a Româneasca MAI 1976 Omagiu Partidului 1921-1976 TE VOI NUMI Oriunde-aş fi te voi numi: pămînt, Braţ, frunte, ochi şi roşu trandafir, Te voi numi fiinţa care sînt Şi aerul pe care îl respir. Te voi numi miraculosul pom Care supune firea şi-o întrece, Copacul străveziu cu glas de om Şi murmur de izvor cu apă rece, Oriunde-aş fi te voi numi: rotund Pe care nimeni n-are puterea de-al ştirbi, Te voi numi iubire venită din străfund, Şi-n nopţile planetei o nesfîrşită zi. VIRGIL TEODORESCU PARTID Mare de aripi înălţate a zbor Peste lăuntricul suspin, Purtînd în inimă ucişii Rămaşi făclii aprinse-n drum, Pentru omul de ieri, pentru omul de-acum, Pentru şirul de tineri frumoşi care vin, Uniţi şi'puternici în trupul subţire, Mai buni, mai curaţi, Omenire. Aici spre tine vin, Partid Comunist Român, Veste de trăinicie a omului, Vrednicie-lumină, peste Tîmplele noastre Respirînd legea fiinţei, Peste mîinile noastre Medelînd legea Jiinţei, "Ochii şi sufletul, purtători De vechi legi ale fiinţei. Şi mari tristeţi ucigătoare se aud Sfredelind rana lumii crud, Durerea ţipă ca o păsare luptînd, Cu vînlurile şi cu negura luptînd, Sublim clădind pe spaţiul ştiut de ea, Cuib milenar statornicit în stea. O, în răsadul nou de om va triumfa Sămînţa soarelui, Partid, lauda ta. VIOLETA ZAMFIREsa- ORICE AM FACE Orice am face, oriunde am fi, glasul pământului glasul neştiutelor mume ne toarce făptura glasul nevăzutelor izvoare ne poartă ecoul pe care poate l-au zărit subpămînteştii ochi cu dragoste urmărindu-ne cărarea. Liliacul a-nflorit demult şi feciorelnica reverie creşte spre zenitul făgăduinţei. Miraculoasele comori bănuite în culori neculese îşi aşteaptă secerătorii. Noaptea îşi aleargă sirepii înspumaţi peste holde legănate de vîrituri sidefii din tărîmul necunoscut de oameni şi de zei. CU de slabi am fi sub oarbele degete de n-am simţi lumina boabelor îngemănate în stăruinţa crezului că-mpreună vom izbîndi, cît de slabi am fi de n-am simţi în ramurile primăverii viitoare, cuiburi fericite şi focurile ce se-aprin'd în marea noapte din tainicul imbold al sîngelui înmugurit spre zvonuri cereşti. ZENO GHIŢULESCU COSIT DE IARBĂ Cosit de iarbă prin luncile ţării tu-mi spui de casele albe prin care rămas-am chezaş unei legănări de lemne, cînd iese luna 3 Iubirea mea se vădeşte sub podurile de bîrne pe unde trece sunetul mîinilor tale rotund ca-n vechile vase de lut untdelemnul străbun Nu vreau să caut prin pulberi arama trecutelor tălpi dar iată sosesc în veşminte curate şi vă vestesc cum pot mai bine răvăşind în iarbă cîntecele sporind măcar cu o petală hrana albinelor CONSTANTIN ABÂLUŢA LUMÎNA NINGE Lumina ninge-n fulgi subţiri şi cresc omături de lumină pe uliţe. Să nu te miri că paşii-n zboruri se dezbină. Lumina ninge-n fulgi mărunţi, nu-ntoarce ochii, nu-i închide cînd se aşterne peste frunţi cu gesturile ei timide. Lumina ninge nesfîrşit de nicăeri, de pretutindeni. La poartă-ţi tremură sfiit ca un mesteacăn de Armindeni. O CLIPĂ O clipă e la noi o veşnicie, urcăm prin clipe-mbogăţite-n veşnicii că rodul lor, în veacul ce-o să fie ne va păstra mereu prezenţi şi vii. O clipă umple cît o veşnicie pocalul dătător de sensuri noi şi creştem într-un an cît într-o mie, ca Feţi-frumoşii din povestea cu eroi. Iubim o clipă ca pe-o veşnicie. Alături am învins de-atîtea ori. La buze ne aduce apă vie fiindcă-i iubeşte pe învingători. LIDIA STANILOAE în pregătirea Congresului educaţiei politice sl mit,,,-,- '■ uw u social^ ESTETICA ESTE ETICA Este foarte important, şi pentru individ şi pentru societate, momentul la conştiinţa istoriei. în succesiunea generaţiilor, suma acestor' treziri repetată şi adăugată, valorile spirituale şi structurile materiale cai-'e ^f^0"^ • această experienţă formează aura credinţei şi destinul individual si f n rostul ţării care te-a crescut în zarea ei de suflet. Aşa se poate înţeles» w tuirea acelui tărîm al văzutelor şi nevăzutelor, cu alte cuvinte al nte? omului între oameni, ca cetăţeni, acceptînd un statut social, şi ca lume a ^ dului şi a simţirii sale, aceea care-i determină gesturile, comportarea mjrf personală şi năzuinţele. Aşa se arată în lumea de astăzi, sub zodia c'unoS* şi a culturii, chipul şi umbra omului, etica şi poezia lui ■' „cu cît cînt atîta silit' admirabilă definiţie a ceea ce poate fi raportul dintre etică şi poezie. ~~ Poţi să trăieşti cu indiferenţă, şi poţi să trăieşti cu preocupare, cu imţ,* al minţii tale, cu judecarea lucrurilor, între lucruri, poţi tăia pămîntul in \m« şi lat şi să te întorci de unde ai plecat, cu sufletul sterp şi obosit, ori poţi sî ai sentimentul geologiei şi culturii acestor locuri, ca o necesitate, ca o raWffc ca un ideal ori ca o durere, gîndind în permanenţă la soarta ţării tale. P,îţi să priveşti într-un fel sau altul la succesiunea generaţiilor, chiar în calendare: existenţei tale, să înţelegi ori nici să ai habar de ce este învăţătura şi care sîm articulaţiile ei în umanitate, şi să te hrăneşti şi să taci copii în patima rezumata a instinctelor, şi să mori neştiind că ai străbătut o lume. Şi poţi fi altfel. ** liniştit la nevoile oamenilor, la ceea ce îi bucură şi la ceea ce îi revolţi, fa dreptate şi la nedreptate, la adevăr şi la minciună, cu condiţia trăirii unei îsior.t şi a participării la alcătuirea ei, angajat în acest fenomen formidabil. Etica nu se poate afla în amîndouă aceste atitudini, şi acolo unde se afli argumentele ei, adică sufletul trezit, aureolat ori chinuit de idealurile geografe, acolo se află şi poezia, ori măcar una din înfăţişările ei. Numai acolo se poaw confesa cineva, îşi poate spune iubirile şi îşi poate arăta jocurile fanteziei, au-mai acolo cineva te ascultă şi te preţuieşte, semenul tău adică, acela cu sufletul deschis. Lumea noastră, a societăţii româneşti de astăzi este o lume sub semnal eticii şi echităţii, devenite norme şi legi în conduita oamenilor. Acesta este senSui politicii, al moralei, al pedagogiei. Atunci cînd aceste norme şi legi sînt câlcate, ignorate ort falsificate, mai devreme ori mai tîrziu ne aşteaptă un spirit Justiţiar care să pună lucrurile la punct. Pentru conştiinţa unui poet aceasta este» binecuvîntare, să se ştie el adică acela care prin pasiunea sa şi prin harnic» uneltelor este menit să spună oamenilor ce sînt ei şi ce mai este el ws*, fără suferinţa geniului aflat în conflict fundamental măcar cu o parte a S0«f»* ţii, conflict, ce e drept, născător de opere nemuritoare. Să fi dispărut acest contua sub toate formele lui, în societatea socialistă ? Viaţa este în continuă cauar* a soluţiilor sale, şi această căutare este ea însăşi imaginea unui conflict «w»> că, poetul, suflet din sufletul neamului său, se ştie alăturea de o lume a ace'™ care prin munca lor, prin dreptatea muncii şi prin credinţa în libertate, 9 lupta împotriva exploatării şi asupririi de orice fel, prin statutul acesta ai nismului socialist dau un înţeles nou eticii şi poeziei, malţmdu-i im i ^ Poezia este a gîndurilor mari şi a sufletului neodihnit, iar din punctuţ ae al eticii socaliste, este sufletul trezit al umanităţii, flacăra iubim şi. a credinţa în pace şi dăruirea totală la chemările ţării. 5 itnra explicarea cu intenţii etice, moralizatoare, didactice fără valoare t3? • celei ce se pretinde a face parte exclusiv din sfera esteticului, gtjd, ?' ujtrînă, ferită de înfiorările în doi, ale iubirii, stearpă şi fardată. 0 fata -ifitului omenesc le-a încercat pe toate. Cu program, ori din în-| ^jjotitat» implicaţiile xmei ideologii ori cu aparenta ignorare a ideologiilor. W*1* 5 si ca o năzdrăvenie, ori ca o lacrimă a unor spirite petrecute în ioa£ a rafinării cuvintelor. Nu aceasta este chestiunea care ne opreşte, > tare ^ înţelegem prin poezie o inundare şi o rostogolire de cuvinte, jfljtifld ca care la citire ne face mai altfel, mai plini de gînduri, ne scoate a |!tceva, , .e şj ne leagă de ale tuturor, ne face să ne temem de moarte îslf'a'e ffjndim la treburile vieţii, ne face mai frumoşi şi mai buni, legaţi de > ji ne s si a semenilor noştri, ne face să ne iubim limba şi neamul, ne ţjirta nţa istorie ori la neaşteptatele icoane ale existenţei, văzute, alese, spuse îfî*ş'e , oe(;. Cînd zici „de-atîtea nopţi aud plouînd", eşti şi tu, dar eşti şi "f ţj.gieşti prin el. Cînd spui: „lasă-ţi lumea ta uitată" — te duci cu şj ^ pr'ins de vraja lui. Cînd auzi : „iubirea noastră a murit aici", te a 'n,c*fi'; în fapte de arme, cît strălucită prin calităţile unui spirit gospodn-u a"t 1*2 şi paşnic în vrerile lui de cunoaştere luminată a lumii. aresc «fcSjJl Diplomaţia lui Constantin Brâncoveanu, în care sufla sfios d * cu ochi", zefirul întîrziat al renaşterii italiene (la care se adau»" •"v^Nl mînuirii pungilor cu galbeni, necesari, vai, în jocul influenţelor unn'^N* deja corupt, dar încă puternic) a fost cadrul acestei culturi senine uf**'» ce ne legitimează pe noi în faţa omenirii, aşa cum secolul douăzeci' • face cunoscuţi lumii prin muzica lui George Enescu şi geniul niasti * Constantin Brâncuşi. Nimic retoric în acest stil de cultură. Nici propo ţuţ ^ M tecturii brâncoveneşti, nici partitura enesciană, nici formele arii* natură, netezită pînă la esenţă, care este natura lui Brâncuşi (de unde * *** e mult şi dăm iarăşi de numele "Voievodului decapitat) nu umflă vreun "la8** exprimă obsesii tenebroase, stări teatrale, însoţite de dezastre politice. ' * Politica acestui mod de a face cultură ţine de echilibrul formei ' «k stanţei, de măsură şi de o anume veghe armonioasă a conştiinţei; nimicişi depăşească, emfatic, ideea unui om firesc, paşnic, în acord cu sine' cu nahn!! şi cu istoria locului, — un bun lucrător în orice ar face, dar nu lipsit totoda*? de o vedere critică asupra lumii, cîad nu e glumeaţă... ' *■ Proverbele, zicerile acestei conştiinţe (chiar şi cînd era ignară) s-au inie meiat întotdeauna pe un dar înnăscut şi latin al observaţiei, sociale şi psiholog gice, însuşire fundamentală artei romanului, transmiterii către urmaşi a fondului de experienţă, cîştigat. S-a spus că romanul este modalitatea artistică supai, oară, convenabilă unei societăţi complexe. Ca gen aparte, romanul romiaejc modern a înflorit mai tîrziu, în perioada interbelică, — dacă avem în vedere operele fundamentale. Uriaşele deplasări dialectice produse ulterior în societatea noastră în cei peste 30 de ani de revoluţie socialistă au creat, o dată cu ajustările treptate petrecute în timp, o nouă societate, în care conştiinţa, eliberaţi, are de jucat un rol decisiv. Ne-am înşela însă dacă am crede că o societate exemplară, ca societate comunistă, se va înfăptui fără un efort extraordinar, mai puternic decît tot ce s-a creat în istoria noastră pînă acum, fără solicitarea energică a voinţelor noastre, a energiilor noastre, a resurselor noastre morale, ca popor. Aceasta presupune o pro-specţie lucidă şi critică, acolo unde vechiul se cere depăşit. Romanului românesc de azi i se deschide un cîmp de observaţie extrem de bogat ; dar, lucru şi mai important, acest roman, pe care l-aş mani „al conştiinţei", — întrucît istoria decurge din conştiinţă, din atitudinea ei morală şi politică, — înseamnă mai mult decît o oglindă. El, împins de realitate» năzuieşte să devină un ecleror activ al acesteia, îşi propune să discearnă şi sa sprijine direcţiile umane ale dezvoltării, profund umane şi viabile mai ales pe durate mari de timp. Acest tip de roman, lucrînd pe suprafeţe întinse ale evari-mentelor şi cu tensiunea de spirit necesară acestor desfăşurări ample, poate deveni un instrument de cunoaştere, inestimabil. Acest soi de roman poate echivala cu o descoperire ştiinţifică, aplicată şi cu randament economic vizibil Un bun roman are consecinţe pozitive asupra generaţiilor care îl citesc şi « înţeleg, şi aici nu-i vorba numai de stil sau de forma în care este scris, ci, to primul rînd, de veridicitatea faptelor • arătate. O astfel de proză face, în sena superior, acea educaţie cetăţenească, trebuincioasă şi care intră în vederile -societăţii noastre. . Nu o „bibliotecă roz" — cum spunea un mare scriitor — poate u omagmi potrivit unei istorii eroice — şi eroismul nu aparţine trecutului... Omagiul adevărat al unei astfel de istorii sînt personajele, caracterele făurite în conflicte Put®™n şi în focul contradiciţilor, aşa cum s-a scris şi istoria reală. Iar dacă şe inf"P™ ca aceste personaje sau caractere ale prozei să ne arate şi cîte o faţa ar^' crispată, sau înnegrită de infernul dificultăţilor biruite, înseamnă ca ele trase, artistic, dar — lucru foarte important — că trăiesc şi acţionează trainic s conştiinţa noastră... CONSTANTIN ŢOIU 7 O PROBLEMA DE CONŞTIINŢĂ ma criticii literare ca un act etic ni se pare fundamentală pentru a celor mai profunde nivele ale unei atitudini generale, comune tutu-jpHBinar.? care citesc cărţi, dar pe care numai unii din profesioniştii scrisului o jirnenii e. pubiic§ Şi_i (jau un statut întrucîtva autonom. Criticul trebuie 01» eXLca pe cititorul obişnuit; dacă facem critică, — şi nimeni nu ne g dtpâ»e^Cgasta _ se cuvine aşadar să avem în vedere şi toate răspunderile 0& H această acţiune. °e. carte poate fi ignorată diplomatic, sau minimalizată pentru că nu ne °r'c soar)a autorului, pentru că ne descurajează dificultăţile pe care le ridică tru că ne lipseşte curajul în afirmarea sau negarea realităţii ei. Faptul de. ftfr sau nu defineşte încă de la început atitudinea criticului. Se vede, aşadar, ginic •*•"".,(.:. e o problemă de conştiinţă morală înainte de a fi (pentru că e, ^ un act intelectual. Să ne gîndim insa la rârtilor e agitată, fră Aceasta denotă schimbări de perspectivă, modificări ale mentalităţii sociale, Unne gîndim însă la existenţa generală şi mai îndelungată a unei literaturi, ftrtilor e agitată, frămîntată, de multe ori străbătută de accidente imprevizi- unei noi problematici. Intervenţiile criticului trebuie să se însereze *?2ft proces viu şi complex, cuprinzînd toate operele vechi, dar chiar şi unele ÎJjSi recente, publicul larg nu poate urmări decît în redusă măsură ceea ce s-a Sfşi se scrie, şi gusturile, înclinaţiile lui pot fi îndrumate sau chiar orientate de jSoitatea criticii. Criticul sporeşte aşadar viaţa literaturii, introducînd noi accente, găsind . rootive de interes pentru lectura chiar a scriitorilor celebri, supunîndu-i unei SLatii de revalorizare. Există în unele cazuri o involuntară nedreptate a timpului —«acoperă cu uitare opere merituoase, şi numai criticul o poate repara. Investi-o»ea atentă merge mînă în mînă cu spiritul de justiţie şi criticul se face expresia Suia din urmă. El slujeşte în acest fel adevărul şi opera de artă care-1 „so-"% Mffiâ" sa proclame acest adevăr. Acţiunea de valorificare şi punere în discuţie i literaturii este deosebit de anevoioasă, pentru că de cele mai multe ori criticul Kliae asupra unor vechi lecturi, trebuie să-şi părăsească anumite preferinţe, să-şi gamoască chiar propriile sale erori de apreciere. Nimic altceva decît spunerea jjtrlrului trebuie să-1 îndemne la această acţiune, care uneori merge împotriva «qpriiior sale simpatii sau chiar prejudecăţi. Critica este deci, în mod semnificativ, o problemă de conştiinţă, şi cel care a ggt şi experimentat situaţia aceasta nu poate s-o lase fără urmări. El trebuie s-o jaasiere în activitatea sa publică, atrăgînd atenţia în primul rînd asupra complexi-ţfi demersului critic. Acţiunea lui contribuie la sporirea considerabilă a conşti-tsţei cititorului, îi deschide perspective de înţelegere, are, în sfîrşit, un rol educaţi* cu neputinţă de ignorat. Pentru aceasta, criticul nu trebuie să-şi descurajeze jrtâicul adoptînd atitudini de superioritate prin erudiţia prisositoare, prin mai-aa#rirea metodelor „scientiste" sau prin alambicările stilistice, în sfîrşit, prin tere autoritare, de judecător infailibil. El trebuie să dezvolte ideea de dialog, & Înţelegere directă şi de reciprocitate cu cei care-1 citesc, nu ca o concesie • Uină făcută publicului, ci pentru a dezvolta în acesta toate funcţiile pe care «Întemeiază spiritul critic. Orice critic trebuie să provoace o nouă lectură şi să tetreze principiul dialectic al descoperirii adevărului. „Ieşirea" criticului din ăsiuri, tocmai pentru a se adresa cititorului, nu pentru a-i împărtăşi cine ştie « mistere ci pentru a-1 conduce la cele mai simple evidenţe, ni se pare a fi «aracteristic adevăratului spirit critic. Faptul că un critic se cere sancţionat de opinia publică sporeşte sensul etic i acţiunii sale, după cum situaţia sa de „cititor" îl ţine foarte aproape de •artele, dar eternele răspunderi. ALEXANDRU GEORGE TROADA MEA Troada mea uitată de zăpadă, de soare şi de lupii despuiaţi tăcînd ? plîngînd ? cîntînd a fost să cadă ? Vad vechii veghetori lanceolati pe creştetele zidurilor clare. Ţin palma streaşină la ochi si ţin pe umeri pajera de vînătoare.' Nălbită cînepă şi inul lin se strîng, sub gît, în nasture de aur Şi lupii-n steag. Şi timpul înăsprit în vinul gros ca sîngele de taur. Ci iată, nou Ahile s-a ivit. O ! el nici în călcîi nu are punctul supus săgeţii. împărat solar din sudul clar, cine-ar ghici defunctul în gestu-i scurt şi autoritar ? Şi nieiun cal viclean la porţi nicum ne încearcă ospeţia. Pe surpări de povîrnişuri, drumul spre columne e-n sînge şi-n sudori de disperări. Şi mai departe ? Epopeea are lungi căţărări pe zidurile ei şi-o acvilă în vîrf de pălimare. ,,Senatus populusque". Pumnii grei ridică săbii şi ridică valul de morţi trosnind sub ancestrale roţi. O rigă-mpinge-n inimă pumnalul şi generalii beau otravă toţi. » Şi-au dărîmat Troada-mi, sacra vatră, ■ cum multele Troade-au pătimit, nemailăsînd nici piatră peste piatră. Numai un ceas cu ore de granit, o graniţă rotundă-a vremii multe. : Stă-n vale jos ca o ciumată stea bătînd în lut ca lutul să-l asculte. Troada mea de vis, Troada mea. BIZANŢ PIERDUT Bizanţ pierdut al inimii. Strivitoare de ape vechi, ţinută-n lanţ de fier. Cine-a răspuns la ultima-ntrebare catarului de faimă şi mister ? Bizanţ tîrziu cu şlefuite muchii, imn trist, luxuriant şi oleios ! Pribeag prin lume, scuturînd păduchii de aur, apostolic mers pe jos. Mizerii sidefate în elogii şi umbre visătoare de lumini, drumeţi brumaţi şi mari: Paleologîi şi casta foştilor Cantacuzini. Obrazul criptic şi obrazul fanic ai astrului, s-au despărţit pe veci, topiţi în focul soarelui balcanic şi-n neaua bărăganurilor reci. Doar pajera şi zimbrul de la curte cu domnitori bărboşi şi darnici. Fast votiv, sub candele cu raze scurte au vindecat un timp iconoclast. Si jupîniţe, ca odinioară 'şi svelţi cuconi moştenitori de tron într-un pronaos schivnic se-nfioară la cîntecul rotund de hrisostom. Urca-vom la Hurezii, prin vecie ce schimbă chiparoşii în stejari. Icoane forfecînd argintărie, palate cu treflate forme tari. Un popă gîrbov încă mai adoptă luxosul ritual, citind mărunt ce danii s-au trimis în ţara coptă, la Smirnos, Athos şi în Trapezunt. Bizanţ pierdut ca un cognomen mare, cu princiar şi veşted ideal. Se frînse lanţul verde din strivitoare, sub ochiul ultimului foc bengal. 