mircea Oprită propune prin cartea de faţă un experiment interesant. Este vorba de modernizarea, prin introducerea unor artificii consacrate de romanul modern, a unei epici de încetinită şi regională observaţie realistă (socială sau psihologică) numită de obicei proză tradiţională ardeleană. Tentativa sa determină romanul să fie, la nivelul textualităţii, o sinteză inedită a două maniere epice complet diferite şi totodată o mostră, nu atît extraordinară, cît exemplificatoare pentru căutările romanului actual. Acesta tinde vizibil să depăşească, pe de o parte, litera unei epici tradiţionale, care nu mai concordă cu formele noi ale sensibilităţii, iar pe. de altă parte, să iasă, prin inventarea unor soluţii proprii de existenţă, dintr-o arie provincială a romanului european. Un sat din Transilvania primului război mondial, cîteva destine puternice (Ion şi vitala sa soţie, Ana, prietenul lor Gheorghe, un mic neliniştit ce pare un mare neliniştit într-o colectivitate condusă de norme foarte rigide de existenţă, un Abrahoc bogat şi puternic ce sfârşeşte violent) implicate în eternele conflicte ale pămîntului şi ale puterii, cît şi în împrejurări istorice noi cum ar fi războiul, unirea Transilvaniei cu ţara, cu tot cortegiul de transformări politice şi sociale ce intervin, la care se adaugă deziluzia ţăranului, ardelean în faţa demagogiei liberale, formează materia epică a romanului Pasărea de lut. Caracterele pasionale, întîmplările dure se derulează înaintea noastră previzibil într-o pastă groasă, sumbră, relativizată totuşi de un lirism de bună calitate şi de o distanţare lucidă a autorului, aproape jucăuşă, faţă de propriul său text. Atitudinea sa este înlesnită' de pretextul de la care pleacă romanul: contemplarea unor imagini vechi (de altfel subtitlul cărţii este „Baladă cu fotografii mişcate") urmată de anularea istoriei printr-un fel de laser vizual ce are rolul unui tunel al timpului, act prin care are Ioc o reumanizare a imaginilor obiecte prin fabulaţie. De astă dată edificiul verbal este acela care dă iluzia vieţii. Romanul ne oferă de Ia 60 început un cadru familiar, în care însă mişcarea personajelor depinde de capriciul celui ce le dirijează, în care timpul relatării şi persoana la care se narează oscilează permanent, iar autorul, renunţând să dea indicaţii numai din culise, intervine în scenă. Cînd confesiunea personajelor nu i se pare suficient de elocventă pentru ceea ce îl interesează să releve în discurs, autorul intră în dialog direct cu ele. Alteori se substituie temporar unor prezenţe epice sau joacă diverse roluri episodice pentru a înlesni martorului, adică lectorului, o maximă apropiere de realitatea colportată. In toată această regie care dă un puternic aer de stranietate naraţiunii, autorul este cel mai important personaj al ei. Textul, greoi prin datele fundamentale, devine viu şi profund prin schimbarea imprevizibilă a perspectivelor, prin amestecul subiectivităţii cu observaţia obiectivă. Pe rînd, autorul comentează neutru, înre-gistre ză fluxul subiectivităţilor, poate întreţine un dialog, de exemplu, cu tatăl lui Ion, proiectîndu-se neschimbat în trecut, sau poate să stea, sub masca unui doctor, lîngă trupul bolnav al lui Ion care zace pe paiele unui spital de campanie din Moldova. Prozatorul f ce toate aceste lucruri fără ostentaţie. Textul îl recomandă deocamdată ca pe o inteligenţă artistică în stare să ocolească stridenţele, atît de frecvente, ale înnoirii. Prin acest roman Mircea Oprită