sociale, politice, lupta pe care o duce sub conducerea partidului p, constituirea unei societăţi noi. • *\ Dintru început, revista Viaţa Românească a reuşit să strîngă în i, ■ ei cele mai de seamă personalităţi ale vieţii literare, ştiinţifice şi soci*^ ale timpului. în paginile ei semnează lucrări de deosebită valoare JS profunde semnificaţii, precum şi opere literare importante pentru l>V ratura română de totdeauna, G. Ibrăileanu, Constantin Stere, Mihaij \a ecoul tuturor orgiilor pravoslavnice, la voinica brută 0,âginci_. anJmator rustic şi viguros etalon de reproducţie care a fost Rasputin. siberiana^ gs- mmcare, în care devora două curci şi un purcel fript, după doi D11?8 ,° Vlftcă şi zece împreunări sexuale, Rasputin cădea în extaz şi vedea pe liW p e fenomenul obţinut prin întîlnirea unei primitivităţi adînc native DUITin delir al trupului excitat pînă la paroxism" (Viaţa rom., 1928, nr. 12). In CU condamnarea formulată de Mihai Ralea în acest mod concordă ca atitudine ^replicile din publicaţiile progresiste şi revoluţionare din epocă. Djn generaţia lui Mihai Ralea, nu trebuie omis Tudor Vianu. Admirator al i • ibrăileanu pe care-1 cunoscuse la Iaşi în 1919, viitorul estetician îşi exprima M- n eseu de filosofie a culturii (Spiritul vioi), înainte de Ralea, acordul cu unele iri ideile despre specific ale Vieţii româneşti. „Cultura, remarcă el, nu este numai La ce o fac contemporanii, dar şi ceea ce pol moşteni urmaşii. Credem, prin •rare că tradiţiunea nu este un act de supunere faţă de trecut, o amorţire în u"'t'şi monotonie (...). Ea este o liberă alegere printre lucrurile trecutului. (...) vfunca aceasta o vor face analiştii generaţiei. Ei nu vor primi, de pildă, ideea naţională decîteori ea nu va fi reuşit să se exprime într-o formă originală (...) Istoria literaturii noastre nu poate să fie, astfel, istoria curentelor generale care au străbătut-o. dar istoria manifestărilor particulare în care aceste curente s-au ilustrat"... Sadoveanu, Galaction şi alţi scriitori îi apar interesanţi nu atît „prin împrejurarea de a fi dat o expresie ideii naţionale, afirmării naţionale", cît „prin ţelul acestei expresiuni". Sadoveanu „a individualizat această idee într-o viziune a temperamentului român", în felul „excesiv, dionisiac", în care „îşi conduce pasiunea oînă la limita existenţei omeneşti şi pînă la intimitatea naturii." La Galaction. afirmarea naţională" e strîns legată de ideea de „cultură autohtonă", dar .,e păcat câ acest artist n-are un sentiment mai adînc al vieţii fundamentale a sufletului (şi prin urmare un mai adînc sentiment al motivaţiunii)". In esenţă, Tudor Vianu alătură formulei „cugetare activă", ideea de „cugetare caracteristică", motivînd că specificul culturii înseamnă „unitate în varietate", „cugetare şi caracter" (Viaţa rom-, 1921, nr. 2). Asumîndu-şi responsabilităţi multiple, revista de la laşi acordă în etapa 1920—1933 un spaţiu amplu dezbaterilor de directivă. E o tribună de prestigiu. Nefiind o categorie estetică îngheţată, specificul naţional în literatură nu va urma un limbaj-fctiş. „Veşnica tinereţe a eternelor modele este o frază ineptă, ieşită din minţi strimte şi leneşe (...) Cîţi oameni (scrie Paul Zarifopol) cetesc, obser-vîndu-se onest, dialogurile lui Platon, Iliada, pe Tit-Liviu, tragediile lui Racine, dramele istorice ale lui Shakcspeare, tragediile lui Schiller ?" (Din registrul ideilor gingaşe, în Viaţa rom., 1924, nr. 7). Nouă querelle des anciens et des modernes ? Se preconizează numai o artă în acord cu timpul, „o deplasare în sensul prezentului". Mihai Ralea merge în pas cu Zarifopol : „O operă veche de artă nu trăieşte decît cu condiţia să fie modernizată veşnic de imaginaţia lectorului. Şi atunci ? . Urmează că singur prezentul importă, în artă ca în toate". Timpul lucrează „în sensul complexităţii creseînde", punînd „cultul ardorii clasiciste" sub semnul întrebării (Ipocrizia clasicismului, în Viaţa rom., 1924, nr. 8). Notă pozitivă, pledoaria pentru originalitate specifică nu eşuează în exclusivism, revista fiind deschisă fenomenului cultural mondial. După război. Viaţa românească publică Scrisori din Paris de la Mihai Ralea, sporadic de la D. D. Roşea, Scrisori din Germania de la Mihai Ralea şi Tudor Vianu, Scrisori din Londra trimise de Dragoş Protopopescu ; la cronicile de artă (muzică, plastică) se vehiculează idei privind tendinţele curente ; de menţionat comentarii docte despre avangarda literară şi artistică, despre literatura japoneză sau despre literaturi vecine. G. Ibrăileanu declară franc : „Vai de scriitorul care nu citeşte marile literaturi !" (Modă şi originalitate, în Viaţa rom., 1928, nr. 1). Se condamnă de plano „netoleranţa" şi «şovinismul". Revers al acestora, apelul lansat de Romain Rolland, Henri Barbusse S' G. Duhamel (sub titlul Internaţionala intelectualilor) e reprodus în primul număr postbelic, şi salutat ca un „mare fapt de civilizaţie", în cauză fiind apropierea popoarelor prin cultură. Reamintit la începutul noii serii, principiul libertăţii de gîndire („bunul cel mai mare şi mai înalt al omului") îşi probează efectele JO de război în revista refrarl^"atw'a lul N- Detaliu semnificativ ai ,epiat m°dernismu] A elor de Papaaal « " #' Jutia, în Art in ' 1 Ph)JiPPide resnin^o a °Mrance, fenomen riP 7 w«h transWma^re violentă "eCeSară-. '^SKZ^ biZare' de Uo£^5> Terenul fiecărei Se e~]^-ffP°ate «vea toc Wf ia'. d"' RevoJlf oricărei îmbunătăţiri mitat Mijloacele nL/vf n domeniul fantei,? a*?| înscriu polemicii" CL7rL -? a Cow«™PO«na7 6)' altfe* >ronizea2.? « ' " 1 lefii Vieţii CONST. CI0PRAG. , î ■i DOMNUL IBRĂILEANU Domnul Ibrăileanu ! îmi repugnă gîndul de a face, aci, ceva care s-ar putea ' un portret. Nimic nu i-ar fi displăcut mai mult lui Ibrăileanu însuşi. Un nUt+ret presupune mai mult sau mai puţin ideea de „om mare". Şi Ibrăileanu P°I* it totdeauna de această situaţie. Ceea ce dorea el era să fie un om „serios" °- un om „bun". Cu timpul a devenit şi „om mare", cu toată celebritatea şi aura âc legendă" corespunzătoare. Dar, oarecum fără voia, şi chiar împotriva voii lui. Cariera lui Ibrăileanu a fost un lung şi constant efort de a înţelege, de a înţelege lucruri, idei, oameni. Crezul său — pe care se străduia să-1 inoculeze si celorlalţi — era „supunerea la obiect". Pasiunea care la dînsul lua adeseori proporţii manie era, dacă se poate spune : abuzul de dovezi. Luaţi orice carte sau articol de Ibrăileanu. Veţi constata că, după ce şi-a instalat ideea pe baze ce par definitive, după ce i-a fundat solid legitimitatea, în momentul cînd ne-ara aştepta să treacă la o altă idee, la un alt adevăr, tocmai atunci Ibrăileanu dă drumul la grosul artileriei. E foarte curioasă această grindină de argumente pe capul unui cititor deja convins. Cînd acest cititor este un om mediocru — şi e normal ca acesta să fie cazul cel mai des — el este oarecum agasat, ca de ceva de prisos, în faţa acestui exces de demonstraţie din partea autorului. Ceva mai mult, adevărul astfel demonstrat parcă îşi pierde din valoare, căci o idee care dispune de sute de fapte sprijinitoare e o idee pe care are şanse să o găsească oricine. Şi asta depreciază şi ideea şi pe autorul ei. Insistăm asupra acestui bizar fenomen de opinie publică, fiindcă el ne ajută să-1 pricepem mai bine pe Ibrăileanu. Se întimplă adesea ca meritele noastre, în loc de a spori, să micşoreze stima publicului faţă de noi. Această stimă se cîştigă cu o combinaţie de merite reale şi de şirleticuri cabotineşti .O idee, ca să placă, trebuie să fie pusă în valoare, ba chiar să nu fie deplin elucidată, ca să rămînă puţin mister şi ca cititorul să aibă satisfacţia că a priceput ceva cu adevărat greu şi adînc. Or, Ibrăileanu avea oroare de orice artificiu cabotinesc şi, în plus, avea pasiunea elucidărilor complete. Aceasta făcea pe mulţi să spună că scrie „neartistic", că „bate apa în piuă", că revine de treizeci de ori îndărăt la acelaşi lucru etc. în realitate, scrisul lui Ibrăileanu are acea eleganţă subtilă care — cum spunea Radiguet — „consiste â paraître mal habille". O naturaleţe fermecătoare şi mai ales un stil totdeauna foarte spiritual, spiritual în înţelesul cel mai temeinic al cuvîntului (căci a fi spiritual înseamnă întîi de toate a întrebuinţa expresia cea mai proprie pentru fiecare cotitură a Şindului; şi asta era marea calitate a lui Ibrăileanu. Asta îl făcea cîteodată să Improvizeze combinaţii bizare de cuvinte ,să recurgă la aranjamente neologistice din acelea care ar fi scandalizat pe profesorii de mîna a doua, care nu înţeleg că puritatea e o calitate stilistică secundară, calitatea esenţială fiind proprietatea : asta îl făcea pe Ibrăileanu pasibil de reproşul de „neglijenţă" stilistică din partea' amatorilor de cabotinism literar ; dar asta face pe cei ce iubesc arta fără cabotina] să guste cu atît mai mult felul de a scrie a lui Ibrăileanu). Ibrăileanu avea un respect religios pentru persoana altuia. De aceea, îi era mereu teamă că, demonstrînd cuiva un lucru, să nu-1 mistifice. De aceea se căs- 12 nea el să „epuizeze subiectul". I se părea monstruos să fi indus pe cineva? eroare. De aci, acel „abuz de dovezi" pe care îl făcea pentru toate chestiul?! Cum spuneam, principala sa ocupaţie şi poate unica lui voluptate pP.r% Tr„:..^..,i —~; ~,i ------„î*---______i_ . ci«Jl. priceapă. Universul exterior şi sufletul oamenilor, situaţiile morale si totul îl atrăgea cu acel farmec de mister cu care Viaţa (cu V mare) che' pe o fată tînără. Ibrăileanu, acel domn bătrîn, cu jachetă demodată şi cu ba* albă, a păstrat pînă la urmă un suflet de domnişoară. Avea în fcomun cu puritatea morală şi intelectuală, dorinţa pasionată de a afla orice ; avea •*! comun cu ea : doi ochi mari, deschişi avid spre Viitor. f>\ Adeseori, Ibrăileanu vorbind de scriitorii cari îi plăceau mai mult, nuniâ # printre ei şi pe Turgheniev — „pentru fetele admirabile pe care le-a pus el} î romanele sale". Adora acea virginitate intelectuală a adevăratei domnişoare ac perpetuă disponibilitate mentală care caracterizează pe fetele tinere, acea re™?' tivitate pentru orice. în ultima vreme mă duceam foarte des să-1 văd la sanT-toriu. într-o zi mi-a spus că citise un studiu pe care îl scrisesem eu „DesnT Domnişoare" şi mi-a adăugat că-mi e recunoscător pentru a-1 fi scris, căci îi CL' firma în nişte vechi convingeri şi preferinţe. Altă dată, vorbind de Mioriţa j. spuneam eu ce lucru fermecător este acel personaj de fabulă care e „oiţa bî' sană", şi ce lucru delicat e amorul ei pentru cioban. Ibrăileanu a insistat să scrii toate aceste idei — şi altele — asupra Mioriţei ; citind manuscrisul şi întâlni»' acolo cuvîntul „domnişoară", s-a oprit şi mi-a spus : „bine ai făcut că ai trebuinţa! cuvîntul acesta pentru Mioriţa". Imobilizat în pat, cu puterile sleite, Ibrăileanu rămînea totuşi în posture" intelectuală în care a stat toată viaţa, şi anume, cu tot sufletul lui cel doritf de a afla, cu tot sufletul lui aplecat spre viitor. în ultima vreme era pasionat pentru tot ce se petrece în Rusia sovietică. Nutrea o admiraţie enormă peni»' experienţele comuniştilor ruşi, citea toate publicaţiile lor, şi nu odată i s-a întîn-plat, în toiul nopţii, să-şi întrerupă lectura pentru a o deştepta pe doamna Ibrăileanu din somn şi a-i povesti, în termeni lirici, ce lucruri extraordinare aflase el că mai făcuseră ei acolo. Cu un picior în groapă, el conserva încă m t suflet de fată, gata să se entuziasmeze pentru toate isprăvile mari ale oameni- i lor, gata să se lase a visa îndelung asupra Viitorului totdeauna larg desctii %% minţii sale. / 7 Politeţea lui, blîndeţea, scrupulele morale care întovărăşeau toate acţiunii ' sale, timiditatea lui, onestitatea sufletească, şi, mai ales, pofta lui de a afla, ' mintea lui înclinată cu un unghi mare către viitor, toate acestea dădeau personalităţii lui Ibrăileanu ceva din psihologia de fată tînără, curată, veşnic doritoare i afle, să afle lucruri frumoase, să găsească circumstanţe uşurătoare lucrurilor urîte, să înţeleagă şi să ierte. Cum spuneam, Ibrăileanu a sfîrşit prin a deveni, fără voie, un „om mare*. > Căci opinia publică, în ciuda a tot ce îi poate inunda suprafaţa, are în fundul -ei ceva nobil care nu poate rămîne insensibil la adevărata frumuseţe sufleteasca Ibrăileanu, care nu căutase toată viaţa decît să înţeleagă, şi care nu avusese . altă teamă decît aceea de a induce în eroare pe ceilalţi ; acest om plin de graţie şi de eleganţă morală a terminat prin a deveni ceea ce nu căutase niciodată : un om celebru în opinia publică. i Caut, fără să găsesc, în societatea românească de atunci, un om care, ca j clînsul, să fi meritat aşa de mult să fie iubit şi. care, prin simpla lui existenţa, > să fi ştiut a ne mai z-econcilia puţin cu genul uman. D. I. SUCHIANU . CĂLINESCU LA VIAŢA ROMÂNEASCĂ G taH ,„ in mai 1931 în Vremea, intrarea lui G. Călinescu în redacţia Anunţata la 10 mai ia ianuarie 1933, la propunerea lui G. Ibra- VW Romaneşti nu s a P™ favoarea lui Mihai Ralea şi a. autorului Vieţi iieanu care ceda cuiecioiaiui m« ^ ^ ^______ ^ „,,WioaM ţn Viata Romaneasca *nu ^r^SX^MtatCa^^^ Picase în Viaţa Româneasca M tminescu. eminesciană (Gheorghe Eminovici, iatal lui Eminescu, decît fragmente du ^ograîm e^nesaa ( * u_12 din 1931 . Ral Em nr. 8-10 din 1931 , E™fs™ articole precum Octav Minar, necrofor emi- novici ^co^l'.a^l32^N ^scii şi Ciro Spontoni (1932, nr 5-6) şi.nu mSmni "de doua recenzii, una la romanul Madona cu trandafiri de George Mihail mal ? i,,7% ilta la Omul de după uşă de Ion Călugăru. Zamfirescu Ş1 allaia " a revistei, G. Călinescu înţelegea sa împace contn- , P~1w1loPr cu aceea a tinerilor sub singurul imperativ al valorii artistice, «ia virstnicilor cu aceea a prezentul prin preocupările ei ideologice „Viaţa ^n,^~-eSte dar prin atitudinea ei estetică, ea este abstractă şi ^ "ff^ si nei vor sta alături scriitori bătrîni şi cei tineri, în măsura «ncbatoaieşml pagim e « Refuza să intervină în scrisul colaboratorilor ^.■STSo uSe* consacrare, nu-şi permitea luxul experienţa considennd revista opuc.^ \ afirmare ce va fi în stare să faca cutare ţelor, nu ţineat „sa flasca ina^*e promisiuni au putut să fie respectate, »u cutare publicist Sigur nu gle W colaboratori ca Mihail Sado-în °rlCeoMvhn rif I AĂrbiceanu, Hortensia Papadat-Bengescu şi a act vat "^^^^J'^S^P^ Ion Barbu, Vasile Voiculescu, Ion PiUat, narieDi0rectm'literară a lui G. Călinescu nu a ţinut decît un an şl 45 de zile, de Direcţla/Q1ifaîaxlal.5 {ebrUarie 1934, cînd a fost înlocuit în chip paradoxal u dr'Tnest Ene Desigur că îrSun răstimp atît de scurt rolul său nu a putut li «simţit nîci n-aputut da roade. Milita la Miscellanea pentru literatura originara, ^&Swanoricft exclusivism şi receptiv faţă de .scriitorii de o^cejcoata, naţională sau străină. Nu a reevaluat scriitori vechi, mei ^pus scrMor^ a făcut unele concesii, dînd totuşi în cronica literara o imagine vie a gtoatuni române contemporane. Intrucît în aceeaşii vreme GCălinesculucra la "Pe™ Eminescu şi ţinea şi cronica literară la Adevărul Merarj■ jrtuttc e de presupus ca timpul său era măsurat. Citea totuşi enorm şi comunica »Pld.^^ea/ai! literare, în Adevărul literar şi artistic şi Viata rom anea sc a Aşa de spre UtaMe Mihail Sadoveanu, Răscoala lui Li viu Rebreanu, Hotarul de C. Sterepaietul verde de Ion Pillat, Adela de G. Ibrăileanu, Aventurile din strada grădinilor de Mihai Scria prin urmare Note eminesciene (1933, nr. 3), despre un Fragment emi-twcian ( 933 nr 4) despre Sărmanul Dionis (1933, nr. 6-9), Antihegeliamsmu1», mnewîim £-io[| publica Trei scrisori de la Gheorghe Eminovici (1933, «r- U), în fine despre hlTanasia eminesciană (1934, nr. 2). Folosea prilejul de t actualiza figuri de scriitori legaţi de Viaţa Românească, dispăruţi ca Spir.don Popescu, Axente Frunză şi Jean Bart. 14 Cronica literară de la Viaţa Românească este faţă de cea mai deasă a I Adevărul literar şi artistic selectivă, uneori un simplu reflex al celeilalte. La V I Românească G. Călinescu recenza autori intraţi în conştiinţa publică, recunos sobru, dar totdeauna cu simpatie, chiar în cazul unor scrieri discutabile, deoar^' aici era vorba de a da o judecată din perspectiva operei întregi. Natural, aut3 a trebuit în cîteva ocazii să revină, atunci cînd scriitorul a fost prezentat' în 3 în Istoria literaturii române. n% La prima vedere cronicile literare ale lui G. Călinescu n-au nimic extr».* dinar, şi atunci ca şi astăzi i se aduce învinuirea că rezumă operele şi dă nmi4 citate. Criticul avea însă în cel mai înalt grad capacitatea de reconstrucţie', de refj f a operei ca într-o machetă şi acea însuşire specială de a izola prin citat momenî de maximă manifestare a spiritului creator, însuşire pe care o are Benedetto (w* şi pe care critica italiană o practică îndeosebi, de unde şi definirea ei drept 2 del citare". Ce să spui despre o carte, întreba G. Călinescu, dacă nu arăţi în ce constă)" Şi dacă spui în ce constă, arăţi şi cum. Nara deci 3 şi cu Rezeda 4 de Ion Mim* lescu, vorbea de intenţia sa, recunoştea verva, nu ascundea însă impresia * neseriozitate. * în Iarmarocul metehnelor de Dragoş Protopopescu constata o variantă a roi. ticismului minulescian. Dar „nuvelele lui Dragoş Protopopescu revelă în autor im multă cultură şi inteligenţă decît talent. Pentru că, chinuite toate în vederea ob|* nerîi unud humor englezesc, ele par şi sînt prin conţinut şi manieră, nişte pastişe* Numai cine citea şi scria în acelaşi timp despre Vvar de Sadoveanu î Hotarul de C. Stere putea să observe substanţa comună a acestor cărţi, extraordinara viziune a peisajului siberian, tot atît de autentică la Sadoveanu, care m văzuse locurile, ca şi la Stere, care le străbătuse. Dar Sadoveanu, care trebuie st * fi beneficiat de povestirile orale ale lui Stere, are sentimentul sublimului geologic, în vreme ce acesta apare la Stere alterat de nelinişti şi oroare. în Răscoala G. Călinescu sesizează analiza subconştientului mulţimii şi îj. cîemînarea lui Rebreanu, socotită însuşire tehnică de căpetenie, de „a cumula şi • desfăşura încet faptele pentru ca din ele să iasă impresia de haotic", ceea ce, mi- \ car sub aspect psihologic, e foarte adevărat. V Criticul găsea interesant romanul-reportaj Normaliştii de B. Iordan, dar f ieftin şi vulgar romanul Camere mobilate de Damian Stănoiu, scriitor remarcabil i numai cînd face cronica monahală a mînăstirii ca în Ucenicii sfintului Antonie. In Oraş patriai-hal Cezar Petrescu osteneşte cu încă o verigă la acel „lanţ ■ gros cu care vrea să lege laolaltă toată realitatea vieţii româneşti". Observaţia pare o ironie, dar nu e, această scriere rămînînd pentru G. Călinescu şi în Istoria- literaturii române „o lectură plăcută". Din recenziile la Amor încuiat şi Calea Văcăreşti de I. Peltz în Istoria lite- | raturii române a rămas numai a doua, suficientă pentru a caracteriza pe prozator. Criticul citeşte şi recenzează mai mult, istoricul literar reţine esenţialul. Umorul „de cea mai bună calitate, cultura solidă şi ironia de o rară causticitate" observate în Lupii de Dinu Nicodin dispar în judecata finală din Istoria , literaturii române. în aceeaşi operă criticul nu mai vede aici decît „o petrecere de amator, modestă, curînd uitată". Faţă de Adela textele recenziilor lui G. Călinescu din Adevărul literar fi artistic sînt pozitiv reticente, revăzute în Istoria literaturii române cu aceeaşi rezervă asupra cazului (relaţia femeie tînără-bărbat matur), căruia criticul îi dâ Sn , Enigma Otiliei o altă soluţie (Otilia se mărită cu Pascalopol). i în sfîrşit G. Călinescu apreciază Golia de Ionel Teodoreanu pentru poezia -. decrepitudinii, abordată şi de el în Cartea nunţii, dar nu mai găseşte în Istorii ^ literaturii române decît un interes documentar romanului lui Mihai Sevastos. întreruptă în februarie 1934, colaborai-ea lui G. Călinescu la Viaţa Romanească a fost reluată în 1937 cu un formidabil portret al lui JE. Lovinescu şi cu un număr de fişe de istorie literară relative la Nicolae Filimon, Nicolae Scurtescu, Mircea Demetriad, Pantazi Ghica (1937, nr. 11), un romancier uitat, Ion M. Bujo-reanu (1938, nr. 2), Pedagogia lui Creangă (capitolul din monografie), Anghel Deme- ■ triescu (1938, nr. 4). în iulie 1938 G. Călinescu lansa pe Eusebiu Camilar al căru! . roman Cordun vedea lumina tiparului în Adevărul literar şi artistic. O versiune nouă a dat Camil Petrescu la Editura Fundaţiei Regale în 1942. La începutul anului 1939 G. Călinescu, a cărui colaborare înceta şi la Adevărul literar şi artista ^ va edita la Iaşi, Jurnalul literar, foaie săptămînală de critică si informaţie lite»' • - AL. PHw î Din Istoria litemturii române DEMOSTENE BOTEZ Cele mai bune şi mai semnificative pagini de proză ale lui Demostene Botez găsesc în Memoriile sale, pe de o parte acolo unde el evocă satul copilăriei şi copilăria în special ,ca genuitate a întregii personalităţi în devenirea şi definitivarea ei, iar pe de altă parte acolo unde îşi retrăieşte experienţa strict personală Sn cadrul istoric dat al războiului. Respectivele pagini, de rememorare, a copilă-tjei şi de mărturie, a războiului, pretind a fi valorificate chiar dincolo de opera propriu zisă a unui autor şi înscrise în circuitul mai cuprinzător şi mai sever totodată al literaturii române însăşi. Paradoxul literar al acestei copilării, paradox ce-i conferă autenticitatea estetică, vine din aparenta contradicţie între atitudinea romantică a scriitorului faţă de ceea ce el consideră continuu şi accentuat drept domeniul rezervat paradisurilor pierdute, şi tonalitatea cenuşie, realistă pînă aproape de sumbru a observaţiilor rememorante, ca şi cum o autocenzurare sub-conştientă, proprie firii adînci a naratorului, ar opera cu de la sine putere. Perimetrul e modest : „univers mic" îi spune autorul, căci constă în locul neprivilegiat însă prin sensibilitate romantică sporit, al activităţii domestice înconjurătoare, al peisajului configurativ lipsite de atributele unei realităţi excepţionale ; „paradis pierdut" nu prin aura sa de basm şi nici prin bucuriile stîrnite de aventurile nevinovăţiei, ci paradis doar prin faptul însuşi de a fi fost pe veci pierdut; şi atitudine lucid şi clar exprimată : „Mai tîrziu, şanţul rămînea gol, cu pereţii curăţaţi de torent, fără de nici un rost. Mirajul lua sfîrşit. Dar în mintea mea, proporţiile lai neînsemnate şi ridicole au săpat adînc, şi niciodată nu m-a mai impresionat un fluviu prin apele lui mari" sau : „Tata făcea lista treburilor şi cumpărăturilor. Eu asistam uimit la acest început de epopee. Totul mi se părea grandios şi fantastic. Aveam admiraţie pentru cai, care trebuiau să tragă atîţia kilometri ; şi-1 admiram pe tata, pentru că ştia drumul care era atît de lung şi de pierdut în necunoscut". Cenuşi de mituri în ulcioare de lut. Pe un mai larg fond de observaţii mărunte, a căror lentoare de mătase aspră datorează aproape totul senzorialităţii : fin şi grele totodată se cern senzaţiile, ca materia timpului într-o clepsidră. Tablou rural cu trăsături quasi statice : «Botul lor umed umbla o clipă prin peria fere a miriştii, plictisit, leneş, nehotărît. Căci canonul lor era permanent. Mereu trebuiau să fluture din cap, să-1 repeadă peste deşertul pîntecelui, să dea din coadă, sâ tremure violent pielea de pe trup, să ridice şi să bată din picioare — căci o mie de muşte de diferite culori şi mărimi îi pişcau pînă la sînge, de gît, de spinare, de bot. Erau muşte mari .emailate în albastru lucios, altele gri, cu aripi cenuşii, ca nişte trîntori de stup. Cu un mănunchi de buruieni încercam, să le sperii meau şi aşezau în căpiţă enormă, paiele scuturate de păierii batozei erau cu toata faţa acoperită de un praf pămîntiu. Nu li se vedea decît albul ochilor cînd prj. , veau în sus. Hainele erau acoperite la fel : arătări de iad. Şinele batozei, pâierî cerneau necontenit, violent, în aer, tot praful adunat în spice. Un nour gros aeo- ■ perea totul, înfundat în spaţiul îngust dintre girezi. Nu pătrundea acolo nici un pje 1 de curent. Praful mocnea pe loc, crescut de abundenţa celui aruncat din nou : era ca ceva solid, ca o perdea de pămînt pulverizat. Acolo, era mereu ca în preajma nopţii, cei care lucrau aveau gesturi simplificate de umbre cenuşii". Sînt semnificative aaeste citate, fiindcă notaţiile autorului, transpuse în mediul strict familial, j în intimitatea casei, ogradă, uliţă, drum, semenii de-o vîrstă sau maturi, natura i liberă, anotimpurile, ploile, zăpada, florile, pădurea, solemnităţile, se păstrează în \ aceeaşi tonalitate neîmbietoare ; cum nu mai puţin dragostea maternă, respectul * patern, prezenţa misterioasă a morţilor apropiaţi apar fără duioşie, cu toate ci ' simţi nostalgia imensă, sfîşietoare, prinsă cu străşnicie în chingile unei conştiinţe care nu ştii dacă e timidă sau riguroasă cu sentimentalitatea inhibată de propria * ei debordantă posibilă. Acolo unde joaca infantilă parcă nici n-ar fi existat s-a substituit probabil, mai tîrziu, un curios joc estetic între natură şi expresie, dacă ar fi să credem că natura adevărată, că fiinţa spirituală poate fi altceva decit > expresia ei întocmai. Identitatea se revelează totuşi în unele notaţii, care pornind \ de la vagul liric : „Zările erau limpezi. Un roz diafan, dulceag, calm tivea toate dealurile dinspre apus. Apoi un albastru clar, tot mai închis, pînă la ceva nedefinit, pierdut — înconjura totul", la impresia lirică : „Toate oraşele de departe • seamănă cu nişte cimitire cu monumente", şi la declaraţia lirismului funciar : „Sin- « gurătatea în mulţimea ce mă înconjura şi tristeţea au fost partea mea, de-aci înco- 1 lo, în restul anilor de liceu. Ele şi-au pus pecetea pe sufletul meu, mi-au ascuţit ; sensibilitatea, mi-au îndreptat-o spre o anumită viziune a vieţii, care s-a exprimat t mai tîrziu, exteriorizîndu-se în poeziile mele, în dragostea mea de oameni, consi- ■'■ deraţi de drept, prin însăşi existenţa lor, nişte tovarăşi de suferinţă, integraţi ca mine în aceeaşi tragedie a omului — o tragedie a cărei atmosferă de flori veştede -o simţeam în mine, pînă în adîncul trupului". Declaraţie ce ar putea sta edificator în fruntea paginilor din memorialistica lui Demostene Botez închinate războiului. Realismul sobru, cît priveşte relatarea faptelor, e de o transparenţă admirabilă în privinţa naratorului care se constituie, drept nepărtinitor martor al lor. Ajunge ca el să redea fidel, fără patetisrn, fara a se substitui celor meniţi să judece, ceea ce, sub semnul unei fatalităţi, se întîm-plă şi i se întîmplă, pentru ca mărturia să-şi descopere întreaga-i valoare intrinsecă. Dar, faţă cu obiectivitatea faptică, lăsînd să se străvadă individualitatea nealterată a celui nevoit să o suporte. Şi acest „lăsînd" înseamnă, tocmai prin lipsa de ostentaţie, prin caracterul său neprogramatic (cel puţin în aparenţă, căci ne aflam doar în planul estetic) prezenţa literatului sub forma cea mai pură şi mai convingătoare, adică a personajului „veşted înflorit" sub formă de tînăr ofiţer lup; tător din adolescentul singuratic şi umanitarist autoportretizant în citatul de m sus. Nici laş, nici eroic, nici potrivnic, nici exaltat, ci doar „la datorie", ca^ om J ceea ce obiectiv ţine de om, dar şi sub apăsarea acelei tristeţi personale în ca 17 noate împedica să simtă apartenenţa la o mai vastă tristeţe, universală ; şi ej nu se £jPZVâiuie, în particularitatea sa din cel de al douăzecilea veac, o struc-astfel 111 teasgă romantică. tura su" această particularitate se trage scepticismul şi ironia periplului medial lui Demostene Botez : proza din însemnările de călătorie intitulate In teranian ^ _ un ti^u subiectiv la consemnări ce — iarăşi aparent — îl con- câutare trecut un secol de cînd, pe aceleaşi meleaguri liric păstrate în poemul irazic, Bolmljneanu se exalta de frumuseţile lumii sudice şi vărsa lacrimi stră-Conraci, ^ picioarele ruinelor care mărturiseau perisabilitatea de neînlăturat lucitoar ,.lor^ ^ lucrării umane escaladînd istoria. Romanticul de acum se cen-3 CiV \ crud, sensibilitatea sa trece toată asupra mizeriei sociale actuale, ce anu-zureazc des'ăvîrşire pînă şi pitorescul mirificelor tărîmuri solare. Dacă Minai ieafa atent la priveliştile mizeriei, le compensa cu fulgurante retrageri medita-^3 în cultura-i proprie, Demonstene Botez rămîne singur contemplînd mizeria ; fVe â de solidarizare (nu mai puţin romantică însă !) cu suferitorii ei. Ca ele- te de cultură şi istorie, întîlnirea şi cunoştinţa „omeneşte" rapid închegată "^ooetul catolic Fr'ancis Jammes şi fostul rege Ferdinand al Bulgariei se rezolvă te aceeaşi retractilă solitudine. lnscriindu-şi sensibilitatea lirică pe orizontul permanent nostalgic al copii" -ei rurale, ca „paradis pierdut", e firesc ca poezia lui Demostene Botez să fi fost corelată de sentimentul „dezrădăcinării" din versurile ardelenilor antebelici, continuaţi nu o dată, în pofida importantei influenţe a lui Blaga, de urmaşii lor dintre cele două războaie. Cu toate acestea există o deosebire fundamentală între «ămănătorismul şi sechelele lui transilvane, şi „modernismul" poetului moldovean. De la Iosif şi Goga pînă la generaţia lui Emil Giurgiuca, sentimentul naturii rusticane se poate superficial apropia de sentimentalitatea naturistă a lui Demostene Botez; dar îndepărtările esenţiale au două surse : întîia, împrejurarea că oraşele fostului imperiu constituiau prin ele însele un refuz sensibil pentru lirismul românesc de sorginte rurală (chiar şi maghiarul Ady, la Paris, s-a simţit un „înstrăinat" ceea ce, curios, nu s-a întîmplat cu românul Blaga, la Viena), pe cînd oraşele sau tîrgurile de dincoace de Carpaţi, nu erau adesea decît prelungiri degradate ale satelor moldovene ; a doua, împrejurarea că poeţii României vechi, din jurul lui 1900, meniţi a se supune ineluctabil simbolismului francez îndeajuns de repede autohtonizat, s-au format iniţial, cu voia sau fără voia lor sub dublul patronat artistic al lui Eminescu şi Macedonski. O lege, căreia Demostene Botez, nici el, nu i-a scăpat. Iată-1 deci, şi cu acest prilej, pe Eminescu : „Peste valea unde creşte tot mai dejs pădurea-naltă, / într-un iaz cu ape limpezi cîntă un buhai de baltă, /, Cintu-i somnoros de bucium, din adîncuri verzi de ape, / Răcoros răsună-n frunza din copacii de pe-aproape. / / Soarele căzut pe dealuri, ca din gura unei gropi / Scînteiază frunze albe prinse-n frunze lungi de plopi, / Şi acum abia sclipeşte peste-acoperişuri lucii, / în clopotniţa din zare, răstignit pe vîrful crucii" sau : „Ca $â mai văd încă o dată seninul clarei tale frunţi, / Am rătăcit atîta vreme pe urma paşilor mărunţi" în concurenţă cu Macedonski : „Un vînt uşor de miazănoapte alungă negura pe coame, / Cernind în drum o rouă deasă pe cîmpurile cenuşii" sau „Viscoleşte alb nisipu-n lungul plajei fără lume, / Scîrţîie prelung piloţii punţilor de îmbarcare, / De la care nu mai pleacă bărci albastre la plimbare / Pe cărările lactee însemnate-n larg de spume". încît, dincolo de elementele rusticane sau de natură trăită ca atare, altminteri curînd filtrate-n atmosfera urbei moldave, tristeţile lui Demostene Botez ţin de acea zonă regională a lirismului nostru, unde el se întâlneşte cu Bacovia, cu B. Fundoianu ori Camil Baltazar. Mai nainte însă, el a devenit „cîntăreţul" universului mic de odinioară : „în grădină ard mocnit şi Singur frunzele de an, / Atîrnînd pe garduri lungi cununi de fum, / far pe urmele de care ce-au dus sacii plini pe lan '/ O găină a-nceput să scurme-n drum" sau JPrin frunzele de an şi viţă dulce / / Şi-acuma poate iepurii s-ascund, / Şi vin Spre sară vrăbii să se culce / în streşina căsuţii vechi din fund. / / Pe coasta îngheţată, vînturi reci / Or fi adus troiene de zăpadă, / Pe care cîni vor fi bătut poteci / De-a lungul viei pînă în ogradă". / Dar ton propriu încep să capete versurile, cînd satul se vădeşte a nu fi idilic : „Zac porţile căzute într-o parte, / cu gesturi largi de braţe dezolate... / Văd apa morţilor jucînd departe, / Pe iarbă, pe ogoare şi pe sate...", chiar tihna rurală manifestîndu-se apăsător : „Zile de vară n ?i greoaie / Ca nişte trene mari prea încărcate, / Soarele leagă în el aze bogate, / Pune mii diamante-ntr-o bură de ploaie. / / Cade odihna cu aripi ţemPiu?b pes.te hotare, / Cîntă cucoşii în curţi liniştite ; / Plopi eleganţi, ca nişte ei despletite, / Clatină leneşi vîrfuri suple în bare" (sîntem aproape într-un 7 o. • i " ' ' ^e-aceea, r / ca nişte-ndepărtate melod Jos im ci» cresc Tristeţile lui Demostene Rot» 2lte .- natura generalizată-n anrtiW.rf^6"1- sPeciflcă lirismul, se lă,-M truda / Şi simt în iuru-mi vini. P 1 *nmăvara) : „Sînt obosit 3 gesc Şi neagră ca o urnCă, ™n'Sl^ / S-af undâ^ft tal ^ una alba ca un ochi de lac / ns^ LI n0apte de romantică h rba «I toate tac." ■ c^r^nw,„„^ . T ' Răsuna parca cerul no.to , ,a. 'ubire, / ^ -adonţ toate tac galbene si moarte "7 T n" «f-mvfginea pădurii "eVfedoarf / Pp™ lumile-parte. / / Pe fi plopii au^lVa tre,bui să moară?/ Şi asSntiîî/34 d parcuri, în pădure si pi vii * / £"nS -făclii î / Copacii ai^ S 0 , ^ «Ml Umpuri general-subiecPti;%pe1ct4SatrCeDf™nză ^nă în soare° ^ Şi soarele curat si clar tar tre™ / 4 ' ;,Dm mmo însumi eu V' \Peste %" neaţa limpede şi Vece /Prin ™ V" etMi Ca roua transparent T,abse< petrece. / Şi pa]n4 aP« ntr-un izvor de munte / Sn{ f.1"1, De vreme înnegrite si mărunte / sf „ nte J MW Putrezită frunză ™ firul '* f soare mă desface / Ca vîntn n ' 7 f 1 vegetarea udă de pădure / t nerv«» simbolul singurătăţii lui melancolia să ma furi" pentii* 4 la singe, / Şi am trecut pSte K ?H V'M~mfle «spre mi-au Sat L? ''."M ?>: „Şi-acum rt\tot™„^f„a,,.be * ">5l»s / Acelor e" / Sa port p,.,iw mlresnST A? I> / Adus in lir. n™. î-w" W , Pe sMaie pustii. / Po Z„iUi,,™?' ',Do care-au .^''f'J1™'»* moarte / ,Şi-[tn LÎnH ,s, Zldui] rie Sădiri deşarte / Ph n V ' ' Şl a*toz! ^ J Cu jocuri de X&.'î " ™ n»s»' mari / r „ »™»litni*«* chiuind pe™w,i ÎS, <"'raî?i «™ino J o„"ci '/ P„rP"?™i "™ " » dealuri pustiul lungit ca o fiară / aS, 6 toamnei izvoditoare de iale ■ ft nem'inPlngUSt<; \0t °erul se strînge / PeT.Zl CU par-nrflcit în pădure" sau fa Id^ce nPS gK°bul meu ^rimt.. / kiVS Pe tarC'° traiesc Şi o simt; / Şi ci rn^ vin? noiem.bre Parfumuri amare / De fmn 2Cms Ca"ntr"° cu?eă si Plîn8e" *" do l !i P^Uri subt cer / Şi Praf de „ ^ ^° "UC Pc 0 albă cărare, / Şi mW DomTta : /,-Sînt Placi care scmă sînt nlîcT,na dC/?r / ^ Plute?te ^ a« un cW ni>Tn o™ Plm/g; S3U; »9i Putrezeşte oa^.f Se f-rîng ; / Sî»t pomi care cîntâ şi nici n-apune. / Stau neliniştiţi copacii de mi 6g pămînt"l. / Nici soarele nu-apare me Vmtul ; în «taosfera citadină bacovian^TI' '■ 2" teamă' parca> sa sfT COViand> a lui B. Fundoianu : „Toate strai* i - - — " ul»"ra, am grădină / / -n ' uillulJu pasn grei în i una alba ca un ochi de lac / ns^ LI n0apte de romantică h rl -toate tac..." ■ (toamiT^ • t ~ ' Kasuna parca cerul peste fire / r4„ j , Iublre, / Z galbene si mor T-f La"L3 ,mta^nea pădurii e-o fedoară / Pe lum^'JU culme n,oni,-af m?l_Va trebui să moarătTsi a.J^I!,,pat * ^ I u, / De aceea nu mai trece nimenea pe ele. / La fereşti se „oio / Pînă nu mai văd nimica şi-i tîrziu". Apoi, în acelaşi şi se coagulează autonom, cou- • tntr un pustiu, / L>e atera Jlu xiici uae nu doc azi u" zăbrele / Pînă nu mai văd nimica ş yitj oamei ^en)0Stene Botez se despart de iBacovia ş şi-i tîrziu". Apoi, în acelaşi duh ww-j-r Demostene ouie/. »c uraj»!-,, mc awwvm şi se coagulează autonom, cou-siroWe ' sa vorbesc şi nu-nţeleg nimic. / Se-ntorc în mine gîndurile iar / fr -„te"năsări mute-ntr-un stejar / Crescut stingher pe-o stearpă înălţime" sau fa I>lŞve K. ■__nnhi rip mort / Zndnrnic Inmpa m™a os ,v,„; ,.„ja / ,_ f -«i-i» Dăsâri mute-ntr-un siejar / ^rescui stmgner pe-o stearpă înălţime" sau îf " p tulburi ca un ochi de mort / Zadarnic lumea vrea să se mai vadă. / Mă iau * aJTs singur si mă port/ Prin înălţimi carc-au căzut grămadă". Pentru' că solite mu*» .."».— ' „hcnliite îi răsounde o dualitate siihi«vtiwă • ir,, rfo,, i;„„.-. „.. % „,î„3 singur si "lcl i""'v ------------..... ■—'~ ^'ui *j 1 bacoviene absolute îi răspunde o dualitate subiectivă : „Eu stau lîngă su-«TÎi meu / Cum stă totdeauna cineva lîngă un bolnav. / Atîta mă mai tine pe pă-Z t / Trebuie să-1 veghez fără nădejde : /, Să deschid ziua, larg, geamurile / Si să noaptea o mică luminiţă / Fiindcă pe-ntunerec sufletele mor mai uşor" ori ?inrolo cîe mila de sine) dualitatea obiectivă a sentimentalilor : „Amurgul palid ÎSîdea din pleoape, / Ca cineva cui j-a venit a plînge, / Şi-n cerul liniştit ca SSe ape / Simţeam cum totul moare, cum se strîngc... / / Am stat în astă sară fmoreună / Şi-am ascultat a cerului vecerne, / Pe care o suna tăcerea-n lună / S clopote albastre şi eterne". Alt strat al poeziei lui Demostene Botez exprimă filozofia sa, între romantic si modern, nu fără tangenţe cu lirismul vizionar al lui Al. Philippide. Pcrs-ijva iniţială e ideaţia eminesciana, dar în cosmosul palpabil, unde abstractul jSiirfîmizează : „Sintem cu toţii vis. Te uită-afară / E-o înserare palidă si clară / De început de iarnă timpuriu. / La geam salcîmu-ntincle-un ram pustiu / Pe cadrul lîb prin care lumea vine / Ca să se uite singură la mine. / Au'fost odată frunze. '. i t- --- iVJL yj\~i(Ai caracteristicile de meditaţie şi de valoare ale eseului. 22 încă din 1933 Radu Boureanu se situează, cu claritate, pe cele mai tate poziţii ale intelectualităţii care colaborează pentru salvarea demnităţii «na Deosebit de curajoase sînt articolele sale prin care denunţă iraţionalitatea Jn şi filozofie, conturînd, profund neliniştit, umbrele fascismului. El portretiza jn precise, de incisivitatea gravurii în aramă. Oscilează de la .miniaturisrnul care? poate filigrana, pînă la cel mai imperceptibil detaliu, masa de scris, la coloritule descrie cu trăsături de penel viguroase, muntele şi marea. Poate că numai ** Bogza îi poate fi alături în descrierea magnifică a răsăritenei Dobroge. El crede puternic în etica scriitorului, în caracteristica sa de a fi 0 v aparte, nu o unitate a unui cor comun, encomiastic. In concepţia sa, literatura c reflectă socialul nu trebuie să inventeze, ci să picteze, să interpreteze atingînd a?! zile artei. Nu spre literatura echivalentă cu procesul verbal trebuie să tindă so&1 soit .'Joi subliniat stările naturii, sentimentele si acţiunile umane ale semenilor si torul cetăţean : „...Rapsodul popular — scria Radu Boureanu încă din l%\ ■ Propria. I viaţă interioară. Ne-a lăsat o maree simbolică, o infinitate de simboluri şi de imagji* Nu ar fi profitabil să nu ducem mai spre înalt acele facultăţi ale artiştilor evurf*-lor..." Va reveni, arătînd că a fi un spirit modern, un creator care reflectă toi"' dcauna noul, ţinînd săgeata privirii asupra culmilor clasicismului, înseamnă a »' mări, dincolo de formă şi expresie, de cuvînt, esenţa vremii tale... Arta desţeleneşte terenul istoriei, cînd creatorul ştie să aleagă faptele, operînji o sinteză, întrupînd caractere şi suflete. Din lunga serie de asemenea creatori d» •: suflet, Radu Boureanu trasează o luminoasă galerie de portrete ale unor neuitate '■ personalităţi care au servit, cu atîta devoţiune, literele şi limba românească : Baco. ' via, Duiliu Zamfirescu, Macedonski, Vinea, George Mihail Zamfirescu, şi în ultraj', lui toamnă, neuitatul Mihail Sadoveanu. i* Trebuie să fie amintită şi activitatea intensă de traducător a lui Radu Boureanu, considerată de noi ca paralipomene ale poeziei sale. Pentru el, esen- | ţa acestui gen al literaturii este de a face din traducere un cristal; transparent, k posesia acelui dar care este unic, al său, în transpunerea conţinutului poeziei. Aş, a reclădit sub cerurile româneşti construcţiile de vis, de patimă, de iubire şi durere ale unor mari glasuri ale poeziei. Cine va uita tălmăcirile Poemelor lui Alexandru Blok în care se păstrează şi se retransmite prin limba română vibranta forţă emoţională şi se urmăreşte palpitînd itinerariul psihologic al unei profunde sensibilităţi care aspiră, neliniştită, spre cunoaşterea adevărului integral. Aşa sînt tălmâ- J •cirile din Micheiangelo, Pablo Neruda, din Robert Goffin, din poeţii moderni al } Belgiei, tot atîtea prilejuri de artă pentru poetul român de a-şi acorda limbajul \ propriu unor multicorde vibraţii şi unde învăluitoare. Poemele lui Emile Verhâeren | sînt o altă demonstraţie a tezei că traducerea în echivalenţele ei structural-armo- \ nice este totdeauna o altă faţă a poeziei. Poezia este facultatea predominantă a personalităţii lui Radu Boureanu, ^ ca o luptă permanentă între umbră şi lumină, cu încercarea de a pătrţm'de spre ■ miezul iradiant al lucrurilor. Toate versurile sale, orchestrate pe motivele durerii , sau iubirii, ale tristeţii sau setei de viaţă, armonizează în final fraza seninătăţii, între precursorii săi, la sursele asimilate, pot fi amintite, chiar de poet, numele lui Huskin, Maeterlinck, Paul Valery, interferate de concepţia fosforescentă despre poezie a lui Aristot, el însuşi. într-o lucidă Confesiune, care este preambulul primului volum al -Scrierilor sale, poetul declară, cu justificată conştiinţă despre propria valoare, că el este dintre aceia care „iubesc efortul şi sînt adepţi ai înălţimilor cucerite". El pledeazS încă o dată pentru modernitatea artei care nu desfigurează natura umană nici frumuseţea lumii. El se ridică împotriva mimilor posibili şi a acelora care liberalizează impostura. Justificînd rolul criticii (înaintea justiţiei imanente a timpului, singurul judecător inexorabil) în a sublinia autenticul, timbrul valoric, Ha* Boureanu nu este de acord, total, cu acei critici care au subliniat preponderent latura plastică, coloristică a stilului sau poetic. Tot o viziune monocordă este ji a acelora care relevă stăruitoarea solemnitate a poeziei sale. El nu confunda niciodată starea elevată a artei verbului cu grandilovenţa şi retorismul. El n adoptă, între rigorile disciplinei sale poetice, în primul rînd ne sinceritatea, mimi-tismul poetic, confecţionarea unui modernism nestructurat, nesemnificant, lipsit substanţa plăsmuitoare. Radu Boureanu vehiculează prin substanţa poeziei s teme perene, stările şi sentimentele iubirii, ale morţii şi vieţii, ale dragostei p tru om si pentru colectivitatea căreia îi aparţine. Simetria poeziei sale se feve" . . de la o ordine primordială, de la un ritm ondulatoriu. Raţiunea lui es" temperează tumulturile, învăţînd despre calmele echilibruri, generate de cunoaş 23 larea iucidă. Poezia lui Radu Boureanu este un bloc armonic al spi-de contei luinanjS(. modern, care are drept atribut frumuseţea. In această periplului unu zjei trebuie să se caute specificul acestei profunde sensibilităţi con-j^anenţa a pătrunde dincolo de scoarţa care moare, sondînd în fibrele esen-temp°fan^asteje zăcăminte ale perenităţii. Şi este atins de uriaşa aripă a melanco-ţiale. w iene în convingerea că marea rană a omenirii este contrastul abisal liei elT>!"f,o0ral şi aspiraţia spre eternitate. Ca şi pentru un alt mare poet scump dintre tel7^tre psyche poate fi simbolul plural al literaturii lui Radu Boureanu. inimii no ^ echivalează de poet splendida efervescenţă creatoare, trecerea gravă la? îtnkii prag al artei verbului : 810 fînd vreau cîteodată să încep un poem se ridică un prag, se întinde o - " u-i mai aud palpitul, nu-i mai disting o faţă, nedecorticat se-ascunde verbul ceaţa»; n -^^ chem> e ca 0 dragoste-n declin care îngheaţă, e ca o pană moale de — .°îlCijzînd din' cer, arborescentă cu desenu-n_ caldu-i ger, cum pe un geam în ^ „ fprieă de gheată, topită-n laserul unui râze de soare." lebruar o ° ALEXANDRU BALACI 24 „O PUBLICAŢIE AXATĂ PE REALITĂŢILE ROMÂNEŞTI" Grupăm sub acest titlu răspunsurile primite la ancheta deschisă cu prilejul împlinirii» şaptezeci de ani de la apariţia VIEŢII ROMANEŞTI. Întrebările noastre au fost următoarele* 1. Care au fost legăturile dumneavoastră cu revista Viaţa Românească ţi cu grupul <& scriitori şi oameni de cultură din jurul ei ? 2. Cum apreciaţi rolul Vieţii Româneşti in contextul literar, cultural şi social al periwM pe care aţi cunoscut-o mai bine ? 