MARELE FORUM AL SPIRITUALITĂŢII ROMÂNEŞTI Etapa de dezvoltare în care se află acum ţara noastră — edifi-socialismului multilateral dezvoltat şi înaintarea spre comunism — * jntr-un mod profund formarea omului nou, constructor conştient şi iiwotat al celei mai drepte şi înaintate societăţi de pe teritoriul Româ-jei pjreste, acest proces este îndelungat, complex şi deloc uşor, cerînd artiunea unită a întregului popor. Tocmai în acest sens, Congresul educaM politice şi culturii socialiste, recent încheiat, & răspuns unei necesi-Li pe linia Plenarei CC. al P.C.R. din 3—5 noiembrie 1971, care a stabilit sarcinile în activitatea de ridicare a conştiinţei socialiste a maselor, & făurire a omului nou. Congresul edulcaţiei politice şi culturii socialiste decurge din hotărîrile Congresului al Xl-lea, din Programul partidului şi se înscrie în seria numeroaselor consfătuiri şi dezbateri naţionale, Menite a găsi mijloacele cele mai adecvate pentru aplicarea obiectivelor stabilite. Marele forum al spiritualităţii româneşti a fost precedat de o efervescentă activitate politico-ideologică şi cultural-educativă de masă, desfăşurată pe întreg cuprinsul patriei, activitate la care au participat Bilioane de oameni ai muncii, români şi din rîndul naţionalităţilor conlocuitoare. Cele peste 6500 de cadre care au participat la Congres reprezentau de fapt întreaga naţiune, prin mandatul cu care au fost Investite. Această agora a gîndirii, tacticii şi strategiei vieţii noastre spirituale a dovedit încă o dată largul democratism pe care îl promovăm, teprezentind un eveniment politic de importanţă esenţială în activitatea rotoare desfăşurată de întregul nostru popor. Impresionanta expunere a tovarăşului Nicolae Ceauşescu cu privire la activitatea politico-ideologică şi cultural-educativă de formare a omului Ml) "constructor conştient şi devotat al societăţii socialiste multilateral Revoltate şi al comunismului în România, cuvîntarea de încheiere, hotă-rtea şi rezoluţia Congresului, cuvîntul celor peste 300 de participanţi din ^dintele în plen şi pe secţiuni, au făcut o aprofundată analiză a măreţelor RaHzări obţinute în revoluţia şi construcţia socialistă, în făurirea noii jjjvilizaţii materiale şi spirituale a patriei, în înflorirea artei şi culturii, * educaţia revoluţionară a poporului, trasînd totodată un însufleţitor #8gram d'e viitor. S-au remarcat dzbînzile, dar nu s-^aiu ocolit nici iipsu^- _ Expunerea prezentată de tovarăşul Nicolae Ceauşescu, model de liză marxist-leninistă multilaterală, document de o deosebită însem- nătate teoretică şi practică, sinteză a tradiţiilor istorice al nostru, a luptei sale progresiste, revoluţionare, cutezător prog^ P°P°rului ţionar de înaltă principialitate şi exigenţă comunistă, a fostn* Pev5'^H program al întregii activităţi viitoare a partidului şi statului 3- Pta(& ca activitate de educaţie socialistă a maselor, de ridicare a niveH11^68^ logic, politic şi cultural al tuturor membrilor societăţii noastre ^eo" întreaga activitate politico-ideologică şi cultural-educativă " ' r ca obiectiv central, formarea omului nou, care să fie la înălţime^ eaz* tului nostru efervescent şi a viitorului luminos. Ce înseamnă ■Pre?en"-. om nou ? Noţiunea, desigur, nu este nouă şi nu asupra defvn^ cade aici accentul, ci în primul rînd asupra realităţilor concrete di 1 . tatea noastră, asupra multiplelor obiective ce ne stau în fată S0Cîe" determinărilor care urmează a fi produse în conştiinţa întregii'n^^ Problema oare se pune, aşadar, este de a fionmia o stnii^ws superioara, un om care sa stapmeasca cele mai înaintate cuceriri i ştiinţei şi culturii universale, care să posede înalte virtuţi moral politice, să se distingă prin cutezanţă în gîndire şi acţiune, prin mi pialitate şi fermitate, prin etică şi echitate, prin pasiune pentru adevăr" pasiune pentru muncă şi creaţie. Este 'vorba de un patriot înflăcărat safe să pună interesele generale mai presus de cele proprii, de un internaţi© nalist militant, de un luptător consecvent pentru politica interni şi externă a partidului. La baza activităţii educative trebuie să stea materialismul dialectic şi istoric, învăţătura marxist-leninistă, Programul P.C.R., care este carta comuniştilor români, expresie a rnarxism-lenjnls-mului creator în România. Acţiunea de formare şi înălţare a omului, în concepţia comunist! este o sarcină superioară, plină de grijă şi de răspundere, ţinînd seama de personalitatea umană, de necesitatea manifestării plenare a omului; prin ceea ce are mai luminos şi mai de valoare. In cuvîntarea de încheiere a Congresului, preşedintele ţării explica aceasta, în.*felul următor : „Trebuie să existe deplină claritate: nu ne propunem fi nu ne putem propune uniformizarea omului. Aceasta ar fi o absurditate, un nonsens. Noi acţionăm pentru formarea unui om de omenie, cu o pregătire multilaterală, a unui comunist de omenie. Vrmărim crearea condiţiilor celor mai propice ca omul să se poată manifesta plenar în toate domeniile vieţii sociale, fiecare cu capacităţile, personalitatea şi felul său de a fi, în spiritul comun întregii societăţi, al dragostei de dreptate şi adevăr, al curajului şi cinstei, al simplităţii, al hotărîrii de a lucra împreună cu semenii săi pentru fericirea proprie,, pentru fericirea întregii societăţi." Componentele fundamentale în formarea omului nou sînt educaţia politică şi cultura socialistă, ele fiind într-o unitate indestructibili Este vorba de patriotism, umanism revoluţionar, internaţionalism activ, civilizaţie, instruire multiplă şi permanentă. A avea un om educat din punct de vedere politic înseamnă a avea un om înaintat, vigilent şi adînc cunoscător al prefacerilor care au loc la noi şi în lume, un oro care să-şi pună întreaga sa capacitate în serviciul progresului, al celor mai nobile idealuri ale patriei, ale omenirii. Programul nostru este limpede, mobilizator, istoria noastră demnă. Stăpîni ide mii de am aceste plaiuri, ne-am construit un stat independent şi iubitor de pace, prin muncă şi luptă, prin jertfe şi sacrificii, nu prin bunăvoinţa nimănui. Am luptat şi vom lupta întotdeauna împotriva politicii "de dorm- 3 • asupnre> ne pronunţăm pentru o nouă ordine politică şi econo-| $ .^igj-paţională, pentru colaborare cu toate ţările socialiste, cu toate '^in ogj-esiste, antiimperialliste şi democratice, pentru o lume mai ci mai bună. România socialistă militează pentru prietenie şi ; între toate popoarele planetei, pornind de la principale su-^fătii şi integrităţii teritoriale, ale neamestecului în treburile in- le avantajului reciproc. ^'Societatea noastră se poate mîndri cu realizări remarcabile în •anwile de activitate. Se produc mutaţii neobişnuite în fizio-! socială, în mentalitatea oamenilor, în pregătirea şi atitudinea ^fâ de viaţă, faţă de muncă. Vor dispare, treptat, deosebirile dintre "oraş, dintre munca fizică şi cea intelectuală, gradul de omoge-& ţ a societăţii sporeşte. Intr-o societate înaintată, ştiinţific organi-'-**'• treaptă ca a noastră, muncitori vor fi şi sînt, în realitate, toţi #'care depun o muncă utilă societăţii, conform pregătirii şi aptitu-ijor conform nevoilor generale, indiferent de domeniul de desfăşu-"L a'activităţii. Fiecare profesiune îşi are rolul său foarte important ie neîoloouiit în societate. Esenţiali e să fie exercitată cu maximă comitentă şi eficienţă, cu cinste, cu dăruire, într-o armonie perfectă între feriire, vorbă şi faptă. A fi patriot, a-ţi iubi ţara — arăta tovarăşul Ceauşescu — în-«»»iă a face totul pentru a spori avuţia naţională, proprietatea sociali a nu precupeţi nimic pentru înfăptuirea politicii partidului comu-jjjj'ce corespunde pe deplin intereselor vitale ale întregii naţiuni. A fi «trW înseamnă a fi oricînd gata să faci totul, mergînd pînă la supre-•«! sacrificiu, pentru a apăra libertatea, independenţa şi integritatea 4% pentru a salvgarda măreţele cuceriri revoluţionare ale poporului, îiriotismul, dragostea şi devotamentul faţă de ţară sînt o expresie a mştiinţei revoluţionare, comuniste, expresia îndatoririi de onoare a ic&rui comunist, a fiecărui om al muncii faţă de glia strămoşească şi <$ de noua societate. A fi patriot înseamnă a milita permanent împo-jfitt oricăror discriminări naţionale, împotriva şovinismului, a concep-■3a! şi manifestărilor rasiste, pentru deplina egalitate în drepturi a Muror oamenilor muncii, fără deosebire de naţionalitate, pentru frăţie n munca şi lupta comună. A fi patriot înseamnă a milita activ pentru ţietenie cu toate popoarele ţărilor socialiste, cu popoarele statelor în l %rs ie dezvoltare, cu toate popoarele lumii, pentru cauza păcii şi cola' taJrii. A fi patriot înseamnă a respecta sentimentele naţionale ale altor ; jspoare, libertatea şi independenţa lor. In acest înţeles patriotismul % poate fi în nici un fel caracterizat drept naţionalism îngust, nu ple fi opus solidarităţii şi prieteniei între popoare." Dragostei fierbinţi pentru glia străbună, pentru luptele şi jertfele Saintaşilor, pentru frumuseţile şi valorile nepieritoare lăsate de creaţii şi învăţaţii noştri, preţuirii tezaurului creaţiei populare, i se adaugă ţruirea pentru munca şi efortul zilei de azi, pentru cauza socialismului 5 comunismului, pentru propăşirea şi libertatea patriei, pentru triumful «totăţii şi raţiunii în lume. Sentimentele de mîndrie patriotică, demni-aţea, clarviziunea, încrederea trebuie sădite clipă de clipă în toate conduitele şi mai ales în conştiinţa tineretului. Aceasta cu atît mai mult, * cit de-a lungul anilor, cum arăta tovarăşul Nicolae Ceauşescu, „...în TWganda noastră, în activitatea de educaţie politică şi culturală, s-au multe greşeli, prezentîndu-se în mod dogmatic, rupte de realităţi, 4 diferite teze marxist-leninistc, neluîndu-se întotdeauna în m' realităţile ţării noastre, schimbările profunde produse în . ConsiderQ^ dială. Greşeli serioase s-au produs în interpretarea istoriei ;-Ua^a a-formării poporului, a limbii şi a însăşi naţiunii române I^1 ?0as'1*, de propagandă şi educaţie politică au fost subapreciate morne ^^^«â tante ale luptei de eliberare naţională şi socială, ale istor '7lP°r-revoluţionare, muncitoreşti din ţara noastră, ale activităţii P Comunist Român, precum şi rolul clasei muncitoare, al t^-^^H; maselor largi populare. Nu s-a evidenţiat în suficientă inx„ niln^> M comună a poporului român şi naţionalităţilor conlocuitoare 1%^ rolul poporului ca adevărat făuritor al istoriei patriei. Se sti'e i ®ener* nea, că în decursul unei importante perioade de timp, \n 'on? Qfe,% învăţămîntului şi a vieţii culturale nu s-a ţinut suficient seama (jnt*r** rienţa şi tradiţiile înaintate ale ţării noastre, copiindu-se în mod p*^*' forme şi metode din alte ţări. care nu corespundeau realităţilor no"1** concrete, specificului dezvoltării istorice a poporului, cerinţelor sale tuale. Greşeli mari s-au făcut în orientarea instrucţiei'publice jindu-se domenii moderne ale învăţămîntului şi ignorîndu-se necesit integrării şcolii cu ştiinţa şi producţia. O lungă perioadă s-a manift^S' o atitudine de gravă subapreciere a capacităţii gîndirii creatoare rom** neşti, a dezvoltării cercetării noastre ştiinţifice, adoptîndu-se o atituii de ploconire faţă de tot ceea ce aparţinea străinătăţii. O serie de livm' s-au manifestat de-a lungul anilor şi în orientarea creaţiei litemr-ar tistice. Nu s-a acordat totdeauna atenţia cuvenită abordării temelor -majore ale trecutului şi prezentului nostru revoluţionar, încurajindu-st lucrări cu caracter facil, care tratau realitatea în mod superficial * De pe bazele materialismului dialectic şi istoric, ale învăţăturii marxist-leniniste, de pe bazele ideologiei partidului nostru, se cere sl ne spunem răspicat şi documentat cuvîntul asupra marilor domenii, tte covîrşitoare importanţă, ca : istoria românească şi universală, ştiinţa şi învăţămîntul românesc, mişcarea noastră muncitorească şi din lume, cultura, literatura, spiritualitatea românească şi a popoarelor vecini. Expunerea tovarăşului Nicolae Ceauşescu aduce şi în acest sens, perspective îmbucurătoare : „în cursul actualului cincinal va trebui finalmtî elaborarea unor lucrări teoretice fundamentale, trecîndu-se, totodată, 1$ realizarea altora noi, de mare importanţă pentru viaţa noastră ideologică şi politică. Am în vedere, în primul rînd, Istoria Partidului Comunist Român ^— lucrare începută de multă vreme şi care se impune a ţi definitivată în timpul cel mai scurt, pentru a oferi cadrelor noastre., tuturor comuniştilor, întregului popor o imagine obiectivă, cu adevărat ştiinţifică, a drumului complex parcurs de mişcarea progresistă-revolfc ţionară din patria noastră. Este, de asemenea, necesară elaborarea unei istorii a mişcării revoluţionare şi muncitoreşti internaţionale, precum, şi a istoriei mişcărilor de eliberare naţională, antiimperialiste. în conformitate cu hotărîrile de partid, va trebui să trecem la elaborarea istoriei României, cuprinzînd toate etapele formării şi dezvoltării popgrulm nostru, luptele sale milenare pentru libertate, dreptate şi neatârnare, U lumina celor mai noi descoperiri arheologice, a izvoarelor şi mărturiilor naţionale şi universale, interpretate în spiritul principiilor ştiinţifice ale materialismului dialectic şi istoric, ale adevărului obiectiv. Este necesar să întreprindem, de asemenea, eforturi pentru întocmirea unei lucrări proprii de istorie universală. Totodată, pentru a oferi o orientare clara r „voltării spirituale a poporului nostru apare necesară elaborarea ""■} rii fl literaturii şi limbii române, unei istorii a învăţămîntului j.,...15\ fa precum şi a unei istorii a evoluţiei creaţiei ştiinţifice în fâ^ostră. Alcătuirea tuturor acestor lucrări cu caracter fundamen-S^8 pirită o cerinţă ideologică primordială pentru societatea noastră, 'titâ11'licărea nivelului politic şi ideologic al partidului, constituind piS'^ c\eosebit de important pentru îmbunătăţirea întregii activităţi d' caţie a maselor în România." Acestora li se vor adăuga mari ii f. ^e referinţă, precum o serie de enciclopedii, ca : Enciclopedia '**rl-„; Marea enciclopedie română, Enciclopedia mişcării muncitoreşti g România- trebuie să ne cunoaştem, deci, mai bine istoria, limba, literatura, ■rafia, trecutul de luptă, să fim animaţi de măreţia momentului pe Sfii trăim. In procesul complex de formare a omului, a ridicării conştiinţei iaiiste' munca este un factor hotărîtor, ea este izvorul realizării tuturor * urilor materiale şi spirituale, este prilej de bucurie şi împliniri. cere înaltă răspundere pentru selecţionarea, promovarea şi educarea pretor, folosirea principială, judicioasă şi corespunzătoare a energiei ■ mane. Munca trebuie privită ca principiu suprem al existenţei fiecărui Jembru al colectivităţii noastre. Congresul educaţiei politice şi culturii socialiste, tovarăşul Qeauşescu, au dat o înaltă apreciere 'Creaţiei literar -artistice, ca %clor activ de transformare revoluţionară a societăţii şi a omului, în ifttjirea progresului social în lumea întreagă. Contribuţii substanţiale * pentru fundamentarea ştiinţifică a ideii unităţii, originii etnice a neamului şi limbii, pentru dezvoltarea sensibilităţii celor mulţi, pentru îmbogăţirea patrimoniului naţional, au avut cronicarii şi învăţaţii, marii noşb'i scriitori, forţa creatoare şi geniul popular, nestinsa sete de frumos, adevăr, dreptate, omenie. Se cer mereu evocaţi : Grigore Ureche, Miron Gstin, Dirriitrie Cantemir, Ion- Budiati-Deleanu, Bălcescu, Bolliac, Alec-.sandii, Eminescu, Sadoveanu şi mulţi alţii. Cu toate neajunsurile şi inconsecvenţele, literatura, ca şi întreaga aoastră muncă politico-ideologică şi cultural-educativă, a cunoscut în ultimii ani un avînt remarcabil, concretizat şi în faptul că anul trecut producţia de carte a ajuns la aproape 3.900 titluri, într-un tiraj de peste S5.000.0OO exemplare, dintre care o cifră apreciabilă este destinată literaturii în limbile naţionalităţilor conlocuitoare. Aprecierile elogioase ale tovarăşului Nicolae Ceauşescu la adresa fenomenului literar actual ne umplu sufletele de mîndrie, dar şi de botârîrea de a obţine succese tot mai de seamă : „Doresc să dau şi în mst congres o înaltă apreciere minunatelor opere literare, ca şi operelor Un celelalte domenii ale artei, realizate în anii socialismului, în mod deosebit celor făurite în ultimii ani — care au îmbogăţit tezaurul nostru ie valori culturale, au contribuit la elexmrea vieţii spirituale a poporului, k făurirea omului nou, devotat cauzei socialismului, idealurilor partidului nostru comunist. în cadrul acestor realizări de seamă se înscriu m mod firesc şi operele artistice făurite de creatorii din rîndul naţionalităţilor conlocuitoare — parte integrantă a culturii noi ce se edifică în patria noastră socialistă." Folosind la maximum posibilităţile existente, punîrudiu-ne în slu'jba măreţelor idealuri ale patriei întreg talentul, energia, timpul, cultura, 6 sknteim, chemaţi să muncim fără preget, cu supremă dăruire minunatului nostru popor opere durabile, zămisliri ale harulin^'rU 9 stătută şi deci dăunătoare. Sorbiţi apa limpedi si veşnic vie a izvoarelor patriei noastre socialiste." t^cgriîitorul, omul de cultură, trebuie să desfăşoare, pe lîng 'u-ziisă, o susţinută miuncă de culturalizare, de educaţie $r0?rsj gstetică a oamenlilor imomcii, prin şezători literare, în wiese ro^^e, prezenţă în presă şi la radio-felevizh, ei!1'oane prezenţă în mari unităţi industriale şi agricole, în anilor muncii, pentru ta se documenta, pentru a ajuta la 98 uJ-turafearea celor mulţi. Avem masni chemări şi în aceste *rtVM#te. Scriitorului nu i se cere numai talent, instruire solid Sjuă caracter, oi1 şi condiţia de a fi luptător, luptător pentru Statalii române, pentru cauaa mulţimilor. Congresul educaţiei politice şi culturii socialiste, o rforă a spiritualităţii noastre, a dezbătut lucid şi responsabil n Jiptuiri, a dezvăluit neajunsurile şi a trasat căile de urmat Ij ţjnui dintre cele mai imparitante domenii de dezvoltare ale jomâneşiti. S-a adoptat un program unitar, cuprinzând întreaj ideologică, de educaţie politică şi culturală a maselor largi poj fan&xe a omului nou, constructor al propriului său destin, c a} viitorului comunist. Măsurile concrete care snau luat, pr: eaawarea periodică din cinoi în cinci ani a marelui forum al i culturii, constituirea în întreprinderi, instituţii şi în comun* Bor unitare de educaţie şi cultură, organizarea unor festivali, torsuri naţionale sînt menite să ducă într^aldevăr la realizări «denit, la dinamizarea întregii spiritualităţi naţionale. Ne aşteaptă un drum de muncă şi luptă, de efort, dar nu 4 el "va fi un drum al bucuriei şi al împlinirilor. IMN PATRIEI Ca un joc fără flăcări din străfunduri de mină Mă consum întru slava ta viitoare, Fără chimvale de bronz, fără sistre sonore Închis ca un schivnic în sine şi-n peştera sumbră Şi cuget înalţ bucuriei ce ţie se cade ' Ca şesului ploaia pe gingaşe grîne, Ca harnicul meşter al mierii şi cerii — albina — Ca brazilor tăi carpatini sus pe creste mireasma răşinei, Ca boarea de vînt răcorindu-ţi seninul şi largul Danubh Şi n-am să te laud numindu-te ca pe hărţile lumii. Fiii tăi, fiecare, crescut ca pe-un sîmbur, în trup duce numele tău şi-n viaţă şi-n moarte Şi rar îl arată ca pe-o spadă ■— un fulger ce-l smulge din teacă ? Ori ca pe-un crin ce-l întinde zîmbind la prieteni. Eu sînt fericit în tăcere Să-ţi dăltui un imn scutit de zorzoanele vorbei. Un imn ca un calm răsărit peste valuri al lunii Cînd marea-şi trimite la ţărm să tresalte delfinii Ori ca un apus cu capete-ntoarse A florii-de-soare ce ţi se-nchină, Tu însăţi fiică a soarelui. MIHAÎ BENIUC EXTAZ un aer dulce cu miros de plante un fel de ameţeală ciudată rătăcită printre ierburi vrăjite credeam c-am să pier dintr-odată o clipă am simţit că mă ridic încet de pe pămînt şi mi-era teamă plîngînd mă rugam să mă fereşti de acel glas ciudat care mă cheamă ştiam că n-am să mai ajung nicicînd pe pămîntul de pe care urcam foarte lin luată de cineva de sus şi dusă de vie în lumea celor care nu mai vin O, VIAŢĂ A LUI o, viaţă a lui, joc al ielelor în cîmpie i-am văzut fruntea luminînd în zare ca rana deschisă pe care o ardeau vracii lui ştefan cel mare lăsase pămîntul în grija fiului său trecea purtat cu surle şi cu turle pe umerii a patru mari bărbaţi şi strîngea din dinţi să nu urle nici o lacrimă nu i s-a scurs pe obraz ci undeva înlăuntrul său şi al tatălui care privea cum i se strînge carnea ca a vînatului pus pe jar înainte de a fi mort de tot şi răsucit încet şi foarte firesc şi uns din cînd în cînd cu mirodenii să fie bun la praznicul împărătesc SE ARĂTASE LUMEA ' se arătase lumea ca într-o apă limpede puteam să văd în ea acelaşi vechi mister era bolnavă toată de boala grea pe care sufletul meu o răspîndise-n cer stam în încăperea aceea făcută din oase recunoşteam bine fiecare os dat de-a dura pe vechi lespezi şi plecat în linişte evlavios te priveam plîngînd pe zidul rece x şi-aveai chipul dulce şi umil desenat cu multă stîngăcie pe trei tigve de copil PIRAMIDA ci iată piramida domnului Alexandru Lăpuşneanul deasupra stă capul unui logofăt mare mi s-a dat un leac de frică dar eu tot femeie sînt şi în neştire cat în pămînt domnul îmi spune că nu mai omoară domnul mă roagă să cred în cuvîntul lui şi întru adevăr numai din cînd în cînd mai scoate cîte-un ochi al nu ştiu cui apoi se face linişte ca şi cum totul s-a sfîrşit şi domnul însuşi se uită cu întristare la piramida în al cărei vîrf stă capul unui logofăt mare ILEANA MALÂNCIOW Din „Istoria literaturii române" ALECU RUSSO Cînd Alecu Russo, crescut în şcoli străine şi folosind mai cu înlesnire limba decît cea a patriei adorate (iubitorul ţărănimii, incitatorul folclorismului, balzacian instalîndu-se în meseria de ..avocat", arendaş şi cămătar), îşi indivi-jjjitează scrisul prin cuvinte ca hultuit, sbuciumală, slăbăciune, răsipos, asemălui, Mitori, conglăsuire, frămîntătură, îngîmfătoare, expresii ca „oştită grămadă", «inicie'pruncă", „nămolul de oameni aşezaţi în Dacia", zicînd „clăncăirea palo-ijor incrucişîndu-se răsună cu huet", el dă stilului culoarea doctrinei, parcă spre fproba cit de direct în humă era împlîntat autohtonismul său. Doctrinar literar 8Îpaşoptismului, în sensul „spiritului critic" moldovenesc definit de Ibrăileanu, jjisso încorporează natural Cîntării României ideologia socială : „Tu eşti ca corabia Srâ cîrmă bătută de furtună... şi vîslaşii cei răi care şi-au însuşit de a fi cîrmaci | duc dintr-o nevoie într-alta şi mai mare, din fără-de-lege în fără-de-lege, din jlcâtuire în păcătuire... că sunt orbi de strîmbătate... Iarba se usucă pe unde căl-4jm.„ Inţălepciunea noastră e minciuna... isteciunea noastră jătuirea.. faptele noa-At, faptele iadului... şi am supus în robie pe fraţii noştri, am robit clăcii sîngele astru şi am ofilit fruntea ta... Stîns-am candela cu suflarea noastră de fără-de-kge... Ce vei zice, o ! ţară de necazuri, Rahilă nemîngîietă... cînd îi grăi ?... Ce vei £x cînd va veni ziua dreptăţii şi a curăţirii ?" Această proză poetică mistic de-%întă (greu acceptabilă gustului limpezit), mutînd în Carpaţi nu fără aplicare de-«cratismul paseist romantic al lui Lamennais (lui Alecu Russo i se revelează din-IS-ceţurile trecutului „patria ficioară a slobozeniei") ascunde în hăţişurile ei biblic iteive ideea, care la Bălcescu e totdeauna astfel formulată încît să ţintească «puri politice clar delimitate, susţinute doar de exaltare, — ideea revoluţiei uni-Wsale de pildă, nu numai perifrastic învăluită, ci şi încărcată de alte valenţe terice (originea noastră romană, rîvnirile hrăpăreţe ale vecinilor — Cîntarea Ro-WbM, 55). Dacă prin urmare începutul Cîntării e promiţător, căci reprezentativ #listic: „Domnul Dumnezeul părinţilor noştri înduratu-s-a de lacrămile tale, norod KBÎngîiet, înduratu-s-a de durerea plămîilor tale, ţara mea ?... Nu eşti îndestul de «erită._ îndestul de chinuită, îndestul de sfîşiată ? Văduvă de ficiorii cei viteji, wBgi fără încetare pe mormintele lor, precum plîng şi jălesc femeile displetite pe Steiul mut a soţilor", în schimb lungul pensum asupra slobozeniei (17) înglobează ■ proză ideea si asa schematic didactică ; tonalitatea Cîntării poate însă fericit in proza calificată (Amintiri): „constituţii şi proiecte plouă, curieri trieră P*>_ Ţarigradul şi Petersburgul, mai cu seamă Fanarul, e în picioare, mezatul 'iilor şi a sufletelor se începe". Mai interesantă, la Russo, rămîne totuşi tonalii intrinsecă, bogată în ecouri lăuntrice, a noţiunii de libertate ; libertatea ro-iticei vîrste de aur a Daciei lui Eminescu şi Sadoveanu (Memento mori, Creanga 1Ur), a cărei tradiţie, ca idee literară, autorul Cîntării României o întemeiază : Vremea veche... de demult, de mult, ceriul era limpede... soarele strălucea ca fecior^ tînăr... cîmpii frumoase, împrejurate de munţi verzi, se întindeau mai decît putea prinde ochiul... Păduri tinere umbreau dealurile... turmele -U mugind de departe... şi armăsarii nechezau jucîndu-se prin rarişte... Ee o e verde, slobozenia, copilă bălăioară cu cosiţe lungi şi aurite se giuca cu un 12 arc destins. Ferice de Oamenii din cîmpie, ferice de cei de la munte i p atuncea cînd tot omul trăia fără stăpîn şi umbla mîndru fără să-si i 'Vrefflta -alt om ; cînd umbra văilor, pâmîntul şi aerul ceriului erau deschise t°e capuHt vieaţa se trecea lină ca un vis ; şi cînd agiungea pe om nevoile hvtllrai Isr moartea, el se ducea zicînd : „mi-am trăit zilele", şi era sigur că viet* neW0f şi prelungi în copii şi moştenirea lui..." (13). a'a ttii se Va • In fond, Alecu Russo este un homo aestheticus, a cărui preocu_ • vine din gustul faţă de exotic ce i 1-a trezit contrastul între lumea s?