npare de fapt ca un prozator aflat deocamdată în faza căutării celei mai proprii formule epice care să se adecveze la o substanţă densă ce începe să se facă simţită. MIRELA ROZNOVEANU • AFORISME ROMÂNEŞTI. — Afo-rismos, în greceşte, înseamnă definiţie. Aşa trebuie să fie de vreme ce ne-o spun toate dicţionarele şi enciclopediile. Care mai completează : aforismul e o sentenţă, o m ximă, un adagiu, un rezumat, formularea concisă a unei experienţe de viaţă, sintetiz rea unor esenţe. Există aforisme medicale (ale lui Hippocrat, ale Şcolii din Salerno, ale lui^Boerhaave), juridice (Digestele lui Justinian, sore pildă, sau ale dreptului cutumiar francez, din rare multe şi astăzi mai au putere de circul ţie) şi morale. Acstea sînt cele mai răspîndite şi mai importante, spre ele e îndeobşte purtată gîndire' omului cînd aude cuvîntul aforism. Aforismele morale sunt considerate tot una cu cele filosofice (Schopenhauer, Cioran) ori politice (Harrington), dar mai curînd evocă pe ale autorilor francezi cunoscuţi sub chiar numele de „moralist" ; vestiţii La Rochefoucauld, La Bruyere, Chamfort şi Vauvenargues, gloria literaturii franceze din secolele XVII—XVIII. Pentru numeroşi cititori şi critici ei reprezintă forma superioară şi sintetică a scrisului privit ca mijloc de enunţare a legilor sufletului şi a principalelor axiome ale psihologiei omeneşti. Aforismul, ne atrag atenţia dicţionarele, nu-i însă tot una cu axioma, deşi tinde să se dea drept un adevăr definitiv şi indiscutabil ! Desigur. De aceea şi place : îl emoţionează şi-1 cucereşte pe cititor prin concizia sa (cît mai aproape de absolut, de forma ireductibilă la un număr mai redus de cuvinte, de foneme) şi prin caracterul intransigent al adevărului prezentat cu accent profetic, tăios, ştiinţific. Aforismul mai ales aceasta ar vrea să fie : o teoremă, o formulă, o constatare, un fel de doi plus doi nesupus îndoielilor şi relativităţii domeniului normativ. Aşa fiind, nu-i greu de înţeles de ce aforismul întotdeauna preferă să se în-veşmînteze în haine somptuoase şi să adopte un ton grav, de nu şi propovăduitor. Se crede doar un adevăr, o lege — şi ca atare — socoteşte că se bucură de atributele ştiinţei şi autorităţii : rostirea sentenţioasă. Cînd însă aforismele trec în cadrul literaturii române, ele se molipsesc de car cterele graiului şi mentalităţii unui popor mai cu seamă glumeţ, bun cunoscător al relativităţii celor trecătoare şi nepartizan al confundării seriozităţii cu tonul afectat şi pretenţios. Tot „adînc" rămîne genul aforistic şi la noi, tot urmărind adevărul şi lămurirea complexi-tăţilor şi complexurilor, tot hotărît să dea fiinţă în cît mai puţine vorbe rezultatelor unei explorări sufleteşti necruţătoare. Dar intervine specificul sufletului naţional, şi lucrurile sunt spuse cu acea aparentă uşurătate, acea ironică detaşare, aceea nelipsită sfătoşenie care pe atîţia străini i-a indus în eroare şi i-' putut duce să creadă că sîntem un popor frivol. Ca şi cum încotoşmănarp.a la orice ocazie în faldurile unei toge severe şi arţăgoase, îngîmfate şi pedante ar fi unicul semn indubitabil al autenticităţii şi singura cale d- vorbire impunătoare ! Iată Pegasul troian de Tudor Vasiliu, culegere de aforisme (C'rtea Românească, 1976) : deîndată se desprinde din citirea acestor 220 de cugetări caracterul iscusit-sfătos pe c-re-1 iau aforismele grăite în româneşte. Crude, aspre, dureroase de multe ori, lipsite de sentimentalism, dulcegărie şi milă n°discriminatorie sunt ,* d^r