3. Cum vă apare in perspectiva timpului evoluţia de pină azi a revistei şi care sînt <|»M opinia dumneavoastră, locul şi specificul ei in peisajul revuistic actual ? Desigur, istoria revistei editate de Stere şi Ibrăileanu în 1906 la Iaşi este scrisă şi locul® proeminent în mişcarea de idei de-a lungul acestor decenii e în general cunoscut, s-au scrk mii de pagini de studii şl evocări, s-au publicat corespondenţă şi acte, viaţa lui Ibrăileanu -conducătorul efectiv al publicaţiei pină la mutarea ei in Capitală — o fost cercetată pini k laturile ei cele mai delicat-obscure. Opera scriitorilor din cercul Vieţii Româneşti a ievetk un bun naţional şi ilustrează de mult cărţile de şcoală. S-ar părea că, cel puţin pentru perioaii de pină în 1940, cam totul s-a spus şi lucruri substanţial noi, care să zdruncine serios op&j formată nu mai sînt de aşteptat. Revista vorbeşte de altfel pînă şi prin masiva prezentă a colecţiei el pe cîteva rafturi de bibliotecă, expresie a unei concentrări şi continuităţi de eforturi spirituale fără egal în istoria culturii noastre. Dacă, în aceste condiţii, am apelat încă o dată la redactorii şi colaboratorii mai aprop!e|i revistei in diverse perioade ale evoluţiei sale, am făcut-o nu cu gîndul de a adăuga delsfl la multa anecdotică aflată în circulaţie, cit mai ales cu intenţia de a incita la eventuale reevaluări şi preciziuni. Acestea au devenit posibile cu deosebire azi, cînd stadiul de dezvoltam atins de societatea românească pune într-un mod mai nuanţat şi mai acut in acelaşi timp relaţia trecut-prezent iar necesitatea unei educaţii permanente obligă la valorificarea deplini» întregului tezaur al culturii naţionale. N-a fost străin de noi nici gîndul (exprimat deschis de altfel in ultima întrebare) ie t îndemna la comunicarea unor reflecţii privind Viaţa Românească de azi, de a cunoaşte cs alte cuvinte opinia unor personalităţi ale vieţii culturale asupra rolului din ce în ce mâl mare pe care-l are de jucat şi in viitor o revistă literară. După lectura celor citeva zeci de răspunsuri primite (din care publicăm astăzi, din lipsi de spaţiu, numai o primă parte, (in numerele i şi 5 urmînd să facem loc textelor semnate it Ion Clopoţel, D. I. Suchianu, G. Zâne, H. Zilber, George Lesnea, Mircea Mancaş, Ion Biberi N. Carandino, T. Cristureanu, Constantin I. Botez, Ion Zamfirescu, Edgar Papu, N. Tatu, Şlettt Popescu, C. I. Gulian. Al. Balaci, Silvian losifescu. Ov. S. Crohmălniceanu), putem afirma M speranţele noastre au fost răsplătite. Istoria literară — şl nu numai literară — va avea Resimt de meditat asupra acestei întruniri prin corespondenţă a colaboratorilor Vieţii Româneşti o»1' tre cele două războaie, la care se adaugă şi alţi scriitori şi publicişti cu orientare de sflsj* chiar dacă au stat mai departe de revistă, precum şi unit din colegii noştri care au conaus-e in perioada de după Eliberare. ...PlNA PRIN 1930—1932 — DIMENSIUNEA CALITATIVĂ A CONTRIBUŢIILOR. — 1. într-un anumit sens, legăturile mele cu Viaţa Românească sînt cev» mai vechi decît apariţia ei. Incepînd din septembrie 1904, am fost elevul lui G. te* leanu în prima clasă a cursului superior de la Liceul Internat din Iaşi. Pot afirlj™ că el prefigura spiritul revistei pe care urma s-o conducă, peste un an şi jumătăţi ca redactor-şef. După părerea mea, el întruchipa concepţia nu numai literara, Şi social-politică a Vieţii Româneşti într-un mod oarecum desăvîrşit. Este j^P^ că, în ce priveşte acest ultim aspect, gloria lui trebuie împărţită cu a lui C. at > care îl întrecea din punctul de vedere al avîntului militant manifestat, daca P 25 direct şi concret. Şi G. Ibrăileanu era un revoluţionar, dar tempe-spune a? • ajutat, mai tîrziu, de un scepticism caracteristic, îl împiedica să dea ramenţui â ' evoiuti0nar forme puternice, care să zguduie şi să îndemne la acţiune, cazul lui C." Stere. ca Date fiind preocupările mele ulterioare, care existau desigur, în germene încă jl lescenţă, am avut foarte slabe legături cu scriitorii Vieţii Româneşti, chiar din aaoi ^ ajuns la maturitate. De altfel, frecventam (cu începere de prin 1910) şi "u?aj„ rar redacţia ei, dus, şi nu numai prima şi a doua oară, de G. Ibrăileanu. âestui ^ întîlneam nici un scriitor propriu-zis, cu excepţia lui Topîrceanu, care D-6 ° narte din personalul redacţional. Pe Sadoveanu l-am văzut acolo tîrziu, iar pe **CTMironescu îl cunoşteam de mai înainte, şi nu în calitatea lui de „creator". Teodoreanu şi-au făcut apariţia după primul război mondial. La fel Al. A. Fraţu j- "PhilipP^ ajtm;nteri) relaţiile cu scriitorii nu mă atrăgeau. Şi aceasta, din cauza sen-ntului că ei reprezintă o lume aparte, foarte deosebită de a mea. Le citeam şi, t H era cazul, le admiram producţia, căci literatura îmi plăcea, graţie în mare mă-■ si lui g'. Ibrăileanu, care mă ajutase încă din liceu s-o înţeleg mai mult ori SUI?'puţin just. pentru mine Viaţa Românească era, înainte de toate, port-drapelul crez social-politic foarte avansat pentru vremea aceea, în slujba căruia se Sseau trebuiau să se găsească literatura şi arta în general. Viaţa Românească rsemna pentru mine, în primul rînd, G. Ibrăileanu. Aceasta, şi din cauze de ordin afectiv care lipseau în ce priveşte atitudinea faţă de C. Stere, care îmi impunea enorm'şi chiar mă intimida prin personalitatea sa vijelioasă. De altfel, pe directorul Vieţii Româneşti nu l-am cunoscut personal, în sensul curent al termenului. 2. Răspunsul la nr. 1 conţine, în linii mari, şi răspunsul la punctul 2. Fac şi aici distincţia între cele două laturi ale activităţii revistei : literatura propriu-zisă şi eea social-politică. Am crezut totdeauna şi continuu să cred că Viaţa Românească 8 fost, pentru epoca ei de început (1906—1916) şi pentru cea imediat următoare {pînă 'prin 1930—1932), cel mai important periodic al ţării noastre chiar şi din punct de vedere literar. Ea a jucat un rol asemănător ca valoare cu acela al Convorbirilor literare din perioada lor ieşeană şi, într-un fel, cu acela al Daciei literare, ,mama" amîndurora sub anumite aspecte. Nici una dintre celelalte reviste, unele celebre, apărute concomitent, în epoca respectivă, sau după, nu se poate compara cu Viaţa Românească din punctul de vedere al prestigiului şi, deci, al influenţei de care se bucura ea, chiar printre scriitori, ca să nu mai vorbesc de publicul larg al cititorilor ei. Oricît de mare o văd eu această însemnătate de ordin strict literar, cealaltă, de natură social-politică şi culturală în general, mi se pare superioară. O literatură poate înflori, dacă împrejurările istorice o ajută, şi fără reviste, deşi nu tăgăduiesc rolul acestora în anumite limite. In schimb, un climat social-politic progresist mi se poate crea şi nici dezvolta fără sprijinul unui periodic la înălţimea năzuinţelor epocii. Din acest punct de vedere, meritele Vieţii Româneşti sînt absolut excepţionale. Rolul ei în formarea şi întreţinerea unei atmosfere politice avansate printre intelectualii noştri este considerabil. Voi da un singur exemplu, şi acesta general. In mişcarea antifascistă dintre cele două războaie mondiale, numărul personalităţilor care nu numai au aderat ci au şi militat pentru ideile ei, provenind direct sau indirect din contactul cu această revistă, este impresionant. Eu însumi mă proclam, sub acest aspect, produsul ei prin excelenţă. Cercurile reacţionare sau numai naţionaliste acuzau pe conducătorii Vieţii Româneşti de cosmopolitism, şi aceasta numai pentru că ei erau democraţi burghezi de stînga. Din punct de vedere naţional, ei nu erau prin nimic inferiori, ca concepţie şi atitudine, celor mai „naţionali" dintre oamenii noştri politici de oricînd. Rubrica „Scrisori din Ardeal", de exemplu, întemeiată, cred, încă de la început, constituie una dintre dovezile, elocvente în acest sens, ale afirmaţiei mele. Iar faptul că C. Stere a fost arbitru, solicitat de ardeleni, în conflictul de ordin naţional oe peste munţi, acolo unde conştiinţa românească era atît de vie, nu poate fi interpretat decît în acelaşi mod. 3. în condiţiile actuale Viaţa Românească nu mai poate fi ce a fost în epoca « de început. Şi se înţelege de ce, nici înainte de instaurarea regimului nostru saoaţist, _ea nu şi-a putut păstra autoritatea altădată incontestabilă. Şi nu din «iza că se „învechise". Chiar din punct de vedere pur literar ea îşi «rgise orizontul într-o măsură apreciabilă, cum probează, ca să dau un ţ JUF exemplu, colaborarea masivă a Hortensiei Papadat-Bengescu. De altfel, Duie să repet ce am spus deja sub 1 : o revistă, oricît de excepţională, 26 nu poate „crea" literatură. Poate crea însă cultură şi, mai ales, 0 ştiinţă social-politică avansată. Cîtă vreme a rămas la Iaşi sub conducerea di'* a lui G. Ibrăileanu, ea a continuat să-şi îndeplinească acest rol cu acelaşi sf^ ca la început. După ce s-a mutat la Bucureşti, lucrurile au luat altă înfăţişarea-am de loc fetişismul locului unde se produce un eveniment mai earacteristip Dar nu-mi3 ieşi din minte ideea că la Iaşi exista o atmosferă mai favorabilă pentru activijj ; măcar fetişismul oamenilor care participă activ la producerea lui. Dar nu-mi ei şi tot aşa, absenţa lui G. Ibrăileanu, în ciuda faptului că el a fost înlocuit * M. Ralea şi G. Călinescu, s-a simţit serios în dauna ci. E oare o simplă întîrrmi f faptul că Convorbirile literare au avut aceeaşi soartă prin mutarea lor la g, i reştj, deşi se găsea acolo mentorul ei, care nu se mai ocupa însă direct de în împrejurările de astăzi, Viaţa Românească nu poate fi, în ce priveşte c I cepţia literară şi cea social-politică, decît o revistă la fel ca toate celelalte. p0ît şi trebuie — o obligă la aceasta trecutul ei — să le întreacă pe toate prin siunea calitativă a contribuţiilor. Mijloace materiale are, desigur, la dispoziţie d belşug, fiind cea mai veche şi, sper, cea mai importantă revistă a Uniunii scriitorib din R.S.R. Cît despre forţele literare, culturale şi ideologice, situaţia se prezi» şi mai limpede. Are de unde alege. Numai să ştie cum. IORGU IORDAK I DE LA O MARE ALTITUDINE DOCTRINARA. — Legăturile mele cu Vim Românească şi cu unii dintre colaboratorii ei de mare prestigiu datează din ana) 1923. Atunci am trimis de la Paris prima mea colaborare la foarte apreciata — de mi» şi de mulţi din generaţia mea — revistă. Anume, am trimis un eseu despre Pasat i cu ocazia tricentenarului naşterii filozofului. Eseul i-a plăcut lui Ibrăileanu, care 1 mi-a trimis prin Mihai Ralea un onorar surprinzător de mare şi o scrisoare prst care mă îndemna să continuu colaborarea. Pentru atunci tînărul student care eram, faptul de a-şi vedea tipărit primul său eseu în prestigioasa revistă ieşană a fost, fireşte, izvor de încurajare şi ele — credeam eu — justificată mîndrie. îndrăznisem să solicit redacţiei Vieţii Româneşti publicarea sus-menţionatului eseu la propunerea prietenului meu Ralea, căci altfel, cine şi-ar fi putut imagina, în 1923, că are sl devină, cu prima sa încercare în ale scrisului, colaborator solicitat al unei publicaţi în paginile căreia apăreau constant texte iscălite de M. Sadoveanu, G. Ibrăileanu, î Mihai Ralea, I. Teodoreanu, G. Topîrceanu. în anii ce-au urmat, am continuat să trimit Vieţii Româneşti, sub titlul „Scrisori din Paris" propus de Ralea, articole şi eseuri, pînă în 1929, an cînd m-arn » întors în ţară şi am fost prezentat de Ralea lui Ibrăileanu şi, ceva mai tîrziu, lai M. Sadoveanu, pe care în cursul anilor următori îl întîlneam de cîte ori venea la ^ Cluj, la masa cu vin generos a lui Ştefan Boeriu, prieten de vînătoare şi de pescuit al marelui nostru Sadoveanu. La una din aceste întîlniri în casa lui Boeriu — era în anul 1937 sau 1938 — am aflat că „Conu Mihai" a avut răbdare să cetească, îndrumat de Ralea, Existenţa Tragică, şi a avut gîndul generos să-mi spună câ i-a plăcut. După 1930, reţinut de numeroase obligaţii profesionale, colaborarea mea la \ Viaţa Românească a continuat sporadic şi numai cu numeroase recenzii. Cît priveşte rolul ei pe multiple planuri ale culturii noastre, în perioada pe -? care am cunoscut-o mai de aproape, acest rol a continuat să fie cel pe care şi-1 j asumase la înfiinţarea ei. Adică, pe plan social, Viaţa Românească a luptat cu dîr-zenie şi talent, şi de la o mare altitudine doctrinară, ideologică, împotriva obscurantismului retrograd în orice formă şi la orice nivel s-ar fi manifestat el ; iar pe pip literar a încurajat — şi adesea a descoperit — talente tinere. Ea a apărat, în lumjM pe care ne-o dă totdeauna raţiunea şi umanismul altoit pe ea, tot ce a fost şi este înaltă valoare umană în cultura şi-n viaţa socială a poporului nostru. Datorită acestor mari merite ale sale, revista Viaţa Românească se integreaK , în mod firesc ca forţă ideologică progresistă şi deci pozitivă, de prim plan, w cultura noastră socialistă. Ea are dreptul şi chemarea să continue a ocupa un de frunte printre numeroasele reviste care apar azi în România Socialistă. D. D. ROŞCĂ 27 n„rm SOCIAL SI COMPLETA LIBERTATE A GlNDIRII — EXTKAGE-wACTUALITATE A UNOR ELEMENTE DE DURATA — POLEMICA 1NTE-REA DIN a jde1 — Am colaborat la. Viaţa Românească începînd cu numărul din -1 c„nd^ c]upă 0 întrerupere de aproape patru ani, din cauza războiului martie ^'„^q revista şi-a reluat activitatea. Mi-am continuat colaborarea de-a lung"1 'lor îa intervale mai mici sau mai mari, pînă în 1940, cînd Viaţa Romă- an'a întrerupt din nou apariţia, ca să iasă iarăşi la iveală după 23 August nws^a. m;_am reluat şi eu colaborarea pînă în ziua de azi. 1344 şi c prospect-program intitulat „Viaţa Românească apare. Cîteva cuvinte într-un prospect-program intitulat „Viaţa Rom blic" apărut în 1920 şi în care se dă şi o listă a colaboratorilor grupaţi în Către pu literară gi ştiinţifică Viata Romanească", un cititor de astăzi cu oarecare ,,AS0Cif. despre sţarea culturală a României clin acea perioadă, poate să observe cunoşti ■ deobicei destul de rar la înfiinţarea unei publicaţii şi anume diversitatea ""i horatorilor. Oameni foarte deosebiţi între ei atît în ce priveşte formaţia lor c a\ă cît şi în ce priveşte domeniul lor de activitate stau alături pe această SP»ţ Viaţa Românească pornea din nou la drum într-un mod destul de rar întîlnit ! rogramul unei publicaţii periodice şi caracterizat prin lipsa oricăror trăsături A loterie, cu o lărgime de orizont prielnică pentru preţuirea dezinteresată a «lentului şi a valorii intelectuale. în cele ,.cîteva cuvinte către public" se spunea : Nîscută din nevoia unei mai sănătoase orientări a opiniei publice în toate dome-•■„f vieţii naţionale, Viaţa Românească a susţinut timp de zece ani, între 1906 'VJjgjg pjnă la izbucnirea războiului nostru, revendicările democratice la ordinea zîlei lu'ptîncl — în paginile unei publicaţii destinate ideilor şi discuţiilor teoretice — centru ridicarea păturilor adînci ale neamului la o formă de viaţă mai înaltă (...) t'ioto Românească rămînînd credincioasă vechiului ei ideal social şi crezului literar de completă libertate a gîndirii, va căuta să fie şi pe viitor locul de întîlnire al tuturor talentelor şi forţelor creatoare". Condusă în primii ani ele G. Ibrăileanu, animator incomparabil al revistei de la început, din 1906, apoi de oameni care au urmat cu fidelitate >şi cu curaj tradiţia „idealului social" şi a „crezului libertăţii de gîndire", Viaţa Românească şi-a continuat după 1930 drumul, în împrejurări adesea duşmănoase faţă de ea. Astăzi, cînd revista împlineşte şaptezeci de ani de existenţă, ceea ce înseamnă 0 vîrstă nu prea des întîlnită la vreo publicaţie periodică, şi de la noi şi clin alte ţări cred că una clin preocupările sale principale trebuie să fie continuarea tradiţiei dc ia 1906 şi 1920 şi îmbinarea acestei tradiţii cu cerinţele prezentului. Este ceea re, de altfel, reuşeşte să realizeze din ce în ce mai bine. în paginile ei (pe care tocmai în vederea acestui scop, aş vrea să le văd mai numeroase) îşi găsesc şi trebuie să-şi găsească tot mai des un loc larg, pe lîngă partea de creaţie literară, studii şi eseuri mai întinse care tind către extragerea din actualitate a unor clemente de durată. Tradiţia revistei se întemeiază în mare măsură şi pe acest principiu de lucru. Totodată latura informativă este asigurată de recenzii şi de revista revistelor, alături de care ar trebui să se reia rubrica de Miscellanea, înfiinţata în 1906 şi în care şi-ar avea loclul din cînd în cînd şi cîte-o polemică, întemeiată pe idei, nu pe sentimente. De o publicaţie cum este Viaţa Românească c nevoie mereu. Ea are o tradiţie sănătoasă de păstrat şi lucrează într-un spirit de acceptare cu chibzuială a înnoirii necesare, spirit cuprins chiar în această tradiţie. ALEXANDRU PHILIPPIDE NEDECLARAT, DAR SIMŢIT — O OAZĂ DE DEMOCRAŢIE. — Curînd după întoarcerea mea de la studii, din Franţa, am luat contact cu Viaţa Românească, pe care începuse să o editeze Adevărul. Imediat apoi, începînd din 1930, am publicat, din timp în timp, în paginile revistei, articole de lingvistică. O colaborare intermitentă mi-a fost acceptată şi după Eliberare. Dar relaţii strînse ţi chiar muncă permanentă am manifestat în anii 1937—1940. între timp ideile mele politice se precizaseră, la Adevărul nu mai puteam «icra, astfel că am fost bucuros să găsesc ospitalitate în paginile Vieţii Româneşti. Trebuie să adaug de altfel că după scurtă vreme am devenit un purtător de cuvînt, nedeclarat, dar simţit, al Partidului Comunist în redacţia revistei. Se ocupau de ea 28 M. Ralea şi mai ales D. I. Suchianu. Aveam şedinţe de cîteva ori în fiecare sânt-mînă, se discuta numărul apărut şi cele în pregătire şi, bineînţeles, se treceau t i revistă evenimentele politice recente. *i Evident, nu toţi colaboratorii erau pe aceeaşi linie politică, dar în general ' poate spune că atmosfera era progresistă. Am recomandat eu însumi diverse n *' soane orientate spre stînga care au fost acceptate să colaboreze. ! După părerea mea, în acei ani de crîncenă reacţiune, Viafa .Românească I constituit o oază de democraţie şi a servit la crearea şi dezvoltarea atmosferei a'\ a pregătit răsturnarea regimului reacţionar. 1 1 AL\ GRAURE diile şi eseurile, grupate în acest volum, zice el, disparate prin preocupările au totuşi ceva comun : atmosfera ideologică a unui timp de tranziţie, a unei ' tulburi în plină devenire, cu directivele şovăitoare ale unor tendinţe, care îşi înfrigurate, un criteriu. Istoricul viitor va înţelege, poate, din problematic care n fost zbuciumul şi miopia unor generaţii suspendate în vidul cuprins VISUL UNEI EVOLUŢII MAI RAPIDE A ŢĂRĂNIMII SPRE SOClAUtu ' — CEVA DIN SPIRITUL ŞI LINIA ÎNAINTAŞILOR — O TRADIŢIE LITERm < NOUA. — Cunosc Viaţa Românească cu deosebire din epoca interbelică. puţjf ' chiar şi dinaintea primului război mondial, cînd eram elev. Am cunoscut-o i4j i întîi ca lector destul de fidel, îndrăgostit în mod deosebit de Constantin Stere, pej. j tru care am avut un cult. Ca fiu de ţăran, poate, atunci cînd revista era condus! I de el, am fost cîştigat şi de persoana lui ca şi de poporanismul căruia îi deschidea drum şi care îmi satisfăcea visul unei evoluţii mai rapide a ţărănimii spre B. * socialism cu salt peste capitalismul burghez. Şi îmi plăcea evident şi cum seria ^ Ca cititor al Vieţii Româneşti mărturisesc că l-am preferat la acea dată — într-mi fel şi mai tîrziu — pe Stere lui Ibrăileanu. în evoluţia mea spirituală am plătit, I aş putea spune, un tribut destul de mare acestei obsesii. Cu greu m-ara detaşai, | pe cît am putut, de ea. i ■ Colaborator la Viaţa Românească am devenit în anii directoratului lui Mihai » Ralea, cu un fel de eseuri pedagogice. Pentru Mihai Ralea am avut de asemene N o afecţiune, o mare şi statornică afecţiune. De astă dată şi prin legături directe, / ca şi de colaborare. Am colaborat cu Ralea secundîndu-1 într-un fel, mai cu seamî 1 în activitatea lui politică. în general, lui Ralea nu-i plăcea didacticismul iar eu i eram ce eram, adică pedagog. M-am simţit deosebit de măgulit odată auzindu-f * spunînd că singura lui legătură cu pedagogia este prietenia cu mine. Vroia sj spună că eu sînt un pedagog fără apucături didactice ? Aşa mi-a plăcut să cred. Perioada directoratului lui Ralea, ca şi cea imediat următoare au fost, după f părerea mea, momente aparte în evoluţia revistei în anii '30. A revistei şi a lite- 1 raturii româneşti în întregimea ei. Niciodată poate n-au mai existat în istoria -culturii româneşti asemenea condiţii de întîlnire şi confruntare de poziţii şi opi- ; nii. Curentele cele mai deosebite, dela stînga la dreapta, erau prezente pe scena \ vremii. Clasa dominantă, puterea oficială ca atare nu izbutea să le domine, m \ toate măsurile uneori foarte drastice pe care le-a luat, nu o dată. în aceşti ani î au existat multe publicaţii, dar la puţine din ele cred că se găsea, ca la Viofa Românească, o asemenea atmosferă care să permită discutarea, cu un larg orizont | de cuprindere a tuturor problemelor la ordinea zilei. Stăruia ceva în aceasta j atmosferă din spiritul şi linia înaintaşilor, dar ferestre larg deschise făceau să pătrundă în ea aerul vremii, atît cel autohton cît şi de mai departe ; iar tendinţa şi orientarea generală spre stînga izbutea să-şi menţină o poziţie proprie distincţi Revista era conştientă de acest lucru, după cum şi adversarii ei erau. Şi n-o cruţau, în aceşti ani revista a găzduit, după cum se ştie, sub pseudonim, şi gîndurile iui Lucreţiu Pătrăşcanu. Era oricum temerar atunci, pentru cenaclul revistei te întregimea lui, să accepte asemenea colocatari. în acei ani, Ralea a scris o parte din eseurile pe care mai tîrziu, în 1W< le-a publicat sub titlul între două lumi. Şi titlul volumului şi conţinutul lui/sif> semnificative şi caracterizează din plin activitatea revistei Viaţa Româneasca mi preajma războiului, ca şi a răsturnărilor care aveau să urmeze. Ralea era periei, conştient de acest lucru. O spune clar în micul cuvînt introductiv al cărţii.