^6 trei -W tre liniile plîngătoare a hronicarilor şi cîntecele dureroase a poporului că n neamurile necăjite au cîntece triste ca a noastre, de rup inima". Farmecul q ■bva' tal al vieţii de la ţară, de altă dată, este evocat în tablouri virtual epice • v*"* şi iarna, porţile curţilor scîrţîiau, orzul şi ovăzul nu agiungeau la musafiri ohm? era plină pînă în gît de vin vechi, de Odobeşti şi de Cotnari, iar pelinul Voios » scotea cu mare ţerimonie la zi întîi Mai. Boierii de primpregiur în chiotele sura^ giilor, în pocnetele harapnicelor, în împuşcăturile ficiorilor boiereşti se adunau cînd la unul, cînd la altul. Ţiganii trăgeau în manele de se omorau, cucoanele sulemenite oftau, iar boierii aşezaţi pe covoare beau vutca în papucii amurezelor • ki svîrleau în sus fesurile şi se sărutau cu lăutarii ; cînd nu erau nici musafiri, nirf lăutari, nici amor, rămînea frica tîlharilor", idilicului flamand opunîndu-i-se îndată spleenul („urîtul") cehovian al vieţii de la ţară din vremea occidentalizării : „A.s!â« ducerea la ţară samănă o preumblare la Copou ; cel mai ahotnic şade două sau trei luni între gazete, reviste şi publicaţiile nouă a Parisului şi a laşului; poarta ii încuiată, boierul cască pe un divan, cucoana pe celalalt, cînd şi cînd cite o rari. vizită întrieşte mai mult decît împrăştie urîtul ; boierii nu mai au prin sat nici cumătri, nici hini, nici hinişoare ; nici că se mai învîrteşte prin ogradă hora sătească, de abie s-au zărit boierului cînd agiung şi cînd pornesc... Verdeaţa cîmpului se cuprinde în iarba din ogradă... umbra copacilor, în doi salcîmi din gradină*, Ieşirea din epoca fanariotă e surprinsă în moravuri literare, concepute ca stări 4* spirit : „Pe cînd sibariţii noştri cîntau după modul lui Anachreon, poporul cintâ voiniciile trecute, voiniciile drumurilor mari şi a codrilor" — „boierimea mică şi înlăturată, ficiorii de neamuri şi hrăniţi cu durerea, cu ruşinea şi răsipa strămeşe-ştei străluciri, se dedau cu doctrinele filosofice şi răspîndeau satira, dtih ce nu ş-a mai stins încă". Fiindcă, pe lîngă simţul culorii locale, Alecu Russo are o sensibilitate stilistică filosofic cuprinzătoare, în planul mai profund al coordonatelor sedai?, moral-politice, care organizează dinlăuntru cultura unei epoci : „Cîntecele mancelor, stahiile nopţilor, poveştile chelariului, prieteşugul ţiganaşilor, ocara şi^zaharW giupînesei, greceasca dascălului, şi cîte alte obiceiuri şi credinţe, care s-aui dus 9 n-or mai veni, sunt legate cu o vieaţă politică şi morală obştească, istoria filosofică a vremilor trecute şi introducţia vremii nouă". El cunoaşte valoarea de trecuta prezentului : ca martor al trecerii, el vede chipul generaţiilor succesive : 1835, IM», parcă din foişorul veacului următor. Nu altfel decît dînsul va privi pe bonjurist» şi paşoptişti un G. Călinescu, în beletristica lui stilistic-tezistă. Jocul iromeiS « optimismului, al pitorescului istoric şi al credinţei în progres funcţionează pe«^| în această pagină de humor zdravăn : „Ivirea pantalonului în Prinţipate ca^ lucrul menit de a preface societăţile, fu întîi ruşinoasă, rîsă, hulita şi Da^°™"£ Cel întîi Român care şi-a schimbat hainele pe un frac şi o palane a wi"^ vreme pentru curţile boiereşti din Iaşi şi din Bucureşti un soi de carag_i j ^ după limba rusă, un bufon. Vatavii de prin ogrăzi rîdeau, rîndaşn şi ţis ^ ^ fi ruşinat să-şi ie căciula înaintea unui frac, iar boierii, netezindu-şi D Iuflt şi tuf oase după rang si cin, strigau : — măi Neamţule ! cu un ^az nesp • ^ ştrengarii alungau surtucile pe uliţă... «cald... cald... Domnule» şi ane i ^ moaşe iscodiri a duhului de pe acea vreme. Boierii şi cucoanele leşina (jin capitalie, în ziua care, mai mult de glumă decît dinadins, se şfă-uliţele laşului ; i se păru lumea cu totul alta ; pînă în acea zi, soarele "nu avusese putere să răzbată prin taclituri, scurteici ; boierul, deşi nede-l^hainele egalităţii, cum le numesc autorii de astăzi, sufla însă mai slobod W oios". Viziunea schimbărilor adinei aduse de revoluţia vestimentară îşi Ţţâ y savoarea, în comentariul contemporanului filosofic distanţat : „Precum jl**18 rUpe ghiaţa, umple pîraiele şi porneşte pohoaiele, aşa schimbarea costi-jd^*?r seinnul pornirii duhului de deşteptare. Ideia şi progresul au ieşit din acului şi din buzunariul jiletcii : repegiunea revoluţiei fu măreaţă, furioasă, jn dreapta şi-n stînga bunul şi răul, clătinînd toate obiceiurile şi toate , oamenilor vechi ; şalvarii încurcau slobozenia mişcării, calpacile şi şlicile 'au capul, de aceea rămăsesem în urma civilizaţiei : am trîntit tot la pămînt, mai iute ; prefacerea hainelor a prefăcut de îndată condiţiile sociale • noastre". Salutînd vesel trecerea de la Halimaua tîrzie la bonjurism, con-!a2"de firesc mutaţiei sociale (moravuri, mentalitate), Alecu Russo nu înce-Eînsă a propune tradiţia drept temei al vieţii spirituale : „Simţim că toate sis-?2 si-au trăit veacul şi oamenii serioşi, ca să prindă la putere, se întorc şi se întoarce, ca urieşul din mitologie, la doctrina sănătoasă, adecă la tradiţia ■ţă in picioare, tradiţia care ne-a făcut şi ţinut Români, şi care tradiţie, ea *ja'ne vâ da putinţele de a produce literatură însufleţită şi trăitoare şi ne va Sj pe calea civilizaţiei adevărat naţionale, de care ne depărtează năluciri", Sttnd scriitorii spre izvoarele sclipitoare prin timpuri : şcoala limbii cîntecelor Sare şcoala limbii hrisoavelor, şcoala limbii traducătorilor cărţilor biseri-2f scoală limbii cronicarilor, adică spre limba ce „n-a alunecat din matca ei", ?S-a plămădit vreme de o mie de ani. E aici formularea de bază a tuturor Mffiionalismelor româneşti, de la Dacia literară la Gîndirea. Cu remarcabil bun S istoric, apropie apoi literatura română de atunci de literatura franceză «-clasică, a lui Ronsard şi Malherbe, adică în duhul unui estetism obştesc. JEa împotriva „pedantismului" lingvistic al latiniştilor, italienizanţilor şi fran-lanţilor se duce sub un unghi de vedere larg — Russo fiind mereu ispitit de jBspectivele cu fineţe de dînsul bănuite, ale filosofiei istoriei şi culturii : „In finele frumoase, ca a Greciei şi a Italiei, limbile se îndulcesc, se modifică şi gesc odată cu activitatea. Tot acea influenţă din afară a climei şi a hranei dete jgfeura şi gradul civilizaţiei, care consacră statornicia şi prefacerea limbilor de jHHi înfiinţate. In Asia, leagănul omenirii, se naşte civilizaţia, adică : ocîrmuirea jjKiică, limba, religia, artele şi ştiinţele ; din Asia, civilizaţia se revarsă în Egipet, ţ Egipetul prin colonii o trimete Europei. Grecii şi latinii desbracă acea civili-J$e de făşurile copilăriei, o prefac după spiritul lor, şi aşa omenirea, legănată fc un' şir de împrumutări prefăcute după locuri şi epohe, constituiază unitatea iţi moştenirea propăşirii. Ceea ce înţelegerea dreaptă a istoriei ne spune despre «picarea îhtîi a familiei omeneşti şi naşterea limbilor vechi, urmează a ne lumina Bpra limbilor din ziua de astăzi". O cuprindere ce are meritul de a fi echili-tettă, prin refuzul principial al originalităţilor prăpăstioase. Să fie aici influenţa U Victor Cousin, pe care îl aminteşte cu consideraţie ? După cum polemicile duse k numele criticismului moldav („Moldova e o ţară rece, unde entuziasmul, fie Stic, fie literar, nu prinde în cilpeală") ascund poate lecturile din Paul Louis , rier, pe care de asemeni îl citează. Eficient artistic, în expresie, cînd, scriind • virful cuţitului despre „molătatea vieţuirii" clasei boiereşti din vremea Eteriei, fttne: „Românii greciţi vroiau să moară în anterei şi calpace, precum Sibariţii, f Jeacă moşii lor, vroiau să moară în desfătări şi pe paturi de trandafiri" şi „S-ar Ca asemăna acea societate cu o adunătură veselă de oameni din toată lumea, nd şi mîncînd pe o corabie frumoasă, ce ar trece pe lîngă nişte maluri Httnate", Alecu Russo estetizează tot atît de eficient folclorul (ca un precursor de al lui Pavel Dan) : „vedeam în lună chip de om rănit, culcat pe un pat fru-de scoarţe şi de lăicere, şi sîngele bolborosind îi pica alăturea într-un ciubăr iar pe fratele ucigaş, osîndit din poronca lui Dumnezeu, pînă se va umplea ul, a be sîngele nevinovat ce nu încetează a curge de la începutul lumii..." verbul^ păstos al neaoşistului cult, ce se conformează cu naturaleţe doctrinei dacinată în sensibilitate. Aparent urmîndu-1, sămănătorismul devitalizează ideile ™ecu Russo, reducîndu-le la o schemă anistorică. I. NEGOIŢESCU SINTAGMA Poetul e un copac Din care cresc lumi, lumi frumoase ; El e izvor tăinuit, A văzduh amiroase. Parcă a fost zărit prin cetate, Unii spun că nici nu-i; Tuturor speranţe împarte, E din familia vîntului. Înfloreşte în inimi, tăcut, Lumina nicicînd nu dispare ; Patrulează din viitor spre trecut, Poetul e stea foşnitoare. DIMINEŢI SIMULTANE, VII SORI Mi-e dor de tine născută din ierburi, Mi-e dor de tine botezată de rouă — Sînt necesare două dimineţi Ivite, deodată, amîridouă. A văzduh amiroase. Cum se asvîrle viermele din pară; Avem nevoie de mai mulţi sori, Gemeni să răsară. , Dimineţi simultane, vii sori, Tu din ierburi iscată ; Ne vom naşte de mai multe ori, Nu vom muri niciodată. ACEASTĂ CASĂ Această casă e făcută de tot neamul meu De toţi străbunii este ridicată ; Zidită-i din sudoare şi lumini Şi din răbdare preacurată. Cînd prima cărămidă se-ntrupase Eu deschideam înalte uşi — în ginu, Şi au venit toţi sorii să mă vadă Cum îmi înalţ stindardele cîntînd. Pe draga mea o aşezai în templu Sub frenezia stelelor din jur ; Jurat-am să-nflorească-aici lumina Şi bucuria să-nflorească pur. Rămîne-voi fîntîna tăinuită Din care semenii vor bea tîrziu ; Scriu peste veac cu ramură de cer Şi voi răspunde pentru ceea ce scriu. Această casă e făcută de tot neamul meu De toţi străbunii este ridicată; Zidită-i din sudoare şi lumini Şi din răbdare preacurată. TERAPEUTICA Aş vrea să împuşc un gînd Cu o puşcă de aer prelungă ; Aş vrea, aş vrea să te cuprind, Dar braţul meu să nu te-ajungă. Lasă-mă, lasă-mă să fiu Fluviul mare, Lasă-mă, lasă-mă să fiu O eliberare. Nu pricep de ce mi se bate inima în cuie-, De ce creierul mi-l rup cămile;. într-o zi există, desigur, Mai multe zile. Priviţi-mă : veţi fi flori. Priviţi-mă : veţi fi ape. Priviţi-mă : sînteţi lumină Şi nimic nu vă-ncape. LA NUNTA LUMINII Feciorul alb se va-nsura în Lună Sub un crîncen uragan de flori Nu va fi cu mireasa lui împreună Destinul cum poţi să-l masori ? ' Nici maica, nici taica, Nici fraţii, nici surorile n-or să fie La nunta luminii, la nunta luminii La nunta luminii pe vecie. ' Fecîorul-plop va arde-n magneţii tăriei Martori vor fi clipele si tăcerea ■ ' Se va topi frumos şi bîînd, Adevărat ca mierea. SORĂ BUNĂ MI-E SEARA Eu n-am făcut nimic să răsară soarele Eu n-am făcut nimic să se repete iarba Eu... eu... ce am întreprins ' Pentru această tulburătoare icoană Care este cerul ? Eu cum pot să răspund adevărat Cînd mielul îmi iese în cale, Cînd tu işti viaţă ?... Vîntul mă dezmiardă şi sînt frunză, Florile cîntă — sînt lumină, Soră bună mi-e seara.' UN ROMANTIC DEGHIZAT Dacă poezia lui Mihai Ursachi ar fi privită în litera ei, aşa cum apare nrimă lectură, parţială sau grăbită, ea ar putea fi considerată ca o pastişă * * 'oară sau ca o foarte distilată parodie, dar numai atît. In realitate, nu e îfuna nici alta, ci o formă rafinată de manifestare a lirismului, un lirism frtiKWW întors „corupt" de cenzura pe care şi-o impune poetul, ispitit să ucidă Jl je pare să iubească mai mult. Intre litera şi spiritul acestei poezii există "Vjradicţie, 0 „ruptură", ca şi între temperamentul liric, predispus romantic, * «înştiinţa poetului, modernă şi cultă. întreaga sa fiinţă îl duce spre poezia * substanţă romantică, dar conştiinţa îl opreşte la jumătatea drumului. Un Don flriWe care crede cu ardoare în cavaleria rătăcitoare, după epuizarea fenome-Iffijinsoţit de conştiinţa lucidă şi fratern ironică a lui Cervantes. Această permanentă dedublare, această scindare e sursa lirismului lui jjjlai Orsachi. Poetul este şi nu este, în acelaşi timp, el, cel adevărat. Lirismul ti nu trebuie căutat nemijlocit în materialitatea poeziei sale, ci, într-un anumit §, djncolo de ea şi trebuie înţeles ca o tensiune între tentaţie şi reprimarea ei, %ne apetenţa absolutului şi a metafizicului şi reprimarea acestei apetenţe prin -serertirea ei în ironie şi umor metafizic ; între aspiraţia către erosul pur şi ştfdflarea şi uneori caricaturizarea lui. O tensiune dramatică şi neaparentă Ure chemarea cîntului patetic şi înalt şi reprimarea acestei chemări, între graţiate şi solemnitate şi subminarea irezistibilă a gravităţii şi solemnităţii ; între fcnentaţia romantică în faţa trecerii timpului şi â morţii şi parodierea acestei talentaţii. Intr-un cuvînt, o tensiune între atributele esenţiale ale sufletului şi pceiei romantice şi cenzura sui generis a acestei propensiuni. E vorba deci, în-IHin plan mai general, de un conflict între natura şi cultura poetului, devenită ftntâ a tot ce a publicat pînă acum ar putea avea şansa de a descoperi, dincolo * aparenţe, faţa reală a poetului. Lirismul nu rezultă aici din asumarea pozitivă a propriilor sale virtualităţi, Sdin cvasi-negarea lor. E lirismul care se afirmă şi se neagă pe sine totodată, a un fel de hâra-kiri simbolic. Poezia, în expresia ei materială, e semnul întors, «Hpglifa acestei tensiuni a rupturii, nu limbajul direct şi integral al unui eu fcia Litera ascunde, mai mult decît relevă spiritul poeziei sale. Cuvîntul i-a W dat mai mult pentru a-şi voala adevărata faţă decît pentru a şi-o exprima. „ Din această cauză, citarea unor fragmente sau chiar a unor poezii întregi * susţine decît într-o foarte mică măsură afirmaţiile critice. Numai lectura Antă a tot ce a publicat pînă acum ar putea avea şansa de a descoperi, "din-9te de aparenţe, faţa reală a poetului. A vorbi de poezia lui Mihai Ursachi înseamnă în primul rînd a vorbi de * toce lirică perfect distinctă, dar şi de una din conştiinţele reprezentative ale Sseraţiei de poeţi ce s-au afirmat după 1970. Aceşti poeţi, venind imediat după «sul creator al generaţiei anului 1964, care încă nu şi-a încheiat ciclul, au •talentul că totul a fost spus, că toate modurile poetice posibile au fost epui- Poezia lor e mai curînd expresia unei saturaţii 'lirice, a unei „crize" inte-J?*e decît a unui credo estetic. In cazul lui Mihai Ursachi, care beneficiază de * Kmai'cabilă cultură literară, sentimentul amintit e1' „agravat" de conştiinţa 18 imensului eritaj artistic lăsat de toţi înaintaşii săi. Intr-un artic 1 tulat „Un anumit donquijotism" el vorbeşte de „senzaţia copWt cantităţi de cultură acumulată în timp, cît şi de aceea a cantităţii °are 9 "~ ratură ce se produce zilnic pe planetă. Iţi vine greu, continuă en,°rme de Jiu! scrii poezie în româneşte, după un secol de poezie română majoră^U Să j^i. să scrii franţuzeşte după cinci secole de literatură franceză ' ^ ni** fc*B* aproape imposibil, în orice limbă cultă, după cinci milenii de it"n- ^finitiv ; Există totuşi o consolare : „Această optică descuraiantă îsi a™ ^ —* ' să scrii franţuzeşte după cinci secole de literatură franceză ' ^' ni** e limbă cultă, după cinci milenii de cultdefi „Această optică descurajantă îşi are însă Umaa4*" cu atît mai formidabil e să poţi scrie ceva (...). Cu cît sînt şansei rev*rsl*l ei; riscul mai mare, cu atît reuşita ar fi mai fabuloasă şi tentaţia rn'^^ *l In aceste cuvinte el rezumă de fapt o conştiinţă epimeteică'a sa s^' '^'^ba», căreia îi aparţine, conştiinţă ce trebuie considerată ca una dintre 9 gener**ili ginea „rupturii" interioare pe care o presupune poezia lui. cauze la ^ Nu mi se pare lipsită de interes precizarea că Mihai Ursachi un productiv excesiv. Cele cinci culegeri de poezii — Inel cu eniqmă^ai ^e solemnis, 1971, Poezii, 1972, Poemul de purpură, 1974 şi Diotima 197- ' realitate cam două nu prea voluminoase, restul fiind reluări altfel ^ unor bucăţi din primele culegeri. QlSPUse afe Intr-o literatură saturată de angoase, de nelinişti metafizice de biologice, cum este în mare parte literatura şi poezia modernă de aproa Spa^* tindeni, poetul simte nevoia să-şi reprime, din pudoare, propriile angoa* ^Tti^" nişti şi spaime, cenzurînd astfel o autentică vocaţie a metafizicului. X' ne®* Nu e vorba deci de pervertirea pur şi simplu a unei vocaţii prin fiare, ironie, parodie etc. Acest lucru se întâmplă mai rar, şi atunci poezi*6"** ează în teribilism şi „demistificare" facilă. E vorba mai ales de o coexistent întrepătrunderea inseparabilă între tentaţie şi reprimarea ei, între vocaţia ro ' tică şi cenzura aproape imperceptibilă a acestei vocaţii. De cele mai multe1»! e cu neputinţă disocierea între „seriozitate" şi histrionism. Poetul îşi cehzureS vocaţia nu prin devierea voită în negativul ei, prin bovarism, prin mascarea tensiunii specific romantice sau tachiherie uşoară, ci prin accentuarea discret perfidă a liniilor care-i sînt proprii. El se apără de morbul poeziei romantice w care-1 are în sînge, prin homeopatie, exagerîndu-şi-1, ca cineva care-şi mascheaS urmele de vărsat grimînd peste ele altele şi mai vizibile. E o permanenta ambiguitate între dedublare şi dubla participare a temperamentului romantic şi cea* zurei moderne. Sentimentul infinitului, al singurătăţii cosmice şi al dispariţiei, poate cel mai constant şi mai adînc în poezia sa, îmbracă adesea un aer suspect de vetust şi de cunoscut, de o fecundă ambiguitate între îngroşarea parodici, fără modei precis, şi gravitatea sacerdotală : „O, e noaptea luminii/ Şi ninge iti cosmos un vifor de floare/ De măr şi de vişin.../ Păduri de ivoriu, apleacâ-t» Magule/ E o pedeapsă aceasta — rătăcitor/ Prin pădurile lumii ? Misterul Comorii îl simt ca pe o suliţă fină/ Adînc înfigîndu-se-n inimă-n suflet..../ Să fie> această lumină din urmă/ Aidoma nopţii ?... E noaptea luminii,/ Prin marile sfere tăcut-rotitoare/ E o ploaie de floare de vişini, de floare de măr,/ Livada părinţilor.../ Ci iată s-aud cîntătorii, bueiumătorii/ Din satele cerului" (Apleaci-tt}. Impresia de gravitate şi de parodie ipocrit discretă a gravităţii e perma» nentă. Poetul poate fi suspectat că simulează gravitatea pentru a o submina prin exces, prin expresia edulcorată sau bombastică, adică printr-o preţiozitate savant calculată şi diabolic insinuată în formula solemnă, dar şi de „sinceritate". El e un prestidigitator al nuanţelor indecise, al „duplicităţii", prezente în toate planurile. Speranţa şi scepticismul transcendenţei se „rezolvă" uneori într-o consolare panteistă de perpetuare în vegetal şi lut, strălucirea şi frumuseţea metaforei devenind echivalentul unui umor sîngerînd : „Pe ţărmul mării verzi cu teamă mă opresc : /nădejdea transmigrării vis palid şi absurd.../ Doar vaga amintire de ton părăsite,/ ecouri ce din valuri abia se limpezesc,/ meduze efemere şi clopote dogi»» sunînd reîmpietrirea incendiului prea scurt.// .Cochilia urechii si inima nrâ-rnMW cu şoapte-aşa de blînde şi totuşi ireale.../ Eu stau pe malul mării — o stana-o lutărie,/ în jurul meu cochilii din vremuri ancestrale,/ fiinţe-a căror 'mm' zistă dizolvate/ în lutu-acesta galben din care se fac oale.../ — Din care se t« chipuri, ce uneori învie.//.../ O, nu mai plînge ploaia de stele căzătoare,/ caci e marea verde o viaţă fermecată..." (Căci e în marea verde...)- Sau aceeaşi voţup şi tristă ironie a dizolvării în vegetal : „...să nu-ţi fie teamă, tu ivai sa te jo^yj Ne vom recunoaşte-n mătasă şi smalţ,/ netulburate mirosuri de ferigi/ Şi vo sub copacii înalţi/ ca fluturii albi în adînc de biserici" (In alternum; la soarea din urmă etc). 19 trU Radu Stanca sau Leonid Dimov cuvîntul şi recuzita barocă consti-ut protector, un joc salvator între eu şi obsesia morţii şi înseamnă uitare '1 re La Cezar Baltag, aceeaşi obsesie se traduce în reflecţia abstrasă ori sau în ţipăt reţinut şi crispat, iar cuvîntul devine instrument de inves-colo de limitele sensibilului. Mihai Ursachi cultivă labilitatea subtilă între scepticismul lui Leonid Dimov şi gravitatea lui Cezar Baltag, între culMului şi al expresiei nobile şi discreditarea lor : „De jur împrejur nălucire /răstoace rotunde şi rotitoare/ şi glasul de îngeri răzbate aproape,/ din PjLxre, din care izvoare...// Acuma din nou mă opresc la fîntînă,/ am fost am fost noi vreodată,/ un om rătăcit, c-o pribeagă străină.../ Am #adîncuri 0 viaţă bogată.// Acolo-s palaturi verzui şi tăcute/, cu turnuri de *jj*j|atui de rusalce,/ făcliile ude şi pletele ude,/ verzuile plete de alge" (O viaţă W^rLfgori poetul pare să ezite între dulcea resemnare post mortem şi falsa jntre speranţă totuşi şi ironia desimulată a viziunii simplist paradisiace de d*,-,ffl minor. Dar dincolo de jocul acesta capricios şi amăgitor se întrevede **£«)tul dominator al morţii : „Aici unde sîntem e pace cu adevărat. E pace **7*Lrat./ / La picioarele tale iubito, prunul sălbatec a înflorit,/ colina întreagă "Jmănată cu florile/ ce s-au numit imortele/. Din inima mea/ un mac de cîmpie '*tode 0 dată pe an. Este noapte/, şi la picioarele tale iubito, prunul sălbatec *&îflorit// Marea adînc priveghează tăcerile albe în care/ s-a înecat graiul nos-*j*jL iuna, ca-n vechile sfinte poeme,/ iluminează zidirea în formă de crin. Un 2l cugetînd,/ astfel am fost şi-am trecut noi pe ţărmul acesta/ la marginea Si Universul întreg, e un crin./ / Aici unde sîntem e pace cu adevărat. E pace JVjevărat" (Poemul de purpură IX). Poeziile de dragoste", regrupate în ultimul volum, Diotima (numele iubitei poezia lui Holderlin), sînt, în cele mai multe cazuri, pretexte pentru acelaşi Sbootiv implicit, solemn şi parodic, cinis et umbra sumus. Iubita şi nunta se Antifică adesea cu moartea („Mireasă, mireasă, ce fel de coasă/ este aceea la ■ff j«■ n— De cînd te aştept, multiubite, acum sunt o babă,/ iar tu, bag de seamă, ijuci a schelet..." — Nunta, Nuntă în cer etc.) sau rămîn prilej de umor compen-jltarhi pentru erosul jignit de vulgaritate (Poem pentru Domnişoara Gabriela ■Jffton- stc). Poetul găseşte gingăşii şi purităţi de ton holderliniene atunci cînd jfentastie şi tenebros ca Edgar Poe, convertind astfel sensul tragic în calmă punere |l scenă şi atroce ironie : „La praznicul Enigmei, cînd vişinii serbează/ o oră anu-$tt,„m-am hotărît să intru,/ sperînd să fii acolo, la ora ceea, trează,/ ţinînd ace-MsJ sfeşnic în mînă ca un schiptru./.../ Mă-apropiai cu totul, uitînd legile mele/ şf orb întinsei mîna şi căutai fierbinte/ aceea ce pierdusem ; în albele dantele/ jjcea o grămăjoară de albe oseminte.// înţepenii de spaimă şi pricepui greşala.../ Crengi mari de vişin albe prin gratii pătrunsese/ şi la lumina lunii subţire ca Weala/ văzui : eram trecut de veacuri pe lista de decese...// Privii în jur — covo-$1 :e năpădit de ierbi./ în vaza cristalină în care-ţi puneam frezii —/ şirag de perle negre, un ghemotoc de şerpi./ Prin, vechi păienjenişuri, bezmetici, huhurezii.// ţt masa cu parfumuri, printre oglinzi şi spelci — moluşte lipicioase, limacşi molîi ţ melci./ Iar craniul celui care am fost, e pe noptieră,/ îl ţii probabil noaptea în tfeip de scrumieră". (Odaia gingaşei iubiri). Mihai Ursachi trezeşte mai curînd îndoială şi bună dispoziţie atunci cînd taprumută vocea Ecleziastului sentimentalizînd despre mahalaua Ţicăului şi strada tivescii. în realitate, el îşi ascunde cu pudoare sensibilitatea într-o lamentaţie subliniat duios retorică : „Iubito, ca fructele coapte atîrnă/ vieţile noastre de creanga/ «mărginirii. In curînd/ austrul se va porni, vestitorul/ marilor viscole. O, se cu-itae// să păstrăm amintirea, patriarhală,/ a nopţii aceleia calde, în care/ ni se slevă de sub sălcii prelung plîngătoare,/ hipnotic sclipind ca-n adînc de oceane,/ ţlcâul guvernat de lună.