spuse cu inerenta doză de înţelegere, 61 de bonomă înţelepciune, de toleranţă, de resemnată ironie proprii unui popor vechi, trecut prin ciur şi prin dîrmon, care ştie, a văzut şi a învăţat multe, capabil să audă şi să înfrunte adevăruri neplăcute sau cutremurătoare cu ochii deschişi, cu grumazul 'neplecat şi chiar cu un zîmbet zdrobit fără acreală în colţul gurii. In faţa nedreptăţii şi absurdului, aforismul românesc se refugiază şi la Tudor Vasi-liu în adăposturile sale din totdeauna, în umor şi inteligenţă, in blîndeţe şi calm. Aforismele lui Tudor Vasiliu mai degrabă decît concentrate conspecte ale lefilor sufletului sunt proverbe şi joacă acelaşi hotărîtor rol pe care acestea — proverbele — îl ocupă în opera unui Creangă, autorul cel mai sfătos-isteţ din eîţi am avut. Proverbele sînt pentru Creangă tot un „refugiu", un mod de a .neutraliza şi compensa impactul produs înlăuntrul omului drept şi curat de impurităţile şi de zguduitoarele şocuri ale cursului vieţii. Proverbele, ca referire la generalităţi şi la vechi boli ori nevindecate cicatrice, uşurează fiorul resimţit, atenuează traumatismul psihic : se ştie doar de mult că „Dai cu baniţa şi scoţi cu linguriţa", că ,,E ruşine pentru cine linge unde a scuipat", că „Omul cît îl laşi atîta se întinde", că „Unul cască gura şi altul înghite". Aşa încît orice nedreptate, orice scîrbă, orice pacoste ţi-ar ieşi în cale, sfătoşenia bătrînească şi populară te consolează şi parcă te şi potoleşte, îm-bărbătîndu-te : nu numai ţie ţi s-a întîm-plat, nu eşti tu singurul, asta-i roata. Aforismele lui Tudor Vasiliu sunt şi ele — bătrîncşte, rumâneşte — o colecţie de proverbe. Amarnice uneori, severe („Asupra acestei lumi păstrează-ţi ochiul deschis şi limpede ; şi doar din cînd în cînd să clipeşti — a ghilotină), ironice (Veninul mi-e dat spre a-i respinge pe cei atraşi de miere sau mierea pentru a-i atrage sub ac), poznaşe (Visul maimuţei e să poată imita papagalul), şugubeţe (Aţi remarcat că slugarnicii nu se învîrt decît în jurul celor cu ghivent ?), iscoditoare (Nu vezi ziua ce întrevezi noaptea), neîmbrobodite (Ne prăbuşin atraşi nu de atracţia, ci de tentaţia pâmîntului) sau ironic îngăduitoare (Mare şi expropriată e grădina ta, Doamne), aforismele lui Tudor Vasiliu mereu aduc a proverbe şi mereu —■■, compliment mai mare nu li s-ar putea face — se raportează la Creangă. Ca atare sunt nu numai puncte de vedere cinice, resemnate, dureroase ori dezamăgite .asupra vieţii, sunt şi adevărate — ca şi ale moraliştilor. Specificul naţional — iscusit, bonom şi sfătos — nu' impietează asupra adevărului şi nu-1 exclude. (II •colorează doar în mai apropiat, mai puţin rigid.) Dacă stăm să ne gîndim bine — stînd strîmb şi judecind drept — apoi vedem că adevărul nici nu e o entitate absolută şi întru totul de sine stătătoare. Adevărul, Binele şi Frumosul sunt trei ipostazuri ale unei aceleiaşi unităţi şi comunică între ele. Adevărul e implicat de Bine şi de Frumos, Frumosul e implicat în Adevăr ş.a.m.d. Proverbele, ca deţinătoare ale adevărului şi prin urmare participînd la celelalte, dispun de o putere (— un carat, ar spune cardinalul de Retz —) irezistibilă. Nuanţa de umor înţelept (şi grav — aceasta e gravitatea pe care o preferă specificul românesc), accentuează adevărul şi, de fapt — în loc de a-1 estompa sau îndulci — îl ridică la o putere vecină cu a dispozitivelor cibernetice. Cu puterea aceasta — virulentă, accelerată, biruitoare — românii au înfruntat istoria şi geografia, şi-au