^w- 29 • « Aceste cuvinte sînt scrise şi subscrise în 1943. Nu ştiu dacă ele spun două evu • ceea ce exprimâ explicit, sau ceea ce nu spun, dar lasă foarte clar mai f"."; jeagâ. Era însăşi poziţia Vieţii Româneşti exprimată, — pentru ca să se gj şe injtunci cînd ea, revista, deja nu mai apărea. Fusese, după cum se ştie, su- ŞiiS în 1040 primata m uw- STANCIU STOIAN PS Recitind cele scrise mai sus despre Viaţa Românească antebelică, observ sînt de lipsă două lucruri esenţiale : o vedere de ansamblu, în chip de con- si cîteva cuvinte măcar, care să spună ceva despre prezentul şi viitorul ei. Pentru trecut, aşa cum s-a mai spus, de altfel, Viaţa Românească se distinge că eiuzie, • două "trăsături importante : căutarea unui specific naţional popular, fără exal nationalist-şovine şi o ridicare a preocupărilor creatoare la nivelul vieţii şi •Tzatiei moderne. In era socialistă, aceste trăsături îi rămîn desigur. Şi le are jj'fapt Le au şi celelalte reviste. Le au în spiritul noii structuri sociale, care e realitate, de la care nu pot şi nu trebuie să se sustragă. Ca organ al Uniunii ««rnlorilor însă, Viaţa Românească trebuie să facă mai mult : să stăruie în această direcţie în model şi spirit de sinteză, să creeze, ca să zicem aşa, mai mult ca alte •eviste o tradiţie literară nouă în spiritul a ceea ce numim azi umanism socialist, ţjoblesse oblige. Ol. Ol. ATENŢIA LA CALITATE, GRIJA STATORNICĂ A LUI IBRĂILEANU — GARANŢIE'DE CONTINUITATE — FERVOARE PENTRU MARILE IDEALURI ALE CULTURII. — Am colaborat tîrziu la Viaţa Românească, în 1965, cînd Demostene Botez, directorul revistei, ales preşedinte al Uniunii Scriitorilor, mi-a propus sâ preiau conducerea redacţiei. Acest regim a durat timp de doi ani, într-o colaborare strînsă, mai ales în anul al doilea, cînd directorul revistei, părăsind conducerea Uniunii, s-a putut ocupa efectiv de mersul revistei lunare. La Viaţa Românească am dat în acel interval cîteva scurte articole şi am redactat rubrica Uiscellanea. Din gruparea Vieţii româneşti cunoscusem pe M. Sadoveanu, D. D. Pătrăşcanu, care mi-a dăruit în bloc toate cărţile sale şi ale cărui Amintiri ale lui 'Constantin Cassian le admirasem din adolescenţă, pe Eugen Botez (Jean Bart), căruia îi recenzasem romanul Europolis, pe Paul Zarifopol, cu care am colaborat apoi regulat la Revista Fundaţiilor Regale, pe Al. Philippide, pe Al. O. şi Ionel Teodoreanu, pe Henriette Yvonne Stahl, pe George Lesnea ş. a. N-am avut ocazia să-1 cunosc pe G, Ibrăileanu, pe care-1 admiram de departe pentru caracterul său şi pentru capodopera romanului nostru de analiză, Adela, dar cu Constantin Stere am stat o singură dată de vorbă (voi povesti cîndva scena la care s-a dedat). Socot că posteritatea i-a dat dreptate lui G. Ibrăileanu, identificîndu-1 cu Viaţa Românească, deoarece în timpul vieţii, cu o prea mare modestie, se ţinuse statornic în umbra sumbrului fost deţinut în închisorile ţariste şi surghiunit în Siberia. în calitate de critic şi istoric literar, obligat să cunosc revista pe tot parcursul ei de şapte decenii, nu pot decît să-i recunosc eminenta situaţie în literatura dinainte de primul război mondial, iar apoi, din momentul istoricei dispute în jurul specificului naţional. Epoca marilor controverse trecînd (ca să nu zic apunînd), revista s-a menţinut la un nivel artistic, netăgăduit de nimeni. Atenţia la calitate, a fost, de altfel, grija statorincă a lui G. Ibrăileanu, al cărui dogmatism era temperat de un ales gust literar. N-aş îndrăşni să fac pronosticuri de viitor. Sînt însă convins că irecutul flrestigios al revistei constituie o garanţie de continuitate, în spiritul pe care şi redacţia actuală îl menţine cu fermitate. Aflîndu-mă în pragul unui nou jubileu, urez Vieţii Româneşti să atingă centenarul şi chiar mileniul, cu aceeaşi fervoare pentru marile idealuri ale culturii naţionale şi ale umanismului socialist, pe care le-a servit cu atîta devotament si ŞERBAN CIOCULESCU 34 lungul deceniilor. Din tematica ultimelor numere, se pare că există tendinţa u* ■ orizontului în această direcţie. Accentuarea unei asemenea orientări ar Co i revistei, după părerea mea, o mai evidentă şi mai puternică personalitate prn • Mă gîndesc şi la posibilitatea ca, în perspectivă, grupul redacţional, îmDr. . cu colaboratorii mai apropiaţi, să îndeplinească şi funcţia unui fel de cen^ ideologic, unde să se realizeze un fructuos schimb de păreri, în lumina matei.; ^ mului dialectic şi istoric, confruntări principiale în spirit creator, novator marilor probleme ale societăţii socialiste româneşti, ale procesului revoluţi mondial şi, în general, ale lurn'it contemporane. Din aceasta ar rezulta o contrihn în plus, la permanenta lărgire şi îmbogăţire a tezaurului culturii şi ideolo noastre socialiste. ŞTEFAN VOlCţi SUB VRAJA Şl VEGHEA LUI IBRĂILEANU — MODEL DE CETATE Jmto i LECTUALĂ DESCHISA. — 1. -raptul de a fi venit, în toamna, anului 1929, la tal ca student la Facultatea de Litere şi Filosofie, a constituit pentru mine — şî desimr I şi pentru alţi colegi ai mei — un veritabil privilegiu : acela de a descoperi şi respi» \ încă din primul an al formării noastre universitare, atmosfera intelectuală a acelei ' „Florenţe a României" — cum avea să-i spună, mai tîrziu, G. Călinescu — în ^ ; matul căreia „Viaţa Românească", deşi din ianuarie 1930 avea să apară la Bucureşti' era principalul generator de umanism, de elevată spiritualitate, cu o bogată tradiţie în urma ei, dar, mai presus, cu o prezenţă, încă activă prin principalii ei reprezentanţi de atunci. Se-nţelege că în fruntea lor se situa G. Ibrăileanu care, deşi suferind, se bucura de un imens prestigiu în viaţa universitară şi în viaţa culturală a laşului, în genere ; era polul magnetic al orientării celor mai buni dinuţ studenţi, care, de altfel, aveau în această privinţă, ca exemplu pe majoritatea profesorilor lor : Iorgu Iordan, I. Botez, Tr. Bratu, Octav Botez, Mihai Ralea, Petre Andrei, Şt. Zeletin, Dan Bădărău, C. I. Balmuş, Al. Claudian ş. a. Totodată, î» frunte cu Mihail Sadoveanu, scriitorii : G. Topîrceanu, I. I. Mironescu, M. Codreanu, Demostene Botez, Otilia Cazimir, Lucia Mantu, Ionel şi Păstorel Teodoreanu, mai tînărul George Lesnea erau în Iaşi, îi vedeam pe stradă, ni-i imaginam în clădirea redacţiei şi a tipografiei din str. V. Alecsandri, nr. 3. Mai rar auzeam de C. Stere, ştiam că e la Bucureşti, în culisele vieţii politice, sau retras la Bucov, unde redacta întinsul său roman memorialistic, din care primele două volume aveau să şi apari în 1931, după cum, în cursul anului 1930, au văzut lumina tiparului, în volumul Privind viaţa, acele, unice în felul lor, reflecţii ale lui G. Ibrăileanu. 2. Am evocat încă din 1940 (într-o cuvîntare la dezvelirea unui bust al lui Ibrăileanu, publicată în însemnări ieşene şi reprodusă în Confruntări literare, apoi, mai amplu, în Introducerea lui Jurnal ieşan), împrejurările mai mult decît norocoase pentru mine de a fi fost remarcat —• cum se spune — de către Ibrăileanu încă de pe cînd eram student în anul II, de a mă fi bucurat de graţia generozităţii lui şi a-1 fi putut frecventa, în vizite într-adevăr memorabile, în casa din Fundacul Buzdugan nr. 7, de a-1 fi ascultat în intimitatea acelei atmosfere de inegalabilă delicateţe sufletească, de a-1 fi cunoscut, astfel, mai apropiat din manifestările lui faţă de semeni, toate contrazicînd flagrant falsa legendă a claustrării lui : care era fortuită, din cauza bolii şi, mai presus, din cauza excesivei, dar cu atît mai nobile, griji de a nu-şi dezvălui suferinţa fizică, boala ce-1 ţinuia la pat. Mizantrop, în acest mod, doar cu sine, Ibrăileanu a fost pentru etapa decisivă a formării caracterului meu cel mai puternic generator, şi prin aceasta modelator, de dăruire simpatetică, sub imperiul celei mai discrete dar tocmai prin aceasta exemplare iradieri de bunătate, ca un fluid transmiţînd modestia, lipsa oricărei ostentaţii sau poze, deşi figura şi aura personalităţii lui se proiectau acum într-un orizont de legendă. Pot spune că n-am întîlnit — şi am suficiente motive, personale, să crea că nici nu voi întîlni — un asemenea om cu o atît de puternică forţă de înrîurire tocmai prin impresia de inefabilă estompare a personalităţii lui în relaţiile cu cei pe care-i acceptase a-1 frecventa — şi aceasta nu ca o favoare, ca un act ce, poate, te-ar fi putut copleşi, ci ca una din cele mai spontan manifestate relaţii inter-umane. 35 bianta acestui fermecător umanism, din care mi-a fost dat să mă împăr-aIrasi şi aPoi< într-un climat de confruntare umană încă mai sublim, în tâţesc, la . ''^g la Bucureşti, la Sanatoriul Diaconeselor, unde Ibrăileanu îşi dăruia iar"8 anu,- ii'căr'iri de bunătate în preajma sfîrşitului pe care-1 ştia apropiat, cu un ţjlfcimete iu'aj jntens de a nu i se bănui acuitatea suferinţei şi, astfel, de a nu-ţi efort încă compasiunea sau a te tulbura — „Viaţa Românească" s-a concretizat solicita, cumv , u mine în marele ei spirit călăuzitor şi în atît de pasionatul ei definitoriu martie 1906, cînd a luat fiinţă, pînă în 1930, cînd redacţia s-a slră-ifleşter ca >cure,,tj — ^ repercusiunile n-au întîrziat să se resimtă —, a întrupai pe mutat la *» .rat şi mai dăruit arhitect al celei mai importante reviste româneşti rna-1 10 ani (martie 1906 — iunie 1916) pînă la intrarea României în primul Mu c.el n(jjai şi, apoi, conţinuînd tot la Iaşi încă zece ani (martie 1920 — decem-rt?b°i<}29) Ca atare, adică sub vraja şi veghea lui Ibrăileanu, „Viaţa. Românească" brie l^ h roiui major, indicat chiar prin titlul său, de polarizator al tuturor marilor 8 i"t 1 scriitoriceşti de pe întreaga arie a ţării, contribuind enorm la redeşteptarea {atente ^ socială şi, după Marea Unire de după 1918, la consolidarea în spirit a "* h°Uii naţional român în graniţele lui fireşti, la afirmarea tot mai viguroasă a tt rii noastre într-o perioadă de creatoare efervescenţă, în cadrul căreia un sti-îator din cei mai activi va fi, din primăvara anului 1921, Partidul Comunist Român. 3 Mai presus de ideologia propriu-zisă promovată de doctrinarii săi în frunte C Stere, ideologie care, cum am scris într-un studiu din martie 1966, avea ca "Vcipală dimensiune pe cea a înfăptuirii concrete a unităţii naţionale pe întreg ^orinsul vieţii româneşti, — revista cu acest titlu a însemnat un climat şi o tribună ti prestigiu pentru afirmarea celor mai valoroase talente literare şi, totodată, a celor mai înzestrate capacităţi în domeniul ştiinţelor umane. Mai mult încă : în perioada nrimului pătrar de veac al existenţei sale, „Viaţa Românească", deşi apărea la Iaşi a constituit o revistă centrală şi un model de cetate intelectuală deschisă, reuşind să-şi atragă mereu noi generaţii de talente şi colaboratori, într-un spirit, într-o structură publicistică de tip european, cu o tehnică şi o exigenţă exemplare : ca varietate în informaţie, ca pondere în comentariul vieţii culturale, literare şi artistice, ca împărţire judicioasă a spaţiului său beletristicii, ideologiei, ştiinţei propriu-zise. Trecînd şi prin unele perioade de eclipsă — dincolo ele suspendările cu prilejul celor două războaie mondiale —, „Viaţa Românească" a oferit în anii noştri, mai ales, o largă posibilitate de a stimula dezvoltarea creaţiei noastre în proză. Astăzi, deşi redusă ca proporţii, „Viaţa Românească" este unul din mensualele noastre cele mai vii, progresul în tehnica de cuprindere variată dar semnificativă a actualităţii fiind tot mai remarcabil. De la acest punct de nivel, ea poate privi cu o vibraţie nouă spre primul pătrar de veac al existenţei sale ieşene şi, cu atît mai intens, în perspectiva continuei dăruiri de energie spirituală, ipostaziată cu prioritate în arta cuvîntului românesc, promovînd, astfel, în ansamblul literar al culturii noastre socialiste, idealurile ei cele mai nobile şi cele mai imperative. GEORGE IVAŞCU PREA „CLASICĂ" PENTRU NEASTlMPĂRUL ANILOR MEI — CINE NU iSTE CONTESTATAR LA DOUĂZECI DE ANI ? — SPIRITUL DE ORDINE INTELECTUALĂ AL LUI IBRĂILEANU — EXPRESIE A VALORILOR DE DURATĂ — ANUMIT ECLECTISM— NU MAI AVEM NEVOIE DE ARGUMENTE ? — Nu am amintiri speciale legate de o anumită perioadă a Viefu Româneşti, în afară de acelea care derivă din raporturile dintre cititor şi o revistă preferată. In anii cînd t'iafa românească se afla încă la Iaşi, mă duceam rar în oraşul de pe Bahlui. în a doua parte a deceniului al patrulea, laşul literar începuse să se mute la Bucureşti. Venise Sadoveanu, Demonstene Botez, veniseră Teodorenii, cobora tot mai des în Capitală Topîrceanu. Venise într-o primăvară şi Ibrăileanu, dar nu s-a mai întors în redacţia Vieţii Româneşti. Viaţa i se curmase în sanatoriul „Diaconeselor", de Pe bulevardul „Ştefan cel Mare". Clădirea există şi astăzi şi ori de cîte ori trec Pe Ungă ea, în Bucureştiul acesta care se schimbă mereu şi mereu, îmi amintesc * acel mai în care a pierit Ibrăileanu. 36 La Iaşi, mă duceam rar, chiar foarte rai-. Plecam uneori cu trenul de noi cu prietenul meu cel bun Ştefan Roii — Gheorghe Dinu, recitam în tren ven din poezia de avangardă română şi franceză ca să ne treacă timpul şi dimin?r coboram în oraşul adormit, în dulcele tîrg al laşului, a cărui dulceaţă nu o gLlsf; decît după ce degustam vinurile galbene şi amărui de la crîşma lui Paşcanu \" întâlneam cu scriitori, cu fini intelectuali ieşeni, cu care discutam mai curînd m, xism decît literatură, dar în redacţia Vieţii Româneşti nu am călcat riicieAÎ întâmplarea făcea să trec pe lîngă clădirea unde se afla, să o privesc cu o oarea sfială, să-mi închipui cum arată redacţia şi să-mi continui călătoria prin Iasji * altădată fără să deschid uşa dincolo de care mi se părea că se oficiază prea sofcm, pentru neastîmpărul anilor mei. Cititor stăruitor al ei, deschideam de fiecare dată revista cu un sentiment '• v care se amestecau şi sfidarea şi respectul. Nu mă sfiesc să scriu sfidare. La douâz« I de ani, cine nu este contestatar, cine nu sfidează ? Ni se părea că Viaţa Româneam T este prea conservatoare, prea „clasică" pentru gustul meu de atunci. Dar, pe Itij <' sura lecturii, se instala în mine respectul faţă de această instituţie de artă & ^ cultură care era revista de la Iaşi. Spiritul de ordine intelectuală al lui Ibrăileaj* domnea în tot ce făcea Viaţa Românească. Ideile noi erau răspîndite cu generoataj» !' dar într-o anumită ordine, fără zgomot, fără agresivitate. Argumentul era stăpj j Improvizaţia, afirmaţia gratuită lipseau. Păreau vetuşti ieşenii ? Unor bucureşteijp i obişnuiţi cu spumozitatea replicii azvîrlită peste masă, poate da. Oamenii de culturi | temeinică preţuiau revista ca pe o expresie a valorilor de durată. ţ Cu acest prestigiu a venit Viaţa Românească la Bucureşti. Vicisitudinile vr* j murilor s-au abătut şi asupra ei. Atît cît a putut, s-a păstrat în demnitatea spirt-tuală conferită de Stere şi Ibrăileanu. Cînd n-a mai putut, a tăcut, iar tăcerea 9* din acei ani s-a înscris în protestul politic şi social împotriva barbariei las-cismului. Renaşterea Vieţii Româneşti după 23 August â reprezentat un act de cultura, era o necesitate, era o continuare, în alte condiţii, a ceea ce începuseră în iMfr întemeietorii revistei. Ideologia Vieţii Româneşti nu ne-a fost străină nouă, marxiştilor. Nu a fost ideologia noastră — deşi paginile ei au adăpostit de multe ori studii scrise de pe poziţiile clasei muncitoare — dar nu cu cei de la revista ieşeană ne-am războit, ci cu ideologii fascismului. Cu cei de la Viaţa Românească, chiar dacă nu am fost întotdeauna de acord, ne-am găsit deseori pe acelaşi drum al pro- j greşului, al ideilor înaintate. 5 In anii construirii democraţiei populare şi apoi ai socialismului, Viaţa Romi- ,i nească a ocupat un loc aparte în frontul culturii şi artei din România. Cu aceeaşi ; seriozitate şi temeinicie, aş spune fără zgomot şi ostentaţie, a promovat literatură \ de valoare şi idei înaintate. Nu s-ar putea afirma că nu a greşit niciodată, că anu- ; mile manifestări proletcultiste nu şi-au găsit adăpost în paginile revistei, că un . anumit eclectism, că o anumită şovăială ideologică nu s-au făcut prezente. Au i fost tributuri plătite unor anumite perioade, însă nu aceste greşeli caracterizează \ Viaţa Românească. ■; Ştiu că există critici care consideră că formula Vieţii Româneşti a îmbătrînit, j că nu am avea nevoie de o asemenea revistă-volum pentru că nu ar corespunde ) spiritului vremurilor, nu ar satisface pe omul modern, grăbit să asimileze cultura 1 în „pilule". Nu mi se pare că aceste critici sînt întemeiate. Arta şi cultura nu * încap în „pilule", oricît de strălucitoare ar fi. Arta şi cultura îşi au dimensiunile j lor pe care numai creatorii lor le pot măsura. Un roman nu poate fi citit într-un | rezumat de cinci-zece pagini. O poezie nu se poate restrînge la rezumarea ei, ta f patru-cinci cuvinte. Un studiu nu este o simplă înşiruire rezumativă de teze. Dar argumentul, unde rămîne ? Ori, crede cineva că nu mai avem nevoie de argumente ? ! Viaţa Românească îşi are specificul şi locul ei distinct în cultura noastră socialistă. Vreme de şaptezeci de ani, acest specific şi acest loc le-au croit şi modelat cei ce au lucrat în redacţia ei, cei ce au publicat în paginile ei, dar mai cu seamă cei ce au citit-o şi o citesc. In anii noştri, ai construirii societăţii celei noi, o asemenea revistă, purtătoare a valorilor înnoitoare, de durată este o necesitate pentru cultura românească, o cultură în care trebuie să fie prezente forţe cit mai variate prin structura şi expresia lor. GEORGE MACOVESCO 37 rACUL DEMOCRAŢIEI ŞI PATRIOTISMULUI — DOUĂ LOVITURI — smpAL RISIPEI DE SINE. —r Eu cunoscusem viaţa revistei, desigur, prin y# TIMP [Iar j.j prjn eCourile bune care ne parveneau, nouă, studenţilor demo-c6nţin^U' re'urjie cultural-politice în jurul cărora ne desfăşuram activitatea şi-n eraţi. *.nh-teau Cu destulă claritate, varietatea şi duritatea creseîndă a conflictelor pjjye straoa ^> ^ doar puţjna vreme după instalarea fascismului la conducerea ideolog1^ ■ ft0ina-nească avea să mai ţină ridicat steagul democraţiei şi patriotis-Statului, v i t al celor mai )3Uni colaboratori ai săi. ^uluiluin a materia]a m care mă aflam în anul 1940 — exclus din căminele t sti conduse atunci de legionari şi, cu toate că aveam cele mai bune note gtudenţeş.^ radiat de pe lista bursierilor de rectorul legionar, — mă redusese iarăşi ia e*a,n ^anuală (la Garajele Mihăescu), atunci cînd profesorii mei Mihai Ralea ia wm oprescu, directori la Viaţa Românească, m-au angajat ca secretar tehnic *f ctor la gazetă. Acela care se ocupa de secretariatul de redacţie cu titlul de ^redactor şef" era D. I. Suchianu, ajutat de un oarecare domn lampolski. care flcea ţ^J^£ biografică mai personală a acelei scurte perioade se îndreaptă şi în ir direcţie, adică activitatea U.T.C.-ului în Facultăţi (după refacerea organizaţiei, ? toamna lui 1939, la Bucureşti şi alegerea ca secretar a tovarăşului Nicolae rausescu) legată de prietenia cu. grupul de la Cadran, cu Miron Constantineseu rare avea'să fie arestat în 1940), cu Manea Mănescu, Levente, Dragomireseu, lliu şi lalti Şi ae tot ceea cc bunul meu prieten şi coleg de cameră mobilată, Alexandru Ralaci cunoaşte foarte bine. Cealaltă latură, de serviciu, de la Viafa Românească, ra totuşi mai pitorească, pentru că şedinţele ei de redacţie (mai multe de „club") ofereau spectacolul inedit şi de neuitat al „ultimelor zile ale oraşului Pompei" al democraţiei burgheze româneşti. După asemenea şedinţe, seara tîrziu, acompaniam, în plimbări intelectuale şi amicale, pe unul sau altul dintre scriitorii sau politologii timpului, obişnuiţii grupului. Cred că una din cele mai plăcute, de care-mi amintesc a fost cu Geo Bogza, a cărui capodoperă (Cartea Oltului) era idolul nostru literar şi care căuta tocmai atunci un cizmar bun şi ieftin. L-am dus „La Andrei", pe Smârdan, — pe unde eu locuiam într-o mansardă, cu Balaci, — şi cred că a fost mulţumit, fiindcă de multe ori ne întrebam, după ani şi ani : ce-o mai fi fădnd Andrei !... Era o tălmăcire liberă a villonianului stih : „mais ou sont Ies neiges d'antan"... N-aş putea să-mi amintesc acum exact în ce a constat discuţia aprinsă dintre Bogza şi poetul baudelairian şi politician ţărănist Lazăr, într-o seară, gata pe bătaie, spre groaza efectivă a paşnicului .guraliv Suchianu ; cred că Geo îi reproşa 0 anumită declaraţie în favoarea „politicii de reconciliere" iniţiată de Carol II cu extrema dreaptă, dar asemenea conversaţii amicale, cu iz de cafenea literară, foarte „gen C'arlşa", deveneau adeseori acute, în spiritul vremii. într-o odaie separată (dar cu uşile neîncuiate), pe canapele de piele, englezeşti, directorii revistei se retrăgeau uneori „la secret", sfătuindu-se asupra vreunui articol cu pseudonim şi cu „pile" la adresa regimului, sau ca să discute cu însuşi autorul, de obicei în (trecere. Colaboratorii respectivi sînt lesne azi de depistat, la prima cercetare a colecţiei antebelice a revistei, de aceea nu insist asupra persoanelor, preferind să evoc ambianţa. Anul colaborării mele permanente la Viaţa Românească, anul 1940, va rămîne de pomină, din punct de vedere politic în istoria ţării şi a fi fost martor la el reprezintă totuşi o experienţă personală greu de egalat, care atîrnă greu în memoria oricăruia dintre contemporanii mei, a întregii intelectualităţi române. A fost anul în care, pe plan cultural, Virgil Madgearu şi Şerban Cioculescu aduc contribuţia lor majoră din acea perioadă, primul prin Evoluţia economiei româneşti, al doilea, contemporanul nostru, prin Viafa lui I. L. Caragiale, monografie pe care i-am şi recenzat-o în revistă (Viaţa Românească 1940, nr. 4, aprilie, P- 143—144). în noaptea de 27 noiembrie a aceluiaşi an Madgearu avea să împărtăşească, în pădurea Snagov, tragica şi oribila soartă a lui N. lorga, din pădurea Strejnicu. Cioculescu a fost mai norocos. Anul începuse cu o serie de greve victorioase (la „Galia" şi „Metaloglobus") w un caracter economic şi politic pronunţat şi cu numeroase manifestaţii studenţeşti împotriva agresiunii hitleriste în Europa, la care partidul nostru reuşise să atragă cercurile cele mai largi ale tineretului intelectual. Schimbarea succesivă a guvernelor României, pe fondul ofensivei germane pe frontul occidental şi al părăsim noastre de către aliaţi şi vecini în ghiarele statului major nazist, se afla în centrul discuţiilor din redacţie. în a doua jumătate a anului, soarta neîngăduit de tastă şi nedreaptă a patriei noastre avea să ne dea cele două lovituri îngrozitoare 38 care ne-au mutilat trupul ţării, mai întîi în est, apoi în vest. Era trimestrul di t». remanierea guvernului Tătărescu, urmat, doar la cîteva zile după cedarea r« rabiei şi Bucovinei, de guvernul pro-fascist Gigurtu şi pînă la preluarea puterii8? generalul Antonescu, după dictatul de la Viena, urmate, în ultima toamnă de D tragică, de curemurul din 1940. Dar, la acea dată, din Viaţa Românească nu rămăsese decît amintirea unui trecut glorios, aparent ireversibil. Pentru noi, bn reştenii, demonstraţia populară din Obor, de la 3 noiembrie „contra războiului011; fascizării ţării", organizată de P.C.R., a fost atunci singura fereastră deschisă căi* un orizont de nădejde şi rezistenţă; în restrişte .