10 DESCĂLECĂTORII mortal. Spre şipotul - necunoscutul Şi cazi şi apa te slropesle-naH menind să te boteze începutul Ce nou Iordan, ce nou botezător cu capul netăiat, dar poate-odată ie ispiti spre-acest tărîm cu dor "' ca sa-ş prăsească seminţia toată ? Să fi fost fraţi, şi caii fraţi si ei născuţi cînd creşte soarele din lună de aţi pornit în Nord şi Sud prin orei Carpaţi, cu toată ginta dimpreună? Nici Dragoş şi nici Negru voi n-ati W şi nu legenda dulce de acasă 1 ci re-ntregitul nostru adăpost istoria care se re-nstelează. ' Dar aţi fost trei, al treilea rămase la vatra lui, în delta lui de vis De mii de ani, în iarba de mătase ramine întreit hrisovul scris. Aşa şi-n Mioriţa, trei păstori treime şi triumvirat de stînă, cu preţul sîngelui, căutători,' s-au întreit, prin moarte, mînu-n mină. Şi-aşa sosit din veşnica solie prin mers rotund, pe-acest pămînt rotund izvorul datu-vi-s-a, apă-vie, ca să-l sorbiţi, cu sete, pînă'-n prund. Atunci, din şa, s-a năzărit o zare şi ea rotundă. Caii nechezau pătrunşi şi ei ca de o taină mare. La care vechi izvoare vin de beau. Şi-aud cum caii, în zăbala spumii opresc în prag trei descălecători, trei noi luceferi, sus, pe cerul lumii, ce se vor înlîlni, cîndva, în zori. AL. ANDRITOfl' O POVESTIRE Era ultima zi de plajă din anul acela. In timp ce se îndreptau spre plajă, «r'ducînd în dreapta o sacoşă cu mere şi cornuri, simţi, atunci prima oară, soarele în rapidă urcare împinge flăcările subţiri ale aerului spre el. Poate se alarmă atît decît pentru că atunci era prima dată cînd simţea aceasta şi «Jspunea, simplu, ca pînă atunci, începe să-mi fie cald. în această stare de alarmă, păşi pe nisip. După ce stătu cît trebui pe spate «1 laţa în jos, se ridică. Nenumărate trupuri în picioare, în capul oaselor ori "ta* Imobile, ca un trib antediluvian pe trei sferturi decimat, umpleau plaja. i»s timp soarele ajunsese aproape să frigă şi băiatul se simţi, cum sta în pe nisip ,prins în interiorul unui pumn strîns. Flăcări roz, moi, căptuşind j întuneric în dogoarea eternă a căruia se rupeau, se încălecau colţi, hăuri de •iâSâ tăioasă, maculată cu fire de păr, cu urme cleioase, ca de melci, resturi jt volatilizării unor trupuri moarte. încercă să iasă din strînsoare mişcîndu-se Mreapta şi în stînga dar, îşi dădu seama, nu se mişca el, ci pumnul care îl strîn-t, Ca să scape, se gîndi să facă mişcări violente. fişni, astfel, cu picioarele strîns alăturate, spre mingea pe care şi-o azvîr-Sfimil altora, cu vîrful degetelor, mai încolo, nişte băieţi de vîrsta lui. înainte de a o atinge, îl auzi : — Cei ca tine nu au timp să fie copii. Ei trebuie să înveţe repede tot ce ştiu stenii. Primul lucru l-ai şi aflat adineauri, şi pentru că l-ai aflat nu mai ai de $u ai reuşit să scapi din pumnul meu, nu-i aşa ? Nu vei reuşi niciodată, •i cînd vei li disperat, pierdut pentru toată lumea şi pentru tine însuşi în adîn- J dezastrului şi al nenorocirii. Ştii cîte nume pot avea ele ? Micuţule, tu, care vei seta poimîine pe pămînt o ţară imaginară, va trebui, la vîrsta cînd mulţi încă se «â. îţi repet, să ştii, prin suferinţa şi bucuria ta, totul, pentru a te feri de orice *pf şi a nu muri în strînsoarea pumnului meu. Tîrziu, dacă vei fi vrednic, destul ■%te, vei putea face, cred, ceva pentru semenii tăi. Şi apoi, nu ştiu cînd, îţi voi 't Itumul şi atunci vei cădea în întuneric fierbinte şi gheţuri. Acesta este al Seâ lucru pe care trebuie să-1 ştii. Mingea se mări, cuprinse aproape tot cerul. O lovi şi ea, în loc s-o ia în .''fttjia în care voise a o trimite, o apucă spre apă şi se instala printre înotători, *fat micşorată şi jucăuşă, pe creasta unui val. — Du-te după ea ! , fugi printre trupuri şi corturi de pînză, intră în oglinda apei. Nu ştia să "mit. Se grăbea cît putea, alergînd pe nisipul de la fund, însă mingea roşie se *i»rta. Fiecare pas către ea, cu mîinile întinse ca să o ajungă şi să o reţină, * ttcea tot mai dificil din cauză că trupul îşi pierduse greutatea. De la un *!il6yt dat, nu mai putea atinge fundul, acum podit cu pietre lunecoase, decît svirful degetelor. Apa dintre el şi minge crescu spre cer, i-o ascunse, îi îmbrăcă «Bie ca o haină pusă cu spatele în faţă, îi acoperi capul şi îl răsturnă. Coborî, *»QU-se dezordonat, mult sub apă, înghiţind cu nemiluita apa amară şi sărată. *2>, in apă, capul îi fu înconjurat de sfere lichide, vîrtoase, învîrtejiite şi, aşa, js*ma cu o conopidă. Auzi vîjîituri, grohăituri, apa o văzu turbure şi întunecîn-Pe foarte aproape de el. Plante lipicioase, ţepoase i se învîrtiră pe mîini, 12 pe picioare. Apa, care putea fi atît de uşoară şi de limpede, care-1 ■■ dop de plută, îl .apăsa acum ca o piatră de nesfărîmat. Cunoast^8 ca Pt uşor şi a ce apasă fu cea de a treia învăţătură. ' erea a ţţ , Cînd îl scoaseră din spumă, mama lui, înaltă, dreaptă, îl clUse , la cortul lor, el spînzurat de mîna care îi strîngea cu putere dar nerv' *a Sm ca, pescarii, calcanul ţinut de bronhiile însîngerate. S-ar fi suDă ■"'t'enos > în trenul care-1 ducea spre casă, află că drumul parcurs acum ~ vers, către Bucureşti, între dealurile de calcar, printre spetezele de fier 88118 iade la Cernavodă, deasupra pădurilor cu trunchiurile înfipte în apă (f'e ^s&ij cîmpiei care întindea o cadenţă de fraze majestuoase, alcătuite din 8 ^"vi male accidente, nu anula ziua de ieri, prezentul acum invizibil, deven'f"^'**" şi imposibil de gîndit, trecut, ci era firul pe care inima lui, această <-°e*8 ~ Arachne, îl trăgea din ghemul aromat al mării pentru a-1 duce eu „ine<*?4>U multicolorarea diamantină a Bucureştilor, într-un prezent continuu, secret hi*1* * pe el, ori de cîte ori i se va manifesta, cu o tulburătoare ubicuitate' t? - *^ In clipa următoare, băiatul, cu nasul lipit de geamul compartimentul ' confiscat în întregime de cîmpul care fugea rotindu-se în urma trenului c \t:' de telegraf, cu micile construcţii mai apropiate sau mai depărtate de terasan? liniei ferate, cu oamenii risipiţi ici şi colo pe întinderea stropită cu des» 2?** urnei iciaie, cu uanienu risipiri ici şi coio pe luimueiea stropita cu dese 1«f • din care apa ţîşnea argintie şi nervoasă, în formă de V, semn alegru ăl vi t ? muncitorului asupra masei informe a materiei pe care o munceşte cu varii*' oile de culoarea pămîntului, păzite de cîte un copil serios ca un sfîiît. Era Uf Mama lui, aşezată tot lîngă fereastră, pe bancheta din faţa celei ocunate?" el, nu discernă pe faţa lui răpirea în imagine, beatitudinea, îi găsi în schimb aer idiot, de copil viţios, şi, indignată, nu-1 mai slăbi pînă la Bucureşti îi si? să se uite la ea, să răspundă la întrebări, să converseze. Rezultatul nu o'multe' mea, îi întreţinea supărarea căci el îi vorbea oarecum anapoda şi o privea d» foarte departe, din fundul unui somn cu ochii deschişi. Nu fusese niciodată chjijj aşa. Se gîndea, cînd trenul trecu de Chitila, că trebuie să-l arate unui medic. Mic} în mişcări băiatul nu mai avea libertatea pe care i-o ştia, părea stingherit, cînd băţos, cînd prea moale, dărîmat asupră-şi, modelat aşa, parcă, de o mînă' invizibilă. Instinctul ei nu greşea, dar se apăra de adevărul pe care nu l-ar £i poUtt niciodată înţelege şi nici, aşa, neînţeles, tolera, printr-o figură de stil. Dacă poeîl este adevărul însuşi nedesfăcut, cu instrumentele chirurgicale ale logicii, din existenţa lui primordială, de corp ceresc din care materia solidă şi cea gazoasa încă nediferenţiate azvîrlă în jur tenebra luminoasă a grozavei lor enigme, care nu e, în esenţă, decît un cîntec, retorica este scutul care ne apără de evidenţa seveîâ a realităţii, adică a adevărului, a poeziei, printr-un ca, printr-un parcă destinate si slăbească, să nege evidenţa, aşa cum, pentru a nu auzi cîntul periculos al sirenelor, Ulise acoperise cu ceară urechile marinarilor lui. A doua zi după sosirea acasă, băiatul se juca în fundul curţii. Desenase a un băţ, pe pămînt, o ţară. Pietrele dintre hotarele ei erau munţi, păduri, cîtew smocuri de iarbă. Trasase rîuri cu cîte două linii ondulate, paralele, construise poduri, întregul sistem de şosele şi căi ferate. Cutiile goale, de chibrituri, dinir-o pungă, îl ajutară să populeze întreaga arie cu oraşe mai mari, mai mici. CM putere lăuntrică trebuia oamenilor sau omului care va conduce, care va răspunde de toate acestea, pentru ca totul să meargă după ce se cuvine şi ţara toată, cu tot ce pusese el în ea şi ce îşi imagina că pusese, să n-o apuce în sus, luată pe tălpile cui s-ar fi întîmplat să treacă pe acolo dornic, poate, să mărească suprafaţa practicabilă a curţii ! Era o după-amiază tîrzie. Umbra băiatului se volatilizase. Absorbit în munca lui, ostenise. Cu mîinile puse pe genunchi, privind de astă dată efemerele ţari ale norilor, se ridică. Şi atunci un oblon coborî peste jumătate din cer şi peste jumătate din pămînt. Lumina se ofili brusc, veni, o dată cu umbra, un ie! de răcoare, zgomotul indistinct şi masiv al oraşului se rări, îl putu percepe în «teva detalii : tramvaiul care dărîma, duduind, dulapuri pline cu farfurii, roţile de cauciuc ale automobilelor deslipindu-se mereu, prin învîrtire, de pe cuirasa de piatră a străzilor, autobuze care treceau prin aer ca nişte şobolani prin gauia lor din zid. 13 nzit deci cum cade peste lume oblonul de fier al serii, al umbrei, îi .-Ai ? tartor la ofilirea luminii. E timpul ca mîine să afli un lucru oare-«ms«. ai -tor la fel de imP°rtant;' însa care se petrece ca totul în altă ordine. *jPasema-aaCel lucru te va durea şi pentru ca să poţi îndura mai uşor durerea, ^pentru 'aspun cine sînt eu. Sînt partea cea mai bună din tine. '" înşele profeţia, băiatul se duse în dimineaţa următoare, era o dumi- Ca.S? si liniştită, într-un loc cu siguranţă plăcut. Peste drum de casa în ,j4 S«i^a plopi încadrau un gazon licăritor. Dreptunghiurile vaste, cărămizii, •0 î°cU'^ {inii de var, a două terenuri de tenis, îl parcelau în capul acesta. 0^ °e o bancă să urmărească jocul unei perechi. Faţa umană are, cînd St 358 P gste în activitate susţinută şi serioasă, expresivitatea ei cea mai de "•eipui ie două trupuri, angajate în aceeaşi acţiune, executau un balet în care ^^i^unuia erau atît de adînc sincronizate cu ale celuilalt încît cele două jsi}«r"e |j unul singur, cu patru braţe şi cu patru picioare. Băiatul îşi aminti, ţj/<*" ne tînârul şi pe tînăra care plonjau în aer cu rachetele lor vibrante, se ^ Iternativ pe spate, se lăţeau, descompuşi în apa strălimpede a aerului, /.Lpta, pentru a prinde în corzile instrumentelor lor ovale mica minge j ai'bă, fugeau în stînga sau îndărăt, se ridicau brusc în aer traşi de păr •tW^evăzută 'putere, planau aproape paraleli solului, uriaşi fluturi albi, de un rte muncitori, care pe şoseaua Kisselef, tăiaseră pînă adînc în pămînt rădă-unui venerabil castan şi, în jurul său, fiecare înarmat cu o rangă, se •ţfStaiau sa_i scoată din alveola lui şi apoi să-1 facă să alunece pe platforma onului de alături. Unul dintre ei scotea din cînd în cînd, la intervale dese şi ^rte regulate, un strigăt gutural, fără nume în lumea oamenilor, şi busturile se tee®i în unghiuri exacte, multiplicate în serie crescîndă de cele cîteva perechi ■ m'cioare şi braţe, apoi, ca la un semn, simfonia aceasta de unghiuri calculată "e v un piero della Francesca se relaxa caleidoscopic pînă ce strigătul aceluia fadte ei care se afla în vîrful de greutate al incredibilei compoziţii izbucnea din * şi totul revenea la prima, încordată, alcătuire, \ 8 o minge trecu pe alături de racheta tinerei în şort alb. Băiatul, prins şi j în mişcările celor doi, alergă instantaneu după ea, pe iarbă, o aduse şi o | Lneă, de la mică distanţă, jucătoarei, cu ochii la aceea care îl aştepta. Totul ' a petrecuse foarte repede, aşa încît chipul ei nu ieşise din masca hieratică a concentrării jocului. Sub privirile ei băiatul se simţi ca sub privirile unei fiinţe esenţiale şi teribile, al cărei nume nu putea fi decît Frumuseţea. Nu-şi mai des-lipi ochii de ea. Ieşise din joc, nu mai participa, în felul său, la existenţa cuplului in mişcare, trăia doar existenţa acelei măşti care era, de bună seamă, cel mai important lucru din lume, zeiţa în toată, splendoarea de necrezut a prezenţei ei. Su-şi dădu seama cînd ea, încetînd mişcarea, îşi întoarse toată faţa spre el, privindu-1 cu o intensă întrebare în ochii aurii. Bilele întrebării mute alunecau din ochii ei în ochii lui, împovărîndu-1 pe dinăuntru cu o fericire de nesuportat. Devenise, întreg, un sac plin cu pietre preţioase, pietre totuşi, pe care era ţinut să-l care, în genunchi, din uşa unei clipe în uşa clipei de peste drum şi aşa tot mereu': băiatul se gîndi că ochii ei îi vor întreba ochii pînă la capătul timpului, aşa este în firea lucrurilor şi altfel nu se poate, pînă ce întrebarea mută se transformă într-o schimonoseală acidă care îi ordona. Se uită la tînărul din cealaltă parte a fileului şi înţelese ce se întîmplase. Mingea nimerise din nou departe, în iarbă, şi jucătoarea îşi scosese de pe faţă masca Frumuseţii şi, cu chipul ei de dedesubt, meschin, acru, banal, rău, aştepta ca el să alerge din nou după minge, să le-o arunce. Un fier de călcat, încins, îi trecu peste nervi. Se ridică de pe bancă, se dusă pînă la minge, o privi în cuibul ei de iarbă între-Mndu-se ce să facă, şi o trimise spre terenul de tenis cu o lovitură de picior, după care, imediat, plecă spre casă. Tatăl lui răsfoia un album de pictură. — Ce frumos ! îi spuse, arătîndu-i o planşă. Tu ştii ce este frumosul ? — Nu, răspunse băiatul, dar, frumoşi, oamenii sunt doar cînd făptuiesc. — Da ? Interesant Vorbeşti ca şi cînd ai şti despre ce vorbeşti. Şi ai aflat-o' singur ! Je vous en fais mon compliment, îi spuse, cu gîndul la locotenenţi român, oacheş şi mărunţel, care ştia, fără se le fi învăţat la colegiu, atîtea lucruri şi care 1-a însoţit pe Saint-Marc de Girardin în expediţie arheologică pe malurile Dunării, pe vremea lui Alexandru Ghica, în 1836. RADU PETRESCU Din Istoria literat NÎCOLAE BĂLCESCU Prin destinul său tragic şi prin aureola morală a personalităţii Nicol cescu este, alături de Eminescu, cea mai impresionantă apariţie în cultura din secolul al 19-lea. După cum, asemeni lirismului eminescian, care aru™?? mina unor noi valori asupra poeziei anterioare, sporindu-i valenţele estetic J*» retroacţiune, şi determină literatura ce-i urmează, — ideologia lui Bălceseu peră ca semnificaţie un secol, de la revoluţia lui Tudor Vladimirescu Duiit * Unirea cea mare, adică prin aceeaşi influenţă spirituală inversă şi prin aceew determinare progresivă. Sintetizînd năzuinţele care şi-au căutat vad istorich 1821 şi 1840, configurîndu-se mai larg european în paşoptism, această ideolrw gie a fost prezentă în epoca de reforme a lui Cuza, iar ecourile ei s-au resimtit în faptele războiului de independenţă, în răbufnirea de la 1907, ca şi în so2 problemei agrare încercată o dată cu împlinirea idealului naţional de la lM* întâia lucrare istorică importantă a fostului iuincăr din cavalerie ou vocâfe conspirativă este Puterea armată şi arta militară de la întemeierea prmcipaftfi Valahiei pînă acum (1844) şi ea implică una din ideile şi preocupările majore ale lui Bălcescu, anume acea că românimea şi România au nevoie de organizarea unei forţe militare. Admirînd hiperbolic pedagogic această organizare in trecutul îndepărtat, el exclamă (în felul exhortativ şi optativ, caracteristic scrierilor sale), cugetînd în viitorul iminent, la unitatea naţiei: „Romanii încă din veacul al XlV-lea, pe cînd toată Europa era cufundată .în. barbarie, aveau nişte instituţii cu cari în acele vremi ar fi ajuns o naţie puternică în Europa, daci unirea ar fi domnit Intre dînşii ! Fie ca rătăcirile părinţilor noştri să ne slujească de plidă precum virtuţile lor de îndemn ! Fie ca să niu uiităim de aci înainite, ci ■unirea face puterea staturilor ş. prin urmare fericirea lor !" Căci acela «we scrie lui Ion Ghica: „Dumnezeul meu politic de mai multă vreme este puterea, &&t lehovah, Dumnezeul armelor" e stăpînit de o viziune mistică vitalistă, cînd observă., referinid'U-se la cuprinderea Brăilei de către Mihai Viteaziul: „Privind în total această campanie, imaginaţia este izbită de atîtea îndrăzneţe întreprinderi săvîrşite, ca într-om vîntej de vitejie, de un popor setos de libertate tresărinid sub impulsia unui geniu războinic". Ideea forţei militare se subsumează celei a unităţii naţionale (fără însă a neglija etapele I unitatea spirituală mai întîi, unitatea politică mai apoi), care agită plenar gîndirea lud Bălcescui, pînă la ultima lai suflare ; cum i se subsumează şi ideea democraţiei sociale, atacată ourînd după Puterea armată în eseul Despre starea socială a muncitorilor plugari (1846). Bălcescu crede cu patimă în democraţie şi progres, pledînd pentru acţiunea prin forţă — insurecţia —, a treia sa lucrare ideologică importantă fiind Mersul revoluţiei în istoria Românilor. Modul complex şi organic în care se împletesc ideile lui Bălcescu într-un tot permanent şi limpede reiese chiar din faptul că sub titulatura socială, foarte reprezentativă la autorul studiului Question âconomique des Pn«-cipautes danubiennes, el ia în considerare problema naţională : Panromâmsmui dar, trebuie să fie astăzi ţinta noastră comună de activitate. Printr-înaul -se completă sinteza noastră revoluţionară". Nici o distanţă nu separă deci asemenea •luări de poziţie vizionar incitante : „Ziua izbîndirii, ziua dreptăţii se apropie, ra , .jica popoarele ca să măture rămăşiţa tiranilor de pe faţă pămîn-4 rirea o naţie ! O naţie de fraţi, de cetăţeni liberi, aceasta este, Ro-1 i mar«a faptă, ce Dumnezeu ne-a încredinţat", aşa cum rîndurile a *&ţiolă • „Revoluţia ce se lucrează este nebiruită; este mare acea $e.. care duce neamul către progres ! Regii nu vor mai putea să facă pe uaiur" ţ^^gpce' din calea lor" se leagă de cele din Campania românilor în *£m 3 ?f,r io anul 1595 : „Viteazul prinţ primi acea pate, care îi era taebuih-40l*l,rC- acum planurile sale se măriseră şi el lucra la crearea naţionalităţii S0> unirea tuturor Românilor într-un stat politic. Ideie măreaţă şi sin-Z0pt$i '1,3X6 pentru noi, care singură trebuie să fie ţinta politică a Româ-rf* "^d^zl" Ca luptător pe tărîm obştesc, el a vizat, prin libertatea naţiunii «rirea ţăranilor, crearea unui stat românesc progresist, în spiritul de-W^hurgheze occidentale, lărgindu-şi consecutiv perspectiva politică pînă Ia g^rf** ilarii popoarelor dunărene. Ca istoric, a avut o concepţie romantică, orozei retorice, solemne şi exaltate, oscilînd între naraţia căreia varie-\Ior (cronici, acte de arhivă, cunoştinţe economice şi sociale, folclorul) -01 «ursei ^ ))ICiuJoare" şi „adevăr", şi tonul edificator al conştiinţei misionare. sd8**83' a activat pentru o burghezie autohtonă menită să înlocuiască pe cea W*T,C^e'fanariot.i aliaţi cu pătura indigenă a ciocoilor birocraţi. Autor al unei «j întinse, dedicată principelui unificator Minai Viteazul, concepută în •""^•"toriografiei militante, pilduitoare (dar onest documentată), Bălceacu îi fkfjjj q câlinesou lipsit de gândire originală şi virtuţi beletristice. Autentică **. 9> uLciVciur părinţi fara care astăzi păminturide noastre ar fi încă necultivate şi în sl Wor tivă şi v-ar aduce prea slabe venituri, acel prisos de valoare în ve^'t8 lor KW este averea noastră, este proprietatea noastră" (Despre împroprietfo-^* VJ| — aridă dialectică de economie politică estetic convertită, alcătumtTea " derilor paşoptiste „limbagiul ce ţăranii şi revoluţia ar fi putut să c*'**" rilor". Era nevoie de inteligenţa atît de ascuţită şi de gîndirea atît a Vna?iffk lui Bălceseu pentru o astfel de performanţă stilistică pe tărâmuri sh ' străduinţelor propriu-zis artistice. In mod paradoxal, vechimea dă 6 * taforică în s.ne unei expresii care nu datează, care asemenea sUncilor^611'*'' ■ montane, nu se prăfuieşte. Patetică, risipind ici şi colo tonuri de pred' - CB|** clamaţie, blesteme, profeţii şi ieremiade, parcă s-ar auzi vaietul şi st^' ^ l*8» cutului de mîndrie îngropată şi de suferinţe seculare, însoţind lirism?*'8'' **■ al progresului şi incitarea revoluţionară, iată cum se încheagă această a8ett*it mânească programatică, sigură de sine cum nu e alta în secolul al 19.1 Proz? ' poartă focul ideii oosumante ce se vrea peste toate biruind. Intr-o eo*sî limba noastră literară cunoaşte avatarurile şi. aventurile formărik ideea 1^ ' cesou reduce în magma-i expresivă termenii hibrizi : uvrajuri, iluzoa.- ^ dinţie, retirat, zaiuzie, conchananţi, şartă, cumuliţi, machinaţii, realţa s°8* onestate etc, captând în schimb promontoriul pe gherilă, iugoslavi ir.'iTmaţ*^ tară de la începuturi setoasă de pitoresc, el narează concis şi sobru, fărs*° însă poanta epică (nu estetizează pe cronicari) : „Atunci îl scoaseră cu mar?