rîs de minciună, au făcut praf şi pulbere din silnicie şi ţîfnă, au smuls masca aparenţelor. N. STEINHARDT • MITOLOGII TRANSILVANE. — Cu această a treia carte, O ramură deasupra ierbii, Nicolae Stoe depăşeşte clar perioada vocii în schimbare. Emiterea poetică înregistrează acum echilibrul, timbrul este constant. Mai ferm declarat este de astă dată şi dorul pentru „cerul Transilvaniei", pentru Ardealul de naştere al poetului. De fapt, declinarea locului natal se face cu orgoliu, poemele nefiind „imne", ci interpretări ale unor „mitologii intime", ca să folosim gsnericul uneia dintre secţiunile cărţii. Aici vom afla, de altfel, şi piesele de cea mai acută rezonanţă, din care se distinge remarcabilul poem Ocna Sibiului : „Lumea era acolo un pămînt de sare,/ Vitele păşteau săratele păşuni,/ Sarea, călătorind prin l"pte, spre-o lume viitoare,/ Făcu popas în mine venind de la străbuni./ Doar mama mai credea că sînt o sărbătoare/ A cărnii dulci, s-rea menit să o alin,/ Dar într-o zi văzu cum dă în floare/ în colţul gurii mele un su-rîs salin". O viziune asemănătoare, realizată parcă pe principiul vaselor comunicante, des-prinzînd o suită de înlănţuiri, ca o incursiune în istoria obiectelor, întîlnim şi într-un alt poem, Casa: „Sub temelia casei a curs de mult un rîu/ Rîul curgea deasupra unui străvechi mormînt/ Săpat în grabă, într-un lan de grîu,/ cît spicul încă verde se legăna în vînt". Interiorizarea credem că este cea mai de preţ cucerire a poetului pe drumul de la Consemnele necesare (volumul de de- 62 but — 1969) pînă la O ramură deasupra ierbii (1975), de li elanul juvenil, cu vorbele pripite, la imaginile apărute în urma unor trăiri mai intense. înscriindu-se în valoroasa tradiţie a poeziei transilvănene (accentele din Goga nu lipsesc), O ramură deasupra ierbii impune un poet al meditaţiei adiată de lirism. ERMIL RĂDULESCU • QUI PRO QUO DERIZORIU. — în romanul înapoi la Savina (Cartea Românească, 1975) Mircea Cojocaru explorează avatarurile sufleteşti ale mai vechiului său personaj, Arhip (din romanul de debut, Minciuna). Formula narativă este păstrată, introspecţiile urmînd un fel de montaj cinematic din care nu lipsesc racursiurile onirice, dar în prezentul roman formula este mult îmbogăţită, ea urmînd, în intenţia autorului, să şi semnifice mai mult. Dacă Arhip în ipostaza sa iniţială (din romanul Minciuna) a trezit unor comentatori fie admiraţie, fie idiosincrazii legate de sentimentul că se află în faţa unui caz clinic şi deci a unei literaturi cu tendinţe psihanalitice, acest al doilea Arhip e mai puţin un subiect de laborator, totodată fiind şi mai puţin impresionant, mai „periferic". Impostura pe care el şi-o flagelează e adînc omenească şi poate stîrni interesul lectorului fără prejudecăţi, însă, din păcate, evidenţierea ei sau, altfel zis, rezolvarea ei are loc prin mijlocirea unor succedanee de vizibilă vulgaritate. într-un fel, Arhip din actualul roman reprezintă cealaltă faţă a erou-lui-narator din romanele lui Anton Hol-ban, reversul medaliei. Acela e răvăşit de vitalitate şi decizie, pe cîtă vreme eroul lui Mircea Cojocaru, de abulie şi de o teamă glazurată cu ceva greaţă sar-triană („Nu-i nimeni vinovat că unul se naşte aşa şi altul pe dos, nimeni nu te întreabă dacă vrei să intri în lume cu capul sau cu picioarele înainte. Important e numai că ieşi de-colo, din mă-ta, mirat şi fără să ştii încă ce se petrece cu tine. De parcă stai gata să întrebi : ei, ce mai e nou pe la dumneavoastră ?, cu fericirea