// Ori, de asemeni/, să nu plecăm fără a ne aduce aminte/ ie zarzărul roz de pe strada Săvescu..." (In amintirea). y Exaltarea şi sublimul se amestecă pînă la confuzie cu zeflemeaua şi carica-3jra> beatitudinea cu grimasa, la fel cum gravitatea reală se confundă cu gravi--pea simulată parodic. Poetul pare disputat simultan de aceste două extreme. Un «uns bifrohs cu o faţă spre trecut şi cu alta spre prezent şi viitor, un aristocrat Ore, stingherit parcă de nobleţea stirpei sale, se deghizează în bufon. ..' Dispoziţia parodică e în acest caz o formă de apărare, iar ceea ce ar putea m Pară pur şi simplu parodic e în fond autoparodie. El nu vizează atît maniera •P* autori, cit mai cu seamă spiritul unui anumit gen de poezie, o anumită ati-«Oine lirică şi limbaj poetic, care sînt de fapt şi ale lui. 20 De aici impresia că în poezia lui Mihai Ursachi totul pare rn ■ noscut, familiar, începînd cu titlurile : In amintirea, Acum voi &i ^^nte copilei, Un glas duios, Istoria marelui ceas şi a Orbului, Primeşte h'h' Cre<* de roză, Zante, insula florilor, Rătăcitor prin stele, Pilaştri statorn • ' Qce2 limpezi, Bătrînii cronologi, Căci e în marea verde, Okeanos _ 0 istn^' °' n"m«jî tans, înseninării de-acum, Miosotis, Odă (la Diotima), In aeternum T' ^os" ^S- Cîteva poezii şi titluri trimit în mod direct sau transparent la e • cele mai multe nu au o identitate anterioară, nu pot fi apropiate demine5ou. dat, Poetul deshumează sau reinventează straturi arhaice ale limbajului o U? ""^l* din Ecleziast şi înţelepciunea senin resemnată a textelor vechi bise PorWntf învăţaţilor mireni şi mai ales din poezia romantică intrată în .labo'0?0 8811 * intim în- primul rînd prin Eminescu. E aici un ciudat amestec de em3 !* său spontan şi de antieminescianism voluntar, de devoţiune şi iconoclastie lnest'anfcffl Mihai Ursachi pare în acelaşi timp şi un parodist şi un alter ego eminese^lineTScia5*-sens mai larg, înclinarea şi pietatea faţă de tradiţia romantică e dublat!, •»« tatea ipocrită, avînd deci un sens polemic : „...Iar luntrea mea, subt .Pfe-MetamorpheV urmează prin efluvii de stele şi sisteme/ un drum fără odih **c pare că nu e/ vreun semn unde începe o viaţă ori o vreme...// Nu am j a',/1"?ft .cîrmă, mă poartă un curent/ din centru în afară deodată ca lumina/6" ^ irumpt.... Şi-n fiece moment/ tot alte constelaţii, şi alta albumina" (nm-H^u Care"* stele). ' inumc,t°r prin Aluzii la Eminescu în context polemic apar în mai multe poezii Instau tu noctis, de pildă, e un fel de glossă eminesciană parodică : „Soarele mistic a în ceţuri/ Imaginea sfîntă şi clară s-a şters,/ pe pajişti creşteau spirituale nul* ţuri./ O pată de sînge în Univers" etc. Odă crepusculară, replică profană la Oda metru antic : „Fermecătoareo.../ în marele lumii amurg, la marginea vremii/ ™ rug se aprinde, în flăcări albastre/ mistuieşte-se sufletul meu pentru ultima oarăT/ Nălucitoareo.../ Ostenită e lumea de-acum de iubire,/ sleită-i puterea credinţei cuvîntul e mort,/ ci sufletul meu este harfa iubirii de tine" etc. Alteori invocarea lui Eminescu se întîlneşte, de asemenea în context polemic, cu înţelepciunea si solemnitatea psalmică : „Fără durere şi întristare să adăstăm/ întocmirile stelelor-ele ştiu, cîntătoarele,/ calea de netulburat şi eternele/ valuri de aur.// Şi de asemeni, cu înţelepciunea să stăm, ca poetul,/ sub un salcîm înflorit de la marginea lumii/ cirezile paşnice suie pe dealul simbolic ; obiecte/ ciudate săgeată eterul dar nu despre asta,/./ ci despre ordinea clară vroiam să-ţi vorbesc,/ despre totul'./ Qi fără durere şi întristare să adăstăm/ întocmirile stelelor" (Pilaştrii statornici, o, numere limpezi). Sensul polemic nu priveşte neapărat modurile poeziei romantice ca atare sau, atunci cînd e cazul, pe cele eminesciene, ci mai curînd condiţia ontologică şi istorică a fiinţei şi eul liric al poetului, care se simte un romantic foarte intîrziat într-o lume străină de sensibilitatea romantică. Modalitatea parodică sau auto-parodia sînt singurele care-i dau putinţa de a fi romantic şi modern în acelaşi timp, de a se împăca cu sine însuşi şi cu contemporanii. Nu de puţine ori însă corelaţia necesară, echilibrul între gravitatea reală st cea simulată se tulbură prin exces de frondă şi ironie cam superficială. Poetul îşi subminează, adesea prea insistent limbajul, elanurile şi neliniştile sale, voind si discrediteze poate o anumită morgă sau dulcegărie poetică, şi alunecă fără să vrea în bufonadă şi spirit parodic nesemnificativ, plebeu : „Se duc gîştele toamnei, ţi gîgîie duios/ şi gîgîie departe şi plîng zburînd în şir/ spre steaua dimineţii.// Şi iarăşi prin biserici de frunze şi de aur,/ la păduricea de roşcovi/ a copilăriei..." (Punct de vedere); „In faţa uşei şase/ Am tras la aghioase : /Aghios, Aghios, Aghios/ Tămîie, tămîie, tămîie/ Momîie, momîie,/ Lălîie..." (Poarta învierii); „Vae vae cucu victis,/ Benedictus, Benedictus,/ toată moartea e un strip-tease !" (BeM~ dictus); „In jilţul cel verde eu stau cu mîhnire/ Şi cîtă iubire, o cîtă iubir^"'„ Acum e tîrziu şi se face-ntuneric/ şi mă scufund într-un calcul numeric.// *Qţi ani să mai fie, ce oră a fost...»/ Pendula stă moartă şi fără de rost./.../ Şi cit de ciudată mai fuse şi ora/la care-a venit ca prin vis Minodora.// O Doamne, nu w şi nici nu ţin minte/ ce-a fost mai tîrziu, ce-a fost mai înainte..." (Jilţul ve^jf'J „trupul mistic al animalului/ veşnica lui vieţuire// Purtătorul Morţi marele/ Vina-tor intonează// marşuri sonore/ de vînătoare/ vinul roşu şi dulce în trupul/ capi ţei de la pădure// Anima mundi// trupul mistic al animalului/ veşnica lui vi -ţuire..." (Moartea şi viaţa căprioarei). . ^ In măsura în care evită excesele parodice şi ironia ca atare, Minai ur propune o nouă sensibilitate lirică şi o modalitate de o fineţe extrema, 1 21 4- - „OI.n Hin acelaşi trunchi ca două ramuri avă si umbra ei negativa CTesc.,°inn_ţS / globul durerii îmi poartă '*firde lut aryîrlit dintr-o praşbe orba/ ţob : «Srfa • Pentru ce/ cmtece lungi de lăuta P eniţi.// iată aici e {t1 Ga sul pe ape nu-1 auziţi n"-^ credeMu se_necark în lutul/ ete-hun1lor mei: au arat/ am ze^e mi /^ihnească-se blînzii, cei pururi ceruluL °dihn1eaSCa;tlrie-s grînelT lor :/ cunună de paie a neiz-P1C1/ Ţarina lor e azurul, şi stelele s g"ne^ cerului.../ Cu nemărginita WV^ZmU/ Neodihnită cadere-n prăpastia ceru e ia_ fii 5 -oarele cerului, uuiiuc»,^--- . erînele lor :/ cununa ue paie a «"-> »s nu"' pomen'ţi" ° M. NIŢESCU 4 O TRIBUNĂ MILITANTĂ A IDEOLOGIEI ANTIFASCISTE Repudierea osificării dogmatice, capacitatea de a se adapta la real fără îndoială, trăsături caracteristice ale Vieţii româneşti. Publicaţia fondatâT de Stere şi Ibrăileanu omagia tradiţia fără a fi tradiţionalistă, cultiva con specificului naţional, delimitîndu-se de exageraţiile xenomane, postula Drin* h esteticii realiste fără a confunda esteticul cu culturalul, stăruia asupra fenome 1 giei socio-economice particulare a structurilor româneşti, fără a respinge contattî cu civilizaţia europeană de tip industrial, iar demofilia era un principiu ideok»> cu semnificaţie cardinală. Era vorba, vede bine oricine, de un ansamblu de co cepte, principii şi directive care păstrau o inteligentă linie de mijloc între Dozffiî polare, asigurînd revistei supleţe şi necesara audienţă în conştiinţa publică Sieun merit remarcabil al revistei că a ştiut să găsească formula utilă analizei noii realităţi socio-politice şi literar-culturale modificate a peisajului românesc interbeUe De nu ar fi găsit-o ar fi avut, cu siguranţă, soarta prăfuitei, sclerozatei ConvoriM literare continuînd o existenţă automatică, ce denunţa o inutilă supravieţuire. Dar destinul a vrut altfel, şi Viaţa românească, cu o maturitate mereu tînără, a continuat să rămînă publicaţia de prestigiu care consacra şi era ascultată, fiind, incontestabil, cea mai importantă revistă culturală a vremii. E, de aceea drept să spunem că prestigiul revistei în istoria culturii româneşti nu se datoreşte numai activităţii sale din anii 1906—1916 ci deopotrivă, dacă nu în primul rînd, atitudinii adoptate în deceniile interbelice. Revista intra în anii treizeci (deceniu de care ne vom ocupa aici) cu o fizionomie bine fixată. Prefacerile socio-economice şi politice statuate în 1918 (reforma agrară şi votul universal) avuseseră timp să se consolideze, cunoscînd chiar, treptat, şi unele îngrijorătoare fenomene de erodare. într-adevăr, spre 1930, apreciau specialiştii, rezultatele reformei agrare, în urma accelerării procesului de parţială deposedare a ţărănimii de pămînturile dobîndite (facilitată şi de legea, din 1929, a circulaţiei pămînturilor cultivabile) erau serios primejduite, iar în pianul vieţii politice democraţia şi parlamentarismul erau ameninţate de ascensiunea unor grupări de dreapta, cu opţiuni deschise pentru dictatură şi fascism. Cu aceste fenomene avea să se confrunte Viaţa românească din această perioadă, opunîndu-i programul ei ideologic. Ibrăileanu avea dreptate să precizeze în 1933, cînd a predat cîrma revistei în mîna noii echipe conducătoare : „... Transformarea iobagilor în cetăţeni s-a realizat sau, mai exact, condiţiile transformării... A mai rămas sa li se dea cultura necesară spre a deveni europeni. Acesta trebuie să fie de acum înainte programul acelora care voiesc ridicarea ţării româneşti la nivelul ţărilor occidentale"l. Iar Mihai Ralea în numele noii echipe conducătoare (o vreme M. Ralea, G. Călinescu, M. Sevastos ; apoi codirectorii s-au schimbat, Ralea râ-mînînd factorul de răspundere cu post fix, de veghe permanentă) reafirma adeziunea faţă de programul ideologic, estetic şi cultural al Vieţii româneşti de dup» război, pronunţîndu-se răspicat pentru democratism militant, împotriva in^™f2* rilor mohorîte în orice domeniu. Se pleda împotriva academismului şi a Pre"(~^ ţilor estetizante de ultimă emisiune, a „cezarismului de carton", pentru un ecn-libru judicios între specific şi deschiderea spre universalitate : „Recunoaştem pe- 1 G. Ibrăileanu, După 27 de ani, Viaţa românească, 1933, nr. 1, p. 8. 23 tional ca un fenomen. Dar nu putem face din cultivarea şi exaltarea rităţil°r naţionale un scop în sine... Europenismul e, pentru noi, un fer-jvilizare" 2. Iar peste două numere, G. Călinescu, într-o încrucişare po-jţeoreahu, intervenea şi el pentru a preciza liniamentele programatice jjPji» "t ; • „Viaţa românească aceasta de azi îşi face o mîndrie din a fi aceeaşi (jţjf^Lâneasco de totdeauna, cu prefacerile celulare pe care noile raporturi de fjp yl„ spaţiu le cer... Neavînd în partea ei literară alt crez decît promovarea •f*ki românesc sub aspectul artei, Viaţa românească nu va face altceva decît isP^ească cu încă un nivel lanţul înaintării ei în timp. Căci Viaţa românească ÎMrevistâ tradiţionalistă, nu în sensul unei definiri arbitrare a sufletului ro-# ci în acela adevărat de continuitate în istorie prin unghiul de vedere al «j^'s în sfîrşit la acest capitol al definirii programului ideologic al revistei, *Kficativă ni se pare o precizare din 1937, cînd reafirmarea hotărîtă a tradiţiilor *iSratice devenise un imperativ de primă însemnătate : „Ideologia noastră este *5*ratia- Noi n-am susţinut odinioară democraţia fiindcă doream votul univer-jd%proprietărirea, ci, invers, le vroiam pe acestea două din urmă fiindcă creţi în cea dintîi. Democraţia are un vast cuprins. Dispariţia din acest cuprins **PLs elemente nu înseamnă devenirea inutilă a ideologiei însăşi. Dimpotrivă, *Jj\m deziderat important se realizează, realizarea lui stîrneşte automat altele, Stare obligate ale acestuia. în sînul aceleiaşi doctrine, un capitol de program 2y naşte nenumărate altele care-1 moştenesc, continuă şi-1 completează. Doc-STy'iefn româneşti nu s-a schimbat". (1937, nr. 8—9, p. 138). Subintitulată cînd „revistă literară şi ştiinţifică", cînd „revistă de literatură, si ideologie", cînd „revistă de literatură, ştiinţă şi ideologie", Viaţa românească 5j păstrat la locuri de prim ordin dimensiunea ideologică. Iar ideologia, pe linia yjjiei de stingă radicală a revistei, era un ansamblu cuprinzător de principii jafjtudini care îmbrăţişa totalitatea fenomenului românesc. Vrem să spunem că iyinea -ideologică (ne fie iertată tautologia) nu se limita strict la viaţa politică, îjuprindea în sfera ei deopotrivă literatura şi estetica (ideologie literară), culm in înţelesul ei general, filosofia, sociologia, celelalte discipline artistice şi chiar JJerpretarea unor ramuri ale ştiinţei. Atitudinea (poziţia) ideologică era, aşadar, «te tot prezentă, subliniind personalitatea revistei, esenţialmente militantă. Un Militantism ideologic clădit din capul locului pe un Weltanschauung progresist care aizuia spre evoluţia civilizaţiei şi a culturii româneşti. în această concepţie des-jp societate (Ralea a vorbit odată, nu fără dreptate, chiar despre o filosofie so-ţjslâ a Vieţii româneşti), din care avea să se contureze poziţia ideologică, solidaristă j| democratică, a situat întotdeauna revista la stînga eşichierului vieţii politice şi jfeologice româneşti. Este, fără îndoială, un merit remarcabil al noii echipe con-jRitoare că, fidelă tradiţiei, a ştiut să păstreze publicaţiei aceeaşi ţinută radicai-(JBUOcratică. Ba chiar, nu ar fi exagerat să se spună, această dimensiune s-a accentuat, cîştigînd în profunzime şi diversitate. Mihai Ralea, format spiritual sub Muenţa lui Ibrăileanu şi Stere, şi-a devansat fondatorii, vădindu-se limpede în pvingerile sale ecourile sociologiei durkheimiene, ale crezurilor lui Jean Jaures asie au orientat ideologic atmosfera vieţii studenţeşti de la „Ecole Normale Supe-tere" unde a studiat viitorul nostru profesor de sociologie şi psihologie. (Nu e Mgar deloc o întîmplare că titlul tezei sale de doctorat, susţinută strălucit în W la Sorbona, a fost Ideea de revoluţie in doctrinele socialiste.) In noul peisaj ideologic şi cultural, Viaţa românească nu are deci de înfruntat nu ştiu ce opţiuni dilematice. Opţiunea fusese mai dinainte luată şi, fetr-o perfectă consonanţă de opinii, e acum numai adaptată noilor dispozitive tfc luptă. De cealaltă parte a baricadei se instalaseră gălăgioşi exponenţii noii fcepte, adepţii regimurilor de dictatură, care dizertau pînă la saţietate despre perimarea democraţiei, a parlamentarismului şi, în general, a tuturor ipostazierilor Brunii. Organizate în orientări distincte cu aplecări spre politologie sau filo-BBa culturii, fie că au fost cunoscute drept gîndirism, trăirism sau gardism, •teste direcţii ideologice mult înrudite se întîlneau într-o perfectă comuniune cu funile unor politicieni (fruntaşi ai „Gărzii de fier" sau ai L.A.N.C.) care nu iau de loc teoretizările, preferind întotdeauna instrumentul, comod şi nede- fistrativ, al bîtei. împotriva acestui front ostil raţionalismului şi democraţiei t îndreptat Viaţa românească dispozitivul de luptă. Ostilităţile au început încă anii douăzeci, adică atunci cînd au pornit să se manifeste aceste cercuri retro-S*de. Ibrăileanu, Stere şi, după 1927, frecvent Ralea au fixat în luări de atitu- ' M. Ralea, Misiuni pentru viitor, Ibidem, p. 44. ' G- Călinescu, Întinderea „Vieţii româneşti", loc. cit., p. 205—206. 24 dine memorabile ideologia democratică a Vieţii româneşti. Firest de poziţii din deceniul de care ne ocupăm pornesc de pe liniarnpn*3, n°'k fixate în deceniul trecut, cărora li s-au adăugat declaraţia de principii a lui Ibrăileanu din 1926 (,, ______wii apăra democraţia... Nici nu ne-ar şedea bine altfel, noi sîntern oTm100'"3^ Si 'val Pe noi Revoluţia Franceză cu Drepturile omului ne-a scos din i?' Pom» re noi «evoluţia rranceza cu urepiurue omuiui ne-a scos din h" " P8t»> democraţia, în rev. cit., 1926, nr. 10) şi cea a lui Ralea din 1931 'i cai*» goria valorilor, fără de care elaboraţia ideologică e o imposibilitate logici "Dt aceea „partidele de dreapta au deosebite tactici, dar n-au şi nu pot avea- programe. Ele guvernează cu îndrăzneală, dar empiric, fără orizont. Ceea ce Grefează teorie politică şi socială e domeniul valorilor. Valorile singure sunt reformatoare, fiindcă ele urmăresc să obţină ceva mai bun decît există. Cu alte cuvinte să modifice ori să perfecţioneze natura umană". Dar revenind la eseul_ din ^1935, scris cu strălucire şi verva dialectică specifice operei lui Ralea, să notăm că de mare interes este aici discuţia în jurul raportului dintre conceptele democraţie-patoo» tism. Directorul Vieţii româneşti demonstrează că, de fapt, aceste doua concepte se află în raporturi de perfectă compatibilitate, absurdă fiind pretenţia^ dreptei de a monopoliza pentru sine idealul patriotic. Ideea naţională, precizează cu dreptate Ralea este, de fapt, o elaboraţie a democraţiei : „înainte de 1789 nu se poa« vorbi de patriotism... Noţiunea principiul naţionalităţilor, specificul etnic au im din marea revoluţie franceză... Pe acest principiu naţionalist şi democratic a» posibilă unirea tuturor italienilor ca şi a tuturor românilor... Patruzeciopnvw generoşi democraţi au creat la noi în ţară primele licăriri de conştiinţa naţiona-De unde concluzia că „democraţia dreaptă pentru toţi înteţeşte ataşamentu P*^ tru patrie", iar reacţiunea blamînd democraţia vestejeşte, implicit, şi P" sentimentului patriotic. 25 românească a izbutit să evidenţieze faptul adevărat că paupertatea ■ Vteţa dreptei reacţionare e elocvent ilustrată de fizionomia grupărilor ""ni £',t#'> in gtmosfera particulară. în 1934 o notă a redacţiei semna un diagnostic • ■ România anilor treizeci. Un exemplu, mereu invocat, a fost „Garda care violenţa instinctuală, antiraţionalismul mistic şi incultura sfidă- creţUDerfect adevărat despre această cea mai odioasă grupare politică reac-'■tâ10}- întreaga istorie a României : „în afară de doi, trei intelectuali de oa-^"ergură, grupul de tineri politiciani din jurul «Gărzii de fier» reprezintă ^tf anV anroâpe nimic prin substanţa lor (concepţie, cultură, orizonturi, enerva Pu^n',,e) Dar ei pot primi o plenipotenţă din partea evenimentelor care nu j «ţ^^je-aface cu valoarea lor intrinsecă". Şi după ce se insistă asupra rela- ^ !,'.miC criza economică şi ascensiunea fascismului, se conchide : „Fascismul ii *n5e din această cauză, tot balastul reacţionar al actualului moment istorie «js*2. amedia prin excelenţă a epocii. «Garda de fier» e una din sucursalele-ttag>c0 ur0pean. Ea creşte ca o imensă mătrăgună în cîmpul crizei econo-^^tGrUina. cu trandafiri, 1934, nr. 7, p. 38—39). c*t paginile Vieţii româneşti au fost analizate mai toate motivele ideologicele grupărilor politice fasciste (apologia dictaturii, şovinismul, rasismul, 4& Honalismul, antidemocratismul, misticismul, tendinţele anticulturale ş.a.m.d.). 3 testat patetic împotriva umilirii culturii în regimurile fasciste, a fost con-Pr? u Oroare actul arderii cărţilor în Germania („Şi astfel ne-a fost dat să **?!îm la cea mai mare ruşine a istoriei contemporane •' arderea cărţilor, In * de răzbunare") ca şi cel imitat, al arderii cărţilor lui Sadoveanu, adresîn-*3a intelectualilor, încă în 1930, vibrante apeluri la unitate de acţiune („A ii ^•«tol înseamnă a gîndi liber. Ştiinţa şi cultura n-au putut apărea în ţări *v,e va trebui să ne interzicem gîndul subt ameninţarea revolverelor, sădim (antazifi noastră spre a ne salva viaţa?... Momentele sînt mai grave şi ^"îngrijorătoare decît cred mulţi... Intelectualii, de orice nuanţă, trebuie să facă-St comun. Şi încă imediat (Ravagiile obscurantismului, 1930, nr. 11—12, p. 162). «.revista înţelege să ratifice, ea cea dinţii, aceste chemări imperative, trecîncT vechi prejudecăţi şi deosebiri de opinii. Am cita aici două fapte cu totul "nnificative. Mai întîi învingerea aprehensiunilor antilovinesciene, revista apă* iiu-1 împotriva atacurilor dreptei şi declarîndu-1 un aliat : „Căci de bine de -jâ acest publicist (Lovinescu n.ns.) susţine azi, în politica culturală românească, -^leaşi idei de libertate şi largă toleranţă ca şi noi. Noi zicem că este un aliat". şr#un gest fără precedent care demonstra efortul împlinit al marii reviste degerate de a crea, într-adevăr, un larg front comun de acţiune intelectuală împo--ţ, duşmanilor culturii. în acelaşi scop Viaţa românească, deşi tributară ideologi ţărăniste, a colaborat îndeaproape cu publiciştii şi oamenii politici cunoscuţi «ntru convingerile lor marxiste şi comuniste. în sumarele prestigioasei publicaţii" flteim frecvent în acest deceniu semnătura unor intelectuali marxişti ca : Lu-■9t»u Pătrăşcanu, Ştefan Voicu, Miron Constantinescu, Andrei Şerbulescu, £ Mihâileanu, Al. Graur, Miron Radu Paraschivescu, Ilie Constantinovschi, I Mea ş.a. Convingerile ideologice ţărăniste ale conducerii publicaţiei nu au jsstttuit o stavilă în calea acestei colaborări. Dimpotrivă, au fost cultivate şi sti-alaie ca mijloc eficient în vederea creării frontului comun de acţiune antifascistă. x poate chiar spune că după 1936 se constată o radicalizare ideologică a VieţM imkeşti care se apropie efectiv — prin atitudine şi convingeri — de poziţiile ăsei muncitoare. Ştefan Voicu avea de aceea dreptate să constate în 1937 că „inactualii din jurul lui Mihai Ralea, aşazişii «sterişti» sînt astăzi cei mai apropiaţi şâ acţiuni comune cu factorii sociali care au într-adevăr misiunea istorică a de-«irşirii revoluţiei burgheze în România". (Ideologia lui C. Stere, 1937, nr. 1—3). ■sdementul catalizator al acestei radicalizări a fost, incontestabil, poziţia comună «Mascistă. Cum spuneam, Viaţa Românească a fost mult preocupată de ipostazele ideo-«ke ale grupărilor politice de dreapta, evidenţiind mereu raporturile de sime-^ Şi determinare dintre cutare manifestare politică antidemocratică şi ştiute Şsitouri ideologice obscurantist-iraţionaliste. Dezordinii şi violenţei politice prac-jBfe furibund de grupările fascizante sau fasciste îi corespundeau întotdeauna Ssezia în cugetare, elanuri de disperată căutare în zonele ceţoase ale subconştien-"•"i Şi falsei autenticităţi. Fenomenul a fost surprins şi combătut în paginile re-«iei din etapele tulburi ale începutului şi pînă în cele trufaş-periculoase, cînd sâ^ cucerească poziţii dominante în viaţa politică şi spirituală a ţării. Multe **e luările de atitudine ale Vieţii româneşti împotriva ideologiei gîndiriste sau-«teiste s-au consumat în deceniul al treilea. Atunci s-a protestat împotriva Mo- :26 nif estului „Crinului alb" publicat în Gîndirea din 19284, atunci Iul de misticism care după 1930 va deveni cu deosebire primea COn du-se că misticismul nu e trăsătura spirituală a etniei romi ^em :stăruit asupra adevărului că misticismul nu trebuie confundat cu65''5, atţWfl nai6 şi că ortodoxia nu e nici ea trăsătura caracteristică a etn sRe9^'cui clarificîndu-se astfel concepte, noţiuni sau opinii care constituise? 1'- t0n& batere şi în deceniile trecute. In sfîrşit, în aceeaşi decadă, protestî H° 4 teoriilor ideologiei de dreapta care se ridicau împotriva civilizaţi •Se .„nespecifice" şi omagiau primitivitatea şi mizoneismul asimilate cu' "i,?POrtat#V' românească pleda lucid pentru evoluţia structurilor româneşti. cultura» Pe aceste fundamente, aşezate temeinic în bătălii care îi ad tate, revista putea continua acum, în deceniul al" patrulea, ostilitănSeser* «UtB^. reveni la punctele de vedere formulate şi precizate mai înainte n * :şi trăirismul, ca redute ideologice ale formaţiunilor politice de dreant S^n*^*W|' să se afle în centrul zonei de interes. Despre ideologia Gîndirii Si JP * .conS»»H scris mereu, în anumite perioade chiar număr de număr. Notele 0 a & H niiz.ai şu iNiuiiiLui x^icumc, nu cttiL ni cdiitdtcd 3a ue curector al Gîndirii cea de doctrinar şi ideolog. G. Călinescu îi închina în 1931 note acide s' t-^ haz care evidenţiau carenţa morală a predicatorului întru extază mist s incapabil de orice privaţiuni, doritor de arginţi, de plăceri lumeşti" mare^lL de zaiafeturi zgomotoase, linguşitor şi căţărător..."9), iar peste două'numere flij* Ralea intervenea şi el precizînd că nu va mai polemiza cu N. Crainic nenta „vorbim două limbaje diferite şi, cu siguranţă, aparţinem la două tipuride «fa? lizaţie deosebite". Aceeaşi apreciere o reedita şi în 1935 („Am sfătuit adeseori* tinerii mei colegi de redacţie să nu mai polemizeze cu directorul Gîndirii. O «! ferenţă de stadiu de civilizaţie face orice discuţie imposibilă"). Ralea avea drall 'tate. Directorului Gîndirii îi venea greu să păstreze polemica la o anume âtttfe •dine normală a dezbaterii de idei. De obicei, notele polemice ale lui Cratlie coborau „discuţia" jos de tot, fără putinţă de a o readuce pe o platformă a urbt» :nităţii elementare. încrucişarea polemică devenea astfel imposibilă, mai ala d după 1933 un act de contestare a unei opinii exprimate de Crainic sau «fc „camarad de crez" putea atrage nu numai bastonade, dar şi înscrierea pe Ustât „Fiare sadice, decăzuţi ticăloşi care-şi cîştigă niţel confort sau o mizeră de o clipă pe ruinele altora, vînduţi abjecţi, simpli prostănaci, cretini i dar mai ales samsari de ură omenească, care găsesc oricînd s-o vîndă sumpere avantajos pentru ei, toţi la un loc întreţin fără cel mai mic cu-de conştiinţă sabatul jafului, al incendiului şi al asasinatului. E ceea ce ă în România 1936 politică de dreapta", tot ceea ce reprezenta în cultură, literatură, publicistică şi ideologie, Românească a fost, în acest deceniu convulsionat, cu adevărat o tribună antifascistă. S-ar putea spune chiar că a fost principala tribună a mi-ului antifascist, de o constanţă în preocupări şi o diversitate a mijloa-izate care impresionează. Z. ORNEA DÎN NOU DESPRE TITU MAIORESCU (IU) Re-ss In articolul precedent am dezbătut pe larg încercarea tînărului M a-şi trece doctoratul de stat la Sorbona. In legătură cu această problema referit, în afară de Domnica Filimon, şi la lucrarea lui Simion Ghiţă TUu 'w rescu, arătînd neajunsuri regretabile. Ne ocupăm acum mai de aproape de ac««M lucrare. In timp ce Domnica Filimon, în lucrarea Tînărul Maiorescu, se axwtrf mai mult pe linia biografiei, Simion Ghiţă se străduieşte preponderent în direcţi* exegezei filosofice. Nu putem să nu spunem de la început : lipsa de documenta»» temeinică se va resimţi în multe privinţe în lucrarea sa. De la început izbea» faptul că, fără spirit critic, este acceptată afirmaţia lui Tudor Vianu cuma ^ Feuerbach l-ar fi orientat pe tînărul Maiorescu spre Hegel. Şi Simion Ghiţă rem»! duce însemnarea tînărului Maiorescu din 11 martie 1851 : „Am înghiţit cu o puV „ cere furioasă broşura lui L. Feuerbach Grundsătze der Philosophie der ZukunB. — Parc-ar fi vrut să-mi scrie confesiunea mea proprie, aşa ne nemerim", exclamaţie aşa de entuziastă cum Maiorescu, în tot scrisul său, n-a avut faţă "de sief o lectură a sa — şi totuşi, nici unul n-a avut curiozitatea să vadă ce conţine acea lucrare. Am văzut ce conţine : o critică necruţătoare a hegelianismului.