** cinste din Adunare şi puindu-1 numai în antereu, ou răvaşele, de trăda» zurate pe piept, într-un car cu doi boi, îl plimbară prin tîrg şi apoi îi dusei!' mînăstirea Shagov. Spun că văzîndu-se Leurdeanu că-1 călugăresc fără detf lui, cînd auzi puiindu-i nume de călugărie Silvestru, strigă cu furie,: ba mai Mm Mahomet" (Postelnicul Constantin Cantacuzino). In apologia consacrată lui Mihai Viteazul, istoricul îşi idealizează eroul* J» acel timp de chin şi de jale strălucea peste Olt, în Craiiova, un bărbat ales,'tos. tît şi lăudat prin frumuseţea trupului său, prin virtuţile lui mari şi felurite prk credinţa sa către Dumnezeu, dragostea către patrie, îngăduiala către semeni' w*. niia către cei mai de jos, dreptatea către toţi de o potrivă, prin sinceritatea, statornicia şi dărnicia ce împodobeau mult lăudatul său caracter", însă, la iei dl didactic, îl şi mustră : „Mihai dar în Ardeal era sperarea şi sprijinul' interejete populare împotriva aristocraţiei şi domniei ungureşti. Vai ! pentru ce mi cuneicu ©1 această frumoasă misie şi trase asupră^şi pedeapsa meritată a celor ce calei menirea cu care providenţa i-a însărcinat !", antiteza modestă, în contrast cu promisiunea grandilocventă,a Introducerii, care ne aruncă meditativ înapoi peste mQ^i, spre originile istoriei, spre „facerea" ei : „Sunt optsprezece secoli şi jumătate de riad Christos întreprinsese a răsturna lumea veche, civilizaţia pagină ce reprezenta principiul din afară, obiectiv al naturii şi a silei..." ori a Cărţii I: „Deschid sfiala carte unde se află înscrisă gloria României...". Istoria, Românilor sub Mihai Vadl Viteazul e o operă stufoasă, deasă, unde aglomerarea faptelor probante abia am îngăduie trecătoare comentarii sau observaţii despre republică, libertate, dreptatea ţăranilor şi unitatea naţională, drastic formulate în alte scrieri ale iui Bâlcesca; rareori comentariul devine liric exclamativ, patetic jeluitor. Portretele lui Murat al 111-lea, Rudolf al II-lea şi Sigismund Bathori nu desmint sobrietatea generai a tramei narative, în icare momentul de maximă tensiune epică, la nivel artistic, îl constituie această scenă de război : „In toată lungimea podului,se. vedea atunci o gloată adîmeă:, îndesată, amestecată, de ostaşi, neguţători, femei, copii,_ cai, cămile şi alte dobitoace, tunuri şi care împingîndiu^e, îmbotddndu-se, strivind»» unii înitr-alţii ; fiecare om îngrijorat de mîntuirea sa, căutând a lua pas înaintea vecinului său, unii călcaţi în picioarele cailor, alţii rănindu-se în armele celorlalţi; apoi primejdia şi temerea crescând din ce în oe, începură a se bate şi a se ucSee între sine. Din această grozavă îmbulzeală 'de oameni şi de vite se auzeau uneon murmure ce sbîrnîiau înecat, alte ori o larmă mare amestecată de gemete şt « groaznice blesteme. Aceeaşi îmbulzeală şi aceleaşi nevoi se petreceu la_*aPu*J™ dului între cei ce, simţind în spate paloşul românesc, se munceau să apuce» intra pe pod. Sinan, din malul Rusciuaului, privea această chinuire a armatei w fără a-i da nici un ajutor. Garnizoana castelului numai, prin tunuri şi ^"„J cepu a vărsa o ploaie de gloanţe şi ghiulele asupra. Românilor. Dar aceşti *>. a se spătaiînta. de această furtună, iuţiră şi mai mult focurile lor, inV "JXjj, duiala şi spaima Turcilor ajunseră la culme şi o groaznică desperare îi cop ■ rtd neputînd răzbi înainte şi ne mai avînd alt mijloc de scăpare, se p6 jL^oe artileria şi carăle în Dunăre, ca să-şi facă loc şi ca să nu cadă finite creştinilor ; apoi mulţi din ei se asvîrliră în apă, chemîdd nu" aSah Şi cercând a scăpa în not. Dar uni din neştiinţă de a nota, alţii rîului ce avea» a trece în toată lungimea lui, periră înghiţiţi de fură ucişi, căci îngrozitorul Mihai îmbărbăta pe ai săi şi-i îndemna graiul, ou mîna şi cu fapta. Prin artileria sa, el isbuti în sfîrşit a în două de la mijloc. Un geamăt de groază umpiiu atunci aerul şi adine al rîului, ou gura căscată, sorbi şi înghiţi într-o dată gloata de ""*( ratării propriu-zise Bălceseu i-a dăruit o operă şi îndeajuns de cuprin-• extrem de ilustrativă : Corespondenţa sa. Aici trăieşte cu adevărat o ■00 /'personalitatea oare o simbolizează epic. Oum viaţa lui Bălceseu este o ţ/& ifjune, cum lucrarea sa poetică s-a înscris în istoria ţării, tematica aces-ţt * ^lotidenţe o apropie de altă operă literară aparte în proza românească: ^^contemporana a României de Titu Maioiresou. Ideologia paşoptismului şi IW? ei prozaatică, acel stil sigur de sine, ou toate notele-i specifice, patosul, rigoarea' gîndirii şi pragmatismul nobil, mai trăiesc o dată în Cores-*jJJ*?|' sUD girul unei biografii exemplare, pasionante ca şi focul ce o animă ('•^diureros se stinge sub ochii cititorului. Silit de împrejurările istorice să „e preocupat fără odihnă de treburile publice şi organizîndu-şi cu fe-^"JL ^ în limitele unor obiective lucid propuse lucrarea intelectuală, el «ci6ori pentru a cere cu stăruinţă informaţii şi pentru a informa scrupulos terWcutorii lui contemporani şi chiar posteritatea : „Aş vrea să scrii lui Go-Negru toate cîte îţi scriu, să-i spui ce am făcut şi ce n-am făcut, cum şi «c»on p1"»" ------~ ---------r" --------------1" f- '------ - — ------ "™ ----- fcterWcutorii lui contemporani şi chiar posteritatea : „Aş vrea să scrii lui Go-J^r^egru toate cîte îţi scriu, să-i Jajfle mefe asupra oamenilor şi lucrurilor, şi să-i împărtăşeşti hîrtiile şi aotele ftam trimes. Ble vor sluji să arate într-o zi că în aceste momente critice pen-it libertatea lumei, noi n-am stat în neluicrare, şi că vina nu e a noastră, nici a anilor" (din Pesta, în iulie 1849, către Ion Ghiea) — de unide grija cui care ^redactate, fie şi în ocaziile conspirative, cînd întrebuinţează cifrul. Pe această epistolară, actuală şi fluentă, realizată de un condei inteligent, abil, tran-* oft în care se amestecă tristeţea şi humorul, fervoarea şi oboselile bolii, entu-Jganul şi amărăciunea, optimismul vizionar şi decepţiile umane, agitaţia socială i &juirătatea, şi, fără preget, fără înitrerupene, generozitatea şi spiritul, aflăm gjB despre sociaiitatea mondenă (teatru, soarele), starea culturală şi politică, m&ciele istoricului şi româniudiui în istorie. El trimite filele ou grafia ordonată ^aervoasă, din Bucureşti, Budapesta, Paris, Constamtinopol, Sibiu, Belgrad, Triest, jjBa, Panciova, Mehadia, Debreţin, Londra, Viile d'Avray, Hyeres, Malta, Nalţ Patermo. E nu numai luptător pentroi cauză ci şi sentimental, părăsit, bol-g», muribund. Cere documente, cărţi pentru lucrările sale istorice, şi mai cere A nu fie uitat, să i Se trimită declaraţii de iubire prietenească. Prin scrisorile g trec Aâecsandri şi Bolliaic, care-i sînt dragi, Heliade, pe care îl detestă, Bolin-fteanu, Grigore Alexandrescu, Kogălniceanu, Laiurian. Elena Negri, Măria Can-SSBino, Carol Micuţi sau librarul Winterhalder. Marii unguri : Kossuth, Bat-(Wny, Teleki, Szemere, Kiapka, Gdrgey ; marii polonezi : Czartoryski, Bem, Bys-«anowski, Dembinski, Czaikovski (fabulosul, incredibilul prieten al lui Bălceseu); $Eini, Ledru-Rollin, lorzii Palmerston şi Stuart, generaltil Aupick, publiciştii Wtini, Vaillant, Batailla-rd — şi Avram Iancu, alături de care, în inima Ardea-1W el arde măi puternic ca niciodată, visînd treaz România unită. în ton fami-fc, glumeţ, el vorbeşte despre oameni şi împrejurimi ce au intrat în patrimoniul teiei: „Spume lui Bolliak că locotenenţii îl aouză că a vândut şi el o buioaită de W ungurilor. Te rog să-mi scrii regulat prin toate poştiile şi zi lui Bolliak şi Bo-ibtaeaniu să-mi scrie. Dar Marin ce face ? Spune-i multă frăţie de la mine. Omenea şi lui Skenider-bey, căruia îi vei arăta cănmi pare rău că nu l-am întil-J câ să putem eseouta planul nostru de-a rămînea tîlhari în Carpaţi" : la fel • seamă despre luicrui său ştiinţific : „Nici1 nu mă tem de tine, nici lene îmi IW, însă mai puţin e adevăr că sînt amorezat. Pricina de nu ţi-am scris mai W» a ^ fost de-o parte vreme, care mi-a lipsit, fiind acuma pînă în urechi în-wPt în nişte- în folio grozave, de unde culeg vitejiile strămoşilor, de vreme ce Wtonfiirnpoiranii mişei i-am dat draciului" ; dar poate relata simplu şi solemn, **rabil: „Voi să sfîrşesc o scriere asupra lui Mihai Vv. Viteazul şi să pui de temelie a unităţii naţionale" ; priveşte deopotrivă în micul univers •' „Curierul din urmă nu mi-a adus nimic de la tine. Eu n-am multe încă *H spune, fiind cu totul lipsit de veşti din ţară. Se aşteaptă în Paris o droaie . u.^usw m'u şi sa-i aipere ouvertement et franehen imai, cer secretul". Şi desigur 1-a durut enorm conşt.i ască această scenă, pe care juca rolul cel mai frum : atîtea luni de cînd nu mi-ai scris. Adevăr că şi eu dar apoi ştii poate că am fost tot bolnav şi destul nge m-au slăbit cu totul,, deosebit de tuse ce tot mer dus .cu totul şi nu cred să o mai redobîndesc" (toat olul unui bărbat, al unui om politic de înaltă clasă în acelaşi timp, dur şi luminos confruntat cu istoria ] creea, fulgerător confruntat cu patetica-t soartă. Aş; enţă. din scrisorile încărcate de o sensibilitate virilă, aază întreaga-i operă scrisă. ™mos ; V" fi „1.* ■lasă, ob^k- te Jtii 5 lrUă. a căr„ ,ad« 4- JAGUAR d Cu inima-i străpunsă foarte ăe-un dulce trăznet răsărit din moarte jaguarul se Urăşte prin noaptea înstelată cu alba lună-n gură de laba-i sfîşiată şi scurmă-n duna caldă o groapă fără pată. Ascuns după o frunză de sterp eucalipt şacalul vede scena şi ochiul lui s-a-nfipt ca un harpon de flăcări în hoiturile triste. Pustiul îi îngroapă pe toţi în ametiste. ESCALĂ LA SAN-JUAN Un abator de stele şi stridii aţipit m-adoarme cu-o duhoare de ierbi şi clemantine. Plutesc ca o sămînţă-n primordialul Chit cînd aspre fierăstraie rechinii-ntind spre mine. Fantome de meduze prin aer se preling. Banane lungi de neon scot coarne moi în ceaţă. Horcăitoare marea e un gigantic ring şi nu ştiu dacă-i noapte, amurg sau dimineaţă. Ptierto-Rico PLOAIE ECUATORIALA Plouă august şi plouă năvalnic, ca de moarte, plouă mărunt şi plouă cu trîmbe mari de fum. Pilcul de bambuşi pare un monument de oase, ciorchinii de cacao picură boabe-n drum. Parca mot sub mare dar marea nu \ Un munte mă striveşte flZleZ^^- Şi spinzurat o clipă de frînahSl?Tlnte^ San Jose 6C- VASILE ISTORIE ŞI ROMAN Cînd şi_a asu11^ dificila sarcină de a scrie romanul istoriei încă proaspete, „inientului încă viu în memoria afectivă a contemporaneităţii, Marin Preda *2ut cg n-o va face decît încercînd să afle singur o modalitate proprie de * r. ... a Timpului. Şi, aşa cum era de aşteptat, romanul în care Marin Preda Ejâ datele esenţiale ale epocii premergătoare ultimului război care a zguduit Sa contemporană, Delirul, se remarcă prin noutatea abordării spinoasei pro-Satici social-politice şi morale. ^Ce aduce nou Delirul, această insolită arhitectură epică ? Mai întîi e vorba te o deschidere foarte amplă spre universal, spre înţelegerea timpului nostru «Lradictoriu şi inegal. Formula romanescă aleasă, cu toate că pare şocanta la Semit, capătă drepturi legitime pe măsură ce înaintezi în lectură. Scriitorul îmbină' romanul obiectiv, detaşarea de evenimente, cu acel suflu personal al expresiei aparţinînd unei viziuni lucide, cu atitudinea participativă, sau cutremurarea pe care le întîlnim şi în literatura unui Camus sau Malraux, de pildă. Bte atitudinea scriitorului modern, a scriitorului zilelor noastre care-şi apropie Kmpul pentru â-1 înţelege, aşa cum reiese el din trăirea evenimentelor, dar şi In re-trărirea lor prin studierea şi comentarea literei aparent pasive a documentar revelatoare. Atitudine izvorîtă dintr-o gîndire artistică mereu trează, din Interesul total şi legitim pentru evenimentul contemporan, pentru seismele so-etole şi politice în care descoperim neîncetat omul. Un interes netrucat, nespoit: & Convenţional, nici drapat în faldurii parabolei poetice. Delirul este aşadar o carte vădind noi valenţe artistice ale autorului Moro-»#!or, în care-1 regăsim nu numai pe subtitlul analist dar şi pe moralistul-ese-ist din Imposibila întoarcere. Formula aleasă de romancier pentru a exprima Jraterile istoriei este aceea a îmbinării naraţiunii obiective, cu fapte şi eroi «mnificativi, cu „temă povestitorului", cum o numeşte Marin Preda, adică acel comentariu lucid pe marginea adevărului istoric, al documentului, descoperind marile.falii ale istoriei contemporane. Vorbeam de larga deschidere a romanului, de marele spaţiu moral, social, istoric şi politic pe care Delirul îl cuprinde. Creatorul lui Ilie Moromete şi al unei noi S originale viziuni asupra satului românesc contemporan investighează cu mijloace proprii, exprimînd cum spuneam o gîndire artistică originală prin trăinicia firelor ei ascunse, medii sociale diverse ale citadelei bucureştene dinaintea războiului, ca şi din vremea masacrului în care ţară noastră a fost tîrîtă de nefastul regim antonescian. Scriitorul investighează cu seriozitatea care-1 caracterizează şi cu subtilitatea-i recunoscută medii sociale diferite din vechiul Bucureşti, locul «fes de romancier pentru desfăşurarea acţiunii Delirului. După Risipitorii, Marin Preda scrie în Delirul o istorie romanescă a capitalei. Spuneam un spaţiu social foarte larg, fiindcă în acest punct de pe harta României din preajma celui de al Mea război mondial era concentrată o populaţie stratificată în clase şi medii cu relief propriu. Marin Preda alege ca loc al formării, al modelării tînărului «u erou, Paul Ştefan, acest Bucureşti paradoxal, cu grădinile şi gospodăriile modeste de la periferie, unde se instalaseră feciorii fugiţi ai lui ilie Moromete, străzile luxoase din centrul oraşului, cu aglomerarea din marile magazine sau 22 barurile de noapte, unde tinărul pui de ţăran este dus de prietenul teanul Nieky. Acest spaţiu social larg include, alături de realitatea S*U' tizată, a satului românesc şi lumea atît de diversă şi pitorească ?i propriu, a periferiei bucureştene, populată de muncitori ca supărăei re"e* de mici comersanţi ca Achim, celălalt frate, care prin căsătoria°SUl Pa Angela intră într-un mediu muncitoresc, sau de oameni cu alte Sa cu $isif mult sau mai puţin importante, ori numai aparent importante °CUpaW, |§-ţăranului neobişnuit cu uniforme şi epoleţi strălucitori cum poart~Pe-n''ru de mici comersanţi ca Achim, celălalt frate, care prin căsătoriâ°SUl PatâtehkT .-„.„x ---- —11"---------- —- J- --------' sa cu^j' SDişnuir cu unuorme şi epoleţi strălucitori cum poartă"~N-m odS ' la un mare bloc bucureştean de uniforma căruia Ilie Moromete tatăf' impresionat, cum impresionaţi rămîn Paraschiv şi Achim de garson ' 1 în care vărul lor fusese instalat prin bunăvoinţa patronului mar?^ „Ziua". Delirul mai este populat de o parte importantă a intelectual >- cotMfr> neşti, reprezentată prin lumea gazetarilor de la marele cotidian, iar p „al lui Parizianu", este personajul pivot care uneşte, care leagă sociale atît de diferite prin aspiraţii, preocupări şi comportament. Să nu că momentul în care Paul Ştefan pătrunde în capitală este unul de instah'r echilibrul însuşi al ţării era rupt. Bucureştiul pe care-1 va cunoaşte tină î*** este un oraş al contrastelor, dar şi un oraş traversat de tot felul de mişcă nifestări politice. 1 ?• m*. Intr-o carte de interviuri acordate lui Florin Mugur (Convorbiri ci m Preda), romancierul, care este o conştiinţă torturată de întrebări funda "** spunea : „E cazul să ne întrebăm ce nu putem noi ierta secolului nostru 'I'*11,'*'*' nuiri grave îi aducem ?" Şi tot Marin Preda răspundea : „...Un climat de exh/*'" nocivitate, care acţionînd cu forţă asupra omului, 1-a determinat să dea la i i* tot ce avea mai urît în el, pornirile cele mai josnice." **** Despre aceste „porniri josnice" (care s-au făcut simţite la noi prin cri odioase ale legionarilor) îşi propune romanul lui Marin Preda să ne vorbeS? Şi scriitorul o face în modul cel mai direct, implicîndu-şi eroii şi impUcir^u pe sine ca povestitor, ca eseist şi comentator, ca cercetător autorizat al ura» documente istorice, al acelor documente care sînt, prin ele însele, convingăU»» capete de acuzaţie pentru nebunia secolului nostru. Nu e vorba niciodatâin Delirul de documentarism sau de cronică subiectivă, ci doar de invocarea unor1 fapte comentate, răscomentate şi interpertate la vremea lor, sau chiar astăzi de pe poziţii uneori unificatoare sau comode. Răsucirea pe toate feţele a elementelor de arhivă, interpretarea lor într-o manieră proprie ţinînd de o gîndire originală este, pe lîngă altele, expresia unei participări, cum spuneam, nemijlocite $ lucide totodată, a scriitorului la „seismele timpului său". Ce a însemnat rebeliunea legionară în viaţa zbuciumată a acestui popor, unde a dus dictatura anto-nesciană şi tîrîrea ţării în război, Marin Preda îşi asumă răspunderea de a înfăţişa mai ales prin acele scene tragice ale romanului Delirul în care personajele sînt privite, dezvăluite în acţiunile lor cele mai revelatoare, sugerînd „condiţia umană" în vîrtejul epocii descrise. Epocă ale cărei momente-cheie Marin Preda le surprinde şi le înfăţişează cu un fel de cutremurare camusiană. Delirul este prima carte dintr-o istorie tragică în care oamenii cumsecade au încercat să nu se amestece, în care acţiunile sau voinţa unor conducători de state au schirribal catastrofal mersul evenimentelor şi în care luptători pentru libertate au avut curajul să-şi expună propria lor viaţă luptînd pentru aspiraţii înalte. Există în -Delirul ideea gravă, în jurul căreia se rotesc întîmplările personajelor, că cel mai teribil dintre măcelurile cunoscute de omenire pînă azi nu s-a ivit din în-tîmplare sau din neant, ci numai din vina oamenilor, nu numai acelor care deţineau puterea şi, îmbătaţi de propria lor nebunie, au împins omenirea către dezastru, ci şi datorită vinovăţiei celor ce s-au menţinut într-o inerţie condamnabilă sau care s-au lăsat surprinşi de timp. TIMPUL este una dintre obsesiile scriitorului. Ce sînt oare acele meditaţii grave asupra istoriei, a mersului ei, în lumina de necontestat a documentului, decît gînduri despre timp şi capcanele lui ? Mai evident decît în celelalte romane de pînă acum, în Delirul Marin Preda trece, la anchetarea vinovatului Timp. v Ideea „că nu sînt vremile sub om, ci bietul om sub vremi" nu pare sa_ au» credit la Marin Preda. Atitudinea modernă a prozatorului nostru nu împărtăşeşte punctul de vedere al bătrînului cronicar, atît de răscolitor modern totuşi. Nu ;afirma Camus în eseurile sale că sîntem prizonieri ai timpului pe care îl trăim . Că timpul este duşmanul nostru cel mai aprig ? Timpul care ne produce spaima, timpul văzut de existenţialişti ca pricina esenţială a absurdului existenţei, formulată artistic de acelaşi Camus ca „ostilitatea primitivă a lumii" care „urcă spre no prin milenii" ? «•*«!•,» ,'"V„l rSi»"'». I»rt«"UeTi in esenţa îtfo^6^ egeri prezentului, u ţ lumii nupate^>n8 de «p- a ^fcuc -dinţa că f^a^ d stinele bolnavă". I ?Ea de î^ff aflat la începutul vxeţi ş t fe^u a <>a * Uriaşa ţărăneasca, a insinueaza in viav Parizianu ?are : ? «gSSSJ, «tSl de ^nidf cu Sisodul a^naru ^ catre^J d •"aiiştea-Guroeş^ ngUrul se desctuae însîrigerata pe c:f_r.0 lat&, in sjrva, r,,meşti, saiui v„srv,ide cu epi»""^ - care romai^^r ^SSS»^- £j£Ş\rTS Srocf^ *rVn^fde aceea este chemat cu nuncx infamiei/umibrealu, ^ ssbs ars ^^z^^rB »ăt Srdul decît notiţa ~ exPuM. mutaţu brusce, accentuat funei sc himban brutal^ ? ^ «^cu atît sadism *^»WKfiat de o masa f b-g*^ m al demnităţii este atras m ^ aceasta ^ cunoscut de St pînă «eara el moare^ «ff'Scenei sacrificăru absurde a Wj^Asf pe r3sss ssf^w^ fete aflata, ^C^.^ÎZp^ vat^a ^rnutai care porter plecat in doc™ i un fel> m sai* te prlvita Şi expi: u tatermediul lui Paul btew. , 24 tui roman. Delirul surprinde cu o rară economie de mijloace " comentariu specific lui Marin Preda (adică pornind de la mimarea'uw^'fl'a grav al revelaţiei sensurilor), tensiunea tragică a timpului .reflect t 1 dresai Un curier ? Atît de imprudent ? Sau era un ostaş în permisie "^"e venea cine ştie de unde şi se ducea cine ştie încotro ? Puţin îi' U" ^t^tt de drum, spre destinaţia pe cere o ştia singur, unde trebuia n^' ^ **51 pesemne chiar astăzi, prezent... Oricum, zdravăn nu era! Crede gre?il »ţ turile şi morţii aceia de pe stradă nu-1 priveau ? Civilii năvăliră ri °ă ^ftaî lui cu răcnete şi în cîteva secunde îl trîntiră jos în zăpadă, îl tras» "0da^ Sas» îl loviră, ...Cineva se apropie cu un bidon şi începu să toarne arT* ^ — Bă, ce e cu voi, sînteţi nebuni? strigă soldatul. Bă •? fPe el-ce-aveţi cu mine ? ' stlrnPâra§.w Un chibrit fu aprins şi aruncat pe el. Şi soldatul luă deodaK * < cepu să ardă ca o pălălaie. Nu apă, ci benzină se turnase pe el în k, şi să se rostogolească pe jos, dar lichidul era îmbibat în mantaua ^ lui, pînă la piele. Dădea din mîini inocent, contra flăcărilor, crezînri1 î68^ le va stinge, necrezînd pa?că în ele, ca şi cum nu le-ar fi simţit des *i°a *^ Un fior tragic străbate paginile Delirului, fiindcă timpul rechem t-at*a** itor a fost al tragismului izvorînd din nesocotirea totală a omului ca ^ Serica individ. Arta scriitorului rămîne aceea de a face să se insinueze en^**» ţite în ţesătura romanului o încărcătură de sensuri, de întrebări si ^* n^Si~ despre o istorie atît de recentă. In ce măsură istoria poate modifir-a8^5*^ omului sau, invers, care este aportul individului la cursul evenimpntai rheditaţ;: — +:™~ """" -f-"K"* ---- -------- . . «nteioi Delirul. meditaţii despre timp care străbat, cum spuneam, obsesiv Daoiniio „ ■ Aici nu mai este vorba, ca în Intrusul sau Marele Singuratic de siunea mediului înconjurător asupra omului neînarmat să-i ţină piept' Aic'^* vorba de ceva mult mai grav şi anume de înţelegerea sau neînţelegerea mn ^ tului trăit, adică a prezentului. E lesne de observat că eroii lui Marin Preda*" trăiesc parcă decît în prezent sau în trecut. Aceasta mai ales dacă sînt lovi? Dar clipa prezentă îi acaparează în aşa măsură încît ei reacţionează cu înt"? ziere, au replici tardive, parcă nu pot gîndi decît la ce li s-a întâmplat şi J*. odată aproape, la ce li s-ar putea întîmpla. ' ' Pentru că în cărţile lui Marin Preda ai totdeauna sentimentul ciudat al descifrării unei duble partituri : una scrisă şi vizibilă şi alta nevăzută, care-şi insinuezi treptat cheia muzicală potrivită a interpretării: Dincolo de nişte fapte descrise există altele ascunse, aflate în planul al doilea al naraţiunii, care reverberează sensuri şi semnificaţii ; dincolo de artă punerii în scenă, a dozajului dintre firese şi nefiresc, a replicii sau cuvîntului rostit, există replica nerostită, atrâgînd duşi ea plăcerea meditaţiei sugestionând şi incitînd gîndirea. Revenind la Timp, există în scena citată de mine, ca şi în cele care4 urmează, o reacţie întîrziată în faţa evenimentului, replicii sau faptului care schimbă, zdruncinînd, într-un cuvînt scoate din făgaşul firesc. Marin Preda surprinde reacţiile fireşti ale omului aflat în mişcarea, aş spune, inerţiei lui cofi-diene. Reacţia nevestei lui Dumitru lui Nae, prima reacţie (căci mai, există o H doua, mai adîncă, exteriorizată mai lent), seamănă cu un fel de automatism § gîndirii contrariate. Ea se tînguie, se întreabă, îl întreabă în prima clipă pe cel mort : „Dumitre, ce le făcuşi tu lor de te omorîră ?" în cea dintîi clipă a durerii femeia nu poate înţelege, nu poate primi iminenţa morţii, inevitabilul. 