şi sînge. " Mă opresc aici cu istoria generală. Aş vrea să mai adaog la cealaltă, 1 îtera' cîteva amănunte interesante, sau măcar amuzante. Deşi foarte tînăr pe aturiei ^' orgoliul de a-mi aduce aminte că am fost primul istoric şi critic literar care a 'sw despre Radu Tudoran (Oroşwl cu fete sărace, Viaţa Românească, 1940, nr. 6 W8 p. 135) şi despre Ury Benador (Preludiu la Beethoven, în acelaşi număr, p. 135—13;!' adică, curm s-ar zice, am avut şansa de a-i „descoperi", cu nedisimulată admirat şi simpatie, pe aceşti stimaţi prieteni şi colegi. înainte de moarte, Benador mu spus-o, cu zîmbetul lui pe jumătate ghiduş, pe jumătate melancolic. Am scris la Viaţa Românească a timpului şi studii de istoria artelor (Despr. Delacroix, poetul culorii), alte recenzii despre cartea -românească şi străină şi«L , frumos pachet de versuri (Iezerul, Ţărm ales, Hyperion) de care nu mi-e ruşine'* nici astăzi, după atît de mulţi ani. A fost un timp al risipei de sine, dar şi a| acumulării şi în aceeaşi bucată de vreme „un timp de a trăi" şi „un timp de a muri", cum scrie la Cartea înţelepciunii, pentru că se apropia rebeliunea legionari şi anul intrării României în război. MIHNEA GHEORGHIU (Continuare în numărul viitor) ÎN PACE Un alb coridor, uluitor în pădurea cea neagră, parc-ar fi un tunel tot din crengi înflorite. Şi mama vine spre mine din întuneric, pe alb coridor, mama moartă, lumină a ochilor mei. Şi parcă aud vocea mamei, cum nu mai e alta, parcă vorbeşte mama, vermină şi oase, subpămînteşti rămăşiţe : Ai mîncat azi, băiete ? Dormit-ai azi noapte ? ...Şi aspru şi rece îmi este răspunsul: Pleacă mamă, am mîncat, am dormit şi mi-e bine. Şi să nu vii înspre mine. Ori dacă vii, numai nu vorbi, doar ia-ţi fiul, ia-mă cu tine. IULIUS CEZAR De veacuri, din gură în gură, umblă o voce, umblă un bocet 40 în Ţara Zarandului: „Chezăraş Iulie, Iulie, Iulie, uf El să fie ? Profilul roman cum îl ştim din efigii ? Da, el este, uf ! El este vaierul ! Iulie, Iulie ce-ai căutat vaiere, în Ţara Zarandului ? Erai în Galia pe calul codalb, erai la Nil cu o Ybis pe umăr, erai pe lespezi ţintuit în pumnale, unul etern în Cetatea Eternă. Cum de a nimerit strigoiul ilustru pe miriştea noastră, pe gura de rai ? Ce-ai căutat Iulie, de a rămas din tine doar vaierul, vestigiul imperiului, doar bocetul cel mai ciudat, joaca şi spaima copiilor în Ţara Zarandului: Chezăraş Iulie, Iulie, Iulie, uf! PIETRELE SCRISE Ioanei Diaconesett Steaguri de aur au, un vis le abate şi flutură aurul. Şi ce liniştite stau stolurile, în ce rugăciune stau fermecatele ! La idoleşti altare slujiţi voi, slujitoare, voi, steaguri de am, paseri cu glasul de om. Şi mie, supusul, ce-mi spuneţi ? Care-i menirea supusului'! — „Drumul e aspru şi Legea e aspră. Du-te la munţi, La Pietrele Scrise". ...Neagră, neagră noaptea se făcea, steaua era sub obroc, un opaiţ luna era. Şi la munţi, la scrisele pietre, nimica, nimica scria. Şi aşa, sărmana-mi tristeţe a intrat la greu, la stăpin, la Pietrele Scrise, Şi m-am văzut într-un vis uriaş visînd a tinereţei splendoare : aripi de aur şi stoluri şi stoluri. Şi destrămare. DOAMNA CU TOPORAŞ Am auzit noi de ea, Doamna cu toporaş. Ne ferim de ea ca de foc. Uite, refugii de beton, am înălţat şi ziduri, să nu dea de noi semănătoarea spaimei. Doamna cu toporaş, despre care am auzit noi. — Rău, foarte rău aţi auzit voi. Eu despre Doamna spuneam, o cîntam cu patimă, Primăvara o cîntam, acest lucru era la mintea cocoşului. Şi voi, cu insolenţele voastre, cu lipsa de tact, aţi alungat cîntecul. Verzi ca spanacul şi galbeni, de ceară, o să vă mănînce frica, să ştiţi. Şi Doamna cu toporaş nu o să-l vadă, acest oraş. Nici ghiocel nu veţi vedea, să ştiţi voi l ALTUL, ACELAŞI îmi citeşte in ochi, nu mă slăbeşte o clipă, studiază originalul, atent citeşte, un semn crucial, al mirării, lipseşte. îmi seamănă mie, ca mine-i, aidoma, picătura de apă, tiranul „eu însumi". Şi spune şi spune şi e vocea mea, timbrul, monotona inflexiune, ucigătoarea monotonie : „Cu inocenţă, vai mie, multe mai fac, interese, afaceri, sînt pînă la gît în afaceri. îi dau necuratului un calup de săpun, Muntele diamantin îl arăt cutăruia nedemn să vadă muntele : este aeve, nu e himeră, nu e abstracţie Diamantinul. Aceluia care raz-a luat-o mult înainte, melcului, misteriosului meu adversar, îi dau în dar o inestimabilă valoare : marathonul, piatra de încercare. Drumului 43 salut ii spun, sînt frînt de oboseală Nesfîrşitule ! ...Şi nimic nu mai ştiu şi ochii închid şi-s de linişte, — piatră. Şi nu ştiu de steaua. Negre mi-erau pletele şi sînt cum e neaua." EMIL BOTTA UN ALT COLONEL CHABERT *) La puţin timp după vizita omului din provincia de sud-ej care-mi povestise întîmplările incredibile ale concetăţenilor săi pasionaţi de inefabil (vezi rev. Viaţa Românească nr. 8/1975), mi-a trecut pragf un alt vizitator, prezentîndu-se drept opozant al celui dintîi, cerindu-nl îngăduinţa să-şi prezinte argumentele de protest, bineînţeles, invocînd k rindul lui tot nişte întîmplări. Dar, mai întîi, primele replici ale noului vizitator. „Părerea mea este că nu inefabilul ar fi semnul distinctiv al existenţei concetăţenilor din provincia de sud-est, cum a susţinut cine» înaintea mea. Faptul că un om cu umbrelă, mereu tăcut, misterios ş solemn, este luat în oraşul său drept o persoană cu totul aparte şi i.se acordă stimă, i se atribuie sentimente înalte, calităţi enigmatice, în sfîrşit, e considerat posesorul unui destin ales încăput pe o cale netulburatî — asta nu înseamnă că aceia care l-au văzut aşa pe nesăratul om cu umbrelă aveau pasiune pentru inefabil în detrirnentul realităţii. Mai departe, nu inefabilul era criteriul concetăţenilor în a iprefera un Pilade mul şi monumental în locul unui Oreste agitat şi bîntuit de nelinişti. Contest acest gen de interpretare şi aş putea răsturna înţelesul unor asemenea întîmplări cu o simplă teorie : aceea a punctului de vedere. N-o fac, pentru că n-am obiceiul — ţaflînidu-mă în faţa cuiva care fandează, cu argumente epice — să-1 atac „de deasupra", gazîndu-1 teoretic. Ca să-1 conving, adică, în mod loial, sau relativ loial, trebuie să-1 atac de pe sât tot cu nişte povestiri, să folosesc tot o armă adică, pot chiar, porceşfe (noul vizitator are, după cum se vede, şi expresii dure) porceşte, să-i atac floreta argumentelor sale cu ujn tun, o pot face, a ridicat o armă cu laml în patru muchii, nu pentru un joc singular ci chemînd la un „conflict care pe care", iar adversarul lud e liber să-şi aleagă şi el o armă pentru a învinge, zic a învinge) pentru că, e ştiut, nimeni, niciunde, nu vrea să, piardă. De vreme ce' calul troian şi despicarea nodului gordian dintr-o singură lovitură au făcut glorie, nu prea văd ce alte mijloace ar fi neper-mise. Deci, în ceea ce mă ipriveste pe mine şi pe domnul Inefabil al durm-tale, vei fi martorul unei bătălii cu povestiri. Voiam să-i spun noului vizitator că prietenul, sau adversarul saa, care-mi povestise despre inefabil, n-a vrut să atace pe nimeni, mi-a spus *) Din volumul „Scrisori Provinciale" — în curs de apariţie la Editura 45 olari cu totul paşnice şi nevinovate şi nimic mai mult. Dar nişte în;,mtQr nu m-a ascultat, sau pur şi simplu nu m-a auzit, a vorbit ţioul ViZlta • Krusc cu vocea lui groasă şi autoritară m-a întrebat : ^'dDuSnea(a l-ai citit pe Balzac ?" ' <5fti l-am cibit oarecum — i-am răspuns, t'erindu-mă să-1 tutuiesc, tutuise el deja pe jumătate cu acel dumneata —■ ştiţi, Comedia cum ma - este ceva"... —■ şi ca să-mi justific modestia de a-1 fi citit |uj . ^arecurrij mi-am desfăcut larg braţele, atingînd cu degetele, de o nurnal . ^e ta, pereţii opuşi ai odăii mele, adică, voiam să spun prin ^^HăcUit că Balzac şi Comedia Umană ne depăşesc mereu. ^ Mă rog _ m~a consolat vizitatorul •— să zicem că l-ai citit pe " acesta e un bun cîştigat pentru conversaţia noastră. Mai e o hf'une de detaliu. Ai citit povestea Colonelului Chabert ? cineva i-a spus : „Aţi fost sunat la telefon de interesau dacă mai veniţi azi. Şi dacă aţi fost si ieri" — şi omul i-a comunicat astea a zîmbit prietenos şi amuzat. Cum adică dacă mai 48 vine azi şi dacă a fost şi ieri ? Ei drăcie, s-a întimplat şi se întîmplă iar el nu ştie nimic. Şi-a luat, totuşi, calm locul în faţa biroului, a din plin pînă mult după prînz, uitînd să guste ceva măcar, de fapt0* făcea în fiecare zi. Ar fi lucrat în continuare dacă n-ar fi fost chemau telefon : „Vă cheamă o doamnă, Doamna Serafis". A privit neînerezâ spre cel care-1 anunţase. I se părea că e insultat, că i se fac farse sinktT Un simţ ascuns al ridicolului 1-a îndemnat să se stăpînească şi în i^. urle revoltat, a spus liniştit, reluându-şi lucrul : „Nu sînt aici peflţJ Doamna Serafis". „Nu e aici "— a strigat în receptor vocea binevoitorul care-1 anunţase. A regretat refuzul de a răspunde la telefon. „înf nu Doamna Serafis e lucrul cel mai important, ci altceva* — , văzîndu-şi mai departe de treabă. 'Din nou şi-a rememorat lucrurile k pe alt plan. Şi-a scos chiar cheile din buzunar şi le-a aruncat în sertar^ biroului, le-a încuiat acolo, să nu-1 mai obsedeze şi să nu-şi mai ^ nească mereu gîndurile de la ele. De cînd începuse cu adevărat să Jj' să devină din ce în ce mai străin în casa lui, să i se întunece identita!^' şi să lunece din locul şi timpul existenţei sale ? „Patul acela de campaift eliminarea lui, din ce în >ce mai mult, spre vestibul, aproape de uşa^ ieşire"... Nu patul ie pricina, e unul din efecte, e numai un arnănuft Ce-ar fi să pornească de la soţia lui ? Firesc, de la fiinţa cea mai ap» piaţă. Dar cum să... El a fost mereu un om delicat şi discret în lucruri intime. Dincolo de ele s-a purtat ca un viteaz, e adevărat... Mai bineâ privească lucrurile puţin mai în mare : El a dus totdeauna cea mai mare parte din povara casei, cîţi nu fat aşa şi e onest aşa, >şi pentru asta a trebuiţi să lucreze mult, că nu văa» mult timp cerul nu e o metaforă, după cum nu-şi privise atent nici' plafonul casei, ochii lui n-ar putea spune cum arată ziua; şi lumina ei ptk ferestrele casei, pleca mereu în zori, cînd noaptea nu se ştersese încă # pe străzi şi se întorcea seara tîrziu, cînd ziua nu se mai 'afla pe nix&m, în jur. Totul mergea atît de bine pentru casa lui în acest fel, atît de banală devenise situaţia şi obişnuinţa cu „un om lipsă", omul acela «i el, stupoare, încît fiecare dintre ai săi îşi căpătase un loc bine ştiut ţ admis în casă, numai el devenea tot mai mult ceva asemănător cu o ah-senţă, ca o ciudată inutilitate, deşi el era elementul principal al existenţe celorlalţi. Iar celelalte existenţe, fără să arate vreo răutate prin asta îl umbreau pînă la negaţie, pînă la inexistenţă. Toţi ai lui', sau aproape toţi, îi foloseau numele, reputaţia, cinstea, onoarea, veniturile — mm nefiresc în asta, erau doar fiinţele Iui şi din jurul lui iar el le ea pater-ul — dar cînd toţi aceştia dădeau cu ochii de el prin casă, prin jurul casei, pe stradă, aveau un gest de neplăcere, de nedumerire ca fe faţa unui obiect incomod, ca şi cum apariţia lui, mişcările lui, respiraţia lut existenţa lui într-un cuvînt ar fi fost incompatibilă cu viaţa debordanta desfăşurată pe alte măsuri decît ale persoanei sale insignifiante. In reS îl acceptau. „Da, m-au acceptat" — şi-a zis. Şi pornind din nou de» ideea absenţei, a inexistenţei lui în propria casă, s-a speriat dînd * acest gînd : îl acceptau, îl foloseau ca pe un om mort, ca pe o celebnţe a lor, decedată în ceea ce priveşte domiciliul, dar cu circulaţie inca afară, pentru că numele lui le deschidea oricînd şi oriunde uşile îF lume. El, văzut de ai săi pe picioare, intrat în casă, întrebînd de pa tui de cina lui, de hîrtiile lui de om vechi care trecuse prin şcoli, prin u^1 . sităţi, prin instituţiile care-1 stimaseră şi unde fusese mereu în pr*"1' 49 să zicern aşa — el nu imai era recunoscut ca. fiind el însuşi şl i* .' Jini» ca gra ^ dispărut, cu iatît mai mult stimat pentru asta. De aparţinin Ji a spus timid şi speriat de propia sa persoană căreia încercase ca un 52 cultă, literatura populară, apocrifă, etc, pentru a ne limpezi i^iei 1 pentru a ne aşeza povestirile pe cursul mare al ficţiunii curente n ^ % rost să-ţi spun povestea cu gutuia, care nu-mi aparţine, e o -' populară care circulă încă în provincia noastră de sud-^est şi oare ^ sună cam aşa : o femeie era atît de ocupată peste zi ou trebile oasa. ale familiei, încît n-avea timp nici să mănînoa ca lumea şi, odată w* seară, cînd toţi ai casei se culcaseră şi nimic nu rămăsese nepus' ■ dine de mîinile şi de grija ei: maternă, s-a urcat în pod să mănînce si*' liniştită şi singură o gutuie, dar s-a înecat si a murit. Am zis, rost povestea cu gutuia, nu ne interesează pe noi asta. „N-are rost, nu ne interesează şi totuşi mi-a spus-o". Permite-mi, înainte de a intra în subiectul noii mele povestiri $s folosesc un joc de cuvinte. („Să-i permit. Dar nu-i interzisesem nimi-* nu-mi lăsase nici măcar şansa de a da afirmativ din cap.) Pentru ci * fi vorba de nefericirea, de drama unei femei-chabert, şi pentru că fet^i-era o fină numismată, nerecunoscută de nimeni, dar prezumtiv putp fi folosită orieînd şi din plin de alţii pentru gloria lor, o vomj nu^ printr-un joc de cuvinte, Drahma. Iar pe prietena ei, oare avea un pj, blond-arămîu, s-o botezăm ou numele monedei de bronz care a cireujjţ în vechile cetăţi greceşti de pe teritoriul provinciei noastre de sud-atj s-o numim Assaria. (De hatârul dum!it(ale — mi-a spus vizitatorul —- facs paranteză, prima şi ultima : Pentru a-ţi fixa mai bine aceste dtouă personaje reţine, te rog : driahma antică era din metal preţios, din argig strălucitor, pe cînd assaria, am zis, din bronz, metal obişnuit, o monaJ divizionară, cu o valoare la îndemîna mai multor buzunare). Deci — mă preveni furios vizitatorul ca pe un şcolar tare de cap-urmează povestea : Drahma şi Assaria. Drahma, fata poveştii noastre, era poreclită încă de mică, Mji-toarea. Dar nu-i vom spune Vrăjitoarea pentru a nu întuneca povestea cu umbre oculte. Păscuse sau nu păscuse vacile printre ruinile şi pietrele vreunei vechi cetăţi greceşti dispărute, asta iarăşi ar fi o oomplieap? inutilă, am risca o mixtură între populism şi chestiuni specioase de istorie şi archeologie — ceea ce nu mă caracterizează şi, sper, nici pe duinneafff Destul că Drahma fata poveştii noastre pe care cred că am introdus-o in-deaj uns oa s-o poţi pricepe cum trebuie, era în stare, numai trecînd prift-tre degete o monedă veche, deteriorată, cu însemnele şterse şi aproape imposibil de reconstituit, să-ţi spună fără să privească spre monedă, ci« vorba de un sesterţ, de un as roman sau de un besant bizantin. Simţea repede în trupul calcinat al monezii, atacat de rugină, ros de vreme sas ars de foc, efigia autentică, dar nevăzută din pricina vechimii, a un» împărat feroce, nebun sau neputincios, ca şi falsul rapace al vreunui negustor fabricant-de-bani al timpului fie el negustorul un rafinat » falsificări sau un măsluitor de toată mîna. Spunea „fier", „guvernator, „bronz", „prim consul", „aur", „împărat", „argint", „ban corcit" sau „toba de trei parale", cum ar fi zis „şobolan", „izună creaţă" „aşchie de marmoră" sau „cărămidă ţigănească". (Partea asta de la urmă cu şobolanul şi izma creaţă te o aluzie la «» joc de copii cu ochii închişi, existent încă în provincia de sudist — n-a făcut o paranteză ci numai am simulat-o) —m-a ironizat vizitatorul 5-şi-a reluat spusele). ■•; 53 • oare în poveste, Assaria, reversul minunatei noastre mo-J^- p,e Care am numit-o de la început Drahma şi nu Vrăjitoa-aede-p61*3^' ^veQ brahma în figura şi natura ei preţios şi strălucitor, dar rid- &eea °-ima vedere, avea Assaria la lumina zilei, dar fără spirit, fără ascuns ^saria era frumoasă, părea chiar puţin nebună, dar nebunia el mister. ^ncoi0 de rotocolul ovalului ei facial, superb într-adevăr, nu trecea ^e c- iapQre acum în poveste un savant numismat, cam tom-rter tânăr'în spirit şi zăpăceală, cu părul nins şi cu ochi metafizici natac,_ 1 nor£jjc dar naiv şi credul asemeni unui seminarist imberb abia ^* ^"tdin cele'25 de mînăstiri de pe Muntele Athos. Te înşeli. Nu apare c~\rl numismat. Şi aici e nefericirea poveştii. Că nu apare nici un JBC1* t numismat care s-o răpească pe Assarias şi s-o dorească pînă la sâvaIl pe jjrahma rămasă la ea acasă în imperiul grecesc, roman şi bi-ffl°fn al monezilor sau pierită între timp şi asimilată de spiritul antropo-®n a2 ^hilor efigii şi care Drahma, pe lîngă frumuseţea ei interioară şi f rmeeul ei misterios, i-ar-fi înzecit numismatului, datorită degetelor ei Suţite de o minte aproape genială şi celebritatea lui în profesie. Toată nenorocirea poveştii ăsteia cu Drahma şi Assaria a alta : e. că începe într-o zi pe mîna unui scriitor mediocru; şi scrie un roman în care încurcă voit efigiile monezii noastre feminine, pe Drahma şi pe Assaria, adică • ba, chiar, vîră: între ele un fel de numismat-amator oare-şi pierde capul'tot privind într-o parte, şi alta la cele două efigii; romanul se bucură de un succes scandalos ; se află, din pricina unei indiscreţii publica a autorului, că efigiile au fost luate din provincia de sud-est şi ro-■ mânui blochează existenţa reală a celor două fiinţe suave şi fragile din carne şi .oase. Scriitorul era un fotograf care îngheţa realitatea la orice temperatură ar fi prins-o în obiectiv. Noroc că Assaria, mai volitivă şi cu o frumuseţe mai vizibilă apucase să se mărite. Drahma, însă, e prinsă definitiv în provincia de sud-est ca o imică mândrie locală din pricina prostiei cu zgomot a romanului şi nu-şi mai termină studiile pe care şi le visa numismate. Cineva mi-a spus că a văzut-o acolo într-un mic chioşc, vindea bani de staniol aurit cu ciocolată înăuntru şi imitaţii de fîbule antice. III CUM POTI PĂTRUNDE PE FURIŞ PRIN PROPRIA-TI FEREASTRĂ DE OM CINSTIT Iţi voi vorbi acum despre un Chabert întors pe partea cealaltă : care nu doreşte să-şi declame neapărat identitatea, dimpotrivă, chiar vrea să-i fie ignorată la modul nobil pentru a se putea împlini pe sine, iar dacă î se află şi-i este trîmbiţată la timpul nepotrivit şi cu grosolănie, e tulburat şi riscă să şi-o piardă, definitiv, nemaiputînd să reintre în ea decît cerşind-o sau furînd-o, dar atunci... îmi vei spune : s-ar putea să fie vorba de un hoţ, sau >caim aşa ceva. Te înşeli. îţi spun : e vorba de un savant, artist în felul lui. „De unde pi pînă unde vizitatorul îmi dă mie pe seamă aşa replici perspicace despre hoţi ? Mă rog". Dar să trecem la subiect. într-o zi — a vorbit mai departe vizitatorul cu vocea lui groasa si aoroape răguşită de numeroasele nefericiri din po- 54 veştile sale — într-o zi oarecare am aflat că în provincia noastră des' s-a petrecut o întîmplare foarte veselă. O întâmplare în care eu fără să fi ştiut, am fost un fel de personaj. Nu te grăbi cu presupui nu eu sînt savantul. n' „Iar. Ştiu, vrea să mă ţină treaz la spusele lui". Pe o stradă, să zicem într-o looalitjate de reşedinţă, s-a mutat la : moment dat, într-o clădire aproape neloouită, un străin, un om înalt "* ochi vii, negri, comunicativ şi cuceritor, într-un cuvînt un bărbat m'J* bil şi distins, făcut să fie stimat cu plăcere şi răsfăţat al amiciţiilor q nu încetau să se adauge şi să se înmulţească de la proaspăta lui verf pînă în clipa cînd s-a aflat ceva despre el. Bărbatul cu pricina erai! pometrist sau geolog, mă rog, ştii doar, profesiile îşi împrumută sculele şi şepeile, noi îi spuneam „topometristul" sau, ceva mai lung, te le topometrist", ceea oe-1 amuza peste măsură şi-1 făcea să lucreze» mai mare plăcere la măsurătorile şi sondagiile lui pe care le făcea | roca provinciei noastre şi pe malurile vechi ale fluviului ce ne udă tj. nutul. Mai mult decît se observase la el şi îa înfăţişarea lui cam deochiag dar tonică nimeni nu ştia despre topometrist şi nimeni nu-şi bătea capal să afle ceva în plus, bărbatul îşi ajungea sieşi şi celor din jur pentru a face o excelentă impresie ceea ce, am zis, şi izbutise din plin. Ar fi putut să plece definitiv din oraş şi să fie regretat mult dar uitat repede, dupi cum ar fi putut rămîne oricît, ar fi fost liber să se îndrăgostească de moaşa oraşului şi s-o trădeze cu profesoara de gimnastică de la liceul comercial sau cu profesoara de latină şi de greacă' veche de la pensionul ortodox de fete dacă ar fi existat aşa ceva — nimeni nu l-ar fi judecat prea mult pentru asta, ar fi dat toţi din umeri, amuzaţi şi oarecum complici, „ei, ale lumii valuri", s-ar fi spus în localitate şi nimic mai mult. Dar topometristul n-a plecat aşa repede din oraş, iar dacă a rămas n-a avut nici un fel de legătură cu moaşa oraşului, cui îi păsa dacă are sau nu, ci el şi-a văzut mai departe de treabă prin coclaurile Iui, măsurînd şi sondînd. Lua prinzul pe cîmp, acolo unde îl prindea soarele amiezii, cina în mers, în drum spre casă, şi asta-i creştea legenda de om uşuratic şi fluieră vînt care-şi ia feliile direct de pe cer şi xie pe părnînt, iar după ospăţul lui din te miri ce hrană, se şterge la gură cu o batistă albă de mătase, aşa era, purta la el mereu o batistă albă, sau mai multe pentru că batista lui era totdeauna imaculată înainte de a-şi tampona fruntea limpede şi buzele cărnoase. Dar, de aflat tot 6-a aflat, să-i zicem, enigma : era un savant ie reputaţie în cercetarea pietrelor şi vîrstelnr pămîntului, iar el îşi făcea în faţa lumii meseria de om celebru1 cu aerul unui plimbăreţ superficial, un don-juan cu mustăcioară de scripcar. aproape toată localitatea a ajuns să afle lucrul principal despre el, numai el nu aflase că, în sfîrşiţ, era descoperit şi lipsit de apărare în faţa celor mai mizere indiscreţii. SI fim înţeleşi, nu e vorba de descoperirea idenftaţii lui de st,are civilă P* care i-o ştiau toţi şi le fusese la mdiemînă încă de la început, ei de-acea identitatea spirituală enormă oare nu de pulţine ori e posibil să-i facă pe cei din jur să încerce să-i pipăie marginile ca unei stofe nou sosite » prăvălie din care s-ar putea face un costum cum n-are nimeni sau o rochie excentrică. Cît şi cum poate încurca un om de condiţia geologului nostru savant şi artist în felul lui, ştiinţa apocrifă a celor din jur asupra tainelor lui esenţiale pe care el şi le acoperă şi le umbreşte pe cît cu pu- 55 ca într-o bună zi să se poată exterioriza mai clar şi mai ţintă Pe" _ gă nu maj vorbim, viaţa şi literatura sînt pline de speeu- cuprij123 ° t lgens no] ne vom feri, prietene, să facem speculaţii... I# 1°® datorul începe să mă ia complice, gheaţa pe care o pusese . ^ S/tot el o topeşte, e Ja sta-îmtoare". intre" uj meu, îţi spun dragul meu iara sa-ţi cer permisiunea, iţi . esc că te-am îndrăgit încă de cînd ţi-am trecut pragul, află dra-plrturB ^ ^ locul trădării identităţii sale esenţiale care a răscolit şi a gul "jfj" ra'su]j „fantele topometrist" ar fi preferat Scylla şi Charibda, ^nz°1 maj zioem că ar fi preferat de mii de ori să se fi inventat cele 08 ^drboase svomuri despre el şi moaşa oraşului. El nu aflase, am zis, că toate plimbările lui de donjuan logodit geo-, cU pietrele s-ar putea să se ducă de rîpă, că sonda sa —■ un lemn '°#lC ;t ^ar Cu carată nevăzută — cu care la un capăt pipăia cerul iar f^relălalt simţea pirosfera, ar putea să devină un fel de cal de lemn bun Jf ^as ja semn pentru oricine şi-nar fi poftit distracţia asta. Vezi, dra-1 meu zace în noi un gust coclit pentru distracţia feudală, între un fehilibrist pe sîrmă şi un as al gindirii nu prea facem deosebirile de ri-~, i» cerem fără să ştim că sîntem brutali şi ofensatori ou amîndoi, f cerem aceleaşi lucruri şi, doamne, nu ne liniştim şi nu ne culcăm pe-o ureche pînă ce şi unul şi altul nu-şi frîng gîtul în faţa noastră. Ceea ce m spUS mai sus nu este speculaţie, este vina mea de martor inabil care se tinguie postfactum pentru toate întâmplările oare-1 pîndeau pe topometrist, care fusese prins acolo sus pe sîrma lui de savant, cine ştie, tocmai'în momentul cînd încerca să soarbă în ochiul nevăzut al caratei sondei sale unghiul cel mai dificil, mai vizionar şi mai real dintre soare a pirosfera. Să revin. Cercetările lui nu ştiu dacă înaintaseră foarte mult sau se aflau numai puţin mişcate de la punctul de plecare cînd s-a aflat că e şi savant pe lîngă că e topometrist şi cînd a început să fie asediat topometristul pentru oa savantul să capituleze... Aş putea imagina de acum încolo pe seama geologului artist fel de Jel de situaţii. De pildă : ...la farmacia de lîngă clădirea unde locuia el, începuse să se îmbulzească zilnic multă lume, lucru care nu prea se întâmplase pînă atunci. Oamenii locului erau foarte sănătoşi, medicamente nu prea luau decît ea să-i spună medicului că le-au luat. Totuşi, cînd au aflat că topome-fristul e savant au început să se înghesuie la farmacie. Fleacuri. Sau : ..