-1 Simion Ghiţă mărturiseşte : „nu ne vom opri asupra tezei sale de doctorat de la Giesseu* (p. 24), motivînd că ideile din această teză sînt reluate în Einiges PhilosopkUct* in gemeinfasslicher Form. Neglijenţă de neiertat, fiindcă ar fi putut constata că Maiorescu, în disertaţie, tocmai sub influenţa lucrării amintite a lui Feuerbach, pe care o citează, stigmatizează hegelianismul ca neştiinţific! Necontenit se găsesc la S. Ghiţă afirmaţii ca : „prin intermediul lui Ludwig Feuerbach influenţa hegeliană asupra lui Maiorescu creşte" (p. 22), „influenţa hegelianului Feuerbach*-(p. 21), „inspiraţie hegeliană şi feuerbachiană" (p. 30) şi multe altele, care toate sînt complet greşite, nedemonstrînd nici un hegelianism şi anulînd astfel unul din firele principale ale lucrării. Influenţă hegeliană hotărîtoare mai vrea să demonstreze S. Ghiţă prin intermediul filosofiei dreptului a lui Fr. Stahl. într-adevăr, Maiorescu îl citează pe Stahl. Dar prin ce dovedeşte autorul nostru hegelianismul acestui gînditor? PriB-tr-un citat din Eugeniu Sperantia : „Stahl ţine calea de mijloc între Savignyti Hegel". 2 Dar de ce n-a observat S. Ghiţă că E. Sperantia în acelaşi .loc^ mai ara» că Stahl — „a fost considerat ca adevăratul continuator al şcolii istorice" — ŞcM» antihegeliană — şi că „a ridicat unele critici contra teoriilor hegeliene". Aceasta situaţie ar fi trebuit să-1 determine să-1 consulte pe Stahl însuşi, după cum, - ' strict ateista; ea nu se smcniseste ae ioc ae uumuci™ UJ. nu 8*- convinşi că în cadrele filosofiei herbartiene, cu toate conceptele mn iu. putem apropia cu vreun pas de Dumnezeu şi de nemurire" (p. -&)■ V" > G. W. Fr. Hegel, Grundlinien der Philosophie des Rechts, Berlin, Humbolt, 1833 p. 17. ' Der Gedanke, i, 1861, nr 1, p. 8. _ , m al acestd -- « Der Gedanke, iii, 1863, p. 18-22. în ţara n-am gaşit voi; t£opia jniregu-t-1 i L-am consultat la „Oesterreichisehe Nationalbibliothefe din viena. . col o depun la Biblioteca centrală universitară din Cluj. . i 31 încheie cu următoarea frază, referindu-se la acesta : „Sprijiniţi pe-gerbarţ. ^e unui bărbat, pe care îl stimăm şi venerăm în mare măsură,. U$ţe cuvi" acea5to convingere pînă ce o încercare mai bună ne va învăţa ceva t**n) (P- 22)- Prin urmare iată ce ^ace tînărul Maiorescu : în revista hege-jjj btt)»" *s,.a' apârarea antihegelianului Herbart, declarîndu-se fără rezervă adept y»i9nulul maj mult: faţă de atacurile lui Cornelius, va apăra pe Trendelen- ',> lui ! ^ ^ . ____.li^nflr. (n 9m alţi Hnî Q,ntihpf*p>lîf>ni în\7P>rcllnatî ! T** -Hriir» moi ^■ a Schopenhauer (p. 20), alţi doi antihegelieni înverşunaţi! E tipic mai e spune în legătură cu Schopenhauer : „se apropie timpul, cînd nimeni; i& cfiea' ° voie să-1 atace pe Schopenhauer înainte de a fi deliberat cu sens şi în- va3 ce spune" (p. 20—21). Iată deci în ce constă colaborarea tînărului ***Se organul hegelianismului : apărarea a trei antihegelieni redutabili ! Şi ...presai interpretează această colaborare drept dovadă de hegelianism ! «Ki SS**1 jern că rezultă clar : toate argumentele invocate de S. Ghiţă în favoarea, ^fi hegelianism al lui Maiorescu se răstoarnă, antihegelianismul lui Ma-jj*asu ' afii-mă din plin. Ceva mai mult, el se afirmă în mod consecvent în Sp Dovadă tipică este în privinţa aceasta faptul că Maiorescu a tradus,. .«'■i"113' • (.ejcrjra lucrare a lui Schopenhauer Despre filosofia la Universitate, •"Sfe 'publicată în mai multe numere din „Convorbiri literare". In legătură cu "dTtradueere, S. Ghiţă spune : „Am insistat asupra acestui articol deoarece, * te că este o traducere din Schopenhauer, exprimă convingerile lui Maiorescu, ^J^ub seinnătură proprie, nu le-ar fi putut exprima" (p. 115). Contestăm că nu |i putut exprima sub semnătură proprie, de vreme ce traducerea a apărut şi ideile puteau să-şi facă drum, sîntem însă absolut de acord că ea exprimă «serile lui Maiorescu. S. Ghiţă are dreptate cînd arată că în această lucrare îâ» nu este un simplu articol, cum se exprimă d-sa, ea cuprinzînd aproape 100 Asasini), Schopenhauer combate amestecul statului în predarea filosofiei, sub-fi&fcnînd această disciplină religiei, însă uită să arate despre ce fel de filosofie STvorba. (Menţionăm că Maiorescu a tradus puţin greşit titlul, care în realitate tgţ- Veber Universităts-Philosophie, adică Despre filosofia universitară). Ei bine, jjfotojtB universitară, combătută cu înverşunare de Schopenhauer, este hegelia-ţj«mj.', susţinut de stat şi dominant atunci la universitatea din Berlin, precum şi t gig universităţi. Este scrierea de război împotriva lui Hegel a lui Schopen-hner, cu invective cum nu s-au mai întîlnit în istoria filosofiei. Cităm numai citwa fragmente în traducerea lui Maiorescu. „Nu au deschis toate aceste drumul «Jataniei filosofice celei mai scandaloase, de care a avut lumea vreodată a se sjiîa: la manoperile lui Hegel şi a miserabililor săi compani ?" 11 Apoi : „Vreau iâ wbesc de tertipul viclean de a scrie obscur, adică neînţeles (...). Insă de noto-r|Me nimene nu a aplicat această stratagemă cu atîta îndrăzneală ca Hegel" 12. fenindu-l pe profesorul de filosofie „păpuşă de catedră", va spune : „Unde va «ti putea ajunge cu filosofia octroită din caeru, cu clădirile de cuvinte goale, cu î«K>!o'gia fără cuprins sau cu un cuprins (şi dacă ar fi adevărul cel mai banal * oşcr de înţeles) înecat şi întunecat în valuri de cuvinte, şi în deosebi unde va linge cu nonsensul absolut al lui Hegel ?" a. Pe acest ton şi cu astfel de cutia!» combate Schopenhauer aşa-zisa filosofie universitară. Repetăm, Simion Ghiţă Mţtrfectă dreptate cînd spune că această scriere a lui Schopenhauer exprimă «atingerile lui Maiorescu, dar de ce nu arată că acea filosofie universitară *«are o combate Schopenhauer, este de fapt filosofia lui Hegel? Nu «fe Suficient să se spună numai atît : „Criticînd filosofia spiritualistă de catedră "Wsă în slujba statului — autorul se referă mai ales la Schelling şi la Hegel,, * fiu este iertat nici Fichte", fiindcă spunîndu-se numai atît, Hegel este pus pe **** Plan cu ceilalţi, în timp ce oricine poate constata că adevăratul cal de bă-•jste Hegel, pe care îl aminteşte la fiecare pas, acel Hegel, care a deschis *Wul şarlataniei filosofice", cei care „a inventat expresia «religiune abso- subordonînd astfel filosofia teologiei şi prin aceasta statului, în timp **>™ţi autori sînt amintiţi numai tangenţial. Sîntem îndreptăţiţi să presupu-«Z. ,' ^acă Maiorescu ar fi fost cît de cît hegelian, n-ar fi selecţionat şi fragil!™:'* cu invectivele împotriva lui Hegel, ci s-ar fi mulţumit să le reproducă . 7* pe .aceleacare vizează independenţa filosofiei faţă de stat şi religie. Dar lCo™*»Mrl literare, nr. 23, 1871, p. 325. l'Ma, P. 369. • ■■; I \1' ! nr- 20> 1870, p. 329. ma; P. 329. putem presupune că, din capul locului, n-ar fi tradus această fr drastică împotriva lui Hegel. "«pică .atît Iată cum, la fiecare pas, se infirmă pretinsul hegelianism al I • susţinut de Simion Ghiţă. îndeosebi e susţinut acest hegeliarus ^a'°re8Caj. lui Tudor Vianu, în legătură cu concepţia estetică. Bineînţeles111' Pe Uf*Sî plecare va fi şi la d-sa definiţia frumosului pe care o dă Maior' pu.nc'ui 4.J rinţa sa despre Vechea tragedie franceză şi muzica wagneriană t-ScnJn confe. „Societăţii filosofice" din Berlin, pretinzînd că este a lui Hegel'- 'n statiî pătrundere a ideii şi a aparenţei sensibile". In altă parte am arătat 'na 'Btrţ* această definiţie nu are nimic comun cu definiţia lui Hegel, ca k ?e 'arS* et rescu nu 1-a înţeles pe Hegel şi nu l-au înţeles nici aceia care cons'^1"-1' Sî**' definiţie drept hegeliană.15 Am citat definiţia lui Hegel : „Astfel "f 8 acea$M determină pe sine ca răsfrîngere sau reflectare a ideii". Spunînd -rl.ltnosul * ideea şi aparenţa sensibilă se întrepătrund, conjuncţia şi arată3 'B ^U8l<* Maiorescu vede în frumos unirea a două entităţi separate. Or sensul P5ecK ** lui Hegel este cu totul altul : nu este vorba despre două entităţi sen . , se unesc şi se întrepătrund, ci despre o unitate originară, fiindcă ideea' Câre este cea care se răsfrînge în aparenţa sensibilă. Important însă este s"C0 ce înţelege Hegel prin idee. Iată : „Căci frumuseţea (...) este ideea abs /f**"1 apariţia ei sieşi adecvată. Dacă vrem să indicăm pe scurt ce este ideea ah 1 în realitatea ei variabilă, trebuie să spunem că este spirit, şi anume nu s ■ ^ finit cu preocupările lui mărginite, ci spiritul universal, infinit şi absolut"1 determină din sine însuşi ce e într-adevăr adevărul".10 Iar spiritul ah CU* Hegel îl identifică cu Dumnezeu. Acesta este sensul ideii în definiţia hegel a frumosului. In sensul acestei definiţii „ideea trebuie să se realizeze ni 1? şi în chip exterior".17 Realizîndu-se pe sine în chip exterior, ideea nu fa apel la ceva extrinsec, ci se exteriorizează prin esenţialitatea ei intrinsecă re2 ce înseamnă că aparenţa sensibilă derivă din lăuntricitatea esenţială a'îdrti ea însăşi se converteşte în sensibil, aşa încît nu este vorba de unirea sau iritret pătrunderea a două entităţi. Hegel spune foarte clar : „conţinutul nu este dectt preschimbarea formei în conţinut, iar forma nu este decît preschimbarea conţinutului în formă".18 Pretinsa definiţie hegeliană pe care o dă tînărul Maiorescu, cu separaţia ideii şi a aparenţei sensibile, este absolut herbartiană, n» are nimic din Hegel. De altfel un lucru este ciudat : Simion Ghiţă, care de nenumărate ori citează Einiges Philosophische, nu insistă de loc asupra domeniului esteticii, pe care tînărul Maiorescu îl discută în această lucrare pe larg, însă îl discută fărî să facă nici cea mai palidă aluzie la definiţia hegeliană şi la Hegel, dimpa» trivă, citind copios din Herbart şi rezumînd ideile acestuia în termeni specific herbartieni, idei pe care şi le însuşeşte. De ce a trecut S. Ghiţă peste aceasti parte din Einiges Philosophische ? (De altfel şi Tudor Vianu a evitat exegeza acestei părţi importante din lucrarea lui Maiorescu.) Pe linia aceluiaşi pretins hegelianism, autorul nostru se referă în mod firesc la studiul Poezia română, în care Maiorescu îşi repetă definiţia: „frumosul cuprinde idei manifestate în materie sensibilă". Maiorescu nu-1 aminteşte aici pe Hegel, totuşi S. Ghiţă — ca şi Tudor Vianu şi alţii pe urmele lui — consideră această definiţie drept hegeliană, deşi dualismul dintre idee şi materia sensibilă este cît se poate de evident, ceea ce este contrar spiritului hegelian. Trebuie să reamintim că definiţia frumosului ca idee manifestată în materie sensibilă, care în fond vădeşte veşnica problematică sensibil-inteligibil, dateaa încă din antichitate şi că ea a revenit necontenit la diferiţi gînditori pe un fundal filosofic foarte'variat, după cum am arătat altădată mai pe larg.s In»* ea implică un sens dualist : îmbinarea inteligibilului cm materia sensibila. Hegei însă face un pas mare : după dînsul nu este vorba despre îmbinarea a doua entităţi, fiindcă spiritul absolut însuşi, prin esenţialitatea sa intrinseca, se răsfrînge, se converteşte în sensibil. Nici urmă despre aceasta la Maiorescu '« Vezi articolul Preludiu lă jurnalul lui Tîtu Maiorescu (III), în Viaţa Româneaţi*. nr. 7, 1.975, p. 30 şi urm. „ „ ,mb p. j* Hegel, Prelegeri de estetică, voi. X. Trad. D. D. Hoşea, Acad. R.S.K., " Id., o.c, p. 118. : „ nnarian C. FlofU, is Id., Enciclopedia ştiinţelor filosofice. Trad. D. D. Koşca, V. BOgaa»,, R. Stoichiţă, Ed. Acad. R.S.R., 19G2, R, 247. luomhirâ comparat» * " Liviu Rusu, Maiorescu şi Hegel, in volumul Probleme de literatura sociologie literară, Acad. R.S.R., 1970» p. 242—247. 33 riiu Poezia română este axat pe linie dualistă, ceea ce denotă pe îmbrăţişarea vechii concepţii amintite, pe de altă parte urme ale lui ' re separă forma de conţinut, ceea ce rezultă clar din faptul că Ma-j f-sparte articolul în două capitole : I. Condiţiunea materială o poeziei î& jţjgi numeşte şi „forma sensibilă") şi 11. Condiţiunea ideală a poeziei, pP^vinte. forma şi conţinutul. Fără îndoială, Maiorescu depăşeşte herbar-fPltras, fiindcă accentuează importanţa ideilor, însă, după cum am arătat, Jjţ* ^m g face nu dă dovadă de hegelianism, fiindcă Hegel nu separă forma ''sLtut De a^fel ru " Herbart nu este străin de prezenţa ideii în opera de Hr, ' m ce priveşte frumosul ca atare, el accentuează exclusivitatea for-Jf0 'const& din reiafii, nu-i mai puţin adevărat că aceste relaţii se afirmă ^fOLt si anume între tonuri, între culori şi linii, între gînduri şi voliţiuni, constă din relafii, nu-i mai puţin adevărat că aceste relaţii se afirmă M,n si anume între tonuri, între culori şi linii, între gînduri şi voliţiuni, •** înseamnă că frumosul nu poate apărea decît pe aceste suporturi. De 0*-, spune la un moment dat : „Dacă prin urmare cineva vrea să creeze l#Jrartâ, trebuie mai întîi să aibă în minte cît mai simplu şi cît mai i|Ksndul principal ; apoi opera trebuie să crească în spiritul său concomitent I^J. aspectele sale; apoi trebuie s-o lucreze pînă în cele mai mici amă-**f» prin urmare, în ce priveşte opera de artă concretă, elementul gîndirii, ^j'dementul ideaţional, are un rol fundamental şi la Herbart. în orice caz, witiirâ cu această reafirmare a pretinsei definiţii hegeliene, trebuie să rea-„ Maiorescu, încă în disertaţia sa de doctorat, p. 109, afirmase : „După STceie arătate, pe Hegel nu-1 pot concepe decît în sens herbartian". Iar "JL (jerbartiene se vor menţine. Chiar şi în articolul critic Direcţia nouă l!jLa şi proza română din i871 el va afirma : „Numai forma frumoasă ho-îSnemurirea!"21 Iar de estetica lui Kant se va apropia tocmai pe baza *JJLmuiui herbartian. Trebuie să observăm că o cunoaştere mai apropiată ^jlîjjcii herbartiene l-ar fi ajutat pe s. Ghiţă să descopere multe urme imporţi gle acesteia la Titu Maiorescu şi l-ar fi împiedicat să vadă hegelianism ^e nu există. Dar chiar în legătură cu hegelianismul, de care autorul aminteşte aproape la fiecare pagină, se întîlnesc afirmaţii surprinzătoare. _ cele ce urmează, nu fiindcă ar exista vreo legătură între Maiorescu şi ţtfi, ci pentru a arăta că autorul nostru cunoaşte insuficient estetica lui Hegel : jBb definiţia hegeliană a frumosului — prin caracterul ei raţionalist — îi creează (jificultăţi lui Maiorescu, în tendinţa de a evidenţia elementul emoţional de m Hegel nici nu vorbeşte" (p. 166—167). Că „elementul emoţional" nu se cu-fJHie în definiţia lui Hegel este clar, dar aceasta nu înseamnă că el nu este Mit esteticii hegeliene. Hegel, rezumînd rezultatele principale ale esteticii jBtoie, enumera printre aceste rezultate şi faptul că „intuiţia şi sentimentul £t şi ele ridicate pe planul generalităţii", lucru considerat de Hegel ca o mare ajttire a lui Kant, cucerire care, împreună cu celelalte rezutate, „constituie punctul t fiecare pentru înţelegerea adevărată a frumosului".22 Aceasta înseamnă că klA acceptă aceste rezultate, însă ca punct de plecare, pentru ca el să meargă aideparte şi mai sus, implicînd însă în consideraţiile sale, bineînţeles şi elementul «tţional. Aşa va ajunge, între altele, să spună : „Arta poeziei este arta uni-Wm& a spiritului devenit liber în sine, spirit care (. ..) nu se mişcă decît în f$ul interior şi în .timpul interior al reprezentărilor şi sentimentelor".23 îndeo-A accentuează acest lucru în legătură cu creaţia artistică : „De cunoaşterea «Setă a formei exterioare trebuie însă legată o egală cunoaştere intimă a interio- Somenesc, a pasiunilor sufletului şi a tuturor scopurilor urmărite de inima eascâ".24 De asemenea : „tot astfel nici artistul nu trebuie să plăsmuiască • tema exclusiv spirituală a gîndirii, ci în cuprinsul intuiţiei şi al sentimen-Wl,"23. Tot aşa în ce priveşte publicul : „Dar, întrucît opera de artă provine • spirit, ea are nevoie de o activitate producătoare subiectivă, din care se 8, devenind produs al acesteia pentru altceva, pentru intuiţia sentimentului c".26 Trebuiesc oare vorbe mai clare ? Să se citească apoi splendidul capitol ..... _ *u J*.3- Fr- Herbart. Sămmtliche Werke, voi. I : Schriften zur Einleitung in die Philoso-f»i Leipzig, 1850, p. 582. * Convorbiri literare, 1 sept. 1871 (anul V, nr. 13), p.' 221. Notăm că în ediţia in |g™ a Criticelor Maiorescu a amplificat această frază : „Da. în lumea fericită a artei ffijjj nu mai are putere şi nu mai are înţeles, "şi cine, înălţat în sfera ei, a ştiut să ^/rrf« £orma frumoasă, acela desigur — dar numai acela — a ajuns pe calea nerauri- » I8r> ed' Minerva' 1915> P- 114—175). Mai notăm că în volum această critică este * Hegel, o.c, p. 66 ; » Id., o.c, p. 95 ; « Id., o.c, p. 287 ; » 'Id., o.c, p. 2S9 ; ' °-c- P. 285. 34 s despre iubire !27 Şi Sirnion Ghiţă care spune că concepţia heepV * -elementul afectiv" ! (p. 17o). ' s lana .,nu Dar nu ne putem opri să nu sesizăm şi o altă răstălmăci S. Ghiţă scrie : „Ideea caracterului relaxant al artei este foarte^ 3 *u' 8% o părere curentă pe vremea lui Hegel, care, în Prelegerile sale d Vee'le- Ea m./ că „arta aparţine mai mult relaxării, destinderii spiritului, în timn 6Ste!'Ca" materiale ale vieţii, dimpotrivă, au nevoie de încordarea lui" (p j£ ce .'nterţjjg' S. Ghiţă n-a observat că aceasta nu este părerea lui Hegel. Hegel V^SL ' părere curentă, pe care nu o acceptă, după cum nu acceptă ni°' «a curente, între care şi faptul că frumosul artistic se înfăţişează num' • • ^btA senzaţiei, intuiţiei, imaginaţiei, ceea ce ar însemna că el are , alt r]31 ^tefe^ acela al gîndului". In baza acestui fel de consideraţii, spune Hegel a°?en*U „a fi inaptă pentru o tratare cu adevărat ştiinţifică". Rostul artei 'ins T spune Hegel : „ea îşi rezolvă numai atunci sarcina ei cea mai înalt ^ *^ situat pe sine în sfera care-i i este comună cu religia şi filosofia si cînH ** decît un mod de a înfăţişa înaintea conştiinţei şi de a exprima divi 1a nu e exprima cele mai profunde interese ale omului, cele mai cuprinzăt ^* ' văruri ale spiritului".28 In funcţie de această finalitate supremă SD..°areu*'*-este frumosul artistic demn de cercetare ştiinţifică. Nici vorbă de m|6 concepţia lui Hegel. ' '«axare fa In legătură cu problemele de cultură revine iarăşi la fiecare pas leitmnd obsedant al lui S. Ghiţă : hegelianismul. „Concepţia lui Maiorescu despre" tură (...) se plasează în orizontul concepţiilor istoriste şi hegeliene" (n m~ „Depăşirea istorismului se datoreşte, credem, influenţei hegeliene" (p \m f spiritul şcolii istoriste, dar filtrate prin dialectica hegeliană" (p, 149^ jvjfj"2 mai lungim vorba, în baza atîtor dovezi pe care le-am dat, nu puterii decit a spunem un categoric nu şi să ne exprimăm totodată acordul complet cu sdu^» lui Mircea Florian : ,,La temelia vederilor culturale ale lui Maiorescu," dezvoltate mai tîrziu, stă «şcoala istorică» germană, nu hegelianismul, care postulează ua finalism metafizic cu desăvîrşire străin spiritului maiorescian. Nu întâlnim nicâtei la Maiorescu speculaţia hegeliană : evoluţia dialectică a spiritului lumii". Hegelian n-a fost Maiorescu niciodată. Nici nu putea să; fie. In 1861, spifihf herbartian, imuniza indiscutabil contra hegelianismului". ^ Aşa este. Nimic sui străin de întreaga mentalitate a lui Maiorescu, de litera şi spiritul scrisului dai» decît dialectica hegeliană. S. Ghiţă afirmă că în Einiges Philosophische „influenţa hegeliană este evidentă" (p. 152). De fapt singura legătură cu Hegel din această lucrare este, după cum am văzut, cunoscuta răstălmăcire a lui pria citatul trunchiat pe care 1-a dat Maiorescu. în schimb, S. Ghiţă .n-a ţinut seama că tînărul Maiorescu în această lucrare, la pagina 17, face trimitere la Stahl, Savigny, Beseler şi Ahrens, strîns legaţi de şcoala istorică şi că deci prin atefti antihegelieni îşi pune bazele vederilor culturale. Necontenit autorul amesteca aici pe Hegel, dar fără să dea nici o dovadă concretă care ar putea arăta hegelianism la Maiorescu. Dacă Maiorescu a fost într-adevăr cît de cît hegelian, ar fi fost elementar ca Simion Ghiţă să prezinte măcar minimal concepţia istorici a lui Hegel, să arate că după marele dialectician istoria este devenirea spiritului absolut în al său „altceva" („Andersşein"), că această devenire îşi are finalitate* ei, anume năzuinţa spiritului absolut de a reveni la sine însuşi („sein Zu-sich-selbst-Gelangen"). Şi cum spiritul absolut este identic cu Dumnezeu, Hegel însuţi îşi numeşte concepţia istorică „theodicee". S-ar fi putut vedea că nici urmă de aşa ceva nu există la Maiorescu, nici în tinereţe şi nici mai tîrziu şi că la bata vederilor sale culturale a stat şcoala, istorică germană în frunte cu Savigny, după cum foarte bine a arătat Mircea Florian, şcoală a cărei doctrină S. Ghita * asemenea ar fi trebuit s-o prezinte. . . Nu negăm că dincolo de amestecul necontenit şi arbitrar al iui Hegel — care însă induce în eroare cu privire la spiritul maiorescian —, capitolul d^sp" cultură din cartea lui S. Ghiţă are şi merite. Nu ne putem opri totuşi sa no arătăm exagerarea afirmaţiei : „Maiorescu n-a înţeles în esenţă rolul ac<*!_ formelor noi" (p. 127). Dacă într-adevăr unele pasaje din Maiorescu in?T.ep^l astfel de interpretări, nu-i mai puţin adevărat că găsim la el şi reveniri asup 27 Hegel, o.c, p. 571, şi urm. 28 Hegel, o.c, p. 9—13. , , nttnr»r 28 Mircea Florian, Începuturile filosofice ale lui Tiiu Maiorescu, în Convoi o voi. 70, 1937, p. 152, 134. 35 acestei păreri, reveniri impuse de împrejurările concrete. Astfel, la .