0 rezonanţă tragică a înţelesului relaţiei dintre viaţă şi moarte — a acceptării durerii (atunci cînd nu mai putem înţelege sau cînd încă nu putem înţelege) — conţine următorul paragraf pe care-1 citez pentru acel tragism de care aminteam mai înainte : „Dar înţelegerea morţii nu vine deodată, ca un trăsnet. Muierea lui Dumitru intră în casă, veni cu luminări, le aprinse la căpătîiul bărbatului ei, apoi deodată, mişcările i se opriră şi scoase un urlet. De astă dată îşi pierdu firea şi căzu îmbrăţişîndu-şi omul". La Sadoveanu moartea este primită în tăcere şi parcă înţeleasă dintr-o dată ca o inevitabilă necesitate. Vitoria Lipan este şi ea, ca şi muierea lui Dumitru (dar numai în prima clipă), fulgerată de întrebarea „De ce 7" De ce i l-au ucis pe Nichifor Lipan al ei ? Dar mai apoi întrebarea fundamentală care va obseda pe Vitoria este, firesc : „Cine ?" Cine 1-a ucis ? „De ce" în amintita scenă din Delirul lui Marin Preda este însă o întrebare care aparţine altei epoci decît celei incluse în Baltagul. E realitatea unei epoci invadată de însolit şi cruzime, lovită de absurd sub formele lui multiple de manifestare. Reacţia oamenilor din sat, ca şi aceea a nevestei mortului este, în prim 25 neîncredere, de firească respingere a absurdităţii veştii aflate : _j tt»8 ^6 lierea lui, ştirea nu-i lovi pe oameni chiar cu toată puterea : 9r p si ffl ar(e din viaţa lor, ei trăiau, deci nici el nu murise... Se culcară ■Pjk» /*c,ffl(sUbl: n.)i Este sugerată aici, cu subtilitatea şi profunzimea care s*** / scrisul lui Marin Preda, reacţia omului anonim, a omului obişnuit ''jdiiwM . jn £aţa morţii. Atitudine fundamentală şi piatră de încercare Wjpjcii noag mare scriitor. Această „întîrziere" a reacţiilor personajelor lui LkP °r!?arnu e, cum s-ar putea crede, o dovadă de nepăsare, ci tocmai expresa prf°a unei atiudini participative, integratoare în universul propriu. Prie-*J0ectf'ca nji iui Dumitru nu-1 pot exclude nici măcar cu gîndul din realitatea 5si#u]!eCfiecare zi : îi aud glasul, înjurăturile (în gînd), s-au obişnuit cu ele, -0 *4 i omului,cu prezenţa lui, e „de-al lor". Deci numai cu greu, şi numai "iP^ t. faptului împlinit ei pot să admită dureroasa intruziune în universul •jtf -a unei groaznice întîmplări de pe urma căruia el, prietenul lor, a ,* «^Mră urmă, pentru totdeauna. j^âfu11 preda creează tragicul fără elementele unei recuzite în care ar intra ^ar'n melodrama, retorica etc. El captează, ca un analist, strigătul interior jrtis^'13'stuja cu ecourile lui în planul conştiinţei, în realitatea sufletească. In .ecoul a firesc o punte între planul prim al naraţiunii, între comportamen-**" 52 naielor şi planul secund al acesteia, transmiţîndu-se gîndirii, în care gjf chinuitor, farmecul sugestiei. Âtît scena uciderii lui Dumitru lui Nae cît şi aceea a arderii soldatului de .sjnt simbolice. Ele vorbesc despre cei din rîndurile cărora istoria îşi }• Sj ^ victimele. Aceştia sînt, de cele mai multe ori, oamenii care se refuză - ? care vor să se sustragă timpului pentru a se apăra, dar care cad, de ^Tîn rîndurile celor jertfiţi. în Delirul Marin Preda supune deci dezbaterii u a cititorului, judecăţii lui imparţiale, trei moduri de a privi istoria, trei 'tadini faţă de evenimente. Mai întîi, cei care refuză timpul şi se cred mai tari * L Dintre aceştia, alături de de Dumitru lui Nae şi soldatul de pe stradă, îintim pe Achim, unul din fiii lui Ilie Moromete. Cînd primeşte ordinul de **tentrare, Achim n-are nici o tresărire, nu pricepe, mai ales, de ce fata cu * tot trăieşte se sperie atît de tare. El primise doar un ordin de „concentrare", f nu însemna aproape nimic. Mai tîrziu, cînd descoperă vagoanele pline de Sdati germani mergînd spre răsărit, Achim iese din siguranţa lui euforică şi, jSm'jorat de spectrul războiului şi-al morţii apropiate, se cunună cu Angela, „ca îtaibă şi ea o pensie de la bărbatul ei." Vin la rînd apoi aceia care, cu preţul unor mari dureri, încep să priceapă x ^ întîmplă, adică acele personaje care-şi pierd candoarea. Iar printre aceştia a numără şi tînărul gazetar Paul Ştefan ; şi, în fine, omul care luptă cu timpul îîu pentru a-i rezista, pentru a-i schimba cursul, reprezentantul acestei atitudini Sad tînărul luptător comunist, purtat din post în post de sentinele. Din cea de a doua categorie face parte tînărul ziarist Pavel Ştefan. La în-gţut „al lui Parizianu", nimereşte în linia întîi ca într-o joacă. Apoi vede oameni sSrtecaţi de gloanţe la un pas de el. Intr-o luptă, în care este şi el rănit, o tocaţi de carne din trupul unui soldat ucis de un proiectil i se lipeşte, caldă, de ai omoplat. Tînărul capătă, de spaimă, un tic nervos : ridică mereu din umăr 8 şi cum ar vrea să alunge bucata aceea caldă din trupul omului ucis. Gest sim-tţlic, revelator pentru amara experienţă a celui care înţelege. Paul Ştefan debutase strălucit în noua sa carieră, primit cu căldură în noul iu mediu. El vine în Bucureşti, intră în vîrtejul evenimentelor, le contemplă Mi, îngrozit sau se bucură de ele (dragostea capricioasă a Luckyei, prietenia a Micky, protecţia patronului). Şi cu toate acestea şi al lui Parizianu, ca şi Scolae Moromete vărul său, ori doctorul Sîrbu (Risipitorii) fac parte din aceeaşi «ateporie a inşilor cărora le scapă ceva : Capacitatea de a se încadra deplin în •itîitatea momentului şi de a-i înţelege complexitatea ; de a înţelege capcanele şe care i le rezervă şi timpul şi mediul. Dar trebuie remarcat faptul că de la o carte la alta Marin Preda a nuanţat seincetat acest peisaj complicat al inocenţei umane, al candorii asupra căreia se repercutează agresiunea mediului (şi, implicit, a timpului). Paul Ştefan reprezintă 5 faţetă a inocenţei deosebită de aceea a lui Nicolae Moromete sau a lui Călin Sirupăceanu. Este mai întîi urcat pe creasta unui val al succeselor rapide, ame-sinţat să rămînă pe drumuri cînd redacţia marelui cotidian e atacată de legio-Mri Şi readus deasupra cînd lucrurile par să se stabilizeze. Coşmarul însă va «ffltinua, şj al lui Parizianu, trimis pe front în calitate de corespondent voluntar ca si încrederea în patron (îr^ ^neLE,* ^ 1UL Increderea ntj najului. Va putef TSe "să™ dice^l ^ C°mple«" S:,^^ semn ca mai înainte ? ' 6 ndlCe deasupra acestui noiZgr* Jtaţ* ^unS^nv^ t med»atie asupra isto . rolul, determinant la un moment'^J"1 f eflecteaza la relaţia om-ist' ei' răspunde, polemizează cu vS e 0 ™« Personalităţi ori al afe. «ife nu numai cuprinzătoare rf, ? asupra istoriei. Viziuns, eia>'se înttir faptelor istorice? rorancierS accirft^ Umanistă- Căci, ZlVJ jst^<ă^ singura capabilă'să înlatoe^terînţf * r0lUl SU^ K 1 EUGENIA TUDOR,^. PLIMBARE PE CÎMP ..în aşteptarea acelei forţe necunoscute care-ti'va dicta Poezia vieţii tale, unicul paşaport cu care vei putea sui scările de marmură roşie ale raiului dovedit, te plimbi pe cîmp şi descoperi, mai mult uimit decît însingurat, că: veste iarba bucuriei creşte iarba durem — dacă prezici fin s-or milostivi ţăranii să-ti arate veşnicia — peste umbra fluturelui trece sunetul unei lămpi sburătoare, peste garoafa sălbatică se clădeşte istoria polenului _ . — speraţi, albine, viitorul e scris şi rostit deodată. peste tine creşte un clopot verde ăm muşchi fierbinte, asacum mergi spre nordul dulce în întîmpinarea socotitorului de umbre. Poezia : o vei qăsi cîndva transcrisă de ninsoare în faţa săniilor blonde. Poezia: o luptă cu somnul, o neîndurare în care nu mai auzi oftatul fu™icn ce se întoarce acasă, mergind m faţa ta, înseşi ferestrele cabanei moarte . care aplaudă amintirea schiorilor îmbrăcat ţZZ, sorbind din aceeaşi cană ceai fierbinte sînt poezia ce-o auzi, ^ „ihnitm de parcă-n toată lumea s-ar raspmdi albastru numai valsul lupilor ce spera ca cerbul va renunţa tremurind. Descoperi gustul buzei muşcate, deschis" « pentru a elibera un stol de săruturi descoperi sub piatra fierbinte cîrtiţa rezemată-n lopată ; desigur fără munca •x am trăi mai rău, am dormi mai puţin ^ descoperi un şarpe care-şi pune pielea de gală pentru a întîmpina amuraul în caldă bunăstare descoperi rostul unui capăt de vîslă în iarbă, pe care greierii visează marea Şi oraşul, strigi, oraşul cum se numeşte el cu adevărat — n-ai în priviri decît marea uşă turnantă a poştei centrale în cuşca ei se învîrt palizi prietenii tăi, în aşteptarea veştilor ...oh, veşti, cînd însuţi tu nu mai scrii decît pe apă, cu umbra degetului. Te duci şi nu te strigă decît zmeura din crîng. PRIVILEGIU Desigur vei scrie odată Poemul veşnic, înfricoşătoare sinteză a dialogului milenar dintre scoică şi perla sa, vei uni poate într-un amts de două silabe neliniştea hituror firelor de nisrp, în preajma furtunii... pînă atunci, dragul meu, cîştigă o pîine scriind despre fluturi, dedică-te observării atente a umbrei sălciilor în toate cele patru anotimpuri dăruieşte-ţi vigoarea urmăririi, tristeţe cu tristeţe a, clipei cînd căprioarele rătăcesc prin ploaie, scrie mult, foarte mult despre ciudatul clopot al meduzei, sîntem cîţiva care ne-am ocupat de aceaM problemă, dar nu îndeajuns. ...nu te deranja să închizi uşa după cel cu părul cărunt, cel care mai miroase a baricadă şi va mirosi a praf de puşcă atîta vreme cît va mai fi — cel care doarme cu mîna pe inimă, ca un jurâfflfnl pentru autenticitatea viselor — va fi o seară plăcută ca atîtea altele, cu dor de^ violet; dar nu-l întreba nimic pe cel întors, cărunt» pentru că-ţi va spune : „am mutat un deal... revoluţia nu se va termina niciodată CORNEL UDREA O PUBLICAŢIE AXATĂ PE REALITĂŢILE ROMÂNEŞTI" (III) Reamintim cititorilor noştri câ întrebările pe oare redacţia le-a adresat unui număr de vechi colaboratori sau apropiaţi ai Vieţii Romaneşti au fost : 1. Care au fost legăturile dumneavoastră cu revista Viaţa Românească şi cu grupul de scriitor, şi oameni de cultură din jurul ei? ei ? 2. Cum apreciaţi rolul Vieţii Româneşti în contextul literar, cultural şi social al perioadei pe care aţi cunoscut-o mai bine ? 3. Cum vă apare în perspectiva timpului evoluţia de pînă azi a revistei şi care sînt după opinia dumneavoastră, locul şi specificul ei în peisajul revuistic actual ? Publicăm in continuare ultimele răspunsuri primite. fREI ÎMPREJURĂRI DRAMATICE — DlRA DE LUMINĂ A VIEŢII RO-lAUBŞTI ÎN TRANSILVANIA. — Activ în redacţiile transilvănene de după 1910, 4-W dat seama de înrîurirea fecundă exercitată de eminenta revistă ieşeană *aja Românească, deopotrivă asupra calităţii producţiilor literare ca şi asupra ^gaiţelor culturale ale intelectualităţii tinere ardelene. Cine reuşea să fie remarcat Sjîăaibă acces în paginile ei avea parte de o consacrare sigură. Viaţa Românească Menise pe scară largă arbitru al valorilor certe. Foarte citită în societăţile de '{teutrâ de pe lîngă universităţi şi alte şcoli de învăţămînt superior şi mediu, era gjsiderată ca un îndreptar în orientările literare şi în doctrinele sociale progre-srte contemporane, autohtone şi universale. Stere şi Ibrăileanu deţineau aureola * autorităţi în criteriile selectării de talente şi cărţi bune. Colaboratori ardeleni ssdui erau Agârbiceanu, Ion Rusu Şirianu, Octavian Goga, Gh. Bogdan-Duică, ' lifor Ghibu (acesta din urmă angajat permanent, semna, adese sub pseudonim, wespondenţe regulate despre evenimentele transilvane şcolare şi de toată ordinea), fisţa Românească luase locul Convorbirilor literare prin prestigioasele talente ale ■ Stere, Ibrăileanu, Brătescu-Voineşti, Sadoveanu, Topîrceanu, Ionel Teodoreanu, &gen Herovanu, M. Sevastos. Va suferi şi Viaţa Românească avatarurile restructurărilor sub forţa majoră iwtiţurilor istorice. Mutată în Bucureşti după primul război mondial, a mai pierdut y*1 lor provinciale, practicată prin Onisifor Ghibu odinioară, ar contribui estn*-difuzarea intensă şi bine meritată. Foarte dense cronici, reportaje, fapte mi ar stîrni interesul informaţional al păturilor mai largi de cititori. Un anSe** Vieţii Româneşti este aşteptat în critică, unde e necesara enunţarea criterii! 5 valoare asupra imensei cantităţi de producţie literară contemporană. * ION CLOPOŢS, ÎMPOTRIVA FASCIZĂRII — REVISTA DEMOCRAŢIEI, A TOLERANŢI/ ŞI A GlNDIRII LIBERE. — în perioada cînd am scris la Viaţa Românească, vâhg fascist era ca un Mont-Blanc. Cei care n-au trăit ca adulţi în vremea aceea' rm-a pot închipui cum se schimbau oamenii de la o zi la alta. Din experienţa italian! şi cea germană ştiam ce va urma. Era deci de datoria mea să fac tot ce-mi lU în putinţă pentru a opri măcar un singur om să se rinocerizeze. Astfel am ajuns să scriu neplătit la orice ziar sau revistă care îmi permită să spun ce cred despre fascism, în special despre legionarism. Am seri Îs Cuvîntul liber, la ziarele Credinţa şi Prezentul, la Era nouă (revista legală a P.CJU, în săptămînalele Reporter, Şantier şi altele. La Viaţa Românească am ajuns prio Mihai Ralea, C. Vişoianu şi D. I. Suchianu, cărora G. Ibrăileanu le lăsase moştenire conducerea prestigioasei reviste ieşene. Nici unul dintre cei' trei nu er* comunist, dar nici anticomunişti nu erau. Sigur însă că erau antifascişti, iar revista avea o tradiţie democratică moştenită de la „generoşi" şi mai cu seamă de Ji revoluţionarii de tipul C. Stere, a cărui pecete tragică a purtat-o vreme îndelungată (în Viaţa Românească, C. Stere începuse să publice, o istorie a revoluţiei r««e, istorie cum nu s-a mai scris şi nu se va mai scrie. Eroul acestei povestiri era itt» hia populară. Un punct de vedere care ar fi plăcut lui Jules Michelet, lui Kropottia şi Rozei Luxemburg. Păcat că între timp C. Stere a devenit naţional-ţărănist fi n-a mai continuat această mică istorie a revoluţiei ruse. Marxismul este o boajl care, luată în tinereţe, nu se mai vindecă niciodată. Cei deveniţi duşmani, lâ adînci bătrîneţe, tot în spiritul lui Marx gîndesc !). Colaborarea mea la Viaţa Românească a durat pînă în toamna lui 1939, Ij ar mai fi durat dacă n-ar fi. avut loc războiul ruso-finlandez. S-a întîmplat în» că Mihai Ralea a intrat în Frontul Renaşterii Naţionale şi a fost ministrul muocH în guvernul Călinescu, iar Biroul 2 al Marelui Stat Major s-a sesizat de un arbwţ semnat Nicolau şi apărut în Viaţa Românească, articol în care se lua partea umanii Sovietice. Şi de astă dată poliţiştii militari au bănuit că eu aş fi fost au~™j (De cînd mă ştiu — acum am 75 de ani — toate autorităţile m-au bănuit p0Vestit că se pregătise pentru presă o notă în care se spunea jLafrr 4n(jrei Şerbulescu (H. Zilber) şi Nicolau n-au făcut şi nu fac parte Tţjtl^. vieţii Româneşti. La observaţia lui Vişoianu ca publicarea unei jL^JJ8^'31„ din partea unui ministru în funcţiune înseamnă arestarea mea 2)10*8 n°recidivist, Ralea a şters numele meu, însă nota a apărut în presă, Z/0* cacu numele lui Nicolau, pe care Siguranţa nu-1 identificase. Pe unul 0f0^ disponibile a fost numit prof. G. Oprescu, iar în locul meu a intrat 0 jjfl!flie g0COI._ „un economist cu adevărat democratic", aşa cum mi-a spus • "^Avxanclru' Graur. Noua redacţie n-a avut însă nici ea viaţă lungă, fiindcă 0Jtt " £ SUSpendată la scurt timp după aceea. )0KR* , gcut ani. In vremea războiului, Mihai Ralea colabora cu P.C.R. Trimis A£ u i-am văzut de multe ori în interes de partid. Era un intelectual fer-^JSflr&Şca ' eros După 23 August 1944, Viaţa Românească a reapărut şi mi-a >jK#W ?'fl j eseuri •' Prestigiul banalului şi Modelul mecanic. Mai pregătisem un torta minciunii şi altul cu titlul Cînd Robespierre decapitează pe thermi-*HiAcestea n-au mai apărut. Viaţa Românească am cunoscut pe „Conu Mihai" Sadoveanu, de la care l«t dat să aud cea mai frumoasă limbă românească. Tot aici l-am cunoscut ** **, alexandru Philippide, pe profesorul Alexandru Graur, lingvist de fLÎidevenit comunist. Pe toţi ceilalţi colaboratori, fie şi ocazionali, cum erau *J*jj oţetea, filosoful D. D. Roşea, Dr. I. Biberi sau Cella Serghi, îi cunoşteam *8\!|t ■ At,ia 'cînd participai la şedinţele de joi seara ale redacţiei îţi puteai da cu cîte greutăţi trebuiau să lupte intelectualii democraţi existenţi pe vre-*aceea în Bucureşti Valul legionar se abătuse asupra universităţilor. ** totuşi Viaţa Românească a rămas pînă la urmă revista democraţiei, a tole-gf^ej şi a gîndirii libere. Aşa va intra în istorie. H. ZILBER (ANDREI ŞERBULESCU) flU VN „MAGAZIN — TRIBUNĂ A BUNULUI GUST, A SPIRITULUI affJC. 1. Am cunoscut grupul de la Viaţa Românească încă din copilărie, dacă jgHpune astfel. Tatăl meu, Ion Botez, bun prieten cu C. Stere şi G. Ibrăileanu a tot parte din redacţie încă din martie 1906, anul înfiinţării şi a colaborat încă de M primul număr al revistei. In fotografia cunoscută a grupului de la Viaţa Românească el figurează între hiileanu şi Stere ; într-o altă fotografie mai puţin cunoscută, publicată de G. Că-isacu în Jsforia literaturii române (p. 586) şi reprodusă recent în Magazin «. 3/1975) se găseşte împreună cu Stere şi Ibrăileanu. Viaţa Românească nu era deloc ceea ce s-ar putea numi azi un „magazin". Ba revista unui grup de scriitori şi oameni de cultură legaţi prin convingeri şi jăftldini comune şi apropiaţi de o strînsă prietenie (unii erau şi înrudiţi). Aproape 1$ făcuseră parte din Partidul Socialist al lui Ion Nădejde şi unii, ca Ibrăileanu, mau o formaţie marxistă. Discuţiile în jurul mesei redacţionale erau pasionate şi tUSSlinabile. Aci Ibrăileanu, mare dialectician, era neîntrecut. Tatăl meu m-a introdus încă de pe cînd eram în liceu în acest grup al reacţiei. Am cunoscut pe Ibrăileanu, Stere, Sadoveanu, Topîrceanu, Sevasto.s, Ionel i Kstorel Teodoreanu şi, din noua generaţie, pe Ralea, Demostene Botez şi & L Suchianu. In amintirile lor de la Viaţa Românească, Sevastos, Ionel Teo-fesnu şi Demostene Botez reuşesc să dea imagini vii ale multora dintre membrii ■fceţiei de atunci. • în epoca ieşeană a revistei, tatăl meu care venea des la Bucureşti (era pro-J*r la Universitate) ţinea contactul cu scriitori din Capitală. Cu acest prilej * Anghel şi Şt. O. Iosif i-au dedicat o poezie publicată în „Caleidoscop" : Deschide-mi geamurile primăvară , Şi suflă-mi foile pe care îmi notez A mele versuri smulse de Botez Ca să uimească lumea literară. 32 2-3. în perioada dintre cele două războie şi mai ales pînă 1 la Bucureşti, la moartea lui Ibrăileanu, Viaţa Românească a pubr mutar*aa mai valoros în literatura română începînd de la Al. Sahia şi l p-f3' *°t M. Sadoveanu şi Panait Istrati. Critica a fost magistral reprezen? . 