-.parcul localităţii era deobicei gol, pentru că străzile erau în plină natură, peste tot în jur păduri naturale, fluviu, păsări, chiar dropiile şi lupii se apropiau din cînd în cînd de genele de frunziş şi ape ale localităţii — iar dacă eu aş vrea să împing lucrurile dincolo de asta aş putea spune : — ei bine, de la aflarea tainei personajului nostru băncile parcului acela golaş erau pline, figurile oare invadau băncile luau gesturile mai studiate la trecerea obişnuită şi zilnică a topometristului-sa-vant spre coclauri... Toate acestea sînt false. Nu s-a întâmplat nimic din toate astea, -aş putea să mai spun exagerînd grosolan şi folosind automatisme literare la îndemînă, că locuinţa lui altădată ignorată sau ocolită cu dis-°*tie amicală cît timp nu fusese în ochii celorlalţi decît un seamăn ceva .11 56 mai oacheş, un om agreabil, vesel şi petrecăreţ, începe să fie vi2itaf5 asaltată cu agresivitate, prietenii mulţi — pe care şi-i făcuse în tr peste cîmp şi peste maluri şi oare abia aşteptau mai înainte să-i^ trecînd şi atît, să-1 salute zîmbind cu plăcere, din locurile lor, de \ , bile lor, şi apoi să-şi vadă iarăşi de ale lor — se consideră acum*1: amici milenari şi colaboratori fideli încă de cînd pămîntul se desprf < de soare şi începuse să se învîrtească, mă rog, se adresează geolo^' acum acasă la el luîndu-şi figuri înţepenite, punîndu-şi botniţe $Qj^ şi vorbind ca de sub faliile pămîntului, ceea ce ar fi socotit ei', e m S' măsura geologiei savantului. Sau, că toţi care se considerau prieten*' cerut să intervină la primar într-o chestiune sau alta, ori să le apl^ conflictele de familie şi de slujbă, să le cîştige din anticameră s Şf cal' I tă W \ , aflate de mult pe rol, ori să vină cu sonda şi prin curţile lor ca să : sească şi în ele falii celebre prin care să se facă şi ei cunoscuţi în jj! să-şi mute chiar trepiedul în geamlîcul lor unde bate soarele toată £ şi unde pătrunde mereu prin ober-licht-uri miros de pămînt reavăn rocă bătrînă simţite odinioară în nări şi de bunicii şi străbunicii lor ^ lungul a sute şi sute de ani. Prostii. N-am de ce spune astea. Poate-» faţă de astfel de lucruri nevinovate, cele întîmplate să fi fost oribil» Sau, dimpotrivă, dacă cele spuse mai sus sînt groaznice, cele din realii să fi fost mult mai la suprafaţa pămîntului, nici prea mult în sus soare, nici prea mult în jos spre grote. Las numeroase rînduri albe Ia acest capitol greu de descurcai de un om de rînd ca mine, şi de altcineva mult mai luminat. Există punct vibratoriu al sensibilităţilor care oprit sau mişcat din afara să... dar n-are rost să insist. Săr spre final. 1 L-am transportat ipînă la urmă pe geolog, cu vreo doi trei prietaî punîndu-i alături şi săculeţele lui cu pietre. O plecare deloc vesela. Si te speria, nu sfîrşise, un savant nu piere ca o fecioară, dar boala idea» tităţii care pentru noi ceilalţi e vitală la el făcuse ravagii, îl golise * capacitate ca să zic aşa. Arăta ea o ruină. L-aş fi plîns dacă n-ar fi fos: şi el de vină. Ne-am despărţit în bune relaţii, deşi — dumneata nu ®f cunoşti bine — între mine şi el era o deosebire totală, mai ales la acei dată a întâmplării, eu sînt un om robust, din topor ca să vorbim- de-s dreptul, să spargi bolovani cu manierele mele şi cu felul meu de i mîngîia omul, pe cînd el, să nu mai discutăm, o dată desprins din sine de întâmplările acelea care-i loviseră în inimă esenţialul, arăta ca o frumâ zvîrlită în aer dintr-un trunchi incendiat şi ars. Nu l-am mai' văzut mult timp şi la drept vorbind prea mult nl m-am gândit la el. Pentru mine partea veselă şi frumoasă a fost la început, cînd era un simplu topometrist şi-şi vedea cu plăcere de lucrurile sale geniale de savant. După o vreme l-am uitat aproape cu desăvîrşfe Aveam în localitate un prieten, grefier, sau un fel de funcţionar la notariatul public sau cam aşa ceva, ştiu că ne întâlneam adesea în faţa tribunalului cînd ieşea sau se îndrepta într-acolo. Jntr-o după amiaa la o oră cu totul nepotrivită, grefierul ăsta îmi bate în fereastră), ,M dracu vrei ?" — i-am zis, deşi nu fusesem niciodată familiari în. schimb* nostru de cuvinte, ne salutam cu o strîmbătură amabilă şi atît, dar iffl bătuse în fereastră ca şi cum mi-ar fi smuls perna de sub cap sau şi-fi înfipt furculiţa în bucata mea din farfurie. „Ce dracu vrei ?" ,.v 57 un localnic a prins un hoţ în grădina de lingă pădure. Jaf pre-jmedia, ^' ' sorui în chestiune avea asupră-şi un sac cu pietre. Ultragiu jj^dita > v prins de localnicul amintit pe cînd mînca un pepene sustras î>^rnă zi grădina specificată, a declarat că ar fi savantul X, substi-'n -de persoană, mai fusese văzut de repetate ori în zilele precedente w|ie ee.asi înfăţişare străină, găurind cîmpul şi fixîndu-şi semne de ■ tare în vederea unor pătrunderi viitoare spre alte locuri nemărtu-°rien jncg. Recidivist" — mi-a spus grefierul, care deşi om total lipsit *f umor se căznise săracul să mă lase să înţeleg despre cine e vorba. mers acolo unde mi-a spus şi m-am îmbrăţişat cu savantul. „Ce ^ apucat cu pepenii ăluia ?" — i-am zis, nu pentru a-i reproşa »a ci pentru a-mi ascunde emoţia revederii. Rîdea cu hohote. Arăta Se' n-aş putea spune pentru rotunzimea poveştii că îi revenise culoa- ' în obraji, aşa precum îl ştiam cu toţii pe cînd nu era decît un topor gţpjst. El care se temuse atît de propria identitate, se întorsese, vreau 2 zic să şi-o cerşească, nu e bine spus, să şi-o fure, nici aşa, nu-i bine s gg şi-o fure, odată cu o felie de pepene pentru a fi din nou recunoscut şi a intra din nou în sine însuşi, să-şi facă adică din identitate o teacă solidă şi cît mai comodă pentru meserie, înş sfîrşit, o întreagă drăcovenie bună de speculaţii. Iţi spun, rîdea, iartă-mi expresia vulgară, se ţinea cu mîinile de burtă, crede-mă, eram deziluzionat de un asemenea fîS — ce agreabil şi cît de tonic rîdea topometristul! — şi am vrut să observ dacă mai are batista aceea albă şi imaculată, o avea, domnule, după ce a terminat de rîs şi-a tamponat fruntea cu ea şi buzele. încărunţise mult la tîmple, fcuzele; îi erau supte şi cam intrate sub ghilotina dinţilor. Să fie el ? — mă întrebam cu îndoială chiar în faţa lui. El era, şi-a pornit apoi trecerile acelea peste cîmp şi peste maluri, nedespărţit de sonda lui. De uitat nu prea se mai uita cineva la el cu curiozitate, îfu ştiu dacă asta îl făcea pe omul cu sonda să lucreze mai cu plăcere, după cum nu ştiu dacă el îşi luase lucrurile de unde le lăsase, anume de acolo de sus de unde putea prinde în ochiul caratei nevăzute unghiul cel mai dificil şi mai real dintre lumina aerului şi întunericuilui pămîntului. Il mai zărisem o dată, pe cîmp, stătea cu spatele spre mine, mi se părea- că e cam supărat pe sondă, o sucea şi o învîrtea. Am. plecat. Mai tîrziu, pornind de la ultima imagine a lui oare-mi rămăsese în minte am ajuns la cu totul altceva, fără nici o legătură cu el, la o întâmplare a altcuiva, a unui om care se supărase o dată pe băţul pe care-1 purta nedespărţit, cu sine, îl arunca şi-1 tot arunca, 'mergea după el şi iar îl arunca mîniat prin noroaie şi pe urmă în văzul lurrxiî îi căuta carata sfiniă şi nevăzută prin noroaiele unde căzuse băţul, ce vină să aibă nenorocitul de băţ, în sfîrşit, şi asta o altă drăcovenie bună de speculaţii şi, după unii, bună şi de final. IV SFÎRŞITUL ŞI ÎNCEPUTUL Iată-ne la sfîrşitul povestirilor mele — a oftat istovit vizitatorul Meu, cu braţele lui de Hercule căzute pe lîngă genunchi şi lăsat cu toată greutatea pe speteaza scaunului. Totuşi, dragul meu, deşi ţi-am mărtu- 58 risit că te îndrăgesc, sincer vorbind nu prea am încredere în întgj rea dumitale. De aceea înainte de plecare vreau să-ţi spun următo'aref In prima povestire, despre nenorocitul acela cu cheile, am vrut s" dovedesc nu ceea ce ai crezut dumneata („de unde ştie ce am crezut eu* nu ce ar înţeles dumneata, în prima povestire, zic, ţi-am făcut făcut") demonstraţia că printr-o idee balzaciană, în speţă ideea-chahM se poate construi un ,personaj gogolian, personajul, numai un orb putut observa, e mai degrabă din familia lui Başmacikin. din Afoni» şi a lui Popriscin din însemnările unui nebun decît a Colonei^] Chabert din proza lui Balzac. Se putea să procedez şi invers dacă voia», n-am vrut, nu era nevoie. Prin asta am doritj să-ţi arăt că nu e nimic sub soare în trebile dumneavoastră literare, deşi ceva parcă este n» aşa ? In a doua povestire : tot cu o idee-chaberl ţi-am arătat că fie iţ^ cît de mare şi de generoasă, încăpută pe mîinile şi molfăită de gîndireţ unui prost iese o porcărie. In a treia povestire... A treia te las s-o descurci singur, ai observat că eu însumi n-am putut-o descurca, tocmai în punctul ei nevralgie am abandonat-o şi am sărit spre final, nemaivorbind că pe tot parcurşi ei de la început pînă la sfîrşit am mişcat-o şi am tulburat-o neştiind « să fac cu ea. Acum. înainte de a mă ridica şi de a-ţi spune : domnul Inefabil i dumitale a fost total lipsit de originalitate povestindu-ţi ceea ce ţi-a povestit, te întreb dacă mai ai vreo nelămurire, dacă vrei să mă întrebî ceva. „Nu. Nimic". Atunci, adio — mi-a spus vizitatorul şi fără să mă mai priveasd („de ce atîta dispreţ?") s-a îndreptat spre uşă, a apăsat pe clanţă şi: Uşa nu s-a deschis în faţa lui, deşi eu nu-mi încui niciodată uşa odăi, n-am avut şi nu am chei, fiecare poate intra şi, mai ales, poate liber sî iasă. — Ei drăcie — a zis vizitatorul care ştia că nu folosesc chei — ny pot ieşi din odaia dumitale" şi s-a întors brusc spre mine : era îngrozit, livid, corpul lui de Hercule se clătina. L-am liniştit spunîndu-i că nu-i nimic dezastruos în asta şi 1-affl întrebat, ca să aflu cauza exactă a blocării uşii : — Cînd ai intrat şi cînd ai vrut să ieşi nu cumva ai apăsat prm tare cu pumnul pe clanţă ? ■— Exact, aşa am făcut. —- Nu-i nimic — i-am zis îndreptîndu-mă spre uşă, să mergem, te conduc eu — şi zicînd asta l-am luat de braţ, iar el se uita nedumerit la mine, în loc să vadă uşa apărînd în faţa noastră, nu era nici o uşa, noi ne aflam afară, în plin aer, păşeam liberi sub cerul liber. Ne-am dat amîndoi capul pe spate şi am tras adînc aer în piept ŞTEFAN BÂNULESCU CHEIA Ne-am închipuit că porţile se vor deschide, ne-am închipuit că lucrurile se vor aranja, prea erau multe surîsuri perfide lumina cerului ne apăsa, prea grea. prea era luxoasă cheia. Noi, copiii civilizaţiei a treia, n-am ştiut, n-am cunoscut, n-am vrut să fim de acord că răsăritul e la apus, că sudul e la nord, prea era luxoasă cheia, poate de aceea ne-am încăpăţînat, zic şi eu, poate de aceea, presupun şi eu, acum după ce partida s-a încheiat. Ne închipuiam că totul va merge de la sine, din moment ce eram copiii civilizaţiei a treia, dar iată că poarta la care lucram îşi revine şi începe să ne bală peste degete cu cheia, cheia cu care în bătălia deşartă, ameninţăm această poartă. ÎN NUMELE LIBERTĂŢII Nu e preţ pe pămînt să plătească, Nu e plată-ntre marile plăţi Viaţa ta, libertaiea-omenească, Dacă vrei, uneori, să te-arăţi. între dragoste, pace şi ură, Intre bine, mai bine şi rău, Lite crime tiranii făcură, Libertate, în numele tău. N-a fost mare masacru să-nceavă în al lumii nisip de cetăţi PU £ n-a fost murdărită o apă P*na tu nu a fost să te-arăţi. Libertate, de tine vorbiră ffrdo-muţii urîţi, zîmbitori, Libertate, te sărbătoriră Toţi constructorii de închisori. NnlZ^ Să UU te ^Prindă, Nu-i blestem, nu-i părere de rău Ubertate, in numele tău. RASA MANOLE ^ictrebuiTsV^ se duc automat acot ' ' * am copiii noştri nu-s ai noştri decît o J miine iarăşi avem ceva de fătut ' mune ne vom trezi iarăşi lisase ? VOmP™i chiria-n lume peozi V aerul pentru o zi şi apa şi dvlntul. t^l^ZaStr&' **** ™^ TaZlÎTnf^ de a relua '° infinit auasvre Jara durată, faptele noastre. MOTIVE 61 Că nici lumina însăşi nu e cale dreaptă, ci urma-n jghiab a căii botului sfînt de cal; că nici o mîngîiere sub scoarţă nu aşteaptă, că totul se reduce la un destin normal. Că din atîtea vorbe rămîn doar două buze ce, pline de cenuşă, se mişcă-n sus şi-n jos, că orişicînd sînt gata-născuţi cei buni s-acuze, cei ce-şi cultivă-n mină arătător slinos. Că vin asupra noastră copiii noştri mîine, că sloiu-şi naşte puii pe lume în călduri; că judecata are balanţele de pîine spre care tind într-una, uscat, aceste guri. Că face tot ce poate acela pus să vină, că bube nisipoase cresc azi pe uriaşi, că osia planetei e plină de rugină, că un copil de fontă dospeşte pe oraş. ÎNAPOI ÎN PREZENT Nimenea nu ne cunoaşte, în acest viitor, în acest viitor plin de căngi lustruite, oamenii trişti şi metalici stau pe la casele lor, numai gîtul molatec al şarpelui de cositor un sîsîit ne trimite. Şi oamenii municipalităţii care fac curat pe slrăzile-ntinse corect ca-ntr-o liră, strigă din cînd în cînd, din bărbat în bărbat, „duceţi aceste cadavre la demontat" şi se referă la noi. La gurile noastre pe care nici nu le văd că respiră. (Sau poate adevărul adevărat e că nici nu respiră). — Şi de ce, la urma-urmei, puneţi să ne demonteze ? — Pentru că sînleţi un batalion de proteze '. O, cît am sperat că refugiul în Viitor e mai bun, mai profitabil, decît fuga-n trecut! Dar iată că oamenii viitorului stau pe la casele lor, şi nu iau în seamă cortegiul nostru tăcut. un ceas de ne hmf 6/a«ma cu laba, fiecare în ceasul rf»™ +■> KJUCb^> j '-^u.sul ain turn ne zmrli-m ocS0^ Pr62enf' ai^ndeua m"c&-en- ADRIAN PAUNESoj NINSOAREA Are o -privire parcă-ar şti totul, i nins undeva. Natura oftează. p-ev>ul tău se umflă gata să sară la mine, se dă la om Vasăzică. ţine-ţi sinii cucoană în lanţ, că acum or să sară peste uluca Bluzei, or să rupă nasturii, ferească Dumnezeu, mninai văzut eu nasturi pocnind precum castanele toamna. frecu si anotimpul ăsta, al castanelor, a nins undeva, Şi eu tot sub descîntecul tău mă învîrt, Ca tăciunele în paharul de apă, pentru cine descînţi tu de deochi Cu mine în paharul de apă — acum ploaia să zicem că e paharul — Şi eu sînt eu — şi tu eşti tu, dar iu descînţi cu mine şi Sporovăieşti ceva, vorbeşte mai clar să ştiu şi eu ce fac şi cum se procedează cu mine ca să am efect, spune-mi şi mie, Tu eşti vrăjitoarea — n-am zis cotoroanţa fiind că nici unul #u îndeplinim baremul de vîrstă. însă dacă îţi descîntă una Tînără e şi mai şi — aşa că dă-i înainte, nu vezi cum mă topesc ? Am ajuns la trăiri, cum mai trăim ? Do, ninge, a nins, o să ningă undeva, Potopind cu alb. LA IZVOARE Focul mitraliază în sobă, Ocheşte tîmpla cerului, bănuită, prin horn şi mai Multe focuri se sbuciumă-n mine şi iată-mă complice cu soba La tulpina unui alt anotimp, ca şi cînd ar fi vorba de o faptă urîtă şi trebuie să ardem ceva. Acum.or să tăbărască femeile pe tine ca pe căpşuna coaptă, 1 orbeşte gelozia ta, că pînă la urmă tot aici ajungem, ţi-am pus carnea la lucru, şi sîngele— că iot vorbeam Adineaori JLe împuşcături — a luat-o năvalnic prin obraji, Jf. ca mărul pe care-l şterge ţăranul cu minleanul, ca să răpească, ai prins luciu, străluceşti toată. 64 Toamna s-a reîntors de la marginea oraşului Şi ne-a dat cu frunzele-n cap — da, asia aveam de ars : Frunzele care ne-au făcut vînt, Pe unele le-am scris, pe altele nu, pe cele mai multe Doar ne-am iscălit, am pus genunchhd Ca pe ceafa unui învins. Ne dă cu ele în gînduri, ni le-a pus în braţe, ţineţi-le, Sînt grăbită şi apoi sî?it ale voastre. Şi ială-ne mormane de aripi, avînturi moarte, Sub nu ştiu care rug. Trebuie sa umblăm încet sub potopul de frunze, ' ţ Nici nu mai e nevoie de chibrit, avem focul nostru care una- . | Două se aprinde ■— doamne, iartă-i pe eretici! L Are nişte ochi parcă ştie tot ce spunem, Culmea ar fi să şi priceapă teorema oamenilor îndrăgostiţi Pe care noi am descoperit-o şi care sună astfel: „îndrăgostitrd trăieşte în plus"'. Asia se demonstrează Simplu luînd unul şi cu una, dar nu la întîmplare şi Adunîndu-i şi împărţindu-i la doi —■ ce rămîne în plus e Dragostea, care se măsoară în waţi, de unde jocul lansat tot de Noi: „De-a v-aţi vaţelea", care nu poate fi înţeles decît de Mături, de vrăjitori călări pe mături şi de tineri apţi de acest joc, ţ Cunoştinţe despre electricitate. Electricitatea o avem în noi, Totul se face fără cheltuială prea mare de energie, Dacă doi se iubesc într-un oraş nu scade tensiunea în becuri, Dar totodată se degajă o cantitate de energie atît de mare Că poţi pune în mişcare o casă întreagă, o lume (proastă) Care nu înţelege ce se întîmplă în natură şi deschide fereastra, întreabă Unde sînt ăia, iar s-au întîlnit ? Acestea sînt, de fapt, reziduurile energiei, talaşul, negru de fum, Căci partea pură s-a cheltuit în scopuri înalte, mîngîind o frunte, Privind într-un ochi, ca şi cînd te-ai vedea într-o fîntînă, în care Făt-Frumos a coborît deunăzi pe-o frînghie, pe tărîmul Celălalt şi-l aştepţi să se întoarcă, îl aştepţi la ochi, şi Vezi unul mişunînd pe acolo, în adîncul din tărîmul celălalt, Care ar cam semăna cu tine şi zici că tu eşti Făt-Frumos Mutatis mutandis şi bine e cînd sînt doi Şi poveştile mai funcţionează. Mă întreb dacă vietatea asta înţelege ce spunem, Are o privire de parcă-ar şti lotul. NEGRU DE FUM cu oarecan MARIN SORESCU ■ r 0 n i c a literara C r „ENGRAME" ŞI „TEME" Obişnuit, I. Negoiţescu scrie studii, studii-eseuri, articole ; el vine cu — oricît . cuviiitul de „prozaic" — contribuţii. De la trei pagini pînă la două sute, ?