**'!g70 notează : „De altfel trebuie să concepi constituţia şi ca o şcoală \u Pentru P°Por- Întrebare : Este ea acum nepotrivită şi rea pentru , "mS : Da. Dar întrebare : Dar, cu toate acestea, sileşte ea, cu timpul, *? rgfiecteze asupra sa însuşi, deoarece, încolo, gîndeşte aşa de puţin, — ea apoi, mai mult decît o altă constituţie, poporului devenit mai 'l"se înalţe prin propriile sale puteri ? — Eu cred că tot da. Şi, întru 8hună". mai sînt şi altele. '0, e jjjjerăm de asemenea meritorie (pînă la proba contrară !) străduinţa J^an Ghiţă de a descoperi urmele kantiene în formaţia spirituală a lui t u si evoluţia lui spre scientism. Trebuie să arătăm însă în acelaşi timp •'"SÎLnhauer nu este nici pe departe suficient exploatat. Lucrul era necesar, i£l după cum arată autorul însuşi, Maiorescu a ajuns la studiul mai ţj* I jui Kant prin Schopenhauer şi n-a încetat să-1 vadă prin prisma aces-jc5 este însemnarea din 25 oct. 1870 : „Apoi trecere la Kant (ca comen-# g^openhauer...)". Numele lui Schopenhauer revine necontenit în jurnal, Mti gînditor nu este amintit aşa de des. In 1862 Maiorescu îl apăra faţă de fjfJJL herbartianului Cornelius, în 1865 ţine conferinţa Pesimismul ideal *^-nhaue.r), în 1870 începe să traducă şi să citească în sînul „Junimii" afo- ^f^toî Schopenhauer, pe care apoi le va publica, de asemenea va traduce ica, în 1871, Filosofia la Universitate, şi tot el îl îndeamnă pe Zizin Mjjţ^ju'o să traducă Lumea ca voinţă şi reprezentare în limba franceză, jMfj concurs efectiv la revizuirea textului. După Herbart, nici un filosof nu «P11 oca r\p* anmanp np TVTninri=»cpn insa Vnnpîntoloc fâr-ă ca ccv iareocupat aşa de aproape pe Maiorescu, însă, bineînţeles, fără să se lî2$că la sistemul lui. Amintim că îndeosebi două probleme, cea a „imperso-Sâfir' şi cea a „lumii ficţiunii ideale", la un moment dat idei pîrghie la :u, ar fi trebuit supuse unei exegeze temeinice, fără de care imaginea __ă'a lui Maiorescu este lipsită de trăsătura ei cea mai importantă. Simion Ghiţă aminteşte necontenit de „filosofia lui Maiorescu" „filosofia ma-MSriană" etc. Insă întreaga sa carte dovedeşte tocmai contrarul : Titu Maio-0H1 n-a fost un filosof în sensul autentic al cuvîntului, n-a fost constructiv, avut o filosofie cu adevărat. Din cartea lui Simion Ghiţă rezultă cu prisosit cum oscila între diferite sisteme şi curente extrem de variate şi chiar (gradictorii. Autorul nostru nu reuşeşte să arate o axă ordonatoare de idei în .jssl căreia s-ar fi cristalizat cît de cît o gîndire sistematică a lui Maiorescu laici nu putea s-o facă, fiindcă o astfel de axă nu există. Nici în logică, în £e fără îndoială a avut contribuţii de valoare, n-a fost cu adevărat constructiv. )i rhimb, Maiorescu a fost un mare, foarte mare profesor de filosofie. Elevi ai M, care prin străinătăţi au audiat mari celebrităţi, ne-au mărturisit nu o dată 4 ald unul nu-1 egala pe Maiorescu în meşteşugul de a prezenta cu atîta cla-iMe şi înţelegere un gînditor sau altul. Dar s-a dovedit a fi, tocmai ceea ce iitstase el la cei de la Sorbona, prin excelenţă un eclectic. In cele trei articole am căutat să luăm apărarea lui Titu Maiorescu, de astă W însă nu faţă de denigratori, ca acum 13 ani, ci faţă de preaslăvirile cu totul Wgerate, lipsite de spirit critic şi de cunoştinţe elementare. S-a putut vedea că St o dată — mai ales în articolul II — i-am remarcat deficienţe, laturi negative, W tot în apărarea lui, în interesul adevărului. Fiindcă a-1 apăra pe Maiorescu W înseamnă a-1 lăuda cu orice preţ, ci a merge pe drumul adevărului. Trebuie ?tat că, dincolo şi mai presus de scăderile lui, el a fost un mare îndrumător literatură şi cultură, cel mai mare pe care l-am avut, iar pentru asigurarea au-Iwâţii sale, care va dăinui, nu e nevoie de neadevăruri, tocmai în cazul lui. cel *Şi aprig luptător pentru adevăr. Prestigiul lui Titu Maiorescu rezidă în faptul * a fi creat şi animat o epocă, de a fi fost îndrumătorul ei literar şi cultural, de |8 deşteptat lupta de idei pentru consolidarea spirituală a naţiunii noastre, ancorat «B, pe cît omeneşte îi era posibil, în principiul solid al adevărului. Deficienţele Ϋare le-am arătat nu ne împiedecă să fim de părerea că, aşa cum Nicolae Iorga, «torio literaturii române, îşi întitulează partea privitoare la începutul secolului ■ XlX-lea Epoca lui Petru Maior, tot astfel jumătatea a doua a secolului XIX ««just să se numească Epoca lui Titu Maiorescu. LIVIU RUSU Cronica I i t e r a r SORESCU î Şî SORESCU II Exceptind două selecţii bilingve din 1972, destul de arbitrar -(Rame-Frames şi 80 poezii — 80 poesie, cea dinţii — cu 25 de poeme — ri" «** vorbitorilor de engleză, iar a doua cititorilor italieni), Marin Sorescu complicat pînă azi cu antologările. Poezii, prima sa culegere retrospectivă 1967, în colecţia „Albatros", reproducea fără nici o modificare cuprinsul mî lor Poeme (1965) şi Moartea ceasului (1966) ; culegerea următoare* Unghi (& adăoga cuprinsului cunoscut şi volumul Tinereţea lui Don Quijote (1968) cu terea a două titluri, — minimă concesie făcută ideii de selecţie. Iar o culeam recentă, Norii (1975), procedează aproape simetric cu producţia ulterioară ara*! tului, strînsă în volumele Tuşiţi (1970), Suflete, bun la toate (1972) şi Astfel tms Atîta doar că numărul poemelor sacrificate e mai mare : treizeci şi trei Da* citeva inedite aşezate la sfîrşitul culegerii şi compunînd un nou ciclu: St'aerS se îngrijesc să îndulcească pierderile ; aşa se face că Norii totalizează totuşi m de poeme. Nu sînt cuprinse în cele două retrospective, Unghi şi Norii, parodii» din Singur printre poeţi (1964) şi poemele din La lilieci (1973) ; primul volute constituie — probabil şi în viziunea autorului — o fază presoresciani, iar cel de-al doilea inaugurează, după toate semnele, o etapă nouă în sînul acestei creaţii, ceea ce aş numi Sorescu III. Şi fireşte, nu sînt cuprinse versurile şi mieiîe. proze poetice destinate copiilor (oricît unele din ele pot da satisfacţii şi lectorului adult). Simptomatic mi se pare faptul că o autentică antologie pe care o pregăteşte în prezent autorul (era şi timpul !) pentru seria „Cele mai frumoase poezii" şi de al cărei cuprins, cu încuviinţarea sa şi a editurii, am putut lua cunoştinţă, dă curs aceleiaşi tendinţe de a promova tot stilul constituit Sorescu, impus în cele două retrospective „clasice" ale sale, cu renunţarea la accesorii ţi la ceea ce pare încă instabil, deschis devenirii. Cu alte cuvinte, Sorescu I şi Sorescu II, de altfel singurii asimilaţi de cititori, omologaţi totodată şi de majoritatea criticii, căci Sorescu cel de azi, afirmat cu deosebire în volumul La Ulkd, a întîmpinat rezistenţa dîrză, cînd nu ostilitatea făţişă a criticilor, cu puţine excepţii intoleranţi cu această nouă faţă a poetului. Dar Sorescu III există în virtutea faptului că i-a premers Sorescu II, în multe privinţe deosebit de Sorescu I. Aş spune chiar că raţiunea de a fi a celui de-al doilea Sorescu e de a fi pregătit — cu cîte sacrificii ! — ivirea acestuia din urmă, într-atît noua metamorfoză îmi apare drept o etapă esteticeşte organică, deloc periferică sau accidentală a creaţiei sale. Nu mă îndoiesc că o selecţie de autor operînd şi pe cîmpul 14-liecilor ar fi avut la ce renunţa. Există la acest poet, şi nu numai la el, o ciudata tendinţă de a-şi înmulţi prin sciziparitate şi repetiţie poemele, imbold şi mai ne^ stăpînit atunci cînd „la temelia lor stă o realitate idiomatică invftînd.„sp^'aiJf dezvoltări de... monografie. Dar chiar restrînsă la imaginea „clasicului" Sorescu, cel impus de suita de volume care începe cu Poeme şi sfîrşeşte cu Astfel, opt' raţia selecţiei face minuni. Ea restituie o faţă esenţială, zvelteţea şi mf.en"lta~7 unui edificiu asaltat de înjghebări-anexe parazitând datorită ospitalităţii ™tmvr-iei. Se pâre chiar că autorul a împins autoexigenţă dincolo de necesitate cînd a sacrificat şi unele piese „istorice" memorabile precum Am zant (Poeme) sau Rugăciune (Moartea ceasului), aceasta din urmă — con naiului practici curente la poetul-dramaturg — retranscrisă şi pentru uzul perso j 37 uerul O culegere din Sorescu pe criterii selective ceva mai generoase » în orice caz cu P11*-'11^' fara ca atributele exigenţei să fie în vreun fel 5 Un fapt semnificativ e totuşi de reţinut : antologia pe care ne-o pro-"h1 (73 $e P°eme> extrase din mai bine de patru sute cît totalizează vo-te'în considerare) dezvăluie o anumită identitate între preferinţele aulele ale cititorilor săi (printre aceştia şi criticii). Pentru cei mai mulţi, K jyiarin' Sorescu e mai ales cel din primele două-trei volume, ceea ce •ii selecţiei confirmă : 44 de poeme, faţă de numai 30 reţinute din ur-'i trei. Şi poate n-ar fi hazardată prorocirea că raportul acesta se va r eschimbat şi în cazul unor selecţii mai abundente... Yj0t n,jce■ constatări şi aspecte de pură statistică literară. Nu chiar de prisos I ?jfa mea socotinţă — atîta vreme cît în vederile multora „cazul Sorescu" \'*t& la rîndu-i simpla ilustrare a unui capitol cţe sociologie a succesului. I ^adevărat: de dragul modului său liric, publicul îi iartă lui Sorescu şi unele i"^ facile, mecanice şi chiar prea multe produse de serie. A scoate însă I^Mnotive' de a-1 minimaliza pe poet, cum par a fi înclinaţi să facă unii I *fe o probă tot atît de limpede că ceva se absolutizează în sens invers. De-J^râmine întrebarea : dacă dintr-un volum ca Astfel, cuprinzînd o sută şase Î0< jnsUşi autorul nu reţine decît opt (în timp ce din prima sa plachetă, care nea nici jumătatea numărului de mai sus, antologia reţine optsprezece lîiiiri nu reprezintă aceasta şi semnul unei alunecări spre diluare ? în sine, Ij2jje de autor, atît de mult practicate azi, nu sînt o manifestare a autocri-tfft gjgge dintr-o producţie bogată ceea ce socoteşti că te reprezintă mai de-I**' (jeVenit o preocupare firească, un procedeu curent printre poeţi de a în-!5ae viu interesul publicului pentru creaţia lor. Totuşi structura unora din seiSme acestea poate oferi indicaţii semnificative cu privire nu numai la căutările, li*si la nemulţumirea de ei înşişi a poeţilor la un moment dat, situaţie ce nu «pare străină de modul în care şi-a alcătuit Sorescu propria antologie. *-Dar lucrurile sînt departe de a fi atît de simple pe cît pretinde a ni le în-gta evidenţa. Cazul lui Sorescu e mai complicat, deşi nimic din poezia sa nu jE a complicare. In momentul cînd re-debuta, ca poet de sine stătător, cu Matele din 1965, Marin Sorescu era un artist aproape cristalizat, căruia îi vor jdeajuns primele două volume (Moartea ceasului fiind cel de-al doilea) spre a-şi Cultiva sistemul de cristale. în măsura în care sînt raportabile la acest sistem, : «fisele ulterioare nu fac decît să repete, adesea cu deficit de fantezie, lucruri jjjatâ spuse, şi spuse mai genuin. Dificultatea diversificării vine la Marin So-jgtu din chiar structura dată, de cristale, a poeziei sale, care nu poate evolua A amplificare, modificare, îmbogăţire dinlăuntru şi spre înlăuntru, după rîn-^Ifiii fluidelor (or, starea lirismului e mai ales fluiditatea), ci prin spargerea ţgtlor, pentru a construi altceva. în ultimă analiză, Sorescu reprezintă cazul padoxal al unui poet care pare subiectiv, liric, chiar analitic, dar nu e. El e % poet perfect obiectiv, la care obiectul, natura, epicul, pretextul exterior sînt llKuite cu reflecţia şi emoţia solidificată, cu un peisaj de stalactite şi stalagmite ale spiritului propriu. A figura situaţii, a înscena sentimente, a pune în «saţie stâri de spirit reprezintă chiar şi azi îndeletnicirea preferată a poetului, are, înainte de a se descoperi dramaturg, s-a dovedit un neobosit regizor de idei cont propriu. S-a spus despre poemele acestea că sînt mai aproape de paraI şi fabulă, ceea ce într-o oarecare măsură este adevărat ; ele semnifică şi Mmatizează, din ele se prelungesc impulsuri spre a se întîlni într-un punct si-ftat în afara lor. Tehnica lor nu este însă a naraţiunii cu tîlc, ci a pantomimei ■ tîlc, a teatrului mut şi mai ales a filmului de animaţie. De aici vine lirismul hr scheletic, de aici obiectivitatea, ieşirea din şinele particular şi situarea într-un Ale esenţial, inflexibil şi poruncitor. Această modalitate de filosofare în imagini (filosofia lui Sorescu fiind mai ales una trăită, o permanentă interogaţie în iero-rffe asupra, condiţiei umane, mai puţin asupra condiţiei artistului şi aproape de fcc despre insul unic, cu privire la care poetul păstrează o ermetică discreţie) 88 avantajele şi • riscurile egal distribuite. Ea îşi caută punctul de plecare în Iutei, in obiecte şi relaţii reale, dar şi în produsele şi asocierile imaginaţiei, hră-Jţi nu o dată cu resursele visului. Rapiditatea, cursul accelerat şi abreviat al Măsurării, compoziţia neaşteptată a încărcăturii explozive contribuie într-6 mă-#ţâ hotărîtoare să' asigure secvenţelor acestora efectul de surpriză, de şoc ; tot-™ată însă situaţiile imaginare, prea mult aglomerate (oricît de ingenioase), duc <* timpul la blazare, la obişnuirea cu regimul de surpriză. Neajunsul din urmă * totuşi minim, atîta vreme cît nu-şi asociază ispita facilităţii, vizibilă, aceasta «n urmă, mai ales sub forma contrastului între gravitatea problemei existenţiale j/1 ii f 38 în joc : şi banalitatea, chiar indigenţă prilejului care a inspirat n n-întinsă ar fi gama programului său, şi ea este întinsă, permiţînd oricfc i prime existenţialului accente dintre cele mai neaşteptate care mersPrfe'"Ulu' «I | familiar, grotesc şi caricatural (moftul nefiind nici el ocolit), ceea c !a niciodată ca artist este o calitate a cărei absenţă o resimţim la fe]6^11"' VgPt— 11 în jocul tragedienilor ca şi în acela al saltimbancilor: rigoarea du SUpar&<2P rului şi întîmplătorului, duşmana mai ales a exploratorilor superfici ?-mana arbiw* Să stăruim însă puţin asupra accentelor găsite de poet făr"'' caţia şi chiar fixaţia sa de a interpreta existenţialul nu s-ar deoseV Câre V&. altora. Pentru aceasta, o întoarcere la comparaţia cu procedeele si v^6 a atttor tea .filmului de animaţie se impune ; e vorba, se-nţelege, de ramur • **naUtJ-' a acestei arte, în care ideea de exprimat, mai bine zis, scăpărarea^ "f'los°ficf traduce fără rest într-o metaforă-truc, cu desfăşurare scurtă şi inten 5u*pruW * joc de artificii. Asemenea profesioniştilor animaţiei, Marin SorescuSa a UnW creaţia sa un mod al privirii, cu el poezia încetează de a mai fi ţnr , 1 *R vreau să zic : supusă capriciilor eului, transformîndu-se într-o monta °are*i în care idee, dialog, gaguri, efecte sonore concurează la realizarea sd tre8ia"*.' Mijloacele sînt ale cuvîntului, desigur, dar arta aceasta e prea puţin r0lu'ul'' după codul poeticităţii stricte, ea mizează pe o ingeniozitate mai gener 'î!-iferai**. ritului obsedat, ce-şi găseşte satisfacţia în reuşita experienţei, iar aceasta, la capătul unei pînde sistematice, mereu reluate, în care toauT^^f0'* cele vicleniei sînt folosite, constă în a determina poezia să recolteze ex"? • cît mai multe probe în care se bănuieşte prezenţa unui „virus" metafizi sau a unei anomalii ontologice, prilej de a descoperi universului şi chiar-0" \^ tului nostru de fiinţe fisurile şi implicit calea de a se insinua în intim» Si enigmaticului. Efectul obţinut e în relaţie direct proporţională cu dificultate» ghiului de privire, cu neaşteptatul posturii. (Nu puţine vor fi tentativele eşuat"* cind experimentatorul se alege doar cu provocarea sterilă sau cu răspunsuri ins » nifiante.) Totodată, efectul acesta, rezultatul unei abilităţi expeditive amesteS ,» în aliajul lui elemente — am mai spus-o — de provenienţe foarte diverse'. Mai înffi chiar încăpăţînata cantonare în postul de pîndă, din care aşteaptă răbdător sâ se dezvăluie curiozităţii sale avide reprezentaţia stîngăciilor universului irnolieâ o seamă de riscuri din sfera eroi-comicului. Geloşi pe unghiul său'de vedere pe j, care nu l-au experimentat şi dornici de variaţie la piesa mereu aceeaşi, care nu Ie-a oferit decît aparenţe, ceilalţi spectatori îl îmbrîncesC pe spectatorul inamo-'ii vibil, strivindu-1 (Spectacol). Altădată, părăsind pînda, eroul nostru execută ma* inevre de învăluire, întinde curse, atrage necunoscutul pe terenul lui, angajează chiar o partidă de şah cu destinul (Şah), sau, ca într-un joc de-a prinselea, leagă la ochi copaci, păsări, soare, învitîndu-i să-1 găsească (Am legat...).' în viziunea !i lui, lumea mai poate fi o popicărie (Popice), sau scena unui circ pe care se soc- ced jonglerul-tată şi jonglerul-fiu (Bile şi cercuri). Jocurile şi stratagemele j1 acestea mai mult sau mai puţin comice prin disproporţia între puterile angajate sfîrşesc într-un deplin fiasco pentru erou, dar pateticul a apucat să se infiltreze. 11 modificînd spre un fel de tandreţe dureroasă nota ludică sau bufonada:' „Ara legat, copacii la ochi/ cu-o basma de nori/ Şi le-am spus să mă găsească.// Ş ? păsările m-au găsit/ Cu un cîntec.// Am legat tristeţea la ochi/ Cu un zîmbe't,/ Şi tristeţea m-a găsit a doua zi/ într-o iubire.// Am legat soarele la ochi' Cu nop» ;; ţile roele/ Şi i-am spus să mă găsească// Eşti acolo, a zis soarele,/ După timpul '„', acela,/ Nu te mai ascunde" (Spectacol). Bile şi cercuri e chiar mai direct o De-o «s v-aţi ascuns... . soresciană, iar patetica indeterminare din spusele tatălui „O si I-, lipsească tata vreo lună" îşi găseşte un corespondent în discreta retragere de pe || scenă a jonglerului-tată : „Jonglerul din circ mi-e tată,/ A fost chemat urgent iii pinăî-n noapte,/ Şi m-a lăsat pe mine/ Să-i ţin locul.// ... // Jocul e amuzant; îlj Stăpînesc cum pot/ Lumea de bile şi cercuri/ Dar, uite, e poate tîrziu/ Şi jon* jj glerul tată/ Nu se mai întoarce". După cum Rame e Duhovniceasca lui Sorescu, jjjl sinteză de năstruşnic şi terifiant, pe potriva acestui spirit care dispune de mij- , f loace inedite spre a sublinia angoasa, spaima de hăul universal, combătînd-o em- ii piric ; poezia, tipică pentru Sorescu, e şi cea mai apropiată de stilul reprezenta- îl ţiilor animaţiei şi ale pantomimei, care fac din fantastic şi absurd teritoriul lor i| 1 predilect: „Pereţii casei îmi sînt plini/ De rame/ în care prietenii mei/ Nu vad .{! nimic,/ Cred că le-am expus acolo/ Pentru exasperarea lor// Mai era_ un loc a liber/ Deasupra patului/ Şi m-am trezit cu senzaţia/ Stranie/ Că se uită wneva |1 la mine..// într-adevăr, pe locul acela/ Joacă o lumină/ De formă sferica./ «jj | este-n jur. nici. un bec,/ Nici un ochi deschis/ Nici o mină de fosfor.// şi c I toate acestea/ Deasupra patului/ Cineva respiră, respiră.// Cine ştie ce stea/ Ara 39 rte/ Şi-n sistemul de reflectare ciudat/ Al lucrurilor,/ Sufletul ei 'efatn peretele meu. // Mîine va trebui să pun/ Şi-n locul acesta/ O tot ca în filmele de animaţie, eroul poate lipsi, căci oricînd îi pot luă r Le elementele, materia invadatoare, utopia. O viziune deopotrivă tera-• sarcastică, ce conţine şi soluţia mîntuirii, prezintă omenirea supertehni-pninfatâ de rugină ca de o molimă, retrăgîndu-se „în carnea strămo-■ os" : „Bug.ina urm3la din casă în casă/ Căutînd oamenii de fier./ Dimi-[f \. I Trebuiau să se tragă unii pe alţii/ Cu un cîrlig/ De sub dărîmătu-îf?-// De aceea oamenii nu mai voiau/ Să fie oameni de fier.// Şi am văzut , l'regi/ De oameni mecanici/ Care, scîrbiţi de orice fel de maşină/ Se în-in carnea strămoşească/ Pe jos" (Roboţii). Cît priveşte însă ideea din Vi-00* Ţ. a omului modern convenţionalizat, înlocuit prin obiectele ce-l reprezintă ^"Setă importantă, ministerială/ Flirta de o jumătate de ceas/ Cu o poşetă de şarpe" etc), trebuie spus că ea e de mult un loc comun al animaţiei de 0J^Z^[ şi chiar al mai nepretenţioasei cronici vesele. Poetul redevine exce-ocolind drumurile bătute şi glăsuirea univocă, îşi orchestrează obsesiile mai multe instrumente, ca în Dană, de pildă, unde puterile fanteziei de a ,situaţie" şocantă îşi adaugă umorul, sarcasmul şi chiar un fel de 'metafizică", mai apropiată totuşi de sentimentul disperării şi al absur-fimodern. „Specialistul" prevăzut cu „lupa" sa primită cadou din planeta St de care se ajută pentru a dovedi colecţionarilor de tablouri celebre că de-"ÎLe falsuri (parabolă ingenioasă sugerînd convenţionalitatea şi trucarea exis-Pj* ca(je învins de propriu-i zel cînd îndreaptă „teribilul instrument" şi asu-(«ditaţii ca atare, ea însăşi... un fals. Remarcabil şi prin ton, poemul atinge ("J-aitoa în caricaturalul demitizării : „— Să începem de la dreapta spre stînga,/ j^jţte acest Tizian !/ Într-adevăr, în lupă se vede stîngăcia execuţiei,/ Tabloul 'îta u.. - ... _ ţ^ţj pe care-1 studiezi acum,/ Dacă e o copie,/ însăşi mina lui Dumnezeu a pictat de un elev fără talent/ într-o oră de desen.// — în fundul sufletului **jL un fel de îndoială/ în privinţa lui, şopti galben colecţionarul./ Dar acel So, ha, ha, ha ! // — Priveşte, şi cercetătorul care n-avea chef de glumă/ îi "2 numărul de serie înregistrat/ în pupilele madonei (...) în urma omului cu ST se întindea un pustiu de moarte/ Şi el era tot mai trist '/ O dată, îi ve»ii în X ga îndrepte lupa spre strada pe care mergea/ Şi observă cu uimire că era *5) Strada adevărată se afla mult mai încolo.// Privi oraşul — era fals, copacii Mi Şi începu să plîngă.// Plîngind cu hohote şi tremurînd tot,/ în afara mîinii AR ţinea teribilul instrument /El o porni foarte bătrîn înainte, / Continuînd să ^Sinteze lumea". Ambiguitatea „scenariului" — meritul nu cel mai mic al aces-g poem — permite însă şi o altă interpretare, în care accentul critic cade nu ggga aspectelor „desfiinţate" ci a specialistului însuşi, cu instrumentul său mo-fgft; un anumit fanatism al absolutului în contemplarea celor pămînteşti -9t!ţ deveni la rîndu-i mijloc de falsificare, cu corolarul moral îndreptăţit al unei 0i de disperări. ...Acesta e, în linii mari, Sorescu I, autor de ingenioase şi paradoxale scenarii ape dinamitează certitudinile zilnice şi stabilesc raporturi de intimitate cu feţele ajanode ale lucrurilor. Armonizarea ideii cu regia, care deasemenea îi aparţine, Ke din aceste spectacole nişte întreprinzătoare maşini utopice cu care se răzbate a Zonele neliniştii. Poetul e mai degrabă grav, dar gravitatea lui e de un soi ţffte, foarte apropiată de a fiinţelor aflate pe primele trepte ale individuării ; sttâ multă indisereţie şi rumoare în atitudinea aceasta şi o bruscare a intimi-âţlter şi tabu-urilor, • care nu e poate regimul cel mai indicat spre a descifra atele. Luntraşul Charon s-ar simţi deranjat şi l-ar chema la ordine pe acest jSBger cam zurbagiu care tulbură liniştea întinsurilor letale. Vladimir Streinu tşas-o foarte bine : la Marin Sorescu „spectacolul nou este al unui copil plin £ ingenuitate care se joacă în drojdiile existenţei". Din joaca aceasta ies şi actele patetice, numeroase în poezia lui Sorescu şi contrastînd atît de viu cu teşarea relatării familiare. Uneori, însă, contrastul acesta e speculat retoric-me-fchdatic, şi atunci cuvinte ca viaţă, moarte, suflet, destin, fericire, înflorind în IBWe prea uşor pe buzele poetului, se constituie într-o rentabilă societate pe ~" ucare exploatează sepulcralul şi conduc la un supărător metaforism de ă: negăsindu-şi prosoapele, oamenii se şterg pe faţă cu moartea, poetul *caută în „buzunarul de la suflet", nişte animale lăuntrice îl ating „cu cîte-un cu cîte-un destin", iar finalmente „lovitura de graţie" i-a fost dată în cap a0 „bucată de destin de esenţă tare" etc. Cu Sorescu II intrăm de-a binelea pe tărîmul burlescului, mişcare vizibilă ** ales pe planul descătuşării expresiei ; poetul „se face comod" înlăuntrul for- 40 mulei sale, care continuă să fie a semnalizării bizareriilor si tentei. Cu aceasta n-am spus prea mult. De fapt, elementul i3arat^°xiiriloP pronunţat este optica, o optică aparte care se vădeşte tot mai6 noutate cel mucalit din părţile noastre, ce-şi mai propune cîteodată şi să rlmUl(: a fi a dului... absurditatea. Şi iată cum, în poezia lui Sorescu, optica tă'T^monstr«e al sens mai larg miticească a luat-o înaintea universului ţărănesc: ească şi în»».-, în poezie va fi programul lui Sorescu III. Un ton nou se nute C"Ui PrOWow2S vorbind, încă din Tinereţea lui Don Quijote, unde o strofă ca aerat8*1"*'' o fi stricat/ Cerul/ Pînă să-ţi nimerească mersul/ Atît de lin v> ' efecte soporifice sigure). Desgustu] de viaţă (la nausee) demonstrat d înainte de a-şi deschide vinele în baie (interpretare ea însăşi destul de nwf*9 devine în viziunea poetului român pierdere a „chefului", balcanica sastiseSh^ Atît de lin ">" „, -intermediul candidei interogaţii, alianţa unui mod de a gîndi ' . Şer«82â, mS • strica = a experimenta) cu delicateţea de simţire. Un,vis (poetul^01 ^ ?i sJ«î^ buitor de corăbii, postură concurată prin insolit numai de cea car iViseaza nămol femeilor de la nudism) e povestit pe îndelete, cu miră? •3rat* sfătos-naive şi cu oralităţi la tot pasul : „Şi numai ce apar doi 'in5' pre!UPw*» noscuţi,/ Şi-mi cer o corabie să plece şi ei./ Eu nu mai aveam nici n'Şte n*** nici una./ Dis-de-dimineaţă se terminaseră.' Nu se prea ajungeau"03' 1 Caw — pe ţărmul mării, multă, multă. / M-am uitat la ei : oameni serioşi / 'Amu!ta '«a» dat o ladă, ce-am mai găsit pe-acolo, / Nişte pînze, nişte sfori na ti!8?ie"*» că ei chiar voiau să plece, îi vedeam eu"... (Lada). Demitizînd si totr^ ■a^t zînd cu hărnicie, poetul bate pe umăr şi tratează tot mai familiar m-L10'* Istoria îi oferă sugestia „istorioterapiei" ca mijloc de a combate insomrî- / la succesiunea ameţitoare _de popoare şi civilizaţii pe acelaşi teritoriu ■e) demonstrat d însăşi destul de --------- -- . - - - * - ----- - „---------- , balcanica sastiseai*- < mai trecut o oră, / Au mai rămas încă patru, / Apa clocoteşte în baie/c» • mă uit pe fereastră, /Privesc după soare care nu mai apune / Şi mă plictisesTiif grozitor" (Seneca). Poziţia verticală ameninţătoare a orgelor dă poetului'stt» de comică anxietate („Atîtea hornuri aliniate, aliate,/ Prin care răsuflă cine «&1 ce flăcări —- / Te apucă groaza") şi ca atare propune gospodăreşte să s» ase* culcat ţevile, făcînd „Un fel de podeţe sensibile" (Pericolul orgelor). ireveratbi de esenţă ionesciană şi poate ubu-escă, atinge forme paroxistice în PerperuS mobile, care-1 arată pe marele Prometeu înlănţuit pradă unei obsesii curioase et devine laitmotiv grotesc : ,„ — De ce ficatul ?" Corbul lui Edgar Poe (Nevtmortf e prevăzut peste plisc cu un belciug de sfoară ca să-1 împiedice a mai cobi. Afli-tor în America, poetul doreşte să redeschidă „dosarul corbului", să afle mai ahs dacă faimoasa formulă „are şi un sens politic" ; în clipa cînd îi eliberează orgarmi glăsuirii, o ploaie de „Nevermore" se abate asupra sa. Şi totuşi caricaturalul, p«-rodisticul nu pot invada şi teritoriile speranţei, ale fervorii ; în parodiatorui leo-noclasat al lui Poe se iveşte un Whitman : „Tu ai zbura într-un cerc iluzoriu, corbule negru, al lui/ Edgar Allan Poe moştenitor ? / Şi la patima fericirii ce ne mistuie creierul / Poate ai tu un răspuns, altul, decît acel nenorocit "Nevermore», /' Niagara nu e formată din speranţe care cad prea de sus, orice / S-ar spune.' Nebunii pentru adevăr se dau cu capul de creierii electronici, /într-un vacarm st oraşelor, ca un ospiciu, bubuitor. /Aripile tale întinse nu pot forma un ciclu complet despre lume / Şi societate, căci ar fi, corbule, îngrozitor,! / Eu văd dincolo, *m venit aici într-o noapte geroasă să văd /Dincolo de al tău blestemat „Nevermore-." Adăugate unui pasaj ca acesta, destule alte poeme (Astfel, Hoţii, BffrdS**. Foaie verde, Norii) arată că vocea liricului Sorescu, a pateticului de substanţa n-a fost cu totul înăbuşită de vocile mult mai imperioase ale vocaţiei «Je* scenarist într-ale demistificării. De altfel, lucru foarte important: nici teatruijtta, în momentele de supremă vibrare, nici poemele din La lilieci, cutreierate injKttK de o undă lirică, nu s-ar explica fără această constantă, un timp inhrmdâta,Ji naturii de visător a poetului. Un astfel de intermezzo grăitor e Norii, "«^H»" rescianizat", ca tot ce scrie poetul, însă hotărît altceva decît un agregat supew teligent, — o respiraţie împăcată a sufletului : „Mă uit în sus, / La norii care înapoia mea, / Totdeauna înapoi.