5Cant« B leanu, G. Călinescu, M. Ralea, D. I. Suchianu, Tudor Vianu. *a H (pe cînd eram student în anul al doilea al Facultăţii de Litere) o cronică literari ' despre romancierul norvegian Johann Bojer, şi —• cu asentimentul lui Ibrăileanu— mi-a publicat-o în primul număr al revistei (dec. 1926). De atunci am colabottt aproape regulat, îndeosebi cît timp a apărut la Iaşi, publicînd în genere croract literare sau „de idei" (Thomas Mann, Maxim Gorki, Leonard, Franck, Lişn Feufflţ» wanger), articole de orientare socială, nenumărate recenzii. Mă pasiona în speew romanul francez al epocii (Andre Maurois, Fr. Mauriac, Andre Gide, Jacques « Lacretelle, Jacques Chardonne) şi tînăra literatură sovietică, reprezentată de IU* Babei, Lydia Seyfulina, Vsevolod Ivanov. Boris Pilniak ş.a., pe care — cred ->-M> făcut cunoscuţi pentru întîia oară cititorului român. în anul 1930^ aflindu-m» studii în capitala Franţei, colaborarea mea a cuprins şi cîteva „Scrisori din VTV referitoare la acuta problemă a salvării păcii în preajma venirii nazismuiui conducerea Germaniei. Mi-a 'fost dat ca — peste ani — să scriu în revista şi^ cole destinate a pune in valoare personalitatea unor mari dispăruţi : L. M. Ralea, Dem. Botez. Stere, 33 vieţii Româneşti nu era propiiu-zis un cenaclu literar în sensul «1 . ţuiui. El nu se reunea în anumite zile sau ore, în lungi discuţii CUVfortat>ile pledoarii. Era mai mult o grupare legată prin adeziunea c?n„ujnăr de intelectuali, ale căror idei estetice convergeau în sensul H U0U'lturii 5> atitudinii democrat-progresiste. Materialele primite, colectate mii c. .nt[j de secretarii de redacţie (G. Topîrceanu, M. Sevastos), erau 8131 robării conducerii (G. Ibrăileanu, M. Ralea), publicate sau respinse. a- (redacţionale sau administrative) mai importante, se întruneau co-10Canl reprezentativi ai revistei. Restul se întîlneau ocazional, dar Ibrăi-*" destul de frecvent, în anii cînd nu era reţinut de acuta lui sut'e- • noscUt astfel pe marele „taciturn" M. Sadoveanu, pe I. I. Mironescu ^ CV' vestjţor)) pe fraţii Ioan şi C. Botez, pe Ionel şi Păstorel Teodoreanu, J(8? ^si Al. Philippide, pe G. Topîrceanu şi Otilia Cazimir, pe Lucia Mantu, ffiSt^ U*S;G. Lesnea ; pe cîţiva : M. Carp, Axinte Frunză (talentat tradu **-*uan „pior lui Kuprin şi Goncearov), Teodor Bădărău îi avusesem profe „C. Negruzzi", pe care îl absolvisem în vara anului 1924 : jjHP ' nelor lui Kuprin şi Goncearov), Teodor Bădărău îi avusesem profe-0iţf°^l internat „C. Negruzzi", pe care îl absolvisem în vara anului 1924 ; 0f> astre de perfectă curtoazie erau fireşte mai apropiate cu cei tineri, mai jfljSl* n° cej vîrstnici, dar niciodată cei maturi, deveniţi mentori şi bucurîndu-se £0 'tuturor, nu s-au retranşat într-o atitudine indiferentă, rece sau rezervată. Teodoreanu întreţineam pasionate discuţii despre romanul clasic rus t)ostoievski), cu Dera Botez despre poezia contemporană, Cu Octav Botez ,j ma| în vîrstă, de o rară delicateţe şi cordialitate) despre proza şi critica ^'gliel Teodoreanu întreţineam pasionate discuţii despre romanul clasic rus *!L*ooranâ7 rjar poate nimeni nu mi-a arătat atîta încredere ca acel spirit subtil l***d Mihai Ralea, gînditor umanist, sociolog, psiholog şi estetician, sclipitor l?2?vâ în scris' sau în discuţii, alături de care am păşit întîi în explorarea pro--:hologiei şi esteticii. Afinitatea spirituală, cred, astăzi, şi generosul său SfaLinteresat în relaţiile cu tineretul, ne-au apropiat în planul aceloraşi idea jcraţie şi autentică civilizaţie, încît curînd am devenit colaboratorul lui «ledră. Dar aş fi nedrept, dacă nu aş recunoaşte că datoresc apropierii de s Hi ^ ţ£fornănească întreaga mea orientare progresistă şi fermitatea convingerilor «*i8 eulturală. 11 In contextul social şi cultural, ca şi în peisajul literar al epocii interbelice, rolul revistei Viaţa Românească trebuie precizat sub mai multe aspecte. Sub directa îndrumare şi cu uriaşa contribuţie a acelui „spiritus rector" al g/0 care era G. Ibrăileanu, cu concursul unor oameni de cultură umanistă şi ijjn'ţe exacte, publicaţia a avut un rol de îndrumător real şi de o rară compe-J& în problemele literaturii, criticii literare şi orientării ideologice a epocii. Setea ei, ce cuprindea rubrici tematice variate, oferea cititorilor o iniţiere serici (pâtrunzmd în esenţa problemelor tratate) în toate domeniile abordate. în ■gtemele criticii şi istoriei literare (române şi universale) ponderea o avea grupul ptoorilor G. Ibrăileanu, Octav Botez, Ioan şi Const. Botez, Al. Philippide (pentru ânHunile de filologie), la care se adăoga contribuţia lui M. Ralea, Al. A. Philippide im ocazională a lui Paul Zarifopol (sub pseudonim), Ioan D. Gherea ş.a. Pro-jjgsele de biologie, fizică şi chimie erau tratate (după P. Poni) de Paul Bujor, MM Bogdan, Teodor Bădărău, Şt. Procopiu. Cronici economice-sociale, de politică dKnă şi externă — semnate altă dată de Spiru Haret şi I. G. Duca — erau con-Mtate acum de Virgil Madgearu, Dr. Ernest Ene, Gr. Mladenatz, Gh. Taşcă, (kSane, Cronici dramatice, muzicale sau plastice purtau semnătura lui T. Arghezi, ESevastos', G. Topîrceanu, iar articolele de filosof ie erau datorate lui M. Ralea, t Wwvici, Dan Bădărău, Al. Claudian ş.a. Pe planul larg al literaturii, Viaţa •■fetească izbutise să concentreze toate forţele literare, adăogînd scriitorilor ini-(M. Sadoveanu, I. I. Mironescu, Spiridon Popescu, Calistrat Hogaş, Constanţa titoo-Moscu, Izabela Sadoveanu) o serie de nume de mare răsunet ca O. Goga, libghezi, Brătescu-Voineşti, I. Barbu, Matei I. Caragiale, I. Minulescu, Al. Phi-Mte; apoi: I. şi Al. O. Teodoreanu, Dem. Botez, Petre Paiidrea, V. Voiculescu, ^PlBSIa Papadat-Bengescu, Otilia Cazimir, Lucia Mantu etc. Selecţia colabora-'Ştftc respecta numai criteriul valorii, fără a lua în considerare alte implicaţii, cu •i&ţia respingerii ideologiei fasciste. Fără- a reprezenta o şcoală literară în sensul propriu al termenului (popora-•W acum depăşit reprezentase pentru Ibrăileanu un „democratism radical Jfc*sc° şl reflectase în literatură viaţa ţărănimii exploatate în scopul înfăptuirii • reforme agrare salutare), cercul literar al Vieţii Româneşti era o adevărată în procesul de îndrumare şi formaţie a scriitorilor. Observaţiile subtile, We şi substanţiale, însoţite de consideraţii critice, ca şi excepţionala intuiţie a lui Ibrăileanu au contribuit la descoperirea, afirmarea şi dezvolt * multor talente. Căci criticul nu acorda numai credit tinerelor talet â dar — prin articolele sale despre ele — releva şi lacunele, insuficient i ^ tăţile de creaţie superioară în viitor. »ele şi; Pe plan ideologic, vechea formulă poporanistă făcea loc, în belică, unei ferme poziţii democrate, progresiste, antifasciste. Rar 0 n^*^ Im^ afara celor îndrumate de partid, aflat în ilegalitate — care să susr -Ca^* sociale înaintate, să combată cu consecvenţă şi competenţă curentei dezvăluie substratul ideologiei ascunse îndărătul lor din punct de ri'0'8^^» Chiar în articolele de substanţă filozofică sau teoretic-literară DoJ'r re Mm. Vieţii Româneşti era clară şi intransigentă. Vasta influenţă a reviste f tineretului universitar şi în genere asupra intelectualităţii neîncadrate r'°fl*% ţiile politice de dreapta era atît de puternică, încît din primele zile 'i" otaata militaro-fasciste (oct. 1940), apariţia ei a fost interzisă. .. a*e dictat III. Cea mai sumară luare în considerare a rolului revistei Viate î? în perspectiva timpului indică evoluţia ei continuă pe linia de proe t4*** context social, cultural, ideologic şi politic, publicaţia a trecut de la cqs' rnocraţiei burgheze cu nuanţe radicale şi socializante la concepţia diale'r^f8^ xistă şi e azi în slujba marilor cuceriri revoluţionare în domeniul politie * "** ral. Poziţia ei ideologică pe linia umanismului e de fapt o continuare ^ C plan ascendent — a liniei ei de luptă democrată, progresistă din trecut" * O revistă de prestigiu cu o strălucită tradiţie cum este Viaţa Româneau* poate aduce propria-i contribuţie la elucidarea unor sensuri majore ale nai? melor actuale. Fără a degenera în polemici sterile — deşi spiritul polemic a'^r adesea ascuţimea argumentării în sprijinul găsirii soluţiilor juste _ discuţia'1)?* ----- ... —— —...„„^.„„s,» ^_ ^i^d^c nu se par» Mm venită. Căci a lăsa să se acrediteze false valori, fără discernămînt şi spirit crS. înseamnă a trăda însuşi sensul funcţiei esenţiale a criticii. în consensul eforSta general de ridicare a nivelului literaturii contemporane şi pe linia unei traSa care obligă, rolul mare ce-i revine revistei e de a asigura eficienţa dezbaterii* sale în problemele criticii literare şi în sfera largă a ideilor. MIRCEA MANCAŞ NEVOIA UNEI REORGANIZĂRI ~ ACCENT PE MILITANTISMUL IDEOLOGIC — CREDINŢA IN PROGRES — ECHILIBRUL, NUANŢA, MĂSURA -Voi evoca, la invitaţia revistei, împrejurările şi oamenii datorită cărora între 118 şi 1935 am scris la Viaţa Românească făcînd parte din redacţia sau „cercul" revistei, dacă poate fi vorba de un astfel de cerc în perioada ei bucureşteană, îa-cepînd din 1930. în prealabil, cîteva rînduri pentru înţelegerea unei atitudini, Am cunoscut prima oară marea şi prestigioasa revistă ieşeană elev fiind la liceul Gh. Lazăr din Sibiu, de neuitat, care se mai asemăna cu cel evocat & C. Stere în impresiile de călătorie Patru zile în Ardeal. De atunci revista M înscris printre lecturile preferate ale elevului avid de cunoştinţe, contribuind IR» tr-o mare măsură la formaţia lui beletristică şi intelectuală, dar mai ales 1» orientarea sa ideologică. Pe un fond iniţial de revoltă surdă, ideile democratice, atitudinile şi concepţiile sociale, generoase promovate de revista poporanistului C. Stere, puternici personalitate, un mit fascinant pe atunci în ochii tineretului, au prins rădăcini fll chipul cel mai natural, modelînd structura sufletească —, prin esenţă plastică — a adolescentului, pregătindu-i treptat ,o conştiinţă. Ceea ce mă atrăgea mai mult în paginile revistei erau ideile sociale, reflexiile filosofice şi morale, dar mai ales polemicile revistei şi notele de la Misceu* nea, care formau de altfel partea vie a revistei. Pentru literatura propriu-ast, nu aveam prea mare interes, cu excepţia criticii literare. Prin aceste 'ţ™}* avut lectura renumitei publicaţii un ecou mai adînc asupra mea, şi aceasta într-an moment cînd de regulă se plămădeşte personalitatea unui tînăr.^ Psihologia a lescenţei implică prin ea însăşi spiritul de opoziţie şi de frondă, plăcindu-i * tremele care izbesc mai puternic imaginaţia. Astfel, tendinţe incipiente spre diealism în idei şi atitudini s-au dezvoltat şi mai mult în ann studenţiei, am aspre încercări şi lipsuri, care, pe deasupra, s-au nemerit chiar în toiuhmarn 35 fjjn 1929—1933- Interesul pentru curentele de „stingă" s-a accentuat °; prin lectura unor cărţi care propagau teorii revoluţionare radicale. ICP orodus angajarea tot mai făţişă în ideologia progresistă, a cărei ex-S'a întreaga operă a lui Dimitrie Cantemir, iar în Transilvania, prin scrierile Ui Petru Maior sau Simion Bărnuţ. Se continua, prin aceste opere, o împlinire, în unitatea de obîrşie şi evoluţie a unei naţiuni, integrate istoric şi cultural unei vaste comunităţi culturale & naţiuni. Harta spiritualităţii noastre, în acelaşi timp de substanţă neaoşă şi profund umanistă, se preciza. Se definea, în aceeaşi vreme, un spirit social tolerant y. pacific, structural fiinţei noastre naţionale. Drumul astfel bătătorit s-a urmat, în timp. Continuitatea gîndului călăuzit» al evoluţiei noastre culturale a fost neştirbită. El s-a definit în cele trei foi culturale, de durată efemeră, dar exprimînd permanenţe, apărute îh jurul anului 1848 : Dacia literară a lui Kogălniceanu (1840), Foaia ştiinţifcă şi literari 118*0 a lui Kogălniceanu-Alecsandri (adevăratul titlu : Propăşirea, fiind interzis de cenzura timpului, ca alcătuind o dovadă de inconformism social şi chiar de seoiţte) şi România literară (1855) condusă de V. Alecsandri, luptînd pentru desfiinţarea iobăgiei . ■ < -î Această afirmare a unei autenticităţi naţionale şi a unui umanism universal, adîncite prin orientare democratică, proprii gîndului, simţirii şi' atitudinii romaneşu au fost reluate de Viafa Românească — al cărei titlu devenea simbolic — şi conaus pînă în prezent. . . „ Reprezentantă a evoluţiei spiritului românesc în timp,' Viaţa roma^e7™ 1 a rămas încremenită într-o poziţie statică ; evoluţia revistei a însemnat n»e înfăptuire, urmînd curba ascendentă a vieţii culturii naţionale. Momentul ^ începutului, definit prin controverse pasionate şi discriminări de poziţii la _ participat criticii şi teoreticienii sociali ai timpului, a fost urmat de raz riţiei revistei, în perioada anilor 1920, cînd viaţa culturală româneasca, dupa w 3§ un nou palier social-economic şi cultural, continuă cu perioada tdd^Aotâ războaie mondiale ; întreruptă în 1940, reapărută în 1944—1946, IjRri* .giuat locul în viaţa cultural-socială a împlinirii naţionale prezente, [fi jt-f 1 nUi 1948. In acest mod, identificată cu rosturile permanente ale vieţii Pd0P T,..„io româneşti. Viata Românească a nart.irinat activ la evoluţia vieţii <& 'rituale româneşti, Viaţa Românească a participat activ Sif^îtlirnele şapte decenii. ■5* m apropiat de scrisul revistei către sfîrşitul anului 1920, în ultimele 'ft&i\w- Trăiam atunci, noi adolescenţii, momente de exaltare, după un 0 n pe care o bună parte dintre noi îl cunoscusem direct, cu suferinţă, #s^nCe 'ne deşteptasem într-o ţară nouă, răvăşită de război, dar reîntregită <<*f*?'!mjl Unirii, proclamată la Alba-Iulia ; aveam simţămîntul de reînvigo-uftpu început. Şi, în adevăr, viaţa culturală, pulsînd în toate regiunile fa intrarea evoluţiei noastre într-o nouă fază istorică. '."*~''.est timp, înăbuşită o vreme prin pustiirile războiului, activitatea cui-•k ipeană urca, la rîndu-i o nouă treaptă de mare efevescenţă. Cum aş m aci entuziasmul cu care am întîmpinat teoriile ştiinţifice asupra struc- r , jel şi energiei, concepţile relativităţii einsteiniene, noua viziune cosmo-»" începea să se înfiripe, sau, pe alte planuri, popularitatea operelor unui £ * u preud, toate acestea aduse, în sfîrşit, la cunoştinţa a ceea ce se nu-*?Lie public, după o maturatie de cîteva decenii ? 'ateist spirit de reînnoire culturală şi aceste dobîndiri au fost amănunţite de ' "* publicaţii şi studii, proliferate neobosit, în toate părţile Europei. în «tot cultural, rolul Vieţii Româneşti, de vestitoare a noii spiritualităţi a *k ţara noastră cu deosebire însemnat. Cu cîtă sete de cunoaştere am întîm-i sudare^ ..... în sumarul revistei, dintre operele literare şi filosofice, şi informaţia *rr"afirmată cu trei sferturi de veac mai înainte, de revista Propăşirea! şi acum vie în amintire, cronica amănunţind substanţa cărţii lui «ger asupra energiei...) la cursul anilor, Viaţa Românească, prin autoritatea colaboratorilor, ca şi •.««litatea şi bogăţia informaţiei, avea să reprezinte îndrumătorul de căpetenie %M culturale româneşti. Pe noi, adolescenţii, scrisul revistei avea să ne împli-j& i"n procesul formaţiei, contribuind, prin caracterul său enciclopedic, la ..get orizonului nostru mental. Chiar latenţele, textele citite în revistă, dar, în ^aţă uitate, aveau să ne adîncească şi să ne oblige la o mai exactă cunoaştere se «ft înşine şi a realităţii culturale româneşti şi universale. Viaţa Românească Sovirăşit, în tot acest timp, procesul formaţiei noastre intelectuale. „.0 anume timiditate mi-a împiedicat iniţiativa colaborării la Viaţa Romă-îges şi apropierea directă a colaboratorilor săi, pînă în momentul îndemnului sa!, făcut sub sugestia direcţiei revistei, prin mijlocirea lui Andrei Şerbulescu, jDjteiimul inginerului Herbert Zilber. A fost pentru mine, dacă mi se îngăduie itorisirea, o mare deschidere de zare ; mi se îngăduia să contribui, prin efort ţwal, la o activitate colectivă, ce se situa pe coordonatele permanente ale şt culturale româneşti. Inţelegînd semnificaţia faptului, am năzuit să-mi apropriez spiritul intim , jsMicaţiei: am încercat să depăşesc, în contribuţiile trimise, rosturile efemere ^alei, integrîndu-mă orientării generale a revistei. Am propus elaborarea unei raci a ideilor. Sugestia mi-a fost acceptată. Am urmărit în lungul anilor această îîflKindere, alternînd expunerea de probleme generale, tratate personal (Stări ■ţw şi stări intermediare ; Dragoste şi moarte, de pildă) cu studii critice asupra «Mor filosofice (L. Blaga, Anton Dimitriu) ; am completat aceste călăuziri cu ■wi consacrate personalităţilor culturale de mare format ale vieţii culturale «pene (Rabelais, Baudelaire), ce aveau să-şi găsească un loc în Profiluri literare (1944), cu recenzii asupra cărţilor timpului, completînd cronica literară Şranentă,. urmată la cotidianul Le Moment, cu schiţe literare avînd substrat afc, cu un portret al lui Bruegel cel bătrîn sau, mai recent, între altele, cu un «consacrat Sărmanului Dionis... în acelaşi timp, în iulie 1939, cu prilejul împli-* a 150 de ani de la începutul Revoluţiei Franceze, în numărul comemorativ, «şcrat de revistă, am făcut, asemenea multor colaboratori ai publicaţiei, o pro* r-KZ, .} i 1IV <_r/i - W fUDUL^Jiiia, AXATĂ PP ŢILE ROMANEŞTI. — Legăturile mele cu Viaţa Romanească şi cu eru itori, de oameni de cultură din jurul ei au fost destul de vagi. Nu a~ **• niciodată la revista ieşeană şi m-am manifestat la Bucureşti prin pUhl C«*^. cenacluri şi pe lîngă personalităţi care îi erau străine, dacă nu discret-preajma lui E. Lovinescu, a lui Victor Eftimiu, a lui Tudor Arghezi a T^6 '! Rebreanu, a lui Ion Barbu, a lui Ion Vinea — ca să nu citez decît cele t^*4 lucite nume lîngă care a ostenit tinereţea mea literară şi publicistică ~ cultivat sentimente de tandreţe faţă de citadela ieşeană. • ~" m Nu am putut fireşte decît aprecia activitatea şi poziţia spirituală oameni ca Stere şi Ibrăileanu, care au influenţat în atît de largă măsură 3 X ~ ideilor sociale şi literare ale timpului. Dar faptul că am cunoscut pe Dern° Botez, pe Mihail Ralea, pe fraţii Teodoreanu, că i-am frecventat în na măsură n-a contribuit esenţial la fixarea înclinaţiilor mele, a gustului meu «2l Singura personalitate ieşeană care m-a impresionat într-adevăr prin ol? nicul ei relief a fost aceea a lui Constantin Stere. L-am admirat ca orator ca de condei, ca ideolog politic. Întâmplarea a făcut să tipăresc în Facla 'uitfi^ interviu pe care mi 1-a acordat, interviu amplu care avea un caracter preroonliacv şi care ar merita să fie retipărt. L-am văzut pe Stere la Bucov cu cîteva tur înainte de a muri şi am păstrat pînă azi vie impresia de seninătate şi de inWtB. ciune pe care mi-a lăsat-o acest grandios amurg. 2. Alţii, mai competenţi decît mine, sînt chemaţi să cîntărească exact robi considerabil al Vieţii Româneşti în contextul epocii. Mă mulţumesc doar să constat puterea şi realitatea unei contribuţii ca» -lăsat urme adînci în evoluţia prozei literare şi a cri ti cii. Existenţa grupului ieş^Sjt a stimulat în largă măsură dezvoltarea fericită a ideilor şi literelor intrebeiiC4 îsr orientarea spre stînga a Vieţii Româneşti a fost în largă măsură o fericită eotUr»-pondere a influenţei crescînde pe care o cîştigau publicaţiile de dreapta sau de extremă dreaptă. 3. Viaţa Românească are obligaţia de a menţine astăzi moştenirea unui rwtejt trecut. Experienţa a dovedit că asemenea continuări dau foarte rar rezultate satisfăcătoare. Ar fi de dorit ca Viaţa Românească să izbutească în contextul litera al prezentului să grupeze, dincolo de jocul cenaclurilor literare, şi să promova*' valori menite să păstreze şi să îndrume. Există în mod neîndoielnic în publicistica noastră un loc pe care msnesf mai mult ca Viaţa Românească n-ar fi chemat să-l ocupe. Am avea astfel o publicaţie de prestigiu axată pe realităţile româneşti. N. CARANDIXO PRINCIPII DE FECUNDITATE — PRINTRE PERMANENŢE, NU PRISTfS. CĂUTĂRI. — 1. Legăturile mele sufleteşti cu Viaţa Românească — pentru a rol* o cunoscută butadă de la „Junimea" — „se pierd în negura vremurilor". Maiipre-cis : se împletesc cu imagini de adolescenţă, îa anii mei de licean la ua*q « oraşul natal. ,. ^ Îmi amintesc că revista ieşană exercita asupra multora din SenerarL ^ aproape o fascinaţie. Ibrăileanu, în mintea noastră, plutea ca într-un legendă. Tot aşa şi Mihail Sadoveanu ; ne întrebam, parcă, dacă închipuuwu- ^ şi ca om concret nu am comite cumva o impietate faţă de o realitate Pe " ^ presimţeam, făcută din magii şi poezie. Ştiam că Topîrceanu era acolo,-l « Jat umbrelor", spiritul prezent şi ingenios prin care se filtra tot sau api «P 41 l„ vnresie şi vivacitate în coloanele scînteietoare ale Miscellaneii. Nu jlpiftf e gori lipseam prima oră de la şcoală, pentru ca să pîndim la chioş-ca,UnUmârul din Viaţa Românească în care trebuia să apară un nou capi-5<Şe ^^pienii lui Ionel Teodoreanu. Socoteam, atunci, că anii ultimelor clase *J» „ ani frumoşi. Aceşti ani îşi aveau şi îşi trăiau viaţa lor proprie. Nu *jsi#eU. pentru grija sau obsesia intrării în universitate; îi resimţeam — aş âfrif"-' ant de întîlnire cu noi înşine, cu înfiorări şi bucurii tăcute în imanen-.** ^.f noastre personalităţi. •^primei . ap0i an- după anl Intre timp, Viaţa Românească se mutase la *f- Nu am sentimentul că aceasta ar fi produs modificări sensibile în ■ de spirit, în forma ei deschisă de gîndire. Propriu-zis, revista nu părăsea j& eL Tasul ; dimpotrivă, aveam astfel încă o dovadă că valorile constituite i s» fr*", baştină puteau să prindă rădăcini şi să reprezinte principii de -i*Jlt oriunde'pe întinsul spiritual al ţării. ,,^jiijd!ţai mi_am început colaborarea la Viaţa Românească, în 1938, nu mai începător, în profesiune ca şi în publicistică. Deţineam oarecum o auto-uh a mă pronunţa în chestiuni de şcoală, de pedagogie a culturii, de politică ~' 15 totul cu sentimentul că trebuie să ne apărăm împotriva unor ame-obscurantiste, din ce în ce mai frecvente în ceţurile şi în contradicţiile " Viata Românească mi-a dat posibilitatea să-mi definesc în acest sens o 'I*!' jf opţiuni şi atitudini. Este un fapt căruia i-am fost şi îi voi rămîne pinâ la '*Torefund recunoscător. Am recitit, în vederea rîndurilor aniversare de 4 cîteva din „cronicile" mele apărute în paginile revistei. Mi se confirmă şi retrospectiv, ceea ce atunci percepeam poate mai mult prin intuiţie. Ceea '*e unea în jurul revistei, mai presus de orice, era un climat de respect şi de "lire la ceva care să ne lase în stăpînirea gîndirii noastre legitime, la adăpost inode de nevroze, de tradiţii autoritare, de sensibilităţi afectate, de patriotism '■«lisau de umanitarism utopic, pe criterii şi practici conformiste. 