cum o ■ mai duceţi ? Simţi că nu prea e-n regulă, strîmbi din nas şi te aşezi pe ţipete".) Unul ştie să se elibereze în concret, derulîndu-şi obsesiile in abstracta. Cestălalt, neavînd „nici o experienţă dusă pînă la capăt", se lasă eliberat în concret şi-i rămîn obsesiile, tot mai multe. Dar registrele obsesionale diferă. Dacă la Anton Holban bărbatul suspectează femeia în virtutea unei înalte tensiuni mo- rale proprii, grefată pe o spiritualitate armonic-filosofică, personajul lui Mircea Cojocaru are un orizont spiritual destul de jos. Spaimele, lamentaţiile, reveriile, animozităţile care alcătuiesc universul său obsesional configurează *o spiritualitate precară. Este şi motivul pentru care vina eroului nu convinge, nu devine o problemă de maxim interes şi pentru lector.' Poate că lipsa unei suficiente distanţări a autorului de eroul său contribuie fatal la transformarea treptată a „cazului" -— iniţial foarte interesant — într-o anonimă cazuistică sentimentală. Numai prin ea însăşi, culpabilitatea nu e literatură. Mircea Cojocaru nu-şi salvează decît sporadic şi neconcludent personajul din cercul său de prieteni, cu morala lor sumară. Aceştia sînt dispuşi să-şi judece semenii, afirmînd de pildă, despre un delapidator prins, fost cunoscut de-al lor : „Te bucuri, te lăfăi un an şi suferi cincisprezece. Da' mai bine haide să bem. Morţii cu morţii, viii cu viii". Autorul însuşi se lasă uneori furat de ardoarea introducerii în analis-mul său a unor filosofări de tractir : „Chiar dacă nu se gîndiseră, ştiau cu toţii din experienţă că la băutură tăcerea nu face decît să întărite şi să înrăiască ; ştiau că marile scandaluri şi bătăi erau urmarea unor momente de aparentă linişte, altminteri zis, de maximă încordare nervoasă. Dimpotrivă, zgomotul paharelor ciocnite, cîntecul, vorba multă şi înjurăturile nu vesteau decît un chef prelungit pînă la ziuă sau pînă la terminarea banilor". Vegetarea într-o existenţă marginală, dosnică e pigmentată cu trivialităţi recurente ce coboară şi mai vădit temeiul obsesiilor. Se bea enorm în romanul acesta, se gîndeşte şi se discută apăsat suburban. Absenţa localizărilor — precizarea că acţiunea are loc în anii '40 nu-i decît un qui pro quo derizoriu. Receptată, însă, ca dramă a neputinţelor mediocrităţii, eşafodată pe introspecţiile eroului (dispuse într-un soi de anchetă), cartea e acceptabilă. Privit din acest unghi, Arhip ar fi un Anteu, banal şi virtual dar, totuşi, un Anteu. Şi e îmbucurător faptul că Mircea Cojocaru şi-a păstrat şi în acest roman ştiinţa dozării reveriilor şi virusurilor care reuşesc să potenţeze agreabil numeroasele realităţi dezagreabile ale cărţii. Din păcate, însă, eroul este „salvat" de autor numai în-trucît poate fi privit ca o potenţialitate a unei moralităţi civice, în ultimă instanţă, a însăşi capacităţii sale de a redeveni socialmente integrabil.. Şi acest lucru este mult prea puţin şi pentru talentul lui Mircea Cojocaru, cît şi pentru un roman cu nu puţine pagini. MIRCEA CONSTANTINESCU 63 • GAUDEAMUS IGITUR. — „Nemărginită mare", „Floare albă, floare albă", „Doamne, cîntecele mele", sînt tot atîtea bucăţi de bravură actoricească pe care orice elev de conservator de pe vremuri le ştia pe de rost şi le recita de predilecţie la orice ocazie festivă ori în momentele de intimitate galantă, rolul lui Zefir din Trandafirii roşit fiind, în egală măsură cu cel al lui Romeo, piatra de încercare şi suprema performanţă spre care se îndreptau cu alean veleităţile tinerilor