// Mai întîi / Copacii din ei se PraD"ş^Jf2 mine, /Oraşele se năruie spre mine, / Fluviile fac peste mine cascade, HTj*^ sus recolta, / Bătînd ritmic în toba burţii. // Mă uit în sus, / Fix in suş, v* ^ fundul unei prăpăstii /'La norii albi /Printre care se vad ste'elfmgrsţKhăWt «• supă. il Curge lumea pe deasupra mea ; / Aşa privind in sus / Am sua mai mare parte ' Din ea". CORNEL REGMAl c u m e n te le vremi» VARĂ NESTINSĂ pacă ieşi in pridvorul dobrogean vara, înaintează cît cuprinde soarele, pină kinia mării, acolo unde briza sărată clăteşte parfumul petuniilor şi al nisipului Jf> sau rămîi la Adamclisi, lîngă blocurile de kîeselgur în care chipuri romane IS*^ de secole în basorelief se hotărăsc lent să reintre şi se şterg ; sau între Sirile Histriei milesiene, dărăpănate către apa lacului Sinoe. ^\'ei descoperi rostul unui cărăuş ca Marea Neagră aşteptînd la îndemîna «rf ţâri preocupate cum e România ; vei urmări cum căldura se adînceşte în cei sute de kilometri pătraţi ai litoralului şi face din constăţeni gazde fireşti cei un milion de turişti, români sau urniţi din colţurile umbroase ale Judeţul se, încheie de trupul ţării la Ostrov, Cernavodă şi Vadu—Oii, îşi |£gje simetric podişurile Dorobanţul şi Negru Vodă în lungul Văii Carasu şi se (teacă totodată spre est, sugerînd astfel viitorul complex hidroenergetic şi de ..jHBport Dunăre — Marea Neagră. Păreau sortite simplităţii stepa dobrogeană şi pîrloagele cu firuţă şi păiuş, 'J( pir şi colilie : acum trei decenii omul a început să le treacă prin sapă şi plug, JfcBPdinţindu-le griul, porumbul, butaşii de Afuz Aii, Cardinal şi Muscat, puieţi ipptersici şi cais. Păreau eterni iepurele şopîrla, popîndăul şi ariciul, bătuţi în lumea sărăcă-goasă pentru vecie. Păreau blestemate albiile scurte şi seci. Astăzi sistemul de irigaţii Carasu e printre cele mai mari din Europa. Botul ffc» Merinos de Palas pare montat în păşunile cu iarbă de Sudan, • ca un al fecilea punct de sprijin. Din ciorchinii medaliaţi îndelung cu • soare porneşte )Mil aducător de medalii. Soiurile Sultanine şi Kiş-Miş născocesc amănunţite Jpllde. Greutatea maximă a unei piersici e de patru sute de grame. Nu poţi însă număra victoriile atunci cînd şirul lor se prevede nesfîrşit, le jW cel mult numerota ; aşteptînd, în mirare şi respect, ca dobrogeanul să-şi îpfclvească soarele, să-şi aşeze pămîntul, după propria voinţă şi inteligenţă. ţ> Pentru Şantierul Naval e bine să-ţi alegi după-amiaza, ca să cutreieri sub HJBnai amintirea soarelui ; iar în port să cobori seara, cînd farul cel mare de pe it silabiseşte în aflabetul Morse litera C — chemare tainică şi răspuns orgo-— Constanţa. Media de vîrstă a constructorilor navali •— douăzeci şi unu de ani. în secţia igărie fiecare află mai întîi că acolo a lucrat Filimon Sîrbu. Abia în hala de cţii corp se lămureşte amploarea efortului. Macarale magnetice zornăin-ciucurii metalici se abat asupra feliilor de tablă groasă, le predau liniei Mate de sudură şi cuplări. Un treiler plat pentru asamblarea planelor, cu «a cabinei lipită de podea, manevrează greoi, dibuind milimetrii pînă la 'itate. Afară, sub cer, suprafeţele încropesc volume şi, în aproape liniştea zgo-' Mor absorbite de mare, macarale de 120 de tone depun în docurile uscate Plutitoare fragmentele viitoarei nave. Asa se naşte un cargou de 1920 tone weight. 42 Dar iată, pe deasupra tuturor trece imposibil arcul de triumf de 480 de tone, şi, în cuibul docului „Bicaz", la doisprezece metri mării, creşte un mineralier de 55 000 tdw, lung de un sfert de kiiometr îti trebuie pentru acest salt, şi ce nume poartă atunci calitatea celor pa Cl vor îndrăzni petroliere de 150 000 tdw? care, ir O sudoriţă, Berbec Mioara şi un lăcătuş constructor, Miu Nicolae să-i ştim pe cei care ne poartă chipul şi ne cinstesc numele. ~~ e bioţ înspre Comandamentul Flotei Maritime, pe fosta Bursă de cereai siloz, se cern stoluri de grauri. Pe molul tentacular aleargă autostivuit ven*tt tînd vrafuri de paleţi. Macarale cu cîte cinci braţe gesticulează cu saci ri* şi containere. Şalupa lui Lazăr Nicolae ne scoate pe sub etrava sau t vapoarelor străine, prin ceata navelor pilot garnisite cu salbe de pneut' ^ balize şi macarale plutitoare, prin glasurile şi muzicile eterogene ale cei Printf* din butonul aparatului de radio, îşi caută ţara ; ieşim din portul vechi a de a fi secondat, avut în vedere i iWBjWt în orice manifestare. Avea un * «°u de a se apropia, de a pătrunde *,» descoperi soluţii înăuntrul unei ■Sri europene aşa de complexe ca cea In studiile sale, în general, se * spune că lua lucrurile de la capăt, ■ aici un aer de dezinvoltură, cu mo- grijă, dar şi cu un uimitor cu-Me care aş spune că i-1 dădea un ■» ae vedere şi o situare umană în l2*\cu obiectul cercetărilor sale. Acest t de vedere se baza. as spune, pe un Iniţial de ordin intuitiv al totalităţii obiectivului său de studiu. Cercetările sale, începînd cu cea despre Dante, figură centrală a italianismului, în faţa căruia se aşezase, aproape de la începuturile erudiţiei sale, ca în faţa unui Eve-rest, ni-1 arată pe Alexandru Balaci stă-pînul unor mijloace de orientare personală. El apare aici nu ca un dantolog, ci ca un pasionat al figurii lui Dante din punct de vedere uman, asupra căruia aruncă o lumină nouă de cercetător inedit şi veridic legat de vremurile de atunci ale lumii. Această operă de socializare şi umanizare a literaturii italiene a continuat să fie aplicată şi la alte figuri, şi tot ce a scris Balaci în continuare n-a făcut decît să arate latura umană şi istorică cea mai profundă la marii reprezentanţi ai literaturii italiene. în această privinţă, Balaci este un adevărat inovator în cunoaşterea literaturii italiene. Distanţa adusă în cercetarea erudită italiană de umanismul profesoral părea a fi înlăturată. Venise rîndul unuia mai real şi omenesc, care refăcea sensul unei literaturi, fapt dovedit de lucrarea despre Petrarca sau, mai încoace, de cele despre Manzoni şi alţii. Acelaşi lucru s-a petrecut cu Ariosto, contemporanul nostru şi cu Principele lui Macchiavelli, ca şi cu figurile din Istoria literaturii italiene, scrisă în limba italiană şi publicată în România. Este drept că noua viziune a lui Balaci aduce în aceste lucrări contribuţia unei mentalităţi proprii, a socialismului de care este pătruns. Erudit de largă viziune umanistă, Alexandru Balaci este un profesor nou pentru o ştiinţă veche şi studiată, pe care a făcut-o din nou vie în faţa poporului nostru doritor să ia contact cu faţa esenţială a marilor culturi. DRAGOS VRÎNCEANU 41 • NICHITA STANESCU ÎN B.P.T. — în noua culegere selectivă, Starea poeziei (colecţia „Biblioteca pentru toţi", editura Minerva, prefaţă de Aurel Martin) au fost eliminate programatic în primul rînd numeroasele arte poetice care au însoţit pînă acum, mai mult sau mai puţin justificat, fiecare volum de versuri al lui Nichita Stănescu. Mult mai consecventă decît cele ce au precedat-o şi chiar decît majoritatea volumelor în parte, selecţia are prin ea însăşi, de data aceasta, valoarea unei ars poetica. Ajuns la vîrsta lirică a bilanţurilor, poetul a simţit, poate pentru prima oară, nevoia unei mai atente organizări, a unei opţiuni deliberate în cuprinsul propriei sale poezii. Diversitatea şi întinderea puţin obişnuite ale producţiei lui poetice îi oferă posibilitatea de a-şi recompune profilul liric în funcţie de modul cum îşi gîndeşte poezia într-un anumit moment. Interesul culegerii vine, prin urmare, în primul rînd din mărturisirea programatică implicită, din imaginea, mai puţin difuză decît pînă acum, pe care poetul şi-o crează retrospectiv. A căuta în ea doar o confirmare a reuşitelor ar fi deci prea puţin, dar şi exagerat, deoarece autorul se poate Ia rîndu-i înşela asupra valorii unor poezii ale sale, la fel cum se poate înşela şi criticul, de altfel. Selecţia răspunde mai mult ideii pe care el şi-o face acum despre sine, adică noii lui arte poetice, decît unui degajat sentiment de valoare. Cum era de aşteptat, au fost de asemenea eliminate toate bucăţile în care se putea identifica într-un mod prea evident maniera altor poeţi, precum Ion Barbu, Bacovia, Marin Sorescu etc. (Ploaie în luna lui Marte, Marină, Debarcare pe lună, Melancolie atavică ş.a.) şi mai ales tot ceea ce ţinea, prin tematică şi atitudine, de ;„moda" literară a momentului -respectiv, faţă de care Nichita Stânescu s-a arătat deosebit de ospitalier. Volumul Roşu vertical, de exemplu, a fost drastic amendat, sumarul lui reducîn-du-se, cu oarecare indulgenţă, la cinci titluri. O altă categorie de poezii amputată, dar nu cu suficientă consecvenţă, e aceea tributară unor stridenţe sau exprimente gratuite de limbaj, de care poetul s-a lăsat de multe ori sedus : Miraj, Zicere, Ce, Tu, Tenis etc. Din volumul Laus Ptole-maei, de pildă, au rămas în întregime în afara culegerii secvenţele împotriva mării, Aleph la puterea Aleph, împotriva cuvintelor etc; situate la cele două extreme ale poeziei sale, una imitînd voluntar stilul demonstraţiei didactice, cealaltă foarte aproape de automatismele verbale sau de combinaţiile teribiliste de noţiuni ale unei Din aceeaşi f„\ avaneardP ceselor a,i Zj^t* dSlm eind antologice, ' «ft[ metaforism 7 P^ezif în . «ot sam / conţii a Urmâ V e*c«, stantive.!T C„g4? S - Jj? de iepure si dl ..("S"netefP u : circular cine p*»' w«**»oW, , p3 «oara») J odată"), w J * ("C°agula d- < — ..■ fi fost" — exclamă poetul ^ar a nu fi încă înseamnă a in sfîrşit,' al al verbelor f cuvîntului, prelua a«fi!f3 filosofice", nu Z^ Ş1 suitei î ** Pjctul inova^ei^V/ ^ viata' oînH - Ştiinţific,0*^lae. dreaptă ?? "carTf, Şi V, £ ^ animă ^Au^ CmeiS eu.Care-iU-2!^ mos ?" etc. Cu toate meu fa baîastulTe inconngrauefn0g tras care autorul je-a ,, unui poet muTt CUlegerea - 51 nămoluri duPâ Sine' librat sam Mul creaţiei «if ta,St.ane^ *> creaţiei «ai» "n- u."",e«U !n «&. a .fost decupa si reeoL\TegUl °^ "c în care poezia reSn "* Pure, uneori de ma» P5%J". Z0M «8 dacă într-o analizai alt,tud'^ CW* se poate face ah.t f- c"P™z«toare «t «Uisări ale^ffi^*«W*h. Probabil, de orean,v„ de venw>na» poetice, opttunef « Pf^nalitâjll *, mi se pare cea „ai f/en^UoaCeaSta ** astfel liniîle Unuf nSi? fi,-86 mai greu sesivÂh; - i!"'c Pwi ««*> motivele ?f^- Prim *>la" 0 «* * estetiVă J! na dlS0«ere intelectuali estetica, precum .acela flJ omonJmi|^ on virtual, motivul alte* iuu şansa lui a fi> a amina F'm'enul final. Ga într-un cîntec *M cît să dobîndească repedt f°nstrylti simbol, iubirea, ca ţiere în moarte, însoţită8 în^'! fiind"ft litate şi de o exaltare .sen^l*^ ca abstracţiunea alegoriei J a!| <* 1* cu realismul fondului narat" două povestiri paralele,-^» v^lL <* şi cea violent pasională se îi* m astfel încît este greu de slf6^ faptele autentice sînt selectateCat* %« pacitatea lor de iradiere simbol?^?* dintre personajele imaginate model în memoria încărcată a autorului. Rezultatul este cel mai inteligent conceput re cele două separate anterior : r i asistă la pasiunea şi la moartea porninique-Vicht, în care se re-*atit realitatea cît şi fantasticul '•$ţ. saje pasiuni. Iubita moartă, Lo-l-^Lninique se confundă într-o ace-|*ileotitate. Cele mai bune pagini ale ** $® acestui nivel îi aparţin, ca şi scene, precum cea a dansului lui în taverna sau cea a caval ţţ/gilîiriilor ; prelungită peste în Spanie, ea justifică din plin filia-I.fli scriitorii sud-americani. Dacă în ''îa naraţiunii Radu Tuoran s-a per-t într-atît încît poate reuni mai nivele a două linii narative, reu-2~sâ atribuie realului o aură de mis-. si misterului un aer de realitate, tre-'ct să acceptăm ca pe un dat ireme-Jit incapacitatea personajelor sale de K exprima firesc. Există, desigur, o Orie de cititori cărora dialogurile sltaf patetice sau reţinut patetice le pe plac. în acest roman, Radu 5jfcran şi-a dus pînă la capăt luate ca-îi$e şi toate slăbiciunile. Ne întrebăm a va continua. ROXANA SORESCU (CATAGRAFII : LIMBA ŞI REALISM. — în deceniile secolului nostru, <# domeniile cercetării şi gîndirii ome-l"** au făcut spectaculos! paşi înainte asumai în privinţa cunoaşterii şi stă-obiectului aparţinîndu-le, dar şi ~<*a a. terminologiei de fixare şi co-ţrocare a descoperirilor. Instrumentele «liicru ale fizicianului sau astronomu-* »e matematicianului sau biologului, «metalurgistului sau medicului nu sînt, «uşor se poate pricepe, doar apara-•fs ustensilele laboratoarelor în care .«nexează noi zone ale cunoaşterii, ci «limbajul special exact şi sintetic prin w investigaţiile ca şi realizările devin ^lte ?j se pot comunica. Circulaţia 7r.a informaţiilor a solicitat verbu-îmbrace mai potrivit ideea, să de- vină mai maleabil şi, totodată, mai puţin echivoc, să fie mai lapidar dar şi mai sugestiv. Foarte complicatele procese tehnologice şi extrem de multele analize ştiinţifice pot fi descrise, urmărite în dinamica lor, puse la dispoziţia celor interesaţi să le cunoască, datorită limbajului matematic — ca expresie limită a concentrării — dar şi limbajului ,,literar",, adoptat într-un mod extrem de ingenios cerinţelor comunicării şi ale mişcării spre-universalizarea oricărei descoperiri de strictă specialitate. Dacă limbajul matematic rămîne un instrument apt să fie utilizat numai de-către cei cu o pregătire foarte sistematică, în stare să abstractizeze pînă la ultimele consecinţe fenomenele şi procesele vieţii, ale tehnologiei şi ştiinţei, în schimb, limbajul „literar" de specialitate, măcar formal asemănător limbajului unor-cercuri largi de oameni, cu pregătiri diverse, iese mai uşor din turnul său şi contaminează limba noastră de fiecare-zi, îmbogăţind-o, dîndu-i o mai mare capacitate de cuprindere a realităţii, o-mai vie culoare şi, ca urmare, o mai concentrată putere de pătrundere. O conversaţie oarecum banală dintre doi oameni care citesc ziarele şi revistele, care-urmăresc — nu ca specialişti — ce este nou în lume şi ce frămîntă pe contemporanii lor de aiurea, seamănă foarte puţin cu conversaţia de acum 70 de ani,, pe marginea aceluiaşi subiect, şi aceasta pentru că în lexicul folosit, în construcţiile frazei — ca reflectare a unei alte-gîndiri — se află azi cuvinte, expresii şi formulări sintetice împrumutate din mulţimea de domenii ce ne solicită zilnic interesul. Am asistat recent la o discuţie amicală între doi bolnavi dintr-un spital. M-aş fi aşteptat ca împrejurările privind sănătatea lor, stadiul investigaţiilor medicale cărora li s-au supus, diversele reacţii afective trăite să aibă un înţeles uşor-de cuprins. Dar bolnavii foloseau un limbaj încărcat de termeni şi construcţii pe care, am crezut eu, nu le putea descifra decît un medic. Trăiseră o vreme printre formulele vehiculate de medici şi, ca urmare, le împrumutaseră spre a fi mai pre-cişi şi, poate, mai interesanţi. Dar urmărind ulterior mai atent vorbirea altora — la î-adio, la televizor, în diverse conversaţii —am aflat că limbajul acelor „specialişti ocazionali" e mult mai divers şi mai răspîndit, că nu cuprinde numai termeni,., formule şi expresii medicale, dar şi din alte multe domenii tangente. Mi-am explicat fenomenul prin aceea că specialiştii le scot din laboratoarele lor, le pun în circulaţie şi, în măsura în care sînt mai1 •exacte şi mai expresive, cîştigă teren şi sînt preluate cu simpatie de marea masă a vorbitorilor. Nu intenţionez să fac vreodată o cercetare mai amănunţită a cantităţii şi calităţii expresiilor debordînd din cercul specializat şi cucerind aria lexicului obişnuit. Aş fi foarte interesat să ştiu însă ce spun lingviştii despre acest larg şi spectaculos proces al limbii şi ce afirmă lingvistica statistică în legătură cu proprietatea termenilor noi împrumutaţi, cu eficienţa acestui limbaj îmbogăţit. Deocamdată, sesizînd doar ca cititor, ca auditor şi, fireşte, ca scriitor noutatea limbajului împrospătat astfel, fiind, în acelaşi timp sincer afectat de trista pau-peritate în ce priveşte limba a multora -dintre cărţile noastre de proză, mă gîn-desc dacă expresia artistică nu manifestă cumva un discret conservatorism faţă de realităţile timpului nostru, în speţă, faţă ■de inovaţiile frecvente ale vorbitorilor (mă refer tot timpul la vorbitorii ce utilizează corect termenii împrumutaţi). Adesea procese sociale, psihologice etc. :sînt urmărite şi exprimate într-o limbă ce se vorbeşte tot mai puţin, vetustă, „ocolită", lăbărţată, neprecisă, în timp ce limba contemporană — dovadă poate sta orice conversaţie dintre doi vorbitori — are astăzi instrumente mult mai adecvate să exprime idei şi sentimente, stări şi nuanţe, procese intime sau sociale complexe. Dacă o scriere evocatoare a unor timpuri îndepărtate foloseşte o limbă arhaică, încărcată de culoarea şi parfumul vremurilor reconstituite, cu atît mai imperios e necesar ca scrierile despre lucrurile şi oamenii de astăzi să utilizeze limba pe care o vorbesc contemporanii moştri, cu inovaţiile ei demne de a fi înregistrate şi confirmate. Cred că aceasta nu e imposibil de realizat, cu măsură, cu inteligenţă şi, mai ales, cu talent. MIRCEA HORIA SIMIONESCU ei © MARXISM ŞI PSIHANALIZA. — .„Ce este, istoriceşte vorbind, opera teoretică freudiană ? în ce condiţii poate ea dobîndi o coerenţă din pUnct de vedere antropologic ? Este ea articulabilă cu ^materialismul istoric ?" Aceste întrebări ordonează cele trei secvenţe ale volumului Pentru o critică marxistă a teoriei psihanaliste de Catherine B. Clement, Pierre Bruno, Lucien Seve (Editura di- •dactică şi pedagogică, 1975). Rînduită astfel, cartea dă o imagine cuprinzătoare •privind psihanaliza azi. Pentru cititorul nefamiliarizat cu psihanaii, venţă a cărţii, redactată h Vpri«ia , Clement, poate constitui 0 L??t!W terie. „Solul freudian" e d„ 'ltler» k scurt istoric preZentîndu-seeiîat Pr^ ţiale ale psihologiei abisal eraeJ« freudiană, teoria inconst; 1 «mtoJ tii ale psihanalizei (aD e"tul"i. a în tratarea nevrozelor ani" teT3V în interpretarea unor moţi™?'' « Psihanaliza nu pierde ri5e CUW»J unui examen critic, obeictiv ^-Pe "«#1 Autorii cărţii, supunîndu-l £ ^Poffi lecturi marxiste, au văzut nl m «3H turarea unor Prejudeclţ?^!!? ^ formate care păgubeaufreudW *> '' din aceste prejudecăţi îi "5 «* buţia la teoria libidoului n ? ,coat* zaţia de anistorism. Freudf avea Tj* feste un interes, considera? m*8i-pentru preistoric pen1u deSf^ îndepărtate, fixate în subconştient fluenţeaza comportamentul omuluT^: dern in situaţii neaşteptate. Dar nre^ derenţa unei perspective ontologia 1-a îndepărtat pe Freud de istoriM interpretare dogmatică va ignora o î£ dependenta relativă, a conştiinţei fati baza economică a societăţii, cum fflhB. niaza pe drept într-o notă de subsol S* ducătorul, Leonard Gavriliu, pornind* la lucrarea lui Lucien Seve. PsychaîahZ et materialisme historique.'în acestea* text a fost semnalat şi „caracterul di&ie*. tic al concepţiei freudiene" ; tratam*»* tele, observarea trăirilorconflicfuajt progresia eliberărilor prin cuvînt, retaaot-rea unor fire între fapte de subconşita* şi conştient, recuperarea unor conţinute ale inconştientului, dezvăluie concepte dialectice în gîndirea lui Freud. Coborîrea într-o istorie a omului ţi a speciei, pe care Freud o transformă fa metodă în înţelegerea psihicului conSem-poran, este o „descoperire" mai veche a culturii. Rousseau şi Michelet au intuit-o şi au aplicat-o sporadic. Karl Mărit 0 vede cu claritate : „Oamenii îşi făuresc ei înşişi istoria, dar şi-o făuresc nu dopa bunul lor plac şi în împrejurări alese 4» ei, ci în împrejurări date şi moştenite . din trecut. Tradiţiile tuturor generaţiilor moarte apasă ca un coşmar asupra nunţii celor vii." (K. Marx, F. Engels, Opf% voi. 8,, Edit. politică, 1960). Aşadar _«M condamnabil în psihanaliză „detenntaji-mul cel mai îndepărtat şi mai PţgWg al actelor şi structurilor psihice" fl**** şi Tabu), ci considerarea sa exclasm iipsa factorului economic, neglijare»»* lănţuirii dintre ideologic şi economK. O lectură critică a lui Freud puneai mult valoare etică generală ii peniţă să completeze expresia însu-gLjunor femei din societatea „bună". S> de prejudecăţi, binevoitoare. Scri-jljjţl e însă interesată de tipuri clasice, pgxj „soacrei absolute" — Catiţa Cre-2w — exemplarele cele mai elevate ţ Janinitate înzestrate cu frumuseţe, jiiptanune, dar mai ales cu bunătate, deci să înnobileze în întruchipări 4 t nare eleganţă prezenţa femeii în ţjjg. Puţin rigid la prea inteligenta Mafii duios şi dulce la focoasa Agripina t*W&intar, aproape tiranic la mai puţin Aifitoarea Luxiţa, caracterul, nobleţea ţţ interioară, constituie marca acestor jW şi le consacră superioritatea. Indi-fcKt de extracţia lor, ele dobîndesc Itiec irezistibil prin bogăţia lor sufle-Wţâ, manifestată într-un stil şi o ţi-MH de invidiat şi cuceresc prin omenia «BU numai înnăscută, ci cîştigată prin aferinţă. Aspirînd mai presus de toate la dra-Mfe fiecare din ele trăieşte doar o Kfttă clipă de fericire mai mult sau mai iluzorie, ca apoi să accepte abdi-discreţia şi generozitatea pro-Wfirii lor. Nici măcar moartea nu le •ftaonoseşte chipul frumos. |P structură narativă, Rămas bun poate tBKsiderat o' cronică de familie cu an-Woente reprezentative în literatura roŞi universală. El preia, ca şi alte JPtoe contemporane, tradiţia unui bălani înnobilat de Ion Barbu şi Matei Hgiale. Evocarea Bucureştilor slujeşte cadru fundării unui neam al cărui ul- tim descendent reconstituie melancolic cîteva episoade ale trecutului. Culoarea locală, pitorescul, umorul nu lipsesc din această evocare dacă menţionăm scandalul de la soareaua negustorilor sau creionarea unor siluete de soiul lui Panait al lui Petcu al Chioarei, birjarul cu mare experienţă de viaţă, sau — la antipod — al înţeleptei Veta Creţulescu, pe-ţitoarea boierimii scăpătate, la fel de cunoscătoare a naturii umane şi a mersului societăţi. Limbajul şi construcţia, dovedind o rodnică asimilare a artei lui Filimon şi a urmaşilor săi, au o savoare deosebită şi reuşesc să sugereze într-un moment de consolidare a compromisului burghezo-moşieresc, ambianţa unei lumi cu obiceiurile. mentalitatea, contrastele ei. Dar atmosfera rămîne cea de regret, un uşor suspin înăbuşit însoţeşte risipirea familiei ale căre temelii ne-au fost înfăţişate, încheiată cu vinderea casei, spaţiul în care se derulează acţiunea, destrămarea Creţuleştilor echivalează cu apusul unei clase, al unei epoci, asemănătoare cu pieirea Crailor de Curtea Veche. Simbolic, magnolia din grădină mai înfloreşte năpădită de buruieni, tot aşa cum în sufletul profesorului Şerban, care deţine rolul de evocator al suvenirelor, mai dăinuie, în mijlocul preocupărilor cotidiene, duhul baladesc al doamnelor de odinioară. SANDA RAD1AN • DESPRE O TIPOLOGIE A CULTURII ÎN LUMINA SEMIOTICII. — Pornind de la constatarea lui Lenin cu privire la cele două moduri de abordare a complexităţii fenomenului de cultură, „analiza dublă, deductivă şi inductivă — logică si istorică", I. M. Lotman, profesor la Tartu, R. S. S. Estonă, propune în Studii de tipologie a culturii (Univers, 1974) punctul de vedere semiotic drept modalitate de studiere, asimilare şi interpretare a culturii. Aceasta nu înseamnă negarea celor două dintîi, ci completarea şi deschiderea lor spre • zări spirituale mai cuprinzătoare, aducînd totodată determinări noi şi mai multă precizie în delimitarea şi identificarea realităţii culturale. Concepţia semiotică a actului de cultură se înscrie în teoria sistemelor. Potrivit vederilor semioticienilor, cultura este un sistem de limbaje (verbal, comportamental, gestual, mimic, pantomimic), care vehiculează comunicarea. Se înţelege de la sine că folosirea limbajelor în vastul proces al comunicării „presupune stă- pînirea lor, competenţa de a preforma i prin ele acte de comunicare şi competenţa de a recepta aceste acte", de a analiza ceea ce I. M. Lotman numeşte „texte culturale, în sensul cel mai larg al cuvîntului", La rîndul său, analiza textului cultural cere o informaţie corespunzătoare pentru ca acest text să devină fructuos şi să ne edifice, ea presupune deci un fond aperceptiv comun celui care comunică şi celui care receptează, fond datorită căruia comunicarea e posibilă. „Pentru I. M. Lotman — arată în prefaţa sa Mihai Pop — cultura ca sumă totală a informaţiei non-erediţare, în sens biologic, este un sistem semiotic organizat cu posibilităţi de autoreglare. (...) Fiind sistem, cultura are la baza ei modele. Gramaticalizarea acestor modele constituie modul de autodescriere a culturii, de înţelegere a mecanismelor ei complexe". Privită ca model, cultura este modelul revelator al lumii, stabilind ierarhii structurale şi vectori axiologici. Nu există epocă sau perioadă istorică, în care omul, societatea în general, să nu-şi fi creat modele proprii, privitor la lume şi la rosturile ei. Modele, desigur, legate de viziunea despre lume a unei anumite vremi şi a unei anumite societăţi. Prin formularea acestei constatări, I. M. Lotman a aşezat piatra din capul unghiului pentru construcţia tipologiei culturii. El studiază literatura rusă înce-pînd cu manifestările momentului kie-vian şi pînă în timpurile moderne, dis-tingîndu-se mai cu seamă în descifrarea şi interpretarea semiotică a textelor religioase. Socotim că semioticienii şi istoricii noştri de literatură veche ar putea examina cu folos metodologia lui I. M. Lotman în sferele lor de activitate ştiinţifică. Identificînd patru tipuri de cod al culturii, profesorul din Tartu ajunge la concluzia că „tipurile dominante de organizare a culturii ruse din perioada clasică (de la Rusia Kievului pînă la jumătatea secolului al XlX-lea) sînt construite sub forma înlocuirii succesive a celor patru tipuri de cod al culturii..." Este vorba, în fapt, de tipul semantic („simbolic"), de tipul sintetic, de tipul asemantic şi asintetic şi de tipul seman-tico-sintetic. Fireşte, fiecare din aceste tipuri îşi are trăsăturile sale caracteristice, diferenţiale, dar nu exclusiviste, nici etanş izolate. Ele rămîn concepte deschise datorită elementelor meta-, care le dau temeiul şi largi posibilităţi de interferare şi in-terpătrundere, asigurîndu-le supleţea şi mlădierile unui joc dialectic de contraste Şi i'e™«tâ« afinitare Aphcind această tinL • seşte că tipul semaS0^-cod al culturii - n,,?.. Wu., dat fiind că forma hTlt Şl prezentă în cultura rusă l 281 timpuriu - este consul tjzarea (sau chiar pe Lî »'i tregii realităţi din jurul ™,1k««Ui cea a părţilor ei alcatuUo?1^ *! la început a fost eSS^ "W rul, nu este cîtusi de pi'** toare... Lumea este con~ ^ vînt, iar actul creaţie? ^L,,: a unm semn". Modificările d.