2 încerc să recapitulez, prin pînza atîtor succesiuni şi întrepătrunderi con-wrfflorane, ce anume reprezenta spiritualmente Viaţa Românească în perioada -Mergătoare celui de-al doilea război mondial şi în primii ani după izbucnirea MSUii război. * Era, în toată puterea cuvîntului, o perioadă tulbure. In lume, intimidări, aceşti şi chiar adevărate cedări în faţa înaintărilor şi actelor fasciste de forţă, asemenea, abdicări ori trădări intelectuale, unele din acestea pînă la subscrieri Înregimentări fanatice. Construcţii doctrinare cerînd ca lumea „să fie regîn-iîl de la început", fie şi cu preţul oricîtor răsturnări în tabelele de valori ale aiturii şi ale condiţiei umane. în ţară, aici, o regalitate fără busolă şi fără răs-jsadere faţă de conştiinţa îngrijorată a ţării. In rîndurile tineretului universi-ir, infiltrări descumpănitoare sub incitaţii ale unui naţionalism dogmatic şi into-,$mt Mişcări de dreapta, nu arareori inspirate şi dirijate din afară, dispuse ■ssţfc! ca prin argumentare ideologică să se transforme în pîrghii şi oficine de cjiMBâ a V-a. în literatura noastră, încă, stăruiri gîndiriste, interesante desigur sb raport estetic, dar parcă în afară de vreme, de realităţile ei active, de mohi-I&île ideatice şi sufleteşti de care aveam mai multă nevoie. In această epocă, Viaţa Românească îmi apărea drept un loc ferit de excese, ■'* erezii, de crispări cu pretenţii doctrinare. îmi apărea drept un loc în care ,s»il simţ poate încă să subsiste şi să funcţioneze. Şi precizez : nu un bun simţ stftral, conservator, înecat în prudenţe sau în espectative abile, ci unul cu taâ istoric şi social, cu luciditate intelectuală, cu atitudini de curaj faţă de sările intrigi ale vremei, cu o putere aparte de-a aşeza în cadre vechi valori noi «progresiste ale culturii. Era o epocă în care ca intelectual socoteam că este de datoria mea să fiu a rezistent. Viaţa Românească mi-a ajutat moralmente în această determinare. 3. Ce văd — mă întrebaţi mai departe — în perspectivă ? Cred că Viaţa Românească, esenţialmente, nu trebuie să caute altceva peste Wa ce a ştiut să descopere şi să perpetueze pînă acum. Viitorul ei, de fapt, se m pe linia de continuitate a istoriei pe care şi-a scris-o. îi văd rostul printre Wmanenţe, nu printre căutări, speculaţii sau experienţe. Nu i-aş dori, de exemplu, să intre cu pînze umflate în apele avangărzii, wangarda, ştim, este în drepturile ei să radicalizeze, eventual să devină chiar wmoclastă. Viaţa Românească poate avea altă menire. Misiunea ei este să cadă ? esenţe; să ia din progres ceea ce trebuie să rămînă ; să opereze deschideri, 4.fnu _cu zgomote ci cu linişte fecundă şi pătrunzătoare pînă la aclîncimi ; să wvina în lucrurile spiritului, nu chiar în momentele lor de ebuliţie sau de 42 •m frondă, ci în acelea în care noutatea îşi cere un pămînt şi poate să î r I-aş dori, mereu, o existenţă sobră şi egală. Fără „poşta rert ^dScM rafinamente de tehnoredacţie ; fără ilustraţii (cel mult schiţe de Dort ; Sta o consacrare) ; fără tot ce ar putea ca în climatul mişcării noast e'merMM întreţină vreun veleitarism sau altul, l-aş dori, deci, să' continue a «"tera* a nouă, spre care să aspire nu chiar începătorul-începător, ci începătorul 0 re*!*I în care sentimentul artei şi sentimentul culturii au început să se def a'Ur'*2 tiv, cu valori şi direcţii ale lor meritînd să fie puse în lumină. Ilneascâ ^ Aş dori ca vechea Miscellanee să recapete în revistă, bineînţeles contemporane, funcţiunea ei cardinală. Repet : nu pentru informaţii fi* Portaîjvţ pentru spicuiri snobe sau atracţioase din reviste sau alte publicaţii fS?°nf W pentru clişee comemorative, nu pentru amabilităţi convenţionale nu np h!'ne' * diletant ; ş.a.m.d. Ci : pentru dezbateri privind procesualitatea conte SSW culturii, pentru relatări semnate de autorităţi în materie ; pentru discur1"?'** * Iul civilizaţiei intelectuale ; pentru luări de atitudine în problemele cont Riw" ale epocii noastre ; pentru puneri la punct, cu justeţe de gîndire ţif1 VB[*te opinie, în situaţii unde s-a aberat sau unde s-ar putea abera. euraJ La cele de mai sus, încă o precizare. Văd Viaţa Românească revistă care să nu fie azvîrlită în vreun maldăr oarecare' de hîrtii dună ^ * răsfoită, ci să fie rînduită pe un raft de bibliotecă, să intre într-o col°V fie păstrată întocmai ca o carte, să constituie într-un interior unde existt tualitate o piesă de cultură. w *P>*J» ION ZAMPlREscn ORIENTARE IDEOLOGICĂ DEMOCRATICĂ ŞI UMANISTĂ — MĂRFI * n TRECUT: VIE, TEMUTA, RESPECTATĂ. — La şedinţele revistei Viaţa Romi nească am fost adus de profesorul G. Oprescu, al cărui bibliotecar eram » atunci (1937—1940). Cu mine l-am luat şi pe prietenul meu Mircea Tiriung (« pseudonim de poet dat de E. Lovinescu : Sergiu LudesCu). La Viaţa Românească l-am cunoscut pe Constantin Vişoianu care conducea şedinţele, pe Ilie Constantinovski, D. I. Suchianu, Vladimir Streina, Cella Serghi Ion Zamfirescu ş.a. . Recenziile cu care am fost prezent număr de număr, ani de zile, erau apreciate de Constantin Vişoianu, nu şi de Vladimir Streinu, care nu gusta vehemenu de rechizitoriu cu care ţintuiam cărţile unor poeţi de dreapta (Vintilă Horia ş.a.l. Cînd Vladimir Streinu îmi recomanda indulgenţă, Vişoianu îmi spunea : „Să Seni aşa cum scrii. Nu te lua după Streinu, care vrea să fii bun şi blînd". L-ara ascultat pe cel ce nu mă voia căldicel. Cîtă dreptate a avut însă profesorul Ion Zamfirescu, care râu m-a judec»! pentru o frugală recenzie la nu ştiu care volum din Destinul Omenirii de P, P. Jfe-gulescu. Pe-atunci judecarea unei asemenea lucrări mă depăşea. Iar criteriul pertt» care scrisesem recenzia era că astfel intram în posesia volumului recenzat pe C8re altfel nu mi l-aş fi putut cumpăra. Dar nu numai cu recenzii am colaborat la Viaţa Românească, ci şi cu poeme, în mai multe rînduri. De atunci n-am mai avut onoarea să apar cu ceva; deşu- In perioada aceea rubricile revistei erau numeroase. Pe lîngă inserarea oe proză, poezii, eseuri şi cronici (literară, plastică, muzicală), era o cronică a ideilor, una politică şi aşa numitele Scrisori din străinătate ; revista revistelor romane & străine nu lipsea niciodată, trecînd pe sub ochii cititorilor tot ce apărea in ţa» şi foarte mult din alte ţări. Colaborau pe atunci acad. Alexandru Graur, care într-una din bogatele şi numeroasele note ale revistei a scris elogios şi despre revista Cadran, scoasă în 1939, sub egida P.C.R. de un grup de studenţi, rnai 8W de la Facultatea de Filosofie şi Litere din Capitală (Alexandru Balaci, Gheorghiu, Miron Constantinescu, Mihai Dragomirescu, Silvian Iositescu, Iliu) şi de la alte facultăţi (Manea"Mănescu, Mihail Levente). . . ( Prin apariţia regulată, în număr bogat de pagini (120—160), prin ^JJJJJ materialului şi orientarea ei ideologică democratică şi umanistă, Viaţa tio îşi justifica pe deplin apariţia, fiind foarte solicitată. ŞTEFAN POPESCU 43 gSSCVENTĂ, DINAMICĂ ŞI ANTIFASCISTĂ — LITERATURĂ ŞI CUL-- tfU 64 — 1. Viaţa Românească e nedespărţită pentru mine, de tonici-irjle începutului. N-am debutat acolo. Dar în Viaţa Românească mi-a pKfflul studiu mai amplu — despre Aldous Huxley. Timp de cîteva luni, "* m luat parte la întîlnirile din redacţie, care erau altceva — poate mai S;t un cenaclu. Creau una dintre insulele gîndirii critice, dădeau curaj ţ Acolo l-am cunoscut pe Geo Bogza, de asemenea pe Mihail Ralea şi *i guchianu care conduceau pe atunci revista şi l-am reîntîlnit pe Gh -^fostul meu profesor din facultate. amintirile legate de Viaţa Românească sînt mult mai vechi, datează ""le clase de liceu cînd devoram cîte un teanc de numere din colecţia *^trTcasa unui prieten. Apoi, 1945 şi reînceperea colaborării, de astă dată rf* ţ^aţ0 Românească m-a ajutat să mă formez. *S%mu voi descoperi nici o Americă reafirmînd ceea ce este în general jt- locul central pe care 1-a ocupat publicaţia timp de cîteva decenii, efi-- formula largi culturale pe care a practicat-o, consecvenţa democratică şi a revistei lui Stere, Ibrăileanu, Sadoveanu, Philippide şi Topîrceanu. '**1V0CU1 Vieţii Româneşti nu poate fi deţinut de altă publicaţie. Cred că Li revenit — răspunzîndu-se întrebărilor şi cu exigenţele contemporane de vjajL — la caracterul unei reviste de literatură şi cultură — ceea ce pre-jftitoeînţeles, alt număr de pagini, nu 64. Ar fi binevenite articole cu pro-îLjcâ larg şi divers, culturală. S-ar cere să se reia sistematic şi cronicile, Jjfc odinioară între alţii de Arghezi, de Călinescu, de Lucreţiu Pătrăşcanu. SILVIAN IOSIFESCU Cronica Ilte a r 4 „regula de cinci simplă" a ' cAlAtorului-politolog Din cînd în cînd, în călătoriile sale, Mircea Maliţa îşi aminteşte de a îi ' să rămînă credincios principiului ce însuşi şi-a impus, al „regulei de cinci s ns* în ce constă această regulă? Ea e justificată psihologic încă din' Repere 'flam primul său volum de însemnări de drum, si ades invocată în cele trei urmat (Sfinxul, 1969 ; Pietre vii, 1973 ; Fire şi noduri, 1975) : „Am citit undeva că nu*, tem avea controlul unei mulţimi mai mari de cinci obiecte fără numărătoare, ti Regula aceasta simplă, dar elocventă pentru limitele intuiţiei omeneşti am tras»! pus-o, pentru uz personal fireşte, în alte experienţe intelectuale. (...) în vizitam muzeelor şi a colecţiilor regula mi s-a părut pertinentă" (Repere, p. 17) rw2J de a fi restrictivă, cum pare la prima vedere, regula autorului permite dhS trivă, un program destul de larg, chiar foarte larg, devreme ce o „colecţie" But» fi cîteodată un oraş întreg, iar în. postura de „obiecte" pot apărea... instituţii („R». pect regula de cinci simplă, ce o aplic în călătorii, şi aleg ca popas următor Uriiwr-. sitatea" — Fire şi noduri, p. 151), şi chiar domenii de preocupări ale cîte unei personalităţi (în acest din urmă caz, „selecţia" rezumîndu-se de fapt la prezentarea sistematică a diversităţii). ...Nu e totuşi singurul numeral cu care operează autorii şi nici singura componentă a liniei sale de conduită, căci, iată, regula celor tre perspective, împrumutată din practica tirului şi a ridicărilor topografice, i se impune de asemenea : „îmi trebuie trei perspective pentru a-1 vedea pe Sobieski in refiei, cu trăsăturile clare, distincte" (Sfinxul, p. 34). Tonul însuşi al acestor mărttlltei nu lasă nici o îndoială. Ne găsim în faţa unui călător esenţial, aş spune, stifottyle, străbătător matematic de civilizaţii, pe care capriciul nu-1 abate cu o iotă de ta orarul său ; pînă la urmă, „regula de cinci simplă" e o prea-frumoasă metafai pentru nişte energice operaţii pregătitoare de documentare, triere, programau -înainte de a începe propriu-zis, expediţia a şi fost pe jumătate înfăptuită. Aceasta e în măsură să explice, măcar în parte, de ce profana uimire nu face parte #1 registrul de reacţii al autorului şi cu atît mai puţin dintre stlmulii săi. Iar cînd totuşi evenimentul are loc, cînd adică realitatea întrece aşteptările, nişte aştepte înarmate pînă-n dinţi, ceea ce obţine cititorul nu e mai mult decît o recunoa$iM* loială a faptului şi un prilej de teoretizare în plus : „în cele mai multe locuri v» tate, toată încărcătura simţurilor n-a făcut decît să confirme o viziune mentala anterioară, imaginile culese aşezîndu-le frumos ca nişte ilustraţii într-un text dinaiS* pregătit. Numai în ctîeva locuri, tiparul din minte a trebuit să fie spart si retopi* Aşa s-a întîmplat la Florenţa". Şi ceva mai încolo : „O zi florentină îmi corectam toţi parametrii intelectuali ai Renaşterii. De cînd am privit-o de sus, de _Pe stîng al rîului Arno, de lîngă David-vl lui Miehelangelo. am simţit că «MPT aşezare etruscă, pe care romanii au pus-o «să înflorească», îmi va pr°y°^ r. m fruntare aspră între carte si viaţă, între imaginea mintală şi cea trăită. '^Tv^ trimite la lectură, dar o şi depăşeşte". De altfel, limbajul însuşi, perfect anuwiw». nu prea lasă loc emoţiei să se încuibeze. Extazele sînt rare şi sînt mai ales ^ tegoria reculegerii şi elevaţiei... protestante, ca aceste rînduri despre catea Chartres : „Dar lovitura, efectul de graţie îl primeşti atunci cînd ajungi m si simţi înălţarea fantastică a ogivelor, stîlpii imenşi care suportămasa ^ iPj^ dar care apar aici în ipostaza lor rectilinie, verticală, de o uşurinţa şi 45 ,e nu le are decît dreapta pură. Vitraliile — în culori ireale — aruncă '"'glorioasă pulbere de lumină,-de1 aur şi de cer albastru" (Pietre vii, p. 102). Evlavie o dată epuizată, iar ofranda înaintea frumosului depusă, autorul * e' repede la rosturi mai pozitive, ţinta lui nefiind nici pe departe cap-^•mpresii, după obiceiul profesioniştilor fulgurantei şi cu atît mai puţin fre-^^hnîffiiana sete de discurs. La Chartres, îl preocupă „programul de inovaţie rf*. iii» adică fixarea perioadei înlăuntrul căreia goticul inovează, cum şi să _-' folosind o formulă a lui Lewis Mumford aplicată piramidelor — jna umană" care a înălţat catedralele franceze ; o şi găseşte în „frater-0^:ce de constructori" ale oraşelor medievale, în sînul cărora, la un moment & produs o concentrare de energie şi de cunoştinţe, capabilă să ducă la M>'8 igtrucţii". Şi tot astfel, la Florenţa, Domul şi Baptisteriul, rod „al trucare a biciuit performanţele, ridicîndu-le la perfecţiune", îi inspiră s* jwS ja adresa meşteşugarilor şi breslelor, peiorativ tratate astăzi „de la *«ia ritmurilor şi managementului industrial". ^^sar putea obiecta că Mircea Maliţa nu e singurul călător căruia monumen-iwwtului, vestigiile artei şi civilizaţiei îi inspiră priviri considerative, de * I fie al 'sociologiei, fie — cum se întîmplă mai des — al filosofiei culturii, asemenea, nici primul care se ajută copios de bibliografia chestiunii, fapt deductibil'din largile excursuri istorice de care mai ales sînt pline textele *totr-atît că un monument, un oraş, nişte locuri se transformă nu o dată ^jariaacelui monument sau a acelor locuri ; îndeosebi în primele două volume, ÎS» de factologie, ceea ce dă acestor prezentări un uşor aer documentaristic ■"*e-l au scrierile menite să informeze. Dar pe măsură ce gîndul sporeşte în J^jî pe măsură ce preocupările gînditorului Maliţa, fixat la răspîntia mai 2» discipline, invadează şi răgazul sau deprinderile călătorului, referinţa îşi ca pe un fortifiant reflecţia, generalizarea, situaţie care-i modifică sensibil SX: incursiunea istorică devine meditaţie de filosofia istoriei, sau ceea ce, tactica de gîndire a autorului, slujindu-se de materialismul istoric, se precipitat mai mult a fi sociologie, economie politică, politologie, privire „sistemică" ■an „structurilor dinamice" ale unei epoci degajate din „inundaţia informa-t*Să"' Dintre acestea, mai puţin obişnuite, chiar insolite, sînt consideraţiile şi «s&atiile politologice,, dacă acceptăm, cu autorul, că politologia este „ştiinţa con-atdârli.şi substituirii forţei", opusă strategiei, care e ştiinţa „folosirii şi admini-flfcii forţei". Instrument al diplomaţiei, politologia poate explica destule feno-ttgt istorice şi chiar starea de spirit care a ajutat să se înalţe glorioase opere ^ttce. Florenţa este astfel în bună măsură fructul independenţei sale mîndre, ţfestă şi printr-o abilă diplomaţie (Machiavelli), care a aşezat raţiunea şi studiul j| m» _ arn zice astăzi — la temelia acţiunilor. Tot astfel — crede autorul —■ iflesţa templelor de la Baalbek ţine înainte de toate de politică şi diplomaţie", A politica romană a îmblînzirii părţilor prin arma prestigiului : „ridicarea tem-$U lui Jupiter la Heliopolis... intră în aceeaşi schemă politică, în care sabia Mi Ioc diplomaţiei şi contactului paşnic. Să se izbească orientalul, în coridorul «sta al popoarelor, de un monument al măreţiei imperiului, care să-1 intimideze |îfc proporţii şi să-1 îndemne în acelaşi timp spre concesie şi acomodare. Să recu-SSKă sub numele romane divinităţile sale familiare, să simtă nevoia de a cere jBfecţie de la forţe care nu par atît de străine celor recunoscute şi de părinţii tlî* în iine, mai aproape de noi, Sf în ta Sofia din vechiul Bizanţ îi apare auto-iW drept simbolul aceleiaşi diplomaţii, aplicată de astă dată de imperiul de SWrit în strădania lui de supravieţuire. Accentele politologice sînt aici chiar mai «K8te; „Pentru o entitate politică, înţelepciunea însemnează strategia optimală %ispravieţuire. A existat, oare, vreodată un imperiu în care acest obiectiv să • fie umbrit de logica internă a expansiunii ? Dacă ne gîndim bine, bizantinii * jucat mai degrabă strategia minimizării pierderilor decît a maximalizării cîş- Eor". Unul din mijloace era chiar fastul mai în genere, şi fastul aparte al ^ 1 Sofia: „Fastul neîntrecut pe care îl desfăşura era menit să imprime o 5*e de neuitat asupra delegaţiilor de vandali, ostrogoţi sau de slavi, avari, "Si. Era locul unde religia terestră se prelungea în supranatural. La plecare, le pietrelor, aurul, candelele, tămîia, candelabrele şi corurile li se vor fi im, n^uc*- Vladimir al Rusiei a fost sigur că ascultase cîntînd un cor de îngeri, S2»,'0aineni' <"'u un centru a*ft ^e strălucitor, ortodoxia cîştiga pe crimeeni şi g*B'ti. Imperiul avea înţelepciunea de a nu scoale sabia acolo unde putea să cu o fructuoasă convertire". |j_Politologia nu e totuşi singura disciplină care alimentează reflecţiile lui ■* Maliţa. Aş putea vorbi, într-un sens mai larg, de existenţa unei paradoxale 46 perspective răsturnate în cărţile sale, de un fel de „viitorism" a r Căci există într-adevăr un viitor al trecutului, după cum, trăind ,1°a'' torul a putut scrie Cronica anului 2000; dar dacă sînt greu de det'" cizie „paradigmele viitorului", pentru „viitorul trecutului" avem -_.erminat^ terialismul istoric, care ne ajută să descifrăm, privitor la fiecărei* Se."'' tip de societate forţele propulsive, ca şi factorii de dezagregare, de *3°Ca' este. Şi totuşi nuanţe mai încap, noi unghiuri şi repere pot fi'lumi"entn^'«". tribuţia ştiinţelor şi metodelor celor mai recente, care ne ajută săvi* să numim preocupări şi interese ale omului vechi ce-au scăpat ate.t • *^Stf de pînă acum. Viitorul are variabilele lui, dar şi trecutul a avut asem ' ktaaJ capete de fire ascunse în noduri complicate, pentru desfacerea căror61168 V*>S3 ; toată dibăcia. A încerca să deosebeşti între informaţiile necesare st 6 new^M* rludente" a nercene structuri, sisteme si chiar suhsistpmo „„___ce's _s«i?' cludente", a percepe structuri, sisteme şi chiar subsisteme, conexiun • ■>n*niv „cu incidenţă semnificativă asupra omenirii" acolo unde alţii n-au vâzut?' ciul tr< dar şi călător prin lumea ideilor contemporane, avînd rucsacul înţesa!?trir nimente şi f actologie, — nu înseamnă oare aceasta să prevezi "edificii i ' cu ferestre mai largi ? Mircea Maliţa nu e istoric, el e doar călător psiIL?