■* e intervenţie a sa îşi propune să clarifice o problemă sau să deschidă îndoieli tVle cu privire la altele socotite prea de tot clarificate. Modul său de lucru mai în aparenţă insinuaţia, sugestia, învăluitoarea şi poate îmbătătoarea atmos-f râ* lirică. Dincolo de acest strat se ascunde un spirit investigator neobosit, con-**!s 5; orcionat de idee. Aceasta se vede mai greu la o privire superficială, deşi utorul nu face nimic să-şi camufleze lucrarea ; el e mai degrabă în situaţia patetică a clovnului care, drept daruri închinate Fecioarei, execută în faţa preasfintei numărul său clasic de figuri. Privit cu răceala cercetătorului (la rîndul său, „clasic") gestul poate părea în cel mai bun caz insolit. Insolitul acesta — trebuie să acceptăm — a devenit însă în vremea noastră un chip prea important al adevărului de a se dezvălui. De cînd mai ales critica de artist a aruncat peste bord multe adevăruri pozitiviste, în deosebi cu privire la poezie, a fi sensibil la modurile intermediate, puternic marcate nu numai de personalitatea, dar şi de persoana criticului e un semn de mai multă înţelepciune şi, oricum, de elementară prudenţă, parţialitatea, ca şi excesul, o anumită subiectivitate pot fi motive de a regreta că lucrurile n-au fost spuse mai complet, sau mai puţin complicat, sau mai impersonal. Dar cine garantează că în materie de invenţie în exegeza de artă susţinerea unor puncte-de vedere cu adevărat noi poate fi desprinsă fără pierderi de substanţă, fîră primejdia de a se şterge nuanţe preţioase, de uneori capricioasa sursă care le-a odrăslit ? Dar situaţia, în cazul de faţă, nu se arată a fi nici pe departe aşa de dramatică... Persuasiv, cînd nu de-a dreptul răspicat, I. Negoiţescu, e un critic ce vrea înainte de toate să fie auzit şi care, cu mijloacele sale, se face auzit. Textul său nu e o suprafaţă poantilistă de impresii, ci o pictură păstoasă în care intenţia e subliniată insistent. Astăzi, mai mult chiar decît în trecut, densificarea impresiilor pînă la transformarea lor într-o nouă calitate, într-o viguroasă idee centrală, servită cu argumente la tot pasul şi organizînd un cîmp de fapte îndeaproape controlat, pare a reprezenta o preocupare de bază a criticii lui I. Negoiţescu. Modul său de înaintare e al şalupei înălţate deasupra valurilor, nu fără atingeri esenţiale cu masa dens-elastică ce-i permite „zborul". Sub acest aspect, prin obiectivele ei, critica aceasta, în multe privinţe foarte modernă, este totodată şi adînc tradiţională, tradiţie însemnînd, fireşte, în situaţia dată, înscrierea intr-o linie de continuitate inaugurată la noi de E. Lovinescu şi G. Călinescu. Numai aşa se explică fidelitatea criticului faţă de un program de sarcini foarte al nostru cum e scrierea unei „istorii a literaturii", program care n-am prea văzut să ispitească pe nici unul din reprezentanţii „noii critici" europene. (Mulţi dintre aceştia, prea ocupaţi cu metodologiile şi cu invenţia de sigle, abia de reuşesc să ,vadă scriitorul, necum literatura...) In aceeaşi ordine de idei, interesul arătat de autor, în trei secţiuni ale cărţii sale („Engrame", „Atitudini, polemici" şi „Jurnalul revistelor"), actului critic ca semnalare — nu fără riscul unor parţialităţi ce derivă dintr-o asemenea preocupare — păstrează la rîndu-i strînse legături cu o înţelegere mai aplicată a criticii ca ferment al unei ambianţe literare, prevă- 68 „Critica profunzimilor" — n-ar fi prima oară cînd numele indică ■ de utilizare — nu poate funcţiona decît pe un teren estetic cu suficiente''-bile garanţii de... adîncime, aşa cum marile bastimente nu-s făcute să ?' ^ -oriunde. Soluţia e folosirea alternativă a celor două moduri de critică-^0?* de analiză (acolo unde şi cît se poate) şi critica foiletonistică, facilitînd c ^ cu orice formă de relief. Unele modalităţi mai recente din critica lui I. j^*^ (vezi „Jurnalul revistelor") îmi dau de înţeles că autorul găseşte util si nf-01^ manevreze şi ambarcaţiunile cele mai uşoare. . ' p ^4 Cum n-am de gînd să renunţ aşa de repede la imaginile furnizate de gaţie, voi spune că la Nicolae Manolescu, de ale cărui Teme 2 mă ocup jn nuare, se întîlneşte situaţia tocmai opusă, a unor poveri preţioase încărca!** vase cam fragile, unele de-a binelea improvizate. O experienţă îndelungaţi' cronicar (peste şapte sute de volume comentate, în cursul a 14 ani de proz * săptămînală aproape neîntreruptă) i-au creat criticului un reflex, ca să spyn al libertăţii, care-1 face să trateze cu dezinvoltură chiar subiecte de o oarei gravitate şi să rişte trimiterea lor spre cititor în forme dintre cele mai expedia* E aici, nici vorbă, ceva clin spiritul eseurilor lui Zarifopol, grefat pe (1Croi£ optimistului", nu fără atingeri, însă, măcar în unele momente, cu... „Teoria relor de influenţă" a lui Marin Sorescu. Cu G. Călinescu mai ales sînt de puncte comune, numai că marele critic ,,se odhinea", în „Cronica" sa 4. o mie şi una de teme, după Estetica basmului, Nicolae Filimon, Gr. M. Aleî&t ărescu, după studiile despre Horaţiu, Tasso, Cervantes, Tolstoi, Cehov; Nicob Manolescu „se odihneşte" după foiletoanele sale săptămânale, căutînd delectare • refugiu în Tolstoi, Dostoievski, Proust, Cehov, Thomas -Mann, iar alături de ei f-Eminescu, Bacovia, Blaga, Hortensia Papadat-Bengescu, G. Călinescu. Poate plia curios, dar nici unul din subiectele cronicilor profesionale nu-1 ispiteşte la rehfa mai stăruitoare, la stabilirea de arborescente, la prelucrarea datelor în vedeai unui prim efort de sinteză. Nici măcar Al. Ivasiuc, despre ale cărui cărţi, fe} să-i scape vreuna, a scris cu aplicaţie şi nu o dată admirativ. Sau poate 4 Teme 2 e şi o carte cu cheie, încît a scrie bunăoară despre Huxley (Grejeie li* Aldous Huxley) e un fel de a vorbi mai pe departe şi de Al. Ivasiuc. Aşa s-ar părea, de vreme ce personajele romancierului englez îi inspiră criticului romfe o reprezentare strict autohtonă : „umanitate de Muzeu Antipa". Iar asemănările între cei doi prozatori sînt prea frapante ca să nu nc gîndim că admiraţia arătat» statornic lui Al. Ivasiuc şi-a putut căuta o descărcare în asprimea cu care i judecat romancierul englez : „Totul e din cap, căci mintea lui Huxley are a« adaptabilitate, acea forţă de a înţelege orice, de a lua orice formă..."; „Viaţa apare ca un imens laborator unde romancierul face ca şi eroul său, lordul Edwatj, experienţe : vivisecţie, grefe şi altele" : „în venele lui Philip, Burlap, Spandsf sau chiar ale temperamentalei Lucy Tantamount nu curge strop de sînge: numaf teorii, concepţii, puncte de vedere" etc. Va fi avînd sau nu o „cheie", eseul despre Huxley este în tot cazul singuret care mi-a putut evoca ceva din activitatea de cronicar literar a lui Nicoiae Manolescu. .Rămîne totuşi maniera foiletonistă a criticului, gestul de a propune „teme" de meditat, „ipoteze", fără pretenţia de a epuiza subiectul, ba chiar afectînd o anumită nepăsare de risipitor cu privire la şansele de existenţă sa» măcar de iminenţă ale micilor sale eseuri. Cît de uşor puteau să nu fie! — are aerul de a ne spune autorul, dacă... dacă într-o anumită zi, o anumită carte ffli 3-ar fi căzut sau „recăzut" în mînă („mi-a căzut în mînă zilele trecute un articai mai vechi al lui G. Călinescu" ; „îmi recad în mînă note făcute mai demult.."; „recitesc povestirile lui Anton Holban" ; „Recitesc Adolescentul..." ; „Recitind de curînd pe Bacovia"... etc). Volumul ar fi atunci un fel de „jurnal de _ lectura f mai mult sau mai puţin capricios sau, şi mai bine, fiind vorba de lecturi reluaw, o „carte de recitire". Da şi nu, căci jurnalele au acest obicei de a tatona W*. răspuns la probleme fundamentale : impresia de plăcere, neplăcere sau replăcere produsă de autorul sau fenomenul comentat; însă eseurile lui Nicolae Manotesca sînt foarte materiale, pozitive şi propozitive deopotrivă, ele caută şi găsesc un „clenci", un incident, un viciu de procedură, în absenţa cărora e greu de P1^8^* că articolul ar fi fost scris. In felul acesta, citirii profesionale, care ni 1-a dat v cronicarul săptămînal, Nicolae Manolescu îi adaugă — o dată cu Temele^ sa — recitirea profesională. Mai rar, intervenţiile acestea — ipoteze de lectura, s 69 â ibitaţiei active — poartă marcate chiar accentele unui sistematism „■«puneri a'e i-as mira să aflu că unele din ele rîvnesc să figureze în biblio-Pjinlific, .Ş« ?.v'lor probleme. In ce mă priveşte, nu pot decît regreta că „temele" Zr$iia resp, volumului, mai toate de istorie literară (Anton Holban se pregăteşte {^Băneşti a*e -in ediţie definitivă, Radicalul Bacovia, Portretul artistului clin f$ 7 L Eminescu debutant, Locul lui G. Călinescu, In căutarea timpului tţner4e ~~ jîSnre Drumul ascuns) n-au beneficiat de mai multă consecvenţă în pţtrdut — a^estui duh ştiinţific. S-ar fi putut evita astfel unele aserţiuni para-ţjiCorP°rarea ate precum aceea despre „discursivitatea" Poemelor luminii, care josaie. e _ fi giaga de... „stilul poeziei filosofice de dinainte de primul război", -j-8T 0Pj"°P)a panait Cerna. In realitate, maniera cugetării blagiene are aici caracter ia speţa de -e poemele luminii (în care Lovinescu identifica „respiraţia scurtă") aforistic Şi ţ|w templul meu. Mereu surprinzător, criticul descoperă, tot la Blaga, de ^'ftre ?uncjentă" şi viziuni... „retorice", acolo unde alţii au citit tăceri. Mult wv«'M''e rat mi s_â părut eseul despre Bacovia : pe un spaţiu minim, atît de pjea agio eme cg nu maj încap dovezile ! Ispititoarea ipoteză că „în poezia lui ,inaMe-Prnu există decît obiecte", încît se ajunge la „dominaţia şi teroarea obiec-BsC2"nu e probată cu nimic. Chiar icleea cu mai mulţi sorţi de omologare a unui tfior" » ^ jntîiul nostru «antipoet»", creatorul unui „limbaj al crizei", avea nevoie îfTmai 'cu răbdare demonstrată. Istoria literaturii române a lui G. Călinescu îf fciază de o excelentă caracterizare (e fixată în trei trăsături noutatea unghiului A vedere adus de istoricul literar), dar de ce cu preţul unor flagrante injustiţii ? V ateilstoriile lui E. Lovinescu — ni se spune — sînt teziste, manuale practice de fte tură fără nimic revoluţionar în manieră (...). Istoria din 1937, de exemplu, e compendiu cam sec, utilizabil pentru decizia caracterizărilor". încă odată, e de "eeretat că opinii atît de fragile sînt părăsite, alungate cu cruzime în lume, să se descurce singure, fără nici un sprijin... Mult mai potrivite cu natura eseului, „temele" libere ale cărţii, libere de novai'» demonstraţiei, dar libere şi dinspre speculaţie (binecunoscuta tendinţă a eseului de a ridica supoziţia şi aproximaţia la rang de evidenţă), rămînînd totuşi Credincioase paradoxului, produc şi cele mai multe satisfacţii. Dintre bucăţi, cîteva ating excelenţa, cum ar fi Andersen cel crud, compoziţie insidios-demitizantă centrată pe ideea şugubeaţă că blîndul povestitor e mai puţin dispus la milă şi înduioşare decît ne-am aştepta. Unde criticul întrece măsura, e în considerarea lui Andersen drept un profet al lagărelor şi al „universurilor concentraţionare". Sugestive formulări de moralist conţine eseul Procopius din Cesareea, gravură în aqua-Iffrte a istoricului bizantin, în care criticul vede pe teoreticianul „jumătăţii de adevăr" în istorie. Judecăţile, cu o bătaie mai largă, se condensează într-o reţea de aforisme sarcastice pe tema concesiei : „Procopius ţinea o dublă contabilitate morală"; „Plecăciunile curteanului erau cu atît mai adinei cu cît frazele sarcastice eare aveau să umple manuscrisul cel de taină se alcătuiau mai limpede în mintea lui"; „S-ar zice că Procopius urmărea să plătească un preţ al adevărului rostit în taină : prin minciuna strigată în gura mare" ; „dacă ticăloşia nu se învaţă din Ittorii, ea nici nu se îndreaptă prin Istorii. Mai cu seamă cînd rămîn secrete..." Cu reflecţiile despre critică (Metoda fără critică, Scilla şi. Caribda, Stilul e profesia, Despre îndoială) ne întoarcem din nou în prezent şi în... specialitate. Criticul, un practician mai degrabă dezabuzat, găseşte suficient umor spre a califica unele situaţii curioase din jurul său. Căci paradoxurile nu mai aparţin criticului ci izvorăsc din chiar natura schimbărilor intervenite în critică. Un autor de paradoxuri învins aşadar cu propriile-i arme de o realitate mai inventivă ! Iată, dintr-un singur aliniat, această densă si percutantă grindină de sentenţii : „criticul care n-are o metodă trebuie să-şi caute de treabă. Critica se teoretizează, nu se scrie. Sîntem la ora metodelor. (...). înainte vreme critica părea a se face de la sine. nici nu era nevoie de o personalitate ; astăzi ne învîrtim printre personalităţi rare s-au_ specializat în introduceri în critică. Este, se vede, o logică în orice evoluţie : după pura empirie, vine la rînd pura teorie, după critica fără metodă, metoda iară critică". E poate cazul să-mi exprim din nou părerea de rău că această eseistică de »wei generale" (în sensul pozitiv, călinescian, al formulei) se lipseşte programatic oe experienţa şi documentaţia cronicarului literar şi se izolează nu o dată în '', ?" depărtate sau prea întîmplătoare, prea risipite ca să poată constitui o adevărată pasiune. CORNEL REGMAN Cronica ideii CREAŢIA LUI HARET Haret fusese un izvor de apă vie pentru ţărănime C. Brâncu^ Cine a răsfoit o carte de mecanică cerească a rămas, fără îndoială, impresiona' de lungimea formulelor şi de calculele minuţioase şi laborioase. Astronomia e * îndeletnicire care reclamă curaj şi perseverenţă. Sînt calităţi pe care tînarrt Haret, venit din România pentru studii la Paris în 1874, şi le cultiva» prin stăruinţa meditaţiilor prin care s-a întreţinut, concursurile date pentru ocuparea unui post, prin pregătirea examenului de bursier la care a fost admis * Titu Maiorescu. El a îndrăznit să îşi aleagă o temă grea şi centrală în gîndiT« ştiinţifică a sfîrşitului de secol XIX. Şcoala de mecanică cerească a Franţei nu avea în acel moment perechi Era ilustrată de nume mari : Pierre Simon Laplaee, autorul Expunerii «temute» lumii, conţinînd celebra sa teorie cosmogonică şi a unor nenumărate contribuţii în fizică şi în matematici ; Louis de Lagrange, creatorul calculului variaţiilor, A de explorat şi astăzi şi care a scris pentru prima dată f, f", V" în desfăşurare» funcţiilor în serii ; Denis Poisson interesat deopotrivă în fizica matematică al clrd precursor este, ca şi în calculul probabilităţilor, unde distribuţiile ce-i poartă numele sînt folosite astăzi în mod curent. Aceşti savanţi nu au stabilit numai rezultate în ramura lor de cercetări, dar au propagat în cultura epocii un spirit riguros, deductiv, încrezător în puterile ştiinţei. Unul dintre evenimentele cele mai importante ale vieţii ştiinţifice a secolului al XlX-lea a fost găsirea de către observatorul din Berlin la 1847 a planetei Neptun, a cărei existenţă şi poziţie fuseseră deduse prin calcul de astronomul Le Verrier, cu puţin timp înainte. Ştiinţa îşi trăia unul din momentele ei de vigoare, optimism, expansiune. Primul an petrecut la Paris, Haret îl consacră completării cunoştinţelor, dîndu-şi din nou licenţa în matematică în 1875 şi obţinînd şi pe cea de fizică în 1876, Are şansa de a urma cursurile de mecanică cerească ale lui Puiseux, deşi nu; mele acestuia s-a înscris în ştiinţă pentru contribuţia la funcţiile de variabili complexă. Se păstrează însemnările de curs ale lui Haret în doi ani universitari consecutivi. Cursul lui Puiseux se referea la metodele variaţiei parametrilor dia calculul perturbaţiilor planetelor, domeniu în care Haret îşi alege subiectul tezei de doctorat. în mişcarea unei planete în jurul soarelui, celelalte planete intra-duc, datorită legii atracţiei universale, perturbaţii care o abat de la traiectoria ei eliptică parcursă după legile lui Kepler. Cum raportul maselor planetare dm sistem faţă de masa soarelui este mic şi anume de ordinul miimilor, variaţii» traiectoriei eliptice nu sînt prea mari. In expresia analitică a semi-axelor elipsa. m 71 -turbatoare a fost scrisă în serie după puterile maselor, terme-rfu$>8 ce f01"fa unor coeficienţi înmulţiţi cu puterile maselor şi cu ale tim-„it sînt de f°inlfiuni trigonometrice. Cînd puterea timpului este zero, se produc otttui Şi cu. j. outin importante, dat fiind că se anulează reciproc. Termenii în varia'" periodice v diferită de zero sînt termenii seculari, a căror influenţă ^rc accasta.tP* cu timpul, ameninţînd astfel stabilitatea sistemului planetar. cr(-jtc nelimitat nţat primul, la 1773, că atîta timp cît în forţa perturba* £ Lapîac? . considerare decît puterea întîia a maselor, în expresia semi-axei ţoarc nu şe ia 1 nu jntervin termenii seculari. Lagrange a demonstrat această mari a P!an ~, riguros jn 1776. în 1808, Poisson a ajuns la acelaşi rezultat, ţinînd teoremă în m° a doua a maselor. în felul acesta, s-a acreditat ideea că treime de Pu. psesc de tot din variaţia axelor orbitelor planetare, lucru care menii se?u'a"strat însă, decît pentru aproximările de primul şi al doilea ordin. m era.. pa enunţului se izbea de greutatea calculelor. Puiseux, care se Gencralizaf- ^ aceeaşi problemă, a sugerat-o lui Haret. Tînărul cerce-{jpipase 51 decJ la drum cu ideea că nu există termeni seculari nici pentru Ifter porneş ^ or(jjn superior şi că meritul investigaţiei sale va consta în suprima-«jjroyim3" .. kilometrice, a termenilor care se anulează reciproc. Ideea aceasta jta din e. p ^ ^ adevărată convingere filozofică. Determinismul mecanicist al aţe în sP,joade crede în stabilitate, fixitate, permanenţă. Legile fixe, structuri «Stei i»invarjante şi constante caracterizau universul, iar sarcina ştiinţei era imuabile, gască Autoritatea giganţilor care lucraseră în această problemă îna-16 . . £i făcea pe Haret să împărtăşească principiul călăuzitor al şcolii mea. ji' iată de ce termină toate calculele şi întreaga teză, copiază chiar cele ♦'""it^exemplare pentru comisie, ajungînd la concluzia că nu există termeni secul în cazul unei aproximări de ordinul trei. Dintr-o eroare de calcul efectuată 2 influenţa ipotezei sale fundamentale, Haret trecuse pe lîngă ei. Odată în Ssesia acestui rezultat, Haret se gîndeşte la o nouă generalizare. De aceea în Sta variantă a tezei găsim fraza următoare : „Este adevărat că această operaţie este absolut impracticabilă din cauza complicaţiei calculelor şi atenţiei ce trebuie realizată pentru a nu lăsa să scape nici un termen. Dar nu este mai ■twrltn remarcabil că invariabilitatea axelor mari subsistă şi este demonstrată de S> acum şi fără noi calcule, nu numai pentru termenii proporţionali la prima, a Soun şi a treia putere a maselor, dar pentru un număr considerabil de termeni «părtinind tuturor ordinelor superioare. Probabilitatea exactitudinii absolute a teoremei este cu atît mai mult mărită". în timpul transcrierii tezei a întreprins totuşi încercări de a demonstra teorema pentru cazul puterii a patra a maselor. Dar'iată că aici se produce zguduitoarea descoperire : în cazul acesta, apar termeni seculari. Trebuie să ne imaginăm ce a simţit Haret în acel moment. întregul edi-Mu al unei construcţii raţionale şi armonioase, care vroia să modeleze însăşi stabilitatea şi permanenţa sistemului nostru planetar se prăbuşea. Rezultatul nu-1 obliga însă pe Haret decît să suprime cîteva fraze, care conţineau generalizarea «4 să adauge în locul lor că pentru gradul patru, caz care reprezintă o sarcină suplimentară autoimpusă a tezei, termenii seculari apar. Dar generalizarea teoremei clasice şi încrederea în stabilitatea sistemului planetar erau adînc subminate. Este meritul lui Haret de a fi reflectat la neaşteptata apariţie de termeni seculari de gradul patru şi de a fi revăzut întreaga teză, atît calculele proprii, cît ii cele ale lui Poisson. O nouă surpriză îl aştepta. El găseşte termenii seculari din aproximarea a treia, pe care îi omdsese, din cauză că se baza pe nişte calcule rtasice ale lui Poisson care conţineau erori, necorectate de nimeni timp de 60 de a»i. Tală-1 în posesia adevăratei concluzii a tezei. Nu deseori se înregistrează în şttinţa rezultate de dimensiunile şi semnificaţia celui la care a ajuns Haret. Şovăirile, ipotezele, infirmările şi factorul aleator care apar în procesul de creaţie a lui Haret — ca şi în alte întreprinderi ale ştiinţei — nu-i micşorează cu nimic meniul Dar autorul nu era mulţumit. Citim undeva un regret şi o dezamăgire. Pornise ia drum cu gîndul să ducă la capăt ideile altora şi să închidă un capitol rămas ««terminat, iar rolul de deschizător de drum îl găseşte nepregătit. Toată valoarea «ovaţiei sale este concentrată într-o propoziţie modestă : „Invariabilitatea marilor axe nu există deci decît pentru prima şi a doua putere a maselor". Teza conţinînd X£Si°i?ante calcule în care sînt analizaţi mii de termeni, rămîne în linii mari «schimbată, dar serveşte acum nu la demonstrarea absenţei ci a prezenţei terme-seculari. înţelegem de ce, după ani de muncă, Haret nu a exploatat demonstrata p.e care a dat-o asupra instabilităţii seculare a sistemului planetar. Teza lui "«ret nu se încadrează bine în ştiinţa secolului al XlX-lea, ci se potriveşte mai degrabă cu secolul nostru, care a creat teoria relativităţii, care a dat pref . ■ continuităţii faţă de continuitate şi catastrofelor faţă de stările stabile fost uimit de acest rezultat, 1-a studiat, a refăcut calculele cu instrument mai dezvoltate într-un memoriu care i-a atras, în 1889, medalia de aur a6 lui internaţional de matematică de la Stockholm. Coi,c% Ţinută în mare stimă de astronomi, teza a fost retipărită de CA din Paris în 1883 şi a fost citată în tratatele mari ale lui Poincare şi Ti-86'1'*' în alte lucrări, ca un model de contribuţie ştiinţifică, în care efortul lah^ calcul risipeşte o ipoteză nefondată ce dominase timp de decenii. 0r" Datorită unei întîmplări fericite, comparaţia celor trei variante ale i Haret, a fost posibilă. In 1954 a fost adus un manuscris Haret la Comisia d" ziţii a Bibliotecii Academiei Române, în care erau membri pe atunci acade ' Gh. Oprescu pentru piesele de artă şi George Călinescu pentru literatură Im'* stîrnit de manuscrisul Haret a fost risipit de custodele manuscriselor, care nalat că biblioteca este de mult în posesia manuscriselor tezei lui Haret ajuns la confruntarea manuscriselor vechi şi al celui nou, constatîndu-» i* rente care au permis reconstituirea genezei unei mari lucrări ştiinţifice «r aruncat o lumină asupra procesului ei de creaţie. Nu este mai puţin evocator «, îngrijit şi fin al lui Haret, cînd este văzut pe un alt document, de aceastădatăsî nistrativ, cum este proiectul de lege a învăţămîntului secundar şi superior al de el în 1897. Aceleaşi însemnări meticuloase, acelaşi scris mărunt cu peniţâ'Sf ţire invită la un alt gen de reconstituire, la analiza genezei unei legi. e 0 £ rentă, se poate spune, între creaţia ştiinţifică şi un text normativ. Cu toate aaxfe felul în care Haret a lucrat la redactarea şi adoptarea legii din .1898, nu a er mai puţin efort şi mai puţină investiţie intelectuală decît în cazul elaborării %" sale. ' fe Cum a trecut de la o preocupare la alta, cum a devenit proaspătul astrosp încoronat de o victorie ştiinţifică, administrator al sistemului şcolar român? ţ.. sierul care se întoarce de la Paris, găseşte România, după războiul de indepel denţă, cu un nou statut în Europa, ce trebuia consolidat printr-o dezvoltare,intaî considerabilă. Este numit suplinitor la catedra de matematică a gimnaziului Mfc Bravul, iar după aceea suplineşte catedra de mecanică raţională a Facultăţii * ştiinţe din Bucureşti. Trece un concurs la Iaşi, fiind numit profesor provizoriii,!* după încheierea celor trei ani prevăzuţi de lege, este definitivat la 1882. Devine fesor la Şcoala de poduri şi şosele, viitoarea Politehnică din Bucureşti, unde fu cursul de algebră superioară şi geometrie analitică pînă în 1911, cu puţin înainte* moarte. A predat şi mecanica la şcoala de ofiţeri din Bucureşti. In anii de încet? a avut pz-ilejul cunoaşterii situaţiei reale a şcolii, fiind antrenat în inspecţii la şeilt secundare, în diferite comisii şi jurii. In 1882, Haret, care nu uita desigur că Poisson fusese şi el responsabil alb văţămîntului ştiinţific din Franţa, devine membru în Consiliul permanent la M.