^* ţie in cadrul acestui tip „u «■ nicidecum noi înţelesuri d 3< Tipul sintetic de cod al culturii punde, din punct de vedere cronoXT epocii de centralizare, reflectată Zmmii trivă în concepţiile teocratice-biseritM* cît şi în absolutismul secolelor XIV— -XVII. Expresia lui supremă o formttâ lucrările ideologilor „statului reglfcaw. tat" din vremea lui Petru I. Se caraeM. rizează, în principal, prin practician împingînd „desemiotizarea şi distrum*»" sistemului semantizării ierarhice* pM la limită, determinînd totodată „cream unor sisteme extrem de rigide de tip birocratic". Cu toate acestea, în această etapl culturală s-a ivit opoziţia ,.vechi-notr, vechiul fiind considerat dăunător si lip. sit de valoare, iar noul încărcat de potenţialităţi creatoare. Legată de WA, apare şi ideea perfectibilităţii la infinit, precum şi ideea de progres. Privind lucrările în articulaţiile lor mal intime, ne dăm seama că tipurile de cultură amintite nu şi-au atins obiectivul — desemiotizarea modelului lumii — şi, ta consecinţă, cum spune Lotman, nu au contribuit la eliberarea personalHSţtt omului. Tendinţa de desemiotizare, îQSâ, s-a realizat pe deplin în iluminism, aş** de autor sub eticheta tipului asemafltfe si asintactic de cod al culturii. deosebire de structura semantic-simOOB» a Evului Mediu, scrie I. M. Lotman, iluminismul pleca de la concepţia că maximul valoric îl ating lucrurile reale care nu pot fi folosite în calitate de semne, nu bani, uniforme, funcţii sau reputat ci pîine, apă, viaţă, dragoste. Oortmr codului sintagmatic al epocii absolut 53 • mul se întemeia pe faptul ^'axiro ^e rea^itate este un ce constituie nu o parte, ■ întregul ca atare. Există 'în mod de sine stătător". organizării culturii, în ptie, stă opoziţia „natural"-m toată gama consecinţelor E'comPorta pe toate Planurile si manifestare ale omului. eXplozia de idei" a istoris-Lgelianismului se instaurează 1 Lo-sintactic de cultură în is-" (jjfi Rusia. Este momentul rL.-etuos „către crearea unui i lumii care să o reprezinte uni-1 antizată". jn acest sistem de lumea — mai precis modelul „ este cultura — se structu-f^senţial, ca limbaj. Astfel, abia jl vjziune sintetică — dialectic-L_. cultura ne apare ca o struc-riotică complexă, caracterizată licitate şi dinamism", prin „su-fjiabttitate", prin capacitatea de * vădind în acest sens calităţi cu cele ale organismului viu şi de artă. ţa sistemică a culturii, prin jjje semiotice şi orizonturile tipare a fi fecundă pe temeiul jlor obţinute de I. M. Lotman. însă încă deschise unele pro-Ifrecum: genealogia actului de .' procesele de continuitate şi dis-iate, stilul şi funcţia educativi a culturii. CR1GORE POPA ÎISM AGREST. — Lirismul lui fia Manolescu (Intre mine omul •/ii, Edit., Cartea Românească, | («prezintă un amestec de simpli-1 complicaţie. Simplitatea e un dat nental, fără îndoială, dar şi o " literară, un „manifest" inge-împrumută accentul din fier-|, discursivitate whitmaniană (o in-„agronomică" a cartofilor* em-Bci ca o testare paradoxal-lirică a Stai)„E bine că m-am hotărît să Jdupă o tăcere atît de îndelungată/ poâ m-am întors la voi cartofii/ şi pde recunoaştere 3301/ prin care •testat/ pămîntul soiul şi descen-aeoarece s-ar fi putut să plec/ •Ş înainte de a mă împlini/ si e -?| s;a întîmplat astfel/ pînă a' nu «"mul cu umbre". Acest joc, sub referinţei „prozaice", de-a con-continuă printr-un patetism al ce.se constituie într-un centru nervos al producţiei în cauză : „aş fi vrut să vă las cîte un poem/ folositor ca o maşină agricolă/ aş fi vrut să vă las cîte un poem/ folositor ca un kilogram de, cartofi", evoluînd pînă la un umanism gesticulant, ca o vibrantă moralizare a fondului latent de simpatie umană : „E bine să te recunoşti în pămîntul iubit/ să te recunoşti în tot ceea ce poţi fi/ în-frîngîhdu-ţi singur înfrîngerea neînfrîn-gerii/ E bine să te apropii de om şi durere/ e bine să-i întinzi braţul şi lacri-, ma". Pseudosimplitatea acestei poezii se dizolvă în propria-i conştiinţă modelată de familiara pastă agrară nocturnă, cu o candidă trufie a materiei metaforice capabile a se reflecta, agitată de obscure impulsuri : „şi-am cerut să mi se dea încă o noapte/ din pămîntul pe care-1 iubeam/ pentru sufletul meu fără dimensiuni". Telurismul inform cochetează îndrăzneţ cu cuvîntul la rîndu-i „argilos" : „ne vom întîlni în culturi irigate/ lîngă valoarea voastră . intrinsecă/ sau poate ne vom cultiva reciproc/ în argila cuvintelor". Cu o mare acuitate poezia e resimţită ca incorporată lumii, restituită, prin chiar calitatea poetică a acesteia, simultan cu calificarea adînc existenţială a poeziei înseşi (conştiinţa animalieră, in stătu nascendi, simbolizînd vigoarea elementară a unei emoţii conjugată prin ironie) : „Boii/ consecvenţi naturii lor/ nu cunoşteau nimic/ din domeniul filozofiei/ Totuşi/ ei rumegau molcum/ pildele din povestirile lumii/ şi aveau o privire calmă şi simplă/ ca poemul acesta". Patetismului i se densifică pasta. tocmai prin prudenta încercare a poetului de a o subţia : Eu urmam pe-atunci Agronomia/ şi-mi părea nespus de rău/ că nu-i puteam înscrie cu mine/ la aceeaşi facultate/ Li se cerea supleţe profesională/ li se cerea o structură/ mai puţin grosieră". Abandonat profesionalei mitologii agricole, poetul e îmbătat de singularizarea sa de izolat generos, adiat de „fastul georgicelor" : „Cînd mă vedeam înconjurat, de fastul georgicelor/ cînd mă simţeam îndepărtat de confraţi/ mă întrebam care dintre poeţi/ ar dori să devină/ prieteni cartofilor/ îi aştep,-; tam să păşească alături de mine/ să vadă cum frîng înserările/ vîntul verde/ cînd,: polibrăzdarul muşcă flămînd/ din carnea pămîntului uşor aburind". Poeziei lui Ion Sofia Manolescu i se poate detecta o structură imnică. Senină . prin însăşi aplicaţia sa „naturală", ea cîntă aparenţele luxoase, acutele coresr pondenţe într-un registru baroc, în, care\ j prospeţimea senzaţiei literare e precuniT pănitoare. în felul lui Voronca sau Fun-doianu, exaltarea universului e cuprinsă 54 în ciorchini translucizi de imagini, topită într-o limfă vegetală. Carnaţia cartofului dezlănţuie asocieri frenetic-olfactive : „Carnea voastră se apropia/ de carnea femeilor/ care făceau băi în lapte albastru/ Carnea voastră mirosea a pă-mînt proaspăt/ şi a materii minerale/ aşa cum mirosea trupul legendar al lui Teseu", spre a se orienta către o elegie pluvios poleită, ritmată de trenuri (nimic bacovian nu e totuşi în această fu-megare radioasă) : „Mai tîrziu v-am în-tîlnit în silozuri/ prin gările cărămizii/ cînd toamnele fumegau poleite/ de ca-rotina elegiacă a frunzelor/ cînd trenurile alergau/ spre dimineţile din inima mea". Regăsindu-şi euforia în meandrele spontane ale scriiturii lirice, poetul poate fi (cu condiţia de a nu cădea într-un automatism al „complicaţiei") un interesant gongoric : „După ce m-am pierdut/ prin meandrele dragostei/ după ce m-a muşcat fericita nefericire/ în fiecare clipă rămîneam/ cu sufletul spînzurat în afară/ şi noaptea intram înlăuntru/ unde pe buzele somnului/ zburau fluturi cu aripi de zgură/ cu aripi de febră", într-o vecinătate, în felul lui Stelaru, cu fişa sordidului, cu nemijlocita probă autobiografică („naturalismul" e stratul nutritiv al feeriilor verbului) : „Cum îmi aduc aminte de voi/ Brutăria avea pîinea caldă/ şi păduchii destul de îngăduitori/ Bunicul meu a slujit-o credincios/ mai mult decît o viaţă de om", sordid ce se transfigurează chiar în momentul în care e înscris, absorbindu-şi terestritatea într-un sarcasm fabulos, aerian aproape. Imaginea circului experimentat de autor e astfel absolvită printr-un naiv alegorism : „Am mai luat/ pe omul care înghite săbii/ mîncătorul de flăcări/ roata cu şi fără noroc/ şi inima mea ţintuită între cuţite// A mai venit după mine dragostea/ şi moartea — de care nu se poate scăpa —/ am luat clinele cenuşiu/ care să-mi păzească taraba cinstei/ şi duioşia maimuţei". Poetul nu se dă în lături de la criptografia, la fel de delicat-naivă, a tribulaţiilor sale sentimentale, aşa cum un desen poate ascunde chipuri de oameni şi animale : „dragostea croitorului din arhipelagul perfid/ cu fiica lui Esculap/ sau floarea sîngelui meu adorat". Sau :„Cum îmi aduc aminte de voi/ şi cum n-aş dori să-mi mai amintesc/ de croitorul care trecea drept arhitect/ de analfabetul care mi-a convertit dragostea/ într-un mariaj de compromis/ făgăduind să-i deschidă pe Broad-way,/ un cabinet dentar". în defavoarea sa categorică sînt însă excesele de abstracţiune, acele congestii de preţiozităţi ce devoră lirismul : „îmi beam filogenia dm rana tăinuită/ ,„„ ochilor neuitaţi" oh mă Para imitrof inimii/ îmi er#"Din perj, trund într-un cuib" rflMces* « ce le mai multe ori '^h,^ I rul liber al elementele/^'1 3 c4 şe articulează u^!n *odul ia hnc larg desfăşurat Lie un «i pre pămîntul meu si'ai , ?du-ne veţi fi întrebat/ despre J°Stru/^ iubeam/ despre vînhu c?™ Ve <** o aniversare în' părul « flutur3n oraşul meu/ cu de constrîngîndu-le în simhn?, ,lrandaflr«; tofului, ca într-un coim- Umil r germene, ochi ce oelinH ?C"Senti' energiile: „Cum îmi ad,^6-. neft» cartofi plini de XS/siT* £ puteri/ cartofi buni si fii J*6 nebă iubitei în prima noapte ^« GHEORGHB GRiGV*^ • FLORIN MUGUR SI Mo™™ DIZGRAŢIATE. - De ? fJS?*0» obişnuită la noi, sau ca să motivului principal," jumltlteV,^ matate jurnal intim, Cartea 4iX £ organizata în jurul unui personaj E vorba de Jumătate de om că ar?» jumătate de iepure şchiop, cunoacXţ enigmaticul erou al basmelor ronSnejf Lipsit de determinări în stare sâ-i X tureze un sens şi o funcţie clară ta eco-norma poveştilor, el desemnează, prut hibriditatea alcătuirii sale, o stare extremă sau marginală : ipoteza fiinţei nere* lizate, sortită să sufere „în aeternuaS' tocmai de pe urma acestei tare cu nimb de blestem inexplicabil. Tot ceea ce constituie comentariu de idei la principali semnificaţie legată de eroul-antierou car* este Jumătate de om pe jumătate de iepure şchiop, ca şi scenele de viaţă personală corespunzînd, în partea a doua a cărţii, aceluiaşi tîlc fundamental, ar compune un micro-roman virtual, dacă imposibilitatea de a fi ar putea furai» materia epică. Cum însă, prin natura St, un asemenea personaj şi, cu el odatt, întreaga categorie a „neisprăviţilor", este improprie pentru asemenea cerinţă, florin MUgur recurge pe de o parte la a$ff-ciaţia liberă de idei, pe de alta, la e»» carea de împrejurări cotidiene, mărunt*, dar cu investiţii parabolice ca nişte adevărate apologuri, sau la viziuni lirice* sine stătătoare. Deşi nearticulate formal, alternativele în cauză se susţin, se completează într-un joc de configuraţii „<*»• chise" în jurul obiectivului numărul u» al cărţii: destinul tragic al făptura» i ...s .0 împlinire durabilă, pe i aita a esenţei lor (pasiune, S8" r situaţie etc.). încadrată S^ll^le posturi ale vieţii, Florin Mugur ca- Boare «ai ba"alf ■ <*" m0g iui tâ 0 „realitate" interioară ► P*Snre noi înşine, despre pu-tSe noastre. Efortul lui Flo-tinde paradoxal, să confere ■hutele unui personaj virtual- rilet, la fel de viu ca oricare '•"Sate de om călare pe jumă-*î?Ure şchiop se arată, de exem-!i?de viteaz ca Făt Frumos, dar \Si e silit de împrejurări, ca un *Za Mai important e însă că iscusinţă şi un fel particular iune, bazată pe o experienţă cUnoaşterea naturii omului şi *%nilor de torţe din societate : în-« care nu le deţin bravii de -« eroii prin excelenţă ai po-pînă şi sluţenia personajului, nu :n dornic de frumuseţea şi dra-ftmeii, la care chiar rîvneşte cu ^ exasperată de a trăi, se înve-roult'mai intensă decît a celor i întreaga zestre a vieţii. Mon-_ cu frenezia negativă a refu-jtrigindu-şi pasiunea disperat. („A ^ je necaz" zice textul cu expre-2, iui populară.) Moartea sa vio-sbservă comentatorul, este tot ce i5fl mai opus resemnării, acceptării 'Zf0 & propriului statut. Protestînd îm-unui sfîrşit socotit nelegitim, polemizează în fond cu „necesi-_ţ cu legile firii: „Moare. Nu avea îgfBl Se cădea să devină prin arae-aJSri şi linguşeli şi rugăminţi, mereu Irit (ie la capăt, monoton. Pentru că j|i tr fi supravieţuit, pentru că astfel Mito lui împotriva neînţelegerii — toride, rugăminţile, tot ce-i alcătuia sijţ ar fi continuat să existe". Atitu-p naivă ? Cine-1 cunoaşte pe poetul Mugur, pe autorul Destinelor in-WHiiare şi al Miturilor ştie însă că tttt e cazul său existenţial, convinge-atlfapre condiţia sisifică a insului. Ipuivă prin factură, Cartea numelor 8 te epuizează cu mitul lui Jumătate călare pe jumătate de iepure ■gP- Prezenţa marginală a acestuia în ■in împinge pe Florin Mugur la o se reflecţii, în aceeaşi manieră cUm, cu privire la sensurile altor Mje aflate pe treptele de jos ale •ei poveştilor, la periferia intere-epic Desconsiderate prin tradiţie, Itru" înfăţişare (ariciul), fie pentru „psihologice" (iepurele cel fricos), * supuse aceleiaşi tentative de rea' Iepurele, din reprezentantul prin e al instinctului reproducerii, se transformă într-un purtător fabulos de energie şi, am zice, de maliţie cosmică : „Toate văile se umplu de iepuri uriaşi care se ridică pe labele dindărăt, acoperind cu trupurile lumina lunii şi se dau tumba în iarba ascuţită, sticlind, se adună iepuri cît urşii şi iepuroaice cît ursoaicele şi se îmbrăţişează cu oasele pocnind, şi iar se dau de-a berbeleacul, azvîrlind din spinare jumătăţi de oameni care se strică de rîs". Viziune în care, de reţinut, elementul feeric se îngemănează cu o notă burlescă pînă la limita deriziunii, a parodierii creaţiunii. Răzbunarea aceasta asupra universului grandios, respectiv asupra tablei noastre de valori care nu recunoaşte prestigiu decît creaţiilor „nobile", este rezervată şi altor făpturi dizgraţiate. Ariciului celui ursuz îi revine funcţia de consilier secret al Domnului în ordonarea tectonică, în munţi şi văi, a planetei ; zmeilor li se dăruieşte o capacitate de iubire nemărginită, reprezentînd adevăratul izvor al slăbiciunii lor în faţa voinicilor, a lui Făt Frumos. Tipurilor de această categorie li se adaugă specimenele unei faune radical imaginare asupra căreia interpretarea curentă alunecă fără mare atenţie. Erbul cel timid ca iepurele, arătare fugară de la „limitele aşezărilor omeneşti", „sivirul cel nebun" cuprins de furie cînd se rosteşte, în prezenţa lui, un cuvînt, pînzaşul „al cărui rîs vine de la diavol", letardul „cel alungat de toţi" fără nici un motiv temeinic, pasărea-etis cu „cap de copil nebun", siheia, safrul ale căror nume „nu apar în atlasele de zoologie", constituie, am adăuga noi în spiritul autorului, un domeniu cu atît mai mirific cu cît este pentru totdeauna pierdut. Nostalgia după posibilităţile dispreţuite sau ignorate ale vieţii, unită cu polemica la adresa facerii lumii, a existenţei însăşi pentru alcătuirea ei strîmbă, sînt cele două filoane ale Cărţii numelor. Gîndul originar al lui Florin Mugur a fost descrierea unui tablou, al unui inventar al anticreaţiunii simbolizate în Jumătate de om călare pe jumătate de iepure şchiop. Citită sub unghiul propus, Cartea numelor se arată mai coerentă şi poetică, mai fidelă însuşi proiectului ei constitutiv. M. PETROVEANV © CRITICA ŞI CONCEPTELE. — Prezenţa conceptelor în intimitatea actului critic este o realitate greu de contestat. Şi totuşi, cum se ştie foarte bine, rezervele şi contestaţiile unei astfel de prezenţe nu lipsesc deloc. Există critici evident handicapaţi de exigenţele unei dis- cutii teoretice, spre a nu spune şi mai drastic, dar din păcate fără mari exagerări, refuzaţi de idee. Pentru aceştia, bineînţeles, preocuparea de a limpezi concepte şi de a le orienta modelator în analiza operei rămîne derizorie, cînd nu chiar dăunătoare. Conceptele s-ar interpune absolut inoportun între conştiinţa critică şi individualitatea operei, spre a o eclipsa pe cea din urmă. Demersul critic s-ar închide în pedanterie, pierzîn-du-şi facultăţile re-creatoare şi... recreative. Sînt însă critici în viziunea cărora critica nu este nici re-creaţie şi nici... recreaţie. Ea este, dimpotrivă, mai presus de orice calităţi de stil şi de imaginaţie figurativă, desigur importante şi utile, dar nicidecum indispensabile, puterea spiritului nostru de a integra reacţiile sensibilităţii, acestea absolut indispensabile, în formele conceptelor estetice şi filosofice. Căci actul critic nu-şi propune utopia de a oferi analogul operei, utilizîndu-i mijloacele şi limbajul, ci operaţia mai realistă a clarificării structurale şi axiologice. în acest sens, el nu este un act artistic, deşi fireşte arta e prezentă, variabil, pretutindeni, ci este esenţialmente teoretic, prin interesul său de a reduce sensibilitatea la concepte. Din rîndul celor care cred într-un asemenea statut sever al criticii s-a remarcat de cîţiva ani încoace Ion Vlad, ajuns acum la cea de-a cincea carte, Lecturi constructive (Cartea Românească, 1975). Ea aminteşte prin formulă de volumele anterioare, ambiţionînd ca şi acelea să desprindă din concretul analizelor idei sau forme literare, să le ridice la nivelul confruntării teoretice, spre a reţine în sfîrşit concepte operaţionale şi totodată cognitive. Dintr-o asemenea împrejurare vine şi interesul sau chiar pasiunea criticului pentru teorie şi, tot de aici, preocuparea insistentă pentru metodologiile moderne şi pentru ştiinţe umane. Dar cum întotdeauna opţiunile sînt selective, orientarea teoretică şi practică a autorului 1-a dus în chip vizibil spre retorică şi spre poetică. „Acceptăm, în consecinţă, scrie el la un moment dat, o critică literară «controlată» de conceptele care exprimă dialectica formelor şi a soluţiilor artistice puse în serviciul acestor forme, ele înseşi expresia substanţei literaturii, a conţinuturilor acesteia !" (p. 9). Grija lui Ion Vlad este aceea de a nu trăda prin operaţia conceptualizării adevărul operei, căci „perspectiva istorică, comentariul ideologic pătrunzător şi stă-pînirea unor coordonate filosofice "temeinic asimilate se verifică abia în oglinzile mişcătoare ale literaturii" (p. 106). Calea cea mai potrivită spre a fi aproape de specificul operei este încercarea de a pătrunde în taina rioare, prin instrumentaţiei . retoricii. Analizînd f Poeft* * -unei creaţii literare,?'61** «temL, totdeauna o semnif „ ?n v'ad d«m-*" mijloacelor ei. ™ | a "* autoritatea necesara eonii ^ 3 jemr" fiind un cercetător ■rtizat, , tnt C^ -------- w - •* s» -■■ vreo lacună sau vreun 0 at, mice, fiind un cercetător ,J P°. at ci competent şi foarte t 'i ' Ce scrie. Destul de greu că predilecţia sa ^ ^ o în£* vatarurilor eposului,XiSF* anai-T* şi dat mai demult o Tj?al ln ea» ' noasă, Povestirea. De^k ^ L tun epice. Dincolo te T}-^ "?* telor specifice ale creata £estar«" ? deci mişcarea unei formi r,.CriWcul C mult chiar, în ultimă™^.** turn însăşi. Căci indivSfe,8 mele concrete ale operelor 1 ?i ' «-mtiv comunicabile toc-n" nt 'm aparţin unei tipologii rnnf pen!rj v care atît criticul cît si Tl ??"era!^ f obligaţi a o considera te°'etlci« * Spirit de mare recenth;ita*„ • mare structural antiaoS^ P,Creşte totuşi pe deplin convmc'J™ ntatea perspectivei teoretic* « SU?tr^ lorlalte, fie impres oi\\Z t- asupra modul 'cel maPtaSTc^To' tendinţei lui spre cnmnrWh ■ Mla» deschidere, autorul p rT f cu uşurinţă peste obligaţfa SltoT* cazul unor divergenţe Udent ftw? El scrie cu anume toleranţă chte 4 atunci cînd propriile lui convinge*&1 absolut m contradicţie cu ale altui «te daca acesta are calităţi reale în alt pli* Faptul împiedică un dialog fecund* autentic, aşa cum se întîmplă de exec-piu cu Contradicţia lui Maiorescu faa & care atitudinea lui Ion Vlad rămîne n& cunnd convenţională. Căci una este te definitiv a afirma validitatea criticii, «şa cum face Manolescu, şi alta e a avit şi în valabilitatea ei, cum crede, p;«j întreaga lui gîndire, Ion Vlad. Ieşirea din acest neutralism comod devine necesari şi obligatorie în primul rînd în cazorftr diferenţei de principii. Fireşte, autorul se delimitează uneori, dar cînd e vorba de o personalitate el St rezumă doar la pure afirmaţii, fără argumente (vezi de ex. p. 89 şi 91), desiţwr din dorinţa de a evita o controversă incomodă, ceea ce-1 duce iarăşi la neutrt-lism şi la aprecieri mai mult sau fia» puţin convenţionale. Cine optează pefiin» critica întemeiată pe concepte şi pne-cipii ferme trebuie să-şi asume riscul d, a se delimita necontenit în numele tftt-tora, căci atitudinea prudentă deserveşfe totdeauna cele mai limpezi şi mai «alegorice idei. Militantismul se impune «r prin chiar prezenţa unor opţiuni prJOA al căror adevăr nu trebuie doar proci*-mat, dar si obligatoriu apărat faţă dej» ceea ce, explicit sau implicit, m «*>' trazice. __________ secţiunii „Confesiunea seri ^dintre acestea ni s-a părut .-. „ trimiterii la importan-llpfii ale lui Tudor Vianu * t, -a subiectivă" din Figuri '-.