*" şi unelte : statistice, matematice, structuraliste, sistemice, informatice -_ posibile prelungiri „ale simţului istoric prin instrumente ajutătoare" nTd )• exclus ca unele din consideraţiiile acestui călător în căutare de „repere" „fire şi noduri" etc. să nu fie decît traducerea în terminologia de ult'rn * unor constatări şi observaţii din zestrea constituită a istoriei ; după cum aU î** * par a avea prea mult aerul unor speculaţii şi generalităţi iscate din plăcere ^ vedea la lucru — se potriveşte, nu se potriveşte — „instrumentele ajutătoare* cît am înaintat dacă, încercînd să numim cauzele decadenţei imperiului roma '"^ punem drept explicaţie faptul că „sistemul nu poate să-şi definească nol^'S de autostabilizare sau să întreprindă autoorganizări drastice" ? E aici orice spune, un abuz ; şi un început de păsărească. Pe de altă parte, însă' nu nuS sînt reflexiile autorului care-mi par efectul utilizării unor puternice lentUefo contemplarea trecutului, într-atît de bine se adaptează noile instrumente de vestigaţie, mînuite de-o vreme încoace, la rolul de a prelungi şi potenţa sin*»' 1 istoric". La acestea se adaugă o specială înzestrare (destul de tîrziu descopS devreme ce în Reperele din 1967 accentul personal al rostirii e încă reţinut) d«» fereca observaţia în formule sesizante, niciodată „frumoase", după codul caloâM dar în care preocuparea de concretul relaţional aruncă punţi de înţelegere pate veacuri şi chiar milenii, sau între domenii de activitate ce-şi păreau cu totul străine. Dacă unele din formulele acestea nu depăşesc cîteodată nivelul senzorial-paradoxal, ispitite oarecum de genul sincopatelor reflecţii soresciene — vesele explozii de petarde ce se succed cu repeziciune („Pentru medievali nu existau catedrale, ci construcţia de catedrale" ; „Pilonii ţin bolţile, aşa cum articulii susţin credinţa" ; „Toată gîndirea medievală are trei timpi" ; „Pe feţele apostolilor respiră încrederea în psihologie, restabilită după secole de represiune" etc. — Catedrala din Chartres, în voi. Pietre vii), în schimb, asupra celor mai multe crista- -lizări, spiritul laborios-pragmatic al autorului îşi imprimă sigiliul aforistic propriu, şi nu s-ar putea spune că spre paguba demersului : „Daţi o funcţie culturali vie unei clădiri, şi se va păstra mai bine decît un muzeu" ; „în orice parte 3 lumii, se fac simţite sudul şi nordul" ; „Pe ţărmul african al Mediteranei, nisipul are funcţie muzeală" ; „Babilonul... este un derivat al primei experienţe agrare a omenirii, care prin minunea irigaţiei a îmbogăţit subit pe oamenii din aceste locuri, unde este situat paradisul. Totul devine clar, paradisul este o arie irigată, supusă unei cultivări harnice, iar Babilonul — simbolul succesului acestei întreprinderi*; „Ştiinţa în toate vremurile este fructul acelei grădini pe care fiii au săpat-o de nenumărate ori făcînd-o roditoare, după ce tatăl lor le spusese povestea că i« adîncul ei stă o comoară" ; „Istoricii au tot atîtea ipoteze pentru trecut cît au economiştii pentru viitor". Lucru curios: terminologia de ultimă oră prinsă în aceste cristale nu numai că nu supără, dar simţi, contemplîndu-le, că anumite adfr văruri nu se mai pot formula decît aşa şi că orice încercare de a le „traduce în buna limbă tradiţională le-ar priva de accentul specific căpătat în vecinătatea ordinatoarelor şi a calculelor prospective. Vizitînd Oxbridge (Oxford + Cambridge), autorul meditează la ideea de performanţă, stimulată de multiseculara întrecere între cele două universităţi. Performanţă ? Dar acest cuvînt în gura unui sociolog e extrem de contagios. Simpla lui rostire atrage după sine un întreg... sistem contextual : „A te întrece timp de şapte secole în sînul unei culturi, a conc"™ veşnic şi a veghea la performanţele celuilalt este fără îndoială un resort Pute™* de atingere a excelenţei. Cultura nu funcţionează fără mai mulţi poli, aşa cum 47 tul .electric fără diferenţă de potenţial. Ca orice universitate, fiecare P* fi constituit instituţia de fixare a standardelor, dar, luate împreună, singură instituţie de ameliorare a standardelor". După cum, în elogiul 5 lui babilonian, termeni ca automatizare şi randament" nu par nelalocul u că s-a realizat condiţia liminară ca bobul de nisip să se fi constituit în Şf'rna din meseriile culturii, ultima din cele ce pot fi automatizate — do. nele de dactilografe ale epocii noastre —, operaţia de scriere oferă şi una '°ai constante activităţi umane din punctul de vedere al randamentului, a idee eternizată în unitatea de timp. Ce pretenţie vană pentru războinicii • 'mpletite şi cu figura hieratică împietrită, care se plimbă în procesiuni (•* 'basoreliefurile muzeului din Bagdad, să reprezinte o civilizaţie ! Dacă *viSi?-aţ'e există, dacă ridică pretenţii la un nume, dacă înşişi caldeenii s-au 'j£1 amintirea omenirii, este numai pentru faptul că de fiecare act de violenţă si două paşnice : unul de punere a seminţei în pămînt şi altul de scriere tţfijpe o tăbliţă de argilă". •*n*r autorul acesta, politolog, prospectivist, pedagog, entuziast susţinător al firii si al modelelor globale, e mai mult decît s-ar putea crede şi un iubitor *^Sr un îndrăgostit de orizonturile poeziei. Greu s-ar putea imagina un mai iWz pniagiu adus poeţilor ca inventatori decît acesta, în care vechii poeţi persani ^toktisaţi avînd de învins concurenţa, ce părea zdrobitoare, a unei naturi creată ^ să delecteze : „Doctrinele constructiviste, creatoare, imaginative, care au «** puternică priză asupra mea, sînt la mare încercare aici. Ce poate adăuga un Omenit să potenţeze realitatea şi să o intensifice, în această lume saturată de ""m. sunet şi culoare ? Departe de a fi uşuraţi în misiunea lor de decorul poetic, S oersani au fost dezavantajaţi de existenţa lui strălucitoare. Versul lor a tre-îadela început să se ia la întrecere cu privighetoarea şi să ia drept punct de fL» o stare eminamente poetică. Să fie sub nivelul ei, ar fi reprezentat o per-Stă rizibilă. Nu numai că au reuşit, dar au construit o cultură în jurul K5«. Autorul merge chiar mai departe, aşezînd în dragostea sa pe aceeaşi poezia cu matematica, aceasta din urmă — se ştie — o mai veche pasiune. •j]e ce urmează nu le-am mai desprins însă din însemnările anchetatorului ci din fclei în mers, carte de admirabile eseuri „paradigmatice" repre- o cu totul altă zonă — tocmai opusă — a preocupărilor lui Mircea Maliţa -fclarea viitorului. In viziunea sa, poezia şi matematica sînt programate să con-ugze cel puţin o dată în chip decisiv, la salvarea planetei de o catastrofă eco-jgjgg: matematica, prin „imprimarea unui curs raţional viitorului, contabilizînd gnumai cîştigurile brute, dar şi riscurile şi implicaţiile negative", iar poezia... jfc tandreţea pe care poeţii şi mânuitorii scrisului o cultivă, în virtutea celor mai sae tradiţii ale literaturii, faţă de natură. Sănătatea planetei este o întreprindere pgonantă". Dacă aşa stau lucrurile, futurologia nu mă mai sperie. Politologul nostru ejoet. CORNEL REGMAN Cârti — O a m e> n i —. p 3 P t • O ANTOLOGIE DE IDEI. — începe să se încetăţenească şi la noi. prin străduinţa editurii Eminescu, alături de antologiile de gen (a poeziei, prozei etc.) şi de antologiile tematice (precum Antologia toamnei, Glasurile patriei, Imnurile Efigiile naturii etc. etc), un tip mai n'ou şi intr-un fel, mai captivant, acela al antologiei de idei. E meritul colecţiei intitulate „Permanenţe-Perspective" a editurii amintite, al cărei număr 5 îl reprezintă antologia întocmită de Pompiliu Mareea pe tema „Naţional şi universal", care ne şi prilejuieşte notele de faţă. Dacă orice antologie este, prin natura' ei, inevitabil subiectivă, antologia de idei se dovedeşte precumpănitor o operă de personalitate. Căci dacă prin criteriile genului sau ale temei se poate mai uşor ajunge la încercuirea aproximativ exactă a materiei, delimitarea sferei de idei este o operaţie de două ori mai complicată : întîi pentru labilitatea şi polisemia intrinsecă a materiei, în al doilea rînd pentru caracterul ei adeseori amalgamat în chip inextricabil. Subtilitatea, pertinenta, dibăcia unui autor de astfel de antologii ale ideilor vin din realizarea unui echilibru acceptabil între fireasca şi chiar necesara opţiune personală şi, pe de altă parte, exigenţele istorice şi teoretice ale obiectului. Investigînd o arie întinsă de probleme, Pompiliu Mareea a realizat o carte ponderată şi convingătoare în sensul chiar , al propriilor lui Vederi din „Scurt istoric al problemei în cultura românească", o introducere ce promovează spiritul prudent şi chibzuit al omului ce înţelege cu precizie complexitatea teritoriului ale cărui forme de relief le urmăreşte. Iată de ce el nu se lasă prins cu bună ştiinţă în plasa unei singure formule unificatoare, găsind pe drept cuvînt mai multe aigumente pentru a dovedi doza h tate implicată în atari pretentn t^m căutarea nu rămîne mai 2' dar ceea ce se poate lottl ^ întrezări e faptul că 501,^1^ limita la nici un fel de fa L"! *J nantă", fiind dimpotrivă" mafp^J unea ei dintr-o totalitate diafiSH deci contradictorie de elemente ale" spiritul nostru creator. într-adevar daca un anume clasicism ne este «n-JI tural, congenital, el nu exclud^niciA pombilităţile contrarii, nici romanfo» nici fantasticul şi nici absurdul seral cativ Mai mulţi dintre teoreticta»* artiştii adunaţi între- coperţile antoiotfc in acest incintantşi profitabil dialog is». gmar întrezăresc profund justificat pa-tinţa de a se apropia de adevât prin. tr-un anume cumul de caracterSMkl Aceste dezlegări ale problemei sînt » neînţeles mai realiste, mai ecWlitgĂ şi mai verosimile. Părerea noastră este însă că 0 fflicj definitivă nu se poate da, pentru ml vul foarte simplu că noţiunea deiplf fie naţional, ca şi raporturile ei cu rele universalităţii, constituie in < tenta lor concret-istorică expresia tta ireductibil dinamism, încît, în fond, i nu sînt într-un anume fel sau a)tal, 4 permanent devin. Desigur elemenleN bază se transmit în timp, ele pot 11 Jg siderate, în substanţa lor, invariante, m şi atunci problema nu rezultă din 15MB lor în atribute esenţialmente stattetţjj din irevocabila lor funcţionalitate iWţ bilă. Altfel zicînd, .putem întotdeauna! siza originala dispoziţie a forţelor, »*■ elementelor invariante şi dialectica nificaţiilor lor. în planul mare al culturii romanţ perechea naţional-universal a genere interpretată ca formă a  49 insă ea a dus cîteodată la r -m un specifism cam supra-# ariume universalism destul fi? rle inoperant. Antologia lui mai curînd teoretică a chestiunii şi cîmpul evident acciden-istorice. Dintr-o jjarcea aspira ^tiva averselor istorice. Dintr-< C la lorga, Ibrăileanu, Lo lipsesc tocmai acele luări e care au dat culoare vie şi rilor ideologice şi timpu-Se înţelege însă imediat u'torul nu ar fi optat în felul itoareâ vastitate a materiei, în îtraordinar de complicată în •in implicaţii, ar fi necesitat L volume, din care unul con-exclusivitate controverselor Aşa cum este şi ne stă la antologia lui Pompiliu Mareea decît o carte şi anume un i meditaţie. Lucrată cu sobrie-ggind către esenţe, ba chiar, pe a câtre certitudini, ea nu e to-puţin o carte de probleme şi ■ o punere în chestiune şi o 'de orizont provocatoare. în incitativ, mai mult decît în ai variabile, vedem astfel cea calitate. Căci să mai afirma o dată ceea ce considerăm *; aici, mai mult decît oriunde, ■je teritoriul aspru şi efervescent FLORIN MIHA7LESCU pENIREA LA RÂSPÎNTIE". — * exploziile de tot felul, începînd termonucleare, ameninţă viitorul al civilizaţiei şi al lumii, oame-"ţă caută — de pe cele mai poziţii ale cunoaşterii — să ima-să" construiască modele de sal-de diminuare, de înlăturare tfminare totală a răului, indife-.«urnele sau eticheta sub care se acestea. Din o atare perspectivă, cugetului omenesc ne apar ca muncă de îmbunătăţire şi per-a modului propriu de a-şi ret realitatea cu imensa ei diversi-îfomplexitate de fenomene, în •turisit sau nemărturisit, de Pta sau de a i se adapta. Or, de reprezentare a spiritului £ ţn ultimă instanţă, capacita-;* â crea modele, după cum s-a ■,* mai mulţi viitorologi. „Omul niciodată nemijlocit asupra - scrie Mircea Maliţa, în in. Ja studiul Omenirea la răspîntie (Editura politică, 1975), pe marginea căruia facem prezentele însemnări, — ci prin intermediul unui model mintal. Fără model lucrează numai tropismele şi instinctele. Omul, după cum spunea Marx — „spre deosebire de albină, concepe hexagonul în minte şi după aceea îl desenează". La ora actuală a problematicii umane, cînd pe meridianele micului nostru glob pămîntesc se discută, pasionat şi adeseori contradictoriu, despre destinul global al lumii, despre conştiinţa solidarităţii planetare, despre participarea tuturor ţărilor, mari şi mici deopotrivă, la făurirea istoriei lumii şi a omenirii, despre elaborarea prezentă a viitorului, — speranţele noastre ale tuturor se îndreaptă spre posibilitatea de previziune şi pe forţa pre-dictivă, în limitele adevărului şi ale obiectivitătii ştiinţifice, ale modelelor globale, care fac parte djii categoria aşa numitelor sisteme mari — în viziunea siste-mică — operînd cu instrumente de evaluare cantitativă şi structurală proprii acestora. „Modelul — după formularea lui Mircea Maliţa, sprijinit pe datele furnizate de John Mac Hale — este o tentativă de a utiliza un instrument ştiinţific pentru reprezentarea unor realităţi care, prin scara şi complexitatea lor, depăşesc capacitatea de cuprindere a intuiţiei sau a logicii discursive cu care stăpînim fenomenologia vecinătăţilor noastre imediate. Este foarte greu, dacă nu imposibil, să surprinzi în raţionamentul curent totalitatea interdependenţelor care au loc în sistemul mondial". Captării şi explicitării acestor . interdependenţe ale sistemului mondial — pe cauze, pe efecte, pe caracter programatic şi eficienţă — le sînt destinate modelele globale. Două atari modele au fost elaborate pînă acuma şi trimise, precum se ştie, Clubului de la Roma. Cel dintîi : Limitele creşterii, cu multe erori şi lipsuri, despre care literatura noastră de specialitate şi presa şi-au spus răspicat cuvîntul. Al doilea, pe care-1 avem sub ochi, Omenirea la răspîntie, este elabo-borat de Mihajlo Mesarovic, om de ştiinţă american de origine iugoslavă şi de savantul german Eduard Pestei. Cum era firesc, profitînd de criticile şi completările aduse modelului Limitele creşterii, cei doi savanţi mai sus amintiţi s-au străduit să elaboreze un model global pe coordonate mai cuprinzătoare, punînd accentul major pe o vastă orientare spre viitor, pe o deschidere spre orizonturi de termen lung, pe o creştere organică, controlată raţional, opusă creşterii libere „canceroase", cum a fost numită, pe ideea intervenţiei la timp util, pe preţul amînării, 50 pe folosirea momentului potrivit etc. în plus, modelul sistemului mondial ierarhizat despre care este vorba, prin „îmbinarea, — cum arată Mircea Maliţa — între metoda scenariilor, care dă cuvîntul factorului subiectiv al deciziei, şi modelarea explicativ-explorativă a relaţiilor economice", aduce o contribuţie înnoitoare. Dar această inovaţie, care stabileşte legătura între modelul informatic şi scenariu, face ca „demersul" Mesarovic-Pestel, după părerea autorului român, să fie „mai degrabă un instrument de analiză de sistem a scenariilor viitoare, decît de construcţie predictivă". în funcţie de cele arătate, ca şi de he-terogeneitatea dinamicii mondiale, Mihajlo Mesarovic şi Eduard Pestei împart lumea în zece regiuni, referindu-se totodată la tradiţii, la stilurile de viaţă, la dezvoltarea economică, la sistemele social-politice, la înrudirea problemelor ce-şi cer rezolvarea. Aceste regiuni sînt : 1. America de Nord ; 2. Europa occidentală ; 3. Japonia ; 4. Australia, Africa de Sud şi restul ţărilor dezvoltate cu economie de piaţă; 5. Europa răsăriteană şi U.R.S.S.; 6. America Latină ; 7. Africa de Nord şi Orientul mijlociu ; 8. Africa tropicală ; 9. Asia de Sud-Est ; 10. China. Fără îndoială, modelul Mesarovic-Pestel este interesant şi conţine multe sugestii, cu deschideri fertile spre viitor. Dar ce distanţă între lumea reală a celor o sută cincizeci de state existente astăzi pe glob şi lumea încorsetată în diviziunile menţionate ! Poate fi oare lumea viitorului un univers, fie şi seducător, al abstracţiunilor prospective ? Nouă ni se pare — specialiştii de altfel au dezvăluit lipsurile şi neajunsurile raportului în discuţie — că, la nivelul contemporaneităţii, problema viitorului omenirii trebuie pusă şi în termeni de umanism, în termeni de etică umanistă, „universal-umanistă", privind plenitudinea drepturilor omului de pretutindeni la libertate, la dezvoltare deplină a personalităţii, la egalitate economică şi socială, într-un cuvînt, la omenie. în acest sens, viitorologii, care oameni sînt şi ei, ar trebui să se întrebe dacă omul zilelor noastre consimte sau aderă la modelele imaginate de ei, dacă doreşte sau nu transformările propuse, dacă nu cumva preferă viitorului abstract şi, poate, utopic al modelelor globale, înfăptuirea unor deziderate ca, de pildă, cele formulate de România în iniţiativele ei pe plan mondial, anume : o viaţă mai bună şi mai dreaptă, o nouă ordine economică şi politică, democratizarea relaţiilor internaţionale, investiţii pe termen lung, ca să ne mărginim doar la atîta deocamdată. Pentru realizarea acest*-cere, in numele omului în demnitate^ «, şi ideal suprem, iar m3 fip«* ei (tehnologie, mecanizări *S cibernetica etc), subordoM* de instrument necesar *1 propăşirii şi fericiTii om»?*? Ml mare şi important corectiv seama societăţilor sup L***J sintem s.guri că omul zS*** aici şi de pretutindeni dn^L0* purtătoare de viitor Şi cu . 1 va trece cumpăna în care 1 GR'G0jţgi •ION BRAD ŞI VOCATlA w STAŢII. — Romanul Vltmuat propune o sarcină mai grea hm? coperirea familiei, de vreme » temă cu solidă tradiţie în UteraL* silvaneana : trecerea din această bătrînilor întemeietori de dinastii iv Pavel Dan la Ion Brad s-au schimbat gur circumstanţele în care se aT* marea trecere a ctitorilor, a rămas pacitatea de a fuziona acceptarea a morţii cu o înfiorare ce depâsea»"S' zontul evenimentului. Schema ep«a romanului, simplificată din intenta tv o transforma într-o succesiune de " plări exemplare şi, de multe "ori,_ lice este limitată la relatarea vtftcfjî1 satul natal a inginerului Petre fkmii Scopul călătoriei este o dislocări; tţ» nicului Artimon şi a bunicii Mărie, ce Wr să-şi mai viziteze odată toţi fiii şi n«jxf£, să treacă în revistă, înaintea sfirţiuft^ opera vieţii lor. Retrospectivele mcsNM ale celui dintîi dintre nepoţi, cel a % prelua responsabilitatea conducerii (tMV Hei, sînt un prilej de a situa destina ifr; trînilor în istoria satului. Flash MmI aduce pe rînd în atenţia cititorilor CM din vremea războiului şi a anilor Mr diat următori, din timpul cooperativul şi, mai recent, din perioada uneiurtB*-zări cu carebătrînii se acomodează I» prinzător de repede. Familia BorceasW*' tizează un destin exemplar pentru itWtt ţării, de vreme ce fiecare dintre seta» ei este implicat esenţial într-un» JŞ» transformările sociale din ultimele ffl» nii. Nu însă calitatea de povestitor «f*| marele dar al lui Ion Brad. CoMttJ epică este subordonată la acest roiMMW capacităţii de a rămîne veros.rmlj» limbaj. Este de mare interes rem* tul estetic al aplicării ™j*r*f£-autenticităţii, pe care, de la c«™ "J" trescu, ne-am obişnuit a-1 asocia i mediu intelectual, la mentalitatea ¥ 51 pască De puţine ori se m-Srului să-i reuşească mai -ea unui personaj prin ■ de exprimare decît prin 1Ul ion Brad acest lucru se relatate sînt, fără în- Cu ?*P.vim interes istoric, atenţia mm\l Ssâ spre ecoul lor într-o JSg?«UcX supusa unor repezi '•P^j «tare Bătrînul Artimon, cel |ff de moarte, îşi trece în-W^TrW de întemeietor şi de ju-r*f familiei, asupra inginerului "„locuitor al Bucureştiului rituri sporadice cu fraţii săi m crin toată ţara. Unitatea fa-Hestramă în favoarea încadram p-*!L cu' mult mai vastă şi mai vieţii colective. Romanul " de fapt prăbuşirea autorităţii 'Artimon în favoarea personali-asvidualizate cîştigate cu sacrificii JK dintre membrii familiei sale. W£L de judecător a bătrînului în-"tetand o dată cu împotrivirea (re-de Petre) faţă de cea de a 'Aătorie a fiului său Octavian, ' i ce se făcuse totuşi, cu binecu-__i colectivă a copiilor lui Octavian Nepoţilor lui Artimon, o dată cu JiJSul Câ viaţa tatălui a devenit f*S priveşte exclusiv pe el. înlocui-i«Btâlltâţii patriarhale unitare cu o LgMe în acelaşi timp individuală, Slipectarea personalităţii, dar şi dis-prin dependenţa individului de ate, nu stinge vechiul instinct de __We nici la Artimon, nici la Octa-Ejîn forme noi, nici la fiii acestuia. f|&t conflict de proprietate asupra păi e înlocuit cu un conflict de pro: asupra căsuţei locuite în comun Ejifra aragazului folosit pe rînd. Tine-|iise ridică unul după altul, urmînd licoli şi conservîndu-şi respectul şi IsMstea de muncă, au de înfruntat MpMi sociale şi de ordin naţional la Isţjit/inerţia unor vechi forme de orga-|M mai apoi, ei duc însă pretutin-Iffjioştenirea de la bunicul Artimon : Tfospodăresc şi ştiinţa de a chib-Be înainte de acţiune. Drumul de |IH bun al bătrînului este un drum l: fiecare dintre nepoţi are în lre greutăţi de rezolvat, de la or-(IKa gospodăriilor colective reunite ■Blzarea unui nou proces tehnologic BjMhiziţionarea unei maşini, fiecare IpKintă garanţia că va putea în-f1 greutăţile. Dar adevărata forţă a Wlui nu stă în nararea unor eveni-îndeamnă la consideraţii psiho-BBce asupra înnoirilor, din viaţa sa-Wîn capacitatea de a păstra aerul PsK al vorbirii personajelor. Scriso- rilor care se schimbă des între protagonişti şi pe care le bănuim transcrise aproape exact după scrisori originale, li se adaugă replicile în care savoarea stă nu numai în utilizarea unui vocabular specific, ci şi într-un anume ritm al frazei, într-o caracteristică dislocare a sintaxei. Aproape oricare dintre dialogurile romancierului poate exemplifica darul său de bun ascultător şi excelent păstrător al vorbirii ardeleneşti. Ceea ce a fost mai greu de realizat a fost întrepătrunderea dintre planul narativ al povestitorului cult şi' nivelul rostirii obişnuite a protagoniştilor. Comentariul este uneori pretenţios, cu consideraţii etice şi generalizări ce strică nota de firesc şi de autentic a ansamblului. ROXANA SORESCU • CATAGRAFII : OSATURA DOCUMENTARA A LEGENDEI. — Nu numai artistului, dar fiecărui om cu puţină sensibilitate, locurile natale i se înfăţişează, atunci cînd le evocă, aparţinînd unui spaţiu geografic neidentificabil pe vreo hartă, unui spaţiu „extraplanetar", fără asemuire pe un alt meridian. Într-adevăr, cătunul, satul, tîrgul sau metropola în care ai văzut lumina zilei au alte dimensiuni, altă culoare, altă densitate a atmosferei, o mecanică