aspiranţi la perisabila strălucire a rampei. Legenda dramatică a lui Zaharia Bîrsan, în versurile căreia amurgesc ultimele scînteieri ale sentimentalismului romanţios, emfatic şi guraliv din Puiul de vultur şi Prinţesa îndepărtată, a fermecat copilăria unora dintre noi prin magica transfigurare din final, cu ajutorul unor minuscule becuri electrice, a pergolei de trandafiri artificiali într-o învăpăiată feerie. Intenţia Teatrului Măria Filotti din Brăila de a reedita un succes vechi de o jumătate de veac poate părea ciudată şi îndrăzneaţă, acum cînd ecranul glorifică eroul „dur",, incoruptibil şi intransigent, care-şi face dreptate cu pumnul sau cu revolverul şi rezolvă expeditiv cele mai complicate situaţii printr-o figură de judo ori de karate. Cine mai are timp să-şi risipească afectele pentru un biet vîntură-ţară care se sacrifică din amor, expirînd sublim la picioarele frigidei şi inaccesibilei doamne a visurilor lui ? Regizoarea Zoe Anghel-Stanca s-a gîn-dit la o ingenioasă conexiune cu actualitatea prin intermediul muzicii pop şi folk (cu incursiuni în operetă), făcînd apel la forţele artistice locale, în speţă la Nicu Alifantis, conducătorul unui mic grup orchestral) cîntăreţ şi compozitor totodată, care a pus pe note lucrarea lui Zaharia Bîrsan, condimentînd ardoarea şi naivitatea unor metafore convenţionale prin înflorite eufonii picurate de ghitare, punctate de instrumentele de percuţie şi dezvoltate tematic de actorii care cu această ocazie şi-au putut pune în valoare virtuţile muzicale şi glasurile plăcut timbrate. Melodiile lui Alifantis au o mare calitate : nu seamănă una cu alta. Spectatorii nu sînt aşadar pîndiţi de pericolul unei inoportune alunecări de pe aripile muzicii în zona hipnotică a Iui Moş Ene. Se cîntă mai tot timpul pe scenă, se cîntă cu tragere de inimă, cu plăcere cu modestie şi cu sinceritate. Pentru a menţine o dreaptă cumpănă, regizoarea a păstrat partitura baladescă a lui Zefir cu binecunoscutele arii dc coloratură retorică în limitele declamaţiei tradiţionale, cu un acopaniament în surdină, astfel că rolul nefericitului menestrel s-a detaşat prin contrast faţă de rest, iar simbolului piesei i s-a rezervat spaţiul necesar pentru o sensibilă rezonanţă. Mircea Creţu a avut un fel al său de a spune versurile, simplu şi fluent, fără o inutilă risipă de accente şi modulaţii, cu o frazare largă şi cadenţată şi cu un cald elan, dăruind onestitate şi adevăr unei ficţiuni evanescente, iar în ipostaza de cîntăreţ a cîştigat de la început audienţa publicului. Autorul Trandafirilor roşii a creionat o serie de personaje pitoreşti cu o onomastică ilustrativă, ca în basme. Accen-tuîndu-le trăsăturile pînă la grotesc şi presărînd la tot pasul incidente amuzante pline de fantezie, Zoe Anghel-Stanca a preschimbat palatul împărătesc într-o curte a lui Papură-Vodă ori a regelui Pausole ; ambianţa a fost astfel situată deliberat pe un plan comic. Diafana domniţă-vampir a devenit o gaiţă năzuroasă, exigentă şi arţăgoasă, ale cărei istericale şi fandoseli Anca Alecsan-dra( — sensibilă şi nuanţată interpretă dramatică — le-a redat cu dezinvoltă participare, fără a se simţi de loc incomodată de insolitul acestei posturi, şî cu un acidulat sarcasm căruia graţia sa personală i-a dat o fineţe de foarfecă bine ascuţită. Apanajele crăieşti ale blajinului împărat au fost înlocuite prin jalnica neputinţă a părintelui copleşit de capriciile odraslei şi a cîrmaciului depăşit de evenimente; statura impunătoare şi experienţa