$*Z£re Dar dincolo de astfel •" ■criticul clujean convinge şi soliditate. Ne pare rău că - fn" asta precum ar merita, asu-'*ini 'din volum, ca, de exem-*' nwcrate retoricii romanului Jf c0,86__192), problemelor unei »• 'Laturii contemporane (p. 150- "„„lui de război sau celui po-*%i974) etc. Lectura lui Ion ; î^numai constructivă, ea este, "3fu.iele impurităţi sau inabih-iice V 0 lectură stenică, recon-fl stimulatoare. FLORIN M1HĂ1LESCU xi poeţi _ De Emailuri şi Camee Theophiie Gautier ne aduc mai ainle versurile lui Paul Emanuel mi Ed Cartea Românească, 1975). "Viaţă tot o poezie somptuoasă, tientaiă (sau orientalizanţă), fere-s'Wnt şi peruzea, bătută în nes-i pisică regală îmi / doarme pe gură. Ochii, ei de safir atît de rari în Egipet !" ori . Un văl al lumii de mătase ridici / chip prea enigmatic" ? Lectura, singură, va decide şi ■— în orice caz — va fi prilej de aleasă desfă tare pentru cititorul pe care multiplele-noastre referiri la atiţia alţi poeţi nu trebuie să-1 determine a crede că Paul Emu-nuel e un artist lipsit de originalitate.. Printre constelaţii învecinate, versul lui luceşte de sine stătător, cu spectru uşor identificabil, inimitabil. ★ Ion Staneiu (Despre Uimire, Ed. Cartea Românească, 1975) îşi intitulează una din poeziile sale Ars poetica, dar adevărul e că întregul mănunchi de poeme prezentat sub semnul uimirii este o succintă şi precisă artă poetică. Ne sunt pe rînd enumerate atributele poeziei. In primul loc uimirea, adică ve ehea mirare carteziană, împodobită cu-toate graţiile unui cîmpenesc discret şi cu toate fulgerele unei viziuni dionisiace şi nefăţarnice a lumii. Uimirea („miel pă-mîntean cu botul în revărsarea fluviului"), e socotită a fi atitudinea poetică principală şi definitorie. Ea e totul ! Poetul e mirat de natură, de cosmos şi de ceilalţi, dar şi de sine şi de arbitrarul har de care i-a fost hărăzit să aibă parte-(„Cine mi-a dat lumina ce-mi înconjoară fruntea ?") ; într-atîta încît şi propria-i persoană îi pare aşezată în zodia interogărilor („Eu sînt acesta ?"). Deasupra uimirii el nu concepe nimic mai specific şt mai fatal pentru darul ce i-a fost făcui şi pentru prea puţin facila menire, adusă asupră-i de vîntul care suflă unde vrea şi înfioară pe cine pofteşte („Căci UIMIRE e acest cuvînt în lauda lui clătinată / lumină căzută brazdă peste cîmpie şi aprigă sete de vultur"). în afara centralei uimiri, arta poetică a lui Ion Stanciu mai enumără însă şi celelalte duble feţe ale tainicului său meşteşug. Aşa e dragostea de viaţă, de orice început („Zorile, ocol al surîsului prin mare şi prin ţărînă / Focul îşi scutură") , aşa e încrederea în sine, îndrăzneala care-1 îndemnă să propună semenilor săi poezia drept modalitate izbăvitoare : „o cale mai de nădejde în lume nu găsiţi !" ; 58 aşa e strădania, neapărat însoţită de înţelepciune : „Nici prea încrezătoare în fantoma subţire / razele frunţii că ne-mbie spre asprele neguri". Ţinta poetului nu poate fi decît o cucerire, iar aceasta se efectuează numai în chip propriu, cum n-a mai fost şi (să sperăm) n-are să mai fie : „să cuceresc, cu armele mele, lumea !" (E de la sine înţeles că accentul, dublu, cade şi pe „cuceresc" şi pe „mele".) Libertatea e o condiţie absolută, iar consecinţa e sigură : „Gîndul vine să te elibereze". Bucuria e izvor, şi nu numai atît : aer, eter, imperativ („Bucuria să ne aplece în genunchi"). Obsesia făuritorului de versuri e desigur lumina („valuri de lumină ne sapă / cu degete pleoapele"), setea nu şi-o poate potoli niciodată („mişunînd tu însuţi cu sete istovitoare"), datoria lui e pe din două : să privească, ştiind a privi („Poetul numeşte cu privirea") şi — în plinul celui mai pur extaz — să se priceapă a rostui cuvintele, materialul adică, materia primă respectivă : „De-aceea mă-ndemn să gîndesc despre- mine / ca despre un cuvînt". însuşirilor acestora certe şi avîntate li se adaogă şi una, smerită, fără de care totul riscă să cadă-n emfază şi gol : nobila nesiguranţă („O, îmbietorul ! de-ar şti ce nepotrivit lucru / face faţă de voinţa poeziei"). Adeseori Ion Stanciu izbuteşte să dea -versului său o desăvîrşire amintind tăria şi impecabila, vrajă a unui început de poezie mallarmeană, făgăduinţă de rod •ce^ar putea depăşi ispita florilor : „Amiază ! acum îmi folosesc puterile pentru despicarea în pumni a razelor" ; sau : „Un lucru e adevărat dacă are umbră !" ; sau : „Cît am vrea să te judecăm, rază !" Din arta aceasta poetică două concluzii ■se desprind limpede : uimirea e cel de-al şaselea şi primordial simţ al poetului şi voarea mişcării. Reţinem unele secvenţe de interior (din castelul familiei Porta* descrierea tîrgului de la Brad, consldeţ» ^ ţii asupra arhitecturii aceluiaşi ort*», aspecte ale interiorului ţărănesc şi tm ales palatul dărăpănat, însă nu mai pup» pitoresc, al contelui Kristsoo, un ac**a-. rat Pliuskin transilvănean. _ . Apoi contrastele sociale iau in raam proporţii mitice. Contesa Teresa PW« (Măreasa) şi Ileana, cele două protag-nişte ale cărţii, se confrunta m urmă ca-n basme, „în lWtaMd,^% înfrîngerea Mărestt* -ji • autorul reuea»» Din depărtare, provocată prin vrăji; aulut 'Z.J£* cîteva pagini subtile de P<*%jffi Tot un sens de exorcizare trebuie » 59 - tul iui Horia, invocînd Utl ca" semne sacre trimise • tul Haiducul Cercel este ir,!Lndarâ. Popa Nilă, om inai puţin al cerului, are Despre el se spu- i Şi ■culoare - Scar fiarele pădurii nu în-r* -facă vreun rău. Oarecare :»*'' m autorul menţine totuşi '""realistă, aproape dură a a tabloului în ansamblu şi *V, psihologic al personajelor. Ciunganilor, sat patriarhal, 1at în munte (o oază de liniaşi timp, jinduită de ţă-'inrt trimite la idilicul barbar, -Călinescu în proza sadove-l aici de o primitivitate fa-/«egetaţia, roadele pădurii, ani-|.!!?tul curiozităţile industriei ^«Toarâtul şi savoarea şuncilor, ^fîmoreună tabloul fericirii sim-si haiducul Cercel iau tărâm ,- ___ ^conflictul cu oamenii Maresei. *g e scos totuşi din pasivitatea sa *ît>plă prezentare se bucură Ociu, unde adevărata stapi-casa. Soţul, contele Porsch, are liberale şi umanitare. Acestea *LX, „âcate speculaţie, contele fiind atfc energie. Contesa, descendentă a >'i, de cruciaţi, guvernează în itar domeniile. Ţăranii sînt su-. tratament bestial : sînt ju-vii, afumaţi cu ardei, bătuţi de i lifse aprind casele. Porsch e o femeie fascinantă, glbatecă frumuseţe", fire pasio-I răzbunătoare. Pornirile erotice, "Bate, accentuează parcă şi mai Bnaţia către violenţă şi cruzime. 3 personajul nu se dezvăluie It, deşi cîteva momente de fu-fecârcare (goana nebună pe cîmp pînă la moara lui Bon tos, cînd moartea amantului) dezvăluie re-el nebănuite. : personaje de la castel, mai ;'le, trăiesc doar la nivelul con, Eleganţa dialogului place, desi-Ikâşa, se manifestă fineţea de spirit ""mi Porsch, ironia Magdei Teleki, moralistică a pastorului re-Autorul a reuşit să evite osten-"toerată, fără să cadă pe de altă pamflet. Ui Măreasa e o creaţie notabilă. " instrucţie riguroasă a trecutului fi vorba. Aspiraţia lui Marcel a fost cu totul alta. A rezultat toman de epocă avînd în centru ţărănească. Apreciem şi solu-, "tică aleasă de autor evitînd ar- haizărea excesivă. M. Petrişor are simţul justelor proporţii şi în stil şi în povestire. De unde, o oarecare timiditate şi lipsă de îndrăzneală în a merge pînă la capăt. Ideea romanului nu e fructificată îndeajuns. Dar cu toate acestea, Marcel Petrişor este un prozator de vocaţie. Cărţile pe care le va scrie îl vor confirma desigur. Măreasa e un roman care obligă. CORNELMORARV • „NOIEMBRIE VITEZĂ" — în cea de a doua carte a sa, romanul Noiembrie viteză (Ed. Eminescu, 1975), Tudor Octavian şi-a găsit . tonalitatea potrivită, a reuşit să-şi cunoască posibilităţile expresive şi să-şi dezvolte armonios şi fără ostentaţie cîteva preţioase daruri naturale : capacitatea de transfigurare a datelor realităţii printr-o imaginate exuberantă, slujită de o bună tehnică expresionistă, o vervă cuceritoare care nu-1 părăseşte nici atunci cînd starea de spirit a personajelor cunoaşte momente de depresiune, toate, în fond, însuşiri ale unui umorist. Printr-o ironie subtilă reuşeşte să confrunte permanent planul realităţii şi planul imaginaţiei, pe un registru foarte amplu, de la suavităţile îngăduinţei sau chiar ale compasiunii pentru neajutorarea semenilor pînă la virulenţa şi sarcasmul amar provocate de contactul cu brutalitatea. Tudor Octavian posedă în egală măsură simţul realului şi simţul irealului, al posibilului verosimil încărcat de semnificaţii, fiind preocupat deopotrivă de fenomenal şi de categorial. Accentul cade constant pe lumea interioară, pe adevărul esenţial al vieţii. Faptele nu lipsesc, ba chiar se poate vorbi de o multitudine de medii (blocul, fabrica, şantierul) şi de o bogată galerie de situaţii şi de tipuri pitoreşti, dar autorul întreţine subtil o ambiguitate ameţitoare, încît nu se ştie dacă evenimentele se petrec aievea sau sînt imaginate. Importantă este în primul rînd experienţa spirituală a personajului central, care încearcă să se cunoască pe sine şi să păstreze intacte valorile umane ameninţate la tot pasul de primejdii. Obstacolele de care se loveşte şi dezamăgirile pe care le încearcă au un caracter formativ şi exemplar, ca în romanul picaresc şi în Bildungsroman, cu care prezintă numeroase afinităţi, şi autorul, conştient că se înscrie într-o veche tradiţie, oferă numeroase sugestii pentru o comparaţie cu hoinarii antichităţii. Asemănător cu eroii picareşti prin desele pere- cp grinări şi frustări, precum şi prin precaritatea mijloacelor de care dispune, personajul nu este totuşi întru totul un picaro . modern. Incapabil să acţioneze conform intereselor practice, cinstit, delicat, îndatoritor (faţă de tînăra învăţătoare de la ţară îşi descoperă deodată ,,o groază/ de obligaţii"), rămîne un sentimental iremediabil care se deghizează pudic cu haine -de picaro şi se refugiază în lumea imaginaţiei. Atitudinea lui cea mai caracteristică este o cuceritoare cordialitate sceptică. înarmat cu supleţe şi ironie, eroul poartă o luptă neobosită pentru apărarea integrităţii umane, semnalînd stăruitor dar fără didacticism — şi aceasta mi se pare una. din marile calităţi ale cărţii — cîteva din primejdiile care o pîndeşc. Romanul poate fi privit ca un protest împotriva alienării multiple : alienarea prin grabă, alienarea prin precaritatea sau, şi mai rău, prin refuzul comunicării, alienarea prin convenţionalitate şi rutină, alienarea prin izolare şi însingurare etc. Graba celorlalţi şi propria sa grabă conţin o mulţime de riscuri. „Pe aici, cum vezi, lumea se mişcă din ce în ce mai repede", îi atrage atenţia tinerei învăţătoare şi-i recomandă să-şi caute altă planetă, fiindcă „cineva a întors prea mult cheia jucăriei numite pămînt şi lumea aleargă înnebunită". Este anulat astfel răgazul rodnic şi oamenii nu mai au timp să contemple frumuseţea naturii, farmecul „unei nopţi de miere şi apă de mătase". Pentru tînărul reflexiv care nu vrea să renunţe la dreptul de a examina singur lucrurile, graba celor din jur, a celor care stau tot timpul cu ochii pe cadranul ceasului şi-i atrag insistent atenţia că timpul nu aşteaptă şi că trebuie să-i dea zor, constituie o permanentă teroare, silindu-1 să fie veşnic încordat şi gata de drum. Există în peregrinările personajului un amestec de tentaţie irezistibilă a aventurii şi de tristeţe a eşecurilor anticipate. In aceste condiţii, cînd nu mai există nici timp nici loc îndeajuns, păstrarea valorilor vieţii interioare devine un imperativ primordial. De aceea, „principalul e ca oamenii să se oprească un minut din alergat şi să schimbe cîteva cuvinte". Dacă avem mereu de a face cu inşi grăbiţi şi morocănoşi, uităm pînă şi să vorbim. Soluţia ar putea fi aflată — sugerează Tudor Octavian — în lecţia de înţelepciune a naturii, care „ştie să pună balanţă în toate" şi ne oferă modelul unui echilibru necesar între acţiune şi meditaţie, între ritmul trepidant al vieţii colective si ritmul lent al timpului inte- rior. Participarea la eforh 1 îi poate oferi satisfacţia ish mentare, şi în repetate rin* u-' frumuseţea adevărurilor v rt ~ riilor simple şi plenare n^' 1 -muncă. Fierarul care-i ai-ats doaie barele de metal i se ^ CUm >-vrăjitor, iar ca ucenic aşchiei Un ' la posibila lui integrare înt- W pădurii. Efortul fizic trebuie^ însă neapărat cu răgazul şi c[, y care ideile germinează dau fi ^ munca trebuie să lase i0c«i contemplaţiei, fiindcă — - P Wru ' uităm de noi înşine. Dar graba nu e singurul nu avem şi primejdia automutilării" ftrK^îîr^ nalizarea vieţii. Din lene, comodiE*' tina se poate ajunge uşor la.hierathJLjfc doza de conventip int-n,.,,.-__ doză de convenţie intervine inema w comportamentul fiinţei umane, penaLi are de multe ori conştiinţa acutHra* un simplu actor. Interpretarea uniri J' poate însemna conformarea la arheftL*1 acesta este cazul cel mai puţin Brav dl'' masca, deşi automatizează expresia, sa trădează adevărata fire. Despre nuc*, roase personaje ni se spune c4 %»-trează" o anumită atitudine, vocaţie ta* stare de spirit ori că se înscriu 6a>» . anumită tipologie. Cineva are „un m osos şi doi ochi strălucitori, pentru nM' de candizi şi prunci". Altul surîde j»,-pentru coperta unei reviste de celebritifiv Interpretarea repetată a aceluiaşi rol pom. anula însă complet spontaneitate! $ atunci masca nu mai exprimă ci ascunde^ fiindcă autenticitatea trăirii a fcă Înlocuită de rutină. Cînd rolurile au ftst scrise dinainte şi trebuie să le interj»» tăm întocmai, excluzînd orice posibilitate de improvizaţie creatoare, s-a fâoit prt-mul pas spre dezumanizare. Atitudine» convenabilă e adoptată atunci rigid $. defensiv. La fatalismul distribuirii unor roluri hărăzite o dată pentru totdeauna»" adaugă un element grotesc: histrionsUw oportunist, adaptarea succesive a unor roluri mai mult sau mai puţin potrivite ca firea „personajului" pentru a influe»» favorabil „publicul". _ Se cuvine remarcat faptul că Tudor Octavian scrie cu nerv, posedă un stil fira» direct, la care a ajuns printr-o sponsa-neitate conştientă ; un stil cultiv». «ar. nu confecţionat. Fraza curge flueMjW. elocintă. Nu ocoleşte şablonul, siBţW--al alienării, ştie să domine situaţ*tr tuîndu-se deasupra ei prin ironie grînd cu naturaleţe unele expresi« cu nuanţă de jargon în limb/j1"L^Si najului narator. ™*<*f%* rilor de personaje. In SchTmKnafea « este culoarea. Pictorul «2^5 dilocvenţa extremelor crS anumit sens preferă pure, a gamelor limitate de „Ji? insinuările albului temperează" Iar cînd va încerca să dea ml ?*■ turale strălucire şi supfete T*** suavitatea transparenţelor tonale 1 C°RNEL BOm<â • „CĂSĂTORIA" LUI GOG OL ^Uf,mi"„£°dk?ii0Sin' /ecalcitrantui al lui Gogol, este un temperament"^ tic, vegetativ, defetist din indolstfâ* comoditate, capabil în răstimpuri de J* tuziasme fulgurante a căror pap»» » stinge brusc în faţa. necesităţii unei Z gajări hotărîtoare. Schiţat din cîteva iri. ' saturi mucalite, a căror aciditate este am. descendent îndulcită, de circumstanţei» ; atenuante acordate de autor prin iafe. s grarea personajului într-o lume de fm- • ,toşe şi într-un absurd şi ridicol cere»»-' ni al. Ivan Kuzmici va deveni sub peM lui Goncearov, printr-o. portretizare foarte detaliată, prototipul tembelismului, Ofc|* mov. Căsătoria este aşadar ceea ce în manualele de literatură se numeşte o comete de caracter şi, din cînd în cînd, nu Sb^dt să ne raportăm la compartimentările didactice, chiar dacă după aceea in met deliberat le nesocotim. Faptul de a le considera neapărat prejudecăţi poate fi la rîndul său o prejudecată. în spectacolul Teatrului Naţional a» Căsătoria, Podkoliosin a fost ,ca şi inexistent şi nu pentru că interpretul lui. AL Drăgan, ar fi un actor fără posibllftap. Jocul său neutru, impersonal, era lip*» însă de reperele psihologice» adecva». V fortamente ne-a venit înaintea ochi«^J* gura lui Radu Beligan pentru care partitura părea anume scrisă. . Regizoarea Sanda Mânu a schimb pe efectul comic al unei MS»*-vizibile intervertiri de roluri :• Coca» dronescu în chip de peţitoare şi «ra» Olteanu-Matei în postura; inocenta w pudicei fete ,de măritat. ImpetuoaA a» resă, insinuantă, dar puţintică la trup* -ana, Coca Andronescu şi-a dat pala fără să ne convirigă în-fost un pachet de nervi, dar înfipta şi descurcăreaţă pricepută să-i îmbrobo-toti făcîndu-şi cum e mai bine J* Apariţia opulentă, planturoasă, a Dragai Olteahu, într-o miro-^hie cîrmîzie cu malacof, în ^«lor candidaţi la însurătoare Incul să menţionăm delicioasa nicturală pe care o compuneau armonii cromatice ale costu-ate de Elena Pătrăşcanu-Veakis), fatr-adevăr stupefiantă. Personali-m at3 — şi marcantă — a ta-^actriţe a deplasat însă atenţia , mai puţin interesant personaj al #.* care a ajuns astfel nejustificat spectacolului. anu a ales o modalitate gro-Jj* reprezentare. Foarte bine, dar cu JL» de a nu se opri la jumătatea *Si Fiindcă din galeria de tipuri Surale plăsmuite de Gogol prea pu-&T. cu excepţia lui Baltazar Baltaza-JL un delicat medalion lucrat cu o Stă acurateţe artistică de Mihai ~ şi a Arinei Panteleimonovna, o ■oaică uscată şi ţeapănă cu o voce ftfentor, în care cu greu am recunos-0 pe Simona . Bondoc — au ieşit în •gU Să nu uităm nici torenţiala vitali-ai care Costel Constantin a realizat petuu'm mobile al omului-avalanşă, ikov. jeneraî interpreţii au folosit trei sau maniere diferite de joc, ceea ce nu putea decît să rupă coeziunea fltablului. Ar fi nedrept totuşi să tre-$ cu vederea irezistibilul moment bur-;tl ospătarii pretendenţilor care în-lacomi blinii şi fripturi. în timp tfcnei!e cîntă în cor o melodie langu-i ca să-i distreze. Ca şi forfota bez-l şi inutilă a slujnicelor concretizînd pi de sens ce planează în atmosfera tjji. Lucru pe care l-au ilustrat deopo-decorurile labirintice, vag expre-ale lui Paul Bortnovski, cu negate uşi lăsate vraişte, dar neplăcute Stere ca aspect, în contrast cu cos-"ie. OV1DIU CONSTANTINESU ^CAPRICCIO LA OPT DECENII DE -'IA. — Cei 80 de ani de cinema -M — împliniţi în decembrie 1975 — cinema românesc — împliniţi în :I976 — îmbie, dincolo de ocazia fes-ia o remeditare (sau la o simplă verificare critică) a filmului în raport cu: timpul care 1-a produs şi cu propia sai evoluţie. Că filmul este artă sau, mai precis, că poate fi artă — cu momente-„intraductibile", unice, de la epocala trezire a leilor din somnul lor de piatră, în Crucişătorul Potiomkin, pînă la uluitoarele „şapte minute" ale finalului din Profesiune : reporter — pare de necontestat,, chiar dacă răzleţe voci .mai sonore sau mai răguşite cîrtesc încă şi contestă. Dar dacă pentru mulţi dintre noi nu mai există dubii asupra caracterului de artă al filmului, o întrebare totuşi persistă : este-filmul o artă a secolului al XX-lea sau,, aşa cum propune Hauser, însăşi Arta prinr excelenţă a acestui secol, sub semnul căreia stau literatura şi toate celelalte arte? Ori , dimpotrivă, arta filmului aparţine secolului al XlX-lea, care o şi dă la iveală, într-un extrem zvîcnet de inventivitate ? Ori : secolul al XX-lea începe, din punct de vedere cinematografic, cu un lustru mai devreme, în 1895 ? Rămîne greu de prevăzut ce anume judecată va rosti, în acest sens, secolul şi mileniul viitor. Confruntată însă cu gustul actual — şi presupunînd că acest gust,, fiind modern, e stupid, el se va dovedi,, cum spunea Blaga, incredibil de rezistent — arta filmului îşi deschide parabola o dată cu sonorul, adică o dată cu deceniile '20 şi '30. Pentru publicul larg contemporan, şi aproape sigur pentru cel de acum înainte, întru vecie, filmul mut devine inconsumabil. (Ca să-1 facă, totuşi, acceptat, cinematecile şi telecinema-tecile îl asezonează cu sosuri sonorizant-muzicale, ceea ce sub unghi estetic constituie o adevărată impietate.) Observaţiar de bună seamă, nu e menită să reînvie-polemica referitoare la bombardarea „catedralei" artei filmului mut cu noi tehnici şi procedee perfecţionate. Cel mult, polemica s-ar tranşa, din nou, în favoarea sonorului, filmului mut rezervîndu-i-se funeralii fără pompă, anonime, la groapa săracilor. Pe nedrept, fireşte. Fiindcă „marele mut" a fost efectiv o artă. Alta, pe semne, decît aceea a filmului sonor, dar artă. Şi, în orice caz, a secolului al XlX-lea. Civilizaţia contemporană, în spirala dezvoltării sale prodigioase, nu e ferită, şi nici nu putea să fie, de paradoxuri. Bunăoară, mileniul al treilea va începe, pe cît se pare, din punct de vedere al transporturilor pe şosea, tot sub egida motorului cu ardere internă, care e o invenţie, oricît de ameliorată pe parcurs, de la jumătatea secolului al XlX-lea : automobilul va înregistra astfel o istorie cel puin bi-seculară (deşi, în proiect, alte mijloace, revoluţionare, au fost de -64 mult concepute). Un fenomen analog se va verifica, oare, şi cu cinematograful, ca tehnică de reproducere audiovizuală ? Sau el, cinematograful, coexistă cu televiziunea, aşa cum automobilul coexistă cu racheta interplanetară ? Cinematograful sonor, vorbit — da ; cel mut — nu. Filmul mut stă faţă de filmul sonor ca limba latină (moartă) faţă de limbile neolatine (vii). Ce-i drept, numeroşi filologi susţin că limbile neolatine nu sunt altceva decît însăşi limba latină vorbită astăzi, după ce a străbătut o determinată evoluţie istorico-geografică. Dar filmul sonor nu este filmul mut vorbit astăzi, adică nu este un neo-mut. Pe de altă parte, totuşi, proiecţia de pelicule silenţioase în cinemateci şi cinecluburi e oarecum echivalentă cu studiul latinei (sa"u al elinei) în anumite licee ; numai că, Homer şi Eschil, Horaţiu şi Plaut, în originalul „mut", nu sunt gustaţi decît de specialişti sau de extravaganţi, iar de straturi ceva mai largi, în traducere „sonoră". Nu orice film mut, însă, poate fi „tradus" în film sonor, ca „remake". Dimpotrivă : capodoperele mute — acelea ce se păstrează ca atare — îşi respectă condiţia şi, natural, îşi apără unicitatea, ne-repetabilitatea. Aşa cum o capodoperă a pantomimei nu se cere şi nu trebuie „tradusă" în spectacol dramatic sau liric. Dacă asemenea premise şi asemenea analogii, oricît de grăbite, nu trimit neapărat, cum observa acelaşi Blaga, la sugestii lăturalnice şi piezişe, ci se pretează la o aprecire pozitivă, — o posibilă, imediată, concluzie ar fi că filmul mut e artă a secolului al XlX-lea, care secol se încheie, cinematografic vorbind, în 1930, în timp ce filmul sonor e artă a secolului al XX-lea, care începe cu aceeaşi dată. Fără îndoială, şi filmul sonor îşi extrage elementele (tehnice) constitutive din gîndirea ştiinţifică, descoperitoare, a secolului trecut : dacă aparatul Lumiere e din 1895, telefonul Bel] (sau Meucci ?) e din 1876, fonograful Edison şi microfonul Hughues sunt din 1877, iar Poulsen obţine înregistrarea mecanică a sunetelor în 1898. Asamblarea acestor componente. însă, într-un nou şi autonom mijloc de reproducere (şi expresie) are loc abia în deceniul al treilea din secolul nostru, adăugîndu-i-se ulterior culoarea, stereos-copia şi stereofonia, panoramicul în lărgimea ecranului. O consecinţă firească a unor astfel de meditaţii ar fi, oare, în sfîrşit, o netă distincţie între filmul . nor, ca mtre două tini hV1 ^ cu totul diferite? Tentaţia *"S& ţita cu oarecare intensul *se W< mai la îndemînă seS^Wg^-portului Pantomimă-d a™/? di4^ neputînd să susţină ci Lltru?"^' mima care şi-a dobîndig a- „esj? 1*4.' mea, din contra, afirmă  1 Toată |7 distincte, fie şi înrumte^t d°U^-mai larga a spectacolului w£? {â!*-Desigur, nimic sau v»zual consideraţiile de fată m, T Z nilnl« * nai, inediat. Fenomenele■ Sl re^rf ^ ■ tite au mai fost semnalate MV"*-uneon dramatic, mai f1 dezbâ«?j=, ruptură" '30. Le-am reluatVV1* A pus, aici, unor noi meditat i ■ ** vedere un scop mai cur nc '„ ^H • ordinul istoriografiei şi a" fldart!^ * pentru o periodizare tai nu o diviziune, a cinematografet £' in raport cu cel mut (a™ t, 1 S0Dr-şi fac istoriile fii' £ lume) şi, eventual, pentru o !v demarcată estetică particulară a«t a „f ului, cit şi a sonorului. Ne dăm eama terenul pe care se cuvine a fi S bataha aceasta de idei este a] „poeticelor" sau de-a dreptul al este Este posibil sa se demonstreze cu 2' gumente teoretice şi practice, aUtonomi? celor doua modalităţi de exprimare , „noi sinteze de fenomene şi esenţe* roe-plet distincte precum şi „specificul" limbaj al fiecăreia dintre ele? Mar, săm, deocamdată, ipoteza. Chiar dy* aceasta se va dovedi iluzorie, cercetările de specialitate, „Filmforschung", vor teţ} multiplicate şi fortificate. Riscul de * abandona o teză (falsă) merită sâ L» asumat, atunci cînd studiul se organiw* mai profund şi mai acut, depăşind capriciul ocazional. „Cîntului celui mai nou, lauda cea mar înaltă" : nu suntem nici astăzi prea d-*» parte de propoziţia lui Homer, care $-3: părea că dă cîştig de cauză... televiziunii Dar aceasta — pentru moment şi pentr o bună bucată de vreme, credem — au dă semne că ar depăşi rolul de „struf-tură portantă" a filmului. Difuzează h popularizează arta, nu o creează. încă. Pî cînd filmul este, dacă se poate spur.<* aşa, din ce în ce mai mult, artă autentici de sine stătătoare. FLORI AN POTM