a elementelor vieţii particulară, şi mărturiile scriitorilor care au zugrăvit colţul de lume unde au deschis ochii ţin să ne asigure că acel leagăn generator de mitologii fabuloase nu are coordonate nici de loc, nici de timp. A căuta sîrguincios determinări, întrebînd Kumuleştii şi Ozana despre spaţiul din inima lui Creangă însemnează a încerca să desenezi conturul inefabilului, chiar dacă unele elemente de localizare sînt orientative şi explică fragmentar cîteva evenimente biografice. Mitologia s-a constituit şi în acest caz spre a mobila spiritul cu mari semnificaţii. Dacă sociologia poate reţine un şir de date documentare, arta este interesată exclusiv de unicitatea şi, dialectic, de universalitatea morală a semnificaţiilor. Am fost urmărit de această idee din momentul în care, cercetînd documente vechi privitoare la Tîrgoviştea natală, am început să modific reverberaţiile cărămizii vechi a ruinurilor din adîncul fiinţei mele cu pigmentul culorii timpului, extras din colbul şi volbura cronicilor, din activitatea reconstrucţiei istorice, pe care orice cărturar se simte dator să o întreprindă. Pe stratul primar al impresiilor copilăriei, am aşezat succesiv informaţii pline de culoare, ce au sporit nu atît 52 cvartale de planuri urbanistice şi capitole oarbe ale timpului, cît gravele semnificaţii ale mitologiei, devenite, odată cu extinderea lecturilor, mitologie naţională. Procesul a fost lung şi pasionant : ceea ce părea ochilor mei de copil legendă, s-a alcătuit treptat, datorită mărturiilor istorice, construcţie tangibilă, etern , ancorată în prezent ; valurile documentare rostogolindu-se necontenit au deschis orizont larg mării, pînă atunci necuprinse. Din perspectiva documentelor, tîrguşorul natal bîntuit de înalte năluci a devenit o Florenţa limpede a Ţării. Confirmarea tulburătoare a venit în momentul cînd, aflîndu-mă în labirinticul cabinet de hărţi al Bibliotecii Vaticanului, am descoperit', prezentă în conştiinţa lumii întregi, Tîrgoviştea copilăriei mele, cetate strălucită navigînd pe întinsul veacurilor. Experienţa reintegrării tîrgului legendar în geografia Europei mi se pare un eveniment personal covîrşitor şi coincide fericit cu ampla activitate, desfăşurată de mai mulţi ani în ţara noastră, de alcătuire a unui corpus masiv de documente privitoare la toate colţurile şi vîrstele pămîntului strămoşesc şi, pe temeiul lui, la crearea mult doritei Epopei Naţionale, grandioasă frescă şi pravilă a adevărurilor, înţelesurilor morale, continuităţii spiritului şi demnităţii poporului român. Cînd, acum vreo 30 de ani, lecturii pisaniilor şi altor semne din Tîrgovişte le adăogam rîndurile unor rare cărţi de documente (erau puţine, incomplete), nu Visam decît o vreme fericită care să-mi umple biblioteca cu mărturii ample, definitorii, timid presimţite. Iată că, acum, datorită sîrguinţei istoricilor şi filologilor şi unei luminate politici editoriale, biblioteca mea numără un şir impresionant de culegeri de mare rigoare şi autoritate ştiinţifică, la care spiritul se adapă ca din apa vie a unui izvor miraculos. „Golurile istorice" s-au umplut, deţinem azi informaţii întinse despre antichitate şi evul de mijloc, avem ediţii critice ale celor mai importante cronici şi monumente artistice din toate culturile trecute (jurnale, condici, acte diplomatice, scrisori, inscripţii, opere plastice şi muzicale etc). Să mai spun ce răscolitoare revelaţii oferă cronicile unor Macarie, Azarie, Radu Popescu, vechile pravile ca aceea a ritorului Lucaci, din 1581, Cronica Banatului semnată de Nicolae Stoica de Haţeg, muzica unui Codex Caioni sau a princepelui Dimitrie Cantemir ? Acum, cînd scriitorii sînt chemaţi să colaboreze sistematic, coordonat la înălţarea sublimei columne a Epopeii Naţionale, studiul acestor izvoare se cere privit cu cea mai gravă responsabilitate, cu adîncă gravitate, pentru că ceea ce am numit într-o vîrsta, a se dovedeşte a ii fa '^..9°^ tre o controlabilă Si moaşă realitate MIRCEA • MITUL „FAURULUI Sub semnul acestei sernnif^8 -fore sadoveniene Al o un excurs în atelierul unn* 6,1 mai mari prozatori români teria de studiu o cS^fi» sau mterviunle rămase inZu cate în atît de interesant! * * nuscriptum, condusă de t r6¥l* volumului pe care-1 nre7Pn« "* ■ documentelor literare T^Sf1 V< ţie, a confesiunilor;^^ rilor, am subliniat-o nu o daţi tind a pleda pentru editarea* rea lor. Apar tot mai multe «. scrisori (printre cele mai recentei Iul şl epistolarium-ul maiorescS5 şi Notele zilnice ale lui Xî P« iar istoricii literari zăbovesc lung asupra genezei operei iM™ dierea postumelor lui Eminescu) tainelor biografice şi de creaţie'*——. face şi Al. Oprea, în mai toată'«SI tea sa din ultimii ani şi fireşte lT geza şi antologia de faţă. El ne m îndemînă cîteva texte fundamentatei ţinînd lui Liviu Rebreanu, Cai trescu, Ionel Teodoreanu, Cezar I. Agârbiceanu şi comentează ,„ revelatoare ale lui M. Sadoveanu,, Istrati, Mircea Eliade, Gib I. Mih» Mateiu Caragiale. Continuînd linia trului său maestru, Perpessicius, are convingerea, justificată, că « rul pe filele manuscrise e ca un arheţ* log care aspiră să reconstituie istorii m> rilor opere, să recompună filonul prtMI» rilor „geologice" ce prevăd monMM „genezei". Sigur că în primul pin â atenţiei intră opera cu variantele ei; Al nu sînt de neglijat nici profesiile de Hfr dinţa, mărturisirile, amintirile scrilttstt» , înşişi. Asupra acestora se apleacă H0i ales Al. Oprea, observînd cu pătrunAWS de pildă, că la Rebreanu „armonia m ţine de graţios, ci de grandios... Arma*: la el este rezultatul unei victorii materiei rebele şi asupra lui tnJUjL semnificativ că marea caznă a rom**** rului priveşte descoperirea ritmww , trie al cărţii. De aici importanţa acor*».; primei fraze şi primului capitol... *»* riantele romanelor lui Camil Petrescua» . caracterizate, pe temeiul de asemene»»;; unei conferinţe a scriitorului, «W» se subsumează unui »esive se-.le iui Panait Is-f Sc^o"le ă dreptate - r cmto-l P^n. U-:*SLzeasca cl"ricepere şi tact, S^nnăJ^vi artistice, ftctul pUn^e iog.că a argu. JJrforrnat'el',lie polemic. , .•Kd la neT°se în sumar, trei Se5UCncâ o lumină mai Kut că. arun 7.„ si a procesu->£ra 0P«el'setnate de Liviu ftie: acel ,, si Ionel Teodo- foWnul« c^^grrafismul, dar, m Wnd a nosdnd că „materialul m *°Sdâ viaţa din 3u-r«* c8f nu înseamnă că unele ÎA\ «Sta ^personaje din ro-^feăturile m°**te de la oamenii ^împr^^eut. Doar nu :are T Suntem, chiar creatori! neant- Suntem ^ vieţu vorbe K 5" urech1' i^aeinativi--dialoguri W*de C0PllmT sună vara în urechi W* ^ aie văzduhului : pă- «Mte ierbii şi „ale va esen- •fntv'ăr! ufuT" roS *» adevăratului psih j^îeodoreanu ar ii pro .g ga K .Daca vrei sa cree , . tol mM tu însuţi tot ceea ce u . • «apare în creaţiunea ta Fireşte, aHteul constata un adeyai^e ca tib; Sortului dintre subiectiv si obiec ÎKind o nouă şi emoţionanta proba tWel dintre om şi scriitor. Ca om ei «vrut s-o salveze pe Olguţa reaU M U«ă îl obliga să urmeze destinul 58 al eroinei pînă la ultimele lui con -. Mărturisirea ne apare ca un jur romanului, scris cu aceeaşi grav^ »ta şi finalul în discuţie: purtam IMk o tristeţe, o sfîşiere atît de ^ . «t«teneam zi cu zi, deşi suspendasem Eram ostenit ca acei cai răniţi «irile de luptă, care duc şchiopa- toi trupul c^-UaiTS O^ţf şi rp^eam%d^cePam moartă, după nune, mai cudat Are o^seuldeceare1U0 concen-r0man, ^c^arfrnct devii puţin ne-trare aşa de mare i corectun- om..." Cmd.ata+0pa^Qltabilă însă prin lor nenumărate explicabua^^a ^^.^ aceea că scriitorul £«amp && ur_ doar un ^f^J^ incidenţele care mînd sa se ranunce acQrd cu formează substanţa cărţii. un concepţia lui autete^ »Mărturisind mare accent pe ăo™™fa™'Mi0ara. baza reală a une opere ca lu. Am lăsat dinadins la ^ ider cei Liviu Rebreanu pe care, i de ^ mai relevant, atît pentmpr ^ puţin aţie, cît şi pentru ca el e y re în parte\gromTnulurRâsc^ Textul anume a romanuim vine m acesta reprezentme o contez • team> ^f^dăd'au la iveală J alte .impor-unde se ctaaeau ia_ , operei, tante nuclee &^™*^&y£l Ion, Răs-Deşi apăruta mulţi am dupa ^ coala e o carte pe carea y a. minte din aceeaşi penoada cu & oscilat o vreme ntre r™it? descurajat, început lucrul şi l^atarea prin pu-în cîteva rînduri. V°cumenvax v blicaţiile anului 1907 nu i Subiectul 1 se P^ocu^ărilof sale. Dar pe ?lantPa71î să se documenteze, de asta nu încetează sa se^ călătorind prin dată cunosemd o^^^i alcătuieşte satele răvăşite ^.^ţXţneste hărţi ale liste de personaje m^meş^ iunea. locurilor unde se va deşteşu ţ^ Se luptă din FasP^enfraCzUa Pcheie. Scrie care P^tru el este tra pent cîteva capitole şi iar aDd deci după doua 3-4 ani, AbiamlMl,^ ^e ideea decenii şi mai bme^ dăruie, se acestei ^.Sf^. Cînd ajunge în lasă pe _ deplin cuceri lui scruto- sfîrşit, să simte pulsul rom ^ g_1() rul lucreaza^m toate nopţ 0V% ° Tacu Tumef romanului ? „A fost contopit cu lumea i cea mal cea mai pasionata munca au ş istovitoare. Ultima noaptes cînd a scrie «sfîrsit» pe ultima fila de peste manuscrisul gata, sieu i toate energiile". alcatuit-o Al. Oprea, Cartea pe care a aicatu . tă un cu virtuţi de fin arh^°foarrePrpe care elogiu adus m™ DX?uls:o cunoască cititorul are astfel prite^u s dQri mai de aproape şi ^teinr^geri de „do-cît mai muUe asemenea cuteger ^ulu. cumente" aflătoare m colecţi q_ Literaturii romane, ca şi in tecii Academiei, culegeri care constituie o necesitate de primul ordin pentru cer! noasTrl C* Şl pentru cultu™ noastră naţională. AL. SĂNDVLESCU tiunii (deşi, acelaşi ric) ecouri de epic * p :'Pr istoriei : _,j>„ ^ • „ÎNSPRE 50 DE ANI". — Turn cu ccM_ anunţa, într-un fel, următoarea etapa, Micropoeme-le, această poezie elaborata, dozările atente, distincţia vocii a însumărilor. Voit distanţată trăirea' pentru ca reziduurile să nu încarce inutil, pentru ca decantarea să fie perfectă Rigoarea impunînd măsura si supra-mă-sura. Din emoţie se păstrează doar impulsul. Şi ecoul. întîlnim în Mtcropoeme un fel de refuz al oratoriei sentimentale, al vocii ridicate, al efectelor sonore prelungite peste sens. Poezia de-acum a lui Aurel Rău este mai mult un „solilocviu" ( De ce prin virste / m-aş plînge ? Un soare interior / s-aprmzi..."), vocea meditativă acoperă spectacolul, fastul desfăşurării. într-un preambul la versuri vechi si noi (Zeii asediaţi), în desluşirea unui fir de drum", Aurel Rău îşi definea, de fapt un credo poetic : „Se începe dintr-o emoţie ? De la o idee ? întotdeauna primatul vieţii, primatul cuvîntului ? Modul grav modul ironic ? Imaginea revelată, elaborata ? Imediatul uman, terorile cosmosului ?" Pin impulsurile „vastului şi imediatului" s-au născut şi Micropoeme, aceste schiţe nu ale grabei, ci ale întîr-zierii, ale îndelungatei elaborări ; din carnea, din viul, din zbaterea clipei rămîn cîteva semne, cîteva cuvinte cunoscîndu-şi magia. Decantări şi incantaţii. Acest dar insolit al simplităţii ! Efectul poate fi desăvîrşit — (cînd, supusă prea mult rigorii, nu se subţiază însăşi substanţa ; cînd refuzul „imediatului uman" nu duce la depersonalizarea trăirii ; pentru că există asemenea pericole în însăşi formula condensării stricteţii...). O Scenetă de primăvară în şase versuri, ajungîndu-şi ; ecourile unor jocuri, unei copilării, într-un sat, într-un cosmos (Vechi joc de copii din munţi, Sens pierdut, Omul de bostan, O, rus ! (Horaţiu) : „Fratele altoieşte în grădină / Bunicul bate între cînepi coasa / Mama strigă la uliul dinspre vînt / Tatăl intră din ţări cu caii..." Sau „micropoemele" istorice — parcă epitafuri, parcă inscripţii pe pietre aproape şterse de vreme. Sau rememorări. Astfel, Diplomatul Miron Costin păstrînd în patru versuri, distanţate ca timp al ac- se lăţească (s.n ) £'nu £ riei ! / Şi r, ?e imens a 6 toţii / şti Sarcofag, Portret„ ^ntenXJ1 1 de asemeni, între r^£« mţa a reliefării semn? r' prjn ram, a punctelor ^Cativ«luiT completînd poemul -! SUsPensie' '1 vorbi de completarea J??nttu <* tică, de ştiinţa puneVf0graH merilor cu altă lit^ă f" vaţii să ducă la ciuţii Ca nerea unor efecte grarui?™^ la merg împreună cu ; specială, cu acea ştiin£ parantezei şi e vorba rit - -«« de folosirea unor ce2uw m l'^h lui larg sau sacadat sa, -P°trivite ' respiro de efect. Poet„ff duin*>-cred, pentru această * acest firesc... 3 s™Plitate, Dar nu trebuie să ne » asemenea disecţii, ale versul ca e vorba de o voce d<* «H^ mentul actual al lirica S^'in poemele nu-t.i Ha„ "oastre> i Mi Poemele nu-ţi dauIzîeZT? ', complicării inutile ci al S-T11 al notării în par e ceala tf «*9 reflecţia, firescul tăcerif t ^ * plice poeziei... ' W5*îl.i „M spre a spune lucruri 8 ^pentru agora dar im-Jortante 11 I şi pentru jocul fcSţe orvisului / care ia1 sei face pe ins mai pur / |dfpr>n ştiinţă-- FLORENŢA ALBU ot,rţ. si IMAGINEA §0» Gnn debit verbal spectacu->m - paginii neîndoielnica o e a 'J^uiui şi rimei, un fel ■ 8 fe unic pe atît de divers, *f «ubaduri şi cadenţă de J*ie fără dezmierdare, aspra >"cnll'enri obositoare, - aşa mi -*2$vS»* p°ezia 1U1 Tudor ra un timp veşnic vio-mt de dinamită, cu veşnice cuvinte, dueluri veri mtnnitoare în care nu în-«ffpetenţâ deosebită pentru -a- Lre un fel de spaima de «nsionare, ui . ges_ 0 °r°ai v dar şi o pricepere de -■'S aparent' neînsemnat la ►* «estDUunlâ semnul la rang de * parabola, <*= ă v0. Ce»rtesc.i Sofist Parfumul Cu poemul intitulat Înspre 50 d. se deschide partea a doua [ JiitS' Aici, unde mai încap melancolia, ÎS nle; chiar inutilul cald. Aceste 2 ale unor vîrste, oraşe, epoci, răgiuriS trăite ; aceste elanuri tîrzii rS?Z jurate de poet, puse sub indexulterS lapidar; aceste „Alte poezii" dta2 d* ™, Ceas cu £ <£ aeamus „Viaţa m-i scurtă, / scurt * sfirşi, pier cuvintele / latineşti, aripi2 lide, petale smulse de vînt..." V Acesta este autorul Micropoem-isc pnvmdu-şi emoţiile prin dioptriile ciu> ruiui de multe decenii de multe tomuri instituind rigoarea sau acel spirit crXJc m propria-i poezie (de care vorbă ta preambulul mai sus amintit) ; emoţia m măsură, refuzul oratoriei emoţionale, 9 mai mult decît atît — munca poetului este însoţită de experienţa traducătora-lui ; truda la toate minunile şi desdfrtV nle strunirii limbii în care daî viaţi altor firi, altor căutări, uneori extremi* — cum sînt Saint John Perse şi Kavafit, ca modalităţi poetice. Şi, pentru a încheia, aleg un citat * Totem, un alt credo poetic, însoţind *■ ceasta vîrstă a căutărilor, a însumărilor: „şi sînt mai singur decît în orice împrejurare cu infinitul, / cu îndoiala, cu «#• dinţa că pot gîndi lumea / şi voi găsi 0 lAtruşor Solist Parfumul *Vttreţine însuşi limbajul, ci de m a întreţine . t într-ade- ^1 de atitudine anumită ffsau întoarceri ale timpului sau S vătămare datorită timpului nem-Ki, sau'orice alt pretext şi prilej Surare a timpului cu care dmtot-lm omul a fost şi va ti mtr-un «fcconflict. ., . .„ te ce numeam pretext şi.prtej este a o dată vorba în sine. lata, m acesi m, o uşor megalomană arta P°etica . JNaima mulţămit cîtva tot sînt,/ ca, -Iacă alta n-am făcut pre lume,/ Delte la şotii, nărăvit la glume, — / mm vorbă o făcui Cuvînt ! // Ce mare tm-oi fi făcut, anume? / I-am ctat, «tai grai, distins vestmînt ! / Am pre-;.«Nmbat un sunet sterp în cînt, / Obir-*l-am dat, i-am dat un nume ! // Am «Jjrtt cuvîntul, după voie, / Cu Vorba ¥ In taina lor intimă, — / Cit msaşi mai frumoasă-n doi e : / Din Mire si Mireasă — ritm şi rimă !... // Cuvînt de-^u fost, au dac-au fost; Voroava, -Io le-am năşit, Io le-am săltat in slova . (Nasul vorbelor). ,. , .. ' Păstrînd toate coordonatele Uncii clasice? centrul poematic este «ui raportat la lucruri şi gesturi, ca şi cum toate acestea ar putea alcătui ^ ««^^ Fiecare poem este un contur şi mea unul carfse adaugă fără "^apun^e. umplînd „figura" (î^sens"plele linU, hach acestui termen). Multiplexe mai drepte sau mai rotunjite, mai tnnte rU ma? continue, sînt tot aţîtea poeme sau tot atîtea peceţi ale versului -^to portret. Nimic pictural m aceasta poezie, niri vreun însemn delicat de gravura, c parcTdin vechime apărut un desen în Piatră, un desen tăiat in piatra, care să cuprindă un chip alunei existenţe aflate la întretăierea ciclurilor ■ J putură azi iar mîine, mea / Adaugmoo an& Dicătură - / Asaltul ciclic, palida măsura Ca glonţu-ntr-o pupilă, taie-n lineal'/ Suava trepanaţie o îndura y Şi osul meu, c-o lacrimă adînca : / Un îainic şopot, oasele-mi ^af^^J^„ pînd în pulberi creanga lor cea dura ■ '/ Srî suro si eu ! Dar, zilnic, pling pe-o coală /oWimă de mîzgă de cerneala, / Asalt plăpînd mitraliind prin to-„uri nuav^iederi râdâci^ri^mun, // Prin marmora hirtiei — înflorata, / Acizii vremii mele s-o străbată < ACAerurretoric, uşor declamator■ şi emfatic nu privează însă poemele de un anu mit iărmec al lecturii, si nici, ceea ce este foarte important, nu stinjeneşte releva rea întregului contur al.imagimn Parfu mul clasic este, neîndoios, o preiermţa a poetului. IOANA CRETULESCU • ÎNTRE LEGENDA ŞI B^"^™: — Dacă ar fi să privim lucrurile numai din perspectiva canoanelor romanului istoric tradiţional, am putea spune pe dreot cuvînt, că ultimul roman al Im Radu Cioban'u (Nemuritorul albastrv, Ed Eminescu, 1976), le respecta cu virtuozi tate pe toate adăugîndu-se ca mea o oiesă de interes la dosarul genului. Intriga aventuroasă, cu personaje excepţio-SE nTmSate de nnster, reconstitmrea cu talent a atmosferei istorice _ aici a unui sfîrşit de renaştere veneţiana ce se ras frînge peste teritoriul balcanic şi ceva mai8 susP asupra burgurilor inunda te de misticism ale Transilvaniei sau a curta receotive la artă a Moldovei —, au aa Ta e impune prin verosimilitate şi de a captiva prin imagini de o remar- cabilă plasticitate. Insă, mai mult decît descripţie, aventură, evocare harnică a unei felii de trecut, Nemuritorul albastru se prezintă ca o ficţiune istorică aptă să satisfacă exigenţele romanului şi lectorului modern în primul rînd prin construcţie şi apoi prin idee. Folosirea amplă a documentului de epocă — una din descoperirile recente ale genului ce tinde să-1 împingă spre ariditatea documentarului frust — se face de către autor cu fineţe, prin topirea acestuia într-un flux epic de o dulce arhaitate. Erudiţia impresionantă presimţită pretutindeni, informaţia de amploare, sînt convocate firesc şi spontan fără senzaţia penibilă de trudă sau de epatare pe care o dă de obicei lipsa talentului epic. Tensiunea spirituală a cărţii şi aerul ei de actualitate provin apoi din faptul că naraţiunea se prezintă în esenţa sa ca o meditaţie modernă, despre artă şi destinul artistului de excepţie, figurată prin intermediul unui personaj legendar şi a unei anumite istorii. Din această perspectivă, Nemuritorul albastru poate fi interpretat în primul rînd ca o biografie ideală şi în al doilea rînd ca o biografie a unui artist autohton prin care arta şi gîndirea românească au săvîrşit unu] din salturile lor esenţiale. Concret este vorba de pictarea pereţilor exteriori ai mănăstirilor ortodoxe, de mutarea misterului divin din interiorul locaşului de cult în afara zidurilor lui, adică de o liberalizare a dogmei religioase printr-un act estetic. Gestul inovator ca şi secretul frescei nemuritoare aparţin Meşterului Toma — amestec de legendă şi realitate — iar monumentul în cauză este mănăstirea Humor . Fiu al unui boier autohton, Toma Ce-han petrece şapte ani la Veneţia unde se iniţiază — nu in misterele unei religii, care se va încheia odată cu el, ca magul Kesarion Breb în cei şapte ani petrecuţi la Egipet — ci în tainele artelor, pentru a deschide, ca un adevărat şef de şcoală, un alt drum arhitecturii şi picturii româneşti. Reîntors în Moldova după o călătorie de cunoaştere ce cuprinde o bună parte a Europei, magiste-rul in diversis artibus, animat de gîn-dul secret de a construi o biserică unică, devine intimul, consilierul tainic, oşteanul şi diplomatul Voievodului Moldovei, dînd prin cultura şi formaţia sa europeană o strălucire renascentistă curţii domneşti. Un răgaz de pace şi o cristalizare fericită a ideilor filosofice şi estetice îi permit să-şi materializeze visul, după care va dispare — lăsînd totuşi urmaşi în meşteşug ■— în volbura evenimentelor care au pus capăt primei domnii a lui Petru Rareş. Romanul este o izbîndă a lui Radu Ciobanu şi prin înscenarea epică inteligent5 sinuos al formării interi"?,? * tor de geniu, proces în cslLe ,ar*W*. mnroliTîilnr ţii ---- *-cue tOlUjl : antei ce privesc coordonatele"*"6 ^e moralizator al romanelor „ absoarbe în liniile generaV ce privesc coordonatele rrZj^ ale ale destinului de eSf * temele dominante, ale refleX ţiei epice : una însoţeşte tra ?1 " mare al inovaţiei artistice Ti*' prezentării (creatorul) şj al n. (lumea), alta examinează *J ' plicată dintre artă, artist T** iar ultima — procesul de ifj autonomizare a artei crin acesteia cu dogma de orice speţă cea religioasă. Toate r»