artistică a lui Petre Simio-nescu i-au conferit în schimb o marcantă prezenţă. Nici fălosul Val-Voievod n-a scăpat de pecetea ridicolului cu atît mai mult cu cît darul de improvizaţie al lui Bujor Macrin şi facultatea sa de a-şi reinventa rolul pe măsură ce-1 joacă, moment cu moment, cu o miraculoasă spontaneitate, l-a adus în avanscenă. Marin Benea a căscat şi a moţăit cu atîta voluptate încît a evocat ispititoa-rea imagine a unei odăi calde şi a unui pat confortabil, după cum rîsul contagios şi zburdălnicia corpolentului spiri-duş pe nume Şagă (Petre Cursaru) a răs-pîndit o senină voioşie. Monica Borde-ianu-Fulga a fost o gingaşă şi melancolică Lăcrămioară, pornind cu dreptul în carieră, iar Mihai Stoicescu a cîntat cu o voce amplă şi vibrantă, ca la Opera Română. Dar toţi interpreţii acestui spectacol tineresc, acordat la lungimea de undă a receptivităţii tineretului, merită a fi citaţi : Elena Aciu, Nicolae Ţă-ranu, Anghel Deac, Gheorghe Moîdovan, precum şi grupul de fete şi băieţi de liceu care n-au lăsat nicicum impresia că '64 ■sînt la primii lor paşi pe scenă. Şi, bineînţeles, scenografa Olimpia Damian-"Ulmu pentru costumele stilizate cu gust. OVIDIU CONSTANTINESCU • OCTAVIAN VIŞAN : PEISAJUL POETIC. — Voit, desigur, ca în orice aventură intelectuală cînd se explorează spaţiul pictural dintr-un anumit punct de vedere. Octavian Vişan se închipuie uneori zugrav de frescă ori pictor de icoane, pelerin întîmplat să se afle prin secolul •douăzeci, căutând nori expresivi pentru chipuri sihastre şi dealuri unduitoare şi rotunde unde să aşeze ctitorii viitoare, închizînd cu taină şi purtînd în sine •dogma care spune că el trebuie să picteze lucruri frumoase pentru suflet, menite să înalţe omul pînă la iubirea lor. N-ar fi cu totul neadevărat dacă am susţine, deci, că Vişan priveşte lumea ■cu un ochi aproape bizantin, înţelegînd prin această aserţiune tendinţa pictorului de-a sacraliza peisajele şi de a investi figurile cu o aură care îndeamnă la adorare.. Vom descoperi însă în reprezentare, în acelaşi timp, şi sensuri moderne, opuse intoleranţelor plotiniene, care impuneau să se redea toate amănuntele imaginii pe un singur plan. Peisajele pictorului ne trimit de obicei la o realitate cunoscută (Pe valea Buzăului, Toamnă în Transilvania, Iarnă în Ţara de sus etc), dar, cum era de aşteptat, ele nu sînt dublura în culori a locului geografic, ci expresia unei anume viziuni asupra naturii, fertilizată de căutarea,1 neîntreruptă a reprezentării metaforice a spaţiului. Imaginile se nasc din acea stare interioară cînd peisajul se integrează în angrenajul unui suflet devenind proiecţia unei dorinţe. Trecut prin filtrele sensibilităţii, el este restituit pur, despovărat de accidente locale, uneori aproape ireal prin topografiile geologice descrise, şi privitorul înţelege că pictorul trăieşte un vis al naturii. Vişan închipuie ţara foarte aproape de înţelesul simbolic dat de Blaga spaţiului românesc : „orizont înalt, ritmic şi indefinit alcătuit din deal şi vale". In pictura lui există mereu un deal ce urcă îndrăzneţ spre înălţimile cerului ca să coboare unduitor şi supus spre văi tăcute. pămînt matern ce ascunde într-o îmbrăţişare sacră cătune paşnice, pămînt frumos prin el însuşi şi prin misterul formelor sale modelate de arta ploilor, de vânturile milenare, pămînt al oamenilor care trăiesc în imagini prin opera..lor, acele geometrii risipite ale ogoarelor, prin drumurile şi casele vegheate. de caravelele norilor cumulus (Pe