-nisterul Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Era deja membru corespondent al Aa* demiei din 1879. Seriozitatea cu care îşi îndeplineşte funcţiunile, probitatea Itţ exemplară, respectul pentru amănunte şi pentru ordine, îl aduc în 1885 în pţistaT de secretar general al ministerului. Aici îl cunoaşte Dimitrie Sturdza, fruntaşii liberal. Pînă atunci Haret nu făcuse politică. Viaţa politică a ţării cunoştea în acu epocă o mare încleştare a luptelor dintre conservatori şi liberali. Ideea kt Sturdza, care a putut aprecia corectitudinea şi calităţile lui Haret, » fost de a folosi pe acest intelectual de seamă, în ochii lui desigur « tehnician. Fiind un consumat politician şi tactician al puterii, Sturdza a deduscâiw mult credit se va putea obţine de pe urma unei administrări bune a şcolilor* către un om neversat în politică, decît de pe urma prezenţei unui personaj preocupat, de ascensiune şi care ar fi văzut în minister o simplă trambulină a pute» Calculul acesta s-a dovedit corect. Zeci de ani realizările lui Haret în materie* şcoală au fost trecute în contul partidului liberal, care în felul acesta a încerrfc să-şi mărească audienţa faţă de învăţătorii de la sate, faţă de părinţi şi f* * păturile largi. Deşi politica nu reprezenta un apel pentru Haret, partidul ubţ* cu programul său de industrializare şi modernizare, de mobilizare _ a energuw «| unei burghezii în ascensiune, promitea mai mult în materie de înfăptuiri decn P ^ tidul conservator, care ca exponent al moşierimii, vedea cu ochi răi inovaţwni economice si sociale cele mai elementare. 73 * - Haret a putut să fie convins, că prin intrarea în clubul liberal Se Pare îa nromova proiectele sale de reformă şi modernizare a şcolii. El jgag va putea P sj m această calitate, îl întîlnim ca raportor al proiectelor •Svîne deputat dei w poni în 1896- partidul liberal vine la putere în 1895, iLfentate de ""reface în 1897 în frunte cu Sturdza, avînd la educaţie pe Haret. 5L guvernul se sg decjjCă in întregime trecerii unei noi legi. Situaţia pe care "S, acest ro°me"esatisfăcătoare. Era în vigoare legea din 1864, cu adăugiri, iar a găseşte este ciepăşite. Domnea dezordinea, iar lipsa reglementărilor arevcderiie e) ^ Comparînd astăzi manuscrisul proiectului din 1897, cu legea fitcaraja bu'luflna vedem că între ele există doar diferenţe minime şi că Haret a aprobată în ™- 'iedul legii în textul iniţial, în ciuda obstacolelor, reuţitsa jf.| s; dezbaterile în jurul legii ocupă un volum considerabil. Este Lucrări)■ ^m că m cameră ea a fost dezbătură în 18 şedinţe, iar în Senat eficient să SP; ^ interpelările au venit din partea unor figuri de mare autoritate «n îl 5 ffar'bu Delavrancea, Titu Maiorescu, Take Ionescu. Orice încercare de cura «rau " e atunci de cele mai multe ori blocată de obstrucţia făcută de par-Ifgiferare er împiedica actele în măsură să ofere guvernului motive de satis-IJţfuî a"ver',g prestigiu. Haret îşi susţine impecabil tezele, se menţine la fapte, dă facţie sau ^ controverse inutile. In strategia trecerii acestei legi întîlnim şi o cifre, r>u 1 ^g cafe ar pUtea să nu fie străin. Prin faptul că textul cuprindea unele stratag^ ,^rjle unui proiect mai vechi al lui Take Ionescu, acesta a fost tentat âto *or\ă că legea îi reia ideile. Haret a mutat astfel discuţia de la substanţă la **-Cr^fate Cearta consumîndu-se cu paternitatea ideilor, acestea au reuşit să înain-pnorita mul(.e ori uteratura a înfăţişat pe savanţi şi pe universitari drept perieze. .r^naive neajutorate şi paralizate de vanitate, în absolută inferioritate faţă ?n8pi oe se consideră şireţi şi întreprinzători. Haret a arătat că inteligenţa include fbâcia pe cînd reciproca nu este neapărat adevărată. Care au fost ideile prin care legea de la 1898 s-a impus în istoria legislaţiei oasfre şcolare ? In primul rînd, se făcea o ridicare sistematică şi fermă a Jocului învăţămîntului. ştiinţelor în raport cu învăţămîntul clasic. Ciclurile primar, gimnazial, liceal şi universitar urmau formula 4 + 4+4 încetăţenită de atunci la noi cu -mici variaţii. în licee, încă din clasa a V-a se producea trifurMaţia, care oer'mitea alegerea între învăţămîntul clasic (literar, umanist) şi două secţii, una de matematici şi alta de ştiinţe naturale. Această organizare pornea de la încrederea lui Haret în rolul civilizator al ştiinţelor pozitive, care coincidea cu exigentele începuturilor industriei de la noi. în al doilea rînd, se încerca realizarea unei stabilităţi şi a unei activităţi organizate a corpului didactic, care în felul acesta era mai ferit de fluctuaţiile luptelor dintre partide. Se precizau răspunderile în administrarea şcolii şi obligaţiile profesorilor în procesul educaţional. Se fixau salariile la un nivel sporit, argument cîştigat prin mărirea normelor şi aducerea lor la nivelul altor ţări. Se reducea inegalitatea educaţiei pentru fete, creindu-se un învăţămînt aproape paz-alel cu al băieţilor. Universităţile erau concepute ca unităţi de cultură şi cercetare ştiinţifică, cu un rol esenţial în propăşirea culturii naţionale. In sfîrşit, peste tot se recunoaşte ideea lui Haret că în faza de dezvoltare a*" României, existenţa unei instituţii stabile, disciplinate şi exigente, îndeplineşte şi o funcţiune etică, de combatere a corupţiei şi demagogiei ce caracterizau regimul burghezo-moşiercsc. Construcţia era atît de logică, încît era greu de atacat. Chiar şi în articolele opoziţiei, intitulate uneori „Haret compilator", i se aduceau obiecţii periferice. Titu Maiorescu va recunoaşte mai tîrziu că legea a fost „lucrată cu silinţă şi cu bune intenţii". Dar va adăuga că „pe atunci Spiru Haret era considerat numai omul şcoalei şi nu începuse încă agitările cu care a turburat mai pe urmă minţile învăţătorilor săteşti". în 1899, Haret părăseşte ministerul odată cu căderea guvernului, iar la Instrucţiune apare din nou Take Ionescu. Cu surprindere, întîlnim în Haret, pe polemist. Va lupta prin articole ca legea să fie respectată. In ciuda sobrietăţii şi măsurii lui, teoreticianul capabil de dibăcie era capabil şi de polemică. Răspunde celor patru articole cu care Take Ionescu 1-a atacat de la înălţimea puterii sale în "Timpul, într-un şir de articole pline de culoare. Take Ionescu scrisese că la fiecare zece linii dintr-un articol al lui Haret, el se prăpădeşte de rîs. Haret nu scapă prilejul şi îi răspunde : „Starea de neîntreruptă ilaritate este starea normală a regimului de azi". Dar legea a rămas pentru un interval de trei decenii, în linii generale, neschimbată. Programele şi regulamentele care o însoţeau mergeau pînă la cele Documentele vrem GRIUL DE STEMĂ Să ne împodobim pămîntul pe îndelete. Mergem să dăinuim. Peste BărSm • mursecat de tractoare, peste căpăţînile cu frunţi mari de cernoziom zădârite fierul puitor de sămînţă, să potrivim ninsoarea şi ploaia şi verdele dintîi _ J tînd să urce moda galbenului opulent în spicul griului şi în obrazul de sor soarelui. * Avem cale de mers, şi de mers apăsat pînă frîngem cărare. INe tretoi merinde, iar din lunca Ialomiţei la Dunăre orizontul se umple ca o cămară. Miroase ademenitor — a pleavă şi pîine chibzuită — patria de sub grîu şi» patria aciuată sub mişunul turmelor şi preumbletul cirezilor, pămîntul împănata sfeclă de zahăr sau înroşit de ricin zgrunţuros ; florile-radar localizînd soareif solzii groşi ai ştiuletului de porumb, macii clipindu-şi pojghiţele efemere. §f pădurile Bogdanei şi Floroaicăi se abate în incursiuni căpriorul ; iepurii îşi ligey pîntecul de crovurile răcoroase ; crapul, ştiuca şi carasul frecventează Dunărea j Borcea, Mostiştea, Strachina şi Scheaua ■— debordînd o dată cu apele şi subţiindu-a îndărăt prin privale. Din afundul istoriei, dintre ciulini şi salcîmi cu umbra calică, românul vW privind, peste coarnele plugului ca peste ghizdul fîntînii. acest pămînt ca o ap4 adîncă, încercînd să-i priceapă semnele. Mai lacomii săi şi-au tras întotdea«m uiumul, şi întotdeauna s-au găsit alţii care să-1 înşele la spartul buduroaielor a» drămuitul fruptului, în vămile de peşte, ceară şi lînă de la Gura Ialomiţei. La piai Petrii însă, se naşte un om, ca un dar de preţ •— Mihai Viteazul. în 1907 la Câzâ* neşti şi Ţăndărei, în 1944 la Feteşti, apoi an de an, prin muncă, ialomiţenii 8 străduiesc să-1 merite. Şi iată că, despărţit de pămînt prin talpa încălţărilor, Srtâl-ţîndu-se apoi preţ de o combină, desculţul de altădată învaţă să cuprindă cu privirea şi să domine ceea ce a păstrat şi îi aparţine. Vara, pe cerul neted abia dacă pulsează un nor. După ce secole întreg paparudele au momit-o să coboare dintr-acolo, apa e silită să vină tîrîş prin marile sisteme de irigaţii de la Dichiseni, Mircea cel Bătrîn, Jegălia şi Modela Sub ton* de îngrăşăminte chimice şi sub greutatea maşinilor, pămîntul s-a supus. Răspumfe prompt la comenzi. Ca o maşină. Şi, peste această ţară pînă la brîu, în această lume de foşnete şi mîngSffli austrul sau crivăţul sau băltăreţul scămoşează de pe acum izurile combinatului « îngrăşăminte chimice Slobozia, aşa cum în eurînd va şti să poarte zgomotele eo* binatului siderurgic Călăraşi. ., * Directorul comercial Anăstăsoaiei Gheorghe : „Producem pentru agricultura uree, nitrocalear şi azotat de amoniu ; furfurol vom da mai tîrziu — un fungicw insecticid". Printr-o conductă strălucitoare gazul metan vine de la Buzău ; în C(*" diţii de presiune, temperatură, catalizatori, hidrogenul se combină cu azotul c™ aer : rezultă amoniacul, produs de bază. „Da, el miroase aşa, amoniacul. Compifr soristul Ion Nicolae ne poate spune mai multe." „Păi, sînt patru compresoare sinte» amoniac, a 4500 kw fiecare." 77 înt noi specialişti primiţi de pretutindeni. Pînă îi calificăm pe ai ^Oamenu s^ (j).ant'ilgre Uree. coşul „coadă de vulpe" cu nimb gălbui de oxizi urnurile de răcire cu apa adusă tocmai ul care dospeşte sub cerul liber sau se jjn punâre ZUI^Vyj""je amoniac de 10 000 tone. „Umplut, valorează zece milioane J^iOillâ, depo 1 imesc iapte, iar în secţiile fierbinţi — apă minerală sărată. Pro-ţje lei ^arnemlcum 925 tone amoniac pe zi... dar... sînteţi sigur că vă interesează ducem de p?f, a mm astea . • , Absolut.. & _ fabrica de pline din apropiere, seminţele de floarca-soarelui, Silozuru ^ p0rumb provoacă în incinta Fabricii de ulei Slobozia un simultan ,«ia«i ge"p aproape material şi comestibil. tie miresme £,ornejiu p0tra e foarte limpede cum se pot produce zilnic 220 tone de P?n fsubproduşi ca acizii graşi pentru chimie şi săpunuri, stearina, lacurile, ulei raţina iecitina, 60 tone de şrot utilizat ca furaj, cum se desparte şi se valo-nţargariua, totlU| pîna şi coaja seminţelor care arde în două din cele cinci riflcâ °e _P ^eirm '^g înţeies şi de cercetat — după ce străbaţi şi o moară modernă cuptoare. c rt odinioară cu piatra e astăzi separat în „refuzuri" mari şi mici, «nrie ?rj"nsturi şi făină — ambiţia de a valorifica superior, total şi meticulos, aici fnu'aiurea, clştigul acestui pămînt. Poate că oazele sînt un fel de nuclee ale deşertului, un fel de inimi fără de acesta nu ar exista. Poate că Bărăganului lacul Amara tocmai atît îi conferă : câr? j miez, cu cei 15 000 arbori şi arbuşti plantaţi în jurul lacului adînc de îw»• oatru metri şi întins pe patru hectare, cu plaja de 2500 locuri, cu cele două nmolexe sanator'iale, ale U.N.CA.P.-ului şi U.G.S.R.-ului. Să-1 alegem pe ultimul : caoacitate o mie de locuri, trei săli de mese, bibliotecă, sală de spectacole, opt Sfevizoare, un autobuz propriu pentru excursii. Apele bogate în sulf, clor, sodiu, nămolurile' sapropelice, ajută la tratarea bolilor reumatismale, şi asociate. Asistenta Stoica Tinca deschide uşi şi înlătură draperii : „împachetări cu nămol, băi cu bule. dus subacvatic. Poftiţi să vedeţi şi electroterapia : magnetodiaflux, curenţi diadina-miei ionizare, ultrasunete, solux (soare artificial), ultraviolete. Tovarăşul Costan-Uflcs'cu Viorel, maseur, tovarăşul Tudor Vasile de la ziar. Aerosoli, masaj uscat, Sâia de gimnastică. Acelea ? Biciclete ergometrice. Cu totul, folosim circa 4800— {200 proceduri pe zi. Asta revine cam 4,8 proceduri per pacient." Va apune-dispare-a pierit o veche imagine, cea a bolnavului neputincios •şi împăcat cu soarta, înlocuită cu această strădanie care ţine de muncă şi luptă şi încredere. * „Nu, spune Trif Milinton de la S.M.A. Griviţa, nu e un secret, e mîndria noastră. Păcat că n-aţi venit iarna, să le fi văzut pe toate. începînd cu pregătirea solului, semănatul, întreţinerea, fertilizarea, combaterea dăunătorilor şi terminînd eu recoltatul, totul se face mecanizat. Deservim patru cooperative, avem 180 de tractoare, 12 combine, 60 semănători, 130 remorci." Deghizat. în tractoare, vibrocultoare-combinatoare, tăvălugi inelari şi netezi, fierul aşteaptă să fie asmuţit „în cocor" de-a lungul, de-a latul, de-a oblicul şi »eb Pfitlul Renaşterea, de la Bacon131 P-, Ed. didactica ftmm f tfa1975; Dintr-o data deci sin- flp^agogică 1 restrictiv, impus de ^J£Uus ?u« -măr limita*d?-ore' ,» progra; c« nu era ca: zul lui P. P- Negu-dar care ne obliga »» altora, aar cmc ne ^x.a< iCK" «au " ea Si în această per ^ ff ' e altfel, ne şi atrage «**«*•. A i.p=t sens ■ „criteriul la care ^fr^urge este acela, modest şi didac-„ont recui| cîtorva dominante pen- '•«1, f Joariza în jurul lor ceea ce ,n Sa de atunci a ideilor s-a prezentat ^ deseon indistinct, şi, de aceea, mai Tjore Renaştere s-au publicat nurn*-JJWri cu puncte de vedere aUt de S« încît e greu a alege unul_ din îfeainte de a cîntan criteriile Şi la 'ristl mai multe lucian, de la Al. ulm (Valoarea artei în Renaştere, El românesc, 1942), la Andrei Oţetea Renaşterea, ediţie nouă, Ed. ştiinţifică, sau Zoe Dumitrescu-Buşulenga (Re-t^ţterea, umanismul şi destinul artelor, a)if|e integral revizuită şi adăugită, Uni-ras. 1975), la care să adăugăm şi ver->hmea românească a cunoscutei cărţi aparţinînd lui Jacob Burckhardt : Cultura tmaşteriî in Italia, traducere Ciorogaru-Saieiâ, E.p.l., 1969. Fiecare din aceste cinteze urmăreşte o singură direcţie : Florist Neagoe gîndirea filosofică, aşa cum fieuse şi P. P. Negulescu, Andrei Oţetea perspectiva istorică şi explicarea întregii epoci, Zoe Dumitrescu-Buşulenga uma-niimul şi cultura iar Al. Marcu doar caracterele artistice ale Renaşterii italiene, totuşi anumite coordonate sînt comune, mputindu-se concepe circumscrierea unei activităţi restrînse fără situarea în epocă $1 sublinierea caracteristicilor generale. lată structura sintezei propusă de Florica Neagoe : umanismul, ştiinţa nouă şi noua filosofie a naturii, metafizica şi gîndirea politică. Modalitatea este deci uşor delectabilă şi orice exeget procedează fttfel, chiar dacă accentuează, aşa cum am văzut, caracterul artistic sau umanismul, gmdirea sau morala, ştiinţa sau valorile politice. Acestea în fond interfe-«ază şi anevoie se vor găsi în epocă si-«atu pure, multilateralitatea şi enciclopedismul făcînd parte din trăsăturile fun- damentale. Unii comentatori urmăresc desfăşurarea logică şi istorică a ideilor, alţii, aşa cum procedează Florica Neagoe, anumite aspecte distincte ale aceleaşi gîndiri filosofice. Structural, cartea aduce o noutate : includerea lui Bacon drept încheiere şi încununare a Renaşterii, deşi ştim că orice istorie a filosofiei începe epoca modernă cu acest gînditor, chiar dacă el aparţine tîrziei Renaşteri elisabetane. Motivul nu poate fi decît acela că filosofia modernă începe cu Renaşterea, lucru parţial adevărat şi doar din motive didactice epocile erau privite separat. Să nu uităm însă că, aşa cum sesizează şi Florica Neagoe, Renaşterea aparţine în acelaşi timp şi Evului Mediu. Iată de ce credem că este nevoie de sublinierea caracterelor fiecărei epoci. Poate că Walter Pater are dreptate cînd afirmă în legătură' cu ideile Renaşterii că epoca „a fost mare mai mult prin ceea ce a plănuit decît prin ceea ce a realizat". In ceea ce priveşte filosofia lui Fr. Bacon, aceasta are un alt timbru decît încercările renascentiste. Aparţine parcă unei alte vîrste, cu o nouă viziune existenţială, cu toate punctele comune ce se pot găsi, alături de cele ce o diferenţiază de Renaştere. Ar fi suficient să amintim faptul că gînditorii Renaşterii păstrează legături strînse cu teologia, sînt adesea cuceriţi de ştiinţele oculte, ceea ce nu-i cazul lui Bacon. Problema rămîne deschisă. Dar dacă Bacon „este un personaj tipic renascentist" sau „filosofia lui Bacon este renascentistă atît prin intenţii cît şi prin realizare", cum aflăm, fără drept de replică, ar fi inutil să aducem argumente împotrivă. Nu faptul că majoritatea exegeţilor Renaşterii nu-i pomenesc nici măcar numele ne îndeamnă să nutrim convingerea că locul lui este, alături de Descartes şi Spinoza, printre întemeietorii filosofiei moderne, ci credinţa că noua epocă este distinctă de Renaştere, chiar dacă pregătită de aceasta, care, la rîndul ei îşi are rădăcinile în Evul Mediu. Să ne oprim, în legătură cu planul lucrării, la cîteva amănunte. Există în Renaştere o gîndire poetică care a influenţat Pleiada, contribuind la formarea unor noi doctrine literare (cf. Philippe van Tieghem Marile doctrine literare în Franţa, trad. Al. George, Univers, 1972), care ar fi interesat pe cititori şi ar fi întregit preocupările pe toate planurile ale gîndirii renascentiste. Locul lui Marsilio Ficino e mai degrabă alături de ceilalţi „metafizicieni". Psihologia, chiar ur-mărindu-i-se doar „antecedentele", e greu _să figureze între „ştiinţe", cînd ea nici 95 . restul de mult împotriva Butief afnSSus nînd că evoluţia nu JtfU«»ulu\ sfeP selecţia naturala, o fSe numai de s v „memoria £f*» f^l ansmisă de la o generaţie neîncetat să crească. " aii* 'dX-ea^i - după el - stra-iwWife^Jettoii individului m a se £d0 Şi ftes "Mediului ; ele se trans-^f^Sdenţilor prin memoria .neon- zbu-pya într-o op ga bucurat de un mare tt«* " a' „ se numeşte Erewhon (ana-»B£^Vnvtahilui «owhere : nicăieri, care-i ^"Ifnf eu termenul folosit în secolul »?LUde Tbomas Morus : Utopia) şi este N «cutită şi vioaie intru nimic mfe- ^re nu numai critică a societăţii vie-wriene şt a feluritelor ei tt»1 ipocrizii, ci, 'CmoriUor lui Swift. In Ere^hon ' jte nu numai o Jene şi a felul , fi o denunţare prin procedee 10- ^et'de logică redusă la absurd a Staţii principiului selecţiunn Botîer s-a mai făcut cunoscut Itsdwie sale asupra lui Homer ; pentr 3 îlîadâ'şi Odiseia sunt două opere scris Botîer s-a mai făcut cunoscut şi prin - - '••= "—' pentru rise (,'«care de alt autor ; Iliada o atribuie unui poet ftoian ; Odiseia, unei femei, o poe-teâ din Sicilia. Calea de obşte a trupului (apărută pos-•ttCB în 1903) este un roman în bună parte autobiografic şi redactat conform cu metodele, tradiţionale ele compunere ale feBOlur ; e şi acesta o satiră — dar în ferma comună a eposului, ca la W. M. Tfcackeray, Thomas Hardy, G. Meredith M J. Galsworthy — a societăţii pe care $ curtoscut-o autorul ; şi e de menţionat »i 1-a lnrîurit pe G. B. Shaw. Toate acestea — şi cu toate că un om Mît de inteligent ca Valery Larbaud îl tradusese în întregime în limba franceză, «Hrum-du-i cîţiva ani din viaţa sa — nu « fi îndreptăţit poate pe nimeni să vadă In Samuel Butler şi în al său Erewhon m Marele Precursor şi Marea Operă a vremurilor imediat anterioare epocii noaste euantico-relativiste. Exista, ce-i drept, o Asociaţie a priete-aţor lui Samuel Butler. Dar cine s-ar fi «treptat să fie uns înainte-mergător al mecanicei ondulatorii, al mecanicei matri-W»r, al tehnologiei istorice, al marilor ««eme cosmogonice bazate pe noţiunile 1TTTÎ- m exPansiune, de pulbere cos-"acâ. de finitudine ? rt!ă°*° (° n°uă Şcoală stoică ori epicu-* irt 2 °?ta- 0 atit«dine critică fată ?e,teoism> de budism etc, clar ®»«Pe (cel puţin teoretic) o personifi- care a marilor specii, a marilor funcţii, a marilor ansambluri şi e dispusă a recunoaşte o conştiinţă în univers, crezînd că obiectele şi sistemele oferă cercetătorului materiei numai exteriorul lor, reversul lor, nu şi inferioritatea lor specifică. Pe reprezentanţii „Gnosei" i-a îneîntat mai cu seamă lista celor „şapte păcate capitale" întocmită de Butler : lipsa de bani, lipsa de sănătate (în Erewhon bolnavii sunt întemniţaţi iar hoţii trimişi la spital), caracterul capricios, castitatea, pedantismul, credinţa în dogmatisme şi doctrine mistice. Autorul lui Ereiuhon. crede că se cuvine ca omul să se consacre unui ideal înalt, însă că acesta se cade pus la o parte la cel dintîi avertisment al bunului simţ. In „băncile muzicale" din Ireiăcin (de ne este îngăduit să procedăm şi noi ana-gramatic cu titlul unei cărţi englezeşti) se dau la casă vulgari bani buni în schimbul unor bancnote socotite a fi de mare, superioară valoare. Dar slujbaşii instituţiei sunt plătiţi cu banii cei vulgari ! în această alegorie „gnosticii" au văzut o critică pertinentă a ipocriziei pe care o detestă sub toate aspectele ei : previzibile ori surprinzătoare. Pe plan epistemologic şi gnoseologic au desprins la Butler o minte perfect liberă, lipsită de orice prejudecăţi în faţa realităţii, departe de orice dogmatism şi iluzii. Este totuşi o surpriză — demnă, credem, de a fi consemnată — pentru cititorii de literatură engleză să vadă cît de mare şi de însemnat apare Butler în ochii celor ce pot fi socotiţi printre reprezentanţii cei mai autentici şi mai înaintaţi ai gîndirii ştiinţifice contemporane şi cît de uşor pare el a se integra în „cîmpul gravitaţional" al ştiinţelor inspirate de cibernetică. Gloria aceasta postumă. Butler o datorează nu atît compatrioţilor săi, cît americanilor şi savanţilor din alte tări. E adevărat, prin urmare, că nimeni nu-i profet în ţara lui. N. STEINHARDT • PETRU MANOL1U. — De zece ani aproape însoţim mereu la groapă, adică la frontierele neantului generaţia noastră. Pier odată cu ea experienţe netransmisibile, adevăruri neascultate, bucurii şi dureri pe care nu le-a împărtăşit. Tradiţie multimilenară, singura de altfel pe care omul o respectă de la începuturi, această moarte pe care o ştim inevitabilă vine de cele mai multe ori pe neaşteptate.