valea Buzăului, Casa pădurarului etc). Punctul de observaţie al pictorului e situat totdeauna la înălţimile de zbor ale păsărilor, de unde poate imagina şi descrie panorame fastuoase. El învesteşte, astfel, peisajele — utilizînd perspectivele aeriene — cu sentimentul solemn al grandorii şi orizonturilor, fundaluri cosmice pentru acele forme geologice ondulate ritmate, ale plaiului românesc, pe care le apropie, vizual, de metafora populară („pe un picior de plai/ pe-o gură de rai"), ferindu-le însă de dulcegăriile bu-colismului. Prin spaţiile imaginate trec doar anotimpuri şi nori şi tăcerile, care conversează cu copacii. Accentele bizantine amintite la început apar mai ales în portrete, unde figurile sînt clorotice, desenul nasului drept, privirile interiorizate, dar hieratismul discret, raţionalizat, uneori decorativ (Portret cu lujer) nu le mută definitiv din lumea noastră. Regimul cromatic în pictura lui Vişan e auster şi dominat tiranic de tonalitatea brunurilor, valorate de altfel cu răbdare şi ştiinţă ca să îndepărteze monotonia, alternate, uneori, cu griuri temperate de insinuările luminoase ale albului, ori cu nuanţe suave de verde. Poate nici nu era nevoie de mai mult ca să picteze poezia şi liniştea spaţiilor naturii. CORNEL BOZBîCI * ERATA. — în poezia Dimineţi simultane, vii sori de Petre Got, din numărul trecut al revistei noastre (p. 14), s-a strecurat o greşeală de tipar. Dăm din nou strofa a doua, în forma ei corectă : Vreau să azvârl necurăţia din lume Cum se azvârle viermele din pară ; Avem nevoie de mai mulţi sori, Gemeni să răsară. Cărţi primite la redacţie N. Steinhardt, Intre, viaţă şi cărţi. Editura Cartea Românească, 1976. [Şerban Foarţă, Andrei Ujică], Texte pentru Phoenix. Editura Litera, 1976. Nicolae Brânda, Lumina rugului [Versuri]. Editura Cartea Românească, 1976. I. Igiroşianu, Clepsidra amurgului. Evocări marginale. Editura Cartea Românească, 1976. Hristo Botev, Acela nu moare .' Versuri şi proză. Prefaţă şi traducerea versurilor de Victor Tulbure. Tabel cronologic, note şi traducerea prozei de Laura Baz-Fotiadc. Editura Univers, 1976. Victor Tulbure, In lume nu-s mai multe Românii. (Letopiseţ liric). Editura Ion Creangă, 1975. loan Alexandru, Imnele Transilvaniei. [Versuri]. Editura Cartea Românească, 1976. Ion Lotreanu, Punctul sensibil. [Versuri]. Editura Eminescu, 1976. Elvira Bogdan, Prin Italia, patria artei. Note de călătorie si evocări... Editura Sport-Turism, 1976. Poezia română clasică de la Dosoftei la Octavian Goga. Ediţie îngrijită de Al. Piru si loan Serb. Cuvînt înainte de Al. Piru. Voi. I-III. Editura Minerva, 1976, (BPT). Scrisori din ţara copilăriei. Adunate si prefaţate de Victor Vântu. Editura Albatros, 1976. Ion Pascadi, Artă şi civilizaţie. Editura Meridiane, 1976. Vasile Zamfir, Regăsire la porţi. Versuri. Editura Eminescu, 1976. Al. Săndulescu, Continuităţi. Editura Cartea Românească, 1976. Cornel Regman, Colocvial. Editura Eminescu, 1976. Dominic Stanca, O sălbatică floare. Versuri. Editura Eminescu, 1976. Stancu Ilin, Ovidiu Papadima, Dana Popescu, Bucur Ţincu, D. Vatamaniuc, Reviste literare româneşti de la începutul secolului al XX-lea. îngrijirea ştiinţifică : Ovidiu Papadima. Editura Academiei R. S. România, 1976. Mircea Radu lacoban, Noaptea. Dramă în două părţi şi un epilog. Editura Eminescu, 1976. (Colecţia RAMPA). Mihail Cosma, Panerul cu licurici. [Versuri]. Editura Ion Creangă, 1976. Rusalin Mureşanu, Ţară de doină. [Versuri]. Editura Ion Creangă, 1976.